1

PERSONALITATI

CERCETAREA GEOFIZICĂ – o componentă importantă a progresului

economiei românești

Dr. ing. Florin A. RĂDULESCU

Progresele tehnice și diversificarea industriei petroliere românești de la sfârșitul secolului

XIX au generat în secolul XX o intensă activitate de prospectare a bogățiilor minerale și a
acumulărilor de hidrocarburi lichide și gazoase.

Aurul negru, așa cum a fost denumit țițeiul, era cunoscut încă din antichitate, chiar
dinaintea lui Christos, conform relatărilor unor istorici ca Strabon, Herodot și Plutarh.

Existența țițeiului pe teritoriul actualei Românii a fost menționată încă din anii 1440,
1521, 1556 și 1614. Astfel, Georgius Agricola a publicat o carte la Basel (Elveția) în 1556, în
care vorbește despre țițeiul din Munții Carpați românești. Din păcate, această bogăție naturală a
fost râvnită de marile imperii ale timpului, ce a dus la înrobirea vremelnică a țării.

O enciclopedie britanică, publicată în 1938, menționează faptul că Țările Române au

înregistrat în 1857, rafinarea a 275 tone de țiței, în timp ce S.U.A. au rafinat aceeași producție,
doi ani mai târziu (în 1859) și apoi Italia, Canada și Rusia. În 1907 a avut loc la București al III-
lea Congres Mondial al Petrolului, lucru ce relevă importanța țării noastre în acest domeniu
important al economiei.

În anul 1931, România era țara europeană cea mai bogată în petrol și cea de-a patra țară
exportatoare de petrol din lume, după Venezuela, Uniunea Sovietică și țările din Orientul
Mijlociu (Simionescu, 1938). În 1939, România exporta diferite produse petroliere indigene în
Germania, Italia, Anglia, Franța, în volum de peste 4 milioane tone (I. Popescu – Voitești, 1943).

Trebuie să spunem că cercetările geofizice urmăresc variațiile proprietăților fizice ale

rocilor, cum ar fi densitatea, proprietățile magnetice și electrice, și viteza undelor seismice.
Imbunătățirile tehnologice au urmărit procesele de măsurare a acestor parametri, prelucrarea și
interpretarea lor. Astfel s-au născut studiile gravimetrice, geoelectrice, geomagnetice și cele
seismice, toate cu succese remarcabile în evidențierea acumulărilor de minereuri, de diferite
naturi și a structurilor tectonice, cu rezerve de petrol și gaze. La acestea se adaugă cercetările
seismologice care încearcă să explice geneza acestor evenimente nefaste (cutremurele). În anul
1925, profesorul Ludovic Mrazec, directorul Institutului Geologic, a înființat Secția de
 2

prospecțiuni geofizice, în cadrul căreia au activat Toma Petre Ghițulescu, Sabba S. Ștefănescu și
Iulian Gavăt.

În toate domeniile enumerate au activat specialiști de înaltă clasă, mulți membri ai

Academiei Române, cu rezultate importante pentru economia națională.

Unul dintre ei a fost George Atanasiu (1893 – 1972), membru titular al Academiei (din
1963), cu o specializare la Paris, la Sorbona, unde a efectuat studii asupra fenomenelor
fotovoltaice. Revenind în România, în 1925 a fost un deschizător de drum în domeniile fizicii
fotoelectricității, opticii și geofizicii. A inițiat studii ale radioactivității apelor și minereurilor, a
abordat și problema distribuției normale a câmpului geomagnetic, utilizată ulterior la prelucrarea
și interpretarea anomaliilor geomagnetice. A fost unul dintre inițiatorii cercetărilor asupra
proprietăților magnetice ale rocilor, subliniind importanța cunoașterii acestora pentru punerea în
valoare a bogățiilor subsolului (Dorina N. Rusu, 1999). A condus timp de zece ani Secția de
geofizică a Institutului de Fizică Atomică, de la Măgurele, apoi pe cea a Institutului de Fizică din
București și a Secției de geomagnetism și georadioactivitate, din cadrul Centrului de cercetări
geofizice al Academiei Române.

Un titan al geofizicii românești a fost profesorul Sabba S. Ștefănescu (1902 – 1994),

membru titular al Academiei (din 1963), președinte al Secției de științe geologice, geofizice și
geografice a Academiei Române (1966 – 1990). A urmat cursurile Liceului “Sf.Sava” din
București și ale Liceului “St. Louis” din Paris. Bacalaureatul l-a obținut la Sorbona (în 1919),
după care a urmat Școala Națională de Mine din Paris (1920 – 1923) și în 1945 a devenit doctor
în geologie. A fost șef al Serviciului de prospecțiuni geofizice din cadrul Comitetului Geologic
(1936 – 1967) și profesor și șef al Catedrei de prospecțiuni geofizice la Institutul de Geologie și
Tehnică Miniere și la Institutul de Mine din București (1950 – 1957). Aici a predat teoria
câmpului electric, în curent continuu și alternativ, care a stat la baza prospecțiunilor electrice,
ținând cont și de structura geologic, petrografică a terenurilor investigate. Toate aceste studii
teoretice au fost publicate în anii 1929 – 1947 și 1971. A înființat și a condus Institutul de
Geodinamică al Academiei. Impreună cu prietenii săi, Iulian Gavăt (1900 – 1975) și Mircea
Socolescu (1902 – 1993) a întemeiat Societatea Română de Geofizică, care public rezultatele
studiilor geofizice în “Revista de Geofizică”.

Profesorul Liviu Constantinescu (1914 – 1997) a fost un geofizician cu rezultate

remarcabile în cadrul studiilor de geomagnetism. Și-a luat licența în științe fizico – chimice, la
Facultatea de Științe din București, în 1935. A susținut teza de doctorat în 1941, iar în 1959 a
obținut titlul de doctor docent. A urmat o specializare la Potsdam (1944) și Praga (1946). A fost
director fondator al Observatorului Geofizic Surlari (Institutul Geologic al României) și a activat
aici în perioada 1943 – 1958.

Din 1959 conducerea Observatorului a fost preluată de inginerul geofizician Andrei – Alexandru
Soare (1931 – 2017). Acesta a inițiat în 1968 introducerea magnetometriei nucleare, construit de
 3

specialiștii de la Institutul de Fizică Atomică, de la Măgurele. Soare a fost un cercetător de elită,

laureat a două premii ale Academiei Române: „Gh. Munteanu – Murgoci” (pentru „Harta
magnetică a Mării Negre”) și Premiul “Ștefan Hepites” (pentru “Historical geomagnetic
measurements in Romania”, din 1998).

Revenind la profesorul Liviu Constantinescu, acesta a fost membru titular al Academiei

în 1990, președinte al Secției de Științe Geonomice a Academiei (1990 – 1994) și președinte de
onoare al secției în 1994 – 1997. Au rămas de la dânsul contribuții de mare valoare în
gravimetrie, prospecțiuni gravimetrice, geomagnetism și prospecțiuni magnetice, publicate în
peste 100 de lucrări științifice și studii. A fost coautor la o serie de tratate, din domeniul
seismologiei, seismotectonicii, interpretării câmpurilor geofizice potențiale. A fost și
vicepreședinte al Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică (1969 – 1971) și al Comisiei
Seismologice Europene (1972 – 1976), membru și prin rotație, președinte al Comitetului de
coordonare a Proiectului PNUD – UNESCO pentru studiul seismicității regiunii balcanice (1970
– 1977) (Dorina N. Rusu, 1999).

O altă personalitate demnă de evocat este profesorul Iulian Gavăt (1900 – 1978), care a
inițiat aplicarea metodelor geofizice (ale gravimetriei) pentru evidențierea efectului cartabil al
gazelor naturale, în configurația anomaliilor gravimetrice. Acesta a efectuat măsurători cu
balanța de torsiune și gravimetrice statice, în arealul cuprins între Valea Teleajenului și Valea
Ialomiței, unde s-au pus în evidență numeroase structuri petrolifere, la Aricești, Florești, Băicoi -
Țintea, Măgureni, Tufeni, Novăcești, Filipești, Viforâta – Teiș și Lăculețe – Târgoviște. Aceste
rezultate au fost prezentate de I. Gavăt, la Congresul Mondial al Petrolului, de la Paris, din 1938.
Cercetările sale au vizat și zone din Bazinul Transilvaniei, la Sărmășel și arii din jurul Aradului
și a Băii Mari. Trebuie spus că în 1909 s-a descoperit primul zăcământ de gaze naturale pe
teritoriul românesc, în sonda 2 Sărmășel (M. Rizea, 2017).

Un alt senior geofizician a fost Toma Petre Ghițulescu (1902 – 1983), inginer geolog,
geofizician și minier, care a absolvit Școala Politehnică din București (1921 – 1925), fiind
remarcat de Ludovic Mrazec, care îl ia colaborator pe teren, la studiile din Munții Metaliferi. A
efectuat o specializare, în Germania, la Freiburg și Potsdam, apoi la Paris, la Institutul de Fizică
și la Vausco, în Belgia. În 1927 s-a întors la România și este numit conferențiar la Politehnica
din București, unde a predate pentru prima dată, un curs de geofizică aplicată (Mihai Olteneanu,
2010). Din 1930 – 1948 a făcut cercetări pentru zăcăminte metalifere, cu inginerul Mircea
Socolescu și profesorul Dan Giușcă (1902 – 1988) în Munții Apuseni, în urma cărora au întocmit
o hartă geologică a Apusenilor, publicată în 1941, în “Anuarul Institutului Geologic”. În 1948
este arestat și după 16 ani de detenție (până în 1964) și doi ani de domiciliu obligatoriu la Brad,
lucrează la întreprinderea de prospecțiuni, de unde este pensionat în 1977. În 1971, în colaborare
cu inginerul I.Folea, fost ministru al Geologiei, și cu alți specialiști, au publicat la Editura
Tehnică “Economia geologică minieră”, o lucrare de referință în domeniu (M. Olteneanu, 2010).
 4

Inginerul Dragomir Romanescu, născut pe 18 mai 1930, în satul Dreptul, com. Poiana
Teiului, județul Neamț. A absolvit, în 1953, Facultatea de Geologie, secția geofizică, a
Institutului de Mine din București și a fost repartizat la Intreprinderea de prospecțiuni și
laboratoare a Comitetului Geologic. În 1960 a fost transferat la Institutul Geologic, ca șef al
sectorului Cercetări și hărți geofizice. În februarie 1964 a fost trimis ca expert la Secretariatul
CAER – Moscova, unde s-a înscris ca doctorand fără frecvență la Universitatea “Lomonosov” și
în mai 1968 a susținut lucrarea de dizertație, obținând diploma de “candidat în științe geologico-
mineralogice“. Revine în țară și în 1969 este numit director științific adjunct la Institutul de
Geofizică Aplicată până în 1974 când acest institut s-a unit cu Institutul Geologic, devenind
Institutul de Geologie și Geofizică. A fost eliberat, la cerere, în noiembrie 1975 și până la
pensionare a lucrat ca cercetător la Institutul Geologic. În perioada 1954 – 1963 a efectuat
măsurători magnetice în Munții Metaliferi, în Munții Poiana Ruscăi, Banat, Munții Bihor,
Muntele Mare – Gilău, Podișul Moldovei și în Carpații Orientali. A studiat influența reliefului
asupra configurației anomaliilor magnetice, clasificând efecte de relief. A abordat pentru prima
oară în țară cercetarea magnetometrică a eruptivului neogen, la Baia de Arieș, Zlatna și Caraci.
In 1961 a prezentat comunicări științifice la al V-lea Congres al Asociației Geologice Carpato –
Balcanice de la București. În perioada 1969 – 1997, după cum s-a mai spus, a activat la Institutul
de Geofizică Aplicată și la Institutul de Geologie și Geofizică. In 1974, împreună cu Vlad Roșca
și Andrei Soare, au fost distinși cu Premiul “Grigore Cobălcescu”, al Academiei Române. A
desfășurat o activitate organizatorică, în calitatea de director și o activitate didactică, în cadrul
Facultății de Geologie, în perioada 1983 – 1988. A făcut parte din comitetul de redacție al
revistelor de geofizică ale Academiei și ale publicațiilor Institutului de Geologie și Geofizică.

Un geofizician cu o activitate îndelungată de prospectare magnetic este Traian Cristescu

(născut la Giurgiu pe 28 mai 1925), care a activat în perioada 1954 – 1990, ca șef al secției de
“Magnetism minier“, din cadrul Intreprinderii de Prospecțiuni și laboratoare a Comitetului
Geologic. A fost apreciat de profesorul Dan Giușcă și de Ion Vencov (șeful serviciului), cu
rezultate importante în cadrul studiului unor roci bazice și ultrabazice. A abordat cercetări
magnetice pentru sulfuri complexe, bauxită, minereuri de fier și mangan, în diferite masive ale
țării (Rarău – Giumalău, Căliman, etc.).

Cercetarea gravimetrică a fost slujită de doi geofizicieni de renume pe care îi vom evoca
în cele ce urmează.

Radu Botezatu (1921 – 1988) este unul dintre ei. A absolvit Facultatea de Mine și
Metalurgie, din cadrul Politehnicii din Timișoara, în 1945. A devenit doctor în științe tehnice
(1970) și a primit titlul de doctor docent (1974) (Dorina N.Rusu, 1999). A fost inginer - șef al
Intreprinderii de Prospecțiuni și Laboratoare (din cadrul Comitetului Geologic), director al
Institutului de Geofizică Aplicată (înființat în 1966) și adjunct al ministrului Minelor, Petrolului
și Geologiei. A activat și în învățământul universitar, la Facultatea de Geologie și Geofizică. A
avut contribuții importante în cadrul cercetărilor gravimetrice. A elaborat noi metode de analiză
și interpretare fizică a anomaliilor câmpurilor potențiale, publicate în două cărți, ln 1964,
 5

“Prospecțiuni geofizice” și “Metode geofizice de cercetare a subsolului“. Cercetările sale au fost

publicate într-o serie de lucrări din perioada 1968 – 1987. A fost din 1974 membru corespondent
al Academiei Române și membru corespondent al Uniunii Internaționale de Geodezie și
Geofizică și al Asociației Europene de Explorări Geofizice.

Marius Visarion, născut în 15 august 1929 la Ploiești, a urmat cursurile liceale aici și
studii universitare la Institutul de Mine, Facultatea de Geologie Tehnică. In 1968 a obținut titlul
de doctor, cu o teză asupra anomaliilor gravimetrice din Depresiunea Precarpatică dintre Valea
Moldovei și Valea Trotușului. A desfășurat o activitate de prospectare geofizică, în perioada
1952 – 1966 (Dorina N. Rusu, 1999). La Institutul de Geologie și Geofizică a fost șef la
programul de cercetări privind descifrarea structurii de adâncime a teritoriului României, pe baza
interpretării informațiilor furnizate de studiile geofizice. A fost membru corespondent al
Academiei din 1991 și a fost premiat în 1963 cu Premiul “Gh. Munteanu – Murgoci”. In
colaborare cu I. Gavăt și R. Botezatu a publicat o amplă lucrare referitoare la interpretarea
geologică a informațiilor geofizice (în 1973). A fost membru al Asociației Oamenilor de Știință
din România, al Societății Române de Geofizică, al Asociației Geologice Carpato – Balcanice. A
decedat în mai 2006 și este înmormântat în cimitirul Ghencea.

Un alt geofizician cu contribuții esențiale în domeniul geologiei economice, este Justin V.

Andrei, născut la Piatra Neamț în 1934, absolvent al Institutului de Mine, Facultatea de Geologie
Tehnică în 1956. A desfășurat cercetări geofizice în Munții Metaliferi, unde a descoperit
mineralizații “porphyry copper” la Bucium – Tarnița și la conturarea zăcământului de la Roșia
Poieni. În 1975 a primit Premiul “Gh. Munteanu – Murgoci” al Academiei, privind studiul
geofizic al zăcămintelor menționate. In 1989 i-a fost conferit același premiu pentru „Studiul
geofizic al provinciei banatitice din România”, elaborat în colaborare. Din 1990 (până în 1998) a
fost director științific al Institutului Geologic al României.

Prospecțiunile seismice au înregistrat cele mai mari succese în evidențierea structurilor

favorabile acumulărilor de țiței. S-au utilizat ambele metode – de reflexie și de refracție, cu
specificația că metoda refracției a fost preferată cu scopul descifrării structurii regionale, iar
metoda reflexiei s-a aplicat în cazul structurilor locale.

Lucrările de prospectare a hidrocarburilor lichide s-au derulat din 1956 în cadrul

Intreprinderii de Prospecțiuni Geologice și Geofizice, din cadrul Ministerului Petrolului.
Intreprinderea a fost condusă de directorul Constantin Burcea, inginer de foraj, care a
impulsionat studiile, a promovat specialiștii tineri valoroși și a fost receptiv la tendințele
moderne manifestate în acest domeniu.

În perioada 1968 – 2005 a activat dr. geolog Dicea Oprea, în funcțiile de director –
adjunct, director tehnic, director de producție, consilier geolog și în ultima perioadă, inspector de
specialitate. Personalitate de mare prestigiu a geologiei și geofizicii românești, dr. Dicea Oprea a
știut să conducă bine destinele acestei importante întreprinderi, devenită I.P.G.G.H. (în zilele de
 6

azi „Prospecțiuni S.A.”). A întocmit 15 rapoarte anuale cu propuneri de foraje de cercetare și 52

de rapoarte geologice de evaluare și propuneri de cooperare pentru Bulgaria, Tunisia, Maroc,
Nigeria, Gabon, Turcia, Iordania, Egipt, Irak, Filipine, Coreea de Nord etc.

Dicea Oprea a contribuit la proiectarea, coordonarea, îndrumarea, controlul și

recepționarea lucrărilor de prospecțiune geologică și geofizică pentru hidrocarburi, atât pe teren
și prelucrarea și interpretarea datelor, făcând propuneri de valorificare prin foraje.

În 1956 s-au descoperit acumulările de la Ciurești, urmare a unui proiect de explorare,

elaborat de profesorul Nicolae Grigoraș, pe baza studiilor seismice anterioare. Ulterior s-au
descoperit zăcăminte la Bălăria, Cățelu, Bertești, Iancu Jianu, Cartojani, Videle ș.a.

Dr. Nelu Ionescu (1990) menționează localizarea a peste 70 de zăcăminte în Depresiunea

Panonică, peste 40 în Depresiunea Getică (zona subcolinară a Olteniei), peste 20 în Depresiunea
Bârladului și numeroase acumulări de gaze în Depresiunea Transilvaniei.

Un alt succes notabil al prospecțiunilor seismice a fost localizat în Platoul continental

(românesc) al Mării Negre. După 1978, an în care s-a descoperit prima acumulare industrială de
țiței, în Sonda 8 Lebăda Est, au urmat alte evidențe, astfel că în 2010, Petrom estima că cca 18 %
din producția totală a țării provine din offshore-ul românesc, ajungând în anii 1994 – 96 la un
maxim de cca 10 000 barili (Căpraru, 2010).

I.P.G.G.H. a avut geofizicieni de înaltă clasă, cum ar fi Mihai Barbu, Vlad Dumitrescu,
Costică Popescu, Mihai Popescu, Romulus Gaspar, Nelu Ionescu, Horia Geleș, Valeriu Varodin,
Dumitru Taloș și mulți alții.

Cercetările seismice au vizat și Delta Dunării, cu care ocazie inginerul Vasile Chișcan a
avut o contribuție definitorie, legată de interpretarea înregistrărilor seismice, în urma căreia s-au
propus patru foraje de cercetare, la Stipoc, Obretin, Caraorman și Razelm. Prelucrarea avansată
a materialului seismic de teren s-a făcut de la un moment dat în cadrul “Centrului de calcul”,
condus de inginerul Vasile Chișcan.

Pentru a completa tabloul cercetărilor seismice, trebuie să adăugăm și studiile privind

descifrarea structurii de adâncime, care a debutat în 1966 și au durat până în 1981. S-au derulat
pe profilul internațional II (Galați – Călărași), pe profilul XI1 (Focșani – Jirlău), profilul XI
(Galați – Oradea), profilul XII (Filiași – Băilești) și pe geotraversele internaționale V (Kerci –
Galați – Chișineu Criș) și VII (Vinnița – Iași – Vrancea – Medet, Bulgaria). Cercetările au
furnizat informații asupra limitei sedimentar / cristalin și discontinuităților majore Conrad și
Mohorovičić (Rădulescu, 1976, 1985, 1988).