Sunteți pe pagina 1din 109

Psihologie medicală , C7 - INDICATORI AI STRESULUI SOCIAL

INDICATORI AI STRESULUI SOCIAL

I.A. Precizaţi care dintre evenimentele de mai jos v–au afectat pe

dumneavoastră sau persoanele apropiate în ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu
1. Am suferit un accident sau traumatism grav
2. Am suferit o boală gravă
3. A decedat un copil
4. Soţia sau partenerul a decedat
5. Am avut probleme cu legea
6. Am fost tâlhăriţi de cineva/ deposedaţi prin forţă de bunurile
personale
7. Am fost bătut sau supus violenţelor

B. Care din următoarele evenimente v-au afectat pe dumneavoastră sau

pe membrii familiei în ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu
8. Am fost confruntat cu o sarcină nedorită
9. Am avut un avort
10. A decedat un prieten apropiat al familiei
11. Am avut un divorţ sau o despărţire în familie
12. Un membru al familiei a fost concediat sau trecut în şomaj
13. Am pierdut locuinţa datorită unui dezastru natural – incendiu,
inundaţii, alunecări de teren, cutremur de pământ
14. Am înregistrat falimentul unei afaceri
15. Am avut o criză financiară gravă
16. Un membru al familiei a fost acuzat sau arestat pentru o faptă
penală
17. Un membru al familiei nu a reuşit la admitere la liceu sau la
facultate
18. Un membru al familiei a abandonat şcoala

C. Care din următoarele evenimente v-au afectat pe dumneavoastră sau

partenerul în ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu
19. Am fost dat afară de la locul de muncă sau am primit o slujbă
mai proastă
20. Am fost retrogradat la locul de muncă sau am primit un salariu
mai mic
21. Am fost dat în judecată de către alte persoane
D. Care dintre următoarele evenimente v-au afectat personal în ultimele

12 luni?

Eveniment Da Nu
22. Am primit ajutor de şomaj
23. Am fost în grevă
24. Am aflat că soţul/ soţia sau partenerul are o legătură
extraconjugală
25. Am intrerupt o relaţie de dragoste
26. Am intrerupt o relaţie de prietenie importantă
27. Am prins asupra faptului pe soţ/ soţie sau partener într-o relaţie
amoroasă
28. M-am certat mai mult cu soţul/soţia sau partenerul
29. M-am mutat într-o altă locuinţă sau zonă de locuit mai proastă
30. M-am mutat într-o altă localitate sau alt cartier
31. Mi s-a reţinut permisul de conducere
32. Casa sau autoturismul personal au fost sparte de hoţi
33. Reîntoarcerea acasă a unui copil care anterior a părăsit familia
34. Unul din copii a părăsit familia

II. Care şi cât sunt de adevărate următoarele situaţii pentru

dumneavoastră, în prezent?
A= neadevărat( 0 puncte), B= Oarecum adevărat( 1 punct), C= Foarte

adevărat(2 puncte).

Eveniment A B C
1. Încerc să fac mai multe lucruri în acelaşi timp
2. Sunt supus unor solicitări mai intense decât alţii
3. Cei din jur (membri ai familiei, prieteni, colegi de muncă)
aşteaptă prea multe de la mine
4. Nu-mi ajung banii pentru a cumpăra ceea ce este necesar pentru
mine sau copii
5. Nu pot returna de mai multă vreme o datorie sau un împrumut
6. Chiria sau dobânzile pe care trebuie să le plătesc îmi depăşesc
posibilităţile financiare
7. Nu-mi ajung banii pentru a putea merge în concediu
8. Nu-mi ajung banii să pot achita ratele scadente pentru locuinţă
9. Trebuie să muncesc mai mult decât majoritatea oamenilor
10. Şeful mă supraveghează permanent la locul de muncă
11. Nu pot să-mi schimb profesia sau locul de muncă
12. Activitatea profesională mă oboseşte fizic/ psihic/ mă epuizează
13. Nu reuşesc să obţin rezulate mai bune în profesie
14. Nu sunt plătit pe măsura muncii depuse
15. Munca mea este plictisitoare şi monotonă
16. Caut şi nu pot găsi un loc de muncă
17. Am numeroase conflicte cu soţul/ soţia ori partenerul
18. Relaţiile cu cei apropiaţi îmi restrâng libertatea de gândire şi
acţiune
19. Partenerul de viaţă nu mă înţelege
20. Partenerul meu aşteaptă prea multe de la mine
21. Nu sunt mulţumit de relaţiile cu cei apropiaţi
22. Partenerul meu nu-mi arată destulă afecţiune
23. Partenerul se arată distant şi rece cu mine
24. Nu sunt satisfăcut sexual de relaţiile cu partenerul
25. Partenerul ameninţă că mă părăseşte în permanenţă
26. Nu ştiu dacă mă voi putea căsători vreodată
27. Îmi este greu să găsesc persoana potrivită cu care să mă
căsătoresc
28. Am numeroase conflicte cu fostul/ fosta soţ / soţie
29. Nu-mi pot vedea suficient de des copiii dintr-o căsătorie
anterioară
30. Sunt singur şi izolat în majoritatea timpului
31. Doresc să am copii, dar nu-i pot avea
32. Unul dintre copiii mei pare foarte abătut
33. Copilul/ copiii nu mă ascultă/ nu comunică cu mine
34. Comportamentul copiilor îmi produce serioase îngrijorări
35. Copiii obţin rezultate slabe la muncă şi învăţătură
36. Copiii nu mă ajută la treburile casnice
37. Copiii lipsesc prea mult timp de acasă
38. Munca mea în gospodărie nu este apreciată îndeajuns
39. La întruniri şi vizite merg singur, deşi nu îmi face deloc plăcere
40. Prietenii au o influenţă negativă asupra mea
41. Am puţini prieteni
42. Nu am timp suficient pentru activităţile mele
43. Doresc să-mi schimb locul de muncă
44. Doresc să trăiesc departe de familia mea
45. Locul meu de reşedinţă este prea zgomotos
46. Locuiesc departe de familia mea
47. Cineva din familia mea sau un prieten apropiat are o boală
cronică gravă sau un handicap sever
48. Am o rudă apropiată (părinte, soţ, copil)sau prieten care este
grav bolnav sau pe moarte
49. Am membri ai familiei alcoolici sau drogaţi
50. O boală cronică gravă mă împiedică să fac ceea ce-mi place
51. Am grijă aproape zilnic de un părinte în vârstă

III. A. Care dintre evenimentele de mai jos vi s-au întâmplat înainte de a

împlini vârsta de 23 de ani?


Evenimentul Da Nu
1. Am avut o boală gravă sau un accident care m-a obligat să stau în
spital mai mult de o săptămână
2. Părinţii mei au divorţat
3. A trebuit să repet anul şcolar
4. Părinţii mei au fost obligaţi să rămână în şomaj o perioadă
îndelungată de timp, deşi ar fi dorit să lucreze
5. Am trecut prin întâmplări grave care m-au speriat atât de tare, încât
nu le-am putut uita ani de zile
6. Am fost alungat de acasă pentru că am comis o faptă gravă
7. Părinţii mei au consumat alcool sau droguri în cantităţi aşa de
mari, încât au produs grave probleme familiei
8. Am fost maltratat fizic în mod repetat de către unul dintre părinţi

B. Care dintre evenimentele de mai jos le-aţi trăit pe întreaga durată a

vieţii?

Evenimentul Da Nu
1. Am fost divorţat de o persoană pe care o iubesc încă
2. Mi-a decedat unul dintre părinţi
3. Mi-a murit soţul/ soţia, copilul sau altă persoană apropiată
4. Am asistat la scene de groază sau omor
5. Am suferit consecinţele unui dezastru natural major (incendiu,
inundaţie, cutremur)
6. Am avut un accident serios, rănire sau boală gravă care mi-a
produs un handicap de lungă durată
7. Am participat la război, revoluţie sau am trăit în zona de război/ de
desfăşurare a operaţiunilor militare
8. Am avut un soţ/ soţie sau partener care m-a înşelat cu alte persoane
9. Unul dintre copiii mei a avut un accident sau o boală gravă
10. Am fost maltratat/ă fizic sau sexual de către soţ/ soţie sau
partenerul de viaţă
11. Soţul/ soţia, copilul sau partenerul meu de viaţă au fost
dependenţi alcool sau droguri

Precizaţi câteva date: Vârsta………..Profesia………….Sexul

…………….Starea civilă……Apartenenţa religioasă………Practicaţi

exerciţiile fizice sistematice………………

Scorurile mai mari indică un stres social mai intens, cu influenţă

negativă asupra sănătăţii mintale a subiecţilor şi mai ales asupra

severităţii tulburărilor depresive.

Psihoterapiile
Tehnicile de psihoterapie sunt multiple şi cuprind psihoterapia de grup şi

pe cea individuală. Psihoterapia este o formă de tratament care se

realizează prin intermediul psihicului terapeutului. Ea constă dintr-un

ansamblu de tehnici psihologice diferite care vizează fie vindecarea

simptomului, fie restructurarea personalităţii.

Orientări teoretice

Metoda psihanalitică statuează că acesul la inconştient poate fi realizat

numai prin metoda asociaţiilor libere, adică exprimarea fără cenzură a

gândurilor ce îi apar în cursul şedinţelor terapeutice. Pentru aceasta el

trebuie să-şi învingă numeroasele rezistenţe conştiente şi inconştiente.

Cura psihanalitică clasică durează adesea mai mulţi ani, în ritm de 2-3

şedinţe pe săptămână; ea ae ca scop modificarea personalităţii

pacientului. Psihanalistul analizează persoana clientului prin ascultarea

vorbelor, a nelămuririlor şi observarea atitudinii, analiza conţinutului

viselor, analiza asociaţiilor libere.

Psihoterapia lui Carl Rogers


El a creat terapia nondirectivă centrată pe client; într-o ambianţă de

ascultare şi înţelegere a clientului, psihoterapeutul se abţine de la orice

interpretare şi se mulţumeşte să încurajeze clientul. Scopul terapiei

este să elibereze clientul de trăirile apăsătoare, prin identificarea şi

definirea sentimentelor sale, ceea ce îi permite acestuia să-şi dezvolte

personalitatea şi să se simtă sprijinit în drumul către atingerea

amturităţii. Relaţia terapeut-client este cea de ajutor-sprijin; este

definită ca relaţia prin care unul din cei doi protagonişti încearcă să-i

favorizeze celuilalt dezvoltarea, maturitatea, o mai bună funcţionare şi

o mai mare capacitate de confruntare cu viaţa. Rogers are următoarele

concepte de bază cu privire la personalitate: natura umană este

esenţial pozitivă, există o disponibilitate nativă spre autodezvoltare,

personalitatea are la bază un ansamblu de forţe esenţial constructive,

formarea Eului presupune conştientizarea experienţei proprii.

Psihoterapia asertivă este o metodă de formare a unor abilităţi de a

face faţă diverselor situaţii de viaţă. Este o tehnică eficientă în cazul


persoanelor care au dificultăţi în stabilirea contactelor interpersonale şi

a persoanelor ce sunt manipulate. Psihoterapia asertivă îl învaţă pe

subiect să-şi exprime corect şi adecvat gândurile, sentimentele, fără

ostilitate sau agresivitate. Principiul autocontrolului este procesul prin

care individul devine factorul principal în ghidarea trăsăturilor

propriului comportament, în vederea obţinerii unor consecinţe pozitive.

El se formează prin învăţare şi este rezultatul unor decizii personale.

Tehnica de bază a învăţării asertivităţii este jocul de rol care poate avea

loc individual sau în grup. Învăţarea asertivităţii duce la schimbarea şi

echilibrarea raporturilor interpersonale, subiectul câştigând respectul

celor din jur, devine mai spontan, mai liber, mai puţin controlat şi

reprimat. Este indicată la timizi, la cei cu fobie socială, la bolnavii

psihosomatici excesiv de răbdători, controlaţi, în crizele amiliale.

Oamenii nu sunt emoţionaţi de evenimente, ci de percepţia iraţioală pe

care o au despre ele. Cele 10 credinţe iraţionale sunt:

 trebuie să fii iubit şi aprobat în toate şi de toţi, mereu;


 trebuie să ai talent şi să fii capabil, să te realizezi;

 viaţa este o catastrofă dacă lucrurile nu merg cum vrei tu;

 cei ce îmi fac rău sunt urâţi şi trebuie condamnaţi;

 dacă ceva este ameninţător înseamnă că noi trebuie să fim

bulversaţi;

 mizeria interioară, emoţională vine din presiuni exterioare;

 e mai uşor să eviţi dificultăţile existenţei, decât să întreprinzi

acţiuni pentru stăpânirea de sine;

 trecutul vostru are o importanţă capitală, pentru că ceva a

influenţat cândva viaţa voastră, trebuie să continue să vă

stăpânească sentimentele şi comportamentul;

 puteţi aştepta fericirea prin inerţie şi inactivitate.

Concepţii de adoptat în învăţarea asertivităţii:

-să gândeşti pozitiv despre propria persoană

-să-ţi accepţi sentimentele şi să le exprimi

-să-ţi controlezi tensiunea, încordarea prin relaxare, distragere


-să asculţi activ

-să gândeşti rezonabil

-să practici, să exersezi comportamentul asertiv.

Tehnicile cognitive reprezintă un grup de metode psihoterapice ce

pornesc de la premisa că numeroase tulburări psihice au la bază

distorsiuni cognitive, constând în principal în asimilarea gândirii

negative, a convingerilor nerealiste, exagerate, în instaurarea unor

reguli interne de gândire şi conduită exagerată, nepotrivită.

Psihoterapiile de grup

Grupul se sprijină pe comunicarea verbală şi nonverbală, pe

împărtăşirea experienţelor pozitive şi negative. Scopurile psihoterapiei

de grup sunt: clientul să înveţe sau să reînveţe stăpânirea unor

conduite sociale, să dobândească un sentiment de participare la viaţa

colectivă, să pună clientul faţă în faţă cu problematica sa, să uşureze

înţelegerea suferinţei şi adoptarea unei atitudini active în faţa ei.


Evoluţia grupului terapeutic trece de la descrierea sentimentelor

trecute, exprimarea sentimentelor negative, exprimarea sentimentelor

interpersonale, acceptarea de sine şi debutul schimbării, confruntarea,

exprimarea sentimentelor pozitive, schimbarea în comportament.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cosman Doina, Psihologie medicală, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

2. Enăchescu Constantin, Tratat de igienă mintală, Ed. Polirom, Iaşi,

2006.
3. Iamandescu I.B, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată,

Ed.InfoMedica,

1999.

4. Răşcanu Ruxandra, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţă

şi tehnică, Bucureşti,

1996.

5. Tudose Florin, Fundamente în psihologia medicală, Ed. Fundaţiei

România de mâine, Bucureşti, 2003.

Psihologie medicală , C6-Comunicarea medicală, Comunicarea medicală


nonverbală
Comunicarea medicală

Funcţiile dialogului medical: procurarea de informaţii, clarificarea şi

descărcarea pacientului, deschiderea spre o relaţie empatică,

colaborarea. Rogers indică trei caracteristici necesare pentru

desfăşurarea dialogului: preţuire pozitivă şi căldură emoţională,

autenticitate şi omenie, verbalizarea stărilor emoţionale. Relaţia de

comunicare este o relaţie directă, repetată, intens afectivă.

Condiţiile în care o consultaţie este bună, presupunând că medicul

transmite pacientului încredere sunt:

 medicul să-l facă pe pacient încrezător şi să se asigure că-l ascultă

 medicul să-l facă pe pacient să nu considere consultaţia acordată ca

o pierdere de timp

 medicul să-l determine pe pacient să se simtă relaxat

 comportamentul medicului să fe prietenos, înţelegător, egalitar.


Reguli pentru medic:

-să asculte pacientul cu atenţie,

-să-i explice întotdeauna totul foarte clar,

-să-l sfătuiască privind medicaţia profilactică,

-să fie deschis şi cinstit,

-să păstreze secretul pofesional,

-să respecte dorinţele pacientului,

-să nu-l critice în public,

-să-l privească în ochi în timpul consultaţiei,

-să-i respecte intimitatea,

-să-i arate sprijin emoţional,

-să precizeze clar diagnosticul,

-să nu se implice în relaţii personale cu pacientul,

-să nu manifeste indispoziţie, îngrijorare, nelinişte,

-să apară în lumina cea mai bună în faţa pacientului.

Reguli pentru pacient:

-să consulte medicul dacă ar neclarităţi

-să-i dea medicului toate informaţiile necesare


-să urmeze atent indicaţiile date de medic

-să asigure acurateţea examinării medicale

-să nu irosească timpul medicului

-să nu aibă pretenţii nejustificate

-să aibă încredere în medic

-să-i spună de la început medicului toate problemele care-l frământă.

Comunicarea medicală nonverbală

Forme de comunicare Forme non- Forme de comunicare


ineficiente verbale de eficiente, care încurajează
comunicare comunicarea

Îndepărtată(foarte mare), Distanţa Aproximativ egală cu lungimea


prea apropiată(foarte braţelor
mică)

Dispersată spre mai multe Atenţia Consacrată total interocutorului


activităţi

De îndepărtare, reticentă Deplasarea De apropiere, aplecare spre


interlocutor
Rigidă, aşezat înclinat spre Postura Relaxată dar atentă, aşezat uşor
spate înclinat în faţă

Absent, sfidător, Contactul vizual Permanent, cuviincios


intermitent

Grăbit, nu-şi întrerupe Timpul Răspunde prompt, îşi consacră


activităţile anterioare timpul total interlocutorului

Folosite pentru a impune Poziţia Lipsită de ostentaţie,


distanţa faţă de picioarelor şi nederanjante, retrase
interlocutor mâinilor
(şezând)

Folosit ca barieră Mobilierul Folosit pentru a apropia


persoanele

Ţipătoare, nglijentă, Îmbrăcămintea De bun gust, decentă


provocatoare

Privire opacă, încruntare, Expresia facială Zâmbitoare, în concordanţă cu


în discrepanţă cu sentimentele
sentimentele

Distrag atenţia de la Gesturile Pun în evidenţă cuvintele,


discurs, în discordanţă cu calde, relaxate
vorbirea
Evidente, stânjenitoare Manierismele Absente sau nederanjante

Foarte puternic, foarte Volumul vocii Moderat, uşor de înţeles


slab

Precipitat, nerăbdător sau Ritmul vorbirii Moderat sau mai scăzut


foarte rar, ezitant

Apatic, forţat sau nervos Nivelul atenţiei Alert pe tot parcursul


conversaţiei

Comunicarea este procesul cheie în actul medical, mdicul intervenind

nu doar în tratarea bolii, ci şi în ajutorarea bolnavului la rezolvarea

problemelor create de boală. Pentru multe boli cronice comunicarea

este unica formă de tratament: sfatul, suportul, informaţia fiind

esenţiale în a ajuta bolnavii să se adapteze la un stil de viaţă mai limitat

impus de boală. Comunicarea informaţiilor către pacient este o parte

integrantă a rolului personalului medical, indiferent dacă acestea au

fost sau nu solicitate de pacient.

Cea mai comună abordare este cea birocratică – caracterizată prin

limitarea sensibilităţii pacientului. Stilul orientat spre persoană, stil în


care empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor este cel mai

eficient. Slaba comunicare în relaţia medic-pacient a fost frecvent pusă

pe seama barierelor create de diferenţele de clasă şi statut dintre

medic şi pacienţii săi. Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei

pe care pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii medicului

de a obţine informaţia adecvată de la pacient. Chiar şi atunci când

medicii fac eforturi speciale ca să-şi informeze pacienţii şi să

îmbunătăţească relaţia comunicaţională aceasta poate rămâne

deficitară din cauza lipsei de înţelegere şi de memorie. Aceasta se poate

datora faptului că medicii folosesc un limbaj foarte tehnic care să nu fie

familiar pacientului, să nu fie accesibil înţelegerii pacientului. Chiar şi în

cazul folosirii unui limbaj comun poate rezulta o înţelegere deficitară

sau confuzie din cauza cunoştinţelor limitate ale pacienţilor cu privire la

boală şi la alte probleme medicale. Unii pacienţi sunt reţinuţi din

motive de jenă, sfială, să ceară informaţii suplimentare, clarificări la

ceea ce nu înţeleg. În plus, întâlnirea cu medicul constituie, de obicei,

un motiv de agitaţie şi acest lucru influenţează negativ procesul de


memorare a informaţiilor. Mai există posibilitatea ca pacienţilor să li se

spună prea multe date şi prea repede, ei neputând recepţiona şi mai

ales memora întreg mesajul→ca urmare, ei selectează doar o parte din

informaţie, restul o exclude.Ceea ce este recepţionat la început se

reţine cel mai bine; se reţine mai multă informaţie dacă importanţa

acesteia este accentuată, iar pacienţii memorează mai mult din ceea ce

ei consideră că ar fi important. Modalităţile şi instrucţiunile despre

tratament, date la sfârşitul consultaţiei, sunt, de obicei, uitate mai

repede, pacienţii tind să le confere o importanţă mai mică de vreme ce

sunt enunţate la urmă.

Efectele benefice pe care le are comunicarea se manifestă atât asupra

răspunsului fiziologic şi psihologic al pacientului (complianţa –

schimbare voluntară de comportament, precedată de cererea

direcţionată din partea cuiva - aderenţa), cât şi în privinţa respectării

indicaţiilor medicale. Există o conexiune inversă între durere şi

anxietate, care la rândul ei, este generată de incertitudine, de lipsa de


informaţi şi control. Neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale poate

influenţa atât de mult starea pacientului, încât să-i fie necesară o doză

ma mare de anestezic→volumul şi conţinutul informaţiilor transmise de

medic pacientului trebuie dimensionat şi revizuit cu atenţie pentru a-şi

atinge scopul – reducerea anxietţii postoperatorii. Reinterpretarea

senzaţiilor, redirecţionarea atenţiei spre idei pozitive sau relaxare, ca

urmare a unei bunecomunicări cu personalul medical – permit

pacientului un mai bun control asupra condiţiei fizice şi psihice proprii.

Respecarea indicaţiilor este influeţată de doi factori: calitatea

consultaţiei şi durata tratamentului. Când pacientul este mulţumit de

calitatea consultaţiei, urmează într-o măsură mai mare respectarea

indicaţiilor, când nu e satisfăcut, are tendinţa să ignore indicaţiile.

Tratamentele de lungă durată sunt respectate într-o proporţie mai mică

decât cele pe termen scurt. Factorii care influenţează complianţa

terapeutică sunt:
 factori legaţi de boală – severitatea bolii, evoluţia şi implicaţiile

bolii asupra activităţii bolnavului;

 factori legaţi de bolnav – nivelul de înţelegere al bolnavului,

echilibrul afectiv, părerile preconcepute despre tratament,

simularea, lipsa de voinţă, recalcitranţii;

 factori sociali – gândirea de grup, intervenţia familiei, rolul

colegilor de muncă, influenţa bolnavilor din salon.

Modelul coparticipativ privind luarea deciziilor are următoarele

caracteristici:

 ambii participanţi trebuie să-şi transmită reciproc informaţiile pe

care le deţin;

 realizarea unui accord asupra tratamentului ce va fi aplicat;

 descrierea conţinutului deciziei medicale;

 discutarea alternativelor posibile la decizia luată;

 abordarea riscurilor şi beneficiilor tratamentului propus;

 discutarea incertitudinilor legate de tratament;


 evaluarea gradului de înţelegere de ctre pacient a problemelor

discutate;

 evidenţierea preferinţelor pacientului în cursul relaţiei

terapeutice.

Pacienţii au tendinţa de a pune accent mai mult pe calităţile personale

ale medicului decât pe abilităţile sale tehnice, profesionale –

disponibilitatea medicului de a furniza informaţii, de a le acorda o parte

din timp şi explicaţii detaliate este considerată un indicator al grijii

generale faţă de pacienţi şi de bunăstarea lor. Stilul comunicaţional

favorabil este caracterizat de:

 explicarea clară a evoluţiei stării de sănătate şi a succesiunii

vizitelor ulterioare;

 utilizarea pe scară largă a râsului şi a simţului umorului;

 tendinţa spre încurajarea unei comunicări destines şi

cuprinzătoare – solicitarea opiniei pacienţilor, încurajarea


pacienţilor să-şi spună necazurile, verificarea gradului de

înţelegere a problemelor medicale de către pacienţi;

 durata mai mare a consultaţiei medicale;

 îndrumările şi recoandările să fie date la începutul interviului;

 să se folosească propoziţii scurte şi clare;

 să se repete recomndările;

 să li se dea informaţii scrise, ca să se poată orienta după el când

este cazul.

Anozognozia apare mai frecvent în situaţia când maladia evoluează

lent; hipernozognozia apare mai ales în cazul evoluţiilor rapide,

catastrofale – atac de cord. Hipocondria este preocuparea privitoare la

corp sau la starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea

mintală; există o preocupare perpetuă asupra stării de sănătate care

antrenează o căutare continuă a durerilor şi senzaţiilor anormale în

toate sau în oricare din regiunile corpului. Hipocondria modifică în sens

patologic comportamentul, fiinţa fiind impenetrabilă la


contraargumente, în ciuda asigurărilor medicale şi climatului afectiv

particular pe fundalul căruia se derulează. Hipocondria se bazează pe

interpretarea greşită a unuia sau mai multor semne şi simptome

corporale. 4 – 9% din pacienţii care se adresează medicului generalist

sunt hipocondriaci. Un sfert dintre hipocondriaci evoluează lent şi 2/ 3

tind spre cronicizare, cu evoluţie variabilă. Scopul terapiei NU este să

convingi pacientul că modul său de a privi o situaţie este greşit, iraţional

sau foarte negativ, ci să-l ajuţi să descopere dacă există şi alte

modalităţi de a privi o situaţie. Pentru ca tratamentul să fie eficient este

crucial ca strategiile terapeutice să fie concentrate pe reducerea

acestor îngrijorări, decât pe încercările de a diminua riscul bolii

închipuite. Vârstnicii par să fie afectaţi de hipocondrie în aceeaşi

proporţie cu adulţii tineri. Rate mai mari ale hipocondriei au fost

evidenţiate la femeile vârstnice comparativ cu bărbaţii. Hipocondria

coexistă cu alte tulburări

Pacienţii sunt consideraţi buni pacienţi dacă modul lor de aplicare a

severităţii simptomelor se corelează cu boala biologică diagnosticabilă


clar, dacă sutnt complianţi, dacă nu-şi schimbă tratamentul, dacă-şi

controlează emoţiile şi dacă sunt recunoscători. Un membru al echipei

de îngrijire care antipatizează un pacient e în pericol de a deveni

ineficient în procesul de îngrijire. Emoţiile nasc contraemoţii→dacă nu

se stăpânesc emoţiile negative şi nu se poate stăpâni pacientul refractar

cu calm, pacientul reacţionează într-o manieră de autoapărare.

Sindromul Munhauzen

Spre deosebire de hipocondriaci, aceşti bolnavi nu sunt îngrijoraţi de

sănătatea lor; ei se pretează la simulare şi în mod conştient la operaţie;

se externează repede pentru a se reinterna în altă parte, iau cu plăcere

medicamente; totul merge către atragerea atenţiei celorlalţi asupra lor;

sunt infantili din punct de vedere psihic, îşi petrec tot timpul prin spitale

cu tot felul de acuze imaginare, reuşesc să fie operaţi fără să fie nevoie,

înghit adesea obiecte metalice; se descriu ca forme ale sindromului:

abdomenul acut care conduce spre laparotomie, simularea leşinurilor şi

pierderii conştiinţei, dermatologică.


fidenţialitatea facilitează deschiderea la comunicare şi o relaţie bazată

pe încredere sporeşte eficienţa terapeutică.

Probleme psihologice în stările psihotice acute

Frecvent în clinicile de boli infecţioase sau de chirurgie apar manifestări

la consumatorii de alcool în exces - tulburări de somn, agitaţie, vise

terifiante. Acestea fac necesar tratamentul psihiatric în clinica de

specialitate, indiferent de acordul bolnvului. Dacă se face anamneza cu

atenţie acestor bolnavi se remarcă existenţa unor stări depresive

alternând cu impulsivităţi, conflicte. Refuzul tratamentului produce

adâncirea tulburărilor afective şi de personalitate; bolnavii pot fi

depresivi, nemulţumiţi, întunecaţi, preocupaţi de probleme

nerezolvabile sau deosebit de euforici.

Psihologia bolnavului cu epilepsie

Modificările de personalitate ale epilepticului sunt: adezivitate,

stereotipie ideativă şi comportamentală, dificultăţi în relaţiile cu


familia, ranchiună. Trăirile lor emoţionale sunt explozive, cu note de

irascibilitate, tulburări de memorie. Având tulburată capacitatea de

concentrare epilepticul nu are rezistenţa să asculte o altă persoană, în

timp devin din ce în ce mai rigizi, lenţi în acţiune, vorbire şi gândire;

obişnuit bolnavul prezină o îngustare a câmpului conştienţei până la

acte antisociale.

Bolnavul în clinicile de boli infecţioase

Prin anamneză se pot pune în evidenţă tulburări de tip delirant-

halucinator, anxietate, insomnii, idei obsesive. Frecvenţa tulburărilor de

conştiinţă este mai mare la copii şi adolescenţi, iar la cei de vârste

înaintate frecvenţa mai mare este a anxietăţii, îndoielilor, dispoziţiilor

depresive. Tulburările de tip delirant apar în a IIa săptămână de la

instalarea bolii. Ideile delirante sunt nesistematizate, apare neliniştea

psihomotorie şi chiar agitaţia psihomotorie. La finalul evoluţiei bolii

infecţioase se instalează o astenie profundă. În bolile hepatice, în

perioada preicterică apar modificări vegetative, tulburări de somn,


apatie, fatigabilitate, lentoare. La instalarea hepatitei apar tulburări

afective, de la euforie, la nelinişte, anxietate, agitaţie. Apariţia euforiei

este însoţită de nelinişte psihomotorie şi subaprecierea gravităţi bolii;

apar acte nemotivate de furie, cu agresivitate verbală, în care bolnavul

învinuieşte personalul medical deoarece consideră că nu i se oferă

suficientă atenţie.

Bolnavul în clinicile de chirurgie

Procdurile chirurgicale produc nu numai o traumă fizică ci şi una

psihică. Intervenţia chirurgicală are ca efecte psihice neliniştea sau

calmul, încrederea sau neîncrederea, răbdarea sau nerăbdarea,

recunoştinţa sau resentimentul. Atitudinea bolnavului faţă de operaţie

variază de la supraevaluarea riscului operator (depresie, anxietate,

teamă cu privire la sfârşitul letal, ameninţarea complicaţiilor

postoperatorii) până la neîncredere în medici şi ascunderea

simptomelor pentru a evita operaţia. Fenomenele psihologice ce

însoţesc intervenţia chirurgicală sunt labilitatea emoţională, scăderea


reactivităţii la stimulii externi, scăderea şi diminuarea intereselor,

neliniştea, anxietatea preoperatorie, tulburările de somn.

Bolnavul canceros

Personalitatea bolnavului de cancer în fazele terminale este conservată,

iar forţa intelectuală şi orientarea spre scop sunt reduse: vorbirea este

lentă, greoaie până la negativism verbal, forţa afectivă scade, scade

simţul critic. În mod frecvent perioada dinaintea sfârşitului se

desfăşoară fără teama de moarte. Cancerofobia poate să apară la

normali, la nevrotici, în cazuri de slăbire somatică, la psihopaţi. La

instalarea cancerofobiei pot contribui factori de mediu, starea somatică

a bolnavului, trăsături de personalitate.

Psihologie medicală , C5- Psihologia actului medical,

Psihologia actului medical

Pacientul trebuie privit ca un individ valoros şi trebuie respectat.

Pacientul este într-o poziţie dezavanajată, influenţat de suferinţe fizice,


morale, de frică şi nesiguranţă. Medicii, asistentele sunt percepuţi ca

fiinţe puternice, cu puteri magice, plini de energie, având la dispoziţie

multiple posibilităţi. Li se atribuie calităţi esenţiale: putere de înţelegere,

cunoştinţe de psihologie, o experienţă de viaţă suficientă şi o maturizare

deplină a personalităţii. În preajma lor pacientul are posibilitatea de a fi

înţeles, respectat şi chiar iubit aşa cum este. Relaţia personal-pacient este

asemănătoare cu relaţia părinţi copii, reflectând modelul paternalist, deşi

legislaţia actuală tinde să îl aducă în poziţia mai adecvată de partener. O

importanţă foarte mare o are primul contact cu personalul medical – o

atitudine şovăielnică îl poate influenţa negativ, iar una prea realistă îi

provoacă ostilitate, dacă nu este bine informat, el devine nesatisfăcut,

confuz şi necooperant.

Tipuri de reacţii faţă de boală raportate la atitudinea faţă de

personal:

 bolnavi care îşi arată în mod deschis anxietatea, aşteptându-se ca

numai personalul să fie activ, agăţându-se de el;

 bolnavi care devin pasivi, executanţi scrupuloşi;


 bolnavi care prezintă o mască de indiferenţă şi obiectivitate;

 bolnavi care au faţă de personal atitudini de exigenţă mai mult

sau mai puţin agresivă.

Toate aceste situaţii arată că bolnavul aşteaptă sprijin, persoane de

îngrijire competente, sigure pe ele, care să-i asigure un refugiu şi să-i

satisfacă nevoile de contact emoţional; el manifestă totodată frica de a

fi dominat.

Atitudinea personalului faţă de pacient

Bolnavul vine în spital cu idei preconcepute, cu aspiraţii în funcţie de

temperament, cu speranţa de a fi înţeles, că suferinţa îi va fi uşurată, că

medicul va fi competent (îl idealizează), speră că va găsi suficientă

solicitudine din partea personalului, aşteaptă semne de recunoaştere şi

simpatie personală. Toate impun adoptarea de atitudini în oglindă din

partea personalului. Trebuie manifestată atenţia şi respectată

confidenţialitatea. Calităţile terapeutice esenţiale sunt respectul,

autenticitatea, demonstrarea interesului şi empatia. Dintre modalităţile


de a reacţiona empatic cele mai eficace sunt: ignorarea, minimalizarea,

reciprocitatea şi completarea.

Comunicarea informaţiilor nefavorabile către pacient se realizează în

conformitate cu două tendinţe culturale, contradictorii: să cunoască

întregul adevăr, care poate avea un efect şocant, dacă prognosticul este

sumbru sau plin de riscuri; să cunoască adevărul, dar cu menajamente.

Diagnosticul este o informaţie la care pacientul trebuie să aibă acces,

pentru că este îndreptăţit să cunoască toate alternativele de tratament;

privarea de dreptul la informaţie este un delict. Majoritatea pacienţilor

interogaţi au afirmat că doresc să cunoască adevărul despre boala lor.

Informaţia este confidenţială şi poate fi divulgată doar cu acordul

pacientului.

Neadevărul este considerat ca un factor psihoprofilactic şi

psihoterapeutic valoros, care are rolul menţinerii încrederii bolnavului

şi moralului lui în lupta cu boala; se aplică formula celor 2M (morfina şi

minciuna); neadevărul trebuie folosit cu tact şi înţelepciune; chiar


atunci când atitudinea este realistă, este preferabil să nu se transmită

bolnavului îndoielile, suspiciunile noastre, insistându-se asupra

factorilor favorabili; se va ţine cont de personalitatea pacientului şi de

modalităţile sale probabile de reacţie; informarea familiei trebuie

făcută mai exact şi, de obicei, se alege persoana cea mai puternică din

anturaj.

Iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea

greşită a personalului medical. Profesiunea medicală se circumscrie, din

perspectivă etică şi sub raport calitativ, principiului Primum non nocere

– în primul rând, să nu faci rău. Iatrogenia include orice neplăcere de

care are parte persoana din momentul în care devine pacient.

Bolile iatrogene apar atunci când efectele colaterale ale unei proceduri

diagnostice sau terapeutice generează o patologie independentă de

afecţiunea de bază; sunt datorate actelor medicale nereuşite sau chiar

agresive, trădând adesea un contratransfer negativ din partea

personalului medical. În apariţia bolilor iatrogene au importanţă atât


comportarea personalului medical, cât şi particularităţile individuale ale

bolnavului. Comportarea personalului poate da naştere la reacţii

psihosomatice sau efecte secundare exagerate, unii bolnavi pot resimţi

personalul medical ca pe o dictatură care le produce suferinţe somatice

şi psihice. 20% dintre persoanele care intră într-un spital vor contacta o

boală iatrogenă. Cele mai multe iatrogenii se datorează

medicamentelor ( polipragmazia) şi reacţiilor adverse ale acestora dar,

şi comunicării ineficiente (ermetismul comunicării, exprimarea

sofisticată), solicitării exagerate de examene suplimentare, adicţii,

prognostice severe, spitalizarea ( programul zilnic restrictiv, pierderea

intimităţii, restrângerea spaţiului personal, martor la suferinţa şi

decesul altora, privarea de confortul locuinţei şi de obiectele familiare,

infecţiile nosocomiale, hospitalism). Iatrogeniile pot fi evitate prin

construirea unei relaţii terapeutice şi prin păstrarea cu stricteţe a

standardelor de calitate şi de etică a practicii medicale. Pentru

ameliorarea comunicării în cadrul relaţiei de asistenţă medicală este

nevoie ca mesajele emise/ transmise de personal să fie descifrabile şi


comprehensibile de către receptor – pacientul şi familia acestuia.

Atitudinea responsabilă a tuturor profesioniştilor din domeniul medical

trebuie să fie caracterizată printr-o calitate ireproşabilă a comunicării

interumane.

Culpa medicală este afectarea somatică (ne)intenţionată generată sau

amplificată de îngrijirile medicale (inclusiv absenţa tratamentului

indicat), ce duce la un plus de monitorizare, tratament sau spitalizare

sau chiar la deces. Acest tip de afectare este considerat culpă indiferent

dacă se poate preveni sau nu, dacă este sau nu rezultatul unei greşeli

sau dacă a survenit într-un spital sau nu. Îngrijirile medicale standard

generează o proporţie semnificativă de suferinţă pacienţilor.

Tipuri de culpă medicală: infecţiile nosocomiale, leziunile datorită

contenţiei, traumatismele prin cădere, arsură, escare de decubit,

identificarea eronată a pacientului, proceduri pe partea greşită a

corpului, suicid spitalicesc, diagnostic eronat, proceduri chirurgicale

inutile, tratament insuficient sau în exces.


Malpraxisul este neglijenţa profesională a unui cadru medical, prin

acţiune sau omisiune, care generează deviere de la standardele

acceptate de îngrijiri medicale şi lezarea sau decesul pacientului.

Standardele şi reglementările referitoare la malpraxis diferă de la ţară

la ţară, în funcţie de legislaţia fiecăreia, iar cadrele medicale sunt

obligate să deţină o asigurare profesională de malpraxis. Înainte de

atribuirea acuzaţiei de culpă, eroare medicală, malpraxis sau iatrogenie,

asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor) trebuie

să aprecieze şi să se pronunţe d.p.d.v. profesional în privinţa acuzelor

aduse.

Efectul placebo

Placebo este un medicament inofensiv, dar cu efect psihologic

terapeutic real, datorită sugestiei şi imaginaţiei bolnavului. El ar

reprezenta cam 40% din efectul oricărui medicament, mai ales în faza

de început; este un ingredient al terapiei sugestive, care foloseşte

mecanisme psihologice de amăgire-iluzie, solicitate chiar de bolnavi;


cele mai active medicamente sunt cele injectabile, dureroase, tabletele

viu colorate, cele cu gust amar; medicii placebo au titluri, reputaţie, au

putere de convigere şi sugestie; efectul placebo apare mai ales la

bolnavii placebo sensibili(anxioşi sau cu simptome somatice); există şi

subiecţi placeborezistenţi – rigizi, nemulţumiţi, intelectuali.

Placeboterapia se foloseşte în cazurile în care relaţia terapeutică este

excelentă, simptomele bolii nu pot fi tratate cu medicamente active,

când se urmăreşte sevrajul unui medicament activ cu efecte secundare

importante şi pentru tratarea unor simptome „zgomotoase”.

Publicitatea medicală, ca întreaga publicitate, nu încearcă să se

adreseze adulţilor maturi şi responsabili – ea întreţine un stadiu infantil,

folosind o tematică latentă de protecţie şi gratificaţie; imaginea

publicitară solicită destinatarul să facă apel la dorinţele şi imaginaţia sa.

Medicamentul va fi considerat un obiect bun sau rău, distructiv sau

aducător de vindecare în funcţie de structura de personalitate a

pacientului.
Etichetarea şi stigmatizarea

Etichetarea rezultă din diagnostic şi este trăită distructiv de către

pacient. A fi bolnav reprezintă pecetea unei noi identităţi sociale, a unui

nou statut pe care subiectul le primeşte şi le poate accepta într-un

proces de interacţiune socială, însoţit de conflicte, negocieri şi

compromisuri cu persoanele semnificative din mediul său. Etichetarea

conduce la stigmatizare, rejecţie socială, proastă stimă de sine, dispreţ,

izolare activă (ceilalţi îl izolează).

În cazul bolilor psihice atitudinea familiei conduce la o rejecţie

nemărturisită, o formă nemărturisită de abandon; bolnavii se lovesc de

zidul stigmatizării, nu au acces la o viaţă normală; etichetarea împiedică

readaptarea socială şi duce la depersonalizare; regulile privitoare la

confidenţialitate, impuse prin etica psihiatrică realizează protecţia

bolnavului. Informarea pune pacientul în poziţie activă, să-şi asume

responsabilităţi; prin informaţie capătă controlul cognitiv al situaţiei, îşi

regăsesc stăpânirea de sine, imaginea de sine, stima de sine.


Moartea şi doliul

Drepturile muribundului

Dreptul de a fi tratat ca un om până moare

Dreptul la speranţă

Dreptul de a exprima sentimentele într-o manieră proprie

Drepul de a participa la îngrijiri şi decizii

Dreptul de a aştepta îngrijiri şi atenţie medicală continuă

Dreptul de a nu muri singur

Dreptul de a nu avea dureri

Dreptul de a i se răspunde la întrebări cu onestitate

Dreptul de a nu fi amăgit

Dreptul de a primi ajutor de la familie şi de a o ajuta să accepte

moartea
Dreptul de a muri în pace şi demnitate

Dreptul de a-şi păstra individualitatea şi de a nu fi judecat pentru

deciziile proprii, ce pot fi contrare cu ale altora

Dreptul de a-şi practica credinţa, obiceiurile religioase

Dreptul de a i se respecta corpul după moarte

Dretul de a fi îngrijit de oameni sensibili, care să-i înţeleagă nevoile şi să

fie în stare să-l ajute să moară.

Stadiile în procesul morţii ale lui Kubler-Ross

Negarea. Majoritatea oamenilor, ştiind că sunt pe moarte, reacţionează

printr-un şoc urmat de o senzaţie de neîncredere. Ei afirmă că a existat

o eroare de diagnostic şi că medicii sunt incompetenţi. Faza de negare

poate fi observată la aproape toţi pacienţii, fiind considerată o

modalitate benefică de a face faţă şocului iniţial.


Revolta. Când faza de negare nu mai poate fi susţinută, persoana

muribundă are sentimente de revoltă faţă de condiţia în care se află şi

indignare în raport cu sănătatea. „De ce eu?” este protestul cel mai

frecvent. Este important pentru cel care se îngrijeşte de muribund să

înţeleagă de ce şi cum apare această mânie şi să empatizeze cu

pacientul.

Negocierea. În acest stadiu persoana adoptă o abordare diferită şi

încearcă să negocieze cu Dumnezeu pentru prelungirea vieţii sau

pentru o perioadă de timp fără durere şi disconfort. Pacientul poate

promite o viaţă dedicată bisericii sau o donaţie de organe pentru

cercetarea medicală în schimbul amânării morţii.

Deprimarea. Când pacienţii aflaţi în faza terminală nu-şi mai pot nega

boala şi când apar simptome mult mai severe sau se impune

spitalizarea, ei au un sentiment de profundă pierdere→depresia

reactivă – rezultată din pierderea deja suferită (pierderea forţei fizice

sau a locului de muncă); depresia preparatorie – legată de pierderea ce


va veni. Încurajarea şi reasigurarea vin în ajutorul persoanei care suferă

de depresie reactivă; pacienţilor suferinzi de depresie preparatorie

trebuie să li se permită exprimarea emoţiilor şi să se pregătească de

pierderea iminentă.

Acceptarea. În acest stadiu, final, indivizii muribunzi acceptă moartea.

Dacă li s-a oferit timpul necesar să treacă prin stadiile anterioare şi au

fost asistaţi în acest sens, ei nu vor mai fi deprimaţi sau revoltaţi.

Liniştea şi compania binevoitoare sunt apreciate, iar ei sunt mai

detaşaţi şi lipsiţi de emoţie.

Nu toţi oamenii aflaţi în faza terminală a unei boli parcurg aceste stadii:

o persoană poate muri în stadiul de revoltă întrucât este incapabilă din

punct de vedere psihologic să-l depăşească, sau datorită evoluţiei

rapide a bolii care nu îi dă timpul necesar. Accentul se pune pe

menţinerea pacientului într-o stare confortabilă, fără durere,

asigurându-i-se companie în timp ce se pregăteşte de moarte.


Doliul este condiţia sau starea de pierdere, fiind deseori trăit când

cineva apropiat moare, dar mai poate rezulta şi din alte pierderi

(pierderea prin divorţ a unei relaţii strânse sau pierderea locului de

muncă prin pensionare). Durerea psihologică constituie răspunsul

emoţional al une persoane în doliu. Simptomele însoţitoare sunt

depresia, insomnia, apatia, dificultăţi de concentrare.

Stadiile doliului după Bowlby: concentrarea asupra persoanei

decedate, revoltă faţă de decedat sau faţă de alte persoane, apelare la

ajutorul celor din jur, disperare, dezorganizare, reorganizarea şi

concentrarea pe un alt subiect de interes.

Stadiile doliului după Kavanagh: şocul, dezorganizarea, emoţiile

violente, vinovăţia, înstrăinarea şi pierderea, eliberarea, restabilirea.

Abundenţa sentimentelor complexe şi numeroasele cerinţe şi presiuni

ale doliului vor avea ca rezultat o gamă amplă de comportamente.

Unele sunt utile şi constructive, altele doar vor intensifica suferinţa


psihologică a persoanei îndoliate. S-au observat trei tipuri de

comportament disfuncţionale:

Evitarea – dacă este adoptată pe o perioadă de timp îndelungată,

devine disfuncţională pentru că încurajează negarea morţii fiinţei iubite

şi duce la pierderea controlului persoanei îndoliate. Îndepărtarea de

casă, printr-o excursie, prea repede după deces, poate avea ca rezultat

ratarea primelor stadii ale doliului. Revenirea acasă este mai dificilă, iar

procesul doliului este mai dezorganizat.

Ştergerea – este un proces ce depăşeşte evitarea şi negarea. El implică

încercarea de ştergere în totalitate a amintirilor despre persoana

decedată; se realizează prin distrugerea tuturor hainelor, fotografiilor şi

a altor bunuri.

Idolatrizarea – este opusul ştergerii; se glorifică amintirea persoanei

decedate care este percepută imposibil de perfectă; idolatrizarea este o

încercare de păstrare a convingerii că decedatul este încă viu.

Metode de control funcţionale a doliului


Procesul cheie este o bună comunicare în cadrul unei reţele pozitive de

susţinere. Energiile persoanei îndoliate trebuie direcţionate spre

pierderea reală, să fie trăită colectiv şi individual. Nu trebuie să existe

nici un ţap ispăşitor, vreo invinuire sau sentimente de vinovăţie faţă de

decedat. Supravieţuitorii trebuie să-şi exprime liber sentimentele -

comunicarea deschisă oferă posibilităţi nelimitate pentru reducerea

suferinţei.

Psihologie medicală , C4- Stresul şi boala,Strategii de adaptare utilizate în


timpul stresului psihic,Lumea spitalului văzută de bolnav...

Stresul şi boala

Stresul poate fi întâlnit ca sursă de boală şi ca mod de răspuns al

persoanei bolnave. Conform teoriei vulnerabilitate/ stres care pune

accentul asupra primordialităţii vulnerabilităţii genetice sau câştigate,

stresul este implicat ca factor etiologic într-un mod mai complicat, în

cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca fragilizant, creator de


predispoziţie, fie ca declanşator al bolii pe fondul unei vulnerabilităţi

preexistente. Orice boală odată manifestată reprezintă un stres

substanţial, atât pentru purtătorul ei cât şi pentru familia sa, generând o

varietate de reacţii.

Boala reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit,

necunoscut, generator de confuzii, de pierderea controlului cognitiv şi

anxietate, plin de ameninţări; ea are un efect dezorganizator asupra

existenţei umane. Boala apare ca experienţă:

 de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de

sănătate;

 de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi

realizarea propriilor proiecte de viaţă;

 dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului, ci şi în cel psihic,

acolo unde se resimt trăirile neplăcute, tristeţea, angoasa,

solitudinea, izolarea, incertitudinea, neputinţa. Ea naşte trăirea de

victimă, victimizarea. Boala şi aspectul ei defectual, infirmitatea ,

sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii, sentimente,


gânduri(nevoia de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire,

fantasme). Latura psihologică a răspunsului faţă de boală variază în

raport cu gravitatea ei, cu pericolele implicate, cu personalitatea

bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu condiţiile în care se găseşte,

tăria grupului de sprijin.

Experienţele stresante pot altera evaluarea simptomelor fizice şi

mijloacele folosite pentru a le face faţă. Lupta contra experienţelor

stresante poate justifica sensibilitatea la simptome, scăderea toleranţei şi

încurajarea adoptării rolului de bolnav. Prin comportamentul de boală se

poate face faţă unei experienţe dezagreabile sau nefericite. Tendinţele de

adoptare a rolului de bolnav sunt variabile de la o persoană la alta şi sunt

accentuate de stres. Raportul personalitate/ boală acţionează prin

descrierea simptomelor, experienţe de viaţă negative, cerere de îngrijiri.

Modelul renunţării

– conceptul de renunţare psihologică, caracterizat prin sentimentul


înfrângerii, prin a te recunoaşte învins, a fost folosit adesea în studiile
legate de pierderi grave urmate de moarte neprevăzută, în tentativa de
a descoperi mecanismele biologice care stau la baza acestor fenomene.
Stresul se defineşte ca un fenomen caracterizat prin sentimente de
neputinţă şi disperare, impresia pe care o trăieşte subiectul că nu va fi
capabil să facă faţă pentru perioade mai mult sau mai puţin lungi la
schimbările intervenite, folosind mijloace insuficient adaptate. Boala
care urmează implică angajarea de mecanisme neuropsihologice şi de
blocare a sistemului imunitar, specifice, declanşate de trăirea de
neputinţă, o reacţie de conservare-retragere ce contribuie la creşterea
vulnerabilităţii. Evenimentele mortale în raport cu o pierdere
impersonală gravă: pierderea soţului, a soţiei, a unei persoane foarte
dragi.

Modelul acumulării schimbărilor vieţii – schimbările pozitive sau

negative constituie un eveniment potenţial stresant. Fiecare eveniment

este evaluat în legătură cu gradul de readaptare socială necesar. Există

un raport între acumularea de evenimente stresante într-o perioadă de

timp relativ scurt, care precede imediat debutul bolii (6 luni-2 ani).

Absenţa schimbărilor (a nu avea copii, a nu fi promovat profesional)

este un alt aspect. Acumularea evenimentelor pozitive şi negative cere

eforturi de adaptare, cu supraactivarea sistemului neuroendocrin care,

pe termen mediu şi lung, duce la uzură organică şi scade rezistenţa la

boală.
Modelul evaluării situaţiilor stresante. Legătura dintre situaţiile

stesante şi consecinţele asupra sănătăţii depinde dacă subiectul

recunoaşte sau nu caracterul stresant. Alţi factori care fac legătura între

stres şi boală sunt predispoziţia biologică, evaluarea pe care individul o

face situaţiei, suportul social pe care-l obţine de la alţii, strategia pentru

a face faţă situaţiei, mutaţiile din viaţa subiectului ce presupun

importante alterări în activităţile sale, regimul său alimentar.

Persoanele nu percep evenimentele în acelaşi fel: ceea ce poate fi

stresant pentru un individ nu este pentru altul. Individul evaluează o

situaţie pentru a-şi da seama dacă este sau poate deveni periculoasă

pentru el, pe baza capacităţii pe care o are de a înţelege care este

pericolul situaţiei şi cum poate face apel la resursele sale pentru a

neutraliza sau îndepărta pericolul.

Evaluarea primară faţă de boală se declanşează concomitent cu reacţia

emoţională firească de anxietate, chiar de panică şi o conduită


cognitivă, de evaluare primară, în care situaţia este apreciată drept

foarte alarmantă, greu de suportat.

Evaluarea secundară care ajunge la concluzii diferite, de multe ori

benigne, boala devenind mai uşor de suportat. Odată cu ameliorarea

apare riscul renunţării la tratament, trăit ca element străin impus de

alţii persoanei respective. Pe parcursul bolii au loc reevaluări, mai ales

dacă situaţia se schimbă sau boala devine cronică şi provoacă

invaliditate.

Boala reprezintă o situaţie diferită faţă de cea normală. Stresurile

psihice generate de situaţia de bolnav se articulează cu coordonatele

psihice, tipul de personalitate şi situaţia concretă a individului în

momentul declanşării bolii. În funcţie de cultura medicală şi de propria

sa experienţă de bolnav, ori a celor apropiaţi lui, există o tendinţă

naturală de autoamăgire, de a amâna sau nega intrarea în situaţia de

bolnav. Acceptarea bolii oglindeşte o situaţie generatoare de mari


frământări sufleteşti, soldată cu stres psihic de durată, mai ales dacă

supraestimează problemele pe care i le pune boala.

Atitudini ale pacienţilor faţă de boală

Aflarea diagnosticului de boală provoacă un moment de criză cu

puternice reverberaţii ce se pot întinde pe luni sau ani de zile, dacă este

o afecţiune gravă sau cu un viitor incert. Reacţiile bolnavului şi ale

familiei sunt:

 de şoc, mai ales dacă este vorba de o afecţiune gravă, par năuciţi,

au impresia de irealitate; durează câteva zile;

 de incredulitate, angoasă, descurajare extremă, panică, mânie,

negare, revoltă, refuză diagnosticul, aleargă din doctor în doctor

în speranţa că diagnosticul va fi infirmat;

 de dezorganizare-reorganizare, de obişnuire;

 acceptarea realităţii şi toleranţă.

Semnificaţia evenimentului de viaţă, îmbolnăvirea.


În raport cu îmbolnăvirea apar trei unghiuri de abordare:

1.Căutarea unui sens, indivizii caută informaţii despre boala lor, despre

existenţa în condiţii de boală.

2.Atribuirea socială, adică cine este de vină, factorii care au contribuit la

situaţia prezentă; unii văd boala ca fiind generată de propria neglijenţă,

ca semn al propriului eşec, se angajează în propria învinovăţire;

3.Comparaţia socială, adică modul în care se vede persoana respectivă,

de modul în care este perceput de ceilalţi: familie, persoane de îngrijire,

alţi bolnavi, societate.

Emoţiile din situaţia de boală ce interferează relaţia terapeutică.

Pacientul şi familia sa aduc în faţa personalului medical stări emoţionale

deosebite, rezultate din trăirea ameninţării create de noua situaţie.

Boala somatică sau psihică reprezintă un moment de criză care, prin

consecinţele nefaste ce se conturează la orizont, aduce în discuţie

întreaga existenţă a bolnavului, dar şi a celor dragi. Cele mai multe boli
induc trăirea de pierdere a unei funcţii, a imaginii de sine, a mobilităţii,

a slujbei, a relaţiilor umane, a viitorului dacă afecţiunea este mai

severă. Frământările şi neliniştea izbucnesc cu atât mai puternic cu cât

subiectul fusese într-o situaţie mai bună, provocând penetrarea

senzaţiei de invulnerabilitate psihologică cu care fusese înzestrat în

timpul perioadei de sănătate. Modul de reacţie al unui pacient este

dependent de vârsta, educaţia, trăsăturile de personalitate, stilul

familiei sau grupului, echilibrul afectiv, gravitatea bolii.

Reacţii emoţionale ale persoanelor bolnave

Reacţiile faţă de boală sau de invaliditate sunt marcate de trăsăturile

personale. Ele se întind pe un larg registru emoţional cuprizând

negarea, ambivalenţa, regresiunea, frica, mânia, ostilitatea, şocul,

neîncrederea, vinovăţia, ruşinea, neînţelegerea. O bună parte dintre ele

pot reflecta particularităţile generale, imprimate încă din copilărie, ale

stilului de confruntare (coping) a persoanei respective faţă de situaţiile

dificile ale existenţei faţă de evenimentele de viaţă.


Acceptarea bolii – recunoaşterea bolii şi intrarea în situaţia de bolnav

are mai multe variante:

 recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav în care

persoana echilibrată emoţional recunoaşte lucid slăbiciunea fizică

sau psihică pe care o implică boala apărută ca un accident în viaţa

sa, precum şi situaţia nouă de dependenţă;

 ignorarea bolii de către persoanele cu un nivel redus de cultură

medicală, retardaţi mintal, psihotici sau cei cu un psihic normal

care îşi focalizează interesele asupra unei probleme care îi face

surzi faţă de propriile suferinţe;

 refuzul stării de boală în condiţiile conştientizării unor tulburări ce

pot constitui semne de boală, pentru că le modifică substanţial

modul de existenţă (le e greu să renunţe la fumat, alcool, alimente

preferate), amână decizia, se autoamăgesc, prin mecanisme

inconştiente de apărare;
Ambivalenţa – este o reacţie mai apropiată de realitate, caracterizată

prin oscilaţii, subiectul este conştient de existenţa unei afecţiuni, dar i

se pare, fie că se află într-un stadiu prea timpuriu pentru a fi tratat, fie

că poate să o înfrunte singur, iar tratamentul ar implica el însuşi mari

riscuri.

Frica – este o reacţie banală la ameninţare, iar situaţia de boală este

generatoare de emoţii de acest tip. Frica este poate cea mai puternică

dintre toate emoţiile şi poate declanşa comportamente pe care

subiectul nu le poate controla adesea de loc. De obicei ne este frică de

ce este mai rău. Dacă ai avut un accident şi ţi-ai rupt un picior, te temi

să nu ţi-l amputeze şi mintea fuge la dezastrul vieţii tale. Ea se însoţeşte

de pierderea capacităţii de control, de a lua o decizie, de a face faţă

diferitelor situaţii. Oamenii înspăimântaţi trăiesc neajutorarea şi

inabilitatea paralizantă de a se hotărî, de a lua o decizie raţională; ei

sunt inhibaţi, blocaţi; odată ce identitatea este ameninţată omul devine

neputincios. Orice contagiune a anturajului sau chiar a persoanelor din

personalul medical poate provoca intensificarea fricii prin procesul de


inducţie reciprocă. Frica creează frică şi spirala fricii conduce la

comportamente iraţionale. Frica spune adesea fricosului să se oprească,

iar mânia să acţioneze. De cele mai multe ori frica este

neconştientizată: subiectul este cufundat în frică şi are nevoie de o

persoană calmă şi fermă din afară care, fără a se lăsa impresionată, să îi

constate existenţa şi să îi clarifice originile. Cuvintele adresate fricosului

trebuie să fie bine cumpănite, puţine, clare şi la obiect. Acceptarea

trăirii de frică este importantă permiţând subiectului să o reducă, prin

împărtăşirea ei. Recunoaşterea şi acceptarea nu ca ceva umilitor,

reprezintă momente cheie în drumul către ştergerea fricii şi

recâştigarea controlului.

Convingerile false – apar de obicei în perioada de adaptare faţă de

evenimente de viaţă neobişnuite, negative - accidente, boli, pierderi.

Ele reprezintă o etapă de tranziţie în adaptarea la o situaţie resimţită

dramatic, cum ar fi pierderea bruscă a tot ceea ce a fost esenţial în

viaţă, ceea ce de multe ori este imposibil de trăit şi de acceptat.


Credinţele false reprezintă soluţii psihologice de moment, ce se vor

şterge apoi treptat. O persoană obişnuită reuşeşte de obicei să le

depăşească şi să realizeze asimilarea evenimentului real ca atare.

Tulburarea respectivă poate avea la origine şi informaţii greşit

interpretate sau chiar iatrogenii. Clasică este confuzia clientului

generatoare de fantasme hipocondriace, rezultată din folosirea

termenului „funcţional” de către personalul medical. Pentru reducerea

stării subiacente de anxietate a celor purtători de convingeri false

despre boli sau evenimente de viaţă este nevoie de o informare

repetată, prudentă, dar bine fundamentată, asociată cu o bună

relaţionare.

Mânia – este una din reacţiile banale faţă de boală, faţă de evenimente

neplăcute, subiectul neacceptând loviturile soartei. Mânia se poate

însoţi de ostilitate, de resentimente şi se poate concretiza în

agresivitate deschisă, verbală şi fizică, mergând până la violenţa

îndreptată asupra persoanei proprii sau prin mecanisme proiective,


asupra altora, a terapeutului, a tuturor. Subiectul poate fi adus la

consultaţie într-o stare de mânie. Ea poate fi derivativă avându-şi

originea în evenimente din afara situaţiei terapeutice. Izbucnirile de

mânie ale pacienţilor sunt de fapt un mod de a conversa, un mod de a

solicita atenţie şi a cere indirect ajutor, iar nemulţumirile faţă de

personalul medical sau faţă de condiţiile de spitalizare, când nu sunt

justificate, pot reprezenta supape de descărcare ale tensiunilor de fond,

create de boală.

De aceea, cei cu stări de mânie au nevoie de multă atenţie, de

înţelegerea şi acceptarea mesajului lor, chiar dacă forma este

inadecvată, apărarea luând forma atacului; se impune o intervenţie de

criză cu ascultarea atentă, prudentă, diplomatică, fără a contrazice

subiectul, ceea ce reduce substanţial tensiunea. Este problema

pacientului, este frica lui, incertitudinea lui, inabilitatea sa de a se

adapta. Dialogul cu o persoană mânioasă este pretenţios; răspunsurile


de tip ripostă pot stimula trăirea de mânie. Nu se poate ignora riscul

agresiunii fizice.

Vinovăţia – reprezintă asumarea unei responsabilităţi, adesea false faţă

de încălcarea unor reguli. Întotdeauna este vinovat cineva când apare o

boală. Regula este adânc implantată în stilul de gândire al unor

persoane şi este adesea iraţional. Trăirile de vinovăţie sunt generate de

multe situaţii, de cele de boală, după accidente, de eşecul profesional,

relaţional, sexual. Subiectul are nevoie de pedepsire şi iertare.

Vinovăţia poate genera acţiuni de autopedepsire, declanşarea unor

ritualuri religioase sau descărcări de mânie şi agresiune. Abordarea unei

trăiri de vinovăţie se realizează prin însuşi faptul ascultării, care va fi cât

mai tăcută, ca o spovedanie, fără comentarii sau interpretări.

Împărtăşirea sa este însoţită de multă emoţie, plâns şi durere. Abia la

un timp după liniştirea subiectului se poate aborda problema atribuirii

greşite sau exagerate, când acesta devine capabil să adopte o atitudine

raţională.
Ruşinea – este o trăire neplăcută asimilată cu aceea în care te simţi

dezbrăcat în faţa cuiva. Experienţa ruşinii este echivalentă cu aceea a

eşecului. Inadecvarea poate să fie recunoscută de persoana în cauză

sau să transapară din remarcile altora. Cei ce trăiesc ruşinea îşi

imaginează că au făcut păcate, că suferă de afecţiuni respingătoare, că

au făcut greşeli. Ei presupun că lumea ştie şi că îi judecă sever.

Gândurile şi imaginile negative sunt greu de destăinuit şi prelucrat.

Autoînvinovăţirea poate să se producă după apariţia inexplicabilă a unei

afecţiuni . Depăşirea ruşinii presupune obţinerea unei atmosfere de

mare încredere, de sinceritate, conţinutul său fiind adesea uşor de

neutralizat printr-o reîncadrare corectă a faptelor şi responsabilităţilor,

dar care necesită timp.

Atitudini de suferinţă determinate de boală şi situaţia de bolnav:

 combativă, de adaptare adecvată la realitate;

 de resemnare, de dezinteres faţă de soarta proprie


 de refugiu în boală, generat de beneficiul secundar pe care îl au

unii bolnavi cu probleme existenţiale serioase, cei

hiperconştiincioşi, cu personalitate pitiatică,

 de culpabilitate pentru fapte care îi apasă sau sunt implicate alte

persoane, prin gândirea magică (deochi, argint viu, farmece),

 de valorificare superioară a situaţiei de bolnav – avantajele bolii –

meditează în linişte la problemele sale de perspectivă;

 cufundare în suferinţă, în agitaţie şi anxietate justificată de bolile

foarte grave şi nejustificată de supraestimarea unor boli uşoare,

 persecutorie – la bonavii care negând boala, devin revendicativi,

procesomani, pedepsind posibile greşeli medicale sau de îngrijire.

Strategii de adaptare utilizate în timpul stresului psihic

Strategii implicând acceptarea confruntării:

 acţiuni conştiente, conduite active – lupta (efectuarea sarcinii),

fuga (evitarea, refuzul confruntării cu problema), avalanşe de

reacţii haotice, de panică, având în subsidiar intenţia de opoziţie,


de atitudine activă, dar ineficiente faţă de situaţie; acţiuni

conştiente pasive, lipsa de răspuns efectiv la solicitare, dar cu

rezonanţă afectivă negativă intensă şi un grad ridicat de frustrare;

apatia, resemnarea ce decurg din aprecierea situaţiei ca fiind fără

ieşire; panica, manifestată prin paralizarea oricărei iniţiative –

inhibiţia generalizată – şocat, blocat, mort de spaimă;

 starea de şoc emoţional este determinată de veşti proaste care

perturbă existenţa cuiva şi nu sunt integrate emoţional. În timpul

şocului comportamentul poate derapa către negare, o

dezorientare temporospaţială sau pierderea identităţii; subiectul

poate părea îngheţat emoţional şi fizic, nu mai percepe şi nu mai

reacţionează la nimic din ceea ce i se spune sau se întâmplă în

jurul său. Alţii se vaietă, îşi smulg părul din cap. Sprijinul verbal

este ineficient – atingerea este cea eficientă. Un lichid cald,

gesturi empatice sunt remedii imediate de cea mai mare valoare.

Ele pot declanşa dezgheţul, momentul în care persoana începe să

vorbească şi să plângă, adesea foarte abundent.


Strategii implicând neacceptarea confruntării cu agentul stresor prin

amânare, ignorare, ocolire, reprezintă un grup de acte

psihocomportamentale, desfăşurate la un nivel subconştient sau

inconştient – autoînşelare inconştientă.

Strategii de adaptare conştiente – subiectul a hotărât să amâne un

răspuns decisiv sau să-l înlocuiască prin substituire cu o altă acţiune

menită să reducă tensiunea provocată de incapacitatea de a răspunde

adaptativ la stres→Acte conştiente: amânarea deliberată a acţiunii de

rezolvare a unei situaţii de impas, înlocuirea acţiunii iniţiale cu o alta

echivalentă, diferită, compensatorie; represiunea este o modalitate de

respingere voluntară(conştientă) a unor pulsiuni sau tendinţe de

satisfacere a unor dorinţe intime, stăpânirea unor afecte penibile

(mânia, spaima nedisimulată).

Acte inconştiente intervin în situaţii ameninţătoare la adresa integrităţii

individului, a prestigiului său ori a stării lui de confort psihic. Agentul

stresor acţionează instantaneu: refularea este un mecanism de scurt


circuit al conştiinţei în cazul unei tensiuni psihice extreme, generate de

imagini, idei, pulsiuni sau dorinţe penibile pentru subiect sau

reprobabile pentru mediul său social. Pătrunderea lor în conştiinţă are

loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri; comutarea

reprezintă canalizarea inconştientă a trebuinţelor impulsurilor,

motivelor către obiective care pot fi atinse, producând o satisfacţie

durabilă subiectului; proiecţia reprezintă alt mecanism de apărare prin

care se descarcă inconştient o stare de tensiune afectivă extremă, prin

atribuirea unei alte persoane sau obiect a sentimentelor, dorinţelor,

impulsurilor pe care subiectul refuză să şi le atribuie sau le ignoră;

negarea realităţii reprezintă o tendinţă inconştientă de a filtra sau a

ignora anumite realităţi pe care refuzăm să le acceptăm. Negarea este o

reacţie de început a bolii, în care subiectul refuză să ia cunoştinţă de

realitate, pare nepăsător, neafectat, zâmbitor – este o formă de

apărare faţă de o realitate foarte dureroasă, adesea insuportabilă

pentru bolnav. Negarea poate fi sprijinită de familie prin adoptarea


aceleiaşi atitudini de refuz a adevărului; negarea poate deveni un

mecanism permanent de apărare la unii părinţi ai copiilor cu handicap.

Lumea spitalului văzută de bolnav

Pentru bolnavul internat prima dată, viaţa de spital apare în multe

privinţe total diferită de cea obişnuită, guvernată de legi neobişnuite

pentru el. Mai ales copilul se simte părăsit în spital, el suportă greu

separarea de părinţi. Izolarea de familie este suportată cu greu de mulţi

pacienţi, fiind în acelaşi timp influenţat de suferinţele altora. În aceste

condiţii bolnavul poate suferi de o regresie accentuată la nivelul

personalităţii exprimată în plan afectiv şi comportamental, până la

infantilizare. De multe ori bolnavul este nevoit să asiste la agonia sau

chiar la moartea unui vecin. Greu d e suportat mai este şi restrângerea

activităţii fizice, iar unele metode de investigaţie şi tratament sunt

foarte anxiogene. Uneori se poate simţi jenat prin pierderea intimităţii,

fiind nevoit să declare amănunte stânjenitoare din viaţa personală.

Poate fi terorizat de analize şi investigaţii a căror semnificaţie nu o


cunoaşte, de neînţelegerea jargonului medical, toate îi provoacă

frustrare şi îi sporesc evident anxietatea. Insuficienta informare asupra

bolii de care suferă creează o stare de nesiguranţă fundamentală,

alimentată de răspunsurile extrem de evazive sau excesiv de

asiguratorii ale personalului.

Modificările comportamentale induse de boală

În situaţia de boală cu simptome greu de suportat, persoana simte o

nevoie intensă de relaxare, adoptând adesea un comportament

regresiv – el devine copilăros, neajutorat, exteriorizează excesiv

suferinţa, capătă un ton poruncitor, tiranic, alteori plângăreţ, de răsfăţ,

prin care cere să fie ajutat de toţi – de multe ori solicitările

disproporţionate de ajutor şi plângerile sunt în contradicţie cu starea

reală a sănătăţii. Regresia este o reacţie inconştientă de protecţie, mai

frecventă la bărbaţi. Trăsături definitorii pentru regresiunea omului

bolnav pot fi egocentrismul (centrarea atenţiei pe senzaţiile sale legate

sau nu de boală), capricios până la terorizarea anturajului,


dependenţa(bolnavul dependent de medic şi de anturaj, primeşte

marea satisfacţie prin diminuarea responsabilităţii, ştiindu-se protejat,

unii putând adopta rolul de bolnav), predominanţa afectelor(emoţii

primare – izbucniri de plâns, furie sau veselie accentuată), agresiunea

latentă – omul bolnav îl învidiază pe cel sănătos, anxietatea, depresia,

gândirea magică. Regresiunea poate să îmbrace şi aspectul unor reacţii

isterice, conversive. Regresiunea stârneşte resentimente şi provoacă

distanţarea personalului de îngrijire ceea ce face ca bolnavul să devină

şi mai fixat în conduita sa protectivă, ieşirea fiind încă şi mai dificilă. O

atitudine empatică şi de răbdare din partea personalului de îngrjire

poate să ducă la relaxare şi la reducerea tensiunii nervoase. Starea de

regresiune este depăşită lent, pe măsură ce subiectul îşi recapătă

încrederea în sine.

Suferinţa comună naşte grupuri de întrajutorare umană, există o

impresionantă solidaritate între oamenii suferinzi.


Psihologie medicală , C3 -Psihosomatica , Situaţii generatoare de stres psihic

Psihosomatica este o concepţie medicală integratoare care permite

abordarea unor afecţiuni somatice induse psihic, ca reacţie a unor trăiri

emotiv tensionale sau a unor manifestări psihice secundare unor boli

organice. Psihosomatica este o disciplină ştiinţifică ce are ca obiect

studierea relaţiilor ce există între factorii biologici, psihologici şi sociali

care intervin în explicarea sănătăţii şi a bolii. (IKEMI – a 4a dimensiune-

ecologică, existenţială – libertatea deciziei în cadrul unei autocunoaşteri

şi a perceperii de către individ a sensului vieţii, a asumării

responsabilităţii actelor sale). Psihosomatica este o adevărată mentalitate

de abordare a pacientului deoarece este o concepţie holistică (unitatea

dintre soma şi psihic), se bazează pe observaţii clinice, include influenţa

mediului social asupra bolii, reliefează dubla vulnerabiliatete la stres

(psihică şi de organ), impune stresul psihic ca factor de risc (exclusiv,

aparent sau sumativ). Cunoaşterea afectivităţii devine un prim element

esenţial în înţelegerea tulburărilor psihosomatice. Anxietatea este simţul


intern care previne Eul despre existenţa unui conflict între două tendinţe

afectiv opuse. Anxietatea, angoasa, frustrarea, dependenţa, culpabilitatea

sunt elemente cauzale. Personalitatea premorbidă poate fi caracterizată

prin reactivitate emoţională crescută, susceptibilitate accentuată,

rigiditate, agresivitatea externă blocată.

Unii bolnavi fac nevroze, alţii boli psihosomatice. Cei care devin

somatici dezvoltă un sindrom de renunţare şi cedare ca răspuns la o

pierdere sau ameninţare. Unii autori sunt de părere că o cauză a

suferinţei psihosomatice este alexitimia – incapacitatea de a recunoaşte

şi a descrie sentimente, dificultatea de a diferenţia stările emoţionale de

senzaţii corporale, incapacitate imaginativă.

Reactivitatea este un proces modulat de factori genetici şi de

personalitate prin care creierul interpretează evenimentele care-i parvin

şi trimite mesaje somatomotorii, vegetative şi neuroendocrine la

organele ţintă. Vulnerabilitatea la stres este premisa importantă pentru

apariţia nevrozelor, psihozelor reactive şi a bolilor psihosomatice.

Orice SP este un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat ci

şi de fiecare organ (glandele, sistemul imunitar, ap. cardiovascular,


respirator, digestiv), acţiune sumativă a mai multor agenţi etiologici.

Suportul social are rol de filtru în calea stresului. Factori de risc

biografici în creşterea vulnerabilităţii la stres sunt: circumstanţe socio-

profesionale ale părinţilor (status socio-economic scăzut, nivel

educaţional scăzut al părinţilor), climat psihic indus de părinţi (tulburări

psihice ale mamei sau tatălui, patologie relaţională, criminalitate),

carenţe afective (copil nedorit, nelegitim, educaţie monoparentală, tată

autoritar), contacte sociale reduse, netrainice, interval mai mic de 18 luni

între fraţi, abuz sexual sau viol.

Reacţia de coping este strategia adaptativă utilizată, adesea inconştient,

de a face faţă situaţiei, de a învinge dificultăţile. Stresul este un factor

agresiv dar şi un proces de adaptare al organismului, un răspuns

nespecific, general la acţiunea agenţilor stresori, prin reacţii adaptative

fiziologice, mediate neurovegetativ-endocrin. Adaptarea este

promovarea creşterii şi dezvoltării umane prin utilizarea activă a

resurselor biopsihosociale care participă la controlul, stăpânirea şi

prevenirea stresului generat de condiţii externe/ interne. Adaptarea este

baza pentru supravieţuirea şi evoluţia grupului.


Simptome şi semne psihosomatice: palpitaţii, tremor, modificări ale

vocii, paloare/roşeaţă tegumentară.

Tulburările psihosomatice sunt (paratrăznet) stereotipe(aceeaşi zonă de

reacţie şi aceleaşi simptome): cefalee, migrena, tahicardie paroxistică

supraventriculară, diaree, prurit, tulburări de dinamică sexuală, crize de

tetanie, lipotimii, vărsături, acnee, dismenoree, herpes, etc.

Boli psihosomatice sunt astmul bronşic, cardiopatia ischemică, diabetul,

HTA, obezitatea, spasmul piloric, psoriazisul, rectocolita

ulcerohemoragică, colonul iritabil, ulcerul gastroduodenal, artrita

reumatoidă, cancerul etc.

Terenul psihosomatic este reprezentat de o dublă vulnerabilitate a

bolnavului la stresul psihic: vulnerabilitatea psihică (medie –

personalitate de tip A sau C) şi vulnerabiliatea de organ.

În cadrul sistemelor de transmisie de la soma la cortex şi de la cortex la

soma sistemul neuro-vegetativ-endocrin ocupă locul cel mai important

ca sursă de mediatori. Stimulii dotaţi cu o semnificaţie nocivă acţionează

pe calea organelor de simţ, cu proiecţie corticală; apar influxuri nervoase

corticosubcorticale, cu activarea centrilor neurovegetativi superiori,


punerea în funcţiune a sistemului simpaticoadrenergic şi a axului

hipotalamohipofizar renal, cu eliberarea consecutivă de catecolamine,

ACTH, cortisol, vasopresină, STH, inhibiţia sistemului imunitar - stat

inima în loc, nod în gât, albit, înroşit. Stresul solicită anumite organe şi

aparate cu disfuncţii latente, ori deja manifeste şi conduc la apariţia

tulburărilor psihosomatice.

Situaţii generatoare de stres psihic

I.Conflicte familiale

A.Copilul cu autoritatea parentală: Copilul cu ceilalţi fraţi:

- frustrare – prin exces de autoritate; - concurenţă afectivă;

- depresie – prin dezinteres. - interese divergente.

B.Conflicte conjugale privind exercitarea autorităţii; probleme materiale;

educaţia şi îngrijirea copiilor; dezacord asupra preferinţelor; nepotriviri

temperamentale/ în raporturile sexuale; despărţiri temporare.

C.Conflicte paraconjugale – cu socrii, părinţii.


D.Pierderi, prejudicii: boli ale membrilor familiei, decese, divorţ.

II.Conflicte profesionale: activitate profesională excesivă; „recuperare”

inadecvată(lipsa relaxării, somn insuficient);

factori perturbanţi(sonori, termici); „climat afectiv negativ” - raporturi

inadecvate cu colegii, superiorii, subalternii; responsabilităţi mari

profesionale şi obşteşti - „manager disease”; veleităţi peste posibilităţi;

insuccese de ordin personal sau ale colectivului, termeni de execuţie

nerealizaţi/ nerealizabili în muncă.

III.Conflicte sociale: probleme materiale şi/ sau de locuinţă; tensiunea

vieţii moderne („criza de timp”, poluarea sonoră, etc.); măsuri

coercitive(inclusiv privarea de libertate); accidente de automobil;

terorismul; şomajul; drogurile; sectele religioase inductoare de

contrângeri.

IV.Conflicte în sfera vieţii intime: complexe de inferioritate diverse:

fizice (deficit statural, fizionomie, ponderal, etc.), tulburări de dinamică

sexuală(la bărbaţi mai ales), situaţia de bolnav, legate de inserţia socio-

familială; sentimente dominante de coloratură afectiv-negativă;


nesatisfaceea unor trebuinţe biologice; „spleen” (subsolicitarea,

monotonia vieţii personale).

V.Conflicte iatrogene: fobii faţă de unele boli, tanatofobie; goana după

medicamente; avatarurile spitalizării.

VI.Calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, modificări bruşte ale climei

VII.Schimbări ale modului de viaţă: definitive (căsătorie, divorţ, decese

ale celor apropiaţi, boli grave, cronice, invalidante, mutaţii profesionale,

etc.); temporare sau de importanţă mai redusă (mutarea în altă locuinţă,

deplasări temporare în interes de serviciu sau în concediu, schimbarea

unor obiceiuri –renunţarea la fumat, curele de slăbire).

Stresul – în sens etimologic provine din latinescul stringere care

înseamnă a cuprinde, a îmbrăţişa, a strânge, a lega, a răni, a jigni.

Termenul a fost folosit în limba engleză încă din secolul al XVII lea

pentru a exprima suferinţa, privaţiunea, necazurile, adversitatea, adică

consecinţele unei vieţi dificile. Din secolul al XVIII lea atenţia este

îndreptată asupra agentului care stă la originea stresului, cauza care

produce o tensiune şi determină într-un timp mai scurt sau mai

îndelungat deformarea unui obiect→stresul poate antrena, pe termen


lung, la oameni, boli somatice şi/ sau boli mintale, depăşindu-se astfel

concepţia fizică şi trecându-se la o viziune medicală sau psihologică.

Din această perspectivă, noţiunea de stres a fost introdusă în 1931 de

Selye pentru a defini ceea ce se va numi „sindromul general de

adaptare” adică acea stare manifestată printr-un sindrom specific care

corespunde tuturor schimbărilor nespecifice induse într-un sistem

biologic. Pentru Selye stresul este în mod fundamental un răspuns

fiziologic. Sindromul general de adaptare este un răspuns biologic

particular la un stimul nociv care implică creşterea hormonilor

adrenocorticali, pituitar şi reprezintă sistemul de apărare biologică

împotriva stimulilor nocivi în general. SGA are trei etape:

 alarma – activare biologică ce cuprinde două forme – şoc-

contraşoc;

 rezistenţa – creşte rezistenţa la stimuli dăunători, scade rezistenţa

la alţi stimuli, organismul pare că s-a adaptat la situaţie,

comportându-se normal, dar cu persistenţa modificărilor din stadiul

de contraşoc prelungit;
 epuizarea – dispare efectul adaptării. Prelungit excesiv, produce

leziuni ireversibile, boli de adaptare.

Stresul poate stimula sau dăuna. Este o forţă care produce o tensiune,

urmată de o deformare a obiectului asupra căruia s-a exercitat; este

vorba de un stimul extern, de un agent oarecare: zgomot, căldură, frig,

doliu, pierderea locului de muncă→este rezultatul acţiunii unui agent

fizic, psihologic sau social; este în acelaşi timp stresorul cât şi rezultatul

acestei acţiuni; este reacţia de apărare în faţa excitaţiilor senzoriale şi

motrice.

Sursele de stres se referă la mediul de lucru, la excesul sau lipsa de

activitate, la pericolul fizic, la adecvarea dintre individ şi mediul său

înconjurător şi la relaţia familie-muncă. Ambiguitatea rolului( lipsa de

claritate în ceea ce priveşte rolul individului la locul de muncă, a

obiectivelor propuse şi a dimensiunilor responsabilităţii sale determină

obţinerea unui minimum de satisfacţii profesionale, o stare crescută de

tensiune în raport cu munca prestată şi un sentiment al lipsei de

importanţă a muncii însoţită de o pierdere a respectului faţă de sine.


Stresul relaţional este legat de calitatea raporturilor umane întreţinute de

superiorul ierarhic cu subordonaţii şi colegii de muncă. Relaţiile bune

dintr-un colectiv de muncă sunt un factor primordial pentru sănătatea

individului şi colectivităţii.

Trebuie luate în considerare şi caracteristicile situaţiei stresante,

caracteristicile biologice şi psihologice ale indivizilor şi caracteristicile

sistemelor sociale, care acţionează ca nişte bariere protectoare ale

indivizilor. Caracteristicile stresorilor sunt evaluate în funcţie de

intensitatea, dimensiunea, durata lor, de imposibilitatea de a fi

prevăzute şi de efectul de noutate→evenimentele imprevizibile au mai

mare efect asupra persoanelor decât cele anticipate mintal.

Perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de

variabile: factorii personali (pragul senzaţiilor, inteligenţa, capacitatea

verbală, tipul de personalitate, sistemele psihologice de apărare,

experienţa trecută şi un anumit simţ de stăpânire al propriului destin) şi

de factori externi (vârsta, nivelul şcolar, veniturile, activitatea

profesională etc.) Indivizii dotaţi cu mai multe calităţi, calificare şi

resurse decât alţii sunt mai adaptaţi să facă faţă situaţiilor stresante.
Dependenţa, autoînvinuirea, perfecţionismul, gândirea rigidă, concepţia

negativă despre sine, despre lume şi viitor, situaţia socială

dezavantajoasă (venitul-la bărbaţi şi educaţia la femei), sexul (femeile

mai vulnerabile decât bărbaţii; femeile oferă mai mult suport celor din

jur, sunt mai empatice decât bărbaţii) sunt factori care cresc

vulnerabilitatea la stres. Rezistenţa unui individ nu poate fi evaluată fără

a ţine cont de mediul în care trăieşte. Stresul este minim la cei implicaţi

într-o structură care acţionează după modelul protecţiei materne

individuale, ca un scut protector. Orice ruptură a legăturilor cu mediul

său duce la manifestarea slăbiciunilor individuale: izolare socială,

marginalizare, lipsa unui statut.

Medicina psihosomatică a dezvoltat formularea clasică a teoriei

specificităţii emoţionale. Există trei factori care împreună determină

apariţia bolii: vulnerabilitatea organului, structura psihologică

conflictuală şi circumstanţele actuale de viaţă responsabile de

intensitatea emoţională.

Bolile de adaptare exprimă antagonismul hormonal dintre

mineralocorticoizi şi glucocorticoizi: excesul de mineralocorticoizi este


cel care condiţionează maladiile de adaptare→ factorii emoţionali şi

mediul social influenţează orice maladie (natura psihosomatică),

deoarece factorii emoţionali influenţează toate procesele fiziologice prin

intermediul căilor nervoase şi a hormonilor. Clasificarea factorilor care

ar putea avea o importanţă etiologică: constituţia ereditară, traumatismul

obstetrical, boli organice ale copilăriei, îngrijiri primite în copilărie

(modul de înţărcare, educaţia pentru controlul sfincterelor, condiţii

materiale şi psihologice pentru somn), experienţe accidentale de ordin

afectiv în copilărie, climat afectiv în mediul familial şi trăsături

personale specifice ale părinţilor şi rudelor colaterale, traumatisme fizice

ulterioare, experienţe afective ulterioare în relaţiile interpersonale şi în

relaţiile profesionale.

Stresul devine patogen atunci când durează, creierul fiind incapabil de a

regla mecanismele fiziologice. Reacţia de adaptare iniţială, care durează

între câteva secunde şi mai multe ore, joacă de obicei un rol pozitiv

pentru supravieţuire. Reacţia, în cazul stresului cronic sau permanent,

are un rol negativ asupra sănătăţii. Agresiunile psihologice, mai ales

repetate, au tendinţa de a dimiua potenţialul de răspuns imunitar pe care


îl are un individ într-un mediu psihosocial dat ţinând seama de structura

personalităţii sale şi de capacităţile sale de adaptare. Axa hipotalamus –

hipofiză – suprarenale este implicată în mod deosebit.

Stresul psihic se referă la totalitatea conflictelor personale sau sociale ale

individului care nu-şi găsesc soluţia, o stare de tensiune, încordare,

disconfort determinate de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de

frustrare sau reprimare a unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, de dificultatea

sau imposibilitatea rezolvării unor probleme.

Literatura de psihosociologie medicală a evidenţiat asocierea certă între

diferite tipuri de personalitate şi anumite stări morbide.

Tipul A de personalitate caracterizat prin nerăbdare, ostilitate,

competitivitate, îndârjire, implicare în muncă, ambiţie exagerată,

agresivitate, autoritarism şi dominanţă, anxietate, iritabilitate,

impulsivitate interioară şi exterioară, capacitate redusă de deconectare şi

relaxare se asociază cu bolile cardiovasculare.

Tipul B de personalitate – necompetitiv, relaxat, neagresiv, neambiţios,

liniştit, fără grabă, flegmatic, calm, eficient, organizat este de cinci ori

mai puţin expus riscului de boli cardiovasculare.


Tipul C de personalitate este predispus îmbolnăvirii de cancer, proces

mediat prin slăbirea sistemului imunitar – depresie, stări de melancolie,

reprimarea emoţiilor negative, interiorizarea stărilor de furie,

sentimentul neputinţei învăţate, absenţa suportului social, expresivitate

emoţională scăzută, mod de ajustare pasiv şi represiv la factorii stresanţi.

Vulnerabilitatea la stres poate fi genetică sau dobândită. Variabilele

patogene ţin de mijloacele individuale inadecvate de luptă cu stresul

(reprimarea sau inhibarea exteriorizării emoţiilor, anxietatea, depresia,

agresivitatea disproporţionată, încăpăţânarea, pasivitatea, irascibilitatea

excesivă). Persoanele cu slabă stimă de sine apreciază multe situaţii

drept stresante şi se consideră incapabile de a le face faţă, ceea ce le

creşte anxietatea şi depresia.

Trăsăturile de personalitate fragilizante sunt:

 toleranţa scăzută la frustrare

 tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută

 rigiditate

 încăpăţânare
 introversie

 egocentrism accentuat

 impulsivitate, emotivitate crescută

 personalitate dezechilibrată de tip borderline, cu frica excesivă de

abandon

 nevroticii cu tendinţe obsesive şi fobice pe un fond anxios.

La baza stresului psihic există o neconcordanţă între resursele, abilităţile,

capacităţile individului şi cerinţele impuse acestuia.

Eustresul

este o stare provocată de stimuli plăcuţi ai ambianţei sau de trăiri psihice

plăcute, palpitante, de la emoţii până la sentimente. În cursul eustresului

are loc creşterea secreţiei de adrenalină ca factor stabilizant, stimulator

al organismului şi a endorfinelor ca neurohormoni moderatori ai plăcerii.

El este generat de stări psihice cu tonalitate afectivă pozitivă puternic

exprimată şi cu durată prelungită (sentimentul de dragoste împărtăşită


constituie un eustres cu rol dinamizator atât asupra conduitei cât şi

asupra creativităţii, practicarea unor sporturi, actul sexual).

Remedii „tradiţionale”

S-a constatat că, pentru a face faţă stresului, s-a recurs la utilizarea

accentuată a funcţiei orale. În condiţii de stres se produce o regresie

afectivă care facilitează întoarcerea la preafericita perioadă a

alimentaţiei materne. Dintre remediile tradiţionale se notează

recurgerea la alcool, care induce o senzaţie de destindere şi o uşoară

stare de excitaţie, dar care, în exces, provoacă şi intensifică tulburările

de somn, agravează depresia latentă. Tutunul, stimulând producerea de

adrenalină, diminuează angoasa, sporeşte starea de veghe şi creează o

senzaţie de energie. Pe termen lung, folosirea lui antrenează tulburări

cardiace, respiratorii şi anumite forme de cancer. Cacao, cafeaua au ca

efecte negative tulburări ale ritmului cardiac, dureri de cap, iritabilitate,

insomnii.

Remedii „moderne” antistres


Consumul de somnifere şi tranchilizante, utilizarea drogurilor au drept

obiectiv acţiunea de diminuare progresivă a tensiunilor psihice şi

musculare şi scăderea excitaţiilor senzoriale, cu importante consecinţe

de relaxare asupra funcţiilor vitale, conduc la automedicaţie şi

dependenţă.

Remediile efective împotriva stresului sunt exerciţiile de relaxare

corporală, de relaxare mintală, metode psihoterapeutice.

Principii de conduită antistres:

-Realizarea activităţilor în linişte, nepresaţi de timp sau

persoane

-Programarea activităţilor în funcţie de capacitatea de muncă

-Desfăşurarea activităţilor zilnice în locuri plăcute ca ambianţă,

înconjuraţi de persoane cu care putem discuta fără a ne supăra – în

cazul în care ne supără cineva să încercăm reducerea efectelor prin

exteriorizarea nemulţumirii
-Relaxarea în timpul lucrului pentru câteva minute

-Utilizarea muzicoterapiei, amuzamentului, lecturilor plăcute

-Evitarea agresiunilor psihice

- Calcularea resurselor financiare în funcţie de priorităţi pentru a evita

stresul financiar

-Armonizarea aspiraţiilor cu aptitudinile

-Oferirea cu regularitate a afecţiunii

-Somn de 7-8 ore pe noapte

-Discutarea dificultăţilor cu alţii, prieteni cărora să le poţi face

confidenţe

-Practicarea exerciţiului fizic, mersul pe jos

-Cultivarea unor trăiri şi sentimente pozitive, recurgerea la umor.

Rezistenţa la stres sau resursele persoanei de adaptare la stres sunt

suportul economic, abilităţile personale, tehnicile pozitive de apărare a


Eului, suportul social, dorinţa de a face ceva, resursele de sănătate şi

energie, convingerile pozitive asupra vieţii, posibilitatea de a-şi rezolva

problemele asociată cu o stare de bine fizic, părere bună despre sine şi

speranţă

Psihologie medicală , C2- Sănătatea mintală, Tulburările de personalitate

Sănătatea mintală este definită de OMS, ca aptitudinea de a stabili

relaţii armonioase cu mediul înconjurător.

Scopul educaţiei sanitare este de a permite dezvoltarea liberă,

nestânjenită a personalităţii umane şi favorizarea integrării omului în

comunitatea de viaţă în care trăieşte. Cercetările au demonstrat că

majoritatea tulburărilor mintale ale copiilor şi adolescenţilor se

datorează nu unor afecţiuni organice, nu unor tare ereditare, ci unor

deficienţe educative şi nerespectării unor norme raţionale de viaţă. S-a

stabilit o legătură directă între creşterea numărului de cazuri de

tulburări mintale şi carenţa afecţiunii materne – frustrarea de

afectivitate totală sau parţială este una din cauzele majore ale
tulburărilor mintale. S-au modificat legislaţiile ţărilor, s-a elaborat Carta

universală a drepturilor copilului, se veghează permanent la

respectarea acestora pentru a asigura o dezvoltare armonioasă a

individului, în ciuda vicisitudinilor vieţii.

D.p.d.v. psihic, sănătatea poate fi definită ca armonia dintre

comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de

individ, presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a se

ocupa de soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie

personală, o viaţă cu sens, o viaţă care merită trăită.

Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-

cultural la altul. Nevoia de normalitate derivă din şi exprimă nevoia

umană de ordine. Norma este o convenţie umană împărtăşită social.

Criterii de normalitate sunt: conştiinţa clară a Eului personal,


capacitatea de orientare în viaţă, nivel înalt de toleranţă la frustrare,
autoacceptare, flexibilitate în gândire şi acţiune, realism şi gândire
antiutopică, asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale,
angajarea în activităţi creatoare, angajarea moderată şi prudentă în
activităţi riscante, conştiinţa clară a interesului social, gândire realistă,
acceptarea incertitudinii şi capacitatea de aajustare a acsteia,
îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă. Sănătatea este
este o stare ideală, un deziderat, pe când boala este un dezechilibru la
toate nivelurile oragnismului. Normalitatea ideală defineşte felul în care
individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie şi ea
variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic
(etnic, comunitar, statal, religios ş.a. Normalitatea (sănătatea mintală)
este condiţia de funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de
societate în scopul realizării personale. Normalitatea este adaptarea
armonică în fiecare moment al existenţei, în funcţie de mediul său şi
istoria sa şi a colectivităţii sale, o rezultantă a calităţii raportului
personalitate / mediu.
Anormalitatea eate o zonă de trecere între normal şi patologic, este o

abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a

modelului uman.

Criterii funcţionale ale sănătăţii mintale: independenţă rezonabilă în

relaţiile cu ceilalţi indivizi, autodirecţionare, capacitatea de a avea o

slijbă şi de a lucra împreună cu ceialţi, capacitatea de a răspunde

regulilor şi autorităţii obişnuite, capacitatea de a depăşi dificultăţi

curente, abilitatea de a avea relaţii de prietenie şi iubire, capacitatea de

a da şi de a primi afecţiune, toleranţă la frustrare, simţul umorului,

abilitatea de a se recrea, de a avea hobby-uri, capacitatea de a dezvolta

sentimente altruiste.
Sănătatea exprimă echilibrul dinamic dintre fiinţă şi lume, iar boala

rezultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea.

Boala este un proces anormal, în contextul căruia starea şi funcţionarea

socială, somatică, emoţională sau intelectuală ale unui subiect sunt

diminuate sau afectate, în comparaţie cu circumstanţele anterioare

declanşării bolii. Conotaţia termenului boală cuprinde şi aspectele

subiective – perceperea de către persoana bolnavă a devianţei de la

starea de sănătate. În majoritatea bolilor nu se poate vorbi despre o

legătură directă de cauzalitate între agentul etiologic şi procesul

patologic, ci despre răspunsul adaptativ individual la agentul respectiv.

Tulburările de personalitate

reprezintă nedezvoltarea personalităţii, personalitate dizarmonică.

Grupa A bizar excentrică

Tulburarea de personalitate paranoidă – indivizii manifestă

neîncredere şi suspiciune faţă de alţii, ale căror intenţii le interpretează


drept rău voitoare, au dubii nejustificate referitoare la loialitatea

amicilor sau colegilor; poartă pică tot timpul, sunt implacabili faţă de

insulte, injurii, ofense; dacă muncesc individual, se descurcă foarte

bine; sunt distanţi şi reţinuţi, cu numeroase dificultăţi de integrare şi

relaţionare; când greşesc heteroatribuie eşecul; tulburarea este mai

frecventă la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: tulburări delirante, schizofrenie, depresie, abuz şi

dependenţă de substanţă.

Tulburarea de personalitate schizoidă – lipsa de interes faţă de alte

persoane şi relaţii sociale; singuratici, exprimă puţine emoţii, preferă

activităţi solitare, au preocupări reduse ori absente pentru activitatea

sexuală; nu au halucinaţii şi idei delirante; incidenţa mai mare la bărbaţi

decât la femei.

Complicaţii: schizofrenie, tulburare depresivă majoră.

Tulburarea de personalitate schizotipală – deficite sociale şi

interpersonale, reducerea capacităţii de a stabili relaţii intime;


distorsiuni cognitive şi de percepţie, excentricităţi de comportament;

gândire magică, credinţe stranii, crede că posedă însuşiri rare,

particulare (clarviziune, premoniţie, telepatie, superstiţii), iluzii

corporale, obsesii; mai frecventă la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: tulburări delirante, schizofrenie, suicid, episoade psihotice

tranzitorii.

Grupa B dramatic emoţională

Tulburarea de personalitate antisocială – (sociopaţi) caracterizaţi de

desconsiderarea şi violarea drepturilor altora, impulsivitate şi

incapacitate de a face planuri de lungă durată, iritabilitate, agresivitate,

iresponsabilitate, lipsa de remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi

furat, maltratat, incorectitudine, minţit repetat, instabilitate psihică

crescută; afişează aroganţă, siguranţă de sine; în antecedente

distingem minciuna, înşelăciunea, alte acte ilegale, imorale; Prevalenţa

este de 3% la bărbaţi şi 1% la femei; în populaţia penitenciarelor atinge


75%; incidenţă crescută în unele familii din grupurile socioeconomice

joase.

Complicaţii: dependenţa de substanţă, moartea violentă, suicidul.

Tulburarea de personalitate borderline – instabilitatea relaţiilor

interpersonale, cheltuieli abuzive, joc patologic, abuz de substanţă,

mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate; accese de furie,

incapacitatea de a-şi controla mânia, nu suportă singurătatea, sunt

instabili afectiv, imprevizibili. În antecedente întâlnim acte

autodistructive repetitive. Este mai frecventă la femei decât la bărbaţi.

Complicaţii: episoade depresive majore, tentative de suicid, tulburări

sexuale, autolezarea.

Tulburarea de personalitate histrionică – emoţionalitate excesivă,

căutarea atenţiei, împrumută cu uşurinţă „temperatura” afectivă a

mediului în care se află, este sugestionabil, uşor de influenţat,

impresionabil, consideră relaţiile a fi mai intime decât sunt în realitate,

comportament provocator sexual, manipulativ, orientaţi spre


satisfacerea propriilor interese. Pot manifesta amnezia traumelor,

frustrărilor trăite, părând detaşaţi în comparaţie cu dramatismul

eveimentelor trăite şi povestite. Prevalenţa mai mare la femei decât la

bărbaţi.

Complicaţii: dependenţe medicamentoase, tentative de suicid,

episoade depresive.

Tulburarea de personalitate narcisică – caracterizată prin grandoare,

necesitatea de admiraţie, lipsa de empatie, fantasme de succes

nelimitat, putere, îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile, are

pretenţii de tratament favorabil, profită de alţii pentru a-şi atinge

scopurile, sentimente de invidie pe care le proiectează asupra

interlocutorilor, distant, arogant, insensibil la sfaturi, opinii diferite,

îndemnuri; este avid de titluri, demnităţi, onoruri, ranguri care

consideră că i se cuvin.

Complicaţii: tulburarea depresivă majoră, dependenţa de droguri,

alcoolismul, episoade psihotice tranzitorii.


Grupa C anxios-temătoare

Tulburarea de personalitate evitantă – inhibiţie socială, sentimente de

insuficienţă, hipersensibilitate la evaluare negativă, reţinere în relaţiile

intime de teama de a fi ridiculizat, inadecvat; îşi doreşte să fie

simpatizat, are nevoie să iniţieze relaţii interpersonale, de tandreţe,

securizare, reasigurare; este ezitant în a-şi asuma riscuri, pe care le

exagerează; trăieşte intens refuzul, inacceptarea, respingerea, este

interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile celorlalţi.

Complicaţii: tulburări anxioase, fobie socială.

Tulburarea de personalitate dependentă – necesitatea excesivă de fi

supervizat, care duce la un comportament submisiv şi adeziv şi la frica

de separare; are dificultăţi de a lua decizii simple, ceilalţi trebuie să-şi

asume responsabilitatea pentru cele mai importante aspecte ale vieţii

lui; are stimă de sine redusă, are toleranţă excesivă faţă de persoana

investită ca protector; îi este exagerat de frică să nu fie lăsat să aibă


grijă de sine. Prevalenţă mai mare la femei. Complicaţii: tulburări de

adaptare, tulburări anxioase, tulburări depresive.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă – preocupată de

ordine, pefecţionism, control mental şi interpersonal în detrimentul

flexibilităţii; militează pentru standarde înalte, exigent cu ceilalţi,

devotat muncii, refuză să lucreze cu alţii, avar, conservator, puţine

relaţii interpersonale. Prevalenţă mai mare la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: schizofrenie, depresie, tulburări anxioase, tulburări

hipocondriace.

Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă – rezistenţa la solicitări,

îndemnuri, însoţită de amânarea răspunsului la rugăminţi sau solicitări,

temporizarea îndeplinirii sarcinilor; are un comportament lamentativ,

se simte neînţeles, insuficient apreciat; este cvasipermanent îmbufnat,

certăreţ, manifestă sentimente de invidie, iritabilitate, cinism faţă de

colegi, stimă de sine scăzută, neîncredere în forţele proprii. Complicaţii:

suicidul, abuzul de alcool.


Tulburarea de personalitate depresivă – gânduri şi comportamente

depresive, stimă de sine scăzută, inadecvat, lipsit de valoare, negativist

şi critic în legătură cu alţii, pesimist.

Complicaţii: tulburare depresivă majoră.

Psihologie medicală , C1 - Personalitatea,Dezvoltarea umană

PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Psihologia medicală este o ramură a psihologiei generale, aplicată

la studiul aspectelor psihosociale care însoţesc actul medical în toate

etapele sale, având scopul de a reda sănătatea persoanei şi de a o reinsera

în mediul social şi familial.

Dintotdeauna, a existat o opoziţie între medicina centrată pe

boală şi medicina holistică, centrată pe omul bolnav, la care boala

constituie expresia unui dezechilibru care afectează ansamblul întregii

personalităţi. Astfel, s-a separat ideea de leziune de cea a funcţiunii şi a

apărut în câmpul terapeutic al medicinei vastul domeniu al tulburărilor

funcţionale, adică al manifestărilor fără un suport lezional organic.


Psihologia medicală ar trebui să aibă în centrul său drama persoanei

umane. Fiinţa umană are posibilitatea de a exprima prin boală anumite

tendinţe profunde – tendinţe care exprimă fie o conflictualitate internă,

fie agresivitatea faţă de anturaj, fie regresivitatea persoanei în cauză.

Domeniile din care psihologia medicală îşi extrage datele sunt ancheta

socială, observarea comportamentală, convorbirea. Domeniile de

intervenţie ale psihologiei medicale sunt: promovarea sănătăţii,

prevenţie, terapie şi reabilitare. Psihologia medicală cercetează concepte

legate de implicarea factorilor psihocomportamentali în apariţia şi

evoluţia bolii; analiza modificărilor psihologice produse de îmbolnăvire

– impasul existenţial; implicaţiile stresului în patogeneză; complianţa

terapeutică, metodele de cercetare, aspecte ce ţin de dezvoltarea

individului; psihologia personalului medical. Într-un studiu recent s-a

demonstrat că pacienţii apreciază cel mai mult la personalul medical „

puterea de înţelegere, cunoştinţele de psihologie, experienţa de viaţă

suficientă şi maturizarea deplină a personalităţii.

Personalitatea şi dinamica ei

Personalitatea
Mecanismele psihice au importanţă legate unele de altele, integrate şi

subordonate scopurilor generale ale individului. Personalitatea este cea

care dă viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică

diferit potenţialul existent.

Personalitatea se construieşte în cursul relaţiilor sociale existenţiale pe

care individul le traversează de-a lungul vieţii, le selectează, le transferă

în interiorul său, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-

le într-un bun propriu→calitatea persoanei depinde de calitatea mediului

şi relaţiilor sociale în care se formează→suntem ceea ce facem şi facem

ceea ce mediul ne cere să facem. Pârghia de acţiune a mediului asupra

formării personalităţii este educaţia. Piaget susţine că însuşirile

personalităţii care îi determină calitatea de structură sunt:

 totalitatea – nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin sau

petrecându-se în afara personalităţii; istoria şi geneza personalităţii

este unica istorie a dezvoltării individului, sub toate aspectele sale

–biosomatic, psihic, sociocultural;


 transformarea – personalitatea este într-o continuă şi necesară

transformare;

 reglajul – în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în

permanenţă unei continue determinări exterioare.

Personalitatea se autoconstruieşte, se autoformează, dar are şi

capacitatea de a se autodelimita şi autoperfecţiona pentru o mai bună

adaptare la lume, realizând o veritabilă unicitate. Ciclul vieţii are

întotdeauna aceleaşi secvenţe în cursul vieţii umane. Succesiunea

etapelor (secvenţelor) nu se face automat şi depinde de dezvoltarea SNC

şi de experienţa de viaţă.

Omul devine personalitate când devine conştient de lume, de alţii, de

sine; când îşi elaborează un sistem propriu de reprezentări, concepţii,

motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine; când

desfăşoară activităţi sociale utile şi recunoscute, îşi asumă

responsabilităţi sociale; când emite, susţine şi argumentează judecăţi de

valoare, întemeiate; când creează valori sociale; când are un profil moral

bine conturat, coerent; când are capacitate de control şi autocontrol; când


se integrează armonios şi util în colectivitate; când ştie să se pună în

valoare şi poate fi luat drept model. Fundalul bolii ca şi al normalului

este personalitatea.

Dezvoltarea umană

Societatea a fixat în decursul timpului şi continuă să fixeze şi în zilele

noastre un cadru general al conduitelor de vârstă prin care se vehiculează

unele tipuri de obligaţii şi drepturi, convertite în conduite ale oamenilor

de diferite vârste. Unele vârste sunt protejate legal (copilăria şi

bătrâneţea); există o formă de latentă reverenţă implicată în conduitele

faţă de femeie; există stări şi situaţii protejate – graviditatea,

maternitatea.

Statutul de vârstă real sau dorit creează în interrelaţiile sociale o

stratificare de datorii şi drepturi care se reunesc în buna cuviinţă sau

politeţe. Cu cât o societate este mai civilizată, cu atât responsabilitatea şi

protecţia sa sunt mai evidente faţă de copii, bătrâni, mame şi femei,

handicapaţi şi pentru valorile autentice.


Procesul dezvoltării psihice se realizează în etape, stadii şi perioade ce

caracterizează traseul vieţii umane. Pentru a aborda ciclurile vieţii se

analizează structura relaţiilor şi inserţiei sociale, tipul dominant de

activitate, solicitările fiecărei vârste, posibilităţile şi fragilităţile fiecărei

vârste.

Există perioade de fragilizare a structurii psihice – crize – datorită unor

modificări de statut, de vârstă sau crize episodice datorită

suprasolicitării.

Repere psihodinamice sau psihogenetice

Tipul fundamental de activitate exprimă direcţionarea şi structurarea

forţei energetice psihice prin organizarea atenţiei, intereselor,

inteligenţei, sensibilităţii afective, percepţiei→activitatea consumă dar şi

produce noi energii – ale succesului, ale realizărilor; toate dimensiunile

psihice antrenate în activitatea fundamentală se încarcă de cunoştinţe,

deprinderi, abilităţi care au tendinţa de a deveni trăsături psihice.

Tipul de relaţii se referă la structura adaptării şi integrării sociale; în

relaţiile sociale se observă atitudini de protejare, simpatie, empatie,

dependenţă, devoţiune, dominaţie, respingere, aversiune, frustraţie;


relaţiile pot fi intime, oficiale, publice, reciproc pozitive, reciproc

negative sau asimetrice; cu cât relaţiile sunt mai complexe, se conturează

mai bine conştiinţa de sine.

Caracterul contradicţiilor dintre cerinţele socioculturale şi

posibilităţile subiectului de a le satisface şi cerinţele subiective

(dorinţe, aspiraţii, idealuri) şi posibilităţile societăţii de a le

satisface; tendinţa naturală a individului spre echilibru apropie

aspiraţiile şi idealurile de posibilităţi; atingerea obiectivelor determină

momente de echilibru, ce se trăiesc afectiv prin stări de confort psihic.

Dezvoltarea este influenţată de ereditate, mediu şi educaţie.

Ereditatea este forţa vitală, biologică ce transgresează viaţa în decursul

timpului, perfecţionând capacităţile adaptative sau ducând la dispariţia

unei specii.

Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor de viaţă în care se exercită

influenţele bioclimatice, socio-economice, culturale, educative şi

civilizatoare.

Educaţia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de

mediu pentru formarea de abilităţi, aptitudini, aspiraţii, interese.


Vârstele de regresie

Dezvoltarea farmacologiei, tehnologiei medicale, igienei, profilaxiei,

asigurările medicale, asistenţa socială în contextul dezvoltării socio-

economice şi a creşterii nivelului de trai au determinat creşterea

speranţei de viaţă. Vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii

din munca activă, ceea ce modifică profund condiţiile de existenţă.

Creşterea longevităţii necesită protejarea socială a vârstnicilor şi

folosirea experienţei lor profesionale şi sociale.

Stadializarea bătrâneţii: 65-75- trecerea spre bătrâneţe; 75-85 –

bătrâneţea; peste 85 ani- perioada de longeviv.

Tipul fundamental de activitate este adaptarea la un nou orar

familial, profesional, social.

Tipul de relaţii este caracterizat de restrângerea relaţiilor

profesionale, sociale; subidentitatea profesională se dezoficializează,

cea maritală rămâne esenţială, cea parentală este relativ expansivă

datorită apariţiei nepoţilor.


Este o perioadă de mare fragilitate biologică: scade energia instinctuală

şi energia adaptării, apar modificări ale pielii, datorită diminuării

depozitelor de grăsime subcutanată, încărunţirea şi rărirea părului;

mişcările devin mai greoaie, lipsite de supleţe şi forţă; capacitatea de

efort este diminuată; datorită decalcificărilor apar modificări de postură,

ţinută şi se pierde dantura; circulaţia şi respiraţia sunt afectate de boli;

digestia şi metabolismul, absorbţia defectuoasă a factorilor nutritivi

influenţează termoreglarea, eliminarea scaunului, urinii; apare o discretă

atrofiere cerebrală care alături de dezechilibrele hormonale determină

modificări ale întregului organism ca şi modificări temperamentale,

emoţionale – diminuarea rezonanţei afective, nota flegmatică, de

spectator a vârstnicului. Declinul senzorial care începe la vârstele adulte

este tot mai accentuat, dar compensat de imensa experienţă senzorială

acumulată până în acel moment; scăderea excitabilităţii senzoriale

afectează nivelul general al activităţii şi al reacţiilor; memoria de scurtă

durată este mai afectată decât cea de lungă durată; gândirea, atenţia,

vorbirea devin mai lente; apare o exacerbare a emoţionalităţii,

nervozităţii, irascibilitate, slabă cooperare, anxietate; destule persoane în


vârstă îşi conservă luciditatea, echilibrul psihic general, sunt active,

cooperante, deschise pentru vreme îndelungată, chiar dacă viteza

acţiunilor scade. Declinul psihic este condiţionat de factori ce ţin de

structura anatomo-fiziologică şi subiectivă a individului, de condiţiile de

mediu, de rezistenţa generală a organismului şi a SNC; se manifestă o

inflexibilitate a opiniilor şi raţionamentelor care sunt marcate de

subiectivism; la persoanele cu profesiuni intelectuale toate modificările

sunt mai puţin evidente; rigiditatea, lentoarea se instalează treptat;

diminuează capacitatea de evaluare cronologică şi spaţială datorită

deteriorărilor memoriei, dar şi deteriorării automatismelor de bază, la

care se adaugă sărăcia de trăiri inedite; tulburările afectivităţii sunt

dominante şi îşi pun amprenta pe întreg comportamentul

vârstnicului: stări depresive frecvente, teama morţii, regretul pentru

perioadele fericite de viaţă; apare hipertrofierea sinelui prin dilatarea

drepturilor personale şi atrofierea sensibilităţii până la egocentrism,

irascibilitate, frustrare, nervozitate. Retraşi din muncă, angajaţi într-un

proces de regresie a structurilor personalităţii şi conştiinţei de sine,

vârstnicii suferă un dezechilibru adaptativ; disoluţia conştiinţei de sine;


afectarea conduitelor este mai evidentă după 70 ani. Teama de moarte

trece pe primul plan cu anxietate, care treptat este înlocuită de

resemnare. Oamenii trăiesc în memoria celor din jur prin ceea ce fac,

spun, prin copii şi operele lor, prin ceea ce au realizat mai trainic şi mai

bun şi acesta este aportul omului la continuitatea existenţială.