Aromânii În Relațiile Româno-Elene

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

ȘCOALA DOCTORALĂ STUDII DE POPULAȚIE ȘI ISTORIA
MINORITĂȚILOR
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător de doctorat:
PROF.UNIV.DR. RUDOLF GRÄF
PROF.UNIV.DR. NICOLAE BOCȘAN
Student-Doctorand:
EMANUIL NICOLAE INEOAN
2017
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
1
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
ȘCOALA DOCTORALĂ STUDII DE POPULAȚIE ȘI ISTORIA
MINORITĂȚILOR
AROMÂNII ÎN RELAȚIILE ROMÂNO-ELENE ÎN

PRIMA PARTE A SECOLULUI XX
Conducător de doctorat:
PROF.UNIV.DR. RUDOLF GRÄF
PROF.UNIV.DR. NICOLAE BOCȘAN
Student-Doctorand:
EMANUIL NICOLAE INEOAN
2017
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
2
Cuprins
Introducere.....................................................................................................................p.6
I.Cadre generale ale evoluției chestiunii aromâne......................................................p.11
I.1.Originea și limba aromânilor .....................................................................................p.11
I.2.Numărul și răspândirea aromânilor.............................................................................p.29
I.3.Manipularea cartografică a chestiunii aromâne..........................................................p.41
I.4. Oferte identitare în Balcani. Cazul aromân................................................................p.54
I.4.1.Elenism-Elenizare.........................................................................................p.54
I.4.2.Slavizare.......................................................................................................p.70
I.4.3.Românizare...................................................................................................p.80
II. Dinamica politico-diplomatică a chestiunii aromâne reflectată în relațiile româno-
elene..................................................................................................................................p.98
II.1.Geopolitică în Balcani la cumpăna secolelor XIX-XX.............................................p.98
II.2.Politica externă a României și problematica aromânilor din Imperiul Otoman.
Coordonate generale până la Iradea (1905)....................................................................p.114
II.3.Criza diplomatică româno-elenă (1905-1911)..........................................................p.135
II.4.Propaganda elenă în arhiva Serviciului Siguranței Române.....................................p.152
II.5.Impactul primului război balcanic asupra comunităților aromâne...........................p.169
II.5.1.Cazul Dimitrie Cicma sau epurarea elitei aromâne filo-române din
Grecia.............................................................................................................................p.182
II.7.Misiunea delegației aromâne în capitalele europene...............................................p.193
II.8.Conferința de la Londra și cel de-al doilea război balcanic.....................................p.198
II.9.Tratatul de pace de la București..............................................................................p.210
II.10.Chestiunea Epirului de nord..................................................................................p.214
II.11.„Un Luxemburg balcanic”. Republica de la Pind (1917-1918).............................p.227
II.12.Ordonarea lumii balcanice în primii ani de după Marele Război..........................p.244
II.12.1 Consolidarea internă a Greciei................................................................p.244
II.12.2. Propaganda aromână în plan internațional.............................................p.258
III. Portret de grup cu diplomați români trimiși în misiune la sud de Dunăre. Agenda
aromână........................................................................................................................p.268
III.1.Cadre de organizare a diplomației românești. Reprezentanțe diplomatice elene și
române...........................................................................................................................p.268
III.2.Profilul colectiv al reprezentanților diplomatici români la sud de Dunăre...........p.274
III.2.1. Exercițiu prosopografic cu diplomații români de la sud de Dunăre.....p. 282
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
3
III.3. Legația României de la Constantinopol...............................................................p.300
III.4.Legația României de la Atena...............................................................................p.302
III.5.Legația României de la Durazzo...........................................................................p.311
III.6.Consulatul României de la Salonic.......................................................................p.314
III.7.Consulatul României de la Monastir.....................................................................p.326
III.8.Consulatul României de la Ianina.........................................................................p.331
IV.Din dosarul sensibil al chestiunii aromâne: dezideratul unei Biserici vernaculare
IV.1.Context ecleziastic balcanic..................................................................................p.336
IV.2.Încercări de înființare a unei episcopii pentru aromânii din Imperiul Otoman la sfârșit
de secol XIX.................................................................................................................p.345
IV.3.Tensionarea raporturilor greco-(a)române pe teren bisericesc la începutul secolului
XX.................................................................................................................................p.347
IV.4.Ipostaze clericale aromâne....................................................................................p.354
IV.5.Înființarea de jure a Episcopiei Dunării de Sus cu Macedonia.............................p.360
IV.5.1.Episcopabilul Haralambie Balamace.................................................................p.368
IV.6. Aspecte din viața bisericească a aromânilor (1914-1920)...................................p.371
IV.6.1. Macedonia sârbească.........................................................................................p.371
IV.6.2.Grecia.................................................................................................................p.372
IV.7. Noi încercări de înființare a unei eparhii pentru aromânii din diaspora..............p.375
IV.8 Conflicte bisericești (a)româno-elene în Europa Centrală....................................p.382
IV.8.1.Bisericile aromânilor din Viena...................................................................p.382
IV.8.2.Biserica aromânilor din Budapesta..............................................................p.388
V. Proiecte educaționale românești la sud de Dunăre.............................................p.389
V.1. Premise. Învățământul la aromâni în secolul al XIX-lea......................................p.389
V.2. Structuri administrative oficiale cu rol în procesul educațional............................p.394
V.3. Rețeaua școlilor românești înființate la sud de Dunăre până în anul 1905...........p.397
V.4. Învățământul de la sud de Dunăre între Iradea și Pacea de la București..............p.406
V.5. Structuri de reprezentare ale comunităților aromâne............................................p.409
V.5.1. Comunități și Eforii................................................................................p.409
V.5.2. Inspectorate și inspectorii.......................................................................p.418
V.6. Rețeaua școlară după 1913....................................................................................p.428
V.7. Procesul educațional în Macedonia Sârbească (1913-1919).................................p.440
V.8. Situația școlilor românești din Balcani după Primul Război Mondial…………..p.444
V.9. Finanțarea învățământului românesc de la sud de Dunăre ……………………..p.453
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
4
V.9.1.Evoluția bugetului alocat de Regatul Român pentru școlile și bisericile de la
sud de Dunăre…………………………………………………………………………p.454
V.9.2.Imobile școlare………………………………………………………….p.460
V.10. Personalul didactic……………………………………………………………..p.464
V.11. Elevii aromâni………………………………………………………………….p.469
V.12. Chestiunea manualelor, a programei școlare și a limbii de predare……………p.473
V.12.1. Învățământ dialectal vs. Învățământ national…………………………p.474
V.12.2.Librăria de la Bitolia…………………………………………………..p.486
VI. Concluzii…………………………………………………………………………p.489
VII. Bibliografie...........................................................................................................p.495
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
5
Introducere
Prin prezenta lucrare, Aromânii în relațiile româno-elene în prima parte a secolului

XX, ne-am propus revizitarea unui subiect extrem de frecventat de societatea românească
ante și interbelică, căzut ulterior într-un con de umbră în timpul regimului comunist,
considerat chiar tabu și reanalizat recent într-o dimensiune critică sau chiar iconoclastă.
Aceste mișcări de flux și reflux istoriografic ce s-au abătut asupra chestiunii aromâne,
împreună cu polemicile declanșate mai ales în perioada post ʼ89 ne-au suscitat atenția
asupra unui subiect capabil să producă tensiuni interpretative la mai bine de un secol de la
producerea sa. Interesul pentru problematica aromână s-a concretizat, în cazul nostru, într-
o teză de licență și o disertație masterală susținute la Universitatea Babeș-Bolyai,
Facultatea de Istorie și Filosofie, sub coordonarea regretatului profesor Nicolae Bocșan. În
acei ani s-a produs prima familiarizare cu Arhivele Ministerului de Externe de la București
și cu numeroase fonduri de la Arhivele Naționale ale României. Amploarea materialului
găsit cu ocazia acestor incursiuni de început și diversitatea tematică a acestuia, ne-au
convins că tema relațiilor româno-elene și a rolului jucat de chestiunea aromână în cadrul
acestora, poate fundamenta o teză de doctorat. Deși am fost interesați prioritar de aspecte
ce au vizat felul în care se ordonează raporturile internaționale de la București și Atena la
începutul secolului XX, lucrarea nu a putut evita valențele de frescă educațională, culturală
și bisericească a comunității aromâne. De altfel, în decorul balcanic antebelic sferele
Politică-Școală-Biserică fuzionează până la suprapunere, firul roșu al naționalismului fiind
vectorul care coordonează felul în care cele trei câmpuri se pot intersecta.
Din aceste considerente, lucrarea de față a trebuit să opereze numeroase incursiuni nu
doar în aria științelor istorice și politice, dar și a istoriei ecleziastice ori culturale.
Metodologic, aceasta s-a plasat într-un orizont interdisciplinar din care nu au lipsit recursul
la comparații, prosopografie, imagologie națională. Pentru că o rupere de context risca să
afecteze complexitatea mizelor chestiunii aromâne, am adoptat permanent referiri atât la
cadrul internațional, la cel al politicii externe elene și române, dar și la situația de pe teren
a comunitățiilor aromâne. Am considerat că doar întâlnirea acestor planuri poate reliefa
convingător dinamica proceselor de identificare etnică ce apar în cadrul grupului românilor
de la sud de Dunăre.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
6
Astfel, prima parte a tezei a fost imaginată ca o introducere în substraturile chestiunii
aromâne, imposibilă fără unele contextualizări istorice care au coborât până în Evul Mediu
timpuriu. Fără acest traseu diacronic, care a permis înregistrarea factorilor responsabili de
complicarea în timp a narațiunii aromână cadrul de analiză nu ar putea fi complet. Aceste
piruete înspre trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat sunt vitale pentru înțelegerea unor
reacții moderne altminteri greu inteligibile astăzi. Din cadrul acestor paranteze
contextualizante fac parte capitolele Chestiunea originii și a limbii aromânilor, Numărul și
răspândirea aromânilor, Manipularea cartografică a chestiunii aromâne.
Următoarea parte a tezei, grupând de fapt trei subcapitole, Elenizare, Slavizare,
Românizare s-a orientat spre descrierea ofertelor identitare propuse în Balcani aromânilor.
Fenomenele menționate în titlu constituie trei formule considerate a fi marcat în mod
definitoriu legitimarea națională a Balcanilor, unele dintre acestea funcționând, în spatele
unei umbrele culturale ca soluții ideologice totalitare ce vizau asimilarea forțată a grupului
de noi analizat. În ultimă instanță, toate cele trei soluții pot fi încadrabile, bineînțeles cu
nuanțările de rigoare, naționalismului cultural, expresie care în Balcani capătă valențe
sensibil diferite de formele sale vest europene.1
Următoarea parte a tezei a fost axată asupra geopolitica Balcanilor, prezentându-se
actorii implicați în zonă și mizele mai mult ori mai puțin ascunse ale orientării lor. De la
acest decor extins, s-a trecut la o reducere a cadrului prin insistența pe fixarea și analiza
chestiunii aromâne. În condițiile în care statutul aromânilor este unul care suscită și azi o
serie de frisoane naționaliste în unele țări din Europa de Sud-Est, am prezentat principalele
poziții istoriografice balcanice și nu numai, referitoare la această comunitate etnică,
înregistrând zonele de conflict, dar și de apropiere între diversele teorii vehiculate de
istorici.
După stabilirea ramei majore a tabloului chestiunii aromâne, am trecut la valorificarea
surselor inedite găsite în arhivele diplomatice, cele naționale, ori în colecțiile speciale din
cadrul mai multor biblioteci. Am analizat astfel relațiile diplomatice româno-elene încă din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai localizat după Războiul de Independență. De
cele mai multe ori dialogul dintre București și Atena ricoșa inevitabil în zona cancelariei
constantinopolitane. Câmpul de concurență al Regatului Român și al celui Elen avea un
1
Chiar dacă grecii își numesc propria cultură națională elenism și o echivalează cu ideea germană a
deutschtum, ori a rușilor slavianstvo (Gherasimos Augustinos, „Consciousness and History: Nationalist
Critics of Greek Society 1897-1914”, in East European Quarterly, New York, 1977, p. 3) este vorba, așa
cum vom demonstra, de bagaje ideatice diferite. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
7
generos teren de dispută pe teritoriul Semilunii, în condițiile în care aromânii reprezentau o
miză pentru ambele tabere, chiar dacă localizată până în 1913 cu precădere în granițele
Imperiului Otoman, mai apoi turc.
Implicarea României în chestiunea aromână a reprezentat ineditul politicii sale externe.
Dacă în Transilvania sau Bucovina, Bucureștiul se implica în susținerea unui naționalism
cultural, desfășurat sub diverse forme și în grade diferite, în privința românilor sud-
dunăreni, suportul era acordat unor comunități cu care România nu avea o continuitate
geografică directă. Aceasta a determinat de altfel și reacții de surprindere și suspiciune ale
Marilor Puteri și adevărate angoase ale statelor din jur, recte Grecia, Serbia, Bulgaria care
nu înțelegeau substratul acțiunilor românești. Nu în puține rânduri, implicarea României în
zonă a fost considerată ca având efectul unui detonator asupra scenei balcanice, și așa
complicată de valul naționalismelor radicalizate. Într-o regiune obișnuită să funcționeze și
să se poziționeze în raport cu „dușmanul” comun otoman, dedată așadar la cruciade
ideologice împotriva anti-creștinului, fragmentarea etnică și chiar confesională a bulversat
puternic această lume balcanică.
Anul 1905 a reprezentat un moment de falie în regiune. Succesul diplomatic obținut de
București, acela al recunoașterii din partea statului otoman a unei noi comunități etnice
aflate între fruntaliile sale, cea de români, a reprezentat semnalul unui tot mai consolidat
efort al cancelariei regelui Carol I în zona provinciilor macedonene și epirote. Inserarea
într-un act oficial al denominațiunii etnice de români aplicată spațiului otoman a însemnat
și o consacrare a legitimității acțiunilor României care putea acum să intervină în zonă
pentru comunitățile aromâne în calitatea de stat-mamă.
Pe acest fundal, relațiile româno-elene se tensionează constant până la anularea totală a
dialogului diplomatic (capitolul Criza diplomatică româno-elenă 1905-1911 surprinde
acest aspect). Aceasta a complicat suplimentar atât implicarea Bucureștiului în sprijinul
aromânilor de la sud de Dunăre, dar și a Atenei pentru susținerea comunităților elene din
România.
Declarațiile de ostilitate dintre cele două state se prelungeau și într-un război al
propagandelor (a se vedea capitolul Propaganda elenă reflectată în arhiva Serviciului
Siguranței Regatului Român), prin acest canal urmărindu-se câștigarea de adepți ai celor
două cauze divergente în spațiul european, dar și entuziasmarea propriilor cetățeni și
asigurarea acestora de justețea idealului național.
Războaiele balcanice au pus capăt elanului organizatoric ce apăruse în sânul
comunităților aromâne în siajul noi legislații otomane ce le oferea MATIS
de câțiva ani
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
8
posibilitatea unei reprezentări propoționale în structurile de conducere locale și centrale.
Posibilitatea formării unei elite aromâne a fost definitiv compromisă după deznodământul
conflagrațiilor militare din anii 1912-1913 (capitolele Impactul Primului Război Balcanic
asupra comunităților aromâne, Misiunea delegației aromâne în capitalele europene,
Conferința de la Londra și cel de-al Doilea Război Balcanic). Agravarea situației de pe
teren, îndreaptă România spre o nouă strategie în privința comunităților de aromâni, aceea
a alipirii lor de un nou stat ce se profila pe scena geopolitică a Balcanilor, Albania.
Continuitatea geografică între zonele majoritar aromâne și prezumtivele granițe ale
viitorului stat albanez a convins diplomația românească de faptul că cea mai inspirată
soluție pentru încă firav închegata comunitate aromână ar fi includerea ei la această nouă
construcție statală (capitolele Chestiunea Epirului de Nord, Autonomia Pindului). Din
păcate, dezideratul nu a avut șanse de reușită, decât într-o foarte mică măsură. Totuși,
România a încercat să-și mențină capacitatea de intervenție în statele bacanice prin
„smulgerea” la conferința păcii de la București din 1913 a unor documente ratificate de
Bulgaria, Serbia, Grecia prin care acestea recunoșteau dreptul Regatului Român de a se
îngriji de soarta cultural-educațională a aromânilor (capitolul Tratatul de pace de la
București).
Primul Război Mondial și situația geopolitică dificil de gestionat după finalizarea
acestuia, au însemnat un formidabil regres pentru aceste comunități care în cadrele noilor
state naționale nu au mai putut găsi susținerea pe care un imperiu multinațional și multi-
confesional s-a arătat dispus să le ofere de la începutul secolului XX. Captive între
orgoliile și proiecțiile naționaliste din zonă, aromânii au decis ca soluție de supraviețuire
emigrare în România. Așa începea procesul stabilirii lor în sudul Dobrogei, chestiune care
constituie limita superioară a problematicii surprinse în această teză, implicațiile acestui
fenomen nemaifăcând obiectul cercetării noastre.
Dimensiunea relațiilor româno-elene nu putea fi completă fără un capitol care să
investigheze corpul diplomaților români implicați în chestiunea aromână. De multe ori, nu
tacticile rigide impuse de centrala Ministerului Afacerilor Străine de la București au
ordonat situația comunităților de aromâni de la sud de Dunăre, ci mai degrabă
disponibilitatea ori voluntarismul unui șef de legație ori secretar consular. Prin portretul de
grup al diplomaților români acreditați în zonele din Balcani relevante pentru chestiunea
aromână am încercat să descoperim liniile comune ale acestui corp de profesioniști,
mecanismele de recrutare, etapele devenirii profesionale și identificarea unui patern de
gestionare a reprezentării diplomatice. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
9
O altă secțiune importantă a acestei lucrări este reprezentată de problematica
confesional-ecleziastică și impactul acesteia asupra dezvoltării identitare a comunităților de
aromâni. Implicarea României în zonă a avut, din această perspectivă, drept corolar
întemeierea unei Episcopii a Dunării de Jos cu Macedonia. Proiectul acesta a ridicat
numeroase dispute privind canonicitatea unui asemenea demers și evident, opoziția fermă a
Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Cu toate acestea, negocierile dintre București-
Atena-Constantinopol pe această temă au fost mult mai seculare și mai puțin orientate spre
folosul spiritual al credincioșilor, miza fiind mult mai politizată decât ar părea la o primă
vedere. Chiar și în ciuda acestor blocaje, se dezvoltă totuși o rețea de așezăminte de cult
aromâne susținută de o structură a unui personal clerical care slujea în aromână și refuza să
pună semnul egal între ortodoxie și elenitate. Diferendul jurisdicțional cu Patriarhia
Ecumenică se prelungea și în afara spațiului național grec, cazul bisericilor aromâne din
Viena și Budapesta fiind relevant pentru o reacție de tip exclusivist ce urmărea confiscarea
ilegală și frauduloasă a unor lăcașuri de cult, instrumentalizând canoanele după interesul
elen.
Ultima parte a tezei se concentrează asupra chestiunii școlare, un alt capitol sensibil
pentru felul în care s-au dezvoltat proiectele de prezervare/ asimilare vizându-i pe aromâni.
Cea mai consistentă parte a resurselor financiare îndreptată de statul român spre
comunitățile de la sud de Dunăre se adresa înființării de noi școli și susținerii personalului
didactic din zonă. Tot acest efort a fost însoțit de o serie de dileme privind strategiile
educaționale menite a fi aplicate asupra unei populații lipsite de o literatură și o limbă
standardizată. Demersul a fost considerat de partea elenă de atunci și de cea a neo-
aromâniștilor de astăzi drept o tentativă premeditată în laboratoarele de la București de
românizare. Chestiunea nu a trebuie însă rigid abordată, în condițiile în care statul român
nu a exclus nici soluția unui învățământ parțial dialectal. Trebuie avut însă în vedere că la
orizontul începutului de secol XX sașii din Transilvania ori șvabii din Banat învățau la
școală în germana literară și nu în dialectele locale. Trebuie așadar păstrată o interpretare
care să țină cont de metodele contextului.
De la romantismul național la demitizarea postmodernă, discursul asupra chestiunii
aromâne și a rolului jucat de România în configurarea acesteia parcurge un drum lung și
sinuos, marcat de o serie de inflexiuni și disonanțe ce poartă amprenta unui tumultos decor
politic. Sperăm ca rândurile de mai jos să constituie un pretext de problematizare al unei
chestiuni din nefericire azi supusă fatalismului istoric, cea a Armânimii.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
10
I. Cadre generale ale evoluției chestiunii aromâne
I.1.Chestiunea originii și a limbii aromânilor
Departe de orice ambiții care să-și propună o elucidare definitivă a uneia dintre cele
mai intrigante chestiunii etnice ale Balcanilor, originea aromânilor, capitolul de față
încearcă o introducere în problematica acestei categorii printr-o inventariere a principalelor
interpretări produse de istoriografiile greacă, română, sârbă, bulgară, albaneză referitor la
subiecții principali ai tezei noastre.
Astăzi majoritatea istoricilor şi filologilor români şi străini concordă în a susţine că
poporul român s-a format pe un teritoriu extins atât la nord cât şi la sud de Dunăre, teritoriu
ce evident depăşeşte cu mult graniţele României de astăzi. Dintr-un singur trunchi comun
s-au separat ulterior daco-românii, adică romanitatea nord-dunăreană şi aromânii,
megleno-românii şi istro-românii, adică romanitatea sud-dunăreană. Cele trei grupuri
constituie până astăzi mărturia romanităţii orientale într-o parte a Europei care a suferit de-
a lungul timpului transformări radicale ce au schimbat aproape cu totul moştenirea de
factură romană existentă în zonă. Elementul romanic (denumit vlah în cronici) s-a aflat
într-o continuă retragere din calea invaziilor succesive slavo-turanice înspre zonele
montane, mai puţin expuse vitregiilor vremii, acolo unde poate fi localizat până în epoca
modernă. Aceasta arată un continuu regres al populaţiei romanice, dar pe de altă parte
dovedeşte şi reacția de conservare a specificului unei individualități etnice faţă de valul
slav aflat în ofensivă. Nereprezentați de o structură statală închegată, de o Biserică proprie
(aflați sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol de factură greacă) şi o cultură scrisă,
societatea vlahilor sud-dunăreni a fost până la sfârşitul veacului al XVIII-lea probabil una
precumpănitor orală. Această situaţie a determinat lipsa unor mărturii directe asupra
imaginii pe care vlahii o aveau asupra propriei identităţi, majoritatea informațiilor despre ei
provenind pe filieră greacă sau sud-slavă. Din cauza acestui aspect apare imaginea
tendențioasă şi de multe ori deformată a vlahilor în oglinda bizantină ori sud-slavă,
cunoscute fiind eforturile de asimilare şi nivelare culturală duse de bizantini şi nu într-o
mai mică măsură de diferitele entităţi statale aparţinând slavilor.2 În documente, populaţia
romanică apare sub etnonimul de vlahi, însă ei înşişi s-au denumit dintotdeauna cu un
nume moştenit din latină: Romanus. Varianta cea mai răspândită astăzi este aceea de
2
Gh. Zbuchea, Stelian Brezianu (coord.), Românii de la Sud de Dunăre Documente, Arhivele Naţionale ale
României, Bucureşti, 1997, p. 7. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
11
Aromân, Armân, Arămăn, cu un protetic specific limbii lor (mai ales în faţa sunetelor r- şi
l- ) cu un o neaccentuat închis la u, sincoparea lui nefiind absolut obligatorie. Aromânii din
nordul Pindului (mai ales fârşeroţii) au mai păstrat vechea formă fară- a- Rumăn, Rămân
(acesta din urmă cu delabializarea lui o după r). Grupurile de aromâni din zona Albaniei se
mai denumesc și rrămâni sau români sudici.3 Singurii români sud-dunăreni care au adoptat
numele de vlahi impus de populaţiile conlocuitoare sunt istro-românii şi megleno-românii
(pe râul Vardar) - grupuri incomparabil mai restrânse numeric şi teritorial decât grupul
aromân sau armân. Au existat de asemenea o serie de porecle date vlahilor de către
popoarele vecine, cum ar fi: grecescul Kuţovlahi, adică „Vlahi şchiopi”- greu de motivat4,
sârbo-croatul Cincari, „Ţânţari”, la originea căruia unii cercetători susțin că stă repetarea
frecventă a sunetului ţ în dialectul aromân, iar alții că ar proveni de la quintanus, făcând
astfel referire la a cincea legiune romană din Macedonia.5 Dușan Popovici preciza că la
cotitura dintre secolele al XVII-lea şi al XIX-lea ţânţarii au alcătuit osatura târgurilor şi
oraşelor din Serbia6, în limba sârbă, ţânţar desemnând acelaşi lucru ca şi cuvântul
„econom”, iar ţânţariti, acelaşi lucru cu „a se tocmi”7. Acești țințari se împart în două grupe
deosebite, păstori și pecealbari (cei care își câștigă existența în țări străine), mai ales
negustori și meșteșugari. 8 „Gog” a fost o altă poreclă pe care albanezii musulmani au dat-o
aromânilor ortodocşi9. Aromânii din sudul Albaniei s-au autodenumit „fârșeroți”,
denominație cu origini încă neelucidate (ar fi vorba fie de urmașii romanilor care au luat
parte la bătălia din Farsala, sau ar face referire la o așezare locuită până astăzi de aromâni
numită Frășari aflată la 36 de kilometri nord de Premeti). Alte denumiri ale aromânilor au
fost cele de copăciari, grup asimilat lingvistic astăzi-circa 45 de sate în zona Grebena
(Grecia), precum şi cea de vlăhutsi pentru vlahii trecuți la islam10. În Albania mai
3
Victor Lazăr, Die Südrumänen der Türkei und der angrenzenden Länder, Bukarest, 1910, passim.
4
În Cronica polonă din 1684, Miron Costin găsea următoarea explicație: „Grecii îi numesc cuțovlahi, adică
vlahi șchiopi, pentru că șchiopii și bolnavii din oastea romană rămâneau acolo [în Macedonia]”, M. Costin,
Opere, București, 1958, p. 208. În genere, denumirea oferită mai ales de către greci are un puternic conținut
peiorativ, Koutso-vlah având şi conotaţia de murdar, needucat ori sălbatic. Birgül Demirtaş Coşkun, The
Vlachs a forgotten minority in the Balkans, London, Portland, 2001, p. 31.
5
Achile Lazarou, Lʼaroumain et ses rapports avec la grec, Institutul pentru Studii Balcanice, Salonic, p. 78.
6
Malcolm Noel, A short history of Bosnia, Macmillan, London, 1994, p. 72. Autorul, cercetând prezența
vlahilor în zona Bosniei de astăzi, a subliniat rolul determinant al acestora în viaţa spirituală a bisericii
răsăritene de-a lungul istoriei.
7
Duşan Popovici, O Ţinţarina, Editura Dorneanu, Bucureşti, 1934, p. 41.
8
Idem, Despre aromâni-O Țințarima - Contribuţiuni cu privire la chestiunea formării negoțului nostru,
Editura Etnologică, Bucureşti, 2007, p. 9.
9
Cicerone Poghirc, „Românizarea lingvistică şi culturală în Balcani”, în Aromânii: Istorie, Limbă, Destin,
coord. Neagu Djuvara, Editura Fundaţiei Culturale-Aromâne, Bucureşti, 1996, p. 15. După, Malcom Noel
gog s-ar traduce prin „meseriaș în piatră”. M. Noel, A short history of Kossovo, Macmillan, London, 1998, p.
205.
10 MATIS REGHINA-ADELA
Asterios Koukudis, The Vlachs, Editura Zitros, Salonic, p.197-198.
2017.11.01 11:13
12
înregistrăm grupul karagunilor (de la siguneaua neagră-articol de îmbrăcăminte) ce își spun
la fel ca şi fârşeroţii între ei Remeni-Rmeni,11 grupul aromânilor grămoşteni (cu origini în
masivul Gramos), răspândiţi în toată Macedonia, dar şi în sud-estul Bulgariei mai
cunoscuţi sub denumirea de cipani (tsipunea –articol de îmbrăcăminte).12
O primă menţiune a vlahilor datează din anul 976 în cronica bizantinului Kedrenos
unde se relatează sfârşitul principelui David, fratele ţarului Samuil, sub loviturile unor
vlahi. Este posibil ca aceşti vlahi să fi asigurat paza şi supravegherea căii Via Egnatia, iar
incursiunea lui David şi a bulgarilor răzvrătiţi să-i fi obligat să o apere cu armele. Dacă se
admite această ipoteză rezultă că era vorba de vlahi în slujba Bizanţului, trăind probabil în
acea parte a Macedoniei13. În scrierile generalului bizantin Kekaumenos se prezintă cum în
anul 980 împăratul bizantin Vasile al II-lea a dăruit domnia peste vlahii din Elada (este
vorba despre thema14 Elada ce cuprindea Grecia de miazănoapte împreună cu Tesalia şi
Eubeea, fără Etolia şi Acarnania) lui Niculiţă pe care îl numeşte strateg (guvernator) cu
reşedinţa la Larisa. Acest fapt oferă un indiciu important atât politic cât şi geografic despre
poziţia deosebită deţinută de aromâni în Bizanţ15.
După această dată, mărturiile asupra vlahilor, chiar dacă totuși sporadice, au avut o
frecvență mai mare. Astfel, în anul 1019, Vasile al II-lea a dat un hrisov prin care vlahii ce
locuiau înăuntrul teritoriului stăpânit până nu demult de ţarul Samuil - „vlahii cuprinşi în
hotarele Bulgariei”- urmau să asculta bisericeşte de arhiepiscopia de Ohrida16. În 1027,
vlahii, după Annales Barenses, au luat parte la expediţia militară a lui Constantin al VIII-
lea împotriva sarazinilor din Sicilia17. Acelaşi general bizantin Kekaumenos a povestit cu
lux de amănunte răscoala vlahilor din 1066 condusă de Niculiţă cel Tânăr, izbucnită din
cauza excesivei fiscalităţi impusă de Constantin Duca al X-lea. Întinderea răscoalei
atribuită cu precădere vlahilor atestă atât prezenţa acestora pe un vast teritoriu, cât şi
existența unui grad de organizare sporit18. O altă ştire despre vlahi datează din perioada
1165-1166 din partea rabinului Beniamin de Tudela ce călătorea din Spania spre Ierusalim.
Ajungând la Lamia, acesta declara „aici e începutul Vlahiei, ai cărei locuitori ocupă munţii,
11
Ibidem, p. 271.
12
Ibidem, p. 373.
13
Petre S. Năsturel, „Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc până la cucerirea otomană”, în Neagu Djuvara
(coord.), Aromâni: Istorie, Limbă, Destin, București, 1996, p. 54.
14
Provincie militară bizantină.
15
George Murnu, Istoria Românilor din Pind-Vlahia Mare 980-1259-Studiu istoric după izvoarele bizantine,
Editura Europa, Bucureşti, 2003, pp. 8-11.
16
Ibidem, p. 33-34.
17
Ibidem, p. 35.
Ibidem, p. 41.
2017.11.01 11:13
13
iar ei înşişi poartă numele de valahi. Nimeni nu-i poate ataca prin război, nici un împărat
nu-i poate supune”. 19
Evenimentul cel mai de seamă din secolul al XII-lea pentru romanitatea sud
balcanică a fost desigur răscoala din 1186 izbucnită la Târnovo împotriva Imperiului
Bizantin, condusă de fraţii Petru şi Asan întemeietorii ţaratului vlaho-bulgar. Urmaşul
acestora, Ioniţă Kaloian (1197- 1207) a primit suveranitatea bisericească a Scaunului
Romei, în schimb a fost recunoscut drept ţar de către Papa Inocentiu al III-lea, fiind
încoronat în catedrala din Târnovo la 8 noiembrie 1204. Ţaratul atinge maxima lui
întindere sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), după care decade treptat.20 O serie de
mărturii ale unor cronicari medievali au atestat existenţa unor zone probabil compact
aromâneşti din moment ce acestea apar în documente sub denumirea de Vlahii. Este vorba
de Tesalia şi o parte din Macedonia ce primeşte numele de Vlahia Mare (Megali Vlahia),
Etolia (Vlahia Mică), Epirul (Vlahia de Sus), iar zona Haemusului - Vlahia Albă.21 Într-o
cronică a unui scriitor anonim datată 1308 se vorbea despre vlahii aşezaţi între Macedonia,
Achaia şi Salonic ca despre un popor foarte mare. În aceeaşi prioadă, istoriograful bizantin
Chalcondillas mărturisea că vlahii odată se întindeau din Dacia până în Pind.22
La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea cea mai mare parte
din Peninsula Balcanică a intrat sub dominaţia otomană, iar astfel posibilităţile de afirmare
ale creştinilor şi implicit ale aromânilor în plan politico-cultural au devenit extrem de
reduse. Pe de altă parte, instalarea politică a noului imperiu a determinat pentru aromâni o
situaţie mult mai puţin dramatică decât am fi tentaţi să o imaginăm astăzi. Istoricul englez
Douglas Dakin menționa despre existența un stat cvasi-independent al vlahilor în zona
masivului Pind până înspre Kastoria inclusiv, care a supraviețuit circa 300 de ani după
ocupația turcă.23 Urmărind linia cronologică a mărturiilor înregistrate despre romanitatea
sud-dunăreană o amintim și pe aceea aparținând istoricului bizantin Laonic Chalcondylas
care afirma în 1470: „cum și neamul care locuiește din Dacia până în Pind care se întinde
în Thessalia, Vlahi se numesc și unii și ceilalți. Și n-aș putea să explic și să spun care din
19
Hristu Cândroveanu (coord.), Caleidoscop Aromân, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne,
Bucureşti, 1998, p. 94. Manuscriul se află la British Museum din Londra.
20
Petre S. Năsturel, Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc până la cucerirea otomană, în Aromânii: Istorie,
Limbă, Destin ... , p. 81.
21
G. Murnu, Istoria românilor..., p. 142.
22
Theodor Capidan, Macedo-românii, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1942, p. 25.
D. Dakin, The Greek Strugle..., p. 8.
2017.11.01 11:13
14
aceștia la care au venit.[...] Și cei din muntele Pind-vlahi îl locuiesc-care vorbesc aceeași
limbă cu dacii și sunt asemenea cu dacii de la Istru.”24
Sultanul Murad al II-lea (1422- 1452) a dat pe seama aromânilor o capitulaţiune
confirmată mai apoi de sultanii următori, care încă de la primul punct specifica: „Înalta
dreptate va fi distribuită în ţară în fiinţa unui cadiu, conform legilor valahe. Valahii vor
putea călători în toată libertatea, prin tot imperiul, exercitând orice profesiune li s-ar părea
bună”.25
Aceste înlesniri acordate aromânilor nu au fost deloc întâmplătoare, în secolele XV-
XVI, aromânii devenind furnizori ai armatelor cuceritoare aflate în plină expansiune, a
căror întreţinere reclama carne, produse lactate şi îmbrăcăminte, animale de povară etc.
Așa se poate explica importanţa celnicilor - mari proprietari de turme, tradiţia propulsându-
i pe aceştia în fruntea comunităţilor de aromâni. Celnicul era întotdeauna cel mai bogat
dintre toţi păstorii pe care îi comanda, reprezentantul „fumialilor”, nu ales, ci Dei gratia,
judecătorul lor şi executorul sentinţelor, cel ce se îngrijea de tot, iar hotărârile lui erau
respectate fără tăgadă. Mai mulţi celnici dintr-o aşezare formau tribunalul satului şi statul
major care rezolva diferendele din comunitate.26 Instituţia celnicatului a jucat un rol activ
în acumularea bogăţiilor, a situaţiei economice relativ bune a populaţiei aromâne în
general, celnicii formând încă din Evul Mediu clasa nobilă din Tesalia, Epir, Macedonia,
deţinătoare a unor averi considerabile atât mobile (turme), cât şi imobile (proprietăţi
funciare întinse).27
O altă instituţe specifică aromânilor aflată în strânsă legătură cu modul de viaţă
pastoral al acestora era de sorginte militară, fiind cunoscută sub numele de căpitănat.28
Căpitănatele erau ţinuturi militare conduse de un şef al lor, numit Căpitan, ai cărui
subordonaţi purtau numele latin de armatoli, adică oameni înarmaţi. Ei erau datori să
menţină ordinea şi liniştea în comune, oraşe, şi mai ales să asigure paza trecătorilor
(dervenelelor) montane. În schimbul serviciilor lor, erau scutiţi de impozite, fiind totuşi
24
Laonic Chalcocondyl, Historiarum Demonstrationes, ed. Bonn, p. 35 apud. Românii de la Sud de Dunăre,
coord. Gh. Zbuchea, București, 1997, p. 127.
25
Aravantinos, Chronographia tis Ipiru, vol. I, Atena, 1856, p. 57, apud. Anastasie Hâciu, Aromânii, Editura
Cartea Aromână, Constanţa, 2003, p. 35.
26
Ioan Caragiani, Studii Istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1929, p. 50.
27
Anastasie Hâciu, Aromânii... , p. 286.
28
Ion Arginteanu, Istoria Românilor Macedoneni, Bucureşti, 1904, p. 224. La 1537, recunoscând o situație
de facto, Soliman a împărțit Macedonia de Sud, Tesalia şi Epirul în 15 circumscripţii numite căpitănate şi
anume 5 în Epir şi Acarnania (Malacaş, Tzumercu, Xeromeru, Lidorichi, Venetic), 5 în Tesalia (Olimp,
Agrafa, Casia, Mavrovuni, Patragic) şi alte 5 în Macedonia (Veria, Serfige, Alasona, Grebena şi Milia).
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
15
obligaţi la plata unui peşcheş anual Sultanei Valide, mamei sultanului, în semn de
vasalitate.29
La începutul veacului al XVIII-lea, odată cu reorganizarea sistemului militar
otoman, o parte din aceşti armatoli și-au pierdut privilegiile acordate anterior, fiind astfel
siliţi să-şi găsească o nouă ocupaţie. Primul loc în structurile economice şi sociale a fost
luat de „călători” (Kielatori), de conducătorii de caravane şi de comercianţi, îndeletniciri
care necesitau desigur calităţi de ordin militar, deci transformarea armatolului în cărăvănar
era cum nu se poate mai firească.
Aşezările aromâneşti Kleisoura (arom. Clisuri), Şiatista, Linotopi (valea râului
Aliakmon), Mëcove (arom. Aminciu), Cărarli, Şipisca, Gramoşte, Molovişte, Siracu,
Samarina, Malacaş şi nu în ultimul rând Moscopole, s-au dezvoltat în secolele XVI-XVIII
devenind importante centre de comerţ. Negustorii aromâni și-au făcut apariţia în comerţul
internaţional pe cale terestră şi pe mare, în special pe coasta orientală a Adriaticei, derulând
afaceri cu statele italiene şi mai ales cu Serenissima Republică.30
Exporturile negustorilor aromâni constau în lână şi ţesături de lână (stofe groase,
abale, pături, cergi, covoare, velniţe-cămăşi aromâneşti), la care se adăugau pielăriile
(marochin, săftian, cordovane), apoi bumbac, smoală, cafea, ceară, tutun, miere, ulei etc.
Importurile se concentrau mai ales pe ţesături fine: postav, catifea, brocatello, obiecte de
sticlă, hârtie, cărţi, arme, metale (plumb, aliaj de cupru şi bronz, cositor), indigo, zahăr,
faianţă italiană etc.31.
Starea elementului aromân din Balcanii secolelor XVII- XIX a fost surprinsă și în
scrierile apusenilor: W. M. Leake, Ami Boue32, E. M. Counsinery, Iacob Falmerayer, F.
Pouqueville, F. Kanitz, Johann Thunmann, G. Weigand, R. Stuart ş.a.m.d. Aceştia au
călătorit în diverse scopuri prin Imperiul Otoman înfăţişând în lucrările lor multe aspecte
ale vieţii aromânilor, interesându-se de activităţile comerciale ale acestora, de industrie, de
păstorit, obiceiuri şi nu în ultimul rând, de limbă.33 Spre exemplu, Françoise Charles
Pouqueville (1770-1838), consul al Franţei în timpul lui Napoleon I la curtea lui Ali Paşa
din Ianina, în lucrarea sa Voyage dans la Grèce, apărută la Paris în 1820, a fost interesat de
larga răspândire a caselor de comerţ întemeiate de aromâni la Neapole, Livorno, Genova,
29
Demetrie Abeleanu, Neamul Aromânesc din Macedonia, Bucureşti, 1916, p. 21.
30
Matei Cazacu, Vlahii din Balcanii Occidentali, în Aromânii: Istorie, Limbă, Destin ... , p. 97.
31
Gh. Zbuchea, O istorie a Românilor din Balcani, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 31.
32
A se vedea anexa I. Harta zugrăvită de acesta este reprezentativă pentru percepția din epocă asupra
legăturii dintre daco-români și aromâni, din punctul său de vedere fiind vorba doar o despărțire geografică.
33
Am folosit cu prudență aceste „surse”, care, ca orice relatare de călătorie poartă marca subiectivismului sau
a unor concepții formate a priori. Pentru imaginile recurente în spațiul balcanic ce au consacrat imaginea
peninsulei în modernitate a se vedea Maria Todorova, Balcanii și balcanismul, Humanitas,MATIS București, 2000.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
16
Sardinia, Veneţia, Trieste, Ancona, Ragussa, Viena etc.34 Tot acest intens comerţ a avut ca
şi punct de plecare aşezarea aromânească Moscopole ce a ajuns la maxima înflorire la
mijlocul secolului al XVIII-lea. Acest oraş apărea în documentele vremii drept „urbs
35
amplissima”, având peste 12.000 de case şi o populaţie în jurul a 50.000 de locuitori. A
fost probabil al doilea oraş ca mărime după Constantinopol în întreaga Peninsulă
Balcanică. Pouqueville dădea pentru Atena aceleiaşi perioade doar 10.000 de suflete,
majoritatea albanezi şi turci.36 Moscopole avea câteva şcoli, o tipografie, o Academie
inaugurată în 1750 şi o importantă bibliotecă. Pe fundalul războaielor ruso-turceşti (1768-
1774) sau ruso-austro-turceşti (1787-1792), Moscopole a fost prădat de două ori în 1761 şi
în 1769, pentru ca în 1788 să fie jefuit şi distrus complet alături de aşezările aromâneşti
înconjurătoare: Şipiska, Bitcuchi, Niculiţa, Linotopi, Nicea, Lânca, Grabova şi Birina.37 O
bună parte din populaţia dezrădăcinată de barbaria albanezilor musulmani, autorii
distrugerii, se va stabili cu timpul în Serbia, Croaţia, Ungaria, Statele Germane,
Principatele Dunărene, Austria, Boemia, Moravia etc. În noua lor patrie, aromânii, deşi
receptaţi drept greci - o accepţiune înainte de toate de sorginte religioasă, atribuită de altfel
tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman - s-au făcut remarcaţi în rândul burgheziei
comerciale şi financiare (cazul familiilor aromâne Sina, Dumba, Tirca, Curti, Tricupa,
Kapra von Zsuppa, von Mitta, Zotta, Şaguna, Mocsonyi, Gojdu ori Manno, care s-au
distins prin fundaţii de binefacere şi prin mecenat şi au ajuns astfel să se bucure, în noua
lor patrie, de o consideraţie aparte și chiar adesea de primirea unor titluri nobiliare).38
Analizând ascensiunea lor în teritoriile în care se stabilesc, cercetătorul britanic Ronald
Matthews aprecia că acești „kutsovalahi” erau recunoscuți drept „evreii” Balcanilor.39
De cele mai multe ori însă, în mediul de afaceri, negustorii aromâni erau asimilaţi
grecilor, nu de puţine ori atmosfera filoelenă din ţările occidentale asigurându-le simpatii şi
avantaje. În plan cultural însă, pentru unii intelectuali aromâni din diaspora, Roma - ideea
originii romane, avea să devină un magnet care îi va îndemna să pună bazele unei mişcări
naţionale proprii.
O primă lucrare cu titlul de „Protopiria”, un fel de carte de citire redactată în
aromână avea la sfârșit un vocabular în trei limbi-greacă, aromână și albaneză aparținând
34
V. Papahagi, Românii din Peninsula Balcanică după călători apuseni din secolul al XIX-lea, Roşiorii de
Vede, 1928, p. 8.
35
Max Demeter Peyfuss, Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769, Habilitationsschrift, Universitat Wien,
Dezember 1988, p.35.
36
A. Hâciu, Aromânii..., p. 154-155.
37
Ibidem, p. 164.
38
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromână, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 16.
Ronald Matthews, Sons of the Eagle Wanderings in Albania, Methuen, Londra, 1937, p. 234.
2017.11.01 11:13
17
lui Teodor Anastasie Cavalioti, profesor la vestita Noua Academie din Moscopole.
Lucrarea tipărită la Veneția în 1770 a fost combătută de către cercurile clericale grecești
drept periculoasă și în consecință tirajul a fost distrus aproape în întregime. Parte din
această deosebit de valoroasă lucrare a apărut la Leipzig în 1774 sub îngrijirea lui Johann
Thunmann. Peste mai bine de un sfert de secol în 1797 la Viena a ieșit de sub tipar
lucrarea intitulată „Noua Pedagogie sau Abecedar ușor pentru ca copiii să învețe cartea
română-vlahă, pentru uzul comun al Româno-vlahilor acum pentru întâia oară s-a alcătuit
și îndreptat de sfinția sa părintele Constantin al lui Ucuta, Voscopolean, arhivar și
protoereu la Posnania din Prusia de miazăzi și grație lui s-a dat la tipar pentru fala
neamului”. Din punct de vedere științific este prima încercare de a oferi aromânilor reguli
de scriere, de folosire adecvată a alfabetului grecesc la necesitățile aromânei.40 La 1808 la
Budapesta apare lucrarea „Untersungen uber die Romanier oder sogenannten Wlachen,
welche jenseits der Donau wohnen”,41autorul ei era medicul originar din Bitolia Gheorghe
C. Roja (1786-1847). Cartea s-a dorit a fi un demers științific ce a căutat să sublinieze
originea comună a aromânilor și dacoromânilor. Roja a susținut o scriere cu caractere
latinești în locul celor grecești. Percepând pericolul pentru supraviețuirea idiomului
românilor sud-dunăreni datorită apelului la limba greacă modernă a multor aromâni,
medicul bitolean se pronunța în contra curentului epocii ce era dominat de o imagine
pozitivă asupra acțiunii civilizatoare a elenismului.42
În continuarea demersului său din 1808 peste numai un an va apărea tot în cetatea
Budei o nouă lucrare a lui Gheorghe Roja: „Măestria ghiovăsirii (n.n. citirii) românești. Cu
litere latinești, care sunt literele românilor cele vechi, spre polirea a toată ginta românească
ceii din coace și ceii din colo de Dunăre...”, autorul încearcă să prupună unificarea
graiurilor de la nord și sud de Dunăre prin formarea unei limbi literare românești unitare.43
Un alt învățat de origine aromână Mihail G. Boiagi publică în 1813 la Viena prima
gramatică științifică scrisă cu litere latine a dialectului aromân: „Gramatica aromână ică
macedonovlahă”.44 Semnificaţia cărţii lui Boiagi este una firescă dacă o aşezăm în
contextul preocupărilor ştiinţifice de lingvistică din sud-estul Europei acelor vremuri. Spre
exemplu la 1808, B. Kopitar publicase o gramatică a limbii slavone, în 1816, la un an după
40
Stoica Lascu, Romanitatea balcanică în conștiința societății românești până la Primul Război Mondial,
Editura România de la Mare, Constanța, 2013, p. 34-35.
41
Lucrarea a apărut și în limba română în 1867. Gheorghe C. Roja, Cercetări despre românii de dincolo de
Dunăre. Traduse de Sergiu Hagiadi, Tip. Nationale T. Macinca și I. Samitca, Craiova, 1867.
42
S. Lascu, Romanitatea balcanică…, p.39-44.
43
Ibidem, p.46.
Ibidem, p.48.
2017.11.01 11:13
18
lucrarea lui Boiagi, Vuc Karadzic publică o gramatică a limbii sârbe, iar mult mai târziu va
apărea o gramatică a limbii bulgare, tocmai în 1835.45
O altă destinaţie predilectă a aromânilor au fost Principatele Române, prezenţa lor
la nordul Dunării fiind de necontestat de-a lungul istoriei. Despre importanţa aromânilor,
Take Ionescu a consemnat la sfârşitul secolului al XIX-lea: „În mare parte burghezia
noastră din ei a fost şi este alcătuită, şi că elementul armânesc a jucat un rol mai mare decât
credem noi acum 30-40 de ani, când îi confundam cu grecii în dospirea societăţii române
moderne... ”46.
Pentru intelectualii aromâni din cadrul diasporei, originea latină şi atracţia Romei s-
au dovedit suficient de puternice spre a înfiripa o conştiinţă a individualităţii proprii, ce a
tins apoi spre închegarea unei conştiinţe naţionale de tip modern. Dacă în diaspora
intelectualii aromâni şi-au putut cultiva şi afirma identitatea, la ei acasă, în ţinuturile de
baştină aflate sub suzeranitate otomană şi influenţă bizantină de factură greacă, a existat o
manifestare sinuoasă şi pe alocuri contradictorie în ceea ce priveşte identitatea. Pentru
elitele aromâne din sudul Peninsulei Balcanice idealul lor politic şi cultural a fost legat în
bună măsură de reînvierea Bizanţului. Acesta a fost cazul generaţiei de aromâni de la
cumpăna secolelor XVIII-XIX, care au făcut din cauza elenă propria lor cauză.47 Marea
revoluţie grecească, scria Victor Berard, au început-o păstorii armatoli.48 Afirmaţie după
părerea noastră nicidecum gratuită, pentru că atât la nivel organizatoric cât şi în plan armat,
aromânii, au avut o contribuţie însemnată.
Semnalul pentru lupta de eliberare anti-otomană l-a dat Riga Fereu (originar din
Veleştinul Tesaliei) chiar din Bucureşti prin compunerea celebrului poem care este şi astăzi
considerat drept Marseilleza poporului elen. Tot el a întemeiat societăţi literare elenice cu
scop revoluţionar la Viena şi Triest, care aveau membri preponderent aromâni. Încă de la
începutul luptelor, comandanţii de oşti au fost: Teodor Colocotroni, generalissim al
armatelor revoluţionare din Pelopones cântat de popor ca Vlaho Vasileas sau Vasileas ton
Vlahon (Regele Vlahilor), fiindcă miezul oştirii sale era format probabil din aromâni. Ianis
Coletti a avut o contribuţie însemnată, dacă nu determinantă, la fondarea statului grec
modern, la fel și Odiseu Andruţu Muceană, comandant al trupelor din nordul
Peloponesului, Vlaho Cionga, Caraischachi comandantul trupelor din Rumelia. Apărarea
45
M. D. Peyfuss, Chestiunea..., p. 26.
46
Take Ionescu, Macedonia, Tipografia Epoca, București, 1897, p. 7.
47
Stelian Brezeanu, Constantin Iordan (coord.), Relaţiile Româno-Elene, Editura Omonia, Bucureşti, 2003, p.
164.
48
Victor Berard, La Turquie et l’Hellenisme contemporaine, Paris, 1893, p. 248. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
19
oraşului Misolonghi (decretat mai târziu oraş sfânt al Greciei) a fost îndeplinită până la
sacrificiul suprem de câteva sute de armatoli în frunte cu Sturnari, Chiţu Geavela, Marcu
Bociari, Razu Coţea, Noti Bociari etc.49 Cesare Cantu evidenţia faptul că la 1821 „grecii au
reuşit să transforme războiul de capitulaţii din Pind într-un război de independenţă pentru
Grecia. Astfel rândurile Armatoliilor aromâni au furnizat soldaţi revoluţiei greceşti şi
căpitanii lor, generalii cei mai glorioşi ai acestui război de independenţă”50.
Până la revoluţia de la 1821 în tot arealul Balcanilor de sud lupta anti-otomană a
fost condusă de căpitanii aromâni. Din motive lesne de înţeles, istoriografii greci le-au
falsificat etnia, denumindu-i pe aromâni drept „blahofonoi ellines” (greci care vorbeau
româneşte) ori „oresibioi ellines”51, denumire preluată şi de istoricii străini, aceea de
„războinici greci munteni”52.
Faptele de arme împotriva ocupantului otoman pot fi văzute ca o manifestare
religioasă, acest fapt contribuind în primul rând la apropierea aromânilor faţă de greci,
steagul religiei creştine fiind chiar steagul bisericii greceşti.53 Caracterul religios al luptei
pentru Sfânta Cruce pe care se altoia foarte bine „Megali Idea” grecească a dus la
distrugerea multor aşezări prospere aromâneşti de-a lungul timpului (Moscopolea,
Grămostea, Niculiţa, etc.). Acest fapt a determinat strămutarea populaţiei, un exod masiv şi
înstrăinarea elitei accentuând sciziunea între elită şi masă, atât de dăunătoare pentru
existenţa etnică a aromânilor. Pe de altă parte, prin realizarea unui stat grec independent „s-
a întărit un adversar secular, cu atât mai periculos, cu cât el luase nimbul creştinătăţii şi
folosea o limbă care, pe cale religioasă reprezenta o irezistibilă punte de penetraţie”54. În
euforia luptei comune, limba greacă, limba bisericii, s-a răspândit şi în afara lăcaşului de
cult.55 Astfel, în special pe această cale, mulţi dintre aromâni au început a fi derutaţi de
pretinsa lor „descendenţă elenică” ce în timp va genera fenomenul grecomanismului
impregnat de complexul renegatului.56 Antrenarea lor masivă în viaţa publică a înlesnit
acest proces ce va duce mai târziu la acţiuni de luptă fraticidă în mijlocul acelora dintre
aromânii care se vor ridica împotriva politicii de asimilare a guvernului de la Atena.
49
A. Hâciu, Aromânii..., p. 555.
50
Cesare Cantu, Histoire universalle, vol. XIX, Paris, 1894, p. 215, apud. Constantin Papanace, Mică
antologie aromânească, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 23.
51
Ion Deboveanu, „Căpitănate şi Aromâni”, în Revista de istorie militară, nr. 2/1992, p. 26.
52
Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.
65.
53
Tache Papahagi, Aromânii (curs universitar), litografiat-Grai-Folclor-Etnografie, Bucureşti, 1932, p. 28.
54
Constantin Papanace, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Editura Brumar,
Bucureşti, 1995, p. 217.
55
Ibidem, p. 217.
Ibidem , p. 334.
2017.11.01 11:13
20
În epoca modernă, denumirea de aromâni apărută în lumea ştiințifică odată cu
cercetările lui Gustav Weigand s-a impus ca una generalizantă cuprinzând întreaga
romanitate balcanică. Ne vom opri în rândurile ce urmează asupra felului în care
istoriografia modernă a tratat chestiunile referitoare la originea și limba aromânilor, după
acest necesar excurs istoric al comunității analizate.
De-a lungul timpului s-au elaborat mai multe teorii cu privire la originea
aromânilor: 1. O teorie mai veche, apărută încă de pe vremea cronicarilor ce susţinea
originea aromânilor la nord de Dunăre, de unde au fost strămutați la sud de Dunăre. 2. A
doua teorie a non-autohtoniei (Kekaumenos, G. Weigand, Densuşianu, S. Pușcariu, Al.
Phillipide etc.) susţine originea aromânilor în nordul Peninsulei Balcanice, unde exista,
până la venirea slavilor, o populație romanizată; această romanitate cobora spre sud până la
linia Jirecek (linia de demarcație a romanității balcanice). Adepții acestei teorii susțin că au
scăpat de la slavizare aceia care s-au deplasat spre nord și spre sud și vest unde au dat
naștere aromânilor, megleniților și istrienilor; 3. A treia teorie susține autohtonia
aromânilor, promovată de Theodor Capidan ori Tache Papahagi. Conform acesteia,
aromânii sunt descendenți ai romanității din sudul Peninsulei Balcanice, arealul
Macedoniei, Epirului și Masivului Pind. Acestei teorii i se raliază și cercetători greci de
origine aromâni (Liakos, Lazarou, Katsoughiannis), dar potrivit acestora aromânii sunt
urmaşii grecilor latinizați în timpul romanilor.57 Achile Lazarou a publicat în 1986 în
volum teza sa de doctorat intitulată LʼAroumain et les rapports avec le Grec sub auspiciile
Institutului pentru Studii Balcanice de la Salonic. Studiul său, deși unul totuși preponderent
de lingvistică comparată, fixează unele repere teoretice, mai ales în privința etnonimului
„aromân”. Astfel, după acest autor, diferența importantă între termenii Romanus-Aromânu-
Armânu58 și Romain-Romios are ca explicație faptul că în timp ce primul desemnează un
subiect bilingv, care vorbește atât aromâna, cât și greaca, cel de-al doilea se referă doar la
elenofon. Cheia în determinarea spațiului de origine al aromânilor îi este oferit
cercetătorului de influența slavă: dacă în limba greacă aceasta e foarte slabă, în română ea
este mult mai consistentă, iar în aromână lipsește aproape cu desăvârșire. Aceste concluzii
au demontat orice interpretare privind coborârea aromânilor din nordul Dunării în regiunile
Pindului. Achile Lazarou a inventariat în lucrarea menționată toate teoriile cu privire la
originea aromânilor apărute în spațiul grec, de la cele probate științific până la cele mai
hazardate (după M. Chysochoos cuvântul vlah ar proveni de la „fellah”, termen ce
57
Dana Jitcov, Portret identitar aromân, Editura Bren, București, 2006, p. 103-104.
58
N. Andriotis este cel care impune termenul aromân în limba greacă, A. Lazarou, LʼAroumain…,
MATIS REGHINA-ADELA
p.11.
2017.11.01 11:13
21
desemna mic proprietar în Egipt!!!). Principalele teze amintite se înscriu în panoplia
clasică a acestei istoriografii: din punct de vedere etnic, aromânii sunt greci, iar dialectal,
greci latinizați.59
Din perspectiva filologului român, Theodor Capidan, dialectul macedo-român are
aceeași structură cu daco-româna, având o evoluție istorică identică în privința elementului
constitutiv. Această unitate lingvistică este reperabilă și în analiza elementului latin din
cele două dialecte. Chestiunea este demonstrabilă atât practic, prin compararea unei fraze
în aromână cu transpunerea ei în daco-română, și științific, prin interpretarea dialectului
macedo-român sub raport structural.60
Profesorul canadian cu origini macedonene, Andrew Rossos atunci când se referea
la populaţia romanică de la sud de Dunăre, a folosit atât etnonimul de „români”, cât şi cel
de „vlahi”, expresie simptomatică pentru întreaga istoriografie macedoneană care nu pune
sub semnul întrebării existenţa acestui element în peninsulă şi apropierea sa de ramura
românităţii nord-dunărene. Miza acestei istoriografii continuă să fie şi în prezent
legitimarea statalităţii Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei şi nu negarea statutului şi
existenţei unei minorităţi de sorginte latină în arealul balcanic.61 Cunoscutul istoric sârb,
T.R. Georgevitch, consideră că foştii colonişti romani rămași în Macedonia au supravieţuit
doar în Tesalia și sudul Macedoniei, numindu-i tânţari sau macedo-români, iar în nordul
Dunării, români.62 Britanicul Henry Brailsford, viitor membru în comisia internaţională de
investigare a atrocităților întâmplate în timpul celor două Războaie Balcanice consideră că
vlahii sau valahii erau descendenţii coloniștilor romani, fiind de părere că aceștia au fost
cei mai vechi orăşeni rămaşi până astăzi (n.n.1904), vorbind un dialect ,,latin-românesc”,
dar şi greaca ori slavona învăţate în biserică şi şcoală.63 Marele bizantinist rus, Dimitri
Obolensky cataloga și el ascendenţa vlahilor precum şi limba lor ca fiind de sorginte
romanică, acest popor fiind recunoscut încă din perioada bizantină după modul lor pastoral
de viaţă, pentru brânzeturile şi articolele de îmbrăcăminte foarte apreciate de populaţia
Constantinopolului, dar şi pentru împotrivirea lor de a plăti taxele şi nesupunerea lor
59
Ibidem, p. 14.
60
Theodor Capidan, Macedo-românii, Litera Internațional, București, 2000, p. 160-163.
61
Andrew Rossos, Macedonia and the Macedonians. A History, Hoover Institution Press, Stanford
University, 2008, passim.
62
T.R. Georgevitch, Macedonia, London,1918, p.12.
63
H.N.Brailsford, Macedonia its races and their future, Methuen, London, 1906, p. 85. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
22
incurabilă în faţa autorităților bizantine - elemente ce întregesc portretul de grup al
aromânilor.64
Istoriografia turcă este probabil cea care a privit cel mai puţin încrâncenat
chestiunea vlahilor pe care i-a privit ca pe un element etnic distinct în cadrul millet-ului
ortodox din Balcani. Demirtaş Coşkun, cercetător la Institutul pentru Studii Strategice
Eurasiatice din Ankara considera că vlahii65 din Balcani au „aceeaşi origine comună şi
vorbesc o limbă similară cu românii” de la nord de Dunăre.66 Coşkun a demonstrat
analizând perioada bizantină, cât şi pe cea otomană faptul că vlahii au constituit un grup
etnic separat până şi în armată de restul soldaţilor greci şi bulgari. Atât sursele bizantine cât
şi cele turceşti (Evliya Celebi şi Katib Celebi) confirmă aserţiunea de mai sus.67
Cartea istoricului bulgar J. Ivanoff, membru al Academiei de Ştiinţe Bulgare,
profesor universitar la Sofia, La Question Macèdonienne, apărută în 1920 la Paris, cu
ocazia Congresului de Pace, a prezentat o radiografie bine documentată a punctului de
vedere bulgar în ceea ce priveşte chestiunea naţionalităţilor din zona balcanică cunoscută
sub numele de Macedonia. Ivanoff a recunoscut vlahilor o descendenţă traco-iliră, peste
care s-a produs o latinizare în timpul dominaţiei romane, acceptând implicit autohtonismul
acestora în Balcani. Inventarul etnonimelor sub care aceștia au fost reperați în zonă a fost
următorul: valahi, cuţo-valahi, ţințari, sărăcaceani etc. în funcţie de numele dat lor de
populaţiile conlocuitoare. Ei înşişi s-au autodenumit „aromâni, adică români”, autorul
sugerând astfel filiaţia directă cu ramura romanităţii nord-dunărene. Încă din Evul Mediu,
elementul valah era într-un număr considerabil în Macedonia, după cum o demonstrează
numeroasele izvoare bizantine sau diversele hărţi emanate de la curţile bizantine, sârbe ori
bulgare. Autorul aprecia că cea mai mare parte din elementul valah actual din Macedonia
provine dintr-o imigraţie de secol XVIII, în timp ce valahii din trecut au fost asimilaţi de
populaţia bulgaro-greacă, cei mai mulţi dintre ei refugiindu-se în zonele montane mai
propice unui trai pastoral neîngrădit. Regiunile unde valahii şi-au păstrat o continuitate
existenţială neîntreruptă de-a lungul secolelor au fost Tesalia, Epir şi ramurile masivului
muntos al Pindului. În timpul distrugerilor şi răscoalelor albanezo-musulmane de la
cumpăna secolelor XVIII-XIX, grupuri de populaţie valahă au fost dislocate şi au emigrat
atât în Macedonia, cât şi în nordul extrem al Peninsulei Balcanice.
64
Dimitri Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, Europa de Răsărit 500-1453, Corint,
65
Pe parcursul lucrării este folosit termenul de vlah pentru aromâni, considerat a fi cel mai răspândit în
literatura de specialitate .
66
Birgül Demirtaş Coşkun, The Vlachs a forgotten minority in the Balkans, London, Portland, 2001, p. 2.
67
Ibidem, p. 8 şi următoarele. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
23
De departe cea mai împătimită istoriografie în tentativele de elucidare a originii și
limbii aromâne este cea greacă, mult dispusă să dezbată pe larg aceste chestiuni. Cea mai
evidentă abordare a acesteia este încercarea de golire de sens etnic a denominațiunii de
vlah și de prezentare strict a mărcii profesionale care se ascunde în spatele acesteia, cea de
păstor.68 Răspunsuri avizate împotriva veridicității unei asemenea teorii au fost date de
reputaţi cercetători cum ar fi Adolf Armbruster, Gheorghe Brătianu ş.a.m.d., iar mai recent,
această chestiune a fost dezbătută pe larg în cadrul discursului de recepție la Academia
Română de către profesorul Ioan Aurel Pop. Reputatul istoric clujean consideră că
denumirile de vlah, valah, voloh, blac, olah, vlas, ilac, ulac etc. sunt denominații ale
aceleiași etnii, lexemul vlah reprezentând în acest context un exonim, iar rumân, ori român
un endonim. Teoriile care îi plasează pe vlahi anteriori românilor, ori cele care fac
distincție etnică între cei doi termeni, reprezintă în opinia academicianului „idei
tendențioase, cu substrat politic fără nicio bază științifică”.69
Revenind la istoriografia greacă, Stilpon Kiriakides explica originea vlahilor ca
fiind rezultatul deselor călătorii ale negustorilor şi comercianţilor greci, ocazie cu care
aceștia şi-au însuşit modul de viaţă şi obiceiurile romanilor latinizându-se. Aceşti
descendenţi ai latinizaţilor greci sunt în percepţia istoriografiei statului grec: „eleno-vlahii
pe care românii îi revendică”70. Keramopoulos, preşedintele Academiei Elene într-o
comunicare din 1939 intitulată Ce sunt Kutsovlahii preciza cu emfază: „Vlahii sunt poate
cei mai puri dintre elini”.71 Tezele sale erau de fapt cele trasate cu treizeci de ani în urmă la
Atena de către M. Chrysochoos care stabilea fără drept de tăgadă „grecitatea” originară a
aromânilor, teorie care avea să dobândească statutul de evidență pentru mare parte din
istoriografia greacă.72
Pornind de la astfel de premise, folosirea limbii vlahe/aromâne a fost considerată în
Grecia un semn al înapoierii şi al lipsei de bunăcuviinţă, mai ales în oraşe, membrii
comunităţii vlahe ascunzându-și adevărata identitate etnică.73 Istoriografia elenă pretinde
că acei „vlahi sunt în realitate greci ce vorbesc un dialect neobişnuit cu un număr
68
Gh. Zbuchea, C. Buchet, Românii din afara graniţelor ţării, Fundaţia România de mâine, Bucureşti, 2008,
p. 122.
69
Ioan Aurel Pop, Semnificația istorică a unor nume: român și România, discurs de recepție ținut la 29 mai
2012. http://www.acad.ro/com2013/pag_com13_0529.htm, consultat în 20.05.2014.
70
Kiriakides Stilpon, The Northern ethnological boundaries of Hellenism, Salonic, 1955, p.17.
71
Ti enai oi Koutsovlahoi, Atena, 1939 apud. C. Papanace, Pro Balcania şi Fermentul Aromân (macedo-
român) în Sud-Estul European, Societatea Academică Moscopolitană, Bucureşti, 2004, p. 244. Teoria este de
altfel susțiută și de Lazarou pentru care aromânii sunt greci, A. Lazarou, LʼAroumain..., p. 103.
72
Nicolas Trifon, Aromânii, pretutindeni, nicăieri, Ed. Cartier, Chișinău, 2012, p. 290.
73
Birgül Demirtaş Coşkun, The Vlachs…, p. 31. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
24
considerabil de cuvinte din greacă”. Scriitorii greci moderni îi numesc pe vlahi drept „greci
puri” care au adoptat limba latină în timpul serviciului militar pentru romani. Demirtaș
Coşkun, analistul deja invocat a observat că aceste „teorii iraţionale” au fost asumate şi
însușite de majoritatea vlahilor din raţiuni de siguranţă sau oportunism. Grecia se declară şi
astăzi împotriva unor observatori independenţi în evaluarea aromânilor, orice studii asupra
situaţiei vlahilor, chiar şi cele de tip jurnalistic74 fiind împiedicate cu consecvență,
autorităţile recurgând şi la expulzări şi interzicerea acordării dreptului de intrare în ţară.75
Pentru Demirtaș Coșkun acestea nu reprezintă decât reflexe ale unei „nevroze șovine
naționaliste” de care Grecia se face responsabilă. Perioada otomană este considerată drept
cea mai deschisă vis-à-vis de protecţia acordată vlahilor prin dreptul de a se instrui în
limba română, cea mai bună modalitate prin care vlahii puteau să-şi conserve identitatea.76
În Grecia ultimilor ani constatăm totuși o reconsiderare a rolului aromânilor sau
vlahilor. Una din lucrările ce au dat tonul noului current este cea aparţinând lui Asterios
Koukudis cu titlul Studies on the Vlachs. The Vlachs Metropolis and Diaspora scoasă la
prestigioasa editură Zitros din Salonic în 2003, ediţia în limba engleză. Lucrarea de peste
500 de pagini este o realizare grafică de excepţie ce apare sub egida Ministerului Apărării
Naţionale Elene. În 1998 cartea primeşte premiul Academiei Elene pentru Literatură şi
Artă. Studiul adună totodată girul înaltelor autorităţi de stat prin preşedintele Konstantinos
Stefanopoulos şi bisericeşti prin însuşi Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I,
amândoi prefaţând lucrarea și dând astfel o greutate deosebită volumului care, putem
spune, devine poziţia oficial declarată atât a statului grec, cât şi a bisericii prin Patriarhia
Ecumenică. Dacă în celelalte studii se insista mult pe chestiunile de origine și limbă ale
aromânilor, de această dată, acestea au fost clasate ca fiind neimportante, ba chiar
superflue. Se recunoștea însă importanţa deosebită a aromânilor în istoria Greciei: „Din
variate motive istorice din perioada de mijloc a turcocraţiei, conducerea şi autoritatea în
partea centrală şi de nord a Greciei a fost concentrată în Munţii Pindului şi zona
înconjurătoare, unde supravieţuiau rămăşitele Romanilor şi Bizantinilor vorbitori de latină.
Astfel vlahii intră în istoria de dată recentă ca o clasă de mari proprietari de turme şi
comercianţi prosperi, dar şi ca klefţi şi armatoli. Din rândurile lor provin marii învăţaţi ai
naţiunii şi luptători în Tesalia, Epir şi Macedonia precum şi un număr mare de comercianti
74
De notorietate este documentarul consacrat urmelor aromânilor din Balcani „Torna, torna frater”, difuzat
pe TVR 1 în 2014 . Realizatorul Marian Voicu a întâmpinat deosebite greutăți din partea autorităților elene în
acțiunea sa de intervievare a unor subiecți aromâni din localitățile grecești din Masivul Pind. Declarația sa că
s-a simțit „de parcă ar fi filmat în Afganistan” ne lasă fără comentarii.
75
Birgül Demirtaş Coşkun, The Vlachs…, p. 34.
Ibidem, p.53.
2017.11.01 11:13
25
şi industriaşi care au fost pilonii comunităţilor ortodoxe în centrele urbane din Balcani.
Vlahii nu pot fi priviţi drept o piesă de muzeu rămăşită a unei vieti pastorale montane de
mult dispărută or a unei minorităţi uşor manipulabile de ageri patroni. Vlahii nu sunt o
minoritate îmbrăcaţi în fustanelă şi vorbitori de vlahă, sunt în primul rând mesteşugarii
oraşelor răspândiţi peste tot pământul grecesc unde au avut o enormă contribuţie la
construcţia ţării noastre. Evidenţa este oriunde de la clădirile impresionante din Atena la
şcolile din târgurile macedonene de la premierul Kolletis la mecenaţii patriei elene la eroii
originari din satele valahe care s-au jertfit în timpul luptei macedonene şi în timpul
ocupaţie Axei naziste”.77
Aserţiunile preşedintelui grec sunt de o importanţă deosebită pentru că vin să
confirme realităţi care deşi cunoscute şi reiterate în istoriografia universală despre aromâni
au fost deseori catalogate drept exagerări ale autorilor de origine aromână cu un grad mare
de subiectivitate, fapt practic contrazis de „evidenţa istorică”, după cum însuşi preşedintele
Stefanopoulos o afirmă fără putinţă de tăgadă. În al doilea cuvânt de început, redactat la
data de 14 septembrie 1999 de însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I se preciza printre
altele următoarele: „Ne bucurăm că arătaţi foarte clar în cercetarea dumneavoastră că vlahii
provin din descendenţi greci…”78. Poziţia intransigentă a Sanctităţii Sale nu ne surprinde,
aceasta este consecventă de altfel cu percepţia mai tuturor Întâistatătorilor de pe scaunul
ecumenic care nu s-au limitat la afirmaţii fără bază istorică, dar au şi acţionat în consecinţă,
tutelând prin autoritatea lor ierarhică acţiuni ce vizau înăbuşirea oricăror disidenţe
identitare neelene în sânul comunităţilor aromâne.
O voce singulară în peisajul analizei grecești este cea a cercetătorului Nikitas
Vantsias care afirmă că aromâna este una și aceeași limbă cu daco-româna. Cele două
idiomuri prezintă aceleași particularități prin care fac figură aparte în contextul romanic,
consideră acesta.79 Asemănările la nivelul stratului de bază, cât și ale substratului sunt
motivul principal pentru care din punct de vedere strict lingvistic cele patru idiomuri sunt
considerate a fi dialecte ale aceleiași limbi. Diferențierile cele mai importante între
dialectele respective au apărut odată cu influența limbilor de ad-strat. Deosebirea dintre
română și aromână constă în numărul mult mai mare de elemente grecești la cea din urmă.
După Vantsias mulţimea cuvintelor cu origini greceşti din ţesătura idiomului aromân sunt
tipice pentru categoria cuvintelor înprumutate. Deşi sunt numeroase, puţine dintre acestea
77
Asterios Koukudis, Studies on the Vlachs. The Vlachs Metropolis and Diaspora, Editura Zitros, Salonic
2003, p. 15-16.
78
Ibidem, p.17.
79
N. Vantsias, Fondul principal lexical al aromânei, Editura Semne, București, 2010, pp. 25-26.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
26
au frecvenţa şi importanţa unor cuvinte din fondul principal lexical.80 Părerea acestuia a
fost susținută și de cercetători britanici de la Oxford, A.J.B. Wace și M.S. Thompsons81, de
profesorul Peter Mackridge de la Oxford şi Eleni Yannakakis, de la Universitatea King’s
College82.
Din perspectiva Matildei Caragiu Marioțeanu susținerea statutului independent al
dialectelor sud-dunărene şi tratarea lor drept limbi separate83 constituie o teză cu caracter
politic ce a fost impusă de sovietici cu referire directă la Basarabia. S-a urmărit prin
aceasta desființarea, ştergerea din istoria limbii române a stratului străromân (denumit şi
româna comună) şi derivarea celor patru ipostaze actuale ale acesteia din latina carpato-
dunăreană. Pentru reputatul filolog toate dialectele istorice româneşti au, deci, un numitor
comun, român, și o notă specifică daco, istro, macedo, megleno.84 Aserțiunile
academicianului Matilda Caragiu au fost confirmate de cele mai prestigioase enciclopedii
apărute în Anglia, Franța, Italia, S.U.A. etc., apărute în ultimul secol.85
Limba a continuat să fie privită de toți liderii naționali și culturali ai diverselor
propagande drept cel mai puternic agent de unificare86, de aici și fervoarea experimentelor
care sunt puse în joc în privința chestiunilor lingvistice. Problema originii și a limbii
aromânilor a fost de aceea confiscată de către diversele propagande naționale care s-au
dezvoltat în Balcanii epocii moderne. Lingviștii nu au făcut nici ei excepție de la
derapajele științifice ce aveau în spate motivații naționale. În absența unui cadru care să
poată clama obiectivitate demonstrată științific, chestiunea aromânilor suscită în continuare
dezbateri aprinse. În timp ce în laboratoarele de filologie se disecă teorii pro și contra
(dialect versus limbă), pe teren o limbă se stinge, reeditând parcă destinul dalmatei, un alt
dialect al limbii române vorbit pentru ultima oară în 1898.
80
Ibidem, p. 31.
81
A.J.B.Wace, M.S.Thompson, The Nomads of the Balkans, Editura. Methuen, Londra, 1914, p. 2.
82
Peter Mackridge, Eleni Yannakakis, Ourselves and Others. The development of a Greek Macedonian
Cultural Identity since 1912, Oxford, New York, 1997, p. 5.
83
Acesta a fost punctul de vedere susținut de Alexandru Graur și Ion Coteanu care vorbeau despre o limbă a
aromânilor.
84
Matilda Caragiu Marioțeanu, Aromânii şi Aromâna în conștiința contemporană, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2006, pp. 60-61.
85
Vasile Tega, Unitatea limbii române în marile enciclopedii ale lumii, passim la
http://www.proiectavdhela.ro/vasile_tega_unitatea_limbii_romane_in_marile_enciclopedii_ale_lumii.
Consultat la 13 februarie 2015.
86
M. Todorova, Balcanii și balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000, p. 276. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
27
Ethnographische Karte des Osmaniches Reichs und von Griechenland, Gotha-J.Perthus, 1847
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
28
I.2. Numărul și răspândirea aromânilor
„Românii au încă multe de făcut în Peninsula Balcanică.

Înainte de toate ar trebui însă să se numere...”87
O estimare cantitativă a numărului aromânilor din trecut și prezent reprezintă un

demers anevoios în condițiile în care recensămintele efectuate la fața locului au fost
infuzate puternic de fervoarea naționalismelor balcanice, prezentând realități demografice
trunchiate, atunci când nu fabricau unele realități etnice fără fundament. Fiecare dintre
popoarele ce locuiau în această zonă a Europei, urmăreau la cumpăna secolului XIX-XX
crearea de state naţionale ca primă etapă către împlinirea unor planuri de expansiune
megalomane bazate nu o dată, pe himere imperiale ce aparţineau trecutului medieval
(Imperiul Bizantin, Ţaratul Bulgar, Imperiul lui Ştefan Duşan). Având asemenea scopuri,
nu e de mirare că statistica demografică a servit drept argument și instrument în realizarea
unor aspiraţii politice mai mult sau mai puţin justificate. Hermann Wendel, un deputat
german implicat în disputele balcanice ale vremii era de părere că diversele statistici sunt
folosite ca arme la fel de bine precum o puşcă Mauser ori o bombă artizanală a
comitagiilor. Genul acestor „hărți științifice”, elaborate de către diversele părți interesate în
zonă se încadrează, opina același, în limitele „propagandei literare”.88
În astfel de condiţii, problema situaţiei statistice a elementului aromân din
Peninsula Balcanică este, așa cum menționam, extrem de dificil de abordat. Pe de altă
parte, din pricina deplasărilor caracteristice modului de viaţă al unora dintre aromâni, nu
numai orice evaluare statistică este îngreunată, dar şi orice reprezentare cartografică
generală a răspândirii lor este subminată. Cei mai fideli reprezentanți ai transhumanței
balcanice s-au lăsat greu de prins în contabilități demografice, jucând deseori rolul unei
mase de manevră statistice, ideală revendicărilor naționale. 89
La începutul secolului XX, din multe puncte de vedere modul de viaţă al
aromânilor păstra încă multe din trăsăturile sale tradiţionale. Păstoritul rămânea în
continuare o ocupaţie de bază şi o dimensiune principală a vieţii şi spiritualităţii macedo-
românilor. Cei mai mulţi dintre ei se aflau răspândiţi pe o arie destul de întinsă în cuprinsul
Imperiului Otoman şi a Thessaliei (anexată de Grecia la 1881, după tratatul de la Berlin).
87
A.Baldacci, Lʼelemento latino nell equilibrio balcanico, Roma, 1905, p. 12.
88
Hermann Wendell, The Bulgarians and the Macedonian Question în Macedonia and the Macedonians,
Roma, 1918, p. 7.
89
T. Papahagi, Aromânii –curs universitar litografiat- grai, folclor,etnografie, Bucureşti 1932,
MATISp.REGHINA-ADELA
202.
2017.11.01 11:13
29
Așa cum precizam și în capitolul anterior, denumirea des uzitată de macedo-români este
greşită pentru că graniţele regiunii istorice Macedonia (masivele muntoase Rila, Vitoşa,
Osogovo, Sharul, Pindul, Olimpul, Rodopii şi Marea Egee90) nu corespund cu aria
geografică de răspândire a elementului aromân care este mult mai întinsă. Macedonia nu a
existat în nomenclatura administrativă a Turciei de la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX. Din punct de vedere administrativ, teritoriul Imperiului Otoman era împărţit
în 30 de vilayete, iar părţii europene a acestuia îi corespundeau şapte vilayete: Adrianopol,
Salonic, Ianya (Ianina), Monastir, Şkodra şi Kossovo. Vilayetele aveau ca subdiviziuni
sangeacurile şi kazalele, care erau și ele la rândul lor împărțite în nahie (districte).
Guvernatorul vilayetului avea titulatura de valiu, mutesariful era mai marele sangeacului,
caimacanul conducea kazaua, mudirul nahia. Acestea erau autoritățile otomane, desigur,
toți de religie musulmană.91 Macedonia în percepţia vremii era compusă din vilayetele
Monastir şi Salonic, precum şi din partea de sud a vilayetului Kossovo, mai exact
sangeacul de la Uskub.92
Cadrul geografic muntos, fragmentat, pe alocuri arid, al Peninsulei Balcanice a
constituit un obstacol natural major, iar valurile migratoare, campaniile militare etc., au
dispersat în grupuri mai mari sau mai mici urmaşii romanităţii orientale. Astfel, cea mai
compactă aşezare aromânească o întâlnim până azi în masivul muntos al Pindului, cu
localităţile: Samarina, Smixi, Metsovo (Aminciu), Avdela, Pădzi, Paleoseli, Furca, Armata,
Coniţa, Megidia, Podgoriani, Leaşniţa, Paleohori, Grebeniţi, Floru, Ameru, Cerneşti,
Breaza, Perivoli, Turia, Paltinu, Grebena, Macrin, Vutunos, Ianina, Bozovo, Cuţufleani,
Denescu, Cosmati, Frasinul, Tista, Bura, Calamici, Ricadica, Plisia, Nasnicu, Piniari,
Robari, Gurunachi, Sarachina, Cornu, Milia, Grizimani, Kiare, Amelio, Lupşicu,
Stariceani, Vraniştea, Alpohori, Guriţa, Papingo, Arcista, Sudena de sus, Sudena de jos,
Călivele de la Sudeva, Dobra, Ravenia, Lujeşti, Bulcu, Supuceli, Viţa de sus şi de jos,
Monodendri, Cuculi, Rivalez-Necata, Brădetu, Leşniţa, Laca, Ciudila, Frangaz, Drăgai,
Doliani, Trestenicu, Ciorani, Vulanosi, Ianista, Cavalari, Struni, Disperi, Braia, Pecali,
Negrazi, Ziţa, Burdari, Sulii, Dragomi, Bezduni, Grameno, Zagoriani, Voidoriani,
Gribiani, Cuculiu, Mazarachi, Glischiani, Brianiştea, Moşiori, Guraniştea, Gribovi,
Bukara, Rizu, Arinişta, Curmadi, Pepeli, Lovina, Zervati, Muzina, Liungani, Taricati,
Duviani, Vlaho Goranti, Glina, Otanicu Visani, Vlahos, Policiani, Vineţii, Fraştana,
90
Kopi Kycku, Istoria Macedoniei, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 16.
91
D. Dakin, The Greek Strugle in Macedonia 1897-1913, Institute for Balkan Studies, Salonic, 1966, p. 24.
92
Alexandre Rubin, Les Roumains des Macédoine, București, 1913, p. 14. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
30
Manoleasa, Copani, Lagatora, Pesta, Nestora, Coriciani, Galenţi, Buraca, Zoriştea,
Gorganu, Nasari, Romano, Bureleasa, Ţecuri, Clisura, Muzacati,Gionala, Ghiriano,
Zelemi, Schiada, Vlahorena, Limini, Cosena, Gura, Teodoreana, Cosmira etc.93
Grupul aromânesc al Tesaliei este compus din localităţile: Călăreţii, Generazi,
Sturdza Karziazli, Kaliki, Schlineasa, Coturi, Libeniţa, Viliciani, Doliani, Cotuvazdi,
Tricala, Dragoviştea, Ameru, Giurgea, Muceara, Graghili, Cămneani, Pira, Desi, Vitrinico,
Pertuli de sus şi de jos, Coteana, Pergnacu, Scorţeana, Sklupu, Cuculiştea, Cuciana,
Dramişi,Buronicu, Novoseli, Miriţa, Vlahova, Grizani, Cioti, Damaşi, Damasuli, Vlaho-
Iani, Luşiştea, Vulpi, Prunari, Costarca de sus şi de jos, Muşuniţa etc.94
Grupul Olimpianilor, în jurul Muntelui Olimp, are aşezările: Vlaho Livad,
Kochinopol, Caterina, Conduriatisi, Careţa, Elasona, Călivele Bardalexi, Ciariciani,
Pretori.95
Grupul Muzechiarilor, era situat în Câmpia Muzachiei între râul Voiusa şi Scumbi.
În această regiune ce corespunde segmentelor Berat şi Arghirocastro întâlnim circa 200 de
aşezări fârşerote96: Grigovizza, Frăşari, Premeti., Vadiţa, Fearica Mari şi Fearica Mică,
Crapasi, Verbachi, Roscoveti, Terveni, Potodna, Calfani, Scepor, Posna, Morva,
Cărbunari, Coniati, Daviac, Grabiani, Grădiştea, Băltiţa, Bobodina, Imistu, Gramara,
Dolşinic, Stremeri, Costari, Smilati, Olense, Bestova, Mifoli, Armieni, Cerveni, Cafarani,
Levani, Poiani, Romsi, Ostima, Babiţa, Tracova, Baleri, Gionza, Remasi, Salcia,
Barbalina, Ciuca, Mura, Culiara, Carpeni, Stamiru, Paliama, Stoderi, Juba etc.97
Grupul Megleno-Român la apus de Vardar, ţinutul Meglen sau Karagiova se
regăsește în localităţile: Nănta, Lugunţa, Birislav, Huma, Liumniţa,Cupa, Oşani,
Târnareca, Coinsco, Baroviţa, Livezi.98
Grupul Monastir-Ohrida este format din aşezările: Monastir (din cei 51.000
locuitori, circa 15.000 erau aromâni99), Resna, Istoc, Iancovăţ, Nijopole, Molovişte,
Magarova, Gopeş, Murihova, Păpădia, Beala de Sus şi Beala de Jos, Struga, Lunga,
Cruşova, Perlep, Petrini etc. .
93
L. T. Boga, Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi Serbia, Tipografia Vocea
Poporului, București 1913, pp.16 şi următoarele.
94
Theodor Burada, Puncte extreme ale spațiului etnic românesc, București, Editura Vestala, 2003, p. 113.
95
Ioan Neniţescu, De la românii din Turcia Europeană. Studiu etnic şi statistic asupra armânilor, București,
p. 34.
96
Marin Popescu Spineni, Românii din Balcani, Bucureşti, 1941, p. 17.
97
L. T. Boga, Românii din Macedonia... , p. 14.
98
Th. Capidan, Macedoromânii, Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p. 20.
99
Mihail Virgil Cordescu, Istoricul şcoalelor române din Turcia, Editura Carol Gobl, Bucureşti,
MATIS 1906, p. 42.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
31
Grupul Veria-Castoria este localizat în Veria, Xirulivad, Doliani, Maruşa, Selia de
Sus şi de Jos, Măruşa, Neagusta, Camenic, Vodena, Mesura, Podeş, Fetiţa, Gramaticova,
Vlaho Clisura, Blaţa, Pipiliştea, Negovani, Belcamen, Nevesc, Pisuderi, Floriana, Paticina
şi altele.
Grupul Moscopolenilor e reprezentat în așezările: Moscopole, Pleaşa, Şipsca,
Bitkuki, Grămostea, Nicoliţa, Nicea, Grabova. Mai întâlnim o serie de aşezări aromâne în
sangeacul Seres: Melnic, Nevrocop, Poroi, Ramnma, Lipos, Strumiţa, Giumaia de Sus şi de
Jos, Racoviţa, Carlikioi, Neohori, Pravista, Doxati, Demir Hisar, Petrova, Olah,
Papaceavir, Bresnica, Biliţa, Bozdovo, Karasu, Grămada, Krupnic, Vlaschi Colibi etc. În
sandjakul Uskub, regăsim în partea de răsărit localităţile: Olearţi, Vorbiţa, Lepopelţi,
Bania, Nurta, Cociana, Pandelei, Olahloi, Calmi, Egri Palanca, Gratova, Olahlar şi
altele.100
Mediul geografic al aromânilor este cu precădere zona montană, după cum spune şi
un celebru proverb: „Armânlu tu munţ easte ca amarea arihătipsită”, adică, „Aromânul în
munte este ca marea liniştită”. Totuşi pe aromâni îi regăsim în diverese ipostaze
(comercianţi, meseriaşi) şi în mediul urban mai ales în oraşele: Salonic (în aromână
Săruna), Constantinopole, Seres, Adrianopole, Drama, Skodra, Tirana, Cavala101 etc.
Multă vreme în cadrul Imperiului Otoman înregistrarea în documentele oficiale a
populaţiilor s-a făcut exclusiv pe baza criteriului religios, respectiv al apartenenţei la o
comunitate recunoscută oficial de către sultan. În astfel de condiţii, în statul otoman,
aromânii apăreau ca fiind ortodocşi, supuşi Patriarhiei Ecumenice. Odată cu naşterea şi
amplificarea mişcării naţionale greceşti, s-a ajuns la confundarea întregii mase de ortodocşi
cu grecii, ignorându-se în acest fel caracterul etnic distinct al unor ortodocşi ce erau fie
aromâni, fie bulgari, sârbi etc. Despre numărul aromânilor de peste Dunăre au făcut
menţiuni o serie de călători străini, diplomaţi, militari, publicişti ş.a. Un călător englez, Sir
Arthur J. Evans încercând să demonteze eroarea pe care foarte mulţi erudiţi o comiteau în
operele lor în care creştinul ortodox nu putea fi altceva decât grec, aprecia că: „Există
greci, inclusiv aromâni mai mult sau mai puţin grecizaţi. Adevărul este că un mare număr
dintre aceia care sunt consideraţi drept greci sunt în realitate aromâni, elenismul a găsit un
teren fertil pentru propagandă printre reprezentanţii acestei rase neolatine ...”102.
100
Th. Burada, op. cit. , p. 177.
101
A. Hâciu, Aromânii, Editura Cartea Română, Constanţa, 2003, p. 201 şi urm.
102
Arthur J. Evans, Who the Macedonian are? , în „London Times”, 30 septembrie 1903, apud. Vasile Tega,
Aromânii văzuţi de călători englezi, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1999,MATIS
p. 116.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
32
În ciuda acestor aspecte care facilitau într-o oarecare măsură procesul de corupere
demografică, la 1856, scriitorul grec Rizos Rangabe considerându-i fără rezerve drept buni
eleni pe aromâni103, recunoştea totuși individualitatea acestora: „aromânii care locuiesc
astăzi în Grecia, Tesalia, Epir şi Macedonia ating numărul de 600.000. Este vorba de
oameni bine făcuţi şi robuşti, cu părul negru sau castaniu şi cu fizionomia inteligentă.”104.
Emile Poujade considera că în cadrul Imperiului Otoman trăiau cel puţin 800.000 de
aromâni la 1859, cifră menținută și în 1874 de E. Picot, un alt diplomat francez.105
Prinţul Tcherkasky, susținut și de o statistică efectuată de ruși în anul 1877 estima
numărul lor la 187.500 de suflete, referindu-se numai la cei din zona sandjakului de
Monastir, reprezentând 11% din totalul populaţiei Macedoniei.106 Însă, după cum am
precizat, aria de răspândire a aromânilor este mult mai întinsă, în vilayetul Monastir
nefiind concentraţi decât o parte a acestora.
O statistică greacă din 1878 referitoare la Macedonia (chiar dacă redusă la
sandjakurile de Salonic, Monastir, Serres, Drama) asumată într-un memoriu de apărare a
intereselor elene remis Congresului de la Berlin de către lordul Layard, ambasadorul
britanic la Constantinopol, estima numărul vlahilor la 70.000, dintr-un total de 1.329.000
de locuitori din care 438.000 greci, 349.000 musulmani, 337.000 bulgari, 135.000 diverşi.
Datele însă erau contradictorii chiar în rândul părții grecești. După Asterios Koukudis,
autor asumat de oficialitățile elene contemporane, în Tesalia anului 1882, imediat după
anexare, erau circa 30.000 de vlahi, adică mai bine de 10% din populaţia regiunii alipite la
Grecia. Pentru a-şi întări afirmaţiile, acesta prezenta şi datele vehiculate de Gustav
Weigand pentru acelaşi areal şi anume de 27.240 de aromâni în 1889.107
Însă partea greacă, de cele mai multe ori a contestat existenţa etnicilor aromâni în
teritoriile otomane, iar alteori aprecia numărul „elino-vlahilor” la 12.000, adică de zeci de
ori mai puțin decât majoritatea celorlalte surse de estimare demografică.108 În viziunea unei
alte statistici greceşti întocmite de Cleanthes Nicolaides și publicată la Berlin în 1899 pe
baza rapoartelor consulare greceşti din Macedonia otomană, vlahii nu apăreau deloc fiind
103
Campaniile propagandistice ale românilor, bulgarilor, sârbilor asupra nordului Greciei nu debutaseră încă.
104
Rizos Rangabe, Revista Pandora, Atena, septembrie 1856, apud. Vasile Tega, op. cit. , p. 92.
105
Gheorghe Zbuchea, „Despre destinul istoric al românilor din dreapta Dunării în secolul XX”, in Scara,
2001, p. 163.
106
Ibidem, p.163; Idem, Relaţiile României cu Sud-Estul European la începutul secolului al XX- lea, Ed.
Paco, Bucureşti, 1999, p. 87.
107
Asterios I.Koukoudis, The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Zitros, Salonic, 2003, p.137.
108
Gh. Zbuchea, Relaţiile României... , p. 88. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
33
probabil cuprinşi la rubrica „greci” sau „alţii cu sentimente greceşti”.109 Ignorarea
elementului romanic din scrisul istoric grec a reprezentat o deprindere frecvent uzitată până
în zilele noastre110. O lucrare monumentală, precum cea semnată de Apostolos E.
Vakalopoulos, Istoria Greciei Moderne 1204-1985, eluda complet existența comunității
aromâne în destinul istoric al acestei țări. Așezările din Balcani, deosebit de potente
economic care alimentau cordoanele comerciale din Europa cu diverse mărfuri, Zagoria,
Metsovo, Pisuderi, Cozani, Moscopole, Nausa, Samarina etc. au fost, în viziunea autorului,
în mâna grecilor, iar negustorii ambulanți de pe aceste rute erau numiți macedoneni ce
„contribuie la trezirea spirituală şi naţională a consanguinilor lor”. 111 Nici în ediția tradusă
în limba română autorul nu pomenea nici măcar într-o notă de subsol de existența
elementului aromân în Grecia, invocând în schimb o identitate ambiguă, aceea de
macedoneni, subsumată fără drept de apel Eladei, pentru a revendica localități și regiuni
eminamente aromâne până în zilele noastre.112
Revenind la realitățile sfârșitului de secol al XIX-lea, în 1889, diplomatul sârb S.
Gopcevici a tipărit o hartă etnografică a Macedoniei şi a Vechii Serbii la Viena avansând
pentru acest teritoriu cifra de 101.600 vlahi, incluzând aici şi 7600 de vlahi musulmani.113
În același an, Stevan Verkovitch a publicat o statistică în care „valahii” din Macedonia
erau în număr de 74.375.114 Dușan Popovici, profesor universitar sârb estima numărul
aromânilor către sfârșitul secolului al XIX-lea la aproape 150.000.115 După cum se observă,
datele privind starea cantitativă a elementului aromân difereau considerabil chiar în sânul
aceleiași istoriografii și aproximativ în același interval cronologic.
Gustav Weigand a stabilit pentru aromânii din toată zona balcanică cifra de 149.520
în 1895, când a străbătut personal aproape 2/3 din aşezările aromânilor.116 Cifrele înaintate
de cercetătorul german au fost puse sub semnul întrebării de către chiar fostul său elev,
109
Ibidem, p.171. De remarcat formulările unor statistici grecești care nici măcar nu luau în calcul existența
pe teritoriul revendicat a unor populații fără „sentimente grecești”.
110
Comunitatea aromână din Balcani a fost mai mereu trecută în rândul etniilor ale căror state mamă aveau
interes în zonă (este mai ales cazul grecilor, dornici să-şi adauge statistic această populaţie). Scopul acestui
joc al cifrelor era justificarea unor pretenţii anexioniste fără de care la eventualele împărţiri teritoriale Grecia
ar fi rămas pe margine.
111
Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei Moderne 1204-1985, Edit. Euroatlantică, Bucureşti, 2004,
p.116-118.
112
Autorul insistă în a preciza că ocupația specifică romanității orientale, armatolatul ar aparține numai și
numai grecilor.
113
H.R.Wilkinson, Maps and Politics, University Press, Liverpool, 1951, p. 102.
114
În viziunea geografului sârb Jovan Cvijici populaţia aromână se ridica la peste 400.000 în secolul al
XVIII-lea doar în arealul Munţiilor Pind, refractari islamizării.
115
Duşan Popovici, Despre aromâni-O Țințarima-Contribuţiuni cu privire la chestiunea formării negoțului
nostru, Editura Etnologică, Bucureşti, 2007, p. 9.
Gustav Weigand, Die Aromunen,Vol. I, Leipzig, 1895, p. 294.
2017.11.01 11:13
34
Sextil Puşcariu, care preciza că Weigand nu a luat în calcul grecomanii (aromânii cu
sentimente grecești) în aceste statistici, neconsiderându-i aromâni, de aici cifrele și reduse
ale statisticilor profesorului din Leipzig.117
Într-un raport din 1896 al consulului austriac de la Monastir trimis spre Viena,
numărul valahilor din Turcia Europeană era estimat la 771.900, pentru Tesalia la circa
120.000, Grecia propriu zisă 100.000, iar în Bulgaria şi Rumelia Orientală 100.000, deci
un total de 1.037.900 de valahi.118
Un bun cunoscător al realităţilor balcanice colonelul L. Lamouche aprecia că în
anul 1899, în Turcia trăiau între 500.000 şi 600.000 de aromâni, cărora li se adăugau
145.000 de mii de aromâni în Serbia şi 60.000 în Bulgaria119.
Pentru guvernul de la Sofia, în dorinţa de a-şi legitima pretenţiile asupra
Macedoniei, semnificativă din acest punct de vedere a fost publicarea în 1900 a lucrării lui
Vasil Cânciov, Macedonia - etnografie şi statistică, devenită un fel de carte de căpătâi
pentru naţionaliştii bulgari. Conform acestei lucrări, în Macedonia trăia o populaţie de
aproximativ 2.250.000 locuitori, din care 1.181.000 numai bulgari, 499.000 turci, 228.000
120
greci, 80.000 români (din care 3500 islamizați), 67.000 evrei, 55.000 ţigani, etc.
Profesorul universitar bulgar, Ştefan Romanski, considera şi el că în Macedonia, la
sfârşitul Primului Război Mondial au existat un număr de 70.000 de suflete de aromâni.121
Totodată, Romanski a evidenţiat faptul că influenţa greacă, prin biserică şi şcoală, a fost
deosebit de puternică, încât în cea mai mare parte, aromânii sunt singurii reprezentanţi în
Macedonia, elementul grec autentic fiind nesemnificativ ca şi pondere.122 Iată că specialiști
bulgari și cei greci ajung la un consens în privința numărului aromânilor din Macedonia,
atunci când îi plasau la 70-80.000.
După Buletinul Afacerilor Externe italiene din 1902 numai in villaetul Monastir
trăiau 142.000 valahi, 140.000 turci, 293.000 albanezi, 5000 israeliți, 76.000 greci,
224.000 sârbi și bulgari. Sandjakul Monastir avea 293.000 locuitori dispuși astfel: cazaua
Monastir 43.000 latini, 23.000 turci, 4000 albanezi, 44.000 bulgari, 2000 sârbi, 4200 evrei,
cazaua Florina 10.800 latini, 8800 turci, 2000 albanezi, 20.000 bulgari. Cazaua Ohrida
4900 latini, cazaua Perlehe 500 latini, cazaua Elassona 24000 latini, 3200 turci, 10.500
117
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, Amintiri din tinerețe 1895-1905, Editura pentru literatură,
București, 1968, p. 34.
118
Haus- Hof- und Staatsarchiv, Fond Konstantinopol, Dosar 496, nepaginat.
119
Gheorghe Zbuchea, Românii şi Balcanii în epoca modernă (1804- 1918), Scrisul Românesc, Craiova,
2003, p. 127.
120
Gh. Zbuchea, Relaţiile României cu S-E European ..., p. 72.
121
Ştefan Romanski, Macedoromânii, Edit. Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1996, p. 30.
Ibidem, p. 69.
2017.11.01 11:13
35
greci, cazaua Grebena 28.400 latini, 11.500 turci, 6000 greci, cazaua Cailarit 2600 latini,
1000 greci. În sandjakul Goritza dintr-un total de 167.000 locuitori, 21.000 sunt latini, iar
8000 greci.123 Statisticile italiene interesate de intervenția în zona Balcanilor nu vor ezita să
apeleze de argumente emoționale, atunci când vor denumi în statistici categoria latinilor,
substitut pentru aromâni.
Un alt autor bulgar, Simeon Evtimoff considera drept credibilă statistica din 1903 a
francezului Gaston Roulier care dădea următoarele cifre pentru Macedonia şi Kossovo (nn.
populaţia aromână de aici era foarte redusă numeric la data recensământului) astfel:
1.136.000-bulgari, 322.000-greci, 183.000-vlahi, 474.000-turci, 661.000-albanezi,
210.000-sârbi, 122.000-alţi.124 La începutul secolului XX și britanicul Noel Brailsford
estima numărul acestora la cel puțin 200.000 în Macedonia sau circa zece la sută din
întreaga populație a provinciei, localizată mai ales în mediul urban din Macedonia centrală
şi de nord.125
Wace şi Thompson, doi etnografi britanici estimau numărul „vlahilor” balcanici la
peste 500.000 de mii în prima parte a secolului XX126. Alexandre Rubin considera că
aromânii reprezentau a şaptea parte din întreaga populaţie a Turciei europene şi a patra
parte din locuitorii Epirului, Macedoniei şi Albaniei, atingând în total 771.900 de suflete la
sfârşitul primei decade a secolului XX.127
Numărul lor în a doua decadă a secolului XX era estimat de Jovan Cvijici la infima
cifră de 150-160.000 de indivizi pentru toată peninsula Balcanică.128 Svetozar Miletich,
inspector general în Ministerul sârb de Instrucție și Culte avansa, în anii Primului Război
Mondial cifra de 63.895 de „kutsovalahi” pentru provincia Macedonia.129
Statistica oficială otomană din 1905 nu elucida lucrurile în privința ponderii
cantitative a numărului aromânilor, aici noţiunea de confesiune fiind confundată cu cea de
naţionalitate, iar vlahii erau trecuţi la categoria „patriarhişti” ori alături de sârbi, drept
pentru care rezultatele statisticii nu sunt concludente. Recensământul este încă o dovadă a
strategiei otomane de favorizare a „răului mai mic” şi anume a politicii panelene prin
123
Constantin Burileanu, Per LʼIdea Macedo-Romena, Roma, 1912, p. 11.
124
Simeon Evtimoff, „An open Wound in the Heart of the Balkans: Macedonia and her claims”, în Revue de
Droit International de Sciences Diplomatiques et politiques, aprilie-iunie, 1928, p. 11.
125
H.N. Brailsford, Macedonia its races and their future, Methuen, London, 1906, p. 85-86.
126
A. J. B. Wace, M. S. Thompson, The Nomads of the Balkans, London 1914, p. 92, apud. T. J. Winnifrith,
The Vlachs: The History of Balkan People, Edition Duckworth, London 1987, p. 20.
127
A. Rubin, Les Roumains de..., p. 98.
128
Jovan Cvijici, La Peninsule Balkanique - Geographie Humaine, Librarie Armand Cotin-Paris, 1918, p.
163 şi urm.
129
Sv. Miletich, „Who are the Macedonian Slavs?”, în Macedonia and Macedonians, Roma, MATIS
1918,REGHINA-ADELA
p. 115.
2017.11.01 11:13
36
umflarea numărului supuşilor ortodocşi de sub tutela Patriarhiei Ecumenice estimaţi la
627.000, în timp ce bulgarii exarhişti atingeau doar cifra de 575.000, mult inferioară
situaţiei de facto.130 Statistica germană efectuată în anul 1906 de R. von Mach viza doar
populația creștină din Macedonia care se configura astfel: 56.118 aromâni, grecii doar
95.005, bulgarii 1166.070, 17.634 alții, în total numărul creștinilor ridicându-se la
1.334.827.131
Statistica greacă a vilaietului Monastir din 1911 prezenta următorul tablou
demografic: 194.692-musulmani, 373.930-ortodocşi patriarhişti (elenofoni, slavofoni,
vlahofoni, albanofoni), 139493-exarhişti, 8500-românizaţi, 4000-sârbizaţi, 2400-catolici,
88000-evrei.132 Profesorul Papadopoulos a oferit date demografice şi despre populaţia
oraşului Monastir (Bitolia de astăzi) care avea la început de secol XX circa 50.000 de
locuitori dintre care: „14.000 greci (vlahofoni refugiaţi moscopoleni), 18.000 de
musulmani, 4000 de bulgari, 4000 de evrei etc.”133 Scăderea numărului aromânilor din
Grecia la începutul secolului XX134 s-a datorat și puternicului exod către S.U.A., diaspora
aromânească de acolo fiind bine reprezentată și astăzi.
În 1912 după o statistică remisă de Liga Naţiunilor în Macedonia greacă erau
513.000 greci-42,6% din totalul populației, 475.000 musulmani-39.4%, 119.000 bulgari-
9,9%, alţii 98.000-8,1%.135 Dacă italianul Amadori Virgilj dădea ca cifră maximă pentru
aromâni 100.000 de persoane în prima decadă a secolului XX,136 Douglas Dakin avansa
pentru aceeași perioadă cifra de 200.000 de aromâni numai în Macedonia, fără a-i lua în
considerare și pe cei din zona Pindului, Tesalia etc.137
Partea română reprezentată de Constantin Burileanu, viitor consul la Ianina, adept
al unui stat albano-român preconiza numărul românilor din plănuita confederație la peste
1.200.000 de persoane, incluzând aici şi pe cei cu sentimente greceşti, precum şi pe cei
130
J. Ivanoff, La Questionne…, p. 177.
131
S. Evtimoff, „An Open Wound in the Heart of the Balkans: Macedonia and her claims”, în Revue de Droit
International, de Sciences Diplomatiques et Politiques, aprilie-iunie 1928 (extras), p. 11.
132
Papadopoulos St., „Écoles et Associations Grecques dans la Macédoine du Nord durant le dernier siecle de
la domination Turque”, în Macedonia Past and Present, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1992, p. 73.
133
Ibidem, p. 72.
134
Scăderea numărului aromânilor din Grecia se petrecea concomitent cu acela al grecilor, ambele comunități
fiind atrase de mirajul american. Astfel, între 1899-1912, au emigrat din Grecia aproape 200.000 de persoane,
vârful înregistrându-se în 1910 când au plecat 39.135, după cifrele oficiale avansate. Apostol Vakalopulos,
Istoria Greciei Moderne..., p. 392.
135
A. Angelopoulos, „Population Distribution of Greece today According to Language National
Consciousness and Religion” în Macedonia Past and Present, Institut for Balkan Studies, Salonic,1992,
p.195.
136
Giovanni Amadori Virgilj, La Questione Rumeliota e la politica Italiana, vol.I, Bitonto, 1908.
D. Dakin, The Greek Struggle..., p. 21.
2017.11.01 11:13
37
aflaţi în diferite stadii de asimilare culturală.138 Alexandru Lavohary, ministrul român
plenipotențiar la Constantinopol, în 1903 avansa cifra de 1.000.000 de aromâni pe tot
cuprinsul Imperiului Otoman, după datele preluate de la Ministerului Otoman de Interne.139
În 1935, Mihail Blenche, prim-secretar de legaţie a întocmit un raport pentru uz diplomatic
intern în cadrul Ministerului Afacerilor Străine din România, interesat să susţină ideea
colonizării ca unică valabilă în contextul dat. Acesta, clamând nişte informări fidele de la
fața locului ajungea surprinzător la nişte cifre relativ mici. Pentru Albania era înaintată
cifra de maxim 40.000 de persoane, deşi se preciza că era totuşi aproximativă.140 Statistica
oficială albaneză dădea în 1930 cifra de 11.000 de aromâni, în timp ce o statistică greacă
din 1928 avansa o sumă de 19.700 de aromâni locuitori ai statului albanez, ambasadorul
român la Tirana aprecia în 27 martie 1931 numărul aromânilor din Albania la 40.000.141
În privința Yugoslaviei, autorul a combătut statistica oficială sârbă din 1921 care oferea
cifra de 229.000 de români pentru întreaga Yugoslavie din care doar 10.550 în Macedonia.
De asemenea, acesta nu era de acord cu „exagerările româneşti” de peste 600.000 de
aromâni vehiculate în epocă, avansând o cifră de 300.000 pentru regatul vecin din care
16.000 pentru Macedonia sârbească.142 Același considera că recensământul oficial grec din
1928 care aduna laolaltă atât aromâni, cât şi români în total de 19.073* este oarecum
supradimensionat, baza de calcul trebuind să fie, după oficialul din România, cei 12.000 de
aromâni înscriși în analele şcolare şi biserceşti române. Totuşi cifra pe care o vehicula
Blenche pentru Grecia era de circa 60.000, figurând în evidențele sale doar cei care
„simțeau româneşte”.143
Profesorul italian, Antonio Baldacci un bun cunoscător al Balcanilor, înainta cifra
de 77.814 de români pentru grupul din arealul Musakia-Koritza şi peste 130.000 în zona
Pindului în 1940.144 După J.A. Marriot, profesor la Worcester College, numărul „kutso-
valahilor ori românilor” era estimat la jumătate de milion pe tot cuprinsul Macedoniei
înaintea celui de-al doilea război mondial.145 Fostul ministru de externe al Greciei aprecia
138
C.N. Burileanu, Neamuri în vrăjmăşie, Craiova, 1914, p.14.
139
Al.E. Lahovary, Amintiri diplomatice, vol.I, Ed. Ministerului Afacerilor Externe, 2010, p. 28.
140
Mihail A. Blenche, Românii de peste Hotare,1935, p.16.
141
Florin Mirghieşiu, Diplomaţia în Balcani, Statele Baltice şi Benelux,misiunile lui V. Stoica, Bucureşti,
2001, p. 20.
142
Ibidem, p.16.
*Dovada statisticii grosolan măsluite au fost zecile de mii de aromâni emigrați din Grecia în Dobrogea
începând cu anul 1925 din cauza persecuţiilor îndreptate asupra lor tocmai pe motivul că erau numiți
„românizanți”, adică se considerau români.
143
Mihail Blenche, Românii..., p. 42.
144
A.Baldacci, Squardo rettrospetivo sur le movimento macedo-romena, Bucureşti, 1940, p.16.
145
J.A.Marriot, The Eastern Question an Historical Study in European Diplomacy, Oxford,MATIS1940,REGHINA-ADELA
p. 413.
2017.11.01 11:13
38
într-o lucrare apărută în 1948, numărul aromânilor din statul elen la 200.000, deși
considera că mai erau încă pe atâția aromâni care nu mai întrebuințează limba maternă.146
În Bulgaria, recensământul oficial din 1910 anunța cifra de 96.000 de români,
pentru ca la următoarea statistică din 1920 pe baza limbii materne să mai fie 75.000, iar ca
naționalitate doar 57.000. După Blenche în 1935 pe cuprinsul Bulgariei mai erau circa
120.000 de români dintre care 20.000 aproape complet bulgarizați.147
Reputatul istoric, Max Demeter Peyfuss considera numărul aromânilor din sud-
estul Europei în jurul cifrei de 400.000 la nivelul anului 1970, dar admitea că în trecut
numărul lor trebuie să fi fost mult mai mare.148 Trebuie să menționăm faptul că după 1951
Grecia nu mai consemnează în recensămintele oficiale ale populației sale diversele etnii și
limbi minoritare ca parametrii de cercetare, poziția acestor grupuri in societate rămânând
invizibilă.149
În studiul lui Demirtaş Coşkun apărut în 2001 la Institutul pentru Studii Strategice
Eurasiatice din Ankara acesta estima numărul actual al aromânilor între 400 şi 500.000.150
Importanţa numerică a elementului etnic aromân era apreciat, după surse albaneze, Arqile
Bërxolli din partea Academiei Albaniei, în 2005 la circa 139.000 de persoane. 151 Dorin
Lozovanu, cercetător la Academia Română înainta cifra de 150.000 de aromâni pe
cuprinsul Albaniei de astăzi asimilaţi deja lingvistic, păstrând obiceiurile şi memoria etnică
de aromâni.152
Maria Todorova considera numărul aromânilor nesemnificativ și aprecia că Grecia
şi Albania au fost cel mai aproape de statul monoetnic în Balcani, deşi Grecia s-a
confruntat cu „așa zisa limbă slavă” şi cu minoritatea musulmană, în timp ce Albania are în
granițele sale o „restrânsă minoritate greacă”.153
La orizontul anilor 2000, un cercetător interesat de problema aromână, etnologul
german Thede Kahl considera că cifra reală a aromânilor din Grecia era de 300.000, o
146
E. Averoff, I politiki pnevma ton koutsovlahikon sitimatos, Atena,1948, p. 20.
147
Mihail Blenche, Românii..., p. 55.
148
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească...., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 13.
149
Riki Van Boeschoten, „When difference matters: Sociopolitical dimensions of ethnicity in the district of
Florina”, în Jane K. Cowan, Macedonia the politics of identity and difference, Editura Pluto Press, Londra,
2000, p. 31.
150
Birgül Demirtaş Coşkun, The Vlachs a forgotten minority in the Balkans, London, Portland, 2001, p. 2.
151
Gh. Zbuchea , „Postfață” la C.N.Burileanu, De la românii din Albania, ed. II, București, Scrisul românesc,
2005, p. 304.
152
Dorin Lozovanu, „Aromânii din Albania: Aspecte Etnodemografice şi Identitare”, în Aromâni,
Meglenoromâni, Istroromâni – Aspecte Identitare şi Culturale, Bucureşti, 2012, pp. 98-99.
153
Maria Todorova, Balcanii şi ..., p. 274. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
39
treime dintre aceștia vorbind încă fluent aromâna.154 În Albania, același considera că
numărul aromânilor era de aproximativ 100.000, iar în Macedonia 25.000.155
În concluzie, în opinia noastră, după compararea și analizarea mai multor seturi de
surse cantitative apreciem că cifra totală a aromânilor din Balcani s-ar ridica la astăzi la
circa 450.000-500.000 de persoane, incluzând aici şi micile comunităţi din Bulgaria şi
Serbia. Chiar dacă acest subcapitol are aparența unui monoton proces verbal care
inventariază cronologic cuantumul numeric al comunității aromâne ni s-a părut nu mai
puțin relevant pentru dificultatea operării cu instrumente de estimare cantitativă în
chestiunea macedo-română care a fost permanent supusă unui război al cifrelor, fluctuante
în funcție de interesul observatorului.
154
Th. Kahl, Istoria aromânilor, Tritonic, București, 2006, p. 57.
Ibidem, pp. 60-62.
2017.11.01 11:13
40
I.3. Manipularea cartografică a chestiunii aromâne
Chestiunea aromână a suscitat, pe lângă deja enunțatele abrevieri cantitative și o

intensă manipulare cartografică, menită să justifice la un nivel „științific” interesele
naționale ale puterilor balcanice de la începutul secolului XX.
Prezentăm în continuare reprezentările cartografice pe care le-am considerat
relevante pentru istoriografiile greacă, sârbă, română, bulgară, albaneză, vehiculate
înaintea Războaielor Balcanice și în perioada imediat următoare pentru a constata
diferențele de optică asupra aceluiași teritoriu disputat. Este vorba în fapt despre un război
al discursurilor legitimante cu iz național tradus și în producția cartografică, devenită iată
util instrument de propagandă.
Prima hartă supusă analizei este cea reprezentând punctul grec de vedere, cea
asumată de A. Synvet și prezentată opiniei publice în anul 1877.156 Deloc surprinzător,
dacă ne gândim că apare într-un context în care România abia începea să-și orienteze
politica spre sudul Balcanilor, pe hartă elementul romanic apare doar la nord de Dunăre, cu
excepția zonei timocene. Nordul Greciei de astăzi, masivul Pindului, în care se concentra o
puternică populație aromână este prezentat ca eminamente grecesc, cu mici enclave
turcești. De asemenea, enclava megleno-română apare tot greacă. De remarcat, că românii
de la nord de Dunăre apar în legenda hărții ca vlahi, argument care desființează practic
teoria contemporană a socionimului vlah (păstor) în detrimentul etnonimului său. Atunci
când nu clasifică regiunile albaneze sau bulgare drept grecești, autorul hărții este dispus să
le prezinte ca turcești, respectând bunele raporturi cu puterea otomană, preferată orcărui
element autohton creștin care putea crea dezordine geopolitică în zonă.
Peste douăzeci de ani, în 1899, Cleantes Nicolaides prezenta o nouă hartă
etnografică a Balcanilor.157 De această dată, se constată apariția unor insule vlahe într-o
margine a masivului Pind, la sud de Bitola, lângă Veria, în zona megleno-română, precum
și în nordul lacului Ohrid. Aceștia erau denumiți tot vlahi, însă spre deosebire de
antecedenta reprezentare cartografică aceasta se referă doar la Macedonia geografică
disputată mai ales cu bulgarii, care, curios, își restrâng arealul în zona Munților Rodopi și
Pirin, în timp ce miezul Macedoniei este ocupat de elementul sârb care în numai 20 de ani
reușește să atragă elementele de la sud de Skopje până spre Ohrid inclusiv văzute, drept
bulgare la 1877. Paradoxal, de pe această hartă elementul turc scade vertiginos în
156
A se vedea Anexa I.
Anexa II.
2017.11.01 11:13
41
reprezentare, de la nord de Bitola până spre Melnik și Nevrokop întinzându-se o mare
greacă. Lucrul este însă explicabil dacă avem în vedere că între timp s-a produs o
schimbare de strategie, slăbiciunea autorităților otomane în raport cu bulgarii orientându-i
pe greci spre propaganda sârbă, inamicul mai îndepărtat al Greciei.
Harta din 1899 a fost printre ultimele reprezentări cartografice produse de
specialiștii greci. De la începutul secolului XX, Grecia nu se va mai erija în postura de
difuzoare de material cartografic asupra Balcanilor, lăsând aceasta pe seama aliaților săi
strategici. Această politică venea ca urmare a unei pretenții de obiectivitate care să
servească negocierilor la un eventual partaj balcanic. În acest sens, „specialiștii” britanici și
cei italieni vor populariza o serie de hărți reprezentând „inocent și dezinteresat” punctul
grec de vedere.158
Punctul de vedere bulgar asupra chestiunii aromâne în realizări cartografice este
relevant în cele două reprezentări din anii 1904 și 1913. În prima dintre ele, aparținând lui
D.M. Brancoff,159 elementul aromân este redat cu denumirea de „cuțo-valah” și este
localizat în zona sangeacului Monastir, Korcea, Grebena, Veria, Ghevghelia, Ohrid,
Melnik, Serres, Drama și Salonic. Harta viza în special Macedonia geografică, mai exact
părțile otomane revendicate de Bulgaria. Pentru specialiștii de la Sofia, elementul sârb
alături de cel albanez din acest teritoriu nici măcar nu este luat în considerare, iar cel
aromân apare atât în zonele revendicate numai de Grecia, dar și de Bulgaria ori de
amândouă. În Macedonia geografică revendicată de Bulgaria, aromânii apar în număr de
53.895, circa 4,48% din totalul populației. În Macedonia revendicată de Grecia ponderea
aromânilor din perspectiva bulgară atinge cifra de 81.675, circa 6,99% din populație. În
ambele ipostaze, bulgarii formau majoritatea calificată, adică 82% în primul caz și 73% în
celălalt. De remarcat că la nord de linia Kastoria-Salonic-Serres-Drama, elementul grec
dispare aproape cu desăvârșire, harta neluând în calcul populaţia bulgară ori aromână cu
sentimente elenofile de la nord de această linie. Indirect harta bulgară arată importanţa
elementului aromân pentru justificarea pretenţiilor elene asupra unor regiuni ale
Macedoniei geografice revendicate de Atena. Următoarea hartă bulgară analizată este cea
aparținând lui Vasil Canciov,160 apărută în Raportul Carnegie, publicat în anul 1913.
Considerăm că această reprezentare cartografică reduce mult răspândirea elementului
aromân, care mai este prezent doar în zona meglenă, împrejurimile Monastirului, vestul
158
Hărțile lui Amadori Virgilj din 1908, F. Bianconi din 1877 sau E. Stanford din 1877 sunt recunoscute ca
hărți etnografice pro-grecești. H. Wilkinson, Maps and Politics, University Press, Liverpool, 1951, p. 241.
159
Anexa III.
Anexa IV.
2017.11.01 11:13
42
Veriei și o mică parte din masivul Pind. Elementul grec era localizat în peninsula
Calcidică, în jurul Salonicului, Serresului și Dramei, precum și în apropierea masivului
Pind, în zone aromâne ca Cojani, Șiatișta, Grebena etc. Elementul bulgar avea o răspândire
largă cu proporții majoritare mult în sudul Macedoniei, atingând și chiar acoperind unele
zone recunoscut aromâne, cum ar fi cele din masivul Gramos ori împrejurimile Castoriei.
Pe hartă apar albanezii care practic secționează prin reprezentarea lor limita de nord-vest a
bulgarilor cu provinciile locuite și de sârbi, ce nu apăreau deloc. Turcii erau și ei prezentați
cu pondere mai însemnată în zonele intrate în componența Greciei după 1913 în ceea ce va
deveni Macedonia egeică. Tot aici mănăstirea sârbă și cea rusă din Athos cu viețuitorii lor
apăreau drept zone bulgare. În ceea ce privește reprezentarea aromânilor există o evidentă
consecvență între cele două hărți bulgare prezentate.
Următoarea perspectivă cartografică supusă analizei este cea sârbă, ilustrată de
harta realizată de geograful Jovan Cvijici înainte de izbucnirea Războaielor Balcanice 161.
Aromânii apăreau aici sub denumirea de „români” sau „țințari”, fiind localizați pe crestele
masivului Pind și în câteva enclave cum ar fi: Belcamen, Vlaho-Klisura, Magarovo. În rest,
ei erau considerați a fi sub influență elenă și cu sentiment național grec, ca și cei pe care îi
întâlnim în Veria, Meglenia ori zona Monastirului. Aceeași situație o găsim și în cazul
grupului albanezilor de la sud de Valona, precum și a așa numiților slavi-macedoneni cu
sentimente filo-elene aflați la sud de linia Monastir, Nânta, Starcista. La sud de Gostivar-
Veles erau localizați slavii macedoneni pe care sârbii nu-i recunoșteau drept bulgari, dar
nici nu-i denumeau sârbi, inventând această nouă categorie identitară din rațiuni strategice,
vizând ruperea lor de bulgari pentru a-i asimila în timp. Tot în această hartă mai apărea și o
altă categorie relativ suspectă, cea a „arnutașilor”, pe care Cvijici îi dădea ca „sârbi
albanizați”, prezenți mai ales în zona Kosovo-Metohia. În spatele acestor noi categorii
identitare se ascundea de fapt, tentativa Belgradului de a explica istoric prezența unor non-
sârbi pe teritorii revendicate de sârbi, care au făcut la un moment dat parte din statul
medieval al Nemanizilor. În concluzie, elementul aromân era aproape inexistent acolo
unde nu se afla sub influență elenă și sentiment național grec. Se constată și aici o oarecare
înțelegere sârbo-greacă responsabilă de împărțirea echitabilă a unui teritoriu locuit în
realitate de bulgari, aromâni ori albanezi și într-o pondere nesemnificativă de cele două
state care și-au împărțit după 1913 mai bine de 80% din Macedonia geografică.

Anexa V.
2017.11.01 11:13
43
Perspectiva albaneză se întrezărește doar în lucrările unor specialiști interesați să
susțină o Albanie Mare, cazul celor din Italia și Austro-Ungaria. Avem astfel harta asumată
de viitoarele autorități albaneze și realizată de Beratti în 1915 162, ce venea să prezinte
realitățile etnice și confesionale ale zonei după Războaiele Balcanice. Elementul aromân
apare aici în doar două-trei enclave în zona Korcea. Acest fapt se datorează probabil
tabloului confesional cuprins în această hartă unde romanitatea balcanică era subsumată
confesiunii ortodoxe, acaparate de albanezi în totalitate. Zone ca șesul Muzachiei, orașele
Berat, Arghirocastro, Valona, Elbasan cu un însemnat număr de aromâni erau cuprinse în
arealul ortodox ori mixt, de etnie albaneză. Probabil puterile care susțineau cauza albaneză
nu considerau oportună prezența unei alte minorități entice, precum cea aromână care să
complice și mai mult peisajul balcanic și așa destul eterogen. Altfel, pare paradoxală
această absență a aromânilor de pe harta etnografică asumată de aceștia, în condițiile în
care ideea unui stat albanezo-aromân era intens vehiculat, iar albanezii jucau la începutul
secolului XX rolul celor mai fideli aliați ai aromânilor. Înclinarea balanței înspre elita
musulmană a conducerii noului stat albanez a condus la raporturi din ce în ce mai ostile cu
minoritatea ortodoxă receptată de oficialitățile de la Tirana ca fiind de sorginte greacă,
inamic prin excelență al nou înfiripatului stat.
Previzibil, perspectiva României în reprezentarea elementului aromân va fi cea mai
generoasă din regiune. Atât timp cât numeric cifrele avansate de regatul de la nord de
Dunăre erau cele mai ridicate, în mod evident și răspândirea elementului romanic va fi cea
mai consistentă. Am ales ca reprezentative pentru poziția statului român două hărți
întocmite de profesorul universitar A. D. Atanasiu și academicianul Teodor Capidan. În
prima dintre acestea163 elementul aromân era prezent compact cu precădere în zone la
graniţa Macedoniei geografice și anume: Masivul Pind şi Gramos în nordul Tesaliei,
precum și enclave mai extinse sau mai înguste în mediul urban din întreaga Macedonie, de
asemenea, nucleul Muzachiei, la nord de Valona, regiune din centrul Albaniei cu o mare
densitate de așezări aromâne permanente alături de altele temporare. În ceea ce privește
celelalte minorități, Atanasiu indica densități turcice în Macedonia centrală și pe valea
Vardarului. Epirul apărea drept grec doar în partea de sud, sârbii aveau o enclavă mică în
jurul Skopjiei, în rest Macedonia era populată în viziunea aceluiași doar de bulgari.164
162
Anexa VI.
163
Anexa VII.
164
Detaliul acesta merită reținut: România nu era deloc în relații apropiate de Bulgaria, de curând fusese
chiar în două războaie împotriva vecinului său de la sud, cu toate acestea nu-și permitea să servească
strategiile aliatului sârb pentru a lovi în Bulgaria. Pe de altă parte, poziția României poate MATIS
fi interpretată și ca
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
44
Totodată, părți însemnate din Macedonia, Epir, vechea Serbie erau catalogate drept
albaneze. Harta lui Atanasiu a fost folosită la Congresul de Pace de la Paris din 1919-1920
ca suport al delegației române și aromâne pentru prezervarea unei autonomii care să
asigure un cât mai larg spațiu de mișcare pentru conservarea identității aromâne.
Cealaltă hartă, aparținând lingvistului Theodor Capidan165 este datată în interbelic,
fiind una dintre cele mai complete înregistrări cartografice ale așezărilor aromâne în tot
arealul balcanic. Aceasta era rodul unor cercetări de teren efectuate de însuși autorul pe
durata câtorva zeci de ani. De remarcat că această hartă identifica așezări aromâne până în
îndepărtata Acarnanie, din sudul Greciei continentale. Este din acest punct de vedere cea
mai generoasă hartă în reprezentarea comunităților aromâne din Balcani, înregistrând
extremitatea sudică de locuire a acestora. Fără să mai facem o reinventariere a tuturor
localităților care se pot identifica în anexă, menționăm că acestea au fost confirmate la
peste 70 de ani de la apariția hărții lui Capidan într-o ediție de lux semnată de cercetătorul
grec, Asterios Koukoudis și asumată de oficialitățile elene. Din nefericire, recunoașterea
era una tardivă ca să mai poată naște orgolii sau ca să poată opri procesul asimilării, deja în
mare parte probabil ireversibil. Aromânii nu mai reprezentau în anii 2000 o miză care să
poată fi scăpată de sub control de către Grecia.
În concluzie, în reprezentarea demografică a aromânilor trebuie pornit ab initio de
la constatarea că niciunul dintre statele balcanice nu a fost interesat să-i prezinte cantitativ
cât mai aproape de real. Statisticile externe erau și ele puțin obiective, de aceea multe își
rezervau luxul de a se intitula „estimări”, vădind intenția de a evita astfel demersul pur
științific și plonjând în aprecieri comandate de contextul internațional. Totuși, numărul
aromânilor nu poate fi nicidecum minimalizat, el variind, în opinia noastră, la începutul
secolului XX, între 500.000-800.000.166 Date fiind caracteristicile răspândirii lor atât în
mediul rural (cu specificația unui anumit nomadism propriu transhumanței), precum și în
mediul urban (unde se păstrează în continuare un dinamism socio-profesional al categoriei
în cauză, care beneficiază de un evantai larg occupational, comerț, meșteșuguri, financiar,
turism, meserii liberale, medici, avocați, notari, și nu în ultimul rând cler), elementul
aromân s-a lăsat greu aproximat în statistici și pentru că asupra acestuia s-au exercitat atât
asimilări voluntare (asumate de intenția unei ascensiuni pe scara socială în lipsa unei
o măsură de îndepărtare a pericolului bulgar prin recunoașterea dreptului acesteia asupra Macedoniei, pentru
a slăbi presiunea asupra Dobrogei.
165
Anexa VIII.
166
Considerăm pertinente în acest sens demonstrațiile propuse de L.T. Boga referitoare la natalitatea ridicată
în rândul aromânilor. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
45
alternative), dar și unele mai puțin consimțite, pregătite în laboratoarele politicienilor
statelor interesate în a-și trasa state cu pretenții naționale (a se citi monoetnice) în Balcani.
Anexa I
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
46
Anexa II
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
47
Anexa III
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
48
Anexa IV
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
49
Anexa V
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
50
Anexa VI
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
51
Anexa VII
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
52
Anexa VIII
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
53
I.4. Oferte identitare în Balcani. Cazul aromân
Cele trei procese descrise în acest capitol, elenizarea, slavizarea, românizarea

reprezintă pentru discursul istoriografic (grec, bulgar, sârb, român) formule de legitimare
menite să explice harta etnică de azi a Balcanilor. Dacă atunci când se raportează la
aromâni elenismul invocă argumente istorice, slavismul interese strategice (coaliția anti-
greacă, superioritate numerică), românismul mizează pe ecuația limbă = popor167 și în
genere pe toate temele dezvoltate de romantismul modern, foarte prizabil la cumpăna
secolelor XIX-XX în Balcani.
*
I.4.1. Elenism-Elenizare
„Apariția statului grec definit pe criterii etnice a contestat lumea comună și confesională greacă, însuflețind,
dar totodată complicând sensul identității și al destinului pe care se presupune că le întruchipează
naționalismul pentru toate popoarele.”168
Elenismul este considerat o „idee-matrice” desemnând un ansamblu de valori

aparținând unei comunități istorice, nu doar în manifestarea sa antică, dar și în expresia sa
greco-romană.169 Moștenirea Eladei clasice și măreția Bizanțului sunt cei doi vectori totali
ai elenismului în jurul cărora s-a construit mitul Greciei moderne civilizatoare. Elenismul
interpretat ca „fuziune eleno-bizantină ortodoxă” ce a supraviețuit celor trei mari imperii,
roman, bizantin și otoman170 a reprezentat principalul titlu de glorie al unei culturi care a
știut să valorifice până la ultimul filon moștenirea trecutului său.
Lumea creştină a păstrat până în zilele noastre numele de romeos 171 sau romios172,
apărute în Constitutio Antoniana, ultimul termen înlocuind familiarul nume de elen care
amintea de elenii idolatri.173 Cu toate acestea, cele două denominațiuni, grec şi elen, au fost
motiv de dispută la rândul lor. Foarte mulţi dintre aromâni se consideră eleni când vorbesc
greaca, dar niciodată greci când vorbesc aromâna. În opinia aromânilor, toate populaţiile
167
N.Trifon, Aromânii..., p. 275.
168
„Anti”, nr. 490 apud. P. Sugar, Naționalismul est-european în secolul al XIX-lea, p. 139.
169
Gheorghios Poukamissas, Dialog cu Istoria, Omonia, București, 2009, pp. 83-84.
170
Evanghelos Kofos, The Macedonian Question: the Politics of Mutation in Macedonia Past and Present, p.
180.
171
Cel care vorbește o limbă romanică.
172
Supus al Imperiului Roman de Răsărit, de orice etnie.
Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei Moderne 1204-1985..., p. 17.
2017.11.01 11:13
54
care vorbesc doar greaca sunt greci, în timp ce vorbitorii de aromână, albaneză, slavă etc.
pot fi eleni.174 Umbrela elenă servește drept supraconștiință culturală funcționând
independent de fondul etnic primordial. Ideologia revoluționară greacă de la începutul
secolului al XIX-lea a marșat puternic în lupta de eliberare de sub jugul otoman de
argumentele superiorității culturale antice și a continuat să utilizeze acest gen de retorică și
după anul 1821. Se asigura astfel suportul opiniei publice europene care va pactiza cu
cauza greacă, ne referim, desigur, mai ales la elita intelectuală, ce imagina tânărul stat
balcanic drept o oază de civilizație într-o mare de barbarie.175 De fapt, acest discurs al
superiorității culturale era un loc comun în secolul al XIX-lea în rândul marilor puteri
coloniale care se foloseau de aceleași argumente pentru a-și justifica tendințele
expansioniste. Exista astfel o manipulare politică în spatele acestei abordări, care, așa cum
vom demonstra, se va aplica și cazului grec.
Al doilea pilon al elenismului, amintirea Bizanțului s-a transformat în „Megali
Ideea”, acea mare idee greacă formulată pentru prima dată oficial de Iannis Colletis176 în
fața Adunării Constituante din 1844: „Regatul grec nu cuprinde toată Grecia, ci doar o
parte a ei, cea mai mică și mai săracă. Grec nu e numai cel care locuiește în regat, ci și
acela care locuiește la Ioannina, în Tesalia, la Serres, la Adrianopol, la Constantinopol, la
Trebizonda, în Creta, în Samos și în oricare parte care are a face cu istoria Greciei sau cu
neamul grecesc”177. Se inaugura astfel, o dubletă problematică a identității grecești, cea
dintre etnos (care ar defini în accepțiunea politicii elene un sens al solidarității comunitare)
și genos (se referă la componentele acestei comunități din punct de vedere etnic).178
Într-o lucrare apărută în 1908 iată cum traducea Ion Dragumis, politician grec, acest
deziderat al Megali Idei: „Iar dacă ne vom scoate odată pentru totdeauna Cetatea și statul
bizantin din memorie...ce va mai rămâne în inima Națiunii? Ce idee va lua locul Marii
Idei? Prin urmare, dacă Marea Idee s-a prăbușit și a dispărut, din cauză că nu o putem
împlini, iată un scop realist pentru noi, grecii: unificarea porțiunii mai mari a terenurilor
174
Thede Kahl, Istoria Aromânilor..., p. 58.
175
Studiile de imagologie balcanică sunt relevante în acest sens, lucrarea Mariei Todorova, Balcanii și
balcanismul, rămânând un punct de referință.
176
Ioannis Kolettis (numele apare transcris în diverse forme) reprezintă o tipologie bine consolidată în
Grecia modernă, iar argumentația politicianului grec este relevantă pentru felul în care se coordonează și
coexistă mai multe tipuri de afinități într-un caz particular. Deși Koletti s-a născut în satul aromânesc Syrraku
din Epir din părinți aromâni vorbitor al dialectului aromân, totuși opțiunea sa cultural-identitară era cea
greacă. Contacul lingvistic cu Ion Ghica din 1835 îl va face pe omul de stat grec să se declare de „același
neam… compatriot” cu românul Ion Ghica. Ion Ghica scrisori către Vasile Alecsandri, Editura Humanitas,
București. 2014, p. 123.
177
Richard Clogg, Scurtă istorie a Greciei, Polirom, Iași, 2006, p. 62.
178
Aceasta este și accepțiunea folosită de Rigas. Trifon, Aromânii..., p. 208. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
55
grecești într-un stat grec unic și respectat”.179 Citatul este relevant pentru că demonstrează
cum acea Megali Idee reprezentând o concetrare a lumii ortodoxe într-un stat teocratic
virează abrupt spre aspirații seculare, expansionist-statale. Aceste translații periculoase ce
au loc la începutul secolului XX, cu rădăcini în revoluția greacă sunt cele care inflamează
de fapt discursul naționalist în Balcani și tind să politizeze tot mai mult o instituție care
până atunci a reprezentat coeziunea creștinismului balcanic, Biserica.
În viziunea teologului Christos Yannaras elenismul „trăieşte activ şi dinamic istoria
şi o transfigurează doar atunci când își reneagă ipostasul filetist, când moare ca formă
istorică tocmai pentru a dăinui în dimensiunile universalităţii sale spirituale...Cultul divin
ortodox, definiţiile Sinoadelor Ecumenice, icoanele reprezintă înfăptuiri concrete ale
universalităţii elene, însă ale unei universalităţi care practic s-a autodepăşit, şi-a renegat
ipostasul filetist chiar și pe cel lingvistic.”180 Din nefericire, elenismul a plonjat deseori de-
a lungul secolului al XIX-lea, dar și după, în exagerări filetiste și în mize seculare care au
deviat total inițialele mize celeste la care făcea referire filosoful. Odată intrat „calul troian”
în Biserică, aceasta a fost receptată ca purtătoare de sisteme ideologice, organizație socială
golită de spiritual.181 Oicumena ortodoxă, așa cum a fost postulată în sinoadele primelor
secole ale creștinismului, a fost supusă unui asediu din partea naționalismelor iluministe,
care vor fragmenta această construcție ce până atunci se articula cel mai bine în relație cu o
alteritate confesională, apuseană ori islamică.
Renașterea națională în Balcani a însemnat și o antrenare a unei părți a clerului
ortodox în proiectele politice și ideologice ale cercurilor de influență ce vor forma ulterior
osatura noilor entități statale. Naționalismul promovat de puterea politică în interes
expansionist a dus la dispute între ortodocșii bulgari, greci, sârbi ori români, transformând
Biserica într-un teren al conflictelor interetnice.182 Cu toate acestea, trebuie precizat că acei
clerici care s-au dovedit a fi fervenți apărători ai elenismului erau parte a unui proiect
secularist naționalist, jucând în multe situații o partitură trasată de factorul politic care a
știut să-i mobilizeze exemplar în acțiunea de propagandă elenă. Prin Biserică, școală
autoritățile politice ateniene au articulat un proiect îndrăzneț descris de George Murnu în
179
Ion Dragumis, „Stratos Kai Alla”, în Peter Sugar, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea
Veche, București, 2002, p. 134.
180
C. Yanaras, Adevărul și Unitatea Bisericii, Sofia, București, 2009, p. 251.
181
Hierotheos Vlachos, Secularismul- un cal troian în Biserică, Editura Egumenița, Galați, 2004, pp. 26-28.
182
O demonstrație riguroasă a reacției Bisericii Ortodoxe din Balcani la valul naționalismelor secolului al
XIX-lea este oferită în volumul lui Claudiu Cotan, Ortodoxia și mișcările de emancipare națională din sud-
estul Europei în secolul al XIX-lea, Editura Bizantină, București, 2009. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
56
astfel de termeni: „Grecia a devenit stat și fabrică sinistră de deznaționalizarea și
asimilarea de mase întregi de aromâni și albanezi….”183.
Aceste imixtiuni au fost favorizate și de statutul ambiguu al Patriarhiei de la
Constantinopol care, departe de a se mărgini la prerogative strict religioase, avea atribuții
în varii domenii ale vieții credincioșilor săi. Istoricul N. J. Pantazopoulos considera că
oferirea unei autorități politice Patriarhului de către sultan este explicată de mai mulți
factori:
a) religios, prin caracterul teocratic al regimului musulman care reuneşte puterea laică cu
cea religioasă.
b) politic, prin nevoia de a construi imaginea unui Mahomed care face față pericolului
occidental ca un apărător al Ortodoxiei ce unește și întoarce poporul ortodox din est
împotriva vestului ca succesor al Împăraților Romani.
c) economic, prin garantarea statutului de extrateritorialitate al proprietăților religioase în
schimbul unor grele îndatoriri fiscale cum era peșkeșul plătit trezoreriei imperiale anual,
impozitul per capita precum și alte taxe impuse creştinilor ce reprezentau cea mai bănoasă
sursă de profit pentru sultan.184
Chiar dacă în Imperiul Otoman nu era recunoscută etnicitatea, doar diviziunile
religioase, millet-urile armean, nestorian, mozaic, ortodox etc., atunci când sultanul
Mahomed al II-lea a conferit Patriarhului Ecumenic demnitatea de vizir, acesta devenea
șeful religios al Bisericii Ortodoxe (millet bashi), dar și conducător secular al tuturor
ortodocșilor, etnarh. Bunurile comunităților bisericești erau administrate de eforii instituite
de mitropoliții depinzând direct de autoritatea patriarhală. Astfel, în fiecare sat ortodox s-a
format o pătură conducătoare care administra averea comunității, dezvoltând etosul școlar
grec și întreținând material biserica. Din rândul acestora se vor recruta promotorii
elenismului de mai târziu.185 Supremaţia bisericească de sorginte greacă în accepţiunea
medievală s-a suprapus peste o tutelare cultural-educaţională, dar şi juridică a întregii
populaţii creştin-ortodoxe, în vasta ei majoritate negreacă (slavă, română, albaneză), aflată
sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic.186
Consecință a tratamentului otoman favorabil, episcopii s-au încărcat de
prerogativele unei aristocrații creștine, sinoadele locale și parohiale reprezentând singura
183
George Murnu manuscris nedatat în colecția privată regretatului profesor Nicolae Șerban Tanașoca.
184
N. J. Pantazopoulos, Church and Law in the Balkan Peninsula during Ottoman Rule, Institute for Balkan
Studies, Salonic, 1967, p. 19.
185
Al. E. Lahovary, Amintiri diplomatice..., vol. I, p. 22.
186
Andrew Rossos, Macedonia and the Macedonians. A History, Hoover Institution Press, Stanford
University, 2008, p. 49. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
57
formă de autonomie permisă de lege, biserica greacă devenind astfel mult mai sensibilă la
mesajele patriotice ale elitei laice.187
Într-o adunare revoluţioară din 1821 la Amphissa (Pelopones) la care au luat parte
şi câțiva episcopi greci (Neofit de Falantios, Dyonisios de Mendenitsis, Ioanis de
Loidorikos) era adoptată o rezoluţie care la primul articolul preciza: „Acei locuitori ai
Greciei ce cred în Hristos sunt greci”.188 Sensul etnicității în spațiul grec era conferit de
credința creștin-ortodoxă, apanaj al unei singure etnii. În prima constituţie greacă redactată
la 1 ianuarie 1822 la capitolul II, articolul 2 menționa: „toți locuitorii Greciei ce
împărtășesc religia creștină sunt greci și se bucură de toate drepturile politice”. 189
Istoricul Apostolos Vakalopoulos vorbea despre o conștiință supranațională a
creștinului din Imperiul Otoman care se relevă în opoziție cu cea a musulmanului.190
Ortodoxia ca element de bază al identităţii elenismului a reprezentat o putere socială de
rezistenţă care a încercat să contopească delimitările etnice și să ofere umbrela
confesională necesară creștinilor din Balcani.191 Fenomenul elenic a speculat însă inteligent
confesiunea creştină a entităţilor etnice negreceşti, cu precădere cea aromână şi cea
bulgară.192
Cazul lui Cosmas Etolianul, considerat a fi un apostol al națiunii elene este relevant
pentru felul în care cauza greacă devine un apanaj al divinității. Monahul Cosmas este
recunoscut pentru catehezele sale ţinute la sfârşit de secol XVIII în zona Epirului când
proclama printre aromânii care încă mai foloseau propriul idiom de ocară, acea „limbă a
maleficului”, folosirea limbii greceşti drept singura acceptată în plan divin.193 Acţiunea de
grecizare dusă printr-o metodă extrem de subtilă şi sensibilă, cea camuflată în rasa
monahală printr-un mesaj adresat de la amvon unei societăți profund religioase, a dat
rezultate deosebite pentru o biserică ce începea să capete tot mai evidente valenţe de
dominare politică. Calitatea de creştin nu mai era suficientă dacă nu era dublată de
187
H.N. Brailsford, Macedonia Its Races and their Future, Methuen, Londra, 1906, p. 61- 62.
188
Ch. Frazee, The Ortodox Church and Independent Greece 1821-1852.., p. 46.
189
Ibidem, p. 47.
190
Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei..., p. 90.
191
Ibidem; Poukamisas Georgios, Dialog cu istoria..., p. 134.
192
Patriarhia a favorizat adeziunea, voluntară sau nu la cauza greacă, constituind un atu major al proiectelor
elene, N. Trifon, Aromâni..., p. 248. Unul dintre cei mai virulenți critici ai rolului jucat de Patriarhia
Ecumenică este istoricul bulgar Chichkof pentru care aceasta a fost „un agent al panelenismului imperialist
al vechiului Bizanț”. Chichkof, LʼHellenisme dans la peninsule balkanique, Plovdiv, 1912.
193
C. Papanace, Geneza și evoluția conștiinței naționale la macedo-români, Ed. Brumar, 1995, p. 237.
Trebuie însă abordate precaut sursele privind activitatea lui Cosma Etolianului întrucât ele apar pe canal de
secol XIX (nu există scrieri cu paternitate certă, ci mai degrabă înregistrări de istorie orală) și pot fi
considerate confiscate de un discurs naționalist, menit a motiva clerul din prezent a se comporta aidoma
înaintașilor. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
58
supunerea față de ierarhia de sorginte greacă prin inculcarea unui sentiment elenic care să
poată absorbi puţin câte puţin creştinătatea balcanică cu origini etnice diferite/diverse. Deşi
virulenţa cu care clerul grec şi-a apărat limba liturgică poate fi explicată prin
vulnerabilitatea resimţită de acesta după edictul lui Caracalla din 212194, afirmaţia nu este
convingătoare, întrucât Imperiul Bizantin va restabili superioritatea limbii şi culturii
greceşti în pofida unei majorităţi alogene, realitate pe care de altfel şi Imperiul Otoman o
va perpetua şi dezvolta.
Activitatea de propagandă a unui Cosma Etolianul în zona Pindului, a Zagorului
dovedește că nu era deloc ușor pentru aromâni să se exprime nestingherit în limba lor:
„grecii trebuie să vorbească greaca și numai greaca pentru că Biserica noastră folosește
limba greacă, Sfânta Scriptură este scrisă în greacă, iar neamul nostru este grecesc. Celui
care îmi făgăduiește că va vorbi limba greacă, îi voi lua păcatele asupra mea…”. 195
Acțiunea de grecizare întreprinsă de acesta a fost continuată de Neofit Doukas (1760-
1845), un filolog de origine aromână, potrivit căruia aromâna era o limbă murdară. 196 Este
posibil, după părerea istoricului austriac Max. Peyfuss, ca vechi lucrări scrise în aromână
să fi fost distruse la fel ca în cazul cărților de cult bulgare arse de greci. Descoperirea în
1939 a Omiliarului de la Gorna Belica, existența unor manuscrise cu conținut religios în
limba aromână, Codex Dimonie, Liturghierul din Voskopoje sugerează că „nici din punct
de vedere bisericesc aromânii nu au fost nicidecum o simplă anexă a grecilor”.197
La jumătatea secolului al XX-lea a fost descoperită la Ardenița în Câmpia
Muzachiei (Albania) o icoană a Maicii Domnului din 1731 semnată de ieromonahul
moscopolean, Nectarie Târpu, purtând următorul text în aromână „Viryră muma-l
dumnedă, oră tră noi păcătoșli”.198 Un alt document descoperit în arhiva Bibliotecii
Naționale din Tirana, deși este doar parțial păstrat, conține mai multe părți din tipicul unei
liturghii în aromână, iar rugăciunile ce se rosteau de preot în taină erau în limba greacă.
Acest manuscris se consideră că a fost redactat la sfârșitul secolului al XVIII-lea.199
194
Acest edict a acordat dreptul de cetăţenie romană tuturor subiecţilor imperiului. Apărea astfel pericolul
topirii limbii greceşti în colosul roman multinaţional ce avea ca limbă oficială latina.
195
Constantin V. Triandafillu, Sfântul Cosma Etolianul- Viața și învățăturile, Ed. Evanghelismos, București,
2010, p. 33.
196
Max. Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească, Ed. Enciclopedică, București, 1994, p. 24.
197
Ibidem, p.24.
198
Valeriu Papahagi, Viața culturală a aromânilor în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a celui de-al
XIX-lea, Editura Institutului Cultural Român, București, 2015, p. 65.
199
Matilda Caragiu Marioțeanu, Liturghier Aromânesc. Un Manuscris Inedit, Editura Academiei Republicii
Populare Române, București, 1962, passim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
59
Aceste dovezi pot conduce la ipoteza că limba greacă a devenit limbă liturgică în
zonele aromâne doar de la sfârșit de secol XVII – început de secol XVIII.
Elenizarea a câștigat teren odată cu abolirea Patriarhatului de Peç în 1766 şi a
Arhiepiscopiei de Ohrid în 1767, după îndepărtarea influenței bisericești slave. În primă
instanţă, procesul elenizării a urmărit o nivelare a conştiinţei religioase prin impunerea
limbii de cult. Această tendinţă a provocat puternice reacţii împotriva unei tot mai intense
influenţe greceşti în timpul renaşterilor naţionale ce au irumpt în Balcanii în modernitate.
Şi în acest caz, startul maratonului naţionalist a fost dat de elementul grec prin revoluţia de
la 1821, când s-au pus practic bazele primului stat naţional în accepţiune modernă din
Balcani. După eșecul anexării Epirului și înfrângerea Rusiei, considerată aliat al Greciei în
Războiul Crimeii, evidenta hegemonie culturală a Greciei a fost instrumentalizată politic,
din acel moment prioritate căpătând consolidarea filonului elen din afara statului. Strategia
era ca imediat după dislocarea Imperiului Otoman, statul grec să recupereze teritoriile în
care a investit cultural-educațional și a pus în funcțiune mirajul elenizării.200 Grecii
negrecofoni (populațiile ortodoxe vorbind limbi vernaculare altele decât greaca, dar
utilizând greaca în activitățile economice201) au ajuns astfel țintele predilecte ale acestor
campanii. Unii cercetători au delimitat astfel un elenism luminat, inofensiv la manifestările
minorităților negrecești, corespunzător perioadei cuprinse între a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea și un altul politic, sau național, care îl
urmează.202
După istoricul grec Vakalopoulos, „populaţia montană [n.n. aromânii] a salvat
poporul elen de la dezastru şi degenerare. De acolo s-a răspândit suflul libertăţii”. Klefţii şi
armatolii sunt denumiţi – „maiaua libertăţii” la 1821203, iar lupta statului grec în slujba
Marii Idei este astfel prezentată: „Activitatea bulgară determină guvernul grec să trimită
trupe neregulate. Ofiţerii sunt trimişi ca funcţionari ai consulatelor greceşti ca negustori ori
ca directori de şcoală. Consulatul grec de la Salonic devine centrul organizaţiei care
colaborează cu metropola şi se îngrijeşte de conducerea luptei, trimiterea de arme, asistenţă
medicală etc. Legăturile sale secrete se ramfică spre mitropoliile și episcopiile greceşti.
200
N.Trifon, Aromânii ..., p. 245.
201
Nikos Sigalas, „Hellenistes, hellenisme et ideologie nationale”, în LʼAntiquité grecque au XIX-e siécle
apud. N. Trifon, Aromânii..., p. 245.
202
Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei..., p.45, p.124.
2017.11.01 11:13
60
Medicii greci, preoţii, profesorii, învaţătorii şi învăţătoarele, ţăranii simplii şi alţi oameni
din popor lucrează cu abnegaţie pentru Rezistenţă”.204
Citatul de mai sus este relevant pentru modul în care istoriografia greacă
hiperbolizează aşa numita luptă macedoneană de eliberare a teritoriilor revendicate de
elenism. Profesorul Vakalopoulos admite, fără să o recunoască direct, organizarea
propagandei elene după toate preceptele unor strategii paramilitare a căror comandă pleca
de la Atena. În ceea ce priveşte receptarea altor comunităţi etnice şi anume cea aromână,
același autor atinge un record de neegalat,205 pe parcursul celor patru sute şi mai bine de
pagini ale lucrării, aceasta nefiind menţionată niciodată, reuşind să eludeze practic orice
referinţă despre rolul ei în trecutul Greciei. De altfel și Stilpon Kiriakides, preşedinte al
Societăţii pentru Studii Macedonene din Grecia era de părere că religia a substituit în fostul
Imperiul Otoman conştiinţa naţională, la fel ca şi limba care însă „s-a mai pierdut de-a
206
lungul timpului”. Acelaşi Kiriakides în lucrarea apărută sub egida Institutului de Studii
Balcanice considera că „o naţiune nu ar mai exista în lipsa următorilor factori: obiceiurile
comune, civilizaţia comună, simţământul naţional şi voinţa comună. Fenomenul social care
determină o naţiune este în principal de natură psihică”.207 Aserțiunea, eludând aspectul
etnic sau lingvistic al națiunii, optând pentru criterii împrumutate mai degrabă din
paradigma franceză, este relevantă pentru felul în care conștiința națională a fost imaginată
în cazul grec.
Pentru unii cercetători, cum ar fi Mackridge sau Yanakakis, ecuaţia apartenenţei
naționale a creştinilor din Imperiul Otoman era următoarea: creştinii vlahi şi albanezi
aveau în majoritate o conştiinţă naţională greacă, în timp ce bulgarii şi grecii s-au luptat
pentru populația slavofonă pusă să aleagă între Patriarhia Ecumenică şi Exarhat, două
foruri ecleziastice ce erau în realitate expresia religioasă a naţiunii politice elene ori
bulgare.208 Și istoricul Douglas Dakin era de părere că apariția Exarhatului Bulgar a
constituit semnalul unei replieri puternice a elenismului „o forţă ce nu putea fi identificată
doar cu limba şi rasa greacă”209. Neacceptarea din partea bulgarilor a tutelei Bisericii
204
Ibidem, p. 385.
205
Au existat și în peisajul istriografic autohton genul acesta de abordări. Ne referim la volumul Grecii din
România semnat de Paula Scalcău, apărut la Editura Omonia, București în 2003 în care numai prefața
semnată de Georgeta Penelea Filitti amintește de „acei greci care sunt altfel decât ceilalți purtând în ei o
moștenire ce vine din Romaniile desprinse din Imperiul Roman, încât unii își mărturisesc și altă identitate,
cea de aromâni.”, p. 6.
206
Kiriakides Stilpon, The northern Ethnological Boundaries of Hellenism, Thesalonic, 1955, p. 12.
207
Ibidem, p. 60.
208
Peter Mackridge, Eleni Yannakakis, Ourselves and Others. The development of a Greek Macedonian
D. Dakin, Greek..., p. 117.
2017.11.01 11:13
61
Ortodoxe grecești, un garant al vechii ordini210, avea să forțeze grecii să pactizeze cu
otomanii. Victoria turcilor în 1903 a însemnat salvarea elenismului, blocând ascensiunea
mișcării bulgare și lăsând elenismului timpul necesar pentru reorganizare și pentru
recucerirea posturilor pierdute.211 Șefii antarților, personalul clerical, consulii Greciei din
teritoriile otomane au fost considerați personalități care s-au sacrificat pentru elenism212,
iar campaniile grecești din Macedonia au reprezentat o „tactică de conjunctură”, chiar dacă
neaprobată de Europa, miza lor a fost combaterea organizațiilor bulgare teroriste.213
Virulența și insistența cu care grecii s-au aplecat asupra chestiunii macedonene este
explicată, atât de componenta teritorială a națiunii, cât și de încărcătura simbolică a
„leagănului lui Filip și Alexandru Macedon”.214Așa cum Kossovo continuă să fie asumat
discursiv pentru Serbia de azi drept matca sârbismului, la fel Macedonia rămâne în
percepția grecilor cel mai de seamă brand al măreției lor antice.215
Excesele elenismului au fost justificate așadar prin paradigma „condiției statelor
mici din sud-estul Europei” care, din frica de extincție națională plonjează în adevărate
inginerii naționale.Vehiculele elenizării au fost considerate de către analiștii problematicii:
limba greacă, clerul elen\ biserica, școala, autoritățile politice216, asociațiile culturale.
Politica de elenizare a statului grec a fost dezvoltată și analizată într-o lucrare, deloc
surprinzător asumată de Academia de Științe din Macedonia, apărută în 1993 și intitulată
Macedonia and its relations with Greece.217 Încă din prefaţă, colectivul redacţional
mărturisea că studiul va încerca să răspundă obiectiv provocărilor ridicate „nefondat” de
istoriografia greacă angrenată într-o tentativă de subminare făţişă la nivel mediatic
internaţional a naţiunii şi statului macedonean. Volumul era așadar editat pe fondul
puternicelor tensiuni diplomatice dintre Macedonia şi Grecia din anii ’90 ai secolului
210
Ibidem. Elenismul, ca susținător al Patriarhiei Ecumenice, derivat al școlilor grecești, era apanajul unei
clase sociale ce deținea o superioritate economică, o clasă conservatoare, acomodată cu dominația turcă ce ar
avea totul de pierdut în condițiile unui regres al său.
211
Ibidem, pp. 117-119.
212
Idem, „British Sources Concerning the Greek Struggle in Macedonia 1901-1909”, in Macedonia Past and
Present, p. 133.
213
Ibidem, p.134.
214
N.P. Andriotis, „History of the Name „Macedonia””, in Balkan Studies, I (1960), pp. 143-148.
215
Este în fond o luptă pentru simboluri care se desfășoară între cele două state. Obiectivele turistice, hărțile,
monumentele, aeroporturile, autostrăzile, însemnele statale din nordul Greciei, respectiv Macedonia amintesc
de trecutul antic. Drapelul Macedoniei a putut fi înregistrat oficial doar după ce autoritățile statale au acceptat
modificare efigiei solare, de la 16 la 8 raze, la presiunea statului vecin.
216
De remarcat, faptul că Regele George I nu și-a asumat titlul de rege al Greciei, ci de cel al Elenilor, cu
referire desigur la grecii din afara graniţelor aflaţi pe teritorii considerate a fi de drept elene. Edward S.
Forster, A short history of modern Greece 1821-1956, Methuen, Londra, 1958, p. 20.
Macedonia and its relations with Greece, Skopje, 1993.
2017.11.01 11:13
62
trecut, astfel că prin unele concluzii ale studiului pretențiile de obiectivitate ale acestuia ar
putea fi lesne puse între paranteze.
Cu toate acestea, atunci când era susținută de recursul la documentele de arhivă,
argumentația lucrării putea fi considerată valabilă istoric. Poziţia oficială macedoneană era
un adevărat rechizitoriu la adresa tratamentului aplicat minorităţilor, în special slavo-
macedonene şi aromâne din teritoriile balcanice intrate în administrarea Atenei după 1913.
Politica de elenizare a fost articulată, în opinia autorilor, în măsurile luate de autoritățile
grecești pentru schimbarea numelor prin adăugarea de sufixe cu rezonanţă greacă (-is ;-
os; -poulos), eliminarea limbii slavone şi aromâne din cultul religios, interzicerea totală a
folosirii unei anumite limbi în spaţiul public şi privat prin instituirea unor amenzi (aşa
numita taxă pe cuvântul rostit într-o altă limbă decât greaca)218, impunerea obligatorie a
frecventării de către populaţia adultă minoritară indiferent de vârstă a şcolilor de seară
pentru învăţarea „melodioasei limbi elene” (persoanele care nu se supuneau regimului
oficial erau deportate în insulele egeene)219. Schimbarea toponimiei localităţilor şi a
formelor de relief, precum şi a hidronimiei din nordul Greciei în anii ’20 ai secolului
trecut, redenumirea lăcaşelor de cult, distrugerea monumentelor şi a oricăror alte urme
considerate a fi străine de către autorităţi220, alături de colonizarea a peste un milion de
eleni pontici cu precădere în teritoriile alipite după război221, sunt elementele ce au conturat
un tablou balcanic extrem de agitat. Atât macedonenii slavi, cât și aromânii, opina autorul,
au avut de suferit de pe urma politicii de asimilare puse la cale de statul elen care a produs
schimbări majore în rândul acestor comunități, afectând pentru totdeauna autopercepția
etnică a celor în cauză.
Curentul grec în Macedonia era sub conducerea Societăţii Naţionale Ethhniki
Hetairia, o organizație secretă care a început să funcționeze din 1894 în Atena,
subvenționată de guvernul grecesc, precum şi de înalta ofițerime şi de o seamă de cetăţeni
influenţi.222 La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea în întreaga
Macedonie de astăzi s-au înființat așa-numitele „casine comunale grecești”, care trebuiau
să facă față în opinia președintelui asociației „Perseveranța”, Fikis, ingerințelor
propagandelor străine prin încurajarea instrucției elene oferind „servicii națiunii elene”.223
A existat astfel o acțiune coerentă gestionată de autoritățile elene a cărei miză consta în
218
Ibidem, p. 72.
219
Ibidem, p. 73.
220
Ibidem, p.78 şi următoarele.
221
Ibidem, p. 33.
222
Andrew Rossos, Macedonia and the Macedonians a history, Hoover Institution Press, 2008, p. 101.
223
St. Papadopoulos, „École et ...”, in Macedonia Past and Present, p. 75. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
63
însușirea identității elene de către locuitorii Macedoniei. În 1902 erau deja înființate în
Macedonia circa 1000 de şcoli greceşti cu peste 70.000 de elevi, în timp ce în Regatul
Grec funcţionau 3123 de şcoli primare cu 189.105 elevi la o populaţie de 2.600.000 de
persoane.224 Patriarhia Ecumenică avea în aceeaşi provincie un număr de 28 de scaune
episcopale (două sârbeşti) pentru anul 1904.225
Coșkun Demirtaș, un analist obiectiv al problematicii, considera că sistemul
educaţional propus de Grecia226 a reprezentat un real vehicul al elenizării, sistemul de
edificii şcolare gândit de acest stat după 1830 reprezentând o strategie îndelung
premeditată în acest sens. Şcoala greacă a transformat propriu-zis o identitate vlahă
originară într-una elenică pe parcursul câtorva generaţii. În timp, multe familii aromâne vor
consimţi la aceasta asimilare culturală, devenind grecofili sau grecomani, cum sunt ei
cunoscuţi în epocă.227 Iată cum se exprima aromânul Daniil Moscopoleanul, autorul unui
ghid de conversație grec-aromân-bulgar-albanez din 1802 „Albanezi, români, bulgari și
vorbitori de alte limbi, bucurați-vă și pregătiți-vă să deveniți romei. Lăsați barbarele limbi
și obiceiuri, astfel ca urmașilor noștri să le pară doar un mit”.228
În acest proces, Grecia a mizat pe o agresivă campanie de afirmare a superiorităţii
sale culturale, una dintre caracteristicile naţionalismului grec fiind tocmai, așa cum
precizam mai sus, dependenţa politicii moderne de mitul Eladei antice. Definiţia
naţionalismului grec propusă de autor, „o situaţie în care un grup anume vede cultura altor
indivizi nu numai drept inferioară cu a lor, dar chiar drept o ameninţare”229 este una
funcțională pentru perioada analizată de noi.
Nu contestăm așadar atracția culturii și spiritualității elene printre aromâni care va
facilita într-o oarecare măsură și o asimilare voluntară, mai ales până la apariția
alternativei. Cu precădere în sânul coloniilor majoritar aromâne din Europa Centrală,230
224
D. Dakin, The Greek..., p. 19.
225
Ibidem, p. 16.
226
La orizontul anilor ʼ90 ai secolului trecut, s-a iscat un scandal mediatic de anvergură la o şcoală de la
periferia Salonicului. Purtătorul drapelului la parada dedicată zilei naţionale urma să fie prin tradiţie elevul cu
cele mai bune rezultate la învăţătură, însă în acel an, cel mai bun elev a fost un albanez din părinți imigranți.
Acesta a constituit prilejul unei dispută locale, mai apoi naționale, în condițiile în care purtătorul drapelului
trebuia să fie totuși de origine grecă. Însuşi preşedintele Greciei intervine luând partea elevului cu origini
albaneze repetând public definiția lui Socrate: „greci sunt toți cei care sunt educaţi în greacă ”. Iakovos
Michailidis, „Frontiers and Identities” in Modern Greece în Frontiers and Identities –Exploring the Research
Area, Ludʼa Klusakova, Steven G. Ellis (eds.), Pisa University Press, Pisa 2006, p.150.
227
Coşkun Demirtaş, The Vlachs..., p. 18-19.
228
N. Trifon, Aromânii..., p. 209.
229
Peter Mackridge, Eleni Yannakakis, Ourselves and Others. The Development of Greek Macedonian
230
Limba greacă folosită de acești negustori a fost una deprinsă în decursul peregrinărilor ce le presupunea
activitatea lor principală. Limba documentelor, a comerțului, a contractelor, testamentelor, a făcut
MATIS ca acești
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
64
receptarea aromânilor drept eleni le-a adus beneficii substanţiale pe multe planuri,
inserându-se într-un fenomen mai larg acela al neoelenismului.231
Cu toate acestea, sistemul educațional232 grec pus în slujba propagandei a
vulnerabilizat puternic conștiința identitară a grupurilor romanității balcanice. Sunt autori
care au considerat că mecanismele elenismului politic erau puse în mișcare mai ales pentru
a nivela elementul aromân din zonă.233
Mare parte din valahii stabiliţi în părţile urbane din Macedonia, cum ar fi cei din
Monastir, Serres, ori Drama au adoptat elenismul ca formă de manifestare culturală, fiind
într-un grad destul de avansat grecizaţi.234 Aşezarea aromânilor în mediul urban putea să
conducă la o grecizare completă pe parcursul unei singure generaţii. Avem exemplul
concret oferit de institutorul aromân Iotta Naum, fost profesor la liceul comercial român
din Salonic despre verişorii săi primari. Părinții acestora, celnici din zona Băiasa-Pind,
după ce și-au vândut turmele s-au stabilit la Serres, apoi la Salonic unde au fost cu totul
negustori să fie numiți greci, deși „aceștia nu erau de naționalitate greacă”. Limba lor originară a fost cu
timpul folosită doar de către membrii mai puțin educați ai familiilor lor. Clasa educată a comercianților
cunoștea limba greacă clasică deprinsă în anii de școală, dar și din limba liturgică a Bisericii Ortodoxe. Acest
fapt va determina formula aplicată acestor negustori de „comercianți greci”. Relevant ni se pare cazul
Ungariei unde caravanele comercianților din zona otomană proveneau din circa 25 de localități, însă
majoritatea acestor negustori își aveau originea în 4-5 orașe: Moscopole, Șiatista, Kozani, Janina, Kastoria. În
arealul Ungariei superioare, acei comercianți ce erau cunoscuți drept greci aveau totuși, fapt mai puțin
cunoscut astăzi, o percepție auto-identitară specifică și anume se considerau ei înșiși până și în scris drept
macedo-vlahi, la fel ca descendenții lor. Acești macedo-vlahi au depus la începutul secolului al XIX-lea o
plângere oficială autorităților locului în care arătau „că de mult timp suntem numiți «cincarok» într-o manieră
umilitoare în prezența oamenilor obișnuiți fără să fim informați din ce motiv...” apoi solicitau autorităților :
„noi ne dorim să fim numiți după numele nostru real, numele de Macedo-Valachus pe care suntem
îndreptățiți a-l purta, luându-ne cu umilință libertatea de a solicita acest drept”. Istvan Dobrossy, „Orthodoxy
in Upper Hungary and their Relations with the Balkans and Western Europe”, în The First Millenium of
Hungary in Europe, Klara Papp, Janos Barta (eds.), Debrecen University Press, Debrecen, 2002, p. 346-347
apud. Dobrossy, I., „Görög Kereskedelmi tö kefelhalmozodas es tarsadalmi közerzet Miskolcon a 19. szazad
elejen”, {The Accumulation of Greek Commercial Capital and Social Climate in Miskolc in the 19th century}
A Hermann Otto Muzeum Evkönyve {Yearbook of Hermann Otto Museum}, p. 25-26.
231
În jurul anului 1573 apărea la Tübingen, ca efort al marelui filoelen, Martin Crusius, curentul neoelenist
răspândit mai apoi în toată Europa Occidentală prin care se atrăgea simpatia europenilor față de cauza greacă
(fenomenul a atins apogeul în primele decenii ale secolului al XIX-lea). Dovadă a extraordinarei forţe de
atracţie a curentului filoelen a fost transformarea chestiunii eliberării grecilor într-o chestiune quasi
paneuropeană.
232
Patriarhul Ecumenic Ioachim III (cel care a deținut de trei ori funcția de întâi stătător la Constantinopol la
cumpăna secolelor XIX –XX, fiind adânc implicat în propaganda educațională din Macedonia) era de părere
că școlile primare (denumite în epocă demotiki) erau mai potrivite cu misiunea educativă a Bisericii, decât
extravagantele licee din centrele urbane. O serie de consuli greci din Macedonia considerau că în zonele
rurale unde comunitățile bulgarofone, și nu numai, erau formate din țărani prea puțini mobili ce cultivau
pământul, înființarea unor școli primare nu era cea mai bună politică pentru moment. În centrele urbane unde
orășenii călătoresc în interes comercial și apreciază importanța cunoașterii limbii grecești, școlile au o mai
mare utilitate. La sate, „captarea” acestor comunități se putea face, în opinia consulului Dokos din Monastir
(1883), prin „metoda folosirii zeloșilor și influenților preoți”. Ipek Yosmaoglu, Blood Ties – Religion,
Violence and the Politics of Nationhood in Ottoman Macedonia, 1878-1908, Editura Cornell University
Press, Ithaca &London, 2014, p. 70.
233
A. Rossos, Macedonia..., 2008, p. 75.
234
J. Ivanoff, La Questione Macedonienne..., p. 160 şi următoarele. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
65
asimilaţi lingvistic şi cultural nemaivorbind deloc aromâna, dovada extraordinarei forțe de
penetraţie a elenismului.235
În anul 1906, cercetătorul bulgar, Ivanoff, constata că în sudul Macedoniei satele
vlahe se aflau sub o puternică influenţă greacă, cum ar fi Vlaho-Blatsa „grecizată pe
jumătate” ori Sissani „grecizat în totalitate”.236 Cazuri identice se regăseau și în zona
ținutului Zagorului de est, în satele Ambelos, Dilaco, Doliani, Elatochori, Flamburari,
Greveniti, Castanonas, Macrino, Tristeno, etc.237
Această politică era considerată vitală pentru puterea elenă, elementul aromân fiind
considerat o piesă importantă în istoria Greciei, după cum recunoştea un emerit profesor
grec, Neocles Kasasis, preşedintele societăţii iredentiste „Hellenismos”, care consemna în
1907: „Spiritul de întrepătrundere, ataşamentul la ideile morale, acel entuziasm care nu se
întâlneşte decât la popoarele de esenţă superioară, caracterizează pe Aromâni. Elenismul
modern numără printre ei pe unii dintre autorii pricipali ai independenţei sale, şi mulţi
dintre aceia care în lumea greacă s-au distins în litere, ştiinţă, politică, activitate economică
au ieşit din această populaţie”.238
Simțind pericolul care putea să apară din partea statului român, în 1909, la inițiativa
Patriarhiei Ecumenice, Constantin Nicolaidis era încurajat să publice un Lexicon macedo-
român (cuțo-valah) scris cu litere grecești și latinești în care se insista pe originea greacă a
graiului macedo-român.239
Procesul elenizării a beneficiat și de o intensă campanie publicitară în afara
granițelor Greciei, încercând a se asigura suportul occidental cauzei elene. Astfel, în 1905
la Paris a fost înființată „Liga pentru Apărarea Drepturilor Elinismului”, avându-l ca
preşedinte, tocmai pe directorul muzeului Luvru.240Activitatea acestei asociații a avut în
deceniile următoare un rol determinant în construcția unei imagini pozitive grecești în
mediile oficiale occidentale.
În România, reputatul elenist Ariadna Camariano Cioran considera că felul în care
mai multe persoane de altă origine etnică, în speță aromânii, au ajuns să fie asimilați cu
grecii și să capete conștiința națională grecească era echilibrat de situația grecilor din
România asimilați la rândul lor, balanța între cele două popoare fiind astfel echitabilă. A
235
Iotta Naum Iotta, Din viaţa zbuciumată a aromânilor, Editura Predania, Bucureşti, 2012, p. 182.
236
J.Ivanoff, La Questione Macedonienne..., p. 160 şi următoarele.
237
Th. Kahl, Istoria aromânilor..., p. 113.
238
Kasasis Neocles, La Macédoine et les Roumains, Paris, 1907, p. 102, apud. Constantin Papanace, Mică
antologie aromânească … , p. 50
239
T. Capidan, Originea macedo-românilor- Răspuns domnului Keramopulos de la Academia Greacă din
Atena referitor la originea greacă a macedo-românilor, București, 1939, p. 6.
240
Ivan Ilcev, Are dreptate sau nu, e patria mea, Curtea Veche, București, 2002, p.209. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
66
pune semnul de egalitate între grecizare, un fenomen de masă exercitat metodic şi uneori
chiar violent timp îndelungat asupra unei populaţii autohtone de dragul omogenizării etnice
a statului și ceea ce se întâmplă cu emigrația greacă din Vechiul Regat este totuși forțat. În
România avem de-a face cu o emigraţie greacă relativ recentă ce s-a bucurat tot timpul de
o seamă de drepturi şi privilegii, de o afirmare identitară neîmpiedecată, ai cărei membrii
relativ puţini (vorbim în mare totuşi de o talasocraţie-cazurile marilor familii de origine
bizantino-levantină aduse în discuţie de Camariano) s-au integrat treptat şi voluntar în
rândul naţiunii majoritare române.241
Atunci când discuta efectele elenizării, Coșkun Demirtaș făcea referire asupra
nerespectării flagrante a tratelor internaţionale semnate de Grecia, o dovadă a consecvenței
unei politici de stat ce urmărea omogenizarea așa-numitelor „teritorii din nord”. O atenţie
specială se acordă tratatului de la Sèvres din 10 august 1920 prin care statul elen se obliga
să ofere minorităţii vlahe dreptul de a se educa şi a folosi serviciul religios în limba
maternă. Încercând să izoleze elementul vlah, aşa-zis, românizant, care frecventa şcolile
stipendiate de România de marea majoritate a celeilalte părţi a minorităţii vlahe,
autorităţile centrale greceşti au construit imaginea acestora în termeni deloc măgulitori,
recunoscându-i public drept „trădători ai cauzei grecești”.
După tratatul de la Lausanne peste 1.500.000 de refugiaţi din Pont au ajuns în
Grecia, fiind masaţi în zonele cu populaţie precumpănitor vlahă. Consecvent politicii de
asimilare, în anii ʼ20 guvernul grec a naţionalizat marile proprietăţi agricole deţinute de
celnicii aromâni, desfiinţând practic modul tradiţional de viaţă al acestora, acela de
crescători de turme. Mare parte din populaţia astfel pauperizată a emigrat în România,
slăbind şi mai mult firava mişcare de păstrare a identităţi aromâne, în timp ce o altă parte
va migra spre mediul urban unde va fi supusă unei şi mai puternice presiuni elenizante.242
Atunci când alegea să vorbească despre elenitatea neamului său, ambasadorul
Greciei la București, Poukamisas descria simbolic pisania bisericii Sfintei Treimi din
Viena de la începutul secolului al XIX-lea: „unde multe dintre nume nu ascund originea
vlahă, slavă ori albaneză a celor care le poartă. Toţi aceştia au avut de bunăvoie dorinţa
comună pentru o viaţă spirituală comună, pentru un viitor comun în limitele aceleiaşi
entitaţi statale fie că are drept capitală Bizanţul, fie că nu”243. Departe de tabloul idilic
schițat de diplomatul grec, elenizarea este un fenomen care continuă și azi în virtutea
241
Ariadna Camariano Cioran, Relaţii Româno-Elene. Studii istorice şi filologice (Secolele XIV-XIX),
Omonia, Bucureşti, 2008, p. 282-283, cazurile companiilor grecești din Transilvania.
242
Coşkun Demirtaş, The Vlachs..., p. 30.
243
Poukamisas Georgios, Dialog cu istoria, Edit. Omonia, Bucureşti, 2009, p. 33. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
67
acelorași mize schițate de planul enunţat de premierul Iannis Coletti încă din 1844, acela al
Megali Ideea. Ocupându-se de aromânii din Albania, cercetătorul Dorin Lozovanu denunța
acțiunea Greciei care nu se comportă ca un stat european atunci când continuă să dezvolte
strategii de asimilare etnică, chiar și în afara teritoriilor sale.
Există o serie de nuanțe identitare care complică și mai mult compoziția și așa
destul de amalgamată a Balcanilor, rod al influențelor ideologice care au manipulat intens
formele de adeziune etnică ale indivizilor. Atunci când îi analizează pe aromânii din
Albania, același etnograf Dorin Lozovanu puncta trei procese majore care marchează
evoluţia etnică a acestora: a) asimilarea lingvistică şi culturală, care duce treptat la
pierderea identităţii etno-lingvistice; b) migraţiile dinspre localităţile rurale tradiţional
aromâne spre centrele urbane; c) migraţiile definitive spre Grecia, Italia, S.U.A. etc. Dacă
cei migraţi în S.U.A. se consolidează ca o comunitate distinctă, la fel și cei ce ajung în alte
state europene, majoritatea celor stabiliți în Grecia au fost însă supuşi procesului etno-
identitar de grecizare. Referitor la identitatea aromânilor, autorul constata o comunitate
divizată în trei categorii şi anume: cei ce se considerau aromâni (rămâni), conectată adesea
cu cea de român, cei care se autoidentificau în privinţa identităţi etnice drept greci
vlahofoni și albanezi (după cum se consideră cei de generaţie mai tânără) şi grupurile
asimilate lingvistic de albanezi aşa numiţii- gubleari care păstrează totuşi obiceiurile şi
memoria etnică de aromâni).244 Deosebit de activă și astăzi, propaganda elenă reuşeşte să
depășească barierele unui stat naţional bine închegat la nivel administrativ şi diplomatic şi
cu o confesiune dominantă diametral opusă celei islamice. O bună parte din comunitatea
aromână originară din Albania, sensibilă la o serie de avantaje socio-economice şi politice
pe care statul vecin i le-a făcut cu largheţe în special după căderea regimului comunist
albanez s-a identificat drept elino-vlahă/greacă vlahofonă cu precădere în partea
meridională a Albaniei.245 Aceste permutări sau diviziuni identitare au fost de fapt
simptomatice pentru spațiul balcanic în general și pentru aromâni în particular. Un analist
al chestiunii rumeliote observa că în 1908 în Epir trăiesc kutzovlahi „greci de rasă și de
sentiment care vorbesc albaneza (arbanito-vlaki)”, iar aproape de Elasona sunt Vallahadi-
turci care vorbesc greaca și Vlahovci-valahi slavizati.246 Cu astfel de denominațiuni nu este
de mirare că statisticile vor fi întotdeauna un cassus belli pentru lumea balcanică.
244
Dorin Lozovanu, „Aromânii din Albania: aspecte etnodemografice şi identitare” în Aromânii,
Meglenoromânii, Istroromânii-Aspecte identitare şi culturale, coord. Adina Berciu-Drăghicescu, Ed.
Universității din București, 2012, p. 99.
245
Ibidem, p. 100.
246
Giovanni Amadori Virgilj, La Questione Rumeliota... , p. 25.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
68
Considerăm așadar elenizarea un proces legat intrinsec de fenomenul de etnogeneză
al poporului grec neîncheiat până astăzi, continuând atât în granițele propriului stat, dar și
în teritoriile vecine. Elenizarea s-a adresat în primul rând negrecofonilor (aromâni, slavi,
albanezi) având ca scop asimilarea lor spirituală (aceasta a reprezentat prima etapă, având
suportul limbii liturgice), culturală și în ultima instanță etnică. Asimilarea spirituală de
coloratură greacă a fost imaginată drept o formă de păstrare a ritului bizantin, vulnerabil
într-un spațiu de convergență. Având în vedere că latina a fost identificată în tot Evul
Mediu drept vehicul al pontifului roman, cap al Bisericii Catolice, ne putem imagina
greutăţile întâmpinate de către vorbitorii dialectelor romanice, fie ei aromâni, daco-români
ori megleno-români, bănuiţi de schismă atâta vreme cât își păstrau propriul idiom. Alături
de cele arătate mai sus, trebuie adăugat și factorul economic247 ca măsură de presiune ce va
fi des uzitată pentru a potența suplimentar procesul elenizator.
Revenind, elenismul a reprezentat astfel difuzarea unui model grec bazat în
principal pe exercitarea unei influenţe cultural-confesionale ce a reușit în timp să schimbe
radical identitatea unui grup etnic.
247
Nu trebuie pierdută din vedere nici această modalitate de acțiune în siajul fenomenului elenizator ce a fost
exersată asupra unei populații puternic angrenată în activități comerciale. Oficialul Nicolae Maimuca relata
într-un raport diplomatic din 1906 faptul că orice comerciant aromân din Imperiul Otoman ce își desfăcea
marfa în Grecia era obligat să prezinte un certificat vizat de consulatul grec în raza căruia comerciantul își
avea domiciliul. În actul în cauză se atesta că acesta este devotat și agreat de propaganda elenă. Ingerința
consulilor greci nu s-a răsfrânt doar asupra sectorului ecleziastic-cultural-diplomatic, ci a cuprins și sectorul
economic, punând astfel o presiune completă asupra comunităților aromâne din regiune. A.M.A.E., Fond
Constantinopol, Vol.180, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
69
I.4.2. Slavizare
„Am scris pentru cei ce vă iubiți poporul și patria bulgară, pentru cei care vor vrea să cunoască oamenii și
limba...Mai sunt însă și cei pe care nu-i preocupă să afle despre poporul bulgar și pleacă urechea la ce se
aude prin străini; lor nu le pasă de limba lor bulgară, dar învață să citească și să vorbească grecește și le e
rușine să-și spună bulgari. O, nesăbuiți fără minte! De ce vă e rușine să vă spuneți bulgari și nu învățați să
citiți și să vorbiți pe limba voastră? Oare nu au avut bulgarii nici regat și nici țară?...Din toată rasa slavă,
bulgarii au avut parte de gloria cea mai mare, ei au fost primii care și-au zis țari, ei au devenit primii
creștini și tot ei au stăpânit peste ținuturile cele mai mari... Dar de ce, proștilor, vă e rușine de poporul
vostru și tânjiți după altă limbă?” Călugărul Paisie, considerat părintele naționalismului bulgar.
Înțelegem prin slavizare, acțiunea bulgarilor și a sârbilor repercutată asupra

populației din Macedonia, influențată de irezistibilul val al naționalismelor moderne ce au
dinamizat lumea balcanică a sfârșitului de secol XIX - începutului de secol XX. Spre
deosebire de cea întreprinsă de greci, această propagandă a vizat în primul rând comunități
de sorginte slave, non-grecești. Alături de acestea, slavizarea a cuprins și segmentul
aromân, mai ales acolo unde acesta era într-o proporție redusă, în mijlocul unei arii
geografice precumpănitor slavofone.
Invazia slavă din secolele V-VI a însemnat spargerea romanităţii orientale în două
blocuri cel carpatin şi cel balcanic. Slavizarea treptată a dus la dispariţia vlahilor din
Bosnia, Herţegovina, Muntenegru, Croaţia, Coasta Dalmată etc. În secolul al XIX-lea mai
găsim fragmente romanice în arealul de influenţă slavă doar în Peninsula Istria, zona
Timocului (cel mai compact şi numeros grup, poate şi datorită apropierii de blocul
carpatin), Meglenia (areal depopulat astăzi în totalitate), precum şi comunităţile aromâne
din munţii Rodopi, Rila, Pirin. Caracteristica generală a populațiilor creştine din arealul
macedonean indiferent că vorbim de slavi, albanezi, aromâni la jumătatea secolului XIX, a
fost influenţa elenă exercitată în diverse stadii asupra grupurilor mai sus amintite. În fapt,
propaganda bulgară venea să stopeze fervoarea elenizatoare, oferind slavilor macedoneni
instrumente de supravieţuire identitară în faţa tăvălugului grec. Intervenția tardivă a
propagandei sârbești în zonă a complicat lucrurile pentru bulgari, care vor fi nevoiți să își
împartă subiecții proaspăt câștigați de cauza lor. Speculând abil diferendele sârbo-bulgare,
grecii au susține actorul mai slab intrat în joc, pe sârbi.
Pentru bulgari, slavizarea era motivată de moștenirea istorică a țaratului bulgar din
secolul al X-lea, iar pentru sârbi vechiul imperiu al dinastiei Nemanjia devenea un
redutabil catalizator pentru acțiunile prezentului.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
70
Dacă în subcapitolul anterior făceam un inventar al teoriilor istoriografice axate pe
chestiunea elenizării, slavizarea a fost un subiect disputat mai ales de istoricii greci, ca un
contra-răspuns la acuzele elenizării.
La fel ca în cazul propagandei grecești și cea bulgară a beneficiat de puternicul
suport al Bisericii, manifestat cu precădere mai ales după înființarea în 1870 a Exarhatului
Bulgar, o supapă confesională a conștiinței naționale bulgare. Reacția ortodocșilor bulgari,
aceea de respingere a ierarhiei grecești văzută ca una străină, asimilatoare, a determinat cea
mai mare schismă din sânul Patriarhiei Ecumenice. Condamnarea sinodală248 din 1872 a
„schismaticilor bulgari” drept filetiști a fundamentat canonic frica pierderii de sub
omoforul patriarhal grec și a altor supuși ortodocși din Balcani.
Istoricul canadian Andrew Rossos era de părere că propaganda bulgară a
reprezentat cea mai bine articulată strategie naţională din Balcani, atent organizată şi
puternic susţinută de autorităţile de la Sofia. Aici, autorităţile centrale au lucrat într-o
„simfonie” bizantină cu cele ecleziastice: „Guvernul determină scopul şi strategia
propagandei naţionale, oferind resursele financiare necesare, iar Exarhatul o pune în
aplicare în Macedonia”.249 Pe lângă activitatea legalistă, în spiritul legislaţiei otomane,
mişcarea naţională bulgară a însemnat şi militarizarea unei părţi însemnate a adepţilor săi,
care s-au dedat la acţiuni de guerilla ca răspuns la agresiunile greceşti. La revolta din
Krusevo din 1903, alături de iridenta stipendiată de Sofia, un rol determinat a revenit şi
conducătorilor vlahi care au făcut cauză comună cu comitagii bulgari împotriva grecilor.250
248
Primul text al sinodului din septembrie 1872 condamna la excomunicare atât pe clerici cât și pe cei care
„comunică sau sunt de acord cu cei excomunicați”. La acest punct arhiepiscopul Sofronie de Cipru a introdus
însă o nuanță ulterior abil interpretabilă și anume aceea că: „vor fi condamnați la excomunicare doar acei ce
vor urma Biserica Bulgară conștient..”. Condamnarea sinodală din 1872 nu a fost însă unanimă, deoarece al
doilea membru ca importanță în diptice, Patriarhul Ierusalimului, la momentul respectiv Cyril, a refuzat să
semneze condamnarea Bisericii Bulgare drept filetistă, în pofida presiunilor la care a fost supus. În cele din
urmă, deși a fost susținut în poziția sa de Rusia, Patriarhul Cyril va fi și el declarat schismatic și eliminat din
diptice de către Patriarhul Ecumenic, Anthim Koutalianos, artizanul sinodului din 1872. Giorgos
Michalopoulos, „Greek Historiography and the establishment of the Bulgarian Exarchate”, în Greece in the
Balkans: Memory, Conflict and Exchange, Othon Anastasakis, Dimitar Bechev, Nicholas Vrousalis (eds.),
Editura Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2009, p. 38-39. Acuza filetistă la adresa bulgarilor a fost
considerată de Mitropolitul Ardealului Andrei Șaguna ca neavând fundamentare canonică „ Eu nu văz nicio o
cauză binecuvântată și canonică în această năzuială a patriarhatului, pentru că avem canoane regulatoare în
astă privință, care patriarhul nu le respectează și poporul bulgar este nemulțumit cu volnicia patriarhatului;
lucrul este preafiresc și lesne de îndreptat, dacă patriarhatul va respecta și va păzi canoanele și tălmăcirile lor
din Pidalion, altcum se face de rușine în fața Bisericei Ortodoxe.” Andrei Șaguna către Calinic Mitropolitul
Moldovei și Sucevei (27 decembrie 1870, Sibiu) în Andrei Șaguna. Corespondența, I/1, Ediție, Studiu
Introductiv și Note de: Nicolae Bocșan, Ioan Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2005, p. 254.
249
A. Rossos, Macedonia..., p. 77. Cu toate acestea, nu trebuie înțeles că Macedonia va căpăta fizionomie
bulgară abia după 1870, acolo existând cu mult înainte o vastă rețea școlară. P. Haupt, La verité sur la
Macedoine, p. 27.
Ibidem, p. 110.
2017.11.01 11:13
71
Perspectiva unei cooperări aromâno-bulgare a fost un serios motiv de îngrijorare pentru
propaganda greacă, care a încercat să inoculeze aromânilor că fac jocul bulgarilor atunci
când se luptă cu Atena, neavând de câștigat nimic din acest război.
În ceea ce privește propaganda sârbă, aceasta era fundamentată ideologic într-un
memorandum din 1844 al omului de stat, Ilia Garașanin astfel: „micul principat nu poate
trăi în interiorul propriilor granițe și trebuie să-și propună să anexeze teritoriile vecine,
inclusiv Macedonia”251. În 1868 s-a creat la Belgrad Consiliul educațional pentru
înființarea de școli în Serbia veche și Macedonia și dotarea acestora cu cărți și manuale
elaborate de oficialitățile sârbești. Criza din anii ʼ70 a întrerupt activitatea acestei
organizații, care a fost reluată însă cu o și mai mare determinare după Congresul de la
Berlin când Serbia a încearcat să se extindă agresiv în sud. După pactul secret cu Austro-
Ungaria din 1881252, a fost înființată Societatea Sfântul Sava, la început sub tutela
Ministerului Educației, apoi sub cel al Externelor. Aceasta a vizat înființarea de școli,
pregătirea profesorilor, editarea de cărți și organizarea propagandei în Macedonia. 253 La
începutul secolului XX, un etnolog englez descria astfel realitățile întâlnite în Djumaya
(Barakli, Serres): „Comunitatea creștină este compusă din valahi și bulgari. Ambele etnii
țin de Patriarhia Ecumenică numindu-se greci și susțin școala greacă din oraș frecventată
de 500 elevi.”254 Cu astfel de premise, propaganda bulgară avea să găsească un dificil
adversar pe teren, totuși excelenta organizare a Exarhatului a oferit propagandei bulgare și
o componentă spirituală de invidiat, fapt ce îi va optimiza foarte mult șansele de reușită.
Conducerea spirituală a Exarhatului a fost preluată de ierarhul Yosif255 începând cu luna
mai 1877 când a avut loc întronizarea sa drept cap al Bisericii Bulgare, recunoscut de
sistemul Otoman atât ca lider spiritual, cât și ca lider politic al milletului bulgar.256
Exarhatul a fost prima instituție națională bulgară cu o jurisdicție ce avea să se extindă
peste aproape toate teritoriile locuite de bulgari. Exarhatul a controlat bisericile, școlile, dar
251
A. Rossos, Macedonia and the Macedonians, Hoover Institute, 2008, p. 75.
252
Dacă la încheierea tratatului din 1881, Austro-Ungaria nu a specificat clar limitele expansiunii spre sud
permise Serbiei, la reînnoirea acestuia în 1899, oficialii imperiali erau mai expliciți și promiteu Belgradului
în schimbul Bosniei Herțegovina, Valea Vardarului. P. Haupt, La verité sur la Macedoine, Berne, 1918, p.
37.
253
Conform unor surse, situația de pe teren nu încuraja dezvoltarea prea rapidă a propagandei sârbești, în
condițiile în care existau în Macedonia 3 institutori pe cap de elev - cazul din 1896 de la Kriva Palanka.
Ibidem, p. 34.
254
J. Abbot, The Tale of a Tour in Macedonia, Londra, 1903, p. 63.
255
Născut în 1840 cu numele de mirean Lazăr Yovchev a studiat pentru trei ani de zile literatura și dreptul la
Sorbonna. S-a întors în Imperiul Otoman, fiind editorul periodicului național cultural Chitaliste. În 1872 a
intrat în serviciul Exarhatului Bulgar în calitate de monah, iar după patru ani a fost ales mitropolit de Lovech.
256
F.A.K. Yasamee, „Religion, Irreligion and Nationalism in the Diaries of the Bulgarian Exarch Yosif”, în
Religious Quest and National Identity in the Balkans, Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris
(eds), Palgrave, London, p. 203-204. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
72
și organizarea comunităților locale. Încă din 1877, Biserica Bulgară a reușit să înființeze
trei episcopate la Veles, Ohrida și Skopje. Cum după 1878 succesul național în Bulgaria și
Estul Rumeliei era asigurat, Yosif a propus ca misiunea bisericească să se concentreze în
Macedonia în teritoriile rămase sub tutelă otomană. În viziunea exarhului „renașterea
națională trebuia să fie și o renaștere religioasă cea care a permis bulgarilor să asculte
cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă maternă.” Același Înalt Ierarh mărturisea faptul
că Biserica Ortodoxă Bulgară trebuia să acționeze deosebit de înțelept, atentă la diverșii săi
inamici: Patriarhia Ecumenică, asociată cu naționalismul grec ce vedea în existența
Exarhatului un obstacol major în calea elenizării populațiilor bulgare, Serbia ce avea
aceleași obiective și colabora cu Fanarul, Biserica Catolică ce dorea să profite de pe urma
conflictului interior dintre ortodocși și miza pe un prozelitism printre bulgari cu ceva
succes local, Austro-Ungaria, „patronul” Bisericii Catolice ce avea și ea anumite pretenții
teritoriale în Macedonia, Puterile Occidentale ce vedeau în mișcarea națională bulgară un
instrument al expansiunii rusești etc. Strategia ierarhului Yosif se baza pe trei piloni:
dorința guvernului otoman de a accepta concesii continue către moderați, conservatorismul
mișcării naționale bulgare, suportul rusesc, „eliberatorul bulgarilor”, cu care națiunea era
legată prin ortodoxie și sentimentul slavist etc. Războiul din 1878 face ca încrederea
otomanilor în bulgari să pălească, iar până în 1883 eparhiile macedonene erau lăsate
intenționat vacante toate acestea în beneficiul Patriarhiei Ecumenice și politici elene.
Rusia, din motive de strategie, nu era avantajată de schisma dintre Biserica Ortodoxă
Bulgare și Patriarhia Ecumenică, propunând o soluție de compromis, aceea a retragerii
exarhului spre Plovdiv sau Sofia lâsând teritoriile Macedonene sub jurisdicția Patriarhiei
Ecumenice. Yosif a răspuns însă negativ propunerii, considerând plecarea un abandon al
credincioșilor bulgari lasați astfel pradă „elenizării”.257 După 1878, autoritatea Bisericii
printre bulgari a avut de suferit din cauza implicării guvernului sofiot în problema
macedoneană. Exarhatul începea să devină dependent de subsidiile guvernamentale odată
ce Bulgaria de la nord de Stara Planina și Rumelia Orientală intra sub directa tutelă a
Sofiei. Subsidiile de stat pentru școlile și clerul din Macedonia și Sudul Traciei au slăbit
legăturile de reprezentare ale Exarhatului pe lângă Sublima Poartă.
În Bulgaria, puterea a ajuns în mâinile radicalilor sau liberalilor ce nu acceptau
politica temperată a lui Yosif, fiind considerați de către acesta ireligioși și anticlericali,
257
Religious Quest and National Identity in the Balkans, Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris
(eds.), Palgrave, London, p. 205-206. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
73
toleranța acestora pentru incursiunile partizanilor ori pentru agitații anti-otomane făcând ca
Exarhul să nu poată recâștiga încrederea sultanului. Tensiunile dintre acești lideri bulgari și
Rusia, care neoficial i-a abandonat, considerându-i „roșii” și „ateiști”, a complicat și mai
mult problematica macedoneană.258 În iulie 1890, au fost reinstalați mitropoliți exarhiști la
Skopje și la Ohrid, în 1894, alți doi au fost reinstalați la Nevrokop și la Veles. Yosif se
arăta mulțumit că a recâștigat terenul pierdut în 1875. După 1886, otomanii au încurajat și
mișcarea sârbă ca măsură de slăbire a bulgarilor și a divizării populației slave. Moartea lui
Stambulov a condus la scurtă vreme la normalizarea relațiilor cu Rusia, iar din 1896 cu
recunoașterea internațională a Prințului Ferdinand drept monarh legitim. Izbucnirea
războiului cu Grecia a determinat Poarta să recompenseze neutralitatea bulgară prin
numirea de trei noi episcopi la Bitolia, Debar și Strumica. Concesia a fost echilibrată prin
cedarea unor generoase privilegii școlare sârbilor pentru Macedonia. Exarhul era de părere
că era mai bine a lucra pentru consolidarea conștiinței naționale bulgare prin Biserică și
școlile sale și a amâna orice schimbare de statut politic în Macedonia. Nu era necesar a-i
irita pe turci inutil, considera acesta. Guvernul bulgar a încurajat pe de o parte Exarhatul să
solicite noi eparhii în Imperiul Otoman, dar a tolerat totodată și diversele agitații
autonomiste, precum și trecerea unor trupe paramilitare în teritoriile otomane.259 Exarhatul
a încearcat să dezvolte o politică proprie uneori în dezacord cu strategia dorită de guvernul
sofiot. Această atitudine a venit ca urmare a uriașului capital spiritual acumulat, ce i-a
permis o autonomie de acțiune în beneficiul propriilor enoriași. Introducerea unui serviciu
religios în slavonă prin preoți localnici atent îndrumați de ierarhi bulgari (episcopi plini sau
vicari acolo unde beratele oficiale se lăsau așteptate, vezi Anexa) a oferit garanția unei
instituții bisericești complete și solide capabile să câștige aderența unor creștini obișnuiți
de secole cu o tutelă confesională străină la urma urmelor de ethosul local, în cazul de față
cel bulgar.
258
Religious Quest and National Identity in the Balkans, edited by: Celia Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry
Norris (eds.), Palgrave, London, p. 207.
Ibidem, p. 209-210.
2017.11.01 11:13
74
Aspecte ale propagandei Serbiei și scurte incursiuni demografice referitoare la celelalte populații din
260
Macedonia
Propaganda sârbă, în opinia istoricului Rossos, a fost impulsionată de Austro-

Ungaria, care după pactul secret sârbo-austro-ungar din 1881, din evidente raţiuni
strategice, i-a încurajat pe sârbi să se îndrepte spre sud, promiţându-le că-i va ajuta să se
extindă înspre Serbia veche, Raska şi Macedonia. Înfrângerea sârbilor de la 1885 şi
anexarea Rumeliei de către bulgari, a provocat statul sârb la o şi mai înverşunată campanie
pentru Macedonia. O nouă convenție cu Înalta Poartă i-a permis stabilirea de consulate în
Macedonia, la Salonic și Skopje în 1887 și Bitola în 1888. A funcționat în acești ani ai
sfârșitului de secol XIX o alianță sârbo-greacă-otomană orientată împotriva bulgarilor.261
După 1890, invocând dictonul „duşmanul duşmanului meu e prietenul meu”,
Patriarhia de Constantinopol, de teama bulgară, a recunoscut numirea unor episcopi sârbi
la Skopje şi Prizren, permiţând prin aceasta organizarea unor comunităţi bisericeşti-şcolare
260
Karl Strupp, La situation juridique des Macedoniens en Yougoslavie, Les Presses Universitaires de
France, Paris, 1921, p. 121.
P.Haupt, La verité..., p.37.
2017.11.01 11:13
75
sârbe.262 La începutul secolului, cu mari greutăți, sârbii au primit acordul grecilor,
interesați să slăbească iridenta bulgară de dreptul de a-și instala ierarhi sârbi la Skopjie,
Veles şi Dibra. Cel din Skopjie a fost hirotonit în 1902 și datorită sprijinului Rusiei.263
Succesul bisericesc al sârbilor a arătat duplicitatea Fanarului, în condițiile în care același
lucru era refuzat bulgarilor declarați deja schismatici, dar și aromânilor împiedicați
sistematic în a-și câștiga autonomia bisericească. Această „dublă măsură patriarhală” nu își
avea defel resorturi canonice ori dogmatice, dimpotrivă era vorba de un pragmatism politic
cât se poate de evident: presiunile Rusiei, această autointitulată „mamă ortodoxiei în
Balcani” asupra Întâi Stătătorului Ortodox de la Constantinopol decidea în final cine merită
sau nu statutul de biserică cu drepturi depline.
Unii istorici au considerat că Serbia a fost răsplătită pentru neintervenția ei în
timpul răscoalei din 1903 în care bulgarii au fost artizanii acțiunii prin Iradeaua din 1905 în
care este recunoscută naționalitatea sârbă în cadrul Imperiului Otoman, legalizându-se
astfel toată opera propagandei sârbe.264
În plan demografic, Douglas Dakin aprecia că o estimare cantitativă a etniilor din
Macedonia era greu de realizat, dar era de părere că în afara orașelor, grecii au fost
asimilați de slavi, aducând în suportul acestei idei faptul că în dialectele slave din
Macedonia se regăseau multe cuvinte de origine greacă (fără a preciza exact cuantumul
acestora). Acestea dovedeau un bilingvism timpuriu, care s-a impus încă înaintea educației
și bisericii grecești.265 Teza venea să justifice deschiderea spre elenism, în sensul unei
predispoziții spre o elenizare voluntară a grupurilor de slavi. Este mult mai probabilă,
considerăm, existența unei vulgate comerciale elene (o lingua franca a Imperiului
Otoman), uzitată firesc în relațiile economice din Balcani, compusă din relativ puține
cuvinte, suficientă pentru o minimă înțelegere în conglomeratul etnic sud-est european.
Abia secolul al XIX-lea va aduce sistemul educațional modern grec care va încerca să
uniformizeze și să răspândească greaca standardizată la nivelul maselor largi ale slavilor și
nu numai.
Profesorul grec Papadopoulos considera că la Strumitsa, oraș din estul Macedoniei
de azi, pe graniță cu Bulgaria din 15.000 locuitori, 4000 erau creștini ortodocși slavofoni,
dar cu conștiința națională elenică266, dovadă a elenizării funcționabile. Cercetătorul
262
Ibidem, p. 76.
263
G.F. Abbot, The Tale of..., p. 81.
264
A.Virgilj, La questione..., p. 143.
265
D. Dakin, The Greek Strugle ..., p. 8-9.
St. Papadopoulos, École et ..., p. 103.
2017.11.01 11:13
76
britanic M. Noel era de părere că numărul mare de vlahi slavizaţi din Bosnia-Herțegovina
şi din nord-vestul Serbiei se datorează în principal influenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe.267
Relevant pentru înțelegerea proceselor asimilaţioniste din Balcani era şi cazul comunităţii
vlahe din Prizren care la 1860 și-a întemeiat o școală de limbă greacă într-un moment în
care relaţiile cu sârbii se deteriorează.268 Situaţia populaţiei aromâne urbanizate din zona
Kossovo este una emblematică pentru modul în care încercau aromânii să-şi păstreze o
oarecare autonomie identitară. Deşi Prizren-ul se afla în mijlocul unor populaţii de expresie
sârbă ori albaneză, iar influenţa greacă era mult mai firav exercitată de către ierarhul
canonic, totuşi aromânii, ,,singurii cunoscători de limbi străine în Balcani” (în opinia unui
înalt demnitar sârb),269 încercau să se opună procesului de slavizare adoptând cultura
greacă ca metodă de opoziție la penetraţia sârbă. Desigur şi aplecarea lor spre elenism ar fi
dus la acelaşi la rezultat, cel al asimilării, cu menţiunea că adeziunea lor la cauza greacă le
putea oferi mai multe avantaje, în special pe teren comercial, unde greaca era lingua franca
atât în Balcani, Asia Mică, Africa de Nord, dar şi în Europa Centrală prin extraordinara
răspândire a negustorilor originari din Balcani. Profesorul Ivanoff, admitea în 1906 că
vlahii din zona Megleniei erau sub o influenţă puternică bulgară, unele sate fiind
bulgarizate total, o singură aşezare vlahă adoptând chiar islamul, păstrându-şi dialectul
însă. 270
Dacă grecii erau acuzați că schimbau frecvent numele elevilor atunci când îi
înmatriculau în registrele școlare, unele surse edite confirmă că aceasta era o practică
uzitată și de bulgari în cazul elevilor aromâni. Într-un raport al ministrului italian de la
Atena către Roma se preciza că în 1903 elementului român i se aplicau la nume desinențe
bulgare -off, -eff, iar „cuțovlahii sunt considerați drept greci la Atena și drept bulgari la
Sofia”.271
Sub guvernul otoman în Macedonia bulgarii aveau în 1910-1911 în vilayetele
Macedoniei un număr de 1359 de şcoli cu 2203 profesori şi 78.519 elevi.272 O altă sursă
amintea de 13 licee cu 148 profesori şi 2191 studenţi, 87 gimnazii cu 238 de profesori şi
4309 elevi, 1273 şcoli primare cu 1880 profesori şi 72.354 de elevi un total de 1373 şcoli,
2266 de profesori şi 78854 şcolari, precum şi 1331 biserici, 294 capele, 273 mănăstiri cu 7
episcopi. Cifrele apareau într-un memoriu trimis Ligii Naţiunilor în 10 februarie 1925 de
267
Malcolm Noel, A short history of Kossovo, Macmillan, London, 1998, p. 203.
268
Ibidem, p.205.
269
T.J.Markovitch, Macedonia and Macedonians, Roma, 1918, p.110.
270
J.Ivanoff, La Questione Macedonienne, Paris, p. 160 şi următoarele.
271
Gh. Carageani, Studii Aromâne, Fundația Culturală Română, București, 1999, p. 151.
272
St.N. Chichkof, LʼHellenisme dans la peninsule balkanique, Plovdiv, 1919, p. 52. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
77
către L.L. Kisselintcheeff, preşedinte al Comitetului Central al Organizaţiei Politice
Macedonene.273 După alte cifre, la 1902, bulgarii nu ar fi avut decât 592 de şcoli cu peste
30000 de elevi. Deşi în 1896 aveau 843 de şcoli cu 64.432, majoritatea au fost însă închise
în 1903 din cauza tulburărilor produse de răscoală.274 După Hilmy Paşa275- inspector
general al reformelor (vilayetele Kosova, Monastir, Salonic) existau în Macedonia la
început de secol XX un număr de 647.000 de patriarhişti şi 557734 de exarhişti.276 După
un alt autor bulgar, la 1897 Exarhatul avea în Macedonia 1331 de biserici, 1325 de preoţi
294 de capele şi 63 de mănăstiri.277 Cifrele de mai sus, chiar dacă diferite în funcţie de
surse, indică un progres extraordinar al propagandei bulgare ce ajunge din urmă şi tinde să
depăşească cifrele școlare greceşti.
Bugetul propagandei sârbe în 1890 era de 200.000 dinari, iar peste numai un an
acesta creștea cu 50%, ajungând ca spre 1900 propaganda sârbă să poată întreține circa 217
școli cu 9179 de elevi.278 După câștigarea independenței statului sârb, armele cu care
acesta întreprinde acțiuni de slavizare (de fapt, sârbizare) la adresa aromânilor, dar și
românilor timoceni se vor recruta mai ales din bagajul pe care modernitatea îl pune la
dispoziția statului național: „[...] sârbii vor fi ajutați și de forța pe care o dă statul. Românii
vor rămâne pe un nivel tot mai jos pentru că nu vor putea lupta mai departe decât tot cu
vechea armă a rezistenței de rasă, care oricât de puternică ar fi cu greu va putea rezista
armelor moderne de asimilare: școala și armata.”279
Poziţia ministrului plenipotenţiar trimis de Belgrad la Bucureşti în perioada
interbelică este relevantă pentru modul în care elita sârbă privea interesul României în
Balcani. Acesta trimite îngrijorat o serie de rapoarte în care arată faptul că mediului politic
şi intelectual din România: „le sunt cunoscute şi masele româneşti nesârbizate din districtul
Pozarevac şi de prin Timoc...”. Chiar şi în perioada interbelică Serbia îşi justifica măsurile
faţă de aromâni şi românii timoceni într-un mod defensiv: coşmarul unui imperiu latin
gândit în ascuns de diplomaţia bucureşteană şi girat de însuşi Mussolini280, fapt ce forţa
Belgradul să aibă o astfel de strategie în teritoriu.281
273
Biblioteca Naţională a României, Fond Al.Saint-Georges, Dosar 103, fila 82.
274
D. Dakin, The Greek Struggle... , p. 20.
275
De reținut originea maternă greacă a acestuia. Cifrele confesionale pot fi considerate tendenţioase în
concordanţă cu politica otomană anti-bulgară. Vezi Nicolae Batzaria, Din lumea Islamului, București, 2003,
p. 99.
276
D.Dakin, The Greek Struggle..., p. 20.
277
Solaroff, La Bulgarie et la question Macedonienne, 1919, p. 81.
278
A. Rossos, Macedonia and the..., p. 75-76.
279
G. Giuglea, „Românii din Serbia” in Anuarul de Geografie și Antropogeografie, 1911, p. 214-215.
280
Ideea este cu atât mai nejustificată cu cât Italia nu figura printre aliaţii României interbelice.
281
Jovan Ducic, Rapoarte diplomatice din Bucureşti 1937-1939, Edit.Universal Dalsi, Bucureşti, 1998, p. 22.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
78
Liderii aromânilor au manifestat uneori îngrijorarea ca nu cumva sentimentele
antigrecești ale comunității lor să-i arunce în brațele propagandei bulgare sau sârbe. Unii
dintre aromâni au trecut chiar de partea bulgarilor din cauza acestui calcul național
(dușmanul dușmanului meu este prietenul meu), ori din cauza unor rațiuni sociale
(banditismul endemic al începutului de secol XX).282 Fără suportul regelui Carol, această
colaborare nu a avut însă repercusiuni notabile în balanța forțelor balcanice, ea
mărginindu-se să joace un rol vizibil doar în unele contexte locale.
În linii mari, putem afirma că slavizarea nu a afectat într-o proporție de anvergura
elenizării comunitățiile aromâne din Balcani, care nu constituiau neapărat o miză prioritară
pentru artizanii de la Sofia de la Belgrad. Aromânii au constituit însă după 1913, odată
intrați în rândul Regatul Sârbo-Croato-Sloven, respectiv Bulgaria, o redută ce trebuia
cucerită pentru a contura ideea unor state puternice cu largi majorități etnice în interiorul
granițelor lor. Fenomenul urbanizării aromânilor în oraşele din Bulgaria, Kosovo, Fosta
Republică Yugoslavă a Macedoniei și desființarea celei mai mari părți a şcolilor româneşti
de după 1913 vor fi factori ce vor accelera procesul de slavizare, declarat aproape
definitivat în perioada comunistă.

2017.11.01 11:13
79
I.4.3. Românizare
„De multă vreme noi subvenționăm învățământul și cultul [în rândul cuțo-vlahilor], dar acțiunea noastră,
care se limitează la a forma câțiva preoți și institutori, e lipsită de stabilitate și are un caracter provizoriu.
Vrem să construim școli și să avem stabilimente care să dea impresia de definitiv. Nu se va alarma nimeni,
presupun, de intențiile noastre care nu pot viza cuceriri în Balcani, Rodope și Pind; noi credem însă că
românii din Macedonia [...] sunt în drept să uzeze pentru ei și cu concursul nostru de libertățile normale pe
care Europa înțelege să le asigure pentru toți fără distincție.” Regele Carol către Henry, ministrul Franței la
București în 1903.283
Politica dusă de Carol I în Balcani vizând romanitatea sud-dunăreană a fost

interpretată de către unii istorici drept o tentativă de românizare asumată de statul român
care a desfășurat o complexă acțiune în Balcani, menită să debusoleze identitatea
aromânilor și să complice raportul de forțe din regiune. Atunci când se referă la
românizare, marea majoritate a cercetătorilor vorbesc despre o adevărată „descoperire a
aromânilor” întreprinsă de statul român în epoca modernă. În căutare de prestigiu
internațional și\sau atrasă de avantaje teritoriale, România s-a imaginat pe sine drept o
mamă-substitut pentru niște păstori care timp de două milenii au boicotat istoria,284
implicându-se astfel în zonă într-un moment în care beneficiile implicării sale erau sporite.
Este vorba, în primul rând, de o problemă de plasare istorică: chestiunea aromână,
în sensul conștientizării și scrierii despre o altfel de identitate romanică nu este un proces
care debutează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, așa cum lasă să se întrevadă
numeroasele luări de poziție grecești. Încă din 1797, Constantin Ucuta publica la Viena
Noua pedagogie sau Abecedarul aromân, în 1802 Daniel Moscopoleanul îl urma cu un
ghid de conversație grec-aromân-bulgar-albanez, în 1808, Gheorghe Constantin Roja era
autorul unor Cercetări asupra românilor sau așa zicând valahilor care trăiesc dincolo de
Dunăre, iar în 1813 Mihail Boiagi publica Gramatica [aromână], atrăgându-și amenințarea
cu excomunicarea din partea Patriarhului care într-o enciclică îi avertiza pe toți cei pe toți
cei care dau crezare acestui „eretic” care atacă „limba în care vorbește Dumnezeu”. 285
Ideea națională aromână a avut primele manifestări scrise la sfârșit de secol XVIII, iar
fermentul inițial al acestei mișcări nu a fost Bucureștiul, așa cum frecvent se invocă, ci
Viena. Aici importanta diasporă aromână și-a articulat pentru prima dată paradigma
283
Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea: lumea românească 1900-1908, Editura Eminescu, București,
1990, p. 292.
284
După Forster, România a descoperit populaţia vlahă nomadă, devenind protectoarea sa. Edward S. Forster,
A short history of modern Greece 1821-1956, Methuen, Londra, 1958, p. 37.
2017.11.01 11:13
80
specificului național și tot aici sub influența Școlii Ardelene, aromânismul s-a identificat
cu dacoromânismul.286
Un laitmotiv al celor care invocă atașamentul aromânilor la valorile grecești a fost
participarea acestora la evenimentele anului 1821, când regăsim mare parte din
contingentele aromâne de partea grecilor în lupta împotriva turcilor. Implicarea aromânilor
a fost însă privită ca o manifestare a creștinătății lumii balcanice: „Nu pentru ca să facem
Elada ne-am luptat noi, ci pentru ca să aducem Rumeicul acel stat creștinesc văzut de toți
nemusulmanii din peninsula balcanică menit să cuprindă sub un singur sceptru pe toți
creștinii fără deosebire de naționalitate.”287. La 1848, Nicolae Bălcescu nota: „Eu aveam
hotărârea, viind la Constantinopol d-a mă așeza între valahii din Balcani, căci socot de
neapărat a developa naționalitatea în acest avant-post al românismului. După mine, socot
că acești valahi ne vor prinde bine odată și odată, acolo unde sunt.”288 De asemenea, o
seamă de revoluţionari paşoptişti, precum I.C. Brătianu, Ion Ionescu de la Brad, Dimitrie
Bolintineanu, Cristian Tell, Costache Negri etc., în timpul refugiului lor în Peninsula
Balcanică îi vor cunoaşte în mod nemijlocit pe liderii aromânilor, ceea ce îi va determina
ulterior să le pledeze cauza din poziţiile oficiale de stat pe care le vor ocupa. Totodată,
emigraţia aromână din Bucureşti ajunsă în poziții cheie, a început să pretindă un sprijin
cultural şi educațional pentru comunitățile lor balcanice. Aceasta a fost responsabilă de
înfiinţarea în 1863 a Comitetului Macedo-Român, care a devenit ulterior Societatea de
Cultură Macedo-Română. În paralel cu acest tip de asociaționism s-a dezvoltat o mişcare
filo-aromână şi în publicistică, apărând în 1868 Albina Pindului. În 1864, Alexandru Ioan
Cuza a alocat o sumă de 10.000 de galbeni din fondul Mănăstirilor închinate pentru a servi
la deschiderea unor şcoli pentru aromânii din Balcani. Se inaugura astfel acţiunea culturală
a statului român în Balcani, proces ce va suscita nenumărate tensiuni mai ales între
România şi Grecia. Aşadar, mult înainte ca regele Carol să ajungă pe tronul țării era
schițată politica sud-dunăreană a României. Nu Austria a fost cea care a deschis României
calea spre aromâni, una din acuzele centrale ale susținătorilor așa numitei românizării,
aceasta aflându-se deja pe agenda diplomaţiei româneşti. Pentru Alexandros Mazarakis
Ainian289, propaganda română din Macedonia a fost rodul exclusiv al dorinţei Austriei de a
286
Ibidem, p. 210-217.
287
Ioan Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, București, 1929, p. IV.
288
289
General locotenent în armata greacă, între 1904-1906, ataşat pe lângă consulatul grec din Salonic a fost
implicat în operaţiunile paramilitare din Macedonia (fratele său, Konstantin comandant al unei trupe de
antarţi, era cunoscut sub pseudonimul de Kostas Akritas), promovat ulterior în statul major al ministerului
apărării din Atena. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
81
abate atenţia Bucureştiului de la problema transilvăneană, dar şi a megalomaniei politicii
româneşti.290
Neîndoielnic, odată cu câştigarea independenţei de stat, chestiunea macedo-română,
cum a fost ea cunoscută în epocă, a reprezentat o prioritate de ordin cultural, dar şi politic.
Bulgarul Ivan Ilcev considera că propaganda română s-a situat pe cea mai înaltă treaptă
organizatorică la care au ajuns ţările balcanice până la Congresul de la Berlin.291
Alocările de fonduri din bugetul național au cunoscut un curs ascendent aproape
constant, dovedind o disponibilitate pentru sprijinul efortului cultural în Macedonia
Otomană. Prima şcoală pentru aromâni a fost înfiinţată la Târnova (lângă Bitolia) în 1864,
iar până în 1878 au mai intrat în funcţiune încă 10 şcoli, inaugurând aşa numita perioadă
romantică a chestiunii macedo-române.
Printre personalităţile ce şi-au pus adânc amprenta asupra reprezentării chestiunii
cultural-educaţionale aromâne a fost Apostol Mărgărit, inspector al şcolilor româneşti din
Imperiul Otoman, ins intrat în mentalul eroic al românilor sud-dunăreni. Acțiunea acestuia,
chiar dacă a stat nu de puține ori sub semnul scandalului, a asigurat chestiunii aromâne
prim-planul presei dâmbovițene, învățătorul în cauză fiind un personaj incontrolabil uneori
până și pentru Ministerul Afacerilor Străine, chiar instituția care i-a pregătit partitura în
Balcani.
În urma acestei propagande tot mai articulate purtate de statul român se pot delimita
în sânul comunității aromâne două categorii: aromânii naţionalişti, victime ale aparatului
represiv turcesc, grec, sârbesc, bulgăresc, care și-au păstrat limba, religia, obiceiurile şi
conştiinţa naţională românească, frecventând şcolile şi bisericile româneşti din zonă, iar o
altă categorie, mult mai numeroasă, după părerea cercetătoarei Adina Berciu Drăghicescu,
era reprezentată de aşa numiţii grecomani sau renegaţii care se împotriveau curentului
naţional pactizând cu propaganda greacă din diverse motive (în principal, cele datorate
lungului proces de elenizare şi mai puţin de slavizare care a semănat în rândul aromânilor o
mentalitate elenofilă impregnată atât pe canal şcolar, confesional, precum şi prin alte
mijloace coercitive din ce în ce mai violente odată cu apariţia curentului aşa zis românizant
rezistent la metodele de asimilare).292 Aceşti grecomani au reprezentat pentru istoriografia
greacă adevăratul element elino-vlah şi nu cei care acuzazați ca fiind atraşi de stipendiile
bucureştene ce vor alege să repudieze conştiinţa grecească.
290
A. Mazarachis Ainian, Memoires, Institut for Balkan Studies, Salonic, p. 54.
291
Ivan Ilcev, Are dreptate sau nu e patria mea, București, 2002, p. 51.
292
Adina Berciu Drăghicescu, „Aspecte privind şcolile şi bisericile româneşti din Peninsula Balcanică -1864-
1961”, în Aromâni..., Bucureşti, 2012 p. 399. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
82
Profesorul Neokles Kasasis în lucrarea sa La Macedoine et le Roumains din 1907
acuza statul român că a pus la cale „o politică expansionistă, o politică atât de puţin bazată
pe realitate”, calificând acţiunea României în Balcani drept „imprudentă şi absurdă”.
Kutsovlahii erau, în viziunea aceluiași, complet eleni prin obiceiuri, costume, tradiţii,
etc.293 Din perspectiva lui Kasasis, preşedinte al Societăţii Hellenismos şi rector al
Universităţii din Atena, kutsovalahii erau un element superior românilor (agricultori),
aceștia ocupându-se cu păstoritul și fiind „modernizaţi de elenism”.294 România era acuzată
de nerecunoştinţă faţă de extraordinarele beneficii aduse ei de către elenism295 (n.n.cu
referire probabil la „epoca fanariotă”).
Istoricul englez filoelen Douglas Dakin considera că a existat în Macedonia un
proces de românizare pentru care s-au cheltuit sume considerabile, artizanul acestuia fiind
un „elen renegat”, Apostolos Mărgăritis (Apostol Mărgărit), unealtă a cercurilor oficiale
bucureștene. Același istoric englez vorbea atât despre visul românesc al unui Imperiu care
să ajungă până la Constantinopol, dar și despre obiectivul mai pragmatic al implicării
statului român în Balcani, Silistra.296 Ideea imperială pe care o avansa Dakin este evident
exagerată pentru epoca modernă, ambițiile politicii externe românești erau suficient de
temperate și nu se hazardau în pretenții de acest gen.297 Referitor la chestiunea Silistrei este
greu de crezut că o propagandă ce dura deja de mai bine de o jumătate de secol a vizat un
orășel de frontieră, oricât de important geopolitic ar fi fost acesta. În plus, România nu ar fi
riscat prin această revendicare să atenteze la orgoliul și așa rănit al bulgarilor după
obținerea Dobrogei. Și apoi Tratatul de la Berlin, considerat „jaf istoric” de către bulgari a
alimentat suflul naționalismului de la Sofia, dezvoltând mitul Dobrogei ca leagănul pierdut
al poporului bulgar.298
O altă analiză a propagandei române în Balcani este oferită recent de către Asterios
Koukudis, istoric de casă al Ministerului Apărării din Grecia. România se orientează spre
Balcani, consideră acesta, în contextul valului naționalismului românesc și deși își face
debutul într-un mod „ezitant” în 1860, câștigă cu adevărat teren la începutul secolului XX.
293
Neocles Kasasis, La Macedoine et les Roumains, Atena, Paris, 1907, p. 26-27.
294
Ibidem, p. 32.
295
Ibidem, p. 32.
296
D. Dakin, The Greek..., p. 26.
297
Chiar dacă această nostalgie bizantină a fost puternic prizată de ruși și de greci la începutul secolului XX,
iată că monarhul de origine germană, Ferdinand al Bulgariei își pregătea hlamida imperială pentru
eventualitatea în care ar fi ocupat în 1913 Constantinopolul. Astfel de idei nu au fost niciodată vehiculate de
personalități serioase ale vieții politice românești.
298
D. Rizov, „Bulgarii între frontierele lor istorice, etnografice și politice (1917)”, în P. Sugar, Naționalismul
est-european în secolul al XX-lea, Ed. Curtea Veche, București, 2002, p. 52 MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
83
Promisiunile financiare au contat mult în această misiune temerară a statului român, iar cei
din Balcani care au fost convinși de argumentația laboratorului bucureștean au reprezentat
elemente mult înapoiate economic și cultural. Dacă în mediul rural propaganda română
specula puternicele relații de familie ale unei societăți profund conservatoare și încerca să
câștige de partea sa mai cu seamă persoana celnicului, în mediul urban, politicienii nord-
dunăreni oferă sprijin pentru emigrare în România acelor indivizi care erau în conflict
social, politic, ori economic cu liderii locali sau cu cei cu vederi greceşti. Propaganda
română, consideră același, a exploatat disputele locale alimentând ambiţiile personale.
Majoritatea liderilor comunităţii de vlahi au împărtăşit ideea elenică şi şi-au identificat
propriul progres cu cel al Greciei vecine. Acțiunea statului român a suferit un eşec în cazul
vlahilor din estul Macedoniei, opina cercetătorul menționat, deoarece majoritatea
comunităţilor se identificau a fi „fundamental greci moderni”.299 Erau enumerate câteva
elemente care apropiau cele două comunităţi, greacă și aromână, cum ar fi: istoria comună
trăită atât de greci cât şi de vlahi, participarea comună în armatolate şi în războiul grec de
independenţă şi în rebeliunile din 1854 şi 1878, rolul precumpănitor jucat de vlahi în
comerţ, economie şi cultură, sentimentele politice comune care au făcut ca propaganda
română să cadă pe un teren sterp. Emigraţia vlahă dintre războaie, considera Koukoudis, nu
era neapărat apanajul susţinătorilor propagandei române, ci efectul unor motive economice,
300
aromânii fiind ruinaţi de valul de refugiaţi din Asia Mică implantaţi în zonele lor.
Evidenţa contrazice însă afirmaţia de mai sus deoarece acţiunile violente ale trupelor
paramilitare elene au avut ca scop exterminarea aromânilor naţionalişti şi chiar slăbirea
celor grecomani .301 Teroarea indusă de aceste formațiuni, dublată de o serie de măsuri
economice au lovit adânc ocupaţiile tradiţionale ale aromânilor, refugiaţii greci fiind
împroprietăriţi cu terenurile aflate de generaţii în folosinţa păstorilor aromâni.302
În genere, istoricii greci au apreciat acțiunea României în Balcani ca stând sub
semnul eșecului, grupul țintă vizat de București, aromânii refuzând în unele cazuri
avantajele oferite, iar în alte situații dispersarea şi mobilitatea vlahilor, precum şi faptul că
299
Și Douglas Dakin considera că vlahii erau mai elenizați decât mulți dintre grecii înșiși. D. Dakin, The
Greek ..., p. 21. A. Koukudis, The Vlachs..., p. 41.
300
A. Koukoudis, The Vlachs..., p. 39-41.
301
Steriu Hagigogu, „Emigrarea Aromânilor şi Colonizarea Cadrilaterului”, în Ion Vulpe, Vlahuria - țara din
vis-80 de ani de la colonizarea Cadrilaterului, Semne, București, 2005, p. 60.
Ibidem, p. 68.
2017.11.01 11:13
84
s-au integrat în celelalte naţiuni balcanice și „au zădărnicit intenţiile expansioniste ale
naţionaliştilor români”, cu referire la propagandă română desigur.303
Dacă propaganda română era asimilată unei imixtiuni străine fără legitimitate
istorică, perspectiva greacă asupra identităţii vlahe era şi ea una profund instrumentalizată
politic pentru a servi scopului elenizator. Deşi se recunoştea că vlahii şi grecii erau două
grupuri lingvistice separate, restul diferenţelor culturale erau considerate a fi
nesemnificative. Identitatea vlahă era receptată de vlahi ca o chestiune de amintire a
strămoşilor, nu naţională sau etnică, de identificare a lor. Chiar dacă vlahii erau mândri de
trecutul lor, mândria aceasta nu atingea un sens naţional ori o diferenţă etnică şi era
rezultatul poziţiei lor deosebite deţinute în trecut când așezările şi comunităţile vlahe aveau
un statut social şi economic deosebit în regiunea Balcanilor. Memoria lor colectivă a
reţinut sentimentul traumatizant atunci când contribuţia lor la istoria greacă a fost prea
puţin apreciată, aceasta întărind mândria pe care o au față de trecut. Orice alte poziţii
militante erau monopolizate după opinia lui Koukudis de cercuri iredentiste din străinatate
care au pierdut contactul cu societatea vlahilor încă de acum câteva decenii. Responsabile
de situaţia vlahilor erau considerate a fi Marile Puteri acuzate de a fi exacerbat această
chestiune la începutul secolului XX. Trupele bulgare au profitat de neimplicarea
Occidentului lansând o serie de atacuri şi pogromuri atât asupra vlahilor cât şi asupra
grecilor în decursul celor trei ocupaţii bulgare în estul Macedoniei (1912-1913, 1915-1918,
1940-1944), perioade în care vlahii din Pelagonia au avut o soartă tragică. Și ocupaţia
nazistă a distrus peste 50 de sate vlahe în Zagori, Paiko, Pogoni, Aspropotam, Olymp.
Drept argument al elenităţii vlahilor era adusă până şi poziţia Axei care nu făcea nici o
diferenţă între vlahi şi greci.304
Directorul Institutului de Analiză a Apărării din Ministerul Grec al Apărării în
prefața cărții mai sus prezentate vorbea despre o latinizare și de-latinizare a sudului
Balcanilor, malaxor în care au fost prinși și vlahii, cei care nu mai reprezentau azi un grup
marginal al istoriei Greciei305, ci făceau parte din dimensiunea balcanică a Romiosyni306 şi
a Greciei Moderne. Ei nu pot fi priviți ca minoritate întrucât evoluţia istorică a vlahilor
înşişi confirmă relaţia de osmoză dintre populaţia vorbitoare de greacă şi cea vorbitoare de
303
Georgios Prevelakis, Balcanii - Cultură şi Geopolitică, Corint, Bucureşti, 2001, p.157. Este și cazul
invocat de St. Papadopoulos, art.cit, p. 80, cel al orașului Krușevo, în care după 30 de ani de propagandă
română ar fi fost doar circa 70 de familii de „românizanți”.
304
Ibidem, p.44-45.
305
Opune clasicului tablou al crescătorilor transhumanți de animale, pe acela al comercianţilor, industriaşilor,
mici meseriaşi, cu rol major în economia Greciei.
306
Urmașilor Imperiului Bizantin. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
85
vlahă.307 Atât grecii cât şi vlahii formează integralitatea Romiousyni, adică a poporului
grec modern. Vlahii sunt millet-ul otoman al creștinilor (rumilor) ce au participat la
clădirea naţiunii greceşti moderne alături de alte comunităţi vorbitoare sau nevorbitoare de
greacă. Vlahii, după Koukudis, s-au manifestat de-a lungul istoriei drept un grup
etnocultural grecesc ori entitate etnolingvistică de aceeași factură.308
În urma prezentării celor de mai sus constatăm o schimbare de strategie în politica
elenă faţă de populaţia aromână. Până spre anii ʼ60 ai secolului trecut s-a contestat până şi
însăşi existenţa fizică a unei comunităţi aromâne, falsificându-se grosolan cifrele statistice
alături de alte metode ce au mers de la amenzi, închisoare, tortură, deportări şi chiar
asasinat. Altă etapă a fost cea a demonstraţiilor ştiinţifice ce încercau să dovedească
caracterul elen al idiomului vorbit de aromâni până la studii ce îi prezentau pe vlahi drept
un grup marginal needucat al societăţii greceşti. Lucrarea de mai sus venea într-un moment
în care procesul de elenizare, a se citi asimilare, era aproape definitivat, iar păstrarea unei
viziuni denigratoare la adresa aromânilor ar putea provoca în noul context european
„regretabile” tensiuni ce ar putea readuce pe tapet chestiunea „koutsovalahă”, după cum o
denumeau peiorativ grecii. Dimpotrivă, prin recunoaşterea rolului avut de aromâni în
decursul ultimelor secole se menajează orgoliul aromânilor, se evită rediscutarea
chestiunilor politicilor de asimilare forţată, a persecuţiei constante la care au fost supuşi
liderii aromâni de-a lungul timpului. De asemenea, era înfierat amestecul străin fără să fie
numit direct, deși trimiterile erau la aşa numita propagandă română care a încurcat pentru o
perioadă planurile Atenei oferind în opinia noastră o seamă de mijloace în special de natură
cultural-spirituală, în fapt o alternativă naturală unei populaţii romanice aflate pradă
ambiţiilor şovine ale statului elen şi a unor înalţi ierarhi, cum era şi cazul actualului
Patriarh Ecumenic Bartolomeu I. Acesta este până şi astăzi temător vis-à-vis de
problematica originilor aromâne gata să nege orice altă viziune în afara descendenţei
greceşti a acestora. Contextul extern şi aici ne referim la lipsa unei politici româneşti la
Sud de Dunăre lasă mână liberă autorităţilor elene în a-şi asuma public importanţa
elementului aromân acceptând meritele acestuia în perspectivă unilaterală, prin prisma
curentului filoelen, o încercare de generalizare din care se omite cu bună ştiinţă numeroasa
facţiune rezistentă la procesul de asimilare.
307
A. Koukoudis, The Vlachs..., p. 19.
Ibidem, p. 38-40.
2017.11.01 11:13
86
Cercetătorul austriac Thede Kahl era şi el de părere că România a luptat pentru
asimilarea tinerelor generaţii de aromâni, asemenea Greciei.309 Considerăm forțată
afirmația, între elenizare și românizare nu este doar o nuanță etnică, fiind vorba de două
procese care utilizează spre atingerea scopului mecanisme diferite, având mobiluri de
asemenea sensibil divergente. Propaganda română s-a adresat unor comunități cu care a
împărtășit afinități lingvistice și un anume sens al originii comune. România a fost singurul
stat din Balcani care nu a apelat pentru a-și susține propaganda la trupe militarizate care să
asigure o asimilare forțată de factorul teroare în zonă. Diplomația română nu a fost
preocupată, așa cum mai sus enunțam, de posibile achiziții teritoriale, cazul Greciei. Din
punct de vedere bisericesc, statul român nu a avut un partener atât de fidel cauzei sud-
dunărene precum Patriarhia Constantinopolitană, care atunci când a intervenit de partea
Greciei a complicat foarte mult ecuația identitară a aromânilor. Apoi, Thede Kahl însuși
aduce un contra-argument propriei sale afirmații atunci când precizează că un aromân
absolvent al școlilor bulgare din Balcani are mai puține șanse să-și prezerve identitatea,
decât unul care a urmat școlile române din zonă.310 Poziția adoptată de cercetătorul austriac
este una inconsecventă: dacă în cartea sa tradusă și în română, Istoria aromânilor, sinteză
de texte apărute la sfârșitul anilor ʼ90, găsim afirmații de tipul: „Cu toate că mare parte
dintre cei imigrați în România în perioada 1926-1940 considerau România ca fiind propria
patrie, sunt printre ei mulți care au imigrat numai cu gândul de a-și câștiga o mai bună
situație economică. Însă prin mediul natural dat, care condiționează tipul cultural și de
viață, dar și o altă mentalitate, diferența de „mucañi”, cum îi numesc aromânii pe români,
este mare cu toate că dialectal se înrudesc”.311, în 2010, într-un interviu acordat secției
albaneze a postului de radio Deutsche Welle același revenea: „Între aromâni nu există
indivizi care să se identifice ca români și vice-versa. [...] cultura aromână e independentă și
limba este foarte depărtată de română.”312
Un alt segment al istoriografiei privitoare la aromâni îl constituia cel ocupat de
aromânii înșiși și de felul în care aceștia se raportau la campaniile statului român la sud de
Dunăre. Acești istorici aromâni pot fi împărțiți în două categorii: cei care priveeau acțiunile
românești de la începtul secolului XX drept o șansă la supraviețuirea etnică a propriului lor
grup și cei care au văzut în pacea de la București din 1913 o trădare a cauzei aromâne de
309
Thede Kahl, Istoria Aromânilor..., p. 48.
310
Ibidem, p. 152.
311
Ibidem, p. 149.
312
Viorel Stănilă, „Neoaromânismul în context politico-diplomatic sud-est european”, în Martor, Paris, 2001,
pp. 6-7. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
87
către statul român și o compromitere a cauzei macedo-române. Ultimul curent a apărut la
sfârșitul anilor ʼ80 ai secolului trecut în Germania și răspândit mai apoi și în România cu
precădere în ultimul deceniu și jumătate când s-a înregistrat o virulență inexplicabilă la
adresa instituțiilor românești văzute drept nocive la adresa identității aromâne. Un
cercetător extrem de avizat asupra acestui fenomen relativ nou apărut aprecia că acest
curent ce se dorește a fi o mișcare internațională activează în special în România, inclusiv
în forme politizate și „are drept scop alienarea aromânilor față de românitate prin metode
etnopolitice exersate anterior asupra vlahilor timoceni din Serbia sau asupra moldovenilor
din Ucraina și actuala R. Moldova”. Practic se dorește obținerea unui statut de minoritate
națională, fapt ce îi va lăsa automat pe aromânii din Balcani fără un stat înrudit. 313
Cei din prima categorie erau reprezentați de Pericle Papahagi, Valeriu Papahagi,
Theodor Capidan, Ioan Caragiani, Sterie Diamandi Aminceanul, Ion Arginteanu,Tache
Papahagi, George Murnu, L.T. Boga,Victor Papacostea, Anastase Hâciu, Constantin Noe,
Matilda Caragiu Marioţeanu, Nicolae Șerban Tanaşoca, Gheorghe Carageani, Nicolae
Saramandu, Stoica Lascu, iar cei din a doua categorie de Vasile Barba, Ioan Cardula,
Tiberiu Cunia, Nicolas Trifon, Mariana Bara și de curând Steliana Bajdechi, Maria Pariza.
În genere, argumentația primilor uzează de faptul că fără sprijinul statului român
care a dezvăluit aromânilor prin intermediul şcolii trecutul lor, punându-le la dispoziţie
instrumentele fundamentale ca să poată crea o literatură dialectală proprie314 şi care le-a
permis să-şi folosească limba lor în şcoală şi biserică, aromânii probabil nu ar mai fi existat
ca entitate distinctă astăzi.315 Din punctul acestora de vedere nu existau nuanțe ale
identității etnice, aromânii fiind români balcanici, în concluzii cât se poate de tranșante.
Pericle Papahagi considera că „Aromânii sunt una şi aceeaşi naţie cu românii”, aducând în
sprijinul acestei idei fondul etnic comun, obiceiurile şi nu în ultimul rând limba română „ce
313
Actualul ambasador al României în Macedonia a tratat pe larg și extrem de bine documentat fenomenul
neoaromânistic și toate implicațiile sale în cadrul tezei sale de doctorat susținută la Universitatea Babeș
Bolyai. Viorel Stănilă, Etnopolitică și relații internaționale: identitatea aromânească în context politico-
diplomatic sud-est european,Teză de Doctorat, Cluj, 2016, passim.
314
Literatura dialectală a fost într-o proporție covârșitoare apanajul absolvenților școlilor românești balcanice
ori urmașilor acestora. Manifestarea literaturii, presei, lucrărilor istorice s-a produs cu precădere în România
cum vom putea observa și în următoarele lucrări: Tache Papahagi, Antologie Aromânească, Tipografia
România Nouă, București, 1922,(apariția lucrarării a fost subvenționată de Administrația Casei Școalelor);
Gheorghe Carageani, Studii Aromâne, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti,1999. Iar recent lucrarea
profesorului Stoica Lascu, Romanitatea balcanică în conștiința societății românești până la Primul Război
Mondial, Editura România de la Mare, Constanța, 2013 în care a fost analizată,comentată și evaluată
percepția românească asupra chestiunii aromâne dar și rolul producțiilor literare, ziarelor, revistelor apărute
în română ori în aromână la cunoașterea romanității orientale.
G. Carageani, Studii Aromâne..., p. 213.
2017.11.01 11:13
88
este una şi aceeaşi dincoace şi dincolo de Dunăre”.316 Iată cum era apreciată activitatea
statului român la sud de Dunăre în viziunea lui S. Țovaru: „Statul român şi-a îndeplinit
astfel prin crearea şi susţinerea acestor şcoli, o îndoită datorie: una de ordin strict naţional
şi alta de ordin general, chemând la ritmul vremii o lume românească dominată de
obscurantismul vechiului regim balcanic. Cu acest capitol al politicii culturale externe a
statului român, cultura românească în general, deşi încă tânără, se poate mândri oricând.
Paginile impresionante de misionarism cultural scrise dincolo de hotarele acesteei ţări, sunt
mărturia vitalităţii şi resorturilor nebănuite ale şcoalei româneşti”.317 Această aliniere la
„ritmul vremii” era văzută însă de către autorul citat cu unele distanțări critice. Dacă miza
implicării statului român nu era pusă niciodată sub semnul întrebării, felul în care aceasta
s-a produs, dar și percepția unora dintre protagoniștii „mercenari” ai chestiunii, constituie
aspecte supuse unui just rechizitoriu. Și Tache Papahagi nu putea să nu remarce atunci
când exclama: „Graţie mărinimiei naţionale a țării româneşti, viaţa cultural naţională a
aromânilor a primit întreaga pulsaţie din partea patriei-mume....”.318
Iată însă o mostră a felului în care „românizarea” funcționa la modul concret, în
spatele tabloului oficial. Următorul fragment îi este relatat lui Ion Nenițescu de către un
fost „grecoman” din Târnovo în legătură cu primul învățător venit la școala românească de
acolo: „Și cu pietre l-am întâmpinat, dar el a răbdat și prin răbdare ne-a învins pe toți, îmi
povesteau ei, foștii grecomani. La început îl țineam de nebun, căci nebun ni se părea tot
armânul, care ar fi căutat mântuirea în altă parte decât în panelenism. Mai apoi văzând
răbdarea și încrederea cea mare ce avea în el izbânda prin Armânism, am început a ne mira
și a nu-l mai ține de nebun, ci numai drept un rătăcit. Dar el nu se pleca nicidecum, ci ne
ținea pe noi de rătăciți. Și după ce am prins a sta din când în când la vorbă cu el, ne numea
chiar renegați și ne striga: «Oricât de mare ar fi faima Greciei, eu mulțumesc lui Dumnezeu
că m-a făcut armân și voiu să trăiesc armân ca și părinții mei!» Iar noi nu-l mai loveam cu
pietre și nu mai râdeam. La sfârșit credința lui a ajuns a fi și credința noastră sfântă și
nestrămutată, ce astăzi, numai cu inima împreună ni s-ar putea smulge din piept”.319
George Murnu un fin cunoscător al clivajelor din lumea balcanică în multipla sa calitate de
istoric, arheolog, lingvist, poet bidialectal, atât în daco-română cât și în aromână, un savant
de talie europeană recunoscut de forurile internaționale mărturisea: „Ei [n.n. aromânii] nu
au luptat sub steag străin în calitate de greci, conștiința lor de neam nu o pierduseră, dar se
316
Pericle Papahagi, Aromânii din punct de vedere istoric cultural, Bucureşti, 1912, p. 3.
317
S. Țovaru, Problema școalei românești din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 7.
318
Tache Papahagi, Macedo-Românii sau Aromânii, Bucureşti, 1929, p. 27.
319
Ion Nenițescu, De la românii din Turcia..., pp. 159-160. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
89
identificaseră cu cauza elenismului ortodox care pe atunci era cauza comună a creștinilor
în luptă cu unicul vrăjmaș care era islamul, singura școală creștină fiind pe atunci în Turcia
școala Patriarhului din Fanar, era fatal ca să monopolizeze cultura popoarelor de peste
Dunăre și deci și aromânilor. Astfel educația lor spirituală a trecut să fie exclusiv
grecească. Din acest mediu greco-ortodox de elenizare culturală a acestor români a răsărit
un număr însemnat de scriitori de origine română dintre care cei mai distinși Zalacosta
Cristalis și Aristotel Valaoritis acesta din urmă creatorul limbii neogrecești…. O literatură
cultă dialectală a fost cu neputință să se dezvolte în era grecizantă a culturii macedo-
române, ea datează abia de câteva decenii adică din momentul în care statul român a putut
înființa în Turcia școli românești și a început a se deștepta mai intens conștiința unui ideal
de viață națională”. 320
În linii mari avem de-a face la începutul secolului XX cu o literatură istorică
admirativă relativ la implicarea statului român în Balcani, atitudine consecventă în genere
cu cea prezentă și după 1989.321 Totuși distanțarea necesară față de evenimentele relatate a
produs o bibliografie care a abordat în termeni mai realiști problematica aromână, mai ales
prin recursul la documentația arhivistică, ferind astfel subiectul de exaltările, uneori prea
puțin științifice ale primei jumătăți a secolului al XX-lea.
Coordonatele de bază ale scrisului istoric din această perioadă ar fi, într-o succintă
enumerare următoarele:
- spre deosebire de contingentul celor preocupați de chestiunea aromână de la începutul
secolului, cercetătorii de azi preocupați de problematica enunțată se recrutează, cu puține
excepții, din rândul ne-aromânilor (Gheorghe Zbuchea, Viorel Stănilă, Emil Țârcovnicu,
Adina Berciu Drăghicescu, Nistor Ionuț, Stelian Brezianu, Tudor Teoteoi, Manuela
Nevaci).
- abordarea lor este mai atentă la relațiile greco-române de azi, construind, cu puține
excepții, narațiunea aromână astfel încât să nu suscite sensibilități ale partenerului
european, Grecia.
- analiza acestora se construiește prioritar în jurul materialului arhivistic, lăsat să vorbească
acolo unde istoricul ar fi considerat partizan. Este vorba mai ales de inițiativa Institutului
de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, care prin grija, de acum regretatului
320
Manuscris George Murnu, Macedoromânii și literatura lor, în Arhiva George Murnu, Dosar Episcopatul
Aromânilor, nepaginat. Documentele se află în posesia Familiei Tanașoca. Consultarea lor s-a făcut
mulțumită deschiderii regretatului profesor univ. dr. Nicolae Șerban Tanașoca de a cărui amabilitate și
sprijin ne-am bucurat, fiindu-ne de un real folos științific și suport moral în redactarea tezei de doctorat.
321
Perioada comunistă este irelevantă pentru istoriografia problemei, întrucât chestiunea aromână a fost
plasată în rândul subiectelor tabu de regim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
90
profesorului Nicolae Tanașoca își propune publicarea unor corpusuri generoase asupra
Izvoarelor privitoare la istoria românității balcanice. Un prim volum al acestui lăudabil
demers, Documentele redeșteptării macedoromâne322 adunate și selectate de Victor
Papacostea și Mihail Regleanu a apărut recent, în 2013.
- scrisul istoric despre aromâni nu a mai constituit un demers angajat, susținut de o politică
oficială de stat, romanitatea sud-dunărenă neconstituind o prioritate pe agenda politicii
externe.
-abordarea aromânilor se bucură în continuare de o largă paletă de analiză; interesul
lingviștilor, etnologilor, istoricilor literari pentru această chestiune nu s-a diminuat,
dimpotrivă asistăm azi la o actualizare a tematicii, prin apariția unor studii despre
imagologie aromânească (Armand Guță).
Cealaltă categorie, a celor care au interpretat critic acțiunea statului român în
Balcani este mai consistent reprezentată de o nouă generație de interesați și pornește,
principial, de la atitudinea României față de cauza aromână în 1913 la Pacea de la
București și neimplicarea de după 1989 în prezervarea comunităților aromâne din Balcani.
În acest sens, constatăm în ultimele decenii ale secolului trecut apariția unui nou curent
printre aromâni care militează pentru o detaşare de România şi de tot ce a însemnat aportul
unui aşa numit „stat mamă”. Acesta se constituie de fapt într-o replică la abandonul pe care
România l-a rezervat acestor comunităţi după 1947. Noua strategie funcţionează astfel:
atâta vreme cât noi, ca aromâni, nu mai suntem dezirabili pentru autorităţile de la
Bucureşti, refuzăm orice posibilă afiliere a noastră la proiectele statului român. Se mizează
pe faptul că odată rupte legăturile cu România, statele vecine se vor dovedi mai
îngăduitoare cu minoritatea aromână, permiţându-i acesteia să-şi conserve propria
identitate.
În anii ʼ70-ʼ80 ai secolului trecut această poziţie a fost teoretizată de către Vasile
Barba, aromân refugiat la Freiburg în Germania. Ideile sale difuzate constant în publicaţia
Zborlu a nostru au conturat imaginea unei minorităţi etnice naționale care trebuia să fie
recunoscută implicit în toate statele din Balcani, inclusiv România, cu toate drepturile ce
decurg de aici. Această poziţie a întemeietorului noului curent, Vasile Barba a fost totuşi
una oscilantă: în ciuda tezelor mai sus amintite care vor genera emuli şi mai virulenţi, iată
că în 1995 acelaşi într-o scrisoare publică adresată Patriarhului Teoctist solicita protejarea
aromânilor. Se considera că aceștia fiind o „ramură sudică a românităţii”, Patriarhia
322
V. Papacostea, M. Regleanu, Documentele redeșteptării macedoromâne, Ed. Predania, MATIS
București, 2012.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
91
Română avea dreptul şi datoria să vină în întâmpinarea dorinţei aromânilor de a avea un
mitropolit care „să organizeze bisericile ortodoxe din Peninsula Balcanice construite sau
care se vor construi de către aromâni şi în care să se slujească în aromână, mitropolia
urmând a fi subordonată Bisericii Ortodoxe Române”323.
Această inconsecvență cu propriul lor proiect identitar este vizibilă la mulți dintre
aromânii contemporani care sunt puși în dificultate atunci când trebuie să opteze pentru
„românism” sau pentru „latinitatea sud-est europeană”. Iată răspunsul lui Tiberiu Cunia,
animator al aromânilor din America de Nord: „Eu mă simt confortabil cu ambele idei și le
accept pentru că eu pornesc de la o realitate. Eu fac parte dintr-o populație care vorbește un
grai aromânesc și care se simte ca o entitate diferită de cele cu care conviețuiește. [...] De
aceea, unul poate spune că aromânii sunt români și altul poate spune că aromânii nu sunt
români și totuși, amândoi să aibă dreptate.”324
Discipolii lui Vasile Barba au depăşit cu mult nuanţele profesorului lor, dedându-se
la o seamă de iniţiative ce au mers până la acţiuni de falsificare lingvistică, inventarea unor
noi scrieri pentru aromână325 etc., demersuri pe care Matilda Caragiu Marioțeanu le-a și
demontat de altfel punctual într-o lucrare asumată de Academia Română.326 Chiar dacă
pornind de la asemenea premise, demersurile lui Vasile Barba au influenţat puternic
adoptarea de către Parlamentul European a rezoluţiei numărul 1333 din 1997, ce va avea ca
obiect aducerea în atenţia Europei a comunității aromâne. Cu această ocazie se aduceau și
unele recomandări Greciei, singurul stat balcanic parte a Uniunii Europene la momentul
respectiv, de recunoaştere a unei evidenţe de fapt. Din păcate, tot acest efort nu a avut
rezultatul scontat, în anul 2001 statul grec condamnându-l la 15 luni închisoare pentru
distribuirea de informaţii false pe un anume Sotir Bletsas, preşedinte al Asociației
Culturale Aromâne din Atena, autorul unei broşuri în care amintea şi de alte limbi vorbite
în Grecia, printre care și aromâna.
Cea mai recentă apariție editorială vizând istoria aromânilor este cea semnată de
Nicolas Trifon, Aromânii, pretutindeni, nicăieri. Trădarea României de la finalul
războaielor balcanice, prin ignorarea macedo-românilor în cadrul acestor tratative, așa cum
anticipam atunci când descriam a doua categorie a celor care scriu despre aromâni, este un
323
Stan Ioan, Statutul juridic al aromânilor, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de
Drept, Cluj Napoca, p.146.
324
Ilie Traian, Un Coresi aromân: Tiberiu Cunia, Ed. Cartea Aromână, București, 2002, pp. 193-194.
325
E vorba mai ales de bătălia pentru diacritice și înlocuirea acestora cu o seamă de foneme (dj, dz, nj etc.)
care vor încurca mult tentativele de standardizare a aromânei, producând multe texte neinteligibile pentru
aromânii înșiși.
326
Matilda Caragiu Marioțeanu, Aromânii şi aromâna în conştiința contemporană, Academia Română,
Bucureşti 2006, passim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
92
loc comun și al acestei cărți. Prin intervenția în Balcani de până la 1913, statul român „nu
risca mare lucru”, opinează Nicolas Trifon, angajamentul acesta fiind „rodul unui pariu”,
asumat îndoielnic de către autoritățile centrale, niciodată cu adevărat încrezătoare în
șansele de reușită ale acestei aventuri.327 Același autor consideră că acțiunile României în
zonă au dislocat „conștiința comunitară aromânească”, revizuind-o radical, lucru pe care
elenismul l-ar fi afectat mai puțin.328 Înființarea școlilor românești în Balcani, înainte de a
obține recunoașterea, de către Patriarhie a unei Biserici aromâne independente i se pare
autorului „o pură aventură”, întrucât aceste școli se aflau „din start, în ilegalitate în raport
cu administrația otomană și constituiau o provocare în ochii Patriarhiei” 329. Afirmația este
eronată, deoarece încă din 12 septembrie 1878 avem o teskerea (edict) emisă de către
marele vizir Savfet Paşa prin care se permitea libera exercitare330 a învățământului şi a
serviciului religios în limba naţională pentru românii din Imperiul Otoman, cerându-se
funcţionarilor chiar „să apere şi să ajute pe învăţătorii români”.331
Mulți dintre aromânii din Grecia, consideră Trifon, vor respinge apelurile statului
român, care nu făcea altceva în opinia unora decât să speculeze credulitatea tinerilor
provenind din familii de păstori pentru a-i antrena apoi în acțiuni riscante „ce puteau să
prejudicieze întreaga comunitate”332. Interesat de felul în care acțiunile României în zonă
conturbă evoluția comunităților aromâne, coborând așadar în orizontul microistoriei pentru
a putea aprecia corect felul în care propaganda română a influențat viața aromânilor,
Nicolas Trifon considera că școlile românești au accentuat procesul mai amplu de emigrare
și dispersare a aromânilor.333 Cercetătorul francez impută propagandei române lipsa unei
strategii care să fie adaptată contextului – este vorba de principalul cap de acuzare al celor
care contestă acțiunile românești la sud de Dunăre: folosirea limbii române la școlile
înființate de Ministerul Instrucțiunii de la București. Chestiunea limbii este însă una care
nu găsea unanimitate nici măcar la intelectualii aromâni din epocă- cazul celor două reviste
care apar la începutul secolului XX, Lumina și Frățilia este relevant: redactarea primeia se
făcea preponderent în română, iar cea de-a doua era scrisă în întregime în aromână. Nu
327
N. Trifon, Aromânii..., p. 221, pp. 311-314. Cu toate acestea, lipsește mobilul acțiunii statului român în
Balcani, întrucât autorul precizează că ar fi „exagerat” să se explice această intervenție în comunitățile
aromâne în scopul utilizării lor ca monedă de schimb pentru recuperarea unei părți din teritoriul bulgar.
328
Ibidem, p. 288-289.
329
Ibidem, p. 230.
330
Adesea autoritățile locale sub presiunea ierarhiei greceşti au îngreunat sau chiar stopat acţiunile cultural-
educaţionale pentru comunitățile aromâne.
331
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Balcani, Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 51-52.
332
Ibidem, p. 233.
2017.11.01 11:13
93
putem susține teza unui monopol al limbii române asupra dialectului aromân în Balcani,
întrucât, așa cum chiar autorul precizează, în ciuda unor dispoziții oficiale, au existat destui
învățători stipendiați de statul român care au contribuit la formarea unei literaturi didactice
aromânești.334 O altă chestiune ce trebuie luată în considerare în privința acuzelor asupra
școlarizării în română se referă la faptul că elevii aromâni studiau și în aromână unele
materii, acest fapt producând destule dificultăți celor de la Ministerul Instrucțiunii din
București întrucât nu exista o aromână standardizată nici la începutul secolului XX, fiecare
comunitate având un specific lingvistic în funcție de arealul geografic și influențele
resimțite de la vecini. Oricum, dialectul nu a fost amenințat de limba română, dovada fiind
cazul dobrogean unde aromâna s-a păstrat incomparabil mai bine decât în celelalte state
din Balcani. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere și contextul mai larg al difuzării
limbii literare în mijlocul comunităților dialectale.335
Nicolas Trifon se întreabă aluziv, dacă imixtiunea educațională a statului român în
zonă nu a complicat de fapt situația provocând numeroase lupte intestine și dezbinând o
comunitate împărțită de acum în grecomani și românizanți.336 Ideea și proiectul național nu
au antrenat unanimitatea printre aromânii, este de părere autorul, pentru că arhipelagul
aromânesc prin rețelele transhumante și comerciale care îl extind este greu compatibil cu
ideea națională în forma în care a pătruns aceasta în Balcani, construcția unui stat-
națiune.337 Apoi, Patriarhia Ecumenică a favorizat adeziunea voluntară sau nu la cauza
greacă, fiind un actor puternic interesat în zonă, limitând acțiunea mișcării naționale
susținute de statul român și compromițând chiar și după 1913 orice tentativă inofensivă de
afirmare a aromânilor.338
Atunci când denunța românizarea, elita greacă a începutului de secol XX vorbea de
manipularea unei idei trâmbițate de autoritățile bucureștene: în Grecia nu există, de fapt
români, iar patria comună a tuturor rămâne Grecia. Prin intervenția guvernului român s-a
scindat de fapt o comunitate și s-a creat o clasă de oportuniști, așa-numiții propagandiști
care speculau339 fondurile puse în joc de București pentru realizarea acestui experiment
334
Ibidem, p. 234.
335
Cazul școlilor săsești din Transilvania de la mijlocul secolului al XIX este mai mult decât sugestiv. În
ciuda unor considerabile diferențe între hoch deutsch și dialectul săsesc, elevii sași studiau la școală materiile
în germana literară. Walter König, Schola seminarium rei publicae. Aufsätze zur Geschichte und Gegenwart
des Schulwessens in Siebenbürgen und Rümanien, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 2005, passim.
336
337
Ibidem, p. 243.
338
Ibidem, p. 248.
339
Preocuparea guvernului român pentru chestiunea aromână a implicat și un aspect financiar. Acest canal
financiar a fost din păcate uneori speculat atât la București, dar și la fața locului de personaje care au făcut
din propria înavuțire un scop. Faptul în sine a dus la numeroase acuze de o parte și de alta,REGHINA-ADELA
MATIS subminând
2017.11.01 11:13
94
aromân.340 Propaganda greacă va încerca să neutralizeze eforturile statului român mizând
pe descumpănirea aromânilor: „Ce așteptați din partea României? Să zboare deasupra
Bulgariei și să ia acest teritoriu, unde n-are nicio dreptate?”341 Imposibilitatea susținerii
unei idei naționale care să nu implice automat și un teritoriu comun în granițele aceluiași
stat era considerată de aparatul elenizator drept punctul nevralgic al propagandei române.
Ecuația cea mai dificilă a Balcanilor stat-etnie-națiune găsea în comunitățile aromâne
reprezentarea cea mai fidelă.
Argumentul unei sciziuni comunitare nu poate fi totuși absolutizat întrucât
comunităţile aromâne erau deja de secole într-o continuă hemoragie identitară prin
restrângerea etosului lingvistic datorat presiunii asimilaționiste ce frângea în două până şi
membrii aceleiași familii puşi în situația de a nu mai putea comunica între ei, după cum am
mai arătat în studiul nostru.
Recenta poziție adoptată de Nicolas Trifon este una relevantă prin ambiguitatea sa
pentru o parte a scrisului istoric aromânesc, demonstrând de fapt dificila chestiune a
poziționării față de evenimente petrecute acum mai bine de un secol. Unele fraze de tipul
„statul român a conceput și a întreprins politica sa culturală pe teren ca și cum publicul
vizat era îndemnat să devină român, deși această perspectivă nu a fost luată niciodată luată
în considerație la modul serios.”342 sunt elocvente pentru contradicțiile care pare că îi fac
prizonieri pe acești cercetători interesați, de altfel legitim, să rechestioneze felul în care
România a gestionat politica sa balcanică.
Alte voci care repun pe tapet această chestiune o fac interesate de recunoașterea
aromânilor ca minoritate națională în România, aspirând la o reprezentare a acestora în
Parlamentul de la București. Mizele acestora, printre care un fotoliu de deputat și o sumă
deloc neglijabilă din bugetul statului, stau în spatele multor tentative de scriere a istoriei
activitatea și entuziasmul cauzei. Fără să încercăm a scuza sau mistifica aceste derapaje care desigur au pus
în lumină obscură interesul României în Balcani, trebuie să avem în vedere că și contextul unui imperiu aflat
în stare avansată de metastază a încurajat și dat amploare acestor scurgeri financiare. Corupția răspâdită la
toate nivele oficiale a făcut ca doar mita să urnească aparatul otoman în eliberarea unor autorizații pentru
deschiderea unor școli ori eliberarea din închisoare a unor nevinovați sau chiar acordul pentru emiterea
iradelei. Astfel, cheltuirea acestor fonduri financiare pentru obiective de altfel legitime a făcut ca actele
justificative să fie puse sub semnul întrebării, iar persoanele care au manipulat aceste resurse bănești să fie
acuzate de fraudă. Marele Vizir, Ferid Mehmed Pașa (1903-1908) a avut o poziție binevoitoare față de
aromâni în acțiunea de convingere a sultanului pentru emiterea iradelei. Înaltul oficial otoman a fost
„sensibilizat” de numeroase daruri făcute de către plenipotențiarul Emanuil Lahovary aduse de la propriile
sale moșii din Vaslui între care amintim „curcani îndopați cu nuci” și sâmânță de „grâu sticlos” pentru
domeniile albaneze ale vizirului etc. Al. Em. Lahovary, „Amintiri Diplomatice, Constantinopol 1902-1906”,
în Revista Fundațiilor Regale, Anul II, Nr. 8, August 1935, p. 330.
340
341
Ibidem, p. 279.
Ibidem, p. 221-222.
2017.11.01 11:13
95
aromânilor din prezent. Neoaromânismul se lansează așadar ca „mișcare de resurecție a
identității aromânești prin contestarea apartenenței aromânilor la românitate”343,
organizându-se într-un Consiliu al Makedonarmânjilor (CMA) cu sediul la Moscopole, în
Albania. Dintr-o chestiune internă a României, neoaromânismul devine odată cu trecerea
timpului una regională, tinzându-se internaționalizarea chestiunii aromânești și
transformarea acesteia într-o cazuistică asemănătoare cu cea catalană, bască etc.344
Ideilor vehiculate de acest nou curent le-a răspuns curând legislativul românesc în 8
mai 2013 prin Legea votată în Camera Deputaților pentru modificarea art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. La alineatul (1) al
articolului 1 din Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 22 aprilie 2009, cu
modificările ulterioare, litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins: „a) drepturile
persoanelor care îşi asumă în mod liber identitatea culturală română - persoanele de origine
română şi cele aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, care locuiesc în afara
frontierelor României, indiferent de modul în care aceştia sunt apelaţi (armâni, armânji,
aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români,
latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-
români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, volohi, macedo-
armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus),
denumite în continuare români de pretutindeni.”345 Votată, dintr-un total de 163 de
deputați, de către 161, cu un vot împotrivă346 și o abținere, promulgată de președinte,
această inițiativă a devenit Legea nr. 176\2013.
Acţiunea României în Balcani de după 1864 s-a înscris în curentul mai larg al
tinerelor state naţionale din epocă ce cautau a-şi recupera şi întări cultural ramurile
disparate de-a lungul istoriei. Acest proces a fost receptat drept românizare, fiind pus după
accepțiunile contemporane alături de elenizare ori slavizare. Totuși sunt deosebiri
fundamentale față de celelalte curente deoarece România nu urmărea anexiuni teritoriale,
nici nu vâna potenţial uman în rândul aromânilor. Aceasta se adresa unei populații cu care
343
Viorel Stănilă, „Neoaromânismul în context politico-diplomatic sud-est european”, in Martor, Paris, 2001.
344
Ibidem, p.1, p. 6.
345
Textul se găsește pe site-ul Camerei Deputaților
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=12682
346
De remarcat că votul împotrivă este asumat de către deputatul Constantin Canacheu ce se considera elino-
vlah. Nu contestăm dreptul acestuia de a alege opțiune identitară dorită, dar totuși trebuie să menționăm că
strămoșii săi din familia Canacheu din localitatea Livezi-Meglenia (astăzi Grecia) au avut o adeziune
identitară românească ferventă. Dovadă stau diversele documente de arhivă semnate olograf de membrii
acestei extrem de implicate familii în lupta de păstrare a propriului ethos în fața acțiunilor grecizante.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
96
avea afinității de limbă şi origine incontestabile, mai ales în centrele exclusiv sau majoritar
aromâne rămase încă mai puţin expuse elenizării. Propaganda română nu a înăbuşit un
curent identitar aromân de sine stătător, ci din contră, a oferit alternativa, iar documentele
atestă și realitatea confirmă că în lipsa unei biserici şi şcoli proprii, aromânii au fost
grecizaţi în cea mai mare parte astăzi. Implicarea românească la sud de Dunăre a generat o
serie de tensiuni diplomatice majore precum şi acuza de după 1913 că acțiunea României a
fost una interesată, răsplătită de preluarea Cadrilaterului. Afirmația este una care nu se
susține istoric, întrucât România nu primește gratuit regiunea în cauză, ci în urma
implicării sale armate în al doilea Război Balcanic. Desigur, misiunea culturală a
Bucureștiului nu poate fi privită doar printr-un filtru admirativ, existând, așa cum vom
arăta și în cuprinsul capitolelor următoare o serie de inadvertențe între proiectul cu care se
pornește la drum și punerea lui în aplicare. Privită la distanță de peste un secol, propaganda
românească, dincolo de bilanțul succeselor sau insucceselor sale, a contribuit la temperarea
zelului autorităților statale (fie că vorbim de greci, sârbi, bulgari, albanezi) orientat înspre
proliferarea politicilor asimilaționiste din trecut.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
97
II. Dinamica politico-diplomatică a chestiunii aromâne reflectată în
relațiile româno-elene
II.1.Geopolitică în Balcani la cumpăna secolelor XIX-XX
Acest prim capitol a fost conceput inițial în forma unei serii de poziții
istoriografice delimitate național, axându-se pe felul în care istoricii din spațiul balcanic au
receptat problema aromână cu precădere de la începutul secolului XX. Am considerat însă
mult prea statică o astfel de schemă și neproductivă sub raportul analizei proiectate. În
condițiile în care mare parte din teoriile pe care elita istorică aparținând spațiului balcanic
le-a vehiculat privitor la această chestiune s-au suprapus în numeroase locuri, creând nu de
puține ori impresia unei repetitivități blocante, am optat pentru perspectiva unei interpretări
dinamice, mai coerente pentru lectură, fructificând din plin beneficiile unei metodologii
extrem de pretabile temei noastre, aceea comparativ-istorică.
Prizonieră a unor clișee intens vehiculate în postmodernitate, lumea balcanică a
începutului de secol XX poate fi, din punctul de vedere al relațiilor internaționale,
imaginată asemenea unei oglinzi fidele felului în care se configurează harta geopolitică a
Europei. Toți actorii majori ai bătrânului continent au fost implicați într-un fel sau altul în
această peninsulă, aflată deja doar nominal sub tutelă otomană.
Exista astfel o alianță pseudo-discretă,347 dar eficientă și de durată între Marea
Britanie și Grecia, ce a debutat sub semnul romantismului în timpul revoltelor antiotomane
din a treia decadă a secolului al XIX-lea, când, atras de parfumul Vechii Elade, celebrul
poet Byron se stingea în teribila rezistență greacă de la Mesolonghi. Pentru Regatul Unit, o
Grecie puternică, receptivă la avansurile englezești a reprezentat practic asigurarea unei
poziţii strategice în Mediterana de est şi strâmtori, alternativa unui Imperiu Otoman aflat în
plină disoluţie de mai multe secole. „Bolnavul Europei” era ținut în moarte clinică şi la
nevoie resuscitat, așa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri pe parcursul secolulului al
XIX-lea când militar ar fi sucombat în faţa loviturilor externe ale imperiului de la răsărit,
dacă nu s-ar fi găsit aliați occidentali. Imperiul Otoman a devenit după 1878 o semicolonie
347
Atunci când în 1881 Grecia a primit Tesalia, Albionul a avut o influență decisivă, la fel cum s-a întâmplat
și în 1864 când trupele britanice au evacuat Insulele Ionice și le-au oferit Greciei. Daniela Bușă, Modificări
politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și Primul Război Mondial (1878-1914),
Editura Paideia, București, 2003, p. 70. Strategia formulată de Salisbury în 1878 - „decăderea turcă și
ascensiunea greacă trebuie să meargă concomitent” - a fost respectată cu fidelitate până la începutul secolului
XX. Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p. 223. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
98
a cărei independență formală era sprijinită de statele apusene interesate economic şi
strategic de soarta ei teritorială. După 1878, sultanul otoman a pierdut în favoarea Franței
Tunisul, Grecia și-a alipit Tesalia în 1881, în 1882 Anglia a ocupat Egiptul, în 1885
Bulgaria a câștigat Rumelia, iar în 1897 Creta a fost de facto scăpată de sub controlul
otoman.348
O altă problemă care a complicat și mai mult situația internă a și așa fragilei
construcții otomane era reprezentată de chestiunea macedoneană. Macedonia grupa în
micro toate problemele Balcanilor: antagonismul Marilor Puteri, lupta pentru
preponderență a elementului creștin, factorul islamic, problema religioasă, militară,
economică, administrativă. O compoziție etnică extrem de eterogenă a făcut din acest
teritoriu o pradă râvnită de toate statele din jur. Pentru Grecia, Macedonia se confunda cu
însăși rațiunea de a fi a politicii externe,349 pentru Bulgaria, arhiepiscopia de la Ohrida,
moștenirea slavonă, o reprezentare etnică majoritară în teritoriu constituiau obiective de
interes național, iar Serbia, mânată de visul ieșirii la Marea Egee și de compensații
teritoriale pentru provinciile sârbești din Austro-Ungaria, a început să demareze de
asemenea un plan de anexiune.350 Statul român s-a implicat și el în acest teritoriu, motivat
de prezența unei populații înrudite cu cea de la nord de Dunăre, dar interesat deopotrivă și
de menținerea status-quo-ului balcanic.
În 1903 a izbucnit în zona Macedoniei de est o puternică revoltă cunoscută drept
„răscoala de Ilinden” a populației creștine, în special bulgarofile, împotriva administrației
otomane. Intervenția violentă a autorităților a determinat implicarea Marilor Puteri și a
organizării unui plan de reforme macedonene stipulat în tratatul de la Mürzsteg din același
an. Cu ocazia acelei întâlniri a țarului Nicolae al II-lea cu Franz Joseph s-au pus bazele
unei înțelegeri în chestiunea Balcanilor, iar privitor la Macedonia s-a stabilit controlarea
zonei de către un corp internațional de jandarmerie și retrasarea granițelor administrative
348
Constantin Velichi, „Imperiul Otoman și statele din Balcani între 1878-1912”, în Studii și articole de
istorie, vol. XV, București, 1970, p. 173.
349
Charles Jelavich, Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1999, p. 210.
350
În 1905, în cadrul unei întrevederi a corpului diplomatic sârb au fost stabilite coordonatele politicii
balcanice ale Belgradului în raport cu România. S-au decis cu acea ocazie următoarele: „Noi nu putem avea
nimic împotriva succeselor românești în Macedonia, având în vedere poziția noastră și a lor față de Bulgaria
și cauza bulgară în Macedonia. În diferendul româno-grec să ne menținem în rezervă, așteptând momentul
potrivit ca de succesul lor să ne folosim și noi ca precedent. Cu România să fie cultivate relații cât mai
cordiale, considerând politica noastră față de ea, ca mijloc de presiune asupra Bulgariei.” Miodrag
Ciurușchin, Relații politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903-1914, Editura Mirton,
Timișoara, 2010, p. 68. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
99
pentru a obține districte cu o mai mare omogenitate etnică. Reformele urmau să fie aplicate
de către reprezentanții celor cinci puteri interesate.351
Harta Balcanilor nu trebuie privită strict dintr-o perspectivă politică, configurația
confesională a zonei complicând mult situația geopolitică, așezând și reașezând taberele în
funcție de afinitățile de ordin spiritual. Entitățile etnice din Peninsula Balcanică ce se aflau
sub umbrela Imperiului Otoman nu erau recunoscute ca atare, nici din punct de vedere
lingvistic ori rasial, doar diviziunile religioase având drept de funcționare. Formula millet-
ului a coagulat încă din perioada post-bizantină o denominațiune religioasă, pe lângă cel
ortodox, existând un millet armean, mozaic, catolic și protestant. Creștinii ortodocși din
imperiu s-au aflat sub ascultarea canonică a Patriarhului Ecumenic. Instituția, de fapt o
moştenire a perioadei basileilor, a fost acceptată de califul sultan care oferea şi titlul de
lider politic al milletului creștin ortodox Patriarhului Ecumenic. Poziţia politică alăturată
demnității bisericești a ierarhului constantinopolitan şi a sufraganilor va aduce cu sine şi o
serie de tentaţii exclusiviste în detrimentul ecumenicității prin obiectivul urmărit cu tot mai
multă obstinație, acela al grecizării/elenizării, ce va determina inevitabile tensiuni în sânul
comunităților ortodoxe. De această situație au profitat cele două mari imperii limitrofe care
au alimentat continuu fricţiunile din interiorul aşa-numitului „butoi cu pulbere” balcanic.
Cea mai constantă influență în zonă a avut-o Rusia Țaristă care și-a însușit cu
nedisimulată convingere teza celei de-a treia Rome, continuatoarea autocrației Bizanțului
încercând să se impună drept protectoarea supuşilor ortodocşi din Imperiul Otoman după
pacea de la Kuciuk Kainargi. Aureola ortodoxiei ruseşti în Balcani a îmbrăcat în practică
tendinţele panslaviste ce justificau strategia geopolitică a Petersburgului de acces la mările
calde, acolo unde rezistența era cea mai slabă în interior. După pacea de la Berlin, rolul
Rusiei în Balcani va viza recucerirea unor poziţii de forţă în lumea ortodoxă, pierdute după
Războiul Crimeii. Apariţia statului sârb independent a fost o primă redută câştigată, deşi
Rusia avea de-a face cu un statut duplicitar din partea dinastiei Obrenovici, care din motive
economice (un comerţ dependent de Monarhia Austriacă) nu s-a regăsit între aliaţii ţarului,
mai ales până spre anul 1903, când prin lovitura de stat şi venirea la putere a dinastiei
Karagheorghevici şi a omului său forte, Nicola Pasič, Serbia a făcut o piruetă de 180 de
grade, devenind un aliat fidel planurilor de reconquista balcanică ale Rusiei.
Chiar dacă Rusia și-a asumat în Balcani imaginea unei protectoare a tuturor
ortodocşilor, ea s-a erijat de fapt, prioritar în apărătoarea populației slave din zonă. Este o
351
Douglas Dakin, The Greek Struggle in Macedonia 1897-1913, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1966,
2017.11.01 11:13
100
nuanţă extrem de importantă pentru a înţelege aranjarea actorilor în această peninsulă şi a
modului în care motivaţia ortodoxă a fost abil folosită. Cazul bulgar este reprezentativ în
acest sens. Apariţia Exarhatului Bulgar352 în 1870 a produs prima schismă în sânul
Bisericii Ortodoxe, Patriarhia de la Constantinopol anatematizând cu acest prilej întregul
cler, părtaş şi promotor al ruperii de Biserica mamă, acuzat de încălcarea gravă a
canoanelor bisericeşti prin aşa numita erezie filetistă, teoretizată într-un sinod în 1872. În
acest context, rolul Rusiei a fost determinant. Planul Sankt Petersburg-ului a fost să
încurajeze uniunea slavilor sudici, în intervalul 1850-1863 Belgradul devenind centru al
iniţiativei de sprijin pentru iridenta bulgară din Imperiul Otoman353. Politica sârbă, după
cum declara Jovan Ristić: „nu făcea nici o diferență între sârbii și bulgarii oprimați...”, iar
primele manuale şcolare bulgare au fost tipărite la Kragujevac și Belgrad cu ajutorul
autorităților locale.354 Momentul de ruptură pentru sârbi şi bulgari a fost anul 1878 când
influenţa rusă în Balcani a determinat apariţia unui nou stat slav cu ocazia Tratatului de la
San Stefano, o Bulgarie Mare de peste 160.000 km pătraţi, un stat satelit al Rusiei care
astfel s-ar fi apropiat foarte mult de strâmtorile mult râvnite. Diplomația țaristă a susținut
cartea bulgară în tranşarea chestiunii orientale, mai ales după ce și-a asigurat, așa cum
menționam mai sus și o dependență religioasă a acestui stat prin crearea în 1870 a
Exarhatului Bulgar, structură protejată atât diplomatic, cât şi ierarhic bisericesc de către
Sankt Petersburg. Dependenţa religioasă a Exarhatului Bulgar a fost consacrată și prin
352
Apariția unui curent printre etnicii bulgari ce milita pentru autonomie de sub tutela elenă a premers cu
mult timp înființarea statului național bulgar. Însuși Patriarhul Ecumenic, tot mai intens presat, acceptă în
1858 introducerea limbii slavone în anumite regiuni de sub omoforul său și chiar numirea în 1859 a lui
Ilarion Macariopolski „episcop in partibus” (fără scaun) al Bisericii Bulgare în Constantinopol. La scurt timp,
în Duminica Paștilor anului 1860, prefigurând viitorul conflict, episcopul Ilarion nu a pomenit la liturghie,
precum canoanele i-ar fi impus, numele Patriarhului Ecumenic. A fost imediat excomunicat de către sinodul
constantinopolitan, moment ce a declanșat practic oficial lupta comunității bulgare pentru o Biserică
autonomă. Nu întâmplător, în același an, 1860, numeroși tineri de origine bulgară au primit burse și și-au
definitivat studiile în Rusia. Practic, debuta astfel procesul înlocuirii vechii elite bulgare elenofile ce se
formase până atunci la instituții școlare din Grecia. Ca urmare a situației tot mai incontrolabile pe tărâm
religios, Patriarhia și-a reorganizat structurile administrative prin înființarea în 1860 a unui așa numit
Consiliu Mixt (Diarko) Ethiko Symvoulio, ai cărei membri vor cuprinde și persoane laice ce vor controla
Administrația Patriarhală. Acest consiliu a avut un rol determinant în a influența deciziile patriarhale în
funcție de agenda acestor membri influenți, făcând practic legătura între comunitatea laică a
„neofanarioților”, reprezentanții puterilor străine și a clerului în problemele ecleziastice. Pierderea treptată a
teritoriilor intrate sub oblăduirea Exarhatului a făcut ca și veniturile bănești ale Patriarhiei să scadă foarte
mult. Acest fapt a forțat Patriarhia să accepte suport financiar din partea guvernului de la Atena, slăbindu-și
astfel poziția instituțională prin stabilirea unei legături de dependență pecuniară. Stipendiile elene către
Patriarhia de la Constantinopol au compromis în epocă credibilitatea instituției bisericești. Ipek Yosmaoglu,
Blood Ties – Religion, Violence and the Politics of Nationhood in Ottoman Macedonia, 1878-1908, Editura
Cornell University Press, Ithaca &London, 2014, p. 52-59.
353
N. Ciachir, Istoria popoarelor…, p. 161.
Jean Mousset, La Serbie et son église 1830-1904, Paris, 1938, p. 263.
2017.11.01 11:13
101
asigurarea anuală a Sfântului Mir.355 Acest act a reprezentat o dovadă clară a jurisdicției
pravoslavnice ruse asupra Exarhatului, precum şi nesocotirea deciziilor sinodale ale
Patriarhiei Ecumenice, considerată a fi mult prea apropiată de interesul statal grec. De
remarcat consecvenţa cu care Rusia a reuşit să menţină în acelaşi timp relaţii foarte bune
cu Patriarhia de Constantinopol. Diplomaţia rusă a speculat abil momentul, oferind garanţii
Patriarhiei, astfel încât consecinţele schismei au rămas în graniţele Exarhatului şi nu aşa
cum ar fi fost canonic ad litteram să se răsfrângă şi asupra celor care erau în comuniune cu
„schismaticii bulgari”, anume Biserica Ortodoxă Rusă.
Rusia a susținut cauza bulgară și pentru că acest exarhat răspundea mai bine
politicii panslaviste decât mitropolia sârbă de la Belgrad, asupra căreia s-a exercitat o
influență păguboasă în viziunea Rusiei, cu iz austriac din partea cvasi-autocefalei Patriarhii
de Karlovitz. Beneficiara unui prestigiu deosebit, aceasta avea o influență de tip occidental
pentru clasa politică din Serbia, fapt considerat a fi greu controlabil pentru autocrația
țaristă.
În relațiile cu Grecia, Rusia a încercat fără prea mult succes să folosească de
asemenea umbrela ortodoxă, deși planurile sale erau orientate, după cum am menționat,
spre orizontul panslavist al Balcanilor. Pe de altă parte, transferul puterii simbolice
bizantine era depozitat în instituția Patriarhiei Ecumenice, un aliat mai mult decât redutabil
pentru Grecia, în ciuda tentativei Rusiei de a crea chiar o disidență greacă în sânul
Patriarhiei Ecumenice prin acceptarea unei biserici grecești autonome la 1830.356 Chiar și
în aceste condiții, unitatea de vederi între statul care și-a dobândit primul independența în
Balcani și Patriarhia Ecumenică se va restabili cu schimbarea centrului de putere dinspre
secular spre bisericesc, adică încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Atena a început
să aibă un cuvânt determinant în Sinodul Ecumenic constantinopolitan.
În aceeași perioadă, campaniile asimilaționiste lingvistic și cultural ale statului grec
vis-à-vis de minoritățile etnice de pe teritoriul său, ne referim, desigur, mai ales la aromâni,
au luat amploare spectaculoasă, direct proporțională cu interesul manifestat de statul român
în această direcție.
În raporturile Rusiei cu Imperiul Otoman, aceasta a recunoscut existenţa unei
populaţii oficial denumită în rapoarte „kutso-valahi”, „grup de păstori nomazi” din zona
355
Ioan Rămureanu et al., Istoria Bisericească Universală: 1054-1982, vol. II, Editura Institutului Biblic,
356
În 1850, Sankt Petersburg-ul mediază împăcarea între Biserica Greacă declarată schismatică și Patriarhia
Ecumenică. Rezultat al negocierilor, se conferă tomosul de autocefalie în același an grecilor. Claudiu Cotan,
Ortodoxia și mișcările de emancipare națională din sud-estul Europei în secolul al XIX-lea, Ed. Bizantină,
București, 2004, p. 184. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
102
Macedoniei şi a Traciei care vorbeau un dialect latin foarte apropiat de româna modernă.
Rusia a recunoscut României legitimitatea implicării în salvargardarea intereselor acestora
în pofida opoziţiei Patriarhiei Ecumenice, ce se erija tot mai mult în reprezentanta
intereselor statului grec în zonă.357 Prin aceasta, Rusia a încercat să-şi îmbunătăţească
imaginea în faţa clasei politice din România, dar şi să submineze alianţa regelui Carol cu
Puterile Centrale. Rusia a fost interesantă să modifice percepţia rusofobă care s-a acutizat
în România mai ales după Tratatul de la Berlin, în condițiile în care clasa politică de la
București şi-a făcut din discursul antirusesc o platformă consecventă pe agenda
diplomatică. Chiar ministrul de externe al Rusiei, Sazonov, admitea în memoriile sale că
jocul neinspirat al Rusiei în chestiunea română a aruncat-o politic pe aceasta din urmă în
braţele Triplei Alianţe.358
Însă, la începutul secolului XX prestigiul Rusiei a fost clătinat puternic de
înfrângerea suportată în fața Japoniei, acest eșec atenuând veleitățile de ordonare a lumii
balcanice pe care colosul de la răsărit le emitea.
Concurentul Rusiei la obținerea supremației în Balcani a fost reprezentat de
Imperiul Austro-Ungar care, impulsionat de aliatul său nordic, puternica Germanie, a
urmărit ca prin debușeul economic din această zonă să-şi asigure căi facile de access spre
Orient. Menţinerea integrităţii otomane, cel puțin pentru o vreme, avantaja politica Dublei
Monarhii. Apoi, prin anexarea Bosniei-Herțegovina în 1908 intențiile de expansiune spre
sud ale Austro-Ungariei nu au mai reprezentat niciun secret pentru Marile Puteri. Această
mutare a Vienei poate fi interpretată ca un răspuns la schimbarea de paradigmă în planul
politicii externe pe care și-a asumat-o statul sârb din 1903 când dinastia pro-austriacă
Obrenovici a fost înlăturată brutal și înlocuită cu dinastia de Karagheorghevic, sprijinită de
Rusia. Totuşi, aceasta din urmă nu a protestat decât formal în 1908 cu prilejul anexării
Bosniei, arătând că alianţa cu Serbia era una de circumstanță, iar în funcție de împrejurări,
Belgradul putea fi imediat abandonat.
Poziția Serbiei în ecuația balcanică a fost oarecum asemănătoare cu aceea a
României, Belgradul având de gestionat o iridentă puternică în afara granițelor țării. Serbia
a încercat să-şi îndrepte atenția atât înspre nordul Dunării către regiunile controlate de
Budapesta, spre est, în Bosnia, Novi Pazar și chiar Dalmația, zone cu populație de origine
sârbă aflate sub administraţia Vienei, dar şi spre Egeea al cărui litoral putea fi atins prin
acapararea Macedoniei. Diplomația sârbă a fost consecventă aşa-numitului plan al Serbiei
357
S. D. Sazonov, Fatefull Years, 1910-1916.The Reminiscences of Serge Sazonov, New York, 1928, p. 103.
2017.11.01 11:13
103
Mari, Nacertanije, elaborat în 1844 de consilierul principelui Alexandru Karagheorghevici,
Ilija Garašanin, cel care a sintetizat modul în care teritoriile revendicate drept sârbeşti ar
putea fi alipite în viitor. Conceptul statal al lui Garašanin viza o uniune ortodoxo-
musulmană care să includă Bosnia, Herțegovina, Kosovo, Muntenegru şi Voivodina,
precum şi Nordul Albaniei.359
Însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Viena a început să acționeze tot
mai hotărât pentru a angrena statele balcanice în zona ei de influență cu sprijinul nemijlocit
al Germaniei care a dictat practic Tratatul de la Berlin, îndreptând Belgradul către vecinul
din nord. Ministrul de externe austro-ungar dintre anii 1879-1881, baronul Heymerle
considera că influența habsburgică trebuia să fie la început economică, ulterior dublată de
una politică, atrăgând asfel statele balcanice, rând pe rând, în sistemul de alianțe austro-
german.360 După o serie de tratate comerciale care au pus Serbia în postura de debușeu
economic al Austriei, Milan Obrenovici a semnat la Viena în 28 iunie 1881 o convenție
politică prin care Austro-Ungaria se obliga să sprijine dinastia Obrenovici în tentativa de a
proclama Serbia Regat, fapt ce s-a şi produs în februarie 1882. În schimb, prinţul Milan
trebuia să renunţe la orice pretenţii asupra Bosniei, Herțegovinei, sandjakului Novi Pazar şi
a teritoriilor locuite de sârbi ce se găseau sub stăpânire austriacă. 361 Astfel, Ball-Platz-ul a
invitat practic Belgradul spre Macedonia, pe care de altfel sârbii o denumeau Vechea
Serbie, provincie aflată deja sub tutela confesională a Exarhatului.
În 1885, s-a consumat primul război inter-slav din perioada modernă, prilejuit de
uniunea Rumeliei cu Bulgaria. Austro-Ungaria a dorit acest conflict, impulsionând Serbia
să atace statul vecin pentru compensații teritoriale.362 Înfrângerea suferită de trupele sârbe
a determinat o schimbare a strategiei pentru înfăptuirea Serbiei Mari. Încă din 1879,
Patriarhia Ecumenică a recunoscut autocefalia Bisericii Sârbe, act refuzat bulgarilor şi încă
amânat românilor. Atenţia acordată de ierarhia de la Constantinopol a avut drept scop
încurajarea unui adversar ce se dorea a fi redutabil în fața unei tot mai puternice
propagande conduse de la Sofia.
Revenind la Bulgaria, aceasta a fost curtată intens la începutul secolului XX și de
Austro-Ungaria care își simțea partenerul român tot mai vulnerabil în raporturile de alianță
și căuta astfel o contrapondere a influenței sale în Balcani. Apoi, dinastia germanică de
359
R. J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea...şi după, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2002, p. 32.
360
Bogdan Cătană, Relațiile diplomatice Româno-Sârbe 1880-1913, Editura Universitaria, Craiova, 2009,
p.105.
361
Constantin Velichi, „Imperiul Otoman ...” p.13.
N. Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 236.
2017.11.01 11:13
104
Saxa-Coburg Gotha era mult mai pretabilă unei apropieri de Viena și Berlin decât de Sankt
Petersburg.363 În ciuda serviciului excepțional oferit de Rusia Exarhatului, care va marca
emanciparea confesională cu iz naţional a majorităţii slavilor din Imperiul Otoman, totuşi
dinastia de Saxa Coburg Gotha din Bulgaria a afişat o anumită rezervă la cel mai înalt nivel
diplomatic faţă de Rusia în toată această perioadă, reciprocă de altfel, în condițiile în care
monarhul de la Sofia, regele Ferdinand, era perceput drept un „agent şvab”364. În final,
acesta s-a dovedit a fi un abil speculator al intereselor ruso-austriece în zonă. În ianuarie
1909, Austro-Ungaria a propuns semnarea unui tratat care prevedea ca în cazul unui atac
otoman asupra Bulgariei, Viena se obliga să asigure Bulgaria împotriva Serbiei și să obțină
din partea României o neutralitate binevoitoare. Rusia a intervenit prompt în aceste
tratative turco-bulgare și a achitat toată datoria bulgarilor către Poartă, spre iritarea
ministrului Aehrenthal, care a sistat imediat tratativele cu Sofia.365
Poziţia geopolitică ocupată de entitatea cvasi-independentă statală bulgară la
început de secol XX este deosebit de importantă pentru receptarea chestiunii aromâne din
prisma jocurilor politice balcanice. Au existat la nivel de strategii puse în joc de Sofia şi
Bucureşti o serie de similitudini în ceea ce priveşte emanciparea naţională a comunităţilor
macedo-bulgare şi aromâne sau macedo-române366, cum sunt ele cunoscute în epocă, de
sub tutelă otomană. Asemeni elementului aromân şi bulgarii răspândiţi pe cuprinsul
vilayetelor Salonic şi Monastir, dar şi în zona de sud a vilayetului Kossova, mai precis
arealul sandjakului Uskub, teritoriu ce va primi numele generic de Macedonia 367, au
început treptat să-şi dorească o formulă sporită de autonomie. Etnicii bulgari au fost
363
Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, București, 2002, pp. 111-118.
364
Andrew Rossos, Russia and the Balkans: Interbalkan Rivalries and Russian Foreign Policy 1908-1914,
University of Toronto Press, 1981, p. 21.
365
Sorin Cristescu, Carol I și politica României (1878-1912), Paideia, București, 2007, p. 327.
366
Termenul este din nefericire unul greşit, deşi este cel mai uzitat în epocă desemnând generic romanitatea
sud-dunăreană, mai precis grupurile de aromâni şi meglenoromâni din cuprinsul Imperiului Otoman aflate
însă într-o majoritate covârşitoare la periferia aşa- numitei regiuni Macedonia, dar mai ales în zona Masivului
Pind, Epirul de Mijloc și de Nord, Albania Centrală etc.
367
Macedonia ca entitate administrativă unitară nu a existat niciodată, ea este în principiu o zonă geografică
de importanţă strategică deosebită ce a făcut obiectul pretenţiilor celor trei state vecine: Serbia, Bulgaria şi
Grecia. Macedonia în totalitatea ei se compunea din cazalele de Salonic, Kassandra, Langaza, Kukuş, Doiran,
Kavadarci, Stroumitza, Ghevgeli, Vodena, Enidje-Vardar, Kara-Feria, Katerina, Athos, Serres, Nevrocop,
Zihna, Razlog, Demir-Hissar, Petrici, Melnik, Djumaia, Drama, Kavala, Sari-Chaban, Pravichta, Monastir,
Perlepe, Ohrida, Kichevo, Florina, Gostivar, Kolonia, Starova, Kailari, Nasselitch, Grebena, Kojani, Selfidje,
Elassona, Uskub, Kalkandelen, Koprulu, Tikves. Brancoff Dimitar, La Macedoine et sa populatione
chretienne, Librarie Plon, Paris, 1905, p. 12. În discursurile naţionaliste din sudul Balcanilor cuvântul
Macedonia a devenit nu numai numele unei regiuni disputate, dar şi un simbol naţional identitar cu un trecut
glorios. Kakasidou Anastasia, Fields of Wheat, Hills of Blood: Passages to Nationhood in Greek Macedonia
1870-1990, London, 1997, p. 12. În definitiv, Macedonia așa-zis geografică se suprapune aproape perfect cu
teritoriile primite de Bulgaria la San Stefano, dar refuzate de Marile Puteri la Berlin, pe care însă diplomaţia
bulgară le revendică mai mult sau mai puţin oficial până astăzi. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
105
obiectul propagandei elene şi într-o mai mică măsură a celei sârbe. Influenţa deosebit de
puternică în mijlocul comunităţii bulgare a spiritualităţii greceşti îndreptată de unii dintre
ierarhii patriarhişti spre un scop asimilator naţionalist, străin de duhul canonic bisericesc, a
determinat o evoluţie similară problematicii aromâne. Instrumentalizarea sentimentului
filoelen a provoacat clivaje violente în sânul comunităţii bulgare împărţind-o în două
curente antagoniste.368 Chiar şi aşa, unitatea spirituală a naţiunii este realizată de Exarhatul
deja menționat, structură ce se conturează odată cu mijlocul secolului al XIX-lea ca
răspuns la ideologia panelenică a Patriarhiei de la Constantinopol.369
Odată cu desfiinţarea Patriarhiei sârbe de la Peč şi a Arhiepiscopiei bulgare de la
Ohrid, la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, atât sârbilor, cât şi
bulgarilor li s-a impuns după un model cvasi-secular o ierarhie grecească care a trecut la
elenizarea cărţilor de cult şi implicit a limbii liturgice, fapt ce a determinat un răspuns pe
linie şcolară mai întâi a burgheziei bulgare prin înfiinţarea de şcoli laice care să dubleze şi
să contracareze eforturile de asimilare ale ierarhiei greceşti. Totodată, naţionalismul bulgar
a fost conştient că fără o biserică de limbă slavonă succesul luptei de emancipare ar fi fost
subminat aproape în totalitate, mai ales că în cadrul Imperiului Otoman nu erau
recunoscute decât comunităţile religioase. Astfel, prin acțiunea bulgară a fost contestată
pentru prima dată în istorie suveranitatea Patriarhiei Ecumenice asupra milletului ortodox.
O formă de presiune suplimentară pentru clerul patriarhist au reprezentat-o acţiunile
prozelitiste catolice dispuse să permită bulgarilor utilizarea fără restricţii a limbii slavone
în cult precum şi hirotonia de episcopi şi preoţi bulgari.370 Situaţia în sine era considerată
extrem de periculoasă pentru Rusia, care în pofida sprijinului constant acordat Fanarului
avea să îşi schimbe strategia şi să ofere un suport determinant înfiinţării şi recunoaşterii
Bisericii Naţionale Bulgare371 prin firmanul împărătesc din 28 februarie 1870.372 Articolul
zece al firmanului stipula, pe lângă stabilirea unor prime eparhii exclusiv dependente de
368
Consulul român de la Salonic, Dimitrie Ghyca relata cu lux de amănunte o situaţie tipică pentru războiul
civil din Balcani de la început de secol XX întâlnită în mai toate comunităţile aromâne şi deopotrivă bulgare.
Întâmplarea descrisă de Ghyca se petrecea în localitatea Gradobor incendiată de comitagii bulgari. În urma
atacului, întreg corpul diplomatic acreditat la Salonic a fost invitat de consulul grec Koromilas spre a
cunoaşte „soarta îngrozitoare a sărmanilor eleni asasinaţi necontenit de bulgari”. În realitate, satul era locuit
în totalitate de bulgari nevorbitori de greacă, dar o parte numeroasă dintre ei a rămas credincioasă ritului
ortodox ce ţinea de Patriarhia de la Constantinopol, pe când cealaltă parte trecuse la confesiunea
”schismatică” a exarhatului bulgar. Dimitrie Ghyca, Memorii 1894-1940, Iaşi, 2007, p. 69.
369
Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 109.
370
Ghello Lepide, Macedoine indivisible devant le futur Congres de la Paix, Fritz Ruedi, Laussanne, 1918, p.
31.
371
Thomas Meininger, Ignatiev and the Establishment of the Bulgarian Exarchate 1864-1872, University of
Wisconsin, Madison, 1970, passim.
372
Ghello Lepide, Macedoine…, p. 33. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
106
Exarhat și posibilitatea juridică a întemeierii unor noi dioceze acolo unde cel puţin două
treimi dintre creştini vor cere episcop bulgar.373
Astfel, propaganda bulgară a luat un avânt deosebit după 1870, deşi în spatele
acesteia nu stătea un stat, ci o Biserică ce întruchipa practic o teocraţie în care conducătorul
spiritual devenea şi conducător civil, organizând practic Bulgaria Mare. Majoritatea
creştinilor din Macedonia au trecut sub Exarhat încă din primii ani de după înfiinţare, iar
trecerea ar fi fost aproape completă (în rândul bulgarilor desigur) dacă nu ar fi izbucnit
revolta în Bosnia instigată de sârbii374, sprijiniţi de Austria interesată la rândul ei să
îndrepte atenţia Serbiei spre sud. Încă de atunci, bulgarii au văzut în valahii din Macedonia
aliaţi naturali aflaţi asemenea bulgarilor sub influenţa bisericească elenizantă, având în
Patriarhia de la Constantinopol un inamic comun.375 Totuşi, colaborarea româno-bulgară
nu a prins rădăcini, deşi au fost cazuri când membrii unor comunitaţi aromâne au trecut cu
entuziasm sub tutela Exarhatului, cum a fost cazul bisericii din Ohrida.376 Merită
menționată în contextul acestei colaborări sus invocate și propunerea făcută de liderul
bulgar Stambulov în 1885, după abdicarea Prințului Battenberg, aceea a unei uniuni
dinastice bulgaro-române sub sceptrul regelui Carol I.377 Contrar așteptărilor, se produce
chiar la începutul secolului XX o puternică ruptură între București și Sofia declanșată de
asasinarea ziaristului Ștefan Mihăileanu, cunoscut susținător al implicării României în
Balcani în sprijinul aromânilor, de către reprezentanții unei formațiuni paramilitare cu
legături în cercurile politice bulgare.378
La începutul anului 1908, Austro-Ungaria și-a exprimat intenția construirii unor căi
ferate în Balcani. Acest proiect, care urma să lege Sarajevo de Salonic a fost considerat de
presa rusă drept o tentativă de germanizare a Orientului Apropiat. Era astfel încălcat
spiritul tratatului de la Mürszteg din 1903 care aprobase tacit împărțirea Balcanilor în sfere
de interese ruse și austriece. Faptul că sultanul a aprobat intențiile austriece prin iradeaua
din 1908 nu a aplanat tensiunea creată, ci a determinat o cerere asemănătoare din partea
Rusiei de a construi și ea o cale ferată care să unească Dunărea cu un port la Marea
373
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare A.M.A.E.), Fond Problema 16, Vol. I, nepaginat.
374
G. Bazhdarof, The Macedonian Question yesterday and today, Sofia, 1926, p. 5.
375
Ibidem, p. 9.
376
Ştefan Mihăileanu, „Biserica Românească din Ohrida”, în Primul Almanah Macedo-Român, Constanţa,
1900, pp. 130-138.
377
Gheorghe I. Brătianu, Origines et formation de lʼunité roumaine, Bucureşti, 1943, p. 264.
378
Alexandru Budiș, Bulgaria: istorică, geografică, politică, economică, culturală, militară, Casa Școalelor,
București, 1943, passim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
107
Adriatică. Cele două căi ferate urmau a se încrucișa în sandjakul Novi Pazar „dovedind
divergența adâncă dintre cele două politici de la care se inspirau”.379
În balanța noilor raporturi balcanice, anul 1908 a avut o semnificație majoră: în
iulie a avut-o loc revoluția Junilor Turci, în 15 septembrie la Buchlau, Rusia a primit
acordul Austro-Ungariei de a modifica regimul strâmtorilor380, iar în schimb Vienei i s-a
permis libertate de acțiune în Balcani, astfel că la 5 octombrie 1908 împăratul Franz Joseph
a emis rescriptul privind anexarea Bosniei şi Herțegovinei.381 Profitând de situaţia creată,
aproape concomitent, prințul Ferdinand a proclamat independenţa de stat a Bulgariei
încoronându-se țar.382 La 12 octombrie 1908, parlamentul local din Creta după un discurs
fulminant al lui Venizelos, a sancţionat unirea cu Grecia.383 Situația instabilă din Imperiul
Otoman l-a forțat pe sultanul Abdul Hamid să emită iradeaua care restaura Constituția din
1876 și anunța alegeri apropiate pentru un nou parlament. Se anunța o epocă a libertăților
democratice în care aromânii urmau să câștige câteva poziții cheie, inclusiv dreptul de a fi
reprezentați în Parlamentul otoman.384
România, singurul stat care nu avea o graniță comună cu Imperiul Otoman, a
propus o politică de intervenție în zonă ce avea ca obiectiv protecția și prezervarea la nivel
cultural și spiritual a comunităților de aromâni, denumiți în epocă macedo-români. În
timpul lui Carol385, interesul Regatului Român pentru romanitatea balcanică a cunoscut
apogeul. În intervalul 1880-1904 s-au înființat consulatele de la Salonic, Monastir și
Ianina, care vor avea drept principal obiectiv legătura cu aromânii din zonă. S-au vehiculat
interpretări istorice care susțineau că atenția pe care autoritățile române au acordat-o
populațiilor aromâne a fost una dirijată strategic și încurajată de Austro-Ungaria dornică să
redirecționeze politica externă și opinia publică românească de la tot mai incomoda
„iridentă” transilvăneană la zările mult mai depărtate și utopice, în viziunea unora, ale
românismului balcanic.386 Alți cercetători (istoricul englez Wiliam Miller, de exemplu) au
379
Lahovary Alexandru Emanuil, Amintiri diplomatice, vol. I, Ediție îngrjită de Adrian Stănescu, Laurențiu
Vlad, Editura Institutul European, 2009, p. 96.
380
Daniela Bușă, Modificări teritoriale..., p. 220.
381
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 265.
382
Al. Budiş, Bulgaria..., p.45.
383
Constantin Iordan, Venizelos şi Românii, Omonia, Bucureşti, 2010, p. 23.
384
De menționat că actul sultanului din 1905 acceptă pentru prima dată în istorie o comunitate etnică, cea de
ullah-români fără ca aceasta să aibă o biserică proprie ca instituție națională.
385
Deși primele școli românești sunt deschise în Balcani în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, fenomenul ia
amploare abia odată cu venirea lui Carol pe tronul țării.
386
În 5 decembrie 1905, șeful Legației austro-ungare de la București, Pallavicini i se adresa ministrului de
externe de la Viena, Goluchowski precizând că agitațiile naționale din Transilvania pot fi domolite prin
deturnarea spre problema cuțo-vlahilor, care, dacă n-ar fi fost creată, ar fi în interesul Monarhiei
MATIS să o
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
108
explicat intervenția României prin avantajele teritoriale de care ar fi trebuit să beneficieze
în urma implicării (cu referire la Silistra), iar alți analiști considerau că tânărul regat de la
nord de Dunăre dorea să domine Balcanii prin folosirea chestiunii aromâne. 387 Chiar dacă
la un nivel al elitei politice bucureștene această ipoteză poate să fi fost justificată, a existat
totuși și o perspectivă dezinteresată la nivelul acesta politic ce urmărea în plină vârstă
romantică renașterea cultural-națională „a fraților de la sud de Dunăre”. Efortul cultural
românesc în Balcani a fost până la urmă inițiat de o seamă de personalități de origine
aromână emigrate în spațiul nord dunărean care au ajuns în decursul vremii să dețină
poziții cheie atât în aparatul de stat (Anastasie Panu, Alexandru Diamandi, Eugeniu
Carada, Tache Ionescu, Gheorghe Manu), cât și în viața culturală și economică (Ioan
Kalinderu, Ioan Caragiani, Dimitrie Cozacovici, Menelau Ghermani, Pericle Papahagi).
Când în anul 1880 s-a înființat Societatea de Cultură Macedo-Română, ca for suprem de
reprezentare al dezideratelor aromâne în fața statului român şi a opiniei publice interne și
europene, mișcarea națională de la sud de Dunăre începes să se coaguleze și să emită tot
mai articulat deziderate, mai ales de factură cultural-bisericească, ce veneau să șubrezească
poziția elenofilă din România și Balcani a multora dintre aromâni. Au luat naștere cu
această ocazie două discursuri divergente, cel român și cel grec în sânul aceleiași
comunități macedo-române privitor la chestiunea vlahilor sud-dunăreni. A fost de altfel,
pentru prima dată când entitatea aromână balcanică a găsit o alternativă la procesul
elenizator ce dura deja de secole. Statul român a oferit o serie de instrumente sau capacități
de opoziție care vor determina la început reacții mai ales în rândul populației aromâne
rurale, mai puțin atinse de procesul elenizator, fenomen responsabil de majore schimbări
de mentalitate și de percepere a propriei identități romanice de-a lungul istoriei. În ciuda
acestei presiuni, exista încă o conștiință etnică a alterității față de elementul grec, care însă
se estompa treptat prin capacitatea extraordinară de asimilare a elementelor elitare
aromâne, proces ce începea să coboare la bazele piramidei sociale. Tocmai atunci când
procesul asimilaționist de factură elenizantă pompat de canalul confesional și dublat de cel
școlar de factură modernă era pe punctul de a nivela pentru totdeauna structura etnică a
nordului Greciei, a intervenit acțiunea „disturbantă” în teritoriu a României.
După proclamarea regatului, acțiunea culturală română la sud de Dunăre a început
să crească în intensitate prin deschiderea de noi şcoli în localitățile populate cu aromâni,
„descopere”. T. Pavel, Mișcarea românilor pentru unitate națională și diplomația Puterilor Centrale, Editura
Facla, Timișoara, 1982, p. 210.
N. Ciachir, Istoria popoarelor...., p. 226.
2017.11.01 11:13
109
înregistrându-se de asemenea o serie de tentative diplomatice pentru recunoaşterea unui
episcopat autonom în zona otomană. România, aliat al puterilor Triplicei după 1883, și-a
canalizat efortul diplomatic în principal spre prezervarea şi protejarea „românilor
macedoneni”, reuşind la 1905 să smulgă recunoaşterea lor oficială drept naţiune (millet) în
cadrul statului Otoman. Iradeaua care reglementa noua stare de fapt a fost rodul unei
intense presiuni diplomatice duse de oficialitățile de la București pe lângă Marile Puteri,
mai cu seamă Rusia și Germania. Dacă vecinul de la est a fost interesat să sprijine inițiativa
românească pentru a „respinge cunoscutele sforțări ce face propaganda catolică în scop de
a pune mâna asupra coreligionarilor noștri din Turcia”388, Germania vedea mult mai
pragmatic lucrurile, în urma sprijinului său așteptându-se să primească din partea
guvernului român concesionarea exploatării țițeiului pe un perimetru de 30.000 hectare
pentru consorțiul Deutsche Bank.389
România, spre deosebire vecinii săi balcanici, bulgari și sârbi, era integrată mult
mai profund într-o alianță ostilă Imperiului Rus care se adăuga percepției slavofobe tot mai
vizibile după 1878, atât în atitudinea guvernelor noastre, dar și a opiniei publice.
Diferendul basarabean a compromis orice apropiere sinceră între cele două state și a
produs animozități ce au complicat suplimentar intervenția României la sud de Dunăre.
Chestiunea bisericească a aromânilor ar fi avut un cu totul alt destin la începutul secolului
XX dacă ar fi existat raporturi ruso-române asemănătoare cu cele ruso-bulgare sau ruso-
sârbești. De remarcat că Rusia a sprijinit în Balcani limba națională în biserica proprie, gest
pe care l-a ignorat cu desăvârșire pe teritoriului său canonic unde a refuzat cu obstinație
chiar ortodocșilor, români în cazul de față, acest „privilegiu”.
Pe fondul acestei implicări a României în Balcani s-au produs o serie de conflicte
diplomatice cu statul elen, și așa sensibil la vociferările aromânilor, mai ales după ruperea
relațiilor diplomatice româno-grecești în intervalul 1892-1896.390 Campania trupelor
paramilitare sprijinite de Atena împotriva liderilor aromâni din Macedonia a inflamat
diplomația de la București de o așa manieră încât după emiterea iradelei din 1905 s-a
produce o nouă ruptură a relațiilor diplomatice cu Atena, ce vor fi reluate abia în 1911. La
începutul secolului XX, Grecia se comporta ca un actor agresiv și provocator pentru
388
Raportul ministrului plenipotențiar român în Rusia din 9\22 martie 1905 în Teodor Pavel, Românii și
rivalitatea germano-rusă 1905-1918. Documente, Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 48.
389
Raportul ministrului Alexandru Beldiman către gen. Iacob Lahovary, ministrul Afacerilor Străine din 23
mai\5 iunie 1905, in Teodor Pavel, Românii și rivalitatea ..., p. 51.
390
Este vorba de așa numita „afacere Zappa”. Stelian Brezeanu, Constantin Iordan, Horia C. Matei, Tudor
Teoteoi, Gheorghe Zbuchea, Relațiile Româno-Elene. O istorie cronologică, Editura Omonia, București,
2003, p. 215. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
110
relațiile diplomatice balcanice, provocând un război cu Imperiul Otoman, tensionând major
situația în Macedonia, dar și în Epir, o altă regiune revendicată în totalitate, în lipsa unei
reprezentări cantitative a elementului elen acolo.
Ultima naţiune ce îşi va dobândi autonomia în cadrul Imperiului Otoman a fost
albaneză, grup etnic ce reprezenta, alături de aromâni, cei mai vechi locuitori ai Balcanilor.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea imigraţia albaneză a găsit un sprijin puternic la
Bucureşti, unde a și apărut proiectul unui stat „albano-român” (a se citi albano-aromân)
pentru cele două naţiuni „surori”. Ideea ar fi putut părea viabilă având în vedere buna
unitate geografică dintre cele două entităţi etnice, însă intervenţia unor puteri vecine va
anihila proiectata confederaţie. Noul stat albanez deranja atât proiectele naționaliste sârbe
(prin densa populație albaneză existentă în Vechea Serbie-Rascia pe care sârbii o
considerau vatra sacră a entității lor etnice), cât și cele elene (prin majoritatea covârșitoare
deținută de albanezi și aromâni în vilaetul Epirului din nordul Greciei). Până la 1913, poate
și datorită vulnerabilității politice, liderii albanezi, fie ei musulmani ori creștini, s-au
dovedit a fi cei mai fideli cauzei aromâne în Grecia. În definitiv, ambele etnii împărtășeau
aceeași soartă, a presiunii elenizatoare.
Austro-Ungaria, așa cum menționam mai sus când tratam implicarea acesteia în
chestiunea sârbă din Balcani, era interesată să inflameze suplimentar relațiile sârbo-
albaneze pentru a orienta clasa politică sârbă înspre sud și a distrage efortul Belgradului de
la teritoriile de la nord de Dunăre. Prin Albania, Austro-Ungaria spera să slăbească sau
măcar să primească în schimb o oarecare neutralitate binevoitoare din partea Greciei. De
remarcat că aportul austro-ungar viza mai ales nordul Albaniei care nu figura în planurile
expansioniste ale Greciei, dar totuși Atena era îngrijorată de orice sprijin străin care ar fi
întărit o cvasi-statalitate albaneză ce ar fi putut să elimine în timp avansul grecesc spre
sudul și chiar centrul Albaniei, unde, în așa numita zonă a Muzachiei elementul aromân
putea fi orientat spre cauza elenă. De asemenea, nu trebuie neglijată nici strategia
Berlinului în înțelegere cu Viena de a dobândi acces la mările din sud și printr-un picior de
sprijin în Albania.
De Albania mai era interesat un alt stat european, ce își trăia la sfârșitul secolului al
XIX-lea visul colonialist: „Italia azi, din rațiuni dependente de evoluția sa istorică nu are
decât Orientul în care poate spera să găsească ambientul apt să permită o dezvoltare
pacifică a energiilor sale economico-sociale. Pentru că și-au constituit mai târziu un stat
național, Italia a intrat mai târziu în viața internațională (singura care poate determina
dezvoltarea unui stat național gata format), când deja popoarele își exercitaseră dreptul de
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
111
expansiune asupra teritoriilor res nullius.[…] Iată de ce Italia, exclusă din mișcarea
colonială, trebuie să-și contrabalanseze influența politică și comercială a altor state…”391
Pentru statul mediteranean, hinterlandul albanez reprezenta o pradă considerată ușoară, la
îndemână din punct de vedere geografic, în condițiile în care ocuparea malului albanez ar
fi determinat Italia să devină stăpâna Mării Adriatice. Un alt stimulent pentru Italia l-au
constituit și așa-numiții arbăreși prezenți mai ales în zona Calabriei. Aceștia erau
descendenții imigrației albaneze din perioada medievală, dintre ei recrutându-se și o seamă
de politicieni importanți ai Italiei (premierul Crispi este un relevant exemplu). Încă din
1877, România şi Italia se tatonau reciproc vis-à-vis de chestiunea aromână, secretarul de
legaţie de la Roma, Obedenaru într-o întrevedere cu omul politic italian L. Malegari i-a
propus chiar acestuia din urmă formarea în Epir a unei entități statale „rivale Greciei şi
puse în dependența Italiei ”.392
La un an după anexarea Bosniei-Herțegovina, Italia a semnat un tratat cu Rusia la
Racconigi prin care ambele state se angajau să mențină statu-quo în Balcani, diplomația de
la Roma urmând să aibă o atitudine binevoitoare față de problema strâmtorilor, iar Rusia să
sprijine interesul Italiei pentru Cirenaica și Tripolitania. Acest acord a constituit un prim
pas spre desprinderea Italiei de Tripla Alianță.393
Încercând de multe ori atunci când diplomația dădea greș să uzeze de cartea
catolică în Albania, Roma a inițiat demersuri prozelitiste printre triburile destul de
vulnerabile ale miridiților catolici din nord. De asemenea, existența aromânilor considerați
a fi latinii Balcanilor a suscitat și un interes simbolic pentru Italia, mai ales din perspectiva
apelului la trecutul antic când peninsula făcea parte din Imperiul roman. În 1909, cifrele de
catolici vehiculate pentru Albania se ridicau la 100.000 dintr-o populație totală de 480.000
creștini.394 Nu trebuie totuși omis faptul că inițierea propagandei catolice în Balcani a
reprezentat tactica Austriei, care încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea visa la o Valahie
Catolică în jurul Monastirului, speculând orice fel de dispute între preoți ortodocși greci și
comunitățile aromâne.395 Cu toate acestea, tendința expansionistă manifestată de Italia în
Balcani se poate caracteriza drept o acţiune de paradă fără rezultate concludente ale unui
stat ce aspira la statutul de „mare putere” și credea că un debușeu balcanic îi va confirma
statutul visat.
391
Giovanni Amadori Virgilj, La questione rumeliota (Macedonia, Vecchia Serbia, Albania, Epiro) e la
politica italiana, I, Casa Editrice N. Garofalo, Bitonto, 1908, p. 4.
392
M. D. Peyfuss, Chestiunea Aromână, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 50.
393
D. Bușă, Modificări teritoriale..., p. 229.
394
Geffrey Drage, Austria-Hungary, London, 1909, p. 682.
395
Victor Berard, La Turquie et lʼhellenisme contemporain, Paris, 1893, p. 291. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
112
Evenimentele anilor 1912-1913 au complicat însă și mai mult geopolitica sud-
europeană. Izbucnirea Războaielor Balcanice a fost precedată de o înțelegere privind
împărțirea prăzii, când state aflate până atunci în discordie pentru „interese superioare”
expansioniste au căzut de acord în privința lichidării moștenirii otomane din Europa.
Desigur că primul război încheiat en fanfare a condus și la neînțelegeri între aliații de
conjunctură ce vor determina o a doua conflagrație în care România a consimțit să
intervină pentru a limita mai ales din puterea Bulgariei, văzută drept un potențial pericol
pentru securitatea frontierelor sale. Pentru că România a fost cea care a înclinat balanța,
termenii păcii și rectificările teritoriale urmau a fi dictate la București etc.
Acestă sumară prezentare schițează o dinamică destul de greu de surprins a
relațiilor internaționale din sud-estul Europei. Chestiunea balcanică nu poate fi explicată
simplificat, reunind de fapt mai multe conflicte de diverse profiluri: a) cel privitor la
situația supușilor sultanului, creștini și musulmani; b) ingerința Marilor Puteri în afacerile
Turciei și reformele macedonene; c) pretențiile Greciei asupra Epirului și asupra Albaniei
meridionale, dar și ale Bulgariei de a anexa total sau parțial Macedonia, pentru moment
Bulgaria cerea doar autonomia; d) lupta dintre Bulgaria și Serbia pentru elementul slav din
Macedonia; e) diferendul româno-grec ce avea în centru comunitățile aromâne; f) lupta
celor patru naționalități macedonene ortodoxe: bulgari, sârbi, aromâni, albanezi (ne referim
la cei ortodocși) pentru a stopa elanul elenismului, coordonat de la Atena și
Constantinopol.396
În fața acestui delicat tablou, diplomația română a încercat să echilibreze o balanță
dificilă între interesul național, fie el de optică liberală ori conservatoare și tentația unui
stat cu misiune europeană dispus să intervină pentru comunitățile aromâne cât timp aceasta
îi asigura o politică externă fără prea mari aventuri.
396
Folosim denumirea veche a Istanbulului mai ales când ne referim la Patriarhia Ecumenică, care mai păstra
încă și în titulatura oficială vechea denumire. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
113
II.2. Politica externă a României și chestiunea aromânilor din Imperiul Otoman.
Coordonate generale până la Iradea
La începutul secolului XX, interesul politicii externe românești a avut ca punct de

referință major relația cu statele balcanice, în principal cu Imperiul Otoman și Regatul
Elen. Corolarul acestor raporturi bilaterale a fost reprezentat de existența în aceste teritorii
a unei populații de sorginte romanică pe care Bucureștiul o considera ca având afinități atât
de limbă, cât și de origine cu românii și implicit cu România.
Dacă până în 1881 obiectivul major al politicii externe românești a fost reprezentat
de recunoașterea la scară europeană a independenței autoproclamate, după acest moment
Ministerul Afacerilor Străine397 și-a asumat mult mai coerent decât până atunci o
diplomație antrenantă în Imperiul Otoman în granițele căruia căutau reprezentare politică și
culturală comunități însemnate de aromâni.
S-au înființat cu această miză o serie de consulate în zone de largă concentrare a
acestora: Salonic 1880, Monastir\Bitolia 1893, Ianina 1904.398 Deși toate aceste oficii
diplomatice au fost întemeiate pe teritoriul Imperiului Otoman, au atras repede
animozitățiile omologiilor greci pentru care interesul României față de aromâni era
considerat o imixtiune într-o zonă considerată a sta sub influența elenismului.
Deschiderea primului consulat român la Salonic în 1879 l-a nemulțumit pe regele
George I, iar apariția unui agent diplomatic român (G. Esarcu) în zonă a fost considerată
periculoasă, întrucât acesta era învinuit că ar întreține relații strânse cu consulul general rus
și că ar urma să acționeze în sensul „redeșteptării sentimentului național românesc la
cuțovlahii elenizați de secole, … această agitație ar avea ca scop să stingă cu desăvârșire
orice licărire de viață a elementului grecesc din Macedonia și să-i încredințeze pe bulgari și
pe vlahi panslavismului”.399
Atunci când era exprimată în fața reprezentanților diplomatici români, poziția
greacă referitoare la raporturile bilaterale cu România se nuanțează treptat. Agentul grec,
397
Țările în care Principatele Unite\Regatul Român avea reprezentare diplomatică până la orizontul anului
1900 erau următoarele: Turcia (1859), Franța (1860), Serbia (1863), Germania (1869), Austro-Ungaria
(1869), Rusia (1869), Italia (1873), Bulgaria (1879), Grecia (1879), Belgia (1880) conform lui Dinu C.
Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, Romanian Diplomacy. An Illustrated History 1862-1947,
Monitorul Oficial, București, 2010.
398
În primul an de funcționare al acestui consulat cheltuielile bugetare prevăzute s-au ridicat la suma de
22.504 lei (retribuția consulului 501 lei/lună, cancelar 351 lei/lună, 227 lei/lună, arhivar/ 200lei/lună, doi
cavași (pază de corp) a câte 67 lei/lună plus cheltuielile de întreținere, chirie etc) conform A.M.A.E., Fond
Constantinopol, vol. 54, nepaginat.
399
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească, trad. de Nicolae Șerban Tanașoca, Editura
Enciclopedică, București, 1994, pp. 55-56. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
114
Petros Vrailas Armenis declara ministrului plenipotentiar al României de la Viena în 1880
că ambele state aveau interese comune în politica externă, mizând pe o așa numită „alianță
naturală” a celor două regate. Pe de altă parte, emisarul elen nu nega existența în Munții
din Epir, Thessalia și Macedonia a unei populații ce vorbea „o limbă înrudită cu limba
română”, dar România nu putea să își extindă granițele ei până acolo. Reprezentantul grec
conchidea că atât România cât și Grecia nu sunt state concurente sau dușmane, ci aveau
nevoie de prietenie și cunoaștere reciprocă.400
Pe finalul secolului al XIX-lea, poziţia Greciei în regiunile europene de sub tutela
Semilunii era tot mai slăbite, iar odată cu cucerirea exarhatului bulgar pretenţiile greceşti în
Macedonia au devenit puternic subminate. Datorită acestui fapt, guvernul grec a hotărât să
tranşeze rapid chestiunea macedoneană, provocând un conflict militar cu Imperiul Otoman
în 1897. Suferind o înfrângere umilitoare, armatele otomane au pătruns adânc în Tesalia şi
doar intervenţia marilor puteri a limitat dezastrul ce se prefigura. Războiul şi rectificările
ulterioare de frontieră au avut loc în teritoriul locuit de aromâni.401 Campania din 1897, pe
lângă faptul că a epuizat bugetul ţării, a demonstrat că armata greacă era extrem de slab
pregătită şi incapabilă să facă faţă unui conflict militar de amploare.
Eşecul din 1897 a determinat guvernul de la Atena să recurgă la înarmarea unor
formaţiuni de tip paramilitar ale căror acţiuni nu implicau oficial statul grec în plan
internaţional mai ales, fiind totodată şi mai puţin costisitoare, iar cum se va dovedi ulterior,
mai eficiente pentru cauza elenismului. În acest sens, în 1902 s-a înfiinţat Comitetul
Macedonean, iar consulul grec de la Bitolia (Monastir) a înfiinţat societatea Apărarea care
punea bazele organizaţiei antarţilor402 ce a jucat un rol important în conflictele armate de
pe teritoriul Macedoniei și Epirului la începutul secolului XX403. În martie 1904 a fost
trimis în Macedonia ofițerul grec Athnasios Souliotes-Nikolaides și a primit din partea
consului Lambros Karomilas misiunea de a organiza o structură „independentă de
consulat” (sic) sub denumirea de Organizația Salonicului (Organosis Thesalonikis).
Nikolaides apărea în public drept un german reprezentant al unei firme de mașini de cusut.
Activitatea organizației avea ca scop întărirea unei conștiințe politice unite mai ales printre
grecii din oraș, dar nu numai, o altă preocupare a organizației era de încuraja cutuma
400
Spyridon Sfetas, „Cadrul istoric al relațiilor politice greco-române (1866-1913)” în Interferențe Româno-
Elene (Secolele XV-XX), Leonidas Rados (ed.), Editura Fundația Academică „ A. D. Xenopol”, Iași, 2003, p.
199.
401
T. J. Winnfrith, The Vlachs: The Histoty of a Balkan People,Duckworth, London, 1987, p. 143
402
Denumire sub care sunt cunoscuți în istoriografia de specialitate membrii formațiunilor de tip paramilitar
ce au acționat în regiunile otomane revendicate de Grecia.
403
Nicolae Bocşan, Relaţiile internaţionale în secolele XVIII-XIX în Balcani. Curs Universitar,
MATISp.REGHINA-ADELA
86.
2017.11.01 11:13
115
comercială care presupunea că membrii comunității grecești să cumpere ori să vândă
mărfuri doar de la negustori greci cu scopul de a pune presiune economică mai ales pe
întreprinzătorii bulgari dar și aromâni. Au fost astfel deschise școli și grădinițe mai ales
pentru copii nevorbitori de greacă, dar ai căror părinți erau filogreci. Nikolades a redactat
un manifest în limba slavo-macedoneană intitulat Profețiile lui Alexandru cel Mare pe care
l-a distribuit în zona rurală. Ideea centrală a manifestului dorit a fi profetic era că
Macedonia putea fi eliberată de sub jugul otoman doar de către greci. O altă componentă
secretă a organizației iredentiste grecești purta numele de Ektelestiko și se ocupa cu
susținerea activităților teroriste de asasinare a oponenților și asigurării logisticii din
teritoriu.404 Intervenția greacă va concura cu activitatea dusă de iridenta bulgară. La 1893
a luat fiinţă Organizaţia Naţională Macedoneană Internă având drept scop înlăturarea
dominaţiei otomane şi stabilirea unui stat macedonean autonom. Lozinca lor era
„Macedonia-macedonenilor”. Organizaţia asigura toate etniile conlocuitoare din provincie
că „nu vrem să înlocuim tirania turcească cu tirania bulgărească”, în fond, o lozincă
înșelătoare, deoarece pe termen lung se urmărea unirea provinciei cu Bulgaria. Punctul
culminant al activităţii acestei organizaţii l-a constituit răscoala de „Ilinden” din 1903 ce a
avut ca scopul ocuparea vilayetul Monastir ca bază de acţiune pentru eliberarea completă a
Macedoniei de sub dominaţia otomană. Deşi în noaptea de 19/20 iulie, stil vechi, se
stabilise a se declanşa răscoala pe întreg teritoriul vilayetului Monastir, aceasta nu s-a
concretizat totuşi decât în oraşul Cruşova. Aici a fost proclamată o efemeră republică şi un
guvern provizoriu în fruntea căruia s-a remarcat aromânul Pitu Guli. La scurt timp, în 30
iulie, stil vechi, răscoala a fost înăbuşită sălbatic de unităţile otomane405 . Bilanţul: 201 sate
total sau parţial arse, 4696 persoane masacrate, mii de femei şi fete violate, 70.835
locuitori rămaşi fără adăpost şi peste 30.000 de refugiaţi.406
Evenimentele au avut un puternic ecou în România, Ion I. C. Brătianu, pe atunci
ministru de externe, afirma că România urmăreşte în Orientul Europei interese paşnice, iar
în Macedonia în special „interesează viitorul unei numeroase populaţiuni de rasă
românescă”, precum şi echilibrul politic în peninsulă „dorind să se păstreze pace şi status
quo”407. Aceasta a fost şi dorinţa Marilor Puteri, pacificarea Balcanilor şi păstrarea status-
quo-ului teritorial, în acest sens, având loc întâlnirea de la Mürzsteg dintre Franz Iosif şi
404
Gerasimos Augustinos, Consciousness and history nationalist critics of Greek Society 1897-1914, Editura
East European Quaterly, Boulder, New York, 1977, p. 124-125.
405
Vanghele Ciunga, „Revoluţia de la Cruşova”, în Dimăndarea, noiembrie 2001, p. 5
406
Nicolae Ciachir, op. cit. , p. 387
Gheorghe Zbuchea, O istorie a aromânilor.... , p. 68
2017.11.01 11:13
116
ţarul Nicolae al II-lea care vor institui un nou program de reforme constând în
reorganizarea jandarmeriei turceşti prin punerea acesteia sub comanda unor ofiţeri ai
Marilor Puteri. Dintre ţările implicate în reformarea vilayetelor otomane, Italia a avut un
rol extrem de important, mai cu seamă că îi revenea acestui stat unul dintre cele mai
turbulente vilayete, Monastirul. În acest vilayet, ofiţerii italieni au întâmpinat o opoziţie
puternică atât din partea bulgară, cât şi din cea greacă. Guvernul de la Sofia în dese rânduri
prin cotidianul său oficial Vetecherma Posta denunţa în termeni categorici acordul de la
Mürzsteg unde „doi măcelari auguşti au împărţit în cinci districte întrega provincie
bulgărească indivizibilă (adică Macedonia)”, precum şi pericolul reprezentat de Italia
acuzată de intenţii expansioniste în Macedonia. Presa şi clerul grecesc s-au grăbit să
protesteze pe un ton violent împotriva punerii jandarmeriei otomane din vilayetul Monastir
sub tutelă italiană. Iată două exemple: Mitropolitul grec de la Castoria „după cum i s-a
raportat căpitanului Manera, în predicile lui duminicale nu încetează de a-i aţâţa pe
credincioşi împotriva ofiţerilor noştri, definindu-i, printre altele drept „diavoli papistași
veniţi din iad ca să-i protejeze pe bulgari”, transmitea într-un raport de-al său ambasadorul
italian la Constantinopol; al doilea exemplu, după publicarea în „Bolletino”- Ministerul
Afacerilor Externe din Italia (Roma, 1904), a raportului ministrului italian la Atena,
cavalerul G. Silvestrelli, s-au înregistrat proteste greceşti virulente, printre altele referitoare
şi la recunoaşterea existenţei aromânilor. Formularea incriminantă era următoarea: „Există,
în fine, mai ales în regiunile muntoase ale Olimpului şi Acarnaniei, numeroase colonii de
cuţovlahi”. Protestele se regăseau și în articolul „Carte insolentă împotriva Greciei”, apărut
în ziarul Embros din 29/11 ianuarie 1904.408
În urma acordului de la Mürzsteg, printr-o iradea a sultanului din 13 septembrie
1903, a fost acceptată intrarea unui aromân în comisia de reformă condusă de inspectorul
general Huseyn Hilmi-Pașa. Alegerea s-a oprit asupra unui negustor din Monastir pe nume
Mihail Katsougiannes, cunoscut ca adept al partidei grecești. Acesta a refuzat însă funcția,
deoarece se socotea grec și nu dorea să apară nici măcar de formă ca reprezentant al
aromânilor naționaliști, deși atât noul mitropolit al Pelagoniei, Ioachim Phoropoulos, cât și
guvernul grec îl invitau să primească pentru ca astfel partea greacă să mai câștige un vot un
comisie.409
408
Gheorghe Caragiani, Studii Aromâne, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1999, pp. 206 şi
urm.
409
M. Peyfuss, Chestiunea aromână..., p. 80-81. Guvernul român a cerut atunci Porții să accepte includerea
în comisie a medicului Pandele Mașu. I.I.C. Brătianu l-a rugat pe Pallavicini, ca în momentul în care planul
de la Mürzsteg va fi transpus în realitate să se țină seama de interesele aromânilor. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
117
Toate aceste blocaje, precum şi absenţa colaborării dintre Marile Puteri, mai ales
Austro-Ungaria şi Rusia predispuneau în acel moment la menţinerea status-quo-ul existent,
stabilit la Mürszteg. Deşi în diverse ocazii au vrut să lase impresia că protejează una sau
alta din diferitele etnii din Balcani din motive exclusiv umanitare, Marile Puteri se gândeau
în realitate prea puţin să apere interesele grecilor, albanezilor, bulgarilor sau sârbilor,
pentru a nu mai vorbi de cele ale aromânilor, şi erau în schimb mult mai sensibile să
cucerească sau să-şi menţină propriile lor sfere de influenţă. Totuşi, prin acordul înainte
menţionat, prin reorganizarea administraţiei în provinciile europene ale Imperiului Otoman
a dus indirect la promovarea distinctă a elementului aromânesc şi, implicit la recunoşterea
oficială în acte a calităţii lor naţionale prin înlocuirea termenului de „rum”, ceea ce era
asimilat nu cu „ortodox” aşa cum ar fi fost normal, ci cu „grec”, cu termenul de „ullah”,
adică român ce era evident un nou pas în recunoaşterea aspiraţiilor naţionale ale acestora.
Existența proiectului Marii Idei căruia Atena încerca să-i dea o cât mai mare
consistență nu doar pe plan educațional, ci sprijinind deja un iredentism tot mai articulat în
ultimele decade ale secolului al XIX-lea a tensionat puternic relațiile bilaterale dintre
România și Grecia. Interesul pe care diplomația de pe malurile Dâmboviței o acorda
chestiunii balcanice era asumat chiar cu prețul ruperii relațiilor dintre cele două state. De
altfel, aceasta s-a și petrecut în două rânduri, în 1887-1888 (Afacerea Sarros) și 1892-1896
(Afacerea Zappa). În primul caz a fost vorba de dreptul postum asupra averii din România
proprietate a doctorului Sarros. În urma decesului acestuia, instanța română de judecată a
decis administrarea și apoi lichidarea bunurilor acestuia de către statul român, însă
oficialitățile elene nu au fost de acord cu această soluție, fapt ce a dus la un incident
diplomatic aplanat în cele din urmă. În a doua chestiune era vorba despre un personaj
influent din epocă Evanghelie Zappa, originar din Epir, care lăsa prin testament averea sa
deloc neglijabilă din România unei societăți filantropice administrate de o rudă cu cetățenie
elenă, căreia până la urmă i se substituia guvernul de la Atena, încălcându-se astfel
legislația românească în vigoare care prevedea că bunurile imobiliare de pe teritoriul
statului român nu puteau fi preluate de cetățeni străini. Statul român s-a pronunțat în
favoarea descendenților din România ai lui Zappa care cereau anularea testamentului.
Problema a provocat o amplă campanie de presă în ambele țări ducând la ruperea relațiilor
diplomatice în intervalul 1892-1896.410 Noul context geopolitic, precum și interesele
economice ale celor două regate au estompat însă conflictul inițial, permițând

A.M.A.E., Fond Constantinopol, Vol. 121, nepaginat.
2017.11.01 11:13
118
redeschiderea canalului diplomatic după patru ani. Cu toate acestea, tensiunea dintre cele
două țări legată de chestiunea aromână a rămas o constantă a dialogului interstatal până la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cele două situații de mai sus au constituit un pretext suplimentar de încordare
diplomatică între cele două state care pe măsura exersării naționalismului modern devin tot
mai interesate de soarta elementului aromân din zonă. Totuși, începutul de secol XX a
debutat cu o tensionare deosebită a raporturilor cu Bulgaria, fapt ce va determina prin
ricoșeu o reacție de apropiere între România și Grecia. În 19 decembrie 1900, ministrul
grec la București Georgios Argyropoulos a semnat alături de ministrul afacerilor străine
român Alexandru Marghiloman o convenție comercială411, precum și un protocol anexat
prin care erau recunoscute comunitățile grecești din România drept persoane juridice. În
respectivul protocol anexă erau numite comunitățile din Brăila, Galați, Calafat, Mangalia,
Constanța, Tulcea, Sulina și Giurgiu. De asemenea, erau enumerate bisericile, școlile și
imobilele urbane pe care aceste comunități le posedau precum și larga autonomie de a le
administra și dispune de acestea.412 Practic, această convenție a prefațat întâlnirea dintre
cei doi suverani ai României și ai Greciei, Carol I, respectiv George I, pe coasta adriatică
la Abazzia din 30 aprilie/13 mai 1901. Deși întrunirea a fost extrem de mediatizată în presa
vremii, totuși rezultate concrete nu s-au înregistrat, după cum mărturisea însuși monarhul
României: „[....] am fost întărit în convingerea mea că grecii sunt un popor aproape
neguvernabil, plini de șovinisme și contradicții. Cunosc această rasă de aici, unde sunt
colonii întregi care ne fac multe greutăți...”.413 Profesorul grec, Spyridon Sfetas, arăta că
discuția s-a axat în principal pe situația politică din Balcani, neparafându-se însă nicio
înțelegere. Partea greacă a insistat pe necesitatea combaterii propagandei bulgare din
Macedonia, Carol, pe de altă parte a solicitat acceptul grecesc pentru numirea unui
mitropolit care să-i păstorească pe aromâni. Regele elen a refuzat să ofere un asemenea
angajament, promițând doar să transmită această solicitare Patriarhiei Ecumenice. Grecia a
411
În ceea ce privește raportul dintre import și export acesta era unul extrem de favorabil pentru Grecia. Între
1885 și 1904 valoarea mărfurilor exportate de Grecia în România se ridica la 42.859.753 de lei, iar ceea a
exporturilor românești în Regatul Elen de doar 20.485.585 de lei, deci un pasiv de 22.364.158 lei. Totuși,
pentru România comerțul cu Grecia ocupa locul 13, ca și volum al schimburilor comerciale cu un alt stat.
Între 1888-1900 importurile din Grecia ajungeau la maxim 0,75% din volumul total al importurilor
României, iar între 1901 și 1904, deci după încheierea acordului comercial procentul a crescut la circa 1%
din totalul importurilor regatului român. În ceea ce privește exporturile, procentul pentru prima perioadă
varia între 0,07% și 0,37%, iar între 1901-1904 se plasa între 0, 32% și 0,55%. Constantin Velichi, „Les
relations Roumano-Grecques pendant la periode 1879-1911”, în Revues des études sud-est européenes,
Tome VII, 1969, nr. 3, Bucarest, p. 531-532.
412
Ibidem, p. 530.
413
Sorin Cristescu, Carol și politica României (1878-1912), Editura Paideia, București, 2007, p. 240.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
119
refuzat practic încheierea unei alianțe politice cu Bucureștiul, act în care partea română ar
fi dorit stipularea unor chestiuni privitoare la aromâni, fapt ce ar fi slăbit poziția statului
grec mai ales în părțile Macedoniei de mijloc, după cum profesorul Sfetas recunoștea.414
Încercarea diplomației române de a oferi prima o serie de concesii (Convenția Comercială
și mai ales actul adițional privitor la recunoașterea comunităților elene din România) ca
mai apoi să solicite Greciei415 un tratament binevoitor, precum și o intervenție hotărâtă pe
lângă Patriarhia de la Constantinopol, a suferit un eșec. Emisarii eleni s-au dovedit încă o
dată a fi buni negociatori, oferind României doar promisiuni și „asigurări”. În acest sens,
șeful diplomației elene, Romanos îl asigura în iunie 1901 pe noul ministru plenipotențiar
român la Atena, Dimitrie Ghica de faptul că partea greacă a transmis indicații către
consulii greci din Imperiul Otoman de a nu mai crea dificultăți care să împiedice buna
funcționare a școlilor și bisericilor românești din Macedonia.416 În realitate, situația
comunităților aromâne din Balcani devenea în fiecare an tot mai vulnerabilă în fața
tendințelor asimilaționiste culturale și ecleziastice gândite de autoritățile elene, speriate de
consecințele unei mișcări românești ce lua tot mai multă amploare în zonă. Ofensiva
cultural-biserciească românească la sud de Dunăre a fost receptată ca extrem de
periculoasă mai ales pentru o parte a clerului elen, mult mai sensibilă la influența
politicului în sens filetist, care intervenea prin acțiuni energice (excomunicări, refuzul
asistenței religioase pentru cei care se declarau români etc.417) să combată eventualele
„derapaje” identitare ale vechilor lor enoriași.418
La începutul secolului XX, pe lângă susţinera locală din teritoriu ce dura de aproape
cincizeci de ani, guvernul român a dus o intensă acţiune diplomatică pe lângă autorităţile
otomane ce viza recunoaşterea entităţii aromâne şi a drepturilor ei asemenea celorlalte
naţiuni din cadrul statului otoman. În privinţa naturii acestor cereri, premierul liberal D. A.
Sturdza declara în decembrie 1901: „În ceea ce priveşte chestiunea aromânilor din Imperiul
Otoman acţiunea noastră este absolut şi pur culturală şi consistă în primul rând a întreţine
şcoalele şi bisericile de limbă română cu cunoştinţa şi consimţământul guvernului otoman
414
Spyridon Sfetas, „Cadrul istoric al relațiilor politice greco-române (1866-1913)”, în Interferențe Româno-
Elene (Secolele XV-XX), Leonidas Rados (ed.), Editura Fundația Academică „ A. D. Xenopol”, Iași, 2003, p.
202.
415
De reciprocitate era totuși mult mai greu de vorbit deoarece cele mai compacte comunități de aromâni se
aflau la aceea dată (1900) pe teritoriul Imperiului Otoman asupra cărora Grecia nu avea nicio „ influență”.
416
Constantin Velichi, „Les relations Roumano-Grecques pendant la periode 1879-1911” în Revues des
études sud-est européenes, Tome VII-1969, nr. 3, Bucarest, p. 534.
417
Pe larg în Cartea Verde, 1905, p. XXIV și următoarele.
418
Despre aceste reacții ale clerului vom discuta pe larg în capitolul consacrat acestui subiect.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
120
şi în al doile rând a nu întreţine aceste şcoli pentru ca ele să devină un focar de anarhie în
imperiul vecin ci o sursă de stabilitate”. 419
Pentru a încerca să clarifice partitura statului român în zonă, Take Ionescu în 1903
preciza ideile ordonatoare ale diplomației Vechiului Regat în politica balcanică: „nici un
om politic nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să fondeze acolo un stat român. Ținem
însă ca naționalitatea românilor din Macedonia420 să fie păstrată și ei să aibă garanția că
vor putea să se cultive în limba lor în toată libertatea”.421 Într-o analiză de la fața locului,
un fin cunoscător al chestiunii aromâne, Alexandru Emanuil Lahovari, de altfel probabil
cel mai competent diplomat român în problemele balcanice de la începutul secolului al
XX-lea, ministru plenipotențiar la Constantinopol între 1902-1906 reliefa într-un raport din
martie 1903 mai multe aspecte pe care le considera esențiale în raporturile bilaterale
româno-elene. Din punctul de vedere al artizanului ce a stat în spatele complicatului proces
de recunoaștere a individualității etnice ale „românilor macedoneni”: „greutatea principală
a unei înțelegeri între greci și români va fi tocmai Epirul, pentru că deși foarte departe de
noi dar aflat la hotarele regatului elen, el este în cea mai mare parte locuit de români și
albanezi care nu și-au pierdut încă cu desăvârșire conștiința originii lor. Aceste populații au
fost grecizate în cea mai mare parte prin diverse mijloace: presiuni, amenințări din partea
unor autorități vândute grecilor, teroarea bandelor elene etc. De asemenea, interesele lor
pastorale îi leagă de Tesalia unde își duc oile iarna și unde mare parte din ei își câștigă
existența. Apoi cei care aparțin unor clase mai culte își dau seama că dominația otomană
nu poate dăinui mult și se așteaptă în mod natural după pilda trecutului ca regiunile
învecinate cu Grecia să revină mai repede sau mai târziu acesteia. Cu toate acestea noi nu
ne putem desinteresa de frații noștrii din Epir etc...422 Observațiile atent structurate oferă o
perspectivă extrem de dificil de abordat pentru statul român. Totuși, Lahovari deși e
conștient de greutățile pe care diplomația română le întâmpină în zonă, râmâne de părere
că obiectivul prezervării cultural identitare ale aromânilor nu poate fi abandonat.
Astfel de asigurări precum cele ale lui Ion I. C. Brătianu ori Take Ionescu nu erau
însă în măsură să tempereze spaimele politicienilor eleni, pentru care nu mizele
expansioniste ale României constituiau un prilej de îngrijorare, ci tocmai acest proces de
clarificare identității etnice încercat de diplomația bucureșteană în zonă.
419
Raul Bossy, Un succes diplomatic românesc Iradeaua din anul 1905, în Dimăndarea, mai 2000, p. 8
420
Denumirea generică de români macedoneni des uzitată în epocă îi cuprindea de altfel pe toți aromânii din
Peninsula Balcanică, deși geografic cei mai mulți dintre ei nu se regăseau în cadrele așa numitei Macedonii,
regiune ce cuprindea doar o parte din teritoriile otomane europene.
421
Universul, nr. 79 din 22 martie 1903.
A.M.A.E. FOND Constantinopol, vol. 185, nepaginat.
2017.11.01 11:13
121
Relevant pentru felul cum opinia publică din Grecia a receptat acțiunea
Bucureștiului în Macedonia este conținutul unui articol de fond apărut într-un cotidian
qvasi guvernamental. La sfârșitul lui 1903 s-a publicat articolul „Noua animație de zel a
românilor pentru Macedonia”, apărut în ziarul atenian Agon (Lupta) din Atena, în 5
decembrie 1903 ca reacție la votarea în parlamentul României a noului buget pentru
Macedonia: „În Turcia trăiesc eleno-vlahi, neamurile creștine sunt numai următoarele:
eleni, sârbi, albanezi, bulgari și elino-vlahi. Tracia împreună cu 2.300.000 de locuitori,
dintre care 900.000 și mai mult sunt greci, 300.000 de bulgari și bulgarofoni(așa se numesc
aceia care mențin tradițiile grecești și supremația patriarhiei) și restul turci și nici un elino-
vlah. Din cele 2500000 ai așa zisei Macedonii cu cele trei vilaete Salonic, Uskub și
Monastir turci 850.000 de turci iar eleno-vlahi nu întrec cifra de 70.000. Iar printre cei
350.000 de locuitori din Epir, Elino-vlahii nu ating cifra de 50000 și numărul celor
răspândiți aiurea prin Albania nu trece de 40000. Acești 160000 de elino-vlahi răspândiți
pe o întindere de două ori și mai mare decât Moldo-Vlahia constituiesc ei de unii singuri
cel mai numeros element creștin din Turcia Europeană oare precum se laudă diplomația
română, ei sunt în fapt mai puțin numeroși decât numărul chiar și al jidanilor din această
țară și prin urmare nu formează nicăieri o unitate geografică? Este posibil să nu cunoască
acestea frații români? Dacă nu ignoră acest fapt atunci de ce atâta bucurie pentru
bunăvoința excepțională a lui Hilmy Pașa către ei, care a recunoscut naționalitatea
românească prin numirea reprezentanților în falsa comisie de control pentru aplicarea
reformelor în Macedonia. În criza actuală din Macedonia, Turcii și românii au rivalizat
care mai de care să-și bată joc de Elada. Ziarul Lupta a scos la iveală „sistemul infernal
urmat orbește și în mod tradițional de către turci în contra obositului elenism prin
despărțirea urmașilor și a partizanilor săi dintre care în primul loc se pun cei care se luptă
în mod incomparabil pentru chestia grecească, actualii elino-vlahi, disputați azi de
România prin bani și prin fondarea și recunoașterea unor noi elemente etnice și prin
crearea unor noi comunități naționale, pe când la Constantinopol primeam surâsuri
batjocoritoare în Macedonia pașalele de felul lui Bahtiar, omorau din greșală pe Eleni și
răsplătesc pentru greșeala aceasta cu înaintări și decorații, iar pașalele de felul lui Hilmy
Pașa favorizau progresul Românilor, botezau pe adevărații greci drept români, precum a
fost cazul lui Cațu Iani și îi numeau în mod arbitrar ca reprezentanți în comisiunea de
creștini instituită din partea Turciei pe lângă Hilmy Pașa ca să controleze oarecum
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
122
aplicarea reformelor. Dar și România a găsit ocazia să pretindă că elino-vlahii din Turcia
formează naționalitatea română.....nenorocita Grecie!....”.423
Pe 1 martie 1904 la Ianina, statul român a deschis un nou consulat condus de
diplomatul Alexandru Pădeanu, acțiune care va stârni din nou ecouri negative în planul
relațiilor cu Grecia.
Prima etapă în vederea obținerii de drepturi pentru comunitățiile aromâne din
Balcani s-a derulat în câmpul bisericesc. S-au purtat în acest sens, negocieri cu Patriarhia
ecumenică pentru un pachet de revendicări de tipul: mitropolit aromân, preoți aromâni și
limba de slujire aromână, practic o autonomie bisericească păstrînd totuși supunerea
ierarhică față de sinodul grec. Toate aceste cereri au fost respinse, invocându-se
prevederile dreptului canonic. Ionel Brătianu, ministrul de externe, explica desfăşurarea
dificilă a tratativelor cu Patriarhul prin influenţa Atenei şi se adresa lui Pallavicini, trimisul
austriac la Bucureşti, pentru a determina o intervenţie a Vienei la Atena şi Constantinopol,
arătând că România „nu putea nicicând să se gândească măcar la pretenţii asupra vreunui
teritoriu din Macedonia ci ar dori numai recunoşterea drepturilor ce se cuvin populaţiei
aromâne din Macedonia”. Autorităţile austro-ungare prin reprezentantul lor la Atena,
baronul Burian, au intervenit pe lângă consulul grec, fără a obţine însă nici un rezultat. În
ciuda intervențiilor lui Goluchowski, ale lui Calice, ale lui Zionviev, Patriarhia a rămas
consecventă în refuzul său, catalogând cererile statului român ca necanonice.424
Consecință a blocajului survenit pe nișa bisericească, Lahovari a primit dispoziţie
din partea superiorilor săi de „a nu mai iniţia nici un fel de acţiune pe lângă Patriarhie, ci
de-ași concentra întreaga cativitate în direcţia împlinirii dorinţelor cuţovlahilor prin
intervenţia sa la Poartă”. În acest scop, Lahovari a înaintat Marelui Vizir o notă, solicitând
recunoaşterea unui şef civil, vekil, pentru aromâni, întrucât Patriarhul refuza să le
recunoască un şef religios. Chiar dacă în textul notei nu se vorbea încă de aşa ceva, cererea
astfel formulată viza, în fapt, recunoaşterea aromânilor cu sentimente naţionale drept o
naţiune distinctă (millet).425
Începând cu doilea trimestru al anului 1904, acţiunile diplomatice ale României au
avut ca scop recunoaşterea populaţiei aromâne drept naţiune separată în cadrul Imperiului
Otoman, în acest sens statul român depunând un efort diplomatic de o amploare
internaţională, menit să convingă Poarta să acorde satisfacţie solicitărilor amintite.
423
A.M.A.E., FOND Atena, vol. 253, f. 1-3.
424
Peyfuss, Chestiunea aromână..., p. 83.
425
Ibidem. 85 şi urm. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
123
Tot în anul 1904, s-au constituit în numeroase localităţi ale Turciei europene
comitete naţionale ale aromânilor, pe baza unui model instituit la o adunare de la Salonic în
15 februarie 1904. Aceste comunităţi au fost recunoscute printr-un act al marelui vizir de la
21 mai 1904. La sfârşitul lunii iulie erau costituite 56 de astfel de comunităţi în: Corcea,
Bitolia, Veria, Coceani, Ohrida, Skopljce, Vlaho-Clisura, Samarina, Frăşari, Turia,
Păpădia, Nicea etc.426.
Importanţa comunităţilor era relevată de revizorul Duma de la Inspecţia şcolilor şi
bisericilor române din Turcia care sublinia faptul că prin recunoaşterea comunităţilor,
şcolile româneşti încetează a mai avea un caracter particular, fiind considerate ca
aparţinând instituţiilor în numele cărora s-a obţinut autorizaţia de deschidere, devenind
şcoli publice şi naţionale ce vor fi considerate ca aparţinând poporului românesc. Pe lângă
acest avantaj, ele vor constitui - după părerea lui Duma - baza de plecare pentru câştigarea
de noi drepturi cetăţeneşti şi religioase ce erau deja recunoscute altor comunităţi etnice
cum ar fi cea greacă, bulgară sau sârbă.427
Pe plan politic intern, la sfârşitul anului 1904, mai precis luna decembrie, în
România s-a produs schimbarea de guvern, locul liberalilor fiind luat de conservatori sub
preşedinţia lui G. Gr. Cantacuzino şi având ca ministru de externe pe generalul Iacob
Lahovari, iar ca ministru de instrucţie pe profesorul universitar Mihail Vlădescu428. Ca
urmare a promisiunilor electorale, guvernul Cantacuzino s-a ocupat în mod special şi
susţinut de problema recunoaşterii oficiale a aromânilor din cadrul Imperiului Otoman. O
primă măsură în acest sens a fost rechemarea trimisului român la Atena, Ghica, socotit
mult prea grecofil. Între timp, la Bucureşti lumea se întreba la ce foloseşte prietenia cu
Grecia, o ţară care, după spusele regelui Carol, nu avea nici armată, nici flotă429.
La sfârşitul lunii ianuarie 1905, Alexandru Lahovari l-a vizitat la Viena pe contele
Goluchowski pentru a discuta problema aromânească şi a-i comunica, în noua lor
formulare, dorinţele românilor: recunoaşterea „comunităţilor româneşti” şi a dreptului lor
de a-şi alege conducătorii şi reprezentarea acestora în consiliile administrative ale fiecărui
district. Curând după această vizită, Goluchowski i-a scris ambasadorului austro-ungar la
Constantinopol, Calice, să pună în vedere Porţii, într-un mod convingător „că un tratament
echitabil şi binevoitor aplicat valahilor macedoneni ar fi în interesul Turciei, deoarece, în
caz contrar, ar putea exista pericolul ca acest element, până acum leal, să fie împins totuşi,
426
Gheorghe Zbuchea, Relațiile României ..., p. 94.
427
A. M. A. E.- Fond Constantinopol, vol. 177, nepaginat.
428
Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, p. 71.
429
Ion Nica, Problema Aromânilor, tipografia Bucovina, Bucureşti, 1925, p. 42. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
124
în cele din urmă, în braţele propagandei bulgăreşti”430. Dacă la niveul șefului de legație,
Austro-Ungaria se manifesta ca susținătoare a intereselor românești, nu același lucru se
întâmpla în teritoriu, acolo unde consulul austriac Kahl de la Monastir se arăta încă din
1904 extrem de ostil acțiunii românești din Imperiul Otoman.431 În aceeași regiune a
vilayetului Monastir s-a constatat încă din 1904 și o nedisimulată campanie de sprijin a
autorităților locale și a forțelor de ordine otomane ce căutau să servească prin tot felul de
mijloace propaganda grecească. Menționăm cazul marelui proprietar din Monastir, Stavre
Vanciu, anchetat în august 1904 de șeful poliției din localitate sub motivul că prăvălia
acestuia era frecventată de profesorii români de la liceul din localitate. Vanciu a fost
chestionat de ce a permis acest lucru în condițiile în care el era grec ca și tatăl ori bunicul
său etc. La negarea grecității sale, șeful poliției l-a acuzat de tulburarea liniștii publice. De
față la acest interogatoriu era, nu întâmplător, și Cara Dima, dragomanul consulatului
austro-ungar din Bitolia, un grecoman convins.432 Faptul este relevant pentru modul de
operare al acțiunii elene ce a reușit să-și aducă în siajul său și elemente ale funcționarilor
otomani recunoscuți pentru maleabilitatea lor în schimbul unor foloase ilicite. Activitatea
frauduloasă a acestui mecanism administrativ otoman a îngreunat și mai mult capacitatea
de apărare a comunităților aromâne în fața tăvălugului de terori ce vor deveni în câțiva ani
un fapt cotidian.
Importanţa crescândă a mişcării naţionale aromâneşti, evoluţia diplomatică relatată
până acum, a determinat statul grec să-şi schimbe optica faţă de aceşti „vlahi românizanţi”
și să recurgă la folosirea violenţei. Bande greceşti, vestiţii antarți, conduşi inclusiv de
ofiţeri activi ai armatei regale elene, au început să lupte violent împotriva mişcării
naţionale aromâne. Învăţătorii, preoţii şi notabilii aromâni au fost ameninţaţi, atacaţi şi
chiar ucişi cu sadism spre a inspira groază în comunităţile aromâne nefiloelene. Din
toamna anului 1904, rapoartele consulilor României din Salonic, Monastir şi Ianina,
anunţau tot mai des faptul că numeroase trupe de querillă înarmate (antarţii) treceau ilegal
graniţa otomană venind dinspre Grecia. Incapacitatea forțelor de ordine otomane de a
răspunde diverselor amenințări l-a făcut pe Hilmy Pașa (practic guvernatorul Macedoniei)
să aplice o tactică ce viza nimicirea bandelor bulgare, prin încurajarea și ajutorul dat celor
grecești. Consulul român, Dimitrie Georgescu se arăta în decembrie 1904 deosebit de
îngrijorat de perspectiva că grecii vor profita de această ocazie acționând și asupra satelor
430
M. D. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 87.
431
A.M.A.E., FOND Constantinopol, vol. 180, nepaginat.
2017.11.01 11:13
125
românești din Macedonia și Epir.433 Dubla măsură a autorităților a fost dovedită de un
ordin venit în februarie 1905 pentru vilayetul Monastir prin care bandele grecești capturate
erau deferite tribunalelor ordinare, iar comitagii bulgari prinși erau deferiți direct Curții
Marțiale.434 Facilitarea de către oficialități a activității trupelor paramilitare elene în
detrimentul așezărilor aromâne a fost prilejuită de desfințarea prin lege în primăvara lui
1904 a așa numitor pagane - potere civile constituite din aromâni cu precădere pentru
urmărirea hoților. Fiecare comună de munte avusese permisiunea de a-și forma și angaja
necesarul de armatoli (purtători de armă), aceștia fiind plătiți de săteni, răspunzători deci
de viața și avutul consătenilor lor. Interzicerea formării acestor formațiuni a privat
localitățile aromâne de o protecție vitală, mai ales că de aceste pagane s-au folosit și
autoritățile otomane de frecvente ori.435
Consulul României la Monastir raporta că la 22 septembrie o bandă grecească de
40-45 de persoane condusă de un căpitan originar din Creta (nn. ce se va dovedi mai târziu
a fi Pavlos Melas, astăzi erou naţional al Greciei), a descins în comuna Belcamen şi a
adunat pe toţi locuitorii la şcoala grecească. Căpitanul, printr-un lung discurs a stăruit ca
aceştia să ramână supuşi Patriarhului, să înveţe greceşte şi să dărâme şcoala românească,
care tocmai atunci se zidea. Căpitanul a mai adăugat că este trimis de Patriarh, ca să apere
ortodoxia şi că prin urmare toţi creştinii trebuie să rămână ortodocşi şi să înveţe greceşte ca
în trecut436. Dovada acţiunii de intimidare întreprinsă de comitetele de antarți este
reprezentată și de numeroasele scrisori de ameninţare, primite de fruntaşii aromâni din
Veria, Xirolivad şi Doliani. Textul acestora vădește ideologia în numele căreia acţionează
antarţii, precum şi scopurile urmărite împreună cu modalitatea de a fi puse în practică.
Cuprinsul lor vorbeşte de la sine:
Scrisoarea I
„Domnule Apostol Hagi-Gogu, la Veria
În urma unui studiu detaliat şi a unei examinări imparţiale a stării lucrurilor din multe puncte de
vedere, ne-am convins că voi prezidaţi o mână de propagandişti care expoateză materialemente pe Guvernul
român şi care forţează conştiinţa elino-vlahilor din circumscripţia Veria. Unii îşi trimit copii lor la şcolile
propagandistice, iar alţii îşi neagă originea lor şi cu modul acesta vor să producă schismă în comunităţile
greceşti. Nici din punctul de vedere istoric, nici din punctul de vedere etnologic, nu mă voi ocupa aici ca să-ţi
cer explicaţie, că pe ce te-ai bazat şi ai îmbrăţişat această politică, căci niciodată n-a existat nici o relaţie între
români şi elino-vlahi şi nici azi nu există, de cât cer numait să-mi răspunzi căruia datoreşti tu originea ta:
433
434
435
436
Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei, Ministerul Afecerilor Străine, Bucureşti,MATIS
1905,REGHINA-ADELA
p. XXVI.
2017.11.01 11:13
126
Elinismului sau Românismului? Care este originea ta? Grecească sau românească? Tatăl tău sau moşul tău
erau români sau greci? Şi deoarece la aceste întrebări nu vei putea să-mi dai un răsăuns, să-ţi corectezi
conduita ta adoptată, deoarece şi religia ta o datorezi elenismului şi originea ta e grecească şi tatăl tău şi
moşul tău nu erau români, ci greci. Şi însăşi tu ai fost născut şi educat grec pentru aceasta îţi comunic şi-ţi
spun că este în interesul tău şi în interesul celor ce ai atras în lucrarea ta propagandistică, să trageţi mâna cât
mai curând, căci s-a decis în mod definitiv să se pedepsească toţi cei de felul acesta, sau de orice altă natură,
trădători naţionali. De aceea, pentru ultima oară- spre a se evita ceva regretabil- te invit şi te îndemn ca: a)
Chiar de mâine să închizi şcolile româneşti la Veria, Doliani şi la Călive, căci nu există români;
b) Să declari în mod oficial şi pe faţă originea ta grecească şi să continui să fii cum erai: grec, şi
c) Să arzi în faţa victimelor tale cărţile româneşti, atât bisericeşti cât şi şcolare, recunoscând greşeala ta şi
nedreptatea ce le-ai făcut şi să ne scrii, comunicându-ne că ai executat toate acestea.
Pentru aceasta îţi acord un termen de 5 zile , în urma căruia nu voi avea nici o răspundere şi nici îţi
voi scrie pentru a doua oară.
(s) Şeful (Căpitanul)
Kostas Akritas”
Scrisoarea a II-a
„Hagi Gogu,
Ne-am informat că, te-ai grăbit a denunţa la autorităţi apariţia bandelor greceşti. Se vede că şi tu consideri pe
Greci inamici, grăbindu-te să ceri ajutor de la armata turcă. Noi cunoaştem că tu ai fost cauza de s-au întors
cu Românii câţiva Aromâni. Mai cunoaştem că tu împreună cu alţii aţi vândut patria „Grecia” şi credinţa la
Români întocmai cum Jidanii au vândut pe Hristos. Dar nu credeam niciodată că erai să îndrăzneşti a ne
declara pe faţă război. Noi considerăm pe Elino-Vlahi ca fraţi şi ne doare inima ca să începem a pedepsi pe
fraţii noştri înainte de a ne scăpa de Bulgari. Dar mai întâi se vor pedepsi trădătorii Elenismului şi începutul
se va va face cu tine. Să-ţi fie cunoscut că nu vom lăsa nici pe tine , nici pe vre-una din rudele tale, nici
averea, proprietăţile pe care le vom arde. N-avem nevoie de parale, nici hoţi nu suntem, tot ce vom distruge,
o vom face pentru salvarea patriei şi a Elino-Vlahilor, ce voi îi împingeţi a se face trădători. Să vie armata,
suntem mulţi şi ne vom lupta până când ne vor omorî pe toţi, dar moartea fiilor de Eleni va fi răzbunată de
alţii ce vin în urma noastră şi tot necazul şi blestemul Elenismului va cădea pe capul tău. Pentru tine singurul
mijloc prin care te poţi scăpa este de a te căi mai devreme, să goneşti pe institutorii români, să goneşti pe
preoţii ce citesc româneşte, să depui jurământ de credinţă la reprezentanţii atât ai patriei tale Elada, cât şi ai
religiei tale, adică la arhiereul, şi când vom afla că ai făcut toate cestea ne vom gândi ce va trebui să facem;
iar în caz contrar, nu vei scăpa din mâinile noastre.
Şefii de bandă:
(s) Kostas Akritas
(s) Athalis Buias
Aşteptăm cât de curând răspunsul vostru.” (Dată nu are.)
Scrisoarea a III-a
„Fraţi Elino-Vlahi, MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
127
Am venit aici ca să-i apărăm pe fraţii noştri pe care îi mascrează bulgarii nu prin război, ci prin asasinarea
bătrânilor, femeilor şi copiilor neînarmaţi, pe când grecii, libertatea lor, unirea lor cu Thessalia şi unirea cu
Creta le-au luat voiniceşte cu război.
Bulgarii au promis a se elibera de jugul turcesc, şi în loc să facă război s-au pus să scoată ochii fraţilor noştri
creştini; înţelegând că grecii au putere, au început să-i lovească. Acu ne vom război, nu vom răzbuna; nu vom
lăsa bulgar să calce Macedonia cea curat grecească, patria Marelui Alexandru; pe lângă acesta ne vom putea
răzbuna, omorând pe oricare bandit şi grec încă dacă el va fi trădător. Mulţi din voi aţi fost înşelaţi de români
şi aţi uitat patria voastră „Grecia”, care vă iubeşte ca şi fii săi. Vă întreb: Ce aşteptaţi din partea României? Să
zboare deasupra Bulgariei şi să ia acest teritoriu, unde n-are nici o dreptate? Aveţi voi vre-o relaţie cu
românii? Ce însemnează că limba voastră se aseamănă cu a lor? Sângele vostru este pur grecesc; cine a
păstrat până acum religia voastră? Patriarhul şi Arhiereii. De ce lăsaţi limba grecească, care este cea mai
frumoasă şi stimată limbă; sau a-ţi făcut-o pentru câteva parale ce va dau românii, şi vindeţi credinţa şi patria
voastră ce au respectat-o până acum părinţii şi strămoşii voştri. Românii o fac aceasta ca să va vânză la alţii,
dar noi nu vă vom lăsa ca să vi se facă această nedreptate; pentru aceasta am venit noi ca, împreună cu
bulgarii, să pedepsim şi pe trădătorii români spre a salva pe elino-vlahi. Am trecut la stânele voastre şi am
îngrijit oamnii voştri, plătind tot ce am luat şi vă prea vizăm, deoarece ne doare inima ca să începem
pedepsele cu fraţii noştri aromâni. Vă dăm acest consiliu: să goniţi pe institutorii români şi preoţii care citesc
româneşte, să va întoarceţi la credinţa părinţilor voştri şi să cereţi protecţie de la noi în contra oricărui va
îndrăzni să vă atingă (să vă facă rău). Suntem, sus la munte, în număr de 500 şi avem şi pe Dumnezeu
împreună cu noi, căci cerem dreptate. Dacă în câteva zile nu vă conformaţi cu cele ce vă ordonăm, vă vom
pedepsi cum se pedepsesc trădătorii şi vom începe cu şefii, institutorii şi preoţii, ca să salvăm pe ceilalţi
elino-vlahi. Cerem răspuns pentru Dolliani de la Hagi-Gogu, institutori şi preoţi.
Pentru Sellia de la Adam Samarian, Mihali Zica, Costa Miha croitor, Mihali Som, Sterie Guli, de la institutori
şi preoţi. În contra acestora ne vom răzbuna. După câteva zile vom trece încă o dată să vedem ce aţi făcut.
Şefi de bandă:
(s) Athalis Buias
(s) Kostas Akritas.”437
După expirarea ultimatumului acordat diveselor comunităţi aromâne nefiloelene,

bandele greceşti „însufleţite de măreţul ideal” au semănat teroarea pe tot cuprinsul
Macedoniei. În 22 noiembrie 1904, notabilul aromân din Pisuderi, Dimitri G. Liuka a fost
prins şi omorât de o bandă grecească aproape de comuna Leliţa. În 2 ianuarie 1905,
protoiereul aromân Theodor Constantin a fost rănit cu cuţitele la Monastir. La 18 februarie
1905, Legaţiunea din Constantinopole a comunicat datele unui îngrozitor asasinat comis de
o bandă grecească sub comanda cretanului Iani. În comuna Negovani de lângă Florina în
noaptea de 12 februarie au fost omorâţi notabilul aromân Tomaide Şomu, doi preoţi
437
Românii de la Sud de Dunăre. Documente, coord. Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Arhivele
Naţionale, Bucureşti, 1997, pp. 194 şi urm. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
128
aromâni, Theodor şi Christu, precum şi servitorul acestora Nacu. Cadavrele au fost găsite a
438
doua zi ciopârţite prin lovituri de topor . Gravitatea celor întâmplate îl face pe consulul
Ionescu să intervină pe lângă autorități în februarie 1905 pentru a dobândi acceptul
reînființării formațiunilor de pagane ori trimiterea de 50-60 de soldați drept pază în fiecare
comună prezumtiv de a fi atacată de antarți. O altă măsură solicitată de consul era aceea a
angajării unor paznici permanenți. Lazăr Duma, inspectorul general al școlilor din Balcani,
a insistat de asemenea în 21 februarie 1905 pentru formarea unor cete de paznici plătite
nominal de comunități, dar care în realitate să fie subvenționate acoperit de regatul
român.439 În urma mai multor asasinate de la sfârșitul anului 1904 și începutul lui 1905,
românii din Negovani, Florina, Belcamen, Pisuderi și Nevesca, îngroziți, doresc să
emigreze în România pentru a scăpa de furia antarților.440
Ministrul plenipotențiar român de la Petersburg raporta în 13 ianuarie 1905 faptul
că Lambsdorff, ministrul de externe rus și-a însărcinat ambasadorul de la Constantinopol
Zinoviev să „insiste pe lângă guvernul otoman pentru a se acorda elementului român din
Macedonia completa egalitate a drepturilor cu celelalte naționalități din imperiu”. De
asemenea, se conta și pe concursul adjunctului procurorului general pe lângă Sfântul Sinod
Rus, Sabler ce intervine pentru rezolvarea chestiunii bisericești pe lângă mitropoliții
Patriarhiei Ecumenice.441
La 25 februarie 1905, Legaţia din Constantinopol a informat guvernul regal de
asasinarea în data de 15 martie a ieromonahului Emanuel Papa Mihai, stareţul mânăstirii
din Oşani, vilayetul Salonic, obştea monahală fiind alungată442, iar lăcaşul mânăstirii a
devenit bază de sprijin pentru antarţi sub acoperirea clericilor greci 443. Într-un alt raport al
consulului român de la Monastir se descria tentativa nereuşită de atac asupra comunei
Belcamen a unei bande greceşti compusă din circa 80 de persoane, care la intrarea în
comună este înconjurată de un detaşament al armatei otomane. În lupta ce a urmat în data
de 16 aprilie 1905 au căzut din partea bandei greceşti: 4 morţi, 6 răniţi şi 47 de prizonieri,
restul reuşind să scape. Printre prizonieri se afla locotenentul Nicostratos Calomenopol,
cunoscut sub porecla de căpitan Nida şi locotenentul Lambros, amândoi îmbrăcaţi în
438
Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei, pp. XXVII-XXIX.
439
440
A.M.A.E. FOND Constantinopol, vol. 180, nepaginat.
441
A.M.A.E. FOND 21, vol. 82, f. 3-4.
442
Alexandru Rubin, Les Roumains de Macedoine, Editura Dem. C. Ionesco, Bucureşti, 1913, p. 190.
443
A. N. I. C., Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, Dosar 22/1906, fila 36. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
129
uniformele armatei greceşti. Ceilalţi prizonieri aveau uniforma antarţilor cu crucea pe
bonetă, asupra bandei s-a găsit o mare cantitate de bombe și arme sistem Mauser şi Gras.444
Prezenţa unor ofiţeri activi ai armatei greceşti în fruntea bandelor de antarţi nu era o
pură întâmplare, ci exprima intenţiile expansioniste ale guvernului grecesc care îşi
propunea, încă de la înfiinţarea statului, să realizeze proiectul „Marii Idei”.
Presiunile diplomatice, deși tot mai insistente, nu au primit însă un răspuns imediat.
Pentru ca Poarta să reacţioneze era însă necesară existenţa unui motiv concret, care nu s-a
lăsat de altfel aşteptat.
În aprilie, au sosit de la Constantinopol la Ianina doi revizori şcolari pentru a
inspecta unitățile educative românești din vilayet şi pentru a se informa asupra şcolilor ce
se doreau a fi întemeiate în viitor. Șeful delegaţiei, revizorul Balamaci avea un permis
regulat de vizitare a şcolilor româneşti, eliberat de superiorul Valiului Osman Paşa, pe linie
ierarhică, marele vizir Ferid Paşa. În pofida acestui fapt, cei doi revizori şi încă doi
profesori localnici au fost arestaţi la ordinul lui Osman Paşa. Din raportul lui Millelire,
consulul italian la Ianina, rezulta că acest fapt a venit pe fondul unei mai vechi atitudini
antiromâneşti a lui Osman Paşa, recunoscut ca un filoelen. După ce a informat Legația de
la Constantinopol, Consulul Alexandru Pădeanu a intervenit energic pe lângă Osman Paşa
și în consecință, cei patru arestaţi au fost expulzaţi „manu militari” din vilayetul Ianina. Ca
urmare a episodului de intoleranţă manifestat de autorităţile otomane, România a cerut
satisfacţie la Constantinopol pentru cele întâmplate, trimiţând Sublimei Porţi următoarele
cereri: „punerea în libertate reală şi completă a persoanelor arestate; indemnizarea
pecuniară a agenţilor noştri brutalizaţi; scuze din partea Valicului (guvernatorului) sau
destituirea şi în sfârşit, având în vedere că s-a recunoscut faptul că ordinele date de
Sublima Poartă sunt insuficiente, cerem cu insistenţă ca o iradea imperială să reglementeze
definitiv recunoaşterea naţionalităţii românilor din/în Turcia şi ca, în consecinţă, vlahii să
se bucure de acum încolo de toate drepturile aferente acestei recunoaşteri ”. În cazul în care
aceste cereri nu ar fi fost acceptate, se ameninţa cu ruperea raporturilor diplomatice dintre
Imperiul Otoman şi România445.
Între timp, maşinăria diplomatică a fost pusă în mişcare. Ministrul Afacerilor
Străine român, generalul I. Lahovari, l-a însărcinat pe trimisul plenipotențiar de la Viena,
Ghica, să solicite intervenţia lui Goluchowski. Acesta din urmă, i-a dat dispoziţie lui
444
Documente diplomatice ... , p. XXX
445
Gh. Caragiani, Studii aromâne…, p. 156- 157. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
130
Calice446 să ia legătura cu Alexandru Lahovari şi să intervină.447 În 20 mai 1905 (st. vechi)
ministrul Rosetti Stolescu aflat într-o audienţă la ministrul de externe rus, contele
Lambsdorf, i-a solicitat sprijinul, iar acesta i-a promis că va insista personal pe lângă
guvernul otoman pentru publicarea unei iradele de recunoaştere a naţionalităţii române din
cadrul Imperiului Otoman448.
Trimisul italian la Bucureşti, marchizul Incisa a fost primit în audienţă de regele
Carol, iar urmare a solicitărilor Majestății Sale, trimisul diplomatic italian de la
Constantinopol a remis o notă oficialităţilor otomane în care făcea cunoscut faptul că Italia
sprijină doleanţele României. Calice i-a vizitat pe Ferid Paşa, marele vizir, şi pe ministrul
de externe care au declarat că incidentul ar trebui privit ca aplanat deoarece Cosiliul de
Miniştri ar fi hotărât la 13 mai st.v. „să ofere satisfacţia corespunzătoare pentru
comportarea arbirtară a valicului”. Pentru a avea sprijinul Germaniei, statul român a
promis concesionarea unui teren petrolifer din Valea Prahovei companiei „Deutsche
Bank”. În urma acestui favor, la data de 19 mai ambasadorul german baronul Marschall a
fost primit în audienţă de sultanul Abdul Hamid al II-lea. Alexandru Lahovari avea
instrucţiuni să dea un ultimatum până la 23 mai în cazul în care această audienţă avea să
rămână fără rezultat, iar apoi, dacă şi acest termen avea să fie depăşit fără succes, să-şi
ceară paşaportul.
Cu o zi înainte de expirarea termenului fixat la 9/22 mai 1905, Abdul Hamid a emis
următoarea iradea, publicată în ziua următoare în 10/23 mai 1905: „Majestatea Sa
Imperială Sultanul, care însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca
Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi
credincioşi, fară deosebire de neam şi de religie, luând în considerare cererile depuse acum
în urmă la picioarele Tronului Imperial de către supşii Săi valahi, a binevoit să poruncească
în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca şi ceilalţi supuşi
nemuslmani, comunităţile lor să desemneze muhtari potrivit reglementărilor în vigoare, ca,
aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membrii valahi potrivit regulei
existente, în consiliile administrative şi ca să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale
profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru
îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului în vederea deschiderii de noi
446
Reprezentantul austro-ungar la Constantinopol.
447
M. D. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 88
448
A. M. A. E., Fond 21, Rusia 1905-1913, vol. 82, Rapoarte politice de la Petersburg, apud. Teodor Pavel,
Românii și rivalitatea germano-rusă. 1905-1918. Documente, Accent, Cluj-Napoca, 2003,MATIS
p. 50. REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
131
aşezăminte şcolare ”449. Actul emis de către sultan nu făcea deosebire între românii nord
dunăreni, denumiți vlahi/ullahi și aromânii sud dunăreni reperați tot vlahi/ullahi. În
viziunea Sublimei Porți deosebirea fiind una strict geografică, iradeaua nu constrângea
totalitatea aromânilor din Imperiu a se declara români/vlahi/ullahi, ci oferea acelora dintre
ei posibilitatea de a fi recunoscuți ca atare în mod distinct ca și comunitate națională alături
de celelalte națiuni balcanice deja recunoscute greci, bulgari etc.
În zilele următoare emiterii iradelei, autorităţile constantinopolitane, în special cele
din resortul justiţiei şi al învăţământului, au detaliat rescriptul imperial în vederea aplicării
sale. La 10 mai 1905, Abdurrahman, ministrul otoman al justiţiei şi al cultelor, emitea o
teskerea care completa iradeaua cu drepturi de natură confesională, pe care o înainta în
aceiaşi zi patriarhului Ioachim al III-lea. Conţinutul acesteia era următorul: „O înaltă
teskerea vizirială face cunoscut că valahii, supuşi otomani, spre a-ţi apăra interesele lor
naţionale, au cerut autorizaţia de a face uz de propria limbă în stabilimentele lor şcolare şi
de a celebra ceremoniile cultului în propriile lor biserici de către preoţii lor şi în limba lor
şi aceea de a alege , ca şi celelalte naţionalităţi, acolo unde ei s-ar afla în majoritate,
multarii lor. Consiliul de miniştri, considerând că, pe de o parte un principiu fundamental
al Imperiului impune statului o imparţialitate absolută faţă de diferitele naţionalităţi care
trăiesc sub sceptrul Majestăţii sale imperiale, sultanul, şi că, pe de altă parte, în cererea de
mai sus nu se găseşte nici cea mai mică urmă de vre-un prejudiciu adus drepturilor unei
alte naţionalităţi, a hotărât a însărcina Ministrul de Interne să comunice inspectoratului
vilayetelor din Turcia europeană şi guvernatorilor generali respectivi că: cu condiţia de a
nu inova nimic cu privire la raporturile lor de supunere faţă de Patriarhat, valahii nu vor
putea fi împiedicaţi de a celebra ceremoniile cultului de către preoţii lor în limba lor
naţională, nici nu vor fi împiedicaţi de a se servi de această limbă în şcolile lor; că le va fi
permis de a-şi numi proprii lor muhtari, conform legilor în vigoare, că nimeni nu va putea
tulbura, în exerciţiul funcţiunii lor, pe institutori şi pe inspectorii învăţământului pe care
comunitatea valahă i-ar numi, adresându-se conform regulii stabilite, Ministerului Imperial
al Instrucţiei Publice, şi că, în fine, valahii vor lua parte la alegerile membrilor consiliilor
administrative. Această decizie fiind supusă aprobării Majestăţii sale, sultanului, a fost
sancţionată prin iradeaua imperială. Îmi fac o datorie de a aduce ceea ce precede la
cunoştinţa Sfinţiei Voastre.
Ministrul: Abdurrhaman
449
Raul Bossy, Un succes diplomatic românesc Iradeaua din anul 1905, în Dimăndarea, mai
MATIS REGHINA-ADELA
2000, p. 8.
2017.11.01 11:13
132
10 mai 1321 (1905)”450.
În România, întreaga presă a apreciat în termeni entuziaşti recunoaşterea naţiunii
române din Imperiul Otoman. Pe 10 mai a avut loc o sesiune extraordinară a corpurilor
legiuitoare, guvernul a dat citire unei adrese prin care erau aduse mulţumiri Majestaţii Sale
Sultanul şi guvernului Său, iar seara au avut loc diverse festivităţi încheiate cu o paradă
militară. Publicarea iradelei în data de 10 mai a coincis cu serbarea zilei Regelui, fapt ce a
amplificat entuziasmul opiniei publice față de ceea se întâmpla în Macedonia.451
Evenimentul a fost sărbătorit pe întreg cuprinsul regatului prin diverse societăţi culturale şi
chiar în Ardeal şi Bucovina. În amintirea succesului diplomatic dobândit, guvernul român a
dispus emiterea unei medalii aniversare în care figurau toţi miniştri împreună cu Alexandru
Lahovari, ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, G. Derussi, pe atunci prim-secretar de
legaţie, Dimitrie Ghica, consul general la Salonic, D. Georgescu, consul general la Bitolia,
C. Conţescu, însărcinatul cu afaceri al consulatului din Bitolia, Alexandru Pădeanu, consul
general la Ianina. S-a emis şi ideea ridicării unei moschei la Constanţa, pentru a întreţine
probabil bunăvoinţa sultanului, gest ce a prins contur în 1910. De asemenea, guvernul a
răsplătit strădania şi devotamentul mai multor fruntaşi ai comunităţilor româneşti din
Balcani acordându-le medaliile „Bărbăţie şi credinţă” şi „Serviciul credincios”, ceea ce a
făcut o excelentă impresie în rândul elementului aromân. Ministerul de Instrucţie a tipărit
la scurt timp un interesant volum comemorativ cuprinzând „Istoricul şcoalelor din Turcia”
etc.452
Actul din 1905, cu părţile sale constitutive are o valoare simbolică chiar şi astăzi la
împlinirea a mai bine de un secol de la emitere. Rezultat al unei acţiuni concertate a
fruntaşilor politici ai românilor balcanici şi a cercurilor oficiale de la Bucureşti, iradeaua a
fost un adevărat document constituţional pentru aromânii balcanici. S-a asigurat astfel un
statut ce garanta, cel puţin teoretic-legislativ, timp de câţiva ani românilor din zonă o
situaţie naţională fără precedent în istoria lor din cadrul Imperiului Otoman.
450
Românii de la Sud de Dunăre, Documente ... , pp. 192-193.
451
Eugen Ionescu, Cauza românească în Turcia Europeană, Tipografia Gutenberg, București, 1906, p. 59.
452
S. Ţovaru, Problema Şcoalei Româneşti din Balcani, Tipografia Cultura, Bucureşti, 1934, p. 46.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
133
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
134
II.3.Criza diplomatică româno-elenă 1905-1911
Iradeaua din 1905 şi începutul aplicării acesteia au stârnit o puternică reacţie din
partea elenă deşi, în esenţă, între altele, nu era nicio inovaţie întrucât un regim asemănător
fusese concedat anterior de către autorităţile stambuliote, atât bulgarilor, cât şi sârbilor care
trăiau între fruntariile Imperiului Otoman. Iradeaua asigura condiţii legale de rezistenţă la
ampla acţiune de grecizare desfăşurată cu directa implicare a Patriarhiei fanariote,
limitându-i în felul acesta aria de acţiune453. De asemenea, a avut un efect psihologic
pozitiv asupra aromânilor, constituind însă și un semnal de alarmă pentru statul elen.
La scurt timp după emiterea iradelei, Patriarhul Ioachim al III-lea a protestat
personal pe lângă Marele Vizir, deşi Ferid Paşa îl avertizase în prealabil pe ambasadorul
grec Grypares să-l sfătuiască pe Patriarh să se abțină de la proteste, deoarece un asemenea
gest ar putea avea urmări neplăcute pentru instituția bisericească. Argumentele de drept
canonic, invocate împotriva iradelei, erau mai curând un pretext cum vom arăta în capitolul
dedicat chestiunilor de ordin bisericesc. În fapt, Patriarhia Ecumenică intenţiona să refuze
aromânilor orice fel de recunoaştere oficială. Justificarea Constantinopolului era de altfel
plină de contradicții: pe de o parte se vorbea de drepturi vechi de sute de ani ale Patriarhiei
asupra vlahilor, pe de alta se sublinia faptul că Patriarhia nu avea cunoştinţă despre
existenţa valahilor pomeniţi în iradea, ceea ce denota o ignorare cu bună știință a unei
situații de neacceptat pentru ierarhul constantinopolitan.454
În numai zece zile de la emiterea iradelei, sinodul Patriarhiei Ecumenice s-a întrunit
de trei ori pentru a dezbate și a lua o atitudine față de noile drepturi acordate românilor,
fără însă a lua o decizie, dovadă probabil a lipsei unei unanimități în chestiunea aromână.
Cu toate acestea, Patriarhul s-a prezentat de mai multe ori la Marele Vizir pentru a protesta
față de tratamentul rezervat comunităților aromâne,455 arătând autorității otomane că acei
cuțovlahi cărora li s-au acordat drepturi nici măcar nu există. Admitea totuși că în întreaga
Macedonie locuiau aproximativ 100.000 „elino-vlahi”, care erau însă greci de sentimente
și vorbeau greaca maternă. Același considera că drepturile acordate jignesc prerogativele
Patriarhului, trebuind a fi imediat revocate.456
453
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Editura Biblioteca Bucureştilor,
454
455
Documente diplomatice, p. 5.
Ibidem, p. 7.
2017.11.01 11:13
135
La Atena, ziarele şi telegramele oficiale anunţau faptul că guvernul grecesc era pe
punctul de a protesta oficial pe lângă Majestatea Sa Sultanul, pricina fiind desigur iradeaua
şi consecinţele acesteia. Informat asupra chestiunii, ministrul român de externe, generalul
Lahovari, şi-a însărcinat agentul diplomatic de la Atena, Mărgăritescu-Grecianu, să facă
cunoscut omologului său grec următoarele: „Guvernul Regal n-a dat crezare svonurilor
unor ziare şi unor telegrame venite din străinătate, care anunţau că Guvernul grecesc avea
intenţia de a protesta contra favorurilor acordate Românilor din Turcia. Cunoscând relaţiile
de prietenie care leagă România cu Grecia, nu a crezut câtuşi de puţin că Guvernul grecesc
se va deda la un asemenea act de ostilitate contra României”.
În urma demersului diplomatic, Mărgăritescu a comunicat Bucureştiului răspunsul
ministrului de externe grec: „...Amestecul român în Turcia constituie singura greutate
pentru o înţelegere absolut completă între România şi Grecia, Cuţovlahii fiind de curată
rasă grecescă, cu totul devotaţi ideii elenice”457
Intransigenţa diplomatică458 faţă de iradea a fost dublată de o brutală campanie
teroristă îndreptată împotriva aromânilor cu sentimente naţionale. Aceștia erau considerați
mai primejdioşi pentru greci decât exarhiştii, întrucât partida grecească din Macedonia,
după cum recunoştea chiar consulul grec din Salonic, Karomelas „era constitută în cea mai
mare parte a ei din oameni aparţinând grupului etnic aromânesc”459.
Ţinta preferată a grupurilor de antarţi erau bulgarii şi aromânii. Dintre aceştia din
urmă erau persecutaţi numai aşa zişii „cuţovlahi românizanţi”, adică cei ce și-au revendicat
drepturi ca entitate separată lor ca, dimpotrivă „cuţovlahilor grecizaţi”, deja asimilaţi sau
în curs de asimilare aceste bande le purtau o mare simpatie. Exista teama că acest proces al
asimilării poate fi reversibil, cu consecinţe funeste pentru scopurile expansioniste ale
statului grec care la o eventuală reîmpărţire a Macedoniei, nu şi-ar mai putea justifica
pretenţiile teritoriale. Acest lucru era dovedit de memoriul ministrului grec la
Constantinopol, Gryparis, din iunie 1905, prin care se contestau vehement noile dispoziţii
privitoare la viitorul recensământ programat a se efectua în scurt timp în vilayetele Turciei
457
Documente diplomatice ... , pp. 3-4.
458
La presiunile politice ale Atenei, Patriarhia Ecumenică ajunge să lucreze îndeaproape alături de consulii
greci din Imperiul Otoman. Mitropoliții greci erau sfătuiți să numească în Macedonia clerici agreați de
diplomații guvernului elen pentru o colaborare cât mai strânsă cu aceștia din urmă în lupta pentru dominația
proviinciilor disputate din Imperiul Otoman. John S. Kaliopoulos, Thanos M. Veremis, Modern Greece a
history since 1821, Editura Wiley-Blackwell, West Sussext, 2010, p. 49. Evidența legăturilor și relațiilor
apropiate dintre episcopii greci, dar și bulgari cu bandele înarmate ce acționau în Macedonia este confirmată
și de raportul unor observatori internaționali independenți din epocă. Enquete dans les Balkans, Dotation
Carnegie pour la Paix Internationale, Editions Georges Cres, Paris, 1914, p. 74.
459
M. D. Peyfuss, Chestiunea aromână..., p. 93. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
136
europene.460 Ca urmare a dispozţiilor primite de la Atena, încă din luna mai diversele
publicaţii greceşti ce apăreau pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman, sfătuiau populaţia să
nu declare în faţa comisiei de recensământ, oricare ar fi limba pe care ar fi vorbit-o, decât
că sunt greci.461
Acţiunea bandelor greceşti s-a concentrat la început asupra regiunii Pindului şi a
Macedoniei apusene, în această zonă antarţii fiind sprijiniţi uneori direct de către o parte a
autorităţilor turceşti, care manifestaseră oricum în privinţa lor o comportare foarte blândă,
în contrast cu conduita dură şi necruţătoare faţă de bandele bulgalare. În acest sens,
consulul italian de Ianina, Millelire, aprecia: „trupele turceşti aveau faţă de greci o mai
mare indulgenţă; dimpotrivă, persecutarea parţială a trupelor greceşti trebuie să fi fost
impusă guvernului turcesc de Ambasade, ca urmare a rapoartelor consulare care le
parveniseră”. Această atitudine se explică uneori prin animozitatea personală a unor
guvernatori turci faţă de aromâni. Exemplul cel mai cunoscut este acela al valiului din
Ianina, Osman Paşa, care, purtând probabil ranchiună pentru umilirea suferită într-un
precedent incident diplomatic turco-român, s-a pus de acord cu consulul Greciei „pentru a
organiza bande greceşti, cu scopul de a-i teroriza pe valahii negrecizaţi”, după cum ne
relatează acelaşi consul italian. Ca urmare a acestei înţelegeri, o bandă grecească compusă
din 95 de persoane, a intrat la sfârşitul lui iulie 1905 în aşezarea aromânească Avdela unde
a capturat şi decapitat trei persoane.462 Victimele antarţilor au fost celnicul Toli Papa şi fiul
său, Sterie Papa, precum şi Costaki Puliareu, fiul preotului din localitate.463
Pe plan diplomatic, ca urmare a situației de mai sus, dintr-o adresă datată 22 iulie
st.v. 1905 ce fusese expediată către însărcinatul cu afaceri român din Atena aflăm
informații despre cum înțelegea diplomația românească să reacționeze. Ministrul de
externe de la aceea vreme, Iacob Lahovary îl informa pe agentul diplomatic de la Atena că
în urma unei note de protest împotriva Bucureștiului emisă de guvernul Rhallys și trimisă
către capitalele europene, diplomația română a dat o recepție diplomatică la Sinaia pentru a
se sonda efectele plângerilor Greciei pe lângă Marile Puteri. Se constata că efectul era unul
destul de slab, surprinzând mai ales atitudinea Angliei, ce aparent era în necunoștiință de
cauză asupra situației din Balcani. S-a informat reprezentantul englez de implicarea
consulilor greci din Macedonia în înlesnirea și întreținerea activităților bandelor grecești
financiar și material. Generalul Lahovary a aratat de asemenea ministrului grec la
460
Documente diplomatice,... , p. 7.
461
Ibidem. , p. 13.
462
Gh. Caragiani,Studii aromâne..., p. 174-177.
463
Priveşte! Fraţii Manakia, Album Foto, Editura Prototip Bucureşti, 2001. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
137
București Tombasis, că exitența unei chestiuni aromâne în Macedonia ar trebui să fie și în
interesul Greciei, aceasta facilitând României intervenția în problemele balcanice: „Grecii
sunt rău inspirați când neagă existența românilor în Macedonia rămânând astfel față în față
singuri cu bulgarii cărora nu le pot opune o opoziție militară serioasă. Pe de altă parte,
atitudinea Atenei atrage aversiunea românilor din regat iar colonia greacă de aici activă
comercial ar putea fii boicotată economic...” etc.464 Lahovary arăta în continuare că
tensionarea chestiunii românilor balcanici nu era deloc pe placul politicii austro-ungare a
contelui Goluchowski ce urmărea apropierea Greciei de România. Pallavicini a promis în
acest sens că va face și el demersuri pe lîngă Atena pentru detensionarea situației.465
Lahovary a solicitat Atenei prin intermediul lui Pallavicini și a diplomației habsburgice o
dovadă a schimbării de atitudine a guvernului elen, aceasta fiind realizabilă prin
convingerea Patriarhului Ecumenic să revoce excomunicările preoților români ce slujiseră
în limba maternă, precum și să hirotonească alți preoți doriți de comunitățile românești.466
În aceiaşi lună iulie au fost asasinaţi lângă Gramaticova fraţii Ghiţă şi Hristu Celea,
precum şi Hristache Toli, comerciant din Neagusta, iar doctorul Pucerea, director al
liceului român din Bitolia a fost grav rănit într-un atentat comis asupra sa. Totodată, în data
de 28 iulie a mai fost agresat în plină stradă Apostol Hagi-Gogu, preşedintele comunităţii
române din oraşul Caraferia (Veria).467 În data de 20 iulie circa 80 de insurgenţi greci aflaţi
sub conducerea căpitanului Gudas au năvălit în comuna Pleasa, de lângă Korcea, devastând
localul şcolii și arzând cărţile bisericeşti. Cu această ocazie l-au maltratat pe preotul
localnic Anastasie, pe primar şi pe alți notabili. Aceştia au fost ameninţaţi cu moartea dacă
vor mai continua a-şi trimite copii la şcoala română ori a se mai ruga în româneşte la
biserică. De precizat că în Pleasa nu existase şcoală greacă. Atacuri similare au fost
semnalate în mai multe localităţi aromâne.468
La Atena, presa a relatat procesul căpitanului Nida, pe adevăratul său nume
Nicostratos Calomenopol, locotenent în activitate, originar din Syra şi a complicilor săi ce
fuseseră de curând condamnaţi de către Curtea Extraordinară din Monastir. Ziarul Embros,
organul comitetului macedonean din Atena, în numărul său din 8 iulie a criticat vehement
competenţa tribunalului din Monastir de a judeca supuşi greci. Implicarea armatei elene în
operaţiunile teroriste din Macedonia a determinat legaţia otomană din Atena să protesteze
464
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 185, nepaginat.
465
466
467
A. Rubin, Les roumains…, p. 208-209.
468
Documente diplomatice..., pp. 29 şi urm. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
138
oficial pe lângă guvernul grecesc, în data de 8 iulie, invocând faptul că ultima bandă
plecată chiar din Atena spre teritoriul turcesc era condusă de locotenentul Manos.
Demersul a rămas fără rezultat deoarece guvernul elen a răspuns că acel locotenent era
considerat dezertor.469 Gazetele ateniene comunicau glorios că, mulţumită acţiunilor
armate întreprinse, cutare sau cutare sate s-ar fi lepădat de propaganda românească. Spre
exemplu, spânzurarea a 15 cuţovlahi lângă satul Căliva acuzaţi că au sprijinit Bucureștiul a
fost considerată în ziarele Embros şi Keri drept mulţumitoare, specificându-se că s-au
pedepsit astfel nişte trădători. De atacurile presei nu a scapat nici patronul unei cafenele
din Pireu ce avea angajaţi muzicanţi supuşi români, acesta fiind acuzat că nu manifesta
consideraţie faţă de interesul patriotic grecesc.470 Un alt cotidian din Atena, Asty, anunța în
vara lui 1905 că „o mie de familii cuțovalahe din vilayetul Salonic s-au lepădat de
românism grație unui singur erou Akritas”.471 Acest Akritas, pe numele său adevărat
Spiromilios, fost locotenent de jandarmi, s-a remarcat printr-o serie de acțiuni teroriste în
zona Veria și Vodena unde a fost și grav rănit. Diplomatul român, Langa Rășcanu și-a
informat superiorii în vara lui 1905 de prezența lui Akritas în Atena unde „umbla în cârje
nesupărat de nimeni.”472
În august, lângă Grebena, vilayetul Monastir, în urma unei ciocniri dintre o patrulă
turcească şi o bandă de antarţi, a fost capturată o geantă de corespondenţă. Una dintre
scrisori se pare că fusese emisă chiar de Mitropolitul Grebenei, celelalte 12 provenind de la
Comitetul suprem eleno-macedonean cu sediul la Atena. Una dintre misive conţinea
instrucţiunile generale date bandelor elene:
„- Să se examineze dacă există şi alte mijloace, afară de cele cunoscute pentru introducerea
de arme
- Să se asigure 20 drahme lunar fiecărui luptător şi o recompensă celor ce se vor distinge
în lupta sfântă;
- Să se facă aprigă propagandă pentru readucerea la matcă a satelor care s-au lepădat de
patriarhie. În caz de neizbutire să nu se dea nimeni înapoi de la orice mijloc de
constrângere, fie chiar şi omorul;
- În mod excepţional, antarţii sunt datori să menajeze elementul otoman, şi aceasta nu atât
ca să nu fie urmăriţi de autorităţile turceşti ci mai mult ca să facem pe turci să fie favorabili
grecilor în vederea unei eventuale schimbări a soartei Macedoniei;
469
Documente diplomatice…, p. 27.
470
Documente diplomatice…, p.34.
471
2017.11.01 11:13
139
- Să se trâmbiţeze că dispunem de fabuloase mijloace băneşti, aşa că cine va servi
comitetul elenic şi naţiunea elenă, să creadă că va avea el şi familia sa răsplată materială
proporţional cu faptele sale;
- Să se înrădăcineze pretudindeni idea că lupta întreprinsă se reazemă pe sprijinul unei
mari puteri, cu mult mai puternică decât Rusia;
- Să se întreţină idea unei probabile răscoale pentru libertate (...)”
Instrucţiunile erau întărite cu un înflăcărat apel specific epocii: „Naţiunea întreagă
va fi recunoscătoare bravilor apărători ai Elenismului pentru lupta pe care au întreprins-o,
pentru a dovedi lumii întregi că Macedonia este curat grecească. Exterminaţi preoţii,
dascălii şi notabilii. Ardeţi, împuşcaţi, ucideţi.” Circulara purta sigiliul Comitetului suprem
eleno-macedonean, precum şi semnătura cifrată a colonelului Nicolaides.473 Activitatea
acestor formațiuni de querillă grecești și rolul de conducere avut de mitropoliții și consulii
eleni din orașele macedonene a fost subliniat și de către istoricul englez Douglas Dakin ce,
într-o enumerare a personalităților care s-au „sacrificat pentru elenism” îl distingea pe
antartul Pavlos Melas474: „baronul Luptei Macedonene a cărui moarte a impresionat și
valorizat necesitatea cruciadei în Macedonia”.475
În 20 august, ministrul român de la Atena, Papiniu, raporta Ministerului Afacerilor
Străine de la Bucureşti că formarea şi susţinerea bandelor de antarţi se făcea cu susţinerea
nemijlocită a guvernului grec, lucru cunoscut de mai toate ambasadele străine din capitala
elenă. Papiniu îl acuza pe ministrul de externe grec, Rhallys, care, contrar celor afirmate,
se amesteca direct în afacerile Patriarhiei, cerând destituirea a doi Mitropoliţi din Veria şi
Enos ce nu ascultau îndeajuns de instrucţiunile consulilor greci privitor la sprijinul ce ar
trebui acordat de ierarhi acţiunilor teroriste.476
Situaţia tensionată din Macedonia a determinat o ripostă diplomatică energică din
partea oficialităţilor române. Încă de la începutul lunii iunie a fost solicitată intervenţia
Germaniei pe lângă guvernul grec. Răspunsul Berlinului a fost unul negativ. Mai mult
decât atât, Alexandru Beldiman, ministrul plenipotențiar român din capitala germană, l-a
informat pe generalul Iacob Lahovari de reproşurile aduse de către cancelarul Bülow
datorate amânării semnării convenţiei de concesiune a terenurilor petrolifere din România
către consorţiul „Deutsche Bank”, favor promis statului german de mai multă vreme.
473
Documente diplomatice…, p. 41.
474
Melas cade răpus într-o confruntare cu trupele otomane duse în eroare de informatori ce acreditau că
formațiunea urmărită și încercuită era una bulgară.
475
Douglas Dakin, „British sources concerning the Greek Struggle in Macedoni 1901-1909”, în Macedonia
Past and Present, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1992, p. 133.
476
Documente diplomatice…, p. 38. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
140
Cancelarul ameninţa chiar cu posibile consecinţe diplomatice pentru atitudinea Guvernului
Imperial faţă de România, condiţionând sprijinirea Bucureştiului în problema românilor
macedoneni de concesionarea exploatării ţiţeiului pe 20.000 de hectare în zona Prahovei
către compania germană „Deutsche Bank”.477
În aceeaşi lună, ministrul de externe, Lahovari, prin agentul său de la Atena,
Papiniu, a cerut imperativ guvernului grec rezolvarea a două chestiuni arzătoare: în primul
rând, imediata încetare a atentatelor bandelor greceşti împotriva aromânilor din Imperiul
Otoman, un deziderat a cărui îndreptăţire putea fi cu atât mai puţin contestată, cu cât, în
pofida dezminţirilor neîncetate din partea guvernului ei, Grecia era făcută responsabilă
pentru activitatea bandelor de către diplomaţia şi opinia publică europeană. În al doilea
rând, se cerea o intervenţie pe lângă Patriarhie în vederea luării în considerare şi a
acceptării limbii româneşti în biserică478. Totodată, autorităţile elene erau avertizate că de
rezolvarea solicitărilor de mai sus vor depinde relaţiile de bună prietenie dintre România şi
Grecia.
Oficialităţile greceşti, prin ministrul de externe Rallys, au refuzat categoric să
recunoască orice fel de drepturi ale României în Turcia, întrucât acolo n-ar fi existat, nici
urmă de element românesc, subliniind faptul ca iradeaua este nelegală. Aceeaşi poziţie
intransigentă o avea premierul grec şi faţă de atentate, despre care menţiona că nu avea
niciun fel de date. În acest sens, Papiniu a prezentat ministrului de externe grec, ediţia din
22 iunie/5 iulie 1905 a cotidianului oficial elen, Messager d’Athenes, în care sub titlul „Les
Helleno-Macedoniens et les Turcs” se vorbea pe larg despre acţiunea recentă a antarţilor
greci în Turcia care ar fi contribuit la reîntărirea „sentimentului naţional la oarecari
populaţiuni ce se credeau părăsite (...)” . Rallys a declinat orice fel de responsabilitate față
de atentatele din Macedonia şi a subliniat în continuare părerea sa referitoare la ilegalitatea
iradelei, arătând că guvernul elen „va face totul ca aceasta să nu-şi producă efectul”479.
Atrocităţile comise de bandele de antarţi în Macedonia au avut un ecou puternic în
rândul opiniei publice din Regat. Au avut loc numeroase mitinguri de protest organizate de
Societatea de Cultură Macedo-Română în mai multe oraşe, solicitându-se boicotarea
„prăvăliilor greceşti”480. Manifestaţiile de protest au fost amplificate chiar de ziarele
comunităţii greceşti din România, în special jurnalele Patris şi Iris, ce afirmau în pofida
477
A. M. A. E. , fond 21, vol. 22/1905, Rapoarte politice de la Berlin, apud. T. Pavel, România şi rivalitatea
germano-rusă, op. cit. , p. 53
478
În fapt a dialectului aromân, confuzie des întâlnită în epocă deoarece aromânitatea era considerată a fi
implicit și românitate.
479
Documente diplomatice, ... , pp. 60 şi urm.
480
Ion Nica, Problema aromânilor…, p. 46. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
141
evidenței faptul că în Macedonia n-ar fi existat aromâni. Aceste poziții din media greacă au
aprins susceptibilitățile macedo-românilor aflaţi în ţară, ce la rândul lor îi acuzau pe supuşii
greci de sprijinirea acţiunilor teroriste. Acuzaţie s-a dovedit a fi în curând întemeiată pentru
că multe societăţi greceşti din Regat adunau fonduri pentru înarmarea antarţilor. Probele
incriminatorii au fost aflate la sedilul societăţii Helenismos, acolo unde sunt găsite de către
poliţie liste cu sume trimise la Atena în scopul arătat mai sus.481 Pentru a potoli indignarea
publică, la sfârşitul lui iulie, guvernul român a decretat interdicţia de intrare în ţară a
ziarelor greceşti. La 10 august, Papiniu a fost din nou în audienţă la ministrul de externe
Rhallys, repetându-i cererile guvernului român şi ameninţând totodată cu sancţiuni
economice asupra supuşilor greci din România în cazul în care atentatele din Macedonia
nu încetau. Poziţia lui Rhallys a rămas în continuare intransigentă faţă de atentate, iar în
problema bisericească acesta a declarat agentului român că: „va sfătui Patriarhul să califice
drept schismatici pe adepţii liturghiei în limba română”.482 Aceasta era încă o dovadă a
imixtiunii laicului în problemele bisericeşti, politica Patriarhiei Ecumenice fiind inspirată
de voința Atenei, fapt relevant pentru lipsa unei ierarhii bisericești independente. Având în
vedere acest raport, mulţi dintre mitropoliţii subordonaţi Patriarhului de Constantinopol,
tutelau cu autoritatea lor ierarhică acţiunile bandelor de antarţi, deşi prin aceasta ei
nesocoteau flagrant canoanele bisericeşti care opreau cu desăvârşire implicarea episcopilor,
presbiterilor, clericilor ori monahilor în afacerile lumeşti spre a nu aduce pagubă bisericii şi
a împiedica slujba preoţească483: „Atacurile lumeşti nu sunt potrivite pentru un slujitor al
altarului, care este pus să fie lumina lumii prin învăţătura misionară şi sarea pământului
prin exemplul vieţii sale morale”.484
Organizarea bandelor de antarţi avea la vârf titularii unor scaune mitropolitane.
Rapoartele diplomatice identificau patru centre teroriste ce funcţionau sub direcţiunea
supremă şi suverană a Mitropoliţilor din Castoria (Germanos Karavangelis), Monastir
(Phoropoulos), Vodena (Stefanos), Drama (Chrysostomos), dar și a altor ierarhi eleni
implicați în acceastă misiune „pastorală” 485.
Efectivele acestor nu mai puțin de 16 bande de la orizontul anului 1905 au fost
estimate la peste 1600 de oameni care erau adăpostiţi se pare şi în mânăstiri din ordinul
481
E. Ionescu, Cauza românească..., pp. 94 şi urm.
482
Documente diplomatice, .... , pp. 68-71.
483
Sinodul IV Ecumenic, canonul 78, apud. Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura
Parohiei Valea Plopului, 1999, p. 7.
484
Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, Matei 5
13-18, p. 1101.
485
Douglas Dakin, The Greek Struggle in Macedonia…, p.142. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
142
Mitropoliţilor mai sus amintiţi. Dovada incontestabilă că aceste bande au fost îndreptate cu
precădere împotriva aromânilor, era vădită de faptul că bazinul de operarea era în regiunile
unde elementul bulgar lipsea cu desăvârşire (Cozana, Şiatista, Grebena, Abela,
Gramaticova, Oşani etc.).486
Ministrul de interne grec, Mavromichalis într-o convorbire cu Ion Papiniu din iulie
1905 dădea însă dovadă de mai multă moderație, spre deosebire de intransigentul Rhallys.
Mavromichalis dezaproba acțiunile teroriste împotriva aromânilor pe care nu le nega,
promițând chiar că va media spinoasa problemă și arătându-i lui Papiniu interesul comun al
românilor și al grecilor de „a lupta cu forțe unite spre a zădărnici uneltirile bulgarilor
agresori și a preveni influența lor covârșitoare în Turcia”. Ministrul de interne era interesat
să afle dacă România privea chestiunea macedo-română „ca un interes de simplă
compensație”. La această chestiune, Papiniu i-a răspuns „că dezvoltarea congenerilor
noștrii este o chestiune națională la care ține opinia publică oricare ar fi partidul aflat la
putere”.487 Afirmația de mai sus iterează convingător, după cum vom mai arăta și cu alte
ocazii, faptul că politica balcanică a României nu era totuși urmarea unei atitudini de
moment ori căutarea unei compensații așa cum ministul grec abil specula. Pe de altă parte,
deși presiunile diplomatice ale României erau tot mai insistente, efectele lor întârziau să
apară, deoarece atacurile formațiunilor paramilitare au continuat cu și mai mare amploare,
semănând teroarea pe întreg cuprinsul Macedoniei. În 4 august, 17 aromâni au fost
capturaţi lângă Gramaticova și în cele din urmă iertaţi, doar după ce au semnat o declaraţie
prin care se obligau să fie fideli elenismului înregistrată de însuși Mitropolitul din Vodena.
În 20 august a fost asasinat Mihali Dina Bajdechi, însărcinat cu deschiderea unei şcoli
româneşti la Vodena. Mai multe şcoli au fost incendiate în diverse localităţi macedonene
locuite de aromâni. Ca urmare a înmulţirii ştirilor despre violenţele din Macedonia, opinia
publică din România a devenit tot mai indignată, acțiuni de represali neîntârziind să apară:
o cafenea grecească din Bucureşti a fost devastată, iar proprietarul ei maltratat, iar la
Giurgiu, în timpul unei manifestaţii, un drapel elen a fost ars, în timp ce ziariştii de la
Patris şi Iris au fost expulzaţi, fiind consideraţi a fi primejdioşi pentru siguranţa publică.488
Din Atena, noul reprezentant al Austro-Ungariei, baronul Gudenus, raporta că grecii: „în
486
Documente Diplomatice…, p. 44-45.
487
488
E. Ionescu, Cauza românilor…, p. 93. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
143
urma evenimentelor din România, se complac în rolul de parte agresată şi nu vor să piardă
nici un prilej pentru a se simţi ofensaţi”489
În data de 4/17 septembrie, ministrul plenipotențiar elen Tombazis părăsea
Bucureştiul, fără a mai face obişnuita vizită de despărţire, lăsând o notă guvernului român
prin care îşi exprima în mod oficial dezacordul faţă de tratamentul de care au parte supuşii
greci din România, considerând expulzările nelegale, asemenea şi amestecul României în
problemele Patriarhiei Ecumenice, etc. Papiniu a primit şi el instrucţiuni similare să
părăsească capitala elenă, lăsând o consistentă notă guvernului grec în care a fost expusă
poziţia României:
„ ... Excelenţa sa ministrul Greciei părăsise România mai înainte ca nota discursului să fi
parvenit guvernului regal şi, nedesemnând nici un însărcinat cu afaceri, guvernul meu se
vede nevoit de a răspunde prin mijlocirea mea. Rezultă din acea notă a Excelenţei Sale D.
Tombazis că guvernul grecesc persistă în a înlătura orice conexitate între faptele criminale
pe care le declară în imposibilitate de a le împiedica fiindcă se produc pe teritoriu străin şi
reprimarea unui incident ce a avut loc pe teritoriu românesc la Giurgiu. Este învederat că e
o mare deosebire între un şir de omoruri săvârşite asupra românilor din Turcia de nişte
bande greceşti şi distrugerea unui aşa zis steag grecesc, pe care manifestanţii l-au adus ei
înşişi. Deosebirea este desigur în favoarea guvernului român. Dar dacă poliţia română nu a
putut împiedica acest mic incident, este dovedit că bandele greceşti au fost formate pe
teritoriul grecesc. Este de prisos de a demonstra că autorităţile greceşti lipsesc de la datoria
lor neîmpiedicând acele bande de a se forma şi neopunându-se la pătrunderea lor pe un
teritoriu străin, unde săvârşesc crime contra românilor. E regretabil că guvernul elen e
singurul care ignorează- după cum afirmă nota Excelenţei Sale D. Tombazis - funcţionarea
în capitala regatului a unei asociaţii a cărei fiinţă se manifestă prin organizarea de bande
ale căror crime sunt cunoscute de Europa întreagă.Această lipsă de supraveghere a
hotarelor, recunoscută prin însăşi nota Excelenţei Sale D. Tombazis, a produs urmări
deplorabile care au emoţionat adânc opinia publică în România. De altfel participarea unor
ofiţeri greci la comandamentul bandelor este oficial constatată. Cât despre părerea,
exprimată de Excelenţa Sa D. Tonbazis cum că guvernul român amestecă într-un mod
insolit numele Patriarhului Ecumenic în această dezbatere, Guvernul Regal găseşte că ceea
ce este insolit este de a vedea pe capul Bisericii Ortodoxe din Orient persecutând pe o parte
a credincioşilor săi în profitul unei naţionalităţi şi jertfind interesele religiei, patimilor
489
M. D. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 95. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
144
poporului grecesc. Excelenţa sa D. Tombazis încearcă a explica invazia bandelor greceşti
prin obligaţia pe cere o are faţă de poporul grec, pentru a asigura apărarea bunurilor sale.
Guvernul Regal îşi permite de a observa că populaţiile româneşti victime ale asasinatelor,
ale violenţelor şi ale agitaţiilor greceşti, n-au ameninţat niciodată nici existenţa, nici
bunurile populaţiei greceşti din Turcia. Nu trebuie dar să se mire cineva de indignarea ce
resimte poporul român la povestirile soartei ce îndură conaţionalii săi din Turcia, şi atâta
timp cât guvrnul grecesc se va arăta neputincios de a împiedica perpetuarea acestor crime,
nu trebuie să se nădăjduiască că Românii din Regat ar redeveni ceea ce au fost tip de
veacuri îndelungate: primitori şi binevoitori pentru greci. Cât despre îndoiala exprimată de
Excelenţa Sa D. Tombazis asupra securităţii supuşilor greci în România, guvernul regal va
fi, desigur mai fericit în sforţările sale de a o asigura decât a fost guvernul grecesc pentru
ce priveşte suprevegherea hotarelor sale şi a societăţilor secrete.
Aducând ceea ce precede la cunoştinţa Excelenţei Voastre d-l Rallys, din ordinul
guvernului regal am onoarea de a vă informa că părăsesc atăzi 11/24 sept 1905, Atena
plecând în concediu. Binevoiţi, etc. ... ”490
În 21 septembrie 1905, România a denunţat tratatul comercial împreună cu
protocolul anexat ce fusese semnat în 19 decembrie 1900. În fapt, însă drepturile
comunităţilor greceşti au fost acceptate tacit şi de aici înainte.491 Sistarea relațiilor
economice a fost o puternică lovitură pentru Grecia, care în intervalul 1890-1904 a
exportat în România produse în valoare de 34.111.760 milioane de franci. În același
interval, România a exportat în Grecia marfă de 9.307.194, Grecia având un plus de
24.804.566.492
Între timp, Bucureştiul a încercat şi pe altă cale să îmbunătăţească soarta
protejaţilor săi din Turcia. Intervenţii ale Puterilor pe lângă Poartă trebuiau să o determine
pe aceasta să garanteze protejarea supuşilor ei aromâni în faţa atacurilor bandelor greceşti.
În vederea atingerii acestui scop, fuseseră înaintate de reprezentanţii României
ambasadorilor Puterilor europene la Constantinopol liste de atentate şi incursiuni. În pofida
demersurilor, ultimii ani demonstrau că Turcia nu mai era în stare să-şi protejeze supuşii
într-un mod eficient faţă de banditismul politic. România era nevoită să se mulţumească cu
declaraţiile liniştitoare ale trimisului turc Kazîm Bey.493
490
Documente diplomatice… , pp. 90-93.
491
Ibidem, p. 97.
492
Giovanni Amadori, La questione Rumeliota e la Politica Italiana, Vol. I, Bitonto, 1908, p. 791.
493
M. D. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 96. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
145
Sofia privea cu interes tensiunile din cadrul Imperiului Otoman, ce puteau la un
moment dat să motiveze o intervenţie bulgară. Examinând conflictul greco-român, la
deschiderea Sobraniei bulgare, ministrul de interne Petkoff, declara că nu înţelege politica
temperată a statului român faţă de guvernul otoman, pe care o taxa ironic după un termen
obişnuit în limba bulgară drept „politică de castraveţi”.494 Petkoff lăsa de înţeles
disponibilitatea Sofiei pentru o alianţă militară cu România ce ar fi avut ca efect o
intervenţie imediată în Macedonia, cunoscute fiind intenţiile bulgare față de provincia
vecină. Bucureştiul nu a luat însă în calcul alianţa cu Bulgaria, deşi conflictul greco-român
luase asemenea proporţii încât Iacob Lahovari, ministrul de război, s-a simţit îndreptăţit să
declare în octombrie 1905: „Ruptura ar fi degenerat în luptă cu mâna armată, dacă absenţa
oricărui punct de contact între cele două ţări nu le puneau în imposibilitatea de a recurge la
arme pentru a vida cearta lor ”.495
În noiembrie 1905 a fost luată în considerare eventualitatea unei înarmări a
aromânilor, însă Regele Carol a intervenit personal cu înalta sa autoritate politică pentru a
milita pentru încurajarea non-violenţei în zonă. Guvernele de atunci au interzis categoric
formarea de bande aromâneşti de autoapărare după cum erau organizat celelalte
naţionalităţi (greci, bulgari, sârbi). În acest sens, I. I. C. Brătianu răspunzând în Parlament
lui Iacob Lahovari care susţinea necesitatea înarmării macedo-românilor pentru a se putea
apăra, declara: „Cerem dezvoltarea paşnică a conaţionalilior noştri din Macedonia, şi
aceasta este o cauză legitimă. Prin faptul că este dreaptă s-o urmărim, deci cu continuitate
şi perseverenţă”496.
În pofida refuzului oficial al autorităților de la București de a sprijini formarea de
cete armate, totuşi aromânii au sfârşit prin a accepta riposta organizată sub presiunea terorii
dezlănţuite asupra lor. S-au instituit astfel, din proprie iniţiativă în cete de armatoli.
Documentele de arhivă consultate acreditează premisa că sub diverse forme anumite sume
de bani au fost cheltuite de guvernul român pentru susținerea unor persoane ce aveau ca
obiectiv protecția așezărilor aromâne.
Dintre toţi căpitanii de armatoli, singurul care a lăsat o mărturie scrisă despre
evenimentele şi luptele date în această perioadă scurtă, dar sângeroasă din istoria românilor
macedoneni, este Cola Nicea originar din Veria. În memoriile sale, Cola Nicea face un
scurt istoric şi menţionează numele tuturor armatolilor aromân: Mihali Handuri, Muşa
494
E. Ionescu, Cauza românilor… , p. 93.
495
Sterie Diamandi, Oameni şi Aspecte din Istoria Aromânilor, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1940, p. 19.
496
George Fotino, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, 1933, p. 225, apud. S. Ţovaru, Problema
școalei..., p. 36. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
146
Darlaiani, Mitru Vlahu Pangearua, Tane Carataşu, Costa Dabija, Iani Ceara, Chicea Roşu,
Toli Mocanu, George Casapul, Hrista Ciomu etc. Cola Nicea subliniază colaborarea şi
chiar lupta comună alături de cetele bulgăreşti. Dintre acţiunile cetelor de armatoli, deşi de
mică amploare, ce aveau ca principal scop paza satelor, merită menţionată capturarea
comandantului suprem al forţelor de antarţi din Macedonia, Telos Agras în vara anului
1907. Odată cu reţinerea acestuia s-a descoperit și adevărata sa identitate, aceea de căpitan,
în armata greacă. Originar din Creta, cu numele adevărat de Kostas Agapinos, la scurt timp
acesta este spânzurat lângă gara Bladova, kazaua Vodena, la locul execuţiei fiind lăsat un
bilet cu următorul cuprins, în aromână şi turcă: „Aşa va s’pată tuţ aţeli greţ care vatămă
armăni, ardu horile armăneşti şi vatămă prăvdzile armăneşti”497. Biletul era semnat de
Gheorghe Mucitani şi Mihali Handuri.498
Privitor la activitatea cetelor de armatoli istoricul Max Demeter Peyfuss afirma:
„Comparată cu suferinţle populaţiei aromâneşti sub teroarea dezlănţuită de greci, acţiunea
armată a aromânilor cu un caracter mai ales defensiv, era în realitate de minimă
însemnătate”499. În anul 1907 în Macedonia erau 120 detaşamente bulgare, 80 greceşti, 30
sârbe şi doar 8 valahe.500
După ruperea neoficială a relaţiilor în septembrie 1905 dintre Grecia şi România,
atacurile au luat o amploare extraordinară. În 22 octombrie, comuna Abela a fost
incendiată în totalitate, în 28 octombrie era incendiată şcoala românească din Xirolivad
precum şi o parte din sat, în 4 noiembrie era asasinat directorul şcolii române din Vlaho-
Clisura, Constantin Ghica.501 La începutul lui decembrie consulul general din Salonic,
Dimitrie Georgescu şi Inspectorul general al şcolilor române in Turcia au fost grav răniţi
într-un restaurant din Salonic, atentatul fiind pus la cale de către comitetul grecesc din
localitate, iar făptașul era prins.502
Pe plan diplomatic, România a intensificat demersurile pe lângă Marile Puteri, fără
nici un rezultat, în acest sens, ministrul Rosetti Stolescu transmiţând din Sankt Petersburg
următorul raport: „Zdruncinată de revoluţie Rusia nu poate să ia o atitudine mai energică
pe lângă Poartă, iar celelalte Puteri Europene, epuizate de criza marocană, preferă calea
reformelor în Imperiul Otoman ”. Concluzia şefului legaţiei române din Rusia era că în
497
Aşa vor păţi toţi acei greci care ucid pe aromâni, dau foc satelor armăneşti şi le omoară animalele.
498
„Memoriile Căpitanului Cola Nicea”, în Scara, decembrie 2001, pp. 109-133.
499
500
N. Bocşan, Relaţiile Internaţionale…, p. 89.
501
Documente diplomatice... , p. 53.
Ibidem, p. 53.
2017.11.01 11:13
147
problema macedo-românilor „trebuie să ne bazăm pe noi înşine”, conform raportului din
19 martie 1906.503
În urma acestui raport, România a aplicat o serie de sancţiuni severe de tip
economic alături de continuarea expulzărilor, în special cele din rândul negustorilor şi
ziariştilor greci despre care se pretindea că avuseseră de-a face cu acţiunile din Macedonia.
La ruperea oficială a relaţiilor s-a ajuns abia la sfârşitul lunii mai 1906, când Grecia a făcut
iarăşi primul pas, însărcinând Rusia cu protejarea supuşilor eleni din România, mai puțin în
zona Brăilei unde cetățenii greci vor fi lăsați seama Franţei.504
Între timp, în Macedonia are loc atacul de la Avdela, eveniment cu un deosebit ecou
în epocă. Autorul moral al atentatului era însuşi mitropolitul Agathanghelos al Grebenei ce
afirmase în prealabil în public către banda de antarţi ce urma să comită atentatul:
„Revolverul este azi, în locul Crucii, singurul mijloc de a ajunge la îndeplinirea idealului
naţional elen!...”.505 Un raport italian relata pe larg atacul din 29 aprilie 1906, când o
coloană întreagă de familii aromâne compusă din circa 60 de persoane ce se deplasa de la
Grebena la Avdela, fiind însoţită de o escortă de jandarmi turci, a fost atacată de o foarte
numeroasă formațiune paramilitară elenă fiind ucişi 6 aromâni, cărora li se adăugau şi
numai puțin de 18 soldaţi turci. Raportul vice-consulului italian din Monastir se încheia cu
următoarea observaţie: „Aceste atacuri frecvente ale bandelor greceşti, fără să fie
minimamente provocate, demonstrează clar inexistenţa pretinsei conştiinţe naţionale
greceşti la populaţiile macedonene pe care grecii încearcă să le atragă la elenism cu
mijloace violente, de asemenea lipsa de sinceritate a guvernului elen care, pe de o parte se
preface că se împacă cu România cu scopul de a apărea ca victimă în faţa Europei ca să
preîntâmpine pagubele pe care le-ar putea avea pentru coloniile sale şi pentru comerţul său
ca urmare a anulării tratatului comercial greco-român, iar pe de altă parte nu ezită să
distrugă total elementul românesc în Macedonia”.506
În 21 iunie 1906 la Huma, regiunea Megleniei, au fost masacrate 12 persoane, între
care 5 copii cu vârste între 5 şi 13 ani.507 Locul sinistrei crime precum şi modalitatea aleasă
de banda de antarţi au cutremurat şi înspăimântat întreaga comunitate, dar şi autorităţile
otomane reprezentate de maiorul Nuri Bey. Raportul revizorului Tacit descria amănunţit
situaţia unei regiuni în care elementul grecesc lipsea cu desăvârşire, dar unde atacurile
503
A. M. A. E., Fond 21, Rusia, Dosar 79, apud. T. Pavel, Românii și rivalitatea…, p. 53.
504
E. Ionescu, Cauza românilor…, p. 112.
505
A. N. I. C., Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, dosar 22/1906, fila 31.
506
Gh. Caragiani, Studii aromâne…, p. 171.
507
A. N. I. C., Fond Societatea de cultură Macedo Română, dosar 22/1906, fila 28, anexa 2.MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
148
antarţilor, intrigile clerului grec în complicitate cu oficialităţile otomane aduceau
numeroase nenorociri populaţiei locale.508
Timp de patru ani, 1904-1908, au fost ucişi de greci, printr-o serie de asasinate şi
masacre aproape de patru ori mai mulţi aromâni decât au fost ucişi greci de către turci în
confruntările din acelați timp. După documentele lor oficiale, în conflictul din Macedonia,
grecii au avut o sută patruzeci şi ceva de victime.509
În plan politic Revoluția Junilor Turci din vara anului 1908 a însemnat nu numai
stabilirea unui regim constituțional nou, dar și proclamarea libertății și egalității pentru
toate naționalitățile din Imperiul Otoman.510 Într-un memoriu adresat regelui Carol I
consulul României la Bitolia exprima o nedisimulată satisfacție față de noua putere de la
Constantinopol de la care aștepta noi oportunitățile legale de afirmare a comunităților
aromâne. Diplomatul român mărturisea deosebita conlucrare avută de oficiul consular de la
Monastir și „Liga Otomană de unire și progres”. Brăileanu primise solicitarea liderilor
conjurați de a le propune oameni de încredere dintre aromânii de vază pentru o cât mai
strânsă colaborare cu noul curent June Turc atât la Monastir, cât și la Salonic, practic cele
două puncte strategice ale conjurației revoluționare. Cu ajutorul comitetelor revoluționare,
consulatul român a obținut transferarea unor ofițeri membri ai Ligii Uniune și Progres în
localitățile românești amenințate. Aceste noi autorități detașate în așezările aromâne
vulnerabile aveau ordin de a proteja elementul local. Locotenent-colonelul Enver Bey
publicase încă înainte de 1908 un ordin în jurnalul secret al Ligii Uniune și Progres în care
membrii curentului revoluționar, persoane cu diverse funcții în administrația otomană, au
fost îndrumați să aibă o atitudine binevoitoare față de aromâni, aceștia fiind prezentați
drept cei mai de încredere aliați ai turcilor reformatori. Relația deosebit de apropiată între
oficialii români și Junii Turci a mers până acolo încât unii lideri ai acestora, cazul
colonelului Nury Bey, președintele comitetului revoluționar din Monastir ce deținea și
funcția de șef al Școlii Militare din localitate a avut o legătură deosebită cu consulul
Brăileanu căruia i-a cerut de nenumărate ori „sfatul și avizul” în toate chestiunile
importante de acțiune. Datorită acestor influențe a fost posibil în scurt timp ca acțiunea
bandelor elene să fie în bună parte neutralizată, populației românești fiindu-i distruibuită și
o cantitate de arme și muniție cu care să se poată apăra în fața amenințărilor elene.
Oficialul român arăta în memoriul său adresat regelui Carol I redactat Sinaia în 10 august
508
A. N. I. C., Fond Societatea de cultură Macedo Română, dosar 22/1906, fila 34 şi urm. anexa 2.
509
A. Rubin, Les Roumains…, p. 169.
L. S. Stavrianos, The Balkans since 1453, Rinehart&Company, New York, p. 508.
2017.11.01 11:13
149
1908 că prilejul noii cârmuiri din Turcia trebuie folosit la maximum existând premisele ca
elementul aromân să joace un rol de frunte în cadrul noului regim. Conlucrarea cu
elementul mahomedan era văzută ca esențială, în timp ce influența Patriarhiei de
Constantinopol era receptată drept cea mai periculoasă pentru aromâni, dar și pentru noua
așezare constituțională date fiind legăturile cu Grecia. Liderilor turci le era atrasă atenția
asupra acestei forțe ce trebuia combătută pentru a nu submina efortul de regenerare liberală
al Turciei dus de curentul reformator. Influența politică a Bisericii Grecești trebuia
eliminată, iar un mare ajutor putea fi obținut prin trimiterea de urgență a unui episcop ce ar
fi trebuit să fie considerat drept „un delegat al Bisericii Române”, trecându-se total peste
opoziția Patriarhiei. În privința activității educative, Brăileanu cerea înființarea de noi școli
în zona Albaniei mai ales, dar și dotarea lor completă pentru a putea deveni școli de elită.
Sistemul școlar românesc avea nevoie de a fi pus „în serviciul statului otoman” păstrându-
și desigur caracterul. Această conlucrare putea determina ca în scurt timp mare parte din
subvenția necesară funcționării așezămintelor educative să vină direct din partea statului
turc.511 Ultimii ani ai regimului otoman au însemnat pentru comunitatea de aromâni un
început al formării unei elite ce a reușit să se insereze în rândul înalților funcționari ai
statului. Acest obiectiv urmărit de diplomația română avea ca scop tocmai formarea unei
clase elitare adânc înrădăcinată în aparatul de stat ce desigur să reprezinte interesele
aromânilor și să ofere noi pârghii de protecție a acestora prin aportul adus în diferite
domenii mai ales în zona juridică. Nu întâmplător, la Constantinopol a fost înființat un
internat universitar în 1905 în care se primeau în fiecare an câte 15-20 de studenți aromâni
pentru studii universitare în capitala otomană. Din aprilie 1911 numărul de burse noi
anuale este stabilit la 21, alte șase burse fiind atribuite studenților Facultății de Drept din
Salonic.512 În doar câțiva ani de zile mai mulți absolvenți ai universităților otomane vor
ocupa diverse posturi cu mare răsundere. Această elită funcționărească ajunge să fie un
partener de încredere pentru regimul turc. Între acești înalți funcționari îi amintim pe:
Temistocle Pinetta - judecător la Tribunalul din Uskub, Tașcu Ciomu - judecător la
Tribunalul din Janina, Sotir Șunda - judecător la Tribunalul din Corița(Korcea), Vangheli
Nicolescu – caimacan (subprefect) la Șacista, Ioan Ciomu - judecător al plasei Cojani,
Constantin Zografu - judecător la Florina, Tuliu Apostolescu - subprefect la Salonic,
511
A.N.I.C., Fond Casa Regală, Dosar 15/1908, f. 4- 11.
512
G. C. Ionescu, De la Românii Macedoneni în Lui Spiru Haret- Ale tale dintr- ale tale, Editura Institutul de
Arte Grafice, București, 1911, p. 1187-1188. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
150
Gheorghe Hagibira - judecător la Ohrida, Constantin Ciara - judecător la Kalcandelen
(Tetovo), Athanase Sterian- judecător la Philipiada (vilayetul Ianiana), etc.513
Unul dintre cei mai puternici factori destabilizatori în Balcanii începutului de secol
a fost reprezentat de acțiunile teroriste ale acestor trupe grecești. În acest sens, baronul
d’Aehrenthal îi reproşa ministrului Greciei la Viena, Manos, faptul că antarţii erau
principala cauză a dezordinilor în Macedonia şi că Hilmi Paşa era de părere că bandele
sârbeşti şi bulgăreşti ar fi putut fi uşor zdrobite şi ordinea restabilită în Macedonia, dacă ar
fi posibil să se pună capăt activităţii bandelor greceşti.514
Reacțiile părții elene au continuat însă să fie la fel de intransigente în privința
chestiunii aromâne. La sfârșitul anului 1906, Patriarhul Ecumenic trimitea o circulară
Mitropoliilor din Macedonia și Epir în care printre altele le cerea „să respingă și să sfărâme
toată puterea și acțiunile aromânilor”.515 Presa ateniană lăuda de asemenea „patriotismul,
energia și fidelitatea Patriarhiei Ecumenice, adevărat scut al elenismului în întreaga lume
ortodoxă.”516 Ziarul atenian Scrip nota în 1907 într-un articol referitor la ruperea relațiilor
româno-elene: „Idealul dorit ni s-a împlinit, am dorit un conflict greco-român să arătăm că
nu ne temem de mămăligari și l-am avut, acum trebuia impusă o împăcare româno-greacă
în care să se dea învinși mămăligarii cari nu-și văd de țara lor ci caută să desnaționalizeze
frații noștri care deși sunt cuțovlahi, n-au nici în clin, nici în mânecă cu țiganii de peste
Dunăre.”517 În 1908, presa din România publica un interviu cu Dimitrios Rhallys, ex-
prezident al Consiliului de miniștri din Grecia care declara „Pentru noi aproape nu există
conflict. [...] Noi cerem ca România să respecte angajamentele care au fost în picioare,
cum ea este provocatoarea, este natural ca tot ea să facă primul pas spre împăcare. De
altfel, în această chestiune România pierde mult. Noi n-avem nicio pagubă. Nesocotința a
venit din partea României unde erau câțiva care sufereau de utopie ca Lahovary, care nu
știau ce cer. Rep: A murit generalul Lahovary, Rhallys: Bine a făcut.” 518
În ciuda unor astfel de reacții, relaţiile româno-elene vor fi totuşi reluate, la presiunea
Marilor Puteri, după relativa potolire a conflictului din Macedonia, în aprilie 1911519.
513
A.M.A.E.,Fond 71, Dosar 21A passim, A.M.A.E., Fond 71/1912 ,B 13, vol. XV, f. 169-172.
514
515
Adina Berciu Drăghicescu, Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, Editura Universității din
București, București, 2004, p. 212.
516
517
A.M.A.E., Dosar 71\1908, f. 6, 6 august 1907, „Conflictul greco-român și aplanarea româno-greacă”, în
Tribuna Macedoniei, p. 1.
518
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Dosar117\1910, f. 11, articol din Universul, „Știri din
Salonic”, 10 septembrie 1908.
519
Relaţiile Româno-Elene, coordonator Stelian Brezeanu, Editura Omonia, Bucureşti, 2003, p. 221.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
151
II.4.Propaganda elenă în arhiva Serviciului Siguranței Române
Încă din prima parte a secolului al XX-lea, Direcția Poliției și Siguranței generale
din cadrul Ministerului de Interne a prelucrat informativ-operativ activitatea „coloniilor
elene” din România. Modul în care etnicii greci din Vechiul Regat s-au organizat ori
manifestat în anii dinaintea izbucnirii primului război mondial contribuie la configurarea
unui tablou mai amplu în care factorii politici din Atena, influența clerului ortodox,
diversele asociații cu ramificații în zona Macedoniei Otomane, intrigile diplomatice
inerente, conflictul cu emigrația de origine aromână din România, reacțiile autorităților
locale etc., aduc la mai bine de 800 de kilometri distanță, deosebit de complicata chestiune
a „butoiului cu pulbere balcanic”.
Bucureștiul, implicat diplomatic și cultural la sud de Dunăre încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea pentru protecția comunităților aromâne, se vede în situația de a
gestiona o criză diplomatică externă (conflictul greco-român520) și în cadrele sale interne,
unde diverse facțiuni de filiație filoelenă și grupuri de aromâni stabiliți de curând în țară ori
aflați aici la studii provoacă nu doar dezbateri jurnalistice, ci mai ales confruntări pe
alocuri violente. Implicarea opiniei publice, devenită deosebit de activă în contextul
luptelor pentru păstrarea naționalității din regiunile românești vecine contribuie la
dinamizarea suplimentară a acestor conflicte. Toate aceste elemente vin să pună presiune
pe decidenții politici ce sunt astfel nevoiți să ia măsuri extraordinare pentru aplanarea
acestor focare de instabilitate, ce constituie de fapt reverberații ale chestiunii
macedonene521.
Prezența în România a unei puternice minorități grecești caracterizată de un spirit
comunitar-identitar foarte bine articulat, dublată de poziția economică de frunte pe care
elementele elene522 o ocupau în comerțul din Vechiul Regat, determină o serie de legături
strânse ale acestora cu Grecia, dar și cu diaspora elenă din Imperiul Otoman. Aceste
520
Între 1905-1911 au fost rupte relațiile diplomatice dintre România și Grecia, ca rezultat al persecuțiilor la
care a fost supusă populația aromână din partea unor formațiuni para-militare elene.
521
Prin chestiunea macedoneană se înțelege un complex de factori și evenimente ce au avut loc în teritoriile
otomane aflate în Balcani în care diversele etnii existente în zonă (greci, bulgari, sârbi, albanezi etc.) au
concurat în a-și realiza propriul proiect naționalist.
522
Conform recensământului din 1899, în Vechiul Regat erau circa 20.000 de cetățeni eleni rezidenți în
România și încă cel puțin pe atâta otomani, în mare parte greci sau aromâni. Gheorghe Platon (coord.),
Istoria românilor, VII, tom II, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 64. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
152
raporturi se vor concretiza într-un constant sprijin material deosebit de consistent din
partea acestei comunități pentru proiectul Megali Ideea523.
Mulțimea notelor informative ce au fost strânse și prelucrate de către Direcția
Siguranței din România privitoare la comunitatea greacă din țară și legăturile ei cu Legația
Elenă ori cu diverși acoperiți implicați în chestiunea macedoneană dovedesc un interes
crescând din partea autorităților române mai ales după 1900. Amplul material obținut prin
mijloacele specifice ale serviciului Siguranței Statului (filaj, informatori infiltrați,
interceptarea corespondenței, percheziții, control vamal riguros, etc.) creionează un portret
din interior al obiectivelor și acțiunilor elene cu impact asupra ordonării realităților
balcanice, dar mai ales asupra poziționării aromânilor din Imperiul Otoman față de
București ori Atena.
Dacă o bună parte a Peninsulei Balcanice era văzută la începutul secolului al XIX-
lea ca parte a marelui proiect statal elen, spre sfârșitul secolului au rămas doar ca bază de
sprijin pentru iridenta greacă ce și-a redus cu mult aria de revendicări teritoriale la
Macedonia și Epir unde se miza pe menținerea unui cât mai larg sentiment filoelen printre
aromânii din regiune. Opțiunea elenă a acestor așa numiți „grecomani” și influența
acestora în cadrul diverselor asociații grecești din orașele românești sunt relevante pentru
importanța și rolul pe care acești „grecomani” l-au jucat în cadrul mișcării naționale
grecești. Pe de altă parte, documentele strânse de direcția de informații relevă și o teamă
nedisimulată printre liderii comitetelor și asociațiilor grecești față de acțiunea culturală din
Balcani întreținută de statul român, descrisă în termenii unei agresiuni externe. Reacția la
acest concurs pe care îl acordă Bucureștiul în zonă, constă în producerea unui discurs cu
trimiteri la grandoarea trecutului antic ori bizantin ce vine să legitimeze exclusivismul de
factură elenă. Asistăm la un întreg șir de factori ce construiesc practic un eșafodaj ce are ca
miză îndepărtarea aromânilor apropiați de acțiunea culturală sprijinită de România din
viața publică și asimilarea acestora.
Într-o scrisoare trimisă din Atena spre România la 9 septembrie 1903 și interceptată
de serviciul siguranței este salutată organizarea la București a filialei unei societăți
iredentiste grecești, precizându-se: „Inamicii noștri sunt mulți în țară. Ei asediază citadelele
noastre naționale peste tot unde asemenea citadele există și prin diferitele mijloace ilegale
urmăresc cucerirea lor și alungarea noastră de acolo. În asemenea pericol niciodată până
azi nu s-a găsit neamul nostru, căci tot ce a fost pierdut altădată, s-a pierdut cu speranța de
523
Mai multe despre proiectul național elen în Ion Dragumis, „Stratos Kai Alla”, în Peter Sugar,
Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea Veche, București, 2000, passim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
153
a se recâștiga, pe câtă vreme tot ce se pierde astăzi se pierde definitiv, fără nicio speranță
de a se recâștiga. [...] Oricât de mică ar fi patria lor de astăzi, elenii trebuie să resimtă
grandioasa mărire nepieritoare a Greciei și nici denumirea celor mai mari state din lume nu
o poate despăgubi de pierderea celei mai nobile denumiri pe care i-a dat-o mama Grecie.
Descurajarea națională este astăzi cel mai mare inamic al nostru, ea paralizează puterile
noastre naționale, ea ne amorțește, ea ne aruncă fără apărare la picioarele inamicilor noștri.
[...] Trebuie să luptăm, trebuie să ne apărăm prin toate mijloacele drepturile noastre
naționale devenite astăzi prada ”Mișilor” [n.n.așa se numeau populațiunile de la marginea
Dunării pe vremea lui Herodot]....”524
O altă societate cu același tip de mize „culturale”, Cancicu, ce a funcționat la
525
București trimite un apel către epiroții de pretutindeni originari din regiunea Konitza.
Încă de la început se dezvoltă teza ce acreditează ideea, de altfel larg răspândită în acea
vreme, conform căreia „epiroții sunt cei cei mai curați dintre greci”, limba greacă este
„limba zeilor și savanților, cu care toată lumea și toate națiunile și-au deschis ochii, limba
noastră cu care Hristos a propovăduit lumei mântuirea”526. Această limbă despre care
apostolii spuneau că „este puterea noastră cea mare” este astăzi atacată de forțe ostile ce
„s-au pus ca să o dezrădăcineze și să distrugă școlile și bisericile, prin mijlocul tâlhăriilor și
criminalilor se pustiesc comunele noastre....”527. Responsabilii pentru aceste acțiuni sunt
considerați guvernanții, care au permis „barbarilor” ca prin banii acordați de la guvernele
lor, aceștia să-și poată construi școli, astfel încât „mai mulți fii de epiroți și-au pierdut
limba divină a părinților lor și a religiei și au început nenorociții să latre și să miorlăiască
în barbara românească. [...] Propaganda română a turbat ca să ne facă români.”528
Pentru membri acestei societăți elene, implicare statului român la sud de Dunăre în
general și în ținutul Konitza în special, a avut următoarele mize: „De atunci [n.n. din 1888]
în fiecare an ne vin apostoli români și fac presiuni, să permitem clădirea unei școli
românești sub protectoratul societății și guvernului român, căci contrariu copii noștri vor
rămâne fără carte și orbi.” Pentru a pregăti contraofensia la adresa acestor imixtiuni ale
statului român în zonă, grecii s-au coalizat și au înființat în 1898 o societate culturală prin
care au reușit să strângă bani ca să poată plăti un institutor și o institutoare care să poată
524
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 41\1906, f. 34.
525
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 41\1906, f.1.
526
Ibidem.
527
Ibidem.
Ibidem.
2017.11.01 11:13
154
menține nealterată educația greacă a copiilor.529 Activitatea tot mai intensă de acest fel
derulată de diversele asociații elene, dar și de persoane particulare cu scopul de a strânge
sume de bani pentru alimentarea conflictului balcanic a făcut ca autoritățile române să
urmărească extrem de atent fenomenul.
Președintele societății Elenismos, Neocles Kasasis întreprinde începând cu anul
1903 un turneu în mai multe capitale europene cu scopul de a milita pentru justețea
revendicărilor Greciei în Macedonia și Epir. În 1904, acesta ajunge și în România unde ține
mai multe conferințe cu un evident substrat iredentist. Acțiunea lui propagandistă mai avea
și scopul de a convinge diaspora greacă să contribuie cu ajutoare bănești la „marea operă
naționalistă”. Urmare a propagandei lui Kasasis sunt înființate în România o serie de filiale
ale Societății Ellenismos. Prin intermediul acestor organizații, după datele serviciului de
siguranță român s-au colectat importante sume de bani ce vor servi la întreținerea unor așa
zise corpuri macedonene, destinate „a apăra” elementul grecesc de autoritățile bulgare.
Între aceste corpuri se va număra și cel responsabil de atacul asupra aromânilor din
comuna Negovani, ocazie cu care sunt asasinați notabilul Tomaide și preoții Eftimie și
Cristo, albanezi de origine, eliminați numai pentru motivul de a fi îmbrățișat cauza
românească din Macedonia530. Toate comitetele macedonene de oriunde ar acționa fac
parte din această societate Ellenismos, opinează informatorii români, și servesc la
conducerea bandelor de antarți. Kasasis, liderul acestora, nu se sfiește să acuze direct într-
un discurs la Atena politica balcanică a statului român, gest înregistrat cu vădită îngrijorare
de funcționarii serviciului siguranței: „Mai venală într-adevăr este în împrejurarea de față
politica guvernului român sau mai lămurit vorbind a Suveranului Român, căci publicul
român după câte știu nu este antigrecesc, dar această politică este susținută pe ascuns de
vederi străine. Niște români megalo-ideați, au încercat să creeze populații românești în
Macedonia. Am tratat de mii de ori despre acest subiect și nu doresc să mai revin, dar ceea
ce mă obligă a observa este [că] politica românilor, foarte venală, calomniind și
denunțându-ne pe noi în Europa este păgubitoare intereselor grecești din Macedonia și
lucrează nu numai pentru paguba noastră, dar și pentru folosul ei, sperând niște concesiuni
teritoriale în Bulgaria drept recompensă a politicii lor în caz când Principatul s-ar fi întins
spre Macedonia. Însă, în realitate, Guvernul Român susținând indirect acțiunea bulgară în
Macedonia, cu nimic n-are să se folosească dovedind numai venalitatea sa, căci de la
529
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 41\1906, f.1.
530
Se pare că au refuzat să se supună ierarhului locului ce le solicita să se opună influențelor negrecești din
zonă. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
155
Bulgaria nu are nimic de luat, iar cuțo-vlahii531 din Macedonia vor rămâne pururea greci,
cu care se apropie mai mult, pe când cu românii, nimic, nici istoria, nici comunitate de
moravuri. Față de atari dușmani trebuie să se prezinte Elenismul și să lupte...”532 Rândurile
de mai sus sintetizează toate argumentele discursului naționalist grec relativ la cauza
românească în Balcani și mai ales la felul în care liderii eleni se raportează la elementul
aromân, considerat fără drept de apel încadrat marii familii elene, refuzându-i-se orice fel
de apropiere față de România.
Multe din dosarele consultate în cadrul fondului Direcției Poliției și Siguranței sunt
preocupate de activitatea jurnalistică a grecilor din România, unii dintre aceștia activând în
calitate de corespondenți ai unor ziare din Atena și fiind astfel responsabili de transmiterea
unor imagini mobilizante pentru publicului grec, cu suficiente tușe anti-românești.
În ziarul Neon Asti din 21 iunie 1905 apare o corespondență din București semnată
de un anume Gheorghios (conform Serviciului Siguranței în spatele corespondenței stătea
redacția greacă a ziarului Patris din capitala României) ce se referea la Mesajul Tronului
adresat în parlamentul român de regele Carol și concentrat asupra „ocrotirii elementului
românesc din Macedonia”. Afirmația este văzută de ziarul grec drept o falsificare a istoriei
prin încercarea de căutare a unui element românesc în Macedonia, articolul recomandând
tuturor grecilor din Europa să dezmintă prin toate mijloacele pe „falsificatorul
încoronat”.533
Activitatea deosebit de intensă a acestor societăți elene mai ales în
București, Galați, Brăila determină întocmirea unor liste de nume ale acelora care se
dovedeau a fi periculoși pentru siguranța statului: Nicolaides Cleanthe, Protopopas
Haralambie, Aivaliotis Constantin, Arghiropol Panagti, Papaianopoulos Nicolae, Rovaciu
Nicolae, Rosolimos Spiru, Economu Iani, Metaxa Paghi, Subasacos Anastase, Vasalopulos
Petre, Constantatos Haralambie, Panas Temistocles, Macris Spiro, Xantopoulos Ioan,
Geanzizis Constantin, Tasapoulos Ioan, Zangarides Gheorghe, Stavropoulos Chiriades,
Nicoli Lascaris, Callerghis Nicolae, Pipiliangopol Mihalache.534 Alți membrii aparținând
unei nou înființate societăți iredentiste, Stariceani, ce se dovedeau a fi deosebit de
periculoși prin mesajul și proiectele întreprinse au fost expulzați în 1906. Dintre acești
menționăm pe frații Dimitrie și Leonidas Nicolaides la domiciliul cărora din București au
fost confiscate o serie de acte de corespondență ce dovedeau amploarea acțiunilor
531
Denumire sub care mai erau cunoscuți aromânii în epocă.
532
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 76\ 1908, f. 25-26.
533
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 76\ 1908, f. 26.
534
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 76\ 1908, f. 27. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
156
acestora.535 Președintele acestei societăți, Stariceani, este chiar un anume D. Papadopol ce
dobândise cetățenia română pe baza unor acte ce îl prezentau drept român macedonean536.
Luând în considerare multiplele informații considerate a fi de o mare gravitate,
prefectul Bucureștiului propune ministrului de interne în data de 31 august 1906
expulzarea grecilor care făceau parte din societațile: Apollo, Patria, Conitza. Prefectul
arată în actul de motivare al acestei măsuri extreme faptul că aceste organizații colectaseră
în ultima vreme sume mari de bani ce asigurau plata detașamentelor de antarți greci
angrenate în acțiuni de luptă împotriva aromânilor din cadrul Imperiului Otoman537.
Rapoartele Siguranței Generale sunt intens preocupate de situația unor potentați
grecomani (greci sau aromâni) care sprijină material mișcările grecești din Balcani (cazul
lui Gheorghe Zolia, cel care după ce realizează o consistentă avere în România se întoarce
în localitatea de baștină unde devine liderul partidei elene). O altă cazuistică urmărită de
serviciul de informații era cea privitoare la o serie de persoane foarte înstărite cu origini
balcanice. Brigada specială de siguranță din Constanța întocmise un raport informativ ce
îl avea ca obiect al unei potențiale ținte pe milionarul Zisu (Zissa) Doga. Acesta era „un
român macedonean, domiciliat în București curtat de agenții ambasadei Greciei cu scopul
de a-l determina să-și lase avutul statului elen. Scopul grecilor este să procedeze cu acest
bogătaș la fel cum au procedat acum câțiva ani cu Stelidiis zis Benga pe care prin agentul
Paraschidis de la ambasada [n.n. legația] greacă din capitală l-au transportat la Atena unde
l-au asasinat, după ce l-au jefuit de avere care se evalua aproximativ la 800.000 lei, fără ca
rudele lui să mai poată căpăta ceva. Zisu Doga este un bătrân de vreo 60 de ani, suferind
[…]. Averea lui constă din moșii pe care le posedă în județele Ilfov, Ialomița. Se știe că
epilogul afacerii Stelidis a fost asasinarea agentului Paraschidi de către macedoneni la
București pe bulevardul Elisabeta”.538 O altă notă informativă confirmă ipotezele în cazul
Zissa Doga: „fiind sus-numitul atât în București, cât și în alte părți din țară unde se duce
este în contact numai cu cei mai naționaliști și fanatici greci, însă cu toate stăruințele
acestor greci pentru a-l face pe sus-numitul milionar de a lăsa avutul lui statului elen, este
foarte greu, […], sus-numitul pare-se că parte din avere sau total voiește de a o lăsa pentru
binefacere comunei lui natale și la alte institute de binefacere din țară.” Zissa Doga era din
Magarova, lângă Bitolia, necăsătorit, cu o avere colosală.539 Cazurile de mai sus nu sunt
535
536
537
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 41\1906, f. 12.
538
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol. I., f. 167.
539
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol. I., f. 169. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
157
singulare, ele constituiau pentru Serviciul Siguranței o provocare deosebită dată fiind și
implicarea unor oficiali ai misiunii diplomatice elene de la București.
Probatoriul instrumentat de organele statului a avut în vedere și o serie de
denunțuri asupra unor aromâni care au fost corupți cu diverse sume de bani pentru a da
declarații în care confirmau originea română a unor greci pentru ca aceștia să primească
mai ușor cetățenia.540 Ulterior, mulți dintre acești nou împământeniți sunt învinuiți de
spionaj și acțiuni de colectare de fonduri ori agresivă propagandă în sprijinul comitetelor
paramilitare elene din Balcani (în urma perchezițiilor la domiciliul acestora se confiscă o
serie de exemplare ale unor lucrări aparținând lui Neocles Kasasis, Cartea neagră a
Macedoniei cu un conținut extremist naționalist)541.
Situația deosebit de îngrijorătoare din Balcani a avut un impact puternic în rândul
opiniei publice din România. Apariția în Vechiul Regat a unor articole preluate din presa
greacă în mai multe ziare de largă circulație a accentuat și mai mult asperitățile dintre cele
două state. Un asemenea articol de fond publicat în ziarul proguvernamental Scrip din
Atena în care se vehiculau amenințări nedisimulate la adresa statului român este preluat în
Tribuna Macedoniei din data de 5 august 1907 cu titlul Conflictul greco-român și
aplanarea româno-greacă542: „Să afle grecii care conduc țara românească că elenii pentru
un ideal al lor sunt în stare să declare război întregii Europe și să rupă relațiile cu toate
statele, să moară până la unul și tot nu sevor închina unei Românii sau unor renegați greci
românizați care ar dori astăzi să ne sperie .[…] Idealul dorit ni s-a împlinit, am dorit un
conflict greco-român să arătăm că nu ne temem de mămăligari și l-am avut, acum trebuia
impusă o împăcare româno-greacă în care să se dea învinși mămăligarii cari nu-și văd de
țara lor ci caută să desnaționalizeze pe frații noștri care deși sunt cuțovlahi, n-au nici în
clin, nici în mânecă cu țiganii de peste Dunăre.” 543
Această poziție extremistă, caracterizată de o virulență a limbajului fără precedent,
a reprezentat suportul propagandistic atât în Regatul Elen, dar și în Europa, necesar
campaniilor paramilitare din Macedonia și Epir ce au avut ca obiectiv anihilarea prin
teroare a curentelor manifest negrecești. Aserțiunea de mai sus este confirmată și vădit
exemplificată de unul dintre teoreticieni acestui fenomen al elenizării Ioan Dragoumis.
Acesta facea parte din oficialii de rang înalt ai Greciei ce nu doar proiectează vectorii
dezideratului mai sus amintit al elenizării populațiilor din Macedonia, Epir, Tracia etc., ba
540
541
542
543
2017.11.01 11:13
158
chiar coordonează și implementează de la fața locului procesul cu tentă asimilaționistă din
postura de demnitar diplomatic aflat la post în mai multe centre urbane din Imperiul
Otoman în prima decadă a secolului al XX-lea544.
O altă fațetă a conflictului dintre Grecia și România s-a manifestat pe tărâm
economic. Imediat după ruperea relațiilor diplomatice, acordul comercial dintre cele două
state a fost și el denunțat. Balanța comercială fiind una favorabilă Atenei, aceasta a
determinat guvernul elen să insiste pe lângă reprezentanții Rusiei încă din anul 1908 să
intervină pe lângă oficialii români pentru reluarea legăturilor economice. Măsurile punitive
impuse de autorități, ce au interzis până și călătoria cetățenilor greci cu vapoarele
serviciului maritim român mult mai ieftine decât ale companiilor concurente, au încurajat
diverse tentative de introducere frauduloasă a mărfurilor de origine greacă sub etichetă
turcească sau bulgărească545.
În contextul posibilității de reluare a relațiilor diplomatice dintre Grecia și
România, printre prezumtivii miniștri plenipotețiari ce ar fi putut fi trimiși la post era și
numele lui Mihail Mitilineu. Legătura acestuia cu dr. Leonte, președintele Societății de
Cultură Macedo-Română (era ginerele acestuia) considerat de unele cercuri la Atena drept
unul dintre cei mai mari „dușmani ai elenilor” face ca eventuala sa numire să fie primită cu
animozitate la Atena546.
Chiar și în ciuda acestor campanii, Grecia rămânea însă interesată să beneficieze de
o imagine cât mai bună în rândul opiniei publice românești, investind sume considerabile
în aceste strategii. Încă din ianuarie 1912, ziaristul Aristotel Sardelis ce scotea ziarul
grecesc Iris în București se pregătea să înființeze un alt ziar săptămânal în limba română cu
numele Pacea. Scopul acestui ziar era să faciliteze o apropiere greco-română, precum și
apărarea intereselor greco-române din Turcia. Sardelis dorea să arate că ar fi în interesul
României și apropierea „legăturii de frăție greco-române din Turcia prin următorul mod: să
se desființeze școlile române din Turcia cu condițiunea ca românii din Turcia să urmeze
școlile grecești și la care școli să fie obligat a se preda și limba română, după cum se
predau și celelalte limbi străine - și urmând acest mod, Patriarhia în urmă va fi silită să
recunoască națiunea română și să le dea toate drepturile egale după cum au toți ortodocșii
544
Michalis Kaliakathsos, „Ion Dragoumis and „Machiavelli”: Armed Struggled, Propaganda and
Hellenization in Macedonia and Thrace (1903-1908)”, în Journal of Modern Greek Studies, vol. 31, tom 1,
mai 2013, p. 50-65.
545
546
2017.11.01 11:13
159
care depind de Patriarh....”547 O adevărată mașinărie de propagandă, ziarul proiectat a
rămas constant în vizorul siguranței românești.
În luna mai a anului 1912 apar primele informații din cercurile comunității grecești
din capitală despre mutarea trimisului plenipotențiar de la București, Caruso548, schimbare
ce este oficializată la 11 august 1912. Conform Serviciului Siguranței motivul îndepărtării
de la post a fost o plângere împotriva sa elaborată de comunitatea elenă de la București.
Aflând de aceasta, pentru a se răzbuna, Caruso merge la Prefectura Poliției Capitalei și
înaintează o listă cu numele unor greci din România solicitând expulzarea acestora pe
motiv că acționează „contra statului”. Cei în cauză au replicat cu o scrisoare trimisă către
oficialii din Atena solicitând urgenta intervenție diplomatică în favoarea lor549. Noul
ministru plenipotențiar trimis de Atena la București este Papadiamantopoulos, fost consul
general grec la Salonic, calitate în care, se precizează în rapoartele Siguranței, a organizat
activitatea trupelor paramilitare grecești, vestitele bande de antarți550.
Tot în a doua jumătate a anului 1912 este înregistrată o activitate deosebită de
strângere de fonduri printre membrii comunităților elene mai ales din orașele-porturi
(Braila, Galați, Sulina) unde circulă liste de subscripții pentru formarea unei flote aeriene
grecești. Banii strânși, 40.000 lei au fost trimiși printr-un cec unei bănci din Paris, iar mai
apoi suma s-a încredințat consulatului grec din Brăila.551 În octombrie 1912, librarul
Costamiris din Brăila împreună cu alți prieteni au trimis în Atena nu mai puțin de un un
milion de lei destinați înzestrării armatei grecești, gest care a trezit la acea dată suspiciuni
siguranței românești.552
Un alt personaj aflat sub filajul serviciului român era un anume Kiriakides, grec
supus otoman, agent și proprietar de vapoare comerciale, viceconsul al Danemarcei în
România. Acesta clădise de curând o școală cu bani proprii în insula Marmara, locul său de
naștere. Școala, care a costat aproximativ 130.000 franci, era frecventată de 190 copii, mai
ales orfani din ținuturile din jurul insulei. Stabilimentul purta numele de Kiriakidia, avea 6
clase și primea în ascuns o subvenție de la statul grec. Elevii de aici erau orientați înspre
cariera militară, mai ales spre marină. „Pentru a fi pusă la adăpost de șicanele și
neajunsurile din partea turcilor și pentru a se înlătura mai târziu revedicările ce eventual
statul turc le-ar ridica, școala a fost pusă sub protecția engleză.” - se preciza în raportul
547
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol.I., f. 3.
548
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol.I, f. 35.
549
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol.I, f. 46
550
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol.I., f. 77.
551
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol.I., f. 48.
552
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol.I., f. 68. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
160
citat. Primele serii de elevi absolvenți ai acestei școli vor forma echipajul vaporului
cuirasat Noua generație pe care grecii din America urmau a-l dărui Regatului Elen.553
Cele câteva cazuri descrise mai sus dovedesc importanța economică deosebită a
comunității elene sau elenofile din România pentru susținerea financiară a diverselor
acțiuni cu substrat militar ale Regatului Grec. Cu toate acțiunile de control ale autorităților
care au dus și la o serie de expulzări, comunitatea elenă din România a reușit să-și
conserve poziția puternică în societatea românească. Nu putem vorbi de un regim opresiv
la adresa acesteia, mărturie stând chiar înființarea unei noi școli grecești la București în
1906, într-un moment în care relațiile diplomatice româno-elene erau sistate.554 Totodată,
una din opțiunile preferate ale emigrației grecești din Turcia a continuat să rămână
România și în 1913.555
Izbucnirea Războaielor Balcanice și implicit ocuparea militară de către Grecia a
regiunilor locuite și de aromâni a provocat o amplă campanie de presă și manifestații ale
opiniei publice din România cu referiri directe la consecințele acestor schimbări și
impactul lor asupra vieții comunitare aromâne.
553
554
Georgeta Filitti, 1880-2010.Mereu împreună. România - Grecia, 130 de ani de relații diplomatice,
Brașov, Editura Suvenir, 2010, p. 14.
555
2017.11.01 11:13
161
Comunitatea elenă din București se arăta îngrijorată de hotărârea luată de către
guvernul român de trimitere a unor ambulanțe sanitare Turciei, nu și Greciei. Liderii
comunității erau de părere că România și Grecia trebuiau să se alieze împotriva
dușmanului comun reprezentat de slavism al cărui pericol viitor era de netăgăduit în pofida
actualei alianțe greco-slave din prezent.556 Proiectata alianță greco-română a lobby-ului
elen din România nu găsea însă un corespondent serios în rândul opiniei publice românești.
Știrile sumbre din Balcani au precipitat și chiar radicalizat sentimentele anti-grecești ale
unui larg curent de opinie din orașele Vechiului Regat. În 11 noiembrie 1912, Societatea de
Cultură Macedo-Română și Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor au
convoacat o „Mare întrunire națională”, în apelul manifest arătându-se printre altele că
556
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol. I., f. 75. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
162
„Acești năvălitori pretinși creștini, au și început opera lor de distrugere: biserici și școli
românești sunt desființate; iar notabilii români cu grămada sunt închiși, ca niște criminali,
și uciși....”.557
Într-un articol apărut în Adevărul din 13 noiembrie 1912 intitulat „Pentru aromâni”
se atrage atenția asupra faptului că bandele de antarți care îi prigoneau înaintea razboaielor
balcanice pe aromâni s-au transformat peste noapte în noile „autorități de stat”. În actualele
condiții, pasivitatea ar fi o crimă: „Putem noi să-i părăsim în aceste momente grele? Putem
noi să-i lăsăm victima acelor amețiți de biruință care vor să-i siluiască naționalicește?”558
Luările de cuvânt ale unor personalități politico-culturale în cadrul acestor manifestații de
atașament față de aromânii din Balcani marchează un nou punct de cotitură în problematica
acțiune balcanică a României. Reputatul istoric și lingvist, George Murnu avertiza
decidenții politici de la București de „amenințarea unei catastrofe pentru sutele de mii de
aromâni” în alocuțiunea sa la ampla manifestație din 11 noiembrie 1912 din București.
Murnu arăta că „Macedo-Românii sunt peste 1.200.000 în Balcani. Noi n-avem dreptul să
intervenim în Balcani ? În Turcia Europeană nu pot fi decât două milioane de slavi și greci
și aceștia vor să ocupe un teritoriu de încă 4 milioane de alte neamuri. Până acolo le merge
orbirea, că n-au vrut să cruțe nici independența Albaniei. N-au mai mult drept grecii decât
noi....”559
Emoția produsă de sosirea din Macedonia a mai multor scrisori trimise către rudele
din România în care sunt descrise persecuțiile la care au fost supuși notabilii aromâni fac o
deosebită impresie în sânul opiniei publice din România. Scrisorile publicate ulterior sunt
apoi trimise oamenilor politici din guvern și parlament. Răspândirea în cadrul diverselor
manifestații a acestor scrisori a făcut o deosebită impresie, radicalizând opinia publică.560
Situația tensionată din capitală determină un mare număr de greci să nu participe la slujba
de duminică din 18 noiembrie 1912 de la biserica greacă din capitală. Au apărut informații
despre o eventuală manifestație a macedo-românilor ce putea să degenereze în violență,
fapt ce conduce la trimiterea unui mare număr de polițiști ce au păzit în permanență
biserica elenă pentru asigurarea ordinii.561 Cu toate acestea, o parte din grecii din România
se arătau netemători de „furia macedo-românilor” deoarece au primit asigurări de la
557
558
559
560
561
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol. I., f. 81. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
163
guvernul român că vor fi protejați în fața unor eventuale excese.562 Pentru alți membrii ai
comunității elene, amintirea campaniei de expulzări din 1905-1906 îi făcea să privească cu
îngrijorare noile evenimente. În primii ani ai conflictului diplomatic spectrul măsurilor
coercitive de expulzare a făcut ca numeroși greci să-și procure prin mari sume de bani
diplome prin care li se atesta originea macedo-română și să uzeze public de acestea. După
reluarea relațiilor dintre cele două state aceste diplome au fost date uitării, iar titularii lor s-
au manifestat în continuare ca greci. Tensionarea și teama de expulzare îi face însă pe
mulți comercianți, mai ales începând cu anul 1912, pentru a fi feriți de ostilitatea macedo-
românilor să afișeze aceste diplome în prăvăliile lor în încercarea de a nu-și periclita astfel
diversele avantaje.563
Legația Elenă de la București considera manifestațiile organizate de Liga Culturală
și de Societatea de Cultură Macedo-Română în care erau făcute publice acele scrisori
particulare cu referire la crimele săvârște de greci ca fiind opera unei manipulări politice și
a unei diversiuni create de Bulgaria care „a reușit să cumpere câțiva aromâni”.564 Ministrul
grec de la București a prezentat chiar în primele zile ale lui decembrie 1912 unor notabili ai
comunității elene din București faptul că a ordonat o anchetă în urma căreia s-a demonstrat
că toate zvonurile privind torturile la care sunt supuși aromânii sunt false. Rezultatele
anchetei au fost trimise și guvernului român.565 Campania de disculpare a continuat și prin
venirea la București în 14 decembrie același an a arhimandritului grec de la biserica elenă
din Constanța, Hristoforos Ktenos. Acesta a criticat virulent poporul român pentru că a
crezut „invențiile” aromânilor cu privire la torturi, pe care el însuși le dezminte. În
Constanța, mitingurile aromânilor au produs mari pagube comercianților greci ce rămâneau
în continuare timorați.566 Pe de altă parte, cursul evenimentelor din Balcani determină
comunitatea greacă din România să fie „încântată de eventualitatea unui război româno-
bulgar”, situație benefică Greciei.567
Solidaritatea elementului elen și filoelen (așa-numiții grecomani) este încă odată
verificată în zilele premergătoare sărbătorii Crăciunului anului 1912. Atunci s-au strâns
562
563
Acele „diplome de naționalitate” eliberate de Societatea de Cultură Macedo-Română le înlesneau
activitățile comerciale, scutindu-i de o seamă de impozite și taxe. De asemenea, percepția publică asupra
frecventării unor localuri sau întreprinderi comerciale cu patroni declarat „macedo-români” le creștea cota de
simpatie și evident cifra de afaceri în contextul tensionării chestiunii macedonene. A.N.I.C. Direcția Poliției
și Siguranței, Dosar Nr. 77\ 1912, f. 82.
564
565
566
567
2017.11.01 11:13
164
ajutoare financiare pentru statul grec într-un „grad îngrijorător” din perspectiva Serviciului
de Siguranță, o sumă de circa 250.000 de lei, numai din orașele Galați și Brăila. Banii au
fost colectați sub cupola Crucii Roșii la inițiativa legației elene de la București și a
consulatelor din provincie. Această „mișcare patriotică” a grecilor a dus la închegarea unei
inițiative similare de strângere de fonduri printre macedo-români, de această dată în
beneficiul flotei regale române.568 Apariția în presa din Vechiul Regat în primele zile ale
lui ianuarie 1913 a unor articole considerate insultătoare de către partea elenă determină o
serie de atacuri mai ales împotriva cotidianelor Dimineața și Adevărul unde apăruseră o
serie de editoriale nesemnate, dar atribuite lui Vasile Diamandi director al școlii din
Ianina.569
Vechile scandaluri ale traficului cu certificate de naționalitate apar din nou odată cu
reclamațiile făcute de către comercianții din Calea Plevnei, nemulțumiți de atitudinea
concurenților lor greci ce „au căpătat de la Regie brevetul de debit care îl posedă astăzi în
mod înșelător, numai pe baza unor chitanțe că sunt membri ai societății macedo-române și
a unor certificate că sunt de națiune macedo-română, care certificate nu se știe dacă sunt
false sau bune..., comercianții în cauză sunt cei mai naționaliști greci 570....”. Este întocmită
în ianuarie 1913 o adresă oficială către Societatea de Cultură Macedo-Română în care se
cer explicații despre legalitatea eliberării unor astfel de documente. 571
Succesiunea subiectelor ce potențează tensionarea raporturile greco-române este
prilejuită și de cutremurul din februarie 1913 din regiunea Constantinopolului. Banii
colectați pentru victimele cutremurului se pare că au ajuns printr-un cec de bancă la Paris
având ca destinatar ministerul de externe grec care este rugat să folosească această sumă
„în folosul Patriei”. Protestele nu încetează să apară, cauza umanitară determinând pe mulți
aromâni și albanezi cu rude în capitala turcă să contribuie cu mari sume de bani la această
colectă, mizând că banii vor ajunge la victimele calamității naturale.572 După informațiile
ofițerilor de poliție români, un rol important în direcționarea acestor colecte financiare le-a
avut Leonida Kostomiria, director al ziarului grecesc Etnos. Surprinzător, sumele strânse
568
569
A.N.I.C. Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol.I., f. 104.
570
Societatea de Cultură Macedo-Română avea autorizarea din partea statului de a elibera certificate de
naționalitate pentru acei balcanici ce aveau originea română - „macedo-români”, actul era practic odată
obținut piesa de bază ce urma a sta la dosarul înaintat camerelor legiuitoare pentru obținerea cetățeniei
române. Legalitatea eliberării unor asemenea certificate pe baza unor declarații scrise ale unor membrii ai
Societății de Cultură Macedo-Române a fost uneori acuzată în epocă de fals și uz de fals.
571
572
A.N.I.C. Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol.I., f. 109. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
165
au fost folosite în cele din urmă la acoperirea cheltuielilor de război ale regatului elen.573
Pe fondul acestor animozități este reluat și pus în practică proiectul mai vechi al unui ziar
redactat în română ce va promova legăturile greco-române și care urma „să exprime
sentimentele populației grecești față de elementul autohton”, periodicul urmând să apară
începând cu 18 februarie 1913. Autorul acestui proiect editorial intitulat Realitatea, este
redactorul șef al ziarului Iris, Aristotel Sardelis.574 Acțiunile ce vizau îmbunătățirea
raporturilor bilaterale dintre cele două țări erau umbrite pe tot parcursul anului 1913 de
știrile alrmante despre terorizarea și maltratările la care erau supuși notabilii aromâni din
teritoriile ocupate de armata greacă. Acestor acuzații grave li se răspunde de către diverși
membrii marcanți ai comunității grecești din România printr-o vehementă negare. Se
acredita ideea că aceste știri sunt manopera guvernului bulgar ce urmărea să producă o
nouă rupere a relațiilor greco-române.575
La scurt timp după încheierea Tratativelor de Pace de la București autoritățile
române vor confisca la graniță importante colete ce conțineau tablouri reprezentând pe
regele elen, scene de război și alte obiecte cu mesaj patriotic etc. Comunitatea greacă a
protestat energic împotriva acestei acțiuni arătând că: „nu înțelege reacția guvernului
român acum după încheierea păcii și după asigurările lui Venizelos că vor trăi mai bine în
România […].576 Acțiunea de mai sus deși pare la prima vedere o acțiune abuzivă, trebuie
pusă în contextul evenimentelor ce se derulau cu repeziciune în Balcani. Implementarea
administrației grecești în teritoriile intrate în componența regatului elen a fost receptată de
comunitățile minoritare (aromâni, dar și bulgari, albanezi, evrei, etc.) drept un proces nu
rareori brutal căruia i-au căzut victime elementele considerate a fi neloiale noilor autorități.
Ocuparea de către armata greacă a unor teritorii (Epirul de Nord) ce în principiu urmau a fi
atribuite de Marile Puteri Albaniei va crea premisele unui nou conflict sângeros căruia
numeroși albanezi și aromâni îi vor cădea victime.
Încă din august 1913 mai mulți membrii ai comunității grecești din țară erau
nemulțumiți de purtarea guvernului român care a trimis „oameni speciali” în Albania
pentru a face propagandă împotriva intereselor Greciei.577 Încercarea României de a
sprijini existența unei Albanii care să îi cuprindă pe cât mai mulți dintre aromânii din zona
573
574
575
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței, Dosar nr. 74\ 1912, vol.I., f.164.
576
577
2017.11.01 11:13
166
Epirului prin suport diplomatic, dar și local a deranjat Grecia și implicit fidela comunitate
greacă din diaspora.
Lupta pentru Epirul de Nord a cunoscut prelungiri și în Vechiul Regat. Miza acestei
regiuni pentru Grecia și diversele forme prin care puteau fi justificate și diplomatic
revendicările elene în zonă a făcut ca în noiembrie 1913, legația greacă din București, în
urma unui ordin confidențial de la Atena, să lanseze o invitație către albanezii din țară cu
cetățenie otomană ale căror teritorii de baștină au fost integrate Greciei. Aceștia urmau să
primească gratuit pașapoarte elene dacă acceptau să revină în locurile de baștină.578
Informațiile deținute de Siguranța Statului anunțau o febrilă campanie de chemare prin
scrisori provenite de la preoții epiroți ce îndemnau tineretul de a se întoarce în Epir „pentru
a-și face datoria față de Elada”. Cea mai mare parte a celor plecați au ajuns în teritoriile
albaneze ocupate de Grecia, unde au fost instruiți militar. Era se pare încă de atunci luată în
calcul o rezistență a acestor trupe ce vor staționa în zonă și după preconizata evacuare a
armatei regulate elene la Presiunea Marilor Puteri. 579 Opoziția acestor detașamente de a se
retrage va avea ca scop o „forțare din interior” a păstrării Epirului de Nord sub tutelă
greacă.
Activitatea Serviciului Siguranței de la începututul secolului al-XX-lea a scos în
evidență o serie de aspecte extrem de complicate în privința raporturilor și a influenței
exercitate de către statul grec asupra comunității elene din România. Trecutul antic și
bizantin glorios au constituit factori puternic motivanți în rândul unei comunități educate,
cu un grad de cultură deosebit de ridicat în care recursul la istorie și la întâietatea limbii
sacre, la moștenirea de factură elenistă au consolidat un atașament total față de Megali
Ideea greacă. Campania informativă a Serviciului de Siguranță de la București concentrată
asupra comunităților elene ori filoelene din Regatul Român este relevantă pentru miza pe
care aceste grupuri de coeziune le puteau oferi atât în plan intern, dar și extern.
Strângerea de fonduri, fie prin colecte, fie prin convingerea mai mult sau mai puțin
voluntară a unor persoane cu un statut financiar considerabil de a-și lăsa averea statului
grec, a reprezentat o pistă urmărită cu atenție sporită de la începutul secolului XX. Sumele
adunate nu erau deloc de neglijat dovedind încă o dată importanța pe care fostele
Principate Dunărene o aveau ca izvor financiar pentru proiectul național grec. După cum s-
a văzut, resursa bănească nu era singura căutată, de asemenea, recrutarea de personal a fost
extrem de importantă. Aceste operațiuni de fidelizare militară s-au adresat atât grecilor, dar
578
579
2017.11.01 11:13
167
și numeroșilor aromâni și albanezi cu sentimente filoelene. De remarcat faptul că
majoritatea emigrației balcanice în România provenea în special din regiunea Macedoniei
și Epirului- areal cu o consistentă populație aromână.580
Acțiunea de propagandă elenă a avut un rol considerabil în încercarea de slăbire a
sprijinului României la sud de Dunăre pe lângă populația aromână. Articolele de presă atât
din Vechiul Regat, cât și din Grecia, dar și din marile capitale europene au avut de multe
ori ca suport informațiile trimise de către agenți acoperiți. Încercările Serviciului de
Siguranță de a controla aceste mijloace pot fi cu greu contabilizate astăzi. Se poate totuși
observa că s-a încercat în epocă o temperare a diverselor acțiuni considerate subversive,
măsura de coerciție fiind expulzarea elementelor receptate a fi incontrolabile.
Venirea Primului Război Mondial va estompa însă posibilitatea unui nou
conflict major greco-român, motivat de criza integrării comunităților aromâne de la sud de
Dunăre, supraviețuirea celor două state în contextul conflagrației mondiale rămânând miza
prioritară pentru clasele politice de la Atena și București/Iași.
580
2017.11.01 11:13
168
II.5.Impactul Primul Război Balcanic asupra comunităților aromâne
Complicata evoluţie a conflagrațiilor militare din anii 1912-1913 a avut serioase

repercusiuni asupra viitorului aromânilor răspândiți în întreaga Peninsula Balcanică, pe
teritorii aparţinând tuturor statelor din zonă. În această regiune s-au petrecut o serie de
modificări aduse de noua ordine apărută după desfăşurarea operaţiunilor militare, urmate
de instituirea unor regimuri de ocupaţie, unele cu tentă provizorie, iar altele definitivă.
Încă din prima fază a războiului, numeroase comunităţi aromâne au fost nevoite să
se refugieze din cauza terorii ce însoţea armata de ocupaţie, fie ea greacă ori sârbo-bulgară.
Vizați erau mai ales liderii acestora, în special corpul învățătoresc și cel preoțesc,
amenințați cu eliminarea fizică, maltratarea sau deportarea.
În cadrul arhivei Ministerului de Externe se găsesc o serie de rapoarte, memorii și
cereri adresate de membrii comunității aromâne din zonă, unii dintre aceștia refugiaţi şi
ajunşi în ţară fără mijloace de existență şi fără perspective. În urma situaţiei de mai sus,
Parlamentul de la București a alocat la sfârşitul anului 1912 un fond special suplimentar de
100.000 lei în primă instanță, ministrul Constantin Dissescu promițând că subvenția urma
să crească până la 1.000.000 de lei.581 Suma a reprezentat o formă practică de ajutor, dar și
o confirmare a faptului că România va continua să se implice în regiune și după ce,
diplomatic vorbind, relaţiile Bucureștiului cu Atena fuseseră reluate în 1911 la presiunea
Marilor Puteri582. Spectrul unui mult prea puternic stat bulgar ce ar fi amenințat echilibrul
regional determină Regatul Român să ia poziție beligerantă, stopând astfel în scurt timp
starea de război de la sud de Dunăre.
Încă înaintea izbucnirii primului război balcanic, la 12 mai 1912, într-o discuție
privată, premierul Venizelos îi mărturisea locotenent-colonelului Metaxas, director al
operațiunilor militare din cadrul Marelui Stat Major Elen viziunea sa asupra geopoliticii
regionale. Șeful cabinetului elen era convins că moștenirea otomană în Europa va fi
lichidată foarte curând, iar Grecia împreună cu Bulgaria va împărți Macedonia. Interesant
de remarcat faptul că cele mai optimiste previziuni ale sale includeau posesia Greciei
asupra Salonicului și a Peninsulei Chalkidice și a Epirului, Bulgaria urmând să încorporeze
Macedonia de sud-est cu Monastirul, Tracia cu Serres și Dedeagachi, ba chiar și
Constantinopolul. Această perspectivă era considerată pesimistă de către locotenent-
581
Zbuchea Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), București,
Editura Biblioteca Bucureștilor, p. 107.
582
Stelian Brezeanu, Constantin Iordan (coord.), Relațiile Româno-Elene, București, Editura Omonia, 2003,
p. 221. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
169
colonelul Metaxas ce era de părere că metropola fostă capitală bizantină alături de
strâmtori trebuiau să devină un stat neutru. Premierul elen considera însă că Grecia nu va
trebui să ezite să recunoască urbea de pe malul Bosforului drept teritoriu bulgar dacă
granițele elene vor fi fixate în așa fel încât să cuprindă Serresul și Monastirul. Pentru
„marele cretan” această așezare geopolitică era apreciată drept „corectă”, Atena neavând
posibilitatea să dețină alte regiuni din Macedonia ori Tracia, considerate prea îndepărtate și
probabil prea greu de administrat.583
În plan strategic, pregătirile de război ale statelor sud-est europene s-au concretizat
printr-o serie de tratate bilaterale ce au dus la conjugarea eforturilor celor trei actori majori
ce vor declanșa prima conflagrație balcanică. Înregistrăm astfel un prim tratat cu mai multe
anexe secrete între Serbia și Bulgaria semnat la 13 martie 1912, în care cele două state își
promiteau ajutor reciproc în cazul unui atac al României, Turciei ori Imperiului Austro-
Ungar. În cazul în care mai multe teritorii otomane vor fi cucerite, acestea vor fi împărțite
după un aranjament special, Rusia urmând și ea să aibă un cuvânt greu de spus în atribuirea
respectivelor regiuni.584 Un al doilea tratatat de alianță în termeni și mai vagi, deci și mai
interpretabili, a fost cel semnat între Bulgaria și Grecia în 30 mai 1912, în textul acestui
document nefiind incluse eventuale acorduri pentru partiția teritoriilor otomane.585 În
timpul verii anului 1912, Grecia a ajuns la acorduri de principiu cu Serbia și Muntenegru.
Printr-o abilă diplomație, Atena nu avea niciun angajament direct cu statele slave balcanice
decât acela de a susține lupta antiotomană.586
Chiar și cu câteva luni înaintea izbucnirii primului război balcanic, Grecia,
cunoscându-și limitele militare în situația unui război de amploare, marșa pe tactica deja
exersată a formării unor comandouri paramilitare, vestitele detașamente de antarți, pe care
le trimitea fraudulos în teritoriile otomane de la nordul granițelor sale. Acest mod de
acțiune avea în vedere înarmarea unor elemente locale favorabile elenismului, precum și
pregătirea unor acte de sabotaj în spatele frontului ce se vor dovedi de un real folos odată
cu începutul ofensivei militare a armatei elene regulate. Încă înaintea izbucnirii oficiale a
conflagrației balcanice din luna octombrie 1912, trupele de antarți dislocate în zona
Macedoniei și Epirului au repurtat o serie de victorii, comportându-se ca o armată
583
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris Peace Conference (1919), Institut for Balkan Studies, Salonic,
1978, p. 21.
584
Douglas Dakin, The Unification of Greece 1770-1923, Editura Ernest Benn Limited, Londra, 1972, p.
192-193.
585
586
Richard C. Hall, The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to the First World War, Editura Routledge,
London/New York, 2000, p. 12. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
170
adevărată prin capturarea unor orașe și puncte strategice din Peninsula Chalcidică ce au
ușurat semnificativ capacitatea de înaintare a trupelor regale elene. Între conducătorii din
teren ai acestor trupe îi regăsim pe colonelul Konstantinos Mazarachis supranumit
„Akritas”, fost ofițer de legătură atașat pe lângă consulatul grecesc din Salonic, Matapas,
Alekos Zannas, Papatzaneteas, Galanopoulos, Sotiriades, Yanglis etc.587 Mulți dintre cei
enumerați mai sus aveau experiența de luptă dobândită încă din primii ani ai secolului XX
când au semănat teroare în localitățile aromâne ori bulgare din Macedonia și Epir.
Mijloacele folosite de către aceste forțe pentru atingerea unor țeluri naționale expansioniste
erau receptate de către regele George I al Greciei în declarația ce anunța supușilor săi
intrarea țării în primul război balcanic din 5 octombrie 1912 în astfel de termeni: „[...]
obligațiile noastre sacre pentru țară, pentru frații noștri robiți și față de umanitate cer
statului intervenția pentru a proteja drepturile creștinilor de sub dominația turcă. Vom
ridica armele pentru a pune capăt suferinței îndurate de secole. Grecia, alături de aliații
săi... va intra în lupta sfântă pentru dreptatea și libertatea oamenilor oprimați din Orient.
Armata și marina noastră deplin conștiente de datoria lor față de Națiune și Creștinătate și
mândră de superioritatea valorilor sale morale, adâncă încrezătoare va intra în luptă gata
să-și dea sângele pentru a readuce libertatea celor tiranizați. Grecia împreună cu aliații ei
va împlini această sfântă cauză indiferent de costuri; invocând ajutorul lui Dumnezeu în
această pe deplin justificată luptă a civilizației....Trăiască Regele, Trăiască Națiunea”. 588 În
realitate însă, Grecia intrase demult în război cu imperiul vecin, iar detașamentele sale
paramilitare ocupaseră importante puncte strategice printre care Nigrita, Pagaion, Meglenia
(Karadjova) etc. De altfel, trupelor neregulate li se datora controlul celei mai mari părți din
Macedonia, armatei regale fiindu-i astfel facilitată ocuparea deplină a teritoriilor
otomane.589 Trupele elene au ocupat relativ rapid după izbucnirea oficială a războiului
Elasona (23 octombrie), Kozani (25 octombrie), iar pe 10 noiembrie au ajuns în preajma
capitalei Epirului, Ianina pe care încep a o asedia.590 Salonicul, orașul mult râvnit de toate
țările balcanice aliate este ocupat de trupele elene în 9 noiembrie 1912.591 Florina a fost
ocupată în 20 noiembrie, iar Korcea peste exact o lună.592
587
D. Dakin, The Greek Strugle in Macedonia 1897-1913, Institute for Balkan Studies, Salonic, 1966, p. 446-
447.
588
The Balkan Wars, Valery Kolev, Christina Koulouri (ed.), Editura Center for Democracy and
Reconciliation in Southeast Europe, Salonic, 2009, p.54-55.
589
590
Ibidem, p. 449.
591
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris Peace Conference(1919), Institut for Balkan Studies, Salonic,
1978, p. 22.
R. C. Hall, The Balkan Wars..., p. 60-61.
2017.11.01 11:13
171
Sârbii au intrat în Bitolia în 19 noiembrie și în Ohrida în 22 noiembrie 1912, iar în
28 noiembrie, forțele militare de la Belgrad au ocupat Durazzo.593
Aceste ocupații succesive au forțat în cazul comunităților aromâne intrate sub tutelă
greacă ori sârbă inițierea unui proces de repoziționare față de noile autorități. Translația de
putere survenită în zonă a presupus o clarificare a loialităților politice ale elitei aromâne
din teritoriul de curând ocupat. Atât în cazul propagandei elene, cât și a celei sârbe
obiectivele erau tranșate clar fără putință de nuanță, dezideratul unui stat național unitar cu
o restrângere cât mai accentuată a drepturilor celorlalte comunități etnice reprezentând
proiectul statal absolut atât al Belgradului, cât și al Atenei. Desigur că administrația de tip
militar impusă în regiune nu a mai lăsat nicio o alternativă posibilă elitei aromâne. Doar
având în vedere acest context putem înțelege extrem de dificila misiune a diplomaților
români acreditați în Balcani, practic singurul scut rămas în zonă după căderea regimului
otoman și implicit a legislației care proteja minoritatea română în epocă. Noua ocupație
militară a adus cu ea o multitudine de greutăți pentru comunitățile aromâne negrecomane.
Această situație reiese foarte clar din memoriile adresate oficialilor români fie de la
București ori din zonă de către cei afectați de brusca și dureroasa impunere a noilor
regimuri balcanice cu vădite excese șovine. Într-o adresă semnată de către institutoarea
Hariclea Papacostea în 19 decembrie 1912 este descrisă situația întâlnită de cele circa o
sută de familii originare din Samarina ce coborau pentru iernare la proprietățile lor din
orașul Grebena, de curând ocupat de armata regală elenă. Mai multe imobile ale unor
notabili aromâni au fost distruse complet de un incendiu provocat. Sosirea acestui numeros
grup de pindeni aromâni a fost întâmpinată cu nedisimulată ostilitate de către
detașamentele armatei elene ce au trecut aproape instantaneu la confiscarea bunurilor de
valoare aparținând grupului de transhumanți: „s-a năpustit armata asupra și ne-au luat tot
ce aveam mai bun, ziua în amiaza mare fără să avem curajul a pronunța măcar un cuvânt
de reproș.” O altă măsură a autorităților ocupante a fost aceea de a interzice elementului
aromân din Grebena de a comunica în „românește”594. Obiectivul urmărit de către primarul
Cusidis și arhiereul locului a fost să determine „pe naționaliștii aromâni să dăruiască prin
act autentic autorităților grecești localul școalei și al bisericii noastre. În două zile
consecutive au fost chemați ai noștri împreună cu subsemnata să facă donația aceea, dar
nimeni n-a acceptat să subscrie.” O a treia încercare de semnare a acelui document însoțită
593
Richard C. Hall, The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to the First World War, Editura Routledge,
London, 2000, p. 52-54.
594
Desigur, era vorba de dialect, însă pentru aromânii din epocă a vorbi în dialect era similar cu a vorbi în
română, aceasta fiind autopercepția comunităților din Balcani față de identitatea lor lingvistic-națională.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
172
de violență a fost zădărnicită întâmplător de către un detașament de bașbuzuci turci ce se
apropia amenințător de oraș, fapt ce va determina pe cei circa 350 de soldați eleni să se
retragă precipitat din Grebena în 8 noiembrie 1912. Institutoarea Hariclea împreună cu
câteva rude apropiate a cerut sprijinul fratelui său, A. Papacosta funcționar vamal la
Constanța. Cu ajutorul acestuia, refugiata a ajuns la Atena unde a intrat sub protecția
ministrului român, Florescu „sub aparența unei cerșetoare, iar nu a unei institutoare”.595 La
Veria, Biserica Sfânta Maria era închisă încă de la venirea armatelor cuceritoare, toate
icoanele și obiectele sfinte fiind transportate în moschea Nichiargiami transformată de
curând în biserică. Cărțile „românești” au fost arse. Vestea acestei situații dureroase a fost
trimisă în data de 11 ianuarie 1913 de notabilul Gușa către Iotta Naum, refugiat în
România. În încheiere, Gușa își întreaba retoric prietenul: „Unde să se închine credincioșii
români? Îmi zici să stau liniștit, în ce chip?596
În 3 noiembrie 1912, ministrul penipotențiar român de la Atena, Alexandru
Florescu trimitea un raport de avertizare către premierul Titu Maiorescu în care descria
situația dificilă a unor arestați aromâni (cazul farmacistului N. Lagara din Grebena deținut
la Trikala) învinuiți de delicte imaginare fără putința de a se apăra și a-și putea dovedi
nevinovăția. Trimisul român a intervenit prin intermediul ministrului Germaniei la Atena,
primind indirect asigurări din partea șefului diplomației elene, Koromilas, că aceștia vor
avea parte de un proces echitabil. În ciuda acestora, Florescu se arăta deosebit de îngrijorat
de soarta populației aromâne ce urma să intre în componența Greciei: „oricât s-ar putea
pune această arestare pe seama surescitării războinice și oricât s-ar lăuda grecii cu lupta lor
în contra Turcilor pornită în numele civilizației, totuși această procedură pare a fi
simptomatică și va deștepta o firească grijă pentru soarta Românilor Macedoneni care în
urma stipulațiilor păcii viitoare, vor cădea sub dominația elenă.”597
În aceeași perioadă și la București au ajuns veștile îngrijorătoare din Epir și
Macedonia, fapt ce a determinat o reacție vehementă a Societății de Cultură Macedo-
Române care implora decidenții politici să se implice susținut în cadrul prefacerilor
geopolitice aflate în plină desfășurare la sud de Dunăre. Moțiunea membrilor acestei
societății luată la 4 noiembrie 1912 preciza: „Considerând că părăsirea și sacrificarea
aromânilor cu un trecut istoric și cultural de cea mai mare importanță pentru civilizațiunea
populaților din Peninsula Balcanică ar constitui un act nu numai de nedreptate în fața
595
A.M.A.E., Fond 71,vol. 19, Litera B, f. 198-200.
596
A.M.A.E., Fond 71, vol. 19, Litera B, f. 238.
A.M.A.E., Fond Problema 71, 1900-1919, Litera B, vol. 19, f. 11.
2017.11.01 11:13
173
umanității, ci și de lipsă de conștiință națională din partea întregului neam românesc și mai
cu seamă din partea românilor din țară, cărora le incumbă datoria să poarte grijă soartei
aromânilor cu același drept cu care bulgarii, grecii și sârbii au luat armele în numele
eliberării fraților lor stăpâniți de turci.”598 Ulterior acestui mesaj vor fi convocate mai
multe adunări de susținere așa cum a fost meetingul convocat pentru 11 noiembrie 1912599,
sau cel convocat pentru 18 noiembrie același an.600 Ziarele românești principale au fost
puternic conectate la războiul de curând izbucnit relatând cu lux de amănunte evenimentele
din Balcani. Interesul editorial a fost focalizat pe impactul belic asupra comunităților
aromâne aflate în pericol. Se reliefa faptul că bandele de antarți care îi prigoneau pe
aromâni înaintea războaielor balcanice s-au transformat peste noapte în noile „autorități de
stat”. Un articol din Adevărul se încheia cu întrebarea retorică: „Putem noi să-i părăsim în
aceste momente grele? Putem noi să-i lăsăm victima acelor amețiți de biruință care vor să-i
siluiască naționalicește?”601 Aserțiunea era bazată pe realitate deoarece în multe cazuri
descrise în telegramele oficiale sosite pe adresa Ministerului Afacerilor Străine se regăsesc
elemente „distinse” în luptele de querillă, fiind „recompensate” și devenind peste noapte
funcționari publici în noua organigramă a autorităților elene. Atacurile jurnalistice și
manifestațiile cu puternic substrat de ostilitate la adresa Greciei, considerată a fi
responsabilă de violențele din Balcani, au determinat reacții din partea comunității elene
din capitală care era și ea puternic conectată la idealul național grec. Aceasta aprecia era că
manifestațiile aromânilor din capitală erau de fapt opera diplomaților austrieci ce urmăreau
crearea unui stat albanez pe care să îl anexeze mai târziu. Asupra motivelor acestor
virulente critici la adresa politicii elene nu se făcea nicio referire dacă erau adevărate sau
false.602 Tot în acest interval au apărut o serie de afișe nesemnate pe care Siguranța le
considera ca provenind din partea unor militanți iorghiști ce solicitau expulzarea tuturor
grecilor din România ca măsură de coerciție împotriva „uneltirilor grecești”. 603 În fața
acestor critici dure asupra politicii elene din teritoriile ocupate la 18 noiembrie 1912 a fost
publicată poziția însărcinatului cu afaceri grec la București, N.D. Sperantza ce recunoștea
598
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 41.
599
Vezi Anexa 1 – Apud. A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 75.
600
Vezi Anexa 2-Apud. A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 104.
601
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 85, Apud. Adevărul din 13
noiembrie 1912.
602
603
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 123. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
174
că s-au comis o serie de excese asupra aromânilor din Grecia, replicând însă că acestea s-
au datorat nu soldaților greci, ci unor bande neregulate.604
În luna noiembrie ajungea la București știrea asasinării lui Dimitrie Cicma, director
al școlii române din Turia-Epir. Modalitatea macabră aleasă de asasini de eliminare a
acestui notabil aromân (doi dintre frații săi, Ianache și Gheorghe au fost uciși de către
antarți în 1905) va fi preluată de marile cotidiane ale vremii inflamând și mai mult
spiritele.605 Campania de presă, alături de implicarea diverselor asociații ale aromânilor,
dar și participarea unor personalități ale vremii precum Iuliu Valaori, Ion Grădișteanu,
Vasile Arion, Vasile Pârvan etc., au făcut ca protestele „împotriva atrocităților din
Macedonia” să atragă un număr impresionant de participanți (peste 20.000), fapt ce va
transmite un semnal puternic din partea opiniei publice către clasa politică căreia i se cerea
o acțiune hotărâtă pentru stoparea violențelor asupra aromânilor pașnici din Balcani.606 Au
loc proteste nu doar în capitală, ci și la Iași (la care s-au raliat și un număr însemnat de
profesori universitari),607 Ploiești, Turnu Măgurele, Bacău, Târgoviște, Zimnicea etc.608
Românul de la Pind arăta în 25 noiembrie în articolul de fond „Masacrele din Salonic” că
aromânii, evreii și turcii erau victimele preferate ale grecilor. 609 Cu o zi înainte, Dimineața
relata intervenția consulului român de la Salonic Spiru Constantinescu ce reușise să
determine eliberarea „celor 10 români” arestați la Veria printre care și Hagi Gogu. Toți
aceștia erau acuzați nefondat de deținerea de bombe.610 Starea de agitație atingea cote tot
mai înalte, încep să apară apeluri publicate care îndeamnă la boicot asupra mărfurilor
grecești și a negustorilor cu origini elene sub îndemnul: Nimic de la greci! Niciun ban
pentru greci!611
Într-un sugestiv memoriu semnat de patru notabili din Avdela refugiați la București
și datat în 27 februarie 1913 era receptată schimbarea regimului politic din arealul
Munților Pind. Faptul că aromânii din Avdela nu au întâmpinat la modul festiv cu steaguri
alb-albastre noile trupe de ocupație a determinat o serie de represalii masive, mai multe
persoane de vază din localitatea Avdela alegând să se refugieze în România pentru a evita
604
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 138, apud. Ordinea din 18
noiembrie 1912.
605
606
607
608
609
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 188, apud. Românul de la
Pind din 25 noiembrie 1912.
610
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 177, apud. Dimineața din 24
noiembrie 1912.
611
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar nr. 77/1912, f. 251. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
175
ostilitatea autorităților nou instaurate. În adresa semnată de aceștia către forurile superioare
române se făcea cunoscută încredințarea „[....] după încheierea ostilităților și potolirea
spiritelor și a pasiunilor violente ne putem întoarce în patria noastră de care ne snt legate
viața și interesele. Vă informăm însă, Excelență, că autoritățile grecești au luat dispozițiuni
aspre față de de subsemnații cu intenția, credem - de a intimida pe conaționalii și pe
compatrioții noștri ca să nu se mai gândească măcar la chestiunea națională. Scrisorile
primite din patrie ne aduc vestea tristă că suntem proscriși, că dacă suntem prinși vom fi
dați în judecata unui tribunal marțial, că ce a mai rămas din averea noastră va fi sechestrat
de stat. Nu știm pe ce își bazează autoritățile grecești această inițiativă dar cert e că
întoarcerea noastră devine imposibilă în patrie și aceasta pentru motivul natural de a fi
români de sânge și de limbă, Români din Abela, comună românească dușmănită de
antagoniștii noștri. Dată fiind situațiunea noastră precară aici în țară, Excelență, plecând de
la considerațiunea că elementul românesc e necesar și folositor să se fixeze în patria lui
moștenită de la părinți, că orice exod din Macedonia va fi în dezavantagiul Românilor,
provocându-se slăbirea elementului românesc care chiar prin faptul acesta va fi mai ușor
învins și mai repede deznaționalizat. Subsemnații ne luăm curajul de a vă ruga să binevoiți
a intervenii pe cale diplomatică pe lângă onoratul guvern de la Atena ca să știm pozitiv
dacă suntem proscriși, pe ce bază, care-i acuzațiunea ce se formulează împotriva noastră și
dacă este posibilitate de înapoiere în patria noastră. Vă rugăm, Excelență, să binevoiți a
interveni ca să ni se garanteze viața în patrie, să ni se dea dreptul de a ne apăra pe căi
legale, și conform legei în contra oricărei acuzațiuni nefundate-dacă acuzațiuni vor fi- căci
dacă ni se poate aduce vre-o învinuire binemeritată alta nu poate fi decât aceea de a fi buni
români, români de sânge și de limbă, invinuire pe care o primim cu mândrie și cu
satisfacțiunea conștiinței senine și împăcate. Dacă însă calitatea de români atrage după sine
pedeapsa cu moartea de dorit ar fi ca guvernul grecesc să-și formuleze și să-și justifice
acuzațiunea căci noi am dori să știe și onoratul guvern al României pe ce bază se
condamnă Românii care au nenorocirea de a trăi în alte țări, sub alte legi și sub alte
guverne.
În credința că veți binevoi, Excelență, a face demersurile necesare cuvenite pentru
întoarcerea noastră în patrie, respectuos vă rugăm să binevoiți a primi expresiunea prea
înaltei noastre stime și considerațiuni precum și a nemărginitului nostru devotament de
români fără patrie.”612

2017.11.01 11:13
176
Succesivele arestări și persecuții ale notabililor aromâni au provocat pe lângă
agitația în rândul opiniei publice din țară și o reacție pe măsură în rândul corpului
diplomatic român acreditat în regiunile locuite de aromâni. Practic, acești demnitari au fost
singurii oficiali de la fața locului care au intervenit pe lângă autoritățile de ocupație pentru
stoparea acestor persecuții. Desigur că acțiunile lor pot fi astăzi receptate ca insuficiente de
unii analiști ai problemei aromâne. La o privire atentă însă, verificată din mai multe surse,
se constată că dificultățile cărora consulii români au trebuit să le facă față erau extrem de
diversificate și camuflate. Poziția diplomației românești transmisă oficialilor eleni de către
ministrul plenipotențiar Florescu acreditat la Atena a fost una tranșantă față de chestiunile
ce priveau comunitățile aromâne. Modul în care autoritățile elene au înțeles să răspundă
apelurilor îngrijorătoare ale Bucureștiului a fost unul ce poate fi catalogat marcat drept
dual. Deși în contactele oficiale generale discursul era unul liniștitor, acuzând totdeauna
eșalonul doi al funcționarilor locali de exces de zel și hotărârea de a interveni pentru
aplanarea conflictelor, în realitate, uneori se transmitea un mesaj ce avea la bază fermitatea
de a nu permite o intervenție externă ce avea ca scop împiedicarea programului național
grec ce viza omogenizarea cu orice preț a structurii etnico-lingvistice în teritoriile unde
grecii nu dețineau majoritatea covârșitoare în rândul populației locale.
La finele lui octombrie 1912, consulul român de la Ianina Pitișteanu, a transmis o
telegramă direct premierului Titu Maiorescu (de remarcat că, cea mai mare parte a
corespondenței diplomatice emanată de către consulatele din Ianina, Salonic și Monastir
pleca direct spre centrala Ministerului Afacerilor Străine fără să treacă prin filtrul legației
sub a cărei circumscripție diplomatică se găseau) în care relata cu maximă îngrijorare
situația „românilor” din Zagor și celelalte comune din vilaetul Monastir: „este astăzi cum
nu se poate mai rea și după umila mea părere numai o intervenție diplomatică pe lângă cei
de la Atena, dacă mai este timp, ca să scape pe acei din frații noștri care nu au plătit încă cu
viața lor crima ce li se face de a purta numele de Român”. Ultima parte făcea referire la
moartea lui Demetrie Cicma, mutilat de armata regulată greacă în mod înfiorător.613 Cazul
lui Cicma persoană cu reputație deosebită în regiune a atras după sine și atenția noilor forțe
de ocupație, fiind și subiectul unei campanii mediatice în presa ateniana unde se încerca a
fi portretizat drept un vestit șef de bandă în solda propagandei românești. Era anunțată în
presă și „salutată cu bucurie” arestarea lui Cicma, după cum relata ministrul plenipotențiar
român de la Atena.614 Telegrama oficială conținea și un avertisment al ministrului Florescu
613
A.M.A.E., Fond 71, Dosar 19, litera B, f. 3.
2017.11.01 11:13
177
ce prevedea că ocupația greacă asupra „satelor locuite de Români și cunoscându-se ura
sălbatică a Grecilor față de tot ceea ce este Român din Macedonia și Epir, prevăd o serie de
prigoniri, de violențe, de omoruri chiar, care vor aduce astfel iarăși în relațiunile celor două
țări pe cale de a se îmbunătăți o încordare din cele mai serioase.”615
Previziunile trimisului diplomatic român la Atena au fost din nefericire confirmate
de evenimentele ulterioare, campaniile de presă pregătind terenul și transmițând mesaje
clare despre strategia elenă de lichidare a mecanismelor cultural-educative ce aveau drept
scop păstrarea individualității identitare printre aromânii intrați în componența teritorială a
Regatului Grec. Organele de presă stipendiate de către guvernul elen criticau fără ocolișuri
„sforțările propagandei” românești din Macedonia ce era văzută drept „inutilă”. Ca bază de
documentare a acestei constatări-acuzații era folosit raportul fostului ministru al cultelor,
Spiru Haret din 1901.616 În numărul din 10 noiembrie 1912 al ziarului Le Messager D᾽
Athenes se avea în vedere suprimarea acțiunii culturale a României printre aromâni și
trecerea acestora din urmă sub tutelă grecească, urmată de de închiderea apropiată a
școlilor românești. Asemenea alegații precum și altele apărute în perioada respectivă în
presa subvenționată de guvernul elen erau considerate de către ministrul Florescu drepte
acte manifeste cvasi-oficiale ce devoalau programul urmărit de către Atena față de politica
Bucureștiului în Balcani. Aceste acțiuni erau calificate drept „perfide și neobrăzate la
adresa țării noastre...” și începeau „să arunce bănuiala asupra sincerității declarațiilor de
simpatie (n.n. de către oficiali eleni) ce mi s-au făcut acum în urmă la adresa României....”.
Trimisul român din capitala elenă a devenit extrem de tranșant, avertizându-și superiorii
din minister de o evoluție negativă a relațiilor bilaterale, aducând o serie de indicii ce se
vor dovedi în viitorul apropiat factori ai unei stări de neîncredere între cele două țări mai
ales în ceea ce privește chestiunea aromână: „De aici înainte socotesc că astfel de
615
616
Raport care s-a dorit a fi o analiză critică a problemelor observate în procesul educativ cultural susținut de
România la sud de Dunăre. Din perspectiva noastră, acest document emis de către guvernul liberal are și
conotația unui cap de acuzare la adresa politicii partidului conservator în Macedonia considerată a fi mult
prea generoasă în raport cu rezultatele obținute la fața locului. Comparația des întâlnită între învățământul din
Vechiul Regat și organigrama institutorilor din Macedonia mult mai ridicată proporțional cu numărul de elevi
este, din punctul nostru de vedere deplasată, deoarece nu ținea cont de contextul și condițiile vitrege de
desfășurare ale procesului educațional în regiuni unde „concurența” (mai ales elenă) avea o multitudine de
mijloace extrem de influente asupra comunităților aromâne ce nu precupețeau a uza de mecanisme ce
depășeau cu mult cadrul legal. Atunci când Spiru Haret făcea public raportul(Discursurile rostite în ședințele
din 8 și 10 decembrie 1901 ale Camerei Deputaților în Cestiunea Macedoneană de Spiru Haret și de
Dimitrie Sturdza, Imprimeria Statului, București, 1902), oferea oficialilor greci, dar și propagandei elene o
muniție de nesperat, mai ales că partea greacă a încercat în mai multe rânduri să convingă opinia publică
internațională de „artificialitatea” efortului românesc ce viza protecția identitară pentru aromâni. De altfel
chiar Spiru Haret va combate în presa franceză încercările elene de delegitimare a acțiunii românești din
Balcani. Lascu Stoica, Emil Țîrcomnicu, Românii Balcanici în paginile „Gazetei Transilvaniei”, Editura
Etnologică, București, 2012,p. 155. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
178
declarațiuni care au încercat să adoarmă vigilența noastră cată să fie primite sub cel mai
strict beneficiu de inventar, și că în definitiv nu trebuie uitat un singur moment că domnul
Caromilas a fost întotdeauna un adversar neîmpăcat al Aromânilor, că în calitatea sa pe
vremuri de consul general la Salonic a inspirat și ajutat acțiunea bandelor grecești în așa fel
încât guvernul turcesc a fost nevoit, aceasta în parte după străduințele noastre, să ceară
rechemarea lui...”. Pozițiile de mai sus erau considerate de către înaltul diplomat român
drept „răspunsul unuia dintre aliații balcanici (n.n. Grecia) la cele două preocupări actuale
ale României, soarta Aromânilor și grija echilibrului balcanic...”.617 Rapoartele
diplomatului român denotă o preocupare deosebită pentru chestiunile în cauză, reieșind
totodată că prioritatea sa diplomatică în acel moment era tocmai suportul pentru protejarea
intereselor comunității aromâne aflate în primejdie de schimbarea de regim ce tocmai
atunci se producea prin alungarea autorității otomane și înlocuirea ei cu administrația de
ocupație elenă.
Consulul Pitiștianu amintea totodată și de un exod impresionant al familiilor
aromâne, unele dintre ele rămase la munte, nemaiavând șansa să coboare. Oficialul a expus
cazul autorităților militare care au trimis forțe pentru a stăpânii Zagorul, condus de
răsculați (în realitate era vorba de unitățile de avangardă-antarții al căror rol esențial în
ocupația zonelor otomane l-am arătat mai sus). Pitiștianu, convins că doar intervențiile sale
nu vor avea rezultate deosebite, a cerut și intervenția consulului austro-ungar de la Ianina,
informându-se astfel și Ball Platz-ul despre crimele grecilor în teritoriile epirote dorite a fi
alipite Eladei. Față de poziția clerului grec din zonele epirote, diplomatul român remarca
partizanatul acestora printr-o sintagmă edificatoare: „e trup și suflet alături de antarți”.618
De asemenea, merită menționat că mulți dintre funcționarii oficiali impuși de noua
ocupație greacă au fost recrutați dintre membrii formațiunilor paramilitare cu merite
deosebite. Bunăoară la Grebena, noul primar al de curând instituite administrații grecești
era nimeni altul decât Nicolae Cusides, fost șef de bandă. Încă din prima zi după
schimbarea administrației, un grec a revendicat proprietatea vândută legal unui aromân
Nacu Popa, care a fost și deposedat cu această ocazie de ea.619 Cazuri similare se vor
multiplica îngrijorător după cum atestă documentele oficiale.
617
618
2017.11.01 11:13
179
Prezentăm mai jos, în anexă, o cazuistică de la fața locului narată de către Achille
Pineta, un notabil aromân în luna noiembrie a anului 1912:620
„În câteva cuvinte îți voi enumera nenorocirile ce s-au abătut pe capul românilor
din ținutul Caraferiei (Veria). Îndată ce armata Greacă a intrat în Veria a arestat pe
Românul Vasile Zeană. După ce l-au bătut în mod îngrozitor, între baionete l-au dus în
închisoare. Trei zile dea rândul au făcut percheziție amănunțită prin casele Românilor. Sub
cuvânt de a găsi depozite de arme ei au jefuit toate casele românilor, insultând femeile și
bătându-și joc de onoarea lor. Marți, 22 octombrie, soldații greci s-au dus la casa d-lui Toli
Hagigogu de unde au luat între baionete pe studentul Dumitrache și pe fratele său
Gheorghe și pe institutorul Nicolae Ciumetti președinte al Societății Averchie pe care ca
niște criminali ordinari i-au dus în închisoare. Puțin după aceea au luat pe bătrânul D.
Badralexi tatăl doctorului. Odată cu el au dus în închisoare și pe fii săi Ion și Nicolae. Ceva
mai târziu au dus în închisoare și pe Petre Badralexi socrul domnului Cionga. Apoi au
arestat pe Nucea Carageani, Gheorghe Soldatu, Dumitru Badralexi, care veneau din
Doleani. N-am cuvinte să descriu mizeriile, huiduiriile, bătăile îndurate de acești 11 români
în tot timpul cât au fost deținuți în închisoarea din Veria. Zi și noapte legați cot la cot îi
plimba prin străzile orașului spre a fi expuși vederii tuturor. Si pe unde treceau populația îi
scuipa, îi bătea, îi stropea cu noroi și câte și mai câte. Îi lăsa în ploaie spre a se îmbolnăvi
doar așa vor muri în chinuri. Dar să trecem mai departe în ziua de joi i-au adus în curtea
bisericii Sf. Anton unde era adunată mare mulțime de greci, îi ținea legați cot la cot iar pe
bătrânul Badralexi îl chinuia mai mult că el este inițiatorul cauzei românești în Veria și
totodată învățătorul atâtor tineri români în special ai celor de față. În acest interval au
arestat pe alți patru români anume pe Janachi Papatanasi-vicepreședintele Societății
Averchie, pe Sterie Cutova, pe surdo-mutul Alexi Guduvanu și Tușa Piscu. Pe acești patru
i-au oprit în închisoarea din Veria iar pe ceilalți 11 i-au pornit joi seara târziu pe ploaie
torențială și prin noroi strâns legați unul de altul și loviți cu patul puștii, insultându-i și
amenințându-i mereu că îi vor împușca pe drum în noaptea aceea chiar. Nici ei nu sunt în
stare să descrie peripețiile prin care au trecut. Atâta știu să spue că au văzut cu ochii
persecuțiile îndurate de primii creștini. Numai cine a citit viața marttirilor poate să-și facă o
idee clară de suferințele lor. Așa mi-au spus. Vineri dimineața după ce au umblat toată
noaptea au ajuns la Ghida unde era și regele Greciei. Din ordinul regelui D-nul Hagigogu,
fratele său Gheorghe și institutorul Nicolae Ciumetti au fost duși spre a se prezenta
620
A.M.A.E., Fond 71, vol. 19, Litera B, f. 8-10. Achille N. Pineta către Sterie Ghizari din MATIS
1 noiembrie 1912.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
180
Majestății Sale. Din vagon regele s-a uitat la ei și cum i-a văzut legați și uzi și murdari de
noroi a dat ordin să se înapoieze. Așa că au fost duși la ceilalți, de unde i-au pornit iarăși pe
jos pe drumul ce merge înspre Litohori unde era regina ca de aici să-i ducă la Atena. După
ce au parcurs mai multă cale au fost ajunși de un automobil în care erau doi evzoni din
garda regală, din ordinul regelui românii au fost înapoiați și îndreptați spre Salonic. La
Ghida au fost găzduiți într-un hambar de grâu vârâți printr-o intrare de abia încăpeau.
Toată noaptea au zăcut într-un aer stricat. Aici la Ghida li s-au luat interogatoriu. Cel dintâi
a fost chemat Dumitru Hagigogu. L-au interogat asupra întregii chestiuni de la început și
până astăzi începând cu Mărgărit și cu toate seriile de inspectori și administrații ce s-au
perindat de atunci și până astăzi. Cu ce fonduri sunt întreținute școlile noastre, cum sunt
administrate și cum e retribuit personalul didactic și clerical. La toate Dumitrache a
răspuns descriind situația adevărată adăugând că școlile sunt întreținute de statul român, că
tatăl său nu este subvenționat, și că banii de la școlile din Caraferia (Veria) nu vin prin tatăl
său ci direct de la administrație. După aceea i-au spus și acuzațiile care se rezumă astfel:1.
Că el în unire cu turcii ar fi organizat bande ca să măcelărească populația grecească din
Caraferia. 2. Că ar fi avut în caseleromânești cantități suficiente de bombe și dinamite spre
a asvârli în aer, toate podurile. 3. Că ar fi trimis scrisori anonime de amenințare pe la
ofițerii greci. 4. Că ar fi plănuit în acord cu turcii să omoare pe toți ofițerii greci. Iată
acuzațiile ce li se aduc, dar adevărata cauză e că sunt români naționaliști, toate celelalte
sunt zvonuri grecești.
Rând pe rând i-au interogat pe toți și apoi i-au pornit spre Salonic.... au ajuns la Salonic
marți seara târziu de tot. Aici au fost duși în închisoarea orașului într-o cameră unde sunt
peste 80 de arestați turci și evrei abia îi încăpea să stea în picioare necum să se culce deși
erau prăpădiți de oboseală... La venirea grecilor în Caraferia aveau o listă cu 40 de inși...
Tot cașcavalul lui Hagigogu în cantitate de 25.000 de ocale a fost jefuit de armata
greacă căreia s-a vândut de ofițeri a două drahme-ocaua. Toate oile și caprele răpite,
moșiile lui închiriate de greci la alți, chiriașii aranjați de Hagigogu au fost goniți, lui Nucea
Zamani toate oile și caprele răpite. Toți cărbunii lui Hagigogu, peste 300.000 de ocale au
fost distribuiți pe la populația greacă din Veria. Vacile și boii de la moșie jefuite. Cu un
cuvânt pe bogatul Hagigogu l-au lăsat muritor de foame. Fraților Caprini toate oile,
caprele, vacile și caii răpiți... Pe preotul Gheorghe l-au somat să predea cheia bisericii
române din Veria, clopotul l-au ridicat și l-au dus la o biserică greacă, iar toate obiectele
din biserică jefuite. La Doleani au trimis preot și institutori greci.... La Livezi cu toate că în
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
181
apropiere era armata bulgaro-sârbă, grecii au trimis o bandă de antarți care a măcelărit pe
Niculae Christu, primarul Mihail Merga și alți doi....
II.5.1.Cazul Dimitrie Cicma sau epurarea elitei aromâne filo-române din

Grecia
Primar și director al școlii românești din Turia cu peste 24 de ani vechime ca

învățător cu o vizibilitate și un statut deosebit în rândul comunităților aromâne epirote,
Dimitrie Cicma a reprezentat o amenințare pentru interesele elene în zonă încă din
perioada otomană. În 19 octombrie 1912 acesta a fost somat de către șeful poliției din
Grebena M. Zografos să se prezinte în localitatea Kiprio, la câțiva kilometri de Turia, sub
acuzația de nesupunere față de noile autorități. Cicma a fost chemat să se alăture oficialilor
eleni ca împreună cu aceștia în comuna Turia „să stabilim autoritatea grecească fără nici un
incident, ci cu tot entuziasmul cu care a primit tot poporul și voi (să primiți) libertatea
grecească căreia nimeni n-are putere a se opune.”621 Ulterior s-a aflat că Cicma a fost
arestat de către armata elenă și conform mărturiei unor rude ale sale a fost asasinat într-un
mod macabru într-o moschee din Grebena, iar capul său prețuit la 25 000 de franci a fost
622
trimis la Atena. Vasile Diamandi, director al școlii comerciale din Ianina preciza că
părți din corpul lui D. Cicma au fost duse mitropolitului de Grebena „ca să se convingă de
măcelărirea lui, fiind el șeful suprem al comitetului grecesc care decretă pieirea
aromânilor”.623 Un raport al consulatului României din Ianina datat 24 octombrie 1912
arăta că Dimitrie Cicma fusese mutilat îngrozitor de elemente ale armatei elene prin
străpungerea ochilor și tăierea urechilor și a nasului.624
O altă mărturie asupra acestui caz o avem din partea șefului comisiei care se ocupa
de problemele balcanice în cadrul Minsiterului Afacerilor Străine, Mihail Burghele. Acesta
relata într-un raport că la scurtă vreme după intrarea soldaților eleni în Grebena (12
octombrie 1912), pentru a evita un măcel asupra propriei comunități, Cicma a acceptat să
cadă la pace cu ocupanții: „au mers ca să facă act de supunere Mitropolitului din Grebena.
Acesta după ce a complimentat pe Cicma l-a trimis îndărăt la Turia, dându-i-se o pușcă
grecească. După două zile însă o escortă de soldați regulați luați din corpul de ocupațiune
care rămăsese la Grebena a venit la Turia să ridice pe institutorul nostru, de unde l-au
621
622
623
2017.11.01 11:13
182
condus înaintea Mitropolitului. Acolo, după un proces sumar, nenorocitul institutor a fost
scos afară din oraș și oribil măcelărit tăindu-i-se nasul, urechile și mâinile și
străpungândui-se ochii. Nici preoții noștri nu sunt cruțați de sălbatica debordare de ură a
Grecilor.”625
Nuși Tulliu626, dar și alți fruntași refugiați în munți au cerut intervenția României
avertizând că: „iar dacă nu va face și asta la ce bun de a pus pe bieții armâni în foc,
deschizându-le școli fără protecție! Nu vede Țara Românească cum intervin celelalte State
Balcanice pentru conaționalii lor și ea stă neutră? Oare ce suntem noi de vină armânii să
pierim din cauza neutralității Țării Românești? Dacă știa că nu ne poate veni în ajutor în
asemenea grave împrejurări luptând alături de Turcia atunci nu trebuia să înceapă o acțiune
românească în Turcia nenorocind un popor întreg...”.627 Vasile Diamandi solicita în urma
celor întâmplate la Grebena represalii la adresa grecilor din România. 628
În 24 octombrie un detașament de antarți conduși de un anume Ramos din Spilia a
ocupat biserica din Turia unde mai mulți preoți greci au oficiat liturghia în cinstea
armatelor grecești victorioase. După terminarea liturghiei au scos afară din biserică toate
cărțile bisericești negrecești și le-au dat foc. Sâmbăta următoare au fost ocupate localurile
școlii din localitate fiind de asemenea incendiat tot materialul didactic românesc. Sunt de
asemenea arestați: preotul Tănase, institutorii N. Nibi, C. Cicma, eforul G. Cațanu și J.
Cicma au fost închiși în localitatea vecină Kiprio. În cele din urmă aceștia sunt eliberați la
intervenția unor rude pe lângă autoritățile din Grebena. Nicolae Nibi și Constantin Cicma,
fiul lui Dumitru Cicma, reușesc să fugă refugiindu-se la legația României din Atena unde
au cerut protecția și intervenția ministrului plenipotențiar, Alexandru G. Florescu. Acesta
fusese informat și de rearestarea farmacistului N. Lagara, închis la Tricala sub acuzația că
ar fi produs „microbi de holeră și de tifos pentru răspândirea acestor boli în armata
grecească”.629
În urma gravității actelor de prigoană enumerate sumar mai sus, în plan diplomatic
constatăm o reacție promptă și vehementă a factorilor oficiali români acreditați pe teritoriul
statului grec. Protecția României a fost solicitată în dese rânduri de notabilii aromâni.
Primarul localității Livezi, Nicola Hristu, ce era mandatat de toate comunele românești din
Meglenia să transmită Bucureștiului doleanțele acelei regiuni puternic lovită de zelul
625
A.M.A.E., Fond 71, Dosar 19, Litera B, f. 3-4.
626
Revizor școlar al circumscripției Grebena din vilayetul Monastir în acea perioadă conform A.M.A.E.,
Fond 71, Dosar 19, litera B, f. 92
627
628
A.M.A.E., Fond 71, Dosar 19, litera B, f. 35-36.
2017.11.01 11:13
183
revanșard elen îi trimite un memoriu chiar premierului Maiorescu. În rândurile semnate de
primarul din Livezi, după ce se aminteau diversele metode întrebuințate de noua ocupație
pentru a lichida instituțiile locale negrecești, se arătau motivațiile ce ar fi trebuit să
legitimeze implicarea României în Balcani. Condițiile deosebit de grele pentru
supraviețuirea identitară pentru membrii unor comunități ca și cea aromână îl fac pe Nicola
Hristu să sublinieze importanța implicării Bucureștiului fără de care prezervarea cultural-
identitară a urmașilor romanității balcanice ar fi cu totul dispărută, realitățile descrise de
notabilul aromân insistând pe fantastica presiune a unui stat ce se dorea a fi omogen: „Azi
însă nu ne războim cu greci antarți, nu ne măsurăm forțele cu greci otomani; trebuie să ne
luptăm cu un Stat, cu armata regulată grecească. Suntem slabi pentru astfel de luptă și
precum mântuirea grecilor, a bulgarilor și a sârbilor din Turcia nu le-a venit de la ei însuși,
ci de la Statele lor naționale, tot astfel și noi așteptăm mântuirea noastră de la frații noștri
din Regatul României”.630 Îndemnul primarului Hristu a fost receptat ca atare de București,
iar corespondența diplomatică consultată ne poate permite să afirmăm că România a
încercat să se achite, în limitele posibilului, de sarcina asumată, aceea a prezervării cultural
identitare a aromânilor din Balcani. Revenind la cazul martirului D. Cicma, poreclit
Tsukamas, prezentăm în continuare presiunile diplomatice întreprinse de ministrul
plenipotențiar Alexandru Florescu pe lângă forurile elene. Practic, efortul tratativelor a
avut în vedere întreaga situație a comnității aromâne de după octombrie 1912. În urma
protestelor vehemente ale lui Florescu pe lângă ministrul de externe Koromilas au fost
primite „asigurări” că situația se va îmbunătăți și cazurile grave precum cele ale lui Cicma
și altor persoane asasinate vor fi cercetate. Dintr-un raport de anchetă semnat de către
primarul grec de Grebena reieșea că Dimitrie Cicma și-ar fi găsit moartea în rândurile
armatei turcești într-o luptă regulată. Această justificare l-a făcut pe demnitarul român să
acuze poziția primarului din Grebena drept falsă și să atragă atenția asupra „cursei
mișelești ce fusese întinsă lui Cicma”, dar și asupra violențelor comise de către soldați ai
armatei grecești, în contrast cu moderația arătată de către cei bulgari. Desigur ministrul
elen a negat violențele arătând că numai dorința de a întreține cele mai bune raporturi cu
România îl făcea să nu conteste dreptul de a lua apărarea unor supuși (n.n.aromâni) ce din
punct de vedere grecesc în virtutea articolului 43 al Convenției de la Haga relativă la legile
războiului pe uscat depindeau exclusiv de autoritățile grecești. Coromilas i-a spus că a
invocat acest argument și ministrului german (n.n.ce a intervenit pentru stoparea acțiunii

2017.11.01 11:13
184
violente elene asupra aromânilor la solicitarea aliatului român). Ca reacție la contestarea
dreptului Bucureștiului de a se interesa de populația aromână, ministrul Florescu arăta că
nu putea fi acceptată de către guvernul român punerea sub semnul întrebării a legitimității
Regatului României de a se interesa „de soarta unor populații de care este legat printr-o
origine comună,.... considerând totuși că procedarea noastră nu este deosebită de acea pe
care guvernul grecesc a întrebuințat-o până mai deunăzi față de Turcia în favoarea grecilor
supuși otomani și pe care o va mai întrebuința desigur mai departe nu numai față de Turcia,
dar și față de Serbia și Bulgaria în favoarea grecilor, deveniți mâine supuși sârbi și
bulgari.”631 Impactul acțiunilor anti-grecești din România a redus zelul acțiunilor violente
elene sau mai exact atitudinea oficialilor guvernamentali. Ministrul român de la Atena
raporta Bucureștiului: „Din convorbirea mea cu ministrul de externe am avut impresia că
dânsul, la curent cu mișcarea din țară în favoarea Românilor Macedoneni, era cam îngrijat
de proporțiile pe care le luase această mișcare. De aceea necesitatea unor bune raporturi cu
România era, în tot timpul discuțiunii noastre, leit-motivul foarte des repetat al Domnului
Coromilas...”. Aceeași atitudine a avut-o și premierul Venizelos față de protestele din
România promițând investigații, s-a solicitat lista cu numele aromânilor aflați în arest ori
dați în judecată de autoritățile elene. Ministrul Florescu a insistat pentru stoparea
violențelor și condamnarea vinovaților, numindu-i pe antarți drept „bandiți”. Venizelos
deranjat de remarca diplomatului român, l-a atenționat să nu generalizeze, arătând că
antarții pot fi considerați drept eroi. Venizelos a asigurat Bucureștiul că tocmai pentru a
aplana și proteja populația aromână a trimis în regiune un înalt funcționar însărcinat special
cu această misiune.632 Mesajul premierului elen a fost unul care a încercat să liniștească
doar declarativ sensibilitățile românești față de situația în cauză, deoarece pe teren, politica
elenă de eliminare a alterității negrecești continua din plin.
Observând duplicitatea declarativă a omologilor eleni, plenipotențiarul român
acreditat în capitala greacă a încearcat să internaționalizeze nemulțumirea României și
capacitatea sa limitată de a impune curmarea persecuțiilor la care erau supuși aromânii,
prin intervenția pe lângă contele Quadt, ambasadorul german la Atena, care va face și el
demersuri similare pe lângă ministrul de externe Koromilas.633
Veștile unor noi arestări și persecuții, precum și refugierea unui număr însemnat de
persoane în urma atacurilor antarților l-au făcut pe șeful legației României de la Atena să
631
632
2017.11.01 11:13
185
întreprindă noi vizite la ministrul de externe elen, unde s-a lovit de același mecanism de
tărăgănare și aplanare. Prin asigurări verbale, acesta împărtășea îngrijorarea și supărarea
diplomatului român, arătând că au fost date ordine tuturor prefecților care administrau
„teritoriile turcești ocupate astăzi de Grecia să aibă grijă de viața și averea Aromânilor,
orânduind îndată o cercetare amănunțită pentru noile arestări ce fuseseră semnalate.”634
Tensiunea și violențele din Macedonia și Epir la care erau supuși aromânii au avut parte de
o receptare extrem de intensă la București, atât în rândul opiniei publice, cât și a
guvernului român, dar și la Atena, unde Legația României informa prompt ministerul de
resort despre evoluția situației și despre demersurile pe lângă înaltele oficialități elene.
Corespondența diplomatică dintre Atena și București a fost obstrucționată prin întârzierea
ajungerii unor rapoarte la destinație, iar în unele situații chiar blocată. Plicurile oficiale
erau supuse unei cenzuri severe și la nevoie deschise chiar, unele rapoarte pierzându-se în
drumul spre București. Acest fapt ce dovedește o dată în plus situația extrem de grea pe
care diplomații români o aveau de gestionat în teritoriu.635 Într-un alt raport datat în 23
noiembrie 1912 erau descrise acțiunile române de elucidare a dispariției primarului
Dimitrie Cicma pe lângă autoritățile elene. Confirmarea acestui deces întârzia să fie
recunoscută de autoritățile elene, iar ministrul Florescu explica astfel situația: „prin dorința
autorităților elene de a ticlui o anchetă ad-hoc din care care să reiasă cine știe ce
concluziuni mincinoase...”.636 Asigurările de cercetare a tuturor cazurilor arestate curg în
continuare din partea ministrului de externe elen, ba chiar se promite că vor fi găsiți și
pedepsiți culpabilii. Replica plenipotențiarului român adresată șefului diplomației elene
demonstra gravitatea situației, dar și responsabilitatea autorităților elene în fața acestor
derapaje: „ ... oricât de curând s-ar pune în libertate niște nenorociți pe nedrept arestați,
oricâte măsuri s-ar lua pentru a împiedica alte samavolnicii, asemenea măsuri ar putea
părea insuficiente cât timp guvernul elin nu va lua hotărârea de a pedepsi pe cei vinovați,
căci numai prin așa sancțiuni necesare, care vor putea căpăta încrederea, liniștea, siguranța
ca și convingerea că pot conta pe o protecție adevărată din partea guvernului elin.”637
Partea română s-a declarat nemulțumită de duplicitatea declarațiilor și acțiunii grecești față
634
Este vorba de Ion Profentza comerciant și cântăreț la biserica din Grebena închis la Trikala, Ghitză
Papahagi și fiul său Sterie Papahagi închiși la Grebena, Trandafir Nicolau, învățător la școala din Metsovo ce
fusese inițial arestat la domiciliu și tranferat apoi la o cazarmă din Atena fără să fie învinuit oficial de ceva.
La Atena devine coleg de celulă cu comerciantul Chircu Topi originar din Metsovo și învinuit că permite
copiilor săi să frecventeze școala românească; conform raportului din 20 noiembrie 1912 - A.M.A.E., Fond
71, Dosar 19, litera B, f. 71.
635
636
2017.11.01 11:13
186
de chestiunea reclamată, gest tot mai deranjant pentru Koromilas, care nu ezita să pună
constant sub semnul întrebării legitimitatea intervențiilor României pentru niște cetățeni
supuși exclusiv autorității grecești. Atitudinea oficialului elen și lipsa de rezultate l-au
făcut pe ministrul Florescu să meargă în audiență la șeful cabinetului elen pentru lămurirea
situației. Venizelos, un diplomat mult mai versat decât subalternul său de la externe, a ales
să nu mai folosească aceeași linie de contestare a legalității intervențiilor Bucureștiului
pentru protejarea aromânilor, conștient de consecințele unei astfel de poziționării.
Premierul grec a arătat de altfel ministrului Florescu deschidere față de cazurile reclamate
și disponibilitatea de a le rezolva. Pentru dovedirea bunei credințe au fost prezentate: o
telegramă a comandantului militar din Kozani prin care se comunica faptul că niciun
aromân nu fusese adus înaintea Consiliului de război din acel oraș, o altă telegramă trimisă
de comandantul militar al Larissei în care se arăta că toți aromânii ce fuseseră arestați au
fost puși în libertate, mai puțin Nicolae Lagara. Venizelos a promis că va interveni pentru
ca și acesta să fie eliberat „cu toate că vina ce i se aduce părea a fi mai gravă – și pentru ca
să fie considerat doar prizonier de război.” De asemenea, Venizelos a declarat că dăduse
ordine „severe” pentru ca viața și averea aromânilor să fie apărate, iar în ceea ce privește
lista celor rămași arestați, ca în cazul lui Dimitrie Cicma, va face cercetări suplimentare
luând măsurile de rigoare pentru fiecare caz în parte, „autant que possible”. În fața altor
arestări și excese reclamate, premierul elen considera că sunt scuzabile de starea de război
în care se afla statul grec.638 Pe de altă parte, președintele consiliului de miniștri de la
Atena transmitea Bucureștiului îngrijorarea guvernului său pentru unele articole apărute în
presa centrală din România ce au criticat persoana Regelui Greciei față de atitudinea avută
de acesta față de un grup de aromâni conduși între baionete la închisoare, dar și regretul
pentru că Serviciul Maritim Român a suspendat cursele spre și dinspre Grecia.639
În urma deselor întâlniri la nivel înalt cu decidenții politici eleni, ministrul
plenipotențiar Florescu remarca două strategii rezumate în două sintagme ce caracterizau
adevăratele intenții din spatele discursului oficial al Atenei. Astfel, Koromilas promitea că
va pedepsi culpabilii „si ont les trouve”, iar Venizelos va rezolva cazurile de persecuții în
măsura posibilităților „autant que possible”, poziții ce îl determină pe diplomatul român să-
și exprime pesimismul în sinceritatea demnitarilor eleni. De altfel, față de Koromilas
atitudinea trimisului român la Atena era și mai rezervată, dacă nu chiar dezgustată față de
638
2017.11.01 11:13
187
promisiunile verbale de îmbunătățire a sorții aromânilor venite din „gura unui fost
organizator de bande de pe timpul consulatului său la Salonic...”. 640
Practic un dialog diplomatic româno-grec bazat pe sinceritate era greu probabil
având în vedere scopurile total opuse ale interlocutorilor. România dorea să-și continue
politica de sprijin cultural educațional pe lângă aromânii din regiune pe care o vedea drept
o datorie morală sperând să conserve și să transfere respectarea drepturilor cu greu
câștigate în perioada otomană în noua orânduire statală de sub tutelă greacă. Din
perspectiva elenă, așa cum am arătat mai sus, implicarea României era considerată un
amestec în chestiunile interne ce priveau cetățeni greci (mai exact persoane cu cetățenie
otomană aflate sub ocupație greacă pe care Atena spera să-i includă în granițele sale la un
viitor și apropiat tratat de pace). Politica dusă de oficialii greci era una ce nu accepta niciun
fel de imixtiune externă ce ar fi putut să slăbească autoproiecția demnitarilor eleni asupra
unui stat ce trebuia să devină în cel mai scurt timp cât mai omogen cu putință, mai ales
cultural și desigur, în final etnic. Aserțiunea de mai sus este dovedită de metodele de
constrângere având diverse forme ce tindeau atingerea acestui deziderat, numirea unor
oficiali atât în regiunile ocupate, dar și în guvernul de la Atena a unor persoane recrutate
dintre elementele ce s-au „distins” în acțiunile paramilitare ale antarților ce au avut ca țel
eliminarea oricăror sentimente nefiloelene dovedește evident apetența factorilor de decizie
statali din Grecia pentru strategia ce urmărea neutralizarea alterității. Ca urmare a acestei
situații deosebit de complicate și activitatea diplomatică ce avea la îndemână până la urmă
un bagaj limitat de instrumente de coerciție asupra exceselor grecești era dificil de abordat.
Totuși capacitatea și determinarea diplomaților români merită apreciată având în vedere
terenul „minat” pe care erau obligați să-și desfășoare activitatea. În lipsa intervențiilor
acestora, ne putem imagina un tablou încă și mai sumbru pentru comunitatea aromână
intrată în zona de ocupație elenă după octombrie 1912.
Într-un raport din 26 noiembrie 1912 trimis către premierul Titu Maiorescu,
ministrul plenipotențiar de la Atena, Alexandru Florescu sintetiza evoluția raporturilor
româno-elene mai ales cu privire la problematica aromână propunând și unele soluții: „[....]
ceea ce cred că ar sluji cauzei noastre, este de a publica la rândul nostru, în țară și în
străinătate, toate nelegiuirile făptuite de Greci, și de a dezminți versiunile mincinoase ce se
dau presei străine641 despre aceste nelegiuiri. Grecii au multe simpatii în presa străină,
640
641
Diplomatul român făcea referire la articolele apărute în presa occidentală care negau vehement
tratamentul violent la care a fost supusă populația aromână după ocupația greacă. Poziții
MATIS deREGHINA-ADELA
tipul celei
2017.11.01 11:13
188
unele dezinteresate, multe interesate. Grecia face într-adevăr mari sacrificii pentru presă.
Cred că o contra campaniei de presă în străinătate ar fi binevenită în momentul de față,
deoarece după câte am simțit guvernul grecesc caută cu tot dinadinsul ca să nu se facă
vorbă prea mare despre infamiile antarților și soldaților și încearcă tot mereu să arate că
războiul acesta nu este nedemn de scopul ce și l-a propus. N-am lipsit de a întreține și pe
colegii mei (n.n. e vorba desugur de diplomații străini acreditați la Atena) de toate crimele
comise.... Dacă astăzi, când situația supușilor otomani din teritoriile ocupate de armata
grecească este încă nedefinită, guvernul elin începe să ne conteste dreptul de a ne interesa
de niște supuși pe care de pe acum îi consideră ca ai săi, dacă astăzi aceste populațiuni au
pierdut și sprijinul și protecțiunea germană,642 mă întreb ce va fi mâine, când pacea va
regulariza cu desăvârșire starea lor civilă și când guvernul unei țări de xenophobi
înfumurați, printre care domnul Koromilas este cel mai tipic specimen, ne va contesta cu
desăvârșire orice amestec. Luminarea opiniei publice din străinătate ar putea fi nu numai
un frâu în contra detestabilelor porniri de aici, dar și o mângăiere pentru o nenorocită
populațiune care, lipsită firește de protecția noastră oficială, lipsită de școalele și bisericile
ei, după cum se poate prevedea din declarația domnului Koromilas, comunicată Excelenței
Voastre, - trăind într-un mediu vrăjmaș și cotropitor, va fi silită în foarte curând timp să
renunțe la individualitatea sa.”643
În dorința de a menține o punte de legătură cu România, mai ales în contextul
deteriorării relațiilor cu ceilalți aliați balcanici, au fost transmise o serie de mesaje de
bunăvoință către eșalonul diplomatic consular român, cum a fost cazul vizitei celor doi
ofițeri de stat major adjutanți ai Prințuli Moștenitor Constantin și al Prințului Nicolae,
guvernator militar al Salonicului primiți în audiență de consulul Spiru Constantinescu de la
Salonic în 1 decembrie 1912. Emisarii eleni au reiterat dorința Altețelor Lor Regale de
pacificare, făcând apel la „sentimentele de imparțialitate” ale consulului român pentru a
transmite un mesaj care să liniștească presa română, considerată că inflamează excesiv
tensiunile româno-grecești prin descrierea sumbră a evenimentelor din ultimele săptămâni.
Desigur, consulul s-a arătat deschis dialogului pentru aplanarea conflictelor, dar a
considerat că opinia publică din România avea motive suficiente pentru a se arăta revoltată
apărute în cotidianul Neue Freie Presse din Viena din 6 decembrie 1912 (unde se dă în extenso o scrisoare-
raport a primarului de Grebena către premierul Venizelos în care sunt menționate o serie de fapte dovedind „
atitudinea binevoitoare a autorităților militare și civile grecești față de populația aromână [n.n. numiți valahi
în articolul din limba germană]). erau datorate lobby-ului plenipotențiarului grec, Streit acreditat în Austro-
Ungaria.
642
După declanșarea războiului balcanic toți cetățenii otomani au trecut sub protecția Germaniei. A.M.A.E.,
Fond 71, Dosar 19, litera B, f. 121-122.
A.M.A.E., Fond 71, Dosar 19, litera B, f. 111-112.
2017.11.01 11:13
189
de realitățile triste întâmplate împotriva aromânilor în localitățile ocupate de armata elenă.
În ziua următoare acestui schimb de opinii cu atașații celor două vlăstare ale casei regale
elene, consulul Constantinescu răspundea invitației Diadochului și Prințului Nicolae la
reședința acestora din Salonic. Altețele Lor Regale l-au primit pe diplomatul român cu o
deosebită „afabilitate”, arătându-și „[...] regretul pentru cele întâmplate unora dintre
aromâni, nu din sistem, ci din furia primului moment al ocupațiunii grecești și accentuând
asupra marelui preț ce Grecia și Prinții personal pun de a întreține totdeauna cele mai bune
și mai amicale raporturi cu România, de care îi leagă atâtea interese”. Constantinescu a
primit asigurările celor doi înalți demnitari că ordine precise s-au trimis peste tot locul în
regiunile ocupate de greci pentru ca „elementul valah nu numai să nu fie molestat dar să se
facă tot posibilul ca uitându-se trecutul, să înceapă să se stabilească relațiuni de bună
înțelegere, de prietenie, între cele două elemente.”644
Într-un alt raport din 4 decembrie 1912 emanat de către consulatul român din Monastir
se descriau noi acte samavolnice produse în regiunea Florinei. Amintim situația din
Hrupiște, comună cu școală și biserică proprie încă dinainte de 1905, unde notabilul Tacu
Manciu a fost împușcat, iar cântărețul bisericesc Damian Caracota fusese rănit grav cu
baioneta de un militar elen. De remarcat, că încă doi frați ai lui Tacu Manciu fuseseră de
asemenea asasinați de antarți în 1905/1906. Institutorii Atanasie Hertu și Sterie Caracota,
fiind și ei amenințați cu dispariția fizică au fugit din Hrupiște.645 Consulul Constantinescu a
făcut demersuri pentru calmarea situației pe lângă Nicolaos Mavrudis, fost consul la
Bitolia înainte de începutul războiului balcanic, devenit după octombrie 1912 guvernator al
regiunii Florina.646
Revenind la cazul Dimitrie Cicma, putem observa din rapoartele diplomatice
preocuparea intensă a oficialităților române de elucidare a cazului morții acestuia. Partea
greacă avansa ideea dispariției acestuia, chiar dacă a fost pusă în fața unor informații
precise ce aveau legătură cu sfârșitul tragic al acestui lider aromân ce își petrecuse ultima
noapte în viață chiar în casa primarului din Grebena. Într-o altă convorbire cu Koromilas în
5 decembrie, ministrul Florescu remarca din nou o serie de elemente ce îl caracterizau pe
șeful diplomației elene, tot mai vădit supărat de insistențele interlocutorului său român și
lâsându-i impresia acestuia din urmă că are de-a face cu „...un înfumurat xenofob, pentru
dânsul acțiunea guvernului este întotdeauna în afară de orice critică; autoritățile elene nu
644
645
2017.11.01 11:13
190
pot greși și chiar de ar greși, domnul Koromilas nu o va recunoaște niciodată mai cu seamă
față de străini.”647 O altă temă deosebit de relevantă pentru modul cum îi recepta Grecia pe
aromânii înșiși ne-o oferă tot șeful diplomației elene ce se arăta deranjat de folosirea de
către Florescu a termenului de „români macedoneni”, considerând că ar trebui să fie folosit
termenul de „koutso-vlahi”, declarând textual că „acești koutso-vlahi nu trebuie
confundați cu „românizanții”, primii (n.n. koutso-vlahii) fiind congenerii noștri...”. 648
Florescu observa faptul că pentru Koromilas, ca de altfel pentru toți demnitarii eleni,
românii macedoneni reprezentau „un fel de conglomerat pur bugetar...”. În dialogul cu
oficialul elen, plenipotențiarul român a susținut că așa numita propagandă românească din
zonă nu a creat din nimic, total artificial o etnie. Retoric, acesta i se adresa aceluiași
Koromila: „Credeți Dvs. că prin rezerve de aur se poate crea o naționalitate? [...]Să luăm
Austro-Ungaria, o țară populată de diferite naționalități. Puneți în jocu acolo tot aurul pe
care îl doriți. Credeți Dvs. că ați reuși să creați acolo o naționalitate greacă? Dacă sunt
români în Macedonia și Epir înseamnă că există acolo realmente un fond etnic românesc de
care trebuie să țineți cont”.649
Replica ministrului de externe grec la argumentele românești ce veneau în sprijinul
unor solicitări de protecție a unei comunități românești, reprezenta un răspuns clasic al
diplomației elene ce vedea în acești koutzo-vlahi o entitate ce nu putea avea alte orizonturi
decât acela de a se contopi în marea națiune elenă, atâta vreme cât aceste persoane
frecventau bisericile grecești: „Nu pot să admit niciun moment că voi revendicați ca
români pe cuțo-valahii care merg la bisericile noastre”.650
Ministrul Florescu se arăta în finalul raportului trimis către superiorul său de la
București convins că Koromilas dădea dovadă de „de un spirit sectar și vrăjmaș
nouă....ideile sale, care nu sunt de altminteri decât ideile mai tuturor cercurilor politice de
aici (n.n.Atena) vor fi o stavilă foarte grea de învins pentru obținerea unor garanții
culturale și religioase(n.n. pentru aromâni)”.651
Într-un alt raport al Legației României din Atena datat în 26 ianuarie 1913, știrile
negative continuau să parvină oficialilor români, în timp ce partea greacă încerca să
tempereze iritarea tot mai accentuată a Bucureștiului printr-o serie de telegrame cu așa zise
rezultate ale unor anchete pe care ministrul plenipotențiar român de la Atena nu le
647
648
649
650
2017.11.01 11:13
191
considera concludente, exprimându-și încă odată părerea că: „[...] guvernul grecesc va
căuta, în toate aceste chestiuni de omoruri, incendieri, tâlhării, exacțiuni ce i-au fost aduse
de mine la cunoștință, să sustragă pe făptuitorii lor de la orice pedeapsă.....”.652 În fața
tabloului descris în ultimele luni, ministrul Florescu solicita un punct de vedere clar
decidenților politicii românești. Pe același document, premierul și totodată ministrul de
externe, Titu Maiorescu punea o rezoluție ce urma desigur să îi fie transmisă
plenipotențiarului de la Atena în care se rezuma tranșant poziția pe care România trebuia să
și-o asume în continuare față de chestiunea aromână, încercând totodată să mențină un
canal diplomatic cu Atena: „I se va răspunde, că chestiunea românilor macedoneni nu e și
nu poate fi închisă, că va trebui să ceară explicări și remediere la orice caz nou, ca și la cele
nerezolvate vechi, dar să evite orice atitudine ostilă câtă vreme se pot menține și e de
interesul României să menție bune raporturi cu Grecia, mai ales în actuala stare a crizei
balcanice”.653 Experiența crizei diplomatice între Grecia și România încheiată de curând în
1911, dar și contextul balcanic mult mai tensionat decât la orizontul anilor 1905-1906 l-au
făcut pe șeful diplomației române să cântărească cu mare atenție oportunitatea unei noi
fracturi ale relațiilor dintre cele două țări asemănătoare cu cea precedentă. Pentru România,
o țară tot mai conștientă de rolul său de echilibru în Balcani, un conflict direct cu Grecia
putea avea consecințe nebănuite. Neînțelegerile dintre aliații balcanici de care desigur
Bucureștiul avea cunoștință nu puteau să invite indirect România de a face primul pas.
Deoarece o atare poziție ar fi adus și dezacordul Marilor Puteri, România fiind astfel
văzută ca doritoare de instabilitate în regiune. Partitura aleasă de București și pusă în
practică (cel puțin încercată) a fost aceea de a promova ideea unei Albanii Mari care să
cuprindă cât mai multe regiuni, unele deja ocupate de Grecia la acel moment (n.n.
februarie 1913). Această soluție era considerată viabilă și mult mai avantajoasă pentru
supraviețuirea identitară a populațiilor aromâne din zona Epirului și Macedoniei de Vest.
652
2017.11.01 11:13
192
II.7.Misiunea delegației aromâne în capitalele europene
Spectrul tot mai probabil al unei noi așezări geopolitice a spațiului balcanic,
negocierile la care s-au angajat statele balcanice, i-a determinat și pe unii lideri ai
aromânilor să plănuiască un turneu diplomatic în marile capitale europene pentru
reprezentarea internațională a cauzei lor. Scopul urmărit era acela de a face cunoscute
doleanțele comunității aromâne din Balcani în ochii opiniei publice, dar și factorilor
politici europeni cu rol mai însemnat în influențarea deciziilor ce îi vor avea ca subiecți și
pe aromâni. Poziția guvernului Maiorescu de a nu angaja oficial România și a lăsa un
caracter privat acțiunilor pe care delegația aromână le va întreprinde în Europa a lăsat loc
multor interpretări.654
La 1/14 februarie 1913, deci cu doar patru zile înaintea semnării telegramei către
miniștrii plenipotențiari români din capitalele europene despre caracterul privat al
emisarilor aromâni, Titu Maiorescu arăta ministrului român de la Atena viziunea sa asupra
raporturilor României cu Grecia în chestiunea aromână. Momentul deosebit de agitat al
realităților balcanice din aceea perioadă îl făcea pe premierul român, ce era și șef al
diplomației noastre, să rezume următoarele: „Chestiunea românilor macedoneni nu e și nu
poate fi închisă, că va trebui să ceară explicări (n.n. ministrului de externe elen, Karomilas
ce informa fals pe Florescu în chestiuni grave ce implicaseră membri ai autorităților
militare grecești în săvârșirea unor asasinate asupra unor notabili aromâni) și remediere la
orice caz nou apărut, ca și la cele nerezolvate vechi, dar să evite orice atitudine ostilă câtă
vreme se pot menține și e de interesul României să se mențină bune raporturi cu Grecia,
mai ales în actuala stare de criză balcanică”.655
Cu puțin timp înainte de startul acestui periplu diplomatic „neoficial”, aromânii
constituiți în jurul Societății de Cultură Macedo-Română ce clama despre sine „că se face
656
interpretul sentimentului populațiunei românești din Macedonia....” , au elaborat în
noiembrie 1912 un document intitulat „Macedonia macedonenilor” în care se lua act
practic de situația dispariției status-quo-ului otoman, mizându-se pe o formulă statală
autonomă a Macedoniei (n.n. practic ce urma să cuprindă toate posesiunile europene
desprinse din statul turc), sub garanția și protecția Puterilor cu o împărțire de tip cantonal
elvețian. Această construcție era văzută ca singură capabilă să dea garanția dezvoltării și
654
A.M.A.E., Fond Problema 71/1912- B. 13, vol. XVI, f. 199.
655
656
Macedonia Macedonenilor, Societatea de Cultură Macedo-Română, București, Institutul de Arte Grafice
„Eminescu”, 1912, p. 3. Memoriul a fost tradus și în limba franceză. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
193
afirmării libere a tuturor naționalităților din acest areal balcanic.657 Autorii memoriului
avertizau „Areopagul european” că în lipsa unui asemenea „stat tampon” cu rol de
echilibru, situația actuală devenea inacceptabilă deoarece „chiar de acum statele balcanice
se dedau la excese în teritoriile pe care le-au înhățat în mod arbitrar, arătând felul cum
înțeleg să respecte drepturile celorlalte naționalități.”658 Încă de la finalul acestui memoriu
manifest, semnatarii săi659 și-au anunțat intenția de face cunoscute și a aduce „aceste
nelegiuiri la cunoștiința lumii civilizate.”660 După câteva pregătiri necesare, delegația
macedo-română compusă din Iuliu Valaori, Nicolae Papahagi și George Murnu a plecat
într-un turneu european. Pe 9/22 februarie 1913 a ajuns la Budapesta unde era pusă în
legătură de către consulul român din localitate cu principalele cotidiane locale, Pester
Lloyd și Budapester Tageblatt, care au dedicat chestiunii aromâne un larg spațiu
publicistic.661 Beneficiind în continuare de aportul emisarilor diplomatici români, delegația
a fost primită de către Lukacs, președintele Consiliului de Miniștrii ungar ce a declarat cu
această ocazie că „interesele monarhiei sunt identice cu cele ale regatului român și în
genere cu cele ale poporului român”662. După această întrevedere, delegația a fost primită
de către Contele Tisza ce arăta deschis că „s-a ocupat îndeaproape cu chestiunile balcanice
și că simpatiile lui pentru cauza română sunt cu atât mai firești cu cât corespund cu
legăturile de prietenie ce există astăzi între ambele țări și care se vor întări și mai mult în
viitor”. În ceea ce privește chestiunea aromână, contele Tisza era de părere că „Puterile nu
vor putea impune soluții, căci soluțiile vor fi date de cuceritorii care ocupă ținuturile
Turciei. Chestiunea s-ar schimba însă dacă, după cum este de prevăzut, aliații de azi se vor
certa căci atunci Europa va avea obligația să înlăture o nouă anarhie în Orient și să
introducă în Macedonia un regim cu garanții de liniște pentru toți.” Tisza arăta de
asemenea delegației aromâne că „Protecția ce v-o acordă România este un lucru firesc…
este drept ca Guvernul Român să vă ia apărarea iar noi fiți siguri, că vom sprijini întru totul
acțiunea României”.663 Desigur, poziția demnitarului de la Budapesta se înscria în calculul
politic al strategiei maghiare ce ar fi preferat o cât mai adâncă implicare în chestiunile
balcanice a Bucureștiului. Orice succes al aromânilor susținuți de guvernul român era
dezirabil și chiar speculat de reprezentanții unei clase politice interesate să distragă atenția
657
Macedonia Macedonenilor..., p. 21-22.
658
Ibidem, p. 22
659
Dr. A. Leonte, F. Robescu, Iuliu Valaori, George Murnu, Dr. V. Dudumi.
660
Macedonia Macedonenilor..., p. 23.
661
662
2017.11.01 11:13
194
cât mai mult posibil de la problematica transilvăneană. În 13/26 februarie 1913, delegația
aromână a părăsit Budapesta.664
La Viena, delegația a fost primită de Baronul Macchio, înalt demnitar în ministerul
de externe, deoarece Contele Berchtold era bolnav.665 Oficialul austriac a lăsat să se
înțeleagă că agreează proiectul Macedonia macedonenilor. Drept urmare, șeful delegației
George Murnu era de părere că doar întârzierea începerii unei campanii de susținere a
acestei poziții de care se face vinovat guvernul român a dus la eșecul acestei idei.666 Tot
atunci apar o serie de articole în presa vieneză cu referire la chestiunea aromână.667
În 28/13 martie 1913 într-un raport al ministrului plenipotentiar român de la Paris,
Alexandru Emanuil Lahovary era descrisă vizita delegației macedo-române în Franța.
Membrii delegației au fost primiți de către ministrul afacerilor străine francez Jonnart în
data de 27/13 martie. Acesta i-a asigurat că va face toate demersurile necesare pe lângă
statele balcanice pentru obținerea de garanții privind drepturile și libertățile aromânilor
pentru ca acestea să rămână neîngrădite. De asemenea, promitea să semneze un acord
comun al Marilor Puteri care să poată sancționa în mod eficace orice încălcare a drepturilor
aromânilor de către subiecții statali balcanici.668
La Londra, următoarea destinație, delegația a fost primită de către Sir Edward Grey,
ministrul de externe britanic, precum și de toți ambasadorii Marilor Puteri, mai puțin cel
rus (primirea a fost făcută de către primul consilier al Ambasadei Imperiale Ruse, Etter).
Toți ambasadorii au sfătuit delegația că este mai bine a „încredința cauza lor Guvernului
Român care este ascultat în Consiliul European și este mai în măsură a lua apărarea
intereselor lor prin prestigiul de care România se bucură și prin mijloacele de care guvernul
regal dispune de a se ocupa de soarta conaționalilor săi din Peninsula Balcanică.”669 Poziția
ambasadorilor se încadrează realismului politic deoarece fără sprijinul consistent al unui
stat în cazul de față cel român, care să pledeze cauza aromână aceasta nu putea găsi sorți de
izbândă prin hățișul de interese al diverșilor actori implicați și susținuți de un aparat
diplomatic și propagandistic redutabil. Așa cum și profesorul Tanașoca remarca, o mișcare
664
665
666
Nicolae Șerban Tanașoca, „Idealism și realism în «Chestiune Aromânească». Un episod diplomatic din
viața lui George Murnu în lumina corespondenței sale inedite (1913)”, în Anca Tanașoca și Nicolae Șerban
Tanașoca, Unitate romanică și diversitate balcanică. Contribuții la istoria romanității balcanice, Editura
Fundației Pro, București ,2004, p. 237. Articolul citat prezintă activitatea diplomatică, dar și de culise a
delegației aromâne cu lux de amănunte.
667
668
A.M.A.E., Fond Problema 71/1912- B. 13, vol. XVI, f. 214-215.
2017.11.01 11:13
195
aromână unitară ce nu ar fi beneficiat de patronajul statului român nu ar fi avut, cum s-a și
dovedit în viitor, sorți de izbândă.670
La Berlin delegația macedo-română a fost primită de către ministrul de externe Von
Jagow în 19/2 aprilie 1913.671 La Roma delegația s-a consultat cu ministrul de externe San
Giuliano, după cum relata ministrul plenipotentiar român în capitala italiană, Constantin
Diamandy. Aici observăm o schimbare în obiectivele urmărite de către liderii aromâni.
După semnalele primite la Londra unde deja oficialitățile române mizau pe o Albaniei cât
mai extinsă teritorial, delegația aromână a insistat pe lângă oficialitățile și opinia publică
italiană pentru alipirea regiunilor aromâne la Albania prin crearea unui canton aromân
autonom.672
Analizând la mai bine de un secol roadele acestor tratative duse pe lângă factorii
decizionali europeni nu putem decât să constatăm astăzi greutățile deosebite ce stăteau în
fața unei rezolvări favorabile elementului aromân, deși la nivelul opiniei publice și al
canalelor diplomatice cu care s-a interferat, impresia lăsată a fost una pozitivă și dătătoare
de speranțe. Aparența unei conlucrări între Marile Puteri aflate totuși în tabere diferite și
marcate de viziuni opuse asupra noii așezări geopolitice a Balcanilor a subminat practic
speranțele unui sistem politic ce putea să avantajeze populația aromână. Totuși, trebuie
remarcată încercarea de internaționalizare prin mandatari proprii a chestiunii urmașilor
romanității balcanice prin itinerariul prezentat mai sus, ce a completat demersurile oficiale
ale Bucureștiului pe lângă Marile Puteri. Dat fiind faptul că doi dintre membrii delegației
făceau parte dinntr-o comisie guvernamentală română ce avea ca obiectiv de lucru tocmai
situația comunității aromâne din Balcani, putem considera misiunea acestora în capitalele
europene ca o acțiune de sondare a intențiilor politice față de Balcani în noul context creat
de izbucnirea războiului ce va lichida aproape în întregime vechea ordine antebelică. Dacă
până în 1912 statul român a militat pentru păstrarea status-quo-ului otoman, după
izbucnirea războiului balcanic era evident că presiunea statelor naționale vecine va nărui
orice încercare de autonomie administrativă a Macedoniei. Aromânii erau desigur doritori
ai unui regim care să-și păstreze o specificitate multi-națională și pluri-confesională având
ca și garant Marile Puteri. Practic, mai toate populațiile posesiunilor otomane europene
aveau în proximitate directă un stat tutore (Grecia, Bulgaria, Serbia), mai puțin albanezii și
aromânii. Geografia se dovedea încă odată a fi un factor determinant deoarece România nu
670
Ibidem, p. 246.
671
2017.11.01 11:13
196
putea să intervină în zonă direct asemenea statelor enunțate mai sus. Pragmatismul
Bucureștiului a mizat din acest moment pe crearea unei entități albaneze viabile la care să
fie alipite regiuni cât mai întinse cu o semnificativă populație aromână. Acțiunea României
a avut de surmontat pe lângă lipsa unei comunicații directe cu teritoriile balcanice și o
întreagă dispută între diversele Mari Puteri și aliații, dar și inamicii lor balcanici. Oricum,
putem concluziona pe baza materialului arhivistic consultat că nu a existat o politică de
abandon după 1912-1913 a statului român față de aromâni, chiar dacă astăzi post factual
ne-am fi putut aștepta la o politică mai coerentă diplomatic și mai puțin încrezătoare în
promisiuni.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
197
II.8.Conferința de la Londra și cel de-al doilea război balcanic
Așa cum am arătat și în capitolele anterioare, România era pusă într-o

situație dificilă în ceea ce privește puterea ei de a influența în sens pozitiv situația
aromânilor, deocamdată aflați în teritorii ocupate de Atena ce riscau să rămână definitiv în
granițele elene după stabilirea și recunoașterea internațională a noilor hotare. Personalități
avizate erau extrem de tranșante față de posibilitatea ca Grecia să preia în hotarele sale
zonele cu o compactă populație aromână. Pe Constantin Burileanu, viitor consul al
României la Ianina, evenimentele ce se desfășurau în Balcani îl făceau să declare în
noiembrie 1912 că la un viitor congres european diplomaţia română va trebui să se opună
cu toate forțele la realizarea planului greco-slav de împărțire a Macedoniei şi Pindului. În
caz contrar, Burileanu opina tăios: „putem pune cruce românismului din Balcani”.673
Pentru oficialii politici de la București ordinea priorităților așa cum apare într-un memoriu
remis reprezentanților celor șase Mari Puteri de la Londra se exprima în felul următor:
,,Era mai întâi soarta viitoare a „românilor” din Turcia, astfel numiți în articolul 4 al
tratatului de la Berlin, numiți și macedo-români și cuțo-vlahi, puși ei însăși la adăpost de
articolul 23 și sortiți acum să treacă sub altă dominație. Cu toate că Sublima Poartă n-a
recurs niciodată la avizul comisiei europene prevăzută de articolul 23, totuși românii din
Turcia se bucurau de fapt, sub regimul otoman, de o oarecare protectie a administratiei.
Comunitățile lor distincte au fost recunoscute în mod oficial , bisericile și școlile lor au fost
întreținute cu știința Sublimei Porți din bugetul Statului român. De la 1864 chiar, dar mai
cu seamă de la independența sa România a făcut, an cu an, mari sacrificii pentru
consângenii săi din Turcia și bugetul român pe exercițiul în curs de la 1/14 aprilie 1912,
prevede la articolul 13 suma subvențiilor acordate școlilor și bisericilor române din
Turcia”.674
Întrucât status-quo-ul fusese definitiv distrus și erau iminente noi trasări de
frontiere, regele Carol a cerut ca România să fie invitată la conferința de pace. Ministrul de
externe, Berchtold l-a asigurat pe rege la 31 octombrie „că guvernul chezaro-crăiesc ar
adopta o poziție binevoitoare față de o cerere în acest sens, ba chiar cu câteva zile mai
673
C.N. Burileanu, Neamuri în vrăjmăşie, Craiova, 1914, p. 16.
674
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice și Cadrilaterul, Editura Machiavelli, București, 1995,
p.194. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
198
înainte el arătase Berlinului că socotește nu numai libera dezvoltare a Albaniei, ci și
satisfacerea îndreptățitelor dorințe ale României” ca fiind în interesul vital al Monarhiei.675
Cu doar câteva zile înaintea debutului lucrărilor Conferinței de la Londra, Titu
Maiorescu a remis ministrului român din capitala britanică o telegramă în care îl îndruma
pe acesta ca în cazul în care România urma să participe la viitoarea reuniune (Germania și
Austro-Ungaria au cerut participarea României alături de Italia care a „sprijinit cererea”),
să apere „mai înainte de toate interesele aromânilor. În acest sens poate fi vorba de o
Macedonie și de o Albanie autonome, eventual de o Albanie cât de mare. În tratativele
dumneavoastră veți insista ca statele balcanice, și îndeosebi Grecia, să respecte școlile și
bisericile aromânilor și să nu stânjenească întru nimic înființarea unui episcopat al
lor.....”676
La 16 decembrie 1912 au început la Londra tratativele de pace între cele patru state
balcanice și Turcia, iar a doua zi s-a deschis Conferința ambasadorilor Marilor Puteri
(Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franța, Anglia,). Președinția Conferinței i-a
revenit ministrului de externe britanic, Sir Edward Grey. Un prim obiectiv obținut de
România a fost acela prin care Conferința a admis ca Silistra să fie atribuită României, cu
un teritoriu de 5 km în jurul său; guvernul român urma să îi despăgubească pe acei supuși
bulgari doritori să părăsească orașul. Bulgaria era atenționată să nu construiască fortificații
de-a lungul frontierei și, foarte important, să acorde autonomie școlilor și bisericilor
vlahilor din viitoarele posesiuni bulgare.677 Un alt deziderat al României la această
întrunire diplomatică la nivel înalt a fost situația teritoriilor locuite de către
aromânii/românii balcanici. Spectrul integrării acestor comunității în cadrul unor state
naționale în contextul tot mai clar al disoluției statului otoman (în special posesiunile sale
europene) i-a făcut pe decidenții politici de la București să renunțe la finele anului 1912 la
tradiționala politică de menținere a status-quo-ului anterior izbucnirii primului război
balcanic. Experiența acumulată în cei deja peste 45 de ani de implicare directă în sprijinul
păstrării identității culturale a numeroșilor conaționali din Balcani și interacționarea cu cele
3 state naționale sârb, grec și bulgar a determinat diplomația română să urmărească o
alternativă considerată a fi mult mai viabilă pentru păstrarea și protejarea individualității
identitare pentru aromânii răspândiți în Balcani sau măcar pentru o parte a lor. Puterea unui
stat național deja bine închegat fie el bulgar/grec/sârb și obictivele de omogenizare etnică
675
Peyfuss, Chestiunea Aromână…, p. 112-113.
676
Titu Maiorescu, România, Războaiele Balcanice …, p. 167.
677
N. Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Ed. Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2011, p. 283. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
199
urmărite de Belgrad, dar mai ales de Atena au făcut ca eventualitatea întemeierii unui stat
albanez să fie susținută cu tărie de București. În cadrul acestui nou stat, România milita să
fie integrați teritorial cât mai mulți dintre aromânii considerați a fi viitoare victime ale unui
proces de asimilare în cazul în care ar fi rămas cu precădere în componența Greciei.
Reprezentantul guvernului României pe lângă Conferința de la Londra a fost
ministrul plenipotențiar român în Regatul Unit, Nicolae Mișu, el însuși cu origini
epirote.678 Deși nu a fost permanent prezent la lucrările Conferinței datorită formatului
convenit inițial, diplomatul român a dus o intensă acțiune de lobby pe lângă personalitățile
oficiale aflate la masa tratativelor. Demnitatea de acreditat oficial al României la Londra i-
ar fi conferit libertate deplină de mișcare, desigur în concordanță cu sarcinile trasate de
centrala ministerului afacerilor străine din București. Merită totuși menționat faptul că un
rol cvasi-oficial l-au avut și liderii aromâni: George Murnu, Iuliu Valaori și Papahagi, dar
și delegații albanezi Filip Nogga și Mehmed Bey Konitza. Despre aceștia Nicolae Mișu
mărturisea că s-a consultat îndelung cu ei înainte de a merge la conferință „fiind în contact
de mai mult timp”.679
O primă reușită a diplomației românești la Londra în chestiunea aromânilor
balcanici a fost obținerea unui document oficial din partea Bulgariei 680 în 16/29 ianuarie
1913 prin care aceasta din urmă se angaja să permită autonomia școlilor și bisericilor
„cuțovlahe” ce vor intra pe teritoriul său precum și crearea unui episcopat pentru aromâni
cu permisiunea acordată guvernului român de a subvenționa numitele instituții culturale
existente, dar și cele ce se vor înființa ulterior.681 Practic, actul în sine a fost acceptat în
premieră de unul din statele balcanice ce urma să încorporeze ținuturi foste otomane până
în 1912. Acest lucru venea să confirme pe de o parte interesul Bucureștiului pentru
protecția aromânilor, dar și recunoașterea legitimității României de a se implica direct în
această chestiune balcanică acceptată ca atare de Sofia. Angajamentul bulgar a constituit
modalitatea prin care România va solicita ulterior în cadrul tratativelor de la București din
vara lui 1913, angajamente similare și celorlalte state balcanice devenite entități
succesorale ale Imperiului Otoman prin noile teritorii anexate în 1912-1913.
Obiectivul major al diplomației românești la Londra a fost reprezentat de susținerea
unui stat albanez în ale cărui granițe să fie cuprinși cât mai mulți aromâni. Pe toată durata
678
Daniel Cain, Un trimis al Majestății Sale: Nicolae Mișu, Editura Anima, București, 2007.
679
A.M.A.E., FOND Londra, vol. 28, nepaginat.
680
Angajamentul Bulgariei a fost reluat și în cadrul Protocolului de la Petersburg din 26/9 mai 1913 cf. Titu
Maiorescu, România, Războaiele Balcanice …, p. 208.
681
Memorialistică Diplomatică, vol.1, Amintiri Diplomatice, Constantinopol (1902-1906). Viena (1906-
1908), Ediție îngrijită de Adrian Stănescu și Laurențiu Vlad, Editura Institutul European, Iași,
MATIS2009, p. 60.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
200
tratativelor diplomatice poziția României a rămas neschimbată, eforturile ministrului
plenipotențiar de la Londra, Nicolae Mișu fiind lăudabile în această privință. Campania de
convingere a Marilor Puteri de justețea așteptărilor Regatului Român este relevantă și în
intensa corespondență diplomatică sau în luările de poziție ce vizau atragerea atenției
înalților oficiali ai Marilor Puteri asupra realităților balcanice. Susținuta propagandă
externă a Serbiei, a Bulgariei și nu în ultimul rând a Greciei aveau să fie redutabile
obstacole pentru diplomația română, ce încerca să-și facă simțit punctul de vedere mai ales
cu privire la conaționalii săi din regiunile disputate sud-balcanice. Pentru România modelul
elvețian posibil de a fi aplicat în Macedonia mai ales atâta timp cât ar mai fi existat o tutelă
otomană simbolică asupra respectivului areal era iluzoriu după evenimentele din 1912.
Singura soluție considerată a fi viabilă pentru soarta populației aromâne era, așa cum am
arătat deja, integrarea într-un stat albanez cât mai întins cu putință unde aromânii să dețină
un rol însemnat, iar statul lor protector să poată avea o influență majoră. De altfel, această
influență nu avea un caracter subminator pentru tânărul stat, ci din contră, unul care ar fi
putut întări noua entitate statală. Un stat albanez bine închegat ar fi păstrat totodată un
echilibru în regiune atât pe plan intern cât și extern și ar fi funcționat după următoarele
coordonate:
a) În interiorul său, în cazul alipirii majorității teritoriilor locuite de aromâni ar fi
contrabalansat elementul musulman, deoarece aromânii alături de albanezii creștini,
fie ei catolici sau ortodocși, ar fi determinat un raport echilibrat confesional ce ar fi
limitat sau chiar stopat tendința creării unui stat qvasi-musulman în Europa.
b) În exterior, o Albanie Mare care să cuprindă toate teritoriile albaneze ar fi putut
crea un stat albanez viabil fapt ce ar fi eliminat viitoare focare de conflict în zonele
albaneze aflate sub tutelă sârbă, muntenegreană sau greacă (situații pe care istoria
de după primul război mondial le va consemna în diverse stadii de evoluție).
Avertismentul diplomatului român, Nicolae Papiniu, expert în problemele
balcanice, se va dovedi vizionar la aproape un secol de când a fost emis.
La 16 decembrie 1912 au început la Londra tratativele de pace între cele patru state
balcanice şi Turcia, iar în 17 decembrie s-a deschis Conferința Ambasadorilor Marilor
Puteri, președinția acesteia revenindu-i, în calitate de gazdă, ministrului de externe britanic,
sir Edward Grey.682 Hotărârile acestei Conferințe au avut ca obiect și situația noului stat
deocamdată autoproclamat. În memorandumul trimis de guvernul atenian Conferinței
682
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1998, p. 439. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
201
Ambasadorilor de la Londra în 13 ianuarie 1913 se făcea referire la statisticile turceşti ale
vilayetului Janina (Epir) unde dintr-un total de 477.833 locuitori, 316.561 erau greci, 154.
413 musulmani și 5.104 evrei. Desigur, criteriul folosit era cel religios, care îi avantaja pe
greci. Cifrele creștinilor îi cuprindeau și pe aromânii din Pind, trecuți și ei drept greci.683
Încă de la sfârșitul anului 1912, poziția României s-a făcut cunoscută oficial prin
vocea premierului Titu Maiorescu ce mărturisea la o întâlnire diplomatică cu o delegație
bulgară în data de 26 noembrie/9 decembrie 1912: „ ...dorim o puternică și cât mai întinsă
Albanie și dacă se va putea și o Macedonie autonomă”.684 În acest sens, într-un memoriu
privitor la granițele viitorului stat albanez pregătit pentru Conferința Ambasadorilor de la
Londra, diplomatul Nicolae Papiniu avertiza că „dacă se vor lăsa afară din teritoriul
viitorului stat o parte a națiunii albaneze sau s-ar tăia sub diferite pretexte istorice sau de
conveniență din teritoriul locuit de albanezi la nord la est sau la sud, părti ce s-ar alipi la
statele vecine antagoniste ale natiunii albaneze, insemnează a pune la temelia statului
albanez un germene de conflicte viitoare cu toată neutralitatea ce i s-ar recunoaşte’’.685
După Papiniu, hotarele etnografice ale noului stat albanez ar trebui să înceapă în nord de la
joncţiunea occidentală a hotarului cazalei Kolaşin şi frontiera sud orientală a sandjakului
Taşligea, cu graniţa actuală dinspre Muntenegru (n.n.1912), cazalelele Mitroviţa, Vucitrn,
Priştina, Ghilane, Tetova, Kicevo, o parte din cazaua Kastoriei cu oraşele Kojani şi
Grebena, o parte din Cazaua Elasona, marile comune româneşti din Pind: Avdela, Perivole,
Samarina, Smixi, Turia, Trikala, Kokinopole, Vlahoiani etc. urmând a fi încorporate
Albaniei al cărui hotar natural ar trebui să fie la Preveza.686 Papiniu concluziona în
memoriul său datat în 16/29 decembrie 1912 faptul că teritoriul vizat de el a face parte din
Albania va cuprinde în partea de nord grupurile româneşti din Scutari, Prizren, Tetovo,
Durazo, Tirana, Musakia, Elbasan, Ohrida, Struga şi comunele înconjurătoare, Moscopole,
Medjidia, comunele din Zagori, comunele din Pind până la hotarele actuale ale Greciei.687
Looby-ul albanez era și el activ în capitala britanică. La 5 februarie 1913 în sala
Whitehall avea loc întâlnirea Comitetului Albanez sub preşedinţia lui Aubrey Herbert.688
Moses Gaster, secretarul adunării, prezenta concluziile sub-comitetului de lucru englezo-
albanez arătând printre altele că integrarea Kutso-Valahilor în statul albanez ar fi un
683
Constantine Chekrezi, Albania Past and Prezent, The MacMillan Company, New York, 1919, p. 97.
684
Titu Maiorescu, România și Războaiele Balcanice…, p. 50.
685
A.N.I.C., Fond Casa Regală, Dosar 13/1912, f. 1.
686
687
688
A.M.A.E., FOND Societatea de Cultură Macedo Română, Dosar 78, f. 2. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
202
deziderat al tuturor statelor balcanice.689 Comitetul deplânge situaţia regiunilor incendiate
şi a albanezilor masacraţi de către Serbia ce s-a făcut vinovată şi după 1878 când a alungat
din zona Niş-Vranje peste 100.000 de albanezi cărora li s-a confiscat apoi avutul.690
Speculând noile raporturi de putere din zonă,Take Ionescu, ministru de interne la
acea dată și fin cunoscător al chestiunilor balcanice, îi scria lui Titu Maiorescu sugerând să
insiste ca așezările din Pind să treacă în totalitate la Albania în loc de Grecia: „nu este
admisibil ca în noua Albanie ce se creează să avem mai puțin decât vom avea în Bulgaria”,
cerând concret autonomie școlară și ecleziastică cu drept de ierarhie religioasă proprie și
dreptul comunelor valahe să primească subsidii de la guvernul românesc pentru școli,
biserici și șeful lor religios.691
În 1913, ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu de la Londra în Pro-Memoria ce a
remis-o Foreign-Office-ului, în urma cererii Excelenței Sale, Sir Edward Grey, la 14/27
martie 1913, propunea din partea Guvernului Român, următoarul hotar natural pentru
Albania de Sud: Munții Zagorului (Micikeli și Papingo); valea râului Inahos, până la
confluența sa cu râul Arta (Arachtos) de aici până la izvoarele acestui râu, la Jug (Zigos);
apoi la Mețova și urmând fostul hotar greco-turc, până la râul Venetico și de acolo până la
confluența sa cu fluviul Bistrița (Aliacmon); urmează cursul Bistriței până la Darda,
Gramoste și Corița, până la lacul Prespa. În aceste hotare, majoritatea populației era
formată din români și din musulmani, ziși Vlahazi, adică tot musulmani-români, precum și
de albanezi, pe când greci sunt în mare minoritate.692
Într-un raport din 14/27 martie 1913 către premierul Maiorescu, reprezentantul
României la Londra Nicolae Mișu raporta de la Londra următoarele: „...în urma convocării
la ședința conferinței Ambasadorilor de către ministrul de externe Grey în numele Marilor
Puteri, ședința din 13/26 martie 1914 se ocupa de stabilirea frontierelor de sud ale Albaniei
în care vor intra mai multe comune locuite de români, puterile doresc să cunoască vederile
României și dorințele sale în privința conaționalilor ei. Din localitățile ce ar putea face
parte din Albania, Grey transmite că Puterile ar dori să cunoască mai întâi vederile
României și a fixa apoi hotarele în așa mod ca să se țină cont de interesele locuitorilor
români din acele ținuturi. Grey mă roagă să indic pe hartă punctele prin care linia de hotar
ar fi mai bine să treacă.”693
689
A.M.A.E., FOND Societatea de Cultură Macedo Română, Dosar 78, f. 4.
690
A.M.A.E., FOND Societatea de Cultură Macedo Română, Dosar 78, f. 6.
691
Biblioteca Academiei Române, T. Ionescu către T. Maiorescu, 16 iunie 1913, S 44(17)/XIV.
692
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 31.
A.M.A.E., FOND Londra , vol. 28, nepaginat.
2017.11.01 11:13
203
Un nou raport al reprezentantului nostru diplomatic de la Londra preciza cu
exactitate hotarele noului stat care ar fi în concordanță cu dezideratele politicii românești:
„În crearea unui stat albanez viabil în care să intre masele compacte române de la Pind,
guvernul român vede o garanție pentru viitor pentru populația română, mai cu seamă când
Europa va lua toate măsurile pentru asigurarea existenței acelei populații. În acest scop
fruntariile viitoarei Albanii vor trebui făcute în așa fel ca nu numai acest stat să fie la
adăpostul unor dificultăți ulterioare cu vecinii săi, deoarece și populația română care se află
în mase compacte în sudul Albaniei să fie conservată intactă în hotarele noului stat
albanez. Regiunea cuprinsă între Ianina Mețzovo-Grebena și satele din munții Gramos sunt
locuite de o populație în majoritate română care se poate evalua la peste 80000 de locuitori
grupați în vreo 36 de comune principale, din care principalele Samarina cu 10000 de
locuitori, Avdela cu 4500, Perivole cu 6000, Turia cu 3500, Labanița 10000, Săracu cu
8000,Perivole cu 3000, Laista 5900, Breaza 1580, Leșnița 2500, Furca 2000, Megidie 2500
etc. Ambele podgorii ale Pindului de la Muntele Gramos până la muntele Agrafa sunt
ocupate de români, o parte din această populație a fost după tratatul de Berlin anexată
Greciei. Ar fi nedrept ca astăzi masa compactă de români la Pind să fie ruptă în două.
Hotarele pentru o Albanie viabilă, unde și românii să poată fi conservați, ar trebui să treacă
prin munții Zagorului la nord de Ianina (Micikeli și Papingo), prin valea râului Inahos până
la confluentul său cu râul Arta (Arahtos), de aici până la izvorul acestui râu la Jug (Zygon),
linia să urmeze apoi până la Metzovo și de aici pe linia fruntariei grecești actuale până la
râul Venetico și de aici până la confluentul lui cu râul Bistrița să urmeze acest râu până la
izvorul său, urcând linia Darda, Gramoște, Coritza până la lacul Prespa. Populația la est
este în mare parte românească, musulmani (vlahades), albanezi și foarte puțini greci.
Pentru conservarea populației române care se va încorpora la Albania, Marile Puteri vor
trebui să înscrie, nu numai în tratatatul internațional care va înlocui pe cel din Berlin, dar și
în constituția albaneză, ori statutul organic al acestui stat, principiul că în toate localitățile
unde majoritatea va fi română, limba administrativă să fie româna; de asemenea în școli și
biserici limba să fie românească; să nu se pună nici o piedică numirii unui cap bisericesc
independent al românilor, să se recunoască românilor o autonomie administrativă și
comunală și pecât posibil politică, iar guvernul român va putea fără nici o restricție să-și
subvenționeze propriile instituții culturale române”.694 Din rapoartele diplomatice trimise
de la Londra către București reiese faptul că o miză importantă pentru soarta comunităților

A.M.A.E. FOND Londra , vol. 28, nepaginat.
2017.11.01 11:13
204
aromâne din granițele Albaniei, ridicată insistent de partea română a fost și aceea a unei
reprezentări religioase. Iată cum descrie Nicolae Mișu negocierile pe marginea acestui
subiect: „Când am pus chestia unui cap religios independent românilor din Albania,
domnul Cambon ambasadorul Franței, care a fost mai mulți ani la Constantinopol și are
slăbiciunea de a crede că cunoaște bine chestile orientale, mi-a observat că numirea unui
cap religios va depinde de Patriarhul Ecumenic din Constantinopol, care este capul
bisericilor ortodoxe. Am atras atenția ambasadorului asupra faptului că Patriarhul
Ecumenic din Constantinopol nu trebuie confundat cu Papa de la Roma, care este capul
bisericii catolice unice și nedespărțite. Tocmai aceasta este diferența între biserica catolică
și cea ortodoxă, că pe când cea dintâi este universală, cea de-a doua dacă este națională și
este formată din atâtea biserici câte sunt și națiunile ortodoxe. Bisericile ortodoxe sunt
unite între ele numai prin comunitatea dogmelor, iar nu printr-un cap bisericesc comun.
Patriarhul din Constantinopole, ca cel mai vechi arhiepiscop ar putea prezida un conciliu
ecumenic al tuturor bisericilor ortodoxe, încolo trebuie să se mărginească a păstori turma
sa din Imperiul Otoman”.695 Propunerea ministrului român a fost primită cu nedisimulată
uimire, mai ales după intervenția tăioasă a ministrului francez Cambon, care nu admitea
ingerințe în aria canonic-geografică a Întâi Stătătorului Grec.
Respectând indicațiile de la București, Nicolae Mișu cerea autonomie locală extinsă
pentru românii din Albania și conducător bisericesc696 „fără niciun amestec al Patriarhului
Ecumenic”, lăsând astfel să se înțeleagă disponibilitatea Mitropolitului primat de la
București de a prelua sub jurisdicția sa canonică acele comunități aromâne care ar fi dorit
să iasă de sub tutela Constantinopolului. În calitate de expert pe problematica balcanică,
beneficiind de o serie de misiuni diplomatice la Atena, Nicolae Papiniu îi cerea ministrului
plenipotențiar de la Londra să pledeze pentru înscrierea autonomiei școlare și bisericești a
aromânilor în statutul constituțional ce îl pregătea conferința. Pentru a se evita confuzia cu
celelalte comunități ortodoxe: grecești, sârbești, eventual bulgărești, acesta opina că ar fi
necesar ca formula întrebuințată să cuprindă numele de român, iar formularea să fie
următoarea: „Statul recunoaște autonomia bisericească și școlară a comunităților române,
conform cu acceea a celorlalte comunități creștine din Albania”. Măsura venea ca o
695
696
Încă din 16 februarie 1913, Take Ionescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu milita pentru introducerea
în constituția Albaniei viitoare a dreptului comunitățiilor românești de a avea o ierarhie bisericească proprie
și dreptul de a primii subsidii din partea guvernului român pentru școlile și bisericile precum și pentru șeful
lor religios. Biblioteca Academiei Române, Secția Manuscrise, Take Ionescu către Titu Maiorescu, S
44(17)/XIV.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
205
contrareacție la planurile Patriarhiei Ecumenice care insista ca populația rămasă în
granițele vecine Greciei să aibă dreptul de a opta fără a emigra pentru naționalitatea
juridică grecească. Patriarhul sugera ca acest articol să fie înscris în constituția statelor
aliate și prevăzut în convențiile dintre dânsele. Consecința, în viziunea diplomatului
Papiniu ar fi fost următoarea: „Cu acest chip libertatea de propagandă grecească şi
deznaţionalizarea, cu toate consecinţele ei materiale, a românilor, albanezilor, şi chiar
bulgarilor rămaşi până azi partizani ai Patriarhatului şi neraliaţi Exarhatului, ar fi
consacrate oficial de însăşi statele victime ale acestui ingenios sistem special inventat de
greci pentru sporirea elenismului.”697 Propagandei elenă care încerca să convingă
populațiile albaneze și aromâne ortodoxe că încorporarea lor într-un viitor stat majoritar
musulman va pune o presiune asupra acestora, trebuia să i se răspundă prin garantarea
autonomiei bisericești și școlare. Papiniu avertiza însă ca măsuri echivalente cu o separație
administrativă și politică de Albania, precum recunoașterea naționalității române nu era
oportun să se pretindă. De îndată ce Constituţia albaneză, întocmită de Marile Puteri, va
prevede egalitatea politică pentru toţi cetăţenii albanezi, cu dreptul pentru comune de a se
autoadministra sub controlul statului, românii vor obţine astfel principala garanţie a
menținerii şi dezvoltării individualităţii lor etnice. Nu era recomandat a se cere
exclusivitatea limbii române în administrație pentru arealul aromânesc, așteptând ca noul
stat să adopte niște instituții funcționale.698
În memoriul trimis de Papiniu la Londra se stabilea motivația intervenției României
în zonă: ,,[...] existența unui așa de însemnat număr de congeneri699 care și-au păstrat limba
și moravurile, ne impune datoria să ne îngrijim ca drepturile lor religioase și culturale în
noul stat albanez să le fie asigurate”. Ministrul Mișu într-o notă conclusivă a activității sale
la conferința ambasadorilor de la Londra mărturisea: „În desele convorbiri ce am cu
ambasadorii nu am încetat un moment de a apăra cauza și interesele aromânilor și a le da
explicații asupra numărului și importanței culturale a acestui element, cerând a li se garanta
existența lor individuală și autonomia lor locală. Impresia ce am căpătat este că majoritatea
Puterilor sunt favorabile grecilor, unele pentru a plăti acțiunea Puterilor din Tripla Alianță,
altele din considerațiuni dinastice și de relații de familie. Cu multă greutate caut să conving
ambasadorii să nu se lase a fi ademeniți de faptul că prin influența bisericii Patriarhiei,
multe elemente eterogene creștin ortodoxe care nu au nimic comun cu elementul grecesc
697
A.M.A.E. FOND Londra, vol. 28, nepaginat.
698
699
Numărul aromânilor vehiculat de Papiniu în granițele unui stat albanez ce ar avea la sud granița Greciei cu
Imperiul Otoman din 1912 era de 192.000 de subiecți. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
206
sunt considerate ca grecești și că ar fi o nedreptate strigătoare să fie anexate unui stat, care
nu a ținut cont niciodată de individualitatea aparte a maselor cotropite prin diferite
mijloace.”700
La finalul interpelărilor sale în cadrul Conferinței, ministrul plenipotențiar român
nu uită să precizeze faptul că această consultare a României reprezintă „un act de dreptate
din partea Puterilor, căci astfel România poate apăra direct marile interese ce le are în
Orient”.701 Prezența României la Conferința Ambasadorilor a declanșat cerințe similare din
partea Greciei, interesată și ea să-și exprime punctul de vedere în privința Albaniei de Sud,
zonă cunoscută în istoriografia greacă drept Epirul de Nord. Ministrul italian, marchizul
Imperiali, a fost unul dintre cei mai puternici opozanți ai acestei idei, replicând că România
a luat parte la discuții din perspectiva actorului nonbeligerant care nu avea altă cale de a
apăra interesele numeroșilor conaționali din Peninsulă. Împărtășind argumentația
diplomatului italian, Sir Edward Grey a admis ca reprezentantului Greciei să-i fie totuși
înmânată o copie după memoriul reprezentantului României în privința hotarelor Albaniei.
Premierul român Titu Maiorescu a insistat însă în rapoartele către ministrul Mișu ca acesta
să asigure prezența unui delegat român în Comisia Internațională de Control a Conferinței
de la Londra.702 Dorința executivului român nu a putut fi acceptată, toți ambasadorii703
adoptând în unanimitate poziția exprimată de Sir Edward Grey, care sugera să nu se
primească România la lucrările Comisiei, în caz contrar membrii conferinței fiind obligați
să primească și reprezentanții Greciei, Serbiei, Muntenegrului, Albaniei.704
De frica unor presiuni grecești, albanezii au pregătit la rândul lor un memoriu ce
urma să fie prezentat conferinței. Ministrul Mișu atragea însă atenția delegaților albanezi
că datele privind numărul aromânilor erau eronate și cerea rectificare lor de urgență.705 În
acest timp, mandatarii Atenei solicitau puterilor prezente la Conferință organizarea unui
plebiscit în Albania de Sud care să ofere șansa populației să se pronunțe pentru sau contra
anexării la Grecia. Liderii albanezi au protestat acuzând acte de terorism pe care
autoritățile elene le practicau în teritoriu, pregătind terenul pentru o viciere a
rezultatului.706
700
701
702
703
704
705
706
A.M.A.E. FOND Londra , vol. 28, nepaginat. Conferința Ambasadorilor era bombardată zilnic cu scrisori
de loialitate față de regele Constantin. O altă metodă des folosită de administrația greacă MATIS
a Epirului de Nord
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
207
În 30 mai 1913 s-a semnat pacea de la Londra, act ce punea capăt primului război
balcanic. Cu această ocazie, Imperiul Otoman renunța la toate drepturile sale asupra
Albaniei, în iunie ultimele trupe turcești părăsind zonele locuite de albanezi.707 Tot atunci
erau cedate statelor balcanice toate teritoriile europene până la linia Enos-Midia, inclusiv
Adrianopolul.708 O comisie formată din reprezentanți ai Marilor Puteri urma să se
întrunească periodic, să efectueze cercetări pe teren și în urma acestora să stabilească
granițele Albaniei, uzând drept criteriu de delimitare limba folosită în familie. Puterile
prezente la Londra au promis un împrumut Albaniei de circa 75.000.000 de franci709, au
recunoscut autonomia noului stat și au obținut un acces commercial la Marea Adriatică
prin mâna Serbia.710 Însă, din perspectiva istoricilor albanezi hotărârile Conferinţei
Ambasadorilor de la Londra nu au tratat corect, ba chiar au dăunat intereselor legitime ale
noului stat, chestiunea albaneză rămând în continuare nerezolvată.711
După terminarea lucrărilor conferinței proiectele de imaginare a noului stat albanez
au cunoscut o efervescență crescândă, toate puterile fiind interesate ca noul actor statal
balcanic să intre în sfera lor de influență. Franța a rămas un fidel al politicii Atenei,
susținând controlarea zonei Koriței de către aceasta, în timp ce Austro-Ungaria a rămas
consecventă proiectului unei Albanii mari.712 Deși într-o alianță comună, Germania avea o
poziție separată, susținând încorporarea sudului Albaniei la Grecia, iar nordul Albaniei la
Serbia și Muntenegru.713 Essad Pașa, lider albanez din vechea structură otomană, era
partizanul unei alianțe cu Muntenegrul, Serbia și Grecia, acceptând o Albanie minimală,
dar musulmană din calcul politic personal, visându-se conducătorul acestei formațiuni
omogene din punct de vedere religios, șansă în viziunea acestuia de coeziune a acestei
construcții politice.714 Din această ecuație nu trebuia omisă nici miza financiară a viitorului
stat: în 1913, 55% din importurile Albaniei veneau din Austro-Ungaria, 25% din Italia, 5%
era aceea de a aduna mulțimi de oamenii cu diverse ocazii în localități, prilej cu care erau invitați
corespondenți străini care relatau desigur dorința acestora de alipire la Grecia.
707
Cristia Maksutovici, Confluențe culturale româno-albaneze, Editura Kriterion, București, 1995, p. 26.
708
Kann A. Robert, Dynasty, Politics and Culture. Selected Essays, Edited by Stanley Winters, Columbia
University Press, Boulder, Colorado, 1991, p.112.
709
710
Edith P.R.Pont Stickney, „Southern Albania or Northern Epirus”, în European International Affairs,
1912-1913, Stanford University Press, 1926, p. 25.
711
Stefanaq Pollo şi Arben Puto, The History of Albania from its origin to the present day, Routledge,
London, 1981, p. 150.
712
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania or Northern Epirus…, p.32.
713
714
Dusan Batakovic, „Serbian Goverment and Essad Pasha Toptani”, în Serbs and the Albanians in the 20th
century, Andrej Mitrovic (ed.), Academic Conferences, vol. LXI, The Department of historical sciences no.
20, Belgrad, 1991, p. 61. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
208
din Grecia.715 Asupra guvernului Kemal s-au exercitat presiuni pentru semnarea unui acord
ce ar fi pus Banca Națională a Albaniei sub tutela Wiener Bank Verein și Banca
Commerciale dʼItalia ce urmau să aibă privilegiul cumpărării de terenuri de pe cuprinsul
viitorului stat.716
Lupta pentru o pradă considerată facilă abia începea...
715
Edith P.R.Pont Stickney, „Southern Albania or Northern Epirus..”, p. 4.
716
Constantine Chekrezi, Albania Past and Prezent, The MacMillan Company, New York,MATIS
1919, REGHINA-ADELA
p. 120-121.
2017.11.01 11:13
209
II.9.Tratatul de pace de la București
Noul premier elen, Venizelos recunoștea în iunie 1913 într-o discuție cu ministrul
român de la Atena, Nicolae Filodor greșelile trecutului dintre România și Grecia, admițând
că guvernul grec avea o mare parte de răspundere. Permitea pe viitor subvenționarea
școlilor și bisericilor române din Grecia, promițând totodată că va emite o circulară către
prefecți cu privire la situația românilor macedoneni în care să-i fie aduse la cunoștință
actele arbitrare.717 Aflat la București în același an, Venizelos asigura opinia publică din
România „că (n.a.aromânii) se vor bucura de o excelentă situație din toate punctele de
vedere și un viitor foarte apropiat va confirma pe de-a întregul aceste prevederi. Afară de
aceasta, am trimis de aici, din București ordine formale comandantului nostru din Salonic
să acorde cea mai înaltă protecție românilor macedoneni și în același timp să fie imediat
puși în libertate toți aceia care erau condamnați pentru delicte politice. Și vă asigur că
ambele aceste dispozițiuni au fost grabnic aduse la îndeplinire”. În continuare, același mai
declara: „aromânii din Grecia și grecii din România trebuie să fie tocmai pârghii care să
lege mai strâns, trebuie să fie artere care să facă a circula interesele noastre economice
comune...718
Semnarea Tratatului de Pace la Bucureşti ce a urmat imediat încheierii războaielor
balcanice a însemnat și relansarea chestiunii aromâne. Situația deosebit de complicată a
relațiilor dintre foștii aliați, mai ales dintre bulgari pe de-o parte, greci și sârbi pe de altă
parte, a făcut ca premierul Titu Maiorescu să folosească un artificiu diplomatic pentru a nu
tergiversa lucrările conferinței de pace prin solicitări similare de reciprocitate pentru
bulgarii rămăși în cele două regate vecine, sârb, respectiv elen. Soluția aleasă a constat în
schimbul unor scrisori de angajament între România, Bulgaria, Serbia și Grecia prin care
cele trei state din urmă garantau libertatea școlară pentru aromâni, precum și dreptul de
înființare a unui episcopat pentru această comunitate719.
Reprezentanții celor trei țări balcanice, Venizelos (Grecia), Pasić (Serbia),
Tontcheff (Bulgaria) au semnat următorul text: „[Bulgaria, Grecia, Serbia] consimte să dea
autonomie școalelor și bisericilor Aromânilor din viitoarele ținuturi [bulgare, sârbe,
grecești] și să îngăduiască înființarea unui Episcopat pentru acești Aromâni, cu facultatea
717
Constantin Iordan, Venizelos și românii, ed. a II-a, Editura Omonia, București, 2010, p. 105.
718
Interviuri din ziarele Acțiunea din 27 iulie 1913, Universul din 24 iulie 1913, în C. Iordan, Venizelos și
românii..., p. 107-108.
A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 40, f. 7-9.
2017.11.01 11:13
210
pentru Guvernul Român de a subvenționa, sub supravegherea Guvernului [bulgar, sârb,
grec], sus-zisele așezăminte culturale prezente și viitoare”.720
Din punctul de vedere al autorităților române, scrisorile de garanție au fost
considerate ca și conexe Tratatului de Pace semnat la București „constituind parte
integrantă și de nedespărțit a acestui Tratat…”721
Istoricul Dimitris Michalopoulos considera că documentele oficiale româno-
grecești semnate după războaiele balcanice ce făceau referire la drepturile școlare și
ecleziastice ale comunităților aromâne: „au fost trecute cu vederea de către partea greacă
aproape imediat după semnare...”722 Afirmația de mai sus confirmă în limbaj diplomatic o
realitate de facto, aceea a încălcării de către Grecia a termenilor Tratatului de la București.
Valoarea lor a avut desigur o greutate diplomatică, însă punerea lor în aplicare a lăsat de
dorit după cum se va putea observa în continuare.
Totodată, documentele consultate de noi în arhiva Ministerului Afacerilor Străine
demonstrează că România a continuat să fie preocupată de soarta comunităților aromâne și
în timpul și la finalul conflagrațiilor balcanice.
Prin legea publicată în Monitorul Oficial numărul 26 din 23 decembrie 1912 s-a
deschis de către guvernul român un credit de 100.000 de lei care urma „a fi împărțit ca
ajutoare la românii macedonenii pentru pagube din faptul războiului balcanic, constatate la
fața locului prin Consulatele României…”723 Mihail Burghele, un specialist din cadrul
Ministerului Afacerilor Străine, recomanda într-o adresă din 24 mai 1913 trimisă către
consulatele din regiunea otomană ca acestea să facă investigații la fața locului „cum vor
crede mai nimerit, căutând însă a întocmi listele așa ca adevărul să fie recunoscut de însăși
comunitățile locale…”724
Rezultatele cercetărilor trimise de către agenții diplomatici către București în cursul
lunilor octombrie și noiembrie 1913 cuantifică nivelul pagubelor la suma de 540.208 lei.
Suma reprezenta despăgubirile solicitate circumscrise geografic la un areal de 36 de
localități (Abela, Băeasa, Biscuchi, Cerneși, Korcea, Doleani, Fetița, Giumaia de Sus,
Florina, Furca, Ghevgheli, Gopeși, Hrupiște, Huma, Ianina, Cupa, Lipoș, Liumnița, Livezi,
Lugunța, Magarovo, Mețova, Negovani, Oșani, Paleohori, Perivole, Petrici, Pisuderi,
720
Monitorul Oficial, Desbaterile Senatului, 12 decembrie 1913, p. 49.
721
A.M.A.E., Fond Atena, vol. 132, f. 153.
722
Dimitris Michalopoulos, „Aromanians and Tsakonians: similarities and differences”, în The Politics of
Culture, Perspectives of stateless nationalities ethnic groups, Ewa Nowicka (coord.), Varșovia, Editura
Warsaw University Press, 2012, p. 67.
723
A.M.A.E., Fond Problema 71/ 1900-1919, Litera B, vol. 20, f. 479.
2017.11.01 11:13
211
Pleasa, Poroi, Ramna, Samarina, Turia, Veria, Vlaho-Clisura, Vodena). Alte localități erau
în curs de cercetare. 725
Fondul de ajutor instituit de guvernul român pentru cei păgubiți în timpul
războaielor balacanice, urma să fie împărțit având ca bază trei criterii:
I. „Ajutoare acelora a căror case sau prăvălii au fost arse împreună cu avutul ce se găsea în
ele.”
II. „Ajutoare acelora a căror avut din casă, precum mobile, marfă sau alte lucruri casnice
au fost predate sau stricate.”
III. „Ajutoare acelora care au adus servicii în cauza aromână și care fiind siliți de
împrejurări a se depărta de locul, n-a fost cu putință de a lucra pentru a se îngriji de dânșii
și de familiile lor.”
IV. „Ajutoare acelora care au adus servicii în cauza aromână și care fiind siliți de
împrejurări a se depărta de la locul, n-au fost în putință de a se îngriji și de familiile lor.” 726
V. Toți preoții, învățătorii, profesorii, cântăreții care deși nu au avut pierderi din faptul
războiului și nici nu au venit la București, spre a-și face un rost, ei stând la locurile lor,
totuși au avut de suferit din faptul războiului.
VI. Numeroasele femei rămase văduve de pe urma bărbaților lor naționaliști, uciși mai cu
seamă după publicarea iradelei din 1905.727 Pentru familiile celor uciși se prevedea că
văduvele și copii acestora să fie trecuți pe perioadă nedeterminată în bugetul general al
școlilor și bisericilor de peste Dunăre, fiind considerați drept pensionari și stipendiați ca
atare.728
Comisia ce urma să stabilească cuantumul despăgubirilor pe baza cercetărilor
întocmite de către consulatele din Imperiul Otoman îi avea ca membrii pe Mihail Burghele,
George Murnu și Iuliu Valaori.729
Izbucnirea Primului Război Mondial a orientat însă prioritățile financiare ale
României în alte direcții decât cele stabilite la orizontul anilor 1912-1914.
Chiar dacă la finele anului 1913 o serie de ajutoare materiale ajung în zonele locuite
de aromâni și sunt direcționate către cei care au avut de suferit în urma convulsiilor
725
726
727
728
A.M.A.E., Fond Problema 71/ 1900-1919, Litera B, vol.21, f. 43.
2017.11.01 11:13
212
balcanice, acestea nu putut să redreseze complet o comunitate obișnuită déjà cu o
ritmicitate a dezastrului în proximitatea sa.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
213
II.10.Chestiunea Epirului de nord
La finalul Conferinței de la Londra din 29 iulie 1913, cele șase Mari Puteri au
semnat un protocol ce prevedea pentru Albania un statut autonom, cu un principe ereditar
sub garanție internațională, administrația civilă și financiară a noului stat urmând să fie
controlată pentru o perioadă de zece ani de Comisia Internațională de Control, iar
organizarea Jandarmeriei era lăsată în seama unei misiuni militare suedeze.730
În paralel cu acțiunile diplomatice ce pregăteau alegerea și mai apoi sosirea în
Albania a viitorului monarh, Marile Puteri doreau să rezolve delimitarea granițelor greco-
albaneze printr-o comisie ce urma să lucreze în teritoriu între 1 septembrie şi 30 noembrie
1913. 731 Chestiunea hotarelor naționale dintre cele două state balcanice va suscita aprinse
confruntări după cum timpul va dovedi.
Încă din septembrie 1913, regele Constantin al Greciei s-a întâlnit cu Sir Edward
Grey la Londra, încercând să-l convingă de justețea doleanțelor elene.732 Miza pretențiilor
elene era așa numita regiune a Epirului733, areal locuit de un semnificativ număr de
ortodocși, majoritar de origine albaneză și aromână. Mulți dintre aceștia erau revendicați
drept eleni datorită apartenenței lor la Patriarhia Greacă a Constantinopolului. În Epir, o
parte din populația vorbitoare de albaneză se considera greacă în concordanță cu
loialitatea acesteia față de Biserică.734 Și pentru Ion Dragoumis735 afilierea religioasă a
populațiilor din părțile europene ale Imperiului Otoman, mai precis credința greco-
ortodoxă a vorbitorilor de slavă, vlahă (n.n. aromână) ori albaneză continua să fie dovada
supremă și principalul indicativ cultural identitar al elenismului lor.736
La Conferința de la Londra se prevedea ca granițele din sudul Albaniei se vor
delimita având ca punct de bază principiul etnografic, în special limba maternă,
menționându-se că nu se va ține cont de tentativele de organizare a unor plebiscite ori altor
730
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris Peace Conference (1919), Institut for Balkan Studies, Salonic,
1978, p. 25-26. În cele din urmă, s-a apelat la Olanda pentru organizarea corpului de jandarmerie datorită
experienței de care ofițerii olandezi au dat dovadă în acțiunii similare efectuate în coloniile batave din
Indonezia.
731
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris Peace …, p. 26.
732
733
Regiunea în suprafață totală de circa 14.000 Km² cuprindea mare parte din fostul vilayet otoman Ianina și
părți din Vilayetul Monastir (sandjakul Korcea etc.) zonă cu o densă populație aromână mai ales în Masivul
muntos al Pindului.
734
Basil Kondis, Greece and Albania 1908-1914, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1966, p. 136.
735
Intră în serviciul diplomatic extern al Regatului Elen în noiembrie 1902 când este numit viceconsul la
Monastir. Până în 1909 îl regăsim acreditat în mai multe localități ale Imperiului Otoman unde a jucat un rol
crucial în organizarea și întărirea mobilizării naționale grecești din Macedonia și Tracia. După 1908 a fost
adeptul unei elenizări graduale în interiorul Turciei.
736
M. Kaliakatsos, „Ion Dragoumis and ...”, p. 63. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
214
manifestări politice.737 La fața locului comisia a constatat că în multe familii membrii tineri
vorbeau limba greacă, iar cei bătrâni albaneza.738 Mulți dintre cei tineri erau „greci, în
sentiment și aspirații intelectuale și economice”.739 Propaganda culturală elenă a găsit un
teren fertil în rândul populației din regiunea Epirului, și ca urmare a extinderii rețelei
școlare în ultimele 3-4 decenii (sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea). În 1878, în partea de sud a Albaniei funcționau circa 80 de școli turcești și 163 de
școli grecești.740 Atât musulmanii, cât și creștinii din înalta societate din Epir vorbeau
foarte bine greaca, limba culturii și a comerțului. În 1914 guvernul autonom al Epirului de
Nord anunța existența în regiune a 360 de școli cu 22.595 de elevi.741
În timpul războaielor balcanice flota greacă a debarcat în zonele de coastă ale
Epirului. Mare parte din soldații marinei elene erau recrutați dintre albanezii din Grecia.
Puși în fața de a lupta cu localnicii ce vorbeau aproape aceeași limbă, două batalioane de
marina vor dezerta în corpore.742
Teza elenă susținea făptul că Albania de Sud ar trebui să le aparțină din motive ce
țin de specificitate istorică și rațiuni geografice, locuitorii din regiune fiind greci prin
sentiment. Acest argument al „sentimentului” se baza, așa cum am menționat mai sus, pe
confesiunea comună a grecilor și a populației ortodoxe din Sudul Albaniei. Ca urmare
firească partea greacă consideră întreaga populație ortodoxă fie albaneză, aromână ori
vorbitoare de slavă din zonă drept etnici greci. Aceasta se baza pe statisticile otomane ce
împărțeau subiecții după criterii religioase și nu etnice. Explicit termenii ortodox creștin și
musulman au fost schimbați în grec respectiv albanez. În spatele acestei retorici a
„sentimentului grecesc” a stat de fapt o politică ce avea la bază rațiuni naționaliste.743
Premierul Venizelos a declarat oficial că posesia Epirului de Nord era pentru
Grecia o chestiune etnică și patriotică: „Delvino, Arghyrocastro, Coritza au fost
întotdeauna adevărate centre ale civilizației elene.”744 Determinarea politicii Atenei se
putea observa și din discursul aceluiași om de stat în fața parlamentului elen când în
octombrie 1913 a afirmat că Grecia nu va renunța sub nicio formă la o linie demarcațională
737
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania…, p. 34.
738
Basil Kondis, Greece and Albania 1908-1914, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1976, p. 117.
739
740
Theodore Kaltsounis, „Education and the new nationalism in the Balkans: the case of Albania”, în Balkan
Studies, Vol. 36, Tom I, Salonic, 1995, p. 140.
741
Lambros Psomas, Religious and ethnographic synthesis of the population of Southern Albania (Northern
Epirus) in the beginning of the 20th century, p. 258, consultat online în 25.03.2015 pe
http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/2008_1_9_Psomas.pdf.
742
Mehmet Konitza, The Albanian Question, 1918, p.15.
743
Lambros Psomas, Religious and ethnographic synthesis …, p. 253.
744
Basil Kondis, The Northern Epirus Question…, p. 340. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
215
care să cuprindă Arghyrocastro, Corița, Premeti.745 După cum vom constata, alegațiile
verbale au fost dublate și de fapte ce nu de puține ori au depășit flagrant și chiar sângeros
aparențele pe care diplomația elenă le revendica.
Având în vedere cele de mai sus, au putut fi constatate diverse modalități de
influențare luate în calcul de propaganda elenă pentru atingerea rezultatului scontat, acela
al prelungirii granițelor cât mai la nord posibil. Încă de la jumătatea lunii octombrie 1913,
ministrul plenipotențiar român, Nicolae Mișu raporta de la Londra că lucrările comisiei de
delimitare a granițelor sudului Albaniei mergeau foarte greu din umătorul motiv: „comisia
este stânjenită în operațiile ei de agitatorii greci, care fac tot felul de mizerii membrilor
acestei comisii.”746
Trecerea Comisiei de Control prin nordul Epirului a determinat autoritățile grecești
aflate în funcție în aceea perioadă să camufleze cât se poate de bine caracterul negrecesc al
zonei, ajungându-se la situații de-a dreptul hilare. Oprirea delegaților Marilor Puteri în
Korcea, face ca până și casele și copacii din oraș și împrejurimi să fie vopsiți în alb-
albastru. În fața casei unde au fost găzduiți membrii Comisiei au fost aduse grupuri de
copiii de la școlile grecești ce aveau consemnul să folosească doar greaca. Diversiunea a
fost vădită în momentul în care italianul De Labia, membru al Comisiei a aruncat copiilor
din balconul clădirii o mână de monede, prilej cu care aceștia au început să se certe pentru
ele folosind idiomul albanez spre amuzamentul delegaților europeni.747
La Borova lângă Kolonia, Comisia a vizitat o casă unde erau sechestrate mai multe
persoane considerate periculoase de oficialitățile locale. Prezumtiva inspecție a determinat
o formațiune paramilitară elenă să someaze cu focuri de armă pe delegați. În aceste condiții
de nesiguranță, Comisia și-a suspendat cercetarea pe teren.
Britanicii au propus delimitarea frontierelor pe baza hărților și a interesului
economic, amendament acceptat de ceilalți membri, în ciuda amenințărilor grecești de
boicot asupra comerțului britanic. Un acord în acest sens urma a fi semnat la Florența în
baza asistenței tehnice a Institutului Geografic din localitate prin care cele două sandjakuri
Korcea și Arghyrocastro reveneau Albaniei, iar districtul Chameriei rămânea Greciei,
regiunea Epirului fiind astfel partajată în două.748
Încă de la sfârșitul lunii noiembrie a anului 1913, Direcția Poliției și Siguranței
informa Ministerul de Interne de o serie de scrisori trimise în România prin care grecii de
745
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania …, p. 39.
746
747
Constantine Chekrezi, Albania Past and Present, The MacMillan Company, New York, 1919, p. 117.
Ibidem, p. 119.
2017.11.01 11:13
216
aici erau îndemnați să se întoarcă în Epir și să-și facă datoria față de Elada. Deși ministrul
grec a transmis că nu este un ordin oficial, mulți tineri plecau spre Grecia.
În plan diplomatic, la 17 decembrie 1913 la Florența a fost semnat un protocol prin
care Arghyrocastro, Leaskoviki, Delvino, Saranda, Tepeleni, Premeti, Koritza, Capul
Stylos urmau să depindă de Albania. Trupele elene urmau să evacueze acest teritoriu până
la 31 martie.749 Nordul Epirului, practic regiunea revendicată de Grecia, la miazănoapte de
linia trasată în urma Protocolului de la Florența includea fostele kazale otomane
Argyrocastro, Delvino, Himarra, Kolonia și Korcea și parte din kazalele750 Premeti,
Tepeleni, Starovo și Leaskoviki, un teritoriu în suprafață totală de 6444 kilometri pătrați,751
cu o populație de circa 228.000 locuitori.752 Frontiera de sud a Albaniei a fost deliberată
în legătură cu cea insulelor Egeene. Korița a intrat în Albania ca urmare a înțelegerii prin
care insulele din Mareea Egee cu excepția a două (Imbros și Tenedos dar și Dodecanezul
ce râmân Italiei) vor intra în componența Greciei. Atena a primit un ultimatum de părăsire
a sudului Albaniei la 18 ianuarie 1914.753 Totodată, la 13 februarie 1914 cele șase Mari
Puteri (Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia) au solicitat din
nou evacuarea teritoriului ce urma să revină Albaniei conform Protocolului de la Florența.
Guvernul grec a fost somat să nu încurajeze nicio rezistență locală care să pună în
dificultate hotărârile Marilor Puteri.754
În tot acest timp, situația politică din Albania era extrem de tulbure, premierul
Ismail Kemal fiind silit să demisioneze din fruntea guvernului provizoriu de la Valona în
22 ianuarie 1914 din cauza implicării într-un complot ce viza aducerea pe tronul Albaniei a
lui Izzet Pașa, actor politic agreat de guvernul turc.755 Un alt personaj influent care controla
în acel moment Albania centrală era Essad Pașa Toptani.756 Acesta fusese membru al
guvernului Kemal de la Valona până în octombrie 1913 când a părăsit oraşul și a format un
guvern propriu la Durazzo, eveniment ce a complicat și mai mult stabilitatea politică a
regiunilor albaneze. Comisia Internațională de Control i-a cerut acestuia să se retragă, însă
749
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania… , p. 40.
750
Foste mici diviziuni administrative în perioada otomană.
751
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris Peace…, p. 18.
752
753
754
B. Papadakis, Histoire diplomatique de la question Nord - Epirote (1912-1957), Editura Imprimerie J.
Alevropoulos, 1958, p. 24.
755
Stefanaq Pollo, Arben Puto, The History of Albania from its origin to the present day, Routledge, London,
1981, p. 156.
756
Acesta era un apropiat al intereselor Serbiei și Greciei interesate deopotrivă să controleze și să slăbească
noul stat albanez în beneficiul propriu atât territorial, cât și politic conform lui Dusan Batakovic, Serbian
Goverment and Essad Pasha Toptani …, p. 58-78. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
217
doritor să rămână în cercurile de putere, a solicitat în schimbul retragerii sale numirea în
poziția de șef al delegației albaneze ce urma să-i ofere lui Wilhelm de Wied coroana
Albaniei, doleanță ce îi va fi și acceptată.757 În urma acestui fapt, Comisia Internațională de
Control a condus Albania din ianuarie până în 7 martie 1914, data sosirii în Albania a
principelui Wilhelm de Wied.758 Spectrul venirii în Albania a unui viitor monarh agreat de
Europa ar fi zădărnicit și slăbit ingerința statelor vecine în Albania. În acest sens, premierul
grec s-a grăbit să facă mai multe vizite diplomatice, cum au fost cele din Anglia, Italia ori
mai ales Franța,759 unde s-au semnat o serie de acorduri financiar-economice, dar s-au și
obținut promisiuni de sprijin față de revendicările teritoriale ce vor oferi Greciei libertate
de mișcare în țelul său de a obține o Albanie cât mai redusă teritorial și implicit mai greu
guvernabilă pentru Principele de Wied. Ecourile vizitelor diplomatice ale „marelui cretan”
au fost receptate și la București unde cercurile elene erau încredințate că în urma turneului
european a lui Venizelos, atât Rusia, dar și Germania au promis că vor susține Grecia să
proclame autonomia Epirului (în care urmau să intre Arghyrocastro și Corița).760
În 21 februarie 1914, Venizelos a acceptat oficial Protocolul de la Florența, iar a
doua zi, în 22 februarie Adunarea Generală Panepirotică a decis formarea unui guvern
provizoriu al Epirului de Nord la Arghyrocastro sub conducerea lui Gheorghios Hristaki
Zoographos, premier și Karapanos (deputat în parlamentul elen)761 ministru de externe și
un foarte apropiat colaborator a lui Venizelos ,762și M. Doulis, colonel al armatei elene în
postura de ministru de război.763 Autoritățile grecești au declarat oficial locuitorilor din
Epir pe de-o parte că sunt nevoite a se supune hotărârilor Conferinței de la Londra și că se
vor retrage cu armata îndată ce vor primi ordinele cuvenite, iar pe de alta că organizează
companii de „voluntari”, cărora le distribuie arme și îi supun la exerciții militare obligatorii
de două ori pe săptămână. Consulul Ionescu completa și el tabloul mișcării revizioniste
arătând că la Korcea se formase deja un comitet grecesc, intitulat al Apărării Naționale, ce
se ocupa cu recrutarea voluntarilor, fiind înscriși deja peste 2000 de voluntari cu toții
îmbrăcați în uniforme de soldați.764 În 28 februarie, Zoographos (fost ministru de externe al
757
758
C. Chekrezi, Albania…, p. 130.
759
Planul pentru un guvern epirot a fost vehiculat și la Paris încă din noembrie 1913 (înainte deci cu o lună
de încheierea acordului de la Florența), fiindu-i cunoscut și ministrului francez, Cambon, membru de frunte
al puternicei asociații filo-elene din capital franceză. Durham Edith, Twenty years of Balkan tangle, London,
1920, p. 263.
760
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar Nr. 74\ 1912, vol.I. f. 209.
761
Durham Edith, Twenty years of Balkan…, p.260.
762
763
C. Chekrezi, Albania Past…, p. 131.
2017.11.01 11:13
218
Greciei) a proclamat la Arghyrocastro Republica Autonomă a Epirului de Nord, chemând
poporul epirot să-și aducă sacrificiul pentru apărarea integrității Epirului de Nord.
Proclamația a fost semnată de mitropoliții Vasile de Drynoupolis, Germanos de Korcea și
Spyridon765 de Vellas și Konitsa.766
Zoographos a notifică în aceeași zi de Comisia Internațională de Control de
numirea sa în poziția de șef al guvernului autonom, atenționând că orice încercare de
trecere a frontierei în zona așa zisului Epir de Nord (ce cuprindea orașele Arghyrocastro,
Himmara, Delvino, Santi Quaranta, Premeti) va fi catalogată drept o agresiune și i se va
răspunde cu forța armată.767
Până și istoricii eleni admit faptul că entitatea epirotică se face vinovată de
devastarea și masacrarea multor așezări albaneze din Epirul de Nord.768
Harry Lamb, reprezentantul Britanic în Comisia Internațională de Control notifica
relația strânsă dintre acțiunile lui Zoographos și autoritățile elene reprezentate de către
prefectul de Corfu, Varatassis, de curând desemnat de guvernul elen să trateze cu Comisia
Internațională de Control termenii evacuării teritoriului ce urma să intre sub autoritatea
statului albanez.769 În 27 februarie 1914, Puterile au stabilit intervalul evacuării Epirului de
Sud între 1 martie și 31 martie 1914.770
La 2 martie 1914, Epirul de Nord era proclamat independent „epiroții sunt gata să
moară pentru propria libertate după 500 de ani de stăpânire…”.771 La 3 martie 1914,
Zoografos, autoproclamatul preşedinte, îi îndemna pe toți epiroții stabiliți în alte state să se
înapoieze în patria lor și să lupte pentru eliberarea Epirului de sub jugul albanez.772
Mare parte din armata greacă a rămas în teritoriul cedat Albaniei, fără însemne și
rebotezată drept armata Epiroților. Înainte de evacuarea oficială, au fost plasate la oarecare
adâncime, în diverse locuri atent alese, mai multe pietre funerare cu inscripții în greaca
antică în încercarea de a mai crea un motiv istoric al pretențiilor lor asupra Epirului de
Nord ce urmau a fi „descoperite” chiar de administrația greacă în cazul reîntoarcerii ori
prin săpăturile unor arheologi creduli în căutare de piese antice de 20 de secole....773
765
Viitor arhiepiscop primat al Greciei.
766
B. Kondis, Greece and Albania…, p. 124-125.
767
Ibidem, p. 125.
768
769
B. Kondis, Greece and Albania 1908-1914, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1976, p. 125.
770
771
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania or Northern Epirus…, p. 43.
772
A.N.I.C., Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar Nr. 74\ 1912, vol. I., f. 217.
773
C. Chekrezi, Albania Past…, p. 132. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
219
În primele zile ale lunii martie 1914, la Durres a sosit suita noului principe al
Albaniei, Wilhelm de Wied. La scurt timp a fost format și noul guvern permanent la a cărui
conducere fusese chemat la sugestia României, Turkhan Pașa Premeti, cel ce fusese în
trecut reprezentantul diplomatic al Turciei la Petersburg.774 În sudul albanez tânărul Wied
observa încă de la sosirea sa o activitate sporită a unor „formațiuni paramilitare organizate
de guvernul grec”.775 Într-un memoriu adresat Marilor Puteri la data de 12/25 martie 1914,
premierul albanez descria situația disperată din regiunile sudice ale Albaniei: „Guvernul
grec deși pretinde că își îndeplinește toate angajamentele luate față de Europa, expediază în
teritoriul ocupat trupe de comitagii recrutați din rândul populației și dintre soldații cei mai
pregătiți să susțină lupta de guerillă. Bandele sunt organizate, înarmate și întreținute de
autoritățile elene. Este un adevăr cunoscut de toată lumea, că ceea ce Grecia dă cu dreapta,
ia cu stânga. Situația din teritoriile ocupate devine tot mai amenințătoare și periculoasă
pentru locuitorii musulmani și pentru creștini care nu se află sub influența greacă.
Guvernul provizoriu format la Argyrocastro de fostul guvernator general al Epirului,
Zoographos și cei doi arhiepiscopi de Drynopolis și Konitza – cea mai relevantă dovadă a
implicării guvernului atenian în tot ce se petrece actualmente în provincia din sudul
Albaniei. Completa evacuare a provinciilor meridionale trebuia să fie efectuată în 31 luna
aceasta, situația se înrăutățește din zi în zi. Guvernul albanez roagă puterile să-și folosească
influența asupra guvernului grec pentru a pune capăt unei situații atât de regretabile.
Guvernul albanez va fi recunoscător, cu atât mai mult cu cât îi repugnă să fie obligat să ia
măsuri de natură să aibă repercusiuni urâte în Balcani. Guvernul albanez nu își ia nicio
responsabilitate pentru turnura pe care lucrurile o vor lua în Epir. Atrage atenția asupra
creșterii actelor de violență în zonă, au fost asasinați mai mulți jandarmi albanezi de
bandele grecești, așa cum o demonstrează telegramele de mai jos...”776 Trupele epirote erau
echipate în uniforme ale armatei elene fără insigne și grade, dar cu armament de
proveniență greacă.777
Scopul urmărit de mișcarea elenă era să dea impresia Europei că în Epir există o
vastă majoritate a locuitorilor ce se opune instituirii autorității albaneze.778 Afirmațiile
guvernului albanez ori ale secretarului personal al Prințului Wilhelm, Duncan Heaton
Armstrong, sunt confirmate de către trimisul plenipotențiar al României la Durazzo, Mihail
774
Duncan Heaton Armstrong, The Six Mounth Kingdom, Edit. I.B. Tauris, London, New York, 2005, p. 26.
775
Wilhelm, Fürst von Albanien, Prinz zu Wied, Denkschrift über Albanien , (Glogau & Berlin 1917), p. 13.
776
A.M.A.E., Fond 71 E 2, Partea a-II-a, Vol. 9, f. 252.
777
D. H. Armstrong, The Six Mounth Kingdom…, p. 46-47.
Stefanaq Pollo, Arben Puto, The History of Albania .., p. 158.
2017.11.01 11:13
220
Burghele, ce considera că această rebeliune din regiunea de sud a Albaniei nu era „născută
din populația locală, ci alimentată de Grecia cu ce trebuiește”779, implicarea Greciei fiind
„cvasi-oficială”, guvernul elen implicându-se activ în reprezentarea cauzei lui Zoografos
„ca și cum ar fi fost a sa.”780 În 13/26 martie la Durazzo a sosit emisarul diplomatic elen
Varatassis781 cel ce aducea propunerile lui Zoografos pe care Turkhan Pașa le-a respins pe
motiv că nu ar putea admite autonomii particulare în statul albanez abia autonom.782
Refuzul guvernului albanez de a negocia cu autoproclamata entitate epirotă pe
care ministrul plenipotențiar Burghele o denumea drept „guvern Greco-Zoografian”783 au
condus la un nou șir de violențe: „arderi de sate, jafuri, ucideri din partea grecilor sunt
numeroase asemenea acte...”, în urma cărora îi cad victime printre alții mai mulți notabili
aromâni din Korcea în frunte cu arhimandritul Haralambie Balamaci la sfârșitul lui martie
1914. „Greco-Zoografii” nu dispuneau de un mare corp de armată, fiind aproximați de
Burghele la circa 2-3000 „firește cu ofițeri greci între care vestitul șef de bandă cu numele
schimbat Acritas, iar cu cel adevărat Mazarachis, Maior precum și soldați; dar e destul ca
acest corp să fie împărțit în mici bande și totuși să fie o nenorocire precum și este ...”784.
Burghele se arăta surprins că marina greacă a blocat coastele sudice ale Albaniei sub
pretextul apărării de o eventuală „năvălire” externă. Ministrul român din capitala albaneză
este convins că de fapt Grecia prin mișcările întreprinse voia să-și asigure stăpânirea unui
teritoriu pe care Marile Puteri au refuzat să i-l acorde la Londra... 785
Pe lângă acțiunea separatistă din sud începând cu luna mai a anului 1914 autoritatea
regimului legal condus de Prințul Wilhelm era slăbită de o nouă rebeliune izbucnită în zona
centrală a Albaniei, foarte aproape de Durazzo. Insurgenții au beneficiat de sprijinul
nemijlocit al Serbiei și Muntenegrului care au aprovizionat cu armament și muniție
mișcarea, evenimente ce au avut ca epilog peste câteva luni îndepărtarea de pe tron a
779
780
781
Fost guvernator al insulei Corfu, trimis mai apoi în Albania de către guvernul grec ca viitor ministru
plenipotențiar al Greciei.
782
783
Componența acestei entități era descrisă de Mihail Burghele astfel: „Gheorghe Hristachi Zografi, albanez
cu nume grecizat, fost ministru de externe al Greciei, caracter supărăcios, bolnav de anghină pectorală în grad
acut. Comisiunea de Control abia îi putea stăpâni vehemența....; Karapanos –albanez de neam, fost deputat de
Arta, fost în diplomația grecească; caracter așezat, maniere urbane; Colonelul C. Doulis, fost ofițer în armata
greacă, bolnav de ftizie, caracter vehement, Comisia de Control abia îl putea stăpâni, de origine albanez
grecoman. Spiro Milios –comandantul regiunii Himara –albanez grecoman.etc”. A.M.A.E., Fond 71 E 2,
Partea a-II-a, Vol. 9, f. 305.
784
2017.11.01 11:13
221
neexperimentatului prinț.786 Practic asistăm la una din confruntările ce vor prefața
izbucnirea Primului Război Mondial (dar vor continua și pe durata marii conflagrații) pe
de-o parte fiind Austro-Ungaria, Germania, dar și Italia, care, deși are o agendă proprie în
chestiunea albaneză, va susține inițial domnia lui Wilhelm, și Serbia împreună cu Grecia,
ce subminau prin acțiunile lor națiunea albaneză de la formarea un stat viabil ce ar fi putut
cu timpul să revendice pentru sine o cât mai extinsă parte a teritoriilor locuite de urmașii
legendarului Skanderbeg.
Profitând de revolta din centrul Albaniei greci sau „epiroții”, au trecut la o ofensivă
majoră, incendiind mai bine de 300 de sate și determinând un exod masiv de peste 150.000
de suflete, dintre care mare parte vor pieri din cauza foametei din împrejurimile Valonei.787
Având în vederea complicata evoluție a evenimentelor, guvernul legitim albanez a cedat
inițiativa tratativelor pe seama Comisiei de Control Europene, care a acceptat tratativele în
chestiunea Epirului de Nord cu autonomiștii epiroți la Corfu pe teritoriu grec. 788 În 17 mai
1914 a fost semnat un accord între Zoografos și Comisia de Control Aliată la Corfu prin
care se specifica printre altele următoarele: în comunitățile creștine limba de predare în
școli va fi cea greacă, chiar dacă majoritatea creștinilor din cele două provincii
Arghyrocastro și Corița ce formau Epirul de Nord erau compuse din aromâni și albanezi.
Albaneza se va preda în primele 3 clase primare alături de greacă, dar educația religioasă
va fi exclusiv în greacă. Limba greacă va fi folosită alături de albaneză în toate instituțiile
publice. Amnistierea tuturor epiroților, diverse privilegii rămase neschimbate din timpul
turcocrației vor funcționa și în continuare în teritoriul Himarra. Acordul de la Corfu a fost
ratificat de marile puteri la Atena în 18 iunie 1914, iar de guvernul albanez în 23 iunie
1914. 789
După Midhat Bey Frasheri, politician albanez și diplomat de frunte, acest act nu era
altceva decât motivul în urma căruia Grecia se putea amesteca în afacerile interne ale
Albaniei.790 Protocolul de la Corfu în viziunea istoricul albanez Arben Puto a răspuns din
nefericire solicitărilor șovine grecești. Practic, aproape tot sudul Albaniei a fost predat și
plasat sub o administrație autonomă. Trupele guvernului central nu puteau intra în regiune
decât în cazul unui război, iar în regiune urma ca educația să se facă în limba greacă, deși
786
787
C. Chekrezi, Albania Past and …, p. 151.
788
Teodor Câmpianu, „Domnia Prințului de Wied”, în Tribuna Albano-română, Anul I, nr. 5, p. 9.
789
Edith P.R.Pont Stickney, Southern Albania or Northern Epirus…, p. 49-50.
790
Lumo Skendo (Mid’hat bey Frashëri), L’Affaire de l’Epire: le martyre d’un peuple (Sofia: L’Indépendance
Albanaise, 1915), p. 48. Translated from the French by Robert Elsie.] consultat online în 25.04.2014 la
http://www.albanianhistory.net/texts20_1/AH1915_2.html MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
222
marea majoritate a locuitorilor vorbeau ca limbă maternă albaneza.791 Solicitările
autonomiste au primit aprobare prin acest acord aproape în totalitate. Față de Protocolul de
la Florența, acordul de la Corfu recunoștea un statut deosebit pentru regiunea Epirului de
Nord, iar din punctul de vedere elen era o „recunoaștere a Puterilor că acolo (n.n. Epirul de
Nord) exista o puternică comunitate ce simțea grecește și era suficient de importantă pentru
a avea instituții culturale autonome și o organizare administrativă diferită de cea existentă
în restul Albaniei.”792 Reprezentantul României la Durazzo era de părere că acordul de la
Corfu împarte pur și simplu Albania în două, permițând Greciei imixtiunea directă în
regiune.793 Situația internă, dar și externă foarte gravă l-au determinat pe Prințul de Wied
să trimită o notă reprezentanților Marilor Puteri în 10 iulie 1914 în care descria situația din
țară ca una extrem de dificilă: „[...] de la venirea mea nu am avut nici un moment de pace
sau liniște pentru că grecii au ocupat sudul, muntenegrenii trec granița în nord, iar
rebeliunea din țară a fost întreținută de sârbi, greci și muntenegreni.....”.
Prințul solicita spre finalul notei implicarea Marilor Puteri pentru implementarea Acordului
de Londra.794 Wied vedea de altfel Franța și Rusia ca susținătoare ale Serbiei și
Muntenegrului ce plănuiau să-și extindă teritoriul pe seama Albaniei. Austria și Italia
aveau o teamă reciprocă, ce le făcea să fie într-un conflict mocnit pentru o influență cât
mai mare în Albania. Toate acestea făceau să submineze reputația și acțiunile Comisiei de
Control, scăzând respectul albanezilor față de Marile Puteri.795
În primele zile după izbucnirea războiului, delegații german, britanic și rus s-au
retras din cadrul Comisiei Internaționale de Control, rămânând doar delegații austriac,
francez și italian.796 În august 1914, militarii nemții și austrieci au părăsit Durazzo. Tot
atunci, micul contingent armat românesc trimis de Regele Carol pentru protecția nepotului
său coordona apărarea orașului Durazzo alături de puținele trupe albaneze rămase fidele
Casei de Wied.797
La începutul primului Război Mondial guvernul albanez și-a pierdut aproape
total autoritatea, confruntându-se cu revolta din centrul țării, armatele epirote în sud, forțe
armate sârbe ce acționau în nordul țării, doar capitala Durazzo și orașul Valona rămânând
sub control albanez. Austria l-a abandonat pe prințul Wilhelm deoarece acesta refuzase să
791
Stefanaq Pollo, Arben Puto, The History of Albania…, p. 159.
792
Louis Sigalos, The Greek Claims on Northern Epirus, Argonaut Inc., Chicago, 1963, p. 36-38.
793
794
Wilhelm, Fürst von Albanien, Prinz zu Wied, Denkschrift über Albanien, Glogau & Berlin, 1917, p. 23.
795
Ibidem, p. 14.
796
C. Chekrezi, Albania Past and…, 1919, p. 155.
D. H. Armstrong, The Six Mounth Kingdom, Edit. I.B. Tauris, London, New York, 2005, p.161-162.
2017.11.01 11:13
223
renunțe la neutralitatea Albaniei.798 În fața situației critice din august 1914, prințul de Wied
intenționa să-și trimită copii la adăpost în România, însă regina Elisabeta, mătușa sa, l-a
sfătuit să-i trimită la Neuwied, deoarece nu se știa dacă Curtea Regală va rămâne la Sinaia
sau se va muta în altă parte din cauza războiului.799 În 3 septembrie, prințul Wilhelm de
Wied era pus în situația limită de a părăsi Albania, lipsindu-i complet resursele de a rezista
asediului tot mai intens al insurgenților. Tânărul Prinț și-a încheiat astfel scurta sa domnie
de aproape șase luni de zile pe tărâm albanez.800 Cei 300 de „voluntari” români aflați sub
comanda maiorului Christescu au depus și ei armele imediat după îmbarcarea prințului de
Wied, urmând a se întoarce în țară. 801
Izbucnirea războiului a lăsat granița sârbo-albaneză încă neclar delimitată fapt ce va
face Belgradul să fie tot mai îngrijorat de acțiunile primejdioase ale unor trupe paramilitare
finanțate de Austria și conduse de Issa Boletinac, Hassan Prishtina, Riza Bey etc.802 De
fapt, era un pretext al politicii sârbe ce putea justifica un amestec în problemele interne ale
statului vecin. În realitate, prezența unei semnificative populații albaneze în ținuturi de
curând alipite (regiunea Kossovo, dar și zone din Macedonia de nord-vest) au generat
teama Belgradului în fața unor eventuale tendințe secesioniste ale etnicilor albanezi
deveniți de curând supuși ai dinastiei Karagheorghe. Belgradul devenea astfel deosebit de
interesat de prezența la hotarele sale sud-vestice a unui stat incapabil să revendice drepturi
și protecție identitară pentru proprii compatrioți rămași în afara granițelor naționale. În
acest sens trebuie privite acțiunile diplomației sârbe ce a căutat sprijinul influentului om
politic albanez, Essad Pașa, pe care l-a invitat la Niș (noua capitală după căderea
Belgradului). Acesta, deși aflat la Atena „obține permisiunea diplomației elene de a semna
un angajament cu guvernul sârb”, după ce în prealabil și Italia îl vedea ca pe cel mai
potrivit lider care putea coagula o opoziție serioasă influenței tot mai deranjante exercitată
de Austro-Ungaria, Roma mizând pe păstrarea Valonei în cazul în care Essad ar fi deținut
puterea în Albania. Essad Pașa a ajuns la Niș unde se afla guvernul sârb, iar aici a semnat
un tratat secret de alianță cu premierul Pasić în data de 17 septembrie 1914. Printre cele 15
puncte ale tratatului, cel mai important prevedea o alianță militară ce permitea Serbiei să
intervină în Albania pentru a proteja regimul lui Essad, stabilirea granițelor urmând a fi
798
Stefanaq Pollo, Arben Puto, The History of Albania…, p. 162.
799
Teodor Câmpianu, Din Albania Prințului de Wied, București, 1918, p. 32.
800
C. Chekrezi, Albania Past and…, p. 153.
801
Teodor Câmpeanu, Din Albania domniei prințului de Wied, București, 1918, p. 24.
802
Dusan Batakovic, Serbian Goverment and Essad Pasha Toptani…, p. 63.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
224
discutată ulterior. Serbia se obliga să ofere sprijin financiar de 50.000 de dinari pe lună
pentru echipamentul și întreținerea jandarmeriei lui Essad.803
La o lună după plecarea Prințului, Essad Pașa s-a reîntors la Durazzo formând un
așa numit guvern al Albaniei Centrale cu sprijinul Serbiei, ce îi oferea ajutor financiar, dar
și echipamentul militar necesar.804 Înaintea revenirii lui Essad la Durazzo, Grecia a fost de
altfel prima care a violat oficial independența Albaniei la începutul lui octombrie 1914
ocupând în etape cu armata sa Epirul de Nord controlat până atunci de zoografieni.
Aproape concomitent Italia a ocupat insula Saseno, iar în decembrie Valona.805 La 31
octombrie armata elenă reintra în Korcea, punând capăt existenței așa-numitului Epir
Autonom ce funcționase între 2 martie și 31 octombrie 1914, o perioadă de exact 244 de
zile.806 Deși inițial Venizelos se disculpa că Regatul Elen a ocupat doar temporal Vorio
(Nordul) Epirul din rațiuni de securitate, noul guvern grec807 declara oficial în 1915 că
încorpora în totalitate aceea regiune. Au fost ulterior organizate și alegeri parlamentare,
Epirul de Nord trimițând mai mulți deputați în Camera Elenă.808
Contextul primei conflagrații mondiale a determinat însă atât Antanta, cât și
Puterile Centrale să renunțe la construcția statală numită Albania, așa cum a fost ea
imaginată la Londra și să încerce să atragă de partea lor Grecia, promițând cu generozitate
teritoriile ce până nu demult erau considerate a fi de drept aparținătoare statului albanez.
Miza Epirului de Nord (deși revenită sub tutela Tiranei la sfârștul războiului) pare a nu fi
nici astăzi cu totul încheiată809, relațiile greco-albaneze fiind extrem de sensibile la
803
D. Batakovic, Serbian Goverment and …, p. 64-65.
804
C. Chekrezi, Albania Past and…, p. 156.
805
S. Pollo, A. Puto, The History of Albania…, p. 164.
806
B. Papadakis, Histoire diplomatique de la question…, p.45.
807
De menționat că atât Gheorgios Hristaki Zoographos, cât și Alexandros Karapanos, primii demnitari ai
guvernului epirot au ajuns în perioada imediat următoare anexării Epirului de Nord (1915-1916), miniștrii de
externe ai Greciei.
808
Louis Sigalos, The Greek Claims on Northern Epirus, Argonaut Inc., Chicago, 1963, p. 39.
809
Chiar și în ultimul deceniu au fost o serie de poziții cu vădită tentă iredentistă ale unor oficiali eleni, ca
cea a consulului grec de la Korcea, Theodoros Ikonomos din 5 februarie 2011când a afirmat tranșant: „
Korcea este partea a Vorio-Epirului! Vlahii sunt greci! Creştinii să se uite la inscripiţiile de pe mormintele
părinţilor lor pentru a-şi vedea originea! […] Recensământul este doar începutul unei bătălii. Protocolul din
Corfu, din anul 1914, nu este ieşit din vigoare. Îl vom duce la îndeplinire până la sfârşitul anului 2013, când
Grecia va prelua preşedinţia U.E., care va stabili condiţii pentru Albania şi îi va susţine aderarea doar dacă va
îndeplini toate Drepturile grecilor din Verio-Epir”; ori a fostului președinte al Greciei, Konstantinos
Stephanopoulos, cu ocazia celei de-a șasea Conferințe Pan-Epirote la 22 octombrie 2012 când a declarat: „Aş
vrea să mă refer la o altă problemă, domnule preşedinte al conferinţei, este vorba de vlahii din Epirul de
Nord. Nu mă refer la vlahii din Grecia, pentru că ei nu se deosebesc prin nimic (de greci, n.n.), aşa cum nu se
deosebesc nici vlahii din Epirul de Nord, dar vreau să spun de ce situaţia acestor vlahi este specială, faţă de
ceilalţi.Cu vlahii din Epirul de Nord noi am întârziat să luăm contactul, să stabilim legături. Am reluat reluat
legătura abia în anii din urmă. Şi pe baza acestor legături şi întâlniri am primit cu satisfacţie informaţia că ei
sunt parte a Greciei. Dar chiar şi această comunitate, vlahii, trebuie să îşi ceară şi să îşi câştige drepturile ca
minoritate greacă, dată fiind localizarea lor geografică, de la graniţa greacă până la Korcea, care trebuie
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
225
problema epirotă ori cea legată de albanezii forțați să părăsească Epirul de Sud după
1945810. Pe tot parcursul Marelui Război Albania a rămas prizoniera luptelor interne
potențate de diversele interese ale statelor vecine ce vor încerca să câștige bunăvoința
facțiunile locale ori să ocupe teritoriile revendicate sub diverse pretexte: istorice,
economice ori strategice.
Harta Epirului de Nord
recunoscută ca zonă minoritară.Cum trebuie recunoscute ca zone minoritare nu doar acele zone acceptate mai
demult de guverne mai noi sau mai vechi, ci toate aceste zone trebuie recunoscute ca minoritare, pe baza
legilor actuale şi a convenţiilor referitoare la minorităţi. Şi mă refer la un teritoriu de la Himara până la
Korcea. Sunt sigur că executivul şi societatea din Grecia vor atrage atenţia şi vor reaminti de aceşti greci
uitaţi.” De asemenea, aceleași pretenții teritoriale au fost sugerate și la 14.01.2013 de președintele în exercițiu
la aceea vreme, Karolos Papoulias. În mesajul său transmis cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la înființarea
Societății Omonia, Papoulias reamintea de „prezența seculară a elenismului vorioepirot în vatra noastră
strămoșească” . După această afirmație publică Societatea Omonia a dat publicității un comunicat în care
anunța, la 11 decembrie 2013, că în urma ”recensâmântului intern” ar rezulta că în Albania există 286.852 de
etnici greci, dintre care 100.398 ar fi declarat că vorbesc vlaha şi greaca/albaneza. Informații de mai sus au
fost culese din articolul lui Athanas Tona, „Albania de Sud și hidra revizionismului Pan-Epirot” publicat în
cotidianul albanez 55 la data de 7 februarie 2014 și tradus în limba română la adresa
https://daimadeadun.wordpress.com/2014/03/31/guest-post-albania-de-sud-si-hidra-revizionismului-pan-
epirot-i/ consultat în 12 martie 2015. Pe de altă parte, merită menționat că doar de curând, la 22 martie 2016 a
fost abolită starea formală de război dintre Grecia și Albania existentă încă de la sfârșitul celui de al doilea
război mondial printr-un acord semnat de cei doi miniștrii de externe albanez, respectiv elen. Conform cu
http://www.balkaninsight.com/en/article/albania-and-greece-agree-to-abolish-the-war-law-03-22-
2016#sthash.s2dXlZPT.dpuf consultat în 18 aprilie 2016.
810
Lambros Baltsiotis, „The muslim Chams of Northwestern Greece”, în European Journal of Turkish
Studies, nr. 12/2011, Demographic Engineering – Part II, p. 2-25. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
226
II.11. „Un Luxemburg balcanic”. Republica de la Pind (1917-1918)
Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit comunitățile aromâne într-o

permanentă căutare a unui aliat mai apropiat geografic care să le dea ferme garanții de
securitate și de respectare a drepturilor lor minoritare. Statul albanez, văzut ca o variantă
protectoare pentru aromânii supuși presiunii elenizatoare și-a dovedit incapacitatea de a
rezista, sucombând administrativ-politic. Domnia Prințului Wilhelm de Wied s-a arătat a fi
falimentară, iar statul albanez, așa cum a fost el imaginat prin hotărârile Conferinței de la
Londra811 și prin stipulațiile Protocolului de la Florența812, a căzut pradă intereselor
externe.
La sfârșitul anului 1915 și în primele luni ale următorului, ofensiva germano-
austro-bulgară a determinat retragerea Serbiei și Muntenegrului din Albania. Învinși, sârbii
s-au retras spre Adriatica, iar Essad Pașa s-a refugiat la Roma. Austro-Ungaria a ocupat
nordul și centrul Albaniei.813 Încă de la începutul lui 1916 Roma a început să adopte o
politică vehementă anti-greacă. Numeroasele incidente de frontieră italo-grecești în nordul
Epirului dar și campania anti italiană dusă de presa greacă au fost simptome evidente ale
tensiunii crescute dintre cele două state.814În timpul verii lui 1916, forțele expediționare
italiene și-au continuat marșul spre sud și treptat au alungat trupele regelui Constantin din
sudul Albaniei, proces încheiat în decembrie 1916.815 Zona de sud-est a Albaniei, regiunea
Korcea, a ieșit și ea de sub controlul Greciei, trecând odată cu 10 decembrie 1916 sub
ocupație franceză. Se năștea astfel Republica de la Korcea. 816 Prin înaintările simultane de
de trupe italo-franceze s-a închis practic acel coridor de acces ce a servit trupelor austro-
germane din Albania de a avea o corespondență neîntreruptă cu austro-germanofilii din
Grecia. Prin acest culoar ajungeau marile sume de bani cu care a fost cumpărată o bună
parte presei grecești pentru a întreține propagandistic opțiunea politică filogermană,
conform informațiilor culese de către diplomații români acreditați în zonă.817
811
Richard C. Hall, The Balkan Wars 1912-1913. Prelude to the First World War, Routledge, 2000, p. 72-74.
812
Edith Pierpont Stickney, Southern Albania or …, p. 40.
813
N. P. Diomidis, Greece...., p. 42.
814
George B. Leontaritis, Greece and the First World War: from neutrality to intervention, 1917-1918,
Columibia University Press, New York, 1990, p. 327.
815
C. Chekrezi, Albania Past…, p. 159.
816
B. Kondis, The Northern Epirus…, p. 348.
A.M.A.E., FOND 71/1914, E. 2, Vol. 81, f. 15.
2017.11.01 11:13
227
Înaintarea armatei italiene în zona de sud a Albaniei818 a fost și o modalitate prin care
Roma dorea să limiteze influența tot mai mare a mișcării venizeliste din Grecia, văzută
drept o manifestare a intereselor franceze în Balcani.819 Preconizata avansare armată în
regiunea Pindului l-a determinat pe ministrul plenipotențiar român de la Atena, Nicolae
Filodor, în 13 martie 1917 să solicite ministrului de externe al României să intervină pe
lângă guvernul italian. Diplomația română era interesată să obțină de la aliatul italian
protecția și ajutorul populației aromâne din regiunea Pindului ce se afla în acel moment în
majore lipsuri de provizii alimentare. Ministrul Filodor mărturisea că intervenise deja pe
lângă ministrul italian la Atena în chestiunea enunțată mai sus.820
Consulul român de la Ianina, Dimitrie Mincu era și el extrem de preocupat de
soarta comunităților aromâne din zonă lovite de blocada Antantei asupra țărmului Greciei
ce dura deja de mai bine de șase luni, raportând către superiorii săi de la Iași în 5 mai 1917
că pe tot cuprinsul Epirului lipseau cu desăvârșire alimentele de bază mai ales grâul, iar
prețurile exorbitante au dus la o foamete generalizată. Intervențiile sale hotărâte din
primele luni ale lui 1917 pe lângă consulul italian de la Ianina Domenico Nuvolari au dat
rezultate concrete. Localităților aromâne din Epir li s-au făcut o serie de concesii de către
administrația italiană din proximitate fiindu-le înlesnite aprovizionarea cu cereale de la
Konița, Arghirocastro și Santi Quaranta la prețuri foarte mici, fapt ce le-a salvat de la
foamete.821
Concesiunile acordate aromânilor din aceste părți constau:
1.) Comunele aromânești situate de-a lungul fluviului Voiusa, precum și cele așezate
pe creasta și pe poalele imediate ale Pindului: Breaza,Armata, Păzi, Paleoseli,
Furca, Laca, Laista, Paleohori, Dobrinovo, Leașnița, Băeasa, Grebeniti, Șes-
Cerneși, Floru, Macrini și Perivole, Avdela, Smixi, Samarina, Turia, Paltin, Veloni,
Labanița...etc, puteau să se aprovizioneze cu porumb, în acest sens fiind însărcinați
818
Curentul anti antantist extrem de puternic în zona Epirului s-a manifestat în presa locală care înfiera
pericolul reprezentat de „românii cuțovlahi ce amenință și insultă tot ceea ce e grecesc”. Asemenea articole
cu temă antiromânească erau o constantă a presei grecești pe fondul mișcărilor de trupe ale Italiei ce se
inserau tot mai adânc în teritorii considerate a fi sub apanajul strict al elenismului. A.M.A.E. FOND 71/1914,
E.2,Vol. 81, f. 18. Aceste luări de poziție și altele asemănătoare ca tematică arată o oarecare teamă față de un
curent considerat inexistent sau cel mult nesemnificativ. Acuza frecventă asupra comunității aromâne că ar fi
artificial creată și susținută de România se dovedește a fi indirect falsă și prin aceste acuze „jurnalistice”.
Desigur, contextul apariției militare a Italiei în zonă a facilitat aspirațiile de autoguvernare care existau sub
diverse forme în perioada otomană ce nu îngrădea diversele modalități de autonomii locale. Situația de după
1913 când autoritatea elenă a intervenit brutal în comunitățile locale aromâne ce nu înțelegeau să renunțe de
bunăvoie la manifestări proprii identitare au provocat reacții de respingere în sânul populației aromâne.
819
George B. Leontaritis, Greece and the First World War…., p. 336.
820
A.M.A.E., FOND E2, Partea a II-a, vol. 25, f. 273.
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 23-24.
2017.11.01 11:13
228
mai mulți chirigii ce vor conduce caravane de catâri la Conița sau la Santi-
Quaranta, unde administrația italiană urma să le procure cantități suficiente de
porumb la un preț foarte modest. De menționat, sprijinul asupra acestui demers
acordat de către deputatul italian Luigi Pastini care îndeplinea în acel moment
funcția de subprefect la Conița. Acesta era se pare „animat ca și Nuvolari de cele
mai vii sentimente filoromâne și acordă românilor noștri cele mai mari și
îndatoritoare facilități.”822
Nemulțumirea provocată de atitudinea autorităților italiene în favoarea românilor se
manifestă însă în presa locală din Ianina, ziarul local germanofil Ipiros în numărul din 6
mai 1917 publicând următoarele: „[...] ceva misterios se petrece în ținutul Vlaho-Zagori
adică prin comunele românești din plasa Zagori, [...] se descoperiră totuși unele legături de
rudenie, ce ar exista între elementul român din comunele vlahofone și italieni, legături ce
sunt atât de subțiri încât mai rezistente sunt firele de păianjen. Așa că în baza acestor
legături de rudenie, agenții români capătă astăzi permisiune să cumpere porumb de la
Santi-Quaranta, pe care apoi îl distribuie prin comunele lor. Desigur că prin mijlocul acesta
se caută ca propaganda română să câștige teren și să întindă influența sa, care timp de 25
de ani nu a putut câștiga, încă de la marele Mărgărit nu le-au putut căpăta, deși nu cruțară
nici calomniile, nici denunțurile în contra grecilor, nici închisorile la care aceștia fură
condamnați. Tocmai cercurile bine informate cred că prin porumbul ce se dă și prin
întinderea influenței române se urmărește scopul de a provoca o cerere din partea
populației pentru întinderea ocupațiunii italiene”. 823 În ziarul Eleftheron Vima în numărul
din 10 mai 1917 se preciza: „la Băeasa și în împrejurimi s-au distribuit circa 9000 de ocale
de porumb, într-adevăr distribuirea de porumb se făcu, însă pentru ce s-a făcut această
preferință și grațiozitate din parte italienilor către o anumită parte a populației epirote?
Dacă blocada este generală în contra Epirului întreg și a Greciei continentale, pentru ce
oare se face o asemenea excepție cu un ținut? Cum se poate explica această favoare care
privește doar o anumită clasă epirotă?....” 824
Al treilea ziar local germanofil Arghirocastron ce apărea în Epirul de Nord mutat în
1917 la Ianina ataca de asemenea vehement în coloanele sale așa zisa imixtiune
românească în Epir. Activitatea de aprovizionare cu cereale a populației aromâne din
partea italiană era văzută ca o acțiune de cumpărare a unor declarații de românitate din
822
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 23-24.
823
A.M.A.E., FOND 71/1914 E.2 VOL.19, f. 228.
A.M.A.E., FOND 71/1914 E.2 VOL.19, f. 228.
2017.11.01 11:13
229
partea localnicilor: „Ne pare rău că guvernul Român a condus o atare politică nechibzuită,
care politică o conduc și aici în Epir, unde continuă cu propaganda sa, care în ultimul timp
a luat proporții mari prin mijloace periculoase întreprinse mai ales în mod provocator, căci
se trimite porumb de proveniență italiană prin comunele vlahofone, cu scop de a obține din
partea populației declarații că ea este română și nu grecească! [...] Scopul urmărit nu ne
intimidează precum nu ne-a surprins și mijlocul ce se întrebuințează. Când capul țințarilor
marele și puternicul Ionescu, împinse țara sa în dezastruosul război cum putea să nu se
gândească și la românizarea Epirului? Este oare posibil ca acest patriot și om spiritual cu
vederi prea întinse să nu se gândească că Iașii nu-l încap și că e de preferat să mute capitala
României tocmai la Băeasa sau la Furca?... ”. 825
Într-un raport din 20 mai 1917 consulul din Ianina Mincu arăta că în urma
intervențiilor sale pe lângă Nuvolari, autoritățile italiene au aprovizionat populația
românească din Epir cu porumbul necesar recâștigându-și forțele slăbite. Consulul rus și
cel francez din Ianina nu au privit cu ochi buni aprovizionarea aromânilor din zonă. Grecii
au solicitat și ei sprijin alimentar, pe care italienii au refuză să-l ofere însă.826
Consulul Mincu a încearcat de asemenea să sensibilizeze pe anumiți oficiali italieni
relevându-le importanța elementului aromân din regiunea Pindului și solicitând un avans
militar care să cuprindă cât mai multe așezări aromâne din Epir. Spectrul formării unui
canton deosebit, compact locuit de aromâni sub protecție italiană unde instrucția școlară
urma a se face doar în limba maternă a populației locale asemenea modelului adoptat în
Albania în regiunile aflate deja sub administrație italiană, a crescut interesul aromânilor
pentru un asemenea deziderat.827
Atunci când analiza situația de pe teren, consulul României de la Ianina în perioada
Primului Război Mondial Dimitrie Mincu considera că „aromânii preferă o conviețuire cu
albanezii fie ei creștini sau musulmani și nu voiesc a fi încorporați în statul grecesc, care
pururea nu a avut altă țintă decât să-i deznaționalizeze. Cu adevărat grecii neglijează în țara
lor o mulțime de sate și comune făcând sacrificii pentru a dota satele și orașele românești și
albaneze din Macedonia, Epir și Albania cu școli și biserici grecești, fac asta nu din
dragoste pentru români ca să învețe carte ci numai ca să-i grecizeze făcându-i să simtă, să
cugete și să aspire, să lucreze și să vorbească grecește și în sens grecesc. Numai astfel
825
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2 VOL.19, f. 229.
826
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2 Vol.19, f. 222.
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2 Vol.19, f. 33.
2017.11.01 11:13
230
procedând Grecia crede că poate pretinde din partea Europei, cu mai mult succes și să
obțină anexarea Epirului la statul grec.”828
Pe plan militar evenimentele se succedau rapid, în 22 ianuarie 1917 trupele italiene
ocupând Erseka ce se găsea până atunci sub ocupație grecească.829 În 16 februarie 1917
italienii se aflau la circa 30 de kilometri de Ianina.830 Alte detașamente italiene au plecat
dinspre Konița, situată pe fluviul Voiussa, și au înaintat în amonte ocupând unul după altul
satele românești: Laca, Dobrinova, Paleoseli, Băeasa, Macriuli, Șes-Cornești etc. înaintând
până la Mețova, apoi Amer (Milia), Turia, precum și în părți din regiunea Grebenei.
Italienii au ocupat astfel cele două trecători strategice ce uneau Zigos și Valea Caldă și
făceau legătura Epirului cu Tesalia, iar Valea Caldă lega Epirul de Macedonia. Consulul
Mincu sublinia importanța acestui ținut al Pindului sau „Vlaho-Zagori” după cum era
cunoscut în Grecia unde „românii epiroți” trăiau mai compact și care în trecut au format
zona renumitelor „căpitănate românești ce au dus o viață autonomă bucurându-se de mai
multe privilegii până la nceputul secolului al 19-lea în statul Otoman.” Au existat acțiuni
anterioare ale oficialităților române pentru salvgardarea acestui areal cu un specific aparte:
„În favoarea acestuia guvernul nostru dăduse o serie de instrucțiuni ministrului Mișu de la
Londra pentru a solicita La Conferința Ambasadorilor ca acest ținut să fie încorporat
Albaniei fie recunoașterea acelui ținut drept un canton autonom separat...”. Eșecul acestor
demersuri era pus pe seama poziției filogrecești a Marilor Puteri: „Conferința
Ambasadorilor influențată de Marile Puteri: Anglia, Franța, Rusia care erau protectoarele
Greciei nu au satisfăcut această justă cerere a guvernului nostru și au lăsat Pindul la
discreția Greciei, mult au suferit românii din acel ținut precum am avut onoarea a raporta
în nenumărate rânduri Departamentului Excelenței Voastre și deci acum se impunea ca
Pindul să fie ocupat de trupele italiene pentru ca să scape populația română de la atâtea
suferințe insurmontabile și vexatorii, atât din partea autorităților grecești cât și din partea
fanaticilor grecomani.”831
Revenind la desfășurarea tactico-militară din acele timpuri, trebuie avut în vedere contextul
intern din Grecia unde luptele dintre venizeliști și regaliști, dar și unele considerente
strategice, au determinat armata italiană cantonată deja în Albania să decidă ocuparea
regiunii de coastă cunoscută și sub numele de Chameria, dar și a arealului Zagori-Pind,
828
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2, Vol. 81, f. 34.
829
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2, Vol. 81, f. 19.
830
A.M.A.E., FOND 71/1914, E.2, Vol. 81, f. 17.
A.M.A.E., FOND 71/1914 E.2 VOL.19, f. 32.
2017.11.01 11:13
231
conform ordinului emis în luna mai de șeful statului major italian generalul Cadorna.832
Capitala Epirului a fost ocupată în data de 26 mai 1919, trupele italiene urmând a se
coborî până spre Calibachi de unde izvora râul Kalamos în Pind până spre Arta și golful
Ambracic.833 Intrarea armatei italiene în Ianina a fost cerută chiar de guvernul de la Atena
pentru a împiedica ralierea orașului la mișcarea venizelistă.834Practic zona de ocupație
italiană în primele zile ale lui iunie a cuprins Metsovo-Ameru-Turia-Kyprios, atingându-se
vechiul hotar greco-turc din 1912. 835
Apariția trupelor italiene în arealul montan al Pindului a fost primită cu foarte
multă simpatie de către aromânii băștinași. Vederea oștenilor italieni a provocat pentru
localnici un adevărat delir entuziast, eliberarea de sub un regim văzut drept opresor a dat
frâu liber unor manifestații de simpatie autentică la contactul cu o civilizație și o limbă
înrudită. Noua oblăduire a Romei a fost percepută din start ca o alternativă viabilă la
autoritatea elenă ce se manifestase nu de puține ori în ultimii ani drept una exclusivistă și
reticentă la toate manifestările ce nu se încadrau în optica unui stat ce se dorea a fi omogen
din toate punctele de vedere. La Băiasa sau la Perivole s-au făcut deosebite pregătiri de
primire cu elevii școlilor. Directorul Școlii Române din Turia, Nicolae Nibi menționa într-
o depeșă către revizorul școlar percepția aproape mesianică lăsată de trupele peninsulare:
836
„De când au venit italienii am gustat și noi din libertate...”. La Avdela, soldații italieni
au fost întâmpinați cu un discurs în limba latină ținut de venerabilul institutor Ioan Șomu
Tomescu ce-și arăta entuziasmul spunând printre altele că: „a voit destinul să vază iarăși
837
noile acquile romane, în munții cântați de poeții din antichitate”. „Pe toate piscurile
fâlfâie tricolorul românesc cu emblema lupoaicei şi imnuri de slavă răsună pe tot cuprinsul
Pindului. Un consiliu dirigent şi o garda naţională se institue pentru apărarea acestei
independenţe. Din fiecare sat se trimit telegrame şi memorii către Marile Puteri ....”. 838
Consulul român de la Ianina relata într-un raport diplomatic redactat în baza mărturiilor
primite ori a constatărilor sale directe despre contactul dintre populația locală și militarii
italieni, declarându-și implicit partizanatul și aprobarea noii stări de lucruri din
832
I Documenti Diplomatici Italiani, Ministero Degli Affari Esteri, Quinta Serie: 1914-1918, Volume IX,
Libreria dello stat, Roma, 1983, p. 107.
833
A.M.A.E., FOND 71/1914 E. 2 Vol. 19, f. 28.
834
George B. Leontaritis, Greece and the First World War…, p. 340.
835
Stoica Lascu, „Evenimentele din lunile iulie-august 1917 în regiunea Munțiilor Pind-încercare de creare a
unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu istoriografic și arhivistic”, în Revista
Română de Studii Eurasiatice, Anul III, Nr. 1-2/2007, p. 112.
836
A.M.A.E. Fond Atena, Vol. 224, f. 45
837
Nicolae Zdrulla, „Italia și Macedo-Românii”, în Peninsula Balcanică, Anul VI, nr. 2-4, februarie-aprilie,
1928, p. 53.
838
Sterie Diamandi, Oameni şi aspecte lui Istoria Aromânilor, Editura Cugetarea, București, 1940,
MATIS p. 34.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
232
circumscripția sa consulară: „Delirul era la culme când italienii și românii s-au întâlnit
pentru prima dată; mulți de-ai noștri au vărsat cu adevărat lacrimi de bucurie. Tot poporul a
sărbătorit s-au cântat cântece patriotice, copii au recitat poezii, ca „Ginta latină”, „Pe al
nostru steag e scris unire” etc; s-au pus miei la frigare pentru a ospăta pe cei sosiți și li s-a
manifestat o cordialitate de nedescris, astfel încât ofițerii italieni care au fost acolo și au
venit apoi la Ianina, nu găseau cuvinte suficiente pentru a-și arăta impresia cea mare ce le-a
făcut-o primirea adevărat frățească și extraordinară ce li s-a făcut din partea românilor. S-a
mai observat că ai noștri s-au familiarizat repede cu soldații italieni și au început a se
înțelege oarecum, și ambele părți constată că și unii și alții vorbesc limbi surori și că toți au
același sânge latin ce curge în vinele lor. Iată de ce și în viitor aceste două popoare ușor se
vor înțelege și vor trăi ca niște frați, întărind și mai bine actualele legături. Ceea ce îi va
lega mai bine va fi comunitatea de interese, căci românii vor avea mare nevoie de sprijinul
și concursul italienilor, dar și aceștia vor profita mult de serviciile românilor, pe fidelitatea
cărora se vor bizui și prin care își vor întări autoritatea. Mai ales poporul român va fi
socotit de italieni ca (sic) coloniști de-ai lor, chemați pe deoparte să vegheze asupra
eventualelor tendințe de veleitate viitoare ale albanezilor, provocați de o posibilă influență
ascunsă exercitată fie de austrieci, fie de greci, care ar dori poate să creeze italienilor
neplăceri și încurcături în această țară. Prin românii din aceste părți, italienii vor căuta,
cred, să pătrundă economicește în țările vecine pentru a întinde și mări influența lor în
Balcani, ceea ce desigur va fi și în folosul imediat al românilor”. 839 Acestor constatări
diplomatul român le adăuga o scurtă trecere în revistă a stării de spirit printre omologii săi
rezidenți la Ianina. Putem observa din următorul tablou descris de consulul Dimitrie Mincu
și reticența, ba chiar împotrivirea Marilor Puteri față de o nouă schimbare politice în zonă,
percepție ce va fi constatată și la Conferința de Pace de la Paris de la sfârșitul primei
conflagrații. Consulul francez Edgar Dussap840 văzut drept un grecofil convins, se arăta
vădit împotriva înființării unui canton român în Pind, pe aceeași linie fiind și notele
diplomatice trimise guvernului de la Paris. Consulul englez Greig, numit de curând la
Ianina, precum și pentru omologul său rus Hagi Lazăr, păreau a avea o atitudine neutră față
de noile evenimente ce se succedau cu repeziciune în arealul Epirului. Consulul Mincu
încerca să-i convingă în mai multe convorbiri că manifestările românilor sunt din proprie
inițiativă „fără ca acțiunea să fi fost pusă la cale de cineva [...] am căutat să-i interesez în
839
A.M.A.E., FOND 71/1914, E. 2, Vol. 81, f. 39.
840
Receptat de unii dintre colegii săi diplomați acreditați la Ianina drept „consulul lui Venizelos”, a
manifestat o vădită ostilitate oficialilor italieni. A.M.A.E., FOND 71/1914 E. 2 VOL.19, f. MATIS
39. REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
233
chestiunea cantonului de la Pind, însă fără a insista, arătându-le numai că această chestiune
merită să fie cunoscută și de dânșii în mod mai amănunțit, spre a avea o idee exactă despre
acea chestiune. Dânșii mi-au declarat că într-adevăr chestiunea Pindului prezintă o
importanță destul de mare și deci o vor studia în mod serios și amănunțit și apoi o vor
relata guvernelor lor spre cele ce vor crede de cuviință. Și spre a-i facilita în lucrarea lor,
le-am pus la dispoziție mai multe date statistice nouă favorabile....”841
Acțiunea diplomatului român nu o putem pune exclusiv pe indicațiile primite de la
superiorii săi din centrala Ministerului Afacerilor Străine de la Iași ce desigur încă nu au
putut să reacționeze în timp real cu evenimentele (depeșele diplomatice oficiale între Iași și
Ianina și invers ajungeau cu o întârziere de circa trei săptămâni până spre 2 luni, desigur
datorită situației frontului), ci pe o înțelegere firească a problemelor cu care se confrunta
comunitatea aromână din zonă sub autoritatea elenă și pe premisele desigur mult mai
favorabile ce se iveau pentru această comunitate sub oblăduirea italiană, mult mai
interesată a permite aromânilor să se exprime atât cultural, eccleziastic și școlar într-un
mod autonom dezirabil propriilor interese. De altfel, intenția italienilor comunicată
emisarului român acreditat la Ianina era aceea de înființare a unui un canton cu un
„caracter românesc” în regiunea Epirului. O primă măsură a Romei a fost aceea de a
împărți zona de curând ocupată în două sub-comisariate, având ca reședință Mețova și
Konița, la conducerea lor fiind numiți frații Ion și Giuseppe Papanti, ofițeri în armata
italiană, amândoi vorbitori de limbă română.842 Cei doi s-au declarat românofili, arătând
consulului Mincu că aveau în vedere implementarea unui program: „Și domniile lor au
venit la consulat și mi-au manifestat senimentele lor precum și programul unei
administrații cu caracter românesc în regiune”.843 Pe deplin interesat de planurile unei
regiuni autonome, diplomatul român a cerut instrucțiuni Iașiului și aprobare pentru
următoarele puncte ce le considera potrivite a fi aplicate și urmărite în noul context creat
de implicarea Italiei în zonă.
Consulul cerea în continuare instrucțiuni Iașiului, dar propunea o serie de reforme
în sprijinul dezideratului mai sus amintit:
1) „ Care anume comune românești vor constitui cantonul autonom și cam ce întindere și
populație va avea acest canton.
841
A.M.A.E., FOND 71/1914, E. 2, Vol. 81, f. 25-26.
842
Deprinseseră limba română la Brăila și Galați unde au locuit peste 15 ani de zile, ocupându-se cu comerțul
de cereale.
A.M.A.E. FOND 71/1914, E. 2, Vol. 81, f. 28.
2017.11.01 11:13
234
2) Drepturile istorice ale populației pentru o viață autonomă și drepturile ei bazate pe
principiul deja admis al naționalităților de către guvernul rus;
3) Date despre Românii ce și-au manifestat și în trecut aspirațiile lor atât în în 1881 cu ocazia
anexării Tesaliei la statul grecesc cât și în 1913, pe timpul conferinței Ambasadorilor de la
Londra ;
4) Autonomia culturală și bisericească recunoscută de guvernul grec, e cu totul insuficientă și
efemeră după experiența făcută în acești trei ani din urmă. Soarta școalelor noastre de ar
rămânea sub regimul grecesc nu poate fi decât precară și chiar condamnată fatalmente să
dispară;
5) Marele avânt național și economic ce va decurge prin stabilirea autonomiei cantonului, va
exercita o influență foarte mare și asupra fraților români din provinciile vecine: Macedonia,
Tesalia și Aspropotam (Etolia și Acarnania), precum și acelor români din viitorul stat
albanez care fiind răzleți nu vor putea constitui cantoane deosebite;
6) Prin constituirea Cantonului autonom se dezleagă în mod natural și chestiunea bisericească
putându-se institui îndată o ierarhie autonomă;
7) Românii și Italienii, având aceeași origine și interese comune, se vor sprijini reciproc și pot
juca un rol însemnat.
8) Românii și Albanezii vor putea trăi, ca în trecut în perfectă armonie și vor putea conlucra
în folosul statului lor.
9) Se impune ca îndată să începem a desfășura o activitate deosebită spre a pregăti terenul
pentru realizarea idealului național al autonomiei cantonale, pentru care se impun sacrificii
bănești excepționale, dar care vor fi foarte remuneratorii, căci din punct de vedere cultural
profitul va fi neprețuit.”844
10) Nevoia unui personal didactic suplimentat masiv, ce desigur va necesita un buget mărit. Se
solicita libertatea de acțiune pentru formarea unei comisii compusă din cel puțin trei
persoane competente ce va servi drept organ consultativ pe lângă oficiul consular. Un alt
rol al aceste comisii va fi acela de a studia și ancheta la fața locului nevoile fiecărei
comune pentru a aviza apoi în deplină cunoștiință de cauză asupra măsurilor ce necesită a
fi luate. 845
11) Deși cheltuielile vor crește întreținând această „mică provincie românească autonomă”,
beneficiile în plan cultural și în perspectiva unei clarificări identitare vor fi considerabile,
având în vedere libertatea de exprimare ce va putea fi exercitată în cadrele noului canton:
„mai toți grecomanii, care până acum ne erau ostili căci adăpați fiind de cultura grecească
844
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 29.
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 36- 37.
2017.11.01 11:13
235
simțeau cugetau și lucrau în sens grecesc, vor reintra în sânul neamului din care fac parte și
desigur cu timpul se vor convinge de adevărata lor origine română”. 846
12) Cantonul Pindean era imaginat ca un centru care să coaguleze în jurul său prin cler și presă
chiar de la distanță, toată românitatea balcanică răzlețită în provinciile vecine:Macedonia,
Tesalia, Acarnania, Albania etc. 847
Într-un alt raport către centrala ministerului erau descrise minuțios viitoarele limite ale
„cantonului românesc”, satele componente precum și populația ce ar putea atinge cifra
de 80000 de locuitori dacă va fi cuprinsă și Grebena, Hrupiște, Gramoște etc. cu
împrejurimile.848
Pe lângă cele amintite mai sus consulul român pleda pentru aplicarea unui principiu
susținut și de „Rusia cea nouă liberală și democratică”, anume acela al dreptului popoarelor
de a dispune de soarta lor. Mesajului președintelui american Wodrow Wilson către Senatul
din Washington din 22 ianuarie 1917 a întărit convingerea consulului român că
autodeterminarea era cea mai bună soluție: „pentru populația română epirotă aceea a unei
vieți autonome de care s-a bucurat multe veacuri de-a rândul și pe care acum o
solicită....”.849
Având în vedere cele de mai sus am fi tentați să credem că în spatele acțiunilor
de declarare a autonomiei, sau mai târziu chiar a independenței Pindului - cum vom vedea
mai jos, a stat ca un veritabil strateg din umbră consulul României de la Ianina și implicit
guvernul de la Iași. Cercetarea noastră nu a identificat în arhiva oficială remisă Centralei
M.A.S documente care să susțină o atare acțiune premeditată a consulului Mincu.
Activitatea sa a fost una desigur de sprijin și suport în special diplomatic pe lângă omologii
săi acreditați la Ianina și nu numai, însă inițiativa politică nu i-a aparținut, deși a susținut-o
necondiționat, înțelegând să își aducă aportul la o stare de lucruri ce părea a fi odată cu
ocupația italiană a regiunii Pindului benefică850 pe termen lung emancipării de sub
846
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 37.
847
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 37.
848
A.M.A.E., FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 31.
849
A.M.A.E. FOND 71/1914 , E.2,Vol. 81, f. 35.
850
Francesco Fazi, prefect al districtului Ianinei din 1/13 iunie 1917 și-a povestit experiența din Primul
Război Mondial arătând că influența confesională de coloratură elenă alături de propaganda și mijloacele
teroriste ale elenilor au grecizat populațile din zonă. Scurta ocupație italiană a teritoriilor din sudul granițelor
Albaniei a determinat pe mulți grecomani după mărturisirea fostului prefect de Ianina ,,să se reîntoarcă la
originile lor și să se apropie de noi, ceea ce demonstrează că dacă aceste populații ar găsi un punct de sprijin
serios și eficace pentru a-și apăra aspirațiunile lor culturale, n-ar întârzia să coopereze cu toții în concordie
pentru apărarea colectivă a rasei lor, reîntorcându-se în ciclul naționalității lor...”. Fazi era de părere că
elementarele drepturi pentru minoritatea aromână și anume libera exercitare a limbii materne în cultul
religios și în școală sunt permanent oprimate de „intoleranța naționalismelor șovine ale grecilor și sârbilor ce
desfășoară o acțiune de dominație cu metode de exterminare mult mai rele și chiar mai coercitive decât
acelea ale turcilor asupra popoarelor de naționalitate deosebită supuse lor.” Biblioteca Academiei
MATIS REGHINA-ADELA
Române,
2017.11.01 11:13
236
influența elenă a populației aromâne tot mai vulnerabilă tendințelor asimilaționiste ale
Greciei. Schimbarea autorității Atenei cu cea a Romei era de altfel un adevărat balon de
oxigen pentru comunitățile romanice din Pind. Liderii aromânilor au înțeles că acest
moment trebuie speculat la maximum și au încercat desigur să-și facă cunoscută existența
pe plan internațional prin declarațiile politice ce urmăreau să sensibilizeze Marile Puteri.
Chiar dacă și Italia a dorit un motiv în plus pentru a-și legitima prezența militară în zonă,
totuși astăzi, la un secol distanță, nu putem minimaliza actele și declarațiile asumate de
către notabilii aromâni din Pind ce își doreau și credeau sincer că pot să-și întemeieze un
canton autonom pe model venețian unde să-și prezerve propria identitate aflată altfel în
pericol.
Revenind la acțiunile din teren ale pindenilor, fruntașii mai multor sate au convocat
un congres național la Samarina în 27 iulie. Acestă localitate era un centru omogen aromân
din Munții Pindului, renumit pentru mișcările de rezistență de coloratură creștină duse
împotriva ocupației otomane pe parcursul mai multor secole. Aici s-a găsit prilejul oportun
pentru proclamarea unei autonomii a zonelor locuite de aromâni sub protecția armatelor
considerate prietene, italiene. În scurt timp, s-au trimis telegrame miniștrilor de externe ai
României, Italiei, Rusiei, SUA, Italiei, Angliei, Franței care anunțau noua stare de fapt.
Prezentăm în continuare telegrama trimisă premierului român, Ionel Brătianu: „În acest
ceas suprem, populația din Pind și Zagori, plină de bucuria eliberării de sub tiranie prin
acțiunea glorioasă a armatei italiene, se reunește pentru a cere lumii civilizate, într-un
singur glas, drepturile sale la libertate, limbă și instituții proprii. [...] Prin puterea armatei
victorioase a mamei noastre Italia au fost rupte lanțurile ce ne țineau sub jugul străinului.
Vulturul roman s-a ridicat din nou în munții noștri, reunind fiii împrăștiați sub aripile sale
părintești.[...] În acest ceas suprem vă dorim din toată inima înlăturarea inamicilor,
triumful cauzei comune, realizarea idealului național, măreția și prosperitatea patriei, iar
pentru noi dorim ca vocea voastră puternică să se ridice pentru ca puterile aliate, prin
angajamentele ferme, să ne garanteze libertatea și prosperitatea viitorului nostru printre
noile națiuni latine împotriva amenințărilor neîndreptățite ale inamicilor ce vor să ne
înlănțuie din nou pentru a înlătura numele românesc din acești munți”.851
Pe plan diplomatic, Italia a dorit o implicare puternică a României în zonele cu
populație aromână de curând ocupate. Roma a transmis guvernului român de la Iași
Fond George Murnu, Dosar M III, 3/150, Nicolae Nibi, „Italia și Macedo-Românii”, în Peninsula Balcanică,
Anul I, Nr. 1, 6 mai 1923, p. 12. A.M.A.E. FOND, Atena, vol. 224, f. 24.
851
Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella Peninsola Balcanica, Societa
di Cultura Macedo-Romena, I.E. Torouțiu, București, 1940, p.27-28. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
237
solicitarea de a trimite în zona Epirului (Masivul Pind) cel puțin 100 de ofițeri și civili cu
origini aromâne pentru a organiza și susține „propaganda anti greacă”. Premierul Brătianu
a fost în primă fază gata de a trimite acest personal, însă pus în fața unei opoziții ferme
venite din partea Angliei și Franței a fost nevoit să decline solicitarea italiană. 852 Având în
vedere contextul deosebit de greu traversat de România în vara anului 1917 putem înțelege
mai bine resorturile din cauza cărora guvernul român a trebuit să se supună poziției vădit
proelene a Londrei și Parisului. Cele două Mari Puteri au dat încă o dată dovada unui
partizanat cu Atena, desigur reciproc avantajos.
Deși miza unei staționări militare italiene în zonă era una dorită nu doar de
populația locală, ba chiar și de diverși oficiali italieni, la vârful Antantei lucrurile au stat
altfel. În 11 iunie 1917, Înaltul Reprezentant al Antantei Charles Jonnart a remis un
ultimatum guvernului elen de la Atena în care se cerea abdicarea regelui Constantin
precum și numirea unui succesor cu acordul Marilor Puteri. Antanta a declrat în actul mai
sus menționat că regele și-a „pierdut încrederea Franței, Marii Britanii, Rusiei”, urmând ca
după abdicarea sa să primească o rentă viageră de 1 milion de franci. Desigur, regimul
legitim elen de la Atena era amenințat cu uzul forței militare în cazul în care nu înțelegea
să accepte în decurs de 24 de ore termenii ultimatumului. La scurt timp, premierul elen în
funcție, Zaimis se declara de acord cu termenii ultimatumului „în interesul regatului grec”,
anunțând drept succesor pe cel de-al doilea fiu al regelui „demis”, Alexandru.853
În 25 iunie 1917, din cauza unor manifestații antiantantiste ce riscau să ia amploare,
mai multe detașamente ale armatelor franceze și ruse, printr-o demonstrație nedisimulată
de forță, au ocupat militar Atena stabilindu-și cartierul general pe Acropole. Practic,
regimului filogerman de la Atena i se pune capăt.854 Prin această acțiune era asigurată
instalarea noului cabinet de miniștri condus de Venizelos, ce a intrat oficial în funcție
începând cu data de 26 iunie. La doar 3 zile, noul premier acum în noua sa calitate de unic
reprezentant al statului grec, a rupt relațiile Atenei cu Puterile Centrale, îndeplinind de
altfel obiectivul principal pentru care a fost susținut, acela de a reuni forțele grecești în
852
N.P. Diomidis, Greece at the…., p.53, p. 83. Conform surselor grecești anumiți agenți ai Italiei de la
București au încurajat încrederea aromânilor din Vechiul Regat într-o Albania lărgită sub protecție italiană.
În 1917 agenții italieni au înlesnit plecarea unor aromâni în Epir, oferindu-li-se chiar și pașapoarte. Au fost
publicate mai multe articole în presa din România sub această influență italiană și după 1917 în care se
solicita chiar și alipirea Monastirului cu însemnata sa populație de aromâni la Albania.
853
Charles Strupp, Situation internationale de la Grece 1821-1917, Editura Die Verbindung, Zurich, 1919, p.
248-249.
854
Robert Vaucher, Constantine Detrone, Les Événements de Grece, Fevrier-Aout 1917, Librairie Perrin et
Cie, Paris, 1918, p. 99. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
238
efortul de război pro-antantist.855 Ocuparea treptată a Epirului de Nord și a Epirului de Sud
de către Italia începând cu sfârșitul anului 1916 a fost una dintre măsurile prealabile ale
Antantei (desigur, și Italia își avea agenda sa proprie ce urmărea o influență cât mai
consistentă în Albania și în Balcani) ce aveau în vedere slăbirea autorității regale elene
rămase neutre. Teritoriul Nord Epirot și Sud Epirot înaintea sosirii italienilor fusese în
bună parte direct controlat de guvernul elen de la Atena ce își păstra oficial neutralitatea.
Regele Constantin, date fiind legăturile de familie cu Wilhelm al II-lea, a primit încă din
mai 1915 promisiunea acordului alipirii la Grecia a întregului Epir, ba chiar și a Albaniei
centrale până la Durazzo în schimbul unei neutralități binevoitoare conform documentelor
din arhivele diplomatice vieneze.856 Prezența trupelor italiene în acest areal a pus o
presiune suplimentară pe regimul atenian, determinând în cele din urmă alături de alți
factori, căderea filogermanilor de la putere. Venirea lui Venizelos la Atena a schimbat
raportul de forțe, Italia fiind nevoită să își regândească strategia în conjunctura nou creată
de curentul venizelist ajuns la putere și în Grecia Veche. Asistăm astfel la negocierea
noilor sfere de influență prin solicitarea expresă a lui Venizelos ca Italia să redea Atenei
autoritatea politică în Epir până la linia demarcațională stabilită de Protocolul de la
Florența. Ambasadorul italian la Atena, De Bosdari a solicitat în 8 iulie 1917 ministrului de
externe Sonnino răspuns urgent și libertatea de a asigura Atena de acceptul Italiei la
doleanța elenă de evacuare a Epirului, arătând că întregul consiliu de miniștri grecesc a fost
întru totul de acord cu cererile italiene.857 Urmărind firul evenimentelor la nivel diplomatic
putem considera că negocierile dintre Roma și Atena reluate după reîntoarcerea lui
Venizelos la poalele Acropolei în 1917 au dus mai târziu la Acordul Tittoni-Venizelos
semnat în 29 iulie 1919 la Paris prin care Grecia se obliga să susțină la conferința de pace
mandatul italian asupra statului albanez; Guvernul elen în schimb se obliga ca în cazul în
care revendicările sale în Tracia și Epirul de Nord primeau satisfacție definitivă să renunțe
la Asia Minor în favoarea guvernului italian.858 Observăm în aceste tratative încheiate cu
un acord oficial adevăratul motiv al retragerii precipitate a Italiei din zona Pindului în vara
855
Le depart du Roi Constantin, Documents, Publication de L᾽Union Hellenique de Suisse, Geneva, 1917, p.
14.
856
Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions en Politique Internationale. La Grèce et ses revendications à
la Conférence de la Paix (1919-1920), Presse Universitaires de France, Paris, 1963, p. 26. Strategia elenă,
chiar dacă nu neapărat premeditată, de a avea două curente concurente, unul progerman și altul filoantantist,
ar fi adus oricum la sfârșitul războiului Grecia la masa tratativelor din postura de aliat caștigator cu toate
avantajele ce i-ar fi revenit implicit.
857
I Documenti Diplomatici Italiani, Ministero Degli Affari Esteri, Quinta Serie: 1914-1918, Volume IX,
Libreria dello stat, Roma, 1983, p. 373.
858
Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions…, p. 73.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
239
anului 1917. Desigur că pentru Italia un regim filogerman rămas la Atena până cel puțin la
finalul războiului ar fi prelungit administrarea provinciei, întărind astfel implicit formarea
unui canton aromân ce putea să-și dovedească viabilitatea prin însăși factorul timp ce ar fi
lucrat în sprijinul acelei entități aflate la început de drum. Schimbarea impusă de
înțelegerea italo-greacă (prin înlocuirea guvernului filogerman) asupra acestei regiuni a
conferit cantonului aromân eticheta istoriografică de „formațiune efemeră”, factor ce a
contribuit determinant în necunoașterea sau omisiunea aproape cvasi-generală a
evenimentelor și declarațiilor politice emanate de către acest grup de aromâni epiroți ce au
achiesat în conjunctura creată la preliminariile unei entități autonome proprii.
Revenind la evenimentele din teritoriu observăm că începând cu luna august, dată
fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă
a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată
administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag. În vacumul de putere
creat notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și
protectoratul Italiei asupra zonei. S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane:
Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia,
Alcibiade Diamandi şi Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.
Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi
următoarele: „Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la
Abela prin acte de abuz de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, răsculată ca
un singur om, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub
protecţiunea Italiei”.859 Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7
iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din
Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către
aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în
care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare. 860 De altfel,
evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian
ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică.861 Atitudinea oficialului italian era
desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de
înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și
consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune
859
A.M.A.E. Fond Atena, Vol. 224, f. 42.
860
Documenti diplomatici…, p. 362-363.
A.M.A.E. Fond E.2, Partea a II-a, vol. 25, f. 461.
2017.11.01 11:13
240
rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare. Mincu a
îndeamnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile paşnice ale grecilor, uzând de
autoritatea sa și susţinând că a primit garanţii din partea autorităţilor elene.862
După părăsirea italiană a Epirul de Sud situația aromânilor implicați în
manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică.863 Consulul român de la Ianina
a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se
vor întrebuința represalii asupra aromânilor.864Autoritățile elene urmau a fi controlate de
emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind.
865
Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit. La 7 septembrie
1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni
de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii
refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine.866 Alcibiade Diamandi
alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania),
încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan
internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității
orientale din părțile masivului Pind. 867 Acțiunile incipiente din Albania în toamna lui 1917
au fost reluate în vara anului următor, când în zilele de 18-19 iunie 1918 un grup
semnificativ de aromâni, dintre care circa 50 de lideri refugiați din zona Epirului grec s-au
întrunit la Arghirocastro. Scopul acestei adunări era constituirea unui canton autonom al
Pindului cu administrație românească alipit la statul albanez, cauza aceasta urmând a fi
pledată pe lângă Marile Puteri odată cu semnarea tratatului de pace. A fost astfel ales un
Comitet Central de Acțiune din care faceau parte: Alcibiade Diamandi, doctorul Diamandi
(ambii din Samarina), Achilea Bei (Perivole), Milton Manachia și Guli Papagheorghe
(Abela), Vanghel Gogiamani (agronom din Berat), Virgiliu Papazi din Nijopole.868
La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor
aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător,
notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri.
862
Stoica Lascu, „Evenimentele din lunile iulie-august...., p. 157.
863
A.M.A.E. FOND E2, Partea a II-a, vol. 25, f. 459.
864
A.M.A.E. FOND Atena, vol. 15, f. 146-147.
865
A.M.A.E. FOND, Atena, vol. 224, f. 33.
866
A.M.A.E. FOND E2, Partea a II-a, vol. 25, f. 464-465.
867
La propunerea lui Nicuță Balamaci s-a constituit o delegație formată din Balamaci, A. Diamandi și
Christea Geagea ce avea centrul la Arghirocastro. Activitatea acestei delegații a fost susținută și de
profesorul de la liceul comercial din Ianina, Petre Marcu, un agent italian se pare. Delegația avea ca obiectiv
minimal alipirea Coriței la Albania, dar și cauza aromânilor rămași sub dominație elenă. A.M.A.E., FOND
Atena, vol. 235, f. 328.
A.M.A.E. FOND, Atena, vol. 226, f. 49-50.
2017.11.01 11:13
241
Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi
Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara
români”. 869 O altă practică de a semăna dezbinare în sânul fiecărei localități era aceea a
încurajării de către autorități a „cetățenilor fideli” de a nu își mai plăti datoriile către cei
care se declaraseră români și astfel a-i ruina economic.870 În ciuda eforturilor făcute de
agenții italieni ori de diplomatul român acreditat la Ianina (ocupată de forțele elene din 22
septembrie)871 ce solicita intervenția energică a României la Atena, în condițiile în care
872
aprecia că „situația este dezastruoasă.” A fost remis un nou memoriu către italieni în
care au fost reclamate multiplele persecuții întâmplate în regiune. Actul era semnat de
numeroși notabili aromâni.873
Cu toate acestea, situația nu a cunoascut îmbunătățiri, elitele aromâne fiind nevoite
ca ultimă soluție în fața agresiunii ce li se pregătea să se refugieze în Albania, așa cum am
mai arătat, unele dintre acestea chiar odată cu armata italiană aflată în retragere sau
ulterior.874În refugiul lor din Albania, aromânii au fost primiţi foarte bine de către şefii
militari ai armatei de ocupaţie care au căutat să-i angajeze în diferite posturi de înceredere.
În acest timp, a încolţit ideea creării unui nucleu de voluntari români care urma ca mai
târziu să se transforme în legiune românească. Planul a prins la început, dar mai târziu,
când s-a răspândit vestea că legiunea urma să fie încorporată miliţiilor albaneze, a încetat
a-i mai entuziasma pe voluntari, recrutările realizându-se tot mai anevoios. Au apărut și o
serie de fricțiuni între aromâni și albanezi, mai ales de natură confesională ce vor paraliza
tentativele de cooperare.875
Unii dintre liderii aromâni ai mișcării de la Samarina, cazul lui Mihail Teguiani
(ministru de război în acel comitet ce se dorea a fi un cvasi-cabinet guvernamental), s-au
întors din Albania în Grecia mult după sfârșitul războiului (în 1925), crezând în legea de
amnistie generală dată în acel an de guvernul de la Atena. Imediat, acesta a fost arestat și
exilat în insula Milos, situație frecventă și în cazul altor lideri aromâni.876 Nu întâmplător,
în aceeași perioadă începuse să se concretizeze marele proces de emigrare al aromânilor în
România. Implicarea Italiei în zonă în anul 1917 a fost gândită simultan cu o susținere pe
869
870
871
872
A.M.A.E. FOND E2, Partea a II-a, vol. 25, f. 466.
873
874
Stoica Lascu, „Evenimentele din lunile iulie-august..., p.118.
875
Ibidem, p. 122.
876
Peninsula Balcanică, Anul III, Nr. 7, Noiembrie 1925, p. 154-156. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
242
care România trebuia să o asigure în zona nordului Greciei, fapt nerealizat în condițiile în
care guvernul de la Iași era paralizat de la orice acțiune în plan international.
Eșecul Republicii de la Samarina poate fi astfel explicat printr-o conjunctură
extrem de improprie susținerii acestui proiect cvasi-statal într-o zonă în care Grecia era
foarte interesată în a-și menține autoritatea, iar impunerea guvernului pro-antantist al lui
Venizelos în aceeași perioadă a șubrezit și mai mult o eventuală susținere din partea
aliatului italian. Oricum, proiectul acesta nu a fost abandonat și în condiții oarecum
similare vom mai înregistra o tentativă de formare a unei entități statale în zona Pindului în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial al cărui artizan a fost Alcibiade Diamandi,
membru de frunte în comitetul de la Samarina din 1917. Chiar dacă istoria nu se ocupă cu
predictibilități ne putem imagina faptul că o implicare italiană în zona balcanică ar fi
însemnat, așa cum s-a întâmplat în cazul istro-românilor, o gură de oxigen pentru
comunitățile aromâne ce ar fi stopat procesul de asimilare ce dura deja de secole.
Harta etnografică a macedo-românilor, Fond George Murnu, Biblioteca Academiei Române, Filiala
Cluj-Napoca.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
243
II.12.Ordonarea lumii balcanice în primii ani după Marele Război
Începând cu ultimul an de război, principalele preocupări ale clasei politice grecești au

fost consolidarea internă și recunoașterea câștigurilor teritoriale obținute. În rândurile
următoare vom urmări felul în care viziunea liderilor eleni asupra modului de organizare și
reprezentare a instituțiilor oficiale au interacționat cu modul de viață al comunităților
negrecești în special cea aromână cuprinse în granițele regatului grec postbelic.
Obiectivul unui stat național omogen identitar a fost un țel urmărit cu scrupulozitate de
la vârful ierarhiei politice până la baza aparatului de stat. În perioada de după 1917, Grecia
a susținut o politică de constrângere asupra unor regiuni în care elementul grec sau
grecoman nu deținea o cotă care să fie considerată „sigură” pentru securitatea unui regim
ce se dorea a fi exclusivist. Acestă constrângere s-a manifestat în diverse forme la adresa
elementelor aromâne, bulgare ori albaneze uzând de presiuni economico-fiscale mergând
până la violență extremă, deportare, dar și încurajarea unui fenomen nou, acela al
colonizării în masă a creștinilor din părțile Anatoliei Occidentale în regiuni cu specific
tradițional neelen.
În plan internațional se pot observa două faze ale propagandei elene, prima cea din
1918, centrată pe efortul de război al Greciei (foamete, suferintă, reliefarea atrocităților
bulgare, orientată puternic împotriva Bulgariei). A doua fază, de după semnarea
armistițiului, avea în plin plan recunoșterea revendicărilor elene asupra unor teritorii
considerate ca aparținând de drept națiunii elene.877
II.12.1. Consolidarea internă a Greciei
Desfășurarea războiului, dar mai ales faptul că linia frontului trecea prin zone cu
populație aromână, a avut desigur un impact major asupra asupra vieții acestor comunități,
schimbările dese de autoritate (sârbească, bulgară, franceză, greacă) marcate de trecerea
frontului au determinat invariabil la o poziționare a elitei locale dornice de a-și proteja
comunitatea de rigorile războiului. Între chestiunile ce merită menționate sunt și actele de
pactizare și sprijin aduse de elementele aromâne efortului militar francez dislocat pe
frontul macedonean.
877
Kitsikis Dimitri, Propagande Et Pressions…, p. 83-84.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
244
Încă din anul 1917 statul major francez a apelat la diplomații români din Grecia
pentru a le fi recomandați aromâni de încredere pentru diverse activități informative. În 12
aprilie 1917 consulul dela Salonic G.C. Ionescu anunța că în regiunea Vodenei-Veria-
Florina de la intrarea în război a Bulgariei acționa o bandă de comitagii bulgari „a lui
Caramiciu”. Serviciul de informații francez din Vodena nereușind să captureze
formațiunea paramilitară s-a adresat consulatului român din Salonic pentru a primi numele
unor aromâni dispuși să ajute autoritățile franceze în chestiunea urmăririi bandelor de
comitagii. Consulul român a recomandat ofițerului francez de informații Glavany din
Vodena pe Gh. (Gogu) Celea. Acesta a reușit să captureze banda bulgară cu ajutorul unor
păstori neînarmați în data de 29 martie, membrii bandei fiind predați autorităților franceze
și grecești. Jandarmeria greacă intrigată de amestecul unor civili și pe deasupra și aromâni,
îi cere lui Celea să declare că aceștia au fost prinși de ei. Francezii i-au executat în piața
orașului Vodena pe trei dintre comitagii după ce le luaseră o serie de declarații care atestau
faptul că banda bulgară fusese sprijinită în mai multe rânduri de către diferitele posturi
locale ale jandarmeriei elene cu care erau „în bună înțelegere”. Recompensa autorităților
franceze pentru capturarea bandei bulgare se ridica la suma de 8000 de drahme, pe care
însă Celea a refuzat să-i ridice, solicitând în schimb dreptul ca păstorii aromâni să poată
purta arme pentru apărare, arătând francezilor că ei „și-au făcut datoria de români nu
pentru bani, ci pentru că iubesc România care este aliata Franței...”878 Consulul de la
Salonic anunța centrala Ministerului Afacerilor Externe în ianuarie 1918 că patru aromâni
din regiunea Megleniei au fost împușcați de autoritățile sârbești fiind acuzați de spionaj.
Din cercetările oficialului român a rezultat că aceștia au fost executați de un fost șef de
bandă sârbească, un anume Iovan Babunski.879 Acuza ce se va dovedi ulterior drept
neîntemeiată adusă aromânilor că ar fi sprijinit iridenta bulgară a fost clamată și de partea
greacă ce practic găsea un bun motiv de a-și justifica politica anti-aromână din teritoriu.
Documentele atestă o multitudine de cazuri în care armata greacă a uzat de violență
extremă în fața unor aromâni ce, nu întâmplător, erau elemente cheie ale comunității.
Reținem cazul institutorului Stoe Pampori din Oșani, maltratat cu sălbăticie de mai mulți
subofițeri greci: Nicolaidis, Anaianis, Tsiruhas. Deși inițial acuza era de filobulgarism,
militarii eleni devoalează mobilul acțiunii represive prin următoarea acuzație făcută public:
„Câte rele ne-ați făcut voi românii și clica voastră din care faceți parte, nu ne-au făcut nici
bulgarii, ... auzi! Cu 2 școli și jumătate românești vrea să-mi aducă România aici. Să
878
A.M.A.E., FOND 71/1914 E.2 VOL.19,f. 23-24.
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 78.
2017.11.01 11:13
245
înțelegi că aici este țara grecească...”. În urma celor întâmplate nu se iau niciun fel de
măsuri, deși cazul este înaintat și autorităților militare franceze din Ienige în iunie 1918. 880
În luna următoare institutorul Pampori este din nou amenințat și tras la răspundere de
aceeași agresori. Consulul Ionescu se arăta deosebit de îngrijorat de asemena acte ce vor
determina în toamna următoare o teamă generală printre dascălii școlilor române de a se
mai prezenta la post.881 Situații similare, amenințări și represalii la adresa familiilor ce nu
înțelegeau să renunțe la frecventarea școlilor și bisericilor românești regăsim în toate
localitățile aromâne total sau în parte negrecomane. Mesajele de intimidare ori acțiunile
violente din vara lui 1918 au fost profesate cu precădere tocmai de forța ce era îndiriguită a
aduce ordinea și liniștea în localități, anume de jandarmeria greacă dornică de a se răzbuna
pe minoritarii aromâni considerați neloiali grecismului.882
Un fapt inedit surprins în rapoartele diplomatice face referire la o ipostază nouă
pentru aromânii din zonă. Spre exemplu, Nicolae G. Nicea, aromân din Veria era la acea
dată supus român încorporat în armata franceză din Salonic ca soldat român și însărcinat cu
serviciul de informații din regiunea lacului Prespa.883 Este cunoscut faptul că odată cu
intrarea României în război mai mulți aromâni din zona Pindului s-au înrolat ca români
voluntari în armata franceză debarcată în regiunea Salonicului cu gândul de a putea ajunge
mai apoi să lupte „pe frontul din țară” (n.n. din România).884
La începutul lunii mai 1918, ministrul plenipotențiar Filodor a trimis la București o
listă cu 10 aromâni arestați din ordinul comandamentului militar elen. Diplomatul român
nu a primit informații oficiale despre motivul arestării lor, însă pe cale particulară a aflat că
aceștia sunt bănuiți că ar fi ajutat cetele de comitagii bulgari. Informându-se despre cazul
acestora la consulatul general din Salonic, Nicolae Filodor reda concluziile investigației lui
G.C. Ionescu: „Acestea însă sunt simple supoziții fără temeiu, neavând nicio dovadă pentru
a le susține, afară numai poate de denunțările grecomanilor.”885
În aprilie 1918, Poliției Franceze din Gumengea îi era înaintată o listă cu mai mulți
notabili români din Livezi-Meglenia suspectați de filo-bulgarism arestați de comandantul
armatei elene încartiruit la Livezi. Autoritățile franceze nu i-au considerat vinovați, mai
ales că majoritatea au adus servicii informative francezilor. Șeful poliției franceze,
locotenentul Ciacaldi, arăta superiorilor săi că după ancheta întreprinsă asupra lui Nicola
880
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 105.
881
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 109.
882
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 110-113.
883
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 78.
884
Memoriile lui Christea Geagea aflate în pregătire pentru tipar.
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 87.
2017.11.01 11:13
246
Hristu, primar și președinte al comunității române din Livezi se constata că acesta a refuzat
să își trimită copii la școala greacă din localitate. După mărturia ofițerului francez, Nicola
Hristu a fost asasinat alături de nepotul său (bun cunoscător al limbii franceze de mare
ajutor pentru misiunea franceză în zonă) în data de 21 aprilie 1918 de către mai mulți
soldați greci la ordinele generalului Zimbrakakis. Vina acestuia era adeziunea sa la
propaganda română.886 Controlul Centralei Ministerul Afacerilor Străine de la București
era unul extrem de riguros, solicitându-se la fiecare nouă arestare intervenția la „locul
competent spre a obține ca aromânii arestați să fie puși în libertate”, precum și detalii
despre măsurile ce se impuneau.887 Înalții oficiali eleni au atins un grad de psihoză
generală cu privire la aromâni, cazul guvernatorului general al Epirului Sterghiadis ce era
convins „că toți românii complotează împotriva statului, că se sustrag de la serviciul militar
şi că chiar însuşi Consulatul Regal Român ar fi complice la aceasta...”.888
Pe 12 iunie 1919, consulul român de la Salonic trimitea președintelui consilului de
miniștri de la București un raport asupra situației aromânilor arestați. Pentru că toți aceștia
erau supuși greci, îi sfătuia să adreseze petiții autorităților militare locale și guvernatorului
general al Salonicului. În același timp, consulul intervenea personal la aceleași instituții ca
respectivii să fie puși în libertate.889 Toți au fost eliberați în urma intervențiilor consulatului
român și legației regale conform anunțului oficial făcut de autoritățile. La scurtă vreme
însă, anunțul era infirmat de realitate deoarece unii dintre deținuții decedaseră în
închisoare, iar alții erau încă arestați. Diplomatul român de la Salonic preciza în
mumeroasa sa corespondență oficială faptul că mai ales după pacea de la București din
1918 comunitățile aromâne au avut mult de suferit din partea autorităților elene.
Numeroase persoane au fost acuzate neîntemeiat că ar fi sprijinit bandele comitagiilor
bulgari.890 După consulul Ionescu, adevăratul motiv al tuturor arestărilor a fost dorința
autorităților elene de a ajunge la anularea Convenției din 1913 referitoare la funcționarea
școlilor și bisericilor române din Macedonia grecească, prin terorizarea populației aromâne
și renunțarea din partea ei la aceste școli. Autoritățile civile elene neputând să dea cel puțin
în aparență un motiv al persecuțiilor îndreptate împotriva aromânilor, au lăsat sarcina pe
seama autorităților militare, care și-au îndeplinit rolul cu prisosință, sprijinindu-se pe
puterea ce le-o dădea proclamarea stării de asediu și luarea măsurilor zise de siguranță
886
A.M.A.E. FOND Atena, vol. 235, f. 293.
887
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 88
888
Adina Berciu-Drăghigescu, Maria Petre, Școli și biserici..., p. 319, Documentul 109.
889
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 97
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 98.
2017.11.01 11:13
247
prilejuite de starea de război în care se afla regiunea. Desigur măsurile represive (arestări,
deportări, maltratări etc.) s-au aplicau atât aromânilor, cât și bulgarilor și turcilor.891 În
ciuda intervențiilor energice ale consului român pe lângă autoritățile civile locale pentru
curmarea samavolniciilor, răspunsul guvernatorului general a fost unul deja clasic, acela al
neputinței, pasând răspunderea pe umerii autorităților militare ce lucrau „în interesul
Siguranței Statului” asupra cărora el nu avea nicio autoritate. În replică, autoritățile militare
promiteau că vor examina cazul, dar „continuau cu arestările”.892 Totuși, intervențiile
diplomatice pentru eliberarea celor arestați nu erau în van, în multe cazuri, după o lună sau
două de privare de libertate aceste persoane erau eliberate, ca mai apoi să fie din nou
arestate după care, desigur se revenea cu intervențiile pentru reeliberarea lor. Autoritățile
locale elene urmăreau probabil și transmiterea unui semnal ce avea ca efect inocularea
sentimentului de teamă și insecuritate în rândul aromânilor ce nu se manifestau în sensul
dorit de autorități. Cât timp frontul macedonean era controlat cu precădere de trupe anglo-
franceze demnitarul acreditat la Salonic a obținut protecția comunităților aromâne din
partea Statului Major Francez în ciuda intrigilor de tot felul urzite de autoritățile și agenții
statului elen. După retragerea tupelor franceze și înlocuirea lor cu cele grecești „a început
adevărata goană în contra elementului românesc”. Obiectivul autorităților elene era ca
locuitorii creștini din Macedonia grecească să se declare greci, fără a pomeni originea lor
română ori bulgară. Guvernul de la Atena nu a dorit să recunoască ca elemente de origine
străină decât pe evrei, turci și armeni.893
Peremptoriu pentru obiectivul urmărit la nivel oficial acela de a suprima activitatea
școlară în rândul comunităților aromâne era teroarea la care erau supuși notabilii locului,
cazul lui Toli Hagigogu, fruntaș al comunității din Veria deținător al unei averi
impresionante căruia i se intenta un proces penal în august 1918. Persoana în cauză, în
etate de 75 de ani, s-a dovedit a fi pentru statul grec un element extrem de periculos dat
fiind respectul deosebit de care se bucura printre congenerii săi din regiunea Veriei. Pentru
a lovi în acest personaj, un adevărat simbol în epocă prin activitatea sa în siajul cauzei
aromâne, a fost pus la cale un întreg rechizitoriu bazat pe mărturiile acuzatorilor săi,
elemente oficiale elene: maiorul Papavasiliu, director al biroului de recrutare din Veria,
învățătorul grec din Xirolivad și jandarmii postului din Veria. Declarațiile acestor persoane
făcute în fața tribunalului militar din Salonic erau caracteristice pentru mentalitatea și
891
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 98.
892
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 98.
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 99.
2017.11.01 11:13
248
percepția statului grec asupra modalităților și procedurilor ce aveau ca țel „distrugerea
comunităților aromâne”. Acuza oficială asupra distinsului celnic Toli Hagigogu era aceea
de „partizan înfocat al propagandei românești”.894 Hagigogu a fost deținut timp de 11 zile
în închisoarea de maximă siguranță din Salonic, alături de criminali deja condamnați.
Intervenția hotărâtă a consului Ionescu a dus la achitarea sa. Cazul lui Hagigogu a fost adus
la cunoștiința premierului elen Venizelos aflat în Salonic în aceea perioadă. Aceasta, luând
act de dosarul procesului, a recunoscut netemeinicia acuzelor atrăgând atenția judecătorilor
ce urmau să decidă soarta bătrânului celnic. Implicarea lui Venizelos în achitarea unui
nevinovat nu a făcut decât să dovedească încă o dată duplicitatea forurilor elene de
conducere. Prin arestarea unei persoane de vază a comunității aromâne a fost transmis un
mesaj clar al repercusiunilor ce vor fi implementate asupra oricui nu înțelegea să renunțe la
a-și manifesta liber marca identitară alta decât cea filoelenă.895 Pe de altă parte, forurilor
superioare de la Atena li s-a atras atenția pe canal diplomatic de aceste noi cazuri flagrante
de persecuții.896 Puși în fața acestei situații, oficialii eleni au trebuit să dovedească în fața
României intenția de a aplana „neînțelegerile locale” de care se faceau vinovați, în viziunea
acestora, doar slujbașii inferiori caracterizați ca având un exces de zel.
Deși nu ne-am ocupat în mod special de aromânii rămași sub autoritate sârbă,
creionăm mai jos câteva aspecte pe care le considerăm necesare de menționat asupra
situației acestora. Consulatul din Bitolia și-a încetat activitatea odată cu ocupația bulgară a
orașului din toamna lui 1915. Arhiva consulatului și o mare parte din cartierul românesc al
Monastirului au fost distruse de obuzele germano-bulgare. Marile comune românești din
vecinătatea Bitoliei, Târnova, Magarova și Nijopole au fost devastate, iar populația
împrăștiată în Bitolia și satele din împrejurimi. Comuna Moloviște a fost în mare parte
ruinată, iar întreaga populație deportată în Bulgaria, fruntașii români din celelalte centre
Gopeși, Crușova, Perlepe, Ohrida etc., ca aproape întreg corpul didactic și bisericesc din
ținuturile ocupate de Bulgaria au fost internați unii refugiindu-se apoi în țară, iar puțini s-
au întors la fața locului la sfârșitul războiului. Edificiile școlare au fost ocupate după 1918
de școlile sârbești ori de alte instituții publice. În biserica din Bitolia, ocupată și ea, s-a
impus limba liturgică slavonă ca limbă de cult. Profesoara Berberi de la fostul liceu român
894
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 99.
895
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 99.
896
Efortul deosebit depus de România prin diplomații săi dovedește încă o dată interesul Bucureștiului de a-i
proteja pe aromânii de la sud de Dunăre. Și prin cele arătate mai sus, se infirmă teoria abandonului
comunităților aromâne de după 1913. Trebuie reținut contextul istoric și raportul de forțe prezent într-un stat
suveran pe teritoriul căruia existau mai multe comunități minoritare, cea aromână fiind singura minoritate
semnificativă ce nu avea în vecinătate geografică directă un stat mamă. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
249
a solicitat episcopului sârb Varnava redarea bisericii comunității române, dar a fost
refuzată. Vice-consulul român, Metta Constantin a insistat pentru sprijin diplomatic la
nivel înalt, argumentând că majoritatea localurilor de școală și biserică erau proprietatea
statului român, astfel încât „proprietatea lor poate oricând fi revendicată”.897
Pe 23 mai 1919, consulul român de la Salonic preciza că fusese informat de
aromânii supuși români din regiune că autoritățile sârbești de la Monastir în frunte cu
prefectul le-au pus în vedere să nu se mai înapoieze în Serbia. Au fost cazuri în care
aromânii au fost chiar expulzați din zonă. 898 Relevant pentru turnurile identitare ce apar în
Macedonia ocupată de sârbi este următorul dialog între prefectul sârb din Bitolia și
aromânul, supus român, Tașcu Hristu Nanca din 2/15 mai 1919: „[...] m-am dus la Bitolia
la Prefectura sârbă ca să vizez pașaportul meu ca să plec în România. Și atunci sârbii, chiar
și prefectul m-a chemat în biroul lui și mi-a zis cum se poate D[umnea]ta să fii născut în
satul Moloviște și să fii supus român, aici nu mai există români, aici toți sunt sârbi. Și
atunci eu i-am răspuns numaidecât, Domnule Prefect eu nu sunt supus român de când ați
venit Domnia Voastră aici în Macedonia, dar sunt sunt supus român de când m-am născut
sunt vreo 32 de ani de când sunt supus român și mă găsesc cu familia aici în satul
Moloviște din timpul Turciei încă, și pentru aceasta nu pot să fiu sârb decât român m-am
născut și român am să mor. Și dacă voiți să faceți ceva pentru mine, puteți ca să faceți orice
voiți, eu sunt în mâinile voastre acuma, dar nu pot să fiu sârb niciodată. Și atunci prefectul
sârb mi-a spus am să-ți vizez pașaportul și să pleci numaidecât de aici și să nu te mai
întorci niciodată. Aici în țara sârbă poate ca să trăiască numai supuși sârbi și supușii
români să plece numaidecât în țara românească, că n-au ceva afacere în țara sârbă. Și eu
atunci i-am răspuns: Domnule Prefect, părinții și bunicii mei trăiesc aici în Macedonia în
satul Moloviște de 100 de ani încă din timpul Turciei tot cu familia a mea și pentru aceasta
vreau ca să mă întorc pentru că familia a mea trăiește aici. Și domnul prefect mi-a răspuns:
că aici în satul Moloviște nu poate să fie niciun supus român acuși sunt toți sârbi că nu este
niciun român, nu este timpul Turciei, dar acuma este Serbia și să iai și familia ta dacă
sunteți români și să pleci numaidecât și să nu te mai întorci încă o dată.”899 N. Lalla s-a
adresat consulului din Salonic după ce același prefect de Monastir i-a înmânat ordinul de a
părăsi teritoriul sârbesc fără a i se comunica motivul.900
897
A.M.A.E., Fond 71/1914, E 2, VOL 30 f. 293-294. Raportul a fost datat 19 iunie 1919 în urma unei
călătorii de cercetare a situației la fața locului a lui Metta.
898
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 94.
899
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 95.
A.M.A.E., Fond 71 /1914 E2, vol 265, f. 96.
2017.11.01 11:13
250
Revenind la situația chestiunii cultural-identitare din zona Greciei, prezentăm un
alt tip de presiune la adresa elementului aromân, palierul economic, mai exact, problema
proprietății asupra întinselor păduri montane din vecinătatea localităților aromâne cele mai
multe aflate în zone alpine. Drepturile comunelor aromâne asupra fondului silvic fuseseră
respectate timp de secole în toată perioada otomană,901 între 1914-1915 guvernul elen le-a
recunoscut vechiul statut, însă în 1916 acestor păduri li s-a contestat apartenența la
proprietatea comunală, cazul intrând în litigiu. Dacă în 1914 prețul per metru cub de lemn
era socotit la circa 4 lei în 1918, odată cu etatizarea fondului forestier aflat până atunci în
litigiu, prețul explodează ajungând la 40 de lei/metru cub. Acest fapt a dus la ruinarea unui
însemnat număr de familii aromâne rămase ce se ocupau cu industria cherestelei
determinându-le să emigreze.902 Practic, se ajunge la o nouă situație ce dădea un bun prilej
autorităților de a discrimina micile intreprinderi aromâne prin noile taxe impuse unor
bunuri ce le reveneau de drept și cu titlu cvasi-gratuit până în 1916. Pe de altă parte, vizate
nu erau doar pădurile, ci și celelalte categorii de terenuri în special pășunile vitale pentru
întreținerea numeroaselor turme de animale ale proprietarilor aromâni. Această chestiune
este legată intrinsec de începutul procesului de colonizare în nordul Greciei a refugiaților.
Acest proces începe mult mai repede decât am fi tentați să credem, în condițiile în care
încă din 1914 în zona Salonicului erau înregistrați oficial circa 52.000 de transfugi
originari din zona Traciei Orientale.903 Nevoia de pământ pentru stabilirea acestora mai
ales după 1920 când încep să vină migranții pontici ori caucazieni a determinat
administrația greacă să uzeze de o serie de stratageme ce vor lovi în însăși dreptul de
proprietate al unor mari celnici aromâni deținători legali de întinse suprafețe funciare.
Astfel, mai multe titluri de proprietate au fost contestate și nerecunoscute de Ministerul
Agriculturii sub diverse motive arbitrare, cazul moșiei Selia de peste 100.000 de
stremate,904 moșia Dragomir a unor aromâni din Livezi în suprafață de 477 de ha și
împărțită unor refugiați greci etc.905 La Vodena, comunitatea românească a cumpărat un
local de școală de la un proprietar musulman. Mai târziu, actul de vânzare-cumpărare nu a
mai fost recunoscut de oficialitățile grecești sub motivația unor schimbări legislative ce
declarau actul nul.906 De asemenea, în regiunea Megleniei, conform unui raport din 10
iunie 1925 situația localurilor de școală, dar și a imobilelor bisericești era una extrem de
901
A.M.A.E., Fond Problema 18, vol. 5, nepaginat.
902
A.M.A.E., Fond Atena, vol. 226, f. 59-63.
903
A.M.A.E., Fond Atena, vol.253, f. 186.
904
A.M.A.E., Fond Problema 18, vol. 5, nepaginat.14476.
905
A.M.A.E., Fond Atena vol. 236, p. 51.
2017.11.01 11:13
251
sumbră. Pe lângă situația deplorabilă a edificilor școlare și bisericești, au fost întreprinse și
o serie de arestări, ca cele din martie 1919 în frunte cu Ghiuși Ciulli, președintele
comunității din Liumnița și alți 10 notabili din localitățile vecine Ghimani Tanase, Tașa
Pogonce, Peteu Jara, (toți din Liumnița), Vani Vuca, Piti Giorta, Piti Vrizu, Giogi Mirce,
Hrista Ghionce, Mitri Tanas(toți din Oșani) și Mihail Merca (Livezi).907 La sfârșitul lui
aprilie 1919, Ghiușa Ciulli a murit în închisoarea din Larissa.908 În aceeași lună și la
Salonic erau arestați trei călugări români fără un motiv anume.909 Ca urmare a
intervențiilor consulului din Salonic, o parte dintre arestați au fost eliberați în primele zile
din mai 1919 (Vani Vuca, Peti Giorta, Hrista Giance, Mitri Tanas).910
În fața acuzelor de arestări arbitrare, fără bază juridică, aduse guvernatorului
Macedoniei, Adosides acesta răspundea intransigent și total nediplomatic consulului român
că asemenea acte de privare de libertate trebuiesc privite drept „o chestiune de suveranitate
a Greciei, iar în afacerile ei interne nu se poate amesteca nimeni”. G.C. Ionescu era de
părere că felul în care înțelegeau autoritățile elene această suveranitate era vizibil în
arestările arbitrare, modul în care erau tratați membrii comunităților române, devastarea
schitului Prodromul etc..911
Tabloul descris mai sus asupra Megleniei era caracteristic și altor regiuni din
Grecia. Prezentăm pe scurt o acțiune de desant a autorităților elene într-o localitate
„problemă” de lângă Veria. În 9 august 1920, subprefectul din Veria, însoțit de poliția din
Naoussa au descins în localitatea Selia solicitând preotului sub pedeapsa arestării să predea
cheile bisericii și școlii românești, acestea urmând a fi înmânate epitropilor partidei
grecomane numiți de către autoritățile oficiale. Tot atunci a fost confiscată averea
financiară a bisericii în valoare de 10.984 de drahme (parte din această sumă era destinată
clădirii unui local nou pentru școala română din localitate).912 În luna aprilie 1919
consulatul a primit informația că Sterie Pupi, director al școlii din Breaza și institutorul
Pispa din aceeași localitate au fost internați în lagărul din insula Zachintos încă de la
mijlocul lui martie.913 În fața presiunii tot mai mari constatate la fața locului, consulatele
românești din Grecia au primit o nouă lovitură ce afecta direct canalul de comunicare cu
centrala Ministerul Afacerilor Străine. Încă din martie 1919, în același timp cu valul de noi
907
908
909
910
911
912
A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 133, f. 16.
2017.11.01 11:13
252
arestări, serviciul poștal grec a înștiințat oficial refuzul de a mai primi scrisori de la
consulate pentru București pe motiv că nu le mai putea trimite din cauza sigiliului de ceară
etc....914 Starea de ostilitate la adresa României în Grecia era una vădită încă de la sfârșitul
războiului, pe tot parcursul anului 1919 adaugând noi și noi elemente ce lezau practic
relația bilaterală dintre cele două țări balcanice. Consulul Ionescu se arăta intrigat de faptul
că la diversele serbări din zonă se arborau atât drapelul grecesc, cât și celelalte drapele ale
statelor aliate, mai puțin al României. Același lucru se petrecea și în privința imnului
României, în timp ce în regatul român atât drapelul, cât și imnul grec apar la serbările
publice. De asemenea, în Grecia a fost interzisă corespondența în limba română.915 În fața
situației tot mai apăsătoare pentru elementul aromân, apar numeroase cereri ale localnicilor
ce solicitau cetățenia română pe baza certificatelor eliberate de ministerul de justiție de la
București ce atestau persoanele în cauză ca fiind „de origine română din Macedonia”.
Consulul Ionescu solicita intervenția expresă pe lângă autoritățile elene pentru a fi date
instrucțiuni guvernatorului din Salonic ca să fie recunoscuți ca supuși români persoanele în
chestiune. Printre aceștia se afla și Mihail C. Canacheu, institutor din Livezi ce poseda
certificatul nr. 16916 din 21 mai 1919.916 În anii următori, se înregistrează o mulțime de
cazuri în care pașapoartele românești ale unor aromâni aflați în vizită la rude nu erau
recunoscute de către autoritățile elene917, deși în multe cazuri aceștia dețineau cetățenia
română mult înainte de 1912.918 La fel era și cazul unor elevi aromâni de la liceele din
România nevoiți să plătească mari sume de bani (1000 drahme) pentru a-și putea continua
studiile, practic pentru a fi lăsați să plece din Grecia. 919 În fapt, interesul autorităților elene
era acela de restrânge libertatea de mișcare și implicit legăturile cu România ale aromânilor
din Grecia. Cazurile de persecuții brutale s-au înmulțit și au ajuns până la amenințări cu
arestarea din partea autorităților militare la adresa locuitorilor comunelor aromâne în cazul
în care vor mai folosi în conversațiile lor altă limbă decât cea greacă. 920 Pentru vina de a
vorbi în propriul idiom, la Lugunța, un maior al armatei elene a dat citire în biserica satului
914
A.M.A.E. Fond Atena, vol. 235, f. 360.
915
916
917
918
Conform legislației elene (Legea 140 din 1914), toți cetățeni originari în teritoriile devenite grecești ce s-
au naturalizat în străinătate fără a fi obținut în prealabil autorizația specială a guvernului elen erau considerați
supuși eleni și revendicați ca atare de autoritățile grecești. A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 133, f. 50.
919
2017.11.01 11:13
253
unui ordin prin care cei ce se făceau vinovați de această culpă ori își vor mai trimite copii
la școala română vor fi „spânzurați”... .921
În septembrie 1919, mare parte dintre institutorii de la școlile românești au fost
mobilizați în armată, deși legea elenă prevedea ca personalul didactic nu era mobilizabil.
Desigur, legea se aplica cu strictețe cînd era vorba de personalul de la școlile grecești.922
Percepția elenă asupra relațiilor cu România era extrem de sugestiv reliefată într-un
interviu acordat ziarului Patris din 28-11 mai 1919 de către ministrul plenipotențiar al
Greciei la București, Psichas: „deși în principiu guvernul român admite că nu are cu Grecia
nici un interes politic contrar cu toate acestea până acum nu se întâlneau la el dorință și zel
spre aplicare a principiului de strângere a relațiilor între cele două țări....Pentru o simpatie
reală între cele două popoare se cere educația poporului românesc de către clasele
conducătoare și presă, căci trebuie să mărturisim că în România există în continuare
anumite animozități împotriva grecilor, ele sunt istorice și datează din epoca locțiitorilor
sultanilor care de obicei erau greci, unii din aceștia din cauza cunoscutelor împrejurări erau
nevoiți spre a putea obține administrația Provinciilor Dunărene să plătească celor din jurul
Sultanului sume colosale și fiindcă știau bine că perioada administrării lor era foarte scurtă,
erau siliți să exercite aici diferite mijloace ca să reintre în posesia sumelor ce le plătiră la
Constantinopol și să aibă și ei folos personal. Din motivele acestea administrația țării a fost
sub unii din ei nu așa de mulțumitoare pentru populația locală. Un alt motiv al
animozităților contra noastră este că mulți greci veniți în Principate au câștigat averi prin
asiduitatea lor la lucru prin spiritul întreprinzător și prin inteligența lor averi însemnate, și
cu devotamentul particular al națiunii noastre către Mama Patrie după ce se înavuțeau lăsau
prin testament cea mai mare parte din averile lor stabilimentelor din capitala Greciei, acest
lucru cam nemulțumea pe români care erau de părere că averile acestea fiind câștigate aici
nu trebuiau să înavuțească statul grecesc, nu este locul aici ca să discutăm dacă și întru cât
concepția aceasta este dreaptă sau nu, faptul însă nediscutabil este că niciodată grecii nu
fură populari în România. [...] Astăzi la înțelegerea dintre cele două popoare va contribui
nevoia prea evidentă în care se găsește România de a aplica în mod real strângerea
relațiunilor cu Grecia ceea ce până acum s-a aplicat numai teoretic. România este
înconjurată pretutindeni de dușmani [...] trebuie spus că sperăm că România a pierdut orice
așteptare că pot să se sprijine pe ei, deci singura combinație ce va oferi României siguranță
921
A.M.A.E. Fond Atena vol. 236, p. 8.
2017.11.01 11:13
254
923
în viitor este combinația cu Grecia și Serbia...” Chestiunea românilor macedoneni și
epiroți din Grecia nouă, Psichas o considera definitiv rezolvată prin stipulațiile tratatului de
la București, dând apoi un certificat de purtare leală față de Grecia tuturor guvernelor
române care au cârmuit țara de atunci. În final, același insinua că dacă mai există oarecare
agitație în sânul românilor macedoneni, aceasta s-ar datora unor „scopuri de propaganda
străină”.924 La București, Grecia, prin vocea diplomatului său, se erija într-o poziție de
victimă a unei percepții greșit sădite în mentalul opiniei publice datorate unei istorii trecute
în care „mitologia grecului” avea conotații negative. Totuși, România era cea de la care se
aștepta implementarea unei punți de legătură cu Atena. În schimb, la Salonic noul
guvernator general al Macedoniei, G. Alexandropulos (instalat în mai 1921) se arăta
deosebit de interesat de relația cu România, asigurând oficialul diplomatic român din
Salonic de cele mai bune intenții ale sale în rezolvarea chestunilor litigioase din Macedonia
„cunoscând bine interesul pe care România îl manifestă pentru aromânii din regiune”.925
Deși politica manifest brutală a funcționarilor eleni din Macedonia ocupată continua,
înregistra și un act de clemență la orizontul anului 1921 la adresa lui Foti Furfoli, originar
din Korcea, „român neaoș macedonean”, după cum însuși declarase. Acesta a luptat
împreună cu alți tovarăși români macedoneni contra bandelor grecești care amenințau viața
familiilor lor. După ce pe capul său fusese pusă o recompensă de nu mai puțin de 16.000
de drachme, a fost capturat în 15 mai 1913 și condamnat la moarte. Prin intervenția
Legației României din Atena pedeapsa a fost comutată în închisoare pe viață și mai târziu
în 16 ani muncă silnică. Intervenția energică a ministrului Trandafir Djuvara, dar și Alteței
Sale Regale Prințul Moștenitor în contextul căsătoriei cu Principesa Elena a fost obținută
grațierea lui Furfoli din partea regelui Greciei la 8 martie 1921, acesta fiind eliberat la 15
mai 1921 după 8 ani de detenție. Acesta emigrează imediat în România deoarece tot avutul
său fusese confiscat.926 În țară, Furfoli informa Societatea de Cultură Macedo-Română de
existența a încă 7 aromâni membri ai unor „bande românești” de apărare din Epir și
Macedonia ce erau închiși în Grecia (Stefa și Nacu Tața în Eghina, Vari Tața în Corfu,
Alexi Dalmanga și Anton Lița în Palamida, Panu Saban și Ion Griva la Tricala). 927 Actul
de mai sus a rămas cvasi-singular, deoarece în fața noilor neajunsuri membrii de seamă ai
comunității aromâne au luat inițiativa de a solicita ajutorul guvernului român spre a fi
923
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2 VOL.19, f. 209.
924
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2, Vol.19, f. 207.
925
926
2017.11.01 11:13
255
strămutați în România. Astfel, în data de 31 martie 1923, ministrul plenipotențiar român de
la Atena, Trandafil Djuvara informa Bucureștiul de petiția adresată de către o delegație din
Veria în care îi era solicitată intervenția pe lângă guvernul regal pentru a li se satisface și
înlesni emigrarea în țară. Diplomatul arăta în adresa sa către ministrul de externe faptul că
această „chestiune e gingașă și aștept instrucțiuni pentru a știi ce răspuns să dau [...] nu
cunosc numărul exact al românilor din Veria, care doresc să plece din Grecia. E însă de
prevăzut că în cazul când dorința lor ar fi satisfăcută, românii din toată Macedonia, în mare
număr, ar cere un tratament identic....”.928 Poziția lui Djuvara demonstra că în spatele
emigrării aromânilor la nord de Dunăre nu a stat o strategie pornită din partea
Bucureștiului, ci condițiile tot mai vitrege de viață la care erau supuși aromânii
negrecomani de către puterea politică elenă.
Mărturia Mitropolitului Primat Miron Cristea față de acest proces de strămutare
indică o receptare extrem de realistă a situației, dar și înțelegerea faptului că acești aromâni
trebuiau să rămână în teritoriile lor de baștină în calitatea lor de autohtoni, iar statul român
trebuia să-i protejeze în continuare la locul lor de origine. Înaltul ierarh punea o rezoluție
extrem de concisă la o nouă solicitare de sprijin pentru emigrare, sperând într-o
îmbunătățire a situației pe viitor și arătând la 9 mai 1923 că „Românii-Macedoneni unde
sunt compacți trebuie lăsați acolo. Mizeriile de azi cu refugiații cu timpul se vor mai
domoli și astfel iarăși vor veni timpuri mai bune. De emigrare în România ar putea fi vorba
numai de mici pâlcuri răslețe expuse desnaționalizării....”929
În cadrul ședințelor de guvern, situația tot mai critică din Grecia de nord a adus o
tot mai accentuată iritare și îngrijorare, o analiză a stării din regiune fiind remisă
Ministerului Afacerilor Străine în 9 noiembrie 1923 de către Iuliu Valaori.930 Memoriul
sublinia agresiunile cărora aromânii trebuiau să le facă față solicitându-se o intervenție
diplomatică pe măsură. Concret, Valaori se arăta îngrijorat de planul de colonizare al
refugiaților din Asia Mică ce erau masați „în proporții neobișnuite prin satele românești, și
mai ales prin locurile care servesc de islazuri ale acelor sate, făcându-le astfel imposibilă
menținerea numeroaselor turme de oi care constituie pentru români esențiala și unica lor
sursă de existență”. Uzul violenței, precum și complicitatea organelor de ordine, făceau ca
această strategie de colonizare să lovească întâi în românii partizani ai cauzei noastre
culturale. Acesta reieșea și din faptul că satele românești câștigate cauzei culturale grecești,
928
929
A.M.A.E., Fond Problema 18, vol. 5, nepaginat. Document datat în 9 mai 1923.
930
Iuliu Valaori era secretar de stat cu rang de ministru în cadrul Ministerului Instrucțiunii Publice, membru
al Comisiei pentru Românii din Balcani. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
256
au fost cruțate de toate aceste neajunsuri. 931 Întrebarea la care ar trebui să dăm un răspuns
este dacă presiunea diplomatică pentru stoparea vieții precare a elementului aromân a fost
una care să schimbe în mod pozitiv situația arătată mai sus. Răspunsul nostru este unul
nuanțat, deoarece deși intervenția diplomatică a fost întotdeauna consistentă și energică
cum documentele consultate o dovedesc cu prisosință, răspunsul elen a fost unul duplicitar.
Dacă la nivel înalt declarațiile de prietenie și înțelegere ale solicitărilor României erau
recunoscute de omologii eleni, în schimb, pe teren se înregistrau noi succese ale
fenomenului asimilaționist de elenizare, impulsionându-se consacrata teorie conform
căreia aromânii erau „valahi”.932 La vârful relațiilor bilaterale, partea greacă dădea dovadă
prin declarațiile sale de o deschidere „verbală” ce nu avea alt rol decât să eludeze și să
ascundă realitatea dureroasă a unui proces elenizator pe care Atena îl considera vital pentru
coeziunea statului grec. Astfel, într-un raport din 10 decembrie 1924, noul șef al Legației
României la Atena, Nicolae Langa Rașcanu relata convorbirea avută cu premierul elen
Mihalacopulos în care acesta îi declara faptul că în ședința de guvern din ziua precedentă
„a făcut elogiu populației aromâne din Grecia arătând sentimentele ei pacinice și
filoelene”. Membrii guvernului elen erau asigurați de faptul că această populație aromână
„e singura care nici nu e influențată și nici nu face vreo propagandă politică.” În urma
unor asemenea asigurări, premierul elen a solicitat miniștrilor să trimită instrucțiuni
autorităților respective din noile teritorii în sensul celor date de către ministrul de interne și
anume de a: „pune la adăpost pe aromâni de orice vexațiune sau prigonire și a le da tot
sprijinul grație căruia să poată duce un trai liniștit pe teritoriul elen.”933 Cu asemenea
asigurări „oficiale”, ba chiar cu hotărâri de guvern publicate în monitorul oficial prin care
se ordona funcționarilor eleni o tratare corectă și nediscriminatorie a elementului aromân,
oficialii români nu puteau decât să spere la o îmbunătățire a situației. În contrapartidă,
alternativa unei ruperi a relațiilor diplomatice cu Grecia era greu de luat în calcul, dată
fiind și situația internațională în care România, realist vorbind nu putea să-și asume un rol
destabilizator în zonă, mai ales că aceasta ar fi fost percepția Marilor Puteri în cazul unei
asemenea evoluții.
931
932
2017.11.01 11:13
257
II.12.2.Propaganda aromână în plan internațional
Încă din septembrie 1918, Grecia și-a făcut cunoscute interesele vitale, pretențiile ce le
dorea împlinite după sfârșitul războiului la viitoarea conferință de pace. Printr-o notă
oficială, Dimitrios Kaklamanos934 informa Foreign Office-ul asupra următoarelor doleanțe:
a) Realipirea Macedoniei la Grecia, b) alipirea Epirului de Nord 935 în limitele de frontieră
atinse de trupele elene în octombrie 1914, c) anexarea Dodecanezului și Traciei Răsăritene,
d) anexarea districtelor cu populație majoritară greacă din Anatolia în cazul dezmembrării
Imperiului Turc ori alternativa unei autonomii locale pentru grecii pontici.936 Conferința
Păcii de la Paris s-a deschis în 18 ianuarie 1919, prilej cu care Grecia și-a susținut extrem
de fervent opțiunile mizând pe poziția sa geostrategică, aportul său total de partea Antantei
după vara lui 1917, dar și pe o puternică propagandă pe lângă Marile Puteri. Acestea erau
interesate să-i satisfacă Atenei mare parte din pretenții pentru a se putea baza mai apoi pe
lealitatea acestui stat și pe diversele avantaje scontate a fi obținute din partea Greciei. De
cealaltă parte, România a avut o extrem de dificilă poziție de negociator. Chiar dacă s-a
aflat de partea taberei învingătoare, diplomația românească a trebuit să depășească
problema legată de semnarea Păcii de la București din 1918, fapt ce i-a creat probleme de
legitimitate în tabăra Antantei. România avea diferende teritoriale la aproape toate
frontierele sale. Poziția vulnerabilă a diplomației românești a fost vizibilă încă din etapa
pregătitoare a conferinței când nu i s-a permis să participe cu un număr egal de
reprezentanți ca al Serbiei și Greciei. Însăși așezarea la masa negocierilor de la Paris arăta
o oarecare desconsiderare a doleanțelor Bucureștiului în raport cu ceilalți aliați.937
Brătianu a încearcat să coaguleze un bloc al statelor mici din Europa de Sud-Est în
dorința de a ranforsa și capacitatea României de a interveni și ulterior pentru drepturile
conaționalilor rămași în afara teritoriului român, fapt nereușit din motive lesne de
934
Tânărul diplomat era cel care în ianuarie 1913 înființase cu acordul lui Venizelos un birou de presă la
Atena. Acest oficiu a fost nucleul unei mașini de propagandă elene din ce în ce mai finanțată și elaborată ce
își va dovedi eficacitatea în anii războiului. Dalby Andrew, Eleftherios Venizelos Greece, Makers of the
Modern World The Peace conferences of 1919-1923 and their aftermath, Haus Publishing Ltd, London,
2010, p. 50. Kaklamanos a deținut ulterior calitatea de ministru plenipotențiar la Sankt Petersburg și Londra.
Pe malul Tamisei va fi „creierul” acțiunii de propagandă elene cu ocazia ultimelor luni de război și a
Conferinței de Pace ce va urma. D. Kitsikis, Propagande Et Pressions …, p. 139.
935
Motivația lansată pentru această pretenție de către însuși premierul Venizelos era următoarea: „o
majoritate civilizată are dreptul să conducă o minoritate inferioară cultural...”. Din cei circa 200.000
„amestecați cu desăvârșire” de locuitori epiroți, 120.000 erau greci, 80.000 albanezi. Premierul elen era
convins că statul albanez era incapabil să aibă un guvern propriu și în consecință nu ar fi putut dispune de
această comunitate mixtă. D. Kitsikis, Propagande Et Pressions…, p. 26.
936
N. Petsalis Diomidis, Greece at the Paris …, p. 63.
937
Dalby Andrew, Eleftherios Venizelos…, p. 98-99. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
258
înțeles.938 Grecia, în schimb, a mizat pe o ipostază victimizantă aducând în fața opiniei
publice cazurile acțiunii bulgare din Macedonia soldate cu pierderi de vieți omenești. 939 În
raport cu Aliații, Venizelos a reprezentat un personaj mult mai docil pentru Marile Puteri
decât Brătianu. Este emblematic dialogul dintre cei doi șefi de guverne din cadrul
Conferinței: „Venizelos: Dar dumneata domnule Brătianu, vorbești parcă ai reprezenta o
țară liberă și independentă... Brătianu: Desigur! Venizelos: Ei vezi, eu nu am iluzia că aș
reprezenta o țară liberă și independentă. Noi toți suntem la discreția Marilor Puteri. Eu nu
cred că mă pot opune voinței lor. Brătianu: Dacă dumneata renunți la suveranitatea Greciei
eu nu pot renunța la aceea a României.”940 La 8 martie 1919 la Paris a avut loc ședința
celor două delegații reunite, a românilor din Macedonia și a celor din Timoc. S-a constituit
atunci „Liga pentru eliberarea românilor din Timoc și din Macedonia”, comitetul de
conducere avându-i în componență în calitate de președinte de onoare pe Vasile Stroiescu,
președinte activ, George Murnu941, vicepreședinți Sever Bocu, A. Popovici, N. Tacit. Alți
reprezentanți ai Pindului pe lângă Murnu și Tacit erau Arghir Culina și Tache Papahagi.
Lor li se alăturau profesorii universitari G.G. Mironescu, I. Ursu, O. Trafali, T. Lalescu, D.
Hurmuzescu,, I. Găvănescu, A. Eliescu, C. Axente, și P. Brătășanu.942 Societatea de cultură
Macedo-Română și-a adus și ea aportul la efortul de internaționalizare a chestiunii
aromâne prin publicarea și răspândirea mai multor manifeste sub forma unor broșuri ce vor
sintetiza drepturile și libertățile legitime pe care aromânii le revendicau pentru siguranța lor
politică, culturală și identitară. A fost redactat un prim memoriu în limba franceză, intitulat
Les Macedo-Roumains devant le Congres de la Paix943, tipărit la Paris în 1919. Încă din
938
Discursul lui Ion Brătianu în Camera Deputaților din 16 decembrie 1919. Documentele Unirii. 1918 la
români, ed. Ion Popescu Puțuri et ali., vol. V, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 349-
350.
939
Scrisoarea lui Vaida Voievod către Iuliu Maniu 1 iunie 1919. Ibidem, vol. III, p. 421.
940
Scrisoarea lui Vaida Voievod către Iuliu Maniu 1 iunie 1919. Ibidem, p. 425.
941
Aparența unei misiuni pe cont propriu în Franța (unde se afla deja din 1917) a profesorului universitar
aromân este demontată de asumarea sa oficială de către statul român printr-un document datat în 20 august
1917 și semnat de către ministrul instrucțiunii publice de la aceea vreme, I. G. Duca. Prin acel act,
autoritățile franceze erau chemate să-i dea tot sprijinul în „misiunea sa științifică” din Franța. Conform cu
scrisoarea de acreditare purtând numărul de înregistrare 27125/1917 și identificată în Biblioteca Academiei
Române, Filiala Cluj, Fond George Murnu, Dosar M VIII-203, nepaginat.
942
Zbuchea Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, (secolele XVIII-XX), Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 1999, p.186.
943
Mesajul transmis de acest memoriu, dar și de alte evenimente conexe au avut un ecou și pentru
guvernatorul general al Epirului, A. Sterghiadis ce a dispus măsuri excepționale la adresa personalului
consulatului român din Ianina. În 13 februarie 1919, arhivarul oficiului consular, Ioan Ciulli a fost condus cu
forța la biroul guvernatorului general unde a fost insultat și amenințat de înaltul demnitar elen. Acuzatia
majoră era aceea că împreună cu consulul Mincu a pus la cale plecarea unei delegații aromâne pindene la
Paris ce solicita alipirea Epirului la Albania. A doua acuză era aceea a trimiterii unor aromâni în Epirul de
Nord, unde ar fi arborat drapelul autonomiei Pindului (la începutul lunii februarie la Santi Quaranta a sosit
consulul american de la Torino și a fost întâmpinat de către aromânii din regiune cuMATIS drapele tricolore
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
259
preambul se afirma apartenența aromânilor la același popor cu cel din stânga Dunării,
reprezentanții latinității balcanice având o limbă ce era de fapt un dialect al limbii române.
În ceea ce privește numărul lor era avansată cifra de 600000 de suflete. Se făcea un excurs
istoric asupra ariei lor de răspândire, insistându-se pe condițiile deosebit de dificile
datorate dependenței confesionale în fața Patriarhiei Ecumenice Elene de la
Constantinopol. Această supunere față de o ierarhie clericală străină a impulsionat un
proces de asimilare prin biserică și școală greacă „folosindu-se fără scrupule toate
mijloacele” ce au dus la deznaționalizarea unui contingent însemnat de macedo-români. În
ciuda unor tentative izolate de eliberare de sub tutela greacă datând din secolul al XVIII-
lea, primele școli nu au fost deschise decât după 1860. Deși macedo-românii erau
recunoscuți oficial după 1878 și mai apoi prin iradeaua din 1905, totuși piedicile puse în
fața emancipării lor naționale de către Patriarhhia Ecumenică ori de statul grec vor duce la
mari sacrificii și suferințe pentru macedo-români. S-a instituit unui climat de teroare prin
formarea unor bande panelene susținute de statul grec ce au semănat violență și crimă în
Epir și Macedonia ducând la moartea a peste 400 de notabili aromâni în doar câțiva ani.
Macedo-românii au rezistat eroic constituindu-și propriile lor comitete de autoapărare dând
astfel dovadă de o conștiință națională. Tratatele semnate de Grecia, Serbia, Bulgaria la
București acordau autonomie școlară și ecleziastică macedo-românilor din aceste state. În
ciuda acestor angajamente, individualitatea lor era fragilă în fața șovinismului extremist și
intoleranței manifestate în continuare de greci și sârbi. În războiul de curând încheiat,
aportul macedo-românilor a fost unul însemnat, având în vedere cei peste 10.000 de
voluntari dintre care circa 400 de ofițeri originari de la sud de Dunăre ce au luptat în
armata română, apoi adeziunea aromânilor la Antantă prin serviciile diverse aduse aliaților
pe frontul macedonenean. În fața pericolului absorbirii elementului aromân în masa greco-
slavă erau reafirmate hotărârile Consiliului Național luate în vara anului 1917 în Munții
Pindului când Puterile Aliate au fost notificate oficial de voința macedo-românilor de a trăi
liber și independent. Revendicările considerate a fi „modeste și legitime” vizau: „libera
dezvoltare etnică a elementului latin reprezentat de macedo-români în Peninsula
Balcanică”, aducându-se în sprijin principiul dreptului naționalităților enunțat de
românești, oficialul american arătându-se favorabil revendicărilor populației române din Epirul de Nord).
Sterghiadis se arăta extrem de atent față de aceste manifestări, considerându-le extrem de periculoase drept
pentru care îl expulzează imediat din Epir pe funcționarul consulatului din Ianina, nu înainte de a transmite
un mesaj amenințător personalului diplomatic român prin intermediul lui Ciulli: „În curând nu se va mai
vorbi de chestia românească și după o generație nu va mai rămâne nici un pui de român în aceste părți...
aceasta să o știți foarte bine.” A.M.A.E. Fond 71/1914, E. 2, Partea I, vol. 81, f. 57-65 apud. România la
Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice vol. 1 1decembrie1918- 28 iunie 1919,
Ediție de Alexandru Ghișa, Ioan Chiper și Dumitru Preda, Editura Semne, București, 2010,MATIS
p. 359-360.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
260
președintele american Woodrow Wilson. Memoriului îi erau anexate și o serie de
documente relevante pentru evoluția chestiunii de după 1913 plus o hartă944 a regiunii
pindene ce se dorea ai fi recunoscută ca fiind independentă politică, un deziderat considerat
legitim atâta vreme cât viața națională sub dominație greacă sau sârbă era „absolut
imposibilă.” Memoriul era semnat de către: George Murnu, Nicolae Tacit, Arghir Culina,
Tache Papahagi.945
Un al doilea memoriu intitulat, La Question des Macedo-Roumains ou des Koutzo-
Valaques apărut tot în 1919 era asumat de Societate de cultură Macedo-Română ca
reprezentantă a intereselor „populației românești din Macedonia”. În preambul erau
sintetizate câteva aspecte ale originii istorice. Se insista pe trecutul apropiat, mai precis pe
ultimii 50 de ani de când învățământul în limba română a fost ținta unei campanii de
opoziție violentă. Sunt enumerate presiunile și vexațiunile asupra „românilor din Turcia”
ce mergeau până la excomunicare, anatematizare, delațiune către autoritățile turce, refuzul
asistenței religioase,incendierile de școli ori biserici, și nu în ultimul rând numeroasele
asasinate. Situația după 1913 era următoarea: din cele 6 mari grupuri de aromâni unul
râmâne în cadrele Serbiei (zona Bitolia), alte trei în cadrele Greciei (cei din regiunea Veria,
Meglenia, Pind-Tesalia), iar două în hotarele Albaniei (Korcea și Musakia). Experiența
trăită în ultimii ani de către comunitățile de aromâni în aceste state i-a făcut pe semnatarii
acestui memoriu să solicite Marilor Puteri „o extindere cât mai mare posibilă a statului
albanez ce să cuprindă în granițele sale atât zona Pindului, dar și Bitolia, ca să cuprindă un
număr cât mai mare de români numiți și koutzo-valahi, alăturându-se astfel celorlalți
macedo-români rămași în Epirul Albanez.” Se solicita de asemenea un regim politic pentru
cele șase mari grupe de aromâni asemănător cu cel avut de Croația în cadrul statului
Austro-Ungar.946
Un al treilea memoriu a apărut în iulie 1919 în limba română cu titlul Revendicările
Naționale ale Macedo-Românilor - Cuvânt adresat Presei, Oamenilor Politici și Opiniei
Publice. Prin acest memoriu, se adresa o chemare urgentă clasei politice românești pentru
intervenția promptă la Paris în sprijinul dezideratelor așteptate de aromâni. Erau aduse mai
multe argumente în acest sens: „De o jumătate de veac încoace poporul românesc din
Macedonia caută să-și identifice aspirațiunile naționale cu acele ale întregului neam
românesc...”. Pe lângă ajutorul român și Italiei îi era curtată intervenția în Balcani. Înspre
944
Vezi Anexa.
945
Les Macedo-Roumains devant le Congres de la Paix, Imp. Dubois&Bauer, Paris, 1919, pp.1-23.
946
La Question des Macedo-Roumains ou des Koutzo-Valaques, L᾽Imprimerie „Cultura”, București, 1919,
2017.11.01 11:13
261
finalul documentului se marșa din nou pe ideea unei Macedonii Autonome, proiect politic
avansat de către Societatea Macedo-Română și în 1912. În numele Societății Macedo-
Române, memoriul era semnat de către membrii Comisiei pentru susținerea revendicărilor
naționale ale Românilor din Peninsula Balcanică, aleasă de adunarea generală a Societății
Macedo-Române în ședința din 7 iunie 1919: I. D. Ghiulamila, Pericle Pucerea, Nicolae
Papahagi, Cezar Papacostea.947 Memoriul de mai sus era tipărit în iulie 1919 și în limba
franceză într-o formă puțin modificată solicitându-se Conferinței de Pace de la Paris în
baza principiului naționalităților și cel al autodeterminării recunoașterea: 1) „Independenței
Cantonului Român al Pindului proclamat deja de către Consiliul Național al populației din
aceea regiune.” 2) „Pentru restul Macedoniei instituirea unui regim politic ce să asigure
tuturor naționalităților inclusiv elmentului român autonomia completă în toate
domeniile.”948
La Paris era locul în care se decideau printre altele și culoarele de supraviețuire
politică pentru populațiile balcanice minoritare, printre care cea aromână căuta să-și
identifice modalitățile de acțiune cu cele mai mari șanse de reușită pentru un viitor regim
politic cât mai echitabil în noua așezare statală ce urma a fi legiferată pentru sud-estul
Europei.
Una dintre acțiunile de promovare ale cauzei aromâne la Paris a avut ca și
coordonată Italia. Calculul delegației aromâne avea la bază faptul că statul peninsular aflat
în proximitate imediată beneficia de o poziție puternică în sânul coaliției învingătoare și
urmărea cu abnegație o lărgire a sferei sale de influență în Balcani, dar și în Anatolia și
insulele Egeene, fapt ce va creea o serie de fricțiuni cu Grecia. Deși părăsirea precipitată a
Pindului în toamna anului 1917 a descumpănit așteptările aromânilor, totuși speranțele
acestora într-un regim aflat sub protecția Italiei dădeau mari speranțe la începutul anului
1919. În 10 ianuarie Adunarea Națională a Românilor din Pind ai căror membrii erau
refugiați în Albania a solicitat din nou protecția Italiei prin hotărârea luată în aceea zi.
Uzând de această doleanță, unul din membrii delegației aromâne (Take Papahagi)
considera imperios necesar să i se confere premierului Orlando, șeful delegației italiene la
Conferința de Pace de la Paris deplin mandat de prezență și viitoare tutelă politică a
Italiei949 față de cauza națională reprezentată la Conferința Păcii.950
947
Revendicările Naționale ale Macedo-Românilor - Cuvânt adresat Presei, Oamenilor Politici și Opiniei
Publice, București, 1919, pp. 1-8.
948
Le Problem Macedonien-Sa Solution la Plus Equitable, Bucarest, 1919, pp.1-7.
949
În acel moment delegația aromână nu avea cunoștiință de trativele greco-italiene încheiate cu acordul
Tittoni-Venizelos din 29 iulie 1919 în care Atena a reușit să smulgă Italiei promisiunea unui
MATIS REGHINA-ADELA
accept pentru o
2017.11.01 11:13
262
În data de 13 iunie 1919 delegația macedo-română a fost primită la Conferința de
Pace, pledându-și cauza și remițând cu această ocazie și un memoriu oficial.951 Expunerea
era redactată de George Murnu pe baza memoriului Les Macedo-Roumains devant le
Congres de la Paix și aducea o serie de adăugiri, insistând asupra caracterului șovin și
intransigent al Greciei și Serbiei față de o viață națională pentru minorități. Prin depoziția
lui Murnu și implicit a delegației macedo-române se pretindea Conferinței de Pace
recunoașterea unui teritoriu național independent de 4000 de kilometri pătrați cu o
populație de 130000 de locuitori „cu majoritate românească absolută”. Acest teritoriu aflat
la granița între Grecia și Albania putea fi asemănător unui Luxemburg, de această dată
„balcanic de origine română, analog unui Muntenegru slav de la nordul Peninsulei
Balcanice.” Erau aduse o serie de dovezi ale unor privilegii deținute de macedo-românii
din regiune în timpul regimului otoman, voința liber exprimată prin declarațiile oficiale
făcute cu ocazia manifestelor naționale din 1917 etc. Respingerea unui asemenea deziderat
de către Congresul de Pace însemna, în opinia semnatarilor „condamnarea la moarte a
unicului element latin din Peninsula Balcanică”. În fața numeroaselor metode violente
exersate îndelung de procesul elenizator împotriva acestui element, românii pindeni
solicitau ajutor disperat din partea Franței și Italiei, fâcând apel la generozitatea aliaților
pentru a-i sprijini să supraviețuiască în fața atâtor obstacole ce îi puteau fi fatale.952
În 10 august 1919, George Murnu a redactat o scrisoare către Contele Bonin
Longara, ambasadorul Italiei la Paris. Încă din preambul, Murnu îi făcea cunoscut
oficialului italian că demersul său era încurajat de conversația purtată anterior de Longara
cu ministrul român de la Paris. În calitatea sa de „român pindean, de publicist, istoric ce se
ocupă de chestiunea românilor balcanici și de membru al misiunii de propagandă națională
trimise în străinătate”, acesta arăta în continuare că ultimii latini ai Balcanilor erau cei mai
amenințați cu dispariția lor etnică. În ciuda garanțiilor primite de România în 1913 pentru
autonomia școlară și bisericească, situația acestor macedo-români a devenit din ce în ce
mai grea. Principiul naționalităților în circumstanțele politice ale regatului sârb și grec a
eventuală alipire la Grecia a Epirului de Nord. Despre soarta Epirului de Sud nici măcar nu se mai discuta,
acesta rămânând în cadrele Greciei. Italia își urmărea interesele sale crezând iluzoriu că va putea compensa
printr-o anexare a vestului Anatoliei mizând pe sprijjinul Atenei. Politicienii greci, mult mai pragmatici decît
cei italieni, căutau să-și asigure granițele epirote cât mai extinse, considerate mai ușor de controlat decât
arealul anatolian, deși acest fapt presupunea practic acceptul pentru o dominație negreacă a numeroșilor eleni
pontici autohtoni în acele ținuturi impregnate de istoria primelor secole creștine.
950
Take Papahagi către George Murnu, scrisoare din 16 mai 1919, Paris. Biblioteca Academiei Române,
Filiala Cluj, Fond George Murnu, Dosar M VIII-203, nepaginat.
951
Secretariatul General al Conferiinței de Pace către George Murnu - adresă din 14 iunie 1919, Paris.
Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, Fond George Murnu, Dosar M VIII-203, nepaginat.
2017.11.01 11:13
263
rămas „o iluzie” în ceea ce privește aplicarea lui în beneficiul macedo-românilor. Protecția
Italiei asupra acestor aromâni va legitima prezența politică a acestui stat în Albania și în
Balcani. George Murnu în calitatea sa „de trimis al Societății Macedo-Române din
București, girat de guvernul român” cerea Italiei să adauge Albaniei de Sud „cea mai mare
parte regiunii locuite de români pentru a servi mai apoi ca bază de creare a unei provincii
autonome sub raport administrativ și eccleziastic.” Acel moment (n.n. august 1919) era
considerat oportun pentru realizarea proiectului mai sus amintit.953 Răspunsul concret al
Italiei a întârziat să apară, obiectivele sale geostrategice au făcut să primeze o înțelegere
amiabilă cu Grecia în detrimentul unui sprijin efectiv pentru rudele sale balcanice cu
origini latine. Pe de altă parte, în România se vota o hotărâre luată în unanimitate a
Senatului României din 28 decembrie 1919, concretizată într-un amendament cu referire la
suportul ce trebuia oferit în continuare aromânilor rămași în afara hotarelor: „De asemenea,
Senatul a luat act cu plăcere de declarația guvernului Maiestății Voastre, că va avea toată
grija de frații noștri care vor rămâne sub stăpânirea statelor balcanice și nu se îndoiește că
va face tot ce îi va sta în putință ca acești frați ai noștri, ca și toți cei rămași în afară de
granițele României Mari, să se bucure de toată libertatea pentru existența și dezvoltarea lor
națională”.954
Revenind pe malurile Senei, s-au înregistrat în prima parte a anului 1920 noi
tratative duse de premierul Alexandru Vaida Voievod cu omologul său Elefterios
Venizelos „cu scopul de a obține pentru Românii din Macedonia un tratament legal”.
Vaida se arăta contrariat de faptul că deși guvernul elen se manifesta drept binevoitor, în
teritoriu autoritățile locale comiteau abuzuri. Venizelos l-a asigurat pe Vaida că va stopa
aceste violențe. În urma discuțiilor succesive, politicianul cretan a promis sprijinul efectiv
al guvernului pe care îl conducea față de macedo-românii ce vor dori să se întoarcă la
vetrele părăsite, asigurându-i pe cei ce vor dori să plece în România că vor primi
despăgubiri echivalente cu averea lor mobilă și imobilă rămasă în Grecia.955 În ceea ce
privește autoritatea școlară și bisericească pentru aromâni, și aceasta urma să fie respectată
conform declarațiilor premierului elen. Pentru oficialii români participanți la tratative,
rezultatul întrevederii era unul pozitiv: „acordul mulțumitor, stabilit în principiu între cei
953
954
George Murnu, Pentru Românii din Peninsula Balcanică, Cuvântare rostită în plenul Senatului în ședința
din 28 decembrie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920, p. 8.
955
V.V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României, Noiembrie 1919- Martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu,
2017.11.01 11:13
264
doi bărbați de stat urmează să fie stipulat mai târziu în tratatele oficiale”.956 Din păcate,
căderea guvernului Vaida Voievod ce va determina plecarea sa intempestivă de la Paris va
lăsa chestiunea semnării unui act oficial cu partea greacă în problema aromână în
suspensie.
Contextul politic european, dar și multitudinea de factori ostili impulsionați de
fantastica propagandă elenă din marile capitale europene și din America vor zădărnici
speranțele de reușită ale comisiei aromâne din capitala franceză. Cu toate sforțările și
efortul depus, doleanțele comunității aromâne din Balcani s-au concretizat efectiv într-un
articol al unuia dintre documentele semnate la Sèvres, mai precis Tratatul din 10 august
1920 între Principalele Puteri Aliate și Asociate (Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia)
pe de o parte și Grecia pe de altă parte. Acesta prevedea la articolul 12 următoarele:
„Grecia este de acord să ofere autonomie locală Valahilor din Pind sub controlul statului
grec în chestiunile legate de religie, caritate și învățământ școlar.”957 Autoritățile române
nu au fost mulțumite de această prevedere, analiza chestiunii din punctul de vedere al al
așteptărilor pe care România le preconiza fiind considerată nefavorabilă. Intenția Greciei
de a considera Tratatul din 1913 caduc, prin transpunerea parțială a dispozițiilor sale în
tratatul de la Sèvres a fost respinsă de România. În Tratatul de la Sèvres la articolul 12 se
vorbea doar de o autonomie locală a valahilor din Pind în privința chestiunilor religioase,
caritabile și școlare. Partea română a răspuns astfel: „În aceste condițiuni, Ministerul nostru
nu vede motivele care să-l determine a renunța la largile privilegii obținute prin tratatul din
1913 pentru ca nicio știrbire să nu poată fi adusă acestor avantagii cu consimțământul
Guvernului Țării. O concesiune minimală va provoca o spărtură iremediabilă în edificiul
școlar șă bisericesc clădit cu atâtea sacrificii morale și materiale și menținut cu atâta trudă
și în zilele noastre.” Acest răspuns de mai sus era redactat de secretarul de stat Iuliu
Valaori în 8 octombrie 1924 pentru a fi remis oficialilor eleni ca răspuns la adresele
anterioare ale Atenei ce solicitau acceptul oficial al Bucureștiului pentru formula adoptată
la Sèvres și desigur agreeată de Grecia față de regimul concedat comunităților aromâne.958
Alăturându-se Ligii Națiunilor, Grecia a fost obligată să semneze un tratat pentru
minoritățile sale la Sèvres în august 1920, ratificat la Lausanne în iulie 1923, în care
accepta să ofere drepturi egale pentru toți locuitorii săi indiferent de origine. Din
perspectiva profesorului grec Iakovos aplicarea principiilor Ligii Națiunilor în Balcani a
956
Ibidem, p. 168.
957
Treaty between the Principal Allied and Associated Powers and Greece, Signed at Sèvres, August 10,
1920, Printed and published by His Majesty᾽s Stationery Office, London, 1920, p. 201.
2017.11.01 11:13
265
fost eșuat. În Grecia s-a introdus o politică discriminatorie ce viza minoritățile, greci fiind
considerați doar cei ce vorbeau greaca, iar restul considerați pur și simplu străini posibili
duşmani ai suveranității statului. Urmărind cele de mai sus, statul grec a închis toate școlile
bulgare și musulmane din provinciile din nord, iar elevii au fost obligați să frecventeze
școlile elene. După 1919, mai bine de 56.000 de bulgari au fost forțați să emigreze din
Grecia în Bulgaria, în sens invers, din Bulgaria au venit 35.000 de greci.959
Având în vedere cele de mai sus putem observa că la orizontul anului 1924
singurele școli negrecești ale unei populații autohtone din Grecia ce încă funcționau, sau
mai bine spus erau tolerate, erau cele românești. Chestiunea școlară o vom dezvolta într-un
capitol separat, reliefând mai multe aspecte esențiale pentru înțelegerea mecanismelor ce
au influențat cursul normal al mișcării cultural-educative în rândul aromânilor.
959
Iakovos D. Michailidis, National Identity versus Minority Language. The Greek and Bulgarian Experience
in the 20th Century în Languages and Identities in Historical Perspective coord. Ann Katherine Isaacs, Pisa
University Press, 2005, pp.90-92. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
266
Revendicările teritoriale ale koutzo-valahilor 1917-1920, Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-
Napoca, Fond George Murnu.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
267
III.Portret de grup cu diplomați români trimiși în misiune la sud de
Dunăre. Agenda aromână
III.1.Cadre de organizare a diplomației românești. Reprezentanțe diplomatice elene și

române
Acest capitol își propune să recupereze structura corpului diplomatic român din
perioada 1900-1923, trimis cu misiune la Salonic, Ianina, Monastir, Atena, Constantinopol,
Durazzo, zone de maximă relevanță pentru aranjarea chestiunii aromâne în intervalul
menționat.960
Pentru o perspectivă comprehensivă a felului în care s-au organizat și au acționat
aceste structuri de reprezentare diplomatică la sud de Dunăre, se impun niște minime
acolade contextuale, ce țin atât de o coerență cronologică, dar și de unele praguri de
dezvoltare adoptate de Regatul Român în planul politicii externe.
Pe 27 iulie 1862 s-a înființat Ministerul unic al Externelor, care cuprindea trei
secțiuni: a Afacerilor consulare, a Politicii și a Contenciosului, iar în anul 1873 s-a votat
Legea pentru organizarea Ministerului Afacerilor Străine.961 Administrația Centrală a
Ministerului Afacerilor Străine urma a se compune din Diviziunea politică (răspundea de
corespondența personală a ministrului, verificarea presei străine, rezumarea situației
externe), Diviziunea consulatelor, agențiilor românești și contenciosului (jurisdicția
consulară, referate către Consiliul de miniștri). La această diviziune au fost atașate Biroul
navigațiunii și de statistică, Biroul de personal, material și de pașapoarte, Serviciul
interpretului. Din Administrația Centrală mai făceau parte Biroul arhivei și registraturii,
conform unei legi votate în 1873.962 Numeroase modificări au fost aduse în timp modului
de organizare a Administrației Centrale a M.A.S., însă Diviziunea Consulară, departament
ce interesează cu prisosință în acest context, a rămas constant o structură bine delimitată în
cadrele acestui minister.963
960
Această analiză îi are așadar în vedere pe reprezentanții statului român din cadrul consulatelor din Ianina,
Salonic, Monastir și de la legațiiile din Atena, Constantinopol, Durazzo. În afara acestor structuri, statul
român mai avea consulate la Constantinopol și altele onorare în Balcani, de importanță scăzută pentru
chestiunea discutată în cadrul acestei lucrări, profilul respectivelor posturi fiind mai degrabă unul de schimb
economic.
961
I. Mamina, Gh. Neacșu, George Potra, Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte
și documente, vol. I, București, 2004, p. XXVII.
962
Ibidem, p. XXX.
963
În 1880 s-a votat un Regulament pentru Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine. Conform
acestuia, Administrațiunea Centrală a M.A.S. era formată din Cabinetul ministerului, secretariatul general,
diviziunea politică, diviziunea consulară și contenciosul, diviziunea contabilității. Ibidem, p.
MATIS
442. REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
268
Instalarea regelui Carol la București a însemnat și inițierea unui proces alert de
organizare a unui minister de reprezentare a intereselor românești în afara granițelor.
Alexandru Emilian Lahovary rezuma astfel deschiderea României în materie de politică
externă înainte de apariția Regatului: „La venirea Domnitorului Carol, România – căreia
cancelariile străine se încăpățânau încă să-i spună Principatele Unite sau Principatele
Dunărene, noul nume echivalând cu recunoașterea Unirii definitive! – nu avea legături
poștale cu străinătatea decât prin Consulatul austriac, pentru apus și prin cel rusesc, pentru
răsărit.”964
În anul 1878, încercând o ordonare a rangurilor diplomatice, Carol dădea un decret
referitor la împărțirea agenților diplomatici șefi de misiune în trei clase, după următoarea
grilă: clasa I se compunea din trimișii extraordinari și miniștri plenipotențiari, clasa a II-a
din miniștri rezidenți, iar clasa a III-a din însărcinații de afaceri.965
După intense dezbateri, în 14\26 februarie 1879, Parlamentul a votat Legea
adițională a legațiilor și consulatelor românești prin care misiunile diplomatice ale
României au fost ridicate la rangul de legații, structuri menite să asigure reprezentarea
diplomatică peste hotare. Aceeași lege stabilea înființarea unor legații în următoarele
capitale: Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Sankt Petersburg, Roma și
Viena. Ulterior lista avea să fie completată și cu legația din Bruxelles.966 Erau aceștia anii
de întemeiere ai diplomației românești, un interval în care s-a stabilit cadrul de funcționare
și vectorii de dezvoltare ai unui segment esențial pentru construcția statului național român
modern.
Misiunile diplomatice românești (cu excepția consulatelor) erau conduse în 1882 de
27 de diplomați, dintre care 9 erau trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, 12
secretari de legație, 6 atașați. Până în 1914, România a mai deschis 5 misiuni diplomatice,
patru legații la Haga, Berna, Madrid și Dürres/Durazzo și o agenție diplomatică în Cairo,
numărul reprezentanțelor crescând astfel la 16.967
În afara acestor legații, România mai avea la orizontul anului 1891 o stufoasă rețea
de consulate construită în următoarele locații: Budapesta, Triest, Viena, Anvers, Bruxelles,
Liege, Oostende (viceconsulat), Amsterdam, Rotterdam, Scheveningue, Rusciuc, Varna
964
Al. Em. Lahovary, Amintiri diplomatice. Constantinopol (1902-1908), Viena (1906-1908), Institutul
European, Iași, 2009, p. 130.
965
Monitorul Oficial, nr. 199 din 8 septembrie 1878, p. 5143 apud. I. Mamina et alii, Organizarea
Instituțională a Ministerului Afacerilor Externe…, p. 241.
966
Rudolf Dinu, „Diplomacy in the Old Kingdom”, in Dinu C. Giurescu, R. Dinu, Laurențiu Constantin,
Romanian Diplomacy-an illustrated history 1862-1947, București, Monitorul Oficial, 2010, p. 69.
Ibidem, p. 69.
2017.11.01 11:13
269
(viceconsulat), Berna, Geneva, Zurich, Havre, Marsilia, Nissa, Paris, Berlin, Bremen,
Breslau, Frankfurt am Maine, Hamburg, Leipzig, Stuttgart, Kefalonia, Corfu, Patras,
Ancona, Pireu, Bari, Brindisi, Firenze (viceconsulat), Genova, Livorno, Messina, Neapole,
Palermo, Spezzia, Torino, Veneția, Cardiff (viceconsulat), Londra, Malta, Manchester,
Monaco, Odessa, Helsinki (viceconsulat), Moscova, Sankt Petersburg, Cadiz, Barcelona,
Oslo, Göteborg, Stockholm, Constantinopol, Salonic, Beirut, Smirna.968
Oficiile consulare se împărțeau, după modul de recrutare al titularilor lor, în
consulate de carieră (conduse de un personal selectat și retribuit) și consulate onorifice (la
cârma cărora se alegeau „persoane locale” și neretribuite).
Consul, persoana numită de un stat în calitate de șef al unui birou consular pentru
îndeplinirea funcțiilor consulare într-o anumită circumscripție consulară, urma în grad
după consulul general. Spre deosebire de diplomați, consulii nu erau reprezentanți politici
ai statului lor. Ei nu reprezentau țara lor în totalitatea relațiilor cu statul vecin, ci numai în
domeniul relațiilor consulare.969
Fișa unui post consular prezintă însă, așa cum vom demonstra în cadrul acestui
capitol, interesante tușe la sud de Dunăre față de tabloul consacrat. Încă de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, demnitatea consulară în Balcani a cunoscut interesante transformări,
ieșind din mizele sale tradiționale - a preocupărilor în principal de natură economică - și
interesându-se de chestiuni ce puteau fi mai puternic conexate cu sfera politicii externe și a
relațiilor internaționale.970 Persoana consulului se încarcă aici de prerogativele unui
reprezentant politic și diplomatic al statului care îl trimite acolo. Documentele consultate în
cadrul Arhivei Ministerului de Externe cu referire la activitatea consulilor români de la
Salonic, Monastir și Ianina confirmă rezultatele analizei întreprinse de Bernard Lory în
spațiul balcanic, sugerând că aceste personaje nu au avut doar o inocentă partitură
economică în teritoriu, ci mai cu seamă una încadrabilă în sferele politicii externe.
Revenind la istoria relațiilor diplomatice româno-grecești, între anii 1835-1880
acestea se construiesc mai cu seamă prin intermediul consulatelor deschise de Atena în
următoarele centre din Principate: Bârlad (1836), Fălciu (1836), București (1841), Ploiești
(1842), Craiova (1843), Giurgiu (1848), Galați (1850), Fălticeni (1851), Vaslui (1852),
Buzău (1852), Turnu Măgurele (1853), Târgoviște (1855), Slatina (1855), Calafat (1856),
968
Conform Anuarului Diplomatic Român pe anul 1891, Imprimeria Statului, București, 1891. În inventarul
Ministerului Afacerilor Străine nu se precizează care din aceste consulate sunt onorare.
969
Marin Alexie, Nae Androne et alii, Dicționar diplomatic, Editura Politică, București, 1979, p. 276-277.
970
Bernard Lory, „Un poste consulaire en Macédoine, Bitola-Monastir 1851-1912”, in Cahiers Balkaniques,
38-39\2011, p. 127. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
270
Călărași (1856), Verești (1857), Sulina (1857), Oltenița (1859), Râmnicu-Sărat (1869),
Turnu-Severin (1873), Alexandria (1876), Roman (1877), Constanța (1879), Sinaia
(1880).971
Constantin N. Velichi972, susținut și de Gheorghe Zbuchea973 apreciază că, raportat
la acea perioadă, niciun alt stat nu era atât de bine reprezentat în Principatele române
precum Grecia. Agențiile consulare grecești ce funcționau în spațiul extracarpatic (peste
20) erau subordonate, după 1879 ministrului elen de la București.974
În ciuda acestei impresionante extinderi consulare elene, anul temelie pentru
relațiile diplomatice româno-grecești a fost considerat 1880, moment ce marchează
înființarea legațiilor de la Atena, respectiv București, structuri ce vor prelua din acest
moment dialogul diplomatic interstatal.
Lista completă a șefilor de misiune diplomatică greci ce se vor afla în fruntea
Legației de la București în intervalul 1880-1924 este următoarea:975
Nume Titlul Data la care ocupă postul
Marc Dragoumis Ministru rezident 1.08.1880
Demetrius Rhasis Ministru plenipotențiar 11.01.1881
A.D. Conduriatis Ministru plenipotențiar 22.03.1885
Michel Durutti Ministru plenipotențiar 19.09.1886
Michel Papparigopoulos Ministru plenipotențiar 12.07.1890
Jean Pharnacopoulo Ministru rezident 25.03.1891
Alex. Tombazis Ministru plenipotențiar 12.11.1892
Michel Papparigopoulos Ministru plenipotențiar 07.04.1893
P. I. Alexandropulos Însărcinat cu afaceri 31.12.1893
971
Georgeta Filitti, Mereu Împreună. România - Grecia. 130 de ani de relații diplomatice, Brașov, Editura
Suvenir, 2010, p. 6-7.
972
C. N. Velichi, „Les relations roumano-grecques pendant la période 1879-1911”, în Revue des études sud-
est européennes, VII, 1969, nr. 3, p. 509.
973
Gh. Zbuchea, „Relațiile româno-elene în epoca formării statelor naționale în Europa de Sud-Est și a
emancipării politice de sub stăpânirea otomană (1821-1913)”, în Relațiile româno-elene. O istorie
cronologică, (coord. Stelian Brezeanu, Constantin Iordan, Horia C. Matei), Omonia, București, 2003, p. 182.
974
Ibidem, p. 182.
Conform Anuarului Diplomatic Român 1962, p. 17.
2017.11.01 11:13
271
Cleon Rizo Rangabe Ministru plenipotențiar 13.07.1896
Georges Argyropoulo Ministru plenipotențiar 28.11.1899
Alex. Tombazis Ministru plenipotențiar 4.10.1902
Constantin Caroussos Ministru plenipotențiar 2.06.1911
Andre Papadiamantopoulos Ministru plenipotențiar 20.12.1912
Pantelis Psycha Ministru plenipotențiar 19.12.1914
Jean Papa Ministru rezident 8.03.1920
Alexandre Naoum Ministru plenipotențiar 20.10.1920
Demetrios Panas Ministru plenipotențiar 23.02.1921
Pierre Scassi Ministru plenipotențiar 05.02.1923
Constantin Collas Ministru plenipotențiar 18.12.1924
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1897, Grecia avea următoarele

reprezentanțe funcționale în Regatul român: Legația Greciei (București) formată din
Trimisul extraordinar și Ministru plenipotențiar și un secretar II, apoi Consulatul de la
Brăila (condus de un consul), cel de la Constanța (vice-consul), Galați (consul), Iași
(consul), Turnu-Măgurele (vice-consul), Sulina (vice-consul).976
În aceeași perioadă, Regatul român era reprezentat în Grecia de legația din Atena și
de consulatele înființate în 1880 la Pireu (consulat general), Corfu, Patras (consulate
onorifice) și Cefalonia (1887).977 Însă, așa cum precizam în deschiderea capitolului, cu rol
fundamental pentru chestiunea aromână și pentru traseul relațiilor româno-elene, au fost
consulatele înființate de România în cuprinsul Imperiului Otoman, care se vor regăsi după
anul 1913 în granițele Greciei, la Salonic (1880), Monastir (1892) și Ianina (1904).
Împreună cu legația din Atena, acestea au reprezentat de fapt forma articulată a politicii
românești în Balcani, un segment intermediar, de importanță majoră însă, între factorii
976
Anuarul Diplomatic Român, Imprimeria Statului, 1897, p. 20.
977
Georgeta Filitti, Mereu Împreună. România - Grecia. 130 de ani …, p. 10. Constantin N. Velichi
apreciază că motivația înființării acestor consulate a fost una prioritar comercială, acestea fiind considerate
niște vehicule care să favorizeze schimbul economic între cele două țări. C.N.Velichi, Les relations…,
MATIS REGHINA-ADELA
p. 513.
2017.11.01 11:13
272
politici de la București pe de-o parte și comunitățile aromâne și autoritățile otomane și
grecești din teritoriu.
Conform legii de reorganizare a M.A.S. din 1893 consulatele de la Salonic și de la
Monastir erau considerate oficii consulare de I-a categorie, iar personalul acestora urma a
se compune din consuli generali, consuli, viceconsuli și agenți consulari.978 Consulii
generali puteau primi și titlul de agenți politici sau însărcinați de afaceri 979, articolul 20 din
regulamentul consular aprobat în anul 1880 menționând că atunci când există situația de
mai sus, consulul se afla „sub imediată direcțiune și control al ministrului de Externe”.
Următorul articol din menționata dispoziție legislativă făcea o precizare care se va dovedi
de fapt pârghia prin care consulii români din Balcani își vor putea exercita implicarea
activă în chestiunea aromânească: „Consulii au datoria de a apăra pe români și interesele
lor din localitate, exercitând toate drepturile câte li se dă prin tratate și uzurile locale”.980
978
I. Mamina, et alii, Organizarea instituțională a …, p. 549.
979
Ibidem, p. 411.
Ibidem, p. 415.
2017.11.01 11:13
273
III.2.Profilul colectiv al reprezentanților diplomatici români la sud de Dunăre
Recompunerea tabloului celor care au funcționat ca și consuli la sud de Dunăre la

cumpăna dintre secole XIX-XX constituie, mai mult decât un exercițiu de prosopografie, o
pagină de istorie a diplomației românești.
Am optat pentru această inventariere a șefilor de misiune și a consulilor de la sud
de Dunăre pentru a produce la final o analiză etapizată a acestui corp, construită în jurul
mai multor filtre (origine socială, studii, recrutare, capital politic și simbolic, traseu
profesional etc.).
După parcurgerea numelor consulilor de la Salonic, Monastir, Ianina și a șefilor de
misiune de la Atena, Constantinopol și Durazzo se poate constata că bazinul predilect de
recrutare pentru aceste posturi era reprezentat de membri unor familii boierești din
Moldova ori Muntenia, păstrându-se pe toată perioada analizată un puternic exclusivism
social. Cu câteva notabile excepții, (Constantin Brăileanu, fiul învățătorului din Bilca,
Suceava ajuns consul atât la Monastir, cât și la Ianina, ori Ion Papiniu, fiu de preot din
Ploiești ajuns ministru plenipotențiar la Atena), cariera diplomatică ori consulară la sud de
Dunăre era, se pare, apanajul celor cu un ridicat statut social.
Pentru Dimitrie Ghica intrarea în diplomație era văzută ca o chestiune ce ținea de-a
dreptul de zona fatalismului genetic: „Încă de la primii pași făcuți șovăielnic pe covor era
limpede că eram destinat carierei diplomatice în virtutea unei tradiții de familie bine
stabilite și acceptate cu zâmbet (atât de scrupulos respectată de urmașii diverselor ramuri ai
acestei familii, încât un ambasador a putut spune cu uimire când i s-a prezentat una din
rudele mele: „Așa tânăr și deja Ghica! - atât de mulți erau cei din familia mea prin legațiile
din Europa...)”.981
Cazul Ghica este probabil cel mai relevant exemplu din istoria diplomației
românești pentru modul de apariție și funcționare al unor dinastii de diplomați, adevărate
rețele familiale, mai mult sau mai puțin extinse, ce au ocupat în timp poziții de vârf de la
nivelul Ministerului Afacerilor Străine. Trei sunt Ghiculeștii care bifează în traseul lor
diplomatic posturi în locurile care fac obiectul acestei analize: G. M. Ghica, E. Ghica, D. I.
Ghica – toți miniștri plenipotențiari la Atena, ultimul ocupând și funcția de consul la
Salonic și inaugurând astfel o rută excepțională, prin saltul de la cariera consulară la cea de
șef de misiune diplomatică.
981
Dimitrie Ghyka, Memorii, Institutul European, Iași, 2004, p. 7. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
274
Revenind la procesul de selecție al diplomaților români, trebuie precizat că din
1880 accederea la un post se făcea fără examen, printr-un decret regal de numire. După
1885 se introduce însă un examen de admitere, astfel că în teorie, orice persoană cu un titlu
universitar și un venit anual de 6000 lei putea să se înscrie la această probă.982 La aceste
minimale criterii se vor adăuga și unele condiții preliminare pentru a fi admis în cadrul
M.A.S. legate de vârstă (peste 21 de ani), cetățenie și stagiu militar efectuat. La finalul
examinării și după aprobarea numirii, consulul depunea jurământul, un angajament cu
valoare simbolică: „Jur credință Regelui, supunere Constituțiunei și legilor poporului
român. Jur de a apăra cu sfințenie secretul lucrărilor și îndatoririlor ce mi se vor încredința
în serviciul Ministerului afacerilor străine.”983
Metodele de inserție și strategiile de devenire în sectorul diplomației românești de
la finele secolului al XIX-lea au fost savuros descrise de Trandafir Djuvara, ministru
plenipotențiar la Atena, un diplomat atipic, incomod în multe rânduri pentru vederile sale:
„În acea epocă, toate guvernele, atunci când încredințau o misiune diplomatică unei
persoane aflate în afara carierei [diplomatice- n.n.] îi consultau pe oamenii din prima linie
politică, adresându-se foștilor președinți ai Consiliilor de Miniștri, așa cum erau: domnii
Kogălniceanu, Ion Ghica, P. P. Carp, Petre Mavrogheni, Ion Bălăceanu, Theodor Rosetti
etc. Diplomații de carieră erau cei dintâi care să se felicite pentru acest lucru, deoarece atât
capacitatea, cât și marea autoritate morală a acestor intruși iluștri aruncau o mare strălucire
asupra acțiunilor lor patriotice. Din contră, în ultima vreme, a domnit în alegerea câtorva
șefi de misiune situați în afara carierei o foarte mare lipsă de respect și considerație, ca să
nu spun superficialitate: foști prefecți, mediocri, avocați de clasa a doua, profesori fără
niciun fel de renume, efemeri șefi de cabinet ai unor miniștri, chiar și niște simpli agenți
electorali au fost trimiși în fruntea legațiilor noastre din străinătate; acest fapt nu a fost de
natură să ne ridice prestigiul.”984
Chiar dacă fără un mandat oficial, a existat o instanță de validare simbolică formată
din cercul totuși restrâns al unor autorități ale scenei politico-diplomatice autohtone ce
reprezentau un factor de decizie major în procesul de selecție a personalului diplomatic
român.
La cumpăna dintre secolele, nu doar în Regatul Român, ci la nivelul întregii Europe
se constata această mișcare de expansiune diplomatică la care făcea referire Trandafir
982
R. Dinu, Romanian Diplomacy…, p. 71-72.
983
A.M.A.E., Fond Problema 77, A-28, Alexianu, f. 7.
984
Tr. G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice…, p. 41-42. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
275
Djuvara, membrii corpului diplomatic devenind o prelungire a celui politic intern, din
rândurile căruia mulți s-au recrutat.985 În cazul grupului nostru de analiză, numărul celor
care operau adeseori transferuri profesionale între câmpul politic și cel diplomatic,
pendulând între fotoliul de parlamentar la București și cel de diplomat ori consul la sud de
Dunăre a fost reprezentat de un eșantion destul de consistent (George Lenș, Alexandru
Rosetti Solescu, George Esarcu etc.).
Însă, chiar și atunci când proveneau din rândurile clasei politice, diplomații aveau
adeseori impresia că decidenții politici din țară au prea puțină înțelegere pentru
evenimentele care se desfășurau la posturile lor, lipsindu-le capacitatea de înțelegere
deplină a politicii externe.986 Constantin Kogălniceanu, consulul României la Salonic se
plângea în numeroase rapoarte trimise din teritoriu la București că nu i se comunica
strategia pe care acesta trebuie să o adopte în teritoriu, rugându-l pe ministrul Afacerilor
Străine, Alexandru Lahovary ca în coînțelegere cu ministrul Instrucțiunii, Mitilineu să i se
traseze „atitudinea ce trebuie să o observ cu școalele române din Macedonia și, în genere,
față cu mișcarea macedo-română de aici”, întrucât de trei luni de zile nu primise niciun
răspuns.987
Într-adevăr, în cazul românesc, politica externă reprezenta în intervalul 1877-1914
un câmp rezervat unui grup restrâns de actanți în procesul decizional, organizat într-un
sistem triadic (chiar dacă de o mobilitate care îl făcea funcțional și în formule bipolare în
funcție de strategiile suveranului) format din Rege, prim-ministru și ministrul Afacerilor
Străine.988
Deschiderea ușilor Ministerului Afacerilor Străine și pentru cei care nu puteau fi
considerați diplomați de carieră, pentru cei care veneau din zona politicului ori a unui
mediu burghez era receptată de către marile familii boierești ca o încălcare a unui teritoriu
considerat până atunci rezervat lor, unor personalități cu un capital de prestigiu
considerabil. Tocmai pentru a mai controla fenomenul, respectiv pentru stoparea valului de
„intruși”, în formularea lui Trandafir Djuvara, în 1912 s-a dat o lege pentru modificarea
câtorva articole din legea pentru reorganizarea Ministerului Afacerilor Străine din 1894.
Concret, se încerca stabilirea unui cursus honorum în diplomația românească, astfel încât
985
Jeremy Black, A History of Diplomacy, 2010, p. 171.
986
Jeremy Black consideră că aceasta este una din limitările constante ale diplomatului căruia îi este adeseori
greu să traducă pentru actorii politici ai țării sale provocările întâlnite pe terenul în care își desfășoară
activitatea. Ibidem, p. 176.
987
V. Papacostea, M. Regleanu, Documentele redeșteptării macedoromâne…, p. 219, 7\09\1893.
988
A se vedea demonstrația lui Rudolf Dinu din studiul „King Charles I and Decision Making Process in the
Romanian Foreign Policy Before the First World War”, in Rudolf Dinu, Studi Italo-Romeni. Diplomazia e
societá. 1879-1914, Editura Militară, București, 2009, p. 185-210. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
276
să nu mai fie permise exerciții de ardere a etapelor ce au produs o clasă de diplomați
precum cea descrisă mai sus. Promovările la nivelul secretarilor de legațiune urmau să se
efectueze abia după bifarea unui stagiu de trei ani la nivelul postului inferior, iar consulii
generali se vor recruta dintre cei care aveau deja minim patru ani vechime în acest grad. 989
În 1885 s-a adoptat o lege pentru modificarea unor articole din legea inițială de
organizare a Ministerului Afacerilor Străine prin care secretarii de legațiune de clasa I după
5 ani de serviciu puteau obține titlul onorific de consilieri de legație. Prin derogațiune de la
dispozițiile de mai sus, consulii generali după 5 ani de serviciu, puteau fi numiți secretari
de legațiune clasa I-a, iar consulii secretari de legațiune clasa a II-a.990 Aceste reglementări
erau necesare pentru stabilirea unor praguri de parcurs în evoluția personalului
Ministerului Afacerilor Străine, însă efortul pregătirii unei clase de diplomați profesioniști
debutează încă din anul 1887 atunci când Ion Brătianu încerca să ordoneze agenda șefilor
de legații în sensul transformării acestora într-un corp de experți în materie de politică
externă. 991
Analiza profilului consulilor români de la Salonic, Monastir și Ianina sugerează că
procesul profesionalizării în cadrul ministerului era în plină desfășurare la începutul
secolului XX. Cel mai ilustrativ exemplu în acest sens este probabil Spiru Constantinescu,
personaj care ocupă de 4 ori funcția de consul la Salonic și de 2 pe cea de consul la
Monastir. Alături de acesta, C. Contzescu, Al. Pădeanu, C. Brăileanu, E. Pitișteanu bifează
de asemenea 2 posturi consulare la Salonic, Monastir ori Ianina. Această peregrinare
consulară sugerează existența unui corp de profesioniști în probleme de politică balcanică,
inși a căror expertiză a fost validată deja într-un prim mandat consular și reprezentau o
garanție a stabilității în acest domeniu.
O analiză a frecvenței consulilor în cadrul acestor posturi produce următoarele
concluzii:
La Salonic, în 45 de ani de funcționare a consulatului român (1880-1925), s-au
efectuat 15 schimbări de consul, iar la cârma consulatului au stat 10 persoane (Spiru
Constantinescu ocupând de 4 ori acest post, iar Constantin Contzescu de 2 ori). Mandatul
de consul poate fi considerat, așadar, ca fiind în medie de 3 ani.
989
Monitorul Oficial nr. 276 din 16 martie 1912, apud. I. Mamina et alii, Organizarea instituțională…, p.
13083-13084.
990
Ibidem, p. 525.
991
Liviu Brătescu, „Diplomația românească (1878-1888). Realizări și eșecuri”, în Paul Nistor, Adrian
Bogdan Ceobanu (coord.), Diplomație și destine diplomatice în lumea românească, Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2011, p. 47-48. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
277
La Monastir în 23 de ani de funcționare a consulatului României (1892-1915) s-au
efectuat 10 schimbări de consul, iar la cârma consulatului au stat 9 persoane (Spiru
Constantinescu a fost în 2 ori consul aici). Mandatul de consul poate fi considerat ca fiind
în medie de 2,3 ani.
La Ianina în 21 de ani de funcționare a consulatului României (1904-1925) s-au
efectuat 7 schimbări de consul, iar la cârma consulatului au stat 7 persoane. În acest caz,
mandatul de consul poate fi considerat ca fiind în medie de 3 ani.
Pentru foarte mulți dintre consulii analizați, următoarea destinație după un consulat
la Salonic era Monastirul sau Ianina, iar permutările continuau și în sens invers. Astfel de
mutări pe tabla numirilor diplomatice la sud de Dunăre ne îndreptățesc să considerăm că
dezideratul lui Brătianu era la orizontul anilor 1900 aproape de realizare, existând un grup
format de experți pe chestiuni balcanice în general și pe problematica aromână în special.
O altă variabilă interesată pentru acest portret de grup este reprezentată de parcursul
formativ al celor care ocupă demnități consular-diplomatice la sud de Dunăre. În cazul
consulatului de la Salonic, din cei 10 consuli analizați, se cunoaște traseul educațional
pentru 7 dintre aceștia. Cu excepția lui G. C. Ionescu (absolvent al Școlii Normale de
Institutori din București și al Școlii Normale din Paris-Auteuil, un ins pregătit să conceapă
și să aplice strategia educațională a Regatului Român la sud de Dunăre și să acționeze mai
puțin în chestiuni diplomatice, reprezentând așadar excepția acestei scheme), toți ceilalți
consuli sunt absolvenți ai unor facultăți de Drept, din țară ori străinătate (Constantin
Kogălniceanu, licențiat în Drept la Universitatea din Duai, Franța, D. I. Ghica, absolvent al
Facultății de Drept din Toulouse și al Secției Diplomatice a Școlii de Științe Politice din
Paris).
La consulatul de la Monastir, din cei 9 consuli analizați, cunoaștem traseul
educațional pentru 7 dintre aceștia. În afară de cazul G.C.Ionescu, deja menționat, și în
cadrul consulatului de la Salonic, toți aveau studii juridice la bază (în cazul lui Alexandru
Pădeanu dublate de cursurile Școlii superioare de limbi orientale din Constantinopol). Din
cei 7 consuli români de la Ianina, cunoaștem traseul educațional pentru 5 dintre aceștia, 4
fiind licențiați în Drept, cu excepția lui Sebastian Greceanu, absolvent de Științe și Litere,
la Universitatea din Iași și admis la studii doctorale în Filosofie și Litere, Bruxelles.
În ceea ce privește segmentul șefilor de legație de la Atena, aceștia sunt majoritar
absolvenți ai studiilor universitare de Drept. Se remarcă însă, comparativ cu nivelul
formativ al consulilor, bifarea în cazul plenipotențiarilor români a unor studii doctorale în
spațiul francez. Ion Papiniu, Nicolae Filodor, Trandafir Djuvara, Constantin Langa
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
278
Rășcanu beneficiază de un important accesoriu în devenirea profesională, care validează
considerabil și predispune la inserții mai ușoare în lumea diplomaților: o diplomă a Școlii
de Științe Politice din Paris.
Formația universitară a plenipotențiarilor români de la Atena este una simptomatică
pentru întreg corpul diplomatic român - 80% dintre plenipotențiarii români aleg această
specializare, opțiune identică de altfel și pentru spațiul german, britanic ori francez.992
Faptul că peste 80% dintre șefii de misiune diplomatică românească au urmat studii în
străinătate993 este relevant pentru vârsta învățământului universitar românesc, oglindind
însă și atunci, ca de altfel și acum, prestigiul pe care o validare universitară străină o
producea.
De remarcat, că Franța se menținea și la începutul secolului XX drept una dintre
destinațiile universitare preferate ale acestui corp diplomatic. Datele referitoare la opțiunile
universitare ale acestora nu sunt în măsură să surprindă, întrucât respectă un pattern
general valabil al diplomației românești, confirmând pe un caz particular, analiza generală
a acestui corp.994
Așa cum datele obținute sugerează, vârsta la care consulii români de la sud de
Dunăre au intrat în diplomație este cuprinsă între 20-35 de ani, traseul clasic fiind însă
înregistrat de cei care pătrund în birourile Ministerului Afacerilor Străine între 20-25 de
ani. Cazuri exemplare pentru devenirea etapizată și pentru ceea ce însemna un parcurs
complet de consul sunt reprezentate de Emanuil Pitișteanu, Spiru Constantinescu și
Dimitrie Georgescu. Toți trei pornesc de jos, de la funcția de copist și parcurg consecvent
treptele de arhivar, secretar, cancelar, șef de birou, vice-consul, consul.
În cazul celor care au condus la un moment dat legația românească din Atena,
datele culese arată că de la intrarea în serviciul Ministerului Afacerilor Străine și până la
obținerea unui post de ministru plenipotențiar (nu neapărat în capitala Greciei, ne referim
la prima accedere la această demnitate) trecea un număr de ani cuprins între 6 și 21. Din
cazurile analizate de cercetătorul Adrian Bogdan Ceobanu la scara tuturor miniștrilor
plenipotențiari români din vremea lui Carol I reiese că ar fi vorba de aproximativ 19 ani
necesari pentru a străbate toate etapele până la rangul de ministru plenipotențiar în Vechiul
Regat.995
992
Adrian Bogdan Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat: familie, carieră și viață socială în timpul lui Carol
I (1878-1914), Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 2015, p. 200.
993
Ibidem, p. 201.
994
R. Dinu, Romanian Diplomacy…, p. 74.
995
A. B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…., p. 191. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
279
Reprivind tabelul șefilor legației de la Atena se constată că după o perioadă în care
ascensiunea acestora a fost extrem de rapidă, mai cu seamă de la începutul secolului XX se
produce o stabilizare a devenirii profesionale a acestor diplomați, care vor avea nevoie de
un interval de 14-21 de ani pentru a dobândi postul de ministru plenipotențiar.
Cât de dezirabilă era însă pentru un diplomat român numirea în demnitatea de
consul în Salonic, Monastir, Ianina ori ca și ministru plenipotențiar la Atena? Dacă privim
grila de salarizare, este suficient de clar că remunerația nu era considerată un stimulent
suficient pentru acești vlăstari ai vechii boierimi.
Cu toate acestea, în dezbaterile Senatului din 21 aprilie 1898, senatorul Valerian
Ursianu acuza furibund înființarea doar nominală a unor consulate și agenții diplomatice.
Aducea în acest sens exemplul consulatului de la Bitolia și cel al legației de la Atena, ai
căror reprezentanți în loc să fie la post, aveau reședința în București, profitând de sinecura
asigurată de funcție. Același senator conchide: „Orice instituție trebuie să corespundă cu
sacrificiile ce face țara și nu văd că se îndeplinește această îndatorire, când de exemplu se
numește un consul numai în mod nominal, și rămâne ca ceva fictiv, fără să aducă serviciile
ce ar putea aduce.”996
Cheltuielile de reprezentare prevăzute în bugetul statului pentru legația de la Atena
se ridicau la 1000 lei, la egalitate cu suma rezervată Belgradului, aceasta fiind cea mai
mică din schema ministerului. La Salonic și Monastir suma prevăzută era de 1000 lei, pe
când la Constantinopol 3000 lei.997
Deși au existat și excepții sau abateri penalizate rapid de opoziția politică sau de
opinia publică, totuși nu această sumă era cea care îi motiva pe acești inși să încerce o
carieră diplomatică, ci mai ales capitalul simbolic de autoritate, nimbul de prestigiu
consacrat acestui post. Chiar dacă Atena nu a fost una dintre destinațiile preferate ale
diplomaților români (instabilitatea politică, turbulențele grupărilor militare din zonă și
chiar condițiile climatice nefăcând atractivă o astfel de misiune)998, activitatea diplomatică
în capitala elenă a funcționat ca o trambulină fie spre legația de la Constantinopol (Gh.
Ghica, I. Papiniu) care pregătea de fapt un post ulterior la Sankt Petersburg, sau spre
Belgrad (C. Nanu). Pentru Constantin Langa Rășcanu și Trandafir Djuvara misiunea
diplomatică la Atena a reprezentat epilogul carierei lor diplomatice. Nu considerăm însă că
s-a optat pentru aceștia pentru că un post în capitala elenă era lipsit de motivație în
996
I. Mamina et alii, Organizarea instituțională…, p. 695.
997
Ibidem, p.550-567.
998
A. B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 243. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
280
viziunea tinerilor diplomați, ci pentru că la acel moment, atât Tr. Djuvara, cât și Langa
Rășcanu erau considerați, după stagii la Constantinopol, Sofia, Belgrad, experți în
problematica balcanică.
O altă chestiune care este de regulă ridicată atunci când se investighează corpul
diplomaților români este gradul de politizare care îi afectează structura și rutele de
devenire. Sus-menționatul Trandafir Djuvara precizează în memoriile sale: „aparținând
unei familii liberale, am servit cu același devotament mai multe guverne conservatoare și
cele mai importante avansări din cariera mea mi-au fost acordate de șefii acestui partid:
P.P.Carp a fost acela care m-a numit agent diplomatic la Sofia; Alexandru Lahovary m-a
ridicat la gradul de ministru plenipotențiar; Take Ionescu mi-a conferit „Marele Cordon al
Coroanei României”; Dl. Ioan Mitilineu mi-a înmânat Marele Cordon „Steaua
României”.999
Și parcursul lui Alexandru Florescu sugerează că în aceste numiri nu au fost
fundamentale opțiunile politice ale diplomaților. Un conservator convins, acesta pleacă din
Atena în 1913, după numai doi ani de misiune diplomatică, în timpul guvernării lui Titu
Maiorescu.
A treia etapă în evoluția corpului diplomatic român, cea corespunzătoare anilor
1897-1914 este cea în care se întâlnesc puține numiri politice și tot mai mulți diplomați de
carieră.1000 Asistăm în acest interval la o certă profesionalizare a corpului diplomaților
români.
999
Andrei Căpușan, Diplomați români de elită, vol. II, Ars Docendi, București, 2009, vol. II, p. 43-44.
1000
A. B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 218. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
281
III.2.1. Exercițiu prosopografic cu diplomații români de la sud de Dunăre
Consulatul României de la Salonic
Nume Anul Statut social Studii Traseu diplomatic Perioada în Vârsta Traseu Observații
nașterii anterior misiunii care activează la care diplomatic
consulare de la Salonic în funcția de ajunge ulterior acestei
consul la consul misiuni
Salonic la
Salonic
Provine din Debutează în politica Din
George (Iorgu) marea familie internă din Regat, fiind octombrie
Lenș boierească din ales deputat. În 1879 1879 e consul
București, este consul al la Salonic
Lenș. României la până în 1883
Budapesta. când se
retrage în
urma unor
probleme de
sănătate.
Alexandru 1820 Fiul A fost primul consul 1885-1886 65 Văr de gradul
Costache Sturdza logofătului român la Sofia în 1879. III cu D.A.
Moldovei, Sturdza.
Costache
Sturdza de la
Ruginoasa și
al Mariei
Ghica-
Comânești
Marghiolița.A
fost căsătorit
cu Maria Șuțu.
Spiru 1855 Licențiat în Diplomat de carieră, 1886-1892 31 În 1894 era
Constantinescu Drept. intră în minister în consul la
1875 pe un post de Monastir, va fi
copist. Ajunge cancelar însă rechemat
la consulatul de la în 1895 și
Rusciuc (neinstalat retrimis apoi
însă), gerant al până în 1901
consulatului din tot la
Salonic din 1886, Monastir.
detașat pentru o scurtă În 1908 era
perioadă în consul general
administrația centrală, la Constanti-
apoi în 1888 revenit la nopol.
Salonic.
Constantin 1855 Provine din Licențiat în Atașat supranum-erar 1893-1895 38 Lucrează în
Kogălniceanu marea familie Drept la la Berlin, secretar de sistemul
a boierilor Universita-tea legație la Roma. consular la
moldoveni, din Duai, Transferat la Ismail,
Kogălniceanu. Franța. Petersburg de unde Rusciuc.
Era fiul lui este exclus din Consul la
Mihail diplomație pentru Cernăuți în
Kogălnicea- abateri grave în 1884. 1904.
nu.
Dimitrie C. 1856 Licențiat în Intră în serviciul 1895-1896 39 În 1897 era Deputat în
Petrescu Drept. diplomatic în 1880 ca consul general perioada 1888-
atașat supranume-rar, la Constanti- 1893.
apoi copist, urcând nopol.
toate gradele
diplomatice până la
secretar de legație cl.
II. în centrala M.A.S.
Este viceconsul la
Sofia. În 1891 e
transferat la Belgrad,
dar nu este instalat MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
282
niciodată.
Alexandru Rosetti 1859 Provine dintr-o Vine din zona politicii 1896-1901 37 În 1901 este Căsătorit cu
Solescu veche familie interne, activând inițial revocat din Elena
boierească din ca deputat în funcție după Ghermani,
Moldova. Este Parlamentul României. mai multe descendenta
fiul În perioada 1892-1896 abateri și unei familii
colonelului este consul la Ismail și „incapacitate bogate de
Constantin Rusciuc. în serviciu”. aromâni.
Rosetti- Provenea
Solescu și al dintr-o familie
Olgăi cu puternice
Stoianovici, afinități
frate vitreg cu conservatoa-
Gheorghe re.
Rosetti-
Solescu,
ministrul
României la
Petersburg în
perioada 1895-
1911 și văr cu
D.A. Sturdza.
Spiru 1855 Licențiat în Consul la Monastir. 1901-1904 46 În iunie 1905 A doua oară
Constantinescu Drept. este trimis consul la
consul la Salonic.
Constanti-
nopol până în
1912.
Dimitrie I. Ghica 1875 Provine dintr-o Absolvent al Din 1894 atașat de 1904-1905 29 Este transferat
veche familie Facultății de legație cls.III Paris, prin decret
boierească Drept din apoi Petersburg și din ministerial la
inclusă în elita Toulouse și al nou Paris, din 1897 Legația din
diplomatică și Secției cancelar la Rusciuc Viena ca și
politică a Diplomatice a până în 1899 când e consilier de
României. Școlii de trimis la Roma. legație, iar din
Tatăl, Dimitrie Științe Politice Secretar de legație cls. 1909 ministru
Ghica fusese din Paris (șef I la Berna. plenipotențiar
șeful unor de promoție). cls.II la Sofia.
misiuni Din 1913 până
diplomatice la în 1917 este
Constantinopo ministru
l, Petersburg. plenipotențiar
la Roma. Pus
în disponibili-
tate, revine în
1920 ca
ministru
plenipotențiar
la Paris până
în 1922. După
mai multe
stagii de șef de
legație la
Roma își
încheie
activitatea
diplomatică la
Bruxelles și
Luxemburg.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
283
Dimitrie Georgescu 1865, la Licențiat în Intră în minister la 1905-1906 40 La 1 La începutul
Tecuci. Drept. 1885 ca și copist și septembrie mandatului său
ajunge în 1889 1906 este de consul la
cancelar al transferat la Salonic se
consulatului din Rusciuc organizează un
Odessa, iar din 1896 consul. atent asupra
vice-consul la sa.
Constanti-nopol. Din
1901 este consul la
Rusciuc. Între
septembrie-noiembrie
1903 este consul
general gerant la
Constantinopol. Pe 1
aprilie 1904 este numit
consul la Monastir.
Constantin Face parte În 1897 este însărcinat 1906-1907 În 1910 revine Decorații:
Contzescu dintr-o veche cu afacerile consulatul de Coroana
familie consulatului din la Salonic, iar României în
boierească din Rusciuc în timpul în 1912 este grad de Ofițer
Țara concediului titularului. rechemat și în 9 mai 1911.
Româneas-că. Secretar cls. II-a în înaintat
administrația centrală, consilier de
este numit în această legație în
calitate la Paris, dar cu centrala
începere din mai 1904 M.A.S. În
este transferat la 1914 este
Constantinopol.. La 1 consilier de
aprilie 1905 este numit legație la
consul la Monastir. Paris. În 1936
face parte din
delegația
română
condusă de
Nicolae
Titulescu la
Conferința
Internațională
de la
Montreux.
Dimitrie Pennescu 1874 Absolvent al Diplomat de carieră. 1907-1910 33 În intervalul Cumnat al
Facultății de Copist în 1897 în 1920-1928 politicianului
Drept din cadrul administrației este ministru liberal Mihail
cadrul centrale M.A.S. În plenipotențiar Orleanu.
Universității 1906-1907 este consul pe lângă
București. la Monastir. Sfântul Scaun.
Își încheie
cariera
diplomatică
din ipostaza
șefului de
misiune la
Stockholm.
Constantin 1910-1912 A doua oară
Contzescu consul la
Salonic.
Spiru 1855 Licențiat în Consul la 1912-1913 A treia oară

Constantinescu Drept. Constantinopol. consul la
Salonic.
Gheorghe 1870 Absolvent al Institutor la București, 1913-1919 43 Din decembrie

Constantin Ionescu Școlii Normale este din 1896 director 1916 revine iar
de Institutori al Școlii Române din consul general
din București Sofia, apoi inspector la Salonic
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
284
și al Școlii școlar, responsabil de până în 1919
Normale din organizarea școlilor când este
Paris-Auteuil. pentru minorități din trimis consul
Dobrogea și pentru la Sofia. Din
ceangăii din zona 1920 până în
Bacău. Între 1902- 1932 este
1906 consul la consul la
Monastir. În 1910 e Constantino-
numit șef al Serviciului pol.
Școalelor și Bisericilor
Române din Turcia și
Bulgaria din cadrul
administrației centrale
M.A.S., iar din 1911-
1912 este consul la
Monastir.
Spiru 1919-1925 A patra oară
Constantinescu consul la
Salonic.
Conservator.
Consulatul României de la Monastir

Nume Anul Statut social Studii Traseu Perioada în Vârsta la care Traseu Observații
nașterii diplomatic care ajunge consul diplomatic
anterior misiunii activează în la Monastir ulterior acestei
consulare de la funcția de misiuni
Monastir consul la
Monastir
Spiru 1855 Licențiat în Diplomat de 1892-1897 37 Consul la

Constantinescu Drept. carieră, intră în Monastir în
minister în 1875 perioada 1901-
pe un post de 1904, apoi în
copist. Ajunge iunie 1905 este
cancelar la trimis consul la
consulatul de la Constantinopol
Rusciuc până în 1912.
(neinstalat însă),
gerant al
consulatului din
Salonic din
1886, detașat
pentru o scurtă
perioadă în
administrația
centrală, apoi în
1888 revenit la
Salonic. Consul
la Salonic.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
285
C.I.Alexianu Aromân 1898-1900
din
Crușcevo
.
Spiru 1900-1901 A doua

Constantinescu oară consul
la
Monastir.
Alexandru Pădeanu 1853 Licențiat în Din 1880 este 1901-1904 48 În 1904 este Decorații
Drept și angajat ca numit consul la primite:
absolvent al translator de Ianina. Ultima ofițer al
Școlii limbă turcă în sa misiune Ordinului
superioare de Ministerul de diplomatică este „Medgidie
limbi orientale Interne, iar din cea de consul la ” (1886),
din 1890 pe același Rusciuc (1905- Cavaler al
Constantino- post în M.A.S. 1916). Ordinului
pol. Între 1893-1896 „Coroana
este cancelar la României”
consulatele din 1887.
Constantinopol
și Salonic. Din
1896 până în
1897 este
viceconsul la
Sofia și apoi
transferat pe
același post la
Monastir până în
1900 când e
chemat în
centrala M.A.S.
Dimitrie Georgescu 1865 Licențiat în Intră în minister 1904-1905 39 Consul la
științe juridice. la 1885 ca și Salonic în
copist și ajunge perioada 1905-
în 1889 cancelar 1906, iar de la 1
al consulatului septembrie 1906
din Odessa, iar este transferat la
din 1896 vice- Rusciuc consul.
consul și
cancelar
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
286
laConstantinopol
. Din 1901 este
consul la
Rusciuc. Între
septembrie-
noiembrie 1903
este consul
general gerant la
Constantinopol.
Constantin Face parte În 1897 este 1905-1906 Din 1906 este
Contzescu dintr-o veche însărcinat cu consul la
familie afacerile Salonic un an,
boierească din consulatului din iar apoi în 1910
Țara Rusciuc în revine
Românească. timpul consulatul de la
concediului Salonic, iar în
titularului. 1912 este
Secretar cls. II-a rechemat și
în administrația înaintat consilier
centrală, este de legație în
numit în această centrala M.A.S.
calitate la Paris, În 1914 este
dar cu începere consilier de
din mai 1904 legație la Paris.
este transferat la În 1936 face
Constantinopol. parte din
delegația
română condusă
de Nicolae
Titulescu la
Conferința
Internațională de
la Montreux.
Dimitrie Pennescu 1874 Absolvent al Diplomat de 1906-1907 32 Consul la
Facultății de carieră. Salonic în anii
Drept din 1907-1910. În
cadrul intervalul 1920-
Universității 1928 este
București. ministru
plenipotențiar pe
lângă Sfântul
Scaun. Își
încheie cariera
diplomatică din
ipostaza șefului
de misiune la
Stockholm.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
287
Constantin 1867 Fiul Facultatea de Buna cunoaștere 1907-1911 40 În 1912 e trimis Decorații
Brăileanu învățătorului Silvicultură a limbii germane consul la primite:
din Bilca, Viena- îl ajută să se Constantinopol „Serviciu
Suceava. neterminată. angajeze în și rămâne în credincios”
Licențiat al M.A.S. în 1892 această funcție clasa I
Facultății de pe un post de până în 1920 (1893),
Drept și al copist. În 1903 când revine în „Coroana
Facultății de avansează până țară pentru a se României”
Litere și la funcția de ocupa de în grad de
Filosofie, director al intergrarea cavaler
Universitatea arhivelor M.A.S. Bucovinei în (1897),
București În 1905 este România „Coroana
(1899). trimis consul la întregită. În României”
Ianina. 1920 revine în în grad de
centrala M.A.S. ofițer
în calitate de (1904),
consul general la Coroana
Diviziunea României
Fruntariilor. în grad de
comandor
(1921),
„Bărbăție
și credință”
(1913),
„Osmanie”
(1903),
„Sfânta
Ana”
(1898).
G. C. Ionescu 1870 Absolvent al Institutor la 1911-1912 41 Între 1913-1919
Școlii Normale București, este este consul la
de Institutori din 1896 director Salonic. Din
din București al Școlii Române decembrie 1916
și al Școlii din Sofia, apoi revine iar consul
Normale din inspector școlar, general la
Paris-Auteuil. responsabil de Salonic până în
organizarea 1919 când este
școlilor pentru trimis consul la
minorități din Sofia. Din 1920
Dobrogea și până în 1932
pentru ceangăii este consul la
din zona Bacău. Constantinopol.
Între 1902-1906
consul la
Monastir. În
1910 e numit șef
al Serviciului
Școalelor și
Bisericilor
Române din
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
288
Turcia și
Bulgaria din
cadrul
administrației
centrale M.A.S.
Emanoil Piteșteanu 1873 Absolvent al Din 1893 copist 1913-1915 40 Revine în Steaua
Facultății de în cadrul M.A.S. centrala M.A.S., României
Drept, În 1901 ajunge iar din 1918 este în grad de
Universitatea secretar arhivar avansat consul Ofițer,
București. al Consulatului în cadrul Coroana
de la administrației României
Constantinopol. centrale M.A.S. în gradul
În 1904 este Din 1920 ajunge de Cavaler,
cancelar în consul la Medalia
cadrul Rusciuc până în Avântul
administrației 1927 când Țării,
centrale a revine la Medalia
M.A.S., detașat București. Iese Bărbație și
apoi la Salonic și la pensie în Credință cl.
la 1930 ca gerant I, Medalia
Constantinopol la oficiul Jubiliară,
pe același post. consular din Legiunea
Din 1905 Constantinopol. de Onoare
viceconsul la în grad de
Constantinopol, Cavaler,
peste un an Ordinul
rechemat în Franz Jozef
centrala M.A.S. I în gradul
Din 1911 este de Ofițer,
numit viceconsul Ordinul
la Budapesta. În Sfântul
intervalul 1912- Sava în
1913 este consul grad de
la Ianina. Comandor.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
289
Consulatul României de la Ianina
Nume Anul nașterii Statut social Studii Traseu Perioada în Vârsta la care Traseu Observații
diplomatic care activează ajunge consul diplomatic
anterior în funcția de la Ianina ulterior
misiunii consul la acestei
consulare de Ianina misiuni
la Ianina
Alexandru 1853 Licențiat în Din 1880 este 1904-1905 51 Ultima sa

Pădeanu Drept și angajat ca misiune
absolvent al translator de diplomatică
Școlii limbă turcă în este cea de
superioare de Ministerul de consul la
limbi orientale Interne, iar Rusciuc
din din 1890 pe (1905-1916).
Constantinopo același post în
l. M.A.S. Între
1893-1896
este cancelar
la consulatele
din
Constantinop
ol și Salonic.
Din 1896
până în 1897
este
viceconsul la
Sofia și apoi
transferat pe
același post la
Monastir
până în 1900
când e chemat
în centrala
M.A.S. Între
1901-1904
este consul la
Salonic.
Constantin 1867 Fiul Facultatea de Buna 1905-1906 38 Între 1907-
Brăileanu învățătorului Silvicultură cunoaștere a 1911 ocupă
din Bilca, Viena- limbii deminitatea
Suceava. neterminată. germane îl de consul la
Licențiat al ajută să se Monastir. În
Facultății de angajeze în 1912 e trimis
Drept și al M.A.S. în consul la
Facultății de 1892 pe un Constantino-
Litere și post de pol și rămâne
Filosofie, copist. În în această
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
290
Universitatea 1903 funcție până
București avansează în 1920 când
(1899). până la revine în țară
funcția de pentru a se
director al ocupa de
arhivelor intergrarea
M.A.S. Bucovinei în
România
întregită. În
1920 revine
în centrala
M.A.S. în
calitate de
consul
general la
Diviziunea
Fruntariilor.
Sebastian 1858, Mare familie Licențiat în Intră în 1906-1912 48 În 1912 era În 1912 e
Greceanu Botoșani. boierească din Științe și M.A.S. în trimis la trimis la
Moldova. Litere, 1893 ca șef Ismail, iar din Ismail, iar
Universitatea de birou. Din 1916 e consul din 1916 e
Iași, este 1894 e la Odessa. consul la
admis la studii cancelar al Între 1920- Odessa.
doctorale în consulatului 1923 consul Între 1920-
Filosofie și din Ismail general la 1923 consul
Litere, (revine în Legația din general la
Bruxelles. 1898 ca și Viena. Legația din
consul Viena.
gernat), iar
din 1895
cancelar la
consulatul din
Cernăuți, în
1899
viceconsul la
Berlin. În
1900 consul
gerant la
Rusciuc, 1901
detașat la
Constantino-
pol, o scurtă
perioadă la
Budapesta,
din 1903
Berlin (consul
din 1905).
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
291
Emanoil 1873 Absolvent al Din 1893 1912-1913 39 În intervalul
Pitișteanu Facultății de copist în 1913-1915
Drept, cadrul M.A.S. este consul la
Universitatea În 1901 Ianina.
București. ajunge Revine apoi
secretar în centrala
arhivar al M.A.S., iar
Consulatului din 1918 este
de la avansat
Constantino- consul în
pol. În 1904 cadrul
este cancelar administrației
în cadrul centrale
administrației M.A.S. Din
centrale a 1920 ajunge
M.A.S., consul la
detașat apoi la Rusciuc până
Salonic și la în 1927 când
Constantino- revine la
pol pe același București.
post. Din Iese la pensie
1905 în 1930 ca
viceconsul la gerant la
Constantino- oficiul
pol, peste un consular din
an rechemat Constantino-
în centrala pol.
M.A.S. Din
1911 este
numit
viceconsul la
Budapesta.
Dimitrie A. 1898 interpret 1913-
Mincu al Agenției
diplomatice
de la Sofia.
Curtovich 1882 Licențiat al Intră în 1920-1922 Revine în

Hristu Facultății de M.A.S. ca și Centrala
Drept din copist și M.A.S., iar
cadrul ajunge treptat din 1925 e
Universității șef de birou trimis la
București. în centrală. În Rusciuc, apoi
1916 este la Vidin din
numit 1926. Până la
viceconsul la pensionarea
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
292
Odessa sa din 1938
ocupă postul
de consul la
Skopje și
Salonic.
Vasilake A fost Între 1922- - În 1926 s-a

Nicolae cancelar- 1926 pensionat
interpret la funcționează pentru limită
Legația de la ca și consul de vârstă.
Sofia. A fost gerant cu
numit în atribuții de
aprilie 1914 consul la
prin decret Ianina.
regal
cancelar-
interpret al
consulatului
din Ianina. În
1920 a fost
vice-consul la
Ianina.
Legația României de la Atena

Nume Anul nașterii Statut social Studii Traseu Perioada în Vârsta la care Traseu Observații
diplomatic care activează ajunge șef de diplomatic
anterior ca șef de legație la ulterior
misiunii din legație la Atena acestei
Atena Atena misiuni
Constantin 1836 Fiul Licența în Este profesor 1880-1882 44 Ministru de Profesor
Esarcu doctorului P. Științe universitar externe în universitar,
Exarchos. Se Naturale, între anii februarie- politician,
naște la Paris (1859). 1864-1873 la noiembrie diplomat.
București. Doctorat în Școala de 1891. Membru
Medicină Medicină din Ministru corespondent
Paris (1864). București. plenipotențiar al Academiei
Ajunge la Roma Române.
director în (1891-1893).
Ministerul
Cultelor și
Instrucțiunii
Publice. Între
1873-1876
este agent
diplomatic la
Roma. Revine
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
293
între 1879-
1880.
Gheorghe 1830 Se naște la 1882-1885 Din 1885 e Ministru Căsătorit cu
M.Ghica București, ministru la Plenipotențiar Zoe
este fiul lui Constantino- la Sankt Cantacuzino.
Mihai Ghica, pol. Petersburg
ministru de (1884-1889).
Interne,
fondator al
Institutului de
Arheologie,
București.
Mihail Obedenaru Doctor În 1879 figura 19 febr-9 iulie
ca însărcinat 1885
cu afaceri la
Constantino-
pol.
Apostol Mănescu În 1866, 11 martie-20
ministrul de mai 1886.
externe Ion Practic nici
Ghica îl nu ajunge la
propune ca Atena.
„agent al
țării” la
Belgrad. Din
calitatea de
senator
ajunge apoi la
Atena
ministru.
Alexandru 1886-1888
Teriachiu
Emil Ghica 1849\decembr Se naște la Studii În 1877 este 1888-1889 39. Șeful misiunii Căsătorit cu
ie 1848 Iași în familia universitare la numit secretar diplomatice Ecaterina
boierului Paris. de legație la de la Sankt Florescu, fiica
Ghica Ioan Sankt Petersburg în generalului
(ramura Petersburg, 1889. Ioan Em.
Brigadier) și iar peste un Ministru Florescu,
Eufrosina an ajunge Plenipotențiar ministru de
Filipescu. vice-consul la Viena externe.
Fratele acolo, 1881- (1891-1906).
Ministrului 1885 la Paris.
Plenipotențiar M.P. la
la Belgrad
Constantinop (1885-1888).
ol în perioada
(1899-1902),
Alexandru
Ghica și al
Ministruului
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
294
de la Berlin
(1888-1896)
și Paris
(1896),
Grigore
Ghica.
Dim. Ollănescu 1849 Doctor în 1876 șef al 1889-1893 Rechemat în Membru al
Drept, Cabinetului centrala Academiei
Bruxelles. Ministrului și M.A.S. la Române, al
al Diviziei întreruperea Societății
politice în relațiilor literare
centrala diplomatice internaționale
MAS. 1880 cu Grecia. , al Societății
secretar de geografice
legație cls.I la române.
Constantino-
pol. 1883 șef
al diviziei
consulare și al
contenciosu-
lui. După o
demisie,
revine în
minister ca
secretar
general în
1885, iar în
1887 e trimis
însărcinat cu
afaceri la
Viena și peste
un an
rechemat în
centrala.
George Bengescu 1848 Doctorat în În 1872 era 1896-1898 Se retrage din Literat,
Științe numit secretar diplomație istoric. Prima
Politice și de agenție la după un căsătorie cu
Administrativ Viena. A fost conflict cu Zoe
e, Paris. și secretar al D.A.Sturdza Kretzulescu,
Legației de la în 1898. Se nepoata lui
Londra în întoarce în Nicolae
1882. La activitatea Kretzulescu,
începutul consulară, ministru
anilor ʼ90 între 1900- plenipotențiar
ajungea 1905 fiind de la Sankt
ministru consul la Petersburg.
plenipotențiar Constantinop
la Bruxelles și ol, și ulterior
Haga. delegat în
Comisia
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
295
Europeană a
Dunării și în
Comisia
Mixtă a
Prutului.
Constantin Nanu 1859 Tatăl, Iorgu Licențiat în În 1881 e 1900-1901 41 Ministru
Nanu era Drept. atașat plenipotențiar
proprietar la supranumerar la Belgrad
Siliștea, la Legația din (1905-1906),
Neamț. Paris, în 1884 Roma (1909-
secretar de 1911), Sankt
Legație cls.II Petersburg
la Atena (1911-1913).
(neinstalat), Revine în
apoi detașat la centrala
Constantinop M.A.S., iar
ol. În 1885 e din 1920-
transferat la 1928 este
Paris, în 1889 Ministru
e consul la Plenipotențiar
Constantino- la Berlin.
pol
(neinstalat),
apoi în același
an mutat la
Bruxelles
secretar de
legație cls.I.
În 1891
revine la
Paris.
Dimitrie I. Ghica 1901-1905
Ioan N.Papiniu 1853 Fiu de preot Licențiat în În 1879 este 1905-1906 În 1906 este
din Ploiești. Drept și numit trimis
absolvent al cancelar la ministru
Școlii de Salonic, iar plenipotențiar
Științe din 1881 la
Politice din secretar de Constantino-
Paris. legație la pol până în
Constantino- 1911, după
pol. În 1885 care preia
este mutat la conducerea
Roma direcției
secretar I, iar juridice
în 1886 este M.A.S. În
șef al Diviziei 1920 este
Consulare delegat pe
M.A.S. În lângă comisia
1891 este pentru
consul executarea
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
296
neinstalat la tratatelor.
Budapesta, iar
din 1893
consul la
Sofia. În 1896
este numit
ministru
plenipotențiar
în Serbia,
între 1898-
1905 la Haga.
Alexandru G. 1867 Descendent al Licențiat în În 1890 este 1911-1913 44 Primul Om de litere,
Florescu unei vechi Drept, atașat al ministru recunoscut
familii din Universitatea legației de la plenipotențiar autor
Muntenia. Fiu București. Paris, iar între al României dramatic.
al generalului 1893-1895 în Polonia în Conservator.
George șef de cabinet 1919-1924.
Florescu. în guvernul
conservator.
Din 1899 este
secretar
general la
M.A.S.
Nicolae Filodor 1869 Se naște la Licențiat în În 1895 intră 1913-1920 44 Trimis Căsătorit cu
Brăila. Moare Drept, Paris și în M.A.S. ca extraordinar fiica
în 1947. Școala de atașat pe lângă generalului
Științe supranumerar Comisia Eracle Arion,
Politice, . După un Strâmtorilor, Margareta.
Paris. scurt secretar
interstițiu ca general al
atașat de M.A.E.,
legație la ministru
Berlin revine plenipotențiar
în centrala la Praga
M.A.S. E (1925-1928)
trimis apoi și Belgrad
din 1897 ca (1928-1931).
atașat de
legație la
Constantinop
ol, iar în 1900
e trimis la
Sofia ca
secretar de
legație. De
aici va fi
trimis pe
același post la
Berlin (cls.II)
și Londra
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
297
(cls.I). În
1906 devine
director al
Afacerilor
Politice și
Contenciosul
ui în cadrul
M.A.S.
Trandafir 1856 Provine dintr- Studii În 1879 atașat 1920-1924 64 La Atena e Liberal.
G.Djuvara o familie de universitare la provizoriu la ultima sa
boieri Școala de Paris, secretar misiune
munteni cu Științe la Bruxelles. diplomatică.
puternice Politice Paris, Până în 1899
simpatii doctor în este secretar
liberale. litere și Constantinop
filosofie la ol, Sofia,
Universitatea Belgrad și
din Bruxelles. ministru la
Constantinop
ol. Senator
liberal 1899-
1904. Între
1904-1905
reprezentat al
României în
Comisia
Europeana a
Dunării și în
Comisia
Mixtă a
Prutului. Din
1909-1920 e
ministru la
Bruxelles.
Constantin Langa 1872 Licențiat al Diplomat de 1924-1936 52 Ultima Căsătorit cu
Rășcanu Facultății de carieră, intrat misiune grecoaica
Drept din în M.A.S. diplomatică e Hélène
Iași, urmează încă din 1896. cea de la Tsapalos.
și cursurile În 1896 e Atena.
Școlii de trimis la
Științe Roma, 1903
Politice din Paris, Haga
Paris. 1911.
Numeroase
misiuni
diplomatice
în Balcani (în
1902, 1908,
1913, 1914 la
Constantinop
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
298
ol; în 1909 și
1916 la Sofia,
Atena 1905.
Misiune
diplomatică la
Copenhaga
între 1917-
1919, apoi în
Regatul
Sârbo-Croato-
Sloven (1919-
1920).
Ministru
plenipotențiar
la Sofia din
1920 până în
1923.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
299
III.3. Legația României de la Constantinopol
Între 1859 și aprilie 1877 România a avut reprezentare la nivel de Agenție

Diplomatică la Constantinopol. Pe perioada războiului de independență relațiile au fost
rupte, reluându-se în toamna anului 1878 când la 10 octombrie Dimitrie Brătianu și-a
depus scrisorile de acreditare în calitate de ministru plenipotențiar.1001 La scurt timp și
reprezentantul otoman la București, Suleyman Bey a fost acceptat de Regele Carol cu
același rang de ministru plenipotențiar.1002 Astfel, relațiile diplomatice dintre România și
Imperiul Otoman la nivel de legație au avut un curs neîntrerupt până în 17 august 1916
când Turcia a declarat război României. Ruperea relațiilor diplomatice a durat până în
1922 când acestea au fost reluate la nivel de legație.1003
Legația de la Constantinopol alături de consulatele de carieră din circumscripția
acesteia au avut desigur un rol foarte important în chestiunea aromână mai ales până spre
1912. După această perioadă rolul principal în coordonarea problematicii aromâne a
revenit consulatelor din Grecia (Salonic și Ianina) și legației de la Atena.
Alexandru I. Ghica Brigadier, 1 noiembrie 1899-14 februarie 1902.
Alexandru Em. Lahovary, 16 martie 1902-1 martie 1906.
Ioan N. Papiniu, 1 martie 1906-1 septembrie 1911.
Nicolae Mișu, 1 septembrie 1911-5 decembrie 1912.
Lahovary Alexandru Emanoil

S-a născut la Paris în 9/21 decembrie 1855. A fost admis în diplomație la 6
decembrie 1877 drept atașat neretribuit la Paris, oraș în care absolvise de curând facultatea
de Drept. În 1880 obținut și titlul de doctor în Drept la Paris. În 17 mai 1888 a fost numit
secretar cls. a-II-a la legația din Paris, în 25 iunie 1881, secretar cls. I-a la Sankt
Petersburg, apoi în 25 februarie, șef al Diviziunii Consulare și Contenciosului în
Administrația Centrală a Departamentului Afacerilor Străine. În 28 august 1888 era
secretar I la legația din Sankt Petersburg, iar din 19 noiembrie era ridicat la rangul de
consilier de legație, iar în 31 ianuarie 1889, secretar de stat la departamentul Afacerilor
Străine. În 23 noiembrie 1889 a dobândit gradul de ministru plenipotențiar. Din 20
februarie 1893 a fost trimis Ministru Plenipotențiar și Trimis Extraordinar al României la
1001
Romanian Diplomacy an Illustrated History…., p. 330.
1002
Reprezentanțele diplomatice ale României (1859-1917), București, Editura Politică, 1967, p. 99.
Romanian Diplomacy an Illustrated History...., p. 330.
2017.11.01 11:13
300
Roma unde a funcționat până în data de 1 mai 1899 când demisionează.1004 În 16 martie
1902 a fost trimis în calitate de șef de legație la Constantinopol până în februarie 1906. Din
martie același an a fost mutat la Viena până în 30 septembrie 1908 când și-a început o
lungă misiune diplomatică la Paris de unde era rechemat în septembrie 1917 și trimis la
Roma începând cu 1 octombrie 1917, unde își va încheia cariera diplomatică externă la 1
februarie 1928. După această dată a fost președinte al Consiliului Diplomatic Superior al
României, instituție de curând creată.
Decorații: Cavaler al Ordinului „Steaua României” - 1882, Ofițer al Ordinului „Steaua
României”-1889, „Coroana României” în grad de Mare Ofițer-1904, Medalia Jubiliară
„Carol I”- 1906, „Coroana României” în grad de Mare Cruce- 13 decembrie 1913, „Steaua
României” în grad de Mare Cruce-1921, Cavaler al Ordinului „Legiunii de Onoare”,
Comandor al Ordinului „Sf. Ana”-1885, Mare Ofițer al Ordinului „Sf. Alexandru”-1886
(Bulgaria), Ordinul Takovo-1886 (Serbia), Ofițer al Ordinului Legiunii de Onoare-1889,
Ordinul Medjidie-1889, Ordinul „Franz Iosif”-1891, Comandor al „Ordinului Legiunii de
Onoare”-1893, „Osmanie”-1903, „Coroana de Fier” în grad de Mare Cruce-1906 (Austro-
Ungaria), „Mare Ofițer al Legiunii de Onoare” -1917. 1005
Nicolae Mișu
S-a născut în 6/18 august 1858 la București având pe linie paternă origini
aromâne.1006 A obținut licența în Drept la Berlin și titlul de Doctor în același domeniu la
Universitatea din Gottingen. A absolvit și Școala de Studii Politice din Paris.1007 A intrat în
diplomație în 1886. Numit fiind cancelar al consulatului de la Saloni, nu pleacă însă la
post, rămânând în Centrala Ministerului Afacerilor Străine în poziția de director al
Direcției Afacerilor Politice.1008 În aprilie 1887 a fost numit vice-consul și cancelar pe
lângă Agenția Diplomatică a României de la Sofia. În 1889 a revenit pentru o scurtă
perioadă în Centrala Ministerului Afacerilor Străine, după care s-a reîntors la Sofia unde și-
a încheiat misiunea în 1891. În capitala bulgară a fost preocupat de existența comunității
aromâne din localitate, a depus substanțiale eforturi pentru înființarea unei societăți a
„macedonenilor de origine română” în Sofia. Societatea, în viziunea acestuia trebuia să
aibă un rol major „față de eventualitățile ce s-ar putea naște pe viitor și față cu atitudinea
1004
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar L. 7- Alexandru Emanoil Lahovary, nepaginat.
1005
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar L. 7- Alexandru Emanoil Lahovary, nepaginat.
1006
Theodor Capidan, Macedoromânii. Etnografie, Istorie. Limbă, Fundația Regală pentru literatură și artă,
1007
A. Căpușan, Diplomați români…,vol. II, p. 46
A.M.A.E., Fond 77 Personal, vol.15, nenumerotat.
2017.11.01 11:13
301
inexplicabilă adesea a autorităților bulgare față cu tot ce este românesc...”, după cum îi
mărturisea colegului său de la București diplomatul Ion N. Papiniu. 1009 În aprilie 1891 a
fost numit secretar de legație clasa a-II-a la Viena unde a rămas până în 1894. În august
1897, Nicolae Mișu a fost trimis de D.A. Sturdza la Constantinopol pe perioada
concediului lui Trandafir Djuvara. Cu această ocazie a avut o audiență la sultanul Abdul
Hamid în cadrul căreia a solicitat insistent permisiunea înființării unei Mitropolii pentru
populația românească din Imperiul Otoman, asigurându-l pe suveran de o relație bilaterală
deosebită a României cu Imperiul Otoman.1010
Începând cu anul 1898 a preluat funcția de secretar general al Ministerului
Afacerilor Străine după care între 1899-1908 a fost agent diplomatic și consul general al
României la Sofia. Aici s-a preocupat de ridicarea unui local de școală și a impozantei
biserici (atât obținerea fondurilor, cât și a autorizațiilor de construcție i s-au datorat
ministrului Mișu) ce au servit nevoile educaționale și spirituale ale aromânilor din
localitate și din împrejurimi.1011
Până în 1911 a funcționat ca trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la
Viena. În următorul an a fost reprezentantul României la Constantinopol, iar din 1912 până
în 1919 la Londra. O scurtă perioadă de timp, din 15 octombrie până în 28 noiembrie 1919
a fost Ministru al Afacerilor Străine în guvernul Văitoianu.1012
III.4. Legația României de la Atena
Artizanul înființării unei reprezentanțe diplomatice românești la Atena a fost

considerat de către istoriografia românească Vasile Boerescu, cel care în 1873 atunci când
venea la conducerea Ministerului Afacerilor Străine punea printre prioritățile politicii
externe stabilirea unui post diplomatic în capitala elenă.1013 Ministrul României la
Constantinopol, Ion Ghica a fost însărcinat să discute cu Simos, omologul său, intenția
Bucureștiului. Lipsa de interes a diplomatului elen a blocat planul inițial care a fost reluat
după înlocuirea lui Simos cu Conduriotis. Pe 12\24 ianuarie 1876 Ghica a fost anunțat de
Rangabé, consulul general al Greciei la București că reprezentanța sa a fost transformată în
1009
Daniel Cain, Un trimis al Majestăți Sale, Nicolae Mișu, Editura Anima, București, 2007,p. 48
1010
Ibidem, p. 51-52.
1011
Ibidem, p. 78.
1012
Trandafir G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice Belgrad-Sofia-Constantinopol-Galați-Bruxelles-Le
Havre-Luxemburg-Atena (1887-1925), Editura Institutul European, Iași, 2009, p. 236.
1013
Reprezentanțele diplomatice ale României 1859-1917, Vol. I, Editura Politică, București, 1967,
MATIS p. 330.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
302
agenție diplomatică și consulat general, momentul fiind acum favorabil înființării unor
instituții similare din partea României.1014
Când Vasile Boerescu a fost schimbat de la cârma Ministerul Afacerilor Străine și
înlocuit cu Ion Bălăceanu, acesta a refuzat ideea unei singure persoane care să reprezinte
România diplomatic atât la Constantinopol, cât și la Atena. Pentru un post bugetat la Atena
nu existau însă suficiente fonduri alocate.1015 Succesivele schimbări guvernamentale au
lăsat suspendată chestiunea înființării unei legații românești în Atena, absența acestei
reprezentanțe având repercusiuni în procesul decizional din contextul Războiului de
Independență.
Legea suplimentară din 1879 referitoare la legațiile și consulatele române în
străinătate preciza stabilirea unei legații comune pentru Atena și Constantinopol. P.
Grădișteanu a protestat însă uzând de o astfel de argumentație: „Mi se pare că interesul
nostru cere imperios să fim reprezentați direct, mai cu seamă pe lângă o națiune ca Grecia,
cu care suntem chemați în viitor a juca un rol alături una lângă alta. Osebit de aceasta,
altele pot fi interesele noastre în Grecia și altele în Constantinopole. Nu este bine ca același
ministru plenipotențiar să fie pus în pozițiune de a vorbi într-un sens la Atena și altul la
Constantinopole. Necesitățile diplomatice cerând vorbiri diverse cred că este de interesul
țării să aibă doi ambasadori, și să nu cerem unui om să sufle în același timp și cald și rece
din gura sa.”1016
În parlamentul României s-a discutat mult necesitatea înființări unei legații la
Atena, unii deputați susținând mai degrabă înființarea unor misiuni diplomatice
extraordinare și nu permanente.1017 În final, s-a acceptat formula unei legații la Atena. Plata
1018
șefilor de misiune a fost stabilită la 1000 lei pe lună. Cheltuielile de reprezentare
anuale la Atena erau stabilite la 18.000 lei (la Belgrad 12.000, Roma 30.000 lei, în
celelalte sedii de legații 36.000 lei).1019
Pe 28 decembrie 1879, ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu îl numea pe
Constantin Esarcu, „ministru rezident” la Atena, iar în ianuarie 1880 C. Sordony era
rechemat de la Paris și trimis ca secretar de legație în Grecia. Aceste mutări ale diplomației
românești au ca rezultat nominalizarea a doi vice-consuli greci, unul la Constanța și altul la
Sinaia, iar pe 20 iulie 1880 Marcos Dragoumis era numit ministru rezident al Greciei la
1014
Ibidem, p. 331.
1015
C. Velichi, Reprezentanțele diplomatice ale României…, p.332.
1016
I. Mamina et alii, Organizarea instituțională…, p. 262.
1017
Ibidem, p. 353.
1018
Ibidem, p. 394.
Ibidem, p. 396.
2017.11.01 11:13
303
București.1020 În luna decembrie a aceluiași an, Demetrios Rhazis a fost numit ministru
plenipotențiar și trimis extraordinar al regelui Greciei la București, iar la câteva zile,
Constantin Esarcu a fost ridicat la același rang. Ministrul plenipotențiar de la Atena
remarca faptul că oamenii politici greci erau absorbiți total de marea idee elenă, fiind
orientați nu atât spre construcția politică și economică a noului stat, cât mai ales spre
dezideratul cuceririi Cretei ori Tesaliei.1021
Numirea lui Esarcu în calitate de șef al misiunii diplomatice din Atena a fost
primită cu suficientă rezervă de regele George I, nemulțumit de atitudinea Bucureștiului
mai cu seamă de la deschiderea în 1879 a consulatului de la Salonic, considerat un centru
al propagandei românești în zonă.1022 Cu toate acestea, Constantin Velichi precizează că
deși au existat unele diferende, mult exagerate de presa de opoziție, a funcționat totuși o
relație extrem de cordială între Esarcu și regele Greciei.1023
Incidentul Sarros, provocat de succesiunea averii acestuia a amenințat puternic
relațiile diplomatice între cele două state între anii 1887-1888. Episodul a fost depășit la
limită, însă în 9 octombrie 1892 ruperea relațiilor diplomatice nu a mai putut fi evitată,
afacerea Zappa survenită pe același fond al unei moșteniri disputate atât de statul român,
cât și de cel elen, funcționând ca declanșator inițial.
În acest timp Esarcu a fost supus unei adevărate presiuni din partea presei elene,
corespondența diplomatică purtată cu ministrul român de externe fiind relevantă în acest
sens. Ministrul Boerescu îi recomanda chiar acestuia să-și înainteze o cerere de concediu
pe o durată mai lungă de timp, tocmai pentru a transmite partenerului elen un semnal de
alarmă și o expresie a nemulțumirii față de tratatmentul ziaristicii din Atena.1024
Între 21 octombrie 1887 - 28 februarie 1888 guvernul elen a suspendat relațiile
diplomatice, contestând dreptul unei instanțe românești (Tribunalul Ilfov) de a soluționa
chestiunea moștenirii bunurilor imobiliare în urma decesului unui cetățean grec cu
domiciliu în România. Între 3 iulie 1896 - 1 martie 1898 ministrul României la Bruxelles și
Haga era acreditat și la Atena.1025
1020
Constantin N. Velichi, „Les relations roumano-grecques pendant la période 1879-1911”, în Revue des
Études sud-est européennes, Tom VII, 1969, nr. 3, p. 511.
1021
Ibidem, p. 514.
1022
Max. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 55
1023
Constantin N. Velichi, „Les relations roumano-grecques…”, p. 516.
1024
Reprezentanțele diplomatice ale României…, p. 335
1025
I. Mamina et alii, Organizarea instituțională a …, p. 729. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
304
Lista miniștrilor plenipotențiari români la Atena:
Constantin Esarcu, 1880-1882.

G.M.Ghica, 1882-1888.
Emil Ghica, 1888-1889.
Dimitrie Ollănescu, 1889-1892.

1892-1896 ruperea relațiilor diplomatice româno-elene.
George Bengescu, 1896-
Constantin Nanu, 1 aprilie 1900-16 mai 1901.
Dimitrie I. Ghica, 16 mai 1901-1 aprilie 1905.
Ioan N. Papiniu, 1 aprilie 1905-1 martie 1906.
Alexandru G. Florescu, 2 aprilie 1911-18 martie 1913.
Nicolae Filodor, 1 iunie 1913-1 iulie 1920.
Trandafir G. Djuvara, 1 iulie 1920-1 noiembrie 1924.
Obedenaru Mihail
A fost profesor la Facultatea de Medicină din București. Între 19 aprilie 1877-15
octombrie 1878 a funcționat ca secretar gerant al Agenției de la Roma. Între 16 octombrie
1878 - 3 aprilie 1880 a ocupat funcția de secretar clasa I la Legația de la Constantinopol,
retribuit cu 1000 lei lunar. Deși a cerut să fie pus în indisponibilitate în urma unor
probleme de sănătate, pe 4 aprilie 1880 a revenit la Legația din Roma până pe 18 februarie
1885. Din 19 februarie 1885 până pe 9 iulie 1885 a fost trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar la Atena, retribuit cu 1000 lei lunar.
Apostol Mănescu
Pe 11 martie 1866 regele Carol I a semnat decretul de numire a acestuia ca ministru
plenipotențiar la Atena. Pe 17\29 martie 1866, Apostol Mănescu adresa ministrul de
externe următoarea scrisoare: „Vă rog să binevoiți a exprima Majestății Sale Regelui,
Augustul Nostru Suveran, o dată cu adânca mea recunoștință pentru înalta încredere cu
care a binevoit Să mă onoreze, numindu-mă Ministrul său la Atena, mâhnirea ce am de a
nu putea să primesc această misiune atât de măgulitoare pentru mine. Deși sentimentul
meu personal era de a-mi părăsi afacerile și legăturile politice care mă rețineau în
București, m-am găsit în urma subscrierii decretului de către Majestatea Sa, conjurat cu
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
305
atâta căldură și stăruință de amicii mei politici și în special de alegătorii mei ca să nu
părăsesc Mandatul meu de senator, încât am fost, deși cu regret nevoit să cedez acestor
repețite stăruințe. Vă rog să binevoiți a aduce la cunoștința Majestății Sale împrejurările
care îmi impun acest sacrificiu și să solicitați înalta bunăvoință a regelui pentru ca să
aprecieze imposibilitatea în care mă aflu de a părăsi astăzi Senatul.”1026
Constantin Esarcu
S-a născut la București în 1836, era fiul doctorului P. Exarchos. În 1859 a obținut
licența la Paris în științe naturale, iar în 1864 doctoratul în medicină. Se întoarce în țară și
în intervalul 1864-1873 a fost profesor universitar la Școala de Medicină din București. A
intrat în diplomație în 1873 și în același an a fost numit agent diplomatic la Roma. În 1879
a fost trimis a doua oară la Roma, după o întrerupere de trei ani. După numai câteva luni, a
primit o nouă misiune diplomatică la Atena ca ministru rezident, iar apoi din 31 decembrie
1880 era trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în capitala Greciei. Lui i s-a datorat
înființarea consulatelor onorifice la Patras și Corfu și impulsionarea autoritățiilor elene
pentru trimiterea unui omolog la București. Misiunea diplomatică în Atena s-a încheiat în
1882. Pentru câteva luni de zile în cursul anului 1891 a fost numit ministru al Afacerilor
Străine în guvernul conservator al generalului Ioan Emanoil Florescu. Și-a încheiat
activitatea diplomatică la Roma în 1893 ca trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar al
României. A fost atras de politica internă a României, fiind deputat și senator al Partidului
Conservator și apoi al Partidului Liberal Conservator. A fost un mecena cultural, implicat
în toate proiectele culturale importante ale societății românești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Din 1884 a fost membru corespondent al Academiei Române.1027
Emil Ghica
S-a născut în 1848 la Iași. A urmat studii universitare la Paris în domeniul juridic. A intrat
în diplomație în 1874 ca secretar I la Agenția diplomatică a României de la Sankt
Petersburg. În timpul războiului de independență, s-a înrolat voluntar în armata română. În
1879 a revenit în diplomație ca șef al diviziei politice din Ministerul Afacerilor Străine.
Din 1880, pentru un an de zile, a fost secretar I la Legația din Paris, iar apoi trimis agent
diplomatic și consul general la Sofia (1881-1885) și ulterior trimis extraordinar și ministru
1026
A.M.A.E., Fond Problema 77, M-10.
1027
A. Căpușan, Diplomați români…, vol. I, p. 148-153. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
306
plenipotențiar la legațiile României de la Belgrad (1885-1888), Atena (1888-1889), Sankt
Petersburg (1889-1891), Viena (1891-1906).1028 Medalii primite: 1889 Ordinul
„Mântuitorul al Greciei, Mare Cruce”, 1894 Ordinul „Coroana de Fier” al Austriei Mare
Cruce, 1896 Ordinul „Steaua României”, Mare Ofițer etc.
Dimitrie C. Ollănescu
A fost Doctor în Drept, atras atât de sfera administrativă, dar și de cea literară și
diplomată. În septembrie 1876 a fost numit șef al cabinetului ministrului și al Diviziei
Politice, iar în 1880 secretar de legație clasa I la Constantinopol (până în 1883), apoi Șef al
Diviziei Consulare și al Contenciosului (1883-1884), secretar general al Ministerului
Afacerilor Străine (1885-1887). În ianuarie 1889 a fost numit ministru la Atena.1029
George Bengescu
S-a născut în 1848 la Craiova, era licențiat în Litere la Paris1030 și Doctor în Științe
Politice și Administrative la Liege. În 1872 a fost numit secretar de agenție la Viena și
ulterior secretar al Legației de la Londra. La 19\31 iulie 1896 a fost primit de regele
George I al Greciei pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare, lichidându-se totodată cu
această ocazie și contenciosul material româno-elen.1031
La începutul anilor ʼ90 a fost numit ministru plenipotențiar la Bruxelles și Haga.
Între 3 iulie 1896 și 1 martie 1898 Ministrul plenipotențiar al României la Bruxelles și
Haga este și șef al legației române de la Atena1032. În acest interval are loc un conflict cu
ministrul de externe D.A.Strudza în urma căruia, George Bengescu și-a anunțat retragerea
din diplomație. A revenit în 1900 când a ocupat funcția de consul la Constantinopol până
în 1905. Ulterior, a fost delegat în Comisia Europeană a Dunării și în Comisia Mixtă a
Prutului.1033 A fost căsătorit cu Zoe Kretzulescu și după decesul acesteia cu belgianca
Anna Parys.1034 Membru corespondent al Academiei Române (1883), laureat al Academiei
Franceze (1883, 1891).1035
1028
Ibidem, vol. II, p. 37-41.
1029
Bogdan Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 214-215.
1030
Anuarul diplomatic român 1897.
1031
Gh. Zbuchea, Relațiile româno-elene în epoca formării statelor naționale …, p. 216.
1032
Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, Romanian Diplomacy. An Illustrated History
1862-1947, Monitorul Oficial, 2010, p. 73.
1033
B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 194, p. 200.
1034
Ibidem, p. 203.
Anuarul diplomatic român 1897, p. 55.
2017.11.01 11:13
307
Constantin Nanu
S-a născut la 29 aprilie 1859 în familia lui Iorgu Nanu, proprietar la Siliștea, județul
1036
Neamț . Era licențiat în Drept la Paris. Din 1881 a fost atașat supranumerar la Legația
din Paris, iar din 1884 secretar de Legațiune clasa a II-a la Atena (neinstalat), ulterior
detașat la Constantinopol. În 1885 a fost transferat la Paris, iar în 1889 era numit consul
general la Constantinopol (neinstalat) și din aprilie același an secretar de legație clasa I la
Bruxelles, apoi transferat la Paris în 1891. În 1896 era din nou transferat la legația din
Constantinopole. După 1900 a fost ministru plenipotențiar al României în diferite capitale
europene: Atena (1900-1901), Belgrad (1905-1906), Roma (1909-1911), Sankt Petersburg
(1911-1913), Berlin. Între 1906-1909 a fost delegatul României la Comisia Europeană a
1037
Dunării și în Comisia Prutului. Între 1913-1914 a fost secretar general al Ministerului
Afacerilor Străine, iar din 1920 până în 1928 ministru plenipotențiar la Berlin.1038 Era
căsătorit cu fiica unui bancher belgian, Clara Verbeeck.1039
Decorații: Comandor al Ordinului „Nișam Ifticar” (1882), Comandor al ordinului
„Medgidie” (1885), Cavaler al Ordinului „Steaua României” (1886), Cavaler al ordinului
„Isabella Catolica” (1886), Ofițer al ordinului „Leopold” (Belgia, 1889), Ofițer al
Ordinului „Coroana României” (1891).1040
Nicolae Filodor
S-a născut în 20 iunie 1869 Brăila. Era căsătorit cu Margareta Arion, fiica
generalului Eracle Arion în 1910. A fost licențiat în Drept la Paris și absolvent „cu
diplomă” al Școlii de Științe Politice din Paris. Limbi străine cunoscute: franceză,
germană, engleză, greacă. A intrat în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor
Străine din poziția de atașat supranumerar în decembrie 1895. Din noiembrie 1896 a
devenit atașat de legație la Berlin, apoi revine în Administrația Centrală la 1 iunie 1897 în
poziția de șef de birou. Din decembrie 1897 până în mai 1898 era transferat în calitate de
atașat pe lângă Legația României din Constantinopol. A revenit în Centrala Ministerului
pentru ca mai apoi să fie trimis la Sofia ca secretar de legație III din aprilie 1900 pentru doi
ani de zile. De la Sofia a plecat la Berlin în calitate de secretar cl.a-II-a pe lângă Legația
din Berlin. Din noiembrie 1906 a devenit secretar de legație clasa I-a la Londra de unde a
1036
B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat..., p. 279.
1037
Idem, Reflections on Romanian Old Diplomacy…
1038
T. Djuvara, Misiunile mele diplomatice…, p. 234.
1039
B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 203.
Anuarul diplomatic pe anul 1891, p.
2017.11.01 11:13
308
fost rechemat în Administrația Centrală unde a ocupat funcția de Director al Afacerilor
Politice și Contenciosului. În iunie 1913 era numit prin decret regal trimis extraordinar și
ministru plenipotențiar al României în Grecia până la 1 iulie 1920. După această misiune a
mai ocupat postul de trimis extraordinar pe lângă Comisia Strâmtorilor, Secretar General al
Ministerului Afacerilor Externe, ministru plenipotențiar la Praga (octombrie 1925) și la
Belgrad din februarie 1928 până la ieșirea sa la pensie pentru limită de vârstă în data de 1
ianuarie 1931.1041
Decorații: Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Ofițer și Ordinul „Coroana
României”, în grad de Mare Ofițer.
Ioan N. Papiniu
S-a născut la Ploiești în 9 noiembrie 1853 în familia preotului Nicolae.1042 Era
licențiat în Drept la Paris, absolvent al Școlii de Științe Politice din Paris. Începând cu 20
noiembrie 1879, a intrat în diplomație fiind numit prin decret regal cancelar la Salonic (era
de altfel primul numit în acest post, consulatul fiind de curând înființat). În 15 aprilie 1881
a fost ridicat la gradul de secretar de legație clasa a-II-a și transferat la legația din
Constantinopol pe acest post. În data de 18 iunie 1884 a fost numit prin decret regal consul
la Salonic (neinstalat și însărcinat cu funcțiile de Șef al diviziei consulare 1043). Pe 27
septembrie 1884 era gerant al Consulatului general din Budapesta, iar din 14 ianuarie șef al
diviziei consulare. Începând cu luna martie 1885, Papiniu este mutat la Roma în calitate de
secretar I în locul lui M. G. Obedenaru (neinstalat aici). În 28 august 1886 a revenit în
Centrala Ministerului Afacerilor Străine în funcția de Șef al Diviziei Consulare. În 30
august 1889, a dobândit gradul de consilier de legație. Din 20 noiembrie 1891 era numit
consul general la Budapesta (neinstalat, rămâne în centrala Ministerului Afacerilor
Străine). Începând cu 1 noiembrie 1893 devine agent diplomatic și consul general la Sofia.
În 8 februarie 1894 lui Ion N. Papiniu i s-a conferit rangul de ministru plenipotențiar în
mod excepțional, deși nu conducea o legație. De la 1 mai 1896, Papiniu a fost numit
ministru plenipotențiar pe lângă Regele Serbiei.1044 După misiunea din Serbia, Papiniu a
fost mutat la Haga între 1898-1905 ca prim titular al legației nou-înființate. În 5 aprilie
1901 a fost ridicat prin decret regal la rangul de ministru plenipotențiar clasa a-I-a.
Începând cu 1 aprilie 1905, Papiniu a fost trimis ministru plenipotențiar la Atena. În 1906,
1041
A.M.A.E, Fond Problema 77, Dosar F-4, vol. 2, Filodor Nicolae, nepaginat.
1042
B. Ceobanu, Diplomați..., p. 265.
1043
Anuar diplomatic român 1897, p. 64.
A.M.A.E, Fond Problema 77, Dosar P-28, vol. I, Ioan N. Papiniu, nepaginat.
2017.11.01 11:13
309
în contextul ruperii relațiilor cu Grecia, Papiniu a fost trimis ministru plenipotențiar la
Constantinopol unde a rămas până la data de 1 septembrie 1911 când a fost rechemat la
București și i s-a înmânat conducerea Direcției Juridice a Ministerului Afacerilor Străine.
Începând cu 27 august 1920, Nicolae Papiniu a fost delegat pe lângă Comisia pentru
Executarea Tratatelor. În data de 22 noiembrie 1923 diplomatul Papiniu era pus în poziție
de retragere pentru limită de vârstă.1045 Era căsătorit din 1881 cu Francesca Aquarone,
născută la Salonic, fiică a Cavalerului Giacomo Aquarone.1046
Alexandru G. Florescu
Era descendent al unei vechi şi bogate familii din Muntenia. Alexandru Florescu,
născut în 1867, era fiul Zoei şi al generalului George Florescu. Intrat de tânăr în
diplomaţie, în 1890 ajunge ataşat la Legaţia Română din Paris (din 1891 atașat de legație
cls. II-a1047), pentru ca între 1893 şi 1895 să fie şef de cabinet în guvernul conservator. Din
1899 până în 1901 a activat ca secretar general la Ministerul de Externe. Continuându-şi
cariera, în 1911 a ajuns ministru plenipotenţiar la Atena, îndeplinind apoi acelaşi mandat la
Varşovia din 1919 până în 1924.1048
Trandafir Djuvara
S-a născut în 1856 la București. Era descendent al unei vechi familii aromâne
stabilite în Muntenia la începutul secolului al XVIII-lea.1049 Studiile primare și gimnaziale
le-a efectuat la Liceul Sf. Sava din capitală, dar și la Liceul Henri IV din Paris, unde a
susținut bacalaureatul. A urmat studiile universitare în cadrul Școlii de Științe Politice din
cadrul Universității din Paris, iar titlul de doctor în Litere și Filosofie l-a obținut la
Universitatea din Bruxelles. La 30 aprilie 1879 era numit atașat provizoriu pe lângă
Agenția Diplomatică a României la Paris (1879-1880), secretar II și apoi secretar I la
Legația României de la Bruxelles (1881-1883). Se întoarce apoi pentru o scurtă perioadă în
centrala Ministerului Afacerilor Străine, după care era trimis pentru un an ca secretar I în
cadrul Legației României la Constantinopol. La sfârșitul secolului a bifat misiuni
diplomatice la Sofia, Belgrad și din nou Constantinopol (1896-1899 ministru
plenipotențiar). A combinat activitatea diplomatică cu cea de politician activ, fiind senator
1045
A.M.A.E, Fond Problema 77, Dosar P-28, vol. II, Ioan N. Papiniu, nepaginat.
1046
B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 203.
1047
Anuarul diplomatic și consular al României pe 1891, București, Imprimeria Statului, 1891, p. 28
1048
A.M.A.E, Fond Problema 77, Dosar F-13, Florescu G. Alexandru, nepaginat.
1049
A. Căpușan, Diplomați români de elită…, vol. II, p. 65. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
310
liberal în intervalul 1899-1904. Între 1904-1905 a fost reprezentantul României în Comisia
Europeană a Dunării și în Comisia Mixtă a Prutului. Din 1909 până în 1920 a fost trimis
extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Bruxelles. Înainte să-și încheie
activitatea diplomatică în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine, a
funcționat pentru patru ani (1 iulie 1920-1 septembrie 1924) ca ministru plenipotențiar al
României la Atena.1050
Fratele acestuia era Alexandru Djuvara, jurnalist și politician liberal redutabil
(ministru al Justiției și al Industriei în repetate guvernări liberale). În intervalul 1 noiembrie
1909-28 decembrie 1910 a ocupat demnitatea de Ministru al Afacerilor Străine în cabinetul
Ion I. C. Brătianu1051.
III.5. Legația României de la Durazzo
Burghele Mihail decembrie 1913- octombrie 1914.
Burghele Mihail
În arhondologia vechilor familii boierești moldovene un loc de seamă îl ocupă
neamul Burghele care a numărat de-a lungul istoriei sale postelnici, medelniceri, spătari,
ofițeri și alte asemenea ranguri ce i-au asigurat o prezență constantă în lumea ieșeană a
secolelor XVIII-XIX1052.
Mihail Burghele, viitorul diplomat, a fost fiul lui Nicolae Burghele (doctor în Drept la
Universitatea din Leipzig și consilier al Curții de Conturi) și al lui Zoe Cerchez. S-a născut
la Iași în 1 noiembrie 1864, fiind al cincilea fiu al familiei care a avut în total șase copii
dintre care o fiică Zoe, Constantin și Gheorghe, amândoi generali de armată, Nicolae,
medic, secretar al Consiliului de Miniștri, mort în prizonierat la Burgas în martie 1917,
Teodor, inginer, tatăl viitorului Ministru al Sănătății și președinte al Academiei Române,
doctorul Theodor Burghele.1053
Mediul familial în care au crescut acești copii, atât cât poate fi intuit din biografia
tatălui, a fost unul impregnat de efervescența culturală a Iașiului celei de-a doua jumătați a
1050
Andrei Alexandru Căpușan, „Postfață”, în Trandafir G. Djuvara, Misiunile mele diplomatice (1887-
1925), Institutul European, Iași, 2009, p. 270.
1051
A. Căpușan, Diplomați români…, vol. II, p. 67.
1052
Mihail Dimitrie Sturdza, Familiile Boierești din Moldova și Țara Românească, vol. II, Editura Simetria,
Ibidem, p. 616.
2017.11.01 11:13
311
secolului XIX. Nicolae Burghele1054 a fost membru fondator al Societății Junimea,
catalogat de Alexandru Tzigara-Samurcaș drept „autoritatea muzicală a acesteia”, prieten
apropiat a lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Burada, Petre P.Carp.1055 De altfel,
între ultimul nominalizat și familia Burghele a existat o relație de rudenie, junimistului
Nicolae fiind văr secund cu viitorul prim-ministru conservator. 1056
Revenind la devenirea profesională a fiului Mihail, acesta s-a orientat spre studiile
umaniste1057, înscriindu-se la cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității
București. Încă din timpul studenției sale, în 19 aprilie 1888 a fost numit copist la
Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine, iar după numai trei zile era
înaintat la gradul de sub-șef de birou la serviciul arhivei prin decret regal la propunerea lui
P.P. Carp și detașat ulterior la divizia consulară. În 17 aprilie 1891 a fost înaintat în postul
de șef de birou clasa a-II-a în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine în
timpul guvernării lui Ioan Emilian Florescu.
La 13 octombrie 1893 a fost numit cancelar al Consulatului din Monastir
(Macedonia otomană, azi Bitola), practic prima sa misiune diplomatică externă, ocazie cu
care va lua contact la fața locului cu cel mai însemnat centru cultural la acea vreme al
comunităților aromâne din Balcani. La Monastir funcționa deja de mai bine de un deceniu
un liceu românesc ce pregătea formarea unei elite pentru aromânii ce trăiau pe atunci în
Turcia Europeană. Consulatul Român din Monastir înființat în 1893 avea ca obiectiv
principal tocmai supravegherea, protejarea și încurajarea acțiunii culturale a statului român
în zonă, demers ce de aproape 30 ani se concretizase prin înființarea de școli și biserici ce
urmăreau conservarea identității culturale și etnice a unei comunități aromâne tot mai
vulnerabile în fața procesului de asimilare de factură elenică. Deși a rămas pentru scurt
timp la consulatul român din Macedonia, chestiunea românilor sud-dunăreni (macedo-
români, aromâni după denumirile din epocă) a devenit o preocupare majoră în activitatea
diplomatică a lui Mihail Burghele.
La 1 aprilie 1894 acesta a ajuns șef de birou la direcția Afacerilor Politice și
Contenciosului Administrativ în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, iar după ce a
susținut pe 10 martie 1897 examenul general de licență în secțiunea istorico-filosofice, în 7
1054
Născut în 1831 la Iaşi, decedat în 1908 la Bucureşti. cf Predescu Lucian, Enciclopedia Cugetarea,
1055
Alexandru Tzigara Samurcaș, „Atmosfera artistică la Junimea”, în Convorbiri Literare, nr. LIX, Socec,
1056
Mihail Dimitrie Sturdza, Familiile Boierești…, p. 618.
1057
A fost singurul dintre frații săi care a optat pentru un astfel de traseu profesional, ceilalți îndreptându-se
spre studii militare sau științe-reale. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
312
iunie 1897 a fost înaintat în postul de subdirector al Afacerilor Politice și Contenciosului în
timpul guvernării liberale a lui Dimitrie A. Sturdza. După câteva zile, pe 10 iulie 1897 prin
decret regal Mihail Burghele a fost înaintat la rangul de secretar de legație clasa a II-a.1058
La 12 decembrie 1897 a fost detașat temporal pe lângă legația română din Berlin, iar în
aprilie 1898, a fost rechemat la București pentru a-și relua atribuția de sub-director al
Afacerilor Politice și Contenciosului, iar ulterior a condus Direcțiunea Afacerilor
Comerciale și Consulare din Ministerul Afacerilor Străine în absența titularului.
În 15 aprilie 1903 a fost înaintat la rangul de secretar de legație clasa I cu titlu onorific, iar
la 23 martie 1904 prin decret regal a fost numit în funcția de Director al Afacerilor
Comerciale și Consulare din Ministerul Afacerilor Străine condus la aceea vreme de către
liberalul Ion I.C. Brătianu. Deși la o primă vedere, Mihail Burghele pare un apropiat al
cercurilor conservatoare care îi înlesnesc intrarea în diplomație, acesta reușește să
reprezinte un partener fidel de proiecte și pentru liderul liberal Ionel Brătianu, alături de
care a fost implicat în derularea unor negocieri mai mult sau mai puțin oficiale cu
Germania referitoare la Convenția comercială. Diplomatul ieșean a reprezentat o punte
între vederile lui P. P. Carp și cele ale lui D.A.Sturdza față de impunerea unor noi tarife
vamale statului partener din Tripla Alianță în primii ani ai secolului XX.1059
În intervalul 14/27 ianuarie 1908-11 februarie 1908, 6 decembrie 1908-30 martie
1909, Mihail Burghele a funcționat ca secretar general al Ministerului Afacerilor Externe
pe timpul concediului lui Duiliu Zamfirescu.1060 În 1 aprilie 1909 prin Decret Regal a fost
ridicat la rangul de Consilier de Legație, ipostază din care călătorește în vilayetele Salonic
și Kossova, cu scop de documentare a impactului creat de schimbările constituționale
generate de noul regim al Junilor Turci asupra situației școlare și bisericești ce interesa în
mod special guvernul român liberal.
Prin Decretul Regal din 9 august 1911 Mihail Burghele a fost înaintat de la 1 septembrie
1911 în gradul de Ministru Plenipotențiar clasa a –II-a, inițial onorific, apoi bugetat. Pe 12
august 1913 a fost renumit secretar general al Ministerului Afacerlor Străine. Pe 15
decembrie 1913 a fost trimis ca reprezentant al României în Albania, una din ultimele
decizii de numire ale lui Titu Maiorescu înainte de a-și depune mandatul de premier și
ministru de externe. În 25 februarie/10 martie 1914 a sosit la Durazzo, capitală a noului
1058
Anuar diplomatic al Ministerul Afacerilor Străine, Bucureşti, 1897, p.128.
1059
Biblioteca Academiei Române, Mihail Burghele către D.A. Sturdza, mai, iunie, august 1904 S/4(2-3-
11)/DCCCLXV.
1060
A mai ocupat această funcție și din 26 aprilie 1910 pe timpul concediului lui N. B. Cantacuzino.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
313
stat, fiind cel dintâi ministru român în Albania.1061 Aceasta a fost ipostaza cea mai
importantă a diplomatului Burghele, perioada sa de mandat într-un teritoriu disputat de
statele balcanice, dar și de puterile europene reprezentând un test de maturitate și de
viziune în materie de politică externă.
Portretul ministrului Mihail Burghele este cel al unui diplomat de carieră ce trece
prin toate treptele de serviciu de la copist la ministru plenipotențiar clasa a-I-a pe parcursul
a mai bine de treizeci și patru de ani în care a reprezentat o prezență permanentă în cadrul
Administrației Centrale a Ministerului Afacerilor Străine, dovadă a unei continuități
respectate indiferent de guvernele care s-au succedat de-a lungul anilor, fie ele de
coloratură conservatoare ori liberală. Politica externă avea nevoie de oameni cu experiență,
iar Mihail Burghele a fost unul dintre cei ce au asigurat continuitate ministerului de externe
român. Misiunea sa albaneză a respectat obiectivele urmărite de București în Balcani,
traduse prin susținerea unui echilibru de pacificare în care România să-și poată păstra
libertatea de acțiune, iar amenințările vecine să fie cât mai bine contrabalansate și chiar
neutralizate.
III.6. Consulatul general al României de la Salonic
Acest oficiu diplomatic a fost înființat în 1879 de către Carol I și face parte din
rețeaua de reprezentare diplomatică imaginată de statul român în Balcani, cu precădere în
zone cu o consistentă comunitate de aromâni.
La data la care România înființa reprezentanța consulară la Salonic, în orașul de pe
malul Mării Egee mai existau doar trei consulate generale, ale Rusiei, Austro-Ungariei și
Italiei.1062 Era acesta un paradox în condițiile în care Salonicul era al doilea oraș european
al Turciei, un punct nodal pe harta economică a regiunii, vizat nu numai de statele vecine
ca un cap de pod pentru eventuale debușee comerciale, dar și ca o rută strategică din punct
de vedere militar. Este posibil ca tocmai din aceste considerente, Turcia să se comporte
extrem de reticent la inițiativele diplomatice ale statelor din regiune (mai ales Grecia,
Serbia) pentru a evita derapaje naționaliste ori creșterea forțelor centrifuge în acest punct
sensibil și a nu-i fi umbrită cota de prestigiu și autoritate în zonă.
La începutul anului 1879, înființarea și menținerea unui consulat la Salonic era
astfel motivată în Parlamentul României: „în Orient și Macedonia avem risipiți aproape un
1061
A.M.A.E., Fond 77, Dosar Personal B 35, Mihail Burghele, nepaginat.
1062
Alina Sava, Relațiile României cu Imperiul Otoman (1878-1912),Teza de doctorat susținută la Cluj-
Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai, 2012, p. 30. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
314
milion de români, și Salonicul este considerat ca centru al României din acea parte. Și nu
cred că în fața persecuțiunilor ce au suferit românii și mai ales acei care au stăruit să
fondeze școli în acele părți ar fi bine să suprimăm reprezentantul de la Salonic, care ar fi
agentul direct al guvernului.”1063 Din dezbaterea ce a avut loc cu acel prilej reies clar
prerogativele consulare: interese politice, acordarea de protecție naționalilor și susținerea
relațiilor comerciale din respectivele țări.1064
Prima opțiune a celor din cadrul Ministerului Afacerilor Străine de la București
pentru trimiterea la postul consular de la Salonic a fost Chr. Balaș, care de altfel este trimis
în misiune în iulie 1879. După ce refuză inițial propunerea din motive de sănătate, în
septembrie 1879, figurează totuși drept titular la Salonic. Însă atunci când în februarie
1880, oficiul este ridicat la rangul de consulat general, este nominalizat cu purtarea
agendelor de la Salonic George Lenș.1065
Inițiativa României în zonă a fost privită cu nedisimulată suspiciune de către liderii
eleni, care vedeau în această instituție consulară o formă mascată de instrumentalizare a
naționalismului (a)românesc. Cu ocazia instalării consulului român, agentul Austro-
Ungariei de la Salonic, von Montlong transmitea următoarele: „Grecii sunt mânioși din
pricina apariției unui agent oficial român. Ei îl învinuiesc că ar întreține strânse legături cu
consulul general rus, că ar întreprinde redeșteptarea sentimentului național românesc la
cuțo-vlahii elenizați de secole, că ar organiza în acest scop frecvente adunări și că ar trimite
agenți în provincie.”1066
Pentru factorii de decizie de la București, consulatul de la Salonic era imaginat ca
un liant între structurile de reprezentare aromâne din interiorul Regatului român și cele din
teritoriu. Ioan Papiniu mărturisea într-o scrisoare către V.A. Urechia, președinte al
Societății de Cultură Macedo-Române și în unele guverne liberale ministru al Instrucțiunii
Publice: „Atât pentru școale și biserici, cât și pentru susținerea dorințelor românilor
macedoneni, consulatul român de aici se pune cu totul la dispoziția Societății de Cultură
Macedo-Române”.1067 Afirmația este importantă pentru că introduce în procesul decizional
diplomatic un factor instituțional inedit, o structură cu prerogative aparent strict culturale,
dar care în realitate influența prin activitatea depusă inclusiv procesul diplomatic de la sud
de Dunăre.
1063
I. Mamina et alii, Organizarea instituțională…, vol. I, București, 2004, p. 299.
1064
Ibidem, p. 299.
1065
A. Sava, Relațiile României cu Imperiul Otoman…, p. 30.
1066
Max. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 55.
1067
Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică…, p. 54. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
315
Pe 15 noiembrie 1879, cancelarul Ionescu trimitea de la Salonic la Ministerul de
externe din București următoarele rânduri: „Domnule Ministru, Am onoare a vă anunța că
Consulatul Român din Salonic este pe deplin instalat. Cassa situată în Strada Maltahany s-a
închiriat pe trei ani de zile, mobilierul necesariu Cancelariei s-a cumpărat, equifsonul cu
Armele Țării s-a pus la poartă și pe Catartei fâlfâie drapelul tricolor al României pe care l-
am ridicat pentru prima oară cu ocaziunea festei Curban Bairam. Titularul însă acestei
Dregătorii nu s-a numit și Beratul de recunoaștere nu s-a primit. Aceste două împrejurări
aduc multă ziticnire afacerilor care se prezintă pe fiecare zi căci subscrisul neavând Beratul
de recunoaștere nu pot decât să expediez corespondența numai cu acest Onorat Minister.
Vă rog cu stăruință Domnule Ministru să binevoiți spre a se curma această stare de lucruri
care este atât de prejudiciabilă și să faceți sau a se numi un consul sau să mi se trimită într-
un mod provizoriu Beratul de recunoaștere până a se numi titularul.”1068
Pe 27 noiembrie\9 decembrie 1879 ministrul Brătianu era informat că s-a solicitat
Porții un exequatur1069 pentru consulul României de la Salonic.1070 Doar după aceste
eforturi diplomatice, George Lenș a putut fi instalat în funcția de consul.
În 1899 consulatul general din Salonic era format din Alexandru Rosetti-Solescu,
consul gerant, Eduard dʼAndria, interpret al consulatului, Faiz Capandji, dragoman onorar
al consulatului.1071
Până la sosirea lui Dimitrie Ion Ghika la Consulatul din Salonic acest post fusese
rezervat cadrelor consulare, însă din martie 1904 guvernul transformă acest oficiu în post
diplomatic, consulul având de aici înainte rangul de prim secretar de legație.
Cu începere din primii ani ai secolului XX, posturile consulare din Balcani, cu
precădere cele aflate în zone cu puternice comunități aromâne se încarcă de prerogative
diplomatice specifice legațiilor. Ghika explica astfel motivele care au stat la baza acestei
orientări a centralei M.A.E. în timpul mandatului său: „[...] avându-se în vedere întărirea
acțiunii noastre în favoarea cuțovlahilor și a aplicării reformelor în Macedonia al căror
sediu principal devenea Salonicul.”1072 Pe lângă „datoria de solidaritate de rasă”,
implicarea Regatului Român la sud de Dunăre prin înființarea acestor consulate mai
constituia și o „platformă utilă de politică externă”, Bucureștiul având astfel șansa să se
1068
A.M.A.E., Fond Problema 77, Lenș, L-12, f. 22.
1069
Autorizație dată de un șef de stat unui consul străin de a-și exercita funcțiile în țara în care este trimis.
1070
1071
A.M.A.E., Fond 77, Vol.15.
1072
Dimitrie Ghyca, Memorii (1894-1940), Editura Institutul European, Iași, 2004, p. 59. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
316
erijeze în poziția unui actor important pentru ordonarea imprevizibilului peisaj balcanic1073.
Dimitrie Ghica aprecia că această politică a concentrării asupra fraților de la sud de Dunăre
era una agreată de regele Carol pentru a îndepărta opinia publică de la chestiunea
transilvăneană. Contrar imaginii create despre posturile diplomatice din Balcani, Ghica
mărturisea că a privit noul post și plecarea de la Roma la Salonic ca pe o provocare
diplomatică „pe cât de activă, pe atât de interesantă.”1074
Macedonia era considerată la acea dată o „piatră de încercare pentru diplomații
aflați în fața unui puzzle la care dificultatea de a potrivi piesele era așa de mare, încât
Turcia avea cel puțin dreptul să pledeze pentru circumstanțele cele mai atenuante.”1075
Dimitrie Ghica preciza că în cazul postului de la Salonic, Ionel Brătianu a introdus
o excepție la nivelul comunicării instituționale, rapoartele consulului urmând a fi trimise
direct Ministerului Afacerilor Străine, fără intermedierea Legației de la Constantinopol,
acesteia trebuind a-i fi trimise doar copiile. Situația a putut fi una funcțională, doar în
condițiile în care ministrul din Turcia a fost Al. Em. Lahovary, care a înșeles mizele unui
astfel de demers și nu s-a simțit lezat de strategia șefului liberal.1076
Într-un context puternic tensionat de emergența propagandelor naționaliste, consulii
nu erau mai puțin feriți de această inflamare a spiritelor: „Cât privește pe consulii ce
reprezentau statele limitrofe Macedoniei: Bulgaria, Grecia, Serbia aceștia se luptau între ei,
adversari însărcinați să finanțeze și să dirijeze bandele respective de comitagii, cât și de a
le pleda dosarul naționalist pe lângă noile organisme ale Reformei.”1077
În ciuda unei structuri extrem de limitate numeric, funcționarea celor trei consulate
balcanice (Salonic, Monastir, Ianina) fiind asigurată de trei persoane (consul, interpret,
arhivar\copist ori cancelar)1078, înființarea și întreținerea acestora a constituit un efort
financiar din partea Bucureștiului.
Un raport din 1893 semnat de Constantin Kogălniceanu este relevant pentru ceea ce
presupunea fișa postului consular de la Salonic: „Se întâmplă foarte des, Domnule
Ministru, că atât învățătorii români cât și particularii macedo-români să recurgă la acest
1073
Ibidem, p.58-59.
1074
Ibidem, p. 59.
1075
Ibidem, p. 70.
1076
Ibidem, p.59.
1077
Ibidem, p. 68-69.
1078
Rudolf Dinu, „Diplomacy in the Old Kingdom”, în Dinu C. Giurescu, R. Dinu, Laurențiu Constantin,
Romanian Diplomacy-an illustrated history 1862-1947, București, Monitorul Oficial, 2010, p. 75. După o
notă a lui D. A. Sturdza. În 1910 structura consulatului român de la Salonic era următoarea Contzescu,
secretar I de legație, consul general, Ion Ciuntu, cancelar, Vasile Anastasiu, secretar, Eduard dʼAndria,
interpret. A.M.A.E., FOND 77, Dosar Ppersonal, 16. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
317
Consulat în diferite chestiuni, fie pentru a cere intervențiunea mea oficială pe lângă
autoritățile locale pentru deschiderea unei școli sau sprijinul meu moral pe lângă aceste
autorități [...]”.1079
Același consul avertiza la sfârșitul secolului al XIX-lea despre cât de periculoasă ar
fi tactica ce se profila deja la orizont de câțiva ani, aceea a scoaterii chestiunii școlare de
sub apanajul acestui consulat și a o încredința în totalitate Ministerului Instrucțiunii: „e
necesar ca cineva să lucreze aci, la fața locului, pe lângă chiar autoritatea imediat interesată
și aceasta nu o poate face, pe lângă dl. Mărgărit, nimeni cu mai mult folos decât titularii
Consulatului General din Salonic și ai Consulatului din Bitolia. Dar pentru aceasta, într-o
chestiune atât de complicată și atât de delicată, trebuie ca Excelența Voastră să stabiliți cu
capul Legațiunii din Constantinopol o normă în ceea ce privește atitudinea ce trebuie să
observe consulii români din Macedonia față cu mișcarea macedo-română și față cu
controlul ce trebuie să exerseze asupra școalelor macedoromâne.1080
Rolul acestui consulat în economia chestiunii aromâne a fost unul principal, șefii
acestui oficiu diplomatic reprezentând, nu de puține ori adevărații ordonatori ai raporturilor
dintre aromâni, greci și autoritățile otomane de la fața locului.
Lista consulilor români de la Salonic:
1880-1885 - George Lenș

1884-1885- Nicolae Papiniu
1885-1886- Alexandru Sturdza
1886-1892- Spiru Constantinescu
1893-1895-Constantin Kogălniceanu
1895 - februarie 1896 - Dimitrie C. Petrescu1081
Martie 1896 - februarie 1901-Alexandru Rossetti Solescu1082
Aprilie 1901- aprilie 1904 Spiru Constantinescu
Aprilie 1904 – aprilie 1905 Dimitrie Ghica
1905-1906 Dimitrie Georgescu
1906-1907 Constantin Contzescu
1907-1910 Dimitrie Penescu
1910 - martie 1912 Constantin Contzescu
1079
V. Papacostea, M. Regleanu, Documentele redeșteptării macedoromâne…, p. 219-220, 7\09\1893.
1080
Ibidem, p. 223, 7\09\1893.
1081
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 53, Dosar Alexandru Rosetti Solescu, nepaginat.
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 53, nepaginat
2017.11.01 11:13
318
Aprilie 1912 - 1913 Spiru Constantinescu
Noiembrie 1913 - noiembrie 1919 Gheorghe Constantin Ionescu
Spiru Constantinescu în decembrie 1924 era consul1083
George Lenș
Venea din zona politicii interne unde a ocupat postul de deputat. A fost propus
drept consul al României la Budapesta în 1879, demnitate pe care o ocupă pentru o scurtă
perioadă. Pe 24 octombrie 1879 a fost numit consul al României la Salonic.1084 Pe 25
ianuarie 1883 și-a depus demisia din funcția de consul la Salonic, motivând unele
probleme de sănătate ce îl împiedicau să-și continue misiunea.1085
Alexandru Sturdza
Era fiul logofătului Moldovei, Costache Sturdza de la Ruginoasa și al Mariei
Ghica-Comânești „Marghiolița”, născut în 1820. A fost căsătorit cu Maria Șuțu1086, era văr
de gradul III cu D.A.Sturdza. A fost rechemat din postul de agent diplomatic la Sofia după
unele critici la adresa comportamentului său acolo.1087 Pentru o scurtă perioadă de timp,
între 1885-1886 a fost consul la Salonic.
Spiru Constantinescu
S-a născut la București pe 19 decembrie 1855. Era licențiat în Drept la
Universitatea din București. A parcurs toate treptele unui traseu diplomatic de la copist în
cadrul centralei ministerului (1 noiembrie 1875), sub-șef de birou (20 mai 1878), șef de
birou clasa a II-a (23 septembrie 1879), cancelar la consulatul din Rusciuc (neinstalat),
gerant al consulatului general din Salonic (6 septembrie 1886), detașat în Administrația
Centrală (15 iunie 1887), cancelar (gerant) al consulatului general de la Salonic (9 aprilie
1888), vice-consul și cancelar al consulatului general din Budapesta (1 septembrie 1889),
detașat în aceeași calitate la Sofia (1 noiembrie 1890).
În 29 mai 1892 s-a înființat prin decret regal Consulatul României de la Monastir al
cărui prim șef este nominalizat Spiru Constantinescu. Acesta a rămas la Bitolia până în
1083
A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 133, f. 277
1084
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar L12.
1085
1086
Arborele genealogic al familiei Sturdza consultat în 25.03.2015, disponibil pe
http://www.genealogie.lovendal.ro/familia-sturdza/ .
1087
A.B. Ceobanu, Diplomați…, p. 271. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
319
1901, după care a fost mutat la Salonic până în aprilie 1904. În iunie 1905 ajungea la
Constantinopol pe același post de consul titular al oficiului, demnitate pe care a deținut-o
până la sfârșitul lui martie 1912. Începând cu 1 aprilie 1912 a preluat din nou sarcina de șef
al consulatului din Salonic până în octombrie 1913, decizie a ministrului de externe, Titu
Maiorescu.1088 A fost decorat încă de la începutul carierei cu o serie de distincții: Medalia
„Serviciu Credincios” cl. I (1881), ofițer al Ordinului „Medgidie” (1888), cavaler al
ordinului „Steaua României” (1888).1089 În 9 mai 1911, pe când funcționa ca și consul la
Constantinopol, i s-a conferit de către Regele Carol, „Ordinul Coroana României” în grad
de Comandor.1090
Constantin Kogălniceanu
S-a născut în 1855 la Iași, în familia ilustrului politician român Mihail
Kogălniceanu. A fost licențiat în Drept la Universitatea din Douai, Franța. A intrat în
diplomație la 22 de ani ca atașat supranumerar la Berlin, apoi secretar de legație la Roma.
Pentru că aici comite o serie de abateri profesionale, a fost transferat la Sankt Petersburg în
aceeași funcție. Aici a încercat să obțină de la consulul român din Moscova sume de bani
în schimbul unor intervenții politice prin tatăl său. A fost exclus din diplomație de către
D.A.Sturdza, dar a revenit din 1893 în sistemul consular la Salonic (vice-consul gernat),
Ismail (1885), Cernăuți.1091
Rapoartele acestuia din perioada în care funcționa ca și consul la Salonic sunt
relevante pentru aspectele debusolante în materie de exercitare a autorității în teritoriu:
Ministerul Instrucțiunii, Consulatul român, Apostol Mărgărit, legația română de la
Constantinopol.
În martie 1912 a fost numit consul general la Rusciuc, rechemat însă la scurt timp în
centrala Ministerului Afacerilor Străine1092. La 1 aprilie 1914 a fost confirmat în postura de
consul general cu gradul de consilier de legație.1093
1088
A.M.A.E., Fond Constantinopol, Dosar 46- Spiru Constantinescu, nepaginat; A.M.A.E. Fond Problema
77, Dosar Ionescu G. C. -13, nepaginat, C33, vol.I..
1089
Anuar Diplomatic pe 1891, p. 25.
1090
A.M.A.E., Fond Constantinopol, Dosar 46- Spiru Constantinescu, nepaginat.
1091
Anuarul diplomatic român 1897, p. 104. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat..., p. 257-258.
1092
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P-45 Pădeanu Alexandru, nepaginat.
1093
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M-48, Mărăgăritescu Victor, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
320
Dimitrie C. Petrescu
S-a născut la 26 octombrie 1856 în București. Licențiat în Drept la București, a
intrat în serviciul diplomatic la 8 decembrie 1880 ca atașat supranumerar, apoi în
administrația centrală. A fost angajat copist la 1 martie 1881, caligraf la 14 mai 1883, șef
de birou clasa a-II-a din 1 iulie 1885, cancelar al consulatului din Odessa, detașat la
minister din 31 decembrie 1886, secretar de legație clasa a-III-a, detașat la minister din 13
decembrie 1888, vice-consul și cancelar la Agenția Diplomatică din Sofia (1 februarie
1889-23 iulie 1890), secretar de legație clasa a-II-a în centrala Ministerului Afacerilor
Străine. Din 14 februarie 1891 a fost transferat la Belgrad (neinstalat).1094 În același an a
fost numit șef al diviziei consulare, în 1892 șef al Diviziei politice, 1893 consul în Rusciuc,
apoi însărcinat provizoriu cu direcția Legației din Belgrad. Din 1 octombrie 1893 a fost
transferat consul la Salonic. În 1896 funcționa ca secretar de Legație cls. I și Director al
afacerilor comerciale și consulare. În același an a fost numit consul general la
Constantinopol.1095 A fost și deputat în intervalul 1888-1893.1096
Alexandru Rosetti Solescu

S-a născut în 1859 la Iași. Era fiul colonelului Constantin Rosetti-Solescu și al
Olgăi Stoianovici. A fost deputat, iar în perioada 1892-1896 a funcționat ca și consul la
Ismail și Rusciuk. După încheierea acestor misiuni diplomatice, a fost numit consul la
Salonic în intervalul 1896-1901. A fost căsătorit cu Ecaterina Germani. În februarie 1896 a
fost numit consul al României la Salonic.1097 Începând cu data de 1 martie 1901, după mai
multe avertismente prealabile, Rosetti Solescu este revocat din funcție „pentru nereguli
grave, neglijență, abateri de la îndatoriri și incapacitate în serviciu”.1098 Gheorghe
Rosetti-Solescu, ministrul României la Petersburg în perioada 1895-1911, este fratele
vitreg al lui Alexandru Rosetti-Solescu.1099 O altă conexiune importantă a acestei mari
familii boierești consta în înrudirea cu D.A.Sturdza, vărul consului de la Salonic.1100
1094
Anuarul Diplomatic și Consular al României pe 1891, Imprimeria Statului, București, 1891, p. 37.
1095
Anuar diplomatic 1897…, p. 98.
1096
Ibidem, p. 105.
1097
1098
1099
A. B. Ceobanu, Diplomați în Vechiul Regat…, p. 269.
Ibidem, p. 270.
2017.11.01 11:13
321
Dimitrie Ion Ghica
S-a născut la 21 ianuarie 1875 la Constantinopol. Provenea dintr-o familie cu vechi
tradiții în reprezentarea diplomatică. Chiar tatăl acestuia, Dimitrie Ghica, a bifat misiuni
diplomatice în puncte prioritare pentru politica externă a României, la Constantinopol și
Sankt Petersburg. După decesul tatălui în 1881, tănărul Dimitrie Ghica a rămas cu familia
în Franța până în anul 1894 când se întoarce în țară.1101 Aici a obținut diploma de absolvent
de Drept al Universității din Toulouse, dar și al Secției Diplomatice a Școlii de Științe
Politice din Paris (în calitate de șef de promoție).1102 Cu un astfel de bagaj intelectual și
lingvistic (cunoștea franceza, italiana, engleza, germana) se inserează ușor în structura
Ministerului Afacerilor Străine unde ocupă din 1894 funcția de atașat de legație clasa a III-
a la Paris. În același an a fost mutat la Sankt Petersburg, iar în 1897 era numit cancelar la
consulatul de la Rusciuk. Până în 1904 a funcționat în cadrul Legației României de la
Berna, unde a fost înaintat la gradul de secretar de legație clasa a-I-a. La Salonic a ajuns în
data de 1 aprilie 1904 și rămas până la 1 aprilie 1905 în calitate de consul general al acestui
oficiu diplomatic. De la 1 aprilie 1905 a fost transferat prin decret ministerial la Legația din
Viena unde ajunge să dețină titlul de consilier de legație. La data de 1 noiembrie 1909 a
fost numit ministru plenipotențiar clasa a II-a la Sofia, rămânând în capitala Bulgariei timp
de doi ani până în 1 octombrie 1913, când a fost mutat pe aceeași poziție la Roma. La 1
octombrie 1917 a fost pus în disponibilitate. A revenit ulterior în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe, iar pe 1 februarie 1920 a fost numit ministru plenipotențiar la Paris
până în martie 1922. Până în 1928 a ocupat diverse posturi în centrala ministerului, după
care a revenit la Roma ca titular al Legației. Pentru o scurtă perioadă (aprilie 1931-iunie
1932) a fost numit ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine. Își încheie
activitatea diplomatică la Bruxelles și Luxemburg după un nou an la Roma (iunie 1932-
iulie 1933).1103
Dimitrie Georgescu
S-a născut la 8 ianuarie 1865. A absolvit cursurile Facultății de Drept.1104 A debutat
în cadrul Ministerului Afacerilor Străine cu funcția de copist în 1885, apoi a ajuns
responsabil de registre (1888), șef de birou clasa a II-a (1889), cancelar al consulatului
1101
Monica Broșteanu, „Reușita unui proiect de viață”, în Caiete Critice, nr. 4 (270), Fundația Națională
pentru Știință și Artă, Editura Expert, București, 2010,p. 26-28.
1102
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar G.38 - Ghica I. Dimitrie, nepaginat.
1103
M. Broșteanu, „Reușita unui proiect de viață…”, p. 26-28.
1104
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 53, Dosar Dimitrie Georgescu, nepaginat, Fond Problema 77, G-24,
vol. II. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
322
general din Odessa, detașat în minister ca șef al biroului de navigații (1890).1105 În 1891
lucra la consulatul de la Rusciuc și tot în același an s-a mutat la Salonic (probabil tot în
calitatea de cancelar). În 1892 a fost mutat la Ismail, iar în 1894 la Rusciuc. De la 1 martie
1896, Dimitrie Georgescu din poziția de șef de birou la direcția afacerilor comerciale și
consulare în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine a fost numit vice-
consul și cancelar al consulatului României din Constantinopol în locul lui Jeronym
Leon.1106 Începând cu data de 1 februarie 1901 a fost transferat consul la Rusciuc. Între
septembrie și noiembrie 1903 a fost detașat provizoriu la Constantinopol unde a ocupat
postul de consul general gerant.1107 Începând cu data de 1 aprilie 1904 a fost numit consul
titular la Monastir în locul lui Alexandru Pădeanu transferat la Ianina. 1108 Din 1 aprilie
1905 a fost transferat la Salonic în calitate de consul general.1109 În septembrie 1906 era
retrimis la Rusciuc, ca și consul general. În 1908, funcționa drept consul general la
Cernăuți. Se reîntoarce în 1916 în centrala Ministerului Afacerilor Străine, iar în 1917 a
plecat cu misiune la Chișinău. De la 1 decembrie 1919 a fost numit director al Cabinetului
Ministrului.1110
La începutul mandatului său la Salonic s-a organizat un atentat contra persoanei
sale, a viceconsului Trifon, a inspectorului Lazăr Duma și a profesorului Cionga. Cu
această ocazie a fost rănit grav doar Lazăr Duma.1111
Începând cu data de 1 septembrie 1906 este retrimis la Rusciuc în calitate de titular al
oficiului.1112
Constantin Contzescu
Constantin Contzescu a făcut parte dintr-o veche familie boierească din Țara
Românească, pomenită încă din secolul al XVII-lea. Tatăl acestuia a fost Matei Contzescu
(1814-1884), bunica Zinca Mavrodin. Constantin era căsătorit cu Polixenia Filiality.1113
În 1894 era „țiitor de registre” la Divizia Contabilității în cadrul Ministerului Afacerilor
Străine. De aici a fost mutat în funcția de redactor la Direcția Afacerilor Comerciale și
1105
Anuarul diplomatic pe anul 1891, p. 28.
1106
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 53, Dosar Dimitrie Georgescu, nepaginat.
1107
1108
1109
1110
A.M.A.E., Problema 77, G 24, vol. II.
1111
Constantin Papanace, Originea și conștiința națională a aromânilor, Editura Predania, București, p. 50.
1112
1113
Octav George Leca, Familiile Boerești Române. Istoric și Genealogie, Editura Minerva, București, 1899,
p.173. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
323
Consulare.1114 Constantin Contzescu a fost promovat de la Bitolia la consulatul general din
Salonic, dobândind totodată rangul de secretar de legație.1115 În 1897, pe când era atașat de
legație la Ministerul Afacerilor Străine, a fost însărcinat cu afacerile consulatului din
Rusciuc pe timpul concediului consulului titular Tomescu.1116 A ajuns secretar cls. II-a în
administrația centrală, și din această calitate se mută la oficiul diplomatic din Paris. Cu
începere din mai 1904 a fost transferat la Constantinopol. De la 1 aprilie 1905 a fost numit
consul la Monastir în locul lui Dimitrie Georgescu1117. Peste numai un an a fost mutat ca și
consul la Salonic până în 1907, când a fost înaintat secretar de legație cl. I. După o pauză
de trei ani, a revenit la consulatul de la Salonic în intervalul 1910-1912. A fost rechemat
apoi în centrala M.A.S. pe un post de consilier de legație.1118 După alte informații, a ajuns
chiar consilier de legație la Atena.1119 În 1914 era consilier de legație la Paris.1120
Decorații primite: Ordinul „Coroana României” în grad de Ofițer, la 9 mai 1911.1121
Dimitrie Penescu
S-a născut în 1874. A absolvit Facultatea de Drept a Universității București. A urcat
toate treptele ierarhice până la cea de ministru plenipotențiar clasa a II-a în 1920. În 1900
funcționa ca secretar de legație cls. III la Atena.1122 În 1903 era secretar de legație la
Belgrad,1123 iar un an mai târziu era secretar de legație cls. II-a în Centrala Ministerului.1124
Între 1906-1907 a fost numit consul la Monastir. Din 1907 până în 1910 a funcționat ca și
consul la Salonic.1125 După o prealabilă familiarizare cu mediul diplomatic italian, în
calitate de consilier de legație la Roma, a fost numit apoi ministru plenipotențiar al
României pe lângă Sfântul Scaun în intervalul 1920-1928.1126 Și-a încheiat cariera
diplomatică din ipostaza șefului de misiune la Stockholm.1127
1114
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M-48, Victor Mărgăritescu, nepaginat,
1115
Stoica Lascu, „The situation of the Balkan Roumanians reflected in ”Revista Macedoniei” Magazine
(Bucharest; 1905-1906)”, în Analele Universității din Craiova, Seria Istorie, An XIX, NR 2(26), 2014, p.71.
1116
Epoca, seria II, an 1897, 12 septembrie, nr. 557, p. 3.
1117
1118
A.M.A.E. Fond Problema 77, Dosar Ionescu G. C.-13, nepaginat.
1119
1120
Ana Maria Vele, „Personalul diplomatic al României în Franța”, în Revista Bistriței, XXI, 2, 2007.
1121
1122
A.M.A.E., Fond 77, vol.15.
1123
A.M.A.E., Problema 77, vol.15.
1124
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M-48, Mărgăritescu Victor, nepaginat.
1125
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 49- Emanoil Pitișteanu, nepaginat.
1126
România-Vatican. Relații diplomatice.I. 1920-1950, București, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 3-4.
1127
Adrian Vițalaru, „Romanian Diplomats in the Scandinavian Countries” în Revista Română de Studii
Baltice și Nordice\The Romanian Journal for Baltic and Nordin Studies, vol. 6, 2, 2014, pp.MATIS REGHINA-ADELA
147-167.
2017.11.01 11:13
324
Gheorghe Constantin Ionescu
S-a născut la 18 ianuarie în localitatea Cojasca, județul Dâmbovița. A absolvit
Școala Normală de Institutori din București în 1891 condusă de Alexandru Odobescu și
Școala Normală din Paris – Auteuil în 1895. A lucrat ca institutor la București, din 1
septembrie 1896 a fost director al Școlii Române din Sofia, iar între 1906-1908 a fost
inspector școlar, organizator al școlilor pentru minorități în Dobrogea și pentru ceangăii
din zona Bacău. Era un bun cunoscător al limbilor franceză, germană și bulgară.1128 Din 2
august 1902 până în 1906 a fost detașat la Ministerul Afacerilor Străine ca viceconsul la
Monastir. Cu începere din 1 februarie 1910 a fost numit șef al Serviciului Școalelor și
Bisericilor Române din Turcia și Bulgaria din Administrația Centrală a Ministerului
Afacerilor Străine cu un salariu de 550 de lei pe lună.1129
Nicolae Mişu, ministru plenipotențiar la Constantinopol, îl recomanda în 29/12
decembrie 1911 pe Ionescu ministrului de externe Titu Maiorescu, descriindu-l ca pe o
persoană ce „întrunește toate calitățile cerute pentru acest post de consul. Nu numai că
cunoaște amănuntele chestiunii noastre școlare și bisericești din Macedonia foarte bine și
mediul în care este chemat a funcționa și posedă tactul necesar pentru îndeplinirea acestei
misiuni.... fiind o alegere excelentă a domniei voastre....” Printr-un decret regal din 5
decembrie 1911 (stil vechi) era numit începând cu data de 1 ianuarie 1912, consul al
României la Monastir în locul lui Constantin Brăileanu mutat la Constantinopol.1130 De la 1
noiembrie 1913, G. C. Ionescu a fost transferat de la Monastir la Salonic în locul lui Spiru
Constantinescu, ieșit la pensie.1131 Din decembrie 1916 ajunge iar consul general tot la
Salonic. Peste trei ani, în 1919 a fost numit consul general și comisar al guvernului la
Sofia, iar din 1 decembrie 1920 consul general la Constantinopole până în 1932. Din 1924
a reprezentat România în cadrul Tribunalului de Arbitraj Turco-Român creat după Tratatul
de la Laussanne, iar din octombrie 1929 a fost membru în Comisia Strâmtorilor.1132 La 1
mai 1932 solicita punerea în disponibilitate: „Îmi închei cariera cu conștiința împăcată a
omului și funcționarului care și-a dat osteneala pentru a-și face pe deplin datoria.”1133
1128
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar I-13, nepaginat.
1129
1130
1131
1132
2017.11.01 11:13
325
III.7. Consulatul României de la Monastir
Era consulilor începe în Bitolia în octombrie 1851 odată cu instalarea lui Friedrich
Westermayer, primul vice-consul al Austriei. În 1852 și apoi în 1854 au fost trimiși în
acest oraș reprezentanți ai Angliei și ai Franței. În 1859 reprezentantul Franței s-a retras,
iar în același an venea în Bitolia un consul al Greciei și în 1861 unul al Rusiei. Serbia a
deschis aici un consulat în 1888-1889, Franța l-a redeschis în 1894, Italia în 1895, Bulgaria
în 1909 (deschisese o agenție comercială în 1897). Nu a fost nominalizat un consul al
Germaniei, cel austro-ungar fiind pus să apere și interesele cetățenilor germani, spanioli și
elvețieni. Interesele americane erau reprezentate de consulatul britanic. În timpul
războaielor din 1897 și 1912-1913 interesele grecilor au fost apărate de Franța, iar cele
sârbe și bulgare de Marea Britanie între 1912-1913. Corpul consular din Bitolia era divizat
în două mari grupe: unul format din cei 5 reprezentanți ai Marilor Puteri: Austro-Ungaria,
Marea Britanie, Franța, Rusia, Italia și altul format din reprezentanții statelor balcanice
(Grecia, Serbia, România, Bulgaria). Dacă primii erau observatori, cel de-al doilea grup era
direct implicat în competiția națională din regiune. Toți erau desemnați consuli, deși tehnic
reprezentanții Marilor Puteri au avut în general titlul de vice-consul. Țările balcanice au
întreținut frecvent un consul și un viceconsul la Bitolia. Numirea în acest post nu era
privită cu multă bucurie de către diplomați în condițiile în care numeroși consuli fuseseră
asasinați în aceste regiuni. Majoritatea celor care erau trimiși la Bitolia aveau deja o
experiență profesională în Balcani și mai cu seamă în Imperiul Otoman înainte să ajungă la
Bitolia.1134
În perioada sfârșitului de secol al XIX-lea, Dimitrie Brătianu, ministrul
plenipotențiar la Constantinopol, un fervent apărător al școlilor românești din Balcani și
membru de frunte al Societății de Cultură Macedo-Române milita pentru înființarea unor
noi consulate pe lângă cel tocmai întemeiat la Salonic. Într-o scrisoare adresată aceluiași
V.A. Urechia, diplomatul român insista asupra următoarelor chestiuni: „Lucrați bine pe
deputați ca să ni se acorde un subsidiu mai însemnat. Urmăriți cu bărbăție chestiunea
legăturilor făcute școlilor din Macedonia. Dobândiți înființarea consulatelor în Ianina și
Bitolia; chiar de n-ar avea fonduri pentru aceasta Ministerul de externe, vom face ce vom
putea”.1135 Se confirmă și în acest caz rolul de agent de presiune asupra politicii externe
românești balcanice jucat de Societatea de Cultură Macedo-Română și implicațiile acesteia
1134
Bernard Lory, „Un poste consulaire en Macédoine, Bitola-Monastir 1851-1912”, în Cahiers Balkaniques
38-39, 2011, passim.
1135
S. Țovaru, Problema școalei românești din Balcani, Bucureşti, 1934, p. 32. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
326
în stabilirea unor centre de reprezentare diplomatică la sud de Dunăre, un efort cu miză
pentru protecția comunitățiilor aromâne.
La 1 iunie 1892 a fost deschis un nou consulat de carieră la Monastir/Bitolia în
timpul guvernării Lascăr Catargiu. Primul consul titular al acestui consulat a fost Spiru
Constantinescu, un partizan înfocat al conservatorilor.1136 Optica acestuia asupra
organizării chestiunii aromâne era una total opusă viziunii inspectorului Apostol Mărgărit
(susținut de liberali), fapt ce determină o serie de fricțiuni care vor duce chiar la hotărârea
miniștrilor instrucțiunii publice și al externelor, Take Ionescu, respectiv Alexandru
Lahovari să încerce demiterea influentului inspector. Opoziția Regelui Carol a fost însă
decisivă. Ca urmare a situației tensionate între inspector și consul, Take Ionescu a luat
decizia ca subvenția pentru corpul didactic să nu mai fie împărțită de inspector, ci de către
consulat.1137
La revenirea cabinetului liberal în octombrie 1896, consulul Constantinescu a fost
rechemat de la post, cu toate că noul ministru al instrucțiunii publice Spiru Haret l-a
deposedat pe inspectorul Mărgărit de nelimitatele sale drepturi, menținându-l însă formal
pe post.1138 Atunci când Spiru Constantinescu prelua prerogativele consulare în Monastir în
1892, acest oficiu consular de categoria a-I-a avea următorul personal: un titular cu gradul
de consul cu salariul de 800 de lei pe lună, un cancelar cu 400 de lei pe lună, un interpret
cu 350 de lei pe lună și un ușier cu 120 lei pe lună. Chiria localului era prevăzută la 2000
lei pe an, 600 lei cheltuieli de cancelarie și 300 de lei pentru încălzirea imobilului. La
instalarea primului consul român la Monastir funcționau deja consulatele Austo-Ungariei,
Rusiei, Angliei, Serbiei și Greciei.1139
La începutul secolului XX, consulii puterilor balcanice erau tot senzitivi la
interesele comunităților, la certurile interne ale acestora, de altfel ei devin tot mai des
interpelați de populația locală care le formulează petiții, memorii etc. Mulți dintre acești
consuli întrețin o adevărată rețea de informatori. Consulatele Marilor Puteri în Bitolia sunt
de fapt cai troieni care alimentează subversiv lupta împotriva Imperiului Otoman.
Structura consulatului din Monastir la începutul secolului XX era următoarea:
Constantin Contzescu, consul, Lazăr Duma, „vice-consul onorar, însărcinat cu inspecțiunea
școlilor și bisericilor române din Turcia”, George C. Ionescu, vice-consul onorar,
1136
M. D. Peyfuss, Chestiunea Aromână…, p. 73.
1137
S. Țovaru, Problema școalei românești…, p. 33.
1138
M. D. Peyfuss, Chestiunea Aromână, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 74.
1139
A.M.A.E., Fond Constantinopol, Dosar 46- Spiru Constantinescu, nepaginat; A.M.A.E. Fond Problema
77, Dosar Ionescu G. C. -13, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
327
însărcinat cu administrația școlilor și bisericilor române din Turcia, Constantin Metta,
dragoman.1140
Lista consulilor români la Monastir:
1 Iunie 1892-Decembrie 1896- Spiru Constantinescu

Decembrie 1898- Septembrie 1900- C. I. Alexianu
Aprilie 1901- mai 1904- Alexandru Pădeanu.
1904-1905- Dimitrie Georgescu
Ianuarie 1905-1906- Constantin Contzescu
1906-1907- Dimitrie Pennescu
1907-1911- Constantin Brăileanu
1911- Martie 1912- G.C. Ionescu1141
Octombrie 1913- Noiembrie 1915 Emanoil Piteșteanu
Christu I. Alexianu
S-a născut în Crușcevo, fiind cetățean otoman. În 1899 i-a fost refuzat berat-ul de
numire în funcția de consul român la Bitolia.1142 D.A. Sturdza l-a propus în funcție după
intrarea în indisponibilitate a lui Spiru Constantinescu, descriindu-l regelui ca fostul
procuror la Curtea de Apel din Craiova. „Domnule Ministru, [...] subsemnatul am onoarea
a vă face cunoscut că, din împrejurări de natură așa că nu-mi stă în putință a le înlătura, nu
pot primi postul ce ați binevoit a-mi încredința”1143 Cu toate acestea el a figurat în evidența
ministerului de externe ca și consul la Bitolia în intervalul 15-31 decembrie 1898.
Alexandru Pădeanu
S-a născut la 7 ianuarie 1853 în Brussa (Burssa), Imperiul Otoman. Era licențiat în
Drept și absolvent al Școlii Superioare de Limbi Orientale din Constantinopol. Din 1880 a
fost angajat ca translator de limbă turcă la Imprimeria Statului, iar după un an funcționa pe
același post și în cadrul Ministerului de Interne. În 1890 era traducătorul oficial de limbă
turcă al Ministerului Afacerilor Străine. Între 1 aprilie 1893 și septembrie 1896 a fost
1140
A.M.A.E., Fond 77, Personal 16, nepaginat.
1141
1142
B. Lory, Un poste consulaire…
A.M.A.E, Fond Problema 77, Dosar A-28,
2017.11.01 11:13
328
cancelar la Consulatul României din Constantinopol1144 și Salonic (de la 1 iulie 1893)1145,
iar de la 1 octombrie 1896 și până în ianuarie 1897 a fost numit vice-consul însărcinat cu
geranța Agenției Diplomatice a României din Sofia. De la Sofia a fost transferat pe același
post și ulterior gerant la consulatul din Monastir până în septembrie 1900 când a revenit în
Centrala Ministerului Afacerilor Străine.1146 La Monastir a primit misiunea superiorilor săi
din minister de a lucra alături de Apostol Mărgărit în chestiunile referitoare la situația
comunităților aromâne. În recomandările Bucureștiului se mai regăsea și îndemnul la
unitate în condițiile în care zona unde Pădeanu avea să-și desfășoare activitatea era teatrul
unor intrigi care bulversau puternic aromânii.1147
În aprilie 1901 a fost numit consul la Bitolia, pentru ca din martie 1904 să treacă la
Ianina pe același post de titular al oficiului consular. Ultima sa misiune diplomatică a fost
la Rusciuk între 1 august 1905 și 1 aprilie 1916, dată la care demisionează, solicitându-și
drepturile la pensie.1148 Decorații primite: ofițer al Ordinului „Medgidie” (1886), Cavaler
al Ordinului „Coroana României” 1887.1149
Constantin Brăileanu
S-a născut la 1867 la Bilca, Suceava. Tatăl, George Brăileanu era învățătorul și
directorul școlii din sat, iar fratele său, Traian Brăileanu. După gimnaziul superior de la
Suceava, s-a înscris la cursurile Facultății de Silvicultură din Viena în anul 1886. Nu a
finalizat studiile universitare pentru că familia nu a mai avut posibilitatea financiară de a-l
stipendia. În 1890 Constantin Brăileanu a ajuns la București, iar cunoașterea limbii
germane îl ajută să se angajeze în cadrul Ministerului Afacerilor Străine. În 1892 a debutat
ca și copist, iar în 1892 a promovat ca și caligraf la propunerea ministrului Lahovary. În
1894 era subșef al Diviziunii Personalului, Protocolului și Secretariatul Ordinelor, în 1896
șef al serviciului sus-menționat, iar din 1903 șef al arhivelor Ministerului Afacerilor
Străine. În intervalul 1891-1895 a frecventat cursurile Facultății de Litere și Filosofie,
Universitatea București. În 1899 era licențiat în Drept și Litere. Din 4 august 1905 a fost
trecut în corpul consular, fiind numit consul la Ianina, post ocupat până în 1 mai 1906. A
fost transferat apoi la consulatul de la Monastir până în octombrie 1911. În martie 1912,
Constantin Brăileanu era trimis consul la Constantinopole, decizie a ministrului Titu
1144
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 45- Alexandru Pădeanu, nepaginat.
1145
A.M.A.E., Fond Constantinopol, Vol. 54, nepaginat.
1146
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 45- Alexandru Pădeanu, nepaginat.
1147
Georgeta Filitti, „Alexandru Pădeanu”, in Biblioteca Bucureștilor, IX, nr. 4. 2006, p. 10-12.
1148
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 45 - Alexandru Pădeanu, nepaginat.
Anuarul diplomatic pe 1891, p. 35-36.
2017.11.01 11:13
329
Maiorescu. A ocupat această demnitate până în aprilie 1920 când a fost delegat să
îndeplinească funcția de inspector general pentru județele din Bucovina natală în eforturile
de integrare a acestei noi provincii în structura statului român. A fost de altfel atras de
jocul politic parlamentar, candidând la funcția de deputat pentru circumscripția Siret-
Rădăuți. În decembrie 1920 a revenit în centrala Ministerului Afacerilor Străine în calitate
de consul general la Diviziunea Fruntariilor, delegat în comisia mixtă pentru fixarea
granițelor între România și Cehoslovacia1150.
Decorații primite: „Serviciu credincios” clasa I (1893), „Coroana României” în grad de
cavaler (1897), „Coroana României” în grad de ofițer (1904), Coroana României în grad de
comandor (1921), „Bărbăție și credință” (1913), „Osmanie” (1903), „Sfânta Ana”
(1898).1151
Constantin D. Metta
A fost gerant al consulatului în mai multe rânduri pe durata absenței lui Constantin
Brăileanu, G.C. Ionescu ori Emanoil Piteșteanu. Deși avea doar gradul de cancelar ori de
vice-consul, practic a fost persoana ce a dat continuitate politicii acestui consulat pentru
mai bine de 12 ani, din 1904 până în 1916.
Constantin Metta s-a născut în localitatea Moloviște (astăzi în Macedonia) la 25 septembrie
1876. A fost dublu licențiat, atât al Facultății de Drept din București din data de 9 iulie
1899 și al Facultății Juridice din Constantinopol cu data de 24 martie 1904. A fost căsătorit
cu Zoe N. Petrașincu. Era un foarte bun cunoscător al limbilor: franceză, turcă, greacă,
bulgară și sârbă. Din 1902 a predat economia politică, dreptul și limba turcă la liceul
român din Monastir. Ion I.C. Brătianu l-a propus ca interpret, numirea sa în acest post pe
lângă Consulatul României de la Ianina fiind aprobată prin decret regal începând cu data de
1 aprilie 1904. La scurt timp a fost detașat pe același post de dragoman (interpret) al
consulatului din Bitolia. La 27 septembrie 1904, Metta a fost victima unui atentat asupra sa
trăgându-se mai multe focuri de revolver. Deși oficialul român a supraviețuit, bănuielile
poliției îl includ și pe consulul grec din Monastir anume Callerghis care este rechemat la
Atena din cauza scandalului iscat. Începând cu 1 aprilie 1907 a fost și cancelar al
consulatului din Monastir/Bitolia. Până în 1916 a activat la Bitolia, de multe ori deținând
provizoriu și funcția de gerant al consulatului. În 1916 a fost rechemat în centrala
Ministerului Afacerilor Străine până în 1919, anul în care i se atribuie gradul de vice-
1150
Conform siteului consultat pe 23 aprilie 2015 www.scoalabilca.ro.
A.M.A.E., Fond Personal, Dosar B-, nepaginat.
2017.11.01 11:13
330
consul, iar din 1 aprilie 1920 cel de consul. A fost titular al consulatului de carieră din
Varna, înființat la propunerea ministrului de externe, Take Ionescu, la finele anului 1920.
Începând cu data de 1 mai 1934, Constantin Metta este rechemat în administrația centrală a
Ministerului de Externe, iar în locul său la Varna a fost trimis Vasile Știrbu. S-a pensionat
pentru limită de vârstă la 1 aprilie 1934. Decorații primite: „Coroana României” în grad de
Cavaler (1905), „Medalia Jubiliară” (1906), Medalia „Avântul Țării” (1906), „Coroana
României” în grad de Ofițer în 27 mai 1921.1152
III.8. Consulatul României de la Ianina
La 1 martie 1904, în pofida demonstraţiilor de protest greceşti, s-a deschis la Ianina

un consulat românesc a cărui conducere a fost încredinţată lui Alexandru Pădeanu, un
diplomat cu experienţă, ce fusese până atunci consul la Monastir. Sosirea acestuia la Ianina
a întâmpinat opoziția fățișă a omologului său grec Napoleon Betsos, consulul român
informându-și superiorii despre comportamentul nediplomatic al acestuia într-un raport din
2 iunie 1904. Deși trecuseră câteva luni de la sosirea lui Pădeanu acesta nu a reușit să
închirieze un local propriu pentru sediul consulatului român. Cauza era același Betsos care
folosindu-se de influența pe care o avea printre notabilitățile grecomane ale orașului a
reușit să zădărnicească orice acord prealabil între diverși proprietari și oficialul român.
Inexistența hotelurilor l-a determinat pe Pădeanu să locuiască provizoriu în imobilul
deținut de către Aristide Mila, profesor la școala română din localitate, a cărui casă se afla
pe aceeași stradă cu celelalte consulate străine din Ianina. Dintre consulii străini acreditați
aici cel mai apropiat și bucuros de venirea unui omolog român a fost consulul Italiei G.
Millelire.1153 Mutarea tardivă din cauza intrigilor elene într-un sediu propriu al consulatului
român a făcut ca inaugurarea festivă să aibă loc doar în data de 11 iulie 1904 ocazie cu care
au participat la ceremonia ridicării steagului tricolor următorii consuli acreditați la Ianina:
italianul G. Millelire, austro-ungarul A. Petrovici, rusul M. Ackimovici, francezul
Malaspina.
Structura consulatului de la Ianina cuprindea, pe lângă persoana consulului, pe cea
a unui arhivar și a unui interpret.1154
1152
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M 55, nepaginat.
1153
A.M.A.E, Fond Constantinopol, vol. 54, nepaginat.
A.M.A.E., Fond 77, Problema 16, nepaginat.
2017.11.01 11:13
331
Relevant pentru modul ostil cu care elementele elene din oraș priveau inaugurarea
oficială a consulatului României la Ianina este și incidentul petrecut în noaptea
premergătoare serbării festive când zidurile și poarta sediului consular sunt murdărite cu
păcură. Pădeanu a sesizat autoritățile otomane, care au facut o serie de arestări.1155 În 17
iulie 1904, Pădeanu a trimis un nou raport Ministerului Afacerilor Străine în care arăta că
deține informații despre constituirea unui grup, format din opt greci ce vizau organizarea
unui atentat împotriva consulului, precum și tăierea catargului și incendierea sediului
oficiului diplomatic român din Ianina.1156 Misiunea diplomatică în această zonă era o
adevărată probă de supraviețuire, persoana consulului fiind, aici ca și la Salonic sau
Monastir, ținta naționaliștilor radicali greci.
Argumentele care făceau necesară prezența diplomatică românească în această
zonă erau astfel descrise de Ionel Brătianu: „La Ianina înființarea consulatului nostru e
totodată un rezultat al dorinței noastre de a dezvolta cât mai mult această cultură, și o probă
a simițămintelor simpatice cu care acțiunea noastră e privită la Constantinopol și cu care e
recunoscută sinceritatea ei amicală.”1157
Lista consulilor români de la Ianina
1904-1905- Alexandru Pădeanu

August 1905- Aprilie 1906- Constantin Brăileanu
Mai 1906- Martie 1912- Sebastian Greceanu
Aprilie 1912- Septembrie 1913 Emanoil Pitișteanu
Octombrie 1913- Dimitrie A. Mincu
Aprilie 1920-Februarie 1922- Curtovich Hristu

1922-1926 Vasilake Nicolae (consul gerant cu atribuții de consul)
Vasilake Nicolae
A fost cancelar-interpret la Legația de la Sofia. Din aprilie 1914 până în august
1920 a funcționat ca și cancelar-interpret al consulatului român din Ianina. În perioada
1155
1156
Monitorul Oficial, Desbaterile Senatului, 4 noiembrie 1904, p.1174.
2017.11.01 11:13
332
august 1920 - decembrie 1926 a fost vice-consul la Ianina. În 1926 se pensionează pentru
limită de vârstă.1158
Sebastian Greceanu
S-a născut la Botoșani în 14 septembrie 1858. Licențiat în Științe și Litere de la
Universitatea din Iași (10 iulie 1877), a fost admis la studii doctorale în Filosofie și Litere
la Universitatea din Bruxelles (1881). A intrat în minister la data de 1 noiembrie 1893 în
funcția de șef de birou. De la 1 aprilie 1894 a fost numit cancelar al consulatului din Ismail
pentru ca la 1 ianuarie 1895 să fie transferat pe același post la consulatul din Cernăuți.
Peste doi ani a revenit în centrala ministerului de unde a fost trimis la Ismail în poziția de
consul gerant (1898), pentru ca de la 1 ianuarie 1899 să plece la Legația României din
Berlin, unde a fost înaintat în gradul de vice-consul (16 august 1899). Din 1 decembrie
1900 a fost transferat la Rusciuk în calitate de consul gerant, iar de la 1 februarie 1901 a
fost detașat la Constantinopol. În 1 aprilie 1903 a ajuns la oficiul diplomatic de la
Budapesta, apoi din 1 octombrie 1903 a fost din nou detașat la Berlin, iar pe 15 octombrie
1905 a fost ridicat la rangul de consul. După aceste multiple deplasări, la data de 1 mai
1906 a fost numit prin decret regal consulul României la Ianina. Mandatul său în Balcani s-
a încheiat la 1 aprilie 1912 când a fost trimis la Ismail, pentru ca de la 10 februarie 1916 să
ocupe postul de titular al Consulatului din Odessa. De la 1 august 1920 și până la decesul
său din 20 decembrie 1923 a funcționat în postul de consul general pe lângă Legația
României din Viena.1159
Decorații: Cavaler „Coroana României” (1895), Cavaler al „Ordinului Franz Iosif” (1897),
Cavaler al „Ordinului Stanislas” (1899), Comandor al „Ordinului Medgidie” (1901),
Vulturul Roșu cl. IV (1906), Medalia „Bărbăție și credință” (1913), „Avântul Țării”
(1914), Comandor al Ordinului „Osmanie” (1914), Comandor al „Ordinului Coroana
României” (1917).
Pitișteanu Emanoil
S-a născut la Paris în 23 decembrie 1873. A fost licențiat în Drept la București
promoția 1897. Căsătorit cu Elena Dosty. Era un bun cunoscător al limbilor franceză,
germană, italiană. A intrat în serviciul Ministerului Afacerilor Străine în data de 11
1158
A.M.A.E., Fond Problema 77, V-30.
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar G-37, Sebastian Greceanu, nepaginat.
2017.11.01 11:13
333
noiembrie 1893 în funcția de copist. De la 1 februarie 1896 a fost avansat redactor, iar din
1 iunie 1899 a fost numit sub-șef de birou. Din 16 ianuarie 1901 a deținut funcția de
secretar arhivar la Consulatul General al României la Constantinopol. De la 1 aprilie 1904
a fost cancelar în cadrul Administrației Centrale a Ministerului Afacerilor Străine până la 1
mai 1904 când a fost detașat la Consulatul General din Salonic de unde a fost transferat la
Constantinopol la 25 februarie 1905 pe același post de cancelar. Începând cu 6 aprilie 1905
a girat consulatul general din Constantinopol, fiind înaintat vice-consul. De la 15
septembrie 1906 a fost rechemat în Centrala Ministerului, funcționând ca vice-consul cu
retribuția de cancelar și din 1 septembrie 1911 a fost numit vice-consul pe lângă consulatul
general de la Budapesta. În 1 aprilie 1912 a fost transferat în postul de consul la Ianina în
locul lui Sebastian Greceanu mutat la Ismail. A rămas în acest post până în 1 octombrie
1913 când a fost trimis consul la Monastir. La sfârșitul anului 1915, când Monastirul a fost
ocupat de către trupele bulgare, s-a întors în Centrala Ministerului. Din 1 octombrie 1918 a
fost avansat consul general în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine. La
1 decembrie 1920 a fost numit consul al României la Rusciuk până în data de 1 martie
1927 când a fost rechemat în Administrația Centrală. Începând cu 1 iulie 1928 a fost
detașat provizoriu pe lângă oficiul consular din Constantinopole unde a îndeplinit funcția
de gerant al respectivei reprezentanțe diplomatice. Începând cu 1 ianuarie 1930 a fost
pensionat pentru limită de vârstă.
Decorații: „Steaua României în grad de Ofițer”, „Coroana României în grad de Cavaler”,
Medalia „Avântul Țării”, Medalia „Bărbație și Credință” cl. I, „Medalia Jubiliară”,
„Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, „Ordinul Franz Jozef I” în gradul de Ofițer,
„Ordinul Sfântul Sava” în grad de Comandor. 1160
Dumitru A. Mincu
Între 1898-1901 a avut funcția de interpret pe lângă Agenția Diplomatică a
României din Sofia.1161 Din postura de vice-consul la Ianina în 1 octombrie 1913 a fost
ridicat la cea de consul, înlocuindu-l pe Emanoil Pitișteanu.1162
1160
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 49 - Emanoil Pitișteanu, nepaginat.
1161
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M. 48 -Victor Mărgăritescu, nepaginat, Fond 77, vol 15.
1162
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar I-13, nepaginat, A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar P. 49-
Emanoil Pitișteanu, nepaginat. A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar I-13, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
334
Curtovich Hristu
S-a născut la Galați în 10 ianuarie 1882. Era licențiat al Facultății de Drept din
București. A intrat în minister pe un post de copist la 16 aprilie 1903, apoi redactor peste 3
ani, din 5 iulie 1909 sub-șef de birou, șef de birou (1 aprilie 1912). La 1 decembrie 1916 a
fost numit vice-consul la Odessa până la 10 octombrie 1918 când a revenit în centrala
Ministerului. De la 1 aprilie 1920 până în 1 februarie 1922 a funcționat ca și consul la
Ianina. După această perioadă a revenit în Centrala Ministerului. Pe 1 ianuarie 1925 a fost
trimis la Rusciuk, apoi peste un an la Vidin. Până la pensionarea sa din 1938 a ocupat
oficiul de consul la Skopje și Salonic, ultima sa misiune diplomatică.1163
Vasilake Nicolae
A fost numit în aprilie 1914 prin decret regal cancelar-interpret al consulatului din
Ianina.1164
1163
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M. 39 - Curtovich Christu, nepaginat.
1164
A.M.A.E., Fond Problema 77, Dosar M. 48 - Victor Mărgăritescu, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
335
IV.Din dosarul sensibil al chestiunii aromâne: dezideratul unei Biserici
vernaculare
IV.1.Context ecleziastic balcanic
La jumătatea secolului al XIX-lea, Peninsula Balcanică trăia într-o efervescență nu

doar politico-națională, ci și confesională. Toți creștinii ortodocși din acest spațiu erau
supuși canonic Patriarhiei de Constantinopol, instituție ce moștenise pe lângă prestigiul
bizantin și o puternică aplecare spre secular, atrasă în această zonă și de capitulațiile
otomane ce o determină a reprezenta și politic națiunea creștină „rum i millet”. Din
perspectiva otomană, confesiunea era una și aceeași cu etnia.
Începând cu anul 535 biserica latină din sudul Dunării a primit o nouă organizare,
vechea colonie romană Scupi după restaurare primind numele de Justiniana Prima, iar prin
novella XI din 535 aici s-a instituit un arhiepiscopat latin supus direct jurisdiciei papale.
Până atunci credincioșii de limbă latină de la sud de Dunăre ascultau în cele bisericești de
arhiepiscopul de la Salonic, vicarul permanent al Papei în Peninsula Balcanică. De la 535
creștinii cu limba liturgică latină țineau de arhiepiscopatul Justinianei Prima sub a cărui
obediență intrau episcopii latini din provinciile Macedonia Secunda, Praevalitania, Panonia
Secunda, Misia Prima, Dacia Mediteranea și Dacia Ripensis împreună cu Transdanuvia și
Dacia Carpatică, deci întregul teritoriu cu populație latină sau latinizată din arealul Dunăre
–Balcani.1165 Odată cu invazia slavilor, în schimbul îmbrățișării credinței creștine, aceștia
primesc acceptul folosirii în cult a limbii paleoslave ce devine astfel limbă liturgică alături
de deja consacratele greacă, latină și ebraică.1166
Încă de la jumătatea secolului al VIII-lea vechea provincie romană a Iliricului care
includea Balcanii occidentali și Grecia a fost luată de sub autoritatea canonică a Patriarhiei
Romei și trecută sub cea a Constantinopolului.1167 Tot de atunci putem intui faptul că
populațiile aromâne ce se regăseau în acest areal geografic intră sub influența culturii
grecești pe filieră bisericească. În 1052, deci înaintea Marii Schisme, Patriarhul Mihail
Celularie poruncește închiderea bisericilor de limbă latină din interiorul patriarhiei sale,
1165
Ion Nistor, Originea Românilor din Balcani și Vlahiile din Tesalia și Epir, Monitorul Oficial, București,
p. 8.
1166
Ibidem, p. 9.
1167
Steven Runciman, Teocrația bizantină, Nemira, București, 2012, p. 86. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
336
considerate a fi prea legate de ritualul liturgic roman.1168 Astfel, Patriarhia de la
Constantinopol mai ales după schismă promovează o politică lingvistic-liturgică de
coloratură greacă tot mai exclusivistă, idiomul latin fiind receptat drept apanajul unei
biserici schismatice.
Sub astfel de presiuni se dezvoltă după primul mileniu creștin viața religioasă a
comunităților ce aparțineau romanității sud-dunărene.
În 1019, numărul mare al aromânilor din părțile de miazănoapte ale Macedoniei
determină pe împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul cu prilejul regulării situației
bisericești din teritoriile ce au depins de fostul țarat bulgar să treacă pe toți vlahii sub
jurisdicția Mitropolitului de Ohrida.1169 Această arhiepiscopie va moșteni juridic
arhiepiscopia creată de Justinian cunoscută sub denumirea de Justiniana Prima.
Odată cu Schisma din 1054, biserica ohrideană trece definitiv de partea Patriarhiei
Ecumenice de Constantinopol. Desfacerea vechilor legături cu biserica latină găsește un
puternic răsunet în colecția de biografii a țarilor bulgari, așa numitul Čarst-venik-ul lui
Paisie din secolul al XII-lea, în care se arăta că valahii care până atunci foloseau în cult
limba latină „se lepădaseră de mărturisirea romană și nu mai citeau în latină”, sub pedeapsa
tăierii limbii.1170 Același izvor relata că Mitropolitul de Ohrida, Teofilact (1085-1107),
grec de origine „ar fi curățit Valahia de eresuri, deoarece valahii primiseră eresul latin; la
început ei citeau în latinește, fiind cu latinii de același neam.” Sub acest artificiu se
ascunde începutul lungului proces al înlocuirii limbii de cult latine cu slavona ori
greaca.1171 Desigur, cărțile latine de rugăciuni au mai circulat mult timp după Marea
Schismă, limba vernaculară neputând fi scoasă din biserică cu totul în ciuda presiunilor
ierarhice tot mai insistente.
Din timpul lui Alexios Comnenul, 1081-1118, este cunoscută o listă cu scaunele
sufragane Arhiepiscopiei de Ohrida printre care apare menționată o episcopie a vlahilor cu
sediul la Vreanoti, probabil Vranje de pe cursul superior al Moravei, regiune cu o
numeroasă populație vlahă în Evul Mediu.1172 Iată deci, un teritoriu etnic și nu unul
geografic supus unei episcopii, fapt ce denotă o organizare eclezială ce ținea cont de astfel
1168
Ibidem, p. 118.
1169
Theodor Capidan, Macedoromânii, Fundația Regală pentru literatură și artă, București, 1942, p. 155.
1170
Ion Nistor, Cărțile liturgice din Bucovina și introducerea limbii slavone în Biserica Românească,
Monitorul Oficial, București, 1943, p. 19.
1171
Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor, Monitorul Oficial, București, 1945, p. 9.
1172
Românii de la Sud de Dunăre, Documente, Gheorghe Zbuchea, Stelian Brezeanu (coord.), București,
1997, p. 109. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. IV, Scriptores et Acta Imperii Byzantini Saeculorum IV-
XV, Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca, Tudor Teoteoi (ed.), Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982, p. 25. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
337
de particularități identitare. La începutul secolului XX, Ivan Snegarov a descoperit pe un
manuscris de secol XI aflat în biserica Sfântul Clement din Ohrida o însemnare ce
menționa numele unui preot român în serviciul episcopiei românești arătate mai sus, „Ioan,
preotul prea sfintei episcopii a vlahilor”.1173 Desigur această mențiune poate fi și mai
recentă de secol XII ori chiar de secol XIII, fapt ce ne face să bănuim o dăinuire destul de
lungă a acestei episcopii mai ales că la începutul secolului XIII aflăm mai multe știri
despre vlahii cuprinși de curând în noua entitate statală a regatului sârb,1174 ca cea din 1220
când regele Ștefan a supus jurisdicției arhiepiscopiei din Žiča „pe toți vlahii regatului
acestuia”. Este limpede, după cum mărturisea și Silviu Dragomir, că vlahii formau o
organizație specifică suficient de importantă ca să suscite interesul regelui sârb în a-i
recunoaște ca atare și a-i lipi de cel mai important locaș bisericesc al viitorului țarat sârb
Mănăstirea Žiča.1175
Tot sursele sârbești menționează la 1335 în Prilep reședința unui „episcop vlah sau
al vlahilor”, ce-și întindea jurisdicția până spre Florina la sud de Bitolia.1176 Este posibil ca
odată cu înaintarea spre sud a autorității statale sârbe, reședința episcopală a vlahilor de la
Vranje să fie mutată la Prilep, oraș important din punct de vedere al căilor comerciale de
transport. Localitatea avea până la începutul secolului XX o consistentă populație aromână
asemenea împrejurimilor sale presărate cu o serie de așezări ale urmașilor romanității
orientale. Chiar și în Croația, vlahii reușesc să-și conserve o vreme îndelungată
confesiunea ortodoxă în sânul propriei comunități etnice. Documentele îi mai pomenesc la
1278 când era amintit un anume „preot Crancus al vlahilor” ori spre 1396 o scrisoare a
episcopului Nicolae din Corbavia (Krbava) către arhiepiscopul din Spalato unde se
1173
T. Capidan, Macedoromânii…, p. 155.
1174
În 1219, regele sârb Ștefan (1196-1228), a izbutit să smulgă împăratului bizantin și patriarhului
ecumenic, ambii refugiați la Niceea, recunoașterea autocefaliei bisericii sârbești care se desprindea astfel de
Ohrida. Sediul noii episcopii sârbești va fi la Žiča, iar ulterior la Peč. În noua situație politică, Arhiepiscopia
de Ohrida a rămas redusă numai la episcopiile sufragane din Macedonia, Albania și Epir, aflate sub
autoritatea despotului bizantin Mihail I Angelos. Acesta recunoștea ierarhului Ohridei drepturi și privilegii
patriarhale pe tot cuprinsul despotatului său epirotic, sub această jurisdicție bisericească intrând și vlahii din
Carpați. La conciliul de la Lyon din 1274 delegatul împăratului bizantin a contestat canonicitatea mitropoliei
sârbești de la Peç și a patriarhatului bulgăresc de la Târnovo, demonstrând că aceste chiriarhii luaseră ființă
prin nesocotirea drepturilor și privilegiilor acordate de împăratul Justinian arhiepiscopiei de la Ohrida. În
1339, sub presiunea bizantină, Biserica de la Ohrida a fost nevoită să renunțe la autocefalie, în multe din
scaunele sale sufragane apărând episcopi sârbi în directă legătură cu noua configurație politică a vremii.
Proclamarea la 1346 a Patriarhatului Bisericii Sârbe a adus cu sine nerecunoașterea Constantinpolului care îi
declară schismatici pe sârbi până în 1375. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor…, p. 13-
16.
1175
Silviu Dragomir, Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, București,
1959, p. 17-18.
Ibidem p. 27.
2017.11.01 11:13
338
menționa că morlacii (vlahii) din zonă și din insula Veglia nu îi plăteau dijma pentru că nu
erau catolici, ci ortodocși.1177
Deși sursele edite sunt puține referitoare la situația bisericească a vlahilor în
Balcanii evului mediu, totuși putem concluziona asemenea istoricului Silviu Dragomir1178
că vlahii din nordul Balcanilor asimilați în cea mai mare parte astăzi ori vlahii din sudul
Balcanilor cunoscuți astăzi drept aromâni au reprezentat un element etnic distinctiv în
cadrul Imperiului Bizantin, deloc neglijabil atât sub raport economic, numeric, dar și
militar, cu instituții sociale specifice care au reușit să impună în decursul timpului
autorităților politice și bisericești o formulă de supraviețuire care să le altereze cât mai
puțin modul de viață și să le conserve o dăinuire în timp. Desigur, religiozitatea lor
profundă legată intrinsec și de specificul pastoral al vieții lor, a adus cu sine numeroase
provocări în spațiile în care aceștia s-au așezat. Adaptabilitatea pe care aceștia au
manifestat-o trebuie privită precaut, aceasta fiind exersată atâta vreme cât ea nu atingea
structura confesional instituțională, mai ales până în zorii modernității când noi mecanisme
ale statelor naționale vor încerca și vor reuși, în parte, să deturneze mesajul religios în sfera
secularului.
Căderea treptată a regiunilor balcanice sub dominația otomană a determinat apariția
unor noi raporturi între populația vlahă creștină și regimul musulman. Nevoia de liniște
între granițele proprii acestei puteri este dovedită de apariția unor noi forme de organizări
militare, aceea a armatolatelor ce se suprapuneau mai cu seamă peste ținuturile locuite de
aromâni.
Odată cu cucerirea Constantinopolului, noua putere otomană l-a susținut la tronul
patriarhal pe Ghenadios Scholarios și pe succesorii săi greci, în încercarea acestora de a-și
extinde jurisdicția și asupra provinciilor balcanice negrecești. În ochii turcilor nu era nicio
diferență esențială între ortodocșii greci și cei negreci, atâta vreme cât rămâneau supuși
sultanului. Prima Biserică slavă care a dispărut a fost Patriarhia de Târnovo, numită și
Biserica Națională a Bulgariei.1179 Această patriarhie a încetat să mai existe la sfârșitul
1177
Ibidem, p. 137.
1178
„Scoaterea vlahilor de sub jurisdicția episcopilor locali și supunerea lor de-a dreptul arhiepiscopului de
Ohrida și mai târziu, celui din Žiča, constituie o abatere de la dispozițiile dreptului canonic al bisericii
răsăritene ca și crearea unei episcopii lipsite de un teritoriu propriu, bine delimitat. De aceea ne socotim
îndreptățiți a considera dispozițiile împăratului bizantin drept o favoare deosebită unei populații vechi.....”.
Ibidem, p. 138.
1179
În 919 a avut loc ridicarea la rangul de patriarhie de către țarul Simeon I a Bisericii Bulgare,
recunoașterea din partea Bizanțului politic și a Bisericii Mamă venind în 927. Astfel Patriarhia bulgară a avut
sediul începând cu 976 la Ohrid, iar din 1186 odată cu cucerirea Ohridului de către Bizanț își mută reședința
la Târnovo, pentru ca odată ocupat de turci acest oraș la 1393, nu doar sediul Patriarhal să fie distrus, dar și
autocefalia eclesială pierdută. Radu Preda, „De la autonomie și autocefalie la unitate MATIS canonică și etică.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
339
secolului al XIV-lea în timpul ocupației otomane a Bulgariei, eparhia ei fiind adusă sub
jurisdicția Patriarhiei Ecumenice în timpul lui Ghenadios Scholarios. Arhiepiscopia de Pec
fondată în 1219 și ridicată la rangul de Patriarhie de către Ștefan Dușan în 13461180,
Patriarhia de Peç și succesoarea Patriarhiei de Skopje dispare în 1459, a fost restabilită
apoi la 1557 și desființată ulterior la 1766.1181
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Patriarhia Ecumenică devine liderul necontestat
a circa 12-13 milioane de creștini, aproape ¼ din toată populația Imperiul Otoman.
Revoluția Greacă este cea care paradoxal pornește spargerea universalismului patriarhal,
dovada antitezei puternice dintre cele două curente ideologice.1182 Numele Patriarhului
Ecumenic nu era pomenit după 1821 de către „episcopii revoluționari” din Grecia ca
reacție la excomunicarea revoltei grecești proclamată de înaltul ierarh
constantinopolitan.1183 Declarația de independență a Bisericii Greciei din 23 iulie/4 august
1833 constituie data de naștere a Bisericii. Prin acest decret regal semnat de regența
bavareză (Joseph von Armansberg, Ludwig von Maurer, Karl Wilhelm von Heideck) se
declara în numele regelui Othon independența Bisericii Grecești. Intelectualii, ca și clericul
și profesorul Theoklitos Pharmakidis și istoricul politician Spyridon Trikoupis au fost
printre inspiratorii acelui decret.1184
Cu actul din 1833 Biserica era nevoită să piardă o parte din puterea sa seculară și să
fie pusă sub puterea statului. Acest indiscutabil cesaro-papism s-a manifestat mai ales în
chestiunea deciziilor sinodale care trebuiau să aibă aprobarea regelui pentru a fi
considerate valide, sinodul Bisericii Greciei având în fruntea sa pe însuși regele.1185
După istoricul Pnevmatikos, reacția Constantinopolului a fost foarte slabă,
neexcomunicând Biserica Greciei, ci limitându-se la a nu recunoaște existența autocefaliei
până în 29 iunie 1850.1186 Reacția Patriarhiei Ecumenice este una ce are legătură directă cu
raporturile dintre Națiune și Ortodoxie, mai precis între universalismul Bisericii Ortodoxe
Dileme social-teologice ale Ortodoxiei actuale”, în Credință și Mărturisire-Istorie și Actualitate, Presa

Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2012, p. 377.
1180
George Arnakis, „The role of religion in the development of Balkan Nationalism”, în The Balkans in
Transition Essays on the development of Balkan life and politics since the Eighteenth Century, Charles și
Barbara Jelavich (coord.), Editura University of California Press Berkeley and Los Angeles, 1963, p. 127.
1181
Kostas Pnevmatikos, „Religion and Nationalism in the Era of Aftokefala: The Desintegration of the
Orthodox Ecumenism”, în Greece in the Balkans: Memory, Conflict and Exchange, Othon Anastasakis,
Dimitar Bechev, Nicholas Vrousalis (coord.), Editura Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2009, p.
14.
1182
Ibidem, p. 15.
1183
Ibidem, p. 16.
1184
Ibidem, p. 17
1185
Ibidem, p. 18.
Ibidem, p. 20.
2017.11.01 11:13
340
și aderența la specificul național. Secolul al XVIII-lea, dar mai ales următorul, au marcat
transformarea graduală a caracterului panortodox ecumenic al Patriarhiei în unul național
de coloratură greacă. Acest proces a fost accelerat de constanta confruntare între
naționalismul grec și și celelalte ideologii naționale din Balcani. Megali Idea proiectului
grec avea ca obiectiv unirea Bisericii cu Națiunea spre atingerea obiectivelor naționale
elene.1187 Această trăsătură reiese foarte clar încă din timpul Patriarhului Grigorie V care
emite succesiv în 1806 și 1819 scrisori circulare către episcopiile sale din Macedonia.
Ierarhul solicita imperativ ca în eparhiile macedonene să se propage limba și educația
greacă printre toți creștinii.1188 Chiar sursele grecești recunosc nenumărate încercări de
asimilare lingvistică ale comunităților aromâne făcute și prin mijloace ce au implicat în
rolul principal instituția bisericească. Episcopul Dorotheos Scholarios, el însuși cu origini
aromâne, era extrem de îngrijorat de faptul că „limba vlahă era predominantă” în eparhia
sa din Tesalia și regiunea va putea fi astfel pierdută în favoarea vobitorilor de negreacă.
Ca măsură ce viza corectarea stării de fapt ierarhul elen a înființat în satul aromân
Vennitsa o școală greacă în anul 1866 unde vor fi instruiți atât copii, cât și adulții. După
succesul obținut în acea localitate vor mai fi deschise noi școli. Greaca va deveni astfel în
scurtă vreme limba dominantă în regiune.1189 Cazuri similare regăsim în cea mai mare
parte a Epirului, Tesaliei, Macedoniei nu numai printre așezările aromâne, dar și printre
cele bulgare și albaneze. Încercările de schimbare a limbii liturgice elene din bisericile cu
enoriași aromâni s-au lovit însă de cele mai multe ori de refuzul tot mai puternic al
prelaților eleni. Totuși în anii '60 ai veacului al XIX-lea se constată și situații în care
anumiți ierarhi greci interpretau pozitiv, cel puțin la început, mișcarea națională a
aromânilor, cazul întâlnit în regiunea Grebenei. În 15 iulie 1867, mitropolitul Ghenadie al
Grebenei, trimitea o scrisoare ministrului instrucțiunii de la Bucureşti în care își exprima
„bucuria văzând pe cuviosul arhimandrit Averchie1190 că lucrează pentru dezvoltarea
intelectuală şi înaintarea spre bine a românilor care se aflau sub păstorirea mea spirituală,
mai cu seamă pentru că în eparhia mea elementul cel mai esențial și predominant sunt
românii care nu se pot dezvolta altminterea decât instruindu-se în limba lor națională, prin
1187
Ibidem, p. 27.
1188
Macedonia and its relations with Greece, Skopje, 1993, p. 31.
1189
Zervas G. Theodore, Formal and Informal Education during the Rise of Greek Nationalism - Learning to
be Greek, Editura Palgrave-Macmillan, New York, 2017, p.55.
1190
Arhimandritul Averchie-ieromonah athonit originar din Avdela a luat legătura din proprie inițiativă cu
mai mulți înalți funcționari din România de origine aromână, fiind sprijinit de aceștia pentru a aduce din
Macedonia-Epir tineri elevi spre a fi instruiți și mai apoi a se întoarce în ținuturile natale în calitate de
institutori și preoți. Aceștia urmau a profesa în slujba ideii de păstrare a specificului identitar propriu în fața
procesului asimilaționist elenizator. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
341
care nu numai lecțiile necesare în viața socială vor învăţa mai lesne, ci şi limbile străine şi
mai vârtos cea greacă neapărat necesară în Orient le vor învăța mai curând şi mai bine... ”.
Mitropolitul solicita totodată sprijin pentru ridicarea unei biserici şi a unei școli în
Grebena, oferindu-și suportul pe care îl consideră de datoria sa. Ministrul român a trimis
răspuns favorabil, solicitând lui Carol ca semn de recunoștință o cruce arhierească
mitropolitului ce se dovedea foarte receptiv la efortul cultural al Bucureştiului printre
aromânii din Pind.1191
Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea introducerea limbii române în cult a găsit
înțelegerea unor ierarhi, pe măsură ce intervențiile statului român în zonă devin tot mai
consistente, reacția autorităților bisericești se schimbă și ea la presiunea factorului
politic.1192
În 15 octombrie 1869, aromânii din Perivole solicitau un dascăl ministerului român
arătând că până atunci comunitatea lor nu avea cunoștință că „limba noastră are literatură
ca să scrie, ori că există litere române”. De asemenea, notabilii din Perivole mai arătau că
doreau a asculta „numele lui Dumnezeu cântându-se în biserică în limba noastră, dorim ca
1193
să avem și preot român, cărțile bisericei române”. Episcopul Melchisedec de Buzău a
1194
trimis cărți la Gopes, Macedonia. În 1873 s-a clădit în Perivole prima biserică din zona
Epirului, dar pe care arhiereul grec a refuzat să o sfințească.1195 Profunzimea credinței în
rândul populației rurale aromâne a impus implicit un respect deosebit pentru arhiereii
locului, o caracterizare din epocă arătând că aromânii erau așa de religioși încât vedeau în
mitropolit un „sfânt” și „în vorba lui o poruncă de la Dumnezeu”. În fața încercărilor de
întemeiere a unor noi școli românești, mitropoliții greci predicau și învățau în localitățile
considerate a fi vulnerabile construind o argumentație de tipul: „Dumnezeu nu ascultă
rugăciunile credincioșilor decât numai în sfânta limbă elină și că românii sunt eretici în
credințele lor”, îndemnând populația să denunțe pe institutorii români „ca tulburători ai
liniștii publice”, iar cei care îi primeau în casele lor fiind amenințați cu excomunicarea de
către Biserică. Grecomanii instigați de preoții și învățătorii de la școlile greci insultau și
1191
A.N.I.C., Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 160/1867, f. 102. Victor Papacostea, Mihail Regleanu,
Documentele redeșteptării macedo-române, Predania, București, 2012, p. 46-50.
1192
A.N.I.C., Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 209\1869, f. 83. Ibidem, p. 119.
1193
A.N.I.C., Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 169\1869, f. 461. Ibidem, p. 100-101.
1194
A.N.I.C., Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 209\1869, f. 83. Ibidem, p. 119.
1195
Mihail Virgiliu Cordescu, Istoricul Școalelor Române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria,
București 1906, p. 138. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
342
amenințau cadrele didactice române cu cu apelative de genul: „Pleacă papistașule că te
omorâm.”1196
Activitatea de introducerea a „limbii materne”1197 în cadrul cultului religios printre
aromâni a avut încă de la început „binecuvântarea” conducătorului Bisericii Ortodoxe
Române, mitropolitului primat Calinic. Înaltul ierarh a deținut chiar poziția de Președinte
al Societății de Cultură Macedo-Române, încă o dovadă a implicării sale într-un proces pe
care îl considera firesc și normal. Mitropolitul considera chiar că această Societate de
Cultură Macedo-Română „nu voiește decât adevărata frăție între toate popoarele din
Peninsula Balcanică, prin reciproca respectare a limbii naționale în școală și în biserică.
Predicatori ai cuvântului lui Dumnezeu, noi servitorii altarelor nu avem a impune nimănui
limba noastră, ci fiecăruia a vorbi în limba sa națională” conform versetului din Faptele
Apostolilor. Înalt Preasfințitul Calinic își îndeamna confrații întru slujire (cu trimitere
evidentă la Patriarhul ecumenic ce nu accepta o altă limbă liturgică în afara limbii elene
pentru comunitățile aflate sub omoforul său) în calitatea lor de „păstori ai națiunilor
diverse din Orient, să vorbim fiecărui popor în limba sa mărirea lui Dumnezeu și să
strigăm tuturor: pace, frăție întru dreptate! Iubire! Binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra
tuturora celor care lucrează în această creștinească direcție”.1198 Apelul prelatului român nu
găsește un răspuns pozitiv la Constantinopol, dimpotrivă, Patriarhul Ecumenic1199 la
1196
I.I. Velicu, „Institutul de la Sfinții Apostoli şi începutul mișcării de redeșteptare a românilor
macedoneni”, în Revista istorică română, Vol. XI-XII, 1941-1942, p. 281.
1197
În 1863 Comitetul Macedo-Român ce îl avea în fruntea sa pe aromânul Dimitrie Bolintineanu a emis o
Proclamație către aromânii din Albania, Epir, Tesalia și Macedonia în care se accentua importanța limbii
materne în Biserică: „Dar voi fraților în Biserică aveți limbă străină, până când veți asculta pe străini, rugând
pe Dumnezeu pentru voi într-o limbă străină pe care cei mai mulți dintre voi nu o înțelegeți? Gândiți-vă cât
este de dulce a ruga cineva pe Dumnezeul său în limba patriei sale și cât este de amar a-l ruga într-o limbă
străină, în care nu știe ce zice, să nu știe ce cere!”, Buciumul, 1863, nr. 3, p. 10. Zbuchea Gheorghe, Stelian
Brezianu (coord.), Românii de la Sud de Dunăre. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti,
1997, p. 154.
1198
Albumul Macedo-Român, Tipografia Socecu, Sander& Teclu, București, 1880, p. IV.
1199
Dacă Societatea Macedo-Română era considerată un pericol, în 1880 a fost înființată la Constantinopol
asociația Frăția Agapate Allilous - Dragoste pentru aproapele de către însuși Patriarhul Ioachim al III-lea.
Constatăm astfel schimbarea politicii patriarhale în privința asociațiilor ce erau văzute până atunci ca având
efecte negative ce subminau autoritatea religioasă. Înființarea Frăției venea la numai un după ce în 1879 la
gimnaziul patriarhal din Constantinopole le era interzis elevilor să facă parte din orice fel de asociație.
Scimbarea din 1880 poate fi văzută ca o reacție la schimbările din ultima decadă ce au cauzat o dramatică
pierdere a puterii tradiționale a Patriarhiei Ecumenice. Odată cu organizarea Societății Filologice și a altor
societăți ce vor opera clar ca și agenți seculari ai educației, practic subminând incontestabila hegemonie a
bisericii de până atunci și desigur diminuând influența spirituală asupra populației ortodoxe ce începea tot
mai mult să se definească după criteriul național. Înființarea de către Patriarhia Ecumenică a societății
„Agape Allilous” poate fi interpretată ca o încercare de a reține sau recâștiga terenul pierdut indicând faptul
că Patriarhul începea să considere asociațiile ca un instrument potrivit pentru acest scop. Ioannis Zelepos,
„Amateurs as nation builders? On the significance of associations for the formation and nationalization of
Greek society in the nineteenth century”, în Conflicting Loyalties in the Balkans – The Great Powers, the
Ottoman Empire and Nation Building, Hannes Grandits, Nathalie Clayer and Robert Pichler (coord.), Editura
I.B. Tauris, London&New York, 2011, p. 74. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
343
aflarea veștii despre înființarea Societății de cultură macedo-română i-a scris mitropolitului
Macedoniei superioare, dar și Înaltei Porți avertizând asupra „dezordinelor și pericolelor
care amenință statul și biserica”. Se pare că a reușit să sensibilizeze autoritățile otomane
care au dat unele instrucțiuni în acest sens.1200 Având în vedere impactul pe care limba
liturgică maternă l-ar fi avut asupra aromânilor nu e de mirare că imediat după 1860
constatăm citirea în dialectul aromân a Apostolului duminical.1201 O serie de lucrări în
dialect cu conținut liturgic au fost tipărite de-a lungul timpului în România cu cheltuiala
guvernului și binecuvântarea ierarhiei bisericești române.1202 Alături de lucrările tipărite,
acolo unde acestea lipseau, bisericile din Balcani foloseau manuscrise în cultul liturgic.1203
Chestiunea uzului mai multor limbi liturgice în același cadru canonic și geografic
este abordată în zilele noastre de o voce autorizată aparținând chiar de Patriarhia
Constantinopolului, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasie Yannoulatos. Acesta mărturisește
că în primele secole ale creștinătății existau aproape șaptezeci de limbi liturgice arătând că
unitatea Bisericii Ortodoxe nu se bazează pe o uniformitate superficială de limbă sau
civilizație, ci pe o unitate de credință și de viață sacramentală.1204 Ierarhul de origine
greacă mărturisește că acolo unde nu s-a aplicat acest principiu al traducerii serviciului
religios și al cărților bisericești în limba localnicilor a reprezentat o gravă eroare cu
consecințe deosebite pentru activitatea pastoral misionară a Bisericii. 1205 Această poziție
vine să corecteze cel puțin declarativ o stare de fapt extrem de prezentă în percepția
ierarhilor eleni ce tind să confunde1206 națiunea cu confesiunea. Ilustrativă în acest sens
este declarația din zilele noastre a unei voci autorizate a Bisericii Grecești: „comunitatea
greacă înseamnă școală și biserică- doar aceste două instituții pot conserva elenismul în
Diaspora și pot ține identitatea națională și religioasă vie [...] acestea două formează o
singură entitate [...] grecii știu că își datorează propria limbă și identitatea națională doar
1200
Românii de la sud de..., p. 162.
1201
Episcopatul Românilor Macedoneni, Tipografia Voința Națională, București, 1897, p.16.
1202
Stoica Lascu, „Cărți tipărite în dialectul aromân (1862-1912)”, în Polichronion, Profesorului Nicolae
Șerban Tanașoca la 70 de ani, Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătășescu (coord.), Editura Academiei Române,
București, 2012, p. 299-327.
1203
A.M.A.E, Fond Problema 15, vol. 5, f. 280-281, apud. Adina Berciu Drăghicescu, Școli și Biserici
Românești…, p. 246.
1204
Anastasie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos, Studii teologice și omilii, Cuvânt de introducere a
Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Sibiu, Editura Andreiană, 2013, p. 57.
1205
Ibidem, p. 137.
1206
Această percepție o regăsim și la premierul elen Spyridon Trikoupis în urmă cu peste un secol. În
accepțiunea acestuia Biserica Ortodoxă era un instrument capabil să producă un experiment social „ acea
putere ce a sudat elemente eterogene într-un singur grup etnic pe întreg parcursul celor 4-5 secole ale
dominației otomane, Biserica fiind singura barieră împotriva islamizării”. George G. Arnakis, „The role of
religion in the development of balkan nationalism”, în The Balkans in Tranzition, Essays on the development
of Balkan life and politics since the Eighteen Century, Charles și Barbara Jelavich (coord.), Editura
University of California Press, Berkeley/Los Angeles, 1963, p. 116. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
344
Bisericii Ortodoxe – păzitoarea națiunii de-a lungul ocupației islamice.... Mulți dintre
preoții și profesorii ce învățau la aceste biserici și școli aparțineau de categoria Păstori ai
națiunii - Didaskaloi ton Genous cărora istoria Greciei Moderne le datorează atât de
mult....”.1207
IV.2.Încercări de înființare a unei episcopii pentru aromânii din Imperiul Otoman la

sfârșit de secol XIX
În anii '90 ai secolului al XIX-lea s-au reluat demersurile pentru înființarea unei
episcopii aromâne. În acest sens, au fost remise mai multe petiții de către delegații
comunităților aromâne către Patriarhia Ecumenică, precum și către marele vizir în care se
cerea introducerea limbii române în biserici,1208 chestiune refuzată succesiv de către clerul
superior și inferior din întreaga Macedonie.1209 Importanța deosebită a limbii liturgice
pentru păstrarea identității etnice în rândul comunităților aromâne și nu numai, nu poate fi
tăgăduită nici astăzi și cu atât mai mult în epocile medievală și modernă. În ciuda
diverselor etnii pe care le gǎsim ȋn Balcani, coloratura cultural-confesionalǎ era sub
apanajul influenței elene, clerul grec punând întotdeauna semnul egal ȋntre confesiunea
ortodoxă și națiunea greacă1210, Grecia practicȃnd ȋn perioada surprinsǎ de noi un
naționalism cultural foarte bine articulat, ȋncercȃnd sǎ inducă minoritǎților conlocuitoare
ideea inferioritǎții lor culturale.1211 Revenind la situația din teren, cererea pentru un
episcopat aromân a fost supusă în mod repetat aprobării Patriarhiei Ecumenice. Sunt
formate delegații ale unor notabili aromâni ce își vor susține cauza în fața patriarhului ori a
episcopilor din sinodul constantinopolitan. Deși un răspuns pozitiv ferm nu a fost primit,
episcopii de Grebena și Ianina au declarat în aprilie 1894 că nu ar avea nimic împotriva
întrebuințării limbii materne în uzul liturgic pentru aromâni, aceasta fiind un lucru natural.
Cei doi se arată dispuși a se face un compromis între greci și români, fiind de acord ca unii
1207
Arhiepiscop Dr. Michail Staikos, „Greek Comunnities in the Danube Region-Outposts of Greek Culture”,
în Austrian Greek Encounters over the Centuries, Herbert Kroll (coord.), StudienVerlag,
Viena/Bozen/Innsbruck, 2007, p. 159-160.
1208
A se înțelege dialectul macedo-român. În epocă funcționa confuzia dintre limba română literară și
dialectul macedo-român. Aceasta era frecventă cu atât mai mult cu cât diferențele lingvistice dintre cele două
dialecte erau și mai puțin pregnante acum peste un secol în comparație cu cele de azi.
1209
A.N.I.C., Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 562\1893, f. 7-8. Victor Papacostea, Mihail Regleanu,
Documentele redeșteptării macedo-române…, p. 214-216.
1210
Max Demeter Peyfuss, Les Aroumains á l’ère des nationalismes Balkaniques în Les Aroumains, coord.
Neagu Djuvara, Paris, Editura Inalco, 1989, p. 134.
1211
Peter Mackridge, Eleni Yannakakis, Ourselves and others. The Development of a Greek Macedonian
Cultural Identity Since 1912, Berg-Oxford-New York, 1997, passim. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
345
dintre episcopi să slujească în ambele limbi. Discursul diplomatic va da speranțe
delegaților pentru rezolvarea pe cale amiabilă a problemei.1212 Nemaidorind tergiversarea
chestiunii, Apostol Mărgărit va încerca să pună Patriarhia Ecumenică în fața faptului
împlinit. În acest sens, a fost convins să se apropie de cauza română mitropolitul Antim al
Ohridei și Prespei ce își avea reședința chiar în Crușova, localitate cu majoritate aromână.
Acest arhiereu ce avea o origine „albano-română” era membru în sinodul ecumenic și avea
beratul de investitură al Înaltei Porți.1213 La 6 noiembrie 1896 având consimțământul Porții,
Antim a fost numit ierarh al aromânilor. Mitropolitului i s-a oferit dreptul de reședință la
Galata în ciuda protestelor clerului elen.1214 Acesta a înaintat Patriarhului ecumenic un
proiect, practic încă o încercare de a primi recunoaștere fără a se ajunge la schismă, în care
își arăta dorința de a se ajunge la o acceptare amiabilă a câtorva solicitări minimale: - În
logica creștinismului orice comunitate trebuie să beneficieze de preoți care să săvârșească
tainele ecleziale în limba poporului. De multă vreme, valahii ortodocși din Macedonia,
Epir și Albania, fideli ai guvernului otoman au simțit nevoia folosirii limbii proprii în
biserică. De câte ori au ridicat această chestiune Patriarhiei au primit însă un refuz
categoric, deși nu propuneau niciun fel de inovație dogmatică. Deși admit că astfel de
reacții pot conduce la diviziuni și schisme, lucru nedorit de comunitățile aromâne, liderii
lor speră că Marea Biserică, ghidându-se după dreptul canonic și după „legile umanității”
vor oferi o soluție, mai ales că speranțele valahilor au crescut după precedentul Prizren și
Uskub. Ce măsuri propune Mitropolitul Antim propunea următoarele măsuri: „1. Eparhia
de Ohrida și Prespa să fie recunoscută de Patriarhia Ecumneică ca „Arhiepiscopie
Privilegiată a Valahilor” – cuprinzându-i pe toți creștinii aparținând națiunii valahe. 2.
Arhiepiscopul acestei eparhii urma să fie ales de populația valahă și avea titlul de
„Preasfinția Sa, Exharhul tuturor valahilor”, dependent de Patriarhia de Constantinopol, al
cărui superior va fi pomenit la fiecare serviciu liturgic. 3. Arhiepiscopul va fi numit pe
viață, în caz de vacanță prin deces, diversele comunități valahe (din rândul clerului și
poporului) vor alege un nou succesor anunțându-l Patriarhiei Ecumenice, conform
regulamentului ce urmează a fi elaborat. Patriarhul va proceda la numire, ajutând la
emiterea Beratului. 4. Arhiepiscopul va fi șeful spiritual al diverselor comunități valahe,
inspector suprem și responsabil al școlilor, având dreptul să numească profesori și
inspectori. Va avea atribuții judiciare în chestiuni apărute între valahi în cauze
1212
1213
Episcopatul Românilor Macedoneni, Tipografia Voința Națională, București, 1897, p. 37.
1214
Claudiu Cotan, Ortodoxia și mișcările de emancipare națională din sud-estul Europei în secolul al XIX-
lea, Editura Bizantină, București, 2004, p. 333. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
346
testamentare, de divorț etc. 5. Acei dintre valahi stabiliți în alte eparhii ale Patriarhatului
ecumenic care vor dori să fie sub jurisdicția Mitropoliilor acelor eparhii, vor fi liberi să o
facă cu condiția obținerii unei autorizații a Arhiepiscopului valahilor și un consimțământ al
Patriarhiei Ecumenice. 6. Arhiepiscopul va fi în relații directe cu Patriarhul Ecumenic,
oferindu-i explicații solicitate în toate chestiunile necesare și conformându-se ordinelor
Patriarhale în privința formalităților religioase și dogmatice.1215
Mai mulți factori au determinat însă retragerea lui Antim din demnitatea de șef
religios al aromânilor, mai cu seamă că nici Imperiul Otoman nu a achiesat la acest plan,
neadmițând să-l recunoască oficial pe Antim drept cap spiritual al comunității aromâne. 1216
Nerezolvarea chestiunii religioase la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a datorat, în opinia lui
Emanoil Lahovari, împotrivirii Rusiei. După 1900, ca urmare a îmbunătățirii relațiilor
ruso-române, s-a putut obține mai ușor iradeaua din 1905 de recunoaștere a națiunii
române.1217
IV.3.Tensionarea raporturilor greco-(a)române pe terenul bisericesc la începutul

secolului XX
Problematica bisericească a aromânilor a revenit în prim-planul scenei politice

interne bucureștene în 1903 odată cu discursul de-a dreptul programatic asumat de
ministrul de externe de atunci, Ionel Brătianu. În răspunsul la mesajul tronului din Camera
Deputaților rostit pe 9 decembrie 1903, Ion I. C. Brătianu analiza cu lux de amănunte
poziția urmărită de România în chestiunea bisericească a românilor macedoneni: „[...] noi
nu putem, chiar dacă am vrea, în chestiunile de religiune ortodoxă să ne despărțim la
fiecare moment de acea iubire, de acel legământ pe care veacurile l-au făcut între neamul
nostru şi biserica de la Constantinopol. De aceea, când ne preocupăm de interesele
românilor din Macedonia, nu ne preocupăm numai exclusiv din punct de vedere național,
dar în realitate din punct de vedere al legii cum ziceau bătrânii noştri, adică totdeodată din
punctul de vedere al ortodoxismului şi al naționalismului.”1218 Brătianu ținea să precizeze
că revendicările României nu au niciun alt scop ascuns ce ar putea deranja în vreun fel
1215
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 219, nepaginat. Proiectul poartă data de 1/14 martie 1900.
1216
În 5/18 ianuarie 1898 Djuvara a transmis Bucureştiului faptul că aprobarea de către Poartă a unui berat
pentru un episcopat românesc în Imperiul Otoman era strâns legată de acceptul Bucureştiului în semnarea
unui tratat de alianță cu Sublima Poartă. A.M.A.E., Fond Problema 16, vol. 17, f. 25.
1217
1218
George Fotino, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol II, Cartea Românească, București, 1933,
MATIS p. 43.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
347
Patriarhia Ecumenică: „ca rugăciunile să se facă în limba părinților ca diferitele populații
să poată să-și aibă biserica lor nu este nici contra sentimentelor, nici contra precedentelor
create de patriarhat”. Politicianul român aducea în fața Camerei Deputaților situația
Mitropolei de Uskub în care Patriarhia a acceptat un episcop de etnie sârbă sufragan
Constantinopoului, ba mai mult a fost de acord ca enoriașii greci să-și declare autonomia
administrativă și lingvistică prin tomosul emis în 1903: „ comunitatea greco-ortodoxă din
Uskub alcătuind reglementar o parohie a arhiepiscopiei de Uskub se ridică în comunitate
neatârnată administrând ea însăși propriile ei afaceri, având bisericește dreptul de a
organiza și de a dirija toate afacerile care o privesc, prin mijlocirea autorităților legal alese
de dânsa, adică Sfatul bătrânilor, Comitetul bisericesc și Eforia școlilor se vor putea ruga și
închina în limba lor; Ca, comunitate parohială neatârnată posedând biserică, școală de
băieți și de fete, în deplină proprietate, alcătuind bunuri libere de orice ipotecă, vecinic
mântuite de orice influență și care nu vor putea fi înstrăinate sau supuse unei alte
protecțiuni pentru motive bisericești, comunale, politice sau etnologice, altele decât acele
care vor putea fi legalmente supuse marii noastre Biserici a lui Iisus Hristos, prin
Arhiepiscopia de Uskub.” Brătianu concluziona că prin hotărârea de mai sus a Patriarhului
se recunoștea „dreptatea reclamațiunilor românești”. 1219
Paradoxurile cuprinse într-o scrisoare trimisă de Patriarhul Ioachim al III-lea
descumpăneau și mai mult clasa politică de la București: „Macedonia este locuită în toată
întinderea ei de o numeroasă populație turcă, dar și de o populație de asemeni numeroasă,
compusă din Greci, Albanezi, Români și de Bulgari ortodoxi, care nu se disting de
celelalte naționalități”.1220 În aceeași frază se admitea existența unui element românesc în
Macedonia pentru a o anula câteva cuvinte mai jos.
Trimisul român la Constantinopol, Alexandru Lahovary a fost autorizat să făcă
demersuri între anii 1902-1903 pentru recunoașterea unui episcop valah în eparhia Ohrida-
Krusevo în locul celui grec ortodox de până atunci, dar şi a unor „comunităţi bisericeşti
vlaho-ortodoxe cu menţiunea subordonării lor faţă de mitropoliţii greco-ortodocşi”. Toate
aceste cereri au fost respinse invocându-se prevederile dreptului canonic.1221 În disperare
de cauză Ionel Brătianu, în calitatea de ministru de externe, i s-a adresat lui Pallavicini,
șeful legației austro-ungare de la București pentru a determina o intervenţie a Vienei la
Atena şi Constantinopol, arătând că România „nu putea nicicând să se gândească măcar la
1219
Ibidem, p. 45-47.
1220
George Fotino, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, Cartea Românească, București, 1933, p. 48.
1221
Al. E. Lahovary, Memorialistică Diplomatică, vol. I, Amintiri Diplomatice Constantinopol (1902-1906).
Viena (1906-1908), Editura Institutul European, Iași, 2009, p. XXXI-XXXII. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
348
pretenţii asupra vreunui teritoriu din Macedonia ci ar dori numai recunoşterea drepturilor
ce se cuvin populaţiei aromâne din Macedonia”. Autorităţile austro-ungare prin
reprezentantul lor la Atena, baronul Burian, au intervenit pe lângă consulul grec, fără a
obţine însă nici un rezultat.1222 Între timp, Goluchowski, a fost de acord să acționeze
conform cererii lui Brătianu şi l-a însărcinat pe Calice, reprezentantul Austro-Ungariei la
Constantinopol, „să-i recomande insistent Patriarhului de a lua în seamă dorinţele
populaţiei cuţovlahe, mai ales în ceea ce priveşte folosirea cărţilort de cult în limba
română”. De asemenea, consilierul de legaţie, Otto, a fost însărcinat să ia legătura cu
Ioachim al III-lea, Patriarhul Ecumenic şi să-i comunice că Goluchowski ar fi împiedicat
aderarea aromânilor la exarhat. Calice raporta privitor la rezultatul demersurilor sale faptul
că nici colegul său rus, Zinoviev, care intervenea şi el acum pentru aromâni, nu ar fi
înregistrat o atitudine mai binevoitoare din partea Patriarhului. În pofida presiunilor
exercitate spre rezolvarea favorabilă a minimelor revendicări solicitate de către aromâni,
Sfântul Sinod a respins consecvent cererile aromâneşti, catalogându-le drept
neîntemeiate.1223
Dacă până la 1900 Rusia s-a ferit să intervină în chestiunea sensibilă a litigiului
româno-constantinopolitan, în 1903 Ionel Brătianu aducea la cunoștiința legislativului
intenția Rusiei de sprijinire a scopul urmărit de România, respectiv dezvoltarea
bisericească și culturală a populației românești din Imperiul Otoman.1224
Pe teren însă, zorii unui conflict între aromâni și greci în chestiuni bisericești era tot
mai probabil. În 1904, consulul României la Ianina, Alexandru Pădeanu raporta că
institutorii și preoții greci merg din casă în casă pentru a convinge aromânii să-și manifeste
sentimentele filo-elene, în caz contrar vor fi blestemați de „Marea Biserică”. Mitropolitul
de Monastir le spunea credincioșilor că „deși o parte a populației din localitate se compune
din Kutzovlahi, aceștia nu au nimic de-a face cu românii din România, limba românească
este blestemată și că adevărații credincioși trebuie să înceteze de a o vorbi, preferându-i
limba greacă, limba îngerilor, limba nobilă și bogată, care a cucerit lumea întreagă.”1225
Aceeași poziție o va adopta și mitropolitul de Florina care avertiza că va interzice preoților
să intre în casele celor care vorbesc românește. Mitropolitul din Caterina depunea de
asemenea un intens zel pastoral atunci când vizita casele celor care urmau să-și trimită
copiii la școală încercând să-i convingă să nu-i trimită la școlile românești. Preotul român
1222
M. Peyfuss, Chestiunea aromână…, p. 83.
1223
Ibidem, p. 85.
1224
George Fotino, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu…, p. 49.
1225
Alexandru Em. Lahovary, Memorialistică Diplomatică, …, p. 34. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
349
din Caterina, Nicolae Papa-Zisi după ce a refuzat să se numească grec a fost silit să
demisioneze. La Veles, în 1904 preotul grec a refuzat să o înmormânteze pe fiica unui
aromân pentru că aceasta nu a voit să semneze în timpul vieții o declarație prin care se
recunoștea greacă. În final, înmormântarea s-a făcut în afara cimitirului de către un preot
român.1226 După ce astfel de practici se repetă, la Veles se va înființa un cimitir românesc.
Ideea va fi însă repudiată de autoritățile bisericești elene de la Monastir care vor
excomunica pe aromânii ce își vor înmormânta credincioșii în cimitirul român.1227
În august 1903, guvernul român a trimis un ajutor financiar locuitorilor din Crușova
afectați de rebeliunea bulgară. Deși distribuirea s-a făcut aleatoriu, preotul grecoman
Constantin, după relatarea consului nostru din Bitolia, s-a adresat în zi de duminecă
comunității grecomane în dialect macedo-român cu următoarele: „Să nu vă lăsați, frați
creștini, amăgiți de vorbele și de ajutoarele pe care niște străini au venit aici să vi le dea,
căci ele sunt o hrană mortală pentru corpul și sufletul nostru...”.1228
Aceste incidente și altele de aceași coloratură erau aproape zilnic raportate la
București de către personalul diplomatic român tot mai îngrijorat de fervoarea depusă de
autoritățile elene, laice și religioase, în remodelarea identității aromânilor.
În spatele acestei cazuistici interminabile, nu trebuie omise nici presiunile la care
era supusă chiar persoana Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol, Ioachim al III-lea,
care devenise ținta criticilor eleni după ce într-un document oficial a enumerat pe lângă
greci și pe aromâni ca și creștini ortodocși în Macedonia, arătând într-o ședință că la
Bitolia nu se află nici un singur grec adevărat.1229
Patriarhia Ecumenică avea în 1904 nu mai puțin de 25 de scaune episcopale în
Macedonia la: Salonic, Aramon, Cassandria, Yerisso, Boiani, Serres, Xanthi, Koritza,
Verria, Sissani, Monastir, Grebena, Kastoria, Kozana, Stroumitza, Melnik, Vodena,
Moglena, Kampania, Kitros, Eleutheroupolis, Dibra-Veles, Ohrida, Nevrokop. La acestea
se mai adăugau și cele două scaune episcopale de la Uskub și Prizren concedate de curând
sârbilor, dar care depindeau canonic tot de Sinodul Patriarhiei Ecumenice. 1230 Sediile
episcopale ori mitropolitane de mai sus reprezentau doar o parte din structura ecclezială
superioară a Patriarhiei Ecumenice din părțile europene ale Imperiului Otoman.
1226
Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei- Conflictul greco-român, Imprimeria Statului, București,
1905, p. XXIII.
1227
Ibidem, p. XXIV.
1228
1229
Al. Em. Lahovary, Memorialistică Diplomatică…, p. 32.
Néoclés Kasasis, Hellenism and Macedonia, Londra, 1904, p. 54.
2017.11.01 11:13
350
Cercurile naționaliste din Grecia, avându-i ca reprezentanți pe Melas, Dragoumis,
frații Politu, Raktivan, Lembros, Lambiris, Delios, Mavros, Mathesis, Varatasis odată cu
răscoala de la Crușcevo din 1903 nutreau temerea ca aceasta va putea rupe Macedonia de
sentimentul elenic și au ales astfel să forțeze statul grec spre implicare activă în afacerile
Macedoniei prin trimiterea de unități de mercenari pentru atacuri militare și terorizarea
așezărilor exarhiste și românofile ale populației din Macedonia.1231 Din cauza presiunii
constante a naționaliștilor, premierul Teotokis a luat decizia de a forma grupări înarmate
conduse de ofițeri greci puse sub comanda ministrului afacerilor străine, Romanos.1232
Pentru a masca aparențele, guvernul de la Atena a lăsat conducerea operațiunilor
comitetului macedonean din capitala elenă de sub președinția lui Dimitris Kalapotakis,
proprietar al ziarului naționalist Embros. Încă din iulie 1904 au fost trimise mai multe
detașamente peste graniță în teritoriile otmane,1233 unul dintre acestea fiind condus de
celebrul Pavlos Melas.1234 La jumătatea lunii septembrie a anului 1904, banda lui Melas a
terorizat mai multe sate. Printre acestea și Belkamen unde au fost adunați toți locuitorii în
clădirea școlii și amenințați cu moartea cei cu vederi românești, iar institutorul local obligat
să părăsească satul. La fel se întâmplă și în Prekopana, unde profesorul și preotul local sunt
omorâți, iar locuitorii sunt trimiși sub amenințarea unei pedepse similare să depună
jurământ de supunere, precum și să ceară un nou preot și profesor de la mitropolitul de
Kastoria, Germanos Karavanghelis.1235
În anul 1905, antarții continuă asasinatele orientate către liderii „vlahilor
românofili”, dar și seria atacurilor. Istoricii macedoneni consideră că aceste violențe au
respectat următorul scenariu: mitropolitul Karavanghelis întocmea lista cu proscriși, iar
aceștia erau uciși ulterior.1236
Ion Dragoumis1237 a fost unul dintre diplomații greci direct implicați în organizarea
trupelor paramilitare din Macedonia la începutul secolului al XX-lea alături de mitropolitul
Germanos de Kastoria, precum și a unor organizații naționaliste secrete care asigurau
sprijin influenței elene atât printre comunitățile ortodoxe din Imperiul Otoman, dar și în
1231
Dimitris Lithoxou, The Greek Anti-Macedonian Struggle, Editura Az-Buki, Skoplje, 2007, p. 43.
1232
Ibidem, p. 49.
1233
Ibidem, p. 61.
1234
Ibidem, p. 70.
1235
Dimitris Lithoxou, The Greek Anti-Macedonian Struggle…, p. 74-75.
1236
Ibidem, p. 96-97.
1237
Acesta a intrat în serviciul diplomatic extern al regatului elen în noiembrie 1902 când a fost numit
viceconsul la Monastir. Până în 1909 a fost acreditat în mai multe localități ale Imperiului Otoman unde a
jucat un rol crucial în organizarea și întărirea mobilizării naționale sub tutela statului grec în Macedonia și
Tracia. După 1908 a devenit adeptul unei elenizări graduale în interiorul Turciei. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
351
câștigarea unui acord al Europei pentru cauza greacă.1238 Din perspectiva lui Dragoumis,
populația macedoneană nevorbitoare de greacă, chiar dacă nu era așa de „pură” ca și
coreligionari ei vorbitori de greacă, totuși atâta timp cât accepta tutela Bisericii Patriarhiei
Constantinopolului, rămânea greacă. Nu identitatea națională a poporului oferea dreptul
suveranității politice asupra teritoriului Macedoniei. Din contră, caracterul național
legitimat de existența urmelor istorice, a toponimelor elene oferea în fapt națiunii grecești
dreptul de a ocupa și stăpâni Macedonia. Astfel „botezul pământului” oferea revendicărilor
grecești sentimentul permanenței și validității.1239
În gândirea lui Dragoumis, afilierea religioasă a populațiilor macedonene, mai
precis credința greco-ortodoxă a vorbitorilor de slavă, vlahă (n.n. aromână) ori albaneză a
continuat să fie dovada supremă și principalul indicativ cultural identitar al elenismului
lor.1240
În rapoartele sale diplomatice către ministerul de externe grec, Dragoumis sugera că
prima grijă a politicii externe a Atenei în regiunile revendicate ale Imperiului Otoman
trebuia să fie elenizarea vorbitorilor de alte limbi decât greaca prin diseminarea limbii
grecești și prin insuflarea în rândul acestora a unei conștiințe grecești. Această operă era
încredințată spre implementare tradiționalilor agenți ai propagandei elene: profesorilor,
inspectorilor școlari, preoților, bandelor înarmate/trupelor paramilitare, persoanelor de
încredere inițiate în organizația secretă Άμυνα (Apărarea) aleși dintre notabilitățile
influente și respectate ale localităților, toți acești factori urmând a fi plasați sub comanda
generală și conducerea consulatelor elene din regiune.1241 Datele statistice privitoare la
etnicitate nefavorabile pentru Atena urmau a fi falsificate „inteligent”, nimic nu îi obliga pe
greci să fie onești cu străinii, mai ales în privința chestiunilor de importanță națională. Din
contră, oficialul elen considera că sensibilitățile democratice ale Europei trebuiau să fie
manipulate prin prezentarea către opinia publică occidentală a hărților și statisticilor etnice
falsificate prin supraestimarea populației vorbitoare de greacă etc.1242
Consolidarea fenomenului para-militar al trupelor de antarți la începutul secolului
XX a însemnat o radicalizare și a câmpului bisericesc, asupra căruia vor reverbera acțiuni
de o violență extremă. În 20 iulie 1905 o bandă de antarți de circa 60 de persoane a
1238
Michalis Kaliakatsos, „Ion Dragoumis and «Machiavelli»: Armed struggle, Propaganda and
Hellenization in Macedonia and Thrace (1903–1908)”, în Journal of Modern Greek Studies, Volume 31,
Tom 1, Mai 2013, p. 53-54.
1239
Ibidem, p. 62.
1240
Ibidem, p. 63.
1241
Ibidem, p. 64.
Ibidem, p. 67.
2017.11.01 11:13
352
terorizat populația din Pleasa, a ars cărțile de cult după care a lăsat pe ușa bisericii
următorul manifest: „Către locuitorii Pleasei, Facem cunoscut locuitorilor, că cine se va
declara român de naționalitate sau își va trimite copii la școala românească sau se va
închina în biserica românească, este condamnat la moarte și va fi decapitat. ss. Căpitan
Gudas”1243. În astfel de circumstanțe, era extrem de dificil să se propună o alternativă de
identificare etnică sau afiliere bisericească alta decât cea greacă.
Sub presiunea virulentelor reacții la care s-a dedat o parte a ierarhiei elene, în aprilie
1904 liderii aromânilor au depus un nou memoriu la Patriarhia ecumenică, de această dată
cu pretenții mult estompate față de cele anterior enunțate. S-a renunțat la înființarea unei
mitropolii aromâne, dar se solicita permisiunea de constituire a unor comunităţi bisericeşti
independente, de înfiinţare a unor biserici proprii şi de numirea unor preoţi, protopopi şi
arhimandriţi, cu permisiunea pentru aceştia de a putea oficia slujba în limba română, iar la
cererea comunităţii respective de a oficia liturghia alternativ, în română și greacă, în care
caz se promitea o subvenţie anuală în valoare de 500 de franci pentru biserica în cauză. Se
cerea de asemenea, hirotonirea de noi preoţi români şi recunoaşterea unui delegat al
românilor pe lângă Patriarhie1244. Previzibil, nici aceste solicitări ale aromânilor nu vor găsi
răspunsul scontat la Constantinopol.
Refuzul clerului elen de a recunoaște existența elementului aromân în teritoriile lor
erau fapt recunoscut în cercurile diplomatice. Ministrul rus de la București, M. de Giers
nota în 1904: „mitropoliții greci ai Bisericii ecumenice nu permit în actele oficiale nici
măcar denumirea de cuțovlahi, indicându-i, în caz de necesitate absolută cu cuvintele
«bulgari pravoslavnici» [...] Creșterea excesivă a revendicărilor grecilor și influența lor
asupra Patriarhiei reprezintă un rău, care nu se manifestă prima oară. Aceștia au găsit
sprijini, desigur nu în Rusia, ci în celelalte puteri europene care sunt atrase imprudent în
simpatia lor ba de una ba de altă naționalitate din Peninsula Balcanică.”1245
Chestiunile religioase în Balcani s-au politizat intens, mai ales sub impulsul unei părți
a clerului elen influențată de ierarhia de la Atena și Constantinopol, speriată de pierderea
capitalului de prestigiu în fața noilor mișcări naționaliste.
După repetate solicitări adresate patriarhiei, aromânii au mizat pe
internaționalizarea chestiunii. Astfel, la congresul de la Bitolia din 1909 s-a decis ca în
cazul în care Patriarhul nu va primi delegația aromână, un memoriu urma să fie trimis
1243
Constantin. N. Burileanu, De la Românii din Albania, București, 1906, p.34.
1244
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească…, p. 83 şi urm.
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de..., p. 184
2017.11.01 11:13
353
„către toate Bisericile Ortodoxe dar și către facultățile de teologie” în care să se expună pe
larg diferendul din zonă în speranța că „în chipul acesta se va lumina și opinia publică și
bisericile răsăritene [și] se va lua într-o adunare generală a poporului chemată anume
pentru acest scop o hotărâre definitivă și atunci …vox populi vox dei se va izbuti…”1246
Hotărârea de mai sus arată, în ciuda optimismului debordant, maturizarea mișcării aromâne
pentru obținerea unui episcop propriu. Conștientizarea blocajului existent la nivelul
patriarhal, îi forțează pe liderii comunității să încerce noi paliere de presiune. Aceștia
realizează că într-un război de imagine cu Grecia, trebuie câștigată opinia publică
internațională de justețea cauzelor disputate.
În 1908 consulul României la Monastir, Constantin Brăileanu făcea un bilanț al
încercărilor româno-aromâne de obținere a unei episcopii în zonă. Eșecul acestui deziderat
se datora în viziunea acestuia arhiepiscopilor fanatici ai cauzei grecești care au confundat
această cauză cu „însăși ideea de religie ortodoxă pentru care Patriarhul «Ecumenic»
trebuie să fie cea mai înaltă expresie a sa în Orient.”1247
La orizontul anului 1908, România suplimenta suma anuală de 40.000 franci pentru
întreținerea școlilor și bisericilor la sud de Dunăre, cu încă 600.000 franci pentru
construirea de noi lăcașe de cult. Rezultatele concrete la fața locului: 58 de preoți aromâni
slujeau în aproape 30 biserici românești (în unele dintre acestea se slujea alternativ în
română și greacă).1248
IV.4.Ipostaze clericale aromâne
Reacțiile la violența elenă cu care s-a răspuns în chestiunea diferendelor privind

limba națională în Biserică au fost dintre cele ma diverse. Inventariem o parte din
ipostazele clericale aromâne cele mai frecvent regăsibile în Balcanii începutului de secol
XX:
I. Rezistența în fața refuzului autorităților bisericești elene de a permite slujirea în
aromână. O parte dintre acești preoți aromâni incluși în această categorie, inși cu o vocație
certă a eroicului, au fost asasinați de bandele de antarți. În memoria comunităților aromâne
aceștia au rămas până azi niște martiri moderni.
La 25 februarie 1905, Legaţia din Constantinopol informa guvernul regal de
asasinarea în data de 15 martie a ieromonahului Emanuel Papa Mihai, stareţul mânăstirii
1246
C. Brăileanu către George Murnu din 12/25 iulie 1909, Bitolia. Colecția privată a profesorului Nicolae
Șerban Tanașoca.
1247
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de ..., p. 206-207.
Ibidem, p. 207-208.
2017.11.01 11:13
354
române din Oşani, vilayetul Salonic, obştea monahală fiind alungată, 1249 după care lăcaşul
mânăstirii a devenit bază de sprijin pentru antarţi sub acoperirea clericilor greci.1250
Preotului Atanase Papanace, fost protopop al orașului Veria, renunță la poziția de
protoiereu patriarhist după care va sluji la biserica Sfânta Maria din Veria pentru
comunitatea aromână locală. Deși este avertizat de pregătirea unui atentat împotriva sa, nu
renunță să plece într-o duminică din noiembrie 1906 spre a sluji la altar. Este asasinat prin
împușcare în plină stradă, foarte aproape de biserica sa din Veria. 1251 Deși toți preoții
slujitori din Balcani ce nu s-au supus Patriarhiei de Constantinopol au fost în diverse feluri
persecuțați, fiind opriți de la slujire sau chiar caterisiți de ierarhii locali, totuși aceștia au
avut și păstrat tot timpul o legătură canonică cu Biserica Ortodoxă Română. Sinodul
Bisericii Române și-a asumat păstorirea acestor clerici prin trimiterea periodică a Sfântului
și Marelui Mir către toți acești preoți1252. Prin această practică legătura preot-episcop a
funcționat și în Balcani în ciuda condițiilor deosebit de problematice.
II. Supunere în fața Patriarhiei Constantinopolului. Pentru unii preoți aromâni,
confruntarea cu superiorii ierarhici, dar și cu elementele elene radicalizate din spațiul
politic ori para-militar a reprezentat o provocare prea mare pentru a i se face față. Pe de
altă parte, contra-exemplul colegilor lor care au îmbrățișat cauza aromână în Biserică și au
sfârșit asasinați, cu familiile destrămate, refugiați etc. a constituit un punct în plus în
motivarea deciziei lor justificabile din punct de vedere uman. Reacțiile pe care o parte a
clerului grec le-a avut la inițiativa unor preoți aromâni de a sluji în aromână probabil i-au
speriat suficient de tare încât să renunțe la astfel de proiecte catalogate drept eretice. Într-
un raport din 8/21 iulie 1905, consulul român Papiniu arăta că în bisericile din Macedonia
unde se slujea alternativ, în română și greacă, preoții greci făceau înainte începerea
serviciul religios slujba aghiasmei mici cu care stropeau sfintele icoane, pereții și odoarele
din biserică ca și cum acestea fuseseră pângărite de preoții români în prealabil.1253 Această
practică marca evident o fractură în sânul comunității creștine ce se răsfrângea nu numai
asupra preoților receptați drept eretici, ci și a credincioșilor ce participau la slujbele
acestora.
În 1909, un raport de la Constantinopol preciza că mai mulți mitropoliți au dat un
ordin prin care se interzicea accesul românilor în comunele unde aceștia nu aveau biserică
1249
Alexandru Rubin, Les Roumains de Macedoine, Editura Dem. C. Ionesco, Bucureşti, 1913, p. 190
1250
A. N. I. C. , Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, Dosar 22/1906, fila 36.
1251
A. Rubin, Les Roumains de Macedoine…, p. 223
1252
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței, Dosar Nr. 74\ 1912, vol. I., f. 9; A.M.A.E, Fond
Constantinopol, Vol. 223, raport din 26 decembrie 1905, f. 62.
2017.11.01 11:13
355
proprie ori paraclis la oficierea slujbelor în limba greacă în bisericile grecești. Preoților
greci li se mai permitea a oferi asistență religioasă aromânilor filoromâni, tratându-i astfel
drept necreștini.1254
Un astfel de spectacol a fost greu de îndurat pentru cei mai mulți dintre preoții
aromâni ce își manifestau disponibilitatea slujirii în aromână. Un alt caz ce merită
menționat este din rândul ierarhiei elene și anume acela al mitropolitului Spiridon Vlahos
de Velas și Konitza1255. Acesta fusese în 1914 ministru de interne în guvernul lui Zografos,
mai târziu având sprijinul casei regale din Atena, dar și al guvernului turc și austro-ungar,
puteri ce au intervenit pe lângă Fanar pentru fi numit mitropolit de Ianina (1917). Acesta
nu îl anatematizează la cererea guvernului de la Atena pe Venizelos1256 și alături de alți 23
de episcopi va compare în fața unui tribunal spiritual constituit la Atena, guvernul căutând
a-l îndepărta din scaun. Consulul Mincu mărturisea întru-un raport „că în chipul acesta se
consacră un trist principiu acela de a pune biserica în serviciul partidelor politice fără a ține
seama de calitățile morale și intelectuale ale prelaților”.1257 De asemenea, calitatea sa de
ministru de interne al Epirului Autonom din 1914 îl va implica pe acest ierarh în
organizarea unor formațiuni paramilitare ce au acționat în epocă. Originea aromână a lui
Spiridon îl face pe consulul nostru de la Ianina să-l caracterizeze drept un „renegat animat
de sentimente ostile neamului său pe care l-a părăsit căutând a se arăta drept cel mai fanatic
grec....”.1258 De-a lungul timpului, opțiunea multor aromâni, bulgari, albanezi de a-și
asuma o identitate elenă și a acționa ca atare a venit ca urmare a unor constrângeri care au
modelat în timp pe parcursul unor generații, afilierea acestora la o structură eccleziastică,
politică și în definitiv națională.
III. Categoria convertiților de la cauza aromână la cea elenă

Vom prezenta acum un exemplu relevant pentru tactica folosită de ierarhii eleni în a
combate și a readuce „pe calea cea bună” pe acei clerici ce introduceau în uzul liturgic
limba maternă a enoriașilor pe care îi păstoreau în locul celei elene.
Arhiereul Ioanichie de Moglena trimitea un avertisment preotului Papa Dimitrie din
satul Lugunța în care îi atrăgea atenția despre greșeala pe care a făcut-o prin introducerea
1254
A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 4, f. 82.
1255
A se vedea anexa foto cu Mitropolitul Spiridon în dreapta imagini îmbrăcat în odăjdiile arhierești, iar în
stânga acestuia Zografos. Poza festivă cu ocazia proclamării Autonomiei Epirului de Nord (1914).
1256
Era vorba de momentul în care Venizelos a ales să susțină cauza Antantei prin înființarea unui guvern
paralel la Salonic. Faptul în sine va aduce pe lângă oprobiul clasei politice regaliste filogermane și
condamnarea prin excomunicare a Bisericii Greciei.
1257
A.M.A.E., Fond, Atena, vol. 234, f. 233.
2017.11.01 11:13
356
limbii române în cult. Episcopul grec își motiva astfel poziția: „Ne informăm cu puțină
întristare și tototdată indignarea că cuvioșia ta abătându-te de sacrele și înaltele tale datoriri
ai ridicat cap rebel în contra legitimei autorități bisericești prin faptul că iei parte cu câțiva
îndrăzneți la filetismul românesc care este o erezie necunoscută de biserică până mai
deunăzi, izgonind din incinta Sfintei biserici limba dumnezeiască a sfinților Gură de Aur,
Grigorie și Vasilie și din sacra și dumnezeiasca taină a grijaniei, ca să te servești de limba
română pe care nu o cunoști nicidecum. De aceea te povățuim părintește și te invităm
arhierește ca să revii din calea în care te-ai abătut [....] conservând cele ce ai moștenit de la
părinții tăi și de la patria ta și ținându-te de învățătura cea sănătoasă în Hristos, fără să dai
nicio atenție la învățăturile și îndemnurile de inovațiuni lingvistice ale unor indivizi, care
făcând din pietate un mijloc de a-și procura bani caută ca prin izgonirea din sacra incintă a
bisericii a dumnezeieștii limbi a Sfinților Părinți și a celor 7 sinoade ecumenice, să o
înlocuiască prin limba română, pe care nu o cunoști nicidecum. [...]”1259 Comentariile sunt
de prisos, din punctul de vedere grecesc superioritatea limbii elene drept limbă liturgică
nici măcar nu mai intra în discuție.
Și preotul Nicolae Economu din Perivole era informat de către șeful jandarmeriei
din localitate că a fost pedepsit de către mitropolitul de Grebena cu un an de arest la
Mănăstirea Meteora din Kalambaka pe motiv că a oficiat în aromână fără autorizație
ierarhică1260. În 7 aprilie 1916, într-o zi de duminică, preotul Economu era arestat de
jandarmeria din Perivole pentru a fi trimis la Mănăstirea Meteora. Mai mulți credincioși au
cerut ofițerului să fie lăsat preotul să slujească în biserică măcar în acea zi, fiind mulți
dintre ei ce vor să se împărtășească. Agentul a refuzat însă, motivând că are ordin expres a
nu îl lăsa să slujească la „biserica românească”1261. Decizia nu a fost revocată în ciuda
intervențiilor. La Perivole, dar și la Turia au existat cazuri similar, creștinii aromâni
neavând parte de slujbă în Paștele anului 19161262. Pentru a tergiversa acceptarea preoților
români, Mitropolitul din Grebena a cerut petiții de susținere atât comunității din Turia, cât
și preotului Grijoti, insistând că le va înainta Patriarhiei1263. Mitropolitul din Grebena i-a
promis în 17 mai 1916 preotului Economu că îl va ierta și-l va reprimi bucuros în serviciul
bisericii grecești, dacă acesta îi va adresa o declarație de pocăință. În cele din urmă, preotul
1259
A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 405\1896, f. 233. Victor Papacostea, Mihail
Regleanu, Documentele redeșteptării macedo-române…, p. 251.
1260
1261
1262
A.M.A.E, Fond Atena, vol. 132, f. 383.
2017.11.01 11:13
357
a cedat reîntorcându-se sub omoforul mitropolitului, desigur fiind apoi scutit de
pedeapsă.1264
La scurtă vreme, pe 26 iulie 1916, Ministerul Grec de Externe anunța pe cale
oficială consulatul român din Ianina că preotul Economu ar fi înaintat o petiție în care
relata că a îmbrățișat din „eroare cauza română” și că se supune în prezent autorității
bisericești grecești, mărturisind că doar chestiuni de bani l-au făcut să treacă în serviciul
cauzei României1265. Acuza era des invocată de forurile bisericești și laice elene, având ca
scop discreditarea persoanelor respective în ochii unei societăți profund tradiționale.
Părintele Grijoti ce aparținuse de comunitatea din Turia a primit și el la 26 mai
1916 somația de a se prezenta la Mitropolie, căci altfel va fi declarat „argos”, adică
suspendat și oprit de la slujire. În 30 mai, preotul s-a prezentat în fața ierarhului fiind
dojenit și pentru că nu a acceptat oferta ierarhului a fost oprit de la slujire.1266 La începutul
lui iunie 1916, mitropolitul de Grebena îl făcea argos și pe Grijoti printr-un ordin citit în
fața întregii comunități din Turia.1267 În final, preotul va ceda presiunilor.
IV. Includerea în jurisdicția exarhatului bulgar
La Crușova și Ohrida românii fiind împiedicați de a servi în limba lor cultul
1268
bisericesc au cerut protecția exarhatului și s-au despărțit de patriarhat. În localitățile
Resen și Iancoveți după 1870 episcopul bulgar din regiune le permite să-și folosească
propriul idiom în Biserică.1269 Aceste treceri nu au fost de amploare și din cauza faptului că
Exarhatul își avea propria agendă de obiective, dar și pentru că relațiile României cu
Bulgaria nu erau nici pe departe apropiate.
IV. Trecerea la greco-catolici sau catolici
Chiar Ionel Brătianu amintea în plenul parlamentului despre comunitatea aromână
1270
din Perivole care a cerut protecție papală, nemaisuportând șicanele clerului grec. La
sfârșitul secolului al XIX-lea constatăm unele încercări de prozelitism confesional parte
încurajate de inspectorul Apostol Mărgărit aflat în relații apropiate de abatele Faveyrial
conducătorul Ordinului Lazariștilor din Monastir (Bitola). Însuși ministrul D. A. Sturdza
sprijinea o asemenea idee mizând „pe intrarea românilor în orbita catolică”. 1271 Cu toate
acestea trecerile la catolicism nu au luat amploare, dar au oferit baza pentru o acuză des
1264
A.M.A.E., Fond 71/1914, E. II, vol. 81, f. 36.
1265
1266
A.M.A.E, Fond Atena, vol. 132, f. 354-355.
1267
1268
1269
M. Peyfuss, Chestiunea aromânească…, p. 64-65.
1270
1271
Gh. Carageani, Studii Aromâne, Fundația Culturală Română, București, 1999, p. 266. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
358
uzitată de către partida patriarhistă care considera că folosirea unei limbii liturgice de
proveniență latină era canalul predilect pentru trecerea la confesiunea romană.
V. Trecerea la musulmani
Cazul comunității megleno-române din Nânta (azi Notia Grecia) trecută împreună
cu episcopul locului la islam în jurul anului 1670.1272 Motivele acestei treceri nu sunt
cunoscute cu exactitate.1273 Interesant de remarcat faptul că la sfârșitul secolului al XIX-
lea dialectul local „mai apropiat de cel din Dacia” era încă vorbit în localitate.1274 După
1912 populația meglenită islamizată va emigra în Turcia, însă se va răsfira în mai multe
așezări în special în Tracia Orientală în apropierea țărmului Mării Marmara.1275
X1276 Y1277
1272
Theodor Capidan, Meglenoromânii, Istoria și graiul lor, vol. I, București, 1925, p. 18.
1273
Kemal Karpat este de părere că trecerea la islam a fost acceptată ca o alternativă la procesul de elenizare
tot mai agresiv dus de către Patriarhia Ecumenică. Convertirea la religia mahomedană s-a produs în prima zi
de Paști chiar în biserica locului în frunte cu episcopul eparhiot, Ilarion ca o reacție la abolirea Patriarhiei de
Ohrida din 1767. Kemal Karpat, Studies on Ottoman Social and Political History. Selected Articles and
Essays, Brill, Leiden, Boston, Köln,2002, p. 568.
1274
Ioan Neniţescu, De la românii din Turcia Europeană. Studiu etnic şi statistic asupra armânilor,
București, p. 392.
1275
Thede Kahl, Istoria aromânilor, Tritonic, București, 2006, p. 197-198.
1276
Gheorghios Hristaki Zoographos, liderul politic al Epirului de Nord, fost și viitor ministru de externe al
Greciei.
Episcopul Spiridon Vlahos.
2017.11.01 11:13
359
IV.5.Înființarea de jure a Episcopiei Dunării de Sus cu Macedonia. Episcopabilul
Balamace
Chestiunea întemeierii unei episcopii pentru aromânii și românii1278 de la Sud de

Dunăre a fost o constantă a așteptărilor celor cărora li s-ar fi adresat, dat fiind rolul
extraordinar al unui ierarh „național” în reprezentarea unei comunități ortodoxe ce dorea
să-și prezerve identitatea specifică în fața tendințelor nivelatoare ale Patriarhiei Ecumenice.
La solicitarea guvernului, teologi de renume și preoți cu experiență au trimis o serie de
memorii în care fundamentau opțiunile și modalitățile ce le considerau a fi potrivite pentru
acțiunea în cauză.
În 29 mai 1913, profesorul universitar teolog Ioan Mihălcescu, viitor mitropolit al
Moldovei a redactat la cererea lui Titu Maiorescu un memoriu față de chestiunea înființării
unor episcopii pentru aromânii din Balcani. Având în vedere opoziția manifestată de către
Patriarhia Ecumenică la desele încercări ale diplomației românești față de problema mai
sus menționată, reputatul teolog propunea o rezolvare pe cale politică care să depășească
incovenientele canonic bisericești invocate de către Patriarhia Ecumenică.
În viziunea profesorului Mihălcescu statele balcanice vor trebui să recunoască
dreptul aromânilor de a avea o serie de epicopi în câteva localități ce vor conveni părții
române, guvernul de la București urmând a sprijini alegerea de titulari pentru acele scaune
chiriarhale precum și ocuparea lor efectivă. În continuare memoriul preciza următoarele:
„Statului român nu are să-i pese nimic, dacă cumva patriarhul din Constantinopole nu ar
dori să recunoască de canonici pe noii aleși. E destul dacă statele balcanice ne vor
recunoaște politicește dreptul de a avea episcopi români pe teritoriile lor, fiindcă în acest
caz patriarhul ar avea de luptat cu o stare de fapt, pe care e liber să o aprobe sau nu, dar
care va putea dăinui foarte bine și fără aprobare și care întrunește elementele pentru a fi
socotită canonică: a) pentru că ținuturile în care se numesc noii episcopi nu depind direct
de patriarh și ca atare el nu are dreptul să se amestece în administrația bisericilor
autocefale; b) pentru că noii aleși vor fi desemnați după normele în vigoare în biserica
autocefală din sânul căreia ei fac parte; c) pentru că ierarhia bisericii pe teritoriul căreia își
vor exercita drepturile lor noii aleși va consimți la acest aranjament. Presupun aici că și
sinodul bulgăresc, grecesc și sârbesc va fi de acord cu ceea ce vor face guvernele
1278
Este vorba de românii din zona Timocului, deoarece și aceștia urmau a fi cuprinși în cadrele viitoarei
eparhii. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
360
respective. Dar chiar în cazul când aceasta nu s-ar întâmpla, n-avem să ne temem de nimic.
Să admitem că Patriarhia și sinoadele bisericilor din statele balcanice ar declara schismatici
pe episcopii români trimiși în Balcani și chiar Biserica mamă din regat. Să primim mai
bine să fim declarați schismatici, decât să renunțăm la un drept al nostru, pentru că asupra
schismei se revine mai ușor și ea nu prezintă în sine nici o gravitate, pe când prilejul pentru
revendicări naționale nu se prezintă în fiecare an. Bulgarii sunt declarați schismatici de
câteva decenii și n-au pierdut nimic din această pricină. Pe această cale au mers Bulgarii în
1870, când au înființat Exarhatul, deși ei au avut de luptat cu mai multe greutăți decât noi
acum. Pe această cale trebuie să mergem și noi. Biserica bulgărească, care a trecut peste
canoane, când a fost vorba să dea un sprijin realizării idealului național, nu va putea spune
că același procedeu urmat de noi e de condamnat, pentru că în acest caz s-ar osândi
singură. Exarhul și sinodul bulgăresc vor aproba desigur procedarea noastră, dacă guvernul
nostru se va înțelege cu cel bulgăresc în acest fel. Împrejurarea, că avem să tratăm mai întâi
cu bulgarii această chestiune, e foarte bine venită nu numai pentru că rezolvarea va fi mai
lesnicioasă, întrucât procedăm așa cum au procedat ei, și după acest precedent ne vom
putea înțelege în urmă mai ușor și cu celelalte state balcanice, ci și dintr-un alt punct de
vedere și anume: obținând de la bulgari dreptul de a avea un episcop român pentru
macedonenii de sub stăpânirea bulgărească, am putea obține, poate, mai pe urmă, când am
trata aceeași chestiune cu celelalte state, ca aromânii de pe teritoriile lor să nu mai aibă
episcopi proprii, ci să depindă bisericește de episcopul român de pe teritoriul bulgăresc.
Dacă s-ar câștiga aceasta am avea cel puțin unitatea bisericească a tuturor aromânilor din
Peninsula Balcanică ceea ce ar fi maximul din ceea ce mai putem obține în împrejurările de
față.[...] Un lucru nu trebuie să se scape nici într-un caz din vedere: episcopul sau episcopii
români pentru Macedonia să facă negreșit parte din sinodul Bisericii noastre, iar nicidecum
din sinodul bulgăresc, sârbesc sau grecesc, pentru că altfel orice drepturi am câștiga, devin
iluzorii.”1279
Deși avem relativ puține documente care să ateste o atare poziție, viitorul mitropolit
propune fără niciun fel de ezitare o politică de independență față de Patriarhia de la
Constantinopol în chestiunea episcopiilor destinate aromânilor. Vocea sa surprinde prin
privirea tranșantă asupra problematicii eccleziastice sud-dunărene. Considerațiile lui Ioan
Mihălcescu erau însă fundamentate din punct de vedere al dreptului canonic. A mai invoca
autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol asupra unor chestiuni eccleziastice interne ale

A.M.A.E., Fond 71, Dosar B. 13, vol. XXXV, f. 2-3.
2017.11.01 11:13
361
Regatului Elen în anul 1913 putea părea o intervenție forțată în interiorul unei Biserici
Autocefale. Cu toate acestea, implicarea Patriarhului de la Constantinopol de către
guvernele elene atunci când se discuta o rezolvare a revendicărilor privind episcopatul
aromân a rămas o constantă chiar și după războaiele balcanice.
Într-o altă scrisoare adresată guvernului român preotul Jean Gheorghiade1280
supunea atenției modul în care considera că ar trebui înființate episcopiile în Macedonia.
Preotul descria într-o daco-română aproximativă câțiva pași foarte importanți pentru ca
această intreprindere să aibă succesul scontat:
„1) Onorabilul guvern român trebuie să ceară de la guvernile respective a[le] statelor
balcanice și să votează la fiecare camară din statele lor lege, care lege să ricunoască
existența naturala română, că la fiecare stat balcanic, mai ales în Grecia au câte o lege
săparată în care legi spune că nici un alt neam afară din cel grecesc nu drept de a se cultiva
sau de a se îngâna la Dumnezeu materna ei limbă în limba statului grecesc.
2) Episcopii care se vor trimite în Macedonia trebuie să depindă de Sfântul Sinodu al
României și alegerea să se facă de statul român prin camară cerând și aprobarea a
poporului din Macedonia.
3) Episcopii trebue și fie din România că așa se pot evita conflictele și neînțelegerile în
Macedonia și pentru motivul fiind episcopii din Țara și pot face treabă mai bună și mai
națională.
4) Onorabilul guvern român trebuie să ceară ca episcopii din Macedonia să fie liberi în
acțiunea lor spirituală să viziteze în fiecare an sau de două ori pe an d'acord cu necesitățile
comunilor românești, să înființeze eforii speciale, epitropii la biserici, poporul român să-și
poată vota eforiile fără amestecul guvernului respectiv, numai cu prezența episcopului.
Dacă episcopul vede că eforia aleasă nu lucrează d'acord cu durințile neamului român,
episcopul să desființeze eforia aceea și să facă alegeri din nou fără amestecul guvernului.
5) Episcopul să fie liber din partea guvernului respectiv să aibă sub îndrumarea lui un
consiliu spiritual sau mixt permanent la scaunul episcopal și fără amestecul ministerului de
culte al guvernului respectiv. Episcopul să fie liber să legalizeze testamente și legalizarea
lor să fie recunoscută de guvernul respectiv fără amestecul lui, numai atunci nu va mai
avea valoare legalizarea când testamentul nu va fi dacord cu legile a statului.
1280
Preotul Ioan Gheorghiade, diplomat al Academiei Teologice din Halchi, pepiniera elitei eccleziastice
elene, fost secretar al Patriarhiei Ecumenice, originar din Epir-Ianina intrat în 1902 în serviciul cauzei
române și refugiat în 1913 în țară din cauza persecuțiilor la care a fost supus. A.M.A.E., Fond Problema 71,
Volum 20, f. 186-191. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
362
6) Veniturile bisericești să fie direct sub controlul episcopului și trebuințate d'acord cu
eforia comunei unde va fi nevoie, fără ca guvernul respectiv sau primăria să pue mâna pe
venituri sau să pue control pe venituri.
7) Bisericile române să fie libere din partea guvernului respectiv și episcopul să aibă toată
libertatea din partea guvernului să numească epitropii, cântăreți sau să destituiască, precum
și la alegerea deputaților și primarilor să fie sub controlul episcopului în satele românești
fără ca guvernul respectiv sau autoritățile locale să influențeze direct sau indirect ori să
amenințe.
8) Episcopul grec sau Mitropolitul să nu aibă voie să viziteze comune românești fără cu
nici un pretext și nu se evită nici un conflict sau susținere de partea guvernului respectiv și
episcopul român să depindă direct de Sfințitul Sinodu a României, fără să se amestice
Sinodile din Bulgaria, Atena și Beligrad.
9) Bugetul care va binevoiască onorabilu guvernu român pentru Macedonia să se împartă
în trei părți și se trimită direct prin consulatile române direct la episcopul și subvențiile și
se dă derect la preoți, profesori și învățători prin episcopul respectiv, fără amestecul
on[oratelor]. consulate română formând partide cu mijlocul profesorilor.
10) Cât pentru revizori școlari nu e nevoe, fiind episcop, că episcopul revizuiește și școlile
și comunile derect el.
Aceste sunt părerile mele pentru înființarea episcopatului în Macedonia, dacă binevoiește
onorabilul guvern român și facă chestiune adevărată națională, fără cele 10 puncte nu se
poate face chestiune națională decât chestiune de aventură.
ss. Marile Sachelarie Jean Gheorghiade –București 7 aug 1913”.1281
Într-un alt document justficativ relativ la întemeierea unei structuri eccleziastice
pentru românii din Balcani redactat de către George Murnu și adresat ministrului
Porumbaru la 20 ianuarie 1914 se arăta că în cazul în care Grecia va invoca „dificultăți
canonice”, deși guvernul român ar putea impune creearea de episcopate apelând numai la
dreptul ce îl dă tratatul din București totuși „spre a tranșa mai cu înlesnire această
chestiune, pretenția noastră se reazemă pe un drept istoric și că de aceea noi dorim să
obținem de la greci numaidecât reînființarea în Macedonia a Episcopatului Vlahilor care e
amintit în lista episcopatelor de sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Ohrida în hrisovul dat de
către Împăratul Vasile Bulgaroctonul în 1019, cum românii locuiesc în grupări mai mari
sau mai mici mai pe tot teritoriul Greciei de Nord și au prin urmare cam aceeași situație

A.M.A.E., Fond 71, Dosar B. 13, vol. XXXV, f. 6-9.
2017.11.01 11:13
363
geografică ca aceea din epoca bizantină se impune de la sine ca acest titlu general de
Episcop al Vlahilor să se mențină, așa încât comunele românești indiferent de depărtarea
lor de la eventuala reședință episcopală să fie puse sub jurisdicția unicului episcop
românesc din Grecia.” Se arăta în continuare practica din Ungaria unde la Budapesta
biserica română ținea de episcopul de Arad, deși Budapesta era reședința unui episcop
sârb. Apoi cazul „întâlnit la Uskub (Skopje) unde se permite prezența unui episcop sârb, tot
patriarhia a admis ca în eparhia Mitropolitului grec din Veles și Dibra să se alăture un
episcop sârb cu reședința la Kicevo. Aceste precedente nu sunt anticanonice deoarece
canonul apostolic 34 și canonul 62 și 109 al Sinodului din Cartagina stabilesc direct sau
indirect dreptul unei națiuni de a avea un episcop propriu în eparhia altei autorități
bisericești cu condiția numai ca acel episcop să aibă învoirea episcopului respectiv. În
memoriu, se mai arată că sfera de influență a unei eparhii nu are nimic de-a face cu
diviziunea administrativă a statului. Astfel de excepții, în Austria unde Episcopatul Sârbesc
din Dalmația este în dependență episcopală de Mitropolia Română de Cernăuți. Sub
Imperiul Otoman Mitropolia Greacă de Ohrida cuprindea comune din alte sangiacuri și
chiar din Vilayetul Salonicului trecând peste teritorii care bisericește aparțineau altor
eparhii”... etc.
Cât privește reședința celor doi episcopi, memoriul solicita ca aceasta să se fixeze la
Salonic pentru Grecia și la Bitolia pentru Regatul Sârb, în aceste două localități episcopii
români putând avea măcar biroul de lucru, dacă nu chiar reședința”. 1282
Revenind pe terenul demersurilor diplomatice, referindu-ne la situația scrisorilor
schimbate la București între Titu Maiorescu și omologul său grec, Venizelos în chestiunea
bisericilor și școlilor române din Macedonia aflăm dintr-un raport al Legației României la
Atena din 11/24 octombrie 1913 că acestea au fost aprobate la aceea dată de către Consiliul
de Miniștri al Greciei. Premierul elen a declarat chiar ministrului plenipotențiar Filodor „că
notele schimbate în privința autonomiei școlare și bisericești vor apare în publicațiunea
oficială a guvernului grec împreună cu Tratatul de la București din care fac parte; și dacă
această publicație nu a avut loc, cauza este de căutat în niște piedici administrative...”.
Chestionat de către trimisul diplomatic român față de numirea unui episcop pentru
aromânii din Grecia, Venizelos a răspuns că „nu a intrat încă în detaliile chestiunii și că
roagă ca această chestiune să fie lăsată liberă, până când o va putea rezolva dar că
deocamdată putem deschide toate bisericile și școlile noastre în noua Grecie, fără a ne teme
1282
George Murnu către Porumbaru Emanoil, Memoriu în chestiunea Episcopatului din 20 ianuarie 1914.
Colecția privată profesor Nicolae Șerban Tanașoca. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
364
de nicio piedică, și că el totdeauna când a avut în ultimele timpuri prilejul de a vedea pe
preoții și episcopii depinzând încă de Patriarhat le-a spus „Până acum a-ți făcut Greciei
destule dificultăți vă rog ca de aici înainte să-mi ușurați sarcina, supunându-vă deciziunilor
mele.....”. În ceea ce privește organizarea viitoare bisericească, Venizelos a transmis lui
Filodor că „va trebui să iau și sfatul Patriarhului din Constantinopole”, adăugând surâzând:
„il nʼaura plus grand chose a dire ...”1283
Anunțat despre aceastǎ „piedică patriarhală”, ministrul Constantin Manu,
plenipotențiarul Romȃniei la Constantinopol ȋntr-o intrevedere cu Patriarhul Ecumenic din
data de 29 octombrie/11 noiembrie 1913, după ce ȋl asigurǎ pe Înaltul prelat de
disponibilitatea Romȃniei de a sprijini și financiar nevoile Patriarhiei1284, sugera că
guvernul romȃn așteapta să-i fie ȋntoarsă această bunăvoință prin facilitarea intrării în
Sinod a unui episcop aromȃn. Patriarhul a răspuns că dată fiind noua situație, episcopiile
care se vor crea ȋn teritoriile anexate de statele creștine vor intra fără excepție sub epitropia
exclusivǎ a bisericilor autocefale din statele respective, pierzȃnd orice legǎturǎ
administrativ-canonicǎ cu Patriarhul și cu Sinodul din Constantinopol care nu-i va mai
cuprinde de acum ȋnainte decȃt pe reprezentanții eparhiilor din Tracia Orientală și din
Anatolia, „unde nu se aflǎ niciun cuțovalah”.1285 Acestă pendulare a responsabilității luării
unei decizii privitoare la episcopat între Patriarhia Ecumenică și Atena prin invocarea
lipsei de autoritate ori într-o parte ori în cealaltă are de-a face cu un scop bine definit, acela
al tergiversării chestiunii episcopatului.
Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că diplomația română avea cunoștință în
acel moment de un acord încheiat între Patriarhatul de Constantinopol și guvernul grec
încă din 1896. Atunci a fost parafat un Tomos asemănător actelor de concordat ale
Bisericii Romano-Catolice, conform căruia Patriarhatul ceda Greciei protecția bisericilor
ce țineau de Patriarhie (implicit a lăcașelor de cult din Macedonia și Epir etc.). 1286 În
consecință, prin acest act se legifera dependența parohiilor ortodoxe din Imperiul Otoman
1283
A.M.A.E., Fond 71 B, vol. 29, f. 10-11.
1284
În prealabil, Nicolae Filodor a primit o scrisoare din partea ministrului Marghiloman în care îi transmitea
hotărârea guvernului român de a se angaja la un sprijin financiar pentru Patriarhia de la Constantinopol. În
curând, scaunul patriarhal devenind vacant, regele Carol I încerca să influențeze alegerea unui nou patriarh
ecumenic care desigur să fie dispus a accepta un episcop pentru aromâni. În acest sens a fost trimis la
Constantinopol profesorul de drept canonic de la Facultatea de Teologie din București, Dragomir Demetrescu
ce promitea chiar și un aport financiar consistent (50000 de franci) pentru Scaunul Ecumenic. În ciuda
efortului României, interesul Rusiei a primat, Moscova impunându-și pe tron persoana favorită. Raymund
Netzhammer, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și religioase, vol. 1, Editura
Academiei Române, București, 2005, p. 442.
1285
A.M.A.E., Fond 71 B, vol. 29, f. 8-12.
A.M.A.E., Fond 71 E II, Partea a-II-a, vol. 9, f. 307.
2017.11.01 11:13
365
față de Grecia. Practic, această înțelegere la nivel înalt era semnificativă pentru adevăratele
raporturi dintre Biserică și Stat, imixtiunea politicului elen în afacerile bisericești fiind
frecventă mai ales după anul 1850 când Patriarhia de Constantiopol va recunoaște Biserica
Autocefală a Greciei după ce timp ce două decenii o declarase schismatică. Relațiile dintre
autoritățile elene și ierarhii Patriarhiei devin tot mai strânse, presiunile de diverse feluri fac
ca mai ales în zonele considerate vitale pentru elenism (Macedonia, Epir, Tracia) clerul
elen sau filoelen să acționeze la impulsul factorului politic, desigur, cu unele notabile
excepții. Poziția de independență și intransigență manifestată de către Patriarhul Ecumenic
ori clamată de Atena atunci când diplomatic transfera Constantinopolului responsabilitatea
oferirii unei soluții în chestiune episcopatului a fost considerată un artificiu ce urmărea să
nu aplice angajamentele asumate la București. Luând act de tergiversările multiple ale
guvernului elen, partea română a trecut în schimb la punerea în practică a procedurilor
legislative ce urmau să preceadă înființarea de facto a unei autorități religioase pentru
comunitățile de aromâni din Balcani. Voința politică pentru împlinirea acestui deziderat
este indubitabilă, dovadă și intensa corespondență diplomatică pe care guvernul român a
dus-o cu trimișii săi din Balcani, cu notabilitățile aromâne și nu în ultimul rând fructuoasa
colaborare cu instituția Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat.
În 18 ianuarie 1914, I.C. Filitti, consilier al primului-ministru în funcție ȋnainta
acestuia un referat privitor la episcopatul aromȃnilor din Grecia precizȃnd că arhiereul
aromȃn va depinde spiritual de Sinodul din București, neavȃnd o eparhie deosebită pentru a
nu ȋncălca atribuțiile celorlalți episcopi eparhioți. Episcopia sa va fi una circumscrisă
lingvistic și nu geografic, cuprinzȃndu-i pe toți aromȃnii din statul respectiv: „neavând o
eparhie deosebită, nu încalcă asupra atribuțiilor celorlalți episcopi eparhioți din Grecia,
menirea lui fiind neatârnată de un anumit teritoriu și întinzându-se independent de teritoriu,
asupra tuturor supușilor grecești de o anumită limbă, cărora este chemat a asigura conform
cuvintelor Sf. Apostol Pavel (I Corinteni Cap. XIV, 19) slujba dumnezeiască în limba lor.
Statul român urma să desemneze o față bisericească cu rangul de arhiereu ce va avea
reședința într-un centru unde aromânii formează majoritatea. Acest episcop va depinde
spiritual de Sinodul de la București. Se prevedea de asemenea ca în localitatea de reședință,
arhiereul să „aibă biserică și locuință potrivită cu misiunea lui, care va fi de a păstorii pe
toți aromânii din Grecia.” Printre episcopabilii aromȃni, corespondența diplomatică1287
1287
Încă din 1904 ministrul plenipotențiar Emanuil Lahovari a propus ca persoană potrivită pentru demnitatea
de episcop pe arhimandritul Balamaci licențiat în teologie „ce se dedică călugăriei”. A.M.A.E., Fond
Constantinopol, vol. 185, nepaginat. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
366
insistǎ pe numele protoiereului Haralambie Balamaci, pe atunci preotul comunității
aromȃne din Corița, un oraș din Albania de sud.
În 20 ianuarie 1914, Sfȃntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sub conducerea
mitropolitului primat Konon Arămescu a hotărât ȋnființarea Episcopiei Dunării de Sus cu
Macedonia cu atribuțiunea de a supraveghea și conduce biserica și școlile tuturor romȃnilor
ortodocși de peste Dunăre.1288

A.M.A.E., Fond 71 B, vol. 29, f. 12-18.
2017.11.01 11:13
367
IV.5.1.Episcopabilul Haralambie Balamaci
În paralel cu acest demers de reprezentare ecleziastică, un nou prilej pentru

potențarea conflictului greco-romȃn a avut loc ȋn contextul revendicărilor guvernului elen
pe seama sudului Albaniei, provincie pe care grecii o denumeau ca fiind parte intrinsecă a
civilizației elene, cunoscută sub denumirea de vorio Epir, nordul Epirului, regiune cu circa
228.000 locuitori, dintre care o mare parte ortodocși de origine aromȃni și albanezi.1289
Regiunea se afla încă de la începutul secolului XX în planurile guvernului de la Atena, care
inițiase o serie de tratative cu bey albanezi din zonă în vederea unei înțelegeri comune prin
care acest teritoriu să fie anexat la coroana elenă, ori cel puțin să poată fi implementat
acolo un regim dualist după modelul Austro-Ungariei, evident sub sceptrul regelui George.
De o mare importanță în acest angrenaj îl va avea temporizarea acțiunilor României ce
submina tot mai mult filo-elenismul multora dintre aromâni.1290
După războaiele balcanice, în situația nou creată de Protocolul de la Florența din 17
decembrie 1913, zona Epirului de nord (cuprinsă ȋntre Corita-Arghirocastro-Saranda și
Capul Stylos) revenea noului stat albanez, ȋn pofida protestelor Greciei care ocupa de mai
bine de un an de zile acest teritoriu. Armata greacă a fost obligată prin protocolul amintit
sǎ evacueze total zona pȃnă la 31 martie 1914. Oficial, Atena a declarat că se va supune
1289
Louis Sigalos, The Greek Claims on Northern Epirus, 1963, p. 12.
1290
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol.180, nepaginat, raport diplomatic al consulatului din Salonic din 7
septembrie 1904. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
368
arbitrajului Marilor Puteri, chiar dacă a făcut o ofertă financiară consistentă Albaniei ca
monendǎ de schimb pentru anumite rectificări teritoriale.1291 Pe parcurs însă, Grecia ȋși
schimbă strategia mizȃnd pe o așa-zisă mișcare populară din interior la care vor participa
drept instigatori principali atȃt omul guvernului atenian, Hristaki Zografos, fost și viitor
ministru de externe al Greciei, ȋmpreună cu Vasilios, mitropolitul de Arghirocastros,
Spiridon, mitropolitul de Konita și Velas și Ghermanos, mitropolitul Koriței. În 2 martie
1914, Zoografos a proclamat independența Epirului de Nord, chemȃnd alături de înaltele
fețe bisericești un așa numit popor epirot la luptă pentru propria libertate dupǎ 500 de ani
de stăpȃnire străină. S-a format astfel o armată de peste 5000 de membri, majoritatea foști
combatanti ai armatei regale grecești. Pentru populația din Epir ȋncepea din nou o perioadă
de instabilitate ȋn care masacrarele și incendierile de așezări erau la ordinea zilei.
Comunitatea aromȃnă din Epirul de Nord va plăti și ea un preț substanțial pentru
nealinierea la politica dusă de greci ȋn regiune.1292
În 23 martie 1914, într-o zi de duminică, a avut loc un atac furibund ȋn zona
cartierului aromȃn. Au fost incediate mai multe locuințe, devastate școala și paraclisul
romȃnesc din oraș, iar preotul Haralambie Balamaci, somat să răspundă la ordinul
mitropolitului Ghermanos de a veni la mitropolie, a fost asasinat ȋn stilul specific epocii de
către așa-numitele batalioane ierolohite, vestiții antarți greci. 1293 Această crimă era
ȋndreptată nu întȃmplător ȋmpotriva celui mai vizibil personaj al mișcării naționale
romȃnești din Albania. Preotul Haralambie Balamaci era cel care a ȋntemeiat primele școli
ȋn zona Albaniei ȋncă din 1883, cȃnd a pus piatra de temelie a școlii din Pleasa, apoi ȋn
1884 pe cea din Korița, în 1889 pe cea din Moscopole. Calitatea sa de dascăl era dublatǎ de
cea de preot din 1884, atunci cȃnd termină seminarul la Curtea de Argeș. A fost unul dintre
cei mai implicati actori din zonă pentru obținerea dreptului de ȋnființare a unei episcopii
aromȃne ȋn Balcani (frecventele sale călătorii la Constantinopol ȋn acest sens stau
mărturie). Prin această asasinare, un virtual episcop era ȋndepărtat și totodată se punea o
presiune uriașă pentru orice activitate ce urmărea emanciparea de sub dezideratele elene.
Jandarmeria albaneză condusǎ de un ofițer olandez a demonstrat implicarea ȋn asasinat a
unor ofițeri greci alături de cȃțiva notabili din consiliul laic al mitropoliei de Korița. Au
fost arestați cu această ocazie nouă complici ai asasinatelor ȋn frunte cu arhiereul
1291
Edith Stickney, Southern Albania or Northern Epirus in European International Affairs 1912-1913, p.
40-48.
1292
Guvernul albanez a acuzat armata elenă în repetate rânduri de atrocitățile comise asupra comunităților
aromâne. A.M.A.E., Fond Primul Război Mondial 1914-1919, vol. 9, Fond 71-1914, E.2, Partea a II a, 31
martie\13 aprilie 1914, f. 275.
1293
Mircea Delamare (Teodor Câmpeanu), Un popor care se stinge, București, Universul, MATIS
1915, passim.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
369
Ghermanos și duși ȋn detenție la Elbasan. De aici au reușit să fugǎ ȋn Serbia și apoi să se
refugieze ȋn Grecia.1294
În fața acestei tragedii, proaspătul nostru ministru plenipotentiar la Durazzo, Mihail
Burghele a protestat energic pe lȃngǎ Turkan Pașa, premierul albanez care i-a replicat:
„Romȃnia trebuie sǎ caute [vinovați] ȋnspre Grecia, iar dacǎ ar fi sprijinit mai mult
jandarmeria albanezǎ, crima nu s-ar fi ȋntȃmplat”1295. În vreme, a circulat în mediile
diplomatice inclusiv ipoteza unei ȋnțelegeri greco-albaneze ȋn cazul acestei crime, ȋntǎrită
și de ministrul romȃn de la Durazzo din acea perioadă, care ȋi suspecta pe unii dintre
miniștrii albanezi de sentimente filoelene.1296 Aproape toți funcționarii superiori ai auto-
proclamatei entități ai Epirului de nord erau albanezi grecomani, în frunte cu liderul
Epirului de nord, Ghiorghios Zoografos, fiul unui măcelar albanez din Constantinopole,
ales în aprilie 1914 ca membru al Parlamentului Elen, deputat de Attica.1297
Aceste apropieri albano-elene devin și mai evidente atunci când se analizează
concesiunile pe care liderii tânărului stat consimt să le facă părții elene în regiunea
Epirului. Parcurgând proiectele discutate între cele două părți în luna martie a anului 1914
se observă linia de continuitate în chestiunile cultural-ecleziastice ce se profila în teritoriul
albanez. Interesele aromânilor au fost sacrificate ușor de liderii albanezi care au acceptat să
păstreze mai vechile privilegii școlare și bisericești de factură elenă, neacordând drepturi
similare comunităților aromâne care reprezentau totuși o consistentă parte a populației
creștine din Epir. Profețiile lui George Murnu din 1913 păreau că se adeveresc din plin
după numai un an de zile: „Eu știu, am toată convingerea că nici sub albanezi nu-i așteaptă
pe aromâni vreun viitor mai bun. Albanezii vor fi mai șoviniști decât ceilalți balcanici.”1298
1294
A.M.A.E., Fond Primul Război Mondial 1914-1919, vol.9, Fond 71-1914, E2, Partea a II a, f. 280 și
următoarele.
1295
M. Burghele, Jurnal. Colecția privată a profesorului Teodor Pavel.
1296
Ibidem.
1297
Ibidem.
1298
Scrisoarea lui George Murnu către fratele său, Demeter Murnu, 27 aprilie 1913, în Anca Tanașoca,
Șerban Tanașoca, Romanitate balcanică…, pp. 218-219. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
370
IV.6.Aspecte ale vieții bisericești aromâne între 1914-1920
IV.6.1.Macedonia Sârbească
În regiunea Macedoniei intrată în componența regatului sârb constatăm un fenomen

aproape deloc tratat în istoriografia problemei. Întreruperea abruptă a legăturilor dintre
elementele aromâne grecomane și factorii de influență asupra acestora, în special școlile și
asociațiile grecești ce își încetează existența imediat după încorporarea acestui areal în
cadrul statului sârb alături de noua jurisdicție ierarhică, face ca grupul grecoman să caute o
alternativă pe care o refuzase în trecut. În fața presiunilor de sârbizare 1299 notabilii
grecomani devin receptivi la invitația oficialilor români din zonă de a accepta clericii
români drept preoți slujitori. Și aici însă lipsa unui episcop aromân va fi un factor
determinant deoarece existența unui ierarh ar fi determinat și preoțimea grecomană „să
treacă în bloc la noi” după cum se exprima vice consulul Metta.1300 O altă condiție ce
trebuia îndeplinită pentru a putea realiza pactizarea celor două grupări aromâne era
dezlegarea de afurisire a preoților români ce fuseseră astfel pedepsiți de-a lungul timpului
de ierarhii eleni ai locului. Metta a luat legătura cu consulul grec de la Bitolia ce
surprinzător a declarat că l-a convins pe mitropolit să ceară această dezlegare de la
Patriarhia Ecumenică. Răspunsul încă mai era așteptat la sfârșitul lui februarie 1914.1301
Jurisdicția Patriarhiei Ecumenice în Macedonia sârbească de acum va fi obiectul
unor negocieri ....financiare între Patriarh și Belgrad. Asistăm la un act evident de simonie
atunci când cele 7 episcopate intrate în limitele regatului sârb au fost evaluate de Fanar la o
sumă totală de 800.000 de franci în cazul opțiunii de vânzare definitivă ori varianta
„închirierii” contra unei sume anuale de 50000 de franci.1302 Mai târziu tranzacția1303 va fi
oficializată prin protocolul din 19 martie 1920 cu nr. 2056 emis de Patriarhia Ecumenică
prin care eparhiile de Skoplje, Debar, Veles, Pelagonia, Prespa-Ohrida, Polyanni, Strumitsa
1299
Relatăm un caz hilar, dar relevant pentru exclusivismul confesional practicat de autoritățile sârbe imediat
după alipirea Macedoniei de nord. Astfel, în februarie 1914 un aromân din Mehedinți a dorit să doneze opt
icoane către biserica comunității aromâne din Crușevo, însă acestea au fost oprite de vama sârbă pe motiv că
legea nu permitea importul unor icoane ce nu foloseau grafia slavonă. A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 22,
f. 114.
1300
C. Metta către George Murnu din 12 februarie 1914, Bitolia. Colecția privată profesor Nicolae Șerban
Tanașoca.
1301
C. Metta către George Murnu din 22 februarie 1914, Bitolia. Colecția privată profesor Nicolae Șerban
Tanașoca.
1302
A.M.A.E., Fond 71/1914, E 2, Partea a II-a, vol. 2, f. 35.
1303
Pe 19 septembrie 1919 cabinetul Davidovic de la Belgrad a aprobat plata a 800.000 de franci „vechea
datorie a Serbiei față de Patriarhia Ecumenică plus încă 200.000 de franci cheltuieli suplimentare pentru a
definitiva separarea scaunelor episcopale” intrate în componența Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Pentru mai
multe detaili asupra complexei chestiuni, a se vedea Ivo Banac, The National Question in Yugoslavia:
origins, history, politics, Cornell University Press, 1988, p. 221. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
371
au fost trecute sub jurisdicția spirituală și administrativă a Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Desigur, partea financiară nu apărea în respectivul document. 1304
IV.6.2.Grecia
Situația din Macedonia și Epir continuă să rămână una tensionată și după

terminarea războaielor balcanice, majoritatea preoților ce slujeau în aromână fiind supuși la
nenumărate presiuni din partea ierarhilor locului ori a autorităților locale. Mitropoliții de
Veria și de Grebena erau caracterizați de către consulul Ionescu ca fiind „stăpâniți încă de
fanatism creează tot felul de greutăți comunităților aromâne”. Presiunea exercitată de
aceștia asupra clerului aromân era explicată de ministrul de interne Repoulis drept una ce
scapă de sub controlul grec deoarece ierarhii depind în continuare de Patriarhia de
Constantinopol și nu de sinodul elen „mitropoliții amestecându-se conform obiceiului din
trecut și în afacerile politice tulburând diferitele naționalități....”.1305 În urma unor intense
negocieri cu oficialitățile înalte s-a ajuns la o înțelegere prin care acolo unde exista doar o
singură biserică, serviciul urma să se facă alternativ, o săptămână în greacă, o alta în
aromână. Previziunile consulului român erau însă sumbre în privința situația bisericești, cel
puțin până la punerea în aplicare a dispozițiilor stabilite la București referitoare la numirea
de episcopi proprii: „Situația se îngreunează din ce în ce mai mult, căci ne lipsesc preoți și
nu mai avem de unde să recrutăm alții. Acei pe care îi avem fac parte dintre preoții
aromâni, hirotoniți pe vremuri de mitropoliții greci pentru bisericile grecești din comunele
aromâne și care au îmbrățișat mai târziu cauza română. Având în vedere această situație ce
nu convine grecilor s-au luat măsuri de către Patriarhie să nu se mai trimită în comunele
aromânești unde sunt aromâni grecomani decât preoi de origine greacă. Numirea de
episcopi pentru comunitățile aromâne va avea o influență hotărâtoare în bine pentru
întreaga acțiune culturală și bisericească română din Macedonia”.1306 Această nouă
modalitate de acțiune dovedește lipsa încrederii Patriarhiei Ecumenice și față de elementele
grecomane considerate a fi pe măsura trecerii timpului tot mai puțin demne de încredere.
Fidelitatea acestor clerici față de elenism era tot mai vulnerabilizată de alternativa
posibilității de a sluji în limba maternă a localnicilor cu un efect pastoral superior.
1304
Athanasios Angelopoulos, „The Relations between the Ecumenical Patriarchate and the Church of Serbia
during the period 1885-1912”, în Balkan Studies, vol. 13, nr. 1, Salonic, 1972, p. 124.
1305
2017.11.01 11:13
372
Consecință a acestui tratament discriminatoriu, numărul preoților aparținând
comunității aromâne a manifestat o tendință dramatică de scădere. În februarie 1914
funcționau în Balcani un număr de 46 de preoți (a se vedea tabelul anexat) distribuiți astfel:
Grecia-26, Serbia-13, Albania-6 (majoritatea în zone aflate încă sub ocupație greacă),
Bulgaria-1. Faptul că serviciul liturgic se făcea în limba poporului, mai precis în dialectul
macedo-român, reprezintă o dovadă clară a faptului că statul român nu se erija într-un actor
asimilaționist în zonă. Bucureștiul a înțeles să nu disemineze limba literară pe canalul
religios în bisericile locului.
Numărul de preoți era însă total insuficient pentru nevoile spirituale ale
comunităților de aromâni, deși statul român a continuat să trimită sume de bani destinate
aspectelor bisericești ale chestiunii aromâne.
Presiunile diplomatice duceau rareori la sensibilizarea ierarhului locului pentru noi
hirotonii, ca în cazul lui Atanasie Mihăilescu, hirotonit în octombrie 1915 pentru
comunitatea din Păpădia de jos de către mitropolitul Policarp de Florina. Acesta a
funcționat regulat până la finele lui martie 1916 în biserica din localitate unde oficia
slujbele în aromână, dar spunea și unele rugăciuni în greacă pentru bulgarii grecomani
(doar nouă familii) prezenți la slujbă. Înainte de Paști, bulgarii grecomani au trimis un
memoriu la Mitropolitul din Florina în care cereau ca în biserică să se oficieze serviciul
religios doar în limba greacă. Prin stăruințele Mitropolitului, șeful jandarmeriei din Florina
a dat ordin jandarmilor să meargă la Păpadia de jos și să oprească preotul a mai sluji. În
final, după numeroase intervenții ale consulului român din Salonic, mitropolitul a decis ca
serviciul religios să se facă alternativ, o săptămână în greacă și una în română cu preot
separat, urmând ca statul elen să despăgubească cu 3500 de drahme biserica, iar
comunitatea aromână să-și ridice un alt lăcaș de cult.1307
În plan politic, convocarea de către Venizelos a unui consiliu cu înalții prelați din
Macedonia, i-a oferit ocazia diplomatului român de la Salonic să sondeze din nou
chestiunea episcopatului român așa cum fusese stipulată în tratatul de la București, dar
rămasă însă în expectativă. Premierul elen a dat și de această dată un răspuns evaziv,
invocând că circumstanțele vremii nu erau favorabile, acesta neavând suficientă influență
asupra prelaților pentru a-și impune voința: „convocarea ședinței nu trebuie să fie una
presantă pentru chestiunea episcopatului”.1308
1307
A.M.A.E., Fond Atena, vol.132, f. 384-387.
A.M.A.E., Fond E2, Partea a II-a, vol. 25, f. 280.
2017.11.01 11:13
373
Starea de război și noua ocupație italiană au dat o nouă speranță comunităților
aromâne. Au fost imaginate o serie de proiecte în cazul autonomiei cantonului de la Pind
prin transformarea demnității de Exarh existentă la Metsovo dependentă de Constantinopol
în cea de șef religios al aromânilor din tot arealul cantonal.1309
Efervescența manifestată în Grecia de sfârșitul războiului și puternica poziție pe
care o deținea Venizelos prin loialitatea de care a dat dovadă față de Marile Puteri ale
Antantei determină avansarea unor planuri megalomane. Desigur, promisiunile trecute
privitoare la un episcopat aromân erau cu totul nepotrivite în logica unei ortodoxii
exclusiviste profesate atât de stat, cât și de Patriarhia Ecumenică. Presa elenă prin
cotidianul guvernamental Patris din 17 mai 1919 vehicula faptul că politicianul cretan ar fi
decis la Paris să propună Constituantei denunțarea pactului Bisericii Autocefale Grecești
pe care o va supune Patriarhatului din Constantinopol. Această intenție constituie în opinia
ministrului român de la Atena Nicolae Filodor, punctul culminant al unei „întregi politici
imperialiste pe care premierul grec o urmărește încă de la venirea sa din Creta în 1909.
Pentru a pregăti această mișcare în 1917 întorcându-se de la Salonic după detronarea
regelui Constantin a numit Mitropolit de Atena pe fostul șef al bisericii autocefale din
Cipru care îi este foarte devotat. Imediat după ce sosește la Atena acesta începe să facă
propagandă pentru unirea tuturor bisericilor autocefale ortodoxe propunând un sinod la
Constantinopol. În iunie mitropolitul Atenei pleacă în America și Anglia pentru a câștiga
sprijinul protestanților de acolo pentru alipirea grecilor din Asia Mică.” Filodor considera
că locul de patriarh era ținut vacant intenționat de Venizelos tocmai pentru ca să îl poată
impune mai târziu pe acest tron pe mitropolitul Atenei care să unească sub sceptrul său
toate bisericile ortodoxe sub autoritatea lui Meletie Metaxakis. 1310
Nici măcar chestiunea „Mănăstirilor Închinate” etatizate de Cuza nu era considerată
a fi închisă de Grecia. Cercurile politice elene mizau pe faptul că un stat organizat și
puternic alături de o Patriarhie Ecumenică ce va reprezenta direct și Biserica Greciei
devenită între timp sufragană va putea să confere suficientă legitimitate pentru a da
consistență unui demers recuperator.1311 Trimisul plenipotențiar român de la Atena remarca
faptul că structurile de putere grecești au cultivat și în rândul lumii științifice un curent
„imperialist elenistic”, prin punerea bazelor unei societăți pentru propagarea studiilor
bizantine al cărei președinte era însuși Mitropolitul Meletie al Atenei, iar vicepreședinte
1309
A.M.A.E., Fond 71/1914 , E.2, Vol. 81, f. 38.
1310
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2, Vol. 19, f. 174-183.
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2, Vol. 19, f. 175.
2017.11.01 11:13
374
Dambergis, profesor de litere și unul dintre cei mai apropiați amici a lui Venizelos. Scopul
acestei propagande era acela de a răspândi ideea că actualul regat grec este continuatorul și
moștenitorul vechiului Imperiu Bizantin „care în fond nu a murit ci a suferit o eclipsă de
câteva secole.” Pentru înalții oficiali eleni de seama lui Sterghiadis1312 la orizontul anului
1919: „Grecia merge spre o a treia Renaștere a Eladei, avem vechea splendoare elenă, ea
este cea dintâi, avem apoi pe cea de-a doua, cea bizantină, care este mult mai splendidă
decât cea veche....”.1313 Euforia autorităților elene atinge cote mesianice în iunie 1919 când
locțiitorul Patriarhului de Constantinopol, întorcându-se de la Paris, s-a oprit la Atena,
ocazie cu care ministrul de externe Politis declara că este prima vizită a unui patriarh în
funcție după cucerirea Constantinopolului în Elada liberă. După serviciul religios,
locțiitorul de Patriarh a mărturisit public în alocuțiunea sa faptul că la Paris a fost condus la
gară de premierul Venizelos acesta sărutându-i mâna și declarându-i că „rândul viitor îi va
săruta mâna în biserica Sf. Treime din Constantinopol! Și știți – a adăugat acesta că tot ce a
promis premierul s-a îndeplinit și prin urmare aceasta se va îndeplini.”1314
Actul în sine relatat mai sus ne dovedește încă o dată că în mentalul elitelor elene tributare
unor resorturi greu de înțeles astăzi, recucerirea Constantinopolului era un deziderat
plauzibil a fi atins.
IV.7. Noi încercări de înființare a unei eparhii pentru aromânii din diaspora
În 19 octombrie 1922, revizorul școlar Anton Becea solicita un răspuns ferm al

ministerului Afacerilor Străine în chestiunea episcopatului. Becea era total nemulțumit de
lipsa unui șef religios al aromânilor mai ales că de curând la Berat avusese loc un congres
ce a proclamase autocefalia Bisericii Albaneze „unde românii lipsițiți de șefi religioși nu
au fost reprezentați după numărul și importanța lor religioasă”.1315 La puțin timp, se
constata un interes și din partea întâi stătătorului Bisericii Ortodoxe Române de înființare a
unui episcopat tocmai în Albania, locație considerată mult mai propice pentru o astfel de
întreprindere.
1312
Sterghiadis, colaborator apropiat al lui Venizelos ocupase poziția de guvernator general al Epirului până
în iunie 1919 când a fost numit înalt comisar al guvernului grec în Asia Mică.
1313
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2, Vol. 19, f. 175.
1314
A.M.A.E., Fond 71/1914 E.2, Vol.19, f. 183.
A.M.A.E., Fond Problema 82, 1913-1947, Albania, vol. 86, f. 8.
2017.11.01 11:13
375
Într-o scrisoare din 26 februarie 1923, Mitropolitul Primat Miron Cristea arăta în
numele Sinodului Bisericii Ortodoxe Române către ministrul Afacerilor Externe
următoarele: „Desigur țara întâmpină azi multe greutăți interne, absorb în măsură mai mare
ca altădată atenția și munca conducătorilor țării. Cu toate acestea credem că în Albania
situația e favorabilă nouă și deci acolo s-ar putea face un pas înainte în favoarea
Românilor. Sfântul Sinod a hotărât în principiu a crea un loc de episcop misionar pentru
românii care trăiesc afară de regat. Desigur noi putem avea jurisdicție și dreptul de a îngriji
de trebuințele sufletești ale cetățenilor români; dar prezența unui episcop român prin
asemenea părți ar însufleți pe toți și care nu sunt cetățenii noștri. Cu abstracție de la asta, în
Albania se ivesc curente puternice contrare ortodoxismului, deci nu ne poate fi indiferent a
lăsa pe românii de acolo pradă acestor influențe, având ei cu țara noastră legături sufletești
și venind mulți din ei și așezându-se în regat. Deci e un interes să fie sufletește uniți cu
biserica țării. În scopul pregătirii împrejurărilor pentru a trimite și în Albania pe episcopul
misionar, este absolută nevoie de un reprezentant al României în Albania. Domnule
ministru dumneavoastră ați sistat atâtea legațiuni române care nu erau decât niște sinecure
costisitoare. Supunem patrioticei Domniei Voastre aprecieri cele expuse mai sus.”1316
Lipsa unor relații diplomatice directe cu Tirana și implicit cu factorii politici albanezi a
făcut ca și această variantă pentru întemeierea unui episcopat să rămână în suspensie. O
altă încercare de fundamentare canonică a unei instituții eccleziastice va avea ca și inițiator
o autoritate recunoscută în dreptul bisericesc aparținând de învățământul confesional
ortodox din România.
În 18 martie 1924 la propunerea comisiei oficiale pentru școlile și bisericile din
Macedonia de pe lângă ministerul de instrucție a avut loc o întrevedere între Mitropolitul
Primat și profesorul universitar de la Facultatea de Teologie din București, Dragomir
Demetrescu Marele Nomophylax al Bisericii Ortodoxe Române (Mare Păzitor al Legii). În
urma audienței în care s-a expus situația bisericească vitregă a românilor din Balcani de al
căror destin Mitropolitul Primat era interesat să sprijine rezolvarea chestiunii, în acest sens
Marele Nomophylax va întocmi o adresă către mitropolitul Miron Cristea în care solicită
următoarele: „În spiritul canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, făcând uz de drepturile
sale exarhice și ale sfintei noastre biserici creștine ortodoxe autocefale române; În baza
drepturilor ce s-au acordat și s-au garantat minorităților prin tratatele de pace în urma
marelui război, care a fost purtat pentru Libertatea popoarelor și drepturile celor

A.M.A.E., Fond Problema 82 1913-1947, Albania, vol. 86, f. 6.
2017.11.01 11:13
376
nedreptățiți; Și având în vedere cazurile analoage cu privire la cele ce cerem pentru frații
noștri, cazuri care au avut loc în trecut și s-au practicat în bisericile ortodoxe și se practică
chiar astăzi, (în anul 1908 Biserica Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol a dat și a
recunoscut Bisericii Regatului Greciei dreptul de a supraveghea și a depinde de această
Biserică toate bisericile comunităților elenice din toată lumea; iar acum Arhiepiscopia
Atenei a recunoscut Episcopului rus Ermoghen dreptul de Kiriarhie asupra comunităților
ruse din Grecia) Î.P.S. Sa să mijlocească la S[fântul] nostru Sinod ca acesta, până ce vom
avea un episcop recunoscut român, pentru acești frați ai noștri, Sfântul Sinod să delege un
episcop al Sfintei noastre Biserici care să cerceteze toate comunitățile românești din
Peninsula Balcanică; să îngrijească bisericește de ele și să orânduiască tot ce trebuie și este
de nevoie pentru bunul mers bisericesc în comunitățile fraților noștri de acolo. Pentru
păstrarea rânduielilor canonice Sf. Sinod va face cunoscut hotărârea luată, bisericilor
ortodoxe surori în sânul cărora se află acești frați ai noștri. Cu modul acesta, frații noștri
români din afară de confiniile patriei mume vor fi tratați cu aceeași dragoste creștinească,
cu care sunt tratați creștinii ortodocși care se află la noi în țară, și Biserica Română, dar
sunt de altă naționalitate”.1317 Nici acest demers nu va avea însă sorți de izbândă în fața
amenințărilor cu declarea Bisericii Ortodoxe Române drept schismatică de către Patriarhia
Ecumenică.
În concluzie, tabloul asupra problematicii bisericești și cazurile enumerate mai sus,
evident nu singulare, acreditează o imagine a unui exclusivism în ceea ce privește limba
liturgică profesat de ierarhia locală și încurajat de către autoritățile oficiale. Importanța și
rolul deosebit, chiar determinant, deținut de un episcop1318 pentru comunitatea ortodoxă
este de netăgăduit, de aici și reticența și piedicile continue depuse de clerul și oficialitățile
elene în fața împlinirii acestui deziderat al unui cap religios pentru aromânii din Balcani.
Argumentul spațiului canonic în care nu erau admise ingerințe externe, cum ar fi cele
legate de limba liturgică clamate de Patriarhia Constantinopolului, în care ierahul locului
avea dreptul să pedepsească unilateral asemenea „abateri”, nu rezistă la o analiză atentă a
practicilor uzate în cadrul celorlalte Biserici Locale Ortodoxe1319. Trecând peste mult
1317
Cezar Papacostea, „Un episcopat pentru Macedo-români?” în Tribuna Românilor de peste hotare, Anul I,
nr. 5, mai1924, p. 12.
1318
Exarhatul Bulgar estima că în primii ani ai secolului al XX-lea sârbii au reușit să câștige cu ajutorul nou
numiților episcopi proprii peste 25% din populația bulgară a districtelor Kumanova, Skopje, Tetovo și
Gostivar. F.A.K. Yasamee, „Religion, Irreligion and Nationalism in the Diaries of the Bulgarian Exarch
Yosif” în Religious Quest and National Identity in the Balkans, Celia Hawkesworth, Muriel Heppell and
Harry Norris (eds.), Palgrave, London, p. 212.
1319
Situația din Transilvania și Banat (secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea) unde în
parohiile românești care deși aparțineau de Mitropolia Sârbă de Karlowitz, limba liturgică era cea
MATIS română.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
377
solicitata reciprocitate (în Vechiul Regat în comunitățile grecești slujba se săvârșea în
limba acestora), trebuie amintit faptul că în 1874 în Dobrogea, Patriarhia de
Constantinopol a aprobat înființarea unei episcopii românești la Măcin, sufragană
Mitropoliei grecești de Tulcea cu jurisdicție asupra nordului Dobrogei 1320. De asemenea,
imediat după primul război mondial, așa cum am mai menționat, chiar pe teritoriul Greciei
a fost acceptat canonic un episcop rus ce avea o jurisdicție lingvistică, anume aceea de a
păstori comunitatea rusă răsfirată pe tot întinsul Greciei, având desigur libertatea de se
folosi de limba proprie liturgică. Această situație dovedește fără putință de tăgadă faptul că
refuzul înființării unei episcopii pentru o populație autohtonă nu avea la bază decât motive
politice, cele canonice fiind invocate pentru a acoperi în fapt strategia șovină profesată de
cercurile de putere elene.
Privită astăzi la mai bine de un secol, chestiunea unei autonomii religioase pentru
aromânii din Grecia ar fi întărit identitatea acestora și desigur ar fi limitat procesul de
asimilare etnică la care aceștia au fost și sunt încă supuși.
*
De asemenea, cazul eparhiilor sârbești de Zara și Cattaro, ori a parohiei grecești din Viena unde limba
liturgică era slavona și greaca, ambele aflate sub jurisdicția Mitropoliei Române a Bucovinei. La Triest
funcționa o altă episcopie grecească ce ținea de Constantinopol încă din 1577. După numeroase tulburări
episcopul grec va accepta de abia în 1783 un vicar de origine sârbă care să păstorească comunitatea
majoritară de origine slavă a eparhiei. N. Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă
(1789-1923), Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011, p. 65.
În cadrul Imperiului Otoman, mai precis Nordul Macedoniei, deci chiar în jurisdicția Patriarhiei de
Constantinopol au fost acceptați de către Scaunul Ecumenic un mitropolit sârb la Prizren în 1906 și unul la
Skoplje (Uskub) șase ani mai târziu. Un al treilea ierarh sârb va fi numit de Patriarhia Ecumenică în
octombrie 1908 pentru Mitropolia de Debar-Veles în persoana lui Varnavas Rosič (viitor patriarh al Bisericii
Ortodoxe Sârbe între 1930-1937). Episcopul Varnavas va purta titulatura de horepiscop sârb sufragan
titularului grec al mitropoliei Parthenios, urmând a păstori pe enoriașii de limbă slavă din eparhia de Debar-
Veles, deci o jurisdicție lingvistică. Regiunea avea o populație în majoritate covârșitoare de origine bulgară.
Athanasios Angelopoulos, „The Relations between the Ecumenical Patriarchate and the Church of Serbia
during the period 1885-1912”, în Balkan Studies, vol. 13, nr. 1, Salonic, 1972, p. 119-128. De asemenea,
merită menționat cazul eparhiilor ortodoxe din Bosnia și Hertegovina (Sarajevo, Tuzla, Mostar și Banja
Luka) rămase și după 1878 în jurisdicția Patriarhului Ecumenic în baza protocolului semnat în 16/28 Martie
1880 cu Imperiul Austro-Ungar. Numirea de noi episcopi urma a se face la propunerea Majestății Sale
Împăratul dintre arhimandriții de origine sârbă ortodoxă. Practic, Patriarhul Ecumenic lua act de voința
imperială și aproba respectiva persoană propusă pentru demnitatea de episcop. După 1878 legătura canonică
cu tronul patriarhal era păstrată prin trimiterea periodică de către Constantinopol a Sfântului Mir și părticele
de Sfinte Moaște către eparhiile bosniece prin intermediul ambasadei Austro-Ungare din Constantinopol ce
remitea odoarele sfinte Ministerului de Externe de la Viena și abia apoi acestea ajungeau în posesia
episcopilor titulari din Bosnia Herțegovina. Haus- Hoff- und Staatsarchiv Wien, Fond P. A. Konstantinopol,
Karton 499, nepaginat.
La baza acestei convenții paradoxale între un stat catolic și o patriarhie fanion a Ortodoxiei stăteau rațiuni
„balcanice”: Austro-Ungaria promitea în cadrul unor negocieri strict secrete ținute la Constantinopol că va
susține autoritatea patriarhală asupra creștinilor din Imperiul Otoman împotriva pretențiilor ruse, bulgare,
române și sârbe. Bojan Aleksov, „The Serbian Orthodox Church”, în Orthodox Christianity and Nationalism
in Nineteenth-Century Southeastern Europe, Lucian N. Leuștean (ed.), Fordham University Press, New York,
2014, p.80.
1320
Ioan Dănuț Buzdugan, Biserica Ortodoxă Română - Biserică Națională, Teză de doctorat, Universitatea
Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2006, p. 44. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
378
Tablou statistic al bisericilor, paracliselor și preoților aromâni din Macedonia (Grecia,
Serbia, Bulgaria și Albania, luna februarie 1914)1321
Nr. Localitate Nr. Nr. Nr. Observații

Preoți
Biserici Paraclise
I. Circumscripția
Bitolia
1. Bitolia 1 - 2 Se oficiază în toate duminicile și

sărbătorile în dialectul macedo-român
2. Crușova 1 - 1 -//-
3. Gopeși 1 - 2 Cu rândul în dialect și în grecește.
4. Moloviște - 2 1 Numai în dialectul macedo-român.
5. Ohrida 2 - 2 -//-
6. Resna - - 1 -//-
II. Circ. Scopia
1. Coceani - 1 1 -//-
2. Scopia - 1 1 -//-
3. Veles - 1 1 -//-
4. Huma 1 - 1 -//-
III. Circ. Salonic
1. Salonic - - 1 Clădirea în care funcționa paraclisul a

ars în 1913.
2. Cândrova 1 - 1 Se oficiază numai în dialect.
3. Doleani 1 - 1 -//-

2017.11.01 11:13
379
4. Fetița- 1 - 1 -//-
Gramaticova
5. Hrupiște 1 - 1 -//-
6. Nevesca - 1 - -//-
7. Poroi 1 - 1 -//-
8. Paticina 1 - 1 -//-
9. Veria –Selia 2 - 3 -//-
10. Veria- Xirulivad 1 - 1 -//-
11. Giumaia de Sus - 1 1 -//-
IV. Circ. Meglenia
1. Birislav 1 - - Aici oficiază cu rândul preotul de la

Lugunța.
2. Cupa 1 - 1 Se oficiază cu rândul (în dialect și în

grecește).
3. Livezi 1 - 4 -//-
4. Liumnița 1 - 3 -//-
5. Lugunța 2 - 2 -//-
6. Oșani - 1 1 Se oficiază numai în dialectul

macedo-român.
V. Circ. Grebena
1. Grebena - 1 1 Se oficiază numai în dialectul

macedo-român.
2. Avdela - - 1 -//-
3. Perivole 1 - 1 -//-
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
380
4. Turia1322 1 - - -//-
VI. Circ. Ianina
1. Laca-Paleohori - - 1 -//-
VI Circ. Coritza -//-

I
1. Coritza - 1 1 -//-
2. Pleasa 1 - 1 -//-
3. Lânca 1 - 1 -//-
4. Nicea 1 - 1 -//-
5. Șipisca 1 - 1 -//-
VIII.Circ. Berat
1. Grabova 1 - 1 -//-
Total 28 10 46
1322
Din cele șase biserici existente în Turia- Epir, trei fuseseră ale comunității românești până în 1913, cea
mai mare dintre ele fiind biserica cu hramul Tuturor Sfinților al cărui local se afla în centrul așezării, fiind și
cea mai încăpătoară. În toamna anului 1913 a sosit în vizită la Grebena ministrul de interne Emanouil
Repoulis cu scopul declarat de a potoli conflictele din zonă. Acesta a declarat în fața reprezentanților
diferitelor comunități din regiune că „atât rumanizantes, cât și elinizantes vor avea bisericile și școlile avute
pe vremea turcilor”. La replica unui „grecoman” din Turia cum că în localitatea sa sunt doar 3-4 familii
românești și nu merită să dețină biserica centrală dobândite în vremea turcilor, ministrul îi răspunde tranșant
„și șoareci să zburde într-însa, e a lor.” Încetând din viață preotul comunității aromâne, eforii decid că nu pot
ține închisă biserica centrală și permit preoților greci să slujească în ea până la hirotonia unui nou preot. Deși
în octombrie 1924 comunitatea avea deja un preot hirotonit de episcopul grec al locului, totuși preoții greci
nu acceptă nici măcar să slujească alături de ei, opunându-se cu ajutorul judecătorului de pace din localitate
să restituie biserica. A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 133, f. 222-223. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
381
IV.8.Conflicte bisericești (a)româno-elene în Europa Centrală
IV.8.1.Bisericile aromânilor din Viena
Un alt câmp al unor diferende intraconfesionale ortodoxe datorate diferențelor de

natură etnică ce vor tinde spre separație s-a petrecut într-un interval mai lung și la Viena.
Încercând o retrospectivă rezumativă asupra chestiunii amintim faptul acordării printr-un
decret de către împărăteasa Maria Tereza în 3 martie 1776 a unui privilegiu pentru grecii
ortodocși supuşi otomani din Viena și anume folosirea pentru scopuri religioase a capelei
din Steuerhof de către Frăția Sfântului Gheorghe a menţionaţilor.
Cu toate acestea, grecii reprezentau la acea dată o minoritate ortodoxă infimă în
Imperiul Habsburgic, majoritatea fiind aromâni, sârbi, sau albanezi din teritoriile otomane
aflate sub amprenta confesională de coloratură greacă a Patriarhiei Ecumenice.
După decretul de recunoaștere a Frăției Sf. Gheorghe ca persoană juridică aptă de a
susține funcționarea unui preot ortodox, separat de cel al sârbilor ortodocși, au apărut
neînțelegeri de natură națională în sânul acesteia, mai cu seamă între membrii cu cetățenie
otomană și cei cu cetățenie austriacă. Acest fapt a dus la separarea acestora din urmă într-o
frăție separată, anume Frăția Sf. Treime, care la început număra 32 de membri (capi de
familie). Chiar şi cu acest contingent redus, aceştia au reuşit să înființeze parohia Sf.
Treime în Viena în anul 1782. Aceasta a fost confirmată și prevăzută cu aceleași privilegii
ca și parohia Sf. Gheorghe prin decretul împăratului Iosif al II-lea din 29 ianuarie 1787. În
acest decret împăratul a prevăzut în mod expres dreptul „grecilor și valahilor neuniți” de a
oficia public și nestingherit serviciile religioase specifice în locația din vechea piață
Fleischmarkt, așa încât „fiecare creștin din această religiune greacă neunită, de orice
națiune sau limbă ar fi, să poată intra fără piedică pentru a-și ține slujbele în ea”.1323
Delegația care a obținut decretul de la împărat a fost formată aproape în totalitate din
aromâni.1324
Reținem așadar nuanța esențială a decretului imperial îndreptat către „fiecare
creștin de religie greacă”. S-a introdus astfel un element derutant așa cum vom vedea de-a
lungul istoriei acestei biserici. Confuzia grec-ortodox era una frecventă în tot Imperiul,
funcționând deseori ca o etichetă care îi încorpora și pe aromâni, determinând nu doar o
1323
A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 134, nepaginat.
1324
Ion Nistor, Bisericile şi şcoala greco-română din Viena, Academia Română. Memoriile Secţiunii
Istorice, Seria III, Tomul XIII, Mem. 3, Bucureşti, 1932, p. 7. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
382
receptare greșit etnică a acestora, drept greci prin faptul că erau ortodocși, ci și inocularea
în timp a unui complex de inferioritate față de o lume greacă în care mulți dintre aromâni
vor dori să se integreze beneficiind de avantajele noului statut, pierzându-și cu timpul
limba maternă, apoi conștiința etnică. Umbrela elenă a servit drept supraconștiință
culturală funcționând independent de fondul etnic primordial. Din acest punct de vedere,
elenismul a reprezentat difuzarea unui model grec bazat în principal pe exercitarea unei
influenţe cultural-confesionale ce a reușit în timp să schimbe radical identitatea unui grup
etnic. Istoriografia austriacă consemnează faptul că negustorii denumiţi greci proveniţi din
părţile răsăritene şi sudice ale Europei Centrale stabiliţi în secolele XVIII-XIX în Viena
erau în majoritate de cultură și credință greacă, însă de origine macedo-români.1325
O mutaţie semnificativă pentru comunităţile ortodoxe române din imperiu, altele
decât cele din Transilvania, se consumă în anul 1873 când Episcopia Bucovinei a fost
ridicată la rangul de Mitropolie1326, acesteia alipindu-i-se conform noii politicii imperiale
cele două episcopii sârbești din Dalmația, anume cele de Zara și Cataro.
Zece ani mai târziu, bisericile ortodoxe, pomenite mai devreme, Sf. Treime și Sf.
Gheorghe din Viena au fost scoase de sub jurisdicția mitropolitană de la Carloviț și puse
1327
sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei. În fapt, toți ortodocșii din Monarhia Austro-
Ungară rămași după 1867 sub administrația Vienei depindeau canonic de scaunul din
Cernăuți.
În 1901, în condiţiile în care denominativul valah îi acoperea atât pe românii din
Transilvania, Bucovina, dar şi pe cei de la sud de Dunăre, iar ponderea acestor categorii a
crescut sensibil în Viena secolelor XIX-XX, s-a ajuns la numeroase neînțelegeri față de
proporția alternanței lingvistice liturgice, grecii reușind să înlăture din consiliul parohial al
bisericii Sf. Treime membrii români şi aromâni.
Situația conflictuală rămâne aprinsă mulți ani după 1901, chiar și după ce în 1906 s-
a ajuns la închirierea şi amenajarea unei capele de către statul român în palatul
Dietrichstein din Löwelstrasse nr. 8, în centrul oraşului, al cărui prim preot a fost Dr. Virgil
Ciobanu, preot militar transilvăneantra la garnizoana militară din Viena.1328
1325
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească…, p. 25 şi urm.
1326
Anuarul Arhidiecezei Ortodoxe a Bucovinei pe anul 1923, Cernăuți, 1923, p. 1
1327
Willibald Plöchl, Die Wiener orthodoxen Griechen, Kirche und Recht, Wien 1983, p. 36.
1328
Mircea Basarab, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Pagini de
istorie bisericească contemporană, Editura Limes, Cluj Napoca, 2011, p. 25. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
383
În 1907 a fost sfințită capela ortodoxă română în Viena cu concursul nemijlocit al
guvernului Grigore Cantacuzino pe lângă autorităţile habsburgice.1329 Enoriașii noii capele
române nu au acceptat însă pierderea bisericii Sf. Treime inițiind un proces civil pentru a o
recupera.
De altfel, canonic cele două parohii vor depinde în continuare până imediat după
război de Mitropolia Bucovinei. În afara arealului geografic al provinciei, de Scaunul
metropolitan de la Cernăuți mai depindeau: biserica ctitorită de Vasile Lupu din Liov
(Lemberg), capela ortodoxă de pe lângă penitenciarul de femei din aceeași localitate, o altă
capelă la Stanislau (azi Ivano Frankovsk, Ucraina)1330, alături de cele două eparhii de Zarra
și Cataro.
După 1919, cele din urmă episcopii sunt dimise (rupte) de legătura cu scaunul de la
Cernăuți ca urmare a unei înțelegeri amiabile cu Patriarhia Ortodoxă Sârbă.1331
Imediat după Primul Război Mondial izbucnește o situație tensionată între
Mitropolia Bucovinei și Patriarhia Ecumenică din Constantinopol ce urmărea preluarea
celor două biserici din Viena sub tutela sa canonică.
În fața succesiunii evenimentelor, ministrul român de externe Ion Gheorghe Duca
solicită trimisului nostru plenipotentiar la Atena să „intervină cât mai stăruitor cu putință
pe lângă guvernul grecesc pentru respectarea drepturilor Mitropoliei din Cernăuți asupra
bisericilor din Viena deoarece scaunul metropolitan din Cernăuți trebuie să rămână și
astăzi autoritatea supremă bisericească pentru întregul cuprins al Monarhiei Habsburgice
(n.n. se avea în vedere desigur partea Cisleithaniei a fostului imperiu) în afară de
Dalmația…. Nu putem admite un singur moment nici deposedarea, nici chiar știrbirea
autorității Mitropoliei de Cernăuți asupra celor două biserici ortodoxe din Viena”.1332
Autoritatea Mitropoliei noastre bucovinene era cunoscută de altfel și de către
Sfântul Sinod de la Atena care în aprilie 1922 ceruse Mitropolitului din Cernăuți să
renunțe la jurisdicția sa asupra celor două biserici din Viena.
Răspunsul negativ al Mitropolitului bucovinean trimis Atenei era motivat de:
legislația habsburgică pe baza căreia s-a înființat parohia ortodoxă din Viena, anume
pentru credincioșii greci și valahi, dar și de faptul că această biserică (Sf. Treime), fusese
1329
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, ed. 3-a, Trinitas, Iași, 2008, p. 354.
1330
Ion Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina și a rostului ei naţional-cultural în viaţa românilor bucovineni,
Editura Septentrion, Rădăuți, 2003, p. 161.
1331
Anuarul Arhidiecezei Ortodoxe a Bucovinei pe anul 1927, Cernăuți, 1927, p. 28.
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, nepaginat.
2017.11.01 11:13
384
întreținută1333 în proporție covârșitoare de parohienii români al căror număr întrece de
multe decenii pe cel al enoriașilor greci.1334
La 8 septembrie 1924, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a înființat
Mitropolia Ortodoxă a Europei Centrale, cu sediul la Viena. Patriarhul Grigore al
Constantinopolului a trecut sub jurisdicția acestei mitropolii toate comunitățile ortodoxe
din Austria, Ungaria și Italia.1335
În octombrie 1924, mitropolia noastră a protestat din nou atunci când Mitropolia
Atenei a instalat la Viena pe Episcopul Ghermanos în calitate de Episcop al Europei
Centrale, ocazie cu care era impus un nou preot pe seama parohiei Sf Treime, desigur fără
aprobarea ierarhic canonică. Răspunsul nou înființatei episcopii grecești a fost unul
tranșant: „în fața referințelor politice schimbate, privește ca stinsă autoritatea
Mitropolitului Bucovinei asupra bisericii….”1336
I.G. Duca arăta în scrisoarea trimisă ministrului nostru la Atena faptul că problema
era și una politică din cauza ingerințelor guvernelor elene în problemele bisericești, fie ale
Arhiepiscopiei de Atena ori ale Patriarhiei Ecumenice. Înainte de venirea la Viena a
Episcopului Ghermanos acesta încercase să preia bisericile ortodoxe din Budapesta, însă s-
a lovit de intransigența episcopului sârb, fapt ce l-a determinat să plece la Viena, renunțând
la planul inițial de stabilire a reședinței nou înființatei episcopii grecești a Europei Centrale
în capitala ungară.1337
La Viena, episcopul Ghermanos îl înlocuiește în diptice la pomeniri pe Mitropolitul
Bucovinei, oficiind serviciile liturgice în calitate de Întâistătător, ocazie cu care spre a
legitima acțiunea de uzurpare, personalul legației Greciei din Viena era prezent in corpore
la slujbele obișnuite, suplinind astfel lipsa enoriașilor greci cu cetățenie austriacă din
Viena.1338
Cealaltă Biserică aflată în litigiu, Sf. Gheorghe, deși destinată la începuturile ei
grecilor supuși otomani, aceștia în 1925 numărau în Viena doar trei persoane.
1333
Motivarea Ministerului de Externe Român alături de cea a Mitropoliei Bucovinei mai specifica faptul că
„edificiul bisericii a fost cumpărat cu bani strânşi de la valahi ale căror nume sunt însemnate şi printre
binefăcătorii ulteriori numărându-se şi numele baronului transilvănean Pop, fost director al
comunităţii…etc."
1334
1335
W. Plöchl, Die Wiener orthodoxen…, p. 153-154.
1336
1337
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, nepaginiat.
1338
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134. Parohienii greci erau în număr de doar 13 persoane în timp ce enoriașii
români erau mai multe sute, aceștia sprijinind și înzestrând Biserica Sf. Treime cu cele necesare de-a lungul
timpului. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
385
În atare situație, partea română considera că nu se mai putea invoca decât
autoritatea de jurisdicție, cea a Mitropoliei Bucovinei.
Cei trei credincioși ai parohiei erau de fapt doi laici și un preot, primii fiind
cumpărați de către Episcopul Ghermanos susținut de Legația Greacă din Austria să ceară
ruperea de Mitropolia Bucovine1339, iar cel de-al treilea grec era însuși preotul
Gheorghiade ce nu înțelege a se supune ierarhului Ghermanos considerând autoritatea
Mitropolitului de Cernăuți ca pastoral validă, solicitând acestuia să intervină deoarece era
pus în dificultatea de a nu mai recunoaște autoritatea chiriarhului său de drept sau de a fi
destituit acum la o vârstă înaintată. Arhimandritul încheia scrisoarea trimisă mitropolitului
său în aprilie 1926 cerând insistent indicații „deoarece guvernul elen este rău informat
asupra comunităților grecești din Viena, ani de zile am trăit în liniște și iată acum s-a băgat
demonul între noi.”1340
Ministrul român de externe își exprima hotărârea fermă de a susține eforturile
Mitropoliei Bucovinei de a-și păstra jurisdicția canonică asupra bisericilor din Viena
arătând omologului său grec Roufos Kanakaris că România privea cu interes deosebit
chestiunea, iar în cazul în care nu va primi satisfacție din partea Atenei va recurge la
închiderea tuturor bisericilor grecești din Regat ca măsură de represalii.1341
În aprilie 1929, consiliul eparhial al Mitropoliei a analizat problema bisericilor din
Viena neacceptând uzurparea și deposedarea acestora întreprinsă de manevrele politice
grecești.
Consilierul Ipolit Tarnavschi arăta că unul dintre preoţii de la biserica Sf.
Gheorghe, Gheorghiade era în continuare fidel ierarhului său canonic, mitropolitul
Nectarie, cerând sprijin spre a rezista presiunilor ce se făceau asupra sa. Consilierul
eparhial a aprobat hotărârea ședinței de a continua revendicările de juridicție canonică cu și
mai multă energie spre obținerea succesului.1342
Până în prezent, situația celor două biserici din centrul Vienei și a întregului
complex de clădiri aparținător lor a rămas în custodia statului elen, având astăzi chiar
caracter de extrateritorialitate.
Chestiunea în cauză nu a mai fost reluată niciodată după 1945 de către autoritățile
laice sau bisericești. Cu toate acestea, nu există asumat public vreun act emis de Patriarhia
1339
1340
Ion Nistor, Bisericile şi şcoala greco-română din Viena..., p. 88.
1341
1342
Raportul general anual al Consiliului Eparhial orthodox român al Bucovinei pentru exercițiul anului
1928 către Adunarea Eparhială, Cernăuți 1929, p. 46-47. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
386
Ortodoxă Română care să confere legalitate deposedării arbitrare din perioada interbelică a
celor două lăcașe de cult din Viena şi a bunurilor acestora.
De menționat, că în lipsa unei comunități numeroase de greci în Austria una dintre

cele două biserici, respectiv cea cu hramul Sfântul Gheorghe stă închisă în cea mai mare
parte a timpului, în timp ce în biserica Sfânta Treime numărul credincioșilor este unul
relativ scăzut.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
387
IV.8.2.Biserica aromânilor de la Budapesta
În condiții asemănătoare celor întâmplate la Viena și în capital maghiară se

înregistrează un conflict de tip național între membrii comunității ortodoxe stabiliți cu
precădere în secolul al XVIII-lea în Budapesta. Intenția enoriașilor budapestani de a-și
ridica un lăcaș de cult a primit aprobarea autorităților concretizată prin decretul împărătesc
din 1793 prin care era recunoscută enoria ortodoxă cu denumirea „Graeco-Valachica
communitas Pesthiensis”. După întemeierea parohiei s-au iscat o serie de disensiuni între
enoriașii greci (mulți dintre ei grecomani de origine aromână, albaneză etc.) și cei macedo-
români în privința preoților slujitori și a limbii liturgice.1343 S-a ajuns în justiție pentru
reglementarea situației conflictuale ce va dăinui din păcate pe parcursul întregului secol.
La 1808 s-a decis prin rezoluție împărătească recunoașterea dreptului de a avea preot
român cu limba română în biserică, avizându-se regularea uzului limbii în Biserică,
Diecezanului și respectiv Mitropolitului. Aceștia, în același an au stabilit ca o săptămână să
se slujească în grecește și una în românește. În același an apărea o a doua rezoluție ce
enunța că românii pot folosi în biserică cărțile românești, tipărite în diecezele monarhiei și
preot hirotonit pe teritoriul Monarhiei Habsburgice. Mocioni, în calitatea sa de membru al
eforiei bisericii din Budapesta arăta că „79 de ani s-a urmat în contra repetatelor încercări
de perturbare a acestei ordini din partea grecilor, strict dispozițiunile Resoluțiilor de la
1808. Iarăși prin rezoluție Împărătească, s-a regulat și introdus stricta paritate între români
și greci. [...]Însuși fondatorii macedoneni, când au cerut dreptul de preot și limbă română,
n-au cerut macedonean preot sau macedoneană limbă, ci limba română. Acum în timpul
mai nou grecii au început a face mare deosebire și a pretinde că numai macedonenii au
drept și îndreptățită propriamente numai a lor limbă ar fi. Și au găsit răsunet la mai mulți
macedoromâni, mai vârtos că pre noi botezându-ne de dacoromâni, mereu ne-au înfierat de
neloiali și nepatriotici care le compromitem situațiunea”.1344 Moartea preotului român al
comunității, Ioanichie Miculescu, în 1887 a determinat o nouă încercare de grecizare a
parohiei. De această dată, au fost luate o serie de hotărâri arbitrare ce au dus la desființarea
postului de preot român legiferate printr-o decizie a Ministerului Culturii din Budapesta
din 28 mai 1888. În virtutea acestei decizii, românii au fost îndepărtați cu desăvârșire din
1343
Maria Berenyi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000, p.16.
1344
Antonie Plămădeală, Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului
Austro-Ungar în vremea lui Miron Romanul 1874-1898, după acte, documente și corespondențe inedite,
Sibiu, 1986, p. 211. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
388
comunitatea bisericească, fiindu-le asigurat dreptul de a-și forma o comunitate bisericească
separată.1345
Asistăm așadar la o prelungire a situației tensionate din Balcani la Budapesta,
purtată de acestă dată strict pe tărâm bisericesc unde cele două curente din cadrul aceleiași
confesiuni intră în conflict pe fondul intenției curentului grecesc de a se impune total în
aranjarea chestiunilor bisericești.
V.Proiecte educaționale românești la sud de Dunăre

V.1. Premise. Învățământul la aromâni în secolul al XIX-lea
Deși o acțiune educațională programatică din partea Bucureștiului pentru

comunitățile de aromâni poate fi localizată câteva decenii mai târziu, trebuie menționat
faptul că preocupări culturale orientate spre acest spațiu au apărut încă din 1838 atunci
când, la cererea unor comercianți aromâni, domnitorul muntean Alexandru Dimitrie Ghica
a trimis un dascăl și cărți românești pentru deschiderea unei școli ce urma să funcționeze în
Serres până în 1845: „Înspre Seres s-au îndreptat cei mai de seamă comercianţi din
metropola aromână, distrusă de albanezii lui Ali-Paşa, Moscopole, şi au înfiinţat case de
comerţ foarte însemnate. În vâltoarea traficului, comercianţii din Muntenia şi Moldova au
dat de aromâni şi au dus vestea la curtea domnească. Când s-au dus ei în târg, la 1838,
Vodă le-a dat un dascăl şi cărţi româneşti câte au putut duce trei cătâri, şi aşa s-a înfiinţat
prima istituţie naţională, în primul oraş comercial din Turcia, după Constantinopol pe acele
vremuri”.1346
Dorința inițială de deschidere a unor școli pentru aromânii din Balcani a aparținut
aromâniilor stabiliți în Principatele Române. Dimitrie Cozacovici a redactat un apel către
macedo-românii din țară în 1858 ca aceștia să se organizeze în vederea unei acțiuni de
deschidere de școli românești1347 în Macedonia. În 1860 s-a format „Comitetul Macedo-
Român” ai cărui primi membri au fost Zisu Sideri, Thoma Tricopol, Gr. Grandea, Iordache
1345
M. Berenyi, Cultură românească …, p. 19.
1346
Anghel Popa, Anul 1838- prima şcoală românească în Macedonia, în Caleidoscop aromân, vol. III,
editura Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1999, p. 192, Anghel Popa, „Un document inedit despre
organizarea primei școli românești la aromânii din Sudul Dunării” în Perenitatea Vlahilor din Balcani, 1997,
p.39.
1347
Vom folosi pe parcursul lucrării noastre termenul de „școli românești”, deși desigur acestea se adresau
comunităților de aromâni. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
389
Goga, Anastasie Panu etc. Acesta a fost primul nucleu care va încerca constant să
sensibilizeze autoritățile române să se implice în susținerea cauzei școlare aromâne. 1348
Începutul preocupărilor pentru un învățământ românesc în Balcani ar trebui căutate în
vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care în 1864 printr-un decret autoriza
Mininsterul Cultelor și Instrucțiunii publice „a libera elevului D. Athanasescu suma de
două mii (2000) din cea prevăzută în rubrica facerilor de bine notată în creditul deschis
acelui minister în anul trecut, pentru întreținerea mănăstirilor foste zise închinate, drept
ajutor pentru întoarcerea numitului în patria sa spre a deschide acolo o școală primară
pentru învățarea limbii române”1349. În același an, se deschidea la Târnova prima școală
subvenționată de București. Anul următor, același minister suplimenta suma de bani și
hotăra crearea unui internat pentru „formarea junilor macedoneni” într-una din mănăstirile
din București.1350
În 1865 guvernul român „cu extremă urgență” a întemeiat un institut pentru
pregătirea unor tineri români din Pind, Tesalia, Macedonia și alte părți ale Turciei
europene ce vor forma viitorul personal didactic din respectivele regiuni. Ideea era
considerată de autoritățile române „nu numai o datorie de consângenitate, ci și un interes
vital pentru viitorul naționalității noastre”.1351 Institutul Macedo-Român (sau Școala
Macedo-Română de la București, cum mai apare menționată) a funcționat din toamna lui
1865 la Mănăstirea Sfinții Apostoli din Bucureşti sub conducerea călugărului Averchie
supranumit Macedoneanul ce s-a ocupat şi de recrutarea tinerilor din provinciile de
baștină. În 1869 prima serie de opt elevi a finalizat cursurile cu rezultate foarte bune,
solicitând guvernului numirea ca învățători în comunele de origine.1352
În 23 septembrie 1879 în sala Ateneului Român sub președinția Mitropolitului
Primat Calinic Miclescu s-a înființat Societatea de Cultură Macedo-Române între membrii
ei fondatori numărându-se episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, Episcopul
Atanasie al Râmnicului, Dimitrie Brătianu, C.A. Rosseti, Ion Câmpineanu, Vasile
Alecsandri, Generalul Tell, Menelas Ghermani, Ioan Kalinderu, T. L. Maiorescu, Ioan
Caragiani etc.1353 Societatea a fost recunoscută ca persoană juridică prin legea votată în
1348
Simion Țovaru, Problema Scoalei Românești din Balcani, București 1934, p. 18-19.
1349
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre..., p.156
1350
Ibidem, p.157.
1351
Adina Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 104.
1352
I.I. Velicu, „Institutul de la Sfinții Apostoli şi începutul mișcării de redeșteptare a românilor
macedoneni”, în Revista istorică română, Vol. XI-XII,1941-1942, p. 273-279.
1353
Puppa Ioan, Lucruri care trebuiesc ținute minte în 25 de Ani de Luptă în Cestiunea Macedoneană, Galați,
2017.11.01 11:13
390
Camera Deputaților în 1 aprilie 1880 şi în Senat la 8 aprilie 1880.1354 Această societate a
avut un rol deosebit în epocă prin campaniile publice duse de membrii săi ce aveau
menirea de a prezerva interesele naționale ale aromânilor din Balcani, prin școală și
biserică, prin dotarea acestora cu manuale, cărți și biblioteci etc. Sub auspiciile acestei
societăți au apărut mai multe ziare și reviste dedicate situației comunităților aromâne din
Balcani, care alături de deloc neglijabilul efort financiar ce era remis comunităților de la
sud de Dunăre sub forma unor burse ori pentru construcția de lăcașuri de cult sau imobile
școlare au venit să întregească politica guvernamentală începută la 1864.
Cartea culturală jucată de Regatul Român la sud de Dunăre a avut la sfârșitul
secolului al XIX-lea un protagonist deosebit de vocalic și întreprinzător în persoana
institutorului Apostol Mărgărit. Originar dintr-o familie de aromâni din Avdhela (Epir)
acesta a predat la școala primară greacă din Vlahoclisura unde s-a remarcat prin metode
pedagogice ingenioase pentru vremea respectivă. Mărgărit și-a atras însă ostilitatea unor
promotori ai elenismului din zonă după ce a început să predea elevilor în paralel cu limba
greacă și cursuri de aromână. Demersul său, spontan și neînregimentat, venea înainte ca
acțiunea culturală românească din zonă să-și definească programul și obiectivele. Prin
astfel de gesturi pedagogice, Apostol Mărgărit a devenit în mod firesc o persoană cu care
oficialii statului român erau interesați să se pună în legătură, fiind elementul băștinaș care
cunoștea din interior situația. Legăturile sale de rudenie cu arhimandritul Averchie din
Avdhela, un inițiator1355 și el al acțiunilor culturale românești în zonă l-au adus pe
institutorul din Vlahoclisura în proximitatea factorilor politici bucureșteni și ai Comitetului
macedo-român din capitala României. Arhimandritul Averchie a recrutat o serie de tineri
din localitățile aromâne din Munții Pindului care pe cheltuiala statului român au fost aduși
la București unde au absolvit Institutul de la Sfinții Apostoli. Se forma astfel o elită
aromână cu sensibilități românești care va contribui substanțial la crearea unei rețele de
școli aromâne la sud de Dunăre.
Prima parte a activității inspectorului Mărgărit, care se suprapunea peste lunga
guvernare liberală dintre anii 1878-1890 a însemnat numeric 14 şcoli de băieți, 9 şcoli de
fete precum şi 3 şcoli secundare.1356 Perioada guvernării conservatoare 1890-1893 a
reprezentat un avânt deosebit prin deschiderea de 31 de şcoli noi de băieţi şi 13 de fete,
1354
Ibidem, p. 33.
1355
Deși aceste școli românești de la sud de Dunăre au fost deschise în timpul domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, fenomenul a luat amploare abia odată cu venirea lui Carol pe tronul țării.
1356
Școala din Tricala înființată puțin timp înaintea anexării provinciei Tesalia a fost desființată imediat după
cedarea regiunii Greciei 21 mai 1881, iar cele de la Armiro şi Damași erau şcoli ambulante pentru nomazii
aromâni plecați cu turmele de vite peste granița greacă. S. Țovaru, Problema Școalei Românești...,
MATIS REGHINA-ADELA
p. 95.
2017.11.01 11:13
391
susținător implicat al întregii mișcării de atunci fiind ministrul Take Ionescu ce a recurs la
mijloace dintre cele mai originale pentru atragerea tineretului studios aromân.1357 În 1899,
la revenirea sa în funcție, același ministru dădea avizul pentru înființarea a alte 24 de
şcoli.1358
Se observă că în ceea ce privește implicarea statului român în Balcani aceasta nu a
fost condiționată de culoarea politică a guvernului care se afla la putere în România.
Dimpotrivă, se poate afirma că a reprezentat o constantă a politicii externe bucureștene, ba
chiar „concurența” dintre liberali și conservatori a fost în favoarea cauzei chestiunii
aromâne, chiar dacă uneori au apărut diverse diferențe de optică în funcție de inerentele
afinități partinice.
Situația școlilor românești de la sud de Dunăre avea să cunoască o nouă formă de
manifestare după anul 1878, anul emiterii unui ordin viziral (teskerea) în care se precizau
următoarele: „Sublima Poartă a fost înștiințată, pe de o parte că românii din Epir, din
Tesalia, din Macedonia (din sandjakul Tricala, din vilaetul Ianinei și din vilaetul Salonic)
doresc să învețe carte în propria lor limbă și să întemeieze școli și pe de altă parte, că clerul
grecesc îmboldit de duhurile întunericului, împinge pe autoritățile locale să le pună felurite
piedici și chiar să persecute pe profesorii români. Văzând totuși că în Imperiul nostru nu
este îngăduit nimănui să împiedice mersul și deplina exercitare a cultului și a învățăturii
școlare veți binevoi a face cunoscut funcționarilor civili ce aveți sub ascultare Excelenței
voastre, că ei nu trebuie să apese pe niciunul din locuitori să nu se împotrivească, fără
pricină, la orice exercițiu al cultului și al învățăturei, iar când ar cere trebuința să apere
chiar și să ajute pe învățătorii români.” 1359
Practic, prin acest act învățământul românesc de la sud de Dunăre a primit o
recunoaștere oficială din partea statului otoman. Teskereua a inaugurat o nouă schemă
după care școlile românești de la sud de Dunăre se puteau dezvolta: un lider al comunității
(prezumtiv institutor) strângea semnături în favoarea înființării unei școli românești în
localitate ce urmau a fi apoi trimise autorităților otomane care erau sau nu de acord cu
legitimitatea cererii. Genul acesta de acțiune va implica puternic comunitățile locale,
conferind un sens al solidarității acestui demers. De asemenea, apariția unui nou curent
cultural în sânul comunității aducea și o serie de fricțiuni interne unele chiar violente. În
1357
A făcut deliciul presei românești ideea lui Take Ionescu de a trimite în Macedonia biciclete pentru tinerii
aromâni pentru ca astfel acestea să ajungă la școlile stipendiate de statul român în special în zona urbană.
Ibidem, p. 31-32.
1358
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești..., p. 31-32.
1359
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre..., p. 159, document 53. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
392
afara unor alternative, modelul spiritual educațional grecesc se infiltrase deja de multă
vreme în mijlocul localităților aromâne, dar nu numai, aceeași situație o regăsim și în satele
albaneze ori bulgare nemaivorbind de mediul urban. În fața acestei provocări, reacțiile
elitei grecești nu au întârziat să apară. Chiar curentul grecoman, al aromânilor cu
sentimente grecești, nu de puține ori majoritar în localitățile locuite de aromâni, s-a opus
fervent oricăror imixtiuni ce ar fi putut să șubrezească statutul deja bine închegat al
comunităților patriarhiste.
Influența mereu crescândă a României în provinciile otomane revendicate de
regatul elen vecin a făcut ca imediat după Congresul de la Berlin să determine temeri
majore în rândul politicienilor greci ce vedeau în progresele mișcării românești o piedică în
calea mult speratei extinderi către nord a statului grec. Consulul elen Batikiotes de la
Salonic preciza într-un raport adresat superiorului său, Theodor Delligianis, un adept
fervent al marii Ideii grecești, tactica pe care trebuiau să o urmeze reprezentanții partidei
grecești, respectiv diplomația, clerul și învățătorii: „[...] trebuie să fim atenți și să sprijinim
introducerea și răspândirea limbii grecești în târgurile și în rândurile păstorilor
transhumanți aromâni. Dar, înainte de toate, trebuie depusă toată energia pentru ca atât
comitetele din România, cât și oamenii politici români să fie convinși că în Macedonia nu
există nici un român în sensul strict al cuvântului și că încorporarea elinovlahilor din
Macedonia în statul român nu este numai fizic imposibilă, ci și irealizabilă, deoarece acești
elinovlahi sunt legați în chip inseparabil de elenismul pe care ei îl reprezintă în Macedonia,
unde se apără cu îndârjire împotriva atacurilor bulgare, că, în consecință... orice strădanie
românească îndreptată împotriva elenismului nu este de folos decât bulgarilor și nimănui
altcuiva. În legătură cu aceasta, este semnificativ faptul că apostolii românismului nu
găsesc că ar fi sub demnitatea lor să facă cauză comună cu bulgarii și să combată
elenismul.”1360
Citatul de mai sus este relevant pentru percepția pe care oficialii greci o aveau față
de influența pe care o putea avea acțiunea Bucureștiului pe lângă comunitățile de aromâni
văzute drept „reprezentanți ai elenismului în Macedonia”. Introducerea în limbajul
diplomatic a termenului de elinovlahi a constituit o practică prin care se masca de fapt un
proces elenizator nefinalizat asupra unui grup etnic care nu beneficia de umbrela unui stat
național vecin. Societățile aromânilor de la București au insistat în repetate rânduri pentru
evitare acestei etichete etnice „românii macedoneni cu niciun chip să nu se lase denumiți
1360
Max. Demeter Peyfuss, Chestiunea Aromânească..., p. 51. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
393
elino-valahi”,1361 considerând aceasta o strategemă a grecilor prin care se urmărea diluarea
identității românilor sud-dunăreni.
Iterarea unei percepții deformate prin aducerea în același spectru a acțiunii culturale
românești alături de politica Sofiei, alianță ce nu fusese luată în considerare la modul serios
de către decidenții politici bucureșteni, nu urmărea de altfel decât o și mai mare izolare și
fragmentare a agendei diplomatice sud-dunărene a Regatului Român, dar și o sabotare a
planurilor de revigorare a unui învățământ fie el în dialect sau în română.
V.2. Structuri administrative oficiale cu rol în procesul educațional
Imperiul Otoman era la începutul secolului XX divizat din punct de vedere

administrativ în vilayeturi a căror subdiviziune erau Sandjakurile (mutesaraflâcuri) care la
rândul lor erau împărțite în cazale, cea mai mică diviziune administrativă fiind Nahia. Mai
marii acestor diviziuni administrative: Valii, Muteșarifii, Caimacamii, în afară de șeful
unei nahii, Mudirul, erau sprijiniți în lucrările lor de câte un corp consultativ numit
consiliul administrativ.
Membrii consiliilor administrative erau de două categorii: de drept (1. Valiu, 2.
Muavin –valiu adjunct, 3. Mektubiul – secretarul general, 4. Tefterdarul-șeful contabil, 5.
Cadiul-președintele tribunalului religios, 5. Muftiul-șeful religios local, 7. Șefii religioși ai
comunităților nemusulmane cu reședința în capitala vilayetului) și aleși în număr de 6,
jumătate musulmani și jumătate nemusulmani. Dintre aceștia făceau parte toate
naționalitățile creștine recunoscute, cu excepția aromânilor care până în 1905 nu puteau
avea nicio putere consultativ-decizională. Întâietatea în consiliu după valiu o avea cadiul,
apoi muftiul, după care episcopul creştin, dintre care prioritate avea ierarhul grec.
Atribuțiile consiliilor administrative erau de două feluri: judecătorești și
administrative. Între acestea din urmă putem enumera următoarele chestiuni cu implicații
directe asupra comunităților de aromâni: fixarea prețul minim al dijmelor, concesionarea
pădurilor, hotărăște construcția de noi localuri publice, stabilirea impozitele, dreptul de
control asupra hotărârilor municipale, stabilirea terenurile ce vor folosi drept cimitire,
numirea ori alegerea de noi muhtari (primari) etc. 1362
1361
A.N.I.C, Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar 1/1903, f. 35.
1362
Constantin Metta, „Consiliile administrative provinciale”, în Grai bun, An III, nr. 12, decembrie 1906,
2017.11.01 11:13
394
Condițiile de eligibilitate pentru candidații la consiliul administrativ erau
următoarele: să fie supus otoman, să fie reputat ca notabil, să locuiască în acel vilayet
(sandjak, caza etc.) și să plătească o dare minimă de 500 de piaștrii pe an. Membrii
consiliului vilayetului erau aleşi de către consiliile administrative ale sandjakurilor acelui
vilayet, consiliile sandjakurilor alese de consilierii cazalelor etc. Alegerea se face pe o
perioadă de doi ani, dar în fiecare an jumătate din membrii se reînnoiau, astfel se
desfăşurau alegeri anual.1363 Influența acestor consilieri asupra factorilor decidenți otomani
era una solidă, constatându-se numeroase cazuri în care autoritatea otomană acționa vădit
împotriva activității școlare românești la indicațiile și zvonurile prelaților ori notabililor
greci ce acuzau „amestecul străin” care submina statul prin deschiderea ori funcționarea
acestor școli românești cu un statut contestat până la 1905.
În ceea ce privește învățământul, prima lege de organizare a instrucției publice în
Imperiul Otoman a apărut abia în 1868 și a rămas aproape neschimbată până la Războaiele
Balcanice. Legea împărțea școlile existente în două mari categorii: a) școli publice a căror
supraveghere și întreținere aparține statului și b) școli private, a căror întreținere râmâne în
sarcina comunităților sau a particularilor. Învățământul cuprindea cinci cicluri și anume: 1)
curs începător sau preparator, 2) primar sau semi-gimnazial, 3) secundar sau gimnazial, 4)
liceal superior, 5) superior-universitate. Cursul preparator se putea înființa în orice comună
sau mahala, iar cursul primar în orice comună care ar avea cel puțin 500 de case, iar în
orașe limita era de 100 de case. Legea prevedea ca musulmanii să frecventeze școli
separate de cele ale creștinilor, iar la articolul 6 se menționa că lecțiile se vor preda în
limba fiecărei națiuni. În virtutea aceleiași legi de organizare, primarul avea dreptul de a
supraveghea mersul școlii. Creștinii erau admiși în școlile secundare de stat cu certificate
inclusiv de la școlile primare private, acestea fiind practic recunoscute de statul otoman.
Școlile secundare ale creștinilor nu erau însă recunoscute, absolvenții lor neputând teoretic
să se înscrie la școlile publice superioare.
Pentru deschiderea unei școli private trebuiau îndeplinite cel puțin trei condiții:
a) Obținerea unei autorizații prealabile de la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi
de la Valiul locului după avizul inițial dat de către Direcția Instrucțiunii
Publice.
b) Profesorii trebuiau să dețină certificate legalizate de către Minister sau de
Direcția Instrucțiunii Publice.

2017.11.01 11:13
395
c) Interzicerea predării unor lecții contrare bunelor moravuri și ordinii publice. La
începutul fiecărui an se prezentau autorităților programul și cărțile de studiu
pentru a fi revizuite și legalizate de Minister sau de Direcția Instrucțiunii. Fără
aceste condiții îndeplinite constant, statul își rezerva dreptul de a dispune
închiderea școlii.
În virtutea privilegiilor de care bucurau în Imperiul Otoman comunitățile religioase,
autorizația pentru deschiderea școlilor se acorda pe numele șefului religios al comunității,
care le administra și era responsabil de acestea în fața autorităților. Era astfel o deosebire
importantă între școlile comunităților și cele ale unui particular. Pentru acestea din urmă
autorizația se acorda pe numele profesorului sau a ctitorului, aceștia urmând a o administra
și reprezenta față de autorități. Odată însă cu moartea fondatorului sau schimbarea
profesorului trebuia solicitată o nouă autorizație de funcționare. În cazul școlilor românești,
legislația cerea adunarea unui număr de 25 de semnături pentru noi autorizații.1364
Spre deosebire de celelalte comunități religioase, miletul grecesc se bucura de unele
privilegii excepționale acordate de Sultanul Abdul Megid, profesorilor acelor școli
nesolicitându-li-se a-și legaliza certificatele de competențe și netrebuind să treacă prin
cercetări prealabile de capacitate, onestitate etc., fiindu-le suficient un ordin de numire
eliberat de arhiereul grec al locului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în Macedonia avea loc o adevărată efervescență
de proiecte educaționale: în afara supremației grecești, bătălia pentru mintea și sufletul
elevilor fiind dusă și de propaganda bulgară. După o statistică a lui Take Ionescu, în 1887
bulgarii aveau 414 şcoli de grade diverse care erau frecventate de 23.772 de şcolari, iar în
1893 numărau 524 şcoli primare şi aproape 50 de şcoli secundare. Grecii aveau în 1887 -
333 de şcoli şi 400 în 1893. România avea în Macedonia în anul 1890 - 47 de şcoli, care se
apropie de o sută în anul 1898.1365
După unii cercetători greci din epocă, în jurul anilor 1903-1904 au funcționat în
Macedonia, mai precis în vilayetele de Salonic, Monastir și sandjakul Uskub din vilayetul
Kossova un număr de 1009 școli elene primare și secundare cu 1664 de institutori și
institutoare cu 60.988 de elevi.1366 Tot în vilayetul Monastir erau 273 școli bulgare 273,
481 elene, cu 424 institutori bulgari 424 și 687 eleni, iar elevi bulgari înscriși 15.161, în
1364
Constantin Metta, „Organizarea instrucțiunii publice în Turcia”, în Grai bun, An II, nr. 5, Mai 1904, pp.
135-137.
1365
Un conservator (Take Ionescu), Liberalii şi Macedonia, Bucureşti 1901, p.98-99.
1366
Antoine Th. Spiliotopoulos, La Macedoine et lʾhellenisme sa force et ses droits, Imprimerie
Apostolopoulos, Atena, 1904, p. 95. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
396
timp ce eleni 27.654. În vilayetul Salonic funcționau 319 școli bulgare, 520 grecești,
institutori bulgari erau 493, iar greci 787. Erau înscriși 14.856 elevi bulgari și 32.534 greci.
Pentru cele două vilayete (Spiliotopoulos adaugă 5 școli din sandjakul de Uskub) avem un
total de 529 școli bulgare, 1009 grecești, institutori bulgari 917, greci 1664, elevi bulgari
19.348, greci 60.988.1367
V.3.Rețeaua școlilor românești înființate la sud de Dunăre până în anul 1904

Școli primare1368
Vilayetul Ianina:
Localitatea Anul înființării Istoricul școlii și informații conexe
Avdela 1866 Înființată de Apostol Mărgărit. Din 1867 a fost
institutor Ioan Șomu Tomescu până în 1903. În 1904
avea șase institutori. Pe timp de iarnă, un institutor
se deplasa în localitățile din Tesalia unde se
stabileau datorită transhumanței familiile aromâne.
Băiasa 1880 (din 1890 ridicat La început a fost școală mixtă, iar din 1899 școala de
edificiul). fete s-a separat de cea de băieți. În 1896, institutorul
Sterie Popa Ioan de la şcoala greacă trece la cea
românească cu tot cu elevi.
Berat 1891 Școală primară mixtă.
Cosina 1895 Se transferă mai târziu la Premeti.
Breaza 1894
Cerneși 1891 Institutorul școlii, Carasi trece la 1897 în partida
grecomanilor majoritari în localitate.
Fearica 1895
Frășari 1893
Furca Sfârșit de secol XIX
(nu se cunoaște cu
exactitate anul).
Floru 1887 Lecțiile se desfășoară cu întreruperi din cauza
intervențiilor repetate ale Mitropolitului de Ianina.
1367
Apostolopoulos, Atena, 1904, p. 98-100.
1368
Evidența acestor școli s-a obținut prin coroborarea mai multor surse edite precum Mihail Virgiliu
Cordescu, Istoricul Școalelor Române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria, București 1906, Simion
Mândrescu, „Școli și biserici românești în Albania”, în Graiul românesc, I, nr. 2, februarie 1927, p.44-45,
presa vremii (Lumina, Aromânul), dar și de arhivă din fondurile Ministerului Afacerilor Externe de la
București (Fond Atena vol. 236,.) MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
397
Ianina 1886 Școală mixtă cu 4 clase pe ciclu.
Lânca 1899
Lușnia 1892
Mețovo 1891 Proces educațional discontinu din cauza unor blocaje
administrative privind obținerea autorizației de
funcționare.
Paleoseli 1891 În 1894 la instigarea arhiereului din Konitsa este
închisă după care funcționează cu intermitențe.
Perivole-Grebena 1870 Înainte ca efortul cultural românesc să-şi facă simțită
prezența, un grup de tineri din localitate conduși de
Mihail Economu, Ștefan Cuțuleapu, Panaioti
Perdichi, Gima şi Gh. Perdichi etc. traduc o seamă
de rugăciuni des uzitate (Crezul, Tatăl Nostru
ș.a.m.d.) în dialect. În 1870 se deschide şcoala
română, șase ani mai târziu activitatea didactică se
mută în localul comunal numărul elevilor trecând de
120. În 1903 se înființează şi o şcoală de fete.
Valona 1898
Vilayetul Monastir
Localitatea Anul înființării Istoricul școlii și informații
conexe
Beala de jos 1890
Belcamen 1881
Bitolia Prima încercare de înființare
nereuşită în 1866. În 1878 Filip
Apostolescu reușește să primească
prima autorizaţie de funcţionare a
şcolii de băieţi. A doua școală, de
această dată mixtă, înființată în
1903 în cartierul Rocica
(mahalaua Roşca).
Crușova Prima încercare de înființare a
şcolii datează din 1869 când
institutorul Sterie Cionescu este
nevoit să părăsească oraşul după
numai o săptămână de la
deschiderea cursurilor din cauza
presiunilor arhiereului grec
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
398
Meletios. Cionescu încearcă din
nou în 1873, dar după 8 luni de
funcționare este forțat din nou să
plece. În 1876 se reușește
deschiderea ei cu succes la a treia
încercare a aceluiaşi Cionescu. A
doua şcoală primară din cartierul
Cireș înființată în 1889.
Corcea 1884 A fost întemeiată de preotul
Haralambie Balamace. A
funcționat până în septembrie
1895 ca școală mixtă, apoi apare
și o școală de fete.
Ceariceani 1890 Școală mixtă.
Damași 1868
Damașuli 1898
Elasona 1893
Elbasan 1899 școala de băieți, 1902 școala Preotul Spiridon Iugati, fondatorul
de fete. şcolii, a fost excomunicat de
prelatul grec, iar în decembrie
1905 profesorul Efrem Ghini de la
gimnaziul grecesc din Coritza a
fost trimis în zona Elbasan cu
misiunea de răspândi o serie de
scrisori compromițătoare la adresa
cadrelor didactice române. A fost
arestat însă de autorităţile
otomane.
Grabova 1898
Gramaticova-Fetița 1888
Gopeși Două școli de băieți din 1868 și
una de fete din 1879.
Grebena 1880
Hrupiște Școala de băieți înființată în 1881,
iar cea de fete în 1903.
Iancoveți 1898
Magarova Școala de băieți în 1890, cea de
fete 1895.
Moscopole 1890 În anul 1893 mai apare o școală de
fete.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
399
Moloviște Școala de băieți înființată în 1880,
cea de fete în 1892.
Nevesca Prima încercare de întemeiere a
unei şcoli datează din 1875. A fost
o nereușită din cauza uneltirilor
Mitropolitului de Florina ce a
condus la propriu forţele de ordine
otomane care ocupă localitatea
arestând pe institutorii şcolii
româneşti şi intimidând populaţia
locală. După o serie de intervenții
diplomatice şcoala îşi reia cursul
în 1878.
Nicea 1894 Întrerupere a cursurilor între

1901-1902.
Nijopole 1881
Ohrida 1868 Prima școală din mahalaua Sf.
Gheorghe a fost înființată sub
conducerea învățătorului
Gheorghe Tomara . Până în 1871
acesta predă alături de un
institutor grec favorizat de
familiile grecomane, cu timpul
partida românească reușește să-l
înlăture pe învățătorul grec. A
doua școală din cartierul Sf.
Nicolae funcționează din 1897.
Localul aparţine bisericii
româneşti Sf. Nicolae. În 1887
este alungat de aici un institutor
grec, ambele şcoli din Ohrida sunt
şcoli mixte.
Pleasa Școală de băieți din 1883, de fete
din 1903.
Murihova 1892
Pretori 1892
Perlepe 1878
Resna 1892
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
400
Samarina Din 1879 mixtă până în 1900 când Întrerupere între 1880-1881.
se înființează și o școală de fete.
Smixi 1886
Șipisca Școală de băieți din 1882, școala Școala funcționa în localul
de fete din 1904. comunal.
Turia 1884. Mixtă până în 1891, când se Școala funcționa în localul
înființează și o școală de fete. comunal.
Târnova Este prima școală românească din
Imperiul Otoman deschisă în 1864
de învățătorul Dimitrie
Athanasescu.
Vlahoclisura Primele începuturi ale școlii
românești le-a făcut însuși Apostol
Mărgărit, institutor grec, care încă
din 1862 a început a explica în
dialect lecțiile predate în limba
greacă vulgară și în elena veche.
În 1864 însuși Patriarhul
Constantinopolului a emis o
scrisoare cerând îndepărtarea
acestuia considerat ca un factor
vătămător și solicitând trimiterea
lui „în patria sa”. Din cauza
ingerințelor, Apostol Mărăgărit
deschide o școală de limba română
separată în 1867. Până în 1881
aceasta funcționează ca școală
mixtă, iar după, se înființează o
școală de fete separată.
Vlahoiani 1882-școală mixtă
Selia Paleani Școală mixtă din 1904.
Păpădia Școală mixtă din 1901.
Vilayetul Salonic
Localitatea Anul înființării Istoricul școlii și informații
conexe
Armiro Școală nomadă.
Birislav 1893
Caterina 1890
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
401
Cupa 1899
Doliani 1899 școala de băieți, 1901 cea de
fete.
Ghevgheli 1900
Giumaia de Sus 1896
Huma Este prima școală românească din
ținutul Megleniei deschisă în
1890.
Livezi 1895 Înființată de Constantin Canacheu.
Liumnița 1891
Lugunța Înființată în 1893, deși autorizația
otomană a fost eliberată în 1900.
Neagușta Școală mixtă funcționează între
1881-1882.
Oșani Școală mixtă din 1895. Între 1898-1905 activitate
întreruptă.
Poroi de Sus Mixtă, 1900.
Salonic 1900 școală mixtă, din 1904 se
mai înființează una tot mixtă.
Serres 1900
Sporlita 1901, mixtă.
Veria 1870 În primii săi 2 ani de funcționare a
fost subvenționată de primăria
orașului Iași. Între 1875-1877 a
fost întreruptă funcționarea școlii.
În 1889 i se adaugă o școală de
fete.
Pisuderi ?
Tricala Desființată în 1881 din cauza
anexării acestui oraș la Grecia.
Vilayetul Kossova, Skoder și Constantinopol

Localitate Anul înființării Istoricul școlii și informații
conexe
Calini
Cociani 1895
Damași Școală nomadă.
Durazzo 1892
Grădiște 1899
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
402
Kavaia 1895
Kumanov 1898
Lipopelții 1900
Palanca 1904, școală mixtă.
Prizren 1896
Tirana 1899
Uskub 1895, școală mixtă.
Veles 1893, școală mixtă.
Constantinopol 1883 A fost înființată de către Tașcu
Iliescu. A funcționat regulat până
în 1901 când a fost desființată de
guvernul român apoi, la
insistențele ministrului
plenipotențiar Lahovari este
redeschisă. La 5 septembrie 1905
existau două şcoli, una de băieți şi
una de fete cu specializarea
comerţ pentru prima și
profesională pentru cea de-a doua.
Școli secundare
Localitatea Anul înființării Istoricul școlii și informații conexe
Berat 1893 Gimnaziul a funcționat până în
1901.
Bitolia 1880 I se adaugă succesiv câte o clasă
până în 1887, când liceul și-a
completat cursul de 7 ani.
Întemeietor și prim director al
liceului este profesorul brașovean,
Vasile Glodariu. În 1882, director
al liceului este preotul
Gheorghiade Murgu, ce fusese
până atunci director al gimnaziului
grecesc din orașul Xanti. În 1893,
se înființează școala normală de
fete, iar de la 1902 i se adaugă o
secție profesională.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
403
Ianina 1887 A funcționat ca gimnaziu din 1887
până în 1901 când i s-a schimbat
destinația în școală comercială cu
patru clase.
Salonic 1899 Școala Superioară de Comerț din
Salonic a funcționat pe baza unui
„rusatname”, o autorizație specială
dată de sultan în condiții
excepțional de favorabile. Școala
se intitula „școală de stat a
României” și se bucura de
privilegiul extrateritorialității
întocmai ca și consulatul român
din localitate. În baza acestor
privilegii, niciun inspector școlar
turc ori jandarm nu putea să intre
în școală. Avea 6 clase pe ciclu, în
primii 3 ani obiectele de studiu
erau obișnuite de liceu, iar
specializarea comercială se făcea
de la clasa a IV-a în sus.
Constantinopol 1905 Internatul Universitar Român, era
înființat la 1 aprilie 1905 la
insistențele ministrului Lahovary,
conducerea fiindu-i încredințată
lui Nicolae Papahagi.1369 Scopul
acestui internat era de a pregăti
lingvistic prin lecții intensive de
limba turcă bursieri ai statului
otoman ce vor urma diversele
facultăți din capitală, asigurându-
li-se totodată cazare și masă.
Importanța acestui internat rezidă
în faptul statul român urmărea să
închidă practic ciclul educațional
prin diplome obținute la
universitățile otomane ai cărei
subiecți vor forma elita aromână.
1369
Mihail Virgiliu Cordescu, Istoricul Școalelor Române din Turcia, Sofia și Turtucaia din Bulgaria
București 1906, p. 207. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
404
*
Așa cum și bilanțul de mai sus o demonstrează, perioada de până la 1904, practic
prima jumătate de secol de activitate școlară stipendiată regulat de statul român, a avut în
general un curs ascendent, cu toate că procesul educațional derulat în aceste școli a avut și
discontinuități. Această fervoare a întemeierii de la cumpăna dintre secole va fi una de
neegalat în viitor, în ciuda ulterioarelor episoade de legislație favorabilă cauzei aromâne.
Dacă privim harta celor 97 de școli primare și 5 secundare care au funcționat la un moment
dat, în intervalul 1864-1904 la sud de Dunăre, constatăm o concentrare mai mare în zonele
în care funcționa unui oficiu consular aparținând Regatului Român. Acest dublaj
reprezentare diplomatică-școli românești a acordat un plus de autoritate acțiunilor
comunităților aromâne, încurajând orice inițiativă educațională locală. Așa cum rezultă din
tabelul de mai sus, consulatele de la Monastir și Salonic aveau în raza lor majoritatea
școlilor. Lucrul nu trebuie să mire atâta vreme cât în cele două centre constatăm o
implicare consecventă a personalului diplomatic aflat la post în încurajarea procesului
educațional românesc. Față de vilayetul Ianina unde funcționau doar circa 19 școli, deși
populația cu origini aromâne din zonă nu era deloc infimă, ba din contră relativ numeroasă,
totuși influența elenă mult mai pregnantă, dată fiind și așezarea geografică, dar și lipsa unei
reprezentanțe diplomatice române în zonă (consulatul român de la Ianina este deschis doar
în 1904) face ca progresul pe plan școlar să fie relativ limitat. În zona Kossova, Nordul
Macedoniei funcționau doar 6 școli.
Se poate remarca apoi o grilă de evoluție a acestor școli. Dacă la început, în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se înființează școli mixte, după câțiva ani de
consolidare în teritoriu acestea se bifurcă, devenind școli de băieți și școli de fete. Desigur,
această situație se întâlnea doar acolo unde exista un context favorabil. Altfel, întâlnim o
generoasă cazuistică privind școlile care nu reușesc să supraviețuiască mai mult un an de la
înființare ori care funcționează sincopat. Pentru că procesul educațional în cazul
aromânilor trebuia să țină seama și de specificul ocupațional al acestora, s-au înființat
inclusiv așa-numitele școli nomade, care practic urmau elevii în transhumanța efectuată de
părinții acestora.
Acestea sunt premisele de la care se dezvoltă în intervalul 1905-1925 chestiunea
școlară la sud de Dunăre.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
405
V.4. Învățământul de la sud de Dunăre între Iradea și Pacea de la București
La începutul secolului XX, D. A. Sturdza mărturisea cu emfază de la tribuna

Camerei Deputaților atunci când se discuta chestiunea macedoneană: „Statul român
întreține şcoli şi biserici cu grai românesc în Imperiul Otoman, pentru ca să învețe carte
românii de acolo, pentru prosperitatea lor şi siguranța Împărăției Otomane.[...] Acţiunea
noastră în Imperiul Otoman este absolut şi pur culturală...” .1370
Insistența pe această misiune culturală a Regatului Român în Balcani a fost
convingătoare pentru autoritățile otomane care în anul 1905 acordau celebra iradea ce
recunoștea prezența și implicit drepturi școlare pentru românii din cadrul Imperiului
Otoman. Acest act cu valoare constituțională a reprezentat canalul prin care comunităților
de aromâni li s-a permis oficial o oarecare autonomie în materie școlară și bisericească.
În urma unor intense presiuni diplomatice la 9/22 mai 1905, Abdul Hamid a emis
următoarea iradea, publicată în ziua următoare: „[...]....comunităţile lor să desemneze
muhtari potrivit reglementărilor în vigoare, ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi,
să fie admişi şi membrii valahi potrivit regulei existente, în consiliile administrative şi ca
să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele
comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de
legile Imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare ”1371.
Dacă la 1878 autoritatea central otomană oferea prin acea „teskerea” în primul rând
protecție pentru școlile și bisericile aromânilor fără să le acorde un statut oficial, ci doar
tolerându-le existența, ordinul viziral din 1905 a acordat o oarecare autonomie prin
instituirea dreptului de reprezentare în numirea unor funcționari recunoscuți în
administrația locală și regională. Practic, școlile românești nu și-au modificat statutul de
școli private, dar diversele îngrădiri ale funcționării au fost înlăturate, odată ce aromânii își
vor putea alege primari ori membri în consiliile de administrație ale municipalităților și vor
găsi astfel nișa de autoritate prin care le vor putea fi apărate interesele. Chiar dacă școlile
nu au fost considerate a fi de stat, actul de la 1905 le dădea posibilitatea ca diplomele
obținute să fie recunoscute de către unitățile de învățământ superior otomane unde urmau
1370
Discursurile rostite în ședințele din 8 şi 10 decembrie 1901 ale Camerei Deputaților în Spiru Haret,
Dimitrie Sturdza, Cestiunea Macedoneană, București, 1902, p. 50-51.
1371
Raul Bossy, „Un succes diplomatic românesc Iradeaua din anul 1905”, în Dimăndarea,MATIS REGHINA-ADELA
mai 2000, p. 8
2017.11.01 11:13
406
să fie admiși mai mulți absolvenți ai școlilor românești care vor deveni bursieri ai statului
otoman.1372
În plan local, iradeaua a avut un efect imediat, acela de recunoaștere a comunităților
aromâne ce se vor putea înființa legal alegând proprii primari (muhtari). Această funcție a
muhtarului era una deosebit de importantă în cadrul Imperiului Otoman, până la iradea
această poziție fiind ocupată de aromâni doar în câteva localități unde însă acești muhtari
nu erau recunoscuți ca atare, însă autoritățile otomane tolerau o stare de fapt fără să ofere
un sigiliu cu titulatura de muhtar român cum se va întâmpla după iradea. Atribuțiile
muhtarului conform legii din 13 iulie 1889 asupra organizării vilayetelor prevedeau la
articolul 54 că fiecare naționalitate recunoscută dintr-o localitate rurală va putea avea cel
puțin un muhtar sau chiar doi în funcție de numărul caselor, asemenea și pentru fiecare
mahala din orașe. Fiecare muhtar avea în subordine un așa numit consiliu al bătrânilor, iar
numărul membrilor acestui organism putea varia între 3 și 12 persoane. În ceea ce privește
atribuțiile, muhtarul era agentul executiv al autorității centrale, în această calitate el aducea
la cunoștiința locuitorilor toate legile, regulamentele și ordonanțele guvernului central. De
asemenea, primarul avea atribuții de poliție judiciară fiind considerat un auxiliar al
parchetului, ajutând la prinderea și identificarea infractorilor sau chiar predându-i pe mâna
justiției. Constatarea onestității unui martor într-un proces se făcea tot pe baza unei adrese
semnată de primar, tribunalul luând în seamă sau nu depoziția respectivului martor în
funcție de avizul muhtarului și a consiliului său consultativ. Muhtarul elibera diverse
certificate pentru obținerea de pașapoarte, tescherele, acte ce au ca obiect scutirea de taxe
și impozite, adeverințe pentru orice vânzare sau cumpărare de imobile prin care se arăta
dacă imobilul este sau nu în litigiu etc. Muhtarii erau autorizați să supravegheze și să
controleze școlile din comună, să declare stării civile toate nașterile, decesele și căsătoriile
din localitate. O altă atribuție deosebit de importantă a muhtarului era repartizarea
impozitului personal asupra locuitorilor, statul percepând o sumă fixă de 40 de piaștrii
pentru fiecare individ de sex bărbătesc, lăsând muhtarului modul de repartizare al
impozitului în funcție de starea materială a fiecărei familii. Practica aceasta a dat loc la
multe nedreptăți, muhtarii grecomani având obiceiul de a suprataxa pe aromânii ce
frecventau ori sprijineau școlile românești micșorând impozitele partizanilor grecomani. O
1372
Cazurile de bursieri români în școlile otomane superioare sunt relativ izolate înainte de 1905 și se
datorează în principal unor favoruri obținute pe canal diplomatic de la autoritățile de resort.MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
407
altă atribuție a muhtarului era aceea de a numi și stabilii retribuțiile paznicilor și
servitorilor comunali.1373
De asemenea, actul de la 1905 oferea posibilitatea unei reprezentări și în consiliile
diverselor diviziuni administrative otomane, factor cu implicații majore pentru o
comunitate ce până atunci nu luase parte la procesul decizional, deși aceste consilii aveau o
mare responsabilitate și importanță pentru tot ceea ce însemna influența cutumelor legale
asupra comunităților și indivizilor de origine aromână. Pe plan politic, odată cu schimbarea
survenită în 1908, apariția la putere a Junilor Turci a adus comunității aromâne și o
reprezentare la nivel parlamentar prin accederea lui Filip Mișea originar din Hrupişte 1374 ca
deputat al sandjakului Korcea în două legislaturi 1908 și 19121375, și a lui Nicolae Batzaria
originar din Prilep ca senator asemenea pentru două mandate.1376
Consulul României de la Salonic nota îngrijorat la aproape o lună de la emiterea
Iradelei că în zonă bandele grecești au impus o stare de teroare în așezările aromâne
orientată cu predilecție spre preoții și învățătorii aromâni care îndrăznesc să vorbească în
limba română.1377 Iradeaua va potența, prin deschiderea către comunitățile aromâne pe care
o legifera, un tip de violență justificată național din partea grecilor bulversând puternic
procesul educațional început de Regatul Român la sud de Dunăre. Diagnozele detașate ale
istoricului nu vor putea surprinde notele de dramatism care se consumă în așezările
românești în primul deceniu al secolului XX. Presiunea care s-a exercitat constant asupra
corpului profesoral și a procesului educațional nu trebuie omisă din nicio analiză care
încearcă să urmărească evoluția învățământului românesc balcanic. Pentru a înțelege
dimensiunea acestor tulburări din zonă reluăm un fragment din scrisoarea de amenințare
trimisă de Kostas Acritas, căpitan al bandelor paramilitare grecești învățătorului aromân
Apostol Hagi-Gogu din Veria: „pentru ultima oară-spre a evita ceva regretabil- te invit și te
îndemn ca:
a) Chiar de mâine să închizi școlile românești la Veria, Doliani și la Călive, căci
nu există români;
b) Să declari în mod oficial și pe față originea ta grecească și să contribui să fii
cum erai: grec și
1373
Constantin Metta, „Rolul Muhtarilor”, în Lumina-Revista populară a românilor din Imperiul Otoman-
Publicație a corpului didactic și bisericesc român din Turcia, Anul III, nr. 5, mai 1905, p. 133-136.
1374
Vasile Diamandi Aminceanul, Istoria Românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p. 123.
1375
Comunitatea românească din orașul Coritza (Vilayetul Monastir-Macedonia), București, 1912, p.5.
1376
Kemal Karpat, Studies on Ottoman Social and Political History…, p. 569.
Gh. Zbuchea, Românii de la ..., p. 193.
2017.11.01 11:13
408
c) Să arzi în față victimelor tale cărțile românești, atât bisericești cât și școlare,
recunoscând greșeala ta și nedreptatea ce le-ai făcut și să ne scrii, comunicându-
ne că ai executat toate acestea.
Pentru acestea îți acord un termen de 5 zile, în urma căruia nu voi avea nicio răspundere și
nici îți voi scrie pentru a doua oară.” 1378
V.5. Structuri de reprezentare ale comunităților aromâne

V.5.1. Comunități și Eforii
Tot Iradeaua și actele care au dezvoltat prevederile acesteia au instituit oficial, pe o

bază recunoscută legal, organizarea elementului aromânesc din Balcani în „comunitățile
române din Turcia”.
Recunoașterea acestui tip de organizare venea de fapt să confirme niște realități de
pe teren, întrucât constituirea acestor comunităților românești a debutat cu aproape un an
de zile înainte de emiterea Iradelei, fiind realizată în cadrul unor adunări de amploare, cum
au fost cele de la Samarina (13 iunie 1904), Frașari (22 iunie 1904), Turca (28 iunie 1904),
Perivoli și Turia (20 iunie), Papadia (6 iunie 1904), Nicea (10 iulie). În vara anului 1904
existau deja 56 astfel de comunități la sud de Dunăre, inspirate de modelul celei de la
Salonic din 15 februarie 1904.1379 Printr-un act viziral, toate aceste comunități au fost
recunoscute la 21 mai 1904.1380 La sfârșitul aceluiași an erau constituite 76 astfel de
comunități.1381
Revenind la regulamentul de organizare al acestor comunități emis în februarie
1906, în fiecare localitate din Imperiul Otoman care avea numărul de locuitori români
ceruți de lege (diferit în funcție de regiune), comunitatea română1382 avea dreptul să-și
aleagă între 3 și 12 reprezentanți care să îngrijească de „interesele generale ale
comunității”, să administreze bunurile mobile și imobile, să intermedieze relația cu
autoritățile imperiale etc. Condițiile pentru a fi ales membru al comunității erau
următoarele: să fi supus otoman, să fie „reputat ca om onest și să fie dintre notabilii
comunității, bucurându-se de stima și considerația membrilor ei”. Alegerea se făcea de
către membrii români ai comunității cu unanimitate de voturi, membrii corpului didactic și
1378
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre..., p. 194.
1379
Idem, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică...., p. 74.
1380
Ibidem, p. 74.
1381
Cartea Verde p. XXV.
1382
În actele oficiale ale Imperiului Otoman, comunitățile aromâne erau denumite drept „comunități
românești”. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
409
bisericesc neavând dreptul la vot. Cei aleși urmau să-și împartă funcțiile de președinte,
casieri și secretari pentru perioada de mandat de doi ani.1383
Acest organism nou pentru „comunitatea” aromână apărut puțin înainte de 1905 și
legiferat după emiterea iradelei imperiale are o semnificație aparte. Din articolele
constitutive se poate analiza modul în care noua structură se va raporta atât față de
autoritatea statului cât și față de inițiatorul acestor drepturi dobândite la 1905, anume
guvernul și diplomația română. După cum am menționat, încă din articolul 1 se specifica
foarte clar faptul că aceste comunități române1384 vor fi conduse de către reprezentanți aleși
din sânul acelor comunități, dar la vot nu vor putea participa membrii corpului didactic și
bisericesc. Această excludere avea ca motivație o tendință a factorului politic de a
impulsiona și întări comunitățile nou create protejându-le de influențele unor membrii ai
corpului profesoral ce puteau urmări anumite interese personale uzând de statutul pe care îl
putea oferi funcția. Comunitatea va alege câte un consiliu care să se ocupe de problemele
şcolare şi un altul de chestiunile biseceşti. Aceste organisme au purtat denumirea de Eforii,
un model de structură foarte întâlnit în epoca otomană. Prin acest mecanism al Eforiilor,
millet-urilor creștine recunoscute (doar grecești la început mai apoi bulgare etc.) li s-a
permis o formă de organizare autonomă prin care să-și poată prezerva interesele socio-
culturale. Statutul din 1906 prevedea de asemenea că reprezentanții comunității urmau a se
întâlni în adunare generală cel puțin odată pe lună. Toate hotărârile de interes general ale
consiliului comunitar urmau a fi luate în acord cu inspectorul general al școlilor și
bisericilor române din Turcia în localitatea unde acesta își avea sediul, iar în localitățile
unde vor fi revizori școlari cu aceștia.1385
De remarcat, că odată cu constituirea acestor comunități au apărut o serie de
societăți, cum era cea a cărei bază a fost pusă de către Toli Hagigogu (Societatea
Averchie1386) pentru sprijinul comunităților aromâne din zona Veria, Selia, Xirulivad,
Doliani. Această societate avea ca obiectiv formarea unui capital care să ușureze
1383
Constantin Metta, „Consiliile administrative provinciale”, în Lumina, An III, nr. 12, Decembrie 1906,
pp. 356-358.
1384
Am arătat în dese rânduri faptul că aromânii așa numiți „naționaliști” se autoidentificau drept români,
această alegere fiind una voluntară neimpusă. În acest sens, în 1910 George Murnu arăta următoarele: „În
programul acesta nu intră interese personale și nici speciale naționale ci numai interese generale românești.
Nu ca macedo-români voim să ne manifestăm ca români asimilați celor din țară: ne-o cere educația, binele,
idealul nostru, Dragostea sinceră pentru frații noștrii de la Pind nu se abate de la acest punct de vedere, mai
presus de toate, România singurul scut, singurul turn de tărie al românismului, pe ea servindu-o servim
interesele bineînțeles ale aromânilor .”în George Murnu, Prefață la Calendarul Aromânesc pe 1910, colecția
privată prof. Nicolae Șerban Tanașoca.
1385
Gh. Zbuchea, Românii de la Sud de Dunăre...., p. 200.
1386
Societatea purta numele ieromonahului Averchie, un deschizător de drumuri în chestiunea școlară
aromână. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
410
împrumuturile printre aromâni, inițiind astfel emanciparea economică a acestor
comunități. Veniturile astfel obținute urmau să fie îndreptate spre școlile și bisericile din
zonă. Hagigogu preconiza că în cel mult 15 ani, școlile și bisericile se vor putea întreține
singure. 1387 Acest deziderat al autofinanțării sugerează necesitatea combaterii unei imagini
create de partida grecomană ce vedea în elementul aromân naționalist o imixtiune străină a
unor mercenari, care au adus vrajbă în mediul tradițional al unei cutume filoelene deja bine
înrădăcinată de secole în regiunile locuite de aromâni.
Sigiliile eforiilor românești din Veria și Moloviște
Constituirea după 1905 a mai multor zeci de comunități, precum și schimbarea de

regim petrecută în iulie 1908 a impulsionat necesitatea convocării unor congrese generale
ale comunităților și corpului didactic. Un prim astfel de congres cunoscut ca al „Românilor
Otomani” a avut loc la Monastir între 10 și 11 iulie 1909.1388 Unul dintre artizanii acestui
congres a fost chiar consulul României la Monastir, Constantin Brăileanu care încearca să
remedieze lucrurile de pe teren, grav afectate, în opinia acestuia de corupția care a cuprins
inclusiv acțiunea cultural-educativă. Convocarea și organizarea acestui congres nu a
beneficiat de o publicitate consistentă din rațiuni de siguranță a desfășurării, Brăileanu
specificându-i lui George Murnu într-o scrisoare din aprilie 1909 că „totul trebuie
considerat drept o afacere foarte confidențială până ce se vor lansa invitații”. Data
congresului a fost fixată pe 10 iulie 1909 (stil vechi) odată cu aniversarea proclamării
1387
Tolli Hagigogu către George Murnu din 17 decembrie 1911, Veria. Din colecția privată a profesorului
Nicolae Șerban Tanașoca.
1388
Tașcu Trifon, Congresul Românilor Otomani - ținut la Bitolia (Monastir) în zilele de 10 și 11 iulie 1909,
cu ocazia primei aniversări a proclamării Constituției, București, 1909. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
411
constituției tocmai pentru a se conferi congresului „un caracter mai solemn și mai
patriotic”. Brăileanu a insistat ca George Murnu, un specialist al chestiunii, să participe la
manifestarea programată, considerând prezența acestuia „de absolută nevoie”. În aceeași
scrisoare, consulul aprecia mersul chestiunii școlare drept deficitar, deși „..situația politică
ne este din nou foarte prielnică dată fiind dușmănia pronunțată între Greci și Turci - de care
1389
noi însă nu profităm de loc” În fața situației dificile pe cere o parcurgea instituția
școlară românească din Balcani, consulul Brăileanu i se confesa lui George Murnu astfel:
„Eu am ajuns însă la convingerea că guvernul face tot ce poate și dacă nu face mai mult
sau nu lucrează mai bine, este fiindcă nu poate și nu se pricepe să facă mai mult sau mai
bine. Cu toate acestea, nu trebuie să ajungem la concluzia că în asemenea condiții trebuie
să desperăm și că nu ar mai exista nici un mijloc de îndreptare”.1390
Temerile lui Brăileanu aveau ca motiv opoziția față de derularea viitorului congres a
Ministrului Plenipotențiar de la Constantinopol, Ion Papiniu, dar și a consulului de la
Salonic, Dimitrie Pennescu, precum și a inspectorului de Monastir, Nicolae Tacit, ce
returnase scurt invitația.1391 Proiectul ordinii de zi a viitorului Congres fusese întocmit de
Brăileanu însuși care încerca să ordoneze chestiunea macedo-română într-un mod cât mai
eficace mărturisind decepționat: ,,Ceea ce mă doare este că trebuie să mă deprind cu ideea
că tot binele ce l-am visat că l-aş putea aduce chestiunii naționale a Macedonenilor nu se
va realiza şi că trebuie să renunț la o muncă, în care credeam că găsisem rostul vieții mele
banale de funcționar….”.1392 Ordinea de zi a congresului i-a fost prezentată și lui George
Murnu căruia i se solicita avizul:
I. „O conferință a unui specialist despre originea aromânilor
II. Iradeaua de la 9 mai 1905 și drepturile ce decurg din ea (Conferință scurtă și
discuție explicativă)
III. Aspirațiile Românilor în Noua Turcie.
IV. Organizarea actuală a Românilor din Turcia și dacă corespunde sau nu cu
trebuințele lor. Organizarea comunităților și organigrama școlilor.
V. Chestiunea religioasă. Dorințele Românilor și măsurile ce trebuiesc luate pentru
realizarea lor.
1389
Constantin Brăileanu către George Murnu din aprilie 1909 Monastir. Din colecția privată a profesorului
1390
Constantin Brăileanu către George Murnu din data de 8/21 iunie 1909, Monastir. Din colecția privată a
profesorului Nicolae Șerban Tanașoca.
1391
M. D. Peyfuss, Chestiunea Aromână..., p. 105.
1392
Constantin Brăileanu către G. Murnu din 14/27 decembrie 1909, Monastir. Din colecția privată a
profesorului Nicolae Șerban Tanașoca. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
412
VI. Raporturile cu celelalte națiuni conlocuitoare și tendința împăciuitoare a
Românilor pentru unificarea politică a tuturor otomanilor.” 1393
Toate dezbaterile de la congres, preciza consulul Brăileanu, se vor face în dialect.1394
Refuzul inspectorului Tacit, dar și al consulului Pennescu de a da girul organizării
congresului ori chiar de a participa măcar la lucrările adunării, avea ca motivație teama că
hotărârile diverșilor delegați congresuali vor duce invariabil la știrbirea autorității
inspectoratului.
În chiar prima zi a congresului, Brăileanu îl asigura pe Murnu că în ciuda opoziției
fățișe a lui Tacit ce considera congresul ilegal, manifestarea de la Bitolia nu va fi o
demonstrație împotriva unor persoane, căci „singura adevărată țintă este de a pune bazele
unei organizări sănătoase”1395
La Congresul de la Bitolia au participat 42 de delegați, avându-l ca președinte pe G.
Magiari, iar ca secretari pe Tașcu Ciomul, licențiat în Drept din Moloviște, Atanase Zega
din Nevesca doctorand în medicină.1396 Vicepreședinți au fost aleși Dina Bardalexi și C.
Carameta. Congresul a hotărât redactarea unui memoriu cu lucrările și deciziile luate. În
linii mari, adunarea considera că rezultatele școlilor nu corespund cu cheltuielile mari ce se
fac pentru ele. 1397
În ceea ce priveşte organizarea viitoare, congresul a hotărât următoarele puncte:
1) Școlile și bisericile românești vor fi repartizate în următoarele 5 cercuri culturale:
Bitolia, Grebena-Ianina, Coritza-Berat-Elbasan, Salonic-Veria-Meglenia, Scopia.
2) La Bitolia urma a se constitui centrul cultural al românilor prin înființarea unui
consiliu permanent compus din șapte persoane din care patru alese de congresul
general pe o perioadă determinată, trei delegați ai Asociației corpului didactic și
Bisericesc, un profesor secundar, un institutor și un preot.
3) De două ori pe an acest consiliu se va completa cu reprezentanții aleși și trimiși de
cercurile culturale și va hotărî, conform unui regulament în toate chestiunile ce
priveau interesele „Românilor Otomani”.
4) Fiecare cerc cultural va avea câte un revizor numit de consiliul permanent, acesta se
va îngrijii cu concursul eforiilor de toate chestiunile școlare și bisericești.
1393
Constantin Brăileanu către George Murnu din data de 8/21 iunie 1909, Monastir. Din colecția privată a
1394
Ibidem.
1395
C. Brăileanu către George Murnu din data de 10 iulie 1909, Monastir. Din colecția privată a
1396
C. Brăileanu către George Murnu din 12/25 iulie 1909. Din colecția privată a profesorului Nicolae Șerban
Tanașoca.
1397
Tașcu Trifon, Congresul Românilor Otomani..., p. 18. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
413
5) Consiliul permanent va desemna un inspector care va supraveghea cercurile
culturale și va raporta consiliului permanent.
6) Chestiunea Bisericească
7) Pentru a menține vie solidaritatea între toți românii otomani și pentru a da un
impuls continuu mișcării noastre culturale și naționale, se va ține în fiecare an în
ziua de 10 iulie la Bitolia un congres general, la care toate comunitățile își vor
trimite delegații lor.1398
Reacțiile iscate după acest congres nu vor fi de natură să schimbe foarte mult aranjarea
pe teren a organizării școlare în așezările aromâne, însă vor iniția o dezbatere susținută
privitoare la statutul învățătorilor și la competențele structurilor deja create în zonă,
comunități, inspectorate, eforii. Așa cum se observă din hotărârile de mai sus, unele din
deciziile proiectate, în special cele referitoare la crearea și funcționarea consiliului
permanent, vor încerca să preia din autoritatea inspectoratului, care devenea subordonat
structurii nou înființate. Chestiunile discutate la Bitolia sunt relevante pentru faza
tatonărilor organizatorice în care se găsea mersul problematicii aromâne.
În același an, 1909, la Bitolia, paralel cu Congresul Comunităților mai sus prezentat, s-
a organizat și Congresului Corpului Didactic. Cele două adunări nu au ajuns însă la un
necesar consens, dezorientând puternic liderii aromânii. Comunitățile revendicau
conducerea politică a chestiunii aromâne, rezervând corpului didactic doar o partitură
eminamente culturală, în timp ce corpul didactic, în frunte cu inspectorul, solicitau
conducerea tuturor agendelor. Pentru a găsi o soluționare a disputei care se profila a agita
tot mai mult spiritele în zonă, s-a cerut intervenția Societății Macedo-Române. Membrii
acesteia l-au însărcinat pe Iuliu Valaori și George Murnu să studieze chestiunea și să
refereze asupra acesteia. După ce ambii conchid că în Macedonia „domnește o complectă
anarhie”, aprobă vederile comunităților considerând că aceste organizații sunt mai nimerite
să poarte lupta politică în teritoriu.1399 Soluția propusă de Murnu și Valaori necesită unele
nișe contextualizante: în condițiile în care încă din 1903 personalul didactic era ținta
atacurilor diverselor formațiuni paramilitare, cei doi profesori încercau să defocalizeze
presiunea asupra acestora din teritoriu și să lase partitura revendicărilor politice în seama
comunităților. Într-un raport întocmit de vice-consulul Ionescu în 1905 după atacurile de la
Negovani acesta constata: „putem afirma cu toată sinceritatea că s-a distrus cu totul
începutul acțiunii de propagandă română, în aceea comună, căci, care ar mai fi persoana,
1398
Ibidem, p.19-20.
1399
A.N.I.C., Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosar 1/1903, f. 105-106. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
414
care ar mai îndrăzni, să se pună în fruntea consătenilor săi și să ceară deschiderea unei
școli românești?”1400
Teroarea exercitată constant asupra corpului didactic și preoțesc, devenit realmente
carne de tun, a determinat reconsiderarea rolului pe care acest segment elitar l-ar putea
avea în continuare în linia întâi a revendicărilor și implicării sale în acțiunile politice locale
ori statale. Chestiunile ce priveau anumite grupuri de interese ori influențe partinice asupra
corpului didactic au avut desigur și ele rolul lor în schimbarea de strategie amintită. Pe de
altă parte, trebuie să observăm și atingerea unei oarecare maturități de organizare în sânul
comunității aromâne prin apariția eforiilor, a diverselor asociații culturale ori a
comunităților după recunoașterea oficială din 1905. De asemenea, după 1900 putem vorbi
deja de o elită aromână, alta decât a institutorilor și a preoților, capabilă și dornică să preia
inițiativa acțiunilor revendicative. Solicitările tot mai dese și insistente ale diplomaților
acreditați în Imperiul Otoman pentru integrarea și cooptarea unui număr tot mai mare de
aromâni în diverse funcții ale aparatului de stat au avut ca rezultat coagularea unui corp
elitar ce avea nevoie de timp mai ales după 1905 pentru a-și consolida pozițiile încă relativ
fragile. Numărul tot mai mare de studenți aromâni la diverse facultăți otomane (în special
Drept, Medicină, Administrație) urma să determine pe viitor un și mai bun procentaj de
reprezentare al acestei comunități în structurile imperiale.
La scurt timp după congresul comunităților, în intervalul 15-23 septembrie 1909, la
Monastir au avut loc lucrările Congresului Didactic la care au participat 193 de institutori
și profesori reuniți sub președinția onorifică a inspectorului general Nicolae Tacit. Printre
hotărârile luate cu aceea ocazie trebuiesc enunțate următoarele: 1.) caracterul urgent al
elaborării unui regulament obligatoriu pentru școli, având în vedere „necesitatea ca toate
școlile să fie conduse de norme fixe și uniforme”, 2.) exigența de a se alcătui „un program
școlar capabil să favorizeze dezvoltarea sentimentului național și să furnizeze tinerilor
noțiuni de viață practică, cu privire specială la necesitățile locale”, 3.) aprobarea de a se
folosi, în primele două clase elementare „dialectul român-macedonean” cu condiția de a se
utiliza limba română literară în clasele superioare, 4.) constatarea că în „privința localurilor
pentru școli și a materialului didactic se observă o mare carență”, 5.) angajamentul
organelor școlare de „a îmbunătăți mult situația financiară a personalului didactic....”.1401
Consulul italian la Monastir analizând hotărârile congresului didactic era de părere că
această adunare și-a propus un dublu scop: a.) acela de a da școlilor o orientare mai
1400
1401
Gheorghe Caragiani, Studii Aromâne, Editura Fundației Culturale, București, 1999, p. MATIS
159. REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
415
practică și modernă, care să le permită să concureze în manieră eficace cu cele mai bune
școli din celelalte țări și să asigure deci aromânilor acel primat cultural, unicul care poate
compensa inferioritatea lor numerică, în lupta pentru predominare cu celelalte naționalități
ale imperiului; b.) să organizeze personalul didactic și ecleziastic, îmbunătățindu-i
condițiile economice, pentru a-l face să devină un instrument de propagandă mai apt și mai
eficace.1402
Pentru că nu s-a ajuns la un consens în 1909, un an mai târziu s-a organizat tot la
Monastir un al doilea Congres al comunităților între 10 şi 13 iulie 1910 stil vechi la care au
luat parte 75 de delegați ai diverselor comunități.1403 În circulara pentru convocarea
congresului se menționa: „vă este cunoscut că, conform iradelei imperiale din mai 1905, și
noi românii din Imperiul Otoman suntem recunoscuți oficial ca naționalitate acordânduni-
se drepturi cetățenești identice cu ale celorlalte naționalități conlocuitoare. Dintr-o privire
cât de scurtă asupra situațiunii noastre în genere însă, se poate ușor conchide că noi nu am
beneficiat îndeajuns de drepturile care ni s-au dat și ca rezultat natural, suntem slabi ca
organizație cetățenească și școlară iar ca chestie bisericească nu avem aproape nimic.
Comunitatea română din Bitolia considerând faptul acesta și având convingerea că se poate
face mult dacă noi, românii din Imperiu am lucra cu toții de comun acord după un program
bine chibzuit, a hotărât să ia inițiativa convocării unui congres general al tuturor
comunităților românești din Imperiu spre a se stabili în mod clar: 1) care sunt drepturile ce
decurg pentru noi din iradeaua imperială din 9 mai; 2) în ce mod s-ar putea ele exercita mai
cu înlesnire și cu folos practic pentru neamul nostru în legătură cu interesele Imperiului; 3)
care este programul ce trebuie să-l adoptăm ca executându-l să putem spera într-un viitor
mai bun.” La congres urmau să participe și doi reprezentanți ai Societății de Cultură
Macedo-Române, anume Pericle Pucerea și Pericle Papahagi. Comitetul de conducere al
congresului a fost compus din Dimitrie Cionescu, preşedinte, T. Miliu şi Dimitrie Cicma și
P. Papahagi vicepreşedinți, V. Constantinescu și D. Neciu secretari.1404
Congresul a hotărât constituirea unei noi forme de reprezentare, cea a Eforiei Centrale a
Școlilor și Bisericilor. La articolul I se prevedea că acest for se va compune din cinci
membri aleși pe un termen de doi ani de Congresul comunităților, doi membri vor aparține
corpului didactic, doi din popor și un preot. La articolul VI se avea în vedere că pentru
rezolvarea unor chestiuni de interes general, Eforia Centrală se va completa prin câte un
1402
Ibidem, p. 160.
1403
M. D. Peyfuss, Chestiunea Aromână..., p. 106
1404
Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică..., p. 90-91. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
416
reprezentant al următoarelor cercuri culturale: Bitolia, Salonic, Veria, Scopia, Meglenia,
Corița, Grebena, Ianina, Berat, Elbasan, Giumaia de Sus și câte un reprezentant al școlilor
secundare. Articolul VII specifica faptul că Eforia va purta denumirea de Consiliul general
al Comunităților și se va întruni cel puțin o dată pe an, pentru a discuta și lua hotărâri în
afacerile mai importante și de interes general.
Următorul articol stabilea atribuțiile Eforiilor: îngrijirea, în numele comunităților,
de toate afacerile școlare și bisericești și de altă natură care ar privi interesele culturale ale
românilor otomani, exercitând aceste funcții în spiritul și în conformitate cu hotărârile
congreselor și ale consiliului general.
Administrarea fondurilor Eforiilor se va încredința unui administrator special numit
de acest for care va fi direct și personal răspunzător de gestiunea sa și care va îndeplini în
același timp și funcțiunea de secretar general al Eforiei, având rol consultativ. Eforia
centrală va numi, în numele comunităților și în temeiul drepturilor acordate prin iradeaua
imperială însărcinați ai comunităților cu supravegherea școlilor. În chestiuni școlare, Eforia
va ține seama în hotărâri de avizul dat de însărcinații școlari cât și de avizul consiliilor
regionale.1405
Într-o scrisoare din 20 august 1910 adresată Societății de Cultură Macedo-Române,
președintele Eforiei Școlilor și Bisericilor, Costa S. Nartea se arăta deosebit de mulțumit de
recunoașterea de către guvernul imperial a Eforiei Centrale ca instituție unică de
reprezentare națională pentru aromâni. Faptul este considerat cu atât mai important în
comparație cu sforțările comunității grecești ce încercau în aceeași perioadă să convoace la
Constantinopol o adunare națională pe care însă guvernul turc a interzis-o sub pedeapsa
trimiterii în fața curții marțiale a oricui va încerca să se prezinte la adunarea anunțată.
Același tratament le era rezervat și sârbilor: „cu toți mitropoliții acordați de Patriarhie, nu
posedă și nici nu li s-ar permite să aibă o asemenea reprezentanță națională. De albanezi
nici nu mai poate fi vorba deocamdată.....”. Totodată, Nartea observa faptul că pe viitor
regimul constituțional va încerca să știrbească diversele privilegii religioase acordate prin
firmanuri şi drepturile civile ce decurgeau din acele favoruri. 1406
Practic, după acest congres din 1910 cu aprobarea Bucureștiului a fost desființată
instituția Inspectoratului Școlar. Pentru asigurarea controlul politic al chestiunii naționale
din Balcani la București avea să se formeze o comisie permanentă aromânească ai cărei
1405
Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la Sud de Dunăre - Documente, București
1997, p. 212-213.
Ibidem, p. 216-217.
2017.11.01 11:13
417
membri (profesorul Iuliu Valaori și poetul George Murnu) nu aveau să fie afectați de
periodicele schimbări de personal administrativ implicate de regimul guvernărilor de
partid”.1407
Scurta perioadă de doar circa șapte ani cuprinsă între emiterea iradelei și începutul
primului război balcanic a însemnat pentru comunitatatea aromână un interval deosebit de
efervescent. Permisiunea oficială oferită aromânilor de a-şi prezerva şi reprezenta
interesele ca grup etnic distinct a însemnat totodată şi începutul unei dezbateri aprinse pe
marginea gestionării acțiunii culturale a statului român din zonă. După cum am observat,
nu a existat o politică a Bucureștiului ce țintea la o subordonare totală a oficialilor
diplomatici și cultural educativi din Balcani. Deși alegerea modalităților de fructificare a
noilor libertăți a fost o miză ce a creat numeroase fricțiuni mai ales cu privire la
mecanismele de control și coordonare ale fenomenului, totuși putem vorbi de o luptă la
nivel decizional pentru autoritatea supremă, deoarece la nivelul obiectivelor era relativ un
consens. Practic, în cadrul celui de-al treilea congres s-a ajuns la o echilibrare a factorului
decizional prin formarea acelui consiliu compus din reprezentanți ai diverselor segmente
sociale implicate în mișcarea națională. Răstimpul scurt însă, de mai puțin de doi ani de
până la izbucnirea conflagrației balcanice, nu a permis răgazul necesar unei validări a
experimentului adoptat la Bitolia. Cu toate acestea, nivelul dezbaterilor și capacitatea de a
întreține polemici pe marginea chestiunii școlare sugerează munca de fermentație care a
însoțit proiectul emancipării culturale a aromânilor direcționat de guvernele românești, dar
și reacțiile autohtone care nu au fost deloc inerte și lipsite de consistență. Chestiunea
școlară începea să devină tot mai puțin un apendice străin aceasta identificându-se tot mai
mult cu necesitatea reală a populației aromâne de a dobândi și împropria un instrument
modern de conservare în lipsa căruia datele problemei ar fi stat cu totul altfel.
V.5.2.Inspectorate și inspectori
În Regulamentul pentru organizarea internă a comunităților române din Turcia se

menționa la articolul 9 că pentru conducerea efectivă a școlilor din Imperiu Otoman, corpul
didactic era pus sub ordinele directe ale unui inspector școlar, care în misiunea sa, era
ajutat de un subinspector și de unul sau mai mulți revizori. Inspectorul supraveghea mersul
școlilor, menținerea disciplinei în corpul didactic, luând măsuri de numiri, permutări sau
1407
Max. Peyfuss, Chestiunea aromână..., p. 106. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
418
destituiri, fixa subvențiile și plata lor regulată etc. Se ocupa totodată și de programul
școlar, îngrijea ca școlile să nu se depărteze de legile și regulamentele guvernului imperial
otoman. Următorul articol preciza faptul că fiecare certificat școlar eliberat copiilor trebuia
să poarte pe lângă sigiliul direcțiunii școlii și pe acela al eforiei sau comunității respective,
care urma să încaseze și o taxă pentru eliberarea acestui act.1408
O privire de ansamblu asupra principalelor figuri de inspectori de la sud de Dunăre
descrie cel mai nimerit provocatoarea fișă a acestui important post pentru organizarea
învățământului românesc în rândul aromânilor.
*
Apostol Mărgărit 1870-1902
Primul inspector școlar care avea în subordine situația tuturor școlilor românești din
Peninsula Balcanică a fost numit în 1870 în persoana lui Apostol Mărgărit1409, un institutor
aromân din Avdela, absolvent al liceului grec din Ianina de numai 38 de ani.1410
În anul 1878 s-a înființat oficial funcția de Inspector General al Școalelor Românești din
Balcani cu sediul la Bitolia.1411 Încă de la început, se prefigura ca deținătorul acestei poziții
să preia parte din atributele reprezentantului diplomatic român de la Constantinopol1412,
fiind un intermediar între comunitățile de aromâni și guvernul de la București.
În ciuda contestațiilor primite și în timpul vieții, dar și postum, activitatea primului
inspector, Apostol Mărgărit a produs o puternică animație școlară în Balcani, numărul
mare al școlilor primare înființate, crearea învățământului secundar în zonă constituind
realizările de căpătâi ale acestuia.
În epocă s-au criticat puterile discreționare pe care le avea persoana inspectorului și
legitimitatea de care uneori acesta abuza: „Nu era însă rezonabil a se crea un atare post de
inspector, spre a abandona pe seama titularului conducerea mișcării culturale române,
svârlind anual bani din bugetul țării pentru întreținerea școalelor, fără să aibi
posibilitatea de control spre a ști ce se face și cum se lucrează!”1413 Totodată, se imputa
întregului sistem de implementare a învățământului românesc în Balcani neimplicarea
comunității ca factor decident în treburile școlii. Sistemul comunitățiilor care funcționa în
Turcia prevedea ca acestea să-și poată gestiona singure afacerile școlare și bisericești prin
1408
Gh. Zbuchea, Românii de la..., p. 199-200.
1409
M. Cordescu, Istoricul școalelor…., p. 28
1410
Victor Papacostea, Mihail Regleanu, Documentele Redeșteptării Macedoromâne, Nicolae Șerban
Tanașoca, Ștefan Vâlcu (ed.), Editura Predania, București, 2012, p. 428.
1411
S. Țovaru, Problema școalei românești… p. 28.
1412
Ibidem, p. 28
1413
Eugen Ionescu, Cauza românească în Turcia…, p. 27. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
419
eforiile și epitropiile conduse de reprezentanții proprii. Acesta a fost mecanismul de care s-
au servit bulgarii pentru a-și promova cauza cultural-ecleziastică în zonă. Lăsându-se pe
teren ca factor decident total doar persoana inspectorului, s-a creat impresia unor școli
particulare și nu comunitare, care să fi asigurat o altfel de consistență eforturilor
educaționale din zonă.1414
Dacă atunci când Apostol Mărgărit își începea activitatea, reprezentarea statului
român pe teren era una destul de slab consolidată, sfârșitul secolului al XIX-lea prilejuiește
și crearea rețelelor consulare în Balcani. Simion Țovaru, consideră că în acest moment apar
o serie de fricțiuni între cele două autorități care răspundeau Bucureștiului: inspectorul și
consulul. Același autor aprecia că animozitățile erau dictate și de unele considerente de
natură politică, funcția inspectorului fiind opera liberalilor, în speță a lui Ion Brătianu, iar
meritul înființării consulatelor în Balcani fiind asumat de guvernarea conservatoare.1415
Înființarea celui de al doilea consulat în Macedonia la Bitolia la 1 iunie 1892 de
către conservatori (realizare a fostului trimis plenipotențiar la Constantinopole și ministru
de externe, Alexandru Lahovary) a dus la numeroase tensiuni cu inspectorul Mărgărit, ce
îşi avea reşedința în acelaşi oraș. Consulul împreună cu mai mulți notabili locali
nemulțumiți de autoritatea excesivă a inspectorului au cerut înființarea unui nou organ de
conducere a şcolilor: eforiile şcolare.1416 Ideea eforiilor era una uzitată atât de greci cât și
de bulgari (după 1870) și consta în oferirea unui statut autonom școlilor și bisericilor care
erau susținute financiar total ori în parte de comunitatea locală. Într-un memoriu întocmit
de o seamă de profesori aromâni la 1900 se preconiza ca odată cu succesul trezirii
conștiinței naţionale, veniturile comunale și bisericești ce erau în mâna grecomanilor să fie
întrebuințate pentru instituţiile culturale, context în care statul român nu ar mai fi atât de
îngreunat financiar.1417 Instituția eforiilor şcolare era uzitată și de celelalte naționalități
având ca sarcină principală administrarea averii școlare şi bisericeşti, prin aceasta şcolile
nemaiavând un caracter particular cum a fost până la apariţia iradelei. Școlile aparţineau
institutorului sau profesorului în numele căruia s-a scos autorizația de deschidere. În cazul
în care eforiile ar funcționa şcolile ar deveni publice aparţinând națiunii române după cum
iterau autorii memoriului.1418
1414
Ibidem, p. 29.
1415
S.Țovaru, Problema școalei…, p. 33.
1416
S. Țovaru, Problema Școalei Românești din Balcani…, Bucureşti, 1934, p. 33.
1417
Scurtă privire asupra chestiunii macedo-române, București, 1900, p. 21.
Ibidem, p. 23.
2017.11.01 11:13
420
În aceste condiții, atât inspectoratul cât şi consulatul au devenit focare de intrigi ale
partidelor dăunătoare şcolii.1419 Apariția conflictului avea mai multe cauze de care nu erau
străine o serie de factori externi interesați să canalizeze comunitatea aromână înspre alte
deziderate. Unul dintre profesorii de la Bitolia, Nicolae Maimuca devenit ulterior unul din
succesorii lui Mărgărit, a fost acid la adresa acestuia, acuzând că banii erau cheltuiți pentru
interesele politice ale unui stat străin prin Mărgărit, care în ciuda a cee ce clama avea ca
scop slăbirea sentimentului național al românilor din orașul Bitolia. Același contestatar
preciza că inspectorul Mărgărit ar fi intrat în relații apropiate cu consulul austriac din
Bitolia, Knapitch încă de prin anii 1880-1881, atunci când preotul Faveyrial a devenit
practic consilierul său intim. Faveyrial lucra pe lângă superiorul său Monseniorul Bonnetti
șeful misiunii catolice din Salonic. Planul pus la cale de Mărgărit, în opinia lui Maimuca
era să convertească pe toți românii la catolicism pentru a forma apoi un curent puternic
care să se opună politicii statelor ce aveau aspirații asupra Macedoniei, facilitând practic
proiectele politice ale Austriei. Venirea în acei ani la Bitolia a lui Vasile Glodariu ca
director și a lui Corvin ca profesor la Liceul Român, amândoi supuși austrieci (români
transilvăneni) l-a făcut pe Knapitch și mai încrezător în planul său de reușită. Odată ce
Monsegniorul Bonetti a devenit nunțiul apostolic la Constantinopol, prozelitismul catolic a
luat avânt, din această calitate acesta făcând mai multe vizite în Macedonia şi chiar la
liceul român din Bitolia. Abatele Faveyrial a înființat chiar un seminar catolic în incinta
internatului român din Bitolia, iar seminariștii și un mare număr de bursieri mergeau
regulat la biserica catolică al cărei cor era format din bursierii români ce „se închină după
ritul catolic”. 1420 O scrisoare din 1884 a lui Apostol Mărgărit demonstra că acesta lucra în
înțelegere cu ambasadorul Franței de la Constantinopol și cu misiunea papală.1421 În 1887,
nunțiul papal de la Constantinopol, Monsegniorul Boneti a fost primit triumfal în școlile de
la Monastir la ordinul lui Mărgărit. Rezultatul acestor negocieri secrete întreprinse de
Apostol Mărăgărit era, în viziunea criticului său amintit, dezinteresul aromânilor față de
școlile girate de acesta, dar și față de sprijinul pe care statul român continua să-l dea
acestui inspector.1422
Profesorul grec, Antoine Spiliotopoulos mărturisea la începutul secolului XX
evaluând din perspectiva elenă propagandă română că aceasta îl angajase pe abatele
1419
S. Țovaru, Problema Școalei Românești din Balcani…, p.33.
1420
Nicolae Maimuca către George Murnu din 27 ianuarie 1891, Bitolia. Din colecția privată a profesorului
1421
Ștefan Mihăileanu, Les Roumains Macedoniens et les intrigues Etrangeres, București, 1892, p. 18.
Ibidem, p. 17.
2017.11.01 11:13
421
Faveyrial care, deși sprijinit de Austro-Ungaria și alte state catolice, era stipendiat
substanțial de statul român cu circa 400.000 franci aur anual pentru a crea o rețea de școli
românești, pensioane și colegii în vilayetele de Monastir, Janina și Salonic. Suma avansată
de Spiliotopoulos e cu adevărat fabuloasă având în vedere că la aceste fonduri se mai
adăugau din perspectiva universitarului elen fondurile de la Societatea Macedo-Română și
altele etc.1423
Acelaşi Maimuca declara că după 1890 toți elevii internatului erau obligați să meargă
la biserica catolică și să cânte Te Deum pentru Împăratul Austriei. Guvernul austriac se
asigura pe lângă regele României ca Mărgărit să aibă toată conducerea cauzei aromâne fără
amestecul direct al Ministerului Instrucțiunii Publice. Însuși Mărgărit declara că „ are ordin
peremptoriu sancționat de regele României.”1424 Despre modul autoritar în care inspectorul
conducea activitatea școlară Maimuca mărturisea că „are o putere absolută asupra
chestiunii macedo-române raporturile sale sunt ucazuri rusești”…1425 , Mărgărit fiind
susținut de D.A. Sturdza, iar odată ce steaua acestuia va apune și Mărgărit va rămâne izolat
și demascat.1426
În 1890 partida ostilă lui Mărgărit începe să fie tot mai coagulată adresând chiar un
memoriu semnat de 55 persoane valiulului din Bitolia și cerându-i în numele comunității
din acel oraș recunoașterea eforiei școlilor românești arătând că Mărgărit era un agent
străin și solicitând neamestecul acestuia. Memoriul era semnat de 55 de persoane.1427
În același an era remis un alt protest Ministerului Instrucțiunii din Bucureşti prin
care se solicită oprirea „propagandei papistașe din cadrul liceului din Bitolia ce se face prin
preotul „papistaș” [nn. Faveyrial] ce întrebuințează toate mijloacele spre a face papistaşi pe
elevi ca să insulte religiunea și preoții noştri; ține elevilor predici dogmatice ducându-i în
corpore la capela papistașă cu Mărgărit în frunte, până şi localul liceului fiind proprietatea
misiunii papistașe aceasta având comunicație secretă cu locuința misiunii...”1428
În 17 iunie 1891 abatele Lobry, superiorul lazariștilor din Constantinopol a adresat
părintelui Faveyrial o scrisoare în care se reamintea ajutorul promis acestora de Mărgărit.
1423
Apostolopoulos, Atena, 1904, p. 69.
1424
Nicolae Maimuca către George Murnu din 27 ian. 1891, Bitolia. Din colecția privată a profesorului
1425
Nicolae Maimuca către George Murnu din 27 ian. 1891, Bitolia. Din colecția privată a profesorului
1426
N. Maimuca către George Murnu din 24 aprilie 1898, Monastir. Din colecția privată a profesorului
1427
N. Maimuca către George Murnu din 13 decembrie 1890, Bitolia. Din colecția privată a profesorului
1428
Dimitrie Cosmulei, Memoriu despre starea şcolelor românesci din Macedonia, București,
MATIS1891, p. 47.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
422
După Ștefan Mihăileanu, această agitație catolică nu se făcea cu sprijin austriac, ci francez.
Acesta sugera că Mărgărit acționa fără ca actorii de la București să cunoască miza reală a
faptelor sale. Apropierea inspectorului aromân de abatele Faveyrial era una cu adevărat
problematică în condițiile în care acesta declarase în repetate rânduri că românii și
albanezii ar trebui să se organizeze sub protecția sultanului și a papei.1429
Chiar dacă acest scenariu al unirii religioase cu o altă autoritate bisericească decât
cea a Patriarhului de Constantinopol avea la bază un calcul politic ce ar fi favorizat
inclusiv o ieșire de sub influența clerului elen și puterii de asimilație a limbii liturgice,
totuși spiritualitatea răsăriteană asumată de secole sub cele mai dificile condiții nu era
considerată un accesoriu de circumstanță pentru comunitățile aromâne. 1430 Iată opinia
unuia dintre cei mai cunoscuți lideri aromâni față de oferta catolică: „Poate că sunt printre
românii macedoneni inși care cred că punerea sub protecția papei ar fi benefică, însă
nimeni dintre cei care cred cu sinceritate in binele românilor nu ar accepta aceasta: mai
degrabă aromânii renunță la individualitatea lor națională decât la credință. Apostol
Margarit știe că aromânii s-au supărat pe cultura română pentru că ea le-a fost prezentată
sub o lumină catolică.”1431
Desigur că o asemenea acuzație poate nu întru totul verificată a fost abil speculată
de partida grecomană care acuza Bucureștiul că intenționează prin școli și biserici să aducă
catolicismul în teritoriile elene. Pe de altă parte, ostilitatea manifestată de o serie de
notabili aromâni față de acțiunile lui Mărgărit vine și pe fondul progresului acțiunii școlar-
educative, a numărului tot mai mare de absolvenți ai institutelor de cultură românești din
Macedonia și Epir. Vârfurile acestei noi elite vin cu o nouă viziune asupra acțiunii
culturale ce intra invariabil în conflict cu vederile bătrânului Apostol Mărgărit. Așteptările
tot mai mari și dorința de a insufla un avans alert chestiunii naționale fac ca în 1894 să se
înființeze la Bitolia o Eforie românească pentru conducerea școlilor și pentru a le
reprezenta pe acestea în fața autorităților otomane. Aceasta va fi recunoscută oficial atât de
guvernul otoman, cât și de guvernul de la București.1432 Practic această recunoaştere era
făcută în lipsa unei legislații generale care să ofere acest drept, actul în sine fiind o excepție
care recunoștea o stare de fapt și anume aceea a dorinței unor comunități aromâne de a se
1429
Ștefan Mihăileanu, Les Roumains Macedoniens et …, p. 17.
1430
De remarcat faptul că în istorie nu se cunosc treceri în masă ale aromânilor ortodocși la islamism (cu
excepția localității Nânta din Meglenia), situație ce nu o reîntâlnim la celelalte națiuni ortodoxe aflate încă în
secolul XIX –lea în componența Imperiului Otoman.
1431
Ștefan Mihăileanu, Les Roumains Macedoniens…, p. 18.
1432
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre…, 173. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
423
rupe de eforiile elene și a a-și urma un drum propriu cultural dar și bisericesc, acesta din
urmă mult mai greu de obținut însă.
În ceea ce privește organizarea școlară, până în 1898 toate şcolile din Balcani erau în
subordinea unui inspector-administrator în persoana directorului şcoalei primare din
Vlaho-Clisura, Apostol Mărgărit. La sfârșitul secolului, alături de inspector funcționau și
doi revizori școlari, unul pentru Macedonia și altul pentru Epiro-Tesalia. Pe lângă aceste
structuri, la Constantinopol figura și un însărcinat cu afacerile bisericești și școlare ale
românilor din Turcia.1433
Din 1898 s-au creat două circumscripții revizorale, una pentru Macedonia şi o alta
pentru Epir şi Albania. În 1900 s-a înființat un nou revizorat doar pentru Albania, post
preluat de Elie Papahagi. Anul bugetar 1905-1906 a împărțit circumscripția Albania, titular
Andrei Balamaci, în două regiunea Korița şi Berat-Elbasan, titular Anton Becea).1434
Pentru a știrbi din autoritatea inspectorului, consulii au fost cei care au sprijinit din
umbră crearea unor eforii școlare, lansând astfel încă din 1895 ciclul unor interminabile
dezbateri în sânul comunitățiilor aromâne.1435 S-a ajuns în timp la două tipuri de școli
române în Balcani: unele dependente de inspectorat și altele „eforiale” conduse de Eforii și
susținute de consulat.1436 La sfârșitul anului 1900, ca urmare a numeroselor plângeri sosite
pe adresa ministerului Cultelor și Instrucțiunii, C.C.Arion, după ce hotăra scaderea
ajutorului financiar trimis la sud de Dunăre ia decizia de a lăsa ca efectuarea proiectului de
buget pentru școli să se facă de consulul României la Bitolia în înțelegere cu revizorii și
directorii școlilor. Persoana inspectorului nici măcar nu este pomenită la consultări,
Mărgărit fiind astfel îndepărtat de la un prerogativ de care uzase intens până atunci. 1437 La
1 septembrie 1902 Apostol Mărgărit a fost pensionat din funcția de Inspector general al
Școlilor și Bisericilor Române. A murit un an mai târziu, în 1903.1438
Într-o vreme în care totul era de făcut, aprecierea activității lui Apostol Mărgărit
trebuie făcută cum grano salis. Perioada în care aceasta gestionează situația școlar-
bisericească în Balcani nu se suprapune peste intervalul fixat de noi pentru analiză,
1433
Adina Berciu Drăghicescu, Școli și biserici…, p.145
1434
Simion Mândrescu, „Școli şi biserici româneşti în Albania”, în Graiul Românesc, an I, nr. 2, februarie
1927, p. 49-50.
1435
S. Țovaru, Problema școalei…, p. 33.
1436
Eugen Ionescu, Cauza românească…, p. 22.
1437
Adina Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 170, C.C. Arion către ministrul Afacerilor Străine,
Alexandru Marghiloman, 1900.
1438
Victor Papacostea, Mihail Regleanu, Documentele Redeșteptării Macedoromâne, Nicolae Șerban
Tanașoca, Ștefan Vâlcu (ed.), Editura Predania, București, 2012, p. 428. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
424
informațiile prezentate referitoare la persoana acestuia fiind utilizate doar în măsura în care
afectează ulterioarele poziționări ale statului român în zonă.
Gheorghe Constantin Ionescu 1902-19061439

Perioada în care acesta a funcționat la Ministerul Afacerilor Străine ca viceconsul la
Monastir (din 2 august 1902 până în 1906) s-a suprapus peste intervalul în care Gheorghe
C. Ionescu a ocupat și funcția de șef al Administrației școlilor și bisericilor române din
Balcani. Noua structură fusese creată de ministrul Haret după ieșirea la pensie a lui
Apostol Mărgărit și prelua de fapt prerogativele vechiului inspectorat. 1440 Acest dublaj de
funcții care a existat în timpul mandatului lui G. Ionescu sugerează că persoana căreia îi
era încredințată comanda școlilor și bisericilor din Balcani a beneficiat și de un statut
diplomatic, fiind sub directa coordonare a statului român.
Intervalul în care Gh. Ionescu a trebuit să ordoneze chestiunea școlară a fost unul
extrem de dificil, în condițiile în care personalitatea lui Apostol Mărgărit și felul acestuia
de a organiza lucrurile pe teren fixaseră coordonatele noului post. Pe de altă parte, după
emiterea Iradelei situația în zonă s-a tensionat continuu, astfel că la sfârșitul anului 1905
G.C.Ionescu trimitea alarmat note către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii în care preciza
că din cauza terorii în vilaetul Ianina nu mai funcționează nicio școală românească. Veștile
privind asasinatele îndreptate împotriva corpului didactic, expulzările acestora, demisiile
institutorilor care nu mai puteau suporta asemenea presiuni au constituit coordonatele sub
care șeful Administrației școlilor și bisericilor românești din Balcani și-a continuat a doua
etapă de activitate.1441
În organigrama bugetului pe anul 1904-1905, Administrația Școlilor și Bisericilor
Române din Turcia avea pe statele de plată un număr de cinci persoane cu următoarele
funcții: G.C. Ionescu, însărcinatul ministerului instrucțiunii publice și al cultelor cu
administrația școlilor și bisericilor române din Turcia, Dumitru G. Dan revizor școlar
pentru vilayetele Bitolia și Salonic, I. Hondrosom revizor pentru Albania și Epir, Cutula
Adam însărcinat cu afacerile școlilor și bisericilor române pe lângă autoritățile otomane din
Constantinopol, Nicolae Maimuca, ajutor al Inspectorului General al Școlilor și Bisericilor
din Turcia.1442
1439
Pentru că acesta a deținut și demnitatea de consul, datele sale biografice se regăsesc în capitolul privitor
la portretul de grup al diplomaților români de la sud de Dunăre.
1440
S. Țovaru, Problema Școalei Românești…, p. 44.
1441
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 203.
A.M.A.E. Fond Problema 15, Vol. 4, f. 65.
2017.11.01 11:13
425
În perioada 1906-1908, Gh. Ionescu a fost numit inspector școlar, organizator al
școlilor pentru minorități în Dobrogea și pentru ceangăii din zona Bacău. Din 1 februarie
1910 este numit șef al Serviciului Școalelor și Bisericilor Române din Turcia și Bulgaria
din Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine. Despre G.C.Ionescu George
Murnu afirma când Nicolae Iorga îi contesta meritele la sud de Dunăre că „a fost cel dintâi
care s-a gândit și a lucrat pentru o organizație școlară”1443, insistând pe calitățile acestuia
de administrator al unei chestiuni atât de sensibile.
Pentru bugetul anului 1911-1912 Administrația Școlilor și Bisericilor din Turcia era
compusă din: Foni Capsali, revizor Bitolia, Andrei Balamaci, revizor Corița, Nuși Tulliu,
revizor Grebena, Anton Becea, revizor Berat, Pericle Civica, revizor Ianina, G. Cionga,
revizor Salonic, Petre Iufu, revizor Ghevgheli, Nicolae Maimuca, secretar contabil Bitolia,
iar G.C. Ionescu șeful serviciului școlilor și bisericilor în minister.1444
Lazăr Duma
Originar din Pisuderi,1445 a intrat în serviciul diplomatic al statului român ca
interpret al Legației române din Serbia, vice-consul la Bitolia, sub-inspector în
Dobrogea.1446
Alexandru Emilian Lahovary, ministrul plenipotențiar al României la
Constantinopol mărturisește în memoriile sale că el a fost cel care i-a încredințat lui Lazăr
Duma misiunea de „șef al propagandei române în Balcani”. Încă din timpul mandatului
inspectorului Ionescu, acesta începe să lucreze „în secret și cu mijloace bănești suficiente”
pentru cauza școlilor și bisericilor aromâne. Tot Al. Em. Lahovary a fost cel care a
intervenit la Marele Vizir pentru ca acesta să-i ofere scrisori de recomandare la
guvernatorii Epirului și Macedoniei care să-i ușureze activitatea din zonă. 1447 Ca inspector
politic al școlilor românești din Balcani, Lazăr Duma s-a remarcat printr-o activitate
susținută, dovadă stând rapoartele trimise la Constantinopol și București sau presiunile
constante făcute pe lângă factorii de decizie de a insista în mecenatul cultural orientat spre
comunitățile de aromâni.1448 A făcut toate aceste demersuri, deși postul său de inspector
comporta un grad ridicat de risc, siguranța personală a deținătorului său fiind nu de puține
ori amenințată. După ce a participat la inaugurarea unei biserici a aromânilor din Salonic,
1443
George Murnu răspuns Domnului Iorga. Colecția privată a profesorului Nicolae Șerban Tanașoca. 15044.
1444
A.M.A.E. Fond Problema 15, Vol. 4, f. 97 nepaginat
1445
Vasile Diamandi Aminceanul, Istoria Românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1938, p.188.
1446
E. Ionescu, Cauza românească în Turcia..., p. 22.
1447
Al. Em. Lahovary, Amintiri diplomatice..., p. 35.
Idem, Românii de la sud de..., p. 187.
2017.11.01 11:13
426
în data de 5/18 decembrie 1905, pe când lua masa alături de alți reprezentanți ai
consulatului României, Lazăr Duma este împușcat de cinci ori, reușind să supraviețuiască
în urma mai multor intervenții chirurgicale.1449
Nicolae Batzaria
Nicolae Batzaria s-a născut la 18 martie 1874 la Krușevo, Macedonia. Era fiul
aromânului Constantin Batzaria, agricultor înstărit şi negustor. A urmat primele clase
școlare în satul natal, iar apoi liceul românesc din Bitolia pe care l-a absolvit în 1891. A
fost inclus imediat între cadrele didactice ale acestui liceu, fiind angajat în perioadele
1891-1892 şi 1895-1902, practicând în paralel și alte profesiuni (conductor tehnic,
negustor). Ulterior, și-a continuat studiile la Bucureşti, unde a urmat cursurile Facultății de
Litere și a celei de Drept. În anul 1902 a fost printre întemeietorii „Asociației Corpului
Didactic pentru Învățătura Poporului Român din Turcia”, fiind împuternicit de această
Asociație, a veni la București spre a solicita revenirea asupra reducerilor bugetare și a
destituirilor de personal didactic, într-un moment când guvernul român decisese mari
reduceri bugetare pentru școlile din Balcani. Batzaria a devenit inspector școlar pentru
vilayetele de Kosovo și Salonic.1450 În 1908 publică la Salonic revista „Deșteptarea”.
Moare la București în 28 ianuarie 1952.
Nicolae Tacit (1906-1910)

Acțiunea lui Nicolae Tacit la sud de Dunăre prilejuiește desființarea Administrației
școlilor și bisericilor române din Balcani și revenirea la formula Inspectoratului.
Autoritatea inspectorului nu mai era însă cea din vremea lui Apostol Mărăgărit, Nicolae
Tacit1451 fiind înconjurat de cinci revizori școlari și un „inspectorat politic” (Lazăr Duma)
însărcinat de Ministerul de Externe pentru a colabora pe un teren propriu cu inspectoratul
şcolar. Acest amestec a avut ca urmare trecerea serviciului școlilor din Macedonia de la
Ministerul de Instrucție la Ministerul Afacerilor Străine (1906). Chestiunea școlară va
reveni în apanajul Ministerului de Instrucție abia în 1919. În 1910 în locul inspectoratului
avem o nouă instituție, cea a Eforiilor Școlare.1452
1449
Cartea Verde, p. 53, Al. Em. Lahovary, Amintiri diplomatice..., p. XXXIX.
1450
Gh. Zbuchea, „Nicolae Batzaria Omul Politic”, în Caleidoscop Aromân, vol. 4, Editura Fundației
Culturale Aromâne „Dimăndarea Părinteasccureștiuă”, București, 2000, p. 21.
1451
Înainte să ocupe funcția de inspector, Nicolae Tacit fusese revizor.
1452
S. Țovaru, Problema Școalei Românești..., p. 44. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
427
În anul 1907-1908, Administrația Școlilor și Bisericilor din Turcia era compusă din
următoarele persoane: Nicolae Tacit, inspector la Monastir, Andrei Balamaci revizor
Corița, Foni Capsali, revizor Monastir, G. Cionga, revizor Salonic, Nicolae Maimuca,
revizor Salonic.1453
V.6.Rețeaua școlară după 1913
Izbucnirea şi apoi complicata evoluţie a evenimentelor balcanice din anii 1912-

1913 a avut serioase repercursiuni asupra viitorului aromânilor răspândiți în întreaga
Peninsula Balcanică, pe teritorii aparţinând tuturor statelor din zonă. În aceasta zonă s-au
petrecut o serie de modificări prin noua realitate politică apărută după desfăşurarea
operaţiunilor militare, urmate de instituirea unor regimuri de ocupaţie, unele provizorii, dar
altele definitive.
Încă din prima fază a războiului, numeroase comunităţi româneşti au fost nevoite să
se refugieze din cauza terorii ce însoţea armata de ocupaţie. Consulul României de la
Salonic, G. C. Ionescu exemplifica prin cazul marii comune Vlaho-Clisura, a cărei
distrugere a început după retragerea trupelor otomane, când au început să apară
naţionaliştii extremişti greci, ce însoţeau trupele regulate ale statului elen. Aceştia au ars
mai întâi toate cărţile româneşti, strânse de peste tot, distrugând apoi şi şcoala românească.
La fel s-au întâmplat lucrurile şi în satul Hrupiște, unde au năvălit mai multe cete de
antarţi, alături de soldaţi obişnuiţi, ce au început o adevărată vânătoare a notabililor
români, spre a-i suprima, după ce în prealabil incendiaseră şi jefuiseră localitatea. La
Grebena, voluntari greci, autointitulaţi „garibaldieni” au jefuit întreaga zonă, asasinând pe
Dimitrie Cicma, unul dintre activiştii de seamă ai mişcării naţionale. Aceeaşi metodă a fost
1454
întrebuinţată şi la Abela, unde a fost asasinat Gheorghe Papahagi , în ţinuturile Veriei
şi Castoriei, ocupate de grecii naţionalişti, constatam aceleaşi fapte reprobabile, fruntaşii
1455
mişcării naţionale din zonă fiind arestaţi, maltrataţi şi deportaţi . Încă din ianuarie
1913, ziarul macedo-român Glasul victimelor ce apărea la Bucureşti informa că în Serbia,
românilor ce solicitau paşaport pentru Macedonia (zonele intrate sub autoritate sârbească)
1453
A.M.A.E., Fond Problema 15, Vol. 4, f. 96 nepaginat
1454
Gh. Zbuchea, România şi lumea Sud-Est Europeană în ajunul primului Război Mondial, Bucureşti 1995,
p. 316.
2017.11.01 11:13
428
li se adăuga la nume fie „Cici”, fie „Ici”, autorii întrebându-se retoric „dacă nu e prea
devreme”, referindu-se evident la deznaţionalizare.1456
Într-un memoriu adresat Ministrului de Interne, Emanoil Porumbaru, fostul
institutor aromân Panaiot Papazissu rezuma soarta cosângenilor săi terorizaţi de noul
ocupant: „ceea ce românii pătimesc pe plaiurile bătrânului Pind - tată: curge sânge,
văduve, valul ruşinii la fete, case pustiite...”1457. Nenumărate rapoarte, cereri şi memorii
adresate fie Societăţii de Cultura Macedo - Romane, fie ministerelor afacerilor străine şi
de interne sau autorităţilor şcolare de către români de toate categoriile, refugiaţi şi ajunşi în
ţară fără mijloace de existență şi fără perspective informau despre distrugeri, pagube,
omoruri şi violenţe.
În urma situaţiei de mai sus, Parlamentul a alocat la sfârşitul anului 1912 un fond
1458
special suplimentar de 100.000 lei . Suma a reprezentat o formă practică de ajutor, dar
și o dovadă simbolică că România va continua să se implice în regiune 1459. Pe de altă parte,
acţiunea politică a fruntaşilor români din Peninsula Balcanică a trebuit să se adapteze
noilor realităţi istorice, solicitările aromânilor pentru o atitudine fermă a guvernului român
care să pună capăt persecuțiilor fiind din ce în ce mai insistente1460. Noile autorităţi au
închis şcolile româneşti, i-au arestat pe profesorii români, înlocuindu-i cu greci.1461
Semnarea Tratatului de Pace la Bucureşti ce a urmat imediat încheierii conflagrației
balcanice a însemnat și reluarea chestiunii aromâne. Începând cu august 1913, comunitatea
aromână din Peninsula Balcanică s-a găsit în fața unei noi situații geopolitice, din acel
moment suveranitatea unui imperiu multinațional de factură plurireligioasă dispărând și
fiind înlocuită cu regimuri monarhice ce duceau o politică de tip național exclusivist.
Epoca otomană a istoriei aromânilor și-a încheiat brusc existența la 1912 prin ocupația de
facto și de jure la 1913 prin semnarea acordurilor internaționale ce fragmentau moștenirea
califilor musulmani în mai multe teritorii ce vor reveni statelor succesorale. Pentru
comunitățile de aromâni pericolul asimilări era de nenumărate ori mai periculos în noul
context geopolitic de după 1913. Majoritatea localităților locuite de aromâni au intrat în
componența Regatului Greciei și a viitorului stat albanez. Acțiunea de elenizare fusese deja
exersată asupra aromânilor timp îndelungat pe teritoriile aflate sub suzeranitatea
1456
Glasul victimelor, nr. 3, ianuarie 1913.
1457
Gh. Zbuchea, O istorie a românilor..., p. 105.
1458
Idem, România şi lumea Sud-Est Europeană..., p. 316-317.
1459
Stelian Brezeanu, Constantin Iordan (coord.), Relațiile Româno - Elene, Editura Omonia, Bucureşti 2003,
p. 221.
1460
La Karaferia şi Grebena, precum şi în alte părţi, au fost maltratați într-un mod nedemn, mai mulți
aromâni luaţi prizonieri şi ţinuţi într-o stare deplorabilă.
1461
La Macedoine aux Macedoniens, Editura Institutul de Arte Grafice Bucureşti 1912, passim.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
429
Semilunei, iar intensitatea acestui proces asimilaționist a fost tot mai mare pe parcursul
secolului XIX fiind direct proporțională cu stadiul de diluare a autorității oficiale
stambuliote.
Înainte de închiderea lucrărilor conferinţei de pace de la București pe 27 iulie 1913,
o delegaţie a românilor din Pind a fost primită de regele Carol I, căruia i-a declarat: „Sire, a
trecut o jumătate de veac de când scumpa noastră ţară România descoperii în Orientul
Îndepărtat al Europei un cuib de români macedoneni care prin asemănarea lor etnică şi prin
graiul lor atrase luarea aminte a marilor patrioţi de pe vremuri, care se străduiseră apoi
neîncetat să şi-i apropie, să-i facă a simţi româneşte şi să aprindă în mijlocul lor
strălucitoarea faclă a culturii şi civilizaţiei moderne [...] de a nu lăsa pierzaniei elementul
românesc îndepărtat, de a-l sprijini pe toate căile, a-l ocroti şi a-l face demn de numele pe
care îl poartă şi de nobilul neam din care scoboară”. Se făcea apoi o antiteză între pericolul
grecesc şi ajutorul românesc, „fiind în joc, ori mântuirea românismului din Pind, ori
pierirea şi îngroparea lui pentru totdeauna”. Invocând, „gândul unanim acolo, în Pind”,
mesajul se încheia cu o implorare plină de aerul romantismului națioal: „Fiţi Sire, în
vremurile acestea de urgie, mântuitorul vieţii romanilor din Pind şi nu lăsaţi ca ramura
verde ruptă din trupul bătrânei Românii să împodobească frunţile vrăjmaşului vostru de
moarte” 1462.
Numeroasele sesizări făcute către autorităţile române reliefau noi şi noi persecuţii
în rândul personalului școlar. Dumitru Ciotti, institutor în comuna Liumniţa a adus la
cunoştinţa ministerului de externe C. Porumbaru situația românilor din Meglenia într-un
astfel de memoriu: „Întotdeauna românii din Meglenia au avut multe de suferit din partea
antanţilor greci. După război, Greciei i-a revenit o parte a Megleniei, Serbiei, altă parte,
etc. Cu toate promisiunile şi angajamentele luate de guvernul grecesc prin domnul
Venizelos, situaţia megleniţilor a ajuns gravă. Autorităţile greceşti, fie prin oameni de stat,
fie prin presa lor, fac declaraţii că respectă principiul naţionalităţilor şi acordă romanilor
toată libertatea şcolară şi bisericească. Pe de altă parte însă, prin agenţii lor administrativi,
ameninţă pe megleniţi uzând de tot felul de piedici permise şi nepermise pentru ca românii
să abandoneze orice acţiune în interes propriu identitar. Prima grijă a noilor autorităţi elene
după ocuparea Liumniţei, a fost asasinarea lui Avram Jara, Nicu Şuşca, Tuci Dudi, Petru
Jara, etc. toţi fruntaşi aromâni ale căror cadavre au fost lăsate cu pază militară, prada
1462
Gh. Zbuchea, România și lumea ...., p. 322. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
430
câinilor. Alţii au fost arestaţi şi bătuţi, unii morţi mai apoi datorită maltratărilor precum
Tamas Migio, Dimo Ecio, Fane Mijo.
În localitatea Cupa, armata greacă a executat pe primarul Traian Ciupa şi pe fiul lui
Dumitru în etate de 18 ani. În Oşani, sunt executaţi de asemenea primarul şi încă două
persoane. Alături de crime, armata greacă se deda jafului, deposedând de averi pe notabilii
1463
români forţându-i astfel să-şi părăsească satele.” La scurt timp, chiar autorul acestui
memoriu, Dumitru Ciotti era arestat în 13 iunie 1913 la Salonic, după ce tocmai încasase
subvențiile pentru personalul didactic și bisericesc pe un trimestru aferent circumscripției
sale. Peste două zile a fost îmbarcat pe un vapor și trimis în Peninsula Calcidică. Acolo a
fost torturat abominabil cerându-i-se să numească „comunele grecești pe care le-a
românizat”, confiscându-i-se și suma de bani aflată asupra sa. A fost eliberat după o vreme
la presiunile ministrului plenipotențiar de la Atena, Nicolae Filodor. După această
experiență traumatizantă, Dumitru Ciotti s-a refugiat la București.1464
După 1913, comunitatea de aromâni din Tricala a solicitat autorităților elene
înființarea unei şcoli românești în localitate. Cererea a fost refuzată pe motiv că prevederile
tratatului de la București nu se aplică decât părților din Macedonia încorporate Greciei. 1465
În acest sens istoricul grec Dimitris Michalopoulos aprecia că părțile din tratatul de la
București referitoare la drepturile școlare și ecleziastic „a fost trecut cu vederea de către
partea greacă aproape imediat după semnare...”1466
1463
A.N.I.C., Fond Societatea de Cultură Macedo - Română, Dosar 86, f. 77-78.
1464
A.M.A.E., Fond 71 (1900-1919), Litera B, vol. 20, f. 299-302.
1465
S. Țovaru, Problema Școalei Românești..., p. 96.
1466
Dimitris Michalopoulos, „Aromanians and Tsakonians:similarities and differences”, în The Politics of
Culture, Perspectives of Stateless Nationalities Ethnic Groups, Ewa Nowicka (ed.), Warsaw University
Press, Varșovia, 2012, p. 67. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
431
Tablou statistic al elevilor ce au frecventat școala primară română din Grecia, Serbia,
Bulgaria, Albania în cursul lunii septembrie 1913.1467
Nr. Localitatea Felul Nr. elevilor și elevelor pe clase Total Totalul
curent școlii Începă- I II III IV V VI elevilor în
tori loc.
Circ.
Bitolia
1. Bitolia 1.b. - 19 8 11 7 9 - 54
2. -//- 1.f - 42 10 15 9 7 - 83
3. -//- 1.gr. de 65 - - - - - - 65
Copii
4. -//- 1.m 3 1 2 1 2 1 - 10 212
5. Beala de Sus 1.m 45 7 5 - 2 - - 59 59
6. Crușova 1.b. - 21 7 11 8 3 6 56
7. -//- 1.f 39 8 6 7 3 3 - 66
8. -//- 1.m 56 21 - - - - - 77 199
9. Gopeși 1.b 25 13 12 7 8 5 - 70
10. - 1.f 28 8 15 9 9 1 - 70 140
11. Iancoveți 1.m 7 8 4 4 - - - 23 23
12. Magarova 1.m 46 20 13 11 14 3 - 107 107
13. Moloviște 1.b 60 20 13 10 6 3 - 112
14. -//- 1.f 50 14 13 10 7 3 - 97 209
15. Nijopole 1.m 16 5 10 9 1 3 - 44 44
16. Ohrida 1.m 30 9 7 8 2 4 - 60
17. -//- 1.m 11 15 2 3 2 - - 33 99
18. Perlepe 1.m 9 - 3 5 - - - 17 17
19. Resna 1.m 18 5 3 1 3 2 - 32 32
20. Struga 1.m 14 4 3 1 - - - 22 22
21. Târnova 1.m 69 32 26 20 16 15 - 178 178
Total: 1341.
Circ: Scopie- Serbia

A.M.A.E. FOND Atena, vol.253, f. 145-146.
2017.11.01 11:13
432
1. Cumanova 1.m 11 5 4 2 1 - - 23 23
2. Coceana 1.m 12 5 - 3 - 1 - 21 21
3. Ghevgheli 1.m 7 3 - 3 2 - - 15 15
4. Palanca 1.m - - - - - - - 20 20
5. Tetova 1.m 13 6 6 3 - - - 28 28
6. Uskub 1.m 13 4 6 8 3 3 - 37 37
7. Veles 1.m 14 8 1 1 2 2 - 28 28
Total 172
Circ. Salonic
1. Belcamen 1.m 20 4 3 3 8 4 - 42 42
2. Cândrova 1.m 67 18 8 13 4 - - 110 110
3. Doleani 1.m 56 46 20 10 8 7 - 147 147
4. Fetița- 1.m 75 23 21 - 7 - - 126 126
Gramaticova
5. Hrupiște 1.b 12 3 5 4 3 2 - 29
6. -//- 1.f 8 5 3 4 2 2 - 24 53
7. Lipoș 1.m 13 6 4 1 - - - 24 24
8. Nevesca 1.b - 6 3 2 4 - - 15
9. -//- 1.f - 11 5 2 2 - - 20 35
10. Poroi 1.m 28 16 - 5 3 3 - 55 55
11. Paticina 1.m 25 4 4 3 5 1 - 42 42
12. Salonic 1.m 8 5 7 9 7 6 - 42 42
13. Vodena 1.m 47 13 9 12 4 - - 85 85
14. Veria-Selia 1m
15. Veria- 1.m 163 58 42 38 1 10 - 329 329
Xirulivad 8
16. Vlaho-Clisura 1.b 15 6 - 5 4 - - 30
17. -//- 1.f 10 5 - 4 2 - - 21 51
18. Giumaia de 1.m 33 19 11 11 1 7 - 92 92
Sus 1
Total 1233
Circ. Meglenia
1. Birislav 1.m 5 2 2 1 - - - 10 10
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
433
2. Cupa 1.m 23 1 2 1 - - - 27 27
3. Livezi 1.m 10 3 - 1 2 - - 16 16
4. Liumnița 1.m - - - - - - - 23 23
5. Lugunța 1.m 26 10 7 5 2 3 - 53 53
6. Oșani 1.m 13 3 6 3 2 3 - 30 30
Total 159
Circ. Grebena
1. Grebena- 37 37
Abela
2. Perivole 6 6
3. Turia 1.b 16 5 - 2 2 - - 25
4. -//- 1.f 18 - 4 4 4 - - 30 55
Total 98
Circ. Ianina
1. Băeasa 1.b - 4 2 2 2 - - 10
2. -//- 1.f - 2 1 1 2 - - 6 16
3. Breaza 1.m - - - - - - - 9 9
4. Ianina 1.b - 4 - 1 2 - - 7
5. -//- 1.b - 2 6 2 1 - - 11 18
6. Metzova 1.m - - - - - - - 2 2
Total 45
Circ. Coritza
1. Coritza 1.b 37 17 10 8 3 4 - 75
2. -//- 1.f 32 11 10 7 6 - - 66 141
3. Moscopole 1.b 10 2 - 1 2 3 - 18
4. -//- 1.f 6 - 2 - - 1 - 9 27
5. -//- 1.b 30 14 10 8 6 2 - 70
6. -//- 1.f 34 8 4 4 1 3 - 54 124
7. Șipsca 1.m 18 11 2 4 - - - 35 35
8. Nicea 1.m 13 3 2 3 - - - 21 21
9. Lânca 1.b 25 8 4 - - - - 37
10. -//- 1.f 9 3 - - - - - 12 12
Total 397
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
434
Recapitulare1468
I. Serbia 1). Circumscripția Bitolia = 1341
2). -//- Uskub = 172
II.Grecia 3). -//- Salonic = 1233
4). -//- Meglenia= 159
5). -//- Grebena = 98
6). -//- Ianina = 45
III.Albania1469 7). -//- Coritza = 397
Total= 3.445 (21 februarie 1914)
Izbucnirea primului război mondial a avut repercusiuni dintre cele mai nefavorabile
şi asupra activităţii şcolare, cea mai mare parte a şcolilor fiind închise încă din vremea
conflictelor balcanice. Perioada în care școlile și-au sistat activitatea a determinat
refugierea multor institutori în România, producând o hemoragie a liderilor aromâni în
teritoriu cu consecințe dramatice pentru moralul populației rămase locului.1470 Ca urmare a
situației dificile, intervențiile diplomatice române devin tot mai presante în fața premierului
Venizelos. Acesta îl însărcinează în octombrie 1913 pe C. Mavrudis1471, inspectorul
general al prefecturilor din noile teritorii să se ocupe în special cu aplanarea neînțelegerilor
dintre aromâni și greci (grecomani).1472
În ciuda diverselor persecuții enunțate, autoritățile școlare românești iau în serios
cele asumate de Grecia în 1913 și încearcă să stabilească noi instituții școlare pentru
comunitățile de aromâni, fapt ce infirmă teoria abandonului guvernului român după
Războaiele Balcanice. Încă din ianuarie 1914 s-au făcut intervenții pentru autorizarea școlii
din Paleohori, iar o lună mai târziu, consulul G.C. Ionescu raporta că s-a eliberat
autorizația de funcționare pentru școala română nou înființată la Laca-Paleohori.1473 Iată că
Tratatul de la București nu a rămas literă moartă chiar acele „scrisori adiționale” se aplică
și pe teritoriul Greciei cel puțin la nivelul scriptic prin efectul arătat mai sus al eliberării
1468
A.M.A.E. FOND Atena, vol.253, f. 146.
1469
Lipsesc datele din Circumscripția Elbasan- Berat unde datorită situației politice școlile nu au funcționat
deloc.
1470
Acum pleacă în România până și institutorul Nuși Tulliu, un simbol al luptei pentru emaniciparea școlară
a aromânilor. A.M.A.E., Fond Atena, vol. 253, f. 141.
1471
Calitatea sa anterioară de fost consul la Bitolia în perioada otomană denotă cunoașterea foarte bună a
chestiunii aromâne.
1472
2017.11.01 11:13
435
acelei autorizații. Anul 1914 aduce cu sine o serie de temeri din partea Greciei față de
vecinul ei de la nord-est fapt ce va face Atena să menajeze sensibilitatea părții române prin
câteva acte liniștitoare. Totuși așa cum am mai spus-o anterior aparatul de stat elen va
continua neprecupețit eforturile de neutralizare a acțiunii culturale române.
La aceste cauze se mai adăugau și o serie de cutume locale. O serie de mecenați
plecați din satele pindene și formați în școlile grecești, atunci când nu exista o
alternativă1474, întorceau o parte din averea lor în localitățile de origine, cum a fost și cazul
marii comune Mețova (arom. Aminciu). Aici era o situație școlară extrem de fragilă în
1914, instituția aromână fiind frecventată de doar doi elevi, unul în anul I și celălalt în anul
2 din cauza unei „propagande grecomane” întreținute din fondurile testamentare ale lui
Averoff care lăsase mari sume de bani pentru înzestrarea fetelor sărace, pentru întreținerea
școlilor, pentru alte scopuri de binefacere, dar doar pentru cei ce frecventau școlile
elene.1475
Dacă în majoritatea cazurilor, institutorii s-au refugiat în România de frica
represaliilor elene, existau și excepții de la acest scenariu care trebuiesc interpretate ca
dovada unui voluntarism personal și excepțional atașament față de cauza susținută. Deși în
Turia fusese asasinat de greci fostul director Dimitrie Cicma unul dintre cei mai devotați
fruntași ai cauzei române în acele părți, totuși școala funcționa în bună organizare și după
acest eveniment: „Cu toată spaima ce a cuprins pe aromâni, în urma acestui omor, nu s-au
descurajat și au deschis școala, populând-o cu un număr de 55 de băieți și fete. Pentru acest
succes este responsabil și merită toată lauda Nicolae Nibi directorul școlii și C. Carangiu
fost institutor român care deși infirm a depus multă stăruință și devotament încurajând pe
aromâni să nu părăsească cauza română”.1476
Situația era destul de dificilă în zona de sud a Epirului unde în cele 4 școli primare
care s-au deschis în 1914 s-au adunat doar abia 45 de elevi. Una din cauze a fost aceea că
toți tinerii mai buni din acele părți care au terminat liceul român din Bitolia au plecat la
București ca să-și continue studiile la diferite facultăți și apoi nu au mai voit să se mai
înapoieze nici chiar la Ianina ca profesori la școala comercială de acolo.1477
1474
Cazuri de fonduri lăsate pentru școlile românești avem din ce în ce mai multe spre începutul secolului
XX (spre exemplu, în ianuarie 1914 darul anual al Fondului N. D. Kitza Caradja de 765 de lei pentru Gopeș
„ce are a se întrebuința conform statutului pentru școala română, pentru repararea fântânilor satului, a școlii
române etc. Banii sunt transcriși de Banca Națională a României”). A.M.A.E. FOND Atena, vol. 132, f. 177.
1475
1476
2017.11.01 11:13
436
În zona Bitoliei situația era una îmbucurătoare, aici fiind înscriși la cursuri mai
mulți elevi decât înainte din cauza influenței grecești mai slabe. De când teritoriul a intrat
în componența Serbiei, grecilor nu li s-a mai permis să-și deschidă școli de propagandă, iar
aromânii grecomani au preferat să-și trimită copii la școlile românești. Consulul Ionescu
arăta că rămâne de interes chestiunea comunităților românești și grecești în Serbia, care nu
s-au contopit încă și care prezintă un interes deosebit pentru cauza românească. 1478 Situația
din părțile macedonene ocupate de Serbia necesită o analiză mai detaliată pentru a putea
înțelege complicatele ițe ale chestiunii aromâne din zonă.
Localurile școlilor române din Ohrida au fost ocupate de armatele sârbești în timpul
războaielor balcanice și au fost lăsate în paragină, comunitatea solicitând sprijin pentru
renovare în 1914 de 6800 de lei.1479 O altă caracteristică a măsurilor luate de administrația
greacă prin presiunile de diverse feluri a determinat o schimbare radicală a afilierii
naționale, cazul localităților din regiunea masivului Vermion. Locuitorii din Selia,
localitate lângă Veria după intrarea armatei grecești în zonă au devenit în majoritate
grecomani.1480
În Veria și Xirulivad, Selia mai mulți grecomani au adunat în iunie 1914 semnături
pentru școală și biserică grecească motivând că „odată întronat regimul grecesc trebuie
ruptă legătura cu românismul mai ales că numai de prigoniri vom avea parte de vom
persista ca români....”1481 Motivația „schimbării taberelor” arătată mai sus ne scutește de
comentarii suplimentare, forța unui aparat represiv fiind aproape imbatabilă pentru
diversele comunități negrecești, ce admiteau să-și schimbe rapid percepția identitară pentru
a putea supraviețui. Metodele și stratagemele sistemului administrativ statal au fost extrem
de diversificate, de la autoritatea jandarmeriei, armatei, justiției etc. Toate aceste resorturi
se vor întâlni în privința scopului urmărit, acela al asimilării „voluntare” prin acceptarea
fenomenului „grecomanizării” ori forțată prin diverse mijloace ce vor merge până la
excluziune socială, amenzi pecuniare, violență ori deportare, și chiar crimă pentru
elementele considerate indezirabile.
La 26 septembrie 1915 în urma unei plângeri a directorului școlii grecești din Turia,
judecătorul de pace Triandafilis Gheorghe i-a dat în judecată pe aromânii Ion Dzolia, Puiu
Diligea și Tănase Dafula pentru că nu și-au trimis copii la școala grecească. Ion Dzolia a
fost condamnat la amendă de 20 de drahme plus cheltuieli de judecată. Ceilalți doi acuzați
1478
1479
1480
A.M.A.E. Fond Atena, vol.253, f. 227.
2017.11.01 11:13
437
nu s-au prezentat în persoană la proces, fiind în străinătate însă în locul lor la proces s-au
prezentat soțiile acestora, Despa Dafula și Elena Diligea. Și acestea au trebuit să suporte
plata unei amenzi de 24 lei fiecare pe motivul că supușii greci trebuie să se înscrie mai
întâi la școala primară greacă și mai pe urmă pot dacă vor, să urmeze orice școală fie ea și
română.1482 Ținta era de a depopula școala română sub presiunea unor viitoare amenzi.
Institutorii greci au profitat de acest curent favorabil creat de proces, vizitând casele acelor
familii ce își aveau copii la școala română îndemnându-i să-i retragă îndată dacă vor să nu
fie amendați, răspândind știrea că până și copii institutorilor români vor fi siliți a-și trimite
copiii la școlile grecești, în virtutea legilor țării, care vor fi aplicate cu severitate fără nici o
considerație. Evident, această împrejurare a dus la un efect imediat: 7 elevi și 12 eleve au
fost retrași de la școala românească, după cum mărturisea o depeșă consulară.1483
Mai multe rapoarte diplomatice din vara anului 1915 arătau că din cauza diverselor
metode întrebuințate de autoritățile elene, numărul elevilor ce frecventau școlile românești
a scăzut cu procente între 20% și 30 % față de numărul celor ce s-au înscris la începutul
anului școlar 1914-1915. 1484
Revizorul P. Civica raporta faptul că școala hivernală din Damași (Larissa) a strâns
un număr de 120 de elevi în ianuarie 1916, fapt posibil prin lipsa unei propagande ostile în
zonă. La școala din Damași s-au înscris și copii de români din zonă și chiar unii care
frecventau gimnaziul grecesc din Târnova (Tessalia).1485 Mincu relata faptul că institutorii
greci promiteau acelora care dădeau probe de sentimentele lor grecești că vor fi aleși fie ca
epitropi pe la școlile și bisericile comunale, fie ca primari sau membri ai consiliului
comunal ori vor fi favorizați și susținuți din partea funcționarilor și a altor persoane sus
puse în toate chestiunile ce eventual vor apărea în viața lor privată. De asemenea, li se
prezenta și perspectiva ca fiii lor, odată instruiți în limba greacă, vor putea dobândi funcții
în stat sau posturi onorifice.1486
În iulie 1916 autoritățile școlare superioare grecești au instituit o serie de măsuri
speciale excepționale cu privire la școlile din comunele românești pindene. Astfel, la Abela
și Perivole au fost trimiși șase institutori și institutoare eleni, la Smixi patru, la Samarina
8, pe când o mulțime de sate grecești din regiunea Grebenei rămân cu totul lipsite de
personal didactic. Consulul Mincu interpreta astfel această tactică de suprapopulare a
1482
1483
1484
A.M.A.E. Fond, Atena, vol. 234, f. 141.
1485
2017.11.01 11:13
438
corpului profesoral elen în localitățile aromâne: „acest lux neobișnuit este bineînțeles,
rezultatul unei chibzuieli mature și îndelungate a autorităților administrative și școlare
elene și dovedesc până la evidență, că ele se ocupă de aproape de comunele românești unde
noi avem școli și tind ca pe deoparte să nu mai întindem sfera noastră de acțiune, iar pe de
altă parte caută prin presiuni și persecuții, să ne depopuleze treptat treptat școlile noastre
existente, până ce vor izbuti să ni le prefacă în instituții fictive și astfel să nimicească cu
totul întreaga noastră acțiune culturală și bisericească. Asistăm deci, la o polemică
sistematică ce ni s-a organizat împotriva noastră și care ne poate fi fatală, dacă nu vom
opune la timp o rezistență prevăzătoare și energică, recunoscând că adevărații adversari
actuali nu sunt tocmai grecomanii și clerul, ci însuși funcționarii statului, care operează
direct sau se servesc de aceștia din urmă drept unelte, sunt cunoscute tertipurile
întrebuințate de curând împotriva școlilor noastre din Pretori și Vlahoiani pe care au reușit
să le depopuleze cu totul....”1487
Mincu constata foarte multe cazuri când acest spirit ostil școlilor noastre era
manifestat de majoritatea funcționarilor eleni fie ei judecători, procurori, enomatarhi
(organele de jandarmerie și poliție din localități) etc. Acești funcționari acreditează peste
tot în contactul lor cu cetățenii aromâni faptul că școlile românești vor avea un viitor
sumbru, urmând a fi desființate, insistând pe ideea conform căreia conștiința patriotică ar
trebui să primeze în fața banilor românești dați pentru încurajarea frecventării școlilor
românești.1488
La Samarina, în vara anului 1915, institutorul grec a insultat public România și
elementul român fără să se ia nici o măsură de către autorități. La Perivole agentul de
poliție elen declara în fața primarului și a institutorului român, precum și altor notabili
următoarele: „Mi-am murdărit mâinile cu sânge bulgăresc și turcesc însă mi le voi murdări
și cu sânge românesc...”.1489
În 12-25 august 1916, în cadrul unei vizite școlare în Pind, inspectorul general al
școlilor din județul Cozani G. Stefanachi a transmis revizorului nostru Civica că „din ordin
superior, nu va permite cu nici un chip deschiderea unei școli românești în Smixi.”1490
Un alt tertip folosit de autorități pentru a împiedica accesul aromânilor la școlile
românești consta în refuzul primarului de a elibera ștampila pe atestatele ce trebuiau a le
poseda toți elevii, conform unei dispoziții recente a Ministerului de Instrucție ce prevedea
1487
A.M.A.E. Fond Atena, vol.132, f. 416-417.
1488
1489
2017.11.01 11:13
439
că directorii școlilor nu vor înscrie în școlile lor elevii lipsiți de atestatele în chestiune,
altfel fiind pasibili de amenzi de la 100 până la 300 de drahme.1491
V.7.Procesul educațional în Macedonia Sârbească (1913-1919)
Funcționarea stabilimentelor culturale din regiunea Macedoniei Centrale după

alipirea acestor ținuturi la Regatul Sârb până la ocupația bulgară a cunoscut o etapă
favorabilă de dezvoltare din anumite puncte de vedere. Intensitatea scăzută a presiunii
elene după 1913 a fost înlocuită cu tendința omogenizatoare a statului sârb. În ciuda
acestui fapt în sânul comunităților aromâne grecomane asistăm la un fenomen interesant.
În lipsa factorilor ce au coagulat mimetismul cultural asupra grecomanilor, aceștia din
urmă au abandonat aproape instantaneu curentul elen pe care îl serveau deja de generații.
Puși de contextul istoric în situația de a alege între a fi loiali cu desăvârșire noului stat sârb
pe teritoriul căruia se găseau și a-și slaviza în timp identitatea, aromânii grecomani au fost
în cea mai mare parte gata de a frecventa școlile românești, deși de generații le-a fost
indusă o percepție ostilă asupra „propagandei românizante”. Această translație produsă în
perioada 1913-1915 în Macedonia Sârbească relevă un fapt de o reală importanță pentru
mecanismele ce au stat la baza autoidentificării aromânilor, anume că fenomenul
asimilaționist elenizator poate deveni reversibil într-un context favorabil. Un semnal oficial
în acest proces a fost înregistrat în 26 ianuarie 1914 cu ocazia vizitei de la București a
premierului elen Venizelos. Acesta promite că va solicita grecilor (n.n. era desigur vorba
de aromânii cu sentimente elene, așa-numiții grecomani) rămași în Serbia să frecventeze
școlile aromânilor.1492 Motivul acestui gest a avut desigur rațiunea captării bunăvoinței
oficialilor români. Nu avem date certe dacă într-adevăr Venizelos s-ar fi ținut de
promisiune, în schimb, documentele de arhivă demonstrează faptul că deja în anul școlar
1913-1914 elevii familiilor grecomane din mai multe localități din Macedonia intrată în
componența regatului sârb optau în larga majoritate să frecventeze școlile românești.1493
Avizat despre turnura evenimentelor, administratorul Eforiilor Școlilor și Bisericilor
din Bitolia, Nicolae Maimuca a solicitat la începutul anului 1914 o suplimentare masivă a
bugetului pentru anul școlar 1914-1915 la 128.331 de lei. Motivația acestor cheltuieli era
fundamentată de necesitatea clădirii unor noi localuri de școală, cele existente fiind
1491
1492
I. C. Filliti, Jurnal vol.I, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008, p. 39.
2017.11.01 11:13
440
considerate neîncăpătoare în fața unui tot mai probabil aflux major de elevi grecomani de
la școlile grecești închise de statul sârb spre școlile românești. Maimuca percepea acest
prilej drept unul de care: „Trebuie să profităm de influența hotărâtoare a României pentru
soarta chestiunii naționale a aromânilor și de prestigiul ei ce a crescut atât de mult încât
influența sa preponderează asupra problemelor balcanice încât să nu profităm de
oportunitatea împrejurărilor pentru a putea primi în școlile noastre pe toți aromânii rătăciți
care uitaseră originea lor românească prin influența culturii și ideilor paneleniste”.1494
În noua situație geopolitică încă din toamna anului 1913 o primă măsură ce lua act de
tutela teritorială a Belgradului asupra regiunii a fost făcută în programa școlară unde limba
turcă a fost înlocuită cea sârbă predată de profesori de origine sârbă.1495 Tendințele
autoritariste ale noii puteri l-au făcut pe profesorul de la liceul din Bitolia, George Zuca să
solicite intervenții diplomatice pe lângă guvernul sârb, dar și grec ca în satele aromâne să
nu se mai întemeieze școli de stat „care vădesc o tendință prea ostilă de a ne
desnaționaliza”.1496 Prezența acestor școli sârbești în comunele pur românești a inflamat
spiritele și va anula în mare parte privilegiile ce au fost acordate prin Pacea de la București.
Oficialul român a considerat curioasă lipsa deschiderii unor școli sârbești în satele slave cu
populație mare din împrejurimile Bitoliei, în timp în localitățile românești se constată o
grabă a deschiderii de noi edificii educaționale întrebându-se cu subînțeles: „ce dovedește
asta?” 1497
Alături de vice-consulul Metta, și profesorul Zuca era implicat în intensele negocieri
cu liderii partidei grecomane pentru adeziunea totală a acestui curent la școlile frecventate
de așa-numiții aromâni naționaliști. Coagularea celor două ramuri ale aromânilor ar fi
stopat pentru totdeauna luptele fratricide și împreună ar fi făcut desigur mult mai bine față
noului pericol reprezentat de politica sârbă profesată în regiune. Pentru a calma rezistența
grecomanilor ce nu doreau să frecventeze școlile de stat, emisari sârbi au deschis și ei
tratative cu aromânii filoeleni promițându-le că vor înființa școli primare în Bitolia unde
institutorii vor fi numiți la recomandarea mitropolitului grec aceștia fiind plătiți de stat.
Pentru a crește miza, sârbi promit că orele de limbă și literatură, geografia, istoria și religia
se vor preda în greacă, iar restul materiilor în sârbă. În schimb, statul urma să confişte toate
bunurile comunității elene. Conștient de momentul prielnic și de clipele de cumpănă ale
1494
A.M.A.E., Fond 71/1914, E 2, Partea a II-a, vol. 2. f. 265.
1495
1496
George Zuca către George Murnu din data de 9 februarie 1914 Bitolia. Colecția privată a profesorului
1497
C. Metta către George Murnu din 12 februarie 1914, Bitolia. Colecția privată a profesorului Nicolae
Șerban Tanașoca. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
441
grecomanilor în fața presiunilor sârbe, profesorul Zuca a inițiat tratative cu notabili
grecomani (Nicaruși, Vreta, Aristide etc.) din zona urbană apropiați într-o și mai mare
măsură de curentul elenizator. Pragmatic, Zuca le-a dat acestora asigurări că statul român
era dispus să încuviințeze predarea limbii grecești la fel ca și cea română, oferindu-le chiar
întâietatea în școală: „[...] la noi ar fi stăpâni pe destinele lor, vor conduce ei școlile vor
face ei programele vor administra ei singuri bunurile etc”.1498 Constantin Metta se arăta și
el convins că „spiritele sunt pregătite pentru pactizare”, colaborarea sa din ultima vreme cu
grecomanul P., fiul reputatului Hristu Tergiumanuel, fiind o reușită prin ralierea totală,
chiar „entuziastă” a acestuia la proiectul unionist. Acest Tergiumanuel și-a făcut studiile la
Atena după care a devenit dragoman la consulatul grec din Bitolia, ulterior subprefect la
Castoria din toamna lui 1912. A revenit apoi la consulatul grec din Bitolia în calitate de
cancelar. În plan familial, devenise de curând și ginerele lui Hristu Duma, persoană de
vază, caracterizată drept factor „hotărâtor” în afacerile grecomanilor.1499 Negocierile
pentru stabilirea unui consens în rândul aromânilor se aflau pe un curs ascendent, însă
presiunea sârbă a devenit lună după lună tot mai puternică. La Beala de Sus, întreaga
comună a trecut la școala românească, coagularea aromânilor provocând riposta puternică
a comandantului militar sârb din localitate ce a amenințat cu moartea acele familii ce nu își
duceau copiii la școala sârbă. Părinții intimidați, și-au reținut copiii acasă, iar în felul
acesta școala i-a pierdut pe cei 80 de elevi. Un alt mijloc eficace de control al Belgradului
era cel economic. Legea impozitului pe venit din Serbia se aplica arbitrar, deoarece în
fiecare localitate primarul și perceptorul apreciau venitul fiecărei familii, aromânii fiind
„cei mai greu impuși”. Viceconsulul român de la Bitolia se întreba îngrijorat: „e posibil să
luptăm cu presiunea guvernamentală?”1500 De asemenea, veniturile comunale erau supuse
la plata zecimelor adiționale pentru instrucție, adică tot pentru funcționarea școlilor de
stat.1501 Personalul didactic român era și el supraimpozitat, în timp ce omologii lor sârbi
aveau sarcini fiscale aproape nesemnificative.1502
În cazul în care presiunea sârbă ar mai fi continuat la aceeași intensitate, școlile
românești nu ar mai fi putut să funcționeze decât maxim doi ani de zile. Previziunile lui
1498
George Zuca către George Murnu din data de 9 februarie 1914 Bitolia. Colecția privată a profesorului
1499
Șerban Tanașoca.
1500
C. Metta către George Murnu din 30 aprilie 1914, Bitolia. Colecția privată a profesorului Nicolae Șerban
Tanașoca.
1501
Șerban Tanașoca.
2017.11.01 11:13
442
Constantin Metta față de viabilitatea acțiunii culturale românești în Serbia de sud au fost
extrem de sumbre, încă de la sfârșitul lui aprilie 1914 puterea politică de la Belgrad
vădindu-și obiectivele. Caracterizarea diplomatului român era o adevărată radiografie a
strategiei politice a statului vecin: „Sârbii sunt oamenii cei mai intoleranți și de rea
credință, anul acesta sârbii au deschis școlile destul de târziu în comunele noastre, dar la
toamnă va fi greu de tot. Astfel, la Moloviște primarul a atenționat pe cei ce nu ar dori a-și
trimite copii la școala sârbească. De curând, 14 femei au fost arestate pentru 24 de ore sub
pretext că au chemat un preot român la slujbele din cimitir, primarul sârb al localității
avertizându-le că sunt în Serbia și nu în România să poată cere preot român”.1503
Înainte de izbucnirea primului război mondial în Macedonia Sârbească funcționau
29 de școli primare, un liceu clasic, o școală normală și profesională de fete și zece
biserici.1504 Misiunea închiderii acestor școli le-a revenit bulgarilor ce vor ocupa localitățile
aromâne în octombrie –noiembrie 1915.1505 Numeroși aromâni au fost internați în lagăre de
concentrare din Bulgaria, multe așezări înfloritoare fiind distruse.1506 La finalul războiului,
persoanele aparținând corpului didactic rămase în Macedonia sârbească au fost expulzate
de autoritățile de la Belgrad în România.1507 După încheierea tratatului din 10 august 1913
a fost încheiat un acord secret între Titu Maiorescu, N. Pasici și Elefterios Venizelos de
acțiune solidară militară împotriva Bulgariei în cazul în care aceasta ar fi atacat pe oricare
dintre cele trei state membre ale acordului. În viziunea unilaterală a liderului sârb acordul
militar ar fi trebuit să intre în vigoare și în alte situații. Belgradul solicitase intervenția
militară a României odată cu atacul Austro-Ungariei. Refuzul de a interveni în 1914 l-a
făcut pe Pasici să declare caduce și prevederile cuprinse în scrisorile referitoare la
funcționarea școlilor și bisericilor din părțile Macedoniei alipite Regatului Sârbo-Croato-
Sloven.1508
1503
C. Metta către George Murnu din 30 aprilie 1914, Bitolia. Colecția privată a profesorului Nicolae Șerban
Tanașoca.
1504
Tribuna Românilor de peste hotare, Anul II, nr. 5-6, mai-iunie,1925, p. 13.
1505
1506
Petru Neiescu, Mic Atlas al Dialectului Aromân din Albania şi din Fosta Republică Iugoslavă
Macedoniei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 24.
1507
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești ..., p. 88.
1508
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din ...., p. 189. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
443
V.8.Situația școlilor românești din Balcani după Primul Război Mondial
În perioada interbelică din cauza diverselor piedici, doar o parte din școlile
funcționale înainte de război au mai putut fi redeschise. Astfel în Grecia mai funcţionau în
condiţii din cele mai grele doar 29 de şcoli; Regatul Sârbo - Croato - Sloven nici una; în
Albania trei şcoli, iar în Bulgaria au rămas ambele deschise, atât liceul de la Sofia cât şi
şcoala din Djumaia de Sus. Acestea reprezentau un total de 31 de şcoli primare cu 62 de
învăţători şi 4 şcoli secundare cu 42 de profesori frecventate de un număr de aproximativ
1577 elevi.1509
În 1919 ofensiva greacă asupra școlilor aromâne se ranforsează, însuși guvernatorul
Macedoniei fiind însărcinat cu răspândirea de literatură propagandistică în zonele aromâne
și cu munca de convingere a părinților eleviilor școlilor române să renunțe la această
formulă educațională, răspândid zvonul că aceste instituții se vor închide în curând. 1510 Ca
urmare a acestor măsuri, dacă în anul școlar 1918-1919, școala din Vlaho-Clisura era
frecventată de 75 de copii, pentru anul 1919-1920 s-au mai înscris doar 18 dintre care,
până în decembrie 1919 s-au mai retras 4.1511
*
Tablou statistic cu numărul școlilor și elevilor înscriși la începutul anului școlar 1918-
1919. Circumscripția Salonic și Corița.1512
Localitatea Nr. Felul Băieți Fete Total Începă- Cls. Nr.
școli școlii pe șc. tori I II II IV V Pers.
Did.
1.Belcamen 1 mixtă 25 22 47 21 3 13 - 8 2 2
2.Cândrova 1 -//- 38 19 57 32 16 3 4 - 2 2
3.Doliani 2 b./f. 53 41 94 50 9 12 6 14 3 5
4.Hrupiște 2 b./f. 24 25 49 21 5 2 4 10 8 3
5.Nevesca 2 b./f. 21 7 28 9 8 4 1 3 3 2
6.Paticina 1 mixtă 21 25 46 30 4 2 4 3 3 2
7.Salonic 1 -//- 19 12 31 7 5 8 2 5 4 3
8.Veria-Selia
9.Veria- 2 b./f. 70 36 106 47 15 14 13 9 7 9
Xirulivad
1509
A.M.A.E., Fond Problema 15, f. 87 şi următoarele.
1510
1511
2017.11.01 11:13
444
10.Vlaho- mixtă 28 13 41 16 7 4 8 2 4 3
Clisura
Total 13 - 299 200 499 233 72 62 42 54 36 31
Școlile din comunele: Poroi, Lipoș și Păpadia,(circumscripția Salonic), precum și cele din
circumscripția Meglenia nu funcționează, școala din Vodena fiind evacuată de armată, iar
cea de la Gramaticova nu funcționează, localul suferind mari stricăciuni.
Localitatea1513 Felul șc. Cls.preg- Clasa Clasa Clasa Clasa Clasa Total
ătitoare I-a II-a III-a IV-a V-a
1.Corița băieți 24 15 12 7 6 0 64
2.-//- fete 50 12 9 3 3 0 77
3.Pleasa băieți 42 13 10 8 8 0 81
4. -//- fete 37 6 8 4 13 4 72
Total 153 46 39 22 30 4 294
Localitățile din Grecia în care mai funcționau şcoli după 1919 erau: Salonic, Veria,
Doliani, Vodena, Vlaho-Clisura, Neveasta, Belcamen, Gramaticova, Fetița, Paticina,
Păpadia, Hrupiște, Livezi, Cupa, Poroi, Grebena, Pretori, Avdela, Samarina, Perivole,
Băiasa, Turia, Breaza, Turia, Breaza, Damaşi, Vlahoiani, Ianina. În aceste localități
funcționau 27 şcoli primare şi 5 şcoli secundare: liceul din Grebena, gimnaziu din Ianina,
gimnaziul, școala normală şi profesională de fete, precum și școala superioară de comerț
din Salonic.1514
În data de 19 decembrie 1924, guvernatorul general al Macedoniei, Canavos, a
ordonat autorităților elene din Grebena să închidă gimnaziul român din localitate și să
desființeze internatul școlii. Directorul Gimnaziului Samarineanu mărturisea indignat că
înainte de a se remite ordinul, guvernatorul îl asigurase „de sentimentele sale pentru
români și mai ales pentru România cu care Grecia este în cele mai cordiale relații”. La
protestele mai sus numitului director față de decizia închiderii școlii, guvernatorul Canavos
a solicitat o cerere scrisă din partea populației române din Grebena care să conțină „dorința
înființării unui gimnaziu cu limba de predare maternă” ce urma a fi trimisă apoi
ministerului de la Atena. Directorul Samarineanu a cerut intervenția ministrului român de
1513
1514
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești..., p.106. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
445
la Atena, Langa Rășcanu pentru medierea situației, acuzând autoritățile grecești că vor să
„tărăgăneze cât mai mult chestiunea.”1515
Când în 1925 s-a pus problema desființării gimnaziului din Ianina, doar intervențiile
ministrului Instrucțiunii Publice și ale Ministerului Afacerilor Străine de la București
reușesc să anuleze acest plan. Victoria diplomației românești în acest caz școlar a
impulsionat comunitatea din Băeasa, Ianina: „Adversarii care vor să stingă limba noastră
strămoșească lucrează în zadar, avem guvernul țării și școala care nu ne va lăsa să pierim
noi românii din comunele din Epir.”1516 Pentru ca victoria să nu fie deplină, autoritățile
elene au fixat însă unele constrângeri pentru funcționarea în continuare a gimnaziului de la
Ianina. Astfel, inspectorul general grec i-a comunicat directorului gimnaziului român
următoarele condiții solicitate de legile statului grec pentru funcționarea școlii pe mai
departe: 1. În fiecare clasă urma să se predea cel puțin o oră de greacă pe zi, deci un total
de 6 pe săptămână. 2. Gimnaziul trebuia să poarte din acel moment numele de „Gimnaziul
Aromân” și nu „Român” ca până atunci. 3. Până la sfârșitul lunii iunie 1925 trebuia
întocmită o petiție în care comunitatea să ceară ministerului de la Atena înființarea unui
gimnaziu pentru instruirea copiilor în limba maternă, de asemenea trebuia specificat
numărul elevilor, numele fiecăruia, comuna și clasa în care urmau să fie înscriși, în direcția
cui va fi pus acest gimnaziu precum și numele profesorilor care vor preda cu mențiunea
expresă de a avea toți cetățenia greacă, stipularea sumelor ce erau destinate pentru
întreținerea gimnaziului, persoanele care se ocupau de gestiunea acestora. 4. Se impunea ca
limba de predare să fie doar în dialectul macedo-român, iar manualele în dialect urmau a fi
aprobate de Atena.1517
Autoritățile declarau că în acord cu legea nr. 3179 din 5 august 1924 referitor la
școlile din Tracia și Macedonia, cele care funcționaseră în aceste teritorii înainte de 9 mai
1913 puteau să continue să funcționeze și după acea dată cu prevederile adăugate
ulterior.1518
Declarația solicitată de autorități prin care școlile să aibă personal doar cu cetățenie
greacă, lecțiile să fie predate doar în dialectul macedo-român, iar oficialitățile elene să aibă
drept de control a fost refuzată categoric de notabilitățile aromâne văzând în aceste
imixtiuni puterea de dispunere arbitrară „după bunul plac al autorităților grecești de a
închide ori de câte ori vor dori școlile...”. Directorii gimnaziilor românești declarau că
1515
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f. 33.
1516
1517
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f. 41 și urmatoarele.
2017.11.01 11:13
446
„întreaga suflare românească a Pindului a luat hotărârea de a nu se lega cu autoritățile
grecești cu o asemenea cerere, și dacă trebuie obținută autorizația rămâne în ființă singura
speranță intervențiile reprezentanților țării românești pe baza celor două tratate de pace de
la București și de la Sevres.”1519
În iunie 1925 Grecia a adoptat o nouă lege privitoare la înființarea și funcționarea
școlilor minorităților din Macedonia, promulgarea acesteia venind în ajunul Conferinței de
la Geneva pentru a împlini o lacună a legislației elene în această privință, stipulată în
tratatul de la Laussane și Convenția asupra minorităților. Legației României din Atena i se
transmite în septembrie faptul că noua lege va avea în vedere doar minoritățile slavofone
din Grecia, școlile românești urmând a funcționa pe baza vechilor legiuiri neschimbându-
li-se statutul.1520
Într-un raport către Legația din Atena consulul Vassillake din Ianina transmitea pe 17
septembrie 1925 o serie de informații despre modul în care vedeau autoritățile elene
procesul educațional în zona Epirului locuit de aromâni. La un congres al dascălilor greci
din regiunea Epirului, revizorul școlar Zumbu referindu-se la activitatea dascălilor greci în
comunele aromâne descria în termenii următori rolul important al învățătoarelor:
„învățătoarea, a cărei misiune în localitățile locuite de xenofoni, este din cele mai mari, se
va sili din răsputeri să insufle micuțelor copile o nețărmuită dragoste pentru limba elenă și
să subjuge treptat și sufletul mamelor, temelia familiei. Se va folosi de orice prilej spre a se
introduce în familiile xenofonilor [n.n.vorbitorilor de limbi străine] a căror
deznaționalizare o va urmări prin toate mijloacele și cu tot entuziasmul apostolului. Va
stabili legături strânse cu femeile care le va îndruma, cu toată stăruința în învățarea și
cunoașterea limbii și a tot ce privește cultura noastră, lucrând întotdeauna în sensul ca să le
facă să se lepede de graiul, de datinile, de moravurile și în general de tot ce alcătuiește
caracterul specific al acestor xenofoni. Pentru atingerea acestui țel de însemnătate
fundamentală se cere multă osteneală și răbdare încă și mai mare. Dar, tocmai pentru acest
cuvânt, am înaintat de repetate ori și cu toată stăruința pe lângă cei în drept ca posturile de
la școalele din comunele cu xenofoni să fie considerate ca posturi de onoare și de luptă de
primă ordine, iar învățătorii aleși dintre cei mai distinși, să se bucure de avantaje materiale
speciale, acordânduli-se pe lângă celelalte drepturi o recompensă de activitate națională
deosebită, dând interesul cuvenit chestiunii aplicării urgente și sistematice a tuturor
măsurilor indicate pentru completa asimilare ca limbă și națiune a populației xenofone din
1519
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f. 199. 24 octombrie 1925.
2017.11.01 11:13
447
cuprinsul Epirului.”1521 Inspectorul general școlar al Epirului asigura asistența că
directivele de mai sus urmau a fi publicate într-o broșură de uz intern trimisă tuturor
învățătorilor din circumscripția acestuia și promițându-le superioriilor săi că se va îngriji
personal „ca autoritatea superioară va ști să aprecieze și să răsplătească cu prisosință pe
dascălii ce vor fi dat dovadă de râvnă și zel în opera de supremă însemnătate națională și
de stat a asimilării xenofonilor”.1522
Consulul român arata că pentru acest scop, oficialitatea greacă a angajat întreg
aparatul de stat: educațional, ordine publică, judiciar etc., ajutoare materiale consistente în
natură sau în bani atât copiilor de români, cât și familiilor grecomane, sprijin în afaceri
pentru grecomani aflați la concurență cu românii naționaliști, acordarea de burse fără
distincție de starea materială ori merit în numeroasele internate și orfelinate create de statul
elen cu cheltuieli substanțiale în interesul reușitei propagandei. Consulul solicita un
răspuns prompt din partea ministerului român care să contrabalanseze presiunea
asimilaționistă elenă, arătându-se că în multe zone ale Epirului, mai ales populația de
fârșeroți din arealul Filiate, Margariti, Gumenița, Filipiada, Pogon etc., dar și în sudul
Albaniei se impunea intervenția unei protecții culturale imediate datorită „numărului lor
foarte mare și valorii lui deosebite a acestui element aromânesc, care nu trebuie lăsat în
părăsire fără carte și lumină primind de la ei nenumărate solicitări în acest sens”. Consulul
recomanda întărirea instituțiilor școlare existente și anihilarea acțiunii grecești din zonă.1523
Pe 14 octombrie 1925, epopeea gimnaziului român din Grebena reîncepea,
subprefectul cerându-i directorului să evacueze până seara localul și internatul. A doua zi
dimineața corpul profesoral cere comandantului jandarmeriei maiorul Brelakis un ordin
scris pe care acesta refuză să-l arate, amenințând pe profesorii cu cetățenie greacă cu
arestarea.1524
În 18 octombrie 1925 autoritățile elene au evacuat cu forța profesorii și elevii din
acest gimnaziu.1525 Gimnaziul va fi însă redeschis prin decizia premierului T. Pangalos la
presiunile diplomației românești în decembrie 1925.1526
Astfel de șicane se întâlnesc în aproape toate părțile locuite de aromâni. În Zagor,
după o iarnă extrem de grea abătută încă din noiembrie 1928 asupra satelor din zonă ce a
dus la pieirea majorității animalelor și la foamete, ajutoarele de stat sunt distribuite doar
1521
1522
1523
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f.150.
1524
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f. 201-202.
1525
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f.170.
2017.11.01 11:13
448
comunităților de greci ori grecomani, românilor transmițându-li-se din partea autorităților
să ceară sprijin de la statul român deoarece nu frecventau școlile grecești, ci pe cele
românești.1527
Și Școala Superioară de Comerț din Salonic solicita ajutorului statului român,
transmițând un raport detaliat cu rugămintea de a-l înainta Ministerului Instrucțiunii de la
Atena pentru ca pe baza articolului 1 din legea învățământului, această instituție să fie
recunoscută ca atare de statul elen, iar elevii să se poată bucura printre altele de
posibilitatea amânării serviciului militar până la terminarea studiilor, solicitându-se
abrogarea impunerii de taxe către statul elen 150 de drahme pentru elevii cursului inferior.
Argumentația era următoarea: 1. Școala în cauză se adresa unei minorități al cărei drept de
a se cultiva în limba proprie i-a fost recunoscut. 2. Aceasta era o școală a statului român
care suporta toate cheltuielile, unii elevi fiind prea săraci, astfel încât tot autoritățile
române vor trebui să le plătească aceste taxe.1528
În 2 martie 1927, Leon Pupi, directorul școlii primare din Breaza, a primit o
directivă a Ministerului de Instrucție de la Atena comunicată de autoritatea școlară din
circumscripția Ianina, prin care i se ordona ca materiile limba elenă, istoria și geografia să
fie predate în greacă de unul dintre institutorii școlii elene din localitate. Ion Vuloagă,
gerant al fostei Administrației Școlare, consideră dispoziția de mai sus drept una care
atenta la libertatea de funcționare a școlilor românești solicitând intervenția diplomatică de
urgență.1529
Elevii de la școlile grecești din localitățile aromâne aveau indicații de la
personalul didactic să nu intre în contact cu elevii de la școlile românești, sunt aplicate
corecții disciplinare acelor elevi care scapă câteva cuvinte în aromână.Copii aveau
interdicția de a vorbi în dialect și în timpul liber. Pentru a supraveghea respectarea acestui
deziderat, în fiecare zi de miercuri era alcătuit un soi de tribunal la fiecare școală unde se
luau interogatorii amănunțite pentru aflarea indisciplinaților care ulterior erau supuși la
grele pedepse. Astfel de situații erau confirmate în aprilie 1927 chiar de revizorul grec din
Konitza prin sintagma transmisă lui Leon Pupi „noi lucrăm din răsputeri ca să vă
astingem”.1530
În vara lui 1927 a debutat o campanie furibundă de presă împotriva școlilor străine
în ziarele Neologos, Eleftheron Vima, Nea Imera și Ethos. Spre exemplu, în Neologos din
1527
A.M.A.E. Fond Problema 18, vol. 5, nepaginat.
1528
1529
2017.11.01 11:13
449
17 iunie 1927 se considera că cele 28 de școli românești funcționau „contrarar dispozițiilor
asupra minorităților fiind conduse de consulatele de la Ianina și Salonic cu scop absolut de
propagandă”, invitând România să nu provoace nemulțumirea Greciei și apreciind că cei
„câțiva de kutsovalahi care au emigrat în Dobrogea dau astăzi din mâini și din picioare
pentru a putea reveni aici...”.1531 Ziarul local din Ianina relua aceeași temă cerând
închiderea școlilor sau controlul lor grecesc în 18 iunie 1927.1532 O circulară cu numărul
182/1927 trimisă de Inspectorul General al învățământului particular din Grecia către
Gimnaziul Român din Ianina cuprindea următoarea dispoziție „nu este permisă înscrierea
din nou la o școală particulară [n.n. recte română] a unui elev provenit de la o școală
publică [adică grecească], fără avizul revizorului școlar grecesc”.1533
În 24 mai 1927 consulatul României de la Salonic prin Ion Ciuntu adresa un raport
strict confidențial ministrului de externe de la București. Anunța prin aceasta că se pregătea
un plan de lucru cuprinzând „întemeierea unei organizații economice pe care în principiu
legația noastră din Atena a și aprobat-o, organizație care să sprijine elementul aromânesc
din Grecia și să-l pună la adăpost de greutăți a căror înlăturare numai după părerea mea ar
face pe aromâni refractari curentului de emigrare ce s-a dezlănțuit în ultimii ani și ar atrage
rămânerea în Grecia a absovenților școlii de comerț de aici prin posibilitatea plasării lor;
apoi clădirea unei biserici și a unei școli primare în Salonic recunoașterea școliilor noastre
astăzi tolerate, precum și acceptarea unui cap bisericesc dorit de atâta timp.” Într-un alt
raport trimis în 1 iunie 1927 consulul recomanda atenție în alegerea corpului profesoral și
măsuri serioase care să pună la adăpost școlile românești de orice bănuială și amestec cu
celelalte școli considerate de propagandă străină despre care autoritățile și opinia publică
greacă se arătau îngrijorate. Același consul se arăta preocupat de faptul că directorul
Afacerilor politice ale guvernatorului general Lecos, i-a cerut în mod expres un tablou cu
toți profesorii și institutorii noștri cu mențiunea locului nașterii și naționalității lor, precum
și numărul elevilor care frecventează fiecare școală românească. Consulul român a declarat
în repetate rânduri autorităților că școlile primare românești din Macedonia aparțin
„comunităților românești”, iar subvenția acordată de statul român o justifica prin faptul că
din punctul de vedere al autorităților grecești aceste școli erau minoritare și din neputința
guvernului elen de a le subvenționa ele primeau a fi sprijinte de statul român. Însă în
decembrie 1927, autoritățile elene nu recunoșteau comunitățile românești. Înfințarea de noi
1531
1532
2017.11.01 11:13
450
comunități, școli și biserici depindea de autorizarea guvernului elen, precum și de un acord
bilateral care încă nu exista.1534
*
Tablou pe anul școlar 1926 -1927 al elevilor aromâni care frecventau școlile din
Macedonia1535
I. Școala Comercială din Salonic
Clasa I Gimnazială.........................................49
-II- ...........................................39
-III- ...........................................28
-IV- ...........................................29
Anul I Comercial...........................................29
II .............................................18
III .............................................11
Total...........202
II. Gimnaziul din Grebena

Clasa I ...................................................................28
II ....................................................................23
III ....................................................................16
IV ....................................................................10
Total 77
III. Gimnaziul din Ianina

Clasa I ...................................................................20
II ....................................................................13
III ....................................................................14
IV ....................................................................10
Cursul preparator...........................................................32
Total: 89
1534
AMAE, Fond 72, Vol. 23, nepaginat.
A.M.A.E, Fond Atena, Vol. 134, f. 421-422.
2017.11.01 11:13
451
*
Situația școlilor primare române din circumscripția Salonic, Meglenia și Ianina pentru anul
școlar 1927-1928
Circumscripția Salonic-Meglenia
1. Salonic -școală mixtă- 45 de elevi
2. Veria -șc. de băieți- 126
3. Veria - șc. de fete - 120
4. Vodena - mixtă- 59
5. Doliani ˝ 23
6. Cândrova ˝ 34
7. Gramaticova ˝ 80
8. Hrupișta ˝ 38
9. Paticina ˝ 30
10. Papadia ˝ 29
11. Poroi ˝ 25
12. Belcamen ˝ 25
13. Nevesca ˝ 40
14. Vlaho-Clisura ˝ 15
15. Cupa ˝ 5
16. Livezi ˝ 7 (școală de iarnă)
Total 706
II. Circumscripția Ianina-Grebena
17. Ianina mixtă 35
18. Grebena ˝ 63
19. Băiasa ˝ 22
20. Breaza ˝ 23
21. Pretori ˝ 13
22. Samarina-Vlahoiani ˝ 22
23. Turia ˝ 38
Total 216
Total General - 23 decembrie 1927-922-elevi.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
452
V.9.Finanțarea învățământului românesc de la sud de Dunăre
Conform schemei alăturate suma prevăzută în bugetul statului român pentru

acțiunea culturală de la sud de Dunăre pleca de la Ministerul Instrucțiunii Publice în a cărui
subordine se aflau școlile și bisericile din Balcani. Acesta remitea suma Ministerului
Afacerilor Străine, iar de aici, prin intermediul Băncii Naționale a României și a unor bănci
particulare din Imperiul Otoman fondurile bănești erau schimbate în moneda locală. După
această etapă ajungeau la consulate românești de unde erau împărțite prin inspectori,
revizori către fiecare institutor sau preot retribuit din fondul mai sus amintit. Între 1906 și
1919 conducerea Administrației Școlilor și Bisericilor din Balcani a trecut de la Ministerul
Instrucțiunii Publice la Ministerul Afacerilor Străine din considerentul unei mai bune
supravegheri a activității educaționale din regiune.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, ajutoarele financiare veneau de la București prin
Ministerul Instrucțiunii Publice Legației din Constantinopol. Aceasta direcționa sumele
consulatelor, care remiteau banii bancherilor (Frații Kondoff) care la rândul lor trimiteau
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
453
suma prin transfer bancar altor bancheri din Bitolia și abia apoi banii ajungeau celor în
drept. Constantin Kogălniceanu, consulul român la Salonic se plângea că această filieră
producea mari întârzieri în salarizarea corpului profesoral.1536
La începutul secolului XX bugetul pentru plata personalului didactic a fost fixat la:
60 de lei pe lună pentru institutori și 50 de lei pentru institutoare. La fiecare 5 ani vechime
se mai adăuga o gratificație de 10 lei pe lună. Personalul ce funcționa în capitalele de
vilayet și în alte 7 orașe de categoria a II-a primeau și indemnizație financiară pentru
spațiul locativ. Profesorii școlilor secundare cu statut de debutanți aveau o retribuție de 200
de lei/lunar, iar la un prag de 5 ani vechime în plus se mai adăugau 20 de lei. 1537 Aceste
sume erau convertite în franci francezi, până în anul 1921 personalul didactic al școlilor
românești din Balcani fiind plătit în această monedă.1538
V.9.1.Evoluția bugetului alocat de Regatul Român pentru școlile și bisericile de la sud

de Dunăre: 1539
Bugetul alocat
An Buget Cheltuieli1540 școlilor și bisericilor Procent %
de la sud de Dunăre
1864 63.312.000 14.000 0,022
1868 78.432.000 10.000 0,0127
1869 81.073.000 10.000 0,0123
1870 72.430.000 14.000 0,0193
1871 74.235.000 9.920 0,0133
1872 85.222.000 9.996 0,0134
1873 91.568.000 9.996 0,0109
1874 90.062.000 12.996 0,0144
1875 105.394.000 12.996 0,0123
1876 103.132.000 10.000 0,0096
1536
M. Regleanu, V. Papacostea, Documentele redeșteptării ..., p. 220.
1537
G. C. Ionescu, De la Românii Macedoneni în Lui Spiru Haret - Ale tale dintr- ale tale, Editura Institutul
de Arte Grafice, București, 1911, p. 1202.
1538
1539
A. Rubin, Le Roumains de Macedoine, Editura Dem. C. Ionesco, Bucureşti, 1913, p. 234-235.
1540
Victor Axenciuc, Evoluția Economică a României, Cercetări statistico-istorice 1859-1947, Vol. III,
Editura Academiei Române, București, 2000, p. 618 și următoarele. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
454
1877 115.985.000 20.765 0,0179
1878 128.126.000 21.000 0,0163

1879 127.097.000 36.560 0,0287
1880-1881 149.562.000 32.000 0,0213
1881-1882 135.974.000 72.000 0,0529
1882-1883 136.854.000 80.000 0,0584
1883-1884 135.557.000 80.000 0,0590
1884-1885 130.364.000 80.000 0,0613
1885-1886 128.971.000 78.687 0,0610
1886-1887 129.418.000 144.500 0,1116
1887-1888 140.093.000 144.500 0,1031
1888-1889 161.173.000 144.500 0,0896
1889-1890 158.770.000 145.180 0,0914
1890-1891 162.116.000 180.000 0,1110
1891-1892 168.404.000 332.500 0,1974
1892-1893 178.532.000 446.754 0,2502
1893-1894 186.734.000 524.922 0,2811
1894-1895 203.087.000 525.000 0,2585
1895-1896 211.406.000 495.861 0,2345
1896-1897 208.610.000 543.047 0,2603
1897-1898 217.088.000 538.000 0,2478
1898-1899 224.773.000 519.582 0,2311
1899-1900 229.362.000 724.643 0,3159
1900-1901 236.793.000 548.458 0,2316
1901-1902 216.025.000 300.000 0,1388
1902-1903 216.140.000 300.000 0,1388
1903-1904 218.090.000 335.000 0,1536
1904-1905 225.028.000 400.000 0,1777
1905-1906 233.281.000 729.000 0,3124
1906-1907 239.435.000 780.000 0,3257
1907-1908 269.180.000 1.336.840 0,4966
1908-1909 394.779.000 1.206.482 0,3056
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
455
1909-1910 417.966.000 881.408 0,2108
1910-1911 448.006.000 939.547 0,2097
1911-1912 464.664.000 796.250 0,1713
1912-1913 487.591.000 798.789 0,1638
1913-1914 512.253.000 815.000 0,1591
1921 7.406.000.000 7.101.732 0,0958
1922 6.818.000.000 8.527.347 0,1250
1924 21.404.000.000 25.878.659 0,1209
1927 33.137.000.000 32.199.268 0,0971
1929 34.607.000.000 35.345.529 0,1021
1930 31.579.000.000 30.975.503 0,0980
1931 34.702.000.000 26.818.500 0,0772
1932 24.891.000.000 21.215.010 0,0852
1933 20.741.000.000 21.215.010 0,1022
1934 19.864.000.000 21.000.000 0,1057
În 1864, an luat ca prim punct de referință pentru că reprezintă momentul înființării

primei școli cu fonduri românești la sud de Dunăre, suma alocată de la bugetul central
cauzei aromâne a fost de 14.000 lei, practic 0,022% din totalul finanțelor statului.
Un document din anul 1869 emis de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice
menționează două surse care asigurau finanțarea la sud de Dunăre: bugetul special al
școlilor din Macedonia și bugetul de cheltuieli anuale extraordinare.1541
În intervalul 1864-1881 cifra rămâne relativ constantă cu un ușor trend ascendent,
păstrîndu-se așadar între 0,01%-0,02%. După proclamarea regatului, chiar dacă bugetul
României a fost în scădere față de anul anterior, suma destinată efortului cultural-
educațional din Balcani a crescut cu 125% de la 32.000 lei la 72.000 lei. Nevoia de creștere
a reprezentativității în plan extern, dar și încorsetarea în materie de politică internațională,
Austro-Ungaria și Rusia forțând România, din rațiuni geopolitice, să privească mai mult
spre sud decât spre Transilvania, Bucovina sau Basarabia sunt o parte din explicația acestei
creșteri procentuale. Interesul Regatului Român pentru romanitatea balcanică este vizibil și
sub aspectul fondurilor bugetare alocate, sfârșitul de secol XIX înregistrând o creștere
progresivă de la 0,05% (1881) la 0,3% (1900).
1541
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 107. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
456
Pentru a justifica substanțiala sporire bugetară în folosul școlilor din Macedonia
pentru anul 1892-1893, Take Ionescu declara ironic că aceasta era necesară întrucât
fondurile trimise în acele zone erau aidoma celor cheltuite pentru primirea oficială a unui
prinț străin.1542 Același politician considera că efortul financiar al statului român la sud de
Dunăre nu este unul suficient atunci când se compara cu investiția celorlalți actori
balcanici în zonă: sârbii cu un buget de 70 de milioane trimiteau aproape un milion pentru
Macedonia, Bulgaria cu un buget ce nu depăşea cifra de 80 de milioane sprijineau
propaganda din Macedonia cu peste un milion jumătate. România aloca acţiunii culturale
de la sud de Dunăre cifra de 215.000 lei.1543 Însă niciunul dintre aceste state nu egala
implicarea Greciei în regiunea macedoneană. Propaganda greacă se organizează rapid după
1878 când au fost întemeiate numeroase consulate în zona Macedoniei la Serres, Skopje,
Bitola, Salonic. S-au înființat apoi o multitudine de asociaţii de „alfabetizare”, subordonate
Ministerului de Externe grec și alte societăți culturale a căror finalitate era elenizarea
macedonenilor prin propagarea limbii, culturii şi conştiinţei naţionale grecești. În 1886,
Asociaţiile Panelene controlau circa 836 de şcoli în Macedonia, între care trei colegii
(preparandii) pentru formarea profesorilor, mai multe licee şi un seminar teologic, toate
însumând un număr de peste 45000 de elevi. Pe lângă activităţiile didactice asociaţiile
elene organizau concursuri de muzică, gimnastică, reprezentaţii de teatru şi presă
tipărită.1544
Revenind la chestiunea fondurilor românești direcționate la sud de Dunăre, trebuie
menționat că în bugetul ce pornea de la 1 aprilie 1903 și până la 1 aprilie 1904 din suma
prevăzută de 335.000 lei aceasta se împărțea în modul următor:
Natura cheltuielilor1545 Nr. Nr. Suma în

Școli Personal. lei
1. Personalul învățământului primar din Turcia 84 161 95.265
2. Personalul învățământului primar din Bulgaria 3 17 11.100
3. Personalul învățământului secundar din Turcia 4 75 84.500
5. Personalul bisericesc din Turcia 20 53 17.696
1542
S. Ţovaru, Problema școalei... , p. 40.
1543
Un conservator (Take Ionescu), Liberalii şi Macedonia, Bucureşti 1901, p. 84.
1544
Andrew Rossos, Macedonia and the Macedonians. A History, Hoover Institution Press, Standford
University Press, 2008, p. 75.
A.M.A.E., Fond Problema 15, Vol. 4, f. 2.
2017.11.01 11:13
457
6. Pensionarii - 12 3.814
7. Chirii și material pentru învățământul primar din Turcia 60 - 12.475
8. Chirii și material pentru învățământul primar din Bulgaria 2 - 7.360
9. Chirii și material pentru învățământul secundar din Turcia 4 - 50.202
10. Bursele acordate studenților în România, C-nopole și - 21 7.301

Galataserai
11. Administr. Școlilor și Bisericilor și pensia Dl. Apostol - 4 17.780
Mărgărit
12. Subvenția Institutului Weigand din Leipzig - - 10.000
13. Comision pentru sumele expediate în străinătate - - 3.000
14. Fond pentru deschiderea de credite extraordinare etc. - - 14.956

Total General 335.000
Tot din seria cheltuielilor conexe trimise comunităților aromâne menționăm că în

bugetul pe anul 1907-1908 mai erau prevăzute circa 34.380 de lei pentru dispensare
medicale (Salonic, Bitolia), asistență medicală (Veria, Corița, Grebena, Vlaho-Iani-
Elasona), moașe și medicamente gratuite pentru elevi și săraci.1546
Cu toate acestea, după 1900 se observă un recul al contribuțiilor statului român în
zonă motivat și de campaniile tot mai concertate pornite împotriva personalului diplomatic
și didactic care trebuia să gestioneze inspirat niște sume de bani, totuși considerabile pentru
epoca respectivă. Acuzațiile mai mult sau mai puțin fondate referitoare la delapidarea
banului public, cheltuieli nejustificate și apariția unor facțiuni rivale chiar în sânul elitei
aromâne locale îl fac pe ministrul Spiru Haret să fie deosebit de circumspect și să ia decizia
de tăiere drastică a bugetului destinat chestiunii macedo-române. Decizia aceasta,
nedublată de anchete la fața locului care să remedieze eventualele derapaje, a reprezentat o
lovitură de imagine, abil folosită de propagandele concurente care au atacat acțiunea
României taxând-o ca lipsită de continuitate, inconsistentă, având aerul unui experiment
inițiat de niște neprofesioniști. Soluția imaginată de Spiru Haret a debusolat puternic
întreaga infrastructură creată până atunci de statul român în zonă și a ridicat numeroase
semne de întrebare actorilor implicați în procesul cultural-educațional de la sud de Dunăre
care vor privi cu motivată circumspecție acțiunile ulterioare. Iată rapoartele profesorilor

A.M.A.E., Fond Problema 15, Vol. 4, f.96 nepaginat.
2017.11.01 11:13
458
liceului român din Bitolia adresat ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice: „Domnule
Ministru, poporul român de aici, care acum este consternat de trista știre ce s-a răspândit
aici ca fulgerul, că România vrea să părăsească chestia macedoneană, dar nu vrea să-i dea
deodată lovitura de grație, ci o lasă într-o agonie, care, fatal, va duce la pieire.”1547
Revenind, primii cinci ai începutului de secol XX înregistrează o curbă descendentă
a fondurilor trimise spre comunitățile aromâne, proces care se suprapune perfect peste
guvernarea liberală a lui D. A. Sturdza. Imediat după schimbarea de guvern și venirea
conservatorilor la putere, fondurile direcționate spre sud de Dunăre își reiau traiectoria
ascendentă. Cu toate acestea, documentele consultate de noi nu sugerează că așa-zisa
chestiune macedoneană a reprezentată o platformă de campanie politică a unui singur
partid, ea fiind aranjată în funcție de prioritățile partidului aflat la guvernare și de
personalitățile care s-au aflat la un moment dat la conducerea Ministerului de resort.
Din 1907 până la primul război mondial procentul bugetar acordat școlilor și
bisericilor din Balcani scade constant, fără să existe o depreciere a leului sau o diminuare a
bugetului, dimpotrivă chiar. Momentul de maxim recul este reprezentat de anul 1913-1914,
anul semnării tratatului de la București, ale cărui implicații pentru cauza aromână vor fi
mult dezbătute de acum înainte. În perioada Marelui Război nu avem o evidență clară a
sumelor destinate comunităților aromâne, păstrându-se schema bugetară din perioada
antebelică. Pentru anul 1914-1915, un raport găsit în cadrul arhivei Ministerului Afacerilor
Externe menționează că suma prevăzută pentru școlile de la sud de Dunăre era de 744.000
de lei.1548
Dintr-o altă sursă, aflăm însă că bugetul general pentru Ministerul Cultelor și
Instrucției Publice se ridica în anul 1914-1915 la suma de 58.929.752 lei din care 815.000
lei urmau să fie îndreptați pentru școlile de la sud de Dunăre, mai precis un coeficient de
1,383% .1549
Dacă până la război, leul a avut convertibilitate în aur fiind la paritate cu francul
francez păstrând în toată perioada de sfârșit de secol XIX-început de secol XX un curs
relativ stabil, aproape fix, după 1919 inflația va face ca puterea monedei românești să se
deprecieze accentuat.1550 În perioada 1921-1934 pentru care deținem date relevante,
procentul trimis școlilor și bisericilor din Balcani se situează între 0,08%-0,12%.
1547
1548
A.M.A.E. Fond Problema 15, Vol. 4, 177.
1549
A.N.I.C., Fond Microfilme Anglia , Rola 253, fila 171.
1550
V. Axenciuc, Evoluția economică...., p. 618 și următoarele. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
459
V.9.2.Imobile școlare
Imobilele în care își desfășurau activitatea școlile românești din Balcani erau fie
închiriate, fie se aflau în proprietatea oficială a unor notabili aromâni din zonă. Legislația
otomană nu permitea dreptul de proprietate asupra terenurilor ori a unor imobile pentru
cetățeni supuși străini ori alte state. Pentru a reuși achiziționarea unor imobile în care să se
desfășoare cursurile școlare, oficialii statului român au apelat la următoarea strategie:
căutau un notabil aromân de încredere care funcționa drept interfață a statului român ce
cumpăra cu acte pe numele lui imobilul ori terenul vizat, de cele mai multe ori la indicația
consulului român în a cărui jurisdicția se întreprindea acțiunea, iar imediat după finalizarea
tranzacției, terenul ori imobilul (care fusese achiziționat cu banii bugetului român) era
donat printr-un act secret autorităților statale de la București. Documentele de arhivă
consultate au relevat numeroase cazuri de achiziții ale unor imobile ce urmau a avea o
destinație culturală pentru aromâni și care se desfășurau conform acestui traseu.
Modalitățile și felul în care acționa Bucureștiul în Balcani în această privință denotă o
campanie premeditată ce urmărea să confere continuitate și siguranță procesului școlar și
bisericesc.
Exemplificarea câtorva situații concrete poate conduce la o imagine mai nuanțată
asupra chestiunii aromâne și a modului în care eforturile de sprijin ale Regatului Român se
concretizau pe teren în ciuda diverselor piedici apărute. Emiterea iradelei a oferit noi
motive de investiții masive prin cheltuirea unor sume însemnate pentru dotarea acțiunii
școlare cu imobile trainice aflate în proprietate și nu în chirie fapt ce avea o deosebită
importanță pentru prestigiul și afirmarea României în zonă.
Orașul Salonic, capitala economică a Macedoniei și reședința vilayetului cu același
nume, avea o relativ numeroasă populație cu origini aromâne, motiv pentru care guvernul
român a trimis suma de 12.000 de lei în septembrie 1907 pentru achiziționarea unui imobil
ce urma să adăpostească Liceul Comercial și un paraclis.1551 Dintre ofertele avute în vedere
a fost tatonată locuința doctorului Tatarceff care ar fi vrut să-și vândă casa din Salonic
comunității române „mai ales că această casă fusese clădită cu bani românești fiind zestrea
soției sale” [n.n.de origine aromână].1552
Tot la Salonic statul român mai închiriase o clădire în care se desfășurau cursurile
școlii românești, însă la presiunea unui comitet elen, proprietarul a refuzat prelungirea
1551
2017.11.01 11:13
460
contractului pentru aceeași destinație.1553 În cele din urmă, a fost aleasă casa unui anume
David Matias ce era evaluată la suma de 29.900 de lei având o suprafață utilă de 1793,4 de
coți pătrați cu 32 de încăperi plus o fântână cu apă.1554 După o serie de negocieri și sosirea
unei noi tranșe de bani, la 14 februarie 1908, inspectorul școlilor și bisericilor Nicolae
Batzaria anunța cumpărarea cu 1300 de lire otomane (echivalentul a 29.900 lei) a unui
imobil în zona locuită de aromâni din Salonic. Batzaria a trecut actele pe numele său,
conform instrucțiunilor anexând actul1555 remis consulatului din localitate prin care declara
că imobilul aparținea guvernului regal al României și că subsemnatul nu avea nici un drept
de proprietate asupra lor. Tranzacția a întâmpinat dificultăți din partea muhtarului
(primarului) grec al cartierului.1556 La scurt timp, în 4 martie 1908 clădirea era asigurată la
valoarea de 10.000 de franci împotriva incendiilor, având în vedere situația tensionată din
zonă creată de activitatea comitetelor grecești.1557 Ulterior, a mai fost cumpărat un teren de
450 de coți cu 300 de lire otomane aflat lângă imobilul de curând cumpărat.1558
Prezentăm mai jos declarația trimisă de Bațaria consulului român:
„Subsemnatul Nicolae Bațaria, Inspector al Școalelor și Bisericilor române din Vilaetele
Salonic și Cosovo declar prin aceasta că cele 2 case situate în cartierul Sfântul Nicolae din
Salonic și care au fost cumpărate ieri 13 februarie 1908, pe numele meu au fost luate în
comptul Guvernului Regal al României căruia aparțin și că suma de una mie trei sute (N.
1300) lire turcești, cât a fost prețul cumpărării a fost dată de Onor. Minister al Afacerilor
Străine al României.
De aceea, deși actele de proprietatea acelor case sunt pe numele meu declar însă, că acele
case nu-mi aparțin și că atât eu, cât și moștenitorii mei nu putem avea nicio pretenție
asupra lor.
Drept încredințare, dau prezenta declarație scrisă și subscrisă de mine, azi în 14 Februarie,
anul una mie nouă sute și opt. N. Bațaria.”1559
În anul 1911, consulatul român a mai achiziționat la Salonic încă două terenuri pe
baza autorizației Ministerului Afacerilor Străine, pe unul construindu-se școala Comercială
Superioară din strada Termopile, iar pe celălalt, situat în cartierul Sfântul Atanasie (str.
Socratu, nr. 40-42), urmau să se obțină aprobările pentru construirea unei biserici. Din
1553
1554
1555
A.M.A.E., Fond Atena, 233, f. 41.
1556
1557
1558
2017.11.01 11:13
461
cauza interdicției legislative otomane, actele de cumpărare s-au făcut pentru terenul din
strada Termopile pe numele lui Teodor Capidan, directorul liceului şi pe Christu Geagea,
profesor, iar pentru celălalt teren, pe numele lui Gheorghe Cionga şi Mihali Cazangi,
membri de seamă ai comunității din Salonic.1560 Valoarea acestor două proprietăți atingea
suma de 32.000 de lei.1561
În 28 octombrie 1913 Guvernatorul General al Macedoniei, Repulis i-a promis
consulului Ionescu că, pentru a-și dovedi „sentimentele de bunăvoință”, statul grec va clădi
din fonduri naționale localuri proprii pentru școlile române din unele comune unde
comunitatea română nu avea un stabiliment destinat acestui tip de activitate.1562 În căutare
de aliați împotriva bulgarilor, oamenii politici eleni au încercat pentru scurt timp să ofere o
deschidere de principiu efortului edilitar românesc de la sud de Dunăre1563. Nu cunoaștem
însă un caz concret în care promisiunile guvernului elen să se fi realizat și să construiască o
școală românească pentru aromânii din zonă.
Chiar și după semnarea tratatului de pace de la București, efortul financiar
românesc continua în zonă, la finele lunii octombrie 1913 fiind trimiși la Bitolia 1056 de
lei pentru achiziționarea unor aparate pentru sala de gimnastică a liceului și 1500 pentru
achiziția de 30 de noi paturi pentru internatul liceului și pentru renovarea acestuia.1564
În 4 aprilie 1914, Ministerul de Externe român a acordat un ajutor de 3000 de lei
pentru clădirea unui nou local de școală în comuna Nijopole (Macedonia Sârbească) acolo
unde exista deja cumpărat un teren cu o casă veche ce urma a fi demolată.1565 În Grecia, la
Turia este cumpărat de C. Cicma, fiul lui Dimitrie Cicma, un teren pentru școală în valoare
de 6000 de lei. Pentru această cutezanță, tânărul Cicma este amendat drastic, iar ca urmare
a diverselor intrigi, în februarie 1916, parte din acel teren, cu asentimentul autorităților
locale, este contestat de un vecin ca neaparținând școlii noastre.1566
După începutul războiului multe din aceste edificii școlare au fost ocupate de
forțele armate ori distruse.1567 Consulii români de la Salonic considerau că se aplica și în
acest caz un tratament discriminatoriu, în condițiile în care școlile românești erau ocupate
1560
A.M.A.E., Fond, Atena, vol. 234, f.406.
1561
1562
1563
Decizia de construcție a unor localuri de școală pentru comunitățile aromâne din comunele Liumnița,
Lugunța și Birislav hotărâtă de Repulis, ministru de interne elen și provizoriu Guvernator General al
Macedoniei se amâna continuu din noiembrie 1913, constata personalul diplomatic român. A.M.A.E., Fond
Atena, vol. 132, f. 159.
1564
. A.M.A.E., Fond Atena, vol.253, f. 158
1565
1566
2017.11.01 11:13
462
de autoritățile militare, iar cele grecești din aceeași localitate putea funcționa nestingherit
(cazul Veria).1568 Între 14 octombrie 1918 și până la sfârșitul lui aprilie 1920, școala
comercială din Ianina fusese ocupată de trupele elene, deși chiria în valoare de 3500 de
drahme a fost plătită către proprietarul localului de către bugetul român. Cu toate că fusese
solicitată în repetate rânduri acoperirea pagubei, totuși autoritatea greacă nu răspundea
notificărilor consulului Curtovich din localitate.1569
Sunt numeroase șicanele pe care autoritățile elene le făceau în timpul războiului cu
edificiile școlare ale aromânilor. Pentru că finalitatea acestui tip de demers trebuia să fie
intimidarea, mulți dintre responsabilii școlari erau chemați în judecată și amendați (pentru
neplata unor taxe) ori procese mai vechi, considerate încheiate erau redeschise subit.1570
La Vodena, în 27 martie 1920, guvernul român a cumpărat prin interpuşi un local
pentru şcoală de la un proprietar musulman. Însă, au apărut imediat o serie de schimbări
legislative, iar actul de vânzare-cumpărare nu a mai fost recunoscut de autoritățile elene,
deoarece vânzările de proprietăți erau oprite în provinciile anexate prin decret regal.1571
Semnalul de alarmă tras de autoritățile elene prin cazul de la Vodena a fost imediat asumat
de Ministerul Afacerilor Străine de la București care cerea personalului său diplomatic de
la fața locului o situație exactă cu bunurile cumpărate din bugetul statului român. Vice-
consulul Metta Constantin arăta astfel într-un raport din iulie 1920 faptul că majoritatea
localurilor de școală și biserică erau deținute de statul român, deși aflate în cadastru pe
nume particulare astfel încât „proprietatea lor poate fi oricând revendicată”.1572
După ce la Hrupiște localul școlii române fusese demolat din ordinul autorităților
elene, iar curtea școlii confiscată, în 28-29 mai 1925, administrația școlilor prin Năstase
Hâciu, administrator și Sterie Ghizari, revizor au sosit în comună pentru a supraveghea
reconstrucția localului, având aprobarea scrisă a guvernatorului general. Primarul s-a opus
mărturisind fățiș: „deși am ordin, totuși mă opun; cu nici un chip nu vom admite să vă dăm
satisfacție, chiar dacă reclădiți localul de școală veche nu vom permite cu nici un preț
împrejmuirea terenului - retrocedarea curții școlii vechi, teren ce rămâne expropriat”. Cei
doi reprezentanți sus nominalizați au cerut intervenția Legației române de la Atena,
precizând că aceasta era „una din metodele de persecuție de mult cunoscute”.1573
1568
1569
1570
A.M.A.E. FOND Atena, vol.132, f. 428, vol. 234, Fond Atena, f. 96; Fond Atena, vol. 234, f. 43.
1571
1572
A.M.A.E., Fond 71/1914, E 2, f. 293-294.
A.M.A.E., Fond Atena, Vol. 134, f. 108-109.
2017.11.01 11:13
463
În 1927 în bugetul Ministerului Instrucțiunii Publice de la București era prevăzută suma de
500.000 de lei pentru construcția unui nou local de școală primară în Salonic. 1574 S-au
încurajat în același timp și inițiativele private și asumarea mecenatului personal. Astfel,
George Spano din Avdela dona 75000 de drahme ministerului nostru pentru construcția
câte unei școli la Avdela și la Breaza, acesta fiind decorat în octombrie 1927 cu medalia
Răsplata Muncii pentru Învățământ.1575
V.10.Personalul didactic
În anul școlar 1887-1888 pentru școlile române din Macedonia statul român plătea
54 de persoane ce funcționau ca personal didactic.1576 Acest corp era format din personaje
creditate cu cea mai mare neîncredere de către autoritățile grecești locale, dar nu numai.
Speriați de „acțiunea agenților străini exercitată asupra populației creștine”, funcționarii
guvernului otoman încep a fi tot mai virulenți împotriva cererilor institutorilor aromâni,
bănuiți a fi plătiți de Austria „și care ar servi planurilor ei de anexare”, iar școlile
considerate a fi focare de propagandă austriacă.1577
În 1902-1903 statul român avea la sud de Dunăre 153 de institutori și institutoare cu
3991 de elevi și eleve. Anul școlar următor înregistra un personal didactic în număr de 174
de persoane și 5170 de elevi și eleve. Acest trend ascendent se va opri însă până în 1910
din cauza acțiuniilor bandelor de antarți. În anul școlar 1910-1911 mai funcționau 106 școli
în 81 de localități cu 202 institutori și institutoare pentru 4300 de elevi.1578
Am arătat deja pe parcursul acestei lucrări efortul personal și profesional pe care
aceștia și-l asumau odată convinși de cauza școlilor românești. Nu de puține ori, sacrificiul
acestora a depășit sfera simbolică, respectivii plătind cu prețul propriei vieți atașamentul
față de soarta învățământului românesc la sud de Dunăre. Constantin Ghica, eminent dascăl
din Vlaho-Clisura împușcat, Dumitru Șumba, institutor în Băiasa străpuns de pumnale pe
șoseaua spre Ianina, Tănase Papaian, institutor din Samarina, aruncat în prăpastie de pe
muntele Olimp când se ducea să deschidă şcoală românească la Caterina, Constantin
Furcianu, directorul şcolii din Furca omorât în chinuri groaznice, Dumitru Cicma, institutor
din Turia ucis prin lovituri de baionetă, Perdichi, învățător din Perivole aruncat de pe pod ,
1574
A.M.A.E., Fond Problema 18, vol. 5, nepaginat.
1575
1576
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p.113-116.
1577
Ibidem, Ilie Papahagi către Ministerul Cultelor 1900, p. 166.
1578
G. C. Ionescu, De la Românii Macedoneni în Lui Spiru Haret- Ale tale dintr- ale tale, Editura Institutul
de Arte Grafice, București, 1911, p. 1188. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
464
G. Marcu, fondatorul şcolii din Nijopole, omorât pe şoseaua spre Bitolia1579- sunt numai
câteva cazuri relevante pentru calvarul care însoțea destinul corpului profesoral cu afinități
românești din Grecia.
Reacțiile autoritățiilor elene după etapa de așezare a unei activități didactice
românești în zonă a fost una extrem de virulentă, speriată de consecințele pierderii
loialității unei părți din comunitatea eleno-vlahă. În 1910 presa relata alarmată cazul din
Livezi, unde partida grecomană a trecut in corpore de partea comunității române cu tot cu
bunurile aparținătoare, școală, biserică etc.1580
Pe lângă cazuri în care statul român a acționat ca motor instrumentând procesul
educațional-instituțional, există și o serie de exemple în care lucrurile au funcționat
spontan, neimplicând factorul de la București. Redăm mai jos două cazuri în care inițiativa
a venit ca urmare a unor convingeri personale și nu a unor stipendii oferite de statul român.
Un prim exemplu este cel de la Ohrida unde existau încă înainte de 1848 două şcoli în
dialect ce numărau peste 80 de elevi, în afară de şcoala comunală cu limba de predare
greacă, conduse fiind de Eforia locală şi cu dascăli plătiţi de ea. Aceste şcoli au fost
desființate din cauza intrigilor mitropolitului grec Dionisie apropiat de valiul otoman.1581
În zona Megleniei, în secolul al XIX-lea cutuma era aceea de a alege învățători dintre
localnici. Dintre aceștia se distinge Gușu Gaga din Oșani, demis din postul de dascăl după
ce mitropolitul grec al locului a preferat pe altcineva din alte regiuni mai loiale
elenismului. După ce fostul institutor stă un an de zile în Muntele Athos unde ia contact cu
monahii români de acolo, se reîntoarce în Meglenia, la Huma și ocupă locul învățătorului
grec nedorit de localnici. Neatârnând de Mitropolit, predă aici în limba română după cele
câteva cărți bisericești aduse de la monahii aghioriți. Doar în 1892 pleacă la Bitolia unde se
înscrie la liceul român din localitate pentru un an de zile, perfecționându-se în arta predării.
Se reîntoarce la Huma în 1893, fiind de această dată subvenționat de Inspectoratul Școlilor
Române unde timp de mai mulți ani de zile pe lângă activitatea școlară traduce din greacă
mai multe cărți bisericești, cântări bisericești, viețile sfinților etc. Văzut ca un pericol de
mitropolitul locului este excomunicat de două ori alături de o seamă de persoane cu care
colabora îndeaproape. În 1905 pe Gușu Gaga era învățător în comuna Calinii din vilayetul
Uskub fără concursul și subvenția Inspectoratului Român.1582
1579
S. Țovaru, Problema Școalei..., p. 53.
1580
A.M.A.E., Fond Constantinopol, vol. 178, f. nepaginat.
1581
Victor Papacostea, „O narațiune bulgară despre aromânii din regiunea Ohrida-Monastir în prima jumătate
a secolului al XIX-lea”, în Revista Aromânească, 1929, nr. 2, p. 137.
1582
M.V. Cordescu, Istoricul școlelor…, p. 328-331. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
465
Astfel de fenomene incontrolabile au potențat spaima grecilor, care au început să
privească cu tot mai mare îngrijorare procesul de înființare a unor școli românești în zonă.
Pentru că unii cercetători au insinuat că aromânii atrași de statul român în proiectul
consolidării unei rețele școlare au fost stimulați de avantajele materiale oferite de
autoritățile bucureștene, considerăm că este necesară prezentarea inclusiv a aspectului
pecuniar al institutorilor aromâni.
Așa cum am mai arătat în capitolul referitor la fondurile românești direcționate la
sud de Dunăre, salariul lunar al unui institutor/institutoare era de 50-60 lei și creștea în
funcție de vechimea în muncă, în timp ce un profesor primea de la 200 lei pe lună, cu
adaosurile aferente trecutului profesional. 1583
Pentru că aceste sumele erau considerate insuficiente, corpul didactic aromân a
revendicat constant echilibrarea salariilor lor cu ale celor din țară. Răspunsul Bucureștiului
era că din motive bugetare, nu se puteau face aceste modificări salariale, dar și pentru a
descuraja venirea în țară.1584
În anul 1913, Corpul Didactic Român din Macedonia adresa un memoriu
președintelui Consiliului de miniștri și ministru al Afacerilor Străine, Titu Maiorescu în
care protestau față de tratatmentul aplicat profesorilor și institutorilor aromâni reduși la
statutul unor „proletari intelectuali”. Din cauza mizeriei materiale, corpul didactic aromân
și-a pierdut inclusiv ascendența morală asupra poporului. Aceeași cauză a produs o
adevărată hermoragie în cadrul acestei elite profesionale, dintre ai cărui reprezentanți au
preferat să emigreze în America sau să renunțe la practicarea acestei meserii. Ca măsuri
reparatorii de urgență maximă, semnatarii memoriului pledau pentru un statut identic cu al
profesorilor din România. 1585
În 17 aprilie 1914, o nouă petiție ultimativă era semnată de un număr de 35 de
institutori în care cereau să fie asimilați cu cei din țară, în caz contrar, amenințau cu
demisia în bloc.1586 Ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru asigura reprezentanții
aromânilor că va realiza asimilarea corpului didactic din Grecia, Albania, Serbia cu cel din
țară.1587 Războiul însă, a pus aceste proiecte într-un plan secund.
Pe teren rezistența corpului didactic la presiunile statale elene era tot mai
vulnerabilă. Directorul școlii române din Turia, N. Nibi a fost pus sub acuzare de tribunalul
1583
1584
C. Metta către George Murnu din 22 februarie 1914, Bitolia. Colecția privată Nicolae Șerban Tanașoca.
1585
1586
2017.11.01 11:13
466
din Cozani și învinuit că s-ar fi exprimat în termeni necuviincioși pentru funcționarii
statului din Turia și că la școală propovăduiește idei subversive antielenice. 1588 Pe 16 mai
1916, Nibi a fost condamnat la 40 de zile închisoare, decizie la care nu se mai putea face
recurs deoarece condamnarea era mai mică de trei luni. În ciuda protestelor energice ale
consului român și a promisiunilor guvernul elen, Nibi a trebuit să-și ispășească pedeapsa
integral.1589
Ca probă în proces a fost adusă chiar poezia Părinteasca Dimăndare1590, despre
care unul dintre martori a declarat că e virulent antigrecească și că directorul Nibi obișnuia
să o dea elevilor să o învețe pe de rost.1591 Iată mai jos, cum a interpretat profesorul în
cauză evenimentele, descrise într-o scrisoare trimisă revizorului Civica din închisoare, pe
18 mai 1916: „Cu onoare vă fac cunoscut că am fost condamnat la 40 de zile închisoare.
Inculparea mea ați văzut-o din citația ce vă trimisesem. Procesul meu s-a judecat în pripă.
Nu mi s-a permis să vorbesc ca să-mi apăr cauza. Advocatul meu, văzând că judecătorii
sunt rău dispuși față de mine nu a îndrăznit să apere cum trebuie pe un institutor român.
[...] Dacă nu se iau măsuri grabnice și eficace vom fi condamnați, nenorociți, expuși la
cheltuieli și dați de rușine față de creditorii noștri, căci modestele lefuri nu sunt de ajuns ca
să suportăm cheltuielile grele ce suntem nevoiți a le face. Zacem bolnavi printre criminali
și printre ai noștri e o descurajare de nedescris. Trebuiesc luate grabnice măsuri pentru ca
să li se ridice moralul și să-i asigurăm împotriva nedreptelor condamnări.” Despre cum s-a
desfășurat procesul condamnării sale, Nibi rememora următoarele: „Martorul scoate din
buzunar poezia Părinteasca Dimăndare și o întinde pe masa d-lui procuror. Acesta
crezând că e compusă de mine și adresându-se către martor, zise: Ia să vedem filosofia
domnului institutor român. O înapoie apoi martorului, rugându-l să o citească și să o
traducă; dar neputând să facă acest lucru, procurorul insistă să o citesc eu. Atunci i-am
spus că poezia nu e opera filosofiei mele, ci ea e tipărită în cărți. După aceea procurorul mă
întreabă de unde primesc plata și de ce nație sunt. I-am răspuns: sunt plătit prin munca mea
și sunt „vlahos”- Spune-mi bre, adaugă răstit, de unde ești plătit? Știe onorabilul guvern
elen, îi replic, de unde sunt eu plătit. - Spune adevărat, bre, continuă ca Pilat ... - De la
consulatul român din Ianina îi răspund. – Nu minte, strigă atunci martorul; este plătit
„apoto rumanico comitato” (de comitetul român) - Ce comitet e acela, nu ție rușine ?- îmi
spune procurorul adăugând: Vom vedea în curând, noi vom lua măsuri drastice contra
1588
1589
1590
2017.11.01 11:13
467
propagandei voastre; fii pe pace domnule institutor român și mergi acum să-ți îndeplinești
osânda, dar mai stai și adresându-se la cei doi avocați aflați acolo le zise: spuneți-mi, de ce
neam sunteți domnia –voastră? – Vlahi, îi răspunseră; dar noi nu suntem plătiți de unde e
plătit acest domn. Mai cheamă apoi pe unul din publicul asistent, de fel din Perivoli, anume
G. Ciubuchi, și îi zise: Ce ești d-ta?- Vlahos, îi răspunse și mă plătește mama. În urmă se
adresează către ușier, îl întreabă ce este – Vlahos, zise, căci și dânsul este de fel din
Perivoli, dar mă plătește guvernul elen. Iată, răstindu-se către mine, iată de unde este plătit;
iar tu de ce ești plătit de acolo?”1592
Dialogul și epilogul acestui caz sunt relevante pentru permanenta stare de presiune
în care au trebuit să funcționeze institutorii și profesorii aromâni dedicați cauzei românești
la sud de Dunăre. Aceasta tactică, a arestării unor elemente aparținând corpului didactic
aromân a fost una îndelung exersată de autoritățile elene și considerată de o eficiență
redutabilă pentru anihilarea învățământului românesc, în condițiile în care încarcerarea
institutorului ducea de cele mai multor ori la închiderea școlii (cazul Nuli Mangroși, Achile
Dimce din Vlaho-Clisura).1593
Consulul Mincu aprecia în anii războiului că situația instituțiilor cultural-
educaționale „a devenit foarte gravă, și dacă ea va continua astfel, desigur că va periclita
autonomia școlilor și bisericilor române din Grecia, garantată de Tratatul de Pace din
București și deci însăși existența școlilor noastre”. Solicita „să se atragă atenția guvernului
elen în mod serios, ca să respecte autonomia instituțiilor noastre culturale și bisericești din
Grecia și să le acorde acestor instituțiuni tot concursul compatibil cu legile țării și să dea
curs intervențiilor ce acest consulat le face pe lângă Prefecturile respective, fie direct fie
prin binevoitorul concurs al Legației din Atena, căci altfel toată activitatea noastră de aici,
pentru care se fac atâtea sacrificii, se va zădărnici cu totul.”1594
Reacțiile scontate au întârziat însă să apară. Dimpotrivă, în septembrie 1919 mai
mulți institutori români au fost mobilizați în armata greacă, deși conform legii institutorii
din Grecia nu erau mobilizabili. Statul grec refuza să le recunoască statutul profesional cât
timp aceștia erau plătiți de București.1595
Vasile Diamandi, directorul Școlilor Comerciale Superioare din Salonic trimitea în
1920 un memoriu în care aprecia că după război chestiunea aromână a înregistrat un recul
considerabil cauzat de: 1. retragerea italienilor din Pind, ocupația acestora iritând
1592
1593
1594
2017.11.01 11:13
468
autoritățile elene care au presat numeroase familii aromâne să se refugieze în Albania, 2.
internarea elementului aromân (mai ales a corpului didactic român) din Macedonia de către
bulgari, închizându-se astfel toate școlile din regiunea sârbească, 3. Neaplicarea la timp a
decretului lege de asimilare a corpului didactic. 1596
Abia în anii ʼ20 sub ministeriatul doctorului Anghelescu s-a format o comisie sub
conducerea lui Iuliu Valaori care să reguleze situația materială a corpului profesoral din
Macedonia. Pe când profesorii din țară aveau 420 lei lunar plus gradație de 60 lei lunar, cei
din Macedonia care până atunci aveau salariu fix de 200 lei lunar, au fost împărțiți în
categorii: un profesor licențiat era trecut cu 200 lei lunar, iar unul de la Craiova sau
București figura cu 180 lei lunar, plus după 5 ani o gradație de 20 lei. Un profesor aromân
cu bacalaureat și absolvent al Facultății de Litere câștiga 160 lei.1597
Deruta sub care s-a găsit acest corp socio-profesional după război este relevant
exprimată într-o scrisoare trimisă de către directorul Liceului Românesc de Băieți din
Bitolia, Adam Coe către Ministerul Instrucțiunii Publice de la București: „Noi cei chemați
a redeschide școli și biserici române în noua Serbie de astăzi, trebuie să ne prezentăm față
de autoritățile sârbești ca supuși români ori ca supuși sârbi? 2. Noi, funcționarii statului
român avem menirea de a redeschide școlile române care au funcționat deja sub prima
ocupație sârbească, pe temeiul celor stabilite la încheierea păcii de la București, după cum
am procedat până acum, ori voim să redeschidem școli naționale pe baza dreptului acordat
minorităților?”1598
Fără aceste dileme de poziționare, nu se pot nici măcar intui complicațiile chestiunii
educaționale românești de la sud de Dunăre. Așa cum rândurile de mai sus o ilustrează, în
Balcanii interbelici până și chestiunea stabilirii propriei cetățenii era o ecuație de un sporit
grad de dificultate.
V.11.Elevii aromâni
De regulă, din rândul celor mai buni elevi ai gimnaziilor românești de la sud de
Dunăre se recrutau viitorii bursieri ai statului român. Atunci când în 1901 pleda pentru
încurajarea turismului academic de la sud la nord de Dunăre, Mișu, agentul diplomatic de
la Sofia argumenta: „acești tineri pot fi într-adevăr mai târziu un bun element pentru
1596
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., 324.
1597
Iotta Naum Iotta, Din viața..., p. 138.
1598
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 334-335. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
469
cultura românească în comunele de unde sunt originari, stabilindu-se acolo din propria lor
inițiativă sau fiind numiți”.1599 Această idee a școlirii tinerilor aromâni la institute de
învățământ din România și ulterior a reîntoarcerii lor în ținuturile de baștină pentru a forma
acolo o elită locală a fost o constantă a intervenției Bucureștiului în zonă. Încă de la
începutul secolului XX, părinții care erau de acord cu trimiterea copiilor la studii în
România trebuiau să se semneze la consulat astfel de hârtii asiguratorii: „Subsemnata
Fanca Popa Goga, româncă din Macedonia, comuna Gopeși, domiciliată în orașul Sofia
(Bulgaria), mă oblig prin aceasta ca fiul meu Papa Goga Toma, absolvent al clasei a doua
secția comercială de gr. I-a de la Școala Română din Sofia, după terminarea unui Seminar
din România, unde va fi primit ca bursier să servească ca preot în Macedonia”.1600
Astfel de documente infirmă interpretările unor istorici conform cărora statul român
folosea Macedonia ca pepinieră pentru o elită proprie, pe care nu intenționa să o formeze
pentru ținuturile natale, în condițiile în care nu exista „obligația juridică de a se înapoia în
Macedonia pentru a-și exersa acolo profesiunea”.1601
Pentru a demonstra că această intenție de formare a unei elite locale la sud de
Dunăre a fost un deziderat funcțional al Bucureștiului prezentăm mai jos o adresă din 1889
a directorului azilului „Elena Doamna” din București către Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice: „Între absolventele Azilului din anul acesta școlar, sunt și trei eleve
aduse din Macedonia spre a se pregăti ca învățătoare. Aceste trei eleve sunt: Theoharie
Victoria....coeficient 9.24, Bușe Zaharia...coeficient 7.64, Samarineanu Lița...coeficient
7.87. În vederea acestui rezultat foarte satisfăcător și mai ales, aceste alese fiind bine
pregătite pentru cariera de institutoare, subsemnatul, cu onoare vă roagă Domnule
Ministru, să binevoiți a le recomanda Domnului Inspector al Școalelor din Macedonia spre
a le da locuri de învățătoare în Macedonia, pentru care s-au și pregătit.”1602 În 1900 trei
bursieri ai statului român trimiteau o scrisoare de mulțumire pentru că grație intervenției
Legației de la Constantinopol au putut fi repartizați după terminarea studiilor ca medici în
Macedonia.1603 Astfel de exemple sunt nenumărate și sugerează că acesta a fost sensul
procesului educațional românesc la sud de Dunăre.
Au existat firește și dintre aromânii preoți și profesori care au încercat să profite de
pe urma deschiderii arătate de guvernul român. Consulul Conțescu de la Monastir trimitea
1599
A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, Dosar 808/1901, f. 116.
1600
1601
N. Trifon, Aromânii, pretutindeni..., p. 233.
1602
1603
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 169. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
470
în 1906 ministerului un raport prin care cerea reîntoarcerea de urgență în Macedonia a
acestora: „Sistemul peregrinațiunilor prin țară al preoților și profesorilor din Macedonia e
bine cunoscut ca foarte lucrativ și agreabil, însă, în completă discordanță cu interesele
românismului de aici.”1604 În condițiile în care bandele de antarți erau interesate să
anihileze tocmai elita culturală aromână, refugiul bucureștean al multora dintre aceștia
poate fi privit însă și din perspectiva unei fugi pentru supraviețuire.
Existența școlilor, a institutorilor, a părinților dispuși să-și trimită copiii la școlile
românești a reprezentat un efort comunitar deosebit. În condițiile în care mitropoliții greci
trimiteau circulare care să se citească în biserică prin care amenințau cu excomunicarea toți
cei care și-ar trimite copiii la școala română,1605 funcționarea pe teren a acestui sistem
educațional românesc pare și mai meritorie. Evident, nu putem ignora din acest tablou nici
fracturile din interiorul comunității aromâne pe care acțiunea României în zonă le-a
produs.
Ajunși la București acești elevi se bucurau de cazare gratuită la sediul Societății
1606
Macedo-Române. Șocul vestimentar nu era unul foarte mare, în condițiile în care la
liceul din Bitolia se purta o uniformă asemănătoare cu cea a liceului internat din Iași. 1607
Statul român acorda burse nu doar în România, ci și în străinătate. Astfel, în anul școlar
1911-1912 șapte elevi aromâni plecau să studieze la Paris, Londra, Geneva ori chiar Cairo.
Alți 50 de elevi au primit burse în România și în Turcia.1608
La Constantinopol funcționa un internat universitar încă din 1905 în care se
primeau în fiecare an câte 15-20 de studenți aromâni pentru studii universitare în capitala
otomană. Din aprilie 1911 numărul de burse noi anuale este stabilit la 21, alte șase burse
fiind atribuite studenților Facultății de Drept din Salonic.1609
În privința opțiunilor universitare ale acestora (deși este foarte probabil ca
orientarea profesională să fi fost una mai degrabă direcționată de la nivelul ministerului în
în intenția de a pregăti o clasă educată care să ocupe unele paliere considerate vitale pentru
supraviețuirea comunitară la sud de Dunăre) se remarcă un interes deosebit spre Medicină,
Drept, Litere, Teologie, Finanțe.
1604
1605
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 164, Revizorul Ilie Papahagi 1900 către ministrul Culturii.
1606
A.N.I.C., Fond Nida Boga, Caiet Bitolia, f. 20.
1607
A.N.I.C., Fond Nida Boga, Caiet Bitolia, f. 7.
1608
Lista cu toți acești bursieri în A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 230-233.
1609
de Arte Grafice, București, 1911, p. 1187-1188. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
471
În 1902-1903 aveam 3991 de elevi și eleve, iar un an mai târziu, 5170 de elevi și
eleve. Numărul școlarilor a scăzut până înspre 1910 din cauza acțiuniilor bandelor de
antarți, astfel că în anul școlar 1910-1911 s-a înregistrat un număr de numai 4300 de
elevi.1610 Adevărata prăbușire se produce însă peste câțiva ani, în preajma războiului. La
începutul anului școlar 1914-1915 erau 1443 elevi înscriși la școli în circumscripția Salonic
și 475 în Meglenia, așadar un total de 1918 elevi.1611
În timpul războiului elevii aromâni originari din Grecia erau împiedicați să revină la
școlile din Bitolia, cerându-li-se sume mari de bani pentru eliberarea pașaportului.1612
După 1918 unii elevi aromâni absolvenți ai școlilor secundare străine (grecești,sârbe ori
bulgare) au venit la studii universitare în România, mulți alegând să rămână definitiv aici,
speriați de perspectiva de a se reîntoarce într-o zonă instabilă.1613 Pe de altă parte, în
Balcani, statutul acestora era acela de proscriși. În anul 1927 la Breaza, învățătoarea
Panaghiotu de la școala greacă își îndemna elevii să nu se joace, ba chiar să lovească elevii
de la școala română.1614
Într-o astfel de atmosferă, nu trebuie să surprindă problemele care au apărut în
perioada interbelică pentru aceste școli. Timorarea părinților, a copiilor și a învățătorilor
miza pe blocarea procesului educațional românesc. Autoritățile elene nu recunoșteau
statutul acestor instituții școlare, considerând că funcționează ca simple institute
particulare.1615 O altă chestiune care complica mult soarta învățământului românesc la sud
de Dunăre în perioada interbelică era problema echivalării diplomelor de la școlile române
cu cele elene. Acesta a fost un punct aflat pe ordinea de zi a diplomației românești care
încerca să ofere astfel o șansă copiilor aromâni absolvenți ai unor școli românești de a se
putea înscrie la școlile grecești superioare.1616 La orizontul anului 1932 Ministerul de
Instrucție de la București decidea să reorienteze spațiul de profesionalizare al tinerilor
aromâni acordând cinci burse absolvenților de şcoli secundare românești la Universitatea
din Atena.1617
Așa cum menționam mai sus, mai cu seamă în perioada dintre cele două războaie a
existat temerea autorităților că axa după care a funcționat mecanismul acordării de burse
1610
1611
1612
A.M.A.E., Fond, Atena, vol. 234, f. 37.
1613
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești..., p.71.
1614
1615
1616
1617
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești ..., p.70. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
472
(respectiv, bursă în România și întoarcerea în locurile de baștină) nu mai putea fi controlată
corespunzător. În aceste condiții, Alcibiade Diamandy, consulul României în Albania
propunea în 1926 ca bursierii români din zonă să nu mai fie trimiși în România „de unde
este problematic dacă vor voi să se mai întoarcă”, ci la școala românească primară și
secundară din Ianina.1618
V.12.Chestiunea manualelor, a programei școlare și a limbii de predare
Cel mai dificil aspect legat de promovarea învățământului în aromână și română la

sud de Balcani a fost cu certitudine cel lingvistic, într-o zonă în care supremația limbii
elene era incontestabilă, aceasta fiind considerată „limba care găsea har înaintea lui
Dumnezeu”. Istoricul grec Michalopoulos relata despre comunitățile „ ce au rămas în
munți și-au păstrat limba română cu un adaos de cuvinte grecești și treptat au devenit pe
jumătate în inimă greci”1619
În toate școlile grecești limba de predare era greaca cultă sau Katharevousa, limba
populară vorbită curent fiind introdusă doar în ciclul primar și abia în 1917 de către
Venizelos.1620
Încercând o radiografie a problemelor cu care s-a confruntat învățământul românesc
în Balcani în prima parte a secolului XX, Simion Țovaru menționa că cel mai incomod
adversar l-a constituit „forța redutabilă a elenismului (patriarh, mitropolit, episcop, preoți)
cu tradiția consacrată de veacuri a culturii elenice, cu armata numeroasă de campioni ai
ideii greceşti, cu bigotismul poporului nostru de acolo şi pe deasupra tuturora cu
înțelegerea slabă a situației şi uneori venalitatea autorităților absolutiste turcești”.1621
Merită de asemenea menționată o întâmplare din epocă ce reliefa foarte bine
aserțiunea lui Țovaru față de „forța redutabilă a elenismului....”. În 1904 agentul
diplomatic austriac Alfred Rappaport și colegul său Giers au vizitat localitatea Vlaho-
Clisura. Rappaport se cazează la un doctor din localitate absolvent al Facultății de
Medicină din Viena recunoscut drept un „filoelen fanatic”. Dialogul dintre cei doi este unul
ce sintetizează foarte bine mentalitatea majorității aromânilor din aceea regiune: La
1618
Ibidem, p. 401.
1619
Dimitris Michalopoulos, „Aromanians and Tsakonians:similarities and differences” în The Politics of
Culture, Perspectives of stateless nationalities ethnic groups, Ewa Nowicka (ed.), Editura Warsaw University
Press, Varșovia, 2012, p. 66.
1620
Francisco Rodriguez Adrados, A history of the Greek Language from its origins to the present, Ed. Brill,
Leiden&Boston, 2005, p. 296.
1621
Simion Țovaru, Problema Școalei Românești ...., p.55-56. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
473
întrebarea care este limba vorbită în localitate, doctorul răspunde: „Cu câteva excepții ale
unora care sunt sub influența română, restul suntem greci puri și de generații nu mai
folosim dialectul român.... ”. Rappaport relatează în continuare faptul că înainte de culcare
îi solicită gazdei sale un pahar de apă. Medicul își cheamă mama folosind dialectul și
cuvântul apă în loc de grecescul nero. Diplomatul conchide: „aceasta mi-a dovedit că până
și grecii din Vlaho-Clisura vorbesc aromâna acasă....”.1622
Pe de altă parte, privită dintr-un alt unghi cunoașterea limbii grecești era un pas
necesar, dacă nu chiar obligatoriu pentru a aspira la condiția de burghez. Această obligație
s-a resfrânt nu doar asupra aromânilor, slavilor, dar și a non-ortodocșilor, cazul albanezilor
catolici.1623
Deși tentația cercetătorilor atunci când încearcă o prezentare succintă a
învățământului în cadrul comunitățiilor aromâne de la sud de Dunăre este să insiste pe
ambițiile învățământului românesc în zonă, nu trebuie omisă din această încercare de
recuperare a felului în care s-a ordonat segmentul educațional la aromâni tradiția
învățământului în aromână.
Procesul educațional și limba de predare în cadrul comunităților aromâne până la
intervenția statului român în zonă se desfășura și după următorul scenariu: învățământ
primar în aromână, apoi în greacă1624. Desigur, aceasta s-a putut petrece până în zorii
modernității când limba greacă începe să intre tot mai exclusivist în școlile comunităților
locale.
Încercările de implementare a unor manuale școlare în aromână și predarea după
acestea au constituit după 1864 reale preocupări ale unora dintre institutorii stipendiați de
statul român.
V.12.1. Învățământ dialectal vs. Învățământ național
Sfârșitul de secol al XIX-lea este relevant pentru provocările tot mai mari ale
procesului de autoidentificare al aromâniilor înșiși, fiecare gest fondator cultural inițiat de
aceștia sau de guvernanții bucureșteni fiind însoțit de interogații asupra căii de urmat în
devenirea lor ca grup etnic. Una dintre chestiunile care a suscitat cele mai ample dezbateri
1622
Nikola Minov, „Aromanians in Macedonia and their alter egos: the past and the present”, în The Politics
of Culture, Perspectives of stateless nationalities ethnic groups, Ewa Nowicka (eds.), Editura Warsaw
University Press, Varșovia, 2012, p. 57.
1623
Ipek Yosmaoglu, Blood Ties – Religion, Violence and the Politics of Nationhood in Ottoman Macedonia,
1878-1908, Editura Cornell University Press, Ithaca &London, 2014, p. 50-51.
N. Trifon, Aromânii, pretutindeni..., p. 227.
2017.11.01 11:13
474
încă de la începutul implicării Regatului Român în zonă și a asumării statutului de mecena
cultural și bisericesc a reprezentat-o limba în care urma să se facă predarea în școlile
finanțate de Ministerul Instrucțiunii.
În 1869 un memoriu al locuitorilor din Gopeși, Macedonia adresat Ministerului
Cultelor și Instrucțiunii Publice solicita cărți în limba română, numită „limba maternă”,
acțiunea care se desfășura în Balcani fiind în viziunea acestora „învierea limbii noastre
materne de care am zăcut multe secole în cel mai adânc întuneric”. Promiteau cu această
ocazie ministrului că nu vor înceta „a lucra cu toții pentru întinderea românismului”1625.
Alt memoriu din Perivoli din 1869, în același registru, menționa scopul insistențelor lor:
„copiii învățând și cultivând limba noastră maternă, Româna, să se întoarcă în vatra lor ca
să ne lumineze și pe noi după cum sunt mai multe națiuni ce se află sub sceptrul
Împăratului Nostru, sultanul Aziz.” Solicitau așadar un învățător care să-i învețe limba
maternă.1626
În 15 ianuarie 1888 apărea la București numărul unu al periodicului Macedonia –
Revista Românilor din Peninsula Balcanică, organ al Societății de Cultură Macedo-
Română. În articolul programatic intitulat „Precuvântare” redactat de către Andrei Bagav
se specificau motivele care i-au determinat pe membrii comitetului redacțional să publice
revista: „Un organ care să strângă legăturile dintre românii noștri, care să încerce a stabili
unitate de vederi și aceeași linie de conduită printre toți [ ...] Trista experiență a trecutului
trebuie să ne învețe! Câți dintre compatrioții nu și-au armat brațul și câți nu și-au vărsat
sângele în așa numitul război al Independenței! (n.n. statului grec), și cu toate acestea, ce-a
ieșit din sângele fraților noștrii ? Un regat care a doua zi, chiar, cu o furoare nemaiauzită
ne-a creat continuu dificultăți, prin persecuțiunile călugărilor săi, la întemeierea
învățământului nostru național. Unii dintre vecini ne reduc numărul la o cifră de râs, alții
merg cu cutezanța până acolo încât contestă romanitatea naționalității noastre! [...] Limba
noastră, de o formațiune pur romanică, a rămas aproape străină de studiile ce s-au
consacrat trunchiului neolatin, pentru că mai nimeni nu o cunoștea. Noi credem că vom
aduce un folos real științei, dacă vom încerca studii asupra dialectului Macedo-Român;
drept aceea, ne vom sili a da la lumină specimene, atât din literatura noastră populară, cât
și din cea de formațiune nouă, punând la îndemâna oamenilor competenți, prin modul
acesta, un material bogat și interesant, ca forme și cuvinte pentru studiul dialectului.1627
1625
1626
Ibidem, p. 110.
Revista Macedoniei, nr. 1, 1888, p. 3-4.
2017.11.01 11:13
475
Peste zece ani, în 1898, tot la București apărea o nouă revistă adresată comunității aromâne
Pindul. Iată câteva din ideile program ale acestui periodic: „Știm bine că, astăzi, graiul
românesc este necultivat și neavut: firește însă că, așa după cum dintr-o bucată de marmură
necioplită poți face o albă și frumoasă statuie, când meșter bun ești, tot așa poți după un
timp ca dintr-o limbă mică și nedezvoltată să faci o limbă de mare frumusețe. [...] limba
este istoria unui popor, semnul că acesta trăiește. Fără ea, poporul este mort, este șters din
cartea lumii. În loc de aromân, istoria după ani îl va consemna drept grec, sârb, bulgar,
evreu dacă vreți.”1628
Peste numai cinci ani, în 1903, apărea tot la București, revista „Frățilia” care își
justifica editarea în dialect: „Ne-au spus unii: voi cu „Frățilia” aduceți un rău lucru: faceți
pentru aromâni o limbă separată și-i depărtați de la limba scrisă românească, în care doar în
aceasta trebuie să scriem și să avem cărți. Să ne ferească Dumnezeu de la un atare urât
gând! Noi scriem aromânește, căci această limbă o știu și o vorbesc toți aromânii și dacă
vrei să te înțelegi cu un om, să-l aduci pe calea cea dreaptă, trebuie să-i vorbești în limba
pe care el o știe. Și în această limbă noi îi vom spune aromânului că este frate de sânge și
de mamă cu acele 10 milioane de români din România, Transilvania, Basarabia, Bucovina
etc. și că limba ce vorbește el este tot o limbă ca aceea a acestor frați.”1629
În același an, la Bitolia apărea revista „Lumina” scrisă trei sferturi în română, iar
restul în aromână, alegerea fiind justificată de argumentații de tipul „fiica e mai mică decât
muma”, iar „dialectele se păstrează, dar nu se cultivă” .1630
Cazuri prezentate sunt simptomatice pentru diversitatea abordărilor, a motivațiilor puse în
joc, dar și pentru lipsa unei directive oficiale, într-un context destul de derutant în care nici
măcar decidentul suprem, statul român nu era convins de tactica potrivită de abordare. Deși
unii cercetători recenți afirmă că „statul român a conceput și a întreprins politica sa
culturală pe teren ca și cum publicul vizat era îndemnat să devină român” 1631, documentele
diplomatice consultate de noi nu reflectă o acțiune programatică a statului român de a
impune limba română în zonă, cel puțin ab initio.
Nu trebuie omisă din această ecuație a școlarizării nici statutul ocultat al dialectului
aromân în mediile oficiale grecești laice sau bisericești, care au privit cu nedisimulată
îngrijorare orice tentativă de standardizare a acestuia. Este relevant cazul profesorului
aromân Mihail Boiagi care după ce a publicat prima gramatică macedo-română în anul
1628
Românii de la sud de..., p. 178.
1629
Ibidem, p. 182.
1630
Ibidem, p. 183.
1631
Nicolas Trifon, Aromânii. Pretutindeni, nicăieri, Cartier, Chișinău, 2012, p. 221. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
476
1813 a fost excomunicat de Patriarhia Ecumenică1632, soartă care îi aștepta pe toți cei care
dădeau crezare „acestui eretic”.1633 Ecoul acestei inițiative este posibil să fi zădărnicit
tentative similare din partea altor cărturari aromâni. De altfel, atunci când în 1869, mai
mulți aromâni din Perivole solicitau un dascăl ministerului român, precizau că până atunci
comunitatea lor nu avea cunoștință că „limba noastră are literatură ca să scrie, ori că există
litere române”.1634
Cu astfel de premise, întrebarea care se impune este în ce fel un proces educațional
în aromână reprezenta o alternativă viabilă la momentul 1864? Exista instrumentarul
necesar, în speță un început de literatură didactică în aromână?
Bibliografia și documentele de arhivă consultate sugerează că un imbold în
producția didactică în dialect se petrece abia odată cu intervenția statului român în zonă.
Mai mulți dascăli ai şcolilor române (D. Atanasescu, Taşcu Iliescu, Vanghel Petrescu,
Sterie Cionescu, Andrei Bagav etc.) au predat în dialect în şcolile primare, fiind astfel
oarecum forțați de împrejurări să compună cărți didactice în dialect. Chiar și în 1920 șeful
misiunii militare Salonic, locotenent-colonel Livezeanu sugera, ca măsură de revigorare a
interesului față de chestiunea școlară în Balcani tipărirea de cărți în dialect.1635
După cum se poate observa, acești autori de manuale școlare în aromână funcționau
ca institutori stipendiați de Regatul Român, acțiunea de cultivare a idiomului aromân
nefiind nici pe departe proscrisă de autoritățile de la București. Practic, şcoala românească
a pus bazele unei literaturi didactice dialectale ce s-a dezvoltat continuu, atât în zonele de
baştină, cât și în România. Referitor la această chestiune, filologul aromân George Murnu
opina: „O literatură cultă dialectală a fost cu neputință să se dezvolte în era grecizantă a
culturii macedo-române, ea datează abia de câteva decenii adică din momentul în care
statul român a putut înființa în Turcia școli românești și a început a se deștepta mai intens
conștiința unui ideal de viață națională. Dialectul nu a fost niciodată o limbă scrisă și
numai vorbită, excepție se găsesc pe alocuri dar acestea nicidecum unei inițiative
conștiente de substituire sistematică a culturii străine. Începutul s-a făcut prin cărțile
1632
Alexandru Lupaşcu, România şi Neamul Românesc în legătură cu statele şi popoarele vecine sau
conlocuitoare, Galaţi, 1908, p. 116.
1633
G.H. Grandea, „Prefață” la A. Bagavu, Carte de alegere scrisă în dialectul macedo-românu, București,
1887, 9, VII.
1634
A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosar 169\1869, f. 461. Victor Papacostea, Mihail
Regleanu, Documentele redeșteptării macedo-române, Predania, București, 2012, p. 100-101.
1635
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 330 MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
477
didactice scrise în dialect care sunt și ele destul de rare întrucât limba de predare în școala
nouă a fost exclusiv cea literară.” 1636
Într-un memoriu de la 1900 redactat de mai mulți profesori aromâni se solicita
insistent ca organizarea şcolilor primare să urmeze întocmai programa celor din țară.1637
Pentru perioada 1861-1912 s-a identificat o listă cu circa 62 de lucrări în dialect, 1638 plus o
seamă de reviste și ziare ce foloseau simultan atât aromâna, cât și româna. Chiar dacă
uzitarea dialectului aromân în școlile de la sud de Dunăre a fost relativ restrânsă, totuși
trebuie să remarcăm faptul că majoritatea covârșitoare a diverșilor autori de lucrări
redactate în dialect din epocă au provenit din rândul persoanelor ce au avut la bază școala
românească. Acestă situație pe care nu o întâlnim în rândul aromânilor ce aleg din diverse
motive să frecventeze școlile grecești ori după caz sârbe sau bulgare din localitățile
balcanice ne duce invariabil la concluzia pe care și reputatul lingvist Ioan Caragiani o
iterează, aceea că fără școala românească din Balcani ce a pus la dispoziție instrumentele
fundamentale pentru crearea unei literaturi dialectale, aceasta nu ar fi existat.1639
Prezentăm mai jos o listă cu manualele școlare aromâne publicate de la mijlocul
secolului al XIX-lea și începutul secolului XX:
Dimitrie Atanasescu: Abecedaru simplu,1864, Gramatica aromânească, 1865, Terra
scripțiune, 1867, Istoria românilor, 1867, Scurtare de istorie sacră, 1867, Istoria Noului
Testament ică viața D-lui nostru Iisus Hristos, 1881, Abecedaru pentru feciori p-I-a,1872,
Abecedaru pentru feciori şi adulți p-II-a, 1882, Istoria N.P. limba comună, 1881,
Catihise,1883, Abecedaru cu vocabular, Carte de Închinare.
V. Petrescu: Mostre de limba română macedoneană, 2 părți 1878, 1880.
Tașcu Iliescu: Abecedaru sau manual de silabisire, 1883, Carte de lectură macedo-română
1885.
Andrei Bagav: Carte de alegere (citire), 1887 cu o prefață de H. Grandea.
V. Stoicescu, Constantin Naum, C. Petrescu Birina: Abecedaru macedo-român, 1900.
Nicolae Cicma: Abecedarul aromânesc, Monastir, 1911.1640
*
1636
George Murnu, Macedoromânii și literatura lor. Colecția privată a Profesorului Nicolae Șerban
Tanașoca.
1637
Scurtă privire asupra chestiunii macedo-române, București, 1900, p. 29.
1638
Stoica Lascu, „Cărți tipărite în dialectul aromân”, în Polychronion. Profesorului Nicolae Șerban
Tanașoca la 70 de ani, coord. Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătășescu, Editura Academiei Române, București,
2012, pp. 299-326.
1639
Ioan Caragiani, Studii Aromâne, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 213.
1640
S. Țovaru, Problema Școalei Românești..., Bucureşti, 1934, p. 68-69. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
478
În 1899 Ministerului Instrucțiunii recomanda autorilor aromâni de manuale să fie
extrem de chibzuiți în tactica aleasă, avertizându-i chiar că începerea cursurilor de limba
română din clasa întâi poate fi considerată „prea timpurie”.1641
La sfârșitul secolului al XIX-lea în școlile primare elene din Imperiul Otoman curricula
prevedea 15 ore de limba elenă clasică, 3 ore limba franceză, 2 ore limba turcă (introduse
recent), 2 ore pe săptămână latină. Mai erau cuprinse în programa școlară aritmetica,
geometria, geografia, științele fizico-chimice și cele naturale, istoria lumii grecești,
caligrafia și desenul fiecare câte o oră pe săptămână.1642 Pentru a-și face o ofertă școlară
cât mai atractivă, unii directori școlari aromâni introduceau materii noi, ca limba italiană și
comerțul (cazul gimnaziului din Berat).1643
În ciuda deschiderii educaționale, erau și profesori aromâni care militau pentru o
linie moderat-conservatoare, militând pentru suplimentarea orelor de greacă din școlile
aromâne și motivând astfel apelul lor: „văzând că sentimentul național a românilor începe
să se deștepte gradat, nu putem, căci nu e nici în interesul nostru să-i depărtăm brusc de
limba greacă pentru care au atâta slăbiciune prin faptul că-i leagă interesele lor materiale.
Pentru aceste cuvinte cred că e bine ca predarea acestei limbi să se facă mai serios,
prevăzându-se în orar mai multe ore decât acum. Prin această măsură vom face să se
întărească și mai mult ideea că scopul școlii române este nu numai pur cultural și
civilizator, ci și să formeze tineri mai capabili și mai apți pentru orice ocupațiuni în viața
practică decât celelalte școli. Cu modul acesta, vom dovedi adversarilor noștri care nu
încetează a zice că elevii noștri după absolvire ar fi incapabili de a intra în cariera
comercială prin faptul că nu cunosc limba greacă, că spun neadevăruri și inexactități și că
aceasta o fac din invidie și răutate.”1644
Atunci când se apreciază justețea sau dimpotrivă eșecul tacticii românești în
Balcani pe tărâm educațional trebuie păstrată balanța între cele două perspective diametral
opuse, mai jos redate:
„Când la 1865 s-a început a se crea școale române în Turcia, era necesar ca învățământul
elementar să se predea în dialect. Aceasta nu s-a făcut și a fost o greșeală mare. Aromânii,
1641
1642
Ioan Neniţescu, De la românii din Turcia Europeană. Studiu etnic şi statistic asupra armânilor,
București, 1895, p.104.
1643
1644
A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucțiunii, Dosar 334/1900, f. 43. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
479
îmbâcsiți cu idei grecești căpătate din școale și din atingerea cu grecii, s-au arătat de la
început refractari culturii române.”1645
„Cu vreo 40 de ani îndărăt, câţiva tineri din Perivole, cari cunoşteau numai psaltirea –
Mihail Economu, Şt. Cuţuleapu, Panaioti Gima şi Gh. Perdichi fiind batjocoriţi de greci ca
neavând o limbă a lor proprie, au făcut un alfabet aromânesc şi au tradus câte-va rugăciuni
în dialect ca: simbolul credinţei, Tatăl nostru etc. Ei nu ştiau că există un stat românesc şi o
limbă românească. Câtă bucurie au simţit acei tineri, morţi acum, când au auzit că la Abela
a venit dascăl român! Ei au alergat acolo şi au învăţat alfabetul românesc dela institutorul I.
Şomu Tomescu,care are statisfacţia de a vedeà cum au înflorit de frumos răsadurile ce el a
semănat. Unul din aceşti tineri Gh. Perdichi care era şi dascăl grec, preda limba română la
elevii lui. Mai în urmă, dl G. Perdichi veni în Bucureşti de-şi termină cursurile primare la
şcoala Macedo-română din Bucureşti, iar în primăvara anului 1870 deschide o şcoală
românească la Perivole”.1646
La 1909, Pericle Papahagi, directorul liceului din Bitolia, fusese însărcinat de
D.A.Sturdza cu editarea celor trei scriitori aromâni din secolul al XVIII-lea Ucuta,
Cavalioti și Daniil după textele originale aflate la Biblioteca Academiei Române de la
București.1647 La acest liceu nu s-a uzitat dialectul aromân, doar în unele cărți pentru clasa
I și clasa II din ciclul primar fiind întrebuințat din rațiuni pedagogice. 1648 Din alte surse,
avem informația că și unele ore de religie se făceau în dialect.1649
Absența unei „dictaturi” românizante a programei școlare este evidentă când se
parcurg rapoartele consulilor români consacrate acestei problematici. De exemplu, la
școala din Berat a funcționat până în 1903 institutorul Haralambie Gogiamani, absolvent al
gimnaziului grecesc din Ianina, despre care se preciza că deși au trecut 12 ani de zile de
când fusese angajat de statul român, nu cunoștea decât dialectul macedo-român.1650
Această acuză preferată a taberei care se poziționează împotriva acțiunii statului
român la sud de Dunăre, a recursului la limba română în dauna dialectului aromân în
cadrul cursurilor școlare este anulată de facto prin proiectele gestionate de București în
zonă. Astfel, în 1912, Mihail Burghele, șeful comisiei pentru românii de la sud de Dunăre
din cadrul Ministerul Afacerilor Străine răspundea ordinului președintelui consiliului de
1645
E. Ionescu, Cauza românească..., p. 25.
1646
M.V. Cordescu, Istoricul școalelor..., pp. 136-137. (Potrivit unei relaţii mai vechi, Gh. Perdichi a
inaugurat cursurile acestei şcoli în mai 1877 – Th.T. Burada, Cercetări despre şcoalele românescĭ din Turcia,
Tipografia „Românului”, Vintilă C.A. Rosetti, Bucurescĭ, 1890, p. 54.)
1647
1648
Ch. O., „Dialectul nostru”, în 25 de Ani de Luptă în Cestiunea Macedoneană, Galați, 1904,p.58.
1649
Ibidem, p. 30-31.
A.M.A.E., Fond Problema 15, Vol. 4, f. 2
2017.11.01 11:13
480
miniștri, Titu Maiorescu referitor la traducerea Bibliei în dialectul aromân. Proiectul era
deja asumat atât de consulatele române din Macedonia care pregăteau echipa de
traducători. Iată unele constatări ale oficialului român referitoare la acest demers: „Nu se
poate distribui această muncă la un număr mai mare de profesori și institutori, deoarece ar
ieși lucrarea foarte variată ca expresiuni și limbă în genere, știut fiind că dialectul macedo-
român nu se vorbește la un fel nici chiar în același ținut, fiind deosebit de la comună la
comună”. Același mărturisea cât de greu s-au lăsat convinși cei patru profesori
nominalizați să se înhame la această lucrare, dificultatea muncii fiind sporită de faptul că
trebuia operat cu „un dialect sărac în expresiuni și plin de cuvinte grecești, turcești și
bulgărești introduse în limbă în timpul din urmă mai ales”.1651
Dacă acestea erau premisele în anul 1912, ne putem întreba cum ar fi putut reuși la
mijlocul secolului al XIX-lea oficialii statului român ajutați de unii cărturari ai locului să
standardizeze un dialect atât de greu de prins în scheme rigide, cu diferențe notabile de la o
localitate la alta? În lipsa unei literaturi beletristice în aromână cum s-ar fi putut produce o
literatură didactică? Ar fi fost desigur o inginerie lingvistică, nu mai puțin condamnabilă
decât predarea limbii române în școli unor aromâni. Pe de altă parte, opțiunea pentru limba
literară a făcut parte din spiritul unei epoci impregnate de romantismul național conform
căruia limba națională era unicul vehicul acceptat în școli. Nu cunoaștem cazuri în care în
această epocă să fi câștigat teren cultivarea dialectului în școli (cazul sașilor din
Transilvania și șvabilor din Banat este emblematic în acest sens).
Disponibilitatea autorităților române de a traduce în aromână Biblia, o lucrare
fondatoare a oricărei culturi europene considerăm că reprezintă un puternic contra-
argument celor care acuză asimilarea românească a aromânilor.
Revenind la chestiunea manualelor, a existat o permanentă suspiciune a autorităților
față de conținutul literaturii didactice trimise de statul român în zonă. Chiar și la 1910
ministrul român la Atena, Alexandru Florescu informa Ministerul Instrucțiunii de la
București că i s-a comunicat de la Legația română de la Constantinopol că de câte ori
consulatele românești de la Salonic și Monastir primeau lăzi de cărți din țară întâmpinau
greutăți din partea autorităților otomane. Sugera ca pentru evitarea acestor situații să se
scrie pe colete în loc de „livres”, „documents de chancellerie”.1652
O privire asupra listelor de cărți didactice utilizate la cursurile de limba română de
la sud de Dunăre explică într-o oarecare măsură susceptibilitățile pe care conținutul
1651
A. Berciu Drăghicescu, Școli și biserici..., p. 239-240.
1652
2017.11.01 11:13
481
acestora îl stârnea. Răsfoind așadar aceste titluri constatăm că acestea reprezentau canonul
literaturii moderne, mult impregnate de romantismul național al epocii: Vasile Alecsandri,
Despot Vodă, Fântâna Blanduziei, Proză, Doine și lăcrămioare, Pasteluri; Dimitrie
Bolintineanu, Florile Bosforului și Macedonele; Mihai Eminescu, Poezii; George Coșbuc,
Balade și Idile, Fire de tort, Eneida; Costache Negruzzi, Proză; Ion Luca Caragiale,
Teatru; Alexandru Vlahuță, Nuvele; George Sion, Fabule, Ion Budai Deleanu, Țiganiada,
Ion Slavici, Nuvele; Ion Ghica, Epistole etc.1653
Prezentăm mai jos orarul elevilor de la gimnaziul din Ianina pentru anul 1915/1916.
Orarul gimnaziul românesc din Ianina în anul 1915-19161654:
Clasa Luni Marți Miercuri Joi Vineri Sâmbătă
I L. română Contabilitate L. română Contabilitate L. română Contabilitate
L. greacă Matematică L. greacă Matematică Șt. naturale L. română
L. franceză Geografie L. franceză L. franceză Geografia L. greacă
Caligrafia Caligrafie Șt. naturale Șt. naturale L. greacă Matematică
Documente Muzica Muzica Cor muzical Istoria Gimnastică
Religie Desen Caligrafie Orchestra Muzica Orchestra
II Contabilitate L. română Contabilitate L. română Matematica L. română

L. română L. greacă L. franceză L. greacă L. franceză L. franceză
Șt. naturale Matematică L. greacă Șt. naturale Geografie Matematică
Geografie Istorie Caligrafia Caligrafia Caligrafie L. greacă
Muzică Muzică Cor muzical Documente Gimnastică
Religie Orchestra Desen Orchestra
III Matematică L. greacă L. franceză L. greacă Contabilitate L. greacă
Contabilitate L. română Matematică L. română L. română Matematică
Caligrafie Șt. naturale L. română Caligrafie L. franceză L. germană
L. franceză Geografie L. germană Caligrafie Șt. naturale Caligrafie
Șt. naturale Istorie Birou Cor muzical Muzica Gimnastica
Muzică Comercial Orchestra Desen Orchestra
B. Comercial
IV L. greacă Matematică L. greacă Matematica Contabilitate Matematica
Contabilitate L. franceză L. română L. franceză Drept Geografia
L. română L. germană Caligrafia L. italiană comercial L. română
Dactilografia Șt. naturale Geografia L. germană L. greacă Șt. naturale
Caligrafia Istoria B. Comercial Cor muzical L. franceză Gimnastică
Igiena Muzica B. Comercial Orchestra Caligrafie Orchestra
1653
2017.11.01 11:13
482
Desen
Programa școlară a gimnaziului din Ianina pentru anul școlar 1926-19281655

Materia Clasa cu numărul de ore alocate fiecărei materii
I II III IV
Limba Română 2 2 2 2
Limba Greacă 2 2 2 2
Limba Franceză 2 3 2 2
Limba Germană - - - 2
Matematică 2 2 2 2
Științe Naturale 2 2 2 1
Științe Fizico-Chimice - - - 1
Geografia 2 2 2 2
Igiena - - - 1
Religie 1 1 1 1
Istorie 2 2 2 2
Drept și Economie Politică - - - 1
Muzică 2 2 1 1
Desen, Caligrafie 2 2 1 1
Gimnastică 2 2 2 2

A.M.A.E., Fond Atena, Dosar 134, f. 16.
2017.11.01 11:13
483
Comparativ cu cea din urmă cu zece ani, programa gimnaziului din Ianina pare una mult
mai competitivă față de ofertele educaționale din zonă, încercând să se alinieze unor
standardele europene. Se remarcă diversificarea materiilor (apar cursuri noi ca Drept și
economie politică, Științe fizico-chimice), și o insistență sporită pe limbile străine. Româna
este la paritate cu limba greacă, însă inedit este faptul că cel mai mare număr de ore i se
alocă limbii franceze (9 ore pe ciclu față de 8 ore atât pentru greacă, cât și pentru română).
Se remarcă faptul că italiana nu mai figurează printre limbile străine cu predare în cadrul
gimnaziului de la Ianina. Și germana scade ca pondere, de la 4 ore pe săptămână pentru
clasele a III-a și a IV-a, la doar 2 ore în ultima clasă. În privința limbii române, în 1915
schema de aprofundare a acestei materii era următoarea: I-3 ore, II-2 ore, III-4 ore, IV-3
ore. Pentru același an școlar, greaca avea 4 ore în clasa I, 3 în a II-a, 3 în a III-a, 3 în a IV-
a. Dacă în primele două clase, elevii aveau la dispoziție mai multe ore de greacă, în
ultimele două, româna depășea în cuantum, însă chiar și așa, per total la nivelul unui ciclu
școlarii făceau mai multe ore de greacă decât de română (13-12). În spatele acestei scheme
se pot dezvolta unele concluzii: statul român nu încerca să-i pregătească pe acești copii
pentru un alt mediu decât cel al statului în care trăiau, insistența pe orele de limbă română
ar fi însemnat din acest punct de vedere o ghetoizare a lor și blocarea integrării lor
profesionale. Programa era din acest punct de vedere, una echilibrată. În 1926-1927,
numărul orelor de română și greacă ajung la paritate, mergând în paralel pe toată durata
ciclului (8). Pe de altă parte, nu trebuie absolutizat acest orar, în condițiile în care nu putem
ști cu certitudine ce se întâmpla cu adevărat la clasă în timpul orelor de matematică, de
exemplu. Ion Nenințescu menționează după o vizită la Crușova că lecțiile de religie și
lucrările practice aritmetice se desfășurau în dialect.1656 Prin urmare, considerăm că aceste
surse reprezintă o cunoaștere limitată asupra felului real în care se procesul de predare în
școlile românești de la sud de Dunăre. Chiar și atunci când existau manuale în română ale
diverselor discipline, nu putem emite certitudini referitoare la limba de predare la clasă.
1656
Ion Nenițescu, Românii din Turcia europeană: studiu etnic și statistic asupra aromânilor, București,
1895, p. 106.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
485
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
485
V.12.2.Librăria de la Bitolia
În septembrie 1900 s-a încasat de la Ministerul Instrucțiunii publice și al Cultelor

10.000 lei, fond prevăzut pentru „înzestrarea școalelor române din Turcia cu cărți
didactice”, și încă 1060 cheltuieli de instalațiune și întreținere a unei librării. Librăria a
început a funcționa de la 1 noiembrie 1899 sub direcțiunea lui Nicolae Maimuca.
Proiectul apăruse într-un schimb de idei dintre C.I.Istrati și Ion N. Lahovary ce
aveau ca subiect dezvoltarea rețelei școlare la sud de Dunăre. Apăruse în acest context
problema manualelor românești care nu puteau fi introduse în Imperiul Otoman pentru că
aveau unele „părți neplăcute”. Așa se ajunge la înființarea unei librării la Bitolia, gândită
ca „centru de activitate al românismului din Macedonia”1657
Cărțile din dotare au fost aduse de director după lista stabilită de Minister pe baza
propunerilor venite de la directorul liceului din Bitolia și a directoarei de la școala normala
de fete din același oraș și de la alți institutori aflați pe atunci la București. Prețul cărților a
fost fixat de C. Sfetea, librar-editor din București. Transportul cărților a durat o lună de zile
trecând prin Salonic, unde cărțile au fost „vămuite și văzute la cenzura statului”.1658
Această acoladă contextuală este necesară pentru a demonstra că librăria de la Bitolia nu a
fost o inițiativă privată1659, ci una gestionată de oficiali ai statului român la care au
participat desigur și aromâni localnici. Nu în cele din urmă, Nicolae Maimuca, directorul
acestei librării era din 1904 ajutor pe lângă inspectorul general al școlilor și bisericilor la
propunerea lui Alexandru Emanuil Lahovari,1660 așadar un ins înregimentat oficial în
proiectul românesc din zonă.
Cărțile împărțite de librărie la Liceul din Bitolia în anul școlar 1899-19001661:
Numărul de Autor Titlu

exemplare
25 Manolescu Gramatica latină, cl. I
25 Manolescu Exerciții, cl. I
25 Manolescu Gramatica latină, cl. a II a
1657
Gh. Zbuchea, Românii de la sud de..., p. 180.
1658
1659
Este interpretarea lui Nicolas Trifon, Aromânii, pretutindeni, nicăieri..., p. 235.
1660
A.M.A.E., Fond Problema 15, Vol. 4, f. 62.
1661
2017.11.01 11:13
486
25 Manolescu Exerciții, cl. a II-a
5 Vergolici Sintaxa latină
5 Theodor G. Dem. Prosodia
5 Theodor G. Dem. Metrica
5 Theodor G. Dem Istoria literaturii latine
6 De viris ilustribus
15 Salustius Iugurtha et Cas.
20 Titus Livius
15 Horatius Flacus
20 Cicero
15 Virgilius
2 Onicherat Dicționar lat.francez
6 Stămătescu Extras de geografie, cl. I
5 Stămătescu Despre Glob
20 Th. Ionescu Istoria veche
32 Th. Ionescu Istoria medie
15 Găvănescu Etica
20 Adamescu Gramatica rom. cl. I
34 Ticlin Sintaxa rom.
11 Densușianu Istoria liter. Române
15 Sion Poetica
15 Negoescu Retorica
20 Vlădescu Zoologia
6 Leon Botanica
26 Vlădescu Mineral și geologia
16 Popescu Th. Aritmetica cl. I sec
23 Popescu Th. Aritmetica cl. II și III
21 Meleti Geometria
5 Culian Algebra
5 Popescu Cosmograf
19 Pitiș Gram. Elenă morfologia
15 Pitiș Sintaxa limbii elene
14 Nisipeanu Literatura greacă 2 vol
12 Gh. Pop Limba germană
3 Coman Sintaxa germană vocabular
12 Larive et Fleury Gramatica limbii fr.
10 Larive et Fleury Gramatica fr.
10 Hulleville Literatur. Franc
27 Constantinescu Vechiul Testament
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
487
21 Constantinescu Noul Testament
26 Popescu Dogmele
21 Popescu Morala creștină
5 Boroianu Istoria bisericească
5 Dupuis Tablou de logaritmy
4 Nadejde Dicționar lat.
10 Voltaire Charles XII
3 Alexandre Dicționar greco-fr
6 Melik Geometria
30 Ștefănescu Contabilitate
26 Geografia României
2 Haret Trigonometria
20 Iliada Cântul I
7 Seignobos Histoire de la civilisation du Moyen
Age
10 Belzug Zoologie
10 Bosnier Botanique
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
488
VI.Concluzii
La finalul acestui parcurs de cercetare se impun unele constatări rezultate de pe

urma aprofundării mai multor straturi de analiză.
Deși aparent un subiect de relații internaționale legat de raporturile dintre două state
europene, totuși intersecția prezentă încă din titlul, chestiunea aromână, a fost cea care a
problematizat suplimentar, chiar și la nivel metodologic, o cercetare care altfel ar fi putut fi
abordată în stilul clasic al unor recuperări de istorie diplomatică. Însă în condițiile în care
grupul țintă al investigației și de altfel cel care orientează relația Bucureștiului cu Atena la
începutul secolului XX, aromânii erau captivi între mai multe propagande naționale, trăind
la modul grav deruta opțiunilor identitare, cercetarea noastră trebuia să conțină și multe
piruete istorice (care au ajuns uneori până la finele primului mileniu creștin), istoriografice
(relevante pentru felul în care câmpul istoric a politizat și a transformat în propagandă
chestiunea aromână), cultural-antropologice (evoluția percepției identitare la sud de
Dunăre etc.)
Tot în titlul acestei lucrări se găsește o definire a partenerului de dialog al României
în privința problematicii aromâne, care atenție, nu este Grecia, ci un spațiu pe care l-am
defini mai degrabă nostalgic cultural-ecleziastic-politic, cel al elenității. Aceasta a fost nișa
prin care am putut ieși din granițele Greciei actuale, un actor totuși operațional în sens
limitat la începutul secolului XX când mizele proiectului său național depășeau cu mult
crestele masivului Pind.
Elenitatea a reprezentat unul dintre conceptele cheie ale cercetării noastre și
principalul punct de discordie între București și Atena atunci când se tranșa chestiunea
aromânilor. Dacă pentru greci elenitatea acestora era una intrinsecă, nechestionabilă în
condițiile în care acest grup era vorbitor de greacă și creștin-ortodox, pentru români
argumentele de tip istoric și lingvistic erau considerate mărci primordiale în identificarea
etnică a acestora.
Însă în momentul în care guvernul român intervine în zonă, Balcanii arătau ca o
mare piață în care fiecare stat își flutura de la tarabă propria ofertă identitară. Chiar dacă și
Bulgaria, Serbia sau Albania au practicat o retorică naționalistă față de grupul aromân
acționând în consecință atunci când au ocupat teritorii locuite de acesta, totuși niciunul
dintre aceste state nu a egalat verva și interesul demonstrat de Grecia față de acest element.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
489
Beneficiind de doi piloni extrem de puternici, Biserica și Școala, politicul elen a
avut forța necesară să întreprindă în zonă experimente de modelaj identitar care să anuleze
pentru totdeauna alteritatea aromână. Dacă cel mai puternic filon identitar al acestui grup a
fost și este până în prezent limba1662, pe acest tărâm s-au desfășurat cele mai aprige
campanii de anihilare. Virulența cu care erau pedepsiți cei care îndrăzneau să producă un
dicționar aromân ori o carte de rugăciuni în acest dialect încă de la cumpăna secolelor
XVIII-XIX este relevantă pentru consecvența unei politici elene care a continuat să
funcționeze după astfel de mize până în contemporaneitate.
Acest proces de asimilare cultural-lingvistică, de negare a unei alterități identitare a
fost de-o agresivitate mult mai puternică decât fenomene cu același scop desfășurate în
Europa Centrală. Ni se va răspunde poate că statul modern național a fost obișnuit să
funcționeze în astfel de paradigme și pe seama acestei filosofii ar trebuie puse excesele din
spațiul elen. O astfel de explicație nu se susține însă în condițiile în care reacții de anihilare
a dialectului aromân se întâlnesc cu mult înainte ca ideologiile post-revoluționare franceze
să își găsească ecoul în zonă.
Într-un astfel de decor inflamat statul român consimte la mijlocul secolului al XIX-
lea să trimită o serie de ajutoare la sud de Dunăre, somat insistent chiar de aromânii înșiși
în căutare de pârghii de supraviețuie. Pe măsura trecerii timpului, aceste ajutoare devin tot
mai consistente, ocupă rubrici tot mai generoase în bugetul de stat, suscită dezbateri în
sfera politică și publică, sunt cuprinse în lirismul național al epocii...devin o chestiune,
chestiunea aromână. Nu doar o rețea culturală crează Bucureștiul în zonă, ci și una de
reprezentare diplomatică, prin legațiile și consulatele înființate la Atena, Salonic, Monastir
ori Ianina.
Dacă până atunci autoritățile elene (politice, culturale ori ecleziastice) erau
obișnuite să facă față unui război intern atunci când se confruntau cu „pretențiile” aromâne,
de această dată o chestiune considerată de ordin domestic este confiscată de un stat,
România, poartă o umbrelă oficială și mai mult decât atât produce rezultate evidente, prin
actele de adevărată „rebeliune” ale preoților și învățătorilor care încep să creadă că firesc
este să vorbești cu Dumnezeu și cu semenii în limba părinților. Adevărată cutezanță, în
condițiile în care greaca era considerată având un statut semi-divin, o adevărată limbă a
culturii, dar și așa cum menționam mai sus, un vehicul care îi ține pe toți locuitorii Eladei
aproape și le conferă botezul identitar elen.
1662
Chiar imnul aromânilor Părinteasca dimăndare a fost construit sub forma unui blestem către cei care își
abandonează limba: „Blestem mare s-aibă în casă/Carʼ de limba lui șʼa lasă”. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
490
Cea mai virulentă critică ce se aduce acțiunii României în zonă, în mod curios
vehiculată relativ recent, după anul 1980, este tentativa de românizare a aromânilor,
utilizarea canalului lingvistic român și nu aromân în campaniile de emancipare de la sud de
Dunăre. Documentele de arhivă, sursele subiective consultate de noi infirmă ipoteza unui
plan ocult al Bucureștiului de a-i mioritiza pe aromânii balcanici. Un singur exemplu,
relatat și în cadrul lucrării ni se pare concludent în acest sens. În anul 1912 guvernul
român, prin Titu Maiorescu cu sprijinul Comisiei pentru românii din afara granițelor,
pregătea editarea unei Biblii în aromână în 10.000 de exemplare. Să gândești ca stat
producerea unei opere cu valoare de întemeiere pentru orice cultură europeană în dialect,
iar nu în limba națională considerăm că este un argument care scutește de orice fel de
acuze românizante acțiunea Bucureștiului la sud de Dunăre.
Apoi, în privința chestiunii școlare, a limbii de predare și a manualelor am arătat
cât de dificil ar fi fost să se producă întregul proces educațional într-un dialect
nestandardizat, extrem de diferit de la comună la comună. Ca să se poată produce
standardizarea dialectului (deși o întreprindere despre care nu avem cunoștință că s-ar fi
produs undeva la orizontul Europei începutului de secol XX) ar fi fost nevoie de o elită
aromână capabilă să-și asume acest anevoios travaliu. Chiar și atunci când statul român
căuta traducători pentru Biblie în rândul institutorilor aromâni aceștia se plângeau de
gradul de dificultate al demersului, dialectul apreciind aceștia, fiind extrem de sărac
lexical.
Nu negăm că la baza folosirii unor manuale din România la sud de Dunăre au stat și
unele rațiuni de comoditate și poate chiar de natură economică, însă considerăm că
momentul istoric, gradul de dezvoltare culturală al comunitățiilor aromâne nu a permis la
cumpăna secolelor XIX-XX decât o astfel de soluție. Dacă timpul „ar mai fi avut răbdare”,
poate că interbelicul ar fi putut remedia această chestiune.
Chiar și atunci când blamăm tentative românizante ale statului român în Balcani
trebuie să avem în vedere că în zonele în care au funcționat școli românești sunt astăzi
singurele unde s-au mai păstrat urmele idiomului aromân. Acolo unde nu s-a reușit
înființarea de școli astăzi avem comunități majoritar grecizate. România este singura țară
din Balcani unde idiomul aromân s-a păstrat cel mai bine, fiind vorbit chiar și de
generațiile mai tinere (cazuri mai rare sunt în Albania și Macedonia). În timpul regimului
comunist, în aproape jumătate de secol în care statul român nu s-a mai interesat de
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
491
aromânii din Balcani au dispărut în Grecia toate formele de protecție a identității aromâne,
reculul înregistrat în recensăminte de acest grup fiind ilustrativ pentru ce a însemnat
absența unei intervenții statale în favoarea lor.
Chiar dacă istoria nu se ocupă cu prognoze contrafactuale, nu putem să nu ne
întrebăm care ar fi fost soarta acestor aromâni în absența implicării statului român în
această zonă de la mijlocul secolului al XIX-lea. De altfel, istoria ne furnizează astfel de
exemple, cazul istroromân fiind emblematic pentru felul în care moare o limbă și o
comunitate.
Revenind la chestiunea intervenției guvernamentale române în Balcanii începutului
de secol XX, din punctul de vedere al ordonării scenei internaționale, Bucureștul a încercat
să încetinească acțiunea forțelor centrifuge Imperiului Otoman, mizând pe păstrarea statu-
quo-ului, convins că acesta corespunde cel mai bine cauzei aromâne. Într-adevăr,
conflictele militare au mutat granițele noilor state într-o dinamică de cele mai multe ori
descumpănitoare pentru acest grup. Nici Albania, Serbia ori Bulgaria nu s-au arătat mai
deschise către prezervarea acestor comunități care cereau dreptul la școală și biserică în
limba proprie. Insistența cu care statul român a susținut dezvolarea edilitară la sud de
Dunăre, prin trimiterea de fonduri pentru școli și biserici a fost validată și considerată
convingătoare la nivel internațional. O delegație aromână mărturisea într-un memoriu
prezentat de noi în cuprinsul lucrării, că la negocierile conferinței de pace de la Londra din
1913 nu a contat numărul aromânilor (ar fi fost o chestiune greu verificabilă), ci numărul
școlilor și bisericilor, al dascălilor și al preoților. Acestea au fost pentru lumea
internațională singurele dovezi luate în calcul și considerate temeinice pentru existența
unui grup etnic care se exprima în zonă altfel decât elen, sârb, albanez ori bulgar.
În acest context, trebuie remarcată o abordare care a complicat mult rezolvarea
favorabilă a cauzei aromâne. Este vorba de ceea ce am putea numi o confuzie proprie lumii
balcanice, amalgamarea câmpurilor discursive, slaba delimitare a subiectelor de negociat
prin omogenizarea planurilor de analiză. Astfel, o chestiune de competență religioasă era
imediat mediată de politic, sensul putând fi la nevoie și inversat. La fel chestiunea școlară.
Toate aceste sfere – politic, bisericesc, educațional fuzionează, producând numeroase
blocaje în dialogul diplomatic, decidenții bucureșteni trebuind întotdeauna să acționeze pe
toate aceste paliere când aveau de negociat ceva ce ar fi îmbunătățit soarta aromânilor.
De fiecare dată când ne raportăm la realizările și eșecurile statului român față de
cauza aromân trebuie să avem în vedere faptul că acestea se derulau într-un context
balcanic de o violență endemică care a tensionat suplimentar dialogul cu partea elenă, dar
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
492
și reacțiile regatului român. Tot pomelnicul de acte reprobabile pe care le-am citat deseori
pe parcursul tezei nu a încercat să aglomereze inutil lucrarea sau să emoționeze percepția
istoricului, ci a dorit să recreeze fundalul pe care se desfășurau raporturile româno-
aromâno-elene.
Întrebarea firescă pe care cercetătorul și-o poate pune la vederea acestui decor
terifiant este ce anume îi făcea pe aromânii de la sud de Dunăre să se înregimenteze în
rândul mișcării inițiate de statul român, gest în urma căruia aveau de pierdut totul. Nu
considerăm că aspectul pecuniar, fondurile de la București, mult invocate de contestatari
implicării statului român, pot funcționa ca exlicație. Ar însemna să considerăm că toți
aromânii filoromâni din zonă nu erau decât niște mercenari dispuși să devină carne de tun
pentru niște minime privilegii materiale. Suntem de părere că altele au fost resorturile care
i-au făcut să achieseze la proiectul României pe aromânii institutori, părinți și elevi, preoți
și credincioși. O adeziune sinceră și nu mai puțin sentimentală și poate într-o anumită
măsură și o doză de inconștiență au făcut ca mișcarea de emancipare a aromânilor să aibă
dezvoltarea și consistența din epocă. În definitiv, România nu a făcut altceva decât să ofere
o alternativă identitară unui grup de care era legată etnic și care până atunci nu avea decât
varianta topirii în națiunea greacă. Într-adevăr, imixtiunea guvernului român în zonă a
produs fracturi comunitare, uneori indivizi din cadrul aceleiași familii situându-se de părți
diferite ale baricadei, aromâni grecomani vs. aromâni filoromâni, însă acestea nu anulează
justețea acțiunii.
De fapt, istoria aromânilor ilustrează dramatic destinul unui grup etnic nevoit să
trăiască la cele mai înalte cote de intensitate tensiunea dintre matrie și patrie, două forme
de loialități aparent ireconciliabile pentru unele state mult prea rigide în imaginarea
proiectului național.
În lipsa acestor paliere interogative punctate rezumativ în rândurile de mai sus,
chestiunea aromână continuă să rămână și în prezent blocată într-o zonă a speculațiilor
golite de substanță, a revendicărilor exaltate, politizate extrem (în condițiile în care una
dintre mizele neoaromâniștilor este declararea acestui grup drept minoritate națională
pentru obținerea apoi de fotolii parlamentare), dar și extern (aromânii nu sunt recunoscuți
nici azi oficial în Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania1663, iar declararea lor ca minoritate
națională de către statul român ar însemna anularea oricăror intervenții în zonă pentru
apărarea acestui grup etnic).
1663
În acest stat, aromânii sunt recunoscuți doar ca „minoritate culturală”. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
493
Nu în ultimă instanță, cercetarea noastră și-a propus să fie atât un memento, dar și
un semnal, acum poate tot mai tardiv, față de soarta ignorată a romanității sud-dunărene
care în lipsa unor programe guvernamentale coerente riscă să rămână doar un subiect la
timpul trecut al manualelor de istorie.
*
Acest demers de cercetare nu ar fi fost posibil fără niște repere umane morale și
profesionale care și-au lăsat amprenta încă de la începutul acestei investigații. Parte dintre
ei ca - prof. univ. dr. Nicolae Bocșan, primul coordonator al acestei teze și istoricul
entuziast care a creditat cu șanse această investigație, prof. univ. dr. Nicolae Șerban
Tanașoca, savantul aromân de o formidabilă generozitate, prof. univ. dr. Teodor Pavel, un
exemplu de dăruire și sprijin constant, prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, un deschizător de
drumuri în problematica aromână - nu mai sunt acum din păcate printre noi, însă
recunoștința față de memoria lor rămâne prezentă.
De asemenea, se cuvine să le aducem mulțumirile noastre pentru sfaturile și
sugestiile care au contribuit la redactarea acestei lucrări următorilor: cercetător științific
Gheorghe Hristodol, prof. univ. dr. Stoica Lascu, ambasador Viorel Stănilă, diplomat, prof.
asociat Alexandru Ghișa și nu în ultimul rând actualului coordonator Rudolf Gräf de a
cărui deschidere și amabilitate ne-am bucurat mereu.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
494
Bibliografie
A. Arhive
I. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe:
Fond Problema 16, volumele: 1, 17.

Fond Problema 18, volumul 5.
Fond 21 : volumul 82.
Fond 71 (1900-1919), Litera B, volumele: 19, 20, 29.
Fond 71, Dosar B. 13, vol. XXXV.
Fond 71/1914, E.2,volumele: 19, 30,81, 265.
Fond 71-1914, E.2, Partea a II-a: volumele : 2, 9, 25,
Fond 72, Volumul 23.
Fond Atena volumele: 15,132, 133,134, 224, 226, 233, 234, 235, 236, 253.
Fond Constantinopol volumele: 46, 53, 54, 121, 177, 178,180, 185, 219, 223.
Fond Londra, volumul 28.
Fond Problema 15 volumele: 4, 22, 40, 51.
Fond Problema 71/1912- B. 13, volumele: XV, XVI.
Fond Problema 77, Personal, Dosarele: I. 13, 15, 16, B 35, A 28, P 45, G 38, G 37, P 49, L
7, L 12, M 55, M 39, M 48, M 10, V 30, G 24 volumul II, F 13, F 4 volumul II, P 28
volumul I și II, C 33 volumul I.
Fond Problema 82, 1913-1947, Albania, volumul 86.
II. Arhivele Naționale Istorice Centrale :

Fond Colecția Microfilme Anglia: Rola 253.
Fond Direcția Poliției și Siguranței Generale, Dosarele: 1/1903, 77/1912, 74/1912 volumul
I, 104/1908, 117/1910, 166/1908, 41/1906, 71/1908, 76/1908,
Fond Casa Regală, Dosarele : 13/1912, 15/1908.
Fond Ministerul Instrucțiunii Publice, Dosarele: 328/1900, 334/1900, 808/1901, 808/1909.
Fond Nida Boga, Caiet Bitolia.
Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, Dosarele, 22/1906, 78/1913, 86/1913.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
495
III.Biblioteca Academiei Române, Filiala București, Fond Manuscrise
Biblioteca Academiei Române, Mihail Burghele către D.A. Sturdza, mai, iunie, august
1904 S/4(2-3-11)/DCCCLXV.
Biblioteca Academiei Române, Secția Manuscrise, Take Ionescu către Titu Maiorescu, S
44(17)/XIV.
Biblioteca Academiei Române, T. Ionescu către T. Maiorescu, 16 iunie 1913, S
44(17)/XIV.
IV.Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj :

Fond George Murnu, Dosar M VIII-203.
V.Haus- Hof und Staatsarchiv Viena:

Fond P. A. Konstantinopol, Dosarele 496 și 499.
VI.Colecții private:
Arhiva Murnu - Colecția Personală Profesor Universitar Doctor Nicolae Șerban Tanașoca.
Mihail Burghele, Jurnal - Colecția Personală Profesor Universitar Teodor Pavel.
Christea Geagea, Memorii - Colecția Personală Emanuil Ineoan.
B.Colecții de documente, anuare, albume, corespondență:
Albumul Macedo-Român, Tipografia Socecu, Sander& Teclu, București, 1880.

Andrei Șaguna. Corespondența, I/1, Ediție, Studiu Introductiv și Note de: Nicolae Bocșan,
Ioan Vasile Leb, Gabriel Gârdan, Pavel Vesa, Bogdan Ivanov, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2005.
Anuar diplomatic al Ministerul Afacerilor Străine, Bucureşti, 1897.
Anuar Diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine, București, 1891.
Anuarul Arhidiecezei Ortodoxe a Bucovinei pe anul 1923, Cernăuți, 1923.
Anuarul Arhidiecezei Ortodoxe a Bucovinei pe anul 1927, Cernăuți, 1927.
Anuarul diplomatic și consular al României pe 1891, București, Imprimeria Statului, 1891.
Anuarului Diplomatic Român, 1962.
Berciu Drăghicescu, Adina, Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică, Editura
Universității din București, București, 2004.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
496
Documente diplomatice, Afacerile Macedoniei - Conflictul greco-român, Imprimeria
Statului, București, 1905.
Documentele Unirii. 1918 la români, ed. Ion Popescu Puțuri et ali., vol. V, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
Enquete dans les Balkans, Dotation Carnegie pour la Paix Internationale, Editions
Georges Cres, Paris, 1914.
Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. IV, Scriptores et Acta Imperii Byzantini
Saeculorum IV-XV, Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Șerban Tanașoca,
Tudor Teoteoi (ed.), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982.
Fotino, George, Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, 1933.
I Documenti Diplomatici Italiani, Ministero Degli Affari Esteri, Quinta Serie: 1914-1918,
Volume IX, Libreria dello stat, Roma, 1983.
Mamina, Ion, Neacșu, Gheorghe, Potra, George, Organizarea instituțională a Ministerului
Afacerilor Externe. Acte și documente, vol. I, București, 2004.
Monitorul Oficial, Desbaterile Senatului, 12 decembrie 1913.
Monitorul Oficial, Desbaterile Senatului, 4 noiembrie 1904.
Papacostea, Victor, Regleanu, Mihail, Documentele Redeșteptării Macedoromâne, Nicolae
Șerban Tanașoca, Ștefan Vâlcu (ed.), Editura Predania, București, 2012.
Pavel, Teodor, Mișcarea românilor pentru unitate națională și diplomația Puterilor
Centrale, Editura Facla, Timișoara, 1982.
Pavel, Teodor, Românii și rivalitatea germano-rusă 1905-1918. Documente, Accent, Cluj-
Napoca, 2003.
Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea, Bucureşti, 1940.
Priveşte! Fraţii Manakia, Album Foto, Editura Prototip Bucureşti, 2001.
România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice vol. 1
1decembrie1918- 28 iunie 1919, Ediție de Alexandru Ghișa, Ioan Chiper și Dumitru Preda,
Editura Semne, București, 2010.
Treaty between the Principal Allied and Associated Powers and Greece, Signed at Sèvres,
August 10, 1920, Printed and published by His Majesty᾽s Stationery Office, London, 1920.
Zbuchea, Gheorghe, Brezianu, Stelian (coord.), Românii de la Sud de Dunăre Documente,
Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
497
C. Lucrări generale:
Adrados, Francisco, Rodriguez, A history of the Greek Language from its origins to the
present, Ed. Brill, Leiden&Boston, 2005.
Alexie, Marin, Androne, Nae et alii, Dicționar diplomatic, Editura Politică, București,
1979.
Axenciuc, Victor, Evoluția Economică a României, Cercetări statistico-istorice 1859-
1947, Vol. III, Editura Academiei Române, București, 2000.
Black, Jeremy, A History of Diplomacy, 2010.
Bocşan, Nicolae, Relaţiile internaţionale în secolele XVIII-XIX în Balcani. Curs
Universitar.
Brătianu, Gheorghe I., Origines et formation de lʼunité roumaine, Bucureşti.
Budiș, Alexandru, Bulgaria: istorică, geografică, politică, economică, culturală, militară,
Casa Școalelor, București, 1943.
Bulei, Ioan, Atunci când veacul se năștea: lumea românească 1900-1908, Editura
Eminescu, București, 1990.
Bușă, Daniela, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la
Berlin și Primul Război Mondial (1878-1914), Editura Paideia, București, 2003.
Buzdugan, Ioan, Dănuț, Biserica Ortodoxă Română - Biserică Națională, Teză de doctorat,
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2006.
Căpușan, Andrei, Diplomați români de elită, vol.I- II, Ars Docendi, București, 2009.
Ceobanu, Adrian, Bogdan, Diplomați în Vechiul Regat: familie, carieră și viață socială în
timpul lui Carol I (1878-1914), Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 2015.
Chekrezi, Constantine, Albania Past and Present, The MacMillan Company, New York,
1919,
Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923),
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
Clogg, Richard Clogg, Scurtă istorie a Greciei, Polirom, Iași, 2006.
Cotan, Claudiu, Ortodoxia și mișcările de emancipare națională din sud-estul Europei în
secolul al XIX-lea, Editura Bizantină, București, 2009.
Crampton, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea...şi după, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2002.
Cristescu, Sorin, Carol I și politica României (1878-1912), Paideia, București,
MATIS2007.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
498
Cvijici, Jovan, La Peninsule Balkanique - Geographie Humaine, Librarie Armand Cotin-
Paris, 1918.
Giurescu, Dinu, Dinu, Rudolf, Constantiniu, Laurențiu, Romanian Diplomacy. An
Illustrated History 1862-1947, Monitorul Oficial, București, 2010.
Grecii din România, Paula Scalcău (ed.), Editura Omonia, București, 2003.
Hall, Richard C., The Balkan Wars 1912-1913, Prelude to the First World War, Editura
Routledge, London/New York, 2000.
Ilcev, Ivan, Are dreptate sau nu e patria mea, Curtea Vechea, București, 2002.
Ipek Yosmaoglu, Blood Ties – Religion, Violence and the Politics of Nationhood in
Ottoman Macedonia, 1878-1908, Editura Cornell University Press, Ithaca &London, 2014.
Jelavich, Charles, Jelavich, Barbara, Formarea statelor naţionale 1804-1920, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
Kaliopoulos, John, Thanos M. Veremis, Modern Greece a history since 1821, Editura
Wiley-Blackwell, West Sussext, 2010.
Kann, A. Robert, Dynasty, Politics and Culture. Selected Essays, Edited by Stanley
Winters, Columbia University Press, Boulder, Colorado, 1991.
Karpat, Kemal, Studies on Ottoman Social and Political History. Selected Articles and
Essays, Brill, Leiden, Boston, Köln, 2002.
Kopi, Kycku, Istoria Macedoniei, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
Leca, Octav George, Familiile Boerești Române. Istoric și Genealogie, Editura Minerva,
București, 1899.
Lupașcu, Alexandru, România şi Neamul Românesc în legătură cu statele şi popoarele
vecine sau conlocuitoare, Galaţi, 1908.
Netzhammer, Raymund, Episcop în România într-o epocă a conflictelor naționale și
religioase, vol. I, Editura Academiei Române, București, 2005.
Noel Malcom, A short history of Bosnia, Macmillan, London, 1994.
Obolensky, Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, Europa de Răsărit 500-1453,
Corint, Bucureşti, 2002.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. III, ed. 3-a, Trinitas, Iași, 2008.
Pantazopoulos, N.J., Church and Law in the Balkan Peninsula during Ottoman Rule,
Institute for Balkan Studies, Salonic, 1967.
Pavlov, Plamen, Iordan Ianev, Cain, Daniel, Istoria Bulgariei, București, 2002.
Platon, Gheorghe (coord.), Istoria românilor, VII, tom II, București, Editura
Enciclopedică, 2003. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
499
Pollo, Stefan, Arben, Puto, The History of Albania from its origin to the present day,
Routledge, London, 1981.
Prevelakis, Georgios, Balcanii - Cultură şi Geopolitică, Corint, Bucureşti, 2001.
Rămureanu, Ioan, et al., Istoria Bisericească Universală: 1054-1982, vol. II, Editura
Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.
Reprezentanțele diplomatice ale României (1859-1917), București, Editura Politică, 1967.
Runciman, Steven, Teocrația bizantină, Nemira, București, 2012.
Stavrianos, L. S., The Balkans since 1453, Rinehart&Company, New York.
Sturdza, Mihail Dimitrie, Familiile Boierești din Moldova și Țara Românească, vol. II,
Editura Simetria, București, 2011.
Sugar, Peter, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Ed. Curtea Veche,
București, 2002.
Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000.
Vakalopoulos, E., Apostolos, Istoria Greciei Moderne 1204-1985, Edit. Euroatlantică,
Bucureşti, 2004.
Vlachos, Hierotheos, Secularismul- un cal troian în Biserică, Editura Egumenița, Galați,
2004.
Wilkinson, H.R., Maps and Politics, University Press, Liverpool, 1951.
Yanaras, Christos, Adevărul și Unitatea Bisericii, Sofia, București, 2009.
D. Lucrări speciale
25 de Ani de Luptă în Cestiunea Macedoneană, Galați, 1904.
Abbot, J., The Tale of a Tour in Macedonia, Londra, 1903.
Abeleanu, Demetrie, Neamul Aromânesc din Macedonia, Bucureşti, 1916.
Aleksov, Bojan, „The Serbian Orthodox Church”, în Orthodox Christianity and
Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe, Lucian N. Leuștean (ed.),
Fordham University Press, New York, 2014.
Amadori, Virgilj, Giovanni, La questione rumeliota (Macedonia, Vecchia Serbia, Albania,
Epiro) e la politica italiana, I, Casa Editrice N. Garofalo, Bitonto, 1908.
Andriotis, N.P., „History of the Name „Macedonia””, in Balkan Studies, I (1960).
Angelopoulos, A.„Population Distribution of Greece today According to Language
National Consciousness and Religion” în Macedonia Past and Present, Institut for Balkan
Studies, Salonic,1992.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
500
Angelopoulos, Athanasios, „The Relations between the Ecumenical Patriarchate and the
Church of Serbia during the period 1885-1912”, în Balkan Studies, vol. 13, nr. 1, Salonic,
1972.
Arginteanu,Ioan, Istoria Românilor Macedoneni, Bucureşti, 1904.
Armstrong, Duncan, Heaton, The Six Mounth Kingdom, Edit. I.B. Tauris, London, New
York, 2005.
Arnakis George, „The role of religion in the development of Balkan Nationalism”, în The
Balkans in Transition Essays on the development of Balkan life and politics since the
Eighteenth Century, Charles și Barbara Jelavich (coord.), Editura University of California
Press Berkeley and Los Angeles, 1963.
Averoff, Evanghelos, I politiki pnevma ton koutsovlahikon sitimatos, Atena,1948.
Baldacci, Antonio, Lʼelemento latino nell equilibrio balcanico, Roma, 1905.
Baldacci, Antonio, Squardo rettrospetivo sur le movimento macedo-romena, Bucureşti,
1940.
Baltsiotis, Lambros „The muslim Chams of Northwestern Greece”, în European Journal of
Turkish Studies, nr. 12/2011, Demographic Engineering – Part II.
Banac, Ivo, The National Question in Yugoslavia: origins, history, politics, Cornell
University Press, 1988.
Basarab, Mircea, Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.
Pagini de istorie bisericească contemporană, Editura Limes, Cluj Napoca, 2011.
Batakovic, Dusan, „Serbian Goverment and Essad Pasha Toptani”, în Serbs and the
Albanians in the 20th century, Andrej Mitrovic (ed.), Academic Conferences, vol. LXI,
The Department of historical sciences no. 20, Belgrad, 1991.
Batzaria, Nicolae, Din lumea Islamului, București, 2003.
Bazhdarof, G., The Macedonian Question yesterday and today, Sofia, 1926.
Berard, Victor, La Turquie et l’Hellenisme contemporaine, Paris, 1893.
Berciu Drăghicescu, Adina, „Aspecte privind şcolile şi bisericile româneşti din Peninsula
Balcanică -1864-1961”, în Aromâni..., Bucureşti, 2012.
Berenyi, Maria, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000.
Blenche, Mihail A., Românii de peste Hotare,1935.
Boga, L.T, Românii din Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, Bulgaria şi Serbia, Tipografia
Vocea Poporului, București 1913.
Bossy, Raul, „Un succes diplomatic românesc Iradeaua din anul 1905”, în Dimăndarea,
mai 2000. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
501
Brailsford, H.N., Macedonia its races and their future, Editura Methuen, London, 1906.
Brancoff, Dimitar, La Macedoine et sa populatione chretienne, Librarie Plon, Paris, 1905.
Kakasidou Anastasia, Fields of Wheat, Hills of Blood: Passages to Nationhood in Greek
Macedonia 1870-1990, London, 1997.
Brătescu, Liviu, „Diplomația românească (1878-1888). Realizări și eșecuri”, în Paul
Nistor, Ceobanu, Adrian Bogdan (coord.), Diplomație și destine diplomatice în lumea
românească, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
Brezeanu, Stelian, Iordan, Constantin, Horia C. Matei, Teotoi, Tudor, Zbuchea, Gheorghe,
Relațiile Româno-Elene. O istorie cronologică, Editura Omonia, București, 2003.
Broșteanu, Monica, „Reușita unui proiect de viață”, în Caiete Critice, nr. 4 (270), Fundația
Națională pentru Știință și Artă, Editura Expert, București, 2010.
Burada, Theodor, Cercetări despre şcoalele românescĭ din Turcia, Tipografia
„Românului”, Vintilă C.A.Rosetti, Bucurescĭ, 1890.
Burada, Theodor, Puncte extreme ale spațiului etnic românesc, București, Editura Vestala,
2003.
Burileanu, Constantin, De la Românii din Albania, București, 1906.
Burileanu, Constantin, Neamuri în vrăjmăşie, Craiova, 1914.
Burileanu, Constantin, Per LʼIdea Macedo-Romena, Roma, 1912.
Cain, Daniel, Un trimis al Majestăți Sale, Nicolae Mișu, Editura Anima, București, 2007.
Camariano Cioran, Adriana, Relaţii Româno-Elene. Studii istorice şi filologice (Secolele
XIV-XIX), Omonia, Bucureşti, 2008.
Capidan, Teodor, Originea macedo-românilor- Răspuns domnului Keramopulos de la
Academia Greacă din Atena referitor la originea greacă a macedo-românilor, București,
1939.
Capidan, Theodor, Macedoromânii, Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1942.
Capidan, Theodor, Macedo-românii, Litera Internațional, București, 2000.
Capidan, Theodor, Macedoromânii. Etnografie, Istorie. Limbă, Fundația Regală pentru
literatură și artă, București, 1943.
Capidan, Theodor, Meglenoromânii, Istoria și graiul lor, vol. I, București, 1925.
Carageani, Gheorghe, Studii Aromâne, Fundația Culturală Română, București, 1999.
Caragiani, Ioan, Studii Istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti,
1929.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
502
Caragiu Marioțeanu, Matilda, Aromânii şi aromâna în conştiința contemporană, Academia
Română, Bucureşti 2006.
Caragiu Marioțeanu, Matilda, Liturghier Aromânesc. Un Manuscris Inedit, Editura
Academiei Republicii Populare Române, București, 1962.
Cătană, Bogdan, Relațiile diplomatice Româno-Sârbe 1880-1913, Editura Universitaria,
Craiova, 2009.
Câmpeanu, Teodor, Din Albania domniei prințului de Wied, București, 1918.
Câmpianu, Teodor, „Domnia Prințului de Wied”, în Tribuna Albano-română, Anul I, nr. 5.
Cândroveanu, Hristu (coord.), Caleidoscop Aromân, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale
Aromâne, Bucureşti, 1998.
Chichkof, E., LʼHellenisme dans la peninsule balkanique, Plovdiv, 1912.
Ciunga, Vanghele, „Revoluţia de la Cruşova”, în Dimăndarea, noiembrie 2001.
Ciurușchin, Miodrag, Relații politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada
1903-1914, Editura Mirton, Timișoara, 2010.
Comunitatea românească din orașul Coritza (Vilayetul Monastir-Macedonia), București,
1912.
Cordescu, Mihail Virgiliu, Istoricul Școalelor Române din Turcia, Sofia și Turtucaia din
Bulgaria, București 1906.
Cosmulei, Dimitrie, Memoriu despre starea şcolelor românesci din Macedonia, București,
1891.
Coșkun, Birgül Demirtaş, The Vlachs a forgotten minority in the Balkans, London,
Portland, 2001.
Dakin, Douglas, „British sources concerning the Greek Struggle in Macedoni 1901-1909”,
în Macedonia Past and Present, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1992.
Dakin, Douglas, The Greek Strugle in Macedonia 1897-1913, Institute for Balkan Studies,
Salonic, 1966.
Dakin, Douglas, The Unification of Greece 1770-1923, Editura Ernest Benn Limited,
Londra, 1972.
Dalby, Andrew, Eleftherios Venizelos Greece, Makers of the Modern World The Peace
conferences of 1919-1923 and their aftermath, Haus Publishing Ltd, London, 2010.
Deboveanu, Ion, „Căpitănate şi Aromâni”, în Revista de istorie militară, nr. 2/1992.
Delamare, Mircea, (Teodor Câmpeanu), Un popor care se stinge, București, Universul,
1915.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
503
Diamandi Aminceanul, Vasile, Istoria Românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti,
1938.
Diamandi, Sterie, Oameni şi aspecte lui Istoria Aromânilor, Editura Cugetarea, București,
1940.
Discursurile rostite în ședințele din 8 și 10 decembrie 1901 ale Camerei Deputaților în
Cestiunea Macedoneană de Spiru Haret și de Dimitrie Sturdza, Imprimeria Statului,
București, 1902.
Dinu, Rudolf, „Diplomacy in the Old Kingdom”, in Dinu C. Giurescu, R. Dinu, Laurențiu
Constantin, Romanian Diplomacy-an illustrated history 1862-1947, București, Monitorul
Oficial, 2010.
Dinu, Rudolf, „King Charles I and Decision Making Process in the Romanian Foreign
Policy Before the First World War” în Rudolf Dinu, Studi Italo-Romeni. Diplomazia e
societá. 1879-1914, Editura Militară, București, 2009.
Djuvara, Trandafir, Misiunile mele diplomatice Belgrad-Sofia-Constantinopol-Galați-
Bruxelles-Le Havre-Luxemburg-Atena (1887-1925), Editura Institutul European, Iași,
2009.
Dobrossy, Istvan „Orthodoxy in Upper Hungary and their Relations with the Balkans and
Western Europe”, în The First Millenium of Hungary in Europe, Klara Papp, Janos Barta
(eds.), Debrecen University Press, Debrecen, 2002, apud. Dobrossy, I., „Görög
Kereskedelmi tö kefelhalmozodas es tarsadalmi közerzet Miskolcon a 19. szazad elejen”,
{The Accumulation of Greek Commercial Capital and Social Climate in Miskolc in the
19th century} A Hermann Otto Muzeum Evkönyve {Yearbook of Hermann Otto Museum}.
Drage, Geffrey, Austria-Hungary, London, 1909.
Dragomir, Silviu, Vlahii din Nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura
Academiei, București, 1959.
Dragumis, Ion, „Stratos Kai Alla”, în Peter Sugar, Naționalismul est-european în secolul al
XX-lea, Curtea Veche, București, 2002.
Ducic, Jovan, Rapoarte diplomatice din Bucureşti 1937-1939, Edit.Universal Dalsi,
Bucureşti, 1998.
Durham Edith, Twenty years of Balkan tangle, London, 1920.
Episcopatul Românilor Macedoneni, Tipografia Voința Națională, București, 1897.
Evans, J. Arthur, Who the Macedonian are? , în „London Times”, 30 septembrie 1903,
apud. Tega, Vasile, Aromânii văzuţi de călători englezi, Editura Fundaţiei Culturale
Aromâne, Bucureşti, 1999. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
504
Evtimoff, S., „An Open Wound in the Heart of the Balkans: Macedonia and her claims”, în
Revue de Droit International, de Sciences Diplomatiques et Politiques, aprilie-iunie 1928.
Evtimoff, Simeon, „An open Wound in the Heart of the Balkans: Macedonia and her
claims”, în Revue de Droit International de Sciences Diplomatiques et politiques, aprilie-
iunie, 1928.
Filitti, Georgeta, „Alexandru Pădeanu”, in Biblioteca Bucureștilor, IX, nr. 4. 2006.
Filitti, Georgeta, 1880-2010.Mereu împreună. România - Grecia, 130 de ani de relații
diplomatice, Brașov, Editura Suvenir, 2010.
Filliti, I.C., Jurnal vol.I, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008.
Forster, Edward S., A short history of modern Greece 1821-1956, Methuen, Londra, 1958.
Frazee, Charles, The Ortodox Church and Independent Greece 1821-1852, University
Press, Cambridge, 1969.
Fürst von Albanien, Wilhelm, Prinz zu Wied, Denkschrift über Albanien , (Glogau &
Berlin 1917).
Georgevitch, T.R., Macedonia, London,1918.
Gherasimos, Augustinos, „Consciousness and History: Nationalist Critics of Greek Society
1897-1914”, in East European Quarterly, New York, 1977.
Ghyca, Dimitrie, Memorii (1894-1940), Editura Institutul European, Iași, 2004.
Giuglea, G.,Românii din Serbia” in Anuarul de Geografie și Antropogeografie, 1911.
Grandea, G.H., „Prefață” la A. Bagavu, Carte de alegere scrisă în dialectul macedo-
românu, București, 1887.
Hagigogu, Steriu, „Emigrarea Aromânilor şi Colonizarea Cadrilaterului”, în Ion Vulpe,
Vlahuria - țara din vis-80 de ani de la colonizarea Cadrilaterului, Semne, București, 2005.
Haupt, P., La verité sur la Macedoine, Berne, 1918.
Hâciu, Anastasie, Aromânii, Editura Cartea Română, Constanţa, 2003.
Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohiei Valea Plopului,
1999.
Ion Ghica scrisori către Vasile Alecsandri, Editura Humanitas, București. 2014.
Ionescu, Eugen, Cauza românească în Turcia Europeană, Tipografia Gutenberg,
București, 1906.
Ionescu, G.C., De la Românii Macedoneni în Lui Spiru Haret- Ale tale dintr- ale tale,
Editura Institutul de Arte Grafice, București, 1911.
Ionescu, Take, Macedonia, Tipografia Epoca, București, 1897.
Iordan, Constantin, Venizelos și românii, ed. a II-a, Editura Omonia, București,
MATIS 2010.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
505
Iotta, Naum Iotta, Din viaţa zbuciumată a aromânilor, Editura Predania, Bucureşti, 2012.
Ivanoff, J., La Questione Macedonienne, Paris.
Jitcov, Dana, Portret identitar aromân, Editura Bren, București, 2006.
Kahl, Thede, Istoria aromânilor, Tritonic, București, 2006.
Kaliakathsos, Michalis, „Ion Dragoumis and „Machiavelli”: Armed Struggled, Propaganda
and Hellenization in Macedonia and Thrace (1903-1908)”, în Journal of Modern Greek
Studies, vol. 31, tom 1, mai 2013.
Kaltsounis, Theodore, „Education and the new nationalism in the Balkans: the case of
Albania”, în Balkan Studies, Vol. 36, Tom I, Salonic, 1995.
Kasasis, Néoclés, Hellenism and Macedonia, Londra, 1904.
Kasasis, Neocles, La Macédoine et les Roumains, Paris, 1907.
Kassis, Neocles, La Macedoine et les Roumains, Atena, Paris, 1907.
Kitsikis, Dimitri, Propagande Et Pressions en Politique Internationale. La Grèce et ses
revendications à la Conférence de la Paix (1919-1920), Presse Universitaires de France,
Paris, 1963.
Kofos, Evanghelos, The Macedonian Question: the Politics of Mutation in Macedonia Past
and Present.
Kondis, Basil, Greece and Albania 1908-1914, Institut for Balkan Studies, Salonic, 1976.
König, Walter, Schola seminarium rei publicae. Aufsätze zur Geschichte und Gegenwart
des Schulwessens in Siebenbürgen und Rümanien, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien,
2005.
Konitza, Mehmet, The Albanian Question, 1918.
Koukudis, Asterios, Studies on the Vlachs. The Vlachs Metropolis and Diaspora, Editura
Zitros, Salonic 2003.
Koukudis, Asterios, The Vlachs, Editura Zitros, Salonic.
La Macedoine aux Macedoniens, Editura Institutul de Arte Grafice Bucureşti 1912.
La Question des Macedo-Roumains ou des Koutzo-Valaques, L᾽Imprimerie „Cultura”,
București, 1919.
Lahovary, Alexandru Emanoil Memorialistică Diplomatică, vol. I, Amintiri Diplomatice
Constantinopol (1902-1906). Viena (1906-1908), Editura Institutul European, Iași, 2009.
Lahovary, Alexandru Emanoil, „Amintiri Diplomatice, Constantinopol 1902-1906”, în
Revista Fundațiilor Regale, Anul II, Nr. 8, August 1935.
Lahovary, Alexandru Emanoil, Amintiri diplomatice, vol.I, Ed. Ministerului Afacerilor
Externe, 2010. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
506
Lascu, Stoica, „Cărți tipărite în dialectul aromân (1862-1912)”, în Polichronion,
Profesorului Nicolae Șerban Tanașoca la 70 de ani, Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătășescu
(coord.), Editura Academiei Române, București, 2012.
Lascu, Stoica, „Evenimentele din lunile iulie-august 1917 în regiunea Munțiilor Pind-
încercare de creare a unei statalități a aromânilor. Documente inedite și mărturii. Studiu
istoriografic și arhivistic”, în Revista Română de Studii Eurasiatice, Anul III, Nr. 1-
2/2007.
Lascu, Stoica, „The situation of the Balkan Roumanians reflected in ”Revista Macedoniei”
Magazine (Bucharest; 1905-1906)”, în Analele Universității din Craiova, Seria Istorie, An
XIX, Nr. 2(26), 2014.
Lascu, Stoica, Romanitatea balcanică în conștiința societății românești până la Primul
Război Mondial, Editura România de la Mare, Constanța, 2013.
Lascu Stoica, Emil Țîrcomnicu, Românii Balcanici în paginile „Gazetei Transilvaniei”,
Editura Etnologică, București, 2012
Lazaraou, Achile, Lʼaroumain et ses rapports avec la grec, Institutul pentru Studii
Balcanice, Salonic.
Lazăr, Victor, Die Südrumänen der Türkei und der angrenzenden Länder, Bukarest, 1910.
Le depart du Roi Constantin, Documents, Publication de L᾽Union Hellenique de Suisse,
Geneva, 1917.
Le Problem Macedonien-Sa Solution la Plus Equitable, Bucarest, 1919.
Lepide, Ghello Lepide, Macedoine indivisible devant le futur Congres de la Paix, Fritz
Ruedi, Laussanne, 1918.
Les Macedo-Roumains devant le Congres de la Paix, Imp. Dubois&Bauer, Paris, 1919.
Leontaritis B. George, Greece and the First World War: from neutrality to intervention,
1917-1918, Columbia University Press, New York, 1990.
Lithoxou, Dimitris, The Greek Anti-Macedonian Struggle, Editura Az-Buki, Skoplje, 2007.
Lory, Bernard, „Un poste consulaire en Macédoine, Bitola-Monastir 1851-1912”, in
Cahiers Balkaniques, 38-39\2011.
Lozovanu, Dorin, „Aromânii din Albania: aspecte etnodemografice şi identitare” în
Aromânii, Meglenoromânii, Istroromânii-Aspecte identitare şi culturale, coord. Adina
Berciu-Drăghicescu, Editura Universității din București, 2012.
Macedonia and its relations with Greece, Skopje, 1993.
Macedonia Macedonenilor, Societatea de Cultură Macedo-Română, București, Institutul
de Arte Grafice „Eminescu”, 1912. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
507
Mackridge, Peter, Eleni Yannakakis, Eleni, Ourselves and Others. The development of a
Greek Macedonian Cultural Identity since 1912, Oxford, New York, 1997.
Maiorescu, Titu, România, Războaiele Balcanice și Cadrilaterul, Editura Machiavelli,
București, 1995.
Maksutovici, Cristia, Confluențe culturale româno-albaneze, Editura Kriterion, București,
1995.
Markovitch, T.J., Macedonia and Macedonians, Roma, 1918.
Marriot, J.A., The Eastern Question an Historical Study in European Diplomacy, Oxford,
1940,
Matthews, Ronald, Sons of the Eagle Wanderings in Albania, Methuen, Londra, 1937.
Mazarachis Ainian, Memoires, Institut for Balkan Studies, Salonic.
Mândrescu, Simion, „Școli și biserici românești în Albania”, în Graiul românesc, I, nr. 2,
februarie 1927.
Meininger, Thomas, Ignatiev and the Establishment of the Bulgarian Exarchate 1864-
1872, University of Wisconsin, Madison, 1970.
Memoriile Căpitanului Cola Nicea, în Scara, decembrie 2001.
Metta, Constantin, „Consiliile administrative provinciale”, în Grai bun, An III, nr. 12,
decembrie 1906.
Metta, Constantin, „Organizarea instrucțiunii publice în Turcia”, în Grai bun, An II, nr. 5,
Mai 1904.
Metta, Constantin, „Rolul Muhtarilor”, în Lumina-Revista populară a românilor din
Imperiul Otoman- Publicație a corpului didactic și bisericesc român din Turcia, Anul III,
nr. 5, mai 1905.
Michailidis, Iakovos D., National Identity versus Minority Language. The Greek and
Bulgarian Experience in the 20th Century în Languages and Identities in Historical
Perspective coord. Ann Katherine Isaacs, Pisa University Press, 2005.
Michailidis, Iakovos, „Frontiers and Identities” in Modern Greece în Frontiers and
Identities –Exploring the Research Area, Ludʼa Klusakova, Steven G. Ellis (eds.), Pisa
University Press, Pisa 2006.
Michalopoulos, Dimitris, „Aromanians and Tsakonians: similarities and differences”, în
The Politics of Culture, Perspectives of stateless nationalities ethnic groups, Ewa Nowicka
(coord.), Varșovia, Editura Warsaw University Press, 2012.
Michalopoulos, Giorgios, „Greek Historiography and the establishment of the Bulgarian
Exarchate”, în Greece in the Balkans: Memory, Conflict and Exchange, Othon
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
508
Anastasakis, Dimitar Bechev, Nicholas Vrousalis (eds.), Editura Cambridge Scholars
Publishing, Newcastle, 2009.
Mihăileanu, Ștefan, „Biserica Românească din Ohrida”, în Primul Almanah Macedo-
Român, Constanţa, 1900.
Mihăileanu, Ștefan, Les Roumains Macedoniens et les intrigues Etrangeres, București,
1892.
Miletich, Sv., „Who are the Macedonian Slavs?”, în Macedonia and Macedonians, Roma,
1918.
Minov, Nikola, „Aromanians in Macedonia and their alter egos: the past and the present”,
în The Politics of Culture, Perspectives of stateless nationalities ethnic groups, Ewa
Nowicka (eds.), Editura Warsaw University Press, Varșovia, 2012.
Mirghieşiu, Florin, Diplomaţia în Balcani, Statele Baltice şi Benelux,misiunile lui V.
Stoica, Bucureşti, 2001.
Mousset, Jean, La Serbie et son église 1830-1904, Paris, 1938.
Murnu, George, Istoria Românilor din Pind-Vlahia Mare 980-1259-Studiu istoric după
izvoarele bizantine, Editura Europa, Bucureşti, 2003.
Murnu, George, Pentru Românii din Peninsula Balcanică, Cuvântare rostită în plenul
Senatului în ședința din 28 decembrie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
Năsturel, Petre, „Vlahii din spaţiul bizantin şi bulgăresc până la cucerirea otomană”, în
Neagu Djuvara (coord.), Aromâni: Istorie, Limbă, Destin, București, 1996.
Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României, editura Machiavelli, Bucureşti, 1995.
Neiescu, Petru, Mic Atlas al Dialectului Aromân din Albania şi din Fosta Republică
Iugoslavă Macedoniei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
Neniţescu, Ioan, De la românii din Turcia Europeană. Studiu etnic şi statistic asupra
armânilor, București, 1895.
Nibi, Nicolae, „Italia și Macedo-Românii”, în Peninsula Balcanică, Anul I, Nr. 1, 6 mai
1923.
Nica, Ion, Problema Aromânilor, tipografia Bucovina, Bucureşti, 1925.
Nistor, Ion, Bisericile şi şcoala greco-română din Viena, Academia Română. Memoriile
Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XIII, Mem. 3, Bucureşti, 1932.
Nistor, Ion, Cărțile liturgice din Bucovina și introducerea limbii slavone în Biserica
Românească, Monitorul Oficial, București, 1943.
Nistor, Ion, Istoria Bisericii din Bucovina și a rostului ei naţional-cultural în viaţa
românilor bucovineni, Editura Septentrion, Rădăuți, 2003. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
509
Nistor, Ion, Legăturile cu Ohrida și Exarhatul Plaiurilor, Monitorul Oficial, București,
1945.
Nistor, Ion, Originea Românilor din Balcani și Vlahiile din Tesalia și Epir, Monitorul
Oficial, București.
Papacostea, Cezar, „Un episcopat pentru Macedo-români?” în Tribuna Românilor de peste
hotare, Anul I, nr. 5, mai 1924.
Papacostea, Victor, „O narațiune bulgară despre aromânii din regiunea Ohrida-Monastir în
prima jumătate a secolului al XIX-lea”, în Revista Aromânească, 1929, vol. I, nr. 2.
Papadakis, Basil, Histoire diplomatique de la question Nord - Epirote (1912-1957),
Editura Imprimerie J. Alevropoulos, 1958.
Papadopoulos, St., „Écoles et Associations Grecques dans la Macédoine du Nord durant le
dernier siecle de la domination Turque”, în Macedonia Past and Present, Institut for
Balkan Studies, Salonic, 1992.
Papahagi, Pericle, Aromânii din punct de vedere istoric cultural, Bucureşti, 1912.
Papahagi, Tache, Antologie Aromânească, Tipografia România Nouă, București, 1922.
Papahagi, Tache, Aromânii (curs universitar), litografiat-Grai-Folclor-Etnografie,
Bucureşti, 1932.
Papahagi, Tache, Aromânii –curs universitar litografiat- grai, folclor,etnografie, Bucureşti
1932.
Papahagi, Tache, Macedo-Românii sau Aromânii, Bucureşti, 1929.
Papahagi, Valeriu, Românii din Peninsula Balcanică după călători apuseni din secolul al
XIX-lea, Roşiorii de Vede, 1928.
Papahagi, Valeriu, Viața culturală a aromânilor în secolul al XVIII-lea și în prima
jumătate a celui de-al XIX-lea, Editura Institutului Cultural Român, București, 2015.
Papanace, Constantin, Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Editura
Brumar, Bucureşti, 1995.
Papanace, Constantin, Mică antologie aromânească, Editura Scara, Bucureşti, 2001.
Papanace, Constantin, Originea și conștiința națională a aromânilor, Editura Predania,
București.
Papanace, Constantin, Pro Balcania şi Fermentul Aromân (macedo-român) în Sud-Estul
European, Societatea Academică Moscopolitană, Bucureşti, 2004.
Petsalis, Diomidis, Greece at the Paris Peace Conference (1919), Institut for Balkan
Studies, Salonic, 1978.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
510
Peyfuss, Max, Demeter, Die Druckerei von Moschopolis, 1731-1769, Habilitationsschrift,
Universitat Wien, Dezember 1988.
Peyfuss, Max, Demeter, Les Aroumains á l’ère des nationalismes Balkaniques în Les
Aroumains, coord. Neagu Djuvara, Paris, Editura Inalco, 1989.
Peyfuss, Max. Demeter, Chestiunea Aromână, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
Plămădeală, Antonie, Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Transilvania în
timpul dualismului Austro-Ungar în vremea lui Miron Romanul 1874-1898, după acte,
documente și corespondențe inedite, Sibiu, 1986.
Plöchl, Willibald, Die Wiener orthodoxen Griechen, Kirche und Recht, Wien 1983.
Pnevmatikos, Kostas, „Religion and Nationalism in the Era of Aftokefala: The
Desintegration of the Orthodox Ecumenism”, în Greece in the Balkans: Memory, Conflict
and Exchange, Othon Anastasakis, Dimitar Bechev, Nicholas Vrousalis (coord.), Editura
Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2009.
Poghirc, Cicerone, „Românizarea lingvistică şi culturală în Balcani”, în Aromânii: Istorie,
Limbă, Destin, coord. Neagu Djuvara, Editura Fundaţiei Culturale-Aromâne, Bucureşti,
1996.
Pop, Ioan Aurel, Semnificația istorică a unor nume: român și România, discurs de recepție
ținut la 29 mai 2012. http://www.acad.ro/com2013/pag_com13_0529.htm, consultat în
20.05.2014.
Popa, Anghel, „Un document inedit despre organizarea primei școli românești la aromânii
din Sudul Dunării” în Perenitatea Vlahilor din Balcani, 1997.
Popa, Anghel, Anul 1838- prima şcoală românească în Macedonia, în Caleidoscop
aromân, vol. III, editura Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1999.
Popovici, Dușan, Despre aromâni-O Țințarima - Contribuţiuni cu privire la chestiunea
formării negoțului nostru, Editura Etnologică, Bucureşti, 2007.
Popovici, Duşan, O Ţinţarina, Editura Dorneanu, Bucureşti, 1934.
Poukamisas, Georgios, Dialog cu istoria, Edit. Omonia, Bucureşti, 2009.
Preda, Radu, „De la autonomie și autocefalie la unitate canonică și etică. Dileme social-
teologice ale Ortodoxiei actuale”, în Credință și Mărturisire-Istorie și Actualitate, Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2012.
Psomas, Lambros Religious and ethnographic synthesis of the population of Southern
Albania (Northern Epirus) in the beginning of the 20th century, p. 258, consultat online în
25.03.2015 pe
http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/2008_1_9_Psomas.pdf.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
511
Puppa, Ioan, Lucruri care trebuiesc ținute minte în 25 de Ani de Luptă în Cestiunea
Macedoneană, Galați, 1904.
Puşcariu, Sextil, Călare pe două veacuri, Amintiri din tinerețe 1895-1905, Editura pentru
literatură, București, 1968.
Raportul general anual al Consiliului Eparhial orthodox român al Bucovinei pentru
exercițiul anului 1928 către Adunarea Eparhială, Cernăuți 1929.
Relaţiile României cu Sud-Estul European la începutul secolului al XX- lea, Ed. Paco,
Bucureşti, 1999.
Relaţiile Româno-Elene, coordonator Stelian Brezeanu, Editura Omonia, Bucureşti, 2003.
Revendicările Naționale ale Macedo-Românilor - Cuvânt adresat Presei, Oamenilor
Politici și Opiniei Publice, București, 1919.
Roja, Gheorghe C., Cercetări despre românii de dincolo de Dunăre. Traduse de Sergiu
Hagiadi, Tip. Nationale T. Macinca și I. Samitca, Craiova, 1867.
Romanski, Ștefan, Macedoromânii, Edit. Fundaţiei Culturale Aromâne, Bucureşti, 1996.
România-Vatican. Relații diplomatice.I. 1920-1950, București, Ed. Enciclopedică, 2003.
Rossos, Andrew, Macedonia and the Macedonians a history, Hoover Institution Press,
Stanford, 2008.
Rossos, Andrew, Russia and the Balkans: Interbalkan Rivalries and Russian Foreign
Policy 1908-1914, University of Toronto Press, 1981.
Rubin, Alexandre, Le Roumains de Macedoine, Editura Dem. C. Ionesco, Bucureşti, 1913.
Sava, Alina, Relațiile României cu Imperiul Otoman (1878-1912),Teza de doctorat
susținută la Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai, 2012.
Sazonov, S.D., Fatefull Years, 1910-1916.The Reminiscences of Serge Sazonov, New
York, 1928.
Scurtă privire asupra chestiunii macedo-române, București, 1900.
Sfetas, Spyridon, „Cadrul istoric al relațiilor politice greco-române (1866-1913)” în
Interferențe Româno-Elene (Secolele XV-XX), Leonidas Rados (ed.), Editura Fundația
Academică „ A. D. Xenopol”, Iași, 2003.
Sigalos, Louis, The Greek Claims on Northern Epirus, 1963.
Skendo, Lumo (Mid’hat bey Frashëri), L’Affaire de l’Epire: le martyre d’un peuple (Sofia:
L’Indépendance Albanaise, 1915), p. 48. Translated from the French by Robert Elsie.]
consultat online în 25.04.2014 la
http://www.albanianhistory.net/texts20_1/AH1915_2.html
Solaroff, La Bulgarie et la question Macedonienne, 1919. MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
512
Spiliotopoulos, Antoine, La Macedoine et lʾhellenisme sa force et ses droits, Imprimerie
Apostolopoulos, Atena, 1904.
Spineni, Popescu, Marin, Românii din Balcani, Bucureşti, 1941.
Squardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei macedo-romeni nella Peninsola
Balcanica, Societa di Cultura Macedo-Romena, I.E. Torouțiu, București, 1940.
Staikos, Michail, „Greek Comunnities in the Danube Region-Outposts of Greek Culture”,
în Austrian Greek Encounters over the Centuries, Herbert Kroll (coord.), StudienVerlag,
Viena/Bozen/Innsbruck, 2007.
Stan, Ioan, Statutul juridic al aromânilor, Teză de doctorat, Univ. Babeș-Bolyai,
Facultatea de Drept, Cluj Napoca, 2001.
Stănilă, Viorel, „Neoaromânismul în context politico-diplomatic sud-est european”, în
Martor, Paris, 2001.
Stănilă, Viorel, Etnopolitică și relații internaționale: identitatea aromânească în context
politico-diplomatic sud-est european,Teză de Doctorat, Cluj, 2016.
Stickney, Edith, Southern Albania or Northern Epirus in European International Affairs
1912-1913, Stanford University Press, California, 1926.
Stilpon, Kiriakides, The Northern ethnological boundaries of Hellenism, Salonic, 1955.
Strupp, Charles, Situation internationale de la Grece 1821-1917, Editura Die Verbindung,
Zurich, 1919.
Strupp, Karl, La situation juridique des Macedoniens en Yougoslavie, Les Presses
Universitaires de France, Paris, 1921.
Sturdza, Dimitrie, Cestiunea Macedoneană, București, 1902.
Tanașoca, Nicolae Șerban, „Idealism și realism în «Chestiune Aromânească». Un episod
diplomatic din viața lui George Murnu în lumina corespondenței sale inedite (1913)”, în
Anca Tanașoca și Nicolae Șerban Tanașoca, Unitate romanică și diversitate balcanică.
Contribuții la istoria romanității balcanice, Editura Fundației Pro, București, 2004.
Tega, Vasile, Unitatea limbii române în marile enciclopedii ale lumii, la
http://www.proiectavdhela.ro/vasile_tega_unitatea_limbii_romane_in_marile_enciclopedii
_ale_lumii. Consultat la 13 februarie 2015.
The Balkan Wars, Kolev, Valery, Koulouri, Christina, (ed.), Editura Center for Democracy
and Reconciliation in Southeast Europe, Salonic, 2009.
Tilea, Vasile, Acțiunea diplomatică a României, Noiembrie 1919- Martie 1920, Tipografia
Poporului, Sibiu, 1925.
Traian, Ilie, Un Coresi aromân: Tiberiu Cunia, Ed. Cartea Aromână, București,
MATIS2002.
REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
513
Triandafillu, Constantin V., Sfântul Cosma Etolianul- Viața și învățăturile, Ed.
Evanghelismos, București, 2010.
Trifon, Nicolas, Aromânii, pretutindeni, nicăieri, Ed. Cartier, Chișinău, 2012.
Trifon, Tașcu, Congresul Românilor Otomani - ținut la Bitolia (Monastir) în zilele de 10 și
11 iulie 1909, cu ocazia primei aniversări a proclamării Constituției, București, 1909.
Tzigara Samurcaș, Alexandru, „Atmosfera artistică la Junimea”, în Convorbiri Literare, nr.
LIX, Socec, București, 1927.
Țovaru, Simion, Problema școalei românești din Balcani, Bucureşti, 1934.
Un conservator (Take Ionescu), Liberalii şi Macedonia, Bucureşti 1901.
Van Boeschoten, Riki, „When difference matters: Sociopolitical dimensions of ethnicity in
the district of Florina”, în Jane K. Cowan, Macedonia the politics of identity and
difference, Editura Pluto Press, Londra, 2000.
Vantsias, Nikitas, Fondul principal lexical al aromânei, Editura Semne, București, 2010.
Vaucher, Robert, Detrone, Constantine, Les Événements de Grece, Fevrier-Aout 1917,
Librairie Perrin et Cie, Paris, 1918.
Vele, Ana-Maria, „Personalul diplomatic al României în Franța”, în Revista Bistriței, XXI,
2, 2007.
Velichi, Constantin N., „Les relations roumano-grecques pendant la période 1879-1911”,
în Revue des Études sud-est européennes, Tom VII, 1969, nr. 3.
Velichi, Constantin, „Imperiul Otoman și statele din Balcani între 1878-1912”, în Studii și
articole de istorie, vol. XV, București, 1970.
Velichi, Constantin, „Les relations roumano-grecques pendant la période 1879-1911”, în
Revue des études sud-est européennes, VII, 1969, nr. 3.
Velicu, I.I., „Institutul de la Sfinții Apostoli şi începutul mișcării de redeșteptare a
românilor macedoneni”, în Revista istorică română, Vol. XI-XII, 1941-1942.
Vițalaru, Adrian „Romanian Diplomats in the Scandinavian Countries” în Revista Română
de Studii Baltice și Nordice \ The Romanian Journal for Baltic and Nordin Studies, vol. 6,
2, 2014.
Wace, A.J.B., Thompson, M.S., The Nomads of the Balkans, Methuen, London 1914.
Weigand, Gustav, Die Aromunen, Vol. I, Leipzig, 1895.
Wendell, Hermann, The Bulgarians and the Macedonian Question în Macedonia and the
Macedonians, Roma, 1918.
Winnfrith, T.J., The Vlachs: The Histoty of a Balkan People,Duckworth, London, 1987.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
514
Yannoulatos, Anastasie, Misiune pe urmele lui Hristos, Studii teologice și omilii, Cuvânt
de introducere a Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Sibiu, Editura
Andreiană, 2013.
Yasamee, F.A.K., „Religion, Irreligion and Nationalism in the Diaries of the Bulgarian
Exarch Yosif”, în Religious Quest and National Identity in the Balkans, Celia
Hawkesworth, Muriel Heppell, Harry Norris (eds), Palgrave, London.
Zbuchea, Gheorghe „Relațiile româno-elene în epoca formării statelor naționale în Europa
de Sud-Est și a emancipării politice de sub stăpânirea otomană (1821-1913)”, în Relațiile
româno-elene. O istorie cronologică, (coord. Stelian Brezeanu, Constantin Iordan, Horia
C. Matei), Omonia, București, 2003.
Zbuchea, Gheorghe, „Despre destinul istoric al românilor din dreapta Dunării în secolul
XX”, in Scara, 2001.
Zbuchea, Gheorghe, „Nicolae Batzaria Omul Politic”, în Caleidoscop Aromân, vol. 4,
Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimăndarea Părinteasccureștiuă”, București, 2000.
Zbuchea, Gheorghe, Buchet, C., Românii din afara graniţelor ţării, Fundaţia România de
mâine, Bucureşti, 2008.
Zbuchea, Gheorghe, O istorie a Românilor din Balcani, Editura Biblioteca Bucureştilor,
Bucureşti, 1999.
Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX),
București, Editura Biblioteca Bucureștilor.
Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Editura Biblioteca
Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
Zbuchea, Gheorghe, România şi lumea Sud-Est Europeană în ajunul primului Război
Mondial, Bucureşti 1995.
Zbuchea, Gheorghe, Românii şi Balcanii în epoca modernă (1804- 1918), Scrisul
Românesc, Craiova, 2003.
Zdrulla, N., „Italia și Macedo-Românii”, în Peninsula Balcanică, Anul VI, nr. 2-4,
februarie-aprilie, 1928.
Zelepos, Ioannis, „Amateurs as nation builders? On the significance of associations for the
formation and nationalization of Greek society in the nineteenth century”, în Conflicting
Loyalties in the Balkans – The Great Powers, the Ottoman Empire and Nation Building,
Hannes Grandits, Nathalie Clayer and Robert Pichler (coord.), Editura I.B. Tauris,
London&New York, 2011.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
515
Zervas, G. Theodore, Formal and Informal Education during the Rise of Greek
Nationalism - Learning to be Greek, Editura Palgrave-Macmillan, New York, 2017.
MATIS REGHINA-ADELA
2017.11.01 11:13
516

Aromânii În Relațiile Româno-Elene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Aromânii În Relațiile Româno-Elene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

AROMÂNII ÎN RELAȚIILE ROMÂNO-ELENE ÎN

Prin prezenta lucrare, Aromânii în relațiile româno-elene în prima parte a secolului

I.1.Chestiunea originii și a limbii aromânilor

„Românii au încă multe de făcut în Peninsula Balcanică.

O estimare cantitativă a numărului aromânilor din trecut și prezent reprezintă un

Chestiunea aromână a suscitat, pe lângă deja enunțatele abrevieri cantitative și o

161 MATIS REGHINA-ADELA

Cele trei procese descrise în acest capitol, elenizarea, slavizarea, românizarea

Elenismul este considerat o „idee-matrice” desemnând un ansamblu de valori

Înțelegem prin slavizare, acțiunea bulgarilor și a sârbilor repercutată asupra

Propaganda sârbă, în opinia istoricului Rossos, a fost impulsionată de Austro-

282 MATIS REGHINA-ADELA

Politica dusă de Carol I în Balcani vizând romanitatea sud-dunăreană a fost

II.1.Geopolitică în Balcani la cumpăna secolelor XIX-XX

La începutul secolului XX, interesul politicii externe românești a avut ca punct de

410 MATIS REGHINA-ADELA

După expirarea ultimatumului acordat diveselor comunităţi aromâne nefiloelene,

Complicata evoluţie a conflagrațiilor militare din anii 1912-1913 a avut serioase

612 MATIS REGHINA-ADELA

II.5.1.Cazul Dimitrie Cicma sau epurarea elitei aromâne filo-române din

Primar și director al școlii românești din Turia cu peste 24 de ani vechime ca

630 MATIS REGHINA-ADELA

Așa cum am arătat și în capitolele anterioare, România era pusă într-o

694 MATIS REGHINA-ADELA

Harta Epirului de Nord

Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit comunitățile aromâne într-o

Începând cu ultimul an de război, principalele preocupări ale clasei politice grecești au

II.12.1. Consolidarea internă a Greciei

III.1.Cadre de organizare a diplomației românești. Reprezentanțe diplomatice elene și

Marc Dragoumis Ministru rezident 1.08.1880

Demetrius Rhasis Ministru plenipotențiar 11.01.1881

A.D. Conduriatis Ministru plenipotențiar 22.03.1885

Michel Durutti Ministru plenipotențiar 19.09.1886

Michel Papparigopoulos Ministru plenipotențiar 12.07.1890

Jean Pharnacopoulo Ministru rezident 25.03.1891

Alex. Tombazis Ministru plenipotențiar 12.11.1892

Michel Papparigopoulos Ministru plenipotențiar 07.04.1893

P. I. Alexandropulos Însărcinat cu afaceri 31.12.1893

Georges Argyropoulo Ministru plenipotențiar 28.11.1899

Alex. Tombazis Ministru plenipotențiar 4.10.1902

Constantin Caroussos Ministru plenipotențiar 2.06.1911

Andre Papadiamantopoulos Ministru plenipotențiar 20.12.1912

Pantelis Psycha Ministru plenipotențiar 19.12.1914

Jean Papa Ministru rezident 8.03.1920

Alexandre Naoum Ministru plenipotențiar 20.10.1920

Demetrios Panas Ministru plenipotențiar 23.02.1921

Pierre Scassi Ministru plenipotențiar 05.02.1923

Constantin Collas Ministru plenipotențiar 18.12.1924

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1897, Grecia avea următoarele

Recompunerea tabloului celor care au funcționat ca și consuli la sud de Dunăre la

Spiru 1855 Licențiat în Consul la 1912-1913 A treia oară

Gheorghe 1870 Absolvent al Institutor la București, 1913-1919 43 Din decembrie

Consulatul României de la Monastir

Spiru 1855 Licențiat în Diplomat de 1892-1897 37 Consul la

Spiru 1900-1901 A doua

Alexandru 1853 Licențiat în Din 1880 este 1904-1905 51 Ultima sa

Curtovich 1882 Licențiat al Intră în 1920-1922 Revine în

Vasilake A fost Între 1922- - În 1926 s-a

Legația României de la Atena

Între 1859 și aprilie 1877 România a avut reprezentare la nivel de Agenție

Lahovary Alexandru Emanoil