Statutul evreilor din Romania inainte de 1878

Statutul evreilor din România a constituit obiectul multor controverse, pe plan intern şi
internaţional, cele mai multe afirmaţii şi aprecieri purtând amprenta conjuncturii politice,
nefiind susţinute de o bază documentară corespunzătoare.

Evreii erau organizati in comunitati numite bresle. Evreii erau discriminati si se “bucurau”
de un statut inferior celui pe care il avea majoritatea crestina.

In cea de a doua jumatate a secolului XIX, situatia juridica a evreilor s-a inrautatit: dreptul
de a locuii in orice asezare le-a fost ingradit la fel ca si dreptul de a practica anumite activitati
comerciale.

In ciuda faptului ca Programele Revolutiei de la 1848 prevedeau emaciparea evreilor, aceste

planuri nu au fost puse in practica chiar daca intelectuali evrei precum Hilel Manoach,
Constantin D Rosenthal ( pictorul tabloului “Romania Revolutionara”), Iuliu Popper,
Barbu Iscovescu si Davicion Bally au participat la Revolutie in mod activ.

Imediat dupa Revolutie, evreii, numiti de Alexandru Ioan Cuza “ romani de cult mosaic”,
devin o “problema evreiasca” .

legislatia româna referitoare la evrei se dezvolta sub semnul discriminarii etnice si religioase,
dobândind trasaturi bine definite. Rarele bune intentii ale unor guvernanti români privind
ameliorarea situatiei evreilor, în primul rând acordarea de drepturi civile acestora, ca si
anumite insistente în acelasi sens venite din afara tarii s-au izbit de tenacitatea si forta
curentului antisemit autohton.

Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat aparitia primei „Constitutii”

românesti. Aceasta prevedea obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale,
specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si puteau dovedi utilitatea trebuiau
evacuati din localitatile respective».

În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848
cereau emanciparea evreilor, ca si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o faza noua în
dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numarul legilor, dispozitiilor si
regulamentelor antisemite creste si treptat antisemitismul dobândeste un caracter de stat.

La 9 iunie 1848 Proclamația de la Islaz a revoluționarilor pașoptiști din Țara

Românească proclama „emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de
altă credință.
In anii următori Unirii, Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Au fost
cooptați evrei în posturi publice iar legea comunală din 1864 le asigura dreptul de a participa
- în anumite condiții - la alegerile municipale. Codul Civil din același an stipula
„naturalizarea evreilor după zece ani de rezidență în țară”.

In ciuda faptului ca Programele Revolutiei de la 1848 prevedeau emaciparea evreilor, aceste

planuri nu au fost puse in practica chiar daca intelectuali evrei precum Hilel Manoach,
Constantin D Rosenthal ( pictorul tabloului “Romania Revolutionara”), Iuliu Popper,
Barbu Iscovescu si Davicion Bally au participat la Revolutie in mod activ.

Imediat dupa Revolutie, evreii, numiti de Alexandru Ioan Cuza “ romani de cult mosaic”,
devin o “problema evreiasca’’.

Daca in Tara Romaneasca evreii erau o “problema” si erau lipsiti de drepturi in ciuda
aportului lor la dezvoltarea culturala si economica a societatii, in Transilvania anului 1867 ei
primeau, din partea Imperiului Austro-Ungar, toate drepturile civice