2

VALORIFICAREA RESURSELOR TRADIȚIONALE ÎN TURISM

3
Praoveanu Ioan Lazăr Anamaria

VALORIFICAREA RESURSELOR TRADIȚIONALE ÎN TURISM

Brașov 2021

4
 Cuprins

1. Etnografia-concepte, domenii, izvoare şi metode de cercetare ........................................................... 9

2. Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa .................................................................................................. 17

2.1. Aşezările ................................................................................................................................... 17

2.1.1.Factorii favorizanţi ................................................................................................................. 17

2.1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor ................................................................................................. 17

3. Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român ........................................................................................ 29

3.1. Etape în dezvoltarea ocupaţiilor ............................................................................................... 29

3.2. Tipuri de ocupaţii tradiţionale .................................................................................................. 30

3.2.1. Ocupaţiile principale ............................................................................................................. 31

I. Agricultura ........................................................................................................................... 31

II. Creşterea animalelor ................................................................................................................... 38

4. Ocupaţiile secundare şi ocupaţiile casnice ........................................................................................... 42

4.1. Ocupaţiile secundare ................................................................................................................ 42

4. 1. 1.Albinăritul ............................................................................................................................ 42

4.1.2. Vânătoarea ............................................................................................................................. 43

4.1.3. Culesul din natură.................................................................................................................. 44

4.2.2. Prepararea hranei. Alimentaţia şi bucătăria tradiţională ...................................................... 47

4.2.3. Industria casnică de prelucrare a fibrelor textile. .................................................................. 51

5. Meşteşuguri populare ........................................................................................................................... 55

5.1. Meșteșuguri specializate în prelucrarea produselor agricole ................................................... 55

5.1. Meșteșuguri specializate în finisarea și îngroșarea textilelor ............................................... 56

5.2. Meşteşuguri specializate în prelucrarea lemnului ................................................................ 56

5.4. Prelucrarea pieilor .................................................................................................................... 57

5.5. Pietrăritul .................................................................................................................................. 59

5.6. Fierăritul ................................................................................................................................... 59

5.7. Olăritul ..................................................................................................................................... 59

5
6. Arta populară ....................................................................................................................................... 82

6.1. Ornamentica artei populare ...................................................................................................... 82

6.2. Cromatica artei populare .......................................................................................................... 83

6.3.Ţesăturile decorative şi de uz gospodăresc ............................................................................... 83

6.3.1.Materii prime .......................................................................................................................... 83

6.3.2.Vopsitul fibrelor textile .......................................................................................................... 84

6.3.3. Decorarea ţesăturilor ............................................................................................................. 84

6.3.4. Categorii de piese textile ....................................................................................................... 85

7. Ceramica populară .............................................................................................................................. 93

7.1. Forme ceramice ........................................................................................................................ 93

7.2. Categorii de ceramică .............................................................................................................. 93

7.3. Repertoriul ornamental ............................................................................................................. 96

8. Icoanele pe sticlă ................................................................................................................................ 107

8.1. Pictura murală şi icoanele în Biserica ortodoxă ..................................................................... 108

8.2. Icoanele pe sticlă .................................................................................................................... 109

8.2.1. Faze ale picturii pe sticlă ..................................................................................................... 110

8.2.2. Tematica icoanelor .............................................................................................................. 111

8.2.3. Centre de icoane pe sticlă .................................................................................................... 111

9. Portul popular..................................................................................................................................... 123

9.1. Izvoare documentare pentru reconstituirea îmbrăcămintei tradiţionale româneşti ................ 123

9.2. Piesele portului popular tradiţional românesc ....................................................................... 123

9.3. Evoluţia portului popular românesc ....................................................................................... 125

9.3.1. Etape în evoluţia portului popular ....................................................................................... 126

9.4.1.Tipuri de cămăşi ................................................................................................................... 128

9.4.2. Găteala capului .................................................................................................................... 128

9.4.3. Cingătorile ........................................................................................................................... 128

9.4.4. Hainele de deasupra ............................................................................................................ 129

9.4.5. Podoabele ............................................................................................................................ 129

6
 9.4.6. Tipurile principale ale costumului femeiesc ....................................................................... 130

9.5. Costumul bărbătesc ................................................................................................................ 131

10. Arhitectura pe teritoriul României ................................................................................................... 149

10.1. Arhitectura populară ..................................................................................................... 149

10.1.1. Casa tradiţională ........................................................................................................... 149

10.1.2. Bisericile de lemn .............................................................................................................. 153

10.2. Arhitectura cu caracter monumental .................................................................................... 155

11. Sărbătorile şi obiceiurile populare ................................................................................................... 164

12. Patrimoniul cultural naţional........................................................................................................... 178

12.1. Aspecte juridice .................................................................................................................... 178

11.2. Muzeul – instituţie de bază cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural naţional .......... 180

11.2.1. Funcţiile principale ale muzeului ...................................................................................... 180

Categorii de muzee ........................................................................................................................ 181

Muzee în aer liber din România .................................................................................................... 182

Anexa 1 – Așezarea, satul, gospodăria, locuința ................................................................................... 188

7
 Introducere

Pentru turism, resursele tradiționale constituie elementele de bază prin valorificarea

cărora își poate atinge scopul recreativ dar și de educare în spiritual prețuirii valorilor,
dobândind, astfel, caracterul de turism cultural și ecologic. Acestor imperative caută să
răspundă cursul “Valorificarea Resurselor Tradiționale în Turism” structurat pe temele de
bază ale culturii populare tradiționale: așezări (sat, gospodărie, locuință) arhitectură populară
și cultă, ocupații, port, artă populară, sărbători și obiceiuri populare etc.

Resursele tradiționale valorificabile în turism cuprind atât resursele naturale (relief,

climă, hidrografie etc.) cât și bunurile patrimoniului cultural material (mobil și imobil) și
imaterial: folclorul muzical și coregrafic, arta populară (pictura pe sticlă și pe lemn, țesăturile
și broderiile lucrate de artistul aanonim), monumentele de arhitectură populară și cultă. În
înțelesul cursului de față sunt tratate acele resurse tradiționale ce definesc modul tradițional
de a fi al poporului român, care face obiectul de studiu al etnografiei.
Etnografia, prin studiul particularităților modului de viață şi al culturii materiale şi
spirituale ale unei etnii, îşi propune să ofere cunoştințe multidisciplinare şi interdisciplinare
cursantului de nivel universitar și înseamnă implicit şi o extrapolare patrimonială, ce duce la
dobândirea de informații referitoare la bunurile materiale şi spirituale care aparţin omenirii
întregi sau unui popor, în cazul de față fiind vorba despre patrimoniul cultural românesc.
Urmărim, astfel, pregătirea studenților în scopul însuşirii cunoştințelor în domeniul resurselor
tradiționale etnografice şi ale patrimoniului cultural românesc în vederea valorificări şi
promovării acestora în domeniul industriei turismului şi al călătoriilor.
Absolvenții vor putea explica şi interpreta fenomenele şi procesele sociale, etnografice
şi de patrimoniu românesc. Mai mult, ei pot aplica cunoştințele şi operaționaliza conceptele
din acest domeniu, diversificând şi inovând profesionist. Studenții vor dobândi abilitatea de
a demonstra capacitatea de analiză, de a aplica cunoştințele dobândite la situații cu un grad
mediu de complexitate şi de a formula concluzii, precum și capacitatea de analiză şi
interpretare a datelor empirice, de evaluare critică şi constructivă a propriului demers de
cercetare în industria turismului. Vor căpăta deprinderea susținerii unor opinii sau puncte de
vedere, ca și aceea de a elabora un proiect de cercetare în tehnicile de valorificare turistică a
patrimoniului tradițional.

8
 1. Etnografia-concepte, domenii, izvoare şi metode de cercetare

Termenul etnografie provine din limba greacă (ethnos=popor şi graphein=a descrie) şi

înseamnă descrierea popoarelor. Etnografia are ca obiect de studiu cultura populară cu cele
două componente: cultura materială şi cultura spirituală.
Cel care pune pentru prima oară la români problema etnografiei ca ştiinţă este George
Vâlsan, profesor la Universitatea din Cluj, care, în anul 1911, fixează ca domeniu al
investigaţiei etnografice “poporul în adevăratul înţeles al cuvântului” şi anume acele
fenomene legate de “fiinţa vie a poporului în evoluţia sa istorică”. Tot el face distincţia între
cultura materială şi cultura spirituală.
În anul 1928, în şedinţa Academiei Române din 9 noiembrie, academicianul Simion
Mehedinţi, profesor la Universitatea Bucureşti, rosteşte comunicarea: “Cordonate etnografice:
civilizaţia şi cultura” în care numeşte conceptul care priveşte lumea materială (cultura
materială) civilizaţie şi-l defineşte ca “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit
omului adaptarea la mediul fizic în care trăieşte”, în timp ce cultura este-potrivit opiniei sale-
“suma tuturor creaţiilor sufleteşti care înlesnesc individului adaptarea la mediul social”.
Aşadar, prin definiţia dată de savantul român conceptului de cultură, trebuie să înţelegem
cultura spirituală, creaţiile spirituale.
Conceptul de cultură are, însă, o accepţiune mult mai largă întrucât, pe lângă creaţiile
spirituale, în relaţiile sale cu natura omul creează valori culturale (inclusiv valorile tehnice),
care în procesul muncii sunt transformate în bunuri culturale, bunuri ale culturii materiale. Cu
alte cuvinte civilizaţia nu este altceva decât cultura în acţiune.
Termenul de cultură populară ca sumă a civilizaţiei şi culturii spirituale şi domeniu de
investigaţie al etnografiei trebuie înţeles sub aspectul apartenenţei la umanitatea în totalitatea
ei creatoare de valori şi bunuri culturale şi folosim pe cel de cultură populară tradiţională
numai prin raportare la realităţile de astăzi.
Cultura populară cuprinde toate fenomenele şi procesele etnografice, toate
manifestările folclorului şi artei populare într-o conexiune unitară, fără dihotomie
(diviziune) între cultura materială şi cultura spirituală.
Cultura capătă de la început un pronunţat caracter etnic, pentru că fiecare etnie se
diferenţiază prin moduri de viaţă diferite, printr-un anumit specific etnic, ceea ce impune

9
analizarea fiecărei culturi diferenţiat, pentru că se diferenţiază de la etnie la etnie în funcţie de
realităţile sociale, istorice şi geografice care le sunt proprii.
Se foloseşte şi termenul de etnologie considerată ca o etapă superioară de analiză şi
sinteză a materialului etnografic, care, în concepţia unor cercetători, trebuie să se limiteze la
cercetarea şi descrierea fenomenelor etnografice.
Considerăm că etnografia şi etnologia au aceeaşi arie de cuprindere şi anume cultura
populară. În sprijinul celor afirmate de noi, redăm definiţia elveţianului De Chavanes, potrivit
căreia: “etnologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei, structurii, dinamicii şi
funcţiunii formelor istorice de civilizaţie şi cultură din perioada primitivă şi până în prezent şi
cu prospectarea formelor de civilizaţie şi cultură în viitor”.
În concluzie, etnografia poate fi definită ca ştiinţa care se ocupă cu studiul modului
de viaţă, al civilizaţiei şi culturii populare, studiu care presupune acumularea în teren a
materialelor etnografice (informaţii şi obiecte), descrierea fenomenelor studiate, analiza lor,
stabilirea legităţilor de dezvoltare a culturii populare.
Etnografia face parte din categoria ştiinţelor etnologice alături de folclor şi de arta
populară. Profesorul Mihai Pop face distincţie între etnografie şi folclor. El consideră folclor
literatura (folclorul literar), muzica, dansurile populare, punând accentual pe faptul artistic.
Folclorul- potrivit lui Mihai Pop- studiază creaţia artistică ca manifestare a culturii populare.
Conceptul de artă populară include toate creaţiile artistice anonime şi colective ale unei
comunităţi sociale de tip etnic, de la arhitectură la pictura pe sticlă, care, prin variate mijloace
de exprimare, dau valoare estetică tuturor categoriilor de obiecte cu funcţie utilitară (ex.
covorul apără peretele de intemperii-funcţie utilitară- dar are şi o valoare estetică prin decor
şi cromatică)
Trebuie precizat că evoluţia istorică a spaţiului românesc în Evul Mediu, caracterizată
prin fărâmiţarea politică în formaţiuni mai mici (ţări) precum şi condiţiile geografice au dus
la conturarea unor regiuni şi zone etnografice diferenţiate prin anumite particularităţi:
-o evoluţie istorico-economică proprie
-un grai propriu
-caractere etnografice proprii în arhitectură, ocupaţii, port
-un stil specific al creaţiei artistice populare
Într-o scurtă incursiune în istoricul cercetărilor etnografice în ţara nostră putem
aminti pe cărturarul Dimitrie Cantemir (1673-1723), care în Descrierea Moldovei, tratează şi
10
ocupaţiile tradiţionale (agricultură, păstorit, albinărit), dar şi credinţele, obiceiurile şi
superstiţiile populare.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea cercetările etnografice vor fi promovate de
Academia Română prin crearea în anul 1875 a Secţiei de Etnologie în cadrul Societăţii
Geografice Romăne. În cadrul acestei secţii, Bogdan P. Haşdeu aduce o însemnată
contribuţie la promovarea cercetării etnografice prin întocmirea chestionarelor privitoare la
obiceiurile juridice şi este autorul primelor cursuri universitare de etnografie.
O contribuţie de mare valoare ştiinţifică la cercetarea etnografică şi folclorică la
sfârşitul secoliului al XIX-lea şi începutul secolului XX au adus-o Simion Florea Marian,
Theodor Burada şi Tudor Pamfile.
Cercetările lui Simion Florea Marian se materializează în lucrări de referinţă dintre care
amintim: Naşterea la români, Nunta la români, Înmormântarea la români şi Sărbătorile
la români.
Tudor Pamfile abordează ocupaţiile poporului roman în volumele: Agricultura la
români (1913), Industria casnică la români (1910) şi Cromatica poporului român (1914),
primele de acest gen din etnografia românească. În tematica de cercetare a lui T. Pamfile sunt
şi obiceiurile practicate de sărbători strânse şi publicate în lucrările: Sărbătorile de vară la
români (1910), Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914) şi Crăciunul (1914).
Intelectualitatea românească de la sate (învăţători, preoţi, medici) a avut un rol
important în culegerea materialului etnografic şi folcloric într-o serie de monografii săteşti şi
studii cu caracter geografic şi economic. Amintim aici Monografia comunei Răşinari,
aparţinând învăţătorului Victor Păcală, publicată în anul 1909.
Începutul secolului XX marchează şi înfiinţarea primelor muzee care tezaurizează
bunurile culturale de valoare etnografică şi de artă populară: în anul 1905 Muzeul ASTRA
din Sibiu şi un an mai târziu Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi
Industrială, devenit mai târziu Muzeul de Artă Populară al României.
Perioada de formare a etnografiei ca ştiinţă de sine stătătoare se plasează în primele
decenii ale secolului al XX-lea şi este legată de numele unor personalităţi de prim rang care
au înţeles rosturile etnografiei şi, mai ales, nevoia îmbinării cercetării ştiinţifice cu activitatea
pedagogică de formare a cercetătorilor. George Vâlsan şi, mai apoi, studentul său Romulus
Vuia la Universitatea din Cluj, Ovid Densuşianu şi Simion Mehedinţi la Universitatea din
Bucureşti, cu studii în mai multe ţări europene, sunt fondatorii şcolii etnografice româneşti
11
 Prin studiile sale: O nouă ştiinţă: etnografia şi Menirea etnografiei în România,
publicate în 1927, Geoge Vâlsan pune bazele teoretice ale etnografiei româneşti
La şcoala clujeană, se afirmă, puternic influenţat de marele său înaintaş, Romulus Vuia,
titular al catedrei de etnografie de la Universitatea din Cluj, fondator al Muzeului Etnografic
al Transilvaniei, autor al unei serii de lucrări de mare valoare ştiinţifică, unele strânse în cele
două volume de Studii de etnografie şi folclor (1975, 1980).
O remarcabilă contribuţie la dezvoltarea ştiinţei etnografice româneşti a adus Simion
Mehedinţi, profesor la Universitatea din Bucureşti. Dintre lucrările sale, care pun pe primul
plan necesitatea cercetării culturii materiale menţionăm: Caracterizarea unui popor prin
munca şi uneltele sale şi Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura.
Trăsătura esenţială a cercetării etnografice în perioada interbelică o constituie
îmbinarea cercetării ştiinţifice cu achiziţionarea materialelor (obiecte şi documente)
etnografice şi organizarea de expoziţii şi muzee reprezentative: în 1922 ia fiinţă Muzeul
Etnografic al Transilvaniei, la Cluj, în 1921 Muzeul Maramureşului la Sighetul Marmaţiei,
în 1936 Muzeul Satului din Bucureşti, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti. În această perioadă la
Cluj se înfiinţează catedra de etnografie şi folclor în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii
din Cluj, cursurile fiind predate de către Romulus Vuia, care îmbină activitatea didactică cu
cea muzeografică şi de cercetare de teren.
Tot în perioada interbelică cercetările sociologice de teren, în echipe alcătuite din
profesori şi studenţi şi conduse de către Dimitrie Gusti, se finalizează în studii şi monografii
cu pronunţat caracter etnografic.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea cercetările etnografice sunt continuate de către
specialişti din cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române şi de către
muzeografii din muzeele etnografice şi materializate într-o serie de studii şi volume şi în
lucrarea de sinteză Atlasul etnografic al României, având coordonator pe reputatul etnolog
Ion Ghinoiu.
Dintre izvoarele de cercetare în domeniul etnografiei menţionăm, în primul rând,
realitatea culturii materiale şi spirituale, modul de viaţă al poporului romîn, păstrate şi
transmise de la o generaţie la alta, pe care o întâlnim în cercetările de teren, în diferite lucrări
publicate sau aflate în manuscris, precum şi în documente aflate în arhive personale, care
conţin preţioase informaţii etnografice. Cercetătorul etnograf este obligat să facă apel şi la

12
izvoarele istorice care se pot grupa în trei categorii: arheologice, documentare şi narative.
Documentele scrise utilizate în cercetarea etnografică se impart în două categorii:
a. documente de arhivă etnografică, constând din materiale culese în cursul
investigaţiilor de teren
b. documente de arhivă istorică ce conţin informaţii cu caracter etnografic din
epocile medievală, modernă şi chiar din epoca contemporană
Dintre metodele de cercetare, de bază în cercetarea etnografică este observaţia
directă în teren, folosind ca tehnici de lucru: fişa de teren, planuri (schiţe), desen,
fotografie, film documentar şi, în plus, în cazul cercetării etnografice muzeale,
achiziţionarea de obiecte de valoare etnografică pentru îmbogăţirea colecţiilor.
O altă metodă, care a dat rezultate remarcabile, este metoda monografică finalizată în
întocmirea şi publicarea unor monografii, metodă tipică şcolii sociologice, condusă de
Dimitrie Gusti. Pentru localizarea în spaţiu, cu ajutorul hărţilor, a fenomenelor etnografice
cercetătorii etnografi fac apel la metoda cartografică.
În studierea unei aşezări cu populaţie mixtă şi în special în studierea popoarelor mai
apropiate de noi se apelează la metoda comparată , astfel putând fi urmărite influenţele sau
aporturile culturale străine, împrumuturile culturale interetnice.
Ştiinţe etnologice:
a. Etnografia- ştiinţa care se ocupă cu studiul modului de viaţă, al civilizaţiei şi
culturii spirituale populare, studiu care presupune acumularea în teren a
materialelor etnografice (informaţii şi obiecte), descrierea fenomenelor studiate,
analiza lor, stabilirea legităţilor de dezvoltare a culturii populare
b. Folclorul- studiază creaţia artistică ca manifestare a culturii populare. Mihai Pop
consideră folclor literatura orală (folclorul literar), muzica, dansurile populare,
punând accentul pe faptul artistic.
c. Arta populară include toate creaţiile artistice anonime şi colective ale unei
comunităţi sociale de tip etnic (arhitectură, ţesături decorative, pictură pe sticlă
etc.), care, prin variate mijloace de exprimare, dau valoare estetică tuturor
categoriilor de obiecte cu funcţii utilitare
Concepte etnologice
a. Cultură spirituală populară- credinţele privind modul cum trebuie trăită viaţa pe
pământ atât în planul vieţii materiale cât şi al celei spirituale. Termenul de
13
 spiritualitate se referă la „lumea nevăzutelor, a entităţilor lipsite de materialitate şi a
căror existenţă se întemeiază pe credinţă”. Spiritualitatea populară se întemeiază pe
două componente: credinţele religioase tratate la nivelul de înţelegere al oamenilor
simpli şi credinţele magice
b. Credinţele magice-credinţele potrivit cărora în spatele fiecărui lucru, fenomen se
află o forţă nevăzută care îl influenţează în bine sau în rău.
c. Tradiţie- un sistem de modele consacrate de trecutul îndelungat al unui grup
uman cu statut de comunitate, transmis din generaţie în generaţie pe cale orală şi însuşite
necondiţionat de către cei de astăzi
Obicei - un element comportamental repetabil. Etnologii definesc obiceiul drept un ansamblu
de credinţe şi convingeri, transmise din bătrâni prin intermediul tradiţiei şi însuşite de noile
generaţii, după care trebuie întâmpinat un anume eveniment, marcată o anumită sărbătoare,
ori după care trebuie să se desfăşoare fie o anumită manifestare ceremonială, fie un anumit
ritual.
Datina- bun cultural transmis oral din generaţie în generaţie sub forma unui model cultural
elaborat de comunitatea etnică. Datina priveşte manifestările umane de grup desfăşurate sub
autoritatea bisericii la sărbătorile religioaase.
Ritul este acel element al obiceiului în care intervin reprezentări mitologice; este o trecere din
planul obişnuitului în planul simbolicului.
Ritualul- o succesiune de gesturi, de acte şi de momente din structura unui comportament
diferit de cel cotidian, impus de credinţele magice sau religioase, potrivit cărora printr-un
asemenea comportament se poate ajunge la rezultatul dorit
Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor despre originea
universului (cosmogonie) şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari. Mircea Eliade
spune că mitul „povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul
primordial, al începuturilor”. Mitul povesteşte cum a început „să fie” ceva.
Credinţa (religioasă) reprezintă convingerea existenţei unuia sau mai multor zei, în funcţie
de religia la care se referă.
Magic (Lucian Blaga, Gândirea magică și religia, 1941, București): Magia presupune
convingerea că asupra a ceea ce se ascunde în spatele perceptibilului curent (lumea vizibilă)se
poate acționa eficient dacă se recurge la un sistem de practici adecvate în care să fii inițiat sau
luminat; se va trata nu fenomenul ci cauzele ascunse.
14
Magia, al cărui oficiant este un inițiat pornește de la convingerea că în spatele a ceea ce există
și se prezintă ca perceptibil se ascund diverse spirite cu influență benefică sau malefică asupra
existenței noastre cu care se poate dialoga. Practicile magice sunt oficiate de către vrăjitori și
prezicători

Seminar I.

A. Folosindu-se informațiile din cursul 1 încadrați din punct de vedere al conceptelor

etnografice următoarele șiruri de cuvinte motivând alegerea făcută:

a. Călușul, Liturghie, Junii, deschântec de deochi, scufundarea pruncului în apa

botezului, Botezul;
b. Colinda, colindatul, Paparuda, strigarea peste sat, mana vitelor, împărtășirea,
jocul măștilor;
c. Caloianul, Nunta, Bradul de nuntă, scosul tânărului la horă, blestemul (de
părinte), sâmbra oilor, încondeierea ouălor;
d. Cununa, plugarul, plugușorul, înmormântarea, hora, bocitul, borița, icoana,
legatul și dezlegatul cununiilor;

B. Folosindu-se izvoare etnografice precum și informații actuale, să se compare situația

istorică și cea actuală a următoarelor etnii:
a. țiganii
b. sașii
c. maghiarii/ secuii
d. evreii
Comentați în ce măsură aceste etnii mai prezintă comunități autentice ce pot constitui
eventuale resurse culturale turistice.

C. Așezați în ordine cronologică următoarele personalități, menționându-le principalele

opere cu relevanță în etnografie și patrimoniu cultural:
a. Grigore Antipa, Paul de Alep, Vasile Drăguț, Nicolae Dunăre, Ernest Bernea,
Valer Butură, Mircea Eliade, Ene Braniște;
15
 b. Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, Romulus Vulcănescu, Romulus Vuia,
Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dumitru Stăniloae, Vasile Oltean;
c. Simion Mehedinți, Ligia Fulga, Alexandru Borza, Maria Bătcă, Cornel Irimie,
Dimitrie Cantemir, Tudor Pamfile, Mircea Vulcănescu;
d. Neagu Djuvara, Ioan Pop Reteganul, Ovid Densusianul, Mircea Păcurariu,
Ioan Aurel Pop, Marius Porumb, Lucian Blaga, Nicolae Iorga.

D. Folosind catalogul on-line al Bibliotecii Naționale a României, căutați monografii

ale localității sau zonei de proveniență. Încercați să accesați cele mai relevante
rezultate (on-line sau fizic la Biblioteca Județeană sau Universitară), selectând
elementele de identitate, unicitate, autenticitate locală ce ar putea constitui baza
dezvoltării unei destinații turistice. De exemplu proiectul Rășinari – Destinație
gastronomică de excelență https://ec.europa.eu/growth/tools-
databases/eden/destinations/romania_en#margin a fost conturat pe existența unei
rețete unice de plăcintă cu urdă –Vărzarul, rețetă ce a fost consemnată în Monografia
comunei Rășinari.
https://www.youtube.com/watch?v=Db7iolk_dLE&feature=youtu.be

16
 2. Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa

Termenii de aşezare şi sat, la care se adaugă cel de habitat (preluat din expresia
franceză “habitat rural”), sunt folosiţi de către unii etnologi, sociologi, istorici, geografi cu
aceeaşi valoare semantică. Alţi cercetători, luând drept criterii aria de răspândire şi
caracterul locuirii – criterii folosite şi la clasificarea satelor, gospodăriilor şi locuinţelor- fac
distincţie între cei trei termeni. Astfel, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat ca
urmare a organizării spaţiului respectiv şi constituit din vatră, hotar şi populaţie; aşezarea
are o sferă mult mai largă însemnând ansamblul construcţiilor gospodăreşti fie grupate în vatra
satului, fie risipite în hotarul satului, fie izolate în poieni, în păduri sau în golul alpin,
constituind aşezări temporare pastorale, forestiere ori turistice; habitatul rural este identificat
cu ceea ce în româneşte se numeşte vatra satului şi înseamnă spaţiul locuit, unde se odihnesc
locuitorii, au gospodărie, îşi adăpostesc vitele şi uneltele, îşi depozitează o parte din produse.

2.1. Aşezările

2.1.1.Factorii favorizanţi

Aşezările omeneşti sunt produsul unui complex de factori: geografici, economici,

istorici, demografici, administrativi şi etnici.. Factorul geografic a fost determinant pentru
primele faze de geneză şi evoluţie a aşezărilor deoarece de configuraţia terenului a depins
forma şi structura vetrei satului, structurarea terenului de folosinţă şi ocupaţiile locuitorilor.
Locurile preferate pentru întemeierea aşezărilor umane au fost cele care au oferit condiţii cât
mai bune pentru desfăşurarea ocupaţiilor. Factorul economic, prin tipul de economie al
regiunii ( pastorală, agricolă) a influenţat structura şi forma aşezărilor. Factorul politic şi
administrativ, prin dispoziţii de ordin administrativ ca şi prin diferite împărţiri adminstrative,
precum şi factorul demografic, prin sporul natural şi migratoriu şi prin colonizări de
populaţie au influenţat configuraţia aşezărilor. Cu privire la factorul etnic, cercetarea
etnografică consideră ca sate specific româneşti cele de tip risipit şi răsfirat, în timp ce satele
adunate în organizare geometrică aparţin populaţiei germane colonizată în evul mediu

2.1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor

17
 Aşezările româneşti au luat naştere prin libera ocupare a terenului “oricât şi
oriunde”, din averea devălmaşă a obştei, în raport cu nevoile gospodăriei şi cu posibilitatea de
a le munci, o formă autohtonă de dobândire a proprietăţii şi a dreptului de proprietate având
originea în dreptul roman. Acest sistem de luare în stăpânire a terenului a condus la apariţia
unor gospodării risipite, care, acolo unde configuraţia terenului a permis, au format grupuri de
case întemeiate de obicei de către copiii descinşi din acelaşi strămoş.al neamului de sânge.
Grupurile de case au evoluat din generaţie în generaţie devenind cătune. Cătunul este tipul de
sat cel mai vechi şi mai specific românesc, chiar termenul de sat (din latinescul fossatum),
desemnând o aşezare formată din mai multe cătune.
Evoluţia aşezărilor româneşti este legată în primele faze de roirea obştilor săteşti prin
defrişarea şi desţelenirea terenurilor pe măsură ce primele vetre de sat cunosc un spor
demografic. De obicei, cătunul care ia naştere prin roire este alcătuit dintr-un număr restrâns
de familii noi, înrudite, şi poartă numele neamului din care se trag.
O altă cale de formare a aşezărilor o constituie colonizarea, fie spontană, fie dirijată.
Satele de colonizare spontană iau naştere prin aşezarea unor grupuri de populaţie din zonele
mai dens locuite spre zonele de câmpie şi cele colinare, sau prin aşezarea unor “economi de
vite”, care practicau transhumanţa pastorală în câmpie, în Bărăgan în Dobrogea sau în zonele
subcarpatice, unde se întemeiază satele de ungureni.
Satele de colonizare dirijată se constituie prin măsuri luate de către domnitorii din Ţara
Românească şi Moldova în Evul Mediu, prin care populaţia care se aşeza în anumite locuri
numite slobozii beneficia de anumite facilităţi fiscale, reglementate de hrisoave. Din această
categorie mai fac parte satele cu populaţie germană adusă din regiunea Moselei şi a Rinului
în Evul Mediu, sau cu populaţie secuiască aşezată la hotarele de răsărit ale Transilvaniei.
Evoluţia așezărilor de la forma de gospodării risipite pe platforme, interfluvii şi
versanţi spre tipul de gospodării adunate, în vale şi de-a lungul drumului este legată de
dezvoltarea industriei textile şi de prelucrare a lemnului. Începând din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea dezvoltarea comerţului face ca drumul să exercite o puternică forţă de
atracţie asupra gospodăriei ţărăneşti. Ca urmare, de-a lungul drumului apar, mai întâi,
gospodării care se specializează în activităţi comerciale. Cu timpul din gospodăria din deal se
desprind tinerele familii care întemeiază gospodării în vale şi de-a lungul drumului, aşezarea
căpătând configuraţia de sat de tip adunat.
După caracterul locuirii distingem două tipuri de aşezări:
18
 2. aşezări permanent locuite (satele)
3. aşezări temporar locuite (hodăile, sălaşele, stânile)

2.2. Satul
2.2.1.Componentele satului
La început, satul a fost moşia, adică pământul stăpânit şi lucrat de un moş sau strămoş.
Cu timpul, noţiunea s-a extins asupra întregului complex teritorial, social şi economic alcătuit
din vatră, hotar şi populaţie.
Vatra este partea satului în care sunt amplasate gospodăriile, locuită permanent, cu
funcţii specifice de adăpost şi loc de odihnă al oamenilor, adăpost pentru animale, spaţiu
pentru activităţile casnice şi de depozitare a produselor, la care se adaugă funcţii rurale
nespecifice, aşa cum sunt cele administrative, culturale, educative.
Hotarul satului este teritoriul structurat în zone economice: teren arabil, păşune,
fâneţe, pădure, în proporţii variind în funcţie de relief şi de ocupaţiile locuitorilor.
Populaţia rurală include atât locuitorii care se îndeletnicesc cu ocupaţiile specifice,
cât şi pe cei care îndeplinesc funcţii nespecifice în sat: funcţionarii, intelectualii etc.
2.2.2. Tipologia satului românesc.
Dintre etnografii care au cercetat cu mare interes şi competenţă satul românesc o poziţie
dominantă o ocupă Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie de la Universitatea din Cluj
în prima jumătate a secolului XX şi fondatorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Dintre
criteriile folosite de către reputatul etnograf la elaborarea tipologiei satelor, planul satului
(reţeaua uliţelor) şi structura internă (desimea şi modul de grupare a gospodăriilor) sunt
criterii principale. Potrivit acestora distingem trei tipuri morfologico-structurale de sate:
a. sate de tip risipit, forma arhaică a satului românesc, având gospodării izolate,
caracteristic zonei muntoase în care predomină fâneţele şi păşunile destinate creşterii
animalelor
b. sate de tip răsfirat, cu o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse
gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi şi viţă de vie sau terenuri arabile , cultivate
cu porumb, legume etc.; este tipul de sat cel mai răspândit, caracteristic zonei colinare, cu o
economie predominant pomiviticolă, cu teren arabil pe suprafeţe reduse
c. sate de tip adunat, în care se face o delimitare precisă între vatră şi hotar; este tipul de
sat caracteristic zonelor de câmpie şi podişurilor joase. Întâlnim două variante de sat adunat:
19
 -sate adunate cu structură neregulată (îngrămădită)
-sate adunate cu structură regulată, liniară sau geometrică
Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice, reflectată în ocupaţiile
locuitorilor deosebim următoarele tipuri funcţionale de sate:
a. sate cu funcţii predominant agricole ( în zona de câmpie şi în zona colinară)
b. sate cu funcţii pastoral-agricole sau pastoral-forestiere ( în zona de munte)
c. sate specializate în diferite meşteşuguri ( prelucrarea lemnului, olărit etc.)

2.3. Gospodăria
Gospodăria tradiţională este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile compus din casa
de locuit, construcţiile anexe, construcţiile economice, terenul aferent şi împrejmuirile.
Gospodăria este o componentă a aşezării şi în raport cu factorii de influenţă
configurează un anumit tip de aşezare, permanentă sau temporară.
2.3.1. Funcţiile gospodăriei
Gospodăria în ansamblu şi fiecare componentă în parte răspund nevoilor familiei
căreia îi aparţine, acelea de:
b. adăpost pentru oameni, animale şi unelte de muncă
c. spaţiu organizat pentru producţia, depozitarea şi conservarea produselor
alimentelor
d. spaţiu pentru activitatea familială şi spirituală
2.3.2. Factorii determinanţi ai structurii gospodăriei
La apariţia şi evoluţia gospodăriei tradiţionale pe teritoriul ţării noastre şi la
individualizarea tipurilor de gospodării prin destinaţia şi modul de grupare a construcţiilor în
cadrul curţii au contribuit o seamă de factori:
 ocupaţiile
 factorul geografic
 factorul demografic
 factorul etnic
Dintre aceşti factori, ocupaţiile au avut un rol determinant; acolo unde predomina
creşterea animalelor s-a impus construirea unui anumit tip de anexe pentru adăpostirea
acestora şi depozitarea nutreţului; în zonele în care agricultura a fost activitatea economică de
bază s-a impus construirea unor anexe (pătule, hambare, jitniţe) pentru depozitarea cerealelor.
20
 Un alt factor de influenţă rămâne, în toate fazele de evoluţie, factorul geografic pentru
că amplasarea componentelor gospodăriei trebuie să ţină seama de condiţiile terenului, iar
materialul de construcţie rămâne pentru gospodăriile tradiţionale cel pe care îl oferă zona
respectivă: lemnul şi piatra la munte şi în zona colinară, pământul şi, mai târziu, cărămida la
şes.
Factorul demografic, prin creşterea naturală şi migratorie a populaţiei, a condus la
fragmentarea terenurilor pentru noile familii, fapt ce a influenţat şi asupra modalităţilor de
amplasare a construcţiilor şi a structurii mai dense sau mai laxe a gospodăriilor
Înfăţişarea construcţiilor gospodăreşti capătă şi anumite particularităţi locale sau
zonale datorate factorului etnic care a impus un anumit stil arhitectural pe o anumită arie,
contribuind la conturarea a ceea ce numim zonă etnografică.
2.3.3. Componentele gospodăriei tradiţionale
2.3.3.1.Locuinţa-nucleul de bază al gospodăriei
2.3.3.2.Anexe ale locuinţei pentru depozitarea produselor alimentare şi
vestimentare
a) anexe încorporate casei de locuit
 pivniţa
 podul casei
 celarul
b) anexe în construcţii separate
 cămările în Transilvania
 groapa de bucate şi bordeiul pentru cereale, legume şi fructe
 găbănaşul pentru cereale în Transilvania
 pătule pentru porumb în Muntenia
 coşer sau sâsâiac pentru porumb în Moldova
 jitniţele pentru cereale în Gorj
c) anexe pentru prepararea şi consumul hranei
 cuptorul de copt pâinea
 bucătăria de vară
 sursa de apă potabilă (fântâni,uluce şi jgheaburi)
2.3.3.3.Construcţiile economice

21
 a) construcţii pentru adăpostirea animalelor şi furajelor
 grajdul
 şura
 coteţele
 fânăria
b)construcţii pentru adăpostirea uneltelor şi mijloacelor de transport
 aria şurii
 şopronul

2.3.4. Tipuri economico-funcţionale de gospodării

Gospodăriile tradiţionale au o structură specifică adaptată ocupaţiei de bază care se
reflectă în felul şi proporţiile construcţiilor gospodăreşti, ca şi într-o anumită organizare şi
împărţire a terenului în fâneaţă, păşune, grădină de legume, holdă pentru cultura cerealelor,
livadă de pomi, vie etc.S-au conturat astfel mai multe tipuri economice de gospodării:
1. gospodării agricole
2. gospodării agricole-pastorale
3. gospodării pastorale
4. gospodării viticole
5. gospodării piscicole
6. gospodării specializate în diferite meşteşuguri
2.3.5. Tipuri morfologico-structurale de gospodării
Criteriul pe baza căruia cercetarea etnografică diferenţiază gospodăriile din punct de vedere
morfologico-structural este modul de grupare a construcţiilor componente potrivit căruia
distingem:
a) gospodarii cu curti deschise
b) gospodării cu curţi închise
Gospodăriile cu curţi deschise se caracterizează prin amplasarea construcţiilor în funcţie
de teren, mai aproape sau mai departe de casă, fără o împărţire a curţii cu garduri, aşa cum
întâlnim la cele cu curţi închise. Sunt tipice satelor risipite din zonele muntoase, alături de
gospodăriile cu ocol închis.
Gospodăriile cu curţi închise se întâlnesc pe terenurile care permit gruparea construcţiilor
pe o suprafaţă restrânsă, despărţită prin garduri de terenurile agricole din jur. Luînd drept
22
criteriu de clasificare amplasarea construcţiilor în cadrul curţii distingem mai multe
variante de gospodării cu curţi închise:
a. gospodăriile cu curţi în organizare liniară, având construcţiile înşirate pe o singură
latură a curţii, începând cu casa, amplasată înspre uliţă, continuând cu anexele pentru
depozitarea produselor, cu grajdul pentru vite, şi încheind cu şura pentru depozitarea furajelor.
Aria de răspândire a gospodăriei pe o singură linie cuprinde Câmpia Română, ţinutul
Năsăudului şi Bistriţa, întâlnită atât la români cât şi la saşi în trecut, când construcţiile erau
din lemn acoperit cu paie, întrucât acest mod de amplasare era mai puţin expus incendiilor.
b. gospodăriile cu curţi organizate pe două linii având construcţiile aşezate pe două
laturi ale curţii: casa şi unele anexe pe una din laturi, iar pe cealaltă linie, în partea opusă sunt
amplasate şura şi alte anexe. Gospodăriile pe două linii sunt frecvente în zonele joase.
c. gospodării cu curţi organizate în unghi, răspândite mai ales în satele situate de-a
lungul drumului, având şura dispusă în latul curţii, paralelă cu uliţa, pentru a permite accesul
la şură al carelor încărcate cu furaje. Organizarea în unghi este caracteristică şi gospodăriei
săseşti cu curte franconă, întâlnită frecvent în aşezările din Ţara Bârsei.
d. gospodăriile cu curţi organizate pe trei linii, se obţin prin completarea gospodăriei
în unghi cu o a treia linie de construcţii în faţa casei. Apar în zonele cu ocupaţii mixte şi
specializate.
e. gospodării cu ocol închis , caracterizate prin gruparea construcţiilor gospodăreşti în
jurul unei curţi pătrate sau poligonale cu anexe ( şoproane şi polatre) care fac legătura între
componentele principale ale gospodăriei. Se întâlnesc în satele răsfirate sau în cele risipite din
nordul Moldovei, zona muntoasă a Banatului, Bran etc.
2.3.6. Împrejmuirile
Ansamblul gospodăriei tradiţionale era întregit de garduri şi porţi, construcţii care, pe
lângă funcţia de delimitare a spaţiului în zone economice, aveau şi anumite semnificaţii
magico-religioase.
Gardul era, în primul rând, un semn juridic de delimitare a proprietăţii şi avea totodată
rolul de a apăra curtea.
Gardurile s-au diferenţiat în timp prin materialele şi tehnicile de construcţie. Distingem:
-garduri din lemn (nuiele împletite, ţambre, răzlogi, ulucă)
-garduri din trestie
-garduri din lut
23
 -garduri din piatră
În succesiunea lor cronologică, gardurile din nuiele împletite orizontal, pe pari bine fixaţi în
pâmânt sunt cele mai vechi, urmate de gardurile din răzlogi, din leaţuri, din scânduri sau din
grinzişoare..
În zonele joase şi mlăştinoase, s-au făcut garduri din trestie, iar în satele cu gospodării
înşirate de-a lungul văilor şi în zonele înalte se folosea piatra pentru îngrădituri ca şi pentru
unele construcţii anexe
Poarta are în cadrul gospodăriei aceleaşi funcţii pe care le are gardul. Cele mai vechi
porţi s-au construit din aceleaşi materiale şi tehnici ca şi gardurile. Cu timpul s-au dezvoltat
şi înfrumuseţat odată cu celelalte componente ale arhitecturii populare. Ornamentica porţilor
a fost preluată în mare parte din aceea a bisericilor. Ca urmare motivul principal pe stâlpii
porţilor este funia împletită, care dă naştere şi altor motive, ca: cercul, triunghiul, şarpele,
crucea. La porţile din Podişul Moldovei se întâlnesc şi figuri umane sculptate în trunchiuri
groase de stejar şi puse ca stâlpi la porţi şi la garduri.. Cele mai frumoase porţi sunt întâlnite
în Maramureş şi Gorj, zone cu cele mai desăvârşite realizări în acest domeniu al culturii
populare. Deosebite ca realizare artistică sunt şi porţile secuieşti din zonele Harghita şi
Covasna.

2.4. Locuinţa
Cercetătorii din domeniile ştinţelor etnologice folosesc atât termenul de locuinţă cât
şi pe cel de casă cu acelaşi sens, Considerăm că termenul de casă se referă la caracteristicile
construcţiei care serveşte ca locuinţă, sub aspect arhitectural, în timp ce acela de locuinţă
defineşte funcţionalitatea spaţiilor interioare. Ca urmare, casa tradiţională va fi tratată la
capitolul “Arhitectura populară“

2.4.1. Funcţiile locuinţei

Nucleu al gospodăriei, locuinţa îndeplineşte funcţii multiple pentru satisfacerea
nevoilor familiei atât în planul vieţii materiale cât şi al celei spirituale
Locuinţa este spaţiul în care oamenii îşi petrec viaţa, generaţiile tinere primesc
învăţătura, experienţa de viaţă a generaţiilor în vârstă, îşi însuşesc normele de viaţă ale obştei,
îşi săvârşesc obiceiurile legate de cele trei momente ale vieţii: naştere, căsătorie, moarte.

24
 Locuinţa este adăpost şi loc de odihnă, locul de desfăşurare a activităţilor casnice, locul
de păstrare, preparare şi consumare a hranei, loc de petrecere pentru întreaga familie
Cel mai vechi tip de locuinţă, acela cu o singură încăpere îndeplineşte toate funcţiile
locuinţei, cu excepţia celei de păstrare a produselor şi a hranei pentru care s-au folosit anexe
gospodăreşti (bordeie, gropi de bucate) şi podul casei mai ales pentru păstrarea alimentelor.
Evoluţia locuinţei tradiţionale de la planul cu o singură încăpere la planul cu două,
apoi cu trei şi cu patru încăperi a fost impusă de necesitatea extinderii spaţiului de locuit sub
presiunea demografică a familiei şi de cerinţele de îmbunătăţire a condiţiilor de locuit. Spaţiile
apărute ( tinda, cămara, casa mare) şi înscrise în planul dreptunghiular tradiţional al casei
preiau o parte din funcţiile pe care le îndeplinea locuinţa cu o singură încăpere: prepararea
hranei se mută odată cu vatra şi cuptorul de pâine în tindă, păstrarea alimentelor şi a unor
produse în cămară, casa mare (camera dinainte) este destinată petrecerii şi săvârşirii
ritualurilor de trecere din ciclul vieţii, dar şi de etalare a zestrei şi concepţiei artistice a omului
tradiţional.
În raport cu modul de folosinţă şi caracterul locuirii locuinţele pot fi grupate în două
categorii:
a. locuinţe permanente, folosite tot timpul anului de întreaga familie
b. locuinţe temporare, care, la rândul lor, pot fi împărţite în două subcategorii:
b.1. locuinţe sezoniere,folosite ani la rând în acelaşi anotimp al anului, aşa cum
sunt stânele din zona alpină
b.2. locuinţe la adăposturile temporare, folosite doar un anotimp sau două din
an vară-iarnă: hodăi, colibe de fân, în zona de munte, conacele, colibele de la vii în zona
colinară şi surlele, bordeiele, stânele mutătoare în zona de câmpie şi în Lunca Dunării.

2.4.2. Interiorul locuinţei

La organizarea interiorului interiorului locuinţei tradiţionale contribuie următoarele
componente:
a.Pe orizontală
a.1.sistemul de încălzit şi de preparare a hranei (vatra, soba)
a.1.1.vatra
vatra liberă
vatra liberă cu sobă oarbă
25
 vatra cu babură
vatra cu camniţă
vatra cu cuptor de copt pâine
a.1.2.soba de cărămidă cu plită
a.1.3.soba de tuci
a.1.4.soba de prăvălie
a.1.5.soba de teracotă cu plită
a.2.Mobilierul (patul, laviţa, masa, lada)
-dulgheresc, din lemn cu crestături şi din lemn pictat
-tâmplăresc
a.3. Piesele de decor (textile , ceramică. icoane).Textilele erau ţesute din lână, din
cânepă şi in şi din bumbac
b. Pe verticală organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti cunoaşte
împărţirea în trei registre:
-registrul cu mobilierul
-registrul median cu textile
-registrul superior cu ştergarele şi cuierul cu vase de sticlă şi cancee
Aceste elemnte au evoluat în timp, paralel cu evoluţia casei în plan arhitectural şi al
funcţiunii interioarelor: sistemul de încălzit şi de preparare a hranei de la vatra liberă la soba
cu plită; mobilierul de la formele vechi dulghereşti la mobilierul tâmplăresc; textilele de la
formele prepoderent utilitare , spre cele cu funcţii, mai ales, decorative.
Întreaga evoluţie a interiorului locuinţei este marcată de amplasarea componentelor în
raport de cele două criterii de bază: criteriul funcţional şi criteriul decorativ
Asigurarea funcţionalităţii întregului spaţiu al locuinţei (desfăşurarea activităţilor
casnice, pregătirea hranei etc.) a impus împărţirea interiorului încă de la cel mai vechi tip de
locuinţă pe colţuri:
colţul cu vatra de foc
colţul cu patul
colţul cu masa
colţul de după uşă cu blidarul pentru vase
Colţul cu masa era cel mai frumos amenajat, întrucât aici erau primiţi musafirii; era
situat între ferestre acolo unde se întâlneau două laviţe, cele mai vechi cioplite din lemne
26
groase, fixate pe patru picioare înfipte în pământ. La capătul uneia dintre laviţe era lada de
zestre, piesă de mobilier care, în variante pictată, atinge forme artistice deosebite.; cu timpul
laviţele au fost încheiate în coadă de rândunică şi au primit un spătar. Masa, străveche piesă
de mobilier, avea ca formă tradiţională patru colţuri tot atâtea câte are şi lumea. În unele zone
din Transilvania întâlnim masa cu secrie, considerată una din cele mai frumoase piese de
mobilier specifice interiorului ţărănesc românesc, prezentă şi în Moldova sub denumirea de
masă cu ladă, în care se păstrau alimentele de consum curent. În Oltenia,masa cu secrie
devine masa cu dulap, confecţionată prin aceleaşi tehnici ca şi lada de zestre. Aceasta are in
interior două despărţituri: una în care se ţin alimentele, cealaltă pentru vase.
În organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti apar şi unele trăsături
specifice locale datorate relaţiei satului cu centrele urbane, contactelor culturale între diferitele
etnii etc. Astfel în sudul ţării, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea întâlnim ca particularităţi soba
oarbă asociată cu vatra liberă, patul acoperit cu rogojină, masa joasă rotundă, scoarţele ţesute
în tehnica chilimului; În Muntenia un element distinctiv îl constituie prezenţa pe pereţi a
ştergarului cu decor în vărgi; în Moldova ca particularitate semnificativă menţionăm
cuptoarele cu vatră care, de multe ori, înlocuiesc patul; la casa transilvăneană elementele cele
mai semnificative ale organizării interiorului sunt patul cu rol decorativ din casa mare, acoperit
cu ţesături şi perne cu feţe alese, cu ştergare şi tindee, culmea sau ruda pe care sunt etalate
ţesături decorative ( ţoale, ştergare, prosoape), mobilierul pictat, lăzi de zestre, cuiere, cancee
Tendinţa înlocuirii pieselor vechi de mobilier şi a textilelor cu produse de fabrică se
face simţită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când, odată cu dispariţia
generaţiei care le-a conservat şi cu schimbări importante cu privire la funcţionalitatea
interioarelor dispare şi planul locuinţei tradiţionale.

Bibliografie
1. Butură Valer, Etnografia poporului român, Editura Dacia, Cluj Napoca,1978;
2. Crăiniceanu Gheorghe, Alimentaţia la poporul român, 1898;
3. Dunăre Nicolaie (coordonator), Ţara Bârsei, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti,
1974;
4. Mihăilescu Vintilă, O hartă a principalelor tipuri de aşezări rurale din România, în
„Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie” tom XLVI, l927;

27
 5. Petrescu Paul, Consideraţii asupra raporturilor între arhitectura rurală şi cea urbană
în sud-estul Europei in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, în “Studii şi Cercetări de
Istoria Artei”,seria Artă plastică, tom 17, nr.2,1970;
6. Praoveanu Ioan, Aşezările brănene: satul, gospodăria, locuinţa, Editura Transilvania
Expres, Braşov 1998;
7. Stoica Georgeta, Arhitectura interiorului locuinţei ţărăneşti, Râmnicu Vâlcea, 1974;

Seminar 2

1. Privind gospodăriile prezentate în anexa 1, încercați pentru fiecare dintre acestea

să identificați zona etnografică din care provin, precum și modul în care mediul
geografic și ocupațiile se reflectă în marca identitară a zonei etnografice;
2. Identificați și numiți principalele anexe ale gospodăriilor tradiționale;
3. Identificați tipuri economico-funcționale de gospodării;
4. Clasificați din punct de vedere morfologic și structural gospodăriile;
5. Descrieți și clasificați diferitele tipuri de imprejmuiri;
6. Pentru interioarele locuințelor tradiționale identificați principalele elemente
componente precum și modul de organizare a interioarelor;
7. Pentru următoarele porți identificați zona etnografică precum și principalele
motive ornamentale ale acestora;

28
 3. Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român

Ocupaţiile, ca modalităţi şi tehnici tradiţionale de valorificare a resurselor

naturale, ocupă un loc important în sistemul culturii populare întrucât ele se reflectă direct
în modul de trai al unui popor, în structura gospodăriilor şi aşezărilor, în configurarea unui
anumit tip de economie.
Ponderea unei ocupaţii în economia satului depinde de:
e. ponderea uneia sau alteia dintre resurse;
f. categoriile de terenuri existente în hotarul satului (arabil, fâneţe, păşuni,
păduri);
g. calitatea solului;
h. climă;
i. apropierea de căile de comunicaţii;
j. asimilarea descoperirilor tehnice;
k. nevoia de adăpost, hrană şi îmbrăcăminte ale oamenilor;
Cu privire la ocupaţii, etnografia studiază:
7. modurile de valorificare a resurselor naturale;
8. modurile de prelucrare a materiilor prime şi a produselor obţinute;
9. tipurile morfologice şi funcţionale de unelte şi instalaţii în evoluţia lor
istorică, aria lor de răspândire;

3.1. Etape în dezvoltarea ocupaţiilor

În ansamblul structurii ocupaţionale, treapta inferioară o constituie culegerea din

natură a materiilor prime organice şi anorganice pentru satisfacerea nevoilor primordiale ale
oamenilor, de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, un proces de achiziţie conştientă care a condus
la apariţia primelor unelte din istoria civilizaţiei omeneşti.
Pe o treaptă superioară, cultivarea pământului şi creşterea animalelor domestice au
marcat prima intervenţie conştientă şi creatoare a omului în modificarea naturii, pentru
producerea unor materii prime agroalimentare. Iau naştere astfel, cele două ocupaţii de bază,
nespecializate: agricultura (incluzând aici şi pomicultura şi viticultura) şi creşterea
29
animalelor. Apar, ca o necesitate, şi ocupaţiile casnice de prelucrare a materiilor prime
agricole alimentare şi a fibrelor textile.
Încă din epoca neolitică apar şi meşteşugurile ca ocupaţii specializate, o dată cu
confecţionarea uneltelor, marcând, astfel, prima revoluţie tehnică din istoria omenirii.

3.2. Tipuri de ocupaţii tradiţionale

Folosind drept criteriu de clasificare modurile de valorificare a resurselor naturale,

distingem următoarele tipuri de ocupaţii tradiţionale ale poporului român:
1. ocupaţii nespecializate, clasificate, la rândul lor, după ponderea în economia rurală
şi modul de valorificare a resurselor naturale, în:
a. ocupaţii principale: agricultura (inclusiv pomicultura şi viticultura), creşterea
animalelor, lucrul la pădure
b. ocupaţii secundare: albinăritul, vânătoarea, pescuitul, culesul din natură
c. ocupaţiile casnice: prelucrarea produselor agricole alimentare, pregătirea hranei,
prelucrarea fibrelor textile, confecţionarea îmbrăcămintei
2. ocupaţiile specializate - meşteşugurile legate de prelucrarea resurselor naturale şi a
materiilor prime obţinute din practicarea ocupaţiilor de bază
Referindu-se la tipul de viaţă economică a poporului român când “se naşte în sate tipul
de viaţă populară a românilor, atât cel economic cât şi cel cultural”, istoricul P.P.Panaitescu
consideră că este vorba de “tipul economic nord-balcanic şi daco-roman caracterizat prin
creşterea intensivă a vitelor şi a oilor de pe poziţii stabile, îmbinată cu o agricultură redusă la
nevoile de consum ale obştilor săteşti”. Cu privire la raportul dintre cele două ocupaţii, acelaşi
istoric susţine că pondere o deţinea creşterea animalelor, “pentru că economia animalieră
constituia o mai mare bogăţie, vitele şi oile constituind obiecte de schimb, în timp ce grânele
au fost destinate, mai ales, consumului intern al obştilor”.
Cercetarea etnografică a evidenţiat caracterul mixt al ocupaţiilor, care reflectă pentru
faza economiei autarhice, nevoia de a asigura oamenilor cerinţele variate ale traiului pentru
produse vegetale, animale şi minerale.
Cerinţele alimentaţiei tradiţionale, în care produsele vegetale s-au situat pe primul plan,
au făcut ca o pondere însemnată să o deţină pomicultura şi viticultura, ramuri specializate ale

30
agriculturii, ale căror produse au constituit alimente importante în timpul posturilor de peste
an.
Creşterea animalelor a fost o ocupaţie de bază deoarece produsele animaliere au
răspuns unei duble nevoi, atât alimentare, cât şi de asigurarea îmbrăcămintei şi a textilelor de
interior, animalele fiind totodată preţioase ajutoare ale omului în muncile agricole şi în
transporturi. În toate zonele şi mai ales în cele montane cu sol mai puţin productiv, creşterea
animalelor asigura şi îngrăşarea pământului prin forme tradiţionale. Ca urmare agricultura s-
a dezvoltat în strânsă interdependenţă cu creşterea animalelor,
Încă din timpuri îndepărtate apar şi meşteşugurile populare ca ocupaţii complementare,
menite să asigure, în primul rând, obiectele de uz gospodăresc şi uneltele necesare desfăşurării
îndeletnicirilor de bază.

3.2.1. Ocupaţiile principale

I. Agricultura

Cultivarea plantelor are vechi tradiţii pe teritoriul ţării noastre. S-a practicat agricultura
nu numai în câmpie şi în zona colinară ci şi pe înălţimi, ceea ce a făcut ca munţii Carpaţi să
fie intens populaţi până pe la 1200 m altitudine. Ba mai mult, cercetarea etnografică confirmă
faptul că până în secolul al XIX-lea agricultura românească s-a dezvoltat preponderent în
regiunile deluroase, pe văi şi sus la munte, în timp ce la şes pădurile şi bălţile acopereau
suprafeţe întine.

a. Etape în dezvoltarea agriculturii

În dezvoltarea agriculturii tradiţionale distingem o primă etapă bazată pe cultivarea
unor specii vechi, autohtone, de cereale, plante textile şi legume. Această etapă se încheie în
secolul al XVIII-lea prin generalizarea porumbului în cultură şi adoptarea a noi plante aduse
în Europa din America.
Dovezi arheologice privind practicarea agriculturii datează din epoca neolitică. Se
cultiva grâul, meiul şi orzul, iar ca unelte pentru lucratul pământului sunt atestate săpăligile
din corn de cerb şi râşniţele de mână pentru măcinatul grânelor. În acelaşi timp în epoca
neolitică se intensifică activitatea de domesticire a calului, care va fi folosit ca animal de
tracţiune la plug şi la car.

31
 Epoca bronzului marchează trecerea de la cuţitele de recoltat din piatră şi os la secera
propriu-zisă din bronz, la întrebuinţarea securii din aramă şi bronz, care va înlesni defrişarea,
la întrebuinţarea plugului primitiv de lemn.
În cea de a doua epocă a fierului se generalizează întrebuinţarea uneltelor de fier
(toporul de fier, brăzdarul de fier de la plug).
În epoca dacică agricultura cunoaşte o remarcabilă dezvoltare, fapt confirmat de
varietatea uneltelor descoperite în staţiunile arheologice din această perioadă: coase, seceri,
sape, râşniţe, alături de urme de grâu şi mei carbonizat, gropi de provizii şi vase mari din lut
ars pentru păstrat cereale.. Dintre uneltele agricole folosite de geto-daci, izvoarele literare
antice menţionează aratrul pentru arat şi sapa folosită pentru înlăturarea buruienilor.
În epoca stăpânirii romane în Dacia, când alături de aratrul dacic pătrunde şi aratrul
roman, Dacia devine grânarul Imperiului Roman. În această perioadă, pe lângă stăpânirea
devălmaşă asupra terenurilor, specifică obştii săteşti geto-dace, se trece şi la proprietatea
individuală şi, implicit, la o nouă formă de structurare şi zonare a terenurilor în: terenuri
arabile, păşuni şi păduri, la măsurarea şi cadastrarea terenurilor.
În Evul Mediu, alături de străvechile sisteme autohtone de agricultură pătrund şi tehnici
datorate contactelor cu civilizaţia din Apus. O dată cu creşterea suprafeţelor de teren arabil pe
întreg continentul european, animalele de muncă, în special calul dobândesc o valoare
deosebită atât în domeniul agriculturii cât şi în cel al transporturilor. Invenţia care a făcut
posibilă folosirea calului în muncile agricole a fost hamul, folosit iniţial pentru cămilele din
stepele care separă China de pădurea siberiană şi care îşi face apariţia în Europa în secolul al
VIII-lea. Randamentul calului a fost îmbunătăţit prin folosirea potcoavelor fixate cu caiele,
generalizate în Europa în secolul al XI-lea. O dată cu extinderea folosirii calului în agricultură,
are loc şi trecerea la sistemul rotaţiei bienale, o tehnică ce asigura cea mai bună valorificare
a terenurilor arabile.
Invenţia care marchează însă cel mai mult agricultura Evului Mediu este plugul,
răspândit cu adevărat în secolul al XI-lea, o formă mai perfecţionată a plugului celtic, prevăzut
cu o roată, grindei, coarne, cuţit, brăzdar şi, în plus, ca element definitoriu pentru acest tip de
unealtă, cormanul care răsturna brazda. Folosirea plugului face necesară perfecţionarea
grapei şi folosirea pe scară largă a bălegarului pentru îngrăşarea terenurilor, ceea ce va
determina o creştere a numărului de oi.

32
 b. Sisteme de cultură
Documentele istorice atestă practicarea unor sisteme de cultură autohtone înainte de
răspândirea sistemelor din vestul Europei, specifice feudalismului dezvoltat şi epocii moderne.
Cel mai vechi sistem de agricultură practicat de români poate fi considerat sistemul moinei,
în înţelesul de rotaţie permanentă a cultivării plantelor cu păşunea. Sistemul moinei constă în
aceea că pământul desţelenit se cultiva mai mulţi ani la rând până când sărăcea, după care era
lăsat pârloagă să se înţelenească şi să se refacă, perioadă în care sunt desţelenite alte terenuri.
O dată cu intensificarea culturilor, sistemul moinei se restrânge în zonele joase, dar se
menţine până astăzi în zonele înalte, datorită avantajelor pe care le prezintă pentru îngrăşarea
terenurilor, întrucât întreaga parte a terenului favorabilă culturii plantelor era transformată în
teren arabil.
Treapta următoare a evoluţiei agriculturii este alternarea regulată între cultura plantelor
şi păşune sau fâneaţă, sistem întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de sistem
bienal sau sistemul celor două câmpuri. Propice zonelor joase, sistemul celor două câmpuri
permitea o mai bună exploatare a pământului deoarece rămânea nelucrat doar un singur an
timp în care era păşunat şi îngrăşat; a fost utilizat mai întâi în Transilvania, s-a răspândit în
Moldova şi în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, când documentele
menţionează împărţirea hotarului satelor în câmpul de sus şi câmpul de jos, cultivat
alternativ, unul cu cereale, celălalt rămânând păşune.
Introducerea porumbului în cultură şi a plantelor cerealiere de toamnă a făcut ca în
agricultura ţărilor române, mai ales în zonele cu populaţie săsească şi în special pe marile
domenii să asistăm la adoptarea sistemului celor trei câmpuri. Cunoscut şi aplicat în vestul
Europei încă din timpul lui Carol cel Mare şi atestat documentar în Banat în secolul XIV,
sistemul celor trei câmpuri consta în împărţirea hotarului satului în trei părţi distincte: păşunea,
fâneţele şi terenurile arabile. La rândul lor terenurile arabile sunt împărţite în trei câmpuri care
se rotesc anual: unul semănat cu grâu numit şi ţarină, al doilea semănat cu porumb numit şi
mălăişte şi al treilea lăsat să se odihnească; sau unul destinat grâului de toamnă, altul cerealelor
de primăvară, iar al treilea pentru păşunat.

c. Plantele cerealiere cultivate

33
 Într-o primă etapă s-au cultivat specii de plante caracteristice lumii vechi: meiul, orzul,
grâul, secara și ovăzul. Cea de a doua etapă este marcată de adoptarea speciilor aduse după
descoperirea Americii: porumbul, cartoful, floarea soarelui fasolea, tutunul etc.
Istoricul P.P.Panaitescu susţine că ţara noastră face parte din aria europeană de cultură
a meiului şi a orzului care cuprinde Italia, Peninsula Balcanică şi Ungaria, în timp ce la nord
predomină culturile de ovăz, iar la răsărit secara înlocuieşte grâul de toamnă. Meiul a
constituit planta cu cea mai largă întrebuinţare în alimentaţie până în secolul al XVIII-lea când,
treptat, este înlocuit cu porumbul. Din făina de mei se făcea mămăliga, iar boabele pisate erau
folosite la prepararea sarmalelor, plachiei etc. Din mei se prepara şi braga.
Muncile agricole (arat, semănat, recoltat) s-au desfăşurat în perioadele optime de
evoluţie a vegetaţiei ca urmare a unor îndelungate observaţii asupra mersului vremii.
Aratul începea la Mucenici (9 martie). O practică străveche, având rolul de a asigura
fertilitatea pământului, era obiceiul ca înainte de începerea aratului să se rupă un „măcinic”
de coarnele plugului, pe care să-l mănânce bărbaţii care urmau să are.
Primul arat se făcea în vederea semănării păioaselor (orz, ovăz). Pentru mei şi mai
apoi pentru porumb, aratul se făcea după 5 aprilie când înfloreau mărăcinii.
Pentru semănatul cerealelor, tradiţia a fixat termene raportate la sărbătorile religioase
sau legate de ciclul vegetaţiei. A fost consemnată şi orientarea după fazele lunii; plantele din
pământ se puneau pe lună nouă, în timp ce plantele de la suprafaţă se semănau pe lună veche.
Semănatul grâului era atributul exclusiv al bărbatului. Acesta trebuia să fie „curat la trup” şi
cu „inima goală”, adică nemâncat, să fie obligatoriu cu haine albe, simbol al castităţii
lucrătoare, cu influenţe asupra calităţii recoltei.
Pentru importanţa pe care o are în conturarea unor caracteristici ale întregului sistem al
culturii populare (tehnici de lucru, unelte de muncă, structura gospodăriei), recoltarea,
păstrarea şi prelucrarea cerealelor au constituit un obiectiv de prim ordin al cercetării
etnografice.
Recoltarea (seceratul) cerealelor începea la date diferite: în zona de câmpie la
Drăgaică, în zona de munte mai târziu în funcţie de momentul în care se coceau.. Unealta
străveche a fost secera cu lama arcuită, cu gura dinţată sau nedinţată. În zonele agricole mai
bogate s-a folosit coasa. Grâul secerat se lega în snopi, care se clădeau în clăi de câte 12-13
snopi, aşezaţi în cruce. Clăile de snopi erau lăsate pe mirişti un timp, după care erau
transportate la locul de treierat numit în toate regiunile ţării arie.
34
 Îmblătitul sau treieratul cerealelor constituie o operaţie semnificativă din punct de
vedere etnografic, datorită vechimii şi varietăţii tehnicilor şi uneltelor folosite în diferite zone
ale ţării noastre, aspecte ce atestă legături cu marile areale culturale. Cercetarea etnografică a
consemnat mai multe procedee de îmblătit:
a.bătutul cu maiul în sac
-îmblătitul cu îmblăciul
- călcatul cu caii pe arie
- treieratul cu tăvălugul de piatră ori cu sania de îmblătit sau dicania
- treieratul cu maşina
Îmblătitul cu îmblăciul datează de pe vremea dacilor şi s-a practicat până la începutul
celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea în zonele colinare şi muntoase.
Călcatul sau treieratul cu caii pe arie, atestat pe o arie europeană care cuprinde Spania,
Albania, Bulgaria, Ungaria, România şi sudul Rusiei, s-a practicat în zonele joase ale ţării
noastre încă din epoca neolitică.
Operaţia următoare treieratului era vânturatul grăunţelor pe arie. Sistemul de vânturat
cel mai frecvent practicat pe teritoriul României era aruncarea boabelor în vânt cu lopata de
lemn numită vântureşcă.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea apar primele maşini de treierat, mânate de câte
patru oameni. Treptat, se răspândesc maşinile de treierat, numite iergane, acţionate de
animale. Mai întâi pe moşiile boiereşti se ivesc spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi batozele,
care se răspândesc mai ales după primul război mondial.
Păstrarea cerealelor în satul tradiţional cunoaşte forme diferite de la o regiune la alta.
Un sistem arhaic, după cum atestă și termenul arhaic cu care este denumit, a fost groapa de
bucate, sistem cunoscut încă din epoca neolitică. Un alt sistem folosit la păstrarea cerealelor
a fost depozitarea în construcţii special amenajate, numite găbănaşe, în hambare păstrate în
anexele gospodăriei, iar în zonele de câmpie în coşuri de nuiele lipite cu lut.
Porumbul nu se depozita în gropi, ci se păstra în construcţii speciale numite pătul în
Oltenia şi vestul Munteniei, coşar în Moldova şi Transilvania, sâsâiac în nord-vestul
Moldovei.
d. Plantele legumicole
Legumicultura, ca ramură a agriculturii, a fost o specialitate sud-dunăreană încă din
antichitate. Pe baza celor relatate de scriitorii antici Herodot şi Pliniu cel Bătrân se poate
35
aprecia că tracii (respectiv geto-dacii) cultivau ceapă, linte, usturoi, castraveţi şi dovlecei.
Termenii de origine autohtonă mazăre, posibil şi mărar dovedesc că aceste plante se bucurau
de atenţia strămoşilor noştri.
Analizele de polen demonstrează că încă din epoca neolitică erau cunoscute loboda,
spanacul şi chiar sfecla.
Termenii de origine latină ceapă, varză, curechi, ridiche, pepene, lăptucă, nap,
linte, pătrunjel, usturoi probează faptul că aceste legume erau cultivate sigur de către daco-
romani. Nelipsite din grădinile ţărăneşti erau şi condimentele vechi: cimbrul, leuşteanul,
mărarul.
Dacă odinioară varza, lintea, mazărea şi bobul constituiau alimente de bază,
începând de prin secolul al XVI-lea li se adaugă fasolea, plantă originară din America de Sud.
Din secolul al XVIII-lea se introduce în cultură, mai întâi în Transilvania, cartoful,
descoperit în munţii Anzi şi adus în Europa în jurul anului 1530. Sunt adoptate, treptat şi
pătlăgelele şi vinetele

e. Plantele textile
Mărturiile arheologice, cum sunt fusaiolele şi urmele de ţesături imprimate în lut,
conduc la concluzia că pe teritoriul ţării noastre plantele textile: cânepa şi inul erau folosite
încă din epoca neolitică.
Pe lângă importanţa pe care fibrele de in şi cânepă o aveau la confecţionarea pieselor
de îmbrăcăminte şi textile de casă, seminţele celor două plante aveau o largă întrebuinţare în
alimentaţie, în obţinerea uleiului vegetal necesar consumului în zilele de post sau la obţinerea
făinii din care se prepară julfa, dar şi în practicile magice şi în medicina populară,
Informaţiile de teren arată că indiferent de condiţiile geografice, cultura cânepii şi a
inului a fost răspândită pe toată întinderea ţării. Terenul care urma să fie cultivat cu cânepă
era îngrăşat cu gunoi de grajd. De aceea locul cel mai prielnic dezvoltării plantelor textile era
pe la capetele tarlalelor de porumb sau cu vii. Cânepa da vară numită şi bărbătească se
culegea prin luna iulie, iar spre sfârşitul lunii august se recolta şi cânepa de toamnă căreia i
se mai spunea şi femeiască sau cânepă de sămânţă.

f. Pomicultura

36
 Ca ramură specializată, pomicultura s-a dezvoltat în zonele colinare concomitent cu
cultura viţei de vie, favorizată de mediul natural şi impulsionată de importanţa pe care fructele
au avut-o în alimentaţie.
Între pomii fructiferi cel mai preţuit este mărul; merele pădureţe se foloseau pentru
prepararea oţetului de mere cu largă întrebuinţare în alimentaţie şi în medicina populară.
Dintre soiurile de mere autohtone, mai valoros şi mai răspândit a fos mărul creţesc, căruia i
se alătură merele botane şi panavrigi.
Merele se puneau, tăiate felii, la uscat pe poliţe sub streaşina casei. Poamele astfel
uscate se păstrau în podurile caselor şi erau folosite în alimentaţie în zilele de post din timpul
iernii.
Merele care prisoseau şi cele căzute erau zdrobite într-o piuă de lemn, scobită într-un
trunchi de fag şi se obţinea mustul numit în unele zone liveş, o băutură obişnuită toamna. Din
merele zdrobite, peste care se turna puţină apă se obţinea prin fermentare, cidrul, o băutură
folosită în alimentaţie în zilele de post.
Părul cunoaşte numeroase soiuri autohtone dintre care cele mai valoroase erau
busuioacele, tămâioasele, pergamutele şi perele văratice. Perele se întrebuinţau mai ales ca
poame uscate la soare sau în cuptoare speciale. Se mai foloseau la prepararea cidrului.
O largă întrebuimţare aveau prunele.Soiuri autohtone ca grase româneşti, vinete
româneşti, şi tuleu gras aveau un rol important în alimentaţie, consumate cu pâine sau
preparate chisăliţă (fierte şi strecurate se mâncau cu pâine sau cu mămăligă).O mare parte din
prune se întrebuinţau la prepararea, prin fermentare şi distilare, a licorilor alcoolice ca pălinca
în nordul Transilvaniei şi ţuica în subcarpaţii Munteniei şi Olteniei.
O parte din prune se uscau pentru consumul din timpul iernii, prin diferite procedee:
pe leasă de nuiele, în cuptorul de pâine şi, cel mai frecvent, în cuptoare speciale numite lojniţă,
slaniţă, loază, bujdei, având două tipuri mai importante: cuptoare de uscat poame în
căldură cu fum şi cuptoare de uscat poame în căldură fără fum

g. Viticultura
Vechimea cultivării viţei de vie şi a locului pe care producerea vinului îl ocupa în
economia strămoşilor noştre daci este probată de numeroase descoperiri arheologice şi texte
antice.

37
 Numeroase documente medievale atestă faima de care vinurile româneşti se bucurau în
Polonia, Rusia şi chiar în centre vestite din Europa, aşa cum era Veneţia.
Renumite podgorii sunt în toate regiunile de deal din ţara noastră: Cotnari, Odobeşti şi
Huşi în Moldova, Valea Călugărească şi Drăgăşani în Muntenia, Segarcea în Oltenia,
Niculiţel în Dobrogea, Târnave în Transilvania.
Cercetarea etnografică s-a oprit asupra uneltelor şi tehnicilor specifice viticulturii.
Dintre acestea cosorul, unealtă cu peste două milenii de folosinţă, postava, linul şi
călcătoarea, atestate ca fiind de provenienţă dacică, precum şi teascul, constituie
instrumentarul de bază folosit la întreţinerea viţei de vie, la recoltarea şi prelucrarea
strugurilor.
Cercetarea etnografică s-a oprit pe larg asupra studiului teascului, unealtă pentru
storsul strugurilor, cunoscută încă din Antichitate. Se cunosc trei tipuri de teascuri:
a.cu pene de lemn
b.cu şurub de lemn
c.cu şurub de lemn şi grapă
Dintre acestea, tipul de teasc cu pene de lemn este considerat ca unealtă de provenienţă
autohtonă.
Practicarea viticulturii a determinat şi apariţia unor componente ale gospodăriei
specifice anumitor zone:
-conacele în satele gorjene
-pimniţa, specifică Gorjului
-crama în Moldova şi Muntenia
-pivniţa, construită în pantele dealurilor, specifică Transilvaniei şi Banatului

II. Creşterea animalelor

Ocupaţie de bază a poporului român, creşterea animalelor a deţinut ponderea în

economia satului românesc datorită importanţei produselor animaliere pentru gospodăria
ţărănească în asigurarea hranei şi îmbrăcămintei, în transport, munci agricole şi, în egală
măsură, pentru fertilizarea solului.
Creşterea animalelor a fost favorizată de condiţiile geografice existente: un relief
variat, cu munţi bogaţi în păşuni pentru vărat, cu întinse suprafeţe de fâneţe în zona

38
submontană şi colinară pentru asigurarea nutreţului pe timpul iernii şi cu o bogată vegetaţie
de luncă şi de baltă în zonele de câmpie din apropierea Dunării, care putea asigura iernatul a
numeroase turme de vite în cazul păstoritului de transhumanţă.
Creşterea animalelor a avut un caracter mixt, datorat, în primul rând, structurii unei
economii autarhice. În această fază de evoluţie au predominat animalele mari, boii şi caii, care
asigurau desfăşurarea muncilor agricole şi transporturile; pentru transporturile locale şi pentru
lucrul la pădure erau preferaţi boii, mai domoli şi mai puternici; caii erau folosiţi pentru
transporturi la distanţe mai mari și pentru călătorii.
Pentru asigurarea laptelui în toate anotimpurile erau preferate vacile, iar pentru diferite
sortimente de brânzeturi şi pentru blana din care se confecţionau diferite piese de
îmbrăcăminte, oile şi, pe o scară mai redusă, caprele, mai ales în partea de sud a ţării. Oile
erau folosite şi pentru îngrăşarea prin târlire a terenurilor arabile şi a fâneţelor.
Porcii erau crescuţi în număr mare, uneori în turme mânate la jir în pădurile din
apropierea satelor.
Creşterea animalelor în varianta evoluată de păstorit, în turme, s-a dezvoltat la români
şi a deţinut ponderea în raportul cu agricultura datorită marii sale rentabilităţi, întrucât vitele
mari şi oile erau căutate pe piaţa internaţională, în timp ce cultivarea cerealelor era redusă la
nevoile de consum intern.
Păstoritul se desfăşoară potrivit unui calendar pastoral care coincide cu ciclul vegetaţiei
şi cuprinde două mari perioade: văratul şi iernatul , suprapuse celor două anotimpuri
corespunzătoare.
Potrivit ariei teritoriale de desfăşurare a celor două etape ale ciclului pastoral cercetarea
etnografică distinge trei tipuri de păstorit:
4. păstoritul local, practicat pe izlazul situat în hotarul satului
5. păstoritul local-zonal, cu văratul la munte şi iernatul în sat
6. păstoritul transhumant cu văratul la munte şi iernatul în afara satului, în câmpie
sau „ în baltă”
După modul de asociere a proprietarilor de vite, cercetarea etnografică a consemnat
două tipuri de stână (stâna în accepţiunea de unitate economică pastorală constituită pe
perioada văratului, în vederea asigurării păşunatului vitelor şi a prelucrării laptelui):
a. stâna de strânsură, la care vitele aparţinând membrilor comunităţii săteşti sunt
încredinţate unui „stăpân de munte”şi
39
 b. stâna individuală a „economilor de vite”, mocani cu vite multe care închiriau
munţii. Acest tip de stână aparţinea, de regulă, mocanilor care practicau transhumanţa
pastorală.
Cel mai vechi şi mai frecvent practicat nu numai la noi, ci în tot sud-estul şi chiar în
vestul Europei este păstoritul local, la care vitele păşteau în hotarul satului iar producţia
pastorală (laptele şi lâna) era destinată acoperirii nevoilor gospodăreşti.
Numit de unii cercetători şi păstorit pendulator, păstoritul local-zonal constă în văratul
animalelor la munte şi iernatul în gospodăria proprie, tip de păstorit predominant în zonele
premontane unde cea mai mare parte a terenului era ocupat de fâneţe.
Păstoritul transhumant, caracterizat prin pendularea turmelor între munte pentru
vărat şi câmpie pentru iernat, constituie forma cea mai evoluată a păstoritului, care a cuprins,
în Evul Mediu, aria de locuire a popoarelor de origine latină din Europa meridională: Spania,
Franţa meridională, provinciile italiene din zona Apeninilor şi românii din sud-estul Europei.
Începând din secolul al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării economice a ţărilor române,
îndeosebi a industriei textile, cât şi datorită interesului economic ala puterilor vecine, Austria
şi Poarta Otomană, păstoritul transhumant ia o amploare fără precedent şi va fi reglementat
juridic prin privilegii acordate de către domnitorii din Ţara Românească şi Moldova.
Cele mai însemnate centre pastorale din Transilvania care au practicat transhumanţa
pastorală au fost: Mărginimea Sibiului, Săcelele şi Scheii Braşovului din Ţara Bârsei, Branul,
Ţara Oltului, Covasna, Breţcu şi Ţara Haţegului.
Plecarea turmelor spre baltă avea loc pe la 20 septembrie când sus la munte oile se
răvăşeau. Ajunse în câmpie (în baltă) turmele se răspândeau în funcţie de vegetaţie, de obicei
în apropierea bălţilor şi a terenurilor cu păduri şi stufăriş şi se aşezau într-un anumit loc numai
după ce stăpânul turmei încheia cu ocoalele silvice contracte pentru pădurile de salcie. În
timpul iernii oile se hrăneau cu coajă de salcie şi iarbă, iar în timpul fătatului cu porumb
cumpărat din satele apropiate. Singurele construcţii pastorale erau saialele pentru ciobani şi
perdelele din stuf pentru adăpostitul animalelor. Primăvara turmele urcau din nou la munte
pentru vărat.
Complexul pastoral de la munte pentru vărat, întâlnit în cele mai multe cazuri sub
denumirea de stână sau târlă, cuprinde câteva elemente tradiţionale asemănătoare ca
funcţionalitate în majoritatea zonelor ţării. Acestea sunt: stâna, adăpost pentru prelucrarea
laptelui, adăpost pentru unelte pastorale, depozit pentru produsele lactate, strunga pentru
40
mulsul oilor, comarnicul ataşat strungii, oborul vacilor, arcaciul pentru înnoptatul oilor şi
cocina porcilor

Bibliografie

1. Iordache Gheorghe, Ocupaţiile tradiţionale pe teritoriul României, vol.I-II. Editura

Scrisul Românesc, Craiova, 1985, 1986;
2. Vuia Romulus, Tipuri de păstorit la români, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1964;

Seminar 3.

1. Identificați pentru fiecare zonă cu tradiție în practicarea transhumanței (Brețcu, Șcheii

Brașovului, Covasna, Săcele, Mărginimea Sibiului, Bran) posibile trasee parcurse
pentru a ajunge în baltă sau în Dobrogea. Comentați măsura în care aceste trasee pot
deveni pachete sau destinații turistice. Un exemplu în acest sens ar putea fi traseul Via
Transilvanica https://www.viatransilvanica.com/despre-noi sau alte trasee similare ca
Drumul mătăsii.
2. Realizati o analiză SWOT cu privire la agricultura tradițională românească în relație
cu turismul și/ sau agroturismul. De discutat domeniile economic, mediu, social și
cultural.
3. Pentru fiecare zonă viticolă a României căutați Drumurile vinului existente și pentru
fiecare dintre aceste zone căutați și comentați criteriile pe care o localitate trebuie să le
îndeplinească pentru a fi inclusă sau acceptată ca parte integrantă a traseului turistic
Drumului vinului.
4. Pe baza criteriilor elaborate pentru Drumul vinului încercați să creionați posibile trasee
tuistice ca Drumul țuicii, Drumul poamelor, Drumul pâinii etc.

41
 4. Ocupaţiile secundare şi ocupaţiile casnice

4.1. Ocupaţiile secundare erau practicate pentru procurarea hranei suplimentare, a

leacurilor pentru tămăduirea diferitelor boli, a coloranţilor vegetali şi au constituit modalităţile
cele mai eficiente de valorificare a resurselor naturale existente în zonă, oferite de mediul
natural, nesupus modificărilor antropice.
4. 1. 1.Albinăritul

Favorizat de existenţa a numeroase plante melifere în floră, apicultura a fost una dintre
cele mai vechi şi mai importante ocupaţii la români, datorită multiplelor intrebuinţări pe care
le-a avut mierea ca aliment şi medicament, iar ceara ca materie primă pentru fabricarea
lumânărilor.
Mierea şi ceara au fost și importante mărfuri în comerţul cu lumea greacă în Antichitate
şi printre cele mai frecvente în comerţul dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în
Evul Mediu.

Tehnici de obţinere a mierii

Cea mai veche tehnică de obţinere a mierii de albine, întâlnită şi la alte popoare, este
bărcuitul, mai precis culegerea ei de la stupii sălbatici adăpostiţi prin scorburile copacilor
din pădure, folosind ca unealtă specială pentru descoperirea stupilor cornul de bărcuit,
confecţionat dintr-un vârf de corn de bou. Toamna, având asupra lor unelte pentru scosul
fagurilor din scorburi (fireze, securi, fumigene, cuţite, vase pentru transport şi cornul de
bărcuit), bărcaşii aflau stupul, însemnau locul şi seara, când albinele se aşezau, făceau o bortă
în copac, afumau albinele şi deschideau scorbura pentru recoltarea fagurilor..
Faza de trecere la albinăritul sistematic a constituit-o aşezarea de ştiubeie de lemn în
scorburile buturugilor din pădure,în aşa numitele prisăci, instalate în locuri adăpostite de
vânturi, însorite, prin poieni, pe terenuri special amenajate, îngrădite şi uneori plantate cu pomi
fructiferi. Stupii se ţineau în prisăci până toamna în august sau la începutul lunii septembrie,
când se culegea mierea, apoi erau duşi la adăposturile pentru iernat, în stupini construite pe
sol sau bordeie, numite zemnic în Moldova. Din locurile pentru iernat, stupii se scoteau la
Mucenici (9 martie) când se puneau în care şi se duceau la prisăci.

42
 Momentul trecerii la creşterea albinelor în sat, în stupi sistematici, confecţionaţi din
diferite materiale este fixat de către etnografi în secolul al XIX lea.
În albinăritul tradiţional pentru adăpostirea stupilor se foloseau ştiubeie, coşniţe de nuiele
lipite cu bălegar sau argilă amestecată cu pleavă, stropită cu mursă din miere subţiată cu apă
Mierea şi ceara se storceau cu ajutorul unor unelte casnice sau în teascuri asemănătoare
celor pentru storsul uleiului. Cercetarea etnografică a identificat două tipuri de teascuri:
teascul cu pene verticale, mai vechi şi mai simplu, numit în Munţii Apuseni scaun pentru
stors ceara, şi teascul cu şurub, mai evoluat şi mai eficient, folosit de marii crescători de
albine şi negustori de ceară
Din fagurii storşi și puşi în apă călduţă se obţinea mursa; din mursa lăsată să
fermenteze se obţinea miedul, o băutură tradiţională la români care se vindea prin pieţe ca şi
cidrul
Albinăritul tradiţional a cunoscut declinul o dată cu adoptarea în consum a zahărului
şi o dată cu decăderea comerţului cu ceara de albine.

4.1.2. Vânătoarea

Vânătoarea a fost practicată iniţial pentru completarea hranei şi apărarea de

sălbăticiuni a semănăturilor şi animalelor domestice, în timp ce blănurile constituiau o sursă
de materii prime pentru îmbrăcămintea din anotimpul rece şi o importantă marfă pentru export,
pieile de jder şi de veveriţă din Ţările Române figurând printre produsele căutate pe pieţele
europene.
Tehnicile de vânătoare şi uneltele folosite cunosc forme arhaice, unele perpetuate până
azi. Cele mai cunoscute procedee utilizate de-a lungul timpului au fost:
a. vânătoarea cu ajutorul păsărilor, al şoimului şi al eretelui
b. vânătoarea cu ajutorul câinelui
c. vânătoarea cu ajutorul curselor şi capcanelor
d. vânătoarea cu arma.
Procedeul cel mai larg răspândit, cunoscut ca aparţinând tipului de vânătoare pasivă a
fost vânarea cu ajutorul curselor şi al capcanelor, ingenios costruite.

43
 Numite local şi capcane, (cele în care animalul cădea şi nu mai putea ieşi) cursele au
fost uneltele tradiţionale cele mai eficace şi, ca urmare, cele mai frecvent utilizate la noi,
întâlnite la toate popoarele lumii cu faună adecvată acestui tip de mijloace pentru vânat.
Folosind drept criteriu de clasificare tehnica de prindere a animalului, Romulus Vuia
distinge şapte tipuri de curse:
- curse care prind vânatul prin căderea unui capac
- curse care strivesc vânatul prin greutatea lor
- curse care prind animalul la ieşirea din vizuină, folosite la vânatul vulpilor şi jderilor
- curse care prind animalul de picior sau de cap, acţionate de arcuri
- curse cu momeală vie (o tolbă rotundă, folosită pentru prinderea vulpilor în care se
folosea ca momeală vie un cocoş închis într-o cutie)
- gropile sau capcanele în care cădeau animalele; pentru mistreţi erau săpate şanţuri, în
care se băteau pari ascuţiţi, cu vârful în sus, în care animalul cădea
- cursele cu laţ, folosite frecvent la prinderea jderului de copac

4.1.3. Culesul din natură

Culesul plantelor spontane întrebuinţate în alimentaţie, în medicina populară şi la

vopsitul cu culori vegetale a constituit pentru locuitorii satului tradiţional o ocupaţie secundară
importantă, cu o vechime care poate fi plasată la începuturile vieţii omeneşti
Dintre plantele alimentare spontane mai căutate au fost cele care suplineau, la
începutul primăverii, insuficienţa vitaminelor şi valoarea nutritivă scăzută a alimentelor,
perioadă care corespunde cu începutul Postului mare. Dintre acestea mai importante au fost
cele din care se preparau mâncăruri: urzica, loboda, măcrişul, ştevia şi purul
Erau căutate şi plantele care se consumau crude cum erau: rizomii de baraboi, napi
porceşti, frunzele de măcrişul iepurelui, lăstarii cruzi de măcriş, de brăbin, racameţi, urechea
porcului.
Începând de primăvara şi până toamna târziu, când cădea bruma, erau culeşi bureţii,
pentru deosebita lor valoare nutritivă, dintre care erau preferaţi mai ales gălbiorii,
mănătărcile (de fag, de prun, de mesteacăn), râşcovii, sbârciogul, folosiţi în alimentaţie,
fie copţi pe jeratic, fie gătiţi. Se practica şi conservarea bureţilor pentru iarnă, uscaţi pe poliţe

44
sau muraţi, aşa cum se folosesc şi azi ghebele, ciuciuleţii şi flocoşeii, întrebuinţaţi ca murături
în timpul iernii.
Unele plante spontane, ca cimbrişorul de câmp şi chimenul erau condimente apreciate
şi, în acelaşi timp, eficace plante medicinale
În timpul verii foarte căutate erau fructele comestibile: fragii, zmeura, afinele,
coacăzele, murele. Se mai consumau fructele păducelului şi porumbarului şi, mai ales, fructele
pomilor pădureţi (meri, peri), întrebuinţate pentru prepararea cidrului şi oţetului, nelipsite din
gospodăria tradiţională, precum şi cireşele folosite la prepararea ţuicii, aşa cum era renumita
ţuică din bazinul superior al Crişului Alb, foarte preţuită la târgul de pe Muntele Găina.
Plantele au avut o largă întrebuinţare şi la obţinerea coloranţilor vegetali pentru
vopsitul pieselor textile. De la unele se foloseau scoarţa şi rădăcina, de la altele frunzele, florile
şi fructele. Culegerea lor era încadrată în anumite termene tradiţionale, legate de timpul optim
din ciclul vegetal când planta ajungea la maturitate.. Cercetarea etnografică a consemnat o
serie de tehnici şi procedee de obţinere a culorilor vegetale, numai pentru negru fiind reţinute
peste 50 de reţete.
Ca practică generală, plantele sau numai anumite părţi ale lor se fierbeau până se
obţinea colorantul, apoi se adăuga piatră acră care se topea şi avea rolul de a fixa culoarea
după care se introduceau firele sau materialele textile ce urmau să fie vopsite. Pentru fixarea
culorilor se mai folosea borşul, urina şi usucul de la lână.
Un alt procedeu pentru obţinerea coloranţilor vegetali consta în macerarea frunzelor
sau a florilor plantelor. Astfel se obţineau, de pildă, aşa-numitele flori dulci din şovârf
amestecat cu pădureţ acru, ţinute trei zile la macerat. Prin amestecul şi proporţionarea diferită
a anumitor plante se obţineau mai multe nuanţe ale culorilor; roşu pute fi: deschis, închis,
cireşiu, vişiniu, aprins etc.; galbenul era curat, limoniu, ceriu, aprins etc.. Dintre plante, spre
exemplu pentru roşu, se foloseau: măr şi borş, măr şi şovârf, şovârf şi corn, prun şi şovârf, arin
şi şovârf, măr şi arin, arin şi mesteacăn etc.
Numeroase erau şi plantele folosite ca leacuri (muşeţelul, chimenul, coada şoricelului,
coada calului), numite într-o vreme „băbeşti”, uneori cu sens peiorativ, dar care –trebuie
precizat - au reprezentat în bună parte elemente constitutive ale fondului de cunoştinţe din
care s-a dezvoltat o dată cu botanica, medicina ştiinţifică încă din Antichitate.În fiecare sat
mai toate femeile cunoşteau leacurile vegetale, le strângeau la timp şi le foloseau când era
nevoie pentru alinarea suferinţelor oamenilor
45
 Cercetare etnografică s-a oprit atât asupra practicilor medicale tradiţionale cât şi asupra
credinţelor şi practicilor magice în legătură cu lumea vegetală.

4.2. Ocupaţiile casnice

Prin practicarea ocupaţiilor principale şi secundare omul şi-a procurat produsele
necesare cerinţelor vitale Prelucrarea acestora s-a realizat însă prin practicarea ocupaţiilor
casnice:
- prelucrarea produselor agricole alimentare
- pregătirea hranei zilnice
- prelucrarea fibrelor textile pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a textilelor de casă
4.2.1. Prelucrarea produselor agricole alimentare
Cercetarea etnografică consideră prelucrarea cerealelor în scopul obţinerii făinei şi mălaiului
necesare preparării alimentelor de bază ca una din cele mai vechi şi mai importante ocupaţii
casnice Uneltele cele mai simple folosite în acest scop încă din epoca neolitică au fost: râşniţa,
care folosea tehnica zdrobirii boabelor prin frecarea cu pietre şi piua, în care boabele erau
pisate. Ambele instalaţii erau acţionate cu braţele.
Piua, considerată cea mai arhaică unealtă, era confecţionată dintr-un trunchi de lemn
scobit, în care boabele erau pisate cu ajutorul unui bătător. Este atestată şi piua de piatră, în
care grăunţele se pisau cu ajutorul unui pisălog, tot din piatră.
Cealaltă unealtă, râşniţa, este formată din două pietre late, de formă circulară
suprapuse, la care piatra superioară era învârtită manual în faza arhaică cu ajutorul unui băţ.
Pentru decorticarea meiului se folosea o râşniţă de pământ formată dintr-o singură
piesă de formă rotundă, confecţionată din lut amestecat cu câlţi de cânepă ca liant. Unealta se
fixa cu un cui în podea în apropierea patului şi era învârtită cu ajutorul unui hădărag. Boabele
de mei erau decorticate prin frecarea de podea în timpul învârtirii râşniţei, după care erau
pisate într-un ştiubei (chilug) de lemn până se obţinea păsatul, folosit în alimentaţie la
prepararea supelor, sarmalelor şi caltaboşilor. Aria de răspândire a râşniţei de pământ cuprinde
sudul Moldovei, estul Bărăganului şi Lunca Siretului, zone în care cultivarea meiului s-a
menţinut până în ultimele decenii
Obţinerea făinei prin frecare şi pisare cu râşniţa şi piua, acţionate manual, a constituit
o ocupaţie casnică practicată în fiecare gospodărie.

46
 Încă din Antichitate, însă, au fost aplicate şi sisteme mai perfecţionate de acţionare a
râşniţelor, care să înlocuiască acţionarea cu braţele prin forţa apei, a animalelor şi a vântului.
Au apărut astfel cele trei tipuri de mori: mori de apă, mori acţionate cu animale şi mori de
vânt.
Uleiurile vegetale folosite în alimentaţia tradiţională se obţineau în instalaţii pentru
zdrobirea seminţelor oleaginoase, numite oloiniţe, care au luat naştere din pivele simple
acţionate cu mâna, folosite la obţinerea făinei ca înlocuitor al uleiului.
Oloiniţele erau compuse din două mecanisme de lemn: piua pentru zdrobirea
seminţelor şi teascul sau storcătoarea pentru extragerea uleiului

4.2.2. Prepararea hranei. Alimentaţia şi bucătăria tradiţională

Primii cercetători care s-au aplecat asupra aspectelor care ţin de sistemul alimentaţiei
tradiţionale au fost medicii cărora le datorăm primele lucrări de sinteză, dintre care s-a impus
Alimentaţia poporului român de I. Claudian (Bucureşti, 1939).
În ultimele decenii, atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra celor două aspecte ale
alimentaţiei tradiţionale: alimentaţia obişnuită în zilele de post şi în zilele de dulce şi
alimentaţia ceremonială şi festivă, privite în interdependenţă cu evoluţia sistemelor tehnice
de preparare a hranei şi cu evoluţia, în general, a componentelor modului de viaţă.
Cercetarea etnografică distinge în sistemul alimentaţiei tradiţionale:
7. alimente de bază
8. alimente principale
9. alimente sezoniere
10. alimente ocazionale
Privind alimentele de bază din epoca dacică reţinem aprecierea reputatului istoric al
culturii P.P.Panaitescu, potrivit căruia laptele şi meiul au fost elementele de temelie ale hranei
ţărăneşti provenite din practicarea celor două ocupaţii de bază: creşterea animalelor şi cultura
plantelor, completate cu plante provenite din culesul din natură. Din sec.al XVII- lea, meiul
incepe să fie înlocuit, treptat, cu porumbul., pentru ca din secolul al XIX-lea, ccultivarea
cartofului să constituie un moment de mare importanță în regimul alimentar obişnuit.
Cercetătorii etnografi apreciază că alimentele de bază folosite în alimentaţia
tradiţională de către poporul român au fost pâinea de grâu şi mămăliga din mei şi orz şi mai

47
târziu din făină de porumb. În timp ce pâinea a fost alimentul de bază în zonele bogate în
cereale, consumul de mămăligă a fost mai semnificativ în zonele mai înalte şi care dispuneau
de mai multe produse lactate.
Din grâu s-au preparat şi copturile rituale şi ceremoniale: prescuri, colaci, parastase,
pască, pomeni etc., pentru practicile religioase şi pentru mesele sărbătoreşti.
Pâinea reprezenta simbolul rodniciei şi al bogăţiei (cu pâine sau cu boabe de grâu se
azvârlea, pentru belşug, peste nuntaşi şi miri). Obiceiul schimbului de colaci între mire şi
mireasă reprezintă simbolic legământul spiritual înfăptuit între tineri.
Privind evolutiv procedeele de coacere a pâinii folosite pe teritoriul ţării noastre,
Georgeta Stoica afirmă că, la origine, pâinea a fost coaptă în cenuşa caldă a vetrei, procedeu
căruia i-a urmat coacerea pe cărămizi încinse, mai târziu în cuptor.
Dintre toate sistemele folosite pentru coptul pâinii şi păstrate până în zilele noastre cel
mai arhaic este ţestul (din lat. ”testum”, care înseamnă vas de lut). Ţestul avea forma unui
clopot şi era mai frecvent în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sud-vestul Transilvaniei,
unde se interferează cu o altă instalaţie pentru copt pâinea, generalizată pe întregul teritoriu
al ţării noastre, cunoscută sub denumirea de cuptor.
Mai vechi şi mai frecvente, mai ales în Oltenia, erau ţesturile de lut, făcute din argilă
sau humă, amestecată cu câlţi, pleavă de grâu şi baligă de cal, frământată cu picioarele de nouă
ori şi modelată apoi pe un muşuroi de pământ presărat cu cenuşă, după care se făcea orificiul
pentru introducerea fierului cu care ţestul se lega de lanţul hornului, apoi se finisa, se spoia şi
se lăsa la uscat vreo 2-3 săptămâni.
Pentru confecţionarea ţesturilor, atribut al femeilor, se stabile o zi anume, ziua ţestelor
sau repotinul ţestelor, care cădea într-o marţi (prima sau a treia) după Paşti.
Ţestul se încălzea cu coceni de porumb, paie şi tizic (bălegar) şi, pe lângă pâine, mălai,
turtă, se coceau sub el şi diferite mâncăruri cu cartofi, carne etc.
În zona de munte a Banatului şi în sud-vestul Transilvaniei s-au folosit şi ţesturile de
piatră, făcute de locuitorii unor sate specializate în pietrărit, în timp ce în satele din apropierea
centrelor siderurgice (Oţelul Roşu şi Reşiţa) se foloseau şi ţesturi din fontă.
Mai răspândit decât ţestul a fost cuptorul pentru copt pâinea. În unele zone era
construit în interiorul locuinţei şi a evoluat o dată cu planul casei; în altele cuptorul era
construit afară într-un şopron.

48
 De origine foarte veche este cuptorul de piatră de formă sferică, specific aşezărilor
din centrul Transilvaniei unde se afla în folosinţa mai multor familii. În cuptorul de piatră se
cocea pâinea dospită de dimensiuni mari, în timp ce pâinea nedospită, sub formă de lipii se
cocea în cuptorul din lut şi pleavă.
Era răspândit cuptorul de formă tronconică construit din nuiele împletite şi lipite
cu lut, folosit pentru coptul pâinii crescute, pe o arie care cuprinde Transilvania, Dobrogea şi
Câmpia Dunării. Caracteristică acestui tip de cuptor este asocierea cu o vatră (liberă sau cu
plită), amplasată lateral, pe care se pregătesc alimentele.
Folosirea ţestului sau a cuptorului a conturat anumite particularităţi locale privind
alimentaţia tradiţională; pâinea coaptă în ţest, nedospită, numită lipie este caracteristică
sudului ţării, diferită de pâinea mare, dospită, coaptă în cuptor, caracteristică Transilvaniei.
Pe lângă pâinea folosită în mod obişnuit în alimentaţie, cercetarea etnografică a
consemnat şi numeroase forme ceremoniale de copturi din făină de grâu ca daruri de sărbători,
la nunţi, la înmormântări, la mesele pentru pomenirea morţilor (prescuri, căpeţele etc).
Alimentele principale pentru zilele „de dulce” erau carnea şi grăsimile, laptele şi
produsele lactate, completate cu legume, condimente şi fructe. Consumul de carne era rânduit
după sărbătorile de peste an şi după anotimpuri; porcul se tăia la Ignat (20 decembrie) pentru
Crăciun, mieii de Paşti, oile botoaşe pentru pastramă, toamna.
Laptele folosit pentru alimentaţie îl furnizau vacile; din laptele de oaie se prepara
brânza (în unele zone de munte în amestec cu laptele de vacă) păstrată în berbânţă sau în
burduf.
Pentru zilele de post nelipsite erau ceapa şi usturoiul, apoi fasolea, cartofii, uleiurile,
mierea, fructele şi diferite preparate din fructe, completate cu plante spontane din categoria
alimentelor sezoniere, ca: lobodă, urzici, lăptuci, bureţi etc.
Dintre preparatele bucătăriei tradiţionale un loc important îl ocupau sarmalele
(Muntenia şi Oltenia), numite boace în Bucovina şi Maramureş sau găluşte în Transilvania,
care se preparau cu mei pisat, învelit în frunze de varză sau de potbal, fierte în oale de pământ
pe vatra cuptorului.
O mare varietate au cunoscut preparatele din varză cum ar fi varza cu nuci în zilele de
post şi la nunţi şi varza nefiartă călită cu untură.
În alimentaţia tradiţională, uleiurile vegetale au cunoscut o largă întrebuinţare, mai ales
după ce creştinismul a impus restricţii severe în regimul alimentar din zilele de post. Înainte
49
de adoptarea florii soarelui, uleiul vegetal se obţinea din seminţele unor plante mai vechi în
cultură, cum ar fi cânepa, inul, nucul, lubenița, seminţele de fag (jirul), Din cauza cantităţii
reduse de seminţe oleaginoase, acestea se foloseau în alimentaţie sub formă de făină, obţinută
prin pisarea seminţelor în piua de lemn, după care se cerneau cu o sită. Făina obţinută, numită
târbă în Bihor, era utilizată la pregătirea unor mâncăruri de post, fiartă se întindea pe pâine;
în amestec cu varză fiartă se folosea ca umplutură în plăcinte ; cu târbă şi păsat de mei se
umpleau sarmalele. În nordul Transilvaniei, făina obţinută din seminţe oleaginoase se numea
julfă, ca în estul Transilvaniei şi Moldova. Julfa se mai obţinea şi din turtele rămase după
extragerea uleiului În restul Moldovei, julfa îndulcită şi amestecată cu varză se folosea pentru
umplutul plăcintelor.
În sudul Transilvaniei, ca umplutură la plăcintele din aluat se folosea făina obţinută din
seminţele de bostan în amestec cu varză. Aceeaşi întrebuinţare o avea făina de bostan, numită
bârţă, în nordul Olteniei şi al Munteniei.

Băuturile tradiţionale
Pentru prepararea băuturilor s-a folosit tehica fermentării, cunoscută - după cum
consemnează Hellanicos - încă de pe vremea tracilor; berea se obţinea din malţ de orz
fermentat în apă cu drojdie sau pâine dospită, la care se adăugau diferite ingrediente; braga,
băutură acidă, uşor alcoolizată, se prepara prin fermentarea meiului, la care se adăuga, uneori,
puţin grâu, porumb sau orz. Braga era băutura caracteristică Moldovei, Munteniei şi Dobrogei,
unde a fost consemnată până de curând cultivarea meiului; cidrul, numit şi cider în centrul
Transilvaniei era obţinut din fermentarea mustului de mere şi pere pădureţe, numit şi cirghir
sau ţigheriu. O altă băutură de mare vechime era miedul, obţinut din mierea rămasă în faguri
după stoarcerea lor manuală, care fermenta în combinaţie cu o anumită cantitate de apă.
Principala băutură obţinută în gospodăria tradiţională prin fermentare a fost vinul, a
cărui vechime este atestată arheologic şi documentar în scrierile lui Herodot şi Xenofon, care
relatează despre vinul băut în cornuri la ospeţele date de traci.
Tehnica distilării rachiului, cunoscută de către turci, pătrunde în ţările române prin
secolul al XIV-lea -al XV-lea şi ia o mare amploare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În
raport cu materia primă folosită în procesul de preparare (tescovină, prunemere etc) şi cu
tehnologia utilizată întâlnim anumite varietăţi de rachiuri desemnate cu diferiţi termeni: ţuică,
palincă, horincă, tescovină.
50
 În nordul Transilvaniei băutura desemnată cu termenul specific de palincă sau vinars
avea un grad de alcoolizare mai mare, cca. 40-50 grade.
Privind utilizarea băuturilor alcoolice în alimentaţie la poporul român, cercetarea
etnografică relevă o moderaţie a folosirii acestora atât în alimentaţia zilnică cât şi în cea
ceremonială şi preferinţa folosirii apei naturale şi a laptelui (dulce sau fermentat) în timpul
muncilor agricole. Comunitatea satească - după cum constată Ofelia Văduva - impunea o
anumită decenţă în comportamentul legat de consumul băuturilor alcoolice, acesta constituind
un test prin care se stabilea valoarea socială a unui membru al grupului şi chiar un argument
în favoarea sau defavoarea unui tânăr peţitor.
Modelul tradiţional al utilizării băuturilor nu presupunea doar împlinirea unor nevoi
organice; folosirea băuturilor avea semnificaţii precise în anumite momente ceremoniale în
care era antrenată întreaga comunitate în cadrul obiceiurilor şi ceremoniilor legate de ciclul
vieţii, a celor calendaristice şi sociale. Astfel, în relaţiile dintre oameni, băutura era folosită ca
semn al perfectării problemelor legate de o tranzacţie comercială (adălmaşul); vinul devine în
timp un element ritual în obiceiurile tradiţionale, element sacru (sângele Domnului nostru
Iisus Hristos), simbol al bucuriei, abundenţei şi belşugului folosit în riturile din cadrul nunţii,
în credinţa că, prin însuşirile lui, ar putea influenţa viitorul noii căsnicii..
Riturile legate de cultul morţilor au păstrat vechi credinţe în anumite valenţe ale
vinului; mormântul era stropit cu vin; participanţii la masa de pomenire a morţilor vărsau un
strop de vin pentru morţi; ulcica care se oferea în zilele de pomenire a morţilor conţinea de
cele mai multe ori vin, mied sau bere.

4.2.3. Industria casnică de prelucrare a fibrelor textile.

Conceptul de industrie casnică priveşte operaţiile de prelucrare a materiilor prime

textile, animale şi vegetale în propria gospodărie şi nu prelucrarea ţesăturilor în instalaţiile de
tehnică populară.
Materiile prime tradiţionale au fost: lâna, cânepa, inul, părul de capră, bumbacul şi
borangicul. Preferinţa pentru una sau alta dintre materiile prime a fost determinată de structura
ocupaţiilor, de condiţiile geografice şi de posibilităţile de procurare. La şes, unde agricultura
era mai dezvoltată, iar clima mai blândă, s-au folosit mai ales cânepa şi inul. În zonele de
munte, cu o economie preponderent pastorală şi o climă mai aspră, materia primă de bază a

51
fost lâna pentru îmbrăcăminte şi textile de casă., dar şi aici cânepa şi inul au fost preferate
pentru ţesăturile de uz casnic legate de prepararea laptelui şi pentru pânzeturile din care se
confecţionau cămăşile.
Cercetarea etnografică a insistat asupra etapelor de prelucrare a fibrelor animale şi
vegetale, mai ales pentru a sublinia vechimea aspectelor analizate şi particularităţile zonale.
Lâna obţinută de la oile ţurcane (cu firul lung) era folosită în special pentru textilele
de interior, în timp ce lâna de la oile ţigăi era preferată pentru îmbrăcăminte. Oile se tundeau
pe la sfârşitul lunii mai înainte de a urca sus la munte. Lâna era păstrată în saci mari din cânepă,
până în luna iulie când, după prima coasă a fânului, era spălată şi depozitată în pod până
toamna târziu, după recoltarea produselor agricole când începeau operaţiile de prelucrare şi
anume:
l. scărmănatul cu o unealtă numită foşălăi
m. pieptănatul cu piepteni cu dinţi de fier cu care se pieptănă şi fuioarele de cânepă
n. torsul folosind ca unelte furca şi fusul
o. răşchiatul cu ajutorul răşchitorului de lemn; firele erau făcute jirebii (scule)
p. depănatul jirebiilor pe vârtelniţă
q. ţesutul , comun pentru toate materiile prime folosite
Prelucrarea părului de capră este consemnată în sate din zona colinară şi montană de
la sud de Carpaţii Meridionali: Petreşti din Oltenia, Băleni, Suici din Argeş. Produsele
obţinute: procoviţe pentru pat, glugi, ţoluri, traiste şi desagi erau vândute la târgurile de la
Ploieşti, Târgovişte şi Bucureşti.
Ocupaţie aproape exclusivă a bărbaţilor, prelucrarea părului de capră parcurge aceleaşi
etape ca în cazul prelucrării lânii, cu deosebirea că ţesutul se efectua numai la războiul de ţesut
vertical.
Cânepa, folosită atât pentru îmbrăcăminte cât şi pentru textilele de interior şi de uz
casnic, era prelucrată numai de către femei. Etapele prelucrării cânepii înainte de ţesut sunt:
topitul, scosul seminţei, meliţatul, pieptănatul, torsul, fiertul şi robăitul.
După cules cânepa era dusă la topit într-o margine de apă curgătoare, liniştită, unde
cânepa de vară stătea 3-7 zile, iar cânepa de toamnă circa două săptămâni, apoi se punea la
uscat până când îi venea rândul să fie prelucrată. Prima operaţie consta în sfărâmarea
învelişului lemnos prin batere cu meliţa. Cânepa meliţată se strângea în chite şi se punea în
pod până când era pieptănată, adică trasă prin piepteni cu dinţi de fier, pentru a se alege
52
fuiorul, cea mai bună calitate de fire din care se ţesea pânza. Cânepa rămasă după ce se alegea
fuiorul se pieptăna , obţinându-se câlţii folosiţi la băteală şi zgrebenelele, partea cea mai
slabă ca şi calitate din care se făceau sacii. Urmează torsul, operaţie similară celei întâlnite la
prelucrarea lânii, după care firele se depănau de pe fuse pe răşchitoare, obţinându-se jirebii.
Apoi firul de fuior se „robăieşte”, adică se trece printr-o fiertură de sămânţă de in şi tărâţe ca
să capete netezime, în timp ce firele de câlţi se fierbeau şi se opăreau cu leşie de cenuşă.
Firul de fuior, tors subţire se folosea în special pentru urzeala şi băteala pânzei de
cămăşi, firele de câlţi se foloseau ca băteală la pânza pentru feţe de masă, lepedee etc.
Firele de bumbac s-au întrebuinţat la ţesutul pânzei pentru cămăşi în amestec cu cele
de cânepă; din urzeala de bumbac cu băteală de câlţi se obţine pânza pentru feţe de masă.
Pentru brodat şi pentru confecţionarea unor ţesături fine s-a folosit mătasea. Începând
din secolul al XIX-lea se foloseşte şi borangicul, îndeosebi pentru ţesutul maramelor care, în
zona Muscel, a înlocuit ştergarul din bumbac ca învelitoare a capului.
Înainte de a începe ţesutul propriu-zis firele se urzeau pe urzoaie, improvizate uneori chiar
dintr-o grapă de lemn, apoi teara cu urzeală era trasă pe sulul războiului, operaţie numită
învelit. Urma neveditul prin iţe şi spată care se fixează în brâglă, apoi se montează iepele de
care se leagă aţele iţelor.
Cercetarea etnografică a identificat mai multe tipuri de război de ţesut. Cel mai vechi
pare a fi războiul vertical, folosit la ţesutul covoarelor în Oltenia. Un tip arhaic era războiul
fix orizontal folosit la ţesutul cânepii. Războiul orizontal mobil este o unealtă atestată încă
din secolele X-XII prin descoperirea de la Garvăn-Dinogeţia, generalizată în întregul spaţiu
locuit de români şi utilizat până astăzi la ţesutul mai multor categorii de ţesături.
Ţesăturile din lână care urmau să fie urilizate la confecţionarea unor piese de
îmbrăcăminte, dar şi cele pentru unele textile de interior erau finisate şi îngroşate în instalaţii
speciale acţionate de forţa apei: piuă, dârstă şi vâltore.

Seminar 4
Conform modelului de mai jos, pentru următoarele produse valorificabile în pensiunile
turistice, agroturistice respectiv ecoturistice adăugați una sau mai multe etichete ce conferă
produselor valoare adăugată ca prordus bio, produs eco, produs montan, produs cu origine
protejată, produs tradițional etc. Pentru fiecare tip de etichetă menționați câteva din avantajele
pe care acestea le conferă produsului etichetat.
53
 Produse de etichetat: cartofi, cartofi de Covasna, pastramă de oaie, brânză în coajă de
brad, langoș, zmeură de Făgăraș, cidru, mied, brânză de capră, sloi de oaie, păstrăv afumat,
prăjitură Diplomat.
Categorie Logo Avantaje ale Procedura de Produse
produs etichetării obținere a aplicabile
etichetei
Produs Oferă o mai -înregistrare la Cartofi,
bio/eco/ bună DJA; Cartofi de
organic trasabilitatea -perioadă de Covasna,
pentru conversie Pastramă
produsele (perioadă de 2 de oaie,
etichetate; ani în care se brânză în
-Oferă un consideră că se coajă de
avantaj pe face o brad,
piață; purificare a zmeură de
-Sunt solului); Făgăraș,
recunoscute a - inspecție la cidru,
ca având un fața locului; mied,
grad mai mare -obținerea brânză de
de siguranță certificatului de capră, sloi
pentru conformitate de oaie,
consumator și respectiv păstrăv
pentru mediu; permisiunea de afumat.
folosire a logo-
ului;
Agricultura
ecologică
Produs
montan
Produs
tradițional
Produs de
origine
controlată
Produs
protejat

Bibliografie
1. Butură Valer, Enciclopedia de etnobotanică românească, Bucureşti, 1979;
2. Claudian I., Alimentaţia poporului român, Bucureşti, 1939;
3. Pamfile Tudor, Industria casnică la români, Bucureşti, 1910;
4. Văduva Ofelia, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, l996;
54
 5. Meşteşuguri populare

Potrivit informaţiilor oferite de cercetarea istorică, în feudalismul timpuriu

meşteşugurile se dezvoltă în legătură cu ocupaţiile de bază, creşterea animalelor şi agricultura,
pentru ca o dată cu conturarea unei economii de tip urban, să asistăm la diferenţierea unor
meşteşuguri specializate în diferite branşe, organizate în bresle (fierari, cojocari, tăbăcari,
blănari, cizmari, croitori etc). Concomitant are loc şi diferenţierea meşteşugurilor ţărăneşti
legate de prelucrarea materiilor prime obţinute din practicarea ocupaţiilor tradiţionale.
Momentul generalizării separării meşteşugurilor de agricultură, în Transilvania, este fixat de
către istorici în secolul al XIV-lea când în oraşe se trece la organizarea breslelor, în timp ce în
Moldova şi Ţara Românească procesul este mai lent.
Apariţia meşterilor ţărani, la început pentru a acoperi nevoile locale, cu timpul pentru
a satisface cerinţele de produse pe spaţii mai largi este diferită de la o zonă la alta şi de cele
mai multe ori este dependentă de materiile prime existente
Cerccetarea etnografică a clasificat meşteşugurile, folosind drept criteriu de bază
materia primă utilizată în:
meşteşuguri specializate în prelucrarea produselor agricole,
meşteşuguri specializate în finisarea textilelor,
meşteşuguri specializate în prelucrarea lemnului,
meşteşuguri specializate în prelucrarea pieilor,
prelucrarea lutului (olărit),
pietrărit,
fierărit,
aurărit
meşteşuguri secundare: împletiturile din nuiele, împletiturile din papură din care
se ţeseau rogojini, confecţionarea funiilor şi plaselor de pescuit din fibre de cânepă

5.1. Meșteșuguri specializate în prelucrarea produselor agricole

În domeniul prelucrării produselor agricole, un meşteşug de străveche tradiţie a fost
morăritul, practicat de meşteri morari, buni cunoscători ai tehnicii de măcinare a boabelor
cerealiere în instalaţii tehnice acţionate hidraulic În unele zone, în care s-a păstrat forma de

55
proprietate colectivă a morilor pe neamuri sau pe vecinătate, dreptul la măcinat s-a stabilit
în număr de zile, astfel încât în decurs de două săptămâni să vină fiecăruia rândul la măcinat

5.1. Meșteșuguri specializate în finisarea și îngroșarea textilelor

Dintre acestea amintim piuăritul şi dârstăritul, practicate de către piuari şi dârstari.

Aceste meşteşuguri specializate se dezvoltă în strânsă legătură cu practicarea păstoritului de
transhumanţă în Mărginimea Sibiului, Săcele, Bran
5.2. Meşteşuguri specializate în prelucrarea lemnului

În timpuri mai îndepărtate, în sate, fiecare gospodar cunoştea cele mai simple tehnici
de prelucrare a lemnului. Cu timpul, în Evul Mediu, mai ales în satele cu teren agricol mai
puţin productiv, dar cu suprafeţe întinse de păduri se ajunge la o specializare a celor mai
iscusiţi şi chiar a majorităţii locuitorilor în anumite ramuri: satele cu păduri de foioase în
confecţionarea pieselo de mobilier, hambarelor, războaielor de ţesut, care satisfăceau cererea
de produse în satele din zonele joase (meşterii din Budureasa-Bihor erau specializaţi în
confecţionarea lăzilor de zestere, lădoaielor de făină şi a războaielor de ţesut); satele de pe
înălţimi, situate în apropierea pădurilor de conifere s-au specializat în confecţionarea vaselor
de uz casnic (putini, ciubere), şindrile, şiţe, care deserveau zone întinse, străbătute de o reţea
de drumuri parcurse de meşterii populari spre locurile unde avea loc schimbul de produse.
Cercetarea etnografică deosebeşte o grupă de ramuri comune de meşteşuguri
specializate în prelucrarea lemnului: dulgherit, tâmplărit, rotărit, văsărit, butnărit,
cărbunărit şi anumite meşteşuguri locale cum sunt: bozăritul, spătăritul şi construcţia
instrumentelor muzicale.
Un meşteşug mai vechi, care presupune şi cunoştinţe teehnice de îmbinare a lemnului,
dar şi de respectare a unor raporturi matematice (intuitiv realizate) între părţile componente
ale construcţiei, a fost dulgheritul. Organizaţi în echipe, dulgherii specializaţi erau solicitaţi
la construirea cetăţilor, înălţau construcţiile obşteşti, în primul rând bisericile. Erau echipe de
meşteri renumiţi în Maramureş şi în Munţii Apuseni, solicitaţi la construirea bisericilor din
toate părţile ţării.
Ca meşteşug specializat, tîmplăritul se desprinde din dulgherit odată cu evoluţia
arhitecturii, când uşile şi ferestrele caselor, precum şi mobilierul făcut de dulgheri sunt
înlocuite cu cele confecţionate din scânduri “tăiate” la joagărele acţionate de forţa apei.

56
 Rotăritul, specializat în confecţionarea roţilor de căruţă, cunoaşte amploarea în satele
situate în apropierea pădurilor de foioase, a celor de frasin, folosit pentru butucul roţii, de
stejar, indicat pentru spiţe şi de mesteacăn utilizat la construirea căruţelor. Centre specializate:
Bahna-Neamţ, Racoviţa-Muscel, Jupâneşti-Gorj, Răşinari-Sibiu.
Butnăritul, sau dogăritul, este un meşteşug specializat în confecţionarea vaselor de
mare capacitate (buţi, căzi, butoaie) din doage de stejar sau de dud utilizate pentru prelucrarea
fructelor, păstrarea vinului şi a ţuicii, solicitate, mai ales, în zonele pomicole şi viticole. Centre
renumite erau: Rădeşt - Argeş, Piscurile - Gorj, Breaza- Buzău, Proviţa de Sus- Prahova.
Văsăritul, meşteşug specializat în confecţionarea vaselor mai mărunte de uz
gospodăresc, din doage de brad s-a dezvoltat în satele cu păduri întinse. Meşterii făceau bote
şi ciubere pentru apă, găleţi de muls şi putinee, pe care le transportau în zonele de desfacere.
Practicau văsăritul sate precum: Nereju-Vrancea, Nehoiaşu- Buzău, Ceraşu- Prahova. În
Transilvania cei mai cunoscuţi erau văsarii din Munţii Apuseni.
Alte sate s-au specializat în confecţionarea instrumentelor muzicale: fluiere în satul
Junc din Apuseni şi Hodac din Mureş, cobze în Izvorul Bedeciului şi la Nadişa-Bacău.
Rudăritul era practicat în sate din Vâlcea, precum Băbeni unde tot satul lucrează din
esenţe moi: linguri, căuşe, troci şi coveţi.
Cărbunăritul s-a practicat în satele din apropierea centrelor miniere şi metalurgice, unde
cărbunii de lemn sau mangalul se folosea la prelucrarea metalelor.
5.4. Prelucrarea pieilor a constituit în vremuri îndepărtate o ocupaţie casnică
nespecializată, în care se foloseau procedee simple şi materiale comune în uzul casnic cum ar
fi: sarea, tărâţele, zerul, cenuşa şi varul, precum şi scoarţa de copac folosită şi pentru obţinerea
coloranţilor vegetali. Este vorba de argăsitul pieilor (dubitul), procedeul cel mai vechi
răspândit în aşezările din întreaga ţară şi folosit cu precădere la realizarea pieselor de port, în
timp ce tăbăcitul pieilor presupune o anumită specializare, la care se ajunge odată cu
diferenţierea pe branşe a meşteşugurilor de prelucrare a pieilor.
Un alt factor care a contribuit la specializarea meşteşugurilor în general şi, în mare
măsură, a celor de prelucrare a pieilor l-a constituit dezvoltarea aşezărilor urbane încă din
primele secole ale epocii medievale, unde apar: cojocarii, curelarii, blănarii, cizmarii,
tăbăcarii.
În viaţa satelor cele mai importante meşteşuguri au fost: tăbăcăritul şi cojocăritul.

57
 Pentru confecţionarea încălţămintei şi a diferitelor curele, întrebuinţate fie ca piese de
port, fie pentru legatul şi înhămatul animalelor, s-au utilizat pieile bovinelor, mai groase şi
mai rezistente, şi mai rar pieile de porcine, în timp ce pentru piesele de îmbrăcăminte s-au
folosit pieile de ovine, cu lâna pe ele (blana)
Izvoarele documentare consemnează diferite procedee folosite la tăbăcitul pieilor.
Astfel, în Mehedinţi, acum 100 de ani, pieile crude se ţineau în apă timp de o săptămână ca să
se înmoaie, se cărnuiau cu o cuţitoaie, se spălau, se introduceau într-o cadă mare îngropată în
pământ într-un amestec de var şi apă unde se ţineau două săptămâni, se scoteau se rădea părul
cu o cuţitoaie, se puneau din nou în lapte de var timp de şase săptămâni, se scoteau, se spălau
în apă limpede, se cărnuiau a doua oară, se spălau din nou, se puneau în borş timp de o zi şi o
noapte ca să se înmoaie faţa, iar pe dos să iasă zeama din ele, apoi se puneau intr-un butoi cu
zeamă de gorun timp de trei zile; procedeul se repetă de încă 2-3 ori, apoi pieile se pun pe
banc, se curăţă cu cuţitul, se întind pe masă, se ung cu untură de peşte , se pun la uscat şi se
folosesc potrivit necesităţilor
Cel mai important şi răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor de oaie
pentru confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte în satele din ţara noastră a fost
cojocăritul. Specializat în confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte, cojocăritul era
practicat în cadrul unor gospodării de către membrii familiei cu înclinaţie pentru cusut şi
brodat. Principalele faze de lucru în cojocărit sunt: argăsitul, croitul şi cusutul, brodatul. Pentru
argăsit pieile se ţineau în apă trei zile să se înmoaie, se scoteau, se cărnăleau pe o ramă cu un
cuţit special, numit scafă, se presăra pe ele sare şi tărâţe, şi se puneau la argăsit într-un butoi,
se presăra şi piatră acră şi se turna peste ele apă rece. Se ţineau la argăsit 14-18 zile, întoarse
de 2-3 ori pe zi, se scoteau, se puneau la uscat, apoi se întindeau şi se curăţau cu scafa. Urma
croitul şi cusutul pieselor de port. Ultima fază era brodatul cu lână şi mătase, aplicaţii cu fâşii
de piele curăţate de lână numite irhe, garnituri din blănuri scumpe.
Principalele produse ale cojocăritului erau:
- pieptarele deschise în faţă cum se poartă în Bucovina, Maramureş, ţinutul
Năsăudului, ţinutul Pădurenilor şi Banat
- pieptarele înfundate, deschise într-o parte, purtate în Ţara Oltului, mocănimea
Munţilor Apuseni, Bran, Vâlcea
-cojoacele fără mâneci tipice Bucovinei, Ţării Moţilor, sudului Transilvaniei,
Muscelului
58
 - cojoacele cu mâneci
-bituştile-Bran, Mărginimea Sibiului
-bunda mocănească din piei de oaie ţurcană folosită sus la munte sau pe drmurile
transhumanţei pastorale
5.5. Pietrăritul s-a dezvoltat în legătură cu unele cerinţe vitale cum sunt construirea
locuinţelor şi măcinatul cerealelor. Un centru renumit este Albeştii de Muscel, unde se extrage
un calcar de nuanţe galben, gri sau roz, bun pentru construcţii şi sculptură la monumente
funerare.
Pietrele de moară se ciopleau la Hârlău şi Comăneşti-Moldova, la Deniştepe în
Dobrogea, Stănija-Apuseni. La Ciceu, în Transilvania se mai făceau râşniţe, tocile pentru
ascuţit cuţite şi topoare şi troci pentru apă.
5.6. Fierăritul - meşteşug întâlnit şi practicat în fiecare sat, ocupă un loc important în
viaţa comunităţilor rurale. Din barele de fier, fierarii făceau unelte (sape, topoare, securi,
seceri, coase) sau diferite ferecături pentru care şi căruţe, potcoveau animalele de tracţiune şi
confecţionau feroneria pentru geamuri şi uşi.
5.7. Olăritul
S-a dezvoltat de timpuriu în legătură cu prepararea hranei şi păstrarea alimentelor.
Apariția olăritului, potrivit părerii arheologilor, este legată de meşteşugul împletiturilor din
nuiele din care oamenii făceau coşuri, lipite cu lut pentru păstrarea cerealelor. Prin arderea
întâmplătoare a unor asemenea coşuri lipite cu lut au constatat că lutul se întăreşte la foc.
Treptat au făcut vasele din suluri de argilă plastică care se încolăcea în spirală, începând cu
fundul vasului către gura lui. Produsele olăritului sunt vasele de lut ca recipiente pentru uzul
casnic, sau diferite forme plastice, unele antropomorfe, altele zoomorfe (cum sunt fluiericele sub
forma de pasăre) toate aparținând categoriei ceramicii, o componentă a artei populare.
Materia primă pentru confecţionarea vaselor ceramice este argila (lutul), un pământ compus din
silicat de aluminiu, carbonat de calciu, magneziu şi oxizi de fier care are calităţi plastice, adică se
poate modela în forme diferite. Argila cunoaşte mai multe varităţi:
a. Caolinul-o rocă argiloasă de culoare albă folosită pentru fabricarea porţelanului
b. Argila plastică folosită în olărit-are culoare cenuşie, se foloseşte la fabricarea faianţei
şi olăriei comune
c. Pământul galben-este un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte la
fabricarea olanelor, cărămizilor şi ornamentelor de argilă arsă.

59
 5.7.1. Tehnici folosite pentru confecţionarea ceramicii.
-modelarea vaselor cu mâna
-confecţionarea ceramicii la roata olarului
5.7.2. Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare
a. Pregătirea lutului
Lutul se extrage cu târnăcopul, sapa, cuţitoaia din locuri cunoscute, situate în hotarul
satului; este adus acasă şi depozitat la adăpost de soare şi ploaie sau lăsat peste iarnă să degere
pentru a se omogeniza, mărindu-se astfel plasticitatea.
b. Prelucrarea lutului
Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale pe un ţol de cânepă sau pe
duşumea, sau cu malaxorul, bătut cu maiul, adăugându-se treptat apă. Apoi se taie felii subţiri
cu cuţitoaia, se curăţă de impurităţi, se fac bulgări atât cât trebuie pentru un vas.
c. Fasonarea sau modelarea se face pe roata olarului cu mâna pentru a-i da forma
dorită. Se mai folosesc şi unelte tradiţionale ca pieptene pentru modelarea formei vaselor,
strungul din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior şi plotogul, o bucată
de piele de oaie pentru finisarea vaselor.
d. Uscarea vaselor –se face la umbră, în atelier sau pe prispă timp de câteva zile
e. Angobarea sau barbotinarea vaselor se face după uscare; constă din acoperirea
acestora cu o pastă din humă diluată cu apă, numită angobă. Are rolul de a astupa eventualele
porozităţi ale vasului.
f. Ornamentarea vaselor se face prin diferite procedee tradiţionale:
a. desenare sau pictare cu pensula, cu cornul sau prin jirăvire cu “gaiţa”
b. zgrafitare-zgâriere pe angobă cu un vârf metallic
c. cu ornamente în relief realizate prin
-imprimare cu degetul a unor brâne alveolate
-aplicare de figurine de lut
g. Arderea vaselor se face în cuptorul special construit din pământ pietros amestecat cu
nisip pentru a rezista la foc şi a păstra căldura.Cuptorul se încarcă pe sus, vasele aşezându-se
după mărime, cele mari dedesubt cele meci deasupra. Combustubilul folosit pentru ardere
depinde de resursele locale şi după tipul de ceramică; plop, pin , brad, mai ales pentru ceramică
neagră pentru că produc mai mult fum dar şi o temperatură de la 500 la 1000 C.
60
 Arderea vaselor în cuptor poate fi:
 reductivă –pentru ceramica neagră
 oxidantă-pentru ceramica roşie

Seminar:
1. Folosind studiul de caz prezentat mai jos propuneți spre modernizare un atelier de
meșteșugari din zona dumneavoastră folosind linia de finanțare Start Up Nation.
2. Pentru proiectul prezentat mai jos calculați rentabilitatea proiectului și implicațiile
finaciare dacă ar funcționa cu un număr de cinci angajați
Studiu de caz - modernizarea unui atelier de ceramică de Horezu prin proiect Start-
up Nation – student Popa Constantin – specializarea IMIT promoția 2015 - 2019

Scopul principal al proiectului este achiziționarea de utilaje ce ar ridica producția și

ar ușura munca, iar energia s-ar concentra pe operațiunile de finețe și dexteritate
îmbunătățindu-se calitatea și sporirea numărului de obiecte realizate. Astfel ar crește
cererea, iar numărul mai mare de produse vor aduce un profit mai ridicat, iar satisfacția
financiară va fi pozitivă rezultând o continuitate a meșteșugului.
Acest proiect va garanta implicarea timp de minim 2 ani, a două persoane ce vor
fi angajateși vor lucra legal cu scopul de a pune pe picioare acest meșteșug iar suma alocată
acestui proiect în valoare de 44.000 euro va fi investită în dezvoltare și promovare.
Pentru a se accepta și sponsoriza, proiectul va trebuii să atingă un punctaj de 100 de
puncte și să se claseze în primele 10000 de dosare, un criteriu major de departajare va fi
numărul de angajați, în cazul proiectului de față fiind de 2.
Cererea de finanțare - modernizare atelier de ceramic populară
1. Adresa, telefon/fax, e-mail ale societatii:
2. Activitatea Codului CAEN pe care se solicită AFN este:
FABRICAREA ARTICOLELOR CERAMICE PENTRU UZ
GOSPODĂRESC ŞI ORNAMENTAL

Producție * Se punctează cu 30 puncte

Servicii, inclusiv industriile creative definite Se punctează cu 30 puncte
conform HG. 859/2014*
Comerț și alte activități Se punctează cu 10 puncte

61
 3. Codul CAEN al activităţii pentru care solicita finantare: 2341
4. Valoarea capitalului social: 200 LEI
5. Natura capitalului social: PRIVAT

Natura capitalului social (%) Actionar persoană fizică (%)

Român 100%
Străin 0%

6. Asociaţi, acţionari:

Numele şi prenumele CNP Domiciliu Pondere în

Capital
social %

7. Administratori
Numele şi prenumele/Denumire Domiciliu / sediul societăţii Cod Numeric Personal / Cod Unic de
Înregistrare

Viziune și strategie – activitatea pe care ne propunem să o implementăm poate fi

identificată cu codul CAEN 2341 - Fabricarea articolelor ceramice pentru uz gospodăresc
şi ornamental, fiind o afacere ce se axează pe fabricarea obiectelor din Ceramică de Horezu.
Acest tip de ceramică se evidențiază pe piața obiectelor de artizanat datorită calității sale
și a modalității de producție, regăsindu-se încă din anul 2012 în ”Lista Patrimoniului
Cultural Imaterial al Umanității UNESCO”.
Proiectul are la bază o unitate de producție, formată dintr-o echipă de 2 angajați,
recrutați în perioada de implementare. Aceștia se vor ocupa de întreg procesul de producție,
pornind de la extragerea lutului necesar pentru realizarea produselor ceramice de uz casnic
și artizanal, și până la prelucrarea materiei prime, inclusiv uscarea și decorarea acesteia.
Pentru o bună desfășurare a activității sunt necesare echipamente electrice de ultimă
generație, destinate prelucrării și transformării lutului în diverse forme specifice, care să
nu se blocheze în timpul utilizării, motiv pentru care unul dintre factorii determinanți în
vederea implementării va fi alegerea unor echipamente tehnologice performante.
Locația de implementare a proiectului va fi aleasă în vederea promovării eficiente a
obiectivelor care au servit înființării afacerii. Astfel, vom stabili un punct de lucru în județul
Vâlcea, în apropierea orașului Horezu, deoarece vrem să păstrăm autenticitatea
conceptului de ”ceramică de Horezu” prin toate mijloacele posibile. Întregul proces de

62
 lucru va avea la bază sisteme și proceduri specifice, deoarece vrem să eficientizăm procesul
de creație și să reușim ca, în timp, să generăm un profit suficient pentru ca firma să se
dezvolte, acoperind cu succes cheltuielile salariale și cheltuielile de promovare, cele
necesare pentru procurarea materiei prime pentru Ceramica de Horezu.
Prezentarea și comercializarea produselor ceramice obținute în urma activității
noastre se va realiza prin intermediul unui site web, prin participarea la diverse târguri
specifice, dar și la punctul de lucru al firmei, situat în Horezu, pe strada Olari.
Promovarea produselor constituie un element definitoriu pentru buna desfășurare a
activității firmei, motiv pentru care ne propunem participarea la numeroase târguri de
profil, în vederea obținerii notorietății pentru produsele create. În acest context, este
necesară achiziționarea unui autoturism, mijloc mobil care va facilita transportul de și până
la locațiile de desfășurare ale evenimentelor.
Vom opta pentru achiziționarea unui autoturism încăpător, utilizat în interes de
serviciu, care să permită transportarea în siguranță a produselor realizate în atelierul nostru,
oferind în același timp confort sporit personalului companiei, care se va deplasa la fața
locului pentru a promova în mod activ procesul de producție al ceramicii de Horezu.
Autoturismul va fi utilizat și pentru transportarea materiilor prime de la locația furnizorului,
la punctul de lucru, atunci când este necesar.
În vederea implementării proiectului de față, am pornit de la ideea că România
beneficiază de o serie de elemente care o fac să fie unică, dar care nu sunt exploatate la
potențialul lor maxim, astfel încât țara să fie recunoscută pentru existența lor.
Un exemplu este și Ceramica de Horezu, produs ce se regăsește pe lista celor mai
importante din lista patrimoniului UNESCO, dar a cărei însemnătate este cunoscută unui
număr restrâns de persoane. În vederea promovării eficiente a acestui tip de ceramică,
compania noastră va fi centrată pe producția de articole artizanale standard și personalizate,
ce pot fi ulterior folosite atât pentru uz casnic, cât și pentru decor.
Vom căuta să adaptăm procesul de prelucrare a lutului, în așa fel încât să putem păstra
puțin din moștenirea lăsată din generație în generație, optând totuși pentru standardizarea
producției, prin intermediul roților de modelat și a cuptoarelor electrice, în vederea
obținerii unor articole de calitate superioară. În acest sens, echipa va fi formată din 2
persoane capabile să înțeleagă și să aplice tehnicile de prelucrare a lutului, începând cu
procurarea materiei prime și până la transformarea în obiecte cu aspect finit, urmând o serie
63
 de etape caracteristice esențiale pentru obținerea Ceramicii de Horezu.

Activitatea de producție va fi cea care va genera veniturile necesare activității firmei,

deoarece toate sumele încasate în urma distribuției de produse din Ceramică de Horezu vor
fi redirecționate către investiții ulterioare, care vor permite extinderea gamei de producție.
Ceramica de uz casnic și cea decorativă vor deveni, în urma comercializării, venituri pentru
firmă, în timp ce banii obținuți pentru ceramica personalizată se vor transforma în profit.
Prin intermediul activității noastre vom oferi clienților posibilitatea de a achiziționa
trei tipuri diferite de produse: Ceramică de Horezu pentru Uz Casnic, Ceramică de Horezu
Decorativă și Ceramică de Horezu Personalizată.
➢ Menționați alte elemente relevante care duc la succesul afacerii dumneavoastră

Toate cele trei categorii de produse ne vor permite să generăm profit și să continuăm
producția pe o perioadă îndelungată de timp, promovând în același timp și unele dintre cele
mai frumoase tradiții românești, mai ales că Ceramica de Horezu are o istorie veche de
peste 100 de ani. Ne propunem ca afacerea pe care o implementăm să se transforme într-
un etalon pentru toți cei care doresc să redescopere România și adevăratele sale valori, iar
principala noastră misiune va fi aceea de a promova ceramica la
De asemenea, în vederea utilării spațiului, vom achiziționa o serie de echipamente
potrivite activității. La punctul de lucru vor fi amplasate 2 plăci informative, obiecte
necesare pentru atestarea sursei finanțării care a permis implementarea cu succes a acestui
proiect.
Dorim să ne facem cunoscuți la nivel național și internațional, prin intermediul unor
produse de calitate superioară, realizate în proporție de 100% din materii prime procurate
din zonă.
Privim cu încredere către viitor, iar unul dintre obiectivele pe termen lung este acela
de a-i oferi ceramicii de Horezu un loc fruntaș în topul celor mai deosebite produse
artizanale din țara noastră. Dat fiind faptul că produsele realizate 100% manual sunt din ce
în ce mai rare pe piața din România, ne propunem să readucem în atenția publicului
ceramica și complexitatea decorului său.
În acest sens, vom gestiona toate resursele materiale, informaționale, bănești și de
muncă într-un mod cât mai eficient, investind în mod egal în fiecare dintre ele, în așa fel
încât să ne ducem la îndeplinire obiectivele.

64
 ➢ Unde vrei să ajungi în următorul an. Fixează-ţi obiective cuantificabile!

Obiective
 Cifra de afaceri = 97.250 lei, profit = 21.600 lei, număr mediu anual de
angajați =2.

➢ Activităţi necesare implementarii proiectului.

Dezvoltarea societății noastre va avea ca primă etapă amenajarea unui spațiu de

lucru în regie proprie, potrivit pentru ca personalul angajat în perioada de recrutare să-și
poată desfășura activitatea în condiții optime.
Întreg procesul de amenajare se va realiza în prima parte a perioadei de
implementare, într-o clădire aflată în apropierea orașului Horezu, pe strada Olari.
Activitatea echipei de producție va fi susținută prin participarea la târguri, expoziții
și evenimente de profil. În acest context, este necesară achiziționarea unui autoturism,
mijloc mobil care va facilita deplasarea în condiții optime a personalului și a produselor
din ceramică realizate în atelierul nostru, la și de la respectivele locații.
Pentru eficientizarea procesului de producție, autoturismul încăpător va servi și
pentru transportarea materiilor prime utilizate în producerea ceramicii de Horezu,
automobilul fiind utilizat de către angajați pentru a aduce de la furnizori lutul și alte produse
necesare fluxului activității.
Un al doilea pas realizat în vederea implementării proiectului constă în recrutarea
personalului pentru cele 2 posturi de lucru nou create. Selecția celor doi angajați se va face
dintre persoane considerate defavorizate, inclusiv șomeri și absolvenți după anul 2012.
Criteriul principal pe care îl vom viza în alegerea echipei noastre, dincolo de
implicarea de care dau dovadă candidații, va fi simțul estetic dezvoltat și dorința de
cunoaștere a acestora.
Căutăm să angajăm persoane capabile să întreprindă activități ce presupun creativitate și
simț practic. Ulterior, societatea se va ocupa de instruirea candidaților selectați, ajutându-
i pe aceștia să se integreze rapid și eficient, oferindu-le suportul necesar în vederea
realizării activităților pentru care au fost contractați.
Vom solicita decontarea cheltuielilor salariale pentru cei doi angajați pe o perioadă
de 4 luni de zile, timp în care afacerea va începe procesul de producție și va încasa
veniturile necesare întreținerii unui flux de muncă permanent. Ulterior, costurile aferente

65
 remunerației salariaților vor fi acoperite prin veniturile încasate în urma vânzării de
produse ceramice.
Din perspectiva materiilor prime necesare, trebuie menționat faptul că societatea se
va ocupa în mod activ de procurarea acestora, folosind în acest sens venituri proprii,
independente de acest proiect. Vizăm crearea de produse autentice, din materiale de calitate
superioară, motiv pentru care vom avea în vedere semnarea de contracte cu diverși
colaboratori locali, care ne pot pune la dispoziție lut de Horezu calitativ. În același
context, toate celelalte cheltuieli pentru produse de

întreținere a echipamentelor tehnologice și pentru îngrijirea spațiului de lucru vor fi

achitate din fonduri proprii.
Pentru a ne putea promova cu succes produsele și a ne bucura de profitul pe care
preconizămcă îl vom obține pe termen lung, vom accesa un credit-punte care să ne permită
să implementăm cu mai multă ușurință toate lucrurile pe care ni le-am propus.
În acest sens, prin acest proiect vom solicita decontarea cheltuielilor cu dobânzile
bancare.O cotă parte din fondurile nerambursabile obținute va fi redirecționată către echipa
de consultanță care a contribuit în mod activ la implementarea proiectului și a reușit
obținerea fondurilor nerambursabile pentru societate.
Termenul de implementare al proiectului este de 8 luni de zile, de la semnarea contractului
de finanțare. Totuși, pentru că este vorba despre un proiect aflat în plin proces de dezvoltare
și urmează să stabilim conexiuni noi cu diverși colaboratori, luăm în calcul o eventuală
întârziere a acestui termen, dar care nu va fi mai lungă de 4 luni de zile. Astfel,
implementarea va urmări un calendar fix, după cum urmează:
● Prima parte a perioadei de implementare: Identificarea de oferte pentru
echipamentul tehnologic necesar; Identificarea și amenajarea unui spațiu de
lucru; Obținerea avizelor șiautorizațiilor necesare pentru desfășurarea
activității; Achiziționarea, montarea și testarea echipamentelor tehnologice.
● Jumătatea perioadei de implementare: Derularea procedurilor de angajare a
personaluluifirmei; Selectarea candidaților, în baza unor proceduri de
angajare specifice; Instruirea candidaților recrutați în vederea îndeplinirii
sarcinilor de lucru.
● Ultima parte a perioadei de implementare: Stabilirea de contacte cu potențialii
colaboratori aifirmei; Încheierea de contracte cu publicul și începerea furnizării de
66
 produse.
Resurse umane, activitatea curentă
Management:
Nume şi Funcţia în Experienţa în domeniu Studii/Specializări cu impactasupra
prenume şi societate şi afacerii propuse
vârsta principalele
responsabilităţi
pe scurt
POPA MANAGER Experiență îndomeniul Studii de formare antreprenorială în curs
administrativ, câștigată în de desfășurare;
CONSTA urmaactivităților desfășurate în poziția
NTIN de șef de departament într-o societate Participant al atelierelor creative
cu capital privat. organizate în județul Vâlcea de primăria
Deasemenea, abilități în ceea ce orașului Horezu;
privește managementul echipei de
lucru, abilități obținute în urmaocupării Absolvent al unui modul de formare
poziției de șef de echipă, timp de 5ani profesională, susținut de Ministerul
de zile. Educației și Cercetării și desfășurat în
mediul online.

Număr de locuri de muncă cu normă întreagă pe perioadă nedeterminată ce urmează a fi

create după intrarea în vigoare a acordului de finanțare: 2
Descrierea proiectului de investiții:În ideea implementării cât mai rapidă și mai eficientă
a proiectului, vom căuta cele mai bune oferte calitate/preț pentru echipamentele tehnologice
necesare, care ne vor permite să susținem dezvoltarea afacerii și să ne putem îndeplini
obiectivele. Investițiile vor conduce la dezvoltarea societății, creșterea profitului și
îmbunătățirea calității producției.
Nu în ultimul rând, vom fi capabili să răspundem cu profesionalism și promptitudine
solicitărilor, comercializând la nivel național sau chiar internațional Ceramica de Horezu.
Concret, lista de achiziții va include: 2 roți electrice pentru modelarea obiectelor din
ceramică: farfurii, castroane, căni; Pentru aceste obiecte este necesară o roată electrică cu
blat încăpător, ce permite punerea temporar aobiectelor mici realizate, pentru a nu ne ridica
de prea multe ori , cât și o turație cu posibilă reglare.Cea mai potrivită alegere este: ,,Roata
olarului electrică OHK - 4 S.

67
 Roată electrică OHK - 4 Roată electrică
http://www.interceram.ro/pages/subcat.php?id=71&ca http://www.interceram.ro/pages/subcat.php?id=72&catId

● 2 roți electrice pentru modelarea obiectelor din ceramică: ulcioare, vaze;

Pentru realizarea ulcioarelor și vazelor, vom achiziționa un model cât mai simplu ce
conferă cât mai mult spațiu pentru modelare, astfel cel mai potrivt model este:
 1 malaxor pentru amestecarea argilei și producerea lutului de calitate
superioară;
Malaxorul electric preia toată munca grea și purifică pământul, eliminând
impuritățile și numărul de rebuturi se va reduce considerabil. Utilaj potrivt pentru asta:
Shimpo NVA04S–cu pompă de vid.

Shimpo NVA04S–cu pompă de vid Cuptor NB-400

http://www.interceram.ro/pages/subcat.php?id=128&catId

Set compresor cu aerograf Presă lut

https://www.vidaxl.ro/e/8718475843900/vidaxl-) https://www.bizoo.ro/firma/interceram/vanz

68
  1 cuptor electric pentru arderea ceramicii de diferite dimensiuni;
Cuptorul electric preia cele 10 ore de foc și le transformă într-o simplă apăsare de
buton, fără racie bruscă, fără rebuturi. Un cuptor electric potrivit este: NB-400,
cuptor cu temperatură maximă de 1300o C, punctul nostru de lucru fiind până în
1100, iar spațiul poate cuprinde și cele mai mari obiecte realizate de noi.

● 1 set aerograf cu compresor folosit la glazurarea obiectelor de ceramică;

Cu acest aerograf vom stabili grosimea exactă de glazură și evitarea scurgerii acesteia
peste celelalte obiecte, iar cel mai potrivit nevoii noastre este: vidaxl Set compresor
aerograf cu 2 pistoale.
● 1 presă de lut folosită pentru prelucrarea manuală a materiilor prime;
Cu ea vom putea crea cozi pentru căni, ulcioare sau carafe, vom alege modelul
următor: presă lut AP-5.
Aparatură electrică și utilaj transport:
● 1 imprimantă multifuncțională, utilizată pentru imprimarea modelelor si a facturilor
fiscale;
● 1 laptop performant, cu ajutorul căruia se vor gestiona comenzile și se vor realiza
contracte;
● 1 casă de marcat, utilizată pentru emiterea bonurilor fiscale și în procesul de
vânzare;
● 1 soft de management al clienților, necesar pentru gestionarea numărului și al
comenzilor clienților;
● 2 plăci informative, care vor atesta sursa fondurilor nerambursabile prin care
s-a reușitimplementarea acestui proiect;
● 1 autoturism încăpător, care va servi pentru deplasarea personalului și a
produselor la locațiaevenimentelor de profil organizate în țară, în vederea
promovării eficiente, cât și pentru

transportarea materiilor prime necesare în procesul de producție, de la locația

furnizoruluipână la punctul de lucru al firmei.
Prezentaţi detaliat fluxul activității pentru care se solicită finanțare şi principalele utilaje
şi echipamente utilizate, precum și integrarea echipamentelor achiziționate prin program
în fluxul activității.
69
  Fluxul activității noastre va fi unul continuu, întocmai cu cel de producție a
unor obiecte ceramice autentice, adaptate însă unor metode standard, care
vor permite o producție sporită. Fiecare echipament achiziționat are propriul
său rol, definitoriu pentru calitatea produselor realizate.
 Într-o primă fază, cu ajutorul unui malaxorului profesional pentru
amestecarea argilei și producerea lutului de calitate superioară sunt eliminate
impuritățile din lut, materia primă de bază pentru producția de căni, farfurii,
ulcioare și obiecte ceramice similare.
 Ulterior, după ce este complet curat, urmează modelarea în forma dorită, cu
ajutorul roților electrice profesionale. În acest punct al activității, roluri
definitorii joacă cele 2 roți electrice profesionale pentru utilizate pentru
modelarea de farfurii, castroane și căni, alături de cele 2 roți electrice utilizate
pentru modelarea de ulcioare și vaze, ambele tipuri de roți electrice fiind
utilizate în procesul tehnologic de modelare a obiectelor din ceramică.
 În funcție de specificul comenzii, echipa de producție va manevra roțile
potrivite produsului ceramic ce se dorește a fi realizat: farfurie, castron sau
cană, cu prima variantă de roată de modelare, sau ulcioare și vaze, cu cel de-
al doilea tip de roată.
 După modelare urmează uscarea parțială, moment în care obiectele ceramice
încep să capete o formă bine definită. Uscarea prealabilă este un proces de
scurtă durată, ce se va întinde pe o perioadă de maximum 3 zile.
 Penultimul pas al fluxului tehnologic este procesul de decorare, unde sunt
realizate tot felul de modele de inspirație tradițională, folosind culori
naturale. În această etapă se va utiliza pentru început 1 presă manuală pentru
prelucrarea lutului, echipament cu ajutorul căruia se vor realiza diverse
elemente decorative prin tehnică gravare în obiect.

 Presa va permite realizarea detaliilor de mare finețe, cum ar fi decorațiuni

interioare și tot felul de jocuri de culori și forme. În același context va fi
utilizat și 1 aerograf cu compresor, utilizat în ultima fază a procesului de
decorare, pentru glazarea obiectelor ceramice realizate. În cele din urmă,
după ce obiectul este decorat și uscat în proporție de 90%, acesta este pregătit
pentru arderea în cuptorul electric, la o temperatură de până la 1200o C.
70
  Înlocuirea cuptorului pe bază de lemne cu unul electric permite grăbirea
procesului de realizare a obiectelor și micșorează semnificativ numărul de
rebuturi, fiind totodată un proces benefic mediului înconjurător.
 Fluxul tehnologic este finalizat folosind ultimele patru articole incluse pe
lista de achiziții, la rândul lor definitorii pentru eficiența procesului de
producție. Astfel, 1 laptop performant va fi utilizat pentru a menține legătura
în mod constant cu clienții, fiind mijlocul prin care se vor primi comenzile și
procesa comenzile. Acesta va avea instalat 1 soft de management al
clienților, element care va permite păstrarea unui istoric concret al
comenzilor înregistrate, numărul produselor realizate și comercializate, cât
și o serie de alte astfel de aspecte, necesare în vederea observării modului în
care se desfășoară activitatea firmei.
 Totodată, laptopul va fi utilizat pentru emiterea facturilor fiscale, documente
pe care le vom imprima cu 1 imprimantă multifuncțională, parte importantă
pentru procesul tehnologic, deoarece ea va încheia un ciclu complet de
producție.
Alături de factură va fi emis și bon fiscal, folosind 1 casă de marcat, dispozitiv care
va permite stocarea în siguranță a tuturor încasărilor și care va oferi o ultimă siguranță
clientului înceea ce privește profesionalism echipei de lucru.
Descrieți rolul si importanta elementelor de cost pentru care solicitati finantare .
 Ne dorim să fim versatili și să putem răspunde cu succes potențialelor dorințe ale
clienților noștri, motiv pentru care punem la dispoziția acestora trei tipuri diferite de
obiecte din Ceramică de Horezu, printre care și o variantă ce poate fi complet
personalizată. Pentru a putea oferi produse de cea mai bună calitate, care să se ridice
la așteptările cumpărătorilor și să satisfacă nevoile acestora, achiziționarea
echipamentelor menționate mai sus este absolut necesară.
 Mai mult decât atât, lipsa lor poate conduce la insuccesul proiectului pe care dorim
să îl implementăm, deoarece activitatea de producție a produselor de ceramică
depinde în proporție de 100% de existența acestor articole. Astfel, elementele de
cost mai sus menționate, cât și cele care vor servi pentru realizarea Site-ului de
Prezentare și a altor activități necesare în procesul de implementare, vor servi
pentru a pune bazele unui proiect de durată, capabil să livreze tradiții românești

71
 autentice, într-o formă complet eficientizată.

Cum veți asigura, dacă este cazul, celelalte echipamente necesare fluxului tehnologic,
echipamente care nu fac obiectul achizitiei prin proiect dar care sunt necesare pentru
obtinerea produsului/serviciului descris in planul de afaceri.

 Am decis ca bugetul obținut să fie redirecționat pe deplin către echipamentele

tehnologice care pot face diferența în procesul de producție a articolelor ceramice
de Horezu. Astfel, pentru toate celelalte echipamente și accesorii adiacente,
necesare într-o măsură mai mică în activitatea firmei, dar care nu pot influența
procesul tehnologic prezentat în acest proiect, vom investi fonduri obținute din surse
proprii.
 Astfel, echipamente și accesorii precum cele trei roți pentru formarea și decorarea
obiectelor de ceramică, folosite ca accesorii pentru roțile electrice, alături de alte
articole asemenea, vor fi cumpărate printr-un buget propriu. În aceeași idee, vom
opta pentru procurarea materiilor prime necesare în baza unor contracte stabilite de
comun acord cu diverși colaboratori zonali, achitând costurile aferente din fonduri
independente de acest proiect.

Sediul social si locația implementării proiectului se află în localități (rural sau

urban) dinjudețele în care număr de IMM la nivel județean/ 100 locuitori < 4.
PLAN DE FINANȚARE
Structura de finanţare a planului de afaceri
Sursa de finanţare
RON %
Ajutor de minimis 200000 100%
Aport propriu (pentru proiecte mai mari de 200.000 lei) 0 0

TOTAL valoare plan de afaceri 200000 100%

DESCRIEȚI POZIȚIA PRODUSELOR/SERVICIILOR SOCIETĂȚII PE PIAȚĂ

COMPARATIV CU ALE CONCURENȚEI

Descrieţi principalele avantaje/dezavantaje ale produselor/serviciilor d-voastră in

raport cu cele oferite de concurenţă).

Ceramica de Horezu se află încă din anul 2012 în ”Lista Patrimoniului Cultural
Imaterial al Umanității UNESCO”, având în spate o istorie veche de peste câteva sute de
ani. Datorită autenticității sale, a faptului că este lucrată manual și conține materiale 100%

72
 naturale, acest tip de ceramică poate fi utilizat atât pentru uz casnic, cât și cu scopul de a
decora diverse spații în stil tradițional. Produsele noastre sunt realizate din ceramica de cea
mai bună calitate, în stilul caracteristic al zonei Horezu, păstrând caracteristicile care au
permis acestui stil să devină recunoscut la nivel mondial de către pasionații de ceramică
din întreaga lume.
Comparativ cu articolele comercializate de concurența societății noastre, produsele
din ceramică de Horezu sunt realizate în proporție de 100% manual, fiecare obiect fiind
original și imposibil de reprodus.
Mai mult decât atât, obiectele produse de noi respectă toți pașii producției clasice
de ceramică, iar munca depusă la nivel de prelucrare a lutului și complexitatea decorului
garantează clienților că au făcut întotdeauna cea mai bună alegere. Produsele noastre sunt
cadouri ideale pentru cei pasionați de tradițiile vechi de sute de ani, fiind des întâlnite în
case de expoziții și muzee care doresc să ilustreze spiritul autentic românesc.
Principalele avantaje ale produselor noastre:
 Păstrează încă spiritul tradițional românesc;
 Sunt produse unice, realizate 100% manual;
 Au decoruri complexe, imposibil de reprodus;
 Constituie cadouri potrivite pentru orice român;
 Ceramică de calitate, după ”rețeta” Horezu;
 Procesul de producție este atent supervizat.

Principalele dezavantaje ale produselor noastre:

 Lipsa unui public stabil, care să știe de existența produselor (se va rezolva prin
intermediul activităților de promovare desfășurate, participarea la târguri și altele
asemenea);
 Lipsa colaboratorilor și furnizorilor (se va rezolva de asemenea prin prezența la
târguri, expoziții, conferințe și alte evenimente similare, unde participă în mod activ
clienți, colaboratori și furnizori din toate domeniile).
DEPUNERE PROIECT
Proiectul a fost depus exact în prima zi de când s-a dat startul înscrierilor pe site-ul
https://startupnation2018.aippimm.ro/, pe data de 27 decembrie 2018, la ora 16:48,
ocupând poziția 3142. Astfel a fost clasat automat în fața tuturor proiectelor cu 1 singur
angajat și a căștigat locul înfața altor proiecte cu 2 angajați ce urmau să fie depuse, dar va

73
 pierde în fața celor cu 3 sau mai mulți angajați.
PROECȚII FINANCIARE
CHELTUIELI ACTIVE CORPORALE
Cheltuieli active corporale 1, (ECHIPAMENTE, AUTOUTILITARE, MOBILIER, PLĂCI,
INSTALAȚII), cheltuieli active corporale 2, (SPATII DE LUCRU, AUTOTURISME)
Tabel cheltuieli active corporale 1

NR Element de investiţie/ NR Valoare Valoare Valoare Valoare PROCEN

CRT. Cheltuieli operationale - BUCA UNITAR UNITARA TOTALA Eligibila T din total
Denumire TI A CU FARA FARA (lei)
TVA (lei) TVA TVA (lei)
(lei)
Roata electrica 2 7.270,00 6.109,24 12.218,49 12.218,49 61,35
modelat farfurii
TVA - - 1.160,76 2.321,51 2.321,51
Roata electrica 2 7.177,50 6.031,51 12.063,03 12.063,03
modelat ulcioare si vaze
1.1 ECHIPAMENTE

TVA - - 1.145,99 2.291,97 2.291,97

Malaxor 1 36.768,00 30.897,48 30.897,48 30.897,48
TVA - - 5.870,52 5.870,52 5.870,52
Cuptor 1 50.337,00 42.300,00 42.300,00 42.300,00
TVA - - 8.037,00 8.037,00 8.037,00
Set Aerograf 1 1.000,00 840,34 840,34 840,34
TVA - - 159,66 159,66 159,66
Presa de lut 1 1.000,00 840,34 840,34 840,34
TVA - - 159,66 159,66 159,66
Laptop 1 2.000,00 1.680,67 1.680,67 1.680,67
TVA - - 319,33 319,33 319,33
Imprimanta 1 1.200,00 1.008,40 1.008,40 1.008,40
TVA - - 191,60 191,60 191,60

74
 Casa de marcat 1 1.500,00 1.260,50 1.260,50 1.260,50
TVA - - 239,50 239,50 239,50
0 2.000,00 1.680,67 0,00 0,00
TVA - - 319,33 0,00 0,00
1.2 TVA TVA - - 33.192,92 19.590,76 19.590,76
ECHIPAMENTE
2.1 Autoutilitare 0 277,00 232,77 0,00 0,00 0
AUTOUTILITARE TVA - - 44,23 0,00 0,00
2.2 TVA TVA - - 44,23 0,00 0,00
AUTOUTILITARE
3.1 Mobilier, 0 277,00 232,77 0,00 0,00 0
apara
MOBILIER tură
birotică etc
TVA - - 44,23 0,00 0,00
Mobilier, 0 278,00 233,61 0,00 0,00
apara
tură
birotică etc
TVA - - 44,39 0,00 0,00
Mobilier, 0 279,00 234,45 0,00 0,00
apara
tură
birotică etc
TVA - - 44,55 0,00 0,00
3.2 TVA TVA - - 133,16 0,00 0,00
MOBILIER
3.3 Doua 1 500,00 420,17 420,17 420,17 0,25
pl
DOUA PLACI aci
informative
TVA - - 79,83 79,83 79,83
3.3 TVA DOUA TVA - - 79,83 79,83 79,83
PLACI
4.1 Instalaţii 0 100,00 84,03 0,00 0,00 0
INSTALATII econo
mie
ENERGIE
de energie
TVA - - 15,97 0,00 0,00
4.2 TVA TVA - - 15,97 0,00 0,00
INSTALATII
ENERGIE
5.1 Instalaţii de 0 277,00 232,77 0,00 0,00 0
INSTALATII încălzire
INCALZIRE sau climatizare
TVA - - 44,23 0,00 0,00
5.2 TVA TVA - - 44,23 0,00 0,00
INSTALATII
INCALZIRE
TOTAL TVA VALOARE
FARA ELIGIBIL
TVA A

75
 SUBTOTAL ACTIVE CORPORALE 1 103.529,41 19.670,59 123.200,00

Tabel cheltuieli active corporale 2

NR CRT. Element NR. Valoare Valoare Valoare Valoare Valoare
BUCAT UNITAR UNITARA TOTALA Eligibila Eligibila
de investiţie/ I A CU FARA FARA (lei) TOTALA
Cheltuieli TV TV TVA (lei) -
operationale - A A (lei) TOATE
Denumire (lei) (lei)
6.1 Spaţii de 0 100,00 84,03 0,00 0,00
SPATII DE lucru, spaţii
LUCRU de producţie
etc
TVA - - 15,97 0,00 0,00
6.2 TVA TVA - - 15,97 0,00 0,00
SPATII DE
LUCRU
7.1 Autoturism 1 36.000,00 30.252,10 30.252,10 30.252,10
AUTOTURI TVA - - 5.747,90 5.747,90 5.747,90
SME
7.2 TVA TVA - - 5.747,90 5.747,90 5.747,90
AUTOTUR
I SME
TOTAL TVA VALOARE PROCENT
FARA ELIGIBILA din
TVA total
SUBTOTAL ACTIVE CORPORALE 2 30.252,10 5.747,90 36.000,00 18
TOTAL TVA VALOAR PROCENT
FARA TVA E din total
ELIGIBIL
A
SUBTOTAL ACTIVE CORPORALE 133.781,51 25.418,49 159.200,00 79,6
1+2

ACTIVE NECORPORALE ȘI ALTE CHELTUIELI

Active necorporale și alte cheltuieli 1și Active necorporale și alte cheltuieli 2
Active corporale și alte cheltuieli 1

NR CRT. Element de NR Valoare Valoare Valoare Valoare PROCENT

investiţie/ BUCATI UNITARA UNITAR TOTALA Eligibila din total
Cheltuieli CU A FARA FARA (lei)
operationale TVA (lei) TVA TVA (lei)
- (lei)
Denumire
8.1 Salarii 4 4.700,00 4.700,00 18.800,00 18.800,00
SALARII, TVA - - 0,00 0,00 0,00
UTILITATI, Chirie 0 223,00 187,39 0,00 0,00
CHIRII, TVA - - 35,61 0,00 0,00
CONTABILITAT
E Utilitati 0 342,00 287,39 0,00 0,00
TVA - - 54,61 0,00 0,00
8.2 TVA SALARII TVA - - 90,21 0,00 0,00

9.1 Pagina Web 0 8.000,00 8.000,00 0,00 0,00

PAGINA WEB TVA - - 0,00 0,00 0,00
76
 9.2 TVA PAGINA TVA - - 0,00 0,00 0,00
WEB
10.1 Brevete, 0 234,00 196,64 0,00 0,00
BREVETE, Francize etc
FRANCIZE TVA - - 37,36 0,00 0,00
10.2 TVA TVA - - 37,36 0,00 0,00
BREVETE
11.1 Curs 0 3.000,00 2.521,01 0,00 0,00
CURS Antreprenor
ANTREPRENO TVA - - 478,99 0,00 0,00
R
11.2 TVA TVA - - 478,99 0,00 0,00
CURS
ANTREPREN
12.1 Software 1 4.000,00 4.000,00 4.000,00 4.000,00
SOFTWARE Managemen
t
Clienti
TVA - - 0,00 0,00 0,00
Software 0 235,00 197,48 0,00 0,00
TVA - - 37,52 0,00 0,00
Software 0 3.255,00 2.735,29 0,00 0,00
TVA - - 519,71 0,00 0,00
12.2TVASOFTW TVA - - 557,23 0,00 0,00
ARE
TOTAL TVA VALOARE PROCENT
FARA ELIGIBILA din total
TVA
SUBTOTAL ACTIVE 22.800,00 0,00 22.800,00 12,875
NECORPORALE SI
ALTE CHELTUIELI 1

Active corporale și alte cheltuieli 2

NR CRT 1 Elem NR Valoare Valoare Valoare Val PROCENT
ent de BUCA UNITARA UNITAR TOTAL oare din total
invest TI CU A FARA A FARA Eligi
iţie/ TVA (lei) TVA TVA bila
Chelt (lei) (lei) (lei)
uieli
opera
tional
e-
Denumi
re
14.1 Cheltuiel 1 10.000,0 8.403,3 8.403,3 8.4
CHELTUIELI i 0 6 6 03,
FINANCIARE Financia 36
re credit
TVA - - 1.596,6 1.596,6 1.5
4 4 96,
64
14.2 TVA TVA - - 1.596,6 1.596,6 1.5
CHELTUIELI 4 4 96,
FINANCIARE 64
TOTAL TVA VAL PROCENT
FARA OAR din total
TVA E
77
 ELI
GIBI
LA
SUBTOTAL ACTIVE 8.403,3 1.596,6 10. 5,20833333
NECORPORALE SI ALTE 6 4 000
CHELTUIELI 2 ,00
TOTAL TVA VAL PROCENT
FARA OAR din total
TVA E
ELI
GIBI
LA
SUBTOTAL ACTIVE 31.203, 1.596,6 32. 17,0833333
NECORPORALE SI ALTE 36 4 800
CHELTUIELI 1 + 2 ,00

78
 TOTAL GENERAL ȘI PROCENTAJ CHELTUIELI
TOTAL TVA VALOA DIFEREN TVA DE
FARA RE T A PANA PLATIT
TVA ELIGIBI LA 200000
LA
TOTALA
TOTAL GENERAL 172.984,87 27.015,1 200.000,00 0,00 27.015,13
3
Procent echipamente tehnologice si 63,35%
software pentru punctaj
Procent active corporale 1 80,00%
Procent active necorporale si alte 20,00%
cheltuieli 1

CHELTUIELI ANUALE DE PRODUCŢIE/EXPLOATARE:

Cheltuielile anuale ale activităţii ce se vor desfăşura în urma implementării proiectului

Suma – Lei
Cheltuieli de producţie/exploatare %
N+1
Materii prime și consumabile 6000 7.93

Alte cheltuieli material 2000 2.64

Alte cheltuieli externe (cu energie și apă) 2500 3.30
Cheltuieli privind mărfurile 4250 5.62

Cheltuieli cu personalul (salarii, indemnizații, asigurări și protecție socială) 56400 74.55

4500 5.95
Alte cheltuieli de exploatare (prestații externe, impozite, taxe,
protecțiamediului înconjurător etc)
TOTAL 75650 100%

VENITURI ANUALE PRECONIZATE

Estimări venituri pe o periodă de 1 an

Domeniul de Produsul Prețul unitar Cantitatea Venituri totale

activitate anuală anuale estimate a
estimată a fi fi realizate din
comercializat activitatea
ă propusă
(an N+1) (an N+1)
CERAMICA FARFURIE TRADITIONALA 15 LEI/BUC 500 BUC 7500 LEI

30 LEI/BUC 250 BUC 7500 LEI

BOL TRADITIONAL
CARAFA TRADITIONALA 50 LEI/BUC 125 BUC 6250 LEI

CANA TRADITIONALA 15 LEI/BUC 500 BUC 7500 LEI

SET 10 OBIECTE DE UZ 350 LEI/SET 50 SETURI 17500 LEI

CASNIC TRADITIONALE

79
 VAZA TRADITIONALA 30 LEI/BUC 150 BUC 4500 LEI

GHIVECI FLORI 25 LEI/BUC 150 BUC 3750 LEI

TRADITIONAL
FRUCTIERA TRADITIONALA 30 LEI/BUC 100 BUC 3000 LEI

BOL DECORATIV 30 LEI/BUC 500 BUC 15000 LEI

TRADITIONAL
SCRUMIERA TRADITIONALA 10 LEI/BUC 100 BUC 1000 LEI

PLOSCA TRADITIONALA 50 LEI/BUC 25 BUC 1250 LEI

SET 10 OBIECTE 500 LEI/SET 25 BUC 12500 LEI

DECORATIVE
TRADITIONALE
OBIECTE PERSONALIZATE 100 LEI/BUC 100 BUC 10000 LEI
TRADITIONALE

Total 97250 lei

Pofit estimat 21600 lei

Rezultate:
După munca depusă cu îndeplinirea cerințelor și detalierea activității ce
urmează a fi dezvoltată, proiectul a fost depus la timp și urma doar șă aștept un
răspuns pozitiv sau măcar o veste bucurătoare. Proiectul a fost depus în decurs de
doar câteva ore, mai exact 6 ore de la începerea înscrierilor clasându-se pe locul 3142,
un start încurajator. În prima zi au fost depuse aproximativ 5000 de dosare, lucru
îmbucurător, fiind cea mai accesată zi în care cei mai hotărâți și-au depus ideile
pentru finanțare.
Locurile disponibile pentru fonduri fiind de 10.000, iar în prima săptămână
au fost depuse tot același număr de dosare. Timpul total de înscrieri era de pe 27
decembrie, până pe 12 februarie la ora 20:00, iar numărul de dosare acceptate a fost
acoperit din prima săptămână. Pe 12 februarie 2019, după oprirea înscrierilor, s-au
înregistrat 33.514 dosare cu aproximativ 13000 de participanți în plus față de anul
anterior. Proiectul a fost clasat pe locul 28726, lucru descurajator, rezultând
aproximativ 25000 de proiecte cu un număr de minim. Satisticile apărute mi-au
confirmat temerile, proiectele cu 1 angajat sau 2 angajați au atins doar 15% din totalul
înscrierilor, astfel toate proiectele sub 4 angajați au pierdut orice șansă la finanțare.

80
 Astfel am pierdut orice șansă de finanțare și revitalizare a aceștui meșteșug pe
această cale, însă am căștigat o experiență în plus în realizarea proiectelor și pe viitor
voi profita de orice portiță sau șansă pentru a dezvolta această artă.

Bibliografie
1. Slătineanu Barbu şi colaboratorii, Ceramica românească, Bucureşti, 1938;
2. Godea Ion, Ceramica, Timişoara, 1995;
3. Petrescu Paul, Motive decorative celebre, Bucureşti, 1971;

81
 6. Arta populară

Arta populară este o parte integrantă a etnologiei, o componentă a culturii

populare spirituale prin care înţelegem întreaga gamă de creaţii artistice anonime şi
colective ale unei comunităţi sociale de tip etnic. Creaţiile artei populare sunt obiecte cu
funcţii utilitare care au şi valoare estetică.
Un principiu fundamentel al artei populare este acela al îmbinării frumosului cu
utilul. Ca urmare nu este de ajuns ca un obiect să aibă valoare estetică, ci el trebuie făcut
în aşa fel încât să răspundă necesităţii pentru care a fost creat.

6.1. Ornamentica artei populare

Structura decorativă a ornamenticii populare cuprinde: elemente, motive şi

compoziţii ornamentale.
Principalele elemente de inspiraţie ale ornamenticii artei populare sunt cele din
realitatea înconjurătoare: soarele, luna, stelele, plantele şi animalele din jur, uneltele
folosite, însuşi omul sau elemente anatomice esenţiale ale lui.
Trăsătura definitorie a ornamenticii artei populare o constituie geometrismul, cu
rădăcini adânci în cultura autohtonă.
Ornamentele sau motivele decorative sunt:
a. abstracte-cele care rezultă din stilizarea unor elemente luate din realitatea
înconjurătoare sau din jocul tehnicilor (de exemplu tehnicile de ţesut). Cele mai vechi
motive abstracte sunt punctul şi linia.
b. concrete-
b.1. cosmomorfe-reprezentările corpurilor şi fenomenelor cereşti: soare,
stele, succesiunea anotimpurilor reprezentată prin vârtelniţă
b.2. geomorfe, sau toponimice –căliţa ocolită, potecuţa, şuvoi, pârâu, val,
reprezentări ale formelor de relief, ale apelor şi ale potecilor.
b.3. fitomorfe-cele care redau lumea vegetală: flori, frunze, fructe, ramuri,
brăduţul, trandafirul, care în broderii apare sub forma rombului.
b.4. zoomorfe: calul, coarnele berbecului, câinele-bârneţe-păsări, fluturi

82
 b.5. skeomorfe – unelte (zăluţe,cârlige ţesute ori brodate, furcile, săpile,
plugul, cârligul ciobanului, carul).
b.6. antropomorfe: ochiul, mâna, călăreţul şi calul.
b.7. sociale, care redau aspecte ale vieţii săteşti (sfăditele, hora
ţărănească}.
c. motive decorative simbolice: cercul (simbol solar), vârtelniţa (simbol al
succesiunii anotimpurilor), trifoi cu patru foi (simbol al norocului), arborele vieţii.
d. motive decorative religioas: prescură, pistornic, cruce, sfeşnice, pomul
cunoaşterii, frecvent la icoanele pe sticlă

6.2. Cromatica artei populare

Paleta cromatică de veche tradiţie diferă după genul creaţiei. Astfel, la ţesăturile groase
din lână (sumane, gube, cergi) se foloseau culorile naturale ale lânii; la ţesăturile de
interior şi la broderii predominante sunt culorile roşu, negru şi albastru; la ceramică-
brunul, ocrul, galbenul şi verdele
Culorile de bază au o mare varietate de nuanţe, de exemplu roşul este roşu pătlăgea,
roşu putred, roşu mohorât, roşu vişiniu.
O caracteristică de străveche tradiţie şi profundă calitate estetică este aceea că albul
apare ca o componentă majoră a compoziţiei cromatice. De asemeni lemnul se foloseşte
în culorile sale naturale punându-se în evidenţă fibra fiecărei esenţe, de brad, nuc etc.

6.3.Ţesăturile decorative şi de uz gospodăresc

Ţesutul, ca meşteşug artistic aparţine în egală măsură domeniului etnografiei şi

artei populare, etnografiei prin tehnicile de prelucrare a materialelor textile şi prin
funcţia utilitară a ţesăturilor, iar domeniului artei populare prin valoarea şi funcţia
decorativă pe care o îndeplinesc în organizarea interiorului locuinţei .
6.3.1.Materii prime

a. lâna
-lâna ţigaie-pentru postav
-miţele de miel-pentru confecţionarea pălăriilor

83
 -lâna ţurcană-pentru ţesături groase: sarică, cergi, procoviţe
b. părul de capră
-pentru traiste, nojiţe, funii
-pentru ţoluri de aşternut pe pat
c. cânepa şi inul - originare din estul Asiei
-pentru pânza folosită la confecţionarea cămăşilor
-pânza de cânepă și pentru saci
d. mătasea - viermii de mătase aduşi din China sau India
-se folosea pentru pânza fină şi pentru broderie, din borangic se ţes maramele
e. bumbacul-originar din Africa
-se foloseşte la ţesutul pânzei pentru cămăşi şi la brodat

6.3.2.Vopsitul fibrelor textile

Până în prima jumătate a secolului al XX-lea fibrele textile, animale şi vegetale

erau vopsite cu coloranţi vegetali.
Dintre plantele folosite amintim doar foile de ceapă şi şofranul care dau o
culoare gălbuie, frunzele de nuc şi cojile de nucă dau un cafeniu frumos, coaja de arin
fixată cu calaican dă cea mai bună vopsea neagră, frunzele de corn dau culoarea roşie.
Borangicul se vopseşte cu coajă de măr pădureţ fiartă în amestec cu lapte de vacă şi
piatră acră pisată mărunt, obţinându-se o uşoară tentă gălbuie sau verzuie.

6.3.3. Decorarea ţesăturilor

Cu excepţia pieselor monocrome, decorarea ţesăturilor de lână, cânepă şi bumbac

se baza pe alternanţa ritmică a unor spaţii diferenţiate cromatic, varga fiind elementul
decorativ esenţial în arta populară.
Iniţial au predominat armonii simple, bazate pe culorile naturale ale fibrelor, alb,
negru, brun, cenuşiu. Aceste armonii cromatice se obţineau în timpul ţesutului din
întretăierea firelor de urzeală cu cele de băteală, obţinându-se alternanţa de spaţii
contrastante, de exemplu ţolul de pat alb-negru. Alternanţele simple persistă în multe
zone ale ţării şi devin caracteristice mai ales costumului popular.

84
 Într-o altă fază evolutivă, în unele zone ale ţării apare o nouă gamă cromatică,
compusă din trei tonuri de bază, brun-roşcat, ocru şi albastru-verzui, nuanţe specifice
mai ales ţesăturilor moldoveneşti din secolul al XIX-lea, dar şi unor ţesături ucrainiene
şi poloneze.
Cu timpul, armoniile cromatice s-au îmbogăţit cu tonuri noi, mai ales după
introducerea coloranţilor chimici, însă în ornamentica populară din multe zone s-au
păstrat galbenul şi albastrul în alternanţă cu negrul sau roşul, cromatică derivată din
schema tradiţională iniţială.
O altă alternanţă este cea de roşu-albastru sau roşu-negru caracteristică
ştergarelor ţesute din cânepă şi in, decorate spre capete cu trei registre diferenţiate
cromatic.

6.3.4. Categorii de piese textile

a. Ţesături folosite în organizarea interiorului locuinţei

Distingem două categorii de ţesături folosite în organizarea şi decorarea
interiorului locuinţei
1. ţesături de pat pentru acoperit şi învelit
2. ţesături de perete
Ţesăturile de pat pentru acoperit şi învelit constituie categoria cea mai simplă
de ţesături atât ca tehnică de ţesut cât şi ca sistem de ornamentare. Acestea se aştern pe
pat sau se folosesc la învelit. Sunt lucrate din cânepă sau din lână.
Din această categorie fac parte
1. străjacul din pânză de cânepă atât urzeala cât şi băteala, este ţesut în două iţe
şi se umple cu paie de grâu.
2. ţolul pentru acoperit şi învelit, ţesut în două sau în patru iţe, din lână ţigaie sau
stogoşă. Cel mai frecvent au un sistem de ornamentare bazat pe învărgare din ţesătură,
cu vărgi din băteală în alternanţa cromatică alb-negru.
3. ţolicul - cu decor în pătrăţele realizate din încrucişarea firelor alb şi negru,
culori naturale ale lânii, din urzeală şi băteală. Se foloseşte la aşternut dar şi ca piesă de
îmbrăcăminte.

85
 4. straiul (sarica) - ţesut din lână ţurcană în două iţe, îngroşat la dârstă, după
care este scămoşat, firul este tras prin trecerea ţesăturii, învârtită pe coşul dârstei, printr-
o grapă de mărăcini.
5. lepedeul (lepedeaua) -întâlnit în Zarand, Crişana, pe Valea Sebeşului, în Ţara
Oltului este o ţesătură albă de lână, folosită ca acoperitoare de pat. În întreaga
Transilvanie este folosit şi lepedeul din cânepă.
6. plocadul este o sarică din zona Muscel şi Bran cu decor în vărgi în alternanţă
cromatică, repetate ritmic pe toată suprafaţa ţesături, sau cu decor geometric, bazat pe
romb.
7. procoviţa - ţesută în două iţe, învărgată pe toată suprafaţa, compusă din două
foi încheiate cu acoiul; are funcţie preponderent decorativă.
8. căpătâie şi perne folosite mai ales în cursul ceremoniilor tradiţionale; la nunţi
mirii îngenunchează pentru a primi binecuvântarea părinţilor; fac parte din zestrea
fetelor.
Ţesături de perete folosite pentru a proteja interiorul locuinţei împotriva
frigului. Acestea sunt:
1. Scoarţa întâlnită pe o arie largă în spaţiul European, ţesută în două iţe din lână
toarsă, are o lungime care acoperă uneori pereţii pe cele patru laturi. Scoarţele sunt
lucrate în tehnica chilim, proprie covoarelor cu două feţe. Scoarţa se lucrează frecvent
în zonele extracarpatice, Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova, dar şi în Maramureş.
Întâlnim trei variante sub aspect decorativ:
1.1. Scoarţa vărgată sub formă de lăicer sau păretar care reprezintă cel
mai vechi sistem de ţesătură lucrată în sistem chilim;
1.2. Scoarţa în romburi care reprezintă trecerea de la ţesătura învărgată la
covoarele cu câmp central limitat de chenar pe două sau patru laturi. Rombul provine
dintr-un vechi sistem de ornamentaţie de tradiţie egipteano-bizantină și apare frecvent
în decoraţia chilimurilor, atât orientale cât şi europene.
1.3. Scoarţa cu câmp central care a început să se lucreze la noi prin
secolele XVII-XVIII, datorită influenţelor orientale care veneau pe căile comerciale ce
treceau prin ţările române şi făceau legătura între Orient şi Europa.

86
 2. Ştergarele de perete sunt ţesături din cânepă, mai rar din in. Pe la sfârşitul
secolului al XVIII-lea pătrunde bumbacul folosit pentru decorarea ştergarelor sub formă
de vărgi realizate din bătaie. Ştergarele sunt aşezate pe perete sub formă de fluture.
b. Ţesături de uz gospodăresc
1. ţesături pentru transportul produselor rezultate din practicarea diferitelor
îndeletniciri. Acestea sunt
- desagii - din lână ţurcană ţesută în patru iţe, în ochiuleţe, cu decor în vărgi
- traistele – din acelaşi tip de ţesătură ca şi la desagi
-sacii –din pânză de cânepă
2. pânzătura - faţa de masă din pânză de cânepă sau de in, ţesută în patru iţe
3. ţesături folosite la prelucrarea laptelui –învelitoarea şi zăgârna - din pânză
de cânepă ţesută în două iţe.
Unelte tradiționale folosite pentru obținerea țesăturilor tradiționale:

Meliță pentru cânepă și in Piepteni de fier pentru cânepă, in și lână

87
Vârtelniță vecehe pentru depănat Urzoi cu vancină pentru urzit în casă, fixat
în grindă și podea
jirebiile

Sucală veche pentru umplut țevile cu fire Roată pentru umplut țevile cu fire

88
 Război tradițional de țesut Brațele vatalelor

Spată rară Furci de tors, porțiunile decorate prin

sculptare

Seminar: Programe de finanțare destinate susținerii creației artistice:

Patrimoniul naţional se defineste ca un ansamblu de resurse mostenite,

identificate ca atare indiferent de regimul de proprietate, care reprezintă mărturia si
expresia valorilor, credinţelor, cunostinţelor si tradiţiilor aflate în continuă evoluţie si
cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea dintre factorii umani si naturali de-
a lungul timpului.

89
 Activităţile privind patrimoniul cultural naţional sunt în prezent reglementate de
un număr de 43 de acte normative (legi, inclusiv cele pentru ratificarea unor convenţii
europene sau internaţionale în materie, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, ordine
ale ministrului Culturii si Cultelor) si se realizează, sub coordonarea Ministerului de
resort, de către ministerele de linie si agenţiile relevante, autorităţile publice locale,
serviciile deconcentrate sau subordonate MCC (institute de cercetare, muzee, instituţii
de artă, centre de cultură), în colaborare cu asociaţii
profesionale, organizaţiile neguvernamentale si universităţi.
Centrul Naţional pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiţionale
(C.N.C.P.C.T.) este urmasul, din 2003, al Centrului Naţional de Conservare si
Valorificare a Tradiţiei si Creaţiei Populare, instituţie înfiinţată în anul 1990, prin
Hotărârea Guvernului României nr. 605/ 24.05.1990. Acest centru este o unitate care
funcţionează sub autoritatea Ministerului Culturii si Patrimoniului Cultural, si este
finanţată integral din bugetul de stat.
Programul Operational Regional (REGIO) este unul dintre programele
operaționale românești agreate cu Uniunea Europeană, reflectând politica României de
dezvoltare regională - care a stat la baza elaborării Legii Dezvoltării Regionale (Legea
nr. 315/2004) - si procesul de descentralizare, reglementat prin Legea Cadru privind
Descentralizarea nr. 339/2004. De asemenea, această Strategie ia în considerare
Orientările Strategice ale Comunităţii si politica de coeziune a Uniunii Europene pentru
perioada 2007– 2013, precum si Strategia Lisabona, care pune un accent deosebit pe
sprijinirea cercetării, dezvoltării tehnologice si inovării. Strategia s-a elaborat în
concordanţă cu principiul european al subsidiarităţii, în sensul că ea se bazează pe
Strategiile de Dezvoltare ale Regiunilor, elaborate la nivel regional, în largi grupuri de
lucru parteneriale.
Strategia POR este în concordanţă cu obiectivele PND si ale Cadrului Naţional
Strategic de Referinţă (CNSR) 2007-2013, contribuind
la atingerea obiectivului global si a obiectivelor specifice ale CNSR, privind diminuarea
disparităţilor de dezvoltare dintre România si celelalte state membre ale UE.
Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice si Locuinţelor are responsabilitatea
managementului, gestionării si implementării asistenţei financiare din instrumente

90
structurale ale Uniunii Europene pentru Programul Operaţional Regional în cadrul
perioadei de programare 2014 – 2020, în conformitate cu prevederile Hotărârii de
Guvern nr. 457 din 2008 privind cadrul instituţional de coordonare si de gestionare a
instrumentelor structurale si ale Hotărârii de Guvern nr. 361 din 2007 privind
organizarea si funcţionarea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice si Locuinţelor.
Programul Național pentru Dezvoltare Rurala (PNDR) aferent perioadei 2007-
2013 a fost elaborat de catre Autoritatea de Management pentru Programul National de
Dezvoltare Rurală din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltăriii Rurale
din România în conformitate cu Articolul 11 și 12 al Regulamentului Consiliului
1698/2005 și Liniile Directoare Strategice Comunitare pentru Dezvoltare Rurală.
Analiza situației curente a sectorului agricol din România, indică necesitatea accelerării
proceselor de restructurare și modernizare din spațiul rural, având în vedere importanța
economică și socială a acestora pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate și
durabile a spațiului rural. Acest lucru va fi realizat prin promovarea dezvoltării funcțiilor
agricole ale zonelor rurale însoțite de promovarea în egală măsură a funcțiilor non-
agricole ale acestor zone, model compatibil cu politica economică și socială a Uniunii
Europene, al cărei obiectiv principal constă în reducerea disparităților de dezvoltare între
regiunile UE și, implicit, în diminuarea decalajelor de dezvoltare între rural și urban.
Programul naţional multianual pe perioada pentru susţinerea mestesugurilor
si artizanatului este un program multianual de încurajare si de stimulare a înfiinţării si
dezvoltării întreprinderilor mici si mijlocii, implementat de către Agenţia pentru
Implementarea Proiectelor si Programelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării si
dezvoltării întreprinderilor mici si mijlocii, cu modificările si completările ulterioare,
precum si cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 65/2009 privind înfiinţarea,
organizarea si funcţionarea Agenţiei pentru Implementarea Proiectelor si Programelor
pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii, cu modificările si completările ulterioare.
Obiectivul general al Programului îl constituie stimularea dezvoltării mestesugurilor si
a micii industrii din România.
Programul multianual de marketing si promovare turistică este un program
aprobat de către Guvernul româniei prin HOTĂRÂREA Nr. 20 din 11 ianuarie 2012,

91
publicată în Monitorul Oficial Nr. 43 din 18 ianuarie 2012, în temeiul art. 108 din
Constituţia României, republicată, si al art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998
privind organizarea si desfăsurarea activităţii de turism în România, aprobată cu
modificări si completări prin Legea nr. 755/2001, cu modificările ulterioare.

Bibliografie
1. Marinescu Marina, Arta populară românească. Ţesături decorative, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
2. Praoveanu Ioan, Aşezările brănene-portul popular şi ţesăturile tradiţionale,
Braşov, 2008;
3. HOTĂRÂRE Nr. 20 din 11 ianuarie 2012 privind aprobarea Programului
multianual de marketing si promovare turistică si a Programului multianual de
dezvoltare a destinaţiilor, formelor si produselor turistice;
4. PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE 2014-2020;
https://www.pndr.ro/pndr-2014-2020.html
5. Procedura de implementare și anexe pentru Programul national multianual
pentru sustinerea mestesugurilor si artizanatului,

92
 7. Ceramica populară

Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte ceramice, remarcabile din punct

de vedere tehnic şi artistic aparţinând neoliticului (culturilor Cucuteni, Gumelniţa,
Hamangia) care au produs vase de uz, vase rituale şi plastică mică (figurine).
Începând din secolul al III-lea î.Hr. se conturează o ceramică aparţinând
civilizaţiei geto-dace, unele forme, tehnici de lucru şi de decorare regăsindu-se şi astăzi
în producţia atelierelor de olari din ţara noastră așa cum este ceramica neagră,
considerată ca fiind o ceramică autohtonă, aceleaşi forme, procedee tehnice şi de
decorare întâlnindu-se în centrele din Bucovina şi Maramureş.
În Evul Mediu o mare înfluenţă asupra ceramicii româneşti o are ceramica
bizantină, mai ales prin tehnicile decorative orientale. Centrele medievale din care s-a
transmis influenţa bizantină în ceramica populară au fost Curtea de Argeş şi Suceava,
care produceau ceramică pentru curtea domnească.

7.1. Forme ceramice

Formele ceramice produse de olarii români sunt făcute să răspundă trebuinţelor

casnice cotidiene şi celor rituale.Sunt:
a. forme întinse -farfurii, blide, străchini, tigăi;
b. forme înalte – ulcioare, oale;
c. forme complexe - ulcioare de nuntă, vase pentru flori, ţepi pentru case,
sfeşnice, figurine, instrumente muzicale-ocarină, cahle, olane;

7.2. Categorii de ceramică

a. Ceramica neagră
Ceramica neagră se obţine din acelaşi material şi prin aceleaşi procedee ca şi
ceramica roşie numai modalitatea de ardere diferă. Ceramica neagră se obţine în urma
unei arderi incomplete, neoxidantă (obţinută prin astuparea şi a deschiderii din partea
superioară a cuptorului cu pământ şi bălegar), cu mult fum care intră în porii vasului.

93
 Se consideră a fi de tradiţie autohtonă şi se întâlneşte în Moldova şi nord-estul
Transilvaniei. Ceramica neagră are o tehnică specială de decorare prin lustruirea cu o
piatră specială şi o bucată de piele prin care se obţine un negru metalic şi în acelaşi timp
vasul devine impermeabil. Se mai decorează prin sgrafitare, pe pasta crudă cu motive
simple, tip de decor de tradiţie bizantină.
Categorii de vase de ceramică neagră: oale, ulcele, străchini, farfurii, căniţe.
b. Ceramica roşie
Ceramica roşie se obţine prin ardere oxidantă, cu cuptorul deschis, activat de un
curent puternic. Treptat temperatura se ridică la 800-900 °C cât este necesar pentru
procesele chimice de întărire şi înroşire a vaselor.
b1. ceramica roşie nesmălţuită, mai ieftină şi mai rezitentă este preferată
pentru vasele de gătit. Este mai frecventă în Transilvania, unde olarii - ţărani aveau
interdicţie de a folosi smalţul. Centre de ceramică roşie nesmălţuită: Săcel, Lăpuş din
Maramureș, Săscior de pe Valea Sebeşului, Băiţa din Sălaj, Corund din Harghita,
Gălăşoaia şi Glogova din nord-vestul Olteniei, Curtea de Argeş şi Dărmăneşti din
Muntenia, Iveşti din Moldova.
b2. ceramica roşie smălţuită de veche tradiţie în producţia
meşteşugărească este mai nouă în meşteşugul ţărănesc.
În Țările Române ceramica smălţuită a apărut sub influenţa celei bizantine, în
aşezările din sudul ţării care aveau legături cu Bizanţul, în special în Dobrogea după
care se răspândeşte treptat în Moldova şi Ţara Românească. Meşteşugul confecţionării
ceramicii smălţuite de influenţă bizantină cunoaşte o mare dezvoltare în centrele
voievodale Curtea de Argeş şi Suceava, de unde tehnica smălţuirii a fost preluată şi de
către olarii de la sate
Descoperirile arheologice de la Garvăn-Dinogeţia din Dobrogea arată că smalţul
se folosea la producerea ulcioarelor încă din secolul al VII-lea. Forma cea mai
caracteristică de tradiţie bizantină care a fost preluată este reprezentată de ulciorul de
mărime mijlocie, smălţuit, de culoare verde .
Tehnicile şi decorul de tradiţie bizantină apar şi în centrele Horez, Oboga,
Româna din Oltenia, Rădăuţi, Lespezi şi Tansa din Moldova şi în centrul maramureşean
Lăpuş.

94
 Smalţul a cunoscut o largă întrebuinţare în Antichitate; smalţul egiptean avea la
bază sticla, rezultatul amestecului de siliciu cu sodă la care se adăuga un oxid metalic-
oxid de cupru sau oxid de cobalt.
Smalţul folosit astăzi în olărit se obţine din litargă (oxid de plumb) în amestec cu
siliciu pulverizat din care se obţine o glazură care la ardere se vitrifică devenind
transparentă şi strălucitoare. Smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive
decorative, după prima ardere. Se aplică pe vas prin turnare cu o lingură sau prin
scufundarea vasului într-o baie de smalţ.
Smalţul se putea procura şi din comerţ, obținut din miniu de plumb amestecat cu
nisip. Smalţul poate fi incolor, verde, bleu, brun, negru, roşu, galben.
1.Tehnici de ornamentare a ceramicii roşii
1.1. prin desenare sau pictare-pictura se execută pe vasul angobat (acoperit cu
o substanţă făcută din humă albă sau roşie diluată cu apă) cu diferite instrumente.
- cu pensula
- cu cornul - un corn de vită folosit ca recipient pentru culoarea care se
scurge printr-o pană de gâscă înfiptă în vârful cornului.
-prin jirăvire cu gaiţa, făcută din păr de porc mistreţ sau din mustaţă de
iepure, înfipte într-un mâner de lemn cu care se trasează linii foarte fine, obţinându-se
ornamente policrome asemănătoare unei pânze de păianjen.
1.2. prin sgrafitare - adică prin zgâriere pe angobă cu un vârf metalic. De tradiţie
bizantină acest tip de decor s-a folosit în centrele de la Rădăuţi, Valea Izei şi Vama-Satu
Mare.
1.3. cu ornamente în relief prin imprimare cu degetul a unor brâne alveolate
care înconjoară corpul vasului şi prin aplicare a unor figurine de lut. Acest tip de decor
se aplică vaselor de dimensiunni mari cum sunt chiupurile de la Oboga şi cele de la
Curtea de Argeş, decorate cu figurine zoomorfe în relief, precum şi ulcioarele de nuntă
de la Oboga, cu decor reprezentând: lei, broaşte, şerpi şi alte simboluri zoomorfe ale
fertilităţii.
1.4. prin lustruire cu piatra, o tehnică întâlnită în centrul maramureşean Săcel
şi care aminteşte de epoca dacică La Tene când tehnica lustruirii era întrebuinţată atât
pentru ceramica neagră cât şi pentru ceramica roşie.

95
 2. Ceramica pictată
Pictarea vaselor se făcea cu culori naturale obţinute din minerale şi plante. Din
neolitic şi până azi culorile cele mai utilizate erau cele minerale, adică „pământurile”
extrase din hotarul satelor:
-caolinul – alb
-oxidul de mangan – violet, brun, negru
-oxididul de fier – roşu
-oxidul de cupru – verde
-oxidul de antimoniu – galben
-oxidul de cobalt – albastru
-oxidul de plumb – alb-gălbui
Toate culorile se prepară astfel; mai întâi sunt transformate în pulberi fine prin
măcinare, apoi sub formă de emulsie în amestec cu apă.
Piatra albă de râu, măcinată cu râşniţa, împreună cu caolinul se amestecă bine în
apă rezultând o emulsie, cunoscută sub numele de angobă. Emulsia se punea într-o baie
de lut în care era introdus vasul; după uscare vasul era lustruit după care era ars în
cuptor.
S-au conturat diferenţieri zonale în ceea ce priveşte preferinţa pentru anumite
culori: la ceramica de Suceava verde şi galben, la cea de Corund albastru, în Maramureş
dominant este brunul.

7.3. Repertoriul ornamental

a. Ornamentele geometrice sunt preponderente - linia vălurită, linia frântă,

rombul, punctul, spirala, meandrul, cercul, crucea. Sunt dispuse în benzi ornamentale
care înconjoară vasul. Apar şi motive stilizate, coarnele berbecului, precum şi motive
astrale geometrizate legate de cultul sorelui-cercul, spirala.
b. Motive vegetale-pomul vieţii, vrejul cu frunze, brăduţul, flori; pe vasele mai
vechi sunt puternic stilizate, geometrizate, pe vasele mai noi într-o interpretare mai
realistă.
c. Motive zoomorfe –pasărea apare cel mai frecvent ca simbol legat de suflet,
de fecunditate, de spor şi rodnicie, calul căruia i se atribuie puteri protectoare de păzitor

96
al casei, câinele-simbol al fidelităţii, şarpele - cu multiple semnificaţii simbolice ale
nemuririi, regenerării şi fecundităţii, cunoscător al tainelor lumii subpământene şi paznic
al comorilor ascunse.
d. Motive antropomorfe - figurate pe corpul vasului sau chiar corpul vasului de
formă umană. Mai frecvente sunt reprezentările feminine aparţinând cultului Marii Zeiţe
şi ritului fertilităţii.
Dintre toate categoriile ceramice ulcioarele de nuntă sunt cu cea mai mare
încărcătură simbolică, exclusiv motive solare de sugerare a fertilităţii, conferind nunţii
caracter magic şi valoare simbolică. Sunt figurate şarpele, capul de berbec, calul
înaripat, câinele cu rol protector, simbolul crucii, pomul ca simbol al axului lumii-axis
mundi-care face legătura între pământ şi cer, pasărea care apare în vârful pomului-
pasărea suflet,uneori chiar ulcioarele având formă de pasăre. Uneori pomul vieţii apare
între doi şerpi sau două păsări afrontate.

Seminar:

1. Urmărind etapele detaliate de obținere a ceramicii de Horezu prezentate mai jos

și folosind și alte surse biobliografice prezentați câteva diferențe și asemănări ale
acesteia cu alte produse similire produse în alte centre de olari.
2. Folosind criteriile de includere a ceramicii de Horezu în Patrimoniu UNESCO
veirficați îndeplinirea acestor criterii și pentru ceramica obținută în centre
similare;
3. Realizați un tabel sintetic în care să prezentați avantajele respectiv dezavantajele
obținerii recunoașterii internaționale UNESCO;

Studiu de caz - Ceramica de Horezu – autor Popa Constantin – anul IV IMIT

promoția 2015-2019
Etape: uneori chiar dacă pare usor, sau prin simpla privire a produsului avem
impresia că totul este banal sau ca poate fi realizat cu ușurintă, ei bine, chiar ne înșelăm.
Etapele sunt multiple, iar uneori pasul către produsul finit poate fi mult mai lung decât

97
ne putem imagina. Drumul de la pământ la artă este unul plin de încercări ce implică
multe aspecte printre care: seriozitate, mâini iscusite, imaginație și o inspirație bogată.
Printre primele etape se enumeră, procurarea pămantului de oale. Când ne
gândim la pământ, avem impresia ca orice lut e potrivit, însă nu este așa. Cel mai
potrivit lut pentru această ceramică se află in dealul Ulmetului, un loc nu departe de
ceramiști. Acesta nu se găsește la suprafată, ci doar la o anumită adâncime, in jur de
2-3m.
Pe timpuri se săpa cu lopata, iar când se găsea era cu adevărat fericire, ca nu
mai era nevoie sa se incerce alt loc, care presupunea iar muncă în plus fără a știi că
este și încercarea aceea un succes. Plus ca toate acestea implicau riscuri, precum
prăbușirea malurilor și provocarea unor nenorociri. Acum se extrage cu excavatorul,
se curăță de impuritațile mai mari, este mai ușor și mai sigur, pământul este adus in
gospodariile olarilor și este lăsat la dospit peste iarnă pentru a degera și a fi mai
ușor de prelucrat .

Prelucrarea acestuia se poate face în mai multe feluri, fie batut cu maiul până
se formează o turtă apoi este mărunțit la cuțitoaie sau călcat în picioare și frământat
cu mâna, însă toate acestea prezintă o muncă foarte mare și asiduă.
Astfel s-a apelat la un malaxor electric, ceea ce a ușurat munca meșterilor, iar
plusulde energie l-au concentrat pe artă.
Pământul finit este pus la păstrat în atelier, bucăți de pământ aruncate tare una
peste cealaltă până formează un întreg numit turtă, care apoi este tăiat de meșter cu
ajutorul unei sârme ce are la capăt 2 bucăți de lemn pentru o prindere mai bună, astfel
se poate procura exact cât este nevoie, restul fiind acoperit cu o folie pentru a se menține
umiditatea și a se evita uscarea turtei. Formarea ,,gogoloțului’’, reprezintă un bulgăre
de pământ frământat ce este pregătit de poziționat pe roată pentru a i se da formă și a se
crea un obiect de Horezu.

98
 Malaxor electric Gogoloț pământ
Meșterul Costel Popa, mi-a mărturisit că totul stă in centrarea pe taier a
acestuia, iar daca a fost bine centrat sunt mai multe șanse de reușită și evitarea
strâmbării sau deteriorării formei, iar mâinile trebuie umezite in permanență, altfel
forța de frecare va deforma obiectul.
Cu cele doua degete mari începem modelarea obiectului formând o bază,
tragerea lutului înspre exterior se va realiza cu degetele arătătoare iar in același timp
ne asigurăm ca obiectul este centrat și stabil pe taier. Pieptănul are rolul de a ajuta la
ajustarea grosimei obiectului și dimensiunea acestuia. Se pleaca de la bază cu mâna
stângă pe interior și pieptănul pe exterior în mâna dreaptă, se vor trage ambele mâini
spre exterior in același timp. După această etapă se va repeta procedeul dar se va
inversa poziția mâinilor, pieptănul va fipe interior. Urmează finisarea către margini
și verificarea obiectului de imperfecțiuni.

După ce obiectul a fost finisat, este tăiat de pe taier cu ajutorul unei sârme și
este pregătit pentru uscare și decorare.
Pentru a alege obiectele ce sunt pregătite pentru decor, se va lua un obiect ce
a fost pus la uscat, iar dacă forma sa nu este afectată cand este ridicat de pe poliță,
atunci se poate folosi pentru următoarea etapă, însă trebuie verificat ca nu este uscat
prea tare, dacă acesta prezinta urme de uscare prea accentuată, riscăm ca decorul să
nu mai prindă.
Prima etapă este realizarea unui fond, care este de regulă de culoare albă sau

99
 neagră, din humă sau negru, din piper.

Centrarea gogoloțului Modelare obiect

Tragerea lutului Tragerea lutului cu pieptenul pe

exterior

Tragerea lutului cu pieptenul pe interior Finisare

100
 Fond decor Spirala

În acest moment, fondul acoperă tot interiorul farfuriei și următorul pas este
adăugarea spiralei ce stă la baza multor decoruri tradiționale, modelul se va incepe
repede deoarce culoarea începe încetul cu încetul să se usuce.
Spirala, este realizată după ce obiectul a fost situat și centrat pe taier, se începe
dela mijlocul obiectului și se va termina pe marginea sa. Iscusința meșterului se vede
în densitatea spiralei, cu cât spirala este mai strânsă și compactă, cu atât necesită mai
multă concentrare și iscusință.
După ce spirala a fost realizată, se dă frâu liber imaginației. Pe aceast obiect,
meșterul a ales motive din natură, mai exact o floare ce se realizează cu ajutorul
gaiței, uitizând procedeul jirăvitului. Se realizează bucle continue fără a ridica
instrumentul de pe farfurie, realizând o mișcare continuă de la inceput până la sfârșit.
Pentru a da un plus de culoare și o nuanță aparte, se adaugă puncte cu cornul
de diferite culori ce urmează apoi a fi îmbinate cu gaița.
După ce punctele au fost puse, cu gaița se trece prin mijlocul lor dar nu se
amestecă, realizându-se astfel ,,fire’’ subțiri cu culorile inițiale dar întrepătrunse,
realizându-se decorul final. Obiectul se pune pe poliță și este pregătit pentru
următoarea etapă.

101
 Realizare decor Pictură cu cornul de vită

Decor final Finisarea obiectelor

După decorare, obiectele pe spate pot avea imperfecțiuni, urme de culori sau
o grosime inadecvată ce ar duce la crăparea lor la ardere. În acest caz, se realizeaza
un proces de finisare ce are rolul de a remedia aceste probleme și a oferii un aspec
plăcut.
Obiectul este poziționat cu fața in jos pe taierul care de data aceasta este
acoperit cu o pânză, pentru a prevenii stricarea marginilor, se va centra și se va finisa
cu ajutorul pieptănului de răzuit, fiind o bucată de metal, ce este folosită de la centrul
piesei către exterior.
Se va apăsa cu grijă pentru a nu deteriora obiectul, iar meșterul prin experiența
sa, va știi exact cat strat trebuie eliminat de pe suprafață pentru a se atinge grosimea
și finisarea dorită.

102
 În această etapă se pune ștampila meșterului și se fac găuri pentru prinderea
vaselor pe perete, deoarece lutul încă nu este uscat complet, iar acest lucru după
uscare ar fi aproape imposibil.
Dupa finisare, acestea se lasă la uscat aproximativ 4-7 zile, în funcție de
anotimp și vreme. Chiar dacă ar fi soare si caldură din abundență, nu ar putea fi
expuse direct sub razele soarelui, acest lucru ar duce la crăparea lor, astfel mai
repede de 3-4 zile nu se poate realiza uscarea completăpentru prima ardere.
Arderea ceramicii se realizează în cuptor pe lemne sau cuptor electric, cele
pe lemne sunt doar de suprafață in această zona.

Cuptoarele pe lemne au o înălțime de aproximativ 1.5 metri, iar circumferința

in jur de 2 metri la mijlocul lor, unde sunt cele mai mari, gura fiind mai mică pentru
a menține flacăra și caldură mai mult in interiorul său.

Cuptor pe lemne Așezare tip brad Cuptor electric

Focul necesar arderii poate ajunge în jur de 1000o C, astfel cuptorul este încins
cu fier și blăni, pentru a menține căramizile la locul lor la o temperatură așa mare.
Lemnele se introduc prin cele 2 guri de alimentare paralele, timp de 10 ore, iar ritmul
și pauzele trebuiesc bine realizate pentru ca arderea să se realizeze în parametrii
normali.
Vasele trebuiesc așezate pentru a ocupa cât mai puțin loc, greutatea să fie
distribuită uniform, iar suprafața de contact să fie redusă cat mai mult posibil.
Mijlocul cuptorului trebuie cât mai liber pentru a facilita trecerea focului, însă nu
prea mult, astfel obiectele din margine nu se vor arde complet.
Pentru a se evita asta, după ce vasele au fost aranjate tip ,,brad’’ în cuptor, pe
103
 deasupra se va realiza un fel de capac din cioburi, acest lucru va ajuta focul să rămână
suficient de mult încăt arderea să fie în parametrii. Arderea transformă pământul, în
jurul temperaturii de 400-500o C, elasticitatea dispare, iar la temperatura finala lutul
devine ferm și conservă forma ce i-a fost dată cât și decorul . Acum poate lua contact
cu apa pe care o absoarbe, dar care nu-i mai modifică forma, iar la izbire devine sonor
și conferă siguranță.
După racire naturală obiectele sunt scoase din cuptor și pregătite pentru
ultimul stagiu, arderea finala.
În această etapă obiectele se smăltuiesc cu un material vitrificat a cărui
caracteristică este transparența, dupa ardere culorile vor prinde viață, luciu dar și
protecția necesară pentru a se păstraîn timp.
Pe timpuri era folosit plumbul, punctul de ardere era scăzut, usor de procurat,
iar rezultatele destul de placute dar din păcate și nocive. Cu timpul s-a interzis
folosirea acestuia pe vase, mai ales acelea destinate consumului de hrană. Ca
alternativă, au apărut smalțurile ecologice, care au eliminat pericolele și au făcut
din ceramica de Horezu, nu doar un obiect de artizanat, ci și unul de uz caznic.
Acest material se amestecă cu piatră pisată foarte fin, pentru a prinde pe
farfurie și a mai reduce din priza lor atunci când se lipesc la cuptor. Stropirea se face
foarte atent și nu este deloc ușor, daca stratul este gros va curge pe celelalte vase, iar
dacă este prea subțire, luciul nu va fi intens.
Pregătirea pentru arderea finală presupune mult mai multă atenție, deoarece
glazura aplicată tinde să se scurgă la temperaturi ridicate, astfel se reduce cantitatea
de obiecte și se oferă mai mult spațiu dintre acestea, iar contactul trebuie sa fie
minim, doarece se riscă lipirea acestora, iar dezlipirea se va face doar prin
deteriorare.

Focul de data asta este mai atent dozat, dupa aproximativ 5 ore se realizează
prima,,răsuflare’’, adica o pauză de 10-15 minute în care focul este tras de sub cuptor,
astfel flacăra se va ridica spre capătul cuptorului, iar la o oră se repetă. Dupa 4-5 pauze
, focul ajunge sus, astfel vasele se ard uniform .
În ultima oră se bagă lemne de esență tare pentru a se ridica temperatura în
jur de 900o C, însă nu prea tare ca se poate strica tot, iar când flacăra e sus și se

104
 limpezesc cioburile, arderea este gata.
Cuptorul pe lemne are un procentaj de reușită în jur de 80-90%, iar unul
electric aproape de 100%, datorită lipsei erorii umane, a focului cu lemne, a răcirii
bruște.
Cu ajutorul cuptorului electric reușita tinde spre 100%, aici aproape tot
procesul fiind automat și intervenția omului cât mai redusă și șanse de succes cresc
considerabil. Fără un foc ce trebuie menținut constant, fără o racire necontrolată, totul
este mai sigur. În prezent, aceste cuptoare încep să apară în gospodăriile meșterilor
și sunt foarte apreciate, deoarece rezultatele sunt mult mai bune și rebuturile scad
considerabil.
Motivele prezente azi in această ceramică au fost alese de-a lungul timpului
din viața de zi cu zi a oamenilor, fiecare avea o simbolistică aparte pentru aceștia
și astfel era ales, principalul simbolul acestei ceramici este cocoșul, fiind primul ce
se trezea și dădea startul unei noi zi de muncă și astfel a fost pus la loc de cinste pentru
a reprezenta arta realizată de aceștia.
Printre motive se mai enumeră:

 Șarpele, se zice că fiecare casă are șarpele său și nu trebuie omorât

ca aduce noroc, astfel a fost ales ca și model;
 Peștele, se spune ca meșterii trebuiau să fie iuți ca peștele prin apă;

 Pomul vieții, motiv important prenzent foarte des în picturi;

 Troița, icoana, biserica, îngerul, sunt motive religioase alese;

 Spirala vieții, pornind din centru și terminând la margini

Jigăvitul cu gaița - procedeu care vine ca o și completare a desenelor realizate

cu cornul, deși simplu la realizare, acesta oferă un aspect destul de impresionant și
de o finețe impresionantă. Culoarea proaspăt lăsată cu cornul este trasă cu ajutorul
unui instrument numit ,,gaiță’’. Gaița este un instrumet sub forma unui băț, ce are
la capăt unul sau mai multe fire de textură tare obținute adesea din fire de păr de porc
sau porc mistreț.

105
 Gaița Ceramică de Horezu
Când se folosește gaița, culorile se petrec, se imbină armonios dar nu se
amestecă, astfel fiecare iși păstrează armonia și strălucirea, oferind la final ,,râurele’’
mici de culori rezultate tot din atâtea culori ce au fost puse la început pe obiect.
Prin această tehnică, prin viață motive tradiționale precum: pânza de paianjen,
coada de păun, spicul de grâu, boboci de flori și altițe.

Bibliografie

1. Godea Ion, Ceramica, Timişoara, 1995;

2. Mihăilescu C. Ceramica populară din Oltenia - Albumul de artă populară,
Bucureşti 2006;
3. Petrescu Paul, Motive decorative celebre, Bucureşti, 1971;
4. Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 2007;
5. Prahoveanu Ioan, Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov,
2001;
6. Slătineanu Barbu şi colaboratorii, Ceramica românească, Bucureşti, 1938;

106
 8. Icoanele pe sticlă

Icoana – gr. Eikon - chip, reprezentare - este imaginea sacră, redată în

conformitate cu erminiile (canoanele) iconografiei bizantine, o artă sacră, considerată
ca fiind „cea mai curată formă de artă religioasă pe care a cunoscut-o creştinismul”.
Icoana a apărut în Imperiul Bizantin, dar îşi are începuturile în pictura paleocreştină,
îmbogăţită cu elemente luate din arta clasică greacă şi din arta elenistică a Egiptului.
Principiul călăuzitor în dezvoltarea iconografiei bizantine a fost credinţa creştină,
creatorii ei remarcându-se printr-o profundă credinţă. Acceptarea icoanei ca obiect de
cult, specific ortodoxiei este condiţionată de asemănarea cu arhetipul ei, adică
asemănarea cu Cel închipuit de icoană.
Potrivit iconografiei bizantine, icoanele reprezintă persoanele şi evenimentele
sfinte pe suporturi de lemn, pe perete, pe pânză, pe sticlă. Pe perete apar sub formă de
fresce şi mozaicuri.
Persoanele sfinte înfăţişate sunt:
Iisus Hristos,
Maica Domnului,
Sfântul Ioan Botezătorul,
Cele nouă cete ale sfinţilor îngeri, împărţite în trei triade, fiecare triadă,
fiind alcătuită din trei cete:
-prima triadă-serafimi, heruvimi şi tronuri
-a doua ierarhie-domnii, puteri şi stăpânii
-a treia ierarhie-începătorii, arhangheli şi îngeri
Cele şase cete de sfinţi sunt: apostoli, mucenici, proroci, ierarhi, cuvioşi şi drepţi.
Evenimentele sfinte sunt scene inspirate mai ales din viaţa Mântuitorului şi a
Maicii Sale şi din Vieţile Sfinţilor. Uneori apar în compoziţie şi persoane care nu au
dobândit sfinţenia, pentru că descrierea anumitor episoade necesită prezenţa lor aşa cum
ar fi cea a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr sau a lui Iuda, care l-a vândut pe
Hristos.
Pictorul de icoane respectă şi redă întocmai chipul dintâi al sfinţilor aşa cum îl
fixează canoanele iconografice cuprinse în Erminiile bizantine, manuale de pictură
107
sacră care au circulat în lumea bizantină şi post-bizantină până în secolul al XIX-lea.
Erminiile descriu înfăţişarea fiecărui sfânt, indicând cum trebuie să fie pictat.
Imaginea persoanelor sfinte este redată în icoană sub forma unor trupuri astrale,
cu trăsături care exprimă asceza, descărnate, într-o atitudine hieratică, rigidă pentru a nu
sugera mişcarea vieţii. Personajele sunt pictate pe un fond de aur, culoare pe care nu o
întâlnim în natură, un spaţiu transcedental care desprinde corpurile de tot ce este lumesc
şi creează o deplină seninătate spirituală.
Icoana este oglinda lumii nevăzute şi evită tot ce aminteşte de lumea văzută,
perceptibilă cu simţurile noastre.

8.1. Pictura murală şi icoanele în Biserica ortodoxă

Bisericile de rit ortodox au trei încăperi, pronaos, naos şi altar, cu picturi în

tehnica frescei, reprezentând persoanele sfinte şi evenimentele sfinte, repartizate potrivit
tematicii iconografice bizantine. În altar sunt pictate scene din Ciclul Liturgic,-
Dumnezeiasca Liturghie, Impărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi. Altarul este
despărţit de naos printr-un iconostas, de obicei din lemn sculptat, pe care sunt 41 de
icoane aşezate după canon, în registre orizontale, în registrul inferior icoanele
împărăteşti-Iisus Hristos şi Maica Domnului cu Pruncul. Pe uşile altarului se
pictează, central Bunavestire, iar pe cele laterale Arhanghelii, Mihail şi Gavriil, în
registrul median icoane ale celor douăsprezece praznice împărăteşti, iar în registrul
superior icoanele Apostolilor. Partea superioară a iconostasului este încununată de
Ochiul lui Dumnezeu Tatăl.
Principalele icoane ale ciclului preznical, pe care deseori le întâlnim
reprezentate împreună în icoanele pe sticlă în aşa-numitul Prăznicar sunt:
1-Buna Vestire
2-Naşterea lui Hristos
3-Botezul Domnului
4-Întâmpinarea Domnului
5-Schimbarea la Faţă
6-Învierea lui Lazăr
7-Intrarea în Ierusalim

108
 8-Răstignirea
9-Învierea
10-Înălţarea
11-Cincizecimea
12-Adormirea Maicii Domnului

8.2. Icoanele pe sticlă

Începuturile picturii pe sticlă în Transilvania au avut loc în prima jumătate a

secolului al XVIII-lea sub influenţa fenomenului respectiv din centrul Europei unde
pictura pe sticlă abordează şi tematica laică în afara celei dominant religioasă de esenţă
catolică.
Primul centru românesc unde s-a pictat pe sticlă a fost Nicula, un sat situat la 50
de km. de Cluj, unde la 15 februarie 1694 icoana Maicii Domnului, pictată pe lemn de
preotul Luca din Iclod a lăcrimat când militarii Regimentului de cavalerie Hohenzollern
au intrat în biserică. Această minune a făcut ca Mânăstire Nicula să devină loc de
pelerinaj. Aici vin şi colportori ai centrelor de iconari din Austria şi Boemia unde
existenţa manufacturilor de sticlă a favorizat apariţia picturii pe sticlă. De la aceşti
colportori, ţăranii-iconari din nordul Transilvaniei au preluat şi au aplicat tehnica picturii
pe sticlă, de provenienţă catolică, specifică Europei Centrale.
În sudul Transilvaniei, însă, predomină iconografia bizantină receptată de
zugravii transilvăneni prin intermediul icoanelor de provenienţă rusă venite prin
Moldova, al celor greceşti de la Muntele Athos venite prin Tara Românească şi sârbeşti
venite prin Banat.
Apariţia icoanelor pe sticlă în Transilvania a fost favorizată de existenţa
glăjăriilor la Arpaşul de Sus, Porumbacu şi alte centre, unde sticla se obţinea folosind
ca materii prime potasiul, nisipul de cuarţ şi piatra de var. Sticla conţinea bule de aer şi
datorită întinderii şi călcării manuale a pastei se produceau inegalităţi în grosimea
suprafeţei, ce apar sub formă de ondulaţii provocând o extraordinară sclipire a sticlei.
Suportul icoanei poate fi lemnul sau sticla. Icoana pe sticlă foloseşte sticla atât
ca suport cât şi ca strat protector.

109
 8.2.1. Faze ale picturii pe sticlă

a.Trasarea contururilor cu culoare neagră preparată din negru de fum, zeamă subţire
de clei cu adaos de piatră acră sau gălbenuş de ou diluat cu alcool, denumită local
chindruţ. Desenul ce formează urzeala icoanei se trasează după model (izvod, tipar) cu
o pensulă moale sau cu pana de gâscă.
b. Executarea desenelor interioare de detaliu şi punerea petelor de culoare de
dimensiune mică.
c. Completarea suprafeţelor cu culoare care se face după uscarea desenului.
Culorile se aplică succesiv, în ordinea inversă decât la pictura pe suport netransparent.
Vopselele erau preparate din coloranţi naturali denumiţi teruri (pământuri) procuraţi
direct din natură sau de la prăvălii şi negustori ambulanţi.
albul se obţine din piatră de var
galben şi ocru din pământ galben
roşu din miniu de plumb
verdele din oxid de cupru
brun şi violet din mangan
albastrul din săruri de cobalt sau carbonat de cupru
Tehnica de obţinere a pigmenţilor este următoarea: bulgării sau prafurile de
pigmenţi se freacă pe o lespede de granit sau marmură cu o altă piatră dură până se
obţinea o pudră fină. Pudra se amestecă cu emulsie tempera preparată din:
-soluţie de clei animal rezultată din fierberea oaselor de iepure sau a unor bucăţi de
piele de oaie;
-gălbenuş de ou amestecat cu ulei de in la care se adaugă fiere de bou sau oţet pentru
a evita alterarea;
Culorile preparate prin aceste tehnici aveau o transparenţă care a dispărut odată
cu folosirea lianţilor chimici care dau tonuri stridente şi uniforme.
În afara culorilor obişnuite în compoziţia icoanei intra şi foiţa de aur care dă
strălucire nimburilor, veşmintelor, obiectelor simbol-Crucea, Sfântul Potir.
Culorile se aşterneau pe suprafaţa sticlei cu o pensulă denumită malstock. După
ce stratul de culoare se usca dosul picturii se ungea cu terebentină ca strat protector.

110
 d. Ultima fază de lucru era înrămarea. Ramele erau simple sau profilate cu
câteva caneluri şi vopsite cu brun. Pe dosul ramei se fixa un capac din lemn, protector,
gros de 2-3 cm.

8.2.2. Tematica icoanelor

La începutul picturii pe sticlă, în centrele Nicula şi Gherla predomină

reprezentarea Maicii Domnului şi scene din viaţa sa: Naşterea Precistei, Adormirea
Maicii Domnului, Încoronarea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului.
Când pictura pe sticlă s-a răspândit în tot Ardealul, tematica s-a adaptat cerinţelor
clienţilor ţărani interesaţi mai ales de sfinţii patronimici şi de sfinţii protectori ai
sănătăţii, ai casei, ai vitelor şi recoltelor: Sf. Ilie, Sf. Haralambie, Sf. Gheorghe, Sf. Ioan,
Sf. Nicolae.
Pentru iconarii din Nicula principala sursă de inspiraţie erau xilogravurile –
icoane tipărite pe hârtie-lucrate de ţărani din satul vecin Hăjdate, meşteşug importat din
tiparniţele de la Neamţ. Desenele gravurilor erau folosite adesea ca decalc de către
iconarii din Nicula, Scheii Braşovului, Valea Sebeşului, Mărginimea Sibiului.
Xilogravurile circulau paralel cu icoanele pe sticlă în secolele XVII-XIX.
In sudul Ardealului se afirmă puternic iconografia bizantină în arta picturii
icoanelor pe sticlă, reflectată în calităţile grafice şi într-o sumedenie de detalii
vestimentare. Principala sursă de inspiraţie a zugravilor transilvăneni de icoane pe sticlă
de factură bizantină a fost interiorul bisericilor ortodoxe săteşti, cu pictura lor murală şi-
după cum am arătat mai sus- icoanele pe lemn ruseşti, greceşti şi sârbeşti care circulau
şi în Transilvania, zugrăvite de meşteri care respectau canoanele Erminiilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă icoana narativă, incluzând
elementul folcloric, preponderent, iar temele sunt tratate cu o mare libertate faţă de
canoanele bisericeşti. În această perioadă se ridică talente puternice, care se îndepărtează
de canoanele izvodului şi creează o artă autentic românească, inspirată din tezaurul
folclorului nostru.

8.2.3. Centre de icoane pe sticlă

111
a) Icoanele de Nicula
Satul Nicula este un sat specializat de iconari unde meşteşugul picturii pe sticlă
se practica în mici ateliere de familie încă din secolul al XVIII-lea. Erau şi familii care
se ocupau cu vânzarea icoanelor. Unii meşteri din Nicula au migrat spre alte zone ale
Transilvaniei unde s-au stabilit şi au format mici ateliere de pictat icoane pe sticlă, lângă
Făgăraş, în Scheii Braşovului, Alba Iulia.
Trăsătura comună a icoanelor de Nicula este maxima simplificare a formelor,
limitarea desenului la liniile esnţiale. Coloritul are ca dominant acordul roşu-alb-negru,
comun tuturor icoanelor vechi de Nicula, punând astfel în evidenţă personajul ca
element principal, roşul pentru veşminte, albul pentru faţă şi mâini, negrul pentru
încadrarea feţei. De obicei scenele şi portretele icoanelor vechi sunt încadrate pe trei
laturi de un chenar pe care se înscriu un fel de zăluţe care imită motivul frânghiei, simbol
al eternităţii.
Dintre toate centrele de iconari, Nicula e singurul care a dat icoanelor cele mai
evidente calităţi picturale.
În tematica icoanelor de Nicula predomină Maica Domnului, de obicei cu
Pruncul în braţe şi Maica Jalnică, ciclul hristologic: Naşterea lui Iisus, Botezul lui
Iisus, Răstignirea, Învierea, portretele sfinţilor protectori, iar ca scene din Vechiul
Testament doar Adam şi Eva şi Masa raiului.

112
https://www.salutsighet.ro/icoane-pe-sticla-de-nicula-din-patrimoniul-muzeului-maramure

113
 https://www.sibiel.net/Collezione_RO.html

b) Icoanele din Iernuţeni, centru aflat lângă Cluj

Se caracterizează prin formatul mare 60x40 cm, fondul alcătuit în întregime din
foiţă de aur, presărat cu flori multicolore în formă stelară şi prin datarea lor în litere
chirilice.
Culoarea este dominată de tonuri de bleu-gri, de alb cu gri, de roşu vişiniu şi
verde-oliv.
Temele iconografice folosite sunt sfinţii protectori, Arhanghelii, Sf.Nicolae şi
Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Învăţător, Sf. Treime.

c) Icoanele din Scheii Braşovului

Unii iconari din Nicula s-au stabilit în Scheii Braşovului. Primul iconar niculean
atestat în Schei a fost pe la începutul secolului al XIX-lea, Ghimbă, fiul său fiind
cunoscut sub numele de Ghimbăşanu Iconaru.
Producţia de vârf a icoanelor de Schei a fost în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când se lucra în serie în ateliere mici cu doi-trei iconari.
Caracteristicile icoanelor de Schei sunt schematizarea desenului şi
decorativismul coloritului dus la extrem. Se folosesc pigmenţi de provenienţă
industrială, iar în prima jumătate a secolului XX culori de ulei.

114
 Sticla procurată iniţial de la glăjăria din Râşnov a fost înlocuită cu sticla de
provenienţă industrială, perfect plană. Coloritul este viu, cu tonuri violente de roşu,
galben, portocaliu, albastru, auriu, subordonat decorativismului.
În tematica icoanelor din Schei apare frecvent Maica Domnului sub forma
neobişnuită a mamei alăptându-şi Pruncul şi cu o salbă de aur, asemenea celor purtate
de femeile avute din Ţara Românească. Frecvent apar sfinţii protectori, un loc important
ocupându-l Sf.Ilie, ca sfânt protector al recoltei. Mai întâlnim Botezul şi Naşterea lui
Iisus, ultima îmbogăţită cu elemente folclorice-cioban cântând din fluier şi mergând în
urma oilor, sau cioban mestecând mămăliga.
Icoanele din Schei s-au răspândit în zona Făgăraşului până în Mărginimea
Sibiului, colportate de către negustorii ambulanţi din satele Vlădeni şi Ţânţari din Tara
Bârsei.

115
 https://www.sibiel.net/Collezione_RO.html

d) Icoanele din Ţara Oltului

Sticla pentru meşterii iconari a fost oferită aici de glăjăriile din Arpaşul de Sus,
Porumbacu, Tălmaciu, Curţişoara.
În Tara Oltului se ridică o pleiadă de zugravi pe lângă meşterii veniţi din Tara
Românească să zugrăvească bisericile ortodoxe ca răspuns la tendinţele de catolicizare
ale habsburgilor. Alţi meşteri şi-au făcut ucenicia în Ţara Românească.
Pictura pe sticlă a fost adusă şi de meşteri din Nicula. La sfârşitul secolului al
XVIII-lea se stabileşte în satul Galaţi de lângă Făgăraş primul zugrav venit din Nicula,
pe nume Ioan Pop Moldovan (1774-1869) care formează mulţi pictori de biserici şi de
icoane pe sticlă. În anul 1808 se mută la Făgăraş şi de aici în Scheii Braşovului în 1818
unde lucrează până la moarte.
Tot în satul Galaţi se stabileşte zugravul Tamaş cu soţia veniţi din Nicula, dar
care se adaptează la coloritul mult mai viu şi la preferinţele tematice ale zonei. El
măreşte compoziţiile la dimensiunile cerute în Tara Oltului.
In pictura pe sticlă din Ţara Oltului s-au manifestat două curente distincte: cel al
zugravilor profesionişti de pictură murală care vor influenţa pictura pe sticlă a lui Savu
Moga şi curentul pictorilor – ţărani care practică o pictură derivată din cea de la Nicula
adusă de meşterii veniţi aici.
Caracteristica icoanelor pe sticlă din Ţara Oltului este îmbinarea fericită şi
echilibrată între tema religioasă, detaliul etnografic şi motivul ornamental, cerul
116
de noapte luminat de câteva stele printre care sunt semănate flori mari roşii precum şi
draperii roşii cu falduri strânse în colţurile superioare ale cadrului.
Temele iconografice preferate ale pictorilor de icoane din Ţara Oltului sunt:
Sf.Ilie aruncând cojocul lui Eliseu care ară cu un plug de lemn, Sf.Paraschiva, Maica
Domnului Jalnică.
Pictura pe sticlă din Ţara Oltului a culminat cu opera celor doi mari pictori
populari Savu Moga şi Matei Ţimforea.
Cel mai renumit iconar al Ţării Oltului,care a activat în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea a fost Savu Moga (1816-1899) venit din nordul Transilvaniei, care
aduce în pictura pe sticlă ceva din somptuozitatea artei bizantine datorită contactului cu
mediul artistic din Ţara Românească, răspândit de zugravii de biserici. A lucrat după
izvoade dar şi din imaginaţie. A introdus predilect elementul folcloric, femei cu legători
de cap caracteristice zonei Făgăraşului şi păstori în costum tradiţional în scena Naşterea
lui Iisus. Pictura sa se caracterizează prin fastul deosebit al culorilor şi scenelor care
aminteşte de pictura bizantină; foloseşte mult aur ceea ce dă un aspect preţios picturii
sale. Frecvent foloseşte culorile complementare, roşu şi verde.O altă caracteristică a sa
este reprezentarea sfinţilor cu multe podoabe. După 1860 se constată o schimbare în
paleta coloristică a sa cu înclinare spre folosirea foiţei argintii.
Temele preferate sunt portretele de sfinţi, Sf.Gheorghe, Sf.Ilie, scenele din viaţa lui
Iisus, din viaţa Fecioarei Maria.
Un alt mare pictor de icoane din Ţara Oltului a fost Matei Purcariu-Ţimforea
(1836-1906), originar din satul Cârţişoara unde a fost ţăran iobag pe moşia contelui
Teleki Oliver. A învăţat meşteşugul de la tatăl său. Nu a părăsit niciodată satul său,
singurele surse de inspiraţie fiind xilogravurile, cărţile bisericeşti ilustrate, icoanele şi
frescele din biserica satului. Renumele i l-au creat icoanele cu tema Judecata de apoi
în care se afirmă ca un fin observator al moravurilor, însuşirilor şi păcatelor lumii din
preajma sa, ilustrate prin zeci şi chiar sute de personaje dispuse în registre orizontale
reprezentând raiul, pământul şi iadul. Icoanele sale au şi valoare etnografică prin bogăţia
de elemente din viaţa satului, case şi biserici, ţărani în costume tradiţionale, orăşeni
îmbrăcaţi după moda timpului.

117
Icoane reprezentative pentru Matei Purcariu Țimforea
https://www.google.com/search?q=Matei+Purcariu-%C5%A2imforea&oq=Mat

118
https://www.sibiel.net/Collezione_RO.html

e) Pictura pe sticlă din Valea Sebeşului cu centrele Lancrăm, Sebeşel, Săsciori,

Laz, Căpâlna şi Răhău.
119
 Cea mai veche tradiţie în pictura pe sticlă o întâlnim în satul Lancrăm, unde exista
o mânăstire construită înainte de 1562 de către boieri pribegi din Tara Românească, care
au adus cu ei iconografia şi formele stilistice bizantine. Icoanele din acest centru sunt
transpuneri pe sticlă ale icoanelor pe lemn.
Cel mai productiv centru de pictură din această zonă a fost satul Laz, unde fiica
penultimului iconar, Ilie Poenaru, pe nume Maria a transformat gospodăria într-un
muzeu care adăposteşte o colecţie a celor nouă zugravi ce poartă acest nume. Unul dintre
ei, Simion Poenaru introduce în Laz compoziţia Prăznicarului cu scena centrală a
Învierii, înconjurată de 12 scene mici ilustrând praznicele, principalele sărbători
ortodoxe de peste an.

https://www.sibiel.net/Collezione_RO.html

f) Icoanele din Banat

In Banat au circulat icoane din Nicula dar şi din Sandl-Austria, furnizate
mânăstirii de la Radna pentru pelerinii veniţi la onomasticile Sf.Marii.
Un grup aparte îl formează icoanele cu ornamentele şlefuite şi gravate cu acizi,
cu pictură pe fond de oglindă, răspândite în unele sate banăţene odată cu sosirea unor
mari grupuri de populaţie imigrate din Boemia şi Moravia.

120
Maica Domnului cu Pruncul, autor necunoscut,
icoană bănăţeană pe sticlă, secolul al XIX-lea,
colecţia Catedralei Mitropolitane din Timişoara.
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Andreea-
Foanene.html
Sfântul Mucenic Gheorghe, autor necunoscut, icoană
bănăţeană pe sticlă, secolul al XIX-lea, colecţia
Catedralei Mitropolitane din Timişoara.
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Andreea-
Foanene.html

Bibliografie
1. Dancu Iuliana, Dancu Dumitru, Pictura ţărănească pe sticlă, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1975;
2. Cavarnos Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Bucureşti, 2005;
3. Furna din Dionisie, Erminia picturii bizantine, Bucureşti, 2000;

121
 Seminar:
1. Pentru icoanele prezentate mai sus și folosind modelele date denumiți scena
religioasă sau personajul reprezentat și încercați să găsiți elementele
reprezentative pentru zona lor de proveniență;
2. Efectuați o vizită la Muzeul Prima Școală Românească din Brașov și pentru
icoanele expuse acolo încercați să identificați proveniența sticlei folosite și a
elementelor caracteristice pentru centrul de iconari din care provin.
3. Identificați posibile modalități de valorificare a icoanelor pe sticlă în cadrul
pensiunilor agroturistice;
4. Respectând etapele parcurse pentru realizarea icoanelor pe sticlă realizați o
astfel de icoană și justificați în ce măsură pictarea icoanelor pe sticlă poate
deveni o activitate implicativ – educativă în cadrul pensiunilor agroturistice.

122
 9. Portul popular

Portul popular trebuie considerat un element etnografic de cultură materială,

definitoriu pentru identitatea culturală a poporului român şi o componentă fundamentală
a artei populare
Prin formă, croi, ornamentică, cromatică şi funcţionalitate, portul popular a
contribuit substanţial la configurarea specificului etnic Pentru argumentarea originii
noastre, concludente sunt şi asemănările dintre vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe
Columna lui Traian cu portul ţăranilor români de la munte

9.1. Izvoare documentare pentru reconstituirea îmbrăcămintei

tradiţionale româneşti

-reprezentările grafice ale ţăranilor români din Cronicum Pictum Vidobonense

din secolul al XIV-lea
-lucrări, descrieri –din sec. XIV-XVII aparţinând unor călători străini
-numeroase colecţii de albume din secolele XVII-XIX ce conţin informaţii cu
privire la piesele de îmbrăcăminte
-mărturiile etnografice din Descriptio Moldaviae a cărturarului-domnitor
Dimitrie Cantemir
Lucrări de referinţă privind portul popular românesc datorăm unor etnografi de
prestigiu, ca: Tzigara Samurcaş, Cornel Irimie, Tancred Bănăţeanu, Hedwig Formagiu,
Maria Bâtcă şi alţii, care abordează atât funcţia utilitară, ceremonială şi de distincţie
socială cât şi valoarea estetică a pieselor de port.

9.2. Piesele portului popular tradiţional românesc

Piesa de bază a portului tradiţional românesc a fost cămaşa din cânepă, in sau
bumbac, în unele cazuri din lână subţire, purtată atât de bărbaţi cât şi de femei, în
variante diferenţiate pe sexe şi în raport cu folosirea în activităţi lucrative (haine de
lucru) sau în costumul de sărbătoare.

123
 Pentru acoperirea părţii de jos a corpului în costumul bărbătesc s-au folosit iţarii
sau cioarecii, în timp ce costumul femeiesc a fost întregit de la brâu în jos cu două
pânzături numite catrinţe, sau cu o piesă dreptunghiulară mai lată, din lână, strâns
înfăşurată pe corp, numită fotă, tipul iniţial al fustei. Varianta mai lejeră a fotei este
vâlnicul, tipul iniţial al rochiei
Dintre hainele de lână ţesute la război, principala piesă de tradiţie autohtonă este
sarica, protectoare contra frigului.
Confecţionat din blană de oaie, de veche tradiţie este pieptarul, protectorul
pieptului, purtat atât de bărbaţi cât şi de femei şi căciula. În portul femeiesc, funcţia de
acoperitoare de cap o îndeplinea vălitoarea, o piesă de pânză albă cu care mireasa se
gătea la schimbatul portului şi pe care apoi, ca nevastă, o purta la sărbători şi o păstra
până la moarte, când făcea parte din îmbrăcămintea destinată călătoriei în lumea de
dincolo.
O altă piesă comună atât costumului bărbătesc, cât şi celui femeiesc era brâul,
cu funcţii importante în protejarea mijlocului (şalelor), coexistând cu o altă pisă cu
aceleaşi funcţii, preferată de bărbaţi la muncă, numită curea. După cum indică şi
termenii cu care sunt numite, aceste piese aparţin fondului autohton dacic. Ele sunt
răspândite pe un areal, la interferenţa pieselor de port specifice nordului friguros, croite
din ţesături mai groase, cu cele confecţionate, mai ales, din pânzeturi, aparţinând lumii
mediteraneene.
Luând drept criterii funcţionalitatea şi materialele din care sunt confecţionate,
piesele componente ale portului popular românesc se clasifică în următoarele tipuri:
a.piesa de bază- cămaşa
-pentru bărbaţi
-pentru femei
b.piese care îmbracă trupul de la brâu în jos
-cioarecii sau iţarii pentru bărbaţi
- catrinţa sau fota pentru femei
c.haine de deasupra de tradiţie autohtonă
c.1.haine care acoperă trupul
-ţolul

124
 -gluga
c.2. haine care îmbracă trupul
c.2.1. lucrate din textile
-laibărul
-sarica din lână ţesută în război,
-sumanul
c.2.2.lucrate din blană de oaie
-pieptarul din blană de oaie
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară
d. acoperitoare de cap
-căciula şi pălăria pentru bărbaţi
- vălitoarea pentru femei
e. cingătorile-piese pentru protejarea mijlocului (şalelor)
- brâul-pentru bărbaţi şi pentru femei
- cureaua, chimirul, şerparul pentru bărbaţi la muncă
f. piese care protejează picioarele
- obiala
- opincile

9.3. Evoluţia portului popular românesc

Din tipurile iniţiale, datorită evoluţiei tehnicilor de prelucrarea materiilor

prime şi a tradiţiilor locale de ornamentare, costumul popular românesc capătă
anumite particularităţi zonale.
Elementele tradiţionale s-au îmbogăţit prin ingeniozitatea meşterilor populari,
împrumuturi interzonale, împrumuturi din arta meşteşugarilor din oraşe (caţaveica în
costumul femeiesc, brandemburgurile de pe costumul bărbătesc), influenţele diferitelor
etnii: în Oaş, Maramureş gacii caracteristici slavilor şi maghiarilor, cămaşa foarte scurtă,

125
caracteristică Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, nordului Serbiei, în sudul ţării şi în
Dobrogea pantalonii cu croială largă asemănători cu şalvarii turceşti.

9.3.1. Etape în evoluţia portului popular

Cercetarea etnografică distinge trei etape în evoluţia portului popular românesc. O
primă etapă începe o dată cu conturarea elementelor de bază ale portului popular ce ţin
de fondul autohton, reconstituit documentar pe baza reprezentărilor de pe principalele
monumente ale Antichităţii daco-romane şi a elementelor lingvistice cu care sunt
denumite. Portul popular s-a individualizat în raport cu cel al altor popoare o dată cu
individualizarea celorlalte componente, definitorii pentru identitatea noastră culturală,
portul însuşi fiind o componentă esenţială. Treptat se diferenţiază şi tipurile zonale de
îmbrăcăminte, datorită unui complex de factori; factorii geografici şi îndeosebi clima au
avut un rol important în alegerea materialelor din care s-au confecţionat piesele de port;
factorii economici şi, în primul rând, ocupaţiile au impus folosirea unui anumit tip de
îmbrăcăminte.
Astfel, păstoritul impune folosirea pieselor ţesute din lână şi a celor din blană de oaie,
în timp ce în zonele cu economie agricolă s-au folosit preponderent cele din fibre textile
vegetale. Mai putem adăuga tendinţa ca piesele de port, alături de alte componente ale
modelului cultural al unei zone, să conţină şi alte elemente distinctive care vor contura
tipuri zonale de costume, suprapuse în parte zonelor etnografice, iar prin anumite detalii
structurale şi mai ales ornamentale (tehnici, motive, culori), unor provincii istorice:
Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea. În timp ce în Moldova
diferenţierile zonele sunt mai puţin pregnante, în Transilvania întâlnim o diversitate de
tipuri zonale în ţările, care nu sunt altceva decât străvechile uniuni de obşti săteşti,
născute o dată cu poporul român: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Oltului,
Ţara Bârsei.
O altă etapă în evoluţia portului tradiţional este legată de transformările
economice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care conduc la destrămarea
economiei autarhice şi impulsionarea economiei de schimb, prin transhumanţa pastorală
şi extinderea suprafeţelor arabile destinate producţiei de cereale pentru export, fenomene
urmate de mişcări demografice fără precedent. În acest context istoric, asistăm la

126
accentuarea unor influenţe interzonale prin adoptarea în componenţa unor tipuri zonale
de costum popular a unor piese din alte zone, influenţe datorate în special contactelor
intermediate de transhumanţa pastorală. Menţionăm pătrunderea unor elemente din
portul specific Mărginimii Sibiului, cum sunt căciula mocănească, pălăria ţuţuienească,
bituşca şi ţolicul, la începur în Ţara Oltului, apoi pe o arie largă, în zonele care, la rândul
lor, practicau transhumanţa pastorală.
În acelaşi context al influenţelor interzonale se înscrie şi adoptarea unor elemnte
decorative tipice portului moldovenesc în costumul de sărbătoare din estul Transilvaniei
sau a fotei de Muscel, cu decor în fir de aur şi argint şi a maramei, mai întâi în costumul
de mireasă, apoi în cel de sărbătoare de către brănence,
Pentru aceeaşi fază de evoluţie a portului popular am putea consemna adoptarea
unor piese de port inspirate din vestimentaţia boierilor cum sunt caţaveica şi dulama,
mai ales în Ţara Românească. Treptat, pătrund în portul popular şi elemente ale
costumului orăşenesc, la început cu rol de protecţie a pieselor tradiţionale (în costumul
femeiesc şorţul pentru protejarea zadiei şi bluza pentru protejarea cămăşii).
Aria portului tradiţional începe să se restrângă, păstrându-se în zonele mai
izolate, aşa cum s-a întâmplat cu costumul femeiesc cu zadii cu trup vânăt şi cămaşa
cu ciupag din partea de nord a Câmpiei Transilvaniei şi zonele ce o înconjoară, costum
bogat în elemente de tradiţie autohtonă. Treptat însă, zadiile au fost înlocuite cu rochii
şi şorţuri din textile industriale, iar cămăşile cu ciupag şi fodori mari cu cămăşile fără
ciupag, apoi cu cămăşi simple. La începutul secolului al XX-lea, zadiile cu trup vânăt şi
cămăşile cu ciupag se mai purtau doar în mocănimea Munţilor Apuseni, în subzona
dealurilor Clujului, în Depresiunea Călăţele şi în sud-vestul Sălajului. În estul
Transilvaniei, au fost adoptate hainele de influenţă orăşenească pentru lucru, iar în
costumul de sărbătoare, cele bogate în elemente decorative, cu accentuate influenţe
moldoveneşti.
Ultima etapă, caracterizată prin accentuarea influenţelor orăşeneşti marchează
şi începutul declinului portului tradiţional, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea. Dintre factorii care au determinat schimbări în portul popular pe
primul plan se situează cel economic, evoluţia tehnicii şi apariţia de noi materii prime,
cum a fost bumbacul în secolul al XIX-lea, impunând folosirea unor noi tehnici de

127
prelucrare a acestora în gospodăria ţărănească. Cu timpul, ţesăturile tradiţionale (postav,
dimie, pânză din in şi cânepă) din care se confecţionau piesele de port în mediul rural
sunt înlocuite cu materiale textile produse în manufacturi şi fabrici textile. Schimbările
cuprind mai întâi satele situate în apropierea oraşelor, unde contactul cu moda a fost
facilitat de grupurile de oameni care imigrează spre oraş angajându-se în activităţi tipice
economiei urbane.
Aria portului tradiţional se restrânge spre munte unde îmbrăcămintea tradiţională
este perfect adaptată condiţiilor de mediu natural şi de muncă
În ultimele decenii procesul decadenţei portului tradiţional a fost intens. Se
constată, însă, că pe unele piese de port, confecţionate din materiale sintetice, sunt
aplicate elemente decorative cusute care se îndepărtează de principiile artei populare
tradiţionale

9.4. Costumul femeiesc

La români, costumul femeiesc are ca piesă principală cămaşa numită ie în
Muntenia şi sudul Transilvaniei, la care se adaugă catrinţa (cu varianta opregul cu
franjuri), fota sau vâlnicul, învelitoarele de cap, velitoarea, brâul, ilicul şi opincile.
9.4.1.Tipuri de cămăşi- având drept criteriu croiul stanului şi modul de
racordare a mânecii la stan:
-cămăşi cu stanul drept şi mânecile încreţite la gât, tipic portului românesc
-cămăşi cu stanul drept şi mâneca prinsă din umăr
9.4.2. Găteala capului
-fetiţele până la vârsta de 14 ani purtau părul pieptănat cu cărare la
mijloc,împletit în două codiţe legate cu fundiţe
-fetele de măritat purtau părul pieptănat şi împletit la spate într-o singură
coadă
-femeile măritate purtau părul împletit în două cozi strânse pe creştetul
capului într-un conci, capul era acoperit cu o căiţă, vălitoare, gimbir, în zilele de
sărbătoare cu ştergarul sau cu marama
9.4.3. Cingătorile

128
 -brâiele înguste-brăciile sau brăcirile
9.4.4. Hainele de deasupra-se îmbracă peste cămaşă
1.haine care acoperă trupul
-ţolul
-gluga
2.haine care îmbracă trupul
2.1.lucrate din textile
-ilicul, leibărica-fără mâneci
-scurteica-fără mâneci
-guba cu mâneci
2.2.lucrate din piele
-pieptarul-fără mâneci
-pieptarul înfundat
-pieptarul despicat
-cojocul
-cu pielea în afară
-cu lâna în afară
3. piesele care protejează picioarele
-obiala din dimie
-ciorapul împletit din lână ţigaie
-opincile
-cizmele şi ghetele

9.4.5. Podoabele
1.mărgele
-din coral aduse de negustori austrieci şi boemi
-lătiţarele-mărgele mici colorate
2. din metal
-salbe de monede
-lucrate de meşteri
-cingători

129
 -paftale
-zale, inele, balţi
9.4.6. Tipurile principale ale costumului femeiesc
Luând ca element distinctiv piesa de port care îmbracă trupul de la mijloc în joa,
etnografii încadrează costumul femeiesc în cinci tipuri principale:
a. costumul femeiesc cu catrinţe sau zadii
b. costumul femeiesc cu fotă
c. costumul femeiesc cu vâlnic
d. costumul femeiesc cu oprege
e. costumul femeiesc cu rochii albe
a) Costumul femeiesc cu catrinţe sau zadii este specific zonelor centrale ale ţării
noastre, din Maramureş până la Dunăre, acoperind Transilvania dintre Munţii Apuseni
şi Carpaţii Orientali, iar la sud de Carpaţi, Gorjul, Vâlcea, Romanaţi şi Teleormanul.
În zonele Pădureni, Haţeg, Mărginimea Sibiului până în Ţara Oltului, cătrinţele
sunt negre, în celelalte zone, vărgate în diverse variante cromatice şi de dispunere a
vergilor; zadiile purtate în Maramureş au vârste late orizontale, în alternanţa de roşu-
negru, negru-verde, albastru-galben, la fel şi cele din zona Năsăudului numite
pânzături; în Câmpia Transilvaniei şi în zonele învecinate, zadiile au trupul vânăt sau
negru în partea superioară şi roşu sau portocali în partea de jos; în zona Târnavelor,
reîntâlnim cătrinţele învârstate, dominate de roşu în unele sate şi de negru în cele
învecinate Mărginimii Sibiului; în zona Rupea învârstarea cătrinţei este dominată de
roşu; în zonele Gorj şi Vâlcea, cătrinţele sunt bogat ornamentate: în unele sate vergile
sunt dispuse orizontal dominate de roşu, în altele sunt verticale în faţă şi orizontale în
spate, predominant de culoare neagră cu cât ne apropiem de munte, sub influenţa
portului din Mărginimea Sibiului; în zona Romanaţi, cătrinţele, numite boşcele, erau
din lână roşie, cu vergi orizontale cu alesături; în Teleorman se purtau două boşcele cu
alesături orizontale de flori albe, albastre şi galbene, încadrate între dungi subţiri verzi,
albastre sau violete.
b) Costumul femeiesc cu fotă este răspâdit pe o arie alăturată celei cu cătrinţe,
spre est din Bucovina până în Câmpia Bărăganului, cuprinzând întreaga Moldovă şi
Muntenia cu zonele Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, Ilfov, Vlaşca şi Bărăgan.

130
 În Muntenia, costumul cu fotă cunoaşte unele particularităţi zonale accentuate în
zonele de contact din partea de vest. În zon Buzăului, fota avea decor în vărgi verticale
din fir şi lână roşie; în Prahova şi mai ales în Argeş şi Muscel, la fota destinată
costumului de sărbătoare, vergile sunt treptat înlocuite de alesături cu fir argintiu şi
auriu; în partea de sud-vest a Argeşului se purta o cătrinţă îngustă şi dreaptă în faţă,
numită zăvelca de Argeş, iar la spate, o fotă largă care o acoperă. În parte, pe cea din
faţă. Acest tip de piesă de port, cătrinţă cu fotă, este definitorie pentru costumul
femeiesc din Vlaşca unde interferează cu aria de răspândire a vâlnicului.
La contactul ariei de răspândire a fotei cu cea a cătrinţelor se individualizează
costumul cu peşteman, compus dintr-o cătrinţă cu vergi orizontale, numită zăvelcă sau
pestelcă, pusă în faţă şi peştemanul, la spate, petrecut puţin peste zăvelcă. Costumul cu
peşteman s-a purtat în Vlaşca şi Ilfov, unde a interferat cu cel cu fotă dreaptă, specific
zonelor învecinate din nord.
c) Costumul femeiesc cu vâlnic evoluat din fotă, lărgită şi încreţită pentru a fi
mai comodă la mers şi la muncă; este răspândit în Dolj şi Mehedinţi şi în unele sate din
Gorj unde vâlnicul este numit zăvelcă
d) Costumul femeiesc cu oprege a evoluat din costumul cu catrinţe, după cum
indică cercetările etnografice. Este răspândit în Banat unde opregul este asociat cu
cămăşile bogat decorate, sub influenţa Olteniei, ca şi hainele de dimie, decorate cu
aplicaţii de găitane, frecvente şi în portul bărbătesc.
e) Costumul femeiesc cu rochii albe este specific zonelor din nordul Banatului
până în Ţara Oaşului. Rochia albă este o variantă mai evoluată a fotei, la care s-a ajuns
prin încreţirea la brâu şi încheierea capetelor din faţă ale fotei.
Aria de răspândire a costumului femeiesc cu rochii albe cuprinde Câmpia
Aradului, Ţara Zărandului, Bihorul, Sălajul, Sătmarul şi Ţara Oaşului. În unele sate,
rochia albă s-a purtat cu o zadie de lână neagră sau albastră.

9.5. Costumul bărbătesc

Piesele da bază ale costumului bărbătesc sunt: cămaşa albă confecţionată din
pânză, cioarecii (sau iţarii în creţuri ori purtaţi strânşi pe picior), brâul din lână ţesut în

131
război, şerparul din piele, pieptarul din blană de oaie. Pe timp răcoros purtau sumanul,
zeghea, ţundra, sarica din lână ţesută în război şi cojocul din blană de oaie
Costumul bărbătesc are atât elemente comune, răspândite pe întreaga arie de
locuire românească, cât şi anumite particularităţi zonale sau locale. Astfel, în Ţara
Oltului o piesă caracteristică este buboul, un tip străvechi de haină de deasupra; în Ţara
Haţegului o piesă caracteristică este gluga, identică cu gluga aparţinând costumului
femeiesc din aceeaşi zonă; în Câmpia Aradului îi este caracteristică şuba ca haină de
deasupra şi cizmele care înlocuiesc opincile în costumul de sărbătoare şi pălăria neagră
cu marginile îndoite în sus ca element arhaic. Oarecum diferită este structura portului
bărbătesc din Ţara Oaşului: cămăşile sunt scurte cu mâneci largi, gacii (izmenele purtate
în anotimpul călduros) sunt largi şi lungi până la genunchi; în zona Bistriţa-Năsăud
elemente distinctive sunt pieptarul înfundat şi cămaşa lungă până la genunchi; în
portul din satele de nord ale Moldovei sunt caracteristice sumanul şi mantaua ca haine
de deasupra.

Stilul zonal al portului popular românesc

În ansamblul său portul românesc se bazează pentru femei pe cămaşa albă cu
poale şi tot pe cămaşă, purtată peste pantaloni pentru bărbaţi.
Dintre provinciile istorice româneşti, Moldova prezintă cea mai mare unitate
stilistică a zonelor etnografice, evidenţiată în costumul femeiesc cu fotă şi ştergarul ca
podoabă a capului, iar cel bărbătesc cu cămaşa până la genunchi şi iţarii foarte strâmţi
precum şi în unitatea structurală, cromatică şi ornamentală a hainelor de deasupra, în
special a sumanelor, preferat de culoare închisă.
Ca particularităţi zonale putem remarca în zona Neamţ cămaşa cu fustanelă,
pieptarul cu blăniţă brumărie şi iţarul strâmt şi încreţit în portul bărbătesc; în zona
Vrancea cămaşa cu mâneca răsucită aparţinând costumului femeiesc.
Zonele Iaşi, Bârlad, Vaslui, în parte Botoşanul şi Romanul se înscriu în tipul de
costum cu cămăşile lucrate din ţesătură de lână; în portul femeiesc este prezent androcul
şi fustele largi, creţe, asociate în genere cu cămăşi de tip „poncho”. Ca învelitoare de
cap, vălitoarea din nordul Moldovei este înlocuită în aceste zone cu tulpănele, albe sau

132
colorate, Tot în aceste zone erau în uz şi caţaveicile din postav, îmblănite cu garnituri
din blană de vulpe.
În Dobrogea, grupurile de aromâni au costumul tradiţional cu decor cu broderie
cu fir auriu şi aplicaţii de pasmanterii, accesorii bogate şi podoabe metalice, multe din
argint filigranat. În costumele turceşti de veche tradiţie sunt feregeaua, închisă la culoare
şi şalvarii, purtaţi atât de către bărbaţi cât şi de către femei. Costumul femeiesc,
românesc din Dobrogea este acelaşi cu cel din estul Munteniei cu cămaşa de tip poncho,
purtată cu două catrinţe cu şorţ, sau fuste cu catrinţă, iar capul se împodobeşte cu
tulpănele albe.
În Muntenia anumite caracteristici specifice delimitează portul din zonele
subcarpatice de portul din zonele de câmpie.
În zonele Muscel, Argeş, Prahova, în costumul bărbătesc specifică este cămaşa
până la genunchi, din pânză cu „chenare”şi pantalonii strâmţi, în timp ce în zonele de
câmpie, Vlaşca, Teleorman, Ilfov, cămaşa este lungă până la glezne şi pantalonii din
pânză, largi, tubulari.
În zonele Buzău, Râmnicu Sărat, Muscel se continuă aria costumului femeiesc
cu fotă, dar intervine şi o fotă mai mică, asociată cu o catrinţă în faţă. Zona Argeşului,
aflată sub influenşa curţilor domneşti de la Curte de Argeş şi Târgovişte, prezintă cel
mai somptuos costum femeiesc, cu decor din fir şi paiete şi cu o cromatică dominată de
roşu rozaliu.
În Ilfov şi Teleorman portul femeiesc se bazează pe prezenţa a două catrinţe,
diferit dimensionate şi ornamentate una faţă de alta.
În zona Vâlcea costumul femeiesc cunoaşte două variante: tipul cu două zăvelci-
catrinţe şi tipul cu opreg-vâlnic. Costumul bărbătesc, pe vreme friguroasă foloseşte o
piesă, din dimie albă, numită şubă, împodobită cu bârnaş negru.
În zona Dolj se poartă vâlnicul, realizat dintr-o ţesătură de lână foarte fină.
În zona Gorj, costumul schileresc impresionează printr-un tip unic de
compoziţie decorativă realizat prin aplicarea de găitane negre de mătase pe fondul alb
al hainelor din dimie. Cele mai valoroase piese ale costumului bărbătec sunt vesta şi
minteanul, o haină scurtă cu mâneci.

133
 În Mehedinţi specifică portului bărbătesc este şuba lungă din dimie albă cu decor
bogat conturat cu găitan negru. Costumul femeiesc prezintă două variante: la munte –
portul cu două zăvelci (catrinţe), iar la câmpie portul cu vâlnic creţ.
Elementele care individualizează costumul tradiţional din Banat sunt opregul cu
franjuri şi conciul (boneta), purtate de femei. Remarcabile sunt şi pieptarele şi cojoacele,
bogat împodobite cu broderii din mătase policromă, cu oglinzi, cu bumbi şi aplicaţii din
piele, dar şi vestele bărbăteşti şi şubele purtate atât de bărbaţi cât şi de femei pentru
frumuseţea decorului realizat cu aplicaţii de şinoare negre pe fondul alb al ţesăturii.
În Transilvania, femeile poartă cămaşă cu ciupag şi catrinţe cu trup vânăt,
susţinute pe talie cu bete ţesute din lână. indiferent de vârstă şi statut civil, fie fată fie
femeie măritată. Specificul costumului bărbătesc este dat de croiul cămăşii drepte şi de
lărgimea pantalonilor care diferă de la o zonă la alta: în partea de nord-vest sunt foarte
largi, din pânză şi se numesc gaci, iar în centrul şi sudul Transilvaniei au o lărgime
normală. De mare valoare artistică în portul transilvănean sunt şubele, pieptarele şi
cojoacele.
În zonele Arad, Bihor, Oaş, în costumul femeiesc cămăşile sunt bogat
împodobite cu broderii puternic colorate, poalele cămăşilor au rol de fustă şi peste ele
se poartă o catrinţă sau şorţ. Costumul bărbătesc se caracterizează prin izmene largi şi
cămăşi scurte. Se poartă sumane albe , cu aplicaţii de postavuri colorate şi cu broderie.
Ca haină de deasupra caracteristică Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului este guba,
o haină albă din lână cu fire lungi, introduse în băteală, purtată de ambele sexe.
În Maramureş, costumul femeiesc are ca piese distincte zadiile-catrinţe din lână-
cu dungi late, orizontale, colorate în roşu cu negru sau galben cu albastru şi guba., iar
costumul bărbătesc păstrează tipologia portului din vestul ţării cu izmene largi şi cămaşa
scurtă, purtată pe dinafară.
Caracteristice costumului de Năsăud sunt pieptarele bărbăteşti cu canaci,
decorate cu ciucuri din mătase policromă, cojoacele lungi purtate de femei, brodate cu
aplicaţii de meşină şi ciucuri mari din mătase, ca şi pălăriile cu roată de păun, simbol al
feciorilor şi păuniţele, o podoabă specifică tinerelor fete, unice în ţară.
În zona Pădureni, cu cele 32 de sate de pe platourile Munţilor Poiana Ruscăi
întâlnim un port original şi unic în ţară. Cea mai valoroasă piesă a costumului femeiesc,

134
cămaşa impresionează prin cromatica şi decorul mânecilor, brodate cu arnici roşu sau
negru în tehnici arhaice. Peste poalele cămăşii , mărginite cu dantele femeile purtau două
oprege (cătrinţe) din lână, cel din faţă mai scurt. Cu timpul opregul din faţă a fost înlocuit
de catrinţa vânătă, un şorţ din postav. Pentru acoperit capul nevestele folosesc ceapsa
brodată-bonetă- de care se prinde cu ace cu gămălii florale, cârpa lungă, care se poartă
petrecută pe sub cingătoare sau băgată sub cojoc. Specific numai pădurencelor este
purtatul podoabelor metalice pe talie: lanţurile cu chei şi inele din alamă, balţii cu zimţi
de cositor şi cheile pe chici, un grupaj de cinci cordele cu zimţi de cositor terminate
fiecare cu una-două chei, purtate pe şold, podoabe pe care femeia le primea la nuntă, ca
mireasă şi era obligată să le poarte până la moarte.
În zona Haţeg dintre piesele de port femeiesc specifice se impun: ceapsa cu
coarne, care acoperă doar conciul (cocul) nevestelor, lăsând la vedere frumuseţea
pieptănăturii, cămaşa lungă, peste poale (catrinţoiul), ţesut din lână purtat la spate, iar în
faţă catrinţa, mult mai scurtă lucrată din cânepă pentru vară şi din lână pentru iarnă.
Piese tipice care există doar în această zonă sunt laibărul muieresc din şubi, ca haină
scurtă şi şuba lungă haina bărbătească, ambele lucrate din ţesătură albă de lână precum
şi pieptarul crăpat (despicat) din blană.
În zona Sibiu costumul femeiesc aparţine tipului cu două catrinţe neagre, cu
cămaşă cu broderie tot neagră, cu mânecile terminate cu fodori. Găteala capului are
specifică vălitoarea cu ciurel şi basmaua neagră cu franjuri. Costumul bărbătesc are ca
piesă de bază specifică, cămaşa cu barbure, peste care este îmbrăcat pieptarul mic
foarte bogat ornamentat şi bituşca din blană, iar ca acoperitoare de cap pălăriuţa lucrată
de meşteri din Sălişte .
În zona Ţara Oltului-Făgăraş, costumului femeiesc îi aparţine păstura o cătrinţă
neagră în spate, asociată cu şorţul din dimie roşie în faţă. Peste căiţa cu reţe, capul se
înfăşoară cu pomeselnicul mare, alb. Ca haină de deasupra tipic zonei este recălul de
culoare neagră şi buboul cu miţul lung.

Seminar:
1. Folosind informația prezentată la curs, studiul de caz prezentat mai jos, glosarul
de termeni de sfârșitul cursului și alte surse bibliografice realizați o descriere

135
 detaliată a pieselor vestimentare ce alcătuiesc portul popular din zona
dumneavoastră de proveniență.

Studiu de caz - Costumul popular din Zona Făgărașului – autor Apostol Cristina
specializarea IMAPA promoția 2008-2012.

Structura generală a portului din Zona Făgăraşului

Zona Făgăraşului este cea care a conservat cel mai bine formele vechi ale
portului popular, cu liniile drepte ale costumului, materialul gros, lungimea şi culoarea
cenuşie a recălelor, albul imaculat al saricei sau al buboului, capul împodobit cu
pomeselnec alb al femeilor, cu mult timp în urmă. Elementele mai noi ale costumului
popular, apărute în prima parte a secolului XX, au adus însă bogăţie ornamentală şi o
gamă cromatică mai largă. În ceea ce priveşte portul femeilor, acesta este mai bogat şi
mai colorat decât cel al bărbaţilor. În vremea în care portul popular constituia portul
zilnic al locuitorilor Ţării Făgăraşului, femeile în vârstă, purtau peste părul împletit, căiță
cu “riețe”, fruntar de mărgele negre şi pomeselnec de pânză albă. Femeile mai tinere și
nevestele care aveau sub 35 de ani purtau cârpă neagră, iar fetele și fetițele, pălăriuțe
negre cu bor mic și cu „ciucur” mare de lână colorată. Odată cu evoluția portului
popular, a avut loc trecerea de la ia bătrânească (Fig. 9.2.) cu “obinzală”cusută cu arnici
roșu, având “gura” în față și “pumnași” la mâneci, la ia nevestelor cu “gura” într-o parte
și cu mâneci cu fodori și „brățărușe” (Fig. 9.3.). Cea mai nouă formă a iei este cea a
fetelor numită “brâu”, cu mânecile şi pieptul pline de “pui”.

Fig. 9.2. Ie bărbătească cu pumnași, cu pui pe piept și Fig. 9.3. Ie cu gura intr-o parte, fodori și brățărușe
cu poale (Irimie C.) (original)

136
 Peste poalele lungi, femeile în vârstă îşi puneau șurțul cu dungi verticale roşii şi
negre, sau păstura neagră. Nevestele tinere şi fetele mai purtau șurț cu flori mari,
terminat jos cu “fodori” Atât şurțele cât şi păsturile se legau cu cingători late de 6 - 8
cm, şi lungi de 2 - 4 m, viu colorate. Peste ie femeile purtau „chieptar” (Fig. 9.4.),
desfăcut în faţă sau în lateral, sau “lăibărică” (Fig. 9.5.), tot de piele, cu aplicaţii de
catifea neagră.

Fig. 9.4. Pieptar înfundat de femeie (Irimie, C.) Fig. 9.5. Lăibărică din piele, pentru fată sau femeie
tânără

neagră.Printre piesele de iarnă se numără recălul “rumânesc” şi cel “nemțesc” din pănură
de culoare închisă, şi sarica alba purtată mai mult de femeile bătrâne. În picioare, femeile
vârstnice purtau obiele, “cioareci borăsăști” de pănură albă, lungi de la glezne până sub
genunchi, opinci sau cizme din piele neagră. Femeile tinere purtau “cioci”, care erau
ciorapi de lână cu dungi orizontale mov şi roşii sau albe şi negre.
Până la jumătatea secolului XX, costumului tipic din zona Făgăraşului, i s-a
adăugat androcul, o rochie largă din postav negru sau în carouri. Aceleași detalii se
regăsesc și pe cămășile bărbaților, ornamente cu “ștrafuri”, “zbârciogi” pe umeri,
“fodoreii la mânecă. Pe cap, bărbații purtau pălării negre cu borul mic, mai târziu pălării
“nemțăști” și de paie, sau căciuli cu “urechi”, iar odată cu trecerea timpului, portul
căciulii țuguiate s-a generalizat, doar tineretul purtând-o de obicei, turtită. O evoluție a
cămășii a avut loc și în cazul cămășii purtate de bărbați. De la cămașa “rumânească” din
cânepă, cu mâneci largi (Fig. 9.6.), s-a trecut la cea “nemțească” (Fig. 9.7.) cu guler,
“pumnași”, “zbârciogi”, și “ștrafuri” verticale pe piept.

137
 Fig. 9.6. Cămașă cu fodorei pentru zi de lucru (Irime, Fig. 9.7. Cămașă cu zbârciogi și cu pumnași
C.) (Original)

Vara, bărbații purtau izmene de pânză, strânse pe picior, iar în anotimpul rece, ei
purtau cioareci de pănură albă, cu sau fără buzunare și “șinor” negru pe “vipușcă”.
Vechile șerpare de piele au fost înlocuite mai târziu cu șerpare țesute sau brodate în
culori vii.
Nelipsite din portul bărbaților erau pieptarele înfundate care la început aveau
puține flori, iar odată cu trecerea timpului, au devenit tot mai încărcate. Tinerii purtau
recăle “domnești” sau “nemțăști”, peste care, iarna purtau sarica, buboul sau cojocul, ca
și femeile. În ceea ce privește portul copiilor, aceștia purtau pe cap pălăriuțe negre sau
căciuli, cămăși mai lungi, la cei mici croite drept, iar la cei mai mari cămăși “nemțăști”,
pantaloni, și în unele sate recăle cu dungi orizontale.

Piesele portului popular femeiesc din Zona Făgărașului

Portul popular al femeii din zona Făgăraşului este alcătuit din iie, pieptar, cretinţă
sau şurţ, căiţă cu pomeselnic în vremurile îndepărtate și cârpă neagră astăzi, cioareci şi
opinci. Cea mai veche cămaşă pentru femei este ia “rumânească” cu “pumnaşi” şi
“obinzală” (Fig. 9.8.) care avea poale lungi, până la călcâie.
Ciupagul din faţă era compus din doua foi de pânză de bumbaci cânepă, iar
spatele dintr-o foaie (de exemplu la Ucea de Sus, Viștea de Sus, Drăguş, etc.) sau din
două (de exemplu la Voivodeni, Iaşi, Săvăstreni, Beclean, etc.) (Irimie, C.). La toate iile
de acest fel mânecile se prindeau direct de “obinzala” gulerului.
Deschiderea era în faţă, iar sub mânecă, se punea câte o “broască mare” cu un
peticuț pătrat, numit tot “broască” deasupra. Mânecile se terminau cu pumnaşi brodaţi.

138
Ornamentica acestor piese era simplă şi elegantă, cu broderie roșie pe “obinzală”, iar pe
mânecă, “pui” mari aleși în razboi. Pe piept, pe de o parte și de alta a deschiderii, se
coseau șiruri de ornamente verticale. În toate ornamentele alese predomina roșul, cu
puțin galben.

Fig. 9.8. Ie bătrânească cu pumnași, obinzală Fig. 9.9. Mâneca iei cu fodor și brățărușă (Original)
și cu poale

La vechea ie s-au adăugat „fodorei” scurți (Fig. 9.9.) prinși la capătul mânecii cu
o “punticică” sau “brățărușă”. Puțin mai târziu, mânecile nu au mai fost prinse de
“obinzală”, ci în dreptul umărului, simplu sau cu “zbârciogi” Urmatorul element nou a
fost dat de “ștrafurile” de pe piept, iar mai târziu de “fodorii” de la guler, prinși sub
„obinzală”.
Treptat, din dorința de a împodobi iile cât mai mult, se aplicau fodori din ce în ce
mai mari, terminați cu dantelă. Se puneau chiar două rânduri de fodori suprapuși.
Ștrafurile acopereau întreg pieptul și se făceau din ce în ce mai complicate. În afara
“puilor” țesuți peste cot, se mai făceau încă două rânduri orizontale, unul în dreapta
umărului și altul după cot.
Iile numite “brâuri” se purtau cu fuste albe plisate și cu cretințe negre, sau cu
păstură cu flori pusă pe o parte, sau cu șurț. Paralel cu păsturile începuseră să fie purtate
și androcurile, confecţionate din postav de cumpărat, fără ornamente. Poalele acestor ii
se făceau la început separate sau prinse cu “înnodeală”, pentru ca treptat ele sa devină

139
tot mai scurte și înguste. Peste ie, femeile purtau, atât la lucru cât şi în zilele de
sărbătoare, pieptare realizate din piele de miel.
Specificul ornamenticii pieptarului din zona Făgărașului constă atât în
compoziția câmpilor ornamentali, cât și în cromatică, material și tehnică. În această
zonă, ornamentele scot în evidență bustul, lăsându-se pe planul al doilea “brâul”
pieptarului, care era foarte important în zona Avrigului unde accentul cădea pe acest
brâu și pe buzunarele mari, cu ciucuri, bogat ornamentate cu roșu aprins. În zona
Făgărașului croiul piaptarelor se termină brusc în talie.
Pieptarele erau purtate mai mult de femeile în vârstă, iar cele de tip laibăr, cu
două buzunare, erau purtate de femeile tinere. La început, laibărele aveau acelaşi croi ca
şi pieptarele, fiind despicate într-o parte sub braţ, dar mai târziu ele au fost deschise
complet în faţă şi încheiate cu “copci”.
Incontestabil, piesa caracteristică şi proprie acestei zone este pomeselnecul,
chiar dacă s-a renunțat de mult la portul acesteia. Această podoabă de cap, unică în felul
ei, era ţesută în gospodărie din pânză albă şi cu puţine ornamente, discrete.
În trecut, pomeselnecul era o piesă nelipsită din portul tuturor femeilor
căsătorite. În mod obişnuit, pomeselnecul se purta peste “căiță” şi “fruntar”. Peste părul
împletit în două „cosițe” se punea o căiţă de pânză de cânepă. Se lega apoi fruntarul de
pânză neagră împodobit cu mărgele negre şi cu “colţişori”. Deasupra se îmbrăca o căiță
neagră cu două “urechi” care încadrând capul până la umeri, scoteau în evidenţă chipul
învelit cu pomeselnec alb pe deasupra.
Felul în care se purta pomeselnecul era atât în funcţie de vârstă şi starea socială
a femeii, cât şi de diferite împrejurări sau anotimp. În general se purta în două feluri, cu
diferite variante, “pe sub barbă” şi “roată” sau “peste cap”.
În ceea ce privește încălțămintea purtată de femei, existau “cioarecii”, realizați
din panură albă sub forma de cizmă, până la genunchi, peste care femeile bătrâne
încălțau opincile.
Piesele portului popular bărbătesc din Zona Făgărașului
Portul bărbaţilor din zona Ţării Făgăraşului a suferit mai puţine schimbări de-a
lungul vremii.

140
 În general, costumul bărbaţilor a fost compus din cămaşă, cioareci sau pantaloni
din bumbac ţesuţi, pieptar și şerpar. Acest costum este purtat şi astăzi cu ocazia
diferitelor ceremonii sau obiceiuri.
Cămașa bărbătească cea mai veche este cea “rumânească” (Fig. 9.10.) sau
“iobăgească”, lungă, cu mânecile largi și drepte. Aceasta era ornamentată puțin, prin
cusături negre și roșii pe guler.
Cămașa de tranziție a fost cămașa cu “fodori” (Fig. 9.11.), cu mânecile prinse în
“crețe” sau “riețe” la umăr, gulerul lat și întors.

Fig. 9.10. Cămașă rumânească (Irimie, C.) Fig. 9.11. Cămașă bărbătească cu fodori (Irimie, C.)

De la aceasta, s-a trecut la sfârșitul secolului al XIX-lea la cămașa cu “ștrafuri”

și cu “pumnași” (Fig. 9.12.), tipică zonei Făgărașului (Irimie, C.), numită și cămașa
“ungurească” sau“nemțească”. La mânecă avea “pumnași”, pe umeri “zbârciogi”,
gulerul brodat, pieptul ornat cu “ștrafuri” verticale lungi, terminate cu o “punticică”
orizontală.
Treptat, acest tip de cămașă a evoluat în ceea ce privește ornamentica. Cămaşa
se purta peste cioareci din pănură albă, iar la mijloc, bărbaţii purtau brâuri numite
şerpare, late şi confecţionate din piele cu aplicaţii de ţesătură de lână şi care aveau un
mic buzunăraş.
Pieptarele bărbaţilor erau purtate în orice împrejurare. Acestea erau de obicei
înfundate, iar cele purtate de bărbaţii tineri erau bogat ornamentate (Fig. 9.13.). La
Viştea de Sus şi Sâmbăta de Sus se purtau şi pieptare nedesfăcute pe umăr, dar deschise
în faţă, pentru a fi îmbrăcate peste cap. Tot la Sâmbata de Sus dar şi în alte sate,
pieptarele se mai făceau şi cu guler îngust, de blană de miel.

141
 Cioarecii (Fig. 9.14.), o altă piesă caracteristică portului popular bărbătesc, erau
realizaţi din pănură albă. Lăţimea lor era stabilită în funcție de croi, iar clinii erau uneori
lungi cât piciorul. Găurile ce rămâneau în față se numeau în unele locuri “fereşti” şi în
jurul lor se făceau “coţofene”, ornamente cu “șinor” negru, care se aplicau chiar și pe
“vipuşcă”. Specifici pentru zona Făgărașului erau “colții” negri de postav, aplicați jos
pe manșetă. Puțin mai târziu, s-au introdus şi pantalonii de pănură sau pânză croiți drept.

Fig. 9.12. Cămasă cu ștrafuri și pumnași (Original) Fig. 9.13. Pieptar pentru bărbații tineri (Original)

Piesele comune ale portului popular din Zona Făgărașului

Principalele piese comune ale portului popular în zona Făgărașului, sunt
reprezentate de sarică și bubou. Acestea atestă pastoritul și creșterea oilor ca ocupație
pincipală în trecut. Atât buboul cât și sarica se purtau numai la temperaturi foarte
scăzute. Sarica (Fig. 9.15.) era albă, puțin mai scurtă decât buboul (Fig. 9.16.), și se
purta de regulă în zilele de sărbătoare. Buboul, de dimensiuni mai mari, era purtat mai
mult de către bărbați. Aceste piese ale portului popular, se țeseau în gospodărie, din lână
ţurcană numită “drugă”.

142
 Fig. 9.15. Faze din croiul saricei (Irimie, C.) Fig. 5.16. Faze din croiul buboului (Irimie, C.)

Sarica și buboul aveau aceleași calități ca și cojocul, ba chiar unele în plus. Erau
lungi până aproape de pământ, nu aveau nasturi și buzunare, mânecile erau mai lungi,
pentru a apăra mâinile și pentru a nu se tăia din material.
Recălul “rumânesc” (Fig. 9.17.), numit în multe locuri și “frijuri”, era lucrat din
pănură de culoare albă sau din pănură cu dungi roşii şi negre orizontale. Avea croiul
drept, nu avea clini sau guler, ci doar buzunare. Având o croială largă, această piesă se
purta neîncheiată.
De la recălul “rumânesc” lucrat în întregime în casă, s-a trecut apoi la cel
“nemţăsc” sau “domnesc”, cusut de croitori, tot din pănură, de culoare neagră sau maron
închis. Acesta era croit pe corp, cu guler lat, cu mânecile mai strâmte, cu buzunare
exterioare deasupra cărora se aplica postav mov ornamentat cu zig-zaguri de culoare
galbenă.
Recălul era purtat mai scurt şi mai puţin ornamentat de către bătrâni şi cu o
lungime de trei sferturi de către bărbaţii mai tineri. Recălele femeilor erau bogat
ornamentate, cu postav aplicat pe margini și cu benzi de catifea neagră. Trebuie
menționat faptul că recălele „rumâneşti” erau ornamentate pe partea din spate cu o
“vargă” înflorată sau trei flori mari așezate în cruce, constituind un semn distinctiv
pentru stăpânul piesei. În ceea ce privește denumirile, cea de recăl este cea mai
răspândită, dar cea de “frijuri” este cea mai veche.

143
 La Şinca Nouă se întânlea și varianta de “reacăn”, în localitățile din partea de est
a zonei Făgăraș, se întânlea denumirea de zeche, iar în grupul de sate Bucium, Vad,
Şinca era folosit termenul de “scurteică” bărbătească.

Fig. 5.14. Cioareci cu clinul lung (Irimie, C.) Fig. 5.17. Recălul rumânesc (Irimie, C.)

144
 GLOSAR DE TERMENI

A
altiță = broderie care se face pe umerii iilor
androc = fustă de de lână
arnici = bumbac răsucit într-un singur fir și vopsit în diferite culori, întrebuințat la
cusutul înfloriturilor pe ii
B
beată = partea din faţă a gulerului iei
betelie = fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor sau a fustei
bogasiu = stofă sau pânză fină întrebuințată mai ales pentru căptușeli
borz = (aici) încreţitură cu ajutorul căreia se leagă mânecile iei ciupag
brățărușă = (aici) ornament realizat pe încrețitura situată înainatea fodorului de la
mâneca iei
brâu = (aici) tip de iie care se poartă cu fustă albă plisată
brobodenc = piesă vestimentară a portului popular femeiesc folosită la acoperirea
capului
broască = petec de pânză situat sub mâneca iei
bubou = manta țărănească groasă, din lână
buște = idem borz
C
căiță = scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat și Transilvania
călțun = încălțăminte de sărbătoare asemănătoare cu cizmele
cioareci = pantaloni țărănești strânși pe picior sau ciorapi subțiri și colorați, purtați de
țărănci pe timp friguros
ciocănele = ornamente cusute pe pieptul iei țărănești
cioci = ciorapi din postav alb de lână și lungi până la genunchi, purtați în opinci
cipcă = broderie realizată pe obiecte vestimentare populare
ciupag = partea din față a iei de la brâu la umeri

145
conci = cerc de lână împletită învelit în pânză sau într-o împletitură de păr, pe care îl
purtau femeile măritate sub basma
copci = piesă de metal constând din două elemente folosită pentru a încheia o haină
crătință = obiect de îmbrăcăminte din stofă cu formă dreptunghiulară care servește ca
fustă
curpen = (aici) încreţitură brodată de care este prinsă bucata cea mică a mânecii unei ii
D
drugă = denumire locală a lânei rpovenite de la oile din rasa țurcană

F
fiționi = denumirea locală a unei modalități de aranjare a părului la femei
fodor = manșetă în formă de volan încrețit
fotă = piesă vestimentară constând dintr-o bucată sau două de stofă de lână ținând locul
fustei
frijuri = piesă vestimentară tradițională purtată în anotimpul rece
fruntar = Fâșie de pânză ornamentată folosită pentru a lega fruntea
I
ispas = (aici) piesă vestimentară pentru femei sub formă de vestă, cu croi evazat în talie
şi decolteu larg
L
lânceţ = cusătură specială realizată pe mâneca iiei în zona cotului
lăibărică = obiect vestimentar sub forma de vestă, purtat de către femei peste ie
N
nojiţă = Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior
O
obinzală = guler brodat la iie
oblânc = idem lânceţ
P
păioară = țesătură fină de in, de bumbac sau de mătase sub forma unui văl subțire, purtat
pe cap de către femei
pănură = țesătură groasă de casă din lână albă

146
păstură = (aici) cătrință sau broboadă
pieptar = obiect de îmbrăcăminte fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară
a corpului
pomeselnec = văl sau bucată de pânză albă, brodată sau nu, purtată de femei pe cap
pui = ornament realizat pe ie
pumnaşi = manșetă împodobită cu cusături de la mânecile cămășilor țărănești
R
râuri = ornamente ale iilor dispuse pe verticală sub forma unor linii paralele
reacăn = piesă vestimentară tradițională purtată în anotimpul rece
recăl = piesă vestimentară tradițională purtată în anotimpul rece
riețe = încrețituri realizate la împodobirea pieselor vestimentare tradiţionale
roc = piesă vestimentară tradițională sub forma unui palton scurt
rujă = bandă de pânză, de stofă, de dantelă, etc. plisată sau încrețită, care servește ca
ornament la diferite obiecte de îmbrăcăminte
S
sarică = manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase de lână
scurteică = haină de stofă îmblănită, lungă până la genunchi
Ș
șerpar = brâu lat de piele
șinor = șnur
ștrafuri = ornament realizat pe partea din față a iei, în zona pieptului
șurț = țesătură dreptunghiulară, împodobită cu broderii, care se poartă peste fustă
T
tragă = unealtă de scos gunoiul sau prășitura de pe arie, formată dintr-o scândură groasă
cu două brațe de care se leagă tânjala
trăsură = increţitură aplicată pe volanele cu care se termină mânecile iilor
tureac = parte a cizmei care acoperă piciorul de la gleznă până sub genunchi
V
vălitoare = văl sau bucată de pânză albă, brodată, purtată de femei pe cap
vargă = (aici) dungă

147
vipușcă = (aici) fâșie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare pentru a
masca anumite cusătura exterioară a pantalonilor
Z
zbârciogi = încrețituri mari realizate printr-o cusătură în zona umerilor iilor
zeche = haină țărănească lungă
zgherdan = (aici) șirag de mărgele sub forma unei panglici care se leagă la spate

Bibliografie
1. Arta populară românească (colectiv de autori) Editura Academiei,
Bucureşti, 1969;
2. Hedwig Maria Formagiu, Portul popular din România, Bucureşti, 1974;
3. Irimie, C., Portul popular din Ţara Oltului – Zona Făgăraș, Editura de
Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956.
4. Işfănoni Doina, Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului
Naţional al Satului, Bucureşti, 2008;

148
 10. Arhitectura pe teritoriul României

10.1. Arhitectura populară

10.1.1. Casa tradiţională

Într-un capitol anterior ne-am referit la casa tradiţională privită sub aspectul ei
funcţional, acela de locuinţă. În acest capitol abordăm casa din punct de vedere
arhitectural: materiale şi tehnici de construcţie, elemente componente şi modalităţi de
exprimare artistică, tipuri de case potrivit celor două criterii de bază: elevaţia şi planul.
10.1.1.1.Tipuri de case
După elevaţie diferenţiem două tipuri de case:
a. case pe un nivel;
b. case pe două nivele;
Cea mai veche şi mai răspândită în toate regiunile ţării noastre este casa pe un singur
nivel.
Potrivit planului, cel de al doilea criteriu de clasificare, casa pe un singur nivel s-a
dezvoltat pe orizontală, din casa cu o singură încăpere până la casa cu patru încăperi
înscrise într-un plan dreptunghiular.
Casa cu o singură încăpere (monocelulară) a fost tipul cel mai vechi care a evoluat
rapid spre casa cu două încăperi. Tipul da casă cu două încăperi cunoaşte variantele:
a.casa cu tindă
b. casa cu cămară
Casa cu două încăperi este tipul arhaic al casei pe o arie întinsă a Europei. O
întâlnim la albanezi, bulgari, unguri, ucraineni, polonezi, slovaci, cehi, constituind,
astfel, un fenomen cultural comun diferitelor etnii.
Adăugarea la planul casei cu tindă a încă unei încăperi în partea opusă camerei
de locuit, numită camera dinainte, a dat naştere casei cu trei încăperi (casa (camera
de locuit, tinda, casa dinainte), care va deveni tipul de locuinţă dominant începând din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în varianta casei având tinda pe mijloc.
Prin închiderea unei părţi din tindă, formând o încăpere numită celar, a luat
naştere casa cu patru încăpei (camera de locuit, tinda, camera dinainte, celarul)

149
Acest tip de casă cunoaşte o largă răspândire în Ţara Bârsei, Munţii Apuseni, regiunea
Hunedoarei, zona Lăpuşului şi parţial în Vâlcea.
Casa pe două nivele apare în zona subcarpatică şi este atestată mai întâi în Gorj
încă din secolu al XVIII-lea, iar în Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, la început în Mărginimea Sibiului. Casa pe două nivele este mai răspândită în zonele
viticole şi pomicole din sudul Carpaţilor Meridionali, unde era nevoie de amenajarea
unui spaţiu destinat depozitării vinului şi fructelor. Unele au la nivelul superior un foişor,
la care se accede printr-o scară exterioară de lemn. La începutul secolului al XX-lea se
răspândeşte şi în nordul Moldovei.

10.1.1.2. Materiale şi tehnici de construcţie

Materialele folosite la construirea caselor şi anexelor gospodăreşti tradiţionale au
fost lemnul, pământul şi piatra. În zonele de munte lemnul de molid a fost principalul
material de construcţie în timp ce în zonele deluroase materialul de bază a fost stejarul.
În zonele de câmpie pereţii caselor s-au construit din îngrădituri de nuiele lipite cu lut,
mai târziu din lut amestecat cu pleavă, iar la construirea scheletului acoperişurilor s-a
folosit lemnul.
Pentru învelitoarea acoperişului în zonele înalte s-a folosit şindrila din lemn, în
zonele colinare şi de şes paiele şi stuful, în timp ce în Dobrogea s-au folosit frecvent
olanele ceramice.
Încă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, sub influenţa arhitecturii urbane,
în unele zone, printre care şi Ţara Bârsei, s-a introdus cărămida pentru construirea
pereţilor şi ţigla pentru învelitoarea acoperişului.
a.Temelia caselor a constat în faza arhaică în aşezarea pe bolovani mari la colţuri
a patru temeie, nişte bârne groase sub care se umplea cu bolovani de râu. Cu timpul,
printre pietre s-a pus argilă, mai târziu mortar de var cu nisip.
În unele zone zidăria din faţă s-a lărgit odată cu streaşina şi a dat naştere târnaţului
din lemn, numit şi prispă, sală sau foişor.
O altă fază în evoluţia casei, care coincide cu trecerea la casa cu trei încăperi o
constituie înălţarea unor temelii din piatră, care a făcut posibilă apariţia pivniţei în
temelie, sub casă.

150
 b. Pereţii caselor. La casele cu pereţii din lemn se foloseau bârne lungi, rotunde,
aşezate în cununi orizontale şi îmbinate la capete în “cheotoare”, numită şi “cheie
bătrânească”. Cu timpul, locul bârnelor rotunde a fost luat de bârnele cioplite în “patru
feţe”, îmbinate la capete prin cheotori drepte “în coadă de rândunică”, numite şi “cheie
nemţească”.
Dintre sistemele constructive, tehnica cununilor orizontale, numită, în
literatura de specialitate şi sistemul blockbau, este cea mai veche şi o întâlnim în
regiunea carpatică, în sud-estul european şi în zona Alpilor Dinarici până în zilele
noastre.
În unele zone întâlnim sistemul numit fachwerk, al construcţiilor în paiantă.
Casele cu pereţii de lut, potrivit tehnicilor de construcţie cunosc mai multe
variante:
 case cu pereţii din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele
 case cu pereţii din lut introdus între leaţuri
 case cu pereţii construiţi numai din lut amestecat cu paie şi pleavă
 case din chirpici, vălătuci

Casele cu pereţii din piatră sunt mai frecvente în sudul Dobrogei, în sudul
Munţilor Apuseni şi în sudul Banatului. În unele aşezări din imediata vecinătate a
centrelor dacice din Munţii Orăştiei şi acoperişurile caselor erau construite tot din piatră.
Introdusă încă din secolul al XIX-lea ca material de construcţie, cărămida începe
să înlocuiască celelalte materiale de construcţie în aşezările urbane şi treptat în satele
apropiate.
c. Acoperişul casei şi al anexelor gospodăreşti tradiţionale s-a construit din
materiale şi în tehnici diferite, adaptate întotdeauna condiţiilor climaterice.Aşa se
explică înălţimea mare pe care o capătă acoperişul în zonele cu precipitaţii abundente
sau acoperişul cu pante reduse în zonele cu vânturi puternice.
Formele tradiţionale ale acoperişurilor sunt:
d. în patru ape
e. în două ape
După materialele din care au fost construite distingem:

151
 a.acoperişuri din paie şi trestie
b. acoperişuri din şindrilă, şiţă şi draniţă
c. acoperişuri din ţigle şi olane
d. acoperişuri din tablă
Acoperişurile din ţigle şi olane au apărut în oraşe de unde s-au răspândit la sate;
în Transilvania sunt renumite ţiglele, în timp ce în Dobrogea predomină acoperişurile
de olane, făcute de meşteri locali
Materialele şi tehnicile tradiţionale sunt treptat părăsite, o dată cu evoluţia casei
spre planuri dezvoltate care părăsesc, la rândul lor, planurile tradiţionale şi caută să
asigure un grad mai sporit de confort, dar care se abat de la formele arhitecturale ce au
definit un anumit şi inconfundabil stil arhitectural românesc
Prispa casei este un spaţiu funcţional construit în primul rând din nevoia ocrotirii
pereţilor casei de intemperii, dar totodată locul preferat pentru desfăşurarea imaginaţiei
ornamentale a ţăranului şi spaţiu de trecere funcţională şi plastică între mediul
înconjurător şi interiorul încăperilor.

10.1.1.3. Modalităţi de exprimare artistică

Obţinerea frumosului în arhitectura populară a fost mai curând rezultatul intuirii de
către meştrul-ţăran a anumitor legi matematice decât aplicare unor principii de
compoziţie.
Modalităţile de exprimare artistică sunt legate de:
-aşezarea casei şi a celorlate componente ale gospodăriei în ansamblu şi
încadrarea întregului ansamblu în peisajul înconjurător
- stabilirea unor raporturi de mărime dintre diferitele părţi componente ale clădirii
- decorul arhitectural, remarcabil în arhitectura lemnului
O caracteristică de bază a arhitecturii populare este preferinţa pentru forme
asimetrice, exprimată în dimensionarea diferită a încăperilor, în prezenţa unui foişor
amplasat lăturalnic la casele vechi în timp ce la cele mai noi se manifestă tendinţa către
simetrie, evidentă în amplasarea foişorului în mijlocul faţadei.

152
 Arhitectura populară se remarcă şi printr-o bună proporţionare a întregului
clădirilor, datorită stabilirii unor raporturi armonioase între diferitele părţi componente
atât în plan orizontal, cât şi în elevaţie:
- raportul dintre lăţime şi lungime la casele vechi este frecvent de 2/3 si 3/4
- raportul dintre înălţimea faţadei până la streaşină şi înălţimea acoperişului este
în regiunea muntoasă de 1/2, la cele din regiunea deluroasă de 2/3, pentru ca în regiunea
de câmpie să ajungă la 1/1.
Decorul casei ajunge la forme evoluate în arhitectura lemnului, pentru că lemnul a
oferit desfăşurarea unui bogat repertoriu decorativ arhitectural, Elementele ornamentale
sunt amplasate pe componentele arhitecturale funcţionale ale casei: grinda, stâlpii,
prispa, contrafişele, în acele locuri în care pot să pună mai bine în valoare frumuseţea
construcţiei. Grinzile casei mari din interior poartă decor crestat, geometric, alături de
consemnarea anului construcţiei şi de numele meşterului. Cele mai reuşite realizări ale
decorului arhitectural le întâlnim în Maramureş şi în Gorj: stâlpii în torsadă, funia ca
element tipic pe care îl întâlnim şi la bisericile de lemn, decorul geometric alcătuit din
cercuri şi rozete care acoperă faţa inferioară a fruntarului casei, decorul geometric al
stâlpilor, decorul traforat al balustradei prispelor. În partea de nord a Moldovei, stâlpii
prispelor sunt în întregime acoperiţi cu motive geometrice, prin crestare. în alte zone un
efect decorativ se obţine prin dispunerea în romburi a scândurilor din care este făcută
uşa de la intrare, în decorul traforat al cerdacului.
Remarcabilă realizare a arhitecturii populare româneşti este casa cu foişor din
Vâlcea, cu decor realizat atât prin crestare, cât şi prin traforarea pălimarului (prispei)
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu trecerea la tehnica
mai evoluată de îmbinare a bârnelor cioplite pe patru muchii în “coadă de rândunică” şi
sub influenţa arhitecturii urbane se răspândeşte decorul în tencuială sau în stucatură la
ancadramentele ferestrelor ale uşilor, la colţurile pereţilor, la început cu motive
geometrice, iar în ultimele decenii cu elemente florale asociate şi cu alte materiale
introduse în tencuială, străine culturii populare tradiţionale.

10.1.2. Bisericile de lemn

153
 Ca realizări tehnice şi artistice, bisericile de lemn se situează printre cele mai izbutite
în domeniul arhitecturii de lemn. Construite de către meşteri populari, prin contribuţia
comunităţii săteşti aceste monumente de cult pleacă de la forma simplă a casei ţărăneşti,
cu care se înrudeşte atât ca materiale şi tehnici de construcţie, cât şi ca formă şi decoraţie.
În evoluţia sa, biserica de lemn împrumută, începând din secolul al XIV-lea, şi unele
elemente de plan şi structură din arhitectura edificiilor religioase de zid.
Cea mai veche formă de plan este dreptunghiular-alungită, în care sunt amplasate
cele trei încăperi cerute de rânduielile bisericii greco-orientale (ortodoxe): altarul cu
masa cultică, naosul, partea centrală, rezervată bărbaţilor şi pronaosul, destinat
femeilor; altarul este despărţit de naos printr-un iconostas, naosul de pronaos printr-un
perete străpuns de trei goluri, şi pronaosul de exterior printr-un zid cu uşă în ax sau pe
lături.
În Ţara Românească bisericile sunt foarte simple, au înfăţişarea unei case
precedată la apus de un pridvor, ca o prispă de casă, altarul are o formă dreptunghiulară
la cele mai vechi.
În Moldova, planul bisericilor de lemn interpretează caracteristicile arhitecturii
de zid la biserica din Răpciuni-Neamţ, cu un foişor de plan pătrat supraînălţat de un turn
clopotniţă, acoperiş în patru ape şi streaşină proeminentă.
Cele mai desăvârşite biserici aparţinând arhitecturii de lemn sunt cele din
Transilvania, la care, deasupra pronaosului, se înalţă turnul-clopotniţă, terminat la partea
superioară cu un balcon încoronat de un coif piramidal cu săgeată, având ca origine un
model gotic, adaptat nevoii ca sunetul clopotului să fie auzit de departe. Un exemplar
de mare valoare artistică atât prin realizarea constructiv-arhitecturală, cât şi prin
înscrierea în peisaj, este biserica din Şurdeşti-Maramureş, construită în anul 1766, al
cărui turn are o înălţime de 54m, fiind printre cele mai înalte construcţii religioase din
lume. În anul 1999, biserica din Şurdeşti a fost inclusă în lista patrimoniului cultural
mondial UNESCO.
Pridvoarele bisericilor, ca şi cele ale caselor, au fost locul de desfăşurare a
creaţiei artistice; pereţii exteriori au fost de cele mai multe ori împărţiţi în două registre
de un brâu în torsadă (funie), străvechi element decorativ arhitectural, în timp ce la
ancadramentele uşilor întâlnim elemente ale arhitecturii în piatră, romanice şi gotice.

154
 10.2. Arhitectura cu caracter monumental

În statul dac apar semnele unei vieţi cvasiorăşeneşti asemănător aşezărilor de tip
celtic, acele oppidum, pa care geto-dacii le numeau dave.
În perioada de înflorire a statului dac s-au ridicat la Sarmizegetusa cel mai
important centru strategic al dacilor, cetăţile: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea
Muncelului, cetăţi cu caracter militar în interiorul cărora erau sanctuare şi mici locuinţe.
În aceeaşi perioada, În Moldova a fost construită cetatea de la Bâtca Doamnei, de lângă
Piatra Neamţ.
În perioada stăpânirii romane în Dacia a fost construită una dintre marile
minuni ale tehnicii acelei vremi, podul peste Dunăre de la Drobeta, cu o lungime de
1.135 m., opera arhitectului Apolodor din Damasc. Din ordinul împăratului Traian este
construit oraşul Ulpia Traiana Sarmisegetuza, capitala Daciei romane. În Dobrogea se
păstrează din epoca stăpânirii romane cunoscutul monument comemorativ Tropaem
Traiani, cu sculpturi cu caracter narativ privind războaiele dacilor cu romanii.
Arhitectura medievală cu caracter monumental-sec.12-18
În timp ce arhitetura populară foloseşte ca materiale de construcţie exclusiv lemnul,
piatra şi pământul, arhitectura de caracter monumental (cetăţi, biserici, mânăstiri, case
boiereşti, palate) foloseşte piatra de râu, piatra de carieră spartă sub formă de cioplitură
sau făţuită, cărămida, lemnul, teracota şi ca material de legătură mortarul de var alb
amestecat cu pietricele fine
După retragerea stăpânirii romane din Dacia, în perioada de desăvârşire a
procesului de etnogeneză a poporului român, populaţia a continuat să trăiască în obşti
săteşti. Desele incursiuni ale populaţiilor migratoare, huni, pecenegi, cumani au făcut
necesară constituirea unor uniuni de obşti care au stat la baza primelor formaţiuni de tip
feudal, cnezatele şi voievodatele, nuclee ale viitoarelor formaţiuni statale.
In aceste condiţii arhitectura în lemn nu mai putea satisface nevoile de apărare şi
nici exigenţele clasei feudale în formare. Ca urmare, apar noi programe arhitecturale,
mai întâi în domeniul fortificaţiilor. În Transilvania, în secolele 10-12 au fost construite
cetăţi cu valuri de pământ şi palisade la Moreşti-Mureş, Biharia, Cenad. Din aceeaşi
perioadă avem dovezi ale procesului de cristalizare a unei arhitecturi religioase în

155
Dobrogea, ansamblul de bisericuţe rupestre de la Basarabi, ruinele bisericii de la
Niculiţel-sec.11, ruinele bisericuţei de la Garvăn-Dinogeţia-sec.10-12, iar în
Transilvania documentele menţionează existenţa Mânăstirii Sf.Ioan Botezătorul la
Cenad cea mai veche aşezare monastică cunoscută în Banat.
Datorită condiţiilor istorice care au făcut ca teritoriul ţării noastre să fie divizat
în trei state separate, evoluţia arhitecturii prezintă aspecte diferenţiate pentru fiecare
provincie în parte. Astfel, în Transilvania, odată cu cucerirea de către Regatul maghiar
pătrund grupurile entice germane şi, odată cu ele, şi cele dintâi elemente ale arhitecturii
romanice, caracteristice Occidentului. Cea mai importantă construcţie de stil romanic
ridicată în Transilvania în secolul al 13-lea este catedrala romano-catolică Sf.Mihail din
Alba Iulia. Alături de arhitectura românească de lemn, dominantă în Transilvania s-a
dezvoltat în partea de sud şi în vestHaţeg, Zarand, Bihor, Maramureş şi o arhitectură de
zid promovată de către cnezii români, ctitori de numeroase biserici aşa cum este Cândea,
care ridică biserica de piatră din Sântămăria Orlea. În se.13 pe ruinele unei construcţii
din Antichitate a fost ridicată biserica din Densuş, una din cele mai vechi biserici
româneşti din ţară.
În Ţara Românească, începuturile arhitecturii medivale se caracterizează prin
adoptarea unor tehnici şi tipuri de plan de origine bizantină, legăturile cu Bizanţul fiind
favorizate de existenţa unor cetăţi bizantine în Dobrogea şi la Dunărea de Jos-Păcuiul
lui Soare, Garvăn Dinogeţia-dar şi de faptul că religia ortodoxă a poporului român de
aici era legată de Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin.
În Moldova sunt puternice înrâuririle artei occidentale, unde întâlnim forme ale
romanicului şi goticului. Cea mai veche biserică de zid păstrată în Moldova este
Catedrala Sf. Nicolae din Rădăuţi, o bazilică romanică cu trei încăperi adaptată cultului
greco-oriental.
În sec.14 iau naştere noi forme de artă care au stat sub influenţa a două curente venite
din afară, care-şi disputau trecerea la curţile domneşti.
1-curentul occidental romano-gotic, răspândit în Transilvania
2-curentul oriental de origine bizantină, venit prin intermediul ţărilor slave
Bulgaria şi, mai ales, Serbia, care, în secolul 14 a deţinut primatul în asimilarea şi
prelucrarea artei bizantine din epoca Paleologilor.

156
 Influenţele occidentale s-au făcut simţite, în primul rând, în domeniul arhitecturii
militare la cetăţile care apărau graniţa de nord a Ţării Româneşti, Cetatea Poienari şi
Cetatea Podul Dâmboviţei, iar în Moldova la Cetatea Nemţului, construită în timpul lui
Petru I Muşat, primul domnitor care a organizat sistemul defensiv al Moldovei, Cetatea
de Scaun a Sucevei, cetăţile Ţeţina, Hotinul şi, cea mai impresionantă, Cetatea Albă.
Curentul oriental de origine bizantină este dominant în Ţara Românească de
unde pătrunde în Moldova şi se caracterizează prin adoptarea unor tenhici şi tipuri de
plan bizantine, predominante în arhitectura religioasă, venită în contact şi cu influenţele
curentului occidental romano-gotic.
În a doua jumătate a secolului 14 se încheie organizarea vieţii religioase prin
înfiinţarea mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei sub autoritatea Patriarhiei de la
Constantinopol. Ca urmare, arhitectura religioasă se îndreaptă cu preferinţă către
formele bizantine. La Curtea de Argeş,în timpul lui Basarab I şi a urmaşului său Nicolae
Alexandru este zidită Biserica Domnească Sf.Nicolae, un monument conceput după
modelul clasic al bisericii de tip cruce greacă înscrisă, o creaţie a meşterilor arhitecturii
bizantine. Biserica Domnească Sf. Nicolae este primul monument religios de mare
amploare ridicat în Ţara Românească, păstrat în bună stare.
Paralel cu organizarea şi construirea bisericilor, atât în Ţara Românească cât şi
în Moldova se organizează mânăstirile, care, având sate şi moşii în proprietate, au
contribuit la dezvoltarea culturii şi a meşteşugurilor artistice.
În Ţara Românească, călugărul sârb Nicodim construieşte mânăstirile Vodiţa şi
Tismana, iar în ultimul sfert de veac 14 se ridică mânăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea
cel Bătrân. Folosirea experienţei arhitecturii sârbeşti din această perioadă a prilejuit
dezvoltarea meşteşugurilor legate de arta de a construi şi, ca urmare, pe şantierele de la
Vodiţa, Tismana şi Cozia se formează echipe de meşteri locali, specializaţi în arta de a
construi, ia naştere o şcoală românească de arhitectură.
La sfârşitul secolului 14 se construieşte biserica mânăstirii Cotmeana, iar la
începutul secolului 15 se ridică la Târgovişte biserica ce va deveni Mitropolia Tării
Româneşti., dărâmată la 1890 şi înlocuită cu altă biserică. Tot în secolul 15 a fost
construită la Târgovişte o nouă curte domnească şi mai multe biserici şi mânăstiri dintre
care s-a păstrat doar biserica Sf. Vineri.

157
 În vreme urmaşilor lui Mircea cel Bătrân arhitectura înregistrează o stagnare
datorită războaielor continui şi a luptelor interne pentru domnie.
Secolul 16 debutează în Ţara Românească cu construirea a două monumente de
mare valoare artistică, Biserica Mânăstirii Dealu de lângă Târgovişte ridicată de
domnitorul Radu cel Mare şi Biserica Mânăstirii Argeşului, pe care Neagoe Basarab o
ridică cu piatră din carierele de la Albeşti de lângă Câmpulung şi cu marmură şi mozaic
de la Constantinopol, de unde a adus şi pe meşterul Manoli, vestit cioplitor în piatră.
Între anii 1517-1519 Neagoe Basarab reface şi vechea mitropolie a Ţării Româneşti.
Biserica de la Dealu şi cea de la Curtea de Argeş prezintă analogii, în ceea ce
priveşte decorul arhitectural exterior, bogat în sculpturi şi reliefuri întinse pe toată
suprafaţa pereţilor, cu arta decorativă caracteristică arhitecturii Armeniei şi Georgiei.
Cele două monumente au devenit modele pentru principalele edificii de cult ridicate în
Tara Românească în secolele 16-17 contribuind la cristalizarea unui stil arhitectonic
muntenesc.
În secolul17, perioada domniei lui Matei Basarab -1632-1654 –a fost marcată de
construirea mai multor reşedinţe domneşti şi boiereşti (casele domneşti de la Câmpulung
şi Brebu, curtea de la Goleşti) precum şi de ridicarea unui mare număr de biserici la
Târgovişte, Craiova, Bucureşti şi mânăstiri, dintre care amintim Mânăstirea Arnota. În
această vreme, în Oltenia se conturează tendinţa de fortificare a bisericilor, turnul
clopotniţă fiind tratat ca un turn de refugiu.
Sfârşitul secolului 17 este marcat de înmulţirea curţilor domneşti şi boiereşti,
remarcabile calităţi arhitectonice având curţile şi palatele ridicate de către domnitorul
Constantin Brâncoveanu-1688-1714 la Potlogi şi Mogoşoaia, dotate cu aducţiuni de apă,
cu băi şi grupuri sanitare, reşedinţe ce ofereau un confort mult superior celor din palatele
contemporane din Occident. În timpul lui Constantin Brâncoveanu au fost construite
mai multe ansambluri mânăstireşti (Hurez, Sinaia, Râmnicu Sărat, Antim) şi foarte
multe biserici dintre care amintim Sf. Gheorghe Nou, Colţea, Fundenii Doamnei. Prin
originalitatea rezolvărilor compoziţiilor arhitectonice şi a decorului monumental,
arhitectura din timpul lui Constantin Brâncoveanu a dobândit o expresie stilistică unitară
în cadrul aşa-numitului stil brâncovenesc, a cărui autoritate s-a manifestat în tot cursul
secolului 18.

158
 Ultimul mare ansamblu mânăstiresc a fost cel da la Văcăreşti,un adevărat
testament al artei medievale din Ţara Românească, construit între anii 1716-1722 de
către domnitorul Nicolae Mavrocordat, după care iniţiativa construirii unor biserici
parohiale orăşeneşti şi săteşti este preluată de către categoriile sociale în curs de
dezvoltare, meseriaşi şi negustori, iar la sate de către obştile săteşti.
În Moldova, în timpul lui Petru Muşat 1374-1391 sunt puse bazele unui sistem
defensiv bine organizat cu puternice cetăţi zidite din piatră la Suceava, Neamţ, Ţeţina,
iar frontiera de răsărit, ameninţată de tătari a fost întărită cu cetăţile de la Cetatea Albă,
Soroca, Hotin. În interiorul ţării au fost construite curţi fortificate la Roman, Cotnari,
Bacău, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ. Paralel cu arhitectura militară şi civilă se construiesc
şi primele biserici de zid, Sf. Nicolae din Rădăuţi şi Sf. Treime din Siret.
În timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) se construiesc complexele
mânăstireşti Bistriţa, Humorul şi Moldoviţa din care au rămas numai resturi de fundaţii.
Singura clădire care ni s-a păstrat din această perioadă este biserica Sf. Treime
din Siret, de formă trilobată simplă care s-a impus ca prototip al celor mai numeroase
biserici din timpul lui Ştefan cel Mare.
Acţiunile ordinelor călugăreşti ale franciscanilor şi dominicanilor în Moldova au
prilejuit zidirea în oraşele Siret şi Baia a câtorva biserici gotice de proporţii impunătoare,
similare celor din Transilvania, al căror vocabular decorativ a fost însuşit în parte de
către meşterii moldoveni care l-au integrat în arhitectura epocii lui Ştefan cel Mare.
A doua jumătate a secolului 15 şi secolul 16 au constituit pentru ţările române o
epocă de înflorire artistică datorită dezvoltării economice. Acum se ridică un mare
număr de cetăţi, case domneşti şi boiereşti, mânăstiri şi biserici. Creşte numărul
târgurilor ca centre meşteşugăreşti şi comerciale evoluând ca aşezări urbane, dependente
de domnie. Dezvoltarea meşteşugurilor a contribuit la înflorirea artistică din această
vreme când se ridică monumente reprezentative de arhitectură medievală.
În această perioadă, cu precădere în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se
desăvârşeşete în arhitectură un stil moldovenesc de mare originalitate.
Primele trei decenii din domnia lui Ştefan cel Mare sunt marcate de efortul spre
construcţiile militare, cerute de nevoile de apărare a ţării:reformează sistemul de apărare

159
a ţării, restructurează vechile cetăţi de la Neamţ şi Suceava şi ridică altele noi,cetăţile de
lemn de la Bârlad şi Crăciuna şi cele de zid de la Orhei şi Chilia de la gurile Dunării.
După anul 1487, când încheie pace cu turcii, Stefan cel Mare se îndreaptă spre
construcţii aparţinând arhitecturii religioase şi civile. Este epoca ce avea să dea
Moldovei cele mai frumoase şi mai reprezentative monumente de arhitectură medievală.
Au fost construite curţi domneşti în mai toate oraşele de seamă şi un număr de 24 de
biserici, păstrate întregi. În anul 1488, Ştefan cel Mare construieşte Schitul Voroneţ
pentru Daniil Sihastru. Aici se află biserica Sf, Gheorghe, caracteristică stilului
moldovenesc, ale cărei faţade erau decorate cu discuri de ceramică smălţuită.
În secolul 16 în decoraţia faţadelor bisericilor mânăstireşti rolul principal revine
picturilor murale la Umor și Moldoviţa. După cum am arătat mai sus, în apropiere de
Gura Humorului, Ştefan cel Mare a construit în anul 1488 Schitul Voroneţ pentru Daniil
Sihastrul. Biserica acestui schit, cu hramul Sf. Gheorghe, caracteristică stilului
moldovenesc, iniţial decorată cu discuri de ceramică smălţuită a fost împodobită la 1547
cu picturi murale pe toate faţadele, pe un fond de albastru intens, renumitul albastru de
Voroneţ, care face celebritatea acestui monument. Cea mai desăvârşită scenă pictată este
“Judecata de Apoi”. În aceeaşi perioadă, mânăstirile încep să fie fortificate prin curtine
înalte, prevăzute cu drumuri de strajă şi turnuri aşa cum sunt cele de la Probota şi
Suceviţa.
În secolul 17 întâlnim o mare varietate tipologică şi ornamentală, apar influenţele
caucaziene, prezente în decoraţia în piatră a faţadelor aşa cum întâlnim la Trei Ierarhi,
precum şi influenţele constantinopolitane-Sf. Sava-Iaşi- şi cele baroce, pregnante la
Golia-Iaşi. În timpul lui Vasile Lupu-1634-1653-sunt mărite şi înfrumuseţate curţile
domneşti de la Iaşi şi conacele Pribeşti, Şerbeşti şi Paşcani, care evidenţiază progresele
arhitecturii civile, cu sporite posibilităţi de confort, cu evidente legături cu arhitectura
brâncovenească.
În secolul 18 se accentuează influenţele baroce trecute prin filiere orientale,
manifestate, mai ales, în decoraţia faţadelor ex. Sf. Gheorghe - Iaşi.
Către sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 arhitectura de stil neoclasic
devine predominantă atât pentru realizarea curţilor şi caselor boiereşti, aşa cum este

160
palatul de la Mânăstirea Frumoasa din Iaşi, cât şi pentru construirea de biserici-Văratec-
1808.
În Transilvania şi Banat datorită pătrunderii formelor artistice occidentale, care
se întâlnesc cu tradiţia autohtonă şi cu influenţele bizantine evoluţia arhitecturii prezintă
o configuraţie foarte complexă. Cele mai vechi biserici româneşti din piatră care s-au
păstrat la Densuş, Strei Sângeorgiu, Sântă Măria Orlea, Strei , Gurasada, care prezintă
confluenţe cu arhitectura balcanică şi cu arhitectura romano-gotică.
În secolul 13 se răspândeşte, datorită cavalerilor teutoni şi a ordinelor călugăreşti şi
mai ales a coloniştilor saşi, stilul romanic şi apoi cel gotic. Cavalerii teutoni construiesc
cetăţile Feldioara şi Codlea, După marea invazie tătară din 1241-1242 au fost construite
numeroase cetăţi şi castele la Hunedoara, Deva, Câlnic. În arhitectura religioasă, până
la sfârşitul secolului 13, predominant este stilul romanic în varianta tipului bazilical cu
trei nave.
Din a doua jumătate a secolului 13 pătrunde stilul gotic odată cu construirea
bisericii cisterciene de la Cârţa mai apoi biserica din Bartolomeu-Braşov şi cea din
Prejmer. În secolul 14 biserica evoluează de la forma bazilicală la biserica în dispoziţie
de hală,aşa cum este Biserica Neagră din Braşov.
Între a doua jumătate a secolului 14 şi sfârşitul secolului 15 în toate centrele
importante ale Transilvaniei se construiesc biserici gotice: la Cluj Biserica Sf.Mihail,
la Sibiu Biserica închinată Sf. Marii, la Sighişoara Biserica Sf. Nicolae din Deal, la
Braşov Biserica Neagră, arsă la 1689.
Arhitectura românească din Transilvania este reprezentată de bisericile de
lemn existente în fiecare sat şi de cele de zid ridicate de către cnezi în Ţara Haţegului,
Ţara Zarandului, Munţii Apuseni, care păstrează formele tradiţionale ale clădirilor de
cult ortodox, dar care au adoptat şi unele elemente gotice, bolţi pe ogive, portaluri,
contraforţi, precum şi planul cruciform din arhitectura Ţării Româneşti aşa cum sunt
bisericile din Râu de Mori-Hunedoara, Bârsău –Hunedoara, Almaşu Mare-Alba,
reprezentative pentru arhitectura românească din Transilvania.
De mare valoare este şi arhitectura civilă şi militară, îndeosebi cetăţile de
apărare ,construite atunci când turcii ameninţau Transilvania: Cetatea Bran, Castelul
Corvineştilor de la Hunedoara, Castelul Cândeştilor de la Râu de Mori, o serie de cetăţi

161
săteşti de refugiu, aşa cum sunt cele de la Râşnov, Rupea, Biertan şi fortificarea oraşelor,
prevăzute cu ziduri de apărare şi bastioane aşa cum sunt Braşovul şi Codlea.
Începând cu secolul 15 un fenomen reprezentativ pentru Transilvania îl
constituie o susţinută campanie de fortificare, datorată, în special, pericolului pe care îl
prezenta Împeriul Otoman pentru întreaga Europă. Prin contribuţia breslelor de
meşteşugari, oraşele se înconjoară cu centuri de ziduri, întărite cu turnuri: Braşov, Sibiu,
Sighişoara, Bistriţa, Cluj, Mediaş. În satele de colonizare, bisericile sunt fortificate şi
devin nucleele unor puternice cetăţi ţărăneşti - Prejmer, Hărman, Biertan.
Prin cele circa 200 de biserici fortificate, prin ingeniozitatea amenajărilor defensive,
Transilvania este un reper important de valoare europeană în istoria arhitecturii.
La începutul secolului 16 apar primele semne ale Renaşterii (loggia castelului de
la Hunedoara) pentru ca în secolele 16-17 stilul Renaşterii să se afirme mai puternic atât
în arhitectura castelelor, Făgăraş, Lăzarea, Iernut, cât şi în numeroasele locuinţe ale
patriciatului orăşenesc, cu precădere în pietrăria ancadramentelor.
În secolul 18 stilul baroc domină arhitectura Transilvaniei, favorizat de
autorităţile habsburgice, pentru care barocul era un stil oficial (palatul Brukenthal din
Sibiu, palatul episcopal din Oradea).
O altă tendinţă în arhitectura secolului 18 din Transilvania a fost aceea de
asimilare a formelor de stil din Ţara Românească, în primul rând cele brâncoveneşti la
biserica din Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Copăcel, Geoagiu de Sus. În acest timp în
arhitectura Transilvaniei apar cetăţile de tip Vauban, construite de autorităţile austriece
Arad, Oradea, Făgăraş.
Sfărşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 marchează trecerea spre
arhitectura neoclasică, reprezentată, la început, prin palatul Teleki din Cluj-Napoca.

Seminar:
1. Parcurgând HG 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a
documentaţiilor de urbanism privind zone şi staţiuni turistice şi a
documentaţiilor tehnice privind construcţiile din domeniul turismului,
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/8113, evidențiați:

162
 a. aspectele ce fac referire la o bună cunoaștere a specificului architectural –
zonal;
b. ce se urmărește în procesul de avizare a structurilor turistice;
c. care sunt criteriile de analiză a documentației de obținere a certificatului de
urbanism;
d. în ce condiții se emite respective se respinge avizul de construcție
2. Pentru stațiunile turistice cunoscute și vizitate evidențiați aspecte
arhitecturale armonioase și aspecte dicordante în contextul istoric și
geografic al zonei respective;

Bibliografie
1. Focşa Gheoghe, Godea Ioan, Arhitectura Gorjului, Editura de Vest, Timişoara,
2002;
2. Godea Ioan, Biserici de lemn din România-nord-vestul Transilvaniei,
Bucureşti, 1996;
3. Ionescu Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor,
Editura Academiei, Bucureşti, 1981;

163
 11. Sărbătorile şi obiceiurile populare

Cercetările arheologice, etnologice şi lingvistice au relevat faptul că poporul

român este moştenitorul unei spiritualităţi străvechi de peste opt mii de ani, având
rădăcinile în civilizaţiile neolitice carpatice, apoi în civilizaţia geto-dacă şi daco-romană,
a evoluat şi s-a îmbogăţit în acest spaţiu carpato-dunărean, aflat la confluenţa dintre
cultura Occidentului şi cea a Orientului.
Mircea Eliade susţine că religia dacilor este un rezultat al sincretismului dintre
cultul lui Zalmoxis şi cultul lui Gebeleizis, un zeu urano-solar. Zalmoxis este principalul
zeu al geto-dacilor, zeu al pământului, simbolizat prin funcţii în legătură cu creşterea
tuturor vieţuitoarelor şi încolţirea seminţelor, dar şi cu domnia asupra sufletelor morţilor.
Zalmoxis era, aşadar, divinitate a vieţii şi a morţii, a credinţei în nemurire. Acest cult al
geto-dacilor este simbolizat de Sanctuarele circulare de la Sarmisegetusa, fosta capitală
a statului dac.

Pe fondul credinţei monoteiste şi în nemurire a dacilor a pătruns în Dacia

creştinismul (care are la bază aceleaşi idei religioase, credinţa într-un singur Dumnezeu
şi în nemurirea sufletului) odată cu romanizarea şi s-a răspândit prin intermediul
coloniştilor romani şi a misionarilor din Orientul Apropiat. Primul misionar care a
creştinat pe strămoşii noştri a fost apostolul Andrei, care a poposit în Dobrogea,
aproximativ în anii 59-.60 d. Hr. şi a locuit timp de 20 de ani într-o peşteră din apropierea
localităţii Adamclisi. S-au păstrat însă şi credinţele, practicile şi simbolurile precreştine,
care, transmise din generaţie în generaţie, erau ordonate în desfăşurarea lor ciclică în
funcţie de calendarul astronomic, de cel agrar şi pastoral străvechi peste care s-a
suprapus calendarul creştin. Împletirea dintre cele precreştine cu cele creştine s-a
constituit într-un sincretism de rituri, mituri şi credinţe care s-a transmis din generaţie
în generaţie, conturate în sărbători şi obiceiuri, repartizate pe zilele calendarului
popular, transmis exclusiv pe canale folclorice.
Calendarul popular este un instrument de măsurat timpul şi de planificare
a activităţilor economice şi spirituale (sărbătorile), în funcţie calendarul astronomic
cu cele patru momente cruciale: solstiţiul de iarnă, echinocţiul de primăvară, solstiţiul

164
de vară şi echinocţiul de toamnă, dar şi în funcţie de bioritmurile de reproducere ale
plantelor şi animalelor. Calendarul popular indica, prin data sărbătorilor şi obiceiurilor,
timpul optim pentru arat şi semănat, pentru formarea turmelor, urcarea la munte,
coborârea şi desfacerea turmelor, zilele favorabile culegerii plantelor de leac, pentru
pomenirea moşilor şi strămoşilor etc.
Ţăranii spuneau despre calendar că este: “rânduiala vremii, să ştii când să faci
sau când nu trebuie să faci un lucru. Calendarul ne rostuieşte lucrul şi viaţa”. Şi întrucât
elementul central era starea vremii, care putea influenţa hotărâtor viaţa omului, ţăranul
acorda o mare atenţie sistemului de prevestire a timpului, de citire a semnelor
timpului, cosmice şi terestre.
Românii au folosit până la începutul secolului XX, paralel cu calendarul oficial
(civil, bisericesc) acest calendar „neoficial”, popular.
În mentalitatea populară începutul anului este legat de începutul ciclului
vegetaţional şi de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice. Ca urmare
începutul anului (Capul Anului) potrivit calendarului popular era stabilit la 1 martie,
odată cu regenerarea întregii naturi, aşa cum îl sărbătoreau strămoşii noştri daci,
antichitatea romană şi lumea Orientului.
Calendarul oficial, civil are la bază calendarul iulian, rezultat prin reforma
calendarului roman, lunar de 355 de zile, înfăptuită de către astronomul Sosigene din
Alexandria din ordinul lui Iulius Caesar la anul 46 î.Hr. care fixează începutul anului la
1 ianuarie, când se suprapune şi peste sărbătoarea închinată de către romani zeului Ianus
Bifrons, cu două feţe privind cu o faţă spre trecut şi cu alta spre viitor. De atunci, cu
unele modificări aduse de către Papa Grigore al XIII-lea la 1582, calendarul civil
oficial stabileşte începutul anului la 1 ianuarie, considerat Cap de An. La Sinodul
ecumenic de la Niceea din anul 325 d.H. au fost discutate regulile calendarului iulian şi
fixate principalele sărbători ale creştinilor.
În raport cu acest Cap de An, fixat la 1 ianuarie, şi cu cele patru momente
astronomice cruciale, solstiţii şi echinocţii sunt grupate sărbătorile creştine, datinile
(obiceiurile religioase) .şi obiceiurile populare (unele precreştine).
Obiceiurile sunt norme obligatorii de comportament al oamenilor în
comunităţile tradiţionale În structura sa, obiceiul reuneşte un ansamblu de manifestări

165
sincretice de la text, cântec, mimică până la dans, manifestări legate de un anumit
eveniment sau dată, de cele mai importante momente ale vieţii omului în planul
existenţei materiale şi spirituale.
Obiceiurile îndeplinesc două funcţii fundamentale: o funcţie morală, aceea de
a departaja faptele permise la nivelul individului şi al comunităţii de faptele nepermise,
interzise şi o funcţie juridică de cadru normativ prin care toate iniţiativele umane sunt
subordonate unui cod de valori şi reguli validate de către comunitate. Datorită
caracterului obligatoriu, obiceiurile funcţionau ca o lege în viaţa comunităţii.
Obiceiurile se pot clasifica în: obiceiuri calendaristice, legate de sărbătorile de
peste an şi de ocupaţii (obiceiuri agrare, pastorale etc) şi obiceiuri familiale, care sunt
legate de momentele sau circumstanţele vieţii.
O altă categorie de obiceiuri sunt norme comunitare ce au rostul de a
reglementa raporturile individului cu obştea sătească din care face parte Obştea
sătească era alcătuită din grupuri familiale în genere cu legături de rudenie,unite pe baza
principiului vecinătăţii şi al teritoriului comun, prin interese comune legate de
autoapărare şi organizare a muncii. Organul de conducere al obştilor săteşti era sfatul
obştii care se divide în trei cete de vârstă:
a. ceata bătrânilor –legiuitorii, judecătorii şi administratorii satului;
b. ceata oamenilor maturi - cu rol însemnat în întrajutorarea în muncă;
c. ceata feciorilor care au trecut formal ritul de iniţiere numit intratul în horă.
Având în frunte un jude, ceata feciorilor organiza ceremoniile festive de peste an,
asigura judecata la nivelul întregii comunităţi prin ceata de strigători, organiza paza
satului, asigura disciplina în rândul tineretului. În Ţara Oltului ceata se organiza la
Sfântul Nicolae. În Şcheii Braşovului ceremonialul organizării cetei de feciori,
cunoscută sub numele de Junii Braşoveni, avea loc la sărbătoarea Paştelui când tinerii
intrau în horă.
Legislaţia satului era obiceiul pământului, un sistem de norme de conduită şi
convieţuire socială privitor la organizarea comunităţii, proprietatea funciară şi asupra
altor bunuri mişcătoare şi nemişcătoare, norme de drept referitoare la moştenirea
bunurilor şi la danii, infracţiuni, pedepse şi procedura de judecată.

166
 In satul tradiţional existau două forme de proprietate: proprietatea devălmaşă
şi proprietatea individuală, ambele constituite pe baza principiului de drept cutumiar
potrivit căruia ceea ce era creat de către natură: pădurea, apele, păşunile se afla în
stăpânirea comună a obştei, iar ceea ce era creat de om prin munca lui devenea
proprietate individuală.
Dreptul la proprietatea devălmaşă se stabilea pe baza principiului potrivit căruia
unui lot-matcă (proprietatea individuală pe care se afla gospodăria) îi corespundea un
drept de pe tot hotarul satului.
Averea se transmitea urmaşilor prin înzestrare, în părţi egale fiecărui copil, iar
părinţii îşi păstrau dreptul de uz viager asupra părţii pe care se afla gospodăria. Casa
părintească rămânea moştenire celui mai mic fiu potrivit principiului ultimogeniturii
de bază în dreptul obişnuielnic românesc, în schimbul sarcinilor de întreţinere a
părinţilor, a obligaţiei înmormântării şi a pomenirii lor după moarte.
O formă de protejare a proprietăţii obşteşti era aceea prin care în caz de
înstrăinare a proprietăţii funciare individuale trebuiau întrebate mai întâi rudele apoi
vecinii, potrivit dreptului de precumpărare şi răscumpărare a pământului, care
odinioară era proprietatea unui moş comun.
În problema raporturilor familiale, rudenia era: de sânge, prin alianţă şi
spirituală (năşie de botez şi la cununie); familia era cu sistem patrilinial şi patrilocal;
femeia e numită după numele soţului; era obligativitatea vârstei mai mari a
mirelui; căsătoria era interzisă între rude până la gradul şapte. Sistemul endogamic
interzicea căsătoria cu persoane din alt sat. Căsătoria era hotărâtă, de regulă, de către
părinţi în cadrul unei învoieli prin care se stabilea contribuţia fiecăruia la patrimoniul
familial comun.
În comunităţile tradiţionale, purtarea faţă de oamenii vârstnici era plină de
respect, forma de adresare, chiar şi în cazul rudelor celor mai apropiate, era cu
dumneata.
Cinstea era lucrul cel mai de preţ de aceea era pedepsit chiar şi prejudicial moral;
era apoi omenia şi frumuseţea definite prin hărnicie, modestie, cuminţenie, puse în
evidenţă atât prin comportamentul cotidian cât şi în cadrul unor manifestări sociale care
antrenau întreaga comunitate, aşa cum erau horele duminicale şi şezătorile.

167
 Participarea la şezători constituia şi un prilej de pregătire a fetelor pentru
momentul trecerii în floarea vieţii, marcat prin „intrarea in joc”.
Socializarea tinerilor începea cu înfrăţirea şi însurăţirea ,,moment care marca
trecerea de la copilărie la adolescenţă şi continua cu intrarea în joc, sau- cum i se mai
spunea în zona Bran- ieşirea la joc, la Crăciun sau la Paşti, moment ce marca trecerea
de la adolescenţă la maturitate. Ultima etapă era intrarea în rândul celor însuraţi,
marcată prin căsătorie când se întemeia o nouă familie ce presupunea un nou statut
social.
Pentru menţinerea normelor de convieţuire socială, a legii satului, o practică
judiciară aplicată în comunităţile tradiţionale era strigarea peste sat, efectuată de către
ceata de strigători, care avea ca scop să pedepsească moral pe cei care încalcă normele
tradiţionale de convieţuire, desfrâul, furtul, normele privitoare la căsătorie. Strigatul
peste sat satiriza prin strigăte versificate fetele care n-au terminat la timp torsul cânepii,
beţivii etc.
În comunităţile tradiţionale momentele importante ale ciclului calendaristic:
sărbătorile (Crăciun - Naşterea Domnului, Anul Nou, Bobotează, Paşti-Învierea,
Înălţarea Domnului, Rusalii-Pogorârea Sf. Duh, sărbătorile sfinţilor şi ale evenimentelor
religioase) sunt însoţite, întotdeauna, de complexe obiceiuri tradiţionale, aflate în
legătură directă cu muncile de peste an, cu viaţa şi bunăstarea comunităţii, dependentă
la rândul ei mersul vremii şi de raporturile cu lumea nevăzutelor.
Din întreg repertoriul obiceiurilor calendaristice cele legate de renovarea
timpului la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, încadrate în ciclul sărbătorilor de iarnă,
reţin prin amploarea desfăşurării lor
Cele 12 zile ale ciclului sărbătorilor de iarnă încep cu Crăciunul (25 decembrie)
şi se încheie cu Boboteaza (6 ianuarie) ambele sărbători prefaţate de Ajunuri.
În obiceiurile de iarnă apar diferenţieri zonale datorate, în mare parte, răspândirii
diferite a celor două componente, dacică şi romană aparţinând fondului cultural
autohton; în Transilvania sunt mai frecvente supravieţuirile din fondul cultural romanic,
mai evidente în colindatul de la Crăciun, iar cele traco-dacice mai numeroase în zonele
extracarpatice, îndeosebi în Moldova,.unde s-au păstrat jocurile de măşti şi un variat
repertoriu de ritualuri la Anul Nou

168
 Crăciunul este o sărbătoare traco-dacică, căreia i s-a suprapus la apariţia
creştinismului sărbătoarea Naşterii lui Iisus. Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de
Crăciun timp de peste o mie de ani, în Ţările Române până în secolul al XIX-lea.
Pentru sărbătorile de iarnă la români aveau loc pregătiri: tăierea porcului la
Ignat (20 decembrie) act care avea şi o semnificaţie rituală, porcul fiind considerat o
întruchipare a spiritului grâului, pregătirea unor alimente rituale : turta din aluat
nedospit, colacii, numiţi colindeţe din aluat dospit, rezervaţi flăcăilor colindători,
preoţilor şi pentru împodobirea mesei de Ajun, covrigii care se dădeau copiilor
colindători.
Dintre obiceiurile din ciclul sărbătorilor de iarnă cele mai semnificative sunt
Colindatul de Crăciun şi Uratul cu Pluguşorul de Anul Nou.
La colindat, în seara de Crăciun participă copii şi, în multe sate din Transilvania,
ceata de feciori, numită butca feciorilor între Târnave şi Olt, dubaşi în zona
Pădurenilor şi Hunedoara.Tema principală a colindelor este Naşterea Domnului Iisus
Hristos, comparată cu răsăritul soarelui.Ceata de colindători începea ritualul după apusul
soarelui şi îl incheia înainte de ivirea zorilor.Dacă la casele colindate se aflau şi fete de
măritat cetaşii se opreau şi le jucau. Pentru colindare se dăruiau membrilor cetei
mâncare, băutură şi bani, semnificând răscumpărarea puterii sfinţitoare a ritualului
împlinit. În ziua de Crăciun, sau a doua zi, din bunurile căpătate se organiza o masă
comună (agapă) la care erau invitate şi fetele împreună cu părinţii lor.
Din Ajunul Crăciunului şi până în a treia zi a sărbătorii grupuri de 3-4 copii între
10 şi 15 ani colindau cu Steaua purtând din casă în casă vestea cea mare a Naşterii lui
Iisus.
De Anul Nou se desfăşoară un complex de rituri, practici şi credinţe pentru
invocarea prosperităţii, a fertilităţii, urări de sănătate şi schimbări benefice în viaţa
socială a comunităţii.
La Anul Nou copiii şi flăcăii merg cu Pluguşorul, un evident obicei agrar arhaic
care cuprinde desfăşurarea muncilor agricole, aratul, semănatul şi coptul pâinii.
Un loc important în obiceiurile de Anul Nou îl ocupă jocurile cu măşti, ca
practică magico-religioasă, cu scopul de a asigura schimbarea anului şi cele dorite în
anul care urmează. Masca animalieră numită turcă, boriţă, capră, brezaie în satele din

169
Transilvania era „reprezentarea în imaginaţia şi credinţa populară a unei fiinţe din altă
lume, născută din nevoia de concret a minţii omeneşti de a da trup sau înfăţişare
materială ideii imaginare a venirii divinităţii printre oameni”,după cum susţine Traian
Herseni. În afara măştilor animaliere (Capră, Turcă, Cerb, Brezaie), cu rosturi augurale
(prevestitoare) şi fertilizatoare, în alaiurile de urători apar şi alte măşti: moşii, ,moşul şi
baba, urâţii, matahulele etc.care simbolizează spiritele strămoşilor, venite aparent în
dezordine, făcând vacarm şi tulburând ordinea riturilor şi a gesturilor cutumiare,
amestecând cele două planuri existenţiale, lumea de aici şi lumea de dincolo.Este o
manifestare indubitabilă a cultului strămoşilor care conduce spre ideea că „omul
tradiţional, în toate acţiunile sale se simţea însoţit nu numai de cei vii, prezenţi-actanţii
principali ai fiecărui ritual de renovare a timpului-ci de întregul neam de moşi şi
strămoşi”-după cum remarcă etnologa Maria Bocşe.
De Anul Nou se practicau şi obiceiuri cu o arie de răspândire mai restrânsă, cum
era colindatul Vasilcei, întâlnit în Muntenia şi Moldova; colindătorii purtau un cap de
porc simbolizând belşugul, pe care, în timp ce cântau colindul, îl aşezau pe pat în
credinţa că va aduce gazdei belşug.
În ziua de Anul Nou se merge cu Sorcova, pentru a ura gazdelor noroc şi sănătate
în anul în care au intrat.
Ciclul sărbătorilor de renovare a anului era considerat momentul cel mai potrivit
pentru a afla, prin practici magice de divinaţie, invocând puterea spiritelor, cum va fi
vremea în anul care va urma, dacă oamenii vor fi sănătoşi sau bolnavi, dacă va fi război
sau pace, dacă fetele se vor mărita şi cum va arăta soţul. Între aceste practici s-au păstrat
până astăzi Calendarul de ceapă, Sânvăsiile,Vergelatul, ultimul un obicei care se
practică încă frecvent în unele sate din Transilvania.
În obiceiurile de Anul Nou nu lipsesc actele de propiţiere: felicitări, urări de
fericire, sănătate şi belşug.
În perioada cuprinsă între Anul Nou şi Bobotează se efectuau acte rituale de
profilaxie şi purificare, de alungare a spiritelor malefice, practici menite să înnoiască
anul. În Moldova şi în Transilvania, curăţirea spaţiului de forţele malefice ale iernii se
efectua la Bobotează printr-un ritual numit chiraleisa, practicat de către băieţi între 7-
12, constituiţi în grupuri care cutreierau satul mergând din casă în casă, în vacarm de

170
tălăngi, bice şi buhaie şi cântând „Chiraleisa, Doamne/ Grâu de primăvară/ Şi- n pod şi-
n cămară/ şi pe prispă afară”. Ca obiecte simbol, copiii purtau plante magice la căciuli:
busuioc, brad, vâsc şi cârcei de salcie, iar în mâini bastoane din lemn de alun, invocau
belşugul caselor şi al ogoarelor, aruncând în ariile gospodăriilor „ pana de la Chiraleisa”,
care le împodobea căciulile. În urma grupurilor de copii preotul mergea din casă în casă,
boteza oamenii şi casele, cântând troparul „ În Iordan botezându-te Tu Doamne,
închinarea Treimii s-a arătat”.
Boboteaza (6 ianuarie), când se celebrează Naşterea spirituală a Domnului Iisus
este ultima sărbătoare a ciclului sărbătorilor de iarnă, marcată de forţa purificatoare a
apei sfinţite prin Agheasma Mare.
După ciclul sărbătorilor de iarnă, principalele obiceiuri de peste an sunt cele în
legătură cu ocupaţiile agricole şi pastorale. Sângeorzul, Plugarul, Armindenul,
Ispasul, Rusaliile, Căluşarii, Drăgaica, Sântilia, Caloianul, Paparuda, Cununa
Grâului şi Sâmedru.
Ocupaţiile tradiţionale erau rânduite pe anotimpuri după observaţii asupra
aparentei deplasări a soarelui pe bolta cerească, pe luni după mişcarea lunii în jurul
pământului, pe săptămâni echivalente celor patru faze ale lunii, pe zile, unele favorabile
altele nefavorabile.
Anumite îndeletniciri trebuiau începute numai în timpul uneia din cele patru faze
ale lunii, considerată ca forţă cosmică capabilă în acel moment să influenţeze în mod
favorabil cursul proceselor naturale, mai ales în timpul celor două faze: luna nouă şi
luna plină.
Luna nouă era considerată o perioadă fastă, de aceea erau recomandate practici
magice prin care se putea influenţa bunăstarea individului în momentul în care luna era
văzută prima dată. Pe lună nouă era recomandat semănatul florilor şi al plantelor care
cresc şi rodesc în sus, la suprafaţa solului (secara, grâul, porumbul), erau interzise:
semănatul şi răsăditul legumelor, al pomilor, punerea cloştii, nunţile.
Luna plină era considerată favorabilă împlinirilor de orice fel: pornirea
plugului, semănatul legumelor ce se dezvoltă în pământ, ceapa, usturoroiul, ridichea;
acum este timpul favorabil pentru diferite activităţi: semănatul cânepii, inului, grâului

171
de toamnă, vopsirea lânii cu vopsele vegetale. Acum oamenilor trebuie să le meargă
totul în plin.
Începutul, desfăşurarea şi terminarea principalelor activităţi productive erau
legate de termene ultimative: meliţatul cânepii până la Sf. Andrei (30 noiembrie),torsul
cânepii până la Joia mare dinaintea Paştilor.
Începutul muncilor agricole (Începutul Anului Agrar la 1 martie) era marcat la
Mucenici (9 martie) de obiceiul Plugarul (Tânjaua, Crai Nou) un scenariu ritual al
morţii şi renaşterii anuale a divinităţii vegetaţiei, substituită de primul gospodar care a
ieşit la arat. Acesta este transportat de feciori la râu pe o grapă cu dinţi de lemn, unde
este omorât simbolic prin aruncarea lui în apă. Întoarcerea în gospodărie a “primului
arător”condus de feciori este urmată de o petrecere cu masă, băutură şi joc. Pe tot
parcursul anului acesta va fi ascultat de către toţi gospodarii şi va judeca toate neregulile
legate de practicarea agriculturii. Obiceiul este întâlnit în zonele Ţara Oltului. Lăpuş,
Năsăud. Ritualul prilejuit de pornirea plugului şi semănat, ambele atribute ale
bărbatului, impunea restricţii în viaţa conjugală şi îmbrăcăminte curată. La semănat,
bărbatul trebuia să îmbrace o cămaşă albă, curată.
La mijlocul primăverii calendarul popular consemnează Sângiorzul (peste care
s-a suprapus sărbătoarea creştină Sf Gheorghe la 23 aprilie), care, împreună cu cealată
divinitate străveche, Sâmedrul , peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină a Sfântului
Mare Mucenic (26 octombrie) împarte anul pastoral în două anotimpuri, vara pastorală
între Sângeorz şi Sâmedru (23 aprilie-26 octombrie) şi iarna pastorală între Sâmedru şi
Sângeorz (între 26 octombrie şi 23 aprilie).Ei poartă la brâu cheile anului cu care
Sângeorzul închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi
deschide iarna. Sângeorzul este apărătorul vitelor cu lapte. Întreaga săptămână care urma
până la Armindeni (1 mai) cuprindea rituri, practici, gesturi menite să asigure protecţia
casei, a familiei, a animalelor din gospodărie şi a rodului ogoarelor; se strâng turmele
pentru vărat, se aprinde focul viu, are loc stropitul şi spălatul ritual, măsurişul laptelui,
însemnatul mieilor de „prăsilă”, urcarea oilor la munte.
La 1 mai, ultima sărbătoare de primăvară, numită în satele româneşti şi Capul
verii, lumea creştină celebrează pe Proorocul Ieremia, după al cărui nume i s-a zis acestei
zile Armindeni, sărbătoare cu străvechi rădăcini autohtone legată de cultul dendrolatric

172
al invocării arborilor pentru înlăturarea spiritelor malefice. La porţi, la uşi sau în bătătură
se puneau ramuri de arbori verzi, numite Armindeni, care rămâneau acolo până când
vine grâul nou; atunci Armindenul este tăiat, se face foc cu el şi se coace pâine nouă.
Sărbătoarea Sânzienelor ( 24 iunie) marchează solstiţiul de vară, perioada de
maximă intensitate a naturii şi a energiei solare. Solstiţiul de vară este indicat prin două
repere importante, înflorirea sânzienelor şi amuţirea cucului. Ca practică ce marchează
locul sărbătorii în calendarul popular în această zi are loc culegerea rituală a plantelor
de leac şi este prilejul a numeroase practici de divinaţie, de prospectare magică a
viitorului.
În perioada dintre semănat şi recoltarea păioaselor pe primul plan se aflau
obiceiurile de invocare a ploii. Străvechi rituri de invocare a ploii, atestate încă din
epoca dacică şi păstrate în cele mai multe zone din ţara noastră sunt: Caloianul şi
Paparuda.
Caloianul, obicei păstrat până de curând în zona de câmpie a Olteniei, Munteniei,
sudul Moldovei şi Dobrogea consta în modelarea din lut galben sau din cârpe a unui om
care era împodobit cu coji de ouă, aşezat într-un coşciug şi îngropat de obicei lângă o
fântână; după trei zile era dezgropat şi i se dădea drumul pe o apă curgătoare ca să
tulbure norii pentru a provoca ploaia.
Paparuda, având acelaşi scop de invocare a ploilor se practica în joia a treia după
Paşti şi în Joia Verde, a doua după Rusalii, iar în timp de secetă mare în oricare altă zi
din vară. O fetiţă era îmbrăcată cu o cămaşă confecţionată din frunze şi alte materiale
vegetale şi urmată de fete şi de băieţi umbla pe uliţele satului, cântând şi săltând, în timp
ce femeile ieşeau şi le udau turnându-le apă pe cap.O variantă a obiceiului, atestată în
Ţara Zarandului, Ţara Haţegului şi în unele sate din Carpaţii Meridionali este Blojul,
practicat de către băieţi neprihăniţi. In partea de nord a Olteniei, obiceiul, numit
Feroşeii, era practicat de către copii care foloseau ca recuzită clopote, sape vechi pe care
le loveau producând zgomote şi, în timp ce erau udaţi cu găleţile de apă, copiii jucau
invocând ploaia.
La mijlocul verii şi al sezonului pastoral, când ploile binefăcătoare se pot
transforma în furtuni, cu fulgere şi trăznete, cu grindină şi ploi torenţiale, lumea satelor
celebra sfinţii protectori ai ploilor. Cea mai mare sărbătoare „a ploilor” era considerată

173
Sântilia, o sărbătoare precreştină de celebrare a zeului solar peste care biserica a
suprapus celebrarea Prorocului Ilie (20 iulie), stăpân al tunetului şi al trăznetului, un
sfânt respectat, care cu 900 de ani înainte a vestit venirea lui Mesia. Această zi era
considerată şi „miezul sezonului pastoral”, când pe munţi se organizau Sântiliile, numite
şi Nedei, întâlniri ale păstorilor coborâţi de la stâni pentru a sărbători împreună cu
locuitorii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Nedeile erau şi sunt şi astăzi „târguri
de două ţări”unde oamenii se întâlnesc, se cunosc, se bucură, altădată legau prietenii,
uneori logodne , urmate de căsătorii aşa cum era vestitul „Târg de pe Muntele Găina”,
din Munţii Bihorului.
Credinţele şi practicile rituale din timpul verii erau cele în legătură cu secerişul.
Cel mai răspândit obicei şi mai bine păstrat era acela de a lăsa ultimele spice pe câmp
netăiate pe care secerătorii le legau cu o aţă roşie şi le numeau barba popii sau barba
lui Dumnezeu în credinţa că în anul următor grâul o să rodească, să fie roşu şi să nu
aibă neghină. Secerătorii luau apoi un mănunchi de spice frumoase pe care le păstrau
până primăvara, când le scuturau boabele peste grăunţele care urmau a fi însămânţate.
La sfârşitul secerişului se desfăşura cel mai complex ritual agrar care antrena
întreaga comunitate sătească denumit Cunună în Transilvania, Drăgaică în Muntenia
şi Moldova. Obiceiul consta în împletirea spicelor în cunună sau legarea în buzdugan
în formă de cruce, urmată de procesiunea aducerii în gospodăria din sat de către ceata
secerătorilor cântând şi chiuind, încercând astfel să stimuleze rodnicia pământului.
Cununa, în formă de cerc, simbolizând soarele şi pe care numai fecioarele aveau
îngăduinţa de a o împleti, era purtată de o fată pe la răspântiile satului, sătenii o udau
exprimând astfel dorinţa ca ploaia să cadă la timp. În final obştea satului organiza o
masă în cinstea participanţilor la ceremonial. Cununa de grâu se păstra la loc de cinste
în casă până la începutul noului an agrar când era împlântată în ultima holdă semănată,
un rit magico-religios menit sa transfere rodnicia-mana grâului-din cunună în grâul
proaspăt semănat.
Prin Drăgaică, obicei cu aceeaşi semnificaţie, românii sărbătoreau pe Ceres,
zeiţa recoltelor şi a grâului în mitologia romană, după cum susţine Dimitrie Cantemir,
care ne lasă şi o descriere a ceremonialului:”atunci când încep să se coacă semănăturile
fetele din mai multe sate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele căreia îi dau

174
numele de Drăgaică, o petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu cunună împletită din
spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe, aşa cutreieră toate
satele petrecută de lume cântând şi jucând”. Practicile amintite sunt legate şi de
importanţa pâinii care în credinţele populare simboliza rodnicia şi fertilitatea.
Conform calendarului religios, românii celebrează Înălţarea Domnului, în cea
de a 40-a zi de la Înviere, în a şasea joi după Paşti. O străveche legendă populară spune
că un vrednic ţăran pe nume Ispas în timp ce-şi lucra ţarina l-a văzut pe Iisus înălţându-
se la cer, de aceea, în calendarul popular, sărbătoarea este numită Ispasul.
Rusaliile sau Cincizecimea este marea sărbătoare creştină care comemorează
Coborârea Sfântului Duh deasupra apostolilor la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.
Această mare sărbătoare creştină a fost grefată peste alte celebrări precreştine, marcate
prin practici de comemorare în ajunul acestei sărbători a morţilor prin ofrande de
pâine rituală, de colaci, prescuri şi flori, însăşi denumirea de Rusalii venind de la
sărbătoarea latină Rosalia, adică sărbătoarea rozelor, zi de pomenire a celor dispăruţi în
altă Cealaltă Lume. Acum spiritele morţilor, venite la Joimari, trebuiau împăcate şi
determinate să se întoarcă de bună voie la locurile lor. Ca urmare la Moşii de Rusalii
se acorda o mare atenţie pomenilor constând din ulcele umplute cu apă sau băutură,
mâncare gătită, colaci, împărţite pentru morţii din familie, pe la rude, vecini.
La Rusalii, în satele româneşti din Transilvania, se organiza un străvechi obicei
numit Boul înstruţat. Cetele de feciori alegeau un bou frumos pe care îl purificau cu
apă neîncepută, îi puneau cununi din flori de câmp la gât, clopoţei în coarne, iar fetele
îl îmbrăcau cu feţe de masă şi covoare alese în războiul de ţesut. Îndrumat de vătaful
Cetei de Feciori, alaiul de feciori şi fete ducea Boul înstruţat din gospodărie în
gospodărie ca un colindat al împlinirii roadelor .Întregul alai era împrorat cu apă
neîncepută şi cu boabe de grâu, ca invocare a ploilor fertile, a roadelor şi a prosperităţii.
O altă componentă precreştină a ritualurilor îndătinate la Rusalii este Jocul
Căluşarilor, al cărui nume pare a fi legat de cultul calului, simbol solar şi geniu al
vegetaţiei, având şi funcţia de psihopomp (călăuză a sufletelor în Cealaltă Lume).
Potrivit lui Dimitrie Cantemir acest joc avea funcţie magică de vindecare a bolilor
provocate de iele. Ceata Căluşarilor se constituia în ajunul sărbătorii Rusaliilor, în mare
taină şi sub jurământ, având drept însemn magic steagul, lung de două ori statul unui

175
om şi o năframă neagră rămasă de la o femeie de curând decedată, care semnifica
investirea lor cu forţe magice, dobândite de la cei plecaţi în Cealaltă Lume, necesare
pentru a învinge spiritele malefice şi bolile. Dansul Căluşarilor se desfăşura timp de 6-
12 zile în fiecare gospodărie, copiii erau luaţi în braţe în sens profilactic, cu bastoanele
se schiţau gesturi de luptă împotriva agresiunilor spiritelor văzduhului.
Când timpul îmbătrânit se apropie de sfârşitul ciclului calendaristic, satele
tradiţionale sarbătoreau Sâmedrul, străveche sărbătoare autohtonă, închinată unei
divinităţi protectoare a îndeletnicirilor pastorale, peste care calendarul creştin ortodox a
suprapus ziua de comemorare a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului, supranumit
Izvorâtorul de mir (26 octombrie). Sâmedrul reprezenta începutul sărbătorilor sfinţilor
bătrâni: Sâmedru, Sânt Andrei, Sânt Nicoară şi Crăciunul, sfinţi care asigurau echilibrul
anului, al sărbătorilor, practicilor, riturilor rânduite la cap de iarnă. În ţinuturile de sud
ale ţării şi în sudul Transilvaniei se făcea aşa numitul Foc al lui Sâmedru,un rit solar
cu profunde semnificaţii agro-pastorale, în care divinitatea carpatică are ca substitut
vegetal bradul, aprins în seara de 25 octombrie. La Sâmedru se organizau vestitele
Târguri de Sâmedru, ocazii pentru schimburile economice dar şi culturale între satele,
zonele şi ţinuturile carpatice.
Capul iernii, adică prima zi a lunii decembrie este precedată de sărbătoarea
Sfântului Andrei (30 noiembrie), Apostolul lui Hristos, care a venit să creştineze ţinutul
strămoşilor noştri geţi de la Dunăre.Calendarul popular celebrează pe Sânt Andrei
(Andrea), divinitate autohtonă cunoscută în tradiţiile populare ca Patronul Lupilor. În
plan mitologic Sânt Andrei era considerat cel mai mare peste vite şi fiare.Această zi era
respectată pentru apărarea vitelor de urşi, de lupi şi de alte jivine ale pădurii, pentru paza
caselor şi a familiilor de strigoi printr-o serie de interdicţii. Împotriva forţelor malefice
se consuma usturoi, cu care se şi ungeau uşile, ferestrele, gardurile, porţile. Fetele
săvârşeau practici de divinaţie, de prevestire pentru a-şi visa ursitul. Un obicei al nopţii
de Sânt Andrei era şi acela al păzirii usturoiului, care, apoi, avea proprietăţi magice, se
planta primăvara şi era păstrat de leac la oameni şi la vite, sau ca panaceau apotropaic
în călătoriile lungi.
Atât calendarul popular cât şi cel religios înscriu, între solstiţii şi echinocţii, un
Panteon de sfinţi, protectori ai recoltelor şi oamenilor.

176
 Reluate ciclic, în fiecare an, obiceiurile şi sărbătorile sunt momente de referinţă
în viaţa spirituală şi culturală a poporului român, constituind totodată elemente ale
identităţii etnice, comune întregului spaţiu de etnogeneză al poporului român.

Bibliografie
1. Bocşe Maria, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, vol.I-II ,Cluj-
Napoca, 2006, vol. III. Cluj-Napoca, 2007;
2. Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1997;
3. Marian Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. I,
Cârnelegile, Bucureşti, 1898, vol.II, Păresimile, 1899, vol. III, Cincizecimea,
1901, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti;
4. Pamfile Tudor, Sărbătorile la români.Studiu enografic, Editura Saeculum I.O.
Bucureşti, l997;

Seminar:
1. Pentru alte manifestari situri arheologice sau naturale cunoscute în zona
Brașovului (Situl Racoș, Cultura Ariușd – Cucuteni, cetatea dacică de pe Tâmpa
etc.) verificați criteriile de eligibilitate pentru recunoașterea UNESCO și încercați
să dovediți îndeplinirea criteriilor pentru situl ales;
2. În cadrul turismului actual se pune accentul pe interpretarea patrimoniului natural
și cultural. În acest sens organizați o mică șezătoare încercând să aduceți în fața
publicului un eveniment din viața satului;
3. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă identificați și culegeți (foto, audio, video, scris)
câteva colinde pe care le considerați reprezentative pentru satul dumneavoastră
de proveniență;
4. Identificați obiceiuri calendaristice care au potențial turitic și pot deveni baza
unor evenimente cultural artistice în rândul unei comunități (ex. Sântilia,
Sânmedru etc.);
5. După modelul strigatului peste sat realizați o strigătură evidențiind aspectele
pozitive, respectiv negative pe care le-ați întâmpinat în cei patru ani de studiu;

177
 12. Patrimoniul cultural naţional

12.1. Aspecte juridice

Patrimoniul cultural naţional cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare,

indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie şi o
expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie;
cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea de-a lungul timpului între factorii
umani şi cei naturali.
Legislaţia în domeniu distinge trei categorii de patrimoniu cultural:
patrimoniu cultural naţional mobil
patrimoniu cultural naţional imobil
patrimoniu cultural imaterial
Legea nr. 182 din anul 2000 instituie regimul juridic al bunurilor aparţinând
patrimoniului cultural naţional mobil şi reglementează activităţile specifice de
protejare a acestuia. Potrivit acestei legi: „patrimoniul cultural naţional mobil este
alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, etnografică, documentară, artistică,
ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică,
bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei
mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale
contribuţiei româneşti precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia universală”.
Din categoria bunurilor cu semnificaţie etnografică care alcătuiesc patrimoniul
cultural naţional mobil fac parte:
a. unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;
b. piese de mobilier;
c. ceramica;
d. textile, piese de port, pielărie;
e. alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;
f. obiecte de cult;
g. podoabe;
h. ansambluri de obiecte etnografice;

178
 i. monumente din muzeele etnografice în aer liber.
Prin protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, potrivit legii nr. 182 din
2000, se înţelege: „ansamblul de măsuri având caracter ştiinţific, juridic, administrativ,
financiar, fiscal şi tehnic, menit să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea,
clasarea, conservarea şi punerea în valoare” a acestuia, puse în aplicare prin intermediul
autorităţilor administraţiei publice, al unor instituţii specializate: muzee, case
memoriale, arhive şi biblioteci, al cultelor religioase, precum şi al organizaţiilor
neguvernamentale cu activitate în domeniu.
Regimul juridic al patrimoniului cultural naţional imobil este reglementat
prin Legea nr. 422 din anul 2001 privind protejarea monumentelor istorice. Potrivit
legii: „monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri, situate pe
teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi
universală”. Cu privire la protejarea monumentelor istorice, pe lângă măsurile
comune şi patrimoniului mobil, legea prevede: „inclusiv paza şi întreţinerea,
consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor
social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale”.
Prin patrimoniu cultural imaterial, potrivit Legii nr. 26 din anul 2008, se
înţelege: „totalitatea practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor, abilităţilor,
împeună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale afectate acestora, pe
care comunităţile tradiţionale le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor
cultural”.
Din categoria patrimoniului cultural imaterial fac parte:
1. expresii culturale tradiţionale:
1.a. forme de exprimare muzicală (cântece, dansuri, jocuri populare)
1.b. forme de expresie sincretică (obiceiuri, ritualuri, sărbători, etnoiatrie,
jocuri de copii, jocuri sportive tradiţionale)
1.c.forme ale creaţiei populare în domeniul tehnic (meşteşugurile)
2. tezaure umane vii- titlu onorific acordat acelor persoane care sunt recunoscute
de către comunitate drept creatoare şi transmiţătoare de elemente ale unui domeniu al
patrimoniului cultural imaterial.

179
 3. marca tradiţională distinctivă, reprezentativă pentru un grup de creatori,
meşteşuguri tradiţionale etc.
Pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial se poate apela la
forme diverse care sunt la îndemâna comunităţii: organizarea unor ansambluri de datini
şi obiceiuri locale, stimularea iniţiativelor comunitare de revitalizare a manifestărilor de
viaţă tradiţională ce pot deveni o sursă de dezvoltare economică la nivel local, regional,
naţional etc.

11.2. Muzeul – instituţie de bază cu atribuţii în domeniul patrimoniului cultural

naţional

Muzeul – potrivit definiţiei I.C.O.M.(Organizaţia Internaţională a Muzeelor)-

este o instituţie cultural-ştiinţifică care are drept obiectiv colectarea şi conservarea
bunurilor culturale şi valorificarea lor, prioritar prin expunere, în scop de instruire,
educare şi agrement al celui mai larg public.
În România, Legea muzeelor şi colecţiilor publice, nr.311 din 2003, defineşte
muzeul ca fiind: „instituţia publică de cultură aflată în serviciul societăţii, care
cercetează, colecţionează, conservă, restaurează, comunică şi expune, în scopul
cunoaşterii, educării, şi recreării, mărturii materiale şi spirituale ale existenţei şi
evoluţiei comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător”.
11.2.1. Funcţiile principale ale muzeului

Potrivit Legii 311 din 2003, funcţiile principale ale muzeului sunt:
- constituirea, conservarea şi restaurarea patrimoniului muzeal;
- evidenţa, protejarea, cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului muzeal;
- punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoaşterii, educării şi
recreării
Patrimoniul muzeal constituie doar o parte a patrimoniului cultural al unei
societăţi şi anume partea cea mai reprezentativă, cea mai tipică şi de cea mai înaltă
calitate a patrimoniului cultural respectiv.
Muzeologia le numeşte funcţii specifice (spre deosebire de funcţiile comune
administrativ-financiare) şi le ierarhizează începând cu funcţia de cercetare a „culturii
materiale şi a naturii în scop de colectare, de constituire şi dezvoltare a patrimoniului

180
cultural” pe care o consideră esenţială, întrucât fără colecţii muzeul nu poate exista.
Urmează, într-o succesiune logică, funcţia de conservare-restaurare a patrimoniului
şi pe cea de a treia poziţie funcţia educaţională-de valorificare cultural- educativă.
Funcţia de valorificare cultural - educativă a patrimoniului muzeal se
realizează prin diverse activităţi şi anume:
 activitatea expoziţională constând în organizarea şi funcţionarea
expoziţiilor de muzeu;
 activitatea editorială- publicaţiile de muzeu (cataloage, repertorii
de colecţii, anuare de studii şi comunicări etc.);
 manifestări culturale (seri muzeale, conferinţe, simpozioane,
sesiuni de comunicări);
- relaţiile cu publicul (ghidajul, lecţia de muzeu);
Expoziţia este principala formă de manifestare cultural-educativă şi cea
specifică muzeului. Prin expoziţie se înţelege o formă de comunicare a unei
informaţii complexe şi specializate, folosind drept mijloc de comunicare expunerea
ordonată a obiectelor şi imaginilor, după o tematică adecvată scopului comunicării
Tipuri de expoziţii. Cel mai important tip de expoziţie este expoziţia
permanentă care trebuie să fie reprezentativă pentru profilul muzeului Un alt tip de
expoziţie este expoziţia temporară tematică, prilejuită de aniversări, evenimente.
Expoziţia temporară poate fi itinerată pentru o anumită perioadă la instituţii muzeale
din ţară sau din străinătate.
Categorii de muzee

În funcţie de aria de acoperire teritorială, de mărimea şi importanţa

patrimoniului, distingem patru categorii de muzee:
- muzee de importanţă naţională;
- muzee de importanţă regională;
- muzee de importanţă judeţeană;
- muzee de importanţă locală;
Muzeele de importanţă naţională sunt muzeele care deţin în patrimoniul lor
muzeal bunuri de valoare excepţională, semnificative în plan naţional pentru istorie,
arheologie, etnologie, artă, arhivistică, ştiinţă, tehnică, literatură, cinematografie,
181
numismatică, filatelie, heraldică, bibliofilie, cartografie şi epigrafie. Dintre cele 28 de
muzee de importanţă naţională amintim: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul
Naţional de Istorie al României, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul
Ţăranului Român din Bucureşti, Muzeul Peleş din Sinaia, Complexul Naţional Muzeal
„ASTRA” din Sibiu şi Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii din Goleşti, judeţul Argeş.
Muzeele de importanţă regională sunt cele care deţin în patrimoniul lor muzeal
bunuri semnificative în plan regional. Dintre cele 14 muzee de importanţă regională
menţionăm pe cele care deţin bunuri de valoare etnografică: Muzeul Etnografic al
Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Maramureşului din Sighetul Marmaţiei, având
în structura lor ambele tipuri de expoziţii etnografice: expoziţia în aer liber, constituită
din monumente de arhitectură populară reprezentative pentru arealul teritorial respectiv
şi expoziţia pavilionară alcătuită din obiecte muzeale aparţinând domeniilor
etnografiei: ocupaţii tradiţionale, meşteşuguri, artă populară ( port popular, ţesături,
broderii, pictură pe sticlă)

Muzee în aer liber din România

Ideea prezentării unor monumente în aer liber în România apare în 1867, când
Alexandru Odobescu propune prezentarea unei copii după biserica Stavropoleos din
Bucureşti la Expoziţia universală de la Paris. Peste patru decenii, în anul 1909,
profesorul Tzigara- Samurcaş prevedea aducerea în Muzeul Etnografic de Artă
naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială a unor gospodării autentice din toate
regiunile mai însemnate locuite de români.
Cercetările de sociologie rurală efectuate sub conducerea profesorului Dimitrie
Gusti de către colective de profesori şi studenţi au dus, mai întâi, la organizarea unor
expoziţii şi în final la întemeierea Muzeului Satului.
Muzeul Satului din Bucureşti inaugurat în ziua de 9 mai 1936 a fost conceput
de către Dimitrie Gusti ca muzeu sociologic locuit de gospodari şi care trebuia să devină
o „şcoală de cunoaştere şi de iubire a satului şi a ţăranului nostru”. Ca urmare a
cercetărilor efectuate au fost aduse în muzeu 29 de gospodării cu întregul inventar
gospodăresc, o biserică, cinci mori de vânt, o moară de apă, o piuă, o cherhana, un teasc
de ulei şi o povarnă.

182
 Pe parcursul timpului, muzeul a avut mult de suferit, mai ales în timpul celui de
al doilea război mondial.
În anul 1949 este numit director al muzeului prof. Gheorghe Focşa, care începe
reorganizarea muzeului după criterii etnografice şi muzeologice, reface interioarele cu
obiecte autentice achiziţionate din zonele de origine ale monumentelor, aduce noi
monumente din zonele etnografice reprezentative
Monumentele din Muzeul Satului ilustrează modul de viaţă al ţăranilor din
secolele XVII-XX şi sunt amplasate pe criterii geografice şi istorice (Muntenia, Oltenia,
Moldova, Transilvania, Banat, Dobrogea).
Muzeul se întinde pe o suprafaţă de 14,5 ha şi deţine 38 complexe gospodăreşti,
cu 272 monumente: 44 de case amenajate în interior cu toate obiectele utilizate
tradiţional în zonele de provenienţă, grajduri, şuri, cuptoare pentru pâine, ateliere
meşteşugăreşti; un sector al instalaţiilor de tehnică populară: pive, vâltori, teascuri de
struguri şi de ulei, mori de apă şi de vânt; trei biserici de valoare excepţională, o
gospodărie secuiască, una de lipoveni, o gospodărie de apicultor din satul Cut-Alba.
Muzeul Civilizaţiei Populare -ASTRA
Muzeul Civilizaţiei Populare ( secţie în aer liber a Muzeului ASTRA) a fost
inaugurat în anul 1967, după cercetări prealabile începute în anul 1956 (şi conduse de
către renumitul etnograf sibian Cornel Irimie) constând în inventarierea tuturor
instalaţiilor hidraulice din ţară şi transferarea şi reconstruirea celor mai reprezentative
pe o suprafaţă de 42 ha în zona Dumbrava Sibiului. Primul monument transferat şi
reconstruit în 1963 a fost o moară hidraulică datată 1848, din satul Dăbâca, judeţul
Hunedoara.
Astăzi, muzeul deţine un patrimoniu de peste 130 monumente de civilizaţie
populară, între care cea mai completă colecţie de mori din Europa, cuprinzând câteva
unicate pe plan naţional şi european: moara cu 6 ciuturi, ultima moară de vânt
„căciulată” din România, ultimele două mori plutitoare de pe Olt şi Someş, cea mai
completă serie tipologică din lume de instalaţii de industrie populară tradiţională (mori,
uleiniţe, teascuri de vin, poverne, pive, dârste, vâltori, ferăstraie, şteampuri, ciocane
hidraulice etc.), cea mai completă serie tipologică a monumentelor de arhitectură

183
pastorală, ateliere meşteşugăreşti de boştinar şi lumânărar, de dogar, rotar, olar, fierar,
cojocar, ţesător, trăistar.
Activitatea de conservare şi restaurare a patrimoniului muzeal este organizată şi
se desfăşoară în Laboratorul de Conservare şi Restaurare din incinta muzeului, dotat cu
aparatură de ultimă generaţie şi apreciat ca unul dintre cele mai valoroase din Europa.

Complexul Muzeal Goleşti- Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii

Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii este aşezat în vecinătatea conacului feudal al
Goleştilor, transformat în muzeu în anul 1958, în apropierea renumitelor podgorii de pe
dealurile Goleasca şi a zonei pomicole Muşcel şi cuprinde două secţii:
-Secţia pavilionară (instrumentar viticol şi pomicol)
-Secţia în aer liber (Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii)
Muzeul în aer liber cuprinde două sectoare complementare:
e. Sectorul constituit din gospodării ţărăneşti aduse din principalele
zone viticole şi pomicole, grupate sub forma unui sat românesc,
care ilustrează provinciile istorice tradiţionale
f. Sectorul format din instalaţiile şi instrumentarul specific
ocupaţiilor principale care se află în afara gospodăriilor: cramele,
conacele de deal, povernele etc.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Secţia în aer liber

Secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, primul muzeu în aer liber
din România, a fost înfiinţată în 1929 pe un teren de 75 ha destinat înfiinţării Parcului
Etnografic Naţional. Acesta a fost conceput ca Institut de Cercetări Etnografice în cadrul
căruia să funcţioneze Muzeul Etnografic cu expunere pavilionară şi în aer liber, Catedra
de Etnografie şi Seminarul. În acest scop, în planul tematic s-a prevăzut ca pe terenul
Parcului Etnografic să fie construite:
-clădirea Muzeului Etnografic cu spaţii pentru expoziţii permanente şi temporare,
depozite, ateliere pentru restaurare şi conservare, bibliotecă, fototecă, săli de curs şi
seminarii pentru studenţi:
-locuinţa directorului;

184
 -locuinţa grădinarului;
-restaurantul;
-arena pentru serbări populare;
-monumente de arhitectură populară (Muzeul Etnografic în Aer Liber):
gospodării ţărăneşti, reprezentând principalele zone etnografice, biserici de lemn, mori
de apă, troiţe, stână, lăptărie, clopotniţă. O parte din gospodării urmau să fie locuite,
astfel ca ţăranii să practice aici ocupaţiile lor tradiţionale.
În perioada 1929-1940 au fost aduse în Parcul Etnografic mai multe gospodării.
În august 1940, în urma Diktatului de la Viena, muzeul s-a refugiat la Sibiu, unde a
funcţionat până în mai 1945. În anul 1956 s-a restructurat planul tematic al Parcului,
acesta rămânând Secţia în Aer Liber, cuprinzând gospodării, monumente de arhitectură
populară, instalaţii tehnice ţărăneşti, ateliere meşteşugăreşti, în timp ce Secţia
Pavilionară a fost amenajată într-o clădire din municipiul Cluj, unde funcţionează şi
astăzi.

Muzeul Satului Tradiţional Vâlcean

Muzeul Satului Vâlcean este situat în satul Bujoreni, în imediata vecinătate a
Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe un teren din jurul Culei Bujorenilor. La organizarea
muzeului s-a urmărit ca pe suprafaţa de 10 ha, construcţiile să fie amplasate în aşa fel
încât să delimiteze cele două părţi constitutive ale unui sat: vatra şi hotarul satului.
Inaugurat în anul 1974, muzeul cuprinde patru sectoare:
-Sectorul gospodărie-locuinţă, cu 45 de unităţi şi peste 8oo de obiecte de
patrimoniu mobil
-Sectorul instalaţii-meşteşuguri, cu 12 unităţi(pivă, moară, cuptor de olar, cuptor
pentru uscat poamele etc.)
-Sectorul social-cultural (şcoala, hanul-cârciumă, biserica, primăria, prăvălia)
-Sectorul construcţii specializate (cele din hotarul satului sau din zona montană:
stână, stupină de albine, fântână de hotar, troiţe de hotar)

Muzeul Satului Maramureşean

185
 Este secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Maramureşului, situat în
municipiul Sighetul Marmaţiei, vechea capitală a Maramureşului istoric. Muzeul se
constituie ca o rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, grupate pe
principalele subzone ale Maramureşului istoric: Cosău-Mara, Iza inferioară, Iza
mIjlocie, Vişeu-Borşa şi subzona Tisei şi a bazinului Ruscova.

Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj

Amenajat pe un teren din apropierea Culei Cornoiu din satul Curtişoara şi
inaugurat în anul 1975 muzeul este constituit din gospodării, case de locuit, porţi
monumentale, pivniţe de deal. Monumentele din cadrul muzeului reprezintă evoluţia
arhitecturii populare din secolele XVIII- XX, din Gorj, una din cele mai interesante zone
în ceea ce priveşte arhitectura în lemn din România.

Muzeul Etnografic Reghin

Muzeul din Reghin are o secţie pavilionară, cu peste 4500 de obiecte, grupate pe
colecţii de etnografie, artă populară şi creaţie artistică contemporană şi o secţie în aer
liber care prezintă în ordinea evoluţiei instalaţii tehnice şi procedee tehnice tradiţionale
pentru obţinerea produselor alimentare. Muzeul Etnografic Reghin, deţine şi o bogată
arhivă documentară cuprinzând filme, planuri, hărţi reprezentative pentru zona valea
superioară a Mureşului şi Câmpia Transilvaniei

Muzeul Satului Brănean a fost înfiinţat în anul 1961 prin transferul unor
monumente de arhitectură populară şi a obiectelor gospodăreşti aferente din satele zonei
Bran, în parcul etnografic din apropierea castelului. Muzeul reconstituie, într-o viziune
cronologică tipurile de gospodării, principalele ocupaţii precum şi modalităţile de
prelucrare a lânii şi lemnului din cele 13 sate aparţinătoare zonei.

Seminar:
1. Parcurgând alctele legislative redate mai jos (Actul de acordare a avizului prealabil
de înființare amuzeeelor, și legile privind protejarea patrimoniului mobil și imaterial),

186
verificați în ce măsură se pot înființa muzee sătești sau muzee private ca surse de
documentare și de interpretare turistică a patrimoniului cultural zonal.
2. Din acetele legislative redate mai jos extrageti și întocmiți o foaie de inventar pentru
un obiect ce va fi expus la muzeul privat/ colecția privată al/a pensiunii dumneavoastră.
3. Verificând criteriile cuprinse în OM 2491/27.11.2009 identificați în comunitatea din
care faceți parte persoane ce pot primi titulatura de Tezaur uman viu;

***Ordin 2557/2010 - din 29 septembrie 2010 pentru modificarea si completarea

Criteriilor de acordare a avizului prealabil în vederea înfiintarii muzeelor si
colectiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii si cultelor nr.
2.297/2006;
***Ordin nr. 2035 din 18 aprilie 2000 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind evidenţa, gestiunea şi inventarierea bunurilor culturale deţinute de muzee,
colecţii publice, case memoriale, centre de cultură şi alte unităţi de profil;
***LEGEA nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
(actualizată 2014);
***Hotărârea de guvern nr. 886/2008 pentru aprobarea Normelor de clasare a
bunurilor culturale mobile;
***Legea nr. 26 din 29 februarie 2008 privind protejarea patrimoniului cultural
imaterial;
***Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2436/08.07.2008 privind elaborarea
Programului național de salvgardare, protejare și punere în valoare a patrimoniului
cultural imaterial;
***Ordinul ministrului culturii, cultelor și patrimoniului național nr. 2491 /
27.11.2009 - pentru aprobarea Regulamentului de acordare a titlului de TEZAUR
UMAN VIU;

187
 Anexa 1 – Așezarea, satul, gospodăria, locuința
Imagini din Muzeul Civilizației Populare ASTRA Sibiu.

a. b.

c. d.

e. f.

188
g. h.

i. j.

k. l.

189
m. n.

o. p.

q. r.

190
s. ș

t. ț.

x. y.

191
Aa. Ab.

Ac. Ad.

Ae. Af.

192
193