5 Criminalistică

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA
Lect.univ.dr. Labo Grigore

2018
CUPRINS
CRIMINALISTICĂ
Unitatea de învăţare 1
Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii
Identificarea criminalistică
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii
1.3.2. Identificarea criminalistică
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
Unitatea de învăţare nr. 2

Fotografia judiciară
2.1. Introducere
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Fotografia analogică. Fotografia digitală
2.3.2. Fotografia operativă
2.3.3. Fotografia de examinare

Urmele de reproducere
3.1. Introducere. Clasificarea urmelor
3.3 Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Urmele de mâini
3.3.2. Urmele de picioare
3.3.3. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte
3.3.4. Urme ale instrumentelor de spargere
3.3.5. Urme ale mijloacelor de transport.

Urme ca obiecte, substanţe şi resturi ale acestora
4.1. Introducere
4.3.1. Firul de păr, urme de sânge
4.3.2. Urme fiziologice, olfactive
4.3.3. Urmele ca obiecte, resturi de alimente, de fumat, de frânghie
4.3.4. Urme de praf, noroi, microurme
1
Urme ale incendiilor şi exploziilor
5.1. Introducere
5.3.1. Urme ale incendiilor
5.3.2 Urme ale exploziilor

Balistica judiciară
6.1. Introducere
6.3.1. Armele de foc şi muniţiile lor
6.3.2. Urmele împuşcăturii
6.3.3. Expertiza balistică

Cercetarea criminalistică a actelor scrise
7.1. Introducere
7.3.1. Examinarea criminalistică a suportului
7.3.2. Examinarea criminalistică a materialului de scriere

Identificarea persoanelor după scrisul de mână
8.1. Introducere
8.3.1. Caracteristici generale ale scrisului de mână
8.3.2. Caracteristici speciale ale scrisului de mână
2
INTRODUCERE
Criminalistica este definită ca ştiinţa care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-
ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor. Pentru prima dată acest termen a
fost întrebuinţat de către austriacul Hans Gross în 1983, în Manualul judecătorului de instrucţie.
Această dişciplină este înrudită cu ştiinţele dreptului cum sunt dreptul penal, dreptul procesual penal,
criminologia, dar şi cu ştiinţe nejuridice cum sunt medicina legală, psihologia şi psihiatria judiciară, chimia,
fizica, biologia, informatica, etc.
Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi în tehnică, tactică şi metodică
criminalistică.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea criminalistică le putem grupa în mijloace de teren
şi mijloace de laborator. Mijloacele utilizate pe teren sunt reprezentate de trusele criminalistice cu destinaţie
generală dau specială şi autolaboratoarele criminalistice. Mijloacele criminalistice de laborator sunt de mai
mică anvergură în cazul celor utilizate de organelle de cercetare penală care elaborează constatări tehnico-
stiinţifice şi mult mai complexe în dotarea laboratoarelor de expertise criminalistice.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
Criminalistica. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi, aprofunda sau completa unele
dintre noţiunile însuşite la acest curs.
Competenţe conferite
C1 Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul criminalisticii.
C2 Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice criminalisticii.
C6 Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea lor corectă din punct de
vedere juridic şi în soluţionarea lor.
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul
criminalisticii;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din criminalistică;
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a

conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 capactitatea de analiză şi sinteză a problemelor studiate.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;

utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniu;
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori
culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de
parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare
profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice.
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina.
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
3
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite
echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 8 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

Unitatea de învăţare 2. Fotografia judiciară
Unitatea de învăţare 3. Urmele de reproducere
Unitatea de învăţare 4. Urmele ca obiecte, substanţe şi resturi ale acestora
Unitatea de învăţare 5. Urme ale incendiilor şi exploziilor
Unitatea de învăţare 6. Balistica judiciară
Unitatea de învăţare 7. Cercetarea criminalistică a actelor scrise
Unitatea de învăţare 8. Identificarea persoanelor după scrisul de mână
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Clasificarea reliefului papilar
2. Caracteristici generale şi individuale ale scrisului de mână
Bibliografie obligatorie:
1. LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

2. MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
3. STANCU Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic , Bucureşti, 2010.
4. CÂRJAN Lazăr, Criminalistică - tratati, Editura Pinguin, Bucureşti, 2005.
5. BUQUET Alain, Manuel de criminalistique moderne, Presses Univ., Paris, 2008.
6. LABO Grigore Nicolae, Metode şi tehnici de fixare a imaginii utilizate în criminalistică,
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.
7. WHITE P.C., Crime scene to court, RSC, Cambridge, 2005.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, ţinându-se cont şi de rezultatul studentului la temele de control.
4
Unitatea de învăţare 1
Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii
1.4. Introducere
1.3.1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii
1.3.2. Identificarea criminalistică
1.1. Introducere
Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi

în tehnică, tactică şi metodică criminalistică.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate în cercetarea
criminalistică le putem grupa în mijloace de teren şi mijloace de
laborator. Mijloacele utilizate pe teren sunt reprezentate de trusele
criminalistice cu destinaţie generală dau specială şi autolaboratoarele
criminalistice. Mijloacele criminalistice de laborator sunt de mai
mică anvergură în cazul celor utilizate de organelle de cercetare
penală care elaborează constatări tehnico-stiinţifice şi mult mai
complexe în dotarea laboratoarelor de expertise criminalistice.
1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;

- definirea termenilor juridici utilizaţi;
– cunoaşterea caracteristicilor termenilor şi instituţiilor analizate;
– definirea conceptelor utilizate;
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum tehnica şi tactica

criminalistică şi identificarea
– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile
termenilor studiaţi;
– studenţii vor putea să identifice instituţiile studiate.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4 ore.
5
A. Noţiunea de identitate în criminalistică

Identitatea este rezultatul procesului de identificare. Ea defineşte
acele trăsături care desprind dintr-un grup de obiecte, fenomene, fiinţe,
pe aceea entitate care poate să fie individualizată efectiv. În cursul
procesului de identificare, se au în vedere nişte premize care să permită
desfăşurarea cu succes a acestei activităţi. Se are în vedere conceptul de
stabilitate a unor caractere individuale ce se menţin nemodificate un
interval sufiecient de lung de timp pentru a permite identificarea. Avem
în vedere şi capacitatea de a reflecta şi de a fi reflectate a obiectelor ce ne
înconjoară, şi bineânţeles individualitatea personală a unor caracteristici.
În procesul identificării se porneşte de la general spre particular,
folosind procesele specifice gândirii omeneşti de analiză şi sinteză. Cea
mai frecventă metodă utilizată în identificarea criminalistică este metoda
comparaţiei. În vederea realizării acestui deziderat, avem ca obiecte de
identificat « obiecte scop » şi obiecte pe care le folosim în cursul acestui
proces denumite « obiecte mijloc ». Uneori obiectele mijloc mai sunt
denumite şi « modele tip » create experimental în condiţii de laborator.
B. Tipurile identificării
După modul reţinerii caracteristicilor esenţiale, există trei tipuri
de identificare :
a) Identificarea din memorie se realizează prin reţinerea de
către un individ a acelor caracteristici ce individualizează un obiect,
fenomen sau fiinţă. Acelaşi individ întâlnind din nou trăsăturile
caracteristice obiectului, fenomenului sau fiinţei pe care le-a reţinut în
memorie va fi capabil să le identifice. Practic, sunt comparate datele
aflate în timp real datele aflate la dispoziţie cu cele înmagazinete în
memorie.
b) Identificarea după descriere presupune ca individul să
descrie unei terţe persoane caracteristicile identificatoare ale unui obiect,
fiinţe sau fenomen. Cel căruia i s-au descris aceste trăsături va pute
identifica după aceste aobiectul, fiinţa sau fenomenul în momentul când
le întâlneşte. Acesta este cazul când păgubitul descrie organului de
cecetare trăsăturile obiectului care i-a fost furat.
c) Identificarea după urmele lăsate este cea care face mai ales
obiectul tehnicii criminalistice. Este vorba de acele modificări care au
loc în mediu datorită activităţii infracţionale şi care pot fi utilizate pentru
a identifica pe autorul infracţiunii. Criminalistul este chemat să observe,
să interpreteze şi să tragă concluziile care permit aducerea făptuitorului
în baza unor probe incontestabile să răspundă în faţa instanţelor.
6
1.4.Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
În cursul procesului de identificare, se au în vedere nişte premize care să permită desfăşurarea cu succes a
acestei activităţi. Se are în vedere conceptul de stabilitate a unor caractere individuale ce se menţin nemodificate
un interval sufiecient de lung de timp pentru a permite identificarea. Avem în vedere şi capacitatea de a reflecta
şi de a fi reflectate a obiectelor ce ne înconjoară, şi bineânţeles individualitatea personală a unor caracteristici.
Concepte şi termeni de reţinut:

- identitate
- identificare din memeorie
- identificare după descriere
- identifcare după urmele lăsate
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care este definiţia identificării..
2. Care sunt tipurile de identificare.
Teste de autoevaluare:
Unitatea de învăţare 1:
1. Arătaţi legăturile criminalisticii cu alte discipline juridice şi nejuridice.
1. LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
2. MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
7
Fotografia judiciară
2.1. Introducere
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Fotografia analogică. Fotografia digitală
2.3.2. Fotografia operativă. Fotografia de examinare
2.1. Introducere
Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care
adaptează şi elaborează metodele de fixare, prin fotografiere, a
rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de urmărire
penală, precum şi metodele corespunzătoare cercetării de laborator a
probelor materiale. Tehnica fotografică permite fixarea imaginii
obiectelor cu ocazia executării unor activităţi de urmărire penală
(cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea, prezentarea
pentru recunoaştere, identificarea şi urmărirea persoanelor) şi ilustrarea
rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică sau a expertizelor.
Avantajele care au impus fotografia în activitatea complexă de
cercetare a infracţiunilor, aşa cum au fost ele subliniate în literatura
noastră criminalistică de specialitate şi cum au fost clar relevate de
practica judiciară, constau în:
- fidelitate în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a
urmelor infracţiunii, a diferitelor activităţi tactice desfăşurate de
organele judiciare, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de
laborator, atât în radiaţii vizibile cât şi în radiaţii invizibile;
- obiectivitate în prezentarea datelor obţinute prin mijloace
criminalistice, fixate prin intermediul fotografiei, asupra faptei şi
persoanei infractorului, precum şi asupra rezultatelor examinării
probelor în condiţii de laborator;
- rapiditate şi relativa simplitate de executare a fotografiilor,
ceea ce permite urgentarea anchetei şi rezolvarea operativă a cazului
(aici trebuie să subliniem creşterea vitezei de obţinere a imaginilor
odată cu introducerea tehnicii digitale !) ;
- evidenţa probatorie a fotografiei (ca şi a imaginilor video) pentru
clarificarea multor cauze judiciare.
Prin identificarea persoanei fizice înţelegem individualizarea omului,
în cadrul raporturilor juridice civile la care participă, cu ajutorul
anumitor atribute sau calităţi.
În cazul unei camere tradiţionale, lumina impresionează filmul
la nivelul căruia au loc nişte procese chimice specifice sărurilor de
argint din componenţa acestuia. După executarea clişeelor fotograful
trebuie păstreze filmul în casetă la adăpost de lumină, astfel încât să
poată fi developat mai târziu în camera obscură, întrebuinţând soluţii
8
chimice corespunzătoare. Aceste operaţiuni presupun scurgerea unui
interval destul de important de timp de la executarea capturării
imaginii şi până la obţinerea efectivă a fotografiei (cu excepţia
procedeelor fotografice de tip Polaroid, care însă prezintă costuri de
exploatare mai ridicate).
Camera digitală este o realizare tehnică impresionantă, care
conţine elemente mecanice, electronice, optice, microprocesoare şi
software.
Constucţia camerei digitale are ca asemănări cu o cameră
analogică:
- un sistem de lentile incluzând sisteme mecanice astfel încât lentilele
să poată fi ajustate ca să se poată obţine focalizarea şi zoom-ul;
- diafragmă şi sistem de declanşare;
- un instrument de măsură pentru lumină şi un sistem pentru
calcularea duratelor de expunere.
Deosebirile faţă de camera analogică sunt:
- senzorul de imagine care înlocuieşte filmul;
- ecranul LCD, cu mai multe funcţii;
- în realizarea fotografiilor este puternic implicat un software la
procesarea datelor
 fotografiile sunt stocate digital şi pot fi imediat evaluate şi
prelucrate.
În funcţie de scopul urmărit, în laborator se utilizează diferite
procedee tehnice, fapt care conduce la o împărţire a fotografiei de
examinare în două clase, după natura sursei de radiaţii folosită:
 fotografia de examinare sub radiaţii vizibile şi
 fotografia de examinare sub radiaţii invizibile.

– cunoaşterea părţii introductive a unităţii de învăţare;
- definirea termenilor tehnici utilizaţi;
– cunoaşterea caracteristicilor termenilor analizaţi;

– studenţii vor putea să definească termenii utilizaţi;
– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor studiaţi;
Pentru unitatea de învăţare nr. 2, timpul alocat este de 3 ore.
9
Specifică fazei dinamice a cercetării de la faţa locului, fotografia

de detaliu oferă posibilitatea fixării acelor elemente de mici dimensiuni
care pot conduce la identificarea obiectului creator de urmă în funcţie
de caracteristicile sale individuale. Acest gen de fotografie se referă la
micro şi macrorelieful urmelor, aşa încât să poată fi fixate aspecte
privind forma, dimensiunile şi particularităţile care individualizează
obiectul creator de urmă.
Fotografia detaliilor prezintă utilitate practică şi în cazul fixării
urmelor formate din obiecte, resturi de obiecte, substanţe şi resturi de
substanţe care pot fi de dimensiuni foarte mici descoperite la locul
faptei.
Pentru obţinerea unui rezultat corespunzător calitativ, având în
vedere dimensiunile mici ale elementelor ce trebuiesc fixate, obiectul
purtător de urme poate fi mutat de la locul unde a fost găsit pentru a fi
aşezat într-o poziţie care să permită fotografierea în condiţii optime.
Obiectivul aparatului de fotografiat se fixează perpendicular pe
suprafaţa obiectului şi se recomandă ca fotografierea să se facă la scară
surprinzând în cadru imaginea unui instrument de măsură alături de
detaliul urmărit. Toate obiectele care conţin sau poartă o urmă a
infracţiunii trebuie, obligatoriu, fotografiate la scară. De obicei aparatul
de fotografiat este fixat pe trepied, iar iluminarea se face corespunzător
naturii urmei care este fixată.
La fotografierea urmelor de adâncime se folosesc un izvor de lumină
situat în spatele aparatului de fotografiat, iar altul, de intensitate mai
mică în lateral, astfel încât prin crearea de umbre să se evidenţieze
detaliile caracteristice (fotografia urmelor instrumentelor de spargere se
face la scară, cu iluminare laterală). Fotografierea urmelor de suprafaţă
presupune, de cele mai multe ori, folosirea iluminării bilaterale.
Macrofotografia este destinată obţinerii unor imagini mărite de
până la zece ori. Acest procedeu se utilizează atunci când vrem să fixăm
rezultatele examinării unei suprafeţe mai mari decât cea pe care o
surprinde câmpul microscopului.
Macrofotografia are un câmp foarte larg de aplicare, iar
dezvoltarea tehnicii de laborator a permis implementarea tehnologiei
digitale în operaţiunile de preluare şi prelucrare a imaginilor.
În cazul unei camere digitale, întreg procesul de „developare”
are loc electronic şi digital în interiorul camerei într-o fracţiune de
secundă. Lumina este transmisă senzorului de imagine, unde este
transformată în date digitale şi stocată în memoria internă (RAM).
Elementul inovator al unei camere digitale este senzorul de imagine, un
10
cip electronic cu o suprafaţă sensibilă la lumină.
Prelucrarea luminii la nivelul senzorului de imagine
Caracteristici ale imaginii digitale
Rezoluţia este unul din parametri determinanţi pentru stabilirea
performanţelor unei camere digitale. Această caracteristică reprezintă
numărul „punctelor” dintr-o imagine. Cu cât sunt mai multe puncte într-
o imagine, cu atât este mai mare rezoluţia şi cu atât este mai clară şi fin
granulată imaginea. Când vorbim despre imaginile digitale, numim
„punctele” elemente de imagine (pixeli). Fiecare cameră digitală are o
rezoluţie maximă, adică un număr maxim de pixeli pe care-i poate
înregistra un senzor. Acest maxim se măsoară în megapixeli (MP), care
înseamnă milioane de pixeli. Primele camere digitale aveau rezoluţii de
până la 1 milion de pixeli, dar acum există camere cu 6 MP sau mai
mult. Cu 6 megapixeli, rezoluţia este la fel de bună cu cea conferită de
aparatele analogice cele mai performante.
Pixelul-ul este un element de imagine, care poate fi vizualizat şi
localizat fizic pe
un ecran (monitor).Un monitor obişnuit este capabil să redea 1024 x
768 pixeli. Când se fotografiază cu aparatul digital, impresia luminoasă
este transformată într-un număr de pixeli. O imagine digitală este
compusă din puncte colorate care sunt aranjate în rânduri şi coloane, ca
o tablă de şah.O cameră preia imaginile ca pe o cantitate standard de
pixeli, funcţie de caracteristicile sale tehnice. Nu se exprimă valorile
exacte ale capacităţii unei camere ci o anumită valoare rotunjită, în sus
de obicei. Astfel o cameră cu caracteristica de 4 megapixeli are de fapt:
2272 x 1704 = 3.871.448 pixeli. Fiecare pixel este extrem de bine
definit. Are o poziţie fixă în imagine, aceeaşi dimensiune şi o culoare
particulară. Când realizăm o imagine digitală, obţinem o aşa numită
„hartă de biţi” (bitmap). Această imagine diferă foarte mult de cea
analogică de pe filmul clasic. Granulele de săruri de argint sunt suficient
de mici şi se pot strânge în grupuri neregulate, astfel încât pot părea de
dimensiuni diferite. În acelaşi timp, granulele pot lua un număr nesfârşit
de nuanţe. În principiu o fotografie analogică este construită mult mai
complex şi neregulat.
O imagine digitală este aranjată regulat şi uşor de descris, din
punct de vedere informatic (digital). Camera digitală funcţionează cu
mai mult de 16 milioane de nuanţe de culoare (sistemul RGB colour-24
bit), iar fiecare pixel are forma unui pătrat colorat în una din aceste
nuanţe.
Senzorul de imagine
Un senzor de imagine nu este un mediu pasiv de stocare precum
un film. Senzorul de imagine adună datele de imagine, dar aceste date
sunt trimise imediat în sistem şi procesate în computerul camerei.
Datele de imagine adunate în senzor sunt primitive; vor trebui să treacă
printr-un proces complex de finisare înainte de a deveni o fotografie
color. Senzorul de imagine nu poate înregistra color, ci doar tonuri de
gri (de la negru complet la alb complet). De aceea datele de imagine
brute (date RAW), care vin de la senzorul de imagine trec prin procese
11
complicate de prelucrare în computerul camerei. Practic software-ul
camerei dă 50% din calitatea imaginii, iar senzorul de imagine şi cel de
optică restul de 50%. Culorile imaginii sunt recreate artificial cu
ajutorul software-ului camerei. În consecinţă calitatea imaginii variază
în funcţie de tipul aparatului folosit.
Există două tipuri de senzori de imagine: CCD (Charge-Coupled
Device) şi CMOS (Complementary Metal Oxide), dispozitive extrem de
complexe din punct de vedere tehnic bazate pe tehnologia de vârf a
semiconductorilor. Majoritatea camerelor digitale actuale folosesc
senzori CCD, dar tehnologia CMOS permite rezoluţii mai performante
(11 MP) şi în curând camerele noi vor fi echipate cu acest ultim tip.
Indiferent de tipul de senzor, în principiu ne aflăm în prezenţa
unei reţele de milioane de celule aşezate ca pe o tablă de şah. Fiecare
celulă este o fotodiodă – componentă electronică sensibilă la lumină.
Când o celulă senzor este expusă la lumină, reacţionează producând o
sarcină electrică – celula senzor transformă lumina (fotonii) în tensiuni
electrice proporţionale cu cantitatea de lumină. Cu cât este mai intensă
lumina cu atât este mai mare încărcătura electrică. În timpul expunerii
celula se încarcă cu o anumită cantitate de electricitate (ca un
condensator) şi se descarcă imediat după expunere. Această încărcătură
este transformată electronic într-un pixel de imagine. Practic un senzor
de imagine este format din milioane de celule fotosensibile aşezate într-
o matrice corespunzând pixelilor din imaginea obţinută în final. O
imagine este realizată iniţial sub forma unui număr imens de mici
sarcini electrice de dimensiuni diferite, corespunzând unor cantităţi de
lumină diferite.
Senzorul de imagine este o unitate analogică, operând cu fotoni
şi electroni care sunt încărcaţi şi descărcaţi. Datele reprezentând valorile
tensiunilor electrice trebuie transformate în „biţi” (0 şi 1) astfel încât să
fie formată imaginea digitală. Tranziţia de la tensiune la biţi are loc într-
un Convertor Analogic-Digital. Convertorul A-D redă digital valorile
analogice ale cantităţilor de lumină care au pătruns prin obiectiv la
senzorul de imagine. Valorile numerice obţinute redau tonurile de gri
într-o paletă a luminozităţilor cuprinsă între 0 (celula complet neagră,
fără nici un pic de lumină) şi 4095 (celula alb pur, cu luminozitate
maximă). Se poate observa că un astfel de convertor oferă amprenta
digitală a unor valori analogice. Coordonarea vitezei de elaborare a
tiparului digital cu nivelurile de ieşire ale senzorului de imagine
constituie dinamica convertorului A-D, caracteristică importantă care
variază în funcţie de tipul de cameră digitală. Datele de imagine
obţinute de convertor vor fi stocate într-o unitate internă.
Procesarea culorilor
Dacă am transforma informaţiile primite de senzor direct într-o
imagine n-am avea decât tonuri de gri, de aceea , pentru obţinerea
imaginilor color se folosesc filtre de culoare instalate peste senzorul de
imagine. Peste fiecare fotodiodă este aplicat un strat colorat printr-un
proces fotolitografic. Filtrul permite doar ca fotonii cu o anumită
lungime de undă să ajungă la fotodiodă. Această reţea de filtre colorate
12
se numeşte CFA (Colored Filter Array). Se folosesc în general culorile
de bază din sistemul RGB (Red, Green, Blue) ale filtrului Bayer unde
avem proporţiile de 50% verde, 25% albastru şi 25% roşu (pixelii verzi
fac imaginea mai clară, deoarece ochiul uman este mai sensibil la
această culoare). Fiecare celulă înregistrează o singură culoare într-o
nuanţă cuprinsă ca număr între 256 şi 1024, funcţie de tipul de
fabricaţie. Compunerea culorilor reale ale unei imagini are loc în
computerul camerei. Software-ul permite interpolarea culorilor
pixelilor învecinaţi pentru a obţine mai întâi o imagine brută, care apoi
este echilibrată din punct de vedere al saturaţiei culorilor pentru a se
ajunge la forma finală. Procesarea aceasta este deosebit de importantă,
ea reprezentând 50% din calitatea imaginii.
Ecranul LCD (Liquid Cristal Display)
Acest accesoriu echipează majoritatea camerelor foto digitale.
Rolul său este foarte important: vizualizare şi selectare subiect, setarea
camerei, vizualizare şi ştergere imagine captată. Cea mai importantă
funcţie a ecranului este cea de vizor. Când ecranul este pornit,
vizualizează în mod continuu subiectul în faţa obiectivului şi aceasta
este funcţia pe care o folosim când selectăm un subiect. Ecranul are în
mod normal o diagonală de 3-4 centimetri şi o capaciate de
aproximativ 120.000 de pixeli, deci putem observa o ediţie în miniatură
a fotografiei pe care o surprinde camera. Menţionăm ca inconvenient
consumul important de energie al ecranului fapt de care trebuie să
ţinem seama în timpul utilizării aparatului..
Vizorul unui aparat foto reflex analogic dă posibilitatea vizării
direct prin obiectiv. În cazul camerelor digitale vizorul nu este atât de
precis şi se foloseşte doar în cazurile când soarele bate direct pe
ecranul LCD sau acumulatorul camerei s-a descărcat. Există camere
digitale care au posibilitatea de a orienta sub unghiuri diferite ecranul
LCD, astfel încât să fie evitate reflexele solare supărătoare de pe
suprafaţa ecranului. Camerele mai sofisticate sunt prevăzute cu două
ecrane LCD, unul situat in exterior, celălalt în interior (EVF -
Elecronic View Finder) astfel încât în vizor avem practic un ecran LCD
de dimensiuni mici care permite o viză în condiţii optime. Avantajul
unui vizor EVF este legat de faptul că este un consumator mai mic de
energie şi nu este expus reflexelor solare supărătoare..
O cameră digitală are foarte multe posibilităţi de ajustare, de
aceea ecranul LCD este folosit pentru setarea diferiţilor parametri.
Selecţiile tipice privesc rezoluţia, tipul de imagine, compresia,
sensibilitatea etc. Toate informaţiile despre setările folosite la
realizarea unei fotografii sunt salvate în memoria camerei astfel încât
ele pot fi accesate în timpul prelucrării imaginilor. Se poate obţine o
histogramă a imaginilor. Histograma va reda distribuţia tonurilor de
culoare, aceasta fiind o unealtă de evaluare a imaginii. Ecranul LCD
poate să redea imaginea imediat după ce a fost surprinsă, astfel încât
dacă nu suntem mulţumiţi de calitatea acesteia să o ştergem şi să
efectuăm o alta. Există camere digitale care permit vizualizarea
13
succesivă a mai multor imagini una câte una (slide show), prin
conectare la un ecran de calculator sau televizor.
În aparatul tradiţional se găseşte un obturator mecanic care
permite intrarea luminii numai pentru perioada de timp necesară. La
camerele foto digitale lumina pătrunde tot timpul în senzorul de
imagine. Datorită acestui fapt senzorul de imagine se reîncarcă şi se
descarcă tot timpul sub acţiunea luminii care pătrunde prin obiectiv.
Acest lucru se poate observa pe ecranul LCD care este
întotdeauna activat . Când se efectuează o expunere se aleg de fapt
datele de imagine ale unuia din instantaneele pe care le rulează
continuu camera pe ecranul LCD. Timpul de expunere este timpul pe
care un senzor de imagine îl foloseşte ca să se reîncarce, timp care
poate fi între 1/10.000 până la 30 de secunde. Procesul de reîncărcare
al senzorului poate fi controlat cu mare precizie. Unele camere mai
performante au alături de declanşatorul electronic şi unul suplimentar
mecanic care poate fi folosit sau nu în timpul executării fotografiilor.
Ca mod general de funcţionare trebuie să subliniem faptul că
se desfăşoară mai multe procese în timp de până la o secundă. Mai
întâi se realizează o fotografie preliminară, ale cărei date sunt stocate
într-o memorie temporară şi sunt folosite pentru calcularea setărilor
camerei în vederea efectuării fotografiei propriu-zise. Camera
calculează diafragma şi viteza de declanşare în funcţie de lumină în
mod automat, sau există posibilitatea de setare a acestor parametri
manual de către operator (după cum există posibilitatea utilizării
automate sau manuale a blitz-ului).
Funcţii digitale
Stocarea datelor de imagine neprelucrate, în stare brută, se
face în memoria internă (RAM intern) a camerei. Camerele sunt
dotate cu memorii interne cu capacitate de până la 128 MB. Imaginile
prelucrate sunt transferate către unitatea externă care poate fi ecranul
LCD sau o memorie RAM externă de tip card sau stick.
Imaginile pot fi descărcate de pe card, sau direct prin
intermediul unui cablu USB, în memoria unui calculator. Cu ajutorul
unor programe specializate se pot efectua prelucrări ale imaginilor şi
se pot lista pe suport obişnuit de hârtie standard sau hârtie foto
specială.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2
Cu ocazia cercetării locului faptei se execută fotografii atât în
faza statică cât şi în cea dinamică. Fixarea tuturor aspectelor sesizate
de organul de cercetare penală se materializează prin fotografii
obţinute în diversele etape ale cercetării locului faptei.
Fotografia ce se execută la faţa locului respectă principiile
triangulaţiei în ceea ce priveşte fixarea unei „scene a crimei” care
este de mari dimensiuni, respectiv surprinderea întregului spaţiu se
face prin cadre succesive, deplasarea făcându-se prin staţii legate cu
14
repere comune. Fixarea aspectelor caracteristice de la faţa locului constă în executarea unor
fotografii după reguli geometrice ce ţin de configuraţia spaţială a locului cercetat, plecând de la
general spre particular (ca exemplu: de la aspectul exterior al unui imobil la corpul victimei,
parcurgând întregul traseu al infractorului - „iter criminis”). Pentru o corectă percepţie a
dimensiunilor obiectelor, detaliilor şi a distanţelor dintre ele, este necesară folosirea metodelor
fotogrammetrice în cadrul acestor operaţiuni tehnice desfăşurate de organele judiciare.
Nu trebuie neglijată necesitatea respectării cerinţelor tehnice (privind poziţia aparatului,
iluminarea subiectului, aprecierea adâncimii de câmp etc.) în executarea fotografiilor astfel încât
rezultatele obţinute să satisfacă din toate punctele de vedere scopul urmărit, atât din punct de
vedere al calităţii imaginilor cât şi al evidenţierii tuturor detaliilor importante şi semnificative.
În vederea clasificării fotografiilor ce se execută la faţa locului trebuie să ţinem seama că
întreaga activitate parcurge două faze convenţionale – statică şi dinamică, care constituie de fapt
un proces continuu de cercetare.
În faza statică a cercetării locului faptei se execută ca tipuri specifice fotografia de orientare,
fotografia schiţă şi fotografia obiectelor principale. În faza dinamică se execută fotografia de detaliu.
Trebuie menţionat faptul că există situaţii când datorită unor condiţii speciale fotografia obiectelor
principale se poate efectua şi în faza dinamică a cercetării locului faptei.Fotografia de examinare
(sau de expertiză) este un tip de fotografie judiciară cu ajutorul căreia, în condiţii de laborator, se
cercetează probele materiale pentru evidenţierea invizibilului cu ochiul liber şi se fixează rezultatele
acestei cercetări tehnico-ştiinţifice. Fotografia este o tehnică esenţială în studiul probelor materiale,
permiţând efectuarea unor demonstraţii complexe în cursul investigaţiilor tehnico-ştiinţifice, lăsând
libertate spiritului critic al observatorului.
Având în vedere obiectivele urmărite şi posibilităţile tehnice care stau la dispoziţie, în
cadrul fotografiei de examinare sub radiaţii vizibile s-au elaborat următoarele metode de
fotografiere: fotografia de ilustrare, fotografia de comparaţie, fotografia de umbre, fotografia de
reflexe, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia de solarizare,
microfotografia şi macrofotografia.
Fotografia de examinare sub radiaţii invizibile dă posibilitatea examinării ştiinţifice a
probelor materiale prin intermediul radiaţiilor electromagnetice de tipul ultravioletelor, infraroşiilor,
X,, şi emisiei cu neutroni.
Zoom-ul digital reprezintă de fapt o prelucrare software a imaginii, o interpolare prin care
o mică parte din fotografie este mărită artificial. Prin această operaţiune nu apar detalii în plus,
spre deosebire de zoom-ul optic. Trebuie menţionat că aparatele digitale performante sunt echipate
cu obiective puternice prevăzute şi cu zoom optic.
O primă concluzie pe care o putem trage din expunerea caracteristicilor aparatelor digitale
este că bazându-se pe tehnologia aparaturii digitale, sistemul de imagini de înaltă rezoluţie ajută
forţele de poliţie să reducă timpul de laborator şi costurile, oferind şi avantajul folosirii
calculatorului electronic pentru capturarea, editarea, vizionarea şi stocarea imaginilor. Aparatul de
fotografiat digital se dovedeşte nu numai util ci şi absolut necesar muncii de cercetare criminalistică.
Fixarea detaliilor de mici dimensiuni apare ca necesitate, în cercetarea desfăşurată pe teren
atunci când obiectul purtător de urme este de dimensiuni care nu permit transportul său în
laborator sau urmele nu pot fi conservate corespunzător în vederea transportului, ca şi în
examinarea probelor în condiţii de laborator.
Această metodă se utilizează pentru a examina şi fixa:
1 urmele digitale, urmele biologice şi urmele împuşcăturii;
2 înscrisuri şi fragmente ale acestora;
3 obiecte de dimensiuni mici – monede, timbre, bijuterii;
4 suprafaţa corpurilor delicte etc.
15
Concepte şi termeni de reţinut
- fotografia analitică;fotografia digitală;
 În cadrul fotografiei judiciare operative distingem fotografiile care se execută la locul
faptei, fotografia de reconstituire, fotografia de percheziţie, fotografia prezentării pentru
recunoaştere, fotografia semnalmentelor şi măsurătorile fotografice.

1. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei operative.
2. Care sunt modalităţile de executare a fotografiei de examinare.
Teste de evaluare/autoevaluare:
Descrieţi modalităţile de executare a :
1. fotografiei de examinare sub radiaţii vizibile şi
2. fotografiei de examinare sub radiaţii invizibile.
Bibliografia obligatorie:
LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.
MIRCEA Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010.
16
Urmele de reproducere
3.1. Introducere. Clasificarea urmelor

3.3.2 Urmele de picioare
3.3.4. Urmele instrumentelor de spargere
3.3.5. Urmele mijloacelor de transport
3.1.Introducere
Clasificarea urmelor de reproducere
Formarea urmelor de reproducere presupune existenţa unui
obiect creator de urmă şi a unui obiect primitor de urmă. Aceste
urme cunoscute şi sub denumirea de urme formă se creează prin
contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând o parte
din caracteristicile obiectului creator.
Aspectul şi durata în timp a modificărilor care apar în urma
contactului între cele două obiecte depind de caracteristicile structurale
ale acestora, precum şi de natura diverselor substanţe ce migrează de la
un obiect spre celălalt. Suprafeţele de contact pot fi de durităţi diferite,
la fel şi gradul de plasticitate al materialelor este variat, împrejurări ce
contribuie la diversitatea sub care se pot prezenta urmele de reproducere.
Ţinând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de
reproducere în mai multe moduri.
1. După modul de acţiune al suprafeţelor de contact avem urme
statice şi urme dinamice.
Urmele statice presupun contactul celor două suprafeţe sub un
unghi drept fără a exista o alunecare în momentul formării urmei. Din
această categorie menţionăm urmele de mâini, urmele rulării normale a
roţilor autovehiculelor, impresiunile ştampilelor etc. Aceste urme
reproduc în primul rând forma şi dimensiunile obiectului creator, apoi
un număr mai mare sau mai mic de caracteristici de tipul detaliilor, care
pot conduce în final la identificarea efectivă a obiectului respectiv.
Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafeţe
în contact alunecă una pe cealaltă, nefiind reţinută forma exactă a
obiectului creator. În situaţia existenţei unor proeminenţe cu caracter de
unicitate ale suprafeţei creatoare de urmă, este posibilă identificarea
acesteia în funcţie de aspectul striaţiunilor formate pe suprafaţa sau în
volumul obiectului primitor. Urme dinamice sunt cele de frânare, urmele
de tăiere, urmele ghinturilor pe cămaşa priectilului etc.
2. După gradul de plasticitate al materialului din care este
constituit obiectul primitor de urmă distingem urme de adâncime sau
de volum şi urme de suprafaţă.
17
Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când
consistenţa materialului din care este format obiectul primitor de urmă
este mai scăzută decât cea a materialului obiectului creator de urmă,
respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se deformeze prin
tasare. Astfel obiectul primitor va păstra în negativ forma obiectului
creator, în urma unor modificări (deformări) ale volumului său. În funcţie
de granulaţia materialului din care este constituit şi de gradul de coeziune
existent între particulele componente, obiectul primitor de urmă este
capabil să redea şi să păstreze detalii într-o mai mai mică sau mai mare
măsură, fapt care face posibilă identificarea obiectului creator de urmă.
Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile unui autovehicul
într-un sol afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele
instrumentelor de spargere utilizate prin exercitarea de presiune etc.
Urmele de suprafaţă se formează atunci când consistenţa
materialului obiectului primitor de urmă este comparabilă sau crescută
faţă de cea a materialului obiectului creator de urmă. Procesul de formare
a urmei de suprafaţă presupune migrarea unei anumite cantităţi de
material de la un obiect la celălalt.
În situaţia depunerii de material de la obiectul creator pe suprafaţa
obiectului primitor avem urme de stratificare. Materialul depus poate fi
un produs al obiectului creator de urmă (cazul urmelor de mâini rezultate
în urma depunerii de substanţe secretate de piele) sau materiale recoltate
anterior de suprafaţa obiectului creator (de exemplu: sânge, vopsea, noroi
etc.). Dacă de pe suprafaţa obiectului primitor de urmă se dataşează o
cantitate de material după contactul cu obiectul creator ne aflăm în
prezenţa unei urme de destratificare (atingerea cu mâna a unei suprafeţe
proaspăt vopsite sau acoperite de un strat subţire de praf, conduce la
formarea unei urme prin aderarea unei cantităţi de vopsea sau praf de pe
suprafaţa obiectului primitor la suprafaţa obiectului creator).
Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente.
Aceste modalităţi de prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor
ce vin în contact şi de culoarea substanţei stratificate. Atunci când există
o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei obiectului
primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul
secreţiilor naturale ale pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de
cea a suprafeţei primitoare avem urme în stare latentă. În astfel de situaţii
urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar sunt
greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de
evidenţiere a urmelor latente în vederea fixării lor ulterioare.
3. Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în
locale şi periferice.
Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau
volumului ce intră în contact între obiectul creator şi cel primitor de
urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de contact, astfel
de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a
suprafeţei obiectului primitor sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta
a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului primitor de urmă suferă
18
modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau în contact. Astfel de urme se
formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze naturale sau provocate, de natură
fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a radiaţiilor solare, depuneri de
funingine, etc.).
4. Clasificarea pe baza căreia vom expune în continuare diferitele categorii de urme de
reproducere are drept criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel vom distinge:
urme de mâini, urme de picioare, urme de dinţi, urme de buze, urme ale instrumentelor de
spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.


– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme de mâini, urme de picior, evidenţiere.
– studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor studiaţi;

A. Noţiuni generale.
Din punct de vedere al structurii morfoanatomice a pielii primele
observaţii ştiinţifice sunt constatate de anatomistul italian Malpighi la
sfârşitul secolului al XVII-lea. Pielea este structurată în trei straturi
pornind de la suprafaţă: epidermă, dermă şi hipodermă. La nivelul
hipodermei glandele sudoripare şi sebacee au secreţii continuue care sunt
eliminate prin intermediul unor canale ce se deschid la suprafaţa
epidermei sub formă de pori.
La nivelul hipodermei glandele sudoripare şi sebacee au secreţii
continuue care sunt eliminate prin intermediul unor canale ce se deschid
la suprafaţa epidermei sub formă de pori. Practic multitudinea de pori
19
dispuşi pe crestele papilare redau conturul acestora prin intermediul
secreţiilor depuse pe suprafeţele atinse de palme. Desenul papilar este
prezent pe faţa anteriară a palmei şi apare datorită existenţei reliefului
papilar, o succesiune de forme pozitive şi negative ale suprafeţei palmei.
Formele pozitive sunt numite linii sau creste papilare, iar cele negative
şanţuri interpapilare. Denumirea de papilar provine de la cuvântul latin
papilla, ce însemnă sfârc, respectiv în interiorul dermei sunt prezente
formaţiuni conice, aliniate ca nişte mici vulcani într-un lanţ muntos, ce
comunică cu suprafaţa şi care formează crestele papilare.
Partea criminalisticii ce se ocupă cu studiul reliefului papilar şi
identificarea persoanei după acesta se numeşte dactiloscopie. Urmele
papilare descoperite la faţa locului pot fi urme de deget, urme de mâini sau
fragmente ale acestora, cele luate experimental se numesc impresiuni
digitale, iar fotografiile reliefului papilar descoperit la faţa locului sau luat
experimental se numesc dactilograme, cele care sunt de fapt examinate în
procesul de identificare dactiloscopică.
Identificarea unei persoane pe baza urmelor papilare are în vedere
mai multe proprietăţi ale reliefului papilar, al căror rol este apreciat
diferenţiat de diverşi autori, astfel:
- longevitatea – relieful se definitivează în stadiul intrauterin şi
dispare odată cu descompunerea prin putrefacţie a pielii; apare înainte de a
ne naşte şi dispare după deces;
- fixitatea – pe parcursul vieţii nu apar sau dispar linii faţă de
desenul iniţial; apar modificări ale dimensiunii în procesul creşterii până în
stadiul de adult, sau modificări în sensul dobândirii de cicatrici ale unor răni
profunde ce se suprapun peste relief;
- inalterabilitatea – caracterizată prin faptul că relieful nu poate fi
şters sau modificat, pe cale fizică sau chimică, numai în situaţia distrugerii
în profunzime a papilelor din stratul dermic (bolile degenerative grave,
arsurile de gradul III pot leza pielea definitiv, în sensul că este înlocuită cu
un ţesut scleros inform); leziunile de la nivelul epidermei distrug crestele
doar vremelnic, ele refăcându-se odată cu procesul de vindecare;
- unicitatea – înţeleasă în sensul că fiecare persoană are un relief papilar
propriu, cu o existenţă unică, ale cărui detalii sunt nerepetabile, respectiv nu se
regăsesc la alt om; acest lucru este posibil datorită numărului imens al
posibilităţilor de combinare a variatelor detalii ce compun fiecare desen
papilar.
Urmele de mâini se creează în momentul atingeri cu suprafaţa
palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Aceste urme pot fi întâlnite în
diferite ipostaze: statice sau dinamice, de suprafaţă sau de volum, de
stratificare sau de destratificare, vizibile sau în stare latentă. Ceea ce este
important de reţinut este faptul că urmele de stratificare apar nu numai
datorită depunerii unor materiale alogene, străine, de pe suprafaţa acestora,
dar şi datorită depunerii unor substanţe secretate în mod constant de către
piele, în urma unor procese metabolice normale ale organismului. Aceste
secreţii sunt incolore, formate din compuşi organici şi anorganici, aspectul
lor fiind determinat de o varietate practic infinită a desenului papilar
specifică fiecărui individ.
20
3.3.2. Urmele de picior
Urmele de picior pot să fie urme statice, caracteristice mersului
normal, urme dinamice de alunecare, urme de volum sau de suprafaţă, de
stratificare sau de destratificare.
Modul de formare al unei urme de volum presupune trei etape în
desfăşurarea mersului normal. În prima etapă, se atinge cu călcâiul
obiectul primitor şi există o uşoară împingere înspre înainte a materialului
din zona boltei piciorului. A doua etapă presupune apăsarea întregii tălpi
pe suprafaţa solului, iar în a treia etapă se calcă doar pe partea anterioară a
tălpii, constatându-se şi o uşoară împingere înapoi a materialului din zona
bolţii. Pe măsură ce creşte viteza de deplasare, urmele sunt mai puţin
evidente pentru partea posterioară, tendinţa fiind ca la viteza cea mai
mare, deplasarea să se facă numai pe partea anterioară a tălpii. Aceste
aspecte trebuie avute în vedere în situaţia în care se crează urme
experimentale cu încălţămintea presupusă a fi utilizată la comiterea unei
infracţiuni.

Dinţii omului au caracteristici generale şi individuale, ale căror
particularităţi pot fi observate chiar şi în timpul vorbirii, dar mai ales în
urmele create prin muşcare. Dinţii fiind cele mai dure organe ale omului,
lasă urme în principal ale celor din părţile anterioare ale arcadelor dentare,
respectiv incisivii, caninii, premolarii, mai rar molarii. În funcţie de natura
obiectului primitor şi de forţa cu care dinţii acţionează asupra sa, urmele
pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului
primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice, mai ales
când prin muşcare s-a desprins o parte din obiectul respectiv, cum se
întâmplă în cazul unor produse alimentare.
Din punct de vedere anatomic, buzele reprezintă peretele anterior
al cavităţii bucale, şi au în exterior un ţesut epiterial iar în interior, un ţesut
conjunctiv foarte bine vascularizat. Marginea liberă, denumită şi „roşul
buzelor”, zonă de tranziţie între piele şi mucoasă, este cea care poartă
relieful papilar sub forma unor riduri orientate vertical şi orizontal.
Această zonă este în principiu mereu umedă datorită secreţiilor din
cavitatea bucală şi intră în contact cu alimentele sau alte obiecte care în
mod necesar sunt atinse de buze în timpul activităţilor umane. În contact
cu aceste produse, buzele omului lasă urme care pot să fie urme de
suprafaţă, mai rar de adâncime, urme de stratificare, vizibile sau în stare
latentă. Suprafeţele obiectelor primitoare de urmă trebuie să fie netede,
astfel încât ele să primească, să reţină şi să redea fidel detaliile reliefului
labiar. Urmele acestea pot să fie statice sau dinamice. Din punct de vedere
al identificării, cele statice prezintă importanţă criminalistică. În situaţia în
care o persoană trage un singur fum dintr-o ţigară, sau bea o singură dată
dintr-un pahar se creează urme statice utile identificării. Atingerile
repetate ale aceleiaşi suprafeţe fac ca ridurile să se suprapună şi să nu mai
poată fi identificată persoana care a lăsat această categorie de urmă.
Urmele dinamice pot fi utile în sensul recoltării substanţelor care s-au
21
depus prin stratificare, analiza acestora putând aduce unele informaţii utile
cercetării criminalistice. Urme de adâncime ale buzelor se găsesc foarte rar
şi doar în materiale cu plasticitate accentuată, cum ar fi untul, margarina,
marmelada, şi unele sortimente de ciocolată.
În timpul săvârşirii infracţiunii, infractorul poate să lase la locul
faptei urme de reproducere ale pieselor sale de îmbrăcăminte. Obiectele
primitoare ale acestor urme pot să fie solul, zăpada, suprafeţe proaspăt
vopsite, şi alte obiecte capabile să primească şi să reţină astfel de urme.
Urmele obiectelor de îmbrăcăminte pot fi găsite la faţa locului ca urme
statice sau dinamice, urme de suprafaţa, de stratificare sau de destratificare
şi urme de volum. Urmele de adâncime se crează mai ales în situaţia în care
obiectele primitoare sunt de plasticitate accentuată, cum este solul umed
argilos, zăpada umedă, betonul proaspăt, etc. Indiferent dacă sunt de
suprafaţă sau de adâncime, urmele de îmbrăcăminte permit distingerea
unor caracteristici generale legate de tipul de ţesătuă, moduri de împletire a
fibrelor, unele cusături la îmbinarea dintre părţile componente ale piesei de
îmbrăcăminte, dar pot surprinde şi elemente proprii, specifice, care pot
conduce la identificarea obiectului creator. Aici ar putea fi distinse
caracteristici de uzură, mărimea, forma şi cusătura caracteristică unor
reparaţii sau modificări ale unei piese de îmbrăcăminte. În situaţia în care
apar urme dinamice, acestea nu pot servi la identificarea obiectului creator,
dar pot furniza informaţii utile legate de modul săvârşirii infracţiunii.
3.3.4. Urmele instrumentelor de spargere

Locul săvârşirii infracţiunii este purtătorul urmelor instrumentelor de
spargere, ce pot fi întâlnite pe o largă varietate de obiecte.
În cazul uşilor cel mai frecvent întâlnim urme de apăsare - prin
utilizarea unor instrumente ca pârghii de forţare – la nivelul balamalelor
sau al broaştelor. Pot fi observate urme de forţare şi în exteriorul sau
interiorul broaştelor în cazul ruperii butucului. Se pot întâlni şi urme de
tăiere în cazul secţionării balamalelor sau decupajului în jurul broaştei. Mai
rar se creează orificii prin care se introduce mâna pentru a debloca
zăvoarele.
La nivelul tocului ferestrelor putem întâlni aceleaşi categorii de
urme ca şi la uşi, în schimb apar situaţii caracteristice de tăiere sau spargere
a sticlei. La tăiere se utilizează diamantul sau vârful de oţel vidia. Pentru
evitarea producerii de zgomot bucata detaşată se fixează în prealabil cu
material adeziv (plasture, bandă, plastelină etc). Pentru spargerea rapidă şi
silenţioasă a sticlei securizate infractorii utilizează o pulbere abrazivă
obţinută din învelişuri de electrozi de sudură.
Urmele lăsate de instrumentele de spargere cu fălci de prindere – de
tipul cleştelui, patentului, cheii reglabile - observabile pe componente
forţate ale lacătelor sau broaştelor se prezintă sub formă de striaţiuni şi
microstriaţiuni. Acestea pot fi utilizate prin metoda comparaţiei pentru
22
identificarea obiectului creator. Astfel de urme pot fi distinse cu ajutorul
instrumentelor optice de mărit şi în cazul utilizării „şperaclelor” pentru
pătrundere.
În funcţie de rezistenţa materialului din care sunt confecţionate şî
complexitatea lor, dulapurile de metal şi casele de bani sunt forţate prin
diferite metode. În afara sculelor obişnuite de lăcătuşerie care sunt frecvent
utilizate, infractorii au pus la punct de-a lungul timpului diverse instrumente
specializate. Astfel pentru exercitarea de presiuni crescute prin intermediul
unor pârghii puternice, sunt cunoscute aşa-numitele „punţi”: puntea italiană
sau puntea belgiană. Pentru decupajul unor foi de tablă găurite în prealabil cu
burghiul se utilizează „gura de lup”, instrument special cu o pârghie şi o
latură tăietoare. Practicarea unor orificii, de dimensiuni care să permită
introducerea mâinii, se realizează cu dispozitive complexe formate din
discuri cu extremităţi armate cu vârfuri vidia, cunoscute sub denumirea de
„coroană” sau „balerină”. Infractorii specializaţi recurg la topirea metalului
prin procedee specifice tehnologiilor de vârf din sudură sau, în condiţii
speciale, folosesc explozivi performanţi pentru dislocarea sistemelor de
închidere vizate.
Pe diferite categorii de obiecte primitoare (pereţi, tavane, duşumele,
piese de mobilier, etc.) pot fi întâlnite o mare varietate de urme ale obiectelor
creatoare. Acestea pot fi doar utile descifrării modului de săvârşire a
infracţiunii şi a încadrării într-o anumită clasă a obiectului creator, sau dacă
sunt distinse detalii putem efectiv individualiza obiectul
În plus pot fi găsite la locul faptei alte categorii de urme cum sunt: urme
digitale, urme din obiecte şi diferite substanţe, care, analizate împreună
conduc la identificarea autorului.
3.3.5. Urmele mijloacelor de transport

În funcţie de categoria căreia îi aparţin urmele mijloacelor de
transport sunt de diferite tipuri, examinarea şi analiza lor conducând la
elucidarea împrejurărilor producerii unui accident sau permiţând
identificarea unui autovehicul ce a lăsat urme la locul comiterii unei
infracţiuni. Ţinând seama de evenimentele în care sunt implicate
autovehicule urmele acestora se prezintă nu numai ca urme de reproducere,
ci şi ca urme sub forma obiectelor, substanţelor şi resturi ale acestora.
Urmele dinamice sunt cele produse atunci când roţile alunecă pe
carosabil, cel mai frecvent examinate în criminalistică fiind cele de frânare.
La sistemele clasice de frânare astfel de urme se prezintă ca nişte benzi
paralele, a căror intensitate a culorii creşte spre capătul care se sfârşeşte
brusc, unde se adună şi o oarecare cantitate de material. Acest aspect este
datorat faptului că acţionarea frânei produce blocarea roţilor, ceea ce implică
23
o creştere treptată a frecării, care duce la desprinderea de particole din componenţa anvelopei şi la
recoltarea de material de pe carosabil. Sistemele moderne de frânare (ABS) prezintă o succesiune
de benzi specifice blocajului roţii cu porţiuni de rulaj normal, această derulare a procesului de
frânare împiedicând derapajele urmate de pierderea controlului volanului.

Sinteza unităţii de învăţare nr. 3
Formarea urmelor de reproducere presupune existenţa unui obiect creator de urmă şi a
unui obiect primitor de urmă. Aceste urme cunoscute şi sub denumirea de urme formă se
creează prin contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând o parte din
caracteristicile obiectului creator.1
Aspectul şi durata în timp a modificărilor care apar în urma contactului între cele două
obiecte depind de caracteristicile structurale ale acestora, precum şi de natura diverselor substanţe
ce migrează de la un obiect spre celălalt. Suprafeţele de contact pot fi de durităţi diferite, la fel şi
gradul de plasticitate al materialelor este variat, împrejurări ce contribuie la diversitatea sub care
se pot prezenta urmele de reproducere.
Ţinând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de reproducere în mai multe
moduri.
1. După modul de acţiune al suprafeţelor de contact avem urme statice şi urme dinamice.
Urmele statice presupun contactul celor două suprafeţe sub un unghi drept fără a exista o
alunecare în momentul formării urmei. Din această categorie menţionăm urmele de mâini, urmele
rulării normale a roţilor autovehiculelor, impresiunile ştampilelor etc. Aceste urme reproduc în
primul rând forma şi dimensiunile obiectului creator, apoi un număr mai mare sau mai mic de
caracteristici de tipul detaliilor, care pot conduce în final la identificarea efectivă a obiectului
respectiv.
Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafeţe în contact alunecă una pe
cealaltă, nefiind reţinută forma exactă a obiectului creator. În situaţia existenţei unor proeminenţe
cu caracter de unicitate ale suprafeţei creatoare de urmă, este posibilă identificarea acesteia în
funcţie de aspectul striaţiunilor formate pe suprafaţa sau în volumul obiectului primitor. Urme
dinamice sunt cele de frânare, urmele de tăiere, urmele ghinturilor pe cămaşa proiectilului etc.
2. După gradul de plasticitate al materialului din care este constituit obiectul primitor de
urmă distingem urme de adâncime sau de volum şi urme de suprafaţă.
Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când consistenţa materialului din care
este format obiectul primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului obiectului creator
de urmă, respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se deformeze prin tasare. Astfel
obiectul primitor va păstra în negativ forma obiectului creator, în urma unor modificări
(deformări) ale volumului său. În funcţie de granulaţia materialului din care este constituit şi de
gradul de coeziune existent între particulele componente, obiectul primitor de urmă este capabil să
redea şi să păstreze detalii într-o mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă
1
Mircea I., op.cit., pag.60.
24
identificarea obiectului creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile
unui autovehicul într-un sol afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele
instrumentelor de spargere utilizate prin exercitarea de presiune etc.
Urmele de suprafaţă se formează atunci când consistenţa materialului obiectului primitor
de urmă este comparabilă sau crescută faţă de cea a materialului obiectului creator de urmă.
Procesul de formare a urmei de suprafaţă presupune migrarea unei anumite cantităţi de material de
la un obiect la celălalt.
În situaţia depunerii de material de la obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor
avem urme de stratificare. Materialul depus poate fi un produs al obiectului creator de urmă
(cazul urmelor de mâini rezultate în urma depunerii de substanţe secretate de piele) sau materiale
recoltate anterior de suprafaţa obiectului creator (de exemplu: sânge, vopsea, noroi etc.). Dacă de
pe suprafaţa obiectului primitor de urmă se detaşează o cantitate de material după contactul cu
obiectul creator ne aflăm în prezenţa unei urme de destratificare (atingerea cu mâna a unei
suprafeţe proaspăt vopsite sau acoperite de un strat subţire de praf, conduce la formarea unei urme
de reproducere prin aderarea unei cantităţi de vopsea sau praf de pe suprafaţa obiectului primitor
la suprafaţa obiectului creator).
Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibile (sau în stare latentă). Aceste
modalităţi de prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea
substanţei stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a suprafeţei
obiectului primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră, cazul secreţiilor
naturale ale pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a suprafeţei primitoare avem
urme în stare latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite examinând cu atenţie suprafeţele
purtătoare, dar sunt greu de distins detalii de identificare, ca atare, se impun operaţiuni de
evidenţiere a urmelor latente în vederea fixării lor ulterioare.
Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.
Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact
între obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul zonei de
contact, astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor
sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa obiectului
primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în timpul cât ele se aflau în
contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor fenomene exterioare, cu cauze naturale
sau provocate, de natură fizică sau chimică (depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a radiaţiilor
solare, acumularea funinginei sau prafului etc.).
Concepte şi termeni de reţinut
- urme de mâini;
- urme de picioor;
- urme de dinţi
- urme de buze
- urme de îmbrăcăminte
- urme ale instrumentelor de spargere
25
- urme ale mijloacelor de transport
- Care sunt modurile de formare a urmelor de mâini.
- Care sunt modurile de formare a urmelor de picioare.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Descrieţi modalităţile de evidenţiere a urmelor în stare latentă
26
27
Urmele ca obiecte, substanţe şi resturi ale acestora
4.1. Introducere
4.1. Introducere
În foarte multe situaţii cercetarea criminalistică a locului unde s-
a săvârşit infracţiunea conduce la descoperirea unor urme de natură
biologică. Acestea pot aparţine omului sau unei alte specii animale,
examinarea lor oferind informaţii complexe despre individul de la care
provin. Firul de păr face parte din această categorie, prezenţa sa la locul
faptei datorându-se nu numai unei acţiuni mecanice violente (smulgere,
rupere, tăiere), ci şi ca urmare a unei detaşări naturale, în cadrul unui
proces fiziologic firesc de îmbătrânire.
Cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu
alte categorii de urme furnizează informaţii legate de modul cum s-a
săvârşit infracţiunea.2 Alături de firele de păr pot fi descoperite fibre
vegetale, fire şi fibre sintetice, a căror natură diferită este determinată cu
precizie, prin examinarea specifică în condiţii de laborator.
Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme de dinţi, urme
de buze, evidenţiere.
2
.Mircea I., op.cit., p.120.
28
Urmele de sânge apar în urma unei leziuni deschise a unui
organism uman sau animal, a eliminării prin orificiile naturale din
cauza unei leziuni interne, boli sau proces fiziologic normal. Această
categorie de urme este vizibilă în cazul descoperirii unei cantităţi
suficente de material sanguin. În stare proaspătă sângele se prezintă ca
un lichid de culoare roşu intens, dar pe măsură ce se scurge timpul, în
contact cu aerul se oxidează, suferă modificări de culoare şi se
coagulează. Treptat, odată cu trecerea spre starea solidă, se închide la
culoare trecând de la roşu închis la nuanţe de brun deschis spre brun
închis, chiar negru cu reflexe verzui atunci când este depus în pelicule
subţiri.
Sângele poate fi găsit pe orice obiect de la faţa locului, în zona
unde s-a produs evenimentul sau pe traseul parcurs de victima unei
agresiuni fizice. Forma pe care o au urmele descoperite – stropi, pete,
dăre, bălţi etc., poziţia şi obiectele purtătoare de urmă, ne furnizează
informaţii legate de modul cum s-a săvârşit fapta. În cazul stropilor
atunci când se depun pe suprafeţe plane, în funcţie de unghiul de
incidenţă, ei au o formă rotundă când cad perpendicular, sau alungită
variabilă când cad sub diferite unghiuri ascuţite. Distanţa de la care
cad poate fi apreciată în funcţie de forma conturului: contur circular cu
margini nete pentru înălţimi sub 25 de centimetri, margini neregulate
între 25 - 150 de centimetri, iar de la înălţimi de peste 150 de
centimetri fragmente mai mici dispuse radiar în jurul stropului central
cu margini pronunţat neregulate.
Căutarea urmelor de sânge presupune examinarea cu minuţiozitate
a locului faptei, ele putând fi găsite pe o varietate foarte mare de
obiecte şi sub forme diferite. În cantităţi mici sângele este uneori greu
de distins pe suprafeţe cu o coloraţie apropiată, de aceea se recomandă
utilizarea lămpii cu ultraviolete, care va evidenţia pete de natură
organică cu o luminiscenţă albăstruie.
Atunci când infractorul îndepărtează prin spălare urmele de
sânge, cantitatea de material rămas este infimă, ea putând fi pusă în
evidenţă pulverizând suprafeţele cu un reactiv specific numit luminol.
Luminolul dă bune rezultate chiar atunci când este cazul unor urme
vechi de sânge, particule în cantităţi foarte mici infiltrate între fibrele
ţesăturilor sau tapiţeriilor, precum şi în porii tencuielilor sau a unor
şape. În acelaşi context, în cazul spălării petelor de sânge, nu trebuie
neglijată cercetarea depunerilor din sifoanele de scurgere sau a
depozitelor dintre lamelele de parchet sau scândurile duşumelelor.
În cazul interacţiunilor violente între două sau mai multe
persoane este posibil să se ridice urme de sânge de provenienţă diferită.
Depozitele de sub unghiile victimei pot conţine astfel de urme
provenind de la agresor. Cantităţi semnificative de sânge pot fi
29
descoperite în zone mai puţin accesibile, cum sunt îmbinările de material
la piesele de îmbrăcăminte sau contactul dintre feţe şi tălpi la încălţăminte,
neglijate de către autor sau mai dificil de curăţat atunci când încearcă să
îndepărteze urmele faptei.Ridicarea urmelor de sânge se efectuează
apelând la modalităţi diferite în funcţie de situaţia concretă. În cursul
acestei activităţi întotdeauna criminalistul va purta un echipament special
şi va utiliza la recoltarea probei recipiente sterile, pentru a împiedica
contaminarea probelor biologice ridicate.

Urmele rezultate din procese fiziologice ale organismului sunt de
natură organică şi datorită unor particularităţi specifice individului de la
care provin, sunt deosebit de utile în identificarea criminalistică.
Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe
informaţii despre individul care le-a lăsat. Se determină caracterul
secretor sau nesecretor, grupa sanguină, starea de graviditate, prezenţa
alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli, infecţii
sau paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea
acestora. Este posibilă recoltarea din aceste urme a suficiente celule,
provenind din aparatul urinar sau digestiv, care să permită realizarea
profilului genetic al individului.
Urmele olfactive deşi nu sunt specifice doar organismului uman, doar
acestea fac obiectul Odorologiei judiciare. Datorită naturii lor, modului
de formare, duratei de existenţă şi posibilităţilor de valorificare ele
reprezintă o categorie aparte fiind invizibile, volatile şi totuşi cu un
specific individual cert.
a. Urmele de spermă constau din secreţia seminală produsă de glandele
genitale masculine. Apar mai ales în cazul infracţiunilor cu conotaţie
sexuală, sau datorită unor stări patologice specifice şi sunt valorificate în
urma analizelor biologice de laborator.
Formarea urmelor de salivă se datorează depunerii lichidului
secretat de glandele salivare. Apar la contactul direct al buzelor sau
limbii cu diferite obiecte, fie prin eliminarea sputei prin gesturi reflexe
sau intenţionate.
Urmele de transpiraţie sunt datorate eliminării de substanţe
organice şi anorganice într-un proces metabolic firesc al cărui ritm se
intensifică frecvent din cauza efortului sau a emoţiilor. Astfel de urme
apar pe piese de îmbrăcăminte, materiale cu care individul se tamponeză
şi stropi izolaţi ce pot să cadă pe diferite suprafeţe.
b. Căutarea acestor categorii de urme este îngreunată de faptul că
sunt incolore. Totuşi în stare proaspătă pot fi distinse la o cercetare
atentă cu ochiul liber, sau cu un fascicol luminos sub diverse unghiuri de
incidenţă. În stare uscată se pot distinge pete rezultate din depunerile de
substanţe solide organice şi anorganice (săruri minerale în special).
Cantităţile mici de material pot fi evidenţiate cu lampa UV, substanţele
organice emiţând o fluorescenţă albăstruie.
Aceste urme pot fi găsite pe suprafeţele oricăror obiecte care sunt
predispuse să primească şi să păstreze în condiţii optime aceste categorii
de urme. Natura exactă a depunerilor de acest gen este determinată
uneori numai în urma unor analize de laborator.
c. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme se face cu
30
aceleaşi mijloace şi utilizând aceleaşi metode ca la orice urme de natură
organică umană. Se descriu în procesul verbal, se fotografiază obiectul
purtător, mai rar urma ca detaliu – datorită vizibilităţii slabe
Obiectele de mici dimensiuni purtătoare de urme se ambalează
corespunzător pentru evitarea deteriorării probei pe durata transportului.
Probele proaspete se recoltează în recipiente sterile pentru evitarea
contaminării, iar cele uscate după dizolvare cu apă distilată se ridică pe
hârtie de filtru sterilă.
d. Analizele biologice de laborator permit expertului să
stabilească natura exactă a probei aduse, uneori în cantităţi extrem de mici,
spre examinare. Rezultatele analizelor permit aflarea caracterului secretor
sau nesecretor şi al grupelor sanguine ale individului. Alte elemente
decelabile în probe permit identificarea unor eventuale boli de care suferă
individul, sau natura mediului cu care stă un timp mai îndelungat în contact.
Compoziţia urmei olfactive a unui individ am putea-o denumi
„buchet olfactiv”, având în vedere existenţa mai multor ramuri moleculare
ce se compun. Distingem în primul rând o componentă a mirosului
individuală, rezultat al proceselor metabolice specifice ce caracterizează
fiecare individ, ce se degajă din respiraţie, transpiraţie, urină, fecale şi
gaze intestinale. Persoane de aceeaşi rasă, sex, vârstă, urmând acelaşi
regim de viaţă şi având aceeaşi dietă vor metaboliza diferit produsele,
degajând mirosuri distincte.
Există apoi componenta generală a mirosului, cea care are
legătură cu locul de muncă, domiciliul, locurile unde se petrece cea mai
mare a timpului de către individ. Tot aici intra moleculele legate de
anumite tabieturi cum sunt marca de tutun preferată, băutura frecvent
consumată sau produsele cosmetice şi de toaletă constant întrebuinţate.Cu
o durată mai scurtă de participare în buchetul olfactiv mai distingem şi
componente ocazionale, respectiv mirosuri intense recoltate din zone
puternic impregnate pe care le traversează un individ, de exemplu mirosul
dintr-o farmacie sau dintr-o brutărie.

În această categorie includem obiecte cum ar fi piese de
îmbrăcăminte ale infractorului, instrumente sau mijloace de transport
utilizate la comiterea infracţiunii şi resturi ale acestora. Sunt situaţii când
aceste obiecte sau resturi ale lor sunt abandonate intenţionat, uitate sau
rămase accidental la faţa locului.
Descoperirea şi fixarea. Prin natura lor aceste categorii de urme
sunt uşor vizibile, dar criminalistul trebuie să decidă care dintre obiectele
de la locul faptei au aparţinut infractorului şi astfel pot să folosească la
identificarea acestuia.
Fixarea acestor urme se realizează prin descriere şi fotografiere
astfel încât să poată fi evidenţiate natura obiectului , aspectul său exterior,
obiectele din vecinătatea sa şi bineânţeles detaliile care îl
individualizează. La fotografiere se vor folosi poziţiile şi mijloacele
optime de iluminat, astfel încât să avem condiţiile cele mai bune de a
distinge detaliile. Ambalarea şi transportul obiectelor şi resturilor acestora
se face în aşa fel încât urmele pe care acestea le conţin să rămână intacte
până în momentul când vor ajunge la laborator.
31
Examinarea în condiţii de laborator a obiectelor şi a resturilor
acestora ne permite să distingem caracteristici proprii acestora, ceea ce ne
poate conduce la identificarea producătorului, a reţelei de desfacere, chiar a
cumpărătorului, în speţă a infractorului.
Ridicarea şi examinarea în condiţii de laborator a resturilor alimentare.
Având în vedere diversitatea urmelor care pot să fie reţinute de resturile
alimentare, manipularea acestora se va face cu foarte mare atenţie folosind
pensete şi mănuşi chirurgicale. Ţinând seama de natura biodegradabilă a
acestora, trebuie să avem în vedere utilizarea unor recipienţi sterili şi luarea
unor măsuri de conservare pe durata transportului.
Astfel, alimentele care s-ar putea deforma datorită căldurii cum ar fi
ciocolata, untul şi alimentele care ar putea să intre uşor în putrefacţie,
trebuie transportate în recipiente frigorifice pentru a nu fi afectate. În
acelaşi scop, alimentele uşor degradabile pot fi protejate prin injectarea de
formaldehidă (formol), care împiedică dezvoltarea microorganismelor. În
alte situaţii, alimentele care prin dezhidratare n-ar mai putea păstra
dimensiunile exacte ale unor urme de dinţi de exemplu, trebuie transportate
într-o atmosferă saturată cu vapori de apă, într-un recipient închis.
Examinarea în condiţii de laborator, trebuie să ţină seama de
posibilitatea ca un acelaşi rest alimentar să conţină mai multe categorii de
probe: urme de salivă alături de urme de buze, urme de mâini şi urme de
dinţi. Într-o astfel de situaţie, expertul trebuie să decidă ordinea în care se
va ocupa de diferitele tipuri de urme, pentru a nu deteriora o categorie
încercând să o evidenţieze pe cealaltă. De exemplu, se vor ridica mai întâi
prin tamponare urmele de salivă, apoi se va face un mulaj al urmelor de
dinţi, se vor evidenţia prin pulverizare sau vaporizare urmele de buze şi de
mâini, apoi se vor ridica prin mulare urmele de muşcătură. Rezultatele
acestor examinări sunt deosebit de utile, permiţând în foarte multe situaţii
identificarea autorilor unor infracţiuni.
Urmele formate din resturi de fumat şi de iluminat
A. Noţiuni generale. La faţa locului, sunt descoperite de foarte
multe ori resturi de fumat şi de iluminat, reprezentate prin mucuri de ţigară,
scrum, pachete goale de ţigări, beţe de chibrite, brichete, resturi de
lumânări, etc. Valorificarea acestor urme se face în sensul că în funcţie de
cantităţile găsite la faţa locului am putea face o apreciere a duratei de timp
petrecute de infractor la faţa locului. De asemenea, unele resturi cum ar fi
pachetele de ţigări, resturile de chibrituri, etc, pot să poarte urme de mâini
care să permită identificarea făptuitorului.
B. Fixarea şi ridicarea. Urmele din această categorie sunt uşor
vizibile, fixarea lor făcându-se prin descrierea în procesul-verbal şi
fotografierea după metoda obiectului principal.
Ridicarea lor se face cu deosebită atenţie în cazul cantităţilor mici
de scrum a căror fragilitate impune evitarea creării unor curenţi de aer care
le-ar putea risipi. Recipientele în care se ambalează resturile de fuamt şi
iluminat se manipulează cu atenţie şi sunt transportate la laborator.
C. Examinarea resturilor de fumat şi iluminat poate să ofere
informaţii legate de identitatea autorului infracţiunii în cazurile când pot fi
evidenţiate urme de reproducere cum sunt urmele de mâini şi urmele de
buze. Pot fi ridicate urme de salivă care dau de asemenea date despre
individul căruia îi aparţin.
32
Din alt punct de vedere analizele fizico-chimice ale diferitelor probe
de scrum şi cenuşi, pot să dea informaţii legate de tipul de tutun care ne
poate conduce până la determinarea mărcii de ţigarete consumate de către
infractor, lucru care orientează cercetările spre un anumit grup de indivizi.
Urmele sub formă de sfori, cordoane, frânghii şi resturi ale acestora
A. Noţiuni generale. Urmele de acest gen le putem găsi ca legături
ale victimelor imobilizate, ale instrumentelor de spargere, laţuri ale
spânzuraţilor sau ca şi modalităţi de escaladare ale unor împrejmuiri. Prin
natura lor, gradul de uzură, tipul de împletire, se pot stabili originea lor ca
şi fabricaţie, reţelele de distribuire şi eventualii cumpărători. Datele acestea
sunt completate cu informaţiile oferite de eventualele depozite care pot să
fie recoltate de pe suprafaţa respectivelor resturi de frânghie, sfoară sau
cordoane.
B. Fixarea şi ridicarea acestor categorii de urme.
Înainte de fixare, se interpretează poziţia acestor urme cu scopul de
a înţelege cât mai bine mecanismul de săvârşire ale infracţiunii. După
descrierea în procesul-verbal de cetcetare de la faţa locului se
fotografiază după metoda obiectului principal, iar în cazul existenţei
unor laţuri şi noduri se fotografiază şi după metoda detaliilor.
Este contraindicată secţionarea nodurilor, recomandarea fiind de a
se tăia laţul sau o legătură în partea opusă. Capetele astfel realizate prin
tăiere, sunt conservate prin legarea lor cu un fir subţire de aţă pentru a nu se
destrăma.
Aceste categorii de urme sunt apoi ambalate în saci de polietilenă
care să ne permită în final şi recuperarea eventualelor depozite aderate la
suprafaţa lor, şi transportate la laborator.
C. Examinarea în condiţii de laborator dă informaţii despre originea
acestora, locul de depozitare (în situaţia în care se disting informaţii din
materialele de pe suprafaţa lor), durata de utilizare în timp a respectivelor
produse, ceea ce ne-ar putea indica şi data eventuală a fabricării lor.
Studiul modului de realizare al diverselor tipuri de legături sau
noduri, permite distingerea unor obişnuinţe legate de aptitudini sau profesii
ale făptuitorului. În cazul nodurilor sunt cunoscute noduri pescăreşti, de
tapiţer, noduri chirurgicale, de alpinism, etc. Aceste particularităţi permit
restrângerea sferei suspecţilor cercetaţi.

Microurmele sunt aşa cum le arată şi denumirea cantităţi extrem de mici
de material care poate să facă legătura între o persoană şi prezenţa sa într-
un anumit loc la un anumit moment. Există o axiomă bine cunoscută care
menţionează faptul că orice activitate umană lasă urme în mediul
înconjurător. Problema care se pune este ca tehnicianul criminalist să
posede abilităţile şi tehnologia performantă care să îi permită să găsească
aceste modificări care să îl conducă la descoperirea autorului.
Cercetarea unor astfel de categorii de urme care pot să aibă origini
diferite, vegetale, animale, minerale, presupune utilizarea unor aparate de
analiză extrem de sofisticate, care pot fi deţinute uneori doar de unităţi de
cercetare ştiinţifică. Dintre acestea am putea aminti: microscoapele
electronice, spectografele de diverse feluri, cromatografe diverse,
acceleratoare de particule, vaporizatoare de materiale în vid şi altele
33
Examinarea urmelor de sânge în condiţii de laborator permite obţinerea de informaţii
complexe, cel mai complet tablou de caracteristici identificatoare ale unei fiinţe.
Aspectul microscopic al formei şi dimensiunilor celulelor din fluidul sanguin, hematii şi
leucocite, arată dacă sângele este uman sau provine de la o altă specie animală. Ca şi caracteristici
proprii organismului de la care provine, la sângele uman se determină grupa sanguină (O, A, B,
AB), caracterul secretor sau nesecretor, tipul de RH pozitiv sau negativ, viteza de coagulare, boli ale
sistemului imunitar şi profilul genetic individual ADN
Condiţii specifice unei stări de moment, datorate unor cauze subiective, pot fi evidenţiate prin
prezenţa în circuitul sanguin a alcoolului, a unor compuşi chimici specifici drogurilor sau
medicamentelor, a monoxidului de carbon sau altor produse toxice (metale grele etc.).
În probele ridicate de la locul faptei este posibil să găsim elemente alogene, străine de
compoziţia normală a sângelui, care pot furniza alt tip de informaţii utile cercetării criminalistice.
Astfel, în lipsa corpului victimei prezenţa în sânge a unui tip distinct de celule (hepatice, renale,
pulmonare, cu cil vibratil etc.), ne indică organul lezat printr-o rană deschisă. Sângele provenind de
la o hemoragie din cauze fiziologice normale poate avea diferite origini, respectiv cel menstrual se
coagulează mai greu (conţine mai puţină fibrină), cel obstetric conţine păr fetal şi meconiu, iar
prezenţa celulelor de puroi indică existenţa unei infecţii interne sau externe după caz.
Examinarea biologică a acestor categorii de urme oferă foarte multe informaţii despre
individul care le-a lăsat. Se determină caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină, starea de
graviditate, prezenţa alcoolului, a medicamentelor sau drogurilor, existenţa unor boli, infecţii sau
paraziţi, tipul de alimente ingerat şi timpul scurs de la consumarea acestora. Este posibilă recoltarea
din aceste urme a suficiente celule, provenind din aparatul urinar sau digestiv, care să permită
realizarea profilului genetic al individului.
Având în vedere diversitatea urmelor care pot să fie reţinute de resturile alimentare, manipularea
acestora se va face cu foarte mare atenţie folosind pensete şi mănuşi chirurgicale. Ţinând seama de
natura biodegradabilă a acestora, trebuie să avem în vedere utilizarea unor recipienţi sterili şi luarea
unor măsuri de conservare pe durata transportului.
Astfel, alimentele care s-ar putea deforma datorită căldurii cum ar fi ciocolata, untul şi
alimentele care ar putea să intre uşor în putrefacţie, trebuie transportate în recipiente frigorifice
pentru a nu fi afectate. În acelaşi scop, alimentele uşor degradabile pot fi protejate prin injectarea de
formaldehidă (formol), care împiedică dezvoltarea microorganismelor. În alte situaţii, alimentele
care prin dezhidratare n-ar mai putea păstra dimensiunile exacte ale unor urme de dinţi de exemplu,
trebuie transportate într-o atmosferă saturată cu vapori de apă, într-un recipient închis.
Examinarea în condiţii de laborator dă informaţii despre originea acestora, locul de depozitare (în
situaţia în care se disting informaţii din materialele de pe suprafaţa lor), durata de utilizare în timp a
respectivelor produse, ceea ce ne-ar putea indica şi data eventuală a fabricării lor.
Studiul modului de realizare al diverselor tipuri de legături sau noduri, permite distingerea
unor obişnuinţe legate de aptitudini sau profesii ale făptuitorului. În cazul nodurilor sunt cunoscute
noduri pescăreşti, de tapiţer, noduri chirurgicale, de alpinism, etc. Aceste particularităţi permit
restrângerea sferei suspecţilor cercetaţi.
Examinarea în condiţii de laborator, trebuie să ţină seama de posibilitatea ca un acelaşi rest
alimentar să conţină mai multe categorii de probe: urme de salivă alături de urme de buze, urme de
mâini şi urme de dinţi. Într-o astfel de situaţie, expertul trebuie să decidă ordinea în care se va ocupa
de diferitele tipuri de urme, pentru a nu deteriora o categorie încercând să o evidenţieze pe cealaltă
34
Termeni de reţinut:
Procese fiziologice normale ale organismului
Urmele ca obiecte, alimente, resturi de fumat, frânghie, praf noroi, microurme

1.Informaţii deduse din analiza urmelor fiziologice.
2. Informaţii deduse din analiza urmelor de sânge
3. Care este importanţa microurmelor.
4. Ce urme pot fi găsite pe resturile alimentare.
1. Etapele examinării firului de păr
2. Ridicarea şi ambalarea urmelor fiziologice
35
Urme ale incendiilor şi exploziilor
5.1. Introducere
5.1. Introducere
Arderile sunt nişte fenomene fizico-chimice desfăşurate în
prezenţa oxigenului din aer. Incendiile se propagă prin intermediul
flăcărilor, iar combustia diferitelor materiale produce fumul format din
funingini de diferite culori, rezultatul fiind sub forma de zguri sau
cenuşi. Materialele pot fi găsite şi în stare parţial distruse însoţite de
diverse reziduri ale arderilor. Ţinând seama de natura lor, clasificarea
incendiilor o facem în funcţie de cauzele care le-au provocat. Acest lucru
este necesar în cazul în care avem de a face cu provocarea intenţionată a
declanţării unui incendiu, pentru stabilirea vinovăţiei
făptuitorului.Urmele unor astfel de incendii se pot prezenta sub forma
unor resturi ale materialelor şi dispozitivelor folosite la iniţierea
aprinderilor.
Exploziile sunt arderi rapide şi violente cu degajări de căldură şi
lumină urmate de o undă de şoc datorate presiunii. Putem face o
împărţire în exploziile obişnuite cu viteze de ardere între 10-100 de m/s,
detonaţii cu viteze de ardere între 100-4000 de m/s şi deflagraţii cu
viteze de ardere mult mai mare.


– studenţii vor putea să definească termeni precum: urme incendiilor şi
exploziilor.

36
Incendiile naturale au cauze care nu ţin de vinovăţia unei persoane.
1. Electricitatea atmosferică se acumulează la nivelul norilor,
descărcările producându-se prin intermediul trăsnetului care loveşte obiecte
aflate la sol. Precizăm că emisiunea luminoasă este cunoscută sub
denumirea de fulger, iar cea sonoră, ca tunet.
Curentul electric care atinge solul are tensiuni de până la 1000 de
milioane de wolţi, intensităţi de până la 150.000 de amperi, iar
temperaturile la punctul de contact pot ajunge la 10.000 de grade Celsius.
Datorită temperaturilor foarte ridicate, şi forţei mecanice care se
dezvoltă, apar urme specifice loviturii de trăsnet. Obiectele de fier se
magnetizează, bijuteriile din metale preţioase se volatilizează, conductorii
de cupru din interiorul izolaţiilor dispar, cărămizile şi ţiglele se topesc la
suprafaţă devenind sticloase, pereţii se crapă, copacii sunt despicaţi. Pe
corpul victimelor se observă orificiile de intrare şi de ieşire a curentului
electric, hainele prezentând rupturi şi arsuri iar pielea prezentând nişte
eriteme arboreşcente cu formă de ferigă denumite „figura de trăsnet”.
2. Radiaţiile solare produc incendii în situaţia în care, destul de rar,
acestea sunt concentrate prin obiecte transparente (plastic, sticlă, rareori
gheaţa), ce joacă rolul unor lentile convergente. Esenţial este ca focarul în
care se concentrează razele să fie situat pe nişte materiale uşor
combustibile.
În mod obişnuit, se poate observa o intensitate crescută a urmelor
sub formă de pulbere sau pastă în zona unde s-a aflat focarul obiectului
care s-a comportat ca o lentilă. În circumstanţe obişnuite, de cele mai multe
ori, aceste incendii nu se propagă pe distanţe foarte mari, ele de multe ori
stingându-se de la sine.
3. Autoaprinderile apar datorită unor procese chimice de oxidare a
unor substanţe în stare pulverulentă. Astfel de situaţii sunt întâlnite în
depozitele de cărbuni, uneori chiar în zăcămintele unde pe fisuri se
formează cantităţi mari de pulbere ce oferă suprafeţe mari de contact
oxigenului din aer. În acest sens, depozitele de negru de fum spre exemplu,
trebuie mutate prin lopătere, în aşa fel încât particulele să nu rămână mult
timp în contact cu aerul. Alte situaţii similare, pot fi întâlnite la depozite de
hidrocarburi care stau mult timp nemişcate. Moleculele de la suprafaţa
lichidelor în contact cu oxigenul, se pot autoaprinde.
Alte materiale se autoaprind datorită fermentaţiei, rezultată în urma
unor procese biologice. Fânul depozitat în stare umedă poate să ajungă într-
o astfel de situaţie.
Mai există alte substanţe deosebit de instabile la contactul cu aerul,
cum ar fi magneziul, fosforul alb, pulberea de zinc, unele îngrăşăminte cum
sunt superfosfaţii în amestec cu gunoiul de grajd sau cu motorina.
Un astfel de incendiu, este destul de greu de stăpânit de stins,
datorită faptului că focarul este situat uneori în profunzimea depozitului de
37
material. Degajările de monoxid de carbon sunt foarte periculoase. .
Incendiile accidentale au cauze extrem de variate şi de obicei sunt datorate
neglijenţei umane. Ca şi exemple, putem menţiona instalaţiile improvizate la
aparatura electrică, manipularea în apropierea unor surse incandeşcente a
hidrocarburilor, aruncarea la întâmplare a resturilor incandeşcente cum sunt
mucurile de ţigară, lăsarea copiilor nesupravegheaţi împreună cu surse de
aprins focul. O cauză accidentală frecvent întâlnită este cea în care se
transportă hidrocarburi în recipiente de plastic care acumulează prin frecare
sarcini electrice statice, ce pot da naştere la scântei.
Urmele create sunt specifice, respectiv la instalaţiile electrice se poate
observa fenomenul de perlare al capetelor conuctorilor electrici fixaţi
necorespunzător, izolaţii carbonizate datorită încălzirii excesive, urme de
fum de forma literei V deasupra prizelor sau întrerupătoarelor montate
deefectuos. Pe corpul uman se poate observa urma trecerii curentului electric
sub formă de depresiuni şi pergamentări ale pielii, leziuni ce reproduc forma
conductorului electric cunoscute sub denumirea de „marca electrică”.
Organismele umane prezintă urme specifice arsurilor de diferite
grade, în primul rând pe părţile neacoperite cu îmbrăcăminte, iar cadavrele
carbonizate prin contractarea muşchilor, ia o formă cunoscută sub
denumirea de „poziţia pugilistică” (a boxerului).
Incendiile intenţionate fac obiectul cercetării criminalistice a cauzelor
care le-au provocat. Infractorul aplică variate metode de a provoca incendiul,
unele fiind metode imediate, altele cu întârziere. Dintre metodele de
provocare a incendiului cu întârziere care să-i permiotă autorului să işi
confecţioneze un alibi amintim:
a) artizanale - o lumânare aprinsă pe o scândurică ce pluteşte pe un
vas cu hidrocarburi; un balon cu benzină pus lângă un bec incandeşcent; o
cantitate de hârtie pusă lângă un radiator electric cu rezistenţă incandeşcentă,
etc..
b) dispozitive speciale: fitile de lungimi variabile, dispozitive de tipul
ceasurilor sau cronometrelor, mecanisme cu lentile pentru radiaţiib solare, dispozitive
de lovire a unor amestecuri pirotehnice, etc..
Există două categorii de explozii în funcţie de substanţele care ard. În
cazul în care anumite substanţe (gaz metan, praf de cărbune, făină, scame
textile, rumeguş), se află în concentraţii diferite într-un volum închis de aer,
putem defini un conţinut care creşte până la o aşa numită limită inferoară,
după care definim intervalul de explozie care se întinde până la o limită
superioară a concentraţiei. Peste această limită, conţinutul de aer este
insuficient desfăşurării unei arderi rapide carecteristici exploziei. În situaţia
declanşării accidentale a unei scântei (aprinderea unei ţigări, un întrerupător
defect), într-o incintă a cărei concentraţie în amestecul exploziv este situat în
intervalul de explozie, dă naştere aşa numitei „explozii difuze”. Urmele
acestor explozii sunt răspândite uniform pe întregul spaţiu afectat, fără să
formeze focare distincte.
Substanţele fabricate intenţionat cu scopul de a produce explozii sunt
denumite explozivi şi au ca şi substanţă primară nitroglicerina. Evoluţia
materialelor militare a condus la apariţia unor variate tipuri de explozibili cu
caracteristici tot mai puternice. Urmele lăsate de o astfel de „explozie
concentrată” , au ca şi caracteristică formarea unui crater în focarul exploziei,
afumările fiind mai intense în apropierea acestuia.
38
Concepte şi termeni de reţinut:
Incendii naturale, accidentale şi intenţionate
Explozii concentrate şi difuze.

1.Care sunt cauzele incendiilor accidentale?
Care sunt categoriile de urme ale exploziilor?
LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012
39
Balistica judiciară
6.1. Introducere
6.1. Introducere
Balistica judiciară este acea ramură a criminalisticii care
elaborează metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor
de foc de mână sau de umăr, a muniţiilor acestora şi a urmelor
împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras, a celui care a
utilizat-o şi a modului cum s-a comis infracţiunea.
Orice armă de foc are destinaţia de a expulza un proiectil spre o
ţintă oarecare.
Armele de foc pot să fie clasificate după mai multe criterii: după
modul de funcţionare, construcţia ţevii, calibru, destinaţie fiecare criteriu
având importanţă în definirea tipului de armă.
Succesiunea operaţiunilor desfăşurate în interiorul armei şi
factorii ce acţionează asupra proiectilului pe această durată constituie
obiectul de studiu al balisticii interioare.


– studenţii vor putea să definească termeni precum: balistică, armă de foc,
muniţie.
studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor
studiaţi;
40
Ca părţi componente principale ale unei arme de foc, distingem:
A. Ţeava – un cilindru de oţel special care asigură direcţia ce va
fi urmată de proiectil. Materialul din care este confecţionată ţeava trebuie
să fie rezistent la frecare, presiuni şi temperaturi ridicate.
B. Mecanismul de tragere – compus din piese fixe şi mobile
metalice (închizător, trăgaci, cui percutor, camera de explozie, gheară
extractoare, ejector ş.a.) care permit alimentarea cu muniţie, iniţierea
focului de armă şi evacuarea tubului ars.
– Patul sau mânerul – are rolul de a permite utilizarea
convenabilă a armei.
Ţinând seama de evoluţia armelor de foc, vom avea în vedere
echiparea diverselor modele de armament cu mecanisme de dare a
focului, sisteme de alimentare cu muniţie sau dispozitive accesorii de
ochire de o complexitate variabilă.
Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni
desfăşurate manual sau automat în funcţie de tipul armei de foc. Prima
constă în introducerea cartuşului în camera de explozie, unde este blocat
prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează
cuiul percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară
a cartuşului. Pulberea din tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde
foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze cu presiuni de pâna la
4000 de bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie,
presiunea va împinge proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura
posibilitate de destindere a gazelor. Ultima operaţiune presupune
extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de
deblocarea închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează
urme ale pieselor fixe sau mobile ale mecanismului de tragere pe tubul
cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil, urme deosebit de utile
pentru cercetarea criminalistică.
În continuare de la momentul părăsirii ţevii pâna când proiectilul
atinge ţinta, sau cade datorită pierderii totale a energiei sale cinetice, vom
discuta din punctul de vedere al balisticii exterioare. Presiunea
dezvoltată de arderea rapidă a pulberii îi imprimă proiectilului o viteză
iniţială la momentul părăsirii ţevii care poate atinge valori de peste 1000
m/s. Deplasarea liberă a proiectilului poartă numele de traiectorie şi este
influenţată, ca formă şi distanţa parcursă, de rezultanta compunerii a trei
forţe principale: energia cinetică ce propulsează proiectilul opozabilă
forţei de frecare cu aerul şi acceleraţiei gravitaţionale corespunzând
masei proiectilului. Rezultatul acestei interacţiuni este reprezentat de o
fază ascendentă a traiectoriei - asimilabilă unei drepte, în care energia
fiind foarte mare, proiectilul parcurge o distanţă apreciabilă cu deviaţii
minime de la direcţia iniţială, şi o fază descendentă - cu un aspect curbat
pronunţat, în care energia epuizându-se, datorită frecării şi gravitaţiei,
41
proiectilul ajunge în final pe sol. În acest context, legat de parcursul unui
proiectil, putem defini bătaia maximă ca fiind distanţa maximă la care
acesta poate ajunge şi bătaia eficace distanţa până la care intrarea în
contact poate provoca răni unui organism. Se poate deci constata că bătaia
eficace depinde de o anumită limită a energiei cinetice pe care o posedă
proiectilul la un moment al parcursului său şi este influenţată deasemenea
şi de secţiunea acestuia.
În situaţia contactului sau pătrunderii unui proiectil într-un obiect
sau organism, efectele acestui fapt şi diferitele posibilităţi de manifestare
ale acestuia sunt studiate de către balistica terminală.
Muniţiile armelor de foc sunt denumite cartuşe şi se deosebesc între
ele în funcţie de caracteristicile constructive ale canalului ţevii cărora le
sunt destinate, după calibrul acestora sau după destinaţia specifică unei
arme.
I. Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită sunt diferite ca formă,
volum (în sensul cantităţii de pulbere conţinute) şi calibru. Părţile
componente principale sunt:
A. Glonţul sau proiectilul este situat în partea frontală a cartuşului
şi prin expulzarea sa pe gura ţevii este îndreptat spre ţinta aleasă de
utilizatorul armei. Gloanţele au o greutate mare în raport cu volumul lor,
scopul lor fiind distructiv. Deasemenea distanţele la care ajung şi viteza lor
sunt influenţate de acest raport, dar şi de o formă aerodinamică.
Materialul utilizat iniţial pentru confecţionarea gloanţelor a fost
plumbul, dar datorită maleabilităţii crescute ale acestui material
deformările la incidenţa obiectelor dure împiedică penetrarea lor. Ţinând
seama de acest aspect gloanţele se confecţionează cu un înveliş mai dur,
respectiv un miez de plumb cămăşuit cu alamă sau alte aliaje mai dure.
Există şi gloanţe cămăşuite cu oţel sau confecţionate în întregime din oţel
(cu putere de pătrundere crescută), gloanţe explozive (interzise de
convenţiile privind muniţia de război), gloanţe trasoare (prevăzute cu o
cantitate de material pirotehnic pentru reglarea dinamică a tirului), etc.
Partea de la bază a glonţului este cilindrică sau uşor tronconică
pentru a permite sertizarea sa în partea superiară a cartuşului, dar în partea
superioară se subţiază luând o formă ogivală necesară îmbunătăţirii
calităţilor sale aerodinamice şi a puterii de pătrundere.
B. Tubul cartuşului este confecţionat din alamă sau un alt aliaj
metalic care presupune un oarecare grad de elasticitate, astfel încât după
darea focului şi expulzarea proiectilului să poată fi extras uşor din camera
de explozie a armei. Forma sa este cilindrică, uneori îngustată ca diametru
în partea superioară, deschisă, unde este sertizat proiectilul. Partea
inferioară, închisă, are de obicei strunjit un canal pe exterior sau este mai
proeminentă ca diametru, delimitând rozeta. Scoaterea tubului ars se face
de către gheara extractoare care se agaţă de marginea inferioară a tubului,
respectiv în canalul exterior.
C. Capsa de iniţiere sau detonantă este situată în centrul rozetei sau
la unele tipuri de muniţie sub forma unui inel pe circumferinţa rozetei.
Spre exterior capsa este acoperită de un înveliş metalic subţire uşor
deformabil. Spre interiorul tubului comunică prin unul sau mai multe
canale ce sunt închise de o foiţă subţire de staniol. Încărcătura de iniţiere
este constituită dintr-un amestec ce conţine fulminat de mercur sau stifnat
de plumb, substanţe care se aprind datorită şocului mecanic produs de
42
lovitura cuiului percutor. Flacăra străpunge foiţa de staniol şi iniţiază
aprinderea încărcăturii principale, de azvârlire, din interiorul tubului.
D. Pulberea sau praful de puşcă, constituie încărcătura care prin
ardere produce o mare cantitate de gaze, a căror presiune pune în mişcare
proiectilul expulzându-l pe gura ţevii. Praful de puşcă este cunoscut în
Orient de 1500 de ani, dar în Europa a pătruns doar în secolul XIII.
Pulberea clasică are o ardere mai lentă este mai neomogenă şi degajă o
cantitate mare de reziduuri fiind cunoscută ca pulbere neagră sau cu fum;
este constituită dintr-un amestec de salpetru (azotat de potasiu), sulf şi
cărbune. Pulberile moderne sunt mai omogene, nu sunt sensibile la
umezeală, ard mai rapid şi dezvoltă presiuni mult mai mari fiind denumite
pulberi coloidale sau fără fum; sunt amestecuri bazate pe compuşi ai
piroxilinei şi nitroglicerinei coloidale.
II. Cartuşele armelor cu ţeavă lisă prezintă unele distincţii ale
componentelor faţă de cele discutate anterior.
A. Proiectilul poate fi unic (bilă, breneke) sau multiplu, respectiv o
încărcătură de sfere de plumb sau aliaje ale acestuia. Dacă au diametru sub
5,5 mm sunt denumite alice, iar dacă sunt mai mari se numesc mitralii.
B. Tubul cartuşului poate fi confecţionat şi din carton presat sau
plastic dar rozeta este întotdeauna metalică.
C. Capsa de iniţiere are acelaşi rol şi amplasament ca şi în cazul
anterior.
D. Pulberea utilizată este de obicei cea neagră, cu fum.
E. Bura are rolul de a separa pulberea de proiectilele multiple –
alice sau mitralii. Bura clasică este confecţionată din pâslă, uneori hârtie
sau cârpe – în cazul reutilizării tubului. Cartuşele moderne au în partea
superioară un „păhărel” de plastic ce conţine alicele, al cărui „picior” face
separarea de pulbere.
F. Rondela are rolul de a închide gura tubului. Clasic era
confecţionată din carton presat, cartuşele moderne având presate spre
interior marginile superioare ale „păhărelului” de plastic ce conţine alicele.
Spre deosebire de muniţia armelor cu ţeavă ghintuită, uneori se
practică refolosirea tuburilor de muniţie pentru arme cu ţeavă lisă, prin
reumplerea lor cu pulbere, proiectile şi înlocuirea capsei de iniţiere.
Aspectul şi caracteristicile urmelor descoperite pe corpurile atinse
de loviturile armelor de foc variază în funcţie de factorii principali şi
factorii suplimentari ai împuşcăturii. În literatura de specialitate urmele
împuşcăturii sunt clasificate şi descrise sub diferite denumiri în funcţie de
factorii cauzatori.
Astfel, unii autori români fac o împărţire în factori primari
determinaţi de acţiunea directă a proiectilului şi factori suplimentari
determinaţi de acţiunea pulberii, a compoziţiei capsei şi a reziduurilor de
pe ţeavă, alţii adoptă o împărţire în urme principale enumerate ca urme
de perforare şi ieşire a glonţului, urme de pătrundere, urme de ricoşare,
proiectile, tuburi, capse, obiecte purtătoare ale urmelor create de piesele
armei şi urme secundare rezultat al unor factori suplimentari, alţii decât
proiectilul; o altă opinie prezintă problematica sub forma expertizei
43
urmelor principale ale tragerii datorate glonţului şi expertizei urmelor
secundare ale tragerii datorate factorilor secundari, pentru ca într-o altă
prezentare urmele împuşcăturii să fie clasificate în urmele proiectilului în
corpul uman, urmele în funcţie de distanţa de tragere, urmele create de
glonţ pe diverse obiecte, urmele tragerilor de la distanţă mică şi urmele
tragerilor cu arme de foc cu alice şi mitralii.
In literatura străină de specialitate urmele împuşcăturii sunt tratate
oarecum diferit, respectiv sunt abordate distinct problemele legate de
reziduurile tragerii, distanţa faţă de ţintă şi problemele legate de aşa numita
balistică terminală sau lezională, ori modalităţile de examinare a reziduurilor
rămase pe diferitele corpuri.
În această lucrare din raţiuni strict didactice, vom ordona diferitele
categorii de urme ale împuşcăturii în funcţie de factorii cauzatori ai urmelor şi
de distanţa între locul de tragere şi corpul lovit de proiectil. În acest fel
urmele create numai pe obiecte situate la distanţe relativ mici faţa de gura
ţevii şi datorate unor alţi factori decât proiectilul vor fi considerate urme
secundare, iar cele care rămân pe obiecte situate la o distanţă oarecare, dar
create de către acţiunea proiectilului sau de substanţe provenind de la
suprafaţa acestuia, le vom defini ca urme primare. Se poate observa că vom
considera urme primare cele prezente pe obiecte lovite de proiectil indiferent
de distanţa faţă de gura de foc, pe când cele secundare vor fi găsite doar pe
obiecte aflate la distanţe mici, nu întotdeauna lovite de proiectil, deci datorate
unor alţi factori care nu se pot manifesta peste o anumită limită de distanţă.
Examinarea armelor, muniţiei, obiectelor purtătoare de urme ale
împuşcăturii se face în cadrul expertizei balistice. Aparatura şi metodele
utilizate sunt deosebit de variate pornind de la mijloce optice de mărit până la
analize fizico-chimice de mare complexitate.
Înaintea examinării armei şi a muniţiei propriu-zise se caută şi se ridică
orice alte urme prezente pe suprafaţa acestora cum ar fi urmele de mâini,
urme de sânge, urme ale altor substanţe.
Armele sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului,
anului de fabricaţie (în acest sens există metode de reconstituire a seriei
îndepărtate prin polizare de pe părţile componente ale armei). Apoi este
verificată starea de funcţionare, gradul de uzură sau integritatea pieselor
componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului
mecanismului prin gammagrafii). Se analizează cu ajutorul diferiţilor reactivi
chimici sau prin cromatografie compoziţia reziduurilor recoltate din interiorul
ţevii şi a altor cavităţi ale armei.
Gloanţele şi tuburile arse găsite la faţa locului se examinează în două
etape. Întâi, li se stabilesc mărimea, forma, greutatea, numărul, lăţimea şi
sensul răsucirii urmelor de ghinturi imprimate pe ele. A doua etapă a
44
examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu cele rezultate în
urma tragerilor experimentale.
Recuperarea tuburilor se face cu uşurinţă, în schimb recuperarea
gloanţelor necesită utilizarea unor sisteme de capturare nedistructivă şi pe
distanţe mult mai scurte decât bataia propriu-zisă a armei. În acest scop se
folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de perdele din cauciuc sau
cilindrii umpluţi cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de dispozitive
permit recuperarea glontelui după distanţe de ordinul câtorva metri, datorită
rezistenţei mult mai mari pe care o întâmpină proiectilul la traversarea acestor
materiale, comparativ cu aerul. Materialele parcurse nu vor crea urme
suplimentare pe suprafaţa priectilului şi nu îl vor deforma, ceea ce va permite
examinarea acestuia în condiţii optime.
Există posibilitatea examinării separate a cămăşilor celor două
proiectile, dar cele mai bune rezultate se obţin prin utilizarea microscopului
comparator destinat cercetărilor criminalistice de laborator. La urmele
macroscopice se disting numărul ghinturilor, distanţa dintre ele, lăţimea lor,
sensul de răsucire, se poate măsura înclinaţia lor care permite aflarea pasului
ghinturilor, toate acestea fiind informaţii de gen care permit identificarea
tipului de armă utilizat. Microurmele, sub formă de striaţii paralele, create de
microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile individuale ale ţevii şi ele
conduc la identificarea armei. La tuburile folosite diametrul, forma şi
mărimea sunt caracteristici de grup, iar microurmele lăsate de camera de
explozie pe suprafaţa tubului, ale cuiului percutor, extractorului, ejectorului
constituie elemente individuale şi au aceeaşi valoare la identificarea armei ca
şi microurmele de pe glonţ.
Coincidenţa perfectă, dată de continuitatea liniară, între urmele de pe
cămaşa glonţului sau tubului corp-delict şi urmele de pe cele trase
experimental, conduce la concluzia că ambele au fost trase cu aceeaşi armă.
În schimb, necoincidenţa dintre ele, nu poate duce la concluzia că n-au fost
trase cu aceeaşi armă, deoarece în timpul scurs de la comiterea infracţiunii
până la descoperirea armei, aceasta putea să sufere modificări de microrelief
şi, astfel, microstriaţiile de pe obiectele comparate să fie diferite

Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni
desfăşurate manual sau automat în funcţie de tipul armei de foc. Prima constă
în introducerea cartuşului în camera de explozie, unde este blocat prin
intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează cuiul
percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea posterioară a
cartuşului. Pulberea din tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde foarte
rapid degajând o volum foarte mare de gaze cu presiuni de pâna la 4000 de
bari. Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie, presiunea va împinge
proiectilul pe canalul ţevii, aceasta fiind singura posibilitate de destindere a
gazelor. Ultima operaţiune presupune extragerea tubului ars şi ejectarea
acestuia prin spaţiul eliberat de deblocarea închizătorului. În desfăşurarea
45
acestor operaţiuni se crează urme ale pieselor fixe sau mobile ale mecanismului de tragere pe tubul
cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe proiectil, urme deosebit de utile pentru cercetarea
criminalistică.
Din punct de vedere al importanţei criminalistice menţionăm clasificarea:
După suprafaţa canalului ţevii, armele sunt cu ţeavă lisă (netedă) şi cu ţeavă ghintuită. Din
prima categorie fac parte în general armele confecţionate până la mijlocul sec. XIX, puştile de
vânătoare, unele arme de tir şi de semnalizare.
Ţevile ghintuite prezintă în secţiune transversală o succesiune de goluri şi plinuri, respectiv
nişte canale, ce parcurg întreaga lungime răsucindu-se sub formă de spirală. Canalul unei ţevi
ghintuite imprimă proiectilului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe longitudinale. O astfel de
mişcare elicoidală asigură o stabilitate crescută proiectilului, o bătaie mai lungă respectiv o precizie
mai mare.
Dimensiunea secţiunii unei ţevi este definită de calibru care este caracterizat diferit în
funcţie de tipul de canal interior al ţevii. La armele cu ţeavă ghintuită calibrul reprezintă distanţa în
mm între două plinuri opuse (în cazul numărului par de ghinturi) sau între un plin şi golul opus (în
cazul numărului impar de ghinturi). La armele cu ţeavă lisă calibrul se defineşte printr-un număr
abstract invers proporţional cu diametrul real al ţevii. Practic se consideră că dintr-o cantitate de un
funt de plumb (aproximativ 0,5 kg) se pot turna un număr diferit de sfere egale ca diametru. Astfel
ţeava lisă care are diametrul egal cu cel al unei sfere făcute din a patra parte dintr-un funt de plumb
este de calibrul 4 corespunzând unui calibru de 24 mm al unei ţevi ghintuite, iar un diametru egal cu
cel al unei sfere făcute din a douăzecea parte a aceleiaşi cantităţi de plumb este de calibrul 20
corespunzând unui calibru de 16 mm al unei ţevi ghintuite.
Examinarea armelor, muniţiei, obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii se face în
cadrul expertizei balistice. Aparatura şi metodele utilizate sunt deosebit de variate pornind de la
mijloce optice de mărit până la analize fizico-chimice de mare complexitate.
Înaintea examinării armei şi a muniţiei propriu-zise se caută şi se ridică orice alte urme prezente
pe suprafaţa acestora cum ar fi urmele de mâini, urme de sânge, urme ale altor substanţe.
Armele sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului, anului de fabricaţie (în
acest sens există metode de reconstituire a seriei îndepărtate prin polizare de pe părţile componente
ale armei). Apoi este verificată starea de funcţionare, gradul de uzură sau integritatea pieselor
componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului mecanismului prin gammagrafii).
Se analizează cu ajutorul diferiţilor reactivi chimici sau prin cromatografie compoziţia reziduurilor
recoltate din interiorul ţevii şi a altor cavităţi ale armei.
Gloanţele şi tuburile arse găsite la faţa locului se examinează în două etape. Întâi, li se stabilesc
mărimea, forma, greutatea, numărul, lăţimea şi sensul răsucirii urmelor de ghinturi imprimate pe ele.
A doua etapă a examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu cele rezultate în urma
tragerilor experimentale.
Recuperarea tuburilor se face cu uşurinţă, în schimb recuperarea gloanţelor necesită utilizarea
unor sisteme de capturare nedistructivă şi pe distanţe mult mai scurte decât bataia propriu-zisă a
armei. În acest scop se folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de perdele din cauciuc
sau cilindrii umpluţi cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de dispozitive permit recuperarea
glontelui după distanţe de ordinul câtorva metri, datorită rezistenţei mult mai mari pe care o
întâmpină proiectilul la traversarea acestor materiale, comparativ cu aerul. Materialele parcurse nu
vor crea urme suplimentare pe suprafaţa priectilului şi nu îl vor deforma, ceea ce va permite
examinarea acestuia în condiţii optime.
Există posibilitatea examinării separate a cămăşilor celor două proiectile, dar cele mai bune
rezultate se obţin prin utilizarea microscopului comparator destinat cercetărilor criminalistice de
laborator. La urmele macroscopice se disting numărul ghinturilor, distanţa dintre ele, lăţimea lor,
sensul de răsucire, se poate măsura înclinaţia lor care permite aflarea pasului ghinturilor, toate
acestea fiind informaţii de gen care permit identificarea tipului de armă utilizat.
46
balistică judiciară, armă de foc, muniţie.

1.Care este definiţia armei de foc.
2.Ce moduri de funcţionare cunoaşteţi.
Elementele constitutive ale muniţiei
47
Cercetarea criminalistică a actelor scrise
7.1. Introducere
7.1. Introducere
Pentru determinarea actelor nedatate sau cu dată falsă, trebuie să
se examineze caracteristicile puse în evidenţă de către suportul scriptural
şi material folosit la scriere.
Se cunoaşte că hârtia din paie, fabricată înainte de anul 1940 era
de foarte slabă calitate şi se folosea, de regulă, pentru împachetat. Hârtia
din pulpă de lemn a fost obţinută după anul 1856, însă era de calitate
inferioară. Abia după 1930 a fost obţinută hârtia kraft, albită, de bună
calitate.
Materialele de umplutură din care fac parte talcul, creta, ipsosul,
barita etc. se introduc în masa de hârtie pentru umplerea golurilor dintre
fibre şi pentru a-i da greutate, iar coloranţii se adaugă în procesul
tehnologic, cu scopul de a da hârtiei o anumită culoare. Prezenţa
substanţelor de umplere şi a coloranţilor se determină prin analiză micro-
chimică şi prin reacţii asupra cenuşii obţinute prin arderea eşantionului
cercetat. Rezultatele acestor analize pot ajuta la stabilirea timpului când
hârtia fost aplicată şi, în funcţie de aceasta, la perioade aproximative în
care a fost întocmit actul cercetat. Schimbarea nuanţei de culoare a
hârtiei ca urmare a îngălbenirii pe măsura trecerii timpului, variază în
funcţie de compoziţia ei şi de condiţiile de păstrare. Hârtia care conţine
masă lemnoasă se îngălbeneşte mai repede decât cea fabricată din fibre
textile. Hârtia păstrată în loc închis, ferit de lumină şi alţi agenţi fizico-
chimici se îngălbeneşte într-un ritm mult mai lent decât cea păstrată în
loc deschis sau în prezenţa unor altfel de agenţi. Îngălbenirea, fragilitatea
hârtiei, ruperea părţilor pliate, dantelarea marginilor, nu sunt întotdeauna
semnificative în privinţa vechimii documentului, deoarece acesta putea fi
întocmit recent pe o hârtie învechită sau aspectul de învechire putea fi
creat artificial. În asemenea situaţii informaţiile obţinute de organele de
urmărire penală sunt de mare importanţă.
Cu ocazia analizării hârtiei se studiază şi filigramul, urmărindu-se
forma şi felul cum a fost realizat, elemente care, de asemenea, pot
conduce la stabilirea perioadei când a fost fabricată.
Şi substanţele de scriere pot oferi indicii cu privire a constatarea
vechimii actelor. Trebuie precizat însă că nu toate substanţele de scriere
oferă aceleaşi posibilităţi, de exemplu, trăsăturile executate cu creionul
de grafit, creioanele colorate sau prin intermediul hârtiei copiative nu
prezintă în timp modificări importante.
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi
implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efect
înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
48

– studenţii vor putea să definească termeni precum: documente scrise, material suport, material de
scris.
studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor studiaţi;

Determinarea caracteristicilor materialului suport şi a substanţei
cu care au fost scrise sau tipărite documentele.
Examinarea are ca obiect compoziţia pastei hârtiei, precum şi
proprietăţile ei fizice: grosime, rezistenţă, ori alte proprietăţi determinate
de procesul tehnologic de fabricaţie.
Dintre proprietăţile fizice fac parte, de asemenea: culoarea,
gradul de absorbire a radiaţiilor ultraviolete şi în special a radiaţiilor
infraroşii. Grosimea hârtiei se măsoară cu micrometrul. Culoarea se
compară direct ori prin metoda spectrofotometriei şi a fotografiei
separatoare de culori.
Cele mai veridice date, care fac posibilă determinarea
apartenenţei de gen a hârtiei, se pot obţine prin analizarea compoziţiei
sale.
În compoziţia hârtiei intră diferite tipuri de substanţe fibroase:
celuloză, masă lemnoasă, fibre de bumbac etc., care alcătuiesc baza
hârtiei. La acestea se adaugă substanţele de umplutură, care dau hârtiei
densitate, netezime, şi greutate, diferite minerale (talc, cretă, ghips etc.)
şi coloranţi, care dau hârtiei culoarea albă ori o altă culoare, substanţe de
încleiere: colofoniu, amidon, caseină etc.
Variatele sortimente de hârtie conţin diferite substanţe fibroase,
de umplutură, de încleiere, precum şi coloranţi. Descoperirea acestor
substanţe, prin metode de examinare microscopică şi prin analiza
chimică, face posibilă determinarea sortimentului sau a speciei hârtiei.
49
Faţă de datele obţinute prin aceste metode, examinarea culorii, grosimii şi
luminescenţei furnizează caracteristici suplimentare, care confirmă concluzia
la care s-a ajuns.
Dacă hârtia supusă examinării este prevăzută cu liniatură sau cu o
reţea de protecţie, se ia de asemenea în consideraţie coincidenţa formei
liniaturii, a culorii, desenului şi a culorii reţelei de protecţie.
În ceea ce priveşte expertiza criminalistică a cernelurilor, trebuie
precizat că aceasta se impune ori de câte ori este necesar să se stabilească
diferenţele dintre tipurile de cerneală întâlnite în falsul material prin adăugare
de text, vechimea unui înscris, compoziţia cernelurilor sau a tuşurilor folosite
în contrafacerea de cecuri sau alte hârtii de valoare etc..
Compoziţia cernelurilor, ca de altfel a tuturor materialelor folosite la
scriere, este deosebit de variată, cu toate că, în prezent, asistăm la o anumită
uniformizare a ei3.
În compoziţia cernelurilor intră diverşi coloranţi, mai frecvent fiind
utilizaţi coloranţii organici, precum şi alte substanţe care asigură fluiditatea şi
fixarea cernelii în masa hârtiei. Coloranţii organici pot fi acizi sau bazici, cei
acizi asigurând o fixare mai bună prin migrarea în masa hârtiei. Aceste ultime
elemente servesc la transportarea coloranţilor, la solubilizarea şi, respectiv,
uscarea lor după scriere (ne referim aici, la cerneala folosită în uzul curent, nu
la aceea folosită în cazul cărţilor de identitate, cecurilor, bancnotelor etc.,
care o compoziţie specială).
Examinarea criminalistică de laborator este efectuată prin metode
fizice şi chimice analitice.
Identificarea cernelurilor este posibilă pe baza examinării analitice ,
fizico-chimice a compoziţiei sale, cel mai sigur mod de determinare a naturii
şi provenienţei sale fiind examenul comparativ. În acest sens este necesar să
se apeleze la colecţiile de cerneluri.
În final, trebuie subliniat faptul că stabilirea vechimii cernelii, aspect
analizat în rândurile precedente, poate viza două aspecte. pe de o parte este
vorba, de vechimea ca atare a cernelii, iar pe de altă parte este vorba de
vechimea cernelii pe hârtie. Pentru determinare se examinează gradul de
oxidare a cernelii, stadiul sau pierderea solubilităţii şi, legat de aceasta,
gradul de transferabilitate, nivelul migrării ionilor de cloruri şi sulfuri în masa
hârtiei.

Sinteza unităţii de învîţare nr.7
Ridicarea şi conservarea actelor scrise
Actele se ridică cu penseta sau mănuşi şi se păstrează în pachete
(plicuri). Pe plic se menţionează denumirea actului şi locul ridicării acestuia.
Pe cât posibil, actul trebuie păstrat în plic neîmpăturit. Dacă acest lucru nu
este posibil, actul se împătureşte, de preferinţă pe îndoiturile existente.
Actul nu trebuie scos din plic dacă aceasta nu este necesar, el nu
trebuie atins cu mâna, pe el nu trebuie să se facă nici un semn, nu trebuie să
se scrie nimic, nu se coase la dosar, etc.
Este absolut interzisă utilizarea de către anchetator, a unor metode de
cercetare şi examinare, de natură a deteriora sau a modifica aspectul iniţial al
50
actului (încălzire, probe chimice, umectare, tratarea cu prafuri). Metodele de cercetare de
natură să altereze forma sau conţinutul înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist,
după o examinare prealabilă, cu aprobarea organului care a dispus expertiza şi numai după
fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii iniţiale a actului scris.
Necesitatea stabilirii cuprinsului actelor se iveşte în situaţia descoperirii unor bucăţi de
acte rupte. La locul descoperii acestora, în cursul cercetării locului faptei sau percheziţiei se iau
măsuri în vederea adunării tuturor bucăţilor, acestea putând fi împrăştiate sau ascunse în locuri
diferite.
documente scrise, material suport, material de scris.
1.cum se stabileşte vechimea unui act scris?
Examinarea criminalistică a suportului unui document
51
Identificarea persoanelor după scrisul de mână
8.1. Introducere
8.3.1. Caracteristici generale ale scrisului de mână
8.1. Introducere
Investigaţiile în această direcţie urmăresc în primul rând să
stabilească lexicul, vocabularul de care dispune scriptorul. O
atenţie deosebită trebuie acordată particularităţilor de limbaj şi
expresie.
La persoanele cu o pregătire superioară, care au citit mult
se va întâlnii un bogat fond de cuvinte, pe când persoanele cu un
grad redus de pregătire sau cele care în mod permanent desfăşoară
o activitate în cadrul căreia vorbesc puţin sau deloc şi nici nu scriu
prea mult, vor fi caracterizate, de regulă, printr-un bagaj redus de
cuvinte.
Nivelul respectării regulilor scrierii poate fi apreciat, în
procesul exminării, ca fiind scăzut sau ridicat. Această apreciere
poate fi făcută în funcţie de numărul şi caracterul greşelilor
gramaticale ce se constată în textul supus examinării.
Aşa, de exemplu, greşelile de ortografie pot fi constatate în
legătură cu nerespectarea regulilor prestabilite de scriere şi
despărţire corectă a cuvintelor, cât şi cu privire la regulile de
utilizare a literelor majuscule; greşelile de punctuaţie se referă la
nerespectarea regulilor e utilizare a semnelor de punctuaţie, iar
greşelile de sintaxă privesc încălcarea regulilor de alcătuire a
propoziţiilor.
Un alt grup de elemente a cărui studiere este în masură să
contribuie la aprecierea respectării regulilor scrierii se referă la
existenţa sau absenţa semnelor de punctuaţie. S-a putut constata că
încălcarea regulilor de punctuaţie se evidenţiază la persoanele cu
un nivel scăzut de pregătire; dimpotrivă în cazul persoanelor ce
posedă un înalt nivel de pregătire, semnele de punctuaţie sunt
dispuse în conformitate cu cerinţele regulilor ortografice. În cazul
celor din urmă din urmă arareori pot fi întâlnite excepţii, care însă
sunt neesenţiale.
S-ar putea spune că stilul este felul (modul) propriu,
individual de a se exprima al unei persoane sau, într-un sens mai
larg, modul propriu de exprimare într-un anumit domeniu al
activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării. Prin
stil se înţelege în primul rând particularitatea limbajului folosit în
exprimare, iar în al doilea rând modul specific unei persoane de a-
şi exprima ideile în scris.
Determinarea particularităţilor stilului depinde de
întinderea textului, de conţinutul şi natura ideilor comunicate de
persoana care l-a întocmit, stabilirea acestei caracteristici nefiind
52
posibilă într-un act de întindere redusă cum ar fi, spre exemplu, o
chitanţă. Când textul examinat îndeplineşte condiţia cerută pentru a
devenii posibilă stabilirea stilului, este necesar ca şi probele de scris
luate în vederea comparaţiei, să întrunească aceleaşi condiţii, respectiv
să aibă un volum suficient.
Conţinutul acestei caracteristici este dat de absenţa sau existenţa
alineatelor care, după cum se ştie, servesc pentru separarea anumitor idei
în text.
Există cel puţin două situaţii care constituie cauze ale faptului că
într-un text lipsesc alineatele. În primul rând aceasta se poate datora
împrejurării că persoana nu cunoaşte regula despărţirii ideilor în aliniate,
sau textul fiind prea sărac în idei nu a fost nevoie de utilizarea
alineatelor. În consecinţă, este necesar ca în vederea stabilirii acestei
caracteristici să se verifice conţinutul de idei al textului manuscrisului.
Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală şi civilă, ea
realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de
adăugarea altui text, situaţia în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin
substituire.
Prezenţa ştersăturii implică existenţa unora dintre următoarele
modificări ale hârtiei: scămoşarea hârtiei suport, pierderea luciului,
subţierea, afectarea eventualei liniaturi de pe suport, creşterea porozităţii
şi a fragilităţii, colorarea, afectarea grafismelor învechite, prezenţa unor
pete gălbui sau albicioase şi urme ale scrisului anterior. În cazul în care
pe suportul şters s-a depus un scris nou, cu cerneală, acesta va avea
următoarele caracteristici: difuzarea cernelei în locul şters, grosimea
superioară şi conturul neuniform al traseelor grafismelor


– studenţii vor putea să definească termeni precum: documente scrise,
material suport, material de scris.
studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile termenilor
studiaţi;
53
8.3.1. Caracteristici generale ale scrisului
Pentru examinarea documentelor alterate prin ştersături, în
vederea relevării scrisului preexistent, se pot folosisurse de raze
ultraviolete, care permit punerea în evidenţă a locului unde s-a produs
ştersătura, ca şi a scrisului preexistent, datorită însuşirii ce o au de a fi
absorbite şi reflectate în alt mod decât radiaţiile spectrului vizibil.
Existenţa unora dintre aceste caracteristici demonstrează pe cea a
unei manopere de ştergere. Pentru identificarea scrisului iniţial este
necesară stabilirea modalităţii prin care s-a realizat ştersătura, întrucât,
în funcţie de aceasta, se acţionează diferit pentru reevidenţierea scrisului
iniţial.
Scămoşarea se poate pune în evidenţă prin examinări
microscopice, sub diferite unghiuri de lumină, cu care ocazie se pot
observa particulele de hârtie dislocate de la locul lor, aflându-se în
neorânduială.
O tehnică de detectare a ştersăturilor, prezentă în literatura de
specialitate, este cea a prăfuirii documentului în locul presupus a fi
afectat, cu pulbere fină de grafit. În urma scuturării documentului,
pulberea aderă la locul şters, colorându-l în negru.
O altă tehnică constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei
presupus alterată, a unei picături de benzină (tetraclorură de carbon sau
un alt solvent organic). Solventul îşi încetineşte migrarea când întâlneşte
zona afectată, manifestând la început tendinţa de a o înconjura după care
se propagă în cecuri concentrice, marcând locul critic.
Urmele ştergerii pot fi puse în evidenţă şi prin pulverizarea
vaporilor de iod pe suprafaţa documentului presupusă a fi alterată. Astfel,
în zona afectată, documentul primeşte o intensă coloraţie galbenă,
specifică, fapt pentru care este necesară fotografierea imediată a lui,
întrucât coloraţia nu durează mult, vaporii de iod dispărând.
Urma lăsată de mina de creion se menţine la suprafaţa hârtiei,
creând, doar uneori urme de apăsare pe verso.Prin radiere, urma de creion
poate fi înlăturată parţial sau în totalitate când după radiere mai rămân
fragmente din grafismele ce compuneau scrisul iniţial, acestea pot servi la
descifrarea textului înlăturat, examinarea fiind completată cu iluminarea
documentului cu un fascicul de lumină dirijat.
Scrisul cu creionul prezintă avantajul că lasă trasee de apăsare pe
versoul hârtiei. Identificarea textului se poate realiza prin examinarea sub
un unghi de lumină şi fotografierea documentului sau printr-o uşoară
frecţionare a versoului documentului cu hârtie carbon, cu care ocazie
urmele de apăsare mai proeminente se colorează mai intens decât restul
suportului. Prin executarea pozitivării fotografice cu gelatina în sus,
obţinem o imagine care ne permite citirea urmelor de apăsare.
De regulă, minele de creion conţin şi reziduuri de coloranţi. De
aceea, un document şters poate fi umezit cu alcool, care intensifică
54
culoarea. În acest sens, se execută umezirea în alcool a unei hârtii de filtru
ce este aşezată e zona din document supusă examinării. Evaporarea
alcoolului atrage şi micşorarea intensităţii culorii care a fost pusă în
evidenţă, impunând fotografierea imediată.
Pentru identificarea unui scris executat cu cerneală este important ca
să stabilim metoda prin care a fost îndepărtat. În funcţie de mijlocul sau
procedeul folosit la îndepărtarea scrisului. Se acţionează pentru a fi
identificat. Examinările trebuie să debuteze cu metode nedistructive cum ar
fi:
fotografierea sub un unghi de lumină incidentă şi examinarea
documentului sub radiaţii ultraviolete sau infraroşii.
Scrisul executat cu cerneală, care are la bază galotanat de fier, poate
fi evidenţiat prin examinarea la radiaţii ultraviolete, datorită schimbării
fluorescenţei hârtiei, ca urmare a prezenţei urmelor de compuşi feroşi.
Aceştia schimbă reflectivitatea hârtiei şi sub radiaţiile infraroşii.
Examinările vor fiu continuate prin fotografierea acestor radiaţii.
Problema reevidenţierii scrisului executat cu cerneală şi apoi
corodat este deosebit de importantă. Din multitudinea faptelor comise şi a
modalităţilor concrete de finalizare. De aceea experţii criminalişti
experimentează mereu noi metode şi mijloace pentru a rezolva aceste
aspecte.
Din metodele cele mai simple, dar eficiente, menţionăm tratarea cu
acid citric (sare de lămâie) dizolvată în apă potabilă a porţiunii din
document care prezintă o fluorescenţă deosebită la examinarea sub radiaţii
ultraviolete.
Scrisul executat cu stilou cu bilă prezintă încărcătura sub formă de
pastă care are la bază coloranţi solubili în ulei. Scrisul executat cu pastă
poate fi îndepărtat prin tratarea cu soluţii de hipoclorit, hipermanganat sau
cu soluţie compusă din părţi egale de acetonă şi apă.
Relevarea scrisului care a fost executat cu pastă se poate face prin
tratarea versoului documentului, în locul respectiv, cu soluţie de iodină,
avându-se în vedere că pe acesta, prin asemenea scriere, se creează, în mod
normal, urme de apăsare (presiune).
În general, urmele de apăsare pot fi evidenţiate prin metoda
fotografierii de umbre, printr-o iluminare unilaterală, tratarea cu unele
substanţe pe bază de iod, eficientă fiind şi pulverizarea vaporilor de iod în
zona critică, în funcţie de natura hârtiei suport, putându-se realiza un mulaj
termoplastic, care este fotografiat prin iluminarea cu o singură sursă aşezată
lateral, sub un unghi convenabil.
În aprecierea vechimii unui scris poate fi luată în consideraţie
folosirea unor reguli ortografice şi de punctuaţie neintroduse încă în limbă la
data existentă în act. Pot fi întâlnite la unele persoane diferite cuvinte tehnice,
nume de obiecte, de funcţii etc. intrate în circulaţia limbii numai într-o
anumită perioadă şi care nu puteau fi cunoscute înainte.
Impresiunile ştampilei pot fi avute în vedere la aprecierea vechimii
actului, cu ele putându-se stabili fie data confecţionării lor, fie anumite uzuri
apărute în timp, prin compararea cu cele aparţinând aceleiaşi ştampile,
aplicată pe acte întocmite la perioade diferite.
Timbrele şi mărcile, în funcţie de data apariţiei lor pot fi, de
asemenea, avute în vedere la stabilirea vechimii actului.
55
Prin caracteristici speciale se înţeleg deprinderile proprii ale unei
persoane manifestate în construirea semnelor grafice considerate separat, sau
a mai multor semne care alcătuiesc o formaţiune (monogramă, grup literal
etc). Aceste deprinderi se referă la modul de executare al literelor şi cifrelor,
a semnelor de punctuaţie şi a altor semne, precum şi la poziţia lor reciprocă.
Caracteristicile speciale sunt în general mai bine sesizate şi reproduse
de falsificatori decât alte elemente ale scrisului, dar o examinare atentă va
pune adeseori în evidenţă greşeli în realizarea construcţiilor mai complicate
sau se vor găsii alte deosebiri. Deasemenea scriptorul poate strecura
involuntar forme grafice impersonale care pot conduce la identificarea
acestuia.
A. Construcţia semnelor grafice
Prin construcţia semnelor grafice se înţelege modul de realizare a
fiecărei litere ori cifre din textul scris.
„Examinarea atentă a modului de construcţie, denumit şi grafotehnica
semnului grafic, face posibilă evitarea concluziilor eronate de identificare
determinate de asemănarea întâmplătoare a două scrisuri (J. Gayet
Primul pas pe care expertul îl face atunci când trece la examinarea
morfologiei literelor, este determinarea modelelor semnelor grafice. În
continuare va trebui urmărit dacă literele au la bază modelul caligrafic sau
cel tipografic, deasemenea şi faptul dacă modelele sunt respectate sau dacă
prezintă modificări.
Modificarea intervenită poate fi în sens de simplificare, adică de
omitere a unor trăsături şi adaptarea celor rămase sau în sensul complicării,
prin introducerea unor trăsături suplimentare. Asemenea modificări se pot
oglindii la unele persoane cu scris evoluat, şi în realizarea în mai mult
evariante a aceloraşi litere, putându-se astfel vorbii de un poliformism grafic.
Aceste variante pot fi de două feluri:
2. cu menţinerea construcţiei de bază, care în principiu rămâne
neschimbată, dar variază anumite detalii (exemplu: minuscula „e” poate fi
executată cu trăsătură incipientă sau fără)
3. cu alternarea a două tipuri de construcţie
Din aceste motive, se recomandă ca, în procesul identificării, să se
confrunte mai multe litere de acelaşi fel, cu poziţii diferite în cuvinte, adică
la început, în interiorul cuvântului şi în partea lor finală.
B. Numărul elementelor constructive
Numărul elementelor componente ce intră în construcţia semnelor
grafice evidenţiază continuitatea scrisului persoanei. În această privinţă,
ţinându-se seama de variantele posibile de executare a semnelor grafice, la
fiecare semn trebuie studiat numărul de mişcări al instrumentului, ordinea
mişcărilor, întreruperile existente în componenţa semnului analizat.
56
Conform modelului caligrafic, o literă poate fi alcătuită dintr-o trăsătură
( c, e, o), din două (d, a, n), din trei ( A, N, m) sau din patru ( M, w). Studierea
cu atenţie a numărului de mişcări, a succesiunii lor, a întreruperilor este foarte
importantă, deoarece reprezintă elemente strict individuale, neglijarea de către
scriptor a acestor detalii în cazul unei contrafaceri constituind un indiciu foarte
important în demonstrarea falsurilor.
C. Forma elementelor componente ale semnelor grafice
Priveşte modalităţile de bază sub care se realizează trăsăturile literelor şi
ale cifrelor în ansamblul scrisului de mână.
Formele de bază ale trăsăturilor literelor şi cifrice, ar putea fi clasificate
în următoarele categorii: trăsături drepte: verticale, oblice şi verticale, trăsături
circulare: complet circulare, semicirculare şi în spirală (înmelcuite), trăsături
unghiulare (ascuţite), trăsături convexe (arcadate), trăsături concave
(ghirlandate), trăsături ondulate (şerpuitoare), trăsături ovoidale şi buclate
Pot fi întâlnite mai multe variante de executare a aceleaşi trăsături, mai
ales în cadrul unui scris evoluat. De exemplu, la locul de închidere a ovalelor
unor litere, se cunosc variate modalităţi de unire a punctelor incipiente cu cele
terminale ale ovalelor respective, importantă pentru cercetare fiind zona în care
se întâlnesc începutul şi sfârşitul fiecărui oval în parte. Semnificative fiind, în
această privinţă, prin diversitatea lor şi buclele depasantelor sau şi ale unor
majuscule, concretizate atât în forma şi mărimea sub care se prezintă, cât şi în
direcţia de acţiune a instrumentului de scris.
D. Direcţia de executare a elementelor constructive
Constituie un rezultat al deprinderii fiecărei persoane, complexitatea
construcţiilor grafice atrăgând după sine o multitudine de direcţii în cadrul
semnului grafic (literă, cifră sau semn de punctuaţie). Astfel, sunt identificate
mişcările circulare care pot fi executate fie în sensul mersului acelor de ceas,
adică de la stânga la dreapta, fie în sens invers, de la dreapta la stânga.
Mişcările pe direcţie verticală, longitudinale, pot fi dirijate fie de sus în
jos adică în flexiune, fie de jos în sus, în extensiune. Mişcările orizontale pot fi
orientate spre dreapta (abducţie) şi spre stânga (aducţie).
În practica de expertiză, în special la semnături, interpretarea şi redarea
gresită a sensului mişcărilor reprezintă un element esenţial în depistarea
contrafacerilor.
E. Modul de începere al semnelor grafice
Începerea semnelor grafice priveşte procedeul aplicat la începutul literei
şi poziţia ce i se dă punctului incipient, de atac, în traseul ce formează corpul
literei în cauză.
În privinţa procedeului aplicat, se întâlnesc două modalităţi: fie
începerea literei cu o trăsătură nefuncţională, cunoscută sub denumirea de linie
de atac, care diferă după mărime, formă, poziţie şi modul în care se întâlneşte
57
cu corpul literei; fie printr-o realizare directă a literei cum se întâmplă, de
exemplu, la scrisul ce imită semnele tipografice.
Poziţia punctului de atac al literei, indiferent dacă este la trăsătura
nefuncţională sau chiar în corpul literei, se apreciază după linia de bază a
scrisului, centrul literei, înălţimea la care se află, tinându-se totodată seama de
locul pe care îl ocupă în cuvânt precum şi de literele învecinate, de care se leagă
nemijlocit. Modul şi punctul de începere a semnelor grafice reprezintă una dintre
caracteristicile cele mai constante şi mai individuale, deşi nu prezintă prea multe
posibilităţi de variaţie. Determinarea cu precizie a poziţiei punctului de începere,
ceea ce nu este întotdeauna uşor, contribuie în mare măsură la stabilirea direcţiei
de executare a trăsăturilor.
F. Modul de finalizare al semnelor grafice
De obicei ritmul de scriere se accentuează treptat, atingând maximul de
intensitate în ultima parte. Chiar şi în scrisurile deghizate, încercarea de a deforma
sau imita semnele, se manifestă mai pregnant la început, când atenţia scriptorului
este mai concentrată, în timp ce spre final atenţia scade reflectând în mai mare
măsură deprinderile grafice normale ale scriptorului.
La scrisurile lente, finalizările sunt mai scurte, uneori cu opriri brusce, în
schimb la cele rapide ele sunt trasate energic, accentuat, orientate ascendent,
descendent sau orizontal.
Poziţia punctului final este mai puţin „fixă” decât cea a punctului de atac,
tocmai datorită spontaneităţii crescute a punctului terminal. Cu toate acestea zona
de amplasare este relativ constantă, iar pentru construcţiile grafice din mijlocul
cuvintelor chiar foarte stabilă.
G. Legarea semnelor grafice
Legarea semnelor grafice, ca o caracteristică individuală priveşte mai mult
scrisurile caligrafice, deoarece la cele tipografice ea realizându-se prin simpla
juxtapunere a semnelor, nu se concretizează prin mai multe variante.
Modalităţile de legare a semnelor grafice între ele depind, în primul rând
de formele semnelor grafice şi de poziţia lor în cuvinte. Astfel, în procesul
cercetării acestor legături, se va urmării cum anume se leagă semnele grafice de
acelaşi fel, cu anumite categorii de semne, cu poziţii similare în cuvinte. De
exemplu, modalităţile de legare ale minusculei „a” cu minusculele „c”, „b”, „d”
sau ale oricărei alte litere, din care se poate desprinde frecvenţa unui anumit mod
de legare ori diversitatea de realizare a legăturilor respective.
Este de observat că de regulă legăturile sunt de acelaşi gen ca şi
construcţia literelor, acest lucru conferindu-le în mare parte forma pe care o au şi
deci apartenenţa lor la o anumită categorie de scrisuri. În consecinţă, într-un scris
natural, nedeghizat, în principiu, nu vor putea să apară forme de litere şi de
legături dominante contradictorii, ca de exemplu prezenţa unor legături unghiulare
într-un scris pronunţat rotunjit.
58
H. Modul de scriere al unor semne grafice separate
Drept elemente separate ale unor litere sunt:
4. bara minusculei „t”: aceasta poate avea diferite poziţii, lungimi faţă de corpul literei.
Deasemenea grosimea barei este importantă deoarece exprimă gradul de presiune al unui scris.
Sensul de trasare al acesteia serveşte ca un indiciu important la trierea scrisurilor supuse expertizei
5. punctul minisculei „i”: forma, poziţia, dimensiunea sa sunt strict individuale, variind
de la o persoană la alta. Forma punctului poate fi liniară, unghiulară, măciucată, circulară, poate fi
unit cu corpul literei sau cu litera următoare. Poziţia punctului poate fi determinată în raport cu
axa literei (în dreapta, în stânga, deasupra) şi sub aspectul distanţei faţă de extremitatea superioară
a bastonatei
6. semnele diacritice: deşi aparent banale, pot reţine caracteristici importante. Astfel, de
exemplu, un semn diacritic poate rezida într-un scurt segment, drept, unghiular, oval, semioval sau
punctiform, poate fi plasat la o distanţă mai mare sau mai mică de literă, poate fi construit separat
sau în continuare.
Valoarea cea mai mare pentru identificare o au caracteristicile grafice ieşite din comun,
adică acelea care se abat de la modelul caligrafic.

Stabilirea falsului în acte
Falsul material se poate comite atat concomitent cu intocmirea documentului, prin
realizarea unui document in intregime contrafacut, cat si dupa redactarea acestuia printr-o
modificare (alterare) fizica a sa. Notiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva in
mod fraudulos, de a plasmui, de a imita, de a alcatui ceva cu scopul de a ii atribui un caracter de
autenticitate. Având în vedere că scrisul este un fenomen în schimbare, prin examinare se poate
constata, cu ajutorul scrisurilor de comparaţie cărei persoane îi corespunde grafismul în litigiu. De
asemenea, dereglările scrisului, datorate unor afecţiuni ale organismului, pot constitui indicii că
grafismul în litigiu a fost executat într-u anumit interval de timp. Cu cât transformările constitutive
ale scrisului sunt mai accentuate, de la o perioadă la alta, cu atât rezultatul cu privire la data
întocmirii lui va fi mai cert. Alterarea unui inscris consta din denaturarea lui, modificarea
materiala, transformarea continutului, stergerea in orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de
punctuatie, ori folosirea unor procedee de juxtapunere.
Impresiunile ştampilei pot fi avute în vedere la aprecierea vechimii actului, cu ele putându-
se stabili fie data confecţionării lor, fie anumite uzuri apărute în timp, prin compararea cu cele
aparţinând aceleiaşi ştampile, aplicată pe acte întocmite la perioade diferite.
Timbrele şi mărcile, în funcţie de data apariţiei lor pot fi, de asemenea, avute în vedere la
stabilirea vechimii actului.
Desi legea penala nu face deosebire intre diferitele modalitati de realizare ale falsurilor, referindu -
se doar la efectele acestora - falsificarea - in practica s-a apreciat ca un document poate fi:
1. falsificat - prin modificari partiale aduse unui act autentic,
2. contrafacut - prin producerea unui document in totalitate fals.
59
fals şi contrafacere

1. Care sunt caracterle generale ale scrisului?
Modalităţi de falsificare a documentelor.
60

5 Criminalistică

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 Criminalistică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

Lect.univ.dr. Labo Grigore

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 7

Unitatea de învăţare nr. 8

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

Cursul este compus din 8 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Obiectul, scopul, metodele, mijloacele criminalisticii

1. LABO Grigore, Elemente de tehnică criminalistică, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

Din punct de vedere structural, criminalistica o putem împărţi

1.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea părţii introductive a disciplinei;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum tehnica şi tactica

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr.1, timpul alocat este de 4 ore.

A. Noţiunea de identitate în criminalistică

Concepte şi termeni de reţinut:

2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr. 2, timpul alocat este de 3 ore.

Specifică fazei dinamice a cercetării de la faţa locului, fotografia

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

3.1. Introducere. Clasificarea urmelor

3.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr. 3, timpul alocat este de 9 ore.

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.3. Urme de dinţi, buze,îmbrăcăminte

3.3.4. Urmele instrumentelor de spargere

3.3.5. Urmele mijloacelor de transport

3.4. Îndrumător pentru autoverificare

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr. 4, timpul alocat este de 6 ore.

4.3.2. Urme fiziologice, olfactive

4.3.3. Urmele ca obiecte, resturi de alimente, de fumat, de frânghie

4.3.4. Urme de praf, noroi, microurme

Întrebări de control şi teme de dezbatere

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr. 5, timpul alocat este de 3 ore.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare nr. 10, timpul alocat este de 6 ore.

6.4. Îndrumător pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Competenţele unităţii de învăţare: