2.

IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată
pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In articolul 5 erau
prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
Constitutia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le
poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de Constituţiunea de
faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa, puterea executiva si
puterea judecatoreasca.
Prevederile Constitutiei din 1923 au constituit baza democratiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta a
electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi
rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile
executivului si ale sefului statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia din
1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi
si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
Se inregistreaza, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-se
agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele
nationaliste care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi
mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul
pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a
fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu,
Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential
al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al
neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au întrevăzut o
strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată in formula
"prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in primul
rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de
înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a
neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia
puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de
vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor
individuale ca "funcţii sociale”.
Democratia, idee de baza a gandirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de
atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era virulent combatuta
de gruparile extremiste de dreapta.
Ţărănismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea românească. Aceasta
conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin
că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe
mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic
de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin
aplicarea reformei agrare după primul razboi mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional
Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodariei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in
evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a
"statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria
taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului statului in
economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un
stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri
industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei
se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.
Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru sustinerea
dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" faţă de capitalul strain.
Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat
ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona
toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a ţărănimii
si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea de clasă"
împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată in 1935 la
Congresul Partidului Naţional Tărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in cadrul
statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in
aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica,
instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor leguitoare si
organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada interbelica s-a
inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la
cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica
"prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei
ţării de sub dependenţa capitalului strain. A fost adoptată noua Constitutie în 1923; au fost adoptate legi
privind comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924)
legea pentru organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărănistilor si
liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica
economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de
incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex de
factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă,
regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a
eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au

aparut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de
dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale
Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie politică numită
Garda de Fier.

Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea
antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de
materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte,
exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia
parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre
partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii
avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti.
In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In
planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe
cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat
o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a aderat la
Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea
capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei
comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era o "veriga slabă a
lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la putere a
burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de
producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat
multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a
P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării regimului
antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.