Sunteți pe pagina 1din 258

Șef. Lucr. Dr.

Alexandru-Ioan
APAHIDEAN

CULTURA
LEGUMELOR

2015
CUPRINS

U.I.-I. LEGUMELE DIN GRUPA VERZEI .................................................................................. 5


OBIECTIVE .................................................................................................................................. 6
1.1. VARZA ALBĂ........................................................................................................................ 6
1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP ............................................................................ 8
1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ ........................................................................... 11
1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII ...................................................................... 12
1.2. VARZA ROŞIE .................................................................................................................... 13
1.3. VARZA CREAŢĂ ................................................................................................................ 14
1.4. VARZA DE BRUXELLES .................................................................................................. 15
1.5. CONOPIDA .......................................................................................................................... 18
1.5.1. CULTURA CONOPIDEI ÎN CÂMP .............................................................................. 19
1.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A CONOPIDEI ............................................. 21
1.6. BROCCOLI .......................................................................................................................... 22
1.7. GULIA ................................................................................................................................... 24
1.7.1.CULTURA GULIEI ÎN CÂMP ........................................................................................ 25
1.7.2. CULTURA GULIEI ÎN SERE ........................................................................................ 26
1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII .................................................................................. 27
1.8. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 27
1.9. Bibliografie facultativă ........................................................................................................ 27
1.10.Test........................................................................................................................................ 28
UI. II. LEGUMELE RĂDĂCINOASE ......................................................................................... 30
Obiective ....................................................................................................................................... 31
2.1. MORCOVUL ........................................................................................................................ 31
2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP ......................................................................... 33
2.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A MORCOVULUI ....................................... 35
2.2. PĂTRUNJELUL .................................................................................................................. 36
2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ ................................................................................................... 38
2.4. PĂSTÂRNACUL .................................................................................................................. 41
2.5. RIDICHILE .......................................................................................................................... 43
2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP ............................................................................. 44
2.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ ......................... 46
2.6. SFECLA ROŞIE ................................................................................................................... 46
1.8. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 49
1.9. Bibliografie facultativă ........................................................................................................ 49
1.10.Test........................................................................................................................................ 50
1
UI. III. LEGUMELE BULBOASE ............................................................................................... 52
Obiective ....................................................................................................................................... 53
3.1. CEAPA .................................................................................................................................. 53
3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC .............................................................................. 57
3.1.2. CULTURA CEPEI PRIN SEMĂNAT DIRECT ............................................................. 59
3.1.3. CULTURA CEPEI PRIN RĂSAD .................................................................................. 60
3.1.4. CULTURA PENTRU CEAPĂ VERDE .......................................................................... 61
3.2. USTUROIUL ........................................................................................................................ 63
3.3. USTUROIUL DE EGIPT (ROCAMBOLE) ...................................................................... 66
3.4. PRAZUL ............................................................................................................................... 67
3.5. CEAPA DE IARNĂ ............................................................................................................. 71
3.6. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 72
3.7. Bibliografie facultativă ........................................................................................................ 73
3.8.Test.......................................................................................................................................... 73
UI. IV. LEGUMELE VERDEŢURI ŞI AROMATICE .............................................................. 75
Obiective ....................................................................................................................................... 76
4.1. SALATA DE GRĂDINĂ ..................................................................................................... 76
4.1.1. CULTURA SALATEI ÎN CÂMP ................................................................................... 79
4.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A SALATEI .................................................. 80
4.2. SPANACUL .......................................................................................................................... 81
4.3. CICOAREA DE GRĂDINĂ ............................................................................................... 84
4.4. CICOAREA DE VARĂ (BRUXELLES) ........................................................................... 87
4.5. MĂRARUL ........................................................................................................................... 90
4.6. CIMBRUL............................................................................................................................. 91
4.8. Bibliografie obligatorie ........................................................................................................ 93
4.9. Bibliografie facultativă ........................................................................................................ 93
UI. V. LEGUMELE SOLANO-FRUCTOASE ............................................................................ 94
Obiective ....................................................................................................................................... 95
5.1. TOMATELE ......................................................................................................................... 95
5.1.1.CULTURA TOMATELOR ÎN CÂMP ............................................................................ 99
5.1.2. CULTURA TOMATELOR ÎN SERE ........................................................................... 103
5.1.3.CULTURA TOMATELOR ÎN SOLARII ...................................................................... 107
5.2. ARDEIUL ........................................................................................................................... 108
5.2.1. CULTURA ARDEIULUI ÎN CÂMP ............................................................................ 111
5.2.2. CULTURA ARDEIULUI ÎN SERE .............................................................................. 113
5.2.3. CULTURA ARDEIULUI ÎN SOLARII ........................................................................ 115
5.3. VINETELE ......................................................................................................................... 116
5.3.1. CULTURA VINETELOR ÎN CÂMP ............................................................................ 118

2
5.3.2. CULTURA VINETELOR ÎN SERE ............................................................................. 119
5.3.3. CULTURA VINETELOR ÎN SOLARII ....................................................................... 120
5.4. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 121
5.5. Bibliografie facultativă ...................................................................................................... 121
5.6.Test........................................................................................................................................ 121
UI. VI. LEGUMELE CUCURBITACEE ................................................................................... 123
Obiective ..................................................................................................................................... 124
6.1. CASTRAVETELE ............................................................................................................. 124
6.1.1. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN CÂMP ................................................................. 127
6.1.2. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN SERE ................................................................... 130
6.1.3. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN SOLARII ............................................................. 133
6.2. PEPENELE GALBEN ....................................................................................................... 134
6.2.1. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN CÂMP ........................................................... 136
6.2.2. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN SERĂ ............................................................. 137
6.2.3. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN SOLARII ....................................................... 138
6.3. PEPENELE VERDE .......................................................................................................... 139
6.3.1. CULTURA PEPENELUI VERDE ÎN CÂMP .............................................................. 141
6.4. DOVLECEUL .................................................................................................................... 141
6.5. DOVLECELUL PATISON ............................................................................................... 144
6.6. DOVLEACUL COMESTIBIL (de copt) ......................................................................... 145
6.7. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 147
6.8. Bibliografie facultativă ...................................................................................................... 147
6.9.Test........................................................................................................................................ 147
UI. VII. LEGUMELE CULTIVATE PENTRU PĂSTĂI, BOABE VERZI ŞI CAPSULE ... 149
Obiective ..................................................................................................................................... 150
7.1. MAZĂREA DE GRĂDINĂ............................................................................................... 150
7.2. FASOLEA DE GRĂDINĂ ................................................................................................ 154
7.2.1. CULTURA FASOLEI ÎN CÂMP .................................................................................. 156
7.2.2. CULTURA FASOLEI ÎN SOLARII ............................................................................. 158
7.2.3. CULTURA FASOLEI ÎN SERE ................................................................................... 158
7.3. BAMELE............................................................................................................................. 159
7.4. PORUMBUL ZAHARAT.................................................................................................. 161
7.5. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 164
7.6. Bibliografie facultativă ...................................................................................................... 164
7.7.Test........................................................................................................................................ 164
UI. VIII. LEGUMELE PERENE ................................................................................................ 166
Obiective ..................................................................................................................................... 167
8.1. SPARANGHELUL ............................................................................................................ 167
3
8.2. REVENTUL........................................................................................................................ 171
8.3. HREANUL .......................................................................................................................... 174
8.4. ANGHINAREA .................................................................................................................. 176
8.5. TARHONUL ....................................................................................................................... 179
8.6. LEUŞTEANUL ................................................................................................................... 181
8.7. MĂCRIŞUL ........................................................................................................................ 183
8.8. Bibliografie obligatorie ...................................................................................................... 184
8.9. Bibliografie facultativă ...................................................................................................... 184
8.10.Test...................................................................................................................................... 185

4
U.I.-I. LEGUMELE DIN GRUPA VERZEI

Obiective ............................................................................................................................ 6
1.1. VARZA ALBĂ ........................................................................................................... 6
1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP ....................................................... 8
1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ .......................................................11
1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII ................................................. 12
1.2. VARZA ROȘIE........................................................................................................ 13
1.3. VARZA CREAȚĂ .................................................................................................... 14
1.4. VARZA DE BRUXELLES ......................................................................................15
1.5. CONOPIDA ..............................................................................................................18
1.5.1. CULTURA CONOPIDEI ÎN CÂMP ..........................................................19
1.5.2. CULTURA FORATĂ ȘI PROTEJATĂ A CONOPIDEI.. ........................ 21
1.6. BROCCOLI ..............................................................................................................22
1.7. GULIA ....................................................................................................................... 24
1.7.1. CULTURA GULIEI ÎN CÂMP ................................................................. 25
1.7.2. CULTURA GULIEI ÎN SERE ................................................................... 26
1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII ............................................................. 27
1.8. Bibliografie obligatorie............................................................................................ 27
1.9. Bibliografie facultativă ............................................................................................ 27
1.10. Test .......................................................................................................................... 28

5
OBIECTIVE
Cunoaşterea particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor
vărzoase: varza albă pentru căpăţână, varza roşie, varza creaţă, gulia, conopida, broccoli, varza de
Bruxelles, varza chinezească, varza pentru frunze.
Toate aceste specii fac parte din familia Brassicaceae şi se comportă în cultură ca plante
bienale făcând excepţie conopida şi broccoli, care sunt anuale.
În general legumele vărzoase nu sunt pretenţioase faţă de temperatură, fapt ce permite
cultivarea lor şi în ţările mai nordice, unde legumele termofile nu dau rezultate corespunzătoare.

1.1. VARZA ALBĂ


Brassica oleracea, var. capitata L., f. alba (Lam)
D.C.Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Varza albă se cultivă pentru căpăţâni care se utilizează în
alimentaţieîn stare proaspătă sau murată sub formă de salate şi la prepararea unor mâncăruri.
Căpăţânile de varză conţin 8-10% substanţă uscată, reprezentată în special de glucide 4-
6,5%, protide 1,5-2%, precum şi vitamine: C (45-75 mg), caroten (0,2-2 mg), B1, B2, B6, P, K, H şi
săruri minerale: potasiu (200-216 mg), fosfor (80 mg), calciu (33-68 mg), magneziu (20-24 mg)
precum şi substanţe volatile care au acţiune bacteriostatică.
Varza murată constitue, în timpul iernii, o importantă sursă de vitamine şi minerale datorită
faptului că prin fermentaţia lactică, acestea se păstrează în cea mai mare parte.
Originea şi aria de răspândire. Varza albă este originară din zona Mării
Mediterane,provenind din specia sălbatică Brassica oleracea var. silvestris L. A fost cultivată de
popoarele antice, în special de către greci şi romani.
Varza albă este răspândită în majoritatea regiunilor de pe glob, cu climă temperată,
subtropicală sau chiar tropicală. În România, cultura verzei albe pentru căpăţână este răspândită în
toate zonele cu excepţia regiunilor înalte de munte.
Particularităţi biologice. Varza albă este o specie bienală, care în primul an de
vegetaţieformează în sol o rădăcină ramificată iar la suprafaţă o tulpină scurtă (cocean) pe care sunt
dispuse frunzele. Rădăcina este pivotantă şi bine ramificată. Tulpina, în primul an de vegetaţie, este
scurtă şi îngroşată. Pe ea sunt inserate frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna (fig.1.1.1).
În vârful tulpinii şi la baza frunzelor se găsesc mugurii, care în anul al dfoilea, formează tulpinile
florifere.
Frunzele din rozetă sunt scurt sau lung peţiolate cu limbul de formă diferită în funcţie de soi
(rotund, obovat, lirat) şi sunt acoperite cu un strat de pruină care la unele soiuri imprimă o culoare

6
verde-albăstruie. Frunzele din interiorul căpăţânii sunt etiolate, albe sau alb gălbui şi în ele se
depozitează substanţele de rezervă.
În anul al doilea, după parcurgerea perioadei de vernalizare apar tulpinile florifere pe care
sunt frunze mici, sesile. Tulpinile florifere sunt ramificate şi ajung la o înălţime de 100-150 cm.
Florile sunt galbene, pe tipul 4. În urma polenizării alogame se formează fructe de tip
silicvă în care se găsesc 20-30 seminţe mici, sferice de culoare maro-închis.

Fig.1.1.1. Plante de varză cu căpăţâni formate

Soiuri cultivate.În cultură se găsesc soiuri şi hibrizi cu perioadă de vegetaţie diferită carese
cultivă în câmp, sere sau solarii şi permit astfel obţinerea producţiei eşalonate, în funcţie de
destinaţia acesteia.
Soiurile recomandate pentru cultură (conform Catalogului oficial al soiurilor-2014), grupate
după durata perioadei de vegetaţie sunt următoarele:
-soiuri extratimpurii (90-100 zile): Beauty Ball F1, Rezistor F1, Admiral F1, Flight F1;
-soiuri timpurii (100-120 zile): Timpurie de Vidra, Guardian F1, Parel F1, Ditmark ;
-soiuri semitimpurii (120-140 zile): Gredana F1, Bravissimo F1, Istriţa, Timpurie de
Amaradia, Gloria;
-soiuri semitârzii (140-160 zile): Doiniţa, Licurişcă, Măgura, Laredia, De Buzău;
-soiuri târzii (160-180 zile): AMA Daneză F1, De Socodor, Mocira, Gamma F1, Glassor,
Buzoiană, Poiana, De Işalniţa, Productor F1, Rovana, Selecta.
Soiurile cultivate în zona noastră fac parte din subspecii diferite:
-ssp.orientalis, care cuprinde soiuri cultivate în Asia Mică, Iran, Balcani şi Ucraina.
Suntmai rezistente la temperaturi ridicate şi secetă, datorită faptului că frunzele au cuticula groasă,
stomatele mai mici şi dese, asigurând astfel, prin transpiraţie, scăderea temperaturii la nivelul
frunzei. Din această grupă fac parte soiurile De Buzău şi Licurişcă;

-ssp.europea, cuprinde soiuri europene şi asiatice din zona continentală, adaptate la


unclimat umed şi răcoros şi nu suportă temperaturi prea ridicate. Majoritatea soiurilor cultivate la
noi fac parte din aceasta grupă (Ditmark, Gloria, Mocira).

7
Relaţiile cu factorii de vegetaţie.Temperatura optimă de creştere a plantelor este de 15-
20ºC, minimă 2-3ºC iar maximă 30ºC. Seminţele încep să germineze la 3-4ºC iar temperatura
optimă de germinaţie este de 18-20ºC, când germinaţia se realizează după 3-4 zile. Plantele tinere
de varză rezistă la -2...-3ºC când nu au fost călite în prealabil şi până la -10ºC dacă acestea au fost
bine călite.
Faţă de umiditate cerinţele sunt mari. Consumul zilnic de apă este variabil, de la 0,2-0,4 l
până la 2-2,5 l pe plantă, în funcţie de faza de vegetaţie. Până la formarea căpăţânilor, umiditatea
solului trebuie menţinută la 70-75% din capacitatea de câmp şi 75-80% în faza de formare a
căpăţânilor. Alternanţa umidităţii solului după formarea căpăţânilor determină, la unele soiuri,
crăparea căpăţânilor şi astfel se depreciază calitativ.
Faţă de lumină cerinţele sunt moderate. Cultivată în locuri umbrite formează căpăţâni mici
şi puţin îndesate. Cerinţele faţă de lumină sunt mai mari în faza de răsad când, în condiţii de lumină
insuficientă răsadul se alungeşte.
Varza are cerinţe ridicate faţă de sol. Rezultate bune se obţin pe soluri bine structurate,
fertile. Pentru culturile timpurii sunt potrivite solurile mijlocii spre uşoare iar pentru cele de vară-
toamnă, cele mijlocii spre compacte care reţin mai bine apa în timpul verii şi se încălzesc mai
puţin. Reacţia solului trebuie să fie neutră spre uşor alcalină (pH=6,5-7,8). Pentru cultura verzei
trebuie evitate solurile acide care, favorizează atacul de hernie (Plasmodiophora brassicae).
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 3-3,5 kg N, 0,9-1,2 kg P2O5, 4-5 kg K2O, 5-
5,8 kg CaO, 0,4-0,6 kg MgO.

1.1.1. CULTURA VERZEI ALBE ÎN CÂMP


Cultura verzei se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile, cu soluri mijlocii spre uşoare
(cultura timpurie) sau mijlocii spre compacte (culturile de vară-toamnă), fertile (3-4% humus), cu
reacţie neutră spre uşor alcalină. Pe acelaşi teren sau după alte crucifere, poate urma după 3-4 ani.
În asolament, varza poate urma după leguminoase anuale sau perene, după solanofructoase,
sau bostănoase. Bune premergătoare sunt şi culturile de rădăcinoase şi bulboase.

Cultura timpurie de varză


Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 20-30 t/ha gunoi de
grajd,bine descompus, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică şi care, se
încorporează în sol, cu arătura adâncă, la 28-30 cm.
Primăvara, arătura se grăpează, se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu sau 200-
250 kg/ha Complex III. Pentru combaterea buruienilor, la pregătirea patului germinativ
(preemergent) se poate aplica: Sultan 50 SC, 750 g/ha, Proponit 720 EC, 2,5 l/ha, Stomp 330 EC

8
1,65 kg/ha, Dual Gold 960 EC 1,2 l/ha, sau Pendigan 330 EC 5,0 l/ha. Imediat după aplicare se
încorporează erbicidul în sol, cu grapa cu discuri sau combinatorul.

Producerea răsadului are loc în răsadniţecalde.Semănatul se face în ultima decadă a


luniiianuarie până la începutul lunii februarie, folosind 400-600 g sămânţă pentru răsadul necesar la
2
un hectar de cultură (10-12 g sămânţă la m ). Când plantele au 1-2 frunze adevărate se repică în
ghivece sau cuburi nutritive de 5 x 5 cm. Cu 2-3 săptămâni înainte de plantare, răsadurile se călesc,
prin descoperirea completă în timpul zilei şi în nopţile fără îngheţ.
Plantarea răsadurilor se realizează în luna martie până la începutul lunii aprilie, când
însol se înregistrează 8ºC şi pentru 2-3 zile nu se prevăd îngheţuri. Pe teren nemodelat se plantează
la distanţe de 50-60 cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând iar pe teren modelat la 70-75/25
cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor după 3-4 zile de la plantare,
douăpraşile mecanice şi 1-2 praşile manuale pe rând. La 3-4 săptămâni de la plantare se
administrează 150 kg/ha azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha sare potasică. În perioadele secetoase se
3
fac 3-4 udări cu 300-400 m apă la ha. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se are în vedere tot
timpul perioadei de vegetaţie şi în acest scop se folosesc produsele specifice (tabelul 1.1.1). La
aplicarea tratamentelor se adaugă Aracet 0,15% pentru a asigura aderarea soluţiei pe frunze.
Recoltarea începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câmpie şi la începutul
luniiiunie, în celelalte regiuni. Se recoltează manual, prin 2-3 treceri, prin tăierea căpăţânilor, când
acestea au ajus la maturitatea tehnică. Se obţin 20-30 t/ha.

Cultura verzei de vară


Pregătirea terenului se face ca pentru cultura timpurie.
Producerea răsadurilor. În vederea eşalonării producţiei tot timpul verii, se poate
semănadin prima decadă a lunii martie, până în prima decadă a lunii aprilie. Răsadul se produce în
răsadniţe sau solarii calde iar pentru semănăturile mai târzii chiar în solarii neîncălzite. Se seamănă
rar (3-4 g sămânţă/m2), fiind necesare 300-350 g sămânţă pentru obţinerea răsadului necesar pentru
un hectar de cultură. Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere a răsadurilor. Vârsta răsadului la
plantare trebuie să fie de 40-45 zile.
Plantarea răsadurilor se realizează începând din luna aprilie până în prima jumătate alunii
mai, în funcţie de data semănatului. Distanţele de plantare sunt de 70-75/25-30 cm.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie.
Deoarece,perioada de vegetaţie a soiurilor de vară este mai lungă comparativ cu cele timpurii, se
aplică 2-3 praşile mecanice şi 2 praşile manuale pe rând. Se aplică 5-6 udări, cu norme de 400-500
m3 apă/ha.
9
Tabelul 1.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele vărzoase
Concen- Timpul
Tratamentul Substanţe de traţia de
Boala sau dăunătorul
aplicat combatere Doza/ha pauză
(zile)
Mana (Peronospora Tratamente la Previcur 607 SL 0,15 % 21
2
brassicae) suprafaţa (Proplant 72,2 3-5 l/m -
Căderea plăntuţelor solului şi pe SL)
(Phytium de baryanum) frunze Dithane M 45 0,2% 14
Amendamente Carbonat de
Hernia verzei pe soluri calciu 3-4 t -
(Plasmodiophora calcaroase Topsin Al 70
brassicae) Tratamente la PU (WP) 0,1% 14
sol şi plante
Puricii cruciferelor Faster 10 CE 0,03% 14
(Phyllotreta sp.) şi Tratamente Decis 25 CE 0,3 l 14
ploşniţele verzei (Euridema foliare Actara 25 WG 0,02% 14
sp.)
Tratamente la Sintogril Super 30 kg -
Musca verzei sol
(Delia brassicae) Tratamente Imidan 50 WP 0,1% 14
foliare şi la sol
Actellic 50 EC 0,15 % 14
Păduchele cenuşiu al verzei Tratamente Mospilan 20 SP 0,012 % 14
(Brevicorzne brassicae) foliare Imidan 50 WP 0,1 % 14
Mavrik 2F(SC) 0,05 % 14
Dimilin 25 WP 0,05% 14
Sumi alpha 5 0,25% 14
Buha verzei (Mamestra
Tratamente EC 0,03 % 14
brassicae) şi fluturele alb al
foliare Heralat 2,5 EC 0,15% 14
verzei (Pieris brassicae)
Pyrinex quick
SC

Recoltarea începe din luna iulie şi continuă până în august-septembrie, în funcţie de


dataplantării. Se recoltează eşalonat, prin 2-3 treceri, prin tăierea căpăţânilor îndesate. Producţia
medie este de 30-40 t/ha.

Cultura verzei de toamnă


Cultura de toamnă urmează în acelaşi an, după legume verdeţuri sau alte culturi timpurii de
legume (cartofi timpurii, mazăre, etc.).
Pregătirea de bază a solului se face din toamnă.După recoltarea culturii secundare,
dacăsolul rămâne tasat se face o arătură superficială care se execută în agregat cu grapa stelată
pentru asigurarea mărunţirii solului. Se administrează 250-300 kg/ha Complex III şi se erbicidează
cu produsele menționate la cultura timpurie.
Producerea răsadurilor are loc pe straturi, în liber, folosind 300-400 g sămânţă pentru
unhectar de cultură. Semănatul se face manual, pe suprafeţe mici, la 8-10 cm între rânduri
asigurând o
2 2
desime de aproximativ 400 plante/m (3-4 g sămânţă/m ). Pe suprafeţe mari se seamănă cu SUP -
10
21, în benzi de câte opt rânduri, după schema 62,5 + 12,5 x 7. Pentru combaterea buruienilor se
poate erbicida, după semănat, cu Proponit 720 EC, 2-3l/ha. În perioada de producere a răsadurilor,
se udă repetat, se pliveşte, dacă nu s-a erbicidat şi se combat puricii (Phyllotreta sp.). Vârsta
răsadului la plantare este de 35-40 zile.
Plantarea răsadurilor are loc de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitullunii iunie, înfuncţie
de perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate şi în funcţie de zona de cultură. Înainte de plantare,
răsadurile se fasonează şi se mocirlesc.
Distanţa de plantare este de 70-75 cm între rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca pentru cultura de vară.
Recoltarea se face în lunile octombrie-noiembrie, după căderea primelor brume,
caredetermină grăbirea maturării căpăţânilor. Producţia este de 40-60 t/ha.

Cultura verzei prin semănat direct


Pentru obţinerea producţiei de vară-toamnă se poate practica cultura verzei prin semănat
direct. Culturile prin semănat direct se amplasează pe terenuri care nu formează crustă. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat.
Înfiinţarea culturii se realizează mecanizat, cu SPC-6 (8), echipat cu discuri de
distribuţiecorespunzătoare, la distanţe de 70-75 cm între rânduri, folosind 1-1,5 kg sămânţă la
hectar. Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm pe solurile mai uşoare şi 1,5-2 cm pe solurile cu
textură mijlocie. Perioada de semănat este de la sfârşitul lunii martie, până la începutul lunii mai, în
funcţie de momentul când vrem să obţinem producţia.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate la culturile înfiinţate prinrăsad.
Când plantele au 2-3 frunze adevărate se face răritul la distanţe de 25-30 cm, la soiurile
semitimpurii şi 30-40 cm la cele semitârzii şi târzii. Plantele rezultate din rărit se pot folosi pentru
complectarea eventualelor goluri sau la înfiinţarea unor noi culturi.
Pentru combaterea buruienilor, imediat după semănat se erbicidează imediat după semănat
cu Proponit 720 EC, 2-3 l/ha. După răsărirea plantelor se acordă atenţie deosebită combaterii
puricilor (Phyllotreta sp.) care pot să compromită cultura încă din primele faze de vegetaţie.
Recoltarea poate începe din lunile iulie-august şi durează până în octombrie-noiembrie,
înfuncţie de data semănatului şi perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate.
Se obţin producţii de 30-40 t/ha la soiurile semitimpurii şi 40-60 t/ha la cele târzii.

1.1.2. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SERĂ


Varza fiind o specie cu cerinţe mai scăzute faţă de căldură poate fi cultivată în sere, în ciclul
I, mai ales atunci când din anumite considerente nu se pot asigura condiţii bune pentru speciile

11
termofile. Pregătirea serelor constă în fertilizarea de bază cu gunoi de grajd 40 t/ha (care se aplică
vara, înaintea ciclului II) şi îngrăşăminte chimice: superfosfat 500-600 kg/ha, sulfat de potasiu 200-
300 kg/ha şi azotat de amoniu, 150-250 kg/ha. Urmează mobilizarea solului cu MSS-1,4 şi
mărunţirea cu freza.
Producerea răsadurilor are loc în sera înmulţitor. Se seamănă în octombrie-noiembrie, în aşa
fel încât la plantare răsadul să aibă vârsta de 55-60 zile. Sunt necesare 400 g sămânţă. Răsadul se
repică în cuburi de 7 x 7 cm.
Cultura se înfiinţează în decembrie-ianuarie, la distanţe de 45/40 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, afânarea solului, udarea la interval
3
de 10-12 zile, cu norme de 200-250 m /ha. Se aplică o fertilizare fazială înainte de începerea
formării căpăţânilor, cu 200-250 kg/ha Complex III.
Pentru asigurarea luminii se menţine în stare curată sticla. Temperatura se asigură la valori
de 18-20ºC în zile cu nebulozitate ridicată, 20-24ºC în zile senine şi 14-16ºC, noaptea. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face preventiv, avându-se în vedere în special mana şi putregaiul cenuşiu.
Se recoltează eşalonat în perioada martie-aprilie. Plantele se taie sub căpăţână lăsând şi 2-3
frunze protectoare. Producţia este de 30-40 t/ha.

1.1.3. CULTURA VERZEI ALBE ÎN SOLARII


Pregătirea solariilor începe din toamnă, când după desfiinţarea culturilor premergătoare se
administrează 35-40 t/ha gunoi de grajd, 400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de
potasiu, care se încorporează, cu maşina de săpat sol MSS-1,4 la 28-30 cm.
Primăvara devreme se acoperă solariile (dacă nu au fost acoperite cu folie de lungă durată),
lăsându-se deschise la capete pentru zvântarea solului, apoi se fertilizează cu 200-250 kg/ha azotat
de amoniu sau Complex III, 300 kg/ha care se încorporează cu freza. Terenul se modelează în
straturi de 140 cm.
Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor, răsadniţe calde sau solarii cu pat de
2
biocombustibil. Se seamănă la începutul lunii ianuarie, 7-10 g sămânţă la m , fiind necesare 400-
500 g, pentru asigurarea răsadurilor pentru un hectar de cultură. Răsadul se repică în cuburi
nutritive de 5/5 cm.
Plantarea rasadurilor se realizează cât mai devreme posibil, începând de la sfârşitul lunii
februarie, în zonele de câmpie, până la 1-15 martie, în celelalte zone. Distanţele de plantare sunt de
40/30 cm sau 50/25 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, cu răsad din acelaşi soi şi de
aceeaşi vârstă. Se fac 2-3 praşile manuale şi 2 fertilizări faziale; prima la 2-3 săptămâni după
plantare şi apoi după alte 3-4 săptămâni, cu 150 kg/ha azotat de amoniu sau 200-250 kg/ha

12
3
Complex III. Udatul se face de 3-4 ori în martie cu câte 200-250 m /ha şi de 5-6 ori în aprilie şi
3
mai, cu 300 m apă la ha, de obicei dimineaţa. Aerisirea se execută în perioadele călduroase, pentru
a menţine în timpul zilei temperaturi de 20-22ºC, iar noaptea cel puţin 10-12ºC. Temperaturile prea
ridicate pot determina inhibarea formării căpăţânilor.
Recoltarea căpăţânilor are loc imediat ce acestea s-au format şi sunt suficient de îndesate, în
2-3 etape, începând din luna mai. Se obţin producţii de 30-40 t/ha.

Cultura verzei protejată temporar. Pentru obţinerea unor producţii extratimpurii devarză,
în lipsa solariilor clasice se poate practica cultura sub tunele joase.
Pregătirea terenului se desfăşoară ca pentru cultura timpurie în teren neprotejat.
Răsadul se produce, repicat, în cuburi nutritive sau ghivece, cu aproximativ 10 zile mai
devreme decât pentru cultura neprotejată.
Plantarea răsadurilor are loc, când în sol se realizează cel puţin 6ºC, de obicei începând din
prima decadă a lunii martie. Distanţa de plantare este de 90+30+30/30 cm sau 100+50/22 cm,
realizând astfel o desime de 70 sau 60 mii plante la ha.
Imediat după plantare, are loc instalarea tunelelor, la distanţe de 70 cm între ele. Lăţimea
tunelelor este de 70 cm iar înălţimea de 35-40 cm, folosind folii de 140 cm lăţime şi 0,05-0,07 mm
grosime. Pentru a nu fi necesară aerisirea zilnică a tunelelor se foloseşte folie perforată, în partea
superioară a tunelului, pe 5-6 rânduri, la distanţe de 10-15 cm, cu orificii de 12-15 mm diametru.

Lucrările de întreţinere sunt cele obişnuite, prezentate la cultura timpurie în câmp. În zilele
cu insolaţie puternică se recurge la o aerisire suplimentară, prin deschiderea tunelelor la capete sau
prin ridicarea foliei, pe una din laturi, în aşa fel încât temperatura să nu depăşească 28-30ºC, în
interior. După 3-5 săptămâni de la plantare, în funcţie de mersul vremii, tunelele se ridică de pe
cultură şi pot fi folosite pentru protejarea culturilor termofile.
Recoltarea se realizează cu 2-3 săptămâni mai devreme decât la cultura timpurie în câmp.

1.2. VARZA ROŞIE


Brassica oleracea var. capitata L., f. rubra
L.Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Se utilizează în stare proaspătă la prepararea mâncărurilor, în
amesteccu varza albă şi pentru murături datorită în special culorii pe care o imprimă acestora.
Originea şi aria de răspândire.Varza roşie are origine comună cu varza albă, din
aceeaşispecie sălbatică. Se cultivă însă pe suprafeţe mai mici comparativ cu varza albă datorită
ponderii mai reduse în alimentaţie.

13
Particularităţi biologice. În general particularităţile biologice ale verzei roşii
suntasemănătoare cu cele de la varza albă dar, se deosebeşte de aceasta prin culoarea roşie-
violacee, datorită pigmenţilor antociani care se găsesc în stratul de celule de la suprafaţă.
Frunzele sunt pieloase, plantele formează căpăţâni mai mici şi bine îndesate. Culoarea roşie
violacee, permite deosebirea de celelalte varietăţi de varză, încă din faza de răsad.
Soiuri cultivate. Comparativ cu varza albă sortimentul de soiuri este mai redus,
fiindrăspândite soiurile Roşie de Argeş şi Cap de negru.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Varza roşie având origine comună cu varza albă,cerinţele
faţă de factorii de vegetaţie sunt asemănătoare. Are rezistenţă mai bună faţă de temperaturile
scăzute, în faza de căpăţână suportând temperaturi negative de -3...-5 până la -8ºC.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea prezentată la varza albă. Deoarece varza
roşie este solicitată pe piaţă în perioada de vară-toamnă se practică numai culturi de vară sau
toamnă, în câmp. În ambele situaţii se produce răsad nerepicat, în răsadniţe semicalde sau solarii,
pentru cultura de vară şi pe strat, în liber, pentru cea de toamnă. Sunt necesare 300-350 g seminţe
pentru asigurarea răsadului pentru un hectar de cultură.
Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 40-45 zile. Plantarea răsadurilor are loc în
funcţie de momentul când vrem să obţinem producţia, respectiv din aprilie până în prima decadă a
lunii iunie. Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la varza albă.
Recoltarea are loc în perioada iulie-august, pentru cultura de vară şi septembrie-noiembrie,
pentru cea de toamnă. Producţia este de 25-40 t/ha.

1.3. VARZA CREAŢĂ


Brassica oleracea var. sabauda
L.Fam. Brassicaceae
(Cruciferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru căpăţâni care se folosesc în stare proaspătă,
subformă de salate sau la prepararea diferitelor mâncăruri.
Originea şi aria de răspândire. Provine din aceeaşi specie sălbatică ca şi varza albă,
fiindrăspândită în cultură pe suprafeţe mai mari în special în vestul Europei. La noi se cultivă pe
suprafeţe relativ mici, în special în jurul oraşelor din Banat şi Transilvania.
Particularităţi biologice. Se deosebeşte de varza albă prin frunzele puternic
gofrate,datorită ritmului inegal de creştere a ţesutului parenchimatic şi nervuri (fig.1.3.1).
14
Din această cauză, căpăţânile sunt mai puţin îndesate comparativ cu cele de la varza albă. Culoarea
frunzelor din rozetă este verde-deschis sau verde-albastrui, în funcţie de soi.
Soiuri cultivate: Marilena şi Vorbote.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. În general, varza creaţă are cerinţe asemănătoare faţă de
factorii de vegetaţie cu celelalte varietăţi de varză.
Faţă de temperatură are cerinţe moderate. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este
de 15-18ºC. Plantele tinere rezistă până la -5ºC iar toamna, în faza de căpăţână, până la -5...-6ºC.

Fig. 1.3.1. Varza creaţă

Faţă de apă, are cerinţe mai mari comparativ cu varza albă datorită pierderilor mari de apă
cauzate de aspectul gofrat al frunzelor. Căpăţânile sunt sensibile la crăpare, deci în sol, se va
menţine o umiditate constantă, în perioada de formare a acestora.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În condiţiile specifice climatului de la noi din ţară (cu veri călduroase) varza creaţă asigură
rezultate bune de producţie numai în cultură de toamnă.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura verzei albe de toamnă. Răsadul se produce pe
strat, în câmp, semănându-se în perioada 20.IV-20.V, folosind 400 g seminţe pentru asigurarea
necesarului pentru un hectar de cultură.
Plantarea răsadurilor are loc în luna iunie până în 10-15 iulie, la distanţe de 70-75 cm între
rânduri şi 35-40 cm între plante pe rând. Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.
Recoltarea se face toamna, după căderea primelor brume. Producţia este de 25-30 t/ha.

1.4. VARZA DE BRUXELLES


Brassica oleracea L., var. gemmifera
D.C.Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru verzişoarele care se formează la baza
frunzelor,preparate sub diferite forme. Se utilizează în alimentaţie în perioada de toamnă-iarnă
deoarece
15
plantele sunt rezistente la temperaturi scăzute şi, în zonele cu ierni blânde, pot rămâne în câmp
până primăvara.
Originea şi aria de răspândire. Varza de
Bruxellesprovine din specia sălbatică de varză, din zona de
litoral a Mării Mediterane şi a Oceanului Atlantic. A fost luată în
cultură aproximativ prin sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al
XIX-lea. S-a răspândit repede în ţările din vestul Europei (Marea
Britanie,
Belgia, Olanda, Franţa) datorită cererii crescânde a
consumatorilor. În prezent consumul de varză de Bruxelles a
ajuns la 3,5 kg/locuitor/an în Marea Britanie şi 2,5
kg/locuitor/an în Olanda şi Belgia.

Fig.1.4.1. Plante de varză de Bruxelles

În România, se cultivă pe suprafeţe reduse, grupate în jurul marilor oraşe din Transilvania şi
Banat.
Particularităţile biologice. Este o plantă bienală, alogamă.
Sistemul radicular pivotant, este bine dezvoltat, marea majoritate a rădăcinilor ajungând
până la 40-60 cm adâncime. Caracteristic pentru varza de Bruxelles este tulpina, înaltă de 0,80-1,25
m având un diametru de 3-6 cm, la dezvoltarea completă (fig.1.4.1). Pe tulpină sunt dispuse
frunzele, lung peţiolate, cordiforme având marginea limbului îndoită în sus, fapt ce permite
deosebirea de celelalte varietăţi de varză încă din faza de răsad.
Pe tulpină se formează 40-70 muguri axilari (la baza frunzelor) din care se vor forma
verzişoarele, care reprezintă partea comestibilă. La maturitatea de consum, verzişoarele au 3-4 cm
în diametru. Pe măsură ce acestea se formează, frunzele de pe tulpină încep să se îngălbenească şi
cad. În anul al doilea an de vegetaţie, din verzişoare se formează tulpinile florifere, cu flori
galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este de tip silicvă în care se
găsesc seminţele mici, sferice, de 2-3 mm în diametru (350-400 bucăţi/gram). Facultatea
germinativă se menţine până la 5 ani.
Soiuri cultivate. La noi în ţară se cultivă soiul Târzie de Amager. Pe plan mondial s-
aurăspândit în producţie hibrizii F1 care sunt mai productivi şi formează verzişoare uniforme, ca
mărime.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de
factorii de mediu ca şi varza albă.
16
Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21ºC. Creşterea plantelor poate avea loc la
temperaturi cuprinse între 3 şi 35ºC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-
18º). Temperaturile ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora.
Soiurile târzii sunt rezistente la temperaturi negative de până la -15ºC astfel că plantele pot să
reziste în câmp în zonele cu ierni blânde. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte
(cu cel puţin 15 frunze normal dezvoltate) la temperaturi de 4-7ºC, timp de 12 săptămâni.
Faţă de lumină, cerinţele sunt mai mari, în faza de răsad.
Cerinţele sunt mari faţă de apă, aceasta influenţând în mare măsură producţia. De aceea
trebuie evitate şocurile hidrice datorate lipsei de apă, în perioadele secetoase.
Preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. Pe solurile compacte poate apare
fenomenul de asfixiere a rădăcinilor datorită excesului de apă, în perioadele cu precipitaţii
abundente. Spre deosebire de celelalte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, pH-ul optim
fiind 6,5. Trebuie evitate solurile cu exces de azot deoarece plantele vor forma verzişoare mai puţin
îndesate sau desfăcute.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Pregătirea terenului se execută ca pentru cultura târzie de varză albă.
Producerea răsadurilor are loc începând din decada I-a a lunii aprilie. Răsadurile
seproduc în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp folosind 200-250 g de sămânţă pentru
2
asigurarea necesarului pentru un hectar de cultură. Se seamănă rar (2 g sămânţă/m ) pentru a obţine
2
300-350 plante/m . Vârsta răsadurilor la plantare trebuie să fie de 50-60 zile.
Plantarea răsadurilor se face până la începutul lunii iunie. Se plantează la distanţe de 70-
80 cm între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, praşile mecanice şi manuale, 3-
6udări, 1-2 fertilizări faziale. Pentru grăbirea formării verzişoarelor, toamna, se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate. Această lucrare este necesară în special la
soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea verzişoarelor se poate realiza pe suprafeţe mici, eşalonat, pe măsură ce
acesteaau ajuns la mărimea caracteristică începând din toamnă până primăvara, în martie (în zonele
cu ierni blânde).În condiţiile de la noi, în vederea valorificării, planta se taie de la bază, se
îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. În

ţările mari producătoare de varză de Bruxelles, recoltarea în câmp se realizează cu platforme


speciale, după care verzişoarele se îndepărtează de pe tulpini mecanizat, cu instalaţii speciale, apoi
verzişoarele sunt calibrate şi conservate prin refrigerare. Producţia este de 10-14 t/ha.

17
1.5. CONOPIDA
Brassica oleracea, var. botrytis (L.) Miller, subvar. cauliflora
Alef.Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru inflorescenţele hipertrofiate care se utilizează
laprepararea diferitelor mâncăruri şi a murăturilor sau în industria conservelor.
Inflorescenţele au un conţinut ridicat în apă (90%), dar valoarea energetică este de 30
cal/100 g. Conţin glucide 3,9-5,5%, protide 1,5-2,4%, vitamine B1, B2, C (50-100 mg/100 g), K, P
şi săruri minerale: potasiu (321 mg), fosfor (60 mg), calciu, magneziu, fier. Are o digestibilitate
ridicată ceea ce o recomandă a fi utilizată în dieta bolnavilor.
Originea şi aria de răspândire. Conopida are o origine controversată. O lungă perioadă
detimp s-a presupus că are originea din zona orientală a Mării Mediterane, provenind din specia de
varză sălbatică, Brassica oleracea var. silvestris. Se consideră ca zonă de origine şi Cipru.
În Europa se cultivă pe suprafeţe mari în ţările din vestul Europei: Marea Britanie, Franţa,
Spania, Italia, Olanda, Belgia, dar şi în Polonia, Cehia, Slovacia. În ţările amintite conopida se
cultivă pe suprafeţe extinse datorită cererii mari pentru consum (de exemplu, în Marea Britanie 7
kg/loc./an). La noi se cultivă în toate zonele ţării, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu
cele de varză.
Particularităţi biologice. Conopida se comportă în cultură ca o plantă anuală.
Rădăcina este pivotantă, ramificaţiile secundare fiind în stratul de sol de până la 25-40 cm
adâncime. Axul hypocotil este de culoare violacee, frunzele cotiledonale, cordiforme. Frunzele din
rozetă sunt peţiolate, de formă oval-alungită şi marginea frunzelor, fin-dinţată. În mijlocul rozetei
de frunze, apare după 60-80 zile de la semănat inflorescenţa modificată, formată la început din
lăstari scurţi, cărnoşi, etiolaţi. La unele soiuri inflorescenţa este protejată de frunzele din rozetă şi
astfel va avea o culoare albă (fig.1.5.1). Când nu este protejată, sub influenţa luminii capătă o
culoare alb-gălbuie.
După 10-20 zile de la formarea inflorescenţelor cărnoase, acestea se desfac, pedicelii florali
se alungesc, se lignifică şi se înverzesc formându-se astfel lăstarii floriferi. Fructul este de tip
silicvă în care se formează seminţele mici, cu diametru de 2-2,5 mm, sferice, de culoare brun-
închis. Facultatea germinativă se păstrează 5-6 ani.
Soiurile cultivate. Se grupează după durata perioadei de vegetaţie în:
- soiuri extratimpurii (90-100 zile): Fastman;
- soiuri timpurii (100-120 zile): Dumbrava, Fremont F1;
- soiuri semitimpurii (120-140 zile: Fortados, Veralto, Zarka F1, Zermo F1;
- soiuri semitârzii (140-160 zile): Lateman, Suprimax;
- soiuri târzii (160-180 zile): Zoran F1, Aviso F1, Centrum F1.

18
a. b.
Fig.1.5.1. Inflorescenţa la conopidă: a-neprotejată de frunze, b- protejată de frunzele din rozetă

Pe plan mondial sunt răspândite în cultură şi soiuri de tip "Romanesco", cu inflorescenţe


colorate, de formă piramidală.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Conopida este o plantă de climat umed şi
răcoros.Înperioadele călduroase şi secetoase nu dă rezultate bune de producţie atât sub aspectul
cantităţii cât şi al calităţii, de aceea, în condiţiile de la noi cultura dă rezultate bune primăvara şi
toamna.
Temperatura optimă de creştere este de 15-22ºC. Temperatura optimă de germinare a
seminţelor este de 18-20ºC. După formarea părţii comestibile plantele sunt sensibile la îngheţ,
astfel la -5ºC, pe inflorescenţe apar pete translucide care, ulterior, provoacă putrezirea acestora.
Faţă de umiditate conopida are cerinţe ridicate. Nivelul optim al umidităţii solului este de
80% din capacitatea de câmp. Umiditatea relativă a aerului ridicată favorizează obţinerea de
producţii mari.
Conopida preferă solurile bine drenate, structurate, deoarece este sensibilă la asfixierea
rădăcinilor. Sunt bune solurile luto-nisipoase sau lutoase, bogate în humus, cu pH-ul 6,8-7,5, pentru
a reduce riscul de atac al herniei verzei (Plasmodiophora brassicae).

1.5.1. CULTURA CONOPIDEI ÎN CÂMP


În asolament, conopida ocupă sola legumelor vărzoase. Pregătirea terenului se face ca
pentru cultura de varză.

Cultura timpurie de conopidă


Pentru obţinerea unor producţii timpurii în câmp se folosesc numai soiuri cu perioadă de
vegetaţie scurtă iar pentru înfiinţarea culturii se produc răsaduri repicate în cuburi nutritive.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde. Se seamănă în luna februarie, 400-500
gsămânţă. În faza de 1-2 frunze adevărate, răsadul se repică în cuburi nutritive de 5 x 5 cm.
19
Plantarea răsadurilor se face în perioada 15-30.III, în sudul şi vestul ţării iar în
zonelecolinare, între 25.III şi 10.IV. Distanţele de plantare sunt de 70-75/20-25 cm pentru suprafeţe
mari sau 70+40+40/30-35 cm, pe suprafeţe mai mici unde întreţinerea culturii se execută manual.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor după câteva zile de la
plantare,combaterea buruienilor şi afânarea solului prin praşile mecanice şi manuale. În perioadele
3
secetoase se aplică udări prin aspersiune cu norme de 300-400 m apă/ha. Sunt necesare 1-2
fertilizări faziale şi tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, folosind
produsele menţionate la varză. În cazul în care inflorescenţele nu sunt protejate faţă de razele
solare, de către frunzele din rozetă, este necesară protejarea acestora prin legarea câtorva frunze
deasupra inflorescenţei sau prin ruperea nervurii principale la 2-3 frunze pentru ca acestea să stea
peste inflorescenţă, prevenind astfel îngălbenirea acestora şi pierderea aspectului comercial.

Recoltarea inflorescenţelorse face manual, prin 2-3 treceri succesive, prin tăierea cu uncuţit
sub inflorescenţă, lăsându-se şi câteva frunze protectoare al căror limb se scurtează, deasupra părţii
superioare a inflorescenţei, în vederea protejării acestora în timpul manipulării. Perioada de recoltat
este începând din luna mai până în iulie.
Producţia este de 15-20 t/ha.

Cultura de toamnă a conopidei


Deoarece cultura se înfiinţează în timpul verii, poate să urmeze în acelaşi an după alte
legume timpurii.
Cultura de toamnă se poate înfiinţa prin răsad sau prin semănat direct.
Pregătirea terenului. Toamna se face fertilizarea de bază, ca pentru varză şi arăturaadâncă.
După culturile secundare anticipate, se face o arătură de vară la 15-18 cm, urmată imediat de 1-2
discuiri pentru mărunţirea acesteia. Se fertilizează cu 200-250 kg/ha Complex III şi se erbicidează
cu produsele menționate la varză.
Răsadul se produce pe strat, în câmp. Se seamănă în luna mai, 3-4 g
2
sămânţă/m fiindnecesară o cantitate de 300-400 g pentru asigurarea răsadului necesar unui hectar
de cultură. Răsadurile nu se repică.
Plantarea răsadurilor se realizează în perioada 10-20 iunie până în 15-25 iulie în
funcţiede zona de cultură şi perioada de vegetaţie a soiului utilizat. Se plantează răsadurile,
mocirlite în prealabil, manual sau semimecanizat, la distanţe de 70-75 cm între rânduri şi 30-35 cm
între plante pe rând.
Semănatul direct în câmp se poate face pe un teren bine mărunţit şi nivelat,
cusemănătoarea SPC-6, echipată cu discuri prevăzute cu orificii mici. Se seamănă în luna mai,
folosind 1-1,5 kg sămânţă/ha.

20
Recoltarea inflorescenţelor formate, se face în perioada septembrie-octombrie.
Producţia este de 25-35 t/ha. Deoarece conopida este un produs perisabil, se poate păstra
câteva zile la 5-10ºC şi umiditate de 80-85%. Pentru păstrarea mai îndelungată (3-5 săptămâni),
temperatura se reduce la -0,5...0ºC şi umiditatea relativă de 95%.

1.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A CONOPIDEI


Pentru obţinerea unor producţii de conopidă primăvara devreme sau toamna târziu se poate
practica cultura de conopidă în sere şi solarii.
Cultura în sere se efectuează în ciclul I. Pentru aceasta serele se pregătesc în
modcorespunzător şi se produce răsadul în sera înmulţitor.
Semănatul are loc în ultima decadă a lunii octombrie. Se produce răsad repicat în cuburi
nutritive sau ghivece de 7 x 7 cm, folosindu-se 300-350 g/sămânţă.
Răsadurile se plantează în decembrie-ianuarie la distanţe de 40/30 cm. Lucrările de
întreţinere. La câteva zile după plantare se realizează completarea golurilor. Solul se menţine afânat
prin praşile manuale şi mecanice, cu motofreza. Se aplică udări în vederea asigurării unei umidităţi
de 80-85% din capacitatea de câmp. Se fac 1-2 fertilizări faziale aplicându-se 150-200 kg/ha azotat
de amoniu şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu.
Pentru asigurarea luminii se menţine sticla curată iar temperatura, în timpul zilei, trebuie să
fie de 15-18ºC şi noaptea, cu 4-6ºC mai scăzută. Prin tratamentele fitosanitare se urmăreşte
prevenirea atacului de mană (Perenospora brassicae), a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) iar
dintre dăunători păduchii verzi (Myzus sp.,) şi melcii fără cochilie (Agriolimax agrestis,
Limaxmaximus).
2
Recoltarea are loc în perioada aprilie-mai. Producţia este de 3-4 kg/m .
Cultura în solarii se poate efectua primăvara devreme sau toamna. În vederea
plantăriisolarul se pregăteşte în mod corespunzător, începând din toamnă, când se fertilizează cu
gunoi de grajd 40-60 t/ha, 300-350 kg/ha superfosfat simplu şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu,
care se
încorporează în sol cu rotosapa sau MSS-1,4. Primăvara, se acoperă solarul apoi, după zvântarea
solului se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se lucrează cu freza.
Pentru cultura de toamnă, după desfiinţarea culturii anticipate se administrează 250-300
kg/ha Complex III, se lucrează cu MSS-1,4 şi se mărunţeşte apoi cu freza.
Răsadul se produce în sera înmulţitor sau în răsadniţe calde pentru cultura de primăvară şi
pe strat, în liber, pentru cea de toamnă. Se produce răsad repicat în cuburi dar pentru cultura de
toamnă poate fi şi nerepicat. Sunt necesare 300-400 g sămânţă. Perioada de semănat este în 10-20
ianuarie, pentru cultura de primăvară şi în 15-30 iunie, pentru cea de toamnă. Plantarea se face la
începutul lunii martie, respectiv la sfârşitul lunii iulie, în funcţie de felul culturii. Distanţele de
21
plantare sunt de 40/30-40 cm la plantările de primăvară şi 60-70/35-40 cm la cele de toamnă,
datorită habitusului diferit ale soiurilor utilizate.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la varză.
Recoltarea se execută în perioada aprilie-iunie, obţinându-se 20-25 t/ha, la cultura timpurie
şi în noiembrie pentru cultura târzie, realizând o producţie de 30-40 t/ha.

1.6. BROCCOLI
Brassica oleracea L., var. cymosa, Duchesne
(1785) var. italica, Pleuch (1808)
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie, inflorescenţele mai puţin
compacte,comparativ cu cele de conopidă, la prepararea diferitelor mîncăruri. Valoarea alimentară
este ridicată datorită conţinutului bogat în glucide, vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea. Broccoli are origine comună cu conopida şi este răspândită
înaceleaşi zone. Printre ţările mari producătoare de brocoli sunt Italia, Spania, Marea Britanie,
Franţa, Belgia, Olanda. La noi în ţară, se cultivă pe suprafeţe reduse.
Particularităţi biologice. În general plantele sunt asemănătoare cu cele de
conopidăexcepţie făcând inflorescenţa care este mai răsfirată, puţin compactă şi uşor desfăcută
(fig.1.6.1).
Culoarea inflorescenţelor este verde dar sunt soiuri cu inflorescenţă violetă sau galben-verzuie.

Fig.1.6.1. Inflorescenţa de broccoli

Soiuri cultivate: Pe plan mondial există o gamă foarte variată de soiuri şi hibrizi F1,
avândinflorescenţe de mărime şi culoare diferite: Dandy Early, Neptune, Marathon, Shogun,
Pollux, Flash F1, Dannor F1, Champor F1, Bestor F1, Martor F1.
22
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt în general asemănătoare cu cele de laconopidă.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 20-24ºC, înainte de apariţia inflorescenţei şi 15-
18ºC în perioada de formare a acestora. Temperaturile de peste 20ºC în timpul formării
inflorescenţelor grăbesc procesul de formare al florilor şi astfel, partea comestibilă se depreciază.
Faţă de apă, are cerinţe ridicate. Plantele reacţionează negativ atât la lipsa apei din sol cât şi
la excesul de apă prin deteriorarea calităţii părţii comestibile.
Preferă solurile fertile, bine dezvoltate dar cu capacitate bună de reţinere a apei, cu pH-ul
între 6,8-7,5. Plantele de broccoli tolerează solurile uşor sărăturate.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs comercial plantele extrag din sol 1,8-4,9 kg
N,0,5-1 kg P2O5 şi 5,4-10 kg K2O.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În ţările mari producătoare de broccoli, se cultivă atât în câmp cât şi în sere şi solarii.
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea de conopidă.
Cultura în câmp se poate realiza primăvara sau toamna. La cultura timpurie pentru a preveni
efectul nefavorabil al temperaturilor mai reduse asupra plantelor, prin provocarea înfloririi
anticipate se recomandă protejarea culturii cu adăposturi joase, de tip tunel.
Pentru cultura timpurie, răsadul se produce în răsadniţe calde, începând din luna martie. Se
folosesc 300-350 g sămânţă pentru un hectar de cultură. Răsadul se plantează în prima decadă a
lunii aprilie la distanţă de 70-75/25-30 cm.
Pentru cultura târzie, răsadul se produce pe strat, în câmp, semănându-se la începutul lunii
mai, plantarea având loc în luna iunie, la distanţe de 70-75/30-35 cm.
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi cu cele aplicate la conopidă, cu menţiunea că nu sunt
necesare măsurile de protejare a inflorescenţelor faţă de lumină.
Recoltarea se face în momentul când inflorescenţele s-au dezvoltat suficient sunt relativ
compacte, înainte de deschiderea bobocilor florali. Se recoltează manual prin mai multe treceri,
deoarece după recoltarea inflorescenţei principale, apar noi lăstari care vor forma şi ei inflorescenţe
dar mai mici. Inflorescenţele se taie cu o porţiune din tulpină de 10-15 cm. După recoltare trebuie
să se acorde atenţie deosebită păstrării deoarece perisabilitatea este mult mai mare comparativ cu
conopida. Producţia este de 10-12 t/ha (40% din inflorescenţe principale) la cultura timpurie şi 20
t/ha (60% din inflorescenţe principale) pentru cultura de toamnă.

23
1.7. GULIA
Brassica oleracea var. gongylodes L.
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru tulpinile tuberizate care se utilizează în
stareproaspătă, în arta culinară. Tulpinile tuberizate conţin 11-14% substanţă uscată, 4-7% glucide,
1,5-
2,5% protide precum şi vitamine: C (50-80 mg), B1, B2, caroten (0,2 mg), săruri minerale: potasiu
(344 mg), fosfor (80 mg), calciu (75 mg); valorile fiind raportate la 100 g produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Gulia este originară din zona Mării Mediterane, provenind
dinspecia spontană Brassica rupestris. A fost cunoscută încă din antichitate.
Se cultivă pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul şi centrul Europei. La noi, cultura este
răspândită în toate zonele ţării dar pe suprafeţe mai mici comparativ cu varza albă.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală care în primul an formează
tulpinatuberizată iar în anul al doilea înfloreşte şi fructifică.
Sistemul radicular este mai puţin dezvoltat comparativ cu varza, rădăcinile fiind răspândite
în stratul de sol de până la 30-35 cm.
Tulpina, în primul an de vegetaţie este scurtă şi după aproximativ 40-50 zile după răsărire
începe să se îngroaşe formând o porţiune tuberizată (fig.1.7), la majoritatea soiurilor fiind sferică
sau rotund-turtită, de culoare diferită (alb-verzui, roşu-violaceu). Tulpina tuberizată este fragedă la
început, apoi ţesuturile se lignifică, începând din partea bazală şi devine improprie pentru consum.
Frunzele sunt lung peţiolate, de formă ovală, cu marginea crestată fiind dispuse pe tulpina
îngroşată sub formă de spirală. La unele soiuri, peţiolul şi nervurile au culoare albastră-violacee.

Fig.1.7. Plante de gulii, în faza de recoltare

În anul al doilea, după vernalizare, tulpina îngroşată se alungeşte şi se subţiază spre vârf iar
din mugurii existenţi la subsuoara frunzelor apar lăstarii floriferi.
Florile sunt galbene, pe tipul 4, polenizarea este alogamă, fructul de tip silicvă iar seminţele
sunt puţin mai mari faţă de cele de varză, au formă ovoidală şi culoare cafenie.
24
Soiuri cultivate:
- soiuri extratimpurii (90-100 zile): Neise F1, Ligana;
- soiuri timpurii (100-120 zile): Productiv, Dworski, Trero;
- soiuri semitârzii (130-140 zile): Siba;
- soiuri târzii (130-140 zile): Albastrăde Iernut, Ziridava, Goliat alb, Goliat albastru.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Guliile au cerinţe moderate.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC. Temperaturile scăzute (sub 5ºC) în faza
de răsad pot determina vernalizarea plantelor, ceea ce provoacă pornirea prematură a lăstarilor
floriferi, în detrimentul formării tulpinii tuberizate.
Cerinţele faţă de apă sunt mai mari, comparativ cu varza datorită sistemului radicular mai
slab dezvoltat. Insuficienţa apei în sol, în perioada formării tulpinii tuberizate, determină
lignificarea ţesuturilor şi reducerea producţiei iar alternanţa perioadelor cu umiditate diferită duce
la crăparea părţii comestibile. Umiditatea solului trebuie menţinută la valori de 70-75% din
capacitatea de câmp.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. În locuri umbrite însă se dezvoltă prea mult aparatul
foliar, în detrimentul părţii comestibile.
Gulia preferă solurile fertile, fără exces de azot cu pH 6,5-7,5. Pentru culturile timpurii sunt
mai favorabile solurile uşoare, nisipo-lutoase, iar pentru cele de toamnă solurile mai compacte,
semigrele, luto-argiloase.
Nutriţia minerală. Pentru 1 tonă de produs plantele consumă 4-5 kg N, 3-4 kg P2O5, 8-
10kg K2O, 3-3,5 kg CaO şi 0,8 kg MgO.

1.7.1.CULTURA GULIEI ÎN CÂMP


În câmp gulia poate fi amplasată în sola ocupată de celelalte legume vărzoase.
După cultura timpurie se pot cultiva pe acelaşi teren alte specii de legume pentru producţie
târzie (salată, spanac sau castraveţi şi fasole oloagă pentru industrializare).
Pregătirea terenului se execută ca pentru cultura verzei.

Cultura timpurie în câmp


Pentru înfiinţarea culturii se produce răsad, în răsadniţe calde. Se seamănă la începutul lunii
aprilie, folosind 0,8-1 kg sămânţă pentru un hectar de cultură. Pentru suprafeţe mici, răsadul se
repică în cuburi nutritive de 5 x 5 cm. În perioada de producere a răsadurilor se aplică lucrările
specifice de întreţinere. Temperatura se menţine la peste 12-14ºC, pentru a evita vernalizarea şi
formarea prematură a tulpinilor florifere. Înainte de plantare, cu aproximativ 10 zile se execută
călirea răsadurilor.

25
Plantarea răsadurilor are loc începând din ultima decadă a lunii martie până în
primadecadă a lunii aprilie. Se plantează câte 5 rânduri pe un strat după schema
50+25+25+25+25/20 cm sau patru rânduri, 66+27+27+27/18-20 cm, realizând o desime de 130-
160 mii plante la hectar.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, 1-2 praşile manuale şi
mecanice,udări în perioadele secetoase şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ca la varză.
Recoltarea se face eşalonat pe măsură ce tulpina îngroşată ajunge la un diametru de 5-
10cm, începând din luna mai. Planta se taie sub tulpina îngroşată, se îndepărtează frunzele de la
bază, lăsând 3-4 frunze în vârful tulpinii şi dacă este cazul, pentru valorificare se leagă câte 3-4
bucăţi/legătură. Producţia este de 15-20 t/ha.

Cultura de toamnă
Cultura târzie a guliilor urmează după alte culturi timpurii de legume (verdeţuri, cartofi
timpurii, mazăre verde). Cultura se înfiinţează cu răsad care se seamănă de la sfârşitul lunii aprilie
2
până la începutul lunii iunie, câte 3-4 g sămânţă/m , deoarece răsadul nu se repică. Vârsta răsadului
la plantare trebuie să fie 40-50 zile.
Plantarea se poate face începând de la sfârşitul lunii mai până în 10-15 iulie. Se
planteazăla distanţe de 70+40+40/30 cm, cu 60-65 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie cu menţiunea
căsunt necesare mai multe udări (4-6) şi se fac 1-2 fertilizări faziale cu 150 kg/ha azotat de amoniu
şi 100 kg sare potasică sau 200-250 kg/ha Complex III.
Recoltarea are loc toamna, în octombrie. Plantele se smulg din sol, se curăţă de frunze
şipământ apoi se depozitează în vederea valorificării pe timpul iernii. Pentru valorificare imediată
se taie planta sub tulpina tuberizată şi se îndepărtează frunzele. Producţia este de 30-40 t/ha.

1.7.2. CULTURA GULIEI ÎN SERE


Gulia se cultivă în sere în perioada de iarnă-primăvară (ciclul I), în cultură pură sau asociată
cu speciile de bază (tomate, castraveţi).
Pegătirea serelor se face în mod obişnuit. Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor
începând din noiembrie-decembrie, în funcţie de momentul când vrem să plantăm. Se produce
răsad repicat în cuburi de 5 x 5 cm, folosind 1,2-1,5 kg sămânţă pentru un hectar de cultură pură.
Plantarea răsadurilor se face în perioada decembrie -februarie la distanţe de 25-30 cm
între rânduri şi 20-25 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, udări repetate cu norme de 100-
3
200 m /ha, pentru menţinerea umidităţii solului la 75% din capacitatea de câmp. Este necesară o
26
fertilizare fazială, la începutul perioadei de îngroşare a tulpinii cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi
100 kg/ha sulfat de potasiu.
Temperatura se corelează cu intensitatea luminii. Astfel în zile fără soare, se menţine o
temperatură de 10-12ºC ziua şi 6-8ºC noaptea. În perioadele cu lumină suficientă se asigură 15-
18ºC ziua şi 10-12ºC, noaptea. La culturile asociate, temperatura se dirijează în funcţie de cerinţele
speciei de bază. Când este cazul se iau măsuri de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face eşalonat începând din momentul în care tulpina tuberizată a ajuns la 4-5
cm în diametru. În perioada de iarnă se poate face şi o recoltare a frunzelor, detaşând de pe fiecare
plantă 2-3 bucăţi, care se valorifică în legături. Pentru recoltare se taie planta sub porţiunea
2
tuberizată şi se îndepărtează frunzele bazale. Producţia este de 2,5-4 kg/m .

1.7.3. CULTURA GULIEI ÎN SOLARII


Deoarece guliile timpurii se cultivă în solarii, în principal ca o cultură intercalată printre
tomate, ardei, vinete, sau castraveţi, pregătirea solariilor are loc în funcţie de cerinţele acestora.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde. Semănatul are loc în ianuarie,
folosindu-se 1,2 kg pentru un hectar de cultură pură. Răsadul se repică în cuburi nutritive de 5 x 5
cm.
Plantarea răsadurilor are loc la începutul lunii martie la distanţe de 25/20 cm, câte 2 rânduri
pe coronamentul stratului, lăsând astfel loc pe marginea stratului, pentru cultura principală.
Până la înfiinţarea culturii principale se face completarea golurilor, o praşilă manuală, udări
şi aerisirea solarului în zilele mai călduroase. După înfiinţarea culturilor de bază, dirijarea
microclimatului se face în funcţie de cerinţele acestora.
Recoltarea are loc în perioada aprilie-mai procedându-se ca la cultura în sere.

1.8. Bibliografie obligatorie

 Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.12. 

 Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VI. 


1.9. Bibliografie facultativă

 Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură, 

Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XIV. 

27
1.10.Test
1. Care din speciile următoare se comportă ca plante anuale:
a. varza creaţă şi varza roşie,
b. conopida şi broccoli,
c. varza de Bruxelles şi gulia.
2. Răsadurile de varză, bine călite rezistă până la:
o
a. 0 C
o
b. -5 C
o
c. -10 C
3. Plantele de varză consumă zilnic, maxim:
a. 0,2-2,5 l apă
b. 1-2 l apă
c. 0,5-1 l apă
4. Pentru cultura de varză timpurie se folosesc răsaduri:
a. repicate, în cuburi
b. semănate rar
c. semănate des
5. Cultura de varză se înfiinţează în solarii:
a. toamna
b. primăvara în luna mai
c. primăvara cât mai devreme
6. Temperatura optimă de creştere a plantelor de varză creaţă este de:
o
a. 15-18 C
o
b. 18-22 C
o
c. 23-27 C
7. Pe plantele de varză de Bruxelles se formează:
a. 20-30 verzişoare
b. 40-70 verzişoare
c. peste 70 verzişoare
8. Vernalizarea plantelor de conopidă se realizează la temperaturi de:
o
a. 1-5 C
o
b. 5-10 C
o
c. 12-16 C
9. Temperatura optimă pentru formarea inflorescenţelor de broccoli este:
o
a. 10-15 C
o
b. 15-18 C
28
o
c. 18-23 C
10. Răsadurile semănate rar se folosesc pentru:
a. culturile timpurii de gulii
b. culturile de toamnă
c. culturile din solarii

29
UI. II. LEGUMELE RĂDĂCINOASE

Obiective ........................................................................................................................ 31
2.1. MORCOVUL ......................................................................................................... 31
2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP .................................................. 33
2.1.2. CULTURA FORȚATĂ ȘI PROTEJATĂ A MORCOVULUI ................ 35
2.2. PĂTRUNJELUL .................................................................................................... 36
2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ..................................................................................... 38
2.4. PĂSTÂRNACUL .................................................................................................... 41
2.5. RIDICHILE ............................................................................................................43
2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP ...................................................... 44
2.5.2. CULTURA FORȚATĂ ȘI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ..46
2.6. SFECLA ROȘIE .................................................................................................... 46
2.7. Bibliografie obligatorie.......................................................................................... 49
2.8. Bibliografie facultativă .......................................................................................... 49
2.9. Test .......................................................................................................................... 50

30
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor cultivate
pentru rădăcini.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă, în
principal rădăcina, de la unele consumându-se şi frunzele.
Legumele rădăcinoase fac parte din familii botanice diferite:
- Fam. Apiaceae (Umbeliferae): morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină;
- Fam. Brassicaceae (Cruciferae): ridichile;
- Fam. Asteraceae (Compositae): scorţonera.
- Fam. Chenopodiaceae: sfecla rosie.
Sunt plante de climat răcoros şi relativ umed ceea ce face posibilă cultivarea lor până la o
altitudine de 1000-1500 m şi 70-72º latitudine. Cultura legumelor rădăcinoase se efectuează în
principal în câmp, majoritatea având o rezistenţă bună la păstrare peste iarnă fapt ce permite
asigurarea consumului în stare proaspătă, tot timpul anului. Zone favorabile pentru cultura
rădăcinoaselor se găsesc pe luncile râurilor din Câmpia de vest, Transilvania, Câmpia şi Zona
Subcarpatică din sud precum şi în Moldova.

2.1. MORCOVUL
Daucus carota L.,conv.sativus
(Hoffm)Fam. Apiaceae
(Umbelliferae)
Importanţa culturii. Se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se folosesc în alimentaţie,
în stare crudă, conservată sau deshidratată. Sucul de morcovi se foloseşte în alimentaţia copiilor
începând din primele luni de viaţă.
Rădăcinile de morcov conţin 12-14% S.U; glucide 6-9%, protide 0,7-1,5%, lipide 0,2-0,3%.
Valoarea alimentară ridicată este asigurată de conţinutul în vitamine: caroten (provitamina A) 5-24
mg, vitamina C, 5-20 mg, vitamina E, 2,5-3 mg, vitaminele B1, B2, K şi săruri minerale: potasiu
200 mg, fosfor 40-50 mg, calciu 30-50 mg, magneziu 20-30 mg, fier 0,3-1 mg, raportate la 100 g
produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Morcovul cultivat, provine din specia sălbatică care se găseşte
înflora spontană din Asia de Sud-Vest şi în zona Mării Mediterane.
În Europa se cultivă 144 mii ha realizându-se o producţie medie de 32,8 t/ha. Printre ţările
mari cultivatoare sunt Franţa, Polonia, Marea Britanie, Italia, Germania, Olanda.
La noi se cultivă în toate zonele, obţinându-se rezultate bune de producţie dar sub
potenţialul de producţie al soiurilor cultivate.
31
Particularităţi biologice. Morcovul este o plantă bienală care, în primul an de
culturăformează rădăcini tuberizate şi rozeta de frunze şi în anul al doilea, tulpina floriferă, florile
şi seminţele. Sistemul radicular este bine dezvoltat, pătrunde în sol până la 50-60 cm adâncime iar
unele rădăcini izolate până la 200 cm. Rădăcinile tuberizate au formă, mărime şi culoare diferită în
funcţie de soi (fig.2.1.1).

Fig.2.1.1. Forma rădăcinilor de morcov

Mărimea şi intensitatea culorii cilindrului central sunt indicatori ai calităţii, respectiv cu cât
este mai redus şi mai intens colorat cu atât calitatea este mai bună. Rozeta de frunze este formată
din 8-14 frunze, peţiolate, de 2-3 ori penatipartite, cu lobi penatifidaţi, uşor pubescente. În anul al
doilea, mugurele central emite tulpina floriferă înaltă de 100-150 cm, striată, ramificată şi acoperită
cu perişori. În vârful ramificaţiilor se formează inflorescenţele, de tip umbelă compusă, cu flori
mici, albe sau alb gălbui, pe tipul 5, cu polenizare entomofilă. Fructul este o dicariopsă de formă
elipsoidală sau ovoidală de 2,5-4 mm lungime prezentând pe partea dorsală şi laterală 4 creste cu
câte 10-12 perişori, care se îndepărtează în vederea semănatului. Facultatea germinativă se
păstrează 4-5 ani.
Soiuri cultivate. Soiurile de morcov, cultivate pe plan mondial, au rădăcina de
formă,sferică, cilindrică, conică. Soiurile cultivate la noi sunt prezentate în tabelul 2.1.1.
Tabelul 2.1.1.
Soiuri de morcov cultivate
Perioada de
Denumirea
vegetaţie Forma rădăcinii Destinaţia
soiului
(zile)
Carotte de Paris 90-100 sferică culturi forţate, industrializare
culturi de vară-toamnă, rezistente la
Nantes 120-130 cilindrică
păstrare
conică, rotunjită
Danvers 126 130-140 consum de vară-toamnă, pentru păstrare
la vârf
Chantenay 140-150 tronconică culturi de toamnă, pentru păstrare
Uriaş de
160-180 cilindrică culturi de toamnă, pentru păstare
Berlicum
Bauer Kieler culturi de toamnă, pentru păstrare sau
160-180 conică
Rote Herz industrializare

32
Relaţiile cu factorii de vegetaţie
Faţă de temperatură, morcovul are cerinţe moderate. Temperatura minimă de germinaţie
este de 4-5º, când germinaţia se realizează după 30-50 de zile iar temperatura optimă de germinaţie
este de 20-25º când răsărirea durează numai 10-12 zile. Temperatura optimă de creştere este de 16-
18ºC. Acumularea carotenului are loc până la temperaturi de 18-20ºC. Plantele, în repaus vegetativ,
rezistă la temperaturi de până la -5ºC.
Cerinţele faţă de apă sunt mari în faza de germinare şi cea de formare a rădăcinilor
tuberizate. În perioada de creştere activă umiditatea solului trebuie să fie 65-70% din capacitatea de
câmp iar la îngroşarea rădăcinilor 75-80%.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Cultivat pe terenuri umbrite se acumulează cantităţi
reduse de substanţe de rezervă, deci se obţin producţii mici.
Morcovul preferă solurile mijlocii sau uşoare, bine aprovizionate în humus (4-5%), adânci,
cu reacţie neutră (pH=6,5-7,5), dar suportă şi o reacţie uşor acidă sau uşor alcalină. Solurile
nisipoase, sărace în humus, cu posibilităţi reduse de reţinere a apei nu sunt favorabile pentru cultura
morcovului.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de rădăcini, plantele extrag din sol 2,2-4,7 kg N, 0,9-
1,5kg P2O5, 6,2-8 kg K2O, 1,5-2 kg CaO şi 0,5 MgO.

2.1.1. CULTURA MORCOVULUI ÎN CÂMP


În asolament, morcovul urmează după plante care eliberează terenul toamna devreme. Bune
premergătoare sunt solano-fructoasele, bostănoasele, care au fost fertilizate cu îngrăşăminte
organice şi care lasă terenul curat de buruieni.
Cultura morcovului se amplasează pe terenuri nivelate, irigabile. Culturile târzii de morcov,
pot urma după salată, spanac, ceapă verde.
Pregătirea terenului începe din toamnă când, după desfiinţarea culturilor anterioare,
seadministrează 300-500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică care se încorporează în
sol prin arătura adâncă. Primăvara devreme, imediat ce solul s-a zvântat, urmează pregătirea
patului germinativ, cu combinatorul. Se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu care se
încorporează prin lucrările de mărunţire a arăturii. În final patul germinativ trebuie să fie bine
mărunţit şi nivelat. Pentru culturile de toamnă, după recoltarea culturilor anticipate se aplică 200-
300 kg/ha Complex III şi dacă solul este tasat, se face o arătură de vară care se mărunţeşte cu grapa
cu discuri şi combinatorul.
Înfiinţarea culturii. Se foloseşte sămânţă deperozitată, tratată chimic. Pentru
eliminarealucrării de rărit, în unele ţări se foloseşte sămânţă calibrată sau drajată (3-3,5 mm Ø)
pentru realizarea semănatului de precizie.

33
Epoca de semănat depinde de momentul când vrem să obţinem producţia. Pentruconsumul
din timpul verii se seamănă primăvara devreme, în luna martie. Pentru producţia de toamnă,
destinată păstrării peste iarnă sau industrializării, se seamănă în lunile mai-iunie, în funcţie de
perioada de vegetaţie a soiurilor utilizate. Se seamănă câte patru rânduri pe un strat, după formula
60+30+30+30 cm sau 66+15+44+15 cm. În unele ţări, se seamănă în benzi cu lăţime de 7-
10 cm, cu seminţele dispersate iar între aceste benzi 45 cm.
Cantitate de sămânţă folosită la hectar este de 3,5-4 kg.
Adâncimea optimă de semănat este de 2,5-3 cm în solurile mijlocii şi 2-2,5 cm în solurile
semigrele.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor, la culturile neerbicidate
lapregătirea terenului se poate erbicida imediat după semănat (preemergent) cu Dual Gold 960 CE
(0,8-1,0 l/ha), Stomp 330 CE (5 l/ha) sau Linurex 50 SL (1,5 l/ha). Postemergent, după ce plantele
de morcov au format cateva frunze se poate aplica Afalon 50 SC 2 l/ha în combinaţie cu Fusilade S
2 l/ha.

Fig.2.1.2. Aspecte din cultura de morcov- Recoltarea mecanizată

Până la răsărirea culturii se iau măsuri, dacă este cazul, pentru spargerea crustei, cu sapa
rotativă, lucrând perpendicular pe direcţia rândurilor sau se fac udări, folosind aspersoare cu
3
dispersie fină a apei (ASJ-1 M), cu norme mici (250 m /ha).
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută 3-4 praşile mecanice şi 1-2
praşile manuale. Dacă este cazul, în special pe suprafeţe mici, se realizează plivitul buruienilor pe

34
rând, când buruienile sunt mici şi solul suficient de reavăn, pentru ca acestea să se smulgă uşor,
fără a deranja plantele de morcov.
După 30-40 zile de la răsărirea culturii se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi
apoi, după aproximativ o lună, se fertilizează cu aceeaşi cantitate de azotat la care se adaugă şi 80-
100 kg/ha sulfat de potasiu.
3
În perioadele secetoase se aplică udări cu norme de 300-400 m /ha. Numărul udărilor
depinde de zonă şi de condiţiile climatice. Sunt necesare 2-3 udări în zonele cu peste 600 mm
precipitaţii şi 5-7 în zonele mai secetoase. De obicei, la culturile de toamnă sunt necesare mai
multe udări. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face folosind produse specifice (tabelul 2.1.1).
Tabelul 2.1.1.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile de morcov, pătrunjel, păstârnac şi ţelină
Concen- Timp de
Tratamentele Substanţele de
Boala sau dăunătorul Aspectul atacului traţia, pauză
recomandate combatere
doza/ha zile
Pătarea frunzelor Tratamente
Pete de forme şi
(Septoria sp., alternative la Dithane M 45 0,25% 14
culori diferite pe
Cercospora sp. apariţia primelor Rovral 50 DF 0,05% 21
frunze
Alternaria sp.) semne (2-3)
Tratamente
Pete neregulate Ortiva 250 SC 0,075% 14
Făinarea (Erysiphe alternative la
albe, cu aspect Thiovit Jet 80 WG 0,4% 14
umbelliferarum) apariţia primelor
pâslos şi prăfos Flint Max 75 WG 0,3% 14
pete
Musca morcovului
Larvele de muscă şi Tratamente la sol Sintogril Super 30 kg 35
(Psila rosae)
de molie produc Stropiri pe frunze Decis 2,5 EC 0,05% 14
Molia morcovului
galerii în rădăcini la avertizare Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aethes williana)
Frunze răsucite Karate 2,5 EC 0,30 l 14
Păduchii de frunze Tratamente
având colonii de Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aphis fabae, foliare la apariţia
larve şi adulţi pe Decis 2,5 EC 0,05% 14
Semiaphis dauci) primelor colonii
partea inferioară

Recoltarea. Pentru consumul de vară se realizează prin smulgere sau dizlocare,


începânddin luna iunie când rădăcinile au grosime de 1,5-2 cm şi se valorifică în legături de câte 5-
10 bucăţi. Cultura de toamnă se recoltează după căderea primelor brume, în septembrie-octombrie,
semimecanizat, cu dislocatorul DLR-4. După dislocare, morcovii se smulg din pământ, se curăţă şi
se rup frunzele. Pe plan mondial există combine speciale pentru recoltat morcovi, care determină
reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă (fig. 2.1.2).
Producţia este de 15-20 t/ha la cultura de vară şi 25-35 t/ha la cea de toamnă.

2.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A MORCOVULUI


Datorită faptului că morcovii se păstrează în stare proaspătă o perioadă lungă de timp,
cultura forţată şi protejată este mai puţin răspândită.
Pentru cultura forţată şi protejată se folosesc numai soiuri timpurii, cu rădăcină
scurtă. 35
Cultura în sere se înfiinţează, începând din noiembrie până în februarie, când se seamănăla
2
15-20 cm între rânduri, folosind 0,8-1 g sămânţă/m .
Cultura în solarii se poate înfiinţa toamna, în noiembrie sau primăvara devreme (februarie-
martie). Se seamănă la distanţe mici, 20 cm între rânduri. În solarii, morcovul se poate cultiva şi
intercalat, printre rândurile culturii de bază sau în părţile laterale a solariilor de tip tunel.
Cultura protejată cu tunele joase se înfiinţează în februarie-martie. După semănat
seinstalează, tunelele joase şi se protejează cultura până la începutul lunii mai.
Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere, recoltarea şi valorificarea făcându-se ca la
cultura de vară din câmp.

2.2. PĂTRUNJELUL
Petroselinum crispum (Mill.), convar. radicosum
(Def.)Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Importanţa culturii. Pătrunjelul se cultivă pentru rădăcinile tuberizate şi frunzele care
sefolosesc la prepararea şi aromatizarea mâncărurilor, la fabricarea conservelor şi a supelor
concentrate. Se utilizează în stare proaspătă sau congelată. Rădăcinile conţin 14-15% S.U.; glucide
6-9%, protide 1,5%, vitaminele B1, B2, C şi săruri minerale Ca, Mg, K, Fe. Frunzele conţin 3-4%
protide, 5-8 mg caroten şi 140-200 mg vitamina C la 100 g substanţă proaspătă. Atât rădăcinile cât
şi frunzele au un conţinut ridicat în substanţe volatile (apiol, apigenină, apiină) care asigură gustul
şi aroma caracteristică.
Originea şi răspândirea. Pătrunjelul este orginar din zona Mării Mediterane, unde
segăseşte în stare sălbatică. A fost utilizat de popoarele antice ca plantă medicinală şi ulterior fiind
folosită şi ca plantă alimentară.. Se cultivă în aceleaşi zone ca şi morcovul, dar ocupă suprafeţe mai
mici.
Particularităţi biologice. Pătrunjelul cultivat pentru rădăcină, este o specie
bienală.Rădăcina este pivotantă, de culoare albă, suculentă, având un diametru, în partea
superioară
de 3-5 cm, în funcţie de soi, spre deosebire de pătrunjelul de frunze la care rădăcina este ramificată
și subțire.
Rozeta de frunze este formată din 15-20 frunze trifidate, glabre, de culoare verde închis,
ajungând la 20-25 cm lungime. Frunzele sunt lung peţiolate.
În anul al doilea se dezvoltă tulpinile florifere, ramificate, de 0,8-1 m înălţime. Florile mici,
alb-verzui sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă, de dimensiuni mai reduse,
comparativ cu cele de morcov (fig.2.2.1.). Polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este o
dicariopsă, fără perişori, de culoare brun-verzuie, de mărime mică (600-700 buc./g.).
36
Soiuri cultivate de pătrunjel de rădăcină: Zaharat.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Pătrunjelul
arecerinţe asemănătoare faţă de factorii de vegetaţie cu cele
ale morcovului.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4ºC iar
cea optimă 20-25ºC. Temperatura optimă de creştere este de
16-23ºC. Plantele rezistă la temperaturi de -10...-18ºC şi pot
rămâne peste iarnă în câmp.
Are cerinţe moderate faţă de apă. Preferă o umiditate
uniformă în faza de îngroşare a rădăcinilor (70-75% din
capacitatea de câmp).
Faţă de lumină nu are pretenţii mari, plantele
suportând şi o uşoară umbrire.

Fig. 2.2.1. Pătrunjel-tulpina floriferă şi rădăcina

Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau lutoase, cu reacţie neutră spre uşor alcalină
(pH= 6,5-7,5). Trebuie evitate solurile compacte deoarece determină ramificarea rădăcinilor.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 4 kg N, 2 kg P2O5, 5 kg K2O, 0,8 kg MgO
latona de rădăcini.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Locul în asolament, fertilizarea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare cu cele prezentate
la cultura morcovului. De altfel, pătrunjelul ocupă de obicei, sola legumelor rădăcinoase alături de
morcov, păstârnac etc.
Înfiinţarea culturii. Se seamănă primăvara devreme, în luna martie, până cel mai târziu în
10-15 aprilie. Pe suprafeţe mici se poate semăna încă din toamnă (15-25.XI).
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Pentru semănat se folosesc 4-5 kg sămânţă/ha.
Schema de semănat este ca la morcov.
Lucrările de întreţinere. Cultura se menţine curată de buruieni prin 3-4 praşile mecaniceşi
2-3 manuale. Se pot utiliza, pentru combaterea chimică a buruienilor, erbicidele prezentate la
morcov. Pe suprafeţe mici, la culturile semănate manual, se face răritul plantelor pe rând la 4-5 cm,
asigurându-se 20-30 plante pe metru liniar. Sunt necesare două fertilizări faziale, când se aplică

37
100-150 kg/ha azotat de amoniu, asigurându-se pentru a doua fertilizare şi 50-100 kg/ha sare
potasică.
În perioadele secetoase se aplică 1-2 udări, în zonele colinare şi 3-4 udări, în zonele de
3
câmpie, cu norme de udare de 300-400 m apă/ha.
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se utilizează produsele prezentate anterior în
tabelul 2.1.1. Mai frecvent apare făinarea şi septorioza iar dintre dăunători, păduchii de frunze.
Recoltarea se poate face în timpul verii, pentru consumul curent începând din momentul
încare rădăcinile au 0,5-1 cm diametru. În acest caz se valorifică la legătură. Pentru păstrare peste
iarnă se recoltează toamna, după căderea primelor brume, în octombrie, semimecanizat cu DLR-4.
După dizlocare, se rup frunzele care se pot valorifica separat iar rădăcinile sunt destinate păstrării
peste iarnă. Producţia de rădăcini este de 15-20 t/ha.

2.3. ŢELINA DE RĂDĂCINĂ


Apium graveolens L., var. rapaceum
(Mill.)Fam. Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii.Se utilizează în alimentaţie, la prepararea mâncărurilor, rădăcinile


şifrunzele datorită aromei specifice pe care o asigură diferitelor preparate culinare.
Rădăcinile conţin 9-12% S.U., glucide 5-8%, protide 1-1,5%, lipide 0,3%, vitamine:
caroten, B1, B2, B6, E, PP şi C (8-12 mg), săruri minerale: calciu 44-56 mg, potasiu 34 mg, fosfor
26-30 mg, magneziu 33 mg, fier 1,8 mg, la 100 g produs proaspăt.
Frunzele conţin şi ele cantităţi însemnate de vitamine, în special vitamina E, 5 mg/100 g,
săruri minerale şi substanţe volatile care imprimă gustul şi aroma caracteristică.
Originea şi răspândirea. Ţelina de rădăcină provine din forma sălbatică, care
creştespontan în zona de litoral a Mării Mediterane şi a Oceanului Atlantic, pe terenuri mai umede
şi sărăturoase. A fost utilizată încă din antichitate ca plantă medicinală, iar din sec. al XVII-lea se
foloseşte şi în consum.
Se cultivă în toate regiunile de pe glob, la noi fiind mai mult cultivată în jurul oraşelor mari
dar, pe suprafeţe mai restrânse comparativ cu morcovul şi pătrunjelul.
Particularităţi biologice. Ţelina este o specie bienală.
În primul an plantele formează la suprafaţa solului o rozetă de frunze care ajung până la 40
cm lungime, sunt lung peţiolate, de 1-2 ori penat sectate cu foliole mari, glabre, lucioase şi de
culoare verde închis.Sistemul radicular este ramificat cu numeroase rădăcini care pătrund în sol
până la 50 cm adâncime. Tuberizarea se desfăşoară la nivelul coletului. Porţiunea tuberizată este

38
formată din axul epicotil, hypocotil şi partea superioară a rădăcinii. Are formă sferică, globuloasă
sau tronconică cu numeroase rădăcini secundare, cărnoase, la partea inferioară (fig. 2.3.1).
În anul al doilea se dezvoltă tulpina floriferă de 1-1,2 m, ramificată şi striată. Florile sunt
mici albe, grupate în inflorescenţe de tip umbelă. Înflorirea începe din iunie şi durează până în
septembrie. Polenizarea este alogamă. Fructul este de tip dicariopsă, are 1,2-2 mm, culoarea brun-
verzuie. Un gram conţine 2500-2800 seminţe. Facultatea germinativă se păstrează 6-8 ani.
Soiuri: Alabaster, Victoria.

Fig. 2.3.1. Plante de ţelină

Relaţiile cu factorii de vegetaţie.


Ţelina are cerinţe moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-
5ºC iar cea optimă de 20-25ºC. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-22ºC. Plantele rezistă
la temperaturi negative de până la -4...-5ºC. Sunt sensibile la temperaturi ridicate. În perioada de
producere a răsadurilor trebuie evitate temperaturile mai mici de 14ºC pentru a preveni vernalizarea
prematură, care determină formarea tulpinilor florale. Faţă de apă are cerinţe mari. Necesită în sol o
umiditate de 65-75% din capacitatea de câmp, fiind astfel necesare udări în perioadele secetoase.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Preferă solurile mijlocii spre compacte, cu o bună capacitate
de reţinere a apei bogate în humus. Nu sunt bune solurile alcaline, bogate în calciu, cu un conţinut
mai mare de 3-5% carbonat de calciu, pH-ul optim fiind de 6,4-6,8.

39
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-6 kg N, 3-4 kg P2O5, 6-7 K2O, 8-9 kg CaO
şi 0,5-0,7 kg MgO la tona de produs. Ţelina pentru rădăcină este foarte sensibilă la carenţa de
magneziu şi bor.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Spre deosebire de celelalte legume rădăcinoase, cultura de ţelină se înfiinţează cu răsad,
datorită faptului că seminţele sunt foarte mici.
În asolament ţelina ocupă sola fertilizată cu gunoi de grajd. Bune premergătoare sunt
leguminoasele anuale, solano-fructoasele. Cultura de ţelină poate să urmeze, în acelaşi an, după
spanac, salată, ridichi de lună sau după mazăre, în sudul şi vestul ţării.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se aplică 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-
400kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică, care se încorporează în sol cu arătura adâncă.
Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează cu Stomp 330
CE 5 l/ha. Se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Producerea răsadurilor. Se seamănă în răsadniţe calde, în perioada 20.II-10.III
pentruculturile de vară şi în 20.III-10.IV pentru cele de toamnă. Se seamănă rar, 0,6-1 g sămânţă la
2
m deoarece răsadurile nu se repică. Sunt necesare 100-120 g sămânţă pentru a se asigura
răsadurile pentru un hectar de cultură. Adâncimea de semănat este de maxim 0,5 cm. Pentru
obţinerea unor producţii mai timpurii, pe suprafeţe mici, răsadurile se pot repica în cuburi de 5 x 5
cm, în faza de 2 frunze adevărate, după aproximativ 20 zile de la răsărire. În perioada de producere
a răsadurilor se asigură 18-20ºC ziua şi 12-15ºC noaptea. Vârsta răsadurilor la plantare este de
aproximativ 50 zile.
Plantarea răsadurilor. Pentru cultura de vară se plantează la începutul lunii mai iar
pentrucea de toamnă, până în prima decadă a lunii iunie. Pe teren nemodelat se plantează în rânduri
echidistante la 40-50 cm, între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând. Pe teren modelat se
plantează trei rânduri pe strat, după schema 70+40+40/25-30 cm.
Răsadurile nerepicate se sortează, apoi se fasonează prin scurtarea rădăcinilor la 3-4 cm şi
îndepărtarea a 1/3 din limbul foliar, apoi se mocirlesc rădăcinile.
Plantarea se poate realiza manual, cu plantatorul, pe suprafeţe mici, semimecanizat sau
mecanizat cu MPR-6. Adâncimea de plantare este aceeaşi cu cea de la locul de producere a
răsadului, pentru ca mugurele central să rămână deasupra suprafeţei solului.
Lucrările de întreţinere. După 4-5 zile de la plantare se face complectarea
golurilor.Pentruafânarea solului şi combaterea buruienilor se fac 3-4 praşile mecanice şi 2-3
manuale. La aproximativ 3 săptămâni după plantare se poate erbicida cu Afalon 47 PU 0,5-1,5
kg/ha iar pentru buruienile monocotiledonate cu Fusilade S 1,5 l/ha. Se fac două fertilizări faziale
administrându-se 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi apoi după 3-4 săptămâni 100 kg azotat de
amoniu plus 80-100
40
kg/ha sare potasică. Sunt necesare udări pentru asigurarea prinderii răsadurilor, după plantare şi
apoi în perioadele secetoase din timpul verii. Se udă de 3-4 ori, în zonele colinare şi de 8-10 ori în
3
zonele secetoase, prin aspresiune cu norme de 300-450 m apă/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face de câte ori este nevoie, utilizand produse
specifice.
Recoltarea. Ţelina pentru rădăcină se recoltează începând din timpul verii, pentruconsumul
curent când după dizlocare, plantele se fasonează, prin îndepărtarea rădăcinilor secundare,
valorificându-se cu frunze. Culturile de toamnă se recoltează în luna octombrie, înainte de venirea
îngheţului, semimecanizat cu DLR-4. În acest caz frunzele din rozetă se îndepărtează, prin tăiere,
lăsând aproximativ 1 cm din peţiol. Producţia de rădăcini este de 20-25 t/ha.

2.4. PĂSTÂRNACUL
Pastinaca sativa L., convar. hortensis Ehrh.
Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Importanţa culturii. Păstârnacul se cultivă pentru rădăcini, care se utilizează la
preparareadiferitelor mâncăruri şi în industria conservelor, împreună cu alte legume. Au un
conţinut ridicat de substanţă uscată, 17-19%, reprezentată de glucide 9-12%, protide 1-1,5%.
Conţine de asemenea vitamine: 17-30 mg vitamina C, vitaminele B1, PP şi săruri minerale: calciu
40 mg, fosfor 69 mg, magneziu 20 mg, raportate la 100 g produs proaspăt. Rădăcinile conţin şi
substanţe volatile care imprimă acestora gustul şi aroma specifică.
Originea şi răspândirea. Provine din zona Mării Mediterane unde se găseşte în
staresălbatică, pe terenurile umede şi umbrite. Se cultivă încă din antichitate, fiind în prezent
răspândit mai ales în zonele cu climat temperat. La noi, se cultivă în special în jurul oraşelor fiind
însă răspândit pe suprafeţe mai mici comparativ cu cele de pătrunjel.

Particularităţi biologice. Este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie formează în sol


orădăcină pivotantă. Porţiunea îngroşată poate avea formă conic-alungită sau sferică, în funcţie de
soi (fig.2.4.1). Are pulpa alb-gălbuie, suculentă şi cu aromă caracteristică. Spre deosebire de
pătrunjel, cilindrul central este mic. Frunzele sunt peţiolate, pubescente, penat sectate, cu 2-7
perechi de foliole, cea terminală fiind trilobată. În anul al doilea se formează tulpinile florale,
ramificate, striate, care ajung până la 150-200 cm. Florile sunt mici, galbene, grupate în
inflorescenţe de tip umbelă compusă. Polenizarea este alogamă. Fructele, dicariopse, sunt de
mărime mijlocie (4-6 mm, în diametru), rotund-turtite cu marginile aripate, de culoare cafenie şi cu
viabilitate redusă (facultatea germinativă se menţine cel mult 2 ani de zile).

41
Fig. 2.4.1. Aspectul rădăcinilor tuberizate de păstârnac

Soiuri cultivate: Semilung, Alb lung.


Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Faţăde temperatură are cerinţe moderate.
Temperaturaminimă de germinaţie este de 2-3ºC iar cea optimă de 15-25ºC. Plantele tinere rezistă
până la -5ºC iar cele mature până la -8...-10ºC, astfel că poate ierna în câmp. Temperatura optimă
de vegetaţie este de 15-25ºC. Are cerinţe moderate faţă de umiditate, datorită înrădăcinării
profunde, dar reacţionează favorabil la o umiditate relativ ridicată în sol, de 75-80% din capacitatea
de câmp.
Păstârnacul suportă o uşoară umbrire, neavând cerinţe mari faţă de lumină. Preferă solurile
mijlocii, lutoase sau luto-nisipoase, adânci, fertile, bogate în humus, cu reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 6 kg N, 3,7 kg P2O5, 12,5 K2O şi 7,5 CaO
latona de produs.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Păstârnacul se cultivă în câmp, având tehnologia asemănătoare cu cea a pătrunjelului.
Pregătirea terenului începe toamna, când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-
500 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică. Arătura adâncă la 28-30 cm, efectuată din
toamnă se mărunţeşte primăvara devreme cu combinatorul. Se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu
sau 200 kg/ha Complex III şi se erbicidează cu Dual Gold 960 CE 0,8-1,0 l/ha.
Semănatul se face primăvara devreme (20.II-20.III). Se seamănă în rânduri echidistante de
40-50 cm pe teren nemodelat sau în benzi de câte 3 rânduri pe strat, la 40 cm între rânduri şi 70 cm
între benzi. Adâncimea de semănat este de 3-3,5 cm pe soluri mai uşoare şi 2-2,5 cm pe solurile
mijlocii. Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha.
42
Lucrările de întreţinere constau în 3-4 praşile mecanice şi 1-2 manuale. Când plantele
au3-4 frunze se face răritul la 4-6 cm, între plante pe rând. Se poate erbicida pe vegetaţie, după ce
plantele au 2-3 frunze, cu Afalon 47 PU 1,2-1,5 l/ha iar pentru buruienile monocotiledonate, cu
Fusilade S 12,5 în doză de 1,5 l/ha. În perioadele secetoase sunt necesare 3-5 udări cu norme de
3
350-400 m apă/ha.
Se fac două fertilizări faziale, după răsărire cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi în perioada de
formare a rădăcinilor îngroşate cu 150 kg azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha sare potasică.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se execută când este cazul, folosind produse specifice.
Recoltarea are loc toamna târziu, după căderea primelor brume, prin dizlocare cu DL-4.
Securăţă apoi de pământ şi frunze, se sortează şi se poate păstra peste iarnă în pivniţe, şanţuri sau
depozite. Când nu există posibilităţi de valorificare sau păstrare peste iarnă, păstârnacul poate
rămâne în câmp pana primăvara în martie-aprilie.
Producţia de rădăcini este de 35-40 t/ha.

2.5. RIDICHILE
Raphanus sativus L., convar. sativus - ridichea de lună
Raphanus sativus L., convar. niger - ridichea de vară-iarnă
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate care se consumă
înstare proaspătă. Ridichea de lună conţine 5-8% substanţă uscată, 3-3,5% glucide, 0,6-1,2%
protide, vitaminele B1, C (20-30 mg/100 g), săruri minerale: calciu, fosfor, magneziu şi substanţe
volatile.
Ridichile de vară-iarnă conţin 8-11% substanţă uscată, 5-8,4% glucide, 1-1,3% protide. Datorită
conţinutului ridicat în substanţe volatile, ridichile au acţiune diuretică, bactericidă şi vermifugă.
Originea şi răspândirea. Ridichile sunt originare din Asia şi zona Mării
Mediterane.Ridichile de lună au apărut în sec. XVIII-XIX. Se cultivă în zonele umede şi răcoroase
din Europa, Asia şi America fiind mai răspândită în centrul Europei, în Japonia, Coreea şi China.
Particularităţi biologice. Ridichea de lună este o plantă anuală iar ridichea de vară-iarnă
secomportă ca o specie bienală. În sol se dezvoltă porţiunea tuberizată reprezentată de axul
hypocotil, la soiurile sferice iar la cele alungite pe lângă hypocotil se îngroaşă şi partea superioară a
rădăcinii.
Are culoare albă, roz, roşie, neagră iar la unele soiuri, porţiunea tuberizată este bicoloră (fig.2.5.1).
Rădăcinile secundare sunt fibroase şi pătrund în sol la 30-40 cm, la ridichile de lună şi până
la 60-80 cm la cele de vară-iarnă.
Frunzele cotiledonale sunt cordiforme, pubescente. Rozeta de frunze cuprinde 3-8 frunze
lirate sau penatsectate, acoperite cu perişori.
43
Tulpina floriferă înaltă de 50-100 cm, este ramificată, florile sunt grupate în inflorescenţe
de tip racem terminal, sunt pe tipul 4, de culoare albă sau violacee, cu polenizare alogamă,
entomofilă.
Fructul este o silicvă indehiscentă, în care se formează seminţele ovoidale, de culoare
cafenie, fiind mai mari, comparativ cu cele ale altor specii din fam. Brassicaceae (80-120 buc./g.).
Soiuri cultivate:
- Ridichea de lună: timpurii (30-40 zile): Rotunde timpurii, Roşii cu vârf alb, Redo, Ilka;
semitimpurii (40-50 zile): De Blaj, Ţepuşi de gheaţă;
- Ridichea de vară (50-60 zile): Albe japoneze, De Dumbrăveni, De Iernut;
- Ridichea de toamnă (70-80 zile): Bere de München;
- Ridichea de iarnă (100-120 zile): Negre rotunde.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Ridichile au cerinţe moderate faţă de
temperatură.Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2ºC iar cea optimă de 20-25ºC. Plantele
călite rezistă până la -3...-6ºC. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-20ºC. Temperaturile
scăzute, de 5-
8ºC în primele faze de vegetaţie pot determina apariţia tulpinilor florale, la ridichile de vară-iarnă.
Temperaturile ridicate asociate cu seceta, determină, la ridichile de lună, pornirea prematură a
lăstarilor floriferi, apariţia ţesutului spongios în porţiunea tuberizată şi acumularea uleiurilor eterice
care depreciază calitatea.
Cerinţele faţă de umiditate sunt mari, necesitând în sol 70-80% din capacitatea de câmp.
Din acest punct de vedere ridichile de iarnă, datorită sistemului radicular mai profund se pot
aproviziona mai bine cu apă şi suportă mai uşor perioadele secetoase. Alternanţa perioadelor
secetoase cu cele cu umiditate ridicată determină, în special la ridichile de lună, crăparea părţii
comestibile.
Ridichile au cerinţe moderate faţă de intensitatea luminii. Insuficienţa luminii, la ridichile
de lună determină alungirea axului hypocotil şi din această cauză se deformează porţiunea
tuberizată. Ridichea de lună fiind o plantă de zi lungă, care în astfel de condiţii formează tulpini
florifere, trebuie cultivată numai în condiţii de zi scurtă, primăvara devreme sau toamna târziu.

Pentru cultura ridichilor de lună şi de vară sunt potrivite solurile mijlocii spre uşoare, fertile
iar pentru cele de toamnă-iarnă sunt bune solurile semigrele, luto-argiloase, care reţin mai bine apa
în timpul verii, cu reacţie neutră, pH-ul optim fiind 6,8-7,4.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-8 kg N, 2-3,5 kg P2O5, 5-6 kg K2O, 2-
2,5kg CaO şi 0,3-0,4 kg MgO la o tonă de produs.

2.5.1. CULTURA RIDICHILOR ÎN CÂMP


Ridichile se cultivă în principal în câmp, dar ridichea de lună se cultivă şi în spaţii protejate.
44
În general ridichile ocupă terenul înainte sau după alte culturi de legume deoarece au o
perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Pregătirea terenului începe din toamnă, când, după desfiinţarea culturii precedente se
facefertilizarea de bază. Cantităţile de îngrăşăminte aplicate se corelează şi cu cerinţele speciei de
bază, care se amplasează înainte sau după cultura ridichilor. Tot din toamnă, se execută arătura
adâncă.
Primăvara se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu sau 200 kg/ha Complex III şi
se mărunţeşte arătura cu combinatorul.
Pentru ridichile de toamnă-iarnă, care urmează în acelaşi an după alte culturi de legume se
face o arătură de vară care se mărunţeşte imediat cu grapa cu discuri şi combinatorul.
Înfiinţarea culturii. Ridichile de lună se seamănă primăvara devreme sau pentru cultura
detoamană în perioada 10.VIII-10.IX. Pentru eşalonarea producţiei se poate semăna în 2-3 etape, la
intervale de 10-15 zile. Se seamănă în benzi de câte şase rânduri, după schema prezentată în figura
9, folosind 15-20 kg sămânţă/ha. Ridichea de vară se seamănă în luna martie, câte patru rânduri pe
strat folosind 10-12 kg sămânţă/ha. Ridichile de toamnă-iarnă se seamănă începând de la sfârşitul
lunii mai până în 10-15 iulie, câte trei rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm. Semănatul mai adânc, în special la soiurile de
ridichi de lună având formă sferică, determină deformarea porţiunii îngroşate.
Semănatul se face mecanizat, pe suprafeţe mari, cu SUP-21 sau manual, pe suprafeţe mici.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor se poate erbicida, după semănat cu
Ramrod 65 PU (Satecid, Clorilat) 6-8 kg/ha. Se fac 1-2 praşile mecanice şi 1-2 manuale, în special
la ridichile de toamnă-iarnă. După răsărire plantele se răresc la 2-3 cm, la ridichile de lună şi de
vară şi respectiv 6-8 cm, cele de toamnă-iarnă. În perioadele secetoase se udă, prin aspersiune, de
3
2-4 ori cu norme de 300-400 m /ha, mai ales la culturile de vară-toamnă.

Fig.2.5.1. Ridichi de lună


45
Pentru ridichile de toamnă-iarnă este necesară şi o fertilizare fazială cu 100-150 kg/ha
azotat de amoniu şi 50-100 kg/ha sare potasică. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face utilizând
produsele specifice.
Recoltarea. Ridichile de lună şi de vară se recoltează manual, prin smulgere, în 2-3 etapepe
măsură ce rădăcinile s-au dezvoltat suficient şi se leagă în legături de câte 5-8 bucăţi, la ridichea de
lună şi 3-5 la cea de vară. Ridichea de toamnă şi de iarnă se recoltează după căderea primelor
brume, semimecanizat cu DLR-4, apoi se curăţă de pământ şi se rup frunzele.
Producţia este de 8-10 t/ha la ridichea de lună, 15-20 t/ha la ridichea de vară şi 20-30 t/ha la
cele de toamnă-iarnă.

2.5.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A RIDICHILOR DE LUNĂ


Ridichea de lună, având perioadă scurtă de vegetaţie se pretează la cultura în răsadniţe,
solarii şi sere. În răsadniţe şi solarii se cultivă începând din ianuarie până în aprilie, pentru a obţine
producţia înaintea celei din câmp. În sere, se poate cultiva începând din octombrie până în
februarie-martie, cultura efectuându-se, între cele două cicluri de bază.
Înainte de înfiinţarea culturii se pregăteşte patul germinativ prin lucrările specifice.
2
Semănatul se face manual, în rânduri dese, la 8-10 cm folosind 5-8 g sămânţă/m , realizând
2
în acest fel 350-400 plante recoltabile/m . Între plante pe rând se asigură distanţe de 2-2,5 cm,
respectiv 40-50 plante pe metru liniar.
Adâncimea de semănat este de 0,5-1 cm, pentru a preveni deformarea părţii comestibile.
În vederea evitării alungirii axului hypocotil, după răsărire se asigură temperaturi de 10-
15ºC ziua şi 8-10ºC noaptea, timp de 5-7 zile, apoi se ridică la 14-18ºC ziua şi 10-12ºC noaptea.
Pentru asigurarea luminii sticla se va menţine curată iar folia de pe solarii trebuie să aibă o bună
transparenţă. În zilele călduroase, prin aerisiri se va evita creşterea temperaturii. Se aplică udări
pentru a menţine în sol umiditate moderată şi constantă şi se face o fertilizare fazială cu 100-150
kg/ha Complex III. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face utilizând produse specifice.
Recoltarea are loc manual, începând din faza în care rădăcinile au aproximativ 2 cm în
diametru. Plantele se smulg din sol, se curăţă de pământ şi se leagă în legături.

2.6. SFECLA ROŞIE


Beta vulgaris L., convar. conditiva
L.Fam. Chenopodiaceae
Importanţa culturii. Sfecla roşie se cultivă pentru rădăcini care se utilizeazăpreparate
saumarinate. Se foloseşte în industria conservelor, ca materie primă. Rădăcinile de sfeclă conţin
11-
46
12% S.U., glucide 6-9%, proteine 0,5-1,8%, lipide 0,1-0,2%, vitaminele B1, B2, PP (B3), C (8-30
mg), P (100-150 mg) şi săruri minerale: potasiu 100 mg, sodiu 258 mg, fosfor 15 mg, calciu 300
mg, raportat la 100 g produs proaspăt. Culoarea roşie-violacee este asigurată de un glicozid,
betanină, care are valoare alimentară, folosindu-se ca şi colorant natural, în industria conservelor.
Originea şi răspândirea. Este originară din zona de litoral a Mării Mediterane şi
aOceanului Atlantic unde creşte în stare sălbatică (Beta vulgaris, ssp. maritima Thell.). Primele
forme cultivate s-au răspândit în centrul Europei în sec. al XV-lea. Se cultivă în toate zonele cu
climat temperat şi subtropical.
Particularităţi biologice. Sfecla roşie este o specie bienală care formează în primul an
devegetaţie în sol, o rădăcină pivotantă, care se tuberizează în partea superioară, având formă
sferică, globuloasă sau conic alungită. Porţiunea îngroşată cuprinde şi axul hypocotil (fig.2.6.1).
La suprafaţa solului se formează o rozetă de frunze, lung peţiolate, cordate, cu limb mare,
de formă ovată, având nervurile colorate în roşu-violaceu.
În anul al doilea de vegetaţie se dezvoltă tulpinile florale care ajung până la 80-120 cm, sunt
bine ramificate. Frunzele de pe tulpină sunt sesile, lanceolate. Florile sunt mici, concrescute, pe
tipul 5, grupate în spice terminale. Polenizarea este alogamă. Fructul, de tip glomerulă este format
din 2-6 nucule concrescute.
Soiuri cultivate: Bordo, Vidra 28, De Arad. În vestul Europei se cultivă şi soiuri curădăcini
mici (3 cm în diametru) pentru conservare.

Fig.2.6.1. Sfecla roşie

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura minimă de germinaţie este de 4-5ºC. La


otemperatură în sol de 10ºC, răsărirea se realizează după 15-20 zile iar la 16ºC, după 10-12 zile.
47
Temperatura optimă de creştere este de 16-23ºC; plantele sunt sensibile la temperaturi de peste
25ºC. Rezistă la îngheţuri uşoare de - 5...-6ºC, dar în faza de frunze cotiledonale sunt mai sensibile,
rezistând numai până la -1...-2ºC.
După declanşarea fazei de acumulare a substanţelor de rezervă, plantele pot vernaliza
prematur, dacă se înregistrează o perioadă mai lungă de timp temperaturi de 5-10ºC.
Faţă de apă are cerinţe moderate, necesitând în sol o umiditate de 65-75%, valorile mai
ridicate fiind la germinaţie şi în faza îngroşării rădăcinilor.
Preferă solurile mijlocii spre uşor compacte, luto-nisipoase, lutoase sau luto-argiloase,
bogate în humus cu reacţie neutră sau slab alcalină, cu pH-ul între 5,8-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 3,5-4 kg N, 1,5-2 kg P2O5, 5-6 kg K2O, 1-
2kg CaO, 0,6-0,8 kg MgO la tona de rădăcini. Raportul între azot şi potasiu trebuie să fie de 1:1,5
pentru a se asigura un conţinut ridicat în glucide şi o coloraţie mai intensă a rădăcinilor.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura sfeclei roşii se poate practica în ogor propriu, pentru obţinerea producţiei în
perioada de vară sau succesiv după salată, ceapă verde, mazăre, când producţia se obţine toamna
târziu.
În asolament sfecla roşie poate urma după solanacee, leguminoase anuale sau castraveţi.
Pregătirea terenului începe din toamnă printr-o fertilizare de bază cu 300-400
kg/hasuperfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică urmată de arătura adâncă la 28-30 cm. Primăvara
se administrează azotat de amoniu 150 kg/ha şi se pregăteşte patul germinativ cu combinatorul.
Pentru cultura de toamnă, după recoltarea culturii secundare se administrează 200-250 kg/ha
Complex III
şi se face o arătură superficială, care se mărunţeşte imediat cu grapa cu discuri şi combinatorul.
La pregătirea terenului se poate erbicida cu Venzar 80 PU 1-1,5 kg/ha.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct cu SPC-6.
Epoca de semănat este primăvara (20.III-10.IV) pentru cultura de vară şi în mai-iunie,
pentru cultura de toamnă. Se seamănă la distanţe de 70+40+40 cm, folosind 12-14 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere. Dacă nu s-a erbicidat la pregătirea patului germinativ se
poateaplica preemergent, Dual Gold 960 EC 1-1,5 l/ha. După răsărire se face răritul la distanţe de
2
8-10 cm între plante pe rând, asigurându-se 20-25 plante/m .
Se fac 3-4 praşile mecanice şi 2-3 praşile manuale. La începutul perioadei de îngroşare a
rădăcinilor se administrează 150 kg/ha azotat de amoniu şi 100 kg/ha sare potasică. În perioadele
3
secetoase se udă prin aspersiune, fiind necesare 2-4 udări cu norme de 400-450 m apă/ha.
Pentru combaterea bolilor se fac tratamente preventive şi curative cu Brestan 60 PU - 0,5
kg/ha, Topsin M 70 - 0,3 kg/ha, Benlate 50 PU - 0,3 kg/ha, împotriva cercosporiozei (Cercospora
48
beticola) şi cu Tilt 250 CE 0,5 l/ha sau Score 250 CE 0,3 l/ha pentru făinare (Erisiphe betae).
Dintre dăunători trebuie avuţi în vedere păduchii de frunze (Doralis fabae) şi gărgăriţa sfeclei
(Bothynoderes punctiventris), care se pot combate cu Fernos 50 PU 0,05%, Decis 0,125% sau
Fastac 10 EC, 0,02% (tabelul 2.6.1.).
Tabelul 2.6.1.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor culturii de sfeclă roşie
Timp
Concen-
Boala sau Tratamentele Substanţele de de
Aspectul atacului traţia,
dăunătorul recomandate combatere pauză
doza/ha
zile
Cercosporioza Tratamente foliare
Pete mici, circulare, Score 250 EC 0,3 l 14
sfeclei alternative,
brune, mărginite de un Topsin 70 PU 0,3 kg 18
(Cercospora preventive şi
halou gălbui, pe frunze Bravo 500 SC 4l 7
beticola) curative
Făinarea sfeclei Pete pâsloase sau Tilt 250 CE 0,5 l 21
Tratamente foliare
(Erysiphe prăfoase, de culoare Alert SC 0,5 l 14
alternative
betae) albă, pe frunze Score 250 EC 0,3 l 14
Colonii de păduchi pe
Păduchii de
partea inferioară a Decis 2,5 EC 0,0125% 14
frunze Tratamente foliare
frunzelor gofrate şi Fastac 10 EC 0,02% 14
(Aphis fabae)
răsucite
Gărgăriţa Decis 2,5 EC
Retezarea plantelor 0,5 l 14
sfeclei Tratamente foliare şi Lamdex 5 EC
tinere, zone roase ale 0,2 l 14
(Bothynoderes la sol Karate Zeon
frunzelor 0,150 l 14
punctiventris) (SC)

Recoltarea se execută semimecanizat, prin dizlocare cu DLR-4 după care plantele se


smulgdin pământ, se curăţă şi se îndepărtează frunzele. Perioada de recoltare este în iulie-august
pentru cultura înfiinţată primăvara şi în septembrie-octombrie după căderea brumelor, pentru
culturile
înfiinţate vara.
Producţia este de 15-20 t/ha pentru culturile de vară şi 25-30 t/ha pentru culturile de
toamna.

1.8. Bibliografie obligatorie

 Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.11. 

 Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed. 

Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VII. 

1.9. Bibliografie facultativă
 Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie 

Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XV. 
49
1.10.Test
1.Care din speciile următoare se comportă ca plante anuale:
a. Morcov, pătrunjel
b. Ţelina, sfecla roşie
c. Ridichi de lună
2.Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de morcov este:
o
a. 0-1 C
o
b. 3-4 C
o
c. 6-8 C
3.Cultura de morcov, pentru păstrare peste iarnă, se înfiinţează:
a. primăvara devreme
b. lunile mai-iunie
c. toamna
4. Pătrunjelul rezistă la temperaturi de:
o
a. -8....-10 C
o
b. -10...-20 C
o
c. -2.....-5 C
5.Gunoiul de grajd se administrează toamna la:
a. morcov, pătrunjel
b. sfeclă roşie
c. păstârnac, ţelină
6.Temperatura optimă de creştere a plantelor de ţelină este de:
o
a. 12-14 C
o
b. 16-20 C
o
c. 20-25 C
7.Cultura de ţelină se înfiinţează:
a. prin semănat direct sau răsad
b. numai prin semănat direct
c. numai prin răsad
8.Ridichile de toamnă-iarnă pot emite prematur tulpini florifere dacă plantele trec prin
perioade cu temperaturi de:
o
a. 1-5 C
o
b. 5-8 C
o
c. 10-15 C
9. Ridichile de lună, emit tulpini florifere:

50
a. în perioade secetoase
b. în condiţii de zi scurtă
c. în condiţii de zi lungă
10.Combaterea puricilor se face obligatoriu la:
a. pătrunjel
b. ridichi
c. ţelină

51
UI. III. LEGUMELE BULBOASE

Obiective ...................................................................................................................... 53
3.1. CEAPA .................................................................................................................53
3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC.................................................... 57
3.1.2. CULTURA CEPEI PRIN SEMĂNAT DIRECT ...................................60
3.1.3. CULTURA CEPEI PRIN RĂSAD........................................................ 60
3.1.4. CULTURA DE CEAPĂ VERDE.......................................................... 61
3.2. USTUROIUL .......................................................................................................63
3.3. USTUROIUL DE EGIPT ...................................................................................66
3.4. PRAZUL .............................................................................................................. 67
3.5. CEAPA DE IARNĂ ............................................................................................ 71
3.6. Bibliografie obligatorie....................................................................................... 72
3.7. Bibliografie facultativă ....................................................................................... 73
3.8. Test ....................................................................................................................... 73

52
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor bulboase.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă,
bulbul, tulpina falsă, de la unele consumându-se şi frunzele verzi.
Legumele bulboase fac parte din familia Aliaceae: ceapa, usturoiul, prazul, usturoiul, ceapa
de Egipt, ceapa de iarna, ceapa de tuns, ceapa eşalotă.
Sunt specii puţin pretenţioase faţă de căldură şi din această cauză la noi se cultivă în toate
zonele, cu execepţia celor de munte. Sunt mai răspândite în cultură ceapa, usturoiul şi prazul,
celelalte specii fiind puţin cultivate la noi în ţară.

3.1. CEAPA
Allium cepa L.Fam.
Alliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Ceapa se cultivă în principal pentru bulbi, dar se consumă şi
tulpinafalsă şi frunzele, când acestea sunt verzi. Se utilizează în alimentaţie în stare proaspătă sau
preparată. Este materie primă pentru industria alimentară şi farmaceutică. Bulbii de ceapă conţin
10-14% substanţă uscată, reprezentată în principal de glucide 6,5-8%, protide 1,3-2%. Conţine
vitaminele A, B1, B2, C 10-30 mg/100 g şi săruri minerale: potasiu 150-230 mg/100 g, fosfor,
calciu. Atât bulbul cât şi tulpina falsă şi frunzele conţin fitoncide care au acţiune antibacteriană.
Originea şi răspândirea. Pe baza cercetărilor paleontologice şi botanice s-a ajuns
laconcluzia că ceapa este originară din Asia Centrală şi de sud-vest, provenind din formele
sălbatice care se află în flora spontană din Iran, Afganistan, Turkestan, Siberia Occidentală şi
Caucaz.
În ţara noastră ceapa se cultivă în toate zonele cu excepţia celor de munte. Suprafaţa
cultivată anual este în jur de 30 mii ha, obţinându-se însă numai 10,8 t/ha. În decursul timpului s-au
creat o serie de bazine consacrate în cultura cepei, creându-se în acest fel o tradiţie şi o specializare
a forţei de muncă. Sunt cunoscute astfel bazinele Făgăraş, Turda-Mihai Viteazu, Crasna-Pericei -
jud. Sălaj, Vinga - jud. Arad.
Particularităţi biologice. La ceapă, ciclul de viaţă durează doi ani, când se practică
culturaprin semănat direct şi răsad sau trei ani, în cazul cultivării prin arpagic.
În timpul germinaţiei şi răsăririi apare mai întâi radicela şi apoi frunza cotiledonală care
străbate stratul de pământ având forma de cot, datorită unei zone foarte active de creştere deasupra
muguraşului şi alta înspre vârful frunzei cotiledonale, cu un ritm de creştere mai redus. Diferenţa
dintre ritmurile de creştere ale celor două zone face ca vârful frunzei cotiledonale şi tegumentul
seminţei să iasă la suprafaţa solului (fig.3.1.1).
53
a. b.
Fig.3.1.1. Răsărirea plantelor de ceapă a) pe teren fără
crustă, b) pe teren care a format crustă la suprafaţă

Rădăcina este fasciculată. După germinarea seminţelor se formează o rădăcină primară care
trăieşte până la apariţia primelor frunze adevărate, timp în care se formează şi tulpina adevărată,
sub forma unui disc. În continuare încep să apară noi rădăcini adventive iar rădăcina primară se
usucă şi piere. Numărul de rădăcini care se formează în primul an variază între 30 şi 70. După
intrarea în repaus a bulbului aceste rădăcini mor şi în primăvara anului următor, din partea
inferioară a discului apar altele, în număr de 70-120. Înrădăcinarea este în general superficială, cea
mai mare parte din rădăcini fiind răspândite până la 18-20 cm. Pe terenurile permeabile o parte din
rădăcini pot ajunge la 30-40 cm şi chiar până la 80-90 cm.

Tulpina propriu-zisă, în anul întâi de vegetaţie, are formă de disc. Partea inferioară, pe care
cresc rădăcinile este aproape plană iar cea superioară este bombată şi prezintă primordiile terminale
sub forma unor proeminenţe din care se formează frunzele, mugurii şi apoi tulpinile florifere.
Tulpina falsă este alcătuită din tecile frunzelor care se suprapun concentric, învelindu-se
succesiv şi este situată în prelungirea bulbului până la limbul frunzelor.
Frunzele sunt fistuloase, acoperite cu pruină şi apar în mod succesiv şi altern, fiecare în
interiorul precedentei pe care o străpunge la un moment dat şi iese afară. Limbul frunzelor este
suculent şi fraged, când frunzele sunt tinere iar când acestea îmbătrânesc, nu mai este comestibil şi
după formarea bulbului se usucă.
Bulbul este un organ vegetativ, rezultat din modificarea frunzelor prin îngroşarea lor la
bază. Frunzele din interiorul bulbului sunt cărnoase iar cele de la exterior sunt pergamentoase
Bulbul este de formă sferică, turtită sau ovală, în funcţie de soi şi are mărime diferită care variază
în mod obişnuit între 60-80 g până la 150-200 g. Frunzele pergamentoase de la exteriorul bulbului
pot fi de culoare albă, galbenă sau roşie-violacee, în funcţie de soi.
Tulpina florală apare în anul al doilea sau al treilea de cultură şi este fistuloasă, fusiformă,
ajungând la înălţimea de 0,80-1,50 m. În mod obişnuit la o plantă apar 2-3 tulpini florale, dar poate
fi şi numai una sau mai multe (fig.3.1.2). Inflorescenţa este o umbelă globuloasă alcătuită din 300-
800 flori şi se formează în vârful tulpinii florale. La început este protejată de o peliculă
membranoasă de culoare alb-verzuie care crapă şi se desface înaintea înfloririi apoi se usucă şi

54
cade. Înflorirea durează 10-25 de zile, în funcţie de condiţiile de mediu, pe timp uscat şi călduros
durează mai puţin şi invers, dacă vremea este umedă şi rece, înfloritul durează mai mult. Floarea
este hermafrodită, organizată pe tipul 3, de culoare alb-verzuie, mică. O floare poate da naştere la
maxim şase seminţe, dacă se realizează o fecundare completă. Polenizarea este alogamă (fig.3.1.3).

Fig.3.1.2. Cultura seminceră de ceapă Fig.3.1.3. Inflorescenşă de ceapă

Fructul este o capsulă triloculară, având în fiecare lojă maxim două seminţe, deci în total
şase. De obicei se formează mai puţin de şase seminţe la maturitatea deplină în partea superioară şi
există astfel posibilitatea scuturării şi pierderii seminţelor mature.
Seminţele sunt mici, de culoare neagră, au formă triedrică, cu tegumentul tare şi zbârcit.
Facultatea germinativă se păstrează 3-4 ani şi de obicei are valori mai scăzute comparativ cu alte
specii de legume.
Soiuri cultivate. La noi se cultivă în principal soiuri care au bulbul de culoare galben-
maronie sau roşie violacee (tabelul 3.1.1). În alte ţări se cultivă şi soiuri sau hibrizi de culoare albă.
În lista de soiuri pentru anul 2014 se recomandă a fi cultivate soiurile următoare:
- pentru cultura din arpagic: Alexandra, Zittau, Filofteia, Liliana;
- pentru cultura prin semănat direct: Ancuţa, Anuska, Volska, Roşie de Arad, Roşie
deArieş, Andrada F1, Arieşana, Aroma, Barito F1, Brilliant, Marrona F1, Orizont, Rubiniu, Niky F1,
Nicola F1, Diamant, Delicioasă, Luciana;
- pentru cultura prin răsad: De Buzău.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie
Ceapa este o plantă cu cerinţe moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de germinare
a seminţelor este de 3-4ºC dar în astfel de condiţii, răsărirea plantelor are loc după 30-40 zile.
Temperatura optimă de germinaţie este de 15-18ºC iar încolţirea are loc după 7-10 zile.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, cea minimă 10-15ºC şi maximă 25-30ºC. Bulbul
se formează la temperaturi de 20-26ºC. Plantele rezistă la îngheţ (-4...-8ºC). Ceapa poate să ierneze
în câmp sub formă de sămânţă încolţită sau sub formă de bulbili înrădăcinaţi.

55
Lumina este un factor important pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de ceapă. Zilele
scurte (8-12 ore) favorizează creşterea vegetativă în timp ce bulbii se formează în condiţii de zi
lungă (14,5-15,5 ore).
Tabelul 3.1.1
Soiuri de ceapă
Perioada de Bulbul
Rezistenţa la
Soiul vegetaţie
Mărime Formă Culoare păstrare
(zile)
- Soiuri cultivate prin arpagic:
mijlocie spre
Zittau 120-130 sferică galben-maronie f.bună
mare
mijlocie spre rotund-
De Stuttgart 130-145 galben-maronie f.bună
mare turtită
galben- maroniu
De Macău 120-135 mijlocie sferică f.bună
închis
- Soiuri cultivate prin semănat direct:
sferică
Volska 160-170 mare galben-auriu bună
uşor ovală
Diamant 145-165 mare sferică galben- maronie bună
Roşie de
130-140 mijlocie sferică roşie-violacee mijlocie
Făgăraş
Roşie de Turda 125-140 mijlocie sferică roşie-violacee mijlocie
- Soiuri cultivate prin răsad:
conic-
Aurie de Buzău 140-145 mare galben-aurie mijlocie
inversă

Ceapa are un consum relativ scăzut de apă, forma frunzelor şi stratul de pruină cu care sunt
acoperite micşorează pierderile prin transpiraţie. Totuşi datorită înrădăcinării superficiale şi a
suprafeţei relativ reduse de absorbţie, ceapa are nevoie de umiditate în prima parte a perioadei de
vegetaţie. Umiditatea solului trebuie să fie de 80-90% din capacitatea de câmp până la formarea
bulbilor, 70-80% în timpul formării şi creşterii bulbilor şi 60-70% în perioada de maturare a
acestora. Apa poate lipsi total din sol cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare, pentru desăvârşirea
maturării şi pentru intrarea bulbilor în perioada de repaus. Umiditatea relativă optimă este de 60-
70%. Umiditatea atmosferică excesivă favorizează atacul de mană, care în lipsa măsurilor de
protecţie provoacă pagube mari la culturile de ceapă.
Plantele de ceapă cresc bine şi dau producţii bune pe solurile uşoare, fertile, afânate în
profunzime, permeabile pentru apă cu reacţie neutră (pH=6-7). nu sunt favorabile pentru cultura
cepei solurile grele, compacte, reci sau acide.
Nutriţia minerală.Consumul specific al plantelor de ceapă pentru o tonă de bulbi este de 3-
4 kg N, 1,2-1,8 kg P2O5 şi 3,5-4,8 kg K2O. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor raportul N:P:K
trebuie să fie 1:1,3-2:3.

56
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Ceapa, datorită rezistenţei la păstrare a bulbului pe o perioadă lungă de timp se cultivă
numai în câmp. Pentru obţinerea de ceapă verde, destinată consumului în stare proaspătă se
practică şi cultura protejată.
Cultura cepei, pentru obţinerea de bulbi se poate realiza prin arpagic, prin semănat direct
sau prin răsad. Dintre aceste metode de cultură cea mai avantajoasă din punct de vedere economic
este cea prin semănat direct şi ca urmare, pe plan mondial este mai mult utilizată. La noi în ţară se
practică însă pe suprafeţe mai mari (aproximativ 60-70% din suprafaţa totală cultivată) metoda prin
arpagic. Aceasta se datorează mai ales ritmului mai rapid de creştere al plantelor, în primele faze de
vegetaţie, comparativ cu cele obţinute prin semănat direct şi datorită acestui fapt, posibilităţilor mai
bune de întreţinere a culturii chiar şi în lipsa utilizării erbicidelor.

3.1.1. CULTURA CEPEI PRIN ARPAGIC


Cultura cepei prin arpagic presupune două etape: producerea arpagicului şi efectuarea
culturii pentru obţinerea bulbilor pentru consum.
A. Producerea arpagicului
Pentru producerea arpagicului se aleg terenuri cu un grad mai redus de îmburuienare, cu
soluri bine structurate, care nu formează crustă, cu o fertilitate mai scăzută.
Terenul se pregăteşte din toamnă printr-o fertilizare cu 300-350 kg/ha superfosfat şi 120-
150 kg/ha sulfat de potasiu, care se încorporează în sol prin arătura adâncă.
Primăvara devreme, imediat ce solul s-a zvântat se execută o grăpare, se aplică 100-150
kg/ha azotat de amoniu şi se lucrează cu combinatorul.
Semănatul are loc în luna martie, folosind 100-120 kg sămânţă/ha. Adâncimea de
semănateste de 2-3 cm. Se seamănă la 15 cm între rânduri, câte şase rânduri pe un strat şi 75 cm
între straturi, utilizând formula 75+15 cm x 5. Pe suprafeţe mari semănatul se execută cu SUP-21
iar pe suprafeţe mici, manual, în rigole deschise cu săpăliga. Dacă umiditatea solului este scăzută,
se face o tăvălugire cu 3 TN-1,4.
Lucrările de întreţinere. După semănat, pentru combaterea buruienilor se erbicidează cu
Pengan 330 EC 6 l/ha, Stomp 330 EC 1,0 l/ha sau Dual gold 960 EC 1,0 l/ha. Dacă nu se
erbicidează sunt necesare pliviri repetate, ceea ce determină creşterea preţului de cost al
3
arpagicului. În perioadele secetoase sunt necesare 1-2 udări, cu norme de 250-300 m /ha. Se aplică
măsuri preventive pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, ca la culturile pentru obţinerea de
bulbi.
Recoltarea arpagicului are loc în perioada iulie-august. Momentul optim de recoltare
esteatunci când tulpina falsă s-a înmuiat la bază, la majoritatea plantelor şi frunzele s-au îngălbenit
la
57
vârf. Se recoltează manual, prin smulgere, apoi se lasă 4-5 zile la soare pentru uscare după care se
îndepărtează frunzele uscate şi se sortează pe calităţi:
- calitatea I: bulbii cu diametrul de 7-20 mm, care se vor utiliza pentru obţinerea de bulbi
pentru consum;
- calitatea II: bulbii cu diametrul peste 20 mm, care se pot folosi numai pentru obţinerea de
ceapă verde deoarece plantele vor emite tulpini florifere.
Producţia de arpagic este de 6-7 t/ha.
B. Obţinerea bulbilor de ceapă pentru consum
Cultura se amplasează pe terenuri plane, irigabile, cu un grad redus de îmburuienare. Se
aleg solurile mijlocii, fertile, permeabile, cu reacţie neutră. Cultura cepei poate să urmeze după
solano-fructoase, bostănoase sau vărzoase. Pe acelaşi teren sau după usturoi şi praz, cultura cepei
va reveni după cel puţin 4-5 ani, pentru a preveni atacul de nematozi.
Toamna, după desfiinţarea culturii precedente se administrează 300-400 kg/ha superfosfat,
150-200 kg/ha sulfat de potasiu şi se face arătura la 28-30 cm.
Plantarea arpagicului se face primăvara devreme, în martie. Se foloseşte arpagic
decalitatea I, cu diametrul între 7 şi 20 mm (cel cu diametrul peste 20 mm determină formarea
tulpinilor florifere în detrimentul dezvoltării bulbului). Înainte de plantare arpagicul se poate trata
cu Germisan, 30-50 g/1 kg arpagic. Pentru prevenirea formării tulpinilor florifere se poate face un
tratament termic timp de 10-15 zile la 25-35ºC şi apoi 6-8 ore la 40ºC.
Pa suprafeţe mici se plantează manual, în rigole deschise cu sapa iar pe suprafeţe mari
semimecanizat sau mecanizat cu MPB-8.
Distanţele de plantare sunt 60+30+30+30 cm sau în benzi de câte două rânduri, folosind
formula 66+20+44+20 cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm. Adâncimea de plantare este de
4-5 cm. Pentru un hectar de cultură este necesară o cantitate de 600-700 kg arpagic.
Lucrările de întreţinere
În cazul în care nu s-a erbicidat la pregătirea patului germinativ, se poate erbicida după
plantarea arpagicului cu Stomp 330 EC, 1,0 l/ha, Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5
l/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie, când plantele de ceapă au format 4-5 frunze se poate
erbicida cu Goal 2XI (SC), 1,0 l/ha, Agil 100 EC 1,0 l/ha, Pledge 50 WP 0,08 kg/ha iar pe
terenurile infestate cu pir, Fusilade S - 1,5 l/ha care se aplică când plantele de pir au aproximativ 10
cm înălţime.
Pentru afânarea solului şi combaterea buruienilor sunt necesare 2 praşile mecanice şi 1-2
manuale. La începutul perioadei de formare a bulbilor se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi
100 kg sulfat de potasiu/ha. În perioadele secetoase sunt necesare 2-3 udări cu norme de 300-350

58
3
m /ha. Udările se sistează cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare pentru a favoriza maturarea
bulbilor. Tot timpul perioadei de vegetaţie se fac tratamente fitosanitare preventive, pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor utilizând produsele specificate în tabelul 3.1.2. Pentru asigurarea
aderenţei soluţiei pe frunze se adaugă obligatoriu aracet 0,2%.
Tabelul 3.1.2
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele bulbifere

Boala sau Tratamentul Substanţa de Concentraţia Timpul


dăunătorul aplicat combatere Doza/ha de pauză
Aliette 80 WP 0,3% 21
Mana cepei Bravo 500 SC 0,4% 7
(Peronospora Planet 72 WP 0,25% 14
destructor) Tratamente Previcur 607 SL 0,15% 14
foliare Ridomil Zineb 2,5 kg 14
Ridomil Gold 2,5 kg(0,25%) 21
MZ 68 WP
Alcupral 50 PU 0,4-0,5% 14
Alternarioza
cepei şi prazului Tratamente Bravo 500 EC 0,4% 7
(Alternaria foliare Rovral 50 PU 0,5% 21
porri)
Putregaiul alb
Tratarea
(Sclerotium Sulfat de cupru 1% 7
bulbilor
cepivorum)
Nematozii Nemathorin 10 G
Tratarea 10-15 kg -
(Ditylenchus Vydate 10 G
bulbilor 30 kg -
dipsaci) (SL)
Musca cepei Novadim Progress
Tratamente
(Delia antiqua) (EC) 0,2% 14
foliare
Musca Confidor Energy 0,12% 14
Tratament
usturoiului Sintogril Super 30 kg
la sol
(Suillia lurida)

Recoltarea bulbilor se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august.


Pentruconsumul curent se poate recolta începând din luna iunie. Momentul optim de recoltare este
atunci când la aproximativ 80% din plante, tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi rozetele de frunze s-
au culcat pe sol. Se recoltează manual, prin smulgere, pe suprafeţe mici iar după recoltare bulbii se
lasă pe sol 4-5 zile, pentru uscare. Pe suprafeţe mari se poate recolta cu MRC-1,4.
Producţia de bulbi este de 20-25 t/ha.

3.1.2. CULTURA CEPEI PRIN SEMĂNAT DIRECT


Dintre cele trei metode de cultură a cepei pentru bulbi cea prin semănat direct este mai
avantajoasă din punct de vedere economic şi din această cauză este mai răspândită în ţările cu o
agricultură dezvoltată. La noi se practică în multe bazine legumicole situate în zonele cu precipitaţii

59
mai abundente sau cu posibilităţi de irigare. În viitor, această metodă de cultură ar trebui adoptată
de un număr cât mai mare de producători.
Pentru cultura prin semănat direct se vor folosi numai terenuri care nu formează crustă
deoarece altfel, datorită particularităţilor de răsărire cultura se poate compromite încă din faza de
răsărire. Terenul se pregăteşte ca pentru cultura prin arpagic.
Semănatul are loc primăvara devreme, în martie până cel mai târziu în prima decadă a
luniiaprilie. Distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de suprafaţă şi modul de întreţinere a
culturii:
- suprafeţe mici, întreţinere manuală: 50+30+30+30 cm;
- suprafeţe mari, întreţinere mecanizată: 66+20+44+20 cm.
În unele ţări producătoare de ceapă se practică şi semănatul în benzi late de 5-8 cm, în felul
acesta obţinându-se bulbi mai uniformi ca mărime.
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Se utilizează o normă de 6-8 kg/ha pentru a obţine
bulbi de mărime mijlocie spre mare şi pentru a nu fi necesară lucrarea de rărit. Semănatul se poate
face manual în rigole deschise cu săpăliga sau mecanizat cu SUP-21. După semănat se tăvălugeşte
cu tăvălugul neted 3 TN-1,4.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura prin arpagic.
În cazul în care după semănat se formează crustă, se iau măsuri de distrugere a acesteia fie
3
cu sapa rotativă sau prin udări prin aspersiune, cu norme de udare de 200-250 m /ha, folosind
aspersoare cu dispersie fină a apei. După semănat, pentru combaterea buruienilor se erbicidează cu
Pengan 330 EC 6 l/ha, Stomp 330 EC 1,0 l/ha sau Dual gold 960 EC 1,0 l/ha.
Când desimea plantelor pe rând este prea mare, se efectuează răritul la 3-4 cm. Lucrarea se
execută când plantele de ceapă au format 3-4 frunze. Se fac două fertilizări faziale. Prima, când
plantele au 3-4 frunze, cu 80-100 kg/ha azotat de amoniu şi a doua după 3-4 săptămâni când se
administrează 120 kg/ha azotat de amoniu şi 90-100 kg/ha sulfat de potasiu.
Datorită perioadei de vegetaţie mai mare, comparativ cu ceapa înfiinţată prin arpagic, sunt
3
necesare 5-8 udări cu norme de 300-400 m apă/ha.
Recoltarea bulbilor se realizează la începutul lunii septembrie şi se procedează ca la
culturadin arpagic. Producţia de bulbi este de 20-25 t/ha.

3.1.3. CULTURA CEPEI PRIN RĂSAD


Cultura prin răsad este mai puţin practicată datorită cheltuielilor mai ridicate ocazionate de
producerea şi plantarea răsadurilor. Datorită faptului că în acest caz cultura se înfiinţează primăvara
târziu, spre deosebire de celelalte metode de cultură, pe acelaşi teren până la plantarea răsadurilor
de ceapă se pot cultiva legume verdeţuri: salată, spanac sau ridichi de lună.
Pregătirea terenului se face ca pentru celelalte metode de cultură a cepei.
60
Producerea răsadurilor areloc pe straturi reci sau în răsadniţe semicalde unde se
seamănăîn luna martie până la începutul lunii aprilie. Se seamănă în rânduri la distanţă de 8-10 cm
2
folosind 10-15 g sămânţă/m . Adâncimea de semănat este de 2 cm. Pentru producerea răsadului
necesar unui hectar de cultură sunt necesare 3-4 kg sămânţă. După semănat, pentru combaterea
buruienilor se poate erbicida cu produsele menționate la cultura prin semănat direct. Răsadul este
bun pentru plantat când are 3-4 frunze, înălţime de 15 cm şi diametrul la bază 0,5 cm.
Plantarea răsadurilor. Epoca de plantare este în luna mai până la începutul lunii
iunie.Înainte de plantare răsadurile se fasonează prin scurtarea rădăcinilor la aproximativ 2 cm şi
dacă timpul este călduros se îndepărtează 1/3-1/2 din limbul frunzelor mai bine dezvoltate, apoi se
mocirlesc.

Se plantează câte patru rânduri pe un strat la 30 cm între rânduri şi 6-8 cm între plante pe
rând. Pentru a evita deformarea bulbilor se plantează cu cel mult 1-2 cm mai adânc faţă de nivelul
la care au fost la locul de producere.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate la cultura prin
semănatdirect. După plantare se udă pentru prinderea răsadurilor. La câteva zile de la plantare se
execută completarea golurilor, manual, cu plantatorul folosind răsad din rezerva iniţială.
Recoltarea bulbilor are loc la începutul lunii septembrie procedându-se ca la
celelalteculturi de ceapă. Producţia este de 15-20 t/ha (fig.3.1.4).

Fig. 3.1.4. Recoltarea cepei

3.1.4. CULTURA PENTRU CEAPĂ VERDE


Ceapa verde este solicitată de consumatori în perioada de primăvară. Deoarece cultura
ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp se poate realiza înaintea culturilor de bază (tomate,
ardei, vinete, castraveţi, fasole). Cultura se poate practica atât în câmp cât şi în solarii, pentru
obţinerea unor producţii foarte timpurii. Pregătirea terenului se face ca pentru cultura de bază.
Cultura de ceapă verde în câmp se înfiinţează toamna în perioada 20 septembrie- 15
octombrie sau primăvara foarte devreme.
61
Pentru înfiinţarea culturii se foloseşte arpagic de peste 20 mm în diametru, în cantitate de
1500-2000 kg/ha. Se plantează câte patru-cinci rânduri pe un strat la 20-25 cm între rânduri şi 3-4
cm între plante pe rând. Pe suprafeţe mici se plantează manual, în rigole, la adâncime de 4-5 cm
toamna şi 3-4 cm primăvara. Pe suprafeţe mari se plantează cu MPB - 6 la distanţe de 30-40 cm
între rânduri.
Lucrările de întreţinere constau într-o fertilizare fazială de primăvară, când se aplică 120-
150 kg/ha azotat de amoniu, o praşilă manuală, dacă este cazul şi 1-2 udări în primăverile
secetoase, cu 300 m3 apă/ha. Pe suprafeţe mari, la culturile înfiinţate primăvara se poate erbicida
după plantare cu Stomp 330 EC, 1,0 l/ha, Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5 l/ha.

Fig. 3.1.5.Recoltarea şi condiţionarea cepei verzi

Recoltarea începe din aprilie, când plantele au 15-20 cm înălţime (fig.3.1.5). Plantele se
dizlocă, apoi se smulg din sol se curăţă de foilea exterioare, se leagă în legături de câte 5-10 buc. şi
se fasonează rădăcinile la aproximativ 2 cm. Producţia este de 10-25 t/ha, respectiv 60-100 mii
legături.
Cultura de ceapă verde în solarii
Terenul se pregăteşte în funcţie de cultura de bază. Ceapa verde se poate cultiva ca o cultură
secundară, anticipată culturii de bază sau intercalată cu aceasta.
Înfiinţarea culturii are loc toamna, cu 3-4 săptămâni înainte de venirea îngheţului
sauprimăvara devreme.
Arpagicul se plantează la distanţe de 15-20 cm între rânduri şi 4-5 cm între plante pe rând.
La culturile asociate se lasă loc liber pentru rândurile culturii de bază. Se folosesc 2000-3500 kg/ha
arpagic care se plantează manual în rigole deschise cu săpăliga.

62
Lucrările de întreţinere constau în udări repetate, după ce timpul a început să
seîncălzească primăvara, o fertilizare fazială cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu, combaterea
buruienilor dacă este cazul şi aerisiri în zilele călduroase.
Recoltarea are loc în perioada martie-aprilie, în funcţie de zonă şi momentul
2
înfiinţăriiculturii. Producţia este de 3-5 kg/m , respectiv 15-20 legături/mp.

3.2. USTUROIUL
Allium sativum L. ssp. vulgare
Fam. Aliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Usturoiul se cultivă pentru bulbi, tulpină falsă şi frunze verzi, care
seconsumă în stare proaspătă sau pentru condimentarea unor preparate culinare, a mezelurilor,
conservelor precum şi în industria farmaceutică.
Bulbul conţine 25-30% substanţă uscată. Are conţinut ridicat în glucide 20-26%, protide 6-
7%, vitamina C 10-20 mg, vitaminele B1, B2, E şi săruri minerale: calciu, fosfor, potasiu-540 mg la
100 g substanţă proaspătă. Conţine şi cantităţi mari de fitoncide cu acţiune bactericidă având
proprietăţi tonifiante şi antiseptice.
Originea şi răspândirea culturii. Usturoiul este originar din Asia Centrală.A fost utilizat
în alimentaţie încă din antichitate de către egipteni, greci şi romani. Printre ţările mari cultivatoare
sunt Spania, Franţa, Italia, Grecia precum şi SUA, Argentina, Mexic. La noi în ţară se cultivă pe
suprafeţe mai mari în Oltenia, Muntenia, Banat şi centrul Moldovei.
Particularităţi biologice. Usturoiul este o plantă bulboasă care şi-a pierdut în
decursultimpului posibilitatea de a produce flori fertile. Din această cauză se înmulţeşte numai
vegetativ, prin bulbi. Sistemul radicular este slab dezvoltat, rădăcinile fasciculate dezvoltându-se
până la adâncimea de 10-20 cm.
În sol se dezvoltă bulbul sau căpăţâna de usturoi care este formată din 10-20 bulbili (fig.
3.2.1). De obicei cei situaţi în interiorul căpăţânii sunt de dimensiuni mai mici. La exterior fiecare
bulbil este protejat de tunici subţiri, translucide, de culoare albă sau roz. În interiorul fiecărui bulbil
se află câte un mugure. Partea bazală a bulbililor diferenţiază o serie de rădăcini adventive care se
dezvoltă atunci când, după detaşare este amplasat în condiţii de germinare. Bulbilii sunt fixaţi cu
partea bazală pe tulpina propriu-zisă, sub formă de disc turtit. Ei sunt protejaţi, toţi împreună de
către 3-4 foi pergamentoase de culoare alb-argintie, alb-gălbuie sau cu nuanţe roz.
Frunzele în număr de 8-15, sunt lineare, lanceolate şi în partea mediană prin suprapunere
formează o tulpină falsă.

63
Fig. 3.2.1. Plantă şi căpăţâna de usturoi

După formarea frunzelor, mugurele central al bulbului poate avorta sau să formeze o tulpină
florală-cilindrică plină, cu înălţime de 0,80-1 m cu flori sterile. Formarea tulpinilor florifere este
favorizată de expunerea bulbilor la temperaturi scăzute sau de temperaturi scăzute asociate cu zile
lungi, la începutul perioadei de bulbificare.

Soiuri cultivate. În funcţie de perioada de înfiinţare a culturilor sunt cultivatesoiuri


deprimăvară: De Cenad, De Dărăşti şi soiuri de toamnă: De Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, De
Moldova,Favorit, Record.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură are cerinţe
moderate.Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, minimă 3-4ºC şi maximă 25-30ºC.
Bulbii
înrădăcinaţi rezistă iarna până la -25ºC iar în perioada de repaus până la -15ºC. Formarea bulbilor
este favorizată de temperaturi de 18-20ºC şi zile lungi.
Usturioiul are pretenţii ridicate faţă de lumină. Cultivat în locuri umbrite nu formează bulbi. Faţă
de apă are cerinţe mai mari datorită sistemului radicular superficial. Umiditatea solului trebuie să
fie 70-75% din capacitatea de câmp până la formarea bulbului şi 60-65% în perioada de
maturizare a acestora.
Rezultate bune de producţie se obţin numai pe soluri uşoare spre mijlocii, fertile, cu reacţie
neutră sau slab alcalină, pH=6,5-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 5-6 kg N, 1-1,5 kg P2O5, 4-5,5 kg K2O, 2-
3kg CaO şi 0,5 kg MgO la tona de bulbi.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Usturoiul se cultivă în câmp, pe terenuri plane sau uşor înclinate, însorite şi irigabile. Bune
premergătoare sunt leguminoasele anuale şi solano-fructoasele. În asolament poate reveni pe
acelaşi teren sau după alte bulboase, numai după 4-5 ani pentru a preveni atacul de nematozi.
64
Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 300-350 kg/ha superfosfat
şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin arătura adâncă. Pentru plantările
din toamnă se continuă cu mărunţirea arăturii, cu grapa cu discuri, prin treceri repetate, pentru
pregătirea patului germinativ. În cazul plantărilor de primăvară, după zvântarea arăturii se aplică
150 kg/ha azotat de amoniu.
Înfiinţarea culturii are loc toamna, în luna octombrie cu 3-4 săptămâni înainte de
venireaîngheţului pentru a se realiza înrădăcinarea bulbililor sau primăvara devreme, în martie.
Pentru plantat se folosesc bulbilii sănătoşi, neinfectaţi cu nematozi. Înainte de plantare se
pot trata cu Furadan 35 ST în concentraţie de 0,5-0,75% (1-1,5 l/600-800 kg bulbili).
Se folosesc 600-800 kg de bulbili/ha la soiurile cu bulbili de mărime mijlocie până la 1000-
2
1200 kg/ha la cele cu bulbili mari, realizându-se 70-80 plante/m la usturoiul de primăvară şi 50-60
2
plante/m la usturoiul de toamnă.
Se plantează câte patru rânduri pe un strat distanţate la 30 cm sau în benzi de câte două
rânduri, folosind formula 66+20+44+20 cm. Între plante pe rând se asigură 3-4 cm.
Adâncimea de plantat este de 4-5 cm toamna şi 3-4 cm la plantările de primăvară.
Lucrările de întreţinere. După plantarese poate erbicida cu Stomp 330 EC, 1,0
l/ha,Pengan 330 EC 6 l/ha sau Boxer 800 EC 3-3,5 l/ha. În timpul perioadei de vegetaţie, când
plantele de ceapă au format 4-5 frunze se poate erbicida cu Goal 2XI (SC), 1,0 l/ha, Agil 100 EC
1,0 l/ha sau Pledge 50 WP 0,08 kg/ha iar pe terenurile infestate cu pir, Fusilade S - 1,5 l/ha care se
aplică când plantele de pir au aproximativ 10 cm înălţime.
În timpul perioadei de vegetaţie sunt necesare 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale.
În perioadele secetoase, în special în perioada de formare a bulbilor se aplică 2-3 udări cu norme de
3
300-350 m apă/ha. La începutul perioadei de formare a bulbilor se face o fertilizare fazială cu 150-
200 kg/ha Complex III. Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc produsele menţionate
la ceapă (tabelul 3.1.2).
Recoltarea poate să înceapă din aprilie-mai, pentru consumul curent, când se valorifică
lalegătură, câte 4-5 plante/legătură.
Pentru consumul de vară-toamnă şi pentru păstrare, momentul optim de recoltare este atunci
când, tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi se lasă pe sol, la majoritatea plantelor. Se recoltează prin
smulgere apoi plantele se lasă pe sol câteva zile pentru uscare. Usturoiul plantat toamna se
recoltează în luna iunie, iar cel plantat primăvara, în iulie.
Producţia este de 8-12 t/ha.

65
3.3. USTUROIUL DE EGIPT (ROCAMBOLE)
Allium sativum ssp. sagittatum
Fam. Alliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Se utilizează în alimentaţie ca şi usturoiul comun, având aceleaşi
calităţi.
Originea şi răspândirea. Usturoiul rocambole provine din Egipt şi s-a răspândit în
toatezonele în care se cultivă şi usturoiul comun.
La noi s-a răspândit în special în Moldova şi Transilvania, datorită avantajului pe care-l
prezintă pentru îmnulţire, bulbilii aerieni.
Particularităţi biologice. Spre deosebire de usturoiul comun, cel de Egipt se comportă ca
ospecie bienală, în cazul în care pentru înmulţire se folosesc bulbilii aerieni. În primul an de
vegetaţie din bulbilii aerieni se formează în sol un singur bulb care poate ajunge până la 2-3 cm în
diametru. În anul al doilea de vegetaţie se formează din aceştia, plante normal dezvoltate care în
sol, formează o căpăţână în care bulbilii sunt dispuşi pe un singur rând în jurul tulpinii aeriene.
Tulpina aeriană are înăţime de până la 0,8-1 m şi în vârful acesteia se dezvoltă o "inflorescenţă"
globuloasă care conţine mai mulţi bulbili mici, cu diametrul de aproximativ 0,5 mm (Fig.3.3.1).
Soiuri cultivate: De Bucovina.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Usturoiul de Egipt are cerinţe asemănătoare
cuusturoiul comun.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Pregătirea terenului se face ca pentru usturoiul comun. Pentru înfiinţarea culturii se folosesc
bulbilii aerieni care se plantează în sol din toamnă, la distanţe de 20-25 cm între rânduri şi 2-3 cm
între plante pe rând. Pe un strat se pot amplasa astfel 4-5 rânduri.
În timpul perioadei de vegetaţie se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.Recoltarea
bulbililor are loc în luna iulie-august, când tulpina falsă se înmoaie la bază. Aceştia se scot din sol
şi se lasă 2-3 zile la soare să se usuce după care se sortează. Bulbilii care au dimensiuni mai mari se
pot folosi pentru consum iar ceilalţi se păstrează în loc uscat până în luna octombrie când se
replantează câte patru rânduri pe un strat la 25-30 cm între rânduri şi 6-8 cm între plante pe rând.În
anul următor se vor forma plante care emit tulpini cu bulbili aerieni. Pe suprafeţe mici, dacă cultura
se poate menţine curată de buruieni, bulbilii după primul an de vegetaţie pot să rămână în sol,
nerecoltaţi până în anul următor.În anul al doilea de vegetaţie se aplică lucrările de întreţinere
specifice.

66
a. b.
Fig. 3.3.1. a-Plantă de usturoi de Egipt
b-Căpățână cu bulbili dispuși pe un singur rând (sus) și bulbili aerieni (jos)

Recoltarea are loc în august-septembrie, după ce bulbiliiaerieni s-au maturizat. Plantele


sesmulg din pământ se lasă să se usuce. Căpăţânile se folosesc pentru consum iar bulbilii aerieni
pentru înfiinţarea unor noi culturi. Producţia este de 8-10 t/ha. Spre deosebire de usturoiul comun,
cel de Egipt are rezistenţă mai slabă la păstrare şi din această cauză trebuie valorificat încă din
toamnă.

3.4. PRAZUL
Allium porrum L.
Fam. Alliaceae (Liliaceae)
Importanţa culturii. Prazul se cultivă pentru tulpina falsă care se utilizează în
alimentaţie,în stare proaspătă sau preparată.
Tulpina falsă conţine 11-13% S.U, reprezentată de glucide 6-10,5%, protide 2-3%, vitamina
C 12-30 mg/100 g produs proaspăt, vitaminele B1, B2, săruri minerale: calciu, fosfor. Gustul
specific este asigurat de către uleiul volatil care conţine compuşi cu sulf.
Originea şi aria de răspândire.Este originar din zona Mării Mediterane unde creşte înstare
spontană şi este printre cele mai vechi plante legumicole cultivate. Se cultivă în toate
regiunile cu climă temperată de pe glob, producţia totală depăşind 1 milion de tone. În Europa se
67
cultivă în special în ţările din sud şi cele din vest, unde este şi foarte solicitat de consumatori.
Astfel în Franţa consumul mediu anual este de 3,9 kg/locuitor. La noi în ţară cultura prazului este
mai extinsă în sud şi est fiind mai puţin cultivat în Banat şi Transilvania.
Particularităţi biologice. Prazul este o specie bienală.Sistemul radicular este
fasciculat,format din numeroase rădăcini alb-argintii care pot ajunge la 15-20 cm.
În primele faze după răsărire plantele seamănă cu cele de ceapă, frunza cotiledonală fiind
tubulară. Frunzele adevărate sunt lineare, asemănătoare cu cele de usturoi dar limbul are lăţime mai
mare. Frunzele sunt suprapuse în partea bazală şi formează astfel tulpina falsă care este de lungime
diferită, în funcţie de soi (15-40 cm) şi grosime de 3-4 cm.
Tulpina propriu-zisă, ca la celelalte aliaceae are formă de disc turtit. În interiorul tulpinii
false se găseşte şi un mugure din care în anul al doilea de vegetaţie se formează tulpina floriferă, de
1-1,5 m înălţime, care este plină în interior. În vârful acesteia se dezvoltă inflorescenţa globuloasă
protejată de o membrană care se rupe la înflorire. Florile sunt albe, roz sau violacee. Polenizarea
este alogamă, entomofilă. Fructul, de tip capsulă triloculară, conţine seminţe, negre, cu tegumentul
zbârcit fiind mai mici (1,5-1,75 mm) decât cele de ceapă (2-2,75 mm). Facultatea germinativă se
păstrează 1-3 ani.
Soiuri cultivate: Cămuş, Carentan.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie. Are cerinţe moderate faţă de
temperatură.Temperatura minimă de germinaţie este de 5-7ºC iar cea optimă de 15-20ºC, când
germinaţia se realizează după 10-16 zile. Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20ºC, minimă
3-4ºC iar cea maximă de 25-30ºC. Plantele tinere rezistă la îngheţuri uşoare iar plantele mature
suportă temperaturi de -15...-18ºC. Faţă de lumină are cerinţe mari. Plantele nu suportă umbrirea.
Spre deosebire de alte specii din fam. Liliaceae, prazul este neutru faţă de durata perioadei de
iluminare.
Prazul are cerinţe mari faţă de umiditate. În sol necesită 75-80% din capacitatea de câmp. În
lipsa apei partea comestibilă îşi pierde frăgezimea şi scade producţia.
Preferă solurile mijlocii spre uşor compacte, bogat humus, cu reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs plantele extrag din sol 2,6-3 kg N, 1-1,6
kgP2O5, 4-5 kg K2O, 0,2-0,4 kg MgO.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Prazul se cultivă în câmp prin răsad sau prin semănat direct. La cultura prin semănat direct
este obligatorie utilizarea erbicidelor, pentru combaterea buruienilor din primele faze de vegetaţie
şi dacă este posibil, utilizarea semănătorilor de precizie. În asolament poate să urmeze după
leguminoase, solano-fructoase sau vărzoase. În acelaşi an se poate cultiva înaintea prazului, spanac
semănat din toamnă. După ceapă sau usturoi poate urma numai după 4-5 ani.
68
Pregătirea terenului începe din toamnă prin fertilizare cu 20-25 t/ha gunoi de grajd, 300-
400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu după care se face arătura adâncă, la 28-30
cm. Primăvara se administrează 200-250 kg/ha azotat de amoniu şi se pregăteşte patul germinativ
cu grapa cu discuri sau combinatorul.

Cultura prin răsad


Producerea răsadului. Se seamănă în răsadniţe sau solarii cu pat de gunoide grajd,
cânddorim să obţinem o producţie de vară sau pe strat, pentru cultura de toamnă. Perioada de
semănat este februarie-martie şi respectiv martie-aprilie. De obicei se produce răsad nerepicat şi
2
pentru aceasta se folosesc 4-5 g sămânţă/m , respectiv 2-3 kg pentru obţinerea răsadului pentru un
hectar de cultură. Vârsta răsadului la plantare este de 70-90 zile.
În unele ţări din vestul Europei, pentru a obţine o producţie mai timpurie, se produce răsad
în cuburi sau ghivece nutritive, având vârsta de 110-125 zile la plantare.
Înfiinţarea culturii. Plantarea răsadului are loc în perioada mai-iunie, în funcţie de
tipulculturii (vară sau toamnă). Înainte de plantare răsadul se fasonează, prin scurtarea rădăcinilor
şi eliminarea a 1/3-1/2 din suprafaţa limbului foliar, când timpul este călduros, după care se
mocirlesc. Se plantează câte patru rânduri pe strat, pe suprafeţe mici, după schema 60+30+30+30
cm şi câte trei rânduri în cazul suprafeţelor mari, folosind schema 70+40+40 cm. Între plante pe
rând se asigură 15-20 cm.
Adâncimea de plantare este de până la 10-12 cm în funcţie de gradul de dezvoltare al
răsadurilor. Plantarea mai adâncă favorizează obţinerea unei porţiuni etiolate de tulpină mai mare.
Lucrările de întreţinere. La câteva zile după plantare se complectează golurile. Se fac 3-
4praşile mecanice şi 1-2 manuale. Sunt necesare 1-2 fertilizări faziale cu 125-150 kg/ha azotat de
3
amoniu. După plantarea răsadurilor, se udă cu 300 m apă/ha pentru asigurarea prinderii iar în
3
cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie, cu norme de 350-400 m /ha. În zonele mai
secetoase sunt necesare 8-10 udări, repartizate în lunile de vară. Cu scopul de a favoriza etiolarea
tulpinii false se face muşuroirea plantelor. Pe suprafeţe mici se lucrează manual cu sapa iar pe
suprafeţe mari se bilonează rândurile, cu un cultivator echipat cu rariţe. Prazul este, în general mai
puţin atacat de boli şi dăunători, comparativ cu ceapa şi usturoiul. În cazul apariţiei de boli sau
dăunători se folosesc aceleaşi produse care au fost prezentate la ceapă.
Recoltarea poate începe din timpul verii pentru consumul curent şi durează până toamna
înoctombrie-noiembrie, la culturile târzii. Pe suprafețe mici, plantele se dizlocă cu cazmaua sau cu
furci speciale iar pe suprafeţe mari cu dizlocatorul DLR-4. Se adună manual se îndepărtează
rădăcinile şi se scutură limbul frunzelor (fig. 3.4.1). În vederea păstrării peste iarnă, plantele se
aşează în şanţuri în poziţie oblică şi se acoperă tulpina falsă cu pământ sau în pivniţe, se stratifică

69
în nisip. În regiunile cu ierni blânde poate să rămână peste iarnă în câmp, până primăvara când se
poate recolta.

Fig. 3.4.1. Plante de praz pregătite pentru valorificare

Producţia este de 30-40 t/ha.

Cultura prin semănat direct


Pentru cultura prin semănat direct se aleg terenuri care să nu formeze crustă, cu un grad de
îmburuienare mai redus. Semănatul are loc pe un teren pregătit corespunzător, primăvara în martie-
aprilie. Se seamănă cu SUP-21, folosind 3-4 kg sămânţă/ha, la aceleaşi distanţe ca la cultura
înfiinţată prin răsad. Prin utilizarea seminţelor drajate se poate face un semănat de precizie, cu
SPC-6.
După semănat, pentru combaterea buruienilor, se poate erbicida folosind produsele
menționate la cultura cepei prin semănat direct. Se aplică lucrările de întreţinere prezentate la
cultura prin răsad cu menţiunea că după ce plantele au format 2-3 frunze, se răresc la 15-20 cm.
Recoltarea la culturile înfiinţate prin semănat direct are loc toamna târziu, în octombrie-
noiembrie.

70
3.5. CEAPA DE IARNĂ
Allium fistulosum
L.Fam. Alliaceae
(Liliaceae)

Importanţa culturii. Se cultivă pentru consumul tulpinii false şi a frunzelor verzi, în


stareproaspătă. Spre deosebire de ceapa verde obţinută din arpagic, ceapa de iarnă asigură
producţie primăvara devreme, cu 2-3 săptămâni mai repede.
Originea şi răspândirea. Ceapa de iarnă provine din Asia, respectiv din China şi Siberiade
Sud-Est. Cultura este răspândită pe suprafeţe mai mari în zonele de origine. La noi este puţin
cultivată.
Particularităţi biologice. Este o specie perenă, care nu formează bulbi în sol. Se
poateînmulţi prin seminţe sau vegetativ, prin despărţirea tufelor. În primul an de vegetaţie plantele
formează o tulpină falsă şi frunze tubulare verzi, talia plantelor fiind mai mare, comparativ cu
ceapa comună. Rădăcinile sunt fasciculate dar înrădăcinarea este mai profundă. Începând din anul
al doilea de vegetaţie, plantele emit tulpini florifere de aproximativ 60-80 cm înălţime, vârful lor
formându-se inflorescenţele globuloase (fig.3.5.1). Seminţele sunt asemănătoare cu cele de ceapă
comună dar mai mici ca dimensiuni.

Fig. 3.5.1. Plante de ceapă de iarnă

Soiuri cultivate: De Cluj.


Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Ceapa de iarnă este o specie rezistentă la
temperaturiscăzute. Suportă temperaturi negative de până la -25ºC. Plantele încep să vegeteze
imediat ce se înregistrează temperaturi pozitive de 1-2ºC.
Datorită înrădăcinării mai profunde rezistă mai bine la secetă, în timpul verii. Preferă
solurile uşoare spre mijlocii, cu expoziţie sudică care se încălzesc primăvara mai devreme,
favorizând astfel dezvoltarea plantelor.
71
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Terenul se pregăteşte în mod obişnuit ca pentru cultura de ceapă comună înfiinţată prin
semănat direct.
Înfiinţarea culturii. Pe suprafeţe mici cultura se poate înfiinţa în perioada august-
septembrie sau primăvara devreme, prin despărţirea tufelor.
Cultura de ceapă de iarnă se înfiinţează, pe suprafeţe mari, prin semănat direct începând de
primăvara devreme până la începutul lunii iulie, pentru ca, să se poată recolta în primăvara anului
următor. Se seamănă câte patru rânduri pe un strat distanţate la 25-30 cm, folosind 5-6 kg
sămânţă/ha. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm.
Lucrările de întreţinere. După semănat cultura se poate erbicida cu Ramrod (Satecid,
Clorilat) 6-8 kg/ha, aplicat în primele 3-4 zile de la data înfiinţării culturii. La semănăturile mai
târzii se asigură condiţii de răsărire prin aplicarea de udări prin aspersiune, utilizând norme mici,
3
200-250 m /ha şi folosind aspersoare care asigură o dispersie fină a apei, pentru a preveni formarea
crustei. După ce plantele au format 2-3 frunze adevărate se face răritul la 6-8 cm. Cultura se
menţine curată de buruieni, prin praşile mecanice şi manuale precum şi prin erbicidarea cu Afalon
1,2 kg/ha aplicat când plantele de ceapă au format 3-4 frunze adevărate. Se aplică 3-5 udări în
3
perioadele secetoase, cu norme de 300-400 m apă/ha şi se fertilizează cu 200-250 kg/ha Complex
III. Plantele rămân peste iarnă în câmp, neprotejate şi pentru că frunzele sunt distruse şi se usucă,
primăvara este necesară degajarea plantelor de aceste resturi uscate prin greblare. În cazul
recoltărilor parţiale, cultura se întreţine în anii următori prin 2-3 praşile mecanice şi manuale, 2-3
udări şi câte o fertilizare fazială anual.
Recoltarea. Pe suprafeţe mici se recoltează parţial lăsându-se la fiecare tufă 1-2 plante
caredatorită proprietăţii de înfrăţire vor determina refacerea tufelor.
Culturile efectuate cu scop comercial, se recoltează total în anul doi de vegetaţie, prin
dizlocarea plantelor, apoi se curăţă de pământ şi de frunzele uscate şi se leagă câte 5-6 la o
legătură, în vederea valorificării. Producţia este de 20-25 t/ha.

3.6. Bibliografie obligatorie

 Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.13. 

 Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed. 

Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.VIII. 

72
3.7. Bibliografie facultativă
 Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie 

Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XVI. 

3.8.Test
1. Care din speciile următoare se comportă şi ca plantă trienală:
a. Prazul
b. Usturoiul de Egipt
c. Ceapa
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de ceapă este:
o
a. 0-1 C
o
b. 3-4 C
o
c. 6-8 C
3. Cultura de ceapă, pentru păstrare peste iarnă, se înfiinţează:
a. primăvara târziu
b. la începutul verii
c. primăvara devreme
4. Pentru producerea arpagicului este necesară o cantitate de sămânţă de:
a. 8-10 kg
b. 50-70 kg
c. 100-120 kg
5. Gunoiul de grajd se administrează toamna la:
a. ceapă
b. praz
c. usturoi
6. Temperatura optimă de creştere a plantelor de usturoi este de:
o
a. 18-20 C
o
b. 10-15 C
o
c. 20-25 C
7. Cultura de praz se înfiinţează:
a. prin semănat direct sau răsad
b. numai prin semănat direct
c. numai prin răsad
8. Plantele mature de praz rezistă la temperaturi de:
73
o
a. -1.....-5 C
o
b. -8....-12 C
o
c. -15....-18 C
9. Adâncimea de plantare a răsadurilor de praz este de:
a. 10-12cm
b. 6-8cm
c. 3-4 cm
10. Ceapa de iarnă se poate înmulţi:
a. numai prin seminţe
b. prin arpagic
c. prin seminţe sau despărţirea tufelor.

74
UI. IV. LEGUMELE VERDEŢURI ŞI AROMATICE

Obiective ...................................................................................................................... 76
4.1. SALATA DE GRĂDINĂ ....................................................................................76
4.1.1. CULTURA SALATEI ÎN CÂMP .......................................................... 79
4.1.2. CULTURA FORATĂ ȘI PROTEJATĂ A SALATEI. .......................... 80
4.2. SPANACUL ..........................................................................................................81
4.3. CICOAREA DE GRĂDINĂ ............................................................................... 84
4.4. CICOARE DE VARĂ (BRUXELLES) ..............................................................87
4.5. MĂRARUL ...........................................................................................................90
4.6. CIMBRUL ............................................................................................................. 91
4.7. Temă ...................................................................................................................... 93
4.8. Bibliografie obligatorie......................................................................................... 93
4.9. Bibliografie facultativă ......................................................................................... 93

75
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor verdeţuri
şi aromatice.
În această grupă sunt cuprinse speciile legumicole a căror parte comestibilă o reprezintă,
frunzele.
Sunt specii puţin pretenţioase faţă de căldură şi din această cauză la noi se cultivă în toate
zonele. Majoritatea speciilor de legume cultivate pentru frunze au o perioadă scurtă de vegetaţie şi
de aceea se pot cultiva înainte sau după culturile principale de legume. Unele se cultivă şi asociate
cu speciile de bază, atât în câmp cât şi în sere şi solarii.
Părţile comestibile sunt reprezentate de frunze (salată, spanac, cicoare, creson, fetică,
lobodă, pătrunjel) sau peţioli (ţelină de peţiol, sfeclă de peţiol) şi se utilizează în alimentaţie, în
special în stare proaspătă.
Legumele condimentare şi aromatice sunt utilizate în arta culinară şi în industria
conservelor, datorită gustului şi aromei deosebite pe care o imprimă preparatelor culinare sau
conservelor. Din această grupă fac parte mărarul, cimbrul, asmăţuiul şi busuiocul. Sortimentul de
legume condimentare este însă, pe plan mondial, mult mai bogat. Astfel din această grupă mai fac
parte şi alte specii cum sunt: coriandrul, chimionul, muştarul, cimbrişorul sau fenicolul de Florenţa,
care se utilizează şi pentru aromatizarea unor preparate culinare.

4.1. SALATA DE GRĂDINĂ


Lactuca sativa L.
Fam. Asteraceae (Compositae)
Importanţa culturii. Salata de grădină se cultivă pentru frunze şi căpăţânicare seutilizează
în stare proaspătă sau sub formă preparată. Este solicitată de consumatori tot timpul anului, fiind
cultivată atât în câmp cât şi în spaţii protejate, în culturi succesive sau asociate.
Căpăţânile şi frunzele de salată conţin 4-8% S.U., 2-3,5% glucide, 1-1,6% protide,
vitaminele B1, B2, C (5-20 mg) P şi E, caroten (1-3 mg) şi săruri minerale: potasiu-260 mg, fier 1,2-
1,7 mg, calciu, fosfor - 40 mg, magneziu - 24 mg, raportate la 100 g produs proaspăt. Frunzele
conţin de asemenea latex, care imprimă gustul uşor amărui.
Este o legumă uşor digestibilă, cu aport caloric redus, corespunzătoare unui regim dietetic.
Originea şi răspândirea. Originea salatei este controversată. Majoritatea ipotezelor
susţincă la apariţia formei actuale au participat patru specii de origine europeană: Lactuca sativa,
L.saligna, L. serriola şi L. virosa.

76
A fost cultivată încă din antichitate de egipteni, greci şi romani fiind apreciată datorită
proprietăţilor terapeutice, calmante şi emoliente. Formele iniţiale aveau un conţinut ridicat în latex
şi care s-a diminuat treptat în urma lucrărilor de selecţie şi ameliorare. Primele forme cu căpăţână
au apărut în sec. al XV-lea iar varietăţile cunoscute în prezent, datează din sec. XVII-XVIII.
Soiurile adaptate condiţiilor din sere şi solarii datează din sec. al XIX-lea.
Salata este una din speciile legumicole cel mai mult consumată pe plan mondial, fiind foarte
răspândită în cultură, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Se cultivă în prezent pe
toate continentele. La noi în ţară se cultivă în toate zonele în special toamna şi primăvara în câmp
iar în perioada de iarnă în sere.
Particularităţile biologice. Salata este o plantă cu perioadă de vegetaţie scurtă.Rădăcina
este pivotantă, înrădăcinarea fiind superficială, până la 25-30 cm adâncime.

La suprafaţa solului se dezvoltă o rozetă de frunze iar mai târziu la unele soiuri se formează
şi o căpăţână afânată, puţin îndesată (fig.4.1.1). Frunzele sunt scurt peţiolate având limbul de
formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi. Tulpina adevărată este scurtă şi îngroşată, pe ea
fiind dispuse frunzele. La soiurile cu căpăţână, frunzele din interiorul acesteia sunt etiolate şi mai
fragede comparativ cu cele din rozetă.
În condiţii de zi lungă, la majoritatea soiurilor se formează tulpina floriferă care are înălţime
de 80-100 cm, este ramificată şi în vârful acesteia se formează florile, dispuse în inflorescenţe de
tip calatidiu. Florile sunt ligulate, galbene cu polenizare autogamă. O plantă formează aproximativ
750 de capitule, în fiecare existând 7-15 flori (fig.4.1.2).

a. b.
Fig.4.1.1. Plante de salată cu căpăţână (a) şi fără căpăţână (b)

Fructul este de tip achenă, de formă alungită, ascuţit la extremităţi, de culoare alb-argintie
sau maronie, în funcţie de soi. Pe suprafaţa seminţelor există 5-9 dungi şi sunt prevăzute la vârf cu
papus. Seminţele sunt mici, 600-1000 buc./g. Facultatea germinativă este de 70-75% şi se păstrează
3-5 ani.

77
Soiuri cultivate
Soiuri pentru cultura în câmp: Polul Nord, Silvia (cultură de iarnă), De Mai, Cora, Dana,
Mona (culturi de primăvară), Marula de Brăila (cultură de vară);
Soiuri pentru cultura în sere şi solarii: Ostinata, Jessy, Amplus.

Fig.4.1.2. Fructe (sămânţa) de salată


Relaţiile cu factorii de mediu. Salata are
cerinţemoderate faţă de temperatură. Seminţele pot să
germineze începând de la 3-4ºC. Temperatura optimă de
germinaţie este de 18-20ºC. Plantele călite, aparţinând soiurilor
de iarnă pot să reziste până la -16...-18ºC. La soiurile de
primăvară plantele necălite rezistă până la -2...-3ºC iar cele
călite până la -5...-
10ºC. Dacă se înregistrează un deficit al alimentaţiei hidrice
poate să apară necrozarea marginilor frunzelor. Condiţii bune
de creştere a plantelor, se înregistrează atunci când temperatura
solului este de 12-13ºC iar cea atmosferică de minim 6-7ºC.
Faţă de lumină are cerinţe moderate. salata este plantă de zi lungă dar, cultivată în condiţii
de zi scurtă asigură producţii mai mari. Majoritatea soiurilor, în condiţii de zi lungă formează foarte
repede tulpinile florifere, în detrimentul producţiei de frunze.
La culturile efectuate în perioada de iarnă, când condiţiile de lumină sunt puţin favorabile
există pericolul de acumulare a nitraţilor în frunze, care pot determina în organism, diferite
anomalii fiziologice.
Are cerinţe mari faţă de apă. Umiditatea optimă a solului este de 65-70% din capacitatea de
câmp înainte de formarea căpăţânilor şi 75% în perioada de formare a acestora.
Salata preferă solurile mijlocii spre uşoare, bogate în humus, fertile, cu reacţie neutră,
pH=6,5-7. este sensibilă la concentraţia în săruri, suportând cel mult 2-4 g săruri/l.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 1,6-2,6 kg N, 0,6-3,0 kg P2O5, 3,7-5,2 kg K2O,
0,9-1,5 kg CaO şi 0,2-0,5 kg MgO, pentru o tonă de produs recoltat.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Salata se cultivă în câmp, primăvara devreme sau toamna târziu, precum şi în sere şi solarii,
pentru obţinerea producţiei în perioada de iarnă-primăvară.
78
4.1.1. CULTURA SALATEI ÎN CÂMP
Se cultivă înainte sau după speciile de bază. Pregătirea terenului se face în funcţie de
cultura principală şi se urmăreşte realizarea unui pat germinativ bine mărunţit. Cultura se poate
înfiinţa prin semănat direct sau prin răsad.
Semănatul direct se realizează în funcţie de momentul când vrem să obţinem
producţia,astfel: pentru culturile timpurii - primăvara devreme, până în 20-25 martie; pentru
culturile de vară
- 15-30 martie; pentru culturile de toamnă 15-25 august; pentru culturile de iarnă 1-15 septembrie.
Se folosesc 2,5-3,5 kg sămânţă/ha iar adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.
Producerea răsadurilor.Pentru cultura de primăvară, răsadul se produce în răsadniţe
caldeunde se seamănă în a doua decadă a lunii februarie. Se folosesc 400-500 g sămânţă pentru un
hectar de cultură. Vârsta răsadului la plantare este de 35-40 zile. Se produce răsad repicat în cuburi
nutritive de 3-5 cm sau pentru suprafeţe mari, nerepicat. Pentru cultura de toamnă, răsadul se
produce pe strat în liber, unde se seamănă la începutul lunii august, pentru producţia de toamnă sau
în prima decadă din septembrie, pentru producţia de primăvară.
Indiferent de modul de înfiinţare a culturii, se utilizează formula 50+25+25+25(20 cm,
pentru suprafeţe mici şi 66+20+44+20/20 cm în cazul suprafeţelor mari.
Lucrările de întreţinere. Pentru culturile înfiinţate prin răsad se execută, după câteva
zilede la plantare, completarea golurilor iar la cele înfiinţate prin semănat direct, după răsărire se
face răritul la 15-20 cm între plante pe rând. După înfiinţarea culturii sunt necesare udări pentru
asigurarea prinderii răsadurilor sau pentru asigurarea răsăririi, în special la culturile înfiinţate în
3
august-septembrie, cu norme de 150-200 m apă/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se mai aplică
3
1-2 udări cu norme de 200-250 cm apă/ha. Sunt necesare 1-2 praşile pentru combaterea
buruienilor. Fertilizarea fazială se aplică în special la culturile înfiinţate din toamnă prin
administrare, după desprimăvărare a 150-200 kg/ha Complex III. Se fac tratamente fitosanitare
(tabel 4.1.1) pentru combaterea bolilor: mana (Bremia lactucae) cu Captadin 50 PU 0,3%, Dithane
M-45=,2%, Previcur 0,15% şi putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) cu Sumilex 50 PU 0,15%,
Rovral 30 PU 0,1% sau Ronilan 0,2% şi pentru dăunători: păduchii de frunze (Aphis fabae) cu
Fernos 50 DP 0,05%, Fastac 10 CE 0,02%, Ecalux 25 CE iar pentru melcii fără cochilie
(Limaxmaximus) prin aplicarea printre plante a granulelor de Escartox PG-5, 30 kg/ha.
Recoltarea are loc în momentul în care plantele au ajuns la mărimea caracteristică soiuluişi
au realizat o greutate corespunzătoare, care să permită valorificarea la bucată.
Se recoltează manual, prin tăierea plantelor sub rozeta de frunze, îndepărtându-se apoi
eventualele frunze bazale necorespunzătoare. La recoltat se evită dacă este posibil perioadele
călduroase, pentru a nu se deprecia produsul prin ofilire, precum şi perioadele ploioase.
79
Salata de primăvară se recoltează în perioada aprilie-iunie iar cea de toamnă în septembrie-
noiembrie. Producţia este de 15-20 t/ha.

4.1.2. CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A SALATEI


Salata se cultivă în sere şi solarii atât în cultură pură cât şi intercalată (asociată) printre
rândurile speciilor de bază: tomate, castraveţi, ardei, vinete.
În sere, cultura se înfiinţează începând din septembrie-octombrie până în ianuarie-
februarie, în funcţie de modul de organizare şi desfăşurare al culturilor de bază.

Tabelul 4.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la culturile de legume verdeţuri
Concen- Timp de
Boala sau Tratamentele Substanţele de
Aspectul atacului traţia, pauză
dăunătorul recomandate combatere
doza/ha zile
Mana (Bremia Pete decolorate pe Tratamente Dithane M-45 0,2% 14
lactucae şi partea superioară a foliare Previcur N 0,15% 14
Peronospora frunzelor şi prăfoase pe Infinito 687,5 NC 0,14% 14
spinaciae) parte inferioară
Pete şi putrezire umedă Tratamente Rovral 30 PU 0,1% 21
Putregaiul cenuşiu la frunzele inferioare foliare
(Botrytis cinerea) sau colet, cu fructificaţii
cenuşii
Încreţirea şi răsucirea Tratamente Fastac 10 CE 0,02% 14
Păduchii de
frunzelor, pe partea foliare Decis Mega 50 0,02% 14
frunze (Aphis
inferioară se observă EW
fabae)
adulţi şi larve
Melcii fără Perforaţii în frunze şi Tratamente la Optimol 4 G 15 kg -
cochilie urme de secreţii sol Metaldehidă 5 10 kg -
(Agriolimax sp., sticloase pe sol Mesurol 4 G 3-6 kg -
Limax maximus) Mesurol 2 RB 5 kg -

Răsadul se produce în serele înmulţitor, repicat în cuburi nutritive, cu latura de 5 cm, având
vârsta la plantare de 40-45 de zile. Se plantează la distanţe de 25-30 cm între rânduri şi 20-25 cm
între plante pe rând, realizându-se, în cultura pură desimi de 160-200 mii plante/ha.
Lucrările de întreţinere constau în asigurarea unor temperaturi moderate de 10-18ºC ziua şi
6-8ºC noaptea, udări repetate, tratamente fitosanitare. Trebuie să se evite excesul de umiditate după
formarea căpăţânilor pentru a preveni putrezirea plantelor.
Recoltarea se face ca la cultura în câmp, în momentul în care plantele au o greutate de
aproximativ 150 g/bucată. Producţia este de 25-30 t/ha.
Cultura în solarii se poateînfiinţa toamna sau primăvara (fig.4.1.3). Pentru cultura
dintoamnă se vor folosi numai soiuri rezistente la temperaturile scăzute din timpul iernii.

80
Fig.4.1.3. Aspecte din culturi de salată în solarii

Rezultatele mai bune se obţin prin înfiinţarea culturii primăvara devreme, începând din
ultima decadă a lunii februarie până la mijlocul lunii martie.
Pentru cultura asociată, salata se plantează tot primăvara devreme dar se lasă loc pentru
rândurile culturii de bază care se va înfiinţa în momentul în care timpul va fi corespunzător, din
punct de vedere al temperaturii. Astfel printre două rânduri de tomate, ardei, vinete sau castraveţi
se pot planta câte trei rânduri de salată la distanţe de 20/25 cm.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, dirijarea temperaturii prin aerisiri,
în perioadele călduroase, udări repetate. La culturile înfiinţate din toamnă, primăvara se face o
fertilizare fazială cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face
utilizând produsele menţionate la cultura în câmp.
Recoltarea are loc în luna aprilie pentru culturile înfiinţate din toamnă şi aprilie-mai pentru
cele de primăvară. Producţia este de 20-30 t/ha la culturile pure şi 10-15 t/ha la cele asociate.

4.2. SPANACUL
Spinacia oleracea
L.Fam.
Chenopodiaceae

Importanţa culturii. Spanacul se cultivă pentru frunze, care se utilizează în alimentaţie


subforma diferitelor preparate culinare atât în stare proaspătă cât şi conservată, constituind materie
primă pentru fabricile de conserve.
Frunzele de spanac conţin 7-10% substanţă uscată, 1,5-3,5% glucide, 2-3,7% protide;
vitaminele: C 40-70 mg, B1, B2, B3, B6, K, E, caroten 3-6 mg, minerale: potasiu 520 mg, calciu 130
mg, fier 8 mg, fosfor 160 mg, raportate la 100 g produs proaspăt.
Originea şi răspândirea. Spanacul este o specie cu origine controversată. Există
douăspecii care cresc spontan în Afganistan şi Tadjikistan, considerat centrul primar de origine,
Spinacia tetranda şi Spinacia turkestiana, despre care se presupune că sunt la originea formei
81
cunoscute în prezent. Se cultivă pe suprafețe mai mari în partea de Nord şi Sud a Europei ocupând
locul al treilea din grupa legumelor consumate în stare fiartă, după conopidă şi fasole verde.
La noi în ţară se cultivă în toate zonele, suprafeţele mai mari fiind grupate în jurul oraşelor,
unde este asigurată piaţa de desfacere.
Particularităţi biologice. Spanacul este o plantă anuală, cu perioadă scurtă de
vegetaţie,unisexuat dioică. Rădăcina este pivotantă având marea majoritate a rădăcinilor secundare,
în stratul superficial de sol, 15-20 cm. Tulpina este scurtă şi pe ea se formează rozeta de frunze care
cuprinde 15-20 frunze. Frunzele sunt lung peţiolate, cu limbul mare având suprafaţa mai mult sau
mai puţin gofrată în funcţie de soi. Limbul poate fi de formă hastatică, la soiurile mai vechi, oval-
alungită sau rotund-ovală, la soiurile actuale. În condiţii de zi lungă şi temperaturi ridicate se
dezvoltă tulpinile florifere care ajung la înălţimi de până la 100 cm (fig.4.2.1).

Fig. 4.2.1. Plante de spanac în faza de înflorire

Florile sunt dispuse la subsuoara frunzelor. Plantele femele asigură o producţie mai mare de
frunze comparativ cu cele mascule. Polenizarea este alogamă. Fructul este o achenă monoloculară,
colţuroasă sau rotundă în funcţie de soi. Facultatea germinativă se păstrează 4-6 ani.

82
Soiuri cultivate: Matador, Matares, Smarald.
Relaţii cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură, spanacul are cerinţe
moderate.Temperatura minimă de germinaţie este de 2-3ºC, răsărirea având loc după 25-30 zile, iar
cea optimă de germinaţie este între 20-25ºC când 50% din plante răsar după 3-4 zile. Temperatura
minimă de vegetaţie este de 5ºC, temperatura optimă fiind 15-20ºC. Plantele călite rezistă până la -
18...-20ºC şi astfel pot să reziste în câmp peste iarnă. Temperaturile ridicate de 23-25ºC determină
scăderea producţiei şi formarea tulpinilor florale.
Cerinţele faţă de lumină sunt moderate. În condiţii de zi scurtă se dezvoltă mai bine aparatul
foliar, asigurând producţii ridicate iar în condiţii de zi lungă se declanşează formarea tulpinilor
florale. Spanacul are cerinţe relativ mari faţă de umiditatea solului care trebuie menţinută la 75-
80% din capacitatea de câmp. În lipsa apei, scade producţia şi în cazul asocierii cu temperaturi
ridicate se formează mai repede tulpinile florifere.
Preferă solurile mijlocii, luto-argiloase care reţin mai bine apa, în perioada de primăvară,
asigurându-se astfel condiţii mai bune de creştere a plantelor. Sunt bune solurile cu reacţie neutră
sau uşor alcalină, cu pH=6,5-7,5. Solurile acide pot determina carenţa în molibden.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs recoltat plantele consumă 2,8-4,5 kg N, 1,3-
1,8kg P2O5, 8,4-11,3 kg K2O, 1,1-1,6 kg CaO şi 0,4-1 kg MgO.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Având o perioadă scurtă de vegetaţie, spanacul se cultivă înainte sau după culturile de bază,
atât în câmp cât şi în solarii. Fiind plată de zi lungă, cultura se poate face, în condiţiile de la noi,
primăvara devreme sau toamna târziu.
Cultura în câmp. Pregătirea terenului se execută în funcţie de cultura principală.
Pentrucombaterea buruienilor se poate erbicida la pregătirea patului germinativ cu Olticarb 75 CE,
4-6 l/ha sau cu Vanzar 80 WP 1-1,5 kg/ha, aplicat preemergent.
Înfiinţarea culturii are loc prin semănat direct. Perioada de semănat depinde de momentul
când vrem să obţinem producţia. Astfel, pentru a obţine producţia primăvara devreme, se seamănă
toamna în perioada 10.IX, 10.X sau primăvara începând din 20.II până în 15.III. Pentru recoltare
toamna, se seamănă în perioada 25.VII-15.VIII.
Se seamănă în rânduri distanţate la 25-30 cm, câte 4-5 rânduri pe un strat, folosind 17-20 kg
sămânţă/ha, cu maşinile de semănat SUP-21. Între plante pe rând se asigură 3-5 cm iar adâncimea
de semănat este de 3-4 cm. Culturile pentru industrializare se seamănă la 15-20 cm între rânduri
2
asigurând 35 plante/m linear, realizând astfel o desime de 150-180 plante/m .
Lucrările de întreţinere. Pentru culturile înfiinţate toamna,se fac udări cu norme de 150-
3
200 m apă/ha, pentru asigurarea germinării seminţelor iar primăvara înainte de reluarea vegetaţiei

83
se aplică 120-150 kg/ha azotat de amoniu. Pentru combaterea buruienilor, dacă este cazul, se aplică
1-2 praşile mecanice şi una manuală.
Recoltarea. Pentru spanacul de iarnă se recoltează începând din luna martie, cel
deprimăvară, în aprilie-mai iar la cultura de toamnă, în septembrie-octombrie.
Se recoltează manual prin tăierea plantelor de la colet sau prin culegerea frunzelor, în 2-3
etape. Pentru industrializare, în culturile curate de buruieni, se recoltează mecanizat cu MRM-2,2.
Producţia este de 15-20 t/ha.
Cultura în solarii. După pregătirea terenului, se seamănă în perioada 20.IX-10.X,
ladistanţa de 15-20 cm între rânduri, folosind 18-20 kg sămânţă/ha. Pe un strat se amplasează 6-7
rânduri, lăsându-se între straturi intervale de 50-60 cm.
După semănat se udă pentru a se asigura răsărirea culturii. În cazul solariilor acoperite cu
folie care rezistă mai multe sezoane de cultură sau în cele acoperite cu sticlă, se va uda periodic
până toamna târziu când se realizează temperaturi negative. În timpul iernii când intervin perioade
mai calde sau la începutul primăverii se reiau udările pentru asigurarea creşterii plantelor.
Solariile, la acoperirea cărora se foloseşte folie de un sezon, se acoperă primăvara devreme.
Când plantele îşi reiau vegetaţia, se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu sau 200 kg/ha sulfat de
amoniu. În perioadele cu insolaţie puternică se evită, prin aerisiri supraîncălzirea aerului iar spre
seară se închid pentru asigurarea unor temperaturi pozitive pe timpul nopţii.
Recoltarea poate începe din februarie-martie, în zonele de câmpie şi durează până în aprilie
2
în zonele de deal. Producţia este de 1,5-2 kg frunze la m .

4.3. CICOAREA DE GRĂDINĂ


Cichorium endivia
Fam. Asteraceae (Compositae)
Importanţa culturii. Cicoarea de grădină se cultivă pentru frunze care se utilizează
înalimentaţie în stare proaspătă, sub formă de salate verzi şi mai puţin preparată. Frunzele verzi au
un gust amărui pronunţat datorită conţinutului ridicat de glicozizi (inulină, lactucină, intibină), dar
care prin procesul tehnologic de etiolare este mult diminuat. Frunzele au un conţinut bogat în
vitamine
(A, B1, B2, C) şi săruri minerale (K, P, Fe).
Origine şi rădpândire. Cicoarea de grădină sau endivia, are originea în zona Mării
Mediterane. Specia Cicorium endivia prezintă două forme cultivate:
- C. endivia var. latifolia sau cicoarea scarolă, cu frunze întregi, mari, mai mult sau mai
puţin gofrate şi cu marginea dantelată;
84
- C. endivia, var. crispa sau cicoarea creaţă, cu frunze mai mult sau mai puţin fine, puternic
sectate şi creţe.
În prezent se cultivă pe suprafeţe mari în special în ţările din vestul Europei, unde consumul
mediu pe locuitor este de 2,8-3,3 kg/an. La noi se cultivă pe suprafeşe mici, mai ales în jurul
marilor oraşe.
Particularităţi biologice. Este o plantă bienală, dar prin cultura forţată se poate comportaca
o specie anuală. În sol formează o rădăcină pivotantă care pătrunde adânc, dar marea majoritate a
rădăcinilor se găsesc în stratul arabil de sol.
Frunzele sunt de forme diferite, în funcţie de varietatea botanică, au culori diferite, verde-
deschis, verde închis sau cu nuanţe roşietice. Frunzele cresc sub formă de rozetă cu diametru de 40-
50 cm. Unele soiuri formează şi o căpăţână de până la 300 g, de formă sferică sau ovală.
Tulpina floriferă este de 60-80 cm, ramificată. Florile sunt ligulate de culoare albastră,
grupate în inflorescenţe de tip capitul.
Fructul este o achenă mică, 2,5-3 mm lungime şi 1 mm în diametru, prevăzută cu papus, de
formă piramidal-trunchiată cu nuanţă maronie. Facultatea germinativă se păstrează 8-10 ani.
Relaţii cu factorii de vegetaţie.Cicoarea de grădină are cerinţe moderate faţă de
căldură.Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 6-8ºC, iar temperatura
optimă de
22-25ºC (răsare după 36-48 ore). Este rezistentă la temperaturi scăzute, suportând uşor brumele şi
îngheţurile târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă. Dacă plantele sunt călite şi se
protejează peste iarnă, în zonele cu ierni blânde, pot să reziste în câmp până primăvara.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. Este plantă de zi lungă dar plantele cresc şi se dezvoltă
mai bine în condiţii de zi scurtă, realizându-se astfel producţii mai mari.
Este pretenţioasă faţă de apă, necesitând în sol o umiditate ridicată tot timpul perioadei de
vegetaţie. Cicoarea de grădină preferă solurile mijlocii, lutoase sau luto-argiloase, cu o capacitate
bună de reţinere a apei, cu fertilitate ridicată, având reacţie neutră.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs plantele extrag din sol 1,8-2 kg N, 0,8-1 kg P2O5,
4,6-5 kg K2O, 0,8 kg CaO şi 0,3 kg MgO.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În ţările din vestul Europei, cicoarea de grădină se cultivă atât în câmp cât şi în sere şi
solarii. În general tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea a salatei de grădină.
Cultura în câmp se poate realiza, în condiţiile de la noi, primăvara devreme sau
toamnatârziu. Pregătirea terenului se face ca pentru salată.
Înfiinţarea culturii se realizează prin răsad repicat în cuburi de 5x5 cm, pentru
culturatimpurie şi poate fi nerepicat pentru cea de toamnă. Pentru cultura timpurie răsadul se
produce în
85
răsadniţe calde sau solarii folosind 300-400 g sămânţă, începând din luna martie. După 8-10 zile de
la răsărire, se repică în cuburi cu latura de 4-5 cm.
În perioada de producere a răsadului se asigură în substrat 20-25ºC, apoi după răsărire
primele patru zile, 21ºC în atmosferă, după care se scade temperatura progresiv la 16-18ºC ziua şi
12-14ºC noaptea. Înainte de plantare răsadurile se călesc. Răsadul este bun de plantat după 4-5
săptămâni de la răsărire. Pentru cultura târzie răsadul se produce pe straturi în liber în lunile iulie-
august. Plantarea răsadurilor are loc în luna aprilie, pentru cultura timpurie după ce în sol se
realizează 12-15ºC iar pentru cultura de toamnă, în luna august. Plantarea se execută la 40-60 cm
între rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând asigurându-se aproximativ 100.000 plante/ha.
Cultura se poate înfiinţa şi prin semănat direct, fiind necesare însă semănători speciale şi o
cantitate de 1-1,5 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor la culturile înfiinţate prin
răsadsau răritul la cele semănate direct. Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile mecanice
3
şi manuale. În perioadele secetoase se fac udări cu norme de 300-400 m apă la ha.
Pentru diminuarea gustului amar la frunzelor se practică etiolarea acestora, înainte de
recoltare. Pentru a se asigura un produs de calitate porţiunea etiolată trebuie să reprezinte 35% din
greutatea totală a rozetei (fig.4.3.1).
Ca metode de etiolare se poate recurge la acoperirea totală a plantelor cu paie sau diferite
materiale agrotextile de culoare neagră aşezate fie direct pe cultură sau pentru a preveni necrozarea
frunzelor, pe arce simple, tip tunele joase. Durata acoperirii totale este de 7-10 zile şi prezintă
avantajul, pentru culturile târzii, că în felul acesta se realizează şi o protejare a plantelor împotriva
îngheţului.

Fig.4.3.1. Etiolarea plantelor de cicoare

86
Etiolarea poate fi realizată şi prin acoperirea parţială a plantelor. Astfel plantele se pot
acoperi cu un fel de clopote speciale de polietilenă albă, opacă, care reflectă lumina pentru a
preveni supraîncălzirea frunzelor şi permit aerisirea. Ele au un diametru de 21-25 cm şi protejează
astfel mijlocul rozetei de frunze. La protejarea individuală etiolarea durează 4-5 zile la cultura
timpurie şi 12-14 zile la cea de toamnă.
Cultura în sere se realizează prin plantarea răsadurilor începând din octombrie până
înianuarie-februarie iar recoltarea se poate eşalona astfel din decembrie până în aprilie.
În solarii se pot planta răsadurile în septembrie pentru a recolta în noiembrie-decembrie
sauprimăvara începând din februarie-martie, cu recoltare în perioada aprilie-mai.
În solariile acoperite şi peste iarnă sau în serele-solar de sticlă cultura se poate înfiinţa din
octombrie, plantele rezistă peste iarnă şi în acest caz se poate recolta în luna aprilie.

4.4. CICOAREA DE VARĂ (BRUXELLES)


Cichorium intybus
L.Fam. Asteraceae
(Compositae)
Importanţa culturii. Cicoarea de vară sau de Bruxelles se cultivă pentru frunzele
etiolatecare rezultă în urma "forţării" rădăcinilor. Frunzele etiolate sau andivele, se utilizează în
alimentaţie, în stare proaspătă, la prepararea diferitelor mâncăruri. Valoarea alimentară ridicată este
asigurată de conţinutul în vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea culturii. Cicoarea de vară provine din zona Mării
Mediterane,unde creşte în stare spontană. Este o plantă alimentară cultivată din timpuri îndepărtate.
Se cultivă pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul Europei (Franţa, Belgia, Olanda). În Belgia
consumul mediu anual este de 5,2 kg/locuitor, în Franţa 3,6 kg/locuitor iar ăn Olanda 2,9
kg/locuitor. La noi este puţin cultivată, nefiind prea mult cunoscută de către potenţialii producători
dar şi de consumatori.
Particularităţi biologice. Cicoarea de vară este o specie bienală.
În primul an de vegetaţie se formează în sol o rădăcină pivotantă şi la suprafaţă rozeta de
frunze. Frunzele sunt peţiolate, lanceolate, dinţate pe margini. După tuberizare, rădăcinile ajung la
un diametru de 3 cm în august şi 4-5 cm, la sfârşitul lunii septembrie. Rădăcinile au culoare brună
la exterior iar în interior, sunt alb-gălbuie şi conţin cantităţi mari de latex. Porţiunea tuberizată are o
lungime de 25-30 cm.
În anul al doilea de vegetaţie se dezvoltă tulpina floriferă de 80-120 cm, ramificată în partea
superioară. Florile sunt albastre, ligulate grupate în capitule. Polenizarea este alogamă. Fructele
sunt de tip achenă şi ajung la maturare după 20 zile de la înflorire.
87
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Temperatura optimă de germinare a seminţelor este de
15ºC . Temperaturile sub 10ºC din timpul perioadei de vegetaţie, determină formarea tulpinilor
florifere încă din primul an, reducându-se astfel numărul rădăcinilor apte pentru forţare.
Faţă de umiditate are cerinţe mari, tot timpul perioadei de vegetaţie. Lipsa apei în sol poate
determina formarea prematură a tulpinilor florifere.
Are cerinţe moderate faţă de lumină. În locuri umbrite nu se dezvoltă corespunzător
rădăcinile şi nu se vor obţine andive de calitate.
Cerinţele faţă de sol sunt mari. Necesită soluri fertile, mijlocii, cu capacitate bună de
reţinere a apei, cu reacţie neutră. Trebuie evitate solurile argiloase.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de rădăcini plantele extrag din sol 1,9-2,8 kg N, 1,1-2,0kg
P2O5 şi 6,6-8,3 kg K2O.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În asolament, cicoarea de vară trebuie să fie amplasată în sola fertilizată cu îngrăşăminte
organice cu 2-3 ani înainte, pentru a se evita atacul de bacterioză şi excesul de azot.
Pentru obţinerea rădăcinilor, terenul se pregăteşte din toamnă.
Înfiinţarea culturii se realizează prin semănat direct, eşalonat, începând de la sfârşitul lunii
aprilie până în 10-15 iunie. În zona cu precipitaţii abundente sau în condiţii de irigare se poate
semăna până în 10-15 iulie. Perioada de semănat depinde şi de momentul când dorim să realizăm
forţarea rădăcinilor. Se folosesc 2-3 kg sămânţă la hectar iar adâncimea de semănat este de 2-2,5
cm. Se seamănă la distanţe de 25-40 cm între rânduri, în funcţie de posibilităţile de întreţinere a
culturii.
Lucrările de întreţinere constau în răritul culturii la 10-12 cm între plante pe rând asigurând
8-10 plante/m liniar. Cultura se întreţine curată de buruieni prin 2-3 praşile mecanice şi 2 praşile
3
manuale. În perioadele secetoase se fac 4-6 udări cu norme de 350-400 m apă/ha.
Recoltarea rădăcinilor poate începe din luna august la soiurile timpurii. De obicei,
serecoltează toamna, în octombrie, când rădăcinile au diametru de 3-5 cm. Se recoltează
semimecanizat, cu DLR-4. După smulgerea rădăcinilor din pământ se îndepărtează frunzele, cu
grijă fără a rupe mugurele central, lăsându-se o porţiune din frunze de 3-4 cm deasupra coletului.
Este foarte importantă stabilirea momentului optim de recoltare deoarece gradul de
maturare al rădăcinilor influenţează producţia de andive. Se recoltează când frunzele au început să
se îngălbenească, rădăcinile sunt suficient dezvoltate, au culoare albă şi au tendinţă de a deveni
spongioase.
Până la forţarea rădăcinilor, acestea se păstrează în pivniţe sau depozite, la temperaturi de
1-3ºC şi o umiditate relativă a aerului de 80-90%, pentru a preveni deshidratarea acestora.

88
Forţarea rădăcinilor în vederea obţinerii andivelor se realizează eşalonat începând
dintoamnă până primăvara, în funcţie de necesităţile de consum şi posibilităţile de valorificare.
Forţarea rădăcinilor se face la întuneric deoarece lipsa luminii favorizează alungirea mugurelui
axial şi împiedică formarea clorofilei.
Pentru forţarea rădăcinilor, se practică în ţările cultivatoare trei metode:
- forţarea tradiţională în şanţuri;
- forţarea în hangare cu pământ de acoperire;
- forţarea în bacuri cu soluţie nutritivă.
Metoda clasică presupune realizarea de şanţuri de 0,2-0,4 m adâncime şi lăţime de 1,8-2 m.
Pentru asigurarea temperaturii necesare se poate utiliza fie o instalaţie electrică sau cu apă caldă,
potabilă iar în lipsa acestora se poate folosi ca sursă de căldură gunoiul de grajd, proaspăt.
După instalarea sursei de căldură se aşează un strat de pământ şi apoi rădăcinile, una lângă
alta în poziţie verticală sau uşor înclinată introducându-se pământ în spaţiile dintre ele şi se udă. Se
acoperă cu un strat de amestec de pământ de 15-20 cm, un strat de paie de 40-50 cm şi o folie de
polietilenă.
Metodele moderne de forţare presupun construcţii speciale prevăzute cu încăperi
pentrupăstrarea rădăcinilor la 0-2ºC, o sală de forţare şi spaţii pentru condiţionarea produsului. În
sala de forţare sunt bacuri din material plastic sau lemn căptuşit cu folie de polietilenă. Bacurile au
2
dimensiuni de 1,21 x 1,01 m (1,2 m ) şi înălţime de 0,15-0,20 m (cât lungimea rădăcinilor). Sunt
prevăzute cu orificii de alimentare şi evacuare a soluţiei nutritive. Ele sunt suprapuse pentru
exploatarea mai intensivă a spaţiului (fig.4.4.1). Rădăcinile se aşează în aceste bacuri una lângă
alta, se introduc în sala de forţare şi se conectează bacurile la instalaţia de alimentare cu soluţie
nutritivă. Se asigură apoi condiţiile necesare de temperatură, umiditate şi întuneric.

a. b.
Fig.4.4.1 Forţarea rădăcinilor (a) şi ambalarea andivelor (b)

89
Recoltarea andivelor se realizează manual prin tăierea cu o porţiune de aproximativ 1
cmdin colet. Andivele sunt un produs perisabil de aceea se lucrează cu multă grijă.

4.5. MĂRARUL
Anethum graveolens
L.Fam. Apiaceae
(Umbelliferae)

Importanţa culturii. Mărarul se cultivă pentru frunzele şi tulpinile tinere care sunt
utilizatela aromatizarea diferitelor preparate culinare sau în industria conservelor precum şi la
pregătirea murăturilor. Mărarul are importanţă deosebită în alimentaţie, datorită conţinutului în
substanţe volatile dar şi în vitamine şi săruri minerale. În organism, are efect diuretic şi stimulent.
Originea şi răspândirea culturii. Mărarul este originar din sudul Europei fiind cunoscut
şicultivat încă din antichitate de egipteni, greci şi romani. Mărarul se cultivă în toate zonele de pe
glob. La noi se cultivă în toată ţara, dar pe suprafeţe relativ mici, practicându-se în special culturile
asociate. Există însă posibilităţi de extindere a culturii, datorită solicitărilor atât ca plantă
alimentară cât şi pentru utilizarea ca plantă medicinală.
Particularităţi biologice. Mărarul este o plantă anuală, care formează în sol o
rădăcinăpivotantă, slab ramificată. Tulpina este înaltă de 80-120 cm, erectă, cilindrică, fistuloasă.
Frunzele sunt de 2-3 ori penatsectate, cu foliole filiforme (Fig.4.5.1). Florile sunt mici, galben-
verzui, grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă, cu polenizare entomofilă. Fructele sunt de
tip achenă, de formă eliptică, turtită dorsoventral, lungi de 2,5-5 mm şi cu lăţime de 1,5-3 mm, cu
marginile aripate, de culoare cafenie. Au facultate germinativă relativ scăzută, 45-50% care se
menţine 2-3 ani. Se cultivă soiul De Brad precum şi diferite populaţii locale.

Fig. 4.5.1. Plantă de mărar

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Este o specie cu cerinţe moderate faţă


detemperatură. Seminţele încep să germineze la +3ºC iar temperatura optimă
de creştere a plantelor este de 16-18ºC, fiind însă sensibile la îngheţ. Faţă de
lumină are cerinţe mai reduse, dar în condiţii de umbrire plantele sunt
alungite şi mai puţin aromate. În condiţii de zi lungă, asociată cu temperaturi ridicate plantele emit
mai repede tulpinile florifere, în detrimentul producţiei de frunze. Are cerinţe mari faţă de
umiditate, în special la germinarea seminţelor şi la începutul perioadei de vegetaţie. Mărarul nu are
pretenţii mari faţă de sol. Preferă însă solurile afânate, fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei.
90
TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În asolament poate să urmeze după orice plantă legumicolă, cu excepţia celor din fam.
Apiaceae. Terenul se pregăteşte în mod obişnuit. Toamna, pe terenurile mai puţin fertile,
seadministrează 25-30 t/ha gunoi de grajd, 300-350 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare
potasică, după care se ară, la 28-30 cm. Primăvara se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu, se
erbicidează, pe suprafeţe mari, cu Dual Gold 960 EC 1,0 l/ha şi se pregăteşte patul germinativ.
Cultura se înfiinţează, prin semănat direct, primăvara, începând din luna aprilie, eşalonat
până la sfârşitul lunii iunie. Se seamănă patru rânduri pe strat, la 20-25 cm între rânduri, folosind 8-
10 kg sămânţă/ha. Pe suprafeţe mari rândurile se grupează câte două în benzi, pentru a se permite
efectuarea praşilelor mecanice. Lucrările de îngrijire constau în combaterea buruienilor prin praşile
mecanice şi manuale, udări în perioadele secetoase, o fertilizare fazială cu 80-100 kg/ha azotat de
amoniu, în perioada de creştere activă.
Recoltarea frunzelor verzi începe când plantele au 10-15 cm înălţime iar ca plante întregi
înainte de înflorire, când conţinutul în substanţe volatile este maxim. Frunzele verzi se recoltează
prin tăiere, în mai multe etape sau prin smulgerea plantelor, valorificându-se sub formă de legături.
Când se recoltează ca plante întregi, se taie de la bază, apoi se pot usca la umbră, urmând a fi
valorificate în industria conservelor, pentru murături. Producţia este de 6-10 t/ha frunze verzi şi 12-
15 t/ha tulpini în faza de înflorire.
Cultura în amestec se poate practica pe suprafeţe mici, prin amestecarea seminţelor
demorcov sau pătrunjel cu o cantitate mai mică de seminţe de mărar. Speciile asociate în acest fel,
având talie diferită nu se vor stânjeni reciproc.
În sere şi solarii mărarul se poate cultiva în asociere cu ceapa verde, ridichi de lună,
salată,pe marginea straturilor sau pe lângă registrele de încălzire precum şi pe partea laterală a
2
solariilor. Se seamănă la distanţe de 10-15 cm între rânduri, folosind 8-10 g/m .

4.6. CIMBRUL
Satureja hortensis
L.Fam. Labiatae
Importanţa culturii. Cimbrul se utilizează pentru aromatizarea unor preparate
culinareprecum şi la fabricarea mezelurilor şi a murăturilor. Plantele conţin uleiuri volatile care au
în organism, acţiune bactericidă, spasmolitică, diuretică şi sudorifică, fiind utilizat şi ca plantă
medicinală.

91
Originea şi răspândirea culturii. Cimbrul este originar din sudul Europei, fiind utilizat
înalimentaţie şi ca plantă medicinală încă din antichitate. În prezent se cultivă în toate ţările. La noi
cultura este răspândită în toate zonele, dar pe suprafeţe restrânse.
Particularităţi biologice. Cimbrul este o plantă anuală,erbacee.
Rădăcina este pivotantă, ramificată în stratul superficial de sol. Tulpina
este ramificată, formând o tufă de 40-60 cm (fig.4.6.1). Frunzele sunt
liniar-lanceolate, ascuţite la vârf, cu suprafaţa netedă, de culoare verde-
închis. Florile sunt mici, de culoare violacee, roz sau albe, grupate câte
3-6 la un loc. Inflorirea plantelor începe din iulie şi durează până în
octombrie. Fructele sunt mici, ovale, de culoare verde-cenuşiu sau
cafeniu-închis. Într-un gram intră 1500-1700 seminţe. Facultatea
germinativă este de 70-80% şi se păstrează 2-3 ani. Se cultivă soiul De
Moldova.

Fig.4.6.1. Plantă de cimbru


Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Cimbrul are cerinţe reduse faţă de factorii de
vegetaţie.Plantele rezistă la temperaturi scăzute, dar preferă locurile însorite. Nu are cerinţe mari
faţă de umiditatea solului, excesul de apă determinând acumularea unor cantităţi mai reduse de
uleiuri volatile.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cimbrul se cultivă în câmp, în cultură pură sau asociat cu alte specii. Pregătirea terenului se
execută ca pentru mărar. Cultura se înfiinţează primăvara, din luna aprilie. Se seamănă, câte trei
rânduri pe un strat, la 35-40 cm, urmând ca după răsărire să se rărească la 20-25 cm între plante pe
rând. Se folosesc 4-5 kg seminţe la hectar. Plantele rezultate din rărit se pot folosi pentru înfiinţarea
de noi culturi sau dacă sunt suficient de mari se pot valorifica. Cultura se poate înfiinţa şi prin răsad
2
care se produce în răsadniţe semicalde. Se seamănă în luna martie câte 3-5 g sămânţă/m . Plantarea
răsadurilor are loc în luna mai. Lucrările de întreţinere constau în răritul plantelor pe rând sau
complectarea golurilor în funcţie de modul de înfiinţare a culturii, praşile pentru combaterea
buruienilor, udări în perioadele secetoase.
Recoltarea se face în perioada înfloritului. Se pot rupe lăstarii de pe plantă, eşalonat sau se
taie plantele de la bază, apoi se usucă la umbră. Producţia este de 10-15 t/ha plante verzi sau 3-4
t/ha plante uscate.

92
4.7. Temă -Efectuaţi scheme de culturi succesive şi asociate înm câmp şi spaţii protejate,
utilizândspecii de legume verdeţuri ca şi culturi secundare iar pentru culturile principale utilizaţi
specii răspândite în zona de domiciliu.

4.8. Bibliografie obligatorie

 Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.14. 

 Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed. 

Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.XII. 

4.9. Bibliografie facultativă


 Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie 

Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură, 

Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XIX. 

93
UI. V. LEGUMELE SOLANO-FRUCTOASE

Obiective ...................................................................................................................... 95
5.1. TOMATELE ........................................................................................................ 95
5.1.1. CULTURA TOMATELOR ÎN CÂMP .................................................. 99
5.1.2. CULTURA TOMATELOR ÎN SERE ................................................. 103
5.1.3. CULTURA TOMATELOR ÎN SOLARII ........................................... 107
5.2. ARDEIUL .......................................................................................................... 108
5.2.1. CULTURA ARDEIULUI ÎN CÂMP ................................................... 111
5.2.2. CULTURA ARDEIULUI ÎN SERE.................................................... 113
5.2.3. CULTURA ARDEIULUI ÎN SOLARII.............................................. 115
5.3. VINETELE........................................................................................................ 116
5.3.1. CULTURA VINETELOR ÎN CÂMP .................................................118
5.3.2. CULTURA VINETELOR ÎN SERE ................................................... 119
5.3.3. CULTURA VINETELOR ÎN SOLARII ............................................. 120
5.4. Bibliografie obligatorie..................................................................................... 121
5.5. Bibliografie facultativă ..................................................................................... 121
5.6. Test ..................................................................................................................... 121

94
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor solano-
fructoase.
Din această grupă fac parte legumele din Familia Solanacee care se cultivă pentru fructe,
respectiv tomatele, ardeiul şi vinetele.
Sunt plante cu valoare alimentară ridicată, solicitate de consumatori tot timpul anului, de
aceea se cultivă atât în câmp cât şi în sere şi solarii.
Aceste specii provin din zone cu climat tropical şi din această cauză sunt pretenţioase faţă
de căldură, fiind termofile.

5.1. TOMATELE
Solanum lycopersicum L.
(sin. Lycopersicon esculentum Mill.)
Fam. Solanaceae
Importanţa culturii. Tomatele se cultivă pentru fructe, care se utilizează în alimentaţie
înstare proaspătă, sub formă de salate sau conservate, la prepararea mâncărurilor. Constituie
materie primă pentru fabricile de conserve, utilizându-se la prepararea sucurilor, pastei de tomate şi
a altor sortimente.

Fructele de tomate conţin 5,5-7,5% s.u., reprezentată de glucide 3-4%, protide 1-1,3%, acizi
organici (0,3-0,5%). Se remarcă printr-un conţinut ridicat de vitamine: caroten (0,8 mg), B1, B2, B6
(0,1 mg), C (15-30 mg), K (24 mg) şi săruri minerale: potasiu (280 mg), fosfor (24-40 mg),
magneziu (20 mg), calciu (20 mg), fier (2,3 mg); valorile fiind raportate la 100 g produs proaspăt.
Datorită execesului de baze, tomatele au în organism, rol alcalinizant, neutralizând astfel
efectul negativ al altor alimente.
Originea şi răspândirea culturii. Tomatele provin din America Centrală şi de Sud.
Laoriginea formelor cultivate în prezent, este var. cerasiforme din cadrul speciei
Lycopersiconesculentum. Din zona de origine, Peru şi Ecuador, tomatele au ajuns în Mexic unde cu
200 de aniî.e.n. erau folosite ca plantă medicinală şi apoi pentru consum. După descoperirea
Americii au fost aduse în Europa, la început în Spania, Portugalia şi Italia iar ulterior în sec. XVIII-
XIX, s-au răspândit şi în celelalte state.
Dintre ţările mari cultivatoare din Europa fac parte Italia, Spania, Grecia, Portugalia.
Zone favorabile pentru cultura tomatelor sunt în sudul şi vestul ţării dar culturile de vară-
toamnă precum şi cele protejate se practică şi în zonele de deal din Transilvania şi Moldova.

95
Particularităţi biologice. Tomatele sunt plante anuale în condiţii de climat temperat întimp
ce în zonele de origine cu climat tropical se comportă ca plante perene.
Sistemul radicular este de tip pivotant, la culturile înfiinţate prin semănat direct, pătrunzând
în sol la 1 m adâncime, în timp ce la cele înfiinţate prin răsad este ramificat, cu tendinţă de
fasciculat, datorită ruperii pivotului principal. În acest caz marea majoritate a rădăcinilor se
dezvoltă până la 30-40 cm adâncime.
Tulpina are înălţime diferită în funcţie de convarietatea botanică. Astfel la soiurile care fac
parte din convar. vulgare, cu creştere nedeterminată, aceasta ajunge la 2-3 m sau în sisteme de
cultură speciale, peste 6-7 m. Creşterea tulpinii este simpodială, datorită faptului că după apariţia
unei inflorescenţe în vârful tulpinii, creşterea în înălţime este continuată de lăstarul aflat la baza
frunzei din imediata apropiere a acesteia. Soiurile aparţinând convar. validum, cu creştere
determinată, au înălţime de 60-100 cm şi se menţin în poziţie verticală până la formarea fructelor
când datorită greutăţii acestora se lasă pe sol, în lipsa unui sistem de susţinere.
În contact cu solul tulpina tomatelor emite rădăcini adventive, fapt ce permite o plantare
mai adâncă a răsadurilor asigurându-se astfel o mai bună înrădăcinare.
Pe tulpină, la baza frunzelor se formează lăstarii care au capacitate de fructificare, dar la
soiurile cu creştere nedeterminată se îndepărtează prin lucrarea de copilit pentru a se asigura
creşterea fructelor de pe tulpina principală.
Frunzele sunt imparipenat sectate, cu foliole de mărimi diferite, netede sau gofrate, în
funcţie de soi.
Florile, pe tipul cinci, au petale galbene, iar staminele sunt concrescute la bază cu tubul
corolei fapt ce uşurează lucrarea de castrat, necesară în procesul de producere a seminţelor hibride.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă, care pot fi: simple (5-7 flori), bifurcate (10-14
flori) sau ramificate (peste 15 flori). Primele inflorescenţe apar pe plantă după 5-12 frunze, în
funcţie de soi iar următoarele după 2-3 frunze.
Polenizarea este autogamă dar se poate înregistra şi un procent redus (5%) de polenizare
alogamă. În condiţii de temperaturi reduse, umiditate ridicată sau fertilizare excesivă cu
îngrăşăminte pe bază de azot nu se produce polenizarea şi florile avortează.
Fructul este de tip bacă cărnoasă, de formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi (fig.
5.1.1). Greutatea medie a fructelor variază de obicei de la 30-40 g până la 300-500 g. Culoarea
fructelor este roşie cu nuanţe diferite dar în ultimii ani se cultivă şi unele soiuri care au fructe de
culoare galbenă-portocalie.
Seminţele sunt oval-rotunjite, turtite, acoperite cu perişori alb-argintii care însă pot căpăta o
culoare cenuşie dacă nu au fost uscate imediat după spălare. Numărul de seminţe într-un gram
variază între 300-400, iar facultatea germinativă se păstrează 4-5 ani.

96
Fig.5.1.1. Forma fructului de tomate

Soiuri şi hibrizi. Având în vedere posibilităţile multiple de cultură, în câmp, sere şi


solariiprecum şi destinaţia diferită a producţiei există un sortiment bogat de soiuri şi hibrizi. La
alegerea soiurilor pentru cultură se ţine cont de locul unde se face producţia, de destinaţia acesteia
precum şi de perioadele de vegetaţie şi de felul creşterii.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, clasificarea soiurilor şi hibrizilor de tomate este
următoarea:
I. Soiuri şi hibrizi pentru cultura de câmp:
1. Soiuri şi hibrizi timpurii (105-115 zile):

cu creştere nedeterminată: (pentru consum) – Buzău 50, Carisma,  Coralina, Işalniţa 29 (H),
Işalniţa 50 (H), Kalina (H), Lillagro, Rubistar (H), Vitex (H);
 
 cu creştere determinată: (pentru consum şi industrializare) - Cluj 80, Kristy 47, Romaniţa,

 Ruen; (pentru industrializare) - Primotom (H), Diablo, Ferma, Kristinica, Ponor, Vitamina,

 Buzău 4, Maraton, Pădureanca;
2. Soiuri semitimpurii (115-125 zile):
 
 cu creştere nedeterminată: (pentru consum) – Augustina, Rila;
 
 cu creştere determinată: (pentru consum şi industrializare)– Unibac, Heliodor, Mobil, Naty,

Perla Clujului, Roxirom, Ştefania, Petra (H); (pentru industrializare) – Darsirius,


 Emiliapon, Romec (H), Bibor (H), Buzău 47, Moldoveanca, Ruxandra; 
3. Soiuri semitârzii (125-135 zile):
 
 cu creştere nedeterminată: (pentru consum) – Buzău 1600;
 
 cu creştere determinată: (pentru consum şi industrializare) mixt – Argeş 11, Buzău 22;

 (pentru industrializare): Kecskemeti 549, Pontica, Romec 554 jl., Viorica, Vipon; 
4. Soiuri semitârzii (peste135 zile):
 
 cu creştere nedeterminată: (pentru consum) – Ghittia;

cu creştere
 determinată: (pentru consum)- Argeş-20, Galilea; (pentru industrializare)– Uno,
 Raluca.

 II. Hibrizi pentru cultura în sere şi solarii

 - Extratimpurii: Raissa;

- Timpurii: Doljbrid, Parris, Rubistar, Partner;
97
- Semitimpurii: Euroser, Briz, Geo 12, Heliodor, Mercury, Siriana, Cindel;
- Târzii: Lissete.

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Având în vedere zona de origine,tomatele au


cerinţerelativ mari faţă de temperatură.
Germinaţia seminţelor are loc la temperaturi cuprinse între 10-35ºC. La o temperatură
minimă de germinaţie de 10-12ºC, plantele răsar după 14-21 zile iar la temperatura optimă de 20-
25ºC, după 5-7 zile.
Temperatura în aer trebuie să varieze în funcţie de faza de dezvoltare a plantelor şi se
corelează cu intensitatea luminii.
Astfel, la temperaturi nocturne sub 15-17ºC vârful de creştere se alungeşte, suprafaţa
frunzelor se reduce precum şi conţinutul în substanţă uscată şi ca urmare prima inflorescenţă se va
forma la o distanţă mare faţă de sol (Chaux Cl. şi Cl. Foury, 1994). De asemenea temperaturile
nocturne sub 18ºC favorizează ramificarea inflorescenţelor iar temperaturile ridicate (25-30ºC)
determină reducerea numărului de flori şi diminuează cantitatea şi calitatea polenului.
Temperaturile nocturne mai ridicate influenţează pozitiv precocitatea producţiei dar scade
randamentul final, datorită faptului că fructele vor fi mai mari dar puţine şi de multe ori cu forme
neregulate.
Temperatura diurnă influenţează în mod direct creşterea vegetativă. În perioadele cu cer
acoperit, temperatura trebuie să fie de 18-20ºC iar în zile senine, de 22-25ºC.
Faţă de intensitatea luminii, tomatele au cerinţe mari.
Tomatele au pretenţii moderate faţă de umiditatea solului. În faza de creştere activă plantele
necesită în sol o umiditate de 65-70% din capacitatea de câmp iar în faza de fructificare determină
crăparea fructelor. Excesul de apă este dăunător datorită sensibilităţii tomatelor la asfixierea
rădăcinilor. Acesta poate determina carenţa în Mg dar şi în P şi N ceea ce duce la diminuarea
producţiei.
Umiditatea atmosferică se menţine, în spaţiile de cultură la valori de 70-80% în faza
vegetativă şi se reduce în perioada de înflorire la 60-70% pentru a se favoriza dispersarea
polenului.
Tomatele nu sunt foarte pretenţioase faţă de sol. Preferă totuşi solurile mijlocii spre uşoare
(nisipo-lutoase, luto-nisipoase) bine structurate şi profunde, cu reacţie neutră spre uşor acidă
(pH=6-7). Sunt sensibile faţă de salinitatea solului de aceea se evită utilizarea ca îngrăşămintele
care conţin clor.
Nutriţia minerală. Pentru o producţie de 50 t/ha, consumul exprimat în kg/t de produs
estede: 2,3-5,8 N, 0,8-1,9 P2O5, 3,9-8 K2O, 2,5-5,6 CaO, 0,6-1,4 MgO.

98
5.1.1.CULTURA TOMATELOR ÎN CÂMP
Pentru asigurarea producţiei pe o perioadă cât mai lungă de timp se practică culturi timpurii,
de vară şi toamnă prin răsad iar pentru aprovizionarea fabricilor de conserve cu materie primă,
culturi prin semănat direct.
Cultura tomatelor timpurii. Zone favorabile pentru culturile timpurii sunt în Câmpia
desud şi vest a ţării, unde desprimăvărarea este mai timpurie şi unde se înregistrează gradientul
termic cel mai ridicat. Cultura se poate practica şi în celelalte zone favorabile tomatelor, dar
producţia va fi cu 2-3 săptămâni mai târzie, comparativ cu cea realizată în zona I de favorabilitate.
Bune premergătoare sunt culturile de fasole, mazăre, ceapă, usturoi, varză, conopidă. Pe
acelaşi teren sau după alte solanacee, tomatele vor reveni după 3-4 ani. Deoarece culturile timpurii
ocupă terenul până în luna august, se mai pot practica, în acelaşi an, culturi de salată, spanac sau
ridichi de lună în vederea recoltării toamna târziu.

Pregătirea terenului începe din toamnă, când după desfiinţarea culturii precedente
seadministrează 20-30 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de
potasiu care se încorporează apoi în sol prin arătura adâncă, la 28-30 cm.
Primăvara se mărunţeşte arătura cu grapa şi prin 1-2 treceri cu combinatorul. Tot la
pregătirea patului germinativ se fertilizează cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează cu
Dual Gold 960 EC, 1,0 l/ha, Stomp 330CE, Pendigan 330 EC, 5l/ha, sau Sencor 70 WG sau
Metriphar 70 WG, cu 0,3 kg/ha;
Terenul se modelează în straturi de 140 sau 150 cm, în cazul practicării irigării pe brazde.
Producerea răsadurilor se face în răsadniţe sau solarii pe strat de gunoi de grajd
pentruasigurarea condiţiilor de creştere.
Semănatul se realizează în ultima decadă a lunii februarie, în zonele favorabile şi în prima
2
decadă din martie pentru celelalte zone. Se seamănă des, cu 8-10 g sămânţă/m , folosind 300-350 g
sămânţă pentru răsadul necesar la un ha de cultură. Răsadurile se repică apoi în cuburi de 7 x 7 cm.
Plantarea răsadurilor are loc în perioada 20-30 aprilie în sudul şi vestul ţării şi în 25aprilie-
10 mai, în celelalte zone, când temperatura în sol se stabilizează la cel puţin 12ºC. Se plantează
manual sau semimecanizat la distanţe de 70-75 cm între rânduri şi 25-30 cm, între plante pe rând.

Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor după 3-4 zile de la plantare, 3-


4praşile mecanice şi manuale pe rând. După ce plantele s-au prins, în culturile infestate cu
monocotiledonate: mohor, pir , se poate erbida cu Agil 100 EC – 0,8-1 l/ha, Targa Super SE – 1
l/ha, Leopard 5 EC - 0,8-1,5 l/ha, Panthera 40 EC 0,75 l/ha, Fusilade Forte, cu 0,8-1,3 l/ha sau
Titus 25 DF, cu 50-60g/ha+adjuvant.

99
Tabelul 5.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la tomate
Timp
Concen-
Tratamentele Substanţele de de
Boala sau dăunătorul Aspectul atacului traţia,
recomandate combatere pauză
doza/ha
zile
Pătarea frunzelor Zeamă bordeleză* 0,5% 7
Tratamente
(mana – Phytophtora Bravo 500 SC 0,4% 7
foliare,
infestans, Pete pe frunze şi la Acrobat MZ WP 2 kg 21
alternative, la
Septorioza, pătarea mană fructificaţii Dithane M-45 0,2% 14
răsaduri, în
cafenie - pe partea inferioară Ridomil Gold MZ68WP 0,25% 21
câmp şi
Cladosporium Shavit F 71,5 WP 0,2% 14
solarii
fulvum) Antracol 70 WP 0,2% 21
Tratamente Alcupral 50 PU* 0,5% 14
Pete alungite,
foliare în Tiuram 75 PU 0,2% 14
Alternarioza zonate concentric,
răsadniţe, Bravo 500 SC 0,3% 7
(Alternaria sp.) neregulate, de
câmp şi Ridomil Gold MZ68WP 0,25% 21
culoare brun închis
solarii Rovral 50 PU 0,05% 21
Pete pe frunze de
Făinarea la tomate şi Ortiva 250 SC 0,075% 14
culoare mai Tratamente
ardei Impact 25 SC 0,2% 14
deschisă, cu praf foliare
(Leveillula taurica) Topas 100 EC 0,04% 14
alb cenuşiu
Frunze, peţioli şi Teldor 500 SC 0,08% 14
Putregaiul cenuşiu tulpini cu pete, Pyrus 400 SC 0,15% 14
Tratamente
(Botrytis cinerea) în zonate concentric, Switch 62,5 WG 0,08-0,1% 14
foliare
spaţii protejate acoperite de un praf Rovral 500 SC 0,05% 21
cenuşiu Bravo 50 SC 0,3% 7
Gândacul din Decis Mega 50 EW 0,03% 14
Frunze atacate de
Colorado Tratamente Confidor Energy (SC) 0,12% 14
gândaci adulţi sau
(Leptinotarsa pe plante Sherpa 25 SC 0,02% 14
larve
decemlineata) Cyperguard 25 EC 0,008% 14
Musculiţa albă
Adulţi, larve şi ouă Admiral 10 EC 0,05% 14
(Trialeurodes Tratamente
pe partea inferioară Mospilan 20 SP 0,025% 14
vaporariorum) foliare
a frunzelor Confidor Energy (SC) 0,13% 14
în solarii şi liber
Coropişniţa Sintogrill Super (AB) 30 kg
(Gryllotalpa sp.), Tratament la Mesurol 2 RB 5 kg -
Adulţi în sol
Viermele sârmă sol Corocid 40 kg
(Agriotes sp.)
Confidor Energy 1,13% 14
Larvele tinere sapă
Vertimec 1,8 EC 0,08% 14
galerii în toate
Safuran 1,8 EC 0,09% 14
părţile plantei.
Molia tomatelor Tratamente Kohinor 200 SL 1,0 l 14
Epiderma din
(Tuta absoluta) foliare Affirm 1.5 kg 14
dreptul galeriei
Nuprid Al 200 SC 1,0 l 14
devine albă şi
Alverde 1,0 l 14
ulterior galbenă
Movento 100 SC 1,0 l 14
*alte cuprice: Alcupral 50 PU (WP), Champ Flo (SC), Cupritim 50 PU (WP), Curenox 50 (WP), Evincupral
(XX), Kocide 2000 (WP), Super Champ 250 (SC), Triumf 40 (WG)

Pentru susţinerea plantelor se folosesc araci individuali, pe suprafeţe mici sau spalier cu o
singură sârmă la 35-40 cm faţă de sol, pentru suprafeţe mari de cultură. Pe parcursul perioadei de
creştere vegetativă se fac 2-3 lucrări de copilit şi legat. La tomatele timpurii copilitul se realizează
100
radical, iar după 4-5 inflorescenţe plantele se cârnesc, prin ruperea vârfului de creştere. În perioada
de creştere vegetativă se administrează 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi 50-100 kg/ha sulfat de
potasiu sau 200-250 kg/ha Complex III. În zonele secetoase sunt necesare 5-6 udări cu norme de
300-400 m3 apă/ha iar în celelalte zone, 2-3 udări. Tot timpul perioadei de vegetaţie se aplică
tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, utilizând produsele menţionate în
tabelul 5.1.1. Producţia este de 25-30 t/ha.
Cultura tomatelor de vară-toamnă. Deoarece în acest caz cultura se înfiinţează mai
târziucomparativ cu cea timpurie, înaintea acesteia se pot practica culturi de legume verdeţuri
înfiinţate din toamnă: ceapă verde, salată, spanac sau ridichi de lună, care se seamănă primăvara
devreme.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura timpurie, cu menţiunea că se aplică
dozelemaxime de îngrăşăminte pentru a se obţine producţii mai mari.
Producerea răsadului are loc în răsadniţe calde sau solarii unde se seamănă în perioada
2
20.III-10.IV. Se seamănă rar folosind 2-3 g sămânţă/m , deoarece răsadurile nu se repică. Sunt
necesare 300-400 g sămânţă pentru asigurarea răsadurilor pentru un ha de cultură.
Plantarea răsadurilor are loc în cursul lunii mai, la distanţe de 70-75 cm între rânduri şi 25-
30 cm între plante pe rând în cazul soiurilor semitimpurii şi respectiv 30-35 cm la cele semitârzii.
Pe teren modelat se pot planta câte două rânduri pe strat la 50-60 cm iar între straturi 90-100 cm
pentru a permite accesul mai uşor al tractorului în parcelă în vederea efectuării lucrărilor mecanice.
Răsadurile se pot planta pe suprafeţe mari semimecanizat, în rigole sau mecanizat cu MPR-6.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie cu precizarea
căfertilizarea fazială se face în două etape: prima fertilizare cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi
50-
100 kg/ha sulfat de potasiu, înainte de formarea fructelor din prima inflorescenţă şi a doua
fertilizare cu 150-200 kg/ha Complex III, după apariţia celei de a treia inflorescenţe.
Susţinerea plantelor, la soiurile cu creştere nedeterminată, este obligatorie şi se realizează
pe araci individuali sau pe spalier cu două rânduri de sârmă.
Copilitul se face la una, două sau trei tulpini, în funcţie de distanţa dintre plante pe rând,
lăsându-se lăstarul de sub prima inflorescenţă şi eventual şi
cel de sub a doua inflorescenţă, care au o creştere mai
viguroasă (fig.5.1.2).

Fig. 5.1.2. Modul de conducere al plantei la 2 tulpini

Cârnitul este necesar pentru culturile de toamnă şi se


execută cu 35-40 zile înainte de căderea primelor brume.
Irigarea este necesară în perioadele secetoase, când
101
3
se aplică 3-5 udări în zonele colinare şi 8-10, în cele de stepă, cu norme de 350-400 m apă la ha.
Trebuie să se evite băltirea apei deoarece determină asfixierea rădăcinilor la început şi dacă aceasta
persistă provoacă carenţa în magneziu, apoi şi în fosfor şi azot ceea ce duce la diminuarea
producţiei.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele prezentate la cultura timpurie.
Recoltarea începe din iunie-iulie, în funcţie de perioada de vegetaţie a soiului utilizat
şidurează până la căderea brumelor, septembrie-octombrie. Se recoltează fructele la maturitatea de
consum iar toamna, înaintea brumelor se adună şi fructele verzi. Cele normal dezvoltate se pot ţine
pentru postmaturare iar celelalte se valorifică pentru murături.
Producţia este de 30-40 t/ha.
Cultura tomatelor prin semănat direct. Pentru obţinerea producţiei
destinateindustrializării, se practică cultura tomatelor prin semănat direct. În felul acesta se poate
aplica o tehnologie mecanizată, care determină obţinerea producţiei cu cheltuieli mai reduse,
comparativ cu cea realizată în culturile prin răsad.
La cultura prin semănat direct se folosesc exclusiv soiuri sau hibrizi cu creştere determinată
care să nu necesite lucrări de susţinere a plantelor şi de copilit sau cârnit. Pentru recoltarea
mecanizată se folosesc soiuri cu fructificare grupată şi care au fructe cu fermitate bună.
Cultura se amplasează pe terenuri plane, bine nivelate, pentru a permite semănatul la o
adâncime uniformă. Se evită terenurile care formează crustă.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura prin răsaduri cu menţiunea că primăvara
seurmăreşte realizarea unui pat germinativ bine mărunţit şi nivelat. Se poate erbicida preemergent
cu
Dual Gold 960 EC (1,0 l/ha), Sencor 70 WG (0,3 kg/ha) sau Proponit 720 EC, cu doza de 2,5 l/ha,
iar pe vegetaţie, numai după ce tomatele au format câteva frunze se pot aplica erbicidele
recomandate pentru cultura din răsaduri: Focus Ultra (EC), 3 l/ha, Fusilade Forte, 1,3 l/ha, Sencor
70 WG, 0,4 kg/ha.
Semănatul se execută primăvara, începând din prima decadă a lunii aprilie până în 10
mai,în două trei etape pentru a realiza eşalonarea producţiei.
Se seamănă la distanţe de 100+40-50 cm, în benzi de câte două rânduri pe strat, la 40-50
cm, în funcţie de ecartamentul tractorului.
Cantitatea de sămânţă este de 0,8-1,2 kg/ha, în cazul utilizării semănătorilor de precizie
(SPC-6) şi 1,5-2 kg/ha când se folosesc semănători universale.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.
În cazul în care patul germinativ este foarte afânat, înainte de semănat se realizează o tasare
uşoară cu tăvălugul neted (3 TN-1,4), lucrare care se repetă apoi şi după semănat, dacă umiditatea
solului nu este prea mare.
102
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate la cultura prin răsad.
După răsărirea plantelor, când acestea au format 4-5 frunze se face răritul pe rând la
2
distanţe de 20-35 cm, astfel încât să se asigure 7-10 plante/m la soiurile cu creştere mai puţin
2
viguroasă şi 5-7 plante/m la cele viguroase.
Plantele rezultate din rărit pot fi folosite pentru înfiinţarea de noi culturi sau pentru
completarea golurilor.
În perioadele secetoase se udă prin aspersiune, pentru asigurarea răsăririi plantelor, dar se
utilizează numai aspersoare cu dispersie fină, pentru a preveni formarea crustei. În timpul perioadei
de vegetaţie, datorită înrădăcinării profunde, plantele rezistă mai bine la secetă comparativ cu cele
din culturile înfiinţate prin răsad.
O atenţie deosebită trebuie acordată combaterii gândacului din Colorado care poate
compromite cultura imediat după răsărirea plantelor.
După formarea fructelor, din cauza greutăţii acestora plantele nu se mai menţin în poziţie
verticală şi se lasă pe sol, acestea se ridică cu grijă din zona rigolelor pentru a permite accesul
tractorului în parcelă, precum şi al muncitorilor pentru recoltat.
Recoltarea se realizează manual, prin 2-3 treceri sau mecanizat cu combine speciale, printr-
o singură trecere. Deoarece producţia este destinată industrializării, se recoltează la maturitatea
fiziologică.
Producţia este de 30-40 t/ha.

5.1.2. CULTURA TOMATELOR ÎN SERE


Cultura tomatelor în sere, se practică cu scopul obţinerii producţiei în extrasezon. Tomatele
pot fi cultivate, în condiţiile de la noi, în ciclul I, ianuarie-iunie şi ciclul II, iulie-noiembrie,
decembrie. În alte ţări tomatele se cultivă într-un singur ciclu anual.
Pentru ciclul I de cultură se produc răsaduri în sera înmulţitor.
Semănatul se face în 15-20 octombrie, folosind 250 g sămânţă pentru asigurarea
răsaduluipentru un ha de cultură. Răsadurile se repică, în faza de 1-2 frunze, în ghivece sau cuburi
nutritive cu latura de 10-12 cm. Se aplică lucrările obişnuite de întreţinere. În perioadele cu lumină
insuficientă (noiembrie, decembrie) suplimentarea acesteia cu lumină artificială, influenţează
favorabil, dezvoltarea răsadurilor.
2
Astfel printr-o iluminare de 20 W/m cu o durată de 12-16 ore/zi, aplicată timp de 15-20
zile după repicat se ameliorează considerabil calitatea răsadurilor.
O lucrare specifică, este rărirea răsadurilor, prin distanţarea ghivecelor, în momentul când
frunzele încep să se umbrească reciproc, pentru a preveni alungirea acestora. În acelaşi scop se
poate recurge şi la tratarea răsadurilor cu Cycocel, când acestea au 3-4 frunze.

103
Pregătirea serei pentru plantare constă în desfiinţarea culturii precedente, fertilizarea
debază, mobilizarea solului cu maşina de săpat sol (MSS-1,4), mărunţirea cu freza, dezinfecţia
solului şi a scheletului serei, deschiderea rigolelor pentru plantare.
Plantarea răsadurilor se realizează manual în rigole, la distanţe de 80 cm între rânduri şi
30-40 cm între plante pe rând, în funcţie de vigoarea soiului utilizat, realizându-se o desime de 3-
2
4,5 plante/m .
Plantarea, pentru ciclul I poate începe încă din luna decembrie dar în funcţie de
posibilităţile de asigurare a căldurii se realizează şi în ianuarie sau chiar până în prima jumătate a
lunii februarie. Desigur, întârzierea plantării, duce la decalarea perioadei de recoltare, cu efecte
nefavorabile asupra eficienţei economice.

Fig. 5.1.3. Cultura în seră

Dirijarea factorilor de mediu. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de lumină, în perioada


deiarnă-primăvară se va menţine sticla curată iar în perioada de primăvară-vară, pentru a preveni
supraîncălzirea aerului se cretizează acoperişul şi pereţii laterali ai serei prin stropiri cu humă, 20%
sau se folosesc materiale speciale pentru umbrire.

Temperatura se dirijează în funcţie de intensitatea luminii. Astfel în zile însorite


temperatura se menţine la valori de 20-22ºC, în perioada de creştere vegetativă şi 22-24ºC în
perioada de fructificare iar în zile fără soare, 18-20ºC. Noaptea temperatura se asigură la valori de
16-18ºC.
Umiditatea atmosferică trebuie menţinută la valori de 60-70% mai ales în perioada de
înflorire, pentru a favoriza polenizarea şi a preveni atacul de boli şi dăunători.
Umiditatea solului se asigură prin udări repetate, odată pe săptămână în lunile de iarnă şi
apoi la intervale de 2-3 zile, în perioadele călduroase. Astfel se va urmări realizarea unei umidităţi

104
de 65-70% din capacitatea de câmp, până la înflorire şi 75-80%, în perioada de fructificare. Este
important ca în perioada de fructificare să se menţină în sol o umiditate cât mai constantă pentru a
preveni crăparea fructelor.
Lucrările solului. Afânarea solului se practică printre rândurile de plante, periodic, de 2-
3ori, lucrându-se cu furca (cu dinţi scurţi) sau cu motofreze.
Mulcirea se poate face cu paie sau cu folie de polietilenă mată, de culoare neagră sau albă
care se aşează printre rândurile de plante, pentru a preveni tasarea solului şi pierderea apei prin
evaporaţie.
Fertilizarea suplimentară se execută pe baza analizelor de sol. Se aplică îngrăşăminte
chimice simple sau complexe. Cantitatea totală de îngrăşăminte, stabilită în funcţie de consumul pe
tona de produs se corelează cu nivelul de aprovizionare al solului ( tabelul 5.1.2).

Tabelul 5.1.2
Dozele de substanţe minerale necesare la cultura tomatelor în sere (kg/ha)
Nivelul de aprovizionare
N(NO3) P2O5 K2O MgO
a solului
Scăzut 230-300 150-300 1100-1500 24-30
Mijlociu 150-230 100-250 750-1100 10-24
Ridicat 0-70 0 0-500 0-10

Dirijarea creşterii şi fructificării. Susţinerea plantelor se face pe sfori care se leagă


subprima frunză de la bază (legătură lejeră) şi de sârma spalierului, unde se poate realiza un nod
culisant. Pe măsură ce planta creşte, aceasta se palisează în aşa fel încât să se menţină în poziţie
verticală.
În cazul culturilor în ciclu prelungit, la sârma de susţinere se prevede o rezervă de sfoară,
înfăşurată pe un dispozitiv special care să permită prelungirea sforilor şi lăsarea plantelor în jos,
când acestea tind să ajungă la sârmele spalierului.
Copilitul se face radical, îndepărtându-se toţi lăstarii, când aceştia au lungime de 5-6 cm,
prin rupere cu mâna, fără a se folosi unelte de tăiat, pentru a preveni transmiterea bolilor de la o
plantă la alta (viroze, cancerul bacterian).
Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului vegetativ pentru a limita creşterea plantelor şi a
grăbi maturarea fructelor. Se face cu 50-60 zile înainte de desfiinţarea culturii, după 10-12
inflorescenţe, lăsând deasupra ultimei inflorescenţe 1-2 frunze.
Defolierea plantelor se face prin îndepărtarea a 2-3 frunze de la bază, pe măsură ce acestea
nu mai primesc lumină şi se îngălbenesc. Defolierea începe după apariţia fructelor în primele 2-3
inflorescenţe şi se repetă pe măsură ce se recoltează fructele bazale.

105
Cizelarea inflorescenţelor constă în îndepărtarea fructelor din vârful acestora, care de obicei
se dezvoltă mai puţin, fiind de calitate inferioară, cu efecte favorabile asupra celorlalte fructe.
Polenizarea suplimentară se poate realiza prin scuturarea plantelor, lovind spalierul, lovirea
uşoară a inflorescenţelor sau folosind vibratoare electromagnetice sau atomizoare care creează
curenţi de aer. Polenizarea suplimentară se execută zilnic între orele 10-15, când florile sunt
deschise.
Stimularea legării florilor se face prin îmbăierea sau pulverizarea inflorescenţelor, când au
florile deschise în procent de 70%, folosind soluţie de Tomatostim, în concentraţie de 2-3%.
Aplicate necorespunzător, tratamentele cu stimulenţi (concentraţii prea mari sau repetate)
pot determina deformarea fructelor sau formarea de fructe goale în interior.
Pentru polenizarea suplimentară în ultimii ani se folosesc tot mai frecvent bondarii
(Bombus terrestris). Bondarii procuraţi de la firme specializate, au o activitate bună, în ceea ce
priveşte polenizarea florilor, la temperaturi de peste 15ºC. O colonie de bondari asigură polenizarea
2
pentru 2500 m de seră. După introducerea în cultură, bondarii au nevoie de câteva zile pentru
acomodare, timp în care este de preferat să se efectueze polenizarea naturală. Controlul activităţii
bondarilor este simplă, deoarece la baza florii polenizate de către aceştia, apare o pată brunificată.
Pe măsură ce numărul florilor creşte şi se diminuează numărul insectelor, se introduc în seră,
periodic, colonii de bondari dar nu mai mult de o colonie pe hectar şi pe săptămână.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face preventiv şi curativ, de câte ori este nevoie
folosind produse specifice.
Recoltarea tomatelor din ciclul I de cultură, începe în luna aprilie şi continuă până
lasfârşitul lunii iunie. Se recoltează eşalonat, la grade de maturare diferite în funcţie de destinaţia
producţiei. De obicei se recoltează când fructele au început să se coloreze, urmând ca până la
valorificare să-şi desăvârşească coacerea.
Producţia este de 100-120 t/ha.
Ciclul II de cultură, se desfăşoară în mod asemănător cu menţiunea că, la pregătirea
debază se administrează 60-80 t/ha gunoi de grajd şi dacă este posibil se face dezinfecţia termică a
solului.
Deoarece, condiţiile de temperatură şi lumină sunt mai bune comparativ cu cele de la
cicclul I, răsadul este bun de plantat după 30-40 zile de la răsărire, astfel se poate repica în cuburi
de 5 sau 7 cm.
Plantarea are loc în perioada 10-20 iulie iar desfiinţarea culturii în noiembrie-decembrie.
Ciclul de cultură prelungit dă rezultate bune în zone cu temperaturi moderate în
timpulverii sau în sere moderne, înalte, dotate cu sisteme speciale de umbrire.

106
În acest caz cultura se înfiinţează în decembrie-ianuarie, realizând desimi de 2-2,5
2
plante/m . După ce plantele ajung la sârma spalierului, se prelungesc sforile de susţinere, iar
tulpina plantelor, defoliată, se lasă pe sol. Concomitent, are loc deplasarea sforii pe sârma de sus.

5.1.3.CULTURA TOMATELOR ÎN SOLARII


Prin cultivarea tomatelor în solarii sau tunele joase se obţine o producţie mai timpurie, cu 2-
3 săptămâni faţă de cultura neprotejată.
Cultura în solarii. Pregătirea terenului începe din toamnă, când se fertilizează cu 40-50t/ha
gunoi de grajd, 400-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu, care se
încorporează în sol cu MSS-1,4 sau cu motocultorul pe suprafeţe mici.
Primăvara devreme, se acoperă solarul cu folie de polietilenă şi după zvântarea solului se
aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu care se încorporează cu freza după care se modelează
terenul în straturi. Răsadurile se produc în sera înmulţitor, răsadniţe calde sau solarii cu pat de
gunoi, unde se seamănă în perioada 15-25 ianuarie. Răsadurile se repică în ghivece sau cuburi
nutritive, cu latura de 7-10 cm şi se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.
Plantarea răsadurilor se realizează după ce temperatura solului s-a stabilizat la 10-12ºC,
ceea ce corespunde cu sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie în zona I, din sudul şi vestul ţării,
respectiv în cursul lunii aprilie pentru celelalte zone. Se plantează la distanţe de 70-80/25-30 cm,
pentru ciclul scurt şi 70-80/30-40 cm, pentru ciclul prelungit.
Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor la câteva zile după plantare,
afânarea periodică a solului printre rânduri, fertilizarea fazială de 2-3 ori la ciclul scurt şi 3-5 ori la
cultura în ciclu prelungit. Se folosesc îngrăşăminte chimice simple sau complexe, prima fertilizare
efectuându-se când se formează fructele din prima inflorescenţă şi se repetă apoi la 3-4 săptămâni.
Se pot aplica şi îngrăşămintele foliare, de tipul F231, Greenzet, în concentraţie de 0,5%.
Irigarea se poate face pe rigole, prin aspersiune sau picurare. Se udă la începutul perioadei
3
de vegetaţie câte o dată la 7-10 zile apoi mai des la 3-5 zile folosind 200-400 m apă/ha.
Pe tot parcursul perioadei de vegetaţie se urmăreşte menţinerea temperaturii în limite
normale. Prin aerisiri se previne creşterea temperaturii la peste 30ºC (în zilele însorite) şi a
umidităţii la peste 70%.
Susţinerea plantelor precum şi dirijarea creşterii şi fructificării se realizează ca pentru
cultura tomatelor în seră, cu menţiunea că la ciclul scurt de cultură plantele se cârnesc după 4-5
inflorescenţe iar la ciclul prelungit, după 10-12 inflorescenţe.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face preventiv, prin tratamente fitosanitare repetate, la
10-14 zile, folosind produsele cunoscute.

107
Recoltarea începe din luna iunie şi continuă până în august la ciclu scurt şi până în
octombrie la ciclu prelungit. Se recoltează când fructele au început să se coloreze, de 2-3 ori pe
săptămână.
Producţia este de 25-30 t/ha pentru cultura în ciclu scurt şi respectiv 70-80 t/ha la ciclu
prelungit.
Cultura sub tunele joase. Pentru a obţine o producţie extratimpurie fără o investiţie
iniţialăprea mare, se cultivă tomatele sub tunele joase, protejarea culturii făcându-se la începutul
perioadei de vegetaţie, timp de 3-4 săptămâni apoi după îmbunătăţirea condiţiilor de temperatură,
cultura se tratează ca una neprotejată.
Pregătirea terenului şi înfiinţarea culturii se face ca la cultura timpurie.
Instalarea tunelelor are loc concomitent cu plantarea. Lăţimea tunelelor este de 70-80 cm,
iar înălţimea de 50-60 cm. Protejarea se realizează până trece pericolul de brume târzii de
primăvară. În cazul în care folia de acoperire este neperforată, în zilele călduroase se ridică de pe o
latură, pentru a preveni supraîncălzirea aerului. Se pot folosi însă şi folii perforate, cu orificii de 12
cm în diametru, repartizate la distanţe de 10 x 10 cm, caz în care aerisirea se realizează fără
ridicarea marginilor laterale. Lucrările de întreţinere sunt ca pentru cultura timpurie, neprotejată.
Recoltarea începe însă cu 2-3 săptămâni mai devreme, comparativ cu cea obţinută din cultura
timpurie.
Producţia este de 25-30 t/ha.

5.2. ARDEIUL
Capsicum annuum
L.Fam. Solanaceae
Importanţa culturii. Fructele de ardei se consumă în stare proaspătă dar se folosesc
şipentru prepararea mâncărurilor precum şi în industria conservelor şi la obţinerea boielei de ardei.
Fructele de ardei conţin 8-9% substanţă uscată, din care glucide 6-7%, protide 1-1,3%,
lipide 0,5-1%. Ele au un conţinut ridicat în vitamine:C (100-300 mg), caroten (2-8 mg), vitamina P
(0,2 mg), vitamina E, precum şi minerale: K (165 mg), P (55 mg), Ca (12-30 mg), Fe (9,8 mg).
Ardeiul iute conţine 0,1-0,8% capsicină şi din această cauză se utilizează şi în industria
farmaceutică.
Originea şi răspândirea culturii. Ardeiul este originar de pe continentul american,
America Centrală şi America de Sud, respectiv din Mexic, Guatemala, Peru, Brazilia. În Europa a
fost adus de către navigatorii spanioli în 1494, fiind cultivat la început în Spania şi Potugalia, apoi
s-a răspândit şi în celelalte ţări.

108
În ţara noastră, ardeiul se cultivă din sec. al. XIX-lea, în sudul ţării apoi şi în alte zone.
Printre ţările mari cultivatoare sunt Spania, Italia, Bulgaria, Ungaria, România. Producţiile
medii diferă mult în funcţie de sortimentul cultivat şi de sistemele practicate.
Zonele cele mai favorabile pentru cultura ardeiului sunt cele din Câmpia Română şi Câmpia
de Vest. Există însă zone favorabile, în Câmpia şi Podişul Transilvaniei şi în estul Moldovei.
Particularităţi biologice. În condiţiile specifice unui climat temperat, ardeiul se
comportăca o specie anuală, în timp ce în zonele de origine este o specie perenă.
Sistemul radicular este pivotant, dar datorită transplantării se modifică din cauza ruperii
pivotului rădăcinii principale şi astfel se ramifică devenind fasciculat, marea majoritate a
ramificaţiilor rădăcinii dezvoltându-se pe o rază 30-50 cm şi unele pătrund în sol până la 0,7-1 m
adâncime. Rădăcinile au tendinţa de a se dezvolta pe orizontală şi majoritatea sunt răspândite în
stratul arabil al solului.
Tulpina este ramificată simpodial. La începutul perioadei de vegetaţie creşterea este
monopodială, dar după 7-9 etaje foliare se ramifică simpodial. La bază, este lignificată, rezistentă,
în timp ce ramificaţiile tulpinii, lăstarii, sunt fragili şi se pot rupe uşor dacă nu se recoltează fructele
cu atenţie.
La culturile din câmp, plantele ajung la înălţimi de 40-70 cm, în funcţie de soi iar la cultura
forţată, până la 2 m.
Frunzele sunt simple, peţiolate cu limbul cordiform, la varietăţile cu fruct mare şi
lanceolate, la cele cu fruct mic. Ele sunt lucioase şi au culoare verde cu nuanţe diferite.
Florile, hermafrodite, sunt pe tipul 5 şi sunt dispuse câte una sau două la locul de ramificare
al tulpinii. Petalele sunt de culoare albă. Polenizarea este autogamă dar la soiurile cu fructe mici se
poate înregistra şi o polenizare alogamă de până la 75%, aspect de care trebuie să se ţină cont la
amplasarea culturilor de ardei iute.
Fructul este de tip bacă având formă, mărime şi culoare diferită, în funcţie de soi. La
maturitatea de consum pot fi cu nuanţe de galben-verzui până la verde închis iar la maturitatea
fiziologică au culoare roşie sau portocalie.
Seminţele sunt dispuse în interiorul fructului, pe un receptacul cărnos, au formă rotund-
turtită, culoare galbenă. Într-un gram intră aproximativ 150 bucăţi iar 1 kg de seminţe se obţin din
150 kg de fructe. Facultatea germinativă se păstrează 4-5 ani.
Soiuri şi hibrizi. În cultură se găsesc un număr mare de soiuri şi hibrizi care fac parte
dinsubspecii şi convarietăţi diferite (tabelul 5.2.1):
- ssp. macrocapum (ardei dulce) care cuprinde convar. grossum (ardei gras), convar.
tetragonum (ardei gogoşari), convar. longum (ardei lung);

109
- ssp. microcarpum (ardei iute), din care fac parte convar. accuminatum (fructe cu vârf
ascuţit) şi convar. cerasiforme (fructe în formă de cireaşă).
Tabelul 5.2.1
Cultivarurile de ardei recomandate pentru producţie
Varietatea Precocitatea Nr. de zile Denumirea cultivarelor
Ardei Timpuriu 100-110 Ceres, Fehér özön, Işalniţa 85, Işalniţa
gras Rovine, Arum, Andra, Karola
Semitimpuriu 110-120 Albaregia, Andrada, Aroma, Galben
superior, Mureş, Selvy, Export, Artim,
Ducu, Hildi
Târzii Bârsan, Opal, Oreste, Apollo, Amaradia,
120-135
Simnic, Dariochea, Gigant
Ardei Semitimpurii 110-120 Oranj, Siret, Ionel, Alexandru
lung Târzii Lung de Işalniţa, Cosmin, Fermier,
120-140
Mircea
Gogoşar Timpurii 130-140 Creola, Ştef, Vlad
Semitimpurii 140-150 Asteroid, Cornel, Granat, Lider, Tudu
Târzii 150-160 Greygo, Nagykuti, Splendid, Cordial
Iute Timpurii 100-110 Arădean, Portocaliu
Semitimpurii 110-120 Iute delicios

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Ardeiul arecerinţe mari faţă de temperatură.Temperatura


minimă de germinaţie este de 15-16ºC, când răsărirea plantelor are loc după 20-25 zile, în timp ce
la o temperatură optimă de 20-25ºC, aceasta se realizează doar după 6-9 zile. La temperaturi de
peste 30ºC, germinaţia seminţelor are loc foarte repede.

Umectarea seminţelor în soluţie de azotat de potasiu în concentraţie de 3% şi o temperatură


de 20ºC are efecte favorabile asupra germinaţiei (Chaux Cl. şi Cl. Foury, 1994). Temperatura
optimă de vegetaţie a plantelor este de 24-30ºC. La temperaturi sub 15ºC şi peste 35ºC creşterea
plantelor este perturbată iar la temperaturi mai mici de 10ºC aceasta încetează. Plantele nu rezistă la
îngheţ şi pot fi distruse şi la temperaturi scăzute pozitive (+1...+3ºC), dacă acestea se menţin câteva
zile la rând. Absorbţia apei din sol şi a macroelementelor (N,P,K) se desfăşoară la o intensitate
maximă, la temperaturi de 24-30ºC, la nivelul sistemului radicular.
Ardeiul este o specie foarte pretenţioasă faţă de lumină, necesitând în cursul vegetaţiei,
peste 30 klx (Indrea, Apahidean, 1995). Insuficienţa luminii determină prelungirea perioadei de
vegetaţie a plantelor iar o umbrire puternică duce la căderea butonilor florali datorită diminuării
zahărului reducător şi a zaharozei conţinută în aceştia şi sporirea etilenei.
La o intensitate a luminii de peste 5000 lucşi, corelată cu o temperatură de 18-20ºC noaptea,
plantele cresc şi fructifică corespunzător (Popescu, 1992).
Faţă de apă ardeiul are cerinţe ridicate necesitând în sol o umiditate de 70-75% din
capacitatea de câmp a solului până la începerea fructificării şi peste 80%, în perioada de

110
fructificare. Umiditatea atmosferică de 65-75% în timpul înfloritului favorizează dispersia
polenului şi contribuie la sporirea numărului de seminţe în fruct.
La culturile forţate, trebuie evitată utilizarea apei reci pentru udarea plantelor. Producţiile
maxime se pot obţine când temperatura apei este de 25-27ºC (Somoş, 1984).
Ardeiul preferă solurile mijlocii spre uşoare, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, profunde, cu
structură bună, cu reacţie neutră spre uşor acidă (pH=6-7), cu un conţinut ridicat în humus (3-5%).
Nu suportă solurile cu un conţinut mai mare de 0,2% săruri minerale şi pe cele alcaline.
Nutriţia minerală.
Pentru cultura în câmp consumul specific este de: 3,7-4,5 kg N, 1-1,4 kg P2O5, 5-6,7 kg
K2O, 2,7-3 kg CaO, 0,7-0,9 kg MgO la o tonă de fructe recoltate înainte de maturitatea fiziologică.

5.2.1. CULTURA ARDEIULUI ÎN CÂMP


În câmp, se cultivă toate varietăţile de ardei având o tehnologie asemănătoare.
Zonele favorabile pentru cultura ardeiului în câmp sunt cele de câmpie. Cultura este însă
posibilă şi în unele zone colinare, fără a se asigura o rentabilitate corespunzătoare, din cauza
producţiilor mai târzii şi a perioadei de vegetaţie mai scurtă, datorită condiţiilor climatice specifice.
Terenurile potrivite sunt cele nivelate, irigabile, cu expoziţie sudică, ferite de curenţii reci.
Cultura ardeiului se amplasează pe terenuri mijlocii spre uşoare, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase,
profunde, bine structurate, bogate în humus, cu reacţie neutră spre uşor acidă (pH=6-7,0).
În asolament, ardeiul poate urma după leguminoase, bulboase, vărzoase, rădăcinoase sau
cereale. În acelaşi an, înaintea culturilor de ardei se pot realiza culturi de legume verdeţuri: salată,
ceapă verde, spanac, ridichi care se recoltează până în luna mai, când se plantează ardeiul.
Terenul se pregăteşte în general ca pentru tomate. Astfel, din toamnă se fertilizează cu 30-
40 t/ha gunoi de grajd, în special pe terenurile uşoare, 300-400 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha
sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin arătura adâncă. Primăvara, după zvântarea solului,
se lucrează cu grapa 6 GCR-1,7 pentru a se diminua pierderea apei din sol prin evaporare, se
fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu. Erbicidarea se face prin aplicarea a unuia dintre
următoarele erbicide: Dual Gold 960 EC – 1,2 l/ha, Stomp 330 CE sau Pendigan 330 CE – 5 l/ha,
înainte de plantarea răsadurilor sau preemergent (pre); pe vegetaţie se poate aplica, la nevoie, un
erbicid antigramineic: Fusilade Forte – 0,8-1,0 l/ha, Pantera 40 EC – 1,5 l/ha, Leopard 5 EC – 0,75-
1 l/ha sau Agil 100 EC cu 0,8-1,0 l/ha. Dozele mai mari se aplică în cazul prezenţei buruienilor
monocotiledonate perene.. Cu grapa cu discuri sau combinatorul, erbicidul se încorporează în sol şi
astfel se realizează şi mărunţirea solului.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe sau solarii calde, unde se seamănă în 15-
20februarie, pentru culturile timpurii de ardei gras şi în 10-25 martie pentru culturile de vară-
toamnă.
111
2
În primul caz se seamănă des, cu 16-18 g/m , deoarece răsadul se repică în cuburi de 5 x 5 cm iar
2
pentru culturile mai târzii, cu 8-12 g/m fiind necesară o cantitate de sămânţă de 0,8-1 kg sămânţă
pentru un hectar de cultură.
Sămânţa se poate trata cu Tiuram 75 PU, 3 g/kg iar pentru a grăbi germinarea se umectează
în apă timp de 48 ore.
Pe suprafeţe mai mari, înainte de răsărirea plantelor de ardei se erbicidează cu Gramoxone
2
CS-0,5 l/1000 m şi astfel vor fi distruse toate buruienile răsărite.
Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt cele comune şi au ca scop obţinerea unui
răsad bine dezvoltat, cu primul boboc floral apărut.
Plantarea răsadurilor are loc de la sfârşitul lunii aprilie până în 20-25 mai, în funcţie
dezonă. În momentul plantării temperatura solului trebuie să fie de 14-15ºC. Se plantează la 70-75
cm
între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând, la ardeiul gras, gogoşar şi ardeiul lung iar la ardeiul
iute şi cel pentru boia 15-20 cm. Pe suprafeţe mici, unde nu se lucrează mecanizat la întreţinerea
culturii se pot micşora distanţele dintre rânduri la 50-60 cm iar pe rând se plantează la 30-40 cm.
Tabelul 5.2.2
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la ardei şi vinete
Concen- Timp de
Aspectul Tratamentele Substanţele de
Boala sau dăunătorul traţia, pauză
atacului recomandate combatere
doza la ha zile
Ofilirea plantelor de Ofilirea parţială Tratamente la Topsin Al 70 PU 0,05-0,1% 14
ardei şi vinete sau totală a sol cu 0,5 l la (WP) 1% 7
(Fusarium sp., plantelor plantă Sulfat de cupru 0,5% 14
Verticillium sp.) Alcupral 50 PU
Bacterioze Ofilirea Tratamente Manoxin C 50 PU 0,4% 14
(Pseudomonas sp., plantelor foliare (WP) 0,2% 14
Xanhomonas Melody compact 49
vesicatoria) WG
Adulţi şi larve Tratamente Actellic 50 EC 0,1% 14
Păduchii verzi
pe partea foliare Admiral 10 EC 0,05% 14
(Macrosiphon sp. şi
inferioară a Fastac 10 EC 0,02 14
Myzus persicae)
frunzelor
Puncte albicioase Tratamente Demitan 200 SC 0,05% 14
pe partea superioară foliare Ortus 5 SC 0,1% 14
Păianjenul roşu
a frunzelor şi Sanmite 20 WP 0,05% 14
(Tetranichus urticae)
prezenţa adulţilor Envidor 240 SC 0,04% 14
pe partea inferioară Apollo 50 SC 0,04% 14
Frunze atacate Tratamente Actara 25 WG 60 g 14
Gândacul din de gândacii foliare Karate Zeon (SC) 0,02% 14
Colorado (Leptino- adulţi sau larve Decis 2,5 EC 0,04% 14
tarsa decemlineata) Alverde (SC) 0,025% 14
Confidor Energy (SC) 0,12% 14

Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor, 3-4 praşile mecanice şi 2-


3manuale, 2-3 fertilizări faziale cu 100-150 kg azotat de amoniu la intervale de 3-4 săptămâni,
începând după apariţia primelor fructe. La a doua şi a treia fertilizare se aplică şi 100-150 kg
112
superfosfat, 80-100 kg sulfat de potasiu sau se pot administra îngrăşăminte complexe, 200-250
kg/ha.
După plantare se udă pentru prinderea răsadurilor iar în timpul perioadei de vegetaţie se fac
10-12 udări cu 400-500 m3 apă/ha, în zonele de câmpie şi 4-6 udări cu 350-400 m3/ha în zonele
colinare. Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se utilizează produsele prezentate în tabelul
5.2.2.
Recoltarea se face manual, eşalonat, cu grijă pentru a preveni ruperea lăstarilor, care
suntfoarte fragili.
Ardeiul gras şi iute se recoltează la maturitatea tehnică, iar ardeiul gogoşar, ardeiul lung şi
cel pentru boia, la maturitatea fiziologică. Înaintea primelor brume se recoltează şi fructele verzi,
care nu au ajuns la maturitatea de consum.
Producţia este de 15-30 t/ha, la ardeiul gras, lung şi gogoşar, 8-15 t/ha la ardeiul de boia şi
5-6 t/ha la ardeiul iute.

5.2.2. CULTURA ARDEIULUI ÎN SERE


În sere, se cultivă numai ardeiul gras şi ardeiul iute.
Ardeiul gras se poate cultiva în cele două cicluri normale I şi II, ca şi tomatele sau se
practică un singur ciclu anual.
Ardeiul iute se cultivă în ciclul I, atât în cultură pură cât şi intercalat, printre rândurile de
castraveţi.
Răsadurile se produc în sera înmulţitor. Pentru ciclul I se seamănă în perioada 15.X-15.XI,
în funcţie de momentul plantării, în aşa fel încât plantele să formeze primul boboc floral. Vârsta
răsadului trebuie să fie de 90-100 zile. Se folosesc 0,4-0,5 kg sămânţă, pentru un hectar de cultură.
Răsadurile se repică în ghivece sau cuburi nutritive de 10 x 10 cm. Pentru o dezvoltare
corespunzătoare se asigură 20-21ºC noaptea şi 22-24ºC, ziua.
Pregătirea terenului se face ca pentru cultura de tomate.
Plantarea răsadurilor are loc în ianuarie-februarie, în funcţie de posibilităţile de încălzire
aserelor. Se plantează câte patru rânduri pe o travee, la 80 cm între rânduri şi 40-50 cm între plante
2
pe rând asigurându-se 2,5-3,2 plante/m , în funcţie de vigoarea soiului utilizat.
Lucrările de întreţinere constau în dirijarea factorilor devegetaţie, pentru a se
asiguracondiţii cât mai bune pentru creşterea plantelor. În perioada de iarnă, geamurile se menţin
curate pentru utilizarea la maxim a luminii naturale iar în perioadele cu intensitate puternică se
recurge la cretizare pentru a preveni supraîncălzirea aerului. Temperatura se dirijează în funcţie de
intensitatea luminii, la 20-26ºC ziua şi 16-18ºC, noaptea. După plantare se fac udări repetate,
pentru asigurarea unei umidităţi de 70-80% din capacitatea de câmp. Umiditatea relativă se
menţine la 70-80%.
113
Periodic se face afânarea solului printre rânduri, pentru a preveni efectul negativ al tasării
solului. În acelaşi scop se recurge şi la mulcirea solului cu materiale organice (paie, pleavă) sau cu
folie de polietilenă.
Fertilizarea fazială se realizează periodic, utilizând îngrăşăminte chimice simple sau
complexe. Astfel, înainte de înflorire se aplică 100-120 kg/ha azotat de amoniu; la începutul
perioadei de formare a fructelor 100-150 kg/ha azotat de amoniu, 100-150 kg/ha sulfat de potasiu şi
50-70 kg/ha sulfat de magneziu; după prima recoltare 130-150 kg Complex III, doză care se repetă
apoi la intervale de 3-4 săptămâni, până spre sfârşitul perioadei de recoltare. În cazul utilizării de
soluţii nutritive, compoziţia acesteia va fi diferită, în funcţie de faza de vegetaţie.
Pentru a stimula creşterea vegetativă, după plantare se îndepărtează primul boboc floral.
După ce planta ramifică se aleg 2-4 lăstari mai viguroşi, care se palisează pe sfori individuale,
legate de sârma de susţinere. Pe măsură ce apar lăstari noi, cei care cresc spre interiorul tufei se
îndepărtează iar cei laterali, mai bine expuşi la lumină, se ciupesc după un fruct.
Pe măsură ce plantele cresc, frunzele se umbresc reciproc şi cele bazale nu mai primesc
lumină suficientă. Din această cauză, se practică defolierea, îndepărtându-se frunzele bazale
îngălbenite.
Cu 35-40 zile înainte de desfiinţarea culturii se practică cârnitul ramificaţiilor, prin ruperea
vârfului de creştere.
În perioadele cu nebulozitate ridicată sau cu temperaturi mai scăzute se iau măsuri pentru
favorizarea polenizării, prin scuturarea spalierului, prin utilizarea jetului de aer sau se fac
tratamente cu Solex 1,5-2%.
Tot timpul perioadei de vegetaţie se are în vedere combaterea bolilor şi dăunătorilor
specifici culturilor din sere, pentru asigurarea unei stări fitosanitare corespunzătoare.
Pentru culturile în ciclu prelungit, la începutul lunii iulie se practică lucrarea de recepat care
constă în tăierea ramificaţiilor plantelor la 15-20 cm deasupra locului de ramificare, apoi acestea se
scot afară din sere şi se face o igienă corespunzătoare după care se udă pentru reintrarea plantelor
în vegetaţie. După apariţia lăstarilor se aleg din nou 2-4 braţe care se palisează şi se reiau lucrările
de întreţinere.
Ciclul II de cultură se înfiinţează în luna iulie utilizând răsad cu vârsta de 50-60 zile. Pentru
aceasta, semănatul are loc la începutul lunii mai, iar în faza de frunze cotiledonale se repică în
cuburi de 5 x 5 cm. Celelalte particularităţi tehnologice se aplică ca pentru ciclul I de cultură.
Recoltarea fructelor are loc eşalonat, la maturitatea tehnologică. Perioada de recoltare este
în aprilie-iunie, pentru ciclul I şi septembrie-noiembrie la ciclul II.
În ciclul prelungit de cultură, recoltarea se realizează în ambele perioade menţionate.

114
Producţia este de 40-60 t/ha în ciclul I, 20-30 t/ha în ciclul II şi 60-80 t/ha în ciclul
prelungit.

5.2.3. CULTURA ARDEIULUI ÎN SOLARII


Cultura ardeiului în solarii asigură o producţie mai timpurie cu aproximativ 3-4 săptămâni
comparativ cu cea din câmp neprotejată şi din această cauză se practică pe suprafeţe mari, în
special în zonele favorabile din sudul şi vestul ţării.
În solarii se cultivă în principal ardeiul gras, dar pe suprafeţe mai mici şi ardeiul iute.
Pregătirea solariilor începe din toamnă şi se realizează ca pentru cultura de tomate.
Deoarece cultura de ardei se înfiinţează în luna aprilie, din toamnă se pot înfiinţa culturi de legume
verdeţuri: spanac, salată, ceapă verde. Se pot realiza însă şi culturi asociate, de ardei cu salată, care
se înfiinţează primăvara. Pentru aceasta primăvara devreme, în martie, se plantează salata lăsându-
se loc însă pentru rândurile de ardei, care se vor planta în aprilie.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde, unde se seamănă din
primadecadă a lunii februarie. Sunt necesare 800-900 g sămânţă pentru un hectar de cultură.
Răsadurile se repică în cuburi cu latura de 5-7 cm şi se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.
Plantarea are loc începând din prima decadă a lunii aprilie, în funcţie de zonă,
cândtemperatura solului se stabilizează la 15-16ºC. Ardeiul gras se plantează la 70-80 cm între
rânduri
2
şi 30-35 între plante pe rând, asigurându-se 3,5-5 plante/m . Soiurile cu creştere foarte viguroasă
2
necesită distanţe mai mari, respectiv 2-3 plante/m . Ardeiul iute se plantează la 15-20 cm între
plante pe rând.
Lucrările de întreţinere. După plantarea răsadurilor se udă, pentru asigurarea
prinderiiacestora şi dacă este posibil se utilizează apă condiţionată, udându-se local cu 0,5-1 l apă
pentru a preveni răcirea solului. Dacă este cazul se completează golurile. Primii boboci florali se
3
îndepărtează, pentru a favoriza ramificarea plantelor. Periodic se udă folosind 200-250 m apă/ha,
3
când plantele sunt mici şi apoi 300-400 m /ha. După 3-4 săptămâni, de la plantare, se face o
fertilizare fazială cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu, apoi la intervale de 3-4 săptămâni se aplică
200-250 kg/ha Complex III.
La înflorirea în masă, dacă condiţiile sunt nefavorabile polenizării se aplică Solex în
concentraţie de 1,5-2%.
Pentru prevenirea atacului de Fusarium sp. şi Verticilium sp. se fac tratamente preventive
cu Topsin 70 PU-0,1%, Benlate 50 WP - 0,07%, Metoben 70 PU-0,1%, Bavistin 50 WP-0,1%.
Dintre dăunători pot să apară: păduchii verzi care se combat cu Fastac 10 CE - 0,02%, Ecalux S -
0,075%; păianjenul roşu - Omite 30 W - 0,2%, Danirun 11 EC - 0,06%, Karate 2,5 EC - 0,04%.
115
Pentru soiurile cu creştere viguroasă se procedează ca la cultura din sere. Astfel se aleg 2-4
lăstari care se palisează pe sfori şi pe măsură ce plantele cresc se ciupesc lăstarii, suprimându-se cei
care cresc spre interiorul tufei.
Recoltarea începe din luna mai şi continuă până în octombrie. Producţia este de 35-40 t/ha.

5.3. VINETELE
Solanum melongena L.
Fam. Solanaceae
Importanţa culturii. Vinetele se utilizează la prepararea diferitelor mâncăruri iar
înamestec cu alte legume sunt folosite în industria conservelor. Fructele conţin 7-10% substanţă
uscată reprezentată de glucide 3,5%, protide 1-1,6%. Conţin vitaminele C, 5-10 mg, B1, B2, PP, P şi
săruri minerale: potasiu 200-220 mg, fosfor 25-40 mg, calciu 15-20 mg, magneziu 16 mg, la 100 g
produs proaspăt. Datorită conţinutului mai ridicat de celuloză şi hemiceluloză, 1-2,5%, are efecte
de reducere a colesterolului în organism.
Originea şi răspândirea culturii. Vinetele sunt originare din India şi Birmania unde
existădouă forme sălbatice. Solanum melongena L. var. insanum şi var. incanum. Cu aproximativ
800 de ani î.e.n. erau răspândite în toată zona geografică a climatului indo-birmanez iar apoi au
migrat prin China (500 î.e.n) iar mai târziu prin Persia şi Orientul Mijlociu au ajuns în ţările din
jurul Mării Mediterane. Practic aceste zone au constituit veritabile centre secundare de diferenţiere.
În Europa, se cultivă din sec. al XV-lea în Spania, sec. al XVI-lea în Portugalia şi din sec. al XVIII-
lea în
Franţa. În celelalte ţări s-au răspândit prin sec. al XIX-lea. La noi în ţară sunt cunoscute din sec. al
XVIII-lea, dar pe suprafeţe mai mari au început să fie cultivate după primul război mondial.
Vinetele se consumă în cantităţi diferite de la o zonă la alta. Astfel consumul mediu este de
1,5 kg/an/locuitor în Asia de sud-est, 5 kg în Japonia, 9-10 kg în Orientul Mijlociu şi 3 kg în ţările
din vestul Mării Mediterane.
În Europa printre ţările mari producătoare sunt Italia, Spania, Grecia.
În România vinetele se cultivă în special în zonele din sudul şi vestul ţării unde au condiţii
mai bune din punct de vedere al cerinţelor faţă de temperatură. Există însă condiţii bune şi în unele
microzone din Transilvania şi Moldova.
Particularităţi biologice. Vinetele se comportă, în condiţiile de la noi din ţară ca o
specieanuală. În condiţiile unui climat fără îngheţuri, în perioada de iarnă, se comportă ca o specie
perenă, formând o tufă lemnoasă la bază cu o înălţime de 1,3-1,5 m şi un diametru de 1,0-1,2 m.
116
În cultură anuală, planta formează un sistem radicular fasciculat, puţin ramificat. Din
această cauză, zona explorată de rădăcini este redusă, aceasta dezvoltându-se în special lateral şi
mai puţin în profunzime. Rădăcinile reprezintă numai 2% din greutatea plantei (Butnariu, 1983).
Tulpina este erectă, ramificată şi prezintă o porţiune lignificată la bază. Aceasta poate
ajunge la înălţimi de 0,5-0,8 m, în condiţii de câmp, în timp ce în sere atinge 1,5-2 m, fiind
necesară susţinerea pe sfori.
Frunzele sunt mari, 10-20 cm lungime şi 10-15 cm lăţime, peţiolate, cu limbul oval, cu
marginea întreagă, dispuse altern. Nervurile au la unele soiuri culoare violacee şi pot fi prevăzute
cu spini. Partea superioară a limbului este acoperită de perişori fini iar cea inferioară, este glabră.
Florile sunt mari, de culoare violacee, dispuse solitar, uneori fiind grupate câte 2-3. Sunt pe
tipul 5, având corola de 2,5-4 cm în diametru. Polenizarea este autogamă dar uneori, se produce şi
polenizarea alogamă, în procent de 10-30%.
Fructul este de tip bacă, are de obicei dimensiuni mari, de formă ovală, cilindrică
saupiriformă. Culoarea fructului este la majoritatea soiurilor cultivate, neagră-violacee, dar în
ultimii ani s-au realizat şi soiuri la care fructele sunt verzui sau albe. La maturitatea fiziologică
fructul se colorează în galben-maroniu. Seminţele sunt mici, 250 buc/g, reniforme, de culoare
galben-maronie.
Soiuri şi hibrizi. În sortimentul raionat la noi, există soiuri şi hibrizi de vinete
destinaţipentru cultură în câmp sau protejată .
Timpurii (110-120 zile): Andra (H), Drăgaica, Felicia;
Semitimpurii (120-130 zile): Alexandra, Contesa, Daniela, Kecskeméti lila, Luiza,
NiculinaPana corbului 36, Rodica, Zaraza;
Semitârzii (peste 130 zile): Belona, Viorica.
Cultivarurile Andra (H), Daniela, Felicia, Niculina şi Pana Corbului 36 se recomandă şi
pentru solarii, iar Drăgaica, numai pentru solarii. Firma „Seminis” propune pentru cultură în câmp
şi spaţii protejate hibrizii Epic F1 şi Mirabelle F1, primul fiind rezistent la TMV.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Datorită originii din zonele tropicale, vinetele
suntpretenţioase faţă de temperatură. Seminţele încep să germineze la 15-16ºC, temperatura optimă
fiind 22-28ºC şi în acest caz 80-90% germinează în 3-5 zile. Temperatura optimă de creştere a
plantelor este de 20-25ºC ziua şi 16-18ºC noaptea. Creşterea plantelor încetează la o temperatură
sub 12ºC sau peste 35ºC. Polenizarea se realizează în condiţii optime la o temperatură în jur de
20ºC. La nivelul sistemului radicular, temperaturile cuprinse între 18-20ºC favorizează creşterea şi
fructificarea plantelor. Vinetele nu rezistă la îngheţ iar plantele tinere pot fi distruse şi la
temperaturi scăzute pozitive.

117
Faţă de lumină vinetele au cerinţe ridicate, necesitând minim 8 Klx şi 12 ore pe zi.
Insuficienţa luminii determină stagnarea creşterii precum şi avortarea florilor.
Vinetele au cerinţe mari faţă de apă, necesitând în sol o umiditate optimă de 75-80% din
capacitatea de câmp. Lipsa apei din sol precum şi umiditatea atmosferică scăzută determină
căderea butonilor florali, avortarea florilor sau căderea fructelor mici. Umiditatea în exces, corelată
cu temperaturile scăzute din sol favorizează ofilirea plantelor (Verticillium alboatrum).
Preferă solurile mijlocii sau mijlocii spre uşoare, lutoase, luto-nisipoase, profunde, bogate
în humus, bine aprovizionate cu apă până la 0,8-1 m adâncime, cu pH-ul cuprins între 5,5-6,8.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 6-7 kg N, 1-1,5 kg P2O5, 6-7,5 kg K2O, 0,2-
0,5 kg CaO şi 0,6-0,8 kg MgO pentru o tonă de fructe. Consumul maxim se înregistrează în
perioada de fructificare. Excesul de azot determină o creştere vegetativă puternică, în detrimentul
fructificării.

5.3.1. CULTURA VINETELOR ÎN CÂMP


Pentru cultura vinetelor se aleg terenuri plane, irigabile, cu expoziţie sudică, ferite de
curenţii reci de aer.
În asolament pot fi amplasate pe aceeaşi solă cu tomatele sau ardeiul deoarece pregătirea
terenului se face în acelaşi mod.
Pregătirea terenului începe toamna, când după desfiinţarea culturilor precedente,
seadministrează pe terenurile cu fertilitate mai scăzută 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha
superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează în sol prin arătura adâncă.
Primăvara se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu sau 200-250 kg/ha Complex III. Prin 2-3
treceri cu grapa cu discuri sau combinatorul se pregăteşte patul germinativ. Erbicidarea se poate
face preemergent cu Dual Gold 960 EC 1,2 l/ha, Stomp 330 CE sau Pendingan 300 EC 1,5 l/ha.
Producerea răsadurilor se realizează în răsadniţe sau solarii calde. Semănatul are loc
înprima decadă a lunii martie, fiind necesară o cantitate de 0,6-0,8 kg sămânţă, pentru un hectar de
2
cultură. Se seamănă des, 8-10 g/m iar în faza de 1-2 frunze se repică în cuburi de 5 x 5 cm. Se
2
poate semăna şi mai rar,4-5 g/m , în cazul în care răsadurile nu se repică. Pentru repicat, se pot
folosi şi cuburi sau ghivece de dimensiuni mai mari, 7-10 cm, deoarece în acest fel se poate obţine
un spor la producţia timpurie de 35-50% şi 15-20% la producţia totală (Chaux şi Foury, 1994).
Plantarea răsadurilor are loc la începutul lunii mai la culturile timpurii, în zonele din sud
şivest şi în a doua jumătate a lunii mai, în zonele mai puţin favorabile. Momentul optim este atunci
când, în sol, temperatura se stabilizează la 16ºC. Răsadurile se plantează la 70-75 cm între rânduri
şi 30-35 cm, între plante pe rând.

118
Lucrările de îngrijire constau în completarea golurilor, 2-3 praşile mecanice şi
manuale,udări repetate la interval de 10-12 zile, în lipsa precipitaţiilor, cu norme de 350-400
3
m /ha. Sunt necesare 2-3 fertilizări faziale cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu, 120-150 kg/ha
sulfat de potasiu sau Complex III, 150-200 kg/ha. Se pot utiliza şi îngrăşăminte foliare ca F231, F411,
Greenzit.
Importanţă deosebită trebuie acordată combaterii gândacului din Colorado, cu Decis 25 CE-
0,3 l/ha, Fastac 10 CE-0,01%, Karate 2,5 EC-0,2 l/ha.
Pentru prevenirea ofilirii plantelor (Veticillium sp.) se fac tratamente la sol, cu 0,5 l
soluţie/plantă, folosind produsele Topsin M-70, 0,1%, Benlate 50 PU-0,1%, Metoben 70 PU-0,1%.
Recoltarea fructelor se face manual, eşalonat, când acestea au ajuns la mărimea normală,
auculoare intensă, specifică soiului, cu luciu pronunţat, sunt elastice şi au seminţele mici,
nedezvoltate. Întârzierea recoltării determină scăderea producţiei totale şi duce la deprecierea
calităţii fructelor. Recoltarea începe din luna iulie şi continuă până la căderea primelor brume.
Producţia este de 25-30 t/ha.

5.3.2. CULTURA VINETELOR ÎN SERE


În sere, vinetele se cultivă pe suprafeţe mai mici, comparativ cu tomatele datorită cerinţelor
mai ridicate a acestora faţă de temperatură ceea ce determină cheltuieli mai ridicate ocazionate de
încălzirea spaţiilor de cultură.
Cultura în sere se practică în ciclul I, iarnă-vară.
Pregătirea serelor se face ca pentru tomate.
Producerea răsadurilor are loc în sera înmulţitor, unde se seamănă în octombrie-
noiembrie,folosindu-se 200-250 g sămânţă pentru asigurarea necesarului de răsad pentru un hectar
de cultură.
În faza de 1-2 frunze adevărate, plantele se repică în ghivece sau cuburi nutritive de 10 x 10 cm.
După repicat timp de 3 zile se menţine o temperatură uniformă de 23-24ºC şi o umiditate
atmosferică ridicată. În continuare se asigură 23-25ºC ziua şi 16-18ºC, noaptea. Temperatura în
substrat trebuie să fie de cel puţin 16ºC.
În timpul perioadei de producere a răsadurilor se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.
După ce răsadurile ajung să-şi acopere frunzele şi să se stânjenească reciproc, se practică răritul
2
acestora, prin distanţarea ghivecelor. Astfel de la 100 plante/m se ajunge în 2-3 etape la 15
2
plante/m . În felul acesta se previne etiolarea răsadurilor şi alungirea acestora.
Plantarea răsadurilor are loc în perioada ianuarie-februarie, câte 3-4 rânduri pe o travee de
3,2 m. Astfel se pot planta 3 rânduri la 1,1 m între ele şi 0,5 m faţă de registrele de încălzire şi
respectiv 0,4 m între plante pe rând. Când se amplasează patru rânduri pe o travee, distanţa între ele
2
este de 0,8 m iar între plante pe rând 0,5 m. Se realizează astfel o desime de 2-2,5 plante/m ,
2
maxim 3 plante/m .
119
Lucrările de întreţinere. Dirijarea creşterii plantelor se face diferenţiat în funcţie de
2
desimearealizată. Astfel la desimi de 3 plante/m , acestea se conduc cu o singură tulpină în timp ce
2
la desimi de 2-2,5 plante/m , se conduc la 2-4 braţe. În acest caz la fiecare plantă se aleg 2 lăstari
care se palisează individual pe sfori.
Pe măsură ce plantele cresc, lăstarii laterali se ciupesc după câte un fruct. Dacă apar mai
multe flori la un loc, se lasă una singură, pentru a preveni supraîncărcarea plantelor.
Defolierea plantelor se efectuează periodic şi se îndepărtează frunzele bazale, pe măsură ce
se recoltează fructele.
În perioadele cu nebulozitate ridicată se fac polenizări suplimentare sau se folosesc
substanţe stimulatoare, Rodoleg în concentraţie de 1,5-2%.
Prin dirijarea factorilor de mediu se urmăreşte asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea
şi dezvoltarea plantelor. Astfel temperatura se menţine la 20-21ºC, în zile noroase şi 25-28ºC în zile
însorite iar noaptea 18-20ºC, în timp ce în sol, aceasta trebuie să fie de 18-20ºC.
Umiditatea atmosferică se menţine la 70% iar în sol, umiditatea se asigură la nivel de 70-
75% până la fructificare şi 75-85% din capacitatea de câmp în faza de fructificare. Pentru aceasta
se fac udări repetate, folosind apă condiţionată, a cărei temperatură trebuie să fie de 18-20ºC,
pentru a preveni răcirea solului, care favorizează atacul de Verticilium sp.
Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele prezentate la tomate şi ardei.
Recoltarea fructelor începe din aprilie şi continuă până în prima decadă din iulie.
Serecoltează eşalonat la interval de 4-6 zile, la maturitatea de consum.
2
Producţia este de 4-6 kg/m .

5.3.3. CULTURA VINETELOR ÎN SOLARII


Cultura vinetelor în solarii asigură producţii timpurii, începând din luna iunie care prin
valorificare corespunzătoare asigură rentabilitatea acesteia.
Pregătirea solariilor se face ca pentrutomate şi ardei.
Producerea răsadurilor are loc în spaţii încălzite, sere înmulţitor sau răsadniţe calde undese
2
seamănă în prima decadă a lunii februarie. Se seamănă des 8-10 g sămânţă/m folosind 0,5-0,6 kg
sămânţă pentru un hectar de cultură urmând ca în faza de 1-2 frunze adevărate să se repice în
cuburi nutritive cu latura de 5-7 cm. Suprafaţa necesară pentru producerea răsadurilor este de 30-40
2 2
m , pentru semănat şi 300-350 m pentru repicat. Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt
cele obişnuite.
Plantarea răsadurilor se realizează în perioada 10-25 aprilie, în funcţie de zonă, după
cetemperatura solului se stabilizează la 15-16ºC. Se plantează la distanţe de 70-80 cm între rânduri
şi
35-40 cm, între plante pe rând, realizând o desime de 35-40 mii plante/ha.
120
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate la ardei. Conducerea
plantelorse poate realiza cu o singură tulpină sau cu două braţe, în funcţie de desimea realizată.
Recoltarea începe din prima jumătate a lunii iunie şi continuă până toamna târziu.
Serecoltează manual, prin tăierea pedunculului de la bază, cu un cuţit sau foarfecă, la interval de
câteva zile.
Producţia este de 30-40 t/ha.

5.4. Bibliografie obligatorie


Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.16.
Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.IX.

5.5. Bibliografie facultativă


Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.XIII.

5.6.Test
1. Tomatele sunt originare din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) America Centrală şi de Sud.
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de tomate este de:
0
a) 10-12 C;
0
b) 3-4 C;
0
c) 8-9 C.
3.Cultura tomatelor timpurii din câmp se infiinţează cu:
a) răsad nerepicat;
b) răsad repicat în cuburi de 10x10cm;
c) răsad repicat în cuburi de 5x5cm
4.In culturile timpurii plantele se copilesc:
a) total;
b) parţial;

121
c) nu se copilesc
5. Pentru culturile semănate direct se folosesc soiuri sau hibrizi:
a) cu creştere nedeterminată;
b) cu creştere determinată;
c) creştere determinată sau nedeterminată.
6. Cârnitul plantelor de tomate în sere se face:
a) cu 2-3 săptamâni înainte de recoltare;
b) după o lună de la începutul recoltării;
c) cu 50-60 zile înainte de desfiinţarea culturii.
7.Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de ardei este de:
0
a) 3-4 C;
0
b) 8-10 C;
0
c)15-16 C.
8.Dirijarea plantelor de ardei în sere se face:
a) cu o singură tulpină;
b) cu 2-4 braţe;
c) cu 5-6 braţe.
9. Vinetele provin din zona:
a) Asia;
b) America;
c) Europa
10. La vinete, temperatura la nivelul sistemului radicular trebuie să fie:
0
a) 10-12 C;
0
b) 8-10 C;
0
c) 18-20 C.

122
UI. VI. LEGUMELE CUCURBITACEE

Obiective .................................................................................................................... 124


1. CASTRAVETELE................................................................................................ 124
6.1.1. CULTURA CASTRAVEȚILOR ÎN CÂMP ........................................ 127
6.1.2. CULTURA CASTRAVEȚILOR ÎN SERE ..........................................130
6.1.3. CULTURA CASTRAVEȚILOR ÎN SOLARII ................................... 133
6.2. PEPENELE GALBEN .......................................................................................134
6.2.1. CULTURA PEPENULUI GALBEN ÎN CÂMP .................................. 136
6.2.2. CULTURA PEPENULUI GALBEN ÎN SERE ....................................137
6.2.3. CULTURA PEPENULUI GALBEN ÎN SOLARII ..............................138
6.3. PEPENELE VERDE ......................................................................................... 139
6.3.1. CULTURA PEPENULUI GALBEN ÎN CÂMP .................................. 140
6.4. DOVLECELUL .................................................................................................141
6.5. DOVLECELUL PATISON ..............................................................................144
6.6. DOVLEACUL COMESTIBIL (DE COPT).................................................... 145
6.7. Bibliografie obligatorie...................................................................................... 147
6.8. Bibliografie facultativă ...................................................................................... 147
6.9. Test ...................................................................................................................... 147

123
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor
cucurbitacee în câmp, sere şi solarii.
Din această grupă fac parte legumele din Familia Cucurbitaceae, care se cultivă pentru
fructe, respectiv castravetele, pepenele galben, pepenele verde, dovelecelul şi dovleacul de copt.
Sunt specii anuale, erbacee cu tulpini târâtoare şi prezintă flori unisexuate. Au cerinţe mari faţă de
temperatură, datorită originii lor din zone cu climat tropical.

6.1. CASTRAVETELE
Cucumis sativus
L.Fam.
Cucurbitaceae

Importanţa culturii. Castravetele se cultivă pentru fructele proaspete care se utilizează


înalimentaţie sub formă de salate. Fructele se conservă sub formă murată sau marinată, constituind
astfel o importantă sursă de materie primă pentru fabricile de conserve. Sucul de castraveţi se
foloseşte în cosmetică la prepararea unor produse emoliente pentru întreţinerea tenului.
Valoarea alimentară a fructelor de castraveţi este mai redusă datorită conţinutului ridicat în
apă, 94-96%. Fructele conţin 4-6% substanţă uscată, glucide 2,3-2,9%, protide 0,3-1,1%, vitamina
C 5-14 mg, vitamina A 0,2 mg, vitaminele B1, B2 şi săruri minerale: calciu 14,8 mg, fier 0,5 mg,
fosfor 23 mg, potasiu 179 mg, raportate la 100 g substanţă proaspătă.
Originea şi răspândirea culturii. Pe baza dovezilor botanice şi istorice se apreciază
căzona de origine a castraveţilor este în nord-vestul Indiei.
Printre ţările mari cultivatoare de castraveţi din Europa sunt Rusia, Polonia, Moldova,
Ungaria, Bulgaria, Spania şi România.
Particularităţi biologice. Specia Cucumis sativus are două forme cultivate, una cu
fructemici, cunoscută sub denumirea de cornişon, care se foloseşte în principal pentru conserve şi o
formă cu fructe lungi sau semilungi, care se consumă în stare proaspătă.
Castravetele este o plantă anuală, erbacee. Sistemul radicular este ramificat dar slab
dezvoltat, având tendinţa de a creşte la suprafaţa solului, până la 20-25 cm adâncime. Unele
rădăcini izolate pot ajunge până la 0,7-0,8 m.
Tulpina este erbacee, ramificată, acoperită de perişori aspri şi este prevăzută cu cârcei.
Poate ajunge la o lungime de 2,5-3 m iar în contact cu solul, în condiţii de umiditate
corespunzătoare emite rădăcini adventive. Pe tulpină, la subsuoara frunzelor se formează lăstari.
124
Frunzele sunt mari, pentagonale, mai rar trilobate, dinţate pe margini şi acoperite cu perişori
aspri. Ele au dimensiuni diferite în funcţie de soi. Astfel, hibrizii cu fructe lungi au frunze mult mai
mari comparativ cu soiurile cu fructe mici (fig.6.1.1).

Fig.6.1.1. Aspectul frunzelor şi fructelor la hibrizii de seră

Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3-5 la subsuoara frunzelor. Ele sunt mari, de
culoare galbenă şi au formă de pâlnie. Există în prezent hibrizi ginoici, care formează numai flori
femele, inclusiv pe tulpina principală. Polenizarea florilor este entomofilă. La hibrizii ginoici
fructele se formează prin partenocarpie, ovarele florilor femele dezvoltându-se fără fecundare.
Fructul este de tip melonidă având forme şi mărimi diferite în funcţie de soi. Suprafaţa
fructului poate fi netedă sau prevăzută cu ridicături semisferice, broboane, cu ţepi la unele soiuri.
Fructele se dezvoltă, de la înflorire până la maturitatea tehnică în 4-12 zile, la soiurile de tip
Cornişon şi 12-32 zile la cele de seră. Până la maturitatea fiziologică necesită în continuare o
perioadă de 35-45 zile, timp în care are loc un consum mare de hrană.
Seminţele sunt alungit-ovoidale, turtite, ascuţite spre extremităţi, de culoare albă sau alb-
gălbuie, de mărime mijlocie. Un gram de seminţe conţine 35-45 bucăţi. Facultatea germinativă se
păstrează 4-5 ani, dar are valoare mai ridicată în anul al doilea.
Soiuri şi hibrizi. Sortimentul cultivat cuprinde soiuri şi hibrizi cu fructe mici, tip
cornişon,pentru industrializare şi cu fructe semilungi, pentru consum în stare proaspătă.
Gruparea soiurilor după locul de cultură şi mărimea fructelor:
A. Hibrizi şi soiuri pentru culturile de câmp:
■ cu fructul scurt: timpurii (55-60 zile)–Crişan, Ierprem, Nirvana (H), Odette (H),
Slănic, Mapamond, Mohikan (H) (rezistent la mană), Mondial, Triumf (H);
semitimpurii (60-70 zile) -Codruţ, Cornibac (H), Cornistar, Lord, Samurai, Zita (H).
125
■ cu fructul semilung: timpurii (65-70 zile) – Rustic; semitimpurii (70-80 zile) – Joker
(H) (rezistent la pătarea brună); semitârzii (80-90 zile): - Select.
B. Hibrizi pentru culturi în sere şi solarii:
■ cu fructul scurt: - Sirius (H), Triumf (H);
■ cu fructe semilungi: - Select;
■ cu fructe lung: - Ritmo (H);

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Castraveţii au cerinţe mari faţă de


temperatură.Temperatura optimă de germinaţie este de 25-30ºC şi se realizează după 3-5 zile.
Seminţele încep să germineze de la 14-15ºC dar în acest caz răsărirea plantelor are loc după 10-14
zile. Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28ºC, iar temperatura minimă de vegetaţie este de
14-15ºC. La temperaturi de 12-13ºC procesele fiziologice sunt stânjenite iar la 5ºC acestea
încetează Pentru creşterea plantelor în bune condiţii, temperatura nu trebuie să scadă sub pragul de
15-16ºC şi să nu depăşească 30ºC. Diferenţele mari între temperatura diurnă şi nocturnă, cu
amplitudini de peste 20ºC, determină apariţia gustului amar în fructe. La nivelul sistemului
radicular, temperatura trebuie să fie între 22-23ºC, pentru a se realiza dezvoltarea normală a
rădăcinilor şi implicit o bună aprovizionare a plantelor cu apă şi hrană.
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari. Plantele de castraveţi preferă zile scurte (12 ore) dar cu
intensitate ridicată. Insuficienţa luminii perturbă procesul de fructificare.
Castraveţii au cerinţe mari faţă de apă. Coeficientul de transpiraţie este de 713 (l apă/1 kg
s.u.). Plantele necesită în sol o umiditate de 75-80% din capacitatea de câmp, până la fructificare şi
80-85% în perioada de fructificare. Excesul de apă din sol trebuie evitat deoarece produce
asfixierea rădăcinilor. Umiditatea atmosferică trebuie să fie 80-85% în perioada de creştere
vegetativă şi 65-75% în perioada de fructificare.
Insuficienţa apei în sol, asociată cu umiditatea atmosferică scăzută, determină oprirea
creşterii, formarea unui număr mare de flori mascule, deformarea fructelor şi contribuie la apariţia
gustului amar.
Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase, cu structură bună, bogate în humus, cu reacţie
neutră sau slab acidă, pH=5,5-7,5.
Nutriţia minerală. Pentru cultura castraveţilor în câmp, la o producţie de 50-60
t/ha,consumul specific este de 2,2-2,6 kg N, 0,8-1 kg P2O5, 3,4-3,9 kg K2O, 4,5-6,9 kg CaO şi 0,8-1
kg
MgO, pentru o tonă de fructe.
La castraveţii de seră, la o producţie de 200-300 t/ha, consumul specific este de 1,3-1,9 kg
N, 0,7-0,8 kg P2O5, 2,6-3 kg K2O, 1-2 kg CaO şi 0,35-0,4 kg MgO.
126
6.1.1. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN CÂMP
Pentru asigurarea consumului pe o perioadă mai lungă de timp, se practică culturi timpurii,
de vară şi toamnă. Producţia este destinată atât pentru consum în stare proaspătă, cât şi pentru
industrializare.
Cultura timpurie în câmp. Deoarece castravetele este o specie pretenţioasă faţă decăldură,
culturile pot fi înfiinţate din aprilie-mai, în funcţie de zonă. Pentru a obţine o producţie timpurie,
cultura se înfiinţează prin răsad. Cultura timpurie de castraveţi se amplasează pe terenuri plane,
nivelate, cu expoziţie sudică, ferite de curenţii reci de aer.
Sunt bune premergătoare leguminoasele perene şi anuale, cartofii, tomatele, ardeiul, varza,
ceapa şi usturoiul. În asolament castraveţii pot să revină pe acelaşi teren sau după alte bostănoase
după 3-4 ani. În acelaşi an, după culturile timpurii de castraveţi, pot să urmeze, legume verdeţuri.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se administrează 30-40 t/ha gunoi de
grajd,300-400 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu, care se încorporează în sol la
25-30 cm, prin arătura adâncă. Primăvara se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se
pregăteşte patul germinativ cu grapa şi combinatorul.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde sau solarii cu pat de biocombustibil.
Seseamănă la sfârşitul lunii martie, în cuburi nutritive sau diferite tipuri de ghivece umplute cu
amestec nutritiv, repartizându-se câte două seminţe/cub. Pentru producerea răsadului pentru un
hectar de cultură sunt necesare 1-1,2 kg seminţe. În timpul perioadei de producere a răsadurilor, se
aplică lucrările obişnuite de întreţinere.Vârsta răsadurilor la plantare este de 40-45 zile.
Plantarea răsadurilor are loc după trecerea pericolului de brume târzii de
primăvară,sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai, în funcţie de zonă. Răsadurile se plantează la
distanţe de
70-80 cm între rânduri şi 35-40 cm între plante pe rând.
Lucrările de întreţinere constau în asigurarea prinderii răsadurilor, printr-o udare cu 250-
3
300 m apă la ha, complectarea golurilor, 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale. În perioadele
3
secetoase se fac 3-4 udări, până la 7-8, în funcţie de zonă, cu norme de 300-400 m /ha. Sunt
necesare 2-3 fertilizări faziale care se fac din momentul începerii înfloritului, cu 120-150 kg/ha
azotat de amoniu şi apoi în perioada de fructificare când se mai adaugă 100-120 kg/ha sulfat de
potasiu. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele prezentate în tabelul 6.1.1. Pe
suprafeţe mici se efectuează ciupitul plantelor (la soiurile obişnuite) prin ruperea vârfului de
creştere a tulpinii principale după 4-5 frunze şi apoi vârful lăstarilor, după 7-9 frunze. Combaterea
buruienilor se poate face prin aplicarea pe vegetaţie a unuia din următoarele erbicide: Fusilade Forte EC 0,8
- 1,0 l/ha sau Pantera 40 EC 1,5 l/ha.

Recoltarea castraveţilor din culturile timpurii,se face manual, prin treceri repetate la 2-
3zile, începând din luna iunie până la sfârşitul lunii iulie. Fructele se recoltează prin ruperea
127
pedunculului, când au mărimea de 12-25 cm, în funcţie de soi şi se valorifică imediat pentru
consumul în stare proaspătă. Producţia este de 15-20 t/ha.
Tabelul 6.1.1.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la castraveţi
Timpul
Boala sau Tratamente Substanţele de Concentraţia
de pauză
dăunătorul aplicate combatere sau doza/ha
(zile)
Mana Alleato 80 WG 0,2% .
(Pseudoperonospo Copernico HiBio 2-2,4 kg .
ra cubensis) Tratamente Odeon 820 WC 0,12%
Alternarioza foliare Fostonic 800 0,2% 21
(Alternaria Previcur Energy 0,15% .
cucumerina) Folio Gold 537,5 SC 0,25%
Dithane cupromix PU 0,4% 14
Pătarea unghiulară
Tratamente Funguran OH 300 SC 1-1,5 l .
(Pseudomonas
foliare Champ Super SC 0,3% 14
lacrymans)
Ripost MWP 0,25% .
Cavaler 250 EC 0,015% .
Făinarea Karathane LC 0,05% 7
Tratamente
(Sphaerotheca Solfoli 0,5% .
foliare
fuliginea) Rubigan 12 CE 0,05% 7
Sulphur 80 WG 0,3% .
Antracnoza
(Colletotrichum Bavistin 50 DF 0,1% 14
lagenarium) Tratamente Dithane M 45 0,2% 14
Cladosporioza foliare Topsin 70 PU 0,1% .
(Cladosporium Funguran OH 300 SC 1-1,5 l .
cucumerinum)
Musculiţa albă de Confidor 200 SL 0,075% 7
Tratamente
seră (Trialeurodes Rimen 10 EC 0,05% 7
foliare
vaporariorum) Metomex 90 SP 0,05% 10
Envidor 240 SC 0,04% .
Paianjenul roşu Danirun 11 EC 0,06% 7
Tratamente
(Tetranichus Abalone 48 EC 0,08% .
foliare
urticae) Milbeknock EC 0,75% .
Omite 30 W 0,2% 7
Păduchii de frunze Diazol 60 EC 0,15% 14
(Cerosipha Tratamente Ekalux S EC 0,1% 14
gossypii şi Myzus foliare Kohinor 200 SL 0,04% 7
persicae)
Radicular Vydate 10 L 1,0% .
prin
Tripşi (Trips
picurare
tabaci)
Foliar Diazol 60 EC 0,1% 14
Confidor 200 SL 0,075% 7

Cultura de vară-toamnă în câmp. Culturile de vară-toamnă au o pondere


ridicată,deoarece producţia obţinută este destinată atât pentru consumul curent, în stare proaspătă,
cât şi pentru conservare. Deoarece culturile de vară-toamnă se înfiinţează începând din luna mai,
înaintea acestora se pot practica culturi anticipate de legume verdeţuri sau alte culturi timpurii de
legume (cartofi, varză, mazăre de grădină), în cazul culturii castraveţilor de toamnă. Alegerea
terenului, a
128
plantelor premergătoare şi pregătirea terenului se face ca pentru cultura timpurie. Dacă cultura
castraveţilor urmează după alte culturi timpurii, pregătirea terenului se face printr-o arătură
superficială (12-15 cm) urmată imediat de mărunţirea cu grapa cu discuri prin 2-3 treceri repetate,
până se pregăteşte un pat germinativ bine mărunţit.
Înfiinţarea culturii se realizează prin semănat direct, de la sfârşitul lunii aprilie,
începutullunii mai, când în sol se realizează temperaturi de 14-15ºC iar în atmosferă 19-24ºC, fără
variaţii brusce, dăunătoare creşterii plantelor. Cultura de toamnă se poate înfiinţa până în luna
iunie, în zonele de deal şi până în prima decadă a lunii iulie, pentru zona de câmpie. Se seamănă,
manual, în cuiburi, repartizând câte 3-4 seminţe, pentru a asigura 2 plante/cuib, după răsărire sau
mecanizat cu
SPC-6 (8). Adâncimea de semănat este de 2-3 cm, în solurile mijlocii şi 3-4 cm în solurile uşoare,
nisipoase. Se seamănă la distanţe de 70-75 cm între rânduri şi 15-20 cm între plante pe rând,
folosind 5-6 kg sămânţă/ha.
Pentru a preveni atacul de boli şi a uşura recoltarea castraveţilor se poate practica cultura
palisată. În acest caz distanţele de semănat se corelează cu sistemul de susţinere adoptat. În general
se foloseşte un şpalier cu stâlpi de beton prevăzuţi cu o singură sârmă sau cu două.
Pe suprafeţe mici se poate folosi şi un spalier cu stâlpi de lemn. În cazul utilizării spalierului
cu stâlpi de beton, nedemontabil de la un an la altul, acesta se poate utiliza în asolament, pentru
culturi de tomate cu creştere nedeterminată şi pentru fasole urcătoare.
Lucrările de întreţinere. După răsărirea culturii se face răritul plantelor, la 15-20 cm,
cândacestea au 1-2 frunze adevărate. Până când vrejii se întind pe sol, la culturile nepalisate, se fac
2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale. Reuşita culturilor de vară-toamnă depinde printre altele de
asigurarea unei umidităţi corespunzătoare. În acest caz sunt necesare udări periodice, de la 3-4 în
3
zonele colinare, până la 10-12 în cele de câmpie, cu norme de 300-400 m /ha. Pentru culturile pe
spalier se practică palisarea plantelor. În acest scop, când plantele au format 4-5 frunze se leagă
sforile de susţinere şi apoi periodic are loc palisatul plantelor. De asemenea, la aceste culturi, se
ciupesc lăstarii după ce formează 2-3 fructe. Fertilizările faziale şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor se fac ca pentru cultura timpurie.
Recoltarea se face manual, prin treceri succesive, la interval de 2-3 zile pentru a
prevenicreşterea exagerată a fructelor, ţinând cont de faptul că majoritatea producţiei este destinată
conservării. Fructele de desprind prin ruperea cu atenţie a peduncului, fără a deranja vrejii. După
recoltarea fructelor se sortează după dimensiuni şi solicitările beneficiarilor pe calităţi: 3-6 cm, 6-9
cm. Fructele mai mari se valorifică pentru consumul curent, sub formă de salată.
Producţia este de 10-15 t/ha, la cultura pe sol şi poate ajunge la 30-40 t/ha la cultura
palisată, prin utilizarea hibrizilor ginoici, foarte productivi.
129
6.1.2. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN SERE
Castraveţii se cultivă în ciclul I, iarnă-vară şi în ciclul II, vară-toamnă. Pentru ciclul I de
cultură se utilizează hibrizi cu fruct lung sau semilung iar în ciclul II, s-a generalizat utilizarea
soiurilor sau hibrizilor cu fructe mici, de tip Cornişon, datorită cererii mari atât pentru consum
proaspăt dar mai ales pentru conservare.
Ciclul I de cultură. Pregătirea sereipentru cultura castraveţilor în ciclul I este diferită
faţăde alte culturi datorită faptului că în sol, la nivelul sistemului radicular sunt necesare
temperaturi de 22-23ºC. În lipsa conductelor de încălzire dispuse în sol, pe sub viitoarele rânduri de
plante, se recurge la efectuarea culturii pe baloţi de paie sau pale de gunoi de grajd şi paie, care prin
descompunere asigură un regim de temperatură corespunzător la nivelul sistemului radicular. În
ambele cazuri, după desfiinţarea culturii anterioare, dezinfecţia solului şi a scheletului, se
mobilizează solul cu rotosapa, se mărunţeşte cu freza, apoi se deschid două şanţuri pe o travee de
3,2 m.
Şanţurile vor avea o lăţime de 60 cm şi adâncime de 30-40 cm în cazul sistemului cu baloţi
îngropaţi sau 15-20 cm la sistemul cu baloţi semiîngropaţi. În şanţuri se aşează apoi baloţii unul
lângă altul, cât mai compact, fiind necesari aproximativ 6000 bucăţi/ha, la dimensiunea de 90 x 60
x 40 cm. În continuare baloţii se udă cu apă la temperatura de 20-25ºC, în mai multe reprize, pentru
a determina declanşarea fermentaţiei. Se administrează de asemenea, în trei reprize, îngrăşăminte
chimice. Astfel, în prima zi se aplică 300 kg/ha azotat de amoniu, în a doua 300 kg/ha nitrocalcar,
iar în a treia 300 kg/ha azotat de amoniu, 600 kg/ha superfosfat, 200 kg/ha sulfat de potasiu, 200
kg/ha sulfat de magneziu şi 50 kg/ha sulfat feros.

După fiecare etapă de aplicare a îngrăşămintelor, se udă pentru a asigura dizolvarea


acestora. Se evită însă utilizarea unor cantităţi mari de apă, pentru a evita spălarea acestora din
baloţi. Zilnic se verifică evoluţia temperaturii din baloţi şi când aceasta se stabilizează la 28-30º, se
acoperă baloţii cu un strat de 10-15 cm amestec de pământ, urmând ca după 2-3 zile să se planteze
răsadurile. Operaţia de pregătire a baloţilor trebuie să înceapă cu 10-14 zile înainte de data plantării
răsadurilor.
Pentru varianta de cultură pe pale de paie şi gunoi de grajd, după efectuarea şanţurilor, se
aşează un strat de paie (aproximativ 1500 baloţi de paie, desfăcuţi) care se fertilizează cu 100 kg/ha
azotat de amoniu şi 150 kg/ha nitrocalcar, apoi se udă. În continuare se aşează un strat de gunoi de
grajd, nefermentat (80-100 t/ha) după care se acoperă cu stratul de 15-2o cm de pământ în care se
plantează răsadurile.
Producerea răsadurilor are loc în sera înmulţitor, unde se seamănă din prima decadă a
luniidecembrie, pentru plantările din ianuarie. Răsadul se produce prin semănat direct în ghivece

130
nutritive. Se poate produce şi răsad repicat, dar la castraveţi plantele suportă transplantarea numai
în faza de frunze cotiledonale.Vârsta răsadurilor la plantare este de 40-50 zile.
Plantarea răsadurilor are loc în ianuarie-februarie, în funcţie de posibilităţile de asigurare
atemperaturilor corespunzătoare. Se plantează două rânduri, pe traveea de 3,2 m, distanţate la 220-
240 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând, asigurând o desime de 18-20 mii plante/ha, la
sistemul de conducere sub formă de pergolă. Pentru sistemul de conducere sub formă de V,
plantarea se realizează la 200 cm între rânduri şi de acest lucru se va ţine cont la executarea
şanţurilor. Răsadurile se plantează manual, cu grijă pentru a nu se împrăştia bolul de pământ de la
rădăcina plantelor.
Lucrările de îngrijire constau în complectarea golurilor, la câteva zile după plantare,
udărirepetate. În astfel de situaţii se recomandă efectuarea unor "şpriţuiri" de scurtă durată şi pentru
aceasta conductele de udare trebuie să fie amplasate la nivelul fermelor de legătură. Temperatura se
menţine în primele 2-3 săptămâni după plantare la 23-24ºC ziua şi 21ºC noaptea urmând ca în
continuare să se asigure 20-22ºC ziua şi 19-20ºC noaptea. În zilele însorite se fac aerisiri pentru a
preveni creşterea temperaturii la peste 25ºC. În sol, la nivelul sistemului radicular se asigură 22-
23ºC, fiind obligatorie menţinerea temperaturii la peste 20ºC pentru a se asigura o creştere
corespunzătoare a plantelor. Pentru a se asigura condiţii de lumină, sticla se menţine curată în
perioada de iarnă-primăvară, urmând ca în perioadele cu insolaţie puternică să se cretizeze sera sau
să se folosească alte mijloace de umbrire, în funcţie de dotările existente, pentru a preveni
supraîncălzirea aerului din interiorul serei.

Fig.6.1.2. Cultură de castraveţi în seră

Fertilizările faziale se fac repetat, pe baza analizelor de sol, la interval de 2 săptămâni la


cultura pe baloţi şi 3 săptămâni la cea pe pale de paie şi gunoi. Datorită udărilor repetate, amestecul

131
de pământ se spală de pe rădăcini şi din această cauză, în cursul perioadei de vegetaţie sunt
necesare 2-3 mulciri cu amestec de mraniţă, turbă şi pământ de ţelină.
După plantare, se instalează sforile de susţinere pe care se palisează periodic plantele, pe
măsură ce acestea cresc (fig.6.1.2). În funcţie de sistemul de conducere adoptat, se realizează
sistemul în V prin legarea alternativă a plantelor la două sârme întinse deasupra rândurilor, la
nivelul fermelor de legătură. La sistemul "pergolă" plantele se dirijează vertical până la sârma de
susţinere şi apoi pe orizontală, spre mijlocul traveei .Pe măsură ce plantele cresc se fac lucrări
speciale de dirijare a creşterii şi fructificării.
Dirijarea fructificării se realizează prin îndepărtarea fructelor şi lăstarilor, pe o porţiune de
60-80 cm, apoi în continuare, pe tulpina principală se lasă câte un fruct, la fiecare frunză. În
treimea superioară, spre dolie se lasă şi câte un lăstar care se ciupeşte după ce s-a format un fruct.
Dacă din anumite motive (dezechilibre de nutriţie, condiţii nefavorabile de mediu) fructul de pe
tulpina principală nu se dezvoltă şi se usucă, în compensaţie se lasă două fructe pe lăstar. După ce
plantele au ajuns la sârmele de susţinere, la sistemul de conducere în "V", plantele se palisează pe
sârme şi se lasă 3-4 lăstari, cu câte 2-3 fructe. La sistemul de conducere sub formă de pergolă, de la
sârmele de susţinere plantele se conduc pe sforile orizontale spre mijlocul traveei, lăsându-se câte
un fruct pe tulpina principală şi câte un lăstar cu 1-2 fructe la fiecare nod. Este foarte important să
se regleze corespunzător încărcătura de fructe pe plantă, corespunzător cu gradul de dezvoltare al
acestora şi astfel să se prevină supraîncărcarea plantelor cu fructe.

Pe măsură ce fructele de la bază se recoltează, frunzele bazale se îndepărtează prin lucrarea


de defoliat. Periodic se îndepărtează şi fructele necorespunzătoare, deformate sau cele slab
dezvoltate. O atenţie deosebită se acordă prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor, folosind
pentru acestea produse cu eficacitate mare dar cu remanenţă redusă, datorită recoltărilor care se fac
la intervale mici.
Recoltarea fructelor începe din martie-aprilie, în funcţie de data plantării. Se
recolteazămanual, la interval de 3-4 zile, când fructele au o greutate de 400-500 g, realizându-se pe
o plantă
35-40 fructe. După recoltare, fructele se sortează pe calităţi, în funcţie de greutate. Fructele drepte,
necurbate, pot fi înfoliate în vederea prelungirii perioadei de păstrare, până la valorificare.
Producţia este de 200-300 t/ha la hibrizii cu fructe lungi şi 100-150 t/ha la cei cu fructe
semilungi, recent introduşi în cultură, la noi.
Ciclul II de cultură. În ciclul II, s-a generalizat utilizarea soiurilor sau hibrizilor cu
fructemici, de tip Cornişon datorită cererii mari pe piaţă, în perioada de toamnă. Este important, să
se utilizeze însă hibrizi ginoici, care formează şi pe tulpina principală numai flori femele, pentru a
obţine producţii rentabile. Spre deosebire de ciclul I, cultura se înfiinţează prin plantarea
132
răsadurilor direct în solul serei, deoarece în perioada de vară-toamnă temperatura din sol
corespunde cerinţelor plantelor.
Răsadurile se produc în sera înmulţitor începând din luna iunie, în aşa fel încât până la
plantare să aibă o vârstă de 30-35 zile. Ele se produc în cuburi sau ghivece cu latura de 5-7 cm.
Pregătirea terenului, se face în paralel cu producerea de răsaduri printr-o fertilizare cu 60-80
t/ha gunoi de grajd, 500 kg/ha superfosfat şi 250-300 kg/ha sulfat de potasiu, care se încorporează
în sol cu MSS-1,4 şi se mărunţeşte apoi cu freza. Urmează în continuare dezinfecţia solului şi a
scheletului serei, utilizând produse specifice.
Se plantează câte 4 rânduri pe o travee, la 80 cm între rânduri şi 35-40 cm între plante pe
rând realizând o desime de 32-35 mii plante/ha.
După plantare, se leagă sforile de susţinere pe care se palisează plantele, până la sârmele de
susţinere.
Lucrările generale de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la ciclul I de cultură.
Dirijarea creşterii şi fructificării constă în suprimarea lăstarilor de la bază pe o porţiune de
30-40 cm după care aceştia se ciupesc după 2-3 frunze până în treimea superioară, unde se lasă 3-4
frunze.
Recoltarea se face manual, la interval de 2-3 zile, pentru a preveni creşterea fructelor la
peste 9 cm. Fructele se sortează pe calităţi după mărime: 3-6 cm şi 6-9 cm.
Producţia este de 60-80 t/ha.

6.1.3. CULTURA CASTRAVEŢILOR ÎN SOLARII


Cultura castraveţilor în solarii ocupă suprafeţe tot mai mari în special în sistem gospodăresc
datorită faptului că se pot obţine producţii mai sigure comparativ cu cele din câmp.
Pregătirea solariilor începe din toamnă printr-o fertilizare cu 40-60 t/ha gunoi de
grajd,400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează în sol cu
MMS-
1,4. Primăvara se acoperă solarul, lăsându-se deschis la capete pentru a favoriza zvântarea
terenului, după care se fertilizează cu 200-250 kg/ha azotat de amoniu sau Complex III şi se
mărunţeşte solul cu freza. Terenul se modelează în straturi de 140-150 cm, în vederea irigării pe
brazde.
Deoarece cultura castraveţilor nu se înfiinţează primăvara prea repede, se pot practica
culturi anticipate de legume verdeţuri, până la plantarea castraveţilor.
Producerea răsadurilor are loc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde unde se seamănă de la
începutul lunii martie direct în ghivece sau cuburi nutritive repartizând două seminţe/cub. Este
necesară o cantitate de 1-1,2 kg sămânţă, pentru asigurarea necesarului de răsad pentru un hectar de
cultură.
133
Răsadul se poate produce şi mai târziu, în funcţie de asigurarea succesiunii culturilor şi
modul de exploatare al solariilor.
Pentru obţinerea unor producţii eficiente din punct de vedere economic trebuie să se
utilizeze soiuri sau hibrizi ginoici sau predominant ginoici. În cazul folosirii de soiuri obişnuite,
pentru a determina formarea unui număr mai mare de flori femele, în faza de 3-4 frunze se poate
2
aplica un tratament cu Ethrel 500 ppm (0,05%), folosind 1 l soluţie/100 m .
Înfiinţarea culturii se poate realiza,în funcţie de zonă, începând din 10-20 aprilie, până
înluna iunie, pentru producţiile de toamnă. Răsadurile se plantează câte două rânduri pe un strat, la
70-80 cm între rânduri şi 30-40 cm între plante pe rând. Se plantează manual, cu lingura de plantat
sau în cuiburi făcute cu sapa.
Lucrările de întreţinere. După 3-4 zile de la plantare se complectează golurile. Plantele
sepalisează pe sfori care se leagă la baza plantei şi apoi de sârma spalierului.
Udatul se face periodic, individual, cu furtunul sau pe rigole, la început la interval de 7-10
zile iar în perioadele călduroase şi mai ales în timpul fructificării o dată la 3-4 zile. Pe măsură ce
plantele cresc se palisează pe sfori şi concomitent lăstarii laterali se scurtează după un fruct, la
soiurile pentru salată şi după 2-3 fructe, la cele pentru conservare. În perioada de fructificare, la
înterval de 2-3 săptămâni se fac fertilizări faziale cu îngrăşăminte simple sau complexe.În
perioadele călduroase se fac aerisiri pentru a preveni supraîncălzirea aerului în solarii. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face utilizând produsele prezentate la cultura în câmp.
Recoltarea fructelor începe după 35-40 zile după plantare. La culturile înfiinţate în
aprilie,se recoltează începând din luna mai şi continuă tot timpul verii dacă se menţine o stare
fitosanitară corespunzătoare. Se recoltează manual, prin treceri succesive, la interval de 2-3 zile.
Soiurile pentru salată se recoltează când fructele au 20-25 cm lungime, iar cele de tip Cornişon, în
funcţie de cerinţele beneficiarului, la 3-6 cm sau 6-9 cm. Recoltarea are loc dimineaţa, când
temperatura este moderată, pentru a preveni ofilirea fructelor, după care se transportă în magazii.
Producţiile sunt între 40-60 t/ha în funcţie de mărimea fructelor.

6.2. PEPENELE GALBEN


Cucumis melo
L.Fam.
Cucurbitaceae

Importanţa culturii. Pepenele galben se cultivă pentru fructe care se consumă,


lamaturitatea fiziologică, în stare proaspătă, fiind apreciate de consumatori pentru gustul, suculenţa
şi aroma deosebită. Fructele conţin 8-12% s.u; glucide 4,5-14%, proteine 0,5%; vitamina C 25-60
mg, caroten 2-3 mg, vitaminele B1, B2, săruri minerale: potasiu 320 mg, calciu, fosfor şi fier.
134
Originea şi răspândirea culturii. Pepenele galben este originar, după unii autori, din
Asia(Iran, India) dar este posibil să provină din Africa de sud-est (Kalahari). Pepenele galben se
cultivă în toate zonele, cu climat mai cald. În ţara noastră pepenele galben se cultivă din sec. al
XVII-lea.
Zone favorabile pentru cultură sunt în câmpia de sud şi cea din vestul ţării. Există însă microzone
favorabile şi în zonele colinare.
Particularităţi biologice. Pepenele galben este o specie anuală, erbacee. Sistemul
radicularse dezvoltă repede după germinarea seminţelor (2-3 cm/zi), pătrunzând până la 1 m
adâncime. Marea majoritate a rădăcinilor secundare se găsesc până la 30-40 cm. Tulpina este
târâtoare, ramificată, viguroasă, ajungând până la 4-5 m lungime. Este acoperită cu perişori fini şi
este prevăzută cu cârcei şi emite uşor rădăcini adventive. Frunzele sunt peţiolate, simple,
pentalobate, cu formă uşor diferită în funcţie de nivelul la care apar: primele au lobii mai rotunjiţi,
comparativ cu cele de castraveţi, iar cele superioare pot fi mai mult sau mai puţin lobate.
Florile sunt mari, galbene, unisexuat monoice sau hermafrodite, cu cinci petale concrescute.
Florile mascule apar mai devreme, la subsuoara frunzelor câte 3-5 la un loc, se deschid după 10 zile
şi rămân deschise 1-2 zile. Florile femele sunt în număr mai mare pe lăstarii secundari şi sunt de
obicei solitare. Ele se deschid după 2-3 zile după apariţie şi rămân deschise o zi, apoi se ofilesc. Se
recunosc după ovarul inferior, relativ voluminos. Prezintă glande nectarifere şi sunt adaptate la
polenizare entomofilă.
Fructul este de tip melonidă, de formă, mărime şi culoare diferită în funcţie de soi. Ele pot
fi cu suprafaţa netedă (var. cultus) sau costată (var. cantalupensis) iar unele soiuri prezintă o reţea
suberificată. Miezul are culoare alb-gălbuie, galben-verzuie sau portocalie, este suculent, dulce şi
aromat.
Seminţele se găsesc într-un ţesut placentar, dispuse în mijlocul fructului, sunt asemănătoare
cu cele de castraveţi dar au extremităţile rotunjite. Într-un gram intră 25-50 bucăţi şi facultatea
germinativă se păstrează 5-10 ani.
Soiuri cultivate:
- soiuri timpurii: Ica, Roger,Templar F1, Turkestan, Fondant;
- soiuri semitimpurii: Cantalup, Creso F1, Ogen, Titus;
- soiuri semitârzii: Comoara Ungariei, Delicios.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Pepenele galben are cerinţe mari faţă de
căldură.Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 14-15ºC (10-12 zile) iar cea optimă
25-
30ºC, minimă 12-15ºC şi maximă 35ºC. La temperaturi sub 12ºC plantele nu mai cresc şi din
această cauză temperatura din aer şi cea din sol nu trebuie să scadă sub 15ºC. Temperatura optimă a
solului este de 20-25ºC, care favorizează o creştere normală a sistemului radicular şi o bună
absorbţie a apei şi a sărurilor minerale. În perioada de formare a fructelor, temperaturile ridicate
135
35-40ºC, determină o maturare rapidă a acestora, în detrimentul calităţii acestora. Faţă de lumină
are cerinţe mari. În fază de răsad insuficienţa luminii determină alungirea acestora. În perioada de
formare a fructelor lumina intensă favorizează acumularea zaharurilor.
Pepenele galben are cerinţe moderate faţă de apă. Datorită sistemului radicular mai bine
dezvoltat rezistă la secetă. În faza de creştere activă, umiditatea solului trebuie să fie de 65-70% din
capacitatea de câmp iar în perioada de înflorire - fructificare 70-75%. Excesul de apă determină
scăderea conţinutului de zahăr în fructe iar în timpul perioadei de maturare a fructelor, crăparea
acestora. Preferă solurile profunde, fertile, mijlocii, cu reacţie neutră, pH=6-7,5.
Nutriţia minerală. Pepenele galben este sensibil la carenţa în macro sau microelemente.
Consumul specific este de 2,5-5 kg N, 1,5-2 kg P2O5, 5,5-7,5 kg K2O, 4,5-6 kg CaO, 1,3-1,7 kg
MgO la o tonă de fructe.

6.2.1. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN CÂMP


Pentru cultura pepenilor galbeni se aleg terenuri plane, cu expoziţie sudică, ferite de curenţii
reci de aer. Cultura se amplasează, în asolament, după lucernă, trifoi, mazăre, fasole sau după
bulboase şi rădăcinoase. Înaintea culturii de pepeni galbeni se pot cultiva din toamnă, ceapă verde,
spanac sau salată. Pentru prevenirea atacului de Fusarium şi Verticillium, pepenii pot reveni pe
acelaşi teren sau după alte cucurbitacee, după 10-12 ani.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de
grajd,300-400 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sare potasică care se încorporează în sol prin
arătura adâncă. Primăvara după grăparea arăturii se aplică 200-225 kg/ha azotat de amoniu sau
250-300 kg/ha Complex III, dacă nu s-au administrat îngrăşăminte chimice toamna şi se
încorporează în sol cu grapa cu discuri GD-3,2.
Înfiinţarea culturii are locprin semănat direct, cu SPC-6 pe suprafeţe mari sau prin răsad
înzonele mai puţin favorabile, procedându-se ca la castraveţi. Cultura se înfiinţează în prima
decadă a lunii mai, când în sol se înregistrează cel puţin 14ºC. Se seamănă la 140-150 cm între
rânduri şi 40-50 cm între cuiburi pe rând, la 4-5 cm adâncime, folosind 2-3 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere constau în răritul plantelor pe rând în faza de 2-3 frunze
adevărate,lăsându-se la fiecare cuib, două plante. Se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale, până
când vrejii se întind pe sol. În perioada de înflorire - fructificare se fac 1-2 fertilizări faziale cu 150
kg/ha azotat de amoniu şi 120-150 kg/ha sare potasică. Pentru grăbirea fructificării, se rupe vârful
de creştere când planta are 2-3 frunze adevărate şi a lăstarilor laterali după 5-8 frunze determinând
3
astfel ramificarea mai rapidă a plantelor. În perioadele secetoase se fac 3-4 udări cu 300-350 m
apă/ha în special în faza de înflorire-fructificare. După formarea fructelor se evită udările pentru a

136
preveni crăparea fructelor (fig.6.2.1). Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele
menţionate la cultura castraveţilor.

Fig.6.2.1. Aspecte din cultura pepenilor galbeni în câmp

Recoltarea fructelor începe din luna iulie(în funcţie de soi şi zonă) şi durează până
înseptembrie. Fructele se recoltează eşalonat, la maturitatea fiziologică, când au culoarea
caracteristică soiului, coaja fiind mai deschisă la culoare, crapă uşor în zona pedunculului şi devine
moale în zona pistilară (fig.6.2.1). Producţia este de 20-25 t/ha.

6.2.2. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN SERĂ


Deoarece şi plantele de pepene galben necesită la nivelul sistemului radicular temperaturi
minime de 18-20ºC, pregătirea serelor pentru plantare se face ca pentru cultura castraveţilor.
Răsadurile se produc în ghivece de 10-12 cm în diametru, în care se seamănă 1-2 seminţe.
Vârsta răsadurilor la plantare este de 50-60 zile. Plantarea are loc în luna februarie, câte două
rânduri pe o travee, la distanţe de 200 cm între rânduri şi 30-35 cm între plante pe rând.

137
Lucrările de întreţinere constau în dirijarea temperaturii la valori de 15-20ºC noaptea şi 20-
25ºC ziua, în corelaţie cu intensitatea luminii. În zile cu insolaţie puternică se aeriseşte pentru a
preveni creşterea temperaturii la peste 25ºC. Prin udări repetate se asigură în sol o umiditate de 75-
85% din capacitatea de câmp.
Plantele se palisează în "V" dirijându-se alternativ fiecare plantă sau conducându-se câte
doi lăstari de la fiecare plantă, după ce s-a practicat ciupitul, în faza de 3-4 frunze. Pe măsură ce
plantele cresc lăstarii, laterali se ciupesc după 1-2 fructe. Pentru asigurarea polenizării este foarte
important să se asigure un număr corespunzător de insecte polenizatoare. Astfel în lunile martie-
2
aprilie se vor introduce în seră câte un stup de albine pentru 5000 m de cultură. Pentru a evita
ruperea fructelor de pe vrej se recurge la susţinerea acestora cu plase speciale. Recoltarea fructelor
se face eşalonat, în perioada aprilie-iunie. Producţia medie este de 50-80 t/ha.

6.2.3. CULTURA PEPENELUI GALBEN ÎN SOLARII


Pregătirea solariilor începe din toamnă şi se realizează ca pentru castraveţi. Răsadurile se
produc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde unde se seamănă direct în ghivece sau cuburi nutritive,
câte 1-2 seminţe/cub, în perioada 10-20 martie. Plantarea răsadurilor are loc, în funcţie de zona de
cultură, în perioada 10-20 aprilie. Distanţele de plantare sunt de 1,4/0,3-0,4 m (fig.6.2.2). După
plantare se udă cu 0,5-l l apă la fiecare plantă pentru asigurarea prinderii.

Fig.6.2.2. Cultură de pepene galben în solar tip tunel

Lucrările de întreţinere constau în asigurarea temperaturilor de 15-18ºC noaptea şi 20-25ºC


ziua. În faza de 4-5 frunze, plantele se ciupesc iar după apariţia lăstarilor se palisează în formă de
"V" câte doi lăstari de la fiecare plantă. Lăstarii secundari se ciupesc scurt lăsându-se câte un fruct
şi se elimină lăstarii sterili. Celelalte lucrări sunt asemănătoare cu cele de la cultura castraveţilor.
138
Recoltarea se face eşalonat, la maturitatea fiziologică, începând din luna iunie. Producţia este de
20-30 t/ha.

6.3. PEPENELE VERDE


Citrullus lanatus Mansf.
Fam. Cucurbitaceae
Importanţa culturii. Se cultivă pentru fructe care se consumă în stare proaspătă
fiindapreciate pentru gustul şi suculenţa lor. Fructele conţin 6-11% substanţă uscată; glucide 5-
10%, protide 0,6-0,8%, vitamina C 10-15 mg, caroten 1 mg, vitamina B1, săruri minerale: potasiu
220 mg, calciu 20 mg, fier 3 mg, raportate la 100 g substanţă proaspătă. Fructele de pepene verde
au şi valoare terapeutică, folosindu-se în prevenirea şi tratarea unor afecţiuni renale, deoarece pot
dizolva calculii renali. Fructele verzi, nematurate se utilizează la prepararea murăturilor asortate,
împreună cu alte legume.
Originea şi răspândirea culturii. Pepeneleverde este originar din Africa Centrală şi
deSud, unde creşte în stare spontană. A fost cultivat din antichitate de egipteni (1500 de ani î.e.n.),
indieni, arabi şi chinezi. În Europa se cultivă din sec. al IV-lea.
Particularităţi biologice. Pepenele verde are un sistem radicular bine dezvoltat,
rădăcinaprincipală ajunge până la 1-1,5 m adâncime iar rădăcinile secundare se dezvoltă lateral
până la 3-4 m. Din această cauză pepenele verde rezistă la secetă mult mai bine comparativ cu
celelalte legume cucurbitacee. Sistemul radicular se reface greu după transplantare şi din această
cauză se cultivă, în principal, prin semănat direct. Tulpina este erbacee, târâtoare, bine ramificată şi
ajunge până la 3-4 m lungime.

Fig.6.3.1. Frunze şi fructe de pepene verde Fig.6.3.2. Aspectul fructelor

139
Tulpina este acoperită de perişori şi în contact cu solul emite rădăcini adventive. Frunzele
sunt adânc sectate, cu lobi inegali şi rotunjiţi, acoperite de perişori alb-cenuşii, fiind şi aceasta o
adaptare la secetă (fig.6.3.1). La subsuoara frunzelor se formează florile şi câte un cârcel ramificat.
Florile sunt unisexuat monoice. Pe tulpina principală predomină florile mascule iar pe lăstarii
secundari, cele femele. Ele sunt relativ mici, de culoare galbenă, cu polenizare entomofilă.
Fructele, de tip melonidă sunt mari, sferice sau alungite, cu coajă groasă (0,5-1,5 cm), de culoare
verde-închis sau deschis, unele cu dungi sau desene caracteristice (fig.6.3.2). Miezul fructului este
zemos, dulce, de culoare roşie, cu nuanţe diferite. Seminţele, mijlocii ca mărime, sunt oval turtite,
de culoare neagră, maro sau pestriţe. S-au obţinut şi pepeni triploizi, fără seminţe.
Soiuri cultivate:
- soiuri timpurii: Sugar baby, Timpuriu de Canada;
- soiuri semitimpurii: Crimson Sweet; Dochiţa;
- soiuri semitârzii: De Dăbuleni, Paradise F1, De Miniş;
- soiuri târzii: Charleston Gray, Favorit, Lovrin 532.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Având în vedere zona de origine, pepenele verde este
ospecie pretenţioasă faţă de temperatură. Astfel, temperatura minimă de germinaţie a seminţelor
este de 14-15ºC (15-18 zile) iar cea optimă 20-30ºC (6-8 zile). Temperatura optimă de vegetaţie
este de
25-30ºC, cu minime de 12-15ºC şi maxime de 30-35ºC. Diferenţele de temperatură de peste 10ºC
între zi şi noapte determină sistarea creşterii plantelor în timp ce brumele uşoare le distrug. Faţă de
lumină, pepenele verde are cerinţe mari. În condiţii de lumină insuficientă fructele nu acumulează
suficiente zaharuri şi nu sunt dulci.

Cerinţele faţă de apă sunt mari, datorită coeficientului de transpiraţie de 600-700 l apă /1 kg
s.u., dar plantele rezistă bine la secetă datorită înrădăcinării profunde şi particularităţilor biologice.
Umiditatea solului, în faza de creştere activă trebuie să fie de 65-70% din capacitatea de câmp iar
în perioada de fructificare 70-75%. Din această cauză, aplicarea în perioada de înflorire şi
fructificare a 2-3 udări, în condiţii de secetă, determină sporirea considerabilă a producţiei.Pepenele
verde preferă solurile uşoare spre mijlocii, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, cu reacţie neutră,
pH=6,8-7,2.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 2,5 kg N, 1,5 kg P2O5şi 2,8 K2O la tona
defructe. Excesul de azot determină o creştere vegetativă exagerată, influenţează negativ coacerea
şi calitatea fructelor spre deosebire de fosfor şi potasiu care determină o fructificare bună a
plantelor şi obţinerea de fructe, calitativ superioare.
140
6.3.1. CULTURA PEPENELUI VERDE ÎN CÂMP
Cultura se amplasează pe terenuri plane, cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturi deoarece
plantele reacţionează nefavorabil la întoarcerea frunzelor şi vrejilor. Bune premergătoare sunt
lucerna, trifoiul, terenurile desţelenite dar şi mazărea, fasolea, vărzoasele şi rădăcinoasele.
Pregătirea terenului începe din toamnă, când după nivelarea de întreţinere, seadministrează
20-30 t/ha gunoi de grajd, pe terenurile nisipoase sau când nu urmează după leguminoase, 400-500
kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează apoi prin arătura adâncă.
Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează cu Balan 6-8 l/ha şi se
pregăteşte patul germinativ cu combinatorul.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct, de la sfârşitul lunii aprilie-începutul
luniimai, când în sol se realizează 14-15ºC. Se seamănă la 140-150 cm între rânduri şi 40 cm între
plante pe rând, cu SPC-6, la adâncimea de 3-4 cm, utilizând 3-4 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere constau în asigurarea răsăririi plantelor, prin spargerea crustei dacăeste
3
cazul sau prin irigare cu 200-250 m apă/ha, folosind aspersoare cu dispersie fină. Până când vrejii se
întind pe sol se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale. În zonele cu vânturi puternice, concomitent cu
efectuarea praşilelor manuale se pune pe vreji, din loc în loc, pământ pentru a preveni răsturnarea
plantelor. În faza de 2-3 frunze se răresc plantele, lăsându-se 1-2 la fiecare cuib.

În perioada de înflorire se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu, 250 kg/ha superfosfat şi 100
kg/ha sulfat de potasiu sau Complex III, 200-250 kg/ha. Se fac 2-3 udări, în perioadele secetoase,
3
cu 350-400 m apă/ha, pe solurile mijlocii iar pe cele nisipoase sunt necesare 4-5 udări.
Recoltarea fructelor are loc la maturitatea fiziologică, eşalonat, în perioada iulie-
septembrie. Momentul optim de recoltare se poate stabili ţinând cont de următoarele criterii:
- cârcelul de pe vreji corespunzător fructului copt, se usucă începând de la vârf;
- pe fructele mature, dimineaţa devreme se formează mai puţină rouă;
- scoarţa zgâriată cu unghia este albicioasă şi nu verde ca la fructele necoapte;
- partea fructului care stă pe sol şi unde nu este clorofilă, se îngălbeneşte.
Producţia este de 25-30 t/ha.

6.4. DOVLECEUL
Cucurbita pepo L., var. oblonga
WildFam. Cucurbitaceae
Importanţa culturii. Dovlecelul se cultivă pentru fructe, care se utilizează la
preparareamâncărurilor şi în industria conservelor, ca materie primă. Fructele conţin 4-7% glucide,
vitamina C 30-40 mg, săruri minerale. La maturitatea deplină, dovlecelul poate fi utilizat şi ca furaj
pentru
animale.
141
Originea şi răspândirea culturii. Este originar din America Centrală, Mexic,
Peru,Guatemala şi Honduras. În Europa s-a răspândit din sec. al XVI-lea, după descoperirea
Americii.
Se cultivă în toate ţările cu climat mai cald, în Europa fiind mai mult cultivat în Italia,
Spania, Franţa, Grecia. La noi se cultivă în toate zonele, cu excepţia celor de munte, suprafeţele
mai mari fiind grupate în jurul oraşelor.
Particularităţi biologice.Dovlecelul este o plantă anuală. Rădăcina este pivotantă,
bineramificată. Tulpina este scurtă la majoritatea soiurilor actuale şi din acest motiv planta creşte
sub formă de tufă. Soiurile vechi aveau tulpina lungă, ca şi celelalte legume bostănoase.Frunzele
sunt mari, pentalobate, cu peţiol lung şi gol în interior. Atât frunzele cât şi tulpina sunt acoperite cu
perişori aspri, rigizi. Florile sunt unisexuat monoice, mari, de culoare galbenă. Florile femele după
fecundare se ofilesc dar rămân pe fructe până la maturitatea tehnică a acestora (fig.6.4.1).
Polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este de tip melonidă, având formă cilindrică, la
soiurile cultivate la noi, dar pe plan mondial, există şi soiuri care formează fructe cu diferite forme.

Fig.6.4.1. Flori şi fructe de dovlecel

Culoarea fructului, la maturitatea de consum poate fi alb-verzuie, verde-deschis, verde-


închis, dar şi galben-portocaliu, cu sau fără dungi sau desene caracteristice. La maturitatea
fiziologică fructele au culoare galben-portocalie.Pulpa fructului este fragedă, suculentă la început
apoi după maturitatea tehnică, se depreciază calitativ. Seminţele sunt de mărime mijlocie spre
mare, oval-turtite, de culoare alb-gălbuie.
Soiuri cultivate: Dana, Fără vrej, Opal, Arlika.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Comparativ cu celelalte specii din fam.
Cucurbitacee,dovlecelul are cerinţe mai moderate faţă de căldură. Temperatura minimă de
germinaţie este de 12-14ºC (14-16 zile) iar cea optimă de 20-25ºC (6 zile). Temperatura optimă de
vegetaţie este de 25-
142
28ºC, cu minime de 15-16ºC şi maxime 30-35ºC. Plantele nu rezistă la îngheţ. Faţă de lumină are
cerinţe ridicate. Din cauza sistemului radicular mai bine dezvoltat, plantele rezistă mai bine la
secetă. Până la fructificare, plantele necesită o umiditate în sol de 65-70% din capacitatea de câmp
iar în perioada de fructificare 70-75%. Dovlecelul preferă solurile mijlocii sau uşoare, afânate,
bogate în humus, cu reacţie neutră, pH=6,5-7,5.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 4,0 kg N, 1,5 kg P2O5şi 3,5 kg K2O la o
tonăde produs comercial.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Dovlecelul se cultivă în câmp atât ca o cultură principală cât şi succesiv după alte legume
timpurii. Pentru obţinerea de producţie timpurie dovlecelul se cultivă şi în solarii.
Cultura dovlecelului în câmp. Cultura dovlecelului poate urma, în asolament,
dupăleguminoase anuale sau perene precum şi după rădăcinoase, solano-fructoase şi bulboase.
Culturile succesive pot urma după legume verdeţuri sau după cartofi timpurii, varză timpurie,
mazăre (în sudul şi vestul ţării).
Pregătirea terenului începe toamna, când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 350-
400 kg/ha superfosfat şi 200-225 kg/ha sare potasică, care se încorporează prin arătura adâncă la
28-30 cm. Primăvara, după grăparea arăturii, se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu, se
pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri, ocazie cu care se poate erbicida cu Balan 18 EC, 6-
8 l/ha, cu 6-8 zile înainte de semănat. Pentru culturile succesive, se face o arătură de vară şi se
fertilizează cu 250-300 kg/ha Complex III urmând apoi pregătirea patului germinativ.
Înfiinţarea culturii se face de obicei prin semănat direct, începând din 20-25 aprilie,
pentruculturile timpurii şi între 25 iunie-5 iulie, pentru culturile succesive. Se seamănă la 70-80 cm
între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând, realizându-se o desime de 28-30 mii plante/ha, la
soiurile cu vrej scurt. Adâncimea de semănat este de 3-4 cm şi se folosesc 5-6 kg sămânţă/ha. Pe
suprafeţe mari se seamănă cu SPC-6 iar pe suprafeţe mici, manual, în cuiburi, repartizându-se 3-4
seminţe/cuib. Pe suprafeţe mici, pentru obţinerea unor producţii timpurii, cultura se poate înfiinţa
cu răsad produs în cuburi sau ghivece nutritive. Semănatul în ghivece are loc în luna martie iar
plantarea răsadurilor, la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai, în funcţie de zonă.

Lucrările de întreţinere constau în asigurarea răsăririi şi desimii plantelor care se


poaterealiza prin udări mai ales la culturile înfiinţate vara iar în cazul apariţiei de goluri se poate
utiliza sămânţă umectată (24 ore). Pentru combaterea buruienilor se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2
praşile manuale. Dacă este cazul se realizează răritul plantelor, la distanţe corespunzătoare, iar la
semănatul în cuiburi, se lasă două plante/cuib. La începutul perioadei de fructificare se aplică 120-
150 kg/ha azotat de amoniu şi 100-120 kg/ha sulfat de potasiu. În perioadele secetoase se fac 2-3

143
3
udări cu norme de 350-400 m apă/ha la cultura în ogor şi 4-6 udări la cultura succesivă. Pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor se utilizează produsele menţionate la cultura castraveţilor.
Recoltarea se face manual, eşalonat, când fructele au ajuns la maturitatea tehnică.
Fructelese recoltează când au 6-10 cm şi floarea nu s-a scuturat sau când fructele au 15-20 cm
lungime şi 6-
12 cm în diametru, în funcţie de destinaţia producţiei. Producţia este de 6-10 t/ha şi 20-30 t/ha, în
funcţie de mărimea fructelor la recoltare.
Cultura dovlecelului în solarii. Pregătirea solariilor începe din toamnă şi se face ca
pentrucastraveţi.Înfiinţarea culturii are loc prin plantarea răsadurilor în funcţie de zonă, din prima
decadă a lunii aprilie. Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau răsadniţe calde unde se seamănă
din luna martie, direct în cuburi sau ghivece nutritive, câte 1-2 seminţe, la adâncimea de 1,5-2 cm.
Vârsta răsadurilor la plantare este de aproximativ 30 zile.Se plantează la distanţe de 100-120
cm/60-70 cm.Lucrările de întreţinere constau în asigurarea temperaturii de 20-25ºC ziua şi 10-12ºC
noaptea iar umiditatea atmosferică la valori de 60-70%. Periodic se aplică praşile pentru
distrugerea buruienilor şi afânarea solului. Se udă local cu furtunul sau pe rigole, de câte ori este
nevoie. La

începutul perioadei de înflorire se face prima fertilizare fazială aplicând îngrăşăminte cu azot
simple sau complexe (120-150 kg/ha). Fertilizările se repetă o dată sau de două ori în timpul
perioadei de fructificare. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu produsele prezentate la
castraveti.

6.5. DOVLECELUL PATISON


Cucurbita pepo, var. radiata
NoisFam. Cucurbitaceae
Importanţa culturii. Patisonul se cultivă pentru fructe având aceleaşi întrebuinţări
cudovlecelul comun, având însă o valoare alimentară superioară.
Originea şi răspândirea culturii. Dovlecelul patison provine din zona Americii
tropicaleca dovlecelul comun şi cultura este răspândită pe suprafeţe mai reduse, în majoritatea
zonelor. La noi se cultivă mai ales de către producătorii particulari datorită formei deosebite a
fructului.
Particularităţi biologice. Patisonul este o plantă anuală, cu rădăcină pivotantă, ramificată.
Tulpina are o lungime de 40-90 cm, până la 1,2-1,5 m, în funcţie de soi. Frunzele sunt mari,
peţiolate, trilobate sau pentalobate.Florile sunt asemănătoare cu cele de la dovlecel. Fructele au
formă caracteristică, discoidală, cu marginea ondulată .Primele fructe ajung la maturitatea de
consum, după 3-5 zile de la deschiderea florilor, respectiv 45-50 zile de vegetaţie. Au culoare alb-
verzuie iar la maturitatea fiziologică, alb-cenuşie dar pot fi şi de culoare galbenă (fig.6.5.1).
144
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură, are cerinţe asemănătoare
cudovlecelul. Plantele de patison suportă mai greu temperaturile ridicate, care determină stagnarea
vegetaţiei şi reducerea producţiei. Faţă de lumină are cerinţe ridicate. Are cerinţe mari faţă de
umiditate şi din această cauză, în timpul verii, necesită udări repetate.

Fig.6.5.1. Aspectul fructelor de patison

TEHNOLOGIA CULTURII
Pregătirea terenului se face ca pentru dovlecel. Cultura se înfiinţează prin semănat direct
sau pe suprafeţe mici, prin răsad, procedându-se ca pentru dovlecelul comun. Pentru semănatul
direct sunt necesare 4-5 kg sămânţă/ha. Se seamănă la distanţe de 70-80 cm între rânduri şi 50 cm
între plante pe rând. Culturile se pot înfiinţa din 15-20 aprilie, în sudul şi vestul ţării şi din prima
decadă a lunii mai, în celelalte zone. Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la
dovlecel. Recoltarea fructelor începe din luna iunie şi poate continua până în septembrie. Fructele
se recoltează când au un diametru de 4-5 cm, pentru conservare, până la 8-12 cm, pentru consum.

6.6. DOVLEACUL COMESTIBIL (de copt)


Cucurbita maxima
Duch.Fam.
Cucurbitaceae

Importanţa culturii. Se utilizează fructele la maturitatea fiziologică de la care se


consumămiezul copt sau fiert, preparat sub forme diferite (prăjituri, plăcinte, sucuri), bogat în
glucide, 8-
10%, vitamine şi săruri minerale. Datorită faptului că fructele au rezistenţă bună la păstrare, se pot
utiliza începând din toamnă, până primăvara. Seminţele de dovleac au conţinut ridicat în ulei, 36-
54%, care se poate extrage şi constituie un produs comestibil de bună calitate.
145
Originea şi răspândirea culturii.Dovleacul este originar din America. Suprafeţelecultivate
sunt în general dispersate, ocupând suprafeţe mai restrânse comparativ cu celelalte legume
bostănoase. La noi, se cultivă mai ales de producătorii particulari, intercalat de obicei prin culturile
de porumb.
Particularităţi biologice. Ca celelalte legume cucurbitaceae, dovleacul este plantă
anuală,monoică. Rădăcina este pivotantă, puternic dezvoltată, ajungând până la 2-3 m profunzime
având majoritatea rădăcinilor secundare răspândite în stratul de sol de până la 50 cm adâncime.
Tulpina creşte sub formă de vrej, cu lungime de 3-5 m, acoperită cu perişori aspri, este goală în
interior. Frunzele sunt mari, lung peţiolate, cu diametrul de 15-40 cm, au formă poligonală, uşor
lobată, acoperite de perişori aspri, rigizi. Florile sunt unisexuate, mari, diametrul corolei ajungând
la unele soiuri până la 20 cm. Au culoare galbenă, cu polenizare alogamă, entomofilă. Florile
mascule sunt grupate câte 1-3 la subsuoara frunzelor şi sunt lung pedunculate. Cele femele au
pedunculul mai scurt, 2-3 cm. Florile mascule se găsesc în număr mai mare şi se deschid de obicei
înaintea celor femele, asigurând cantităţi suficiente de polen. Fructul este de tip melonidă, de
dimensiuni mari, cu formă diferită în funcţie de soi
Pedunculul fructului este scurt şi îngroşat la bază. Fructele au culoare diferită, cu suprafaţa
netedă sau costată. Seminţele sunt mari (5-8 bucăţi/gram), aplatizate de culoare albă sau galben-
maronie. Tegumentul seminal este mai gros comparativ cu celelalte legume bostănoase iar
facultatea germinativă se păstrează 5-6 ani.
Soiuri cultivate: Alb mare, Pink banana.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Dovleacul comestibil este o specie termofilă dar
maipuţin pretenţios faţă de temperatură, comparativ cu pepenii şi castraveţii. Sămânţa începe să
germineze la 12-13ºC, dar plantele sunt distruse la 0ºC. Datorită sistemului radicular puternic,
plantele rezistă la secetă chiar dacă consumul de apă este ridicat, din cauza suprafeţei foliare mari
prin care planta pierde cantităţi considerabile de apă. Preferă solurile afânate, profunde, bogate în
humus.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În asolament, poate să urmeze după legume care au fost fertilizate cu gunoi de grajd sau
după leguminoase anuale sau perene. Se evită amplasarea culturii după alte legume cucurbitacee.
Pregătirea terenului se face ca pentru celelalte specii bostănoase. Cultura se înfiinţează
primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când în sol, temperatura se stabilizează la 12-23ºC. Se seamănă
la 1,4 m între rânduri şi 0,8-1 m între cuiburi pe rând, folosind 5-6 kg sămânţă/ha, repartizând 3-4
seminţe/cuib. Lucrările de întreţinere constau în 2-3 praşile mecanice şi manuale, udări în
perioadele secetoase şi o fertilizare fazială cu 200-225 kg/ha Complex III, la începutul perioadei de

146
fructificare. Recoltarea fructelor se face la maturitatea fiziologică, când coaja s-a întărit şi a devenit
lucioasă, pedunculul este zbârcit s-a lignificat iar fructele au culoare specifică soiului. Producţia
este de 50-60 t/ha.

6.7. Bibliografie obligatorie


Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.17.
Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.X.

6.8. Bibliografie facultativă


Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.17.

6.9.Test
1. Castraveţii provin din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) Asia.
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de castraveţi este de:
0
a) 10-12 C;
0
b) 12-14 C;
0
c) 8-9 C.
3. Cultura timpurie de castraveţi din câmp se înfiinţează cu:
a) răsad nerepicat;
b) prin semănat direct
c) răsad repicat în cuburi de 5x5cm
4. Cultura castraveţilor de vară- toamnă se înfiinţează cu:
a) răsad nerepicat;
b) prin semănat direct
c) răsad repicat în cuburi de 5x5cm
5. Pentru cultura castraveţilor în sere temperatura la nivelul sistemului radicular trebuie să
fie:

147
0
a) 10-12 C;
0
b) 22-23 C;
0
c)25-30 C.
6. Temperatura optimă de vegetaţie a plantelor de pepene galben este de:
0
a) 10-15 C;
0
b) 15-20 C;
0
c) 25-30 C.
7. Pepenele verde este originar din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) Asia.
8. La pepenele verde, rădăcina principală pătrunde în sol pînă la:
a) 50 cm;
b) 100 cm;
c) 150 cm.
9. Cultura de dovlecel se poate înfiinţa în câmp începînd cu luna:
a) martie;
b) aprilie;
c) mai.
10. Cultura de dovlecel se poate înfiinţa în câmp prin:
a) semănat direct;
b) răsad;
c) semănat direct sau prin răsad.

148
UI. VII. LEGUMELE CULTIVATE PENTRU PĂSTĂI, BOABE VERZI ŞI CAPSULE

Obiective ..................................................................................................................... 150


7.1. MAZĂREA DE GRADINĂ ............................................................................... 150
7.2. FASOLEA DE GRĂDINĂ ................................................................................. 154
7.2.1. CULTURA FASOLEI DE GRĂDINĂ ÎN CÂMP................................ 156
7.2.2. CULTURA FASOLEI DE GRĂDINĂ ÎN SOLARII ............................ 158
7.2.3. CULTURA FASOLEI DE GRĂDINĂ ÎN SERE .................................. 158
7.3. BAMELE .............................................................................................................. 159
7.4. PORUMBUL ZAHARAT ................................................................................... 161
7.5. Bibliografie obligatorie........................................................................................ 164
7.6. Bibliografie facultativă ........................................................................................ 164
7.7. Test ........................................................................................................................ 164

149
Obiective
Studiul particularităţilor bioecologice şi a posibilităţilor de cultivare a legumelor cultivate
pentru păstăi, boabe verzi şi capsule.
Din această grupă fac parte mazărea de grădină, fasolea de grădină, bobul, bamele şi
porumbul zaharat. Sunt plante anuale, erbacee, a căror producţie se utilizează în principal ca
materie primă pentru fabricile de conserve.

7.1. MAZĂREA DE GRĂDINĂ


Pisum sativum L.
Fam. Fabaceae (Papilionaceae)
Importanţa culturii. Mazărea de grădină se cultivă pentru boabele verzi care se
utilizeazăproaspete sau conservate la prepararea diferitelor mâncăruri. Constitue o importantă sursă
de materie primă pentru fabricile de conserve. Boabele verzi de mazăre conţin: 18-25% substanţă
uscată; glucide 10-14%, protide 6-8,5%, lipide 0,3-0,4%; vitamina C 20-35 mg, caroten 0,5-1 mg,
vitamina B1 0,36 mg, vitaminele B2, B12, K, E; săruri minerale: fosfor 100 mg, magneziu 40 mg,
raportate la 100 g substanţă proaspătă.
Mazărea de grădină prezintă importanţă deosebită şi datorită faptului că îmbogăţeşte solul
în azot, asigurând un aport de până la 120 kg/ha, fiind astfel bună premergătoare pentru majoritatea
speciilor legumicole. Vrejii de mazăre sunt un bun furaj pentru animale.
Originea şi răspândirea culturii. Ultimele ipoteze ale cercetătorilor precizează că
laoriginea mazării de grădină se găsesc două specii: Pisum syriacum şi Pisum elatius.
După unele ipoteze cele două specii stau la originea mazării cultivate iar după altele,
ecotipurile turcesc şi sirian constitue materialul parental pentru două specii diferite:
- Pisum arvense -mazărea furajeră;
- Pisum sativum -mazărea cultivată pentru boabe verzi.
Pentru boabele verzi mazărea s-a cultivat la început în Italia şi Olanda, apoi în Franţa,
începând din sec. al XVI-lea. Datorită perioadei scurte de vegetaţie şi a cerinţelor mai reduse faţă
de căldură, cultura s-a extins rapid în toate ţările. În 1906, Denaiffe a descris aproximativ 200 de
soiuri.
Printre ţările mari cultivatoare din Europa sunt Franţa, Italia, Spania, Ungaria.
Particularităţi biologice. Mazărea de grădină este o plantă anuală. Sistemul radicular, într-
un sol bine structurat, este pivotant, rădăcina principală pătrunzând până la 1 m adâncime. Marea
majoritate a rădăcinilor secundare sunt răspândite în stratul arabil de sol: 80% până la 20 cm, 10%
între 20-50 cm şi 10% peste 50 cm. Pe rădăcini, în special pe cele tinere se găsesc nodozităţi care

150
conţin bacterii fixatoare de azot (Rhizobium leguminosarum) şi care asimilează azotul din aer.
Tulpina este cilindrică, goală în interior, erbacee, agăţătoare datorită cârceilor proveniţi din
transformarea foliolelor. Înălţimea tulpinii variază în funcţie de soi între 30-40 cm până la 1,5-2 m.
Creşterea tulpinii este de tip monopodial. La soiurile cu talie mică, tulpina se menţine la început în
poziţia erectă, dar după formarea păstăilor, datorită greutăţii acestora, se lasă pe sol, îngreunând
astfel recoltatul mecanizat. La cele de talie mare, tulpina necesită un sistem de susţinere, dar nu
este volubilă ca la fasolea urcătoare. Frunzele sunt paripenat compuse, formate din 2-3 perechi de
foliole.
Florile sunt de tip papilionat, dispuse câte 2-3 la subsuoara frunzelor şi au culoare albă spre
deosebire de mazărea sălbatică, la care sunt violacei. Polenizarea este autogamă, înregistrându-se
însă şi un procent de 3-5% alogamie. Fructul este de tip păstaie, cu formă şi mărime diferită în
funcţie de soi (fig.7.1.1). Soiurile cultivate pentru boabe verzi au în interiorul păstăilor un strat
pergamentos, care le face improprii pentru consum. În prezent s-au obţinut însă şi soiuri la care
lipseşte stratul pergamentos şi astfel se pot consuma păstăile, ca cele de la fasole.

Fig.7.1.1. Păstăi şi boabe verzi

În păstăi se formează între 5-6 până la 9-12 seminţe. Ele sunt de mărime mijlocie, de
culoare verde sau gălbuie, în funcţie de soi. Greutatea seminţelor este diferită, între 110-340 g/1000
bucăţi. Suprafaţa seminţelor este netedă la soiurile din convar. axiphyum sau zbârcită, la cele din
convar. medulare.
Soiuri cultivate. Pe plan mondial sunt răspândite în cultură soiuri cu talie mică, adaptate
recoltării mecanizate:
- Soiuri timpurii (50-55 zile): Alaska, Prima, Işalniţa- 60, Marifon, Timpurie de
Craiova,Mingomark;
- Soiuri semitimpurii (55-60 zile): Fină verde, Bördi, Ema;
- Soiuri semitârzii (60-70 zile):Işalniţa 110, Armonia, Cornelia, Frila, Mantica, Victoria,
Vidra 187, Adela;
- Soiuri târzii (70-80 zile): Götinga, Dinga, Regina,
Undine. 151
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Mazărea are cerinţe moderate faţă de căldură.
Germinaţiaseminţelor se realizează la temperaturi cuprinse între 5 şi 17ºC. Temperatura optimă de
germinaţie este de 18-20ºC, când germinaţia seminţelor se realizează după 5-6 zile. Temperatura
minimă de germinaţie este de 2-3ºC la soiurile cu bob neted şi 4-5ºC la cele cu bob zbârcit (10-12 zile).
Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate. Soiurile timpurii sunt indiferente faţă de durata perioadei
de iluminare. Insuficienţa de lumină afectează însă formarea primelor flori precum şi ramificarea
tulpinii. Pentru o producţie bună de boabe verzi, plantele trebuie să se dezvolte la începutul perioadei de
vegetaţie, în condiţii de zi scurtă iar perioada de înflorire şi fructificare să aibă loc în condiţii de zi
lungă. Cerinţele mazării faţă de apă sunt mari în faza de germinaţie şi în faza de

înflorire-fructificare. Umiditatea solului trebuie menţinută la 65-70% din capacitatea de câmp, în


perioada de creştere activă şi la 70-80% în perioada de înflorire-fructificare. Mazărea preferă
solurile mijlocii, afânate, bogate în humus, cu reacţie neutră sau uşor alcalină, pH=6,5-7,5. Solurile
grele, în caz de exces de apă împiedică instalarea şi funcţionarea bacteriilor fixatoare de azot.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 12,5-17 kg N, 4,5 kg P2O5, 10-12,5 kg
K2O,6-15 kg CaO, 1,2-3 kg MgO pentru o tonă de boabe verzi. Consumul maxim se înregistrează
în perioada de formare a boabelor.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura mazării de grădină se practică în câmp, în perioada de primăvară, până la începutul
verii. Culturile târzii, nu dau randament corespunzător datorită temperaturilor ridicate din timpul
verii care accelerează ritmul maturării boabelor.
În asolament, mazărea poate să urmeze după castraveţi, tomate, ardei sau după varză,
porumb, orz. În acelaşi an, după cultura mazării pot urma varză de toamnă, conopidă de toamnă,
ridichi de iarnă, salată sau spanac de toamnă.
Pregătirea terenului începetoamna când, după desfiinţarea culturii anterioare se
fertilizeazăcu 300-350 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică care se încorporează în sol,
concomitent cu arătura de bază. Primăvara, după grăparea arăturii se administrează 100-150 kg/ha
azotat de amoniu. În continuare, cu grapa cu discuri sau combinatorul se pregăteşte patul
germinativ. La pregătirea patului germinativ se vor evita pe cât posibil trecerile repetate, pentru a
preveni tasarea solului, fapt ce duce la diminuarea producţiei.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct, începând de primăvara devreme, dacă
esteposibil de la sfârşitul lunii februarie. Pe suprafeţe mari se seamănă în 2-3 etape, folosind soiuri
cu perioadă diferită de vegetaţie, până la începutul lunii aprilie. Pe suprafeţe mici se seamănă la 25-
40 cm între rânduri, pentru a fi posibilă combaterea buruienilor, manual. Pe suprafeţe mari se
seamănă
152
la 12,5 cm între rânduri. Adâncimea de semănat este de 4-5 cm, cât mai uniform pentru a se asigura
răsărirea simultană a plantelor, evitându-se astfel maturarea neuniformă a păstăilor.
Norma de sămânţă este de 180-300 kg/ha, în funcţie de mărimea boabelor şi valoarea
2 2
culturală a acestora, pentru a se realiza desimi de 80 plante/m la soiurile tardive, 100 plante/m la
2
soiurile semitârzii şi 120 plante/m la cele timpurii. Semănatul se face mecanizat, cu SUP-21 iar pe
suprafeţe mici, manual în rigole deschise cu săpăliga.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor, se erbicidează după semănat cu
Ipiron 45 SC 1,5-2,0 l/ha, în 450 l apă sau Proponit 720 EC 2,5 l/ha, în 450 l apă. Pe vegetaţie,
când plantele de mazăre au 8-10 cm, se poate erbicida cu Leopard 5 EC, 1,5-1,75 l/ha sau Agil 100
EC, 1-1,5 l/ha. Distrugerea buruienilor în primele faze este deosebit de importantă deoarece
culturile infestate cu buruieni nu se pot recolta şi treiera mecanic.
Pe suprafeţe mici, buruienile se combat prin 1-2 praşile manuale. În perioadele secetoase se fac
3
1-3 udări, prin aspersiune cu 300-400 m apă/ha. Fazele critice sunt la germinaţie, cea de creştere
vegetativă precum şi la înflorire şi fructificare, când lipsa apei determină reducerea drastică a
producţiei. Dacă este cazul se fac tratamente fitosanitare pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor
(tabelul 7.1.1).
Tabelul 7.1.1
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la mazărea de grădină
Timpul de
Boala sau Tratamentul Substanţa de Concentraţia
pauză
dăunătorul aplicat combatere sau doza/ha
(zile)
Septorioza Dithane M-45 0,2% 14
Tratamente foliare
(Septoria pisi) Funguran OH 50 0,25% 14
Karathane Gold 0,05% 7
Făinarea
Tratamente foliare Morestan 25 WP 0,05% 7
(Erisiphe pisi)
Sulf muiabil PU 0,4% 7
Ascochitoza
Tratamente foliare Dithane M-45 0,2% 14
(Ascochyta pisi)
Champion 50 WP 0,2% 21
Tratamente foliare Decis 2,5 EC 0,05% 14
Gărgăriţa mazării
Tratarea Mospilan 20 SP 0,25% 14
(Bruchus pisorum)
seminţelor Phostoxin 4-7 pastile/t -

Recoltarea se realizează manual, prin 2-3 treceri, pe suprafeţe mici şi mecanizat, cu MRM-
2,2 M pe suprafeţe mari. Se recoltează când 70-80% din păstăi au ajuns la maturitatea tehnică
(păstăile sunt pline, boabele dezvoltate şi dulci, neamidonate - la apăsare se strivesc şi nu se despart
în cele două cotiledoane) (fig.7.1.2). Producţia de păstăi este de 6-8 t/ha, respectiv 2,5-4 t/ha boabe
verzi.

153
Fig. 7.1.2. Recoltarea cu combina la mazărea de grodină

7.2. FASOLEA DE GRĂDINĂ


Phaseolus vulgaris L.Fam.
Fabaceae (Papilionaceae)
Importanţa culturii. Fasolea de grădină se cultivă pentru păstăile verzi, preparate
sauconservate. Păstăile verzi conţin 11-13% s.u; glucide 5-7,5%, protide 1,5-5,5%, vitamina C, 15-
20 mg, vitaminele A, B1, B2; săruri minerale: fosfor 50-60 mg, calciu 30-40 mg, magneziu 25-35
mg, raportate la 100 g produs proaspăt. Fasolea de grădină este o bună plantă premergătoare pentru
majoritatea speciilor legumicole, deoarece fixează azotul atmosferic, îmbogăţind astfel solul în
azot.
Originea şi răspândirea culturii. Fasolea de grădină este originară din America Centralăşi
de Sud. În Europa a fost adusă de portughezi şi spanioli, după descoperirea Americii de Cristofor
Columb. În cultură s-a răspândit foarte repede fasolea pentru boabe uscate, datorită faptului că
acestea se păstrau uşor şi aveau o valoare alimentară ridicată.
Pentru păstăi verzi, a început să fie cultivată în sec. al XVIII-lea, la început în Sicilia şi
sudul Italiei, apoi s-a răspândit în ţările mediteraneene şi nordul Africii.
În prezent cultura fasolei este răspândită în majoritatea regiunilor de pe glob, cu climă
temperată, subtropicală şi tropicală, la altitudini foarte diferite, de la 600 până la 2000 m, în zonele
continentale.
Particularităţi biologice. Fasolea de grădină este o specie anuală. Ea se dezvoltă în
moddiferit, în funcţie de varietatea botanică:
- convar. nanus, fasolea oloagă, are creştere determinată, cu tulpina ramificată, înălţime de
30-50 cm;
- convar. vulgaris, fasolea urcătoare, cu tulpina volubilă, mai puţin ramificată, cu înălţime
de până la 2 m.

154
Primele frunze care apar pe plantă sunt simple iar următoarele sunt trifoliolate. Foliolele
sunt lanceolate, acoperite cu perişori (fig.7.2.1).

Fig.7.2.1. Fazele fenologice la fasolea de grădină


A - sămânţă; B - stadiu de "cârtiţă"; C - apariţia axului hypocotil; D - prima frunză apărută;
E - apariţia primei frunze trifoliolate; F - stadiu cu două frunze trifoliolate.

Sistemul radicular este iniţial pivotant apoi se ramifică, devenind fasciculat. În faza de trei
frunze trifoliolate, ajunge la 15 cm adâncime, în condiţii normale iar în faza de început al înfloririi,
ajunge la 30-40 cm. Uneori, rădăcini izolate pot ajunge până la 1 m adâncime. Pe rădăcini se
găsesc ca şi la mazăre, nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot (Rhizobium phaseoli). Florile sunt
grupate în inflorescenţe de tip racem, au culoare albă, roz sau roşie. Polenizarea şi fecundarea are
loc înainte de deschiderea florilor, favorizând autogamia.
Fructele sunt păstăi dehiscente, drepte sau curbate, cu lungime de 7-20 cm şi lăţime de 1-3
cm. Ele pot fi de formă cilindrică sau turtită, în funcţie de soi şi au culoare galbenă sau verde. La
unele soiuri păstăile sunt bicolore. Seminţele au mărime, formă şi culoare diferită, în funcţie de soi.
Substanţele de rezervă sunt concentrate în două cotiledoane mari, care ocupă tot volumul
seminţelor şi conţin 27% proteine, 60% glucide şi 10% apă. În 100 g seminţe sunt între 14-80
bucăţi. Facultatea germinativă este de 90-95% şi se păstrează 3-5 ani.
Soiuri cultivate: Soiuri de fasole oloagă:
- cu păstaie galbenă: Echo, Galbenă de Moldova (timpurie), Maxidor, Aura, Cristina, Oxy-
Amidor (semitimpurii), Goldstern, Ianka (semitârzii);
- cu păstaie verde: Costela, Işalniţa 43, Buvet, Prelude, Almere (timpurii), Aurelia, Elena,
Fana, Linera, Espada, Lena, Olga (semitimpurii), Cascade, Sixta, Valja, Option, Bergana
(semitârzii), Lavinia, Xena (târzii).
Soiuri de fasole urcătoare: -cu păstaie galbenă: Clujana (semitimpuriu), Aurie de Bacău
(semitârziu);- cu păstaie verde: Verba, Green Streamer (timpuriu).
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Faţă de temperatură fasolea are cerinţe mari. Seminţele
încep să germineze la temperaturi de peste 10ºC. La temperaturi mai mici de 8ºC, seminţele absorb

155
apă dar nu germinează şi există pericolul să putrezească în sol. La o temperatură de 15ºC, seminţele
viabile germinează în aproximativ 10 zile. Temperatura optimă de germinaţie este de 20-25ºC. În
perioada de vegetaţie, creşterea plantelor se desfăşoară normal, la temperaturi de peste 15ºC.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 20-25ºC. În timpul înfloritului, temperatura optimă este de
15-25ºC. La temperaturi ridicate, peste 30ºC, florile avortează. Soiurile de fasole cultivate în
Europa au cerinţe moderate faţă de lumină, fiind neutre faţă de durata perioadei de iluminare. Faţă
de apă fasolea are cerinţe moderate, necesitând în sol o umiditate de 60-70% din capacitatea de
câmp. Fazele critice în aprovizionarea cu apă sunt la germinaţie, la înflorire şi legarea păstăilor. În
faza de formare a păstăilor, lipsa apei duce la deprecierea calităţii acestora.
Fasolea de grădină, preferă solurile mijlocii, permeabile, fertile, cu reacţie neutră sau uşor
alcalină, pH=6,1-7,4.
Nutriţia minerală. Consumul specific este de 7-9 kg N, 2,5-4,5 kg P2O5, 8-10 kg K2O, 10-
12 kg CaO şi 1-3 kg MgO la tona de păstăi verzi.

7.2.1. CULTURA FASOLEI ÎN CÂMP


Fasolea de grădină se poate cultiva atât în ogor propriu cât şi ca o cultură succesivă.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se administrează 300 kg/ha superfosfat, 100-
150 kg/ha sare potasică şi se execută apoi arătura adâncă, la 28-30 cm. Primăvara după grăparea
arăturii, se fertilizează cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu. Pentru culturile succesive se face o
fertilizare cu 150-200 kg/ha Complex III şi se execută o arătură superficială la 14-15 cm după care
se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Înfiinţarea culturii. Culturile în ogor se seamănă în perioada 15-20 IV, în zona de câmpie şi
20.IV-10.V, în zonele colinare. Cultura secundară se poate înfiinţa până în 1.VII, în zonele colinare
şi 15-20.VII, în zonele de câmpie. Pentru industrializare se seamănă în etape diferite, pentru
eşalonarea producţiei.
Fasolea oloagă se seamănă la 40 cm între rânduri şi 4-5 cm între plante pe rând (fig.7.2.2).
Fasolea urcătoare se seamănă la 80-100/40-50 cm, cu câte 5-6 boabe în fiecare cuib.Adâncimea de
semănat este de 3-4 cm. Se folosesc 100-150 kg sămânţă/ha, la fasolea oloagă şi 60-80 kg/ha la
2
fasolea urcătoare. Se realizează astfel o desime de 55-60 plante/m , la soiurile de fasole oloagă şi
2
2-3 cuiburi/m , cu câte 2-3 plante fiecare, la fasolea urcătoare. Semănatul se execută cu SPC-6 pe
suprafeţe mari sau manual pe suprafeţe mici, în rigole sau cuiburi, în funcţie de varietatea botanică.
Lucrările de întreţinere. Dacă se formează crustă, după semănat, pentru uşurarea
răsăririiplantelor se lucrează cu sapa rotativă, cu colţi întorşi, perpendicular pe direcţia rândurilor.
3
La culturile succesive se udă prin aspersiune, cu 300 m apă/ha, pentru asigurarea germinaţiei
seminţelor.

156
Fig.7.2.2. Fasolea oloagă

Se fac 3-4 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale, pentru combaterea buruienilor. Pe
suprafeţe mari, se poate erbicida imediat după semănat cu Proponit 720 EC (2-3 l/ha) în 450 l apă
sau Dual Gold 960 EC, 1 l/ha. În timpul perioadei de vegetaţie se utilizează erbicidul Agil 100 EC
cu 1l/ha sau Basagran Forte (EC), 2-2,5 l/ha, când buruienile sunt în fază de rozetă. Pentru o
combatere eficace a buruienilor monocotiledonate se poate aplica Leopard 5 EC,, 1,5 l/ha sau Agil
100 EC, 1-1,5 l/ha .
Dacă apar goluri se pot complecta, pe suprafeţe mici, cu seminţe umectate (10-12 ore) sau
preîncolţite (48 ore). La începutul perioadei de înflorire se face o fertilizare fazială cu 150-200
3
kg/ha, Complex III. În zonele secetoase sunt necesare 3-4 udări, cu norme de 350-400 m /ha, în
special în faza de înflorire şi formare a păstăilor. În perioadele călduroase, udările se fac dimineaţa
sau seara, pentru a evita apariţia arsurilor pe frunze.
La fasolea urcătoare este necesară susţinerea plantelor. Pe suprafeţe mici se practică arăcitul
individual, la fiecare cuib, folosind araci, de 2-2,5 m înălţime. Pe suprafeţe mari este mai
economică instalarea unui şpalier înalt, format din araci repartizaţi pe rând la 4-5 m şi o sârmă
fixată la partea superioară a acestora. În dreptul fiecărui cuib se leagă o sfoară de sârma spalierului,
capătul de jos răsucindu-se pe lângă plantă sau se introduce în sol, în apropierea cuibului. Pe
măsură ce cresc, plantele fiind volubile, se urcă singure pe sfoară.
Recoltarea. Fasolea pentru consumul curent se recoltează manual, eşalonat, pe măsură ce
seformează păstăile, la interval de 2-3 zile. Fasolea pentru industrializare se recoltează mecanizat,
printr-o singură trecere, cu combina, când 70-80% din păstăile de pe plantă sunt formate. La
maturitatea tehnică, păstăile au forma, mărimea şi culoarea caracteristică soiului, iar bobul este
nedezvoltat (are mărimea maximă a unui bob de grâu).
Producţia de păstăi este de 6-8 t/ha la fasolea oloagă şi 12-15 t/ha la cea urcătoare.

157
7.2.2. CULTURA FASOLEI ÎN SOLARII
Pentru obţinerea producţiei timpurii de fasole, se practică cultura în solarii. Se folosesc, de
obicei soiuri de fasole urcătoare, care asigură producţii mai mari şi eşalonate pe o perioadă mai
lungă de timp, comparativ cu cea oloagă.
Terenul se pregăteşte din toamnă când, după desfiinţarea culturii anterioare, se
fertilizeazăcu 300-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu care se încorporează cu
maşina de săpat solul, MSS-1,4 sau prin arătura cu motocultorul, pe suprafeţe mici. Primăvara
devreme se acoperă solariile cu folie de polietilenă iar după zvântarea solului se administrează 150
kg/ha azotat de amoniu sau 200 kg/ha Complex III şi se lucrează cu freza. Terenul se modelează în
straturi de
140-150 cm.
Producerea răsadurilor are loc în răsadniţe calde, unde se seamănă în prima sau
adouadecadă a lunii martie. Răsadul se produce în cuburi nutritive sau ghivece, în care se
repartizează câte 2-3 seminţe. Vârsta răsadului la plantare este de 25-30 zile. Răsadurile se
plantează în luna aprilie, după ce temperatura în sol se stabilizează la 9-10ºC. Distanţa între rânduri
este de 70-80 cm, iar între plante pe rând 30-35 cm.
Lucrările de întreţinere. După câteva zile de la plantare se complectează golurile cu
răsadsau seminţe umectate sau preîncolţite. Pentru susţinerea plantelor se leagă sfori de sârma
spalierului, în dreptul fiecărei plante. În zilele călduroase se face aerisirea solarului, pentru a
preveni creşterea temperaturii peste 25ºC, mai ales după începerea înfloritului, pentru a evita
avortarea florilor. Periodic se execută praşile manuale, pentru combaterea buruienilor şi afânarea
solului. Pentru asigurarea unei umidităţi optime în sol, se udă la începutul perioadei de vegetaţie o
dată pe săptămână, urmând ca în perioada de înflorire să se ude de două ori pe săptămână.În
perioada de înflorire se realizează stimularea legării păstăilor cu Faverex, 1,5-2%, aplicându-se
două tratamente. Se fac 2-3 fertilizări faziale, cu 150-200 kg/ha Complex III. Sunt necesare
tratamente repetate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, folosind produsele menţionate la
cultura în câmp. Dintre dăunători se are în vedere şi musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum)
care se poate combate cu Confidor Energy 0,13%, Admiral 10 EC 0,05% sau mospilan 20 SP
0,025%.

Recoltarea se face eşalonat, începând din mai-iunie la maturitatea tehnică a păstăilor,


lainterval de 2-3 zile. Producţia este de 20-25 t/ha.

7.2.3. CULTURA FASOLEI ÎN SERE


În sere, fasolea se cultivă în principal în ciclul I de cultură, pentru a obţine producţia
începând din aprilie. Pregătirea serei pentru cultură începe după desfiinţarea culturii precedente
158
când se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu, 600-700 kg/ha superfosfat şi 350-400 kg/ha
sulfat de potasiu care se încorporează apoi cu MSS-1,4. Solul se mărunţeşte apoi cu freza.
Răsadul se produce în sera înmulţitor începând din decembrie-ianuarie, în funcţie de data
plantării. Se seamănă în ghivece umplute cu amestec nutritiv, câte 3-4 seminţe/ghiveci. După
semănat se asigură 20-25ºC pentru asigurarea unei germinaţii rapide şi o răsărire uniformă.
Plantarea răsadurilor are loc în ianuarie-februarie, la 80 cm între rânduri şi 30-40 între plante pe
rând.Lucrările de întreţinere, constau în complectarea golurilor, susţinerea plantelor pe sfori, udări
3
cu norme de 150-300 m apă/ha. La început se udă la interval de 7-10 zile iar din aprilie după ce
timpul se încălzeşte mai des, la 3-4 zile. Temperatura se menţine ziua la valori de 20-25ºC iar
noaptea între 15-18ºC. Sticla se menţine curată, pentru asigurarea unor condiţii de lumină cât mai
bune, în special în lunile de iarnă. Lăstarii laterali se ciupesc, după ce ajung la 25-30 cm, pentru a
preveni formarea unor tufe mari. Pe măsură ce plantele cresc, se defoliază îndepărtându-se frunzele

îngălbenite de la bază. În timpul înfloririi şi fructificării se fac 2-3 fertilizări faziale, utilizând doze
moderate de îngrăşăminte deoarece fasolea este sensibilă la o concentraţie mare de săruri. După ce
plantele ajung la sârma spalierului se rup vârfurile de creştere.
Recoltarea începe din martie-aprilie, se face eşalonat, la 3-4 zile, când păstăile au ajuns la
maturitatea tehnică. Producţia este de 25-30 t/ha.

7.3. BAMELE
Hibiscus esculentus
L.Fam. Malvaceae
Importanţa culturii. Bamele se cultivă pentru capsulele tinere, care se utilizează
laprepararea diferitelor mâncăruri sau ca materie primă în industria conservelor. Ele conţin glucide
7,4%, protide 1,2-1,6%, lipide 0,2%, vitamine şi săruri minerale.
Originea şi răspândirea culturii. Bamele sunt originare din estul Asiei (India,
Vietnam,Birmania) şi au fost cultivate la început în Turcia (partea europeană), Grecia, Bulgaria. În
Europa de vest şi centrală nu se cultivă datorită temperaturilor mai moderate, necorespunzătoare
pentru bame. Cultura bamelor s-a extins în ţările din Orientul Mijlociu şi în Africa. La noi se
cultivă în sudul şi vestul ţării, unde temperaturile sunt mai ridicate.
Particularităţi biologice. Bamele sunt plante anuale, erbacee, care formează în sol
unsistem radicular bine dezvoltat. Rădăcina este pivotantă, mai puţin ramificată şi pătrunde în sol
până la 70-80 cm. Tulpina este înaltă, 0,6-1,5 m, în funcţie de soi, erectă, ramificată, lemnoasă la
bază şi este acoperită de perişori aspri. Frunzele sunt lung peţiolate, de formă palmat-lobată,
acoperite de perişori de culoare verde-cenuşiu. Florile sunt solitare, mari, de culoare galbenă, cu a
zonă brună sau violacee, la baza corolei şi devin roşii-violacei, după polenizare (fig.7.3.1).
159
Fig.7.3.1. Plantă de bame cu flori şi capsule

Polenizarea este autogamă. Fructul este de tip capsulă, alungită, piramidală şi este prevăzută
cu muchii longitudinale. Lungimea fructelor la maturitatea fiziologică este de 5-25 cm, în funcţie
de soi. Ele sunt prevăzute în interior cu 5 loji seminale în care se găsesc 15-25 seminţe.
Fructele sunt fragede, la maturitatea de consum, când au 4-6 cm lungime, după care se
lignifică. Seminţele au mărime mijlocie, formă sferică şi la maturitatea fiziologică sunt de culoare
cenuşiu-verzuie. Facultatea germinativă este de 80-85% şi se păstrează 4-5 ani.
Soiuri cultivate: Ela, Beatrice, Fără ţepi, Acme.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Bamele au cerinţe foarte mari faţă de
temperatură.Seminţele încep să germineze la 15ºC iar temperatura optimă de germinaţie este de 25-
28ºC. La temperaturi sub 10ºC, creşterea plantelor încetează iar la 0ºC, plantele sunt distruse.
Temperatura optimă de creştere este de 25-30ºC. Plantele au pretenţii mari şi faţă de intensitatea
luminii şi faţă de apă. În condiţii de secetă, fructele se lignifică foarte repede şi se depreciază
calitativ. Preferă solurile fertile, luto-nisipoase, bogate în humus. Ele nu suportă solurile grele,
argiloase, care sunt mai umede şi reci.

TEHNOLOGIA CULTURII
În asolament, bamele pot să urmeze după solano-fructoase sau vărzoase. Înaintea culturii de
bame, în acelaşi an se pot cultiva legume verdeţuri: salată, spanac, ceapă verde.
Pregătirea terenului începe din toamnă, când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de
grajd,300-500 kg/ha superfosfat, 150-200 kg/ha sulfat de potasiu după care se face arătura adâncă,
la 28-
160
30 cm. Primăvara, după ce solul se zvântă, se grăpează apoi se administrează 200-300 kg/ha azotat
de amoniu după care, cu combinatorul sau grapa cu discuri se pregăteşte patul germinativ.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct, în perioada 10-20 mai, după ce
temperaturadin sol nu mai scade sub 15ºC. Se seamănă la 70 cm între rânduri şi 20-25 cm între
plante pe rând, cu SPC-6, la 4-5 cm adâncime. Se folosesc 50-60 kg sămânţă la ha.
Lucrările de întreţinere. După răsărirea plantelor, prin rărit se asigură 20-25 cm întreplante.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului sunt necesare 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile
3
manuale. În perioadele secetoase se fac 3-4 udări prin aspersiune cu 300-400 m apă/ha. În
perioada de înflorire şi fructificare se administrează 150-200 kg/ha Complex III. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face utilizând produse specifice. Astfel făinarea (Erysiphe
abelmoschiThüm) se tratează cu Alert SC 0,5 l/ha, Tilt 250 CE 0,5 l/ha, Morestan 0,05%,
Karathane 0,1% sauOrtiva 250 SC 0,075%.. Pentru verticilioză (Verticillium dahlie) pot fi utilizate
produsele: Sulfat de cupru 1,0%, Topsin Al 70 PU sau Alcupral 50 PU în concentraţie de 0,05-
0,1%, folosindu-se 0,25-
0,5 l soluţie/plantă.
Recoltarea capsulelor începe din luna iulie şi durează până în septembrie. Se
recolteazămanual, eşalonat, la interval de 2-3 zile. Fructele se recoltează la maturitatea de consum,
când sunt tinere şi au lungime de 3-6 cm. Producţia este de 4-6 t/ha.

7.4. PORUMBUL ZAHARAT


Zea mays L., convar. saccharata
Körn.Fam. Gramineae
Importanţa culturii. Porumbul zaharat se cultivă pentru boabe care se utilizează
înalimentaţie, înainte ca acestea să ajungă la maturitatea fiziologică, în faza de lapte-ceară. Boabele
se utilizează la prepararea unor mâncăruri sau în industria conservelor, ca materie primă.
Boabele porumbului zaharat, la maturitatea de consum, conţin 25-27% substanţă uscată; 14-
15% glucide, 5-5,5% proteine, 0,75% lipide, vitaminele C (6,5 mg/100 g), B1, B2, B6, PP, E şi
săruri minerale: potasiu - 311 mg, fosfor - 125 mg, calciu - 10 mg, magneziu - 117 mg, la 100 g
produs poaspăt. Întârzierea recoltărilor determină sporirea conţinutului boabelor în amidon, în
detrimentul glucidelor solubile. Prin conservare sau congelare, boabele îşi păstrează în cea mai
mare măsură calităţile, fără diminuarea considerabilă a conţinutului în vitamine şi săruri minerale,
fapt ce permite asigurarea consumului în tot timpul anului.
Originea şi răspândirea culturii. Porumbul zaharat are origine comună cu
porumbulobişnuit, având ca centru primar de origine Peru şi Bolivia iar ca centru secundar,
Mexicul unde a fost adus de populaţia băştinaşă. În condiţii naturale de climat umed, s-au obţinut
formele cu bobul
161
tare din care prin încrucişări repetate s-au obţinut convarietăţile indurata, dentiformis, aorista,
everta şi rugosa sau saccharata. După descoperirea Americii, porumbul a ajuns în Europa, unde s-a
răspândit treptat în toate ţările. Porumbul zaharat se cultivă pe suprafeţe mari în SUA, Canada,
Mexic iar în Europa în Spania, Italia, Franţa.
Particularităţi biologice. Porumbul zaharat este o plantă anuală, care formează în sol
unsistem radicular de tip fasciculat, bine dezvoltat. Marea majoritatea a rădăcinilor se găsesc până
la
30-60 cm adâncime, dar unele pot ajunge până la 150 cm. De pe tulpină, de la primele 2-3 noduri
supraterestre se formează rădăcini adventive, care au şi rolul de a fixa planta. Tulpina este înaltă, de
1,5-3 m şi are 7-15 internoduri pline cu măduvă în interior, cu diametrul de 2-6 cm. De obicei
formele tardive sunt mai înalte comparativ cu cele timpurii. Frunzele sunt dispuse altern, pe două
rânduri în lungul tulpinii, câte una la fiecare nod. Sunt lanceolate, lungi de 50-80 cm şi lăţimea de
4-12 cm, cu marginea ondulată. Pe timp secetos, se răsucesc spre interior, micşorându-se astfel
suprafaţa de transpiraţie. Porumbul este o plantă unisexuat monoică care formează în vârful tulpinii
inflorescenţa masculă, de tip panicul iar inflorescenţele femele, de tip ştiuleţi, apar la subsuoara
frunzelor şi sunt acoperite de mai multe frunze, denumite pănuşi care se formează de la nodurile
bazale. Polenizarea este alogamă, anemofilă. Polenul rămâne viabil 18-24 ore, iar tubul polenic
străbate stigmatul în 12-18 ore. Fructul este de tip cariopsă, golaşă, care la maturitatea fiziologică
au aspect zbârcit şi sticlos, caracteristic porumbului zaharat (fig.7.4.1).

Fig. 7.4.1. Porumb zaharat (plantă şi ştiulete în faza de recoltare)

Soiuri şi hibrizi: Prima (HS), Desert (HS), Delicios (HD), Dulcin (HT), Diamant
(HD),Jubilee (HS).
162
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Porumbul zaharat are cerinţe mari faţă de căldură,
tottimpul perioadei de vegetaţie. Germinaţia seminţelor începe de la 8-10ºC, dar temperatura
optimă este de 25-30ºC. Îngheţurile târzii distrug frunzele iar după apariţia conului de creştere la
suprafaţa solului (2 săptămâni după răsărire) temperatura de -4ºC determină distrugerea plantelor,
chiar dacă se menţine numai 2-3 ore. După răsărire, porumbul necesită zile tot mai călduroase, care
să alterneze cu nopţi răcoroase, fără oscilaţii diurne mari. În perioada de creştere vegetativă,
temperatura optimă este de 24-30ºC iar după apariţia paniculului, 23-24ºC. La temperaturi mai
ridicate, scade viabilitatea polenului. Faţă de umiditate are cerinţe mari. Faza critică pentru apă este
de la apariţia panicolului până după umplerea boabelor, care durează aproximativ 50 zile. Lipsa
apei în această perioadă sau menţinerea plantelor ofilite timp de 4 zile consecutiv determină
reducerea producţiei cu 5-45%. Din această cauză în perioada iulie-august se va interveni cu irigări,
în perioadele secetoase. Porumbul zaharat are cerinţe mari şi faţă de lumină. Preferă solurile
mijlocii spre uşoare, care se încălzesc mai devreme şi se lucrează mai uşor, cu pH 6,5-7.

Nutriţia minerală. Pentru o tonă de producţie biologică plantele extrag din sol 0,9-1,2
kgN, 0,3-0,4 kg P2O5, 0,9-1,9 kg K2O, 0,3-0,4 kg CaO.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În asolament, porumbul zaharat poate să urmeze după leguminoase anuale sau perene,
cartofi, solano-fructoase.
Terenul se pregăteşte din toamnă când se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-
350kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică, după care se execută arătura adâncă.
Primăvara se grăpează, se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se pregăteşte patul
germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Semănatul are loc primăvara, după ce în sol se înregistrează 8ºC, la 10 cm adâncime
şitimpul este în încălzire, începând din a doua jumătate a lunii aprilie. Pentru eşalonarea producţiei
şi prelungirea perioadei de recoltare, se seamănă soiuri cu perioadă diferită de vegetaţie, în 2-3
etape.
Se seamănă mecanizat cu SPC-6, la adâncime de 5-7 cm, în rânduri echidistante la 70 cm şi 22-25
cm între plante pe rând, folosind 12-15 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere. Pentru combaterea buruienilor se poate erbicida cu Stomp 400 EC4
l/ha sau Dual Gold 960 EC, 1-1,5 l/ha, preemergent. În asolamentele legumicole se evită însă
folosirea erbicidelor cu remanenţă îndelungată, pentru a nu influenţa negativ culturile ce urmează
pe acelaşi teren. În acest caz se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale, pe rând. În
3
perioadele secetoase se udă de 3-4 ori, cu norme de 400-450 m apă/ha. În perioada de creştere
activă se face o fertilizare fazială cu 150-200 kg/ha, Complex III. Combaterea bolilor şi
dăunătorilor se face când este nevoie, utilizând produse specifice.
163
Recoltarea ştiuleţilor se realizează în 2-3 etape, manual, în faza de lapte-ceară,
dupăaproximativ 20-25 zile de la apariţia mătăsii şi când aceasta are culoare brună şi a început să
se usuce. În momentul recoltării, boabele au culoarea caracteristică soiului, pieliţa este subţire,
suprafaţa bombată, fără adâncituri caracteristice boabelor ajunse la maturitatea fiziologică. Ştiuleţii
se recoltează prin răsucire, concomitent cu apăsarea în jos. Perioada de recoltat începe din luna
iulie şi poate să dureze până toamna la căderea primelor brume. Se recoltează dimineaţa, pe
răcoare, apoi ştiuleţii se transportă în locuri răcoroase pentru a preveni deprecierea calitativă.
Producţia este de 45-50 mii ştiuleţi la ha sau 1000 kg boabe, pentru conservare.

7.5. Bibliografie obligatorie


Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.15.
Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.XI.

7.6. Bibliografie facultativă


Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.18.

7.7.Test
1. Mazărea de grădină provine din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) Asia.
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de mazăre este de:
0
a) 10-12 C;
0
b) 2-3 C;
0
c) 8-9 C.
3.Cultura de mazăre din câmp se înfiinţează prin:
a) răsad nerepicat;
b) prin semănat direct
c) răsad repicat în cuburi de 5x5cm
4. Semănatul mazării de grădină se face în rânduri:
164
a) echidistante;
b) în benzi
c) în cuiburi
5. Pentru cultura fasolei temperatura optimă de vegetaţie este:
0
a) 10-12 C;
0
b) 18-20 C;
0
c) 20-25 C.
6. LFlorile de fasole avortează la temperaturi de:
0
a) 10-15 C;
0
b) 20-25 C;
0
c) peste 30 C.
7. Bamele sunt originare din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) Asia.
8. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de bame este de:
0
a) 10-12 C;
0
b) 15 C;
0
c) 20 C.
9. Cultura de porumb zaharat se poate înfiinţa în câmp începînd cu luna:
a) martie;
b) aprilie;
c) mai.
10. Momentul optim de recoltare al porumbului zaharat este în faza de:
a) lapte;
b) lapte-ceară;
c) maturitate fiziologică.

165
UI. VIII. LEGUMELE PERENE

Obiective ..................................................................................................................... 167


8.1. SPARANGHELUL ............................................................................................. 167
8.2. REVENTUL ........................................................................................................ 171
8.3. HREANUL ..........................................................................................................174
8.4. ANGHINAREA ..................................................................................................176
8.5. TARHONUL ....................................................................................................... 179
8.6. LEUȘTEANUL ................................................................................................... 181
8.7. MĂCRIȘUL ........................................................................................................183
8.8. Bibliografie obligatorie...................................................................................... 184
8.9. Bibliografie facultativă ...................................................................................... 184
8.10. Test .................................................................................................................... 185

166
Obiective
Studiul particularităţilor biologice, ecofiziologice şi tehnologice ale principalelor specii
legumicole perene cultivate.
Grupa legumelor perene cuprinde o serie de plante legumicole care ocupă terenul o
perioadă de 10-15 ani. Din această cauză ele nu sunt incluse în asolamentele legumicole, ocupând o
solă separată. Din această grupă fac parte următoarele specii: sparanghel, revent, hrean, anghinare,
tarhon, leuştean, măcriş, ştevie.

8.1. SPARANGHELUL
Asparagus officinalis
L.Fam. Alliaceae
(Liliaceae)

Importanţa culturii. Sparanghelul se cultivă pentru lăstarii tineri etiolaţi sau verzi, de
launele soiuri, care se utilizează în diferite preparate culinare. Valoarea nutritivă este asigurată de
conţinutul în glucide 2,1-2,5%, proteine 1,0-2,2%, lipide 0,2%, vitamina C 5-40 mg/100 g produs
proaspăt, vitaminele A, PP, B şi săruri minerale (Ca, Fe, P, K). Cultura sparanghelului este
economică datorită faptului că durează 10-15 ani, planta este mai puţin atacată de boli şi dăunători
şi se poate valorifica la preţuri mai mari deoarece cultura este mai puţin răspândită la noi,
comparativ cu alte ţări din vestul Europei. În timpul verii, tulpinile verzi se pot utiliza în buchete şi
aranjamente florale.
Originea şi răspândirea culturii. GenulAsparaguscuprinde aproximativ 300 de
specii,răspândite în Europa, Asia şi Africa. Majoritatea autorilor, precizează că sparanghelul
provine din zonele de stepă din Asia şi Europa. Cultura sparanghelului a fost cunoscută şi
practicată de egipteni, greci şi romani. S-a extins în Europa începând din sec. al XVIII-lea, fiind
cultivat în majoritatea ţărilor din vestul Europei. Printre ţările mari cultivatoare sunt Spania, Franţa,
Italia,
Belgia, Grecia. Cultura sparanghelului s-a extins şi diversificat în ultimii ani, datorită solicitărilor
crescânde ale consumatorilor precum şi din cauza cerinţelor mari pentru export. Astfel în Spania
consumul mediu anual este de 1,6 kg/locuitor iar în Franţa 0,7 kg/locuitor. În România se cultivă pe
suprafeţe mici de către unii grădinari amatori, fiind puţin cunoscut de potenţialii consumatori.

Particularităţi biologice. Sparanghelul este o specie perenă la care cultura durează 15-
20ani. În sol planta formează au rizom puternic, pe care apar rădăcini adventive, lungi de 40-50
cm, cărnoase, de formă cilindrică, terminate în vârf cu o porţiune tare denumită "gheară de
sparanghel". În fiecare an, rădăcinile mai bătrâne mor şi se formează altele noi de la baza mugurilor
vegetativi care sunt în partea superioară a rizomului (fig.8.1.1). În felul acesta există tendinţa ca
rizomul să iasă afară din sol, ceea ce face necesară plantarea mai adâncă a puieţilor.
167
Din mugurii vegetativi, în fiecare an se formează lăstari, care sunt fragezi şi suculenţi până
când ies afară din pământ, constituind partea comestibilă. În partea superioară lăstarii sunt acoperiţi
de solzi membranoşi triunghiulari iar la baza lor sunt mugurii din care se dezvoltă ramificaţiile
tulpinii aeriene. Pe măsură ce se apropie de partea superioară a solului lăstarii capătă o nuanţă roz,
datorită pigmenţilor antocianici. După ce lăstarii ies din sol se formează cloroplastele care
determină înverzirea acestora. Dacă lăstarii nu sunt recoltaţi, aceştia se alungesc foarte repede,
ţesuturile se lignifică, devin tari, se ramifică, formând tufe cu înălţime de 1-1,5 m. Ultimele
ramificaţii ale tulpinii sunt scurte, lineare şi se numesc clatode, având rol de asimilaţie clorofiliană,
îndeplinind astfel rolul frunzelor. Frunzele propriu-zise se găsesc la baza clatodelor, sunt mici,
solziforme, fără clorofilă. Sparanghelul este o plantă unisexuat dioică, plantele mascule fiind mai
timpurii şi mai productive, comparativ cu cele femele. Florile sunt mici, actinomorfe, de culoare
alb-verzuie, dispuse la baza clatodelor. Florile femele sunt mai mici decât cele mascule, prezintă un
ovar tricarpelar, sincarp, cu trei creste şi stigmatul trilobat. Florile mascule au 6 stamine cu
filamente răsfrânte şi antere galben-portocalii. Polenizarea este alogamă, entomofilă, fiind asigurată
de bondari. Fructul este o bacă sferică, mică, de culoare verde la început care se colorează în roşu,
la maturitatea fiziologică. În interior are trei loji seminale cu 1-2 seminţe. Seminţele sunt de
mărime mijlocie (40-50 bucăţi/gram), semisferice, de culoare neagră, cu suprafaţă lucioasă.
Facultatea germinativă este 90-95% şi durează 5 ani.

Fig. 8.1.1.
Sparanghel: a – rizom;
b – lăstar;
c – fruct (bacă);
d – tulpină aeriană;
e – floare masculă;
f – floare femelă

Soiuri cultivate. La noi se cultivă soiul De Argenteuil. Pe plan mondial există în


sortimentsoiuri care necesită etiolarea lăstarilor, dar se cultivă şi soiuri de sparanghel verde, la care
nu mai este necesară etiolarea.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Plantele de sparanghel sunt în general, rustice,
suportândtemperaturile scăzute din timpul iernii, dar şi căldurile din zonele cu climat tropical.
Germinaţia seminţelor începe de la 15ºC iar la o temperatură optimă de 20-25º, germinaţia are loc
rapid, după
168
5-7 zile. Plantele intră în activitate, începând de la temperaturi în sol de 10-12ºC. Viteza de creştere
a lăstarilor este proporţională cu temperatura. Creşterea normală a acestora are loc la temperaturi
moderate, 16-23ºC. Temperaturile ridicate, determină intensificarea ritmului de creştere al
lăstarilor, în detrimentul producţiei cantitative. În faza de repaus vegetativ, rizomii rezistă la
temperaturile scăzute din timpul iernii. Cerinţele faţă de lumină sunt mari în timpul perioadei de
vegetaţie. Pe terenuri însorite se acumulează cantităţi mari de substanţe nutritive în rizomi ceea ce
va asigura obţinerea în anul următor a unor producţii bune de lăstari. La majoritatea soiurilor
cultivate, lăstarii comestibili, se obţin în lipsa luminii, prin bilonarea plantelor. Are cerinţe
moderate faţă de umiditate, excesul de apă determinând putrezirea rizomilor şi a lăstarilor.
Sparanghelul are cerinţe ridicate faţă de sol. Rezultate bune se obţin pe solurile profunde, drenate,
bine structurate, uşoare spre mijlocii. Solurile grele, prea compacte se încălzesc încet şi
îngreunează dezvoltarea lăstarilor. Producţii bune se pot obţine pe terenurile fertile, bogate în
humus, cu reacţie neutră, pH-6,5-7,8.

Nutriţia minerală. Pentru o tonă de lăstari, plantele consumă 7-9 kg N, 2-3 kg P2O5, 8-
12kg K2O, 0,7-1 kg MgO şi 5-6 kg CaO.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În condiţiile de la noi din ţară, sparanghelul se cultivă în câmp, dar în alte ţări, cu tradiţie în
cee ce priveşte atât cultura cât şi consumul de lăstari,cultura sparanghelului se efectuează şi în
solarii sau în sistem industrial, ceea ce presupune cultivarea plantelor în containere de dimensiuni
mari şi introducerea acestora pentru forţare şi recoltare în hale speciale.
Tehnologia de cultură a sparanghelului presupune două etape: producerea materialului
săditor şi cultura propriu-zisă.
Producerea materialului săditor. Puieţii de sparanghel se produc în câmp, pe terenurifertile,
2
bine lucrate, curate de buruieni. Pentru un hectar de cultură, se înfiinţează 1000 m de pepinieră.
Terenul se pregăteşte din toamnă, prin fertilizare cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha
superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică, care se încorporează cu arătura, la 30 cm adâncime.
Primăvara se aplică 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi se pregăteşte patul germinativ.
Semănatul are loc în perioada martie-aprilie, când în sol se realizează minim 10-12ºC, câte
3-4 rânduri pe strat, la 25-30 cm. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm, pe solurile mijlocii şi 4-5
cm pe cele uşoare. Pentru a grăbi germinarea seminţelor este recomandabil să se umecteze timp de
3-4 zile în apă caldă (30-35ºC). Se seamănă rar, la 3-4 cm, cu SPC-6, sau manual, în rigole, pe
suprafeţe mici. Cantitatea de sămânţă este de 6 kg/ha, la care se poate adăuga 10% sămânţă de
salată sau ridichi, ca plantă indicatoare, în vederea executării praşilelor oarbe (înaintea răsăririi
sparanghelului). După răsărire, cultura se menţine curată de buruieni, se irigă pe timp secetos şi se

169
face o fertilizare fazială cu 50-70 kg/ha azotat de amoniu. Toamna tulpinile se cosesc la 3-4 cm
deasupra solului şi înainte de venirea îngheţului se protejează cu paie sau frunze.
Alegerea şi pregătirea terenului pentru cultură. Se aleg terenuri adăpostite, însorite, care
seîncălzesc primăvara devreme favorizând astfel creşterea lăstarilor.Terenul se pregăteşte din
toamnă printr-o fertilizare cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 400-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha
sare potasică, care se încorporează la 35-40 cm, printr-o arătură adâncă. Primăvara se
administrează
120-150 kg/ha azotat de amoniu, se mărunţeşte solul cu grapa cu discuri, combinatorul sau manual,
cu sapa şi grebla, pe suprafeţe mici. În continuare, se deschid şanţuri distanţate la 1,3-1,5 m, cu
lăţimea de 35-40 cm şi adâncimea de 30-35 cm. Pe suprafeţe mari, pentru a permite intrarea
tractorului în vederea executării lucrărilor de întreţinere distanţa între şanţuri este de 1,8-2,2 m.
Fundul şanţului se afânează şi la distanţe de 40-50 cm se fac muşuroaie cu înălţimea de 10 cm pe
care se vor planta puieţii. Soiurile de sparanghel la care se consumă lăstarii neetiolaţi se plantează
la adâncime de 10 cm.
Plantarea puieţilor. Primăvara, înainte de plantare, se scot puieţii din pepinieră,
prindislocare cu DLR-4 sau cu cazmaua, pe suprafeţe mici. Pentru plantare se reţin cei mai bine
dezvoltaţi şi viguroşi, iar cei mai mici se replantează în pepinieră. În vederea plantării, se scurtează
rădăcinile prea lungi apoi se aşează pe muşuroaiele făcute, în şanţuri şi se acoperă cu un strat de
pământ de 10 cm grosime, care se tasează şi se udă cu 1-2 l apă (fig.8.1.2). Puieţii buni de plantat
trebuie să aibă o greutate de 30-50 g, să prezinte 2-3 muguri şi rădăcini cărnoase.

Fig. 8.1.2. Plantarea puieţilor (1); lucrări de întreţinere anul 2 şi 3

Lucrările de întreţinere. În anul I de cultură, după 3-4 săptămâni de la plantare


secomplectează golurile folosind puieţi care au fost stratificaţi şi păstraţi în acest scop. Cultura se
menţine curată de buruieni, prin praşile mecanice şi manuale. Concomitent cu efectuarea praşilelor
manuale se acoperă plantele cu un strat de pământ de 4-5 cm. Lucrarea se repetă, pe măsură ce
plantele cresc, până când şanţul se umple în proporţie de 2/3 cu pământ .Pe timp de secetă se udă,
3
cu norme de 250-300 m apă/ha. Toamna tulpinile se taie la 4-5 cm deasupra solului, apoi se adună
şi se ard, iar plantele se protejează înainte de venirea îngheţului, cu paie sau frunze. În anul al
doilea se aplică aceleaşi lucrări, cu menţiunea că şanţul se umple cu pământ, concomitent cu
efectuarea praşilelor mecanice. În anul al III-lea începe pregătirea plantaţiei în vederea recoltării
lăstarilor. Pentru aceasta, primăvara se bilonează rândurile sau pe suprafeţe mici plantele se
170
muşuroiesc. Biloanele se fac mecanizat cu un cultivator echipat cu rariţe. Ele au înălţime de 30-35
cm şi lăţimea la bază de 40 cm. După ce trece perioada de recoltare, biloanele se împrăştie şi
cultura se întreţine curată de buruieni. Se irigă de 2-3 ori, iar din doi în doi ani se aplică, toamna,
gunoi de grajd (20-25 t/ha) care se încorporează în sol. Anual se vor aplica şi doze moderate de
îngrăşăminte chimice (1-2 fertilizări cu 150-200 kg/ha Complex III). Toamna tulpinile se cosesc şi
se ard. În vederea obţinerii unor producţii extratimpurii de sparanghel, cultura poate fi protejată
începând din anul al III-lea (primul an de recoltare) cu tunele joase. Acestea se instalează pentru
fiecare rând, după ce s-a efectuat lucrarea de bilonat. Din cauză că solul se încălzeşte mai repede
recoltarea va începe cu 15-20 zile mai devreme. În acelaşi scop cultura poate fi acoperită cu folie
de polietilenă aşezată direct peste biloane.
Recoltarea lăstarilor începe din anul al treilea de cultură şi durează 10-15 ani. Perioada
derecoltare este din luna aprilie până la începutul lunii iunie. În primul an de recoltare de la fiecare
plantă se vor recolta 2-3 lăstari, numărul lor crescând în anii următori, după ce plantele s-au
fortificat. Se recoltează dimineaţa sau seara când lăstarii sunt turgescenţi, la interval de 2-3 zile sau
chiar zilnic în perioadele călduroase. Momentul optim de recoltare este atunci când lăstarii ajung la
suprafaţa bilonului sau când au 20-25 cm, cei care provin de la soiurile care nu necesită bilonarea.
Pe suprafeţe mici, se desface bilonul şi lăstarii se taie cât mai aproape de rizom sau se detaşează
prin răsucire. Pe suprafeţe mari se folosesc cuţite speciale care permit detaşarea lăstarilor fără a
desface bilonul. Producţia este de 2-3 t/ha în anul al III-lea de cultură apoi ajunge la 6-8 t/ha în
următorii 5-10 ani, după care începe să scadă.

8.2. REVENTUL
Rheum rhabarbarum
L.Fam.
Polygonaceae
Importanţa culturii. Reventul se cultivă pentru peţiolul frunzelor care se poate folosi
laprepararea compoturilor, dulceţurilor şi a altor preparate culinare. Are gust acrişor şi conţine 1,2-
2,2% glucide, acizi organici (lactic, malic, oxalic) şi 0,5% substanţe proteice. Conţine vitamine (C,
10-15 mg/100 g produs proaspăt) şi săruri minerale (K, Ca). Rizomul plantei are proprietăţi
terapeutice.
Originea şi răspândirea culturii.Reventul este originar din China, Mongolia şi Siberia. În
Europa s-a răspândit începând din sec. al XVIII-lea, la început în Anglia şi ulterior în celelalte ţări.
Se cultivă pe suprafeţe mai mari în ţările din vestul şi centrul Europei.
La noi se cultivă pe suprafeţe restrânse, în Transilvania şi nordul Moldovei.
171
Particularităţi biologice. Reventul este o specie perenă, erbacee. În sol se formează
unrizom puternic, bine dezvoltat, care prezintă în partea inferioară rădăcinile cărnoase care pătrund
în sol până la 1 m adâncime. În partea superioară, pe rizom se găsesc muguri, din care se dezvoltă
frunzele mari, cu diametrul de până la 70-80 cm, cordiforme, lung peţiolate. Peţiolul frunzelor
ajunge la 30-60 cm lungime şi o grosime de 4-5 cm. Sunt cărnoşi, suculenţi, uşor muchiaţi pe
partea dorsală şi au culoare roz, roşie sau violacee în partea bazală, în funcţie de soi. Începând din
anul al doilea de cultură, fiecare plantă emite 1-3 tulpini florale, înalte de 2-3 m, goale în interior
(fig.8.2.1).

Fig.8.2.1. Plante de revent

Florile sunt mici, de culoare alb-verzuie, grupate în inflorescenţe de tip panicul. Fructele
sunt de tip achenă, triaripate, de culoare brun-roşcată şi conţin o singură sămânţă. Facultatea
germinativă este de 70-80% şi se păstrează 2-3 ani .Se cultivă soiul De Ardeal.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Reventul are cerinţe moderate faţă de
temperatură.Plantele se dezvoltă bine, la temperaturi de 18-20ºC. Rezistă la temperaturi de -10...-
18ºC, fapt ce permite iernarea plantelor în câmp, fără protejare. Faţă de umiditate pretenţiile sunt
moderate, dar lipsa apei determină reducerea suculenţei peţiolurilor. Este puţin pretenţios faţă de
lumină astfel că se poate cultiva şi în locuri mai umbrite. Preferă solurile mijlocii spre grele,
lutoase sau luto-argiloase, dar profunde şi bine structurate, cu reacţie neutră sau slab acidă.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura reventului se poate realiza prin despărţirea tufelor sau pe suprafeţe mai mici, prin
producerea puieţilor care se obţin din seminţe. Tufele de revent se pot despărţi toamna, în
septembrie-octombrie, sau în cazuri excepţionale primăvara foarte devreme. Pentru aceasta, tufele
172
de 4-5 ani se despart în porţiuni de 200-250 g, fiecare având 1-2 muguri şi câteva rădăcini, care se
transplantează la locul de cultură. Plantele astfel obţinute vor asigura producţie încă din primul an
după plantare şi cultura va fi mai uniformă.
Producerea materialului săditor. Pentru producerea puieţilor se seamănă pe strat sau
înghivece nutritive, 2-2,5 kg sămânţă, pentru înfiinţarea unui hectar de cultură, fiind necesară o
2
suprafaţă de 1000 m . Se seamănă în rânduri la 30-40 cm distanţă şi la adâncimea de 2-3 cm. În
timpul perioadei de vegetaţie, cultura se menţine curată de buruieni şi pe timp secetos, se udă.
Puieţii se recoltează toamna sau primăvara, înainte de înfiinţarea culturii.
Alegerea şi pregătirea terenului. Pentru cultura reventului pot fi folosite şi terenurile
relativumbrite. Bune premergătoare sunt leguminoasele anuale sau perene, bulboasele, vărzoasele
sau solano-fructoasele. Terenul se fertilizează din toamnă cu 50-60 t/ha gunoi de grajd, 250-300
kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică. Îngrăşămintele se încorporează în sol odată cu
desfundarea terenului la 40 cm. Primăvara se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se
mărunţeşte solul cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Plantarea puieţilor. Se plantează toamna sau primăvara devreme, la distanţe de 1,2-1,4 m
între rânduri şi 0,8-1 m între plante pe rând. Plantarea se face manual în cuiburi sau mecanizat, în
rigole.
Lucrările de întreţinere. Cultura se menţine curată de buruieni, se udă pe timp
secetos.Anual se fertilizează cu 150-200 kg/ha Complex III şi începând din anul al treilea de
vegetaţie se aplică din toamnă gunoi de grajd (25-30 t/ha), odată la doi ani. Anual se îndepărtează
tulpinile florifere favorizând formarea de noi frunze şi prelungind perioada de recoltare a
peţiolurilor. Pentru a obţine producţie extratimpurie începând din anul al doilea de cultură,
primăvara devreme, se pot instala tunele joase. Astfel plantele pornesc mai devreme în vegetaţie şi
recoltarea începe cu aproximativ două săptămâni mai repede faţă de culturile neprotejate.

Fig.8.2.2. Frunze de revent în faza de recoltare

Recoltarea. Peţiolurile se recoltează manual, începând din anul al doilea de cultură.


Perioada de recoltat este aprilie-iunie. Lucrarea se execută odată sau de două ori pe săptămână,

173
recoltându-se cel mult patru frunze de la fiecare plantă (fig.8.2.2). În primul an de recoltare
producţia este de 4-5 t/ha ajungând până la 20-30 t/ha după 7-8 ani apoi începe să scadă. După
recoltare se îndepărtează limbul frunzelor, apoi peţiolurile se fasonează la 35-40 cm lungime şi se
lasă leagă în mănunchiuri de până la 5 kg.

8.3. HREANUL
Armoracia lapathifolia Gilb.
(sin. Armoracia rusticana Lam.)
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Importanţa culturii. Hreanul se cultivă pentru rădăcinile îngroşate, cu pulpa albă,
gustpicant, utilizate ca şi condiment în arta culinară, la prepararea murăturilor sau în industria
conservelor. Rădăcinile conţin 23-27% substanţă uscată, reprezentată de glucide 10-17%, proteine
1,5-2,7%, vitamine (vitamina C, 70-80 mg) şi săruri minerale (K, Mg, Ca, Fe). Conţine cantităţi
mari de uleiuri volatile, care imprimă gustul caracteristic precum şi fitoncide care determină o serie
de proprietăţi terapeutice: stimulent al nutriţiei, antiscorbutic, expectorant, diuretic, etc.
Originea şi răspândirea culturii. Este originar din sud-estul Europei şi vestul Asiei.
Hreanul a fost cunoscut din antichitate. În Europa s-a extins în cultură, în sec. al. XVI, la început în
zona centrală, ulterior şi în celelalte zone, fiind cultivat în prezent pe suprafeţe mai mari în Europa
Centrală şi de Vest. În ţara noastră, hreanul se cultivă, pe suprafeţe mici, în toate zonele, în special
în jurul oraşelor.
Particularităţi biologice. Hreanul este o specie perenă, care în sol, formează o
rădăcinăbine dezvoltată, ramificată, pătrunzând până la 60-70 cm adâncime. Rădăcina principală
are o grosime de 3-4 cm, la exterior are culoare galben-cenuşie iar la interior, pulpa este albă.În
partea apicală, rădăcina are 5-8 muguri vegetativi şi prezintă de asemenea pe toată lungimea,
muguri dorminzi. Frunzele sunt lung peţiolate, dispuse în rozetă, au dimensiuni mari, ajungând la
peste 30 cm lungime, au formă oval-alungită, cu marginea fin dinţată sau crestată. Tulpinile
florifere sunt
înalte, de 0,8-1,5 m, ramificate, apar în fiecare an. Pe tulpină se formează frunze mici, lanceolate,
iar în vârf, în inflorescenţe de tip racem, flori mici albe, pe tipul patru (fig.8.2.1). Fructele, silicve
mici, sunt fără seminţe sau cu seminţe sterile, motiv pentru care hreanul se înmulţeşte vegetativ. Se
cultivă soiul De Vidra.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Hreanul are cerinţe moderate faţă de factorii de
mediu,fiind o plantă rustică. Faţă de temperatură, este puţin pretenţioasă, plantele rezistă la
temperaturi de până la -20ºC, iernând astfel în câmp. Are cerinţe moderate faţă de lumină,
suportând locurile umbrite. Datorită sistemului radicular bine dezvoltat, cerinţele faţă de apă sunt
moderate. În
174
condiţii de secetă, rădăcinile se lignifică, sunt mai puţin suculente diminuându-se astfel calitatea
comercială a acestora. Excesul de apă determină putrezirea rădăcinilor.
Preferă solurile fertile, bogate în humus, profunde, mijlocii, luto-nisipoase, cu reacţie
neutră, pH=6,7-7,5. Pe solurile grele, argiloase, rădăcinile se ramifică şi se rup la recoltare.

Fig.8.2.1. Plante de hrean

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Culturile comerciale de hrean se amplasează în cadrul asolamentelor legumicole spre
deosebire de culturile efectuate pentru autoconsum, pe suprafeţe mici, care se amplasează pe o solă
separată, de obicei alături de alte legume perene. În asolament cultura hreanului poate să urmeze
după solanofructoase, mazăre sau fasole de grădină. După hrean se amplasează specii prăşitoare
pentru a se distruge porţiunile de rădăcini, rămase în sol după dislocarea şi recoltarea hreanului.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se fertilizează cu 40-50 t/ha gunoi de
grajd,250-350 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică care se încorporează în sol printr-o
arătură adâncă de 30-40 cm. Primăvara se pregăteşte patul germinativ şi se fertilizează cu 150-200
kg/ha azotat de amoniu.

Înfiinţarea culturii se realizează prin butaşi de rădăcină care se obţin din


rădăcinilenecorespunzătoare valorificării. Butaşii au 10-15 cm lungime şi 1-2 cm grosime. În
momentul pregătirii, aceştia se fasonează tăindu-se drept în partea superioară şi oblic în partea
inferioară, pentru a evita schimbarea polarităţii. Se îndepărtează apoi, prin frecare cu o cârpă,
mugurii dorminzi, din zona de mijloc a butaşilor, pentru a preveni ramificarea ulterioară a
rădăcinilor. De obicei alegerea şi pregătirea butaşilor are loc toamna, când se recoltează majoritatea
suprafeţelor cultivate cu hrean. Până primăvara, aceştia se păstrează în pivniţe, stratificaţi în nisip.

175
Plantarea butaşilor se execută primăvara devreme, în martie-aprilie. Se plantează în rânduri,
la 70-80 cm şi 35-40, între plante pe rând. Pe suprafeţe mici, se plantează manual, cu lingura de
plantat, introducându-se butaşii în sol, oblic, cu 4-5 cm peste nivelul părţii superioare. Pe suprafeţe
mari, se poate planta semimecanizat în rigole.
Lucrările de întreţinere constau în combaterea buruienilor prin praşile mecanice şimanuale,
3
udări în perioadele secetoase, cu norme de udare de 350-400 m apă/ha. Pentru evitarea ramificării
rădăcinilor în timpul verii, pe suprafeţe mici, se face lucrarea de copcit folosind cazmale ascuţite
sau cuţite speciale. În perioada creşterii rădăcinilor se face o fertilizare fazială, cu 150-200 kg/ha
Complex III.
Recoltarea rădăcinilor se realizează de obicei, în perioada de toamnă când cererea pe
piaţăeste mai mare. Se recoltează semimecanizat prin dislocare cu DLR-4 sau cu plugul fără
cormană. Pe suprafeţe mici plantele se dislocă manual cu casmaua sau cu furci speciale. Plantele se
scot din pământ, se curăţă, se îndepărtează frunzele şi ramificaţiile rădăcinilor. Se leagă apoi în
pachete, câte 5-6 bucăţi şi se valorifică. Pentru valorificare în perioada de iarnă, se poate păstra în
pivniţe, stratificat în nisip. Pentru valorificare în perioada de primăvară, plantele se lasă peste iarnă
în sol urmând a fi recoltate înainte de valorificare. Producţia este de 15-20 t/ha, sau până la 30-40
t/ha dacă se recoltează în anul doi sau trei, după înfiinţarea culturii.

8.4. ANGHINAREA
Cynara scolymus L.Fam.
Asteraceae (Compositae)
Importanţa culturii. Anghinarea se cultivă pentru bracteele cărnoase de la
bazainflorescenţelor, preparate sub diferite forme, având valoare alimentară ridicată, conţinând
proteine
1,7-3,6%, lipide 0,5-0,8%, substanţe extractive neazotate 6-8%, vitamine şi săruri minerale.
Frunzele uscate şi uneori rădăcinile se utilizează şi în medicină.
Originea şi răspândirea culturii. Anghinarea provine din zona Mării Mediterane şi
nordulAfricii, unde creşte în stare sălbatică. A fost cultivată din cele mai vechi timpuri. În Europa
s-a răspândit începând din sec. al XV-lea. În perioada 1955-1975 cultura a progresat în Italia,
Spania şi Franţa.
Anghinarea se cultivă pe o suprafaţă de aproximativ 120 mii ha, realizându-se o producţie
totală de 1,2 mil. tone. Aproximativ 90% din această producţie, este realizată de ţările din jurul
Mării Mediterane. În ţara noastră, anghinarea este puţin cunoscută şi cultivată ca legumă, fiind
utilizată însă frecvent ca plantă medicinală.
176
Particularităţi biologice. Anghinarea este o specie perenă, dar în cultură se poate
comportaca o plantă anuală, bienală sau trienală. În sol planta formează un sistem radicular
puternic, ramificat. La partea superioară din muguri se dezvoltă lăstari, la baza cărora cresc
rădăcini şi astfel aceştia pot fi utilizaţi în cazul înmulţirii vegetative. Tulpina este înaltă, ajungând
de la 15-20 cm până la 2 m înălţime, în funcţie de soi. Grosimea tulpinii este de 4-8 cm, după un an
de la plantare. În partea superioară se ramifică şi în vârful ramificaţiilor se vor forma
inflorescenţele. Frunzele sunt mari, ajungând până la 1-1,2 m lungime, au un peţiol bine dezvoltat
şi nervura principală îngroşată. Limbul frunzei este puternic sectat, de culoare cenuşiu-argintie
(fig.8.4.1). Toată planta este acoperită de perişori albi-cenuşii. La unele soiuri frunzele şi bracteele
din inflorescenţe se termină cu spini. Florile au culoare albastră-violacee şi sunt grupate în
inflorescenţe de tip capitul, care sunt mari, globuloase. Receptaculul capitulului este cărnos ca şi
baza bracteelor, care reprezintă partea comestibilă. Înflorirea are loc în perioada iunie-iulie,
polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este de tip achenă, de formă oblongă, uşor turtită, de
culoare brun-cenuşie, cu pete negre, 17-25 buc/g.

a. b.
Fig.8.4.1. Frunza de anghinare (a) şi inflorescenţa (b)

Soiuri cultivate: Breton, Romanesco, Violet de Toscana, Violet de Provence.


Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Anghinarea este o specie perenă, dar datorită faptului
căprovine dintr-o zonă cu climat cald este mai pretenţioasă faţă de căldură, comparativ cu celelalte
specii perene. Astfel partea vegetativă poate fi distrusă în totalitate a temperaturi de -10...-15ºC iar
capitulele sunt distruse la 0...-4ºC. Din această cauză, în condiţiile de la noi, plantele se protejează
în timpul iernii. Creşterea plantelor se desfăşoară în condiţii normale, la temperaturi de peste 20ºC.
Faţă de lumină are pretenţii moderate. Creşterea şi dezvoltarea plantelor se desfăşoară însă, în
condiţii mai bune, pe terenurile cu expoziţie sudică. Faţă de umiditate are cerinţe moderate.
Plantele sunt mai sensibile faţă de lipsa apei, la începutul perioadei de vegetaţie, până la
177
dezvoltarea sistemului radicular. Anghinarea preferă solurile profunde, bine structurate, lutoase sau
luto-argiloase. Plantele sunt sensibile la tasarea solului, fapt ce poate determina asfixierea
rădăcinilor, în timpul perioadei de vegetaţie.
Nutriţia minerală. Pentru o tonă de produs, plantele extrag din sol 4,5 kg N, 0,5 kg P2O5şi
5 kg K2O.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura anghinarei se practică în principal prin drajoni şi mai rar prin seminţe. Pentru
cultură se aleg terenuri plane, nivelate, fără exces de umiditate, bogate în materie organică. Se evită
solurile infestate cu nematozi (Pratylenchus dipsacii) sau cu alţi agenţi patogeni
(Erwinia,Ascochyta, Verticillium).
Pregătirea terenului începe din toamnă printr-o fertilizare cu 30-40 t/ha gunoi de grajd,400-
500 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sare potasică care, se încorporează în sol printr-o arătură
adâncă, la 30-40 cm. Primăvara se aplică 200-250 kg/ha azotat de amoniu şi se mărunţeşte arătura,
cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Înfiinţarea culturii prin drajoni. Materialul de plantat se recoltează primăvara, dintr-
oplantaţie existentă. Drajonii se detaşează de la plantele mamă, primăvara în martie-aprilie. Pentru
aceasta se îndepărtează pământul din jurul tufei, apoi cu ajutorul unor cuţite se detaşează drajonii,
cu grijă, lăsându-se câte doi lăstari la fiecare plantă, pentru continuarea vegetaţiei. Drajonii care au
fost detaşaţi trebuie să fie sănătoşi, bine dezvoltaţi, cu mai multe rădăcini noi şi o porţiune din
rădăcina plantei mamă. Înainte de plantare, se scurtează rădăcinile prea lungi şi frunzele, la 10-15
cm, de la bază. În unele ţări mari cultivatoare, drajonii se plantează în pepiniere, unde se lasă 90-
120 zile sau chiar 120-150 zile, pentru fortificare şi ulterior sunt folosiţi pentru înfiinţarea unei
culturi. Plantarea drajonilor se realizează primăvara devreme sau toamna, în cazul în care aceştia au
fost în pepinieră. Se plantează la 90-100 cm între rânduri şi 60-80 cm între plante pe rând, în
cuiburi făcute cu sapa sau în rigole deschise cu rariţe. Adâncimea de plantare este de 10-12 cm.
Înfiinţarea culturii prin semănat direct, se practică mai puţin, deoarece se obţinculturi
maipuţin uniforme. Semănatul se face primăvara, în aprilie-mai, pe un teren bine pregătit. Se
seamănă
3-4 seminte în cuib, la adâncimea de 3-4 cm. Se folosesc 3-4 kg sămânţă/ha.
Lucrările de întreţinere. După plantare se udă, prin aspersiune sauindividual la cuib,
pentruasigurarea prinderii. În timpul verii, în perioadele secetoase se mai aplică 2-3 udări, cu 300-
3
400 m apă/ha. Se fac 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile manuale, pentru combaterea buruienilor.
În cursul perioadei de vegetaţie se fac 1-2 fertilizări faziale. Începând din anul al doilea de
vegetaţie, primăvara se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu iar înainte de formarea inflorescenţelor,
150-200
178
kg/ha Complex III. Toamna înainte de venirea îngheţului se taie tulpinile florale, se scurtează
frunzele, plantele se muşuroiesc, în zonele cu ierni aspre, iar primăvara acesta se împrăştie.
Recoltarea inflorescenţelor are loc când acestea au ajuns la dimensiuni corespunzătoare
şibracteele nu s-au îndepărtat de axul capitulului. Acestea se taie cu o porţiune de 10 cm din tulpina
florală. Perioada de recoltat începe în iunie-iulie şi durează până toamna în septembrie-octombrie.
După recoltare se sortează pe cinci calităţi în funcţie de dimensiuni: 6/7,5 cm sau, 7,5/9 cm, 9/11
cm, 11/13, 13 cm sau peste 13. Inflorescenţele cu diametru mai mic de 6 cm se valorifică în
buchete. Deoarece este un produs perisabil, după recoltare, inflorescenţele se pot păstra câteva zile
la temperaturi de până la 15ºC şi umiditate moderată. Pentru o păstrare mai îndelungată (3
săptămâni), se asigură -0,5...+1ºC şi umiditate atmosferică 95%. În condiţii nefavorabile,
inflorescenţele se brunifică iar bracteele se desfac. În primul an de cultură se recoltează
înflorescenţele de pe plantele mai bine dezvoltate, respectiv, aproximativ 50 mii bucăţi (10 t/ha) iar
din anul al doilea producţia ajunge la 100 mii bucăţi (20 t/ha). Perioada de recoltat durează 3-4 ani,
după care cultura se desfiinţează.

8.5. TARHONUL
Arthemisia dracunculus L.
Fam. Asteraceae (Compositae)
Importanţa culturii. Se utilizează lăstarii cu frunze pentru aromatizarea unor
preparateculinare dar şi la condimentarea unor conserve de legume sau de carne. Frunzele de
tarhon conţin cantităţi mari de uleiuri eterice şi diferiţi compuşi fenolici care-i imprimă gustul şi
aroma caracteristică.
Originea şi răspândirea culturii. Tarhonul este o specie originară din Siberia şi
Mongolia,de unde s-a răspândit în toate zonele din Asia şi Europa. La noi se cultivă în toate zonele,
dar ocupă suprafeţe reduse, în special în jurul oraşelor mari.
Particularităţi biologice. Este o plantă perenă, semi-lemnoasă.Sistemul radicular
estefasciculat, cu rădăcini subţiri care pătrund în sol până la 30-50 cm. Tulpina apare din anul al
doilea de la plantare, ajunge la înălţimea de 50-100 cm, este ramificată. Pe lăstarii care se formează
primăvara sunt dispuse frunzele mici, liniar-lanceolate, glabre, cu marginea întreagă (fig.8.5.1).
Florile sunt mici, de culoare galbenă sau brun-violacee, de obicei sterile, dispuse în
inflorescenţe globuloase, de tip calatidiu. Fructul este o achenă, de dimensiuni reduse (5000
bucăţi/gram), facultatea germinativă se menţine 2-3 ani.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Tarhonul este o plantă rezistentă la temperaturi
scăzute,rezistând în câmp până la -25...-30ºC. Are pretenţii mai mari faţă de lumină, preferând
terenurile
179
însorite. Faţă de umiditate are cerinţe moderate, dar în condiţii de secetă, producţia de lăstari scade
şi se depreciază calitativ prin lignificarea rapidă a acestora şi acumularea unor cantităţi mari de
uleiuri volatile. Preferă solurile fertile, mijlocii, nisipo-lutoase sau lutoase, bine aprovizionate în
azot, care favorizează dezvoltarea vegetaţiei.

Fig.8.5.1. Plante de tarhon

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
În condiţiile de la noi, cultura tarhonului se practică prin butaşi înrădăcinaţi sau pe suprafeţe
mici, prin despărţirea tufelor. Pentru cultura tarhonului se aleg terenuri plane, nivelate, cu expoziţie
sudică. Se evită amplasarea culturii după specii din fam. Asteraceae, deoarece au boli şi dăunători
comuni. Terenul se pregăteşte din toamnă, printr-o fertilizare de bază cu 30-40 t/ha gunoi de grajd,
300-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică, urmată de arătura adâncă, la 28-30 cm.
Primăvara se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri şi combinatorul. Butaşii se recoltează
de pe plantele mamă în perioada iunie-iulie. Se taie lăstarii de 10-12 cm, care se înrădăcinează într-
un strat de nisip sau perlit, în sere înmulţitor sau în răsadniţe reci, la distanţe de 10/5 cm. Dacă
lăstarii sunt mai lungi, de 20-25 cm, se vor secţiona în două părţi, de 10-12 cm, rezultând astfel
câte doi butaşi. Se udă periodic şi se evită temperaturile prea ridicate. Butaşii sunt buni de plantat
după ce au format câteva rădăcini.
Plantarea butaşilor se poate realiza toamna sau primăvara la distanţe de 50-60/30-40 cm.
După plantare se udă pentru asigurarea prinderii, urmând ca după câteva zile de la plantare să se
efectueze complectarea golurilor. În fiecare an cultura se întreţine curată de buruieni, prin 2-3
praşile mecanice şi 1-2 manuale, se udă în perioadele secetoase, se fac 1-2 fertilizări faziale cu 120-
150 kg/ha Complex III. La interval de 3-4 ani, toamna, se fertilizează printre rânduri, cu gunoi de
grajd bine descompus, în cantitate de 20-25 t/ha. În timpul verii se taie tulpinile florifere pentru a

180
stimula formarea lăstarilor. Toamna plantele se taie la 5-6 cm deasupra solului şi în zonele cu ierni
aspre, fără zăpadă, se protejează cu paie sau frunze.
Recoltarea lăstarilor cu frunze începe primăvara şi se realizează eşalonat, tot timpul verii. În
primii doi ani de vegetaţie, se recoltează un număr mai mic de lăstari pentru a favoriza fortificarea
plantelor. În momentul recoltării lăstarii au 15-20 cm lungime, se leagă în mănunchiuri, de 3-4 cm
în diametru şi se valorifică. Producţia de lăstari este de 10-15 t/ha.

8.6. LEUŞTEANUL
Levisticum officinale
Koch.Fam. Apiaceae
(Umbelliferae)
Importanţa culturii. Se utilizează frunzele pentru aromatizarea unor preparate culinare.
Planta se utilizează şi în scop medicinal, folosindu-se rădăcinile la prepararea unor medicamente.
Uleiul (esenţa) de leuştean are acţiune diuretică şi hipotensivă. Ceaiul din sămânţă, se utilizează în
bolile de stomac iar decoctul din frunze are efect diuretic.
Originea şi răspândirea culturii. Este originar din sudul Europei, întâlnindu-se în
floraspontană în zona Mării Mediterane. La noi se cultivă în toate zonele, ocupând însă suprafeţe
reduse.
Particularităţi biologice. Leuşteanul este o plantă perenă, cu creştere viguroasă. În
solformează un sistem radicular bine dezvoltat, pivotant, profund, cu rădăcini cărnoase. Frunzele
sunt glabre, lucioase, dublu penat sectate, iar cele de pe tulpina floriferă sunt simplu sectate
(fig.8.6.1).
Tulpina floriferă este înaltă, de 100-150 cm, dreaptă, fistuloasă, ramificată în partea superioară şi
apare începând din anul al doilea de vegetaţie. Florile sunt mici de culoare galbenă, grupate în
inflorescenţe de tip umbelă compusă. Fructele sunt dicariopse, de formă eliptică, cu lungimea de
aproximativ 5 mm, având cinci creste longitudinale şi culoare brună. Facultatea germinativă este în
general redusă, 40-50% şi se păstrează 2-3 ani.
Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Are pretenţii reduse faţă de temperatură,
suportândgerurile din timpul iernii. Plantele vegetează bine la temperaturi de 15-20ºC. Nu este
pretenţioasă faţă de lumină, plantele suportând şi locurile umbrite. Plantele au cerinţe mai mari faţă
de umiditate. Preferă solurile semigrele, bine aprovizionate în substanţe minerale.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura se poate înfiinţa prin despărţirea tufelor sau prin semănat direct.
Despărţirea tufelor se poate face toamna sau primăvara devreme. Tufele sunt secţionate în
aşa fel încât fiecare porţiune să prezinte câteva rădăcini şi 2-3 muguri vegetativi. Imediat după
181
secţionare, se realizează plantarea acestora pe un strat pregătit corespunzător, la distanţe de 60-
70/30-40 cm.

Fig.8.6.1. Plante de leuştean

Pregătirea terenului începe toamnacând se administrează 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-
500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare potasică. Se face arătura adâncă la 28-30 cm. Dacă
înfiinţarea culturii se face din toamnă, arătura se mărunţeşte cu grapa cu discuri, altfel rămâne
nemărunţită până primăvara, când se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu şi se lucrează
cu combinatorul pentru pregătirea patului germinativ.
Se seamănă la distanţe de 60-70 cm între rânduri, folosind 4 kg sămânţă/ha, la adâncimeade
2-3 cm. Se poate semăna toamna, în septembrie, sau primăvara devreme, în martie-aprilie.
Lucrările de întreţinere, constau în praşile mecanice şi manuale, pentru
combatereaburuienilor şi afânarea solului, răritul culturilor înfiinţate prin semănat direct, la 30-40
cm, udări în perioadele secetoase şi o fertilizare fazială la începutul perioadei de vegetaţie cu 200-
250 kg/ha Complex III. Periodic la interval de 3-4 ani se administrează, toamna, 30-40 t/ha gunoi
de grajd bine descompus. Începând din al doilea an de vegetaţie se execută îndepărtarea tulpinilor
florale, pentru a stimula dezvoltarea frunzelor din rozetă.
Recoltarea frunzelor are loc începând de primăvara devreme până toamna târziu, pe
măsurăce acestea ajung la dimensiuni normale. Lucrarea se face manual, prin rupere sau tăiere.
Producţia anuală este de 20-30 t/ha iar cultura poate să dureze 8-10 ani.

182
8.7. MĂCRIŞUL
Rumex acetosa
L.Fam.
Polygonaceae

Importanţa culturii. Măcrişul se cultivă pentru frunzele sale bogate în fier, vitamine şiacid
oxalic care se utilizează la prepararea ciorbelor, pireurilor sau chiar în salate împreună cu alte
legume. Frunzele se pot recolta începând de primăvara devreme, când sortimentul de legume este
mai puţin diversificat. Are conţinutul cel mai ridicat în acid oxalic, dintre legumele verdeţuri,
5,27% din substanţa uscată, comparativ cu spanacul care conţine 3,63%. Din punct de vedere
medical, datorită gustului acrişor are acţiune emolientă fiind un diuretic şi laxativ uşor.
Originea şi răspândirea culturii. Provine din măcrişul sălbatec, care creşte spontan
înlocuri mai umede şi pe fâneţe, în majoritatea regiunilor de pe glob. Cultura are o extindere
redusă, în grădinile familiale, cu posibilităţii de extindere în perspectivă.
Particularităţi biologice. Este o specie perenă, care în sol, formează o rădăcină
pivotantă,iar la suprafaţa solului, o rozetă de frunze. Frunzele sunt peţiolate, lanceolate, glabre,
crestate la bază. Tulpinile florale sunt striate, uneori cu nuanţe roşietice, cu înălţime de 50-100 cm
(fig.8.7.1.).
Este o plantă dioică, cu flori unisexuate, mici, dispuse în inflorescenţe de tip panicul. Înflorirea are
loc în mai-iunie. Fructul este o nuculă, cu o singură sămânţă în interior, de culoare brună-închis, de
formă triedrică, lucioasă. Seminţele sunt mici, 1000-1500 bucăţi/gram, cu facultate germinativă de
85-90%, care se păstrează 3-4 ani.

Fig. 8.7.1. Plante de măcriş

Relaţiile cu factorii de vegetaţie. Are cerinţe moderate faţă de condiţiile de mediu.


Rezistăla temperaturile scăzute din timpul iernii iar pentru creşterea frunzelor preferă temperaturi
183
moderate. Este o plantă puţin pretenţioasă faţă de lumină, suportând bine şi locurile umbrite. Nu
are cerinţe mari faţă de umiditate dar în condiţii de secetă, producţia de frunze este mult diminuată
şi acestea sunt mai puţin fragede. Preferă solurile adânci, fertile, cu reacţie uşor acidă sau neutră.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
Cultura se poate înfiinţa prin despărţirea tufelor, pe suprafeţe mici sau prin semănat direct.
Despărţirea tufelor se poate face toamna sau primăvara devreme. Tufele mari sunt
secţionate în aşa fel încât fiecare porţiune să aibă câteva rădăcini şi muguri vegetativi. Acestea se
plantează pe un teren pregătit corespunzător şi apoi se udă.
Cultura prin semănat direct se înfiinţează primăvara devreme, pe un teren pregătit din
toamnă, ca pentru celelalte specii perene sau în septembrie. Semănatul are loc, după ce arătura a
fost bine mărunţită, la distanţe de 25-30 cm între rânduri, câte trei rânduri pe un strat. Adâncimea
de semănat este de 1-2 cm şi se folosesc 2-3 kg sămânţă/ha. După răsărire, plantele se răresc la 10-
15 cm. Cultura se întreţine curată de buruieni, prin praşile mecanice şi manuale iar în perioadele
secetoase se udă. În timpul verii se îndepărtează tulpinile florifere, pentru a stimula formarea de
frunze noi. În fiecare an primăvara se face, o fertilizare cu 150-200 kg/ha Complex III. Pentru
obţinerea de producţii extratimpurii, primăvara devreme, cultura se poate proteja cu folie care se
aşează direct pe sol sau cu tunele joase. Recoltarea frunzelor se face manual, eşalonat, începând din
luna martie-aprilie sau în primul an de vegetaţie după aproximativ 3 luni după semănat. În primul
an producţia de frunze este de 5-6 t/ha iar în anii următori poate să ajungă până la 15-20 t/ha.

8.8. Bibliografie obligatorie


Indrea D., Apahidean Al.S., Maria Apahidean, Măniuţiu D., Rodica Sima, 2013, Cultura
legumelor, ed.III-a, revizuită, Ed. Ceres, Bucureşti, Cap.19.
Apahidean Al.S., Maria Apahidean, 2004, Cultura legumelor şi ciupercilor, Ed.
Academicpres, Cluj-Napoca, Cap.XIII.

8.9. Bibliografie facultativă


Ciofu Ruxandra, Nistor Stan, Victor Popescu, Pelaghia Chilom, Silviu Apahidean, Arsenie
Horgoş, Viorel Berar, Karl Frits Laurer, Nicolae Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură,
Ed.Ceres, Bucureşti, cap.21.

184
8.10.Test
1. Cultura de sparanghel durează:
a) 2-3 ani;
b) 4-5 ani;
c) 10-15 ani.
2. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor de sparanghel este de:
0
a) 10-12 C;
0
b) 15 C;
0
c) 18-20 C.
3.Recoltarea peţiolurilor de revent începe:
a) în primul an după plantare;
b) din anul al doilea după plantare
c) din anul al treilea după plantare
4. Cultura de hrean se înfiinţează:
a) prin semănat direct;
b) prin răsaduri
c) prin butaşi de rădăcină
5. Cultura comercială de hrean se recoltează:
a) în fiecare an;
b) din doi în doi ani
c) în primul sau al doilea an după înfiinţare
6. Partea comestibilă la anghinare este reprezentată de:
a) peţiolul frunzelor;
b) inflorescenţa;
c) frunze.
7. Tarhonul se înmulţeşte prin:
a) seminţe;
b) răsad;
c) butaşi înrădăcinaţi.
8. Leuşteanul este originar din:
a) Zona Mării Mediterane;
b) Africa;
c) Asia.
9. Înflorirea plantelor de măcriş are loc:
a) aprilie;

185
b) mai-iunie;
c) iulie-august.
10. Despărţirea tufelor de măcriş se poate face:
a) primăvara;
b) tot timpul anului;
c) toamna.

186