SISTEMUL REPRODUCĂTOR

Reproducerea
Definiţie
Este una din funcţiile esenţiale ale organismului animal şi vegetal .Constă în capacitatea părinţilor de a
da naştere la urmaşi asemănători cu ei ,datorită eredităţii ,când ajung la maturitate. Reproducerea sexuală
presupune : participarea a două organisme de sex opus : posibilitatea gonadelor de a forma gameţi masculini
(spermatozoizi ) şi feminini (ovule); fecundarea încheiată cu formarea celulei ou; segmentarea celulei ou şi
formarea embrionului uni sexual şi ulterior, a fătului.
Pentru a înţelege mecanismul transmiterii sexelor la om trebuie să cunoaştem ; numărul de cromozomi
din celulele somatice (2n= 46 ); gameţi formaţi prin diviziune meiotică vor avea jumătate din acest număr
de cromozomi ,deci n = 23; tipul de cromozomi din gameţi(autozomi sau cromozomii somatici şi
heterozomii , sau cromozomi ai sexului )
Spermatozoizii sunt heterogamici (diferă de cromozomul sexual ): uni au configuraţia n = 22 autozomi
+ X iar alţii , n = 22 autozomi + Y ; ovarul este în totdeauna homogametic , n = 22 autozomi + X

APARATUL REPRODUCATOR MASCULIN

Este constituit din: testicule, căi spermatice care conduc lichidul spermal, ce conţine spermatozoizi , de
la locul de producere spre cel de eliminare ; glandele-anexe , reprezentată prin prostată şi vezicule seminale ;
organul genital extern , penisul .
Date anatomo - funcţionale
Testiculul. Gonadă masculină –pereche, testiculul se dezvoltă la început în regiunea lombară a cavităţii
abdominale în scrot cu 1-2 luni înainte de naştere;forma ovală ; greutate de 10 –40 g; acoperit cu o membrană
inextensibilă alcătuită din fibre de colagen , numită albuginee. Căile spermatice în funcţie de teritoriul pe
care străbătut se divid în :
Intratesticulare: seminiferi drepţi, reţeaua testiculară.
Extratesticulare: canale eferente, canalul epidimar, canalul deferent, canalul ejaculator, uretra(cale
urogenitală pentru eliminarea urinei şi a lichidului seminal).
Glande anexe sunt reprezentate de prostata ( cea mai importanta glanda anexa, si de vezicule seminale
(glande accesorii) . Prostata este o glanda anexa exocrina nepereche, situata sub vezica urinara. Veziculele
seminale: sunt glande pereche; sunt situate posterior de vezica urinară; secretă un lichid cu rol de transportor
şi ca mediu nutritiv pt. spermatozoizi.
Organul genital extern este reprezentat de penis . El îndeplineşte doua funcţii: genitală, de acuplare si
ejaculare, şi de eliminare a urinei prin uretră peniană ce îl străbate.
Funcţiile testiculului Testiculul îndeplineşte doua funcţii, si anume: spermatogeneză şi secreţie de
hormoni androgeni.
Spermatogeneza consta in multiplicarea spermatogoniilor şi transformarea lor succesiva în spermocite
şi spermatide , care fără diviziune, se transformă în spermatozoizi – gameţi masculini mobili.
 APARATUL REPRODUCATOR FEMININ
Aparatul reproducător feminin constituit din ovar sau gonada feminina şi din alte organe genitale
interne (trompa uterina uterul si vaginul ) precum şi din organe genitale externe (vulva ) cele doua glande
mamare sunt glande importante pentru aparatul reproducător feminin , prin funcţia îndeplinita - lactaţia .
Date anatomo funcţionale
Ovarul. Gonada feminina este un organ pereche situat, de o parte si de alta a uterului . are forma ovoid-
turtită mărimea si aspectul unei piersici, la persoanele adulte, greutatea de 4-8 g , fiind legata prin doua
ligamente de organele din jur( uterul şi trompele uterine) şi de peretele posterior al bazinului. Parenchimul
ovarian este format din doua zone: una centrala, numită zonă medulară şi periferica sau zona corticală. Zona
medulară conţine stromă conjunctivă, formată din: ţesut conjunctiv lax , bogat în capilare sanguine; vase
limfatice si fibre nervoase vegetative ( parasimpatice si simpatice , desprinse din plexul ovarian );zona
corticală conţine stromă conjunctivă şi folicule ovariene in diferite stadii de dezvoltare ( primordial , primar ,
secundar , cavitar şi matur) ,corpul galben si corpul albicios .
La exterior ovarul prezintă o membrană conjunctivă – albugineea - acoperită cu un epiteliu germinativ
care generează foliculi ovarieni .
Foliculii primordiali sunt formaţiuni mici sferice .Fiecare are în centru ovocitul de ordinul –I iar în
jurul , un rând de celule foliculare înalte .
Foliculii secundari se formează după pubertate, prin transformarea foliculilor primari. Ei sunt foliculi
plini mai mari decât cei primari . În structura lor apar cele două teci: internă , bogată în secreţie de hormoni
estrogeni şi externă formată din fibre conjunctive şi puţine celule .
Foliculi cavitari ( poartă aceasta denumire deoarece intre celulele foliculare apare o cavitate foliculară
sau antru cu dimensiuni variate, plină cu lichid folicular . Ovocitul de ordinul I este înconjurat de celule
foliculare ce formează corona variată. O parte din celulele foliculare ce formează discul proliger .
Foliculul matur prezintă :
- în centru , ovocitul de ordinul I , înconjurat de o carcasă de celule radiare ;
- spre exterior , stratul granulos , alcătuit din mai multe rânduri de celule teci interne a foliculului ;
- celulele teci interne a foliculului secretă hormoni estrogeni ;
- cavitatea foliculară se afla intre coroana radială si celulele stratului granulos , fiind plin cu lichid
folicular secretat de celulele foliculare .
Trompa uterină este o cale genitală pereche , situată intre uter şi ovar lunga de 10 –12 cm . Fiecare
trompă uterină are patru porţiuni: infundibulul situat spre ovar( în formă de pâlnie ) se continuă cu o porţiune
mai dilatată(ampula), care se prelungeşte cu o porţiune mai îngustă( istmul) terminându-se cu o parte
intrauterină , ce se deschide printr-un orificiu, în peretele lateral al cavităţii uterine .
Mucoasa cutată care căptuşeşte trompa uterină ( epiteliu cilindric, simplu, ciliat, permite captarea
ovicidului de ordin II.
Uterul este un organ genital cavitar nepereche situat în pelvis , între vezică urinară(anterior)şi rect
(posterior). Această amplasare explică frecvenţa crescută a micţiuni şi defecaţiei - reflexe vegetativo-
somatice – în timpul sarcini. Uterul are formă de pară cu vârful în jos spre vagin şi este alcătuit din trei
porţiuni : fundul, capul şi colul( plasat inferior, spre vagin) ; intre corp şi cal se află o porţiune îngustă numit
ism . Colul se continuă în partea inferioară cu vaginul .
Vaginul este un organ genital nepereche , de formă cilindrică ; în partea superioară el se continuă cu
colul uterin iar în cea inferioară se continuă până la vulvă . Vaginul este format din două porţiuni : canalul
vaginal ( spre colul uterin) şi canalul vaginal (îngustat de himen) . Himenul separă asemenea unei diafragme ,
cele două canale ale vaginului la fetiţele virgine. Grosimea si forma himenului diferă , facînd uneori dificilă
deflorarea ( ruperea himenului ) care poate fi însoţit şi de o mică singerare. Deflorarea începe la primul
contact sexual şi se definitivează la naşterea primului copil .
Organele genitale externe
Cunoscute sub denumirea de vulvă , aceasta cuprinde formaţiunile labiale şi organul erectil al vulvei –
clitorisul- de dimensiuni mici . Formaţiunile labiale sunt două perechi de cute tegumentare( labiile mari şi
mici) ce delimitează canalul vestibular al vaginului .
Funcţia ovarului : ovarul îndeplineşte două funcţii principale: endocrină şi ovogenetică independente şi
controlate de axul hipotalomo- hipofiză gomatic .
 1.Funcţia de ovogeneză a ovarului constă în formarea , maturizare şi expulzarea ovocitului de ordin
II(în ovulaţie), care se va forma în trompa uterină gametul feminin denumit ovul .
Aceste două funcţii se desfăşoară în ritmuri diferite în raport cu vârsta organismului .
Ovagoniile, celulele nediferenţiate iau naştere în viaţa intrauterină, din celulele germinate primare la
embrionul de 4 săptămâni ; ele parcurg un proces de multiplicare prin diviziune mitotică. Când embrionul
atinge vârsta de 3 luni prin diviziunea ovagoniei, rezultă ovocitul de ordin I. Ovocitul de ordin I situat în
interiorul foliculului primar intră în prima diviziune maturaţie ( meiotică – etapa reducţională)) şi parcurge
doar profaza I . Această celulă rămâne blocată în profaza diviziunii meiotice până la pubertate.Cu ocazia
fiecărui ciclu menstrual , în interiorul foliculului matur , ovocitul de ordin I îşi reia meioza din stadiul in care
se află încă din perioada fetală . În urma diviziunii se formează ovocitul de ordinul II( celulă mare, haploidă)
şi primul globul polar (celulă mai mică ce regresează ulterior )
La jumătatea ciclului menstrual( a 14 –a zi a ciclului), foliculul matur vine în contact cu albugineea ,
se apropie de suprafaţa ovarului , epiteliu se bombează şi se declanşează ovulaţia. Aceasta constă în ruperea
foliculului matur şi expulzarea lichidului folicular şi a ovocitului de ordin II , captat de trompa uterină .
Ovocitul de ordin II intră în a doua diviziune de maturaţie (meiotică – etapa ecvoţională, asemănătoare
mitozei) când sperma pătrunde în interiorul lui, în vederea fecundaţiei. Din ovocitul de ordin II, rezultă
preovulul ( celulă haploidă ) şi al doilea globul polar ( ambii globuli polari degenerează) . Din preovul se
formează, fără diviziune, ovulul gamet feminin şi imobil, cu formula cromozomială 22 autozomi +
heterozomul X .
Ovulul ajunge in treimea superioară a trompei uterine şi poate fecundat de către un singur
spermatozoid proces finalizat cu formarea celulei –ou (zigotului ). În lipsa fecundaţiei ovulul este eliminat
de uter în mediu extern , prin căile genitale . Procesul de evoluţie şi de formare a corpului galben este
controlat de hormonul luteinizat (LH) . Faza luteală constituie o altă componentă a ciclului ovarian, ce constă
în formarea corpului galben din foliculul ovarian matur , după evoluţie .
Funcţia endocrină a ovarului
Această funcţie începe în perioada prepubertală dar este foarte redusă. După pubertate, la femei,
funcţia endocrină şi ovogeneză ovariană sunt corelate cu procese biologice complexe ce au loc în special la
nivelul uterului, glandelor mamare şi care împreună constituie ciclul menstrual . Funcţia endocrină constă în
secreţia de hormoni sexuali feminini – estrogeni şi progesteron –de către foliculul ovarian matur şi corpul
galben rezultat din această după ovulaţie.
Ciclul ovarian
- durează 28 de zile şi are 3 faze:
- faza foliculară-constă în creşterea şi maturarea unui folicul ovarian;
- ovulaţia-constă în ruperea foliculului ovarian matur şi expulzarea ovocitului II, captat de trompa
uterină;
- faza luteală - constă în transformarea foliculului ovarian, care a realizat ovulaţia, în corp galben(care
secretă hormonii estrogeni şi progesteron).Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben dă naştere corpului
alb(zonă cicatriceală).
Ciclul uterin
- durează 28 de zile, se suprapune peste ciclul ovarian şi are 3 faze:
- faza menstruală-durează 3-4 zile în care se elimină stratul superficial al mucoasei uterine împreună cu
o anumită cantitate de sânge;
- faza proliferativă-între a 4-a şi a 14-a zi în care are loc îngroşarea mucoasei uterine;
- faza secretorie - durează de la a15-a zi până la apariţia unei noi menstruaţii. Mucoasa uterină este
pregătită pt. nidaţie.

SĂNĂTATEA REPRODUCERII
Sănătatea reproducerii implică o viaţă sexuală în siguranţă, posibilitatea de a procrea, precum şi
libertatea de a hotărî când, dacă şi cât de des doresc să se procreeze.
Planificarea familiară reprezintă capacitatea persoanei sau a cuplului de a anticipa şi de a avea nr. dorit
de copii, la momentul ales şi la intervale de timp între naşteri, pe care le hotărăsc singuri. Acest lucru se poate
îndeplini prin folosirea metodelor contraceptive şi prin tratamentul infertilităţii involuntare.
Obiectivele serviciilor de planificare familială:
 o abilitatea individului/ cuplului de a decide dacă şi când să aibă copii;
o prevenirea sarcinilor nedorite, avortului şi abandonului de copii;
o asigurarea utilizării corecte a contraceptivului ales;
o prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală(ITS);
o prevenirea şi depistarea precoce a cancerului de col uterin şi de sân;
o păstrarea calităţii vieţii de cuplu.
Concepţia
o se realizează în perioada de maturitate sexuală a celor 2 sexe:
o în ziua a 14-a a ciclului ovarian are loc ovulaţia;
o ovocitul II ajunge din ovar în pavilionul trompei uterine unde are loc
fecundaţia;
o se formează zigotul care începe să se segmenteze în timp ce parcurge
trompa uterină(72 ore).
Sarcina:
o în uter, zigotul îşi continuă segmentarea încă 3 zile, după care se fixează în mucoasa
uterină-nidaţia;
o din zigot se formează embrionul care din luna a 3 devine făt ce creşte şi se dezvoltă
până la sfârşitul lunii a noua de sarcină;
o schimburile nutritive dintre mamă şi făt se realizează prin intermediul placentei şi al
vaselor ombilicale;
Sexul copilului este determinat de tipul de spermatozoid care fecundează ovulul. Dacă spermatozoidul
are heterozomul X, copilul va fi fată. Dacă spermatozoidul are heterozomul Z, copilul va fi băiat.
Naşterea-constă în expulsia fătului la sfârşitul celor 9 luni de dezvoltare intrauterină.

CONTRACEPTIA - constă în aplicarea unor metode de împiedicare a concepţiei.

Există 3 mari grupe de metode contraceptive: naturale, care se bazează pe cunoaşterea perioadelor
nefertile din viaţa femeii; mecanice, care folosesc obiecte ce împiedică fecundarea; hormonale, care folosesc
substanţe chimice de natură hormonală cu acelaşi scop.
Metodele naturale de contracepţie presupun determinarea datei ovulaţiei şi a perioadei de fertilitate a
femeii. Ovulul se formează o singură dată pe lună în cursul procesului de ovulaţie, care are loc în mod
normal, în condiţiile unui ciclu de 28 de zile, 13-14 zile înainte de data ciclului următor. Deci, ovulaţia se
calculează în funcţie de durata obişnuită a ciclului, dar riscurile de eroare sunt mari la tinerele cu ciclul de
durată variabilă.
Din categoria metodelor mecanice fac parte: prezervativul, steriletul, diafragma.
Prezervativul este în acelaşi timp o metodă eficientă de contracepţie şi o metodă de prevenire a
transmiterii bolilor sexuale. Pe de altă parte are avantajul de a fi în orice moment la dispoziţia cuplului
deoarece prezervativele sunt în vânzare liberă în farmacii. Se ştie că virusul HIV se transmite nu doar prin
sânge, ci şi prin secreţii vaginale şi spermă. Prezervativul constituie cel mai bun mijloc de protecţie faţă de
transmiterea, pe cale sexuală, a virusului HIV. De aceea chiar dacă cuplul utilizează o altă metodă
contraceptivă, la începutul vieţii sexuale, în situaţia unui cuplu instabil sau în condiţiile unui partener
seropozitiv trebuie asociată acea metodă contraceptivă cu utilizarea prezervativului.
Există de asemenea şi aşa-numitele prezervative feminine, asociate cu creme contraceptive. Cel mai
folosit şi mai uşor de utilizat este diafragma. Aceasta se plasează în vagin de către femeie înaintea fiecărui
raport sexual şi se înlătură după 8 ore.
Steriletul, aparat de plastic, de formă variabilă, este plasat de către medic în uter şi poate fi păstrat
câţiva ani dacă este bine tolerat. Mecanismul de acţiune al steriletului ridică încă diferite necunoscute; chiar
dacă este un mijloc mecanic de contracepţie el acţionează datorită unui mecanism hormonal şi a unei reacţii
locale ce împiedică fecundarea şi nidaţia. Datorită riscului minim, dar real de infecţie steriletul nu se
recomandă tinerelor fete sau femeilor ce nu au avut încă copii.
Contracepţia hormonală recurge la administrarea persoanelor feminine a unui amestec de hormoni
secretaţi de ovar: pilula sau pastila anticoncepţională. Cei doi hormoni luaţi simultan, la începutul ciclului,
inhibă secreţia. Pilulele suprimă ovulaţia. Ele pot conţine hormoni ovarieni în cantităţi egale sau în doze
variabile. Luate corect pilulele asigură o securitate absolută; ele trebuie să fie recomandate de către medic,
după un riguros examen medical. Pilulele permit relaţii sexuale fără nici un fel de risc de maternitate,
constituind astfel metoda contraceptivă cea mai adecvată.
Avantajele utilizării pilulelor contraceptive sunt: diminuarea durerilor din timpul menstruaţiei,
menţinerea dorinţei sexuale, prevenirea cancerului uterin şi ovarian, ameliorarea şi chiar vindecarea acneei.
Dezavantajele utilizării pilulelor contraceptive sunt: administrarea zilnică, controlul medical periodic,
lipsa protecţiei împotriva bolilor transmisibile sexual, dureri de cap (migrene) şi creştere în greutate etc
Metodele temporare de contracepţie sunt:
o contraceptivele orale;
o contraceptivele de barieră:prezervativele, diafragma, spermicidele;
o steriletul;
o injecţiile cu progesteron sau implanturile subdermice hormonale;
o metoda calendarului;
o metoda temperaturii bazale.
Metode definitive de contracepţie(sterilizarea) sunt:
o legarea trompelor uterine;
o histerectomia;
o vasectomia.

1. Dezvoltarea fizică la pubertate şi adolescenţă

Biologic adolescenţa semnifică perioada de la pubertate la maturitate. Adolescenţa este descrisă ca
începând cu pubertatea şi încheindu-se în perioada adultă.
Perioada este caracterizată de schimbări rapide şi creşteri explozive în greutate şi în înălţime. Pubertatea este
echivalentă cu maturizarea sexuală şi cu capacitatea de reproducere.
Perioada pubertăţii cuprinde la rândul ei mai multe stadii:
- etapa prepuberală (10-12 ani),
- pubertatea propriu-zisă (12-14 ani),
- momentul postpuberal considerat puţin diferenţiabil de momentul preadolescenţei (de
la 14-16/18 ani).
Datorită creşterii explozive şi inegale, înfăţişarea adolescentului nu este întotdeauna armonioasă. Acesta
este un motiv pentru care majoritatea adolescenţilor se preocupă intens de felul cum arată. Aspecte care par
minore, precum acnea, dinţii neregulaţi, purtarea ochelarilor devin adevărate probleme existenţiale în această
perioadă, de ele îngrijorându-se în egală măsură şi fetele şi băieţii. Creşterea explozivă este o provocare pentru
psihicul adolescentului, el trebuind să înveţe să se adapteze noii aparenţe într-un ritm de multe ori prea rapid.
Între 10 şi 18 ani masa corporală creşte cu mai mult de 100%, iar înălţimea cu 27%. De asemenea,
adolescentul la 14 ani atinge în medie 95% din talia adultă. Perimetrul toracic înregistrează valori de creştere
aproape duble faţă de perioada precedentă. Se produc modificări sensibile, în greutate, lungime, în perimetrul
diferitelor segmente cu schimbări ale raportului dintre ele. Îndeosebi preadolescenţa (de la 11/13 ani la 14/15
ani) este marcată de o creştere şi dezvoltare impetuoasă atât sub aspect corporal extern, cât şi în funcţiile
diferitelor organe. Într-un timp relativ scurt apar elemente noi, care imprimă o restructurare profundă a
întregului organism al preadolescentului. Se câştigă în înălţime 20-30 de cm faţă de perioada anterioară, în
greutate 4,5 kg anual şi are loc o creştere rapidă a scheletului. Puseul de creştere la băieţi începe de obicei cu
aproape doi ani mai târziu decât la fete şi dezvoltarea în înălţime la băieţi continuă o perioadă mai mare de
timp decât la fete. De aici, înfăţişarea nearmonioasă a preadolescentului; mâinile şi picioarele lungi, pieptul
căzut şi îngust. Tot aşa, musculatura corpului se dezvoltă mai lent decât scheletul, fapt ce conduce la o
anumită stângăcie a mişcărilor preadolescentului.
În preadolescenţă un loc deosebit de important îl ocupă începutul maturizării sexuale. În intervalul de
la 12 la 14 ani la fete şi la 14 la 16 ani la băieţi are loc dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare.
În cadrul dezvoltării caracteristicilor sexuale primare menţionăm ovulaţia la femei şi o creştere a
dimensiunilor vaginului, clitorisului şi uterului, în timp ce la băieţi are loc o dezvoltare a penisului şi a
testiculelor şi o dezvoltare funcţională caracterizată de debutul producerii spermei. Între caracteristicile
sexuale secundare menţionăm apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei seminale la băieţi, creşterea părului în
regiunea pubisului şi în axilă, schimbarea vocii, apariţia pilozităţii faciale la băieţi, dezvoltarea glandelor
mamare la fete. La fete dezvoltarea bustului se corelează cu dezvoltarea bazinului care capătă conformaţie
diferită de cea a băieţilor. Creşterea statutară a adolescentului este corelată cu maturizarea funcţiei de
reproducere.
Se încheie prima perioada a maturizării sexuale, proces care continuă lent până la 22-23 de ani. În
perioada adolescenţei, din punct de vedere morfologic, creierul e în linii mari constituit (încă de la 6 ani el
atinge 85-90% din greutatea finală constatată la 24-25 de ani). Are loc un proces de perfecţionare funcţională
a neuronilor scoarţei cerebrale. Procesele de analiză şi sinteză devin tot mai fine, se accentuează funcţia
reglatoare a limbajului intern.
2. Consecinţe ale dezvoltării fizice în planul dezvoltării sociale
Aparenţa fizică este un criteriu al maturizării. Creşterea explozivă nu se realizează în ritmuri egale
pentru toţi adolescenţii. De aceea întâlnim unii adolescenţi de 15 ani mai bine dezvoltaţi, alţii mai puţin, atât
la fete, cât şi la băieţi. Aceste diferenţe au consecinţe în planul dezvoltării sociale şi personale. Pentru băieţi
maturizarea precoce este un avantaj, iar maturizarea târzie este un dezavantaj în relaţiile sociale. Studii
longitudinale au evidenţiat faptul că maturizarea precoce sau târzie are o contribuţie importantă în adaptarea
socială.
Băieţii care se maturizează mai devreme se adaptează mai bine, sunt mai populari, mai încrezători în
sine şi cu mult mai mult succes în relaţiile heterosexuale. Ei dezvoltă o imagine de sine mai pozitivă decât
ceilalţi. Cei a căror dezvoltare este mai lentă au dificultăţi în adaptare, sunt neliniştiţi, sunt mai neîncrezători
în forţele proprii şi dezvoltă o imagine de sine mai puţin pozitivă. În ceea ce priveşte efectul maturizării
timpurii la fete părerile sunt contradictorii. Se ştie deja că fetele în adolescenţă au un avantaj de dezvoltare de
aproximativ 2 ani. Dacă maturizarea timpurie se petrece în anii pubertăţii, fetele pot fi dezavantajate de
această maturizare, preocupările lor fiind altele decât ale grupului de vârstă, astfel că ele pot fi într-un fel
marginalizate. Dacă maturizarea timpurie apare la vârsta adolescenţei atunci ea devine un avantaj ca şi în
cazul băieţilor.
Aceasta nu înseamnă că maturizarea timpurie sau târzie afectează în mod cert toţi indivizii dintr-o
generaţie şi nici că cei favorizaţi iniţial de maturizare rămân favorizaţi pe parcursul întregii dezvoltări. Este
doar de semnalat că gradul de maturizare al adolescentului afectează dezvoltarea sa socială şi personală.
3. Caracteristici ale dezvoltării psihice
În această perioadă are loc un proces de dezvoltare la finalul căruia se remarcă structuri psihice bine
închegate şi cu un grad mai mare de mobilitate. În această perioadă se pot constata confruntări între
comportamentele impregnate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care
acţionează adolescentul.
Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care le
resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate, cât şi de noile trebuinţe apărute în adolescenţă.
Adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere
semnificativă: nevoia de a şti, de a fi afectuos, de apartenenţă la grup, de independenţă, şi nevoia modelelor.
Nevoia de a şti este prezentă începând cu perioada şcolarului mic, acesteia i se adaugă în pubertate
nevoia de creaţie care se transformă în adolescenţă în nevoia creaţiei cu valoare socială.
Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în „reciprocitate”
afectivă pe parcursul maturizării afective şi emoţionale.
Nevoia de apartenenţă la grup îşi pierde caracteristica neselectivă devenind axată pe criterii şi
preferinţe.
Nevoia de independenţă, de autodeterminare a puberului devine nevoia de desăvârşire, autodepăşire,
autoeducare în adolescenţă.
Nevoia de imitaţie a şcolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate, iar în adolescenţă se
transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei ca apoi să se manifeste nevoia de a se exprima ca
personalitate.
Sub imperiul acestor nevoi adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar; se dezvoltă şi se
consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de
anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii.
 Satisfacerea nevoilor de autodeterminare şi autoeducare se datorează maturizării sociale, conştientizării
responsabilităţilor ce-i revin, precum şi datorită implicării în alegeri vocaţionale.
Jean Rousselet (1969) identifică mai multe tipuri de conduite dezvoltate în adolescenţă:
 conduita revoltei
 conduita închiderii în sine
 conduita exaltării şi afirmării
Conduita revoltei conţine refuzul de a se supune, manifestări de protest, de răzvrătire. Revolta este
direcţionată iniţial împotriva familiei, apoi apare revolta împotriva şcolii prin refuzul de a accepta o autoritate
recunoscută până atunci, revolta împotriva moralei şi a bunelor maniere în încercarea sa de a se elibera de
constrângerile sociale suspectate de încercarea de a anihila personalitatea în plină dezvoltare a
adolescentului.
Conduita închiderii în sine este similară cu o perioadă de introspecţie. Introspecţia conduce la un
examen al propriilor posibilităţi şi aptitudini, iar adolescentul nu se sfieşte să-şi accepte dovezile propriei
slăbiciuni. Adolescenţii insistă asupra studierii defectelor lor, dar această introspecţie pe lângă construirea
unei imagini de sine conduce la reflecţii privind locul lor ca indivizi în societate şi chiar mai mult apar
întrebări şi reflecţii cu privire la locul şi rolul omului în univers. Tendinţa către introspecţie şi înclinarea spre
visare sunt caracteristice adolescenţei.
Perioada de exaltare şi afirmare survine în momentul în care tânărul se simte capabil de a valorifica
resursele dobândite prin informare şi introspecţie. Această maturizare îşi are sursa în maturizarea proceselor
psihice.
4. Dezvoltarea intelectuală
Perioada adolescenţei şi preadolescenţei este perioada de maxim a creşterii capacităţilor perceptive şi
de reprezentare. Creşte activitatea senzorială şi se modifică pragul minimal şi maximal al diverşilor
analizatori şi pragurile diferenţiale. Creşte acuitatea vizuală, capacitatea de acomodare, vederea la distanţă
(gradul de distanţă), se lărgeşte câmpul vizual. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia
reproducerii, înţelegerii nuanţelor din vorbire, a identificării obiectelor sau fiinţelor după însuşiri perceptive
auditiv. Interesul pentru muzică şi pictură frecvent în preadolescenţă şi adolescenţă susţine creşterea şi
antrenarea sensibilităţii vizuale şi auditive. Se dezvoltă gustul, mirosul, sensibilitatea cutanată. Ca urmare se
restructurează şi procesele percepţiei. Observaţia este folosită pentru a verifica, pentru a înţelege şi pentru a
dezvolta teme proprii de interes, percepţia fiind clar potenţată de interesul stârnit de un anume domeniu,
obiectiv, problemă. Adolescentul dispune de o percepţie complexă, voluntară şi perseverentă.
Se dezvoltă atenţia voluntară, atenţia involuntară şi cea post-voluntară îşi modifică mult aspectul, devin
mai eficiente. Sunt structurate noi particularităţi ale atenţiei datorită sporirii cunoştinţelor, datorită lărgirii
intereselor de cunoaştere şi datorită creşterii spiritului de observaţie. Adolescenţii capabili de eforturi sporite
pentru controlul atenţiei şi sunt conştienţi de anumite deficienţe şi relativ în măsură a le corija. Are loc o
schimbare calitativă a memoriei şi anume se îmbogăţeşte cu memoria logică, se îmbogăţeşte capacitatea de
operare cu scheme logice. În măsura în care gândirea şi atenţia extrag esenţialul dintr-un material, memoria
adolescentului poate opera cu aspecte esenţiale. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări şi
noţiuni din ce în ce mai bogate şi mai complexe.
Actualizarea este mai rapidă şi pentru că procesarea informaţiei devine mai structurată, ea începe chiar
cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului.
Aceasta are consecinţe asupra capacităţii de învăţare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioada
micii şcolarităţi.
Procesul de învăţământ solicită foarte mult adolescentul şi dezvoltarea gândirii sale este astfel
antrenată, mai solicitată în probleme noi, mai complexe şi mai variate. Adolescentul îşi dezvoltă deprinderea
de a raţiona logic şi sunt întărite acum capacităţile operative intelectuale. Creşte randamentul activităţii
intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. Se dezvoltă formele raţionale abstracte
ale gândirii, se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem
deductiv şi inductiv, sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine şi diferenţă dintre clase de fenomene, se
determină criteriile logice ale clasificării. În conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea în adolescenţă
presupune desăvârşirea stadiului operaţiilor formale. Operaţiile de gândire devin formale în condiţiile în care
se operează asupra informaţiei prin generalizare şi transfer. Generalizarea operaţiilor de clasificare sau a
relaţiilor de ordine duce la ceea ce se numeşte o combinatorică în cursul căreia cea mai simplă operaţie
constă în combinări propriu-zise sau din clasificări ale tuturor clasificărilor. Adolescentul îşi dezvoltă acum
numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare,
contraargumentare, de demonstrare, elaborare de ipoteze.
Limbajul cunoaşte în această perioadă o dezvoltare deosebită. Cunoştinţele verbale se corelează
puternic cu extinderea, varietatea şi bogăţia conceptelor individului, cel puţin în măsura în care aceste
concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B. Carroll, 1979, p. 95).
5. Dezvoltarea socială
Adolescenţa aduce cu sine o creştere a abilităţilor sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare care
anterior era mai dezvoltată la fete, acum devine importantă şi pentru băieţi. Relaţiile între băieţi şi fete, dar şi
relaţiile în grupuri de acelaşi sex capătă o semnificaţie profundă. Adolescenţa este caracterizată de declinul
autorităţii parentale şi familiale şi creşterea importanţei grupului de prieteni. Pentru copiii normali
adolescenţa este un moment de socializare intensă. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei şi a
prietenilor se pot descrie trei stadii ale socializării din adolescenţă.
În adolescenţa timpurie părinţii continuă să fie importanţi din punctul de vedere al dezvoltării sociale.
De asemenea, părinţii rămân un factor important al echilibrului emoţional şi material. Adolescenţii în această
etapă sunt dependenţi de familie, ne gândim la dependenţa materială, financiară de confort, mai ales relativ,
la siguranţa şi confortul oferit de familie. Această dependenţă este percepută acum într-un mod mai puţin
plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare.
Nevoia de independenţă este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului şi implicit care
conduce la cel de-al doilea stadiu al socializării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală
atât pentru familie, cât şi pentru adolescent. Conflictul este determinat pe de o parte de dragostea şi
ataşamentul copilului pentru părinţii săi, de dependenţa economică şi organizatorică de familie şi pe de altă
parte de nevoia de independenţă crescândă, de nevoia de a aparţine şi grupului de prieteni în acelaşi timp cu
apartenenţa la familie şi nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict
nu se rezumă doar la independenţa materială ci se concretizează în forme precise cum ar fi diferenţa de
viziune asupra vieţii sociale, interferenţa părinţilor în munca şcolară (aşteptarea sau criticarea unor rezultate),
interferenţe în viaţa afectivă (criticarea prietenilor), lipsa susţinerii financiare a unor proiecte personale ale
adolescentului. Aceasta nu înseamnă că părinţii şi adolescentul sunt cu siguranţă într-o stare de conflict
permanent, prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict.
Aşadar de la o stare de totală dependenţă faţă de părinţi adolescenţii progresează printr-un stadiu
intermediar de conflict către achiziţiile unui al treilea stadiu de relativ independenţă faţă de aceştia.
Independenţa nou câştigată nu înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu părinţii şi legarea totală a
adolescentului de grupul de prieteni, ci funcţionarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni –
independenţă care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul între generaţii este un clişeu în
care poate fi recunoscut conflictul între generaţia dominantă şi grupul de adolescenţi – elevi de liceu sau
studenţi, respectiv noua generaţie care se formează prin dezvoltare socială şi personală.