Din Tibet N SF Ontul Munte La B Atr Onul Paisie PDF

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Din Tibet, în muntele Athos la părintele Paisie Aghioritul
Din Tibet, în Muntele Athos la părintele Pasie
CUVÂNT ÎNAINTE
În anii din urmă se observă în lumea aşa-zis occidentală un

interes pentru religiile orientale, ale căror
metode şi praczici sunt puse adesea în paralel
cu feluri de asceză ale vieţii duhovniceşti
ortodoxe. Deşi este de la sine înţeles faptul că
nu există şi nu poate exista vreo legătură şi
comparaţie între credinţa şi învăţătura
creştină ortodoxă primită prin revelaţie şi
felurite învăţături mincinoase ale altor religii,
în zilele noastre sunt nu puţini oamenii care
se lasă atraşi şi înşelaţi de ele, cu consecinţe –
de multe ori – tragice. Un astfel de caz, al unui copil care a avut
de-a face cu învăţăturile şi practicile budismului tibetan, îl descrie
autorul acestei cărţi cu titlul „Din Tibet în Sfântul Munte la
bătrânul Paisie“. Povestea, istorisită curgător, cu toate că pare
ciudată, este cât se poate de adevărată şi dezvăluie într-un mod
aparte nu numai adevărul despre budism, ci şi puterea actuală a
credinţei ortodoxe şi a rugăciunii. Iar cum scriitorul l-a cunoscut pe
eroul poveştii şi a trăit în atmosfera duhovnicească a Sfântului
Munte, izbuteşte să aducă în faţa cititorului imagini vii şi reale care
descoperă un adevăr necunoscut multora.
Buna primire a cărţii de către credincioşi este dovedită de
epuizarea primelor ediţii şi pricinuieşte această nouă ediţie, care va
da celor care n-au citit-o, dar o caută, ocazia să afle povestea
cutremurătoare a acestui copil, care a aflat în chip minunat lumina
credinţei adevărate, de care fusese lipsit, alături de părintele Paisie.
Adresând felicitări autorului I. Kotzabasis pentru reuşita
lucrare, doresc ca această istorisire să atingă sufletele celor care o
vor citi şi să le dezvăluie adevărurile care se află ascunse.
(Pantelimon, Mitropolitul Veriei, Nausei şi Campaniei).
1
ADEVĂRUL
Adevărul este o realitate care a preocupat de-a lungul

vremurilor pe mulţi oameni, în diferite domenii, cum ar fi arta,
fizica, matematica, religia etc. Astfel am început şi eu să caut
adevărul în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu.
Când eram adolescent am citit Coranul şi învăţături ale altor
credinţe: budism, brahmanism, hinduism şi altele. În acest stadiu al
căutării şi imediat după adolescenţă mi-au fost create condiţii
potrivite pentru a cunoaşte adevărul la Sfântul şi de Maica
Domnului păzit Munte Athos, în preajma a doi oameni
înregimentaţi în tabere opuse: bătrânul Paisie, de partea
adevărului şi Gheorgaki M., aflat de partea minciunii diavolului.
Povestea este adevărată, de vreme ce tot căutăm adevărul; se
referă la întâmplări şi persoane reale şi a avut loc în februarie
1976. Scopul acestei cărţi nu este acela de a face impresie prin
faptele cutremurătoare pe care le înfăţişează, ci acela ca
adevărul să strălucească spre slava lui Dumnezeu.
CĂLĂTORIA MEA LA SFÂNTUL MUNTE
La începutul anului 1976 îmi satisfăceam stagiul militar la

unitatea de artilerie din Feres, lângă Alexandrupoli. Acolo l-am
cunoscut pe sublocotenentul - în
acea vreme - Dimitrie K. din
localitatea Feres. Acesta a fost cel
care mi-a stârnit interesul şi a
organizat călătoria noastră la
Sfântul Munte.
Pe 6 ianuarie 1976 am
terminat armata şi m-am întors
acasă, iar în luna următoare s-a
liberat şi Dimitrie. N-am mai amânat, ci am stabilit o zi în care să
ne întâlnim în Salonic şi cu autobuzul de Halkidiki am făcut un
2
drum frumos, de iarnă, pe coastele înzăpezite ale Holomodului. Ba

discutând cu nerăbdare despre ce aveam să întâlnim în acest loc
necunoscut nouă, ba cuprinşi de tăcere, ne minunam de frumoasa
natură pe care cu atâta înţelepciune a plăsmuit-o Preabunul
Dumnezeu pentru făptura Lui iubită, pricină a creaţiei, omul.
După două opriri la Poligyro, reşedinţa ţinutului Halkidiki şi
la Arneea, am ajuns după-amiaza târziu în recele şi pustiul
Ouranupoli. Vizitatorii Sfântului Munte sunt puţini în timpul
iernii. Doar câteva păsări călătoare ca şi noi îndrăzneau să meargă
în acel loc - primitor de altfel - pe o astfel de vreme.
Pe ţărmul din Ouranupoli
domneşte un turn rămas din altă
epocă. Vizavi de turn se afla un motel
care funcţiona cât de cât şi urma să ne
găzduiască pentru o seară. Spre asfinţit
am avut destul timp liber să ne plimbăm
pe faleză, privind către Sfântul Munte.
Mi-am lăsat imaginaţia să cutreiere pe cărări necunoscute, să
cunosc un alt fel de viaţă, oameni cu preocupări diferite de ale
noastre: călugări, asceţi, ucenici care învăţau tăierea voii. Vedeam
pescăruşii la ţărm zburând liber şi fără griji şi mă gândeam că la
câteva sute de metri mai încolo unii oameni robesc trupul ca să
slobozească duhul, ca să dobândească legătura neîncetată cu
Dumnezeu. La orizont se înălţa, drept, Athosul, cu vârful cufundat
în nori, arătând astfel monahilor felul în care să treacă peste orice
piedică pentru a ajunge, prin rugăciune, lângă Dumnezeu.
După-amiaza de iarnă a trecut pe nesimţite, făcând paşi pe
malul mării şi vorbind cu prietenul meu, Dimitrie. După ce s-a
întunecat, am cinat şi am mers la culcare, gândindu-ne la ce avea
să urmeze în zilele de după aceea ale drumeţiei noastre.
În sfârşit, s-a făcut ziuă! Cerul era înnourat şi marea,
oarecum blândă, promitea o călătorie liniştită cu vaporaşul. Mă
pregătisem cu cele mai noi mijloace de înregistrare ale imaginii şi
sunetului, cum ar fi cameră video, reflectoare, blitz, suporturi,
filme, aparat de fotografiat, baterii şi altele. Voiam ca ceea ce voi
3
vedea cu ochii mei şi voi înmagazina în memorie să existe şi în altă

parte, ca dovezi a ceea ce trăiam căutând adevărul.
Împreună cu noi au călătorit puţini închinători şi câţiva
călugări străvezii de post şi nevoinţă, cu mătăniile în mâini şi cu
traistele în spate, încărcaţi cu cele de trebuinţă ca să o ducă o
bucată de vreme. Omul are nevoie de foarte puţine lucruri ca să
supravieţuiască. Noi, mirenii, considerăm necesare multe lucruri,
dar călugării le socotesc o greutate în plus, care îi ţine alipiţi de
pământ şi li se fac piedici în calea ridicării sufleteşti. Oamenii de
ştiinţă spun că, pe cât de sus se ridică cineva, pe atât i se
împuţinează greutatea şi cu atât mai puţin simte greutatea
pământului, se destinde legătura cu acesta, iar omul se face mai
uşor şi este cuprins de un sentiment de libertate. Acelaşi lucru se
petrece şi în viaţa duhovnicească.
Am pornit pe mare cu vaporaşul care aluneca jucăuş,
asemenea unei coji de nucă, pe apele aproape îngheţate. Numai ce
barca a început să se desprindă încet-încet de ţărm, şi-au făcut
apariţia cele dintâi privelişti ale naturii aghioritice (termenul
„aghiorit“ provine de la cuvintele „Aghion Oros“ care înseamnă
„Sfântul Munte“). Cred că natura din Sfântul Munte este
deosebită: verdeaţa, copacii, păsările, păpurişul, chiparoşii
alcătuiesc un peisaj unic şi binecuvântat. Am luat aparatul de
fotografiat şi am început să imortalizez locuri de o frumuseţe
nespusă, natura virgină cu multe ierburi şi ape din belşug. Plecaţi
din Ouranupoli, ne-am mutat într-un adevărat „Ouranupoli“ (în
greceşte: „Cetatea cerului“).
Este o civilizaţie unde timpul se scurge cu alte ritmuri, cu oră
diferită, cea „bizantină“. Ora întâi corespunde orei şase
dimineaţa, ora a treia cu nouă dimineaţa, ora a şasea cu
doisprezece ziua şi ora a noua cu ora 15. Ora întâi, de-a lungul
întregului an, începe o dată cu răsăritul soarelui. Dar nu numai ora
este diferită la Sfântul Munte, ci şi zilele, căci se foloseşte
calendarul „iulian“, cu treisprezece zile în urma celui nou,
„gregorian“.
4
Şi nu doar timpul curge altfel, ci şi vocabularul este unul

diferit; acolo am auzit întâia oară cuvântul „arsana“, adică limanul
mănăstirii, cuvântul „conac“, adică o casă mică din afara
mănăstirii, cuvintele „pentru rugăciunile“, „blagosloviţi“, „să fie
blagoslovit“ şi altele.
Caicul plutea paralel cu litoralul dantelat al Muntelui, la mică
distanţă, pentru ca vizitatorii să poată admira frumuseţea firii.
Golfuleţele cu plaje şi câteva stânci formau linia ţărmului, iar
priveliştile erau atât de încântătoare, încât nu mi-am dat seama
când am ajuns la arsanaua celei dintâi mănăstiri.
Prima pe care am văzut-o a fost Sfânta Mănăstire

Dochiariu, măreaţă, coborândă spre
mare, cu turnul bizantin care iese în
evidenţă, o fortăreaţă necucerită,
ocrotită de Maica Domnului
„Grabnic Ascultătoarea“ şi de
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
O cărare acoperită cu bolţi de vie
ducea de la mare până la poarta
mănăstirii. Zidurile foarte înalte îi ocrotesc pe călugări de vrăjmaşii
din afară şi în acelaşi timp ţin flacăra credinţei lor nestinsă de
vânturile puternice ale celui viclean. Împrejurul mănăstirii se află
grădini de legume şi măslini, pentru nevoile monahilor şi ale
închinătorilor. În mijlocul mănăstirii se înalţă turlele sub care se
împreunează rugăciunile credincioşilor ca să meargă, asemenea
tămâii, înaintea lui Dumnezeu.
Vaporaşul s-a oprit la arsana ca să descarce corespondenţa şi
câteva lucruri de primă necesitate. După puţin timp petrecut la
limanul mănăstirii Dohiariu, am pornit către mănăstirea următoare.
Odată ce barca înainta pe lângă mal, urca paralel cu noi şi
linia crestelor către Athos. Pe fundal se vedea în ceaţă muntele şi
având înaintea ochilor această imagine, mi-a venit în minte piscul
duhovnicesc al rugăciunilor părinţilor din comunitatea atonită. Îmi
imaginam părinţi aflaţi la poalele muntelui, care se străduie să
5
urce, ca nişte alpinişti, cărările duhovniceşti; alţii aflaţi la mijlocul

căii către Dumnezeu după ce făcuseră primii paşi şi alţii care au
depăşit orice obstacol pământesc, oricât de înalt, străbătând norii,
ca să se apropie de Cel pe Care inima L-a dorit toată viaţa, pe
Preabunul Dumnezeu. Acolo, socotesc eu, se află cei ce au trecut
de la curăţire la sfinţire şi apoi la îndumnezeire. Aceştia sunt cei
aleşi, plini de virtuţi şi bogaţi în daruri duhovniceşti. Pe aceşti
bătrâni am pornit să-i cunoaştem, eu şi prietenul meu Dimitrie, cel
care auzise de ei, dar voia să-i întâlnească personal şi totodată să
mi-i facă şi mie cunoscuţi.
Următoarea în drumul nostru a

fost Sfânta Mănăstire Xenofont,
destul de aproape de cea de dinainte.
Se făceau remarcate turnul înalt,
turlele bisericii şi verandele colorate.
Încă o fortăreaţă duhovnicească care
stă împotriva atacurilor duhovniceşti
ale mult-vicleanului şi turbatului
vrăjmaş.
A treia la rând este Mănăstirea Sfântul Pantelimon

(Rosikon), una dintre cele mai mari,
cu clădiri impunătoare de mai multe
nivele, dintre care unele erau pustii şi
părăsite, rămăşiţe ale unui incendiu de
demult; în mijloc se află biserica
mare, cu turle uriaşe vopsite în verde.
Aici se află cel mai mare clopot din
Sfântul Munte şi tot aici a trăit şi s-a
nevoit o personalitate aghioritică contemporană, Sfântul Siluan.
Puţin mai încolo se găseşte un golf mic, cu câteva clădiri joase
aflate lângă mare – portul Dafni – care serveşte capitala Careia.
În aceste clădiri de birouri se aflau serviciile publice: poliţia, poşta,
6
vama şi două-trei magazine care vindeau obiecte de artă populară,

cărţi poştale, rucodelii ale monahilor, şiraguri de mătănii,
peceţi pentru prescuri, tămâie, icoane şi cărţi.
Puţin înainte de prânz am coborât în Dafni (foto jos); de
acum pusesem piciorul pe pământ binecuvântat şi udat de lacrimile
pocăinţei al Sfântului Munte.
Am fost cuprins de simţăminte
amestecate – curiozitate pentru
locul necunoscut, nerăbdarea de
a cunoaşte stâncile duhovniceşti
ale credinţei noastre ortodoxe,
după cum îmi spunea prietenul
meu şi neliniştea dacă-mi voi
umple golurile din suflet, dacă
voi primi răspunsurile aşteptate la întrebările rămase până atunci
nedezlegate.
După un urcuş scurt am ajuns la Sfânta Mănăstire

Xiropotamu, unde se păstrează cea mai mare bucată din Sfânta
Cruce. Drumul către Careia a fost încântător. Jos, la picioarele
muntelui, pământul era pietros, cu
câţiva tufani (arbuşti cu frunze
ţepoase) ici şi acolo; dar cu cât
urcam eram răsplătiţi cu vârf şi
îndesat de priveliştea întâlnită în
cale: vegetaţia era spectaculoasă,
deasă, de netrecut chiar şi pentru
fiarele pădurii, Castani înalţi, fagi,
chiparoşi uriaşi, gârneţe, stejari şi
iedera, care se urcase până şi pe cele mai înalte ramuri ale
arborilor, intensificau desişul vegetaţiei. Peisajele se succedau pe
măsură ce înaintam, până când au ajuns la un punct, la poalele
Athosului, de unde începea să se zărească la orizont Golful
Strimonic. Oi albe pe o păşune albastră, valurile înspumate
alergau năvălinde asupra înaltelor şi sălbaticelor stânci de pe ţărm.
7
Vederea nu se îndestula de schimbarea priveliştelor şi odată cu

urcuşul nostru pe coastele Athosului creştea şi nerăbdarea de a-mi
umple sufletul şi de a afla adevărul. După o bună bucată de drum,
la o cotitură oarecare, s-au arătat primele clădiri ale Careiei, centrul
comunităţii monastice.
Între cele care s-au deosebit de la început era „Seraiul“, o

adunare de zidiri impunătoare, cele
mai multe năruite şi arse de un foc de
odinioară; cu toatele înconjurau ca un
zid Biserica Sfântului Andrei, pe
care am vizitat-o mai târziu, atunci
când găzduia şcoala bisericească
„Athoniada“. Palatul „Protaton” şi
biserica „Axion esti“, închinată
Maicii Domnului se află în centru, înconjurate de clădiri joase şi
prăvălii. Pe povârnişurile din jurul Protatei, chilii şi conace
răsfirate îi adăpostesc pe călugării chelioţi (trăitori în chilii, obşti
foarte mici) şi pe reprezentanţii mănăstirilor, care întrunesc Sfânta
Epistasie (Administraţie). Privirea este atrasă de măreţia bisericii
Sfântului Andrei, care se distinge între celelalte locaşuri din
Sfântul Munte prin arhitectura sa unică, având influenţe ruseşti,
sobră, cu coloane solide şi depăşind în înălţime toate bisericile
aghiorite. Frescele sunt şi ele pictate în manieră rusească, în culori
vii şi cu chipuri realiste, totuşi dau locului o atmosferă de umilinţă
şi de înălţare sufletească, cu toate că se diferenţiază de icoanele
bizantine.
Odorul cel mai de preţ al sfântului locaş este racla cinstitelor
moaşte ale Sfântului Andrei, din care izvorăşte har dumnezeiesc şi
cărora se cuvine să se închine cineva pentru a primi binecuvântare.
În jurul bisericii clădirile mari, distruse de foc, dau un ton de
melancolie, însă mângâierea este că o obşte monahală încearcă să
le refacă în parte, ca să devină stupi ai dumnezeiescului har. Pe
măsură ce drumul pavat coboară, mai jos de Serai se deschide şi se
face platou. Prăvălioarele de tot felul, lipite unele de altele,
8
formează, probabil, cea mai dens locuită zonă a Sfântului Munte.

Bucătărie, restaurant cu două-trei feluri de mâncare de post în
fiecare zi, pentru nevoile închinătorilor, băcănii, cuptor pentru
pâinea cea de toate zilele, magazine de rucodelii; mătănii, cruci,
pristolnice, icoane, toiege pentru drumeţi, cărţi, tămâie şi diverse
alte suveniruri sunt mărfurile de pe rafturile prăvăliilor din piaţă.
Mai în vale, pe dreapta, se află o clădire frumoasă în stil neoclasic,
cu aspect boieresc, numită „Protaton”, unde se află Sfânta
Epistasie. Paznicii, numiţi serdari, purtau fesuri negre cu
vulturul cu două capete, stema Sfântului Munte şi stăteau drepţi
la intrare, cu un aer mândru, ca nişte statui. Am urcat mai multe
trepte până am ajuns la biroul pelerinilor, am dat buletinele şi
numaidecât am obţinut mult doritul „diamonitirion”, permisul de
şedere în Munte. Cu această hârtie în mână puteam de acum să
vizităm toate mănăstirile, schiturile şi chiliile atonite. Pe partea
stângă se află „Katholikonul“, biserica mare – să zicem – a
capitalei, care adăposteşte icoana Maicii Domnului „Axion esti“,
păstrată în spatele Sfintei Mese.
Între cântările minunate ale Bisericii noastre se distinge prea
frumosul imn „Cuvine-se cu adevărat“ („Axion estin“) închinat
Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa cerului şi
pământului. Povestea acestei cântări se leagă de această Icoană
făcătoare de minuni, „Axioniţa“, şi spune aşa:
Într-o sâmbătă seara, la o chilie din Careia, stareţul a plecat la
privegherea din Biserica mare a Protasei. L-a însărcinat, deci, pe
singurul său ucenic să se îngrijească de cele ale chiliei, dar l-a
îndemnat să nu treacă cu vederea nici slujbele. Chilia se afla
cufundată în senina şi sălbatica frumuseţe a Muntelui, agăţată pe o
pantă înverzită, ascunsă în tăcerea înmiresmată de tămâie, în
mreaja rugăciunii, uitată şi îndepărtată. Călugărul, smerit lucrător
al ascultării, a aprins candelele paraclisului, a tămâiat şi a început
să citească slujba. Dar o bătaie uşoară în uşă i-a atras atenţia şi l-a
făcut să se întrebe cine să fie oare, acolo, în pustie? Deschizând
uşa, a văzut un monah necunoscut care îi cerea găzduire. Cu iubire
frăţească ucenicul l-a găzduit pe străin şi l-a rugat să meargă
9
împreună la slujbă. Înainte de cântarea a noua a canoanelor,

călugărul chiliei a început să cânte imnul, cunoscut pe-atunci, al
Sfântului Cosma făcătorul de cântări: „Ceea ce eşti mai cinstită
decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât
Serafimii, carea fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai
născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te
mărim“. Străinul a repetat cântarea pe o melodie nemaiauzită,
adăugând cuvintele până atunci necunoscute: „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea
pururea fericită si prea nevinovată şi Maica Dumnezeului
nostru”. Când le-a auzit ucenicul acela, a zis mirându-se:
- Noi cântăm numai „Ceea ce eşti mai cinstită...“; „Cuvine-se
cu adevărat...“ ne este necunoscut. Dar
dacă vrei, te rog să mi-o scrii, ca să o
cânt şi eu Maicii Domnului.
Cum însă călugărul n-avea nici
hârtie, nici cărbune, străinul i-a cerut o
placă de piatră. Şi folosindu-şi în loc de
cărbune degetul, a scrijelit cântarea
Maicii lui Dumnezeu, iar literele s-au
întipărit atât de adânc pe placa aceea
tare, de parcă ar fi fost de lut.
- De acum înainte aşa să o cântaţi
toţi ortodocşii, zise vizitatorul, şi se
făcu nevăzut, căci era Sfântul Arhanghel Gavriil, trimis din cer.
Când stareţul s-a întors şi a aflat cele petrecute a dat slavă lui
Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului, apoi a făcut cunoscută
minunea la Protaton şi patriarhului, la Constantinopol. Atunci au
fost înştiinţaţi toţi monahii, au venit cu cântări şi tămâieri şi au
adus în biserica mare icoana înaintea căreia cântase Arhanghelul,
unde a rămas până astăzi, cunoscută cu numele de „Axion esti“
(Axioniţa). Acelaşi nume a fost dat şi chiliei, spre cinstire, iar restul
zonei s-a numit „Adin“ (Cântare).
10
Astfel s-a îndătinat cântarea imnului îngeresc la toate sfintele

slujbe ortodoxe. Fie ca harul Prea Sfintei Stăpâne să-i acopere pe
toţi cei care o iubesc şi îi cântă:
„Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare
de Dumnezeu, cea pururea fericită si prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii
şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără
stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim“.
Când se închină cineva preacuratei icoane a Stăpânei
Născătoare de Dumnezeu, primeşte binecuvântare şi har pentru
bună călătorie. Mare lucru este să te acopere harul Maicii
Domnului pe cărările Sfântului Munte, dar şi mai mare este să te
ocrotească pe cărările vieţii.
Puţin după prânz am pornit împreună cu Dimitrie pe jos,

încărcaţi cu lucrurile şi nelămuririle noastre, către cel dintâi loc de
închinare, Sfânta Mănăstire Stavronikita. Planul nostru era să
pornim de la mănăstirile din partea de răsărit - Stavronikita,
Filotheu, Caracalu, Marea Lavră, apoi în pustie, la Katunakia,
Sfânta Ana, mănăstirile Sfântul Pavel, Dionisiu, Grigoriu,
Simonopetras şi înapoi în Dafni.
În timp ce păşeam prin frunzişurile cornilor şi tufanilor eram
stăpânit de dorinţa şi
aşteptarea încordată de
a afla dacă voi primi
răspunsurile căutate.
Cu aceste emoţii în
suflet am ajuns la
chilia bătrânului
Paisie, după îndemnul
prietenului meu.
11
LA BĂTRÂNUL PAISIE
Din pricina trecerii multor închinători, peste puţinele ierburi

ce mijiseră în miezul iernii se făcuse cărarea, care, dimpreună cu o
plăcuţă, ne-a călăuzit până în faţa smeritei chilii a părintelui,
împrejumuită cu un gard provizoriu. Fără să aibă ceva deosebit sau
impresionant, acoperită cu table vechi, cu pereţii nevăruiţi, cu o
uşă bătrână şi neîntreţinută, fără zăvoare şi încuietori, chilia avea în
faţa uşii o treaptă mică, în loc de prag, care te ajuta să treci
înăuntru. Când ne-am apropiat de poarta încropită a gardului,
Dimitrie a strigat cu vocea lui puternică: - Gheronda! Gheronda!
Bătrânul n-a întârziat să apară pe treapta din faţa uşii.
- Blagosloviţi, părinte! Am zis într-un glas. - Domnul! Răspunse.
Bine au venit flăcăii! - Am venit să luăm binecuvântare.
În vreme ce vorbeam, am înaintat şi pentru prima oară
vedeam aşa de aproape un ascet căruia i se dusese vestea. Am făcut
plecăciune şi i-am sărutat mâna; în acea clipă am simţit mirosul
sudorii, lacrimilor şi ostenelilor în rugăciune ca pe o mireasmă
firească ce izvora dintr-un trup nevoitor, cu multă curăţie
interioară. Ochii sunt o sursă de exprimare şi aceştia mi-au atras
atenţia la părintele: doi ochi bucuroşi, care străluceau de lumină şi
curăţenie şi izvorau o sclipire şi o iradiere. Chipul îi era luminos,
cu o seninătate de nedescris şi un zâmbet adevărat, de bunătate.
Trupul îi era slab, împuţinat de post. Trupul mortificat prin
nevoinţă este cel mai aproape de trupul veşniciei! - Hai, intraţi!
Am intrat şi printr-un coridor mic ne-a condus în dreapta la
„arhondaricul“ său. Am început să privesc atent locul şi cu o
singură ochire am constatat că nu avea nimic inutil. Pe pereţi erau
atârnate icoane ale sfinţilor săi iubiţi. Undeva se afla iconostasul cu
o candelă neadormită. Chilia era sărăcăcioasă, dar curată şi
îngrijită. În mijlocul camerei era o măsuţă pe care să ofere câte
ceva celor veniţi şi în jurul ei scăunele pentru aceştia. Vestea
despre iubirea de străini a bătrânului se răspândise destul de mult,
12
iar noi ne bucuram de iubirea aceasta. Fără să stea pe gânduri, cu

pas uşor, s-a apropiat de băncuţă şi a început să pregătească cele
ale gazdei. „Kerasma“ (trataţie) era aghioritică: apă rece, ţuică şi
rahat.
În acea după-amiază părintele era bine dispus. Trăia anumite
stări duhovniceşti pe care vroia să le destăinuie. Vroia să semene
Sfântului Simeon Noul Teolog, care îndeamnă pe oamenii
înaintaţi duhovniceşte, care s-au umplut de harul lui Dumnezeu şi
au trăit stări pe care „ochi nu le-a văzut şi ureche nu le-a auzit“,
să le facă cunoscute, ca să întărească credinţa creştinilor, să-i facă
să râvnească şi să-şi înteţească lupta ca să urce pe treptele
duhovniceşti. - Cum te cheamă, flăcăul meu? Îl întreabă părintele
pe prietenul meu. - Dimitrie mă cheamă. - De unde eşti,
Dimitrie? - Din Feres, o comună de lângă Alexandrupolul
Evrului. - Cu ce te ocupi? - Am studiat teologia, iar acum
câteva zile m-am eliberat din armată şi m-am înţeles cu
prietenul meu, Iannis, să vă vizităm. - Foarte bine aţi făcut! -
Tu, Iannis, cu ce te ocupi? - Eu am terminat şcoala bisericească
şi mă gândesc să plec în Africa pentru misionarism.
Cât a ţinut acest dialog am avut impresia că îl cunosc de
multă vreme pe bătrân. Era prietenos şi apropiat; vorba lui avea o
căldură şi o dulceaţă, iar faţa îi era liniştită şi împăciuitoare. Am
început să cred că sosise ceasul să primesc răspunsurile la
întrebările mele. Locurile unde învăţasem amândoi se făcuseră
pricină ca discuţia noastră să înceapă.
- Sufletul omului - ne spuse - este cel
mai de preţ lucru care există pe lume.
Întreaga lume valorează mai puţin decât
un singur suflet nemuritor şi veşnic; este
păcat de el să se piardă. Trebuie să ne
străduim să-l salvăm cu orice chip, să
găsim căile pe care să-l aducem aproape
de Dumnezeu. Cu ostenelă multă, cu
silinţă mai presus - poate - de puterile
13
omeneşti, să facem investiţii duhovniceşti la banca

duhovnicească a cerului.
Mintea omului stă pe loc în faţa ideii de veşnicie!
Pururea, fără sfârşit - cu adevărat de necuprins cu mintea – să
te afli aproape de prietenul Hristos. Lângă iubirea nesfârşită,
în mila nesfârşită, în bucuria nesfârşită, în pacea nesfârşită; cu
adevărat, ce mare dar este veşnicia!
Un suflet de om era şi cel al lui Gheorghios M., pentru care
bătrânul Paisie se lupta în acele zile şi fiindcă trăia stări ieşite din
comun, ni le povestea, de parcă ar fi vrut, la rândul lui, să le spună
cuiva, să ajungă cunoscute lumii.
Gheorgaki, care avea atunci şaisprezece ani, era adept al
„cinstirii satanei“ şi părintele Paisie şi-a luat sarcina să-l ajute să
o apuce pe cărările adevărate care duc la mântuirea sufletului. Pe
aceste cărări, părintele păşise adesea şi prinsese, o dată cu trecerea
vremii, puteri mari, - aşa cum se vede din discuţia ce a urmat -
statura sa duhovnicească crescuse, iar harul lui Dumnezeu era
prezent din destul.
Văzuse de multe ori lumina necreată şi chiar avusese
privilegiul, râvnit de mulţi oameni, de a vorbi cu Maica Domnului,
cu Stăpâna Grădinii Sfântului Munte, aşa cum este numită.
POVESTEA LUI GHEORGAKI
În vreme ce gustam din cele aduse de părintele, acesta a

început să ne spună istoria tânărului Gheorgaki:
„Gheorgaki s-a născut în Pireu, portul Atenei. Bunicul său
era marinar, căpitan de corăbii şi călătorise foarte mult. O dată a
trecut şi prin îndepărtata Chină. Acolo a cunoscut oameni care
făceau lucruri nemaiîntâlnite. Atât de mult a fost fermecat bătrânul,
încât ar fi vrut să dobândeacă şi el asemenea puteri, dar nu mai
avea cum, căci era deja destul de bătrân. Şi ca să-şi împlinească
14
dorinţa, i-a trecut prin minte să-l aducă acolo pe nepotul său, care
se afla la vârsta potrivită.
De cum a ajuns în Pireu, a discutat despre aceasta cu copiii
săi, lămurindu-i că în China cunoscuse oameni cu capacităţi mai
presus de fire, care puteau să ia în sarcină educaţia copilului lor, cu
condiţia ca acesta să rămână închis într-o mănăstire din Tibet încă
de la vârsta de doi ani, cât avea pe atunci. Părinţii, bineînţeles, au
fost de neînduplecat şi nici nu mai voiau să mai vorbească despre
acest lucru. Doreau să-şi crească copilul în mod normal, asemeni
celorlalţi copii, alături de ei, să-l educe şi să ducă cu toţii o viaţă
obişnuită.
Bunicul avea însă o părere diferită. În ultima zi înainte de
plecarea în călătoria spre China, a furat copilul de la părinţi şi prin
oamenii pe care-i cunoscuse în China, a izbutit să ajungă în Tibet
şi a mers la o mănăstire budistă, unde Gheorgaki avea să trăiască
următorii paisprezece ani de viaţă“.
VIAŢA ÎN TIBET
Auzisem că diavolul e tare viclean, dar nu prea îmi venea să

cred. Martor al acestui lucru era Gheorgaki, care trăise în
apropierea diavolului. Pe Gheorgaki l-am cunoscut personal în
mănăstirea Simonopetra după câteva zile şi mi-a povestit toate
acestea.
Viaţa în mănăstirea budistă era aspră, ca şi în mediul
ortodox. Ajunsese o copie fidelă a tipicului
vieţii mănăstireşti de la noi. În fiecare seară
călugării budişti dorm jos, pe pământ, având
ca aşternut o rogojină şi se învelesc cu ceva
subţire, aşa cum fac şi nevoitorii ortodocşi.
Orele de somn sunt limitate. Se trezesc la
patru dimineaţa pentru rugăciune şi exerciţii
fizice. Asceza trupească cuprinde şi exersarea
în artele marţiale ca Aikido, Karate, Tai
15
Kwan Do, Ju Jitsu, înot şi altele. Una din regulile de bază ale
budismului este aceea că „la forţă răspundem cu forţă“. Postul
este o poruncă fundamentală şi sunt interzise carnea şi substanţele
grase. Hrana de bază, în cea mai mare măsură, o constituie
vegetalele. Un alt punct comun cu ortodoxia este fecioria. Feciorie
în ortodoxie din dragoste pentru Hristos, feciorie în budism pentru
cinstirea satanei.
Muzica are un loc aparte în cultul ortodox, ca şi iconografia;
acelaşi lucru se întâmplă şi în budism. Prin muzică şi cântări
asemănătoare celor ortodoxe îl laudă pe diavol, iar imaginile care
împodobesc templele ajută şi ele.
„Mănăstirea în care trăiam“- îmi spunea Gheorgaki - „nu
permitea accesul femeilor şi astfel nu văzusem niciodată
femeie. Puteam să călătoresc în mod supranatural, fără să
folosesc mijloace de transport ca avioane, vapoare, trenuri etc. şi
făceam aceasta prinzând aripi din cele 40 de depozite (sintagma
cele 40 de depozite, care va mai fi întâlnită de câteva ori, era
folosită de Gheorgaki ca să exprime noţiunea unei puteri
interioare neobişnuite, demonice, de care făcea uz la nevoie). Aşa
s-a întâmplat o dată să călătoresc în India. Am ajuns într-o piaţă,
unde se iscase o ceartă. Se cuvenea să apăr ideea dreptăţii, aşa cum
mă învăţaseră la mănăstire şi acum era clipa potrivită. Cinci
oameni îl băteau pe un nefericit şi îi era cu neputinţă să se apere
singur. M-am oferit să îl ajut şi am reuşit să o scot la capăt folosind
cunoştinţele tehnicilor de luptă. Ea întâia oară când îmi făceam
practica şi am izbutit cu brio. Mă simţeam mândru şi - aş zice -
foarte bine, că putusem să ajut şi eu un om şi că cele învăţate atâţia
ani nu erau degeaba. Aceste întâmplări mi-au dat mai multă
încredere în mine. E adevărat că am fost impresionat de primele
imagini pe care le-am văzut când am ieşit din mănăstire. Pentru
întâia oară vedeam atâta lume în târguri şi în pieţe. Femei cu copii
mici, bătrâni, oameni de toate vârstele, cu piele cafenie şi cu ochi
negri. Cele ce mi se înfăţişaseră până atunci înaintea ochilor erau
limitate: câţiva oameni în jurul meu şi aceştia cu piele galbenă şi
ochii oblici. În vreme ce acolo, o mulţime de oameni se mişcau pe
16
străzi, ca un fluviu viu şi fluviul acesta uman se vărsa într-un

fluviu natural, Gange, pentru purificare.
DIN TIBET LA CHICAGO
Următoarea călătorie pe care am făcut-o, ca să cunosc lumea,

a fost la Chicago. Am prins aripi din cele patruzeci de depozite şi
am călătorit fără mijloace de transport. Acolo am cunoscut oameni
diferiţi, cu altă cultură, altă civilizaţie, altă arhitectură - clădiri
mari, drumuri mari - şi un alt fel de viaţă. Diferit era şi felul în care
se distrau. Într-o seară, aşadar, am mers să mă distrez într-o
discotecă, urmând felul în care se purtau tinerii de seama mea.
Muzica era puternică, reflectoare răsfirate pe tavan, care se
aprindeau şi se stingeau la anumite intervale, străbăteau întunericul
ca nişte fulgere de noapte şi la lumina aceea împuţinată îi
discerneai ca prin ceaţă pe clienţii discotecii. Unii stăteau la
măsuţe în jurul ringului, admirând figurile provocatoare ale
dansatorilor şi bând fără măsură alcool, iar alţii se legănau incitant
pe ring, trimiţând în jur mesaje. Astfel se crea o euforie şi o bună
dispoziţie artificială oamenilor care vroiau să se distreze.
Într-adevăr, dacă încercăm să analizăm pe scurt cuvântul
„psihagogie“ (distracţie), vom constata că înseamnă „duc
sufletul“, conduc sufletul undeva, într-un loc al veseliei şi al
bucuriei. Şi este logic, după cum arată şi Sfântul Simeon Noul
Teolog, ca, atunci când omul păcătuieşte sau face fapte bune,
sufletul să fie cel care se întristează sau se bucură, în mod
corespunzător, în vreme ce trupul este doar mijlocul prin care
sufletul păcătuieşte sau se sfinţeşte. Când se săvârşeşte un păcat
trupesc, nu trupul este cel care se bucură, ci sufletul şi tot sufletul
este cel care se întristează de gustul păcatului. Numai că trupul
capătă şi el un oarecare gust, ca împreună lucrător cu dorinţele
sufletului. Mădularele trupului se fac părtaşe de bucuria sufletului,
aşa cum se întâmplă cu picioarele atunci când merg să vestească
altor suflete Evanghelia, mâinile când lucrează fapte bune, limba şi
buzele când grăiesc cuvântul bun, ochii când varsă lacrimi de
17
pocăinţă. În acest fel mădularele devin locuri de acţiune ale harului

divin. Ochii lucesc din pricina curăţiei sufletului, buzele Îl
laudă pe Domnul, inima bate numai pentru El şi astfel omul
trăieşte o stare de pace şi seninătate, o stare dumnezeiască.
În vreme ce priveam curios întreaga privelişte nemaivăzută a
discotecii, văd deodată o fată care dansa pe ring, in costum de baie.
Aceasta nu era femeie, ci drac împielitat. Numai eu aveam
posibilitatea să discern realitatea în întuneric, pe când ceilalaţi
vedeau doar o fată. La un moment dat o strig să vină la masa mea.
- Ce lucru e ăsta? Îi zic. De ce te-ai îmbrăcat
aşa? - Asta e ocupaţia mea, - răspunse - să-mi
bat joc de oameni.
- Dar nu e corect, îi spun.
- Şi totuşi, această poruncă mi s-a dat, să râd
de oameni.
Îmi ascunseseră, aşadar, precum m-am
încredinţat mai apoi, unele lucruri la mănăstirea
din Tibet şi am început să mă neliniştesc puţin.
Căci alte lucruri fusesem învăţat la mănăstire şi alte lucruri vedeam
acum. Întâmplarea am socotit-o, însă, neînsemnată şi am dat uitării
cele petrecute fără să mă mai preocup.
DIN CHICAGO ÎN SUEDIA
Afară, în lume, am aflat că toţi oamenii au părinţii lor

naturali. Mi s-a născut dorinţa să-mi cunosc şi eu părinţii, pe care
nu-i ştiam încă, deoarece, aşa cum am zis, bunicul mă furase de
la părinţi la vârsta de doi ani şi mă adusese la mănăstirea din
Tibet.
Am aflat că aceştia emigraseră şi trăiau într-un oraş din
Suedia, iar tatăl meu era negustor de lemn. Am prins aripi din cele
patruzeci de depozite şi m-am dus în mod mai presus de fire către
locul unde trăiau părinţii.
18
În primele zile în care am stat la ei a trecut pe la casa lor un

preot ortodox. De cum l-am văzut, am crezut că e chinez şi am
început să-i vorbesc chinezeşte; l-am salutat făcându-i o plecăciune
mică, aşa cum se obişnuieşte în China. Preotul era prieten al tatălui
meu şi a trecut într-o vizită amicală. A fost surprins de purtarea
mea şi de felul în care l-am întâmpinat şi l-a întrebat pe tata:
- De ce se poartă copilul acesta aşa?
Tatăl meu mi-a făcut cunoscută nedumerirea vizitatorului
nostru şi eu i-am răspuns:
- Dar nu e chinez?
- Nu - îmi răspunse – e preot ortodox.
- Ce va să zică preot ortodox? Nu cunosc.
- Ştii - îmi spune - noi credem în Dumnezeul Treime
Creatorul Universului, Dumnezeul adevărat şi acest om este
preot, reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.
- Ce spuneţi? Eu ştiu că unul este dumnezeul adevărat,
preaputernicul satan.
- Greşeşti! îmi spuse preotul. Adevăratul şi Atotputernicul
Dumnezeu este Treimic, există mai înainte de veci, este
Nemuritor, Creator al lumii şi al omului, care este pricina
creaţiei şi făptura cea mai iubită Lui de pe pământ. Din multa
iubire de oameni, Prea Bunul Dumnezeu L-a trimis pe Unul Născut
al Său în lume; Acesta a luat chip omenesc, S-a născut din Pururea
Fecioara Maria de la Duhul Sfânt, a învăţat pe oameni adevărul, a
murit pe Cruce şi a treia zi a înviat. Toate acestea s-au făcut pentru
ca neamul omenesc să se izbăvească de păcat şi să scape din
legăturile diavolului.
Ascultam toate acestea cu multă atenţie şi interes, dar râdeam
în sinea mea, căci cunoscusem până atunci puterea satanei din
atâtea lucruri suprafireşti care se întâmplaseră în viaţa mea.
Discuţia înaintase destul, când preotul a cerut un pahar de apă. Era
o ocazie bună, m-am gândit, să demonstrez puterea satanei prin
mine.
- Să nu se mişte nimeni! am spus; numaidecât va veni
paharul de apă.
19
Cu puterea nefirească pe care o aveam de la satana, am zis

anumite cuvinte stereotipe, după care, atunci când le rosteam,
venea un demon şi mă slujea, împlinindu-mi dorinţele. Am spus
deci formula şi îndată un pahar de apă curată s-a aşezat pe masă.
Preotul a băut-o, şi-a potolit setea şi a dat slavă lui Dumnezeu.
- Vezi - îi spun - ţi-am arătat că dumnezeul meu este
puternic şi poate să facă lucruri minunate. Vreau să faci şi tu
ceva, să-mi arăţi că Dumnezeul tău e mai puternic decât al
meu, ca să mă convingi.
- Ştii, - zise preotul - Dumnezeul meu este smerit şi nu face
lucruri ostentative. Atunci scoase din buzunar o cruciuliţă de
lemn şi îmi zise:
- Ţine-o în mână şi fă iarăşi ceea ce ai făcut adineauri.
Când am văzut, am râs şi am spus:
- Lemnişorul ăsta o să zădărnicească puterea satanei?
- Încearcă! îmi spuse preotul cu încredinţare.
Într-adevăr, am rostit cuvintele invocaţiei, dar satana nu s-a
arătat. Voi fi făcut vreo greşeală, m-am gândit, de asta n-a venit.
Am zis cuvintele a doua oară, cu mai multă atenţie, căci crezusem
că am greşit, dar nici acum nu aveam vreun rezultat. A treia oară
am rostit cuvintele rar, lămurit, cu atenţia încordată şi oarecum
nervos. Îmi apăru în faţă diavolul care mă slujea, tremurând.
- Ce-ai păţit? îi zic. De ce nu vii când te chem de atâta timp?
- Aruncă imediat aia pe care o ţii în mână. Deschid palma, îi
arăt cruciuliţa de lemn şi îi zic:
- Lemnul ăsta te împiedică să vii???
- Aruncă imediat aia pe care o ţii în mână! zbieră,
acoperindu-şi ochii cu mâinile şi se întoarse cu spatele.I-am cerut,
cum era normal, oarecare explicaţii, fiindcă până atunci nu aflasem
o putere mai mare decât cea a satanei.
- De ce nu mi-ai vorbit niciodată de o altă putere mai
mare ca a noastră?
- Nu da importanţă, îmi zise demonul, ai văzut în toţi
aceşti ani, de când te afli lângă mine, atâtea lucruri ieşite din
comun; ceea ce vezi acum este doar un mărunţiş.
20
Această scenă a fost suficientă şi a constituit un bun prilej să

primesc răspuns la mai multe semne de întrebare care se iviseră, de
vreme ce răspunsurile primite de la diavol nu mă satisfăceau.
I-am zis, deci, preotului:
- Vreau să-mi vorbeşti despre Dumnezeul tău, cel
Adevărat precum zici.
Foarte bucuros, preotul a început să-mi povestească sumar,
dar la obiect, istoria lui Hristos. Mi-a vorbit de Dumnezeul
Treimic, de Tatăl, Care este iubire nemărginită, de Fiul, Care
prin viaţa Lui pe pământ ne-a învăţat ascultarea şi smerenia,
de Duhul cel Prea Sfânt, Care luminează şi sfinţeşte lumea.
Stăteam ca un copilaş care ascultă basmele bunicului şi îl auzeam
cu luare aminte. Preotul, tot numai bucurie, nu se sătura să
vorbească despre Hristos, Maica Domnului şi Sfinţi. De fiecare
dată când venea acasă discutam ceasuri îndelungi, întrebam şi iar
întrebam, ca să aflu cât mai multe în legătură cu adevărul. Făceam
comparaţie între cele pe care le ştiusem până atunci şi cele aflate
acum. Violenţă în schimbul violenţei vrea satana, iubire în
schimbul violenţei vrea Hristos. Mândrie şi egoism vrea satana,
smerenie şi zdrobirea eului vrea Hristos, ca Duhul Sfânt să
vină şi să rămână în noi. Minciuni vrea satana, adevăr Hristos.
Imoralitate şi cultul cărnii de o parte, curăţie şi sfinţire a trupului,
care este templul Duhului Sfânt, după Sfântul Apostol Pavel, pe
cealaltă. Moartea şi pieirea sufletului caută diavolul, nemurirea şi
veşnicia ni le doreşte Hristos.
Adevărul este că fusesem foarte descumpănit, deoarece
trăisem atâtea stări fantastice, supranaturale. Văzusem puterea
satanei atât de aievea, încât nu puteam să mă îndoiesc câtuşi de
puţin.
Cu fiecare zi aflam tot mai multe despre Adevăratul
Dumnezeu şi despre felul adorării Lui. Am aflat că şi acest
Dumnezeu face minuni, mai multe şi mai mari decât satana. Am
aflat că este Făcătorul a toate, chiar şi al preaputernicului satan,
care s-a depărtat de Dumnezeu din mândrie şi egoism. Preotul mi-a
vorbit despre zidirea lumii, despre plăsmuirea primilor oameni,
21
Adam şi Eva, despre viaţa în rai şi despre starea omului înainte de

cădere. M-am necăjit când am auzit de neascultarea şi căderea în
păcat a protopărinţilor; am aflat despre jertfa lui Avraam, despre
marea credinţă a acestui om şi despre încrederea lui absolută în
poruncile lui Dumnezeu. Am aflat despre viaţa patriarhilor Isaac şi
Iacov, despre planul lui Dumnezeu cu poporul său iubit, Israel.
M-am minunat de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de
poporul ales în timpul întoarcerii în pământul făgăduinţei, Canaan.
Am rămas uluit de dragostea şi pronia Sa, de cum S-a îngrijit
pentru cele necesare traiului zilnic: hrana, mana trimisă în pustie,
norii care îi umbreau ca să meargă în deşert fără să simtă arşiţa.
Am aflat despre felul minunat în care Dumnezeu a dat lui Moise
poruncile pe Muntele Sinai. Am fost surprins de pocăinţa şi
zdrobirea inimii lui David; m-am minunat de înţelepciunea şi slava
lui Solomon. Am auzit de locurile sfinte, de Ierusalimul, unde a
păşit Domnul, de Betleemul care L-a purtat în braţe, de Naşterea
Sa smerită într-o iesle, la plinirea vremii, de la Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria; cum a crescut la un loc cu rudele Sale, fără
osebire, muncind în tâmplărie alături de Sfântul Iosif, ca să ne
înveţe că trebuie să muncim.
A ţinut legea mozaică în litera ei, ca să ne înveţe supunerea şi
ascultarea faţă de Lege. Toată viaţa Lui a fost o învăţătură. La
treizeci de ani Şi-a început viaţa publică propovăduind mulţimilor,
săvârşind minuni, înviind morţi, dăruind orbilor lumină şi
vindecând pe cei neputincioşi. A predicat virtutea, adevărul,
iubirea, răbdarea, postirea, smerenia, nădejdea, bucuria, sfinţenia,
desăvârşirea, luminarea. Ne-a cerut să devenim mici dumnezei
după har: aşa ne vrea Prebunul Dumnezeu: curaţi trupeşte, cu
inimă curată, ca nişte copii, fără păcat, departe de diavol, luptători
în războiul duhovnicesc, ca să ne apropiem cât mai mult de El.
În timpul celor trei ani şi jumătate de propovăduire Hristos a
dobândit mulţi adepţi, ceea ce a făcut pe cărturari şi farisei să-L
pizmuiască şi să-I invidieze lucrarea, căci pierdeau astfel înrâurirea
asupra poporului şi le erau atinse interesele. De aceea au căutat
să-L omoare prin trădări şi mărturii mincinoase. Făcătorul a fost
22
chinuit de făptura Lui, Ziditorul a fost smerit de zidirea Lui.

Dreptul a fost bătut de cei nedrepţi, minciuna a încercat să acopere
adevărul, de parcă ar fi fost cu putinţă să se acopere lumina
soarelui cu un norişor de ceaţă. Cel Nemuritor a pătimit ca un
om muritor, din iubire de oameni. Preţul Celui nepreţuit a fost
socotit la treizeci de arginţi, cât a costat trădarea. A fost târât la
judecăţi, a fost osândit la cea mai josnică dintre pedepse: moartea
de necinste pe cruce, ca un răufăcător, între doi tâlhari. A murit ca
un om pe cruce şi a fost îngropat. A înviat după trei zile, aşa
cum făgăduise ucenicilor Săi, şi împreună cu El a ridicat tot
neamul omenesc. Moartea a fost omorâtă şi diavolul a fost
biruit.
Diavolul a fost cel care i-a aţâţat pe cărturari, pe farisei şi pe
Iuda să-L răstignească pe Hristos, nădăjduind că astfel se va
descotorosi de prezenţa Lui. Dar s-a înşelat, căci Hristos a înviat şi
diavolii au căzut, după cum spune Sfântul Hrisostom.
După Înviere S-a arătat ucenicilor şi femeilor mironosiţe,
ca să-i încredinţeze că toate câte le spusese în vremea când era cu
ei s-au adeverit. După patruzeci de zile S-a înălţat la ceruri cu
slavă, înconjurat de mulţime îngerească.
La venirea dulcei primăveri, în fiecare an prăznuim Cinstitele
Patimi şi Învierea Domnului. Aceste sărbători sunt mai
strălucitoare în Cetatea unde a păşit Dumnezeu, Ierusalim şi
îndeosebi la Biserica Învierii Domnului, unde are loc o minune
care se repetă an de an. Din
Prea Sfântul Mormânt al lui
Hristos iese Sfânta Lumină
în chip minunat. De-a lungul
timpului s-a spus că au loc
felurite trucuri şi că patriarhul
are o brichetă sau chibrituri la
el şi astfel aprinde lumina
sfântă. De aceea de fiecare dată, înainte să intre patriarhul ortodox
în încăperea care adăposteşte Sfântul Mormânt este percheziţionat
de către autorităţi şi după ce aceia se încredinţează că nu are nimic
23
cu care ar putea aprinde focul, intră acolo. Toată această procedură

este o parte a slujbei şi după puţin timp patriarhul iese ţinând
preasfânta lumină şi chemând poporul: „Veniţi de luaţi lumină!“.
Clopotele sună a veselie, chipurile credincioşilor strălucesc de
bucurie şi slăvesc pe Dumnezeu pentru marea binecuvântare şi
pentru minunea care negreşit se repetă în fiecare an.
DIN SUEDIA LA IERUSALIM
Minunea Preasfintei Lumini, despre care îmi povestise

preotul, m-am gândit că aş putea să o văd de aproape. Se apropia
Paştele şi era un prilej să mă încredinţez, văzând cu ochii mei
minunea aceasta.
Am zburat din Suedia, unde mă aflam, cu aripi din cele
patruzeci de depozite şi am ajuns la Ierusalim. În ziua şi la ora
potrivită mă aflam la Biserica Învierii,
unde mulţimea se îngrămădea să ajungă
lângă Sfântul Mormânt, ca să primească
binecuvântarea şi luminarea de la Sfânta
Lumină. Am vrut să mă apropii şi eu, dar,
din cauza mulţimilor a fost cu neputinţă.
Trebuia, totuşi, să mă încredinţez cu ochii
mei de minunea care se repeta. M-am dus
într-un loc unde puteam să văd, în mod
suprafiresc, cu ajutorul satanei, mai multe
decât vedeam cu ochii mei.
Am luat, deci, ochi din cele patruzeci
de depozite şi în acest mod puteam să văd
până la patruzeci de metri sub mormântul lui Hristos. După ce a
intrat patriarhul am zărit deodată pe Sfântul Mormânt că iese
Sfânta Lumină. Am văzut minunea din nou şi m-am mirat.
Patriarhul, bucuros, a ieşit din încăperea Sfântului Mormânt ţinând
lumânările care se aprinseseră singure şi a început să împartă
lumina numeroşilor credincioşi care aşteptau nerăbdători afară. Cu
24
toţii tresăltau de bucurie şi bucuria umpluse întreaga Biserică a

Învierii. Clopotele răsunau a sărbătoare. Încă o dată Hristos fusese
consecvent faţă de poporul său şi săvârşise minunea. Candelele şi
lumânările s-au aprins şi totul a fost cuprins de lumină; au fost
luminate şi chipurile credincioşilor care veniseră din lungul şi din
latul pământului. Copii, adolescenţi, oameni mari, bătrâni, cu ochii
înlăcrimaţi de bucurie, priveau minunea şi îşi vedeau dorinţa
împlinită. Strigau „Am văzut lumina cea adevărată!“. Cum să
rămână cineva nesimţitor, cum să nu dea slavă Ziditorului, cum să
nu aducă mulţumiri Făcătorului a toate?
„Slavă Ţie, Dumnezeule!“. Urarea „Hristos a înviat!“ -
„Adevărat a înviat!“ se auzea dintr-o margine într-alta a bisericii
şi în curtea ei. Când am conştientizat ce se petrece, am început să
mă îndoiesc şi mai mult de cele învăţate până atunci la mănăstirea
tibetană. Ceva se rupsese în mine. Îndoielile au crescut şi i-am
cerut satanei câteva explicaţii. Am spus invocaţia şi după puţin
timp a apărut diavolul care mă slujea.
- Ia explică-mi, - îi zic - ce înseamnă aceste lucruri? De ce
nu mi-aţi vorbit niciodată de Hristos? Văd că nu facem numai
noi fapte minunate şi mai presus de fire, ci şi Hristos.
- Nu da importanţă - îmi zise - astea sunt mărunţişuri.
Chiar şi tu poţi, cu puterea pe care o ai, să faci mai multe decât
ceea ce ai văzut adineauri.
Bineînţeles că acest răspuns nu mi-a fost de ajuns şi am
hotărât că este nevoie să aflu mai multe
despre Dumnezeul adevărat, pe Care-L
cunoscusem, cu totul întâmplător.
În afară de minunea care se făcea la
Sfântul Mormânt, preotul îmi vorbise şi de un
alt loc sfânt, Muntele Athos, grădina Maicii
Domnului. Mi-a spus că este un loc unic pe
pământ, unde anumiţi oameni, călugării, duc
o viaţă cuvioasă cu ajutorul şi harul Maicii
Domnului. Douăzeci de mănăstiri, chilii,
multe schituri şi colibe adăpostesc nădejdile
25
mântuirii lor, mântuire care este ţelul vieţii monahilor. Sfântul

Munte este muntele liniştirii celei după Dumnezeu, este muntele
urcuşurilor duhovniceşti. Cel mai înalt vârf al său este smerenia.
Există monahi smeriţi, care singuri, din înţelepciune
duhovnicească, au ales calea nearătării şi a lipsei de importanţă,
care nu risipesc darurile lui Dumnezeu în chip superficial. Oameni
cu harisme, cu calităţi, cu virtuţi, cu cunoştinţe şi experienţe se
îngroapă pe această lume fără să aştepte răsplată nici măcar în
lumea de dincolo. Rupţi de restul lumii, vieţuiesc într-un
univers al lor, cu nădejdea de a deveni vase ale harului divin
prin smerenie, neagonisire, ascultare şi lucrarea
virtuţilor. Îngeri pământeşti, călugării aghioriţi se
nevoiesc pe muntele sălbatic, Muntele Sfânt, ca să-şi
îmblânzească sufletul, să se scuture de patimi, să
meargă către nepătimire şi să trăiască după
Dumnezeu. Petrec în frica de Dumnezeu, au grijă să
nu întristeze pe Sfântul Duh şi pe fraţii lor prin
purtare şi atitudine. Prin trăirea monahală ajung
moştenitori ai veşniciei, ducând o viaţă tainică, de
pocăinţă, dumnezeiască spovedanie şi deasă Împărtăşanie cu
Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos.
- „Vei găsi“, mi-a spus preotul, „în zilele noastre, în Grădina
duhovnicească a Maicii Domnului, oameni dematerializaţi din
pricina nevoinţei şi a postului, netrupeşti în ce priveşte trupul, dar
plini de Duh Sfânt, oameni care, din smerenie, nu-ţi vor vorbi
nicicând despre stările pe care le-au trăit, vieţuind în tăcere,
rugându-se neîncetat; iar rugăciunea lor, ca o tămâie bine-
mirositoare, ajunge la tronul lui Dumnezeu, ca cea mai bună şi mai
de cinste ofrandă.
Vei afla oameni care să vorbească cu îngerii şi mireasma
sufletului lor frumos să se facă una cu lumea îngerească, cântând
cu armonie pe Creator. Zăvorâţi de multe ori în chiliile lor pentru o
săptămână, fără să intre în legătură cu ceilalţi fraţi, petrec în linişte,
ca să evite vorba deşartă, minciuna, osândirea altora şi câte alte
păcate se fac cu limba. Au creat un mod de comunicare prin semne
26
şi spun doar cele necesare pentru supravieţuire. Vin la Katholikon -

Biserica centrală a mănăstirii sau a schitului - ca să se facă părtaşi
la Sfintele Taine şi după ce se împărtăşesc, pleacă în linişte la
chilii, locurile lor de isihie“.
Preotul ortodox mi-a vorbit despre unii oameni din Munte,
care izbutesc, cu binecuvântarea duhovnicului lor, cu ajutorul lui
Dumnezeu şi al Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu, să-şi
însuşească rugăciunea minţii şi a inimii. După multă osteneală şi
nevoinţă, ei izbutesc să se roage zicând: „Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ în taină, zi şi
noapte, neîncetat, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel.
Le este cu putinţă să muncească la ascultarea lor sau să-şi
facă rucodelia şi să se roage. Mintea şi inima lor sunt alipite de
Dumnezeu, legătura nu se pierde niciodată şi îndrăzneala lor către
Preabunul Dumnezeu este mare.
Pentru orice hotărâre pe care
trebuie să o ia, poate chiar pentru
cele simple şi zilnice, cer
lămurire de la Dumnezeu prin
rugăciune.
Rugăciunea o consideră
cea mai tare armă împotriva
vrăjmaşului, a diavolului urâtor
de bine. Cu metaniile în mână,
seamănă soldaţilor cu puşcă
mitralieră. Fiecare nod de la mătanie se împleteşte din nouă cruci şi
când iau în mână un nod, este ca şi cum ar trage nouă gloanţe în
vrăjmaş. Cu aceasta se duce războiul nevăzut, cu aceasta îl pun pe
diavol pe fugă şi îl înving, cu aceasta credincioşii îi nimicesc
capcanele şi câştigă bătăliile. În cele din urmă, hotărârea a fost
luată! „Voi vizita Sfântul Munte!“ mi-am zis. Am prins deci aripi
din cele patruzeci de depozite şi în mod supranatural am ajuns din
Ierusalim în Grădina Maicii Domnului.
Cel care l-a ajutat pe Gheorgaki
era părintele Evsevie Vitis.
27
ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI,

la bătrânul Paisie
Mănăstirea pe care am ales-o să locuiesc a fost Simonopetra,

o zidire etajată, clădită pe o stâncă, fără temelii. Părinţii mănăstirii
m-au primit bine şi mi-au făgăduit că mă vor găzdui cât va fi
nevoie. Mi-au dat o chilie şi destule cărţi ca să adâncesc cuvântul
lui Dumnezeu şi mi-au spus că dincolo de Careia, capitala
Sfântului Munte, într-o căsuţă de pe traseul Careia-Stavronikita,
trăia un bătrân foarte evlavios, ajuns la trepte înaintate de virtute şi
duhovnicie, un adevărat vas al harului lui Dumnezeu. Acest bătrân
nu era altul decât părintele Paisie.
Stăteam, aşadar, la Simonopetra şi la intervale regulate de
timp îl vizitam pe părintele Paisie; vorbeam ceasuri nesfârşite şi
din discuţie în discuţie se descoperea prezenţa Dumnezeului
adevărat. De bună seamă - adăugă Gheorgaki - că acest fapt nu
i-a fost deloc pe plac satanei, care în multe şi felurite moduri
mă necăjea şi pe mine şi pe bătrânul“.
DESCOPERIREA BĂTRÂNULUI PAISIE
Momentul când împreună cu prietenul meu, Dimitrie, am

mers la părintele Paisie, era tocmai perioada în care se ducea la el
şi Gheorgaki. Povestindu-ne despre altele, părintele a făcut referire
şi la acest lucru, la vizitele eroului nostru.
Într-o zi s-a arătat diavolul şi i-a spus că trebuie să-l lase în
pace pe Gheorgaki, căci aparţine credinţei lui; îl pecetluise cu una
din cele o sută de peceţi ale sale.
- Nu, - îi zise bătrânul - este făptură a lui Dumnezeu, are
suflet nemuritor şi are dreptul să se mântuiască, de vreme ce
este botezat ortodox.
- Eu plec acum, - zise satana - dar lucrurile nu vor rămâne
aşa; am să vin înapoi la douăsprezece noaptea!
28
Bătrânul n-a dat prea mare însemnătate celor spuse de diavol,

căci este şi mare mincinos; iar cu cât îl dispreţuim, cu atât mai
bine, dar fără să facem abstracţie de el. La ceasul când părintele îşi
făcea canonul, auzi zgomote puternice pe acoperişul colibei.
- Te pomeneşti că-i adevărat şi că a venit la timp pentru
întâlnire, îşi zise bătrânul. Scoase ceasul şi ce să vadă:
douăsprezece fix! Aşadar, e punctual la ... întâlnire.
În vreme ce se întâmplau acestea, părintele cânta troparul
„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o
lăudăm şi o slăvim”. Când cânta troparul, zgomotele încetau; de
cum se oprea să răsufle, începeau iarăşi. Asta a ţinut destulă vreme.
- Părinte, nu v-a fost teamă? l-a întrebat prietenul meu
Dimitrie.
- De ce să-mi fie teamă? Îi am cu mine pe Hristos, pe
Maica Domnului şi pe Îngerul Păzitor. De ce să-mi fie teamă?
Dacă este Dumnezeu cu noi, nimeni nu stă împotriva noastră.
Există putere mai mare decât Atotputernicul Dumnezeu?
Suntem fii ai Unui Părinte Ceresc, Care, orice I-am cere în
numele lui Iisus Hristos, ne-o va dărui, dacă e vorba de
mântuirea noastră.
Fără îndoială că cei mai mulţi se înspăimântă auzind de
războiul văzut şi nevăzut cu diavolul! Aşa s-a întâmplat şi cu mine
şi cu prietenul meu.
- Părinte, - i-am zis - nouă de ce nu ni se arată diavolul?
- Ah, copilul meu bun, are atâtea mijloace şi atâtea feluri
de a-şi atinge ţelul, încât numai când nu izbuteşte să ajungă la
ţintă prin acestea, atunci se arată. De pildă, dacă vrea să te
arunce în păcat, îţi bagă în cap un gând; tu te ocupi cu el, te
învoieşti şi la urmă te dai bătut. El se înfăţişează numai
oamenilor care sunt foarte înaintaţi duhovniceşti şi suportă
vederea diavolului. I s-a îngăduit de către Dumnezeu Marelui
Antonie să vadă capcanele diavolului şi s-a speriat ascetul cel mai
mare al pustiei: „Cine, oare, poate să scape de aceste curse?” s-a
întrebat. Şi Dumnezeu a răspuns: „Numai cel smerit poate scăpa”.
- Cum este, părinte, diavolul? am întrebat din curiozitate.
29
- Fie, copiii mei, ca, oricâţi vor ajunge în iad, să nu-i vadă
chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător.
Urechile îmi vuiră şi sunetele îmi traversară trupul asemeni
curentului electric. Ce va să zică asta? Să vezi o privelişte hidoasă
şi înspăimântătoare pentru veşnicie, fără dată de expirare. Dacă ne
închipuim eternitatea ca un ocean, o pasăre care ar căra în cioc
picătură cu picătură apa din el în alt loc, o dată şi o dată tot ar
sfârşi. Dar aşa, cum va fi? Să trăieşti pururea văzând un chip
înfricoşător şi dezgustător şi înfricoşător. Trebuie să ne îngrijim
acum, cât mai avem timp, să ne luptăm, să agonisim virtuţi:
smerenie, ascultare, iubire, credinţă, bunătate, simplitate, ca să
dobândim cu harul lui Dumnezeu, împărăţia cea veşnică, cea
pregătită de la întemeierea lumii.
Discuţia îşi urma firul şi interesul creştea din ce în ce.
- Gheorgaki venea cu regularitate“- zise bătrânul - „şi
vorbeam despre adevărurile Ortodoxiei. Într-o zi nişte călugări l-au
adus la mine ca să-l ajut. M-a întrebat ce puteri am şi ce pot să fac.
I-am răspuns că n-am nici o putere, puterea este a lui Dumnezeu.
Vrând să-şi arate puterea, Gheorgaki şi-a concentrat privirea
pe o piatră mare aflată la oarecare distanţă şi piatra s-a făcut bucăţi.
Atunci am făcut semnul Crucii pe o pietricică şi am spus să o
sfarme şi pe aceea. S-a concentrat, şi-a făcut vrăjile, dar n-a reuşit
s-o spargă. Atunci a început să tremure, iar puterile drăceşti, pe
care credea că le are sub control, neputând sparge piatra, s-au
întors împotriva lui şi l-au azvârlit în râpă. L-am adus în stare
jalnică.
Altă dată, pe când stăteam de vorbă, s-a sculat brusc, mi-a
prins mâinile şi mi le-a legat la spate. „Dacă poate, să vină să te
elibereze Hagi-efendi“ (Sfântul Arsenie Capadocianul), mi-a zis.
Am simţit-o ca pe o hulă. Mi-am mişcat puţin mâinile şi a fost
aruncat cât acolo. Apoi, reacţionând, a sărit în sus şi a vrut să mă
lovească cu piciorul, dar piciorul i s-a oprit lângă faţa mea, ca şi
cum ar fi dat peste un obstacol nevăzut. M-a păzit Dumnezeu!
Peste noapte l-am ţinut să doarmă în chilia mea. Demonii l-au
târât până jos, într-o groapă şi l-au bătut pentru nereuşita lui.
30
Dimineaţă, într-un hal fără de hal, rănit, plin de ţepi şi de pământ,

mărturisea: „M-a bătut dracul fiindcă n-am putut să te înving“.
În altă zi, când a venit şi discutam în curtea colibei mele, a
apărut un şarpe. Binecuvântatul ăsta mă cerceta adesea. Venea şi
bea apă dintr-un butoi pe care-l aveam în curte. Numai ce l-a văzut,
Gheorgaki s-a năpustit imediat asupra lui ca să-l omoare.
- Ce vrei să faci, blagoslovitule? îi spusei.
- O să ne muşte, lasă-mă să-l omor! Ştiu exact unde
trebuie să-l lovesc ca să moară pe loc. Ştiu exact unde trebuie
să lovesc fiecare animal, până şi albina, ca să-l ucid.
- Nu, blagoslovitule, n-are să ne facă rău. Vine adesea
lângă mine, bea apă, îi dau să mănânce şi pleacă. Făptura
Bunului Dumnezeu este şi el.
Bătrânul avea o legătură aparte cu natura şi cu făpturile din
ea. Trăia - să zicem - într-o stare originară. Iubea atât de mult
păsările, vorbea cu ele, le socotea cântăreţi ai Făcătorului. Şi pe
sine se socotea mădular al naturii în stare adamică.
Omul a fost creat să trăiască în rai, împreună cu animalele, cu
păsările, cu plantele, în armonie. Ceea ce vieţuim astăzi este starea
de după cădere şi voia ulterioară, îngăduinţa lui Dumnezeu.
Neascultarea a fost cauza pentru care omul trăieşte în lipsă de
armonie, a devenit duşmanul animalelor şi al firii înseşi. Animalele
nu erau sălbatice, cum sunt astăzi, şi nu era vrăjmăşie între
făpturile lui Dumnezeu.
- „Vizitele lui Gheorgaki aveau loc tot mai des şi la fel cele
ale diavolului; nu mă lăsa în pace“, zicea părintele Paisie.
„Războiul devenise din nevăzut, văzut. Se purta ca un câine turbat,
nu putea să înghită că un adept al său, care ajunsese la asemenea
stadii ale „credinţei“ lui şi avea atâtea privilegii, putuse să se
răzvrătească şi să plece de la el. Dracul a băgat de seamă că cel
care până mai ieri îi fusese supus, discernea acum unele diferenţe
între adevăr şi minciună, între iubire şi ură, între smerenie şi
egoism. Începuse să piardă, deci, teren şi încerca în tot chipul, prin
orice mijloace, să păstreze sufletul lui Gheorgaki, pe care vedea
că-l pierde din zi în zi.
31
A vrut să mă înspăimânte şi într-o zi a venit şi mi-a bătut în

uşa chiliei. M-am dus şi am deschis. Chiar vizavi de uşă era un
copăcel şi acolo, jos, stătea urâtorul binelui şi mă aştepta. Scârbos
la înfăţişare şi inspirând teamă, ţinea în mână o sferă albastră, care
era legată cruciş cu o panglică galbenă.
- Ce vrei? l-am întrebat.
- Am venit să-ţi spun să-l laşi în pace pe Gheorgaki,
fiindcă este al meu şi nu o să mi-l luaţi.
- Gheorgaki e un suflet al lui Dumnezeu şi Îi aparţine Lui.
Vom face posibile chiar şi pe cele cu neputinţă ca să se
întoarcă. Prin această venire a lui vroia încă o dată să mă sperie,
ca să mă las păgubaş. Într-adevăr, neplăcută şi înfricoşătoare a fost
apariţia lui, iar când a plecat, a lăsat o duhoare, o împuţiciune care
nu se descrie în cuvinte. Era cât pe-aici să leşin; am închis uşa şi
am intrat în chilie.
- Părinte, de ce s-a arătat astfel? am întrebat noi.
- Să vă spun. Sfera albastră pe care o ţinea în mână
simbolizează pământul, pe care îl stăpâneşte şi al cărui întâi-
stătător este acum. Panglica galbenă simbolizează legătura cu
care a legat pământul. Fără doar şi poate, copiii mei, satana
este stăpânul întregului pământ, atrage în fiecare zi foarte
mulţi oameni la păcat, a făcut păcatul modă, de s-a umplut
pământul cu el. După cădere, omul a dobândit tendinţa şi
alunecarea spre păcat; diavolul ştie aceasta şi exploatează
slăbiciunea omului. Toate acestea se întâmplă din două motive:
mai întâi, fiindcă îngăduie Dumnezeu şi al doilea, pentru că
voia liberă a omului se exercită în mod absolut.
Omul este liber să aleagă între Dumnezeu şi diavol, între
virtute şi păcat. Nu-i, oare, ciudat că omul lasă la o parte
frumuseţea lui Dumnezeu şi se alipseşte de urâtorul şi
respingătorul satan? Nu doreşte dulceaţa harului, pacea, dragostea
şi liniştea lui Dumnezeu, ci preferă amăreala păcatului, tulburarea
şi ura. Iubeşte războaiele mai mult decât pacea.
Părinţii spun că şi acum, dacă diavolul îşi cere iertare
pentru purtarea lui trufaşă, Dumnezeu îl va ierta. Se lasă însă
32
păcălit de faptul că în acest moment are putere mare şi îl trage

pe om la păcat şi la pedeapsă veşnică. Această stăpânire, pe
care o deţine prin îngăduinţa lui Dumnezeu, îi umflă mândria
şi crede că, de vreme ce a luat lângă sine foarte mulţi oameni,
va izbuti să-L învingă pe Atotputernicul Dumnezeu“.
Bătrânul vorbea despre cele mai urâte făpturi din lume, cu
toate că odinioară alcătuiau cea mai frumoasă ceată îngerească,
ceata lui Lucifer. Pe chipul său vedeam compătimirea şi tristeţea,
deoarece voia ca în toată zidirea să domnească iubirea, împlinindu-
se cuvântul evanghelic: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri“.
Stă scris că diavolul s-a arătat oarecând Sfântului Antonie cel
Mare, un ascet foarte înaintat în cele duhovniceşti, care dobândise
prin rugăciune mare îndrăzneală la Dumnezeu şi i-a zis:
- Vreau să te rogi lui Dumnezeu şi să-L întrebi dacă poate
să mă ierte.
- Prea bine, - îi spuse acela - voi face rugăciune şi după
trei zile vino să-ţi dau răspunsul. După trei zile demonul s-a
înfăţişat şi i-a spus:
- Ce s-a întâmplat, părinte, am primit vreun răspuns?
- Da, - îi zice - am înştiinţare că trebuie să te pocăieşti,
să-ţi ceri iertare trei ani, stând cu faţa către răsărit şi să
mărturiseşti că eşti urâciunea firii, răul cel dintru început.
- Eu să-mi cer iertare şi să mărturisesc că sunt urâciunea
firii şi răul cel dintru început? Nu, nu, cu nici un chip nu
mărturisesc. Şi s-a sculat şi a plecat.
Atât de mare era iubirea părintelui Paisie, încât uneori
treceau pe la chilia lui închinători ca să ia binecuvântare şi să-i
ceară să se roage pentru vreo rudă a lor care avea, să zicem, cancer.
Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dă-mi mie cancerul şi
dăruieşte-i lui cutare sănătatea mea!“
Oricâte ceasuri ai fi stat cu el, nu se întâmpla să iei cu
uşurinţă hotărârea de a pleca. Burete al harului lui Dumnezeu era
bătrânul, pe care, cu cât îl strângeai, cu atât luai mai mult har. Aşa
făceam şi eu: întrebam şi iar întrebam, ca să gust câteva picături
dulci de har. De alfel, Sfânta Scriptură zice: „Mustră pe cel
33
înţelept şi te va iubi, dă-i înţeleptului pricină şi mai înţelept va fi“.

(Pilde 9:8-9)
Ne lăsa înmărmuriţi cu răspunsurile înţelepte pe care le dădea
întrebărilor noastre arzătoare: de ce una, de ce alta? Avea
răspunsuri la toate; le avea în mintea lui, foarte bine aşezate, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Nu se afla nici un gol, nici o nedumerire.
Hristos are nevoie de noi, zicea, şi să ne acopere Maica Domnului!
Pe Preasfânta Stăpână o iubea fără limite, dar nici harul ei nu-l
părăsea vreodată. A văzut-o, chiar, de câteva ori şi a mărturisit că
seamănă foarte mult cu Icoana Ierosolimitisa. De multe ori a fost
învrednicit să vadă şi lumina necreată.
Bătrânul avea şi un umor neîntrecut. Odată a venit la el un
grup de tineri, ca să ia binecuvântare, şi unul din ei, din
curiozitatea de a cunoaşte un Sfânt al zilelor noastre, i-a zis:
- Părinte, am auzit că faci minuni. Este adevărat?
- E adevărat! zise Bătrânul râzând.
- Ne faci o minune acum, ca s-o vedem?
- Bineînţeles! Răspunse. Te duci în bucătărie să-mi aduci
un cuţit mare şi ascuţit; am să-ţi tai capul şi după aceea am să
ţi-l lipesc la loc.
- Nu, nu, părinte! Nu vreau.
Se pare că tânărul nu ştia că minunile nu se fac de dragul de a
fi văzute şi cu ostentaţie, ci se fac după multă rugăciune şi pentru
folosul vreunui suflet.
Pe măsuţă Bătrânul avea un castronel cu rahat şi apă rece şi
din când în când zicea:
- Luaţi şi o bucată de rahat.
- Am luat, părinte, ajunge.
- Luaţi, nu contează una în plus; mai luaţi una!
Generos, Bătrânul ne îndulcea cu vorba dulce şi cu rahatul.
Îmi aduc aminte că râdea pe seama diavolului şi îl numea în glumă
„tangalaki“, drăcuşor neastâmpărat.
„Îl bate diavolul pe Gheorgaki“, ne zicea. „Nu-l lasă
liniştit, îl necăjeşte. Dar ce e de vină, bietul de el? Doar n-a fost
alegerea lui ceea ce s-a întâmplat. Altul a hotărât pentru el.
34
Dar cu toate că-l chinuie, îi dă bătaie de cap, îl luptă, bietul de

el se străduieşte, vrea să scape, vrea să se desprindă.
Dumnezeu să-Şi întindă mâna“.
Cât timp am stat de vorbă cu Bătrânul nu ne-a deranjat
nimeni. De altfel, să nu uităm că toate acestea s-au întâmplat în
timpul iernii, iar compania era atât de plăcută, încât înţelegeam că
şi părintele stătea bucuros cu noi. Când discuţia este pe placul
tuturor şi foarte interesantă, timpul, care le împacă pe toate, se
scurge repede; aşa încât nu ne-am dat seama că sosise momentul
dificil al despărţirii. Aveam de parcurs o distanţă destul de mare pe
jos până la mănăstirea care avea să ne găzduiască peste noapte. Am
luat binecuvântarea Bătrânului, care ne-a urat să fim însoţiţi de
Hristos şi de Maica Domnului.
În drumul către Sfânta Mănăstire Stavronikita comentam cele
discutate la coliba părintelui Paisie. Iar ceea ce mi-a făcut cea mai
multă impresie a fost fraza: „Fie, copii, ca, oricâţi vor ajunge în
iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător“. Din
această clipă trebuia să pun început bun, să pornesc o luptă pentru
dragostea lui Hristos. Greu? Era necesar să aleg, să iau decizii
curajoase.
Făcând retrospectiva celei dintâi zile în Muntele păzit de
Maica Domnului, mă simţeam păzit de un sentiment de bucurie şi
mulţumire pentru că cunoscusem un stareţ sfânt, auzisem adevăruri
uluitoare, care îmi atinseseră profunzimile sufletului, mă veselisem
şi mă răcorisem cu roua duhovnicească a părintelui. Suflase în
scânteia aflată înlăuntrul meu şi începuse să se aprindă flacăra
iubirii pentru Hristos şi pentru Prea Binecuvântata Sa Maică,
ocrotitoarea Sfântului Munte şi a întregii făpturi. Picioarele parcă
nu-mi păşeau pe pământ, credeam că zbor deasupra lui. Simţeam,
de bucurie, că merg aşa, uşor, cu toate că aveam destulă greutate.
Ziua era pe sfârşite şi noi, după ce am lăsat în urmă chilia
Bătrânului, ne-am apropiat de mănăstirea Stavronikita. Pe când
soarele asfinţea în spatele nostru, s-a arătat la orizont turnul
bizantin al mănăstirii şi priveliştea era deosebită, aşa încât merita
să facem câteva fotografii ca amintire. Abia atunci ne-am dat
35
seama că, din pricina discuţiei de la chilie, am uitat să facem o

fotografie cu Bătrânul.
După un drum nu prea lung am ajuns la prima mănăstire care
avea să ne primească peste noapte. Primirea care ni s-a făcut a fost
exemplară. Arhondarul – aşa se numeşte călugărul care are sarcina
să se ocupe de vizitatori – era vesel, amabil şi prietenos. După ce
ne-a dat obişnuitul rachiu şi rahat, ne-a condus la chiliile noastre,
care erau foarte curate şi îngrijite.
Odată ce ne-am cazat, arhondarul ne-a aşteptat lângă Biserică
pentru a merge să ne închinăm Sfintelor Moaşte şi Sfintelor
Icoane, care sunt alinarea şi ocrotitoarele monahilor.
Mănăstirea era impunătoare, ca un palat măreţ din vechime,
ieşit din adâncul vremurilor şi părea, cu turnul ei bizantin, grozav
de mândră. Zidită pe partea de răsărit a Sfântului Munte, avea la
picioarele ei un peisaj nemaipomenit: albastra şi învolburata Mare
Egee. Este construită în aşa fel încât să-i protejeze pe călugări de
invadatori, cu biserica mare în mijloc, locul unde se săvârşesc
slujbele zilnice. Locaşul, de o frumuseţe deosebită, în formă de
cruce, cu turlă, împodobit cu picturi artistice, creează, împreună cu
cântările monahilor, cele mai potrivite condiţii ca sufletele
vieţuitorilor şi închinătorilor să se desprindă de pe pământ către
înălţimile cereşti.
Arhondarul ne-a întrebat dacă vrem să luăm parte la slujba de
noapte şi i-am răspuns afirmativ. La patru dimineaţă un monah a
ciocănit la uşă, spunând cuvintele: „Pentru rugăciunile Sfinţilor
Părinţilor noştri...“. Acesta era mesajul că trebuie să ne sculăm şi
să coborâm la biserică. Biserica era luminată de lumina slabă a
candelelor şi a lumânărilor, iar călugării, ca nişte umbre, umblau
prin semi-întuneric şi după ce se închinau la icoane, mergeau la
locul lor stabilit. Atmosfera era de cucernicie, cu pâlpâirea aceea a
candelelor, şi psalmodiile monahilor ajutau ca fiecare credincios să
se înalţe cu sufletul. Nu se poate ca cineva să nu rămână emoţionat
în aceste împrejurări. După clipele frumoase pe care le-am trăit şi
după împlinirea pe care am simţit-o în suflete, a venit ora să se
hrănească şi trupul.
36
În faţa bisericii se află trapeza, unde, după Sfânta

Liturghie, intră călugării şi pelerinii ca să mănânce un dejun
complet. După hrana sufletească se îngrijesc şi de cea trupească. În
timpul mesei se face citire – de către fratele de rând – din textele
Sfinţilor Părinţi, pentru ca monahii să nu fie distraşi de mâncare şi
de pofta pântecelui în vremea meselor care veselesc gâtlejul, ci să
aibă mintea îndreptată, chiar şi atunci când mănâncă, la cele
duhovniceşti.
Imediat după aceea se face iarăşi o rugăciune şi pleacă din
trapeză la ascultările lor, care sunt anumite treburi pe care le-au
luat în sarcină, ca responsabili, la începutul anului. Unul se ocupă
de grădină, altul cu pictura, altul cu albinele şi aşa mai departe.
Călugării învaţă de la natură, iar asemeni albinelor, lucrează în
linişte şi totodată se roagă cu mintea, spunând: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul“.
ÎN MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR
În după-amiaza zilei următoare ne-am hotărât să mergem la

Sfânta Mănăstire Pantocrator,
care se găseşte la miazănoapte de
mănăstirea Stavronikita. Drumul,
pot spune, a fost foarte plăcut.
Cărarea era acoperită în mare
măsură de frunzele copacilor care
căzuseră toamna şi ni se părea că
păşim uşor peste un covor gros,
întins special pentru noi. Flora era
deasă şi în mai multe locuri cărarea se acoperea pe deasupra cu
felurite ramuri de iederă şi de alte plante agăţătoare, care alcătuiau
o boltă. După ce am vizitat mănăstirea Pantocrator, am pornit către
mănăstirea Filotheu.
37
ÎN MĂNĂSTIREA FILOTHEU
Târziu în după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la mănăstirea

Filotheu, încântătoare, îngrijită şi
bine gospodărită pe dinafară, cu
grădinile şi livezile cultivate cu
multă grijă; în faţa mănăstirii se
află o cişmea care să ostoiască
setea trecătorilor, zidită cu gust şi
împodobită cu mozaic. Intrarea,
frumoasă şi ea, zugrăvită în culori
aprinse, vioaie, vesele, îţi creează
impresia că intri într-un loc plăcut. Şi într-adevăr, când intri în
mănăstire pe poarta principală, vezi biserica vopsită în roşu
cărămiziu, culoare care este obişnuită în
Sfântul Munte şi care, prin sobrietate,
impune oarecum respect. În această
biserică splendidă este adăpostită icoana
Maicii Domnului „Dulcea sărutare“, o
operă de artă, o capodoperă a
iconografiei bizantine. Este o icoană
făcătoare de minuni, care are multă
dulceaţă şi înfăţişează dragostea maternă
în toată măreţia ei.
La această mănăstire ospitalitatea a
fost, de asemenea, pilduitoare. Arhondarul
ne-a aprins lampa cu petrol şi am băgat în sobă câteva buturugi,
până s-a înroşit bine. În chilie ambianţa era plăcută, ne-am întins
pe paturi şi am stat de vorbă cu Dimitrie. Tot timpul analizam ceea
ce trăisem în prima zi şi adevărurile pe care le-am auzit atunci. Pe-
afară crivăţul sufla cu turbare şi începuseră să cadă primii fulgi de
nea. Vorbind aşa, ne-a luat somnul şi deodată, pe la miezul nopţii,
s-au auzit urlete, probabil de şacali, iar geamul ferestrei de
deasupra capului meu a început să scrâşnească înspăimântător.
38
Primul lucru care mi-a venit în minte a fost chipul diavolului.

„Ar fi o plăcere“ – m-am gândit – „ca tocmai el să lovească în
geam şi urletele care se aud să fie ale lui. Acum o să apară în faţa
mea şi fără atac de cord nu scap“. Inima era gata să-mi sară. Atât
de tare m-am speriat, că n-aveam puterea şi curajul să-mi întorc
privirea spre fereastră, iar cu cât vântul bătea mai tare şi zgâlţâia
geamul, cu atât mi se amplifica agonia. Aproape toată noaptea
m-am rugat ca să se lumineze de ziuă ca să se sfârşească şi
martiriul meu.
Abia către dimineaţă m-a prins puţin somnul şi m-am relaxat,
dar când m-am trezit, priveliştea pe care am văzut-o m-a
despăgubit pentru chinul de peste noapte. Toate erau albe. Întreaga
noapte cernuse zăpadă deasă şi înălţimea omătului ajunsese, fără
exagerare, la un metru. Clopotniţa, turlele bisericii, grădinile, toate
învăluite în alb. Această vreme rea ne-a dat planurile peste cap şi
am rămas închişi în mănăstire pentru patru zile, până când s-a
îmbunătăţit.
În perioada aceea era stareţ un om binecuvântat şi
luminat, bătrânul Efrem, a cărui binecuvântare am luat-o.
ÎN MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ
După patru zile de şedere în mănăstirea Filotheu, am apucat

cărarea către Lavra, cea mai veche
mănăstire a Sfântului Munte. Deşi
era iarnă, drumul a fost foarte
frumos. Latura de răsărit a
Muntelui este bogată în vegetaţie,
care ajunge până la mare. Pâraie
mici şi mai mari, cu ape argintate
care şipotesc dulce, pornesc
năvalnic din înălţimile Athosului şi
întâlnesc, la ţărm, marea. Se
rostogolesc uşor, alunecă, trecând peste orice piedică, murmurând
39
şi lăsând în urma lor auziri gingaşe, ca să amintească în jur

oamenilor, animalelor şi plantelor de prezenţa lor. Ne-au potolit nu
de puţine ori setea şi ne-au făcut să ne oprim lângă ele pentru
odihnă.
ÎN MĂNĂSTIREA MAREA IVIRON
Am trecut pe la mănăstirea Iviron, care are ca ocrotitoare

icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portaitissa” şi
pe la Mylopotamos, cu viile
sale renumite şi cu turnul
medieval de lângă valurile
mării. După o drumeţie de
aproape o zi întreagă, în care
ne-am minunat de splendida
natură hibernală şi am vorbit
între noi, am ajuns la
mănăstirea încărcată de istorie, Lavra Mare.
ÎN MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ

Zidită în marginea Athosului, aceasta se arată semeaţă şi
impunătoare. A fost ridicată la 963 de către Sfântul Atanasie
Athonitul şi se remarcă între celelalte mănăstiri prin strălucire şi
măreţie. În cei mai bine de o mie de ani de existenţă a fost loc de
cultivare a pocăinţei şi locul unde
s-au sfinţit bărbaţi ca Sfântul
Atanasie, Sfântul Grigorie Palama,
Sfântul Ioan Cucuzel şi mulţi alţii.
Eram, poate, singurii
vizitatori în inima iernii şi călugării
s-au îngrijit de noi peste măsură.
Arhondarul, binevoitor şi cu
zâmbetul pe buze, mi-a dat râşniţa
şi mi-a zis în glumă: „Dacă vrei să bei cafea proaspătă şi aromată,
40
râşneşte sâmburii de cafea şi eu am s-o coc”. Aşa am şi făcut.

Beam cafeaua şi stăteam de vorbă. Ne-a spus despre istoricul
mănăstirii, despre ctitori, despre Sfinţii mănăstirii, despre minunile
lor, despre icoanele făcătoare de minuni şi după ce am terminat,
ne-a dus la vistieria mănăstirii şi în bibliotecă. Am fost uimit de
meşteşugul, strălucirea, migala şi simţul estetic cu care fuseseră
confecţionate sfinte vase, făcute din aur şi împodobite artistic cu
nestemate multicolore, obiecte liturgice, cruci de argint şi daruri
ale împăraţilor şi domnitorilor, cum este veşmântul brodat cu aur
al împăratului Ioan Ţimiskis.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost biblioteca.
Evanghelii dintre cele mai vechi câte există pe pământ, legate în
aur, caligrafiate, cu scene frumoase pe marginea filelor, scrise pe
papirus sau pergament, stăteau alături de opere ale scriitorilor
greci antici: Platon, Aristotel şi Tucidid. Ca protectoare de-a
lungul veacurilor, mănăstirea le-a păstrat ca să le încredinţeze
generaţiilor noi. Aici se află textele originale după care s-au scris
manualele de limbă greacă ale elevilor. Ca să citească cineva toate
cărţile din bibliotecă, trebuia să se ocupe de asta douăzeci şi patru
de ore pe zi timp de o sută de ani. Am fost cuprins de bucurie
văzând această bogăţie, această măreţie, acest tezaur care este păzit
cu trezvie de atâtea secole.
În această mănăstire a trăit în smerenie dulce-cântătorul
vlăstar nobil, protopsaltul – Sfântul Ioan Cucuzel. Acesta trăia în
Constantinopol şi era mai marele cântăreţilor patriarhiei. Atât de
mult i se dusese vestea, încât ajunsese cunoscut în aproape toate
părţile împărăţiei. De aceea s-a gândit ca, pentru a-şi mântui
sufletul şi ca să nu-l tragă satana la pierzanie, să se închidă într-o
mănăstire fără să spună cine este cu adevărat. Astfel a ajuns la
mănăstirea Marea Lavră şi s-a dus în faţa stareţului:
- Sfinte părinte, - îi zise - vreau să mă călugăresc.
- Bine, îi spuse egumenul. Trebuie să primeşti o ascultare,
fiindcă toţi călugării se ocupă cu ceva. Tu ce ştii să faci mai
bine?
- Ştiu - răspunse - să pasc capre.
41
- Prea bine! De mâine vei fi păstorul turmei.

A doua zi a luat turma şi a dus-o pe munte; dar atât de mare
era dorul său de a cânta, că în loc să meargă cu caprele, stătea şi
cânta. Glasul său melodios răsuna peste văi şi făcea caprele să nu
mai pască, ci să stea drepte pe picioarele de dindărăt şi să-l asculte.
După câteva zile părinţii au băgat de seamă că animalele veneau
nemâncate de la păşune şi l-au înştiinţat pe stareţ.
- Să mergeţi mâine dimineaţă să-l urmăriţi de departe, ca
să vedeţi ce se petrece! le-a spus acela.
Ca de obicei, doar ce s-a depărtat de mănăstire, a început să
cânte nespus de dulce. Caprele stăteau drepte şi părinţii au rămas
înmărmuriţi de cele ce auzeau şi vedeau. S-au întors la mănăstire şi
i-au spus acestea stareţului. De cum a venit şi păstorul Ioan în
mănăstire, egumenul l-a chemat şi i-a cerut să-l lămurească. Atunci
Sfântul a mărturisit tot adevărul şi că din smerenie dorea să se
lepede de slava şi lauda oamenilor. De atunci a devenit cântăreţ la
strană şi toţi se bucurau de glasul său.
O dată, la o priveghere a Deniei Acatistului, Sfântul Ioan
Cucuzel cânta şi l-a furat puţin somnul în strana lui, din pricina
ostenelii de peste zi. Atunci i s-a arătat
Maica Domnului şi i-a spus: - Bucură-te,
Ioane, copilul meu, cântă-mi şi n-am să
te părăsesc! şi i-a pus în mână o monedă
de aur. Îndată s-a trezit şi văzând moneda
în mâna lui, a înţeles că nu fusese vis.
Acest ban l-a atârnat apoi la Sfânta icoană
a Născătoarei de Dumnezeu.
Altă dată Maica Domnului i-a
vindecat piciorul zicând: - De acum să fii
sănătos!
Şederea noastră în Lavră a fost
scurtă, dar importantă şi folositoare. Cu toate că vremea nu era cea
mai prielnică mersului pe jos, a trebuit totuşi să plecăm, ca să
continuăm călătoria către adevăr.
42
LA BĂTRÂNUL
EFREM KATUNAKIOTUL
Dis-de-dimineaţă am pornit din Lavra, apucând cărarea către

Katunakia, pustia Sfântului Munte. Prietenul
mei, Dimitrie, care ştia mai multe decât mine,
mi-a spus că vom merge acolo ca să-l
cunoaştem pe părintele Efrem Katunakiotul,
care are faimă de om duhovnicesc cu darul
străvederii şi care e un foarte bun dascăl al
rugăciunii minţii, fiindcă fusese ucenic al
bătrânului Iosif Isihastul. Mulţi erau cei care
mărturiseau că părintele le spunea fapte din viaţa lor, pe care nu
avea de unde să le ştie, sau le dădea soluţii la problemele lor mai
înainte să-l întrebe. De multe ori se nevoia în rugăciune multă
vreme şi cu multă osteneală, ca Dumnezeu să-i trimită înştiinţare în
legătură cu ceva care-l frământa. Astfel, de pildă, a aşteptat cinci
luni şi apoi a primit înştiinţare lăuntrică cu privire la faptul că un
anumit frate începător nu trebuia să rămână alături de el. Când a
fost întrebat dacă poate lua înştiinţare despre ceva de la Dumnezeu,
a recunoscut că nu este uşor şi că Dumnezeu nu se ia după noi,
oamenii, ci noi după El; aşadar face cum vrea.
De la poarta Lavrei, cale de câţiva kilometri către Vigla – un
alt loc sfinţit – zăpada era mai puţină şi mergeam oarecum cu
uşurinţă. Locul pe care aveam să-l traversăm era minunat. În
dreapta noastră se înălţa falnic Athosul, cu stâncile lui colţuroase
acoperite de nea, alb-alb, la fel ca sufletul asceţilor care trăiesc
agăţaţi pe coastele şi vârfurile lui. Undeva acolo sus, pe un
povârniş, se vede ca un cuib de vulturi coliba sihăstrească a
Sfântului Grigorie Palama. Atâta dor în suflet avea sfântul să se
apropie de Dumnezeu pe Care-L iubea, încât s-a căţărat pe munte,
ca să fie şi cu trupul mai aproape de El.
43
Loc sfinţit era întreaga porţiune pe care trebuia s-o străbatem.

Undeva aici s-a sfinţit Sfântul Maxim Kavsokalivitul; tot aici a
trăit o perioadă şi Sfântul Atanasie Atonitul, la chilia lui
Kir-Isaia, unde a devenit schimonah; şi atâta mulţime de sfinţi
necunoscuţi, care, din smerenie, au rămas în nearătare şi niciodată
nu vom afla măsura sfinţeniei şi numele lor. Pe partea stângă se
întindea, de o culoare albastru închis, înspumată, Marea Egee de
nord. Albul zăpezii, care ajungea până la ţărm şi albastrul apei
creau un contrast deosebit.
De la un punct încolo cărarea a început să se piardă, căci o
acoperise un strat gros de omăt şi cu cât înaintam, creştea şi
înălţimea troienelor; în cele din urmă am intrat până la genunchi în
covorul îngheţat şi drumul nostru se făcea tot mai dificil. La un
moment dat l-am privit pe Dimitrie în ochi şi el pe mine:
- Ce facem acum?
Cărarea se pierduse de-a binelea; ne aflam rătăciţi pe munte,
semnele traseului fuseseră înghiţite de zăpadă, ne-am zăpăcit şi nu
mai ştiam încotro să o apucăm. Eram destul de obosiţi şi încărcaţi
cu lucrurile noastre, iar în ce priveşte mâncarea, nu aveam decât
două felii de pâine, câteva măsline şi o portocală pe care ni le
dăduseră din Lavră. În astfel de situaţii disperate, cugetul omului
se îndreaptă spre cer şi strigă: „Izbăveşte din primejdii pe robii
tăi, Născătoare de Dumnezeu”. Şi îndată Maica Domnului ne-a
luminat să urmăm cablurile de telefon, care cu siguranţă ar fi dus la
vreun schit sau la vreo mănăstire. După o înaintare de câteva ore
prin zăpadă, aproape de prânz, am ajuns la chilia stareţului Efrem
Katunakiotul. Era miercuri, a treia zi a Postului Mare.
- Părinte! Părinte! am strigat.
- Blagosloviţi! Se auzi o voce şi apăru un călugăr tinerel.
- Aici stă bătrânul Efrem? am întrebat.
- Da, aici.
- Am vrea să luăm binecuvântare.
- Bătrânul – ne răspunse – în primele zile ale Postului Mare
nu primeşte oaspeţi şi nu iese din chilia lui. De unde veniţi?
- Din Lavra, am spus.
44
- Fiindcă aţi venit aşa de departe şi pe o vreme aşa de urâtă,

am să bat în uşa bătrânului, poate vă primeşte. Zis şi făcut, ciocăni
la uşă şi după puţin ieşi din chilia bătrânului făcându-şi cruce şi
zicând:
- Pentru prima oară părintele primeşte pe cineva în
primele trei zile ale Postului!!! Şi ne-a făcut semn cu mâna să
venim după el. Chilia stareţului era simplă, fără lucruri inutile şi
smerită; avea doar cele necesare.
- Blagosloviţi, părinte! am zis şi ne-am apropiat de dânsul.
- Domnul! Bine ai venit, Ioane! L-am auzit zicând şi cu cât
mă apropiam, îl vedeam pe bătrân aşezat într-un colţ cu barba şi
părul albe şi cu ochii curaţi. Chipul său radia. Prima imagine şi
primele cuvinte m-au făcut să mă simt puţin stânjenit, fiindcă eu îl
vedeam pe acest om pentru întâia oară, iar el îmi spunea pe nume
şi îmi vorbea cu atâta familiaritate, zici că ne-am fi cunoscut de ani
de zile.
- Serveşte-i pe vizitatorii noştri! S-a adresat ucenicului său.
- Să fie blagoslovit! zise ucenicul şi aduse două smochine
uscate şi apă rece. O trataţie smerită, dar din toată inima.
- Care-ţi sunt planurile de viitor? Te gândeşti să pleci în
străinătate! îmi zise cu multă siguranţă.
- Da, părinte, mă gândesc să mă duc.
- Te duci să-i găseşti pe părintele Amfilohie şi pe părintele
Gherasim în Africa, îmi spuse.
- Da, părinte.
- Să fie sănătoşi aceşti oameni! Mi-au trimis câteva lucruri.
Nu vă mai ţin; să mergeţi cu Dumnezeu şi Prea Sfânta să vă
călăuzească!
I-am sărutat mâna, am luat blagoslovenie şi am plecat.
Sentimentele care m-au încercat ieşind din chilia Bătrânului este cu
neputinţă să le descriu. Mă umplusem de o bucurie nespusă.
Cunoşteam încă un om sfânt, harismatic, vas al Duhului Sfânt. Nu
era ceva care să-mi fi povestit altul, ci o stare pe care o trăiam
personal. Mă chemase pe nume un om pe care-l vedeam pentru
prima dată, îmi descoperise planurile mele de viitor şi îmi vorbise
45
de prieteni ai noştri comuni. Astfel răsplăteşte – mă gândeam –

bunul Dumnezeu oamenilor care se afierosesc Lui cu sufletul şi cu
trupul. La asemenea trepte ale virtuţii ajung după rugăciuni
îndelungate şi ostenitoare, asemenea daruri dă Dumnezeu celor
care îşi spală păcatele cu lacrimi! Astfel îi răsplăteşte pe cei care
trăiesc în postire, priveghere şi rugăciune. Slava lor începe încă de
pe pământ; cu darul lui Dumnezeu, de aici începe Raiul.
Stareţul Efrem învăţa şi punea înaintea celorlalte ascultarea.
Celor care-l cercetau le zicea unele ca acestea:
„Când vasul sufletului este curat, atunci îl umple harul lui
Dumnezeu. Din ascultare se naşte rugăciunea şi din rugăciune
teologia.
- Cum să zicem, părinte, rugăciunea? Să o zicem întreagă:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul ? întrebau cei care veneau la el.
- Nu, nu, este obositor! Ajung cele cinci cuvinte: Doamne,
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Dacă înaintezi în rugăciune, vei
lăsa singur şi alte cuvinte, din cauza văpăii sufletului tău. Ai să
zici: Iisuse al meu, miluieşte-mă! sau Dulce Iisuse, miluieşte-mă!.
Se poate să ajungi tot numai dor, să strigi doar numele: Iisuse,
Iisuse!... Iar dacă te vei învrednici să urci şi mai mult, atunci vei
rămâne mut, ca în extaz, din pricina căldurii harului pe care o vei
simţi.
- Şi cu ce dispoziţie să ne rugăm, părinte?
- Cu ce dispoziţie are sufletul în acea clipă. Ai bucurie?
Roagă-te cu bucurie! Ai pocăinţă? Roagă-te cu pocăinţă!
- Şi dacă sufletul nu are nici o dispoziţie ori mintea nu se
adună la rugăciune?
- Mintea întotdeauna aşa face. Fuge. Treaba noastră este să o
aducem înapoi. Începem rugăciunea şoptit sau chiar cu voce tare,
până să se adune cugetul şi să înceapă a lua aminte la rugăciune,
iar după aceea ne vom ruga cu mintea, fără murmur. Experienţa, de
altfel, învaţă pe fiecare. Cât despre dispoziţie, dacă nu avem, ne
facem. Ne aducem în minte o oarecare imagine duhovnicească,
care ar putea să ne mişte sufletul; de pildă Răstignirea Domnului.
46
Această imagine ne face să ne gândim cât a pătimit Dumnezeu-

Omul Însuşi în trup pentru noi, nevrednicii.
Eu de multe ori am folosit această imagine: că a avut loc a
doua Venire şi Hritos pleacă cu ai Săi. Se îndepărtează de mine şi
mă primejduiesc să rămân veşnic despărţit de Hristos şi de
împărăţia Lui. Atunci, fiul meu, oare să nu-ţi vină să te rogi?! Ba
chiar strigi cu duhul: Hristoase al meu, mântuieşte-mă! şi lacrimile
îţi curg şiroaie.
- Aşadar, părinte, rugându-ne, să avem totodată în minte o
asemenea imagine?
- Nu, nu! Acest gând îl folosim doar la început, ca să
încălzim dispoziţia sufletească. Când spunem rugăciunea, o facem
rar şi cu înţelegere. Nu vedem cu mintea nimic, nici cuvinte, nici
chipuri, nici imagini.
- Şi cum înţelegem, părinte, că înaintăm în rugăciune?
- Primul lucru pe care îl aduce rugăciunea este bucuria. Ţi se
pare că eşti fiu de împărat. Apoi te îmbogăţeşti în lacrimi. Vrei să
îmbrăţişezi lumea întreagă, însufleţită şi neînsufleţită. Toţi oamenii
ţi se par îngeri. De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că roada
Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate,
facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare (Galateni 5:22).
- Trebuie să ne rugăm, părinte, şi cu rugăciuni improvizate?
- Eu o fac adesea. Rugăciunea improvizată de noi, la fel ca şi
imaginile duhovniceşti şi meditaţiile de care am vorbit, sau chiar o
scurtă cântare cu voce înceată – fie un tropar, fie cu cuvintele
noastre – toate acestea ajută sufletul să ajungă într-o stare. Iar alte
ori nu e nevoie de ele şi le lăsăm la o parte, rugându-ne fierbinte
numai cu rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.
Uneori, când ne aflăm în stare duhovnicească bună, sufletul
doreşte să cântăm din inimă; sau îi vin singure diferite noime
duhovniceşti şi vrea să se roage improvizat. Să lăsăm sufletul să-şi
potolească setea din ce izvor vrea.
- Pentru exersarea rugăciunii minţii este indicat să folosim
inspiraţia şi expiraţia?
47
- Nu la început. Rugăciunea minţii este lucrare a harului şi

măcar de-ar da-o Dumnezeu tuturor nevoitorilor în rugăciune.
Când sufletul este pregătit, atunci Domnul îl face să înainteze către
desăvârşirea rugăciunii. Până atunci suntem datori să ne luptăm
rugându-ne şi având ca temelie singură ascultarea. Inspiraţia şi
expiraţia nu trebuie neapărat să fie îmbinate cu rugăciunea, sunt
elemente secundare. Mai mult, rugăciunea nu trebuie legată de
bătăile inimii. De locul inimii, da; de bătăi, nu.
- Fără ascultare e cu putinţă să avem rugăciune?
- Hai să-ţi spun! Era odată un bătrânel care avea doi ucenici.
Unul era bun la ascultare, dar la rugăciune, nu. Celălat nu făcea
ascultare, dar la rugăciune se umplea de lacrimi. Bătrânul se mira
şi se duse să se sfătuiască cu duhovnicul lor. Acela, înţelept, l-a
sfătuit să aştepte puţină vreme şi apoi o să vadă cum vor decurge
lucrurile. Într-adevăr, după puţin timp, ucenicul bun a început să
simtă harul rugăciunii, a fost podidit de lacrimi şi de bucurie.
Celălalt le-a pierdut încet-încet şi pe cele pe care le avea şi a rămas
deşert.
- Părinte, cât timp poate să ţină rugăciunea harică?
- La mine starea de har ţine până la trei ore, apoi scade uşor-
uşor şi atunci continui spunând rugăciunea lin, fără căldură sau de
multe ori cânt feluriţi psalmi de-ai mei sau ai Bisericii. Citesc puţin
şi apoi mă odihnesc până să se facă ziuă. Obştea o trimit acum să
citească în biserică, dar eu rămân să fac rânduiala cu mătăniile,
cum am obişnuit atâţia ani. Omul, cât trăieşte, trebuie totdeauna să
lupte!
Prima luptă este să se învingă pe sine. Cel mai mare vrăjmaş
al omului nu e diavolul. Nu. E omul însuşi! Iar aceasta fiindcă nu
ascultă de celălalt, ascultă ce-i spune gândul lui. În vreme ce avem
atâţia Sfinţi Părinţi pe care să-i urmăm citindu-le scrierile, totuşi
eul ne stăpâneşte de multe ori. Când omul se biruie pe sine, atunci
devine cel mai mare mucenic şi purtător de biruinţă înaintea lui
Dumnezeu. Mătăniile sunt făcătoare de minuni! zicea. Un şirag pe
care-l faci pentru sufletul tău, pentru ruda ta, nu se pierde.
Dumnezeu îl va ajuta când se va afla într-o situaţie dificilă. Şiragul
48
de mătănii poate scoate şi un suflet din iad! Rugăciunea, mătăniile,

milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Şi nici un păcat nu e atât de
mare încât să întreacă mila lui Dumnezeu.
Acesta era bătrânul Efrem. Se poate ca răstimpul întâlnirii
noastre să fi fost foarte scurt, dar a fost de-ajuns ca să-mi dea de
gândit pentru tot restul zilei şi chiar pentru tot restul vieţii.
Zăpada de jumătate de metru acoperea cărarea şi gerul
înţepător intra până la oase, dar nu mă mai atingeau fiindcă zburam
de bucurie. Nu păşeam, parcă, pe pământ şi asemenea căldură era
în inima mea, încât părea că trăiesc într-o altă lume.
Am pornit laolaltă cu Dimitrie către Schitul Sfânta Ana,
trecând prin înfricoşătoarea Karulia, prin Kerasia, locuri de o
frumuseţe naturală nespusă şi după amiază am ajuns în zona pe
care o ocroteşte bunica Domnului Hristos, mama Maicii
Domnului, Sfânta Ana. După ce ne-am închinat la icoane şi la
câteva sfinte moaşte, ne-am continuat drumul, ca să ajungem puţin
după asfinţit, la sfârşitul unei drumeţii de treizeci şi cinci de
kilometri prin zăpadă, în Sfânta Mănăstire Sfântul Pavel.
Arhondarul ne-a întâmpinat cu simplitate, bunătate şi nobleţe,
oferindu-ne aghioritica tradiţie deja obişnuită: ţuică, rahat şi apă
rece. Arhondaricul era curat, dichisit, cu soba mare încinsă bine şi
căldura plutea în încăpere.
- De unde veniţi pe vremea asta rea? ne-a întrebat.
- Din Lavra.
- Vă e foame? Avem fasole fiartă. Să vă dau?
- Da, sigur! am răspuns într-un glas.
A umplut două strachini mari de fasole aburindă, pe care, la
foamea noastră, le-am golit repede.
- Vreţi să vă mai pun?
- Eu vreau, am zis. La fel şi Dimitrie, iar acela n-a întârziat să
ne umple din nou străchinile. În timp ce mâncam, vorbeam cu
arhondarul diverse lucruri.
- La noapte, - zise- pe la două, ne adunăm în biserică pentru
rânduiala Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Dacă vreţi să veniţi,
spuneţi-mi, ca să vă bat în uşă.
49
Răspunsul nostru a fost, bineînţeles, afirmativ. După ce am

mâncat, i-am mărturisit că nu mâncasem niciodată în viaţa mea
fasole mai gustoasă ca aceea.
Apoi arhondarul ne-a condus la chilie, ne-a aprins soba mare
şi a adus multe lemne groase pentru restul nopţii. Ne-a aprins
lampa şi ne-a urat „odihnă plăcută”. Am aranjat lucrurile şi ne-am
întins, obosiţi, pe aşternuturile curate. Focul sfârâia şi lemnul de
castan trosnea în sobă. Mintea s-a lăsat iarăşi purtată pe întregul
drum parcurs la începutul zilei, dând întâietate întâlnirii cu
părintele Efrem. Ce zi bogată duhovniceşte, ce prilej unic! Cu toate
că eram grozav de obosit, mă simţeam atât de împlinit, atât de
mulţumit, mă copleşea o bucurie de nedescris şi pluteam într-o
mare de fericire. Semănam cu un arheolog care a căutat ani de zile
un mormânt, iar după multă vreme şi osteneală l-a descoperit
neatins. Câtă bucurie şi veselie! Cu aceste gânduri m-a îmbrăţişat
somnul, cu mângâieri line, ca nu cumva să mă trezesc şi să se
destrame visul. Dulceaţa acestuia şi oboseala zilei trecute nu m-au
lăsat să mă trezesc pentru slujba de noapte. Dimineaţă, când ne-am
găsit cu arhondarul în trapeză, l-am întrebat supărat de ce nu ne-a
trezit, aşa cum stabilisem; mi-a răspuns că bătuse în uşă, dar nu
primise răspuns şi a înţeles că eram prea obosiţi.
În Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel se păstrează
Darurile Magilor şi o mulţime de Sfinte Moaşte, cărora ne-am
închinat şi, după ce am luat binecuvântare, am pornit către
mănăstirea următoare, Dionisiu.
ÎN MĂNĂSTIREA DIONISIU
Mănăstirea aceasta încântătoare,

construită lângă mare, este ocrotită de
Cinstitul Înainte-Mergător. O cărare
bine făcută, pavată, duce de la mare până
50
la poarta mănăstirii şi înainte de intrare, pe stânga, se află o troiţă

frumoasă ridicată în amintirea smereniei Sfântului Nifon. Sfântul
a urcat de două ori pe tronul patriarhal de la Constantinopol,
între 1486-1489 şi 1497-1498. A fost însă acuzat pe nedrept şi de
aceea a părăsit scaunul de patriarh şi a plecat în Ţara Românească,
la chemarea domnitorului Radu. Şi acolo s-a ivit însă o problemă
de ordin moral cu un boier şi a preferat să meargă în Sfântul
Munte, ca să se liniştească într-o mănăstire; astfel s-a întors în
mănăstirea sa de metanie, Dionisiu. Când a ajuns acolo, nu a spus
nimic de viaţa lui de până atunci şi stareţul i-a dat ascultarea de
„vurdunar”, adică îngrijitor la catârii mănăstirii. Trăia smerit, fără
să facă vâlvă, până când într-o noapte Sfântul Ioan Botezătorul s-a
arătat stareţului şi i-a zis:
- Nu e de ruşine, sfinte egumene, să ai un patriarh la o astfel
de ascultare?
- Dar nu am nici un patriarh în mănăstire, zise stareţul.
- Îl aveţi pe Nifon, pe care-l ţineţi de fratele Nicolae. Ajunge
atâta smerenie, de care s-au mirat şi îngerii. Mâine să ieşiţi cu toţii
afară din mănăstire şi să aşteptaţi. Cel care va apărea cu catârii este
patriarhul Nifon. Să-i faceţi metanie şi să-i cereţi iertare.
A doua zi stareţul le-a făcut cunoscut părinţilor acest fapt şi
au rămas cu toţii înmărmuriţi de smerenia Sfântului Nifon. Au
ieşit, deci, din mănăstire şi după puţin s-a ivit Sfântul cu catârii
încărcaţi cu lemne de foc; de cum i-a văzut pe părinţi adunaţi, a
rămas nedumerit. Aceia i-au pus metanie şi l-au rugat să-l ierte
pentru felul cum l-au tratat. Atât de multă smerenie avea, patriarh
fiind, încât să îngrijească de catâri fără să cârtească şi să se arate
nemulţumit.
ÎN MĂNĂSTIREA GRIGORIU
Următoarea pe care
aveam să o vizităm a fost
Sfânta Mănăstire a
51
Cuviosului Grigorie. Acolo trăieşte şi este stareţ părintele

Gheorghe, om cultivat duhovniceşte şi profesor universitar.
Dimitrie îl cunoştea, de fapt, mult mai bine ca mine; ştia despre
activitatea, caracterul, cunoştinţele, cultura şi sporirea
duhovnicească a părintelui stareţ.
- De cum ajungem – îmi zise – vom căuta să-l cunoaştem de
aproape şi să discutăm anumite subiecte.
A doua zi înainte de amiază egumenul a avut timp să ne
primească. Priceput interlocutor, părintele Gheorghe. Din dialog
mi-am dat seama de adâncurile şi bogăţia cunoştinţelor sale, iar
discuţia a fost detaliată.
Cu fiecare zi se deschidea o mare fereastră către un nou
orizont, şi priveliştea era diferită de fiecare dată. Zilele petrecute la
Sfântul Munte au fost unice, au avut ceva aparte; una era mai
frumoasă ca alta şi, în plus, edificatoare. Nedumeririle pe care le
aveam îşi aflau una câte una răspunsurile potrivite şi am fost
năpădit de adevăruri. Ca şi albinele care aleargă din floare-n floare
pentru a obţine nectarul, la fel alergam noi din mănăstire în
mănăstire şi de la un bătrân la altul ca să adunăm nectarul
duhovnicesc.
ÎN MĂNĂSTIREA SIMONOPETRA
Am lăsat castrul duhovnicesc de la Grigoriu ca să cercetăm

altă fortăreaţă a duhului,
mănăstirea Simonopetra. Ne-au
prevenit că drumul este unul
dintre cele mai dificile ale
Sfântului Munte, cu cărări greu
accesibile şi în pantă, iar în unele
locuri stâncile însele, săpate de
52
vremuri şi de copitele animalelor, deveniseră locuri de trecere

pentru drumeţi.
La început cărarea a fost practicabilă şi excursia foarte
plăcută. În stânga aveam marea de un albastru foarte adânc şi un
peisaj adevărat de iarnă, care înainta împreună cu noi, iar la
dreapta stânci golaşe şi abrupte care se înălţau dând priveliştii o
notă de sălbăticie în plus. Pe aceste stânci sterpe asceţii aduc dulci
roade duhovniceşti. Prin rugăciune, post şi nevoinţă transformă
locul, aparent neroditor şi neospitalier, în loc roditor şi de odihnă
duhovnicească. În nopţile de iarnă fără lună şi în cele luminoase şi
înstelate de vară, spaţiul acesta este o adevărată palestră unde
duhul biruie trupul. Ca să fie învinsă ispita, este nevoie de luptă
neîncetată împotriva patimilor şi a eului lor, după cum spun
părinţii înşişi.
Asemeni unor cuiburi de vultur atârnate de stâncile abrupte şi
golaşe, schiturile şi chiliile îţi creează senzaţia că la cea mai mică
adiere a vântului vor ajunge pe fundul prăpastiei. Iar alte colibe,
ascunzişuri nevăzute de soare, „sihăstriile”, vârâte dedesubtul
funzişurilor, al boltelor de vie, iederii şi lianelor, adăpostesc
bătrânei smeriţi. Ei se ascund ca lumea să nu-i poată găsi cu
uşurinţă şi să le strice liniştea, distrugându-le astfel atenţia de la
rugăciune. Dar bătrânii nu sunt urâcioşi, ci dimpotrivă, iubirea de
străini este, poate, cea mai mare virtute a lor; evită însă lumea
fiindcă o iubesc cu adevărat. Căci zi şi noapte se roagă fără oprire,
se fac mijlocitori către Dumnezeu şi purtători de grijă în
problemele oamenilor. Vor să fie neîmprăştiaţi în rugăciune, să
aibă mintea la Hristos şi la Prea Binecuvântata Născătoare de
Dumnezeu, acolo unde se află şi inima lor, în cer. Ei simt cu
adevărat cerul, care este pe de o parte acoperit de incertitudine, dar
atât de real şi de dorit. Deşi este mai puţin tangibil, tinde să fie mai
concret decât pământul. Dorinţa lor este să urce la înălţime; şi pe
cât se înalţă cineva, pe atât aerul devine mai curat, auzul se ascute,
zarea se deschide şi legătura cu creaţia lui Dumnezeu se face mai
puternică.
53
Lângă mare se desfăşura cărarea, care trecea printr-o viroagă

şi imediat după aceea începeau dificultăţile. Îngustă, abruptă şi
suitoare, poteca era greu de parcurs. Ca să te caţări de-a dreptul în
unele locuri, trebuia să te prinzi şi cu mâinile de stâncile alăturate,
de crengile şi rădăcinile care ieşeau în afară; iar greutatea traseului
nu era totul. Eram şi încărcaţi cu o grămadă de lucruri. După o
bucată de cale ostenitoare în urcuş, preţ de vreo patruzeci şi cinci
de minute, începu să se zărească impresionanta, din punct de
vedere arhitectonic şi al aşezării, mănăstire Simonopetra. Clădită
de-a dreptul pe o stâncă, fără temelii, de către Sfântul Simeon,
este o lucrare vrednică de admiraţie, având mai multe etaje. Cu o
arhitectură deosebită, zidită din piatră şi pe piatră, este ca un cuib
al călugărilor ce păşesc spre văzduh, al oamenilor cu vederi cereşti,
vulturilor duhovniceşti care vor să zboare la înălţime ca să fie, pe
cât se poate, mai aproape de Creator. Aşa cum o vedeam mai jos,
mănăstirea părea uriaşă, cu linii verticale înalte, cu balcoane de
lemn construite perimetric, cu ferestre puzderie şi cu vedere către
largul mării.
Chiar în jos de clădire, pe diferite niveluri, monahii îşi
făcuseră minunatele grădini: terase construite, pline de toate
bunătăţile lumii, legume, pomi fructiferi şi altele. Erau imagini la
care ar fi jinduit orice pictor.
Până la prânz am intrat pe poarta mănăstirii, după chinuri şi
osteneli. La arhondaric ne-au primit cu binecuvântata ţuică, rahat
şi apă. După recomandările de rigoare am dat permisele de şedere
pentru formalităţi şi arhondarul ne-a dus la chilii ca să ne odihnim.
Între timp s-a oferit ca să ne dea de mâncare, pentru că masa avea
să mai fie abia seara. Am acceptat să mâncăm câte ceva de post la
un loc cu alţi închinători.
În trapeză s-a aşezat lângă mine un băiat de vreo
şaisprezece ani. Purta o tunică neagră cu mâneci lungi şi mâinile le
ţinea în cea mai mare parte a timpului încrucişate, având mâna
stângă băgată în mâneca dreaptă şi mâna dreaptă în mâneca stângă;
pantalonii erau tot negri şi în picioare purta papuci de plastic. Fără
să-mi dau seama, mi-a stârnit interesul şi atenţia din prima clipă.
54
Era de statură mijlocie, cu păr negru, des, nepieptănat şi creţ. Avea

ochi negri, jucăuşi, care exprimau oarecare şiretenie în privire şi
căutau neîncetat în stânga şi în dreapta, la toţi şi la toate. Privea cu
o dispoziţie iscoditoare şi pătrunzător. Am mai sesizat la el un
zâmbet prefăcut. Ei bine, câtă vreme l-am studiat cu oarecare
discreţie, am băgat de seamă faptul că şi el observase că-i acord
atenţie şi, deoarece stătea în faţa mea, aveam prilejul să-l examinez
mai bine.
Fără să îmi dau seama am intrat în vorbă şi am început să
discutăm. Felul în care vorbea era şi el diferit. Vorbea rar şi foarte
încet. La început mi s-a părut că e străin, dar mai apoi a dezminţit.
- Mă cheamă Gheorghe M... – mi-a zis; pe tine cum te
cheamă?
- Pe mine Iannis, i-am răspuns.
- Ai să rămâi mai multe zile la mănăstire?
- O să stau câteva.
Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am schimbat la
masă, dar am înţeles că n-ar fi vrut să rămânem numai cu atât.
Simţeam că încearcă în tot chipul să profite de perioada cât voi fi
rămas, ca să-i ţin companie. Acest lucru, fără doar şi poate, mă
mulţumea şi pe mine, căci în ce mă privea, eram curios să-l cunosc
pe acest copil cu felul său aparte de a fi, care-l caracteriza în
privire, în râs şi în felul cum păşea.
DEMONSTRAŢIA
În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am întâlnit din nou şi a

început să se înfiripe între noi o legătură prietenească. A prins
curaj foarte repede şi se purta de parcă ne-am fi cunoscut de mult
timp. Am observat încrederea pe care o avea în mine şi faptul că se
străduia să-mi comunice, să-mi destăinuiască ceva. Îl aveam tot
timpul lângă mine, voia să vorbim despre el, despre viaţa lui,
despre trecutul, prezentul şi viitorul lui. A început să-mi spună
55
amănunte din viaţa lui, lucruri pe care le spunea şi Părintelui Paisie

atunci când îl vizita.
Aşa a început să-mi povestească:
„M-am născut în Pireu şi am fost botezat în biserica Sfintei
Treimi din Ambelokipi. În urmă cu paisprezece ani, când aveam
doi ani, bunicul meu m-a furat de la părinţi şi m-a dus în Tibet, la o
mănăstire budistă. Acolo m-a afierosit satanei. Am crescut în
mănăstire în conformitate cu tipicul ei auster. Postirea era atât de
aspră încât imaginează-ţi că până în acest moment n-am mâncat
carne. N-am făcut cunoştinţă cu nici o femeie. Dormeam pe podea,
pe o rogojină subţire, mă trezeam la patru dimineaţa ca să-mi fac
exerciţiile fizice, de pildă înot, yoga, Aikido, Karate, Tai Kwan
Do, Ju Jitsu etc. În paralel cu cea trupească se făcea şi pregătirea
spirituală. La vârsta de unsprezece ani ajunsesem vrăjitor
desăvârşit, elev foarte bun, de frunte. Când aveam nouă ani, a
vizitat Tibetul un cardinal (episcop catolic) şi atunci Dalai-
Lama (conducătorul spiritual şi politic al Tibetului) a chemat
întâi-stătători ai mănăstirilor
budiste dimpreună cu cei mai
buni ucenici şi astfel m-au luat şi
pe mine. La întâmpinare, Dalai-
Lama l-a invocat pe satan, care
s-a înfăţişat ca un negru de
dimensiuni uriaşe şi i ne-am
închinat toţi. În continuare satan
l-a primit pe cardinal şi i-a făgăduit ranguri şi slavă.
Dintre ucenicii care vieţuiau în mănăstirea în care eram, pot
să spun, cel mai bun. Deşi eram mic de vârstă, notele mele erau
foarte mari. Ca să-ţi faci o idee, dacă aş fi avut douăzeci de ani, aş
fi fost preot de gradul al XII-lea. Am învăţat în mod suprafiresc
filozofie, limbi străine şi altele“.
Vorbea atât de bine greaca, încât nu deosebeam dacă a
învăţat sau nu la o şcoală grecească. Iar când l-am întrebat:
- Cum de ştii atât de bine greceşte? Mi-a răspuns:
- Greaca şi celelalte limbi le vorbesc în chip supranatural.
56
După-amiază părinţii mănăstirii ne-au rugat să cărăm lemne

de foc pentru sobe. Am ieşit cu bucurie din mănăstire, acolo unde,
într-o poieniţă, erau aşezate gospodăreşte şi stivuite lemnele. N-a
fost răgaz în care să nu vorbim între noi. Puţin curiozitatea mea,
puţin dorinţa lui Gheorgaki de a destăinui ceea ce trăise nu lăsau
tăcerea să încapă între noi. Lemnele pe care urma să le cărăm
aveau lungime de 30-40 de centimetri şi grosime de 7-10
centimetri sau mai mult. Atunci mi-a venit în gând să-l pun la
încercare, căci dobândisem oarecum familiaritate, şi l-am întrebat:
- Mi-ai zis că acolo învăţaţi arte marţiale, karate etc.
- Da, chiar aşa! Mi-a răspuns.
- Am văzut la cineva că sparg lemne, cărămizi şi alte
obiecte cu metode de karate; oare or fi de-a-devăratelea sau e
truc cinematografic?
- Da, sunt adevărate.
- Dacă, de exemplu, îţi cer să spinteci lemnul acesta pe
care-l ţin în mână, poţi să o faci?
- Nu vreau să intru în ispita de a o face, fiindcă doresc să
trăiesc restul vieţii în smerenie, fără să fac demonstraţii.
Mi-am dat seama că nu era foarte sigur de ceea ce zicea şi că,
dacă aş mai fi insistat puţin, l-aş fi putut convinge să facă
demonstraţia. Am pus două buturugi jos, la distanţă de 30 de
centimetri între ele şi deasupra am aşezat lemnul pe care-l aveam
în mână, lung de patruzeci şi gros de vreo zece centimetri.
- Hai, arată-mi cât de adevărate sunt cele pe care mi le
spui!
- Nu mă obliga, te rog, nu vreau s-o fac! Zicea din buze,
dar cu ochii lui mici, negri şi vioi privea lemnul de pe butuci.
- Hai, te rog! Aici unde ne aflăm nu ne vede nimeni;
suntem singuri.
L-am adus la voia mea şi s-a decis să facă o demonstraţie de
forţă. Mi-a indicat să-i pipăi palmele, mai exact locul dintre podul
palmei şi degetul mic, pe parte din afară şi am simţit că atingeam
un os, atât era de tare. A luat poziţie de atac, şi-a ridicat puţin mâna
dreaptă şi a lovit lemnul, care nu s-a spart. Şi-a prins mâna dreaptă
57
cu stânga, în locul unde lovise şi s-a prefăcut că-l doare tare. M-a
privit încruntat, a scos nişte strigăte nearticulate, şi a sărit destul de
sus deasupra pământului, strigând; iar făcând cu corpul anumite
mişcări, a lovit cu dreapta, puternic, lemnul şi acela s-a făcut îndată
bucăţele.
M-am speriat atât de tare de ceea ce vedeam, încât pentru un
moment mi s-a tăiat respiraţia. Mi-a părut rău că-i cerusem să facă
această demonstraţie. M-am gândit că, dacă se mânie pentru ceva
pe mine, ar putea să mă sfărâme. Trebuie că şi el s-a căit de
aceasta, fiindcă s-a uitat la mine cu o privire care implora. M-a
rugat să nu-i mai cer să facă aşa ceva sau altceva care să-i
amintească de viţa lui trecută, pentru că voia să se schimbe de-a
binelea. După aceea ne-am încărcat cu câte un braţ de lemne şi
ne-am dus în mănăstire.
Copil de şaisprezece ani, Gheorgaki, în loc să joace fotbal pe
maidane şi pe terenuri cu ceilalţi copii de vârsta lui, căuta cu
înfrigurare să găsească adevărul. După atâţia ani în bezna cinstirii
satanei, nu putea îndura lumina lui Hristos. E ca şi cum ai ieşi
dintr-o încăpere întunecată şi ai vrea să priveşti în miezul zilei un
perete alb.
Şedeam pe unul din balcoanele de sud-vest, priveam în larg şi
discutam. Deodată îmi spuse:
- Ştii că pot să te omor acum, pe loc?
Îşi strânse pumnul drept, scoţând însă degetul mijlociu puţin
mai în afară de celelalte. Triunghiul astfel format, care era
proeminent în raport cu celelalte degete, l-a lipit de mijlocul
sternului meu şi mi-a zis:
- Dacă-mi apăs cu putere mâna şi în acelaşi timp o învârt,
o să-ţi curgă sânge din gură şi după puţin vei muri. Ştiu despre
toate animalele, chiar şi despre albină, unde trebuie să le lovesc
ca să moară instantaneu.
Era a doua oară când mă speriam atât de tare. Ce mare lucru
era pentru el să-şi apese degetul, să-l răsucească puţin – oricum
n-aş fi putut să reacţionez – şi să mă trimită pe lumea cealaltă fără
să bag prea bine de seamă. Iar asta n-a fost de ajuns, ci a început
58
să-mi arate şi în alt mod câtă putere are el. La un moment dat îmi
zice:
- Scoală-te în picioare şi stai în orice poziţie crezi că vei
opune rezistenţă, iar eu, cu un singur deget, am să te urnesc
din loc. Nu pot să spun că eram genul de atlet, dar mă aflam în
perioada când tocmai terminasem armata, unde mai mult sau mai
puţin ne antrenam. Mi-am aşezat piciorul stâng în faţă şi pe cel
drept în spate, ca să ţin contra; m-a atins cu arătătorul drept şi m-a
clintit din loc. Mi-am schimbat poziţia pe picioare şi iarăşi m-a
mutat. Apoi mi-a zis:
- Hai, acum încearcă să mă urneşti şi tu!
A luat o poziţie ciudată; picioarele îi stăteau într-un fel
curios. De la şolduri până la glezne descriau linii curbe către
exterior şi păreau ca nişte paranteze; iar tălpile nu atingeau cu toată
suprafaţa podeau, ci numai la partea din afară. A stat deci aşa, şi-a
încrucişat mâinile, a inspirat adânc şi mi-a zis:
- Acum încearcă să mă împingi!
Mi-am pus toată forţa şi n-a izbutit să-l mişc nici măcar un
milimetru. M-am simţit neputincios şi aflat în mâinile tânărului
Gheorgaki, aşa încât pe cât trecea timpul pe atât îmi creştea spaima
de ce ar putea să se întâmple.
- Mi-ai fost simpatic - îmi zise - şi vreau să fim prieteni.
- Eu mă tem să am un prieten care în orice clipă poate să
mă ucidă sau doar să mă zvânte în bătaie.
- Nu, nu are să se întâmple nimic din toate astea la care te
gândeşti, fiindcă am luat hotărârea. Vreau să scap de credinţa
lui satan şi mă ajută bătrânul Paisie şi părintele Haralambie de
la Burazeri (o chilie athonită). Şi pentru această hotărâre a
mea, în fiecare seară vine diavolul în chilie şi mă bate fără pic
de milă. Mă dor coastele de atâta bătaie, dar fac răbdare.
Chiar vreau să scap. Ştii că îmi face continuu probleme? Dacă
mergem jos în chilia mea, vei vedea singur ce-mi face. Hai
acum, numaidecât!
Mă stăpânise frica numai ce auzisem că diavolul loveşte un
om, că-i provoacă greutăţi şi se poartă cu el atât de autoritar. Pe
59
de-o parte mă temeam numai la gândul că diavolul poate să mi se

arate în faţă şi nu ştiam ce s-ar putea întâmpla, pe de alta eram
curios să văd dacă ceea ce-mi spunea Gheorgaki era adevărat sau
erau odrăsliri ale fanteziei copilăreşti.
- Mi-e frică să nu dea şi în mine, i-am zis.
- Nu te teme, câtă vreme sunt cu tine, nici de mine nu
îndrăzneşte să se apropie.
Am plecat cu inima îndoită către chilia lui şi cu cât ne
apropiam, cu atât spaima mi se mărea. În timp ce mergeam,
Gheorgaki îmi vorbea neîncetat, poate şi fiindcă înţelesese temerile
mele. Mereu îmi zicea:
- Nu te teme, nu-ţi face nimic, căci n-are nimic cu tine; eu
sunt ţinta, mie vrea să-mi facă rău, pentru că am plecat de la
credinţa lui.
Am ajuns la chilia lui şi ce să văd: toate cărţile pe care le
citea erau pe jos, păturile adunate ghem, sticla lampei spartă şi
cioburile împrăştiate peste tot. O cameră cu susul în jos.
- Puţin mai înainte făcusem ordine în chilie şi uită-te în ce
stare am găsit-o. Am dreptate în ce-ţi spun? Vezi că nu te
mint?
Când am văzut întreaga scenă, frica a început să mi se
înteţească. Mă uitam în dreapta şi-n stânga, nu cumva să apară
diavolul de undeva, deşi Gheorgaki mă încredinţa că atâta timp cât
suntem împreună n-are să mă atingă nici pe mine, nici pe el. Cu
toate lămuririle lui, inima mi se strânsese şi un nod mi s-a urcat în
gât. Îmi venea greu să cred ochilor şi urechilor mele, iar gândurile
mi se învârteau în cap fără oprire; cum se poate ca un copil, care
fără voia lui a nimerit în credinţa diavolului, atunci când vrea să se
lepede trebuie să ducă acest război nemilos corp la corp? În afara
faptului că-l bătea pe Gheorgaki, îl necăjea şi pe părintele Paisie cu
prezenţa lui, cu zgomot şi diverse tertipuri drăceşti. Numai că
bătrânul nu se speria, ci făcea strădanii mai presus de puterile
omeneşti ca să salveze sufletul copilului cu ajutorul lui Dumnezeu
şi al Maicii Domnului.
60
PECETEA
Trecuse prima zi, plină de fapte revelatoare ale lucrărilor

satanei. Pentru Gheorgaki părea ceva normal, dar pentru mine, un
neştiutor, se făceau vizibile laturi necunoscute ale acţiunilor şi
puterii lui. Privindu-l toată ziua pe băiat, ochii îmi cădeau pe ceva
incomod, sau mai bine spus, pe ceva care-mi provoca nelinişte. Era
pecetea.
În timpul cât am stat de vorbă în chilie, la intervale regulate
de aproximativ douăzeci de minute, făcea din mâini anumite
mişcări: din poziţia normală, le ridica simultan, paralel, deasupra
capului şi apoi, când le lăsa în jos, pe la nivelul ochilor se
încrucişau şi făceau ceva asemănător figurilor de dans oriental, iar
la urmă reveneau în poziţie normală.
- Mă oboseşti - îi zic - cu gesturile astea pe care le tot faci;
te rog, dacă vrei, nu le mai face!
- Nu pot! zice; se fac fără voia mea.
- Am să-ţi prind mâinile în momentul când vei începe să
le faci şi am să te împiedic.
- Nu cuteza să faci asta, căci n-ai să izbuteşti nimic!
Am aşteptat, ca un vânător care pândeşte prada, să facă acele
mişcări şi să-i ţin mâinile ca să-l opresc. La un moment dat îl văd
că începe; i-am prins mâinile la înălţimea pieptului şi cu putere am
încercat să-l ţin. N-am reuşit decât două secunde, căci imediat o
putere nefirească m-a azvârlit îndărăt ca pe un fulg. Nu puteam
înţelege cum de mă aruncă un copil fără să opun vreo rezistenţă, la
fel cum suflă vântul de toamnă şi scutură frunzele îngălbenite de
pe copac, zici că eu n-aş fi avut deloc putere. M-a privit în ochi
puţin mâniat de faptul că nu l-am ascultat. Îmi spusese să nu încerc
să-l împiedic, fiindcă nu voi fi reuşit, dar curiozitatea mea nu-mi
îngăduia să mă las păgubaş.
- Vreau să-ţi mai destăinui un secret al credinţei lui satan.
Pe toţi oamenii care au înaintat spiritual şi au ajuns mai presus
de magia albă şi neagră, diavolul îi pecetluieşte, ca să le
61
amintească faptul că aparţin credinţei în el. Pe mine m-a

pecetluit în acest chip, să fac mişcările acestea. O să port
pecetea până voi muri, chiar dacă voi îmbrăţişa creştinismul,
ca să-mi aducă aminte că am fost odinioară adept al său. De-
acum o fac mecanic, fără să vreau; de câte ori am încercat, am
dat greş. A! Şi încă ceva! Pecetea este o parte a ritualului
invocării satanei. Nu ştiu dacă ţi-am spus, aveam draci care-mi
slujeau şi orice doream devenea realitate. Aveam atâta putere
că nici nu-ţi poţi imagina.
De câţi ani există satana şi toate cetele lui, nimeni, niciodată,
n-a îndrăznit să fugă de la el, nici diavol, nici om. Singurul care a
cutezat să-şi ridice capul şi a vrut să scape am fost eu. Noi, cei care
avem pecetea, suntem socotiţi oamenii lui de bază şi pentru acest
consimţământ al nostru ne-a dat putere şi stăpânire. Putem să
mergem din loc în loc în chip suprafiresc, avem diavoli care ne
servesc şi obţinem tot ce ne pofteşte inima.
Din cauza discuţiei acaparante, timpul trecuse fără să-mi dau
seama. M-a privit la un moment dat în ochi şi mi-a zis aproape
rugător:
- Aş vrea să-mi îngădui să rămân în noaptea asta în chilia
ta. Răspunsul meu, fără să stau pe gânduri, a fost negativ.
- Te rog mult, lasă-mă să stau cu tine! Nu mai pot! De
atâta bătaie câtă am mâncat până acum mă dor şalele.
- Ascultă, Gheorgaki, - îi zic - m-a luat frica din câte am
auzit şi am văzut până acum şi nici nu fac faţă la bătaie.
- Nu-ţi fie teamă! m-a încredinţat într-un mod convingător.
Dacă vom fi împreună, n-are să te necăjească nici pe tine, nici
pe mine.
- Şi cum mă asiguri că n-o să mă tabăre? l-am întrebat
neliniştit.
Vreau să ai încredere în mine şi să crezi cele ce-ţi spun.
Îi vedeam bine în ochi rugămintea. O privire plină de necaz şi
de durere mă ţintuia şi-mi spunea: „Te rog, fă asta pentru mine!“
Şi la urma urmei, ce-mi cerea? Compania mea; să-i ţin de urât o
noapte, care avea să fie cea mai revelatoare din viaţa mea. Am fost
62
de acord să stea cu mine, dar numai inima mea ştia câtă spaimă o
cuprinsese. Eram îngrozit ca nu cumva să apară blestematul şi mi-a
venit în minte vorba părintelui Paisie: „Fie ca oricâţi vor merge
în iad, să nu-i vadă chipul, fiindcă este hidos şi înfricoşător“!
Eram speriat de gândul că ar putea să sară la mine şi să mă
lovească. Acceptasem cu jumătate de inimă, ascunzându-mi
sentimentele de altfel îndreptăţite. Aveam în faţa mea un om
diferit, un om crescut într-o cultură diferită, cu un crez diferit,
educaţie diferită, şi - cel mai important - crescut într-o „mănăstire“
a diavolului; cunoştea, deci, îndeaproape şi nemijlocit, cursele şi
modurile pe care le foloseşte ca să tragă după el şi să prindă în laţ
de la cei mai simpli până la cei mai înduhovniciţi creştini. Şi nu
doar atât.
Era un om care ajunsese la stadii avansate ale „virtuţii“ în
slujba diavolului. Îl văzuse faţă către faţă pe cel dintâi căzut, pe
care-l numea „arhisatanist“. Avea în slujba lui alţi demoni, avea
atâta cunoaştere, dobândită în mod supranatural, încât cred că
merita osteneala să-mi petrec vremea cu el, căci câştigul venit din
discuţii avea să fie nepreţuit. Am privit subiectul puţin cam
negustoreşte: dădeam ceva, primeam ceva; dădeam puţin din
timpul meu, chiar cu destulă frică să nu se întâmple ceva şi în
schimb câştigam bogăţia cunoştinţelor pe care Gheorgaki, ca să le
dobândească, pierduse mult mai mult timp. Am prins curaj, am dat
frica la o parte şi am primit să rămână cu mine.
Discuţia care a urmat avea să fie nesfârşită; s-au spus atât de
multe în seara aceea, încât la sfârşit nu mai voiam să se facă ziuă.
A fost foarte interesantă şi mă consideram favorizat de faptul că
acest om s-a nimerit pe cărarea vieţii mele.
LUCRAREA SATANEI
Seara târziu, pe când şedeam, mi-a zis:
63
- În seara asta sunt bine dispus, probabil fiindcă mi-ai făcut

bucuria de a-mi îngădui să stau lângă tine şi, într-un fel, să scap de
bătaie. O să-ţi dezvălui foarte multe din cele pe care le-am aflat
trăind aproape de diavol. Poate îţi vor fi de folos ţie sau altor
oameni, ca să scăpaţi din nenumăratele capcane ale vicleanului.
Omul are un mare avantaj, o binecuvântare de la Dumnezeu,
o harismă, un foarte mare dar. Care este acesta? te întrebi. Care
altul decât voia liberă. Are dreptul să alegă între bine şi rău. Poate
să rămână lângă Dumnezeu, dacă vrea, şi să trăiască în virtute,
făcând fapte bune. Ori poate să se depărteze de el şi să ducă viaţa
pe care i-o va arăta diavolul. Deci, pe măsura faptelor sale, va avea
parte de rai sau de iad.
Vreau să înţelegi un lucru pe care am să ţi-l spun: diavolul le
săvârşeşte pe toate cu voia noastră. Oricât ar încerca, oricât ne-ar
lupta, nu poate izbuti absolut nimic, dacă noi nu-i vom deschide
uşa să intre. Cu toate acestea, atotvicleanul are mijloace să ne dea
peste cap planurile de apărare.
SUPERSTIŢII
Am vorbit şi despre superstiţii. L-am întrebat despre

diferitele păreri şi prejudecăţi care circulă, cum
ar fi pisica neagră care îţi taie calea şi aştepţi să
ţi se întâmple ceva rău, sau ochiul care ţi se
zbate şi aştepţi să vezi ceva rău; şi despre faptul
că trebuie să intri în anumite locuri cu piciorul
drept ca să-ţi meargă bine etc.
- Ştii să-mi spui despre astea?
- Trebuie să crezi cu adevărat în superstiţii, ca să se
împlinească. Dacă nu le crezi, sunt nelucrătoare; e ca şi cum
n-ar exista. Cea mai multă lume nu cunoaşte cursa bine întinsă a
diavolului, care ştie că avem ceva vulnerabil în noi. Un lucru
asemănător se întâmplă şi cu deochiul. Este vorba de energia rea pe
64
care o transmit unii oameni şi e îndeobşte acceptată părerea că o

astfel de energie au oamenii cu ochi albaştri.
După superstiţioşi, leacul pentru deochi este o panglică
roşie, usturoiul sau altele pe care le poartă asupra lor ca să nu-i
prindă ochiul rău. Dacă unul bănuie că este deochiat, aleargă la
descântătoare, uneltele satanei, ca să-i „citească“ nişte rugăciuni şi
să scape de deochi. Dar de fapt, energia rea vine cu ajutorul
diavolului şi pleacă tot la intervenţia lui. Biserica a avut în vedere
şi aceste lucrări ale diavolului şi are rugăciuni corespunzătoare
împotriva deochiului.
CEA MAI MARE ARMĂ
- „Ştii care este cea mai mare armă a diavolului?“ m-a

întrebat.
- Care poate să fie? Nu m-a lăsat mult timp să mă gândesc şi
să-i răspund, ci a dat răspunsul îndată.
- „Cea mai mare armă a diavolului este aceasta: stă şi le
spune oamenilor că nu există diavol. Din momentul în care
omul crede că într-adevăr nu există diavol, îşi relaxează
sistemul de apărare şi câmpul rămâne deschis. Atunci găseşte
prilej, îi asediază sufletul şi intră – în fiecare caz în parte
potrivit cu drepturile pe care i le acordăm – ca într-o cetate
fără întărituri şi fără strajă îl stăpâneşte“.
Părinţii Bisericii spun că: „Treaba diavolului este să aducă
gânduri şi a noastră este să le izgonim“. Ca să devină faptă,
păcatul trece prin trei stadii. Primul este momentul în care
diavolul ne aduce gândul păcătos, al doilea atunci când intrăm în
vorbă cu gândul şi faza a treia este învoirea noastră la săvârşirea
păcatului. Pentru prima treaptă, a gândului, omul nu este
responsabil, dar pentru celelalte este întru totul. După Sfinţii
Părinţi, gândul cel dintru început se cheamă „furnico-leu“,
deoarece la început seamănă cu o furnică şi dacă omul nu-l
îndepărtează cât e încă mic, se face apoi leu şi cu greu mai putem
65
să-l biruim. Dintre gândurile viclene care-l luptă pe om, trei sunt
cele mai greu de înlăturat: al necredinţei, al hulei şi al
desfrânării. Ca să înceteze acest război, trebuie ca mai întâi să
ştim când păcătuim şi când nu.
Nu păcătuim atunci când mintea nu se învoieşte cu gândurile şi
mai ales, dacă le leapădă sau le dispreţuieşte. Păcătuim – şi uneori
de moarte – atunci când mintea de bunăvoie ţine gândurile şi inima
se îndulceşte şi îşi află mulţumirea cu ele. Cine este luptat de
gânduri rele şi nu le primeşte, dar se tulbură crezând că a păcătuit,
acela are micime de suflet şi este păcălit de diavol, fiindcă nu
discerne între atac şi consimţire. Uneori este necesar ca anumite
gânduri să le dispreţuim şi să fim indiferenţi; să nu fim neliniştiţi şi
să nu ne întristăm, fiindcă astfel diavolul se bucură. Îi este de ajuns
să ne vadă amărâţi şi tulburaţi sufleteşte, dacă nu izbuteşte nimic
mai mult. Dar când ne vede că nu acorăm atenţie gândurilor, atunci
se îndepărtează ruşinat.
Războiul gândurilor îi chinuie de obicei pe cei mândri şi
invidioşi. Modul cel mai sigur de a scăpa de el este să cultivăm în
noi smerenia şi nerăutatea. Diavolul are o experienţă de şapte mii
cinci sute de ani; cunoaşte foarte multe chipuri de a prinde în
capcană sufletele oamenilor. A târât în păcat până şi nevoitori cu
viaţă sfântă, care se lepădaseră de lumea vremelnică. Îl luptă pe om
din toate părţile:
1. De deasupra, vine şi zice că Dumnezeu este grozav de
pretenţios şi de aspru, deci nu poţi să ai nici o poftă; atunci voia ta
intră în conflict cu voia lui Dumnezeu.
2. De dedesubt, cu gândul la chinurile iadului, de care oricum
– zice – vom avea parte.
3. Dinapoi, ne aminteşte păcatele trecute, chiar dacă le-am
spovedit. „N-ai cum să te mântuieşti“ – zice – „ai prea multe
păcate“.
4. Dinainte, spunând că Dumnezeu este neînduplecat; astfel îi
aduce pe oameni la deznădejde şi de aici ei se îndreaptă către
sinucidere.
66
5. Din afară, când pune pe alţi oameni să ne lupte şi mai ales

când aceasta se întâmplă prin oamenii Bisericii.
6. Dinăuntru, când ne luptă prin chiar patimile noastre şi îi
dăm dreptul să se cuibărească în noi; atunci omul se îndrăceşte,
mai mult sau mai puţin.
7. De-a stânga, prin gândurile rele, cu care încearcă să ne
arunce în păcat.
8. De-a dreapta, zicând că am înaintat duhovniceşte foarte
mult, că nu mai avem prea multe păcate, că avem har de la
Dumnezeu şi altele asemenea, iar ca urmare ne cuprinde mândria,
egoismul şi slava deşartă. Încă ne mai spune că deja ne-am
mântuit, că ne aflăm pe drumul cel bun şi nu mai e nevoie să ne
ostenim în plus.
O dată Cuviosul Antonie cel Mare, cel mai vestit nevoitor al
pustiei, a cerut de la Dumnezeu îngăduinţa să vadă cursele
diavolului şi Dumnezeu i-a îngăduit. Când le-a văzut, s-a speriat şi
a zis: „Oare este cu putinţă să scape cineva din atâtea curse?“
Atunci a auzit o voce tainică zicând: „Numai cel smerit“. Iar altă
dată a adunat satana toată mulţimea dracilor, ca să-şi dea fiecare cu
părerea – dacă aveau vreo idee nouă – cum să atragă mai mulţi
oameni în înşelare şi în păcat. S-au spus diferite opinii, numai un
drăcuşor stătea într-un colţ şi nu vorbea. I-au dat cuvântul şi l-au
întrebat:
- De ce nu vorbeşti, n-ai nimic de zis?
- Eu sunt mic, pe mine o să mă ascultaţi? le răspunde.
- Nu contează, spune-ne părerea ta!
- Eu zic să le spunem oamenilor că mai au vreme!
S-au mirat de isteaţa propunere a aceluia şi de atunci asta se
întâmplă: zăpăcesc mintea omului cu cuvintele: „Ai vreme de
pocăinţă, las-o pe mai târziu!”; iar amânarea începutului pocăinţei
este cel mai dăunător lucru pentru mântuirea sufletului, căci vine
moartea „ca un fur noaptea“ şi ne ia sufletul cel nepregătit şi
leneş.
67
Diavolul este cel mai mare ascet: nu mănâncă, crede în

Dumnezeu şi nu doarme. Totdeauna priveghează, niciodată nu se
linişteşte, ci ca un leu turbat umblă încoace şi încolo căutând să
înghită pe oricine i-ar fi scăpat. Se luptă fără zăbavă, zi şi noapte,
ne războieşte neîncetat şi toată viaţa noastră este un război
continuu. Iar în lupte, odihna şi statul cu mâinile în sân nu sunt
iertate.
Noi, creştinii, trebuie să ne păzim sufletele de nefericita
paralizie a sufletului pe care Părinţii o numesc „achedie”, adică
lenevirea în cele duhovniceşti. Căci acum este vremea faptelor, iar
după aceea va fi vremea răsplătirii. Pe pământ – război, în cer –
odihnă. Şi, oricum, vom face una din două: sau vom învinge, sau
vom fi învinşi; sau vom rămâne lângă Dumnezeu, sau ne vom
despărţi de El. A treia cale nu există.
MEDIUM, GHICIT ÎN CĂRŢI,

GHICIT ÎN CAFEA, TAROT
Nopţile de iarnă sunt lungi şi oamenii au mai mult timp să se

întâlnească, din moment ce intră mai devreme în casele lor. Aşa s-a
întâmplat şi cu mine şi Gheorgaki. Ne-am cuibărit în chilia mea şi
soba se încălzise de-a binelea.
Căldura care se împrăştiase crea o
atmosferă plăcută şi mi-au venit în
minte anii copilăriei, când stăteam
lângă bunică să-mi spună poveşti.
Acum, în aceleaşi condiţii, aveam să
aud mari adevăruri, pe care nu le afli
nici la universităţile faimoase ale lumii. În paralel interesul pentru
discuţie creştea vertiginos şi frica de apariţia diavolului mă părăsea
odată cu trecerea ceasurilor. Dorinţa de a stoarce cât mai multe din
cele ştiute de Gheorgaki se mărea şi l-am întrebat pe ocolite:
- În lume sunt unii, de obicei femei, care se pricep să citească în
ceaşca de cafea. După ce acela care vrea să afle cele viitoare îşi bea
68
cafeaua, pune ceaşca pe farfuriuţă cu susul în jos, până se alege

zaţul, formând diferite desene. Ghicitorii în cafea studiază atent
aceste figuri, le decodează şi îţi spun ceea ce are să ţi se întâmple.
Ce crezi despre asta? Are vreo legătură cu diavolul?
Râse şi îmi spuse cu încredere:
- Sigur că are. E posibil să existe să existe minciună şi el să fie
absent? Ştii cum cad cei mai mulţi oameni în capcana lui?
- Nu, îi răspunsei.
- O să-ţi spun. Diavolul, fiindcă este duh, are posibilitatea de a
cunoaşte trecutul şi când viitoarea sa victimă se duce la ghicitor, el
intră în contact cu acela şi începe colaborarea. Ghicitorul ia în
mână ceaşca şi începe s-o „citească“. Prin comunicarea pe care o
are cu duhul drăcesc, vorbeşte despre unele evenimente sau stări pe
care se presupune că le-ar vedea; de exemplu, dacă e vorba de o
femeie, îi spune că: „eşti măritată, numele bărbatului tău începe cu
A...“ şi spune câteva nume ca Andrei, Anghel etc., deoarece nu
este – chipurile – absolut sigură, dar este, în mare măsură. Îi spune:
„ai doi copii, un băiat şi o fată, pe băiat îl cheamă Gheorghe şi pe
fată Elena. Relaţia ta cu soţul nu e foarte bună; vă certaţi des,
bărbatul tău se ocupă cu treburi pentru care trebuie să
căşătorească“ şi altele asemenea. Până în acest moment toate cele
pe care le-a spus sunt fapte concrete, adevărate. Din când în când,
diavolul, cu toate că e mincinos, întrebuinţează adevărul ca să se
facă crezut şi imediat după aceea începe cu minciunile, ca să-şi
zăpăcească victimele.
Fiecare din noi, dacă ar auzi pe un necunoscut – în cazul de faţă,
ghicitorul – referindu-se la persoane concrete şi fapte adevărate din
viaţa sa, ar rămâne surprins şi s-ar gândi că necunoscutul acela are
puteri supraomeneşti. Dar tocmai aceasta este capcana: diavolul
cunoaşte trecutul, dar nu ştie viitorul. În continuare ghicitoarea
îi vorbeşte despre cele care se vor petrece în viitor, ceea ce
constituie, însă o minciună şi astfel încurcă adevărul, adică
trecutul, cu minciuna, adică cu viitorul, şi îl năuceşte pe cel în
cauză. Acesta, plecând, se minunează cu cât de mare uşurinţă i
69
„le-a aflat“ pe toate şi aşa se lasă înşelat, crezând că tot ce i-a spus
are să se adeverească.
Nu este însă doar ghicitul în cafea, de care mii de oameni din
întreaga lume se lasă
atraşi şi cad în cursă, ci
uneltitorul are şi alte
capcane, cum ar fi
ghicitul în palmă, care
este şi el un meşteşug
drăcesc, cunoscut din
vremurile antice. Cunoscătorul acestei îndeletniciri are – chipurile
– iscusinţa de a interpreta liniile aflate în palma omului. Poate,
deci, să vadă viitorul, adică: câţi ani va trăi cineva, dacă va avea
căsnicie fericită, dacă va reuşi profesional şi altele.
O dată, un student la teologie, împreună cu alţi colegi, se ducea
la o Biserică pentru o întrunire. Într-o pauză pe care au făcut-o, de
student s-a apropiat o ţigancă şi i-a zis:
- Hai să-ţi spun viitorul! Acela îi zise:
- Nu vreau să mi-l spui.
- Nu, nu! Hai să-ţi spun viitorul! insista. Atunci băiatul l-a
văzut mai încolo pe profesorul său şi i-a zis ţigăncii:
- Du-te la el să-i spui viitorul! Se duce ţiganca, nădăjduind că
de la acesta va primi ceva şi îi zise:
- Hai să-ţi spun viitorul!
- Nu, nu vreau să mi-l spui.
- Nu, nu! Am să ţi-l spun.
- Îl ştii?
- Îl ştiu, răspunse.
- Sigur îl ştii?
- Sigur! Şi îi trăsni acela o palmă de o aruncă la pământ – aşa de
puternic era – şi apoi îi zise:
- Dacă-l ştiai, nu mai veneai tu să înşfaci palma!
O altă capcană este aruncarea cărţilor de joc, prin care, în
funcţie de care cărţi cad cu faţa în sus şi în ce combinaţie, se face
cunoscut trecutul şi viitorul. Şi aici vedem acelaşi scenariu:
70
ghicitorul în cărţi îţi spune câteva lucruri din trecut, pe care le ştie
de la diavol, îţi câştigă într-un fel încrederea şi apoi începe să
îndruge o mulţime de minciuni şi nădejdi deşarte.
Există însă şi o altă situaţie, în care diavolul îţi induce ideea că
ai capacităţi supranaturale şi asta se poate întâmpla astfel. De pildă,
te afli în casă şi îţi aduce gândul că „peste puţin timp ai să-ţi vezi
un unchi pe care nu l-ai mai văzut de mult“. Acest lucru, pentru
diavol, este o jucărie. Duh fiind, el a văzut că unchiul tău a coborât
din autobuz şi se îndreaptă către casa ta. Îţi aduce vestea şi când,
după puţin timp apare unchiul, rămâi cu gura căscată de
capacităţile „supranaturale“ pe care le ai. Ştiinţa încearcă, printr-o
teorie, să explice acest fenomen, afirmând că este vorba despre un
„silogism sincronizat“, dar se înşeală amarnic, pentru că diavolul
îşi face treaba atât de bine, încât nu dă voie ştiinţei să cerceteze şi
pe alte planuri, ci să încerce să le explice pe toate numai prin
logică.
Acestea sunt primele stadii ale satanismului, deoarece în
credinţa satanei există niveluri diferite, grade. Ca să ajungi sus,
trebuie să treci prin toate treptele, să devii cunoscător a tot ce se
întâmplă de jos până sus.
ASTROLOGIA
Mi-a vorbit şi despre astrologie, „ştiinţa care se ocupă cu

studiul corpurilor cereşti“.
- Diavolul, - îmi zise -
viclean fiind, s-a străduit şi a
reuşit să exploateze faptul că
omul, din cele mai vechi
timpuri, a fost fermecat de
cerul înstelat. Au fost
stabilite, dintre stelele bolţii
cereşti, aşa-numitele zodii, care formează ciclul zodiacal, ce
acoperea perioada de un an. Fiecare lună a anului corespunde cu
71
aproximaţie unei zodii. Începe cu luna aprilie, care corespunde

zodiei berbecului şi urmează zodia taurului, a gemenilor, a
cancerului, a leului – regele zodiilor, a fecioarei, a balanţei, a
scorpiei, a săgetătorului, a capricornului, a vărsătorului şi la urmă a
peştilor. Zodiile sunt împărţite în următoarele patru categorii:
zodii ale focului (berbecul, leul şi săgetătorul), zodii ale aerului
(gemenii, balanţa şi vărsătorul), zodii ale pământului (taur,
fecioară şi capricorn), zodii ale apei (cancer, scorpie şi peşti).
Până la un punct aceste constelaţii sunt acceptate şi de
Biserică şi de astronomie, ştiinţa care se ocupă de mişcările
planetelor, dar cu un scop diferit, ca elemente de studiu şi de
cercetare. Satana a îndrăznit să elaboreze teoria conform căreia
data şi ora naşterii omului au o importanţă hotărâtoare. Dacă, de
exemplu, un om s-a născut la 15 august, el aparţine zodiei leului şi
va avea unele caracteristici ale acestei zodii. La fel de importantă
este ora la care s-a născut, deoarece stabileşte horoscopul. Legătura
dintre zodiac, adică ziua de naştere şi horoscop, adică ora şi
conjunctura celorlalte planete la naştere, dau trăsăturile
caracterului fiecărui om, care este unic. Alţi factori care, în relaţie
cu zodiacul şi horoscopul, decid caracterele omeneşti, sunt luna,
„umbra“ psihică a fiecărui om, ursitoarele, planetele Venus,
Saturn, Marte, Pluto şi alte câteva.
MAGIA ALBĂ
Stadiul următor al satanismului este magia albă. Cuvântul

„magie“ este de origine sanscrită (dialectul vechilor indieni) şi
înseamnă „înşelare“. Fiind de provenienţă orientală, termenul îl
întâlnim la perşi sub forma magi, la asirieni ca mahhu, care
înseamnă „vrăjitor, ghicitor“, la greci, magos (vrăjitor) şi la latini
magus. Mai târziu a apărut englezescul magic (vrăjitoresc).
Termenul „magie“ a fost folosit ca să numească puterile
supranaturale pe care le aveau vrăjitorii popoarelor răsăritene. Pe
oameni i-a învăţat vrăjitoria însuşi diavolul, mai întâi în orient,
72
apoi în lungul şi-n latul pământului, cu scopul de a înrobi neamul

omenesc şi de-al supune sieşi. Magia este meşteşugul drăcesc prin
care omul, mai exact magul, în conlucrare cu duhurile viclene,
acţionează în direcţia pervertirii şi înrobirii sufletului omenesc de
către satana. Magia poate provoca durere, chinuri, boli, catastrofe,
nefericire şi chiar moartea sufletului şi a trupului. Vrăjitor sau
vrăjitoare nu ajunge cineva doar pentru că a „studiat“ la vreo
şcoală de parapsihologie sau astrologie; de regulă, această practică
este încredinţată unor rude de sânge şi cu una din cele şase chei ale
magiei. Dreptul de a folosi vrăjitoria poate fi trecut de către mag
unui copil al său, unui, unui frate sau unui nepot de fiu. Ca să poată
activa, vrăjitorul trebuie să se fi lepădat de botez în cadrul unui
ritual special, să nu se împărtăşească niciodată, să nu bea aghiasmă
niciodată, să nu meargă la Biserică, să nu se boteze şi să nu se
închine. Are în slujba lui unul sau mai mulţi diavoli, care îl ascultă
din porunca lui Lucifer.
Sunt două feluri de magie: albă şi neagră. Magia albă –
îmi spunea Gheorgaki – este magia „bună, metoda folosită pentru a
dezlega vrăji. Dacă, de exemplu, i s-ar fi făcut cuiva vrăji, diavolul
însuşi ştie în ce fel să le dezlege şi
atunci se presupune că vrăjile albe se
fac spre bine. Dar este cu putinţă să
cadă cineva în mâinile satanei şi să
vadă binele? Pe de-o parte îţi face
vrăjile care sunt văzute ca rele şi pe de
alta tot el vine să facă bine,
dezlegându-le prin magia albă.
Oricum ar sta lucrurile, diavolul vrea
ca într-un fel sau în celălalt să ne aibă cu ceva la mână. În fapt,
intenţia lui este să-i îndepărteze pe oameni de Biserică, deoarece
Biserica are puterea să-şi scape fiii din mrejele ei. Ea posedă leacul
şi vindecarea este foarte simplă. Trebuie ca cel căruia i s-au făcut
vrăji, şi, de altfel, toţi oamenii, să se pocăiască sincer, să se
spovedească, să postească şi să se împărtăşească cu Trupul şi
Sângele Domnului. Cei mai mulţi dintre creştini nu ştiu că, dacă se
73
spovedesc şi se împărtăşesc regulat, diavolul nu se poate atinge de

ei, nici prin vrăji, nici în alt fel, fiindcă se creează astfel o platoşă
care-l face neputincios şi slab, îl neutralizează.
MAGIA NEAGRĂ
Este „sportul“ lumii contemporane. Cu ea se ocupă toate

straturile societăţii, bogaţi şi săraci, mari şi mici. S-a umplut lumea
de vrăjitori, care se află în toate ţările, la toate neamurile, în toate
religiile. Dacă citeşte cineva un ziar
oarecare, va băga de seamă că pagini
întregi conţin anunţuri cu adresele şi
telefoanele vrăjitorilor, care promit să-şi
ia în sarcină doar probleme „serioase“,
ca cele familiale, sentimentale,
profesionale, readucerea unor persoane,
dezlegări şi altele. Ca să devină mai
cunoscuţi, li se face reclamă până şi la
televizor sau în reviste. Susţin cu toţii că au diplome şi certificate
pe care le-au dobândit în orient, sau au făcut „studii de master“ pe
lângă vreun „profesor“ al tagmei.
Cei mai mulţi oameni aleargă la vrăjitori fie ca să păstreze
lângă ei pe cineva iubit, fie ca să se răzbune pe cineva; uneori o fac
şi din răutate, când vor să vatăme în vreun fel pe aproapele lor,
care poate fi şi cineva din familie.
Există mai multe modalităţi pe care vrăjitorii le folosesc ca
să-şi atingă ţinta, totdeauna cu acordul şi cu ajutorul diavolului.
Semnificativ este faptul că treaba nu se termină cu o singură
şedinţă, ci trebuie ca vizitele la vrăjitor să se facă regulat. Aceasta
se întâmplă din următoarele motive:
1.Ca vrăjitorul şi, prin extensie, diavolul să te aibă la mână;
2. Ca să ia mai mulţi bani;
3.Ca să-l chinuie pe cel vrăjit cât mai mult timp posibil.
74
Sunt oameni pe care diavolul îi stârneşte să li se umple inima

de bucurie pentru răul altuia, pentru lucrurile rele care i se
întâmplă.
Vraja, în cea mai simplă formă a ei, se poate face cu câteva
obiecte personale care au venit în contact cu trupul celui în cauză
sau cu fire de păr, cu o fotografie, cu ace care se înfig în figurine
antropomorfe de ceară pe locurile unde să provoace vătămături etc.
Într-o formă avansată magia neagră se săvârşeşte în locuri unde
odinioară erau temple păgâneşti, în nopţile cu lună plină. Pe podea
sau pe pereţi, dacă există, sunt desenate sau scrijelite diferite
simboluri satanice, dar elementul caracteristic este jertfirea de
animale.
Există şi o formă mai înaintată decât aceasta, în care, pe
parcursul ritualului, participanţii la cultul satanic se dedau la orgii
sexuale şi jertfe omeneşti, ca să mulţumească lui Lucifer.
„Eu“ – îmi zicea Gheorgaki – „mă aflam cu o treaptă mai sus
de stadiul magiei negre. Aveam atâtea privilegii, atâta putere, că
nu-ţi poţi imagina. Puteam călători în mod supranatural fără
mijloace de transport. Puteam vedea în mod supranatural mult mai
departe şi mult mai multe decât vede un om normal. Puteam vorbi
în mod supranatural orice limbă aş fi vrut. Cunoşteam toate artele
marţiale şi ca să înţelegi, odată, în India, am fost de faţă la o ceartă;
iar fiindcă am înţeles că-l nedreptăţeau pe unul, m-am bătut cu
cinci deodată şi i-am învins. Nu poţi să-ţi dai seama câtă satisfacţie
am simţit prin această bravură. Aveam demoni care îmi slujeau şi
acest fapt mă făcea să mă simt foarte puternic, stăpân, aproape
invulnerabil. Îmi scăpa însă un amănunt. Dădusem în schimb
pentru toate acestea, fără să ştiu, sufletul meu nemuritor diavolului
şi ca să nu uit, mă pecetluise cu una din cele o sută de peceţi ale
sale pentru tot restul vieţii“.
CELE NOUĂ TAGME ALE DEMONILOR
75
„Hoţul de diavol n-a putut să nu copieze şi lumea spirituală a

lui Dumnezeu. De aceea a format cele nouă cete demonice, a căror
ierarhizare este corespunzătoare cu nivelul spiritual al fiecăreia. În
consecinţă există şi nouă stadii ale iniţierii, care împart pe oamenii
devotaţi satanei în tot atâtea tagme ierarhice.
Tagma cea mai înaltă se cheamă TASIL-LAMA.
A doua se cheamă LALAI-LAMA.
A treia se cheamă LUVEDE.
A patra tagmă, căreia îi aparţin „preoţii“, se cheamă PEA.
A cincea tagmă îi cuprinde pe monahi, cei înaintaţi spiritual.
A şasea tagmă îi cuprinde pe magii care au făcut şi continuă
să facă atâta rău în lume.
A şaptea tagmă este cea a fachirilor.
A opta, tagma satanismului occidental, se cheamă SADOC;
ea îi cuprinde şi pe anastenari (sectă creştină din provincia
grecească Thrakia, lângă Marea Neagră, ai cărei adepţi sunt
botezaţi, dar refuză să-şi împlinească datoriile de creştini şi
formează o comunitate parţial închisă. În timpul celei mai mari
sărbători a lor, în cinstea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena,
săvârşesc un cult orgiastic în cadrul căruia poartă icoane cu
clopoţei şi dansează pe cărbuni aprinşi. Numele are provenienţă
grecească; „anastenazo”= suspin, oftez, datorită unor strigăte
nearticulate pe care le proferează în timpul ritualului).
Ultimul stadiu, adică treapta de jos a satanismului, cuprinde
ghicitorii în cărţi, în cafea şi prestidigitatorii“.
MAREA DESCOPERIRE
„Toate cele pe care am să ţi le destăinui în continuare – îmi

zise Gheorgaki – sunt adevărate de la un cap la altul, pentru că le
ştiu de la sursă şi nu încape câtuşi de puţină îndoială. Experienţa şi
cunoştinţele celor şapte mii cinci sute de ani de când satana
„domneşte“ într-un fel pe pământ, au creat toate condiţiile pentru
organizarea cât mai bună a acţiunilor lui. A fost făcută o întreagă
76
clasificare a păcatelor şi au fost date competenţe corespunzătoare

diferiţilor diavoli, aşa încât pentru fiecare păcat există şi un demon
responsabil, cu întreaga lui trupă.
De pildă, pentru guvernarea unui stat este nevoie de un guern
alcătuit din prim-ministru, locţiitorii săi li miniştri, cărora şeful, în
funcţie de calităţile, cunoştinţele şi îndemânările lor, le
încredinţează ministerul potrivit.
În cazul nostru, întâi-stătătorul guvernului dracilor este – aşa
îl numea Gheorgaki – „Arhisatanist“. Acesta a făcut ordonarea
păcatelor şi a atribuit fiecare păcat unui demon. În fiecare seară
Arhisatanist îi cheamă pe diavoli la o dare de seamă, în cadrul
căreia răspund, într-un fel, pentru ceea ce au făcut în ultimele
douăzeci şi patru de ore. Iar câţi au reuşit să înşele cât mai mulţi
oameni sunt lăudaţi şi premiaţi, în vreme ce aceia care n-au izbutit
nimic nici măcar cu un om, sunt aspru pedepsiţi. Cuvântul
„ministru” înseamnă la origine „servitor”, adică cel care slujeşte
cuiva, chiar dacă astăzi termenul a fost răsturnat şi ministrul, în loc
să–i servească pe ceilalţi, este servit. În guvernul satanei există tot
aşa ministere şi miniştri care lucrează neîncetat zi şi noapte.
Păcatele de moarte sunt în număr de opt: mândria,
desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, lenea, slava deşartă,
lăcomia şi invidia. Prin cele opt păcate ne luptă cei trei vrăjmaşi ai
noştri: diavolul, trupul şi lumea. Diavolul ne insuflă mândria, slava
deşartă, mânia şi invidia, trupul ne aruncă în desfrânare, lăcomie şi
lene, iar lumea ne atrage către iubirea de arginţi şi în general către
pofta după cele materiale.
Ringa-Kila se numeşte dracul mândriei. Rahba este dracul
desfrânării. Iuktu-Makta este cel al iubirii de arginţi. Rahlak este
demonul care foloseşte muzica pentru a-şi atinge scopurile
mârşave. Rutha este dracul mâniei şi al furiei. Hamisma este cel
al lenevirii, al achediei. Minas este demonul idolatriei. Raila este
demonul tachinării. Ratsma-Chahma este dracul invidiei.”
MÂNDRIA
77
Unul din cele mai mari păcate, după Sfinţii Părinţi, este
egoismul, care l-a trântit din cer pe Lucifer, „purtătorul de
lumină“, întâiul dintre puterile îngereşti şi l-a făcut diavol
întunecat. Cel care are răspunderea de a-i împinge pe oameni în
păcatul mândriei este demonul numit Ringa-Kila. Nu există rău
mai mare decât egoismul; acesta dă naştere tuturor ispitelor şi
smintelilor şi este izvorul tuturor relelor. Vai de cel pe care-l va
stăpâni, căci îl va deforma sufleteşte. Mândria şi egoismul sunt
considerate cele mai murdare patimi.. Cel care a fost cuprins de
mândrie este stăpânit de nelinişte, tulburare, mânie, lăudăroşenie şi
tendinţa de aroganţă. Sfântul Grigorie Dialogul o numeşte regina
păcatelor, care, după ce-l biruie pe om şi-i robeşte inima, îl dă pe
seama diavolilor, ca să-l ucidă sufleteşte. Este socotită nimicitoare
a tuturor virtuţilor, deoarece pe toate le luptă şi le dă pieirii.
Caracteristica de bază a mândriei este dispreţuirea supunerii, de
aceea se şi cheamă „duşman al smereniei”. Cum putem înţelege
că mândria a pus stăpânire pe noi?
Dacă unele daruri nu le atribuim lui Dumnezeu, ci nouă
înşine. Dacă primim darurile ca venind de la Dumnezeu, dar
nu din mila Lui, ci pentru că merităm. Dacă ni se pare că avem
daruri pe care, de fapt, nu le avem. Dacă dispreţuim pe ceilalţi,
pe părinţi şi canoanele Bisericii şi nu ne supunem lor.
Ca să izbutim să trecem peste acest zid, aparent de netrecut,
al egoismului, al mândriei şi al slavei deşarte trebuie să dobândim
smerenie. Smerenia este o virtute vrednică de laudă, care-l
înmiresmează pe cel ce o are. Prin smerenie se realizează cea mai
grabnică apropiere de Dumnezeu, căci Hristos spune: „Învăţaţi de
la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre“ (Matei 11:29). Odihna sufletească este cea mai
sigură dovadă a sufletului sănătos. Cel care a dobândit smerenie
are şi ascultare, dragoste, răbdare şi toate virtuţile. Dacă cineva se
luptă multă vreme şi nu vede nici un spor, înseamnă că are
mândrie. Înaintarea duhovnicească se află numai acolo unde se află
multă smerenie.
78
DESFRÂNAREA
Într-un alt mare păcat, al desfrânării, este însărcinat să ne

târască demonul Rahba, care trebuie că este foarte mândru de
opera pe care o săvârşeşte, căci în zilele noastre cultul cărnii este
aproape zeificat. Dar şi în alte epoci, dacă ne aruncăm privirea,
vom vedea că desfrânarea a jucat un rol de frunte în viaţa
oamenilor. Patima desfrânării îi cuprinsese şi pe locuitorii
Sodomei şi Gomorei şi li s-a făcut pricină de pieire. În istoria
omenirii sunt nenumărate exemple de oameni care au fost stăpâniţi
de această patimă şi au ajuns chiar la ucidere. Până şi pe Cuviosul
Antonie cel Mare l-a luptat dracul desfrânării, la început cu
gânduri murdare, sugerându-i că plăcerea trupească este un lucru
de dorit. Acela, înfuriat dar şi întristat, îşi aducea în minte
ameninţarea văpăii iadului şi respingând astfel ispitele, trecea
nevătămat printre ele. Altă dată diavolul a avut ideea să se prefacă
în femeie, numai şi numai ca să-l înşele pe Sfânt. La urmă, dacă
n-a putut să-l răpună nici cu aceste vicleşuguri, i s-a arătat în
chipul unui copil negru şi i-a zis cu glas omenesc:
- „Pe mulţi i-am amăgit şi încă mai mulţi am biruit, dar
acum, când am vrut să te lovesc şi pe tine şi ostenelile tale
duhovniceşti, m-am slăbănogit, de parcă aş avea de-a face cu
mai mulţi, nu cu unul. Apoi Sfântul i-a cerut să afle:
- Cine eşti tu, care îmi spui aşa ceva? Acela i-a răspuns:
- Mă numesc duhul desfrânării! Pe câţi dintre cei care
voiau să fie înfrânaţi, nu i-am înşelat? Pe câţi dintre cei care
vroiau să trăiască abţinându-se de la patimi, nu i-am făcut să-
şi schimbe părerea prin gâdilări şi aţâţări? Eu sunt cel din
pricina căruia profetul îi mustră pe cei care cad, zicând: V-a
înşelat duhul desfrânării! Căci prin mine au căzut tare urât în
păcat“. Proorocul Osea (4:12), vorbind ca din partea lui
Dumnezeu despre aplecare poporului către desfrâu şi destrăbălare,
zice: „În duhul desfrânării s-au rătăcit şi s-au depărtat prin
79
dezmăţ de Dumnezeul lor“. Înfricoşătoare este puterea lui Rahba

şi toţi cei care nu sunt înfrânaţi, n-au voinţă tare şi dragoste de
Dumnezeu se lasă atraşi, ajungând robi ai vicleanului vrăjmaş.
Fenomenul desfrânării a luat dimensiuni necontrolate o dată cu
revoluţia pansexualistă de la începutul anilor 1960. Teoriile
materialiste, decăderea moravurilor şi libertatea sexuală au
constituit terenul propice pentru înflorirea curentului pansexualist,
care socoteşte că instinctele sexuale au un rol primordial în viaţa şi
evoluţia psihică a omului. Rahba este cel care a insuflat ideea
comerţului contemporan cu sclavi, a pieţii de femei şi copii
utilizaţi ca obiecte ale plăcerii, cea mai rea formă de exploatare a
omului de către om.
„Dacă vrei să fii aproape de Dumnezeu, păzeşte-te de
dracul desfrânării, căci este grozav de înşelător şi de pizmaş şi
caută să fie mai iute decât mişcarea şi trezvia minţii tale“,
spune Cuviosul Nil Pustnicul în Filocalie. Iar Părinţii
întrebuinţează expresia „carne – lespede“, care se tălmăceşte prin
aceea că patima desfrânării este ultima pe care omul o învinge;
numai când îţi cade placa peste mormânt, atunci scapi cu adevărat
de patima aceasta.
La fel cum ne depărtăm de foc ca să nu ne ardă, tot aşa
trebuie să fugim şi de văpaia cărnii. Căci precum focul înmoaie
până şi fierul, flacăra desfrânării înmoaie până şi firile cele mai
aspre şi mai hotărâte. Lăcomia pântecelui, iubirea de sine,
neatenţia şi nepăzirea simţurilor ne conduc cu uşurinţă la desfrâu.
În special simţul văzului este pricina pentru care mintea ni se
murdăreşte şi voinţa înţepeneşte. Iar dacă voinţa a paralizat, inima
consimte celui viclean şi hotărâm să săvârşim fapta. Căci a vedea
naşte pe a plăcea şi de aici vine învoirea, iar din învoire fapta.
Dacă David n-ar fi privit-o pe Berşeba, n-ar fi căzut în
preadesfrânare şi ucidere (vezi 2 Regi 11:1-27).
Simţul auzului necesită şi el atenţie, aşa încât să nu ascultăm
nici muzică, nici povestiri care să aprindă focul trupesc. Simţul
mirosului nu e chiar atât de primejdios, totuşi unele arome stârnesc
pofta. Cel mai primejdios dintre toate este simţul pipăirii, căci este
80
cu neputinţă să atingem trupul şi să nu înfăptuim păcatul, dacă şi

împrejurările contribuie la aceasta. Mintea noastră nu poate rămâne
niciodată golită de gânduri, ci totdeauna se va gândi la ceva, fie
bun, fie rău. Diavolul cunoaşte acest lucru şi când află mintea
neocupată cu gânduri bune, atunci Rahba atacă. Este obligatori ca
imediat ce conştienizăm că în mintea noastră umblă un gând rău,
să-l înlocuim cu altul bun fără vreo cât de mică întârziere. Căci
dacă-l primim şi-l ţinem câtva timp, prinde rădăcini şi cu anevoie îl
mai izgonim. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu focul, pe care
foarte uşor îl stingi la început, dar pe care nu-l mai poţi stăpâni
când se înteţeşte şi se întinde.
IUBIREA DE ARGINŢI
Iuktu-Makta este numele demonului specializat în marele

păcat al iubirii de arginţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne
spune: „Dacă atunci când primeşti bani te bucuri, iar când dai
te întristezi, înseamnă că eşti iubitor de arginţi“. Domnul
Hristos spune: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima
voastră“ (Matei 6:21).
Cel pentru care banii sunt totul, e în stare de orice ca să-i
dobândească. De aceea iubirea de arginţi (filarghiria) este rădăcina
multor rele. Sfântul Apostol Pavel scria lui Timotei: „Rădăcina
tuturor relelor este iubirea de arginţi, pe care unii, poftind-o cu
înfocare, au rătăcit de la credinţă şi s-au rătăcit pe ei înşişi cu
multe dureri“ (I Timotei 6:10). Câţi oameni n-au pierdut sau nu
vor pierde veşnicia din cauza iubirii de arginţi? Căci ajung până la
omor, numai şi numai ca să câştige mai mulţi bani.
Sfântul Grigorie Dialogul spune că din această patimă se
nasc alte şapte rele. Întâia este neîndurarea, care te face să nu-ţi
pese de necazul aproapelui tău. Al doilea, tulburarea minţii, care
se naşte din teama iubitorului de argint ca nu cumva să-şi piardă
bogăţia şi din dorinţa de a o spori. Al treilea este violenţa, căci cel
stăpânit dea această patimă ajunge să folosească uneori mijloace
81
agresive ca să-şi însuşească uneori bunuri străine. Al patrulea rău

este minciuna, al cincilea, sperjurul, şi al şaselea este viclenia,
pe care cel împătimit este nevoit să le folosească adesea ca să-şi
satisfacă setea iraţională după bani. Al şaptelea rău este trădarea,
prin care vatămă sau ucide pe binefăcătorul său, adică tocmai ceea
ce a făcut Iuda Domnului. Puşculiţa de lut primeşte în ea oricâte
monede îi bagi şi atâta vreme cât rămâne întreagă, nu-ţi dă înapoi
nici una. Dar când o spargi, ţi le dă pe toate, fără să vrea. La fel şi
iubitorul de argint, cât trăieşte nu face altceva decât să adune şi să
ascundă bani. Iar când moare, îi lasă pe toţi în urmă şi au parte alţii
de bogăţia pe care necugetatul a strâns-o cu osteneală şi sudoare.
MUZICA DEZMĂŢULUI
Un alt mijloc prin care satana îl împinge pe om la pierzanie

este muzica. Diavolul nu lasă nimic neexploatat, ci foloseşte chiar
cele mai nevinovate lucruri ca să ne
poată păcăli. Sfinţii Părinţi spun că
simţurile noastre sunt uşile prin
care poate intra diavolul şi se cuvine
să avem mintea paznic treaz, aşa
încât să nu-i îngăduim să intre când
vrea. Una din intrări este, aşadar,
simţul auzului, care este stârnit de
sunete. Dracul, în ingeniozitatea lui, a scornit feluri de muzică prin
care uneori omul este zăpăcit, iar alteori îi este excitat sistemul
nervos prin intensitatea acustică ridicată. Muzica senzuală creează
ambianţa potrivită destrăbălării, beţiei şi desfrâului. Pentru
funcţionarea acestui întreg sistem este responsabil diavolul
muzicii, numit Rahlak.
MÂNIA
82
Odinioară Pitagora a fost întrebat care este cea mai sălbatică

fiară şi acela a răspuns: „Omul, atunci când
se mânie“. Într-adevăr, când omul este
stăpânit de mânie, se comportă ca un nebun,
aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare,
care-l identifică pe cel mânios cu
îndrăcitul, de care nu se deosebeşte nici prin
purtare, nici prin starea de spirit. Aşa cum
vântul tulbură adâncul mării, la fel mânia
tulbură mintea omenească. Cauza care
stârneşte patima mâniei este mândria,
după Sfântul Ioan Scărarul. De toate acestepurtări este
răspunzător demonul Rutha, care, atunci când se sălăşluieşte în noi,
împiedică intrarea Sfântului Duh şi ne lipseşte de dulcea Lui roadă,
care este blândeţea, „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni
pământul“ (Matei 5:5). Fericiţi sunt cei blânzi şi împăciuitori,
căci aceştia vor moşteni împărăţia cerurilor. Oamenii de acest fel
sunt senini, liniştiţi, detaşaţi, fără nervi, fără ţipete şi cuvinte urâte,
fără mişcări nervoase, alinători. Sfântul Ioan Scărarul mai spune
că nimic nu împiedică intrarea Sfântului Duh în sufletul nostru
aşa cum o face mânia. Mânia dă naştere şi altor păcate, cum sunt
furia, sfada, răzbunarea, hula, înjurăturile, blestemul. Când băgăm
de seamă că ne-a luat în primire mânia, e nevoie să ne luptăm aprig
şi să n-o lăsăm să ne învingă. Se cuvine să nu spunem nici un
cuvânt, să ne depărtăm de cel care ne-a provocat şi să ne
preocupăm cu altceva până când se stinge focul mâniei şi ne
revenim. Ceea ce mânia, în clia izbucnirii, ne împinge să facem, e
mai bine să amânăm. Să lăsăm timpul să treacă până când se va
potoli mânia şi apoi, la rece, să luăm decizii fără să ne
vătămăm sufletul sau trupul.
ACEDIA
83
Acedia (plictiseala) este lipsa tragerii de inimă şi a dorinţei

de a săvârşi faptele lui Dumnezeu, care pune stăpânire pe om. Din
acedie izvorăsc laşitatea şi deznădejdea, aceasta din urmă fiind mai
mare decât toate păcatele.Diavolul care ne împinge în păcatul
acediei este Hamisma, cel care ne aduce - de pildă – gândul că
n-are nici un rost să ne luptăm şi degeaba ne mai ostenim, ori, în
ceasul rugăciunii, insuflă dorinţa de a ne ocupa de altceva şi de a
lăsa rugăciunea pentru mai târziu.
Trebuie să ştim că diavolul urăşte de moarte rugăciunea. E
nevoie să luptăm împotriva acediei, ca să nu cădem în deznădejdea
cea tăgăduitoare de Dumnezeu, căci avem să dăm seamă pentru
timpul nepreţuit pe care l-am risipit fără rost şi fără rod. Fiecare
clipă a vieţii noastre este unică şi irepetabilă, de aceea se cuvine să
valorificăm timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, prin fapte bune
şi îndreptare. Dacă ne pierdem averea, există speranţa că într-o
bună zi să o câştigăm iarăşi; dar pentru vremea pe care am
pierdut-o nu mai putem face nimic şi nici momentele trăite nu
se mai poate să le retrăim.
Un gând bun care să ne ajute să biruim acedia este acesta: să
credem că ziua de astăzi este ultima a vieţii noastre, lucru care, fără
îndoială, va să se întâmple într-o bună zi. Este necesar să înţelegem
că de lupta pe care o ducem acum, astăzi, depinde mântuirea sau
pierzarea noastră.
Un frate l-a întrebat pe avva Ahillas: „Care este, părinte,
pricina pentru care, atunci când stau în chilia mea, sunt
cuprins de achedie şi nepăsare?“ Bătrânul i-a răspuns: „Pentru
că nu te gândeşti la fericirea veşnică pe care o nădăjduim şi la
osânda nesfârşită care-i aşteaptă pe cei delăsători şi leneşi.
Dacă mintea ta s-ar fi adâncit în cugetarea la acestea două,
plictiseala nu te-ar fi biruit niciodată, nici dacă ţi-ar fi fost
chilia plină de şerpi şi de scorpioni“.
IDOLATRIA
84
Credinţa este o caracteristică a fiecărui om. Omul vrea să

creadă în ceva, chiar dacă uneori n-o arată, probabil din egoism.
Are nevoie să tragă putere de undeva, să se sprijine pe ceva şi acest
ceva pot fi banii sau stăpânirea asupra altora. Astfel,
îndumnezeieşte, oarecum, unele valori şi creează idoli. Idolatria
este, deci, slujirea idolilor sau adorarea exagerată a unei persoane.
Aceasta ne-o spune lămurit psalmistul David: „Idolii neamurilor
sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti“ (Psalm
:15).
Grecii vechi erau un popor isteţ, cu imaginaţie bogată.
Îmbinarea isteeţimii cu imaginaţia a creat mitologia, prin care au
împletit meşteşugit legenda cu realitatea şi au născocit o nouă
religie, dodecateismul (credinţa în doisprezece zei). Au plăsmuit
douăsprezece zeităţi pe care le-au înzestrat cu toate patimile
omeneşti, lucru care, fără îndoilă, le convenea oamenilor, căci nu
mai simţeau vinovăţie în relaţiile dintre ei, de vreme ce şi zeii şi
oamenii aveau aceleaşi patimi.
Arhitect al acestui întreg ansamblu a fost Minas, demonul
idolatriei. „-Diavolul are puterea de a se preschimba şi de a se
înfăţişa de fiecare dată cu un alt chip, în funcţie de nevoile
împrejurărilor“, îmi spunea Gheorgaki. „Astfel s-a format o echipă
de doisprezece draci, dintre care unii aveau chip bărbătesc, alţii
chip femeiesc, şi au luat în primire unele atribuţii“.
- Ce basme sunt acestea pe care mi le spui? i-am zis lui
Gheorgaki.
„- Te asigur că nu sunt basme“.
Un zâmbet şters s-a schiţat pe buzele lui Gheorgaki, de parcă
ar fi vrut să-mi dezlege nedumerirea; şi cu multă încredere de sine,
însoţită de o emfază pe măsură, mi-a zis: „- Cei doisprezece zei ai
Olimpului erau diavoli şi au fost fiinţe reale. Dacă privim în
vechime, îi vom vedea pe Zeus, un zeu despotic şi egoist, care nu
respecta pe nimeni, avea legături amoroase cu zeiţe, cu semi-zeiţe
şi chiar cu muritoare. Îl vedem pe Apollo, zeul muzicii, pe
Afrodita, zeiţa frumuseţii şi dragostei, pe Dionysos, zeul
petrecerilor, al ospeţelor şi al orgiilor.
85
Încă mai vedem în vechime temple dedicate zeilor, preoţi şi

preotese slujind în aceste temple, săvârşind jertfe şi invocaţii;
uneori se înfăţişează şi zeii, adică dracii, care de vreme ce sunt
duhuri, au această posibilitate. Vom vedea că în toată Grecia au
funcţionat oracole, care spuneau profeţiile şi hotărârile zeilor cu
privire la desfăşurarea unor evenimente. Adorare şi devotament
pretindeau pe atunci zeii şi ceva asemănător se întâmplă până
astăzi, cu diferenţa că atunci oamenii nu-l cunoşteau pe adevăratul
Dumnezeu şi aveau unele circumstanţe atenuante. Iar după ce s-au
săturat să trăiască în minciună şi s-au copt spiritual, grecii s-au
gândit că nu e cu putinţă să creadă în zei stăpâniţi de patimi,
conflicte, ură, uneltiri şi intrigi. Aşadar, trebuiau să accepte că
există un zeu superior, bun, curat, luminos şi adevărat. Pentru
aceea au înălţat oarecând în Atena un altar şi l-au închinat zeului
necunoscut. Se spune despre Socrate, care înaintase foarte mult pe
tărâm spiritual, că a fost printre primii care au crezut în Hristos
atunci când El a coborât la iad“.
DEMONUL RAILA
Curiozitatea mea atinsese punctul culminantla auzul acestor

lucruri nemaiîntâlnite. Mi-am aruncat ochii pe ceas şi mi-am dat
seama că se apropiau zorii. Cu atâtea fapte cutremurătoare pe care
le ascultasem, nu înţelesesem când a trecut această noapte unică în
viaţa mea. Gheorgaki mi-a întrerupt gândurile spunând:
- Nu-ţi poţi închipui câtă mulţime de diavoli se află în jurul
nostru. Până şi pentru vorbele simple, superficiale pe care le rostim
sau pentru purtările noastre există un diavol răspunzător. De multe
ori avem dispoziţia să-l necăjim pe aproapele nostru spunându-i o
minciună „nevinovată“, ca să ne distrăm pe moment. Oricât de
neimportant ar părea, oricât de ciudat s-ar auzi, pentru aceste
păcate mici există un demon specializat, numit Raila, dracul
tachinării. Acesta ne aduce gânduri – acele idei care ne vin pe
neaşteptate – cu privire la ce să spunem sau să facem ca să necăjim
86
pe cineva, ca să-l facem să se enerveze, să înjure şi să se revolte. El

ne sugerează ce gesturi să facem în faţa celuilalt ca să-l tulburăm şi
să-şi piardă liniştea, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu de
puţine ori, poate fără să vrem, îi zădărâm pe cei din jur şi ne facem
pricina unor situaţii neplăcute. Astfel îi dăm diavolului ocazia să-şi
frece palmele a mulţumire, căci a izbutit încă o dată să ne aducă la
voia lui. Acesta este, de fapt, ţelul său: să provoace neîncredere şi
să aducă tulburare.
Un alt demon, răspunzător pentru invidie, este Ratsma-
chahma. De multe ori invidia, sau pizma, ne stăpâneşte şi vrem să
se facă voia noastră fără să ştim dacă avem într-adevăr dreptate sau
dacă punctul nostru de vedere este cel corect.
Aşadar, suntem înconjuraţi de mulţi diavoli, care ne atacă cu
săgeţile lor, când bine ascuţite, când otrăvite, când înroşite în foc.
Dar cu ajutorul lui Dumnezeu putem să le stăm împotrivă, să ne
apărăm şi să ne aflăm într-un alt loc ferit de atacurile lor.
Mai era doar puţin până la a se miji de ziuă, când discuţia
noastră atât de revelatoare a fost întreruptă de sunetul toacei. Toaca
este un obiect de lemn pe care-l au în mănăstiri şi îl lovesc ca să-i
anunţe pe călugări de începerea unei slujbe. Trebuia să rămânem şi
noi la biserică pentru Utrenie şi Sfânta Liturghie.
- Iată că degeaba ţi-a fost frică toată noaptea! mi-a spus.
Precum vezi, nu s-a întâmplat absolut nimic. Ceea ce ţi-am spus
s-a adeverit. Diavolul nu s-a arătat cât am fost împreună, nici ca să
te sperie pe tine, nici ca să mă lovească pe mine.
Faptele au contrazis temerile mele şi după ce luasem bine
notiţele necesare despre cele mai interesante lucruri pe care le-am
auzit, am coborât în biserică. Pe toată durata slujbei mi s-au
învârtit în minte adevărurile dezvăluite în noaptea care trecuse.
Imagini, noţiuni, fraze şi realităţi spuse de un „cadru superior“ al
armatei organizate de satana. Aşa cufundat în gânduri cum eram,
nici n-am băgat de seamă când s-a terminat Sfânta Liturghie şi apoi
am intrat în trapeză să mâncăm.
Ora despărţirii n-a întârziat să vină. Ne-am luat rămas bun cu
o strângere de mână din toată inima, ne-am uitat unul la altul şi am
87
surprins schimbările iuţi din privirea lui Gheorgaki. Pe de o parte

ochii îi sclipeau de bucurie, căci trecuse o noapte fără să fie tăbărât
de diavol şi totodată găsise puterea să destăinuie adevărul despre
cele pe care le trăise atâţia ani fără voia lui. Pe de altă parte,
tristeţea i se zugrăvea pe chip, fiindcă sosea ceasul să se despartă
de un prieten pe care l-a cunoscut atât de puţin, l-a simpatizat atât
de mult şi căruia i-a spus atât de multe lucruri despre viaţa lui. I-
am mulţumit din inimă pentru cele pe care mi le arătase, pentru
cele pe care le aflasem despre el în acele câteva zile cât am fost
împreună şi am apucat cărarea care trecea pe lângă grădinile
îngrijite, ca să ajungem – eu şi Dimitrie – la debarcaderul
Mănăstirii Simonopetra.
Câtă vreme am aşteptat vaporaşul care să ne readucă „în
lume“ m-am gândit cum şaisprezece zile de şedere în Sfântul şi de
Maica Domnului păzitul Munte fuseseră de-ajuns ca să-mi
influenţeze tot restul vieţii. Plecam, aşadar, grozav de împlinit, cu
răspunsuri mai multe decât mă aşteptam să primesc la întrebările
mele. Cunoscusem oameni mai înaintaţi duhovniceşte decât mi-aş
fi imaginat. Şi la urmă l-am cunoscut pe Gheorgaki, care m-a
învăţat mai multe decât vroiam să aflu. În bagajele mele
duhovniceşti purtam de-acum seninătatea, liniştea, bucuria şi mă
simţeam cuprins de o fericire nespusă.
Un mare cuvânt de mulţumire este prea puţin faţă de ceea de
datorez Prea Sfintei Stăpâne şi Născătoarei de Dumnezeu, dulcii
noastre Maici, care m-a învrednicit să ajung în binecuvântata-i
grădină, să gust din roadele ei, să-i miros florile înmiresmate şi să
văd frumoasele privelişti. Aş face o nedreptate dacă nu i-aş
mulţumi şi prietenului meu Dimitrie, datorită căruia această
călătorie a putut fi realizată.
ADEVĂRUL ESTE LUMINA VIEŢII
Adevărul există, minciuna se plăsmuieşte. Adevărul trăieşte

veşnic, minciuna nu trăieşte niciodată îndeajuns ca să
88
îmbătrânească. Adevărul este mai convingător decât realitatea

simţită.
În Sfântul Munte Athos cuvântul evanghelic cel mai de
seamă despre adevăr a devenit trăire: „Veţi cunoaşte adevărul şi
adevărul vă va face liberi“. Adevărul oferă sentimentul libertăţii
depline, nu se teme de nimic, străluceşte mai tare decât lumina
soarelui, poate fi urmărit în istorie şi este permanent. Adevărul
este Însuşi Dumnezeu. Acest lucru îl auzim în rugăciunea:
„Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...“ şi în
Crez, unde se spune: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat“. Dumnezeu este lumină şi adevăr. Ce
înţelesuri cu adevărat frumoase! Lumina are posibilităţi nelimitate,
întunericul are prea puţine. Întunericul se risipeşte, se pierde de
îndată ce apare lumina. Nu pot convieţui. Dar dacă nu cunoaştem
lumina, ne complacem în semi-întuneric şi spunem: e bine şi aşa!
Lumina este viaţă. La ivirea zorilor întreaga fire începe să se
mişte, zările se lărgesc, privirea se aşterne până departe, vede curat
şi le cuprinde pe toate. Ceea ce se întâmplă în lumea văzută are loc
şi în cea nevăzută, în lumea duhovnicească. Când vine lumina în
sufletul omului, întunericul se destramă şi astfel sufletul începe să
vadă curat, să vadă în depărtare şi îşi fixează ţinte înalte, greu de
atins, veşnice.
Iar adevărul de căpătâi este că în această viaţă toate se
sfârşesc, chiar şi cele mai frumoase. Firesc era, deci, ca şi această
călătorie irepetabilă din Grădina Maicii Domnului să se sfârşească.
A fost o călătorie pe cărări pământeşti, dar şi duhovniceşti, în care
am întâlnit ceea ce sufletul meu dorea: oameni adevăraţi, care
învaţă pe ceilalţi prin cuvântul lor, prin viaţa lor, prin generozitatea
duhovnicească şi nobleţea sufletului lor. Pildă luminoasă este
părintele Paisie Aghioritul.
O călătorie este şi viaţa noastră. Începe şi – la un anume
punct – ajunge la sfârşit. Atunci vine vremea să dăm socoteală...
89

Din Tibet N SF Ontul Munte La B Atr Onul Paisie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din Tibet N SF Ontul Munte La B Atr Onul Paisie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuvânt către creştinii ortodocşi – Din Tibet, în muntele Athos la părintele Paisie Aghioritul

Din Tibet, în Muntele Athos la părintele Pasie

În anii din urmă se observă în lumea aşa-zis occidentală un

Adevărul este o realitate care a preocupat de-a lungul

CĂLĂTORIA MEA LA SFÂNTUL MUNTE

La începutul anului 1976 îmi satisfăceam stagiul militar la

drum frumos, de iarnă, pe coastele înzăpezite ale Holomodului. Ba

vedea cu ochii mei şi voi înmagazina în memorie să existe şi în altă

Şi nu doar timpul curge altfel, ci şi vocabularul este unul

Prima pe care am văzut-o a fost Sfânta Mănăstire

urce, ca nişte alpinişti, cărările duhovniceşti; alţii aflaţi la mijlocul

Următoarea în drumul nostru a

A treia la rând este Mănăstirea Sfântul Pantelimon

vama şi două-trei magazine care vindeau obiecte de artă populară,

După un urcuş scurt am ajuns la Sfânta Mănăstire

Vederea nu se îndestula de schimbarea priveliştelor şi odată cu

Între cele care s-au deosebit de la început era „Seraiul“, o

formează, probabil, cea mai dens locuită zonă a Sfântului Munte.

împreună la slujbă. Înainte de cântarea a noua a canoanelor,

Astfel s-a îndătinat cântarea imnului îngeresc la toate sfintele

Puţin după prânz am pornit împreună cu Dimitrie pe jos,

Din pricina trecerii multor închinători, peste puţinele ierburi

iar noi ne bucuram de iubirea aceasta. Fără să stea pe gânduri, cu

omeneşti, să facem investiţii duhovniceşti la banca

POVESTEA LUI GHEORGAKI

În vreme ce gustam din cele aduse de părintele, acesta a

Auzisem că diavolul e tare viclean, dar nu prea îmi venea să

străzi, ca un fluviu viu şi fluviul acesta uman se vărsa într-un

Următoarea călătorie pe care am făcut-o, ca să cunosc lumea,

pocăinţă. În acest fel mădularele devin locuri de acţiune ale harului

DIN CHICAGO ÎN SUEDIA

Afară, în lume, am aflat că toţi oamenii au părinţii lor

În primele zile în care am stat la ei a trecut pe la casa lor un

Cu puterea nefirească pe care o aveam de la satana, am zis

Această scenă a fost suficientă şi a constituit un bun prilej să

Adam şi Eva, despre viaţa în rai şi despre starea omului înainte de

chinuit de făptura Lui, Ziditorul a fost smerit de zidirea Lui.

cu care ar putea aprinde focul, intră acolo. Toată această procedură

DIN SUEDIA LA IERUSALIM

Minunea Preasfintei Lumini, despre care îmi povestise

toţii tresăltau de bucurie şi bucuria umpluse întreaga Biserică a

mântuirii lor, mântuire care este ţelul vieţii monahilor. Sfântul

şi spun doar cele necesare pentru supravieţuire. Vin la Katholikon -

ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI,

Mănăstirea pe care am ales-o să locuiesc a fost Simonopetra,

DESCOPERIREA BĂTRÂNULUI PAISIE

Momentul când împreună cu prietenul meu, Dimitrie, am

Bătrânul n-a dat prea mare însemnătate celor spuse de diavol,

Dimineaţă, într-un hal fără de hal, rănit, plin de ţepi şi de pământ,

A vrut să mă înspăimânte şi într-o zi a venit şi mi-a bătut în

păcălit de faptul că în acest moment are putere mare şi îl trage

înţelept şi te va iubi, dă-i înţeleptului pricină şi mai înţelept va fi“.

Dar cu toate că-l chinuie, îi dă bătaie de cap, îl luptă, bietul de

seama că, din pricina discuţiei de la chilie, am uitat să facem o

În faţa bisericii se află trapeza, unde, după Sfânta

În după-amiaza zilei următoare ne-am hotărât să mergem la

Târziu în după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la mănăstirea

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost chipul diavolului.

ÎN MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ

După patru zile de şedere în mănăstirea Filotheu, am apucat

şi lăsând în urma lor auziri gingaşe, ca să amintească în jur

ÎN MĂNĂSTIREA MAREA IVIRON

Am trecut pe la mănăstirea Iviron, care are ca ocrotitoare