22 - Teza de Doctorat Mihai Safta

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI”
CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
ȘCOALA DOCTORALĂ ISTORIE. CIVILIZAŢIE. CULTURĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător de doctorat:
ACAD. PROF. UNIV. DR. IOAN-AUREL POP
Student doctorand:
MIHAI SAFTA
2017
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI”
CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
ȘCOALA DOCTORALĂ ISTORIE. CIVILIZAŢIE. CULTURĂ
JUSTIȚIA REGELUI, DREPTUL MEDIEVAL ȘI CONCEPTUL DE

PROPRIETATE ÎN TRANSILVANIA
(SECOLELE XIII-XIV)
Conducător de doctorat:
Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop
Student doctorand:
Mihai Safta
2017
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
CUPRINS
CUPRINS .........................................................................................................................................1
INTRODUCERE .............................................................................................................................4
CAPITOLUL I. ................................................................................................................................9
ISTORIOGRAFIE ȘI PROBLEME TERMINOLOGICE ..............................................................9
I.1. Scurtă introducere în studiul istoriei dreptului medieval ...................................................... 9
I.2. Problemele istoriografice ale istoriei dreptului medieval ................................................... 14
I.3. Despre conceptul de proprietate. Noțiuni introductive ....................................................... 18
I.4. Despre influențele dreptului roman în conceptul de proprietate ......................................... 24
I.5. Despre conceptul de proprietate în dreptul medieval ......................................................... 30
I.6. Despre istoriografia conceptului de feudalism ................................................................... 33
I.7. Despre conceptul de vasalitate ............................................................................................ 41
I.8. Despre conceptul de proprietate în Transilvania ................................................................ 45
CAPITOLUL II. .............................................................................................................................51
DREPTUL MEDIEVAL, PERSPECTIVĂ ISTORIOLOGICĂ ...................................................51
II.1. Scurtă istorie a sistemelor de drept: evoluție și influențe .................................................. 52
II.1.1. Dreptul roman și dreptul secular. Prolegomene .......................................................... 52
II.1.2. Dreptul cutumiar germanic timpuriu .......................................................................... 55
II.1.3. Legislația carolingiană ................................................................................................ 58
II.1.4. Legislația orașelor-state italiene ................................................................................. 60
II.1.5. Dreptul în spațiul englez, Henric al II-lea și familiaris regis ...................................... 66
II.1.6. Dreptul medieval în spațiul Regatului Ungariei ......................................................... 74
II.2. Despre formele de guvernământ ........................................................................................ 77
II.2.1. Autoritate sau putere? ................................................................................................. 77

TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
1
II.2.2. Fizionomia papalității medievale ................................................................................ 85
II.2.3. Prințul secular și puterea papală ................................................................................. 87
II.2.4. Guvernarea monarhică. Rex Dei Gratia ...................................................................... 92
II.3. Teoria contractuală și conceptele filosofiei juridice ale secolului al XIV-lea ................... 96
II.3.1. Statul ca un concept juridic în filosofia dreptului medieval ..................................... 102
II.3.2. Statutul persoanelor. Renovatio hominis .................................................................. 114
II.3.3. Teoria contractuală și studii de caz din Transilvania ................................................ 121
CAPITOLUL III. .........................................................................................................................129
JUSTIȚIA REGELUI ȘI POSESIUNEA ÎN DECRETELE ȘI COMPILAȚIILE DE LEGI DIN

SECOLELE XIII-XIV .................................................................................................................129
III.1. Introducere ..................................................................................................................... 129
III.2. Despre Liber Augustalis ................................................................................................. 131
III.3. Despre Magna Carta ....................................................................................................... 136
III.4. Justiția regelui și posesiunea în Decretul lui Grațian ..................................................... 140
III.5. Justiția regelui și posesiunea în discursul Sfântului Scaun ............................................ 145
III.6. Posesiunea și justiția în Regatul Ungariei medievale..................................................... 151
III.7. Suveranitatea, posesiunea și exempțiunea. Câteva considerații finale ........................... 159
CAPITOLUL IV. .........................................................................................................................167
INSTITUȚII MEDIEVALE TRANSILVANE............................................................................167
IV.1. Locul de adeverire sau locus credibilis .......................................................................... 168
IV.1.1. Noțiuni introductive ................................................................................................ 168
IV.1.2. Origine, funcționalitate și atribuții .......................................................................... 173
IV.1.3. Categorii de documente emise de locurile de adeverire .......................................... 184
IV.2. Despre conceptele de possessio și familiaris regis......................................................... 188
IV.2.1. Introducere............................................................................................................... 188
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
2
IV.2.2. Despre alienarea domeniului regal .......................................................................... 193
IV.2.3. Despre colonizarea angevină și oamenii ridicați din țărână .................................... 202
CONCLUZII ................................................................................................................................211
BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................................213
I. IZVOARE ........................................................................................................................ 213
II. DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII ................................................................................ 214
III. ARTICOLE ȘI STUDII .................................................................................................. 232
IV. TEZE DE DOCTORAT, CAIETE DE SEMINAR, CURSURI ..................................... 215
V. LUCRĂRI GENERALE ................................................................................................. 217
VI. SURSE ON-LINE ........................................................................................................... 239
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
3
INTRODUCERE
Argument. Cele două discipline esențiale cunoașterii unei societăți umane, dreptul și
istoria, s-au dezvoltat in paralel, rareori preferând un dialog în locul unei competiții. Subiectul
acestei cercetări se înscrie într-un areal limitat al istoriografiei românești, iar cele trei concepte
propuse încă din titlu (justiția regelui, dreptul medieval și conceptul de proprietate) alcătuiesc o
trinitate administrativă morală, socială și filosofică, specifică lumii medievale studiate. Pe
parcursul acestei teze, din perspectiva istoriologiei1, am urmărit o analiză interdisciplinară. Astfel
că, fiecare concept studiat este distinct de celălalt, dar totodată reunesc numeroase aspecte comune
prin similitudinile, paralelismele și repetițiile istorice.
Noutatea/Necesitatea Temei. Tema de cercetare prezintă un grad ridicat de complexitate
datorită faptului că se întrepătrunde cu instituțiile fundamentale ale societății medievale, ce nu
prezintă definiții clare. Am analizat aici elementele componente ale acestor instituții, precum
conceptul de proprietate, forme de stăpînire și conceptul de posesie. De asemenea, dificultatea
cercetării se datorează faptului că istoria instituțiilor juridice este un domeniu timid și insuficient
studiat în istoriografia românească. Așa cum unui jurist familiarizat cu propriul său mecanism
juridic național îi va fi dificil să înțeleagă și să explice mecanismele altor sisteme juridice, străine
față de propriul său drept național (pe care unii specialiști îl consideră ius proprium), tot așa și
istoricul familiarizat cu modelul instituțional din perioada istorică în care s-a specializat, va avea
mari obstacole în realizarea unei lucrări de drept și istorie comparată. Noi nu avem omul cult.
Există, în schimb, un fel de monstru pregătit în deosebite cutiuțe de acestea științifice și care, în
afară de cutiuța științifică a fiecăruia, nu mai știe nimic.2
Dificultatea este cu atât mai mare, cu cât înțelegerea în profunzime a tematicii abordate
impune analiza unor sisteme de referință care nu mai sunt actuale, dar care au avut un aport
fundamental pentru dezvoltarea instituțiilor europene și pentru fiziologia dezvoltării istorice. Un
alt impediment în realizarea cercetării a fost procurarea unei vaste bibliografii, care depășește cu
1
Deosebirea fundamentală e între istoria care spune tot ce știe, pentru a-l spune, și istoriologia care nu se oprește
decît la faptul caracteristic, expresiv, pentru a-l comenta. Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană,
Fragmente inedite publicate de Liliana N. Iorga, Editura Academiei Repulicii Socialiste România, București, 1968, p.
29.
2
Nicolae Iorga, Ce înseamnă astăzi concepția istorică?, Lecție de deschidere de la Universitatea din București, 31
octombrie 1938, Editura Datina Românească, Văleni-De-Munte, 1939. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
4
mult sursele de informare puse la dispoziție în spațiul juridic și istoric autohton. Prin stadii de
cercetare, rezidențe și burse de studiu, precum și conferințe internaționale (Italia, Anglia, Franța),
am reușit să acopăr o parte esențială a tematicii pentru expunerea conceptelor fundamentale din
teză. Cu toate acestea, imperfecțiunea este un dat al dreptului comparat, iar „fata Morgana” a unui
studiu comparat este tendința de a regăsi instituții și concepte identice în sistemele de drept
cercetate. Astfel că transpunerea ideilor și conceptelor dintr-o cultură în alta a fost evitată pe
parcursul expunerii argumentelor.
Metodologie. În ceea ce privește metodologia abordată, am preferat o cercetare analitică
și definirea terminologiei în contextul izvoarelor istorice, iar pentru un studiu comparat eficient
am optat să prezentăm, in extenso, opiniile unor juriști, filosofi, istorici, deoarece teoriile elaborate
de aceștia reprezintă fundația eșafodajului culturii Evului Mediu și a conceptelor prezentate în teză
(justiția, proprietatea și dreptul medieval în filozofia medievală a secolelor XIII-XIV). Principala
structură teoretică a fost construită pe un studiu istoric al principiilor ce animă papalitatea
medievală, pe evoluția instituției din interiorul acesteia, astfel descoperindu-i nu doar parcursul
istoric, ci și justificarea și elaborarea tuturor principiilor ce au stat la baza acestei instituții unice.
Totodată, în structura practică a tezei (în interpretarea izvoarelor), am insistat pe amprenta
dreptului roman asupra dreptului canonic și pe analiza lui ius commune, un sistem de drept creat
din influențele doctrinare și din terminologia filosofică a dreptului contemporan, augmentat de
mutațiile specifice, ce se manifestă în lumea medievală.
Sub aspect temporal, cercetarea noastră cuprinde începuturile secolului al XIII-lea și până
la mijlocul secolului al XIV-lea, perioadă în care am prezentat principalele ideologii vehiculate în
lumea creștină, Christianitas, terminologia filosofiei medievale aplicată conceptului de
proprietate, precum și schimbările instituționale marcate de „transplantul legal”. Pentru cazul
Transilvaniei, instaurarea dinastiei de Anjou-Napoli și noile instituții implementate de Carol
Robert de Anjou au reprezentat elementul pivotal al cercetării.
Sub aspect spațial, prezenta cercetate se limitează la teritoriul cunoscut azi ca Europa, cu
precădere spațiul actual al Italiei, Germaniei, Angliei, Franței, Ungariei și a României. În acest
context o atenție deosebită este acordată conceptului de „proprietate medievală”, posesiunii,
distribuției justiției, precum și diferitelor forme de stăpânire, împroprietărire și vasalitate, de la
sursele istoriografice până la sursele din epocă.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
5
Discursul tezei a fost construit pe modelul de istorie comparată, abordând fiecare instituție
sau caracteristică instituțională cu un grad ridicat de scepticism, pentru a contura o imagine clară
și transparentă în raport cu izvoarele studiate.
Rezultate. Utilizând metodologia istoriologică, am prezentat natura suprapusă a ceea ce
numim generic „proprietate medievală” și am insistat pe termenul de posesiune și formele conexe
acestuia pentru a crea a nouă viziune asupra realităților funciare din secolele XIII-XIV. Am
conturat pe parcursul acestei cercetări un tablou instituțional, terminologic și filosofic a ceea ce
am numit colonizare angevină (concept prin care am definit translația instituțională și modificările
survenite în regimul distribuirii posesiunilor) în strânsă legătură cu definiția conceptului de
„proprietate medievală”. De asemenea, am adus o contribuție la diseminar ea informațiilor în
spațiul istoriografic românesc și străin prin numeroase publicații, reprezentate de articolele
tematice subscrise tezei, cu speranța de a porni și menține un dialog între discipline și de a atrage
atenția viitoarelor generații de cercetători la acest vacuum istoriografic în ceea ce privește
conceptul de proprietate medievală, precum și la timida abordare a „istoriei filosofiei juridice”, a
ceea ce Nicolae Iorga numea istoriologie. Lucrarea aduce în sfera istoriografiei românești o
informație în mare parte inedită în raport cu cunoștințele curente și o viziune iconoclastă a
conceptului de proprietate.
Structura tezei. Sub aspectul structurii, teza este împărțită în cinci capitole.
Capitolul I este dedicat problemelor istoriografice, unde am prezentat dificultățile întâlnite
de un istoric angajat în parcurgerea realităților instituționale ale secolului al XIII-lea, a unui istoric
ce prezintă situația începutului secolului al XIV-lea din Regatul Ungariei, fără cunoștințe speciale
de drept canonic sau de drept roman. Am expus demersul anevoios al istoriei dreptului românesc,
care în ultimul secol a fost un subiect uneori de interes, alteori neglijat sau forțat impus în
programele școlare sau în conștiința civică. Am abordat în continuare problema definiției
conceptului de proprietate medievală, concept care, în general, pentru juriști este definit ca o
posesiune dependentă și încărcată de sarcini. Această viziune asupra conceptului de proprietate și
simplificarea sa după câteva clișee istoriografice sabotează o cercetare istorică, ignorând concepte
de bază ale filosofiei medievale. Am urmărit cu interes și obligațiile contractuale stabilite între
nobilime și coroană, rege și nobili, nobil și nobil.
Capitolul al II-lea reprezintă o scurtă sinteză a evoluției principalelor sisteme de drept:
roman, german, carolingian, italian, englez și francez, precum și noțiuni evolutive de teorie
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
6
contractuală. Dreptul medieval și terminologia aferentă prezintă multe sincope. Istoriografia
românească, în ceea ce privește istoria dreptului, are nevoie de multe îndrumare pentru a prezenta
un mesaj clar și concis cu privire la evoluția istorică a dreptului cutumiar și ulterior a dreptului
scris. În a doua parte din acest capitol, dedicată formelor de guvernământ, am insistat pe
următoarele concepte: imperium, potestas și auctoritas. Am expus geneza conceptului de „stat”
deoarece conceptul de proprietate, în accepțiunea sa modernă, derivă din acesta, astfel că nu poate
exista înainte de „stat”. Accentul în ultima parte a acestui capitol este pus pe teoria contractuală,
pe influențele de drept roman în discursul juridic medieval (re)creat în secolul al XIII-lea, precum
și pe terminologia folosită în studiile de caz din Transilvania.
Capitolul al III-lea aduce în discuție termenul de posesie, definiția și accepțiunea sa, în
principalele decrete și legi ce au conturat și influențat mentalitatea secolelor XIII-XIV. Am
subliniat natura proteiformă a posesiunii, pe care am prezentat-o din diferite puncte de vedere
pertinente pentru spațiul Transilvaniei.
Capitolul al IV-lea este dedicat unor serii de întrebări, precum cât de puternică era amprenta
dreptului roman în instituțiile și în cancelaria regatului în secolele XIII-XIV? Putem vorbi despre
o predominanță a dreptului cutumiar? Avem un scenariu de amalgamare a sistemelor de drept?
Cercetările noastre, ne permit să afirmăm faptul că pe perioada secolelor XIII-XIV, în
Regatul Ungariei, putem vorbi despre un sistem de drept construit pe dreptul canonic și dreptul
roman, aplicat peste un sistem de drept ce are ca fundație un puternic drept cutumiar. În lumina
acestor investigații, putem susține faptul că dreptul canonic a influențat și a fost literă de lege în
decretele dietei ungare din anul 1298, ale așa ziselor constitutiones ale regelui Andrei al III-lea și
de asemenea putem înțelege de ce și cum a reușit dreptul canonic să se impună și în natura Bulei
de Aur (1222), a variantei sale din anul 1231, în legislația lui Béla al IV-lea și în constituțiile din
anul 1298 menționate mai sus. Secolul al XIV-lea a adus cu sine schimbarea dinastiei în regat, prin
noua dinastie, o ramură a marii dinastii de Anjou, cu originea din regatul de Neapole, ce a sosit în
Regatul Ungariei cu o suită de nobili străini, compusă în mare măsură din nobili ai elitei franceze
și italiene, infuzați de principiile contemporane de drept canonic și roman. Prin prezentarea și
interpretarea acestor evenimente putem înțelege cum a reușit Carol Robert, fiul favorit al Sfântului
Scaun, să posede puterea în deplinătate și cum și-a manifestat prezența indubitabilă într-un substrat
de drept cutumiar foarte puternic. În ceea ce privește instituțiile medievale regăsite pe teritoriul
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
7
Transilvaniei, o importantă parte a acestui capitol a fost dedicată studierii următoarelor instituții:
locul de adeverire și familiarii regelui.
În final, sunt formulate concluziile generale cu privire la mecanismele instituționale
descoperite în cadrul cercetării despre conceptul de proprietate medievală corelat cu conceptul de
rex infra et supra legem, regele aflat concomitent deasupra și dedesubtul legii și la transferul
dreptului de stăpânire în cadrul general și în cadrul particular, așa cum apare el în accepțiunea
teologică, filosofică și juridică a lumii creștine, Christianitas.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
8
CAPITOLUL I.
ISTORIOGRAFIE ȘI PROBLEME TERMINOLOGICE
Pe parcursul acestui capitol, după o scurtă introducere în istoria dreptului, sau studiul
istoriei dreptului cum este denumit în programele școlare, am prezentat probleme terminologice
ale istoriografiei aferente dreptului medieval, al acestei discipline obscure, oferind o serie de
viziuni despre conceptul de proprietate, pentru a forma o nouă definiție.
I.1. Scurtă introducere în studiul istoriei dreptului medieval
Dreptul3 este metoda prin care Occidentul ordonează regulile impuse oamenilor și este
considerat eredele lui ius4. Lùnivers des lois est infiniment plus grand que celui du Droit, afirma
Allain Supiot.5
Dreptul este construit pe ideea unei direcții (directum) și pe ideea de justiție. Ideii de
justiție, îi este atașată aceea de conduită, deja prezentă în regulă (regula) sau normă (norma). Prin
intermediul dreptului, justiția se dedică acțiunii, conform celebrei formule din Digest, de a da
fiecăruia ce i se cuvine (suum cuique tribuere). Acesta este motivul pentru care cuvântul „drept”
în sensul obiectiv al arhitecturii normative, nu are un echivalent exact în spațiul dominat de
common law.6
3
Pentru o introducere în istoria filosofiei dreptului vezi John Marenbon, Medieval Philosophy: A Very Short
Introduction, Editura Oxford University Press, Oxford, 2016. Wilfried Hartmann and Kenneth Pennington, The
History of Byzantine and Eastern Canon Law to 1500, Editura Catholic University of America Press, Washington,
D.C., 2012. J. H. Burns, The Cambridge History of Medieval Political Thought C.350 - C.1450, Editura Cambridge
University Press, Cambridge, 1988. Jean-François Lemarignier, La France Médiévale: Institutions Et Société, Editura
A. Colin, Paris, 1970. Jean-Philippe Levy, Histoire De La Propriété, Editura Presses universitaires de France, Paris,
1972. Yvonne Bongert, Histoire du droit pénal, cours de doctorat, réédition coordonnée par L. de Carbonnières, O.
Descamps et J.L. Lefebvre, Paris, 2012. Adinel Ciprian Dincă, Studying Medieval Philosophy in Romania: A
Codicological Perspective, în Revue d'études anciennes et médievales. Philosophie. Théologie. Sciences, 2005-2006,
vol. 3/4, nr. 3/4, p. 431-438.
4
Conceptul de Ius/Jus reprezintă formulele prin care se exprimă justiția.
5
Allain Supiot, Homo juridicus, Essai sur la fonction anthropologique du Droit, Editura Points, Paris, 2005, p. 85.
6
Conceptul de common law este definit astfel: Règle, équerre, lignes et angles droits: avec le Droit, la justice devient
une affaire de trace géométrique plus que de casuistique; elle procède davantage dùn arpentage que dùn arbitrage,
même sìl sàgit toujours en fin de compte, selon la célèbre formule du Digeste, dàttribuer à chacun le sien (suum
cuique tribuere). Cèst du reste pourquoi le mot Droit, dans ce sens objectif dàrchitecture normative, nà pas
d`équivalent exact en terre de common law. Ibidem, p. 86. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
9
Traducerea termenului „drept” în spațiul anglo-american prin law, derivă din sursele
primare ale dreptului în Marea Britanie și în Statele Unite. Aceste surse sunt precedentele și nu
codul, cazuri decise de judecători și nu de stat. Ideea de law continentală (legge, ley, Gesetz)
cuprinde și elemente sau reguli asupra cărora oamenii nu au nici un aport. De exemplu, avem legea
lui Moise, legea Islamului, legile lui Kepler sau a lui Newton, ori cele ale termodinamicii sau
gravitației universale. În primul său sens, lex a purtat o conotație religioasă, mai mult, a fost o
derivată religioasă, o normă sacră.7
Jurisprudența este ansamblul deciziilor judiciare din care se degajă o regulă de drept
constant urmată de către judecător în trecut sau pe care o va respecta probabil in viitor. Ea posedă
un caracter normativ ce nu poate fi negat, dar este dificil de distins.8 Este interesantă evoluția
termenului de jurisprudență, deoarece, în limba engleză și în limba germană, termenii de
jurisprudence și de jurisprudenz au cu totul altă semnificație, ei desemnează știința dreptului,
teoria generală a dreptului sau filosofia dreptului, ceea ce corespunde etimologiei latine.9
Referitor la misiunea judecătorului există două definiții. Astfel că, conform primei, precum
mai demult în dreptul roman sau astăzi în dreptul american, judecătorul este un reformator al
dreptului, adaptându-l în funcție de transformările culturale, economice și sociale. A doua,
reprezintă judecătorul precum un servitor al legii, exercitând o funcție tehnică, după tradiția
engleză.10
În ce privește dreptul roman, dintre diversele izvoare ale acestuia, dreptul pretorian (jus
praetorium) este poate cel mai important din epoca clasică (sec. I î. Hr. – sec. III d. Hr.). Pentru a
suplimenta legislația primitivă și lacunară a lui jus civile, pusă în aplicare cu ajutorul actiones
legis, pretorul, înalt magistrat, descria într-un edict situațiile litigioase ignorate de dreptul civil în
care el promitea să acorde o acțiune în justiție. Acțiunile legii erau proceduri extrem de formaliste,
stabilite de dreptul legislativ strict (jus civile), cărora orice pledant trebuia să li se supună pentru a
apăra un drept (și numai unul dintre acelea recunoscute de actiones legis). Adagiul fără acțiune nu
există drept rezumă această concepție a realizării drepturilor. În dreptul francez, din contră, fără
7
Ibidem, p. 86.
8
Philippe Malaurie, Patrick Morvan, Drept Civil, Introducere Generală, ediția a 3-a, Editura Wolters Kluwer
România, București, 2011, p. 271.
9
Ibidem.
10
Dreptul francez a evoluat de la cea de-a doua atitudine, spre prima. Dacă plenitudinea legii a părut mai întâi să-i
interzică jurisprudenței să devină un izvor al dreptului, aceasta și-a atribuit pe nesimțite acest rol, chiar dacă rămâne
subordonată legii. Ibidem, p. 272. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
10
drept, nu există acțiuni.11 Acest drept pretorian, devine în secolul al III-lea un edictum perpetuum,
activitatea judiciară a pretorului ajunge să creeze un corp de reguli de o importanță considerabilă,
a căror forță obligatorie decurgea, mai întâi, din autoritatea acestui magistrat, nu din lege și,
apoi, din stabilitatea sa în timp.12 Aceste două fenomene au creat elementele ce constituie
Common Law-ul englez.
În ce privește dreptul englez, Anglia, spre deosebire de alte țări europene, printre care și
Franța, nu a cunoscut renașterea dreptului roman provocată la începutul secolului al XII-lea de
redescoperirea în Italia a codificării lui Iustinian. Dreptul său este opera judecătorilor, începută
odată cu cucerirea normandă din anul 1066. Dreptul englez apare astăzi ca expresie a formulei: the
judge made law. Este vorba despre un drept comun tuturor subiecților regatului, de unde apelația
de common law. Acest drept comun, este de concepție judiciară, impregnat de un spirit empiric,
pragmatic și tradiționalist, sprijinindu-se pe două ficțiuni majore moștenite din gândirea lui
William Blackstone.13
Pe de altă parte, dreptul englez este dominat de regula precedentului obligatoriu (binding
precedent), judecătorii sunt legați de afirmațiile de drept (rules) anterioare ce emană de la propria
lor jurisdicție și de la jurisdicțiile superioare. Considerăm elocvent pentru această afirmație
următorul pasaj: Autoritatea precedentului garantează constanța și previzibilitatea, adică
securitatea juridică a regulii, calități de care juristul englez este foarte atașat. Totuși, această
autoritate nu se atașează, în interiorul unei sentințe judiciare, decât la ratio decidendi (motivul
decizoriu, principiul generator al soluției) și nu la obiter dictum (literalmente, motivele invocate
în treacăt, accesorii, nedeterminante).14
Dreptul englez a cules și o altă moștenire a istoriei judiciare.15 Începând din secolul al XIII-
lea, un corp de reguli corective numit equity s-a dezvoltat în fața jurisdicției cancelarului regelui
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
În continuare ideea este dezvoltată astfel: Este tentant atunci pentru judecătorul care dorește să se îndepărteze de
un precedent să califice ratio decidendi ca fiind obiter dictum. Practica lui distinguishing (constând în provocarea
unei distincții inedite în sânul lui ratio decidendi) permite și mai bine evitarea unui precedent obligatoriu. De manieră
mai radicală, Camera Lorzilor a decis pe 26 iulie 1966 că, de acum înainte, ea nu ar mai fi legată de propriile sale
precedente, mărturisind, chiar prin aceasta, existența puterii sale creatoare. Dar regula precedentului nu este repusă
în cauză nici în fața, nici între celelalte jurisdicții. Ibidem, p. 273.
15
Vezi John Hudson, Land, Law, and Lordship in Anglo-Norman England, Editura Clarendon Press, Oxford, 1994, p
230-253. R. H. Helmholz, The Ius Commune in England: Four Studies, Editura Oxford University Press, Oxford,
2001, p. 187-240. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
11
pentru a acoperi lacunele și rigiditățile crescânde ale Common Law-ului. Cancelarul a rejucat
istoria pretorului roman. Pe parcursul secolelor, regulile de equity au făcut la rândul lor obiectul
unei corecții prin reguli jurisprudențiale mai echitabile deduse din conceptul de natural justice.
Este oferită astfel, de către istorie, dovada că jurisprudența nu cunoaște liniște în fața dreptului
scris (chiar dacă și dreptul scris este de origine jurisprudențială). Ea fabrică „drept” atâta timp, cât
există un corp de reguli fixe, care nu oferă suplețea necesară adoptării soluției „celei mai drepte”.16
Dreptul american și/sau autoritatea precedentului în Statele Unite, decurge dintr-o regulă
similară, numită stare decisis (stare decisis și quieta non movere, a respecta ceea ce a fost decis și
a nu modifica ceea ce există). Din motive istorice, ea se aplică cu mai puțină rigoare decât în
Anglia și nu este cu adevărat constrângătoare, decât pentru jurisdicțiile inferioare care, în plus, pot
să se elibereze de ea, cu ajutorul tehnicilor cunoscute în Anglia. Distinguishing este mai puțin
practicat în dreptul american, din cauză că revirimentele de jurisprudență sunt aici mai actuale și
mai transparente. De altfel, ratio decidendi se numește holding și obiter dictum se numește
dictum.17
16
Teoria dezvoltată este următoarea: Jurisdicțiile regale, aplicând Common Law-ul erau sesizate cu ajutorul writs-
urilor. Un writ era un ordin eliberat în numele regelui de către Cancelar, la cererea unui particular, care îi prescria
destinatarului său (un sheriff sau un senior) să-i ordone adversarului recurentului să-i dea satisfacție acestuia sau,
în lipsă, să se înfățișeze în fața judecătorilor regali. Varietatea writs-urilor, i-a permis Cancelarului să lărgească
evantaiul acțiunilor în justiție (după imaginea acțiunilor acordate de pretorul roman după album-ul său). În 1258,
parlamentul interzice eliberarea de noi writs-uri. Numărul scăzut al celor existente îi condamna pe justițiabili să nu
mai obțină niciodată dreptate în fața curților de Common Law. Cancelarul, în jurisdicția sa, a luat atunci obiceiul să
primească acțiunile contestate de acestea, dar și să dea injoncțiuni care le paralizau deciziile. Din acest contencios
paralel se degajă progresiv un nou corp de reguli: equity. Un violent conflict survine între jurisdicția de echitate a
cancelarului și curțile de Common Law (favorabile parlamentului). El se va încheia în 1616 prin victoria primului,
Primatul lui Equity asupra lui Common Law a fost atunci admis de regele Iacob I. În fine, judicature act (1873-1875)
a fuzionat law și equity – jurisdicțiile aplicând de acum înainte celor două corpuri de reguli – fără a repune în cauză
primatul celui de-al doilea. Dreptul englez rămâne totuși impregnat de tradiția procesuală a primelor timpuri.
Philippe Malaurie, Patrick Morvan, Drept Civil, Introducere Generală, ediția a 3-a, Editura Wolters Kluwer România,
București, 2011, p. 273.
17
În fața Curții supreme federale, regula stare decisis este considerată ca o necessity, nu ca un principiu absolut.
Nevoia de a reforma o jurisprudență inoportună în fapt, sau eronată în drept (badly reasoned) a condus-o adesea la
operarea unor revirimente clare. Așa s-a întâmplat când curtea a judecat ca neconstituțională segregația rasială în
statele din sud (Brown v. Board of Education of Topeka, 1954) și pe durata președenției liberale (stânda moderată)
a Chief Justice Warren (1953-1969) care a marcat începuturile revoluției drepturilor. Dogma engleză conform căreia
judecătorul se limitează să dezvăluie un drept preexistent și să expună Common Law-ul a fost ea însăși făcută
derizorie în 1917 într-o opinie a judecătorului O.W. Holmes care scria că Common Law-ul nu este o brooding
omnipresence. Practica revirimentelor pentru viitor (prospective overruling) confirmă și ea faptul că infailibilitatea
Common Law este un mit. După o afirmație a lui Oliver Wendell Holmes (1841-1935), judecător la Curtea Supremă,
lider al Sociological Jurisprudence și al curentelor realiste americane, „Viața dreptului nu a fost logica: ea a fost
experiența. Necesitățile timpului, așa cum sunt ele resimțite, doctrinele morale și politice dominante. Politica
legislativă, conștientă sau nu și chiar prejudecățile pe care judecătorii le împart cu concetățenii lor, au mult mai
multă legătură decât silogismele juridice cu determinarea regulilor care trebuie să guverneze oamenii„.
TOPAN În Statele
MIHAELA
2017.04.06 15:33
12
După scurta incursiune în istoria dreptului ne întoarcem acum la tematica cercetării, la unul
dintre cele mai influente modele instituționale pentru evoluția spațiului studiat, anume Franța, care
în accepțiunea lui Marc Bloch, alături de nordul Italiei, au fost reprezentantele justiției „feudale”
în forma cea mai pură. Această formă de justiție este descrisă de Marc Bloch astfel: este adevărat
faptul că sistemul carolingian și-a imprimat amprenta foarte adânc în acest demers istoric, dar
poate cel mai mult în ierarhizarea curților seniorale, în ceea ce privește merum et mixtum imperiu,
precum și organizarea lor internă. Sutele de curți districtuale au dispărut cu rapiditate și în
totalitate. Este caracteristic faptul că jurisdicția exercitată de un senior, lord sau un baron18,
primește numele de castelană, iar în accepțiunea publică, singura sursă recognoscibilă a dreptului
de judecată devine acum posesia unei construcții fortificate, concomitent cu simbolul și originea
puterii. Cu toate acestea, nu putem afirma că nu mai existau reminiscențe ale jurisdicției vechilor
curți. În acest sens, marile principate, unde prințul deseori avea opțiunea să-și rezerve monopolul
cazurilor, în care era implicată pedeapsa capitală, sunt un bun exemplu. De asemenea, jurisdicția
era extinsă asupra domeniilor alodiale, seniorul decidea sentințele cazurilor în care bisericile,
imperfect încorporate în ierarhia feudală, erau implicate, iar în teorie poseda jurisdicția asupra
târgurilor și drumurilor publice. Regăsim aici, în stadiul embrionar, puternicul antidot al dispersiei
puterii judiciare.19
Descrierea vituperantă a lui Marc Bloch cuprinde ramificațiile complexe ale posesiunii
suprapuse, dar prezintă lumea medievală astfel: „aproape tot pământul și un mare număr de ființe
umane erau împovărate în această vreme de o multitudine de obligații, diferite prin natura lor, dar
aparent de o importanță egală. Nici una dintre acestea nu implica faptul că drepturile exclusive de
Unite, conform unei alte formule a lui Holmes, legea este ce spune judecătorul că este. În această privință, Common
Law-ul american este la fel de distant de dreptul francez, precum este de Common Law-ul englez. Ibidem, p. 274-275.
18
Titulatura de barones regni cum apar în documente denumiți baronii sau magnificus vir domini desemnează nobilii
cei mai importanți din regat.
19
The jurisdiction of the lord who exercised high justice ordinarily acquired the name of „castellany„ as if the only
source of judicial rights that common opinion now recognized was the possession of a fortified dwelling, at once the
origin and the symbol of actual power. This is not to say, however, that nothing survived of the old jurisdiction of the
courts. In the great territorial principalities, the prince was sometimes able to reserve for himself the monopoly of
cases where the death penalty was involved – as in Flanders, Normandy, Béarn. Frequently, as we have seen, the
count had jurisdiction over allodial estates; he decided lawsuits in which the churches, imperfectly incorporated in
the feudal hierarchy, figured as parties; and, in theory, he possessed jurisdiction over markets and public highways,
except where these rights had been granted away or usurped. Here already, at least in embryo, was a powerful
antidote to the dispersal of judicial powers. Marc Bloch, Feudal Society, EdituraTaylor & Francis, London and New
York, 2004, p. 96. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
13
proprietate medievală aparțin concepției termenului de proprietate (ownership) regăsite în dreptul
roman. Stăpânul stăpânului său și așa mai departe, urcând pe scara feudală, reprezintă numărul
mare de persoane ce pot afirma, fiecare cu la fel de multă justificare ca și cealaltă: Acesta este
domeniul meu!”.20
I.2. Problemele istoriografice ale istoriei dreptului medieval
Istoria dreptului românesc, a reprezentat în ultimul secol un subiect uneori de interes,

alteori neglijat sau forțat impus în programele școlare sau în conștiința civică. În cursul intitulat
Istoria Dreptului Român, Victor Onișor definea istoria dreptului românesc ca o expunere a
cunoștințelor istorice relative la instituțiile de stat și de drept, sub a căror cârmă a trăit poporul
român în decursul existenței sale21, iar în studiul istoriei dreptului, se vor cerceta instituțiile
sociale, organizațiile de stat, întocmirile juridice și felul în care s-au dezvoltat, cum s-au schimbat
și cum au ajuns până la forma lor de astăzi.22 Autorul ne îndeamnă să ne uităm la instituțiile de
stat și de drept ale poporului român, dar să nu neglijăm influențele externe.
Exemplul metodologiei aplicate în curs este valabil și pentru cercetarea noastră: Istoricul
de drept în studiul materialului său, va fi condus de punctul de vedere juridic, scrutând în cursul
20
Ramificațiile posesiunii erau extinse pe orizontală cât și pe verticală. De asemenea trebuia să se țină cont de
comunitățile sătești, care în mod normal utilizau întregul teren agricol, de îndată ce a fost curățat de recolte. Marc
Bloch dezvoltă această idee astfel: For people undoubtedly found it inconvenient to be obliged to describe by the same
name properties which, besides differing greatly in nature and extent, were held by men of such varied status as a
petty manorial official, a cook, a warrior (himself the lord of many peasants), a count, or a duke. (Even in our relatively
democratic societies, do we not feel the need of words that preserve class distinctions? Do we not speak of the wages
of the manual worker, the salary of the official, and the fees of the professional man?) The ambiguity nevertheless
persisted for a long time. In thirteenth-century France they continued to speak of fiefs of manorial officials and of
artisans; so, that the jurists, concerned to segregate the fiefs of vassals, were apt to characterize them by the epithet
‘free’(francs), that is to say, subject only to obligations befitting a full free man. In other languages, which had
borrowed the word fief from French usage, it continued even longer to be used in the general sense of remuneration,
even apart from any grant of land. In Italy, in the thirteenth century, the salaries paid in money to certain magistrates
or civic officials were termed fio; in English-speaking countries, today the remuneration of the doctor orthe lawyer is
still called a ‘fee’. Increasingly, however, when the word was used without special qualification, it tended to be
understood as applying to the fiefs (at once more numerous and socially more important) with regard to which a true
‘feudal’ law had developed; namely, the tenements charged with the services of vassalage in the distinctly specialized
sense which that term had acquired even earlier. Finally, in the fourteenth century, the Gloss of the Sachsenspiegel
defined it thus: ‘The fief (Lehn) is the pay of the knight. Marc Bloch, Feudal Society, Editura Taylor & Francis e-
Library, London and New York, 2004, p. 116.
21
Victor Onişor, Istoria dreptului român: pentru anul I al facultăţii de drept, (curs de licenţă), Tipografia Libertatea,
1921.
22
Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
14
cercetărilor sale partea de drept. Istoricul jurist va cerceta materialul istoric, din care își scoate
cunoștințele, cu ochiul specialistului.23
Ioan Peretz24, în cursul său, Curs de istoria dreptului român, din anul 1926, considera că
istoria dreptului în general și în special istoria dreptului român, fac parte din acel grup de științe
sociale, cari studiind ceea-ce este, iar nu ceea-ce ar trebui să fie, sunt adevăratele științe, ca
științele surori: matematice, fizico-chimice, naturale. Importanța ei este, din punct de vedere a
științei, pur documentară.25
Constantin Stoicescu, în anul 1926, în suportul său de curs, asocia dreptului roman o
valoare proprie, explicabilă prin marea înclinaţiune ce o aveau strămoșii noștri pentru ars boni
et aequi; el a creat limbajul juridic și categoriile juridice ale dreptului comun universal,
coordonând pentru prima oară dispozițiile legale răzlețe, ridicându-le până la principiile de unde
porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli. Valoarea aceasta intrinsecă a dreptului roman
este independentă de soluțiile date și de aceea se explică persistența categoriilor juridice întocmite
de dânsul, chiar fată de diversitatea și de complexitatea chestiunilor dezbătute de dreptul
modern.26
Mai aproape de prezent, exegetul Kenneth Pennington, specialist renumit al dreptului
medieval, oferea următoarea definiție, într-o prelegere a sa, din anul 2014: dreptul canonic și
dreptul roman au format dreptul comun medieval, ius commune al Europei Occidentale, iar
separarea celor două sisteme de drept este artificială și înșelătoare. Ambele drepturi au fost predate
în școlile de pe cuprinsul Cristianitas-ului, studenții învățând ambele drepturi, iar jurisprudența
medievală poate fi înțeleasă doar prin prisma ambelor sisteme legislative. Vocabularul și structura
dreptului roman și canonic au modelat dreptul secular și academic.27 Este important de menționat
faptul că aceste două sisteme sunt doar părți din ius commune, iar terminologia și conceptele pe
care le vom analiza nu sunt exclusiv ale lor. Ne propunem în continuare să prezentăm câteva clișee
istoriografie perpetuate în discursul istoric, dar și o replasare a terminologiei decontextualizate.
23
Ibidem.
24
Ioan Peretz, Curs de istoria dreptului român, București, 1926, p. 14-15.
25
Autorul periodizează într-un sistem tripartit, partea specială, privitoare la Ardeal și părțile ungurene astfel: prima
parte este numită Epoca Voivodatului sub regatul ungar ardelenesc de la veacul al IX. Până la anul 1540. A doua
parte de la anii 1540-1691, Epoca Principatului Ardelenesc independent, cu principii și instituții de drept
independente (se înțelege însă, că în raport de suzeranitate cu Turcia). A treia parte de la anul 1691 (diploma
Leopoldinum) Epoca principatului ardelenesc sub dinastia de Habsburg până la unirea cu regatul ungar în 1867.
Ibidem.
26
Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, București, 1931, passim.
27
Disponibil on-line la: http://faculty.cua.edu/pennington/Law508/Law508.html TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
15
Astfel că, termenul de drept feudal și tot ceea ce reprezintă continuă să fie simplificat și generalizat,
deseori utilizat cu conotații negative și, din păcate, după cum vom vedea în câteva exemple poate
deveni greoi, limitativ și confuz.
În diferitele suporturi de curs pentru dreptul roman sau pentru dreptul vechi românesc, sau
chiar pentru istoria dreptului în general, termenul de feudal și toate „ismele” sale, continuă să fie
definite astfel: Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmițării feudale, respectiv de la
retragerea aureliană, până la formarea statelor române centralizate și în care are loc procesul de
formare a Legii țării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar) și perioada monarhiei
centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor românești și până la revoluțiile din
1821, în care se săvârșesc dreptul cutumiar roman (Ius Valachium) și apar primele legiuiri
scrise.28
Descrierea conceptul de feudalism continuă, la rândul său, această serie de definiții
anacronistice: Feudalismul nu cunoștea principiul separării puterilor în stat, astfel că aceeași
persoană era simultan administrator, judecător și executor. Contrar principiului actual, atunci
exista conceptul reunirii (întrunirii) puterilor în stat. În secolul al XVII-lea apar în documentele
în limba româna termenii „drept”, „dreptate” și „judecată”, cu sensul de activitate
judecătorească. Încă din secolele anterioare, expresiile „a lua (a da) lege”, însemnau modalitatea
tradiționala de a pune în mișcare aplicarea legii, împărțirea dreptății.29 În acest caz, autorul se
contrazice încă din primele fraze, astfel că după ce admite că principiul separării puterilor în stat
nu exista, aceeași persoana, spune el, este simultan administrator, judecător și executor, evident
separate după denominație și scop. Menționăm faptul că cele trei puteri: administrative,
judecătorești și executive, existau pe parcursul Evului Mediu, cu certitudine în perioada studiată,
doar că, în cele mai multe cazuri, se regăseau în detenția aceleași persoane. Fărâmițarea feudală,
cum este numită forma de agregare social-teritorială începând cu secolul al IV-lea, nu implică
anarhie, dimpotrivă, regele, purtător al celor trei puteri acționa în virtutea misiunii sale, cu un telos
prestabilit, supus mereu suveranului pontif în virtutea lui auctoritas sacrata.30 Dacă dorea să
28
Florin Negoiță, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2012. Vezi introducerea.
29
Cristian Sandache, Istoria statului si dreptului românesc, suport de curs, Facultatea de Drept a Universității Mihail
Kogălniceanu, Iași.
30
Din punct de vedere al filosofiei medievale, auctoritas sacrata reprezenta capacitatea pontifului de a pronunța și
decide asupra a ce e bine și ce e rău. În conformitate cu analogia Sfântului Părinte, cu „piatra” pe care a fost construită
Biserica, prin virtutea comisiei sale Petrine, doar el era considerat capabil de a pronunța acel vital pronunciamento a
ceea ce era și a ceea ce nu era rău în cadrul Bisericii. Prințul primea un rol în tot acest cadru prestabilit, princeps non
sine causa portat gladium, acel non sine causa reprezentând motivul pentru care prințul purta sabia, TOPAN motiv care în
MIHAELA
2017.04.06 15:33
16
continue să fie un Prinț Catolic, prințul avea obligația să urmeze și să respecte legile stabilite de
către suveranul pontif. Cu toate acestea, fiind un privilegiu, capacitatea sa de a guverna, putea
pentru motive evidente să fie pierdută, dacă recipientul acestor privilegii se dovedea a fi indignus,
sau nevrednic. Raționamentul acestei idei, era însăși natura intrinsecă a capacității de guvernare a
prințului, aceasta era o efluență a grației divine, o concesie divină, un beneficium, iar în consecință
prințul nu avea nici un drept asupra regenței sale. Altfel spus, în cuvintele exegetului Walter
Ullmann: nobody has a right to claim a privilege, a concession or a good deed.31 Suveranul pontif
era considerat pater rebublicae, iar principala sa îndatorire era cognoscere quod utile reipublicae
et quod non.32 În viziunea papalității, regele era un amator justitiae, el reprezenta epitomul Regelui
Creștin (Rex Christianus), dar, orice expresie de vituperație putea conduce la retragerea acestui
„dar” și demiterea sa din oficiu. Puterea princiară era o emanație a grației divine.33
Puterea în sfera publică era în consecință un fideicomis34 divin. Astfel putem înțelege cum
următoarea afirmație: împărțirea „dreptății” devine un instrument de guvernare la îndemâna
boierimii, feudalii laici (dar și cei ecleziastici) beneficiind de numeroase privilegii35, devine falsă36
cuvintele Sfântului Paul era de a pedepsi pe cel ce face rău. Perceput exclusiv în termeni teleologici, prințul era văzut
ca o putere ce exista pentru un scop bine stabilit: Ad haec rex regum et dominus dominantium Jesus Christus, a quod
tibi concessam temporalem debes recognoscere potestatem, ad te regni solium sublimavit, ut ecclesias et loca
religiosa per tuum regnum existentia diligas et honores. Walter Ullmann, Principles of Government and Politics in
the Middle Ages, Editura Menthuen&Co LTD, Londra, 1966, p. 63.
31
Because offices existed solely within the Church, they participated, each in its own way, in the realization of the
purpose for which the whole existed. All this was nothing but the manifestation of the theme that the while Church
was conceived to be a closely integrated whole, in which each had to fulfill the functions allocated to him for the sake
of the whole. Ibidem, p. 66.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 75.
34
Considerăm adecvată studiului nostru definiția următoare a fideicomisului: Nom donné à deux dispositions voisines
licites qui se différencient, chacune par un trait particulier, des substitutions prohibées : 1) Celle par laquelle le
disposant, en investissant dùn bien une personne nommée fiduciaire sèn remet à sa bonne foi pour faire parvenir le
bien à une autre personne nommée fidéicommissaire ; seule véritable gratifié dans l’intention du disposant, mais sans
action contre le fiduciaire, le fidéicommis s’apparentant ici à un vœu. 2) Celle par laquelle le disposant, en gratifiant
une personne en premier (ce nèst pas un simple fiduciaire) le charge (ce nèst pas un vœu mais un obligation) de
retransmettre le bien avant sa mort à une personne gratifiée en second, la date de retransmission antérieure a la mort
du premier gratifie (ce nèst pas une substitution prohibée) pouvant être, par exemple, la majorité du second gratifie:
espèce de libéralité avec charge. Denis Alland, Stephane Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Editura Presses
Universitaires de France, Paris, 2003.
35
În continuare autorul consideră despre rege: El putea să judece orice fel de cazuri (pricini), avea dreptul să pronunțe
sentințe capitale si totodată putea să confiște averile. Aceasta nu înseamnă însă ca domnitorul era un despot de tip
asiatic, un autocrat obișnuit să dispună fără nicio considerație de persoana si bunurile supușilor săi, așa cum s-a
afirmat de către unii istorici. Cristian Sandache, Istoria statului si dreptului românesc, suport de curs, Facultatea de
Drept a Universității Mihail Kogălniceanu, Iași.
Disponibil la: http://www.umk.ro/images/documente/drept/suporturi_curs/isdr_dr_an1.pdf. Accesat la 14.04.2016.
36
Această explicație oferită atribuie împărțirea „dreptății” boierimii, destul de ușor și fără surse clare, eliminând
boierimea din „piramida feudală” și din ideologia conceptelor teoretice dictate de Sfântul Scaun. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
17
și ilegitimă, cel puțin din punct de vedere teoretic, pe parcursul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea,
când aparatul birocratic și suportul teoretic sunt foarte complicate, iar explicarea lor în termeni sau
în alegorii moderne reprezintă o direcție de cercetare greșită.
I.3. Despre conceptul de proprietate. Noțiuni introductive
În general, pentru juriști37, proprietatea38 este descrisă în felul următor: dependentă și

încărcată de sarcini. În persoana proprietarului regăsim posesia și folosința, păstrând doar
proprietatea imobilului, concesionând în favoarea altei persoane celelalte atribute, proprietarul
originar păstrează domeniul eminent, iar proprietarul concesionar primește domeniul util. Această
viziune asupra conceptului de proprietate și simplificarea sa după câteva clișee istoriografice
sabotează o cercetare istorică, ignorând concepte de bază ale filosofiei medievale
decontextualizând terminologia. Un contract sinalagmatic nu este un contract între egali cu
drepturi și îndatoriri egale, iar în forma de guvernământ descendentă era imposibil să se poată
vorbi despre un contract între rege și supuși.
În ceea ce privește partea feudală, aceasta accentuează natura aproape exclusiv
contractuală, obscurând alte elemente. Buna credință, bona fides, era un ingredient vital
37
Considerăm relevant studiul lui Roxana Severina Zamfir, Regimul proprietății în Evul Mediu, apărut în „Analele
Universității de Vest din Timișoara”, seria Drept, Numărul 1/2013. Autoarea descrie transformările conceptului de
proprietate astfel: „Proprietatea în Evul Mediu a suferit anumite schimbări; Dacă până acum am vorbit de o
caracteristică independentă, exclusivă, simplă a proprietății, odată cu trecerea timpului aceasta își pierde aceste
caractere, devenind dependentă și încărcată de sarcini. După căderea Imperiului Roman, atributele proprietății au fost
împărțite, astfel în persoana proprietarului nu mai regăsim posesia și folosinţa, ci acesta a păstrat doar proprietatea
imobilului, concesionând în favoarea altei persoane celelalte atribute, proprietarul originar avea domeniul eminent,
iar proprietarul concesionar avea domeniul util. Astfel, majoritatea pământurilor, numite și tenures, ajung să fie
posedate de simpli cesionari. (Pământurile concedate se numeau fiefuri (tenures nobles), censive (tenures roturieres))
Pe măsura trecerii timpului, concesionarii au devenit proprietarii legitimi ai imobilelor, drepturile proprietarilor
originari fiind uitate”. Disponibil on-line la http://www.drept.uvt.ro/documents/Analele-1-2013-Profil-istoric-privind-
dreptul-de-proprietate-privata.pdf
38
Pentru o descriere generală a proprietății a se vedea:
1) Pentru spațiul german: Benjamin Arnold, Power and Property in Medieval Germany: Economic and Social
Change, C.900-1300, Editura Oxford University Press, Oxford, 2004.
2) Pentru spațiul englez: Richard Pipes, Property and Freedom, Editura Vintage Books, New York, 2013. A.
J., Pollard, Property and Politics: Essays in Later Medieval English History, Editura A. Sutton, Gloucester,
1984.
3) Pentru spațiul francez: F. R. Akehurst, Etablissements De Saint Louis, Editura University of Pennsylvania
Press, 2015. Jean-Philippe Levy, Histoire De La Propriété, Editura Presses universitaires de France, Paris,
1972. Emily Z. Tabuteau, Transfers of Property in Eleventh-Century Norman Law, Editura University of
North Carolina Press, Chapel Hill, 1988.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
18
contractului. După cum am menționat mai sus, guvernământul hieocratic era unilateral, iar cel
feudal bilateral. În ceea ce privește domeniul eminent, acesta era inexistent în Evul Mediu, cel
puțin în accepțiunea terminologică a dreptului roman clasic, sau a dreptului roman interpretat și
implementat în accepțiunea sa modernă. Să luăm de exemplu cazul confiscării: conform doctrinei
dreptului roman, principele se afla în posesia tuturor bunurilor supușilor săi, fără a avea însă
dreptul de a le atinge fără o cauză dreaptă sau justa causa. În cazul în care benevolentia sa era
pierdută, iar malevolentia era atrasă asupra sa, prin diferite vituperații, atunci principele avea cauza
justă de a interveni și de a confisca bunurile.39
O altă speculație, este aceea conform căreia majoritatea pământurilor, numite și tenures,
ajung să fie posedate de simpli cesionari, iar pe măsura trecerii timpului, concesionarii au devenit
proprietarii legitimi ai imobilelor, drepturile proprietarilor originari fiind uitate. Această ultimă
idee o vom discuta în capitolul II (II.2.5.), destinat influențelor aparatului birocratic, al regelui
Henric al II-lea Plantagenet, asupra formelor structural-instituționale din Transilvania, precum și
transformarea fiefului obținut în schimbul serviciilor militare în fief ereditar.
O altă problemă des întâlnită în discursul istoriografic despre cronologia Evului Mediu este
periodizarea banală a evenimentelor astfel: prima perioadă este reprezentată de invaziile barbare,
invazii ce schimbă cursul dreptului de proprietate și creează colectivismul de sat, colectivismul
agrar și colectivismul familial.40 Dintre aceste colectivități existau trei tipuri.41 A doua perioadă,
este reprezentată de schimbările aduse de codul lui Napoleon. Revoluția franceză din anul 1789 a
adus câteva schimbări în ce privește proprietatea imobiliară și mobiliară. Abia acum este
considerată că a apărut proprietatea liberă, alodială, temporară, iar proprietarul a dobândit un
drept exclusiv asupra imobilului, acesta nemaifiind restrâns de alte drepturi suprapuse, iar în ceea
ce privește dezmembrămintele proprietății, acestea au fost reduse la două drepturi principale:
uzufructul și servituțile. Concluzia fiind aceea conform căreia, proprietatea a devenit, în urma
reglementărilor din dreptul francez, un drept natural, individual, suveran, exclusiv și perpetuu.42
39
Vezi Liem Tuttle, La main du roi, ou les origines médiévales du séquestre judiciaire d’après la jurisprudence du
Parlement de Paris (XIIIe - XIVe siècles), în „Le Parlement en sa Cour, Études en l’honneur du Professeur Jean
Hilaire”, Paris, H. Champion, 2012, p. 495-527. Pentru conceptul de bona fide vezi Pascal Naumowicz, Fidei bonae
nomen et societas vitae. Contribution à l’étude des actions de bonne foi, Université de Paris II, 2011.
40
Roxana Severina Zamfir, op.cit.
41
Cele trei tipuri prezentate sunt: ...pământuri ale nimănui, care au fost comune și asupra cărora locuitorii aveau un
drept comun, pământuri care aparțineau cuiva, dar asupra cărora toți aveau un drept de folosință și pământuri ale
particularilor asupra cărora vecinii pot să exercite unele drepturi. Ibidem.
42
2017.04.06 15:33
19
Este important de amintit în acest context, faptul că, în baza conceptului de plenitudine a
puterii43, papa Grigorie al VII-lea considera justificată și îndreptățită capacitatea sa de a numi și a
depune regi, de a confisca teritorii și proprietăți, de a transfera regate, imperii, principialități, cu
alte cuvinte, toate posesiunile oamenilor sunt în virtutea conceptului de plenitudo potestatis în
mâinile suveranului pontif ce poate dispune alocarea lor unor altor creștini, în cazul în care
posesorii prezenți se dovedeau a fi nevrednici, indignus. Acest principiu demonstrează faptul că
posesiunea bunurilor private era, de iure, un aspect al grației divine. Următoarea afirmație a lui
Grigorie al VII-lea vine în suportul argumentului expus anterior: Omnis mundus intelligat et
cognoscat, quia, si potestis in coelo ligare et solvere, potestis in terra imperia, regna, principatus,
ducatus, marchias comitatus, et omnium hominum possessiones pro meritis tollere unicuique et
concedere.44 Translația regatului unui candidat mai potrivit comportă forma de concesiune. Tot
așa este și transferul posesiunii private de la un creștin la altul.45
În ceea ce privește terminologia aferentă conceptului de proprietate, termeni ce implică
posesia și detenția precum beneficiul, alodiul sau fieful, au fost (re)prezentați în lumina studiilor
recente, cu scopul de a recontextualiza terminologia aferentă. Numai o bună cunoaștere a
instituțiilor permite cercetătorilor să recurgă la logica internă a acestora și la aceea a sistemului
ierarhizat de instituții, pentru a se acoperi astfel, unele goluri de documentare directă, atât de viu
resimțite în istoria noastră, mai ales până în secolul al XIV-lea.46 Pornind de la această idee, pentru
a clarifica discursul tezei, vom prezenta câteva definiții ale unor forme de posesiune, beneficiul,
alodiul și fieful, prezente și tratate pe parcursul acestei cercetări. Am optat pentru o prezentare
ordonată alfabetic și nu o amalgamare de concepte istorice, pentru ca cititorul să beneficieze de o
cursivitate, cu care este deja obișnuit să regăseacă, în momentul în care consultă un dicționar al
instituțiilor medievale.47 Astfel că, poate prima și cea mai discutată formă de posesiune este
43
Vezi capitolul I. Religion and Rights: A Medieval Perspective și capitolul II. Origins of Natural Rights Language:
Texts and Contexts, 1150-1250 din lucrarea lui Brian Tierney, Rights, Laws, and Infallibility in Medieval Thought,
Editura Variorum, Aldershot, Hampshire, 1997. De asemenea o abordare interesantă a teoriei hierocratice regăsim în
lucrarea lui Keith Sisson, A Companion to the Medieval Papacy: Growth of an Ideology and Institution, Editura Brill,
Boston, 2016, p. 121-132.
44
Walter Ullmann, Principles of Government and Politics in the Middle Ages, Editura Menthuen&Co LTD, Londra,
1966, p. 76.
45
Ibidem, p. 77.
46
Instituții feudale din țările române. Dicționar, Coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988. A se vedea introducerea, p. XI.
47
A se vedea: Norman P. Zacour, An Introduction to Medieval Institutions, Editura St. Martin's Press, New York,
1969. Andea Susana, Adinel-Ciprian Dincă, Lidia Gross, Aurel Răduţiu, Glosar de latină medievală a documentelor
care ilustrează istoria Transilvaniei, Moldovei și Munteniei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.MIHAELA
TOPAN Excelent
2017.04.06 15:33
20
alodiul.48 Acesta este definit conform dicționarului menționat mai sus astfel: „rămășiță a
proprietății romane cviritare, reluată de popoarele migratoare care și-au împărțit provinciile
romane occidentale. Apoi, în momentul feudalizării, a devenit un sistem de proprietate fără sarcini,
opusă beneficiului și apoi a feudului, care constituiau inițial concesii viagere și cu sarcini. Tendința
de feudalizare a puținelor alodii păstrate în Europa apuseană a dus la apariția unor alodii specifice
(franc-alleux), care s-au menținut până la Revoluția franceză, în urma căreia întreaga proprietate,
fostă feudală și alodială, păstrase idei fundamentale, amândouă principial contrarii concepțiilor
feudale, proprietatea fără sarcini și caracterul ei ereditar. În Transilvania, alodiul a devenit
instituția specifică proprietății nobiliare, fără sarcini și ereditară”.49
O altă definiție a alodiului este următoarea: „spre diferență de feud, allodium conferea
deținătorului echivalentul unui drept de proprietate absolut care putea fi înstrăinat fără restricții.
Mai recent însă, s-a arătat că și în privința înstrăinării allodium era necesar concursul seniorului,
însă acesta acționa nu în calitatea sa de senior funciar, ci în calitatea sa de senior justițiar în a cărui
rază de competență se afla situat bunul obiect al tranzacției”.50 Este interesant de urmărit și teoria
despre dualismul feudum-allodium și ierarhizarea societății medievale.51
Problema structurii sociale a societății Evului Mediu, cuprinde aspecte politice și juridice,
astfel că, în continuare, vom analiza formele de stăpânire a pământurilor, din punct de vedere al
filosofiei juridice. În terminologia Evului Mediu, alodiile sunt pământuri ce și-au păstrat caracterul
liber și absolut derivat de la proprietatea romană. Spre sfârșitul Evului Mediu, în spațiul francez,
alodiul devine un bun al familiei, moștenit din strămoși, spre deosebire de un bun primit de la un
senior.52
este și studiul Joëlle Ducos, Xavier-Laurent Salvador, Pour un dictionnaire de français scientifique médiéval:
leprojetCrealscience, Langages 3/2011, nr. 183, p. 63-74.
Pentru o introduce în instituțiile de drept canonic vezi Franck Roumy, Corpus Juris Canonici, Dictionnaire de la
culture juridique, éd. Denis Alland, Stéphane Rials, Editura PUF, Paris, 2003, p. 294-299.
48
Pentru o descriere mai amplă vezi Benjamin Arnold, Power and Property in Medieval Germany: Economic and
Social Change, C.900-1300, Editura Oxford University Press, Oxford, 2004. Elizabeth Gemmill, The Nobility and
Ecclesiastical Patronage in Thirteenth-Century England, Editura Boydell & Brewer, Woodbridge, Suffolk, 2013.
Richard Pipes, Property and Freedom, Editura Vintage Books, New York, 2013.
49
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 23.
50
Șerban Mircioiu, Transferul dreptului de proprietate prin vânzare: studiu de drept comparat, Editura Universul
Juridic, București, 2014, p. 143-144.
51
A se vedea Șerban Mircioiu, Transferul dreptului de proprietate prin vânzare: studiu de drept comparat, Editura
Universul Juridic, București, 2014, p. 134-135 și p. 143-144.
52
François Olivier-Martin, Histoire du droit français des origines à la Révolution, Editura CNRS EDITIONS, Paris,
2017.04.06 15:33
21
Juriștii de la sfârșitul Evului Mediu și de la începutul epocii moderne au denumit alodiul
ca fieful soarelui, Sonnenlehn, iar juriștii francezi considerau că acest tip de fief este primit direct
de la Dumnezeu (De materie feudo solaris, quod vulgo das Sonnenlehn vocant...).53 Despre acest
tip de posesiune, feudo solaris, există foarte puține studii, la fel și despre natura proprietarului
acestuia, allodiarius, în calitate de senior și stăpân deplin pe domeniul său.
Putem afirma că alodiul este o formă de posesiune ce îmbracă numeroase aspecte de drept
roman. Este incert dacă acestea sunt reminiscențe terminologice de drept roman sau sunt
încorporate, pe parcursul secolelor, în definiția alodiului pentru a-l plia pe realitățile instituționale
(după cum vom vedea în cazul fiefului, această adaptare la realitățile contemporane au creat
numeroase confuzii și suprapuneri de obligații). Obligațiile alodiului există, în pofida tendințelor
istoriografice de a-l sustrage de sub orice autoritate, nu doar din punct de vedere teoretic, în baza
guvernământului descendent/ascendent, ci și din punct de vedere practic, evidențiat prin limbajul
documentelor.
O primă definiție a beneficiului, sau a donației54, cunoscut uneori ca dar sau danie,
reprezintă: un contract prin care una dintre părți, numite donator, mărește în mod gratuit (fără
contra echivalent) și intenționat patrimoniul unei alte persoane, numită donator, prin micșorarea
din timpul vieții a propriului patrimoniu.55 În „dreptul feudal transilvan”, beneficiul a constituit
un act juridic foarte frecvent practicat, fiind împărțit în două categorii: „de bunuri mobile și de
bunuri imobile. Din prima categorie, ce privea bunurile mobile, mențiunile în actele scrise păstrate
sunt mai puțin numeroase, datorită faptului că, din cauza valorii mai mici a obiectelor donate, în
majoritatea cazurilor nu se întocmeau forme scrise cu privire la ele. În ceea ce privește a doua
categorie, de bunuri imobile, ele erau la rândul lor împărțite după persoanele ce întocmeau
documentul, persoane private sau conducătorii (regii Ungariei, principii Transilvaniei, voievozi,
comiți ș.a.m.d.). Cele mai multe documente păstrate fac parte din ultima categorie, fiind
considerată și cea mai importantă categorie de donații.”56
53
Ahasver Fritsch, Ahasveri Fritschi Exercitatio De Feudo Solari, Vulgo Sonnen-Lehn, Editura Typis Gollnerianis,
1674.
54
Interesant este studiul lui Nicolas Laurent-Bonne, La donation entre époux: doctrine, coutumes et législation (XIIe-
XVIe siècle), Université de Paris II, 2012. Lucrarea se subscrie dreptului familiei, subiect care nu a fost atins în această
teză, dar oferă o interpretare interesantă mecanismelor donației.
55
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988.
56
2017.04.06 15:33
22
O altă definiție este aceea conform căreia, beneficiul sau beneficium, reprezenta inițial o
bucată de teren acordată de către Biserică57 preoților (prebenda), pentru ca aceștia să se poată
întreține în regiunile izolate. Dacă serviciul vasalic și obligația de fidelitate erau elementele
personale care defineau contractul vasalic, feuda sau fieful constituiau elementul material menit
să cimenteze acest raport juridic. În mod paradoxal, termenul latin de feodum desemna inițial
bunurile mobile de valoare însemnată și numai cu timpul a ajuns să fie asociat cu bunurile imobile
prin contopirea cu noțiunea de beneficium. Termenul de beneficium, la rândul său, a ajuns să fie
utilizat în mod sinonim cu acela de feodum, fief în franceză sau Lehen în germană.58 Beneficium
era folosit pentru a desemna teritoriile, sau domeniile, ce aparțineau sau au aparținut cândva
conților, în virtutea oficiului primit, ex oficio, precum și proprietatea ecleziastică aflată sub
patronajul lor.59
Fieful, feodum, reprezintă din secolul al XIII-lea un teren împrumutat, oferit cu condiții
prestabilite, de către suveran vasalului său. Aceste condiții erau foarte precise, iar în baza
aranjamentului, suveranul păstra anumite drepturi asupra fiefului. Vasalul, fără a deveni proprietar
absolut (complet), primea numeroase drepturi cu condiția îndeplinirii obligaților prestabilite.
Apare astfel un partaj de drepturi între suveran și vasal asupra aceluiași bun. Fieful derivă direct
din beneficiul carolingian, iar în timp ele devin sinonime, unele acte vorbesc despre concesiuni in
feodum vel in beneficium. Cu toate acestea, există însă o trăsătura fundamental diferită de
beneficiul carolingian și fieful secolului al XIII-lea. În epoca francilor, vasalul primea un beneficiu
fără a implica o legătură. Ulterior însă, concesionarea fiefului a devenit cauza juridică a angajării
vasalului.60
Fieful nu era menit să rămână în patrimoniul vasalului decât pe perioada „derulării
raporturilor contractuale”, iar din această cauză, fieful a fost asemănat de către juriștii medievali
mai mult cu un uzufruct decât cu un adevărat drept de proprietate (plin). Seniorul păstra așa
numitul dominium directum, iar vasalul dobândea numai un dominium utile. Fieful nu reprezenta
o simplă donație din partea suzeranului, ci avea caracterul unui drept viager, acordat de către senior
57
Vezi Richard Kaeuper, Law, Governance, and Justice New Views on Medieval Con-stitutionalism, în colecția
„European History and culture E-Books Online”, Volumul 14, seria „Medieval Law and Its Practice”, 2013.
58
Juridic, București, 2014, p. 138.
59
Susan Reynolds, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Editura Clarendon Press, Oxford, 1994,
p. 133-145.
60
François Olivier-Martin, Histoire du droit français des origines à la Révolution, Editura CNRS EDITIONS, Paris,
2017.04.06 15:33
23
vasalului, condiționat de îndeplinirea de către acesta a obligațiilor asumate. Se remarcă dubla
funcție a fiefului, pe de o parte reprezenta o răsplată, iar pe de altă parte, un mijloc prin care vasalul
își putea îndeplini în mod corespunzător îndatoririle. Contractul vasalic poate fi scindat, din punct
de vedere juridic (în accepțiunea modernă), în două componente. În primul rând, la nivel
obligațional se năștea un contract sinalagmatic (intuitu personae), iar în al doilea rând, contractul
vasalic producea efecte reale, anume obligația de a-l înzestra pe vasal cu o feudă, componentă ce
produce, în esență, efectul real al contractului.61
I.4. Despre influențele dreptului roman în conceptul de proprietate
În introducerea suportului de curs pentru anul I, la disciplina de drept roman, profesorul

Mircea Bob făcea următoarea afirmație, insistând pe problemele terminologice și pe necesitatea
aprofundării studiilor de drept roman: proaspătul student vine dintr-un învățământ preuniversitar
ce nu-i oferă suficiente repere despre unele noțiuni fundamentale, precum: drept, dreptate
(justiție), legalitate, legiferare, jurisprudență. Primul an de facultate îl confruntă cu un set de
termeni pe care nu știe de unde să-i ia și cum să-i asocieze. Aici intervine caracterul propedeutic
al Dreptului Roman, ca materie integrată primului an de studii în facultățile de drept.62
În dreptul roman, posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Ea presupune întrunirea
a două elemente: animus și corpus. Animus este intenția63 de a păstra un lucru pentru sine;
posesorul se comportă ca un proprietar. Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se
realizează stăpânirea fizică asupra unui lucru. Așadar, toți proprietarii sunt în același timp și
posesori. Pe de altă parte, în numeroase cazuri, posesorii nu sunt în același timp și proprietari: toți
proprietarii sunt posesori, dar nu toți posesorii sunt proprietari. Conceptul de posesiune s-a format
în procesul exploatării pământurilor republicii denumite ager publicus.64
61
Juridic, București, 2014, p. 134-141. Despre alienarea fiefului vezi p. 142-149.
62
Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de Drept Privat Roman, ediţia a IV-a, revizuită și adăugită, Universul
Juridic Bucureşti, 2011. Tot aici domnul profesor Bob face un elaborat efort de a prezenta viitorilor studenți o bogată
bibliografie pe care o recomandăm celor interesați de istoria dreptului.
63
A se vedea Nicolas Cornu-Thenard, La notion de fait dans la jurisprudence classique. Etude sur les principes de la
distinction entre fait et droit, Université de Paris II, 2011, p. 63-68.
64
A se vedea capitolul dedicat posesiunii. Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de Drept Privat Roman, ediţia a
IV-a, revizuită și adăugită, Universul Juridic Bucureşti, 2011. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
24
Dreptul de proprietate65 organizează din punct de vedere social puterea individului asupra
bunurilor, il donne la mesure de 1èxclusion des autres66 și are două sensuri: în sens obiectiv,
dreptul de proprietate desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează repartizarea
bunurilor între persoane, iar în sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează posibilitatea unei
persoane de a stăpâni un bun prin putere proprie și în interes propriu. Astfel, romanii considerau
că titularul dreptului de proprietate se bucură de ius utendi (dreptul de a folosi lucrul), ius fruendi
(dreptul de a-i culege fructele) și de ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru). Aceste trei
elemente nu se regăsesc în formele de proprietate ale secolelor studiate, ius abutendi stârnește însă
multe dezbateri filosofice, după cum vom vedea.
În dreptul medieval, organizarea juridică în ceea ce privește împroprietărirea unor bunuri
se bazează pe ideea că un imobil poate să aibă o multitudine de stăpâni, fiecare cu dreptul său de
posesiune, aparent identici prin natura lor juridică, dar individuali prin utilitatea imobilului.
Începând cu secolul al XIII-lea, juriștii medievali încep să împrumute conceptul de proprietate din
vocabularul dreptului roman pentru a descrie realitățile instituționale, precum „proprietățile
simultane”, concept asupra căruia juriștii din secolul XIX au avut numeroase conflicte și discuții.67
Unul dintre cei mai eminenți juriști ai Romei, Gaius, a exprimat esența proprietății romane
prin clasificarea sa a lucrurilor prin care lumea se prezintă omului. Aplicând distincția stoică a
materiei și a spiritului, el percepe două mari categorii, pe de o parte lucrurile corporale, tangibile
(argintul, pământul, etc.), fiind oferite direct și fără intermediari, iar supunerea lor controlului
omului nu este un drept, nu creează nici un drept, este un dat natural. De cealaltă parte sunt lucrurile
incorporale, anume mecanismele concepute și create de om pentru a-i permite să stăpânească de
exemplu uzufructul, obligația. Lucrurile incorporale există doar prin opera spiritului, sunt drepturi
(jura) în sensul de raporturi juridice: Ainsi est posé le socle de la propriété romaine superbement
isolée des rapports entre les hommes et même définie par son opposition aux rapports organises
entre les hommes.68 Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abutendi, ius fruendi, ius
65
În literatura juridică, proprietatea apare definită, fie ca drept subiectiv, fie ca instituție a dreptului obiectiv. Astfel
că, dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează modul de
repartiție a mijloacelor de producție, precum și a produselor, iar dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de
a stăpâni un lucru prin putere proprie și în interes propriu, este definit de normele dreptului de proprietate. Aceste
atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în funcție de condițiile istorice concrete. Emil Molcuț,
Drept privat roman, Editura Universul Juridic, 2011, București, p. 118.
66
Gérard Cornu, Vocabulaire juridique, Editura Quadridge, Paris, 2011, p. 1253.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 1253-1254. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
25
possidendi, ius disponendi, atât în Evul Mediu, cât și în societatea modernă, a dat naștere unor
întrebări în legătură cu aplicarea instituției romane a proprietății în alte formațiuni sociale.69
Emil Molcuț descrie proprietatea colectivă a ginții astfel: pământul, ca principal mijloc de
producție, se afla în proprietatea colectivă a ginții. Existența proprietății colective a ginții este
menționată, deși nu foarte clar, în numeroase texte ale autorilor latini și greci, iar, pe de altă
parte, numeroase instituții juridice romane mai recente păstrează urme care, în mod cert, au fost
lăsate de vechea proprietate colectivă. Potrivit acestor texte, în epoca prestatală proprietatea era
colectivă, cu excepția a celor două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea familială.
Printr-o interpretare literală s-ar putea ajunge la concluzia că cele două iugăre de pământ au fost
atribuite de către Romulus, cu titlu de proprietate privată (în accepțiunea vremii și nu în sensul
absolut pe care îl comportă azi proprietatea privată). În continuare consideră: în realitate, prin
reforma atribuită lui Romulus pământurile au fost repartizate numai cu titlu de proprietate
familială, ca formă mai evoluată a proprietății primitive. În concepția vechilor autori, reforma lui
Romulus a avut o importanță minoră.70
Proprietatea colectivă, dominantă în primele secole ale formării Romei a influențat trei
elemente de bază aparținând domeniului public și al celui privat. Cel dintâi este reprezentat de
modul originar de transmitere a proprietății, mancipațiunea, ce presupunea ținerea cu mâna de
către dobânditor a lucrului transmis. Datorită faptului că această formă nu se putea aplica la
lucrurile imobile, nu se cunoștea proprietatea privată asupra pământului și caselor, ci numai asupra
lucrurilor mobile, ca sclavii și vitele, deoarece numai asemenea lucruri puteau fi aduse în fața
69
„Câtă vreme noțiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atributelor acestui drept: ius utendi, ius
fruendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a culege fructele și de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici
fenomenul recepționării dreptului roman în feudalism, nici preluarea unor formulări romane în culturile moderne.
Explicația ștințifică a „recepționării” dreptului roman de proprietate se poate da numai dacă plecăm de la noțiunea
proprietății ca act de apropiere. Numai așa putem înțelege că instituția proprietății a suferit schimbări calitative în
trecerea de la o formațiune socială la alta și că terminologia care s-a păstrat (usus, fructus și abusus) nu epuizează
conținutul dreptului de proprietate, ci reprezintă doar unele elemente ce țin de tehnica valorificării sale”. Emil Molcuț,
op. cit., p. 118.
70
„În De re rustica, Varro vorbește despre atribuirea celor două iugăre de pământ, fără să precizeze ce regim s-a
aplicat celorlalte fonduri. În altă lucrare însă, Varro se referă expres la împărțirea întregului teritoriu al Romei între
cele trei triburi fondatoare: Age romanus primum divisus in parties tres a quo tribus cappellata Tatiensium, Ramnium,
Lucerum. La rândul său, Dionis din Halicarnas afirmă că Romulus ar fi împârțit teritoriul Romei în 30 de loturi,
atribuind fiecărei curii o suprafață de pâmânt. Constatăm că Varro ne vorbește despre o împărțire făcută între triburi,
iar Dionis din Halicarnas despre o îmbunătățire pe curii. Deși, în aparență, cele două texte se contrazic, în realitate ele
se susțin și se completează reciproc. Este posibil ca grupurile etnice care au fondat Roma să fi cunoscut, inițial,
proprietatea colectivă la nivelul tribului. Cu timpul, regimul de comunitate s-a putut restrânge de la nivelul tribului la
nivelul curiei. Sunt posibile și alte interpretări, dar esențialul este că vechii autori vorbesc despre existența proprietății
colective asupra solului”. Ibidem, p. 118-119. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
26
martorilor și ținute cu mâna de către dobânditor. Cel de-al doilea element influențat de proprietatea
colectivă a fost acțiunea în revendicare. Aceasta era sub forma lui sacramentum in rem, ce
presupunea prezența lucrului în fața magistratului, astfel că forma nu putea fi îndeplinită în cazul
lucrurilor imobile, iar dacă admitem că aceste lucruri nu erau obiect de proprietatea privată, forma
originară a revendicării ar fi fost astfel elaborată încât să fie aplicabilă și în cazul lor. Cel de-al
treilea element este reprezentat de succesiunea legală. Aceasta era atribuită sui heredes-ilor, iar în
lipsa acestora agnaților, gentililor. Gentilii (membri ginții) veneau cu toții la moștenirea celui ce
nu avea sui heredes sau agnați. Acest drept de moștenire, consacrat în Legea celor XII Table, este
o reminiscență a epocii în care ginta exercita în colectiv dreptul de proprietate (stăpânire) asupra
pământului.71
Proprietatea familială avea un caracter inalienabil. Acest caracter era confirmat de
mecanismul mancipațiunii, ce reprezenta, după cum am văzut mai sus, modul originar de
transmitere a proprietății asupra lucrurilor mancipi. Proprietatea asupra lui heredium prezenta și
un caracter indivizibil. În virtutea acestui caracter, după moartea lui pater familias, sui heredes
trăiau într-o stare de indiviziune, situație desemnată, mai târziu, prin termenul de antiquum
consortium.72 Un element esențial al proprietății familiale este caracterul de co-proprietate. Sui
heredes, așa cum arată și sensul cuvintelor, se moștenesc pe ei înșiși, în sensul că vin la moștenirea
unui lucru pe care îl stăpâneau și înainte de moartea lui pater familias.73 Alături de proprietatea
privată, așa cum a fost descrisă mai sus, a apărut și proprietatea colectivă asupra lui ager publicus
precum și asupra sclavilor publici.74 În epoca veche, proprietatea quiritară75 era numită dominium
ex iure quiritium și era reglementată cu o mare precizie, iar individualitatea sa, în raport cu alte
figuri juridice, era foarte clar conturată.76
71
Ibidem, p. 119-121.
72
„Datorită acestui fapt, heredium nu desemna numai o formă de proprietate, ci și o formă de moștenire. La moartea
lui pater familias fiii de familie nu puteau să-și împartă locul de casă și de grădină. Această stare de lucruri a durat
până la Legea celor XII Table, când a fost creată actio familiae herciscundae (acțiunea de ieșire din indiviziune)”.
Ibidem.
73
„Referindu-se la sui heredes, juristconsultul Paul arăta că este vorba, mai degrabă, de continuarea unei proprietăți
decât de o succesiune propriu-zisă. Paul a făcut acaeastă precizare cu intenția de a sublinia regimul special al
proprietății familiale, în raport cu cel al proprietății individuale”. Ibidem.
74
Ibidem, p. 121-122.
75
Proprietatea cetățenilor romani care era numiți quiriți, iar aici sunt două ipoteze a etimologiei termenului de quiriți,
prima este dupa zeul Quirinus, iar a doua după sensul de lance/quiris. Vezi și http://thelawdictionary.org/quiritarian-
ownership/.
76
„Dominium ex iure quitium se crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne și tot cu forme solemne se
reclama în justiție. Reglementarea exclusivistă și formalistă a proprietății, abundența de formule și TOPAN
simboluri,MIHAELA
au făcut
2017.04.06 15:33
27
Aparent, pământurile statului, ager publicus, nu erau susceptibile de proprietatea privată.
O definiție este următoarea: sub pretextul că ager publicus aparține poporului, patricienii care
dețineau puterea și-au însușit întinse suprafețe de pământ, pe care le exploatau ca adevărați
proprietari. Spre sfârșitul republicii întregul ager publicus, din zona Italiei de azi, s-a transformat
într-o veritabilă proprietate quiritară. S-au creat astfel latifundiile.77
Reglementarea proprietății quiritare se deosebea sub multiple aspecte de cea a proprietății
private evoluate, care era accesibilă tuturor persoanelor (a se vedea aici calitatea de persoană în
terminologia juridică romană), se aplica tuturor lucrurilor și se transmitea, în principiu, prin
simplul acord de voință. Ca și alte instituții ale dreptului roman, proprietatea quiritară ținea de
domeniul dreptului civil și avea un caracter exclusiv. De asemenea, proprietatea avea un caracter
absolut și „perpetuu”. Principalele caractere, cel exclusiv, absolut și perpetuu, le vom prezenta, pe
scurt, în rândurile ce urmează. Avem astfel caracterul exclusiv, trăsătură definitorie a proprietății
quiritare, prin care proprietatea quiritară aparținea numai cetățenilor, putea fi dobândită doar prin
anumite acte de drept civil și purta numai asupra lucrurilor mancipi. În continuare avem caracterul
absolut, prin care dreptul de proprietate quiritară nu cunoștea vreo îngrădire.78 În fine, avem
caracterul perpetuu, prin care proprietatea quiritară nu se pierdea prin trecerea timpului și nici nu
putea fi revocată. De altfel, dreptul de proprietate quiritară, ca principal drept real, nu se poate
stinge prin trecerea timpului, ci se consolidează, spre deosebire de drepturile de creanță, drepturi
care în momentul valorificării se sting. Acest caracter al proprietății quiritare este exprimat în
adagiul proprietas ad tempus constitui non potest.79
din proprietatea quiritară o instituție accesibilă numai cetățenilor romani; de altfel, proprietatea quiritară, în sens literal,
înseamnă proprietatea cetățenilor”. Emil Molcuț, op. cit., p. 121-122.
77
„Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietatea privată. Cu toate acestea, domeniul public
era exploatat de către anumite persoane particulare. Sub pretextul că ager publicus aparține poporului, patricienii care
dețineau puterea în stat și-au însușit întinse suprafețe de pământ, pe care le exploatau ca adevărați proprietari. De
altfel, spre sfârșitul republicii întregul ager publicus din Italia s-a transformat în veritabilă proprietate quiritară. Astfel
au luat naștere latifundiile, care au dus la adâncirea prăpastiei dintre bogați și săraci, la ruinarea micilor producători și
la creșterea numărului proletarilor, situație care s-a răsfrânt și asupra vieții politice și juridice a Romei sclavagiste.
Într-un cuvânt, generalizarea proprietății quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prăbușirii republicii și a
determinat instaurarea imperiului”. Ideea exprimată de Emil Molcuț conform căreia „generalizarea proprietății
quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prăbușirii republicii” este nefondată. Am redat textul autorului mai
sus pentru integritatea idei exprimate în text. Ibidem.
78
„Astfel că sclavul putea fi vândut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau dedesubtul unui teren aparținea proprietarului;
plantele sau clădirile nu puteau fi concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat
fără limite. Totuși, Legea celor XII Table prevede obligația de a se lăsa o limită în lățime de cinci picioare între
proprietăți. Această limită pare a avea natura unei servituți publice care apăsa asupra proprietății private.” Ibidem.
79
2017.04.06 15:33
28
Cele două sisteme de drept, cel roman, respectiv cel secular, fac parte din ius commune,
dar terminologia și conceptele examinate nu sunt exclusiv ale acestora. Prima etapă în explorarea
lui ius commune presupune învățarea structurii clasice și medievale a corpusului de drept roman și
citațiile folosite de juriștii medievali.80 Poate cea mai importantă sursă de drept roman a fost și este
considerată în continuare codificarea lui Iustinian. Aceasta este alcătuită din patru părți: Institutele,
o introducere la dreptul roman originar destinat studenților din primii ani, Codex-ul, ce conținea
legislația imperială începând cu secolul al II-lea și până în secolul al VI-lea, Digesta, o compilație
de texte a juriștilor romani, iar ultima parte, reprezentată de Novellae, o compilație a legislației lui
Iustinian. Varianta medievală a textelor81 de drept roman, precum codificarea lui Iustinian, sunt
divizate în cărți. Cărțile la rândul lor sunt subdivizate în titluri, iar fiecare titlu conține subcapitole
cu excerpte a jurisconsulților romani (în cazul Digest-ului), sau legi (în cazul Codex-ului). Cu toate
acestea, aspectul medieval al Corpus Iuris Civilis82, cunoscut sub forma de Littera Bononensis, era
considerabil diferit de Codul lui Iustinian.83 Dreptul medieval prezintă un vocabular specializat ce
definește practici, proceduri și termeni ce azi nu mai pot fi traduși în limbile moderne. Considerăm
astfel limbajul legal medieval un creator de confuzie și mari dificultăți pentru cititorul neofit, iar
pentru exegeți poate prezenta nenumărate capcane și interpretări eronate.84
80
Ibidem.
81
The Digest was of fundamental importance for understanding the intricacies of Roman law. The excerpts from the
Roman jurisconsults defined terms, discussed theoretical difficulties, cited court cases, and made the mass of
legislation found in the Codex understandable and, therefore, usable. Without the Digest, Roman law would have had
little influence for European legal systems of the middle Ages.
Excerpt din articolul lui Kenneth Pennington, Roman and Secular Law in the Middle Ages, accesat la 30/10/14
http://faculty.cua.edu/pennington/Canon%20Law/histlaw.htm#Early%20Germanic%20Customary%20Law
82
Although there is not a complete concordance, there are a number of reference books that are helpful for finding
material in the Corpus iuris civilis. To locate particular words or concepts in the Digest, the Vocabularium
iurisprudentiae Romanae is of great value. A similar work provides the same information for the Codex. There is a
complete concordance of the Novellae. A convenient dictionary of the most important terms used in Roman law is
Emil Seckel's revised edition of Heumann's Handlexikon zu den Quellen des roemischen Rechts. Berger's Dictionary
of Roman Law is useful for defining terms but does not give references to where one may find the pertinent material.
There is not, unfortunately, a comprehensive dictionary for Medieval Latin legal terms. The Handwörterbuch zur
deutschen Rechtsgeschichteis a valuable reference tool for the most important medieval legal terms. Ibidem.
83
Since the Digest was not recovered in one piece, the early teachers of law, called glossators because they „glossed”
their texts, divided the Digest into three sections: Digestum vetus, corresponding to Book one, title one, law one to
Book 24, title two (in modern citation Dig. 1.1.1 to Dig. 24.2), Infortiatum, Dig. 24.3 to 38.17, Digestum novum, Dig.
39.1 to 50.17. The Codex was separated into two parts, books 1 through 9 and books 10 to 12. The other important
difference between the medieval and classical text was that the Novellae were ordered very differently from Justinian's
arrangement. The various titles were placed in nine „collationes” and the entire work was called the Authenticum.
Ibidem.
84
2017.04.06 15:33
29
În lucrarea sa din anul 2006, Reflecții istoriografice asupra izvoarelor dreptului vechi
românesc, Constanţiu Dinulescu considera că toate lucrările juridice publicate în timpul lui
Iustinian, poartă începând din secolul al XII-lea denumirea de Corpus Iuris Civilis. 85 Inspirându-
se din lucrarea lui Jacques Le Goff, Evul Mediu și nașterea Europei, Dinulescu atribuie denumirea
de Corpus Iuris Civilis, Universității din Bologna, universitate axată pe predarea dreptului prin
care și-a dobândit reputația de vatră europeană a acestei discipline.86 Denumirea de Corpus Iuris
Civilis, este atestată pentru prima dată în anul 1583, ca titlu al ediției complete a codului lui
Iustinian compilate de Dionysius Gothofredus.87
I.5. Despre conceptul de proprietate în dreptul medieval
Orice sistem legislativ este creat și definit în funcție de relațiile sale cu ideile, scopurile și
idealurile societății căreia îi este aplicat.88 Altfel spus, guvernământul este instrumentul ce preia
ideile de mai sus și le translatează în lumea limbajului juridic, încercând să îndeplinească scopul
sau țelul societății. Dreptul în cadrul unei societăți comuniste este diferit de cel dintr-o societate
capitalistă, dreptul unei societăți Budiste este și el diferit de cele două de mai sus, dar și de acela
dintr-o societate creștină. Ideologia dominantă a Evului Mediu este elaborată pe cosmologia
85
Constanţiu Dinulescu, Reflecţii Istoriografice Asupra Izvoarelor Dreptului Vechi Românesc, în „Revista de Științe
Juridice”, 2016, p. 188-193.
Disponibil la:http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ4/B14DinulescuConstantiu.pdf.
86
Jacques Le Goff, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 20.
87
Între anii 1558-1560, Hugues de la Porte Lion publică Digestum Vetus Pandectarum Iuris Civilis. Varianta sa on-
line, scanată după original există la http://amshistorica.unibo.it/176#
88
Dintre principalele lucrări asupra istoriei și/sau a filosofiei dreptului amintim: I. Ardeleanu, Petru Mușat, De la
statul geto-dac, la statul național unitar român, Editura Enciclopedică, București, 1983. I. Ceterchi, Istoria dreptului
românesc, Editura Academiei, București, 1987. Cristian Clipa, Petru Miculescu, Istoria Instituțiilor Juridice în Spațiul
Românesc, Editura Worldteach, Timișoara, 2007. Ioan Chiș, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Editura Universul
Juridic, București, 2012. Voicu Costică, Istoria Statului Și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, București,
2008. Andreea Dragomir, Filosofia juridică românească: antologie, Editura Aius, Craiova, 2010. Dumitru V. Firoiu,
Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976. Vladimir Hanga, Istoria
dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura Chemarea, Iaşi, 1993. Karla Hoff, The creation of the rule of law and
the legitimacy of property rights: the political and economic consequences of a corrupt privatization, Editura The
World Bank, Washington, D.C., 2005. Liviu P. Marcu, Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997. Olimpiu Matichescu, Iosif Armaș, Istoria statului, a dreptului și a administrației publice românești, Editura
Era, București, 2007. Șerban Mircioiu, Transferul dreptului de proprietate prin vânzare: Studiu de drept comparat,
Editura Universul Juridic, București, 2014. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă "Șansa",
București, 1997. Florin Negoiță, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Mihai T. Oroveanu, Istoria Dreptului Românesc și Evoluția Instituțiilor Constituționale, Editura Cerma, București,
1995. Florin Scrieciu, Tratat teoretic și practic de drept funciar, Editura Lumina Lex, București, 2001. Marius
Văcărescu, Stat, proprietate și administrație, Editura Top Form, București, 2013. Marin Voicu, Dreptul de proprietate
și alte drepturi reale: tratat de jurisprudență 1991-2002, Editura Lumina Lex, București, 2002. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
30
creștină. Punctul de vedere Hristocentric89 s-a infuzat în toate colțurile societății, de la cel mai de
jos villein la cel mai puternic rege sau împărat. Din acest punct de vedere, se poate prezenta și
înțelege imersiunea dreptului medieval și bagajul legislativ în tema Christianitas-ului. După cum
spunea Maintland: in the Middle Ages the law was the point where life and logic met.90
Cine sau ce este sursa dreptului? Cine este acel gubernator ce poate să modifice și să emită
legi? Ce face legea obligatorie? Aceste întrebări își au răspunsul, mai mult sau mai puțin, în locul
puterii originale. Disputa scaunului jurisdicției finale, anume, puterea și competența de a crea legi,
este ceea ce azi am numi suveranitatea politică. Unde, în terminologia vechii Rome, este puterea
creatoare de drept, așa numita potestas condendi leges?
Aceste întrebări nu sunt specifice Evului Mediu european, ele fiind prezente pe tot
parcursul istoriei filosofiei juridice, de la primele forme scrise de legi (descoperite până în prezent).
În ceea ce privește doar perioada medievală, se pot observa două concepte de guvernământ și drept
diametral opuse, care se exclud reciproc. (Tertium non datur) Mereu active, doar niciodată egale.
Câteodată avantajul era deținut de prima, cealaltă cedându-i locul pentru scurt timp, urmând din
nou o inversare a raportului de putere. Primul este conceptul ascendent de guvernământ și drept,
conform căruia puterea creatoare de drept poate fi acreditată comunității91, deseori numit populus,
ce înfăptuiește legile prin machinația proprie. Puterea este concentrată în popor, astfel încât se
poate vorbi de drept și guvernământ ascendent. Autoritatea se propagă de la baza unei piramide ce
reprezintă poporul. Orice putere cu care sunt investiți oficialii sau alți intercesori, este putere
creatoare de legi, iar ea are baza în oameni. Pentru o mai mare eficiență, oamenii, au încredințat
un anume set de puteri, pentru un timp limitat, unor organe specifice. Ideea reprezentării, anume
ideea prin care un oficial public reprezintă comunitatea și acționează în numele acesteia, este
relevantă pentru tema ascendentă. Al doilea este conceptul descendent de guvernământ și drept,
care reprezintă autoritatea ce se propagă de la un organ suprem, puterea fiind distribuită „în jos”,
din nou urmând modelul piramidei. Astfel că, în acest caz, orice putere aflată la baza piramidei,
89
A se vedea Pascal Gourgues, La théocratie médiévale, une imposture ? (remarques sur les idées politiques de
Grégoire VII), în La religion dans la Cité. Actes du Colloque universitaire du 29 mai 2010, Saint-Agnan-sur-Sarthe,
2011 (Cahier de l’Association des Amis de Guy Augé, nouvelle série, La Légitimité, 2010, nr. 61), p. 29-44. Un studiu
recent ce adune noi argumente despre interpretarea ideologiei medievale.
90
1966, p. 121-140.
91
Pascal Gourgues, Royauté et élection au Xe siècle, Dieu, le prince et le peuple au Moyen Âge (VIe – XVe siècles),
Actes du colloque organisé par le Centre de Recherches Hannah Arendt le 3 mai 2010, publiés sous la direction
d’Yves Sassier, Paris, 2012 (Institut Catholique d’Etudes Supérieures), p. 65-88.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
31
nu va fi precum în primul caz o putere originală, ci doar o putere derivată de „deasupra”. Cu alte
cuvinte, în ideologia medievală din secolele XIII-XIV, organul suprem ce subsumează toată
puterea este Dumnezeu și regentul numit de acesta pe pământ, dar, de facto, este acest regent ce
deține toată puterea, putere derivată și „înmânată de Dumnezeu”. În această formă de
guvernământ, nu regăsim ideea reprezentării, doar pe aceea a delegației, sau puterea derivată într-
o formă specifică, predefinită oficiului conferit divin. Așa cum ideea reprezentării este esențială
temei ascendente, conceptul oficiului este esențial temei descendente. Oficiul este de origine
divină, deoarece a fost creat de Dumnezeu. În consecință, fiindcă toată puterea este ancorată în
divinitate, nu există altă putere decât cea a Lui Dumnezeu, iar conceptul descendent poate fi numit
și teocratic (sau hierocratic cum apare în istoriografia recentă). Pentru tema ascendentă avem
voluntas populi, iar pentru tema descendentă avem voluntas principis. Acestea reprezintă pietrele
unghiulare ale celor două forme de guvernământ.92
Sfântul Augustin (354 - 450) rezumă ideologia temei descendente de guvernământ și drept
astfel: Ipsa jura humana per imperatores et reges saeculi distribuit Deus generi humano.93
Punctul de vedere opus îl găsim la Gaius (110 – 180), în perioada dreptului roman clasic:
lex est qoud populus jubet et constituit. Quod quisque populus ipse sibi jus constituit, id ipsius
proprium est vocaturque jus ciile, quasi jus proprium civitatis.94
În pofida impulsului temei descendente în guvernămintele regale și pontificale, în
societatea medievală au rămas imprimate elemente atavistice a temei ascendente. Feudalismul, în
sine, era indiferent formei de guvernământ, fie ea teocrată sau populistă. În cazul Angliei
medievale, feudalismul a devenit un mod efectiv și eficient de guvernare, facilitând translația de
putere și transformarea din teocrație regală la monarhie constituțională sau limitată.95
92
1966, p. 121-140.
93
Ibidem.
94
Ibidem.
95
2017.04.06 15:33
32
I.6. Despre istoriografia conceptului de feudalism
În anul 1973, Elizabeth Brown urma să prezinte articolul său The Tyranny of a Construct:
Feudalism and Historians of Medieval Europe, în prestigioasa revistă The American Historical
Review, prin care pornea un curent analitic și istoriografic complet diferit de curentul pozitivist
sau descriptiv ce aborda istoria medievală. Inspirată de articolul lui Thomas N. Bisson,
Institutional Structures of the Medieval Peace (1973) și de cel al lui Frederic William Maitland,
The Constitutional history of England (1908), semnalează primele îndoieli cu privire la termenul
de feudal, precum și cel de sistem feudal și conceptul acaparator și ambiguu de feudalism.
Principala problemă a conceptului de feudalism este faptul că, în cuvintele lui Frederic William
Maitland96, acest construct a atins perfecțiunea undeva pe la jumătatea secolului al XVII-lea.
Critica lui Maitland asupra lui Henry Spelman, cel ce a fost acuzat că a introdus termenul de
feudalism în istoriografia britanică, a fost disipată odată cu studiile lui J.G.A. Pocock97,
demonstrând că Henry Spelman, nu a folosit termeni precum sistem feudal sau feudalism, dar
urmând pașii lui Sir Thomas Craig, Spelman a preluat ideea conform căreia relațiile sociale și
politice ale Angliei medievale au fost suficient de uniforme și sistematice pentru a fi descrise ca
fiind guvernate de o lege feudală, un sistem ierarhic impus de sus ca o politică de stat.98 Atât Craig
cât și Spelman99 și-au creat discursul pe ediția din secolul al XVI-lea, publicată de Cujas și
Hotman, a celebrei lucrări lombarde din secolul al XII-lea, Libri Feudorum, ce conferea o precisă
și detaliată definiție a termenului de feudum, ce se regăsea în orice parte a Europei, termen ce în
cuvintele lui Pocock era o expunere detaliată a principiilor de detenție, alienare și moștenire.100
Apreciem elocventă următoarea explicație a transformării101 termenului feudal102 în
constructul feudalism: „considerând aceste începuturi, nu e de mirare că scriitori britanici ai
96
F.W. Maitland, The Constitutional History of England, Editura H.A.L. Fisher Cambridge, 1908, p. 142.
97
J.G.A. Pocock, The Ancient Constitution and the Feudal Law: English Historical Thought in the Seventeenth
Century, Editura Cambridge, 1957, p. 75-91.
98
Elizabeth A. R. Brown, The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe, apărut în „The
American Historical Review”, Vol. 79, Nr. 4, Octombrie, p. 1064.
99
These criteria Craig and Spelman employed to classify the evidence from Scottish and English sources, and their
simplification and regimentation of phenomena notably offset the advantages to historical thought of their
demonstration that the development of England and Scotland could be understood only in the context of the European
experience. Ibidem, p. 1063-1088.
100
Ibidem.
101
Evoluție începută în secolul al XIX-lea.
102
A se vedea Gérard Giordanengo, Féodalités Et Droits Savants Dans Le Midi Médiéval, Editura Variorum,
Aldershot, 1992, p. 198-212. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
33
secolului al XVIII-lea au început să accepte ideea unui concept uniformizator precum
guvernământul feudal și să se concentreze pe un sistem, pe un construct în loc să investigheze
relațiile sociale și politice regăsite pe tot spațiul Europei Medievale”.103 A fost creat astfel
conceptul forțat de feudalism: making an 'ism' of [feudalism].104
Scriitorii secolului al XVIII-lea au fost cei ce au atribuit diferite sensuri termenului de
feudalitate: féodalité sau feodality.105 Unii au desemnat un sistem de guvernământ, iar alții s-au
referit la o serie de condiții ce s-au dezvoltat în detrimentul puterii publice. În jurul anului 1800,
acest concept terminologic era lansat împreună cu expresia sistem feudal, din care în secolul al
XIX-lea s-a format termenul de feudalism. Drumul era pavat pentru a studia toate feudal-ismele,
aparent științific și ușor de catalogat cu diferite „-isme”, printr-o metodă indiferentă elementelor
din trecut depășite sau căzute în desuetudine.106
Începând cu secolul al XIX-lea, studiile de istorie medievală au fost dominate de
conceptele feudalism și sistem feudal, cuvinte ce au oferit o viziune și o definiție simplă și
generalizatoare a Europei Medievale, pe o perioadă extraordinar de întinsă, oferind iluzia de
cunoaștere a unei perioade cât mai mari foarte ușor. Aceste schimbări au afectat radical metoda de
investigare și prezentare a Evului Mediu, conceptualizarea și definirea acestuia, precum și a
instituțiilor medievale. În consecință, au desconsiderat datele concrete obținute.107
În prefața lucrării lui Marc Bloch, ediția în limba engleză, Feudal Society, Michael Postan
argumentează în favoarea utilității și necesității a acestor concepte generalizate (generalized
concepts), precum feudalismul ce ne ajută să distingem o perioadă istorică de alta, sau să aliniem
diferite evenimente, din diferite zone sau țări pe același raft al istoriei. Postan alege definiția lui
103
Given these beginnings, it is no wonder that eighteenth-century British writers began to accept the concept of a
uniform feudal government and to concentrate on the system, the construct, instead of investigating the various social
and political relationships found in medieval Europe. Ibidem.
104
They were reflecting on its essence and nature and endeavoring to fit it into a pattern of general ideas. In so doing
they resembled Boulainvilliers and Montesquieu, who wrote of feodalite and lois feodales as distinguishing a state of
society, thus, incidentally, expanding the concept to include a far wider range of phenomena than it had for legal
scholars. Ibidem.
105
O analiză interesantă regăsim în: Harold J., Berman and Charles J. Reid, Roman Law in Europe and the Ius
Commune: A Historical Overview with Emphasis on the New Legal Science of the Sixteenth Century, în „Studi in
Memoria di Gino Gorla”, 1994, p. 33-42.
106
Some used it to designate a system of government, some to refer to conditions that developed as public power
disappeared. By 1800 the construct had been launched and the expression "feudal system" devised; by the mid-
nineteenth century the word "feudalism" was in use. The way was prepared for future scholars to study feudalism-
whatever it was conceived to be-scientifically and for others to employ the ism to refer, abusively, to those selected
elements of the past that were to be overthrown, abolished, or inexorably superseded. E. Brown, op. cit, p. 1065.
107
În cuvintele lui E. Brown: scholars have disregarded or paid insufficient attention to recalcitrant data that their
models do not prepare them to expect. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
34
Bloch în ce privește feudalismul, de la cele mai semnificative aspecte ale societății medievale,
până la conceptele constituționale și legale centrate pe serviciul militar și principii contractuale.
(Most of the significant features of medieval society to constitutional and legal concepts centering
on military service and contractual principles).108 Numeroase definiții au fost create pentru a
contura termenul de feudalism, una dintre acestea, aceea a lui Marc Bloch, definind feudalismul
astfel: aproape fiecare istoric înțelege termenul după cum vrea, deseori fiecare om pentru el,
fiecare asociază feudalismului conotația sau valențele studiului său, a scopului studiului mai bine
spus, feudalismul admite el, este un cuvânt plin de emoție, poate chiar de conotații peiorative,
impropriu ales. Acest termen mecanic și impropriu ar trebui evitat pe cât se poate în discursul
istoric.109
Această perspectivă a lui Marc Bloch a produs o definiție a constructului de feudalism
european110, ce acaparează societatea feudală, sistemul feudal, precum și alte aspecte ale vieții
medievale, toate fiind capitole reprezentative în cartea sa: o țărănime supusă, folosirea la scară
largă a arendării (chiriilor), reprezentate de fief în loc de salariu, supremația unei clase de
războinici, ce adoptă forma distinctivă de vasalitate, fragmentarea autorității și crearea anarhiei,
precum și supraviețuirea diferitelor forme de asociere, precum familie și stat.
Așa cum feodalis, sub acest veșmânt latin, datează din Evul Mediu, substantivul
„feudalitate” își are și el obârșia în secolul al XVII-lea, dar ambele cuvinte și-au păstrat mult timp
o valoare strict juridică. „Feuda (fief) era un mod de posesie a unor bunuri reale, prin feudal se
înțelegea „ceea ce privește feuda”, iar prin feudalitate când „calitatea de feudă”, când sarcinile
proprii acelui lot țărănesc (tenure), dependent de un domeniu feudal. Lexicograful Richelet spune
în anul 1630 că aceștia sunt „termeni juridici” nu istorici. Când a apărut ideea de a li se lărgi sensul
până la a-i utiliza pentru a desemna un stadiu de civilizație?”.111
108
Ibidem, p. 1068.
109
Even its most eloquent advocates readily acknowledge the difficulties associated with the use of the term feudalism.,
Marc Bloch, for one, states that nearly every historian understands the word as he pleases, and even if we do define,
it is usually every man for himself. He admits that the word is charged with emotional overtones and is in fact very
ill-chosen, and he acknowledges that, in general, abstractions which are ill-chosen or too mechanically applied should
be avoided. Ibidem, p. 1070.
110
…a subject peasantry; widespread use of the service tenement (i.e. the fief) instead of a salary, which was out of
the question; the supremacy of a class of specialized warriors; ties of obedience and protection which bind man to
man and, within the warrior class, assume the distinctive form called vassalage; fragmentation of authority-leading
inevitably to disorder; and, in the midst of all this, the survival of other forms of association, family and State, of
which the latter, during the second feudal age, was to acquire renewed strength. Ibidem, 1071.
111
Marc Bloch, Societatea Feudală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996. A se vedea prefața și p. 19.TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
35
O viziune diferită a fost oferită de François-Louis Ganshof. Pentru Ganshof feudalismul
era un corp de instituții bine structurat axându-se pe obligații: feudalismul este văzut ca un corp
instituțional creator și regularizator de obligații și obediențe bazate pe servicii militare.112
În anul 1953, Georges Duby afirma, cu o oarecare ezitare, că ceea ce numim feudalism (ce
quòn appelle la féodalité) ar trebui înțeles a avea două aspecte, cel politic, care implică disoluția
suveranității și cel economic, constituirea unei rețele coerente de dependențe ce înglobează toate
pământurile și cu ele toți deținătorii. A creat o punte între definițiile lui Strayer și Ganshof, iar apoi
și-a dedicat cercetarea istoriei mentalităților, oferind o nouă definiție a feudalismului în anul 1958:
un complex psihologic format în mica lume a luptătorilor, ce treptat au devenit nobili.113
O altă dificultate a termenului de feudalism este aplicarea sa generală asupra unei zone
neuniforme, schimbătoare, iar cei ce folosesc termenul îl pliază adesea după subiectul cercetării,
creând confuzie și dispute. Fără îndoială, este soarta fiecărui sistem de instituții umane să fie
mereu imperfect realizat, prin aceste cuvinte, Marc Bloch rezuma îndoielile sale privitoare la
civilizația occidentală, la spațiile lacunare de pe harta feudalismului, precum Scandinavia, Frisia,
Irlanda, dar și privitoare la gradul de feudalizare variat și aritmic al Europei Medievale.114
Ca răspuns împotriva acestui termen artificial de feudalism, între anii 1950-1970, au fost
scrise două cărți esențiale, una pentru istoriografia engleză și una pentru istoriografia franceză.
Prima lucrare aparține lui Richard W. Southern, The Making of the Middle Ages, el evită în
totalitate constructul de feudalism, prezentând emergența comitatului de Anjou, apoi discută
112
Feudalism is envisaged as a body of institutions creating and regulating the obligations of obedience and service-
mainly military service-on the part of a free man (the vassal) towards another free man (the lord), and the obligations
of protection and maintenance on the part of the lord with regard to his vassal. The obligation of maintenance had
usually as one of its effects the grant by the lord to his vassal of a unit of real property known as a fief. E. Brown, op.
cit, p. 1071.
113
A consciousness of the superiority of a status characterized by military specialization, one that presupposes respect
for certain moral precepts, the practice of certain virtues; the associated idea that social relations are organized as
a function of companionship in combat; notions of homage, of personal dependence, now in the foreground, replacing
all previous forms of political association. Ibidem, p. 1074.
114
Definitions of feudalism abound, and student and scholar have available to them broad ones that lump together
numerous facets of medieval society and narrow ones that center on carefully chosen aspects of that society tenurial,
political, military, and psychical. The possibilities for bewilderment and dispute are dizzying, particularly since a
single author's interpretation of the term can undergo marked shifts. Another difficulty posed by feudalism and its
system is the fact that those employing the terms, in whatever sense they use them, are constantly found qualifying
and limiting the extent to which they believe them applicable to any particular time and locality in medieval Europe.
Marc Bloch writes, In the area of Western civilization the map of feudalism reveals some large blank spaces the
Scandinavian peninsula, Frisia, Ireland. Perhaps it is more important still to note that feudal Europe was not all
feudalized in the same degree or according to the same rhythm and, above all, that it was nowhere feudalized
completely. Nostalgically, and with regret only a confirmed Platonist could harbor, he concludes: no doubt it is the
fate of every system of human institutions never to be more than imperfectly realized. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
36
termeni precum dezintegrarea autorității, modelarea unei noi ordini politice, o perioadă definită de
ca fiind: an age of serious, expansive wars waged by well-organized and strongly fortified
territorial lords.115 A doua lucrare este reprezentată de La société aux XIe et XIIe siècles dans la
région mâconnaise, celebrul studiu a lui Georges Duby. Autorul dedică întreaga atenție sistemului
social și politic, unor aspecte ale exercitării și structurării formelor de guvernământ, contrar cu
studiul lui Southern ce dedica doar o mică porțiune din lucrarea sa acestor aspecte. În acest caz,
Duby alege un cadru de cercetare restrâns: j'ai volontairement conduit mes recherches dans le
cadre étroit d'une petite province. La méthode des monographies regionales permet en effet
d'approcher directement les hommes sans les isoler de leur milieu. El evită termenul de feudalitate,
cu un telos bine precizat încă din prefața lucrării, de a cerceta o porțiune restrânsă din Franța (Pour
approcher de plus près les hommes, nous avons concentre notre attention sur une toute petite
région) pentru a se putea apropria mai mult de ființele umane ce au habitat zona, punând bazele
monografiilor regionale.116 G. Duby își continuă discursul empatizând pe relațiile contractuale
prezente între indivizi, pe strânsele relații de amiciție, încredere și pe măsură ce decade puterea
sau autoritatea conților începând cu secolul al X-lea și crește puterea sau autoritatea castelanilor.
Aceste interdependențe umane cresc semnificativ, iar donațiile de pământuri devin un ingredient
sine qua non în solidificarea acestor relații. Deși recunoaște existența obligațiilor militare și
ierarhice, Duby nu le consideră decât partea superioară și superficial definită a ceea ce el numește
instituții feudale. Aceste instituții feudale cuprind, în viziunea sa, atât fiefurile cât și omagiul și
vasalitatea și au o importanță superficială, o suprastructură cu un rol formal, fără a afecta structurile
115
The term feudal is sometimes used in a general sense, in contexts in which it clearly implies more than connection
or involvement with the fief. When the term is given this broader meaning, however, it seems to be so used out of force
of habit rather than from any conscious conviction that it is the most appropriate and meaningful word to be found.
The art of feudal government and the early feudal age, neither phrase explicitly defined by Southern, are reminiscent
of Bloch's La Societe fetodale, a book Southern recommends, and they strike a jarring note of vagueness and
imprecision in a discussion otherwise notable for its concreteness. On the few other occasions when Southern employs
the term feudal in this general way, alternative expressions that he devises to describe the phenomena in question are
strikingly more informative. Knightly is one of these alternative terms, and, on a more extended scale, the
straightforward feudal-contract view of society" is far less subtle and suggestive than his evocative description of an
imagination . . . circumscribed by the ties of lordship and vassalage, by the recollection of fiefs and honours and well-
known shrines, by the sacred bond of comradeship. E. Brown, op. cit, p. 1081.
116
Only a small portion of Southern's book is devoted to social and political ties and the exercise of governmental
power, but Georges Duby, in his study of the Mâconnais in the eleventh and twelfth centuries, dedicates an entire
volume to these subjects. Hence it is all the more noteworthy that in his index, as in Southern's, there is no reference
to féodalité, although the index does list the indisputably acceptable terms feudataire, fidèle, fidélité, and fief, which
are derived from and accurately reflect the terminology and usage of the eleventh and twelfth centuries. Ibidem, p.
1081-1082. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
37
deja existente.117 Autorul folosește ocazional cuvântul féodalité, dar fără un sens anume,
concentrându-se pe indivizi și acțiunile lor. În concluziile sale, regăsim definiții ale feudalismului
ce implică dezbinarea autorității centrale și dezvoltarea unei rețele de dependențe.
Considerăm esențială concluzia lui Brown referitoare la studiul lui George Duby, autoarea
remarcă faptul că Duby nu atacă folosința conceptului de feudalism, încercând să aplice un tipar
generalizator asupra generaților succesive ce au locuit într-o zonă restrânsă. Însăși cartea sa este
un exemplu de urmat în a înțelege societatea medievală, într-un mod diferit de formule și expresii
ce simplifică și ascund complexitatea și realitățile instituționale.118
Schimbarea regretabilă apare în anul 1973, când Georges Duby publică folosind tot mai
des expresii pe care cu două decade mai înainte le combătea. Utilizează expresii precum
l'implantation de la féodalité, l'établissement de la féodalité, l'établissement des structures
féodales, la féodalisation, l'époque féodale, la société féodale, l'Europe féodale, la paix féodale,
les structures féodales, l'économie féodale, un système économique que l'on peut, en simplifiant,
appeler féodal. El continuă un discurs contradictoriu atribuind feudalismului dezbinarea autorității
monarhice și asociindu-l cu instituțiile signoriei, altfel spus, el prezintă feudalismul ca o formă de
implant și se referă la feudalizare, la o epocă feudală, o societate feudală, o Europă feudală, o pace
feudală etc.119
Într-o nouă ediție din anul 2004, a lucrării La Société Féodale, T.S. Brown aduce noi
interpretări și admite demersurile iconoclaste din ultimele decenii. Metode analitice istorice,
precum metaistoria și cliometrica au condamnat lucrările Școlii Analelor ca fiind superficiale și
învechite. De asemenea, Școala Analelor este considerată vinovată de faptul că a imprimat un sever
117
Feudal institutions were adapted to the previous structure of the higher class without significantly modifying it.
Between great lords or knights, homage is a simple guarantee, an agreement not to harm; between a small noble and
a powerful one, it is a true dedication, an agreement to serve. Vassalage and the fief, customary practices born in
private usage, organized the relations that unequal division of wealth and power had already determined; they created
no additional ones. In eleventh-century Maconnais, there was no pyramid of vassals, there was no feudal system.
Ibidem, p. 1082.
118
Duby does not openly attack the use of the concept of feudalism, nor does he denounce the idea that institutions in
the Loire-Rhine region were similar enough to be described as a single phenomenon. Still, his conclusions
demonstrate the futility of generalizations that are not based on the study of successive generations of human beings
inhabiting a restricted area. They also suggest the inappropriateness of descriptive terms that fail to convey a sense
of the variety of experience and development to be found throughout Western Europe between the tenth and the late
twelfth centuries. When I once asked Monsieur Duby what difference there was between his book on the Mâconnais
and Ganshof's study of feudalism, he replied with a modest shrug of the shoulders, Toute la différence du monde,
Madame. His own book is a testimony to his conviction that understanding the workings of medieval society
necessarily involves exploring the intricate complexities of life rather than elaborating definitions and formulas
designed to minimize, simplify, and, in the last analysis, obscure these complexities. Ibidem, p. 1083-1084.
119
Ibidem, p. 1085. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
38
retard asupra cercetărilor ce promovau o istorie narativă și descriptivă contrară abordărilor
analitice extinse asociate cu tradiția școlii. T.S. Brown prezintă demersul istoriografiei termenului
de feudalism ca o schimbare bruscă în istoriografie și un entuziasm pentru termenul de feudalism.
Atacul asupra definiției acestui termen a venit din două parți în ultimul sfert de secol. În primul
rând, problema a fost reprezentată de diversele si confuzele definiții ale termenului, iar în al doilea
rând acesta reprezintă un construct artificial ce a fost impus asupra trecutului medieval și a
distorsionat realitatea.120
Un alt punct de vedere este cel al lui Michael Wallace-Hadrill, care în analiza sa spunea121
despre Bloch că a acceptat feudalismul ca o etichetă descriptivă a societății, care în viziunea sa
empirică se plia suficient de bine pe modelul societății medievale, însă nu era preocupat să justifice
cât de adecvată era această etichetă.122 Acceptanța termenului de feudalism, prin definiția sa
juridică generală reprezintă toate cutumele asociate cu feudul, acest feudum fiind principiul
universal al organizației militare, precum contractele cavalerilor și a baronilor de prestări servicii,
inutil ca un concept intelectual și valid doar pentru scopuri pedagogice. Această interpretare s-a
concretizat prin lucrarea lui François Ganshof, Qu'est-ce que la féodalité? din anul 1944. Ganshof
vedea feudalismul ca un corp de instituții creatoare și păstrătoare de obligații de obediență și
serviciu, preponderant militar, din partea unui om liber (ce reprezenta vasalul) raportat la un alt
om liber (stăpânul, seniorul) și obligația de protecție și întreținere din partea stăpânului. Principala
diferență între viziunea lui Bloch și Ganshof se regăsește în ce privește justiția și transferul de
jurisdicție. Dacă Ganshof considera puterile de jurisdicție în strânsă legătură cu relațiile feudale,
Bloch evidenția caracterul ad hoc al jurisdicției feudale și persistența altor jurisdicții în mâinile
regelui, a conților, a Biserici.123
120
Este citat aici E. James, The Origins of France. From Clovis to the Capetians, Londra, 1982, p. 213. Este evidențiată
problema istoriografiei din spațiul Europei de Est: The limited use made of the term can be confirmed by a cull of the
entries in the International Medieval Bibliography: only ten entries in the index of the January to June 1986 issue
(Leeds, 1987) have the term ‘feudalism’ in the title, and the majority of these are published in Eastern Europe.
M. Bloch, op. cit, p. xii, nota. 7.
121
The truth seems…to be that Bloch, an empiricist, accepted feudalism as a label descriptive of the society that
intrigued him, and was little concerned to waste time justifying the adequacy of that label. Ibidem.
122
Este citat aici articolul lui J.M. Wallace-Hadrill, Review of the 1961 edition of Feudal Society, în English Historical
Review, 78 (1963), p. 117. M. Bloch, op. cit, p. xiv, nota. 14.
123
Redăm integral critica întrebare a lui T.S. Brown: But does Ganshof’s overall view of feudal society differ that
radically from that of Bloch? Ganshof in fact admitted that ‘feudalism may be conceived as a form of society
possessing well-marked features’ and proceeded to define them along lines little different from those of Bloch,
although he chose to deal with feudalism in the narrow, technical sense and not with the structure of society or the
state because of the brevity of his work. One major difference lay in Ganshof’s view of justice: to him ‘there was
nothing in the relationships of feudalism, whether considered from the personal or from the property TOPANstandpoint,
MIHAELA
2017.04.06 15:33
39
Studii publicate ulterior lucrării lui Georges Duby despre Maconnais, din anul 1953, au
demonstrat că în multe zone, feudalismul a apărut simultan cu independența castelanilor,
dominantă în secolul al XI-lea, fiind impus structurilor deja existente.124
Într-un mod asemănător, plin de inconsistențe este și articolul lui Christopher Brooke
despre baroni și cavaleri, publicat in anul 1963 sub forma unei cărți. Autorul își începe discursul
prin a atrage atenția asupra ambiguității termenului de feudal, proclamându-și intenția de a-l folosi
cât mai puțin posibil și exprimându-și îndoiala cu privire la existența termenului în afara
imaginarului istoricilor. El continuă însă, fără să definească termenul feudal, sau fără să ofere o
interpretare personală, să folosească expresii precum concepții feudale, contract feudal, jurământul
feudal, instituții feudale și pseudo feudale. Se referă de asemenea și la categorii de feudalism,
precum feudalismul dezvoltat, clasic și francez.125
Expresia lui Elisabeth Brown rămâne încă valabilă pentru istoriografia românească: The
tyrant feudalism must be declared once and for all deposed and its influence over students of the
Middle Ages finally ended.126
which required that a vassal receiving investiture of a fief should necessarily have the profits of jurisdiction within it,
nor even that he should exercise such jurisdiction on behalf of the lord or of higher authority. Nevertheless, Ganshof
went on to admit that ‘powers of jurisdiction were…closely bound up with feudal relationships’. Bloch’s position was
in practice little different. His carefully nuanced chapter on judicial institutions brings out the ad hoc nature of much
‘feudal’ jurisdiction and the persistence of other jurisdictions in the hands of the king, counts, and the Church.
Moreover, Ganshof himself admitted that ‘the fief, if not the corner-stone, was at least the most important element in
the graded system of rights over land which this type of society involved’. M. Bloch, op. cit, p. xv.
124
Students of ninth- and tenth-century France have stressed that in many areas authority resided in territorial
principalities, whose power was originally based on the public bannum delegated by the Carolingians and where
authority remained essentially public. In the wake of Georges Duby’s influential study on the Maconnais, published
in 1953, further research has suggested that in many areas feudalism did not emerge until independent castellans
became dominant in the eleventh century, and that then it was imposed on existing structures. M. Bloch, op. cit, p.
xvii.
125
Striking inconsistencies appear in Christopher Brooke's five-page discussion of barons and knights in a book he
published in 1963. Having begun by declaring that "few historical labels are more ambiguous than 'feudal' and by
proclaiming that he would therefore "use it as little as possible," having then warned that "it is doubtful whether
[strict feudalism] ever existed outside the imaginations of historians," he proceeds, without defining the term "feudal,"
to use it, imprecisely and ambiguously, in writing of "the feudal bond," "feudal conceptions," "the feudal contract,"
"the feudal oath," and "feudal and quasi-feudal institutions." He also refers to "highly developed" feudalism,
"classical feudalism," "French feudalism," and "strict feudalism." Finally, he both reifies feudalism and uses the
phrase "coherent feudalism" to designate a consciously formulated and adopted set of goals and principles.
Ibidem, p. 1086.
126
E. Brown, op. cit., p. 1088. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
40
I.7. Despre conceptul de vasalitate
Expresia de a fi omul unui alt om, în vocabularul feudal a creat o îmbinare de cuvinte foarte
răspândită și cu un sens complex. Comună graiurilor romanice și germanice, ea servea la ex-
primarea dependenței personale. Vasalitatea, sub orice formă, prin natura sa juridică, precisă,
stabilea legătura fără să se țină cont de „vreo deosebire de clasă”. Contele era omul regelui, așa
cum șerbul era al seniorului sătesc. Uneori se întâmpla ca până chiar și în interiorul aceluiași text,
la interval de câteva rânduri, să se găsească astfel evocate, rând pe rând, condiții sociale radical
diferite: ca de exemplu, către sfârșitul secolului al Xl-lea, această reclamație a unor călugări
normanzi, plângându-se că „oamenii” lor, adică țăranii lor, erau constrânși, de către un înalt baron,
să lucreze la castelele „oamenilor” săi. Echivocul nu contraria nicidecum, deoarece în pofida
prăpastiei dintre ranguri, accentul cădea pe elementul fundamental comun: subordonarea de la
individ la individ.127
Era imposibil, totuși, ca obligația vasalică să nu intre câteodată în conflict cu alte obligații,
precum aceea de supus, sau de consangvin. Aproape întotdeauna, aceasta avea ca rezultat triumful
asupra obligațiilor rivale, nu doar în practică, dar și potrivit cu norma de drept.
În ceea ce privește caracterul de overlord, sau superior dominus al regelui, așa cum apare
sporadic în documentele medievale până în secolul al XIII-lea, nu poate fi considerat ca un
argument valid în poziționarea sau definirea cu exactitate a stăpânului într-o societate aservită.
Această asumpție fondată pe concepțiile generalizatoare a feudalismului, este ușor de demontat
printr-o atentă analiză a regatelor din Evul Mediu timpuriu și din terminologia documentelor ce
conturează o imagine a regilor și a subiecților, mult diferită de imaginea nobililor și a supușilor
lor. Legislația era mereu un atribut al regilor, legislație ce reglementa raporturile și relațiile între
nobili și supuși. Termenul de superior dominus este atestat sporadic în documentele medievale
timpurii, dar des folosit în literatura istorică. Eike von Repgow, scria în prima parte a secolului al
XIII-lea despre superior dominus sau overe herre, când avea nevoie să se refere la stăpânul cu
jurisdicție asupra stăpânului celui ce deținea fieful în pricină, iar superior dominus, sau sovereyn-
seignour, echivalentul francez, era folosit în anul 1291 în timpul disputei succesorale scoțiene
pentru a clarifica relațiile între cei doi regi. Suzerain, pare a fi un termen târziu ce probabil a intrat
în folosință prin intermediul limbajului folosit în artă, în perioada târzie sau poate chiar post-
127
Marc Bloch, Societatea Feudală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 161. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
41
medievală a law of fiefs.128 Considerând că aceste cuvinte aveau un scop mult mai amplu, atribuirea
lor câtorva categorii de persoane, fie aceștia fideles, sau subiecții stăpânului inferior regelui, nu
însemna că aceștia nu rămân în continuare oamenii regelui. Ierarhia medievală poartă diferite
mantii, de la supunerea față de Dumnezeu, supunerea față de stăpânul fiefului pe care persoana îl
deține, supunerea față de stăpânul castelului al cărui pământ îl fructifică, precum și multe alte
forme de relații inter-umane și relații de dependență suprapuse care, în literatura istorică modernă,
au creat confuzii imense și concepte terminologice supra-simplificate și generalizatoare, precum
societate feudală, sau chiar vasalitate. Faptul că denominațiile de dominus și senior erau folosite
desemnând regi și stăpâni inferiori, nu subminau autoritatea regelui. Dumnezeu era considerat
dominus, dar acest fapt nu făcea dominium-ul Lui comparabil cu autoritatea politică sau cu
drepturile de proprietate ale unui dominus uman. Senior, pe de altă parte, avea conotația de statut,
spre deosebire de dominus, ce avea conotația de putere.129
În ce privește justiția, precum și obligațiile, inter-dependențele, regii cât și ceilalți „lorzi”
aveau obligații față de cei supuși lor. Obligațiile lor nu erau create prin jurăminte sau ceremonii
ecleziastice sau seculare, deși, erau impuse de acestea. Fiecare stăpânitor, oricine se afla într-o
poziție autoritară, de la împărat la rege, era obligat să domnească corect și după obicei. Fiecare
unitate structurală a unui guvernământ era considerată o comunitate cu propriile obiceiuri și fiecare
conducător trebuia să se consulte cu membrii seniori ai comunității asupra a ceea ce este
consuetudinar, drept și just.130
În ceea ce privește mai marii comunității, poate asemănători chiar cu cei numiți în
documentele transilvane magnificus vir, aveau dreptul de a declara obiceiurile, de a sfătui
conducătorul, se bucurau de respect și de un înalt statut social, reprezentând membrii proeminenți
128
Susan Reynolds consideră că: I do not have the impression that any of these words was generally used before then
to express a king’s relations with his own subjects: he was simply king. Kings might refer to those they ruled as their
men, their fideles, or their subjects(subditi). Many whom they needed to address were those whom historians call
royal vassals or tenants in chief, but not all. Susan Reynolds, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted,
Editura Clarendon Press, Oxford, 1994, p. 36.
129
The differing terminologies that developed in different vernaculars might reflect political or social differences but
it would probably be hard to prove. The distinction between the king as king and as feudal lord, confidently as it is
drawn in modern works, is hard to find in the sources before the age of academic and professional law, and is not
always very obvious then. Ibidem, p. 36.
130
Both kings and other lords had obligations to those who were subject to them. Their obligations were not created
by oaths or ceremonies, whether ecclesiastical or secular, though they were reinforced by them. Every ruler, everyone
in a position of authority from the emperor or king down to the head of a household, was supposed to rule justly and
according to custom. Every unit of government was assumed to be a community with its own customs and every ruler
was supposed to consult with the senior members of the community about what was customary, right, and just.
TOPAN Ibidem.
MIHAELA
2017.04.06 15:33
42
ai comunității. Într-un regat, ei ar reprezenta cei mai mari nobili și latifundiari, împreună,
bineînțeles, cu episcopii și abații, dar într-un sat, ei ar putea fi reprezentați de țărani prosperi, care,
la rândul lor, sfătuiau conducătorul.131 Un exemplu concret este cnezul și organizarea cnezatelor
românești ce păstrează fidel acest model.
Elita, în lumea medievală din Regatul Ungariei, s-a numit generic nobilime (nobiles),
indiferent de extracția sa laică sau bisericească. Evident, nobilimea nu a fost niciodată un grup
omogen și cu atât mai mult în perioada sa de început. Erau diferențe notabile între baronii, care
participau la conducerea țării și micii nobili, posesori doar ai unui singur lot. Pe măsura creșterii
numărului nobililor, s-a micșorat aria domeniului regal, din care regii i-au tot răsplătit pe fidelii
lor și, astfel, puterea regală a fost subminată și slăbită. Între remedii, s-a aflat și efortul de refacere
a domeniului regal, de păstrare a unei evidențe a stăpânirilor de pământ, de reglementare a
proprietăților funciare.132
Idei precum justiția și cutuma transformau obligațiile conducătorilor și a celor conduși în
contracte sinalagmatice, dar idei precum ierarhia și obediența răstălmăceau reciprocitatea, făcând-
o inegală. Poate cel mai anacronistic impediment al medievistului, nu este reprezentat de „ismele”
feudalismului, ci de dreptul academic a fiefurilor. It was the academic law of fiefs that first
declared that fiefs were noble property.133
În pofida implicaților politice și sociale a ceea ce presupune sistemul de vasalitate (serviciu
militar, cavalerism), caracterul dominant al fiefului reflectă puternice idei de proprietate.
Drepturile de proprietate din constructul fiefului erau împărțite între stăpân și vasal: They may thus
be contrasted with the absolute property or ownership that was enjoyed in a medieval alod is
reflected in Roman-law concepts of dominium, and is implicitly taken as normal by most modern
writers.134 Marc Bloch consideră termenul de propriété (ownership), aplicat la proprietatea imobilă
derizoriu. Harold Berman vede însă fieful un ansamblu al caracteristicilor medievale sau feudale,
ale proprietății: Land, in fact, was not owned by anyone; it was held by superiors in a ladder of
131
Those senior members who had the primary right and duty to declare the community’s custom and advise its ruler
were men who deserved respect for their high social status and wealth, and generally also for their age and the length-
or supposed length of time that their families had been prominent in the community. In a kingdom, they would be its
greatest nobles and landowners, together of course with bishops and abbots, but in a village, they might well be no
more than the more prosperous peasants: either way they should be consulted. Ibidem, p. 37.
132
Ioan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV: (origine, stat, evoluţie), în „Nobilimea
românească din Transilvania”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p. 36-63.
133
Ibidem, p. 44.
134
p. 51. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
43
tenures leading to the king or other supreme lord. Tenure, derived from the Latin word tenere, to
hold, itself means a holding.135
Ipoteza lui Reynolds, în ce privește drepturile de detenție ale fiefului, așa cum sunt ele
înțelese de istoricii feudalismului, conform căreia ele au evoluat din practicile clerului și
machinațiile acestuia de a-și proteja juridic proprietatea Bisericii, s-a confirmat prin studii
recente.136
În ceea ce privește evoluția dreptului de proprietate, acesta a purtat până în secolul al XII-
lea veșmântul de drept cutumiar, reflectând valori sociale. Forma de proprietate în acea perioadă,
putem spune că a fost pentru nobili și alți oameni liberi ceva ce se apropie mai mult de ideea de
freehold property, decât ceea de proprietate feudală. Cu siguranță, modelul lui Weber de fief ca
service tenement, ce este dăruit în schimbul unor servicii, nu corespunde cu ideea de proprietate
din aceste secol. Începând cu secolul al XII-lea, dreptul de proprietate nu mai este o oglindă a
valorilor sociale, a legăturilor sociale, a interdependențelor umane. Valorile sociale devin mediate
prin culturi politice și juridice specifice. Cu toate acestea, în această perioadă fieful, nobilul,
precum și piramida feudală, sau ierarhia feudală a detenției ajung să fie considerate pilaștrii a ceea
ce este cunoscut sub denumirea generică de feudalism. Au fost elementele necesare creației unui
sistem puternic centralizat, mult mai birocratizat și eficientizat în ceea ce privește guvernământul,
135
Ibidem.
136
Implicațiille lui ius commune precum și a dreptului canonic în jurămintele de fidelitate incorporate în așa numitele
drepturi de detenție ale fiefului au fost ignorate de Susan Reynolds după cum ne prezintă Kenneth Pennington: Another
major survey of feudal law has ignored canon law completely in describing the origins of the jurisprudence that
shaped the secular oath of fealty and other aspects of feudal law. This historian did not think that the canonists were
confused; she simply did not recognize the importance of canonistic jurisprudence on the development of feudal law.
I have argued that the canonists were instrumental in developing the key norms governing secular oaths of fealty and
applied them to a range of secular-oath-takers. They incorporated customary norms and mores into their thought.
They drew upon Roman law and earlier canon law in their work. They did a good job of it. Their definitions of a
vassal’s obligations would remain virtually unchanged for centuries, and traces of those obligations remain visible
in modern civil law, especially in the doctrine of nonfeasance. They also applied many of the same norms that governed
the secular oath of fealty to the ecclesiastical oath that prelates received from their clerics and that the pope received
from bishops. In a larger context, this story is a good illustration of how the jurists of the Ius commune were not
hampered by modern assumptions about the compartmentalization of legal systems. They did not hesitate to apply the
norms that they found in the secular world to ecclesiastical institutions and to incorporate moral and ethical principles
taken from religious law into the norms governing secular institutions. This cross-fertilization is one of the most
important characteristics of the Ius commune and is primarily responsible for its influence on so many different
aspects of modern jurisprudence.
Studiul său a fost publicat în „Rivista internazionale del diritto commune”, nr. 15, 2004, p. 57-76. Versiunea on-line
este disponibilă la: http://faculty.cua.edu/pennington/Law508/Feudal%20OathBrundage.htm. Accesat TOPANla 24.02.16.
MIHAELA
2017.04.06 15:33
44
iar referitor la dreptul profesionist, academic, ce însoțea și susținea acest sistem, acesta era bine
definit spre deosebire de perioada antecedentă, perioada dreptului cutumiar.137
I.8. Despre conceptul de proprietate în Transilvania
În lucrarea sa din 1921, Victor Onișor descria caracteristica „statului feudal” ca un raport
dintre capul statului și supuși, bazat pe un „contract de feud”, considerat un „contract de drept
privat”.138 O altă observație descriptivă a statului feudal era următoarea: nu toți supușii stau în
raport de subordonare cu capul statului, ci numai aceia care sunt în raport personal de feud cu
el, adică nobilii. Autorul formulează următoarele două ipoteze: prima este aceea conform căreia
marea masă a poporului e scoasă de sub puterea lui, e supusă numai nobililor, cari exercitează
puterea lor privată asupra nenobililor, iar cea de a două se referă la domeniul coroanei: regele e
stăpân deplin numai pe moșiile sale private, asupra celorlalte teritorii poate stăpâni numai în baza
contractului, ce are cu nobilii.139 Regele prin urmare nu e suveranul statului, ci e primus inter
pares. Nobilii în teritoriul lor au aceeași putere ca și regele. Funcționarii regelui nu sunt funcționari
publici ai statului, iar administrația teritoriului o fac nobilii „feudali” cu oamenii lor.140 Specific
perioadei studiate (secolele XIII-XIV), era guvernământul teocratic sau hierocratic141, caracterizat
prin concederea de drepturi, în binomul rege-supuși, asupra cărora altfel nu ar fi avut nici un
drept.142
Regele, în sistemul descris mai sus, era considerat un speculator, ce avea menirea de a
menține binele comun, publica utilitas, iar salus totius patriae era doar un veșmânt religios al
aceleiași idei. Ceea ce era în interesul poporului nu coincidea neapărat cu dorințele lor. Docendus
est populus, non sequendus. Acest concept legislativ, exprimat concis de papa Celestin I în secolul
al V-lea, exprimă esența formelor hierocratice de guvernământ și drept.143 În ceea ce privește
137
p. 73-74.
138
Victor Onişor, op. cit, p. 113.
139
Ibidem.
140
Ibidem.
141
Pentru prezentarea instituțiilor ecleziastice și terminologia aferentă, precum și introducerea termenului de
hierocrație în istoriografia românească vezi Șerban Turcuș, Sfântul Scaun și Românii în secolul al XIII-lea, Editura
Enciclopedică, București, 2001.
142
1966, p. 121.
143
2017.04.06 15:33
45
regele, rex Dei gratia, era imposibil să se poată vorbi despre un contract între rege și supuși, acesta
fiind în esență unilateral.144 Aceasta era accepțiunea organizației regatului când cel dintâi rege al
Ungariei a început munca de clădire.145
Aceeași formă de contracte o comportă și cele trei mari sacramente din viața unui creștin,
a unui homo renatus146, anume botezul, căsătoria și înmormântarea.147 În cazul unei forme de
guvernământ descendente, unde regele era singurul depozitar al puterii supreme148, puterea se
întoarce la Hristos la momentul unui interregnum. Acesta este răspunsul pur teoretic oferit în cazul
unui interregnum. Adevărul practic este cu totul diferit, cazurile fiind diverse de la zonă la zonă,
dar, în nici într-un caz, puterea nu ajungea la oameni, la populus, atât timp cât forma de
guvernământ descendentă a acționat. Regele e stăpân deplin numai pe moșiile sale private, asupra
celorlalte teritorii poate stăpâni numai în baza contractului, pe care îl are cu nobilii.149 Această
afirmație se apropie de ceea ce majoritatea istoricilor contemporani consideră o variantă plauzibilă
a realităților instituționale ale secolelor XIII-XIV, relevând importanța contractului, sau mai bine
spus dependențele inter-umane. Evoluția contractului roman de stipulatio, în Evul Mediu, precum
și implicațiile politice și morale ale cuvântului dat, împreună cu onoarea individuală sau
comunitară, ne ajută să conturăm o imagine clară a ceea ce Marc Bloch numea „societatea
medievală”.
Această incursiune, în spațiul public și privat, prin care ne conduce autorul cursului de
drept român, Victor Onișor, este de o deosebită importanță pentru studiul nostru asupra formelor
de posesiune din Transilvania, precum și influențele vestice. Astfel, principiul de egalitate în
atribuții a regelui cu nobilii, cel mai evident în spațiul englez, spațiul privilegiilor nobiliare și locul
de naștere a celebrei Magna Charta Libertatum, a fost considerat o puternică influență asupra
144
Ibidem, p. 134.
145
Victor Onişor, Istoria dreptului român, Tipografia „Libertatea”, 1921, p. 113.
146
Thomas, Reginald, Nicholas Ayo, The sermon-conferences of St. Thomas Aquinas on the apostles' creed, Editura
Wipf & Stock, 2005, p. 134.
147
Astfel nu putem fi de acord cu afirmația conform căreia: ritmurile vieții femeii din secolele XV-XVII sunt deci
dictate de Biserică. Botezul, logodna, căsătoria, înmormântarea sunt toate guvernate de religie. Chiar dacă premisa
pare a fi promițătoare, acceptând influența și ghidarea Bisericii în viața omului medieval, următoarele asumpții sunt
nefondate și eronate. Interpretări tendențioase regăsim din nou, datorate fie unei terminologii neadecvate sau din
forțarea unor clișee. Afirmația aparține susținută de Georgeta Fodor (Chirilă), în teza sa de doctorat, Femeia în
societatea medievală românească. Secolele XV-XVII, din anul 2010.
148
Victor Onişor, op. cit., p. 113.
149
2017.04.06 15:33
46
sistemului instituțional medieval din regatul maghiar.150 Acest principiu reprezintă un demers
esențial pentru cercetarea noastră, în efortul de a clarifica și prezenta acest „contract de feud”,
definit de Victor Onișor ca un „contract privat”. Acest tip de contract, prezent în lunga istorie a
Evului Mediu, cel mai probabil construit pe modelul dreptului germanic, adoptat apoi de Imperiul
Franc, generator de privilegii și obligații, nu considerăm că poate primi valențe constituționale, cu
siguranță nu în accepțiunea modernă a termenului. Obligațiile contractuale stabilite între nobilime
și coroană, rege și nobili, nobil și nobil, privilegiile emanate din diferitele slujbe credincioase nu
acaparează toată populația, nu au nici o reflecție în ideea de constituție modernă, sau intenția de a
crea un organism unitar supus legii. Forma de guvernământ descendentă, ce caracterizează regatul
apostolic maghiar, deși uneori îngrădită (Bula de Aur din anul 1222 a regelui Andrei al II-lea, sau
constituția regelui Andrei III, din anii 1298-1299) a rămas aceeași în substanță. Acest aspect este
cel mai evident sub noua dinastie Angevină.
În ceea ce privește proprietatea domnească, Dumitru Mototolescu151, specialist al dreptului
vechi românesc, jus valchicum, propune o schemă tripartită a proprietății domnești: proprietatea
aparținând coroanei și proprietatea comunistă (aparținând unei clase numită moșeni sau răzeși).
Considerând această formă de proprietate ca fiind baza pentru ambele țări românești, iar împreună
cu feudalitatea importată, au creat un al treilea fel de proprietate, proprietatea boierească. Autorul
ne prezintă tabloul contractului privat, menționat mai sus de Victor Onișor: Statul luat în concepția
lui juridică, reprezintă puterea încredințată în mâna unei singure persoane, aceasta era
personificarea tuturor locuitorilor, el reprezintă toată societatea.152 Din perspectiva coroanei,
există două metode, descrise de Mototolescu, de a acapara proprietatea, sau de a-și extinde/impune
domeniul. Prima metodă cuprinde locurile goale, sau „locurile de pustiu” în cuvintele lui Nicolae
Bălcescu153, întinderi mari de pământ nelocuit, pădurile și munții, bălțile, tot ceea ce se află pe
suprafața pământului, precum și în interiorul acestuia, au devenit domeniile coroanei. Tot în
această primă categorie se află și terenurile cucerite de la popoarele barbare, satele tuturor
locuitorilor care nu au vrut să se supună. Astfel se realizează teritoriul considerat dominium
150
Vezi și recentul studiu Zbigniew Rau, G. P. Zurawski, Magna Carta. A Central European Perspective of Our
Common Heritage of Freedom, Editura Taylor & Francis, 2016.
151
Dumitru D. Mototolescu, Origina proprietăţei române plecând de la cele mai vechi popoare pomenite pe pământul
României până la începutul sec. XVI, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, Bucureşti, 1910, p. 37-38.
152
Ibidem, p. 37.
153
Ibidem, p. 38. Vezi nota 1. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
47
eminens al coroanei.154 A doua metodă este alcătuită din satele luate de la particulari pentru
comploturi, uneltiri dușmănoase, stricăciuni, pagube aduse lucrurilor publice, ocinile fără stăpân,
moștenirile vacante și cumpărăturile.155
Într-o lucrare recentă156 se consideră că proprietatea a avut un rol bine definit în istoria
„statelor medievale” și moderne românești, de unde și interesul justificat pentru istoria acesteia:
ca o consecință a acestui fapt, s-a ajuns ca proprietatea funciară să se constituie într-un subiect
de mare interes începând cu istoriografia noastră modernă, care prin numeroase contribuții a
încercat să surprindă funcția sa complexă în trecutul societății din România.157 Ideea urmărită de
autor este bazată pe faptul că regele, sau domnitorul, avea un drept de proprietate supremă
(dominium eminens) asupra întregului pământ al țării, drept care s-a manifestat în epocă printr-o
serie întreagă de prerogative. În continuare, el oferă o definiție eronată conceptului de proprietate
din Transilvania, unde consideră proprietatea donativă nobiliară, imunitară și ereditară, ca fiind
desemnată în actele latinești sub numele general de possessio (data seu donata), adică posesie.
Aici, aglutinează formele comune regăsite în documente: moșie de moștenire (possessio
hereditaria), moșie cumpărată (possessio empta seu comparata), zălogită (impignoraticia), de
schimb (permutata) sau putea fi stăpânită în devălmășie (communis) etc. În ceea ce privește
transferul titlului de posesie, menționează doar dăruirea moșiilor care se făcea de cele mai multe
ori pentru slujbe militare și donația era însoțită de imunități mai restrânse sau mai largi și avea
caracter perpetuu.158 Caracterul perpetuu, vom vedea, are o accepțiune conform terminologiei
dreptului roman clasic.
Un subiect ce nu a fost abordat în această lucrare, este natura stăpânirii cneziale originare.
Am preferat să abordăm o analiză terminologică a dreptului medieval și implicit a posesiunii, în
defavoarea unei analize a instituției cnezatului. Cu toate acestea vom menționa aici, pe scurt,
154
Ibidem, p. 38.
155
Ibidem, p. 38-39.
156
Recenta teză de doctorat despre Istoria proprietății in trecutul românesc (2010) a domnului Bolca Mircea
urmărește: evoluția proprietății și a dreptului de proprietate de la originile societății medievale până în plina epoca
modernă. Această prezentare constă în descrierea cuprinsului și a rolului pe care l-a avut, precum și a transformărilor
succesive pe care le-a suferit instituția proprietății în decursul dezvoltării statelor medievale și moderne in cuprinsul
cărora au trăit românii.
http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/istorie/BOLCA_MIRCEA-RO.pdf
157
Ibidem.
158
2017.04.06 15:33
48
câteva trăsături fundamentale ale stăpânirii cneziale, pe perioada secolelor XIII-XIV, cu câteva
trimiteri la vasta bibliografie de specialitate ce a tratat acest subiect în ultimii ani.159
În ceea ce privește statutul social și economic al cnezilor de pe teritoriul Transilvaniei, o
simplă analiză documentară reflectă o societate feudală relativ bine conturată în perioada
premergătoare și contemporană procesului de agregare statală.160 Astfel că, mai marii
comunităților sătești erau denumiți: cnezi, juzi, voievozi, jupani, potentes, maiores terrae etc. Este
interesant faptul că acești cnezi, conform izvoarelor narative și documentare, reprezintă tipul cel
mai răspândit pe întreg teritoriul românesc. Dacă pe teritoriul Moldovei, termenul de cnez este
asociat cu cel de jude, iar apoi judecie-cnezat, în cazul Transilvaniei, termenul de jude, pare să se
fi perpetuat, dobândind înțelesul de primar al satului, al orașului, de membru al unui for de
judecată, de fruntaș al nobilimii din comitate.161
159
În ceea ce privește originea și evoluția instituției cnezatului a se vedea: Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale
românești: adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1991. Idem, Națiunea română medievală: solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, Editura
Enciclopedica, București, 1998. Idem, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în
Transilvania, ed. II-a, editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 207. Idem, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea
și consolidarea Voievodatului Transilvaniei, în „Miscellanea historica et archaeologica: in honorem professoris Ionel
Cândea”, editori Valeriu Sîrbu și Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 155-167. Idem, Din mâinile valahilor schismatici:
românii și puterea în Regatul Ungariei medievale: secolele XIII-XIV, Editura Litera, București, 2011.
Pentru o mai amănunțită prezentare a instituției a se vedea: Ioan-Aurel Pop, Realități feudale în Transilvania în
veacul XIV, în „Acta Musei Napocensis”, 1981, vol. XVIII, p. 151-161. Idem, Autoritatea domnească și întinderea
teritorială a Tarii Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”,
seria Historia, 1986, nr. 2, p. 3-14. Idem, Un cnezat maramureșean în veacurile XIV și XV: câteva observații privind
caracterul și specificul stăpânirii cneziale, în „Acta Musei Napocensis”, 1985-1986, vol. 22-23, p. 239-249. Idem,
Statutul social-economic al cnezilor din Țările Române în secolele XIV-XV (II), în „Anuarul Institutului de Istorie A.
D. Xenopol”, 1988, vol. 25, nr. 2, p. 377-396. Idem, Geneza statului medieval românesc în viziunea lui Nicolae Iorga,
în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, seria Historia, 1990, nr. 2, p. 3-11. Idem, Adunările de stări ale Transilvaniei
în cadrul european și românesc: viziunea lui Gh. I. Brătianu, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, seria Historia,
1993, nr. 1-2, p. 35-41. Idem, Church and state in Eastern Europe during the fourteenth century: why the Romanians
remained in the Orthodox area, în „East European Quarterly”, 1995, vol. 29, nr. 3, p. 275-284. Idem, Regatul Ungariei
între Apus și Răsărit: catolici și non catolici în secolele XIII-XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu”
din Cluj-Napoca, seria Historia, 1997, vol. XXXVI, p. 309-315. Idem, Elita românească din Transilvania în secolele
XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în vol. Nobilimea românească din Transilvania (Az erdélyi román nemesség),
Satu-Mare, 1997, p. 36-63. Idem, La latinité roumaine invoquée par le Saint-Siège: entre histoire et politique, în
„Transylvanian review”, 1998, vol. 7, nr. 4, p. 16-20. Idem, Rădăcinile medievale ale regiunii (provinciei) istorice
Transilvania (secolele IX-XIII), în „Economia regională: ipostaze rurale și urbane”, volum coordonat de Iosif Marin
Balog, Rudolf Gräf, Ioan Lumperdean, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, p. 141-166. Idem, Le pays
du Maramureş au XIVe siècle: interférences ethniques et confessionnelles, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”,
seria Historia, 2011, vol. 56, nr. 1, p. 27-44.
160
Ioan-Aurel Pop, Statutul social-economic al cnezilor din Ţările Române în secolele XIV-XV, în „Anuarul
Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, anul 1988, vol. 25, nr. 2, p. 377-396, p. 392.
161
Ibidem. p. 392. A se vedea și Pop Ioan-Aurel, Le pays du Maramureş au XIVe siècle: interférences ethniques et
confessionnelles, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, seria Historia, anul 2011, vol. 56, nr. 1, p. 27-44. Idem, Un
cnezat maramureşean în veacurile XIV și XV: cîteva observaţii privind caracterul și specificul stăpînirii cneziale, în
„Acta Musei Napocensis”, anul 1985-1986, vol. 22-23, p. 239-249. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
49
Cu toate acestea, pentru a evita orice tendință de manifestare centrifugală a unei țări
preponderent românești, regele Ludovic de Anjou, în anul 1366, stabilea prin trei acte, o serie de
măsuri ce statuau că stăpânirea legală asupra pământului se exercită exclusiv prin intermediul
dreptului scris și al cancelariei regale, fapt din care rezultă crearea bazei juridice pentru
manifestarea tendinței nobilimii maghiare de a deposeda pe cnezii români de dreptul lor asupra
pământului și de privilegiile aferente acestui drept. Nobilii necatolici sunt excluși de la dreptul de
stăpânire asupra pământului; calitatea de nobil o presupune neapărat și pe cea de catolic, de
unde rezultă că cnezii, adică feudalii ortodocși, nu erau recunoscuți ca nobili și stăpânitori de
pământ și prin ultimul act este începută prigoana organizată împotriva clerului ortodox.162
162
Procesul de încadrare a structurilor sociale și instituționale autohtone în modelul de civilizație impus de cuceritori
se accentuează în secolul al XIV-lea, odată cu venirea în Ungaria a dinastiei angevine, cnezii români de pe Câmpia
Transilvaniei nu au avut sanșa celor din Hațeg, Maramureș, Banat etc. Ei devin cnezi supuși pe moșiile nobililor,
precum juzilor de sate și nu vor putea cere titlu de donație pentru moșiile lor, care erau demult în atenția sau în sfera
de interese a unor nobili veniți din timpuriu în Transilvania. Realitățile feudale și confesionale românești pe care le
vizau aceste acte erau compacte în veacul al XIV-lea, îndeosebi în zonele periferice, depresionare și montane, ale
Transilvaniei, unde stăpânirea străină se instala anevoios. Ioan-Aurel Pop, Realităţi feudale în Transilvania în veacul
XIV, în „Acta Musei Napocensis”, anul 1981, vol. XVIII, p. 151-161. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
50
CAPITOLUL II.
DREPTUL MEDIEVAL, PERSPECTIVĂ ISTORIOLOGICĂ
Acest capitol își propune să (re)introducă metoda istoriologică163 în metodologiile utilizate

de istorici. Conceptul de istoriologie era propus de Nicolae Iorga în anul 1940 pentru o descriere
a conceptelor filosofice reflectate în realitățiile instituționale, cu scopul de face din istorie nu doar
o simplă enumerare și consemnare de evenimente, cum este istoriografia, ci o descriere a
evenimentelor, a ideilor, a conceptelor, a ceea ce ulterior, între anii 1960-1970, se concretiza în
spațiul anglo-american sub numele de History of political thought. În spațiul românesc, acest
concept a fost introdus în ultimii ani, ca o formă de import din spațiul francofon, sub forma de
istorie a mentalitățiilor, cu precădere doar asupra epocii moderne și contemporane. Astfel că,
printr-o metodă istoriologică, vom parcurge evoluția fiziologică a dreptului medieval, emergența
germenilor modernității în secolele al XIV-lea și aspectele conceptului de proprietate.
În prima parte din acest capitol164, am prezentat o scurtă sinteză a evoluției sistemelor de
drept roman, german, carolingian, italian și englez, precum și noțiuni evolutive de teorie
contractuală. Dreptul medieval și terminologia aferentă prezintă multe sincope, iar istoriografia
românească și istoria dreptului medieval au nevoie de multe îndrumare pentru a prezenta un mesaj
clar și concis cu privire la evoluția istorică a dreptului cutumiar și ulterior a celui scris. Accentul
este pus pe teoria contractuală, pe influențele de drept roman și pe studii de caz.
În a doua parte din acest capitol165, dedicată formelor de guvernământ, am analizat corelația
evolutivă a următoarele concepte: imperium, potestas și auctoritas. Conceptul de „auctoritas” este
163
Deosebirea fundamentală e între istoria care spune tot ce știe, pentru a-l spune, și istoriologia care nu se oprește
decît la faptul caracteristic, expresiv, pentru a-l comenta. Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană,
Fragmente inedite publicate de Liliana N. Iorga, Editura Academiei Repulicii Socialiste România, București, 1968, p.
29.
164
Rezultatele prezentate aici, au fost publicate, parțial sau integral în următoarele articole: Mihai Safta, Charles I of
Hungary and the Structural Changes in the Old Kingdom of Hungary. A Study of the Transylvanian Jurisprudence in
the 14th Century, în „Revista Hiperboreea”, nr.5, 2013. Idem, Evolutia si natura contractelor consensuale: emptio-
venditio et ius commune (The nature of consensual contracts, emptio-venditio and the ius commune), în „Studia
Iurisprudentia” UBB, nr. 1, 2015.
165
Rezultatele prezentate aici au fost prezentate parțial în următoarele articole: Mihai Safta, Concepte juridice
medievale: auctoritas ut potestas / Medieval juridical concepts: autctoritas ut potestas, în Sesiunea de Comunicări
Științifice a Doctoranzilor în Istorie, 30-31 Mai 2014, ediția a 9-a, Cluj-Napoca. International Medieval Congress,
Leeds, Kingship, justice and government in the Kingdom of Hungary during the Anjou dynasty. Reform or continuity?”
in the communication panel Reform and Renewal in East and Central Europe: Law and Politics, I - Law and Local
Customs, England, Leeds, 6-9 July 2015. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
51
adesea utilizat în mod abuziv cu putere conferită de un „officium”. Între anii 1960 și 1970, acest
termen a trecut ca o noțiune învechită și a pierdut apoi orice valabilitate. În prezent, discursul
politic pune accentul pe restaurarea autorității statului, a părinților, a cadrelor didactice, a
autorităților judiciare și administrative. Din punct de vedere semantic, autoritatea este o putere
limitată de instituțiile de drept și este în prezent subiectul principal al dezbaterilor din „vie politique
institutionnelle”.166 Totodată, este un termen specific european și se referă la o idee politică
specifică. Auctoritas justifică puterea, dar conceptul s-a transformat, de-a lungul istoriei, de la o
concepție romană mistică și raționalistă la concepții bazate pe credința creștină și tradiția biblică
și, din nou, spre Rule of Law a statului modern, „laic de drept”.167
II.1. Scurtă istorie a sistemelor de drept: evoluție și influențe
II.1.1. Dreptul roman și dreptul secular. Prolegomene
Dreptul roman clasic este piatra unghiulară a dreptului medieval. A influențat și conturat
compilațiile legale din prima parte a Evului Mediu, iar după reintroducerea sa la finele secolului
al XI-lea, a reprezentat esența dreptului academic predat în universități. Juriștii inițiați și instruiți
perpetuau și propagau doctrinele sale în cele mai îndepărtate colțuri ale Europei. În consecință, un
student al limbajului legislativ latin medieval, trebuie să aibă cunoștințe nu doar de drept roman,
ci și o bună înțelegere a vocabularului dreptului roman așa cum era el interpretat de juriștii
medievali. Renașterea dreptului roman la sfârșitul secolului al XI-lea a fost un eveniment unic în
istorie și a schimbat viitorul dreptului european. Personaje precum Pepo168 și Irnerius169 au început
sa predea dreptul vechilor romani, la Bologna. Ceea ce ei predau era legislația imperială târzie,
compilată la ordinele împăratului Iustinian în secolul al VI-lea. Această codificare era cunoscută
abia în secolul al XVI-lea sub numele de Corpus Iuris Civilis. În secolele anterioare însă, ea
166
Vezi Adrien Chino, L’autorité de la loi sous l’Empire, Université de Paris II, 2014, p. 11-13. Luc Siri, Les conflits
de lois du XIIe au XVIIIème siècle, Université de Paris II, 2011, p. 9-23.
167
A se vedea Brigitte Basdevant-Gaudemet, François Jankowiak, Franck Roumy, Plenitudo Juris: Mélanges En
Hommage À Michèle Bégou-Davia, Editura Mare & Martin, Paris, 2015, p. 114-128 și p. 341-350. Kenneth
Pennington, The Prince and the Law, 1200-1600: Sovereignty and Rights in the Western Legal Tradition, Editura
University of California Press, Berkeley, 1993, p. 19-33.
168
Pepo reprezintă unul dintre primii profesori de la Bologna ce a predate dreptul roman.
169
Irnerius (1050-1125), fondatorul Școlii Glosatorilor, considerat lucerna iuris. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
52
cuprindea materialele necesare predării dreptului roman. Doctrinele acestuia au oferit juriștilor
medievali un model sofisticat pentru contracte, reguli de procedură, dreptul familiei, testamente,
precum și un puternic sistem monarhic constituțional. La șase sute de ani după moartea sa, numele
lui Iustinian a devenit eponim cu legislator și codificator.
Istoricii nu au reușit să stabilească dacă studiile au început la Pavia sau la Bologna, însă
studiile din ultimii douăzeci de ani au demonstrat ferm faptul că juriștii din Bologna au recuperat
textele cheie a dreptului roman, Digestele, în etape, pe perioada secolelor al XI-lea și al XII-lea.
Acești juriști din Bologna au fost printre primii ce au recunoscut și valorificat importanța
Digestelor, iar precum succesorii lor umaniști din secolul al XV-lea au demarat cercetări pentru a
recupera copii manuscrise ale codului. Wolfgang P. Müller prezintă în lucrarea sa, The Recovery
of Justinian’s Digest170, etapele acestei dezvoltări. Ambele drepturi au fost predate în școliile de
pe cuprinsul Cristianitas-ului, studenții învățând ambele drepturi ca și parte a educației lor legale,
iar jurisprudența medievală poate fi înțeleasă doar prin prisma ambelor sisteme legislative.
Vocabularul și structura dreptului roman și canonic au modelat dreptul secular și academic.
În limbajul juridic modern, obiectele naturii sunt desemnate prin termenul de „lucruri”,
astfel că lucrurile susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate se numesc bunuri.
Deci, prin „bunuri” înțelegem acele lucruri care fac parte din patrimoniul unei persoane. Pentru a
desemna noțiunea de „bunuri”, romanii foloseau termenul res, termen folosit atât pentru
desemnarea lucrurilor în general, cât și pentru desemnarea bunurilor. Deci, la romani, clasificarea
bunurilor era inclusă în clasificarea lucrurilor.171
Patrimoniul este format din totalitatea drepturilor, datoriilor și sarcinilor unei persoane,
susceptibile de o valoare pecuniară. Potrivit lui Gaius, lucrurile pot să fie: patrimoniale (res in
patrimonio) sau în afara patrimoniului (extra patrimonium). Sunt în afara patrimoniului lucrurile
care nu pot intra în proprietatea cuiva: cerul, marea sau lucrurile care prezintă utilitate publică.
Lucrurile patrimoniale (bunurile) au fost clasificate în dreptul roman după criterii foarte diferite.
După criteriul valorii economice, lucrurile se clasifică în: mancipi și nec mancipi. Potrivit
concepției vechilor romani, agricultori și păstori, erau res mancipi: sclavii, pământul Romei sau
vitele de muncă. Celelalte lucruri, inclusiv banii, erau considerate mai puțin valoroase, res nec
170
Wolfgang P. Müller, The Recovery of Justinian’s Digest, în „Bulletin of Medieval Canon Law”, nr. 20, 1990, p. 1-
29.
171
Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 101-102. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
53
mancipi. După forma lor exterioară, lucrurile pot fi: corporale sau res corporales și incorporale
sau res incorporales. Sunt considerate corporale lucrurile care pot fi atinse, materiale, iar în
categoria lucrurilor imateriale intră drepturile subiective, cu excepția dreptului de proprietate, care
era considerat lucru corporal, întrucât romanii confundau acest drept cu obiectul asupra căruia
purta. Din modul de funcționare al unor mecanisme juridice rezultă că romanii făceau distincție
între lucruri mobile denumite res mobiles și lucruri imobile denumite res soli. În funcție de modul
de individualizare, lucrurile se clasifică în: lucruri de gen, genera, care se identifică prin trăsături
proprii categoriei din care fac parte și în lucruri individual determinate, species, care se identifică
prin calități proprii numai lor.172
În ceea ce privește posesiunea173, existau patru feluri de posesie: 1. Possessio ad
usucapionem are ca efect dobândirea proprietății prin uzucapiune, adică prin îndelunga folosință,
dacă, în afara posesiunii, sunt întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii. 2. Possessio ad
interdicta este posesiunea ce dă dreptul la protecție juridică prin efectul interdictelor posesorii. 3.
Possesio viciosa sau possessio iniusta era o posesiune vicioasă. Viciile posesiei erau violența,
clandestinitatea și precaritatea. Acela care dobândea un lucru prin violență sau îl poseda clandestin,
pe ascuns, nu se bucura de protecție posesorie. 4. Possessio iuris este posesiunea unui drept. Pe
baza unor analogii, romanii au admis că drepturile, ca și lucrurile, pot fi posedate. În ceea ce
privește efectele posesiunii, posesiunea produce aceleași efecte juridice, indiferent dacă posesorul
este sau nu proprietar. În virtutea acestor efecte, posesorul se bucură de protecție juridică prin
intermediul interdictelor; posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar prin uzucapiune; în
cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoasă de pârât, pentru că onus
probandi incubit actor (sarcina probei apasă asupra reclamantului), pe când pârâtul, în ipoteza
noastră, se va apăra spunând possisdeo, quia possideo (posed, fiindcă posed).174 Posesorul se
bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.175
172
Unele lucruri intră în categoria produselor, iar altele în categoria fructelor. Fructele sunt create de un alt lucru,
în mod periodic, în conformitate cu destinația lui economică și fără a-i consuma substanța. Produsele nu prezintă
asemenea caractere. Lucrurile patrimoniale pot fi stăpânite cu trei titluri juridice: posesiune, detențiune, proprietate.
Ibidem.
173
Ibidem.
174
Ibidem.
175
„Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii, sunt de două feluri: interdicte recuperandae
possessionis causa (pentru redobândirea posesiunii pierdute) și interdicte retinendae possessionis causa (pentru
păstrarea posesiunii existente). Primele interdicte, recuperandae possessionis causa, erau acordate în scopul
redobândirii unei posesiuni pierdute şi erau de trei feluri: interdictele unde vi (interdictul privind violența), interdictele
de precario și interdictele de clandestina possessione (interdictele cu privire la posesiunea clandestină).
TOPANInterdictele
MIHAELA
2017.04.06 15:33
54
Detențiunea, ca și posesiunea, presupune întrunirea a două elemente: corpus et animus.
Corpus al detențiunii este identic cu cel al posesiunii. Animus constă în intenția unei persoane de
a stăpâni lucrul nu pentru sine, ci pentru adevăratul proprietar. Prin urmare, detentorul nu urmează
să devină proprietar, el intenționează să restituie lucrul adevăratului proprietar fie la termen, fie la
cerere. Așadar, după semnele exterioare nu este posibil să distingem posesiune de detențiune, ci
numai după atitudinea subiectivă a celui care exercită stăpânirea lucrului. Dacă posesorul
intenționează să păstreze lucrul pentru sine, detentorul (arendașul, chiriașul) intenționează să
restituie lucrul, la termen sau la cerere, adevăratului proprietar.176
II.1.2. Dreptul cutumiar germanic timpuriu
După scurta introducere a fundamentelor dreptului roman, vom continua cu expunerea

fundamentelor dreptului secular, prezent în textele medievale legislative. Primii regi germanici au
creat două sisteme pentru supușii lor romani și germani. Forma cea mai primitivă a dreptului
germanic era personală și transcendentă, nefiind limitată de delimitări teritoriale. Dreptul roman
însă, precum sistemele legale moderne, era fundamental bazat pe teritorialitate (accentul este pus
pe statutul e cetățean). La finele secolului al VII-lea, dreptul în „Europa” nu mai deosebea romanii
de germani, astfel, a fost creat un sistem unic, prin contopirea celor două sisteme anterioare.
Dreptul germanic a fost produs și augmentat de dreptul roman, procesul de asimilare
începând foarte devreme. Primele compilații de drept create de triburile germanice și aplicate
provinciilor Vestice ale Imperiului Roman, se inspirau masiv din dreptul roman, fapt ce a influențat
și conturat conținutul acestor compilații de drept cutumiar. În consecință, vocabularul și doctrinele
dreptului roman se regăsesc în aproape toate compilațiile de drept germanic, iar codurile conțin,
de asemenea, o multitudine de termeni germanici ce au fost latinizați și foarte dificil de tradus.
unde vi erau eliberate aceluia care a fost deposedat prin violenta. Interdictul de precario se acorda împotriva aceluia
care avea obligația de a restitui lucrul la cererea posesorului. Interdictul de clandestina possessione se dădea împotriva
celui care intra în stăpânirea unui lucru pe ascuns, fără știrea proprietarului. Interdictele retinendae possessionis causa
erau eliberate de către pretor în scopul păstrării unei posesiuni existente. Erau de două feluri: interdictul utrubi (care
din doi) și interdictul uti possidetis (după cum posedați). Interdictul utrubi se elibera în materia bunurilor mobile celui
care făcea dovada că a posedat obiectul litigios un interval de timp mai îndelungat în anul anterior eliberării acelui
interdict. Interdictul uti possidetis se aplica în cazul imobilelor şi se acorda părții care poseda lucrul în momentul
eliberării interdictului. Precizăm că interdictele soluționau litigiile cu privire la posesiune în mod provizoriu. Litigiul
urma să fie definitiv soluționat numai după organizarea procesului în revendicare. Cu acea ocazie, stabilind cine este
proprietarul, judecătorul stabilea definitiv și cine este posesorul”. Ibidem.
176
2017.04.06 15:33
55
Edițiile acestor Coduri, în Monumenta Germaniae Historica, oferă note și glose de ajutor nu doar
în traduceri ci și în interpretări și adaptări ale vocabularului. În perioada secolelor al VI-lea și al
VII-lea, vizigoții, ostrogoții, burgunzii, francii, saxonii, lombarzii, precum multe alte triburi au
început să transforme dreptul nescris într-un cod scris. În pofida lipsei unei pregătiri juridice
adecvate, regii ce au comandat aceste compilații, nu legiferau în accepțiunea modernă a
termenului. Ideea conform căreia o curie regală177 poate crea un precedent era un concept al
dreptului roman, iar acea parte din Cod abundă de latinisme impropriu folosite: legum statuta,
iudicium și perpetuae legis robor și inadvertențe legislative.178
Pe durata secolului al V-lea, Imperiul Roman din Vest a intrat într-o fragmentare
administrativă și teritorială, din care nu și-a mai revenit niciodată. La începutul secolului, vizigoții,
conduși de Alaric își încep migrația spre vest, intrând în Peninsula Italică; au fost opriți temporar
de legiunile romane retrase din Britania, care la momentul respectiv era invadată de saxoni. Sediul
guvernului imperial a fost mutat de la Milan la Ravena, aproape de Marea Adriatică. În anul 410
vizigoții au jefuit Roma. Roma însă, demult nu a mai fost centrul imperiului, atât din punct de
vedere militar cât și administrativ, dar vechile sale tradiții, precum și adunările senatului au
transformat orașul, împreună cu ascensiunea patriarhului roman, într-un oraș-simbol foarte
valoros. Datorită războiului, viața legislativă romană, nu și-a mai revenit. Într-o constituție din
anul 451, Valentin al III-lea deplânge insuficiența sau inexistența avocaților și judecătorilor din
numeroase regiuni.179
La doi ani după jefuirea Romei, vizigoții se îndreaptă spre sudul Galiei, stabilind centrul
puterii la Toulouse. În estul Galiei, burgunzii se stabilesc la Worms, cu privilegii asemănătoare,
acceptând să lupte împreună cu galo-romanii împotriva hunilor.180 În anul 429, Vandalii trec prin
177
A decision of the royal Burgundian court was incorporated into the Burgundian Code stipulating that the judgment
attain the authority of perpetual law: Quotiens huiusmodi causae consurgunt, de quibus nihil praecedentium legum
statuta iusserunt, ita ambiguitatem rei oportet absolvi, ut emissum iudicium perpetuae legis robur accipiat, et specialis
causa generalem teneat aequitatem. Vezi K. Pennington op.cit.
178
După cum argumentează K. Pennington: The idea that a judgment of a court could set a precedent was a concept
of Roman law, and, not surprisingly, this section of the Code is replete with Romanisms: legum statuta, iudicium, and
perpetuae legis robor. Although the text might, at first glance, seem to articulate a theory of legislation, such an
interpretation would be seriously misleading. The author of the text has incorporated Roman law terminology with
little understanding of technical concepts. Statuta legum is a redundancy that no Roman lawyer would have
committed. Emissum iudicium, in this case the "rendered opinion of the court, might attain the authority of perpetual
law, but a classical Roman lawyer would have formulated his language and thought very differently. A Roman jurist
would not have created new law from a court decision, but from an imperial rescript (a response to a legal question)
or from an imperial constitution. Ibidem.
179
Peter Stein, Roman Law in European History, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2004, p. 29.
180
2017.04.06 15:33
56
Galia în Hispania, debarcă în Africa și stabilesc un regat independent cu centrul de putere la
Cartagina, iar, mai apoi, în anul 455, invadează peninsula Italică și jefuiesc Roma. Anul 476 aduce
cu sine renunțarea la tron a ultimului împărat roman, în favoarea lui Odoacru, ce stabilește regatul
ostrogoților, cu ambiții de a imita imperiul cucerit. Astfel, regatele germanice din Galia și Hispania
devin independente. În consecință, vidul creat în interiorul fostului Imperiu Roman de Vest, a fost
treptat înlocuit de mecanismele instituționale ale Bisericii. Când administrația seculară,
reprezentată de guvernământul imperial a cedat, administrația ecleziastică, imagine fidelă a
administrației imperiale a înlocuit-o. Papa Leon I (440-461) a negociat atât cu Attila, liderul
hunilor, cât și cu Gaiseric, liderul vandalilor. El și-a construit discursul mediatic pe faptul că
romanii creștini din provinciile vestice erau catolici, pentru a-și asigura astfel primatul
patriarhatului de Roma. După spusele lui Leon, episcopul Romei, în calitate de succesor al
Sfântului Petru, transmite autoritatea apostolică tuturor celorlalți episcopi, care îi sunt astfel
subordonați. Această doctrină s-a bucurat de suportul multor episcopi din Imperiul de Est, în pofida
faptului că, ei acordau episcopului de Constantinopol un statut echivalent cu cel al episcopului
vechii Rome. Printr-o scrisoare adresată împăratului din est, Atanasiu, în anul 494, Papa Gelasius
I enunță principiul conform căruia lumea este guvernată de două autorități separate, sacerdotium
și imperium, prima a suveranului pontif în atributele spirituale, iar cea de-a doua a împăratului în
cele temporale, ambele fiind supuse suzeranității lui Hristos. Biserica a început astfel să-și dezvolte
propriul său sistem legislativ, bazat pe deciziile conciliilor, pe învățăturile biblice, deciziile curiei
romane, cunoscute ulterior ca decrete. Ceea ce a contopit aceste surse disparate într-un tot unitar a
fost dreptul secular roman, sistem de drept din care avocații Bisericii și-au construit baza.181
Noile triburi germanice, acum independente, erau din punct de vedere social inferioare
numărului mare de subiecți romanizați, deseori lăsându-i să-și păstreze deja existentele instituții
legale. Urmăreau principiul dreptului personal, iar atât timp cât își păstrau propriile drepturi, nu au
căutat să le impună asupra celorlalți. Dintre aceste triburi, cele mai avansate din punct de vedere
teritorial administrativ și social, au simțit nevoia de a-și transpune legile, obiceiurile tribale într-o
formă scrisă. Cel mai semnificativ este probabil faptul că le-au redactat și publicat în latină și nu
în limbile lor. Latina, limbajul administrației și al dreptului, a fost folosită utilizând scribi galo-
romani familiari cu vocabularul dreptului roman. Problemele au apărut însă pentru acești juriști,
datorită gradului înalt de dificultate de a păstra substanța a ceea ce scriau, imună la mutațiile
181
Peter Stein, op. cit., p. 30. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
57
suferite în urma modului în care avea să fie exprimată. Ca exemplu de astfel de legislații găsim
edictul promulgat de către Euric, regele vizigoților între anii 466-484. A fost probabil publicat în
jurul anului 475, când Euric evalua autoritatea exercitată până în acel moment de prefectul roman
din Galia. În loc să transpună cutumele vizigote după modelul tradițional al dreptului germanic,
dreptul lui Euric a fost formulat în maniera constituțiilor imperiale, de către rege și principalii
magnați ai regatului. Euric dorea să păstreze o separație clară între supușii săi romani și vizigoți
interzicând căsătoriile între ei. Există multe alte influențe directe ale dreptului roman, ca de
exemplu, o clauză ce interzice acțiuni privitoare la chestiuni care au avut loc cu mai mult de treizeci
de ani înainte.182
În ceea ce privește celelalte regate barbare, regele ostrogoților, Teodoric a promulgat
edictul său în jurul anului 500, văzându-se ca un reprezentant al împăratului de la Constantinopol.
Edictul său se aplica atât romanilor cât și goților, dar esența sa era romană. Dintre aceste colecții
de materiale romane, câteva dintre ele amintite mai sus, cea care s-a bucurat de cea mai mare
influență a fost Lex Romana Visigothorum, sau breviarul lui Alaric.183
II.1.3. Legislația carolingiană
Carolingienii au fost mult mai activi în promulgarea legilor decât predecesorii lor, poate
chiar apropiați de legislația modernă. Carol cel Mare (Charlemagne), a adus unitate politică și o
„omogenitate” legislativă regatului său. În biografia lui Charlemagne, Einhard scrie despre
dorințele regelui de a reforma legea francilor și de porunca sa prin care toate popoarele aflate sub
tutela sa să fie încurajate să își scrie legile. A emis numeroase porunci administrative și legislative,
care, fiind împărțite în capitole, se numesc „capitularii”. Aceste documente regularizează
activitățile seculare și ecleziastice, publice și private, pe teritoriul regatului său, fiind promulgate
182
Ibidem, p. 31.
183
A fost publicat de către Alaric al II-lea, regele vizigoților, în anul 506, pentru supușii săi romani. Vezi Peter Stein:
op. cit., p. 32. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
58
de missi dominici.184 Missus dominicus, erau considerați trimișii suveranilor carolingieni.185
Aceștia reprezintă una dintre cele mai importante contribuții carolingiene la formarea Europei
moderne. Capitulara din Herstal (779) conținea o serie de ordine executive, în care se regăseau
amestecate probleme seculare și ecleziastice. Astfel că, în această capitulară, Carol cel Mare
ordona episcopilor să fie supuși metropolitanilor lor și preoții episcopilor; tot aici reglementa
pedepsele pentru criminali, hoți și sperjuri. În capitolul 9 a Capitularei din Herstal, regele ordonă
vasalilor săi să aplice justiția, fiind deposedați (beneficium et honorem perdat) de oficii în cazul în
care refuză.186 Limbajul capitularei conține numeroși termeni, ce au devenit parte din „dreptul
feudal”, precum sunt: „beneficium”, „placitum”, „vassus” și „bannum”, dar în secolul al XII-lea,
sensul acestor cuvinte este mult schimbat.187
Carol cel Mare a fost influențat de către eruditul anglo-saxon Alcuin din York pe care l-a
cunoscut în Parma în anul 781 și pe care l-a numit tutore și sfătuitor regal în ce privește religia și
educația. Alcuin a revigorat ideea Romei de caput mundi, această idee devenind trăsătura
184
Considerăm relevantă explicația oferită de Encyclopaedia Britannica: missus dominicus, (Latin: envoy of the lord)
plural missi dominici, officials sent by some Frankish kings and emperors to supervise provincial administration.
Used sporadically by Merovingian and early Carolingian rulers, the missi became a normal part of the administrative
machinery under Charlemagne (reigned 768–814). From about 802 onward almost all of his empire was periodically
divided into missatica, or inspection circuits; these were visited—in theory for four months out of every year but often
in practice less regularly—by at least two missi, one a bishop or abbot, the other a layman, probably a count. The
missi were powerful men protected with a wergild (price paid to a slain man’s relatives) equal to that of a member of
the sovereign’s family. They had full investigatory powers and were to rectify all error and injustice. Missi
administered the oath of allegiance exacted from all freemen on the occasion of a new sovereign, informed local
communities of the content of imperial decrees, and reported back on local conditions and needs. The difficulties that
beset the Carolingian empire after about 830 paralyzed and finally virtually destroyed the system of missi dominici
by the end of the 9th century.
Așa cum apare el definit la http://www.britannica.com/EBchecked/topic/385801/missus-dominicus Accesat 10/11/14.
185
Ei apar definiți astfel: Envoyés des souverains carolingiens, qui étaient chargés de la surveillance des autorités
locales. (Ils allaient par deux, faisaient leurs tournées quatre fois par an, rendaient la justice et redressaient les abus.
Ils n'existèrent qu'au IXe siècle...
Vezi http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/missi_dominici/51781 Accesat la 10/11/14.
186
Ut latrones de infra immunitatem illi iudicis ad comitum placita praesentetur; et qui hoc non fecerit, beneficium et
honorem perdat. Similiter et vassus noster, si hoc non adimpleverit, beneficium et honorem perdat; et qui beneficium
non habuerit, bannum solvat. Vezi Kenneth Pennington, A Short History of Canon Law from Apostolic Times to 1917.
Articol disponibil la: http://legalhistorysources.com/Canon%20Law/ShortHistoryCanonLaw.htm#Canon Law in the
West After Gratian: The Age of the Decretists
187
„The language of the Capitulary contains a number of terms that would become a part of feudal law ---
"beneficium," "placitum," "vassus," and "bannum." Yet this terminology would mean something quite different in the
twelfth century, and the reader should not assume that the meaning of words did not change between the eighth and
twelfth centuries. "Placitum" means a plea or pleading in later law; the term is foreign to Roman law. In the above
text, it should not be translated as a "pleas," but as "the determination of the count." In later law "beneficium" could
mean a gift or a fief ("feudum" is another word for fief). Here, however, it means office. "Vassus" is "vassal" in feudal
law, but a "vassus" in the Carolingian period is someone dependent upon a lord, without the contractual implications
of the feudal "vassus." Charlemagne's capitulary illustrates the difficulties of translating early medieval documents
with classical or later medieval legal definitions”. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
59
dominantă a așa numitei Renașteri Carolingiene. În ziua de Crăciun a anului 800, Carol cel Mare
a reușit să realizeze viziunea lui Alcuin când a fost încoronat împărat la Roma de către Papa Leon
al III-lea, astfel reconstituindu-și diferitele sale regate într-un nou imperiu. Atât împăratul cât și
suveranul pontif au exploatat caracterul mistic al memoriei Romei și imperiul său universal.
Mulțimea romană l-a aclamat pe Carol cel Mare ca fiind încoronat de Dumnezeu, astfel, el putea
să-și numească imperiul atât sfânt cât și roman.188
II.1.4. Legislația orașelor-state italiene
Comunele italienești au compilat sau promulgat propriile statute începând cu secolul al

XII-lea. Aceste texte, precum și limbajul lor, erau formate de legile lui ius commune și cutume
locale. Cele mai importante erau orașele-state din nord: Geneva publica primele statute în anul
1143, Pisa în anul 1162, Piacenza în anul 1135. Cel mai prosper și prețios oraș din spațiul Lombard,
Milan, a promulgat primele statute în anul 1170. O compilație a legilor Milaneze a fost emisă în
anul 1216, sub numele de Liber consuetudinum Mediolani.189 Pactum de retrovendendo, Pactum
protimeseos, Emptio ad gustum, Pactum disciplicentiae, Lex commissoria și In diem addictio, sunt
forme de acord ce necesită un studiu mult mai amplu pentru a prezenta pliabilitatea și
aplicabilitatea lor în ius commune.
Poate că cea mai mare diferență între dreptul roman și dreptul medieval constă în principiul
cuvântului dat. Dacă, începând cu perioada Merovingiană, culminând în epoca Carolingiană,
cuvântul dat, asociat ulterior cu onoarea, ajunge să fie un ingredient sine qua non al relațiilor feudo-
vasalice, în dreptul roman joacă un rol diametral opus.190 Urmând pașii marilor juriști romani
188
Peter Stein, op. cit., p. 42.
189
Statutele prezintă o „cârpeală” cu terminologie preluată din ius commune și dreptul cutumiar: „A passage from the
statutes of Milan regulating trials by battle ("pugna") exemplifies this colorful mixture: ”In aliis ergo casibus fit
pugna, veluti in furto sicut dictum est. In schacho similiter. De incendio quoque et guasto fit pugna, veluti si blavam
in agris quis guastasse vel vites taliasse vel arbores scorticasse dicatur et damnum fuerit solidorum sex vel plurium”.
"Pugna" was completely unknown to Roman law. Roman jurists distinguished between "furtum" and "rapina" (theft
and theft with violence). Here the jurists who drafted this passage incorporated "furtum" into the text, but substituted
an Italianism, "schachum" for "rapina." "Guastum" is an Italian spelling for "vastum." "Damnum" is a technical term
for the loss or expenditure incurred by the plaintiff in a legal case.”- Vezi K. Pennington, op.cit.
190
Sìl y a un principe en Droit romain, cèst donc bien plutôt celui de lìnefficacité juridique de la parole donne. Ex
nudo pacto, actio non nascitur: la règle ne sera jamais abrogée, pas même sous Justinien, en dépit des aménagements
de plus nombreux dont on làssortit. Le pacte nu relève en principe de làbandon volontaire à autrui, de la simple
confiance, incarnée par Fides, cette vieille déesse aux cheveux blancs, plus vieille que Jupiter lui-même (car il fallait
quèlle soit déjà là pour quùn ordre fut possible dans le monde), et donc on dit quèlle siège dansTOPANla mainMIHAELA
droite. A
2017.04.06 15:33
60
Gaius și Ulpian, avem următoarele definiții: Ius gentium est quod naturalis ratio inter omnes
homines constituit și Ius gentium est, quo gentes humanae utuntur. Astfel că, ius gentium poate fi
considerat un strămoș îndepărtat al lui ius commune.191
Începând cu secolul al XIV-lea, ius commune și-a consolidat poziția ca o parte integrală a
culturii Creștine din inima Christianitas-ului. În conformitate cu principiile hierocrației, specifice
secolului al XIII-lea, teologia și dreptul roman ajung să se amalgameze în scrierile medievale târzii.
Această juxtapunere de drept roman și drept canonic dau naștere unor rezultate ce pot părea bizare
pentru un cititor modern, obișnuit cu separarea disciplinelor. Un exemplu este o lucrare atribuită
eronat lui Bartolus.192 Obiectivul urmărit avea o misiune dublă. În primul rând, prezenta sacrificiul
Lui Hristos, prin care iadul a pierdut orice putere asupra umanității, iar oamenii puteau pretinde
compensație ca dreptate în egală măsură ca grație divină. În cel de-al doilea rând, de a disipa și
facilita o înțelegere a elementelor de procedură legală, prin care dreptatea era aplicată. Unul dintre
centrele cele mai importante ale dezvoltării mentalității medievale a fost fără îndoială Florența și
modelul de signorie impus de aceasta.
Florența193 cunoscută ca „Orașul Înfloritor” o fost fondată undeva în jurul anului 59 î.Hr.
la baza dealului pe care se afla orașul etrusc Faesulae, pentru armatele Romei, sub forma
tradițională de castrum194. Străzile formau un tipar de blocuri rectangulare cu un forum central, un
templu dedicat lui Marte, un amfiteatru și băi publice. Spre secolul al III-lea d.Hr., Florența ajunge
lòrigine, celui qui fait confiance à la parole dàutrui sèxclut des protections du Droit. Alain Supiot, Homo juridicus,
Essai sur la fonction anthropologique du Droit, Editura Seuil, Paris, 2005, p. 151-152.
191
L. De Mauri, Regulae Juris raccolta di 2000 Regole Del Diritto, Editura Hoepli, Milano, 2010, p. 127.
192
Un caz foarte interesant este reprezentat de următorul process: „Satan appears before the court of Christ to bring
an action against mankind. It is an actio spolii for depriving hell of its rightful possessions. The defendant fails to
appear on the assigned day and Satan asks for judgment by default. Christ grants an adjournment on the ground of
equity and by virtue of the judge`s discretionary powers. The next day the Virgin Mary appears as an advocate for
mankind. Satan objects to her, first, on the ground that she is a woman and unfit to be an advocate, and secondly, on
the ground of her relationship with the judge. Christ overrules the objection. The virgin argues that Satan is only
entitled to possession in God`s interest and Christ dismisses the actio spolii. Satan then seeks to bring a property
action, claiming that he is entitled to mankind on the ground of man`s original sin and God`s words to Adam that he
would die when he ate the forbidden fruit. The Virgin makes an exception (defense) that Satan himself was the cause
of the fall of man and that no party is entitled to benefit from his own fraud. Satan makes a replication (reply to a
defense) to the effect that, even if this were correct, mankind should be condemned by intervention of the judge (officio
iudicis), since justice should not allow a crime to go unpunished. The Virgin protests that this amounts to an illegal
change of plea by the plaintiff and produces her decisive argument, that Christ`s voluntary suffering for mankind has
satisfied justice. Satan`s claims are therefore dismissed” Vezi Peter Stein: Roman Law in European history, p. 74.
193
Pentru o scurtă istorie a Florenţei vezi Gioacchino Volpe, Lunigiana medievale: storia di vescovi signori, di istituti
comunali, di rapporti tra Stato e Chiesa nelle città italiane nei secoli 11-15. Firenze, Ed. La voce, 1923. Idem, Il
Medioevo, Firenze, Ed. Vallecchi, 1927. Idem, Toscana medievale: Massa Marittima, Volterra, Sarzana, Firenze,
Editura Sansoni, 1964.
194
Oraş rectangular cu garnizoană. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
61
capitala provincială a Imperiului Roman și un prosper centru comercial. În timpul Evului Mediu
timpuriu a fost ocupată proeminent de străini: ostrogoții în secolul V, Imperiul Roman de Răsărit
pe parcursul secolului al VI-lea și longobarzii sau lombarzii pe urmă. De la finele secolului al X-
lea Florența a început să prospere și sub suveranitatea contesei Matilda a Toscanei (1069-1115),
când atinge apogeul epocii.
În 1293 Florența adoptă o „constituție” numită Ordonanța Justiției195, ce interzice accesul
nobilimii și a comercianților la puterea politică. Se instaurează, de asemenea, schimbarea frecventă
a oficiilor pentru a garanta libertatea și a împiedica hegemonia politică a unui grup sau a unui
magnat. Astfel, s-au constituit cei nouă priori ce constituiau Signoria aleși pentru două luni, pentru
a menține echilibrul corpului guvernamental. Prin urmare, florentinii dezvoltă un interes aparte
pentru politică și devin o comunitate de funcționari publici eligibili pentru viața publică, dar lipsa
de continuitate a provocat adesea intrigi facționare și alianțe.
Între secolele al XII-lea și al XIII-lea puterea economică și politică a orașului crește treptat,
ascensiunea industriei lânii și puterea bancară punând bazele capitalului florentin, urmând apoi
rezoluția din 1266 a unui tumultum între două facțiuni interne rivale orientate spre puterea papală
(Guelfi) și spre puterea imperială (Ghibelini) de protecție ce a avut ca rezultat victoria unui grup
de Guelfi compus din familii de comercianți. Aceștia preiau monopolul activităților bancare papale
de la rivalii din Siena și devin perceptori ai papei în Europa. Pe această bază se ridică familiile
florentine conduse de Bardi și de Peruzzi ce ajung să domine atât activitățile bancare cât și
comerțul internațional. Din punct de vedere local, Florența anexează puterile rivale, Pisa, Siena,
Pistoia și Arezzo, pentru a-i deveni aliate. Beneficiind de un echilibru între principalele familii
dominante, Florența este acum condusă de ghildele sale, împărțite în șapte ghilde majore și un
număr restrâns de ghilde minore. Podesta orașului sau magistratul șef, putea fi ales doar dintr-una
din acele șapte ghilde. Partidele politice s-au dezvoltat după ideile de expansiune agresivă și
prezervare a păcii; prima idee a fost îmbrățișată de comercianții bogați, Neri, iar cea din urmă de
restul cetățeniilor, Bianchi. La începutul secolului al XIV-lea, devine o metropolă de aproximativ
90.000 de oameni, alături de Paris, Veneția, Milan și Neapole. În vara anului 1348 însă, „Moartea
Neagră” atinge țărmurile Italiei și reduce populația Europei cu aproximativ 50%. Cronicarul
Matteo Villani și Giovanni Boccaccio, în prefața Decameronului, prezintă evenimentele
195
Ordinamenti di Giustizia del Secondo Popolo ce cuprinde o serie de măsuri promulgate de Giano della Bella,
gonfalonier al justiţiei între 1293-1295. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
62
înfiorătoarei ciume pandemice. Falimentul familiei Bardi și Peruzzi cu câțiva ani înainte de ciumă,
a pregătit căderea orașului din prosperitate, declin din care nu și-a mai revenit niciodată. Foametea
și noi pusee de ciumă, au continuat pe tot parcursul secolului. În 1378, o răscoală a proletariatului,
din industria textilă, numită Tumulto dei Ciompi, a fost înfrântă de o alianță a comercianților,
artizanilor și a manufactorilor. Economia rămâne în declin, iar Milan și Neapole profită pentru a
submina hegemonia florentină. Un succes singular, anume cucerirea orașului Pisa în 1406, a
transformat Florența într-o putere maritimă, devenind apoi prin efortul de auto-apărare o majoră
putere teritorială alături de Veneția, Milan și Neapole. În această perioadă de adversitate puterea
ghildelor și monopolul lor asupra orașelor slăbește. În consecință, comercianții de succes și
bancherii, cu predilecție Cosimo de Medici și Giovanni Rucellai, în secolul al XV-lea, reușesc să
modeleze politica civică și cultura printr-un sistem de patronaj și un sistem politic oligarhic ce a
pus bazele Renașterii aclamate atât de mult în istoriografia contemporană.196 Evoluția și
dezvoltarea dreptului de patronaj reprezintă o direcție de cercetare foarte interesantă.
Viața economică florentină a fost monopolizată de exponenții minori ai lumii mercantile,
poate chiar îngustată în propriile sale convingeri politice de presiunile Sfântului Scaun. Deseori,
interesele lor se opreau în interiorul zidurilor citadine, dar centrul activității comerciale cu cea mai
mare consistență continua în afara orașului. Un bun exemplu este campania militară prin care Carol
de Anjou, brațul armat al papei, a căutat să colaboreze cu partidul ghibelin și să dea un nou impuls
operațiunilor financiare a marilor campanii.197
Lungul război anti-ghibelin împotriva orașelor Pisa și Arezzo se bucură de victoria de la
Campaldino198 din anul 1289. Bătălia a fost mai răsunătoare în izvoarele istorice, decât din punct
de vedere militar și nu a oferit beneficii concrete și tangibile citadinilor din Florența. Mare parte
din populație și în special cea implicată în acțiunile majore politice a început să fie propriul său
196
Gioacchino Volpe, op. cit., passim.
197
Dintre cele mai important lucrări utile pentru a contura o imagine clară a situaţiei descrise amintim: Mario Ascheri,
I Diritti Del Medioevo Italiano; Secoli XI-XV, Editura Caroccia, Roma, 2000. Welbore St. Clair Baddeley, Robert the
Wise and His Heirs, 1278-1352, Editura W. Heinemann, Londra, 1897. Joseph Balon, Ius Medii Aevi, Editura
Godenne, Namur, 1959. Monumenta Iuris Canonici: 10. International Congress of Medieval Canon Law: Proceedings
of the International Congress of Medieval Canon Law, 1996, Cittá del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana,
1985. Jacques Chiffoleau, Claude Gauvard, Andrea Zorzi, Pratiques sociales et politiques judiciaires dans les villes
de l'Occident à la fin du Moyen Âge, Ecole française de Rome, Roma, 2007. Samuel K. Cohn, Creating the Florentine
State: Peasants and Rebellion, 1348-1434, Cambridge University Press, 1999. Gene A. Brucker, Florentine Politics
and Society, 1343-1378, Princeton University Press, 1962. Cecil Roth, The Last Florentine Republic, Editura Methuen
& Co, Londra, 1925.
198
O excelentă prezentare a bătăliei este oferită în studiul lui Herbert L. Oerter, Campaldino, 1289, publicat în revista
„Speculum”, Nr. 43, 1968, p. 429-450. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
63
dușman în lupta pentru putere dusă în paralel cu războiul ce a condus la grave sacrificii financiare
din partea orașului. Cu toate că îndelungatul război guelf, dintre anii 1288-1292, s-a bucurat la
început de consensul poporului chiar și din partea celor cu puțini reprezentanți în priorat și în
consiliu199, partea citadină ce într-adevăr s-a bucurat de majoritatea beneficiilor, datorate acestei
întreprinderi militare, era formată din antica oligarhie guelfă și din familiile cele mai potente din
punct de vedere economic.200
Un alt eveniment semnificativ, ce poate atesta procesul de ascensiune publică al „cetelor
poporaniste” din decembrie 1292, este momentul când patru din cele cinci arte medii (i beccai, i
calzolai, i fabbri ed i maestri di pietra e di legname) s-au reunit într-o unică societas.201 Acest
eveniment nu poate fi dezvoltat în cercetarea noastră, astfel că în continuare ne vom restrânge la o
scurtă prezentare a consecințelor ordinamentelor de justiție. Listele cu familiile proscrise supuse
sancțiunilor ordinamentelor se regăsesc în multe documente fundamentale. În lista promulgată în
timpul prioratului lui Giano della Bella202 sunt specificate noile mijloace de catalogare a
proscrișilor și se pot subdivide în două mari categorii: prima fiind compusă din antica nobilime
feudală și implicit aparținând tradiționalei aristocrații citadine, iar a doua incluzând acele mari
familii mercantile, care, începând cu anul 1267, au susținut maturarea procesului de asimilare spre
clasa aristocratică.203 Situația externă a avut propria contribuție.
Permite-le cetățenilor să numească doleanțele204, îndemna Simone Perozzi în anul 1355,
când Carol de Boemia amenința să atace orașul, iar caută mijloace prin care cetățenii să fie
reconciliați fără ranchiună205, a fost sfatul lui Filippo Magalotti cinci ani mai târziu, în aprilie
1360. Este de datoria priorilor să caute cu vigilență discordiile dintre cetățeni și să elimine
199
Nicola Ottokar, Il comune di Firenze alla fine del dugento, Editura Giulio Einaudi, Torino, Italia, 1962, p. 129-
134.
200
Între anii 1287-1289, noile arte minore (viticultura, silvicultura, vânzătorii de sare, ulei și vânat, fierari, armurari,
etc.) au obținut drepturi fundamentale, codificate, ce le-au permis propria organizare militară; jurisdicția consulilor
lor a rămas în schimb din documentele publice, foarte restrânsă. Ibidem.
201
Ibidem, p. 134.
202
Pentru detalii despre prioratul lui Giano della Bella vezi lucrarea lui Kenneth R. Bartlett, The Civilization of the
Italian Renaissance: A Sourcebook, University of Toronto Press, North York, 2011.
203
Procesul și impactul acestei catalogări este prezentat pe larg în lucrarea lui Romolo Caggese, Statuti Della
Repubblica Florentina, Editura Tip. Galileiana, Florența, 1910. A se vedea și Roberto d'Angio e i suoi tempi, 1921-
1930, precum și Firenze dalla decadenza di Roma al Risorgimento d'Italia, 1910-1921, de același autor.
204
Nicola Ottokar, Il comune di Firenze alla fine del dugento, Editura Giulio Einaudi, Torino, Italia, 1962, p. 129-
134.
205
2017.04.06 15:33
64
animozitățile ce îi divid206, erau vorbele lui Piero Canigiani, în noiembrie 1363, în timpul
conflictului cu Pisa.207
În anul 1378, este creat Otto di Guardia, ce reprezenta o magistratură colegială formată
exclusiv din cetățeni florentini, emanația directă a colegiilor guvernamentale însărcinate de a dirija
și coordona forțele de menținere a ordinii publice, care va marca debutul unei noi faze în politica
represivă și judiciară. Elementul de fractură, apărut în ultimele decenii ale secolului mai sus
menționat, rezidă în ruptura dintre mișcările sociale armate și reprezentarea lor instituțională: acest
liant a fost deseori caracterizat prin experiența comunală. De fapt, aceste noi structuri judiciare, ce
s-au afirmat începând cu anul 1378, au participat la ranforsarea aparatelor oficiale de natură statală
marcate de schimbări. Au menținut astfel, un lung proces de translație, de la un sistem judiciar de
natură privată și comunitară la un sistem fondat pe importanța penală de comportamente și pe
centralizarea aparatelor publice.208
Nu există o explicație simplă care să clarifice motivele pentru care regimul a eșuat în a
realiza o stabilitate, deși, în această perioadă tulburată și instabilă, un guvernământ stabil ar fi părut
un miracol. Patricienii ultra-conservatori nu s-au împăcat niciodată cu ideea de a împărți oficiul cu
membrii breslelor considerați inferiori, atâta timp cât gente nuova nu putea să accepte magnații ca
parteneri egali în comună.209 Practic, fiecare cetățean trăia sub iluzia convingătoare că era
nedreptățit, decăzut din drepturile sale, mutat din locul său legitim în cadrul regimului și că vecinul
său era predispus să obțină o influență politică mult mai multă decât merita sau i se cuvenea. În
spatele acestor atitudini se aflau diferențele ireconciliabile dintre „clasele sociale”, condițiile
competitive intense ale vieții urbane și de către violența infuzată în toate păturile societății.
Istoria florentină, din secolele XIII-XIV, este istoria unei involuții nu foarte bruscă,
aparentă, dar concretă. Luptele interne au fost în mare parte oglinda contrastelor economice și
sociale ce s-au finalizat printr-o strictă diviziune politică: contrastul între bianchi și neri este
întâlnirea dintre două facțiuni interclasiste în care nu este alocat nici un spațiu marii majorități a
206
Ibidem.
207
Ibidem.
208
Restructurarea habitatului împreună cu concentrarea buticurilor şi comerţul din centrul oraşului precum şi
deolasarea la periferie a atelierelor şi a manufacturilor va contribui la declinul solidarităţii populare. Dispariţia
structurilor de autocontrol social a fost în cele din urmă consacrată de creaţia la începutul secolului al XVI-lea a
corpurilor de poliţie subdivizate din punct de vedere administrativ în cartiere dar fără niciun raport direct cu
comunităţile din cartierul succesiv, aici de asemenea o evoluţie comună cu alte centre urbane din aceeaşi epocă,
exemplul elocvent fiind Parisul. Ibidem.
209
Giovanni Villani, Rose E. Selfe, and Philip H. Wicksteed, Selections from the First Nine Books of the Croniche
Fiorentine of Giovanni Villani, Editura A. Constable & Co, 1906, passim. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
65
populației exclusă prin naștere din viața politică a democrației burgheze citadine. În spațiul
Transilvaniei medievale, anarhia din perioada războiului civil dintre anii 1300-1320 poartă
aceleași aspecte economice și sociale, iar diviziunea politică deși mai complexă are ca și rezultat
facțiuni interclasiste ce se afirmă și elimină reciproc în decadele următoare.
II.1.5. Dreptul în spațiul englez, Henric al II-lea și familiaris regis
Marele tratat de drept din secolului al XIII-lea, atribuit lui Bracton prezintă o provocare
juriștilor. Deși tratatul abundă în aluzii la ius commune, regele era de altă natură decât prințul
învățat al dreptului.210 Sistemele legale englezești, franceze și italienești, nu erau o disciplină
academică în Evul Mediu. În consecință, avem păstrate foarte puține comentarii la un sistem legal
secular precum cel al lui Bracton.
Un element cheie în cercetarea noastră este reprezentat de influențele instituționale
angevine asupra structurilor specifice regatului maghiar în secolele XIII-XIV, mai cu seamă în ce
măsură regăsim elemente ale reformelor regelui Henric al II-lea și conceptul de familiaritas pe
teritoriul Transilvaniei sub domnia regelui Carol Robert de Anjou. De un ajutor fundamental este
lucrarea Judges, Administrators and the Common Law in Angevin England, a profesorul Ralph V.
Turner, unde autorul își prezintă, pe scurt, demersul său în realizarea tezei de doctorat, publicată
210
Ideea este dezvoltată pe larg de K. Pennington: Anyone who interprets Bracton by assuming that he knew the
Roman law to which he referred will be misled. Although Bracton knew some Roman and canon law, the doctrines of
kingship in those legal systems did not shape his constitutional thought. He applied learned law to English
jurisprudence like a thin veneer that never transforms its unsophisticated core: Temperet igitur potentiam suam per
legem quae frenum est potentiae, quod secundum leges vivat, quod hoc sanxit lex humana quod leges suum ligent
latorem, et alibi in eadem, digna vox maiestate regnantis est legibus, scilicet alligatum se principem profiteri. Item
nihil tam proprium est imperii quam legibus vivere, et maius imperio est legibus submittere principatum, et merito
debet retribuere legi quod lex tribuit ei, facit enim lex quod ipse sit rex. In this passage, Bracton refers to one of the
most influential texts of Roman law that was a key problem of interpretation for the ius commune, Digna vox (Cod.
1.14[17].4). Digna vox admonished the prince to respect the law, and medieval jurists spilled much ink interpreting
this constitution. No jurist of the ius commune, however, would have concluded that the "law makes the king." Bracton
uses the terminology of the ius commune and even quotes the wording of Digna vox, but he understands law very
differently from a contemporary academic jurist. "Law makes the king" is a concept that violated a central tenet of
contemporary jurisprudential thought. The jurists had recently evolved a doctrine of sovereignty that affirmed the
opposite: "The king's will is the source of all law." The terms in this passage, "lator," "imperium," "maiestas," and
"principatum" are terms taken from the ius commune, and they describe a conception of monarchical authority that
Bracton did not understand or endorse. If the modern reader reads Bracton's paragraph on kingship with the
supposition that he employs the technical terminology of the ius commune with sophistication, the unwary reader will
be seriously misled. Bracton's "imperium" and "principatum" are not the powers of the "prince" as found in the pages
of the Corpus iuris civilis. Bracton's English king exercised limited, circumscribed power; the ius commune could not
accurately define his authority. Vezi K. Pennington, op.cit. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
66
ulterior: The king and his courts.211 Scopul fiind de a investiga modul în care teoriile regalității se
pliau pe realitățile instituționale ale vremii, cum se poate explica regele ca sursă a justiției, cum
acesta își asuma responsabilitatea pentru munca și deciziile judecătorilor săi, dar și rolul voinței
regelui în deciziile instanțelor și mecanismele curții. Inițial, el plasează aceste studii în sfera istoriei
politice și instituționale, dar, ulterior, conștientizează faptul că aceste cercetări, anume examinarea
cazurilor din curia regis, l-au transformat într-un istoric ce se găsea acum înconjurat de o istorie
juridică, pe care nu o stăpânea. Cu toate că domeniul s-a dovedit a fi unul plin de sincope, iar el
nu avea pregătirea anterioară adecvată, emeritul profesor nu renunță, în schimb, el începe să se
familiarizeze cu limbajul științific, cu literatura juridică engleză. Scopul său a fost acela de a vedea,
în mare, evoluția bine-cunoscutului common law englez, raportându-l mereu la curentele
intelectuale ale secolelor al XII-lea și al XIII-lea, precum și la bibliografiile modelatorilor acestuia.
Deși văzută ca o istorie a instituțiilor, fără a empatiza personalul de cancelarie a regelui, lucrarea
sa The king and his courts: The role of John and Henry III in the administration of justice, 1199-
1240, a fost o cercetare de succes, dar el a considerat necesară o revizuire a studiilor sale, de data
aceasta însă accentul căzând pe cei ce asistau regele în administrarea justiției, pe calitățile și
aptitudinile lor, cu alte cuvinte, pe impactul personalității acelor oameni ai cancelariilor regale
asupra dreptului și asupra forurilor de judecată. Studiile sale l-au condus spre elaborarea unei
lucrări excelente, Men Raised from the Dust: Administrative Service and Upward Mobility in
Angevin England (1988), unde sunt evidențiați acei oameni, ridicați dintre servitorii regali, unii
mai ambițioși ca și alții, capabili să manipuleze aparatusul administrativ și guvernamental.
Discursul său este despre o analiză a scopurilor lui Henric al II-lea în reformarea Angliei, căutând
răspuns întrebării dacă au fost ele feudaliste sau regaliste. În acest sens capitolul: Henry II`s Aims
in Reforming England s Land Law: Feudal or Royalist? reprezintă un demers de a analiza
reformele monarhului într-un sens mai larg. Urmărește după cum ne spune autorul: to shed some
light on the vexed question of the aims behind his innovations.212 Aceste probleme reprezintă și
pentru noi principalul scop al cercetării, subiect asupra căruia vom insista într-un capitol ulterior
(vezi Cap.IV.2.). Revenind însă la situația Imperiului Angevin, concluzia lui Turner în urma acestei
minuțioase analize, este faptul că natura reformelor angevine în spațiul englez, metoda și
211
Ralph Turner, The King and His Courts: The Role of John and Henry III in the Administration of Justice, 1199-
1240, Editura Cornell University Press, 1968.
212
Ralph Turner, Judges, Administrators and the Common Law in Angevin England, Editura The Hambledon Press,
Londra, 1994, p. 2. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
67
obiectivele lor „regaliste”, precum și intenția de a caracteriza sau încadra Anglia – Normandă (post
saxonă și pre angevină) și „Anglia Angevină” ca „o monarhie feudală”, sau încercarea de a căuta
surse pure feudale a inovațiilor legislative contribuie foarte puțin la înțelegerea fenomenului
istoric.
213
R.C. van Caenegem, în lucrarea sa English Lawsuits from William I to Richard I , ne
prezintă dovezi ale apelurilor privitoare la serviciul militar al cavaleriilor, apărute în timpul
domniei lui Henric I, precum și faptul că acestea nu au devenit frecvente decât în timpul domniei
lui Henric al II-lea. Concluzia sa privitoare la „cucerire normandă” era că aceasta nu a distrus totul
din vechea monarhie englezească și nici din ceea ce aceasta construise până atunci.
Studiile despre „land law”, în viziunea lui F.W. Maitland, despre legăturile feudale de
loialitate personală precum și despre serviciul militar și-au pierdut rapid semnificația, după
introducerea lor în spațiul englezesc. Altfel spus, după anul 1066, conceptul de proprietate în
tiparul feudal al detențiunii a devenit proeminent, în defavoarea aspectului personal. Cei ce
dispuneau de uzufructul unui teren, au început să considere acest pământ ca și proprietate alodială,
pretinzând chiar recunoașterea drepturilor fiilor lor asupra acestuia, legalitatea unei succesiuni
ereditare precum și dreptul de a aliena (abusus) părți din detenția lor. Maitland și discipolii săi au
ajuns la concluzia că dreptul de proprietate, principalul element de control asupra arendelor
feudale, avea tendința de a ajunge în puterea arendașilor, nu a arendatorilor înainte de anul 1154.
Ei consideră că Henric al II-lea și justițiarii acestuia au recunoscut acest transfer periculos de la
suveran la arendaș și au început demersurile necesare pentru a reduce jurisdicția lordului asupra
arendașului, pentru a proteja dreptul de proprietate al arendașului. În timp ce unii experți au negat
aceste afirmații, majoritatea au acceptat esența regalistă a acestei interpretări. R.C. van Caenegem
descoperă prin cercetarea sa „Royal Writs in England from the Conquest to Glanvill” faptul că
dezvoltarea „common law”-ului a fost un proces evoluționar, ordonanțele și decretele regale
normande fiind construite pe practica Anglo-Saxonă, transformându-se în ordonanțele și statutele
lui Henric al II-lea. Doris M. Stenton, în lucrarea sa English Justice between the Norman Conquest
213
Această colecție în două volume, reunește toate mențiunile semnificative de procese derulate între 1066 şi 1199,
din cronici, cartularii si surse similare. Aceasta arată că perioada de dinainte de formarea limbajului juridic de
cancelarie, nu este deloc preistorice şi oferă materiale pentru evaluarea schimbări instituționale și procedurale create
în această perioadă. Vezi R.C. Van Caenegem, English lawsuits from William I to Richard I, Editura Selden Society,
Londra, 1990. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
68
and the Great Charter, recunoaște un „Angevin leap forward”, un impuls angevin dat de Henric
al II-lea, de noile sale demersuri legislative.214
O caracteristică a regalității angevine, regăsită mai târziu în Ungaria Angevină, este
reprezentată de noua categorie de oameni, acei oameni noi, familiares regis, care a stârnit un
puternic resentiment printre familiile aristocrate deja prezente la curtea regală. Majoritatea
aristocraților erau mulțumiți în a vedea oameni mai puțin vrednici ocupându-se de serviciile civile,
dar în același timp se simțeau eliminați treptat din locurile lor specifice, de sfătuitori ai regelui.
Charlotte Newman215, în lucrarea sa despre nobilimea din timpul lui Henric I, subliniază
faptul că baronii celei de-a doua generații de după cucerire, considerau că doar prin titlul lor de
noblețe erau îndreptățiți la favoruri regale, Henric I însă, considera că patronajul regal trebuia
câștigat și menținut prin performanța serviciilor. În ce privește conflictul ideologic între rege și
baronii celei de a treia, respectiv a patra generație, acesta a fost mult mai accentuat. Marie Therese
Flanagan în lucrarea sa Irish Society, Anglo-Norman Settlers, Angevin Kingship (1990), prezintă
un sentiment anti-birocratic printre războinicii aristocrați ai Angliei Angevine, sentiment extins și
în Irlanda, care vedeau agenții curții regale ca pe niște piedici în relațiile lor feudo-vasalice.
Scriitorii evului mediu nu foloseau termenii curialis, familiaris regis, sau amicus regis¸ cu o
semnificație aparte. Pentru o mai bună înțelegere a dinamismului social anglo-angevin, acești
termeni au nevoie de o clarificare mult mai amănunțită. Termenul de familiaris regis desemnează
ad literam, un membru al casei regelui. Este probabil aplicabil la un număr destul de redus (12-
24) dintre membrii privata familia regis. Aceștia erau mereu în apropierea regelui, fiecare cu
îndatoriri specifice, fiecare responsabil de un oficiu, dar între ei erau însă și aceia ce nu dețineau
un singur oficiu specific, numele lor regăsindu-se deseori pe listele de martori a documentelor
emise de cancelaria regală.216
În viziunea lui Ralph V. Turner, istoricii din prezent, printre care și el, folosesc termenul
de curialis cu un sens larg, deseori în contrast cu cel pentru baroni, magnați, sau aristocrați. Frank
Barlow, de exemplu, definește curialis ca un domestic roial parvenit, an upstart royal domestic.217
Majoritatea acestor baroni, ce deseori acompaniau regele, după cum am menționat mai sus, erau
214
Ralph Turner, op. cit., p. 2.
215
Charlotte A. Newman, The Anglo-Norman Nobility in the Reign of Henry I, Editura University of Pennsylvania
Press, Philadelphia, 1988, p. 170-192.
216
217
2017.04.06 15:33
69
martori la nenumărate documente. În cele mai multe cazuri acești baroni, sau magnați erau plecați
de pe proprietățile lor în diferite campanii militare, astfel că administrarea lor cădea în incidența
unor terți. Datorită privilegiilor și averilor acumulate, ei nu urmăreau să primească un oficiu și în
nici într-un caz nu urmăreau patronajul regelui ca și categoria inferioara numită mai sus. Ei se
aflau la curte, în virtutea vechilor servicii de auxilium et consilium, iar unii dintre ei ajungeau să
fie considerați familiaris regis. Un aspect foarte interesant, din istoria Angliei Angevine din timpul
lui Henric al II-lea, este faptul că regele și oficialii săi nu își alegeau servitorii dintre vasalii lor
feudali, nu era necesar să creeze o legătură cu aceștia printr-un feud, dar de cele mai multe ori după
numirea în funcție, aceștia primeau un feud, pentru a cimenta relația cu coroana. Este de reținut
faptul că această donație venea după ce erau numiți în oficiu și nu înainte.218
În ceea ce privește scopurile lui Henric al II-lea de a reforma „legea pământului” în Anglia,
dacă ele au condus spre regalism sau feudalism, nu avem suficiente argumente pentru a crea o
imagine clară a situației și a modului în care aceste schimbări au fost implementate. Ce avem însă,
sunt doar câteva rezultate ale acestor schimbări, păstrate, desigur, sub forma de documente emise
de cancelaria regală, dar o imagine clară a situației politice, sociale și administrative nu poate fi
recreată doar din câteva fragmente. În viziunea lui Richard Helmholz, nu putem considera
schimbările implementate de Henric al II-lea ca o derulare conștientă de principii de guvernământ
constituțional, chiar dacă, majoritatea istoricilor consideră interesul personal și coincidențele ca
motor principal al evenimentelor, dat fiind faptul că soluțiile imediate aplicate problemelor au avut
consecințe de lungă durată, deseori chiar imprevizibile și neintenționate.219
Privind lucrurile, printr-un spectru simplificat, cele două curente istoriografice sunt cel
„regalist” și cel „feudal”. Primul curent, cel tradiționalist, consideră reformele lui Henric al II-lea
ca un demers conștient, anti-feudal, având scopul de a reduce controlul unui lord (stăpân, suveran)
asupra arendașilor săi și de a centraliza puterea în mâinile regelui și a curții sale, devenită acum
instanță de judecată pentru orice conflict care privește conceptul de proprietate. Cu cât erau mai
multe dispute reglementate în instanțele coroanei, cu atât prestigiul și influența sa creștea.
Transferul litigiilor de la curțile locale, „feudale”, la cele regale, au transformat dreptul cutumiar
feudal, din norme flexibile, în legi bine definite și cu o aplicabilitate directă. Milsom consideră
aceste schimbări un accident juridic, neither intended nor foreseen, by Henry II, was the creation
218
Ibidem, p. 1 și p. 3.
219
2017.04.06 15:33
70
of property rights for the tenant, which had not existed before Henry`s reforms220. Discursul lui
Milsom empatizează natura contractuală a posesiunilor feudale, precum și importanța omagiului,
o condiție sine qua non a înfiefării. Cercetările sale, l-au condus la concluzia conform căreia erezii
arendașilor infiefați, nu aveau capacitatea de a moșteni drepturile de proprietate înainte de anul
1166, chiar dacă exista o condiție cutumiară de preemțiune în numirea noului arendaș de către lord.
Când un lord oferea pământ unui arendaș și moștenitorilor săi, îndeplinea o obligație cutumiară,
dar nu crea drepturi de proprietate pentru erezi. Milsom continuă argumentele lui S.E. Thorne în
ce privește faptul că detențiile feudale nu devin în totalitate transmisibile moștenitorilor până
undeva după anul 1200. Judecătorii curților lui Henric al II-lea au întărit prezumpția cutumiară în
favoarea eredelui, într-o normă de drept fermă.
Robert Palmer, în articolul publicat în anul 1985, sub titlul The Origins of Property in
England, continuă și dezvoltă ideea prezentată mai sus, el aduce argumente în favoarea ipotezei
conform căreia, proprietatea a apărut abia în jurul anului 1200, când titlul de proprietate a devenit
protejat de o autoritate birocratică, după un set bine definit de legi. Proprietatea derivă din stat,
ea nu poate exista anterior statului. În discursul său îi critică pe ceilalți istorici, care nu au observat,
sau nu fac distincția între noțiunile sociale ale moștenirii și drepturile de proprietate care pot fi
protejate în instanțe publice.221
Revenind însă la portretul realizat de Milsom lui Henric al II-lea, un monarh ce funcționa
în interiorul unei lumi „pe deplin feudale” și ce urmărea să protejeze corpusul cutumiar feudal,
prezintă probleme atât faptice cât și de interpretare. În această dimensiune feudală, within the
feudal dimension, în cuvintele lui Milsom, Henric al II-lea poate părea puțin forțat în acest cadru
construit artificial și anacronistic. Nu putem fi siguri dacă Henric al II-lea avea un plan bine stabilit,
cu atât mai puțin noțiuni preconcepute a feudalismului și a funcționalității sale. Elizabeth A.R.
Brown, în lucrarea sa The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe
(1974), ne avertiza despre asemenea asocieri și o mentalitate forțat aplicată monarhilor medievali
de către istoricii medieviști. Ea pune în evidență aceste pericole create de istorici, prin
implementarea unor idei preconcepute de un model ideal de feudalism, de a testa regii și politicile
lor, măsurându-le reușitele cu acest barem standardizat. Ea recomanda o precauție în a nu proiecta
în mintea lui Henric al II-lea și a sfătuitorilor săi o anumită gândire, anumite inflexiuni și o
220
Ibidem.
221
Articolul este disponibil la http://scholarship.law.wm.edu/facpubs/901/ TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
71
rigiditate care nu poate fi susținută și probată prin dovezile ce au supraviețuit până în zilele noastre.
Această abordare a istoricilor, este greșită în viziunea ei și mai mult le inhibă adevărata creativitate
și flexibilitate de a adapta instituții și idei noilor situații.222
Dintre proprietarii de pământ, cu preponderență locașurile de cult, au căutat confirmarea
drepturilor de către Henric al II-lea. Dar datorită faptului că regele nu putea să își considere
predecesorii săi, pe mama sa (Matilda) și pe Ștefan (Stephen de Blois), ca predecesori legitimi, el
apela la bunicul său (Henric I), la perioada din timpul domniei acestuia cunoscută ca time of peace,
apelând la schimburile de posesiuni din perioada anilor 1135-1153. În mod evident, aceste
documente emise de cancelaria regală au condus la neînțelegeri, iar apelurile ce infirmau
legalitatea acestora cădeau sub jurisdicția regelui, nu a lord-ului. Paul R. Hyams observă că aceste
apeluri au fost principalul factor ce a propulsat justiția regelui în „sfera dreptului de proprietate
imobiliară”, (The major springboard for royal justice into the sphere of real property).223
În ce privește dreptul de proprietate într-un sistem dependent de posesiunea pământului, cu
toate stratificările sale, începând cu secolul al XII-lea, acesta se transformă dintr-un sistem creat și
susținut de interdependențele umane, relațiile feudo-vasalice bazate pe fidelitate și ritual, într-un
sistem de donații de titluri de posesiune, altfel spus, omagiul și vasalitatea, caracteristice secolelor
anterioare, sunt înlocuite cu conceptul de fidelitate, iar fidelitatea este răsplătită cu privilegii
funciare. Încă din prologul lui Glanvill se poate observa distincția între procesele criminale și
civile, proprietatea personală sau reală și distincția dintre posesiune și proprietate.224
222
223
Under the Norman kings, the curia regis was the highest judicial body in the kingdom, but it was a court” only for
the great men and the great causes.” There was no central court with its own staff, functioning regularly apart from
the monarch. On great feast days, the magna curia regis rendered judgments in important cases; at other times the
king`s household officers acted as judges, and after the establishment of the Exchequer it sometimes sat as a court.
Under Henry I, members of the curia regis went on circuits to the counties to hear pleas while carrying out other
governmental tasks. Later, Henry II`s system of writs and assizes vastly increased the number of legal proceedings
coming from the curia regis. This necessitated machinery for the judgment of the new actions, and the king tinkered
in experiment after experiment in an effort to construct some mechanism. Ibidem, p. 19.
224
Evoluția sezinei este prezentată pe larg după cum urmează: R. C. Van Caenegem has analyzed the tract in detail,
seeking Roman or canonical borrowings in terminology and acquaintance with rules of law, but finding few. For
example, he agrees with Frédéric Joüon des Longrais`s earlier discovery that the saisina and rectum or jus of the
twelfth-century England were not truly equivalent to the possession and proprietas of classical Roman law, even
though Glanvill and later Bracton did use them as equivalent terms. Van Caenegem rejects the long-held view that
the novel disseisin was derived from the Roman interdict unde vi by way of the canonical action spolii. This was the
thesis of such giants of England legal history as Maitland and Vinogradoff. Van Caenegem goes on to suggest that
both were the results of gradual processes of judicialization of what were originally executive measures for the
protection of seisin, derived from the Germanic Gewere, that is, the primitive idea that evident possession of the land
implies some right to it. In a series of recent lectures recently published, he states his view of the origin of the novel
disseisin more boldly: There is no need to see influences of the Corpus Juris Civilis here, let alone of the canonistic
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
72
Frédéric Joüon des Longrais insistă pe principiul dual process, adică acceptanța sezinei ca
o determinantă primară a dreptului de proprietate. El scoate în evidență faptul că doar canoniștii
reformei Gregoriene au fost primii ce au făcut distincția între possessio și proprietas și au
conceptualizat dual processes for these two rights.225 În continuare, a încercat să demonstreze că
principiul proceselor duale, mai întâi recuperarea sezinei, urmat apoi de o acțiune firească în ce
privește dreptul de proprietate, au devenit cunoscute în Anglia Normandă prin intermediul
procedurii dreptului canonic. Concluzia sa este: everywhere in the history of law the insistence on
possessio, opposed to proprietas appears with the opposition of a new ambitious jurisdiction and
of old decaying ones. Este poate adecvată remarca lui Milsom: seisin always contained greater
elements of right within it than did the Roman possession.226 În capitolul „Changing Perceptions
of the New Administrative Class in Anglo-Norman and Angevin England: The Curiales and their
Conservative Critics”, autorul ne prezintă laitmotivul cronicarilor și moraliștilor secolului al XII-
lea, ce lamentau promovarea oamenilor ridicați din țărână, oameni săraci, fără titlu sau posesiuni,
ce au fost numiți consilieri ai regelui în defavoarea membrilor vechilor familii nobile. Aceștia
acuzau regele, sau mai precis spus conduita regelui, de a numi și a alege oamenii curții, sau
familiares din oameni de joasă speță, plebes, ignobiles, sau chiar rustici sau servi, permițându-le
să uzurpeze locurile aristocrației. Aceste plângeri au început din timpul fiilor lui William
Cuceritorul. Doar atunci au început să se delimiteze cele două grupări distincte, nobiles pe de o
parte și curiales pe de altă parte, iar noi schimbări administrative au oferit oportunități pentru noii
oameni să acapareze putere și bogații.227
De asemenea, avem exemplul cronicarului Orderic Vitalis, care descrie apatia nobilimii
față de acei familiari, membri ai anturajului lui William Cuceritorul, ce au fost ridicați la rang de
nobili după anul 1066.228 Acești critici erau poate reprezentanții unei ordini sociale statice, unde
action spolii, which is of a later date, nor was novel disseisin conceived as a preliminary to a process on right. Ibidem,
p. 60.
225
226
Ibidem.
227
Ibidem, p. 225.
228
Despre oamenii ridicați din țărână avem interpretarea autorului: the early twelfth-century monastic chronicler,
Orderic Vitalis, wrote that William the Conqeuror “raised up the lowest of his Norman followers to the greatest
riches.” Often cited is his complaint about Henry I, “So he pulled down many great men [illustres] from positions of
eminence… He ennobled others of base stock [de ignobili stirpe] who had served him well, raised them, and stationed
them above earls and famous castellans”. The author of the Gesta Stephani also complained that Henry I took men
of low birth [ex plebeio genere], who had entered his service, and made them his chief officials. Another chronicler,
Richard of Hexham, made a similar comment, although in admiring rather than condemning language, TOPAN“he oppressed
MIHAELA
2017.04.06 15:33
73
fiecare avea locul și rolul său, precum și dorința de a fi mulțumit în locul său prestabilit. Pentru
perioada cunoscută în istorie ca și Evul Mediu, o ordine ierarhică prestabilită și fixă, după modelul
ceresc nu era nimic straniu. Ambiția și manevrarea poziției erau considerate un păcat contrat legilor
naturii și a canoanelor Bisericii. Societatea tripartită, a secolului al IX-lea, general acceptată
istoriografic având trei componente clar delimitate oratores, bellatores, laboratores, dar
combătută de studii recente, a reapărut în jurul anilor 1175-1180, la curtea regelui Henric al II-
lea.229
II.1.6. Dreptul medieval în spațiul Regatului Ungariei
În perioada dintre secolele al XII-lea și al XIII-lea, influența de drept canonic, precum și

utilizarea acestuia erau în perioada de ascendență. În zona teritorială atribuită domeniului coroanei,
erau folosite de către clerici și probabil și juriști lucrări din perioada Carolingiană, precum
Collectio Dionysio-Hadriana și Collectio Pseudo-Isidoriana. O copie a decretului lui Grațian, din
secolul al XII-lea, este păstrată în capitularul bibliotecii din Bratislava, iar un exemplar catalogat
T.301, la biblioteca Academiei de Științe a Ungariei.230 Legislația celui de al patrulea conciliu de
la Lateran este și ea prezentă, precum și vasta colecție din Liber Extra a papei Grigorie al IX-lea.
Conflictul dintre dreptul cutumiar și cel canonic este prezent, în Regatul Ungariei, pe toată
perioada secolului al XIII-lea, continuând să se nuanțeze până în secolul al XIV-lea, când noua
dinastie Angevină, cu instituțiile sale de origine vestică, va stabiliza și normaliza situația politică,
administrativă și instituțională, va dezvolta birocrația și va stimula dezvoltarea actului scris, iar
many nobles because of their faithlessness; he elevated to high honors many commoners [ignobiles], whom he found
to be upright and loyal to him. Ibidem, p. 226.
229
Disputa apare între cei de rang nobil moștenit și noua nobilime fără trecut: these critics were defending their ideal
of a static social order, in which everyone was expected to know his place and to be content to remain in his place. In
the Middle Ages, a vision of society arranged according to orders or ranks came naturally. Was not heaven itself
arranged according to rank? The medieval church taught that a hierarchically arranged society on earth mirrored
the heavenly hierarchy. Since classes and ranks are part of both the divine and natural order of things, all persons
should accept their places and do nothing to alter them. To seek to improve one`s lot, to be motivated by ambition was
a sin, connected to the sins of pride and envy. Clerics devised the doctrine of three distinct social orders, stressing the
superiority of clergy and nobility, to keep lowborn people in their places at a time when they were beginning to climb
higher. The trifunctional division of society into oratores, bellatores, laboratores, first stated in the ninth century,
enjoyed a resurgence circa 1175-80 at Henry II`s court. Ralph Turner, op. cit., p. 227.
230
Șerban Turcuș, Sfântul Scaun și Românii în secolul al XIII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2001, p.
TOPAN 37-38.
MIHAELA
2017.04.06 15:33
74
situația leges contra mores va fi dezamorsată treptat, cedând locul unei abordări sistematice, după
modelul instituțional din zone angevine precum Provence sau regatul de Neapole.231
Persoana regelui se întâlnea des cu probleme de disciplină ecleziastică, dar imitând modelul
canonic occidental încerca să își întărească autoritatea: …legalem textum recensuit, auxit, non tam,
quasi fundator, sed superedificator, făcând toate rezoluțiile sale să fie aplicabile, aplicate și
ascultate de toți supușii, indiferent de statutul social, incluzând chiar și sclavii. Un alt principiu
important este: Non enim sine causa rex gladium portat, dei enim minister est, vindex in iram eius,
qui malum agit 232. Astfel că, regele purta sabia cu un scop special și se vedea ca un numit al Lui
Dumnezeu, nimeni nu putea separa cele două puteri ce acționau în același tărâm. Acest concept
este preluat din decretul lui Ivo din Chartres.233
În anul 1279, are loc Sinodul General de la Buda, unde legatul papal Filip de Fermo
statuează mai multe prevederi, printre care acela prin care toți clericii ce se ocupă de testamente
familiale, trebuie să fie instruiți cel puțin 3 ani în drept canonic la universitate. Dreptul canonic a
influențat și a triumfat în decretele dietei ungare din anul 1298, dietă realizată la porunca regelui,
Andrei al III-lea.234
Există de asemenea și precedente în ceea ce privește clerici aflați în slujba regelui, anume
a intereselor regelui, precum episcopul Hartvic, ce scria în cronica vieții Sfântului Ștefan a
Ungariei (1000/1-1038) că puterea regelui Ungariei este separată și/sau egală cu cea a Sfântului
Părinte. A inventat și pus următoarele cuvinte în discursul papei: „ego sum apostolicus, ille (Sf.
Ștefan) vero merito Christi apostolus” și în continuare a spus că regele guvernează regatul în baza
celor două drepturi, utroque iure. Prin urmare, „avocații” specializați în drept canonic, optau
pentru a prezenta precedente și argumentau într-o manieră ce nu permitea să fie ignorați, nici chiar
de curia pontificală.235
Un exemplu al acestor clerici juriști ai secolului al XII-lea, este Paulus Hungarus236, un
adept al curentelor ideologice și a educației juridice din Bologna. Acesta era mereu atent la detalii
231
Vezi Mihai Safta, Institutional changes and angevin influences in the medieval kingdoms of Hungary and Naples
during the first half of the fourteenth century, în „Ephemeris Dacoromana”, xviii, 2016, p. 191-204.
232
Zoltán J. Kosztolnyik, The Influence of Canon law on Royal Legislation and the education of churchmen in
Hungary during thè XII-XIII Centuries, în „Momumenta Iuris Canonici, Proceedings of the Eleventh International
Congress of Medieval Law”, Editori Manlio Bellomo și Orazio Condorelli, Catania, 2006, p. 593-604.
233
Ibidem.
234
Ibidem, p. 600.
235
Nora Berend, Hungary in the eleventh and twelfth centuries, în The New Cambridge Medieval History, vol.
4, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2004, p. 304-316 și p. 235-245.
236
2017.04.06 15:33
75
și nota cu referințe contemporane, evenimentele cotidiene, evenimente și întâmplări nu doar din
regatul maghiar ci și evenimente externe, precum conflicte dintre împărat și vicarul lui Sfântul
Petru. Interesul său nu se oprea aici, discuta litigii funciare, de la feude și cămătari, până la bancheri
și comercianți. A inclus în lucrările sale și 20 de referințe la particularitățile dreptului cutumiar
maghiar, citând din când în când din iura propria și cutumele canonice locale din regiuni precum
Franța, Sicilia, Lombardia, Veneția și Spania. Mai mult, Paulus a depășit limitele unei colecții
canonice, parafrazând pe Sfântul Isidor de Sevilia, din celebra sa compilație De summon bono, în
conexiune cu formularea unui răspuns întrebării ce privește luarea de dijme de pe donațiile
caritabile.237 În lucrarea sa, intitulată Notabilia, include câteva observații privitoare la situația
juridică din Ungaria medievală.238 Una dintre acestea se adresează asupra drepturilor laicilor de
patronaj. Textul papal concede acest ius patronatus fondatorilor laici ai bisericilor, dar aceasta nu
include dreptul de a interveni în alegerile prelaților. Paulus, după prezentarea acestui punct de
vedere, continuă să exemplifice cazuri în care regii au intervenit în acest fel de alegeri ecleziastice,
regi ai regatelor Ungariei, Spaniei sau Siciliei, drept dobândit prin obicei, de longa consuetudine.
El își însușește acest punct de vedere, dar în alte părți ale compilației sale, Notabilia, militează
împotriva unor tradiții maghiare, citând din dreptul canonic. De exemplu, menționează faptul că
declarațiile criminalilor despre asociații lor nu trebuie creditate în procedura judiciară, deoarece:
est notandum contra consuetudinem Hungariae.239
În baza acestor argumente, vedem o imagine a unui regat puternic infuzat de dreptul
canonic și putem spune că în perioada secolelor al XII-lea și al XIII-lea, regatul maghiar, sub
dinastia fondatoare Arpadiană, a fost un participant activ la curentele politice și culturale ale
Occidentului latin.
237
Ibidem.
238
Ibidem.
239
În acest caz, după ce rezumă decretul papal, el spune: Item layci possunt interesse tractatui electionum…si hoc
obtinuerunt de longa consuetudine, et est notandum pro regibus Hungarie, Yspanie et Sicilie. There is another similar
case treating the question of the election of a provost in a lay foundation. The pope conceded the ‘ius eligendi’ to a
lay person in one specific case. Paul Immediately applied this to the Hungarian king: ‘nota quod ius eligendi cadit in
laicum… ut hic, et est notandum pro regibus Ungarie’ As states Nora Berend “these texts obviously do not prove that
Paul actively helped the Hungarian king in any specific debate with the papacy. But it is noteworthy that a canon
lawyer and founder of the Hungarian Dominican province explicitly stated his opinion in favor of royal power even
over ecclesiastical regulations. Moreover, a manuscript-fragment of Paul`s Notabilia in Hungary shows that this text
was used in the kingdom itself, not just in Bologna, and may have had practical consequences that are lost to us today.
Nora Berend, op. cit., p. 569-570. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
76
II.2. Despre formele de guvernământ
II.2.1. Autoritate sau putere?
Majoritate a cuvintelor au o bogată etimologie, o istorie individuală, iar unele chiar

revoluții conceptuale, precum autoritatea și puterea în accepțiunea lor juridică. Auctoritas își
găsește rădăcinile în Antichitate, în Cetatea Eternă și nu în Pelopones, precum marea familie a
cuvintelor folosite azi în discursul politic, dar și restul termenilor fundamentali pentru a defini un
guvernământ. Sensul originar, creat în Roma Antică, s-a transformat, de-a lungul secolelor, într-o
adevărată problemă a societății, prima dată, concomitent cu emergența creștinismului în Europa
de Vest și pe urmă, împreună cu primele avatare ale Imperiului. Auctoritas a devenit astfel o sursă
permanentă de conflict între puterile temporale și spirituale, până târziu în renașterea secolului al
XV-lea, ce a adus cu sine o nouă gândire social-politică. Multiplele sensuri și diferitele contexte
ale aplicabilității acestui concept de-a lungul istoriei au variat de la forma singulară ce denotă
legea, Statul, trecutul, scrisul, Sfinții Părinți, la forma de plural ce desemnează persoane sau
somități ce exercită puterea.
La sfârșitul secolului XX, studiile antropologice au dezvoltat o nouă direcție de cercetare,
anume spre mecanismele instituționale din comunitățile mai simple, mai puțin stratificate din
interiorul și exteriorul Europei. A fost un punct de turnură pentru un nou tip de gândire, dar o
comparație a societăților poate întâmpina foarte multe dificultăți. Fiind un termen specific
vocabularului European, auctoritas, poate reprezenta o formă de guvernământ și de asemenea
poate impune o diferențiere și o distanță între corpusul social și magistrați. Această distincție este
însă absentă în multe societăți, denumite generic statale sau non-statale. Se regăsește în societățile
ce au început stratificarea, unde ancheta antropologică înflorește cu adevărat.240
Auctoritas derivă din verbul augere, adică a augmenta.241 În Roma, reprezenta, în perioada
anilor Republicani, o intervenție ce avea scopul de a valida un act imperfect. Auctor-ul este un
girant în sensul colocvial. Auctoritas realizează transformarea în drept plin, ea augmentează
240
Alland Denis și Stephane Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Editura Presses Universitaires de France,
Paris, 2003, p. 111.
241
2017.04.06 15:33
77
valoarea unui act și îi conferă plenitudinea efectelor sale juridice. Ea perfecționează astfel dreptul,
îndeplinind un rol fundamental. Noțiunea, esențială în sfera dreptului privat este echivalentă și în
sfera dreptului public. Este bine cunoscută formula de SPQR, Senatus Populusque Romanus, ce
exaltează primatul Senatului în constituția republicană, cu toate că, din punct de vedere juridic,
S.P.Q.R. stă pe un echilibru de puteri. Polibius, undeva prin anii 150 Î.H., atribuia succesul Romei
constituției sale mixte, colaborării Senatului, a magistraților și a poporului. Realitatea politică însă,
este alta, aceea a unui oraș oligarhic, dominat de Senat. Este preeminența a auctoritas ce permite
și menține echilibrul de puteri.242
În Roma, puterea este proteiformă, potestas derivă din potis, cel ce exercită puterea asupra
cuiva/ceva, puternic. Termenul înglobează toate formele de putere recunoscute de drept, a unei
persoane asupra alteia, sau asupra bunurilor. Dreptul privat cunoaște tatăl sau stăpânul, iar cel
public, magistratul, oficiul conferă dreptul de a emite edicte, a da ordine, de a exercita o anumită
putere de constrângere. La magistrații superiori, potestas culmină în imperium, comandament
militar și civil, putere supremă prin excelență. Imperium este asociat în documente cu auspicium,
cu dreptul de a observa auspiciile, semnele trimise de Jupiter pentru a face cunoscută legitimitatea
unui act. Imperium și auctoritas sunt intim legate de originea lor religioasă. Imperium implică
efectiv puterea exercitată de un magistrat în oficiu. Abuzurile au fost frecvente, dar cu apariția
legilor celor XII Table sunt impuse limite activității jurisdicționale a magistratului, arbitrajului
impreium-ului său. Impulsul democratic forțează nobilimea să împartă puterea, instituțiile plebeice
devin recunoscute, poporul accede la viața politică.243
Toate actele încheiate trebuiau să fie supuse încuviințării, auctoritas, care probabil că
inițial reprezenta acordul zeilor. Pater dădea auctoritas căsătoriei fiului, tutorele dădea auctoritas
actelor încheiate de pupil, mancipio dans dădea auctoritas lui accipiens, aceasta servindu-i drept
titlu valabil și drept garanție.244 Victoriile au condamnat însă Republica, iar pe data de 13 ianuarie
27 Î.Hr., Senatul acordă lui Octavian, campionul păcii restaurate, imperium proconsular nelimitat,
puterea legală. Pentru că persoana prințului depășește persoanele magistraților, după trei zile, pe
16 ianuarie, Senatul îi concede un calificativ, până atunci niciodată dat oamenilor, iar Octavian
242
Ibidem, p 111.
243
Ibidem.
244
Mihnea-Dan Radu, Dreptul roman al obligațiilor, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, p. 117.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
78
devine Augustus, purtător al auctoritas.245 Augustus este astfel princeps auctoritate, primul prin
autoritate, un primat ce îi permite surclasarea puterilor stabilite.246
Originea divină a autorității este bine afirmată în Imperiu, zeii au fost garanți ai puterii, dei
auctores, ce au fost suplantați de Dumnezeul creștinilor, Deo auctore. Dar această garanție divină
plasează auctoritas în planul spiritual, extrăgându-l din temporal. În anul 429, împăratul Theodosie
afirma: autoritatea noastră depinde de autoritatea dreptului. Dreptul este principiul fundamental,
care emană din putere.247 Se mai poate vorbi despre aceste concepte mistice în ultimele zile ale
Imperiului?
O trăsătură specifică a organizării juridice din această perioadă este locul central ocupat de
noțiunea de putere. Puterea era deținută de pater familias și stătea la baza tuturor raporturilor
juridice pe care acesta le avea. Se poate considera că la baza acestei credințe, în puterile lui pater
familias stau tot credințe magice, de genul celei în mana descrisă de sociologi. Ca dovadă stă faptul
că, pentru a declanșa aceste puteri, era necesară îndeplinirea unor rituri magice devenite apoi
formalități juridice.248 Creștinarea Imperiului Roman creează noi probleme, precum consecințele
separării între Biserică și Stat, dar și disputa obedienței primilor creștini la Res Publica păgână.
Auctoritas este în centrul discuțiilor și forțează la maxim vocabularul dreptului public roman.
Suveranul Pontif dezvoltă o politică legislativă, a cărei evoluție este identică cu cea a primilor
împărați. Ce este auctoritas odată cu afirmarea și cimentarea doctrinei Bisericii Catolice?
În Orient, Biserica urmează calea hierocraţiei, devine o instituție a imperiului, se confundă
biserica și statul, subordonate autorității divine imperiale. În Occident însă, episcopatul reușește
sa rămână individual și se suprapune peste vechile structuri instituționale. În anul 445, împăratul
Valentin al III-lea recunoaște papalității și episcopilor o auctoritas publică ce le pune la dispoziție
forța brațului secular. În anul 494, Occidentul rămâne fără împărat, iar papa Gelasius îi scrie
împăratului din Occident Atanasius: „Sunt două forțe, împăratule August, după care lumea este
orânduită: auctoritas sacrata a pontifilor și potestas a regilor”. Ramificațiile acestei afirmații sunt
nenumărate și au reprezentat fundamentul gândirii medievale.249
245
Alland Denis și Stephane Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Editura Presses Universitaires de France,
Paris, 2003, p. 110.
246
Ibidem.
247
Ibidem, p. 110-111.
248
Mihnea-Dan Radu, op. cit., p. 116.
249
Alland Denis, op. cit., p. 114-115. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
79
Prima parte a Evului Mediu este dominată de Războiul de Investitură, lupta dintre juriștii
imperiali și cei ai Sfântului Scaun. Puterea este înainte de toate, un raport de subordonare, o relație
imediată între un superior și un inferior, a unui senior cu un junior. În această reprezentare
rudimentară, creată prin „barbarizarea imperiului”, auctoritas nu mai are sens. Noul termen ce se
impune este cel ce înglobează perfect noul sens de putere: suveran. Suveranul este cel ce
supraveghează toate gradele de „ierarhie feudală”. În cazul în care lipsește o autoritate, obiceiurile
și înțelegerile oamenilor trebuie văzute și considerate ca și ordonanțe în vigoare. Grațian250 în
lucrarea sa explică astfel: în cazurile în care Scriptura nu prevede nimic clar, cutumele oamenilor
Lui Dumnezeu și aranjamentele anterioare trebuie ascultate.251 El continuă spunând că Biserica
este condusă de autoritate și de tradițiile locale și universale.252
Începând cu secolul al XII-lea, ratio se opune lui auctoritas în contextele polemicilor dintre
dialectici253 și antidialectici. Se pornește acum pe drumul demontării temei primatului Sfântului
Părinte, proces facilitat de noile doctrine filosofice și pe revirimentul dreptului roman. Tema ce a
fost exprimată în nenumărate comunicări papale, în Evul Mediu, este primatul Bisericii Romane,
un primat conceput atât doctrinar cât și jurisdicțional. Acest principiu denotă în termeni succinți,
specifici teoriei romane constituționale ideea de principatus, sau din alt punct de vedere, expresia
clasică a tezei descendente de guvernământ și drept. Sum-totalul puterii era concentrat în papă.
Acestă idee de bază254 se regăsea în Matei.xvi.18-19: Tu es Petrus et super hanc petram edificabo
ecclesiam meam...et tibi dabo claves regni coelorum, et quodcumque ligaveris super terram, erit
ligatum et in coelis, et quodcumque solveris super terram, erit solutum et in coelis. 255 Exegezele
Sfântului Scaun au considerat mereu faptul că acest pasaj, unic, semnifică două lucruri: în primul
rând, reprezintă faptul că fundația Bisericii ca și corp al tuturor credincioșilor, clerici și laici, iar
în al doilea rând, stabilirea guvernământului asupra acestui corp. În consecință, atât
250
O excelentă lucrare este Gratian, The Treatise on Laws with The Ordinary Gloss, trad. de Augustine Thompson și
James Gordley, Editura The Catholic University of America Press, 1993.
251
Ibidem, p. 40. C.7.
252
The Catholic church throughout the world lives up by three things. For all her observances clearly come either
from scriptural authority or universal tradition, unless they are a particular and local arrangement. Now, by an
authority the whole is bound, and by universal tradition of previous generations, nothing less than the whole; but
each, according to the diversity of place, submits to and is ruled by enactments particular to their own establishment,
as anyone can see. Ibidem, p. 40. C.8.
253
Proces de gândire care rezidă în analiza şi discutarea argumentelor contradictorii, în scopul descoperirii adevărului;
arta de a ajunge la adevăr prin dialog.
254
1966, p. 32.
255
2017.04.06 15:33
80
guvernământul, cât și corpul asupra căruia urma să se exercite, au fost instituite în unul și același
act.256
În ce privește ecclesia, fondată pe îndatorirea Petrină, ea reprezintă întreaga societate
creștină, fără nici un fel de distincție. Altfel spus, Biserica a fost concepută ca o instituție creată
divin, opusă instinctelor naturale sau a oricărui impuls, de Însăși Iisus Hristos. Biserica întrupa pe
cel mare și pe cel mic, patriarh și vilan, rege și împărat, pe scurt oricine a fost botezat și a fost
recunoscut printr-un botez valid. Botezul era considerat actul eminent legal și singurul prin care
se putea intra în marele corp al Bisericii. Prin botez, omul devenea din punct de vedere legal, o
parte a întregii corporații. Importanța acestei încorporații poate fi mai bine înțeleasă observând
efectele botezului.257 După spusele lui Sfântul Paul, botezul funcționa ca o metamorfoză a omului.
Înainte era doar un simplu om, homo animalis, adică un om al naturii, homo carnis, dar prin
eficacitatea botezului acel om este transformat într-o ființă diferită. Om și creștin, homo et
christianus, erau două concepte diferite. Primul, își urmează apetitul și înclinațiile naturale, iar cel
din urmă, exfoliat de aceste caracteristici, apare ca o nouă creatură, omul renăscut, iar orientarea,
direcția, maximele și normele de viață sunt acum direcționate de postulațiile derivate din
participarea atributelor divine pe care le-a primit prin botez. Creștinătatea acaparează omul în
totalitate, omul întreg și indivizibil, iar fiecare acțiune a sa era considerată ca fiind în concordanță
cu normele și standardele creștine. Acest principiul al indivizibilității sau al totalității, al întregului
văzut ca un principiu operațional ne poate conduce spre o mai bună înțelegere a istoriei medievale,
precum și a principiilor de bază a papalității medievale. Omnes actiones christianorum sunt
ordinatae ad consequendam vitam erernam. Altfel spus, fiecare acțiune ar trebui să aibă un import
creștin și să fie motivată de norme creștine.258
Această uniune corporală a tuturor creștinilor, adică cei botezați, constituiau corpul Lui
Hristos, iar pe modelul oferit de dreptul roman, această societate a primit calități corporative.
Totalitatea creștinilor se considera că formează corpus Christi. Era un corp căruia îi erau atribuite
toate caracteristicile unei corporații romane, pentru care toate principiile corporaţionale se
regăseau în dreptul roman perfect aplicabile. Orice injurie adusă unui membru era considerată în
detrimentul întregului. Astfel că, așa cum creștinul individual era o unitate indivizibilă, un totum,
256
Ibidem, p. 33.
257
Ibidem.
258
2017.04.06 15:33
81
așa era și uniunea tuturor creștinilor, indivizibilă și întreagă. Singurul element ce menținea acest
corp era credința creștină și aderarea la normele deductibile din aceasta.259
Normele de conduită ale creștinilor, norma recte vivendi, nu puteau să fie lăsate în
responsabilitatea neofiților, iar pentru aceasta era nevoie, conform rațiunii papalității, de
specializare, de cunoaștere. Nevoia de scientia, adică cunoaștere expertă, rezonează în caracterul
corporal, indivizibil al Bisericii Romane, ce trebuie direcționat după norme creștine deductibile
din credința creștină.260 Ce reprezintă această credință, în ce consistă ea, precum și care sunt
aplicațiile sale și normele ce sunt construite pe această credință, nu fac parte din studiu nostru.
Răspunsurile sunt mai bine lăsate în mâinile celor calificați să se pronunțe asupra lor. Direcția
impusă acestui corp nu era altceva decât exercitarea puterii, potestas, iar normele după care acționa
erau în mâinile celor ce aveau scientia.
Facultatea transformării unei doctrine pure în drept presupune posesia, potestas. Această
potestas, conform raționamentului papalității, a fost încredințată Sfântului Petru prin cuvintele Lui
Hristos „Tot ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri...”261. Permanenta interpretare a
acestei doctrine a evidențiat două principii vitale:
În primul rând, principiul automatismului: afirmația Lui Hristos era clară, concisă și fără
echivoc, ce era legat în rai era o consecință necesară și automatică a ceea ce era legat pe pământ și
așa era și cu tot ce era dezlegat. Nu exista tribunal sau curte ce putea prezida în judecată sau revizie,
control sau modificare a deciziei Petrine de ligare et solvere. De aici, derivă principala decizie
asupra acestui pământ: ce urma în cealaltă lume era consecința sa evidentă. Nici un alt principiu
nu a jucat un rol atât de important, precum acest principiu al efectelor automate ale doctrinei
Petrine.262
În al doilea rând, în interpretarea papalității medievale, scopul puterilor Petrine cuprindeau
pe totul și pe toți. Quodcumque cuprindea toate lucrurile și toți oamenii. Nici om, nici obiect, nu
erau exempți puterii Petrine. Conceptul acesta este prima dată enunțat clar și cu fermitate de papa
Leon I în secolul al V-lea, numit plenitudo potestatis și înmânat Sfântului Petru.263
259
Ibidem, p. 33-34.
260
Ibidem.
261
Ibidem, p. 35.
262
Ibidem.
263
2017.04.06 15:33
82
Interpretarea legală a fost facilitată, în foarte mare măsură de termenii latini folosiți: atât
ligare cât și solvere evocau ecouri puternice de drept roman. Lex era explicat din punct de vedere
etimologic ca fiind derivat din ligare – a lega - deoarece printr-o lex o oarecare „legare” (obligație)
era impusă celor asupra cărora se aplica această lex. Pe de altă parte, solutio obligationis în dreptul
roman, eliberarea dintr-o obligație, avea la fel de puternice evocații. Această perspectivă juridică
a expresiei potestas ligandi et solvendi ca o putere directivă guvernamentală a apărut într-o formă
clară și concisă încă de la Constituțiile Apostolice, rămânând un principiu constant al papalității.
Claves regni coelorum au fost interpretate precum claves iuris, conform explicării lui pascere ca
și judicare.264
Papa Leon I formulează pentru prima dată expresia de, succesor umil al Sfântului Petru,
indignus heres beati Petri, principiu cu care Sfântul Scaun va intra pe scena istorică. În
conformitate cu dreptul roman, succesorul moștenește persoana decedată atâta timp cât continuă
să îl reprezinte legal. Toate drepturile și îndatoririle, bunuri și obligații, sunt preluate întrutotul de
moștenitor. Din punct de vedere legal, nu există nici o diferență între moștenitor și defunct. Acesta
este principiul succesiunii universale în dreptul roman al succesiunilor.265
Moștenirea, successio universalis, se referă la o proprietate, la ceva abstract, la ceva
obiectiv, iar aici la un oficiu. Succesiunea Sfântului Petru, reprezenta succesiunea papei la puterile
date de Hristos lui Petru. Sfântul Părinte nu a moștenit însă, așa cum era prevăzut în dreptul roman,
nici o calitate personală a defunctului. Trăsăturile personale și meritele Sfântului Petru nu puteau
fi moștenite. Însă, tocmai aceste merite ale lui Petru la Cesarea Philippi L-au determinat pe Hristos
să îl numească și să îi confere puterile plenare, merite pe care papii mereu au insistat că sunt în
totalitate absente lor. Acest consortium potentiae, între Hristos și Petru-papă, este viziunea
medievală a transferului puterilor petrine, iar plenitudo potestatis exprima identitatea puterilor
petrine-papale cu cele ale Lui Hristos. Pe de altă parte, fiind o moștenire, plasată pe umerii papei,
puterile petrine, plenitudinea puterii, nu putea fi alterată de papă, sau diminuată sau modificată în
nici un fel. El era doar locțiitorul, locum tenens, lui Petru, această terminologie este frecvent
invocată în epistolele Sfântului Scaun. Tema adoptată de foarte mulți papi, aceea de gravissimum
pondus pe umerii papei, sau onus oficii nostri sau onus servitutis nostrae, se bazează pe ideea de
vicar a lui Sfântul Petru. Din perspectiva puterilor moștenite, papa poate fi văzut ca o intersecție
264
Ibidem.
265
2017.04.06 15:33
83
între rai și pământ. Prin prisma unei alegorii, el poate fi văzut cu un picior în rai și unul pe pământ,
iar în secolul al V-lea această funcție a papei ca și Schnittpunkt între rai și pământ a creat apelativul
de sanctus.266
Ordonarea ierarhică a societății, reprezintă, una dintre temele ideologice centrale ale Evului
Mediu, ce se regăsește în scurtele manuscrise (De coelesti hierarchia și De ecclesiastica
hierarchia) ale lui Pseudo-Dionysius Aeropagitul, episcop al Atenei, în fundamentele sale
teosofice și filosofice. Inițial textele erau disponibile doar în greacă, dar au devenit parte din
biblioteca papală.267 Principala temă a scrierilor lui Pseudo-Dionysius era principium unitatis, pe
care el îl găsește în Dumnezeu și care este singurul determinant al ordinii corecte. Ordinea, după
învățăturile sale reprezintă dependența rangului de jos față de cel imediat superior, astfel toate
rangurile și ordinele sunt supuse „unei ființe supreme”, Lui Dumnezeu, ce reprezintă principium
unitatis. Această diferențiere în rang și ordine, el o numește ierarhie268. Dumnezeu a creat diferitele
ordine în rai, sub forma rangurilor angelice, ce sunt subordonate conform gradelor 269 rangurilor
lor, unul altuia și în cele din urmă Lui Dumnezeu. Cele mai de jos ranguri de îngeri sunt în contact
cu lumea de jos, iar ierarhia ecleziastică de pe pământ este o copie fidelă a ierarhiei celeste.
Deoarece, ierarhia celestă este mai apropiată de divinitate, ea reprezintă ierarhia celestă într-o stare
perfectă, iar ierarhia ecleziastică nu este doar o copie, este o continuare a ierarhiei celeste.270
Puterea, după Pseudo-Dionysius, este distribuită în jos, prin diferitele grade ale rangurilor
ierarhice și astfel puterea distribuită în acest mod este urmărită înapoi la divinitate, la echilibrul
divin. Ligare et solvere reprezintă anunțarea și interpretarea voinței divine. Papalitatea reprezenta
un nomen jurisdictionis, dar fiindcă în Evul Mediu jurisdicția era considerată ca fiind exercițiul
autorității guvernamentale, papalitatea este desemnată ca o instituție guvernamentală conform
266
The strenght and resilience of the papal theme, epitomized in the sanctus or apostolicus entirely free from any
personal considerations, free from any considerations which bore on the moral life of the individual pope. Walter
Ullmann, Principles of Government and Politics in the Middle Ages, Editura Menthuen&Co LTD, Londra, 1966, p.
41.
267
Au fost scrise prin a doua jumătate a secolului al V-lea, concomitent cu scrierile neoplatonice ale lui Proclus.
Ibidem, p. 46.
268
Ca urmare a lucrărilor sale acest termen ajunge să fie cunoscut așa cum îl percepem și noi astăzi.
269
Înţeles cu sensul de: fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituții; fiecare dintre treptele ierarhiei
unor funcții.
270
Ideea este continuată astfel: He then who mentions heirarchy, denotes a certain altogether holy order, an image of
the supremely divine freshness, ministering the mysteries of its own illuminations in hierarchical ranks and sciences
and assimilated to its own proper head. The consequence of this hierarchical ordering is that it is a hierarchical
regulation that some are purified and that others purify; that some are enlightened and others enlighten; that some a
perfected and others perfect; the divine imitation will fit each one in his fashion. Walter Ullmann, Principles of
Government and Politics in the Middle Ages, Editura Menthuen&Co LTD, Londra, 1966, p. 47. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
84
premiselor sale. De aceea și termeni precum, gubernacula, gubernator, gubernatio au curs din
condeiul cancelariei. Astfel, comisia Petrină a început să lucreze cu decreta și statuta, instrumente
ale papalității caracteristice atât secolului al V-lea cât și în secolul al XV-lea.271
În consecință, puterea sau jurisdicția, potestas jurisdictionis sed potestas ordinis, era
concentrată în suveranul pontif, ce înmâna parte din ea episcopilor, iar o altă parte regilor și
împăraților. Per me reges regnat et principes principatur.272 Monarhia papală, numită și universale
regimen, a fost concepută în termeni juridici și reprezenta direcția, adică guvernământul corpului
Christianitas-ului. Puterea guvernamentală era moștenită de suveranul pontif, tocmai cu acest scop
de a direcționa Biserica, după cum spunea Nicolae I în secolul al IX-lea: Nos divinitus constituti
sumus principes super omnem terram, id est, super universam ecclesiam.273
Epoca modernă, prin Hobes și Spinoza, Locke și Pufendorf, aduce teoria contractului social
în centrul atenției politice. Autoritatea precedă un act voluntar: Non veritas sed auctoritas facit
legem. Leviatanul lui Hobbes și acel om artificial, ce a moștenit din ius in omnia ceea ce era propriu
tuturor oamenilor în stadiul natural. În această manieră fiecare este autorul (auctor) actelor create
de suveran. Această autorizare face din popor reprezentantul puterii. Numeroși însă sunt și cei ce
refuză autoritatea transcendentală, un bun exemplu fiind Benjamin Constant, care prin lucrarea sa,
Principes de politique, exprimă următoarea idee: Toute autorité qui gouverne une nation doit être
émanée de la volonté générale.274 Auctoritas devine o funcție, desacralizată și demistificată.
Rămâne poate cu o aură (mistică) ce o distinge de putere.275
II.2.2. Fizionomia papalității medievale
Un studiu istoriologic al principiilor ce animă papalitatea medievală, trebuie sa urmărească

evoluția instituției din interiorul acesteia, astfel descoperindu-i nu doar parcursul istoric, ci și
justificarea și elaborarea tuturor principiilor ce au stat la baza acestei instituții unice.276 Obiectul
271
Critica virulentă a autorității, vine în secolele succesive prin Sfântul Bernard și Petru Abelard. Secolul al XIII-lea
aduce cu sine noile concepte ale aristotelian-ismului și averro-ismului în Christianitas.
272
1966, p. 55.
273
Ibidem, p. 56.
274
Alland Denis, op. cit., p. 115-116.
275
Ibidem.
276
Dintre principalele studii amintim: Wilfried Hartmann and Kenneth Pennington, The History of Medieval Canon
Law in the Classical Period, 1140-1234: From Gratian to the Decretals of Pope Gregory IX,TOPAN EdituraMIHAELA
Catholic
2017.04.06 15:33
85
studiului prosopografic nu trebuie sa fie o discuție asupra caracterului de „bine” și „rău” a
principiilor aplicate de papalitate pe parcursul istoriei, sau dacă acțiunile sale erau justificate biblic.
Istoricul trebuie să pornească o anchetă de la dovezile oferite în cadrul instituției, care sunt
copioase din fericire, doar ele oferind o bază sigură pentru a prezenta și a descoperi principiile
papale de guvernământ. Întrebările referitoare la corectitudinea unui pontif raportată la modelul
biblic, precum și moralitatea acestuia aparține teologului, iar întrebările referitoare la modelul
justificat biblic revin istoricului. Dependența papalității de dreptul roman și constituția romană este
un fapt ce aparține sferei de cercetare a istoricului, iar dacă această aplicabilitate a dreptului este
corectă, doar romaniștii ne pot spune. Din nou, un alt aspect fundamental este incorporarea ideilor
platoniste și neoplatoniste în cadrul ideologiei papale, aspect ce trebuie clarificat și evidențiat de
istoric în cercetarea sa, iar dacă utilizarea acestor idei de către papalitate a fost corectă, doar
filosofii ne pot spune.
Pentru a vedea instituția din interior, e nevoie de o prezentare a principiilor pe care a
funcționat papalitatea medievală și este nevoie de o prestabilită și adecvată prezentare istorică.
Fizionomia papalității medievale este de o claritate și consistență de neegalat în abundența
bogățiilor sale. Nu există în toata istoria Europei un alt organism, corp sau instituție ce furnizează
un așa bogat material istoric precum papalitatea în Evul Mediu. Aceste dovezi, deși compuse în
mare parte de Sfinții Părinți și cancelaria papală, reprezentând însă un autoportret al papalității,
sunt un instrument indispensabil reconstrucției principiilor fundamentale susținute de papalitate.
Tema ce a stat la bază și a fost exprimată în nenumărate comunicări, decrete și epistole
papale în Evul Mediu, este primatul Bisericii Romane, un primat conceput atât doctrinar cât și
jurisdicțional. Acest principiu denotă, în termeni succinți, specifici teoriei romane constituționale,
ideea de principatus, sau din alt punct de vedere, expresia clasică a tezei descendente de
guvernământ și drept. Sum-totalul puterii era concentrat în papă.277
University of America Press, Washington, D.C., 2008. Kenneth Pennington, Pope and Bishops: The Papal Monarchy
in the Twelfth and Thirteenth Centuries, Editura University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1984. Kenneth
Pennington, Popes, Canonists, and Texts, 1150-1550, Editura Variorum, Aldershot, Hampshire, Great Britain, 1993.
Kenneth Pennington, Melodie H. Eichbauer, and James A. Brundage, Law as Profession and Practice in Medieval
Europe: Essays in Honor of James A. Brundage, Editura Ashgate, Farnham, Surrey, 2011. Uta-Renate Blumenthal,
Anders Winroth, and Peter Landau, Canon Law, Religion, and Politics: Liber Amicorum Robert Somerville, Editura
Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2012.
277
1966, p. 32. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
86
II.2.3. Prințul secular și puterea papală
Principiul fundamental al doctrinei Sfântului Scaun, promovat pe toată durata Evului

Mediu, a avut la origine auctoritas. Original folosit în terminologia constituției romane, ca
reprezentant al puterii supreme ce promulga legi și drepturi, a ajuns să creeze principatus, sau o
monarhie corect înțeleasă. Punctele comune conceptului de auctoritas, atât cel roman cât și cel
papal, au fost indivizibilitatea și plenitudinea concentrată într-o singură persoană, dar conceptul
de potestas putea fi divizat. Elaborarea acestui concept geamăn de auctoritas și potestas de către
Sfântul Scaun a fost condiționat istoric.278
Dacă, la început împărații romani se considerau împărați divini, au ajuns apoi să renunțe la
pretențiile divinității lor și să recunoască pe Dumnezeu ca și sursă a puterii. Astfel că, regența și
puterile conferite au devenit un dar, un beneficium, o favoare divină. În consecință, drumul
Suveranului Pontif era pregătit pentru ascensiune. Regalis potestas era oferită de către Biserica-
Mamă împăratului ca un beneficiu divin, dar dacă el se dovedea a fi nevrednic și nerecunoscător
de aceste beneficii, sau își depășea limitele, regalis potestas, putea fi oricând revocată de puterea
emanată, de Sfântul Părinte. Conform doctrinei Gelasiene, papa este răspunzător pentru faptele
regilor și cele ale prinților seculari la Judecata de Apoi.279
Astfel, Suveranul Pontif se considera răspunzător pentru bunăstarea ecclesia nobis
commissa, însă, această bunăstare depindea totodată, de performanța adecvată a regelui (o conduită
morală constructivă) și de respectarea îndatoririlor sale față de Biserica Romană. Tema medievală
a grației divine, din cadrul unei forme de guvernământ, se aplică tuturor formelor de guvernământ
hierocratic. Gratia, în acest context, reprezintă o faptă bună, o favoare, un privilegiu, ceva asupra
căruia destinatarul280 nu are nici un drept. Prin urmare, regele este rege din grația Divină, dar și
per misericordiam Dei sau divina clementia.
Teza, conform căreia puterea era transmisă descendent, era de fapt principiul mediator
aplicat celor menționate mai sus. Principiul, a funcționat în episcopat, deoarece episcopul primea
de la Sfântul Părinte potestas regendi, separat de puterile sacramentale, iar în ce privește prinții
seculari, cu predilecție împăratul, ce devenea recipiens a acestei grații divine prin actul de
278
Ibidem, p. 56.
279
Ibidem, p. 58.
280
Folosit aici cu sensul de persoană căreia i se încredințează sau i se trimite ceva. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
87
încoronare imperială. Sacramentul și caracterul ungerii, precum și încoronarea împăratului, nu
privește studiul acestei lucrări, am prezentat doar elementele auxiliare cercetării noastre.
Posesiunea puterii este efluența grației divine mediată prin papă, conferindu-i jurisdicția.
Acesta a fost fundamentul afirmației lui Grigorie al VII-lea, când a declarat că Biserica Romană
ad regimen advocat prinților sua sponte și deliberato consilio. Ceea ce înseamnă că, oficiul
episcopului sau a împăratului era primit mediante Petro sau per domini papae mediationem.
Urmând desigur afirmația logică conform căreia papa, în calitate de distribuitor al acestei puteri,
concepută exclusiv juridic, poate afecta favor apostolicus, în ce privește facerea unui împărat.281
Privilegium omnino meretur amittere qui permissa sibi abutitur potestate.282
Același principiu, anume cel al grației divine, a devenit funcțional în posesia unui oficiu
cu puteri jurisdicționale, exprimat prin ideea conform căreia Sfântul Petru a încredințat regatul
regelui, sau că Hristos Însăși a oferit regatul regelui. Denominația standardizată aplicabilă unui
rege era populus tibi commissus sau regnum tibi commissum și reprezenta formula de adresare în
ceremonia de încoronare.283
Începând cu secolul al IX-lea, în Europa de Vest, prinții seculari au insistat ca domnia lor
să primească atributul de favor divin. Nici un rege sau împărat nu a obiectat vreodată temei papale
conform căreia regatul său îi era încredințat de Dumnezeu, chiar dimpotrivă, au fost însăși regii
cei ce au insistat să adopte acest punct de vedere. Astfel că, jurisdicția papală, intim legată de
această ideologie nu a putut să fie vreodată înlăturată sau disputată.284 Puterea în sfera publică era
un fideicomis divin.285
Revenind însă la conceptul de gratia, este evidentă prezența sa în documentele medievale
și în mijloacele de guvernare a bisericii medievale. După cum afirma istoricul P. Kehr (28
281
1966, p. 60.
282
Ibidem.
283
Ibidem.
284
Ibidem, p. 61.
285
Considerăm adecvată studiului nostru definiția următoare : Nom donné à deux dispositions voisines licites qui se
différencient, chacune par un trait particulier, des substitutions prohibées : 1) Celle par laquelle le disposant, en
investissant dùn bien une personne nommée fiduciaire sèn remet à sa bonne foi pour faire parvenir le bien à une
autre personne nommée fidéicommissaire ; seule véritable gratifié dans l’intention du disposant, mais sans action
contre le fiduciaire, le fidéicommis s’apparentant ici à un vœu. 2) Celle par laquelle le disposant, en gratifiant une
personne en premier (ce nèst pas un simple fiduciaire) le charge (ce nèst pas un vœu mais un obligation) de
retransmettre le bien avant sa mort à une personne gratifiée en second, la date de retransmission antérieure a la mort
du premier gratifie (ce nèst pas une substitution prohibée) pouvant être, par exemple, la majorité du second gratifie:
espèce de libéralité avec charge, Gérard Cornu, Vocabulaire juridique, Editura Quadrige, Paris, 2011.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
88
dec.1860-9 nov.1944), documentele papale sunt lumea guvernării papale (die Urkunden des die
Kirche und die ma. Welt regierenden Papsttums).286
Solemnele Privilegia, emise de papalitate, erau prin definiție documente ce confereau
drepturi speciale precum exempțiuni, imunități, beneficii, etc. Termenul de Privilegium denotă o
favoare oferită în condiții speciale unor creștini sau grupuri de creștini, precum mănăstiri, orașe
sau universități. Începând cu pontificatul lui Innocențiu al II-lea, a apărut un document supleant
lui Privilegia, dar care păstra funcția, de a conferii sau confirma anumite drepturi. Acest tip de
document era numit Littera de gratia sau Tituli, deoarece, oferea un titlu de proprietate legal unde
înainte nu exista nici un document. Elementul comun acestor două tipuri de documente,
Privilegium și Litterae de gratie, era clauza finală. Această clauză finală începea cu comanda
conform căreia nimeni nu trebuie să încalce drepturile conferite și se încheia cu puternica și
semnificativa comminatio, sau amenințarea repercusiunii: Si quis autem hoc attentare presupserit,
indignationem omnipotentis Dei et beatorum Petri et Pauli apostolorum eius se noverit
incursurum.287 Altfel spus, violarea conținutului unui Privilegium, a unei Littera de gratia, sau
modificarea ori falsificarea, avea ca și consecință reținerea gratia exprimată prin indignatio.
Indignatio era opusul lui gratia, contravenientul era căzut din grația divină, în dizgrația
apostolică.288 Această temă a grației-dizgrației a Gnade-Ungnade, se va regăsi în problematica
regelui hierocrat, deoarece, pentru forma hierocratică de guvernământ, acordarea grației (grația)
sau reținerea grației (dizgrația), erau elementele operatorii esențiale. Existau și Litterae de justitia,
dar acestea nu confereau drepturi sau titluri de proprietate, ci conțineau doar ordine, prohibiții sau
dispoziții și sunt categorice în comenzi: per apostolica scripta mandamus, quantinus... sau
Auctoritate apostolica statuimus...289 Tema Paulină a grației o regăsim, nu doar în afirmația gratia
Dei sum id qoud sum, dar și în multe alte locuri.290
Auctoritas sacrata reprezenta capacitatea pontifului de a se pronunța și de a decide asupra
a ceea ce este bine și asupra a ceea ce este rău. În conformitate cu analogia Sfântului Părinte cu
286
1966, p. 61, nota 1.
287
Ibidem.
288
Ibidem.
289
Ibidem, p. 62.
290
„...notably in I Cor.iv.7: What have you that you did not receive? was clothed by the medieval papacy in the garb
of a divine gift, a good deed, a favour, a privilege, transmitted in the last resort through the agency of the pope One
might even go so far as to say that from the standpoint of the medieval papacy the often repeated statement that outside
the Church there was no salvation – extra ecclesiam nulla salus – was to express the profundity of the other Pauline
theme that „by grace you are saved” (Eph.ii.3) in the concrete terms of the language of law.” Ibidem, p. 63. MIHAELA
TOPAN
2017.04.06 15:33
89
„piatra” pe care a fost construită Biserica, prin virtutea comisiei sale Petrine, doar el era considerat
ca fiind într-o poziție capabilă de a pronunța acel vital pronunciamento a ceea ce era și a ceea ce
nu era rău în cadrul Bisericii. Prințul primea un rol în tot acest cadru prestabilit, princeps non sine
causa portat gladium,291 acel non sine causa reprezentând motivul pentru care prințul purta sabia,
motiv descris, în cuvintele Sfântului Paul, ca acțiunea de a pedepsi pe cel ce face rău. Perceput
exclusiv în termeni teleologici, prințul era văzut ca o putere ce exista pentru un scop bine stabilit.292
Dacă dorea să fie un prinț catolic (universal), el trebuia să urmeze și să respecte legile stabilite de
către suveranul pontif. Fiind un privilegiu, capacitatea sa de a guverna, putea fi pierdută dacă
recipientul acestor privilegii se dovedea a fi indignus, sau nevrednic. Era o efluență a grației divine,
o concesie divină, un beneficium, iar în consecință prințul nu avea nici un drept asupra regenței
sale. Nimeni nu are dreptul de a pretinde o concesiune, o donație sau o faptă bună.293
Astfel, suveranul pontif era considerat pater rebublicae, iar principala sa îndatorire era
cognoscere quod utile reipublicae et quod non.294 În viziunea papalității regele, era un amator
justitiae, reprezentând epitomul regelui Creștin, însă, orice expresie de vituperație conducea la
retragerea acestui „dar” și demiterea sa din oficiu. Puterea princiară era o efluență a grației
divine.295
Preocupările legislative au conturat instituția papalității ca o instituție de guvernământ,
acestea fiind motivul pentru care decretele papale aveau un caracter general și universal.296
Raționamentul era explicat prin comanda emisă de caput ecclesiae, astfel, o comandă emisă unei
comunități sau unei persoane, prin natura emitentului își pierdea caracterul individual și devenea
o lege general aplicabilă Christianitas-ului.297
291
Ibidem.
292
Ad haec rex regum et dominus dominantium Jesus Christus, a quod tibi concessam temporalem debes recognoscere
potestatem, ad te regni solium sublimavit, ut ecclesias et loca religiosa per tuum regnum existentia diligas et honores
Ibidem.
293
Because offices existed solely within the Church, they participated, each in its own way, in the realization of the
purpose for which the whole existed. All this was nothing but the manifestation of the theme that the while Church
was conceived to be a closely integrated whole, in which each had to fulfill the functions allocated to him for the sake
of the whole. Ibidem, p. 66.
294
Ibidem, p. 67.
295
Ibidem, p. 75.
296
And papal decrees contained all the ingredients required by the definition of law: they had a sanction attached,
embodied the command to do or not to do, and were issued by an authority endowed with the capacity to issue binding
commands which, though addressed to an individual king or bishop or community, had nevertheless universal validity
because of the status of the papacy as the epitome or quintessence of Christendom. Ibidem, p. 70.
297
Here as in many other respects the underlying juristic idea was the same as that proclaimed by Justinian: if, he
said, the imperial majesty had decided a case, all judges should know that this decision was the law not only for this
set of circumstances, but also for similar ones. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
90
În cuvintele lui Ullmann: the papal law was nothing but the transformation of pure
(theological) doctrine into an enforceable rule of action. În virtutea plenitudo potestatis, suveranul
pontif, avea capacitatea de a transforma un decret cu aplicabilitate limitată, precum un decret al
unui consiliu provincial, într-o normă generală de drept. Romana ecclesia jus et auctoritatem
sacris canonibus impertitur erau cuvintele lui Grațian evident infuzate de perspectiva lui Iustinian:
Ex nobis eis impertietur auctoritas.298
Dizolvarea legăturilor dintre rege și supuși se putea realiza în baza principiului puterilor de
ligare et solvere cu efect imediat și repercusiuni majore pe plan politic. Această rupere a
jurămintelor solemne ale supușilor se putea realiza de către Sfântul Părinte deoarece, conceptul de
grație divină era prezent în însăși formula jurământului, iar intercesiunea pontificală era inevitabilă
și necesară. Pentru a valida sau invalida un jurământ, Însăși Dumnezeu era invocat ca martor, astfel
că, doar cei inițiați în dreptul canonic puteau analiza și dezlega sau impune obligațiile rezultante
unui jurământ. Excomunicarea pe de altă parte, afectează regele din punct de vedere al persoanei
creștine. Dacă mai sus putea fi vizat doar oficiul persoanei respective, excomunicarea, eliminarea
sa din societatea creștină, prezintă probleme mult mai grave pentru persoana în cauză.299 Doar
familia și servitorii lor aveau dreptul de a interacționa cu persoana excomunicată, orice altă
legătură creată prin jurământ dispărea. Pentru un individ aceste consecințe erau severe, iar pentru
un rege erau catastrofale, poate chiar fatale. Moartea civilă pornea de la această izolare socială,
excomunicarea fiind asemănată cu o boală contagioasă de cea mai urată natură, deseori precum
lepra: quae totum corpus corrumpit, totum hominem contaminat et deturpet, iar aceste consecințe
făceau guvernământul regelui să fie imposibil.300
Capacitatea, sau mai bine spus dreptul papal de a depune un rege a găsit o paralelă perfectă
în depunerea unui episcop. Ambii erau împuterniciți în virtutea grației divine, iar potestas regendi
putea să fie retrasă, dar potestas ordinis nu era afectată. Cu toate acestea, aparatul administrativ al
episcopului era construit pe principiul conform căruia toate oficiile erau conferite mediante Petro,
o efluență a plenitudinii puterii, principiu ce și-a început cariera cu papa Leon I.301
298
Ibidem, p. 71.
299
This affected the king as a Christian, while deposition affected the king as the bearer of public power and therefore
as a recipient of divine grace. Excommunication could be decreed against any Christian, and carried strong overtones
of vituperation. Excomunication affected the standing of the victim: he was excluded as an active member from the
Church, he was segregated, and if he was killed this did not constitute murder, provided the attack was undertaken
zelo catholicae matris. Ibidem.
300
Ibidem, p. 78.
301
2017.04.06 15:33
91
Ca reprezentant suprem al binelui comun, era de datoria papei să urmărească și să elimine
doctrinele eronate, eretice. Erezia era o crimă, deloc diferită de crimen laesae majestatis, o crimen
publicum. Doctrina Paulină, causa portandi gladium, avea aici ultimul cuvânt de spus. Totodată,
precum ceilalți laici, prințul, în calitatea sa de laic, nu avea voie sa discute noțiuni de credință în
public sau în privat, posibilul model fiind prezent în Codul lui Iustinian: nemo clericus vel militaris
vel alterius cuiuslibet conditionis de fide christiana publice...tractare conetur.302
II.2.4. Guvernarea monarhică. Rex Dei Gratia
Principala întrebare privitoare la investirea oficiilor publice, pe tot parcursul istoriei, a fost
mereu: De unde provine puterea? Unde se regăsește aceasta potestas?
După cum am observat anterior, conform temei ascendente de guvernământ, potestas se
regăsea în corpul elector, în populus. Însă, cu timpul această tema ascendentă a cedat locul aproape
în totalitate temei descendente, epitomizată prin expresia rex Dei gratia. Regele devenit rege prin
voința divină, prin bunăvoința Lui Dumnezeu, s-a emancipat de populus, iar pe de altă parte a
recunoscut și acceptat pe Dumnezeu ca și sursă a puterii sale regale. Tema ascendentă a regalității
s-a disipat, în Evul Mediu, locul său a fost preluat de teza303 descendentă.
Conceptul de Dei Gratia nu a fost originar Europei de Vest, el fiind prezent în intitulările
orientale încă din secolul al V-lea, iar în Occident apare sporadic pe la jumătatea secolului al VI-
lea. Calificarea Dei Gratia este atestată în decretele sinodale, în protocolul oriental din secolul al
IV-lea, Consiliul din Niceea numindu-se „Dei gratia congregatum”. În Vest, primele dovezi ale
acestei intitulații provine exclusiv din surse clericale, în deosebi în titulatura episcopilor. Începând
cu secolul al VIII-lea, utilizarea episcopală a titulaturii respective a devenit comună, în special
printre episcopii franci.304
În ceea ce privește conducătorii seculari, adopția noului concept în intitulația lor, a început
încă din secolul al V-lea, prin împărații de la Constantinopol, o metamorfoză de la divus imperator
302
Ibidem, p. 82.
303
Termenul de „teza” este folosit cu sensul de idee formulată concis, susținută ca temei al unei concepții filosofice,
juridice, politice etc.
304
2017.04.06 15:33
92
la imperator Dei gratia. Această metamorfoză, aflată în strânsă conexiune cu poziția episcopilor
în imperium a fost, din cele mai multe puncte de vedere, doar un caz de imitatio sacerdotii.305
În Vest, au fost puține dovezile adopției formulei Dei gratia în intitulațiile regale înainte
de secolul al VIII-lea. Există însă, memorabilul exemplu al regelui lombard Agilulf și coroana-
dar.306 Exemplul este dovada utilizării titlului de non-clerici, înainte de perioada lui Carol cel Mare.
Alte exemple precum cele folosite de regii anglo-saxoni, ce utilizau adiția Dei gratia și desemnau
Christo donante rex Mercensium, marcând importanța Lui Hristos ca sursă a puterii regale,
intitularea ex divina dispensatione ce devine divina gubernate gratia Merciorum rex, necesită un
studiu aprofundat, dar depășește scopul acestei cercetări.
Adiția de Dei gratia își are originea în doctrinele Pauline: „Gratia Dei sum id quod sum”.
Sfântul Paul exprima în declarația sa, concisa idee conform căreia suntem ceea ce suntem, nu
datorită meritelor sau realizărilor, ci datorită voinței Lui Dumnezeu. Posesorul unui oficiu nu poate
pretinde achiziția oficiului ca un drept, ea fiind rezultatul efluenței grației Lui Dumnezeu, iar
individul a fost privilegiat cu oficiul respectiv. The conferment of the (royal) office was a god deed
(gratia), a divine favour, something to which the king could claim no right, the king`s powers were
not conferred on him by the people, but by God alone.307 Altfel spus regele, devenit rege prin
voința Lui Dumnezeu, se bucură de oficiul primit ca rezultat al machinației grației divine.308
Regele era autoritatea ce concedea drepturi supușilor săi, iar regele la rândul său era
încorporat în tema grației divine de concesiune a puterii regale. Paralelismul celor două forme de
transmitere a puterii, regele căruia Dumnezeu îi concede puterea și supușii cărora regele le concede
drepturi prin gratia regis, este evident. Reversul medaliei, opus lui gratia, era indignatio, Gnade-
Ungnade, ce reprezenta retragerea benevolentia regelui față de supuși.309 Din moment ce gratia
reprezenta elementul principal în structura guvernământului hierocrat, asumpția vicariatului Lui
Dumnezeu în persoana regelui era o consecință firească și inevitabilă. Anii domniei erau datați,
până în secolul al XIII-lea, nu din momentul ascensiunii, ci din momentul încoronării, anume din
momentul ungerii. În consecință, datarea anilor din momentul încoronării nu reprezenta doar o
305
Ibidem.
306
Acest concept original de Votivkrone, gift-crown, reprezenta o coroană ceremonială oferită, prezentând de
asemenea și o inscripție adecvată. De exemplu: Agilulf gratia Dei vir gloriosus rex totius Italiae, offert sancto Johanni
Baptistae in ecclesia Modicia. Ibidem, p. 118.
307
Ibidem.
308
Ibidem, p. 119.
309
2017.04.06 15:33
93
finețe diplomatică. Prin miruire era conferită grația divină, favorul Lui Dumnezeu, asupra regelui,
transformându-l astfel în Christus Dominis, unsul Lui Dumnezeu. Important este caracterul
ambivalent al acestei miruiri, pe de o parte avem scenariul pozitiv al unui rege ce urmează modelul
regilor din Vechiul Testament, iar pe de altă parte există un scenariu negativ, al unui rege ce nu se
conformează cu îndatoririle sale, se abate de la drumul său prestabilit și stârnește indignatio, ce
poate să conducă la confiscarea oficiului încredințat, sau a regatului.310
Rugăciunea spusă cu ocazia miruirii regelui, Unguantur istae manus, a fost încorporată în
toate încoronările medievale și reprezintă perfect teza temei descendente de guvernământ:
Unguantur istae manus de oleo sanctificato unde uncti fuerunt reges et prophetae, et sicut unxit
Samuel David in regem, ut sis benedictus et constitutus rex in regno isto super populus istum,
quem Dominus Deus tuus dedit tibi ad regendum ac gubernandum.311 Dumnezeu a încredințat
oamenii, populus, în mâinile regelui, el fiind plasat deasupra, super, poporului. Rugăciunea adresa
următoarele cuvinte cu ocazia intrării în biserică a regelui, chiar înainte de încoronare: Deus, qui
scis humanum genus nulla virtute posse subsistere, concede propitius, ut famulus tuus N., quem
populo tuo voluisti preferri.312 La scurt timp după sfârșitul slujbei urma: Benedicat tibi Dominus
custodiatque te et sicut te voluit super populum suum esse regem, ita... 313 Imediat după miruire
arhiepiscopul spunea următoarele cuvinte celebre: Corona eum corona justitiae et pietatis, ut ex
toto corde et tota mente in te credens tibi deserviat, sanctam ecclesiam defendat et sublimet
populum sibi a te commissum juste regat... 314. Iar apoi, rugăciunea spusă odată cu înmânarea sabiei
regelui de către arhiepiscop: Accipe gladium per manus episcoporum...quatenus...cum mundi
salvatore, cuius typum geris in nomine, sine fine merearis regnare. 315
Importante sunt, în lumina argumentelor expuse mai sus, următoarele întrebări: Unde
rezidă puterea când nu este vacant tronul, sau când este un interregnum? Unde este situată puterea
când nu se află la rege?
310
The unction visibly conferring the grace of God on the king made him a christus Domini, the Lord`s anointed, to
whom, on the testimony of the Old Testament, a special position was accorded. [...] Hence the withdrawal of the
grace, resulting in the royal indignatio, amounted in law to a deprivation of office. [..] Or, negatively expressed, the
laws did not owe their binding character to the will of a popular assembly or a council and the like, but to the king`s
will. […] Hence the law of the theocratic king was a royal concession. Ibidem, p. 123.
311
Ibidem, p. 129.
312
Ibidem.
313
Ibidem.
314
Ibidem, p. 130.
315
2017.04.06 15:33
94
Răspunsul poate fi formulat astfel: puterea regală se întoarce de unde a venit, se întoarce
la Hristos. Acesta este răspunsul din punctul de vedere pur teoretic. Adevărul practic este cu totul
altul, cazurile fiind diferite de la zonă la zonă, dar, în nici într-un caz, puterea nu ajungea la oameni,
la populus, cât timp forma de guvernământ descendentă a acționat. Astfel că, regele hierocratic,
considerat un speculator, avea menirea de a menține binele comun, publica utilitas, iar salus totius
patriae era doar un veșmânt religios asupra aceleiași idei.316
Decretele regale, ce formau legea care la rândul ei era dată supușilor, sau mai bine spus
subiecților regelui, acelor subjecti, erau conferite prin forma unei concesiuni. Ideea conform căreia
legea, sau lex, era un cadou de la Dumnezeu, avea un profund fundament religios, ce a prelucrat
principiul prin care legea era la origine de origine divină. Doar Dumnezeu putea să „dea” legea,
transformând-o într-o concesiune divină. Acest principiu se impunea în filosofia medievală și
reprezenta momentul în care s-a format gândirea reflexivă și teosofică. A da legea, este o
reminiscență conceptuală a termenului roman de legisdatio, astfel că Dumnezeu nu crea legea, ci
o dădea. Dovada terminologică o regăsim în Vechiul Testament, prin exemplul în care Dumnezeu
îi spune lui Moise: Ascende ad me in montem…daboque tibi tabulas lapidaes et legem.317
Nomenclatura folosită, de a da legea este un simptom al doctrinei fundamentale
descendentă de guvernământ și drept. Prin acest concept, îi indică pe cei cărora le este adresată și
dată legea, precum și faptul că ei nu participă la crearea ei, fiind doar receptorii unui bun finit. În
dreptul roman, regăsim o ilustrație persuasivă în acest sens, prin termenul de legem ferre ce a
derivat din legislatio, pe care constituția îl folosea pentru legile făcute de către cei calificați. Doar
cei calificați să modeleze dreptul puteau face legislatio. Astfel că, legislatio se referă doar la
contextul unei teme de guvernământ ascendente. Terminologia romană, cunoaște însă și conceptul
de legisdatio, proces prin care se impuneau legi asupra regiunilor din republică, anume municipia
și coloniae. Aceste legi impuse comunităților erau leges datae, legi date către comunitate, nu legi
316
În ceea ce privește regele hierocratic, cum este numit în lucrările recente de filosofie și teologie medievală, era
imposibil sa se poată vorbi despre un contract între rege și supuși. În ceea ce privește partea feudală, aceasta
accentuează natura aproape exclusiv contractuală, obscurând alte elemente. Buna credință, bona fides, era un
ingredient vital contractului. Guvernământul hierocratic era unilateral, iar cel feudal era bilateral.Să luăm de exemplu
cazul confiscării. Conform doctrinei dreptului roman, prințul se afla în posesia tuturor bunurilor supușilor săi, fără a
avea însă dreptul de a le atinge fără o justa causa. În cazul în care benevolentia sa era pierdută, iar malevolentia era
atrasă asupra sa prin diferite vituperații, atunci principele avea cauza justă de a interveni și confisca bunuri. Ibidem,
p. 134.
317
2017.04.06 15:33
95
făcute de către comunitate. Între conceptele de leges datae și leges latae există o distincție foarte
clară ce reflectă separarea dintre cele două concepte, ascendent și descendent, de guvernământ.318
II.3. Teoria contractuală și conceptele filosofiei juridice ale secolului al XIV-lea
Statul, în accepțiunea sa terminologică actuală, a apărut ca un concept juridic sub influența

dreptului public și privat, influențat la rândul său de dreptul roman și de dreptul canonic. Începând
din secolul al XII-lea, instituțiile și puterea politică au suferit suficiente mutații să poată să fie
definite din punct de vedere legal. Numeroase dezbateri a juriștilor despre natura autorității politice
și originile sale în cadrul regatului (regnum) și a biserici (ecclesia) au condus la o serie de definiții.
Aceste definiții au stat la baza unei noi ramuri a științei juridice. Curțile ecleziastice erau acum
competente să se ocupe de majoritatea, dacă nu chiar de toate cazurile, care, de obicei, se înfățișau
în instanțele civile, în cazuri particulare, precum erezia, ce nu are loc oficial în codurile moderne
de drept civil sau penal. Amestecul celor două, anume ius commune și ius divinum, a fost, cel mai
probabil, rezultatul direct al eforturilor lui Grațian cu un secol mai devreme. Astfel că, situația
unui canonist din secolul al XII-lea se prezintă în felul următor: dreptul roman și teologia servesc
ca instrumente de bază, cu o natura instructivă, pentru scenariile când acesta se confrunta cu o
problemă teoretică sau o chestiune de drept privat. Cu toate acestea, în orice moment un cleric,
expert în drept canonic, se întâlnește cu situații ce privesc doctrina liturgică, dreptul de procedură
în sala de judecată, dreptul administrativ în diferitele oficii ale Bisericii, etc. Pentru un expert jurist
din Evul Mediu, dreptul contractual, problemele de etică, căsătoria, camăta, etc., reprezintă aspecte
cotidiene din viața unui creștin. Pe lângă cele menționate mai sus, el poate fi chiar chemat să
discute despre natura puterilor temporale, precum și relația acestora cu Biserica.319
Începând cu Bartolus și Baldus, se conturează în secolul al XIV-lea un nou tip de drept,
poate într-o formă mai bine definită decât până atunci, creat din influențele doctrinare și din
filosofia dreptului contemporan și augmentat de mutațiile medievale. Conceptul „feudal” de ius și
dreptul pozitiv și statuar și-au menținut independența de Rota Romana. În acest sens, trebuie să
considerăm și aspectul de reciprocitate, astfel că, nu doar dreptul roman s-a infiltrat în sfera și
318
Ibidem, p. 126-128.
319
Robert L. Benson, The bishop Elect, A Study in Medieval Ecclesiastical, Editura Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 1998, p. 16. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
96
terminologia dreptului canonic, ci și dreptul roman a suferit mutații și a fost îmbogățit de
dezvoltarea instituțională. Tot aici, este necesar să menționam și felul în care dreptul canonic
repudia legile civile aflate în contradicție directă cu normele prevăzute de acesta, o manieră
preluată de ius commune: omnes pragmaticas sanctiones quae contra canones ecclesiasticos
elicitatae sunt și succumbit ergo lex canoni, ubi est ei contraria.320 Aceasta înseamnă că dacă
canonul nu este clar, iar o lege clară se găsește în dreptul roman, atunci ea va avea precedență
asupra primei. Cazul este valabil și vice-versa.321 În concluzie, dreptul roman trebuie văzut ca un
supliment la dreptul canonic, folosit de câte ori este necesar, în cazuri în care legislația pozitivă nu
este în contradicție directă cu normele impuse de norma recta vivendi și atâta timp cât nu împiedică
dedaigner de suivre et de reprendre le droit canonique.322
Cele două drepturi, menționate mai sus, utrumque ius, reglementează aspecte spirituale și
temporale astfel: cependant, les emprunts faits par chacun de ces droits lùn a làutre ne se bornent
pas à des rapports de bon voisinage assurant une certaine réciprocité, notamment en ce qui touché
le domaine temporel.323 Principala problemă a acestor două coduri însă, rămâne abordarea
conceptului de echitate, specifică ambelor doctrine.
Ideea de monarhie, era mai mult decât o nomenclatură guvernamentală, era percepută ca
sum-totalul puterilor guvernamentale din sfera publică. Această putere guvernamentală, sau de
guvernământ, nu putea exista în afara unui cadru al legalității, precum și al legitimității,
bineînțeles, fondat pe o puternică bază de drept roman. În acest sens, în exercitarea acestei puteri
nu se regăsește altceva decât exercițiul legislației deja existente sau a unei legislații noi. Iurisdictio,
reprezenta zenit-ul guvernării, cel ce avea dicit ius, în egală măsura avea și puterea de gubernat.
Acest „gubernator” era cel ce era înzestrat cu autoritatea de a crea legi în cazuri speciale. Prin
expresia lu Hostiensis: legea nu este altceva decât emanația voinței legislatorului, astfel se naște o
nouă etapă în dezvoltarea doctrinară a echității.324 Din aceste transformări rezultă dimensiunea
320
Gabriel le Bras, Histoire du Droit et des Institutions de l`Église en Occident, Editura Sirey, Paris, 1965, p. 185.
321
Ibidem.
322
„…Si leges non dedignatur sacrus canones imitari, multo minus iudices et ministri debent canonum statute
contemnere in talibus casibus dubiis non decisis, et per hoc Cynum, Bartolum et alios legistas qui opinionem glossae
sequuntur et non decisionem canonicam, sed quadoque determinant quod illa servetur in suo foro, non puto recte
dicere…”. Ibidem, p. 184-185.
323
Gabriel le Bras, op. cit., p. 185.
324
Walter Ullmann, The Papacy and Political Ideas in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, Londra, 1976, p.
358. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
97
suveranității puterii regale și matricea teritorială, din care se dezvoltă ideea de stat la sfârșitul
Evului Mediu.
În spațiul regatului maghiar, un principiu teoretic se distinge dintre toate celelalte, nu doar
prin importanța și implementarea sa instituțională, cât și prin faptul că reprezintă fundamentul
ideologic al regatului apostolic. Acest principiu al hegemoniei universale, după cum se regăsește
el în Dictatus al papei Grigorie al VII-lea, rezonează cu situația politică din Regatul Ungariei.
Conform tradiției, primul rege creștin, Ștefan I, a primit coroana de la papa Silvestru al II-lea la
începutul secolului al XI-lea. Papa Grigorie al VII-lea, a considerat monarhia Arpadiană, în
dependență directă de Roma, dominium-ul apostolic al Sfântului Scaun, cu un limbaj rar folosit în
celelalte zone din Christianitas.325
În anul 1074, printr-o scrisoare a regelui Solomon/Koloman, se spune că Ștefan I a oferit
Sfântului Petru, regatul său, cum omni jure et potestate, s. romane ecclesie proprium est, dar,
incompatibilitatea juridică a acestui transfer de posesiune este dovedită de felul de dobândire a
regatului. El a primit regatul Sfântului Ștefan în beneficiu de la regele teuton Henric al IV-lea326,
aflânsu-se astfel în imposibilitatea de a aliena teritoriul.
În anul următor, noul rege, Géza, lansează următoarele pretenții: nulli regi alterius regni
subici, nisi sancte et universali matri romane ecclesie.327 Dar faptul că predecesorul său a ridicat
arme împotriva Sfântului Scaun a condus la pierderea acestui drept. Aceste acțiuni împotriva
regilor sunt în acord cu politica pentru care Grigorie al VII-lea a militat pe toata perioada
pontificatului său, anume pe acțiunea de a impune primatul apostolic asupra monarhiei.
În privința regimul transferului de proprietate, Biserica nu avea dreptul de a schimba, sau
aliena pământ cu orice proprietar străin, dar schimbul cu „statul” era permis. Schimburile fictive
cu statul, având ca finalitate împroprietărirea persoanelor private, erau strict interzise și sancționate
încă din codul împăratului Iustinian. Cu toate acestea, schimbul, sau vânzarea proprietăților aflate
în zone inconvenabile, sau zone fără valoare, era permis cu aprobarea metropolitanului. Biserica
325
Mattia Moresco, Il Patrimonio Di S.Pietro, Studio Storico-Giuridico Sulle Instituzioni Finanziarie Della Santa
Sede, Editura Fratelli Bocca, Milano-Torino-Roma, 1916, p. 236.
326
Quae cum ita sint, tu tamen jus et honorem sancti Petri quantum in te minuisti, dum eius regnum a rege
Teutonicorum in beneficium, sicut audivimus, accepisti. Quod si verum est, qualiter gratiam b. Petri aut nostram
benivolentiam debeas tu ipse iustitiam attendis. Non ignoras videlicet te non eam habiturum nec sine apostolica
animadvertione diu regnaturum, nisi sceptrum regni qoud tenes, correcto errore tuo, apostolice non autem regie
maiestatis beneficium recognoscas...Verum si hoc emendare et vitam tuam ut regem decet instituere Deo miserante
volueris, procul dubio dilectionem x.rom. ecclesiae sicut dilectus filius et nostram in Christo amicitiam plene habebis
Mattia Moresco, op. cit., p. 236-237.
327
2017.04.06 15:33
98
era privată de puterea deplină de a aliena. Cu toate acestea, îi era permisă o formă limitată de
alienare, prin concesionări, sub anumite condiții, prin care Biserica Romană și-a îmbogățit
terenurile arabile și a făcut profit din arendele percepute.
Cele două contracte, din dreptul roman, ce corespund alienării limitate menționate mai sus
erau cunoscute ca si locatio și emphyteusis. Contractul cunoscut ca și locatio corespunde formei
de arendă, limitată la un număr de ani. Prin acest contract, pământul era „angajat” de cel ce dădea
în arendă, locator, celui ce prelua arenda, conductor, pentru o perioadă limitată și determinată de
ani, cu o rentă anuală. Chiriașul, nu avea nici un drept in rem, iar dacă era evacuat pe nedrept,
putea intenta proces doar în baza încălcării contractului și nu putea să își recupereze posesiunea
pământului. Prin cel de al doilea contract, cel de emfiteoză, pământul era arendat chiriașului
(emphyteuta), perpetuu, în schimbul unei plăți anuale stăpânului pământului, sau a succesorului
titlului acestuia. Arendașul avea dreptul in rem și putea să gestioneze proprietatea în orice fel
dorea, atât timp cât nu o deprecia. Pe de altă parte, emphyteuta era labil pentru taxele imperiale și
locale aferente pământului respectiv și nu putea fi evacuat, în caz de neplată, doar după 3 ani.
Împăratul Iustinian, prin legislația sa a restrâns considerabil puterile Bisericii în ceea ce privește
închirierile prin locatio și prin emfiteoză.328
Locationes vero ab ipsis venerabilibus domibus fieri concedimus in quantoscunque
contrahentibus annos placuerit non transcendentibus videlicet triginta annorum tempus. Această
lege se aplica doar bisericilor aflate sub autoritatea scaunului patriarhal de Constantinopol, însă
erau prezente influențe și în spațiul italian, guvernat de suveranii pontifi.329
Pământurile nu erau lăsate în emfiteoză mai mult de trei vieți succesive, iar arenda lui
emphyteuta nu era redusă cu mai mult de 1/6, chiar dacă proprietatea suferea pagube sau i se
diminua valoarea.330 Altfel spus, erau demarate eforturi considerabile de a nu transforma o
emfiteoză într-o proprietate ereditară, situație ce vom vedea că pe parcursul Evului Mediu a devenit
o problemă majoră a monarhiilor, prin transformarea fiefului în fief ereditar și a serviciului militar
în serviciu pecuniar. Excepția temporală a contractului de emphyteusis apare în cazul de
328
Edward Spearing, The Patrimony of the Roman Church in the time of Gregory the Great, Editura Cambridge
University Press, Cambridge, 1918, p. 47.
329
Ibidem.
330
În acest sens avem următorul exemplu: …when Gregory refers to a piece of land which had been let to a certain
Adeodatus who had built a house upon it and now requested a reduction of his rent. Gregory instructed the rector to
grant his request but reminded him that at the expiration of the term house as well as land would revert to the Church…
2017.04.06 15:33
99
concesionări între corpuri ecleziastice, dar, în nici într-un caz, emfiteoza nu poate fi transferată
persoanelor private.331
Un alt aspect al dreptului roman clasic, ce se va accentua în Evul Mediu, este contractul de
stipulatio, specific cetățenilor, caracteristic prin natura sa orală, prin simplul, dar, totodată
complexul angajament spondes-spondeo.332 Sub influența dreptului canonic și a dreptului natural,
stipulatio s-a transformat într-un contract informal. Contractul clasic de stipulatio333, avea o formă
simplă. Viitorul creditor (stipulator) îl întreba pe viitorul debitor (promissor) dacă este pregătit să
se angajeze în promisiunea respectivă. Cel din urmă răspundea prompt, acceptând astfel
angajamentul. Chiar și în perioada lui Cicero, cel ce era promisor, nu era obligat să repete tot
conținutul întrebării în răspunsul său, răspunzând de obicei printr-un singur cuvânt (Promiți? /
Promit!). Principalele reguli și caracteristici ale contractului de stipulatio erau următoarele:
caracterul oral al contractului, prin care ambele părți trebuiau să poată vorbi și să fie capabile să
se înțeleagă, iar semnele și scrisul nu erau acceptate ca un substituent pentru declarațiile orale
(oamenii muți sau surzi erau excluși). Ambele părți trebuiau de asemenea să fie prezente pe durata
completă a actului, iar ordinea trebuia să fie mereu respectată, întrebarea trebuia mai întâi adresată,
ca apoi să fie dat răspunsul (unitas actus). Dacă stipulator începea prin a spune centum tibi dadi
promitto, iar promisor răspundea: accipio, atunci aceea era o stipulatio non existens. Terminologic,
verbul stipulari înseamnă a stipula, a promite, a conveni. Conceptul de stipulatio este exclusiv
roman, o creație romană fără analog în alte sisteme de drept. Este fondat pe buna credință, pe acea
fides romana, de o natură sacră, cu un puternic caracter religios, ce obligă persoana să își țină și
respecte cuvântul dat, reprezentând astfel adevărata predilecție a romanilor pentru acuratețe și
simplicitate. Psihologic, natura obligatorie, sau impunătoare de obligații, a unei formule de
promisiune orală, în prezența uneia sau mai multor persoane, conferă un impact mult mai mare
decât un document formal scris, semnat de promisor fără să îl fi citit sau înțeles pe deplin. Un
contract realizat în prezența ambelor părți nu permite apariția unor neînțelegeri ca urmare a unui
331
Concluzia autorului este: the classical law knew only a fixed series of typical contracts (iuris civilis and honorarii).
Within certain limits the parties might adapt these types to their individual purposes and the stipulatio covered a very
wide range, but the contracting parties could not make entirely new types; they could not, for example, make the
written contract a substitute for stipulatio. Informal contracts were recognized to a great, perhaps a too great, extent,
but outside their strictly defined sphere was the realm of formality in which the stipulatio reigned. This classical
system was already seriously shaken in post-classical times by the recognition of the so-called innominate contracts;
eventually it was destroyed altogether by the pulling out of its corner-stone, the stipulatio. Ibidem.
332
Ibidem.
333
Massimo Vallerani, Medieval Public Justice, Editura The Catholic University of America Press, Washington, 2012,
p. 110-112. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
100
acord inter absentes. Corespondența între întrebare și răspuns, promptitudinea și claritatea
contractului, relevă clar faptul că un consens a fost stabilit.
Evoluția conceptului roman de fide, devine în secolului al XIII-lea, în spațiul italian,
cunoscut ca fama, ce reprezintă, un sistem de recunoaștere a persoanei ca fiind umană. Filosoful
jurist din secolul al XIII-lea, Alberto da Gandino, în lucrarea sa Tractatus de maleficiis, consideră,
după o formulare preluată din Digestul lui Iustinian, că fama este un statut ce reprezintă o
„demnitate nepătată”, confirmată de obiceiuri și legi (fama est inlese dignitatis status, moribus ac
legibus comprobatus). În acest sens, status dignitatis nu reprezintă o onoare publică, ci demnitatea
conferită omului, de natură, pentru a-l distinge de celelalte ființe vii. Fama devine un semn de
integrare și aparținere, atât politic cât și teritorial, unei comunități. Cel ce se guvernează pe sine
după bune obiceiuri dobândește o fama benignă și este înduplecat și iubit de orașul său (qui bonis
moribus se gubernat, bonam famam acquirit et dignoscitur esse sue civitati placabilis et dilectus).
Cel ce se poartă bine, are o conduită respectabilă în comunitatea sa, devine dilectus civitati, o
expresie ce se referă atât la fama benignă cât și la suportul orașului în caz de nevoie. Acest suport
al orașului, susține renumele comportamentului său în fața unui judecător, judecători care de regulă
erau străini și nu aveau alte mijloace la dispoziție de a evalua persoana acuzată.334
Cazul opus este a persoanelor marcate de fama malignă, respinse și înstrăinate de oraș, fără
a primi vreodată suport. Un model de integrare socială este dezvoltat pe comportamentul
indivizilor, ce determină fama atribuită, precum și meritele și respectul comunității. Ajungem
astfel la formalizarea categoriei de persoane exilate, sau mai bine spus cele marginalizate din cauza
contrastului cu comunitatea pre-stabilită, a cutumelor acesteia, sau din simplu fapt că au adus
injurii obiceiurilor orașului, iniuria contra mores civitatis, aflându-se acum izolați și exilați. Cel
ce acționează împotriva orașului, nu se poate bucura de suportul său (quia frusta iuris civitatis
implorand auxillium, qui contra illud commisit), mereu este supus prezumpției de vinovăție (semel
malus semper praesumitur esse malus), fapt suficient atribuirii unei dovezi semiplena de a trece la
etapa de tortură. Prezumpția este mai „probabilă” și astfel mai aproape de adevăr.335
334
Massimo Vallerani, op. cit., p. 110-112.
335
2017.04.06 15:33
101
II.3.1. Statul ca un concept juridic în filosofia dreptului medieval
Acest sub-capitol336 urmărește noile doctrine ale secolului al XIII-lea, ce aveau la bază
reintroducerea conceptului de natură ca instrument operațional, prin care omul „natural” a ajuns,
din nou, în centrul atenției, precum și transformările sociale ce au generat conceptul de stat modern.
Există două puncte de pornire tradițional atribuite nașterii statului modern.337 Primul este
considerat de la decadența ce a urmat măreției nedepășite a „libertăților comunale”, iar statul este
văzut ca o dezvoltare din degenerația libertăților, emergența tiraniei și a despotismului. Conform
acestei analize, statul poate fi, bineînțeles, atribuit deseori având rolul de a repara sau renova acele
libertăți străvechi. Aceasta s-a întâmplat cu particularitate în „liberalul” secol al XIX-lea, în care
istoricii au conceput tema „libertăților comunale”, nu din hazard, ci din motive ideologice bine
definite.338 Al doilea punct de pornire este acela de a citi aceleași evenimente, nu ca o decădere
urmată de o redempțiune, ci ca un rezultat a puternicii realizări al unui principiu universal
aparținând ideologiei târzii Hegeliene339. Un astfel de principiu poate fi raționalitatea, în sensul
Weberian340, într-o versiune populară distorsionată. Altul, ar putea fi civilizarea, în sensul de
„cultură istorică” înțeles de Burckhardt și Lamprecht, care a avut mult succes în Statele Unite. 341
Ambele sunt controversate, deși suntem cu toții conștienți că o formă de teleologie este inevitabilă
336
Rezultatele prezentate în acest subcapitol capitol s-au concretizat prin publicațiile următoare:
1) Studiu asupra situaţiei, juridice, economice și sociale a Republicii Florentine în a doua jumătate a secolului al
XIII-lea / Study on the economical, juridical, and social structural changes in the Republic of Florence during the
second half of the 13th century. Apărut în revista „STUDIUM - Revista studentilor, masteranzilor si doctoranzilor in
istorie" numarul 8 din 2015. (Faculty of History, Philosophy and Theology, The Lower Danube University of Galati,
Romania). Disponibil la: http://studium.ugal.ro/NUMBERS/STUDIUM-8.html
2) Analiza conceptului de "stat modern" și posibilele sale origini. Despre formele de agregare teritorială şi socială
din spaţiul italian medieval în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, Tomul LI, 2014, Supliment, Inovație
și interdisciplinaritate în cercetarea arheologică și istorică: teorii, metode, surse. p. 85-94.
Disponibil la: http://adxenopol.academiaromana-is.ro/aiix_14_supliment2.html
3) Analiza conceptului de stat modern și posibilile sale origini. Despre formele de agregare teritorială și socială din
spațiul italian medieval (p. 45-58) în Minerva IV. Collectanea 3. Structuri, reprezentări, identități. Editor Dan
Aparaschivei (2015), 418 p.
337
Vezi și lucrarea lui James Muldoon, The Medieval Origins of the State: The Contribution of the Canonists from
Gratian to Hostiensis, Cornell University, 1965, p. 81-92.
338
Ideea este prezentată în lucrarea lui Reinhard Elye si Pierangelo Schiera, eds. Italia e Germania: Immagini, modelli,
miti fra due popoli nell Ottocento: Il Medioevo-Das Mittelalter: Ansichten, Stereotypen und Maythen zweier im
neunzehnten Jahrhundert: Deutschland und Italien, Bologna și Berlin, 1988.
339
Stephen Houlgate, An Introduction to Hegel. Freedom, Truth and History, Editura Blackwell, Oxford, 2005,
passim.
340
George Ritzer, Contemporary Sociological Theory and Its Classical Roots: The Basics, Editura McGraw-Hill,
Boston, 2007, p. 32.
341
Anthonz Molho, Gli istorici americani e il Rinascimento italiano: Una ricognizione, Editura Cheiron, 1991, p. 9-
26. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
102
în orice tentativă de a înțelege statul ca un fenomen unitar ce se dezvoltă după un singur dinamism
din Evul Mediu până în timpurile noastre.
Pentru a continua, sunt necesare două observații. Prima este aceea că, prin expresia de „stat
modern” termenul „modern” nu trebuie înțeles ca un concept periodic ce denotă ceva diferit de cel
„antic” sau „contemporan”. Trebuie înțeles în sensul istoriei culturii, cu referințe la valorile
exprimate în noțiunile modernității. Problema de bază a istorismului, extrem de relevantă acestui
argument este faptul că istorismul, conduce la identificarea modernității cu „Kultur”, în sensul
material și constituțional pe care l-a avut în istoria politică a Europei, din Evul Mediu până în
prezent. O a doua observație privește „Italia” ca un context originar al statului modern. De fapt, de
la începutul secolului al XIII-lea, au fost cel puțin trei Italii unde formarea statului poate fi
discutată, fiecare cu particularitățile sale. Acestea sunt: regatul Siciliei, teritoriile din centru și
orașele-comune ale nordului. Toate trei contextele se aflau în criză datorită evidentei ascendente
probleme a tutelajului inadecvat a puterii papale și imperiale, toate trei au căutat un decisiv element
al „modernității” pentru a menține un spațiu politic plauzibil în procesul istoric aflat atunci în
derulare. Marsilius de Padova342 a fost printre puținii care au înțeles această situație.
Prin lucrările sale, Marsilius de Padova va servi ca un ghid, considerând faptul că el însuși
a dat o definiție ce se potrivește cu schema tripartită sus menționată a situației italiene, a statului
numit regnum în variantă originală latină a lucrării din anul 1324 și reame în varianta traducerii
franco-florentine din anul 1363. El scrie: termenul „stat” are multe sensuri. Într-un sens indică un
număr determinat de „orașe” (civitatum) sau „provincii” aflate în componența unui anume regim
și în acest sens statul este același cu orașul, atâta cât privește elementele constituitorii, diferind
doar în cantitate. În alt sens, un stat poate să consiste dintr-un singur oraș sau din diverse orașe,
cum s-a întâmplat de fapt în perioada emergenței comunităților civice, având adesea un „rege”
pentru fiecare oraș. Al treilea și cel mai familiar sens este o combinație a primului și secundului.
În al patrulea sens, „stat” semnifică ceva ce fiecare regim temperat are în comun, fie compus dintr-
un singur oraș sau din mai multe orașe.343
342
Dintre cele mai recente lucrări recomandăm: Vasileios Syros, Marsilius of Padua at the Intersection of Ancient and
Medieval Traditions of Political Thought, University of Toronto Press, Toronto, 2012. H. Lee, Political
Representation in the Later Middle Ages: Marsilius in Context, Editura Peter Lang, New York, 2008.
343
Marsilius, op. cit., p. 114. Marsilius of Padova, The defeder of peace, Cambridge texts in the history of political
thought, Edited and translated by Annabel Brett, Editura Cambridge University Press, Cambridge,TOPAN1997. MIHAELA
2017.04.06 15:33
103
Vom insista pe acest ultim sens, expresia „ceva ce fiecare regim temperat are în comun”
sună remarcabil ca un ideal tipic. Este semnificativ faptul că termenul civitas folosit de Marsilius
înseamnă exact același lucru ca și commonwealth folosit de Hobbes344 cu trei secole mai târziu, nu
doar lexical ci și cu profunde afinități contextuale. Regăsim astfel simptome, dacă nu caracteristici
ale „statului nou născut”, după drumul indicat de Marsilius, în toate condițiile variate ale Italiei
din acea epocă. Marsilius caută elementul comun folosind o precocitate realistică și tehnici
moderne ale unui cercetător experimentat. Toți oamenii ce nu sunt deformați sau dezabilitați de
alte cauze naturale doresc o viață suficientă și fug de orice ar periclita aceasta.345 Din nou, omul
se naște cu componente contrare și de fapt tocmai această contradicție a acțiunilor și a pasiunilor,
parte din substanța sa este distrusă continuu … (omul) se naște gol și fără apărare împotriva aerului
și elementelor din jurul său, după cum ne învață știința naturală.346 Concluzia sa este aceea că
orașul este o comunitate construită pentru ca oamenii ce îi aparțin să trăiască și cel mai important
să trăiască bine.347
Din acest motiv, Marsilius vedea pacea internă, pe care el in mod pragmatic o definea ca
absența discordiei, a conflictului și a luptelor interne348, ca obiectivul primar al orașului și a
statului: relația între orașe, părțile lor și tranquillita vor apărea deci similare cu relațiile dintre un
animal, părțile sale componente și sănătatea, în sensul că sănătatea este dispoziția optimă a unui
animal conform propriei naturi și similar, tranquillita este dispoziția optimă a statului fondat pe
principiul rațiunii.349 Acesta nu este însă scopul lucrării, de a analiza rațiunea lui Marsilius, sau să
ofere o evaluare a importanței sale în contextul Padovean, Bavarian și imperial unde se manifestă
și se dezvoltă. Oricine dorește să demareze o astfel de cercetare este pe bună dreptate tentat să
realizeze o comparație trans-textuală a rațiunii sale cu marea frescă a „Bunului Guvernământ”350
344
Vezi Thomas Hobbes, and A D. Lindsay, Leviathan, Editura J.M. Dent & Sons, London, 1914. Thomas
Hobbes, Leviathan: The Matter, Forme & Power of a Common-Wealth Ecclesiastical and Civill, Editura Floating
Press, Auckland, 2009.
345
Marsilius, op.cit., p. 114-115.
346
Ibidem.
347
Ibidem, p. 120-124.
348
Într-adevăr, în traducerea din 1363 titlul este Il libro del defenditore della pace e tranquillita și foloseşte ultimul
cuvânt consistent în text pentru a empatiza dimensiunea internăm civică şi operativă a păcii. Vezi Julius Kirsner, The
origins of the state in Italy 1300-1600, Editura The University of Chicago Press, 1996, p. 19, nota 24.
349
Marsilius, op. cit., p. 115.
350
Vezi Etienne Binet, Idea Del Buon Governo, în „Trevigi”, Editura Gaspero Pianta e compagno, 1699. Ambrogio
Lorenzetti, Enrico Castelnuovo, Maria M. Donato, Furio Brugnolo, Ambrogio Lorenzetti: Il Buon Governo, Editura
Electa, Milano, 1995. S. Belardinelliand, Alberti G. Richi, Sul Buon Governo, Editura Marcianum Press, Venezia,
2008. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
104
aflată în Pallazo Pubblico din Siena pictată în aceeași ani (care incidental sunt și anii lui Bartolus).
Este evident că Marsilius oferă un rezumat a celor mai puternice și într-adevăr cele mai comune
motive a noului curent de legitimare a ceea ce abia lua formă. Fondat pe Aristotelian-ism, acest
curent exploata fundamentalele învățături pragmatice din tradiția Augustiniană, amestecând cele
două ingrediente într-o concepție a unei lumi etice în conotație, dar cu o bază mult mai laică și
rațională, anume, învățăturile stoicilor, însușite prin Seneca și Cicero, dar și prin filiera sofisticatei
culturi arabe, pe care Marsilius și alții le-au absorbit prin intermediul lui Averroes.
Înainte de a trece de la etapa legitimării, abia exemplificată de Marsilius, spre etapa
instituțională, care a servit drept adevăratul și clasicul loc de formare a statului modern, considerăm
necesară o mică incursiune în acest nou domeniu creat. Convenabil, putem începe cu un citat a lui
Giovanni Villani351, ce oferă o imagine a situației constituționale a Florenței din timpul traducerii
„în Florentină” a lucrării Defensor Pacis. În acel moment, orașul era încă deschis cultivării demult
abandonatelor idealuri, cu originea în Padova, dar, general prezente în tot nordul Italiei. Villani
scrie: „Înainte ca ducele Atenei să conducă, cei mai de seamă oameni conduceau. Au făcut aceasta
rău, după cum ai văzut; dar ducele a reușit să-și asume puteri tiranice datorită defectelor acestora.
După expulzarea ducelui, oamenii de seamă au condus din nou împreună. Acum artizanii și
oamenii de rând conduc...”352
Similar este și comentariul lui Cipolla din secolul al XIX-lea despre situația sus menționată
din Florența. El citează un paragraf dintr-o nuvelă de Sacchetti care conclude că balia a condus
spre signoria; unde pentru Machiavelli, poți deveni prinț pe suportul, fie a oamenilor de rând, fie
a celor de seamă. Cipolla comentează: în aceste pasaje a celor doi florentini stă originea signoriei
și naturii sale, demonstrând de ce au fost la început nesiguri, suspicioși și cruzi.353 Se pune
întrebarea dacă originile italiene ale statului modern sunt doar iluzii și întrebarea, în termeni
Weberiani, dacă nașterea statului în mijlocul unei crize politice și constituționale a papalității și a
imperiului, este sau nu una legitimă. Cu respect față de constituția comunală, această ilegitimitate
ar consista, din nou în concordanță cu Weber, exact în efortul „ilegitim” de a stabili o nouă
legitimitate și anume în baza revoluționară pe care comuna a fost fondată. În acest sens, fiecare
nouă putere constituentă este ilegitimă prin faptul că este creată cu scopul de a fonda ceva nou ca
351
Giovanni Villani, Pietro Massai, Istorie Fiorentine Di Giovanni Villani: Cittadino Fiorentino, Editura Societè
tipografica de' classici italiani, Milano, 1802.
352
Giovanni Villani, Cronica, Cronica Di Giovanni Villani, Florence, 1823, p. 15.
353
Carlo Cipolla, Storia delle signorie italiane dal 1313 al 1530, Ed. F. Vallardi, Milano, 1881, p.TOPAN
142. MIHAELA
2017.04.06 15:33
105
o alternativă la ce exista deja. Programul este că fiecare nouă „constituire” comunală, odată
fondată, trebuie să dobândească legitimitate. Datorită modului prin care a fost fondată, anume
ilegitim, nu poate dobândi legitimitatea prin referință la elementele constituente, care erau pe de
o parte cetățenii ce au depus jurământul și pe de altă parte scopurile și interesele materiale cuprinse
în jurământ. Criza comunală nu a fost o criză a legitimității, a fost adaptarea istorică a noului
criteriu stabilit la rapidele schimbări exigente. Același lucru poate fi spus despre alte contexte
istorice existente în Italia, în perioada timpurie a Evului Mediu, în special în Regatul Siciliei, în
sud și în teritoriile Bisericii din centru. În aceste cazuri, de asemenea, se poate vorbi de o originală
„ilegitimitate”, deși mult mai de succes și acompaniată de noi instituții și mijloace de disciplină.
Se poate vorbi și de o criză a adaptării cu rezultate variabile, dar nu se poate nega contribuția
esențială a acestor două experiențe la formarea statului modern. Regatul lui Frederick al II-lea a
fost deseori numit prima formă de stat, fiind oferită și o analiză, chiar dacă problematică, a
originilor papale a suveranității moderne statale.354 Problema însă este faptul că, atât Regatul
Siciliei cât și Statele Papale erau în moduri diferite mult prea intens corelate cu conceptele unei
perspective universale, una imperială, cealaltă papală. Nu puteau astfel să susțină materialul
necesar formării statului modern, care consta în dorința și capacitatea unei comune organizate să
găsească în sine scopurile și forțele necesare pentru a-și procura pacea și tranquillita.
Ceea ce a dictat primii pași ai transformării autonomiei în suveranitate, în comunele
italiene, a fost o mentalitate, o direcție a gândului, o orientare psihologică. Acesta este sensul care
trebuie atribuit laitmotivului de disciplină, ca și imediata și automatica adaptare la o comandă, din
partea cetățeanului. Sensul civic al Italiei comunale nu era mai mare decât în cele două părți
(imperiale/papale), contrar recentelor studii excesiv ideologizate. În schimb, disciplina comunală
era mai mare decât cea pontificală sau siciliană, astfel garantând un alt tip de dezvoltare,
instituționalizând o legitimitate obținută ilegitim. 355
Vechea literatură despre despotism este destul de umbrită de literatura civică sau aceea a
republicanismului civic, care preferă să vorbească de „buni supuși” și nu de „buni prinți”. Vechea
literatură ne învață că acei signori au fost mereu instrumentele preferate ale „dictatoratului
354
Paolo Prodi, Il sovrano pontifice. Un corpo e due anime, la monarchia papale nella prima eta moderna, Bologna,
1982, p. 32-34.
355
Ideea se regăsește în lucrarea lui R.D Putnam, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy,
Princeton, N.J. 1993. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
106
facționar”, deși instrumentele adesea profitau de „facțiunile” însăși.356 De asemenea, sugerează
faptul că succesul lor nu era bazat pe simplu noroc ci pe anumite condiții obiective. Tranziția de
la cap al facțiunii la prinț avea de fapt două cerințe: o metodă mai integrată de guvernământ și un
program general mai atractiv decât acela al „nobilimii feudale”.357 Aceste caracteristici ar putea
ajuta un signore să obțină mai ușor suportul determinat și spontan al cetățenilor pentru a fonda un
regim stabil. Însă, pentru ca așa o stabilitate să fie posibilă, puterea recent obținută trebuia să fie
însoțită de un titlu de drept; avem din nou o trăsătură distinctivă a variatelor atentate ale signoriei
de a acapara puterea, detașând-se în acest mod de la simplul statut de facto signorie și inaugurând
drumul ce va conduce la statul modern.358
Legitimitatea etico-filosofică trebuia să fie urmată de legitimitatea juridică, pregătind
drumul pentru o eventuală dezvoltare a unui discurs „politic” autonom. Trecerea nu a fost
automatică, nici doctrinală sau teoretică. A fost într-adevăr „doctrinală” într-un sens diametral
opus celui modern și foarte asemănător cu sensul medieval original. În așa numitul oraș modern,
condițiile nu au fost niciodată create pentru exercițiul unei doctrine înțelese ca o învățătură, a unei
inducții concrete comportamentale, ca o aplicare a principiilor și teoriilor practice, ca o premisă,
în alte cuvinte, pentru disciplină. Pe de altă parte, este imposibil de investigat acum acest aspect,
din moment ce nu există o tradiție istoriografică ce observă viața medievală civică într-un mod
coerent și organic. Aceste aspecte359 pot realiza un tablou aproximativ al modului în care disciplina
are loc și se dezvoltă în lumea civică, o lume fondată în special pe învățătură și efectul de recurs a
cuvântului scris, primul fenomen de masă în societatea modernă.
De la această succintă „epispectivă”, este posibil să spunem că fundațiile obligațiilor
politice în signorie sunt aceleași pe care le-am văzut în scurta incursiune în lucrările lui Marsilius:
procurarea a pax et quies de către prinț și comportamentul de boni subditi a cetățenilor. Rezultatul
este același și este identificat cu civilis foelicitas: supușii buni erau de fapt aceia care ascultau, se
purtau decent (costumatamente) și căutau uniune și concordie într-o viață virtuoasă (vita civile).
356
D.M. Bueno de Mesquita, The Place of Despotism in Italian Politics, în Europe in the Late Middle Ages, ed. J.R.
Hale, J.R.L. Highfield și B. Smallez, London, 1965, p. 315.
357
Ibidem.
358
E. Sestan, Le origini delle Signorie cittadine: un problema storico esaurito? în La crisi degli ordinamenti comunali
e le origini dello Stato del Rinascimento, Ed. G. Chittolini, Bologna, 1979, p. 53.
359
De la practicile disciplinare a ghildelor și a corporațiilor, rolul eminent și încă subestimat a universităților cu
propriul tribunal jurisdicțional, până la multiplele roluri disciplinare ale Bisericii, în special în viața civică (predicarea,
tot sistemul de „munci caritabile”, etc). TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
107
În Luca secolului al XIV-lea însă, civitas era descrisă ca o conversatio populi assidua ad
jure vivendum collecti360, pentru care într-un limbaj tipic Ciceronian omnium civitatum homines,
maxime principalium, omnia civiliter atque honeste agere oportet et decet.361 O reconstituire
istorică relevă faptul că prințul nu deține un titlu al puterii, decât cel provenit din eficacitatea sa,
care consistă din disciplinarea cetățenilor subiecți în directă relație cu obligațiile lor de supunere.
Ambele căi, legitimitatea și disciplina, evident monastice și ecleziastice la origini, dar totodată
decisiv influențate de mediu civic362 au condus, în cele din urmă, la civilitas a lui Erasmus, pe de
o parte, iar pe de altă parte, la fenomenul curții, care de asemenea era european, dar de origine
italiană. Trebuie menționată și recuperarea neo-stoică a romanului disciplina militaris a lui Justus
Lipsius.363 Totodată, cele mai multe dintre aceste căi conduc la eficacitatea machiaveliană, la care
ne-am referit indirect atribuind titlul de discurs autonom unui gând politic și titlul de instituție
autonomă a unei realități practice pe care acest gând o exprimă, anume statul.
După ce am prezentat cele două aspecte ale suprastructurii, legitimitatea și doctrina sau
disciplina, vom trece la aspectul instituțional. Aici, de asemenea, dorim să prezentăm posibilitatea
unei origini „ilegitime” a statului modern în Italia. În ce măsură acest argument este valid, vom
încerca să prezentăm în contextul statelor signoria și teza lui Weber364 despre originea comunelor
și a orașului modern. Se prezintă oportunitatea de a aduce în discuție excelenta descriere a lui
Ezzelino da Romano, din începutul lucrării lui Jakob Burckhardt, The Civilization of the
Renaissance: El este reprezentantul al nici unui sistem de guvernământ sau administrație,
deoarece toată activitatea sa a fost irosită în lupte pentru supremație în Italia superioară, dar din
punct de vedere politic, a fost o persoană la fel de influentă precum Frederick al II-lea.365
360
F. Ercole, L'origine francese di una nota formula bartoliana, în Studi sul diritto pubblico e sulle dottrine politiche
di Bartolo, Roma, 1917, p. 241-294.
361
Ibidem, p. 254.
362
Ibidem.
363
Christopher Brooke, Philosophic Pride: Stoicism and Political Thought from Lipsius to Rousseau, Editura
Princeton University Press, 2012, p. 12-36.
364
Wolfgang J. Mommsen, The Political and Social Theory of Max Weber: Collected Essays, Editura University of
Chicago Press, Chicago, 1989.
365
He stands as the representative of no system of government or administration, for all his activity was wasted in
struggles for supremacy in the eastern part of upper Italy; but as a political type he was a figure of no less importance
for the future than his Imperial protector Frederick… Here for the first time the attempt was openly made to found a
throne by wholesale murder and endless barbarities, by the adoption, in short of any means with a view to nothing
but the end pursued. None of his successors, not even Cesare Borgia, rivaled the colossal guilt of Ezzelino; but the
example once set was not forgotten, and his fall led to no return of justice among the nations, and served as no warning
to future transgressors. Jacob Burckhardt, The Civilization of the Renaissance in Italy, Editura Harper, New York,
1958, p. 15. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
108
Ipoteza unei origini „ilegitime” a statului în Italia din secolele mijlocii ale Evului Mediu
poate fi testată și prin aducerea în discuție a conceptului de vicariat 366, care până acum a fost
interpretat eronat și subestimat. F. Ercole a folosit acest concept să-și confirme teza corespunzător
căreia, în timpul secolului al XIV-lea și al XV-lea, aproape nici un guvernământ al Italiei centrale
și nordice nu a reușit să exercite puterea valid și legitim. În cele din urmă a fost obținută, excepția
fiind recunoașterea și confirmarea din partea împăratului.367 Pentru Ercole, teza a servit scopul
confirmării, în defavoarea opiniilor lui Bartolus, că aceste civitates nu pot fi considerate sibi
principes sau având in se ipsas imperium și astfel să nege faptul că aceste entități conțin nucleul
statului modern.368 Aceasta demonstrează că este necesar mult mai mult decât prezenta civitates
pentru a garanta existenta unui „stat”, iar vicariatul, imperial în acest caz, ar putea furniza acest
element, începând un proces de altfel imposibil la nivel civic. Pentru Vergottini, un alt adept al
vicariatului, problema este ușor diferită, dar în cele din urmă produce același rezultat. Pentru el,
uzul imperial a vicariatului a fost un semn evident al eșecului lui Henric al VII-lea în încercarea
de a produce o birocrație reorganizată și centralizată pentru regatele italiene și admiterea faptului
că signoriile Lombard și Veneto nu pot fi suprimate.369 Vergottini vorbește și de comune ca
„organisme particulariste”, prezentând un conflict între situația universalismului imperial aflată
deja în criză și „stat”. Pentru el, problema este dacă concesiunea vicariatului poate preceda și
suplini alegerea lui „signore” de către comună.370 Problema este însă una mai complexă. Este
vicariatul capabil să ofere propria sa legitimitate, în afară de aceea implicată în concesiunea
signoriei de către comună? Cu alte cuvinte, poate fi vicariatul văzut ca un stagiu al dezvoltării
particularismului local spre achiziția suveranității prin utilizarea unei semnificative urme de putere
„superioară”, chiar dacă delegată? Evident, generalizările sunt imposibile. Fiecare caz este separat
și oricum signorul sau vicarul trebuie mereu să cadă de acord cu „forțele locale” și cu superiorul
său. O ipoteză în acest sens este aceea că jumătatea superioară a secolului al XIV-lea este marcată
de diminuarea ambiției imperiale de a exercita direct puterea în Italia și faptul că signoriile devin
366
Însăşi Burckhard empatizează rolul lui Ezzelino ca vicario când prezintă dramatica sa caracterizare „At the side of
the centralizing Emperor appeared a usurper of the most peculiar kind, his vicar and son-in-law, Ezzelino da Romano”
Burckhard, op.cit. p. 13-15.
367
Pentru o prezentare mai amplă a acestei idei a se vedea: F. Ercole, Pensiero politico di Dante, Milan, 1927.
368
F. Ercole, L'origine francese di una nota formula bartoliana, în Studi sul diritto pubblico e sulle dottrine politiche
di Bartolo, Roma, 1917.
369
G. De Vergottini, Vicariato Imperiale e Signoria, în Studi Di Storia E diritto in onore di Arrigo Solmi, 1941, p. 41-
64 și p. 20-25.
370
2017.04.06 15:33
109
mai intense. Conform lui De Vergottini, „decadența progresivă a bazei democratice și comunale a
signoriei”371 a fost urmată de „transformarea lor în state autocratice, în principate”372. Aceasta,
afirmă el, este evident legată de recunoașterea deplină a titulaturii imperiale.373 Dacă asumpția sa,
este corectă pentru vicariatul imperial, care este atunci situația variantei papale a aceleași instituții?
Începutul pare similar: papa Ioan al XXII-lea conferă vicariatul apostolic asupra familiei d’Este în
Ferrara (1329), doar după eșecul de a realiza o centralizare și o guvernare directă a Bisericii aici.
Dacă pentru imperiu, mijlocul secolului al XIII-lea a fost defavorabil, această perioadă pentru
Biserică este una favorabilă, semnalând o schimbare înspre bine. Abandonând la nivel temporal
visul universalist, Biserica Romană a început să se orienteze spre o soluție „modernă” în rezolvarea
problemelor sale teritoriale, prin încercarea de a-și asuma rolul de stat. În anul 1351, sub
pontificatul lui Clement al VI-lea, Statele Bisericii Catolice erau încă în criza suveranității papale,
iar din anul 1360, prin pontificatul lui Inocențiu al VI-lea, restaurarea Albornoz a avut loc. Uzajul
papal a vicariatului urmează aceste evenimente politice și în mod cert a servit ca un stimul. Este
metoda prin care papa a reușit sa exercite puterea centrală și să unească forțele dizidente ce au fost
activate în prima jumătate a secolului al XIV-lea.374
Pentru Biserică, de asemenea, stabilind stăpânirea temporală asupra teritoriilor sale,
problema inițială a fost menținerea păcii și liniștii în cadrul comunităților supuse. Din nou
comunele doreau pace internă, iar papalitatea însăși a invocat atât pacea internă cât și externă ca
rațiune pentru interferențele sale în afacerile civile: „The question was who, the pope or the
aspirant to despotism, was to profit by this need.”375 Cel din urmă a câștigat, parțial din cauză că
signorii locali se simțeau mai abili în a păstra legătura cu situația administrativă internă a statului
Bisericii, decât cu cea a imperiului.376
371
Ibidem.
372
Ibidem.
373
Ibidem, p. 26.
374
Ibidem.
375
P.J. Jones, The Vicariate of the Malatesta of Rimini, în „English Historical Review”, nr. 264, 1952, p. 321.
376
There was a permanent administration in the papal states, papal government was never reduced to merely
theoretical claims, and the papal vicars were never wholly immune to its control. It was otherwise with the vicars of
the empire, as their duties declined their rights were progressively extended.” El continuă: „Finally well before the
end of the fourtheenth centurz, the imperial vicariate had evolved from a terminable grant ad beneplacitum into what
was virtually a perpetual privilege, though always subject in theory to the will of the king. The papal vicariate was to
follow a similar developement; but more slowly, less obviously to the profit of the signori, and with the imprtant
difference that it finally succumbed to the restoration of direct government by the pope. Ibidem, p.TOPAN
324 MIHAELA
2017.04.06 15:33
110
În ciuda diferitelor rezultate, există multe similitudini în evoluția vicariatului în teritoriile
imperiale și ecleziastice. Titlul juridic conferit de vicariat signorului era similar, indiferent dacă
era formal investit jurisdicțional de către comună. Această dovadă este decisivă pentru argumentul
studiului. De asemenea, este și opinia lui Bartolus377, cel mai mare teoretician ce considera
guvernămintele civice ilegitime datorită lipsei „titlului”. Problema „titlului” nu era doar găsirea
unui loc în lumea imperială, papală, feudală, civică, sau în orice altă lume unde să poată fi situată
noua figură a cetățeanului/signorului. Întreg sistemul inițial a fost pus la încercare, într-adevăr
signorul aparent reprezenta ceva nou, cu respect însă pentru sistemele civice sau feudale și
elementele aparținând vechiului sistem, care teoretic era surclasat, au trebuit să fie exploatate
pentru a creste forța noii instituții ce se afla în creare. O dialectică a fost stabilită, în special între
vechea idee universalistă și noua dimensiune teritorială „signoria”, favorizând expandarea
modernității deja începută în oraș, ca și legitimizarea ilegitimității genetice originale a orașului,
rezultând o tendință spre principat. Se poate presupune că prin mijloace instituționale, conform
dialecticii între signorie, vicariat și principat, vechea legitimitate civică (ilegitimă în termeni
Weberiani) se poate transforma structural într-un nou tip de stat modern a legitimității.378 Din punct
de vedere instituțional, vicariatul aparține unui stagiu intermediar căderii vechiului universalism
și afirmarea unui nou particularism. Putea deveni numitorul comun pentru cele două, dar din
motive diferite și adesea opuse pentru fiecare caz. Următoarea încercare este de a găsi o urmă de
modernitate în baza dezvoltării statele. Este posibil ca discuția lui Bartolus ce prezintă relația
vicariatului cu temele despotismului și a tiraniei să ofere o astfel de urmă.379 Această analiză a
domeniului instituțional, precum analiza celorlalte două aspecte ale argumentului, implică o
involuntară distorsiune.
Vom analiza în continuare ipoteza conform căreia statul modern s-a dezvoltat datorită
conexiunilor între aspectele menționate mai sus. Această ipoteză privește statul ca un punct unitar
între aspectul instituțional a organizării puterii, aspectul ideologic privind legitimitatea funcției
377
Andreas Bartolus, Bartolus Super Prima Infortiati: Cum Additionibus Antea Positis. Additis Etiam Apostillis
Andree Barbatie, Editura De Tortis, Venetiis, 1509. A se vedea și Francesco Maiolo, Medieval Sovereignty: Marsilius
of Padua and Bartolus of Saxoferrato, Editura Eburon Academic, 2007. Susanna K. Hubbard, Bartolus of
Sassoferrato's Holistic View of Law: A Study of Fourteenth Century Legal Scholarship, Editura National Library of
Canada, Ottawa, 1987. Anna T. Sheedy, Bartolus on Social Conditions in the Fourteenth Century, Editura Columbia
University Press, New York, 1942.
378
Vezi Craig J. Calhoun, Classical Sociological Theory, p. 167. Eric J. Hobsbawm, The Age of Empire, 1875-1914.
Editura Pantheon Books, New York 1987, p. 152.
379
Diego Quagloni, Politica e diritto net Trecento italiano: Il „De Tyranno” di Bartolo da Sassoferrato (1314-1357),
Florenţa, 1983, p. 57. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
111
vis-a-vis de subiecți și aspectul disciplinar determinant al comportamentului colectiv al subiecților.
Pe de altă parte, etimologia cuvântului „stat” exprimă un sens de durată conectat cu noțiunea unui
„mecanism unde anumite norme comportamentale (în special prohibiții) create de oameni într-o
perioadă anterioară devin asimilate ca fiind legi naturale și irezistibile.”380 Aceasta pare a fi direcția
tendințelor specifice politicilor moderne. Rămâne însă problema despotismului. Cum poate această
acuzație să fie înlăturată? Bartolus se refugiază în conceptul de bonum commune381, dar dacă acesta
este echivalentul „Buongoverno” și anume suveranitatea, unde este atunci diferența între bunul
guvernământ (suveranitatea sau statul) și despotism?
A spune că diferența este în prezența sau absența „bunului comun” pare tautologic; excepția
este în cazul în care acest bun poate fi conectat cu relațiile strategice dintre ordine și pluralitate,
adică public și privat. În acest caz, conceptul de disciplină, alături de aspectele individuale sau
colective conținute în definiția sa sociopolitică, pot fi adăugate întregii dimensiuni de ordine
regulară.382 Diferența este atunci în dorința „mai multor minți”383 să se plaseze și menține „în
unitate”384, realizând multe sfere de viață în același timp, de la teritorialitate și durată la disciplină
și auto-disciplină și de la legitimitate la doctrină.385 Toate acestea ar putea fi combinate în
dimensiunea fizică a bazei teritoriale, nediscutată încă datorită legăturii strânse cu politica și
organizarea acesteia. Este necesară invocarea unei discuții asupra aspectului teritorial deoarece
statul (sau bunul comun) are nevoie de o conexiune continuă a părților componente, ce are ca
rezultat concordia; marea noutate este crearea și funcționarea unei rețele de comunicații, interne și
externe, ce se transformă în coordonare.386 Fără aceste cerințe, noua „mașina decizională”387,
anume statul (modern), nu poate fi construit. Problema este de a combina simultan cerințele
necesare și suficiente pentru existenta mașinăriei, în alte cuvinte, de a avea propria constituție. Este
esențial de găsit momentul de emergență. La un moment dat, nu exista ca apoi să existe. Ființa
380
Gianfracon Miglio, Genesi e transformazioni del termine-concetto „Stato”, în Stato e senso dello stato oggi in
Italia, Milan, 1981, p. 15-17.
381
Diego Quagloni, Politica e diritto net Trecento italiano: Il „De Tyranno” di Bartolo da Sassoferrato (1314-1357),
Florenţa, 1983, p. 37.
382
Pierangelo Schiera, Il „Bonum commune” fra corpi e disciplina: Alle radici della politica nel medioevo, în
Democrazia e diritto, 1991, p. 29-51.
383
Ibidem.
384
Ibidem.
385
Ibidem.
386
Giuseppe Sergi, Le instituzioni politiche del secolo XI: Transformazioni dell’apparato pubblico e nuove forme di
potere, Modena, 1978, p. 2-5.
387
2017.04.06 15:33
112
mașinăriei este conectată de asemenea cu o tehnologie adecvată și disponibilă de informații și
comunicații.388 Această idee însă cere o reevaluare a rolului comunicării în aspectul doctrinal-
disciplinar ar statului. Modelul poate fi construit folosind indicii de la Habermas389 sau Luhman390
și cu cele oferite de Webber391.
Termenul de „stat”, pentru Machiavelli, s-a spus că semnifică, în termeni concreți,
combinația de oameni și mijloace, adică resurse, în jurul cărora orice regim trebuie organizat.
Statul este astfel constituția materială, adică unitatea politică a comunității organizate. Ipoteza lui
Miglio pornește de la acest concept. El sugerează că Machiavelli, prin stat, înțelege o realitate
capabilă să îmbine vechiul sens de poziție cu cel modern de „ordine abstractă.” Deși exagerează
în explicațiile sale, ipoteza sa este validă prin faptul ca identifică în doctrina „rațiunii statului” o
mișcare spre conceptul abstract a statului. Principala dificultate a fost în transformarea interesului
privat și personal al prințului și a suitei sale în interesul unei entități externe și obiective prințului
și deci abstractă. Această dificultate a fost depășită de invenția a ceea ce noi numim acum stat
modern. În concluzie, dacă entitatea particulară cunoscută ca și „stat modern” s-a dezvoltat prin
conjunctura celor trei aspecte spre unitate ale „mai multor minți” anume legitimitatea, disciplina
și instituțiile, atunci originile italiene sunt veridice. Aceste trei ingrediente au cunoscut o
dezvoltare simultană doar în umanismul italian, deși în forme prea înguste și ciudate chiar și
despotice, pentru a se dezvolta la capacitate maximă.392
A fost nevoie de câteva secole pentru ca această mixtură de ingrediente să atingă
consistența adecvată și pentru ca formula finală a statului să fie realizată. Statul modern, se poate
spune, că a apărut în Italia medievală, cel puțin din punctul de vedere al elementelor primare
componente și a ceea ce formează nucleul modernității sale; omul cetățean, sau mai bine spus
oamenii-cetățeni, acele „mai multe minți” despre care am vorbit. Istoria vicariatului, în special cel
papal (din moment ce vicariatul imperial își pierde importanța o dată cu declinul imperiului), aduce
o lumină puternică asupra emergenței statului modern. A apărut ca un remediu pentru controlul
388
H. de Vries, Essai sur la terminologie constitutionnelle chez Machiaveli (Il Principe), p. 11-14. Vezi și M. de Vries,
The Spirit of Despotism: Understanding the Tyrant Within Human Relations, p. 195-220.
389
A se vedea Gregg Daniel Miller, Mimesis and Reason: Habermas's Political Philosophy, Editura SUNY Press,
2011 și Thomas McCarthy, The Critical Theory of Jürgen Habermas, Editura MIT Press, 1978.
390
A se vedea N. Luhmann, A Sociological Theory of Law, Law as a Social System, Editura Oxford University Press,
2003.
391
A se vedea George Ritzer, Contemporary Sociological Theory and Its Classical Roots: The Basics, Editura
McGraw-Hill, Boston, 2007.
392
Gianfracon Miglio, Genesi e transformazioni del termine-concetto „Stato”, în Stato è senso dello stato oggi in
Italia, Milan, 1981, p. 30-31 și p. 32-35. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
113
despotic al signorului și astfel ca un prim răspuns la dorința de legitimitate a cetățenilor comunali,
a dispărut în același mod, conducând unde a fost posibil spre forme mai sigure și pașnice de
organizare a puterii, precum cazul papal, prin manifestarea „Statelor Papale”.
II.3.2. Statutul persoanelor. Renovatio hominis
În ceea ce privește statutul persoanelor, primii pași ai transformării autonomiei în

suveranitate au fost reprezentați de o mentalitate, o direcție a gândului, o orientare psihologică.393
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cosmologia creștină nu mai are forța
și impulsul de până atunci. Ca o instituție universală papalitatea a fost de asemenea grav afectată
de cererea în continuă creștere a politicii occidentului duse cu un țel bine definit de regatele din
Vest. Această mișcare trebuie văzută în contrast cu mișcarea intelectuală din secolul al XIII-lea ce
se caracterizează prin anxietate, neliniște și incertitudine în ideologii și domenii până atunci ferm
definite. Punctul cheie în această problemă a fost credința și imaginea Bisericii ca un corp
universal, ce transgresează etnia, limba sau diferențele regionale, amalgamându-le într-un tot
unitar si coerent. Tocmai această cosmologie a universalității a fost profund afectată de noile
practici și teorii. La sfârșitul secolului se poate vorbi de o eclipsă a viziunii universaliste. Nu doar
filoanele tradiționale ale materialului social, a fundamentului mentalității contemporane, dar și
emergența instituțiilor de guvernământ par să susțină declinul punctului de vedere universalist. De
asemenea tot acum încep să se cristalizeze sentimentele de naționalitate și sunt folosite ca și
instrumente politice spre finele secolului. Aceasta este o trăsătură definitorie a Europei
Occidentale. Sentimentele susținute de emergența limbilor vernaculare și utilizarea lor în poezii,
proză, documente legale au subminat limba universală, latina, erodând rolul acesteia, astfel
slăbindu-i poziția monopolistă în toate domeniile de cercetare. Diferențele lingvistice au început
să acționeze ca și forțe de identificare națională. Cât timp acest „naționalism” a rămas în spațiile
universitare și în conventurile ecleziastice a fost inofensiv, dar după ce a început sa fie disipat la
nivelul maselor și mai ales în jurisprudență a început să se transforme într-un element distructiv.
Un drum foarte distructiv a fost ales de unele minți ce au încercat să folosească acest nou tip de
naționalism prin anumite litterateurs ce în loc să inhibe forța dezagregatoare a naționalismului, au
Vezi Mihai Safta, Homo, civis et fidelis: concepte și paradigme teoretice ale secolului dantesc, p. 23-34, în Minerva
393
IV. Collectanea 1. Istorie, cultură, cunoaștere. Editor Ion Cârja (2015), 172 p. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
114
încercat să o concentreze pentru a milita în favoarea vechii ordini universale, reprezentate acum
de cele trei mari puteri conducătoare franceze, germane și italiene.394
Pe de altă parte, principiul naționalității a fost propagat și promovat de scriitori precum
Pierre Dubois, în primii ani ai secolului al XIV-lea. Un acolit al lui Thomas Aquino și Siger de
Brabant, a adoptat în lucrarea „De recuperatione sanctae terrae” un veritabil ton șovinist francez
și o pledoarie elocventă a unei suveranități naționale respingând orice formă de universalism.395
Conceptul de suveranitate teritorială a fost exprimat prin ideea conform căreia: rex in regno
suo est imperator.396 Esența acestui concept constă în transferul funcției conducătorului imperiului
roman târziu în sfera regalității medievale târzii. Regele, este considerat îndreptățit cu aceleași
drepturi în teritoriul său precum împăratul, inclusiv funcția ecleziastică. Punctul cheie era acela că
împăratul roman era sursa dreptului și implicit și a dreptului public. El a „moștenit” anterioara
poziție constituțională a împăratului ca și pontifex maximus.397
Ius in sacris398 era aplicabil chestiunilor ecleziastice organizatorice, administrative,
disciplinare și convocarea consiliilor generale.399 Dar, cum împăratul roman era considerat ca și
apogeul suveranității, aplicarea acestei idei la nivel regional, în conjunctură cu deja dezvoltatul
sentiment național, constituia în mod evident un pericol imens la simpla idee a unei entități
universale, încorporată în conceptul Bisericii universale. Acest adagiu abia citat a fost doar un
simptom al gradului ridicat al crizei religioase deja asumate. A zguduit asumpțiile creștine de până
atunci asupra cosmologiei Christianitas-ului, anume tema dominantă a întregului sau principiul
indivizibilității, conform căruia Christianitas acapara omul în întregime. Aceasta exclude
atomizarea „Ganzheit” in categorii diferite, precum religie, morală, politică etc. Absorbția
axiomelor aristotelice a fost de un pericol imediat pentru această ideologie cu tema ei concomitentă
de unipolaritate, conform căruia toate acțiunile erau direcționate spre un singur telos, mânuirea.
Această unipolaritate a ajuns să fie înlocuită cu bipolaritatea. Aut-aut a cedat locul unui et-et.400
394
Această schema a fost propusă de canonistul Alexander of Roes din Cologne, în Memoriale, ed H. Grundmann. H.
Heimpel, Weimar 1949, cu o ediție critic ulterioară în „Staatsschriften des spateren Mittelalters”, Stuttgart 1958.
395
Walter Ullmann, Scholarship and politics in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, Londra, 1978, p. 102.
396
Ibidem.
397
Ibidem.
398
Ius publicum in sacris, in sacerdotibus, in magistratibus consistit. Ibidem.
399
Ibidem.
400
2017.04.06 15:33
115
Fundamentul acestui aspect unipolar al lumii Hristocentrice era renașterea realizată prin
botez.401 Aceasta era concepută ca o „regeneratio” sau o „renovatio” și era efectul schimbării lui
homo animalis într-o nova creatura, după terminologia Paulină.402 Acestei trăsături cardinale ale
cosmologiei medievale îi este dată foarte puțină atenție. Această renaștere se bazează pe principiul
că transformarea fundamentală a omului prin botez, prin apele care teoretic spală, duc cu ele
naturalețea, caracterul natural a ființei umane. Tocmai această naturalețe până acum a direcționat
drumul omului, în concordanță cu instinctele sale pur naturale și raționamentul pierdut și înlocuit
cu un nou set de norme morale. Omul dobândește astfel o novitas vitae403, bazată de acum nu pe
instincte naturale ci pe legile societății în care a intrat per lavacrum regenerationis et renovationis,
societate fondată divin, Biserica.404 Prin botez, omul devine un homo renatus, un homo novus,
concret un fidelis.405 Prin urmare, el trebuie să îndeplinească normele stabilite de corporația în care
era acuma încorporat și prin care putea realiza scopul său, salvarea. Unipolaritatea era o premisă
și o tema irefutabilă, penetra toate sferele publice, private și viața socială. Cu ea mergea mână în
mână punctul de vedere conform căruia la nivel mundan biserica era singurul corp public autonom
cuprins din laicat și cler.
Noile doctrine ale secolului al XIII-lea aveau la bază reintroducerea conceptului de natură
ca instrument operațional. Astfel omul „natural” a ajuns din nou in centrul atenției. A fost o
renovație, o resuscitare a omului natural. Efectul acestei renașteri a fost eliberarea naturalității
umane, astfel încât să își poată exercita propria judecată într-o metodă autonomă. O breșă
fundamentală în sistemul unipolar, pe lângă telosul supranatural al omului, era acum perceput și
un sfârșit perfect legitim și natural. După ordinea naturală a lucrurilor, umanitatea omului devine
determinativă, iar în ordinea supranaturală domină grația divină. Pe plan politic, avem emergența
cetățeanului ca o ființă autonomă ce înlocuiește subditus, iar în sfera etică lui „renovatio hominis”
îi corespunde „revonatio civis” din cea politică. Ambii noi termeni de homo și civis se află
conceptual distanțați de fidelis. Astfel, noi perspective și concepții își croiesc acum calea. Imaginea
noii gândiri a secolului al XIII-lea a constituit primele note din simfonia umanistă, umanismul
401
Ibidem.
402
Ibidem.
403
Ibidem.
404
Ibidem.
405
2017.04.06 15:33
116
înțeles corect nu e în principal o mișcare culturală, educațională sau o mișcare idealistă, ci una
apărută din renovatio hominis, din reinstaurarea omului natural în poziția sa autonomă.406
Pe scurt, aceasta este sinteza Tomistă și tocmai fiind așa familiarizat cu ea, Dante a realizat
care sunt produsele nedorite ale acestei noi gândiri. Printre acestea, era noul concept de
suveranitate bazată pe principiul naționalității. Experiența dovedește exilul ca fiind o bună formă
de a stimula conștiința politică, dar și de a stimula o gândire creativă la un nivel fără grad de
comparație. În aceste condiții, Dante privește critic și rațional, dar și parțial istoric cauzele ce
declanșează o criză, caracterizată de descompunerea și dezagregarea a ceva ce până atunci era mai
mult sau mai puțin un întreg, un tot. Două puncte din filosofia lui Dante sunt elocvente pentru
discursul de până acum. Primul este faptul că el extinde conceptul de cetățean individual și îl
colectivizează la cel mai înalt nivel posibil. Rezultatul este conceptul dantesc de humana civilitas.
Cel de-al doilea este că utilizează noțiunea de Imperiu Roman, ca pe un instrument operațional
prin care pacea universală și justiția sunt realizate. Baza ideologiei sale este conceptul teologic de
renovatio hominis.407 Conceptul de „humana civilitas” a lui Dante a fost chintesența filosofiei sale
politice, cuprinsă în dezvoltarea anterioară teologică. Acesta determina universalitatea omenirii, o
idee pană atunci monopolizată de Biserica Romană. Conceptul lui Dante transfera Biserica în sfera
supra-naturală. Prin această de-mundenizare, Dante a început un proces ce poate fi văzut ca o
purificare a bisericii, în altă perspectivă o renaștere, sau chiar indiciile viitoarei Reforme. Humana
civilitas a sa cuprindea nu doar creștini ci și evrei, păgâni, eretici, infideli, într-un cuvânt toată
umanitatea. Doar din acest punct de vedere lucrarea sa este un document de primă mână ce
evidențiază fazele critice din evoluția intelectuală și religioasă a Europei Medievale, dimensiunile
căreia nu sunt nici măcar azi realizate.408
Urmărind această temă, a bipolarității, era evident ca Dante să respingă afirmațiile
ecleziastice și teologice a papalității ce considerau axiomatică inseparabilitatea vieții creștinului în
această lume și în următoarea, prima fiind un fel de stagiu pregătitor pentru ce va urma. Ceea ce
era până acum un totum ajunge sa fie văzut ca două entități, fiecare cu propriul telos și funcții,
caracterizat de operațiunile principiului divizării muncii. Astfel punctul de vedere totalitar s-a
evaporat și cu el și pretențiile jurisdicționale papale.409
406
Idem, The Individual and Society in the Middle Ages, Editura Groniek, Cambridge, 1968, p. 103-109.
407
Ibidem, p. 103-109.
408
Ibidem.
409
2017.04.06 15:33
117
The papal law was nothing but the transformation of pure (theological) doctrine into an
enforceable rule of action.410 Considerând astfel geneza dreptului canonic și obiectivele sale,
scopul său medieval era de a stabili norma recte vivendi, care prin misiunea corporației creștine
avea să fie îndeplinită. Pe lângă dreptul canonic existau și sisteme legislative precum dreptul
roman, considerate auxiliare și valide atât timp cât nu contraziceau o normă de drept canonic. După
cum enunța Dante: „Omul avea nevoie de directive duble în concordanță cu misiunea sa dublă”411.
Principiul bipolarității nu putea fi mai bine exprimat, pentru că era o beatitudo huius vitae și de
asemenea o vitae aeternae.412 Pe scurt, exista un duplex ordo in rebus.413 Monarhul lui Dante, nu
era un conducător după normele canonice, sau un guvernator ce eliberează legi și decrete și nici
un rege încoronat și uns. Monarhia, pentru el, reprezenta pura și abstracta idee a „conducerii”
(rulership, concept ce se afirmă și în spațiul englez). Fiind o emanație divină, monarhia este
reprezentată de un conducător plasat în afara și deasupra lumii ordinare și care funcționează ca și
garant al libertății și al păcii prin exercitarea justiției. Acest conducător dantesque nu aparține unei
națiuni, ci tuturor și era o autoritate fără apel, pusă deasupra omenirii și deasupra orașelor,
regatelor, statelor naționale, etc. „Jurisdicția sa e limitată doar de ocean”414 și el este „cel mai pur
subiect al justiției intre muritori”415. Acest monarh nu este nimic altceva decât ideea de drept și
justiție personificate.416 El era curator orbis (evident o aluzie la pretenția papei ca și speculator
omnium, curator orbis Qui dicitur romanus princeps).417
Teza lui Dante asupra imperiului, în prima parte, reprezenta o tipologie a conducerii, încă
un concept modelat după prototipuri ecleziastice: Alleinherrschaft des Rechts, Rulling Alone and
418
Legitimation by Law sau Le droit et la légitimation de la monarchie. În a doua parte a tezei,
privește societatea ce avea să fie guvernată. Pentru că societatea și guvernarea au fost și sunt
410
Ibidem.
411
Ibidem.
412
Acestei bipolarități îi corespund două locații diferite de origine a puterii. În ordinea naturală a societății tema
ascendentă de guvernământ era operativă: toată puterea se afla în oameni, de unde aceasta ascende. În societatea supra-
naturală, anume Biserica, puterea originală era în ființa supremă de unde descende.
413
Conceptul de duplex ordo in rebus (Est autem considerandus duplex ordo in rebus), este explicat în lucrarea lui
John H. Wright, The Order of the Universe in the Theology of St. Thomas Aquinas, în Analecta Gregoriana (Pontificia
Universitas Gregoriana), Series Facultatis Theologiae, Sectio B, Roma, 1957, p. 30.
414
1966, p. 108.
415
Ibidem.
416
Conceptul de lex animata este pentru Dante directiva vieții.
417
Ibidem, p. 109.
418
2017.04.06 15:33
118
complementare, folosește terminologie contemporană pentru a ilustra sensul de humana
civilitas.419 Punctul esențial este din nou faptul că o nomenclatură tradițională a servit lui Dante
pentru a exprima noua viziune: conceptul de imperiu roman era la fel de mult conceptualizat
precum monarhul universal. Dante nu ar fi fost un adept al lui Thomas Aquino420, dacă ar fi omis
folosirea argumentului teleologic în forma sa specifică a principiului priorității. Din moment ce
statul este anterior individului și astfel întregul precedent părții, Dante a conceput statul universal
în forma romană pe premisa aceasta aristotelică-tomistă. Altfel spus, națiunile, regatele, entitățile
regionale au fost pentru el emanațiile imperiului universal, prezentat anterior prin anticul imperiu
roman, dar acum înțeles într-un context global.
Pentru Dante, roman însemna pe scurt un cetățean-membru al unei lumi-stat conceptual
înțeleasă care nu era compusă doar din creștini ci din tot genus humanum. Lucrarea lui Dante vine
ca răspuns la Unam sanctam421 a lui Bonifaciu al VIII-lea, ambele cu scopul principal de a rezolva
criza religioasă emergentă, de a unifica fragmentările și dezagregările apărute, eliminând
particularismul, în ceea ce era până atunci un întreg.422 Ce le separa însă, erau mijloacele de
realizare a acestui telos. Mijloacele diferă fundamental și cele două pot fi văzute ca răspunsul a
două mentalități diferite. Unam sanctam realiza drumurile interioare pe care această nouă teza le
putea urma în cadrul tradițional până atunci indubitabil, caracter ecleziastic al societății și a
guvernământului. Pentru a controla acest val, papa Bonifaciu al VIII-lea a emis această bulă,
construită după teme antice și tradiționale cu intenția de a prezenta câteva îndreptare axiomatice
esențiale, dacă această criză ce apasă Christianitas nu este învinsă. Din nou se pune accent pe
renașterea prin botez, tema fiind vechiul universalism ecleziastic ce transcende toate
particularitățile lingvistice, etnice sau regionale. În această schemă universalistă nu era loc pentru
o suveranitate teritorială, dar nici pentru acele noi concepte responsabile de decompoziția și
atomizarea crizei contemporane religioase.423
419
Ibidem, p. 134.
420
O interpretare interesantă în acest sens este oferită în lucrarea lui James F. Keenan, Goodness and Rightness in
Thomas Aquinas's Summa Theologiae, Editura Georgetown University Press, Washington, 1992, passim.
421
Filippo Scolari, Alighieri Dante, Due documenti di autorità Pontificia, necessarii al retto studio della Divina
Commedia, Edited with an Introduction and an Italian Translation by Filippo Scolari, Dottore in Legge, Editura
Tipografia Monaldi, Venezia, 1865, p. 40
422
O bună lucrare de sinteză este John L. Beatty, Oliver A. Johnson, Heritage of Western Civilization, Editura
Prentice-Hall, 1982.
423
2017.04.06 15:33
119
Aceste noi concepte erau statul, cetățeanul și politicile ce aveau ca rezultat biserici inspirate
de naționalism. Textele ce au urmat impulsului dat de Unam sanctam nu au oferit spațiul și nu au
furnizat nici o acomodare pentru cetățean, stat și politică, fie ca o știință, fie ca o activitate publică
a cetățeanului. Dante, pe de altă parte, deși urmărind același scop de a controla criza, a lucrat
aproape exclusiv cu noile concepte în construcția filosofiei sale, anume humana civilitas, ce
cuprindea cetățeanul și marea sa preocupare publică: politizare (termen ce va fi folosit ulterior și
de Marsilius din Padua în Defensor Pacis). În această activitate civică de politizare, care în cele
din urmă înseamnă guvernământ, constă esența cetățeanului. Subiectul are datoria de a asculta
legea dată de autoritatea superioară, iar în conformitate cu tema descendentă de guvernământ, nu
poate să combată, să discute sau să politizeze, în sensul aristotelian sau dantesc. După P.G. Ricci:
il verbo politizare indice sempre il governo secondo il rispetto delle leggi a vantaggio del bene
comune.424
Este foarte rar ca în mai puțin de o decadă să apară două tratate ce urmăresc același scop,
din puncte de vedere complet diferite. Criza intelectuală a începutului de secol XIV a primit
răspunsuri prin tratatele lui Bonifaciu și ale lui Dante. Primul, reprezenta tradiția prin care doar
salvarea prin credință conta, al doilea, postula consensul bazat pe libera alegere, unde urmărirea
eternei beatitudini nu era afectată ci facilitată. După cum concluzionează exegetul Walter Ullmann:
viziunea unipolară a lui Bonifaciu privea înapoi, unde cea bipolară a lui Dante privea înainte.425
Astfel, noi perspective și concepții se materializează în mentalitatea secolului al XIII-lea,
iar în spațiul transilvan se concretizează începând cu mijlocul secolului al XIII-lea.
424
Richard Kay, Pier Giorgio Ricci, John A. Scott, Dante’s Monarchia, în „Speculum”, Vol. 76, Nr. 2, apr. 2001, p.
427-430.
425
2017.04.06 15:33
120
II.3.3. Teoria contractuală și studii de caz din Transilvania
Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Dreptatea este voința
constantă și statornică de a da fiecăruia ce i se cuvine.426 Renașterea studiilor de drept roman a
exercitat o influență profundă și asupra dreptului aplicat. Începând cu secolul al XIV-lea, în toată
Franța, dreptul obligațiilor era guvernat exclusiv de principiile legilor romane. Asupra acestei
materii, dreptul cutumiar avea înainte un sistem propriu și original, dar, din secolul al XIII-lea,
dreptul roman l-a eliminat treptat, substituindu-i-se. În materie contractuală, cutumele generale,
redactate oficial, nu conțineau de altfel decât foarte puține prevederi. Sub influența dreptului
canonic, a fost introdus principiul moral în contracte. A fost dezvoltată teoria leziunii și s-a
considerat că buna credință și respectul cuvântului dat sunt suficiente pentru a se încheia contracte
valabile. De aici și adagiul, făcut celebru de Loisel: on lie les boeufs par les cornes et les hommes
par les paroles.427
Concepția voințelor congruente, ca esență a contractului, a prezentat o mare importanță în
drepturile de factură romano-germanică. A fost proclamat principiul libertății contractuale,
conform căruia, subiecții de drept pot încheia contracte în mod liber. Fundamentul acestui
principiu este teoria autonomiei de voință, prin care se afirmă că voința părților contractante
creează, numai prin ea însăși, contractul și efectele sale. Această teorie a fost formulată de
comentatorii codului civil francez în secolul al XIX-lea, pe baza ideilor filozofice formulate de J.J
Rousseau sau Immanuel Kant.428
Gaius, în deschiderea comentariului său despre obligații, statuează că toate obligațiile
izvorăsc, fie din contracte, fie din delicte, după care ne face cunoscută clasificarea obligațiilor
născute din contract în obligații re, verbis, litteris și consensus: Nunc transeamus ad obligationes,
quarum summa divisio in duas species diducitur: omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur
vel ex delicto. Et prius videamus de his, quae ex contractu nascuntur. Harum autem quattuor
genera sunt: aut enim re contrahitur obligatio aut verbis aut litteris aut consensu. Este de remarcat
faptul că Gaius nu își întemeiază critica pe lipsa consimțământului dintre părți ci pe intenția lui
solvens care este de a stinge (distrahere) și nu de a da naștere (contrahere) unei obligații. Sed haec
426
Vladimir Hanga, Mircea Bob, Instituțiile lui Iustinian, Iustiniani Institutiones, Editura Universul Juridic, București,
2009, p. 29.
427
Mihnea-Dan Radu, Dreptul roman al obligațiilor, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, p. 212.
428
2017.04.06 15:33
121
species obligationis non videtur ex contractu consistere, quia is, qui solvendi animo dat, magis
distrahere vult negotium quam contrahere.429
Fondatorul școlii Proculiene, Labeo, recunoscând mai multe acte licite ca izvoare de
obligații, rezerva denumirea de contractum convențiilor sinalagmatice perfecte. Se pare că aceasta
era opinia proculienilor, în timp ce sabinienii acordau cuvântului un înțeles mult mai larg,
incluzând toate operațiunile juridice generatoare de obligații, chiar dacă voința părților nu s-a
îndreptat în acest sens.430 Textul atribuit lui Labeo s-a păstrat prin intermediul lui Ulpian în Digeste
și datează de la începutul secolului I după Hristos. Labeo libro primo praetoris urbani definit,
quod quaedam „agantur”, quaedam „gerantur”, quaedam „contrahantur”: et actum quidem
generale verbum esse, sive verbis sive re quid agatur, ut in stipulatione vel numeratione:
contractum autem ultro citroque obligationem, quod graeci synallagma vocant, veluti emptionem
venditionem, locationem conductionem, societatem: gestum rem significare sine verbis factam.
Cuvântul contractum înseamnă obligații reciproce, pe care grecii le numesc synallagma, precum
vânzarea cumpărarea, locațiunea, societatea. Gestum rem înseamnă a săvârși un fapt fără a folosi
vorbe.431
Contractele consensuale reprezintă tranzacții bilaterale (cu excepția mandatului), ce au la
bază un simplu acord de voință. „Stadiul evoluat pe care tehnica de elaborare a obligațiilor l-a atins
în cazul contractelor consensuale, se exprimă și în aceea că ele sunt prin excelență convenții
generatoare de obligații și nu presupun, în momentul formării, efectuarea vreunui act material.”432
Toate operațiunile materiale sunt generate de convenția părților și se fac în executarea obligațiilor
create din convenția respectivă. „Ca și contractele reale, contractele consensuale sunt de bună-
credință, sancționate prin acțiuni corespunzătoare”.433 Ele sunt: emptio-venditio, locatio-
conductio, societas și mandatum.
În dreptul post clasic a fost sancționat și cel de al cincilea contract consensual, emfiteoza
sau contractul emfiteotic. Emfiteoza este contractul prin care o parte se obligă să procure celeilalte
părți (emfiteot) un fond de pământ pentru a-l cultiva și a-i culege fructele pe timp nedeterminat, în
schimbul unei sume de bani anuală care se numește canon. Natura juridică a emfiteozei a fost
429
Mihnea-Dan Radu, op. cit., p. 87-88.
430
Ibidem.
431
Ibidem.
432
Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 287.
433
2017.04.06 15:33
122
multă vreme controversată. Unii jurisconsulți au văzut în emfiteoză o vânzare, iar alții o locațiune.
Împăratul Zenon i-a conferit regimul juridic de contract consensual distinct.434
Iustinian, prin împărțirea sa cvadripartită a izvoarelor obligaționale, a consacrat definitiv
conceptul de contract ca acord de voință generator de obligații. Trebuie remarcat însă faptul că, în
dreptul roman, contractul putea servi doar la crearea unor raporturi obligaționale, nu și la
transferarea sau constituirea de drepturi reale, precum în dreptul actual.435 „Nu întâmplător, în
dreptul post clasic, cuvântul contractus are înțelesul de convenție destinată să creeze
obligațiuni”.436
Consensu fiunt obligationes in emptionibus venditionibus, locationibus conductionibus,
societatibus, mandatis.437
Considerat unul dintre cele mai importante, dacă nu chiar cel mai important contract 438,
Emptio-Venditio reprezintă practic o vânzare pentru un preț, numele dublu exprimând faptul că era
bilateral, dar îndatoririle celor două părți erau diferite. Item in his contractibus alter alteri
obligatur in id quod alterum alteri ex bono et aequo praestatare oportet, cum alioquin in verborum
obligationibus alius stipuletur, alius promittat. De asemenea, în aceste contracte, părțile se obligă
între ele la tot ceea ce cere echitatea și buna-credință, având în vedere că o parte stipulează și
cealaltă promite439. Singurul contract cu aceleași caracteristici era Locatio Conductio.
Contractul consensual de vânzare, deși a apărut abia spre sfârșitul perioadei republicane,
în dreptul roman clasic cunoaște formele de vânzare prin mancipațiune și vânzarea prin
stipulațiuni. Cea din urmă, vânzarea prin stipulațiuni funcționa prin generarea a două prestațiuni
(predarea lucrului și plata prețului) generatoare la rândul lor de două stipulațiuni: prima stipulație
genera obligația de a preda prețul, iar cea de a doua, obligația de a preda lucrul. Presupunerea că
vânzarea consensuală a fost precedată de vânzarea prin stipulațiuni este confirmată și de
fizionomia termenului prin care romanii au desemnat vânzarea consensuală: emptio venditio.
Această dublă denumire se explică numai prin faptul că înaintea apariției contractului consensual,
vânzarea s-a făcut prin două stipulațiuni, reunite în vederea realizării unui singur scop.440
434
Emil Molcuț, op. cit., p. 288.
435
Mihnea-Dan Radu, op. cit., p. 87-88.
436
437
Vladimir Hanga, Mircea Bob, op. cit., p. 304.
438
W.W. Buckland, A text-book of Roman Law from Augustus to Iustinian, Editura Cambridge University Press, 1921,
p. 478.
439
Vladimir Hanga, Mircea Bob, op. cit., p. 304-305.
440
Emil Molcuț, op. cit., p. 289. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
123
Elementele esențiale ale contractului de Emptio Venditio erau consimțământul, obiectul
vândut și prețul. În materia vânzării consimțământul reprezintă acordul (contrahere) dintre voința
celui ce intenționează să vândă și a celui ce intenționează să cumpere. În dreptul lui Iustinian, dacă
părțile s-au înțeles să redacteze un înscris (venditio cum scriptura), contractul se formează în
momentul redactării acelui înscris și nu în momentul realizării acordului de voință. Până la
întocmirea actului scris, oricare dintre părți avea dreptul să renunțe la promisiunea făcută. 441 Ideo
autem istis modis consensu dicitur obligatio contrahi, quia neque scriptura neque praesentia
omnimodo opus est, ac ne dari quidquam necesse est, ut substantiam capiat obligatio, sed sufficit
eos qui negotium gerunt consentire. Se spune că o obligație se naște prin consens în cazurile sus-
menționate, deoarece pentru valabilitatea ei nu se cere nici un înscris și nici prezența părților și
nici nu este nevoie să se facă o prestație pentru ca obligația să existe, fiind suficient ca cei care
tratează să consimtă.442
Obiectul vândut sau res, merx: În ceea ce privește obiectul vândut, principiile de căpătâi
erau că nu poate exista o vânzare fără un obiect vândut și orice poate fi vândut atâta timp cât nu
intră în patrimonium (vânzarea lucrurilor inalienabile). Mai mult, trebuie să reprezinte ceva pentru
care cumpărătorul să prezinte interes.443 W.W. Buckland exemplifica astfel: un res incorporalis
poate fi vândut, de exemplu un uzufruct, dar nu și usus ce este inalienabil și nu poate deveni
alienabil.444 Importantă pentru cercetarea noastră este ideea conform căreia vânzătorul putea
transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile, după cum putea transmite drepturi
de creanță, drepturi reale, exercițiul dreptului de uzufruct, dreptul de emfiteoză sau chiar drepturi
cu caracter universal.445
Prețul (pretium): pretium autem constitui oportet: nam nulla emptio sine pretio esse potest.
Sed et certum pretium esse debet.446 Acesta trebuie să fie în bani (in pecunia numerata), trebuie să
fie fix și real (verum). Trebuie să fie în bani, altfel ar fi imposibil de a distinge cumpărătorul de
441
Ibidem, p. 291.
442
Vladimir Hanga, Mircea Bob, Instituțiile lui Iustinian, p. 305.
443
W.W. Buckland, op. cit., p. 498.
444
Explicația completă este următoarea: A res incorporalis might be sold, e.g. a usufruct or usus to be created in
favour of the buyer. The enjoyment of an existing usufruct might be sold but not of usus, which was inalienable and
could not become alienable: the buyer was presumed to know the law. So, a right of way to be created might be sold,
and A might sell to B a right of way over C`s land, if B had adjoining land, though it might be difficult to carry it out.
Ibidem, p. 482.
445
446
Vladimir Hanga, Mircea Bob, op. cit., p. 307. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
124
vânzător, iar îndatoririle lor nu ar fi diferite.447 Trebuie să fie certum, adică fix, prețul este
determinat atunci când se fixează din momentul încheierii contractului și este determinabil atunci
când se indică anumite mijloace pentru fixarea lui. De asemenea, trebuie să fie echitabil (iustum),
iar, dacă în epoca dreptului clasic romanii nu au cunoscut ideea de leziune, în epoca lui Iustinian
vânzătorul putea să ceară anularea vânzării cu restituirea celor două prestațiuni, dacă prețul nu
reprezenta jumătate din valoarea lucrului (laesio enormis). Cumpărătorul avea totuși posibilitatea
de a plăti în plus o sumă de bani, până la acoperirea diferenței, dacă dorea să păstreze lucrul.448
Vânzarea era un contract bonae fidei în care ambele părți erau beneficiare. Obligația de a garanta
protecția împotriva evicțiunii are o lungă istorie în dreptul roman.449
În spațiul transilvan, din secolele XIII-XIV, am optat să prezentăm o serie de cazuri ce
utilizează terminologia analizată mai sus, pentru a sublinia substratul de drept roman din limbajul
documentelor medievale emise.
În primul caz prezentat, doi nobili din comitatul Ungu vând comitelui de acolo o servitoare
a lor, numită Fata, cu prețul de șase mărci.450 Vânzarea-cumpărarea are loc în anul 1290, este o
vânzare de persoane, iar posesorii sunt doi nobili din comitatul Ungh.451 Martorii acestui contract
și poate și cei ce l-au redactat sunt reprezentați de cler, praepositus Benedictus și Conventul de
Lelesz.452 Nobilii, Hemereicus și Nycholaus, sunt posesorii inițiali ai ancilei denumită Fata, pe
care o vând pentru suma de șase mărci (pro sex marcis).453 Interesantă este expresia de perpetuo
possedendam454 ce apare în text, precum si natura ereditară a posesiunii ancilei. Nu cunoaștem, în
447
Buckland dezvoltă ideea următoare: The rule and the reason are given by Gaius as the Proculian view. The
Sabinians held that it might be sale though the price was not in money, and Gaius tells us that Caelius Sabinus urged
that if a thing was given, clearly as the price for a thing offered for sale, the difficulty would not arise. But Justinian
did not adopt this and it is clear that the Proculian view prevailed. But the Code adopts an enactment of A.D. 238,
which declares, on such facts, not that it was sale, but that there was an action „ad exemplum ex empto actionis.
W.W. Buckland, op. cit., p. 482.
448
Emil Molcuț, op. cit., p. 292-293.
449
W.W. Buckland, op. cit., p. 486-488.
450
N. Densușeanu, Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente Privitoare la Istoria Românilor (1199-1345), Editura
Academiei Române, București, 1887, p. 490.
451
Redăm integral textul: Nos Benedictus Praepositus, et Conuentus de Lelesz, significamus, quibus expedit,
praesentium per tenorem, quod constituti coram Hemereicus et Nycholaus, filii Ioannis de Comitatu de Vng, qui etiam
pro Petro fratre ipsorum respondentes, quamdam ancillam eorum Fata vocatam, quam in nostra praesentia
personaliter statuentes, haereditariam, Vt dicebant, vendiderunt Iacobo de Pank, Comiti videlicet de Ungh, pro sex
marcis perpetuo possidendam; quam pecuniam Iacobus supradictus eisdem persolui plenarie coram nobis. In cuius
rei testimonium litteras concessimus, nostri sigili munimine roboratas. Datum anno Domini Millesimo, Ducentesimo,
Nonagesimo. Ibidem.
452
Ibidem.
453
Ibidem.
454
2017.04.06 15:33
125
momentul redactării acestei lucrări, cercetări pertinente posesiunii de persoane în secolele XIII-
XIV în istoriografia românească, dar acest exemplul poate servi ca un interesant studiu de caz în
ceea ce privește raportul dintre abolirea sclaviei și principiul conform căruia un creștin nu poate
deține în sclavie alt creștin (aici din nou este necesară o definiție clară între servitute și sclavia în
accepțiunea dreptului roman clasic).
În cel de-al doilea caz studiat455, Toma, fiul lui Petru, vinde comitelui Daniel moșia Cutu
din Transilvania cu 20 de mărci.456 Emitentul documentului este capitlul bisericii Arhanghelul
Mihail din Transilvania, care după ce atestă limitele geografice ale moșiei, precum și caracterul ei
legitim, fiind vorba de o posesie ereditară, purcede la acțiunea de a irrevocabiliter vendidit moșia
comiților Daniel, fiul lui Chel de Kelnuk. Caracterul vânzării include și erezii (moștenitorii) și
succesorii prezenți sau viitori ai comitelui Daniel. Prețul stabilit este de douăzeci de mărci (vigenti
marci).457 Se stabilește astfel caracterul legitim al tranzacției și caracterul posesiunii, ac perceptis
jure perpetuo possidendam et habendam. Documentul, sau mai bine spus actul este apoi coroborat
cu sigiliul locului de adeverire (perpetuamque firmitatem, ad petitionem et instantiam predictorum
presentes concesimus literas munimine nostri sigilii roboratas).458
În cel de-al treilea caz, din anul 1295459, nobilul Nicolae, denumit vir magister în
document, fiul banului Micudu, din Transilvania vinde canonicului Clemente moșia sa Mocu de
lângă Mureșu din Transilvania. Această vânzare este interesantă nu doar pentru că moșia este
vândută unui canonic, pentru suma de treizeci de mărci (pro triginta marcis fini argenti), sau
pentru că se invocă din nou caracterul legitimității moșiei în cauză, iure perpetuo et irrevocabiliter
455
Ibidem, p. 516.
456
Redăm textul: Capitulum ecclesie b.Michaelis archangeli Transilvane,[...],quod Thomas filius Petri quondam de
Warda presentialiter corma nobis comparendo, quandam terram suam hereditariam, ut eodem referente percepimus
Kut nomunatam inter villam Riho, et villam Zekes existentem et adjacentem cum omnibus utilitatibus suis et
adjacentiis, sub eisdem antiquis metis signis seu terminis, quibus eam a progenitoribus suis habuit et possedit, dedit
tradidit, et irrevocabiliter vendidit comiti Danieli filio Chel de Kelnuk et per eum suis heredibus, heredumque suorum
successoribus pro viginti marci, ab eodem comite Daniele, ut idem Thomas dixit, per eundem plene habitis, ac
perceptis jure perpetuo possidendam, et habendam. In cuius rei testimonium, perpetuamque firmitatem, ad petitionem
et instantiam predictorum presentes concesimus literas munimine nostri sigilii roboratas[...]. Ibidem.
457
Ibidem.
458
Ibidem.
459
Textul integral este următorul: Capitulum ecclesie beati Mychaelis arhangeli Transsiluane,[...], Nobilis vir
magister Nicolaus, […], vendidit magistro Clementi concanonico nostro, et per eum suis cognatis, quibus idem
ordinabit pro triginta marcis fini argenti, plenary similiter coram nobis habitis, persolutis et receptis, per magistrum
Nicolau prenotatum, iure perpetuo et irrevocabiliter possidendam, et habendam. Obligans se idem magist Nicolaus,
vt dictum magistrum Clementem et suos cognatos in pacifica possessione dicte terre perpetualiter conseruaret, contra
patrem suum atque fratres, vicinos extraneos sev cognatos, in propriis expensis et laboribus quam terram ad
porcionem suam a patre suo et a fratribus suis dixit sibi deuenisse. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
126
possidendam, et habendam, ci pentru că este coroborat sau emis de un loc de adeverire, același din
documentul antecedent, loc de adeverire unde acționa canonicul căruia îi este vândută moșia.
Al patrulea caz este o vânzare-cumpărare, unde, sub permisiunea și benevolența magiștrilor
Nicolae, Demetru și Petru este vândută moșia pentru douăzeci și nouă de mărci. Interesant în acest
caz este nu doar invocarea permisiunii magiștrilor testatori ci și clauza ex bona voluntate invocată
pentru a consimți actul.460
Cazul al cincilea461 este important deoarece apare termenul de emptio în expresia […],
titulo acquisicionis et emcionis possedisset ut dicebant, […].
În cazul al șaselea, avem poate ceea ce am putea numi un document tipic pentru secolul al
XIV-lea, un document emis pe 27 septembrie 1375 de conventus monasterii beate Marie virginis
de Clusmonustra (Cluj-Mănăștur), prezintă un contract consensual având la bază consimțământul
părților, printr-o învoială chibzuită, între ei, un schimb de bună voie în ce privește părțile lor de
moșie: Per easdem partes nobis propositum extitit pariter et relatum ministerio vive vocis, quod
ipsi sicut prius in possessionariis portionibus ipsorum per deliberativam compositionem
permutationem fecissent voluntarie. Apoi implică următoarele obligații: de acum acele părți se
leagă și se prind cu tărie să păstreze neatins sus-arătatul schimb de moșii făcut între dânșii și ca
unul să-1 apere întotdeauna și pretutindeni fără păgubire pe celălalt:...nuncque assumpmentes
eedem partes firmiter se obligando, quod premissam possessionariam permutationem inter ipsos
factam inviolabiliter conservarent ac alter alterum pro possessionaria portione sua permutata tam
in iudicio quam extra iudicium contra1 quoslibet1 impetitores1 semper et ubique expediret absque
lesione... Documentul este în final coroborat de martorii locului de adeverire: „ceea ce pomenitele
părți s-au legat, de bună voie, în fața noastră s-o facă” (quod faciendum se diete partes sponte
obligarunt coram nobis voluntate)462.
460
Cazul 4: 1297. Banul Micudu vinde o moșie a sa, numită Iobu din Transilvania, lui Petru, lui Marcu și lui Stefanu
fiul lui Davidu. […], ex bona voluntate et permisione magistri Njcolai, Demetri et Petri, filiorum nostrorum vendimus
Petro Marco, et Stephano, filio Dauid, ac Sud filio petri,[…], pro triginta marcis minus vna, perpetuabiliter et pacifice
possidendam, partim in argento decime combustionis, partem vero in estimation condign, quam pecuniam ijdem viri
plenary nobis persoluerunt obligantes nos eisdem ab omnibus impedicionibus racione terre propriis laboribus et
expensis liberate et eosdem in ipsa possession conseruare, quare requirimus discrecionem,[...]. Ibidem, p. 528.
461
Este vorba de documentul din anul 1325. Comitele Chinezu din comitatul Poșonului se împacă cu comitele Matia
în privința moșii numită Niecu. Ibidem, p. 298.
462
2017.04.06 15:33
127
În ultimul caz463 ales, prin documentul emis la Alba Iulia la 1 mai 1343, de către Capitulum
ecclesie Transsiluane, aflăm importante date despre contractul de vânzare-cumpărare. Acesta
cuprinde toate cele trei elemente esențiale detaliate mai sus: consimțământul (eadem domine
moniales proposuerunt et viva voce sunt confesse), obiectul (terram seu possessionem Petelaka
vocatam, in comitatu de Clus existentem), prețul (pro triginta sex florenis).
Documentul ne spune: „Capitlul bisericii Transilvaniei, ad universorum noticiam harum
serie volumus pervenire, doresc să facă cunoscut faptul că doamna Elisabeta, stareța și călugărițele
din biserica Sfântului Spirit din Alba, pe de o parte, iar de cealaltă parte, Ioan, fiul lui Iwanka de
Iuş, vând un pământ sau o moșie numită Petea, aflătoare în comitatul de Cluj, cu toate folosințele
sale (usus + fructus) și cu cele ce țin de acea moșie, dăruită prin testament, de către înaintașii acelui
Ioan, fiul lui Iwanka, tocmai bisericii Sfântului Spirit și doamnelor ce stau în ea, iar de aceea
învoiala de cumpărare chiar a moșiei de mai sus trebuie să-1 privească pe el mai cu seamă, pentru
treizeci și șase de florini, ce vor fi schimbați pentru munca și zidirea acelei mănăstiri a bisericii,
florini, plătiți de-a întregul lor înaintea noastră.[...] ca semn al acestei vânzări de moșie, acele
doamne, călugărițe, dau înapoi înaintea noastră și trec în stăpânire lui Ioan, fiul lui Iwanka, toate
actele scrise, date lor cu privire la acea moșie sau pământ”.464
463
Textul documentului: Capitulum ecclesie Transsiluane, omnibus Christi fidelibus, tam presentibus, quam futuris,
presencium noticiam habituris, salutem in omnium salvatore. Ad universorum noticiam harum serie volumus
pervenire quod domina Elyzabeth, priorissa et sorores in ecclesia Sancti Spiritus de Alba commoranţes ab una et
Johannes, filius Jwanka de Ws, parte ex altera, personaliter coram nobis comparentes, eedem domine moniales
proposuerunt et viva voce sunt confesse quod ipse quandam terram seu possessionem Petelaka vocatam, in comitatu
de Clus existentem, per predecessores eiusdem Johannis, filii Jwanka, ipsi ecclesie Sancti Spiritus et dominabus in
eadem residentibus modo testamentario donatam, cum omnibus suis utilitatibus et pertinenciis ad ipsam possessionem
spectantibus, eidem Johanni, filio Jwanka, quem contractus empcionis ipsius possessionis premissa de causa magis
contingere deberet, pro triginta sex florenis, pro labore et fabrica claustri eiusdem ecclesie convertendis, plene ipsis
coram nobis persolutis, ex consensu et permissione venerabilis in Christo patris domini Demetrii, dei et apostolica
gracia episcopi Transsiluani, domini et prelaţi noştri, vendidisscnt et vendiderunt coram nobis, perpetuo
possidendam, tenendam et habendam, totum ius et dominium, quod in eadem possessione Petelaka hactenus
habuissent, in ipsum iohannem, filium Jwanka, et suos heredes per omnia transferentes et in signum ipsius
possessionarie vendicionis eedem domine universa litteralia seu instrumenta seu' eadem possessione, seu terra
confecta ipsi Johanni, filio Jwanka, restituerunt a assignarunt coram nobis. In cuius rei testimonium perpetuamque
fîrmitatem presentes ad instanciam et peticionem eiusdem Johannis ipsi concessimus litteras nostras privilegiales,
peodentis et autentici sigilii noştri munimine roboratas. Ibidem.
464
2017.04.06 15:33
128
CAPITOLUL III.
JUSTIȚIA REGELUI ȘI POSESIUNEA ÎN DECRETELE ȘI

COMPILAȚIILE DE LEGI DIN SECOLELE XIII-XIV
În cadrul acestui capitol, am analizat succint principalele corpusuri legislative ce au

influențat gândirea politică și juridică medievală, terminologia aferentă și cum apare conceptul de
proprietate (sub forma posesiunii) în aceste decrete, legi sau texte legislative. Problemele întâlnite
de juriștii medievali în discursul ce privește administrarea justiției sau ce înseamnă posesiunea465
sunt probleme ce nu primesc un răspuns clar, dar prin metoda dialecticii redescoperită în secolul
al XII-lea, Europa Medievală face primii pași spre constituționalismul modern.
III.1. Introducere
În anul 1748, Charles de Montesquieu466 a publicat un studiu științific de drept comparat,

iar la scurt timp, De l'esprit des lois a apărut printre cărțile interzise ale indexului papal. Rareori a
fost cazul în care un tratat de drept să fi provocat un astfel de răspuns ascuțit din partea autorităților
ecleziastice. Scopul lui Montesquieu era să disece și să pună legii origini, prezumții și
suflet. Lucrarea sa a reflectat cu certitudine spiritul Iluminismului, iar din acest motiv ar trebui să
pătrundă în toate instituțiile umane și prin pricepere, folosind rațiunea ar putea penetra
complexitatea unui sistem de gândire, astfel încât să dezvăluie structura curată și
rațională. Montesquieu credea că dreptul pozitiv ar trebui să fie echilibrat și delicat prin norme
465
Pentru o excelentă sinteză a evoluției posesiunii, în dreptul canonic și în dreptul secular, în secolul al XII-lea vezi
recentul articol al lui Dafydd Bened Walters, Spoliation and disseisin: Possession under threat and its protection
before and after 1215, în revista „Vergentis”, Vol.1, Decembrie 2015, p. 21-69.
466
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (1689-1755), cunoscut în istoriografie doar ca
Montesquieu, a studiat dreptul roman și a scris o carte despre căderea Imperiului Roman, o temă pe care Edward
Gibbon o imortaliza mai târziu, în secolul al XVIII-lea. Watson poartă fascinația Montesquieu pentru jurisprudența
romană în secolul XX, din motive bune. Contribuția romanilor la jurisprudență continuă să persiste în tradiția dreptului
civil european și semnificativ în dreptul comun anglo-american. Influența nu se limitează la Occident, colonialismul
european este transplantat, nu numai prin instituțiile economice, ci și prin cele politice ale Occidentului. Astăzi, nu
există aproape nici un sistem juridic pe fața pământului, care nu este îndatorat jurisprudenței romane. Vezi Kenneth
Pennington, The Spirit of Legal History reviewing The Spirit of Roman Law by Alan Watson, în „University of
Chicago Law Review”, Vol. 64, Iss. 3, Article 11, 1997. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
129
transcendentale, un sistem pe care el l-a numit legea naturală și că puterea și autoritatea instituțiilor
legislative și judiciare umane ar trebui să fie, de asemenea, chibzuite și echilibrate în administrarea
justiției. El a crezut că s-ar putea descoperi „spiritul” legii prin studierea général esprit a poporului,
climatul în care au trăit și obiceiurile, religia și instituțiile lor politice.467
Legea Evului Mediu, sub aspect canonic, a rămas un sistem juridic independent în
creștinătatea latină. Nevoia de canoniști a fost foarte mare, iar instanțele ecleziastice nu ar fi
funcționat fără ei. Chiar și conducătorii seculari, după cum am văzut în capitolele anterioare,
utilizau canoniștii la curțile lor pentru a soluționa diferite litigii. În consecință, dreptul canonic a
fost parte a curriculum-ului în fiecare școală reprezentantă a legislației europene. De asemenea,
canoniștii au studiat legea antică romană în forma în care a fost redescoperită în Bologna, în timpul
primilor ani ai secolelor al XII-lea și al XIII-lea.
Prin adaptarea și încorporarea părților din Corpus Iuris Civilis, dreptul roman a devenit o
componentă esențială a jurisprudenței canonice. Jurisprudența (în sensul ei de filosofie juridică)
creată de canoniști și „civiliști” (profesori de drept roman), care au comentat cu privire la textele
juridice canonice și romane standard (libri légales) a fost numită ius commune. A devenit legea
universală a Europei de la începuturile secolului al XII-lea până la sfârșitul secolului al XVII-lea,
iar în timpul domniei lui ius commune, cadrele didactice din școlile de drept din întreaga Europă
utilizau, nu numai acele standard libri légales, dar și aceeași limbă de predare, latina. Acest lucru
garantează că prin această lingua franca, accentul legii era universal și nu special. Structura
instituțională a școlilor de drept a avut efecte profunde asupra legii. Spre deosebire de astăzi,
școlile nu au fost izolate geografic, lingvistic și jurisdicțional una față de cealaltă. Cu toate că
școlile de drept din sudul Europei au fost mult mai importante și au jucat un rol mult mai mare
decât școlile din Nord, în secolele XII-XIII, juriștii din Nord au citit și au învățat după juriștii din
Sud. Juriștii din Sud, în special cei din Peninsula Iberică, sudul și centrul Franței, precum și din
Italia au produs o cantitate uluitoare de literatură, în mai multe genuri diferite. Rezultatul acestei
lucrări a fost dezvoltarea unei jurisprudențe europene comune, care a apărut în cursul secolului al
XIII-lea.468
467
Kenneth Pennington, The Spirit of Legal History reviewing The Spirit of Roman Law by Alan Watson,
în „University of Chicago Law Review”, Vol. 64, Iss. 3, Article 11, 1997.
Disponibil la: http://chicagounbound.uchicago.edu/uclrev/vol64/iss3/11
468
Kenneth Pennington, A Short History of Canon Law from Apostolic Times to 1917.
West After Gratian: The Age of the Decretists TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
130
III.2. Despre Liber Augustalis
Împăratul Frederick al II-lea (n. 1194 - d. 1250), este considerat pater et filius iustitie,
datorită lucrării sale fundamentale pentru istoria dreptului medieval intitulată Liber Augustalis, sau
colecția de constituții de la Melfi din anul 1231.469 Această colecție de legi a fost publicată de
Frederick al II-lea aparent în calitatea sa de împărat al romanilor, dar de fapt el a acționat ca rege
al Siciliei, exercitându-și dreptul de a acționa ca imperator in regno suo. Încă din primele rânduri
este abordată o discuție filosofică atât a originii dreptului imperial de a legifera, cât și a obligației
împăratului de a proteja și supraveghea dreptul pozitiv. Principalul argument în favoarea acestor
privilegii imperiale este justificat prin anticul drept al quiriților în baza principiului conform căruia:
qui enim nomen gerit inperii, gerere debet auctoritate quoque eiusdem quatuenda sunt eadem iura,
que sunt ab ea profecta. Altfel spus, după multe discuții și după ce au ascultat sfaturi înțelepte, ei
au ales (quiriții), să confere prin lex regia, principelui roman (Romanum Principem) atât dreptul
de a legisla precum și imperium-ul, în așa fel încât în aceeași persoană să se regăsească originea și
apărarea justiției (patrem et dominum in edendo iustitiam et editam conservando, sic et in
venerando iustitiam sit filius, et in ipsius copiam ministrando minister). Formula utilizată, de pater
et filius Iustitiae, are reverberații în literatura secolului al XIII-lea, unde împăratul este descris ca
un pater legis, iar Iustiția este descrisă ca o mater iuris, iar dreptul (ius) este considerat minister
vel filius Iustitiae. Caracterul inovativ este regăsit în proclamarea solemnă a celor două sfere, unde
se regăsește originea puterii împăratului, anume legală și teologică. Împăratul era considerat de
glosatorii epocii un exempli Dei patris et filii, uneori apelând la terminologia de drept roman și îl
descriu ca pater legis și lex animata.470
Juriștii medievali au observat devreme antinomia generată de maximele princeps legibus
solutus și princeps legibus aligatus. Ca urmare, prințul a fost interpretat simultan ca imago
aequitatis și servus aequitatis, iar soluția a fost oferită de modelul Lui Hristos, care deși era Regele
Regilor, se născuse sub sistemul de drept în care se regăsea. Cu alte cuvinte el a ales să respecte și
să se supună legii, non necessitate, sed voluntate, din proprie inițiativă. Aceasta este teoria
469
Vezi și studiul lui Ryan Magnus, Ius Commune Feudorum in the Thirteenth Century, în Federico 2. Legislatore
Nel Regno Di Sicilia Nell' Europa Del Duecento: Per Una Storia Comparata Delle Codificazioni Europee/a Cura Di
Andrea Romano: Atti Del Convegno Internazionale Di Studi Organizzato Dall' Università Degli Studi Di Messina,
Istituto Di Storia Del Diritto E Delle Istituzioni, Messina-Reggio Calabria 20-24 Gennaio 1995, (1997), p. 51-56.
470
Ernst H. Kantorowicz, The King`s Two Bodies, A Study in Medieval Political Theology, Editura Princeton
University Press, New Jersey, 1997, p. 97-99. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
131
împăciuitoare a maximelor de lex regia și lex digna. Frederick al II-lea afirma: sed quamquam
soluta imperialis a quibuscumqeu legibus sit maiestas sic tamen in totum non est exempta iudicio
rationis, que iuris est mater. Împăratul, nu era legat de sistemul legislativ, dar a ales să se plieze
pe acesta și să trăiască în concordanță cu dreptul pozitiv precum și să se supună voluntar acestuia.
În afirmația de mai sus se regăsește voluntas ratione regulata, sau voința direcționată de rațiune,
derivată ulterior și în maxima lui Baldus: magnus est Caesar, sed maior est ratio. Pe parcursul
discursului său, împăratul Frederick al-II-lea, a empatizat mereu faptul că el este legibus solus,
admițând mereu însă, ca este legat și supus rațiunii ce comandă tuturor regilor. Această doctrină
s-a transformat în mai puțin de un secol în ceea ce s-a numit ratio regis et patrie, sau rațiunea
statului, iar ceea ce era un scop în sine, va deveni un instrument al politizării statului. În perioada
studiată însă, rațiunea era, din punct de vedere a filosofiei juridice, reprezentată ca o zeiță, o
manifestare a naturii egală cu Dumnezeu.471
Conform dreptului roman, jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane.472
Altfel spus, jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept
și nedrept.473 Definită nu doar ca o artă, dar și ca o știință, scientia, jurisprudența este ceea ce
artiștii numeau imitația naturii, ius est ars boni et aequi.474 Despre această artă, Ulpian afirma: noi
juriștii putem fi numiți preoți (sacerdoți), deoarece venerăm justiția (Iustitiam namque colimus).
O glosă ulterioară adăuga acestei afirmații și ut Deam (precum o zeiță). Pentru juriștii medievali,
ea apare ca Dei motus sau Dei spiritus. Toate aceste aspecte pe care le înglobează justiția, sau
diferitele veșminte ce le poartă pe parcursul istoriei omenirii, a societăților și a istoriei filosofiei,
precum și venerarea justiției din partea celor preocupați de filosofia dreptului, au avut un aspect
semi-religios, iar pentru juriștii medievali, după cum ne spune Baldus: justiția este un obicei ce nu
moare (non moritur), este perpetuu și nemuritor precum sufletul și conduce spre religie și
Dumnezeu. Aceste concepte filosofice se regăsesc în Liber Augustalis, același etos religios este
infuzat în limbajul lucrării. Acest limbaj este al a unui judecător ce decide un caz dificil și își
începe argumentul prin a spune că rațiunea primează în mintea unui judecător, că justiția este
așezată lângă ei și examinează adevărul, iar dreptatea judecății este așezată ca un rege pe tronul
471
Ibidem, p. 103-107.
472
Iuris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia, Dig.1.1.10.2.
473
Instituțiile lui Iustinian, Traducere și note de Vladimir Hanga și Mircea Dan Bob, Editura Universul Juridic,
București, 2009.
474
Ernst H. Kantorowicz, The King’s Two Bodies, A Study in Medieval Political Theology, Editura Princeton
University Press, New Jersey, 1997, p. 139. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
132
său. Se creează astfel o comparație a judecătorului de pe pământ cu Judecătorul etern din trăsăturile
căruia derivă dreptatea.475
Aceste concepte fundamentale reprezintă suportul filosofic al ideilor exprimate de
Frederick al II-lea prin antifraza „tatăl și fiul Justiției, stăpânul și servitorul ei”. Secolul al XIII-lea
este infuzat de conceptul dominant al Antichității, anume idealul antic al unui rex iustus. Această
idee s-a dezvoltat încă din Evul Mediu timpuriu, ajungând în perioada lui Frederick al II-lea să
reprezinte un ideal al majestății imperiale, precum și modelul biblic și mesianic al Regelui Justiției.
Alte concepte ale filosofiei și imaginea escatologică a acestui rex iustus, s-au diminuat spre
sfârșitul secolului al XIII-lea, pierzându-și veșmântul augustinian, dobândind un nou veșmânt,
conferit de juriști. A supraviețuit prin translatarea de la altar la scaunul de judecată, din sfera grației
divine în sfera jurisprudenței, iar regele gerens iypum Jesu Christi a fost înlocuit treptat de un prinț
gerens iypum Iustitiae. Pe de altă parte, prințul secolului în care au proliferat studiile de drept și
juriștii, nu mai reprezenta Justiția în sensul sau după modelul pe care îl oferea Melchizedek (a
cărui nume înseamnă rex Iustitiae), el reprezenta acum un preot (sacerdot al Justiției) mereu în
căutarea ordinii lui Ulpian. Acest nou tip de reprezentare, sau mentalitate, nu își mai dobândea
puterile prin consacrare, ci prin învățarea filosofiei dreptului. Prințul a devenit un mediator între
Iustitia și Jesus Christus. Fiindcă cele două reprezentări erau aproape identice în ideologia creștină,
juxtapunerea lor a trecut deseori neobservată. Această translație imperceptibilă a conturat însă
imaginea și forma, mesianică sau apocaliptică a prințului în perioada denumită de Kantorowicz
„secolul juriștilor”.476
Prin noul limbaj juridic, precum și noua filosofie medievală promovată de juriștii secolului
al XII-lea și al XIII-lea, s-a realizat secularizarea conceptului de rex et sacerdos. Formula folosită
de Frederick al II-lea pentru a descrie imaginea lui Caesar concomitent ca pater et filius Iustitiae
avea în formularea sa un conținut cvasi-psihologic, o legătură aparentă cu interpretările secolelor
anterioare, ce descriau conducătorul ca o gemina persona.477 Se dezvoltă astfel cele două concepte
de guvernământ, cel bazat pe grația divină, Hristocentric și cel bazat pe justiție și pe ideea de drept,
un sistem ce îl regăsim și azi prin expresia de rule of law. Această aparentă asemănare nu descrie
475
Presidente rationis imperio in animo iudicantis, sedet in examine veritas pro tribunali iustitia et quasi Rex in solio
iudicii rectitudo.... Haec enim recti fuit eterni providentia iudicis, de cuius vultu recta iudicia procedent, ut recti
iudices eligentur in orbe. Ibidem, p. 140, nota 163.
476
Ibidem, p. 140-141.
477
2017.04.06 15:33
133
suficient de bine cele două sisteme de guvernământ. Discrepanțele sunt în realitate mult mai mari
decât asemănările și nu există o parataxă conceptuală.
Esența regalității liturgice, grația, nu are rezonanță în super lumea metafizică construită de
juriști, unde prințul este și reprezintă justiția animată. Cronicarul normand, Anonymous, descrie
regele „hirotonit” precum o persoană îngemănată, deoarece prin grație, per gratiam, acest rege
reflectă cele două naturi a zeului-om, om prin natură și consacrare, zeu prin grație. Altfel spus,
ambivalența regelui era fondată, din punct de vedere teologic, pe raportul tensionat dintre natura
umană și grația divină. Această grație divină conferea individului imaginea acelui super-corp ce
reprezenta regele ales și uns. În epoca centrată pe drept, limbajul juriștilor descrie prințul ca o
imagine vie a Justiției, iar ideea de Dumnezeu prin grație sau imaginea grației cazând în
desuetudine. Această noua accepțiune a Justiției, reprezentând o personificare a ideilor umane și
divine, este creată pe filosofia legală infuzată de teologie.478
Un alt aspect al filosofiei medievale este conceptul de rex infra et supra legem, regele aflat
concomitent deasupra și dedesubtul legii. Altfel spus, regele este în același timp și supus legii, dar
în egală măsura este și deasupra legii. Pentru filosofi însă, acest concept nu părea incompatibil sau
de neînțeles, după cum era de exemplul cazul Fecioarei Maria, descrisă de dreptul canonic ca
virgină și mamă, fata Fiului său, nata nati, mater patris. Acest concept implică contradicții și a
creat o serie de probleme definițiilor dreptului cutumiar în ceea ce privește dreptul de moștenire
(cu predilecție în cazul mater et filia).479
Revenind însă la împăratul Frederick al II-lea, acesta a fost contemporan cu Henric de
Bracton, dar împăratul a sucombat în perioada în care Bracton scria lucrarea sa De legibus et
consuetudinibus Angliae (terminată undeva în jurul anului 1259). Influențele lucrării lui Bracton
asupra operei celebre a împăratului Frederick al II-lea, anume Liber augustalis sunt considerate
neclare și puțin probabil adevărate. În pofida faptului că secolul al XII-lea a reprezentat, cel puțin
în perioada primilor 50 de ani, un puternic schimb diplomatic și ideologic între regatul Angliei și
Sfântul Imperiu Roman, adevăratele influențe în ambele lucrării se pot considera ca fiind ecourile
operelor legislative demarate în perioada împăratului Iustinian (de a începutul secolului al VI-lea).
Juriștii și avocații (în accepțiunea emergentă medievală a secolului al XII-lea), din ambele centre
de putere foloseau același material de studiu și documentare, mai ales în ceea ce privea dreptul
478
Ibidem, p. 141-142.
479
2017.04.06 15:33
134
roman. Concepte precum lex regia, maxima quod principi placuit, celebra lex digna, precum și
alte pasaje din cărțile de legi ale lui Iustinian au fost încorporate și asimilate în ambele regiuni, iar
disputele și probleme contemporane sociale și politice au influențat discursul marilor juriști și a
scrierilor juridice demarate cu secolul al XII-lea.480
În discursul său despre domnie și drept, Frederick al II-lea descrie în termeni foarte preciși
și bine definiți locul său dedesubt și deasupra justiției. Admite că împăratul este constrâns de lege,
dar susține că prințul are capacitatea excepțională de a reprezenta instrumentul puterii legislative,
prin inspirația divină, dar și prin lex regia. El se consideră lex animata și încarnarea idei de Justiție,
cel mai probabil pentru a facilita discursul anti-papal și a-i spori capacitatea politică de a-și
consolida domnia. Dintre aceste concepte, foarte puține ideologii se regăsesc la Bracton. Pentru
Bracton, Justitia nu este Fecioara Epocii de Aur, sau o reîncarnare în imaginea regelui Henric al
III-lea, sau orice alt suveran englez. Situația din Anglia secolului al XIII-lea era mult mai puțin
mesianică decât în Italia sau restul continentului, iar doctrina domnitorului ca o lex animata ce
descinde la comanda Lui Dumnezeu din Împărăția Cerurilor spre lumea oamenilor nu a găsit un
teren fertil înainte de domnia reginei Elisabeta I, noua Astraea.481 Problema pentru situația din
Anglia a rămas răspunsul întrebării unde este situat regele (deasupra sau dedesubtul legii) și mai
puțin duplicitatea sa ca tatăl și fiul Justiției.482
O idee interesantă a lui Gh. I. Brătianu era menționată de Ioan-Aurel Pop, în anul 1993,
trecută aproape neobservată în istoriografia românească. Aceasta este paralelismul între
„constituția” imperială din anul 1231 a lui Frederic al II-lea (Statutum in favorem principum), care
menționează domini terrae și maiores terrae, precum și dreptul celor din urmă de a-și da părerea
în materie legislativă, în raport cu privilegiul acordat Ospitalierilor la 1247 de Béla al IV-lea,
regele Ungariei, unde apar documentar „țările” și „mai marii” lor, adică voievozii și cnezii
români, vasali ai regelui.483
480
Ibidem, p. 146.
481
Artists, including poets like Edmund Spenser and painters like Nicholas Hilliard, celebrated her in a variety of
mythological guises—as Diana, the chaste goddess of the moon; Astraea, the goddess of justice; Gloriana, the queen
of the fairies—and Elizabeth, in addition to adopting these fanciful roles, appropriated to herself some of the
veneration that pious Englishmen had directed to the Virgin Mary.
Vezi https://www.britannica.com/biography/Elizabeth-I
482
Ibidem, p. 146-147.
483
Pentru această idee a istoricului Gh. I. Brătianu și o prezentare mai amplă vezi Ioan-Aurel Pop, Adunările de stări
ale Transilvaniei în cadrul european şi românesc: viziunea lui Gh. I. Brătianu, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,
Seria „Historia”, anul 1993, nr. 1-2, p. 35-41. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
135
Un studiu interesant484 în dezvoltarea identității europene moderne presupune Liber
Augustalis (1231) ca un model pentru Uniunea Europeană precum și posibilele origini medievale
ale primei constituții scrise a guvernului în tradiția occidentală a fost publicat recent (vezi nota).
III.3. Despre Magna Carta
În ceea ce privește spațiul regatului Angliei, din secolele al XIII-lea și secolul al XIV-lea,
privilegiile și libertățile au urmat o dezvoltare tumultoasă, începută cu un interregnum din secolul
al XII-lea, stabilizată apoi cu domnia lui Henric al II-lea (1133-1189), dar bulversată din nou de
perioada războiului baronilor din secolul al XIII-lea. Privilegiile erau acordate, în aceste condiții,
în funcție de necesități, deseori cu scopuri de a asigura loialitatea față de coroană sau de a atrage
fonduri în fiscus-ul regal. Regii ofereau aceste privilegii din motive economice și/sau politice, un
caz evident fiind domnia regelui Ștefan (1135-1154) când au fost oferite numeroase astfel de
privilegii. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Henric al II-lea, ce a urmat după Ștefan,
privilegiile au fost în număr mai restrâns, rareori fiind donații din puterile permanente ale coroanei.
La începutul secolului al XIII-lea însă, domnia lui Ioan fără Țară, s-a caracterizat prin vânzări de
privilegii și alienări permanente și finale ale drepturilor coroanei.485
Consecințele sociale și politice ce au generat criza jurisdicțională de la începutul secolului
al XIII-lea, din Anglia Angevină, s-au concretizat prin prima variantă a Magna Charta din anul
1215. Această nevoie astringentă pentru un document ce stabilește dreptatea în regat este pe alocuri
antitetică. Astfel că, pe de o parte, una dintre principalele cerințe ale documentului era ca justiția
regală să fie mai accesibilă și mai bine administrată, iar, pe de altă parte, cerea interzicerea
arestărilor nelegitime și deposedărilor fără un motiv prealabil bine întemeiat, vânzarea sau
tergiversarea justiției și promitea restituirea amenzilor injuste și a posesiunilor confiscate pe
484
Dacă privim Constituțiile de la Melfi ca o lucrare legislativă cu scopul de a uni și aduce sub o singură regulă de
drept diferitele etnicități și drepturi, competențe și atribuții ale acestora, scopul reflectă strădaniile Uniunii Europene
de astăzi. Privite ca și corespondențe ideologice și terminologice, principala putere europeană a secolului al XIII-
lea, a avut o singură limbă oficială (latina) și a dorit să creeze o singură lege, fapte ce se regăsesc în mentalitatea
secolului XX și primii pași spre europenism. Vezi Mihai Safta, Is Europeanism a Legacy of The Second Middle Ages?
A Historical Comparative Research of The Pan-European Identity in The Liber Augustalis (1231) And Paneuropa
(1923), în On-line Journal Modelling the New Europe no. 18/2016, dedicated to the following European Culture
Conference 2016, Cluj-Napoca, Romania.Articol disponibil la:
http://neweurope.centre.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2012/05/On-line-Journal-No.18-March-20161.pdf
485
James Clarke Holt, Magna Charta, Editura Cambridge University Press, Ediția a 3-a, 2015, p. 69. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
136
nedrept. Elaboratorii acestui document se pare că doreau să schimbe aceste aspecte ale
administrației regatului, dar erau totodată și nemulțumiți de privilegiile și situația în care încă se
aflau. Pentru a explica acest contrast, este necesar să înțelegem cum dreptul cutumiar al
Angevinilor, a permis „arendașilor” mai mici, subcontractați de un „arendaș” mai mare să obțină
protecție prin diferite formalisme procedurale. Chiriașul sau arendașul rămânea însă deschis și
expus impulsivității și capriciilor voinței regelui. Acesta este de fapt mesajul tacit al Magna
Charta, care, pe de o parte, caută să întărească și să augmenteze privilegiile deja obținute pentru
micii arendași, iar, pe de altă parte, caută să protejeze și să genereze noi privilegii pentru marii
arendași, altfel spus, aprobă privilegiile micilor arendași și condamnă abuzurile suferite de marii
arendași. În timpul domniei lui Henric al III-lea (1216-1272) aceste demersuri au proliferat, iar în
ceea ce privește sistemul de justiție în timpul primilor anii, când Henric era încă minor, protecția
legii a avut o traiectorie ascendentă și nu descendentă.486
Într-o perioadă scurtă de timp demersurile și procedurile demarate în timpul domniei
regelui Henric al II-lea, continuate apoi de succesorii săi, au devenit tangibile și acceptate social.
S-a creat un ghid, un set de proceduri general acceptate și accesibile. Cei mai mulți beneficiari ai
acestor noi proceduri au fost micii arendași, sau cei ce dețineau parcele mici de pământ, iar
numeroase resurse din partea guvernământului au fost alocate pentru a pune la dispoziția acestor
mici arendași o serie de proceduri juridice de apărare și atac. Pe măsură ce se scurgea secolul al
XII-lea, tot mai mulți oameni își permiteau să apeleze la instanțele regale. Cu toate acestea, existau
numeroase capcane în aceste proceduri ce promiteau a reprezenta un bun sistem de justiție,
accesibil și transparent. Amenzile și confiscările, pentru neofiții ce se angajau în procesele din
diferite instanțe judiciare, erau deseori foarte mari și periculoase. Mai mult, popularitatea justiției
regale se extindea doar în acțiunile civile, iar comunitățile locale doreau un mai mare acces la
asize, dar în același timp să fie restricționată procedura penală.487
Magna Charta reflectă două distincte circumstanțe condiționante. În primul rând apare ca
un rezultat al maturității gândirii politice filosofice și practice a Europei Medievale, dezvoltată
după conceptul primordial de rule of law, sau de a conduce după cum e drept. Această evoluție
colectivă a gândirii europene a pornit de la cererea tot mai mare de garantare și păstrare a
drepturilor supușilor, sau mai bine spus a subiecților, într-o formă de guvernământ construită pe o
486
Ibidem, p. 124.
487
2017.04.06 15:33
137
ierarhie funciară și ecleziastică ce dezvoltă forme administrative tot mai complexe. Pe de altă parte
a fost și un produs al crizei generate de metodele angevine de guvernare, de rigiditatea și cruzimea
regelui Ioan fără Țară, de normele impuse, de amenințările externe și eșecul campaniei militare de
la Bouvines din luna iulie a anului 1214. Astfel că, Magna Charta nu este doar o simplă
concretizare a unor practici administrative, sau a unor dorințe de a reorganiza principiile de drept
prezente în regat, este un produs al celor 3 ani de crize sociale și politice, economice și judiciare.488
Ea nu poate fi înțeleasă în afara acestor elemente externe și interne prezentate mai sus.
Dintre principalele prerogative ale baronilor despre conceptul de proprietate din Evul
Mediu amintim următoarele exemple:
1. În cazul în care cineva a fost deposedat sau alungat de către rege de pe pământurile sale
fără o judecată dreaptă, Si quis fuerit disseisitus vel prolongatus per regem sine juditio de terris,
libertatibus, et jure suo, statim ei restituatur, libertățile și drepturile sale vor fi restituite de îndată,
iar dacă apar neînțelegeri în această privință atunci se va decide prin judecata a 25 de baroni, ut illi
qui fuerint dissaisiti per patrem vel fratrem regis, rectum habeant sine dilatione per judicium
parium suorum in curia regis, et si rex debeat habere terminum aliorum cruce signatorum, tunc
arhiepiscopus et episcopi faciant inde judicium ad certum diem, appellatione remota, iar cei ce au
fost deposedați de către tatăl sau un frate al regelui vor avea parte de dreptate prin egalii lor în
instanțele regelui.489
2. Un executor judecătoresc nu va supune nici o persoană unui proces doar în baza
supozițiilor personale, fără a avea suportul martorilor credibili: Ne aliquis ballivis possit ponere
aliquem ad legem simplici loquela sua sine testibus fidelibus.490
3. Corpul unui om liber, sau mai bine spus integritatea corporală a unui om liber, nu va fi
luat prizonier, încarcerat, deposedat, scos în afara legii sau în orice alt mod denigrat, dar nici regele
nu va acționa cu forța împotriva sa, doar prin judecata celor egali lui ori prin judecata legii
pământului: Ne corpus liberi hominis capiatur, nec imprisonetur, nec rex eat vel mittat super eum
vi, nisi per judicium parium suorum vel per legem terre.491
Concludent pentru această incursiune în istoria Magna Charta Libertatum este ultimul
paragraf: „Prin urmare ne dorim și confirmăm cu tărie comanda conform căreia Biserica Angliei
488
Ibidem, p. 174.
489
Ibidem, p. 365.
490
Ibidem.
491
2017.04.06 15:33
138
va fi liberă, Anglicana ecclesia libera sit, iar oamenii din regatul nostru să aibă și să țină toate
libertățile menționate mai sus, quod homines in regno nostro habeant et teneant omnes prefatas
libertates, drepturi și concesiuni în bună stare și pașnic, liber și liniștit, pline și complete, pentru
ei și pentru urmașii lor, de la noi și urmașii noștri în toate lucrurile și locurile pentru totdeauna.
Mai mult, un jurământ este jurat între noi și baroni, ca toate aceste lucruri menționate mai sus să
fie observate și respectate cu bună credință și fără intenții malevolente, Juramentum est autem tam
ex parte nostra quam ex parte baronum, qoud hec omnia supradicta bona fide et sine malo ingenio
observabuntur”. 492
„Scriind despre Magna Charta, Nicolae Iorga sublinia caracterul legal al acestui act, dar
mai ales caracterul său foarte medieval, aparținând unei lumi foarte diferite de a noastră și
susținând nu libertatea împotriva privilegiilor, ci, din contră, privilegiile împotriva libertății,
deoarece, în Evul Mediu, cuvântul libertate există, dar sensul său nu era cel de azi”.493
Un ultim aspect este o succintă analiză terminologică a conceptelor de libertate, sau
libertăți, în cazul în care sunt conferite de un document precum Magna Charta și conceptul de
perpetuitate, așa cum apare el reprezentat în concesiunile in perpetuum. Aceste două concepte erau
bine cunoscute în spațiul lumii creștine, multe dintre libertățile concesionate de regi sau împărați
din secolul al XII-lea și până în secolul al XIV-lea erau date in perpetuum sau în termeni
echivalenți, după cum avem următoarele cazuri: tratatul de la Constance din anul 1183, Privilegio
General din Aragon din anii 1282-1283, majoritatea documentelor provinciale franceze ce
comportă valori administrative din anii 1314-1315, iar în Ungaria avem Bula de Aur din anul 1222.
În Italia, în anul 1263, papa Urban al IV-lea decreta că jurământul prestat de supușii lui Carol de
Anjou în momentul ascensiunii acestuia va fi repetat în fiecare an, în perpetuitate. Includerea sau
excluderea frazei in perpetuum în limbajul de cancelarie a fost, precum în cazul Germaniei,
Confoederatio cum princibus ecclesiasticis, din anul 1220, dat pentru totdeauna, dar Constitutio
in favorem principum din anul 1231 nu era pentru eternitate, includea chiar o clauză de scăpare
pentru împărat și urmașii săi. Astfel că expresia de in perpetuum era adesea folosită politic,
492
Quare volumus et firmiter precipimus qoud Anglicana ecclesia libera sit et quod homines in regno nostro habeant
et teneant omnes prefatas libertates, jura, et concessiones, bene et in pace, libere et quiete, plene et integre, sibi et
heredibus suis, de nobis et heredibus nostris, in omnibus rebus et locis, in perpetuum, sicut predictum est. Juramentum
est autem tam ex parte nostra quam ex parte baronum, qoud hec omnia supradicta bona fide et sine malo ingenio
observabuntur. Testibus supradictis et multis aliis. Data pet manum nostram in prato quod vocatur Ronimed inter
Windlesoram et Stanes, quinto decimo die Junii, anno regni nostri decimo septimo. Ibidem, p. 386-387.
493
Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale românești: adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în
secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 10. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
139
impunea o limitare, uneori evidentă alteori absconsă, dar pentru laici era cu siguranță mereu o
limitare temporală.494
III.4. Justiția regelui și posesiunea în Decretul lui Grațian
Decretul lui Grațian a fost elaborat, sau mai bine spus compus ca o uniune de pasaje de la
autori din diferite perioade istorice, cu stiluri diferite de latină. Multe dintre pasaje sunt din predici,
epistole sau tratate teologice, dar Grațian le consideră ca surse legale. Cea mai bună traducere a
Decretum-ului este varianta din anul 1582, considerată de experți mult mai bună decât versiunea
lui Emil Friedberg din anul 1879.495
Deși nu a fost un text extrem de lustruit, Decretum Gratiani, a devenit rapid manualul
standard de drept canonic medieval în școlile italiene și transmontane. Defectele sale au fost
minore. Revizuirile muncii sale au fost uneori confuze, dar canoniști au fost rareori consternați de
concluziile sale sau de comentariile aduse ulterior de glosatori. În epoca de formare a dreptului
canonic, în care studiul dreptului canonic a devenit o disciplină în școlile din Italia, sudul Franței
și Spania, juriștii au început să folosească primele instrumente pentru a construi un sistem juridic
spre satisfacerea nevoilor societății din secolul al XII-lea. Decretum lui Grațian cuprindea întregul
teren de drept canonic, dar a fost doar o introducere la legea trecutului. Cu toate că a oferit un
punct de plecare pentru furnizarea de soluții, acesta nu a răspuns în mod direct la multe probleme
contemporane. Cele trei zone de interes, în care juriștii au folosit noua jurisprudență pentru a
transforma sau de a defini instituții au fost procedura, legea matrimonială și structura
guvernământului ecleziastic. În prima jumătate de secol după Grațian, juriștii sau concentrat
asupra acestor probleme, iar învățăturile și scrierile lor reflectă clar aceste preocupări. Ucenicii și
urmașii lui Grațian, la Bologna și în alte părți, au continuat activitatea sa de a aduce disciplină
dreptului canonic în două moduri. Astfel că, au început să scrie summae și glose pe Decretum, iar
în termen de câteva decenii, activitatea juriștilor a evoluat într-un aparat standard, care, împreună
cu Decretum-ul, au format fundamentul învățăturii/predării dreptului canonic. În același timp, au
494
Ibidem.
Gratian, The Treatise on Laws (Decretum DD. 1-20), traducere realizată de Augustine Thompson și the Ordinary
495
Gloss, tradusă de James Gordley, Editura The Catholic University of America Press, 1993, în seria „Studies in
Medieval and Early Modern Canon Law”, Volumul 2. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
140
experimentat, au modificat textul lui Grațian cu scopul de a-l reorganiza. Experții contemporani îi
numesc pe acești juriști decretiști, deoarece Decretum lui Grațian era centrul universului lor.496
Cunoscut ca Decretum Gratiani sau Concordia Discordantium Canonum, a reprezentat
manualul de drept canonic al Evului Mediu începând cu secolul al XII-lea.497 Acesta a influențat
gândirea avocaților și exegeților în științe juridice precum și a prelaților începând cu papa
Alexandru al III-lea (c. 1100/1105 – 30 August 1181) și până la papa Ioan-Paul al II-lea (18 mai
1920 – 2 aprilie 2005). Pentru canoniști, acesta reprezenta punctul de pornire în studierea dreptului
canonic, un text fundamental ce urma să fie însușit și învățat, transformat într-o parte integrală a
mentalității. Conținutul său avea în componență reglementări ce priveau nu doar teologul, dar și
comerciantul sau negustorul, politicianul sau păstorul. Un cercetător modern nu poate înțelege
această perioadă a Evului Mediu, sau mai bine spus Biserica Evului Mediu, fără a accepta și
înțelege influențele și natura acesteia. Fiind parte din lucrările de drept ecleziastice ale
Creștinismului Occidental, Decretum-ul, sau Decreta cum era numit în epocă, a fost folosit de
persoane precum Aquinas, Dante, Chaucer, dar a fost și condamnat de Luther și ars, deși a fost
apreciat de Melanchthon și Calvin.498
O creație a secolului al XII-lea, textul este însoțit de comentariul Glosei Ordinare, Glossa
Ordinaria, ce reprezintă nivelul filosofiei juridice și ecleziastice aflat în plină ascendență.
Principalele dezbateri începute acum au fost despre dreptate și lege ca instrumente și atribuții ale
regalității și a guvernământului. Combustibilul l-a constituit dreptul roman, sau mai bine spus
diferitele manuscrise ce refăceau o imagine pierdută a operei legislative a împăratului Iustinian.
Începând cu anul 1100, la Bologna, Irnerius a început să țină cursuri despre volumele de surse
legale romane, compilate în secolul al VI-lea din ordinul împăratului Iustinian și au fost cunoscute
ulterior sub forma de Corpus Iuris Civilis. Studiile acestor aranjamente de surse, chiar dacă uneori
erau dezordonate, iar alteori se contraziceau, au redat Europei Occidentale spiritul sistemului de
drept roman, introducând în lumea medievală creștină un sistem de drept mai profund și mai lucid
decât orice alt sistem de până atunci. S-a născut astfel la Bologna o mare școala de drept ce a
496
Kenneth Pennington, A Short History of Canon Law from Apostolic Times to 1917.
West After Gratian: The Age of the Decretists
497
Pentru măsuri punitive vezi Guillaume Leyte, Le droit de punir dans le Décret de Gratien, în „Mélanges en
l’honneur d’Anne Lefebvre-Teillard”, 2010, p. 685-693.
498
Gratian, The Treatise on Laws (Decretum DD. 1-20), traducere realizată de Augustine Thompson și the Ordinary
Gloss, tradusă de James Gordley, Editura The Catholic University of America Press, 1993, în seria „Studies in
Medieval and Early Modern Canon Law”, Volumul 2, vezi introducerea. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
141
început să atragă numeroși studenți în spațiile sale de lectură, seminare și cursuri. Această
dezvoltare a fost doar o direcție în marea mișcare a mentalității europene de a include complet
metoda dialecticii stimulând astfel ascendența universităților.499
Grațian a fost primul jurist să examineze lex și ius în detaliu, a predat drept canonic la
Bologna, iar în prima jumătate a secolului al XII-lea a întocmit un Tractatus de Legibus prin care
a prezentat studenților săi legile lumii în care trăiau. El a explorat diferitele înțelesuri: ius și lex,
pentru prima dată în jurisprudența europeană. Grațian a început Tractatus-ul său cu o declarație
care va rămâne o declarație standard, timp de secole: Rasa umană este condusă de două lucruri:
și anume, jus naturale și mos... fiecare este comandat de a face altora ceea ce el vrea făcut pentru
el însuși și îi este interzis să impună altora ceea ce el nu vrea făcut pentru el însuși. Grațian a
recunoscut două elemente majore ale dreptului omului: jus și mos El a conectat jus cu legea
naturală și lex cu Vechiul și Noul Testament. Lex umană nu a intrat în discuția sa. Dacă Grațian ar
fi scris introducerea sa cu un secol mai târziu, el, foarte probabil, ar fi scris: Humanum genus
duobus regitur, naturali uidelicet et positivo iure. Dar, canoniști nu au inventat încă termenul de
ius positivum. Pentru a defini ius naturae el se baza pe Matei 7:12. Astfel că, Ius poruncește ca
„fiecare persoană să facă altora ceea ce ar dori ca alții să-i facă”, reprezentând ceea ce este cunoscut
ca Regula de Aur.500
Concordia Discordantium Canonum tratează în primul capitol ideea conform căreia rasa
umană este condusă prin două mijloace, primul este prin drept, iar cel de-al doilea este prin obicei.
Humanum genus duobus regitur, naturali videlicet iure et moribus. Ius nature est, quod in
lege et evangelio continetur, quo quisque iubetur alii facere, quod sibi vult fieri, et prohibetur alii
inferre, quod sibi nolit fieri. Unde Christus in evangelio: Omnia quecunque vultis ut faciant vobis
homines, et vos eadem facite illis. Hec est enim lex et prophete.501
O altă interpretare este că rasa umană este guvernată de două lucruri, anume dreptul natural
și obiceiurile. Dreptul natural este ceea ce este conținut în Lege și în Evanghelie. Prin el, fiecare
persoană este îndemnată să facă asupra celorlalți ceea ce dorește să se facă asupra sa. De asemenea
îi este prohibit să facă altora ceea ce nu dorește să îi fie făcut lui. Astfel spune Hristos în Evanghelie
499
Ibidem.
500
Vezi Kenneth Pennington, Lex naturalis and Ius natural. Publicat initial sub titlul Lex naturalis and Ius naturale,
în „The Jurist”, nr. 68 (2008), p. 569-591; Crossing Boundaries at Medieval Universities, ed. Spencer E.
Young (Education and Society in the Middle Ages and Renaisance, nr. 36, Editura Brill, Leiden-Boston, 2011, p. 227-
253. Articol disponibil la: http://legalhistorysources.com/Lex%20and%20ius.htm
501
Anders Winroth, Decretum Gratiani, 6/30/2015. https://sites.google.com/a/yale.edu/decretumgratiani/
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
142
(Matei 7:12): Ceea ce dorești ca oamenii să-ți facă, aceea să le faci lor. Aceasta este într-adevăr
legea și profeții.502
În continuare, maestrul Grațian, în prima secțiune îl parafrazează pe Isidor de Sevilia și ne
vorbește despre caracterul ordonanțelor, despre faptul că acestea pot fi umane sau divine. Cele
divine sunt determinate de natură, iar cele umane de folosință (se referă aici la obicei). Deoarece
există o diversitate în obiceiurile oamenilor, tot așa ordonanțele reflectă această diversitate, astfel
că ele variază, deoarece, ceea ce mulțumește un popor, nu este neapărat la fel cu ceea ce
mulțumește alt popor. În a doua secțiune, ne prezintă veșmintele pe care le îmbracă ordonanțele
divine respectiv umane. Astfel că, cele divine sunt îmbrăcate în conceptul de moralitate, iar cele
umane sunt îmbrăcate în conceptul de lege. În a treia secțiune, ni se spune că a trece prin terenul
altuia este moral, adică permis de dreptul divin, dar nu este legal, adică permis de dreptul uman.503
Despre posesiune, Grațian ne vorbește în capitolul 8 astfel: Iure diuino omnia sunt
communia omnibus: iure uero constitutionis hoc meum, illud alterius est.504 Altfel spus, prin
dreptul divin toate lucrurile sunt comune tuturor, iar prin dreptul scris apare distincția între ceea
ce e al meu și ceea ce este a altuia. În baza cărui drept aperi posesiunile Biserici, divin sau uman?
Regăsim dreptul divin în Scriptură, iar dreptul uman în ordonanțele regilor. Prin care drept posedă
fiecare ceea ce posedă? Nu este prin dreptul uman? Conform dreptului divin „Pământul este a Lui
Dumnezeu” (Domini est terra et plenitude eius). Dumnezeu a făcut pe săraci și pe bogați din
aceeași țărână și hrănește pe ambii, în același mod, prin roadele pământului. În contrast, dreptul
oamenilor spune, „aceasta este pământul meu, aceasta este casa mea, acesta este sclavul meu”.
Legile oamenilor sunt legile împăraților, deoarece Dumnezeu a distribuit dreptul de natura umană,
rasei umane prin împărații și regii acestei lumi.505
502
Gratian, The Treatise on Laws, p. 4.
503
Decretum Gratiani, D. 1. c. 1.
504
Divine leges natura, humane moribus constant. Omnes leges aut divine sunt, aut humane. Divine natura, humane
moribus constant, ideoque he discrepant, quoniam alie aliis gentibus placent. Fas lex divina est: ius lex humana.
Transire per agrum alienum, fas est, ius non est. Ibidem, D. 8 c. 1.
505
Quo iure defendis uillas ecclesie, diuino, an humano? Diuinum ius in scripturis diuinis habemus, humanum in
legibus regum. Unde quisque possidet, quod possidet? Nonne iure humano? Nam iure diuino "Domini est terra et
plenitudo eius." Pauperes et diuites Deus de uno limo fecit, et pauperes et diuites una terra supportat. Iure ergo
humano dicitur: hec uilla mea est, hec domus mea est, hic seruus meus est. Iura autem humana iura imperatorum
sunt: quare? Quia ipsa iura humana per imperatores et reges seculi Deus distribuit generi humano. Ibidem.MIHAELA
TOPAN
2017.04.06 15:33
143
Dacă se distrug legile împăraților, cine mai îndrăznește să pretindă posesiunea unui teren?
Sau a unui sclav? Sau a unei case? Pentru a poseda aceste bunuri, oamenii urmează legile regilor.
Este prin intermediul legilor regilor posibilă posesiunea lucrurilor de către oameni.506
O altă idee prezentată, preluată de la Sf. Augustin se referă la nulitatea unei norme de drept
scrise, dacă este contrară dreptului natural: aduersus naturale ius nulli quicquam agere licet.507
În ceea ce privește persoana prințului și respectarea propriilor legi, Grațian îl parafrazează
pe Sf. Isidor: este just astfel ca prințul să fie constrâns de propriile sale ordonanțe. Doar atunci
când el însuși va arăta respect legilor, va arăta că ordonanțele (legile) trebuie respectate de toți.
Faptul că prinții trebuie legați de propriile ordonanțe îi împiedică să impună anumite ordonanțe
subiecților lor.508
Opera lui Grațian, capitolele 1-20, prin text și comentariu, pregătesc cititorul pentru restul
legilor particulare prezentate în decret. Aici sunt stabilite distincțiile între ceea ce legea susține și
ceea ce tolerează, între ceea ce este legal și ceea ce este moral și just. Obiceiul, cutuma sau dreptul
scris sau nescris al comunităților vii și a generațiilor anterioare primește o valoare împotriva
legislatorului individual, chiar dacă Grațian și predecesorii săi nu conferă precedentului aceiași
forță precum obiceiului. În fine, toată capacitatea legislatoare umană este subordonată Evangheliei
și a dreptului divin, iar unde nu există canoane, drept scris sau nescris, nici precedente sau obiceiuri
străvechi, ce să reglementeze diferite litigii, atunci se vor aduna bătrânii sau înțelepții provinciei
și se va decide consultându-i.509
Conceptul de proprietate, așa cum îl cunoaștem noi, în accepțiunea epocii moderne, nu se
regăsește pe parcursul Decretum-ului. Nu se regăsește nici ca înțeles, dar nici ca și simplu termen
de a desemna o formă sau alta de posesiune sau detenție. Cel mai des folosit este termenul de
possessio pentru a desemna o stăpânire temporară în conformitate cu dreptul secular, uman, emanat
506
Quid tibi ergo et possessioni? Per iura regum possidentur possessiones. Dixisti, quid mihi et regi? Noli dicere
possessiones tuas, quia ipsa iura renuntiasti humana, quibus possidentur possessiones. Ibidem.
507
Que contra mores hominum sunt flagitia, pro morum diuersitate sunt uitanda, ut pactum gentis inter se aut
consuetudine ciuitatis, uel lege firmatum, nulla ciuis aut peregrini libidine uioletur. Turpis est enim omnis pars suo
uniuerso non congruens. (§ 1) Cum autem Deus aliquid contra morem aut pactum quorumlibet iubet, etsi numquam
ibi factum est, faciendum est; et si omissum, instaurandum; et si statutum non erat, instituendum est. (§ 2) Si enim
regi licet in ciuitate, cui regnat, iubere aliquid, quod neque ante ipsum quisquam, nec ipse umquam iusserat, et non
contra societatem ciuitatis eius obtemperatur, immo contra societatem si non obtemperatur: (generale quippe pactum
est societatis humane, obtemperare regibus suis,) quanto magis Deo regnatori uniuerse creature sue, ad ea, que
iusserit, sine dubitatione seruiendum est? Sicut enim in potestatibus societatis humane maior potestas minori ad
obediendum preponitur, ita Deus omnibus. D.8. c.2. Ibidem.
508
Gratian, The Treatise on Laws, p. 28.
509
Ibidem, Introduction p. xxvi-xxvii. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
144
de persoana regelui și a împăratului. Este interesantă asemănarea în compoziție cu Instituțiile lui
Iustinian, cel puțin pentru partea prezentată, cap. 1-20, ce aveau ca principal obiectiv apropierea
cititorului, sau a studentului, de ideile și conceptele filosofice, precum și de terminologia romană
și teologică ce avea să fie folosită în restul discursului lui Grațian de a împăca normele și canoanele
aflate în neconcordanță.
III.5. Justiția regelui și posesiunea în discursul Sfântului Scaun
Discursul Sfântului Scaun, în perioada secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, este cel mai bine
reprezentat de Conciliile Ecumenice, respectiv decretele asociate acestora. Vom apela în
continuare la lucrarea magistrală, în ediție bilingvă, Les Conciles Oecuméniques: Les Décrets.510
Mariile concilii ale Antichității erau reunite la inițiativa autorității imperiale, se desfășurau
în umbra imperiului și reflectau caracterul particular al tradiției creștinismului oriental de limbă
greacă. Aceste concilii erau dominate de trei elemente fundamentale. Primul și poate cel mai
important era reprezentat de confesiunea credinței (horoi), reprezentat de crez, element esențial în
primele etape de organizare a Bisericii, aflate în conflict, cu diferite culte eretice. Al doilea element
fundamental al particularismului creștinismului oriental este reprezentat de deciziile disciplinare
(kanones), privitoare în primul rând, la viața internă a comunităților, iar în al doilea rând, la accesul
laicilor cât și a teologilor la concilii, plus participarea episcopilor, iar încetul cu încetul participarea
celor cinci patriarhi apostolici (pentarchia) devine o condiție sine qua non. Cel de-al treilea
element fundamental este reprezentat de frații monahi și capacitatea conferită acestora de a se
reprezenta și de a primi prestigiul bine meritat în societatea creștină.511
După ruptura comuniunii între Orient și Occident, conciliile generale de pe tot parcursul
Evului Mediu, prezintă o fizionomie foarte diferită, nu doar din punctul de vedere al limitării la
Biserica Latină, viitoare Biserică Romană, reprezentate de tentativele nereușite a celuit de-al doilea
conciliul de la Lyon și conciliul de la Florența, ci și din punctul de vedere a multor alte aspecte
importante. În primul rând, are loc o acceptanță a conceptului abstract de fides înțeles ca doctrina
și veritas, formulat și definit de concepte. Astfel că, dacă în textul conciliului de la Lateran I și
Lateran II, fides este absent, în conciliul de la Lateran III (1179) el apare de 5 ori și, de asemenea,
510
Giuseppe Alberigo, Jacques Mignon, Les Conciles Oecuméniques: Les Décrets, Vol. II, Editura Cerf, Paris, 1994.
511
2017.04.06 15:33
145
apare și termenul de mos. Frecvența crește cu Lateran IV (1215), unde apare de 16 ori fides,
credința și de 11 ori mos, obiceiul. La primul conciliu de la Lyon (1245), fides apare doar de 5 ori,
iar în cel de-al doilea conciliu de la Lyon (1274) apare de 10 ori fides și de 4 ori mos. În fine,
termenul de veritas se regăsește pentru prima dată în decretele conciliului de la Lateran III, dispare
pe parcursul conciliilor de la Lateran IV și Lyon I, dar apare de 5 ori menționat la Lyon II. La
conciliul de la Viena (1311-1312), fides apare menționat de 40 de ori, iar mos de 10 ori, urmat de
veritas menționat de 13 ori. Această orientare se regăsește în dimensiunea științifică a teologiei
scolastice pline de autoritate. Normele disciplinare ale unei comunități se transformă într-o
adevărată legislație socială, destinată să reglementeze aspecte decisive din viața creștinilor precum
proprietatea, procedura judiciară, mariajul, etc. În egală măsură, dreptul canonic obține în
interiorul Bisericii un loc central, necunoscut pe parcursul primului mileniu. Alegerea episcopilor
convocați pentru conciliile pontificale este la discreția Sfântului Părinte, care decide ce episcopi
vor fi sau nu convocați. Accentul se pune acum pe ordinele mendicante, datorat succesului lor
nespectacular, dar extrem de contagios. În timp, frații ajung să participe la concilii ca reprezentanți
ai prestigioaselor universitates studiorum.512
Conciliul de la Lateran I (1123). Prin conciliul de la Lateran I (1123), papa Calixt al II-lea
reunește un conciliu general la Roma cu scopul de a stabili diferite probleme importante ale
Bisericii. Un mare număr de episcopi, abați și canonici, aproximativ 300, se reunesc la Roma
venind din Occident, dar nici unul nu vine din Orient. Conciliul începe la data de 18 martie 1123
și se încheie la data de 6 aprilie sau cel mai probabil pe 27 martie. Epitetul de „general” folosit de
papa Calixt al II-lea conferă conciliului de la Lateran I autoritatea necesară de a reprezenta primul
conciliu din Europa Occidentală, ce se sustrage autorității imperiale de la Constantinopol.
Importante pentru studiul nostru sunt referințele la posesiune și alienarea domeniului ecleziastic
sau laic. Avem astfel exemplul canonului 22 prin care se condamnă alienările făcute din cadrul
exarhatului de Ravena, declarate nule și ilegitime. Nici un cleric nu are dreptul de a aliena prebenda
sau beneficiul ecleziastic: Illud etiam per omnia interdicimus, ut nullus clericus praebendam suam
seu aliquod ecclesiasticum beneficium aliquo modo alienare praesumat, iar orice abatere va fi
pedepsită irritum erit et canonicae ultioni subiacebit.513
512
Ibidem, p. 14-15.
513
2017.04.06 15:33
146
Conciliul de la Lateran II (1139). În anul 1139, papa Inocențiu al II-lea convoacă un
conciliu general, ce se va ține în bazilica de la Lateran. Astfel, se reunesc din nou, în număr de
aproximativ 500, printre care de data aceasta și o delegație a patriarhatului de Antiohia. Sub
îndrumarea papei, conciliul începe pe 2 aprilie și se încheie undeva în jurul datei de 17 aprilie. La
începutul acestui conciliu, Biserica se afla la finele unei schisme între Inocențiu al II-lea și Anaclet
al II-lea (1130-1138), schismă depășită după anul 1138 cu ajutorul lui Bernard de Clairvaux, ce a
militat prin toată Europa pentru a obține suport pentru Inocențiu al II-lea.
Primul canon se adresează simoniei: Statuimus ut, si quis simoniace ordinatus fuerit, ab
officio omnino cadat quod illicite usurpavit, altfel spus, orice obține prin simonie numirea sa într-
un oficiu, atunci acesta va fi considerat ilegitim și uzurpat.514
Canonul 2 sancționează avariția și achiziția de posesiuni prin mituire: si quis paebendam
vel prioratum seu decanatum aut honorem vel promotionem aliquam ecclesiasticam seu quodlibet
sacramentum ecclesiasticum, utpote chrisma vel oleum sanctum, consecrationes altarium
acquisivit, honore male aquisito careat; et emptor atque venditor et interventor nota infamiae
percellantur. Atât vânzătorul cât și cumpărătorul, precum și intermediarul, vor vi loviți de infamie
prin simonie și pierderea demnității (dignitas).515
Interesant este și canonul 11, ce prevede menținerea în siguranță a preoților, clericilor,
monahilor, pelerinilor și negustorilor, țăranilor și animalelor cu care aceștia lucrează și transportă
bunurile precum și a oilor: Praecipimus qtiam ut presbyteri, clerici, monachi, peregrini et
mercatores et rustici euntes et redeuntes et in agricoltura persistentes, et animalia cum quibus
aratur et semina portant ad agrum, et oves, omni tempore securi sint.516
Conciliul de la Lateran III (1179). Acest conciliu este convocat după marile probleme între
Sfântul Scaun și autoritatea imperială reprezentată de Frederic I. Convocat la Veneția în 1177 este
început la Lateran în 1179. După îndelungata schismă și lupte interne, după pontificatul lui Victor
al IV-lea (1159-1164) și eliminarea celor doi antipapi cu care papa Alexandru al III-lea s-a luptat,
anume Pascal al III-lea (1164-1168) și Calixt al III-lea (1168-1178), papa Alexandru al III-lea
promite împăratului, că va convoca un conciliu general. Scopul acestui conciliu a fost să pună
capăt nu doar schismei, ci și conflictului dintre papă și împărat. Au fost convocați aproximativ 300
514
Ibidem, p. 432.
515
Ibidem.
516
2017.04.06 15:33
147
de părinți, dintre care câțiva din Orientul Latin, iar unul singur ca legat al Bisericii Grecești.
Canoanele acestui conciliu au fost printre cele mai importante din istoria Bisericii Catolice și au
jucat un rol remarcabil în aparatul guvernamental al Bisericii. Canonul 22 este o reluare a
canonului 11 prezentat mai sus din cadrul conciliului anterior, dar are adăugată următoarea frază:
nec quisquam alicui novas pedagiorum exactiones sine auctoritate regum et principum consensu
statuere aut statutas de novo tenere aut veteres augmentare aliquo modo temere praesumat. Si
quis autem contra hoc venire praesumpserit et commonitus non destiterit, donec satisfaciat
communione careat christiana.517 Cu alte cuvinte, sunt condamnate orice legi impuse fără
autoritatea regelui și/sau a prinților, oricine aplică aceste abuzuri este avertizat, dar dacă ignoră
acest avertisment este privat de comuniunea creștină până la obținerea satisfacției parților
implicate.
Lateran IV (1215). Unul dintre cele mai importante concilii este cel de la Lateran IV. Pentru
perioada secolelor studiate, cel mai important este impactul său, resimțit foarte puternic în Ungaria.
Numărul de legați papali în decursul secolelor XIII-XIV, reflectă interesul Sfântului Scaun de a
disemina decretele și a readuce regatul pe calea cea dreaptă. 518 Conciliul este convocat în timpul
pontificatului lui Inocențiu al III-lea (1198-1216), considerat unul dintre cei mai importanți
animatori ai reformei Bisericii Romane și a primatului în raport cu imperiul, puterea seculară.
Pentru studiul nostru este relevant canonul 40 ce privește posesia legitimă, de vera possessione.519
Astfel avem descris în canon cum, în cazul legitimității unei posesiuni asupra unui bun, este nevoie
să se observe dreptul cutumiar specific zonei unei este disputat litigiul, dar dacă într-un perioadă
de un an de zile o persoană este oprită în a-și exercita dreptul de posesiune prin forța armelor,
aceasta nu își va pierde dreptul de posesiune asupra bunului respectiv. În ceea ce privește lucrurile
spirituale, ele trebuie decise în instanțe ecleziastice, ad haec generaliter prohibemus ne super
rebus spiritualibus compromittatur in laicum, quia non decet ut laicus in talibus arbitretur, un laic
nu poate arbitra problemele spirituale.
Despre buna credință, de bona fide, ne spune canonul 41, că orice acțiune ce nu este
precedată de credință este păcat (omne quod non est ex fide, peccatum est). Se decretează astfel că
fără bună credință, nici o prescripție nu este validă, fie ea canonică sau civilă, iar orice cutumă ce
517
Ibidem, p. 478.
518
O analiză a legațiilor papale a fost realizată recent de Robert-Marius Mihalache în teza sa de doctorat Legațiile
pontificale în Transilvania în secolele XII-XIV, Cluj-Napoca, 2013.
519
2017.04.06 15:33
148
nu poate fi urmată fără a comite un păcat este ignorată și declarată nulă: synodali iudicio definimus,
ut nulla valeat absque bona fide paescriptio tam canonica quam civilis, cum sit generaliter omni
constitutioni atque consuetudini derogandum, qua absque mortali non potest observari peccato.
Unde oportet ut, qui praescribit, in nulla temporis parte rei habeat conscientiam alienae.520
În ceea ce privește justiția seculară, de saeculari iustiția, canonul 42 zice: Dacă dorim ca
laicii să nu uzurpeze drepturile clericilor, atunci nici noi nu trebuie să ne dorim, în calitate de
clerici, să revendicăm drepturi ce aparțin laicilor. Din acest motiv, interzicem tuturor clericilor să
nu își exercite jurisdicția în prejudiciul justiției seculare. Fiecare să fie mulțumit de constituțiile
scrise și de cutumele aprobate aici, în ideea de a da Cezarului ce este a Cezarului și Lui Dumnezeu
ceea ce este a Lui Dumnezeu, pentru o justă repartiție de lucruri: Sicut volumus ut iura clericorum
non usurpent laici, ita velle debemus, ne clerici iura sibi vindicent laicorum. Quocirca universis
clericis interdicimus, ne quis praetextu ecclesiasticae libertatis suam de caetero iurisdictionem
extendat in praeiudicium iustitiae saecularis, sed contentus exsistat constitutionibus scriptis et
consuetudinibus hactenus approbatis, ut qua sunt Caesaris reddantur Caesari, et qua sunt Dei
Deo recta distributione reddantur.521
Canonul 43: Ne sine causa clericus fidelitatem laico faciat, interzice ca un cleric să fie
obligat să depună jurământ de fidelitate unui laic fără motiv. Unii laici uzurpă drepturi ce aparțin
de dreptul divin, astfel constrâng ecleziastici ce nu dețin bunuri temporale să presteze jurământ de
fidelitate. Deoarece conform cu spusele Apostolului, servitorul însoțește stăpânul în mormânt,
altfel că, prin autoritatea Sfântului Conciliu se decide să apărăm acești clerici forțați să facă un
astfel de ritual unor persoane seculare: Nimis de iure divino quidam laici usurpare conantur, cum
viros ecclesiasticos, nihil temporale detinentes ab eis, ad praestandum sibi fidelitatis iuramenta
compellunt. Quia vero secundum Apostolum, servus suo Domino stat aut cadit, sacri auctoritate
concilii prohibemus, ne tales clerici personis saecularibus praestare cogantur huiusmodi
iuramentum.522
Canonul 44: Quod constitutiones principum non praeiudicent ecclesiis, interzice
constituțiile prinților ce aduc prejudiciu libertății Bisericii, interzice confiscările de pământuri ce
aparțin Bisericii, fie ele feude sau alte forme posesiuni. Este interesantă asocierea așa cum apare
520
Ibidem, p. 541.
521
Ibidem, p. 540-541.
522
2017.04.06 15:33
149
în text: non solum de feudorum alienatione ac aliarum possessionum ecclesiasticarum et
usurpatione iurisdictionum.523
Lyon I (1245). Conciliul de la Lyon I vine ca răspuns al controversei între papa Inocențiu
al IV-lea și împăratul Frederic al II-lea. Conciliul începe în data de 26 iunie 1245 cu puțini
participanți, dar cu un mesaj puternic, anume bula de depoziție a împăratului Frederick al II-lea.
(Bulla depositionis Friderici II imperatoris).524 Din păcate, nu ne putem opri asupra acestui bogat
document cu care se deschide conciliul, sperăm doar să putem reveni asupra acestui subiect într-o
cercetare ulterioară. Ne vom concentra așadar, pe obiectivele tezei, anume posesiunea și cum apare
ea menționată. În acest sens, avem canonul 12: de eo qui mittitur in possessionem, sau despre
intrarea în posesiune. Se statuează că, pentru a obține o demnitate (dignitate), personatu vel
beneficio ecclesiastico, dacă cel ce dorește să primească posesiunea respectivă se află deja în
proces cu un alt posesor, atunci el nu poate intra în posesiune, possessionem statuimus non
mittendum, prin metoda conservatoare, urmând cutuma posesorului, iar accesul la beneficiu nu
poate fi viciat. În cazul în care cutuma nu poate produce un răspuns, cu ajutorul dreptului divin și
după o diligenter examinato negotio litigiul se poate stinge.525
Lyon II (1274). Conciliul de la Lyon II are loc într-o perioadă de schimbare a Europei,
anume emergența naționalismului. Astfel că, papa Grigorie al X-lea convoacă conciliul general pe
data de 31 martie 1272 din următoarele trei motive: unirea cu grecii, cruciada și reforma Bisericii.
Dintre numeroasele discuții din cadrul conciliului, pentru studiul nostru cel mai relevant este
canonul 28: de iniuriis et damno dato, despre injustiție și pagubele cauzate de aceasta. Se discută
aici, cum se soluționează represaliile și efectele ce se extind asupra comunității laice și
ecleziastice.526
Ultimul conciliu al secolului al XIV-lea este cel de la Viena din anul 1311-1312, convocat
de papa Clement al V-lea prin bula Regnans in coelis, elaborată la Poitiers, pe 12 august 1308.
Principalul subiect al acestui conciliu a fost procesul templierilor: Bullae et scripta curiae
Romanae de Templariorum ordine et Terrae sanctae negotio.527 Tematica acestui conciliu nu poate
fi prezentată, deoarece, subiectul deposedării cavalerilor monahi templieri, ce se regăsește discutat
523
Ibidem.
524
Ibidem, p. 586.
525
Ibidem, p. 604-605.
526
Ibidem, p. 689.
527
2017.04.06 15:33
150
în zecile de pagini ale conciliului528 este un material mult prea vast pentru analiza pe care am dorit
să o prezentăm în acest capitol. Transferul posesiunilor templierilor, sau mai bine spus
reîntoarcerea acestor posesiuni în patrimoniul Sfântului Pentru, a reprezentat esența bulei papale,
presiunile coroanei franceze determinând Sfântul Scaun să împartă posesiunile între coroana
franceza și celelalte ordine de cavaleri monahi, ce aveau ca misiune apărarea Țării Sfinte.
III.6. Posesiunea și justiția în Regatul Ungariei medievale
Primele legi, atestate din istoria Ungariei medievale, sunt compilațiile cunoscute după
denumirea de Decreta S. Stephani Regis (1000-1038)529, sau legile regelui Ștefan I (1000-1038).
Din păcate, conceptul de posesiune nu se regăsește în legile propuse în prima carte, singura lege
sau decret aparent pertinent subiectului nostru se referă la decretul 35: de invasione domorum, sau
despre invazia casei, (evităm termenul de locuință ce comportă valențele locațiunii). Astfel, se
spune în decret că dacă o persoană caută cu intenție malițioasă o altă persoană și îi invadează casa
cu scopul de a îl distruge pe el și bunurile sale, iar, dacă stăpânul casei răspunde ofensei și prin
luptă este omorât de atacator, sau mai bine spus pe invadator, atunci invadatorul va fi pedepsit în
conformitatea cu legea (se referă aici la decretul anterior ce privește scoaterea sabiei cu intenția de
a ucide, decret ce stipulează faptul că cine va scoate sabia cu intenția de a face rău sau a ucide,
atunci el va fi ucis de aceeași sabie cu care intenționa să facă răul). În cazul în care, invadatorul
este ucis, rudele sale nu vor fi compensate. Se stipulează apoi amenzi pentru invadare fără intenția
de a comite crimă.530
În a doua carte, în decretul numărul 2, se discută despre succesorii beneficiilor regale, de
successoribus relagium beneficiorum. Se aprobă faptul că oricine a dobândit un beneficiu regal va
avea stăpânire deplină asupra acestuia pe durata vieții sale, iar după moarte va fi succedat de
urmașii săi. Dacă o persoană este acuzată, proprietatea sa nu va fi atinsă, nici un prejudiciu nu îi
va fi adus, doar dacă a plănuit moartea regelui sau trădarea regatului, sau a fugit într-o țară străină.
În acest caz, posesiunea sa revine coroanei. Dacă cineva va fi găsit vinovat de uneltiri (traditionis
regni) împotriva regelui/regatului va fi supus pedepsei capitale, dar bunurile sale vor rămâne în
528
Ibidem, vezi p. 689-746 și p. 746-828.
529
The Laws Of The Medieval Kingdom Of Hungary, Decreta Regni Mediævalis Regni Hungariæ [DRMH], Vol. I,
Editată De János Bak Et Alii, Editura Calif: C. Schlacks, 1989, p. 27.
530
2017.04.06 15:33
151
mâinile fiilor săi nevinovați (bona vero ilius filiis innocentibus inremota sint remanentibus
salvis).531
Decretul numărul 12: de iudicio gladii, se referă la judecata prin sabie, adică dacă cineva
omoară pe altcineva cu sabia, atunci el va fi omorât cu aceeași sabie.532
Despre legile regelui Ladislau I (1077-1095): în acest set de legi găsim decretul numărul
6, ce se referă la de muliere in furto inventa, la furtul comis de o femeie măritată (muliere). Dacă
este găsită vinovată, atunci ea își va pierde nasul, va fi vândută și își va pierde, de asemenea, averea
cu care ar fi intrat într-o căsătorie după moartea soțului său. Dacă o văduvă va comite aceeași
crimă, va pierde un ochi și va fi pedepsită prin pierderea porțiunii sale ca văduvă din averea soțului,
averea fiilor rămânând neatinsă: exceptis partibus filiorum suorum cum parte sua anichiletur. În
cazul în care aceeași crimă este comisă de o fată nemăritată (puella), atunci ea va fi vândută în
sclavie și nu va putea fi niciodată răscumpărată. În cazul în care cineva o va emancipa, îi va pierde
prețul, iar ea va fi adusă la curtea regelui.533
Despre legile regelui Coloman (1095-1116) sau Decretum Colomani Regis. Primul decret
privește posesiunile mănăstirești și posesiunile bisericilor date de regele Ștefan: possessiones
monasteriis seu ecclesiis a beato Stephano rege disposite inconvulse remaneant.534
D. 14: Nici un judecător secular nu va îndrăzni să cheme înaintea sa un cleric. Nullus
presumat secularis iudex sigillum clerico dare.535
D. 22: Iudicium ferri et aque in aliqua ecclesia fieri interdicimus, nisi in sede episcopali
et maioribus preposituris, necnon Posonii et Nitrie.536 Este interzisă proba de fier și foc în biserici
exceptând doar catedralele (episcopale).
D. 32: Si quis terram alterius ad possidendum sibi iniuste usurpaverit cum in iudicio reus
fuerit, tantumdem de propria terra perdat, insuper decem pensas persolvat.537 Dacă cineva
uzurpează ilegal dreptul de posesiune asupra unui pământ aparținând altei persoane și este găsit
vinovat prin proba de foc, atunci își va pierde aceeași suprafață din propriul pământ și va plăti
amenda stabilită.
531
Ibidem, p. 9.
532
Ibidem.
533
Ibidem, p. 18.
534
Ibidem, p. 25.
535
Ibidem.
536
Ibidem.
537
2017.04.06 15:33
152
Despre Bula de Aur (1222). Din celebra operă legislativă a regatului, creată de cancelarul
curții regale Cletus (Cleti), provost al bisericii din Eger amintim:
D. 16: Integros comitatus vel dignitates quascumque in predia seu possessiones non
conferemus perpetuo. Nu vom dona comitate sau demnități (în sensul de oficii) cu caracter
perpetuu.538
D. 17: Possessionibus etiam quas quis iusto servitio obtinuerit, aliquo tempore non
privetur. Nimeni nu va putea fi deposedat de posesiunile obținute prin servicii onorabile.539
D. 26: Possessiones extra regnum non conferantur, si alique sunt collate vel vendite,
populo regni ad redimendum reddantur. Posesiunile nu se vor da în afara regatului. Dacă au fost
însă date sau vândute deja, ele vor fi returnate locuitorilor regatului pentru rambursare.540
Despre sinodul general de la Buda (1279). Momentul cel mai reprezentativ al intervenției
Sfântului Scaun în regatul maghiar a fost, pentru secolul al XIII-lea, conciliul provincial sau
sinodul de la Buda, din anul 1279. În istoriografia românească, acest episod este cunoscut prin
denumirea de Sinodul de la Buda, episod caracterizat prin legația apostolică a lui Filip de Fermo
în Europa Centrală. Astfel că, în ceea ce privește contextul istoric și evoluțiile instituțional-
ecleziastice în preajma sinodului general de la Buda există un decalaj instituțional între statele de
veche și recentă creștinare.541
Legația apostolică de latere a lui Filip de Fermo, descrisă de Șerban Turcuș în lucrarea sa
Sinodul General de la Buda, s-a încheiat, în cuvintele autorului: prin elaborarea unui text cu
valoare legislativă, pe care exegeza îl numește text sinodial sau text conciliar. Această confuzie în
terminologie, anume între cele două sintagme concilium și synodus, este datorată faptului că pe
parcursul secolului al XIII-lea, apelativul conciliu a fost utilizat pentru definirea adunărilor
ecleziastice extraordinare convocate de pontifi cunoscute astăzi sub numele de concilii generale
sau concilii ecumenice, în timp ce termenul sinod era folosit, fie pentru adunări ecleziastice de mai
mică anvergură, fie era în mod eronat atribuit expresiilor de legislație bisericească din zona
538
Ibidem.
539
Ibidem, p. 33.
540
Ibidem, p. 34.
541
Șerban Turcuș susține acest argument, prin exemplul evoluției celor două regate cu evoluție politico-instituțională
distinctă, Anglia și Franța, care: reușiseră să ajungă la soluții de colaborare constructive, iar pe de altă parte avem
centrul și răsăritul european, cu o structură instituțională debilă, căreia i se asocia un accentuat proces de anarhie
feudală și constituiau un teren fecund pentru injoncțiunile Romei în condițiile în care zona era din punct de vedere
etnic și confesional compozită și tentativele cu caracter sedițios în raport cu autoritatea Romei destul de dese. Șerban
Turcuș, Sinodul General de la Buda (1279), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 5-6 și p. 30-
31. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
153
Bisericii Constantinopolitane. Confuzia terminologică a durat până la începutul secolului al XIII-
lea, după ce Conciliul Lateran IV și opera acestuia de disciplinare canonică, sacramentală și
teologică, a fixat și terminologia. După Lateran IV, termenul de conciliu, este impus pentru
desemnarea adunărilor ecleziastice majore, cele care se reunesc la nivelul întregii Creștinătăți.542
Decretele sinodului general de la Buda din anul 1279, unde se vorbește despre justiție și
posesie sunt următoarele:
Capitolul 10: Ne aliquis clericus sententiam sanguinis dictet: ca nu cumva vreun cleric să
dicteze sentința de răzbunare a sângelui. Altfel spus, nici un cleric să nu dicteze sentința de
răzbunare a sângelui sau să săvârșească răzbunarea sângelui; să nu dicteze sau să scrie vreun cleric
scrisoare care să fie destinată răzbunării sângelui; să nu practice acea parte a chirurgiei care duce
la cauterizare sau incizare. Să nu consacre vreun ritual oricărei binecuvântări sau consfințiri
ordaliei apei fierbinți sau înghețate (aquae ferventis seu frigidae) sau celei a fierului încins (seu
ferri candentis ritum), știind că, dacă în urma unei astfel de ordalii ar fi survenit moartea sau
mutilarea vreunui membru, atunci n-ar scăpa de lațul îndepărtării din ordine.543
Capitolul 13: prevede ca preoții să nu poarte săbii sau cuțite (gladios vel cultellos), fără
îngăduința prelaților și dintr-o teamă vădită.544
Capitolul 17: interzice beneficia recipiantur de manibus laicorum, adică să nu fie primite
beneficii din mâinile mirenilor.545
Capitolul 27: Fețele bisericești să nu înainteze pâri sau să depună chezășie în fața unui
judecător secular (Ne personae ecclesiasticae et fidejubeant coram judice seculari).546
Restul de decrete și legi apărute, pe parcursul secolului al XIV-lea, încep să aibă un limbaj
și o structură mult mai elaborată, reflectând și mai mult dezvoltarea mentalității după modelul
apusean. Ce este important însă în terminologia decretelor sau a legilor Regatului Ungariei
medievale este faptul că termenul ce desemnează dreptul absolut de proprietate, ceea ce cunoaștem
noi în limbajul juridic contemporan ca „proprietate”, nu există în documentele medievale studiate,
există însă possessio și există și possessio propria, termen ce a generat o posibilă confuzie între
542
Ibidem, p. 35-36.
543
Ibidem, p. 218.
544
Ibidem.
545
Ibidem, p. 220.
546
2017.04.06 15:33
154
proprietate și posesiune pentru istoriografia dreptului medieval ce s-a născut la multe secole după
legile regilor maghiari, prezentate pe scurt în rândurile de mai sus.
O altă sursă foarte importantă pentru descrierea situației sociale și politice din Regatul
Ungariei cu câțiva ani înainte de implementarea dinastiei de Anjou este cronica lui Simon de Keza,
„cleric al regelui” care descrie „oamenii noi”, precursori a ceea ce se va numi familiaris regis în
secolul al XIV-lea.547 Aversiunea pentru „străini” exista încă din secolul al XIII-lea după cum ne
informează cronicarul vorbind despre nobilii străini și oamenii ridicați din țărână: amintim pe
Frații Volferus și Hedricus, care împreună cu patruzeci de soldați călări, au primit pământuri, iar
lui Wolfer pentru venirea sa îi se dăruiește muntele Kiscen, unde a făcut o fortăreață de lemn și în
urmă o mănăstire de călugări, unde a și fost îngropat după moartea sa. Din aceasta își trag
obârșia Hedrigii.548
Un alt străin este comitele Both de Lebyn: După acesta a intrat Pot de Lebyn, numit, cu al
doilea nume, Ernistus. Acesta a sosit în Ungaria împreună cu mulți nobili. Din acesta își trage
originea comitele Conrad de Altunburg.549 Altman din Fridburg: După aceștia sosește Altman din
Fridburg, soldat inimos din țara Turingilor: din acesta își trage obârșia Bolugi.550 Hermann de
Nuremberg: Iar neamul lui Hermann se trage din Nuremberg, ei sunt destul de nobili. Au intrat
deodată cu regina Kisla.551
Un exemplu pe care cronicarul a insistat este cel al comiților Simon și Michael din Spania:
„Regele Emeric cunoscându-le originea nobilă i-a primit cu mare plăcere și precum se știe au fost
învestiți în diferitele părți ale Ungariei cu mari și întinse feude, latisque et amplis pheudis in
diuersis Hungarie partibus noscitur inuestisse. Regina Constanța mai adusese cu sine pe sora
comitelui Simon și a lui Betramus, cu numele Tota, așa de frumoasă și drăgălașe că pe acea vreme
547
Am folosit ca izvoare în această analiză următoarele lucrări: Simon de Keza, Cronica (Gesta hunnorum et
Hungarorum), în Scriptores rerum Hungaricarum, I, Budapest, 1937 și JenőSzűcs, Theoretical Elements in Master
Simon of Kéza's Gesta Hungarorum (1282-1285 A.d.), Editura Akadémiai Kiadó, Budapest, 1975.
548
Postea Wolfer cum Hedrico fratre suo introiuit de Viltonia cum XL militibus phaleratis. Huic datur mons Kiscen
per descensum, in quo castrum fieri facit ligneum, tandem et cenobium monachorum, in qou post mortem sepelitur.
Ex isto namque Hedrici origo esse habet. Cronica ungurilor, de Simon de Keza, traducere G. Popa Lisseanu, Fontes
historiae Daco-Romanorum. Fasciculus IV: Chronicon Hungaricum (Izvoarele istoriei românilor. Volumul 4:
Cronica ungurilor) Tipografia Bucovina, I. E. Torouțiu, București, 1935, p. 61, doc. 5.
549
Post hunc introiuit Pot de Lebyn, qui nomine alio Ernistus est uocatus. Hic cum multis nobilibus/militibus adiit in
Hungariam. De isto comitis Conradi de Altunburg origo esse habet. Ibidem, doc .6.
550
Post illos Altmann intrat de Fridburc miles coridatus ex patria Turingorum, de isto illi de Bolugi oriuntur. Ibidem,
doc. 8.
551
Hermanni siquidem generatio ex Nuremberc oritur, satis sunt nobiles cum regina Kisla intrauerunt. Ibidem, doc.
13. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
155
nu era alta asemenea în toată lumea. Cu această fată s-a căsătorit ducele Benedictus, fiul lui
Conrad, primind ca dotă din partea regelui Emiricus și a reginei Constanța, vila Meretinsdorf.”552
Alți străini au mai intrat, de asemenea, atât în vremea ducelui Geicha, cât și a altor regi,
Boemi, Poloni, Greci, Bessi, Armeni și aproape din toate națiile străine, câte sunt sub cer. Aceștia
slujind regilor sau celorlalți domni din regat, au dobândit feude și cu timpul au obținut titlul de
nobili.553
Societatea Regatului Ungariei, la sfârșitul secolului al XIII-lea, este împărțită în udvornici,
castrensi, conditionari, libertini și sclavi. (De udvornicis, castrensibus, conditionariis, libertinis et
mancipiis).554 Societatea cvadripartită, după Simon de Keza, este reprezentată de udvornici,
castrensi, conditionari, libertini și robi, de care este plină Ungaria. Udvornicii reprezentau curtenii
(udvar, curte), iar conditionarii dicebantur qui sub condicione statae servitutis pracstandae terras
colendas accipiebant, ut puta Tauernici regii, caniferi etc. Libertinii erau servitutis conditione
manumissa, iar robii: Mancipia initio erant servi christiani e diversis Europae partibus per
Hungaros abacti. După primirea creștinismului de către unguri, mancipia erau numai păgânii
prizonieri.555
În ce privește dreptul cutumiar și botezul: Mox vero eu fidem receperunt et baptismum,
Romana ecclesia Christo cognito duci Geiche et sancto regi Stephano deisse dicitur firmiter in
552
Comites Simon et Michael Hispani. Comitum uero Simonis et fratris eius Michaelis generatio qui Mertinsdorfarii
nominantur, diebus regis Emirici filii Bele tertii cum regina Constantia filia regis Aragonie, que uxor fuerat regis
Emerici honestis secum militibus et familia decentissima introductis, in Hungariam pomposissime introuit. Qui cum
eorum generatio cum quodam magno comite pro iustis et certis causis continuo dimicaret, tandem contra ipsum
comitem exercitum congregans fertur dimicasse. Ubi prefatus magnus comes per Simonem patrem scilicet comitis
Simonis et comitis Michaelis, ac Bertramum patruelem ipsorum captiuatus iugulatur. Simon uero et Bertramus
inimictiam perinde contrahentes cum regina memorata primi adeunt in Pannoniam. Quorum quidem ingenuitatem
experiens rex Emiricus letanter excepit, latisque et amplis pheudis in diuersis Hungarie partibus noscitur inuestisse.
Quia vero generatio, sepe dicta in regno Ispauie plura castra possidet, unum tament ex illis existit capitale, quod
Boiot nominatur, unde prefati comites et eorum precessores primum descensum circa Negedsceg Boiot uocauerunt.
Generatio quoque eorundem in scuto aquilam ferre solet, quam alin milites comites in Ispania deferre non presumunt.
Eapropter quidem, quod exercitum Soldani de Tunisio, qui Maioricam et Minoricam insulas per naues intrando et
classes occupauerant, ceteris militibus regis Arragonie deficientibus eorum generatio fertur expulisse. Unde regis et
communitatis militie decreto est statutum, quod priori signo, quod fuerat totum rubeum, sine aliqua expressa figura
in aquilam mutaretur. Adduxerat etiam regina Constantia cum ea sororem somitis Simonis et Bertrammi nomine
Totam, tam formosam et pulcerrimam, quod eo tempore uix in mundo sibi similis haberetur. Cui quisdem virgini
Benedictus dus Conradi filus, cum uilla Meretinsdorf pro dotibus ex parte Emericis regis et regine Constantie est
coniunctus. Ibidem, doc. 16.
553
Hospites alii. Intrauerunt quoque temporibus tam ducis Geiche quam aliorum regum Boemi Poloni Graci Bessi
Armeni, et fere ex omni extera nation que sub celo est, qui seruientes regibus uel ceteris regni dominis ex ipsis pheuda
aquirendo, nobilitatem processu temporis sunt adepti. Quorum nomina comprehendere estimaui in presenti libro
honerosa. Ibidem, doc. 19.
554
Ibidem, p. 113-116.
555
2017.04.06 15:33
156
mandatis, ut spolia non committerent, captivos christianos deincepe relinquerent pristine liberati,
cum multi nobiles inter captivos habeantur.556
Despre udvornici, sau servi quos in Curiis Hungari habebamt, dicebantur udvornici557
aflăm din cronică faptul că „prizonierii de război nu au mai fost eliberați, după cum a voit Scaunul
Apostolic, ci au reținut la curțile lor pe unii ca slujitori, numindu-i cu un nume unguresc
udvornici”.558 În ciuda faptului că majoritatea nobililor dețineau prizonieri de război, „Kaloman,
fiul regelui Geicha a voit să aibă servicii din partea prizonierilor numai el singur, regele și prelații
cărora le-ar fi dăruit el, dintre captivii săi. Și, pentru ca să nu se supere comunitatea nobililor pentru
o astfel de interzicere, Palatinul țării, care fusese instituit pentru interesele nobilimii, (Palatino
regni qui pro utilitate nobilium preficitur) regele i-a dat încuviințarea să se folosească de
udvornicii săi (rex suos udwornicos uti dedit)”.559
Despre castrensii străini aflăm că sunt acei prizonieri care fac parte din prada de război a
nobililor, răscumpărați de rege și atașați diferitelor fortărețe cu slujbe mai ușoare.560
Despre iobagii castrelor (Iobbagiones Castrorum), sau nobilii săraci care au venit la rege,
„primind pământuri din pământurile castrelor, ca feude ale castrelor cu condiția să apere castrul în
timp de război”.561
Despre libertini: „Statutul existent de la Ștefan cel Sfânt conform căruia iobagul
condiționar să poată să se răscumpere pe sine și pe familia sa, dacă voiește, pe o sută de byzanți
(centum byzantiis) era încă valabil. Dacă însă ar fi fără soție și familie, pentru persoana sa 24
byzanți, sau compensându-se cu un serviciu de aceeași valoare. Fără voia lor au admis Ungurii ca
556
După cucerirea Pannoniei, Ungurii, după dreptul ginților pe prizonierii creștini sau îi omorau, dacă li se
împotriveau, sau pe cei voinici îi luau cu ei la război și le dădeau și lor o părticică din prăzi. S-a întâmplat ca pe unii
prizonieri să-i ia la ei acasă pentru diferitele servicii la proprietatea lor și să-i țină de obiceiul pe lângă corturile lor,
având să-și ducă traiul, întocmai ca și Comanii, numai din prăsila vitelor lor și din pradă. După ce însă Ungurii au
primit noua credință și botezul, biserica romană se zice că a impus, în mod sever, ducelui Geicha, după creștinarea
sa și a regelui Ștefan cel Sfânt, să se lase de a mai face jafuri, iar pe prizonierii creștini și între acești prizonieri erau
mulți și nobili, să-i lase liberi ca și mai înainte. Fiind însă regatul foarte întins și lipsit de populație, fiindcă
comunitatea, în totalitatea ei, nu era de acord în această privință cu Scaunul Apostolic, Papa a dispus în felul următor:
ca prizonierii de război să fie lăsați să cultive pământurile și să trăiască din rodul pământului, întocmai ca și ceilalți
creștini. De aceea, prizonierii, fiindcă nu aveau pământuri, au fost primiți să plătească pentru acestea dări de venit,
întocmai cum plăteau și domnii. Ibidem, doc. 64.
557
Ibidem, doc. 65.
558
Ibidem.
559
Ibidem, p. 114.
560
Sed quia Hungari noui christiani graue habebant huius fidei qo quod disuescere de spoliis eos oportebat, graues
labores et honera suis captiuis imponebant, quod disciplicens prelatis, Apostolico super his sunt locuti, Ibidem.
561
Iobagiones uero castri sunt pauperes nobiles, qui ad regem uenientes terram eis tribuit de castri terris, ut pheuda
castri etcastrum guerre tempore custodirent. Ibidem, doc. 4. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
157
regele să le răscumpere pe prizonieri, au fost determinați însă de regele Ștefan cel Sfânt și de
prelați”.562
Despre sclavi. (Denique mancipia)563: „Aici vorbim și scriem numai despre prizonierii care
au fost luați de la popoarele creștine; despre cei de la popoarele barbare, papa nu spune nimic.
Căci, Scaunul Apostolic a voit ca păgânii să fie supuși creștinilor. De aceea, astfel de captivi se
numesc uheg. Din aceștia, biserica a încuviințat fiecărui Ungur să aibă și să țină”.564
Dintre formele de stăpânire privată în regatul patrimonial maghiar, consemnate de
cancelaria regală se disting castrele regale. Acestea, împreună cu castrensii și pământurile care le
aparțin, sunt privite ca una din formele posesiunilor regale. Pământul castrului pare să fi fost
tocmai opusul proprietății private, reprezentând averea particulară a regelui sau a altora. Firește,
stăpânul lor suprem a fost regele, iar autoritatea lui s-a transformat, în timp, devenind asemănătoare
cu stăpânirea magnaților. Din secolul al XIII-lea, castrensii beneficiau de drepturile fundamentale
ale oamenilor liberi, respectiv purtarea de arme și mărturia în fața legii. Contopirea noțiunilor de
pământ al castrului cu proprietatea privată a regelui face deosebit de grea înțelegerea esenței
posesiunii timpurii pământului.565 Această contopire, specifică suprapunerii drepturilor de
posesiune, este regăsită în tot spațiul Europei Medievale.
În ciuda afirmației tranșante conform căreia: în Ungaria nu au existat moșii feudale, nici
în această perioadă, nici mai târziu566, Engel consideră că proprietatea pământului este o
posesiune cu drepturi depline, numită allodium, care în Ungaria purta numele de praedium567.
Începând cu secolul al XIII-lea, se numesc posesiune (possessio), diferitele forme de posesiune de
până atunci (moșiile regelui, ale bisericilor, stăpânirile laice etc.)
Istoricul Robert Palmer afirma, în studiul său The Origins of Property in England, faptul
că drepturile de proprietate erau prin esența lor antitetice cu posesiunile feudale, iar proprietatea
nu exista nici ca idee, nici ca fapt primordial. Proprietatea nu este o simplă distincție între ce e al
meu și al tău. O astfel de diferențiere se regăsește în multe societăți în etape primitive ale acestora.
Chiar și în societatea noastră, această distincție nu indică uniform conceptul de proprietate. Deseori
562
Ibidem, p. 114.
563
Ex illis captius hic scribitur et tractatur solummodo, quia ex gente christiana fuere captiuati; de illis autem, qui de
populo erant barbaro papa nichil dicit. Uult namque sede apostolica, ut pagani christianis sint subiecti. Unde illis
captiui uheg nominantur. Hos enim unicuique Hungaro dimisit ecclesia possidere et tenere. Ibidem, p. 66, doc. 6.
564
Ibidem, p. 144.
565
Pál Engel, op. cit.
566
Ibidem.
567
2017.04.06 15:33
158
indică doar atașamentul, iar din motive istorice distincția al meu/al tău este fără rost. Proprietatea
ca un fenomen de drept are loc, doar atunci când pretenția unui individ asupra unei parcele de
pământ nu depinde de propria putere sau relații personale, când un titlu este protejat de un aparat
birocratic și o autoritate birocratizată după un set specific de legi. Concluzia sa este că proprietatea
derivă din stat, ea nu poate exista înaintea statului.568
III.7. Suveranitatea, posesiunea și exempțiunea. Câteva considerații finale
Acest subcapitol569 are ca obiectiv clarificarea pe cât posibil, a unor noțiuni terminologice
prezente în discursul dintre Sfântul Scaun, regele Ungariei și Ordinul Teuton. Vom face o scurtă
prezentare a cadrului istoric, contextul problemei conflictului între Andrei al II-lea și Ordinul
Cavalerilor-Monahi Teutoni, soluționarea acestuia, dicotomia Christus-Fiscus și necesitatea
clarificării limbajului juridic aferent. Un alt aspect al cercetării este caracterul jurisdicției de jure
a Țării Bârsei pe perioada anilor 1211-1224.
Un element foarte nou în politica externă maghiară a fost problema cumanilor, păgâni, de
limbă turcă, ce trăiau din secolul al XI-lea ca nomazi în patria străbună de odinioară a
maghiarilor, între Dunărea de Jos și Don.570 Ulterior, pământul lor, Țara Cumanilor, Cumania, a
însemnat pentru maghiari, în primul rând, teritoriul vecin, de dincolo de Carpați, unde în secolul
al XIV-lea, s-au înființat principatele Țării Românești și Moldovei. Andrei al II-lea a plănuit să-și
extindă autoritatea și în această direcție, de aceea, în anul 1211, a colonizat hotarul sudic al
Transilvaniei cu Ordinul Cavalerilor Teutoni întorși din Țara Sfântă. Le-a trasat misiunea de a-i
converti pe cumani și le-a dat ca feudă întreg teritoriul de dincolo de Carpați. Engel consideră că
acești oaspeți (i.e. cavalerii monahi teutoni) „s-au apucat cu multă râvnă să colonizeze ținutul de
graniță, în bună parte nelocuit, au construit cetăți și au populat sate. Încercărilor foarte promițătoare
le-a pus capăt aspirația la independență a ordinului”. În continuare argumentează că după ce
568
Robert C. Palmer, op. cit., p. 48-50.
569
A se vedea Mihai Safta, Regatul Ungariei Medievale Și Ordinul Cavalerilor – Monahi Teutoni: Studiu asupra
formelor de proprietate în dreptul medieval: exempțiunea, în Revista Hiperboreea, nr.3, 2015. Disponibil la:
http://revistahiperboreea.ro/wp-content/uploads/2015/03/Mihai-SAFTA-REGATUL-UNGARIEI-MEDIEVALE-
%C8%98I-ORDINUL-CAVALERILOR-MOHANI-TEUTONI.pdf
570
Pál Engel, op. cit., p. 119. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
159
cavalerii au început să se considere independenți și și-au oferit țara, spre protecție, papei Honoriu
al III-lea, Andrei a pornit cu armată împotriva lor, în anul 1225 și i-a scos prin forță. Zadarnic a
protestat papa, încă ani de zile după eveniment. În final, ordinul a obținut în regiunea baltică, ceea
ce nu-i reușise în Ungaria.571 Trebuie menționat aici, faptul că, teritoriul aflat în posesiunea
cavaleriilor, era de la bun început sustras autorității coroanei ungare.
Colonizarea Cavalerilor Teutoni în Transilvania în anul 1211 se înscrie și ea în vastul plan
al Sfântului Scaun de „unificare forțată” a lumii europene, declanșat după Cruciada a IV-a. Bula
de aur a sașilor din anul 1224, consemnează faptul că printre bunurile și privilegiile dăruite de
suveran „oaspeților săi teutoni” se aflau și „pădurile românilor și pecenegilor” (silva Blacorum et
Bissenorum), cu apele din zonă, spre a le folosi împreună cu vechii stăpâni.572
Pál Engel considera, de asemenea, că pe perioada secolului al XIV-lea, societatea era
împărțită după capacitatea de a deține proprietate astfel: cei ce posedă proprietate și cei ce nu
posedă proprietate, homo possessionatus e considerat echivalentul nobilului, iar homo
impossessionatus este omul fără nobilitate, homo ignobilis.573 În alte cuvinte, serful ar fi ignobilis
seu rusticus, un om ce trăia de pe proprietatea altuia, în schimbul supunerii. Vom investiga pornind
de la această interpretare dacă este vorba despre relațiile feudo-vasalice descrise mai sus
(cap.I.I.7.). De asemenea, vom încerca să clarificăm pe cât se poate terminologia folosită, limbajul
juridic medieval, ce poate fi foarte ușor interpretat eronat.
Domnia regelui Andrei al II-lea se remarcă prin introducerea de novae institutiones, ce
transformau donația și beneficiul în forme similare cu cele utilizate în centrul Christianitas-ului.
Chiar de la începutul domniei, el a introdus noi instituții (novae institutiones) care, în esență, au
constat în donația unor pământuri întinse credincioșilor săi. A donat pământ perpetuu, adică o
stăpânire ce poate fi moștenită, aceasta fiind o modalitate de manifestare a bunăvoinței regale,
începând cu Sfântul Ștefan, dar se întâmpla destul de rar și, chiar și atunci, numai din bunuri
reversibile sau din averea privată a regelui.574 Aici este nevoie, din nou, de o mare atenție la
terminologia folosită de Engel, anume caracterul perpetuu și moștenirea stăpânirii, ambii termeni
fiind discutați pe parcursul tezei în defavoarea definiției sale.
571
Ibidem.
572
Ioan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV: (origine, stat, evoluţie), în Nobilimea
românească din Transilvania, p. 36-63.
573
Ibidem, p. 118-119.
574
2017.04.06 15:33
160
Hotărârile regale au adus două noutăți. Pe de o parte, pământurile donate aveau o întindere
uriașă și nu cuprindeau numai păduri, ceea ce ar fi fost încă acceptabil, dar și sate locuite de
castrensi și de către udvornici. Cea mai bună măsură pentru donații, afirma el, este tocmai lipsa de
măsură, optima in principe donandi mensura immensitas iudicetur. Regatul Ungariei rămâne însă
în patrimoniul Sfântului Petru, tutela coroanei și proprietățile acesteia se supun voinței divine, iar
după moartea ultimului rege din dinastia Arpadiană, intervenția Sfântului Scaun dovedește forța și
aplicabilitatea doctrinei primatului vicarului lui Iisus (Vicarius Christi), după cum descrie
Baddeley: The Pope now put forth the full pretensions of the Holy See, and openly denied the
proud right of the Hungarian people to choose their own sovereign. He declared Hungary to have
been obtained in fief from the Holy See by Stephen I. And asserted the right of females to occupy
the throne. Consequently, the right of Maria of Naples and her descendants was paramount.575
Conceptul de suveranitate teritorială a fost epitemizat in dictonul rex in regno suo est
imperator, după cum am observat în subcapitolele de mai sus. Regele este considerat îndreptățit
în teritoriul său precum împăratul, fiind considerat sursa dreptului. El a asimilat funcția
instituțională a împăratului de pontifex maximus. Ius publicum in sacris, in sacerdotibus, in
magistratibus consistit (Dig.1.1.1.3 Ulpian).576
În pofida eforturilor imperiale și pontificale de a menține doctrinele Pauline, Christianitas
face acum primii pași spre Europa, spre o nouă structurare politico-instituțională și socială. Dreptul
cutumiar își începe ascensiunea pe plan legislativ. S-a trecut așadar de la principiul personalității
la cel al teritorialității legilor.577
Regatul Ungariei, aflat la periferia Christianitas-ului, întâmpină însă probleme atât de
natură legislativă cât și doctrinară în raport cu Sfântul Scaun. După primul conflict armat între
Andrei al II-lea și cavalerii-monahi teutoni, urmat apoi de deposedarea și expulzarea lor, rămâne
nepedepsit de Sfântul Scaun. Dintre toate sancțiunile aplicabile faptelor comise, regele nu suferă
consecințele unei excomunicări. Motivele Sfântului Scaun de a acționa cu severitate și
575
La fel cum este și cazul cu regatul de Neapole și Provence, preluate de dinastia Angevină, prin benevolența
Sfântului Scaun: The kings of Naples were hereditary lords, over the county of Provence, albeit in nominal vassalage
to the Empire as representing the imperial fief of the ancient kingdom of Arles, Welbore St. Clair Baddeley, op. cit.,
p. 25.
576
1966, p. 102.
577
Mihnea Dan Radu, op. cit., p. 207. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
161
promptitudine în zona Regatului Ungariei, sunt în foarte mare măsura datorate conflictelor mult
mai apropiate de inima Europei, dar nu fac obiectul acestei cercetări.578
Reluând definiția posesiunii579, aceasta era un termen ce desemna inițial în legea celor XII
Table doar lucrurile imobile. Proprietatea, în schimb, este definită în dreptul roman ca un drept
absolut cu prerogative nelimitate, dar de la mancipium580 la proprietas581 este o adevărată
metamorfoză. După cum am observat, proprietatea era inițial rezervată cetățenilor romani, quiriții:
de aici, expresia „proprietate quiritară”, plena in res potestas (plenitudine de puteri asupra
lucrului). Ceea ce a caracterizat dreptul roman, a fost rigoarea cu care acesta distinsese
proprietatea, drept exclusiv ce purta asupra lucrurilor corporale, de celelalte drepturi reale, care
erau drepturi incorporale.582
Natura exempțiunii teritoriului oferit cavalerilor monahi teutoni, este un produs al filosofiei
juridice începute cu secolul al XII-lea, prin renașterea dreptului roman583.
Renașterea dreptului roman584, într-o țară guvernată până atunci de cutume, ajunge, în cea
de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la o împărțire intre ius commune și ius canonicum.
Dreptul roman se bucura de un imens prestigiu în țările de cutumă, iar în lipsa aplicării sale directe
578
Pentru o excelentă descriere a situației politice și juridice vezi Șerban Turcuș, Sfântul Scaun și românii în secolul
al XIII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 187-233.
579
O succintă expozițiune reiese din paragraful următor: The term originally referred only to land and even the Twelve
Tables apparently did not apply them to movables. As regards the legal effects of possessio we must distinguish
between ius civile and ius honorarium, Schulz, op. cit., 1951, p. 429.
580
Inițial, a fost mancipium, puterea șefului de familie, care se exercita asupra persoanelor și lucrurilor importante
supuse autorității sale. Apoi, a venit dominium, care constituia un drept privativ, opozabil tuturor (în acest sens, el
era absolut), dar nu era nelimitat; el comporta restricții în interes general și în ce al vecinilor; el putea coexista cu
alte drepturi asupra lucrului, Malaurie & Aynes, op. cit., p. 104-105.
581
Odată cu Iustinian, a apărut proprietas, care se opunea uzufructului (dezmembrământ al proprietății) și posesiei
(situație de fapt). Ibidem.
582
Ibidem.
583
La sfârșitul secolului al XI-lea, odată cu redescoperirea Digestelor, începe renașterea dreptului roman, renaștere
inițiată de glosatori care s-au consacrat comentariilor (glosa) pe textul latin: Irnerius, fondatorul Școlii din Bologna,
Azon și mai ales Accursius. În universitățile ce se nășteau (Bologna, Paris, Montpellier, Orleans, Oxford, Praga, etc),
predarea dreptului roman consta într-un comentariu al Codului lui Iustinian, iar predarea dreptului canonic în
studierea Decretului lui Grațian (de către decretiști). Decretul lui Grațian intitulat Concordia discordantium
canonum, reprezintă o culegere metodică a 3900 de fragmente din diverse izvoare ale dreptului canonic, după ce
Grațian eliminase din ele temele pur teologice precum și scrierile apocrife, apoi le criticase, interpretase, armonizase
și sistematizase conținutul. Decretul lui Grațian va forma, împreună cu alte patru culegeri (Decretatele lui Grigorie
al IX-a, Sextus-ul, Clementinele, Extravagantele), Corpus Iuris Canonici, editat în 1582 și în vigoare până în 1917,
data promulgării lui Codex Iuris Canonici (Codul de drept canonic, el însuși înlocuit în 1983 de noul Cod de drept
canonic). Decretiștii (precum Hugoccius) au făcut, asemenea glosatorilor, glose textului lui Grațian. În secolul al
XIII-lea, decretaliștii care le-au succedat (precum Hostiensis) și-au extins comentariile la Decretatele lui Grigorie IX
(ce datează din 1234). Ibidem, p. 69.
584
Ea lasă totuși curs liber unor influențe reciproce. În realitate, mai degrabă decât o pluritate de sisteme, exista o
pluritate de izvoare (drept roman, drept canonic, drept cutumiar) invocate, eventual, de manieră simultană în fața
aceluiași tribunal. Ibidem, p. 70. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
162
(ca lex scripta), era considerat ca ratio scripta, rațiunea scrisă, ținându-se cont de calitățile sale:
era vorba despre un drept comun tuturor juriștilor formați în universități (legiști) după glosatori,
mai complet și mai perfecționat decât drepturile locale. El va exercita, cu acest titlu o puternică
influență asupra formării dreptului cutumiar și asupra formării dreptului canonic, pe care-l
suplinea, fără a-l înlocui. Situația va începe să se regularizeze în Ungaria de-abia la sfârșitul
primei jumătăți din secolul al XIV-lea, când dinastia străină Angevină a reușit să implementeze
bazele sistemului instituțional occidental.585
Doctrina creștină dominantă în Evul Mediu occidental răspunde Lui Dumnezeu, Dominus
Deus, Dumnezeu este singurul stăpân al bunurilor terestre. Proprietatea seniorului se împarte
deseori în foarte multe straturi586 de la proprietăți alodiale și beneficii la donații și proprietăți
ereditare, înfiefate, etc. Proprietatea medievală, precum proprietatea funciară de astăzi, este o
proprietate en action et non une propriété en système, les tensions en sont permanents.587
Proprietăți simultane, juxtapuse sau suprapuse pe imobile și legate la rețeaua de obligații
conexe, duc în mod inevitabil la o stagnare economică mare. Imperativa necesitate a imobilității
este profund plantată în mentalul colectiv pentru care orice noutate este percepută precum o
tentativă de tulburare a ordinii prestabilite.588
Exempțiunea teritoriului donat inițial de regele Andrei al II-lea teutonilor, survine în anul
1224 la rugămințile ordinului de a fi sustrași de sub autoritatea coroanei maghiare, fiind translatați
sub protecția apostolică. Teritoriul cedat a trecut in anul 1224 sub apărarea și protecția Scaunului
apostolic, iar papa Honorius subliniază faptul că serviciul oferit de teutoni în zona cunoscută ca
„Burzenland”, nu este un serviciu pierdut in slujba Țării Sfinte. „Burzenland” se detașează de
Transilvania și este aproape de a constitui o nouă dieceză și o seniorie ecleziastică în același timp.
Adevărata putere este dată pe mâinile domus Theutonicorum, pe care papa Honorius al III-lea îi
numește domini terrae.589 La începutul secolului al XIII-lea, situația cavalerilor, stabiliți acum la
Acra, era precară, de aceea invitația regelui Ungariei, Andrei al II-lea (1205-1235), ca ei să se
585
Șerban Turcuș, op. cit., p. 38-40.
586
A se vedea reprezentarea posesiunilor imobile in schema unui Arbor Feudorum.
587
Vezi Rials & Alland, op. cit., p. 1254.
588
Les propriétés simultanées, juxtaposées ou superposées sur lìmmeuble, et ligotées par le réseau des obligations
associées, ont pour conséquence inévitable un immense immobilisme économique. Le droit de lùn, enserre dans le
lacis des droits des autres, ne peut souffrir aucun changement dans son exercice. Que soit modifié le contenu dùne
seule maitrise, cèst tout lènsemble qui risque d`être déstabilise. La solidarité enchaine. Lìmpérieuse nécessité de
lìmmobilité est profondément ancrée dans la conscience collective pour laquelle toute nouveauté est ressentie comme
une atteinte à lòrdre établi. Ibidem.
589
Sylvain Gouguenheim, Les Chevaliers teutoniques, Editura Tallandier, Paris, 2013, 2013, p. 49.TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
163
așeze în Transilvania a fost bine venită. Instalarea noilor coloniști trebuia să asigure, în intenția
regalității, apărarea sud-estului țării împotriva cumanilor care dominau încă regiunile românești
de la sud și est de Carpați, precum și atragerea la credința romană a păgânilor și schismaticilor,
adică a cumanilor și a populației românești ortodoxe din zonele de așezare și din cele
învecinate.590 Teutonii, cavaleri-monahi591, răspund apelului coroanei maghiare și acceptă oferta
de a prelua și fortifica un pământ nelocuit592, părăsit. Misiunea Ordinului593 era de a proteja regatul
și de a converti cumanii.
...Ei trebuiau să fie un front al cruciadei în spațiul carpato dunărean…594
Deși termenul de terra deserta poate să fie înțeles ca și un teritoriu părăsit, nelocuit, pustiit,
nu este cazul, deoarece aici, în Burzenland, erau prezente populații maghiarofone (secuii) și
ortodoxe (valahii). Sensul de -țară deșertă- era folosit în epocă pentru teritoriile marginale ale
coroanei, zone periferice de importanță strategică deosebită.595
Activitatea misionară și prozelită (pentru că se referă și la creștinii răsăriteni) a bisericii
romane dobândise noi dimensiuni în sud estul Europei, după Cruciada a IV-a (1204), când
armatele apusene cuceriseră Constantinopolul. Aceste premise favorabile ar fi trebuit, în intenția
Regatului Ungar, să ducă și la extinderea stăpânirii maghiare asupra regiunilor extracarpatice.
Pe de altă parte, din perspectivă mai largă, imperiul Româno-Bulgar al Asăneștilor trebuia prins
590
Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. II-a,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 207.
591
Gabriel le Bras consideră cavalerii monarhi epitomul cavalerului lumii medieval: The clerics in the feudal age have
had their dignities augmented and created a special unity of clerics and clerks. One of the most relevant creations of
the XII century was the monastic orders of the Templars and the Hospital of St. John. This hybrid represents the very
epitome of the medieval man, being a combination of both secular and spiritual power. Its main goal was to protect
the pilgrims on their way to the Holly Land, and fighting off the pagans and infidels. In the beginning of the XI century
the brothers of the Hospital intensify their effort in fulfilling their main objective but in the XII century have a
remarkable growth, from monasteries that receive and shelter pilgrims, and those buildings that receive the ill and
sickling (that were known in the age as houses of God), to a centralization and an even stronger foothold in the Holly
Land. In the XIV century, it became the foremost order. Gabriel le Bras, Jean Gaudemet, Histoire du droit et des
institutions de l'église en Occident: Tome XVIII, Editura Cujas, Paris, 1984, p. 99-100.
592
Que ceux-ci, les teutoniques, soient installés aux confins de notre royaume, telle une nouvelle plantation, et,
supportant les assauts incessants des païens, quìls ne craignent pas de sòpposer jour âpre jour à la mort, comme un
rempart solide au service du royaume. S. Gouguenheim, op. cit., p. 43.
593
Misiunea este descrisă în cuvintele istoricului Sylvain Gouguenheim astfel: L‘Ordre avait pour mission de
protéger le royaume, voire d`étendre le Domain royal en obtenant la conversion des Coumans. Il a donc dû mener
une guerre d`évangélisation et ne pas se cantonner à la défense des frontières. Les Teutoniques durent aussi exploiter
les terres conquises, en y faisant venir des colons.il aura fallu, pour accomplir cette tâche, que lÒrdre soit en mesure
de dépêcher un nombre suffisant de combattants. En 1211 il nèst pas sûr quìl en ait eu les moyens. Mais lòffre était
séduisante. Ibidem, p. 44.
594
Ibidem.
595
A se vedea asemănarea cu calitatea voievodatului Transilvaniei de apanaj. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
164
între două forțe catolice, din care una era Imperiul Latin de Răsărit (fondat vremelnic la
Constantinopol), iar cealaltă urma să fie pomenitul ordin al teutonilor.596
Ordinul597 primește următoarele beneficii: dreptul de a numi și alege proprii judecători,
privilegiul imunității -fapt ce îi sustrage de sub orice autoritate a oficialilor regalității, care în anul
1212 sunt sporite prin permiterea circulării în Burzenland a unei monede diferite de cea a coroanei
maghiare, o monedă proprie teutonilor. Astfel se formează primele organizații teutonice
instituționale, iar din anul 1213 apar primii coloni și cu ei primele construcții de fortificații. Primele
posibile îndoieli ale monarhului maghiar apar, se pare, cu interdicția sa de a permite teutonilor
ridicarea fortificațiilor de piatră, el autorizase doar pe cele de lemn. O fortăreață de piatră însă, a
fost ridicată la Kreuzbourg598. Dreptul de a bate monedă a împiedicat și limitat expansiunea și
suveranitatea ordinului. În anul 1222, în urma unei altercații cu coroana maghiară, teutonii primesc
o extensie a spațiului donat inițial, expansiune permisă până la terminos prodnicorum599. Dacă
donația din anul 1211 se oprea la râul Borza600, cea din anul 1222 merge până la munții din est.
Frontiera este mutată considerabil, iar teutonii au obligația de a face din corpul ordinului un
adevărat zid și de a apăra cu prețul vieții aceste teritorii. Tot acum primesc dreptul de a ridica
fortărețe din piatră. Par conséquent, cette terre, en vertu des indulgences concédées par le Siege
apostolique, nà pas dàutre évêque ni prélat que le pontife romain.601
Aflat acum în posesia unui vast domeniu, ordinul începe demersurile consolidării. Lăudați
de Andrei al II-lea și Papa Grigorie al IX–lea602, ordinul obține exempțiunea fiscală și protecția
împotriva devaluării monetare astfel: „Fiecare rege maghiar, incluzându-l și pe Andrei al II-lea, a
donat pământuri care, după concepțiile apusene nu erau feude ci alodii. Donația nu se făcea
596
Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. II-a,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 208.
597
Considerăm relevantă descrierea lui Gabriel le Bras: a la vérité, on ne parlera dòrdre que vers la fin du XIII siècle,
préférant la dénomination plus concrète de frères, de chevaliers, de maitres, ou vêle de malice. La réalité pourtant
sìmpose: il sàgit bien dòrdres, places plus ou moins théoriquement sous la Règle de Saint Benoit, ou bien sous la
Règle de Saint Augustin, et empruntant leur organisation aux ordres, monastiques ou canoniaux, non sans la marquer
de caractères originaux. Gabriel le Bras, op. cit., p. 101.
598
Localitate ce nu a fost încă identificată.
599
Zona se presupune a fi undeva la sudul Moldovei, poate chiar Dobrogea, în cordonul Dunării.
600
Râul Bârsa este un râu din Transilvania care se varsă în râul Olt în apropiere de Feldioara.
601
S. Gouguenheim, op. cit., p. 46.
602
Comme ledit maitre et les frères avaient construit une forteresse extrêmement puissante, les Coumans terrifies et
souffrants d’avoir perdu la possibilité d‘entrer et de sortir dans cette terre, rassemblèrent une immense armée de
guerriers et agressèrent violemment les frères qui demeuraient là. Mais, avec l’aide du seigneur, ils furent défaits et
confus et respectueux, se retirent. Bien plus, certains d` entre eux se rendirent aux frères et coururent vers la grâce
du baptême avec leurs épouses et leurs enfants. Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
165
condiționat și în vederea împlinirii în viitor a serviciului feudal, ci absolut fără condiții, în veșnică
folosință, perpetuo jure, adică cu drept de moștenire, haereditas, cu caracter alodial și pentru un
serviciu, servitia, deja îndeplinit. De aceea, hrisoavele de donații nu conțineau niciodată
obligativități feudale. În schimb descriau detaliat unde, când și ce fel de merite a avut titularul
donației în serviciul domnitorului”603.
Exempțiunea604 a fost sursa altercațiilor, pe de o parte cu episcopul Transilvaniei605, sub
tutela căruia intra Burzenland, iar de cealaltă parte, a fost coroana maghiară. Prin privilegiul
exempțiunii, ordinul teuton iese de sub tutela episcopului de Transilvania, Guillaume de
Weissenbourg (1206-1221).606 Conflictul continuă pe durata anilor următori, 1223-1224, iar la 12
ianuarie 1223, Honorius al III-lea stipulează faptul că acest teritoriu (Burzenland) nu are alt
episcop decât pe pontiful roman. Țara Bârsei glisează, la 30 aprilie 1224, sub jurisdicția, et la
propriété, Sfântului Petru.607 Teritoriile cedate inițial ordinului, trec sub patronajul Sfântului
Scaun, Burzenland se desprinde de Transilvania și se formează o nouă dieceză în frunte cu un
senior ecleziastic sub autoritatea unui ordin militar. Adevărata putere este deținută de teutoni, pe
care papa îi considera „stăpânitorii pământului”, domini terrae. Un mic pas rămâne să fie făcut
spre independența politică, fapt prevăzut cu siguranță de Hermann von Salza.608 Teutonii sunt
soldații lui Hristos, milites Christi, dar Hermann von Salza a înțeles după eșecul din Transilvania,
după expulzarea ordinului ca și consecință a primului război între ordin și un rege creștin, faptul
că trebuie să devină dominus terrae pentru a-și consolida poziția și a pune bazele unei adevărate
puteri. Astfel în anul 1226, când primii mesageri ai ordinului ajung în zona Prusiei, lecția dobândită
în urmă expediției din anii 1211-1224 este bine învățată.609
603
Pál Engel, op. cit., 2011, p. 120-122.
604
Papa Honoriu al II-lea acordă privilegiul exempțiunii la data de 1 octombrie 1218, oferindu-le astfel mijloacele
legale de a se sustrage autorității episcopale și regale.
605
Care după modelul celor din Occident, dispuneau de puteri senioriale și politice ce primau față de responsabilitățile
clericale.
606
Un premier pas avait été franchi en 1213, lorsquàux termes dùn accord conclu entre lÒrdre et le prélat, les
Teutoniques, tout en demeurant soumis à la juridiction épiscopale, en particulier en matière criminelle, obtinrent le
droit de percevoir la dime et de choisir les cures du Burzenland. Lòrdre assurait donc lui-même lèncadrement de
ses paroissiens et étendait ainsi son emprise sur eux. Les rentrées dàrgent liées à la perception de la dime lui
garantissaient des rentrée financières, utilement affectées à la construction des forteresses. S. Gouguenheim, op. cit.,
p. 47.
607
Ibidem, p. 48.
608
Ibidem, p. 49.
609
2017.04.06 15:33
166
CAPITOLUL IV.
INSTITUȚII MEDIEVALE TRANSILVANE
Acest capitol se adresează influențelor apusene asupra instituțiilor Transilvane, neglijând

instituția cnezatului610, în favoarea instituțiilor mai puțin cunoscute din arealul geografic studiat,
anume locul de adeverire în raport cu familiarii regelui și posesia. Am încercat, pe parcursul acestui
capitol, să conturăm, din punct de vedere istoric și juridic, o terminologie aferentă, corectă și
adecvată, realităților instituționale din izvoarele și lucrările studiate. Particularitățile transilvane
sunt evidente, dar, în egală măsură, vom vedea, sunt și formele de import și modelele instituționale
specifice din Vest.
Am conturat discursul cercetării pe ideea conform căreia: instituțiile religioase creștine din
Transilvania, indiferent de confesiune, au avut un rol esențial în viața comunităților în cadrul
cărora funcționau. Rolul principal a fost cel spiritual, fiindcă viața omului medieval față de
biserică era nețărmurit.611 Dintre aceste instituții amintim: botezul, cununia, înmormântarea,
cuminecătura, mărturisirea, participarea la serviciile religioase curente etc. Acestea însă nu erau
doar ceremonii, ele erau trăiri profunde de comuniune cu Dumnezeu, ele reprezentând esența vieții
pământene efemere, în vederea pregătirii trecerii spre viața veșnică.612
610
Pentru o excelentă prezentare a evoluției cnezatelor în Transilvania a se vedea: Ioan-Aurel Pop, Instituții medievale
românești: adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1991. Idem, Națiunea română medievală: solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, Editura
Enciclopedica, București, 1998. Idem, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în
Transilvania, ed. II-a, editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003. Idem, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea și
consolidarea Voievodatului Transilvaniei, în „Miscellanea historica et archaeologica: in honorem professoris Ionel
Cândea”, editori Valeriu Sîrbu și Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 155-167. Din istoriografia mai recentă amintim: Ioan-
Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici: românii și puterea în Regatul Ungariei medievale: secolele XIII-XIV,
Editura Litera, București, 2011. Idem, Socaciu Stefan, Szabó Tamás, Transilvania medievală, Editura Tribuna,
Academia Română, Cluj-Napoca, 2011. Idem „De manibus Vallacorum scismaticorum...”: romanians and power in
the Mediaeval Kingdom of Hungary: the thirteenth and fourteenth centuries, Editura Peter Lang, Frankfurt am Main,
2013. Ioan-Aurel Pop, Bolovan Ioan, Istoria Transilvaniei, Editura Eikon, Academia Română, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca, 2013.
611
Ioan-Aurel Pop, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea și consolidarea Voievodatului Transilvaniei, în
„Miscellanea historica et archaeologica: in honorem professoris Ionel Cândea”, editori Valeriu Sîrbu și Cristian Luca,
Brăila, 2009, p. 155-167.
612
2017.04.06 15:33
167
IV.1. Locul de adeverire sau locus credibilis
IV.1.1. Noțiuni introductive
O instituție a regatului maghiar613, aparent un produs al secolului al XIII-lea și considerată

ca fiind specifică dezvoltării și multiplicării documentelor scrise, este denumită locus credibilis
(cu forma de plural loca credibilia) în terminologia latină și hiteleshely în maghiară. Creșterea
semnificativă de documente scrise, în special cele de tip donativ, sau transferuri de posesiune,
autentificare de privilegii, confirmări ale diferitelor drepturi au creat în regatul patrimonial maghiar
această instituție, numită și loc de autentificare, aparent considerată o particularitate regională.614
Aceste locuri de adeverire615 funcționau, de cele mai multe ori, în interiorul unui convent,
iar apoi au apărut și în orașe forme ale acestei instituții ce au devenit în timp ceea ce cunoaștem
613
Într-un studiu din anul 1990, loca credibilia erau descrise ca o tradiție cu o vechime de câteva secole: „Municipal
archives and archives of trustworthy places (loca credibilia) that fulfilled public notarial functions began in the Middle
Ages”. Peter Drasskaba, Juraj Spiritza. The Solution of the Space Requirements of State Archives in Slovakia, în „The
American Archivist”, vol. 53, nr. 3, 1990, p. 484-487.
614
Nora Berend, Przemysław Urbańczyk, Przemysław Wiszewski. Central Europe in the High Middle Ages: Bohemia,
Hungary and Poland C.900 - C. 1300, Editura Cambridge University Press, Cambridge, 2013, p. 488.
615
Dintre principalele lucrări ce au tratat acest subiect amintim: Adinel-Ciprian Dincă, Instituţia episcopală latină în
Transilvania medievală: sec. XI/XII-XIV, Cluj-Napoca, 2008. Franck Roumy, Lex consuetudinaria, Jus
consuetudinarium. Recherches sur la naissance du concept de droit coutumier aux XIe et XIIe siècles, în „Revue
historique de droit français et étranger”, t. 79 (2001), p. 257-291. Idem, L’origine et la diffusion de l’adage
canonique Necessitas non habet legem (VIIIe-XIIIe s.), în Medieval Foundations of the Western Legal Tradition. A
Tribute to Kenneth Pennington, Editat de Wolfgang Müller, Mary Sommar, Editura Catholic University Press,
Washington, 2006, p. 301-319. Idem, « Décret de Gratien », Dictionnaire des auteurs et des grandes œuvres
juridiques, Editat de Olivier Cayla, Jean-Louis Halpérin, Paris, Editura PUF, 2008, p. 12-16. Idem, Excerpta
Rotomagensia: un des plus anciens témoignages de la diffusion du droit de Justinien en France au XIIe siècle, în
Mélanges en l’honneur d’Anne Lefebvre-Teillard, editat de Bernard d’Alteroche, Olivier Descamps, Florence
Demoulin-Auzary, Franck Roumy, Éditions de l’Université Panthéon-Assas, Paris, 2009 [2010], p. 917-947. Idem,
« Histoire du notariat et du droit notarial en France », Handbuch zur Geschichte des Notariats der europäischen
Traditionen, Editat de Mathias Schmoeckel, Werner Schubert, Editura Nomos, Baden-Baden, 2009, p. 125-168. Idem,
Les origines canoniques de la notion moderne d’acte authentique ou public, Der Einfluss der Kanonistik auf die
europäische Rechtskultur, t. II, Öffentliches Recht, edit. Franck Roumy, Mathias Schmoeckel, Orazio Condorelli,
Editura Böhlau, Köln-Weimar-Wien, 2011, (Norm und Struktur, 37/2), p. 333-360. Idem, « Les origines pénales et
canoniques de l’idée moderne d’ordre judiciaire », Der Einfluss der Kanonistik auf die europäische Rechtskultur, t.
III, Straf-und Srafprozessrecht, edit. Mathias Schmoeckel, Orazio Condorelli, Franck Roumy, Editura Böhlau, Köln-
Weimar-Wien, 2012 (Norm und Struktur, 37/3), p. 313-349. Idem, Complementum justitiae: la fortune d’une formule
de la chancellerie pontificale aux XIIe et XIIIe siècles, (Der Einfluss der Kanonistik auf die europäische Rechtskultur),
t. IV, Prozessrecht, edit Orazio Condorelli, Yves Mausen, Franck Roumy, Mathias Schmoeckel, Editura Böhlau,
Köln-Weimar-Wien, 2013 (Norm und Struktur, 37/4), p. 231-251. Idem, Le droit romain au Moyen Âge, în L’œuvre
scientifique de Jean Gaudemet. Actes du colloque des 26 et 27 janvier 2012, edit. Michèle Bégou-Davia, Franck
Roumy, Olivier Descamps, François Jankowiak, Editura Presses de l’université Panthéon-Assas, Paris, 2014, p. 53-
68. Idem, De la confirmation à l’authentification des actes juridiques aux XIe et XIIe siècles, în Plenitudo Juris.
Mélanges en hommage à Michèle Bégou-Davia, edit. Brigitte Basdevant-Gaudemet, François Jankowiak, Franck
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
168
acum sub forma de notariate. Dintre aceste convente, cele ale Ordinului Benedictin s-au distins în
secolul al XIII-lea. Ordinul Benedictin a rămas, chiar și după invazia tătarilor, cel mai numeros și
răspândit din regatul maghiar, cu aproximativ 50 de mănăstiri (spre începutul secolului al XIV-
lea). O mare parte din aceste mănăstiri, dar și un număr redus de mănăstiri aparținând Ordinului
Cistercian funcționau și ca locuri de adeverire sau loca credibilia. Dacă inițial erau 10 în anul
1231, numărul lor ajunge la 65, iar apoi este redus la 45 în anul 1351.616
Locus credibilis, întocmea actul dorit în schimbul unei taxe, îl autentifica și era dispus să
îl păstreze pentru totdeauna în sacristie. De asemenea, întocmea contracte, numite mai târziu
mărturie (fassio), consemnări de avere și hotărniciri, iar în situații deosebite și explicite întocmea
copii autentificate (sub forma unui transsumptum) ale documentelor. De la sfârșitul secolului al
XIII-lea, locul de adeverire întregea donațiile regale, primea ordinul scris pentru introducerea
donatului (statutio), întocmea certificatul despre efectuarea donației și raportul (relatio) către
cancelaria regală. Totodată, pregătea actele cu privire la procese, iar reprezentanții locului de
adeverire (denumiți pristaldus) erau solicitați ori de câte ori se întocmea o consemnare privind
cercetarea unei plângeri și efectuarea citației sau audierea de martori, precum și ducerea la
îndeplinire a sentinței.617
Rolul social-economic al bisericii în societatea transilvană se vede nu doar din calitatea de
mare proprietar de pământ pe care au avut-o episcopiile și mănăstirile, ci și prin implicarea în
regimul proprietății funciare, precum episcopia de la Alba Iulia și abația benedictină de la Cluj-
Mănăștur. Pe de altă parte, Biserica, prin cele două instituții ale sale, numite generic locuri de
adeverire, capitlurile și conventurile, a exercitat controlul asupra regimului general al proprietății.
Orice donație de moșie, din partea suveranului sau a unui demnitar, era urmată de o poruncă, sau
de o cerere, către un loc de adeverire, care, după cum vom vedea, trebuia să procedeze printr-un
om al său și un laic la punerea în stăpânire.618
Roumy, Editura Mare et Martin, Paris, 2015, p. 489-514. Idem, Placentin (Placentinus), Dictionnaire historique des
juristes français, edit. Patrick Arabeyre, Jean-Louis Halpérin, Jacques Krynen, 2e éd., Editura PUF, Paris, 2015, p.
820-823.
616
Ines A. Murzaku, Monasticism in Eastern Europe and the Former Soviet Republics, Editura Routledge, New York,
2016, p. 89.
617
Pál Engel, Regatul Sfântului Ş tefan: Istoria Ungariei Medievale, 895-1526, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p.
152.
618
Ioan-Aurel Pop, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea și consolidarea Voievodatului Transilvaniei, în
„Miscellanea historica et archaeologica: in honorem professoris Ionel Cândea”, editori Valeriu Sîrbu și Cristian Luca,
Brăila, 2009, p. 155-167. Vezi p. 159. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
169
Acea „punere în stăpânire”, însoțită de ritualul specific, se efectua doar după ce capitlul ori
conventul confirma în scris către puterea laică îndeplinirea procedurii, doar atunci se putea emite
privilegiul de proprietate și donatarul putea intra efectiv, sub aspect juridic, în stăpânirea bunului
donat. Astfel, orice tranzacție legată de proprietăți, de la moșteniri, vânzări-cumpărări, zălogiri,
scutiri și vămuiri până la stabiliri de hotare, trecea prin locurile de adeverire. Așadar, grupurile de
canonici, care formau capitlurile și grupurile de monahi, care formau conveturile, controlau practic
cea mai importantă bogăție a lumii medievale, care consta din pământ și oamenii lui.619
Impactul și influențele Bisericii în lumea medievală din Regatul Ungariei și din provincia
sa periferică, Transilvania, sunt resimțite pe tot parcursul secolelor propuse spre cercetate, iar
instituțiile religioase au avut un rol esențial în viața locuitorilor Transilvaniei medievale, ca peste
tot în lumea acelui timp. Specificul Transilvaniei constă în coexistența de la început a celor două
confesiuni creștine, în cadrul aceleiași structuri politice, voievodatul, moștenite din lumea slavo-
română și adaptată regulilor occidentale.620
Un alt aspect important este participarea în procedurile judiciare ca martori. Începând cu
secolul al XIII-lea, serviciile erau tot mai necesare în administrarea regională și locală, aproximativ
80 de astfel de instituții ecleziastice funcționau ca loca credibilia. Infuzată de practica instituțiilor
ecleziastice, loca credibilia adoptă obiceiul de a păstra o copie a documentului emis, fiind atestate
astfel primele registre. Ca o consecință a dezvoltării acestor registre, însoțite de un sigiliu specific
autentificării, chirografele cad în desuetudine. Primul document astfel autentificat este din anul
1201. Din anul 1230, sigiliile devin tot mai des folosite în autentificarea documentelor, uneori fiind
acompaniate de o inscripție ce le facilita identificarea, după sfântul patron al instituției respective.
Cu certitudine, putem afirma faptul că secolul al XIII-lea, prin loca credibilia, precum și cronicile
compuse despre istoria regatului și prezența nobililor străini, pornește o schimbare esențială în
dezvoltarea actului scris și a centralizării autorității regale, subminând chirografele și contractele
private.
Terminologia romană a fost introdusă în sfera dreptului cutumiar, prin două filoane. Primul
și poate cel mai important, în ceea ce privește numărul de documente scrise și stereotipuri de
documente, reprezintă instituțiile ecleziastice. Acestea au fost implicate, încă de la primele atestări
ale regatului maghiar, în administrația sa, transformând plângeri orale în acțiuni scrise și
619
Ibidem.
620
2017.04.06 15:33
170
evenimente judiciare în fapte legale. Cel mai comun instrument era litterae relatoriae, scrisoarea
de raport, ce comunica într-o manieră schematică, mărturii oculare ale clericilor în administrarea
legii. Intenția era de a stabili o uniformitate a limbajului și a practicii de procedură juridică. Această
funcție de omogenizare a fost îndeplinită de mănăstiri și capitluri, ce îndeplineau rolul dual de
locuri de autentificare, sau loca credibilia.621
Al doilea filon, a fost reprezentat de instrucția populației sub patronajul Bisericii, cu scopul
de a promova actul scris, prin persoane educate în universități din Europa Medievală, purtători ai
titlului de magister. Acești învățați, provenind, fie din mediul laic, fie din cel ecleziastic, au suferit
o serie de modificări în ceea ce privește scopul, în acest sens, ei au trecut treptat în folosul societății
laice, au activat la curia regală, sau la curiile regionale mai mici, diseminând informațiile și
stilionarele de acte deprinse în universitățile vizitate, contribuind în spațiul studiat de noi la
evoluția paralelă a termenilor de magister și litteratus. Marea majoritate a documentelor privitoare
la spațiul transilvan, utilizează destul de des substantivul de magister, cu accepțiuni lărgite. Dintre
cei care frecventau universitățile din Europa Medievală a secolului al XIII-lea, în perioada anilor
1240-1260 și-au însușit un stil de scriere specific, ce permitea un ritm mai accelerat de producție,
sau mai bine spus de întocmire și emitere de acte sau documente. Acest tip de scriere era numit
scriere magistrală, iar promotorii ei purtau titlul de magiștrii.622
Principalul sens al termenului de magister623 este acela de comandant, mai marele peste
ceva, căpetenie, șef, fără a sugera în mod direct o anumită educație, putând eventual să o
presupună. Sensul acesta este regăsit în privilegiile solemne emise de cancelaria regală de la
sfârșitul secolului al XII-lea. În anul 1198, mai marele peste îngrijitorii odăilor regelui este denumit
621
Martyn C. Rady, Customary Law in Hungary: Courts, Texts, and the Tripartitum, Editura Oxford University Press,
Oxford, 2015, p. 37-38.
622
O posibilă explicație a etimologiei termenului de magistru este următoarea: ”Aceasta ar fi putea fi o explicație ușor
superficială a nașterii accepțiunii de magistru=maestru, erudit, care justifică parțial și insuficient restul accepțiunilor
avute sau dobândite de magister. Educația primită în universitățile medievale din Europa (Roma, Paris, Bologna,
Viena, Praga, etc.), în accepțiunea medievală a universității, a adus cu sine cunoștințe temeinice din domeniul dreptului
roman, al celui canonic, din domeniul medicinei, etc. ca și primirea titlului de magistru pentru cei care și-au încheiat
studiile”. Susana Andea (coord.), Avram Andea, Adinel-Ciprian Dincă, Livia Magina, Scris Ş i Societate În
Transilvania Secolelor XIII-XVII: Writing and Society in Transylvania 13th-17th Centuries, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2013, p. 28-29.
623
Termenul de magister apare cu următoarele sensuri în lexiconul lui Niermeyer, Mediae Latinitatis lexicon minus :
1) maître d'esclaves, chef préposé à un groupe de serfs —slave-foreman, chief of a group of serfs.
2) chef des tenanciers dans un domaine — head of manorial land-tenants.
3) juge local, régisseur de domaine — local judge, manorial officer.
Vezi definiția completă: Niermeyer, Jan F, C. Kieft, G S. M. M. Lake-Schoonebeek. Mediae Latinitatis Lexicon
Minus: Lexique Latin Médiéval-Franç ais/anglais - a Medieval Latin-French/english Dictionary, Editura E.J. Brill,
Leiden, 1976. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
171
magister cubicularium, iar după anul 1220, lista celor ce poartă titlul de magister este mult mai
extinsă: marele vistier (magister tavernicorum), marele stolnic (magister dapiferorum), marele
paharnic (magister pincernarum), marele comis (magister agazonum), marele ușier (magister
ianitorum), precum și alți mari demnitari din categoria baronilor aflați în slujba reginei și/sau a
regelui. În secolul al XIV-lea, printre personajele purtătoare a titlului de magistru amintim notari,
protonotari, judele curții regale (judex curie regis) și palatinul regatului (palatinus regni
Hungarie). Fără a face parte din categoria baronilor, actele consemnează calitatea de magistru
pentru unii membrii ai cancelariei regale: cancelarul curții, vicecancelarul, notarul special al curții
regelui, judele curții reginei și al judele curții regelui, iar începând cu secolul al XV-lea avem tot
mai multe exemple de „notari” ai cancelariei regale.624
Instituția locului de adeverire, este considerată unică pe teritoriul regatului patrimonial
maghiar, iar, în pofida rolului dual îndeplinit era considerată mai mult decât un simplu scriptoria,
un centru de copiere. Pe lângă rolul desfășurat în furnizarea martorilor, verificarea și autorizarea
diferitelor tranzacții, precum și întocmirea de documente, de titluri de posesiune, locus credibilis
îndeplinea funcția vitală de a debarasa guvernământul regal, preluând diferite sarcini
administrative în numele regelui și/sau a principalilor săi agenți. Fundamentul acestei instituții se
regăsește în decretul papei Alexandru al III-lea, din anul 1166, ce prevede condiția conform căreia,
după decesul martorilor, sunt considerate valide doar acele documente ce au fost întocmite de
notarii publici (manu publica), sau cele ce purtau un sigiliu al autenticității.625
În ceea ce privește capitlurile și conventurile ce îndeplineau și funcția de locus credibilis,
locuri de adeverire, emitente de acte, unele cu drept de pecete autentică, acestea aveau în
componență personal calificat, inițiat în practicile juridice. O puternică dovadă în acest sens sunt
624
„Alături de aceștia, dar fără a face parte din categoria baronilor, actele consemnează calitatea de magistru pentru
unii membrii ai cancelariei regale. Cancelarul curții (cancellarius aule regie) a aparținut mediului ecleziastic, fiind
episcop sau arhiepiscop. Alături de el, frecvent este menționat ca și magistru vicecancelarul (vicecancellarius). Și
acesta a provenit din mediul ecleziastic, fiind de regulă, cel puțin în secolul al XIII-lea, prepozit, cum a fost cazul
magistrului Benedict, prepozit de Sibiu la 12616, de Arad în intervalul anilor 1263-12737. Tot cu calitatea de magistru
este menționat notarul special al curții regelui, prepozit și el, de ex. la 1279 Bartholomeu, prepozit de Agria, la 12849
Theodor, prepozit de Sibiu și alții. Evident că în aceste situații titlul de magistru are legătură cu scrierea și cu educația
primită la universități europene. Pentru secolul al XV-lea aflăm mai multe exemple de protonotari ai cancelariei regale,
purtători ai titlului de magistru și cu educație solidă la universități din străinătate care au fost ardeleni de origine.”
Susana Andea, De la magister la litteratus în scrierea medievală transilvăneană, în Scris Ş i Societate În Transilvania
Secolelor XIII-XVII: Writing and Society in Transylvania 13th-17th Centuries, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013,
p. 30.
625
Zsolt Hunyadi, Administering the Law: Hungary's Loca Credibilia, în „Custom And Law In Central Europe”,
coordonator Martyn Rady, p. 25-35, Editura Centre for European Legal Studies, Faculty of Law, University of
Cambridge, Cambridge, 2003, p. 26. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
172
prevederile sinodului de la Buda, din anul 1279. Arhidiaconi erau obligați să aibă cunoștințe
temeinice de drept canonic, dar și de drept cutumiar, aveau drept de judecată în probleme de
căsătorii și purtau frecvent titlul de magistru.626 Există cazuri în care mulți oameni dintr-un capitlu
au purtat titlul de magistru, iar unii pe lângă acesta au avut și titlu de doctor în drept canonic. Titlul
de magister este considerat un titlu academic, ce reflectă nivelul de educație, unii dintre aceștia au
devenit renumiți prin cronicile sau însemnările lor, precum magistrul Rogerius, canonic la Oradea,
ce întocmește la Sopron în anul 1243, sub numele de Carmen miserabile super destruccione regni
Hungariae per Tartaros facta, iar un alt exemplu memorabil este magistrul Ioan, arhidiacon de
Târnava, din biserica Transilvaniei, cronicar oficial al regelui Ludovic I. 627 Astfel că, observăm
cum accepțiunea termenului de magister, se metamorfozează, de la sensul inițial de un simplu șef,
căpetenie, până la utilizarea sa pentru a onora și evidenția oamenii cu școală, doctori ai dreptului
canonic, reflectând, prin noua sa accepțiune, un nivel înalt de educație.
IV.1.2. Origine, funcționalitate și atribuții
Începând cu secolul al XIII-lea, prin domnia lui Andrei al II-lea și noile sale instituții
implementate, denumite novae institutiones628, a avut loc prima schimbare majoră în redistribuirea
posesiunilor funciare, iar donațiile sale erau considerate având caracter perpetuu și ereditar,
alienate arbitrar. Această politică, aparent risipitoare, avea scopul de a stabiliza relațiile cu nobilii,
marii înzestrați, care au primit pământuri astfel. În anul 1217, pentru marii demnitari ai regatului
apare un nou nume colectiv, acela de baroni (barones), care s-a asimilat repede și s-a transmis
până la sfârșitul Evului Mediu. Dacă până în secolul al XI-lea se foloseau denumiri precum comite,
sau iobag în secolul al XII-lea, din secolul al XIII-lea regele îi numește în documente baroni, aleși
mereu din nobilime, sau dintre membrii celor mai alese clanuri. În a doua jumătate a secolului al
626
Susana Andea, De la magister la litteratus în scrierea medievală transilvăneană, în Scris Ş i Societate În
Napoca, 2013, p. 30.
627
„Titlul de magistru a fost utilizat de membrii capitlurilor din Oradea, Alba Iulia, Arad, fiind purtat de prepozit, de
arhidiacon etc. Sunt interesante concluziile cercetărilor efectuate asupra nivelului de educație atins de prepoziții
capitlului din Alba Iulia corelate cu originea socială a acestora. Și aici, la fel ca și în cazul nobilimii, cei mai educați
prepoziți au fost cei de origini mai modeste dar, în același timp, surprinzător este faptul că numărul prepoziților cu
instrucție la o universitate nu a fost majoritar, că doar un sfert dintre ei, în intervalul secolelor XIII-XVI, au urmat o
universitate și au putut să poarte titlul de magistru.” Ibidem, p. 33-34.
628
Reprezentând în principal donații extensive de pământ credincioșilor săi. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
173
XIII-lea, constatăm înmulțirea rapidă a documentelor scrise. În parte, aceasta se explică prin
necesitățile guvernării, dar mai mult a fost o urmare a pretențiilor crescânde ale nobilimii. Dacă
inițiativa poate fi urmărită până la cancelaria lui Andrei al II-lea, prin obiceiul de a cuprinde în
scris acte ale donațiilor regale și a sentințelor judecătorești, apogeul este atins sub cancelaria și
implicit domnia lui Ludovic cel Mare. Undeva pe parcursul secolului al XIII-lea, diplomatica de
la curte și cancelaria regală au fost completate de o instituție considerată de mulți istorici drept o
instituție specific maghiară, numită locus credibilis, sau locul de adeverire. Aceasta era o instituție
ecleziastică (reprezentată prin capitluri episcopale sau mănăstirești), care prestau servicii de
autentificare, pentru lumea laică, dar activau și in administrația publică.629 Primele demersuri de a
crea această instituție, le regăsim în secolul al XI-lea, când exista obiceiul de a depune jurământ
în fața capitlurilor, precursor al judecății lui Dumnezeu. Cel mai important și detaliat registru
despre aceste procese, este cel de la Oradea (Regestrum Varadinense), cu procesele verbale a 389
de cazuri juridice prezentate capitlului din Oradea (pe perioada anilor 1208-1235).630
Între anii 1250 și 1330, centralizarea aparatului birocratic ecleziastic, precum și extinderea
aparatului administrativ al Bisericii, au afectat fundamental producerea de documente scrise din
tot spațiul Europei Medievale, sau mai bine spus, a spațiului delimitat de conceptul Christianitas.
Această dezvoltare instituțională își atinge apexul în momentul începerii așa numitului „exil al
papalității”, anume mutarea la curtea de la Avignon (1309-1377). În calitate de emitent de
documente, locul de adeverire, producea din acest moment documente cu caracter legal, fiscal și
administrativ, superioare oricăror variații cutumiare, fie locale sau generale. Nevoia de a crea
documente și de a le păstra copii în arhive s-a născut, după cum consideră unii istorici631, din
nevoia de a păstra însemnări privitoare la finanțele, diplomația și posesiunile Sfântului Scaun, dar
și note asupra privilegiilor date, sau a privilegiilor regale primite (cum este exemplul lui Liber
Extra).
629
Dintre cele mai recente lucrări cu privier la rolul instituțiilor ecleziastice în administrația publică amintim: C. Bruce
Brasington, Order in the Court: Medieval Procedural Treatises in Translation, în „European History and culture E-
Books Online”, Collection 2016-I, 2016. Elizabeth Gemmill, The Nobility and Ecclesiastical Patronage in Thirteenth-
Century England, Editura Boydell & Brewer, Woodbridge, Suffolk, 2013, dar și clasica lucrare Stephan Kuttner,
Kenneth Pennington, Robert Somerville, and Robin A. Aronstam, Law, Church, and Society: Essays in Honor of
Stephan Kuttner, Editura University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1977.
630
Pál Engel, op. cit., p. 148-152.
631
Robert Swanson, Universis Christi Fidelibus: The Church and its Records, Pragmatic literacy, East and West,
1200-1330, Woodbridge, Suffolk, Editura Boydell Press, 1997, p. 147-164. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
174
În secolul al XIV-lea, cnezii români se află între un statut de fapt și unul de drept, astfel că,
factorul esențial al contestării statului de stăpâni al elitei românilor este confesiunea, urmată apoi
de lipsa actului scris, a diplomei de donație regală pentru posesiunile celor mai mulți dintre
membrii acestei elite. Dacă în secolul al XIII-lea, o parte dintre românii cuprinși în Ungaria
posedau bunuri funciare și aveau atribuții militare, în secolul următor acestea vor deveni mult mai
clare după cum urmează: elita românilor din Transilvania se numea cnezime, ea poseda cnezate
sau părți din cnezate, pentru care percepea cote patrimoniale de la locuitorii de rând, asupra cărora
își exercitau și jurisdicția, după principiile dreptului românesc (ius valachicum, ius Volachie) și
cnezial (ius keneziale) și nu în ultimul rând, cnezii erau stratificați, de la cei de sat (stăpâneau 1-2
sate) până la cei de vale (puteau stăpâni până la 15-20 sate). Cnezimea a fost obligată să intre în
relații cu oficialitatea regatului și voievodatului încă din secolul al XI-lea, în unele regiuni, fapt
pentru care situația a ajuns neuniformă și neunitară.632
Din perspectiva practicilor scrisului, reconsiderarea în epocă a sistemului de valori
culturale și sociale, respectiv promovarea unei noi atitudini față de educație și cultura scrisă este o
problemă recent studiată.633 Ca urmare a acestor schimbări, s-a ajuns treptat ca noblețea
înnăscută să fie completată de una nouă, dobândită prin instrucție.634 Este interesant de urmat
această idee, în contextul în care „nobilimea de robă”, era afirmată ca un concurent direct nobilimii
înnăscute, iar majoritatea celor denumiți ca o nobilime nouă, instruită făceau parte din lumea
clericilor. Procesul de alfabetizare, sau de predispoziție pentru actul scris, a avut loc într-o societate
marcată de numărul mare al neștiutorilor de carte, astfel s-a ajuns ca scrisul să fie investit cu o
632
Ioan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV: (origine, stat, evoluţie), în „Nobilimea
românească din Transilvania”, p. 36-63. Pentru evoluția cnezatelor a se vedea: Ioan-Aurel Pop, Realități feudale în
Transilvania în veacul XIV, în „Acta Musei Napocensis”, 1981, vol. XVIII, p. 151-161. Idem, Autoritatea domnească
și întinderea teritorială a Tarii Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), în „Studia Universitatis Babeș-
Bolyai”, seria Historia, 1986, nr. 2, p. 3-14. Idem, Un cnezat maramureșean în veacurile XIV și XV: câteva observații
privind caracterul și specificul stăpânirii cneziale, în „Acta Musei Napocensis”, 1985-1986, vol. 22-23, p. 239-249.
Idem, Statutul social-economic al cnezilor din Țările Române în secolele XIV-XV (II), în „Anuarul Institutului de
Istorie A. D. Xenopol”, 1988, vol. 25, nr. 2, p. 377-396. Idem, Geneza statului medieval românesc în viziunea lui
Nicolae Iorga, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, seria Historia, 1990, nr. 2, p. 3-11. Idem, Adunările de stări
ale Transilvaniei în cadrul european și românesc: viziunea lui Gh. I. Brătianu, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”,
seria Historia, 1993, nr. 1-2, p. 35-41. Idem, Church and state in Eastern Europe during the fourteenth century: why
the Romanians remained in the Orthodox area, în „East European Quarterly”, 1995, vol. 29, nr. 3, p. 275-284. Idem,
Regatul Ungariei între Apus și Răsărit: catolici și non catolici în secolele XIII-XIV, în „Anuarul Institutului de Istorie
George Barițiu”, Cluj-Napoca, seria Historia, 1997, vol. XXXVI, p. 309-315.
633
Vezi Susana Andea, De la magister la litteratus în scrierea medievală transilvăneană, în Scris Ş i Societate În
Napoca, 2013.
634
2017.04.06 15:33
175
valoare simbolică și sacră, după cum rezultă din preambulul multor acte. În consecință, prestigiul
și puterea scrierii, numărul tot mai mare al celor care înțeleg să profite de avantajele sale, ajung să
promoveze un nou tip de comunicare, să se bucure de prețuirea celor din jur și să beneficieze chiar
de ascensiune socială.635 Societatea era însă privită din punctul de vedere al canonicilor și/sau al
fraților care se considerau literatus, în virtutea cunoștințelor de limba latină și greacă, oricine nu
stăpânea aceste două limbi era considerat aliteratus, analfabet, ignorant, laic.
Un aspect important al cercetării noastre se regăsește în schimbările impuse de Conciliul
de la Lateran IV (1215), ce a stimulat în majoritatea monarhiilor medievale (în teritoriile cunoscute
azi sub numele de Spania, Anglia, Franța, Sicilia, Ungaria, Danemarca, etc) o predispoziție spre
documentul scris. Începutul secolului al XIII-lea a reprezentat perioada marilor legiferări, perioadă
fertilă pentru a crea așa numitele constituții medievale, considerate ca fiind germenii constituțiilor
moderne. În continuare, vom analiza câteva caracteristici ale unor instituții similare cu locus
credibilis, instituții care deși diferite ca nume, se regăsesc funcțional în modelul descris de așa zisa
instituție „specifică” a regatului maghiar. Folosința sigiliului, ca și un prim element în
autentificarea unor documente, era o practică aproape unitară, începând cu documentele emise de
cancelaria papală și până la cel mai mic emitent de documente. Sigiliul garanta, nu doar
veridicitatea unui document, dar îi conferea puterea de a suplini documentul original, extrem de
prețios, cu valoare probatorie și de obicei cu o vechime considerabilă, păstrat ca o moștenire din
tată în fiu. Vechimea originalului îl făcea greu de transportat și prezentat în diferite tranzacții sau
instanțe din diferite zone ale regatului. Condiția sa degradată datorită vechimii și precaritatea unei
călătorii, făcea copia autentificată prin sigiliul instituției emitente să suplinească originalul în
totalitate, din punct de vedere juridic și să ofere o alternativă riscului de a pierde originalul.
O alternativă a sigiliului însă, devine folosința „notarilor”. În regatul Angliei, aceștia
acționau într-un sistem binar dezvoltat, unde „notarii” funcționau în general doar în sfera
ecleziastică.636 Originea acestui sistem nu poate fi însă atribuită spațiului britanic, după cum reiese
din alte instituții similare dezvoltate în zone logistic imposibil de influențat pe perioade scurte de
timp. Semnul distinctiv al acestor „notari” oferea o formă alternativă sau adițională de coroborare.
Funcția „notarului” era aceea de martor, prin prezență el a fost martor și a transcris evenimentele
derulate, ori a văzut documentul după care a întocmit copia. Modificările survenite documentelor
635
Ibidem.
636
R. Swanson, op. cit., p. 160. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
176
erau supravegheate îndeaproape de notar. Erau folosiți de asemenea în rezolvarea litigiilor inter-
clericale, să producă copii legalizate de documente și să suplimenteze personalul curții. Această
ultimă atribuție a fost stimulată de decretele Conciliului de la Lateran IV.
Interesant însă este faptul că, documentele autentificate de notari, nu erau în general
considerate probatorii și acceptate de common law. Notarii englezi, erau majoritatea clerici, ce
aveau un statut dependent de granturi papale sau imperiale. În ceea ce privește folosința martorilor
oculari, aceștia erau mereu superiori documentelor întocmite de notari, spre exemplu mărturia
orală era preferată dovezilor scrise. Ordinele verbale rămâneau pivotul administrării episcopale.637
Studii privitoare la ceea ce am putea numi alfabetizarea juridică, sau practica întocmirii de
documente cu caracter legal, au început să înflorească după a doua jumătate a secolului al XI-lea,
semnalând totodată diferența între instrumente sigilate și nesigilate. Astfel că, în contrast cu zona
Mării Mediterane, în Anglia și în zone din nordul Franței, noi vehicule ale alfabetizării juridice au
fost create de nevoile astringente ale aparatului administrativ, axat tot mai mult pe omogenitate și
control. Aceste noi vehicule ale alfabetizării sunt în mare măsură similare, dacă nu în denumire,
cu siguranță în atribuții și funcționalitate. În ce privește cazul Angliei, până în anul 1250, se pare
că nu existau ceea ce am numi azi, notari publici, iar în consecință la Conciliul de la Londra din
anul 1237, Otto, legatul papal, a sporit numărul de instituții, printre ele fiind și capitluri (chapter
houses) și conventuri, a căror sigiliu era considerat autentic.638
Un demers de a sincroniza Regatul Ungariei cu restul Christianitas-ului este delegația
legatului papal Filip de Fermo și consecințele Conciliului de la Buda din anul 1279.639 Revenind
însă la exemple de instituții similare cu locus credibilis din spațiul studiat, avem cazul Franței,
unde sigiliu papei, a regelui și a diferitelor case monahale, sau persoane cu competențe judiciare,
erau considerate autentice în virtutea preceptelor de drept canonic. Cazul Germaniei este ușor
diferit, toate documentele sigilate păstrând calitatea de fides plenaria.640
Interesante sunt însă diferențele semnalate privitoare la acei officiales din Franța, ce
emiteau documentele în nume propriu, pe când în Ungaria, capitlurile publicau documente ca și
637
Ibidem, p. 160-161.
638
Zolt Hunyadi, op.cit., p. 26.
639
Vezi Șerban Turcuș, Sinodul General de la Buda (1279), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
640
Zolt Hunyadi, op. cit., p. 26-27. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
177
corporații. Officiales administrau doar chestiuni legale private, în timp ce locus credibilis, prin
natura și suportul său ecleziastic, administra și nevoile curiei regale.641
Începuturile alfabetizării juridice, în spațiul regatului maghiar, pot fi regăsite în secolul al
XI-lea. În pofida faptului că majoritatea documentelor atribuite Sfântului Ștefan sunt de o
proveniență dubioasă, (din cele 10 documente, șase sunt dovedite a fi falsuri, iar celelalte sunt
interpolate și reformulate în cursul secolelor), curtea regală a atras mulți învățați din Germania, iar
numărul de documente emise a crescut încet, odată cu scurgerea secolului al XI-lea. Interesul și
respectul pentru documentul scris sunt dovedite în timpul domniei regelui Ladislau I (1077-1095),
precum și în canoanele Consiliului de la Esztergom, publicate în jurul anului 1100.642
Majoritatea documentelor emise între secolele XI-XII au fost comandate de către cel puțin
una dintre părțile implicate. Nevoia de a avea drepturile, privilegiile și obligațiile confirmate în
scris este în conformitate cu normele celorlalte regate. Existau și documente redactate de scribii
cancelariei regale, iar o caracteristică fundamentală a acestor documente este faptul că
autenticitatea lor se regăsea în autoritatea sigiliului atașat, sigiliu ce reprezenta persoana regelui.
Chiar dacă practica scrierii a marcat o schimbare esențială în administrarea regatului, garantarea
unor drepturi prin documentul scris este considerată „un mijloc credibil de a comunica mai ales la
distanță, de a dispune în mod rațional de cele dorite, neexistând presiunea timpului”643, iar „actul
scris a devenit instrumentul prin care trecutul a fost legat de prezent fără distorsionarea generată
de factorul uman”644. Numărul mare de agenți ai conventurilor sau a mânăstirilor ce îndeplineau
expedițiile de a aduna probe și de a servi drept martori în diferite procese, precum și numeroasele
cazuri de corupție a pristaldus-ului de la început de secol XIII, pun accent tocmai pe factorul uman
prezent în actul scris, sau mai bine spus în realizarea actului scris. În ce privește actul scris ca probă
irefutabilă, cel puțin pentru secolele XII-XIII, mărturia orală avea mereu autoritate în fața actului
scris.
O dezvoltare instituțională asemănătoare645 regăsim și în zona regatului Franței, în orașul
Metz, unde printr-un act al episcopului Bertrand este creată în anul 1197 o instituție dedicată
641
Ibidem.
642
Ibidem.
643
Susana Andea, Preambului actelor și practica scrierii, în Scris și societate în Transilvania secolelor XIII-XVII,
Editat de Andea Susana, Andea Avram, Dincă Adinel și Magina Livia, p. 17-28, Editura Argonaut,Cluj-Napoca, 2013,
p. 17.
644
Ibidem.
645
Gilbert Cahen, L'amandellerie, institution messine de juridiction gracieuse au Moyen Age, Editura Académie
nationale de Metz, Le Lorrain, 1970, p. 1-2. Disponibil la http://hdl.handle.net/2042/34149. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
178
conservării documentului sau actului scris, a dovezii scrise și utilizarea acesteia în caz de nevoie.
Nimeni nu putea contesta puterea conferită de acest act scris unei tranzacții, promisiuni, a unui
jurământ etc. Această valoare, poate chiar autoritatea conferită documentului sau actului scris, era
disputată în epocă, o perioadă în care oralul era superior scrisului. Arhivele, mai bine spus locurile
de păstrare a documentelor, locuri unde erau păzite și întreținute actele, purtau denumirea de
amans, reprezentând un proces de organizare juridică și organizare cutumiară citadină, specific nu
doar orașului Metz, după cum vom vedea, ci și în restul spațiului geografic denumit generic azi
Europa Centrală, cunoscut în perioada studiată ca „inima creștinătății”, suprapusă teritorial fostului
Imperiu Carolingian.646
Începând cu secolul al XII-lea, datorită intensificării activității economice, dovada
testimonială a fost asistată de aceste locuri de consemnări, ratificată, fie de principalul magistrat
al orașului sau delegați ai acestuia, fie de către burghezi sau oficiali desemnați de acesta. Impulsul
dat actului scris a contribuit esențial la primatul său în raport cu mărturia orală.647
Un alt oraș ce a servit cel mai probabil ca sursă primară a influențelor aduse de episcopul
Betrand în orașul Metz, a fost Köln (sau Colonia).648 Acest loc de autentificare, denumit locus
credibilis, îl regăsim și pe teritoriul regatului patrimonial maghiar, dar și în discursul istoriografic
ce îl consideră o instituție specifică regatului maghiar.
Un studiu comparativ ne permite să vedem și să prezentăm această instituție într-un cadru
universal, ca o instituție specifică secolului al XIII-lea comună multor regiuni aflate sub patronajul
Bisericii, implicit în patrimoniul Sfântului Petru. În cazul orașelor Metz și Köln, cei desemnați să
administreze mixtum imperium sau basse-justice, low justice, erau o parte din congregația diecezei
sub care se regăsea zona de interes, iar spre sfârșitul secolul al XII-lea erau organizați într-o
comunitate particulară, Sondergemeinde, cu trezorier și officiales denumiți amans. Cronicile îi
646
En réalité, d'autres villes ont organisé à la même époque le dépôt et la conservation d'une trace écrite des contrats.
On y rencontre des arches et même dans l'une d'elles, à Cologne, des amans. Elles sont situées dans une vaste région,
englobant, de la Somme à la Baltique, le nord de la France, les Pays-Bas et la plaine allemande. Ibidem, p. 3.
647
Au cours du XII siècle, en raison de l'activité économique, la preuve testimoniale fut améliorée par l'institution
dite du « record », c'est-à-dire d'un témoignage officiel irrécusable, rendu soit par l'échevinage tout entier, soit par
quelques-uns de ses membres, soit par des bourgeois ou des officiers désignés par lui. Ibidem, p. 2.
648
Procedeul de păstrare a actelor aici era deja bine elaborat: A Cologne, on combina les deux procédés en enregistrant
les actes sur de petits rouleaux, puis sur des feuilles pliëes ou sur des registres qu'on gardait enfermés dans des coffres
{scrinea, Schreine) équivalents de Y « arche » messine et de la « ferme » ou de Y « écrin » des villes flamandes.
Partout, ce meuble, au terme de l'évolution considérée, était réputé locus credibilis:. Il suffisait qu'un document y fût
trouvé pour qu'on le regardât comme authentique, quelle que fût sa forme. (Pour éviter les fraudes, l'accès du meuble
était en général réservé aux échevins ou à certains officiers). Ibidem, p. 4. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
179
descriu pe acești amani ca oameni instruiți, experți în drept profan și canonic. O astfel de
specializare, în ambele drepturi, utrumque ius, reprezintă cel mai înalt standard al unei pregătiri de
excelență. Dacă până în jurul anului 1230, aceste însemnări păstrate de amans aveau doar o funcție
mnemonică, începând cu anul 1230, ele sunt folosite în procedura judiciară.649
Cancelaria regală din Ungaria, s-a inspirat, cel mai probabil din aparatul instituțional și
birocratic al cancelariei papale, precum și din alte cancelarii europene (preponderent imperiale) și
a fost imitată în timp, la alte dimensiuni, de structurile administrative create în teritoriu, printre
care și în spațiul Transilvaniei. Limba latină utilizată în scrierile acestor cancelarii medievale a
fost limba latină vulgară (sermo vulgaris) diferită de latina clasică. O posibilă particularitate
transilvană ar putea fi faptul că „limba latină clasică a fost îmbogățită prin scrierea medievală cu
accepțiuni și sensuri noi alături de care și-au făcut loc, pe alocuri și cuvinte din limbile vorbite
(vulgariter dictum)”.650
Impulsul final651, care a adus în prim plan locurile de autentificare, a fost reforma
cancelariei regale introduse de regele Béla al III-lea (1173-1196). În timpul domniei sale,
beneficiarii au încetat să fie responsabili pentru întocmirea documentului de înregistrare a
tranzacțiilor. Această sarcină a fost în schimb repartizată către funcționarii cancelariei regale. Béla
al-III-lea a fost cel mai probabil influențat de modelele din Europa de Vest, parțial francez și, într-
o anumită măsură englez, dar nu există nici un acord cu privire la acest punct. László Mezey, de
exemplu, a subliniat faptul că educația în domeniul juridic privat francez a înflorit numai după
perioada anilor 1220-1230 și, prin urmare, nu ar fi putut influența reforma lui Béla al III-lea. În
schimb, Mezey consideră identificarea originii reformelor lui Béla la curtea „bizantină”. După
649
Des amans attestent en justice non pas la formation du contrat lui-même, mais l'existence dans le coffre d'une
notice à son sujet. Dès lors et jusqu'au xive siècle, leurs dépositions se réfèrent tantôt à leur souvenir de l'acte
juridique, tantôt à une inscription au registre du coffre, pour finir par ne plus concerner que le registre. Ibidem, p. 5.
650
Editat de Andea Susana, Andea Avram, Dincă Adinel și Magina Livia, p. 17-28, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2013, p. 19.
651
În general, se poate constata o anume libertate în a se expune propria voință, opinie, în cuprinsul propriu-zis al
actului. Acest aspect poate fi sesizat în special în privilegiile solemne și mai puțin în mandate, porunci etc. De regulă
preambulul sau arrenga actelor cuprinde diferite exprimări ale voinței emitentului, atipice stilionarului actelor, fapt
care le și diferențiază. Dar, trebuie menționat că nu toate actele solemne au inclusă acesta parte în structura actului.
Aceste intromisiuni în stilionarul documentului au fost inspirate din scrieri biblice, în special în cazul actelor emise
de persoane din mediul ecleziastic, din scrieri filosofice dar și din experiența umană acumulată pe parcursul vremii.
Chiar dacă în aparență par lipsite de relaționare cu cele cuprinse în act, o analiză fie ea și sumară, duce la
constatarea că, dimpotrivă, formulările din preambul sunt adecvate conținutului actului. În actul dat de regele Bela
al III-lea, la 1181, o poruncă de restituire a unor iobagi, însoțită de menționarea pertinențelor și hotarele moșiilor,
aflăm într-un preambul una din primele formulări cu considerații referitoare la grija egală a regelui atât pentru cei
bogați cât și pentru cei săraci. Ibidem, p. 21. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
180
afirmația lui Mezey, influențele se pare ca au fost din sfera Imperiului Roman de Răsărit: It may
well be that the 'pragmatic literacy' introduced by Béla's uncle, Manuel I, served as an inspiration,
especially in respect of the formal establishment in Byzantium at this time of defined vehicles and
instruments of authenticity (demosiosis).652
Importanța acestor pristaldi 653 care acționează ca un înscris viu al tranzacțiilor a fost redusă
prin decretul papei Alexandru III, care, după cum am văzut, a subliniat că, după moartea martorilor,
toate celelalte instrumente, cu excepția documentelor sigilate și-au pierdut valabilitatea. Mai mult,
acești executori judecătorești au fost deseori mituiți de către părțile implicate. Reînnoirea Bulei de
Aur în anul 1231 a reglementat și a restricționat rolul pristaldi. Întrucât articolul 21 a stabilit:
pentru că mulți oameni suferă un prejudiciu din partea unor executări judecătorești false, citațiile
sau mărturiile lor nu sunt valabile, fără mărturia episcopului eparhial sau a capitlului.654
Această dispoziție a Bulei de Aur din anul 1231 ajută în mod incontestabil la procesul de
dezvoltare a locurilor de autentificare. Cu toate acestea, o influență la fel de importantă a fost
procesul probei de foc. Calvarul a fost o metodă medievală de dovezi legale, bazată pe credința în
intervenția divină directă în stabilirea vinovăției; acuzatul era obligat să poarte un fier încins
pentru o distanță definită sau trebuia să pună mâna lui/ei în apă caldă și a fost considerat/ă
inocent/ă dacă el/ea a apărut nevătămat/ă.655 Activitatea de stabilire a vinovăției sau nevinovăției
a fost supravegheată de către autoritățile clericale. Ca o consecință, instituțiile ecleziastice au fost
investite cu o autoritate în determinarea probei care a servit drept bază pentru acumularea lor
ulterioară a unei fides plenaria. Cu toate acestea, în secolul al XIII-lea, martorii (testes) la o
tranzacție au acționat ca principal mijloc de probă și aceștia puteau fi ulterior chemați să spună ce
și-au amintit. Ca atare, martorii au fost numiți individual și specificat dacă erau presente sau
presentibus în eschatocolul documentului.656
Originea locului de adeverire poate fi atribuită activității cancelariei regale, ce servea drept
model, dar și dezvoltării judiciare și a probei focului; în egală măsură este utilizarea sigiliului
652
Z. Hunyadi, op. cit., p. 28.
653
Unii istorici consideră că locurile de adeverire au evoluat din oficiul de pristaldus și rolul jucat de capitluri în
administrarea probei de foc: „A second group of scholars – including Ferenc Eckhart, Imre Szent-petery, L. Bernát
Kumorovitz and György Bónis – have argued that the places of authentication evolved as autocthonous institutions
and that they originated out of the office of pristaldus (usually translated as bailiff) and of the role played in the
eleventh and twelfth centuries by the major chapter-houses in administering ordeals”. Ibidem, p. 29.
654
Ibidem.
655
Ibidem.
656
2017.04.06 15:33
181
autentic, sigillum authenticum, ce avea autenticitate deplină, fides plenaria.657 O particularitate a
sigiliilor este faptul că în regatul patrimonial maghiar, sigiliul propriu nu era considerat autentic în
ce privește propriile documente. Altfel spus, locurile de adeverire apelau unele la celelalte pentru
a-și consemna și înregistra diferitele tranzacții legitime. Dintre primele locuri de adeverire
amintim, capitlurile din Veszprém în anul 1181, Székesfehérvár în anul 1184, Buda în anul 1211
și Arad în anul 1221.658 Cele mai productive locuri de adeverire au fost Capitlul bisericii
Transilvaniei din Alba Iulia și Capitlul din Oradea, urmate la o distanță apreciabilă de Conventul
din Cluj- Mănăștur, capitlurile din Cenad și Arad.659
Până în secolul al XIV-lea, pe teritoriul Ungariei, funcționau aproximativ 70 de astfel de
instituții, iar în perioada imediat următoare, sub dinastia de Anjou, locurile de adeverire acopereau
tot regatul. Ca un prim rezultat al dezvoltării și consolidării acestor instituții, „înregistrarea scrisă”
a înlocuit „memoria”, până cel târziu în ultima treime a secolului al XIII-lea. Instanțele ecleziastice
nu acordau recunoaștere deplină unor documente (charta) emise de locus credibilis, iar acest fapt
a deschis calea pentru primii notarii publici care apar în Ungaria. Spre deosebire de locurile de
autentificare, notarii publici au avut un rol mult mai redus și competența acestora a fost limitată în
mare măsură în sfera dreptului canonic.660
Desigur, au existat multe cazuri de întrepătrunderi a sferelor de jurisdicție. De exemplu,
procese referitoare la proprietatea funciară, precum și alte cazuri de acest tip au fost, de obicei,
„redirecționate”661 la curțile seculare. Autoritatea regală, este prin definiție subordonată în „lumea
catolică a regatului Ungariei”662 autorității Bisericii, astfel că nu putem admite ideea unei afirmații
657
Ibidem, p. 30.
658
Ibidem.
659
Editat de Andea Susana, Andea Avram, Dincă Adinel și Magina Livia, p. 17-28, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2013, p. 24.
660
Ibidem.
661
Ibidem.
662
„Trebuie remarcat în acest context că, pe lângă autoritatea regală (regia auctoritas) în epocă, în lumea catolică a
regatului Ungariei s-a bucurat de mare trecere şi autoritate Biserica Romană. Actele emise de cancelaria papală au
influenţat în regatul maghiar scrierea împreună cu principiile promovate în materie de drept. Un astfel de principiu
susţinea că, după moartea martorilor menţionaţi în act, doar actele scrise de manus publica sau care au fost întărite de
pecete autentică sunt valabile. Probabil că sub influenţa acestor idei, documentele emise de cancelaria regală, apoi de
alte cancelarii, încep să poarte urma peceţilor, dovadă a recunoaşterii importanţei acestora, lângă care, pe mai departe,
sunt înşiraţi martorii care, prin prestigiul lor, confereau credibilitatea acceptată de societate.” Susana Andea, Actul
scris şi valoarea lui probatorie în practica judiciară din transilvania (SEC. XIII-XIV), în „Anuarul Institutului de
Istorie George Bariţiu din Cluj-Napoca”, tom. LIII, 2014, p. 199-212. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
182
a autorității Sfântului Scaun abia spre secolul al XIV-lea. O altă eroare terminologică, apare în
considerarea „sferei laicului”663 extern „domeniului specific al religiei”664.
Locurile de adeverire au proliferat, până în anul 1351, când regele Ludovic I, a retras
sigiliile caselor mai mici ce acționau ca loca credibilia numite conventus minuti.665 Procesul de
reducere, sau mai bine spus de a restricționa și centraliza emiterea de documente, a fost terminată
în anul 1353. Ca o consecință directă, de la mijlocul secolului al XIV-lea, mai multe unități
ecleziastice au încetat activitatea ca și credibilitate locală, în timp ce mai multe case de capitol și
capitluri, în special, capitlurile din Székesfehérvár și Óbuda, capitlul bosniac și comandamentul
cavalerilor Ioaniți din Székesfehérvár, au primit o autoritate la nivel de țară (înțelegem aici regat,
în accepțiune termenului latin de terra) să emită documente în ceea ce privește tranzacțiile private.
Dintre cei ce au studiat la universitățile din Europa Medievală, unii au adus cu ei și modelul
(formularium, formularius) unor acte pe care au învățat să le întocmească.666 Unele acte emise de
cancelariile din secolele XII-XIV au elemente influențate de stilionare, dar sunt departe de a putea
fi catalogate ca șabloane.667
663
Ibidem.
664
Ibidem.
665
Since the owners of proprietary churches and monasteries were able (or so it was alleged) to influence the business
of record-keeping, King Louis I (1342-1382) ordered in 1351 that the seals of the smaller religious houses be
withdrawn and broken. Z. Hunyadi, op. cit., p. 31.
666
Acestea au fost apoi utilizate în practica scrierii la revenire. Cancelariile regale, ale locurilor de adeverire, ale
voievodului, palatinului, etc. și-au constituit colecții de modele ale unor tipuri de acte mai des utilizate, ba uneori,
chiar un act întocmit a rămas ca și model pentru redactarea altora. Utilizarea stilionarelor în diverse cancelarii nu
a generat însă, în mod obligatoriu, o stereotipie a documentelor emise. Modelul a servit la folosirea exactă și corectă
a formulelor de adresă, salut, de respectare a caracteristicilor genurilor de acte, a formulelor juridice specifice
subiectului conținut. Susana Andea, Preambului actelor și practica scrierii, în Scris și societate în Transilvania
secolelor XIII-XVII, Editat de Andea Susana, Avram Andea, Adinel Dincă și Livia Magina, p. 17-28, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, p. 20-21.
667
Majoritatea acestor documente au respectat însă o anumită structură a documentului caracteristică de altfel
tuturor actelor emise din cancelariile europene: Protocolul iniţial sau Protocollum (cu invocaţia, intitulaţia,
inscripţia sau adresa, salutaţia), Textul sau Contextul (cu preambulul sau arrenga, notificaţia sau promulgatio,
expoziţia sau narratio, dispoziţia, sancţiunea, coroboraţia), Protocolul final sau Eschatocollum (cu data, aprecaţia,
urarea finală, subscripţia). Ibidem. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
183
IV.1.3. Categorii de documente emise de locurile de adeverire
Emiterea de documente considerate interne sau externe, reprezintă activitatea principală

aferentă acestei prezentări a locurilor de adeverire (loca credibilia). În acest sens, există 3 tipuri
de documente create după stilionarele instituției. Primul tip de document se numea litterae
fassionale și reprezenta tranzacții private, jurăminte, diviziune a proprietății sau alienare a
drepturilor de posesiune. Al doilea tip reprezintă publicarea documentelor numite litterae
relationales, ce reprezentau rapoarte ale activității și administrării procedurilor din afara instanței,
trimise la instanța superioară. Al treilea și ultimul tip de documente este reprezentat de litterae
transcriptionales, transcrierea de acte sau scrisori adeveritoare, cu scopul de a crește siguranța
tranzacției, angajamentului, păstrând o copie în arhivele instituției. În ceea ce privește caracterul
formal, se pot distinge din nou trei tipuri: litterae privilegiales, patentes și clausae. Componența
generală a acestor formulare păstrează structura standardizată secolului al XII-lea, fiind împărțite
în trei părți principale, protocollum, contextus și eschatocollum. La rândul lor acestea se împart
astfel: protocollum cuprinde intitulaio, inscriptio și salutatio; contextus cuprinde arenga,
promulgatio, narratio, disposittio, clausulae, sanctio și corroborattio; eschatocollum cuprinde
părțile de final și elementele de datare ale unui document: datatio (datum sau actum) și series
dignitatum sor testes.668
Principalele diferențe în redactarea documentelor amintite mai sus, anume litterae
privilegiales, patentes și clausae se regăsesc în lipsa sau prezența a diferitelor elemente din
structura prezentată în paragraful anterior. Astfel avem prima categorie de documente, litterae
privilegiales ce cuprinde toate elementele formularului. A doua categorie, litterae patentes, nu
cuprinde inscriptio și salutatio în protocollum, nu cuprinde corroboratio în contextus și nu
folosește series dignitatum sor testes în eschatocollum. A treia și ultima categorie de documente
emise, litterae clausae, adaugă două elemente în protocollum, iar în contextus nu regăsim arenga
și corroboratio, de asemenea, în eschatocollum nu se folosește series dignitatum sor testes, la fel
ca și în litterae patentes.669
668
Editat de Andea Susana, Avram Andea, Adinel Dincă și Livia Magina, p. 17-28, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2013, p. 20-21.
669
2017.04.06 15:33
184
O altă caracteristică a documentelor emise de locurile de adeverire, se referă la materialele
subiacente (pergament sau hârtie), la scris (simboluri grafice sau ornamente) și la sigiliu. Scribii
(sau notarii) erau supravegheați de lector (al capitlului) și de custode (al priorilor), pentru a fluidiza
și asigura o redactare și o emitere conform cerințelor respectând normele legale. Munca lor era
ușurată de modele de documente, iar ulterior de formulare tip (stilionare) ce conțineau tipare pentru
diferitele forme de acte.670
Activitatea „externă” a locurilor de autentificare includea o călătorie de inspecție a
limitelor (reambulatio), instituirea de noi proprietari pentru imobile (statutio, introductio),
înregistrarea ultimelor voințe la domiciliu, redactarea de testamente și desfășurarea de anchete (fie
inquisitio simplex sau inquisitio communis). Procedura „în afara instanței”, a început, fie în
imediata vecinătate a locului de autentificare, fie înaintea unuia sau a mai multor dintre membrii
săi și a fost realizată în cea mai mare parte pe cale orală. În cazul mandatelor primite de la curia
sau de un judecător regal prin care se dispune o reambulatio, statutio sau inquisitio, oficialul
desemnat competent, deschidea scrisoarea de instruire și o citea cu voce tare în fața clericilor sau
fraților.671 În cele mai multe cazuri, un canonic sau frate era trimis la locul numit în mandat, pentru
a realiza lucrarea la fața locului (el era însoțit de obicei acolo de un executor regal sau homo
regius).672
De la mijlocul secolului al XIV-lea, a devenit o regulă generală, pentru scribii care au
întocmit documentul, de a numi canonicul care a fost desemnat pentru a efectua aceste servicii
externe și de a oferi o indicație rangul său. Membrii instituțiilor de adeverire trimiși să se ocupe
de aceste afaceri externe, canonicul sau fratele, erau instruiți în cutumele regionale (consuetudo
terrae) și cutumele regale (consuetudo regni), indiferent de originea sau limba lor maternă. După
ce termina sarcina primită, canonicul sau fratele revenea la capitlul sau conventul său și prezenta
un raport oral. Acest lucru a fost ulterior inclus în scrisoarea de relatare, care a fost trimisă înapoi
la curie sau la judecător. Scrisoarea de relatare presupunea că un statutio sau reambulatio au fost
efectuate sau, în cazul în care a fost contestată, a dat detaliile necesare.673
În cazul unei anchete, scrisoarea de relatare rezuma probele care au fost prelevate din locul
respectiv. În unele cazuri, locurile de adeverire, emiteau și copii ale scrisorilor menționate mai sus,
670
Z. Hunyadi, op. cit., p. 33.
671
Ibidem.
672
Ibidem.
673
2017.04.06 15:33
185
părților implicate. Acestea puteau dovedi faptul că o posesiune era ținută nejustificat, ilegal
mărginită, a avut loc o încălcare violentă a proprietății, ori pentru a clarifica diferite dubii privitoare
la proprietatea respectivă. În cazul în care aceste scrisori erau insuficiente ca probe, curia sau
judecătorul puteau cere locului de adeverire să desfășoare cercetări mai amănunțite sau să cheme
în instanță părțile vătămate.674
Locurile de autentificare erau foarte asemănătoare între ele în ceea ce privește veniturile
pe care le obțineau din activitatea lor (în special taxele primite pentru emiterea unui document,
efectuarea unei anchete și așa mai departe). Este dificil să se estimeze cu exactitate venitul total al
acestor case, pentru că nu există nici o informație disponibilă cu privire la numărul de bunuri
tranzacționate prin locus credibilis. Există însă mai multe articole în decretele adoptate în cursul
secolelor XIII-XIV, care au stabilit taxele pentru procurarea documentelor și pentru efectuarea de
alte servicii. Deși multe dintre aceste pasaje se referă la taxele care s-au datorat cancelariei regale,
ele încă furnizează unele dovezi indirecte cu privire la costurile percepute de locurile de adeverire.
Este evident, de exemplu, că inițialele ornate sau vopsite au crescut prețul unui privilegiu emis.
Chiar și pe cele relativ simple, un decalaj (sigla) poate fi găsit, uneori, care a fost lăsat pentru
inițialele ce urmau a fi inserate mai târziu. Acest lucru sugerează că scrierea și decorarea
manuscriselor reprezintă diferite faze în producția lor. În ceea ce privește comandamentul de la
Székesfehérvár al Ospitalierilor, toate dovezile ornamentale dispar după anul 1280. Acest lucru s-
a datorat probabil fie sărăciei relative a părților care au apelat la acest loc special de autentificare,
fie creșterii numărului actelor emise de scriptorium-ul său. De la mijlocul secolului al XIV-lea,
inițialele decorative, au reapărut, dar niciodată nu a atins nivelul anterior. Un alt factor a fost
apariția hârtiei, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, care a înlocuit treptat pergamentul,
oferind o alternativă ieftină și accesibilă, cu costuri de producție infinit mai mici.675
O problemă frecventă a locurilor de adeverire, se referea la emiterea de documente false.
În istoriografia recentă, despre practica și scrierea în Evul Mediu, mai cu precădere asupra utilizării
actului scris cu valoare probatorie s-a dedicat Susana Andea, care în articolul intitulat Considerații
referitoare la practica falsificărilor de acte în Transilvania (sec. XIII-XVII) ne descrie situația și
nevoia din care apar aceste falsuri. Considerând că marea majoritate a actelor scrise proveneau din
mediul ecleziastic, reprezentate prin locurile de adeverire, iar cele din orașe sunt în număr redus
674
Ibidem, p. 33-34.
675
2017.04.06 15:33
186
sau inexistente în secolele XII-XIII, autoarea ne oferă o posibilă explicație a „plăsmuirii actelor”:
Marea majoritate a falsurilor datate sec. XIII, început de sec. XIV, s-au substituit documentelor
date de cancelaria regală, actul emis de rege având valoarea probatorie de necontestat.676
Un aspect interesant al acestor eforturi de falsificări de documente (danii de moșii,
hotărniciri de moșii, dreptul de percepere a vămilor, de scutiri de plata dărilor etc.), este momentul
în care apăreau falsurile, anume după două sau trei decenii, sau chiar la o distanță mai mare de
timp. Ideea conform căreia falsificarea a fost determinată de pierderea actelor și de
imposibilitatea de a se dovedi drepturile deținute677 nu implică producerea de falsuri, ci dimpotrivă
impune o nevoie de a produce actele necesare după cele originale din arhivă, sau locul de
depozitare al locului de adeverire. Producerea de documente false apare când nu există documente
ce ar contesta acest fals, sau de preferință nici martori. În secolul al XIII-lea și cel puțin în prima
parte al secolului al XIV-lea, martorii au încă o mare prioritate față de actul scris.
676
Susana Andea, Consideraţii referitoare la practica falsificărilor de acte în Transilvania (sec. XIII-XVII), în
„Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, Cluj-Napoca, tom LIV, 2015, p. 339-348. Disponibil și în varianta
on-line la http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2015/20.pdf
677
2017.04.06 15:33
187
IV.2. Despre conceptele de possessio și familiaris regis
IV.2.1. Introducere
Implementarea dinastiei de Anjou678 în spațiul regatului patrimonial maghiar, a fost

semnificativ diferită de implementarea dinastiei de Anjou în regatul de Neapole. Carol I de
Neapole avea vârsta de 40 de ani și beneficia de o experiență de guvernare vastă în momentul în
care a demarat campania de invazie și cucerire a regatului Siciliei din anul 1265. Nepotul său,
Carol Robert, era un băiat de 12 ani și beneficia de o foarte mică escortă în momentul când a pornit
în campania militară de a câștiga tronul regatului Ungariei. Dacă în regatul Siciliei, dizidenții au
fost înlăturați pe parcursul a 4 ani, în Regatul Ungariei conflictul a durat 20 ani. De asemenea,
datorită moștenirii normande, Carol I a găsit în Neapole o infrastructură instituțională familiară,
pe care a reușit cu ușurință să-și clădească un puternic centru de guvernământ, hrănit și infuzat la
rândul său de moștenirea normanzilor. Nepotul său pe de altă parte, Carol Robert, se afla într-un
război civil, între nobilii regatului și un puternic front de drept cutumiar. Pe plan instituțional
situația nu era așa de transparentă precum în regatul Siciliei, problemă ce ridică anumite
întrebări.679
Prima întrebare este dacă după aproape 20 ani de război civil și tumultum intern și extern,
mentalitatea regelui venit la 12 ani în regat este mai aproape de cea a familiei sale din regatul de
Neapole, sau este mai aproape de mentalitatea oligarhiei maghiare?
Răspunsul este format din accepțiunea conceptului de plena potestas, un principiu
fundamental de putere în Regatul Ungariei. Carol Robert, la finele războiului civil, a reușit să preia
puterea din mâinile oligarhiei și a preluat astfel și plenitudinea puterii, plenitudine potestatis, iar
678
Recenta lucrare a lui Eniko Csukovits, LÙngheria angioina, Editura Viella, Roma, 2013, este o bună sinteză a
bibliografiei considerate reprezentativă pentru istoriografia Ungariei Angevine, disponibilă în limbi de circulație
internațională: Gennaro Maria Monti, La legislazione napoletana di Ludocivo I dÙngheria, Benevento, 1929 publicat
în 1930, lucrarea clasică a lui Balint Homan, Gli Angioini di Napoli in Ungheria, 1290-1403, 1938. Alte importante
lucrări citate de Csukovits sunt Pál Engel, The Realm of St Stephen, 2001, Miklós Molnár, A Concise History of
Hungary, 2001, David Abulafia, I regni del Mediterraneo occidentale dal 1200 al 1500. La Lotta per il dominio, 2012.
Alte importante lucrări ce au discutat problema angevină sunt: Ede Mészáros, De cultu litterarum et de lingua
Latina Hungariae medii aevi, Istituto di Studi Romani, Roma, 1940. Erik Fügedi, Kings, Bishops, Nobles, and
Burghers in Medieval Hungary, Edit. Variorum Reprints, 1986. Gábor Klaniczay, Holy Rulers and Blessed
Princesses: Dynastic Cults in Medieval Central Europe. Past and Present Publications, Editura Cambridge University
Press, Cambridge, 2002. Zsoldos Attila, The Legacy of Saint Stephen, Translated by Judit Barna, Editura Lucidus,
Budapest, 2004.
679
Eniko Csukovits, op. cit., p. 90. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
188
în regatul său, supușii săi considerau cuvântul său ca literă de lege. Un aspect interesant și
reminiscent al acțiunii regelui Andrei al II-lea, prezentat mai sus, este alienarea domeniului regal,
în baza conceptului de plenitudine potestatis, prin grația regelui, de speciali gratia, celor ce se
dovedesc a merita această atenție specială a regelui. Această metodă donativă contrazice normele
dreptului cutumiar.
În continuare vom încerca să răspundem la întrebarea, „ce înseamnă contrar cu dreptul
cutumiar?”, din punct de vedere al omului medieval. Când apare un conflict între obiceiurile in
foro rei și cele in foro judicii, Bartolus ne prezintă distincția dintre dreptul subiectiv și adjectiv,
susținând principiul conform căruia primează dreptul unde a fost întocmit contractul.680 În sfera
dreptului adjectiv, acele cutume erau valide ce aparțineau districtului unde era situată instanța în
care se disputa litigiul.
Cum apar însă drepturile bazate pe dreptul cutumiar? Răspunsul lui Bartolus este foarte
precis: Dic quod consuetudo quandoque tribuit jus agendi, quadoque jus excipiendi.681 Dacă ius
agenda a fost produs de o cutumă ce actio trebuie demarată? Răspunsul, depinde de calitatea
obiceiului de a porta un drept. Cu alte cuvinte, dacă un obicei aducea cu sine un drept ce exista
într-un sistem legal, de exemplu o nouă formă de dobândire a proprietății, o nouă formă de
contract, sau dacă obiceiul crea un drept ce nu se supune nici unei categorii legale cunoscute, sau
recunoscute, atunci, acțiunea urmărește categoria unde se poate încadra dreptul respectiv. În
primele exemplele menționate actio ex contractu, rei vindicatio682, iar în ultimul caz condictio ex
consuetudine683.
Reclamantul avea datoria de a se referi la consuetudo contra legem684 în plângerea sa quia
intentio adversarii fundata est de jure communi… et adversaries non posset esse instructus, an
debeat cedere vel contendere685. Când ius excipiendi a fost produs de o cutumă, este nevoie să
distingem între excepția prin care dreptul la acțiune era negat ipso iure și cazul în care reclamatul
nu trebuia să apeleze la cutumă.686
680
Quaero quid, si alia consuetudo in foro rei, alia in foro rei; quae debet servari? Distingue : aut spectat ad litis
ordinationem, et servatur illa, quae est in foro judicii, aut ad litis decisionem, et tunc illa, quae est in foro contractus
vel in loco contractus. Walter Ullmann, Jurisprudence in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, Londra, 1980,
p. 281.
681
Ibidem.
682
Ibidem.
683
Ibidem.
684
Ibidem.
685
Ibidem.
686
Ibidem, p. 281 și p. 283. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
189
Pentru a clarifica anumite concepte prezentate în partea următoare a cercetării, este nevoie
să facem o scurtă incursiune în sistemul de drept din Regatul Ungariei, înainte de instaurarea
dinastiei Angevine. În acest sens adresăm întrebarea: cât de puternică era amprenta dreptului
roman în instituțiile și în cancelaria regatului în secolele XIII-XIV? Putem vorbi despre o
predominanță a dreptului cutumiar, sau avem un scenariu de amalgamare a sistemelor de drept?
Cercetările noastre, ne permit să speculăm faptul că pe perioada secolelor XIII-XIV, în
Regatul Ungariei, putem vorbi despre un sistem de drept creat pe dreptul canonic și dreptul roman,
aplicat peste un sistem de drept ce are ca fundație un puternic drept cutumiar.
În cercetările sale, Gábor Hamza687, a urmărit și prezentat traseul parcurs de dreptul roman,
precum și influențele acestuia în spațiul regatului Ungariei, dar face observația conform căreia
dreptul roman a avut o influență directă doar în epoca glosatorilor. Astfel că abia în secolul al XIII-
lea, studenții unguri, participă sau asistă la Universitatea din Bologna, Studium Bononiense,
existând chiar și o nouă natio Hungarica formată la universitate, ce cuprindea aproximativ 80 de
studenți, din regat (regnum Hungariae), ce asistă și participă la lecturile glosatorilor înainte de
anul 1301. Alți studenți, peregrinatio academica, au studiat dreptul canonic la Paris și au devenit
familiari cu dreptul roman în egală măsură. Puțini dintre ei au studiat și drept la universitățile din
Padova, Oxford, Cambridge precum și altele. Sub dinastia regilor angevini (1308-1387), studenții
au continuat să studieze în afară, iar prima universitate din regat a fost înființată la Pécs (Civitas
Quinqueecclesiensis) în anul 1367.688 Se presupune că se preda drept roman la universitate, dar cât
de mult, din ce surse și cum se făcea instruirea, rămân în continuare întrebări fără un răspuns precis.
Influența și prezența dreptului canonic în regat, precum și în zonele adiacente aflate
teoretic în domeniul coroanei, atât de facto cât și de iure se aflau în acord cu dezvoltările legislative
ale regatelor din Vest.689
687
Gábor Hamza, Roman law and the development of Hungarian private law before the promulgation of the Civil
Code of 1959, Fundamina (Pretoria), 2014, vol. 20, nr.1, p. 383-393. Disponibli la:
http://www.scielo.org.za/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1021-545X2014000100033&lng=en&nrm=iso
Accesat la 19.09.2015.
688
The first university in Hungary (the fourth university in central Europe after the foundation of the University of
Prague (1348), the University of Cracow (1364) and the University of Vienna (1365)) was established at Pécs (Civitas
Quinqueecclesiensis in Latin, Fünfkirchen in German) in 1367, and Roman law was probably taught there. Ibidem.
689
Este o certitudine faptul că până la sfârșitul secolului al XII-lea, erau folosite lucrări din perioada Carolingiană,
anume Collectio Dionysio-Hadriana și Collectio Pseudo-Isidoriana, precum și o copie a Decretului lui Grațian, păstrat
din secolul al XII-lea în capitularul Bibliotecii din Bratislava și un exemplu catalogat T.301. în Biblioteca Academiei
Ungare de Științe, confirmând pătrunderea și uzul dreptului canonic în regat. Șerban Turcuș, Sfântul Scaun și Românii
în secolul al XIII-lea, Editura Enciclopedica, București, 2001, p. 39-40. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
190
Unul dintre cei mai proeminenți studenți ai dreptului roman a fost Paulus Hungarus 690,un
adept al educației din Bologna, ce nota cu asiduitate detaliile și multe referințe privitoare la
evenimentele de amploare din lumea cunoscută, întâmplări locale de interes public, de la tensiuni
dintre papă și împărat, la conflicte dintre comercianți fraudulenți și cămătari înșelători, bancheri
sau negustori, precum și studenți ai universităților. A inclus în lucrarea sa 20 de referințe la
sistemul consuetudinar de drept maghiar al bisericii, citând, din când în când din iura propria și
canoanele consuetudinare locale ale Franței, Siciliei, Lombardiei, Veneției și Spaniei. Mai mult,
Paulus a depășit limitele contemporanilor săi, a canoanelor contemporane și a colecțiilor primite
și studiate în școli, citând din lucrarea De summo bono, a Sfântului Isidor de Sevilia, căutând
răspuns întrebării dacă este corect/drept să fie cerute taxe (dijme) pe donațiile caritabile.691
În lucrarea sa, Notabilia, la a doua și a treia Compilationes, include câteva observații despre
situația legală din teritoriul regatului Ungariei.692 Printre acestea este ridicată problema drepturilor
secularilor de patronaj. Textul papal concede ius patronatus fondatorilor laici ai bisericilor, dar
acesta nu include dreptul de a interveni în alegerile prelaților. Paul își prezintă argumentul,
susținând faptul că în Ungaria, Spania și Sicilia, regii pot lua parte în procesul electiv al prelaților,
deoarece au dobândit acest drept prin cutumă (‘de longa consuetudine’).693
Chiar dacă, pe alocuri, în lucrarea sa militează împotriva unor obiceiuri maghiare, citând
calitatea de preempțiune a dreptului canonic, de exemplu, când vorbește despre criminali și faptul
că asociații lor nu sunt vinovați, el spune est notandum contra consuetudinem Hungariae.694 În
acest caz, după o sinteză a textului canonic, el scrie: item layci possunt interesse tractatui
electionum…si hoc obtinuerunt de longa consuetudine, et est notandum pro regibus Hungarie,
Yspanie et Sicilie.695
690
A thirteenth century jurist, Paulus Hungarus is part of a bigger group of Hungarian studens at Bologna. It is
speculated that he was born around 1180, and arrived at Bologna in about 1200. Unlike his fellow canonist students,
he did not follow the pattern of returning home after completing his studies in order to occupy a highly esteemed and
lucrative governmental or ecclesiastical office. He instead remained in Bologna. In the last weeks of 1218, Paulus
who had presumably been ordained priest for long ago, entered the Dominican Order and became a prior to the
convent of St. Nicolaus (just outside Bologna) by 1221. He composed his Summa de penitentia one of the earliest
examples of that canonical literary genre. Manlio Bellomo, Orazio Condorelli, Proceedings of the Eleventh
International Congress of Medieval Law, Ed. Manlio Bellomo și Orazio Condorelli, Biblioteca Apostolica Vaticana,
Catania, 2006, XII, p. 804.
691
Ibidem.
692
Ibidem, p. 235-245.
693
Ibidem.
694
Ibidem.
695
2017.04.06 15:33
191
Există și un caz similar, ce adresează întrebarea naturii elective a unui provost într-o
fundație laică. Papa concede ius elegendi unui laic într-un caz specific. Paul aplică acest principiu
instantaneu regelui Ungariei: nota quod ius eligendi cadit in laicum… ut hic, et est notandum pro
regibus Ungarie696. Nora Berend susține că deși acest text aparține lui Paulus, nu dovedește că a
asistat la dezbateri între rege și papă. Este important însă faptul că un canonist a fost în favoarea
puterii regale în detrimentul instituțiilor ecleziastice.697
În cursul secolelor următoare, sub influența directă sau indirectă a celui de-al patrulea
Conciliul de la Lateran, în anul 1279, Sinodul General de la Buda, prin legatul papal, Filip de
Fermo, ordonă clericilor ce se ocupă de testamente familiale și cazuri de căsătorie în curțile
ecleziastice, să aibă cel puțin trei ani de practică a dreptului canonic la o universitate.698
Există însă și precedente ale clericilor ce au servit doar interesul regalității, precum
episcopul Hartivic, ce pretindea în lucrarea sa despre viața Sfântului Ștefan al Ungariei (1000/1-
1038), că puterea regelui maghiar este separată și totodată egală cu cea a Sfântului Părinte.
Considera că papa a spus ego sum apostolicus, ille (that is St. Stephen) vero merito Christi
apostolus699, iar pe urmă adăuga faptul că regele Ungariei guverna prin utroque iure700. Canoniștii
aveau capacitatea de a evidenția și prezenta precedente legale, precum și să argumenteze într-un
mod pertinent și periculos pentru Sfântul Scaun.701
În lumina acestor investigații, putem afirma faptul că dreptul canonic a influențat și fost
literă de lege în decretele dietei ungare din anul 1298, ale așa ziselor constitutiones ale regelui
Andrei al III-lea.702 De asemenea putem înțelege de ce și cum a reușit dreptul canonic să se impună
și în natura Bulei de Aur (1222), a variantei sale din anul 1231, în legislația lui Béla al IV-lea și în
constituțiile din 1298 menționate mai sus. Secolul al XIV-lea a adus cu sine schimbarea dinastiei
în regat, prin noua dinastie angevină, o ramură cu obârșia din regatul de Neapole, ce a sosit în
696
Ibidem, p. 569-570.
697
Ibidem.
698
O excelentă prezentare a Sinodului General de la Buda este lucrarea lui Serban Turcuș, Sinodul General De La
Buda (1279), Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
699
Manlio Bellomo, Orazio Condorelli, op. cit., p. 570.
700
Ibidem.
701
Ibidem.
702
Ideea este redată aici: these texts obviously do not prove that Paul actively helped the Hungarian king in any
specific debate with the papacy. But it is noteworthy that a canon lawyer and founder of the Hungarian Dominican
province explicitly stated his opinion in favor of royal power even over ecclesiastical regulations. Moreover, a
manuscript-fragment of Paul`s Notabilia in Hungary shows that this text was used in the kingdom itself, not just in
Bologna, and may have had practical consequences that are lost to us today. Ibidem, p. 600-601. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
192
Regatul Ungariei cu o suită de nobili străini, compusă în mare măsură din nobili ai elitei franceze
și italiene, infuzați de principiile contemporane de drept canonic și roman. Astfel se conturează
răspunsul și putem înțelege cum a reușit Carol Robert, fiul favorit al Sfântului Scaun, să posede
puterea în deplinătate și cum a reușit să-și manifeste prezența indubitabilă într-un substrat de drept
cutumiar foarte puternic.
IV.2.2. Despre alienarea domeniului regal
În secolul anterior, înainte de instaurarea Casei de Anjou, în perioada Bulei de Aur,

pământurile pe care regele Andrei al II-lea le-a dispersat a fost considerat de contemporani aparent
haotic și fără condiții explicite.703 Aceste acțiuni de donație a domeniului regal, au stârnit mânia
nobililor, dar și a fiului său.704
Chiar dacă, această alienare a domeniului regal a fost aparent irațională, ea se aseamănă
foarte mult cu alienarea domeniului regal din timpul lui Carol Robert de Anjou, ce a concedat
drepturile de posesiune apropiaților casei regale, oamenilor fideli coroanei în timpul războiului,
oameni ce prin diferite slujbe credincioase și servicii au câștigat favoarea regelui. Prin concesiunile
de posesiuni regele a menținut această loialitate și totodată a legat noi posesori direct de persoana
sa. La sfârșitul domniei sale, curtea regelui Carol Robert era o instituție bine structurată și
organizată. Demnitarii preeminenți ai regatului erau baronii, barones regni, numiți uneori și
magnificus vir dominus. Cel de-al doilea grup însă, nu mai puțin important, erau cavalerii aflați în
serviciul regelui, fără un titlu de nobil și tinerii curții, numiți aule regie iuvenis. Cel mai râvnit titlu
de la curte însă, era acela de magister curiae regiae, apoi baronii, palatinul, voievodul
Transilvaniei, judecătorul curiei regale (judex curiae regiae), apoi desigur banul Sloveniei, cel al
Croației, cel al Dalmației, al Macso, Szoreny, etc. Spre sfârșitul domniei lui Carol Robert, după
703
Nevertheless, a powerful understanding informed the donations that he made. The land that the king gave was
bestowed freely as a gift, in perpetuity, and as a remuneratio for faithful service. It was given in the expectation that
it would inspire others, as well as the recipient himself, to further acts of valorous endeavour on the royal behalf.
Martyn Rady, Hungary and the Golden Bull of 1222, în „Banatica”, nr. 24 vol. II, 2014, p. 87–108.
704
The extent to which the royal domain was being apparently squandered by Andrew not only alarmed his son and
heir, Béla, who even at a tender age realized that his patrimony was being diminished, but also prompted several
letters of admonition from Honorius III that talked of Andrew violating the promise he had given at his coronation
not to reduce the ‘rights of the kingdom.’ It was possibly Honorius’s intervention in either or both of 1220 and 1225
that resulted in the Hungarian coronation oath subsequently including a ‘non-alienability’ clause.TOPANIbidem. MIHAELA
2017.04.06 15:33
193
anul 1330 justiția era împărțită între 4 judecători.705 Binomul aula-curia, existent în Regatul
Ungariei este un important reper în paralela instituțională dintre Ungaria și Neapole.706
În ceea ce privește principalele instituții ale curții, prima era congregatio generalis, ce avea
loc în zona rurală și aparent reprezenta primul forum de judecată a comitatum-ului, dar superior
tribunalului din comitatus. Peste această congregatio generalis prezida unul din cei 4 judecători
amintiți mai sus, care era deseori și în oficiul de palatin, baron sau conte. Principalul obiectiv al
acestei congregații, era să elimine răufăcătorii și să soluționeze alte litigii importante. Această
instituție a fost cel mai probabil formată în epoca Arpadiană, prin jumătatea secolului al XIII-lea,
iar apogeul îl atinge doar sub domnia lui Ludovic cel Mare, când la fiecare 2-5 ani este ținută o
congregație în fiecare provincie.707
Eniko Csukovits consideră că regatul Napolitan nu a fost un model la fel de puternic pentru
Regatul Ungariei, precum a fost coroana franceză-capețiană pentru noul regat al Siciliei. Ea
continuă să prezinte similarități în funcționarea instituțiilor, dar în esență ele rămân diferite.
Diferențele se observă nu doar în structura curții, cât și în tribunale sau în curia regis. În cancelarie,
spre exemplu, nu există instituții importate sau adoptate din Neapole.708
Pentru a clarifica această afirmație este nevoie să facem o scurtă incursiune în istoria
instituțională a regatului Napolitan.
Carol Robert, regele din Neapole, unchiul viitorului rege al Ungariei, a început să-și
consolideze domnia importând un nou tip de feudalitate, pentru a-și proteja teritoriul cucerit.
Acțiunea aceasta a fost descrisă vituperant de localnici.709 Pe data de 13 iunie 1270, toate
concesiunile făcute de Manfred, Conrad și Frederick au fost declarate nule în acord cu noul set de
legi. Altfel spus, toate donațiile și concesiunile făcute de predecesorii săi au fost declarate
ilegitime. În consecință, a fost introdusă o nouă lege în Sicilia, o schimbare ce sancționa orice
proprietar ce este absent mai mult de un an de zile de pe fieful său, prin confiscarea fiefului.710
705
Eniko Csukovits, op. cit., p. 85.
706
Ibidem, p. 85-86.
707
Ibidem.
708
Ibidem.
709
Edouard Jordan, Histoire du Moyen Age, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1939, IV, p. 397.
710
A new law was introduced in the feudal law of Sicily: whoever is absent more the one year in the kingdom and
quits his fief, he loses it at the beginning of the next year. Ibidem, p. 398. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
194
Justiția era distribuită în provincii prin intermediul a 11 justițiari, justiciers711, mereu de
sorginte nobilă, fiecare conducând o circumscripție, reprezentând pacea și justiția regelui. Taxele
impuse de Frederick al II-lea, cu predilecție subventio generalis, ce la origini era ajutorul
obligatoriu feudal, erau colectate în caz de urgență. Frederick a transformat acest ajutor într-un
„impozit” anual, numit la collecta ordinaria. A introdus de asemenea și nomenclatura franceză în
oficii și în documentele cancelariei.712
De regulă, feudul era oferit in capite de domino Rege, iar l’investitura del titolare di un
feudo in capute era sancita dall’invio di un privilegio, esemplato sulla bulla crea di epoca
normana.713 După jurământul de omagiu și fidelitate, neo-feudatario, trebuia să plătească relevio
și ius tapeti, primul fiind de origine franceză și reprezenta jumătate din venitul anual al feudului.714
Un exemplu interesant este cazul din anul 1313, când aflat în conflict deschis cu împăratul
Henric al VII-lea, Robert de Anjou, regele din Neapole, beneficiază de suportul papei Clement al
V-lea prin faimoasa bulă Pastoralis cura. Împăratul l-a chemat pe Robert să se înfățișeze la curtea
imperială, aflată atunci în Toscana pentru a răspunde la acuzațiile prin care se presupunea că și-a
violat și încălcat obligațiile feudale, prin refuzul acceptării încoronării împăratului în Roma,
precum și de faptul că a finanțat rebelii anti-imperiali din Toscana și Lombardia împotriva
suveranului lor. Henric l-a condamnat pe Robert in absentia, deoarece era un caz notoriu și el era
la urma urmei împăratul cu puteri depline.
Ca răspuns la această acțiune violentă și nesancționată, papa Clement al V-lea, prin
Pastoralis Cura, denunță chemarea imperială și declară condamnarea nulă, în baza argumentelor
de drept natural de care regele Robert se bucură la el în regat. Dreptul natural al lui Robert de
Neapole, era un drept fundamental pe care împăratul nu îl poate nega, iar în ceea ce privește
711
Il re, custode della giustizia, deve sempre eleggere con ogni cura tra le persone timorate di Dio i giudici, ai quali
delega i propri poteri, e deve vigilare sempre sulla loro attivita, perche perseguano la giustizia con la maggiore
diligenza, nella certezza ce da Dio riceveranno alla fine il premio o la punizione. Dio, infatti, e giustizia ed e offesa
diretta contro Dio il giudicare con animo iniquo. Giulio Vismara, Scritti di Storia Giuridica, Editura Dott. A. Giuffre
Editore, Milano, 1987, p. 493.
712
The central administration was composed by „le justicier”, „le connetable”, commander of the army, le
marechaux, làmiral, le logothete-protonotaire, (le logothete speaks in the name of the king, the protonotary to receive
the pleas and to disperse them accordingly) and administrative bussiness. Mostly elected were French„...” “The
chancellor was always a clerk, the rest were laymen. Le chambrier watches over the king and his palace. Very similar
to the Carolingian function, the grand seneschal who oversees the palace services, rural domains forests, etc.”
Edouard Jordan, Histoire du Moyen Age, p. 399-400.
713
L'État angevin. Pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècle. Actes du colloque international (Rome-Naples,
7-11 novembre 1995), Editura École française de Rome, Palais Farnese, Roma-Napoli, 1998, p. 529.
714
2017.04.06 15:33
195
posesiunile ținute de Robert de la împărat, regele ca vasal al Sfântului Scaun, se află în afara
jurisdicției imperiale și nu poate fi chemat în afara regatului său, într-un loc periculos unde ar putea
fi supus violenței.715
Juristul francez, Jacobus de Ravanis susținea argumentul conform căruia, principele,
princeps, poate în virtutea plenitudinii puterii sale să confiște proprietatea unei persoane, fără o
cauză, dar comitea un grav păcat prin această acțiune. Cu alte cuvinte, Jacobus descria ceea ce a
văzut, descria realitatea puterii, dar nu era deloc încântat de aceasta.716
De asemenea, juristul italian Cynus de Pistoia, ce a fost puternic influențat de studiile sale
în Franța și de Jacobus de Ravanis, precum și de Petrus de Bellapertica, susținea în comentariile
sale faptul că împăratul poate să înlăture proprietatea unui individ fără nici un motiv, sine aliqua
causa de mundo, dar doar de facto și nu de iure, comițând un păcat prin această acțiune.717
Albericus de Rosciate susținea că împăratul, prin puterea sa desemnată, potestas ordinata,
poate să preia sau să transfere proprietate, iar prin virtutea puterii sale absolute, potestas absoluta,
poate confisca sau transfera proprietățile individuale fără o cauză justă și să evite comiterea
păcatului deoarece nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să judece dacă împăratul a avut sau nu
justă cauză.718 Aceste curente ideologie și-au creat drum și în Regatul Ungariei prin diferite
demersuri. Questo sapere comune arrivava in Ungheria attraverso diversi canali, e in questo
processo Napoli era solo uno dei mediatori.719
Martyn Rady, în numeroase studii recente, consideră că Ungaria secolului al XIV-lea se
opunea dezvoltării practicilor parlamentare720 și avea o adversitate mare față de Bula de Aur din
anul 1222, iar după cum s-a adeverit, Carol Robert nu a confirmat copia Bulei de Aur ce i-a fost
prezentată. Cu toate acestea în anul 1351, fiul și succesorul său, Ludovic cel Mare, a re-emis și
confirmat textul documentului, considerând că reprezintă un convenient sumar al privilegiilor
715
Walter Ullmann, Jurisprudence in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, London, 1980, p. 576-578.
716
Ibidem, p. 283.
717
Ibidem.
718
Kenneth Pennington, Stanley Chodorow, Keith H. Kendall, Proceedings of the Tenth International Congress of
Medieval Canon Law: Syracuse, New York, 13-18 August 1996, Editura Biblioteca Apostolica Vaticana, Città del
Vaticano, 2001, p. 253.
719
Eniko Csukovits, op. cit., p. 118-119.
720
În ce privește dezvoltarea practicilor parlamentare și influența terminologiei de drept roman vezi Philippe Paschel,
L’usage du droit romain devant le Parlement médiéval (2ème partie du XIVème siècle). Le Parlement en sa cour, în
Études en l’honneur du professeur Jean Hilaire, Honoré Champion, Paris, 2012, p. 456-477. A se vedea și Liem
Tuttle, Le Parlement de Paris, juge pénal (XIIIe-XIVe siècle), Université de Paris II, 2014, (sub tipar).
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
196
nobilimii. Este de remarcat însă faptul că a schimbat principiile ce se refereau la libera moștenire
a proprietății nobile.721
Un alt exemplu este instituția cavalerului, în accepțiunea clasică a cavalerului din Vestul
Europei Medievale, instituție sau concept, ce a fost introdus în Ungaria de către dinastia de Anjou.
Particularitatea era faptul că ungerea cavalerului era în Ungaria un drept rezervat exclusiv regelui.
Cu toate acestea, instituția nu a găsit o fundație stabilă considerând faptul că majoritatea nobililor
din regat erau considerați eo ipso cavaleri, fără ungerea sacră. Această aversiune nu a împiedicat
regele să creeze ordinul cavaleresc de Frăția lui Sfântul George (Societas Militiae Sancti Georgi),
fondat în anul 1318, după exemplul regelui francez Ludovic cel Sfânt. A fost al doilea dintre toate
ordinele cavalerești din Europa.722
În viziunea argumentelor prezentate mai sus, concluzia lui Eniko Csukovits este puțin cam
obtuză, ea consideră că influențele din spațiul regatului de Neapole au fost prezente și trebuie să
vedem Neapole precum o poartă spre lumea creștină și nu ca un model fundamental de instituții și
guvernământ.723
Influențele din spațiile administrate de angevini, precum regatul de Neapole și Provence
au servit din punct de vedere administrativ și instituțional ca un model pentru Carol Robert,
721
Hungary’s fourteenth-century Angevin rulers were averse to sharing power with representative bodies, and the
further development of parliamentary practice would have to wait in Hungary until the fifteenth century. It was under
these circumstances of adversity that the Golden Bull was expressly recalled, yielding the 1318 copy. In that year,
four prelates sealed a copy of the charter of 1222, presenting it to the Angevin ruler, Charles Robert, in the hope that
he would acknowledge the royal obligation to convene an assembly (or recognize the decisions of one that had been
called in his absence). Their selection of the Golden Bull for this purpose may have been on account of the resistance
clause included within it, which they deemed an inducement to royal compliance. As it turned out, Charles Robert did
not confirm the copy of the Golden Bull that had been presented to him. Nevertheless, in 1351 his son and successor,
Louis the Great, republished and confirmed its text, considering it a convenient summary of the nobility’s privileged
status. He did, however, alter the terms of its clause relating to the free inheritance of noble property. Martyn Rady,
Hungary and the Golden Bull of 1222, publicat în „Banatica”, nr. 24, vol. II, 2014, p. 87 și p. 108.
722
Charles d’Eszlary, Histoire des institutions publiques Hongroises, Paris, 1959, p. 71-73.
723
In sostanza, il regno era un’enorme instituzione che assicurava una rendita di posizione a molte piu persone. La
rendita fondiare provenienti dalle signorie reali – come d’altra parte tutte le rendite fondiarie – non erano cospicue,
tradizionalmente non erano considerate nemmeno possessi privati del re, ma patrimoni del paese. L’erario del re non
ne aveva necessita, dal momento che il monopolio tradizionale del sale e quello del metallo nobile riorganizzato da
Carlo avevano procurato delle fonti finanziarie inesauribili. A questo si aggiungevano poi le tasse annuali della citta
e dei villaggi degli hospites (lavoratori liberi) soggetti alla corona, nonche la tassa che gravava sull’intera servitu
della gleba, ovvero il lucrum camerae e le ulteriori imposte straordinarie. Le rendite fondiarie provenienti dalle
signorie, a parer loro, dovevano servire a mantenere i baroni con la loro rispettica scorta, dal momento che essi
governavano il paese. Quando il governo delle singole provincie e delle singole contee veniva distribuito tra i grandi
della corte, la carica – chiamata honor, ovvero rango – comportava anche l’usufrutto dei possedimenti castellani
dell` area di competenza. Il barone in carica faceva altrettanto, ovvero elargiva ai membri della sua scorta una parte
delle rendite provenienti dall’incarico. Grazie a questa pratica il servizio presso i grandi baroni veniva considerato
di grande prestigio. Eniko Csukovits, op. cit., p. 134-135. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
197
cunoscut ca și Caroberto, în instituțiile implementate de acesta în Regatul Ungariei. Cu toate
acestea, nu a fost un model translatat și copiat în integritate, ci mai degrabă un model pliat și
modelat pe mutațiile regionale deja prezente în regat.
Mai jos regăsim câteva exemple despre diferite elemente prezente în spațiul Transilvaniei,
după cum urmează, un caz de schimb de posesiune și dispută a „proprietății”. Documentul este
emis la data de 30 octombrie 1301 și confirmă schimbul de drepturi de posesiune dintre Ladislau
și contele de Solnoc, Nicolae. Contractul comportă aceleași valențe ca un contract sinalagmatic,
ambele părți se angajează să se ajute reciproc pe parcursul transferului proprietății. Astfel Ladislau
se obligă să asiste și să protejeze pe Nicolae, iar dacă Nicolae, frații sau moștenitorii săi sunt cumva
împiedicați să între în posesiune, Ladislau este nevoit să îi asiste și să se asigure ca ei se pot bucura
nestingheriți de uzufruct. În egală măsură, contele Nicolae, se obligă prin jurământ, personal cât și
în numele fratelui său, să apere pământul dat lui Ladislau ajutându-l în caz de nevoie și cu soldați,
apărându-l de invadatori sau orice alt pericol în exercitarea dreptului său de stăpânire.724 Acest tip
de angajamente se regăsesc pe toată durata secolelor studiate reprezentând evident un ecou al
obligațiilor contractuale din Occident. Este interesant că acest document reprezintă o perioadă
dinaintea dinastiei Angevine ceea ce sugerează că influențele instituționale erau aflate deja în
proces de tranziție.
Un alt exemplu este cazul de judecată între egali, în care magistrul Beke, conte sau comite
de Bihor, alături de alți patru judecători nobili ai aceluiași comitat, decid prin documentul emis la
data de 6 iunie 1302, procesul intentat de comitele Cosma servitorilor magistrului Doja (Dausa),
precum și faptul că Doja este obligat să aducă martori în favoarea sa. În fine, procesul se încheie
cu decizia ca magistrul Doja împreună cu 9 nobili, decimo se cum nobilibus, să jure în fața banului
Rofoyn, în satul Galian, (vicesimo secundo die presentis exercitus, procesule dintre nobilii
înarmați, erau amânate până când conscripții parților implicate erau trimiși înapoi la casele lor) că
Ioanka, fiul lui Cosma a luat ostateci servitorii lui Doja. Dacă se vor jura că acesta este adevărul,
atunci comitele Cosma va fi încarcerat împreună cu cei 49 de nobili ce în procesul anterior au fost
de partea acestuia.725 Din păcate nici procesul anterior și nici deznodământul acestui proces nu ne
parvine prin intermediul izvoarelor păstrate, dar denotă oricum caracterul elevat al procedurii de
judecată al cancelariei coroanei.
724
Documente privind Istoria României, veacul XIV. C. Transilvania, vol. I (1301-1320), 1953, Doc. nr. 16, p. 12.
725
Ibidem, Doc. nr. 23, p. 18. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
198
Un alt caz interesant, din anul 1309, este consemnat în documentul prin care legatul papal
Gentile Partino da Montefiore îl excomunică pe voievodul Transilvaniei Ladislau și restabilește
autoritatea nu doar a regelui minor Carol Robert, dar și a mamei acestuia, a reginei regente.
Principalul său interes este pentru libertatea și clarificarea activității, a privilegiilor și libertăților
ecleziastice precum și moștenirea coroanei (Regis et Regni ac libertatis ecclesiastice statu
constituciones edidimus, per quarum unam precipuam duximus inhibendum, ut nullus Regalia vel
Reginalia dicti Regis extunc occupare aut usurpare, vel occupata aut ussurpata illicite detinere
presumeret...). Toate confiscările în numele coroanei, precum și toate proprietățile confiscate
trebuie înapoiate în termen de 3 luni, infra trium mensium spacium, iar dacă Regalia vel Reginalia,
occupata restuerentur dicto Regi infra terminum antedictum, daret consilium, auxilium vel
favorem publice vel occulte nu este returnată, vor primi sancțiuni din nou, deposedați de drepturi
și privilegii, iar ultima etapă punitivă este excomunicarea. (Si per mensem a lapsu pretaxati termini
numerandum sustinerent animo contumaci, omnes Vassali sui, Comites, Castellani, Iudice,
Iobagiones et quivis alii a fidelitate, homagio et qualibet alia prestacione, qua eis tenebatur astrici
iuramento aut alia firmitate vallata, essent absoluti et liberi eiusdem auctoritate decreti). De
asemenea toate legăturile sau mai bine spus toate contractele de interdependențe umane cu supușii
și superiorii sunt desfăcute, iar servitorii eliberați.726
Aflat în fața excomunicării și a consecințelor enumerate mai sus, Ladislau este forțat să
abandoneze și să se supună lui Carol Robert, pierzându-și astfel autoritatea, influența și puterea în
fața aliaților săi. Astfel că după multe conflicte și tentative de a se opune regelui și de îl detrona,
în anul 1310 Ladislau voievodul Transilvaniei, Woywoda Transylvanus et Comes de Zonuk, se
supune autorității lui Carol Robert și a Bisericii, recognoscimus, et recepimus, în mod solemn și
oficial și promite să returneze coroana: Coronam etiam regni sui ad diem assignatum, ad octauas
726
[...]Qui vero predicta Regalia vel Reginalia occuparent vel usurparent de cetero, seu occupata vel usurpata, ut
premittitur, non restituerent, nisi de voluntate Regis eiusdem ac nostra, quamdiu legacionis fungeremur officio,
alioquin prefati Regis et Consiliariorum vel marioris partis ipsorum, ipsa vel ipsorum aliquod retirerent, vel inter
ipsum Regem et detentorem huiusmodi aliter secundum Regni morem ordinatum foret, clericus aut laicus,
cuiuscumque preminencie, dignitatis aut status vel religionis existeret, eciam si Archiepiscopali vel Episcopali
dignitate fulgeret, non obstantibus quibuslibet pribilegiis et indulgenciis eis vel ipsorum ordinibus ab apostolica sede
concessis, vel qui, ne predicta Regalia vel Reginalia occupata restuerentur dicto Regi infra terminum antedictum,
daret consilium, auxilium vel favorem publice vel occulte, si foret singularis persona, excommunicacionis, si
universitas vel collegium, interdicti sentencias incurrent ipso facto, quas si per mensem a lapsu pretaxati termini
numerandum sustinerent animo contumaci, omnes Vassali sui, Comites, Castellani, Iudice, Iobagiones et quivis alii a
fidelitate, homagio et qualibet alia prestacione, qua eis tenebatur astrici iuramento aut alia firmitate vallata, essent
absoluti et liberi eiusdem auctoritate decreti[...], Ibidem, p. 568-569. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
199
sancti Iohannis Baptistae eidem reportabimus, vel si idem Dominus noster ante praedictum
terminum quandocunque versus partes Transiluanas venerit, eidem exhibebimus, et restituemus.727
Omagiul și fidelitatea sunt reprezentate de auxilium și consilium după cum ne spune
documentul, Ladislau l-a recunoscut, receptat și acceptat ca succesor legitim al Regatului Ungariei,
pe stăpânul său natural atât în numele său, in persona propria, cât și în numele urmașilor săi.
Un alt exemplu este documentul din anul 1312 prin care regele îi oferă lui Alexandru din
clanul Aba, posesiunea funciară cunoscută ca și Szent Marton, ce aparținea ordinului Templierilor.
Printre martori se numără episcopul de Oradea Emeric și voievodul Transilvaniei Nicolae. Acest
eveniment este corelat cel mai probabil de condamnarea și arestarea cavalerilor monahi templieri
din anul 1307.
În anul 1313, capitlul de la Oradea, în numele comitelui Cosma cel Tânăr, din clanul
Guthkeled, transcrie și re-emite documentul din 18 aprilie 1308, ce stabilește succesiunea în cazul
morții. Fiul său Ivanca murise fără a lăsa moștenitori, doar un nepot, astfel că dacă acest nepot va
sucomba fără a lăsa moștenitori toate posesiunile sale vor fi moștenite de fata sa Elisabeta, văduva
magistrului Arcolf, dar și soției Clara a magistrului Emeric, fiul contelui Ivanca. Astfel că averea
contelui Cosma, ce și-a pierdut toții fii, va fi împărțită fiicelor sale adoptate prin lege, Elisabeta,
Agnet și Clara.728
727
Nos Ladislaus, Woywoda Transyluanus et Comes de Zonuk,praesentium per tenorem significamus, quibus expedit
vniuersis, quod ab hac hora et die magna Dominum Carolum, Dei gratia, Regem Hungariae recognoscimus, et
recepimus in Dominum nostrum naturalem, et legitimum, et eidem fideliter assumimus tanquam Domino nostro
naturali seruiturum in persona propria, et propinguis nostris vniversis, qui nostrum consilium voluerint acceptare; et
assistere eidem in omnibus, auxilio, consilio et potentia, quam habebimus et tacto viuficae Dominicae Crucis signo
in manibus Venerabilis Patris, Domini Thomae, Archiepiscopi Strigoniensis, promittimus fide data, qoud
quandocunque Dominus noster Rex ad partes illas venire voluerit, vbi nos eimus, cum omni honore et reurentia, sicut
decet Dominum nostrum, recipiemus in omni securitate, eidem fideliter seruiemus. Coronam etiam regni sui ad diem
assignatum, ad octauas sancti Iohannis Baptistae eidem reportabimus, vel si idem Dominus noster ante praedictum
terminum quandocunque versus partes Transiluanas venerit, eidem exhibebimus, et restituemus; ita tamen, quod ipso
die petitiones nostras porrigemus et petemus per regiam munificentiam nos diligi et remunerari sicut decet per Regiam
Maiestatem. Item promisimus eidem restituere et remittere argenti fodinam de Rodna, Comitatum de.... Comitatum de
Leybuno, Comitatum Siculorum, villas Dees, Clus, et Zeheli cum officio Camerae, quod in eisdem villis haberi
consueuit. Ad quae firmiter per praedictum Ladislaum Woywodam tenenda et atendenda nos Omodaeus Palatinus,
Magister Dominicus sub poena periurii obligamus, sub viuificae crucis signo Domini vna cum praedicto Ladislao
Wajwoda. Venerabili Domino THomae, Dei gratia Archiepiscopo Strigoniensi ac religioso viro Fratri Dyonisio
LEctori de ordine fratrum Minorum, Venerabilis Patris et Domini Fratris Gentilis, Dei gratia tituli Sancti Martini in
montibus Presbiteri Cardinalis, Apostolicae Sedis Legati plenipotentiario et Capellano corporaliter praestito
iuramento. In cuius rei testimonium et perpetuam firmitatem, nostro et dictorum Omodaei Palatini et Magistri
Dominici sigillis praesentes litteras fecimus communiri. Datum in Segnedino (Enyedino?) feria quarta proxima post
Dominicam Iudica. Anno Domini MCCCX, Ibidem p. 572.
728
Ibidem, Nr. 177, p. 209 TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
200
Documente interesante din partea reginei Elisabeta sunt emise în anul 1312. Primul, prin
care face o donație din averea sa unui prepozit de Oradea, pe nume Chanadin.729 Cel de-al doilea
se referă la data de 8 iulie 1322 când este menționat abatele Nicolae din Ungaria, Nicolaus
Ungarus, ce își desfășoară activitatea la școala de drept canonic din Neapole și îi mulțumește
reginei pentru suportul financiar.730
În ce privește războiul civil, cu oligarhii maghiari, cel mai important eveniment final a fost
poate momentul răscoalei lui Moys, împotriva regelui și tentativa eșuată de a ocupa și rezista în
Transilvania în anul 1324.731
729
Ibidem, Doc. Nr. 40, p. 39.
730
Ibidem, Doc. Nr. 111, p. 47.
731
Karolus....rex...ad universorum noticiam...volumus pervenire, quod nos consideratis fidelitatibus...comitis Nicolai
filii Petri de Gerend... que nobis et regno nostro...exhibuit et inpendit, in eo specialiter, quod ad mandatum nostrum
castrum Leta vocatum quod filiis Ladizlai quondam voivode infidelibus nostris conservabat eisdem dominis suis
restituit, et postposita eorumdem filiorum Ladizlai voivode societate nostre maiestati supremo fidelitatis affectu
indissolubiliter adherens possessiones suas et omnia bona sua sub spe et in decovione nostris nominis ad diripiendum
devastandum et desolandum in manus infidelium nostrorum committere minime formidavit; demum cum Moys filius
Moys notorius noster infidelis contra nostram maiestatem ausu temerario rebellans terram nostram Transsylvanam
suis conatibus occupare niterentur non attendens quod qui domino suo naturali resistit divine potencie contradicit, et
nos ad conterendum elatam ipsius Moys superbiam Iohannem magistrum pincernarum domine regine consortis nostre
carissime in partibus Transilvanis capitaneum preficientes ipsum comitem Nicolaum cum aliis nostris fidelibus eidem
in socium deputassemus, in primo conflictu quem idem magister Johannes cum dicto Moys habuit sub castro Chychou
ipse comes Nicolaus viriliter tanquam leo fortis irruens post multum certamen suis superatis viribus ab hostibus fuit
captus, de qua quidem captivitate se propria pecunia liberavit; volentes tot et tantis eiusdem serviciis graciosis regio
occurrere cum favore, de prelatorum et baronum nostrorum consilio et consensu omnia damna, nocumenta,
destrucciones et conbusciones villarum, confracciones ecclesiarum et cimeteriorum, ablaciones rerum, mutilaciones
membrorum, debellaciones exercituum quorumcunque et generaliter ac specialiter omnia mala et iniurias per ipsum
comitem Nicolaum et Jacobum ac Nocolaum filios suos in serviciis ipsorum filiorum Ladislai voivode quamdium
ipsum castrum Leta conservavit se usque restitucionem ipsius castri quandocunque cuicunque vel quibuscunque tam
ad nos pertinentibus quam aliis et ubicunque datas et illatas de plenitudine regie potestatis et gracia speciali pure
simpliciter relaxantes ignoscentes et per omnia indulgentes, omnes materiam quescionis omnemque causam litis et
accionem que ex premissis vel aliquo premissorum damnorum et iniuriarum datarum et illatarum usque predicti castri
restitucionem a quocunque actore coram quovis iudice orte vel more essent aut possent oriri in futurum contra
predictum comitem Nicolaum fillios suos et eorundem heredes servientes et iobagiones ac quoslibet pertinentes ad
eosdem, vigore presentis pagine penitus amputamus, ita ut iidem comes Nicolaus filii sui et eorum heredes super
premissis non debeant nec possint per quempiam in iudicio vel extra iudicium conveniri aut alinqualiter molestari;
volumus itaque et palatino, iudici curie regie, voivode Transilvano, comitibus ac universis iudicibus in nostro regno
nunc et pro tempore constitutis quacunque dignitate nomine et titulo prefulgentibus vicesque eorum gerentibus regio
sub precepto per presentes damus firmiter in mandatis, quatenus predictos comitem Nicolaum filios suos eorumque
heredes in nullis causis et causarum articulis motis contra oes vel movendis ex premissis aut aliquo premissorum
damnorum et iniuriarum datarum et illatarum usque restitucionem predicti castri Leta, ut est dictum, debeant iudicare
aut suo astare iudicio conpellere presumant; quicunque autem in iudicando vel ferendo sentenciam de premissis vel
alinquo premissorum contra ipsos comitem Nicolaum filios suos et heredes eorumdem huic pagine contraire
presumserit, regiam Indignacionem incurrat et nihilominus iudicium seu sentenciam data per ipsum in hac parte non
teneat nec vigorem et amminiculum iuris in aliquo sorciatur; preterea omnem donacionem et collacionem si quam de
possessionibus vel de aliqua possessione ipsius comitis Nicolai ex quacunqua causa cuiquam hactenus fecisemus,
auctoritate presencium revocamus, omnes quoque litteras nostras et quelibet instrumenta super huiusmodi
donacionibus possessionum dicti comitis Nicolai cuiquam concessas cassatas...nunciamus. Datum per manus discreti
viri magistri Endre lectoris Quinqueecclesiensis aule nostre vicecancellarii dilecti et fidelis nostriTOPAN
[...]. Ibidem.
MIHAELA
2017.04.06 15:33
201
După evenimentele menționate mai sus, numeroase rapoarte ale activității inamicilor după
granițele regatului apostolic, Papa Ioan al XXII-lea (1316-1334) trimite o scrisoare priorilor
provinciali, a fraților predicatori încredințându-le misiunea de a investiga acțiunile posibililor
eretici, falsificatori sau rebeli împotriva Bisericii și de a îi readuce pe calea cea dreaptă.732
IV.2.3. Despre colonizarea angevină și oamenii ridicați din țărână
Un proces definitoriu pentru secolul al XII-lea continuat în secolul al XIII-lea a fost

ascensiunea socială. Această ascensiune socială a dat capacitatea acelor grupuri de liberi, cei ce
erau descendenți sărăciți ai fostei elite, precum și celor cunoscuți ca și hospites să acceadă la poziții
sociale care până atunci erau imposibil de atins.733
Conceptul de colonizare angevină, este definit prin acțiunile regilor angevini, anume prin
deposedarea și redistribuirea posesiunilor printre cei apropiați lor, acei familiares regis, sau cei ce
s-au dovedit vrednici prin fapte vitejești ori servicii militare. Acest concept reprezintă în esență
translatarea sistemului instituțional angevin, așa cum a fost el aplicat și dezvoltat în diferitele zone
controlate de dinastia de Anjou în diferite ipostaze și instanțe istorice.734
732
Priori provinciali fratrum ordo predicatorum in Ungariam, secundum instituta canonica,super hiis promulgata,
auctoritate predicta clero et populo convocatis , generalem predicationem in dicto regno, ubi et quotiens expedire
viderint, facientes inquisitionis officium contra labem heretice pravitatis diligenter et sollicite, prout deus eis dederit,
exequantur contra hereticos, credentes, fautores, defensores et receptatores eorum, iusta et secundum eadem statuta
auctoritate prefate, nichilominus in forma ecclesie ac secundum prefata statuta beneficium absolutionis impendant,
et iniungant eis, quod talibus est secundum statuta huiusmodi iniungendum, attentius provisuri, ne qui videntur reverti
sub palliata specie pietatis, impietatem committant et angelus sathane in lucis angelum se tranformet, propter quod
super hoc statuta promulgata inspicere poterunt, et ab eorum insidiis secundum discretionem eis traditam a domino
precavere. Ac hec, ut iidem Inquisitores super premissis omnibus officium sibi commissum liberius possint et efficacius
exercere, omnibus, qui ad pedicationem eorum accesserint, in singulis stationibus vigenti dies, illis vero, qui ad
impugnandum hereticos, fautores, receptatores et defensores eorum in minutionibus et castellis vel aliis contra
ecclesiam rebellantes, ipsis ex animo auxilium, consilium prestiterint vel favorem, tres annos de iniuncta sibi
penitentia auctoritate apostolica relaxandi, et si qui ex hiis in prosecutione huiusmodi negotii forte deceserint, eis
omnium peccarorum suorum, de quibus corde contriti ac ore confesi fuerint, plenam indulgentiam concedendi, ac ne
aliquid fratribus ipsis desit ad predictum negotium prosequendum, in contradictores et rebelles ecclesiasticam
proferendi censuram,[...], Ibidem, p. 598, doc. nr. CCCCLXXV.
733
Unlike the more or less straightforward process of the servientes regis, it was not easy or automatic for the other
groups applying for similar social or at least legal status to obtain the same rights or privileges. For instance, only
the upper stratum of the iobagiones castri could merge into the group of servientes regis, and becoming such they
also "climbed the social ladder." Since they were unfree, the most practicable way to join the lesser nobility was to
be granted liberty (perpetua libertas) or to be entitled as nobles directly (nobilitatio). Zsolt Hunyadi, Maiores,
optimates, nobiles. Semantic questions in the early history of the Hungarian nobility, în Annual of Medieval Studies
at the CEU, 1996–1997, Edit. R. Mikolajczyk, M. Sebők, Editura Central European University, Budapest, 1998, p.
208.
734
Pentru o analiză a colonizării angevine în Provonce (sec. XII) și Regatul de Neapole (sec. XIII-XIV) vezi Mihai
Safta, Institutional changes and angevin influences in the medieval kingdoms of Hungary and Naples during the first
half of the fourteenth century, în „Ephemeris Dacoromana”, xviii, 2016, p. 191-204. Pentru dezvoltarea TOPAN conceptului
MIHAELA
2017.04.06 15:33
202
Discutând despre prima jumătate a secolului al XIV-lea, istoricul Zsolt Hunyadi735,
consideră că un segment al acelor elemente libere, rămâne în afara cercului definit de nobilimea
mică. Acest segment este de fapt reprezentat de proprietarii de pământ liberi, denumiți homines
possessionati, ce au reușit să-și păstreze posesiunile pe parcursul schimbărilor sociale
fundamentale definitorii pentru secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, nici un demers istoriografic
maghiar nu a reușit să clasifice cu adevărat perioada definitorie și apartenența acestui grup, grup
ce putem afirma cu siguranță ca fiind parte din stratul superior al stratificării sociale.
Primul rege angevin al regatului Ungariei, Carol Robert, a avut nevoie de aproximativ 10
ani până să reușească să dețină controlul regatului736, iar în anul 1321737 când a reușit, a devenit
rege omnipotent al Ungariei, unde nimeni nu putea să îi conteste puterea.738
Pe parcursul războiului civil din regat, puterea familiilor aristocrate, marile case nobile ce
guvernau regatul după moartea lui Andrei al III-lea, au dobândit o putere aproape egală cu regele,
prin fragmentarea excesivă a regatului, controlul castelelor și chiar alianțe cu suverani aflați în
proximitatea regatului Ungariei. Chiar dacă deseori acești mari nobili dețineau titluri de oficiali în
regat, de cele mai multe ori auto-asumate sau auto-desemnate, acționau în conformitate cu propriile
planuri și nu respectau autoritatea regală.739
Într-un mod similar740, cu regele Andrei al II-lea, Carol Robert a donat pământurile
confiscate de la inamicii coroanei, celor credincioși, celor ce au rămas fideli, celor ce făceau parte
de familiaris regis în Sicilia secolului al XII-lea vezi H. Takayama, Familiares Regis and the Royal Inner Council in
Twelfth-Century Sicily, în „The English Historical Review”, 1989, p. 357-372.
735
Zsolt Hunyadi, Maiores, optimates, nobiles. Semantic questions in the early history of the Hungarian nobility, în
„Annual of Medieval Studies at the CEU”, 1996-1997, Editat de R. Mikolajczyk, M. Sebők, Central European
University, Budapest, 1998, p. 204-211.
736
Noel Coulet and Jean, Michel Matz, 'Actes du colloque international organisé par l'Université d'Anger , Angers-
Saumur, 3-6 juin 1998, în La Noblesse dans les territoires Angevins à la fin du Moyen Age, Editura École Francaise
de Rome, 2000, p. 429.
737
The clergy of Buda took the remarkable action of excommunicating the pope and the Hungarian episcopate on
account of their failure to support the Bohemian claimants. The hostility of the citizens of Buda and the fact that nearly
the entire realm was controlled by the oligarchs forced Charles I to find a temporary residence in south-east Hungary.
He found this place in the town of Temesvar (modern day Timisoara in Romania), where he had his royal seat between
1315 and 1323. Ibidem, p. 436.
738
Ibidem, p. 429.
739
Charles Robert needed almost ten years (1311-1321) to establish fully his own authority over the aristocracy in
most of the kingdom (including Hungary, Transylvania and Slavonia). Ibidem, p. 429.
740
The alienation of royal estate was not, therefore, a sign of Andrew’s irresponsibility, but arose from the
contemporary understanding of faithfulness and from the way that this affected military obligation. Martyn Rady,
Hungary and the Golden Bull of 1222, p. 87–108. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
203
din familiarii regelui. Conform ipotezei lui Charles d' Eszlary, nobilii din regat erau acum împărțiți
în nobiles bene possessionati, nobiles unius possessionis and familiares. 741
Prima categorie, nobiles bene possessionati, sau nobilii cu un statut social foarte ridicat,
sunt foarte ambiguu definiți, dat fiind faptul că averea ce reprezintă elementul fundamental în
această clasificare nu este cuantificată explicit. Astfel că avem din nou o separare a acestor nobiles
bene possessionati, în funcție de posesie. Aceștia sunt deținători de mari, mijlocii și mici
posesiuni.742
A doua categorie, nobiles unius possessionis, sau nobilii cu o singură posesiune, ce
reprezenta în cele mai multe cazuri casa manorială (curialistae), fără servitori, serfi sau iobagi
(nobiles jobbagiones non habentes). Astfel că după standardele vremii ei nu pot trăi după modul
de viață nobil și nu își pot satisface obligațiile militare, iar pământurile trebuie lucrate de ei înșiși.
Nobilii din această categorie erau deseori confundați cu serfii.743
A treia categorie sunt cei ce reprezintă familiares, nobili și serfi în serviciul regelui și/sau
a marilor baroni. Relația acestora cu nobilii și cu regele era de o importanță fundamentală pentru
machinațiile curții regale. Drepturile politice ale acestor familiares erau mult mai limitate decât
cele ale nobililor mici. Serviciul militar însă rămânea același.744
Sistemul de familiaritas este descris de istoricul Damir Karbić745 astfel: un sistem în care
cei mai puțin puternici și săraci dintre nobili intrau în serviciul magnaților și ofereau serviciile
precum unui dominus, fie administrative sau militare devenind servientes/familiares ale acestor
noi stăpâni. Pentru serviciile prestate ei primeau salariul, ce era de cele mai multe ori plătit în
numerar. Pământ era oferit acestor însoțitori doar în cazuri excepționale și nu fără precedentul unui
serviciu deja efectuat. Donarea de pământ era o răsplată și nu o precondiție. Acești familiari erau
supușii stăpânilor lor, doar în atribuțiile prestate pentru aceștia, ei își păstrau toate privilegiile
nobile și dependența și proximitatea față de coroană. Comparat cu „conceptul de feudalism” din
Vest, aceste aranjamente erau mult mai puțin personale și mai mult orientate spre anumite servicii,
dar niciodată nu erau ereditare.
741
Charles d’Eszlary, Histoire des institutions publiques hongroises, Editura Librarie Marcel Rivière, Paris, 1959, p.
313-320.
742
Ibidem.
743
Ibidem.
744
Ibidem.
745
Noel Coulet, Jean, Michel Matz, Actes du colloque international organisé par l'Université d'Anger, Angers-
Saumur, 3-6 juin 1998, în La Noblesse dans les territoires Angevins à la fin du Moyen Age, Edit. École Francaise de
Rome, Rome, 2000, p. 436. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
204
Un alt punct de vedere este cel al lui Istvan Petrovics746, care descrie situația implementării
modelului instituțional angevin astfel: după ce a reușit să-și stabilească controlul asupra „micilor
regi„ Carol I a introdus noi măsuri prin care a reorganizat complet viața economică din Regatul
Ungariei. A luat decizia de nu a păstra pentru sine domeniile confiscate și le-a redistribuit pro
honore noii sale aristocrații, consolidând astfel venitul coroanei. Expresia folosită de Petrovics
„micii regi”, se referă la conceptul de reguli, termen utilizat în cancelariile imperiale în secolele al
XII-lea și al XIII-lea, ce sublinia raportul de subordonare și implicit vasalitate între împărat și regi.
Carol Robert, nu se considera un dominus mundi, precum împăratul, cel mai probabil după
titulatura sa, precum și după documentele emise, el se considera un instrument al Sfântului Scaun,
principalul suporter al său la tronul regatului Ungariei. Redistribuirea proprietății, por honore, este
o oglindă a evenimentelor din Anglia sub regele Henric al II-lea, primul rege angevin în acel
teritoriu. Această acțiune de reorganizare teritorială și administrativă este un laitmotiv al regilor
angevini, după modelul de colonizare angevină, definită de reforme precum cele ale lui Henric al
II-lea al Angliei, Carol Robert cel Înțelept din Sicilia și particularismele din Provence. Toate aceste
paralelisme instituționale servesc ca dovadă la influențele infuzate în spațiul regatului patrimonial
maghiar.
Revenind la cazul regatului Angliei sub Henric al II-lea, observăm faptul ca relațiile sale
feudale cu supușii, implicau obligații reciproce profunde, reprezentate și asigurate de o donație
precară de pământ. Domnul, baronul, sau lord-ul, cum era denumit în spațiul englez suveranul,
oferea protecția și întreținerea omului său. Obligațiile omului său, erau la rândul lor simbolizate
de omagiu și primirea fiefului. Prin ceremonia de omagiu se intra într-o relație sinalagmatică, de
subordonare, prin care avea datoria de a-i promova virtutea stăpânului său.
Aceste servicii oferite, trebuiau să fie acceptate sau/și oferite de bun acord și nesilit de
nimeni, perfect conștient de angajamentul luat.747
746
Ibidem, p. 438.
747
Obviously, he had to render his knightly or other services conscientiously. The ways in which the relationship
dominated the tenant's family are revealing. The lord, not the widow, would be the heir's guardian. The lord as
guardian would designate the heir's spouse. Not only in the battlefield, but also in the familial context, the man's
personal interests were subordinated to his lord's. Robert C. Palmer, The Origins of Property in England, 1985, p. 5.
Articolul este disponili la: http://scholarship.law.wm.edu/facpubs/901. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
205
Sistemul bazat pe onoare, după cum a fost prezentat în studiul lui Zoltan Kordé 748, este
funcțional în Regatul Ungariei și este strâns legat de possesio. Binomul honor-possession este un
aspect esențial al instituțiilor specifice și în spațiul transilvan.
Implicațiile politico-morale moderau controlul suveranului. Un bun dominus, era mereu
sfătuit de oamenii săi, el funcționa practic prin acest sistem, oamenii lui alcătuiau de asemenea
curtea sa și îi aplicau judecata și pedepsele. Împreună cu oamenii săi, formau o unitate de forță și
influență. Beneficiile de grup dictau necesitatea unui echilibru între asigurarea serviciilor și
angajamentele sale. Suveranul cu tendințe tiranice nu se putea aștepta la loialitate, dar nici
servitorul nu avea o viață lungă în acest sistem inter-dependent.749
Un alt punct de vedere este exprimat de Zsolt Hunyadi, el descrie evoluția micii nobilimi
ca fiind una omogenă în regat, dezvoltată preponderent din războinicii castelelor, iar în
Transilvania, servitorii regali au devenit nobili prin serviciul militar.750
Spre sfârșitul domniei lui Carol Robert, acest grup de susținători, acei fideles ai regelui, au
ajuns să reprezinte cel mai înalt for al regatului. Erau printre cei mai importanți demnitari din regat,
conți, castelani, baroni, magistrați, etc. Unele denumiri, precum castellans, barones regni și
magnificus vir dominus erau reminiscențe ale modelului Arpadian. Decretul lui Ludovic I, din anul
1351, prin care erau oferite drepturi egale coetus et universitas nobilium regni nostri, din cadrul
teritoriului regatului, aduce unele soluții de compromis situației de până atunci.751 Astfel că toți
748
Un autre changement important concernant la dignité est en relation avec la réforme gouvernementale de Charles
Ier. Dans l’historiographie hongroise moderne, Pál Engel a révélé un aspect important de ces réformes, le système
de l’honore. Le mot honore désigne à la fois l’office et les domaines avec leurs revenus, c ‘est-à-dire que le dignitaire,
pour le temps au cours duquel il exerce ses fonctions, jouté des revenus des domaines appartenant à la dignité. Après
quelques étapes antérieures, c’est Charles Ier qui introduit ce système en Hongrie. Sous son règne, le comté des
Sicules devint aussi un honore avec des châteaux et des revenus permanents. Noel Coulet Jean, Michel Matz, Actes
du colloque international organisé par l'Université d'Anger, Angers-Saumur, 3-6 juin 1998, p. 452.
749
Given that balancing consideration, feudal relationships could not be governed by any strict definition of the rights
or obligations of lords. Results probably varied according to the prestige of the lord, the reputation and past history
of the man, and the needs of a particular group at the time, in addition to the facts involved in a given dispute. Feudal
courts had vast discretion. Claims to land were claims for the benefit of a personal relationship. Personal relationships
and the tenures dependent on them were essentially different from property rights. Robert C. Palmer, op. cit., p. 5.
750
Although K. Tagányi put forward the idea that the lesser nobility in the various regions of the Hungarian Kingdom
developed differently, E. Mályusz proved that although there were indeed temporal divergences and local peculiarities
there were no radical differences between the "core" of the country and its other parts. Thus, "the lesser nobility of
County Turóc and Liptó in Upper Hungary (present-day Slovakia) evolved mainly from the castle warriors:"in the
first case from the filii iobagionium of Turóc, and in the second, the "lancers" of Liptó. Zsolt Hunyadi, Maiores,
optimates, nobiles. Semantic questions in the early history of the Hungarian nobility, în „Annual of Medieval Studies
at the CEU”, 1996–1997, Edit. R. Mikolajczyk, M. Sebők, Central European University, Budapest, 1998.
751
...universi veri nobiles intra terminos regni nostri constituti, etiam in tenutis ducalibus sub inclusione terminorum
ipsius regni nostri existentes sub una et eadem libertate gratulentur. Ibidem, p. 209. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
206
nobilii, născuți nobili, din limitele regatului, precum și cei din teritoriile ducale din regat se vor
bucura de aceleași drepturi.752
Cavalerii ce nu beneficiau de un titlu, dar se aflau în serviciul personal al regelui se numeau
deseori în documente, magister sau magnificus. Majoritatea aveau titlu de aule regie iuvenis,
precum în epoca dinastiei de Árpád, dar după anul 1323, pentru cavalerii seniori, Carol Robert a
creat instituția aule regie miles, cavalerii sau luptătorii, iar pentru cei mai tineri pages, instituția
aule parvulus.753
În ceea ce privește categoria de persoane, denumite familiaris regis, apropiații regelui,
această formă de organizare socială, nu era o instituție unică și specifică regatului Ungariei. Era o
dezvoltare comună a curții regești, după cum se poate observa în regatele din Anglia, Franța și
Sicilia. Conceptul de familiar al unui rege, colectiv numit familia regis, s-a dezvoltat în conciliul
privat, în cazul Angliei, the privy council, în timpul domniei lui Henric al III-lea (1227-1272)754,
iar în Franța în timpul domniei lui Filip al V-lea (1316–1322)755.
În Anglia, conciliul privat, concilium familiare sau concilium privatum, era omologul lui
magnum consilium, sau mai târziu le conseil du roi, în spațiul francez. 756
În Anglia sub dinastia Anjou însă, termenul concilium era contrar cu relațiile feudale, după
cum explică Robert Palmer: originile proprietății demonstrează ca dreptul nu este doar o reflecție
a societății și a obiceiurilor. Încă de la începutul sistemului de drept englezesc, se poate face o
distincție între ius și mores. Proprietatea nu este un simplu fenomen legal, un construct intelectual
fără relevanță socială. Proprietatea, antitetică cu relațiile feudale determina exercițiul puterii în
societate. 757
752
Ibidem, p. 210.
753
Eniko Csukovits, op. cit., p. 134-135.
754
A se vedea Ralph V. Turner, Men Raised from the Dust: Administrative Service and Upward Mobility in Angevin
England, Editura University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1988, p. 867–905.
755
Ideea a fost prezentată și în lucrările următoare: Eric Bournazel, Le Gouvernement Capétien au XIIe siècle, 1108–
1180: Structures sociales et mutations institutionelles, Paris, 1975, J. E. A. Jolliffe, Angevin Kingship, New York,
1955 și François Olivier-Martin, Histoire du droit français des origines à la Révolution, Paris, 1951.
756
Takayama, Hiroshi, Familiares Regis and the Royal Inner Council in Twelfth-Century Sicily, în „The English
Historical Review”, nr. 104, p. 357–372.
757
The origins of property demonstrate that law is not merely a reflection of society and social mores. Even at the
beginnings of the English legal system, one can discern an interaction between law and mores. While undeniably a
major portion of property law derived from social custom, part of the law developed by accident: by acts that had
unintended consequences. Such consequences had substantial impact on social life. Law is, after all, bureaucratic
force tightly focused on particular aspects of social relationships. From one perspective, the change was precisely the
appearance of property. But property was not a 'mere' legal phenomenon, an intellectual construct without social
relevance. Property, antithetical to feudal relations, determined the exercise of power in society. Robert C. Palmer,
op. cit., p. 47. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
207
Principala problemă, în analiza conceptelor de familiaris, possessio și proprietate ereditară,
în Anglia Angevină, dar și în Ungaria Angevină, se referă în principal la problema oamenilor
ridicați din țărână. Faptul că acești regi, au ales să ridice oameni de joasă speță, plebes, ignobiles
chiar și rustici sau servi să facă parte din oficialii lor, sfătuitorii lor, a stârnit o puternică aversiune
din partea nobililor autohtoni. Făcând parte din vechile familii nobile, ei pretindeau diferite oficii
și au condamnat acțiunea regelui de a-și alege curtenii din acea amestecătură de oameni josnici,
permițându-le în același timp să uzurpeze locul ce de drept aparținea aristocrației. Pentru Regatul
Angliei acest set de plângeri a început încă din timpul lui Wilhelm Cuceritorul, mai răsunător a
fost însă în timpul fiilor acestuia, iar în Regatul Ungariei, momentul a fost sosirea lui Carol Robert
cu suita sa de nobili străini. Când a început să se facă distincția între nobiles și curiales, au apărut
două grupuri distincte, iar noi oficii administrative au permis acestor oameni noi să se ridice și să
acapareze multă bogăției și influență.758
Revenind la istoricul Engel, acesta considera că societatea secolului al XIV-lea era divizată
după proprietate, anume între cei ce dețin proprietate și cei ce nu dețin proprietate. În viziunea sa,
acel homo possessionatus este considerat a fi echivalentul nobilului, iar homo impossessionatus
este omul fără nobilitate, homo ignobilis. Cu alte cuvinte, un serf este ignobilis seu rusticus, un
om sub tectis alienis latitat, trăind de pe proprietatea altuia în schimbul supunerii. Acest punct de
vedere este împărțit de majoritatea istoricilor ce privește secolul al XIV-lea, mișcarea socială
pornită în epoca Arpadiană, este acum devenită un model standardizat în crearea nobilimii și a
societății servile. Tot aici, în această categorie marginală sunt incluși siculi din Transilvania,
cumanii și populația din regia civitas. Statutul lor juridic este unul incert până la finele secolului
al XIV-lea. Se pot distinge trei tipuri de proprietate, sau mai bine spus de posesiuni în regat, după
Engel, acestea sunt posesiunile ecleziastice, nobile și cele ale coroanei, deținute in signum dominii.
Titlul de magister, era atribuit celui mai bogat dintre nobili, doar personal și individual, ad
personam și nici de cum familiei. Era o concesiune personală.759
Termenul de posesie, în accepțiunea medievală, era deseori amestecat cu conceptul roman
de dominium. În dreptul roman clasic, un om posedă un lucru dacă are control asupra acestuia,
indiferent dacă are sau nu are titlu.760
758
Ralph V. Turner, op. cit., p. 225-226.
759
Pál Engel, op. cit., passim.
760
Spre exemplu: A man possesses his watch in his pocket, but if he drops it, and someone else picks it up and keeps
it, it is he who now possesses it, though it is still the property of the loser- it still “belongs” toTOPAN
him. From rough
MIHAELA
2017.04.06 15:33
208
Pământul donat de Carol Robert761, era urmat deseori în documente de expresia perpetuo
possidendam762. Beneficiarul se putea bucura doar de uzufruct și doar pe o perioada limitată, chiar
dacă termenul de perpetuo ne poate induce în eroare. În termeni de drept roman, usufructus era
dreptul de a te bucura de proprietatea altuia și să îi culegi fructele, dar nu le poți distruge, sau să le
modifici fundamental natura. Era pe viață, în sensul în care perioada concesionării posesiunii era
limitată la 99 de ani, dar nu avea caracter ereditar. Dacă era donat unei corporații, perioada era
limitată la 100 de ani, după codul lui Iustinian.763 În cazurile în care termenul era fixat la o perioadă
prestabilită, prin decesul beneficiarului, concesiunea se întorcea la donator. În documentele din
perioada anilor 1301-1340, perioada studiată în această teză, adăugarea moștenitorilor acestor
granturi perpetue, nu era o transformare în posesiuni ereditare, era cel mai probabil o garanție
împotriva abuzurilor, sau a disoluției premature a contractului.
Un exemplu este cazul următor: […] magistrum Theodorum et suos antecessores habite
extiterunt et possesse, dedisse, donasse et tradidisse sibi et per eum suis heredibus heredumque
suorum successoribus iure perpetuo et irrevocabiliter possidendas tenendas et habendas.764
Un mecanism lingvistic de protecție pe durata concesiunii se pare că este implementat în
cuvintele de mai sus, iar expresia următoare confirmă asumpția noastră: Nullum ius dominii vel
alicuis proprietatis sibi iidem de dictis possessionibus reservantes […].765
Aceste exemple de terminologie de drept roman „prinsă” în documente medievale se
regăsesc în toate colecțiile de documente disponibile cercetătorilor de drept medieval. Interesantă
este, pentru cercetarea noastră expresia iure perpetuo et irrevocabiliter possidendas tenendas et
habendas, dar și verbele possesse, dedisse, donasse și tradidisse. După cum am văzut mai sus,
uzufructul, fiind un ius in rem, nu poate fi posedat. În dreptul post clasic, se aplică o cvasi-
posesiune, dar in dreptul clasic, fructus este in possessione. Spre deosebire de servituțile prediale,
description to exact definition is a long step, and, before attempting to bridge it, it seems best to consider its legal
importance. In this connection, the main point is that one who had possession, whether he had a legal title or not, and
subject to reservations for the case of one whose possession was tainted by certain forms of wrongdoing, had the
protection of what are called Possessory Interdicts. W.W. Buckland, A text-book of Roman law from Augustus to
Justinian, Editura Cambridge University Press, 2007, p. 198.
761
DIR, veacul XIV. C. Transilvania, vol. II, (1321-1330), Editura Academiei, 1953, Doc. nr. 16, p. 12.
762
Termenul este recurent în majoritatea documentelor.
763
Buckland, W. W., Peter Stein, op. cit., p. 268.
764
DIR, Doc. Nr. 125, p. 354-355.
765
Ibidem, Doc. Nr. 125, p. 354-355. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
209
uzufructul era divizibil, o regulă cu rezultate importante. Astfel că un uzufruct putea să aibă mai
mulți stăpâni.766
766
2017.04.06 15:33
210
CONCLUZII
După ce am prezentat influențele și uzul dreptului canonic și dreptului roman în spațiul

Regatului Ungariei Medievale, precum și în zonele atribuite în mod tradițional coroanei, atât de
facto cât și de iure, putem afirma că știința juridică era în concordie cu cea din Europa de Vest pe
perioada secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, iar conceptul de ius commune era prezent și în arealul
geografic studiat. Astfel că înțelegem de ce monarhul era judecător, după exemplul lui Solomon,
iar de ce administrația regală a justiției avea tendințe regaliste uniformizante. Reformele regaliste
pertinente spațiului condus de regii Angevini, Henric al II-lea (Anglia), Carol Robert cel Înțelept
(Sicilia) și Caroberto (Ungaria), conturează conceptul de colonizare angevină, introdus în toate
cele trei regate prezentate pe scurt din punct de vedere instituțional, administrativ și social. În ceea
ce privește conceptul de posesiune, am argumentat împotriva unei separări în homo possessionatus
și homo impossessionatus. Această separare este superficială și nedreaptă în ce privește percepția
lumii medievale.
Dinastia Angevină, pe parcursul său în istoria Europei din Evul Mediu, a concretizat
administrația birocratică și a făcut primii pași spre un guvernământ bine definit și structurat. Un
interes deosebit pentru cercetarea noastră, în acest context, a fost ocupat de instituția locus
credibilis, ce ocupă o importanță deosebită în istoriografia Transilvaniei, prin sustragerea din
administrația civilă, precum și natura sa atât administrativă cât și formele sale procedurale. Am
prezentat această instituție de la primele sale atestări până la rezonanțele sale pe plan european,
empatizând pe importanța actului scris în sincronizarea regatului Ungariei și implicit a
Transilvaniei cu lumea creștină. În cazul Transilvaniei, abundența termenilor de drept roman
folosiți în documente reprezintă martorii tăcuți ai evoluției jurisprudenței medievale, chiar dacă
forma și fondul lor aparent identic pot crea concluzii anacronistice. Expresiile folosite dovedesc,
în pofida curentelor istoriografice de a diminua importanța sa, infuzia de drept roman în spațiul
nord-dunărean al lumii medievale din secolele XIII-XIV. În ceea ce privește categoria de persoane,
denumite familiaris regis, apropiații regelui, această formă de organizare socială, precum locus
credibilis, nu era o instituție unică și specifică regatului Ungariei. Era o dezvoltare comună a curții
regești, după cum se poate observa în regatele din Anglia, Franța și Sicilia, conceptul de familiar
al unui rege, folosit în spațiul regatului Ungariei a fost importat din modelul instituțional al regelui
angevin Henric al II-lea.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
211
După parcursul acestei cercetări, cititorul poate, fiind acum inițiat în diferitele probleme și
sincope ale istoriografiei, să (re)citească cuvintele memorabile ale marelui istoric român, Nicolae
Iorga, rostite în anul 1938: Nimic nu se poate înțelege din ceia ce este fără cunoștința a tot ceia ce
a fost și nimic nu trebuie știut în ceia ce este fără deschiderea perspectivelor.767
767
Nicolae Iorga, Ce înseamnă astăzi concepția istorică?, Lecție de deschidere de la Universitatea din București, 31
octombrie 1938, Editura Datina Românească, Văleni-De-Munte, 1939. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
212
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE
1) Alberigo, Giuseppe, Mignon, Jacques, Les Conciles Oecuméniques: Les Décrets, Vol. II,
Editura Cerf, Paris, 1994.
2) Bak, János, Bónis, György, Sweeney, James Ross, Domonkos, Leslie S., Decreta regni
mediaevalis Hungariae, The laws of Hungary, Series I, 1000-1526, v. 1. 2nd ed, 1999.
3) Bartolus, Andreas, Bartolus Super Prima Infortiati: Cum Additionibus Antea Positis. Additis
Etiam Apostillis Andree Barbatie, Editura De Tortis, Venetiis, 1509.
4) Binet, Etienne, Idea del Buon Governo, Editura Gaspero Pianta e Compagno, 1699.
5) De Aquino, Tomás, Accolti, Giulio, De Vio, Tommaso, Secunda secundae Summae
Theologiae S. Thomae Aquinas, Apud Iulium Accoltum, Romae, 1570.
6) Documente privind Istoria României, veacul XIV. C. Transilvania, vol. I (1301-1320), Editura
Academiei, 1953.
7) Documente privind Istoria României, veacul XIV. C. Transilvania, vol. II (1321-1330), Editura
Academiei, 1953.
8) Fritsch, Ahasver, Ahasveri Fritschi Exercitatio De Feudo Solari, Vulgo Sonnen-Lehn, Editura
Typis Gollnerianis, 1674.
9) Guicciardini, Francesco, Opere Di Francesco Guicciardini, Editura Unione Tipografico,
Torino, 1981.
10) Gratian, Thompson, Augustine, and James Gordley, The Treatise on Laws with the Ordinary
Gloss, Editura Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1993.
11) Hanga, Vladimir și Bob Mircea Dan, Instituțiile lui Iustinian, Iustiniani Institutiones, Editura
Universul Juridic, București, 2009.
12) Krueger, Paul, Mommsen, Theodor, Schöll, Rudolf, Kroll, Wilhelm, Corpus Iuris Civilis,
Editura Berolini: Apud Weidmannos (1872), 1954.
13) Marsilius di Padova, Il Defensore Della Pace, ed. Cesare Vasoli, Editura Unione Tipografico-
Editrice Torinese, Torino, 1960, p. 114.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
213
14) Nagy, I., Nagy, G., Codex Diplomaticus Hungaricus Andegavensis, Edit. A Magyar
Tudományos Akadémia, Budapest, 1881.
15) Popa-Lisseanu, Gabriel, Fontes historiae Daco-Romanorum. Fasciculus IV: Chronicon
Hungaricum (Izvoarele istoriei românilor. Volumul 4: Cronica ungurilor), Tipografia
„Bucovina”, Edit. I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1935.
16) Simon de Keza, Cronica (Gesta hunnorum et Hungarorum), în Scriptores rerum
Hungaricarum, I, Budapest, 1937.
17) Villani, Giovanni, Massai, Pietro, Istorie Fiorentine di Giovanni Villani cittadino fiorentino,
în „Societè tipografica de' classici italiani”, Milano, 1802.
18) Villani, Giovanni, Selections from the first nine books of the croniche fiorentine of Giovanni
Villani, Editura A. Constable & Co, Westminster, 1896.
II. DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII
1) Alland, Dennis, Rials, Stephan, Dictionnaire de la culture juridique, Editura Presses

2) Battelli Giulio, Lezioni di Paleografia, ediția a patra, Editura Libreria Editrice Vaticana,
Vatican, 1999.
3) Bellus, Ibolya, Boronkai, Iván, Harmatta, János, Szovák, Kornél, Lexicon latinitatis medii aevi
hungariae, vol. 2, Editura Akad Kiadó, Budapest, 1991.
4) Blaise, Albert, Dictionnaire latin-franç ais des auteurs du Moyen Âge, lexicon latinitatis Medii
Aevi, Editura Brepolis, 1975.
5) Cappelli, Adriano, Dizionario di abbreviature latine ed italiane, Manuali Hoepli Lexicon
Abbreviaturarum, ediția a 7-a, Editura Ulrico Hoepli, Milano, 2012.
6) Cornu, Gerard, Vocabulaire juridique, Editura Quadridge, Paris, 2011.
7) De Lasala, Fernando, Esercizi di Paleografia latina. Trascrizioni, commenti e tavole, ediția a
2-a, Editura Editrice Pontificia Univ. Gregoriana, Roma, 2001.
8) De Mauri, Luigi, Regulae Juris raccolta di 2000 regole del diritto, Undecima edizione, Editura
Hoepli, Milan, 2010.
9) Hanga, Vladimir și Diana Calciu, Dicționar juridic A - Z, Editura Lumina Lex, București,
2007. TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
214
10) Hanga, Vladimir, Ioan Trifa, Dicționar juridic latin - român, Editura Cordial Lex, 2009.
11) Harmatta, Janos, Boronkai, Iván, Lexicon Latinitatis Medii Aevi Hungariae, Editura
Akadĕmiai Kiadŏ, Budapest, 1987.
12) Instituții feudale din țările române. Dicționar, Coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae
Stoicescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988.
13) Niermeyer, Jan Frederik, Mediae Latinitatis Lexicon Minus: Lexique Latin Médiéval-
Franç ais/anglais - a Medieval Latin-French/english Dictionary, Editura E.J. Brill, Leiden,
1976.
14) Pastoureau, Michel, Traité d'héraldique, Editura Picard, Paris, 1979.
15) Idem, Bestiaires du Moyen Âge, Editura Seuil, Paris, 2011.
16) Rietstap, Johannes, Armorial General, precede dùn dictionnaire des termes du blazon,
Editura G.B. van Goor Zonen, Gouda, 1884.
17) Săuleanu, Lucian, Răduleț u, Sebastian, Dicț ionar de expresii juridice latine, Editura C.H.
Beck, Bucureș ti, 2007.
18) Susana, Andea, Dincă, Adinel-Ciprian, Gross, Lidia, Răduţiu, Aurel, Glosar de latină
medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei, Moldovei şi Munteniei,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.
19) The Cambridge Medieval History, Editura Cambridge University Press, London, 1936.
20) The Cambridge History of Later Medieval Philosophy, Editura Cambridge University Press,
Cambridge, 1982.
21) Wheelock, M., Frederic & LaFleur, A., Richard, Wheelock's Latin 7th Edition, The Wheelock's
Latin Series, Editura Harper Collins, New York, 2011.
III. TEZE DE DOCTORAT, CAIETE DE SEMINAR, CURSURI
1) Bolca, Mircea Alexandru, Istoria proprietății în trecutul românesc, Cluj-Napoca, 2010.

2) Bongert, Yvonne, Histoire du droit pénal, cours de doctorat, réédition coordonnée par L. de
Carbonnières, O. Descamps et J.L. Lefebvre, Paris, 2012.
3) Chino, Adrien, L’autorité de la loi sous l’Empire, Université de Paris II, 2014.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
215
4) Cornu-Thenard, Nicolas, La notion de fait dans la jurisprudence classique. Etude sur les
principes de la distinction entre fait et droit, Université de Paris II, 2011.
5) Dincă, Adinel-Ciprian, Instituţia episcopală latină în Transilvania medievală: sec. XI/XII-XIV,
Cluj-Napoca, 2008.
6) Edroiu, Nicolae, Istoria medie a României: formarea statelor medievale românești: sec. XII-
XIV, texte istoriografice, caiet de seminar, Cluj-Napoca, 1991.
7) Fodor (Chirilă), Georgeta, Femeia în societatea medievală românească. Secolele XV-XVII,
Cluj-Napoca, 2010.
8) Laurent-Bonne, Nicolas, La donation entre époux: doctrine, coutumes et législation (XIIe-
XVIe siècle), Université de Paris II, 2012.
9) Mihalache, Robert-Marius, Legațiile pontificale în Transilvania în secolele XII-XIV, Cluj-
Napoca, 2013.
10) Muldoon, James, The Medieval Origins of the State: The Contribution of the Canonists from
Gratian to Hostiensis, Cornell University, 1965.
11) Naumowicz, Pascal, Fidei bonae nomen et societas vitae. Contribution à l’étude des actions
de bonne foi, Université de Paris II, 2011.
12) Onişor, Victor, Istoria dreptului român pentru anul I al facultăţii de drept: (curs de licenţă).
Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Editura Tipografia „Libertatea”, 1921.
13) Peretz, Ioan, Curs de istoria dreptului român, București, 1926.
14) Sandache, Cristian, Istoria statului si dreptului românesc, suport de curs, Facultatea de Drept
a Universității Mihail Kogălniceanu, Iași.
Disponibil la: http://www.umk.ro/images/documente/drept/suporturi_curs/isdr_dr_an1.pdf.
15) Siri, Luc, Les conflits de lois du XIIe au XVIIIème siècle, Université de Paris II, 2011.
16) Tuttle, Liem, Le Parlement de Paris, juge pénal (XIIIe-XIVe siècle), Université de Paris II,
2014.
17) Vallar, Sandrine, Le rôle de la volonté dans l’interprétation des contrats en droit romain,
Université de Paris II, 2013.
18) Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de Drept Privat Roman, ediţia a IV-a, revizuită şi
adăugită, Universul Juridic Bucureşti, 2011.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
216
IV. LUCRĂRI GENERALE
1) Abulafia, David, Frederick II: a medieval emperor, Editura Oxford University Press, New
York, 1992.
2) Idem, I regni del Mediterraneo occidentale dal 1200 al 1500. La Lotta per il dominio, Editura
Oxford University Press, New York, 2012.
3) Akehurst, F R. P., Etablissements De Saint Louis, Editura University of Pennsylvania Press,
2015.
4) Andea, Susana, Andea, Avram, Dincă, Adinel, Magina, Livia, Scris și societate în Transilvania
secolelor XIII-XVII, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2013.
5) Arancio-Ruiz, Instituzioni di Diritto Romano, Casa Editrice Dott. Eugenio Jovene, Napoli,
1947.
6) Ardeleanu, Ion, Petru, Mușat, De la statul geto-dac, la statul național unitar român, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
7) Arnold, Benjamin, Power and Property in Medieval Germany: Economic and Social Change,
C.900-1300, Editura Oxford University Press, Oxford, 2004.
8) Ascheri, Mario, I Diritti Del Medioevo Italiano; Secoli XI-XV, Editura Carocci, Roma, 2000.
9) Ibidem The Laws of Late Medieval Italy (1000-1500), Editura Leiden, Boston, 2013.
10) Baddeley, Welbore, Saint Clair, Robert the Wise and his Heirs 1278-1352, Editura William
Heinemann, London, 1897.
11) Balon, James, Ius Medii Aevi, Editura Les Anc. ets Godenne, Namur, 1959.
12) Bartlett, Kenneth. R., The civilization of the Italian Renaissance: a sourcebook, Editura
University of Toronto Press, 2011.
13) Basdevant-Gaudemet, Brigitte, François, Jankowiak, Franck Roumy, Plenitudo Juris:
Mélanges En Hommage À Michèle Bégou-Davia, Editura Mare & Martin, Paris, 2015.
14) Beatty, John L., Oliver, A. Johnson, Heritage of Western Civilization, Editura Prentice-Hall,
1982.
15) Belardinelli, Richi, Alberti, Gabriel, Sul buon governo, Editura Marcianum Press, Venezia,
2008.
16) Bellomo, Mario, The Common Legal Past of Europe, 1000–1800, Editura Catholic University
of America Press, 1995.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
217
17) Bellomo, Mario, Condorelli, Orazio, Monumenta Iuris Canonici, Editura Biblioteca
Apostolica Vaticana, Catania, 2006, p. 804.
18) Benson, Robert Louis, The bishop Elect, A Study in Medieval Ecclesiastical Office, Editura
Princeton University Press, New Jersey, 1998.
19) Berend, Nora, Urbańczyk, P., Wiszewski, P., Central Europe in the high Middle Ages:
Bohemia, Hungary and Poland c.900-c.1300, Editura Cambridge University Press,
Cambridge, New York, 2013.
20) Besta, Enrico, Studi di storia e diritto in onore di Enrico Besta per il XL anno del suo
insegnamento, Editura A. Giuffrè, Milano, 1939.
21) Bloch, Marc, Feudal Society, Editura Taylor & Francis, London, New York, 2004.
22) Idem, Societatea Feudală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
23) Blumenthal, Uta-Renate, Anders Winroth, and Peter Landau, Canon Law, Religion, and
Politics: Liber Amicorum Robert Somerville, Editura Catholic University of America Press,
Washington, D.C., 2012.
24) Boulen, G., Diritto Civile, Editura Recueil Sirey, Paris, 1921.
25) Brasington, C. Bruce, Order in the Court: Medieval Procedural Treatises in Translation, în
„European History and culture E-Books Online”, Collection 2016-I, 2016.
26) Brooke, Christopher, Philosophic pride stoicism and political thought from Lipsius to
Rousseau, Editura Princeton University Press, Princeton, N.J., 2012.
27) Brucker, Gene A., Florentine Politics and Society, 1343-1378, Editura Princeton University
Press, 1962.
28) Burckhardt, Jacob, The civilization of the Renaissance in Italy, Editura Harper, New York,
1958.
29) Buckland, William, W., A text-book of Roman Law from Augustus to Iustinian, Editura
Cambridge University Press, 1921.
30) Burns, J. H., The Cambridge History of Medieval Political Thought C.350 - C.1450, Editura
Cambridge University Press, Cambridge, 1988.
31) Caggese, Romolo, Statuti Della Repubblica Florentina, Editura Tip. Galileiana, Firenze, 1910.
32) Idem, Roberto d'Angio e i suoi tempi, Editura R. Bemporad, Firenze, 1921-1930.
33) Idem, Firenze dalla decadenza di Roma al Risorgimento d'Italia, Editura Bemporad, Florence,
1978.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
218
34) Calhoun, Craig, Classical sociological theory, Editura Blackwell, 2002.
35) Cernea, Emil, Molcut, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic,
1991.
36) Ceterchi, I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
37) Cipolla, Carlo, Storia delle signorie italiane dal 1313 al 1530, Editura F. Vallardi, Milano,
1881.
38) Clipa, Cristian, Miculescu, Petru, Istoria instituţiilor juridice în spaţiul românesc, Editura
Worldteach, Timişoara, 2007.
39) Chénon, Émil, Histoire Generale du Droit Française Public et Privè des Origines a 1815,
Editura Recueil Sirey, Paris, 1929.
40) Chiffoleau, Jacques, Claude, Gauvard, Andrea, Zorzi, Pratiques Sociales Et Politiques
Judiciaires Dans Les Villes De L'occident À La Fin Du Moyen Âge, Ecole française de Rome,
Roma, 2007.
41) Chiş, Ioan, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
42) Cortese, E., Il Diritto Nella Storia Medievale, Edizioni Di Arte E Scienza, Roma, 1995.
43) Coudenhove-Kalergi, R. N., Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997.
44) Coulet, Noel, Matz, J. M., „Actes du colloque international organisé par l'Université d'Anger,
Angers-Saumur, 3-6 juin 1998”, Rome, École Francaise de Rome, 2000, p. 841.
45) Cohn, Samuel K., Creating the Florentine State: Peasants and Rebellion, 1348-1434, Editura
Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
46) Costică, Voicu, Istoria Statului Și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, București,
2008.
47) Csukovits, Eniko, LÙngheria angioina, Editura Viella, Roma, 2013.
48) Cuozzo, E., Modelli di gestione del potere nel regno di Sicilia. La "restaurazione" della prima
età angioina, Rome, 1998, (Pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècle. Actes du
colloque international organisé par l'American Academy in Rome. Rome-Naples, 7-11
novembre 1995 praef. André Vauchez - Girolamo Arnaldi, Roma, Ecole française de Rome-
Istituto Storico Italiano per il Medio Evo, 1998 (Collection de l'Ecole française de Rome 245.
Nuovi studi storici 45) p. IV-726, 519-34, p. 519-534.
49) DÈszlary, Charles, Histoire des institutions publiques hongroise, Editura Librarie Marcel
Riviere, Paris, 1959.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
219
50) De Vergottini, Giovanni, Vicariato imperiale e signoria. Studi di storia e diritto in onore di
Arrigo Solmi, p. 41-64, 1941.
51) De Vries, Manfred, Essai sur la terminologie constitutionnelle chez Machiaveli (Il Principe),
Editura Kluwer, 1957.
52) Idem, The Spirit of Despotism: Understanding the Tyrant Within Human Relations. Disponibil
și online la http://hum.sagepub.com/content/59/2/195.abstract#cited-by
53) David, A., Berend, N., Medieval Frontiers: Concepts and Practices, Editura Ashgate,
Burlington, 2002.
54) De Mesquita, D.M. Bueno, The Place of Despotism in Italian Politics, în „Europe in the Late
Middle Ages”, Edit. J.R. Hale, J.R.L. Highfield, B. Smallez, London, 1965.
55) Deprez, E., Glenisson, J., Mollat, J., Clement VI (1342-1352), Lettres se Rapportant a la
France, publiée sous les auspice du Ministère de lÈducation Nationale, Paris, 1958.
56) Di Berardino, Angelo, Patrology: The eastern fathers from the council of Chalcedon (451) to
John of Damascus (750), Editura James Clarke & Co., Cambridge, 2008.
57) Diaciuc-Dăscălescu, M., Răscoala iobagilor de la Bobâlna, Editura Institutul de Studii Istorice
și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., București, 1970.
58) Dragomir, Andreea, Filosofia juridică românească: antologie, Editura Aius, Craiova, 2010.
59) Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Editura
Humanitas, 2002.
60) Dunn, John, Harris, Ian, Hobbes, Editura Lyme & Edward Elgar, Cheltenham, 1997.
61) Elze, Reinhard, Schiera, Pierangelo, Italia e Germania: Immagini, modelli, miti fra due popoli
nell'ottocento: Il medioevo, Editura Società editrice il Mulino; Duncker & Humblot, Bologna
& Berlin, 1988.
62) Engel, Pal, The realm of St. Stephen a history of medieval Hungary, 895-1526, Editura Tauris,
Londra, 2005.
63) Idem, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei Medievale 895-1526, ediția a doua, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2011.
64) Ercole, F., L'origine francese di una nota formula bartoliana, în „Studi sul diritto pubblico e
sulle dottrine politiche di Bartolo”, Roma, 1917.
65) Ermini, G., Scritti Storico-Giuridici, Editura Centro Italiano di Studi sullÀlto Medioevo,
Spoleto, 1997.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
220
66) Feniello, A., Les Campagnes Napoliteines a la fin du Moyen Age, Editura Ecole Française de
Rome, Roma, 2005.
67) Firoiu, Dumitru V., Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1976.
68) Fügedi, Erik, Kings, Bishops, Nobles, and Burghers in Medieval Hungary, Editura Variorum
Reprints, Londra, 1986.
69) Fournier, Paul, Les Officialités au Moyen Age, Editat și imprimat de E. Plon et C., Paris, 1880.
70) Fox-Davies, A. C., A Complete Guide to Heraldry, Editura T.C. & E. C. Jack, London, 1909.
71) Gemmill, Elizabeth, The Nobility and Ecclesiastical Patronage in Thirteenth-Century
England, Editura Boydell & Brewer, Woodbridge, Suffolk, 2013.
72) Giordanengo, Gérard, Féodalités Et Droits Savants Dans Le Midi Médiéval, Editura Variorum,
Aldershot, 1992.
73) Gratta, R. D., Feudum a Fidelitate, în „Pubblicazioni Del Seminario Per le Scienze Giuridiche
E Politiche DellÙniverstisa Di Pisa”, Pisa, 1994, p. 517.
74) Gouguenheim, Sylvain, Les Chevaliers teutoniques, Editura Tallandier, Paris, 2013.
75) Green, Judith A., The Government of England under Henry I, Editura Cambridge University
Press, 1986.
76) Grossi, Paolo, L'Ordine Giuridico Medievale, Editura Gius. Laterza & Figli Spa, Roma-Bari,
2006.
77) Guenee, B., LÒccident aux XIVe et XVe Siecles -Les Etats-, Edit. Presses Universitaires de
France, Paris, 1971.
78) Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura Chemarea, Iași, 1993.
79) Hartmann, Wilfried, and Kenneth Pennington, The History of Medieval Canon Law in the
Classical Period, 1140-1234: From Gratian to the Decretals of Pope Gregory IX, Editura
Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2008.
80) Hartmann, Wilfried, and Kenneth Pennington, The History of Byzantine and Eastern Canon
Law to 1500, Editura Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2012.
81) Hefele, C.-J., Histoire des Conciles, Edit. Librairie Letouzey et Ane, Paris, 1915.
82) Helmholz, R. H., The Ius Commune in England: Four Studies, Editura Oxford University
Press, Oxford, 2001.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
221
83) Hill, D. J., A History of Diplomacy in the International Developement of Europe, Edit.
Longmans, Green and Co., Londra, 1921.
84) Hobsbawm, Eric J., The Age of Empire, 1875-1914, Editura Pantheon Books, New York, 1987.
85) Hobbes, Thomas, Leviathan: The matter, forme & power of a common-wealth ecclesiastical
and civill, Editura Floating Press, Auckland, N.Z, 2009.
86) Hobbes, Thomas, Gert, Bernard, Man and citizen. Thomas Hobbes's de homine, Editura
Anchor Books, Garden City, N.Y., 1972.
87) Hobbes, Thomas, Lindsay, A.D. Leviathan, Editura Dutton & Co, London, 1914.
88) Hobbes, Thomas, Molesworth, William, The english works of Thomas Hobbes of Malmesbury,
Editura J. Bohn, London, 1839.
89) Hoff, Karla, The creation of the rule of law and the legitimacy of property rights: the political
and economic consequences of a corrupt privatization, Editura The World Bank, Washington,
D.C., 2005.
90) Holt, James Clarke, Magna Charta, Editura Cambridge University Press, Cambridge, Ediția a
3-a, 2015.
91) Hóman, Bálint, Gli Angioini di Napoli in Ungheria, 1290-1403, Edit. Reale Accademia d'Italia,
1938.
92) Houlgate, Stephen, An introduction to Hegel: Freedom, truth, and history, Editura Blackwell,
Malden, MA., 2005.
93) Hubbard, Susanna K., Bartolus of Sassoferrato's Holistic View of Law: A Study of Fourteenth
Century Legal Scholarship, Edit. National Library of Canada, Ottawa, 1987.
94) Hudson, John, Land, Law, and Lordship in Anglo-Norman England, Editura Clarendon Press,
Oxford, Oxford, 1994.
95) Hunyadi, Zolt, Administering the Law: Hungary's Loca Credibilia, în: Custom And Law In
Central Europe, Edit. Centre for European Legal Studies, Faculty of Law, University of
Cambridge, Cambridge, 2003, p. 25-35.
96) Iogna-Prat, D., La Maison Dieu, Editura Points, Sueil, 2006.
97) Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriologie umană, Fragmente inedite publicate de Liliana
N. Iorga, Editura Academiei Repulicii Socialiste România, București, 1968.
98) Iorga, Nicolae, Prolegomene de istorie universală, Vol. 1, Edititura Cultura Neamului
Românesc, București, 1921.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
222
99) James, Edward, The Origins of France. From Clovis to the Capetians, Editura Palgrave
Macmillan, Londra, 1982.
100) Jolowicz, H. F., Roman Foundations of Modern Law, Editura Claredon Press, Oxford,
1961.
101) Joos, Wilhelm, Die bulle "unam sanctam" und das vatikanische Autoritätsprinzip, Editura
Carl Schoch, Schaffhausen (Schweiz), 1897.
102) Jordan, E., Histoire du Moyen Age, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 1939.
103) Kaeuper, Richard, Law, Governance, and Justice New Views on Medieval Con-
stitutionalism, în colecția „European History and culture E-Books Online”, Volumul 14, seria
Medieval Law and Its Practice, 2013.
104) Kantorowicz, Ernst, Frederick the Second 1194-1250, Edit. Frederick Ungar Publishing
CO., New York, 1957.
105) Idem, Federico II imperatore, Fourth Edition, Edit. Garzanti Libri, 1981.
106) Keenan, James F., Goodness and rightness in Thomas Aquinas's Summa Theologiae,
Editura Georgetown University Press, Washington, 1992.
107) Kirsner, Julius, The origins of the state in Italy 1300-1600, Editura The University of
Chicago Press, 1996.
108) Koredé, Z., La haute noblesse hongroise. L'exemple des comtes des Sicules sous les rois
angevins, Roma, 2000, p. 443-445.
109) Kristó, G., Les bases du pouvoir royal de Charles Ier en Hongrie, Roma, 2000, p. 423-429.
110) Klaniczay, Gábor, Holy Rulers and Blessed Princesses: Dynastic Cults in Medieval
Central Europe, Editura Past and Present Publications, Cambridge, UK, and New York:
Cambridge University Press, 2002.
111) Kuttner, Stephan, Kenneth Pennington, Robert Somerville, and Robin A. Aronstam, Law,
Church, and Society: Essays in Honor of Stephan Kuttner, Editura University of Pennsylvania
Press, Philadelphia, 1977.
112) Kuttner, Stephen, The History of Ideas and Doctrines of Canon Law in the Middle Ages,
Editura Variorum Reprints, Londra 1980.
113) Kosztolnyik, Zoltán J., The Influence of Canon law on Royal Legislation and the education
of churchmen in Hungary during thè XII-XIII Centuries, în „Momumenta Iuris Canonici,
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
223
Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Law”, Editori: Manlio
Bellomo și Orazio Condorelli, Catania, 2006, p. 593-604.
114) Le Bras, Gabriel, Histoire du Droit et des Institutions de LÈ́ glise en Occident, Editura
Sirey, Paris, 1965.
115) Le Bras, Gabriel, Gaudemet, Jean, Histoire du Droit et des Institutions de L'É glise en
Occident: Tome XVIII, Editura Cujas, Paris, 1984.
116) Le Goff, Jacques, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, Iași, 2005.
117) L'État angevin. Pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècle, Actes du colloque
international (Rome-Naples, 7-11 novembre 1995), în 'Instituto Storico Italiano per il Medio
Evo', Roma-Napoli, 1998.
118) Lee, H.Y, Political representation in the later middle ages: Marsilius in context, Editura
Peter Lang, New York, 2008.
119) Lemarignier, Jean-François, La France Médiévale: Institutions Et Société, Editura A.
Colin, Paris, 1970.
120) Levy, Jean-Philippe, Histoire De La Propriété, Editura Presses universitaires de France,
Paris, 1972.
121) Lorenzetti, Ambrogio, Enrico, Castelnuovo, Maria M. Donato, Furio, Brugnolo, Ambrogio
Lorenzetti: Il Buon Governo, Editura Electa, Milano, 1995.
122) Luhmann, N., A Sociological Theory of Law, Law as a Social System, Editura Oxford
University Press, 1985.
123) Maccarrone, Michele, Vauchez, André, Echanges religieux entre la France et l’Italie: Du
moyen age à l'époque moderne, Editura Centre d'études franco-italien, Roma, 1987.
124) Maccarrone, Michele, Zerbi, Piero, Volpini, Raffaello, Galuzzi, Alessandro, Romana
Ecclesia, Cathedra Petri, Editura Herder, Roma, 1991.
125) Maiolo, Francesco, Medieval Sovereignty: Marsilius of Padua and Bartolus of
Saxoferrato, Editura Eburon Academic, 2007.
126) Maitland, F. W., The Constitutional History of England, Editura H.A.L. Fisher,
Cambridge, 1908.
127) Malaurie, P. & Morvan, P., Drept Civil, Introducere Generală, Ediția a 3-a, Editura
Wolters Kluwer România, București, 2011.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
224
128) Malaurie, P., Aynes, L., Drept Civil. Bunurile, Ediția a 4-a, Editura Wolters Kluwer,
București, 2013.
129) Marcu, Liviu P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
130) Marenbon, John, Medieval Philosophy: A Very Short Introduction, Editura Oxford
University Press, Oxford, 2016.
131) Marsilius of Padova, The defeder of peace: Cambridge texts in the history of political
thought, Edited and translated by Annabel Brett, Editura Cambridge University Press,
Cambridge, 1997.
132) Marsilius, Pincin, Carlo, Defensor Pacis, Editura Fondazione Luigi Einaudi, Torino, 1966.
133) Martin, F. O., Histoire du droit français des origines a la Revolution, Editura CNRS
Editions, Paris, 2005.
134) Matichescu, Olimpiu, Armaș, Iosif, Istoria statului, a dreptului și a administrației publice
românești, Editura Era, București, 2007.
135) Mayeus, J.-M., Pietri, C., Vauschez, A., Venard, M., Histoire du Christianisme des
origines a nos jours, Editura Desclee-Fayard, 1990.
136) McCarthy, Thomas, The Critical Theory of Jürgen Habermas, Edit. MIT Press, 1978.
137) Miller, Gregg Daniel, Mimesis and reason, Habermas's political philosophy, Editura State
University of New York Press, Albany, 2011.
138) Radu, Mihnea Dan, Dreptul Roman al Obligațiilor, EdituraArgonaut, Cluj-Napoca, 2008.
139) Meteş, Ştefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, Cercetări de
demografie istorică, Editura Științifică, București, 1971.
140) Mészáros, Ede, De cultu litterarum et de lingua Latina Hungariae medii aevi, Edit. Istituto
di Studi Romani, Roma, 1940.
141) Miglio, Gianfracon, Genesi e transformazioni del termine-concetto „Stato”, în Stato è
senso dello stato oggi in Italia, Milan, 1981.
142) Mircioiu, Șerban, Transferul dreptului de proprietate prin vânzare: Studiu de drept
comparat, Editura Universul Juridic, București, 2014.
143) Molcuţ, Emil, Oancea Dan, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Șansa", București,
1997.
144) Molcuț, Emil, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011.
145) Molnár, Miklós, A Concise History of Hungary, Editura Cambridge University Press, 2011.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
225
146) Molho, Anthonz, Gli istorici americani e il Rinascimento italiano: Una ricognizione,
Editura Cheiron, 1991.
147) Mommsen, Wolfgang J., The Political and Social Theory of Max Weber: Collected Essays,
Editura University of Chicago Press, Chicago, 1989.
148) Monumenta Iuris Canonici, în Proceedings of the Tenth International Congress of
Medieval Canon Law, ed. Kenneth Pennington, Stanley Chodorow and Keith H. Kendall
(Syracuse, New York, 13-18 August 1996: Citta del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana,
2001), II, 1025. p. 253.
149) Moresco, M., Il Patrimonio Di S. Pietro, Studio Storico-Giuridico Sulle Instituzioni
Finanziarie Della Santa Sede, Editura Fratelli Bocca Editori, Milano-Torino-Roma, 1916.
150) Moreno-Riaño, Gerson, The world of Marsilius of Padua, Editura Brepols, Turnhout, 2006.
151) Mototolescu, Dumitru D., Origina proprietăţei române plecând de la cele mai vechi
popoare pomenite pe pământul României până la începutul sec. XVI, Tipografia Curţii Regale,
F. Göbl Fii., Bucureşti, 1910.
152) Mototolescu, Dumitru D., Jus valachicum î n polonia, Editura C. Göbl, Bucureş ti, 1916.
153) Müller, W. P. & Sommar, M. E., Medieval church law and the origins of the Western legal
tradition: a tribute to Kenneth Pennington, Edit. Catholic University of America Press,
Washington, 2006.
154) Murzaku, I. A., Monasticism in Eastern Europe and the former Soviet republics, Editura
Taylor and Francis Group, London, 2016.
155) Musto, R. G., Medieval Naples: A Documentary History, 400-1400, Editura Italica Press,
New York, 2013.
156) Negoiţă, Florin, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013.
157) Newman, Charlotte A., The Anglo-Norman Nobility in the Reign of Henry I, Editura
University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1988.
158) Nistor, Ion I., Die Moldauischen Anspruche auf Pokutien, Viena, 1910.
159) Idem, Românii și Rutenii în Bucovina. Studiu istoric și statistic, București, 1915.
160) Idem, Migrațiunea românească în Polonia în secolele XV și XVI, în „Analele Academiei
Române” seria a III-a, vol. XXI, 1938.
161) Norgate, Kate, England under the Angevin Kings, Editura Macmillan, London, 1887.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
226
162) Onory, S. M., Studi sulle origini storiche dei diritti essenziali della persona, Nicola
Zanichelli Editore, Bologna, 1937.
163) Ottokar, Nicola, The medieval city-communes, Editura Tyszkiewicz Private Press,
Florence, 1933.
164) Pennington, Kenneth, Pope and Bishops: The Papal Monarchy in the Twelfth and
Thirteenth Centuries, Editura University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1984.
165) Pennington, Kenneth, Popes, Canonists, and Texts, 1150-1550, Editura Variorum,
Aldershot, Hampshire, Great Britain, 1993.
166) Pennington, Kenneth, The prince and the law, 1000-1600: sovereignty and rights in the
werstern legal tradition, Editura University of California Press, Berkeley, 1993.
167) Pennington, K., Chodorow, S., Kendall, K. H., Monumenta Iuris Canonici, Syracuse, New
York, 13-18 August 1996, Editura Biblioteca Apostolica Vaticana, Citta del Vaticano, 2001.
168) Pennington, Kenneth, Melodie H. Eichbauer, and James A. Brundage, Law as Profession
and Practice in Medieval Europe: Essays in Honor of James A. Brundage, Editura Ashgate,
Farnham, Surrey, 2011.
169) Pertile, A., Storia del Dirito Italiano, dalla caduta dellÌmpero Romano alla codificazione,
Editura Unione Tipografico-Editrice, Torino, 1892.
170) Petrovics, I., The kings, the towns and the nobility in Hungary in the Anjou era, Roma,
2000.
171) Pipes, Richard, Property and Freedom, Editura Vintage Books, New York, 2013.
173) Pirenne, Henry, Cohen, G., Focillon, H., Histoire du Moyen Age, Editura Press
174) Pocock, J., The Ancient Constitution and the Feudal Law: English Historical Thought in
the Seventeenth Century, Editura Cambridge University Press, 1957.
175) Poggi, Gianfranco, Weber: A Short Introduction, Editura Cambridge University Press,
2006.
176) Pollard, A. J., Property and Politics: Essays in Later Medieval English History, Editura A.
Sutton, Gloucester, 1984.
177) Pop, Ioan-Aurel, Instituții medievale românești: adunările cneziale și nobiliare (boierești)
din Transilvania în secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
227
178) Idem, Națiunea română medievală: solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI,
Editura Enciclopedica, București, 1998.
179) Idem, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV, Geneza statului medieval în Transilvania,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003.
180) Idem, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania,
ed. II-a, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 207.
181) Idem, Rolul instituțiilor religioase în dezvoltarea și consolidarea Voievodatului
Transilvaniei, în „Miscellanea historica et archaeologica: in honorem professoris Ionel
Cândea”, editori Valeriu Sîrbu și Cristian Luca, Brăila, 2009, p. 155-167.
182) Idem, Din mâinile valahilor schismatici: românii și puterea în Regatul Ungariei
medievale: secolele XIII-XIV, Editura Litera, București, 2011.
183) Pop Ioan-Aurel, Socaciu Stefan, Szabó Tamás, Transilvania medievală, Editura Tribuna,
Academia Română, Cluj-Napoca, 2011.
184) Pop Ioan-Aurel, „De manibus Vallacorum scismaticorum...”: romanians and power in the
Mediaeval Kingdom of Hungary: the thirteenth and fourteenth centuries, Editura Peter Lang,
Frankfurt am Main, 2013.
185) Pop Ioan-Aurel, Bolovan Ioan, Istoria Transilvaniei, Editura Eikon, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2013.
186) Prodi, Paolo, Il sovrano pontifice. Un corpo e due anime, la monarchia papale nella prima
eta moderna, Bologna, 1982.
187) Powell, J. M., The Liber Augustalis, Editura Syracuse University Press, New York, 1971.
188) Putnam, Robert D., Leonardi, Robert, Nanetti, Raffaella, Making democracy work: Civic
traditions in modern italy, Editura Princeton University Press, Princeton, N.J. 1993.
189) Quagloni Diego, Politica e diritto net Trecento italiano: Il „De Tyranno” di Bartolo da
Sassoferrato (1314-1357), Florenţa, 1983.
190) Radu, Mihnea Dan, Dreptul roman al obligațiilor, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.
191) Rady Martyn, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, Editura University College
London, New York, 2000.
192) Idem, Custom and Law in Central Europe, Centre for European Legal Studies, Editura
University of Cambridge, 2003.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
228
193) Idem, Customary Law in Hungary: Courts, Texts, and the Tripartitum, Editura Oxford
University Press, Oxford, 2015.
194) Rau, Zbigniew, G. P. Zurawski, Magna Carta. A Central European Perspective of Our
Common Heritage of Freedom, Editura Taylor & Francis, 2016.
195) Reynolds, Susan, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Editura
Clarendon Press, Oxford, 1994.
196) Eadem, Before eminent domain: Toward a history of expropriation of land for the common
good, Editura University of North Carolina Press, Chapel Hill, 2010.
197) Ritzer, George, Contemporary sociological theory and its classical roots: The basics,
Editura McGraw-Hill, Boston, 2007.
198) Roth, Cecil, The Last Florentine Republic, Editura Methuen & Co, Londra, 1925.
199) Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului românesc și evoluţia instituţiilor constituţionale,
Editura Cerma, Bucureşti, 1995.
200) Schulz, F. Classical Roman Law, Editura Clarendon Press, Oxford, 1951.
201) Scrieciu, Florin, Tratat teoretic și practic de drept funciar, Editura Lumina Lex, București,
2001.
202) Scolari, Filippo, Alighieri Dante, Due documenti di autorità Pontificia, necessarii al retto
studio della Divina Commedia, Edited with an Introduction and an Italian Translation by
Filippo Scolari, Dottore in Legge, Editura Tipografia Monaldi, Venezia, 1865.
203) Seredi, J. C., MCMXXXVII, Catalogus Fontium Historiae Hungarice. Budapest, 1938.
204) Sergi, Giuseppe, Le instituzioni politiche del secolo XI: Transformazioni dell’apparato
pubblico e nuove forme di potere, Modena, 1978.
205) Sestan, Ernesto, Le origini delle Signorie cittadine: un problema storico esaurito? în „La
crisi degli ordinamenti comunali e le origini dello Stato del Rinascimento”, Ed. G. Chittolini,
Bologna, 1979, p. 53.
206) Setton, K. M., The papacy and the Levant (1204-1571), Edit. The American Philosophical
Society, Philadelphia, 1976.
207) Sheedy, Anna T., Bartolus on Social Conditions in the Fourteenth Century, Editura
Columbia University Press, New York, 1942.
208) Sisson, Keith, A Companion to the Medieval Papacy: Growth of an Ideology and
Institution, Editura Brill, Boston, 2016.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
229
209) Spearing, E., The Patrimony of The Roman Church in The Time of Gregory The Great,
Edit. Cambridge University Press, Cambridge, 1918.
210) Stein, Peter, Roman Law in European history, Editura Cambridge University Press,
Cambridge, 2004.
211) Supiot, Allain, Homo juridicus, Essai sur la fonction anthropologique du Droit, Editura
Points, Paris, 2005.
212) Swanson, Robert, Universis Christi Fidelibus: The Church and its Records, în „Pragmatic
literacy, East and West, 1200-1330”, Woodbridge, Suffolk, Editura Boydell Press, 1997.
213) Szűcs, Jenő, Theoretical Elements in Master Simon of Kéza's Gesta Hungarorum (1282-
1285 A.d.), Editura Akadémiai Kiadó, Budapest, 1975.
214) Tabuteau, Emily Z., Transfers of Property in Eleventh-Century Norman Law, Editura
University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1988.
215) Tierney, Brian, Rights, Laws, and Infallibility in Medieval Thought, Editura Variorum,
Aldershot, Hampshire, 1997.
216) Thomas, A. S., Ayo, N., The sermon-congerences of St. Thomas Aquinas on the aspostles
creed, Edit. University of Notre Dame Press, Notre Dame, 1988.
217) Turcuș, Șerban, Sfântul Scaun și Românii în secolul al XIII-lea, Editura Enciclopedica
București, 2001.
218) Idem, Sinodul General De La Buda (1279), Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2001.
219) Turner, Ralph. V., Men Raised from the Dust: Administrative Service and Upward Mobility
in Angevin England, Editura The Hambledon Press, Londra, 1988.
220) Idem, Judges, Administrators and the Common Law in Angevin England, Editura The
Hambledon Press, Londra, 1994.
221) Ullmann, Walter, The individual and society in the Middle Ages, Editura The Johns
Hopkins University Press, 1966.
222) Idem, Principles of Government and Politics in the Middle Ages, Editura Menthuen&Co
LTD, London, 1966.
223) Idem, The Papacy and Political Ideas in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints,
Londra, 1976.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
230
224) Idem, Scholarship and Politics in the Middle Ages: Collected Studies, Editura Variorum
Reprints, London, 1978.
225) Idem, Jurisprudence in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, Londra, 1980.
226) Idem, Law and jurisdiction in the Middle Ages, Editura Variorum Reprints, Londra, 1988.
227) Vallerani, M., Medieval Public Justice, Editura The Catholic University of America Press
Washington, 2012.
228) Vasileios, Syros, Marsilius of Padua at the Intersection of Ancient and Medieval
Traditions of Political Thought, Editura University of Toronto Press, Toronto, 2012.
229) Văcărescu, Marius, Stat, proprietate și administrație, Editura Top Form, București, 2013.
230) Villani, G., Selfe, R. E., Wicksteed, P. H., Selections from the first nine books of the
Croniche fiorentine of Giovanni Villani, Editura A. Constable & Co, Westminster, 1906.
231) Vismara, Giorgio, Scritti di Storia Giuridica. Editura Tipografia Mori & C. S.p.A., Milano,
1987.
232) Voicu, Costică, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008.
233) Voicu, Marin, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale: tratat de jurisprudență 1991-
2002, Editura Lumina Lex, București, 2002.
234) Volpe, Gioacchino, Lunigiana medievale: storia di vescovi signori, di istituti comunali, di
rapporti tra Stato e Chiesa nelle città italiane nei secoli 11-15, Ed. La Voce, Firenze, 1923.
235) Idem, Il Medioevo, Ed. Vallecchi, Firenze, 1927.
236) Idem, Toscana medievale: Massa Marittima, Volterra, Sarzana, Editura Sansoni, Firenze,
1964.
237) Von Klaus, Beyme, Das politische system italiens, Editura Kohlhammer, Stuttgart, Berlin,
Köln, Mainz, 1970.
238) Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1970.
239) Wenger, L., Institutes of Roman Law of Civil Procedure, Editura Veritas Press, New York,
1940.
240) Wilfried, Hatmann, K. P., The History of Medieval Canon Law in the Classical Period.
1140-1234, Edit. The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 2008.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
231
241) Winkelmann, E., Acta Imperii Inedita, Seculi XIII et XIV, Edit. Wagner`Schen
Universitats-Buchhandlung, Innsbruck, 1885.
242) Wright, John, The Order of The Universe in The Theology of St. Thomas Aquinas, Editura
Universitatis Gregorianae, Roma, 1957.
243) Zacour, Norman P., An Introduction to Medieval Institutions, Editura St. Martin's Press,
New York, 1969.
244) Zsoldos, Attila, The Legacy of Saint Stephen, traducere realizată de Judit Barna, Editura
Lucidus, Budapest, 2004.
V. ARTICOLE ȘI STUDII
1) Andea, Susana, Preambului actelor și practica scrierii, în „Scris și societate în Transilvania

secolelor XIII-XVII”, Editat de Andea Susana, Andea Avram, Dincă Adinel și Magina Livia,
p. 17-28, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013.
2) Eadem, Consideraţii referitoare la practica falsificărilor de acte în transilvania (sec. XIII-
XVII), în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, tom. LIV, Cluj-Napoca, 2015, p.
339-348. Disponibil și în varianta on-line la:
http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2015/20.pdf
3) Eadem, Actul scris și valoarea lui probatorie în practica judiciară din Transilvania (sec. XIII-
XIV), în „Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu”, tom. LIII, Cluj-Napoca, 2014.
4) Arnould, M.-A., Les Releves de Feux, în „Typologie des sources du Moyen Age Occidental”
Editura Institut dÈtudes Medievales, Louvain, 1976, p. 84.
5) Baron, Hans, The Social Background of Political Liberty in the Early Italian Renaissance,
în „Comparative Studies in Society and History” ,Volume 2, Number 4, 1960, p. 440–451.
6) Berman, Harold J., Charles J. Reid, Roman Law in Europe and the Ius Commune: A Historical
Overview with Emphasis on the New Legal Science of the Sixteenth Century, în „Studi in
Memoria di Gino Gorla”, 1994.
7) Brown, Elisabeth, The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe,
în „The American Historical Review”, Vol. 79, No. 4, October, 1974, p. 1063-1088.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
232
8) Dincă, Adinel-Ciprian, Studying Medieval Philosophy in Romania: A Codicological
Perspective, în „Revue d'études anciennes et médievales. Philosophie. Théologie. Sciences”,
2005-2006, vol. 3/4, nr. 3/4, p. 431-438.
9) De Vries, Manfred, The spirit of despotism: Understanding the tyrant within, în „Human
Relations” nr. 59 (2), p. 195-220, 2006.
10) Ducos, Joëlle, Salvador Xavier-Laurent, Pour un dictionnaire de français scientifique
médiéval: le projet Crealscience, în „Langages” nr. 3 din 2011, nr. 183, p. 63-74.
11) Georgescu, Al. Valentin, Continuitate elenistico-romană şi inovaţie în doctrina bizantină a
filantropiei și indulgenței imperiale, în „Studii clasice”, XI, 1969, p. 187-219.
12) Idem, Le droit romain de Justinien dans les Principautés Danubiennes au XVIIIe siècle, Les
roles de Basiliques, în „Studii clasice”, XII, 1970, p. 221-233.
13) Idem, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București,
Editura Academiei R.S.R., 1980.
14) Gennaro, Maria Monti, La legislazione napoletana di Ludocivo I dÙngheria, în „Samnium”
vol. 2, 4 (1929) p. [27 S.], Benevento, 1929, publicat în 1930.
15) Gourgues, Pascal, La théocratie médiévale, une imposture ? (remarques sur les idées
politiques de Grégoire VII), în „La religion dans la Cité. Actes du Colloque universitaire du
29 mai 2010, Saint-Agnan-sur-Sarthe”, 2011 (Cahier de l’Association des Amis de Guy Augé,
nouvelle série, La Légitimité, 2010, nr. 61), p. 29-44.
16) Idem, Royauté et élection au Xe siècle, Dieu, le prince et le peuple au Moyen Âge (VIe – XVe
siècles), în „Actes du colloque organisé par le Centre de Recherches Hannah Arendt le 3 mai
2010, publiés sous la direction d’Yves Sassier, Paris, 2012. Institut Catholique d’Etudes
Supérieures, p. 65-88.
17) Hamza, Gábor, Roman law and the development of Hungarian private law before the
promulgation of the Civil Code of 1959, în „Fundamina”, 2014, vol. 20, nr.1, p. 383-393.
18) Hans, B., The Social Background of Political Liberty in the Early Italian Renaissance, în
„Comparative Studies in Society and History”, Volume 2, Nr. 4, 1960.
19) Hollister, C. W., The Rise of Administrative Kingship: Henry I and Philip Augustus, în „The
American Historical Review”, vol. 83, nr. 4, 1978, p. 867–905.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
233
20) Hunyadi, Zsolt, Maiores, optimates, nobiles. Semantic questions in the early history of the
Hungarian nobility, în „Annual of Medieval Studies at the CEU”, Edit. R. Mikolajczyk, M.
Sebők, Editura Central European University, Budapest, 1999, p. 204-211.
21) Hyde, J.K., Some Uses of Literacy in Venice and Florence in the Thirteenth and Fourteenth
Centuries, în „Transactions of the Royal Historical Society”, 5th series, Volume 29, 1979, p.
109–128.
22) Iorga, Nicolae, Ce înseamnă astăzi concepția istorică?, Lecție de deschidere de la
Universitatea din București, 31 octombrie 1938, Editura Datina Românească, Văleni-De-
Munte, 1939.
23) Jones, P. J., The vicariate of the Malatesta of Rimini, în „The English Historical Review”
LXVII (CCLXIV), p. 321-351, 1952.
24) Karbic, Damir, Familiares of the Subici. Neapolitan influence on the origin of the institution
of familiaritas in the medieval Hungary, în „La noblesse dans les territoires angevins à la fin
du moyen âge. Actes du Colloque international organisé par l'université d'Angers. Angers-
Saumur, 3-6 juin 1998”, Editura Ecole française de Rome, 2000, p. 131-147.
25) Leyte, Guillaume, Le droit de punir dans le Décret de Gratien, în „Mélanges en l’honneur
d’Anne Lefebvre-Teillard”, 2010, p. 685-693.
26) McCormick, James, Europeanism, Editura Oxford University Press, 2010.
27) Nuovi Studi Storici, Istituto storico italiano per il Medio Evo, Roma, 1988, nr. 45.
28) Oerter, Herbert L., Campaldino, 1289, publicat în revista „Speculum”, Nr. 43, anul 1968, p.
429-450.
29) Paschel, Philippe, L’usage du droit romain devant le Parlement médiéval (2ème partie du
XIVème siècle). Le Parlement en sa cour, în „Études en l’honneur du professeur Jean Hilaire,
Honoré Champion”, Paris, 2012.
30) Pop, Ioan-Aurel, Realități feudale în Transilvania în veacul XIV, în „Acta Musei Napocensis”,
1981, vol. XVIII, p. 151-161.
31) Idem, Autoritatea domnească și întinderea teritorială a Țării Românești în timpul lui Mircea
cel Bătrân (1386-1418), în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, seria Historia, 1986, nr. 2, p.
3-14.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
234
32) Idem, Un cnezat maramureșean în veacurile XIV și XV: câteva observații privind caracterul
și specificul stăpânirii cneziale, în „Acta Musei Napocensis”, 1985-1986, vol. 22-23, p. 239-
249.
33) Idem, Statutul social-economic al cnezilor din Țările Române în secolele XIV-XV (II), în
„Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”, 1988, vol. 25, nr. 2, p. 377-396.
34) Idem, Geneza statului medieval românesc în viziunea lui Nicolae Iorga, în „Studia
Universitatis Babeș-Bolyai”, seria Historia, 1990, nr. 2, p. 3-11.
35) Idem, Adunările de stări ale Transilvaniei în cadrul european și românesc: viziunea lui Gh. I.
Brătianu, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, seria Historia, 1993, nr. 1-2, p. 35-41.
36) Idem, Church and state in Eastern Europe during the fourteenth century: why the Romanians
remained in the Orthodox area, în „East European Quarterly”, 1995, vol. 29, nr. 3, p. 275-284.
37) Idem, Regatul Ungariei între Apus și Răsărit: catolici și non catolici în secolele XIII-XIV, în
„Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu”, seria Historia, vol. XXXVI, Cluj-Napoca,
1997, p. 309-315.
38) Idem, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în vol.
Nobilimea românească din Transilvania (Az erdélyi román nemesség), Satu-Mare, 1997, p.
36-63.
39) Idem, La latinité roumaine invoquée par le Saint-Siège: entre histoire et politique, în
„Transylvanian review”, 1998, vol. 7, nr. 4, p. 16-20.
40) Idem, Rădăcinile medievale ale regiunii (provinciei) istorice Transilvania (secolele IX-XIII),
în „Economia regională: ipostaze rurale și urbane”, volum coordonat de Iosif Marin Balog,
Rudolf Gräf, Ioan Lumperdean, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, p. 141-166.
41) Idem, Le pays du Maramureş au XIVe siècle: interférences ethniques et confessionnelles, în
„Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, seria Historia, 2011, vol. 56, nr. 1, p. 27-44.
42) Rady, Martyn, Hungary and the Golden Bull of 1222, în „Banatica”, nr. 24 – II (2014), p. 87–
108.
43) Roumy, Franck, Lex consuetudinaria, Jus consuetudinarium. Recherches sur la naissance du
concept de droit coutumier aux XIe et XIIe siècles, în „Revue historique de droit français et
étranger”, t. 79 (2001), p. 257-291.
44) Idem, Corpus Juris Canonici, Dictionnaire de la culture juridique, éd. Denis Alland, Stéphane
Rials, Editura PUF, Paris, 2003, p. 294-299.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
235
45) Idem, L’origine et la diffusion de l’adage canonique Necessitas non habet legem (VIIIe-XIIIe
s.), în „Medieval Foundations of the Western Legal Tradition. A Tribute to Kenneth
Pennington”, editat de Wolfgang Müller, Mary Sommar, Editura Catholic University Press,
Washington, 2006, p. 301-319.
46) Idem, Décret de Gratien, Dictionnaire des auteurs et des grandes œuvres juridiques, Editat de
Olivier Cayla, Jean-Louis Halpérin, Editura PUF, Paris, 2008, p. 12-16.
47) Idem, Excerpta Rotomagensia: un des plus anciens témoignages de la diffusion du droit de
Justinien en France au XIIe siècle, în Mélanges en l’honneur d’Anne Lefebvre-Teillard, editat
de Bernard d’Alteroche, Olivier Descamps, Florence Demoulin-Auzary, Franck Roumy,
Éditions de l’Université Panthéon-Assas, Paris, 2009, p. 917-947.
48) Idem, Histoire du notariat et du droit notarial en France, (Handbuch zur Geschichte des
Notariats der europäischen Traditionen), Editat de Mathias Schmoeckel, Werner Schubert,
Editura Nomos, Baden-Baden, 2009, p. 125-168.
49) Idem, Les origines canoniques de la notion moderne d’acte authentique ou public, Der
Einfluss der Kanonistik auf die europäische Rechtskultur, t. II, Öffentliches Recht, edit. Franck
Roumy, Mathias Schmoeckel, Orazio Condorelli, Editura Böhlau, Köln-Weimar-Wien, 2011,
(Norm und Struktur, 37/2), p. 333-360.
50) Idem, Les origines pénales et canoniques de l’idée moderne d’ordre judiciaire, (Der Einfluss
der Kanonistik auf die europäische Rechtskultur), t. III, Straf-und Srafprozessrecht, edit.
Mathias Schmoeckel, Orazio Condorelli, Franck Roumy, Editura Böhlau, Köln-Weimar-Wien,
2012 (Norm und Struktur, 37/3), p. 313-349.
51) Idem, Complementum justitiae: la fortune d’une formule de la chancellerie pontificale aux
XIIe et XIIIe siècles, (Der Einfluss der Kanonistik auf die europäische Rechtskultur), t.
IV, Prozessrecht, edit. Orazio Condorelli, Yves Mausen, Franck Roumy, Mathias Schmoeckel,
Editura Böhlau, Köln-Weimar-Wien, 2013 (Norm und Struktur, 37/4), p. 231-251.
52) Idem, Le droit romain au Moyen Âge, în L’œuvre scientifique de Jean Gaudemet. Actes du
colloque des 26 et 27 janvier 2012, edit. Michèle Bégou-Davia, Franck Roumy, Olivier
Descamps, François Jankowiak, Editura Presses de l’Université Panthéon-Assas, Paris, 2014,
p. 53-68.
53) Idem, De la confirmation à l’authentification des actes juridiques aux XIe et XIIe siècles,
în Plenitudo Juris. Mélanges en hommage à Michèle Bégou-Davia, edit. Brigitte Basdevant-
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
236
Gaudemet, François Jankowiak, Franck Roumy, Editura Mare et Martin, Paris, 2015, p. 489-
514.
54) Idem, Placentin (Placentinus), Dictionnaire historique des juristes français, edit. Patrick
Arabeyre, Jean-Louis Halpérin, Jacques Krynen, 2e éd., Editura PUF, Paris, 2015, p. 820-823.
55) Ryan, Magnus, Ius Commune Feudorum in the Thirteenth Century, în „Federico 2. Legislatore
Nel Regno Di Sicilia Nell' Europa Del Duecento: Per Una Storia Comparata Delle
Codificazioni Europee/a Cura Di Andrea Romano: Atti Del Convegno Internazionale Di Studi
Organizzato Dall' Università Degli Studi Di Messina, Istituto Di Storia Del Diritto E Delle
Istituzioni, Messina-Reggio Calabria 20-24 Gennaio 1995”, 1997.
56) Safta, Mihai, Studiu asupra situației, juridice, economice şi sociale a Republicii Florentine în
a doua jumătate a secolului al XIII-lea / Study on the economical, juridical, and social
structural changes in the Republic of Florence during the second half of the 13th century.
Apărut în revista „STUDIUM - Revista studenților, masteranzilor si doctoranzilor in istorie”
numarul 8 din 2015. (Faculty of History, Philosophy and Theology, „The Lower Danube”
University of Galati, Romania). Disponibil la: http://studium.ugal.ro/NUMBERS/STUDIUM-
8.html
57) Idem, Paliative istoriografice privind exilul cnezilor din Transilvania, jus valachicum și
formele de agregare social-teritorială din Regatul Poloniei. (sec XIV-XVI), în „Revista
Arhivelor/Archives Review” nr.1, 2013.
Available at http://www.arhivelenationale.ro/index.php?lan=0&page=233
58) Idem, Analiza conceptului de „stat modern” şi posibilele sale origini. Despre formele de
agregare teritorială şi socială din spaţiul italian medieval în „Anuarul Institutului de Istorie
A. D. Xenopol”, Tomul LI, 2014, Supliment, Inovație și interdisciplinaritate în cercetarea
arheologică și istorică: teorii, metode, surse, p. 85-94.
Disponibil la: http://adxenopol.academiaromana-is.ro/aiix_14_supliment2.html
59) Idem, Homo, civis et fidelis: concepte și paradigme teoretice ale secolului dantesc (p. 23-34)
în Minerva IV. Collectanea 1. Istorie, cultură, cunoaștere, editor Ion Cârja (2015), 172 p.
60) Idem, Analiza conceptului de stat modern și posibilile sale origini. Despre formele de
agregare teritorială și socială din spațiul italian medieval (p. 45-58) în Minerva IV.
Collectanea 3. Structuri, reprezentări, identități, editor Dan Aparaschivei (2015), 418 p.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
237
61) Idem, Charles I of Hungary and the Structural Changes in the Old Kingdom of Hungary. A
Study of the Transylvanian Jurisprudence in the 14th Century, în „Revista Hiperboreea”, nr.5,
2013. Disponibil la http://revistahiperboreea.com/wp-content/uploads/2013/02/nr.25.pdf
62) Idem, Regatul Ungariei Medievale și Ordinul Cavalerilor Mohahi Teutoni: Studiu asupra
formelor de proprietate în dreptul medieval: exempțiunea, în „Revista Hiperboreea”, Vol. I,
No. 2, 2014.
Disponibil la http://revistahiperboreea.ro/wp-content/uploads/2014/07/hiperboreea-vol-Inr-
2.pdf
63) Idem, Evolutia si natura contractelor consensuale: emptio-venditio et ius commune / The
nature of consensual contracts, emptio-venditio and the ius commune, în „Studia
Iurisprudentia”, Universitatea Babeș-Bolyai, no. 1, 2015.
Disponibil la http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2015
64) Idem, Institutional changes and angevin influences in the medieval kingdoms of Hungary and
Naples during the first half of the fourteenth century, în „Ephemeris Dacoromana”, xviii, 2016,
p. 191-204. (sub tipar)
65) Idem, Prolegome la studiul guvernarii prin actul scris - locus credibilis si evolutia
chirografelor, în „Studia Iurisprudentia”, Universitatea Babeș-Bolyai, no. 3, 2016.
Disponibil la http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2016
66) Idem, Is Europeanism a Legacy of The Second Middle Ages? A Historical Comparative
Research of The Pan-European Identity in The Liber Augustalis (1231) And Paneuropa (1923),
în „On-line Journal Modelling the New Europe”, no. 18/2016, dedicated to the following
European Culture Conference 2016, Cluj-Napoca, Romania.
Articol disponibil la: http://neweurope.centre.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2012/05/On-
line-Journal-No.18-March-20161.pdf
67) Schiera, Pierangelo, Il „Bonum commune” fra corpi e disciplina: Alle radici della politica nel
medioevo, în „Democrazia e diritto”, XXXI,(5-6), 1991, p. 29-51.
68) Speciale, G., Ius commune e ius proprium nellÈuropa medievale, în „Quaderni medievali”,
nr. 28, decembre, 1989, p. 290.
69) Tuttle, Liem, La main du roi, ou les origines médiévales du séquestre judiciaire d’après la
jurisprudence du Parlement de Paris (XIIIe - XIVe siècles), în „Le Parlement en sa Cour,
Études en l’honneur du Professeur Jean Hilaire”, Edit. H. Champion, Paris, 2012, p. 495-527.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
238
70) Walters, Dafydd Bened, Spoliation and disseisin: Possession under threat and its protection
before and after 1215, în revista „Vergentis”, Vol.1, Decembrie 2015, p. 21-69.
71) Zamfir, Roxana Severina, Regimul proprietății în Evul Mediu, apărut în „Analele Universității
de Vest din Timișoara”, seria Drept, Numărul 1/2013.
VI. SURSE ON-LINE
1) Anders Winroth, Decretum Gratiani, accesat la 6/30/2015.

Disponibil la https://sites.google.com/a/yale.edu/decretumgratiani/
2) Black's Law Dictionary Free Online Legal Dictionary, accesat la 6/30/2015.
Disponibil on-line la: http://thelawdictionary.org/quiritarian-ownership/
3) Cahen, Gilbert, L'amandellerie, institution messine de juridiction gracieuse au Moyen
Age, Editura Académie nationale de Metz, Le Lorrain, 1970, p. 1-2.
Disponibil la http://hdl.handle.net/2042/34149. Accesat la 19/4/2016.
4) Dinulescu, Constanţiu, Reflecţii Istoriografice Asupra Izvoarelor Dreptului Vechi
Românesc, în Revista de Științe Juridice, 2016, p. 188-193. Disponibil la:
http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ4/B14DinulescuConstantiu.pdf. Accesat
la 11/12/2014.
5) Gábor Hamza, Roman law and the development of Hungarian private law before the
promulgation of the Civil Code of 1959. Fundamina (Pretoria) [online]. 2014, vol. 20, n.1,
p. 383-393.
Disponibli la: http://www.scielo.org.za/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1021-
545X2014000100033&lng=en&nrm=iso Accesat la 19.09.2015.
6) Kézai Simon: Kézai Simon mester Magyar Krónikája.
Disponibil la http://vmek.oszk.hu/html/vgi/vkereses/vborito2.phtml?id=2249. Accesat la
21/3/2014.
7) Mikolajczyk, R. & Sebők., M., Maiores, optimates, nobiles. Semantic questions in the early
history of Hungarian nobility, în „Annual of Medieval Studies at the CEU”,1996-1997.
Disponibil la http://www.staff.u-szeged.hu/~capitul/noble.htm. Accesat la 13/2/2015.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
239
8) Palmer, Robert C., The Origins of Property in England, 1985. Faculty Publications. Paper
901. Disponibil la: http://scholarship.law.wm.edu/facpubs/901. Accesat la 11/4/2013.
9) Pennington, Kenneth, A Short History of Canon Law from Apostolic Times to 1917. Articol
disponibil la: http://legalhistorysources.com/Canon%20Law/. Accesat la 5/5/2012.
10) Pennington, Kenneth, The Spirit of Legal History (reviewing The Spirit of Roman Law by
Alan Watson)”, University of Chicago Law Review: Vol. 64: Iss. 3, Article 11, 1997.
Disponibil la: http://chicagounbound.uchicago.edu/uclrev/vol64/iss3/11. Accesat la
5/5/2012.
11) Pennington Kenneth, Lex naturalis and Ius natural. Publicat inițial sub titlul Lex
naturalis and Ius naturale, The Jurist 68 (2008) 569-591; Crossing Boundaries at
Medieval Universities, ed. Spencer E. Young (Education and Society in the Middle Ages
and Renaisance, nr. 36, Editura Brill, Leiden-Boston, 2011, p. 227-253. Articol disponibil
la: http://legalhistorysources.com/Lex%20and%20ius.htm. Accesat la 5/5/2012.
12) Wells, H. G., The New Machiavelli, în „Project Gutenberg”, 1911. Disponibil la
http://www.gutenberg.org/ebooks/author/30. Accesat la 15/6/2013.
TOPAN MIHAELA
2017.04.06 15:33
240

22 - Teza de Doctorat Mihai Safta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

22 - Teza de Doctorat Mihai Safta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI”

JUSTIȚIA REGELUI, DREPTUL MEDIEVAL ȘI CONCEPTUL DE

ISTORIOGRAFIE ȘI PROBLEME TERMINOLOGICE ..............................................................9

I.1. Scurtă introducere în studiul istoriei dreptului medieval ...................................................... 9

I.2. Problemele istoriografice ale istoriei dreptului medieval ................................................... 14

I.3. Despre conceptul de proprietate. Noțiuni introductive ....................................................... 18

I.4. Despre influențele dreptului roman în conceptul de proprietate ......................................... 24

I.5. Despre conceptul de proprietate în dreptul medieval ......................................................... 30

I.6. Despre istoriografia conceptului de feudalism ................................................................... 33

I.7. Despre conceptul de vasalitate ............................................................................................ 41

I.8. Despre conceptul de proprietate în Transilvania ................................................................ 45

CAPITOLUL II. .............................................................................................................................51

DREPTUL MEDIEVAL, PERSPECTIVĂ ISTORIOLOGICĂ ...................................................51

II.1. Scurtă istorie a sistemelor de drept: evoluție și influențe .................................................. 52

II.1.1. Dreptul roman și dreptul secular. Prolegomene .......................................................... 52

II.1.2. Dreptul cutumiar germanic timpuriu .......................................................................... 55

II.1.3. Legislația carolingiană ................................................................................................ 58

II.1.4. Legislația orașelor-state italiene ................................................................................. 60

II.1.5. Dreptul în spațiul englez, Henric al II-lea și familiaris regis ...................................... 66

II.1.6. Dreptul medieval în spațiul Regatului Ungariei ......................................................... 74

II.2. Despre formele de guvernământ ........................................................................................ 77

II.2.1. Autoritate sau putere? ................................................................................................. 77

II.2.3. Prințul secular și puterea papală ................................................................................. 87

II.2.4. Guvernarea monarhică. Rex Dei Gratia ...................................................................... 92

II.3.1. Statul ca un concept juridic în filosofia dreptului medieval ..................................... 102

II.3.2. Statutul persoanelor. Renovatio hominis .................................................................. 114

II.3.3. Teoria contractuală și studii de caz din Transilvania ................................................ 121

CAPITOLUL III. .........................................................................................................................129

JUSTIȚIA REGELUI ȘI POSESIUNEA ÎN DECRETELE ȘI COMPILAȚIILE DE LEGI DIN

III.1. Introducere ..................................................................................................................... 129

III.2. Despre Liber Augustalis ................................................................................................. 131

III.3. Despre Magna Carta ....................................................................................................... 136

III.4. Justiția regelui și posesiunea în Decretul lui Grațian ..................................................... 140

III.5. Justiția regelui și posesiunea în discursul Sfântului Scaun ............................................ 145

III.6. Posesiunea și justiția în Regatul Ungariei medievale..................................................... 151

III.7. Suveranitatea, posesiunea și exempțiunea. Câteva considerații finale ........................... 159

CAPITOLUL IV. .........................................................................................................................167

INSTITUȚII MEDIEVALE TRANSILVANE............................................................................167

IV.1. Locul de adeverire sau locus credibilis .......................................................................... 168

IV.1.1. Noțiuni introductive ................................................................................................ 168

IV.1.2. Origine, funcționalitate și atribuții .......................................................................... 173

IV.1.3. Categorii de documente emise de locurile de adeverire .......................................... 184

IV.2. Despre conceptele de possessio și familiaris regis......................................................... 188

IV.2.1. Introducere............................................................................................................... 188

I. IZVOARE ........................................................................................................................ 213

II. DICȚIONARE ȘI ENCICLOPEDII ................................................................................ 214

III. ARTICOLE ȘI STUDII .................................................................................................. 232

IV. TEZE DE DOCTORAT, CAIETE DE SEMINAR, CURSURI ..................................... 215

V. LUCRĂRI GENERALE ................................................................................................. 217

VI. SURSE ON-LINE ........................................................................................................... 239

I.1. Scurtă introducere în studiul istoriei dreptului medieval

I.2. Problemele istoriografice ale istoriei dreptului medieval

Istoria dreptului românesc, a reprezentat în ultimul secol un subiect uneori de interes,

I.3. Despre conceptul de proprietate. Noțiuni introductive

În general, pentru juriști37, proprietatea38 este descrisă în felul următor: dependentă și

I.4. Despre influențele dreptului roman în conceptul de proprietate

În introducerea suportului de curs pentru anul I, la disciplina de drept roman, profesorul

I.5. Despre conceptul de proprietate în dreptul medieval

I.8. Despre conceptul de proprietate în Transilvania

Acest capitol își propune să (re)introducă metoda istoriologică163 în metodologiile utilizate

II.1. Scurtă istorie a sistemelor de drept: evoluție și influențe

II.1.1. Dreptul roman și dreptul secular. Prolegomene

II.1.2. Dreptul cutumiar germanic timpuriu