MINISTERUL ADMINISTRAŢUUIEI ŞI INTERNELOR

INSTITUTUL DE STUDII PENTRU ORDINE PUBLICĂ

BULETIN DOCUMENTAR
Nr. 1/2011

Din sumar:
 Folosirea tehnicilor cantitative pentru luarea deciziei în situaţii de urgenţă generate
de acţiuni teroriste
 Principii şi norme morale în codul deontologic al jurnalistului
 European English sau Schenglish – terminologie sau limbaj
 Canale şi instrumente de comunicare ale ofiţerilor de relaţii publice din cadrul M.A.I.

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

 COLECTIVUL DE REDACŢIE

Comisar-şef de poliţie dr. Teofil LAZĂR

Comisar de poliţie Aurelia RĂDUŢ
Comisar de poliţie Aurelia IANA

Responsabili de număr:
Comisar-şef dr. Tudorel NICULAE
Catedra Pregătire Misiuni Internaţionale

Culegere text: Leontina SILIŞTE

Operaţiuni editoriale: Editura M.A.I.

COD CNCSIS 270
 CUPRINS

CAPITOLUL I – CURIER LEGISLATIV

1. Folosirea tehnicilor cantitative pentru luarea deciziei în situaţii de urgenţă generate de acţiuni
teroriste – comisar-şef de poliţie dr. ing. Radu Andriciuc .................................................................4
2. Măsurile preventive – comisar de poliţie Ioan Scripcariu .................................................................10
3. Unele aspecte legislative privind atribuţiile Poliţiei de Proximitate –
comisar-şef de poliţie Teodor Ionescu ...............................................................................................25
4. Cauzele globalizării asupra criminalităţii transfrontaliere –
comisar-şef de poliţie Adrian Stănescu ..............................................................................................29
5. Organizarea activităţilor informativ-operative şi de cercetare pentru combaterea
infracţiunilor de tâlhărie – inspector de poliţie Cătălin Puţ...............................................................36
6. Etape de fabricaţie a glonţului. Repere istorice – comisar-şef de poliţie Marian Stoica,
comisar de poliţie Florica Niculae......................................................................................................44
7. Principalele elemente de noutate propuse ca modificări legislative în domeniul dreptului penal
referitoare la „infracţiune“ şi „minoritate“ – comisar-şef de poliţie Mihail Nizam ........................50
8. Domeniile şi formele cooperării poliţieneşti internaţionale – comisar de poliţie Marian Puiu ....... 57

CAPITOLUL II – ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

1. Perspectiva diacronică a eticii în instituţiile de aplicare a legii în Germania – comisar-şef de
poliţie drd. Aurelia Iana......................................................................................................................62
2. Principii şi norme morale în Codul deontologic al jurnalistului elaborat de Convenţia
organizaţiilor media – comisar-şef de poliţie drd. Aurelia Iana ................................................... 68

CAPITOLUL III – PSIHOPEDAGOGIE ŞI COMUNICARE

1. Sistemul de educaţie şi componentele sale – comisar-şef de poliţie dr. Ioan Radulian ........................ 74
2. European English sau Schenglish – terminologie sau limbaj? –
inspector principal de poliţie drd. Dania-Lara Cosma......................................................................... 82
3. Canale şi instrumente de comunicare ale ofiţerilor de relaţii publice din cadrul M.A.I. –
Florentina Cenja ................................................................................................................................... 88
4. Noua interfaţă Word 2007 – comisar-şef de poliţie Gheorghe Iosif,
comisar de poliţie Corina Meca........................................................................................................... 92
5. Organizaţia şi mediul organizaţional – inspector de poliţie Corina Popescu ................................... 96

CAPITOLUL IV – MENS SANA IN CORPORE SANO

1. Consideraţii teoretice şi practice privind influenţa stresului – comisar-şef de poliţie Ion Gârbea........ 103

3
CAPITOLUL I – CURIER LEGISLATIV

FOLOSIREA TEHNICILOR CANTITATIVE PENTRU LUAREA DECIZIEI

ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ GENERATE DE ACŢIUNI TERORISTE

Comisar-şef de poliţie dr. ing. Radu ANDRICIUC

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Dezvoltarea Carierei şi Pregătire Schengen

„Dacă cererile nu ne vor fi satisfăcute, data

viitoare vom lovi mai precis, iar World
Trade Center va continua să fie una din
ţintele noastre în Statele Unite”.
Nidal Ayyad, militant islamist,
februarie 1993

Abstract
Usually, using the quantities analysis method, in our age, is something normal.
In many other domains though, amazing, they use more quality methods of approaching a paper
work, a fact that gives birth to numerous interpretation all leased on the same subject.
Our approach tries to rise above the previous methods, in an age where technology rules, to see the
primordial part of the quantities analysis and in future, yet announced cases.

Rezumat
De regulă, folosirea metodelor de analiză cantitativă pe suport informatic, în timpurile noastre,
reprezintă ceva obişnuit.
În unele domenii însă, surprinzător, se folosesc mai mult metode calitative, fapt care dă naştere la
numeroase interpretări diferite ale aceluiaşi fenomen.
Abordarea noastră încearcă să depăşească această situaţie şi, într-o epocă a tehnologiei, să redea
ponderea primordială a analizei cantitative şi în cazurile ce vor fi menţionate.

Cuvinte-cheie: analysis, quantities, terrorism.

SCURTĂ INTRODUCERE
Fondatorul managementului ştiinţific, Frederick Taylor sau pionierul calculatoarelor
Charles Babbage au pornit în activitatea lor de la convingerea fundamentală că procesul de luare a
deciziilor (dar şi multe alte activităţi) poate fi raţionalizat şi sistematizat.
Încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Neuman şi Morgenstern foloseau
cercetarea operaţională pentru a studia probleme caracterizate prin existenţa mai multor maximuri
conflictuale.
Un exemplu îl reprezintă conceperea în anii ’40 a metodei programării liniare de către
profesorul G.B. Dantzing, folosită iniţial pentru evaluarea modului de evoluţie a marilor bătălii
armate.
Din 1954 apar metode cantitative, cum ar fi teoria utilităţilor – K.O. May – sau
programarea multiobiectiv – O. Radzikowsk şi A.M. Geoffrion cu aplicaţii, mai ales, în domeniul
procesului decizional.

4
 Interesul pe care-l manifestă specialiştii (şi nu numai) faţă de procesul decizional rezidă,
mai ales, din faptul că acesta influenţează toate aspectele activităţii manageriale. Decizia trebuie
privită ca reprezentând cel mai important instrument specific de exprimare a managerului.
Pentru unii, a trăi înseamnă a lua decizii, tot aşa cum, pentru a lua decizii, trebuie să
trăieşti. În mod analog, managerii trăiesc pentru a decide şi decid pentru a trăi.
Folosirea metodelor cantitative în procesul de luare a deciziei nu reprezintă un panaceu.
Chiar dacă sunt folosite corect, nu este niciodată absolut sigur că decizia aleasă este cea optimă
pentru a rezolva problema iniţială.[2]
Dificultatea de a adopta o decizie constă aşadar în faptul că persoana în cauză nu poate şti
niciodată exact în ce grad sunt corecte cunoştinţele şi informaţiile pe care le deţine. Şi chiar dacă –
din punct de vedere cantitativ – ar fi capabilă să stăpânească elementele realităţii, tot nu ar putea fi
sigură de acestea sub aspectul calităţii elementelor pe care ar trebui să-şi susţină decizia.
În esenţă, deşi nu reprezintă un panaceu, metodele cantitative pot reprezenta un sprijin
important pentru folosirea intuiţiei şi experienţei în procesul decizional.[5] Cu atât mai mult este
utilă folosirea tehnicilor cantitative în procesul decizional caracteristic situaţiilor de urgenţă.
De altfel, în contextul geostrategic actual, caracterizat prin proliferarea acţiunilor teroriste
la nivel global, comunitatea de informaţii a fost pusă în faţa necesităţii adaptării structurilor sale şi a
rafinării metodelor de lucru.
Prin lucrarea de faţă, autorul încearcă să evidenţieze necesitatea şi importanţa folosirii
tehnicilor de analiză cantitativă a deciziei în planificarea, organizarea şi finalizarea acţiunilor
antiteroriste.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât odată cu înfiinţarea Sistemului Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă s-a creat un cadru legal modern care, pentru a fi eficient, trebuie sprijinit prin
mecanisme manageriale perfecţionate.
Care este însă legătura dintre acţiunile antiteroriste şi managementul situaţiilor de urgenţă?
Încă din 1992, Centrul Nord-Atlantic de Coordonare a Ajutorului la Dezastre – EADRCC –
care funcţionează pe lângă Înaltul Comisariat al Urgenţelor Civile din NATO, a trecut în rândul
dezastrelor cărora trebuie să le facă faţă şi terorismul.
La rândul său, Consiliul European a aprobat la 15 septembrie 2001 „Decizia-Cadru
[COM 2001] 521 final” care defineşte terorismul.
Printre infracţiunile care intră sub incidenţa acestui act se enumeră şi următoarele:
a. ocuparea ilegală sau distrugerea facilităţilor guvernamentale sau de stat a
transporturilor publice, a facilităţilor legate de infrastructură, utilităţi sau locuri publice;
b. livrarea de substanţe care prezintă pericol de contaminare, producerea de
incendii, explozii sau inundaţii, punerea în pericol a oamenilor, proprietăţilor, animalelor sau
mediului;
c. obstrucţionarea sau distrugerea livrării de apă, electricitate sau alte resurse
fundamentale.
Dar, aceste acţiuni intră şi în domeniul de activitate al sistemului naţional de management
pentru situaţii de urgenţă. Rezultă că la toate nivelurile este necesară o coordonare între elementele
care răspund de ducerea luptei antiteroriste şi cele ale sistemului naţional de management pentru
situaţii de urgenţă.
Acest tip de coordonare este surprins în cele două exemple de mai jos, folosind ca
instrument de lucru tehnici cantitative pentru luarea deciziei.

EXEMPLUL DE CALCUL I
La nivel guvernamental se analizează o posibilă reorganizare a serviciilor de securitate, cu
scopul de a îmbunătăţi eficienţa acestora în lupta contra terorismului.
Toţi membrii grupului de lucru sunt de acord că noua structură trebuie să aibă la bază
următoarele patru principii fundamentale de organizare a activităţilor antiteroriste:
1. crearea unui puternic compartiment HUMINT care să realizeze penetrarea cu
informatori sau agenţi acoperiţi a structurilor teroriste;

5
 2. stabilirea unei proceduri, valabilă pentru întreaga comunitate de informaţii, pentru
coordonarea strângerii, analizei şi valorificării informaţiilor cu relevanţă în domeniul
analizat;
3. noua organizare să nu ducă la crearea unor structuri separate de culegere a informaţiilor
pe domeniile contrainformaţii şi contraterorism;
4. procedurile de lucru care vor rezulta în urma reorganizării să nu aducă atingere
drepturilor fundamentale ale omului.
Pornind de la aceste patru principii, în final, au fost alese patru variante de reorganizare a
serviciilor de securitate. Nu s-a ajuns, în cadrul grupului de lucru, la un consens privind varianta
optimă.
Pentru a putea adopta o soluţie s-a hotărât, printre altele, să fie consultat şi un grup de trei
experţi în activitatea de culegere a informaţiilor.
Cei trei experţi aleşi au fost evaluaţi conform protocolului recomandat de Merkhofer, în
1987 şi îmbunătăţit de Morgan, în 1990. Acest protocol cuprinde parcurgerea următorilor paşi:
1. identificarea variabilelor a căror evaluare, de către experţi, este necesară;
2. identificarea şi recrutarea experţilor;
3. motivarea experţilor;
4. realizarea unui model general al problemei, care să reflecte opinia experţilor privind
relaţiile dintre variabile;
5. antrenarea experţilor în evaluare probabilistică;
6. realizarea evaluărilor probabilistice şi a documentaţiei justificative;
7. compararea evaluărilor generate de experţi.

Să considerăm că s-au parcurs primele şase etape.

Cum o realizăm pe cea de-a şaptea?
Pentru un specialist în analiză cantitativă, problema descrisă mai sus se poate trata cu
ajutorul programării liniare multidimensionale, deoarece experţii au folosit funcţia de utilitate, care
permite compararea valorilor indiferent de natura criteriilor folosite.
Algoritmul de calcul pus la dispoziţie de această metodă ia în considerare mai multe criterii
de eficienţă simultan, rezultând o soluţie de compromis.
Reamintim că prin termenul de „utilitate”, în domeniul analizei cantitative, se măsoară
avantajele pe care ni le aduce adoptarea unei decizii, raportate la riscurile asumate prin aceasta.
Primul pas de aplicare a algoritmului de calcul îl reprezintă completarea tabelului de mai
jos cu estimarea utilităţilor, de către experţi, pentru fiecare variantă.
De reţinut că experţii au coeficienţi identici de importanţă.

Experţi E1 E2 E3 Utilitate
Variante grup
V1 1,1 0,3 0,6 2
V2 0,3 0,7 1 2
V3 1,1 0 0,9 2
V4 0,5 0,5 1 2

O primă concluzie rezultată din analiza tabelului este aceea că, utilităţile însumate fiind
egale, este imposibilă orice decizie de grup.

În acest caz se trece la următorii paşi ai algoritmului, astfel:

a) Se calculează momentele linie – etapa I
M1 = (1,1 × 1 + 0,3 × 2 + 0,6 × 3) / (0,9 + 0,4 + 0,7) = 1,75
M2 = (0,3 × 1 + 0,7 × 2 + 1 × 3) / (0,3 + 0,7 + 1) = 2,35
M3 = (1,1 × 1 + 0,9 × 3) / (1 + 1) = 1,9
M4 = (0,5 × 1 + 0,5 × 2 + 1 × 3) / (0,5 + 0,5 + 1) = 2,25

6
 Prin rearanjarea liniilor rezultă următorul tabel:

Experţi E1 E2 E3
Variante
V1 1,1 0,3 0,6
V3 1,1 0 0,9
V4 0,5 0,5 1
V2 0,3 0,7 1

b) Se calculează momentele coloană – etapa I

(1,1 × 1 + 1,1 × 2 + 0,5 × 3 + 0,3 × 4) / (1,1 + 1,1 + 0,5 + 0,3) = 2

(0,3 × 1 + 0,5 × 3 + 0,7 × 4) / (0,3 + 0,5 + 0,7) = 3,06
(0,6 × 1 + 0,9 × 2 + 1 × 3 + 1 × 4) / (0,6 + 0,9 + 1 + 1) = 2,68

Prin rearanjarea coloanelor rezultă următorul tabel:

Experţi E1 E3 E2
Variante
V1 1,1 0,6 0,3
V3 1,1 0,9 0
V4 0,5 1 0,5
V2 0,3 1 0,7

c) Se calculează momentele linie – etapa II

(1,1 × 1 + 0,6 × 2 + 0,3 × 3) / (1,1 + 0,6 + 0,3) = 1,6

(1,1 × 1 + 0,9 × 2 + 0) / (1,1 + 0,9) = 1,45
(0,5 × 1 + 1 × 2 + 0,5 × 3) / (0,5 + 1 + 0,5) = 2
(0,3 × 1 + 1 × 2 + 0,7 × 3) / (0,3 + 1 + 0,7) = 2,2

Prin rearanjarea liniilor rezultă următorul tabel:

Experţi E1 E3 E2
Variante
V3 1,1 0,9 0
V1 1,1 0,6 0,3
V4 0,5 1 0,5
V2 0,3 1 0,7

d) Se calculează momentele coloană – etapa II

(1,1 × 1 + 1,1 × 2 + 0,5 × 3 + 0,3 × 4) / (1,1 + 1,1 + 0,5 + 0,3) = 2

(0,9 × 1 + 0,6 × 2 + 1 × 3 + 1 × 4) / (0,9 + 0,6 + 1 + 1) = 2,42
(0,3 × 2 + 0,5 × 3 + 0,7 × 4) / (0,3 + 0,5 + 0,7) = 3,26

În acest moment, deoarece E1 < E3 < E2, algoritmul a ajuns la final.

Rezultă că ordinea optimă de alegere a variantelor este:

V1 V4 V1 V3

7
 EXEMPLUL DE CALCUL II

În cadrul unei aplicaţii de nivel judeţean, concepute pentru antrenarea personalului în

vederea contracarării acţiunilor teroriste, se construieşte ipoteza că o celulă a unei organizaţii
teroriste îşi propune patru variante posibile de acţiune vizând atacarea unor componente ale
infrastructurii critice din judeţul C. Aceste acţiuni îşi propun, printre altele, şi maximizarea
numărului de victime.
Cele patru variante posibile de acţiune sunt:
T1 = aruncarea în aer a unui rezervor de 100 T conţinând STI (substanţe toxice industriale),
situat pe platforma industrială a municipiului reşedinţă de judeţ;
T2 = aruncarea în aer a vanelor de golire ale barajului hidrotehnic X, situat la 30 km în
avalul râului care trece prin municipiul reşedinţă de judeţ;
T3 = prăbuşirea intenţionată a unui avion utilitar plin cu explozibil peste CNE Z – centrala
nucleară electrică Z – situată la 25 km de municipiul reşedinţă de judeţ;
T4 = distrugerea prin explozie a unei porţiuni din magistrală feroviară internaţională care
străbate partea de nord a judeţului.

Existenţa acestor factori de risc este cunoscută la nivelul structurii judeţene care are în
responsabilitate managementul situaţiilor de urgenţă.
În scopul minimizării pierderilor care pot fi generate de cele patru variante descrise mai
sus, managerul structurii de urgenţă trebuie să formuleze solicitarea pentru alocarea, în bugetul pe
anul viitor, a unei resurse financiare care să permită întreprinderea de acţiuni şi adoptarea de măsuri
pentru limitarea, în primul rând, a nivelului de pierderi umane.
Din cauza restricţiilor financiare, prin buget se poate satisface doar 80% din cerere. Acest
fapt permite ca, la nivelul judeţului, planurile de protecţie şi intervenţie să poată fi elaborate pe baza
a patru scenarii de răspuns la acţiunile teroriste.
Pentru a alege scenariul de răspuns care să dea rezultatele optime, specialiştii care
încadrează structura de management al situaţiilor de urgenţă întocmesc următorul tabel, în care sunt
menţionate efectele (în număr de vieţi umane salvate) aplicării celor patru scenarii de răspuns – S1,
S2, S3, S4 –, corelate celor patru variante de acţiune – T1, T2, T3, T4 – ale teroriştilor.

Si /Tj T1 T2 T3 T4
S1 250 450 5.000 550
S2 600 300 6.500 200
S3 400 650 4.100 550
S4 150 1.200 8.600 200

Aceste date se introduc în Programul Game Theory din pachetul de programe QM

(Quantitative Analysis for Management).
Rezultatele obţinute – probabilităţile de realizare a strategiilor de atac şi a scenariilor de
răspuns – sunt arătate în tabelul următor:

Probabilităţile de realizare a scenariilor Probabilităţile de realizare a variantelor

de răspuns – Si - de acţiune – Tj -
S1 0,00% T1 63,6%
S2 27,3% T2
S3 72,7% T3 0,00%
S4 0,00% T4 36,4%

8
 Ce interpretare a rezultatelor îi pot oferi specialiştii managerului?
Cel mai important lucru este că acest „joc” nu are punct şa. Adică, nu există un scenariu
de răspuns care să garanteze sută la sută un răspuns optim la oricare din variantele posibile de
acţiune teroristă.
Tot ce se poate spune, la prima vedere, este că există 72,7% şanse de realizare a scenariului
S3 şi – analog – 63,6% şanse de realizare a variantei de acţiune T1.
Cele două exemple de mai sus privind modul de folosire a metodelor de analiză cantitativă
pe suport informatic ne ajută în a trage concluzia că acest tip de analiză poate contribui la efortul de
a asigura, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului
înconjurător şi a valorilor materiale şi culturale importante, pe timpul producerii unor situaţii de
urgenţă.

BIBLIOGRAFIE

1. Ayres, R.U., Uncertain Futures: Challenges for Decision-Makers, John Wiley & Sons, New York, 1979
2. Clemen, T. Robert, Making Hard Decisions, Brooks/Cole Publishing Company, 1996
3. Cooke, S.; Slack, N., Making Management Decision, Prentice Hall International UK Ltd., 1991
4. Gheorghe, F., Decizie asistată de calculator, Editura Tehnică & Editura Expert, Bucureşti, 2002
5. Lucey, Terry, Tehnici cantitative, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001
6. Radu, I.; Vlădeanu, D., Fundamentarea deciziilor complexe prin tehnici de simulare, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
7. Raiffa, H., Analyse de la decision – introduction aux choix en avenir incertain, Dunod, Paris, 1972
8. Romanoschi, C.; Militaru G., Elemente de teoria deciziei pentru programul postuniversitar de conducere,
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1998
9. Romanovschi, C.; Militaru G., Conducerea oamenilor, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1998
10. Steiner, N.; Andriciuc R., Elemente fundamentale ale managementului crizelor şi urgenţelor civile din
perspectiva protecţiei civile, Editura MPM Edit Consult, Bucureşti, 2004
11. Vroom, V.; Yetton, P., Leadership and Decision Making, University of Pittsburgh Press, 1973

9
 MĂSURILE PREVENTIVE
PARTEA I

Comisar de poliţie Ioan SCRIPCARIU

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Abstract:
An individual's freedom is an important social value which is at the core of the Romanian law,
legal regulations ensure their consistent practice and judicial bodies must comply with all
provisions relating to its realization.
Freedom is one of the fundamental human rights.
The concern to ensure personal freedom is beyond the territorial limits of a state, so that this
fundamental right is specifically protected by numerous international documents (Universal
Declaration of Human Rights – 1948, European Convention on Human Rights – 1959 Final Act of
the Conference for Security and Cooperation in Europe – Helsinki, 1975; Final Document of the
Vienna Meeting of Representatives of States participating in the Conference for Security and
Cooperation in Europe – 1989 and others).
So considerable is the importance of those documents that the national legislations that respect
human rights and freedoms generally comply with the universally accepted international norms.
In accordance with this idea, article 20 of the Constitution stipulates that constitutional provisions
referring to rights and freedoms shall be interpreted and applied in accordance with the Universal
Declaration of Human Rights, international conventions and treaties Romania is party to. In the
same article it is stated that in the case of any discrepancy between domestic laws and covenants or
treaties on fundamental human rights international regulations shall prevail.
Individual freedom is enshrined in article 23 of the Romanian Constitution.

Rezumat
Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanţă dreptul românesc este
adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare
au obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului.
Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei este mult peste limitele teritoriale ale unui stat,
motiv pentru care acest drept fundamental este ocrotit, în mod special, de numeroase documente
internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948; Convenţia Europeană asupra
Drepturilor Omului – 1959; Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din Europa –
Helsinki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la Viena al reprezentanţilor statelor participante
la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – 1989 şi altele).
Importanţa documentelor menţionate este atât de mare încât legislaţiile interne ale statelor care
respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază, de regulă, la normele unanim admise pe plan
internaţional.
În acord cu această idee, art. 20 din Constituţia României înscrie regula că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile la care
România este parte. În acelaşi articol se precizează că dacă există o neconcordanţă între legile
interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte, au prioritate reglementările internaţionale.
Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de numeroasele dispoziţii pe care
Constituţia României le cuprinde în articolul 23.

10
 Măsurile preventive

Măsurile preventive fac parte din cadrul măsurilor procesuale. Măsurile procesuale sunt
instituţii de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi
eficace a urmăririi penale şi judecăţii1.
Măsurile procesuale pot fi dispuse de organele judiciare numai în cadrul procesului penal.
Ele pot fi împărţite în măsuri procesuale personale şi măsuri procesuale reale.
Sunt măsuri procesuale personale măsurile privative de libertate, cele de ocrotire şi cele
procesuale de siguranţă care pot fi luate în cursul procesului penal potrivit art. 162 C.pr.pen., iar
restrângerile vizând anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele constituie măsuri reale: sechestrul
asigurator, poprirea, inscripţia ipotecară, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare.
Există şi alte clasificări ale măsurilor procesuale: după persoanele cărora li se aplică; după
faza procesuală în care se realizează; după organul care le dispune; după subiecţii beneficiari etc.
Dintre clasificările măsurilor procesuale, cea mai importantă este cea dată de Codul de
procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri preventive şi alte măsuri procesuale.

Noţiunea măsurilor preventive şi scopul acestora

Conform art. 136 C.pr.pen. măsurile preventive sunt măsuri procesuale dispuse de către
organele judiciare în cursul procesului penal, care constau în restrângerea libertăţii unei persoane
sau privarea temporară de libertate a unei persoane ce a săvârşit o infracţiune.
Scopul măsurilor preventive constă în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi
împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau de la
executarea pedepsei. Scopul măsurilor preventive poate să fie realizat şi prin liberarea provizorie
sub control judiciar sau pe cauţiune.

Condiţiile în care se pot lua măsurile preventive:

Având în vedere că prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului
fundamental al inviolabilităţii persoanei, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice care
impun respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea acestor măsuri procesuale.
Pentru luarea măsurilor preventive trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,
printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;
 pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă să fie detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea;
 să existe probe sau indicii temeinice de vinovăţie;
 să fie începută urmărirea penală;
 să fie identificat autorul;
 să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen., şi anume:
„a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la
judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală,
de la judecată ori de la executarea pedepsei;
a1. inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara
ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
b. există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea
adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau
sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c. există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;
d. inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;

1
N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, pag. 399.

11
 e. există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o
înţelegere frauduloasă cu aceasta;
f. inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică”.
În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a-e, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi
luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de
patru ani.
La luarea măsurilor preventive trebuie să se aibă în vedere şi unele criterii cu privire la
fapta săvârşită, cât şi cu privire la persoana făptuitorului.

Criteriile ce se au în vedere cu privire la fapta săvârşită sunt următoarele:

– natura şi gravitatea faptei;
– urmările produse prin infracţiunea săvârşită;
– repetarea faptelor săvârşite;
– frecvenţa infracţiunilor comise;
Criterii cu privire la persoana făptuitorului sunt:
– numărul participanţilor la săvârşirea infracţiunilor;
– vârsta, ocupaţia, pregătirea şi starea sănătăţii;
– antecedente penale;
– comportarea anterioară a făptuitorului.

Felul şi durata măsurilor preventive

Potrivit art. 136 din Codul de procedură penală măsurile preventive sunt:
– reţinerea;
– obligarea de a nu părăsi localitatea;
– obligarea de a nu părăsi ţara;
– arestarea preventivă.

 Reţinerea este măsura privativă de libertate cea mai uşoară. Ea are o durată maximă de
24 de ore (art. 23 din Constituţia României şi art. 144 C.pr.pen.) şi poate fi dispusă de către
organele de urmărire penală prin ordonanţă de reţinere. Din durata măsurii reţinerii se deduce
timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la
sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române. Când măsura reţinerii este luată de organul de cercetare penală,
acesta este obligat să-l încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii; iar când
este luată de procuror, acesta este obligat să încunoştinţeze pe conducătorul parchetului din care
face parte.
Reţinerea ca măsură preventivă se deosebeşte de:
– prinderea sau capturarea infractorilor în sensul prevăzut de art. 465 alin. 3 C.pr.pen. şi
art. 215 alin. 3 C.pr.pen.;
– reţinerea persoanei de către organele poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei comunitare, fie
pentru verificarea identităţii, fie pentru executarea unui mandat de aducere în sensul art. 184
C.pr.pen.;
– interdicţia de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării
judecătoreşti, art. 328 C.pr.pen. prevede că martorii ascultaţi rămân în sală la dispoziţia instanţei,
până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectuează în şedinţa respectivă.
Ordonanţa de reţinere, cât şi ordonanţa de punere în libertate, trebuie să cuprindă în afara
menţiunilor comune prevăzute în art. 137 din Codul de procedură penală şi: ziua, ora de începere şi
încetare a măsurii preventive, pentru garantarea duratei privaţiunii de libertate în limitele legale.
Reţinerea nu poate fi prelungită (excepţie fac învinuiţii minori, care pot fi reţinuţi pentru
10 ore, reţinere ce poate fi prelungită cu încă 10 ore, de procuror, prin ordonanţă motivată –

12
chestiune de noutate în legislaţia procesual penală). Dacă în timpul reţinerii se întrevede necesitatea
privării de libertate în continuare, peste termenul legal de 24 de ore, se dispune înlocuirea reţinerii
cu o altă măsură preventivă mai gravă (arestarea învinuitului sau a inculpatului în cursul urmăririi
penale). Pentru aceasta, organul de cercetare penală înaintează procurorului un referat motivat, în
primele 10 ore de la reţinerea învinuitului (cu propunerea de arestare a învinuitului sau cu propuneri
de punere în mişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului) care urmează a fi soluţionat, în
limita termenului de 24 de ore cât durează reţinerea. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen.
procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul
urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa
apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive
a învinuitului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de
acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor
24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât
apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului care este obligat să asigure prezenţa în faţa
judecătorului a învinuitului reţinut. După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau
respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată, iar dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului pe o
durată de cel mult 10 zile şi a inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile. Participarea
procurorului este obligatorie.
Dispoziţii speciale privind măsura reţinerii sunt cuprinse în art. 72 din Constituţia
României, unde se arată că deputatul şi senatorul nu pot fi reţinuţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, şi numai după ascultarea prealabilă. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau
senatorul poate fi reţinut. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra
reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune
imediat revocarea acestei măsuri. Asupra revocării măsurii preventive trebuie să decidă organele
judiciare şi nu Camera din care face parte învinuitul sau inculpatul (se încalcă principiul separaţiei
puterilor în stat) 2 .
Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii, se
poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care
supraveghează activitatea de cercetare penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a
luat această măsură, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în
condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă
înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii, iar când consideră că această
măsură este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea ei.

 Obligarea de a nu părăsi localitatea

Obligarea de a nu părăsi localitatea nu este o măsură privativă de libertate, ci este o măsură
restrictivă de libertate a unei persoane care a săvârşit o infracţiune.
Organele judiciare, când consideră că nu este necesară luarea unei măsuri preventive
privative de libertate, pot decide ca învinuitul sau inculpatul să fie obligat să nu părăsească
localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, ţinând seama
şi de anumite împrejurări, cum ar fi: starea de sănătate, vârsta înaintată, nescoaterea de la locul de
muncă, neîntreruperea studiilor etc.
Această măsură preventivă constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a
nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea procurorului, judecătorului sau instanţei de
judecată care a dispus această măsură (art. 145 C.pr.pen.). Restricţiunea este deci susceptibilă de
atenuări prin acordarea unor încuviinţări de deplasare de către organul judiciar care a instituit
măsura.
2
I. Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 325.

13
 Obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către procuror sau judecător în faza de
urmărire penală a procesului penal, prin ordonanţă, respectiv încheiere şi numai pe o durată ce nu
poate depăşi 30 de zile. Mai poate fi luată şi de către instanţa de judecată, prin încheiere, în faza de
judecată a procesului penal, tot pe o durată de cel mult 30 de zile. Măsura obligării de a nu părăsi
localitatea poate fi prelungită atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată, numai în caz
de necesitate şi motivat de către procuror ori instanţa competentă să judece cauza în fond, fiecare
prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penale este de un
an, iar în mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu
părăsi localitatea este de 2 ani.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii judecătorului ori instanţei, rămasă
definitivă, se comunică, în aceeaşi zi, învinuitului sau inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei
circumscripţie locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze
paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu respectă îndatorirea impusă prin obligarea de a nu părăsi
localitatea fără încuviinţarea organelor judiciare, cel care a luat dispoziţia poate înlocui aceasta cu
oricare măsură privativă de libertate, dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru luarea acestor
măsuri. (V. Dongoroz şi colab. – Explicaţii teoretice, vol. I, pag. 319).

 Obligarea de a nu părăsi ţara

Obligarea de a nu părăsi ţara este tot o măsură restrictivă de libertate, care constă în
îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a
dispus această măsură. Se poate dispune de către procuror sau judecător în faza de urmărire penală prin
ordonanţă, respectiv încheiere, pe o durată de cel mult 30 de zile şi de către instanţa de judecată în faza
de judecată a procesului penal, prin încheiere. În cursul urmăririi penale măsura obligării de a nu părăsi
ţara poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat de către procuror în faza de urmărire
penală şi instanţa competentă în faza de judecată, adică instanţa de judecată căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond, fără însă ca fiecare prelungire să depăşească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara în cursul urmăririi penale este de un an, iar în
mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi ţara este de 2 ani.
Copia ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura preventivă sau a încheierii
judecătorului ori instanţei rămasă definitivă se comunică, în aceeaşi zi, după caz, învinuitului sau
inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, jandarmeriei, poliţiei
comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor
instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea
paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
Atât în cazul dispunerii măsurii preventive de obligare de a nu părăsi localitatea, cât şi în cazul
măsurii de obligare de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile
de la luarea măsurii, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus acea măsură preventivă.
Plângerea va fi soluţionată de către instanţa competentă cu citarea obligatorie a învinuitului sau
inculpatului şi cu participarea obligatorie a procurorului. Dosarul va fi înaintat instanţei competente în
24 de ore, iar plângerea care nu este suspensivă de executare, se soluţionează în termen de 3 zile.
Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, iar în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii, dosarul va fi
restituit procurorului.

 Arestarea preventivă
Arestarea preventivă este o măsură de prevenţie dispusă de judecător şi constă în
restrângerea libertăţii învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale sau judecăţii în scopul
bunei desfăşurări a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

14
 Formele arestării preventive
Arestarea preventivă este de două feluri: arestarea preventivă a învinuitului (în cursul
urmăririi penale) şi arestarea preventivă a inculpatului (în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii).

 Arestarea învinuitului (art. 146-147 C.pr.pen.)

Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale poate fi dispusă după începerea urmăririi
penale, dar numai înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale. Ea poate fi dispusă de judecător pe
parcursul urmăririi penale.
Arestarea preventivă a învinuitului este o măsură preventivă privativă de libertate, pe un
interval de timp relativ scurt, ce nu poate depăşi 10 zile. Această măsură este întâlnită în mod
obişnuit în faza de urmărire a procesului penal şi poate fi dispusă independent de faptul că
învinuitul a fost sau nu în prealabil reţinut.
Procurorul, în cursul urmăririi penale, fie din oficiu, fie la propunerea organelor de
cercetare penală, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a
învinuitului, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive
menţionate anterior şi numai după ascultarea învinuitului în prezenţa apărătorului ales sau numit din
oficiu, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive,
preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de
acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor
24 de ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât
apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, care este obligat să asigure prezenţa în
faţa instanţei a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de
consiliu de către un singur judecător, cu participarea obligatorie a procurorului şi asistarea de către
apărător a învinuitului prezent.
După ascultarea învinuitului, prin încheiere motivată, în aceeaşi zi, judecătorul poate
admite sau respinge propunerea de arestare preventivă. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, judecătorul, prin încheiere motivată, dispune arestarea preventivă a învinuitului, arătând în
concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive, fixează durata acesteia, care nu
poate depăşi 10 zile şi emite mandatul de arestare a învinuitului. Împotriva încheierii judecătorului
se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru cei lipsă.
Sesizarea procurorului de către organul de cercetare penală în vederea luării măsurii
arestării preventive a învinuitului se face printr-un referat motivat (întocmit în două exemplare) al
cărui conţinut este următorul:
– organul de cercetare penală care îl întocmeşte;
– anul, luna şi ziua întocmirii;
– numele şi prenumele învinuitului şi fapta care face obiectul învinuirii;
– textul de lege în care se încadrează fapta;
– temeiurile concrete care determină luarea măsurii şi temeiul legal al acesteia;
– propunerea de a se lua măsura respectivă;
– datele de identitate ale învinuitului;
– menţiunea dacă a fost sau nu reţinut, la ce dată şi oră, numărul şi data ordonanţei de
reţinere;
– semnătura organului de cercetare penală.
În cazul în care organul de cercetare penală a dispus în prealabil reţinerea învinuitului,
acest referat trebuie să-l înainteze procurorului în primele 10 ore de la reţinere, iar acesta, în timpul
termenului de 24 de ore cât durează reţinerea, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege,
procedează conform dispoziţiilor prevăzute în art. 146 C.pr.pen.
Judecătorul dispune asupra luării măsurii arestării preventive a învinuitului prin încheiere
motivată, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii. Totodată, judecătorul emite şi un mandat

15
de arestare preventivă a învinuitului care trebuie să cuprindă următoarele date (art. 146 alin. 10
comb. cu art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j din C.pr.pen.):
– judecătorul care a dispus luarea măsurii arestării învinuitului;
– data şi locul emiterii mandatului;
– numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
– date privitoare la persoana învinuitului, prevăzute în art. 70 C.pr.pen. şi codul numeric
personal;
– arătarea faptei ce se impută învinuitului şi denumirea infracţiunii;
– încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
– numele şi prenumele învinuitului;
– durata pentru care este dispusă măsura arestării preventive;
– temeiurile concrete care determină arestarea;
– indicarea locului unde urmează a fi deţinut;
– durata pentru care este dispusă arestarea;
– semnătura judecătorului sau a preşedintelui completului de judecată.
Arestarea învinuitului poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată, având însă o
frecvenţă mică în practică, intervenind numai în cazurile expres prevăzute în partea specială a
Codului de procedură penală, la reglementarea judecăţii, întrucât cel deferit justiţiei are întotdeauna
calitatea de inculpat. O asemenea situaţie este prevăzută în art. 299 C.pr.pen., care permite instanţei
de judecată să aresteze învinuitul în cazul infracţiunilor de audienţă şi (art. 337 C.pr.pen.) în cazul
extinderii procesului penal cu privire la alte persoane.
Pentru dispunerea arestării, instanţa trebuie să constate că sunt întrunite cumulativ şi
corespunzător condiţiile legale.
Cu privire la arestarea învinuitului, în cazul infracţiunilor de audienţă în art. 299 alin. 2
C.pr.pen. se arată că instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar
preşedintele completului de judecată emite un mandat de arestare a acestuia, care cuprinde toate
menţiunile arătate anterior. Despre arestare se face menţiune în încheierea de şedinţă. Învinuitul
arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii de
audienţă şi cu mandatul de arestare în scopul efectuării urmăririi penale.
În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanţa poate dispune
arestarea învinuitului, în baza dispoziţiilor art. 338 din Codul de procedură penală. Actul procesual
prin care instanţa dispune arestarea învinuitului este încheierea de şedinţă sau sentinţă, iar instanţa,
după extinderea procesului penal, trimite cauza la procuror, în vederea completării urmăririi penale
cu privire la persoanele nou descoperite, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea mandatului de
arestare.
Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentinţă de dezinvestire, act
procesual în care se dispune şi arestarea învinuitului.
Când procurorul sau instanţa de judecată dispune arestarea învinuitului, încunoştinţează
despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o
desemnează învinuitul în scris, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal care se ataşează la
dosar (art. 1371 alin. 2 C.pr.pen.).

 Arestarea inculpatului (art. 148-160b C.pr.pen.).

Cea mai gravă măsură preventivă este arestarea inculpatului. Măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi dispusă de judecător numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi
ascultarea inculpatului cu privire la fapta sau la faptele de care este învinuit, în prezenţa apărătorului
ales sau numit din oficiu. Dacă inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la
urmărirea penală sau judecată, se poate totuşi dispune arestarea sa, emiţându-se mandat de arestare
preventivă şi fără a fi ascultat, urmând să fie ascultat de către procuror sau de către instanţa de
judecată, imediat ce a fost prins ori s-a prezentat (art. 150 alin. 2 C.pr.pen.). În această situaţie, nu
mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1371 alin. 2 C.pr.pen. (de încunoştinţare în 24 de ore şi
întocmirea procesului-verbal) fiindcă ar contraveni bunei desfăşurări a procesului penal.

16
 Ascultarea atât a învinuitului, cât şi a inculpatului se face în prezenţa unui apărător ales sau
numit din oficiu când i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi încadrarea juridică a faptei (la luarea
primei declaraţii).
„În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a decis că luarea măsurii
arestării preventive a inculpatului, fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu
numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire penală, constituie
motiv de nulitate absolută prevăzut în art. 197 alin. 2 C.pr.pen., cauza neputând fi judecată de instanţa
sesizată care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale”. În speţă s-a reţinut că
inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. penal; s-a mai reţinut,
de asemenea, că în seara zilei de 28 august 2001, inculpatul a împuşcat victima, cauzându-i leziuni
toraco-abdominale care au produs decesul. Din actele dosarului a rezultat că, la 29 august 2001, s-a
dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă a inculpatului, acesta fiind ascultat de
procuror fără a se asigura prezenţa apărătorului.
De altfel, apărătorul desemnat din oficiu a fost de faţă numai cu ocazia prezentării
materialului de urmărire penală, împuternicirea avocaţială fiind dată în aceeaşi zi. În asemenea
situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând o interpretare sistematică şi riguroasă dispoziţiilor
art. 6, art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 197 alin. 2 şi 3 C.pr.pen., a considerat că prima instanţă trebuie să
constate că au fost încălcate dispoziţiile referitoare la asistenţa obligatorie a inculpatului prevăzute
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute şi să dispună restituirea dosarului la procuror în vederea
refacerii actelor efectuate cu nerespectarea legii 3 .
Referitor şi la învinuit, analizând modificările aduse Codului de procedură penală în anii
„2000” şi dispoziţiile art. 23 pct. 8 din Constituţia României, în care se prevede că „celui reţinut sau
arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale
arestării; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu”.
Rezultă că neascultarea de către organele de urmărire penală a învinuitului reţinut, asistat de
apărător, atrage sancţiunea nulităţii absolute în temeiul art. 197 alin. 2 C.pr.pen. raportat la art. 171
alin. 2 C.pr.pen. interpretate pe calea suplimentului analogic cu dispoziţiile art. 23 pct. 8 din
Constituţia României.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „neasistenţa învinuitului cu ocazia ascultării
sale, deşi era în stare de reţinere, constituie o încălcare a dreptului la apărare care atrage restituirea
dosarului” 4 .
În urma apariţiei Legii nr. 281/2003, putem afirma că arestarea inculpatului este la rândul
său, de două feluri: arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale şi arestarea inculpatului în
cursul judecăţii. Arestarea inculpatului poate fi dispusă de către judecător, la propunerea motivată a
procurorului, din oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală, prin încheiere motivată
(art. 1491 alin. 10 C.pr.pen.), ori de către instanţa de judecată printr-o hotărâre (încheiere – art. 3001
alin. 2 şi 3, art. 303 alin. 2 şi art. 338 comb. cu art. 337 C.pr.pen.; sentinţă – art. 338 şi art. 350
alin. 1 C.pr.pen. sau decizie – art. 382 alin. 3 C.pr.pen.).
Conform dispoziţiilor art. 1491 C.pr.pen., procedura arestării inculpatului în cursul urmării
penale este asemănătoare procedurii arestării învinuitului în cursul urmăririi penale. La arestarea
inculpatului în cursul urmăririi penale, procurorul, după ce a ascultat pe învinuit în prezenţa
apărătorului ales sau numit din oficiu, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după care
prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat.
Cu ocazia prezentării dosarului preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat din instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, unul dintre aceştia, fixează ziua şi ora de soluţionare a
propunerii de arestare preventivă a inculpatului, iar dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor
24 de ore de reţinere, pe care le comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi
procurorului care este obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a inculpatului arestat sau reţinut.
3
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia pen., dec. nr. 394/02.03.1993.
4
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia pen., dec. nr. 588/21.04.1993.

17
 Propunerea de arestare preventivă a inculpatului se soluţionează în camera de consiliu de
către un singur judecător, cu participarea obligatorie a procurorului. Inculpatul va fi asistat de către
un apărător ales sau numit din oficiu. În aceeaşi zi, instanţa de judecată admite sau respinge
propunerea de arestare preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată.
Când sunt întrunite condiţiile cerute de lege, judecătorul, după ascultarea inculpatului,
dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care
justifică luarea măsurii arestării preventive a acestuia şi fixând durata arestării preventive, ce nu
poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului se dispune numai pentru zilele care au rămas după
scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Împotriva
încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului se poate face recurs, în termen de
24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
După aceasta, judecătorul emite mandatul de arestare preventivă a inculpatului, care
cuprinde, în mod corespunzător, menţiunile arătate în dispoziţiile art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j,
precum şi numele şi prenumele inculpatului şi durata pentru care este dispusă arestarea acestuia.
Dacă învinuitul se află în stare de arest, mandatul de arestare al acestuia încetează la data emiterii
mandatului de arestare a inculpatului.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către
procuror şi de către judecător, afară de cazul când acesta este dispărut, se află în străinătate ori se
sustrage de la urmărirea penală sau judecată, situaţie în care, inculpatul va fi ascultat imediat ce a
fost prins ori s-a prezentat, dacă mandatul a fost emis fără ca acesta să fie ascultat.
Arestarea inculpatului în cursul judecăţii se dispune de către instanţă prin încheiere
motivată, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 143 şi art. 148 C.pr. pen.), pe o durată ce
nu poate depăşi 30 de zile. Când instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului, emite un
mandat de arestare preventivă care va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 151 Cod procedură
penală. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, instanţa poate dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care
să facă necesară privarea sa de libertate. Încheierea primei instanţe şi a instanţei de apel poate fi
atacată separat cu recurs, într-un termen de 24 de ore, termen care curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de
24 de ore, iar recursul care nu este suspensiv de executare se judecă în 3 zile.
Potrivit art. 151 alin. 1 C.pr.pen., după întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea
inculpatului, judecătorul ori preşedintele completului de judecată emite de îndată mandat de arestare
(hotărârea prin care se dispune arestarea este un act procesual, iar mandatul este actul procedural
prin care se execută dispoziţia cuprinsă în actul procesual).
În vederea punerii în executare a mandatului de arestare, legea (art. 151 alin. 2 C.pr.pen.)
arată că în cazul în care prin aceeaşi hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite
mandat de arestare separat pentru fiecare din ei.
Mandatul de arestare al inculpatului cuprinde, conform dispoziţiilor art. 151 alin. 3
C.pr.pen. următoarele:
– instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
– data şi locul emiterii;
– numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
– date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70 C.pr.pen. şi codul numeric
personal;
– arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;
– încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
– numele şi prenumele inculpatului;
– durata pentru care este dispusă măsura arestării preventive;
– temeiurile concrete care determină arestarea;
– ordinul de a fi arestat inculpatul;
– indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;
– semnătura judecătorului.

18
 În privinţa executării mandatului de arestare a inculpatului distingem două reglementări,
după cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa inculpatului sau în lipsa acestuia (art. 152,
art. 153 şi art. 154 C.pr.pen.).
Mandatul de arestare se pune în executare de regulă prin organele de cercetare penală ale
poliţiei judiciare.
În caz de ascultare prealabilă a inculpatului, situaţie care constituie regula generală,
judecătorul sau preşedintele completului de judecată care a emis mandatul înmânează un exemplar
al acestuia celui arestat; un alt exemplar se trimite la organul de cercetare penală al poliţiei judiciare
pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
Dacă inculpatul nu a fost ascultat înainte de arestare, mandatul în dublu exemplar se trimite
spre executare organului de cercetare penală al poliţiei judiciare. Acesta arestează pe cel indicat
înmânându-i un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa organului emitent.
Judecătorul ascultă de îndată pe inculpat menţionând pe mandat data prezentării
inculpatului, după care fixează un termen de judecată, dacă inculpatul nu ridică obiecţii care
necesită o rezolvare urgentă.
Când organul de poliţie nu găseşte persoana indicată în mandat, încheie un proces-verbal
de constatare a situaţiei înştiinţând organul care a emis mandatul şi organele competente pentru
darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei (art. 154 C.pr.pen.).
Arestatul poate ridica obiecţii contra executării mandatului, cât priveşte lipsa de identitate cu
persoana vizată în mandat. În acest caz, organele de poliţie duc pe cel în cauză în faţa instanţei de
judecată a locului unde a fost găsit, iar dacă este necesar, aceasta cere relaţii judecătorului care a emis
mandatul de arestare preventivă. Când instanţa de judecată apreciază că nu există pericol de dispariţie,
poate dispune, până la rezolvarea obiecţiunilor, punerea în libertate a persoanei respective.
Constatând că obiecţiile formulate sunt întemeiate, instanţa de judecată dispune punerea de
îndată în libertate, iar în caz contrar, dispune executarea mandatului de arestare preventivă. Cu
privire la toate acestea, instanţa de judecată dispune prin încheiere, ce se trimite judecătorului care a
emis mandatul (art. 153 alin. 4 C.pr.pen.).

Durata arestării preventive a inculpatului

Conform art. 149 alin. 1 C.pr.pen. „durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 de zile,
afară de cazul când ea este prelungită sau menţinută în condiţiile legii. Termenul curge de la data
emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care
arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a
mandatului de arestare”.
Potrivit prevederilor art. 23 pct. 4 din Constituţia României arestarea se dispune de
judecător şi numai în cursul procesului penal, pentru o durată de cel mult 30 de zile şi se poate
prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile. Prelungirea arestării inculpatului, în faza de urmărire penală se acordă de
instanţa de judecată.
Când judecătorul a dispus arestarea preventivă a învinuitului pe o durata de 10 zile şi
ulterior se pune în mişcare acţiunea penală, procurorul propune instanţei înlocuirea măsurii arestării
învinuitului cu măsura arestării inculpatului pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile
a perioadei în care acesta a fost reţinut sau arestat, aşa cum am menţionat sus. În situaţia în care o
cauză penală este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire penală la
altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil, durata arestării calculându-se de la data
emiterii mandatului când inculpatul a fost ascultat sau de la prezentarea inculpatului, când arestarea
a fost dispusă în lipsa acestuia.
Conform dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a C.pr.pen., măsura arestării preventive încetează
de drept şi în faza de judecată dacă după expirarea duratei de 30 de zile de la data emiterii ultimului
mandat de arestare, instanţa nu dispune printr-o încheiere prelungirea arestării.

19
 Prelungirea arestării preventive a inculpatului
În conformitate cu prevederile art. 23 alin. 5 din Constituţia României, prelungirea arestării
se face numai de instanţa de judecată.
Instanţa competentă să dispună prelungirea arestării preventive este, potrivit prevederilor
art. 155 alin. 2 C.pr.pen. cea căreia îi revine competenţa să judece cauza în fond sau instanţa
corespunzătoare în grad a acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul săvârşirii
faptei ori locul sediului parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Prelungirea duratei arestării preventive se dispune pe baza propunerii motivate a
procurorului care, după caz, efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Propunerea organului
de cercetare penală va fi înaintată procurorului, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde
prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente.
Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi arestaţi, iar durata arestării expiră la date
diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi
cu privire la ceilalţi inculpaţi. Termenul de 8 zile prevăzut de art. 156 C.pr.pen. va fi raportat la
expirarea duratei arestării care se epuizează la termenul cel mai apropiat.
În vederea rezolvării cererii de prelungire a arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale, dosarul cauzei va fi depus de procuror, împreună cu propunerea de prelungire a
arestării preventive întocmită de acesta, cu cel puţin 5 zile înainte de expirare şi va putea fi consultat
de apărător.
Această dispoziţie constituie încă o garanţie a dreptului la apărare cu consecinţe directe
asupra garantării libertăţii persoanei.
Propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului se soluţionează în camera de
consiliu, inculpatul este adus în faţa instanţei şi este asistat de către apărător, participarea
procurorului fiind obligatorie.
Dacă instanţa de judecată prelungeşte arestarea preventivă a inculpatului, aceasta nu poate
depăşi 30 de zile. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive, prin încheiere în termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi se comunică celor lipsă
de la judecată în acelaşi termen.
Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive poate fi atacată cu
recurs, de către procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, care se soluţionează
înainte de expirarea duratei arestării şi care nu este suspensiv de executare. Dacă încheierea primei
instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa
este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de
recurs. Măsura dispusă de instanţa de judecată se comunică administraţiei locului de deţinere care
este obligată să o aducă la cunoştinţa inculpatului.
Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Durata totală
a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult
de 180 de zile.
În cursul judecăţii arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, prin încheiere
motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge
de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat
instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se va judeca în trei zile. Recursul declarat
împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.
Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi
penale sau al judecaţii, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi
care fac necesară privarea sa de libertate.
În cursul judecaţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive.

20
 Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de
libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în
libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune,
prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs.
Prelungirea arestării inculpatului după trimiterea în judecată, până la prima înfăţişare, se
face conform dispoziţiilor art. 160 C.pr.pen. Astfel, când procurorul dispune, prin rechizitoriu,
trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente
cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare. Instanţa, în camera de consiliu,
procedează potrivit art. 3001 C.pr.pen. şi, în cazul în care consideră necesar, prelungeşte durata
arestării până la prima înfăţişare, fără a putea depăşi 30 de zile. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5 şi
11 se aplică în mod corespunzător.
În cauzele în care arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale s-a
prelungit, potrivit art. 160 C.pr.pen., la prima înfăţişare, poate dispune menţinerea arestării
preventive, în condiţiile prevăzute de lege (art. 160b alin. 3 şi art. 300 alin. 3 din C.pr.pen.).
Inculpatul este adus în faţa instanţei de judecată şi va fi asistat de apărător ales sau numit
din oficiu (art. 159 alin. 3 C.pr.pen.).
Potrivit art. 159 alin. 4 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital
şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care
deplasarea sa nu este posibilă, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi
examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a
pune concluzii.
Instanţa, judecând cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului, o poate
admite sau respinge în funcţie de temeinicia motivelor arătate în propunerea făcută de procuror şi
ţinând seama de apărarea făcută în contradictoriu de inculpatul arestat şi apărătorul său.
Dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii
pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform
art. 375 alin. 1 C.pr.pen. pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38511 alin. 1
C.pr.pen. pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune,
prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri. În cazul în care s-a dispus
arestarea preventivă în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art. 160b , art. 3001 şi art. 3002 din Codul de procedură penală.

Măsurile preventive încetează de drept în următoarele situaţii:

– la expirarea termenelor prevăzute de lege sau fixate de către organele judiciare ori la
expirarea termenului de 60 zile, dacă instanţa nu a verificat legalitatea şi temeinicia arestării
preventive în acest termen;
– în caz de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale în faza de
urmărire penală a procesului penal, iar în faza de judecată, în caz de încetare a procesului penal ori
achitare;
– când durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare
în primă instanţă, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale 180 de zile (art. 159 alin. 13
C.pr.pen.);
– alte cazuri anume prevăzute de lege: graţiere, liberare provizorie sub control judiciar sau
pe cauţiune, suspendarea procesului penal, condamnarea cu suspendarea executării pedepsei,
condamnare la muncă în folosul comunităţii etc.
În cazul încetării de drept a măsurilor preventive, instanţa de judecată, din oficiu sau la
sesizarea procurorului, (ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului
de cercetare penală), are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau

21
arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă sau un
extras, cuprinzând:
– datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului;
– numărul mandatului de arestare;
– numărul şi data ordonanţei, încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea;
– temeiul legal al liberării;
– semnătura şi ştampila.

Sarcini ce revin cadrelor de poliţie, pentru asigurarea legalităţii şi

temeiniciei dispunerii sau propunerii măsurilor preventive, precum şi garantării
dreptului la apărare în procesul penal
Sarcini ce revin cadrelor de poliţie pentru garantarea libertăţii persoanei şi a dreptului la
apărare
În cadrul activităţilor pe care le desfăşoară pe planul administrării probelor în vederea
aflării adevărului şi pentru justa soluţionare a unei cauze penale, organelor de cercetare penală ale
poliţiei le revin următoarele sarcini pe linia asigurării garantării libertăţii persoanei şi a dreptului la
apărare:
– să desfăşoare întreaga activitate în cursul procesului penal, conform prevederilor legale;
– să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale;
– cadrele de poliţie au obligaţia de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se
lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător ales sau numit din oficiu în tot
cursul procesului penal, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare (art. 6 alin. ultim
C.pr.pen). Indiferent că învinuitul sau inculpatul se află sau nu în vreunul dintre cazurile prevăzute
de art. 171 alin. 2 C.pr.pen. privind asistenţa juridică obligatorie, organele de cercetare penală
trebuie să-i aducă la cunoştinţă acest drept înainte de a i se lua prima declaraţie;
– să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit,
încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării (art. 6
alin. 3 C.pr.pen.).
Dreptul la apărare, garantat prin Constituţie şi asigurat prin dispoziţiile legii procesual-
penale, poate fi deplin valorificat numai dacă organele judiciare (deci şi organele de cercetare
penală ale poliţiei) îi explică învinuitului sau inculpatului care este fapta în materialitatea ei pentru
care este cercetat, locul şi timpul săvârşirii acesteia, precum şi încadrarea ei juridică.
În situaţia în care organele de cercetare penală ale poliţiei prezintă învinuitului fapta pentru
care este cercetat în mod generic, fără localizarea ei în timp şi spaţiu, nu îşi îndeplineşte obligaţia
ce-i revine, referitoare la asigurarea dreptului la apărare.
Spre exemplu, nu este îndeplinită cerinţa legii dacă i se precizează unui învinuit că este
cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208–209 din Codul penal,
fără a i se explica în ce constă acel furt, unde, când şi cum a fost realizat.
O dată încunoştinţat despre fapta şi încadrarea ei juridică, învinuitul are dreptul să-şi
pregătească şi să-şi exercite apărarea conferită de lege. De aceea, dacă învinuitul sau inculpatul
solicită amânarea audierii sale pentru a-şi strânge probele necesare apărării, organele de cercetare
penală care instrumentează cauza sunt obligate să dea curs cererii.
Legea nu prevede care este mijlocul de probă prin care organele judiciare pot dovedi
îndeplinirea acestei obligaţii. Totodată, organele judiciare au obligaţia să:
– strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele
în vederea justei soluţionări a acesteia;
– permită apărătorului să participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, iar când
acesta o face, să menţioneze în actul procedural încheiat pe care-l va semna şi apărătorul;
– încunoştinţeze apărătorul învinuitului sau inculpatului de data şi ora efectuării actelor de
urmărire penală la care şi-a manifestat intenţia de a participa.

22
 Întrucât articolul 172 alin. 1 din C.pr.pen. nu mai face distincţii între actele de urmărire
penală la care apărătorul învinuitului sau inculpatului are posibilitatea să asiste, cu sau fără
încuviinţarea organelor de cercetare penală („apărătorul are dreptul să participe la efectuarea
oricărui act de urmărire penală”), se impune concluzia că nu i se poate interzice apărătorului în
nicio situaţie participarea la cercetările penale, dacă doreşte şi solicită acest fapt.
Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actelor de urmărire penală, dacă există dovada
că a fost înştiinţat asupra datei şi orei efectuării acestora. În asemenea cazuri, neparticiparea
apărătorului învinuitului sau inculpatului nu atrage nicio sancţiune asupra actelor întocmite în lipsa
lui.
Dacă organele de cercetare penală nu îl înştiinţează pe avocat cu privire la data şi ora
efectuării actului de urmărire penală la care a cerut să participe, apreciem că poate interveni
sancţiunea nulităţii relative în funcţie de dovada existenţei sau inexistenţei unei vătămări asupra
dreptului la apărare recunoscut învinuitului sau inculpatului. De asemenea, organele de cercetare
penală sunt obligate să:
– ia măsura reţinerii numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
– verifice probele formulate de învinuit sau inculpat atât în apărare, cât şi în acuzare, chiar
dacă acesta recunoaşte fapta pentru care este cercetat;
– încunoştinţeze familia sau o persoană desemnată în scris de către învinuit sau inculpat,
când împotriva acestuia s-a luat măsura arestării preventive, întocmindu-se proces-verbal în acest
sens;
– respecte drepturile reţinuţilor şi arestaţilor, aflaţi în locurile de reţinere şi arest preventiv
din M.A.I.;
– ia măsura asigurării asistenţei juridice, când învinuitul sau inculpatul nu are apărător ales
(în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie);
– respecte obligaţia de a permite apărătorului să ia contact cu învinuitul sau inculpatul
reţinut sau arestat;
– asigure prezenţa apărătorului la interogarea învinuitului sau inculpatului, când asistenţa
juridică este obligatorie;
– trimită de îndată cererea de liberare provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune,
instanţei de judecată, în situaţia în care a fost depusă la organele de poliţie;
– cheme apărătorul inculpatului arestat în situaţia în care dispune efectuarea unei expertize,
efectuează cercetarea la faţa locului sau reconstituirea faptei;
– asigure reprezentarea învinuitului sau inculpatului arestat cu ocazia efectuării cercetării la
faţa locului, dacă acesta nu poate fi adus;
– aducă învinuitul sau inculpatul arestat la instanţa de judecată, când acesta este citat;
– asigure prezenţa apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală către
inculpat;
– primească toate cererile şi memoriile formulate de învinuit sau inculpat şi să le rezolve în
conformitate cu prevederile legale;
– aprecieze obiectiv, fără părtinire probatoriile administrate în cauză şi să propună soluţii
legale şi temeinice;
– conducă persoanele în faţa organelor judiciare, în baza unui mandat de aducere;
– aresteze o persoană, doar în baza unui mandat de arestare preventivă, emis de către
magistrat;
– priveze de libertate o persoană, în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii
sau de executare a pedepsei închisorii contravenţionale, mandat emis de instanţa de judecată în baza
unei hotărâri rămasă definitivă sau
– dispună luarea unei măsuri de siguranţă conform art. 114 C.pen., când făptuitorul este
bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.
Această măsură se poate lua în baza ordonanţei provizorii a procurorului, în cursul
urmăririi penale sau în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă.
– să ia măsuri pentru a împiedica o persoană să pătrundă, ori să iasă ilegal din România,
sau împotriva persoanei faţă de care este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.

23
 Cazurile de privare de libertate a unei persoane sunt prevăzute şi în art. 5 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, ratificată şi de România în anul 1994.
În luarea măsurilor preventive, trebuie să se ţină cont şi de imunitatea diplomatică (art. 8
C.pen.) sau parlamentară (art. 69 şi 108 din Constituţia României).
O garantare reală a asigurării legalităţii şi temeiniciei dispunerii sau propunerii măsurilor
preventive, precum şi a dreptului de apărare în procesul penal, conformă cu exigenţele unui stat de
drept, nu poate fi realizată decât prin instituirea unor obligaţii pentru organele judiciare, prin care
acestora să li se impună respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar pe de altă parte, prin
instituirea unor sancţiuni procesuale care să facă ineficace orice acte procesuale întocmite cu
încălcarea dispoziţiilor legale.
 UNELE ASPECTE LEGISLATIVE
PRIVIND ATRIBUŢIILE POLIŢIEI DE PROXIMITATE
Comisar-şef de poliţie Teodor IONESCU
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat
În România a apărut o nouă concepţie de abordare a problemelor printr-o relaţie de tip nou dintre
poliţie şi comunitate, ceea ce a reprezentat o noutate absolută, prin îmbinarea elementelor pozitive
cu cele proactive, deşi „proximitate” într-un fel sau altul fac toţi poliţiştii şi au efectuat
dintotdeauna.
În prezent, poliţia de proximitate este organizată ca parte componentă a Poliţiei Naţionale de la
nivelul I.G.P.R. – Direcţia de Ordine Publică, până la poliţiile municipale, orăşeneşti şi secţii.
Pentru realizarea cunoaşterii permanente a teritoriului şi populaţiei, a situaţiei operative –
poliţieneşti, în cadrul compartimentului de proximitate s-au constituit mape documentare, pe
diverse domenii.

Cuvinte-cheie: proximitate, parteneriat poliţie-comunitate, atitudine proactivă, cunoaşterea

teritoriului, a populaţiei, a tradiţiilor.

În versiunea sa recentă, conceptul de poliţie de proximitate provine din Statele Unite ale
Americii, Canada şi alte state anglo-saxone şi constituie, în esenţă, o tentativă socială globală de
luptă împotriva infracţionalităţii şi de prevenire la nivel local.
Înainte de a aborda componentele acestei „Întoarceri către Poliţia de Proximitate”, se
impune o scurtă aducere aminte pe plan istoric. Specialiştii consideră că originile Poliţiei de
Proximitate se află în reforma poliţiei care a avut loc în Anglia şi Ţara Galilor în secolul al XIX-lea.
Trebuind să facă faţă, în special, creşterii infracţionalităţii, sir Robert Peel, ministru de
interne, pune bazele noii organizaţii poliţieneşti – preventivă, nonmilitară şi nonpartizană – în care
poliţistul trebuie în acelaşi timp să fie util comunităţii, să aplice legile şi să menţină ordinea.
În anul 1829, sir Robert PEEL elaborează prima lege asupra poliţiei dintr-o ţară
democratică (Anglia).
Acum circa patruzeci de ani, organizaţia poliţienească începea să beneficieze de evoluţia
tehnologică (maşină, telefon, radio). Dacă în anii 1960, prezenţa vizibilă a poliţiei se asigura prin
patrularea pe jos, situaţia s-a schimbat total astăzi. Motorizarea poliţiei a fost direct proporţională cu
dezvoltarea tehnică şi cu mărirea teritoriilor sau zonelor de responsabilitate care trebuiau
supravegheate. Legătura directă dintre poliţie şi populaţie a avut de suferit ca urmare a creşterii
nivelului de motorizare şi de centralizare. În plus, poliţia dorea să-şi sporească performanţele în
materie de intervenţie, oferind o deplasare rapidă la solicitări. Acest lucru se întâmpla pe fondul
creşterii nu doar a numărului de infracţiuni, ci şi a problemelor legate de circulaţia rutieră (sporirea
parcului de automobile conduce clar la o creştere a problemelor rutiere). În anii 1970, febra
tehnicizării a adus cu sine şi o puternică raţionalizare sub presiunea economiei. Aşa a fost justificată
închiderea secţiilor de cartier din oraşe şi a posturilor suburbane din comune.
Această evoluţie a dus la reducerea contactului şi la o distanţare dintre poliţie şi cetăţeni.
Mulţi oameni se simţeau abandonaţi în faţa pericolelor vieţii cotidiene. S-a cerut în consecinţă o
prezenţă mai accentuată şi vizibilă a poliţiei în stradă. În marile oraşe europene, începând cu anii
1970, ca reacţie la această cerere, a apărut Poliţia de Proximitate. Contactele mai strânse dintre

25
poliţişti şi cetăţeni au creat mai multă încredere, au îmbunătăţit sentimentul de siguranţă şi au dus la
o colaborare mai bună, care la rândul ei a avut ca rezultat şi o eficientizare a muncii poliţiştilor.
Motivele care au dus la îndepărtarea cetăţenilor de poliţie nu au avut de-a face în toate
ţările cu dezvoltarea economică accentuată; în anumite ţări fenomenul s-a întâmplat pe fondul unor
guvernări autoritare. Indiferent de motivele acestei îndepărtări trebuie spus însă că – într-un stat
democratic – poliţia este parte a societăţii şi acţionează ca un furnizor de servicii ale statului în
domeniul siguranţei. Mentalitatea de lucru din cadrul Poliţiei de Proximitate exprimă cel mai bine
acest din urmă enunţ.
Pentru ţara noastră a fost o noutate absolută această nouă concepţie de abordare a
problemelor în parteneriat, prin îmbinarea elementelor pozitive cu cele proactive, deşi „proximitate”
într-un fel sau altul fac toţi poliţiştii şi au efectuat dintotdeauna.
Începuturile au fost relativ modeste, totul debutând în anul 2000, când noul concept s-a pus
în aplicare în câteva centre pilot din judeţele Argeş şi Neamţ. Coordonarea programului
experimental s-a făcut de trei ofiţeri de poliţie din Cantonul Geneva – Elveţia, iar rezultatele foarte
bune obţinute au încurajat extinderea sa la nivel naţional.
Aşa cum s-a stipulat în H.G. nr. 180/09.02.2006 pentru aprobarea Acordului dintre
Guvernul României reprezentat de M.A.I. şi Guvernul Confederaţiei Elveţiene, reprezentat de
Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare există un program de introducere a conceptului
poliţiei de proximitate în etapa 01.01.2005 – 31.03.2007, semnat la Bucureşti, la 09.11.2005.
Prin acest acord s-au stabilit mai multe coordonate, printre care:
– scopurile programului: realizarea în etape, la nivel naţional, a unei poliţii de tip nou, ce
are la bază parteneriatul cu comunitatea;
– durata acestuia: 01.01.2005 – 31.03.2007;
– costurile totale: au fost estimate la circa 1.250.000 franci elveţieni;
– obligaţiile părţii române: M.A.I. va sprijini Programul de furnizare a resurselor umane
solicitate, a facilităţilor de transport, a locuinţelor/sălilor pentru desfăşurarea atelierelor de lucru şi altele.
Este important să menţionăm şi obiectivele ambiţioase pe care programul iniţiat şi le-a
propus să le atingă:
a) Proiectul are drept scop ca Poliţia Română să asigure, la diferite niveluri, exercitarea
unui management necesar al schimbării;
b) Modificarea bazei legale existente;
c) Pregătirea şi tehnicile managementului modern şi în analiza tranzacţională a ofiţerilor
de poliţie;
d) Pregătirea în domeniul poliţiei de proximitate în şcolile de poliţie;
e) Campania pentru poliţia de proximitate, în societatea românească prin realizarea unor
sondaje de opinie obiective;
f) Implementarea unor „Proiecte de Marketing de Siguranţă” practice;
g) Îmbunătăţirea infrastructurii şi echipamentului;
h) Extinderea conceptului poliţiei de proximitate şi la Poliţia de Frontieră Română.
Deşi România este membră U.E. de la 01.01.2007, totuşi liniile directoare stabilite prin
prevederile Capitolului 24 JAI se menţin, iar pentru forţele de poliţie, priorităţile rămân următoarele:
– descentralizarea efectivă şi delegarea responsabilităţilor unităţilor teritoriale;
– politica modernă în domeniul resurselor umane;
– luarea unor decizii strategice cu privire la sistemul dual de ordine publică (poliţie şi
jandarmerie);
– circuitul informaţiilor între instituţiile de implementare a legii;
– cooperarea între aceste instituţii;
– realizarea unei legislaţii compatibile cu a celorlalte state U.E.
Ceea ce s-a realizat până în prezent, în conformitate cu prevederile Acordului dintre guvernele
României şi Confederaţiei Elveţiene, dar şi unele neîmpliniri, au fost evaluate în mod obiectiv, cu ocazia
întrunirii din ziua de 27.03.2007 la Institutul de Studii pentru Ordine Publică Bucureşti a principalilor
participanţi la proiect, sub coordonarea domnului doctor inginer Peter Schorer.

26
 Cu ocazia lansării „Manualului poliţiei de proximitate” la 01.09.2006, sub sloganul
„Împreună pentru mai multă siguranţă”, acelaşi domn Schorer preciza:
„Şase ani au trecut de când am început cu un proiect-pilot la Piteşti şi până astăzi, când
Poliţia de Proximitate (PdP) – Community Policing (CP) – a devenit un mod de lucru la scara
întregii Poliţii Române … Pentru eforturile constitutive şi încununate de succes, Poliţiei Române i-a
fost acordat primul premiu „SOUTH EASTERN EUROPE COMMUNITY POLICING AWARD”.
În prezent Poliţia de Proximitate este organizată ca parte componentă a Poliţiei Naţionale
de la nivelul I.G.P.R. – Direcţia de Ordine Publică, până la poliţiile municipale, orăşeneşti şi secţii.
Prin actualele acte normative, care asigură funcţionarea la un nivel foarte bun al noii
structuri, s-au stabilit atribuţiile specifice poliţistului de proximitate, şi anume:
 realizează cunoaşterea populaţiei, sub aspectul structurii, obiceiurilor şi tradiţiilor cu

caracter local, domiciliului şi reşedinţei, precum şi a teritoriului din punct de vedere al locurilor şi
mediilor favorabile comiterii de infracţiuni;
 este prezent în fiecare zi minim 6 ore, pe jos, în cartier pentru a relaţiona cu cetăţenii;

 stabileşte contacte permanente cu administratorii asociaţiilor de proprietari, factorii

responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, societăţilor comerciale, organizaţiilor

neguvernamentale, administraţiei publice locale, pentru identificarea factorilor de risc privind
ordinea publică, siguranţa cetăţeanului şi stabilirea măsurilor comune de prevenire şi combatere a
faptelor antisociale;
 participă la şedinţele asociaţiilor de proprietari şi la alte evenimente din sectorul de

responsabilitate;
 identifică şi consiliază cetăţenii care fac parte din categoriile cu grad înalt de risc din

punct de vedere al victimizării;

 mediază şi rezolvă amiabil conflictele interumane;

 iniţiază şi/sau participă la aplicarea unor proiecte sau programe practice, care au ca obiect

de activitate îmbunătăţirea siguranţei publice şi personale;

 receptează problemele populaţiei şi împreună cu instituţiile abilitate stabilesc măsuri

pentru rezolvarea acestora;

 atrage şi mobilizează cetăţenii în derularea unor programe de prevenire a criminalităţii în

sectorul de responsabilitate, pe bază de voluntariat;

 colaborează cu mass-media pentru promovarea şi dezvoltarea apropierii de cetăţeni;

 rezolvă reclamaţiile şi sesizările cetăţenilor care necesită medierea şi nu au caracter penal

ori nu presupun aplicarea de sancţiuni contravenţionale, referitoare la stări conflictuale, tulburarea

liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de locatari, societăţi comerciale, fapte antisociale
ale căror victime sunt persoane cu probleme sociale (minori, bătrâni, persoane cu handicap sau
afecţiuni neuropsihice etc.);
 culege date şi informaţii utile muncii de poliţie cu ocazia exercitării atribuţiilor de

serviciu în mijlocul cetăţenilor, pe care le transmite structurilor competente;

 efectuează acte de constatare şi, după caz, de sancţionare în cazul infracţiunilor şi

contravenţiilor flagrante;
 colaborează cu poliţiştii din formaţiunile operative pentru ţinerea sub control a

criminalităţii din sectorul de activitate, ţine zilnic evidenţa evenimentelor înregistrate şi le

marchează pe harta criminogenă;
 la începerea şi terminarea programului de lucru prezintă şefului subunităţii sau

adjunctului acestuia evoluţia situaţiei operative din sectorul de responsabilitate, datele şi

informaţiile de interes obţinute, stabilind împreună activităţile ce urmează a fi desfăşurate pentru
prevenirea şi combaterea faptelor antisociale în vederea îmbunătăţirii sentimentului de siguranţă în
rândul cetăţenilor.
Pentru realizarea cunoaşterii permanente a teritoriului şi populaţiei, a situaţiei operative –
poliţieneşti, în cadrul compartimentului de proximitate s-au constituit mape documentare, pe
următoarele domenii:
– responsabili ai cărţilor de imobil;
– rezervişti ai M.A.I.;

27
 – lăcaşuri de cult (biserici);
– societăţi comerciale;
– organizaţii neguvernamentale;
– unităţi de învăţământ;
– autorităţi şi instituţii publice locale;
– centre şi adăposturi pentru bătrâni, minori, victime ale violenţei domestice;
– activităţi de prevenire în cadrul programelor şi proiectelor aflate în derulare;
– persoane cu risc ridicat de victimizare;
– stări conflictuale de orice gen;
– prezentarea zilnică a situaţiei operative din zona de responsabilitate;
– activităţile preventive desfăşurate şi rezultatele obţinute;
– planurile de amplasare a căilor de acces şi distribuirea spaţiilor interioare ale instituţiilor
publice şi societăţilor comerciale, la care se ataşează: numele unităţii, numele administratorilor,
numerele lor de telefon, obiectul de activitate şi vulnerabilităţile.
Un aspect extrem de important şi cu totul aparte îl reprezintă evaluarea activităţii Poliţiei
de Proximitate.
Aceasta se realizează de către ofiţerul instructor din cadrul inspectoratului judeţean şi de
şeful secţiei, iar acolo unde nu sunt secţii, de şeful poliţiei municipale/orăşeneşti.
Indicatorii după care se realizează această evaluare sunt de regulă calitativi, rezultatele
cantitative putându-se cuantifica după mai mulţi ani de aplicare a măsurilor specifice cu caracter
permanent preventiv.
Această activitate se realizează periodic, iar o dată pe an se întocmeşte un document scris şi
se stabilesc indicatorii calitativi ce urmează a fi atinşi, printr-un dialog cu poliţistul de proximitate.
În loc de concluzii, se pot face câteva precizări:
a) poliţia de proximitate, un concept nou pentru Poliţia Română, în care la început nu au
crezut foarte mulţi, există şi este funcţională;
b) rezultatele obţinute în multe din judeţele ţării sunt peste aşteptări, cu toate că mai
există unele impedimente inerente oricărui început;
c) poliţistul de proximitate este un sfătuitor, un prieten al copiilor, bătrânilor, al tuturor
cetăţenilor din comunitatea din care face parte şi pe care o slujeşte;
d) extinderea noilor principii de activitate şi la Poliţia de Frontieră Română ar putea
conduce la o cooperare mai restrânsă cu Poliţia Naţională la stăpânirea eficientă a
situaţiei operative.

BIBLIOGRAFIE
1. Dr. Ioan, Dascălu; dr. Marian, Tutilescu; drd. Claudiu, Ţupulan, Poliţiile naţionale şi unificarea
europeană, Editura Grafoanayti
2. Dr. Ioan, Dascălu, Elemente de drept poliţienesc, Editura Fadrom, Bucureşti, 1998
3. Popa, T.; Gârmen, Popa, Poliţia şi comunitatea, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2006
4. Trandafir, C.; Dumitrescu, D.; Constantinescu, C., Poliţia Comunitară, Editura Sitech, Craiova, 2004
5. Costică, Voicu; Ştefan, Prună, Managementul Poliţiei, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006
6. Constituţia României, 2003
7. Legea nr. 604/22.12.2003 pentru aprobarea O.U.G. nr. 63/28.06.2003 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Administraţiei şi Internelor
8. Legea nr. 360/06.06.2002 privind Statutul Poliţistului, cu modificările ulterioare
9. Legea nr. 218/09.05.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările ulterioare
10. Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române
11. H.G. nr. 991/25.03.2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului
12. H.G. nr.1040/2010 privind Strategia naţională de ordine publică

28
 CAUZELE GLOBALIZĂRII ASUPRA
CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE

Comisar-şef de poliţie Adrian STĂNESCU

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat
Oamenii se luptă unii cu alţii dintotdeauna. În prezent, omenirea trăieşte într-un mediu de
securitate tot mai complex cu evoluţii sociale deosebit de rapide atât în domeniul vieţii economice,
sociale, militare, informatice şi culturale, cât şi în domeniul criminalităţii.
Sub „umbrela” globalizării, care începe să stăpânească întreaga omenire, criminalitatea
transfrontalieră devine un flagel deosebit de periculos pe care societatea trebuie să îl ia în
considerare şi să acţioneze ca atare.

Cuvinte-cheie: globalizare, criminalitate transfrontalieră, securitate naţională

Globalizarea este un produs al creşterii interdependenţelor şi se manifestă îndeosebi prin

reconfigurarea lumii pe principiile filosofiei şi fizionomiei de reţea.
Aceste principii intră, pe multe paliere, în conflict cu realităţile societăţii actuale, cu
normele de drept, cu centrele de putere şi cu politicile şi strategiile de dominare şi de influenţare
care aparţin, de fapt, altei epoci istorice.
Globalizarea are cel puţin trei configurări care nu pot ieşi din sfera conflictualităţii:
– ca proces firesc şi necesar, determinat de creşterea interdependenţelor informaţionale,
economice, politice, sociale, ştiinţifice etc.;
– ca modalitate de reconfigurare a lumii, având ca model, reţeaua marilor puteri
economice, informaţionale, tehnologice şi militare şi reţeaua centrelor de putere;
– ca modalitate de reconstrucţie a dominantei politice, economice, informaţionale şi
militare a marilor puteri sau a marilor centre de putere.
Toate aceste modalităţi există şi coexistă. Una se sprijină pe cealaltă şi toate, împreună,
formează un întreg greu de cunoscut în toate implicaţiile şi detaliile lui, greu de analizat, de înţeles
şi de acceptat.
Cu alte cuvinte, globalizarea este, deopotrivă, o deplasare generală firească şi necesară a
lumii spre unitate şi integralitate şi, în acelaşi timp, un foarte bun prilej de realizare, menţinere şi
amplificare a dominantei.
Marile puteri şi centrele de putere în refacere au toată grija să gestioneze împreună şi, pe
cât posibil, în parteneriat strategic, acest proces pe care îl consideră, deopotrivă, obiectiv şi benefic,
necesar, dar şi plin de tot felul de capcane.
Această triplă configurare a globalizării, menţine şi adânceşte prima şi cea mai dramatică
dintre faliile strategice ale lumii, aceea dintre lumea bogată şi foarte puternică, şi lumea săracă şi
lipsită de orice mijloace de a ieşi din sărăcie.
Aceşti doi poli, bogăţia şi sărăcia, chiar şi în procesul de globalizare, se îndepărtează din ce
în ce mai mult, deşi ar trebui să fie invers. Este unul dintre paradoxurile lumii în acest început de
mileniu.
29
 Globalizarea ar trebui să estompeze faliile şi să reducă diferenţele, să redistribuie bogăţia şi
să reducă, şi pe această cale, semnificativ sărăcia. Ori, cum foarte bine se ştie, niciodată în istoria
omenirii, aceşti doi poli, deşi există împreună şi se condiţionează reciproc, nu s-au apropiat.
Această realitate se constituie nu doar într-o sursă de progres, cum rezultă din teoria
contrariilor, ci, şi într-o sursă continuă de conflictualitate. Totdeauna, lumea săracă va acţiona şi
reacţiona împotriva lumii bogate, în timp ce lumea bogată şi puternică va avea toată grija ca lumea
săracă să nu facă regula jocului.
Dacă această realitate, odinioară, se juca la nivelul relaţiilor dintre state, depinzând
semnificativ de fiecare stat în parte, la începutul secolului al XXI-lea, ea devine puternic
transfrontalieră, ca proces dinamic şi complex, cu o identitate specială, de reţea, şi cu efecte greu de
prevăzut şi de gestionat în planul securităţii lumii şi a fiecărui stat în parte.
Globalizarea economică şi financiară. Posibile implicaţii şi efecte: globalizarea
economică este, de fapt, esenţa procesului de globalizare. Dezvoltarea economică a principalelor
state industrializate şi informatizate generează un proces de ieşire economică şi financiară din
graniţele politice ale statului tradiţional, de parteneriat economic, dar şi de competiţie pentru pieţe,
influenţă şi resurse.
La ora actuală, economia este dominată de mari concerne, de sisteme financiare şi de tot
felul de tranzacţii care nu cunosc alte frontiere, decât pe cele economice şi financiare. Iar acestea nu
sunt, propriu-zis frontiere, ci doar simple limite sau delimitări.
Totuşi, aceste mari concerne nu aparţin unor ţări oarecare din Lumea a III-a sau de aiurea,
ci marilor puteri economice ale lumii. Adevărata bătălie se duce între acestea, iar metodele folosite
nu se înscriu totdeauna în litera şi spiritul legii.
Dar acesta este doar unul dintre aspectele problemei şi nu chiar cel mai important. Cele mai
importante, în acest spectru competiţional, sunt parteneriatele strategice.
Aceste parteneriate au multe dimensiuni, printre cele mai importante putând fi situate şi
următoarele:
– dintre marile puteri;
– dintre marile puteri şi diverse alte ţări;
– dintre unele mari concerne;
– pentru implementarea unor politici, strategii sau a unor proiecte etc.
Desigur, acestea nu exclud competiţia, ci o specializează. Adică, în lumea economică şi
financiară nu se mai duce o bătălie surdă pentru orice, ci se desfăşoară acţiuni concertate cu
obiective foarte precise.
Competiţia acerbă dintre marile concerne are multe dedesubturi, dar, în principiu, este o
competiţie economică şi financiară care se bazează pe performanţă, pe competitivitate şi pe
oportunitate.
Ceea ce se întâmplă la ora actuală pe piaţa românească în domeniul mijloacelor de
comunicaţii, mai ales în cele ale telefoniei mobile, reţelelor internet şi televiziunii prin cablu,
constituie un efect al acestei competitivităţi.
O analiză atentă arată că efectele pentru beneficiarii acestor servicii sunt, în general,
pozitive. Saltul realizat în România în domeniul mijloacelor de comunicaţii este imens, iar acest
lucru se datorează competiţiei dintre marile concerne pentru câştigarea pieţei româneşti, o piaţă de
peste 20 de milioane de utilizatori.
În acelaşi timp însă, globalizarea economiei înseamnă globalizarea economiei reale, adică
atât a celei legale, cât şi a celei subterane. Reţelele mafiote în domeniul economiei şi finanţelor sunt
aproape la fel de puternice ca reţelele economiei legale sau, în orice caz, foarte apropiate de acestea.
Economia subterană şi sistemele ei de finanţare sunt, deopotrivă, legate de teritoriile
statelor şi transfrontaliere, iar sistemele folosite sunt complexe, încifrate, flexibile şi foarte greu de
detectat şi de contracarat.
Aceste sisteme au, pe de-o parte, dezvoltări în bifurcaţii şi, pe de altă parte, evoluţii şi
amplasamente în vâsc, fiind implementate sau ancorate, într-o formă sau alta, cam în tot ceea ce
înseamnă economie şi finanţe în lume. Această implementare se face îndeosebi prin exploatarea
vulnerabilităţilor economice şi financiare existente, dar şi prin crearea altora noi.

30
 Principalele vulnerabilităţi economice şi financiare pe care le folosesc reţelele
transfrontaliere ale traficanţilor, terorismului şi crimei organizate sunt următoarele:
– dificultăţile trecerii de la economia de tip A, definită în general, de determinismul de tip
mecanicist, cu planuri pe termen lung, foarte puţin flexibile şi caracterizată de gigantism şi
capacitate redusă de adaptare la fizionomia pieţei, la economia de tip B, definită de determinismul
dinamic complex, foarte flexibilă şi adaptabilă la legile pieţei, dar şi foarte vulnerabilă;
– dificultăţile construcţiei de reţea, ale implementării şi funcţionării reţelelor şi bazelor de
date;
– dificultăţile privind securizarea sistemelor şi proceselor în economia de tip B;
– decalajele economice şi financiare imense;
– datoriile foarte mari;
– interdependenţele foarte accentuate;
– existenţa unor fenomene de corupţie în rândul societăţii normale.
Aceste vulnerabilităţi de sistem şi proces sunt căutate, monitorizate, stimulate şi accentuate
prin politici şi strategii adecvate. Aproape orice domeniu economic şi financiar legal generează
într-un fel şi opusul lui ilegal.
Corupţii, unele elemente de reţea, alţi factori ai economiei subterane şi finanţelor ilegale se
infiltrează peste tot în firme particulare, în administraţie, instituţii ale statului, în parlamente şi
guverne uneori, şi fac posibilă menţinerea acestor vulnerabilităţi şi crearea condiţiilor pentru
spălarea de bani, trafic ilegal cu mijloace chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN), cu
tehnologii, cu tot felul de produse, precum şi cu droguri şi carne vie.
A doua categorie de vulnerabilităţi ale economiei şi finanţelor legale sunt cele create de
lumea interlopă şi de agentura ei răspândită peste tot în lume sau doar în anumite regiuni.
Această lume ştie ce doreşte şi, ca atare, creează prin fel de fel de mijloace condiţii propice
pentru a-şi realiza scopurile şi obiectivele. Modalităţile prin care se realizează aceste condiţii sunt şi
ele numeroase. Una dintre ele este corupţia la vârf a unor lideri sau persoane-cheie, care pot asigura
celor interesaţi şi care plătesc foarte bine aceste servicii accesul la datele şi informaţiile necesare
reţelelor mafiote, de traficanţi, de spălare de bani etc.
Interesant este că lumea de dincolo de lege nu produce nimic, ci doar foloseşte, într-un
mod diabolic, în folos propriu, ceea ce produce lumea legală, adică obţinerea de averi fabuloase
deopotrivă pentru a vulnerabiliza lumea economică, financiară şi informaţională legală, şi pentru a
finanţa reţelele teroriste şi pe cele ale crimei organizate, adică propria ei existenţă.
Dacă până mai ieri, aceste lucruri intrau doar în atribuţiile şi abilităţile obişnuite ale
Poliţiei, în epoca globalizării ele devin pericole şi ameninţări strategice, care preocupă nu doar
Poliţia, ci mai ales guvernele, parlamentele, structurile de forţă, precum şi toate celelalte instituţii
ale statelor de drept, organizaţiile şi organismele internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi
chiar întreaga populaţie, pentru că reţelele traficanţilor, ale economiei subterane, ale spălării banilor,
crimei organizate, terorismului etc. se globalizează şi ele.
De aici rezultă cea de a doua modalitate de creare a condiţiilor pentru realizarea scopurilor
şi obiectivelor lumii criminale şi parazite: consolidarea şi modernizarea structurilor de reţea şi de
forţă ale acestei lumi.

Globalizarea informaţională. Implicaţii şi efecte

Crima organizată şi cibercriminalitatea: profesorul Phil Williams de la Universitatea din

Pittsburg arată într-un articol publicat pe INTERNET 1 , că tot mai multe guverne, întreprinderi şi
oameni obişnuiţi descoperă avantajele excepţionale ale tehnologiei informaţiei. Acelaşi lucru îl fac
însă şi entităţile crimei organizate, care folosesc aceste tehnologii pentru profituri ilicite.
1
http://usinfo.state.gov/journals/itgic/0801/ijgf/frgj-7.htm, Phil Williams, Crime organise et cybercriminalite: synergies,
tendances et ripostes.

31
 Folosirea capacităţilor tehnologice informaţionale a dus la mărirea vitezei de acţiune, la
reducerea costurilor şi la un spor semnificativ de calitate. Dar şi cei care fac parte din ceea ce
numim reţele ale economiei subterane şi ale crimei transfrontaliere organizate au descoperit că
internetul este un multiplicator de beneficii ilegale.
Această latură sumbră a internetului implică, nu numai frauda, ciberpirateria şi furtul, ci şi
difuzarea generalizată a pornografiei şi a reţelelor pedofile, traficul de droguri şi numeroase alte
activităţi ilegale şi primejdioase pentru societate, dar extrem de profitabile.
Aici se disting două direcţii clare:
– ciberpirateria şi agresivitatea împotriva reţelelor care, în general, urmăresc virusarea,
perturbarea şi chiar distrugerea acestora;
– folosirea reţelelor existente pentru profit şi realizarea scopurilor şi obiectivelor proprii
traficului şi criminalităţii transfrontaliere.
În lumea virtuală, ca şi în cea reală, în cea mai mare măsură, activităţile criminale sunt
desfăşurate de indivizi sau de grupuri mici. Aceste activităţi fac parte din ceea ce numim crimă
dezorganizată.
Apare însă din ce în ce mai clar că grupurile crimei organizate folosesc la maximum
posibilităţile oferite de internet. Dar crima organizată şi cibercriminalitatea nu vor deveni niciodată
sinonime.
Crima organizată se exercită totdeauna în lumea reală, chiar în lumea cibernetică, în timp
ce cibercriminalitatea se va derula, îndeosebi, de indivizi, dar şi de organizaţii, în lumea virtuală,
dar cu efecte în lumea reală.
Cele două dimensiuni ale criminalităţii, cea reală şi cea virtuală, se intersectează din ce în
ce mai mult, fără a se contopi, iar în domeniul lor comun au efecte dezastruoase atât în lumea reală,
cât şi în lumea virtuală. În ultimii ani, acest domeniu comun a crescut din ce în ce mai mult.
Informaţia este deja globalizată. Reacţia la globalizare în spaţiul informaţional nu este
distrugerea reţelelor informaţionale, ci constituirea a sute şi mii de reţele, iar efectul este unul
teribil: trăim într-o lume a reţelelor pe care cu greu o putem identifica, cunoaşte, înţelege, controla
şi gestiona, ori pentru crima organizată transfrontalieră şi pentru cibercriminalitate, această realitate
constituie un sol deosebit de fertil.
Combaterea cibercriminalităţii: aşadar, în lume, la ora actuală are loc o convergenţă între
crima organizată şi cibercrimă. Această convergenţă este foarte periculoasă întrucât extinde crima
organizată în spaţiul virtual şi foloseşte mijloacele specificului spaţiului virtual pentru a consolida
reţelele organizate din lumea reală.
Grupul de acţiune financiară stabilit de G-7 (GAFI) este deja angajat în definirea normelor
ce trebuie aplicate de guverne şi de instituţiile financiare în elaborarea de legi, regulamente şi
mecanisme de aplicare la nivel naţional.
În anul 2000, acest grup a lansat o campanie eficace şi a identificat 15 state care nu
cooperează la această luptă împotriva spălării capitalurilor şi ale căror acţiuni sunt insuficiente.
Aceste eforturi au dat, uneori, rezultate foarte bune şi au dus la punerea în aplicare a unor
programe de luptă împotriva spălării banilor şi la creşterea transparenţei activităţilor financiare
pentru că, se ştie foarte bine, unele dintre acţiunile crimei organizate în domeniul spălării banilor
sunt facilitate tocmai de lipsa de transparenţă a activităţilor financiare.
Acest grup de acţiune financiară, după zece ani de efort, a ajuns la unele rezultate
remarcabile.
În opinia profesorului Phil Williams 2 , Convenţia Consiliului Europei asupra criminalităţii
cibernetice care beneficiază de un sprijin larg din partea Statelor Unite este primul mare pas în
această direcţie şi poate fi perceput ca punctul de plecare al unui proces de definire a normelor
cărora este de aşteptat ca autorităţile naţionale să se conformeze, ca şi elaborarea şi aplicarea
propriei legislaţii în această privinţă.

2
http://usinfo.state.gov/journals/itgic/0801/ijgf/frgj-7.htm, Phil Williams, Crime organise et cybercriminalite:
synergies, tendances et ripostes. Phil Williams este şi editor al Transnational Organized Crime, disponibil la adresa
http://www.pitt.edu/~rcss/toc.html

32
 Interesant este că aici apar deja organisme menite să coordoneze acţiunile statelor
îndreptate împotriva criminalităţii organizate şi a cibercriminalităţii. Cooperarea internaţională în
materie de elaborare şi aplicare a legilor s-a amplificat în ultimii ani.
Au fost semnalate numeroase tratate de transfer şi de asistenţă juridică mutuală care permit
guvernelor să partajeze informaţii şi probe. Condiţia pentru ca astfel de tratate să se aplice este cea
de dublă criminalitate, adică infracţiunea respectivă să constituie crimă în cele două sisteme
juridice.
Ernesto Savona, directorul Centrului de Cercetări Transcrime din Italia, arată că adoptarea
unor legi similare, în diferite ţări, dublează efectul riscurilor la care se expun organizaţiile
criminale.
Cu alte cuvinte, cu cât sfera de aplicare a legii este mai largă, cu atât există mai puţine
locuri de refugiu pentru piraţii din informatică independenţi sau care se află în serviciul crimei
organizate.
În acest sens, se cer armonizate atât regulile de fond, cât şi dispoziţiile de procedură. Toate
ţările trebuie să-şi reevalueze regulile de probare, de percheziţie şi de sesizare, de ascultare
electronică şi cele care privesc alte modalităţi de acoperire a câmpului informaţiei numerice, a
informaţiei moderne şi a internetului.
Anchetele privind cibercriminalitatea trebuie desfăşurate pe teritoriul mai multor state, iar
pentru aceasta, dispoziţiile procedurale au menirea de a facilita cooperarea.
Desigur, guvernele şi poliţiile respective trebuie să se doteze cu mijloacele şi capacităţile
necesare pentru a aplica aceste legi. În primul rând, este vorba de cunoştinţe specializate în
domeniul criminalităţii, ca şi de schimburi de informaţii dintre diferite organisme la nivel naţional şi
internaţional.
În acest sens, întregul sistem de securitate şi apărare trebuie să beneficieze de o expertiză
specializată din partea structurilor care se ocupă cu ciberinformaţia şi, în acelaşi timp, fiecare,
inclusiv structurile de poliţie şi de jandarmi să beneficieze de entităţi şi de structuri în măsură să
acţioneze constant şi eficient în ciberspaţiu.
O altă componentă importantă a strategiei de combatere a cibercriminalităţii o constituie
parteneriatul dintre autorităţile guvernamentale şi sectorul privat, mai ales sectorul tehnologiei
informaţiei.
Aici există numeroase precedente. Spre exemplu, marile societăţi petroliere, în pofida
concurenţei acerbe dintre ele, au aranjat modalităţi şi sisteme de cooperare şi schimb de informaţii
cu organismele de aplicare a legii, cu scopul de a reduce la minimum riscul infiltrării în aceste
structuri a reţelelor şi societăţilor mafiote.
În cadrul cooperării de acest gen, Poliţia trebuie să fie foarte atentă, discretă şi prudentă
pentru a nu expune vulnerabilităţile societăţilor, în timp ce acestea trebuie să fie dispuse să declare
orice tentativă de activitate criminală care vizează sistemele de informaţii şi de comunicaţii.
Cu toate acestea, cibercriminalitatea, ca şi criminalitatea organizată transfrontalieră, se
dezvoltă continuu.
La ora actuală important este, pe de o parte, să se ţină pasul cu evoluţiile din spaţiul virtual,
iar acest lucru nu se poate realiza decât prin cooperare cu societăţile şi instituţiile legale şi legitime
din spaţiul virtual sau cu competenţe şi abilităţi în acest spaţiu, şi, pe de altă parte, să se menţină
acest tip de criminalitate sub control.

Tendinţe de globalizare a criminalităţii transfrontaliere

Există, deci, două tipuri de criminalitate transfrontalieră: criminalitatea organizată şi
cibercriminalitatea. Ambele au vocaţii universale, iar procesul de globalizare le vine ca o mănuşă.
E drept, nu toate reţelele crimei organizate sunt de valoare mondială, dar unele sunt.
Oricum, aceste reţele funcţionează pe vulnerabilităţile sistemelor şi proceselor normale, aproximativ
în acelaşi mod, dar de cealaltă parte a axei.
33
 În timp ce criminalitatea organizată transfrontalieră se dezvoltă îndeosebi în plan regional
sau pe regiuni foarte întinse, cibercriminalitatea are, de la început, dimensiune globală.
Grupurile criminale utilizează internetul pentru organizarea unor fraude şi unor furturi de
mare anvergură. Un exemplu îl constituie ceea ce s-a petrecut în anul 2000 la Banca din Sicilia.
Un grup de douăzeci de persoane, unii având relaţii cu mafia, beneficiind de complicitatea
unui funcţionar din interiorul băncii, a creat o clonă numerică a componentei în linie a băncii.
Acest grup trebuia să se servească de clonă pentru a deturna 400 de milioane de dolari
alocaţi de Uniunea Europeană pentru finanţarea proiectelor regionale în Sicilia.
Fondurile urmau să fie sustrase şi spălate prin diverse stabilimente financiare, printre care
şi Banca Vaticanului şi anumite bănci elveţiene şi portugheze. Acest plan a fost dejucat cu ajutorul
unui membru al grupului care a informat autorităţile.
Acest tip de criminalitate derivă din tendinţa de participare a grupurilor şi grupărilor crimei
organizate la ceea ce se numeşte criminalitatea gulerelor albe, adică a funcţionarilor de birou.
Organizaţiile criminale americane şi ruseşti care operează pe Wall Street aparţin acestei categorii.
La finele anului 1990, au avut loc numeroase cazuri de manipulare a pieţei cu capital
scăzut, prin tehnici clasice care constau în a face să crească în mod artificial cursul, apoi a se
debarasa de pachetul de acţiuni la cursul cel mai ridicat care decade apoi la zero.
Aceste manevre tind, în general, să realizeze coerciţia sau controlul caselor de curtaj, iar
internetul serveşte pentru difuzarea de informaţii false, pentru a face să crească cursul acţiunilor.
Printre autorii acestor manipulări s-au aflat membri ai familiilor Bonnano, Genovese şi
Colombo, precum şi emigranţii ruşi din grupul de crimă organizată Bor.
Există tendinţa ca grupurile şi grupările tradiţionale ale crimei organizate să renunţe la
acţiuni însoţite de violenţă, de şantaj şi de alte acţiuni cunoscute şi să se apropie de tipul
criminalităţii gulerelor albe sau ale criminalităţii financiare, folosind internetul pentru a-şi spori
eficienţa.
Fraudarea valorilor imobiliare legate de internet, spre exemplu, se exprimă în pierderi de
10 miliarde de dolari pe an pentru investitori.
De aici nu rezultă faptul că natura crimei organizate se va schimba, ci că internetul oferă
posibilitatea ca operaţiilor bazate pe crimă, pe forţă şi pe violenţă, să li se adauge stratageme
sofisticate de extorsiune care au drept consecinţă perturbarea funcţionării sistemelor de informare,
de comunicare şi de distrugere a bazelor de date.
Creşterea ciberextorsiunii este o altă tendinţă semnificativă care se manifestă în
criminalitatea organizată transfrontalieră şi cibercriminalitate.
Orice dezvoltare de reţea înseamnă, pe lângă avantaje foarte mari, şi creşterea unor
vulnerabilităţi şi apariţia altora noi, pe care grupurile cibercriminalităţii le exploatează imediat.
O altă tendinţă este aceea a utilizării de instrumente de distrugere cu scopuri criminale
deschise. Exemplul cel mai notabil îl constituie utilizarea virusului Love Bug, la finele anilor 2000,
pentru a încerca să se acceseze parolele Uniunii Balcanice din Elveţia şi ale cel puţin altor două
bănci din Statele Unite.
Deşi nu se cunosc autorii acestui atentat rezultă clar de aici că cibercriminalii se folosesc
de piraţii de pe internet care posedă competenţe tehnice specializate.
Există, desigur, şi alte tendinţe de globalizare a crimei organizate transfrontaliere şi a
cibercriminalităţii, cum ar fi: utilizarea reţelelor interne pentru spălarea banilor, dezvoltarea
reţelelor între ciberpiraţi şi cibercriminali, folosirea vulnerabilităţilor din justiţie pentru a nu suporta
consecinţele etc.
Cert este că, la început de mileniu, crima organizată transfrontalieră şi cibercrima se
dezvoltă complex şi în mai multe direcţii, iar capacitatea societăţii de a acţiona şi reacţiona la o
astfel de dezvoltare este şi va fi totdeauna limitată.
Cu alte cuvinte, folosindu-se de ceea ce a creat mai valoros şi mai de preţ omenirea în actul
comunicării, reţeaua internet şi tehnologia informaţională modernă, fiabilă şi sofisticată, grupările şi
reţelele organizate şi ale cibercrimei deţin iniţiativa strategică, iar atunci când o pierd, o recuceresc
cu destul de multă uşurinţă.

34
 BIBLIOGRAFIE

1. Costică, Silion; Ţuţu, Pişleag; Sorin, Căpăţână, Adunările publice - potenţial de conflictualitate, Editura
Coza Advertising, Bucureşti, 2007
2. Marian, Zulean, Reforma sistemului de securitate în România (1989-2004), Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006
3. Miroiu, Andrei, Balanţă şi hegemonie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005
4. Mihai, Floca, Forţele de elită, Editura Militară, Bucureşti, 2002
5. Ţuţu, Pişleag, Acţional şi operaţional în ordinea publică – eseuri, Editura Alutus, Bucureşti, 2002
6. Guvernul României, Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale, Bucureşti, 2004
 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR INFORMATIV-OPERATIVE
ŞI DE CERCETARE PENTRU COMBATEREA
INFRACŢIUNILOR DE TÂLHĂRIE
Inspector de poliţie Cătălin PUŢ
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat
Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o faptă contra patrimoniului. Infracţiunile
contra patrimoniului au ca obiect juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Legea penală apără,
în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele îndreptate
împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever.
Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate
comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este îndreptat împotriva persoanei,
această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe
de altă parte, relaţii referitoare la persoană – creează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni,
fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare.

În Codul Penal modificat a rămas infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 cu

următorul cuprins:
Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel
de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca
făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.
Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopţii;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la
20 de ani.
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;
c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;
d) în timpul unei calamităţi;
e) a avut una din urmările arătate în art. 182.
Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa infracţiunii de
tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere care pot
leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei prejudiciate material.
Scopul principal urmărit de către făptuitor este comiterea furtului, violenţa sau ameninţarea
constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, legiuitorul a inclus tâlhăria în
categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi nu în categoria infracţiunilor contra persoanei.
Deci, furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar folosirea
violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă
(secundară), de particularizare a acţiunii principale.

36
 Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al acestei fapte rezidă din
încălcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o parte normele care protejează
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe de altă parte cele care asigură existenţa şi
dezvoltarea avutului.
Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de pericol social al tâlhăriei,
întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în starea de
inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia victimei, violenţa servind ca
mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii sau
scăparea făptuitorului.
Tâlhăria se consideră ca fiind tentativă sau consumată după cum infracţiunea principală –
furtul – a rămas în faza tentativei ori s-a consumat.
Din punct de vedere poliţienesc trebuie cunoscute în special:
a) modurile de operare;
b) persoanele pretabile;
c) locurile unde se comit cel mai frecvent tâlhării.

Cele mai cunoscute moduri de operare sunt:

 tâlhăriile prin smulgere de telefoane mobile, poşete sau alte bagaje şi bijuterii;
 atacarea şi jefuirea persoanelor care transportă ori mânuiesc valori monetare;
 atacarea şi jefuirea partenerilor după efectuarea unor tranzacţii financiare licite sau
ilicite;
 identificarea, urmărirea şi atacarea persoanelor care în urma unor tranzacţii au obţinut
sume mari de bani;
 atacarea şi jefuirea taximetriştilor;
 jefuirea persoanelor în locuinţele lor;
 recurgerea la violenţe sau ameninţări, de către spărgătorii de locuinţe care au fost
surprinşi la locul faptei pentru a-şi asigura scăparea ori a păstra bunurile furate;
 jefuirea copiilor şi tinerilor în apropierea şcolilor, cinematografelor, discotecilor sau
locurilor de joacă;
 atacarea şi jefuirea persoanelor aflate sub influenţa alcoolului sau în stare de ebrietate;
 aducerea victimelor în stare de inconştienţă prin folosirea unor substanţe narcotice;
 atacarea paznicilor de la diverse obiective, depozite de mărfuri ori alte locuri unde sunt
concentrate bunuri de valoare.

Persoanele pretabile să comită infracţiuni de tâlhărie

În atenţia formaţiunilor de poliţie judiciară pe această linie vor fi luate, în mod
obligatoriu, elementele care au suferit condamnări pentru comiterea de tâlhării, cele incluse în
cercurile de suspecţi din cauzele penale cu AN privind tâlhării şi cele despre care s-au obţinut
date că au comis ori pregătesc săvârşirea de asemenea fapte. De asemenea, se vor avea în
vedere tinerii şi minorii (cu vârsta între 14-18 ani), cu comportament deviant şi cu tulburări
psihice pe fond violent.Supravegherea acestor elemente, ca de altfel a tuturor acelora aflate în
atenţie, se va asigura, în principal, prin:
 încadrarea informativă;
 efectuarea de investigaţii şi verificări de poliţiştii care le au în atenţie;
 investigaţii şi supravegheri operative (filaj) efectuate de formaţiunea specializată în
domeniu;
 verificări, efectuate la domiciliu, în scopul stabilirii preocupărilor sau activităţilor de
natură infracţională.
Locul unde se comit cel mai frecvent tâlhării

37
 Majoritatea infracţiunilor de tâlhărie sunt săvârşite în locuri publice, cum ar fi: stradă,
parcuri, locuri de agrement, scări de bloc, lifturi etc.Profitând de măsurile minime de siguranţă luate
de unii agenţi economici, infractorii acţionează cu preponderenţă în casele de schimb valutar, casele
de amanet, depozitele de mărfuri şi chiar în locuinţele persoanelor fizice.

Obiecte folosite la comiterea infracţiunilor de tâlhărie

38
 Arme de foc folosite la comiterea de infracţiuni

Activităţi informativ-operative şi de cercetare desfăşurate în vederea

identificării autorilor infracţiunilor de tâlhărie
Urmărirea penală în cazul infracţiunilor de tâlhărie se efectuează de către poliţie sub
supravegherea procurorului. Din practică, a rezultat că în toate cazurile organele de poliţie sunt
primele sesizate despre săvârşirea unor asemenea fapte, astfel că, potrivit dispoziţiilor legale, au
obligaţia de a efectua activităţi ce nu suferă amânare ca: primirea sesizării, cercetarea la faţa locului,
investigaţii, obţinerea de informaţii, identificări de martori etc.
Principalele activităţi desfăşurate de poliţişti în cazul infracţiunilor de tâlhărie sunt:

a) Primirea sesizării şi obţinerea unor date cât mai complete cu privire la eveniment.
De regulă, sesizarea în cazul infracţiunilor de tâlhărie se primeşte de la victime, rude,
cunoştinţe, vecini, ori alte persoane care află despre eveniment, sau de la unităţi sanitare, unde a
fost internată victima.
Sesizarea, de obicei, este primită la Serviciul Dispecerat şi Intervenţii la Evenimente sau de
organul de poliţie pe raza căruia s-a săvârşit infracţiunea.
Imediat după sesizare, poliţistul de la Dispecerat sau de la camera de serviciu care a
primit-o nu cunoaşte toate amănuntele privitoare la caz şi nu poate prevedea cum se va soluţiona. Ca
urmare, trebuie să îşi noteze o serie de date ce pot avea o importanţă vitală în desfăşurarea ulterioară a
cercetărilor: data şi ora primirii sesizării, mijlocul prin care s-a făcut aceasta (radio, telefon, prezenţa
persoanei la sediul poliţiei sau orice alt mijloc), numele şi adresa celui care a făcut sesizarea, locul
săvârşirii faptei, numărul victimelor, starea urmelor şi a altor mijloace de probă, date despre autori (dacă
se cunosc), măsurile luate pentru identificarea şi prinderea acestora. Toate aceste date, sunt consemnate
în „fişa de eveniment” sau registrul de cazuri de către poliţistul care primeşte sesizarea.
De toate aceste date se va ţine seama pentru constituirea echipei de cercetare la faţa locului
în ceea ce priveşte numărul membrilor acesteia, componenţa, dotarea ş.a.

39
 După primirea sesizării, ofiţerul de serviciu dispune o verificare a sesizării prin poliţiştii
organului de pe raza căruia s-a săvârşit infracţiunea.
După confirmarea sesizării, acesta întreprinde măsuri de anunţare şi deplasare la faţa
locului a echipei de cercetare a poliţiei. Ofiţerul care a primit sesizarea poate solicita întreprinderea
unor măsuri urgente, ce nu suferă amânare, cadrelor de poliţie sosite primele la faţa locului. Aceste
măsuri trebuie să se refere în principal la salvarea victimelor, paza locului faptei, conservarea
urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, identificarea martorilor, identificarea şi reţinerea
autorilor etc.
În cazul în care cu ocazia sesizării se obţin date cu privire la autori şi la mijloacele de
transport cu care se deplasează, imediat acestea vor fi puse în urmărire, solicitându-se instituirea
acţiunii NĂVODUL, luându-se măsuri de blocare conform dispoziţiilor în vigoare.

b) Raportarea evenimentului
O altă sarcină ce revine cadrelor de poliţie, care iau cunoştinţă primele despre săvârşirea
evenimentului, este aceea de a raporta pe cale ierarhică paralel cu celelalte măsuri privind
asigurarea locului faptei, conservării urmelor etc. De operativitatea cu care execută aceste sarcini
ofiţerul ce a fost sesizat despre comiterea unei infracţiuni de tâlhărie depinde de multe ori succesul
cercetării la faţa locului, evitându-se astfel riscul dispariţiei sau distrugerii urmelor existente,
conducând uneori chiar la identificarea şi prinderea autorilor. De aceea, poliţiştii ce execută servicii
pe unitate sunt obligaţi să cunoască în detaliu aceste activităţi, iar în cazul în care sunt sesizaţi
despre săvârşirea unei tâlhării, să le execute întocmai.

c) Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este un act procedural indispensabil în examinarea infracţiunilor
de tâlhărie prin rezonanţa sa ulterioară în soluţionarea cauzei penale.
Ca şi în cazul altor infracţiuni, cercetarea faptelor de tâlhărie are drept scop elucidarea unor
aspecte de natură să servească la conturarea unor elemente constitutive ale infracţiunii, participanţi,
împrejurările în care a fost săvârşita fapta etc.Prin „locul săvârşirii faptei” trebuie să se înţeleagă nu
numai locul propriu-zis de unde au fost sustrase bunurile, ci şi căile de acces, itinerarul parcurs de
făptuitor la venirea sau la plecarea din câmpul infracţional, locul în care s-au exercitat violenţele sau
ameninţările, precum şi locul în care au fost ascunse bunurile.
În faza statică a cercetării se procedează la examinarea atentă a locului faptei, atât în
ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a aduce nicio modificare acestuia. Condiţia
ideală pentru examinarea unui loc este de a avea un singur om şi cel mai calificat care să pătrundă la
faţa locului şi să se poarte ca un „cercetaş”. „Cercetaşul” va umbla foarte atent fiind conştient de
fiecare mişcare pe care o face şi el va cerceta sistematic locul de la început la sfârşit fără a omite un
singur amănunt. În cursul acestei prime orientări, „cercetaşul” se va decide în privinţa metodei
folosite de autori, cum au intrat în câmpul infracţional, mişcările lor în cursul prezenţei la faţa
locului şi metoda de ieşire.
Tot cu această ocazie se stabileşte şi se marchează traseul de acces pentru membrii echipei
de cercetare, precum şi locul de unde se va începe prelucrarea cu câinele de serviciu a urmelor de
miros. Cercetarea în faza statică se finalizează prin fixarea poziţiei obiectelor din câmpul
infracţional, fixare ce se realizează prin fotografiere, filmare ori înregistrare pe bandă video.
Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai complexă etapă, la ea
participând toţi membrii echipei.
Cu ocazia cercetării dinamice se procedează la examinarea amănunţită a fiecărui obiect
presupus purtător de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau
schimbarea poziţiei lor.
O atenţie deosebită este acordată descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii
potrivit tipului şi naturii acesteia (urme de mâini, de picioare, biologice, urme ale
instrumentelor folosite pentru agresarea sau imobilizarea victimei, microurme etc.), în această
categorie incluzând şi mijloacele materiale de probă. Se va acorda atenţie şi „împrejurărilor

40
negative” care, printre altele, pot fi şi rezultatul unor încercări de simulare a tâlhăriei în scopul
disimulării altor infracţiuni.
Tot în faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile
fotografice bidimensionale, se definitivează schiţa locului faptei, toate rezultatele cercetării
urmând a fi consemnate în procesul-verbal încheiat de ofiţerul din cadrul formaţiunii de
investigaţii criminale.
De asemenea, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului va fi consemnat şi rezultatul
investigaţiilor efectuate în zona comiterii faptei, dar şi pe traseul urmat de victimă şi autori. În
cadrul acestei activităţi se va avea în vedere identificarea de martori, obţinerea semnalmentelor
autorilor, a vestimentaţiei acestora, a mijloacelor de transport cu care se deplasează, precum şi a
oricărei informaţii care să conducă la identificarea acestora.

d) Audierea părţii vătămate şi a martorilor

Reprezintă o activitate importantă în identificarea autorilor unei infracţiuni de tâlhărie,
întrucât prin aceasta se pot obţine date cu privire la numărul autorilor, modul de operare, descrierea
autorilor, a obiectelor sustrase etc.
La ascultarea victimei unei tâlhării trebuie să se ţină seama de starea de tulburare psihică,
din cauza căreia se ajunge uneori la exagerări privind numărul autorilor, înfăţişarea sau constituţia
fizică a agresorilor. De asemenea, nu trebuie exclusă nici împrejurarea ca victima să nu îşi
amintească nimic din ce s-a întâmplat, din cauza stării de şoc ori a faptului că şi-a pierdut cunoştinţa
încă din primul moment al agresiunii.
Pentru identificarea autorilor, poliţiştii vor avea în vedere, cu prilejul ascultării părţii
vătămate şi a martorilor, şi prezentarea pentru recunoaştere. În acest sens atât martorilor, cât şi
victimei le vor fi prezentate albumele foto aflate la nivelul unităţii de poliţie, cât şi persoanele
implementate în sistemul IMAGETRAK. În cazul în care este posibil va fi întocmit portretul robot
al autorilor.

e) Efectuarea de investigaţii şi verificări

Reprezintă una dintre cele mai importante activităţi, întrucât în cadrul acesteia vor fi
identificaţi martorii, se pot obţine semnalmentele autorilor, pot fi identificate mijloacele de transport
cu care se deplasează aceştia, precum şi alte date referitoare la împrejurările comiterii faptelor şi a
autorilor.
Investigaţiile iniţiale se vor efectua în zona comiterii faptei, concomitent cu cercetarea la
faţa locului şi au ca obiect identificarea de martori care să confirme săvârşirea faptei în condiţiile
prezentate de victimă, precum şi obţinerea datelor despre autori. Referitor la autori se va urmări
obţinerea de date privind numărul acestora, descrierea semnalmentelor, a vestimentaţiei, a
mijloacelor auto cu care se deplasează, dacă sunt cunoscuţi în zonă etc.
Totodată vor fi efectuate investigaţii pe traseul parcurs de victimă şi autori, avându-se în
vedere în acest sens barurile, chioşcurile, unităţile economice şi obiectivele asigurate cu agenţi de
pază, camerele de supraveghere a unor obiective etc.
Ulterior cercetării la faţa locului şi a obţinerii semnalmentelor autorilor, vor fi preluate
verificările şi investigaţiile în zona comiterii faptei, avându-se în vedere o rază mai mare de acţiune
şi aceleaşi obiective (baruri, unităţi economice asigurate cu pază etc.).

f) Dispunerea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice

1. Examinarea medico-legală a victimei se va dispune, întrucât în funcţie de numărul de
zile de îngrijiri medicale şi leziunile provocate se va face încadrarea juridică a faptei;
2. Expertiza traseologică se va dispune în cazul folosirii armelor de foc, a altor arme albe
sau a instrumentelor de spargere;
3. Expertiza dactiloscopică se va dispune în cazul ridicării de urme digito-palmare;
4. Expertiza biologică se va dispune în cazul abandonării de obiecte de către autori sau a
recoltării de probe biologice.
g) Alte activităţi desfăşurate în cadrul cercetării infracţiunilor de tâlhărie

41
 1. Punerea în urmărire a obiectelor sustrase, a semnalmentelor autorilor şi a autoturismelor
folosite de aceştia;
2. Valorificarea urmelor ridicate de la faţa locului;
3. Verificarea suspecţilor indicaţi de partea vătămată şi a celor incluşi în cercul de suspecţi
format;
4. Efectuarea de percheziţii corporale şi domiciliare;
5. Efectuarea de confruntări şi recunoaşteri din grup.
Totodată, se vor desfăşura şi alte activităţi în funcţie de rezultatele obţinute în cursul verificărilor.

Organizarea liniei de muncă „tâlhării”

Organizarea liniei de muncă „tâlhării’ se face în cadrul birourilor şi compartimentelor pentru
combaterea infracţiunilor cu violenţă, desfăşurându-se sub directa coordonare a şefului formaţiunii.
Activităţile desfăşurate pentru prevenirea şi combaterea acestui gen de infracţiuni se vor
desfăşura conform mapei documentare, deschisă pe această linie de muncă.
Mapa documentară a liniei de muncă „tâlhării” va cuprinde, în principal, următoarele:
1. Analize tactice întocmite periodic de formaţiunile de analiză a informaţiilor ce vor
cuprinde dinamica acestor fapte, locuri de comitere, interval orar de comitere, suspecţi, bunuri
sustrase, profilul victimelor şi măsuri de prevenire şi combatere a acestui gen de infracţiune.

Exemplu:
89 DE PLÂNGERI
ÎN PERIOADA 23.10.2006–
22.11.2006, DIN CARE:
59 stradal, 5 parc, 4 mijloc de
transport, 8 scara blocului, 3
apartament la bloc

CELE MAI AFECTATE

STRĂZI:
Colentina 3, Buzoieni 2, mr.
Băcilă Vasile 2, Dumbrava
Nouă 2, Independenţei 2,
Mihail Kogălniceanu 2, Lacul
Tei 3, Iuliu Maniu 2, Ion
Mihalache 2

INTERVALUL DE TIMP CEL MAI AFECTAT:

26% au fost comise în zilele de luni
32% – în intervalul orar: 17-20

PROFILUL VICTIMELOR:
98% naţionalitate română; 52% bărbaţi; 34% au vârsta între 15 şi 20 ani

PROFIL SUSPECŢI:
95% bărbaţi; 63% au vârsta între 16-20 ani; 64% au între 1,60 şi 1,70 m, 53% au părul
negru; 54% au constituţie atletică
BUNURI RECLAMATE:

42
 59 telefoane mobile, 22 bani, 5 bijuterii, 11 acte, 4 genţi

MĂSURI:
La nivelul secţiilor a fost consultată zilnic Aplicaţia EGFP 2.7, iar în urma analizelor
solicitate au fost efectuate acţiuni şi pânde cu echipe de flagrant concentrate pe zone de risc;
Au fost redistribuite patrulele de ordine publică, în funcţie de orele şi zonele cu potenţial
criminogen ridicat;
S-au întocmit planuri de măsuri în vederea desfăşurării de acţiuni pentru prevenirea şi
combaterea acestui gen de fapte şi în vederea prinderii în flagrant a autorilor ce comit tâlhării;
Informaţiile obţinute de la sursele proprii şi cele transmise de alte formaţiuni prin
programul de analiză a informaţiilor;
Persoane suspecte pretabile a comite astfel de fapte pe raza de competenţă care nu fac
obiectul supravegherii prin mapa suspectului sau prin dosar de urmărire informativă conform
O.M.A.I. nr. 1410/2006, inclusiv albumele foto cu suspecţi;
Analize proprii întocmite la nivelul unităţii pe moduri de operare, frecvent întâlnite în
situaţia operativă;
Metodologii, ordine, dispoziţii, controale ale organelor ierarhic superioare pe linia
combaterii infracţiunilor de tâlhărie;
Orice alte materiale şi date ce fac obiectul acestei linii de muncă.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, Andreescu şi colab., Introducere în Management, Editura Ministerului Administraţiei şi

Internelor, 1998
2. Anghel, Andreescu şi colab., Tehnici de comunicare, Editura Art Print, 1999
3. Băcanu, Barbu, Management strategic, Editura Teora, 1999
4. Costică, Voicu; Ştefan, Prună, Managementul Poliţiei, Editura Media Uno, 2004
5. Vladimir, Beliş şi colab., Tratat de medicină legală, Editura Medicală, 1995, vol. I, pag. 162/171
6. Constantin, Bulai şi colab., Drept penal român – Curs selectiv
7. Gheorghe, Diaconescu, Infracţiuni în Codul Penal
8. Emilian, Stancu, Criminalistica, Editura Actami, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 135/206, vol. II, pag. 175/268
9. Popa, Gheorghe, Tehnică criminalistică – curs universitar, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2008
10. Popa, Gheorghe, Urmele – obiect de studiu al criminalisticii, Editura Era, Bucureşti, 2005
11. Popa, Gheorghe, Investigarea criminalistică a locului faptei, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2005
12. Popa, Gheorghe, Criminalistica – note de curs, vol. II, Editura Zappy’s, Câmpina, 2005
13. Emilian, Stancu, Criminalistica, vol. II, Editura Actami ’95
14. Bujor, Florescu; Vasile, Uţică, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor de mare violenţă, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, pag. 84-180

43
 ETAPE DE FABRICAŢIE A GLONŢULUI. REPERE ISTORICE

Comisar-şef de poliţie Marian STOICA

Comisar de poliţie Florica NICULAE
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Abstract
The article mentions general definitions, concepts and personalities that contributed to the
evolution of materials generating bullet propulsion, also including explanations related to
manufacturing and to the fact that the current shape of bullets and cartridges are the results of
several evolutional stages.
The most interesting of all is the evolution of the bullet which also contributed to the manufacturing
of firearms.
The article is intended not only for those who want to initiate in the field of firearms and
ammunition, but also for those people who are interested in the historical moments which
determined the progress of manufacturing elements.

Key words: projectile, explosives, ammunition, cartridge, powder, bullet, lead, smooth bore, rifle,
calibre, precision

Rezumat
Articolul conţine definiţii generice, noţiuni şi persoane (ce au influenţă asupra materialelor care
duc la propulsarea gloanţelor), explicaţii de fabricaţie, precum şi ale faptului că au fost o serie de
etape istorice care au condus în final la forma actuală a gloanţelor şi a cartuşelor.
Cea mai interesantă este evoluţia glonţului, care a determinat implicit construcţia armelor de foc
până la forma actuală a acestora.
Articolul se adresează deopotrivă celor care se iniţiază în domeniul armelor şi muniţiilor şi celor
interesaţi despre reperele istorice ce au determinat evoluţia propriu-zisă a elementelor de
fabricaţie.

Cuvinte-cheie: proiectil, explozivi, muniţie, cartuş, pulbere, glonţ, plumb, ţeavă lisă, ghinturi,
flintă, calibru, precizie

Glonţul este un proiectil propulsat de o armă de foc, praştie sau pistol cu aer comprimat.
Gloanţele nu conţin, în mod normal, explozivi, dar deteriorarea ţintei se realizează prin impact şi
penetrare. Noţiunea de glonţ mai este uneori folosită cu referire la muniţie, în general, sau la cartuş, dar
care, fizic, este asamblarea mecanică alcătuită din glonţ, tub, pulbere (praf de puşcă) şi capsă detonantă.
Istoria gloanţelor precede cu mult istoria armelor de foc. Iniţial, gloanţele armelor, ca şi
cele pentru vânătoare erau, de fapt, bucăţele de piatră sau bile metalice înfăşurate într-un bandaj de
hârtie sau material textil.
În cele din urmă, armele de foc au fost dezvoltate, iar aceste elemente au fost plasate în faţa
unei încărcături explozive de praf de puşcă din interiorul unei ţevi închise lângă pat sau mâner.
Ulterior, armele de foc au devenit mai avansate tehnologic, între anii 1500–1800, dar gloanţele s-au
schimbat foarte puţin sub aspectul formei. Au rămas simple bile rotunde sau sferice din plumb,
numite lovituri, proiectile sau runde, diferenţa fiind dată doar de diametru.

44
 Apariţia pistoalelor (culverin) şi flintelor arquebus au adus în exprimarea tehnică, cu
privire la utilizarea bilelor de plumb, noţiunea de proiectil. „Bullet” (glonţ) este derivat din cuvântul
francez boulette (minge mică). Originalul glonţ de muschetă era, de fapt, o bilă de plumb sferică, de
dimensiuni mici, uşor de purtat, ce se înfăşura într-o bucăţică de hârtie, care conţinea şi pulberea,
dar care se introducea fix şi ferm pe ţeavă cu ajutorul unei vergele (proiectilele acţionate astfel
provocau des explozia ţevilor, cantitatea de pulbere folosită fiind apreciată la „ochi”). Încărcarea
muschetelor vechi cu ţeava lisă Brown Bess şi a muschetelor militare similare era, prin urmare,
relativ uşoară, dar deseori riscantă.
Ulterior, la apariţia ghinturilor, puşca cu încărcare frontală cu bilă strânsă în caneluri a
devenit mai greu de încărcat, mai ales atunci când se purta în cumpănire, şi drept urmare era evitată
de trăgători la tragerile de antrenament. Din acest motiv puştile apărute, relativ timpuriu, în general,
nu au fost utilizate şi în scopuri militare.

Gloanţe de plumb cu un fulger înaripat inscripţionat pe o

parte şi inscripţia „Ia asta” pe cealaltă. (secolul al IV-lea
d.Hr. – descoperite la Atena).

Bile pentru puşca-flintă (se presupune că au fost folosite

pe câmpul de luptă de la Naseby G.B.) Din colecţia
Muzeului şi Galeriei de Artă Northampton.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a generat o schimbare distinctă în forma şi funcţia

glonţului. Astfel, în 1826, Delvigne, un ofiţer francez de infanterie, a inventat partea conică abruptă
a spatelui canalului ţevii, în care glonţul sferic era încorsetat între caneluri, acţiune care îl deforma
plastic, provocându-i imprecizie la atingerea ţintei.

Gloanţele de efect
Printre primii care au conceput şi impus necesitatea folosirii acestor gloanţe a fost
căpitanul armatei imperiale britanice, John Norton, în 1823. Glonţul lui Norton avea la bază o
cavitate care, la arderea sub presiune a pulberii, iniţia forţa cinetică de a-l angrena puternic pe ţeavă.
Comisia britanică pentru armament l-a respins, deoarece gloanţele sferice erau utilizate cu succes în
ultimii 300 de ani.
Renumitul armurier englez William Greener, în anul 1836, a inventat glonţul Greener.
Asemănător cu cel realizat de Norton, cu excepţia că la bază acest glonţ a fost echipat cu un dop de
lemn care a viabilizat forţa cinetică de împingere a acestuia. Testele au demonstrat că glonţul
Greener era extrem de eficient, dar dificil de armat şi a fost respins pentru uz militar, deoarece, fiind
alcătuit din două părţi, acesta a fost apreciat ca fiind prea complicat pentru a fi produs în serie.
Glonţul de plumb Minie a fost introdus pentru prima oară în 1847 de către Claude Étienne
Minie (1814-1879), un căpitan în armata franceză. Acesta era aproape identic cu glonţul Greener.
Aşa cum a fost proiectat de Minie, glonţul avea forma tronconică şi o cavitate goală în spate,
acoperită cu un capac mic de fier, în locul dopului de lemn. În momentul percutării, capacul de fier
în sine menţinea presiunea în cavitatea părţii din spate a glonţului, extinderea acesteia imprimând
acestuia angrenarea eficientă în caneluri şi precizie în lovire. În 1855, britanicii au adoptat glonţul
Minie pentru nou-apărutele puşti Enfield şi a fost utilizat pe scară largă în Războiul Civil American.

45
Aproximativ 90% din victimele de pe câmpurile de luptă ale acestui război au fost neutralizate de
glonţul Minie.

Între 1854-1857, sir Joseph Whitworth a efectuat o

lungă serie de experimente pe o puşcă, dovedind, printre altele,
avantajele alezajului mic al ţevii şi, în special, cel al glonţului
în formă alungită. Glonţul realizat de Whitworth s-a potrivit de
minune pe canelurile mecanice ale ţevii. Puşca Whitworth nu a
fost adoptată de către guvernul britanic, fiind folosită îndelung
în concursuri de tir, între 1857 şi 1866, iar apoi, treptat,
Gloanţe Minie
înlocuită de cea a lui Metford.
Mai târziu, după 1862, W.E. Metford a realizat o serie
intensivă de experimente cu gloanţe pe ţevi ghintuite, inventând sistemul mecanic de ghintuire în
spirală crescătoare şi cămaşă de glonţ. Rezultatul combinat a fost că, în decembrie 1888, Lee-Metford a
realizat glonţul de puşcă, Mark I (cal. 0,303" – 7,70 mm), care a fost, în cele din urmă, adoptat de
Armata britanică. Lee-Metford a fost predecesorul lui Lee-Enfield.

Importantă va fi următoarea
schimbare survenită în istoria
glonţului, care a avut loc în
1882, când maiorul Eduard
Glonţul cal. 0.303 inch (7,7 mm) Rubin, directorul laboratoa-
central FMJ cu tub înrămat relor de la Thun ale Armatei
elveţiene, a inventat glonţul
cu cămaşă de cupru – o formă alungită, cu miez de plumb
învelit în foiţă de cupru. Acesta a fost realizat, de asemenea,
în diametre mici (7,5 mm şi 8 mm) şi este precursor al Glonţul modern – Muniţia 0.270”.
calibrului 8 mm Lebel, glonţ care a fost adoptat în 1886, De la stânga la dreapta:
pentru muniţia de serie cu pulbere fără fum pentru puşca (6,5 g) – Hollow Point;
Lebel MLE. (7,5 g) – FMJBT (8,4 g) – Soft
Suprafaţa gloanţelor de plumb trase la cadenţă mare se punct; (9,7 g) – Cap rotund.
putea topi, ca urmare a acţiunii gazelor fierbinţi din urmă şi a
frecării cu alezajul ţevii. Deoarece cuprul are un punct de topire mai înalt, o mai mare capacitate de
rezistenţă la căldura specifică şi duritate. Gloanţele cu manta de cupru dezvoltă viteze mai mari la
gura ţevii.
Avansul ştiinţei europene în studiul aerodinamicii a condus la apariţia glonţului „bullet”
Spitzer. Până la începutul secolului XX cele mai multe armate din lume începuseră tranziţia la
gloanţele Spitzer. Aceste gloanţe au atins distanţe mai mari în bătaie, cu mult mai multă precizie şi
au dezvoltat mai multă energie în penetrare. Gloanţele Spitzer în combinaţie cu mitralierele
nou-apărute au crescut foarte mult gradul letalităţii de pe câmpurile de luptă.
Cercetările ulterioare au condus la avansarea formei glonţului spre forma secţiunii
longitudinale a acestuia sub forma de „coadă de barcă”, o bază relativ simplificată pentru gloanţele
Spitzer. Vidul creat de aerul mişcat la viteză mare încetineşte proiectilul. Simplificatul design
„coadă de barcă” reduce acţiunea vidului, permiţând aerului să treacă de-a lungul suprafeţei
glonţului spre baza oblică a acestuia. Avantajosul rezultat aerodinamic este, în prezent, privit ca
forma optimă, iar pentru tehnologia puştii Spitzer era prima combinaţie cu glonţul în formă de
„coadă de barcă”.
Numit şi „BALLE D”, după inventatorul său (un locotenent-colonel Desaleux), glonţul a
fost introdus ca muniţie militară standard în 1901, pentru puşca franceză Lebel, model 1886.

46
 Design

Noile modele de gloanţe

Un cartuş modern este
Bullet urmau să rezolve două format din:
probleme principale. Acestea 1. Glonţul, care serveşte ca
aveau să fie mai sigure în proiectil;
încărcătorul armei de purtat. 2. Tubul, care menţine
Dacă tubul rezista la deformări şi întregul ansamblu;
alte acţiuni ale mediului, atunci 3. Propulsorul, din praf de
pulberea avea să fie păstrată puşcă sau cordită;
îndelung menţinându-şi, la iniţiere 4. Rama, parte a carcasei
şi capacitatea de împingere a folosite pentru încărcare;
glonţului, perfecţionând astfel 5. Capsa, prin intermediul
căreia se aprinde
eficienţa muniţiei. Noţiunea de
combustibilul.
bullet trebuia să fie asimilată, de
asemenea, cu portul în deplină
siguranţă al armei. Gloanţele aveau şi o suprafaţă netedă care se adapta cu uşurinţă diametrului
interior al ţevii, fără a provoca frecare excesivă. Interacţiunile dintre glonţ şi ţeavă sunt numite în
ansamblu balistică interioară.
Gloanţele trebuiau să fie produse la un standard ridicat, deoarece imperfecţiunile suprafeţei
acestuia pot afecta precizia tragerii.
Ştiinţa care studiază mişcarea glonţului atunci când iese din ţeavă se numeşte balistică
exterioară. Factorii principali care afectează aerodinamicitatea unui glonţ în zbor sunt forma şi
viteza şi sensul rotaţiei imprimate de ghinturile ţevii (forţa de rotaţie stabilizează glonţul atât
giroscopic, precum şi aerodinamic). Orice asimetrie în forma glonţului este în mare parte anulată
prin învârtire. La armele de foc cu ţeavă lisă, formă sferică a alicelor este optimă, deoarece,
indiferent cum ar fi orientate, îşi păstrează uniform împrăştierea în snop. Aceste gloanţe sunt, în
schimb, instabile, deplasându-se haotic, au o precizie moderată şi, cu toate acestea, forma
aerodinamică nu s-a schimbat timp de secole.
În general, formele gloanţelor Bullet sunt un compromis între aerodinamică, necesităţile
balistice interioare şi cerinţele balisticii exterioare. O nouă metodă de stabilizare o constituie centrul
de greutate al glonţului, care urmează să fie cât mai în faţă, devenind la fel de practic ca bila minie
sau shuttlecock. Acest lucru permite glonţului să zboare prin intermediul forţei aerodinamice.
Rezultatul impactului cu ţinta este determinat de compoziţia şi densitatea materialului
glonţului şi ţintei, unghiul de incidenţă, viteza şi caracteristicile fizice ale glonţului în sine.
Gloanţele sunt în general proiectate pentru a penetra, deforma şi/sau neutraliza. Pentru anumite
materiale şi gloanţe, viteza este factorul principal care determină obţinerea rezultatului.
Formele gloanţelor Bullet sunt multe şi variate, iar o mare parte pot fi găsite în orice
manual de fabricaţie care vinde matriţe de gloanţe. Producătorii de muniţii, cum ar fi RCBS, Paul
Jones Matrite şi Saint David oferă diferite calibre, multe şabloane şi modele. Cu o matriţă, gloanţele
de vânătoare se pot face la domiciliu pentru reîncărcarea muniţiei proprii (în cazul în care cadrul
legal permite).

Materiale de fabricaţie
Cartuşele asamblate în forma calibrului 6,5x55 mm au
o mare răspândire. Tubul este lung şi la îmbinarea cu proiectilul
are diametrul mic, iar glonţul este conceput pentru penetrare
profundă şi o bătaie lungă. Glonţul deformat din fotografie a
călătorit mai mult de jumătate din distanţa pentru care a fost
proiectat.

47
 Gloanţele pentru pulbere neagră, la armele de foc sau cele cu încărcare frontală, au fost
turnate din clasicul plumb. Acesta e potrivit gloanţelor cu viteză redusă, trase la viteze mai mici de
450 m/s (1475 ft/s). Pentru viteze mai mari, gloanţele uşoare, trase cu arme de foc moderne,
folosesc un aliaj de plumb şi staniu sau plumb îmbogăţit (utilizate sub marca Linotype) care
funcţionează foarte bine. Pentru viteze mai mari, sunt utilizate gloanţele de plumb, acoperite cu o
manta sau cămaşă din diferite aliaje pe bază de cupru (tombac).
Elementul comun în toate acestea, rămâne plumbul, care este utilizat pe scară largă,
deoarece este foarte dens, oferind astfel o mare cantitate de masă şi o energie cinetică mare, pentru
volumul redus al acestora. Plumbul este, de asemenea, ieftin, facil de obţinut, uşor prelucrabil şi se
topeşte la o temperatură mică, ceea ce duce la fabricarea relativ uşoară a gloanţelor.
Tubul: cămaşa acestuia este realizată, în cazul în care materialul de bază este foarte greu,
cu densitate mare, din metal, cum ar fi tungstenul, carbura de tungsten, uraniu sărăcit sau oţel.
Cartuşele de manevră: ceara, hârtia, plasticul şi alte materiale sunt folosite pentru a simula
focuri de armă şi sunt destinate numai să conţină pulbere într-un cartuş gol şi pentru a marca
zgomotul specific.
Gloanţele pentru antrenamente pot fi imobilizate în tuburi cu un dispozitiv special conceput
pentru folosirea energiei aerului comprimat. Unele cartuşe sunt sertizate sau închise şi nu conţin
gloanţe.
Gloanţele cu miez: acestea sunt realizate folosind miezuri din metale sub formă de praf,
altele decât plumb cu liant sau, uneori, sinterizate.
Gloanţele explozibile: similare cu gloanţele incendiare, acest tip de proiectil este conceput
pentru a exploda la lovirea unei suprafeţe dure, aleasă în funcţie de preferinţă pe ţintă. A nu fi
confundate cu obuze de tun sau grenade cu dispozitive de siguranţă, deoarece aceste gloanţe au doar
o cavitate umplută cu o cantitate mică de exploziv, în funcţie de viteza şi deformarea dorită prin
detonare la impact. De obicei, sunt produse pentru arme cu aer comprimat de vânătoare cu intenţia
de creştere a eficienţei de penetrare a gloanţelor.
Gloanţele frangibile sau fragmentabile: concepute pentru a se dezintegra în particule
minuscule în urma impactului, pentru a minimiza penetrarea acestora, pentru motive de siguranţă şi
pentru a limita impactul asupra mediului sau pentru a limita riscul de pericol asupra ţintei.
Incendiarele: aceste gloanţe sunt realizate cu un amestec exploziv sau inflamabil integral la
vârful acestora, concepute în aşa fel pentru a se aprinde în contact cu o ţintă. Intenţia este de a aprinde
combustibilul sau muniţia din zona-ţintă, sporind astfel puterea distructivă a glonţului în sine.
Plumbul: turnat simplu, extrudat, nituit sau altfel fabricat în carcasă reprezintă cea mai
simplă formă de glonţ. La viteze mai mari de 300 m/s (1.000 ft/s) (comune la cele mai multe
pistoale), plumbul este turnat în aliaje cu procente prestabilite. Alierea conţine un procent mic de
staniu şi/sau antimoniu care serveşte la reducerea frecării. Un sigiliu metalic este amplasat pentru
protejarea părţii din spate a glonţului împotriva topirii atunci când tras la presiuni mai mari, dar
acest lucru nu prea mai rezolvă problema, la viteze mai mari.
Muniţii neletale: gloanţe de cauciuc, gloanţe de plastic şi alice proiectate pentru a fi
nonletale, de exemplu, pentru utilizarea în controlul revoltelor sociale. Ele sunt, în general, lansate
cu viteză redusă şi sunt folosite de puştile de vânătoare, lansatoarele de grenade, armele „paint ball”
sau armele de foc special concepute şi dispozitive de pistoale cu aer comprimat.
Cămaşa proiectilului: gloanţele destinate pentru viteze mari au, în general, un miez de
plumb echipat cu o cămaşă, sau placat cu metal aurit, cupru-nichel, aliaje de cupru sau din oţel; un
strat subţire de metal greu care protejează miezul moale atunci când glonţul trece prin ţeavă şi în
timpul zborului, care permite sosirea intactă a glonţului la ţintă. Miezul plumbului greu creează
energia cinetică spre ţintă. Metalul de îmbrăcare se găseşte în faţa şi pe părţile laterale ale glonţului.
Unele cămăşi nu se extind şi la partea din faţă a glonţului pentru a determina deformarea la impact
şi creşterea capacităţii letale. Acestea mai sunt numite şi gloanţe moi sau gloanţe goale. Gloanţele
cu miez de oţel sunt de cele mai multe ori placate cu cupru sau alte metale pentru rezistenţă la
coroziune suplimentară pe timpul perioadelor lungi de depozitare. Materiale sintetice, cum ar fi
cămăşile de nailon şi teflon au fost folosite, dar cu succes limitat.

48
 Nontoxice: bismut, tungsten, oţel şi alte aliaje exotice ale gloanţelor care previn eliberarea
de plumb în mediul înconjurător. Reglementările din mai multe ţări au instituit mandatul utilizării
de proiectile nontoxice, în special în vânătoarea asupra păsărilor de apă. S-a constatat că la păsările
care înghit alice mici de plumb (cum ar înghiţi pietricele de dimensiuni similare, pentru digestia
specifică păsărilor) se manifestă efecte nedorite asupra pipotei, precum şi efecte de intoxicare cu
plumb prin masticarea constantă a paletelor de plumb prezente în anumite alimente care amplifică
efectele de saturnism. Astfel de preocupări se aplică în primul rând puştilor de vânătoare prin pelete
de ardere (shot) şi nu gloanţe, iar pentru reducerea substanţelor periculoase (RoHS), de asemenea,
legislaţia a fost aplicată şi la gloanţe pentru a reduce impactul asupra mediului în poligoane.
Agenţia pentru Protecţia Mediului din Statele Unite ale Americii a anunţat că nu are autoritatea
legală de a reglementa acest tip de produs (gloanţe de plumb).
Gloanţe de exerciţiu: fabricate din materiale uşoare precum cauciuc, ceară, lemn, plastic,
metal sau mai uşoare, gloanţe de exerciţiu sunt destinate pentru impact deficitar asupra ţintei. Din
cauza greutăţii lor şi a vitezei reduse sunt fabricate în serie limitată.
Solide sau solid-monolitice: gloanţe mono-metal destinate pentru penetrare profundă la
animale mari, subţiri numite şi low-projectile, nerecomandabile pentru lovituri cu rază lungă sunt
fabricate din metale, cum ar fi cupru fără oxigen şi aliaje precum cupru-nichel, telurul de cupru şi
alama, extrem de prelucrabilă (UNS C36000 alamă debitată la rece). Deseori, aceste proiectile sunt
prelucrate cu precizie pe strunguri CNC.
Semnalizatoarele: aceste gloanţe au un compartiment umplut cu un material brizant
(exploziv). De obicei, acesta este un amestec de magneziu şi perclorat de stronţiu, săruri de o
culoare roşu strălucitor, deşi există alte materiale furnizate în alte culori care, de asemenea, sunt
folosite. Aceste materiale provoacă arsuri chiar şi după o anumită perioadă. Astfel de muniţii sunt
utile pentru trăgător şi ca un mijloc de a verifica cât de aproape este faţă de punctul de pe obiectiv
sau punctul efectiv de impact, şi pentru a învăţa tragerea cu puştile asupra ţintelor mobile. Acest tip
de gloanţe/runde sunt folosite de către toate structurile din armata Statelor Unite în medii de luptă
ca un dispozitiv de semnalizare a forţelor aliate/prietenoase. În mod normal, aceasta este încărcată
la un raport de patru la unu cu muniţia letală şi este destinată să arate locul de unde se trage, astfel
încât forţele aliate se pot angaja pe o anumită ţintă. Caracteristicile de zbor ale rundelor de marcare
a focului diferă de cele ale gloanţelor normale, deoarece scad în altitudine mai devreme decât alte
gloanţe, din cauza rezistenţei aerodinamice crescute.

49
 PRINCIPALELE ELEMENTE DE NOUTATE PROPUSE CA MODIFICĂRI
LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL DREPTULUI PENAL
REFERITOARE LA „INFRACŢIUNE” şi „MINORITATE”

Comisar-şef de poliţie Mihail NIZAM

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Abstract
The draft of the new criminal code provides some new solutions, generally accepted a the
European level, regarding such institutions as the offence, the system of the justifying causes and of
causes eliminating the criminal character of the offence, the punishment system, within the general
context of harmonizing the European criminal law and especially within the context of the
Romania’s accession to the European and Euroatlantic structures. The draft still maintains the
provisions of the criminal code in force, which have been confirmed and whose viability has been
proved by the judicial practice of the Romanian justice system.

At the same time, both within the general part of the criminal code and within the special one, there
are newly introduced provisions to mirror the requirements of the constitution, referring to
extradition, the exigencies and standards provided in the international conventions Romania is
party to, such as the European convention for the protection of human rights and fundamental
freedoms, the European criminal convention regarding corruption or the United nations
convention against transborder crime and the additional protocols, the convention regarding cyber
crime, the international convention regarding abolishing terrorism financing.

Key words: The draft of the Criminal Code, General overview, crime, the unity and plurality of
crimes, concurrence of crimes, sanctions, security measures, minority.

Rezumat
Proiectul noului Cod penal propune unele soluţii noi, acceptate pe plan european, cu privire la
instituţii precum infracţiunea, sistemul cauzelor justificative şi al cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei, participaţia, sistemul sancţionator, în contextul general al unificării legislaţiei
penale europene şi în special al integrării europene şi euroatlantice a României.

Proiectul menţine, în acelaşi timp, dispoziţiile din Codul penal în vigoare, care au fost confirmate
şi a căror viabilitate a fost dovedită de practica judiciară a instanţelor române.

Atât în Partea generală a proiectului Codului penal, cât şi în Partea specială sunt introduse
dispoziţii care reflectă cerinţele Constituţiei, precum cele referitoare la extrădare, exigenţele şi
standardele prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte, Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia europeană
penală privind corupţia sau Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate şi Protocoalele sale adiţionale, Convenţia privind criminalitatea informatică, Convenţia
internaţională privind reprimarea finanţării terorismului.

Cuvinte-cheie: Proiectul Codului penal, partea generală, infracţiunea, unitatea şi pluralitatea de

infracţiuni, concurs, pedepse, măsuri de siguranţă, minoritatea.

50
 Introducere
Recomandările Consiliului Europei cum este Recomandarea Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei nr. R (92)16 referitoare la regulile europene privind sancţiunile şi măsurile
aplicate în comunitate sau Recomandarea R (2001)16 privind protecţia copiilor împotriva
exploatării sexuale, ca şi prevederile Deciziilor-cadru ale Consiliului European, precum Decizia-
cadru privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile sau Decizia-cadru
privind combaterea traficului de fiinţe umane sunt reflectate în dispoziţiile proiectului.
Având o vedere largă asupra câmpului dreptului penal prin structură, terminologie utilizată
şi o formulare exactă a dispoziţiilor legale, proiectul Codului penal îndeplineşte şi una dintre
cerinţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, şi anume accesibilitatea legii.
Proiectul noului Cod penal în partea generală ţine seama de regulile aplicabile
ansamblului infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, indiferent de natura acestora,
delimitând cadrul general de aplicare a legii penale, definind infracţiunea, stabilind trăsăturile sale
generale şi elementele constitutive, reglementând totodată condiţiile generale de tragere la
răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare.

Schimbările preconizate aduse de reglementările cuprinse în Partea generală a Codului

penal sunt:
Partea generală este sistematizată în zece titluri:
I. Legea penală şi limitele ei de aplicare (art. 1-14);
II. Infracţiunea (art. 15-52);
III. Pedepsele (art. 53-106);
IV. Măsurile de siguranţă (art. 107-113);
V. Minoritatea (art. 114-135);
VI. Răspunderea penală a persoanei juridice (art. 136-152);
VII. Cauzele care înlătură răspunderea penală (art. 153-159);
VIII. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (art. 160-164);
IX. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării (art. 165-171);
X. Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală (art. 172-185).

Dispoziţiile preliminare din Titlul I al Părţii generale se referă la împărţirea faptelor

prevăzute de legea penală în crime şi delicte, după criteriul gravităţii lor. Revenirea la această
clasificare a infracţiunilor, care este împărtăşită de majoritatea legislaţiilor penale europene
moderne, ţine seama de gravitatea diferită pe care o prezintă infracţiunile – de la fapte sancţionate
cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă până la fapte sancţionate numai cu amendă – şi de rezonanţa
puternică pe care o au în societate noţiunile de „crimă” şi „delict” faţă de cea de „infracţiune”.

Titlul II – referitor la infracţiune – cuprinde dispoziţii generale, cauzele justificative,

cauzele de imputabilitate, tentativa, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, autorul şi
participanţii.
Dispoziţiile, cuprinse în Titlul II – „Infracţiunea”, conţin în primul rând o redefinire a
conceptului de infracţiune, având trei trăsături esenţiale:
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu vinovăţie, eliminându-se
astfel cerinţa ca fapta să prezinte pericol social. Această soluţie subliniază ideea că legiuitorul
incriminează numai acele fapte care ating gradul de pericol social în măsură să justifice intervenţia
legii penale.

51
 În ceea ce priveşte o disproporţie între pericolul social generic al faptei apreciat de legiuitor
şi pericolul social concret al unei fapte urmează să fie soluţionată în cadrul procesului de
personalizare a pedepsei, prin renunţarea instanţei de judecată la aplicarea pedepsei în aceste cazuri.
Prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce urmează a
fi calificată ca infracţiune, să corespundă întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de
incriminare.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit.
Ca o ultimă trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil.
Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă
descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi
imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această
imputabilitate să poată fi adusă în discuţie sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitorul să fi
avut reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în
condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să
acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de
legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în
eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate distinct, sub denumirea de
cauze de neimputabilitate.
Cu toate că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu
înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare a
funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii.
În noua reglementare, vinovăţia, în prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol, ca element în
structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanţa
faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua
accepţiune s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputabilitate – pentru a o
defini.

Capitolul al II-lea din noul Cod penal este consacrat cauzelor justificative, împrejurări
care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. Este
vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor.
În privinţa legitimei apărări au fost avute în vedere atât opiniile exprimate în doctrină, cât
şi experienţa altor legislaţii şi s-a renunţat la condiţia pericolului grav generat de atac, gravitatea
acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii.
Consimţământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă, după
modelul altor legislaţii. Consimţământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor
valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparţin (spre exemplu,
consimţământul unui soţ dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că
valoarea lezată nu îi aparţine), fie pentru că ar duce la o pierdere totală şi ireversibilă a valorii
sociale (spre exemplu, consimţământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără a
exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimţământul nu va produce efecte în
cazul infracţiunilor contra vieţii, atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în
cazul traficului de persoane).

Capitolul al III-lea este consacrat cauzelor de neimputabilitate, care înlătură cea de-a
treia trăsătură esenţială a infracţiunii – imputabilitatea.
Cauzele de neimputabilitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng asupra
participanţilor, de ele urmând a beneficia doar persoana care a acţionat sub imperiul lor.

Principalele modificări în această materie sunt:

a) Introducerea în această categorie – şi nu în cea a cauzelor justificative – a excesului
justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate.

52
 b) Înlocuirea termenului de „beţie” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicaţie”,
acesta din urmă redând mai fidel şi corect din punct de vedere medico-legal conţinutul respectivei
cauze.
c) Reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra
elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului interzis al actului.
d) Renunţarea la reglementarea cazului fortuit. Într-adevăr, reglementarea legală a cazului
fortuit nu se justifică, în condiţiile în care pentru a înlătura existenţa infracţiunii este suficientă
imposibilitatea subiectivă de prevedere.

Capitolul al IV-lea este consacrat reglementării tentativei ca formă atipică a infracţiunii.

În această materie proiectul propune mai multe modificări, dintre care unele se referă la
definiţia legală a tentativei, iar altele la pedepsirea acesteia.
În alin. (1) al art. 31 din proiectul noului Cod penal se defineşte tentativa ca fiind „punerea
în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”, spre deosebire de Codul penal de la 1968 [art. 20
alin. (1)], în concepţia căruia tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea”.
Formularea propusă de proiect înlătură această controversă şi conduce la consacrarea fără
echivoc a soluţiei conform căreia, în cazul tentativei, intenţia poate fi directă sau indirectă.
A doua modificare vizează renunţarea la dispoziţiile art. 20 alin. (2) Cod penal în vigoare.
S-a considerat că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele
neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de
voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia.
În privinţa pedepsirii tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal în vigoare care
reduc limitele speciale ale pedepsei cu jumătate faţă de cele prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată.

Capitolul al V-lea din noul Cod penal, intitulat Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni,
conţine mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare.
O primă modificare vizează denumirea capitolului. În vechiul Cod penal acest capitol este
denumit „Pluralitatea de infracţiuni” în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de
infracţiuni, infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine. În proiect se modifică
denumirea capitolului din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”,
pentru că în realitate se reglementează ambele instituţii dându-se prioritate infracţiunii continuate şi
celei complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni.
În materia unităţii de infracţiune o primă modificare se referă la definiţia legală a
infracţiunii continuate în care a fost introdusă o nouă condiţie, şi anume unitatea de subiect pasiv.
A doua modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe la care expresia „ca
element sau circumstanţă agravantă” se înlocuieşte cu expresia „ca element constitutiv sau ca
element circumstanţial agravat”, modificare cerută de doctrina penală.
A treia modificare vizează stabilirea pedepsei în cazul infracţiunii continuate. Dacă
potrivit Codului penal în vigoare [art. 42 alin. (1)] infracţiunea continuată se sancţionează cu
pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor
similar cu cel de la concursul de infracţiuni, în proiect se prevede că pedeapsa pentru infracţiunea
continuată săvârşită se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei cu închisoarea, respectiv cu
cel mult o treime în cazul pedepsei cu amendă.
Un asemenea mod de a raţiona este justificat întrucât la infracţiunea continuată chiar dacă
există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe când la concursul de
infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale. În privinţa pedepsei în cazul infracţiunii
complexe praeterintenţionate s-a instituit regula că „dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al
acţiunii secundare, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată”.
Cu privire la formele pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de Codul penal în vigoare,
proiectul reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina penală şi

53
confirmate de practica judiciară, şi anume: concursul, recidiva şi pluralitatea intermediară de
infracţiuni.
În art. 37 din proiect se defineşte concursul real de infracţiuni, făcându-se precizarea că
infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”, aceasta pentru a
răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului real de infracţiuni.
În privinţa pedepsei principale, în caz de concurs de infracţiuni, s-a optat pentru sistemul
absorbţiei, în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, respectiv cumulul juridic în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au
aplicat numai pedepse cu amenda ori o pedeapsă cu închisoarea şi alta cu amenda.
Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea operează cumulul juridic, la fel ca în
Codul penal în vigoare, cu deosebirea că la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor care nu poate
fi mai mare de jumătate din totalul celorlalte pedepse stabilite, cu condiţia ca pedeapsa astfel
rezultată să nu depăşească maximul general al pedepsei închisorii.
În materia sancţionării concursului a fost introdusă o dispoziţie de excepţie, care permite
ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile
concurente.
Pentru reglementarea recidivei identificăm, în proiect, elemente noi atât în ceea ce priveşte
definirea şi termenii recidivei, cât şi referitor la pedeapsă.
Caracterul temporar al recidivei este evidenţiat chiar în definirea acestei forme a pluralităţii
de infracţiuni. Termenii recidivei au fost modificaţi (limitele acestora au crescut) pentru a califica
drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit grad
de pericol social.
În materia tratamentului sancţionator reglementarea a fost simplificată, recurgându-se la un
cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor
speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.
Pentru ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de
infracţiuni, a fost stabilit un algoritm de aplicare a pedepsei diferit de cel existent astăzi,
aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei.
Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de
recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă
tratamentul specific acestei forme de pluralitate. În acelaşi timp, tratamentul sancţionator propus
este mai puţin sever decât cel care ar rezulta din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva
sau pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi regulile referitoare la
concursul de infracţiuni.
A fost consacrată şi în materia recidivei postcondamnatorii, cu titlu de excepţie,
posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau în închisoare, atunci
când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.

În Capitolul al VI-lea din noul Cod penal – Autorul şi participanţii este reglementată
neconcordanţa din Codul penal în vigoare care enumeră pe autor, alături de instigatori şi complici,
ca participant la infracţiune, deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod
mijlocit prin autor.
Proiectul, ca şi Codul penal în vigoare, reglementează participaţia penală prin referire la
„fapta prevăzută de legea penală” şi nu prin raportarea activităţii autorului, instigatorilor şi
complicilor la infracţiune, aşa cum apreciază unii autori de drept penal.
Acest proiect aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină şi practică
şi întâlnită în alte legislaţii. De asemenea, proiectul păstrează instituţia participaţiei improprii,
devenită tradiţională în dreptul nostru şi care s-a dovedit funcţională în practică. Reglementarea
participaţiei improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat.

54
 TITLUL V este rezervat reglementărilor privind minoritatea.
Reglementările precizate în cadrul acestui titlu constituie unul dintre punctele centrale ale
reformei propuse de noul Cod penal.
În primul rând este de reţinut reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea
răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani.

Modificarea are la bază două elemente importante:

a) creşterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârşite de minori cu vârsta
sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori să comită fapte foarte grave sau să fie atraşi în
activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai din considerentul imposibilităţii tragerii lor
la răspundere penală;
b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existenţa discernământului în
cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit
existenţa acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior
vârstei de 14 ani. Maturizarea adolescenţilor cu rapiditate este considerată posibilă ca o urmare
firească a progresului tehnologic, mediului social contemporan, al informatizării în raport cu
perioada anterioară anului 1989.
Proiectul stabileşte ca regulă aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative
de libertate [art. 116 alin. (1)], măsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate
ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni [art. 116 alin. (2)].
Măsurile educative neprivative de libertate sunt, în ordinea crescătoare a gravităţii lor:
stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică.
Sub aspectul conţinutului acestor măsuri se impune o explicaţie legată de supraveghere şi
respectiv asistarea zilnică. Prima dintre aceste măsuri nu presupune o implicare directă a serviciului
de probaţiune în realizarea activităţilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar
acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă programul obişnuit (frecventarea
cursurilor, activităţi sportive, recreative etc.). În schimb, asistarea zilnică presupune o intervenţie
activă a serviciului de probaţiune, care întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest
program – alături de elementele obişnuite în raport de vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a
minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor şcolare) şi pe cele impuse de instanţă potrivit
art. 122 – orice activitate necesară realizării scopului măsurii educative (spre exemplu, participarea
la acţiuni social-educative, menite a facilita integrarea socială a minorului).
Obligaţiile pe care instanţa le poate impune minorului concomitent cu una dintre măsurile
educative neprivative de libertate (art. 122) acoperă în linii generale o arie similară cu cea a
obligaţiilor impuse majorului infractor ce beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei
neprivativă de libertate, dar conţinutul lor va fi adaptat în funcţie de persoana şi conduita minorului
şi de specificul infracţiunii comise.
Proiectul propune două măsuri educative privative de libertate – internarea într-un
centru educativ pe o durată de la unu la trei ani şi respectiv internarea într-un centru de detenţie, pe
o durată de la doi la cinci ani sau, în mod excepţional, de la cinci la 15 ani. Măsura internării într-un
centru de detenţie se dispune pe o perioadă de la cinci la 15 ani doar în ipoteza comiterii unor
infracţiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii de cel puţin 20 de ani.
Renunţarea la pedepse în cazul minorilor şi executarea – în cele mai multe cazuri – a acestor
măsuri privative de libertate în instituţii specializate oferă premisele obţinerii unor rezultate optime în
activitatea educativă şi de reintegrare socială a minorilor. Într-adevăr, existenţa unor instituţii
specializate permite organizarea unor programe educative şi de formare profesională adecvate vârstei
acestor infractori, permite încadrarea centrului cu personal având o formaţie specială pentru a lucra cu
minori, evită contactul minorilor cu infractorii majori în timpul executării etc.
Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi
posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe
durata executării.
55
 Atunci când minorul dovedeşte că a făcut progrese semnificative în direcţia reintegrării
sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, se poate dispune, fie înlocuirea
acesteia cu măsura asistării zilnice, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea, atunci când a
împlinit această vârstă. În ambele ipoteze, instanţa va impune respectarea uneia sau mai multor
obligaţii, dintre cele prevăzute la art. 122.
Se asigură astfel o supraveghere a minorului în perioada imediat consecutivă repunerii în
libertate, ştiut fiind că riscul comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă.
În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită repunerea sa în libertate
înainte de împlinirea duratei măsurii, el va rămâne în centrul specializat până la executarea integrală
a acesteia.
Când cel internat a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează
negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa
poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.
Sunt reglementate ipotezele de pluralitate de infracţiuni comise în timpul minorităţii,
precum şi cele în care pentru unele dintre infracţiuni s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele
s-au aplicat pedepse (art. 130). În această din urmă situaţie s-a renunţat la ficţiunea consacrată de
codul penal în vigoare, potrivit căreia o măsură educativă este întotdeauna mai uşoară decât o
pedeapsă, fapt care conducea la a considera că o internare de câţiva ani într-un centru de reeducare
este mai uşoară decât o amendă cu suspendarea executării.
Au fost prevăzute termene speciale de prescripţie a executării măsurilor educative
(art. 133), fiind, în acelaşi timp, menţinută reglementarea actuală în ceea ce priveşte calculul
termenelor de prescripţie a răspunderii penale (art. 132).

BIBLIOGRAFIE
1. Constituţia României, republicată
2. Codul penal al României, în vigoare
3. Legea nr. 278/04.07.2006 privind modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea
şi completarea altor legi – M.O. nr. 601/12 iulie 2006
4. Legea nr. 301/2004 privind Codul penal – M.O. nr. 575/29 iunie 2004
5. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – M.O. nr. 594/01 iulie 2004
6. Legea nr.275/2006 executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal – M.O. nr. 627/20 iulie 2006
7. Ministerul Justiţiei – comisia pentru elaborarea noului Cod penal, reprezentanţii Consiliului Legislativ –
proiectul noului cod penal – 16 martie 2009
8. Ministerul Public – observaţii cu privire la proiectul noului cod penal – 27.03.2009
9. Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a
instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005
10. Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene
11. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (92)16 referitoare la regulile europene
privind sancţiunile şi măsurile aplicate în comunitate
12. Recomandarea R(2001)16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale, ca şi prevederile
Deciziilor-cadru ale Consiliului European, precum Decizia-cadru privind combaterea exploatării sexuale a
copiilor şi a pornografiei infantile
13. Revista de Drept penal nr. 4/2004 privind noul Cod penal şi Codul penal anterior – privire comparativă –
partea generală

56
 DOMENIILE ŞI FORMELE
COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI INTERNAŢIONALE

Comisar de poliţie Marian PUIU

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat
Omenirea se află la răscruce în ceea ce priveşte viitorul său, ori cooperăm în lupta împotriva
terorismului, ori viitorul va fi sumbru, iar această ameninţare se va menţine de-a lungul întregului
secol XXI şi poate după.

Abstract
Human kind is at a turning point as far as its future is concerned; cooperation in fight against
terrorism is compulsory or else the future is dark and this threat will be a reality along the entire
21st century and even after.

Cuvinte-cheie: terorism, siguranţă, cooperare

PARTEA I

1. Domeniile cooperării poliţieneşti internaţionale

Domeniile cooperării între poliţiile naţionale ale statelor sunt date de principalele forme ale
criminalităţii internaţionale, de evoluţia acesteia în timp şi de eforturile întreprinse pentru
contracararea ei.
În acest context, cooperarea internaţională între state se realizează, în principal, în
următoarele domenii:
– infracţiunile internaţionale;
– terorismul internaţional;
– pirateria sau brigandajul maritim şi aerian;
– sclavajul şi traficul cu sclavi;
– traficul de persoane;
– traficul ilicit de stupefiante;
– crima organizată;
– falsificarea de monedă şi traficul internaţional de monedă falsă;
– criminalitatea transfrontalieră;
– extrădarea infractorilor internaţionali.

 Infracţiunile internaţionale
Infracţiunile internaţionale sunt fapte ce aduc atingere dreptului internaţional şi constau din
acţiuni sau inacţiuni ilicite ale unui stat sau ale unei persoane în relaţiile sale cu alt stat sau altă
persoană.
Elementul esenţial al infracţiunii internaţionale îl constituie pericolul pe care îl prezintă
pentru pacea şi securitatea internaţională ceea ce în mod obligatoriu atrage sancţiuni penale.

57
 Potrivit reglementărilor de drept internaţional, infracţiunile internaţionale se împart în două
categorii:
– infracţiuni săvârşite de persoane fizice în numele unui organ al statului. Din această
categorie fac parte crimele contra păcii şi securităţii internaţionale, crimele de război şi crimele
contra umanităţii;
– infracţiuni comise de persoane particulare în nume propriu, din care fac parte
terorismul, pirateria, sclavajul şi traficul cu operele de artă, de maşini, traficul cu sclavi, falsificarea
de monedă etc. 1 Persoanele particulare devin subiecte ale infracţiunii dacă acţiunile lor ilicite
contravin normelor de drept internaţional.
Persoanele particulare devin subiecte ale infracţiunii din cea de a doua categorie dacă
acţiunile lor ilicite contravin normelor de drept internaţional.

 Terorismul internaţional constituie o infracţiune sui-generis, adică un tip special de

activitate criminală, caracterizată printr-un element de extraneitate. Pregătirea şi executarea acestei
infracţiuni, subiectele ei pasive şi active, mobilul, mijloacele de înfăptuire utilizate de autor,
interesează mai multe state.
Terorismul este o formă de manifestare a violenţei, un fenomen care presupune folosirea
deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea. Termenul de terorism
provine din latinescul „terror – terroris” care înseamnă frica, spaima, teroare provocate prin acte de
violenţă publică. Terorismul reprezintă un complex de activităţi infracţionale săvârşite cu violenţă,
care urmăreşte atingerea unor scopuri politice, materiale sau religioase. 2
Cercetările în domeniu au scos în evidenţă că terorismul are ca motivaţie intrisecă,
interpretarea subiectivă a realităţii, care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se
confruntă teroriştii sau care reprezintă motivul frustrărilor. 3 La baza emergenţei oricărui act terorist
stă sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante, de percepţii şi
interpretări eronate care determină trecerea de la nemulţumire la frustrare la acţiuni violente şi
speranţe de schimbare a statutului real, dar neconform al societăţii atacate. 4
Cu privire la conceptul de terorism există direcţii şi controverse, cei mai mulţi analişti
consideră că orice act de violenţă poate fi inclus în această denumire de terorism, pe când alţii
consideră că într-un act revoluţionar nu poate fi vorba de terorism. Una din definiţiile avansate de
analişti consideră că: „Din punct de vedere sociologic, teroarea este reprezentată de o persoană, un
lucru sau o acţiune care provoacă o frică ori o suferinţă intensă cu scopul de a intimida sau produce
panică, acţionând ca o armă sau strategie politică. Din punct de vedere politic, scopul terorismului
este acela de a intimida şi dezorganiza guvernul prin frică şi astfel să producă schimbări politice.”
Un alt analist apreciază că „terorismul este cea mai imorală formă de vigilenţă organizată”.
Dincolo de controversele privind definirea şi modurile diferite de abordare, terorismul are
o puternică motivaţie subiectivă în care se regăsesc factori sociali, politici şi religioşi. Convingerile
politice şi religioase se asociază anumitor structuri de personalitate. După F. Hacker – în lucrarea sa
sugestiv intitulată „Boala psihică şi politică” – teroriştii pot fi clasificaţi în: nebuni, infractori şi
beligerenaţi. Această clasificare are la bază motivaţiile psihologice ale teroriştilor şi pe această cale
implicarea lor în acte violente. Nebunii care recurg la acţiuni teroriste au propria lor motivaţie
determinată de refulări, neîmpliniri etc. Infractorii participă la actele de terorism în cunoştinţă de
cauză, în mod deliberat, pe când beligeranţii urmăresc obţinerea puterii şi a prestigiului, neţinând
cont de mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor. În viziunea multor teorii, teroriştii au o
personalitate particulară şi trăsături bine conturate, ei atribuindu-şi roluri privind justiţia socială şi
au vârsta, de regulă, cuprinsă între 22–25 de ani.
Terorismul constituie o gravă infracţiune internaţională îndreptată împotriva vieţii şi
integrităţii corporale a şefilor de state sau a altor demnitari, a membrilor familiilor acestora, contra
unor persoane, grupuri oficiale sau neoficiale, instituţii de stat sau publice.
1
Grigore Geamănu – Drept internaţional penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pag. 127.
2
Raportul OIPC – Interpol din 1988 privind terorismul şi criminalitatea.
3
Gheorghe Carp – Terorismul internaţional – Editura Ministeruli Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005, pag. 24.
4
Boudon Raymond – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 328.

58
 Actele de terorism internaţional sunt adesea pregătite într-un alt teritoriu decât acela unde
infracţiunea trebuie să fie executată sau să-şi producă efectele.
În anumite cazuri activităţile criminale întreprinse în vederea săvârşirii actelor de terorism
se prelungesc pe teritoriul mai multor ţări, fapt ce imprimă infracţiunii respective un caracter
internaţional.
În materialitatea sa, terorismul păstrează însuşirile oricărui act de teroare, vătămări grave
contra persoanei, sechestrări de persoane, omoruri, violenţe, distrugeri, degradări şi acte de
diversiune etc. săvârşite cu intenţia creării unei stări de pericol, de teamă, de panică în rândul
populaţiei (distrugerea căilor de comunicaţie, otrăvirea cursurilor de apă, explozii, propagarea de
epidemii, atentate cu bombă etc.).
Actul de violenţă poate fi îndreptat împotriva unei singure persoane, cu un anumit rol în
colectivitate în scopul de a produce efecte de intimidare în colectivitatea respectivă 5 .
În general, se poate aprecia că sfera terorismului internaţional exclude acţiunile ce privesc
doar problemele interne ale statelor.
Actele de terorism comise într-o anumită ţară, cu originea şi efectele în cadrul frontierelor
respective, au caracter de terorism naţional intern, şi sunt reprimate cu propriile posibilităţi ale ţării
respective.
Poliţiile din ţările occidentale cooperează între ele, în afara Interpolului şi pentru
reprimarea acestui gen de terorism naţional.
Când actele de terorism lezează relaţiile interstatale, ele capătă caracterul de infracţiuni
internaţionale, întrucât pun în pericol interesele mai multor ţări şi chiar periclitează pacea şi
securitatea omenirii. Ca atare, un act de terorism, pentru a putea fi calificat drept „terorism
internaţional”, trebuie să conţină un element de extraneitate: în cauză trebuie să fie direct sau
indirect o altă ţară decât cea în care, ori împotriva căreia s-a comis actul respectiv.
O primă încercare de definire a terorismului găsim în „Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea terorismului”, adoptată la Geneva în 1937, la a cărei elaborare şi-a adus o contribuţie
importantă profesorul şi juristul român Vespasian Pella. 6
Prin această convenţie se stabileşte că sunt considerate acte de terorism internaţional:
– atentatele împotriva vieţii şi sănătăţii şefilor de state şi a persoanelor ce ocupă funcţii de
stat;
– actele diversioniste îndreptate împotriva bunurilor de stat sau publice;
– faptele care pun în pericol mai multe vieţi omeneşti;
– confecţionarea, păstrarea sau aprovizionarea cu arme şi alte mijloace teroriste;
– falsificarea, introducerea şi cedarea de paşapoarte false şi alte asemenea documente în
scop terorist;
– pregătirea de acte teroriste, instigarea la terorism şi ajutarea sub orice formă a teroriştilor.
Cu toate că, într-o anumită măsură, terorismul şi-a schimbat de-a lungul timpului strategiile
şi mijloacele de acţiune, principalul său obiectiv a rămas acelaşi, respectiv influenţarea deciziilor
politice ale guvernelor prin utilizarea sistematică şi persistentă a violenţei şi a ameninţării cu
violenţa. 7
Valul terorismului în perioada modernă a fost declanşat cu primele deturnări de aeronave
în anii 1961, continuând cu răpirea şi sechestrarea unor personalităţi ce deţineau funcţii importante
în stat, şi a continuat cu alte acte de violenţă care s-a numit uneori război de gherilă, iar alte ori
terorism. 8
Actuala fază de recrudescenţă a terorismului internaţional care a cuprins numeroase state
atât din Europa, cât şi de pe celelalte continente pun în pericol nu numai ţările respective, dar
atentează la securitatea mondială. Încă nu s-au stins ecourile atentatelor teroriste din Statele Unite,

5
Gh. Pele, Ioan Hurdubaie – Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne, I.G.P., Biroul
Naţional Interpol, Bucureşti, pag. 55.
6
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, adoptată la Geneva în 1937.
7
Ion Bodunescu – Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978, pag. 167-168.
8
Ioan V. Maxim – Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, pag. 133-134.

59
iniţiate de reţeaua teroristă „Al Qaida” condusă de temutul lider Osama Bin Laden şi lumea s-a
confruntat cu un nou atentat terorist produs la Moscova, care a avut ca urmare moartea a sute de
persoane.
Sesizând enorma publicitate pe care le-o asigură capturările de aeronave, atentatele cu
bombe, răpirile de persoane etc., grupările şi organizaţiile teroriste au început să folosească tot mai
multe căi şi mijloace.
Având în vedere compoziţia lor, organizaţiile teroriste pot fi împărţite în două categorii
distincte: 9
a) Organizaţii teroriste naţionale, ai căror membri aparţin unei singure naţiuni, indiferent
dacă sfera de acţiune teritorială se limitează numai la ţara respectivă ori depăşeşte graniţele acesteia;
b) Organizaţii teroriste internaţionale, în componenţa cărora intră elemente teroriste de
diferite naţionalităţi;
În cazul terorismului internaţional săvârşirea şi efectele actelor teroriste se prelungesc pe
teritoriul mai multor state.
Actele teroriste săvârşite sub această formă îmbracă obligatoriu elemente de extraneitate cu
caracter internaţional, în ceea ce priveşte autorii, victimele, locul comiterii sau pregătirii acţiunii,
locul de refugiu al autorilor sau complicilor, natura intereselor lezate şi consecinţele actului în sine.
c) Terorismul transnaţional este o nouă formă întâlnită în literatura de specialitate, dar care
aproape se confundă cu terorismul internaţional, deoarece deosebirea constă în faptul că autorii
actelor teroriste sunt autonomi faţă de orice stat.
După principalele cauze care îl generează terorismul se împarte în: 10
a) Terorismul rasist care a apărut în SUA la jumătatea secolului al XIX-lea şi care era
reprezentat de organizaţia „Ku-Klux-Klan” care, deşi a fost interzisă în 1960, continuă să existe în
clandestinitate, iar acţiunile teroriste creează un sentiment de teamă în comunităţile negrilor de pe
întreg teritoriul S.U.A.
De asemenea, terorismul rasist provocat de politica de Apartheid a guvernului sud-african,
care a provocat valuri de teroare în rândul luptătorilor pentru eliberarea naţională.
b) Terorismul extremist – naţionalist, anarhist care, în general, îşi limitează aria în
interiorul unei singure ţări. Manifestările de violenţă sunt consecinţa concepţiilor anarhiste,
naţionaliste sau extremiste. Semnificative sunt acţiunile organizaţiilor teroriste palestiniene
(Septembrie Negru, Jezbolah, El-Fatah), ale organizaţiei teroriste armene ASALA (Armata secretă
pentru eliberarea Armeniei), în Italia (Brigăzile Roşii, Deşteptarea dreptei italiene, Ordinea nouă,
Avangarda naţională, Prima linie etc.), de asemenea Armata Roşie japoneză, Armata Roşie
germană, grupurile Tupamaros şi Monteneros din America Latină şi altele.
c) Organizaţii teroriste separatiste şi de eliberare naţională. În Spania, actele teroriste
desfăşurate de organizaţia paramilitară Bască ETA (Ţara Bască Liberă), în Irlanda, activităţile
teroriste desfăşurate de IRA (Armata Republicană Irlandeză), în Franţa (Frontul de eliberare a
Corsicii şi Frontul de eliberare a provinciei Bretagne) Kurzii din Turcia etc.
d) Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă. Deşi pare nefiresc, totuşi terorismul a
devenit un mijloc şi o metodă de acţiune chiar şi pentru grupări şi organizaţii care se pretind a avea
un caracter religios. Specialiştii în domeniu vorbesc tot mai mult despre răspândirea
fundamentalismului islamic în lume. Dată fiind periculozitatea actuală a fanatismului religios
musulman şi sporirea actelor teroriste comise de organizaţiile extremiste de nuanţă islamică, statele
lumii şi chiar unele ţări arabe sunt preocupate de combaterea acestui flagel.
Din punctul de vedere al tacticii folosite de organizaţiile teroriste se remarcă două tipuri de
operaţiuni:
– acţiuni în care teroriştii îşi iau măsuri pentru a scăpa cu viaţă după consumarea
atentatului, prin luarea de ostatici, deturnarea de aeronave, operaţiuni însoţite de părăsirea
teritoriului în care au acţionat.

9
Stancu Şerb, C-tin Drăghici şi colab. – op. cit., pag. 229.
10
Ion Suceavă şi Florian Coman – Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim, Bucureşti,
1997, pag. 45-46.

60
 Pentru executarea acestor activităţi teroriştii folosesc astăzi echipamente moderne (bombe cu
explozie întârziată, gaze toxice, explozivi, trimiteri poştale explozive sau cu substanţe toxice etc.).
– misiunile sinucigaşe ori kamikaze, cum s-a întâmplat în cazul atentatului terorist din
America la World Trade Center din 2001 sau cel de la Teatrul Mare din Moscova din 2002.
Statele lumii au luat măsuri pentru combaterea actelor de terorism înfiinţând în cadrul
ONU, la 18 decembrie 1972, Comitetul Special pentru Terorismul Internaţional, care are ca sarcină
principală studierea cauzelor acestui fenomen şi recomandarea măsurilor practice pentru reprimarea
actelor de violenţă şi teroare.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia României revizuită în 2003

2. Codul penal al României
3. Codul de procedură penală al României
4. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române
5. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului modificat prin O.U.G. nr. 89/2003
6. Grigore, Geamănu, Drept internaţional penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pag. 127
7. Raportul OIPC – Interpol din 1988 privind terorismul şi criminalitatea
8. Gheorghe, Carp, Terorismul internaţional – Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2005, pag. 24
9. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pag. 328
10. Gh., Pele; Ioan, Hurdubaie, Interpolul şi criminalitatea internaţională, Editura Ministerului de Interne,
I.G.P, Biroul Naţional Interpol, Bucureşti, pag. 55
11. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, adoptată la Geneva în 1937
12. Ion, Bodunescu, Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978, pag. 167-168
13. Ioan, V. Maxim, Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, pag. 133-134
14. Stancu, Şerb; C-tin, Drăghici, şi colab., op. cit., pag. 229
15. Ion, Suceavă; Florian, Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Editura Romcartexim,
Bucureşti, 1997, pag. 45-46

61
CAPITOLUL II – ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

PERSPECTIVA DIACRONICĂ A ETICII ÎN INSTITUŢIILE

DE APLICARE A LEGII ÎN GERMANIA
Comisar-şef de poliţie drd. Aurelia IANA
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Şeful Catedrei Pregătire Misiuni Internaţionale

Abstract
As society has evolved, the questions and concerns that involve ethics and ethical behavior have
grown more difficult to address. Ethical standards in Germany have become both more complex
and scrutinized by the public than at any other time in history. Therefore, law enforcement
personnel must carry out tasks assigned to them while the rules and laws constantly change and
their freedom to perform the necessary tasks becomes obstructed. Citizens expect law enforcement
officials to operate in an efficient and professional manner without expressing personal views and
emotions. To accomplish this, law enforcement personnel must have a strict and unwavering
adherence to a code of ethics and a code of conduct.

Key words: ethics, police, standards, state, society, profession, law enforcement

Ce este un poliţist?
„Poliţistul aparţine acelei categorii de oameni care îi reuneşte pe păcătoşi, pe sfinţi, pe
Dumnezeu şi pe Satana laolaltă. El este o creatură fără nume şi rară, căreia trebuie să i te adresezi
în faţă cu „Domnule poliţist“ şi în spate cu „Idiotule“.
Dintre toţi oamenii el este cel de care ai nevoie cel mai tare dar, totuşi, de cele mai multe
ori este cel mai de nedorit contemporan. El dovedeşte diplomaţie, aşa încât după o ceartă, toţi cei
implicaţi cred că li se va da dreptate. Trebuie să ia decizii într-o secundă, decizie pentru care
probabil un judecător va avea nevoie de luni de zile.
Este prietenos, însă e bine să fii drăguţ cu el, altfel ripostează. Este pedant, acest lucru
însemnând că ar trebui să fie considerat snob. Dacă îi lipseşte un nasture, îl privim ca pe un om al
legii cu uniformă neîngrijită. Dacă se grăbeşte, va fi acuzat de neglijenţă. Dacă stă pe gânduri, e
considerat leneş.
Trebuie să fie primul la locul faptei şi să nu greşească atunci când ia decizii. Aerul
profesional, impasibilitatea în faţa băilor de sânge fac parte din meseria lui, el trebuind să ştie că
celorlalţi nu le lipseşte nimic.
Trebuie să fie în stare să-i înfrunte pe răufăcătorii care sunt de două ori cât el şi mult mai
tineri, fără să-şi murdărească uniforma şi fără să fie brutal. Când cineva dă în el, este laş, când
ripostează, este brutal.
Poliţistul trebuie să le ştie pe toate, şi să nu spună nimic. Trebuie să cunoască greşelile,
dar să nu se implice în ele. Un poliţist trebuie să fie în stare, pe baza unui singur fir de păr, să
descrie infractorul şi arma crimei şi, pe cât posibil să ştie imediat unde locuieşte acesta. Dar, ...
când prinde autorul, a avut noroc, iar dacă nu îl prinde, este un prost!” 1
1
Paul Harvey, 1990, în Ron Owens, Oklahoma Heroes: The Oklahoma Peace Officers Memorial, Paducah, Ky.: Turner
Publishing Co., 2000, p. 80.

62
 În cadrul acestei introduceri pot fi descrise şi prezentate prin exemple numai momente
esenţiale ale istoriei de aproape o sută de ani din evoluţia asistenţei etice acordate instituţiilor de
aplicare a legii din Germania. Urme ale reflecţiilor creştine, respectiv ale asistenţei etice care au
influenţat activitatea poliţiei se regăsesc în perioada în care s-a reuşit o departajare a sarcinilor
poliţieneşti de cele militare. Modificările din secolul XX au influenţat fără îndoială puternic
dezvoltarea acestui serviciu creştin în domeniul sensibil al autorităţii statului.

Precursorii serviciului de asistenţă etică

Încă de la început, biserica a însoţit „puterea statului”. Autoritatea s-a subordonat
abordărilor etnice din Biblie, pe care fiecare epocă le-a adaptat şi interpretat conform timpului său.
În 1526 Martin Luther sublinia că „dacă războinicii au putut avea o stare sufletească”, aceştia au
conştientizat-o 2 . Haosul războaielor ţărăneşti şi măsurile marţiale nu au fost precizate de Luther,
căci cei puternici, din cauza poziţiei lor, erau obligaţi să servească păcii şi să menţină, prin folosirea
forţei, echilibrul. Cu poliţia (policey) şi regimentul universal ca „rebus civilibus” s-a înfiinţat în
1530 confesiunea din Augsburg. La începutul secolului XVI, prin denumirea de poliţie (policey) se
înţelegea ordinea şi administraţia statului într-un sens larg, şi nu serviciul instituţionalizat pentru
respectarea acestora. Războiul de treizeci de ani este însoţit de activitatea capelanilor de război, iar
la începutul secolului XVIII prusacii au organizat un serviciu militar de asistenţă spirituală sub
conducerea statului. Formaţiunile de poliţie, cum ar fi jandarmeria locală, se recrutau în secolul
XIX din foştii militari şi făceau parte din comunitatea religioasă a societăţii. Pentru celelalte forţe
de poliţie, mai ales cele din oraşe, nu exista o asistenţă specială, pe lângă cea generală a asistenţei
religioase locale.
Situaţia profesională şi sarcinile lor se oglindesc în iniţiativa unui poliţist din Berlin. În
1904, Hedwin von Redern, activist proeminent al mişcării comunitare, a iniţiat înfiinţarea unei
„asociaţii creştine pentru apărătorii legii”. Această dorinţă se baza pe faptul că respectarea
cuvântului Domnului era imperios necesară, pentru a exprima diferite încercări pe care cetăţenii le
avuseseră în înfiinţarea acestui fel de asociaţii, mai ales că puteau să vorbească în cadrul acestora
despre greutăţile lor, în mod liber. Nu în ultimul rând, izolarea profesională îi determina pe poliţişti
să se organizeze şi să beneficieze de asistenţă spirituală pe baza religiei lor, căci relaţiile
confesionale nu puteau altfel să aibă niciun rol. În Anglia funcţiona această formă de ajutorare deja
de 20 de ani iar iniţiativa prusacă era suspectată că urma modelul englez. „Uniunea poliţiştilor
creştini” s-a născut din „seratele” Asociaţiei Creştine a Tinerilor, din manifestările de lecturare a
Bibliei în sălile comunităţii locale, iar statutul ei a fost confirmat în 1906 de şeful poliţiei din Berlin.
Iniţiative asemănătoare au apărut şi în alte oraşe. Începuturile acestora se pierd în vremea Primului
Război Mondial, dar se ridica problema dacă dorinţa poliţiştilor de a înfiinţa o astfel de asociaţie
apărea după o iniţiativă religioasă a bisericii.

Asistenţa religioasă în timpul Republicii din Weimar (1919-1937)

În august 1919 a intrat în vigoare Constituţia Imperială din Weimar, care punea într-o
lumină nouă slăbiciunile politice. A fost înfiinţată o „biserică a statului” (art. 137), „societăţi
religioase”, dar exista perspectiva accesului la instituţiile statului, „în măsura în care există
necesitatea unui serviciu religios şi a unei asistenţe spirituale” şi nu exista constrângere (art. 141).
Aceste articole erau valabile pentru armată. Apărarea militarizată a ţării era „atribuţia imperiului”
(art. 79), activitatea poliţiei era sarcina clar delimitată a landurilor şi a comunelor, în măsura în care
disponibilitatea acestora era în favoarea bisericii. Înfiinţarea noilor structuri de poliţie a început
treptat, pentru a elimina activităţile necontrolate ale corpurilor independente şi ale armatelor
populare din perioada postbelică. În ocuparea poziţiilor de lider s-au văzut constrânşi să facă apel la
2
Luther, Martin, Editura Logos, colecţia Reforma, Scrieri, vol. 2, p. 315.

63
militari special pregătiţi pentru aceasta, care adesea se opuneau tinerei democraţii. O demilitarizare
a poliţiei prin schimbarea modelelor, după cum cerea ministrul prusac de interne în 1920, a fost
puţin realizabilă din motive economice şi politice. Şi biserica a trebuit să se regăsească în noile
circumstanţe politice. Sfârşitul activităţii regimentelor bisericeşti locale a modificat constituţia
bisericii protestante. Şi în interiorul bisericii era necesar ca tradiţiile vechi ierarhic-autoritare să fie
schimbate, ceea ce nu întotdeauna era în folosul tinerei republici.
Abia ulterior cele sfinte au sprijinit poliţia în schimbarea ei generală. La iniţiativa
pastorului catolic Josef Schneider a fost înfiinţată poliţia de ordine publică din München. În 1921 el
a fost însărcinat de poliţia landului ca „referent pentru asistenţă spirituală şi educaţie” şi ulterior
remunerat ca atare. Rapid, în Bavaria s-a lărgit cercul celor care aveau ca activitate asistenţa
spirituală şi educaţia pentru viaţă pentru poliţişti, ca ocupaţie benevolă. Încercări asemănătoare au
existat şi în alte zone prusace, în special în Westfalia şi Rheinland, mai întâi delimitate regional, cu
toate că erau în răspunderea confesiunilor şi cel mai adesea finanţate de biserică. Puncte de legătură
erau şcolile de poliţie şi unităţile încazarmate ale poliţiei de intervenţie. Pe la sfârşitul anilor ’20,
această activitate a fost din ce în ce mai mult în atenţia conducerii bisericii. În perioada 1930–1932,
conferinţa germană a pastorilor a abordat acest nou domeniu de activitate, pentru care a militat cu
mult înainte mişcarea catolică laică. În 1931, consiliul superior evanghelic din Berlin a cuprins în
domeniul său de activitate consilierea spirituală a poliţiei, pentru a fi creat un „cura specialist”
pentru poliţie, faţă de care statul manifesta un interes crescând. Au fost identificate trei domenii de
probleme pentru poliţişti: pierderea timpului de odihnă din motivul activităţii în ture de serviciu,
pericolul uniformizării şi al identităţii, de care aproape nimeni nu poate scăpa, şi pericolele
profesionale. La începutul anilor ’30, forţele germane naţionaliste s-au consolidat şi i-au înlocuit pe
cei care anterior promovaseră asistenţa spirituală în poliţie.
Încă din aprilie 1933, la câteva săptămâni de la preluarea puterii de Hitler, ministerul prusac de
interne a emis un decret care a stabilit pentru prima dată relaţia stat-poliţie în privinţa asistenţei spirituale
pentru poliţie. Pentru „a înlesni angajaţilor exercitarea îndatoririlor lor religioase, dar şi în spiritul
valorilor morale, care reies din credinţa religioasă, statul saluta angajamentul bisericii faţă de poliţie
„sub totala garantare a principiului voluntariatului necondiţionat”. Mai ales în şcolile de pregătire şi în
unităţile închise ale poliţiei de intervenţie, biserica trebuia să organizeze atât serviciul religios şi ore de
consultaţie, dar trebuia să se îngrijească de material de studiu pentru educaţia religioasă. Folosirea
vehiculelor de poliţie şi a spaţiilor amenajate în cadrul clădirilor poliţiei era prevăzută ca măsură de
sprijin. În plus, clericii trebuia să fie numiţi în aceste funcţii, să organizeze la nivel local asistenţa
spirituală pentru poliţişti şi să îndeplinească rolul de mediator între asistent, biserică şi reprezentanţii
statului. Decretul prevedea instrucţiuni despre asistenţa spirituală a poliţiştilor şi alte îndatoriri. Curând
s-a dovedit că acţiunile independente ale bisericii în cadrul poliţiei au fost altele decât cele ale
autorităţilor naţional-socialiste. După cum menţiona concordatul imperialist, s-a încheiat acordul cu
Vaticanul trei luni mai târziu, iar decretul de asistenţă spirituală părea o manevră tactică pe drumul de
preluare totală a puterii. În acelaşi timp, SA şi SS se amestecau în structurile de conducere ale poliţiei.
Teroarea era sancţionată oficial.
Deja la mijlocul anului 1933 au început primele represalii. În Köln, cursanţii şcolilor de
poliţie erau intimidaţi, pentru că stăteau deoparte de procesiunile din Joia Verde 3 . Restructurarea
din cadrul poliţiei oferea paravanul în influenţarea alegerii asistentului spiritual din poliţie, care
trebuia să fie combatant sau să fi făcut parte din armată. În mod indirect li se cerea ca poliţiştii să
recunoască influenţa naţional-socialistă. Repartiţia poliţiilor landurilor în cadrul armatei imperiale
în 1935 a anulat practic competenţele asistentului spiritual din poliţie şi astfel, dintr-o lovitură, a
anulat decretul din 1933. Pastorul Dzwisch, în octombrie 1935 încă asistent spiritual al spitalului
poliţiei din Berlin, a fost eliberat din funcţie cu „mulţumiri şi recunoştinţă”, iar lui Reinhold
Friedrich, asistent în Münster, i-a fost interzisă activitatea, în 1941 a fost arestat şi mai târziu trimis
la Dachau. Pentru prima oară asistenţa spirituală a poliţiştilor din partea bisericii s-a încheiat. Abia
după război s-a reluat activitatea, iniţiată în perioada Republicii din Weimar.
3
Joia din a doua săptămână după Rusalii, pentru romano-catolici, numită şi Joia Mânioasă, o sărbătoare a Trupului şi
Sângelui Domnului.

64
 Un nou început şi reconstrucţia – asistenţa după 1946
Odată cu sfârşitul războiului, forţa şi răspunderea politică aparţineau puterilor aliate
învingătoare. Având obiective comune, acestea îşi puneau în aplicare strategia pe zone de influenţă
(demilitarizare, denazificare, descentralizare şi democratizare). Ele erau valabile şi pentru
reorganizarea poliţiei, care a început de la nivelul comunelor. Această situaţie a avut urmări, din
motive financiare şi de personal, asupra celor angajaţi, care aveau în mod corespunzător nevoie de
pregătire şi reorientare. Deja din 1946 guvernul militar britanic a solicitat bisericii asistenţă
spirituală şi implicare în „reconstrucţia poliţiei”. Nevoia generală din primii ani postbelici, dar şi
propria reorganizare a orientat puterile clericale în alte direcţii, astfel încât abia după constituirea
landurilor federale, respectiv după înfiinţarea republicii federale asistenţa spirituală a poliţiştilor a
prins din nou contur. În mai 1949 a intrat în vigoare noua constituţie unde sunt formulate drepturile
fundamentale prin care poliţia are obligaţii noi, conform jurământului. În articolul 140 sunt stipulate
cuvânt cu cuvânt drepturile asociaţiilor religioase, aşa cum apăreau ele în constituţia imperială de la
Weimar, astfel încât puterea lor era din nou recunoscută în mod oficial. Statutul de putere ocupată
reglementa şi zona de acţiune a guvernului federal. Acest statut excludea orice formă de apărare
militară, dar a fost completată curând de o precizare, care prevedea reactivarea în mod
corespunzător, odată cu Războiul Rece şi cu construcţia de cazărmi ale poliţiei în zona de est. Au
fost înfiinţate trupe ale poliţiei de intervenţie în responsabilitatea landurilor şi trupe ale poliţiei de
frontieră, care interveneau în cazul marilor demonstraţii sau în cazurile de violenţă, fiind astfel
asemănătoare cu trupele puternic militarizate din anii ’20. Aceste unităţi pregăteau generaţii de
poliţişti care, prin exercitarea serviciului, readuceau starea de normalitate. Odată cu aceste structuri
au reapărut asistenţii spirituali, activitatea lor fiind înţeleasă ca „activitate religioasă în instituţii
nemilitarizate”. Sprijiniţi de mulţi adepţi, acţiunea lor a luat amploare în diferite zone confesionale,
cu toate că se desfăşura numai în zona de vest a Germaniei.
În multe zone au apărut iniţiativele anumitor personalităţi şi s-au materializat în diferite
acţiuni. Astfel, în Bad Ems, în 1949, la invitaţia conducerii şcolii au fost prezenţi ambii pastori
locali la deschiderea Şcolii de poliţie Rheinland-Pfalz. Hans Dör transmitea conducerii bisericii:
„Activitatea mea constă în esenţă să susţin o prelegere despre o temă aleasă de mine la fiecare curs
(Pedeapsa cu moartea în sens creştin, Biserica, încotro?, Biserica şi statul din punct de vedere
evanghelic, Christos şi politica). Temele sunt sugerate din când în când şi de participanţii la curs.
După fiecare curs, câte un participant vine să vorbim despre o temă sau alta”. Mai au loc şi
convorbiri spirituale. Seminarele poliţieneşti întregesc oferta tematică. În 1960, în Kronberg, de
exemplu, a avut loc o manifestare cu titlul „Cei din slujba statului”. Până la pensionarea lui în 1963,
Hans Dör a continuat activitatea de prelegeri şi a fost decorat cu Crucea Serviciului Federal, ca şi
colegul său catolic, August Ernst König.
La nivelul landurilor, situaţia politică (Războiul Rece, divizarea Germaniei şi reînarmarea)
determina din punct de vedere religios şi oficial organizarea activităţii de asistenţă spirituală a
poliţiştilor. Martin Niemöller, în divergenţa avută cu cancelarul federal Adenauer despre
reînarmarea Germaniei, a aflat despre recrutarea pastorilor germani de către militarii americani. În
mod similar sistemului lor de asistenţă prin preoţii militari, aceştia încercau, prin cele sfinte, să
obţină ajutor din partea germană. O astfel de organizare nu a acceptat-o Niemöller: „Dacă un preot
numit de biserica landului susţine o prelegere deontologică, este absolut în ordine, dar dacă această
prelegere este oferită de un evanghelic nu corespunde dorinţei şi planificării şefului poliţiei”.
Conform istoricilor, el a solicitat înfiinţarea unui serviciu de supraveghere din partea bisericii. Dacă
această atitudine este corespunzătoare, îndreptăţită sau utilă, a fost intens contestat, însă dovedea în
acelaşi timp o nouă conştiinţă a responsabilităţii faţă de dezvoltarea democraţiei din Germania.
Asistenţa spirituală s-a dovedit a fi un domeniu precar şi delicat, dar plin de gratitudine.
În 1952, Niemöller l-a repartizat pe preotul berlinez Joachim Kietzig la o comună din Lahn
şi l-a însărcinat cu organizarea asistenţei spirituale în poliţia din zonă, Hessa şi Rheinland-Pfalz.
Înainte, Kietzig a lucrat 14 luni pentru Labor Service american, a ţinut prelegeri şi a oferit asistenţă
spirituală, însă a fost eliberat din funcţie din cauza grevelor interne îndreptate împotriva conducerii.

65
Nu în cele din urmă se presupune că s-a calificat în ochii lui Niemöller pentru noul domeniu de
activitate. S-a apucat de treabă cu elan şi a stabilit contacte cu servicii şi ministere din Wiesbaden şi
Mainz. S-a bucurat curând de receptivitate din partea autorităţilor, dar a identificat şi preconcepţii
vizavi de amestecul bisericii. Priceput în activitatea cu tinerii, el a început cu reuniuni de seară în
cadrul Şcolii de poliţie din Wiesbaden. Aceste convorbiri despre Dumnezeu şi lume au fost
întâmpinate de cursanţi ca o schimbare în viaţa de zi cu zi din cazarmă. La recomandarea şefului
poliţiei, ele au fost introduse în program după şase săptămâni. „Pentru a aduce lucrurile la normal,
am stat de vorbă cu dl. B. într-un restaurant, am băut cam 12 ore şi am povestit, dar nu am reuşit
să-l fac să treacă peste intenţiile lui.” Tratativele cu autorităţile respective au continuat şi în cele din
urmă a fost solicitat un pastor comunal cu normă suplimentară. Landurile primeau o multitudine de
„oferte religioase” (doar în Hessa şi Rheinland-Pfalz, câte şase) pentru care necesarul era ridicat şi
trebuia cumva coordonat; se cerea şi organizarea unor structuri poliţieneşti proprii.
Pe cale de consecinţă au decurs şi tratativele la nivel federal. După aprige dispute s-a ajuns
în 1955 la înfiinţarea armatei federale, iar în 1957 la acordul de asistenţă pentru militari, dintre stat
şi biserica evanghelică germană. Din punct de vedere legal, acest acord stabilea o dublă relaţie care
era reglementată oficial ca obligaţie de serviciu, cu statut şi organizare – o structură care nu se
opunea bisericii şi care, după unificare, a dat naştere la noi discuţii. Pentru poliţia federală de
frontieră, între timp devenită poliţie federală, au fost încheiate acorduri asemănătoare în 1965, iar la
nivelul landurilor aceasta s-a întâmplat doar în Bavaria. De altfel, asistenţa spirituală era în
răspunderea bisericii şi finanţarea venea tot din partea ei. După numeroase discuţii, reglementări şi
experienţă practică de ani de zile la cursuri şi în activitatea de asistenţă spirituală, s-a ajuns la
acorduri de principiu în 1975 în Rheinland-Pflaz şi în 1984 în Hessa. În cele mai multe landuri din
vest încă mai sunt valabile acordurile cu biserica, referitoare la asistenţa spirituală, dar sunt
periclitate de faza reorientării activităţii poliţiei.
După ani de reconstrucţie au apărut protestele studenţilor la sfârşitul anilor ’60 care
anunţau o schimbare socială, care puneau la încercare şi poliţia şi puteau determina reorganizări.
Mai întâi demonstraţiile erau recunoscute ca expresia opoziţiei politice. Apoi, terorismul anilor ’70
a solicitat din partea statului o poziţie fermă, în fazele de început. Acordurile NATO, politica
nucleară sau construcţia aeroportului din Frankfurt au marcat conflictele sociale din anii ’80.
Politica privind azilul din anii ’90 şi creşterea varietăţii etnice din societate a pus poliţia în faţa unor
noi provocări de comunicare, de asemenea implicarea în intervenţiile de criză internaţională sub
umbrela UE sau ONU. Victoria internetului a deschis ca niciodată un nou domeniu pentru
criminalitate. Landurile au reacţionat cu surplus de personal pentru poliţie, cu dotare mai bună, cu
specialişti şi profesionişti, precum şi cu o reformă în pregătirea personalului, în unele landuri
introducându-se cursuri la colegii sau o structurare a angajaţilor pe două corpuri. Odată cu
reorganizarea au dispărut urmele militarizării din primii ani şi poliţia de intervenţie s-a transformat
într-o unitate de rezervă pentru situaţii de mare amploare. Terorismul internaţional, dar şi
modernizarea şi raţionalizarea propriului aparat au pus presiune pe activitatea poliţiei la începutul
mileniului trei.
Această evoluţie, fără îndoială, a solicitat şi solicită asistenţă spirituală pentru poliţişti. Fie
că acest proces nu este oprit de către biserică, fie că preoţii se implică în asistenţa spirituală, în
pregătire sau în perfecţionare, ei construiesc realitatea din poliţie. Şi portretul profesiei de pastor se
schimbă. Evoluţia razantă a ştiinţelor umaniste a influenţat considerabil pregătirea teologilor. Fără
întrepătrunderea cu standardele psihologiei sau sociologiei nu ar fi de conceput asistenţa spirituală a
bisericii în spitale, aziluri; de asemenea, se constată o implicare surprinzătoare a bisericii în
discursul social, care conduce spre numeroase dileme etnice şi adesea cunoaşte tonuri vehemente.
Preoţii şi, de la începutul anilor ’80, preotesele activează în domeniul deontologiei, dar şi în
tematica intervenţiei în caz de criză, în supervizare şi în debriefing-uri. Un nou domeniu de
activitate a apărut în anii ’90 referitor la asistenţa acordată de preoţi victimelor infracţiunilor. Toate
acestea au amplificat intervenţia bisericii în asistenţa spirituală şi au condus-o pe tărâmul
profesionalizării.
În 1972 s-a organizat conferinţa „Activitatea bisericii în asociaţiile nemilitarizate” (din
1982, KEPP) pentru a realiza o reţea a activităţii de asistenţă spirituală în poliţie oferită de biserica

66
evanghelică la nivel federal, iar în 1975 aceeaşi tendinţă a existat din partea catolicilor, pentru
înfiinţarea unei asociaţii federale. Au fost organizate sesiuni comune de pregătire, iar din 1992
aceasta s-a întâmplat şi la nivel european, profilându-se o activitate comună; de asemenea a avut loc
cooperarea cu serviciile poliţieneşti, cu psihologii din poliţie şi consultanţii din celulele de criză.
Consiliile clericale din toate poliţiile sprijină şi consiliază asistenţii spirituali din anii ’70 şi ţin o
legătură permanentă cu activitatea şi solicitările publicului-ţintă.
Odată cu reunificarea Germaniei din 1990, biserica din partea estică s-a implicat în acest
domeniu, ceea ce acum patruzeci de ani era imposibil – amestecul bisericii în treburile statului.
Deja, prin preluarea foştilor poliţişti ai poporului, s-a auzit glasul asistentului spiritual. Experienţa
din vest a asistenţilor spirituali a favorizat reapariţia lor în nou constituitele ministere şi autorităţi. În
timp ce între biserica din est şi cea din vest au existat disensiuni de ani de zile în problema
organizării asistenţei spirituale în armată, care au evoluat diferit în ambele părţi până în prezent,
sensul şi scopul activităţii nu au fost neglijate din punct de vedere religios. Deja, la mijlocul anilor
’90 s-a ajuns la o înţelegere în Thüringen şi Saxonia.
Asistenţa etică în poliţie, ca serviciu independent religios pe tărâmul oficial al activităţii
statului, se referă la un domeniu de pregătire special. Procesul epuizant al democratizării Germaniei
din secolul douăzeci, cu toate salturile şi ocolişurile lui, a confirmat bisericii propriile convingeri,
după care ea poartă o parte din răspunderea politică pentru evoluţia societăţii şi trebuie să aibă o
poziţie solidară critică. Biserica, prin asistenţa etică în poliţie, îndeplineşte această sarcină prin
pregătire, consiliere şi prezenţă în locurile sensibile. Mânuirea corectă a monopolului puterii statului
provoacă, periclitează şi izolează poliţia într-un fel în care îndreptăţeşte sprijinul venit din partea
bisericii. Asumarea răspunderii, onestitatea şi devotamentul din partea poliţiei determină, după cum
a demonstrat istoria, un simţ comunitar prin pacea internă.
Acolo unde statul îngăduie un departament „străin” precum cel al asistenţei etice, e clar că
se doreşte acest lucru şi se dovedeşte, prin putere, încredere în democraţie şi suveranitate. Se cunosc
limitele, competenţele şi carenţele activităţii reprezentanţilor lui. Comportamentul special, de
fidelitate a statului faţă de biserică, aşa cum a fost de-a lungul secolelor în Germania, a făcut ca
serviciul religios să capete formă în poliţie, formă sensibilă, dar în acelaşi timp foarte stabilă – la fel
ca un bun poliţist.

BIBLIOGRAFIE

1. Bergson, Henri, Cele două izvoare ale moralei şi religiei, Editura Institutul European, Iaşi, 1992
2. Harvey, Paul, în Ron Owens, Oklahoma Heroes: The Oklahoma Peace Officers Memorial, Paducah, Ky.,
Turner Publishing Co., 2000
3. Kleinig, John, The Ethics of Policing, Cambridge University Press, 1996
4. Kmmsiek, L., Polizei und Presse, in: dkri 12/1992
5. Luther, Martin, Scrieri, vol. 2, Editura Logos, colecţia Reforma, Reforma şi viaţa socială, 2006
6. Rachels, James, Introducere în etică, Editura Punct, Bucureşti, 2000

67
 PRINCIPII ŞI NORME MORALE ÎN CODUL DEONTOLOGIC
AL JURNALISTULUI ELABORAT DE CONVENŢIA
ORGANIZAŢIILOR MEDIA
Comisar-şef de poliţie drd. Aurelia IANA
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Şeful Catedrei Pregătire Misiuni Internaţionale

Abstract
Members of the Society of Professional Journalists believe that public enlightenment is the
forerunner of justice and the foundation of democracy. The duty of the journalist is to further those
ends by seeking truth and providing a fair and comprehensive account of events and issues.
Conscientious journalists from all media and specialties strive to serve the public with
thoroughness and honesty. Professional integrity is the cornerstone of a journalist’s credibility.
Members of the Society share a dedication to ethical behavior and adopt this code to declare the
Society’s principles and standards of practice. According to these, journalists should be free of
obligation to any interest other than the public’s right to know.

Key words: journalism, code of ethics, standards, principle, ethical behavior, public’s right

1. Definirea termenilor şi delimitări: norma, principiul, codul

Norma
Societatea umană funcţionează după norme şi principii şi orientează comportamentul
membrilor ei. Termenul de „normă” este o categorie generală folosită de diferite ştiinţe: juridice,
economice, politice, sociologice, tehnice. De la început trebuie să existe o distincţie între normele
sociale şi normele tehnice.
(1) Norma socială este o regulă sau standard de comportament împărtăşită de două sau mai
multe persoane cu privire la conduita ce trebuie considerată ca social acceptabilă. Normele sociale
sunt deci creaţii ale omului, sunt o expresie a voinţei acestuia.
(2) Norma tehnică are în vedere cerinţa comportamentului uman faţă de natură. Normele
tehnice se întemeiază pe legile naturii şi au un caracter obiectiv, deci nu depind de voinţa omului.
Omul nu le poate schimba, dar le poate şi trebuie să le cunoască pentru a le folosi în mod corect.
Multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare juridică, devenind prin aceasta şi norme
sociale juridice. Normele sunt create de oameni şi stabilesc conduita umană în cele mai diverse
domenii ale vieţii sociale. Existenţa normelor este obiectiv necesară, nicio societate neputându-se
lipsi de ele, o societate anomică, adică fără norme de comportare, fiind de neînchipuit.
Sistemul normelor a crescut şi s-a dezvoltat pe măsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii,
crescând deosebit de mult mai ales rolul normelor juridice în societatea contemporană. Dar normele
sociale nu li se impun oamenilor în mod mecanic, în mod automat, ci trebuie să treacă prin
conştiinţa lor, prin liberul lor arbitru („Cutia lui Potter”). Această libertate, acest liber arbitru al
oamenilor, este relativ în sensul kantian, adică este libertatea de a permite manifestarea
concomitentă şi a libertăţii celorlalţi. După filozoful german Kant, norma supremă a dreptului cere
să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se împace cu libertatea
fiecăruia.

68
 La baza clasificării normelor stau mai multe criterii:
a) domeniul de aplicare:
– norme generale sau universale şi
– norme particulare
b) modul de apariţie:
– norme cu apariţie spontană, neorganizată şi
– norme elaborate conştient şi în mod organizat de către un organism social
c) sancţiunea pe care o impun:
– norme care permit aplicarea unei coerciţiuni fizice – norme dotate cu sancţiuni de
altă natură
d) conţinutul lor: norme juridice, norme politice, norme religioase, norme economice, dar
şi reguli morale, reguli de convieţuire socială etc.
e) subiectul: regulile sociale, dar şi reguli propriu-zis tehnice.

Valoarea
Omul este fiinţă axiologică, în sensul că orice am face, am gândi, am simţi sau vrea,
participăm la valori particulare: vitale, utilitare, estetice, morale, teoretice, sacre. Valorile au atât
caracteristica polarităţii, cât şi pe aceea a ierarhiei. Binele şi Răul sunt expresii polare prin care noi
circumscriem valorile morale: ele desemnează, în sensul cel mai general, moralul şi imoralul (ceea
ce este bine este şi moral, iar ceea ce este rău este considerat imoral).
Ierarhia vizează poziţia ocupată de o valoare între celelalte clase şi tipuri de valori, adică de
la valoarea cea mai de jos până la valoarea cea mai înaltă. De exemplu, unele societăţi (sau
teoretizări în axiologie) consideră că valoarea cea mai înaltă este valoarea religioasă (sacrul); altele
– vitalul, valorile morale, valorile teoretice sau valorile mercantile etc.
Binele – evaluat, îndeobşte drept categoria centrală a eticii – poate fi considerat ca fiind
sinonimul deplin al tuturor valorilor morale pozitive: cine realizează prin faptele sale valori –
precum cinstea, curajul, demnitatea, loialitatea, generozitatea, toleranţa, compasiunea, dreptatea,
prudenţa, cumpătarea, mizericordia, simplitatea, buna-credinţă, iubirea altruistă – poate fi apreciat
ca o persoană bună, deci morală; înseamnă că binele nu este numai o idee abstractă, ci o
concretizare prin comportare a unor valori pozitive din spaţiul moralităţii.
Binele – ca valoare centrală a domeniului etic – nu este reductibil doar la suma moravurilor
sau a valorilor morale relative la culturi particulare: Binele – în această ipostază – are legătură cu
maxima împlinire a condiţiei umane, atât în propria existenţă a fiecărui individ, cât şi în ceilalţi, în
măsura în care aceştia sunt afectaţi şi influenţaţi de actele şi deciziile noastre; opusul binelui, răul
moral se regăseşte în acele fapte ale noastre care ne împiedică, atât pe fiecare dintre noi, cât şi pe
ceilalţi, să ne realizăm pe deplin umanitatea, provocând dureri şi suferinţe degradante, nedemne
pentru condiţia de om.
Se poate accepta că ideea de bine universal al omenirii –, începând cu Socrate-Platon,
Aristotel, stoicii (Epictet, Seneca, Marc Aurelian), idee prezentă în textele iudeo-creştine, va deveni
în epoca modernă, într-un discurs coerent şi consistent, ceea ce acum este cuprins în drepturile
universale ale omului.
Acest proiect este recognoscibil în Revoluţiile, americană şi cea franceză din secolul al
XVIII-lea fiind, apoi, în legătură directă, deşi complicată, cu întregul proces de globalizare şi de
extindere a valorilor morale fundamentale (viaţă, libertate, demnitate) la nivelul întregii lumi.
Nucleul de valori morale universale, lărgit la scară globală, poate fi considerat, într-un fel,
ca fiind un sinonim al ideii de morală deschisă din concepţia lui Henri Bergson: morala iubirii
fraterne dintre toţi oamenii; o morală caracterizată prin aspiraţie infinită, bucurie deplină şi
personalizare; în fapt, după autorul Celor două izvoare ale moralei şi religiei (1932), în cuprinsul
desfăşurării istoriei umane se confruntă prima formă de morală, cea a naturii din noi, morala
închisă (a familiei gintei, tribului sau naţiunii) cu forma ultimă şi cea mai înaltă pe care o atinge
elanul vieţii: morala iubirii necondiţionate pentru umanitate (sursa acesteia este infraintelectuală şi
supraraţională).
69
 Ceea ce este tot mai evident, mai ales astăzi, când Charta Naţiunilor Unite se asociază cu
implementarea principiilor de drept internaţional, este faptul că, totuşi, realizarea binelui universal
al umanităţii este un proces contradictoriu, însoţit nu arareori, de coliziuni dramatice sau chiar
tragice ivite între globalism şi tribalism (Benjamin R. Barber), între „societatea deschisă“ şi
nenumăratele „societăţi închise“ (Karl R. Papper), între „religii dinamice“ şi „religii statice“ (Henri
Bergson), între societăţi bazate pe o „etică a responsabilităţii şi comunităţi întemeiate pe o „etică a
convingerii“ (Max Weber), între „solidarităţi organice“ şi „solidarităţi mecanice: (Emile Durkheim),
între „etica dialogului (J. Habermas) şi „tirania comunicării“ (Ignacio Ramonet); între, pe de o
parte, „fericirea privată“ şi „binele public“ (Albert O. Hirschman), între „responsabilitatea socială a
afacerilor... este obţinerea profitului“ (Milton Friedman) şi „responsabilitatea infinită şi
necondiţionată a afacerilor de a prezerva o viaţă demnă pentru generaţiile viitoare“ (Hans Jonas).
În fapt, nimic din ceea ce este relevant pentru destinul uman, colectiv sau individual, nu
rămâne nejudecat, în sens de neapreciat, nevalorizat. Iar dacă etica este „despre cum trebuie să
trăim“, atunci valorile morale sunt asemenea standarde prin care judecăm şi cum suntem şi cum ar
trebui să fim, în orice situaţie de viaţă: şi-n familie, şi-n sfera vieţii profesionale şi-n viaţa publică.
O normă este un model, un prototip de acţiune care trebuie aplicat în anumite împrejurări şi
situaţii de viaţă; ea, este, totodată o regulă raţională, validată social de comportament având o
valabilitate supraindividuală; ea trebuie să funcţioneze explicit ca standard de apreciere prin
intermediul conştiinţei colective; în fine, acest standard presupune acceptare deliberată şi respectare
de către indivizi.
În cea mai obişnuită clasificare a normelor se distinge între: norme generale (sau
universale); norme particulare şi norme speciale 1 . În cazul primei categorii se pleacă de la ipoteza
conform căreia există un conţinut permanent pentru întreaga condiţie umană, a unor prescripţii
normative precum: „Fii sincer“, „Fii cinstit!“, „Fii demn!“, „Fii curajos!“, „Fii generos!“ „Fii
recunoscător!“, „Fii loial!“, „Fii bun!“, „Fii drept!“ etc. Normele particulare se adresează unor
grupuri sau comunităţi determinate: familie, afaceri, militărie, sfera profesiilor civile etc. Se înţelege
că acestea sunt variabile în timp şi sunt mai dinamice decât cele generale. În fine, normele speciale
se referă la anumite grupuri mai deosebite sau vizează anumite ocazii mai neuzuale. Sunt amintite
aici, de pildă, normele cavalerismului, normele de protocol (de la curte, sau din diplomaţie),
normele din cadrul „manierelor elegante“ etc.

Principiul
Încercând o analiză deontologică a activităţii poliţiei şi presei, se poate apela la modelul
elaborat de Clifford G. Christians 2 pe baza celor cinci principii (măsura, datoria, utilitatea, vălul
ignoranţei şi iubirea). Matricea „Cutia lui Potter” poate arunca din umbră în lumină procesele ce se
petrec în conştiinţă, în urma informaţiilor şi experienţelor recepţionate, având ca finalitate
comportamentul uman. Cele cinci principii care stau la baza faptului jurnalistic se pot aplica şi
activităţii poliţistului, cu o deplină justificare etică.
La acestea ar mai fi de adăugat principii etice derivate din cele fundamentale, culese din
experienţa practică europeană şi din tradiţia filosofiei morale occidentale 3 :
 Principiul respectului autonomiei. În practica poliţienească şi jurnalistică respectarea
acestui principiu înseamnă a ţine seama de regulile morale ce derivă din el. În principal,
asta înseamnă că în activităţile de rutină, comportamentul poliţistului nu va leza
demnitatea umană, nu va folosi tehnici şi metode persuadante, ori manipulatorii.
 Principiul nefacerii răului (nonmalefice) este acela conform căruia persoanele trebuie să
nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii, cu
excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a nu proceda aşa.
 Principiul dreptăţii. Foarte en vogue astăzi, principiul dreptăţii stă la baza tuturor politicilor
de nediscriminare şi de tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de sex, rasă sau

1
Cătineanu, Tudor, Deontologia mass-media, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, pag. 37.
2
Ibidem, pag. 25.
3
Mureşan, Valentin, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, pag. 14.

70
 religie. A respecta acest principiu înseamnă că trebuie să se acţioneze echitabil, nepărtinitor
în concordanţă cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.
 Principiul respectului demnităţii. Fiinţa umană reprezintă valoarea supremă, cea mai
înaltă, a lumii naturale. A adopta principiul respectului demnităţii înseamnă să nu tratăm
niciodată demnitatea doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci
supreme.
 Principiul integrităţii pretinde protejarea sferei de valori şi însuşiri intangibile prin care
indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt
afectate, se pune în pericol chiar identitatea acestora.
 Principiul vulnerabilităţii se referă la obligaţia de a avea grijă de cei vulnerabili. Dacă se
exercită sau e posibil să se exercite orice formă de manifestare la adresa autonomiei,
demnităţii sau integrităţii unor persoane, atunci, atât poliţistul cât şi jurnalistul trebuie să
acţioneze de aşa manieră încât să le protejeze interesele.
 Principiul precauţiei – înţelegem că nu trebuie să acţionăm prin modalităţile care pot fi
dăunătoare în viitor, chiar şi în condiţiile în care nu se poate prezice exact care vor fi
daunele şi cine vor fi cei afectaţi (activitatea de prevenire).

Codul
Practicarea unei profesii atrage după sine existenţa unor coduri etice, care au autoritatea
morală dacă întrunesc consimţământul explicit sau tacit al fiecărui practicant. Codul, înţeles ca
„ansamblu structurat de norme” 4 , stă la baza stabilirii relaţiilor dintre practicanţii profesiei în cadrul
unei organizaţii, pe baza acordului liber consimţit în legătură cu drepturile, obligaţiile şi îndatoririle
pe care le au în atingerea scopurilor comune. Pornind de la această încercare de cumulare a tuturor
elementelor care definesc un cod deontologic, apare problema acordului liber consimţit pe baza
unui contract, după cum sugerează contractualismul (Jean-Jaques Rousseau). Întrebări referitoare la
subiecţii contractului, puterea acestuia (ce este oferit, din ce perspectivă se cere), care este puterea
normelor cuprinse în contract, în timp, şi cum îi avantajează/dezavantajează ele pe membrii
organizaţiei îşi găsesc răspunsuri în principiile dreptăţii (drepturi egale la muncă, la viaţă privată, la
şanse egale) şi în mod necesar, se naşte dilema „dreptăţii unei norme”. Revin în discuţie originea
divină sau a convenţiilor umane ca provenienţă a drepturilor, în acest sens amintind de John Locke,
care în 1690, în „Două tratate despre guvernare”, vorbea despre drepturile inalienabile (libertatea şi
proprietatea), problemă reluată un secol mai târziu în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”
– 1789, unde sunt completate cu dreptul la securitate şi rezistenţa la oprimare. Drepturile sunt
formulate, în morală, prin binomul „trebuie”/„nu trebuie”, având sensul „nu este permis să...”, „nu
este moral să...” Drepturile, în cazul unei norme juridice, se transformă prin caracterul lor de
universalitate, în drepturi legale, fiind formulate ca datorii, puteri, imunităţi, libertăţi (puterea de a
limita drepturile altora, libertatea de a depune mărturie împotriva cuiva, imunitatea ca urmare a
afilierii la o grupare profesională, datoria de a restitui împrumutul luat de la o instituţie bancară).
De aceea, drepturile sunt esenţiale pentru constituirea oricărui cod etic, iar când este vorba
despre drepturile stabilite la nivelul unei profesii, persoanele care beneficiază de aceste drepturi pot
fi profesioniştii înşişi, clienţii/beneficiarii, proprietarii, contribuabilii etc. Ca urmare, apare în
dezbatere etica drepturilor ca urmare a polemicii dintre deontologişti şi utilitarişti, primii
considerând că drepturile sunt naturale, iar cei din urmă apreciind că acestea sunt aranjamente
sociale, ca urmare a evoluţiei sociale a umanităţii.
Generalizând la nivelul drepturilor practicanţilor unei profesii, se aduce în discuţie problema
profesionalismului văzut ca ideologie care asamblează credinţele comune ale unei profesii, consolidează
identitatea profesiei şi sporeşte stima de sine a membrilor grupului. Orientarea dată de profesionalism
membrilor organizaţiei merge spre promovarea ansamblului de valori democratice, care constituie
nucleul codului etic. Acesta, pe lângă norme legale, specifice exercitării profesiei, prevede necesitatea
existenţei normelor etice. Există un spaţiu al intersectării celor două tipuri de norme (morale şi
4
Cătineanu, Tudor, Deontologia mass-media, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, pag. 167.

71
profesionale) denumit spaţiul normelor deontice5 . Deontologia, ca noţiune ce desemnează unitar şi
complex etica profesională se defineşte astfel la graniţa dintre filosofia moralei şi etica profesională.
Toate normele etice care acţionează preventiv prin intermediul unui cod au menirea de a preciza
practicile, drepturile şi îndatoririle membrilor organizaţiei („functorul deontic este exprimat printr-un
functor existenţial”6 ), dar şi de a sancţiona abaterile. Von Wright aprecia că „obligaţiile legale pe care
le au oamenii în virtutea unui contract sunt deci obligaţii de a-şi ţine un gen de promisiuni. Normele
juridice care instituie aceste obligaţii sunt prescripţii”.7

2. Identificarea principiilor în codul deontologic al jurnaliştilor

Reglementările etice constituie baza autoreglementării activităţii jurnaliştilor. Ele se axează
pe două noţiuni: libertatea şi responsabilitatea lor. Etica responsabilităţii vizează efectele, rezultatul
investigaţiilor şi presupune că subiectul acţiunii poartă răspunderea morală pentru ceea ce a făcut,
fie şi neintenţionat, cu rea-voinţă. „Responsabilitatea socială a jurnalistului cere ca, în toate
situaţiile, el să acţioneze potrivit conştiinţei sale morale” – se arată în Principiile internaţionale ale
eticii profesionale a jurnalistului –, morala profesională fiind influenţată, la rândul ei, de trei factori
dominanţi: relaţia lui cu sursele, relaţia lui cu eroii investigaţiei sale, relaţia lui cu auditoriul.
Responsabilitatea socială a jurnaliştilor a fost însuşită şi exprimată clar, apăsat, în toate codurile
marilor organizaţii profesionale ale ţărilor dezvoltate, în principal în anii ’20 şi ’30 ai secolului al XX-
lea. Pentru ca anii ’70-’80 să marcheze o adevărată avalanşă de asemenea „coduri de bună purtare
profesională”, consistente, detaliate, aşa-numita doctrină a responsabilităţii sociale a presei avea să fie
formulată în SUA în anul 1947, de către raportorii Comisiei Libertăţii Presei, condusă de Robert
Maynard Hutchins. Aceştia (re)definesc libertatea presei în interdependenţă cu responsabilitatea ei
socială. „Responsabilitatea, ca şi respectarea legilor, nu este o piedică în calea libertăţii. Dimpotrivă, ele
pot fi expresia autentică a unei libertăţi pozitive. (...) Presa trebuie să ştie că erorile şi pasiunile ei nu mai
sunt private, ci au devenit pericole publice. Dacă se înşală, ea înşală opinia publică.
Apare o adevărată dilemă: presa trebuie să rămână o activitate liberă şi privată, deci omenească
şi vulnerabilă, şi totuşi, ea nu are dreptul să rătăcească, pentru că îndeplineşte un serviciu public”8 .
Teoreticianul american al presei, Stan Le Roy Wilson9 sintetizează principalele atentate la
adresa standardelor responsabilităţii sociale, după cum urmează:
„1) Presa a mânuit puterea ei enormă în propriile scopuri. Proprietarii ei şi-au protejat
ideile, mai ales în chestiuni politice şi economice, în defavoarea opiniilor opuse.
2) Presa a fost aservită marilor afaceri şi, uneori, i-a lăsat pe publicişti să controleze
politicile editoriale şi conţinutul.
3) Presa s-a opus schimbării sociale.
4) Presa a acordat adesea mai multă atenţie superficialului şi senzaţionalului, iar partea de
amuzament a fost adesea lipsită de substanţă.
5) Presa a pus în pericol morala publică.
6) Presa a încălcat dreptul la viaţă privată fără un motiv temeinic.
7) Presa este controlată de o clasă socioeconomică, «clasa afaceriştilor», iar accesul noului
venit este dificil. De aceea, piaţa liberă şi deschisă a ideilor este în pericol”.
Profesionalismul jurnaliştilor s-a pomenit a fi o ţintă vulnerabilă, neprotejată, împinsă sub linia
de supravieţuire. Responsabilitatea socială, care „cere de la jurnalist o mare responsabilitate
profesională”10 , ameninţată de abuzurile semnalate, a impulsionat deschiderea şi activizarea centrelor de
autoreglementare etică, reunite în jurul principiului de responsabilitate profesională. A devenit clar şi

5
Ibidem, pag. 25.
6
Cătineanu, Tudor, idem, pag. 169.
7
Von Wright; Georg, Henrik, Normă şi acţiune, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 29.
8
Balle, Francis, 1990, Médias et société, 5-ème édition, Paris, Ed. Montchrestien, pag. 222.
9
Stan, Le Roy Wilson, 1992, Mass Media/Mass Culture. An Introduction, Second edition, New York, McGrow-Hill, pag. 57.
10
Ibidem, pag. 85.

72
palpabil adevărul că daunele potenţiale ale investigaţiilor de presă pot fi evitate şi aduc beneficii majore
întregii societăţi datorită unui înalt grad de maturitate civică şi profesionalism.
În acest context putem vorbi de responsabilitatea profesională, care presupune că,
indiferent de situaţiile create, jurnalistul trebuie să găsească posibilităţi şi resurse suficiente pentru
a-şi îndeplini calitativ datoria sa profesională.
A fi profesionist mai înseamnă şi a-ţi asuma răspunderea pentru consecinţele muncii tale,
aspect neglijat de multe ori de jurnalişti. De notat că importanţa responsabilităţii în jurnalism şi
activitatea poliţiei e cu atât mai mare cu cât există implicare intensă şi prin acţiuni directe, fapt ce îl
poziţionează la limita dilemei: când este justificată transformarea jurnalistului din observator în actor?
Gradul de implicare are o legătură direct proporţională cu gradul de impact, motiv pentru
care efectele potenţiale ale acţiunilor înterprinse de un jurnalist, precum şi consecinţele lor posibile
asupra publicului sunt grave. Aici principiul de bază al eticii este diferenţierea dintre noutăţi şi
opinii, astfel încât acestea să nu fie confundate.
Responsabilitatea socială e unul dintre pilonii principiilor de motivare a comportamentului
jurnalistic. În situaţii delicate, între care discuţiile cu delincvenţii minori, cu victimele catastrofelor
şi violurilor, publicarea numelui, a fotografiilor, difuzarea imaginilor acestora, publicarea datelor
privind sănătatea persoanelor – principiul de responsabilitate socială, care implică aici un
comportament discret sau potenţial discret al jurnaliştilor, trebuie să prevaleze asupra tentaţiilor de a
da informaţii senzaţionale, cu priză la cititor.
Au loc dezbateri privind legitimitatea din punct de vedere etic a comportamentelor, în funcţie
de mai mulţi parametri: implicarea în jurnalismul de investigaţie, autonomia activităţii profesionale
personale în cadrul instituţiei de presă, un nivel mediu de religiozitate, asimilarea deontologiei
profesionale şi judecarea propriilor demersuri în comparaţie cu reguli externe, cum ar fi legislaţia.
Evaluarea arată că, dintre grupurile active în diverse domenii profesionale, jurnaliştii
dovedesc un grad de moralitate excepţional. Ei sunt întrecuţi, din acest punct de vedere, doar de
filozofi şi de cadrele academice, de medici şi de studenţii la medicină. Dar ziariştii ar trebui să îi
surclaseze pe reprezentanţii altor categorii în care moralitatea este considerată un element-cheie al
profesiei, precum poliţiştii.
Totuşi, pentru a atinge un echilibru între gradul de moralitate subscris de teorie, şi gradul
de moralitate asumat direct şi nemijlocit de jurnalişti, e cazul să se alcătuiască un model de decizie:
în jurnalismul de investigaţie, practicile incorecte, precum înşelăciunea sau investigaţia sub
acoperire, uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea de materiale, care conduc la diverse dileme
etice, pot fi justificate doar în condiţii excepţionale, după cum urmează:
1) existenţa nevoii: este vorba despre o situaţie de criza, prealabilă, şi nu generată de
demersul jurnalistic, ce presupune un pericol efectiv ce trebuie îndepărtat ori un pericol potenţial ce
trebuie prevenit sau probleme grave, de interes public, ce trebuie dezvăluite;
2) ultima instanţă: instituţia de presă este singura instanţă ce poate interveni în situaţia
repectivă, iar investigaţia jurnalistică este singura modalitate de rezolvare a problemei; e vorba de
situaţii în care instituţiile abilitate sunt ineficiente, pasive ori implicate;
3) singura alternativă: în contextul dat, practicile incorecte respective sunt singura
modalitate de informare corectă a publicului.

BIBLIOGRAFIE

1. Stan Le Roy, Wilson, Mass Media/Mass Culture. An Introduction, Second edition, New York, McGrow-
Hill, 1992
2. Von Wright, Georg, Henrik, Normă şi acţiune, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
3. Balle, Francis, Médias et société, 5-ème édition, Paris, Ed. Montchrestien, 1990
4. Cătineanu, Tudor, Deontologia mass-media, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008
5. Mureşan, Valentin, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009

73
CAPITOLUL III – PSIHOPEDAGOGIE ŞI COMUNICARE

SISTEMUL DE EDUCAŢIE ŞI COMPONENTELE SALE

Comisar-şef de poliţie dr. Ioan RADULIAN
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Rezumat
Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe
aspecte. Problemele fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt legate de:
• analiza structurală a sistemului educativ al societăţii (în sens de alcătuire sau „anatomie”);
• analiza funcţională a sistemelor educative (în sens de mod de funcţionare, activităţi sau
manifestări);
• analiza evolutivă (de schimbare şi dezvoltare).

1. Sisteme şi tipuri generice de educaţie

Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor unei societăţi implicate în educaţia
oamenilor, într-o anumită perioadă istorică. Ca subsistem al sistemului social global, el mai este
numit „instituţia educaţiei”. Instituţia educaţiei a evoluat de-a lungul timpurilor, atât sub aspectul
funcţiilor sale dominante, cât şi sub aspectul instituţiilor implicate („instanţelor de socializare”).
Sistemul educaţional are rolul de a socializa oamenii, astfel încât să devină membri ai
societăţii, să îndeplinească roluri semnificative în reţeaua complexă a interacţiunilor sociale. Prin
învăţarea rolurilor sociale care îi revin, copilul se socializează, adică deprinde cum să satisfacă
aşteptările celorlalţi în legătură cu el. Pe măsură ce rolurile sociale pentru care urma să fie pregătit
copilul s-au diversificat şi au crescut în complexitate, ca urmare a evoluţiei societăţii, sistemul de
educaţie şi-a multiplicat straturile socializatoare şi şi-a extins instanţele de socializare.
Emile Durkheim (1858-1917), considerat unul dintre „părinţii fondatori” ai sociologiei
educaţiei, a pus în evidenţă „tipuri generice de educaţie” (în fapt, tipuri de sisteme de educaţie)
corespunzătoare diferitelor „specii de societate”.
În societăţile tribale, de exemplu, educaţia avea un caracter difuz, în sensul că era dată
tuturor membrilor clanului, fără nicio deosebire şi nu existau educatori specializaţi.
În alte societăţi mai avansate, în care viaţa religioasă începea să fie condusă de o castă
sacerdotală, de pildă în India şi Egipt, educaţia devine un atribut al puterii sacerdotale, fiind
încredinţată preoţilor, iar instruirea oferită de aceştia copiilor se referă doar la cunoştinţe care au
legătură cu credinţele religioase.
În cetăţile greceşti, unde nu exista o castă sacerdotală şi viaţa religioasă era condusă de
stat, instrucţia tinerilor avea un caracter laic şi privat, era orientată predominant spre acţiune şi
practică, iar educatorii erau simpli cetăţeni.
Întrucât a adus cu sine creşterea ratei de schimbare a tehnologiilor, capitalismul solicită o
forţă de muncă antrenată şi disciplinată, care nu mai putea fi socializată adecvat în cadrul
instituţiilor tradiţionale ale familiei şi ale bisericii. El solicită, de exemplu, muncitorilor cunoştinţe
de matematică şi alte cunoştinţe tehnologice, care nu mai pot fi transmise de către părinţi în manieră
informală. Soluţia la aceste probleme a fost oferită de sistemul învăţământului general obligatoriu al
maselor, în care principalul factor instituţional al educaţiei devine instituţia şcolară, la care se
adaugă influenţe educative sistematice ale altor factori instituţionali (mass-media, instituţiile
educaţiei nonşcolare).
74
 2. Funcţiile sociale ale instituţiei educaţiei
Teoriile funcţionaliste asupra educaţiei au evidenţiat că orice societate, pentru a
supravieţui, trebuie să îşi pregătească membrii să fie productivi şi să-şi îndeplinească rolurile care le
revin. Funcţiile de bază sau scopurile educaţiei sunt aceleaşi în cele mai multe societăţi, dar
importanţa acestor funcţii şi semnificaţia acordată realizării lor variază de la o societate la alta sau
chiar în funcţie de grupurile sau clasele sociale din interiorul fiecărei societăţi. Din punct de vedere
sociologic, educaţia îndeplineşte, în societăţile contemporane, mai multe funcţii:

Funcţia 1. Socializarea: pregătirea pentru a deveni membru productiv al societăţii şi

integrarea în cultură. Socializarea este procesul prin care o fiinţă asocială (care nu se comportă
sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor societăţii) devine o fiinţă socială, corespunzătoare
tipului mediu individual al societăţii, prin interiorizarea treptată a modelelor de comportare,
atitudinilor, valorilor spaţiului social în care trăieşte. În acest proces, individul îşi creează o
identitate socială („eul social”) şi se integrează în spaţiul social perpetuându-l. Procesul de
socializare cuprinde durata întregii vieţi. Sociologii disting două stadii ale socializării: stadiul
socializării primare şi stadiul socializării secundare.
Stadiul socializării primare (denumită şi inculturaţie) este procesul de dobândire a modelelor
de bază ale comportamentului uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul
de joacă („alţii semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de socializare cu care
familia cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a. Mecanismul ei fundamental este cel al
condiţionării inconştiente, întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care socializarea
primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura socială, de diviziunea muncii, de cadrul
cultural (etc.) ale societăţii în care trăiesc părinţii. (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 63).
Socializarea secundară are drept agenţi diferite instituţii sociale, cea mai importantă fiind
şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este
dobândirea unei pluralităţi de „euri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific diferitelor
instituţii, împreună cu aparatul de legitimare a acestora. Interacţiunile au un pronunţat caracter
formalizat, identificarea emoţională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituţionale este
percepută ca o lume posibilă. Socializarea secundară (denumită şi aculturaţie), deşi se realizează
prioritar prin intermediul proceselor educative instituţionalizate „le transcende în măsura în care
presupune procese integrative necontrolate de şcoală, ca de pildă: integrarea în profesie (controlată
de complexe instituţional productive), integrare socio-instituţională (controlată de complexe
instituţional-educative) integrare culturală (controlată de complexe cultural educaţionale) integrare
în familie etc.” (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 76)
În societatea contemporană, sistemul de educaţie include, pe lângă vechile instituţii ale
familiei, şcolii şi bisericii, numeroase alte instanţe de socializare secundară: organizaţii
profesionale, politice, instituţii de artă şi cultură etc. Criticii sistemului actual de educaţie arată că
nu toţi copiii beneficiază de aceleaşi experienţe, întrucât acestea diferă în funcţie de clasa socială
căreia îi aparţin, de apartenenţa lor rasială sau etnică, de mediul în care trăiesc şi de alte variabile,
prin care socializarea secundară se realizează în mod discriminatoriu.

Funcţia 2. Transmiterea culturii

Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de
natură să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi şi împărtăşit tuturor.
Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea academică – acele produse ale
gândirii umane dobândite în cadrul disciplinelor academice – şi cunoaşterea institutivă – „un conţinut
care este atât propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese şi capacităţi de învăţare, cât şi metacognitiv,
întrucât rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi reproducere a cunoaşterii sociale, dar şi
noncognitiv, în măsura în care se referă la valori, instituţii şi moduri implicite sau explicite de
valorificare a cunoaşterii sociale. Cunoaşterea educaţională include, astfel, un conţinut academic sau
disciplinar, precum şi unul didactic, pedagogic sau institutiv, menit a-l activa pe primul. Conţinutul
institutiv, din păcate, este cel mai adesea neglijat”. (L. Vlăsceanu, 2002, pg. 28).

75
 Transmiterea culturii a constituit, la rândul ei, obiectul unor controverse, fiecare grup
dorind să impună programele sale, un anumit curriculum sau valori. În plus, normele, deprinderile,
valorile şi cunoştinţele învăţate de elevi diferă de la o categorie de elevi la alta. Astfel, s-a constatat
că adeseori pentru un tânăr care urmează să ocupe o poziţie de conducător sau de elită, sistemul de
educaţie are „programat” un set diferit de deprinderi şi cunoştinţe de bază, în comparaţie cu cel care
va intra în rândurile muncitorimii. Dezbaterile asupra modalităţilor în care ar trebui transmisă
cultura se întind de la ce materiale, ce manuale sau ce tehnologii să se folosească, până la filozofia
asupra predării eficiente. Unii pledează pentru o educaţie care să se concentreze asupra bazelor
culturii, înţelese ca un ansamblu de deprinderi de bază, alţii se situează pe poziţiile „educaţiei
progresive” şi susţin că educaţia primită ar trebui să fie relevantă pentru mediul înconjurător în care
trăiesc copiii şi pentru participarea socială viitoare a acestora.

Funcţia 3. Disciplinarea şi dezvoltarea personală

Membrii oricărei comunităţi sociale aşteaptă ca elevii să dobândească deprinderi necesare
pentru a deveni cetăţeni productivi şi care să respecte legile.
Teoriile funcţionaliste consideră că elevii trebuie să-şi interiorizeze, pe căi formale şi
informale, valori cum ar fi disciplina, respectul, punctualitatea şi perseverenţa. Acestea sunt
considerate esenţiale pentru a supravieţui în lumea muncii şi a şcolii. De la şcoli se aşteaptă să
insufle valori legate de autocontrolul social şi dezvoltarea personală. În acest fel, dificultăţile
întâmpinate de individ în viaţa socială pot fi reduse pentru că va fi antrenat să se adapteze la
societate în modalităţi acceptabile. Şcolile utilizează variate modalităţi de formare a deprinderilor
de autocontrol social, unele folosind cu predominanţă metode autoritare, altele metode umaniste.
Procesul de disciplinare constituie metoda cea mai importantă folosită în şcoală pentru educarea
autocontrolului social. Metodele de educaţie a unor oameni disciplinaţi au generat dileme şi
controverse, atât în lumea şcolii, cât şi în societatea contemporană. Cele mai aprinse controverse
sunt legate de două aspecte: disciplina şi drepturile elevilor. S-a observat că modul în care este
concepută disciplina diferă în funcţie de clasa socială, grupul rasial-etnic şi sex. Controversele se
învârt, de asemenea, în jurul controlării, acaparării şi nerespectării drepturilor elevilor.

Funcţia 4. Selectarea, pregătirea şi plasarea indivizilor în societate

Multe societăţi industriale moderne acordă o deosebită importanţă cunoştinţelor acumulate
şi meritelor personale probate în şcoală, atunci când se pun problemele plasării tinerilor în anumite
şcoli, a admiterii lor în diferite domenii de activitate, a acordării unor slujbe şi, în general, a plasării
tinerilor în societate. Scorurile obţinute de elevi la diferite teste de cunoştinţe în şcoli sunt adeseori
hotărâtoare pentru admiterea lor în universităţi, instituţii, locuri de muncă. În acest fel, educaţia
îndeplineşte, practic, o funcţie de selecţie şi de plasare a indivizilor în societate. Aceasta este
probabil funcţia cea mai controversată. Criticii susţin că prin politicile educaţionale şi prin practicile
de selectare a unor elevi pentru nivelurile superioare de învăţământ, se urmăreşte, de fapt,
„reproducerea” unei anumite ierarhii sociale, chiar dacă anumite preocupări, cum ar fi aşa-numita
„testare obiectivă”, dau aparenţa „egalităţii” cu care sunt trataţi toţi copiii.

Funcţia 5. Schimbare şi dezvoltare

Educaţia populaţiei a devenit unul dintre factorii care condiţionează creşterea economică în
societăţile dezvoltate contemporane. Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei,
capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul „capital uman”,
considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei
naturale. Unele cercetări au scos în evidenţă, de exemplu, faptul că în 1989 aproximativ 80% din
bunăstarea ţărilor dezvoltate s-a asigurat pe baza contribuţiei capitalului uman, în sensul că 80% din
venitul real obţinut s-a datorat investiţiilor în oameni. Sociologii apreciază şi astăzi că „diferenţa
dintre societăţi în privinţa gradului lor de dezvoltare rezultă mai ales din modul de activare a
cunoaşterii, la nivel individual şi social”, iar economiştii constată că „o distribuţie inegală (a
educaţiei în societate) tinde să aibă un impact negativ, în cele mai multe ţări, asupra venitului per
capita”, iar atunci când mărimea capitalului fizic creşte în raport cu cel uman, se constată o

76
micşorare a creşterii economice în societatea respectivă. (L. Vlăsceanu, coord., 2002, pg. 29). În
concluzie, una dintre funcţiile educaţiei este aceea de a contribui la dezvoltarea acestui capital
uman, important factor al creşterii economice şi, implicit, al schimbării sociale.

3. Varietatea instituţiilor şi organizaţiilor implicate în procesul de educaţie

Sistemul de educaţie al unei societăţi este, aşadar, mai amplu decât sistemul de învăţământ,
pe care îl include, întrucât un sistem de educaţie cuprinde, pe lângă toate nivelurile şi tipurile de
învăţământ, toate tipurile de educaţie nonşcolară, cum ar fi alfabetizarea funcţională, formarea în
întreprinderi şi în cursul muncii, reciclarea profesională, propaganda industrială şi agricolă ş.a.
În interiorul unui sistem de educaţie funcţionează mai multe tipuri de instituţii şi organizaţii.
Unele dintre ele sunt special create pentru a-i educa pe oameni (instituţiile de învăţământ), altele, pe
lângă scopurile lor principale (permanente) îşi propun influenţarea prin educaţie a membrilor lor. Astfel,
sistemul instituţional al educaţiei include o mare varietate de organizaţii:
– instituţiile de învăţământ;
– instituţia familiei;
– instituţiile religioase;
– instituţiile de informare în masă (presa, radioul, televiziunea ş.a.);
– instituţiile de cultură (teatre muzee etc.);
– instituţiile militare;
– instituţiile politice ori sindicale (ce sunt preocupate de formarea propriilor membri în
spiritul unor anumite idei, valori, atitudini, de inducerea anumitor comportamente).
În interiorul fiecărui factor instituţional al educaţiei, acţiunea educativă va avea
particularităţi specifice. Specificul educaţiei din interiorul fiecăruia dintre tipurile de instituţii cu
preocupări în acest domeniu este legat de următoarele aspecte:
 Finalităţile educative avute în vedere; sub acest aspect, de exemplu, finalităţile educative

urmărite de o instituţie militară vor fi diferite de cele ale unei instituţii religioase, ori ale unei
instituţii şcolare, întrucât se va urmări influenţarea unor comportamente specifice, de natură să
servească scopurile majore ale instituţiei respective;
 Agenţii educaţiei vor fi diferiţi de la o instituţie la alta: de exemplu, ofiţeri, pentru

instituţiile militare, clerici, pentru cele religioase, profesori, învăţători, pentru cele şcolare ş.a.m.d.,
fiecare cu un anumit tip de pregătire, preocupări, valori dominante;
 Receptorii educaţiei vor fi, de asemenea, diferiţi de la un tip de instituţie la altul: elevi,

studenţi, pentru cele şcolare, ostaşi pentru cele militare, credincioşi, pentru cele religioase etc.,
fiecare tip, cu caracteristici de personalitate specifice şi preocupări specifice – un „public” mai mult
sau mai puţin omogen, specific, căruia i se adresează educaţia din cadrul unei instituţii sau a alteia;
 Mesajele vehiculate vor fi, de asemenea, specifice atât sub aspectul conţinutului lor, cât şi

al formei acestora;
 Modalităţile de desfăşurare a acţiunii de influenţare educativă utilizate cu predominanţă

poartă un anume specific al tipului de instituţie în care se realizează: instrucţia militară,

ceremonialul religios, activităţi de predare sistematică, şedinţe, conferinţe ş.a.

4. „Criza mondială a educaţiei”

Iniţial, în perioada anilor ’60, s-a constatat o inadaptare cronică a şcolii la viaţă. Într-o
lucrare intitulată „Criza mondială a educaţiei” (1968), americanul Philip Coombs semnalează
existenţa unor decalaje funcţionale între educaţie, ca subsistem social şi celelalte subsisteme ale
societăţii, şi care se exprimă prin:
 decalajul între oferta (prea mică) şi cererea (prea mare) de educaţie de calitate;

 decalajul între calitatea resurselor umane oferite de educaţie şi necesităţile sociale;

77
  inadaptarea programelor de învăţământ şi a metodelor la cerinţele societăţii;
 inerţia structurilor organizatorice ale sistemelor de învăţământ, în raport cu dinamica

societăţii contemporane ş.a.

În anii imediat următori apariţiei lucrării lui Ph. Coombs, cercetările sociologilor asupra
cauzelor crizei educaţiei au scos în evidenţă alte deficienţe majore ale educaţiei contemporane care
grevează menirea ei de a-l ajuta pe individ să dobândească o autentică natură umană.
Termenul de „criză” a început să semnifice faptul că sistemele actuale de educaţie şi de
învăţământ se dovedesc ele însele incapabile să ofere cadrul soluţionării problematicii omului,
formării lui ca personalitate complexă (A. Cazacu, 1992). Educaţia, aşa cum este ea practicată, nu îl
ajută pe om să se ridice la adevărata sa natură umană care, în esenţă, presupune cunoaştere de sine,
emancipare treptată prin cunoaşterea servituţilor naturale şi sociale; dedublare într-o lume a ideilor,
care generează permanenta preocupare de autodepăşire. În opoziţie cu această menire, sistemele
educative probează limite şi contradicţii care se exprimă în producerea unor tipuri umane
reproductive, reprimate sau conformiste. Noi provocări ale educaţiei contemporane sunt legate de
starea actuală a multor ţări ale lumii aflate în procese de tranziţie socială, dar vin şi din partea unor
noi exigenţe generate de actuala dezvoltare social-economică şi culturală.
Mai recent, decalajele funcţionale dintre educaţie şi celelalte sectoare sociale s-au
amplificat îndeosebi ca urmare a apariţiei unor noi fenomene economice:
– mondializarea şi competitivitatea economicului;
– dereglarea structurală a pieţei muncii şi marginalizarea tinerilor.
Mondializarea economiei se exprimă prin internaţionalizarea schimburilor de produse şi de
servicii, transferuri de capital la scara întregii planete şi prin distribuirea între diferite zone ale
globului a diferitelor faze de concepere, dezvoltare a producţiei, distribuire şi consum al unor
bunuri, în funcţie de profitabilitatea obţinută de agenţii economici, într-un loc sau altul al lumii.
Au apărut fenomene de creştere a competitivităţii între ţări şi preocuparea ţărilor,
întreprinderilor de a-şi apăra poziţiile pe pieţele mondiale. Principalele soluţii de menţinere a
competitivităţii se bazează pe flexibilitatea locurilor de muncă şi a resurselor umane. Folosirea
mâinii de lucru temporare devine tot mai frecventă. În plus, a crescut nevoia unei mâini de lucru
din ce în ce mai calificată, capabilă să se adapteze rapid la schimbările tehnologice şi să-şi
reînnoiască permanent competenţele şi cunoştinţele.
Persoanele capabile de asemenea performanţe sunt, de obicei, cele care au o pregătire de
tipul celei universitare, ceea ce face ca să fie preferaţi la angajări oameni cu o asemenea pregătire,
iar tinerii insuficient calificaţi să fie înlăturaţi fără milă. Educaţia contemporană se află în criză
pentru că nu poate pune la dispoziţia pieţei muncii, în ritmurile cerute şi la un nivel calitativ
adecvat, oameni cu un nivel de pregătire de acest tip, pe măsura nevoilor actuale.

5. Contribuţia sistemului de educaţie la dezvoltarea durabilă a societăţii

Termenul de dezvoltare durabilă a început să fie promovat în perioada anilor ’70 de către
mişcarea ecologistă. În acea perioadă, primul raport al Clubului de la Roma („Limitele creşterii”),
atrăgea atenţia asupra pericolului epuizării sau distrugerii ireversibile a unei părţi din resursele
naturale ale planetei. Deşi în cei 30 de ani trecuţi de la apariţia primului raport predicţiile sale
alarmiste cu privire la epuizarea resurselor au fost aproape în întregime invalidate de realitate sau
respinse pe plan teoretic, raportul a avut meritul incontestabil de atrage atenţia asupra unor
probleme ecologice grave cu care lumea modernă se confruntă sau urma să se confrunte. Valul de
preocupare pentru probleme de ecologie şi de utilizare a resurselor a dat naştere, printre altele, ideii
de dezvoltare durabilă.
În prezent, termenul de dezvoltare durabilă are o multitudine de utilizări si semnificaţii.
Cea mai utilizată definiţie este aceea din raportul Comisiei Brutland, din 1987, în care se afirma că
dezvoltarea durabilă trebuie „să satisfacă nevoile prezentului, fără să compromită posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi” (de exemplu, defrişarea iraţională a

78
suprafeţelor împădurite, în scopul comercializării buştenilor, poate aduce, pe termen scurt, o
anumită creştere economică a ţării care ar practica o asemenea soluţie, dar, pe termen lung,
dezvoltarea obţinută pe aceste căi nu ar fi durabilă, căci va înceta odată cu secătuirea resursei ei.).
În esenţă, dezvoltarea durabilă înseamnă asigurarea unei calităţi superioare a vieţii atât în
prezent, cât şi pentru generaţiile viitoare. Dezvoltarea durabilă, în cea mai răspândită accepţiune a
sa, are patru obiective:
 realizarea unui progres social care să ţină seama de nevoile fiecăruia;

 protecţia eficace a mediului;

 utilizarea prudentă a resurselor naturale;

 creşterea economică de durată, cu un înalt nivel de stabilitate în timp.

În realizarea acestor obiective, aşa-numitul capital uman – în esenţă, cunoştinţele şi

deprinderile pe care oamenii le acumulează de-a lungul vieţii, în principal prin educaţie – este
considerat în ultima decadă de către teoreticienii creşterii economice, drept cel mai important factor
al dezvoltării durabile, înaintea capitalului fizic, a dotării cu forţă de muncă brută sau cu resurse
naturale.
Ideea centrală a teoriilor economice asupra „capitalului uman” era iniţial aceea că alocarea
unor mai mari resurse pentru învăţământ va spori capacitatea acestora de a îmbunătăţi calitativ
componentele umane ale productivităţii. Au existat cercetări care au scos în evidenţă, de exemplu,
faptul că în 1989 aproximativ 80% din bunăstarea ţărilor dezvoltate s-a asigurat pe baza contribuţiei
capitalului uman, în sensul că 80% din venitul real obţinut s-a datorat investiţiilor în oameni
(Bulzan, C., op. cit. pg. 23).
Prin investiţie în capitalul uman se înţelege „orice activitate menită să asigure o sporire a
calităţii productive a factorului uman” (C. Bulzan, 2000, pg. 32). Investiţia în capitalul uman
include cheltuielile pentru educaţia formală a unei persoane, cele pentru asigurarea sănătăţii
acesteia, ori pentru căutarea unui loc de muncă, precum şi cele făcute de familie pentru copii,
înainte de intrarea acestora în şcoală şi după aceea. Teoriile investiţiei în „capitalul uman” au
introdus o distincţie între (a) investiţia socială în capitalul uman şi (b) investiţia individuală în
educaţie.
a) Investiţia socială în capitalul uman a fost analizată din perspectiva raporturilor dintre
costuri şi beneficii. Numeroşi economişti au considerat că investiţia în educaţie aduce mai multe
beneficii sociale:
 reducerea unor cheltuieli ale statului cu alocaţiile de sprijin, indemnizaţii de şomaj,

programe de protecţie socială şi chiar a cheltuielilor de prevenire a faptelor antisociale, întrucât

persoanele cu un nivel superior de instruire sunt mai puţin susceptibile să fie afectate de şomaj şi
mai puţin predispuse să recurgă la fapte antisociale;
 creşterea beneficiilor de pe urma unor descoperiri noi, brevete de invenţie şi inovaţii, ca

urmare a faptului că persoanele superior instruite devin capabile de performanţe superioare în

desfăşurarea unor activităţi creative;
 creşterea pe termen lung a productivităţii muncii prin creşterea calificării forţei de

muncă;
 creşterea bunăstării sociale generale prin efectele unei educaţii de calitate asupra

îmbunătăţirii sănătăţii celor capabili să cunoască modalităţile de prevenire a bolilor, modalităţile de

creştere sănătoasă a copiilor şi de petrecere profitabilă pentru sănătate a timpului liber.
Spre sfârşitul secolului al XX-lea, au apărut teorii mai rezervate în legătură cu beneficiile
investiţiei în „capitalul uman”. „Teoria filtrului” porneşte de la observaţia că alocarea unor mai
mari resurse pentru învăţământ nu conduce în mod obligatoriu la creşterea productivităţii, întrucât
aceasta depinde mai mult de alţi factori, decât de caracteristicile personale ale muncitorilor. Cele
mai importante funcţii ale învăţământului sunt, mai degrabă, de selecţie (a forţei de muncă) şi de
informare (a patronilor) cu privire la calităţile umane ale celor pe care intenţionează să-i angajeze,
ceea ce permite o economisire a costurilor de selecţie a personalului. Învăţământul „filtrează”
indivizii înainte de intrarea lor în câmpul muncii, în sensul că pe baza examinărilor şi a notelor pe
care le acordă elevilor, triază persoanele cu diferite capacităţi, transmiţând astfel informaţii

79
achizitorilor forţei de muncă. (C. Bulzan, op. cit., pg. 25). La rândul lor, indivizii beneficiază prin
aceea că sunt angajaţi şi plătiţi, de la început, potrivit capacităţilor lor productive.
b) Investiţia individuală în educaţie se referă la eforturile şi cheltuielile pentru educaţie,
făcute de o persoană în perspectiva obţinerii unui titlu şcolar ori academic, a realizării unor câştiguri
în planul performanţelor individuale ori al unor posibile venituri suplimentare în viitor. Decizia
individului de a-şi continua studiile şi de a-şi spori astfel investiţia în propria educaţie poate fi
influenţată de mai mulţi factori:
 Starea generală a economiei poate fi un factor care explică motivul pentru care în

perioadele de recesiune economică mulţi tineri au tendinţa de a întrerupe studiile şi de a încerca să

pătrundă pe piaţa muncii, pentru a-şi ajuta familiile afectate de şomaj. Acest fenomen este cunoscut
sub numele de „fenomenul lucrătorilor adiţionali”. Alţi tineri, descurajaţi de dificultatea găsirii
locurilor de muncă, hotărăsc să se întoarcă la şcoală. Este „fenomenul lucrătorilor descurajaţi”.
 Diferenţele în mărimea veniturilor se pot constitui într-un alt factor care influenţează

decizia individuală de a investi în educaţie. De exemplu, numărul persoanelor care vor continua să
investească în educaţie pentru a absolvi o facultate va fi mai mare, atâta vreme cât veniturile
obţinute de cei care au absolvit o instituţie de învăţământ superior vor fi mai mari decât ale celor
care au absolvit doar liceul.
 Credibilitatea titlurilor şcolare poate influenţa decizia de a investi efort, timp şi bani în

obţinerea lor, în măsura în care deţinerea lor sporeşte şansele de obţinere a unei slujbe cât mai bune
şi care să fie mai bine plătită. Deţinerea unei diplome universitare oferă o doză de credibilitate în
legătură cu calitatea productivă a unei persoane.
 Vârsta la care o persoană realizează investiţia în educaţie va face ca perioada în care ea

va beneficia de pe urma acestei investiţii să fie mai lungă sau mai scurtă. Din acest motiv,
persoanele mai vârstnice sunt, în general, mai puţin dispuse decât cele tinere să investească, de
exemplu, în obţinerea unui titlu academic, prin absolvirea unei instituţii de învăţământ superior.
Însemnătatea capitalului uman pentru dezvoltarea durabilă a fost pusă în evidenţă de un al
doilea raport al Clubului de la Roma (C.J.W. Botkin, M. Elmandjra, M. Malita, Orizontul fără
limite al învăţării, 1981). Raportul sugerează principalele schimbări care ar trebui să se producă în
educaţia oamenilor pentru a se asigura o dezvoltare durabilă a societăţii umane.
Cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea a pus omenirea în faţa unor probleme grave,
de o nebănuită complexitate. Cu toate că activitatea ştiinţifico-tehnică a progresat pe mai multe
fronturi, condiţia umană, în general, a continuat să se deterioreze şi a devenit evident că ştiinţa şi
tehnologia singure nu pot rezolva problemele actuale grave cu care se confruntă omenirea. Aceste
probleme sunt legate de:
 suprapopularea globului şi creşterea numărului de oameni care trăiesc sub limita de jos a

sărăciei; peste o treime din populaţia planetei se află într-o asemenea situaţie, ceea ce le afectează
sănătatea, durata vieţii şi fac problematică supravieţuirea;
 instabilitatea colectivă crescândă, concomitent cu risipirea unor uriaşe resurse pentru

înarmări şi posibilitatea distrugerii civilizaţiei actuale printr-un accident nuclear;

 pericolul unor catastrofe ecologice prin degradarea rapidă a pădurilor tropicale, înaintarea

deşerturilor şi stingerea accelerată a florei şi faunei.

„Dacă aceste tendinţe îşi vor urma cursul, suntem sortiţi la pierderi grave în domeniile
habitatului, sănătăţii şi calităţii vieţii şi ameninţaţi în însăşi capacitatea noastră de a supravieţui”
(op. cit. pg. 18). S-a ajuns la concluzia că asemenea probleme nu pot fi rezolvate numai cu ajutorul
ştiinţei şi tehnologiei. Viitorul depinde, nu atât de dezvoltarea pe mai departe a ştiinţei şi
tehnologiei, cât de un alt factor: sporirea capacităţii de înţelegere şi de acţiune umană. Iar acest
factor depinde de modul în care va fi regândită educaţia.
Societăţile umane, în ansamblul lor, trebuie să dobândească, prin învăţare, o nouă atitudine
faţă de cunoaştere, faţă de viaţă. O asemenea nouă atitudine trebuie să pună accentul pe iniţiativă şi
pe participarea la rezolvarea problemelor cu care ele se confruntă. În pofida dezvoltării ştiinţei şi a
tehnologiei, actualmente, se constată un fenomen pe care autorii raportului îl numesc „decalaj
uman”. „Decalajul uman este distanţa care există între complexitatea crescândă (a problemelor cu

80
care se confruntă omenirea n.n.) şi capacitatea noastră de a-i face faţă” (op. cit. pg. 24). Se poate
constata, aşadar, că propriile noastre capacităţi de soluţionare rămân constant în urma complexităţii
crescânde a problemelor generate de viaţa cotidiană, invadată de tehnologie.
Persistenţa „decalajului” a condus la concluzia că educaţia şi învăţarea oamenilor trebuie să fie
regândite, astfel încât să se realizeze o mai bună pregătire a lor pentru a face faţă unor situaţii noi.
„Decalajul uman” poate fi înlăturat doar prin ceea ce autorii numesc o nouă „învăţare societală”.
Conceptul de „învăţare societală” se referă la faptul că „nu numai indivizii, ci şi grupurile şi
chiar societăţile învaţă” (pg. 25). Societăţile umane, în ansamblul lor, trebuie să dobândească prin
învăţare, noi metodologii, noi priceperi, noi atitudini şi noi valori necesare pentru a trăi într-o lume
aflată în continuă schimbare. Autorii raportului sunt de părere că „învăţarea contemporană inadecvată
contribuie la deteriorarea condiţiei umane şi la adâncirea decalajului uman” (op. cit. pg. 25).
Caracterul inadecvat al modului în care învaţă omenirea la ora actuală constă în aceea că ea
continuă să adopte un tip de învăţare depăşit, denumit de autori „învăţare de menţinere”. Învăţarea de
menţinere constă în pregătirea pentru a face faţă unor situaţii cunoscute şi recurente. O asemenea
pregătire este utilă omului, dar nu şi suficientă. Este nevoie, în plus, de o pregătire pentru confruntarea
cu probleme noi, necunoscute şi neprevăzute, pe care autorii o denumesc „învăţare inovatoare”.
Învăţarea inovatoare are două trăsături esenţiale: ea pregăteşte pentru anticipare şi totodată pentru
participare. Anticiparea nu se limitează la prevenirea sau alegerea tendinţelor dezirabile şi evitarea celor
catastrofale; ea creează alternative noi. „ Anticiparea este mai mult decât măsura probabilităţii. Este,
mai ales, crearea unor forme de viitor posibile şi dezirabile, ca şi alegerea planurilor şi acţiunilor
destinate să le producă” (op. cit. pg. 50). Capacitatea de anticipare trebuie să fie completată cu o
trăsătură adiţională: capacitatea de participare. În vreme ce anticiparea este o activitate mintală,
participarea este o activitate socială care se concretizează în aspiraţia indivizilor de a fi parteneri în
luarea deciziilor, de a influenţa deciziile globale şi locale care vizează mediul şi viaţa lor, aspiraţia la
egalitate şi refuzul de a accepta roluri mici şi nepotrivite.
Adevărata participare se bazează pe consimţământ, se manifestă ca o nevoie internă şi nu
poate fi impusă din afară, fără riscul de a deveni contraproductivă. Dreptul de a participa este strâns
legat de dreptul de a învăţa. Ignoranţa nu poate permite o participare autentică, inovativă, cu
caracter constructiv. Prin învăţare inovativă, omenirea va putea să-şi asigure supravieţuirea şi
păstrarea demnităţii.
Educaţia trebuie recunoscută ca fiind procesul esenţial prin care oamenii şi societăţile
umane pot să-şi atingă potenţialul maxim, drumul către egalitatea şanselor, către o democraţie
sănătoasă şi echitabilă, către o economie productivă şi o dezvoltare durabilă.
În concluzie, rolul educaţiei este acela de a da posibilitatea oamenilor de a-şi însuşi
cunoştinţe, valori şi deprinderi care le vor da posibilitatea de a lua decizii, individuale sau colective,
care să ducă la îmbunătăţirea calităţii vieţii lor şi a celorlalţi, în prezent şi în viitor. Prin educaţie
oamenii învaţă să adopte o perspectivă pe termen lung în deciziile pe care le adoptă, luând în
consideraţie toate costurile şi beneficiile, prezente şi viitoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu, I.; Radu, N., De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980
2. Botkin, C.J.W.; Elmandjra, M.; Malita, M., Orizontul fără limite al învăţării, Bucureşti, Editura Politică,
1981
3. Bulzan, C., Sociologia educaţiei (articole, eseuri, studii comparative), Drobeta-Turnu Severin, Editura
PRIER, 2000
4. Cazacu, A., Sociologia educaţiei, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1992
5. Vlăsceanu, L. (coord), Şcoala la răscruce – Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului
obligatoriu. Studiu de impact, Iaşi, Editura Polirom, 2002

81
 EUROPEAN ENGLISH SAU SCHENGLISH – TERMINOLOGIE
SAU LIMBAJ?
Scurt istoric al pregătirii personalului M.A.I. în context profesional:
Cursul de limba engleză – Schengen
Inspector principal de poliţie drd. Dania-Lara COSMA
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Pregătire Misiuni Internaţionale

Rezumat
Lucrarea de faţă propune o descriere a unui concept relativ nou, acela de ‚European English’,
făcând referire şi la argoticul ‚Schenglish’ – limba engleză folosită în contextul cooperării
Schengen – propune o incursiune în evoluţia limbii engleze dictată de fenomenele şi transformările
politice, prin intermediul unui scurt istoric al implementării Concepţiei integrate de pregătire a
personalului instituţiilor/structurilor implicate în procesul de aderare a României la spaţiul
Schengen, cu precădere în domeniul limbii engleze, necesară cooperării Schengen. Articolul are
următoarea structură:
i) debutează cu explicarea conceptelor de „limbaj” şi „terminologie”, încercând o contextualizare
cât mai eficientă a aşa-numitei „Schenglish” – terminologie sau limbaj Schengen în limba
engleză?, continuând cu o incursiune într-un concept relativ nou, acela de „European English”.
ii) scurt istoric al implementării Concepţiei integrate de pregătire a personalului
instituţiilor/structurilor implicate în procesul de aderare a României la Spaţiul Schengen – pentru
a puncta rolul, locul şi importanţa limbii engleze profesionale Schengen şi, de asemenea, pentru a
justifica iniţiativa elaborării şi administrării Cursului de Specializare Limba Engleză – Schengen,
desfăşurat la Institutul de Studii pentru Ordine Publică, de către Catedra Pregătire Misiuni
Internaţionale, începând cu anul 2008.
iii) prezentarea Cursului de Specializare Limba Engleză – Schengen, desfăşurat la Institutul de
Studii pentru Ordine Publică, de către Catedra Pregătire Misiuni Internaţionale, începând cu anul
2008 în sistemul pregătirii continue, evoluţia cursului fiind prezentată detaliat, revelând scopul,
obiectivele, grupul-ţintă, procesul elaborării conţinuturilor, alegerii celor mai potrivite şi eficiente
metode şi tehnici didactice, şi nu în ultimul rând dezvăluind rezultatele concrete vizate şi valoarea
adăugată.

Cuvinte-cheie: Schengen, limba engleză – limbaj profesional, Schenglish, European English,

terminologie, limbaj, acquis-ul Schengen

Abstract
The current study describes the Schengen ‚terminology’ or ‚language’, trying to create the most
appropriate linguistic context to fit it, making also a brief history of the implementation of ‚The
Integrated training conception of the institutions/structures implied in Romania’s accession to the
Schenegen Space’, particularly in what English language training in Schengen cooperation context
means, through the initiative of elaborating and administering a specialisation course in
Schengen-English language delivery, at the Institute of Studies for Public Order, by the
Department for International Missions Training, strating with 2008 within the further training
system, the evolution of the course being presented in detail in the current paper, revealing the
scope, the objectives, the target group, the process of elaboration of the contents, choosing the
proper and most efficient methods and didactic techniques, and lastly revealing the concrete
targeted results.

82
 Citând Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, este numit Limbaj:
1. procesul de comunicare a ideilor şi sentimentelor prin mijlocirea limbii;
2. limba, felul caracteristic de exprimare, (fig.) orice mijloc de exprimare a ideilor, a
sentimentelor. (după fr. langage);
3. sistemul de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care
aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele; limbă, grai;
4. limba unei comunităţi umane istoriceşte constituită;
5. modul specific de exprimare a sentimentelor şi a gândurilor în cadrul limbii comune sau
naţionale;
6. limbajul comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios; limbă obişnuită; b) mijloc,
bază de înţelegere
Cuvântul „terminologie” are două accepţiuni. Pe de o parte denumeşte totalitatea
termenilor de specialitate folosiţi într-un anumit domeniu al cunoaşterii: ştiinţific, tehnic, artistic
etc., pe de altă parte înseamnă studiul termenilor de specialitate, deci constituie o ramură a
lingvisticii.

Terminologia ca ansamblu de termeni de specialitate

Fiecare domeniu al cunoaşterii îşi are propria terminologie, dar nu orice cuvânt face parte
dintr-o terminologie, ci numai din limba comună. Există, însă, multe cuvinte care aparţin şi limbii
comune, şi unei terminologii. De exemplu, cuvântul „clădire” este un substantiv din limba comună,
dar şi un termen din domeniile arhitectură, construcţii, inginerie şi piaţă imobiliară.
Se poate vorbi şi despre terminologie proprie unui autor, unui gânditor sau unui curent de
gândire, de exemplu kantiană, marxistă etc.

Terminologia ca ramură a lingvisticii

„Terminologul repertoriază termenii specifici unui anumit domeniu de activitate, îi
defineşte şi le caută echivalenţi. De asemenea, defineşte termenii folosiţi pentru întreprinderi, baze
de date, glosare, dicţionare şi lexicoane, cu scop de standardizare”.
Terminologii aplică în munca lor cunoştinţe de lingvistică în general, de semantică şi
etimologie în special, pe lângă cunoştinţele din domeniul a cărui terminologie o studiază.
În unele ţări există reglementări precise privitoare la terminologiile diferitelor domenii. De
exemplu, în Franţa, există în cadrul fiecărui minister o comisie de terminologie, care fixează liste
de termeni de referinţă şi propune echivalenţi francezi pentru termenii străini. Aceste propuneri sunt
publicate în Journal officiel (echivalentul Monitorului Oficial din România) şi devin recomandări
pentru populaţie şi întreprinderi, iar folosirea lor este obligatorie în contractele încheiate de
persoanele juridice.
Astăzi se vorbeşte deja despre „engleza europeană” şi în context Schengen de aşa-zisa
„Schenglish”. Limba engleză este cunoscută şi preferată de două treimi din populaţia „bătrânului
continent”, „detronând” astfel franceza, considerată în mod tradiţional limba diplomaţiei şi, în
general, a elitelor. Pe locul al doilea ca limbă comună în Europa se află germana, unul din cinci
europeni vorbind-o, arată un studiu al Eurostat, citat de Daily Mail. După germană, a treia limbă de
circulaţie pe continent este rusa, după ea fiind limba franceză, deşi aceasta ar fi normal să fie pe
primul loc, fiind considerată şi „limba Bruxelles-ului”.
Cu toate că majoritatea europenilor vorbesc foarte bine limba engleză, Uniunea Europeană,
pentru a respecta drepturile lingvinstice ale fiecărei ţări membre, cheltuieşte anual peste un miliard
de euro pentru traducerea documentelor şi cuvântărilor politicienilor europeni şi birocraţilor în cele
23 de limbi recunoscute ale UE. Problemele ridicate de evoluţia politicilor regionale, constituirea de
noi state, migraţia, informatizarea societăţii, cursul liber al bunurilor şi serviciilor, crearea de reţele
în multe domenii, toate au avut consecinţe şi implicaţii de ordin lingvistic.

83
 Ce este „engleza europeană”? Această expresie numeşte:
 limba engleză, aşa cum este ea folosită de instituţiile şi organizaţiile europene –
reprezentând, să înţelegem, un anume segment de vocabular – folosit în documente elaborate de
Uniunea Europeană în domeniul administraţiei, relaţiilor şi politicilor publice, justiţie şi afaceri
interne. Uniunea Europeană, ca organizaţie, foloseşte aşa-numita „engleză britanică” – engleza
standard folosită în Marea Britanie şi Irlanda;
 terminologia folosită să descrie Uniunea Europeană. Aceasta nu înseamnă că „European
English” este diferită de „engleza standard”;
 …în anumite cazuri, precum „Eurospeak”(un wiki de politică europeană ce urmăreşte
descrierea completă şi neutră a instituţiilor europene şi a noţiunilor de politică UE; expresia
„engleza europeană” denumeşte limba engleză folosită să descrie politica europeană;
 limba engleză aşa cum este ea folosită de către cetăţenii statelor membre UE, cu
accentele specifice fiecărei naţiuni.

Ce este „Schenglish”?
Schenglish este termenul argotic pentru limba engleză folosită în contextul cooperării
Schengen şi dacă aplicăm aceeaşi structură a explicaţiei conceptului de „European English”,
Schenglish este limba engleză folosită de structurile implicate în cooperarea Schengen, astfel un
anume segment de vocabular folosit să descrie acte normative, proceduri, instituţiile implicate în
cooperarea Schengen.
Ca urmare a progreselor înregistrate, la 13 aprilie 2005, România primea avizul conform al
Parlamentului European, iar semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană a avut loc la
25 aprilie 2005, la Luxemburg. Potrivit calendarului stabilit, România adera la Uniunea Europeană
la 01.01.2007. Odată cu dobândirea calităţii de membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, ţara
noastră intra într-o nouă etapă, care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare eliminării
controalelor la frontierele interne la data aderării la spaţiul Schengen.
Prin HG nr. 882/05.07.2006, era înfiinţată Comisia naţională de autoevaluare Schengen,
care va coordona, promova şi reprezenta politicile şi acţiunile de analiză, dezvoltare şi inovare în
domeniul implementării acquis-ului Schengen.
Procesul implementării acquis-ului Schengen se va fi desfăşurat pe patru niveluri:
instituţional, resurse umane, financiar şi pregătirea resurselor umane. În cadrul măsurilor de
pregătire a aderării la spaţiul Schengen, soluţionarea aspectelor referitoare la asigurarea resurselor
umane necesare şi formarea profesională corespunzătoare a personalului care îşi desfăşoară
activitatea în instituţiile/structurile cu responsabilităţi în domeniu era constituirea unui sistem de
pregătire compatibil şi interoperabil care să asigure pregătirea profesională a personalului care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul Schengen.
În Capitolul IV privind Formarea profesională integrată în domeniul Schnegen, al
Concepţiei integrate de pregătire a personalului instituţiilor/structurilor implicate în procesul de
aderare a Romaniei la spaţiul Schengen, la art. 6 (1) se numesc domeniile în care se va desfăşura
pregătirea integrată Schengen iar la literele e) cooperarea poliţienească; i) sistemul informatic
Schengen; k) cunoaşterea elementelor situaţiei internaţionale care prezintă relevanţă pentru
activitatea operativă în domeniul Schengen; l) cunoaşterea limbilor de circulaţie internaţională
necesare cooperării în domeniul Schengen’, pe când la art. 7, litera f) se descrie unul dintre
obiectivele comune ale Concepţiei de pregătire şi anume acela de asigurarea cunoştinţelor şi
formarea deprinderilor de operare a tehnicii şi a materialelor destinate îndeplinirii atribuţiilor şi
misiunilor în domeniul Schengen.
Am încercat, astfel, să punctez locul şi rolul cunoaşterii limbii engleze profesionale în
context Schengen, sau folosind termenul argotic, aşa-numita ,Schenglish’ în pregătirea pentru
aderarea la Spaţiul Schengen şi în desfăşurarea misiunilor de cooperare Schengen şi în acelaşi
timp momentul de debut al Cursului de specializare limba engleză Schengen, desfăşurat la
Institutul de Studii pentru Ordine Publică, de către Catedra Pregătire Misiuni Internaţionale,
începând cu anul 2008.

84
 Prima serie a Cursului de specializare limba engleză Schengen a fost administrată la
Institutul de Studii pentru Ordine Publică, în anul 2008. Primul pas în abordarea unui curs nou
este analiza nevoilor de formare. Grupul-ţintă era format din ofiţeri din structurile D.A.E.R.I,
Direcţia Schengen, I.G.P.R., I.G.P.F.R., I.N.E.P., O.R.I., D.R.P.C.I.V., D.G.P, cu un nivel de
cunoaştere a limbii engleze de cel puţin B1, conform C.E.C.R.L.S. Întrebările-cheie în analiza
nevoilor de formare au fost legate de atribuţiile postului ocupat şi locul limbii engleze în acest
context, ce atribuţii vor avea după aderarea României la spaţiul Schengen şi în ce context
profesional folosesc limba engleză. În ceea ce priveşte conţinutul cursului am luat hotărârea de
a transforma în teme de limba engleză domeniile în care se va desfăşura pregătirea integrată
Schengen, şi anume:
a) controlul frontierelor;
b) politica de vize;
c) migraţia;
d) azilul;
e) cooperarea poliţienească;
f) cooperarea judiciară;
g) lupta împotriva drogurilor;
h) arme de foc şi muniţii;
i) sistemul informatic Schengen;
j) protecţia datelor;
k) cunoaşterea elementelor situaţiei internaţionale care prezintă relevanţă pentru activitatea
operativă în domeniul Schengen.
În ceea ce priveşte formatorul de limba engleză, acesta în mod necesar a trebuit să
desfăşoare un stagiu de pregătire de bază în domeniul Schengen pentru abordarea domeniului în
limba engleză, iar programa analitică propusă a primit avizul Direcţiei Schengen.
Cursului îi erau alocate 60 de ore de limbaj de specialitate limba engleză Schengen.
Obiectivul principal al cursului este acela de a dobândi vocabularul profesional şi a forma
deprinderile de utilizare a vocabularului şi structurilor lingvistice folosite în domeniul Schengen.
Rezultatele concrete ale cursului, aşa cum le-a vizat formatorul pentru prima serie, au fost
realizarea de către cursanţi a unui glosar de termeni Schengen în limba engleză – grup de lucru – şi
realizarea unei prezentări/discurs public în limba engleză – individual, pe o temă de interes în
domeniu.
Materialele didactice s-au ales urmărind structura temelor numite mai sus, încercând
administrarea şi prelucrarea unor documente şi texte autentice, cu termeni juridici şi specifici
activităţilor desfăşurate de ofiţerii de poliţie în context european precum: Schengen Borders Code,
The European Arrest Warrant, Rogatory Letters, Freezing Orders, extrase din C.A.A.S, pentru a
urmări caracterul practic-aplicativ al cursului.
Abordarea aleasă a fost C.L.I.L. (Content and Language Integrated Learning), abordare ce
implică predarea unei materii prin intermediul unei limbi străine şi al cărei avantaj este că studentul
achiziţionează cunoştinţe noi într-un anume domeniu, în timp ce exersează şi învaţă limba străină.
Metodele alese au fost cele interactive cu accent pe formarea competenţelor de producţie
orală şi pe achiziţia conceptelor poliţieneşti prin activităţi precum jocuri de rol ori simulări bazate
pe scenarii autentice.
Conform chestionarelor de feedback administrate la sfârşitul cursului, cursanţii au apreciat
perioada de formare ca fiind prea scurtă pentru volumul informaţiilor şi complexitatea domeniului –
vocabular, concepte Schengen, astfel încât s-a propus ca următoarele serii de cursuri să se
desfăşoare pe o perioadă de 90 de ore, necesare pentru o mai bună fixare a vocabularului şi
structurilor lingvistice, dar şi a temelor şi a noţiunilor legate de domeniul Schengen în limba
engleză. S-a impus, de asemenea, o abordare interdisciplinară a cursului, de aceea s-a iniţiat o
colaborare cu colegii de la Catedra Dezvoltarea Carierei şi Pregătire Schengen din cadrul I.S.O.P.,
Direcţia Schengen şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, care au susţinut prelegeri şi
expuneri în limba engleză.

85
 După desfăşurarea primei serii de curs s-a observat o carenţă în cunoştinţele despre
instituţiile şi agenţiile europene şi pentru următoarele serii s-a propus introducerea acestor teme,
absolut necesare pentru cooperarea interinstituţională Schengen.
Aprecierile cursanţilor au fost analizate şi au stat la baza continuei transformări a cursului
începând cu anul 2008 până în prezent, iar obiectivele au fost mereu adaptate în funcţie de situaţia
curentă, valoarea adăugată reprezentând-o cu fiecare serie de cursanţi faptul că au dobândit
cunoştinţe noi despre domeniul Schengen, chiar la un curs de limba engleză – Schengen.
Evoluţia cursului constă în complexitatea temelor alese, documentele autentice introduse
cu fiecare reactualizare a cursului, cu temele noi dictate de evoluţia operativă a domeniului şi cu
fiecare contribuţie individuală prin discursurile în limba engleză pe temele Schengen şi nu în
ultimul rând prelungirea perioadei de desfăşurare a cursului la o lună de zile şi crearea unei
discipline noi – Comunicare orală profesională în context Schengen.
Rezultatele materiale ale cursului au fost: Glosarul de termeni Schengen reactualizat cu
fiecare serie de curs şi lucrarea English for Schengen Training ce reprezintă rezultatul muncii de
elaborare, administrare şi actualizare a Cursului de limba engleză Schengen printr-o continuă
comunicare cu cursanţii şi situaţia operativă, ce a pornit de la prelucrarea unor documente autentice
folosite în cooperarea Schengen, studii de caz şi speţe reale, urmând acelaşi principiu al practic-
aplicabilităţii şi abordarea C.L.I.L. De asemenea, un alt rezultat „material” îl reprezintă colaborarea
cu C.M.P.S. pentru elaborarea manualului „Schengen Terminology Textbook”.
Un alt rezultat al cursului de limba engleză Schengen s-a concretizat în propunerea unui
curs de limbaj profesional – limba engleză – „European Institutions and Cooperation within
Justice and Home Affairs Field”, având ca obiectiv cunoaşterea instituţiilor şi agenţiilor
europene, a modalităţilor de cooperare în domeniul J.A.I. şi achiziţia limbajului de specialitate
în limba engleză.

Concluzii

Cursul de specializare Limba engleză Schengen aşa cum a fost el conceput şi administrat
de Catedra de Pregătire Misiuni Internaţionale a însemnat o incursiune într-o zonă fără frontiere,
spaţiul Schengen şi dincolo de acesta, în arhitectura unică a Uniunii Europene. Zona Schengen
reprezintă un teritoriu unde cele patru libertăţi (persoane, bunuri, servicii şi capitaluri) sunt însoţite
de o a cincea – criminalitatea transfrontalieră. Pentru o mai eficientă şi integrată acţiune de
combatere, structurile europene de aplicare a legii trebuie să intensifice cooperarea. De aici nevoia
ofiţerilor de poliţie europeni de a avea o independenţă în a comunica în limba engleză.
Cursul se adresează personalului M.A.I. şi celorlalte ministere implicate în aderarea
României la spaţiul Schengen, atât personal de comandă cât şi de execuţie şi se desfăşoară prin
activităţi diversificate cu accent pe achiziţia vocabularului profesional legat de Uniunea Europeană
şi în acelaşi timp pe achiziţia conceptelor poliţieneşti.
Evoluţia geopolitică a Uniunii Europene şi a spaţiului Schengen influenţează prin
încercarea de armonizare pe toate nivelurile – instituţional, legislativ, resurse umane, tehnic şi
financiar – limba de comunicare între organismele şi actorii cooperării, absolut obligatorii într-un
spaţiu al libertăţilor de mişcare şi al democraţiei. Numai simpla creare a unor noi instituţii şi a unor
posturi specifice, cu misiuni şi instrumente specifice, reprezintă concepte noi şi, deci, cuvinte noi şi
de aici o terminologie nouă în limba engleză, influenţată cu siguranţă de limba Bruxelles-ului –
limba franceză.
Dacă ar fi să răspundem la întrebarea din debutul articolului „Engleza europeană”,
„Schenglish” – terminologie sau limbaj? Ei bine, dacă celor două concepte li se poate asocia cu
uşurinţă atributul de „terminologie” înţeles drept „totalitatea termenilor de specialitate folosiţi
într-un anumit domeniu de activitate”, ele se încadrează, la fel de bine, în definiţia limbajului cu
accepţiunea de „Limbă a unei comunităţi umane istoriceşte constituită” şi cu aceea de „Limbaj
comun”, limbaj ce evoluează odată cu evoluţia rapidă a arhitecturii europene şi Schengen.

86
 BIBLIOGRAFIE
1. Strategia Naţională de aderare a României la Spaţiul Schengen pentru perioada 2008 - 2011
2. Planul de Acţiune Schengen 2008
3. Concepţia integrată de pregătire a personalului structurilor implicate în procesul de aderare a României
la Spaţiul Schengen
4. O.U.G. nr. 105/2001 actualizată privind frontiera de stat a României
5. Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, 19 iunie 1990, Schengen
6. Catalogul UE SCHENGEN; Cooperare poliţienească, vol. 4 – Recomandări şi cele mai bune practici,
iunie 2003, înmânat ţărilor candidate la Consiliul UE din 12.02.2002
7. BERCUSSON Brian. ''The Lisbon Treaty and Social Europe'' in ERA-Forum: scripta iuris europaei, v. 10,
n. 1, June 2009, p. 87-105
8. CARBONE Maurizio. ''From Paris to Dublin: Domestic Politics and the Treaty of Lisbon'' in Journal of
Contemporary European Research, v. 5, n. 1, 2009, p. 43-60
9. EGENHOFER Christian, KURPAS Sebastian Kurpas, VAN SCHAIK Louise. The ever-changing Union:
an introduction to the history, institutions and decision-making processes of the European Union.
Brussels: Centre for European Policy Studies, 2009
10. EUROPEAN COMMISSION. Your guide to the Lisbon Treaty. Luxembourg: EUR-OP*, 2009
11. FLETCHER Maria. ''Schengen, the European Court of Justice and Flexibility under the Lisbon Treaty:
Balancing the United Kingdom's "ins" and "outs" in European constitutional law review: EuConst, v. 5,
n. 1, 2009, p. 71-98

87
 CANALE ŞI INSTRUMENTE DE COMUNICARE
ALE OFIŢERILOR DE RELAŢII PUBLICE DIN CADRUL M.A.I.
Florentina CENJA
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii
Inspectoratul General al Poliţiei Române

Rezumat
Articolul are ca temă prezentarea principalelor canale de comunicare ce pot fi utilizate de către
specialiştii în relaţii publice din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru
atingerea obiectivelor de creştere a transparenţei şi încrederii instituţionale. Pornind de la
distincţia media controlate/necontrolate, sunt reliefate avantajele şi dezavantajele transmiterii
mesajului instituţional prin aceste două categorii distincte de canale comunicaţionale. Accentul
cade asupra descrierii mass-media, respectiv a caracteristicilor televiziunii, radioului şi
ziarelor. O trecere în revistă a media controlate şi a tipurilor de evenimente speciale ce pot
servi atingerii obiectivelor de relaţii publice, completează tabloul canalelor de comunicare ce
stau la dispoziţia relaţioniştilor din cadrul ministerului. În final, se concluzionează că în cadrul
campaniilor specifice este recomandabilă utilizarea unui mix comunicaţional, în funcţie de
publicul-ţintă, tipul de mesaj, perioada, mijloacele logistice şi financiare etc.

Cuvinte-cheie: Relaţii publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor, instituţie, mass-media,

cetăţeni, canale de comunicare, încredere, transparenţă instituţională, campanie,
public-ţintă.

Abstract
The paper is focused on the main communication channels available to the public relations
officers of the Ministry of Administration and Interior, in order to increase transparency and
institutional trust. The advantages and disadvantages of the channels are underlined based on
the distinction between controlled and uncontrolled media, emphasizing the characteristics of
television, radio and printed media. Special events and controlled media are also means of
conveying the institutional message. Public relations campaigns should use a blend of these
channels, based on the characteristics of the target audience, time frame, logistics and financial
resources.

Strategia de comunicare a Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru perioada

2009–2012 reliefează faptul că prima valoare instituţională promovată o reprezintă suportul
cetăţenilor, încrederea acestora în personalul ministerului. În acest context, trebuie crescută
transparenţa acţiunilor instituţionale, dat fiind că cea mai mare parte a activităţii angajaţilor
M.A.I. se desfăşoară în public, în contact direct cu cetăţenii. Prin transparenţă se dezvoltă, în
fapt, încrederea. Departamentele de relaţii publice ale structurilor ministerului au misiunea de a
asigura transmiterea mesajelor instituţionale, a reformelor puse în practică, precum şi a informaţiilor
de interes cetăţenesc. În realizarea acestor demersuri, ele au la dispoziţie o serie de canale şi
instrumente de comunicare, de a căror cunoaştere şi utilizare adecvată depinde în mare măsură
eficienţa activităţii de relaţii publice.
88
 Atunci când doresc să lanseze un mesaj către cetăţeni, ofiţerii de relaţii publice trebuie să ia
în considerare următoarele întrebări, pentru selectarea unor media potrivite:
 Ce audienţă vor să atingă şi care este cota de credibilitate dată de acea audienţă fiecărui

mijloc de comunicare?
 Când trebuie să se atingă acea audienţă şi până la ce dată trebuie să primească un mesaj

pentru a răspunde la el?

 Cât trebuie să se cheltuiască şi cât este dispusă organizaţia să cheltuiască?

Principalul canal de transmitere a informaţiilor către publicul larg îl reprezintă mass-

media. Fie că este vorba de televiziune, presă scrisă sau radio, acestea asigură propagarea mesajului
instituţional în rândul unor categorii ample de cetăţeni, penetrând diverse pături sociale, categorii de
vârstă, zone geografice etc. Avantajul audienţei, corelat cu cel al costurilor reduse (generate de
organizarea unor conferinţe de presă, briefinguri etc., costuri de redactare şi multiplicare a
diverselor materiale de presă), determină ca mijloacele de comunicare în masă menţionate să
reprezinte principalul canal utilizat de departamentele de relaţii publice ale ministerului.
Trebuie remarcat însă că acestea reprezintă ceea ce în limbajul de specialitate sunt
denumite „media necontrolate”, respectiv canale pe care informaţia circulă fără ca emiţătorul
(instituţia, în speţă) să aibă control asupra mesajului final ce ajunge la destinatar (cetăţeni). Este
vorba, aşadar, de o comunicare mediată, în care mesajul iniţial poate fi distorsionat. Jurnaliştii sunt
cei care decid dacă materialul în cauză se va publica, în ce formă (integral sau parţial), cu ce titlu,
când şi unde etc.
Chiar dacă nu deţinem controlul asupra formei finale în care informaţia ajunge la cetăţeni,
există o serie de măsuri pe care le putem lua pentru a asigura premisele unei redări cât mai fidele a
mesajului iniţial. Dintre acestea, se pot menţiona:
– identificarea unor subiecte ce prezintă interes jurnalistic, documentarea lor cât mai
temeinică (inclusiv materiale foto, video) şi punerea la dispoziţia jurnaliştilor; în corolar, evitarea
„bombardării” ziariştilor cu materiale propagandistice, dar care nu au valoare de ştire;
– realizarea unor comunicate de presă cât mai „la obiect”, care să răspundă întrebărilor
esenţiale ale jurnalistului (cine, ce, unde, când, cum) şi asigurarea posibilităţii de a se documenta
suplimentar;
– asigurarea posibilităţii jurnaliştilor de a realiza materiale cât mai profesioniste, prin
organizarea unor interviuri cu specialişti din cadrul instituţiei;
– cultivarea unor relaţii bune de colaborare, bazate pe profesionalism, respect reciproc şi
solicitudine.

Principalele instrumente de comunicare pe care ofiţerii de relaţii publice le pot utiliza în

relaţia cu mass-media sunt:
– elaborarea de comunicate, buletine de presă, ştiri de presă;
– organizarea de briefinguri şi conferinţe de presă;
– organizarea de călătorii de presă;
– organizarea unor evenimente de tipul „porţi deschise” pentru jurnalişti;
– interviuri şi prezenţa în emisiuni a unor personalităţi din cadrul instituţiei.

Fiecare tip de mass-media prezintă avantaje şi dezavantaje pe care specialistul în relaţii

publice trebuie să le ia în considerare. Astfel, în ceea ce priveşte televiziunea, aceasta oferă
posibilitatea atingerii unor audienţe largi (are un grad mare de popularitate), combină caracteristici
legate de văz, de auz şi de mişcare, oferă posibilitatea unui mesaj cu impact mare şi a unei
identificări bune a serviciului/produsului. În schimb, mesajul este limitat de segmente de timp
restricţionate, este efemer (consumatorul nu îl poate relua dacă doreşte), spaţiile de emisie sunt greu
de găsit uneori, costurile de producţie sunt ridicate.
Radioul are avantajul transmiterii mai rapide a ştirilor, oferă posiblitatea selectivităţii
pieţelor geografice, iar costurile sunt relativ mici. Principalul dezavantaj îl constituie faptul că nu

89
există abordare vizuală; de asemenea, mesajul este limitat de segmente de timp restricţionate, este
efemer, iar acoperirea este uneori irosită.
Revistele oferă posibilitatea selectivităţii audienţei, a direcţionării mesajului către anumite
categorii de public, au calităţi superioare de imprimare (faţă de ziare), există posibilitatea de a avea
mai mulţi cititori pentru un singur exemplar etc. Însă, adesea, publicul unei anumite reviste este
acelaşi, perioada de timp pe piaţă a unei ediţii este mică, mesajul nu este transmis imediat.
În fine, ziarele dau posibilitatea selectivităţii pieţelor geografice, ating toate grupurile de
venituri, schimbarea conţinutului mesajului este uşoară, costurile sunt relativ scăzute. Viaţa
mesajului este însă scurtă, iar tirajul este uneori irosit.
Media necontrolate, în general, au avantajul că oferă un grad ridicat de credibilitate,
deoarece publicul ştie că mesajul este rodul muncii jurnaliştilor, care sunt o instanţă neutră (altfel
spus, care verifică adevărul informaţiilor); în plus, postul sau publicaţia pot fi, prin renumele lor, o
sursă de credibilitate. Există însă şi dezavantaje: transmiterea informaţiilor prin presă nu depinde
întotdeauna de calitatea informaţiilor, ci de alţi factori: evenimente neaşteptate, care ocupă spaţiul
sau timpul, diferite presiuni externe sau reacţiile subiective şi de moment ale jurnaliştilor.
Aceste dezavantaje dispar atunci când este vorba de media controlate, respectiv site-urile
de internet, cuvântările publice, rapoartele de activitate, casetele cu filme promoţionale etc. Ele
permit selectarea cuvintelor şi a imaginilor, precum şi construirea mesajelor conform dorinţei
relaţioniştilor.
În societatea modernă, ultrainformatizată, site-urile instituţiilor constituie instrumente
extrem de utile, unde pot fi publicate materiale privind realizări instituţionale, iniţiative şi reforme,
noutăţi legislative, informaţii de interes public. La capitolul dezavantaje se poate menţiona gradul
mai mic de credibilitate (publicul ştie că este vorba despre mesaje fabricate de organizaţie şi
adeseori se întreabă dacă ele transmit adevărul sau o versiune favorabilă acesteia).
Pe lângă comunicarea realizată prin mass-media, practicienii de relaţii publice au la
dispoziţie şi posibilitatea de a intra direct în contact cu publicul-ţintă căruia doresc să i se adreseze,
prin intermediul unor evenimente speciale. Dintre acestea, pot fi menţionate: aniversările,
comemorările, concertele, expoziţiile, festivalurile, conferinţele, dezbaterile sau seminariile,
decernările de premii, zilele porţilor deschise, vizitele la diferite obiective, lansările de produse sau
servicii, concursurile, inaugurările etc.
Astfel, pot fi organizate evenimente în spaţii publice (pieţe, parcuri etc.), cu ocazia unor
zile festive sau momente aniversare (Ziua Poliţiei, Ziua Jandameriei, Ziua Luptei împotriva
Violenţei Domestice, Ziua Copilului etc.), evenimente marcate de prezenţa unor personalităţi din
cadrul instituţiei, ocazie cu care să fie purtate discuţii directe cu cetăţenii, să fie distribuite broşuri şi
pliante, organizate standuri de prezentare şi informare, activităţi competiţionale şi recreative etc.
Chiar dacă numărul celor care participă la aceste evenimente publice este limitat, în
comparaţie cu receptorii mesajului transmis prin mass-media, aceste întâlniri ,,faţă în faţă” au
avantajul transmiterii directe a mesajului instituţional, fără distorsiuni, al primirii unui feedback
direct, precum şi al creării sentimentului de apropiere şi încredere pe care instituţia doreşte să îl
edifice în relaţia cu cetăţenii. Costurile organizării unor asemenea manifestări sunt considerabil mai
crescute faţă de cel al transmiterii informaţiilor prin mass-media. În acest sens, este utilă
colaborarea cu organizaţii nonguvernamentale de profil sau valorificarea conceptului de
responsabilitate socială corporativă, prin implicarea unor companii de prestigiu, care doresc să aibă
un rol activ în viaţa comunităţii.
Organizarea unor întâlniri cu diverse categorii de public, cum ar fi asociaţii ale studenţilor,
ale oamenilor de afaceri, ale pensionarilor etc., reprezintă, de asemenea, modalităţi de atingere a
obiectivelor de relaţii publice, de creştere a transparenţei instituţionale şi a suportului comunităţii.
De asemenea, acţiunile de întărire a colaborării interinstituţionale şi cu organizaţiile
nonguvernamentale, cum ar fi încheierea de protocoale, participarea la grupuri de lucru, proiecte
comune etc., sunt instrumente de punere în operă a relaţiilor publice eficiente la nivel ministerial.
Aşadar, ofiţerii de relaţii publice au la dispoziţie o varietate de mijloace pentru a transmite
mesajele pe care instituţia doreşte să le comunice populaţiei. În general, în cadrul campaniilor de

90
relaţii publice se folosesc toate tipurile de canale menţionate mai sus. În funcţie de obiectivele de
comunicare, de caracteristicile publicului-ţintă, precum şi de mijloacele logistice şi financiare avute
la dispoziţie, trebuie stabilit mixul comunicaţional care să contribuie cel mai bine la atingerea
obiectivelor de asigurare a transparenţei instituţionale şi de creştere a încrederii populaţiei în
structurile ministerului.

BIBLIOGRAFIE
1. Bertrand, C.J., (coord.), „O introducere în presa scrisă şi vorbită”, Iaşi, Editura Polirom, 2001
2. Coman, Cristina, „Relaţiile publice, principii şi strategii” Editura Polirom, 2001
3. Coman, Cristina, „Relaţii publice şi mass-media”, Editura Polirom, Iaşi, 2002
4. Cutlip, Scott; Center, Allen; Broom, Glenn, „Effective Public Relations”,. Upper Saddle River, NJ:
Prentice Hall, 2009
5. Dagenais, Bernard, „Campania de relaţii publice”, Iaşi, Editura Polirom, 2003
6. Deac, Ioan, „Tehnici de relaţii publice”, Iaşi, Editura Polirom, 2003
7. Iacob, Dumitru, „Relaţiile publice: eficienţă prin comunicare”, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003
8. Newsom, Doug; Carrel, Bob, „Redactarea materialelor de relaţii publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2004
9. Pailliart, Isabelle, (coord) – „Spaţiul public şi comunicarea”, Editura Polirom, 2002
10. Rogojanu, Angela; Hristache, Diana; Taşnadi, Alexandru, „Comunicare instituţională”, Editura ASE,
Bucureşti 2004
11. Rainey; Hal G., „Understanding and Managing Public Organizations”, Jossey-Bass, San Francisco, 2003
12. Strategia de comunicare a Ministerului Administraţiei şi Internelor 2009-2012

91
 NOUA INTERFAŢĂ WORD 2007
Comisar-şef de poliţie Gheorghe IOSIF
Comisar de poliţie Corina MECA
Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Dezvoltarea Carierei şi Pregătire Schengen

Rezumat
Există o nouă imagine pentru Office Word 2007, o nouă interfaţă, care înlocuieşte meniuri, bare
de instrumente şi majoritatea panourilor de activităţi din versiuni anterioare de Word cu un singur
mecanism simplu şi uşor de descoperit.

Cuvinte-cheie: Butonul Office, Panglica, Tab

Abstract
There are new design changes in Office 2007 which replace old text menus, taskbars and most of
the action in Office with an easier and more efficient mechanism to display and use features.

Key words: Office button, ribbon, tab

Interfaţa cu utilizatorul din Word 2007 poate fi considerată ca o ruptură de la meniurile

tradiţionale din versiunile precedente. Noua interfaţă utilizator este proiectată să ajute la creşterea
productivităţii în Word, la simplificarea găsirii caracteristicilor potrivite diverselor activităţi, la
descoperirea de noi funcţionalităţi şi la o eficienţă mai mare.
„User interface” constă în principal din butonul Microsoft Office, „The Ribbon” –
Panglica şi „The Tabs” – Tab-uri care sunt componentele principale ale Panglicii.
Buton Office (Office Button) – situat în colţul stânga sus al ferestrei aplicaţiei, permite
accesul la comenzi de bază pentru lucru cu fişiere: deschidere fişier nou sau existent, salvare,
imprimare, trimitere prin e-mail sau fax, închidere fişier, dar şi la opţiunile de personalizare a
aplicaţiei prin butonul Opţiuni Word (Word Options) şi de închidere a aplicaţiei prin butonul Ieşire
Word (Exit Word).

Bara de instrumente Acces rapid (Quick Access

Toolbar) – situată în dreapta butonului „Office”,
conţine butoanele Salvare (Save), Anulare (Undo), Refacere
(Redo) şi Particularizare bara de instrumente Acces rapid
(Customize Quick Access Toolbar). Bara „Acces rapid” poate fi
personalizată prin mutarea ei sub Panglica (Ribbon) şi prin
adăugarea/eliminarea de butoane.

Panglica (Ribbon) – situată sub bara de titlu, este

proiectată pentru a avea acces rapid la comenzile de care avem
nevoie. Panglica (Ribbon) este parte a interfeţei numită „Microsoft
Office Fluent”, interfaţa care înlocuieşte meniurile ierarhice şi barele de instrumente din versiunile
anterioare cu comenzi organizate în file (tabs) şi grupuri.

92
 Pe Panglica (Ribbon) se găsesc toate comenzile, stilurile şi resursele necesare, aranjate
logic pe tipuri de activităţi în file (tab-uri).
Fiecare filă (tab) are un nume şi conţine grupuri, de exemplu Pornire (Home), Inserare
(Insert), Aspect pagină (Page Layout), Referinţe (References) etc.
Un grup conţine comenzi înrudite şi cuprinde controale cum ar fi: butoane, meniuri, casete
de validare (Check box) şi casete combinate (Combo box). Fiecare grup are un nume ce apare sub
butoane (Clipboard, Font etc.) şi unele dintre grupuri prezintă în dreapta numelui de grup un buton
numit Lansator (Launcher) care deschide caseta de dialog asociată grupului.
Pe Panglica (Ribbon) apar şi galerii de pictograme, ca de exemplu galeria Stiluri rapide
(Quick Style Gallery) utilă la formatarea textului; dacă plasaţi cursorul mouse-ului peste o
pictogramă din galerie (fără a da click) atunci textul îşi schimbă temporar aspectul conform stilului
indicat.
Unele file (tab) sunt afişate numai dacă sunt necesare. De exemplu, fila Instrumente
imagine (Picture Tools) Format apare numai dacă aţi selectat o imagine.

Este posibil ca pe Panglică (Ribbon) să nu fie vizibile toate pictogramele sau tot textul pentru o
filă (tab). Panglica este optimizată pentru un ecran cu rezoluţia de 1024x786 pixeli şi pentru o fereastră
Word maximizată. Dacă fereastra sau rezoluţia este mai mică, atunci grupurile din fila (tab) activă se
restrâng pe orizontală şi la nevoie pictogramele care au fost afişate pe un rând pot apărea pe două sau
trei rânduri sau se poate afişa o singură pictogramă prin care se face accesul la comenzi.

Exemplu:

Riglele gradate (Rulers) – orizontală şi verticală sunt utilizate pentru alinierea textului,
graficii şi tabelelor în document. Riglele pot fi afişate/ascunse din butonul Rigla (Ruler) aflat în
partea superioară a barei de derulare verticală sau bifând/debifând opţiunea Rigla (Ruler) din fila
Vizualizare → grupul Afişare/Ascundere (View → Show/Hide):

93
 Unităţile de măsură în care sunt divizate riglele gradate se stabilesc din fereastra Opţiuni
Word (Word Options) dacă se parcurge calea Buton Office → Opţiuni Word → secţiunea Complex
→ zona Ecran (Office Button → Word Options → secțiunea Advanced → zona Display):

Barele de defilare (Scroll bar) – pe orizontală şi verticală se afişează/ascund astfel: click

pe Buton Office → Opţiuni Word → Complex → zona Ecran (Office Button → Word Options →
Advanced → zona Display) se bifează/debifează Bara de defilare orizontală (Show horizontal
scrool bar) şi/sau Bara de defilare verticală (Show vertical scrool bar).
Bara de stare (Status bar) – apare în partea de jos a ferestrei şi afişează informaţii cu
privire la contextul de lucru. Ea poate fi personalizată prin adăugarea, respectiv eliminarea de
butoane dacă se dă click-dreapta pe bară şi din meniul contextual se bifează/debifează opţiunile
dorite. În general, sunt afişate informaţii cum ar fi: numărul de pagină/număr total de pagini, număr
total de cuvinte, limbă, modurile de vizualizare document, procentul de vizualizare pentru
panoramare (Zoom).
Minibara de instrumente (Mini toolbar) – conţine comenzi de formatare care apar în
document acolo unde trebuie să le utilizaţi. Selectaţi un text şi veţi vedea Minibara de instrumente
(Mini toolbar) chiar lângă textul selectat.

Exemplu:

Opţiuni lipire (Paste options) – apare în document în poziţia cursorului, sub forma
unui buton, după o operaţie de lipire a unei secvenţe de text. Dacă daţi click pe buton apare lista
opţiunilor din care puteţi alege cum să fie lipit (paste) textul în document.
Meniuri contextuale – apar la click dreapta pe o filă (tab), pe un buton, în zona de text, pe
un element de grafică etc. şi prezintă comenzi ce pot fi utilizate în contextul respectiv pentru
elementul indicat.
Pagina documentului – reprezintă zona de lucru în care se introduce textul şi grafica şi
apare sub forma unei coli albe de hârtie. Pagina documentului corespunde unei anumite mărimi şi
orientări a foii de hârtie. Caracteristicile paginii se stabilesc din fila Aspect pagină → grupul
Iniţializare pagină (Page Layout → grupul Page Setup). După introducerea textului şi eventual a

94
graficii documentul se salvează ca fişier pe disc. Ulterior, el poate fi deschis pentru vizualizare,
modificare, imprimare sau trimitere prin fax sau e-mail.
Închiderea aplicaţiei Word
Când aţi terminat de lucrat în Word închideţi aplicaţia. Pentru a închide aplicaţia Word
alegeţi Buton Office → X Ieşire Word (Office Button → X Exit Word) sau faceţi click pe butonul
roşu X Închidere (Close) aflat pe bara de titlu.

BIBLIOGRAFIE

1. Steve Johnson, Perspection Inc., „Microsoft Office Word 2007”, Editura Niculescu, 2008
2. John Walkenbach, Herb Tyson, Faithe Wempen, Cary N. Prague, „Office 2007 Bible”, Editura Wiley, 2007
 ORGANIZAŢIA ŞI MEDIUL ORGANIZAŢIONAL

Inspector de poliţie Corina POPESCU

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Dezvoltarea Carierei şi Pregătire Schengen

Rezumat
Acest articol identifică rolul semnificativ pe care organizaţiile îl joacă în vieţile noastre şi prezintă
câteva concepte de bază cu privire la organizaţie. Societatea modernă reprezintă un ansamblu de
organizaţii. Conform unei definiţii simple, o organizaţie reprezintă combinarea şi utilizarea de
resurse – umane, financiare şi materiale – în vederea atingerii unor obiective. Toate organizaţiile
includ într-o formă sau alta un set de obiective proprii, distribuirea puterii şi autorităţii,
aşteptările cu privire la funcţii sau îndatoriri, canale de comunicare şi anumite metode de
asigurare a atingerii obiectivelor.
Acesta este un exemplu de gândire managerială conform căreia organizaţia reprezintă un
instrument care poate fi schimbat şi folosit într-un mare număr de modalităţi pentru a asigura
atingerea obiectivelor sau îndeplinirea misiunii organizaţiei. Evoluţia organizaţiei este marcată, în
prezent, de amplificarea interdependenţelor cu mediul în care îşi desfăşoară activitatea; expresia
acestei evoluţii o reprezintă accentuarea caracterului deschis al organizaţiei concepute ca sistem,
reflectat atât pe planul „intrărilor” – factori de producţie şi informaţii –, cât şi pe cel al
„ieşirilor” – servicii, bunuri materiale şi informaţii – prin care se integrează în mediul ambiant.

Cuvinte-cheie: organizaţia, mediu organizaţional, factori de analiză ai mediului organizaţional

1. ORGANIZAŢIA CA OBIECT AL MANAGEMENTULUI

1.1. Conceptul de „organizaţie”

Conceptul de organizaţie este unul de mare complexitate, în sensul că evidenţiază, practic,
orice tip de activitate umană prestată în domenii variate, de la cel industrial, agricol, bancar, sportiv,
cultural la cel militar, religios, civic etc.
Organizaţia este un grup de persoane care derulează activităţi comune orientate spre
realizarea (îndeplinirea) unui/unor obiective.
Conform unei definiţii simple, o organizaţie reprezintă combinarea resurselor materiale,
umane şi financiare în vederea atingerii obiectivelor.
În esenţă, prin organizaţie desemnăm un grup de persoane, organizate potrivit anumitor
cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi desfăşoară un complex de
procese de muncă, folosind cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi
servicii.

1.2. Trăsăturile definitorii ale organizaţiei

Abordată ca sistem, organizaţia prezintă mai multe dimensiuni sau trăsături definitorii:
 sistem complex, întrucât încorporează resurse umane, materiale, financiare şi
informaţionale, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-o varietate apreciabilă de elemente;

96
  sistem socioeconomic, în sensul că, în cadrul său, grupele de salariaţi, ai cărei
componenţi se află în strânsă interdependenţă, desfăşoară procese de muncă generatoare de noi
valori de întrebuinţare;
 sistem deschis, în sensul că se manifestă ca o componentă a numeroase alte sisteme cu
care se află în relaţii continue pe multiple planuri;
 sistem organic adaptiv, adică se schimbă permanent, sub influenţa factorilor endogeni
şi exogeni, adaptându-se la cerinţele generate de dinamica susţinută a resurselor încorporate;
 sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile prime şi
materialele utilizate în cadrul său există anumite legături care se manifestă prin dependenţa
tehnologică dintre sectoarele sale.

2. TEORIA ORGANIZAŢIEI CA SISTEM DESCHIS

2.1. Mediul ambiant al organizaţiei

Abordarea mediului ambiant şi a interdependenţelor dintre acesta şi o organizaţie
constituie o problemă de maximă importanţă, la a cărei rezolvare managementul ştiinţific este
chemat să aibă un rol decisiv. Aceasta cu atât mai mult cu cât cunoaşterea în detaliu a multitudinii
de variabile exogene şi endogene ce influenţează organizaţia este de natură să-i asigure o
funcţionalitate eficientă, într-un mediu concurenţial din ce în ce mai acerb.

2.1.1. Necesitatea abordării mediului ambiant pentru managementul organizaţiei

O organizaţie nu există şi nu funcţionează în vid. Ea este mutual dependentă de mediul său

exterior şi este o parte a unui sistem mai mare – economia, societatea. Fiecare organizaţie primeşte
anumite intrări, le transformă şi livrează anumite ieşiri mediului.
Evoluţia organizaţiilor este marcată, în prezent, de amplificarea interdependenţelor cu
mediul în care îşi desfăşoară activitatea; expresia acestei evoluţii o reprezintă accentuarea
caracterului deschis al organizaţiei concepute ca sistem, reflectat atât pe planul „intrărilor” – factori
de producţie şi informaţii –, cât şi pe cel al „ieşirilor” – bunuri materiale, informaţii şi servicii –
prin care se integrează în mediul ambiant care cunoaşte o varietate şi intensitate cu mult sporite faţă
de perioada anterioară.
Cunoaşterea în detaliu, de către organizaţii, prin organismele lor de management, a
caracteristicilor şi schimbărilor intervenite în mediul organizaţional este foarte necesară, având în
vedere cel puţin următoarele elemente:
 luarea în considerare a evoluţiilor mediului ambiant reprezintă o condiţie fundamentală
pentru realizarea unei categorii de servicii de către organizaţia respectivă;
 elaborarea de strategii şi politici realiste cu un grad ridicat de fundamentare ştiinţifică;
 asigurarea resurselor umane, materiale, financiare şi informaţionale de care organizaţia
are nevoie pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa.

2.1.2. Definirea mediului organizaţional

Mediul organizaţional include toate elementele exogene 1 organizaţiei, de natură

economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică, juridică,
psihosociologică, educaţională şi ecologică ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia,
obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor.
Printr-o asemenea definire rezultă necesitatea abordării mediului ambiant într-o viziune
dinamică, reliefându-se influenţa majoră pe care mediul ambiant o are asupra organizaţiei, iar în

1
O. Nicolescu, I. Verboncu, „Fundamentele managementului organizaţiei”, capitolul 2.

97
altă ordine de idei, raporturile dintre mediu şi organizaţie se manifestă cu intensitate şi în ceea ce
priveşte conceperea şi exercitarea procesului de management într-o viziune deschisă, capabilă să
asigure o valorificare superioară a potenţialului mediului.
Pentru înţelegerea funcţiei organizaţiilor, este important ca organizaţia să fie percepută ca
un sistem deschis, ceea ce presupune că aceasta se află într-o interacţiune dinamică permanentă cu
mediul (W. Dyer).
Aproape toţi teoreticienii organizaţiilor recunosc faptul că o organizaţie există într-un
cadru mai larg şi că poate fi influenţată considerabil de condiţii din exteriorul ei.
Ministerul Administraţiei şi Internelor este afectat de condiţiile economice generale, de
reglementările legislative cu privire la ordinea şi siguranţa publică, de reglementările sindicale etc.
În acest sens, organizaţia este un sistem deschis.
Planificarea activităţilor organizaţiei trebuie să ţină cont de mediul extern, aşa cum se
reliefează în figura următoare:

Mediul ambiant

Intrări Proces de transformare Ieşiri

Revitalizarea sistemului

Mediul extern furnizează intrări (materii prime, forţă de muncă) ce sunt

procesate/convertite de către organizaţie prin munca sa sau prin activităţi de transformare, în ieşiri.
Ieşirile (serviciile) trec în mediul extern şi influenţează noile intrări, care sunt din nou canalizate
către sistem. Acesta este un ciclu continuu în toate organizaţiile (W. Dyer).
De exemplu, Ministerul Administraţiei şi Internelor preia din mediul extern forţa de
muncă, materiile prime, echipamentele etc. În plus, dacă este bine condusă, preia şi eventualele
informaţii cu privire la condiţiile externe, precum situaţia operativă, reglementările în vigoare,
preţurile, pieţele, impozitele, şi aşa mai departe. Aceste date sunt utilizate pentru luarea de decizii
cu privire la: serviciile prestate în domeniul ordinii şi siguranţei publice, salarii, activităţi de relaţii
publice etc.
Atunci când o organizaţie este privită ca un sistem, aceasta este considerată ca o unitate
funcţională totală formată din părţi integrate necesare care permit unităţii să funcţioneze/opereze în
încercarea de a-şi îndeplini obiectivele (F. Baker; F.E. Kast şi J.E. Rosenweig). O analogie des
întâlnită este aceea care compară sistemul organizaţional cu corpul uman. Corpul este alcătuit
dintr-o serie de părţi sau subsisteme integrate, toate trebuind să se afle în interdependenţă pentru a
permite individului să funcţioneze ca un ansamblu bine închegat. Astfel, sistemul nervos, sistemul
endocrin, sistemul respirator şi cel cardiovascular se combină în mod armonios pentru a da naştere
sistemului uman total. Fiecare subsistem poate fi examinat în mod individual sau în concordanţă cu
celelalte subsisteme. Atunci când o persoană se îmbolnăveşte, un proces de diagnosticare este
utilizat pentru identificarea subsistemului care nu funcţionează în mod adecvat, în vederea punerii
în aplicare a unui tratament. Într-o organizaţie, aceste subsisteme includ sistemul social, sistemul
tehnic sau operaţional şi sistemul administrativ. Aproape în toate organizaţiile, aceste sisteme de
bază există şi interacţionează într-o formă sau alta.
Fiecare organizaţie are propriul său univers social aflat într-o continuă dinamică, care este
alcătuit din oameni situaţi pe poziţii diferite, dar care interacţionează unii cu ceilalţi, vorbind,

98
certându-se, ajutându-se, luând decizii împreună, rezolvând probleme şi muncind într-un fel sau
altul împreună, încercând să îndeplinească unele din obiectivele organizaţiei şi să îşi satisfacă o
parte a nevoilor personale.
Fiecare sistem 2 social are câteva componente esenţiale:
 Climatul, adică starea emoţională predominantă împărtăşită de membrii sistemului.
Climatul poate fi formal, relaxat, defensiv, precaut, bazat pe acceptare sau pe încredere etc.;
 Reţeaua comunicaţională. Tiparele formale sau informale care determină cine cu cine
vorbeşte, când, cât de des şi despre ce se numesc reţele comunicaţionale;
 Structura statut-rol. Întotdeauna există un tip de diviziune a muncii, oameni diferiţi
îndeplinind funcţii diferite. Unii oameni, datorită funcţiei/poziţiei lor, au un statut mai înalt potrivit
rolului pe care îl joacă în cadrul organizaţiei decât alţii, prin urmare au mai multă putere şi
influenţă;
 Tiparul managerial. Unii oameni din organizaţie lucrează pe poziţii relativ subordonate
altora, având sarcina de a-i ajuta pe subalterni în munca lor. Tiparul managerial specific (de
exemplu, autoritar versus participativ) care se dezvoltă în sistemul social începe de la vârful
organizaţiei şi tinde să fie adoptat de întreaga organizaţie;
 Metoda de adoptare a deciziei. Datorită faptului că procesul de bază în orice organizaţie
îl reprezintă rezolvarea problemelor şi luarea de decizii, o metodă de adoptare a deciziilor pentru
rezolvarea problemelor este stabilită în cadrul sistemului social. Ea este îndeaproape legată de
tiparul managerial, dar ridică şi întrebarea dacă deciziile au în vedere mai multe sau mai puţine
aspecte, dacă se referă la utilizarea tuturor resurselor relevante în rezolvarea problemelor, la
creativitatea deciziilor şi la gradul de implicare în implementarea deciziilor;
 Indivizii. Numeroase procese ale sistemului social variază în funcţie de tipul de oameni
care formează sistemul.
Fiecare organizaţie îşi implementează propria metodă pentru a-şi realiza sarcinile de
muncă. Sistemul tehnic/operaţional reprezintă poziţionarea unică a echipamentului, materialelor,
oamenilor şi proceselor folosite pentru îndeplinirea sarcinilor. Sistemul operaţional poate fi
modificat odată cu: utilizarea unor materii prime diferite, aranjarea diferită a oamenilor şi
schimbarea sarcinilor de muncă.
Este evident că sistemul social este conectat integral cu sistemul tehnic, deoarece
poziţionarea oamenilor determină modalitatea de a comunica unii cu alţii. Sarcinile de lucru şi
fluxul de lucru influenţează tiparele manageriale utilizate şi probabil, şi modul în care sunt luate
deciziile. Legătura dintre sistemul social şi aspectele tehnice ale muncii a condus la apariţia
denumirii de sistem sociotehnic.
În strânsă conexiune cu sistemul sociotehnic există o reţea de politici, proceduri, verificări,
rapoarte şi structuri formale care reprezintă sistemul administrativ. Fiecare organizaţie îşi creează
anumite proceduri formalizate pentru stabilirea de standarde, reguli şi reglementări care
influenţează desfăşurarea proceselor din sistemul social şi cel tehnic. Printre elementele
fundamentale ale sistemului administrativ se numără:
 administrarea salariilor – organizaţiile iniţiază proceduri prin care sunt stabilite treptele
de salarizare şi sunt stipulate modalităţile prin care pot fi acordate creşteri salariale,
prime sau alte beneficii speciale;
 angajare-concediere-promovare – fiecare organizaţie îşi stabileşte metodele de recrutare,
de promovare şi de concediere a angajaţilor, toate acestea fiind în sarcina sistemului
administrativ;
 raportare-auditare – numeroase organizaţii colectează informaţii referitoare la utilizarea
mijloacelor materiale şi a resurselor financiare, la rezultatul muncii şi la controlul
calităţii. De regulă, acestea îmbracă forma rapoartelor şi a procedurilor de control pentru
determinarea modului în care sunt utilizate resursele;

2
V. Cornescu, P. Marinescu, Management de la teorie la practică, capitolul 6.

99
  beneficiile suplimentare faţă de salariu – organizaţiile stabilesc criterii şi metode de
alocare a beneficiilor cum ar fi concediul de odihnă, concediul medical, fondurile de
pensii şi asigurările;
 bugetele – stabilirea bugetului reprezintă un aspect esenţial al determinării priorităţilor şi
activităţilor fiecărei unităţi din cadrul organizaţiei.

2.1.3. Factorii de influenţă ai mediului organizaţional

Principalele categorii de factori de mediu care au o influenţă majoră asupra organizaţiei

sau a unor componente ale acesteia, este recomandabil să fie abordaţi într-o viziune sistemică, date
fiind multiplele interdependenţe ce se stabilesc între ei şi comunitatea domeniului influenţat.

2.1.3.1. Factori economici

Prima şi cea mai importantă categorie de factori ai mediului organizaţional, cu impact
semnificativ asupra organizaţiei, o reprezintă factorii economici.
Factorii economici – ce determină mediul economic în care îşi desfăşoară activităţile
organizaţiile – influenţează decisiv atât constituirea, cât şi funcţionarea şi dezvoltarea acestora. Pe
această bază, conducerea organizaţiei fundamentează strategiile şi politicile generale ce-i sunt specifice.
Factorii economici reprezintă ansamblul elementelor de natură economică din mediul
organizaţional cu acţiune directă asupra activităţilor microeconomice: pârghiile economico-
financiare, sistemul bancar. Prin factori economici desemnăm totalitatea elementelor manageriale
ce influenţează direct sau indirect organizaţia.
Aşa cum s-a mai precizat, influenţele multiple ale acestei categorii de factori de mediu se
manifestă nu numai asupra componentelor procesuale ori structurale ale organizaţiei, ci şi asupra
managementului său, imprimându-i un pronunţat caracter economic. Practic, întreg procesul de
management şi fiecare funcţie în parte – de la previziune (stabilirea strategiilor şi politicilor
microeconomice) la control-evaluare – sunt „afectate” de „intervenţia” acestor factori extrem de
dinamici şi de mare complexitate.

2.1.3.2. Factori de management

Alături de factorii economici, factorii de management exogeni organizaţiei au o influenţă
considerabilă asupra acesteia.
Din categoria factorilor manageriali fac parte, printre alţii, modalităţile de coordonare,
mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte organizaţia respectivă, mecanismele
motivaţionale, calitatea studiilor, metodelor şi tehnicilor manageriale furnizate de ştiinţă.
Maniera de concepere şi operaţionalizare a factorilor de management influenţează
apreciabil atât constituirea organizaţiilor, cât mai ales funcţionalitatea şi eficacitatea acestora.
Regăsirea factorilor de management într-o pondere din ce în ce mai mare în ansamblul
factorilor de mediu care influenţează organizaţia este determinată, în mare măsură, de mutaţiile
generate de amplificarea caracterului economic al managementului şi celorlalte activităţi
microeconomice.

2.1.3.3. Factori tehnici şi tehnologici

Exercitând o influenţă importantă asupra managementului organizaţiilor, această categorie
de factori îşi pune amprenta, în principal, pe gradul de înzestrare tehnică şi pe ritmul modernizării
serviciilor şi tehnologiilor. Cele două aspecte au un rol decisiv în susţinerea procesului de
modernizare a organizaţiei.
Cuprinzând ansamblul elementelor cu caracter tehnic şi tehnologic din mediul ambiant, cu
impact asupra organizaţiei, principalii factorii tehnici şi tehnologici sunt nivelul tehnic al utilajelor
disponibile pentru cumpărare, calitatea tehnologiilor ce pot fi achiziţionate, calitatea cercetărilor
tehnice la care organizaţia are acces, numărul şi nivelul licenţelor şi brevetelor înregistrate,
capacitatea creativ-inovativă a sistemului de cercetare-proiectare etc.

100
 2.1.3.4. Factori demografici
Din simpla enumerare a principalilor factori de acest gen – numărul populaţiei, structura
socioprofesională a acesteia, ponderea populaţiei ocupate, populaţia activă, rata natalităţii şi
mortalităţii, durata medie a vieţii – ne dăm seama de maniera complexă în care influenţează
organizaţia. O asemenea situaţie este determinată de poziţia prioritară pe care resursele umane le
ocupă în cadrul organizaţiei, de calitatea lor depinzând calitatea activităţilor desfăşurate.
Factorii demografici includ totalitatea elementelor demografice ce acţionează asupra
organizatiei, direct sau indirect.

2.1.3.5. Factori socioculturali

Un rol decisiv îl joacă învăţământul, care contribuie atât la îmbunătăţirea (ameliorarea)
structurii socioprofesionale a populaţiei, cât şi, mai ales, la amplificarea nivelului cultural al
acesteia, la formarea unei mentalităţi specifice economiei de piaţă.
Totalitatea elementelor de natură socioculturală din mediul organizaţional – structura
socială a populaţiei, ocrotirea sănătăţii, învăţământul, cultura, ştiinţa, mentalitatea – cu influenţă
directă sau indirectă asupra organizaţiei reprezintă factorii socioculturali.

2.1.3.6. Factori politici

Factorii politici acţionează direct sau indirect asupra organizaţiei, regăsindu-se, în
principal, în politica economică, politica socială, politica ştiinţei, politica învăţământului, politica
externă, cu influenţă în ceea ce priveşte sursele şi modalităţile de constituire, cât şi obiectivele şi
mijloacele de realizare a lor.
Factorii politici din mediul exogen organizaţiei cuprind ansamblul elementelor ce
influenţează direct sau indirect funcţionalitatea şi performanţele sale.

2.1.3.7. Factori naturali

Din factorii naturali (ecologici), din care fac parte, printre altele, resursele naturale, apa,
solul, clima, vegetaţia, fauna sunt esenţiale pentru populaţie şi economie.
Totalitatea elementelor exogene organizaţiei, de natură ecologică, având influenţă directă
şi indirectă funcţionalitatea şi performanţele constituie factorii naturali.
În păstrarea echilibrului ecologic, în asigurarea unor condiţii favorabile dezvoltării
economice, organizaţiile şi, îndeosebi, managementul acestora au un rol important, dar în derularea
unui asemenea demers este necesară implicarea şi a celorlalte categorii de factori ai mediului
ambiant.

2.1.3.8. Factori juridici

Cei mai semnificativi factori juridici sunt legile, decretele, hotărârile guvernamentale,
ordinele miniştrilor care cuprind o serie de norme de drept de a căror respectare sunt responsabile
toate organizaţiile.
Dar ceea ce este foarte important, o multitudine de alţi factori ai mediului organizaţional
(economici, de management, tehnici şi tehnologici, politici ş.a.) îşi exercită impactul prin
intermediul unor normative, al unor reglementări din care se detaşează legea salarizării, creditării şi
impozitării, legea învăţământului, legea cercetării-dezvoltării, legea finanţelor publice ori legea cu
privire la organizarea ministerelor.
Sarcina managementului organizaţiilor este de a găsi cele mai adecvate modalităţi
organizatorice, informaţionale, decizionale, de a concepe şi promova un instrumentar managerial
eficace pentru adaptarea permanentă a acestora la cerinţele mediului, aflat într-o continuă
transformare şi evoluţie. Abordarea duală a raporturilor organizaţie-mediu facilitează eforturile ce
se depun în prezent pentru „construirea” unui sistem competitiv, eficient, în cadrul căruia
organizaţia este o componentă activă şi dinamică.
Factorii juridici constituie ansamblul reglementărilor juridice cu influenţă directă sau
indirectă asupra organizaţiei şi managementului său.

101
 2.1.4. Comportamentul organizaţiei faţă de mediul ambiant

Practic, pot fi evidenţiate două tipuri de comportamente atitudinale faţă de mediul

organizaţional. Primul este dat de o atitudine pasivă a organizaţiei vizavi de mediul organizaţional,
caracterizată prin „aşteptarea” producerii modificărilor în cadrul acestuia şi încercarea de adaptare
prin schimbare la asemenea provocări. Este, din păcate, tipul de comportament predominant la
majoritatea organizaţiilor. Acest comportament, aparent mai comod din punct de vedere
managerial, determină multiple repercusiuni negative la nivelul funcţionalităţii şi performanţelor
organizaţiilor.
Cel de-al doilea este reprezentat de atitudinea „agresivă” faţă de mediul ambiant, în sensul
anticipării schimbărilor produse în cadrul acestuia şi preîntâmpinării apariţiei unor disfuncţionalităţi
majore – generate de astfel de schimbări – asupra funcţionalităţii, eficienţei şi eficacităţii
organizaţiei. Condiţia fundamentală a succesului acestui gen de comportament o reprezintă
existenţa unui management cu adevărat profesionist, anticipativ, exercitat de manageri
profesionişti.

BIBLIOGRAFIE

1. O., Nicolescu; I., Verboncu, Fundamentele managementului organizaţiei, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2002
2. V., Cornescu; P., Marinescu, Management de la teorie la practică, Universitatea din Bucuresti, 2004

102
CAPITOLUL IV – MENS SANA IN CORPORE SANO

CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI PRACTICE

PRIVIND INFLUENŢA STRESULUI

Comisar-şef de poliţie Ion GÂRBEA

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
Catedra Formare Iniţială şi Continuă

Motto:
„Nu contează ce ţi se întâmplă, ci cum
reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă”
(Selye)
Rezumat
Conform conceptelor psihologiei dinamice orice individ ar trebui să-şi evalueze – cu cât îi permite
propriul discernământ – raportul dintre nivelul aspiraţiilor şi nivelul posibilităţilor căutând să
evite existenţa unei frustrări intense sau cel puţin să-i scurteze durata.
Stresul psihic reprezintă un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat, ci şi de fiecare
organ, în special de cele solicitate preferenţial precum glandele endocrine, sistemul imun, aparatul
cardiovascular, aparatul respirator sau aparatul digestiv.
Gândirea pozitivă reprezintă o atitudine care permite omului să descopere părţile bune ale unei
situaţii sau ale unei persoane şi să gândească mai repede soluţii optime la problemele care îl
frământă.

Cuvinte-cheie: stres, distres, eustres, gestionare situaţii de stres, gândire pozitivă.

Abstract
According to the concepts of the dynamic psychology, each individual shall evaluate – using their
own judgement – the proportion between the ambitions and the likelihood to meet them, trying to
avoid the existence of an intense frustration, or, at least to shorten its duration.
Psychological stress may be percieved as a test taken not only at the psycho level but also at the
level of each organ. Stress affects especially endocrine, immune cardiovascular, respiratory and
digistive systems.
Positive thinking is the attitude which determine an individual to discover the good sides, traits in a
situation or in a person and to find the best solutions to his problems.

Key words: stress, distress, stress management, positive thinking

Orice stres psihic reprezintă un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat, ci şi
de fiecare organ, în special de cele solicitate preferenţial, precum glandele endocrine, sistemul
imun, aparatul cardiovascular, aparatul respirator sau aparatul digestiv.

I. DISTRES ŞI EUSTRES
Din fericire există nu numai stresul negativ care se numeşte distres ci şi stresul pozitiv,
care se numeşte eustres. Distresul este termenul care desemnează stresurile care au un potenţial
nociv pentru organism. Principalii hormoni eliberaţi în cursul stresului negativ sunt adrenalina şi
noradrenalina, ce pot favoriza bolile cardiovasculare şi cortizolul – care scade rezistenţa
organismului faţă de infecţii şi faţă de cancer şi apare când există un dezechilibru între solicitările

103
obiective asupra organismului şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face
faţă.
Eustresul este un stres pozitiv; agenţii stresori au o semnificaţie benefică pentru organism,
excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive. Consecinţele asupra organismului sunt, în
general, favorabile. Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul „stresului pozitiv” are loc
creşterea secreţiei de adrenalină şi noradrenalină şi de asemenea cresc „endorfinele cerebrale, ca
neurohormoni moderatori ai plăcerii”.

II. STRATEGII DE GESTIONARE A SITUAŢIILOR DE STRES

Strategiile de „ieşire din impas” sau de coping pot fi centrate pe emoţie sau pe situaţie şi
depind de mijloacele din dotare ale individului, ereditare sau achiziţionate în timp, precum şi de
natura situaţiei stresante.
Strategiile menite să asigure individului o capacitate de a face faţă într-un mod „economic”
stresului constau în modelarea unor trăsături personale pozitive şi negative, în „punerea în ordine” a
unor probleme de fond ale individului respectiv.

1. Asigurarea nevoilor psihologice fundamentale şi a unui raport optim

între nivelul de aspiraţii şi posibilităţi
Conform conceptelor psihologiei dinamice, orice individ ar trebui să-şi evalueze – cât îi
permite propriul discernământ – raportul dintre nivelul aspiraţiilor şi nivelul posibilităţilor, căutând
să evite existenţa unei frustrări intense sau cel puţin să-i scurteze durata.
Este importantă asigurarea din timp a celor trei nevoi psihologice fundamentale, precum
nevoia de afiliere, securitatea pe termen lung şi noutatea experienţei. Nevoia de afiliere este
satisfăcută încă din primele zile de viaţă prin contribuţia mamei şi a celorlalţi membri de familie.
Ulterior, prietenii, colegii de serviciu şi familia vor constitui elemente de suport social, capabile să
absoarbă stresurile inerente ale oricărui individ. Nu trebuie neglijate investiţiile afective riscante,
precum prieteni greşit aleşi, adopţii de copii cu defecte genetice sau comportamentale. Securitatea
pe termen lung apare ca o armă redutabilă antistres, astfel nu trebuie lăsate la voia întâmplării
alegerea profesiunii (verificarea interesului pentru aceasta şi a posibilităţilor de a o exercita în mod
optim) ca şi a partenerului de viaţă, care pot fi generatoare de stres permanent şi pe fondul cărora
pot să apară alte stresuri psihice precum evaluarea propriei sănătăţi. Un om care îşi îngrijeşte
sănătatea, mai ales pe termen lung, are mari şanse să scape de primejdia unor stresuri majore
reprezentate de viitoarele îmbolnăviri severe sau de complicaţii. În cazul noutăţii experienţei nu este
vorba de o acumulare de energie antistres, ci dezvoltarea unei largi palete de senzaţii noi, fie că este
vorba de experienţe intelectuale, afective sau de lărgire a orizontului spiritual, fie că este vorba de
„senzaţii tari” poate constitui formarea unui reflex de evadare dintr-un prezent care este încărcat de
stresuri minore.

2. Asigurarea unei „nişe ecologice” generatoare de confort psihic

Termenul de „nişă ecologică” desemnează un ansamblu de relaţii sociale ale unui individ
care sunt impuse de poziţia sa în familie, profesie, societate. Chiar dacă unele relaţii sunt
conflictuale, ansamblul – suma algebrică – a tuturor celorlalte este necesar să aibă o valoare
pozitivă, ceea ce este important pentru păstrarea unui tonus afectiv pozitiv al individului.

3. Formarea şi/sau dezvoltarea unei gândiri pozitive

Dezvoltarea unor trăsături imunogene pozitive, precum robusteţea, optimismul,
autoeficacitatea, simţul umorului constituie premisele unei gândiri pozitive. Gândirea pozitivă

104
reprezintă o atitudine care permite omului să descopere părţile bune ale unei situaţii sau ale unei
persoane şi să gândească mai repede soluţii optime la problemele care îl frământă.

4. Religia ca armă antistres şi sursă de stres pozitiv

Se consideră religia ca un factor pozitiv încadrat în sistemul de convingeri ale individului,
dar şi un element inductor de stresuri controlate menite să crească rezistenţa individului. Exigenţele
„posturilor” impuse de majoritatea religiilor fundamentale ajung să-l facă pe acesta să reziste
tentaţiilor „ispitelor” unor satisfacţii de moment (de ordin dietetic) ce pot preveni efectele negative
asupra sănătăţii.
Pentru sănătate şi chiar pentru psihicul unei persoane, religia poate avea şi efecte negative
cum ar fi absolutizarea „posturilor” în cazul unor contraindicaţii medicale, dar mai ales, prin
conflictele de rol pe care ea le generează la un individ care nu poate îndeplini o serie de exigenţe,
extrem de greu de atins de un om obişnuit (de exemplu, cele 10 porunci).
În urma unor studii s-a constatat că există o relaţie semnificativă între convingerile
religioase şi practicarea obiceiurilor sănătoase. Biserica joacă un rol de echilibru substanţial în
domeniul sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirii. S-a arătat că persoanele care fac parte dintr-o
structură socială de suport, inclusiv afilierea ca membri ai unei biserici, realizează o protecţie sau
imunitate mai importantă faţă de tulburări fizice şi psihice şi au o rezistenţă mai scăzută la: afecţiuni
cardiace, depresie, hipertensiune arterială, tuberculoză, ciroză, suicid, arterioscleroză.

5. Umorul, ca remediu „antistres negativ” şi sursă de „stres pozitiv”

Râsul reprezintă un act psihosomatic complex având caracter de stres pozitiv; are ca agenţi
stresori, de regulă, tot ceea ce este comic şi comportă la nivel psihologic o participare a principalelor
instanţe ale psihismului: cognitivă, afectivă, voliţională, motivaţională. Din punct de vedere somatic,
râsul este o reacţie complexă fiziologică ce antrenează circa 60 de funcţii ale organismului.
O poziţie aparte o ocupă ironia, ca sursă de comic, dar şi ca expresie a unei anume
agresivităţi care îndeplineşte o funcţie corectoare socială. Autoironia poate fi o sursă de
autopurificare (critica îndelungată a unor deficienţe), dar şi de detaşare faţă de o situaţie insolubilă
sau faţă de un eşec.
Un proverb englezesc spune că „Who laughs, lasts” („Cine râde mult, trăieşte mult”),
atestând astfel longevitatea celor care au obiceiul, dar şi ocazia, de a râde în mod frecvent.
Un efect destul de apropiat îl are chiar simplul zâmbet (inclusiv profesionalul ,,smile”),
fiind demonstrat efectul de tip feedback exercitat în mod reflex, condiţionat prin declanşarea unor
emoţii pozitive de către mimarea expresiei faciale a râsului, inclusiv a efectelor sale psihosomatice.
Nu trebuie neglijat efectul râsului în plan psihologic, deoarece el are o acţiune multiplă,
efect antistres – prin „decuplarea” în plan mental, de acţiunea agenţilor stresori – dar şi efecte de
creştere a funcţiilor cognitive (atenţie, memorie, imaginaţie – creativitate) şi a celor afective
(disipează anxietatea, crisparea sau „acoperă” timiditatea).
Efectele energizante ale râsului ca şi efectele de creştere a capacităţii de comunicare a
individului precum şi celelalte acţiuni mai sus-menţionate au condus la dezvoltarea unei forme de
psihoterapie şi anume „terapia prin râs” în care se foloseşte râsul sub diferite forme cum ar fi
„administrarea” lui zilnică sub formă de videocasete sau simple liste cu bancuri ori stimularea unor
reuniuni familiale pentru a se spune anecdote.

6. Muzica – element antistres şi sursă de stresuri pozitive majore şi

repetate
Muzica prezintă două categorii de mesaje: unul care poate să inducă o stare de relaxare şi unul
cu caracter stimulant, mergând până la antrenarea unor expresii corporale şi culminând cu dansul.

105
 Pentru a înţelege efectele muzicii asupra activităţii corporale, este necesară o trecere în
revistă sumară a celor mai generale aspecte ale impactului muzicii asupra psihicului ascultătorului.
Cele mai evidente sunt emoţiile generate de muzică ce se pot transmite în termeni vagi ca: bucurie,
tristeţe, tandreţe, seninătate, nelinişte. Omul are tendinţa de a decodifica sensurile muzicii acţionând
pe baza unui izomorfism al proceselor psihice cu elementele muzicii ascultate. Evaluările în plan
intelectual au întotdeauna un corespondent afectiv pregnant, exprimat şi conştientizat de ascultător,
inducând stări emoţionale adeseori atingând nivelul extazului care persistă şi după încetarea audierii
muzicii. Se pot grupa efectele psihologice globale ale muzicii în următoarele categorii:
 relaxarea psihică, având următoarele variante cu implicaţii comportamentale:
– catharsis (scăderea marcată a tensiunii emoţionale), incluzând defularea şi
posibila apariţie a extazului;
– sedarea (favorizând instalarea somnului, în unele cazuri);
– euforie (generată uneori compensator faţă de dispariţia rapidă a conţinutului
afectiv negativ).
 stimularea psihică:
– creşterea randamentului proceselor cognitive (memorie şi ideaţie);
– stimularea creativităţii;
– euforie (aici se încadrează şi muzica rock şi corespondenţele ei creatoare de
euforie în mod facil, prin dezinhibiţia produsă de ritmica pregnantă, intensitatea
sonoră brutală şi asperitatea instrumentelor folosite);
– creşterea încrederii în sine;
– stimularea voinţei şi iniţiativei.
 comunicarea interumană, având un caracter intraverbal, bogat în elemente sugestive,
fapt constatat în special în cazul execuţiilor colective a unor piese muzicale, iar în cazul participării
active la muzică, spre exemplu în cor, comunicarea este maximă.
 scăderea pragului durerii şi modificarea excitabilităţii psihomotorii; acest impact
este datorat eliminării de endorfine la nivelul creierului care au un efect calmant. Scăderea
excitabilităţii psihomotorii de către o muzică liniştită, relaxantă are ca efecte scăderea irascibilităţii
şi posibilitatea inducerii somnului.

MODALITĂŢI DE PRODUCERE A UNOR STRESURI POZITIVE

1. Practicarea unor activităţi generatoare de stres pozitiv (din sfera loisirului) cum ar fi
muzică, sport, dans, frecventarea de expoziţii, săli de concerte, plimbări în mijlocul naturii,
excursii.
2. Stres pozitiv familial – retragerea în sânul familiei după o zi de muncă poate aduce, de
regulă, o stare de relaxare firească, acolo unde relaţiile familiale sunt normale. Pentru realizarea
unei atmosfere familiale pozitive este necesară comunicarea atât a bucuriilor, cât şi a necazurilor.
Reunirea tuturor membrilor familiei la mese duminicale (mai rar posibil, zilnice) generează o stare
de relaxare amplificată şi de calitatea mesei, a ritualurilor bahice şi mai ales de comentarea
împreună a unor evenimente, precum şi organizarea unor excursii în familie sau în grupul de
prieteni.
3. Stres pozitiv prin sentimentul reuşitei – în afara reuşitelor ce apar sporadic, în cazul
încununării cu succes – aşteptat sau nu – al unor strădanii îndelungate, este posibil să ne planificăm
astfel de satisfacţii, prin realizarea unor proiecte cu şanse de reuşită certă (chiar dacă valoarea lor
este mai modestă) cum ar fi realizarea unor amenajări interioare, mici reparaţii accesibile, învăţarea
unei limbi străine, cântatul în cor sau la un instrument.
4. Stres pozitiv prin tandreţe, erotism şi sexualitate – ordinea manifestărilor în sfera
senzorial-afectivă implicate de o sexualitate deplină sugerează rolul extrem de important al vieţii
sexuale în generarea de stres pozitiv cu implicaţii în creşterea imunităţii şi la bărbaţi chiar a
longevităţii. Condiţia esenţială a stresurilor pozitive de calitate este ca viaţa sexuală să aibă loc cu o
frecvenţă de minim trei contacte sexuale pe săptămână chiar până la vârste înaintate şi să fie un

106
complement al unor activităţi şi relaţii care să nu fie prejudiciate de unele situaţii concrete nocive,
nepotrivite. (Iamandescu, ,,Stresul psihic – din perspectivă psihologică şi psihosomatică”).

„Nu dă niciun rezultat dacă te înfurii

împotriva a ceea ce nu poţi să schimbi”
(Selye)

CONDUITE ANTISTRES

1. Ierarhizarea obiectivelor într-o perioadă limitată (zi, săptămână, lună, trimestru, an) în
obiective minore şi majore.
2. Planificarea eficientă a timpului.
3. A face ceva din plăcere cel puţin o dată pe zi sau o dată pe săptămână.
4. A-ţi rezerva în fiecare zi un moment de linişte.
5. A realiza un echilibru între muncă/recreaţie, muncă şi familie.
6. A dormi 7-8 ore pe noapte cel puţin de 2 ori/săptămână.
7. A folosi procedee de relaxare.
8. A oferi şi a primi cu regularitate afecţiune.
9. A discuta dificultăţile cu alţii, condiţie în care vor trebui cultivaţi prietenii cărora să le
poţi face confidenţe.
10. A cultiva trăiri şi sentimente pozitive şi a recurge la umor.
11. A practica exerciţii fizice, cel puţin la sfârşit de săptămână şi a practica zilnic mersul
pe jos.
12. A depăşi momentul de stres făcând altceva interesant.
13. A-ţi armoniza aspiraţiile cu aptitudinile.

107
 Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
Bucureşti, str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5
www.editura.mai.gov.ro e-mail: editura@mai.gov.ro
109