Sunteți pe pagina 1din 195

CUPRINS

Tabula gratulatoria ………………………………………………………


Prof.univ.dr. George Sorescu – Curriculum vitae ……………………………..
Marta ALBU, George Sorescu – profil ……………………………………….
Maria IONICĂ, Domnului Profesor George Sorescu, deosebită preţuire şi
profundă recunoştinţă………………………………………………
Nicolae PANEA, Liniștea alergătorului de cursă lungă………………………
Liliana-Simona PATRICHI, Aripi prin timp Cuvinte aniversare……………..
Ion POPESCU-BRĂDICENI, George Sorescu: un om între oameni şi cel mai
iubit dintre pământeni, sub bolta înstelată………………
Articole științifice
Carmen BANȚA, ..............................................................
Nina Aurora BĂLAN, Discursul politic și puterea neinstituționalizată – texte
premergătoare constituției de la 1866 – ……………………………
Ariana BĂLAȘA, George Sorescu – Întoarcerea Euridicei…………………
Ionela Matilda BREAZU, Tendințe în utilizarea prepozițiilor în limba română
Geo CONSTANTINESCU, Jorge Semprún: obra narrativa, los meandros de
la memoria…
Gabriel COȘOVEANU, Paradoxuri călinesciene………………………
Daciana-Mihaela DUMITRU, Clasicism indian și greco-latin în poezia lui
Mihai Eminescu…………
Gabriela GHEORGHIȘOR, Naţionalism şi mesianism românesc. Definiţii
radicale ale etnicităţii în publicistica și eseistica Generației ’27…….
Silviu GONGONEA, Poezia lui George Sorescu, între academism şi ruralism
structural………...................................................................................
Dan LUPESCU, Exegeza polemică EMINESCIANA de Ovidiu GHIDIRMIC..
Cristina Gabriela MARIN, Corina Mihaela GEANĂ, William Shakespeare’s
“The Tempest” andMihaiEminescu’s “Cezara” – a contrastive
essay………......
Denisa Bianca PASĂRE, Eminescu’s eros in the romantic autochthonous
space….......….......….......…………………………………….........…..
Florentina PASCU, Repere în diacronia ideilor critice în poezia eminesciană.
Dezvoltarea călinesciană…………………………………
Ion POPESCU-BRĂDICENI, În viziunea lui George Sorescu: „neliniştea
esenţelor” şi „freamătul plopului”……………………………………
Ion POPESCU-BRĂDICENI, Refugierea în interogaţie……………
Irina SIMANSCHI, Perspectivas sobre el americanismo. Definiendo
América………………………………………………………………
Gabriela ȘERBAN, Metropola – topos al perdiției în societatea burgheză……
TABULA GRATULATORIA

PANEA, Nicolae – prof.univ.dr. , prorector Relații internaționale, Universitatea


din Craiova
PREDA, Anamaria – conf.univ.dr., Decan, Facultatea de Litere,
Universitatea din Craiova
POPESCU, Mihaela – conf.univ.dr., prodecan Facultatea de Litere,
Universitatea din Craiova
ANGHEL, Florentina – conf.univ.dr., prodecan Facultatea de Litere,
Universitatea din Craiova
COŞOVEANU, Gabriel – conf.univ.dr., Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
BĂLAN, Nina – lect.univ.dr., Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova
DRĂGHICI, Ovidiu – lect.univ.dr., director Departamentul de Limba și literatura
română, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova
BEȘTELIU, Marin, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
CÎRSTEA, Cornelia, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
DUMITRAȘCU, Emil, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
GHIDIRMIC, Ovidiu, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
LIVESCU, Michaela, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
NEGOMIREANU, Doina, prof.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea
din Craiova
SORESCU, Sorina, conf.univ.dr. Facultatea de Litere, Universitatea din
Craiova
PROF.UNIV.DR. GEORGE SORESCU

DATE BIOGRAFICE:
Născut la 23 septembrie 1927, în comuna Bulzeşti, județul Dolj.

STUDII:
Studii primare și gimnaziale, în comuna natală.
Studii liceale: în Bucureşti şi Craiova (Liceul Fraţii Buzeşti). În
1948 – două clase într-un an. Absolvent în 1949.
Studii universitare: Facultatea de Litere din Bucureşti (1949-
1953). A fost coleg de an cu Titus Popovici, Mioara Grigorescu-Avram,
Liviu Călin, Gheorghe Mihăilă, Marin Bucur ş.a.

ACTIVITATE DIDACTICĂ:

1953-1961: Profesor de Limba şi Literatura Română la Liceul


“Traian” din Drobeta Turnu Severin;
1961-1963: Asistent şi lector la Facultatea de Filologie a Institutului
Pedagogic din Craiova;
1964-1966: Lector dr., prin concurs la Universitatea din Craiova
În anul 1970, îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din
Bucureşti cu tema Gheorghe Asachi – viaţa şi opera, cu profesorul
universitar dr. Dumitru Micu.
1972: Conferenţiar dr., prin concurs, Universitatea din Craiova.
1990: Profesor univ. dr., prin concurs, tot la Facultatea de Litere a
Universităţii din Craiova.
Activitatea didactică:
Cursuri magistrale: Istoria literaturii române, perioadele 1830-1860;
1860-1900; 1900-1940.
Cursuri opţionale: (Evoluţia romanului românesc, Eminescu.
Capodopere. Note şi variante; Mircea Eliade, Istoricul religiilor
comparate).
Descoperă într-o arhivă particulară, în Drobeta Turnu Severin,
manuscrisul inedit – LA LEUCAIDE D'ALVIRO CORINTIO-DACICO al
lui G. Asachi (Sonete, în stil petrarchist şi arcadic, pe care îl editează în
1974; 1991). Textele poetice, inedite, în limba italiană, îi oferă datele
necesare înlăturării unor erori exegetice privind posibilităţile creatoare ale
celui ce evocă pe nemuritoarea Leuca (Bianca Milesi).
Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul
1980.
Este conducător de doctorat din anul 1992 (35 de lucrări finalizate).
În continuare, profesor doctor consultant.
Este laureat al Academiei Române (5 martie 2004)

OPERA (în volume)

 Gh. Asachi. Viaţa şi opera, Editura Minerva, Bucureşti, 1970 (teza


de doctorat); Studiu monografic;
 Întoarcerea Euridicei (versuri), Editura Albatros, Bucureşti, 1970;
 Georgio Asachi, La Leucaide D'Alviro Corintio-Dacico (poezii
inedite). Traducere, prefaţă şi studiu de George Sorescu, Editura
Minerva, 1974;
 Desen Sonor (versuri). Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978;
 Structuri erotice în poezia română, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1982 (Premiul Uniunii Scriitorilor) – Studiu critic;
 G. Asachi, Leucaida, ..., Ediţia a doua. Studiu monografic, prefaţă,
note de George Sorescu, (Ediţie revăzută şi completată) Editura
Minerva, 1991.
 Scriitori români (1830-1870).Sinteze literare, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1991 – Studiu;
 Neodihna Vămilor (nuvele şi povestiri), Editura Universalia,
Craiova, 1993;
 Aripi în timp (versuri), Editura Spicon, Tg. Jiu, 1994;
 Neliniştea esenţelor (studiu critic), Editura Spicon, Tg. Jiu, 1996
(Premiul Uniunii Scriitorilor);
 Colocvii în Grădina Hesperidelor, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2002;
 Aripi în timp (versuri, ediţie nouă  cele trei volume, plus capitolul
Cutremur în Arcadia. Prefaţă  Dumitru Micu. Postfaţă  Ovidiu
Ghidirmic. Editura Didactica Nova, Craiova, 2000).
 Mihai Eminescu. Făt-Frumos din Lacrimă, Ediţie îngrijită, Tabel
cronologic şi referinţe critice de George Sorescu, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1995;

Ediţii:
 Marin Sorescu, Versuri inedite. Cuvânt introductiv, note, anexe şi
biobibliografie de George Sorescu, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2001;
 Marin Sorescu, Versuri inedite. Ediţie îngrijită, revăzută şi adăugită.
Postfaţă, note, anexe şi bio-bibliografie de George Sorescu, Editura
Alma, Craiova, 2002;
 Marin Sorescu, Săgeţi postume (Epigrame inedite). Ediţie îngrijită.
Cuvânt introductiv. Note, anexe şi biobibliografie de George
Sorescu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002;
 Marin Sorescu, Parodii. Fabule. Epigrame, Cuvânt înainte, note şi
cronologie de George Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2003.
 Marin Sorescu, Proză scurtă, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2003.
 Marin Sorescu, Sonete inedite, Ediţie îngrijită şi prefaţă de George
Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005.
 Marin Sorescu, Cronici dramatice, Ediţie îngrijită şi prefaţă de
George Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005.
 Marin Sorescu, Poezii inedite, Cuvânt introductiv de George
Sorescu. Marin Sorescu şi „Scrisul Românesc” de Florea Firan,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2006.
 Poezii alese de cenzură (ediția a II-a), Editura Autograf MJM,
localitate, 2006.
 Marin Sorescu, Cronici literare, Editura

Culegeri de folclor
Marin Sorescu, Poezii populare, Editura Autograf MJM, localitate,
2013.
Jurnale:
 Marin Sorescu în patru continente. Jurnal II. Inedit. Ediţie îngrijită,
Cuvânt introductiv, note şi anexe cu o schiţă a călătoriilor de George
Sorescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2006.
 Marin Sorescu,Romanul călătoriilor. Jurnal inedit III (Plimb cățelul
pământului), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2008.
 Marin Sorescu, Jurnal inedit IV, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2009.
 Marin Sorescu, Jurnal inedit V, Editura Autograf MJM, 2012.
 Marin Sorescu, Jurnal inedit VI, Editura Autograf MJM, 2013.
 Marin Sorescu, Jurnal inedit VII, Editura Autograf MJM, 2014.
 Marin Sorescu în lumea latină. Jurnal VIII, Editura Eikon, Cluj,
2014.

Scrisori și documente inedite


 Marin Sorescu în scrisori de familie (Text, note și anexe de George
Sorescu), Editura Spicon, Tg. Jiu, 1999;
 Marin Sorescu în scrisori de familie – Altar cu parabole, Cuvânt
introductiv, note şi comentarii de George Sorescu, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Alutus, Slatina, 2001;
 Marin Sorescu în scrisori, vol. I, ediție îngrijită de G. Sorescu și
Emil Istocescu, Editura Autograf, Craiova, 2009.
 Marin Sorescu în documente și scrisori inedite, vol. II, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 2010.
 Marin Sorescu în scrisori și documente inedite, vol. III, ediție
îngrijită de G. Sorescu și Emil Istocescu, Editura Tiparg, Drăgășani,
2011.
 Marin Sorescu în documente și scrisori inedite, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2011.

Configurări grafice
 Marin Sorescu, Configurări grafice I, volum îngrijit de G.
Sorescu și Al. Manda, Editura Alma, 2009.
 Marin Sorescu, Configurări grafice II, Editura Autograf MJM,
2012.
 Marin Sorescu, Configurări grafice III, Editura Autograf MJM,
2013.

Referinţe critice:
1. În volume: Cornea, Paul – Originile romantismului românesc,
Editura Minerva, 1972, pp. 324, 569; Ursu, N. A., Notă asupra ediţiei:
Gheorghe Asachi, Opere I, Editura Minerva, 1973, XLIV-XLV; Caracostea,
D.,  Arta cuvântului la Eminescu, Editura Junimea, 1980, „Addenda
bibliografică selectivă”, p. 476; Firan, Florea, De la Macedonski la Arghezi,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975, pp. 407-408; Presa literară
craioveană, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 276; Popa,
Marian, Dicţionar de literatură contemporană, ediţia a II-a, Editura
Albatros, Bucureşti, 1977, p. 513; Dicţionarul literaturii române de la
origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, pp. 59,
60, 101, 116, 534, 577, 891; Scriitori români, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 44; Rotaru, Ion, Forme ale clasicismului
în literatura românească până la Vasile Alecsandri, Editura Minerva, 1979,
p. 204; Datcu, Iordan, Stoenescu, Dicţionarul folcloriştilor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 63-64; Firan, Florea,
Profiluri şi structuri literare, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986, pp.
66, 113, 116; Sorescu, Marin, în volumul Portrete în oglinzi paralele, de
Rusu Gabriela Păsărin, Editura Horion, Rm. Vâlcea, 1997, p. 33 ş.a.

2. În periodice:Micu, Dumitru, Seducătorul Asachi, „Tribuna”,


1970, nr. 22; Crohmălniceanu, Ov. S.,  George Sorescu, Gheorghe Asachi,
„România Literară”, 1970, iulie 30; Piru, Al., Asachiana, „România
Literară”, 1970, nr. 44 (vezi şi răspunsul lui George Sorescu Plăsmuiri
critice, „România Literară”, nr. 46, 12.11.1970); Rarişte Florenţa, D.
George Sorescu, Gheorghe Asachi, “Convorbiri Literare”, 1970, nr. 6, pp.
90-91; Precup, Ieronim  George Sorescu, Întoarcerea Euridicei, “Tribuna”,
1970, nr. 35, p. 2; Pătraşcu, Ion,  George Sorescu, Întoarcerea Euridicei,
„Înainte”, 1970, nr. 191; Sorescu, Marin, Scrisul rămâne şi te judecă,
“Cronica”, Iaşi, an. X, nr. 48, p. 513, 28.11.1975; „Convorbire consemnată
de Nicolae Florescu”, p. 4; „Transilvania”  în „Cronica Literară” nr. 9,
1977, septembrie, an. V (LXXXIII), p. 53; Duţescu, Mihai, George Sorescu
– Desen Sonor, 15 decembrie 1978; Andreescu, Mihaela, Peste un secol de
poezie preeminesciană, „Ramuri”, nr. 1 (223), 15 ianuarie 1983, p. 11;
Andreescu, Mihaela, Profil George Sorescu, „Ramuri”, nr. 10 (268), 15
octombrie 1986, p. 13; Vârgolici, Teodor, George Sorescu: Leucaida,
„Literatorul”, an I, nr. 10, 8 noiembrie 1991; Ghidirmic, Ovidiu,
Recuperarea universului arhaic, în „Cuvântul libertăţii”, 14 septembrie
1993, p. 3; Florea, Miu, Profil George Sorescu, „Ramuri”, nr. 1, ianuarie
2000, p. 11; Eugen Simion, Marin Sorescu, epistolier, I-II, în „Curentul”,
10, 17 aug. 2001 (vol. George Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie,
Ed. Alutus, 2001); Ovidiu Ghidirmic – George Sorescu, Colocvii în
Grădina Hesperidelor, în revista „Scrisul Românesc”, an I, nr. 1-2, 2003, p.
4 ş.a.

Articole reprezentative:

1. Infernul în vechile culturi (sumero-accadiană şi asiro-babiloniană),


în „Scrisul Românesc”, nr. 4, 2003, p. 29.
2. Cultul lui Dionysos, în „Scrisul Românesc”, nr. 5-6, 2004, p. 16-17.
3. În mări din tot înaltul, în „Scrisul Românesc”, nr. 7-8, 2004, p. 18.
4. „Nimicul” în accepţie eminesciană, în „Scrisul Românesc”, nr. 9-10,
2004, p. 16.
5. Mesianism convertit, în „Scrisul Românesc”, nr. 11-12, 2004, p. 16.
6. Ascultându-l pe Noica, în „Scrisul Românesc”, nr. 1-2, 2005.
7. Conceptul tăcerii în erosul eminescian, în „Scrisul Românesc”, nr.
3-4, 2005.
8. Eminescu. Faţetele exegezei, în „Scrisul Românesc”, nr. 5-6, 2005.
9. Marin Sorescu – poet neoromantic, în „Scrisul Românesc”, nr. 7-8,
2005.
10. 10 Eden dacic în Memento mori, în „Scrisul Românesc”, nr. 9-10,
2005.
11. Marin Sorescu – Sonete, în „Scrisul Românesc”, nr. 11-12, 2005.
12. Arii oraculare, în „Lamura”, nr. 1-2-3, 2005.
13. Model arhetipal în Călin Nebunul, în „Lamura”, nr. 4-5-6, 2005,
p.5.
14. Puntea de Marin Sorescu. Simbol tragic al trecerii, în „Lamura”, nr.
10-11-12, 2005, p 9.
15. Cenuşa păsării Phoenix, în „Scrisul Românesc”, nr. 1-2, 2006.
16. Apostazie neoromantică, în „Scrisul Românesc”, nr. 1-2, 2006.
17. Mythos şi exegeză modernă, în „Scrisul Românesc”, nr. 3-4, 2006.
18. Arhetip folcloric – component „originar”, în „Scrisul Românesc”,
nr. 5-6, 2006.
19. De la Homer la Eminescu, în „Scrisul Românesc”, nr. 7-8, 2006.
20. Marin Sorescu – Tratat de inspiraţie, în „Scrisul Românesc”, nr. 9-
10, 2006.
21. Arcadii cu melancolii, în „Scrisul Românesc”, nr. 11-12, 2006.
22. Uica Vela, în „Lamura”, nr. 1-2-3, 2006.
23. Unde e metafora? I, în „Lamura”, nr. 4-5-6, 2006.
24. Unde e metafora? II, III, , în „Lamura”, nr. 7-8-9, 2006.
25. Marin Sorescu în medii literare hispanice, , în „Lamura”, nr. 10-11-
12, 2006.
26. Eminescu şi prototipurile eterne, în „Scrisul Românesc”, nr. 1-2,
2007, p.10.
27. Asachi – poet petrarchist, nu „petrarchizant”, nr. 3-4, 2007, p.10.
28. Ispitele exegezei, în „Scrisul Românesc”, nr.5-6, 2007, p. 10.
29. Luceafărul şi codurile înţelepciunii, în „Scrisul Românesc”,
30. Cădere şi recădere în poezia eminesciană, în „Scrisul Românesc”,
George Sorescu – profil

Lect.univ.dr. Marta ALBU


Universitatea din Craiova
marta_albu@yahoo.com

Volumul de față apare cu ocazia împlinrii vârstei de 90 de ani a


profesorului George Sorescu și oferă o imagine sintetică despre configurarea
întregii sale activități,
Poet, prozator, istoric şi critic literar, profesor universitar, George
Sorescu debutează în 1957, în „Oltenia literară”. Publică poezii în stil clasic,
traduceri, articole, eseuri, povestiri şi nuvele în reviste de profil – „Ramuri”,
„Tribuna”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Scrisul
Românesc”, „Lamura” –. Pasiunea pentru poezie, ereditară, îşi găseşte
expresia în volumele Întoarcerea Euridicei (1970), Desen sonor (1978),
Aripi în timp (1994). Aripi în timp (ediţia a II-a)1. În poeziile sale – poeme,
sonete – stăruie reflecţiile şi neliniştile unui eu creator, ancorat simbolic în
tradiţiile şi în toposurile universului rural. Structural, un neoromantic pentru
care miturile se constituie, uneori, în puncte de reper, adecvate propriilor
căutări şi aspiraţii.
Volumele sale de istorie şi critică literară – Gheorghe Asachi (1970),
Structuri erotice în poezia română (1982), Scriitori români (1830-1870) –
1991,Neodihna vămilor, Neliniştea esenţelor, Colocvii în Grădina
Hesperidelor (2002)– au fost apreciate în mediile academice2, interpretarea

1
cu adaos – capitolul Cutremur în Arcadia – dedicat lui Marin Sorescu, după decesul
acestuia (8 decembrie 1996).
2
Vezi D. Micu, „Între Minerva şi Pan” – prefaţă la volumul Aripi în timp – ediţia a doua a
lui George Sorescu, Editura Spicon, Târgu-Jiu; D. Micu, „Seducătorul Asachi”, Tribuna
sa bazându-se pe documente şi date inedite, specifice zonelor arhivistice şi
pe exegeză. meticulos în expresie
Din anul 1999, a publicat 28 de volume din creaţia lui Marin
Sorescu, versuri, epigrame, sonete şi rondeluri, jurnale de călătorie, cronici
literare, cronici dramatice, grafică, pictură etc., întregind astfel, opera
scriitorului, conturând relaţiile cu alţi scriitori ai lumii, personalităţi
marcante, participările la festivaluri internaţionale de poezie, recitaluri de
poezie în medii literare hispanice, latine, germane etc., documente inedite,
manuscrise recuperate din arhiva lui Marin Sorescu.
Este conducător de doctorat din anul 1992. A coordonat 35 de teze
de doctorat, cu teme din literatura română şi literatura universală (franceză,
engleză, etc.), studii comparatiste. O mare parte a acestor teze au la bază
contribuţia doctoranzilor în legătură cu diferite aspecte ale operelor literare,
precum şi cu orientările tematice în cadrul spaţiului abordat. Doctoranzii săi,
din România, Macedonia, Grecia şi Republica Moldova, au primit
indicaţiile necesare, vizând metoda de lucru, cercetările unor opere, cât şi a
unor manuscrise, stabilind criteriile estetice, existente în spaţiul fiecărei
creaţii. Dintre doctoranzii săi, s-au impus, prin lucrările lor, Nicolae Panea,
Ovidiu Ghidirmic, Constantin M. Popa, Corneliu Rizea, Aloisia Şorop,
Gabriela Rusu Păsărin, Ion Popescu-Brădiceni, Doina Braester, Ariana
Bălaşa, Maria Ionică şi mulţi alţii. Multe lucrări elaborate cu răbdare şi
acribie au fost publicate şi apreciate pe deplin în mediile academice,
constituind adevărate contribuţii în domeniul cercetat.

XIV, nr. 28 (702), 9.VI.1970); Eugen Simion, ??? Ov. S. Crohmălniceanu, „România
literară”, 30.VIII.1970; Teodor Vârgolici, „Literatorul”, nr. 10, 8.11.1991; Ovdiiu
Ghidirmic, Erudiţie şi lirism, postfaţă la vol. Aripi în timp, editura Didactica Nova, Craiova,
1999, pp. 201-203; ….,D. Caracostea, N. A. Ursu, Paul Cornea, Mihaela Andreescu,
Gabriela Rusu-Păsărin, Portrete în oglinzi paralele, Editura Horion, Râmnicu-Vâlcea,
1997, p. 33.
„Avem satisfacţia profesională că doctoranzii noştri au dovedit un
înalt grad de responsabilitate, bazându-se pe o pregătire temeinică,
respectând criteriile ştiinţifice utile înţelegerii conţinutului respectiv” –
afirma profesorul George Sorescu, într-una din discuţiile avute la catedra de
Limba şi Literatura română.
Este apreciat, prin activitatea ştiinţifică, şi în mediile academice din
ţară, fiind solicitat ca referent ştiinţific în comisiile de doctorat ale lui Eugen
Simion, Dumitru Micu, D. Păcurariu, Alecu Hanţă şi alţii.
Domnului Profesor George Sorescu,
deosebită preţuire şi profundă recunoştinţă

Maria IONICĂ
Prof.dr. C.N. Ion Minulescu Slatina
maria.ionica@gmail.com

Am salutat de la început şi cu sincer entuziasm ideea unor


manifestări binemeritat omagiale George Sorescu 90 şi a acestui inedit
volum George Sorescu, drept pentru care îi felicit din toată inima pe
iniţiatori şi realizatori.
Sunt unul dintre cei câţiva zeci (mai exact, 35) de doctoranzi coordonaţi,
cu excepţional profesionalism şi binecunoscuta generozitate, de Domnul Profesor
universitar George Sorescu spre obţinerea râvnitului titlu. Faţă de ceilalţi doctori
în filologie giraţi de extraordinarul nostru Domn Profesor, am avut privilegiul ca
acesta să fi fost, în timp, membru în comisia de admitere a mea la facultatea
craioveană şi apoi profesor de literatura română, îndrumător al lucrării ştiinţifice
pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ şi, respectiv, coordonator al
tezei de doctorat. Nu mulţi studenţi au asemenea şansă.
Am avut, aşadar, posibilitatea de a mă bucura de prezenţa unei
valoroase personalităţi în cel puţin trei momente importante ale parcursului
meu profesional.
Din prima clipă am fost surprinsă de remarcabila bonomie a chipului
său. Pe lângă bucuria reuşitei la facultate, fără nicio oră de „meditaţie“ (mai
ales că rataseră admiterea multe colege asaltate de celebrii meditatori ai
Băniei), toată vara aceea am povestit mamei şi surorii de ce minunat
profesor examinator avusesem parte. Ulterior, mi-am dat seama că şi
glacialitatea din ochii celuilalt profesor al comisiei era doar aparentă, poate
şi semn că D-l Marin Beşteliu urma să facă pe atunci un pas hotărâtor (şi-a
dat peste puţin timp doctoratul). Cu anii, le-am mulţumit amândurora, cum
meritau, iar cât priveşte colaborarea cu Domnul George Sorescu, deie
Domnul să continue…
Cu atitudine şi prezenţă mereu impecabile (în elegantele costume gri-
oţel), cumpătat şi sobru (dar fără morga de superioritate), conferenţiind liber
(printre puţinii, dacă nu singurul dintre dascălii noştri), citând pasaje ample din
Eminescu, Asachi, Alecsandri, Coşbuc etc., etc., recurgând frecvent la
paralelisme şi citate în latină, greacă, italiană, profesorul George Sorescu s-a
impus şi rămâne un redutabil model de ţinută academică.
La noblesse oblige, au decretat francezii. I-am mărturisit D-lui
Profesor nedumerirea mea de odinioară, când, la un seminar (cu o temă de
care noi nu prea aveam chef), am delegat-o pe şefa de grupă să-l „provoace“
a ne vorbi despre Marin Sorescu, iar mie nu mi s-a părut destul de entuziast.
Peste ani mi-am făcut mea culpa, înţelegând mai bine lucrurile. Înainte de
toate, este uimitor cum o familie dintr-un sat al Olteniei a reuşit să dea
literaturii române 3 literaţi şi 3 scriitori*, dintre care unul a fost foarte
aproape de momentul încununării cu laurii Nobel-ului. Documentele la care
am avut acces m-au convins de impresionanta comuniune dintre membrii
familiei Sorescu, iar sentimentele dintre fraţii George şi Marin au fost de
timpuriu potenţate de înalte aspiraţii literar-creatoare. Tulburătorul volum
Marin Sorescu în scrisori de familie (Slatina, 2001) ilustrează plenar
afirmaţia autorului Liliecilor despre rolul fratelui mai mare: „George, fratele
meu, profesor la Universitate, a fost într-un fel şi mentorul meu şcolit…”.

*
De fapt, 4 scriitori, dacă-l avem în vedere şi pe Nicolae, cel mai mare dintre fraţii Sorescu.
Bun recitator, înzestrat, de asemenea, cu o memorie excepţională, acesta a publicat câteva
cărţi de poezie după 80 de ani, vârstă ce ar fi trebuit să-l impună în Cartea recordurilor.
După citirea acestor scrisori, nu poţi să nu observi că tânărul profesor
George Sorescu a fost şi un veritabil sprijin material al întregii familii, dar
îndeosebi pentru studentul Marin Sorescu.
Trăind în Slatina, o posibilă temă a tezei mele de doctorat ar fi fost
Minulescu. Chiar începusem să strâng materiale, când am primit de la D-l
Profesor o variantă mai puţin reuşită a ceea ce urma să fie volumul din
2001. Lecturată cu un fel de nesaţ, această carte m-a făcut să iau hotărârea
şi, la următoarea întâlnire, am reuşit să conving că mi se pot încredinţa
atâtea şi atâtea documente de familie, precum şi tulburătoare amintiri despre
Marin Sorescu. Deci, în cele din urmă, subiectul a fost Marin Sorescu.
Viaţa şi opera. Era la doar câţiva ani de la trecerea în eternitate a singurului
printre poeţi şi abia se mai amintea numele lui (păstrez astfel de texte cu
trimiteri jovial-amnezice: Unde fugim de-acasă - „vorba cuiva“, se
„preciza“ într-o cunoscută, poate cea mai cunoscută revistă de literatură
română contemporană). Am crezut o vreme că într-atâtluase prin surprindere
fulgerătoarea dispariţie, că nu se conştientiza imensa pierdere. Aprofundând
aspecte ale vieţii şi operei lui Marin Sorescu, am descoperit, cu amărăciune,
că scriitorul avusese mulţi admiratori, dar şi destui neprieteni în lumea
literară.
Beneficiind de sprijinul competent al Domnului Profesor George
Sorescu, am lucrat cu reală pasiune vreme de trei ani, am dat cuvenitele examene
(care m-au readus, parcă, în studenţie), am publicat şi teza susţinută în 2003. Dar
universul artistic sorescian este inepuizabil şi continuă să mă fascineze. Până în
prezent, pe lângă lucrarea de doctorat, am publicat mai multe volume şi articole
biobibliografice despre Marin Sorescu.
Domnul Profesor mi-a îngăduit să-l sun la orice oră şi să pun orice
întrebare, cu riscul retrăirii unor amintiri dureroase… Mai mult, i-am
cunoscut pe unii membrii ai familiei (Radu, Mioara, Ionică, Nicolae,
Marioara) şi toţi au vorbit cu emoţie despre Marin. Şi familia mea apreciază
momentele în care îl poate asculta pe D-l Profesor vorbind şi recitând, iar
zilele în care ne întâlnim sunt ca de sărbătoare.
Chiar dacă în aceste vremuri s-a revenit la o mai veche zicală
mucalit-interogativă („ce mai e suta azi?“), cred că sunt în asentimentul
tuturor doctoranzilor Domniei Sale dorindu-i La Mulţi Ani!, cu sănătate şi
noi izbânzi literare.
Mărturisesc că ori de câte ori am fost solicitată să fac asemenea prezentări
m-a urmărit celebra sentinţă eminesciană: …nu slăvindu-te pe tine, / Lustruindu-
se pe sine sub a numelui tău umbră… De aceea nu aş vrea să se creadă că am
urmărit laude nemeritate din această îndelungată colaborare, deosebit de
fructuoasă şi de onorantă pentru mine. Dimpotrivă, am lucrat/lucrez cu reală
pasiune, iar Domnul Profesor Universitar Doctor Scriitor George Sorescu
reprezintă şi pentru mine un exemplu de adevărat mentor.
Reasigurându-l de profunda mea gratitudine, îi doresc sănătate şi
putere de muncă pentru a face în continuare ordine printre numeroasele
manuscrise rămase de la Marin Sorescu şi a spori numărul celor aproape 30
de volume publicate cu postume soresciene. Căci, pe lângă îndelungata şi
prodigioasa activitate didactică, pe lângă propria-i operă literară, Domnul
Profesor George Sorescu s-a dedicat, mai ales în ultimele decenii, cercetării
şi publicării miilor de texte şi documente păstrate sau rămase în arhivă după
stingerea prematură a fratelui său Marin Sorescu, al cărui geniu l-a intuit şi
l-a stimulat încă din anii copilăriei scriitorului.
Şi, pentru că în prezent colaborez la un alt volum cu documente
soresciene inedite, nu găsesc acestei sumare prezentări o încheiere mai
potrivită decât profeţia făcută, în 13.X.1958, de unchiul Costache-soţul
mătuşii Ricuţa (sora mamei):
Te felicităm pentru debutul în Istoria Literaturii Române şi-ţi dorim
ca în anii ce urmează generaţiile ce urmează să-ţi studieze în şcoli volumele
tale de stihuri alături de cele ale altor creatori de frumos.
LA MULŢI ANI, Domnule Profesor!
Liniștea alergătorului de cursă lungă

Prof.univ.dr. Nicolae PANEA


Prorector Universitatea din Craiova

Momentele acestea în care trebuie să scrii despre profesorii tăi, când


nimic nu ți se pare mai firesc și când epitetele se bulucesc în minte cerându-
și dreptul să se așeze pe foaie lângă substantive cât mai generoase sunt, de
fapt, niște vârtejuri, care te atrag într-o amețitoare horă a gândurilor,
amintirilor, imaginilor trecutului, mai apropiat sau mai îndepărtat, un
accelerator de particule ce separă zile, ore, ce amalgamează secvențe ale
vieții tale cu o viteză, pe care comoditatea fotoliului în care te-ai așezat să
scrii nu o aștepta în niciun fel.
Astfel de momente sunt neprogramate confruntări cu tine însuți,
verificări neprevăzute ale faptelor, gesturilor, devenirii tale căci oamenii
despre care îți propui să scrii sunt cei care ți-au marcat evident devenirea,
căci, altfel, ce rost ar avea să scrii despre ei?! și cel mai dificil lucru este să
te scoți pe tine din rememorare, scriind doar despre acela.
Despre George Sorescu este și mai greu să faci așa ceva pentru că
amestecul lui în destinul meu (și sunt convins că al multor altora!) s-a făcut
mereu cu delicatețe, o generoasă delicatețe.
De altfel, firescul prezenței lui alături de mine în contexte
complicate, uneori decisive, mă copleșește acum, când scriu și realizez ceea
ce am subliniat deja în titlu.
George Sorescu, acest alergător de cursă lungă în cultura română, e
pregătit de tradiția neamului lui, de tradiția însăși, de acea tradiție sătească
pentru care orice confruntare se traduce într-o luptă cu veșnicia, să lase ceva
în urmă, în liniște, firesc și temeinic.
Așa se explică poate și formația sa clasică, aș zice, chiar, natura sa
clasică. Așa se explică și interesul său literar, cultural pentru acele figuri
întemeietoare, precum Asachi.
Așa se explică patima pentru cercetarea arhivelor, pentru căutarea
documentelor inedite, pentru salvarea unora, chiar!
Așa se explică devoțiunea pentru fratele care îi reprezintă neamul și
căruia îi construiește cea mai avizată operă completă.
Așa se explică lipsa oricărei tentații avangardiste și situația
paradoxală de a fi editorul unuia dintre cei mai importanți spărgători de
canon din literatura noastră. George Sorescu este, în realitate, unul dintre
puținii intelectuali pe care modele, aventurile literare nu l-au convins
niciodată. Opera completă pe care o adună fratelui său nu contrazice cu
nimic formația sa clasică și afirmațiile anterioare.
Aș putea invoca profesorul, istoricul literar, monograful,
traducătorul, dar această lucrare asupra căreia s-a aplecat obsesiv mi se pare
reprezentativă pentru personalitatea lui.
Regăsim aici spiritul critic al istoricului literar, rigoarea
monografului și al autorului de ediții critice, obsesia modelului specific
profesorului universitar, conștiința filiației, a datoriei, iubirea și liniștea
crestelor.
George Sorescu și-a asumat această cursă lungă, plină de
responsabilități și o parcurge cu liniștea pe care ți-o dă conștiința destinului
împlinit.
Aripi prin timp
Cuvinte aniversare

Liliana-Simona PATRICHI
Ph.D. București
simonapatrichi@yahoo.com

ABSTRACT
Professor George Sorescu is representative for Romanian literature
due to the several roles performed at highest standards: poet, prose writer,
translator, literary critic and historian, university professor. He is, also, the
spokesman and most dedicated publisher of Marin Sorescu (his brother and
our famous poet)'s work.
His literary genius and craftsmanship are under the auspices of the
Socratic” daimon” (”God's gift”) that gave him strength and inspiration
throughout his career.
The verses in the presentation are taken from the volume ”Aripi în
timp” (”Wings over time”) which I consider representative for the role of
poet and thinker George Sorescu.

E noiembrie, „cad frunzele iar”, iar noi, cei care am avut privilegiul
și onoarea să-l cunoaștem pe domnul profesor emerit George Sorescu
sărbătorim alături de dumnealui prin scris, vârsta-i nobilă de 90 de ani,
precum și viaţa dedicată scrisului.
Orice om de litere este un neobosit scriitor, creator, povestitor. Din
momentul în care pune prima dată condeiul în mână și își aruncă ochii pe
prima lucrare de critică și istorie literară, descifrând tainele cuvintelor și
simbolurilor, viața îi este dedicată scrisului. Pe măsură ce citește își dorește
cu ardoare, până la obsesie chiar, să descopere sursele izvoarelor literare,
profunzimile folclorice, psihologice și filozofice din spatele paginilor. Își dă
seama că sarcina lui nu va avea niciodată final, pentru că mereu va fi ceva
care-i va rămâne ascuns și nedescoperit.
Acestea sunt și caracteristicile domnului profesor universitar George
Sorescu. A fost și încă este un neobosit căutător de comori literare, printr-un
permanent joc de întrebări și răspunsuri, purtat mereu cu moderată
meticulozitate și sensibilitate: „Cresc întrebări în fiece / Hotar –/ M-
ademenesc în taină/ Și ... dispar.”
Prezentarea mea nu este lungă, dar am făcut tot posibilul să surprind
cât mai multe din personalitatea domnului profesor. Ea se raportează, în
primul rând, la perioada (scurtă) în care am avut privilegiul să lucrez sub
coordonarea dumnealui. Sunt conștientă de permanenta preocupare pentru
exegeză literară, pentru descifrarea manuscriselor regretatului poet Marin
Sorescu, fratele Domniei sale, din perioada când îmi superviza activitatea la
Școala Doctorală, precum și îmi supraveghea pregătirea tezei de doctorat.
Apoi ca să am fundament pentru cele prezentate, am căutat
informații suplimentare în diversele interviuri, pe care le-a acordat de-a
lungul timpului: revistelor (Lamura, Armonii Literare), ziarelor (Gazeta de
Sud, Cuvântul Liberatății, Adevărul), televiziunilor (TeleU Craiova,
Digi24), făcând tot posibilul să prezint, într-o lumină adevărată și obiectivă
meritele și personalitatea domnului profesor George Sorescu. De asemenea,
titlul face referire la volumul de poezii „Aripi în timp”, scris de dumnealui,
de care mă leagă o frumoasă amintire, pentru a-mi puncta ideile într-un mod
cât mai poetic. Am considerat că prin lecturile suplimentare voi putea să-l
omagiez la adevărata valoare.
Vede lumina zilei în 1927, în comuna Bulzeşti, din județul Dolj, „loc
sacru”, pe care l-a păstrat permanent în suflet ca o pecete de neșters. Este
descendent dintr-o familie simplă, de ţărani, „dar cu preocupări literare”,
după cum el însuși susține în interviuri. „A luat literatura cu asalt” fiind, pe
rând sau în paralel, poet, prozator, critic şi istoric literar, traducător,
conferenţiar şi profesor universitar, pentru că, după cum mărturisește cu
sinceritate, „căutarea-i visul meu stingher”.
A putut să se afirme în atât de multe direcții pentru că a fost
binecuvântat cu darul zeilor sau cu „daimonul” din „accepţie socratică”.
Fără acest daimon, motiv central, dar și sursă de inspirație a operei sale, nu
ar fi putut să realizeze nimic. Aşadar, consideră dumnealui, „ca să devii
creator autentic, trebuie să moşteneşti un geniu, un daimon, care – printr-un
act de cultură, prin aprofundarea unei culturi filosofice – să se poată
materializa, să devină vizibil în planul valorilor literare…”
Procesul de cunoaștere și de creație a fost unul sistematizat și
concentric, dezvoltându-se și crescând de la an la an, de la exegeză la
exegeză: „Că nu oricine-n / Orice loc/ Dezleagă tainele -adormite./ E-o
scriere făr de/ Cuvânt/ Cu literele risipite.”
Biblioteca domnului profesor e martor tăcut al preocupărilor literare
și al lucrărilor publicate de-a lungul vieții. Găsești primele cărți legate de
începuturile sale literare. Acestea și-au tras seva din moștenirea folclorică a
locurilor natale sau din publicațiile scriitorilor români clasici. Evenimentele
petrecute în anii copilăriei („Vin amintiri în suflet/ Să se mire ...”), farmecul
și parfumul tradiţiilor locale, jocurile, dansurile populare, poveştile,
povestirile despre „căutătorii de comori”, întâmplările cu iz legendar care l-
au fascinat, își găsesc formula magic-lirică în primele trei volume de poezii
publicate în 1970, 1978 şi 1994: Întoarcerea Euridicei, Desen sonor,
respectiv, Aripi în timp. Amintiri, impresii a încercat să capteze și în
paginile volumului de nuvele publicat, Neodihna vămilor, în care evocă
Jocul ielelor, datini, credinţe, obiceiuri ș.a.
Exegezele sunt preferatele domului profesor și cele care l-au
preocupat cel mai mult. Neliniştea esenţelor, Structuri erotice în poezia
română, Colocvii în Grădina Hesperidelor, Exegeze, ,Mytos şi exegeză
modernă, Nimicul în accepţie eminesciană, Mit şi scenarii mitice
în Strigoii de Eminescu, Conceptul tăcerii în erosul eminescian, pentru a
numi doar câteva titluri sunt mărturie pentru spațiul creativ unde a poposit
cel mai mult, încercând să surprindă, cu obstinaţie, în paginile de critică
literară, amploarea interesului, de la vechile culturi, la mitologie („Ferestrele
spre mituri / Le-am deschis ”) şi filosofie, pasiunea pentru problemele de
religie (religie,care l-a fascinat de-a lungul timpului) scrierile atât de
cunoscute acum ale lui Giovani Papini, Renard, Nietzsche, studii
fundamentale privind marile religii, budhismul, creştinismul. Multe idei îl
frământă încă („E gândul ce-n tăcere/ Doare.”), dorind să înţeleagă cum au
fost prelucrate, complicate, stilizate, până la esența cu evident rol educativ.
A trimis spre publicare numeroase articole, sute de analize, studii
critice, microstudii, studii monografice, în mai multe reviste din ţară
(,,Conachi – Eminescu. Arii oraculare”, Al. Macedonski inedit, ,,Ovidiu
Ghidirmic – exeget şi hermeneut de profil, ,,Marin Sorescu şi fabulosul
folcloric”): ,,Convorbiri literare”, ,,Tribuna”, ,,Ramuri”, ,,Tomis”,
,,Lamura”, ,,Scrisul Românesc”, ca şi în ,,Analelele Universităţii din
Craiova”, studii strânse și păstrate laolaltă în diverse volume.
Experienţa de conducător de cenaclu (Alexandru Vlahuță) şi de cerc
literar a folosit-o în mediul universitar, ocupând poziții de conferenţiar şi
profesor universitar la Facultatea de Litere de la Universitatea din Craiova,
pentru ca apoi să se concentreze pe activitatea de conducător de doctorat
(din 1992) și profesor consultant.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980). A
primit numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul „Marin
Sorescu” al Academiei Române „pentru ecoul de durată al numelui, pentru
păstrarea şi folosirea întregului instrumentar al poeziei, prozei şi criticii
soresciene”. Pentru că trebuie menționat faptul că dragostea purtată locurilor
natale se leagă și de îndeletnicirea de a păstra cu acuratețe date legate de
arborele genealogic al familiei Sorescu, pentru că, odată, aceste
îndeletniciri, erau lucru obișnuit. Totodată, după trecerea în neființă a
fratelui și poetului Marin Sorescu, s-a implicat total în recuperarea și
publicarea manuscriselor marelui scriitor, punându-le la dispoziția
publicului larg, propunându-și astfel ca valorile literare să nu se piardă în
negura vremurilor și sub praful timpului.
„Odă poetului nerecunoscut, neapreciat, anonim/ Un fost
poet, sfios, / Subțire, / Fără leac,/ Se tot plimba pe sub/ Umbrar de
tei./ Mi-a spus odată/ Sceptic, fără glas, / Că din ce-a fost / Doar un
crâmpei/ De vis i-a mai / Rămas –/ Un vechi volum de versuri ...”
Nu ne rămâne decât să concluzionăm faptul că puțini sunt aceia
dintre noi care au fost pasionați de cunoașterea ideilor în esență și ab initio,
care au abordat într-un mod atât de profund înțelegerea și interpretarea
textelor, puțini sunt aceia care au fost atât de atenți cu moștenirea noastră
literară „Greșeala noastră-a/ Tuturor/ E că citim puțin/ Și-n parte! ...” Pentru
că doar prin citire, carte, lectură, cunoaștere, educație, putem să ne înălțăm
aripile în timp, precum domnul profesor emerit George Sorescu.

BIBLIOGRAFIE:
Sorescu, George, Aripi în timp, Craiova, Editura Didactica Nova, 1999.
URL: http://armoniiculturale.ro/2016/10/13/dan-lupescu-interviu-cu-fratele-
poetului-marin-sorescu-prof-univ-george-sorescu/
URL: http://www.gds.ro/Magazin/2015-09-23/aniversare-88-de-ani-george-
sorescu/
URL: http://www.cvlpress.ro/23.09.2017/george-sorescu-la-ceas-aniversar/
URL: http://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/digicult-amintiri-
depanate-cu-george-si-ion-fratii-lui-marin-sorescu-490820
George Sorescu: un om între oameni şi cel mai iubit dintre
pământeni, sub bolta înstelată

Ion POPESCU-BRĂDICENI
PhD in Philology University of Craiova
ion.popescu.bradiceni@gmail.com

Abstract
This text reports memories that I have with professor George
Sorescu from my doctorate years, from 1997 to 2002The main idea is that
professor George Sorescu always gave me the his trust and conviction that
one day I will confirm his expectations for me.
Keywords: “Evenings in Bradiceni”, “the fast moment”, “the door
of silence”

Cu George Sorescu, am legat o sinceră prietenie. Îmi fusese profesor


la Universitatea din Craiova. Şi ce profesor! Preţuirea interpersonală se
metamorfozase într-o reciprocitate axiologicoempatică, ceea e presupune un
nou tip de parteneriat academic.
Dar de unde plecase neaşteptata noastră regăsire? Voi amâna
răspunsu-mi la întrebare deliberat. Ca student, îl prinsesem pe Al. Piru, dar
pe picior de plecare la Bucureşti. Oricum, deşi nu a apucat să-mi ţină curs,
m-a premiat ca poet (cu nota 10!) – consecinţa fiind participarea mea la
Festivalul de Poezie Studenţească „Nicolae Labiş” de la Iaşi, de unde am
adus la U.C. un premiu II, după Lucian Vasiliu pare-mi-se, care ocupase
întâiul loc. Oricum în juriu erau Ioanid Romanescu, de pildă şi Ioan Holban,
Constantin Ciopraga ş.a.
Ca profesor, George Sorescu mi-a predat literatura română
premodernă şi modernă, zăbovind asupra operei eminesciene două luni bune
şi uluindu-mă cu prodigioasa-i memorie, încât l-am perceput, atunci în eon,
ca pe „un monstru de erudiţie” dar – oh, ce profitabil – de un democrativism
(democraţie + civism) inalterabil în «saeculum». Dar – ca preşedinte la
Simpozionul studenţesc din 1978 (pe când trecusem în anul IV de facultate)
– George Sorescu m-a promovat în… comisia de recenzenţi şi chiar pe
„postul”, invidiat, de „vicepreşedinte” al respectivei „grile” valorizante.
Ca om, l-am primit în întreaga-mi fiinţă ca pe un mentor, pedagog şi
chiar ca pe un maestru spiritual: fiindcă mă captivase prin opţiunea sa pentru
clasicism, anacreontism şi romantism. Avea, în structura-i de adâncime, o
predilecţie pentru comunicarea imediată în permanenţă motivată de un
imperativ urgenţial.
Parcă-l văd: cu părul tuns scurt, care începuse a-i încărunţi (adică
deja grizonant), îşi rezerva mereu răbdarea întru modelarea-mi (necesară în
exces) fiindcă, desigur, „mirosise” acel ceva semnificativ în frageda-mi
(încă – n.m.) aplecare spre poezie şi hermeneutică. Am şi publicat încă din
primul an de facultate în „Ramuri” debutat de… Marin Sorescu (cu poezia
„Frunză albă stea de mare” – n.m.), directorul revistei fiind Al. Piru.
Apoi m-am dus şi eu în lumea „comunistă” ca umil profesor
debutant în judeţul Buzău. Însă, legat de vatra craioveană, i-am frecventat
insistent pe George Sorescu, Marin Sorescu, Eugen Negrici, Marin Beşteliu,
Ovidiu Ghidirmic, Cornelia Cârstea, Emil Dumitraşcu, Irina Mavrodin,
Adriana Costăchescu, Emilia Parpală-Afana, Lelia Trocan, George Popescu,
cu o neprefăcută plăcere a unui dialog uşor nostalgic, căci cordonul meu
ombilical vizavi de placenta Universitară din Craiova nu se rupsese
definitiv.
Probabil din cauza acestui „sentimentalism desuet” mi-am dat
doctoratul la Craiova, întrucât definitivatul în învăţământ îl luasem la
Universitatea din Bucureşti, după ce-mi efectuasem cei doi ani ai „şcolii de
vară” cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Emanuel Vasiliu, Mihai
Zamfir, Ovid Crohmălniceanu, Ion Gh. Stanciu, Dumitru Micu, Alecu
Hanţă ş.a. fiind eu coleg cu Mircea Cărtărescu, Ion Stratăn, Vasile Poenaru
şi alţii.
Mereu… şi mereu… George Sorescu învestea speranţe în mine, pe
care, zău, pre cinstea mea, le intuise… instantaneu când participase la cea
dintâi ediţia a Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la
Brădiceni”, în toamna lui 1997, dimpreună cu scriitorii, azi, de primă linie ai
literaturii oltene, Gabriel Chifu, Paul Aretzu, Florea Miu şi Nicolae Dragoş.
Pe urmă când Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu m-a
„angajat” ca lector universitar titular, George Sorescu, Nicolae Panea,
Dumitru Ivănuş şi Marin Beşteliu mi-au facilitat reuşita examenului, eu
redactând sub exigenta lor îndrumare o „conferinţă” cu o grea încărcătură
hermeneuticometateoretică.
Aşa au decurs lucrurile încât inevitabil chiar ne-am împrietenit, ne-
am contaminat reciproc. Am scris despre cărţile de poezie ale magistrului
meu special şi „etern” proteguitor, indirect automodelându-mă în spiritul
unui comportament mai accentuat responsabil cu propria-mi scriitură. I-am
publicat nişte studii în revista „Antemeridian – Postmeridian” a Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, al cărei director sunt şi actualmente.
Relaţia-mi cu maestrul meu socratic George Sorescu n-a duc la copleşire,
înăbuşire a timbrului personal, anulare a resurselor creativiste, a capriciilor
mele „eseistice”. Şi ştiţi de ce? Pentru că mi-a asigurat în stabilitatea saltului
meu calitativ dinspre poezie spre cercetare un regim de libertate
„autoreferenţială” şi „transcognitivă”, împingându-mă entuziast spre opera-
mi ulterioară de reconstrucţie şi – cum altfel – de nouă constructivitate.
Conchid că e nevoie de oameni autentici, altruişti, sărbătoreşti ca George
Sorescu. Admiraţia-mi nu s-a veştejit, consideraţia-mi „colegială” azi n-a
pălit nici o clipă, fiindcă „nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-
a dat?” (Mihai Eminescu).
După tragica moarte a dragului nostru Marin Sorescu, George
Sorescu m-a introdus în camera de lucru a marelui său frate, mi-a arătat o
serie de manuscrise, m-a lăsat să-mi arunc ochii pe imensa bibliotecă, plină
de volume cu autografe din toată Europa şi nu numai. „Cheile de la uşa
tăcerii” l-am publicat în revista „Antemeridian&Postmeridian” şi i-au urmat
alte materiale la fel de preţioase.
Cât priveşte cei patru ani de doctorat propriu-zis, graţie Domniei
Sale George Sorescu, au fost „floare la ureche”. Era sobru, mohorât „în caz
de…” pericol, poruncitor, putea să aibă o alură „dictatorială” în termenul
kairotic al cuvântului, precizând, obsesiv, că va sosi şi vremea când voi
confirma aşteptările sale „cu asupra-de-măsură”.
Susţinerea doctoratului s-a terminat cu bine (decan fiind domnul
profesor Nicu Panea), aceiaşi Dumitru Ivănuş, Ovidiu Ghidirmic, Dumitru
Micu, Alecu Hanţă flancându-mi „succesul” de moment cu o rară umanitate.
George Sorescu era pentru mine, în acest inedit şi academic context, „un om
între oameni” („Camil Petrescu”) dar şi „cel mai iubit dintre pământeni”
(Marin Preda). Graţie acestor calităţi majore ale personalităţii sale, George
Sorescu înseamnă mereu pentru mine… o boltă înstelată cu amintiri
nestinse.
Articole științifice

Conf.univ.dr.Carmen BANȚA
Universitatea din Craiova
carmenbanta74@yahoo.com
DISCURSUL POLITIC ŞI PUTEREA
NEINSTITUŢIONALIZATĂ
- TEXTE PREMERGĂTOARE CONSTITUŢIEI DE LA
1866 –

Lect.univ.dr. Nina Aurora BĂLAN


Universitatea din Craiova
ninabalan2002@yahoo.com

ABSTRACT
The non-institutionalized political power is based on custom,
tradition, while institutionalized power is a power based on the Constitution.
The institutionalization of political power orders parliamentary discourse.
These steps have been marked in Romania's history of texts that have
substituted, or at least tried to do, the fundamental law of a modern state
until the first Constitution of the country in 1866.

Puterea politică reglementează ansamblul societăţii, având funcţia


de a ordona raporturile dintre grupurile foarte diverse şi numeroase care o
cumpun, pentru a le asigura simbioza (Ordine) şi adaptarea la noile condiţii
ce apar (Progres).
Georges Burdeau (1949)3 şi J.-W.Lapierre (1959)4 consideră că
toate societăţile cunosc o evoluţie pe etape a puterii politice. De la puterea
anonimă - proprie societăţilor tribale - la puterea individualizată şi, ca
ultimă formă, la puterea instituţionalizată, etape întrerupte uneori de
întoarceri la puterea individualizată.

3
Georges Burdeau, Traité de Science politique, vol.I, Paris, Librairie générale de Droit et
Jurisprudence,1949.
4
J.-W. Lapierre, Le pouvoir politique, Paris, P.U.F., 1959.
Deşi această schemă este destul de simplistă şi nu acoperă toate
situaţiile istorice, ea poate fi utilizată în analiza formelor discursului
politic.
Puterea individualizată, proprie feudalismului, este cea mai fragilă
pentru că trece din mână în mână în funcţie de învingătorul unei competiţii
ce degenerează adesea în lupte, războaie. Fiecare "şef" (rege, domnitor,
voievod, principe) conduce după propriile reguli, puterea fiind forma cea
mai expusă capriciilor şi impulsurilor pasionale ale omului la putere (şi ale
anturajului său). Puterea individualizată se impune membrilor grupului
prin prestigiul conducătorului. Ea se sprijină pe cutumă şi forţă.
Puterea individualizată de tip feudal va fi înlocuită de o putere
instituţionalizată prin intermediul unei alte forme de putere individualizată:
revoluţia, insurecţia. Această formă de conducere politică are rolul de a
obliga puterea, devenită caducă, să se adapteze progresului, noilor realităţi.
Este cazul revoluţiilor din Europa (Anglia -1648, Franţa - 1789 sau Ţările
Române - 1821).
Puterea instituţionalizată se sprijină pe Constituţii, pe lege. Dar, în
prima ei fază, puterea instituţionalizată poate să devină nelegitimă dacă
acţiunea ei implică o violare a normelor instituţionale. Atunci ea nu mai
are autoritate, iar nesupunerea societăţii civile devine legitimă. Pentru a
reface echilibrul Ordine/Progres (instituţiile nu au valoare în sine, ci doar
în măsura în care sunt acceptate de conştiinţa colectivă), puterea trece din
nou prin forma ei individualizată doar pentru a ieşi mai întărită în forma ei
instituţionalizată. Este cazul revoluţiilor de la 1848 din Europa, care au
determinat apariţia formelor moderne ale puterii politice.
Orice putere, chiar şi cea individualizată, are nevoie de susţinători ai
cauzei sale. Discursul puterii va avea întotdeauna ca scop cucerirea de noi
adepţi pentru a constrânge (cazul dictaturilor) sau pentru a întări adeziunea
deja existentă (cazul discursului revoluţionar). Nu există prestigiu fără
propagandă politică. Tehnicile propagandei s-au perfecţionat în epoca
modernă, dar în fapt propaganda reprezintă"metoda însăşi a exercitării
puterii"5.
Discursului politic i-au fost atribuite diferite funcţiuni6, printre cele
mai importante fiind funcţia structurantă, funcţia decizională, funcţia
pedagogic şi cea terapeutică.
Principala diferenţă între diversele etape de evoluţie a societăţilor
moderne o constituie legitimarea acestora. Puterea politică
neinstituţionalizată se bazează pe cutumă, pe tradiţie, în timp ce puterea
instituţionalizată este o putere fundamentată pe drept, pe Constituţie.
Discursul puterii neinstituţionalizate este proclamaţia sau declaraţia.
Instituţionalizarea puterii politice ordonează discursul parlamentar.
Aceste trepte au fost marcate în istoria României de texte ce s-au
substituit, sau cel puţin au încercat să o facă, legii fundamentale a unui stat
modern, până la prima Constituţie a ţării din 1866.
Punctul de plecare în etapele istorice parcurse de societatea
românească în instituţionalizarea puterii politice - anul 1821 - oferă şi
primul model de producere a discursului politic românesc: proclamaţia.
Proclamaţia reprezintă discursul care marchează, propune
schimbarea socială şi politică cu scopul de o legitima în afara cadrului
puterii instituţionalizate.
Anii 1821, 1848, 1859, 1877 şi 1918 sunt date istorice ce produc un
astfel de discurs (proclamaţie sau declaraţie), având ca element

5
J. M. Domenach, La Propagande politique, Paris, P.U.F., 1950, p. 25.
6
Nina Aurora Bălan, Discursul politic românesc, Craiova, Editura Universitaria, 2001, pp.
19-20.
unificator, în afara modalităţilor diferite de producere, accentuarea
funcţiilor pedagogică şi terapeutică, tipul auditoriului (în consens cu
ideile propuse) şi identificarea oratorului cu auditorii săi.
Deşi Eugen Lovinescu7 neagă rolul şi importanţa mişcării de la 1821
în făurirea României moderne, nu putem disocia programul de revoluţia
condusă de Tudor Vladimirescu. Aceste două momente aparţin aceluiaşi
lanţ cauzal, etape distincte spre un ţel comun.
Un prim document care încearcă să stabilească o reglementare a
societăţii româneşti îl constituie Cererile norodului românesc8, formulate
de Tudor Vladimirescu în februarie 1821, prin care se propuneau normele
organizării sociale viitoare. Sigur, acestea se refereau la elementul fanariot,
dar primele cele 20 de puncte ale sale întâlnim şi prevederi din domeniul
puterii „legislative” ce se bazau pe tradiţie: „domnul ţării să nu aducă cu
înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi de patru boieri greci, adică un
postelnic, un cămăraş, un portar şi un secretar” (punctul 1); „toate
dregătoriile ţării, atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti să nu mai fie
date pe bani” (punctul 7).
Pentru Lovinescu9, primul act politic al unei „mişcări organizate în
vederea unei acţiuni sociale” este proiectul de constituţie din 1822,
Constituţia cărvunarilor, opera mişcării „cărvunarilor”, atribuit lui Ionică

7
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-1926, ed. 1997, București,
editura Minerva.
8
În Tudor Vladimirescu, Scrieri, ed. îngrijită de T. Nedelcea, Craiova, Ed. Scrisul
românesc (doc. 38), 1993, pag. 59-65.
9
E. Lovinescu, op.cit., p. 32.
Tăutu, cel în care Alecu Russo10 vedea un „Vladimirescu cu puşcă
plăieşească”. Documentul a fost publicat de A. D. Xenopol11.
Acest proiect de constituţie, datat 13 decembrie 1822, reprezintă
interesele clasei „ciocoilor” pe care se sprijinea noua stăpânire (suirea
spătarului Ioan Sandu Sturdza în scaunul Moldovei a însemnat o eră nouă
pentru că restatornicea domniile pământene şi susţinea ideea egalizării
boierimii).
Egalitatea înaintea pravilei se reducea la dreptul tuturor boierilor,
fără deosebire de cin, de a conduce, dar întâlnim şi elemente de progres:
puterea judecătorească se separă de puterea legislativă. Se instituia divanul
I, rezervat numai boierilor, divanul al II-lea, un divan al „pricinelor
străine” şi departamentul „criminalicesc”.
Sfatul obştesc cuprindea trei feţe bisericeşti şi 41 de boieri, cei mai
mulţi boieri mici. Se poate crede că această „constituţie” a fost aplicată
între 1822-18269, dar prevederile ei sunt anulate în 182712.
Regulamentul organic13(1831) are meritul istoric de a fiprima
legiuire efectivă, în ciuda urii paşoptiştilor care l-au privit ca pe un statut
reacţionar, simbol al vechiului regim şi semnul vizibil al amestecului
Rusiei protectoare în viaţa Principatelor.
Deşi Mihail Kogălniceanu, adeptul tradiţiei ca unic principiu de
transformare naţională, considera că Regulamentul nu are nici o legătură cu
trecutul românilor, acesta este însă şi rezultatul cererilor sau „plângerilor”

10
Alecu Russo, Scrieri alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p.
18.
11
A.D. Xenopol, Primul proiect de constitutie a moldovei din 1822, Bucureşti, Editura
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898.
12
E. Lovinescu, op.cit., p. 35.
13
Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti, „Intreprinderile Eminescu"
S. A. 1944.
boierilor începând cu anul 1821, aşa cum arăta Kisseleff în deschiderea
Adunării obşteşti extraordinare a Munteniei din 1831.
Comisiacare a lucrat la elaborarea acestui document cuprindea pe
Barbu Ştirbei, Costache Conachi, Mihail Sturdza, Gh. Asachi.Domnitorul
guverna cu ajutorul unei Adunări obşteşti ordinare, compusă din 42 de
membri în Muntenia şi 34 în Moldova. Aleasă pentru o perioadă fixă de
cinci ani, Adunarea lucrează doar două luni pe an. Puterea ei este
incomparabil mai mare decât cea a vechiului Divan, deoarece ea stabileşte
bugetul şi legiferează; puterea judecătorească este trecută pe seama unui
divanspecial. În caz de conflict între domn şi Adunare, domnitorul poate,
cu autorizaţia prealabilă a Porţii şi aRusiei, să dizolve Adunarea şi să
convoace noi alegeri.
Regulamentul organic este o „constituţie, un statut administrativ şi
judiciar, un buget tip al statului, o lege electorală, financiară, sanitară, un
regulament al închisorilor, al comerţului, un manual elementar de
contabilitate”14.
Dar amestecul tot mai puternic al Rusiei în viaţa politică şi culturală
a Principatelor, devenit legal după Convenţia de la Akerman din 1826,
avea să ducă la incitarea spiritului revoluţionar. Iată cum descria Ion Ghica
atmosfera electorală din Muntenia anului 1846 într-un raport (Note istorice
asupra Principatelor remise lui Ahmed Efendi la cererea sa)15:
„În luna octombrie pricipele (Bibescu, n.n) vizită toate districtele
Principatului, împărţind ranguri, pentru a-şi asigura voturile la alegeri;
întors la Bucureşti, publică o ordonanţă prin care erau convocate alegerile

14
E.Lovinescu, op.cit., p. 38.
15
Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p.
357.
electorale pentru 15 noiembrie. (...) Principele petrecu o lună întreagă
împreună cu Ioanide ca să-i claseze pe electori în listele districtelor şi ca
să-i excludă pe electorii şi candidaţii pecare nu-i agrea (...). Marii boieri de
pe lista principelui fură cu toţii aleşi. Principele obţinu Adunarea pe care o
dorise”.
Într-o desfăşurare logică, Regulamentul organic va fi contestat de
revoluţionarii paşoptişti, cele două documente care propun o nouă
legiferare a puterii politice sunt Dorinţa partidei naţionale şi Proiectul de
Constituţie pentru Moldova, creaţii ale lui Mihail Kogălniceanu, şi
Proclamaţia de la Islaz, produs colectiv al revoluţionarilor munteni.
Proiectul de Constituţie pentru Moldova16, în 34 de puncte,
condamnă Regulamentul ca pe o legiuire impusă de ruşi, fără nici o
legătură cu tradiţia poporului român. Vorbind în numele „partidei
naţionale”, Mihail Kogălniceanu anticipa renunţarea „cu bucurie” la
privilegii a „aristocraţiei”. Dar aceste puncte nu mai apar în Proiectul de
Constituţie. Acesta prevedea o Adunare obştească compusă din
reprezentanţii tuturor stărilor sociale; adunarea alege pe domn, pe
mitropolit, pe episcop. Ea votează legile, bugetele, creditele, dările, etc.
Domnul este ales pe cinci ani şi are toate prerogativele unui principe
constituţional. Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă,
se suprimă toate titlurile nobiliare, privilegiile de naştere sau personale şi
se secularizează averile mănăstireşti, se proclamă libertatea individuală.
Adept al revendicărilor pe principiul tradiţiei, Kogălniceanu, care
detesta revoluţiile („când revoluţiile încep, încetează civilizaţiile”),
Kogălniceanu îşi susţinea reformele pe calea întoarcerii la instituţiile

16
Anul 1848 în Principatele Române, Bucureşti, Editura Institutul de Arte Grafice Carol
Göbl, 1902 vol. II, pag. 131.
vechi, într-un proces de modernizare şi adaptare ale acestora la „trebuinţele
epohei”.
Spre deosebire de acest proiect, Proclamaţia de la Izlaz17 este o
operă colectivă revoluţionară, Mircea Eliade, fraţii Golescu, Nicolae
Bălcescu, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu înscriau în acest proiect 22 de puncte,
dintre care: alegerea domnului pe cinci ani (art.5), „dreptul fiecărui judeţ
de a-şi alege dregătorii” (art.10), „emancipaţia israeliţilor şi drepturi
politice pentru orice compatriot de altă credinţă” (art.21).
În afara acestora, Proclamaţia decreta: „egalitatea drepturilor
politice”, „adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor”,
vot universal, responsabilitatea miniştrilor şi funcţionarilor, libertatea
tiparului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţie egală,
desfiinţarea rangurilor titulare ş.a.m.d.
Lipsa de realism politic a proclamaţiei l-a determinat pe Titu
Maiorescu18 să afirme că programul revoluţiei din Muntenia este „o operă
de fantezie”.
Aceste programe au rămas în stadiul de proiect ; după înfrângerea
revoluţiei de la 1848, Regulamentul organic reintră în funcţiune cu unele
modificări şi abia cu ocazia războiului Crimeii se va pune din nou pe plan
internaţional problema Principatelor, iar încheierea oficială a războiului
prin Tratatul de pace de la Paris din 1856 marchează noi sfere deinfluenţă
politică şi economică.
Principatele erau lăsate pe mai departe sub suzeranitatea Porţii,
marile puteri garantând o largă autonomie prin convocarea unor Divanuri
adhoc prin care populaţia să-şi exprime dorinţele.

17
Idem, vol. I, pag.489.
18
Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a
României sub domnia lui Carol I, vol. I, Bucureşti, Ed.Socec, 1897-1915, pag. 45.
Principatele vor funcţiona pe baza Convenţiei de la Paris, alt act
fundamental impus din afară, însă, după unire, apare ideea unei Constituţii
a Principatelor Unite, idee promovată de Mihail Kogălniceanu şi Christian
Tell.
Dezbaterea proiectului acestei constituţii ţinea şi de prevederile
electorale restrictive ale Convenţiei, dar şi de necesităţile impuse de
momentul istoric al unirii. Documentul nu a fost promulgat de A.I.Cuza,
dar a constituit un pas important în procesul de instituţionalizare a puterii
politice în sens modern şi multe din prevederile sale au fost stipulate în
prima constituţie românească (chiar dacă era o traducere fidelă a
Constituţiei belgiene), Constituţia din 1866.

BIBLIOGRAFIE

Anul 1848 în Principatele Române, Bucureşti, Editura Institutul de


Arte Grafice Carol Göbl, 1902 vol. II.
Bălan, Nina Aurora, Discursul politic românesc, Craiova, Editura
Universitaria, 2005.
Burdeau, Georges, Traité de Science politique, vol.I, Paris, Librairie
générale de Droit et Jurisprudence,1949.
Domenach, J.M., La Propagande politique, Paris, P.U.F., 1950.
Ghica, Ion, Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967.
Lapierre, J.-W., Le pouvoir plitique, Paris, P.U.F., 1959.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-1926,
ed. 1997, Bucureşti, Ed. Minerva.
Maiorescu, Titu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra
dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I, Bucureşti,
Ed.Socec, 1897-1915.
Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, Bucureşti,
„Întreprinderile Eminescu" S. A. 1944.
Russo, Alecu, Scrieri alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1956.
Vladimirescu, Tudor, Scrieri, ed. îngrijită de T.Nedelcea, Craiova,
Editura Scrisul românesc, 1993.
Xenopol, A.D.,Primul proiect de constitutie a moldovei din 1822,
Bucureşti, Editura Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898.
George Sorescu – Întoarcerea Euridicei

Lect. univ. dr. Ariana BĂLAȘA


Universitatea din Craiova
ariana.balasa@gmail.com

Résumé
Le volume Le retour d’Euridice, écrit par le professeur, le critique,
le chercheur, le prosateur et le poète George Sorescu, a été publié en 1970.
Les vers classiques et la vision moderne s’harmonisent parfaitement en
illustrant la vaste culture mithologique, religieuse et populaire de son auteur.
Mots clés: George Sorescu, poésie, mithologie, religion, culture populaire

Din cei nouăzeci de ani de viaţă ai profesorului, poetului, criticului


literar, prozatorului si traducătorului George Sorescu, cel puţin şaizeci i-a
dedicat cu trudnicie, seriozitate şi devotament cercetării şi creaţiei.
Cele peste 25 de volume îngrijite şi adnotate de Domnia-Sa, din
creaţia postumă a fratelui său, Marin Sorescu, din care amintim doar câteva:
Versuri inedite (2001), Marin Sorescu înscrisori de familie (2001), Sonete
inedite (2006), Marin Sorescu în lumea latină (2004) etc., – nenumăratele
studii şi articole publicate în revistele „Convorbiri literare”, „Vatra”,
„Tribuna”, „Tomis”, „Ramuri”, „Analele Universitaţii din Craiova”,
împreună cu volumele de versuri Întoarcerea Euridicei (1970), Desen sonor
(1978) şi Aripi în timp (1994), sunt o pledoarie şi totodată o mărturie a unei
vieţi închinate Creaţiei întru Cuvânt.
În versuri în stil clasic, sunt evocate şi reinterpretate mituri, obiceiuri
şi imagini care configurează universul rural. „Exilat” precum poetul Ovidius
la Tomis într-o existenţă urbană îndepărtată concret şi spiritual de toposul
magic al satului de baştină, poetul trăieşte cu gândul în trecut, spre locurile
copilăriei şi, melancolic, îşi simte adeseori „aripile” retezate.
Cu modestia-i caracteristică, deşi a făcut mult mai mult decât să
cocheteze cu poezia, nu a dorit şi nici nu doreşte să-şi aroge laude sau
aprecieri în sfera creaţiei lirice, preferând să rămână cumva în umbra fratelui
Marin Sorescu, căruia i-a recunoscut, admirat şi susţinut talentul debordant
(„daimonul”), ori de câte ori s-a ivit ocazia, asumându-şi, ca pe un dat, rolul
de mentor al acestuia.
Mărturisind despre vasta şi solida cultură clasicistă a profesorului
George Sorescu, volumul Întoarcerea Euridicei19 este o incursiune lirică
într-un univers mitico-filosofic, care dezvăluie, subtil, frământările poetului,
un alter-ego al celui care sub ochiul iscoditor şi curios al cititorului, reînvie
o întreagă cultură şi civilizaţie, pornind de la mitul lui Orfeu şi al Euridicei,
cum nota în Postfaţa volumului Aripi în timp, regretatul critic literar, coleg
şi prieten al autorului, Ovidiu Ghidirmic: „Întoarcerea Euridiceistă sub
semnul mitului lui Orfeu şi al Euridicei. Poetul îşi imaginează o posibilă
întoarcere a Euridicei din împărăţia lui Hades, ceea ce semnifică triumful
dragostei asupra morţii”.20
Întoarcerea Euridicei se deschide cu un Joc, care susţine în subsidiar
ideea că alter-ego-ul liric al cercetătorului îşi descreţeşte fruntea şi se caută
copilăreşte, într-o jonglerie lirică:
„Dealurile se închină
Înaintea pădurii
În fiecare primăvară.
Ele cer iertare pădurii
Iarna.
Copilăria mea

George Sorescu, Întoarcerea Euridicei, Bucureşti, Editura Albatros, 1970.


19
20
Ovidiu Ghidirmic, Erudiţie şi lirism, Postfaţă la vol. George Sorescu, Aripi în timp,
Craiova, Editura Didactica Nova, 1996, p. 202.
Se închină dealurilor şi pădurii
De patru ori.
Soarele se rostogoleşte
Peste pădurea mea
Numai o dată.
Fac mătănii înaintea trecutului,
Ziua şi noaptea”.21
Un fior nostalgic străbate versurile de la primul până la ultimul.
Rotirea anotimpurilor se petrece în deplină armonie cu „rostogolirea”
soarelui pe deasupra pădurii copilăriei. Dealurile, pădurea, soarele, ziua şi
noaptea devin dintr-o dată puncte de reper ale unei existenţe personale, în
gestul cucernic, de factură religioasă: „Fac mătănii (s.n.) înaintea
trecutului”. Natura e ea însăşi o catedrală, un spaţiu de rugăciune şi refugiu.
În Rugăciune barbară22, versurile sunt construite pe baza unui
oximoron ideatic sugerat chiar de titlu, iar „ulmul bătrân”, apare ca simbol
al precarităţii existenţei omului („Părea un candelabru/Cu luminile stinse/De
toate furtunile anilor”), el însuşi imagine a decrepitudinii şi a morţii. Starea
de nelinişte transmisă „dihăniilor” de pe „colinele cerului” ca o Terra
inversată în oglindă, cuprinde într-un cadru de sfârşit de lume, copilul „cu
suflet de smoală” surprins într-un gest evlavios, dedicat propriilor sale
amintiri: „Un copil cu suflet de smoală/Se închina unei scorburi pustii/Şi
săruta amintirile./Pe care erau răstignite/Toate fluviile împărăţiei”. Aici
poetul investeşte răstignirea cu un dublu sens: crucificare a celei mai
frumoase perioade a vieţii – copilăria – şi semn al răscumpărării timpului de
neoprit.

21
George Sorescu, Întoarcerea Euridicei, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 8.
22
George Sorescu, Op. cit., ed. cit., p. 14.
Elegia Mieii23 surprinde un obicei al ţăranilor din satul natal al
poetului, plecaţi spre oraş (vechea Cetate a Banilor), „în fiecare primăvară”,
„Cu câte doi luceferi în braţe”. Asocierea miei-luceferi, pe care aceştia nu-i
vând, ci „îi dăruiesc/Si apoi se fac nevăzuţi” depăşeşte graniţele unei poetici
a ritualului ancestral şi se metamorfozează în état d’âme:
„În fiecare primăvară
Năvălesc în inima mea
Turmele
Să-şi plângă luceferii:
Prelung,
Sfâşietor,
Prelung.
Toate turmele…
Până la mine-ajung!”
Piramidă24 fructifică mitul egiptean într-o viziune inedită: fiecare
muritor este creatorul unei piramide personale (simbol al transcenderii
perenei condiţii ontologice), „În care-şi îngroapă/Morţii pe care i-a iubit,/I-a
urât/Şi i-a blestemat”. Moartea nu mai este un finalul inexorabil a tot ce
există, din vreme ce orice faraon – prin extensie, orice om – „Devine un
Sfinx”.
Poeziile Oracol, Geneză, Dialog şi Tăcere ar putea fi cuprinse
numai ele într-un grupaj separat, datorită construcţiei pe o bază comună:
meditaţia asupra existenţei, motivul singurătăţii (v. „Îmi place să stau de
vorbă cu singurătatea./Este prietena/Care-mi vorbeşte sincer/Despre toate
lucrurile/Şi niciodată nu mă minte”25), motivul iubirii („Când te-am

23
Idem., ibidem., pp. 15-16.
24
Idem., ibidem., p. 21
25
Idem., ibidem., p. 22.
întâlnit,/S-a făcut lumină/Şi lucrurile au început să vorbească”26), motivul
copilăriei pierdute („Prin curtea largă,/Se risipea neştiutor/Copilăria
mea./[…]/Basmele coborau din cărţi/Să stea de vorbă cu
somnul./[…]/Basmele se desfiră mereu,/Să stea de vorbă cu viaţa.” 27),
motivul tăcerii receptate ca o „… piatră de hotar între vorbă şi faptă” şi
motivul morţii („Când se vor risipi turmele,/Un călător/Va sta de vorbă cu
veşnicia”.28)
În Pastel, Bocet primăverii, Sub braţ de arşiţă, Câmpie, Toate natura
poartă pecetea Creatorului, sfinţii şi alte figuri biblice şi mitologice ca
Sfânta Vineri sau „Zeul de aur” coboară din filele prăfuite ale Cărţilor Sfinte
şi reanimă întreaga suflare: „Cerul are coaja/Tatuată de fulgere./Gârniţa are
coaja albă/Si scorojită/Ca obrazul Sfintei VineriI”29. Arşiţa verii aduce cu
sine o secătuire sufletească: „Stau între cumpeni şi mă frâng/Sub braţ de
arşiţă pustie”30. În Câmpie eul-poetic se declară exaltat stăpân al
Universului, tânjind după nemurire: „Tot soarele este al meu,/Toate stelele
sunt ale mele,/[..] Şi totuşi sunt atât de sărac!Am nevoie de-o singură
piramidă/Cu temelia./Într-un suflet nemuritor”31. Peisajul antropomorfic din
Toate, piscurile cu „mâini argintate,/Întinse spre adâncurile vorbelor/Toate
visează călătorii..”, furtunile „despletite” ca fecioarele dintr-un tablou de
Leonardo Da Vinci, crengile ce „se vor nebiruite,/Cu hotar de lumină între
frunze” sunt doar reflexii în real ale imaginaţiei poetice, dezvăluite în versul

26
Idem., ibidem., p. 24
27
Idem., ibidem., p. 25.
28
Idem., ibidem., p. 26.
29
Idem., ibidem., p. 27.
30
Idem., ibidem., p. 30.
31
Idem., ibidem., p. 36.
final: „Toate pădurile/Prin care eu rătăcesc/Se-nmulţesc”32. Poetul
contribuie la Facerea Lumii.
Influenţat de cultura populară, George Sorescu reuneşte o serie de
versuri sub titluri din care nu lipseşte cuvântul „bocet”: Bocet primăverii (p.
28), Bocet lui Eros (p. 37), Bocet eredităţii (p. 50) şi Bocet lui Pan (p. 65),
cu care se şi încheie Întoarcerea Euridicei, armonizând inspirat,
tradiţionalul cu livrescul.
În spiritul aceleiaşi tradiţii sunt scrise şi poemele Manole33 şi Ana (p.
54), unde Mitul Meşterului Manole e reinventat, personajul legendar devine
un nebun care, după autosacrificiul calfelor („Calfele s-au aruncat de pe
acoperiş,/Unul câte unul,/Cu aripi de şindrilă – ca în legenda lui Icar – ,/Şi-
au murit pentru totdeauna”), profitând de slăbirea vigilenţei paznicilor
cuprinşi de somn, se salvează şi fuge în lume: „A făcut o frânghie din
veştmintele sale/Şi a alunecat pe ea tremurând./Era o noapte cu lună,/Dar
paznicii nu mai credeau în nebun/Şi dormeau adânc./Nebunul s-a ridicat
sângerând/Şi s-a pierdut în lume”.
Ana, simbolul sacrificiului pentru creaţie, ia chipul iubitei muze
inspiratoare („Mulţi te caută încă prin ţară,/Nu exişti în afară!”34),
identificându-se cu însăşi opera, pe care eul-liric însuşi a zidit-o „cărămidă
pe cărămidă”. Versurile din finalul poeziei „Zidesc, pe furiş, tot
mereu…/Ana, port zidul în sufletul meu!” destăinuie truda fără oprire a
celui care-şi dedică viaţa poiein-ului.
Alte poeme cum sunt Vânătoare, Nebunul, Magie, Celulă, Popas la
Sfânta Vineri, Somn, Parabolă, Numismatică, Din exil, Bunavestire,
Strigare peste sat, Baladă, Năluca, Pictură evocă „… peisajul natal,

32
Idem., ibidem., p. 52.
33
Idem., ibidem., p. 46.
34
Idem., ibidem., p. 54.
portretele părinţilor şi strămoşilor, care îşi dorm somnul de veci în cimitirul
(…) de la marginea satului”35, puternica legătură a poetului cu viaţa satului
românesc, eresurile, legendele, obiceiurile străbune, de care nu s-a desprins
niciodată sufleteşte şi spiritual.
Ultima poezie, Bocet lui Pan, George Sorescu o dedică zeului
„provocator al stărilor sale lirice” cum notează Dumitru Micu în Prefaţa
volumului Aripi în timp:
„În împărăţia ta, Pan,
Toate se rostogolesc;
Soarele în jurul frunţii,
Selene în jurul inimii,
Lucrurile în jurul gândului.
Eu mă rostogolesc
Înăuntru
Şi împrejurul meu,
Şi nu mă găsesc”.36
Întoarcerea Euridicei este un volum de versuri în care schemele de
inspiraţie pur livrescă se armonizează profund şi complex cu un substrat
existenţial mai adânc, care îmbină formule prozodice clasice, cu amprente
ale romantismului târziu grefat pe o sensibilitate modernă, şi fructifică acel
illo tempore al culturii şi civilizaţiei populare româneşti, din care autorul îşi
revendică rădăcinile.
BIBLIOGRAFIE:
George Sorescu, Aripi în timp, Craiova, Editura Didactica Nova, 1996.
George Sorescu, Întoarcerea Euridicei, Bucureşti, Editura Albatros, 1970.

35
Ovidiu Ghidirmic, Op. cit., ed. cit., p. 202.
36
George Sorescu, Întoarcerea Euridicei, ed. cit., p. 68.
În viziunea lui George Sorescu: „neliniştea esenţelor” şi
„freamătul plopului”

Ion POPESCU-BRĂDICENI
PhD in Philology at the University of Craiova
ion.popescu.bradiceni@gmail.com

Abstract
The text hereby represents a chronicle on the essay book by
professor George Sorescu named “The restlessness of essences”, written in
1996. It concentrates on the mission of prevailing a theory of Romanian
literature, a first in what concerns the biography of my doctorate
supervisor.
Keywords: Idealism, trans-modernism, the creative ego.

În „Neliniştea esenţelor”, George Sorescu încearcă a da câteva


inevitabile replici unor deziderate contemporane. Cartea mi-a fost dăruită cu
un generos autograf, întrucât militasem, ca ea să apară, la editura al cărei
patron a fost senatorul pe atunci Ion Mocioi, eu fiindu-i director de
campanie electorală.
După o (re)lectură, l-am văzut pe autorul ei încă de pe atunci
pendulând între vocaţie şi analiză, dar distribuindu-şi ispita eseului pe o arie
vastă care se întinde de la chemările Heliconului şi până la proza lui Ştefan
Bănulescu, marele romancier de orientare balcanică în viziunea şi a lui
Mircea Muthu.
Astfel, într-un clarissism „Cuvânt introductiv” George Sorescu
precizează (trans)didactic că orice pagină scrisă este transcensă selectiv dar
– citez – cu „un mai pronunţat idealism al artei” complementarizat – cum
altfel? – „de experimentul liric interbelic şi actual”. Paleta preocupaţilor
fiind integrată, nu-mi rămâne decât misiunea de a preleva o teorie a
literaturii în viziunea, reoriginantă programatic, a lui George Sorescu.
Corelată cu existenţa estetică, orice teorie a literaturii române mai
poate primi contribuţii precum acestea, datorate unui autentic „homo
transculturalis” (Basarab Nicolescu), unui exeget îndrăgostit de „uitate
sertare” furnizoare, ştiinţific şi livresc, de manuscrise inedite.
Ah, şi mă dumiresc irevocabil. George Sorescu e un adept declarat al
libertăţii propriului EU, unul realmente descătuşat (deci în afara canoanelor
– n.m., I.P.B.). Situându-se constant – aşa cum ne încredinţează – a se situa
dincolo de pragul lecturii/ relecturii (iată, ce revelaţie – n.m.) George
Sorescu e, fără să fi ştiut în anii 1986-1996, un premergător al
transmodernismului timpuriu, incipient, dar înviorând un climat îmbâcsit de
atâta postmodernism.
Îmi place să schiţez aici, această personalizată reverie (meta) şi
(trans)teoretică.
Aşa că subscriu, „cititorul şi criticul” înţeleg să fie hermeneutic egali
în rang, să recepteze utilitatea fiecărei creaţii, intensitatea fiecărui sunet. Dar
mie magistralul mei conducător de „straniu doctorat” (adică despre triada
mitologică şi mitodologică, eden, paradis, rai – n.m.I.P.B.) mi-a ieşit în
întâmpinare cu o lămurire (de la ritualica lamură?) că doar sunetul e capabil
– din postura de semnificant – de a motiva arbitrariul semnului lingvistic.
Însă – ce kairotică memorie pot să posed, încă! – domnul George Sorescu
anticipase şi paradoxismul lui Florentin Smarandache. Trebuie obligatoriu
a-mi accepta afirmaţia căci George Sorescu însuşi se… mărturiseşte: „Un
paradox! Depărtându-se operele, furate de clipă, vin mereu către noi. Ne
interesează cum vin şi cum vorbesc. Colocvii în timp!”
În consecinţă – întrebându-se ca şi Călinescu ori ca şi Jean-Paul
Sartre ori ca şi Driana Marino, «ce este literatura?», dragul meu însoţitor
virgilian prin „infernul” cunoaşterii postparazidiace, secularizate ireversibil,
avea să mă lumineze prompt că literatura nu poate fi decât un imens spaţiu
al esenţelor. Şi iarăşi citez, spăşit/ încântat/ mulţumit sufleteşte: „Cu fiecare
mişcare şi nelinişte spirituală – esenţele punctează relative deplasări sau
încearcă reproiectării pe alte coordonate… În acest proces al cunoaşterii şi
confruntării, ele se aseamănă cu apele lui Heraclit – niciodată aceleaşi.
Evoluţia conceptelor înnobilează însăşi condiţia artei, acceptând chiar
paradoxul. Neliniştea esenţelor ne implică în mod creator”. Citatul tocmai
„rotunjit” trădează afinităţi (s)elective cu Petru Mihai Gorcea („Nesomnul
capodoperelor”), cu Eugen Negrici („Expresivitatea involuntară”), şi – de ce
nu? – cu mine însumi (vezi „Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia”,
Iaşi, 2016 – n.m.).
Iar creativitatea e resursa supremă a eonului „postmodernism”, al
celui „metamodernism”, al celui „transmodernism” ş.a.m.d. E ordinul de zi
al noilor paradigme în vogă. Iar George Sorescu este la el acasă când
reiterează relaţia sacru-profan a lui Mircea Eliade, când se pronunţă pentru o
lectură continuă, oricât de târzie, întrucât „rămâne mereu tânără,
îmbogăţeşte spiritul”. Lectura – cum să nu? – e ca „o alergare de cai
înaripaţi în jurul unor ziduri prăbuşite de mai multe ori”, e ludică fiindcă
jocul cunoaşterii cel etern trebuie să cadă în diacronie intertextuală, să
pulverizeze magic hotarul dintre ficţiune şi adevăr în conţinutul fiecărei
structuri.
Eul creator îşi vede împlinirea graţie aportului mitului/ simbolului.
Şi limpezeşte profitabil şi îşi edifică acea măreţie a interiorităţii. Eul creator
al lui Goga poetul ori al lui Tudor Arghezi, pot suporta regimul
„reinventării” fără a pierde din perspectiva permanentă schimbării a
unghiului estetic al receptării în virtutea căruia „ideea poetică tinde
totdeauna către frumosul artistic, către „adieri de basm, decor şi fabulă,
ritual”, „artistul se află când în cumpăna mitului, când în hotarele lucidităţii
moderne. În cazul lui Arghezi – apreciază viguros George Sorescu –
„drumul spre esenţă… solicită paradoxul; pulverizarea unui mit într-o
pluralitate de idei şi de sentimente. Presupunând un alt unghi de învolburată
cunoaştere, mitul vine singur spre om, întrucât eternul şi umanul aparţin
unui tot”… transumanist.

Bibliografie:
George Sorescu,Neliniştea esenţelor, Ed. Spicon, Târgu-Jiu, 1996.
Refugierea în interogaţie

Ion POPESCU-BRĂDICENI
PhD in Philology at the University of Craiova
ion.popescu.bradiceni@gmail.com

Abstract
This article is at the same time critical and hermeneutical. In fact, it
is a chronicle of the poetry book “Wings in time”. In his essence, George
Sorescu is an Orphic, musical, classical, with a modern sensibility.
Keywords: Perfect language, old paradise, the temptation of
harmony.

Eseul nostru critico-hermeneutic îşi achiziţionează unul dintre


primele argumente din opera lui Eugen Simion intitulată deloc enigmatic
„Întoarcerea autorului"37. În capitolul „Despre spiritul modern" ni se oferă o
alternativă la... "postmodernism“, mai exact o nouă paradigmă: aceea a
transmodernităţii/ transmodernismului, chiar dacă autorul n-a „botezat-o"
aşa, şi ne asumăm noi îndrăzneala de a-i fi găsit cuvântul potrivit.
Modernitatea - ne spune Eugen Simion - continuă să numească
nobila aspiraţie spre înnoire a artei: spiritul literar insurecţional. „O definiţie
provizorie a spiritului modern ar fi următoarea: creatorul a pierdut sensul
plenitudinii, al totalităţii şi a căpătat, în chip alarmant, o conştiinţă a
existenţei fragmentare. Spiritul modem are o conştiinţă monadică. El a fost
alungat de propria gândire dialectică din paradisul universului stabilizat,
coerent, previzibil”38.

37
Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia autor-operă, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1981, p. 425;
38
Idem, ibidem, p. 427.
Sunt, totuşi, şi conştiinţe mai liniştite, olimpiene, printre moderni:
bucolicii. Un asemenea bucolic este George Sorescu, de altfel un scriitor
„total". „Poeticul se înfăptuieşte, în versurile lui George Sorescu, graţie...
sensibilităţii la organic, la viu, la palpitul inefabil al elementarităţii"39.
Poetul este vizitat, în biblioteca sa, de „ulmii cei bătrâni", de „fraţii lui
stejarii", de frasini, jugaştri şi arţari, cărora le înţelege graiul nerostit. Este
limba perfectă în căutarea căreia se avântase Umberto Eco, locuitor între
anii 1990-1993 la Bologna, Milano, Paris. Este „un soi de limbă prin
iluminare interioară"40, căreia poetul, ca Nomotet, trebuie să-i creeze
limbajul. Glosolalia, darul de a ne exprima într-o limbă extatică, pre-
babelică, precum apostolii, reprezentând o eră depăşită, iată-ne nevoiţi a
denunţa defectul acestui limbaj succedând limbii naturii/naturale şi a i-l
răscumpăra. Ceea ce înseamnă că poezia corectează acest defect, îl
compensează (exploatându-l), „îl împlineşte, îl suprimă şi îl exaltă: îl
desăvârşeşte”41, îi motivează semnele.
Adevărata structură a limbajului poetic constituie o stare, un grad de
prezenţă şi de intensitate la care poate fi ridicat orice enunţ, cu condiţia ca în
jurul lui să se stabilească acea margine de tăcere care să-l izoleze în mijlocul
(şi nu în afara) vorbirii cotidiene: „Tăcerea îmi este umbră interioară/ E
piatră de hotar între vorbă şi faptă./ Mă tem de cuvântul rostit fără învoirea
ei". (Tăcere). Poemul trebuie să aibă întotdeauna mari margini albe, margini
mari de tăcere: „Pornesc de la spaţiul verde/ Şi merg tot către spaţiul alb./
Ţin seama de culoarea metalului/Şi de adâncimea literei." (Numismatică).

39
Dumitru Micu, Între Minerva şi Pan, prefaţă la volumul antologic „George Sorescu.
Aripi în timp“, Craiova, Editura Didactica Nova, 1999, p. 3.
40
Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Traducere din limba italiană de Dragoş
Cojocaru, Editura Polirom, 2002, p. 13.
41
Gerard Genette, Figuri, Selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion, Irina Mavrodin,
Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 231.
Gramatica este transformată într-o vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în
carne şi oase, substantivul, în măreţia lui substanţială, adjectivul, veşmânt
străveziu care-l acoperă şi-l colorează, şi verbul înger al mişcării, ce îi dă
primul impuls frazei: „Planetă nouă! Ciudat!/ în jurul meu: pomi vorbitori. /
Fericit că-mi seamănă mie,/ îndrăznesc spre fiecare desiş/ Şi citesc spre
adânc de tulpină“(Explorare); „Am trecut dincolo de vis,/ S-a năruit ultimul
zeu/ A existat un vechi paradis,/ S-a risipit în sufletul meu" (Dincolo)42.
Ovidiu Ghidirmic43 îl identifică pe George Sorescu printre orfici,
elegiaci, clasici, cu sensibilitate modernă. Noi printre transmodernişti
(transclasicismul lui George Sorescu, fiind o formă de transmodernism
evidentă poetic), precum la George Călinescu altminteri, căci constelaţiile
sale verbale lasă să ţâşnească cuvântul propriu, unic. Poetul este profetul
care a mâncat o carte, căci lexicul a devenit o lume, un univers colorat,
melodios şi mişcător: „Sub răsurile dimineţii/ Visez că sunt profet" (Celulă);
„Ţi-am citit din scripturi/ Psalmi de tânăr profet" (Bocet lui Eros); „Un mag
întârziat,/ Sub zodia Cumpenei /îngenunchează pe câmpiile dacice/ Şi se
închină minunilor“ (Pastel III); „Armonia ispiteşte şi himera/şi fapta".
(Dans); „Fiorul cel vechi e uitat-/ Sub o imagine veche, un semn./ O,
sufletul meu e de lemn./Un zeu de lemn nesculptat" (Şi vremile)
Între timp, literatura a luat în seamă filosofia şi ştiinţa (Mihai
Eminescu, Ion Barbu). Cunoaşterea poetică (E.A. Poe, P. Valery, Şt.Aug.
Doinaş, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici, Gabriel Chifu) şi-a asumat
neliniştile, ezitările ştiinţei, transformându-le în teme de meditaţie. Ca, în
cele din urmă, filosofia să ajungă pentru poezie o sursă de insecuritate (iar

42
George Sorescu, Aripi în timp, Craiova, Editura Didactica Nova, 1999.
Ovidiu Ghidirmic, în George Sorescu, Op.cit., în Postfaţă. „Erudiţie şi lirism“, pp. 201-
43

203.
poetul un magician al insecurităţii), iar ştiinţa să-i creeze poetului o nouă
ignoranţă.
Creatorul se refugiază atunci în interogaţie. Având o conştiinţă
monadică, el are o conştiinţă terorizată a limitelor pe care se sileşte a le
depăşi, a obstacolelor şi drept consecinţă trece la instituirea pragurilor, din
care incitările cu dublu efect produc „melancolia pavesiană şi fascinaţia pe
care Pavese o avea pentru mit"44.

Umberto Eco, Limitele interpretării, Traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Bucşă.


44

Constanţa, Editura Pontica, p. 139.


TENDINȚE ÎN UTILIZAREA PREPOZIȚIILOR
ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Ionela Matilda BREAZU


Doctorand, Universitatea din Craiova
mady_breazu@yahoo.com

Abstract
The present paper is a descriptive and analytical approach regarding
the tendencies in the use of prepositions in the Romanian language.
The analyzed aspects refer tothe phenomenon of using certain
prepositions in contexts in which other prepositions normally occur, some of
the situations of replacement of the prepositions, as well as some cases of
their omission and the occurrence of some prepositions in breviloquent
sentences. Our study also highlights the reasons for the substitution between
the prepositions and the extending in using certain prepositions, the most
common of all being pe (on). In this article we also try to point out the most
frequent grammatical errors involving prepositions, in particular the
omission of pe (on) before the relative pronoun care(which / that).

Keywords: preposition, the use of prepositions, Romanian language

1. Introducere

Fenomenul utilizării anumitor prepoziții în contexte în care apar, în


mod normal, alte prepoziții datează de mult timp, acesta fiind semnalat în
câteva lucrări de specialitate. Diversitatea contextelor în care poate fi
prezentă aceeași prepoziție a determinat substituția cu alte prepoziții, în
multe situații formând construcții similare din punct de vedere semantic.
Extinderea acestui procedeu a generat în anumite cazuri întrebuințări
incorecte din punct de vedere gramatical, ale unor prepoziții în locul altora.
Pe lângă aspectele menționate, în limba română se remarcă și absența
prepozițiilor în anumite contexte lingvistice. Ne propunem ca în lucrarea de
față să prezentăm câteva situații de înlocuire a prepozițiilor, precum și unele
cazuri de omisiune a acestora.

2. Cazuri de substituire între prepozițiile din limba română

Una dintre situațiile în care o prepoziție este înlocuită cu alta este


aceea în care se preferă întrebuințarea respectivă pentru o exprimare mai
clară și pentru evitarea unui sens ambiguu. Mai des întâlnită în limbă este
însă folosirea greșită a unei prepoziții în locul alteia, acțiune justificată prin
preluarea unui model dintr-o limbă străină sau prin uzul greșit, foarte
frecvent, care duce, în timp, la nesesizarea erorilor de exprimare din partea
vorbitorilor. Iorgu Iordan semnalează fenomenul întrebuințării unei
prepoziții în locul alteia, fie sub „influența unor modele străine, fie datorită
modificării (în mintea subiectului vorbitor) a raportului dintre noțiunile
respective”45. Existența „tendinței de reînnoire a legăturii dintre două
componente propoziționale, de înlocuire a unei prepoziții (sau locuțiuni
prepoziționale) cu alta”46 este prezentată și de Cecilia Căpățînă, în articolul
Despre prepoziții din volumul Instantanee lingvistice, unde se discută mai
ales despre situația prepoziției pe în limba română actuală.

45
Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Iași, Institutul de Arte
Grafice Alexandru A. Țerek, Mîrzescu 9, 1943, p. 380.
46
Cecilia Căpățînă, „Despre prepoziții”, Instantanee lingvistice, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 2009, p. 40.
2.1. Dezambiguizarea semnificației în anumite contexte lingvistice
prin substituția prepozițiilor

Nevoia unei exprimări cât mai precise a fost subliniată de Alexandru


Graur încă din 1963. Autorul a semnalat și creșterea numărului prepozițiilor,
mai ales prin compunere. În lucrarea Evoluția limbii romîne. Privire
sintetică, Graur menționează faptul că prepoziția de își împărțea atribuțiile
cu alte prepoziții ca de la, din (˂ de în), despre, de către, de pe etc. și
exemplifică acest aspect prin structura se spune de, care putea avea sensul
„se spune despre” sau „se spune de către”, de unde reiese că „prin
compunerea prepoziției, confuzia a fost înlăturată.”47
În lucrarea Gramatică normativă:77 de întrebări – 77 de răspunsuri,
Gligor Gruiță dezbate problema folosirii prepoziției de sau a prepoziției cu
în contexte de tipul Bem un pahar de lapte sau Bem un pahar cu lapte.48
Autorul este de părere că deși prepoziția de are „o semantică variabilă”,
„contextul precizează de fiecare dată, până la nuanță, semnificația
prepoziției.”49 Astfel, Gruiță susține faptul că în exemplul dat, prepoziția de
„nu este deloc ambiguă, nici la nivelul sintagmei și cu atât mai puțin la
nivelul ansamblului (prin apariția lui bem)”50. De aceea, autorul consideră că
înlocuirea lui de cu prepoziții specializate semantic, cum ar fi cu, din, pentru
care desemnează conținutul, materia sau destinația, reprezintă „un moft
lingvistic, o renunțare nejustificată la niște sintagme naturale, tradiționale,

47
Alexandru Graur, Evoluția limbii romîne. Privire sintetică, București, Editura Științifică,
1963, p. 36.
48
Gligor Gruiță, Gramatică normativă: 77 de întrebări – 77 de răspunsuri, ediția a VII-a,
Pitești, Editura Paralela 45, 2017, p. 167 - 169.
49
Ibidem, p. 167.
50
Ibidem, p. 169.
specifice”51, motiv pentru care nu încurajează construcții de tipul: ceașcă cu
cafea, halbă cu bere, haină din piele, mașină pentru cusut / spălat / tocat
etc.

2.2. Întrebuințarea unor prepoziţii în locul altora

 Prepoziția asupra în locul lui la


Autorii lucrării Structura morfologică a limbii române contemporane,
apărută în 1967, semnalează utilizarea frecventă a prepoziției asupra în
locul lui la în limbajul teatrului, în exemple ca a lucra asupra unei piese, a
lucra asupra unui rol.52 Pornind de la afirmația amintită putem menționa că
aceasta nu reprezintă o întrebuințare frecventă exclusiv în contexte din
domeniul respectiv. Astfel, se remarcă extinderea grupării a lucra asupra în
locul structurii a lucra la în domenii variate: în domeniul juridic „Un grup
de deputați va lucra asupra modificărilor și completărilor necesare la Codul
Electoral”53, în domeniul bancar „Echipa EuroCreditBank va lucra asupra
creării unei bănci moldovenești cu adevărat inovative”54 ș.a.

 Prepoziția de în locul lui cu


În lucrarea Dicționar al greșelilor de limbă, Alexandru Graur
semnalează înlocuirea incorectă a prepoziției cu prin de în sintagma ac de
gămălie: „ac cu gămălie, nu ac de gămălie: este un ac care are în plus o

51
Ibidem, p. 169.
52
Iorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii
române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 283.
53
(video) S-a decis! Un grup de deputați va lucra asupra ..., unimedia.info, 18. 03. 2016.
54
Iurie Cataraga: "Echipa EuroCreditBank va lucra asupra ..., www.publika.md, 20. 03.
2015.
gămălie”55. Autorul motivează greșeala respectivă prin preluarea ca model a
tiparului reprezentat de sintagmele ac de cusut, ac de siguranță, „unde
folosirea prepoziției de e justificată de înțeles.”56
Aceeași greșeală este întâlnită și în limbajul sportiv, idee consemnată
de Graur în lucrarea citată prin exemplele: „mingea a trecut de puțin pe
lângă poartă, sau a rata de puțin”57, iar explicația este preluarea din limba
franceză a sintagmei de peu, urmată de recomandarea „în românește trebuie
spus cu puțin.”58

 Prepoziția despre în locul lui de


Pornind de la situația în care de și despre sunt substituibile, mai ales
după verbul a vorbi: Vorbesc de / despre ceva, s-a creat tendința eronată de
a înlocui prepoziția de cu prepoziția despre, în construcții verbale care cer
prepoziția de. Această tendință a fost semnalată inițial de Iorgu Iordan
(1943) prin exemplele: „despre acest lucru s-a convins, despre aceasta nu a
avut parte, despre aceea nu-mi aduc aminte, nu ne vom ocupa despre
toate”59. Problema utilizării prepoziției despre în locul prepoziției de este
subliniată și de Isabela Nedelcu (2012) în lucrarea 101 greșeli gramaticale.
Autoarea dă exemplul „a-și aminti despre”, pentru a sublinia folosirea
greșită a prepoziției despre după verbul a-și aminti, care se construiește, în
mod normal, cu de.60 Ideea este întâlnită și la Gruiță (2017), care oferă
câteva exemple de verbe construite greșit cu prepoziția despre în locul lui

55
Alexandru Graur, Dicționar al greșelilor de limbă, ediție îngrijită de Liviu Groza,
București, Editura Humanitas, 2012, p. 21.
56
Ibidem.
57
Ibidem, p. 99.
58
Op. cit., loc. cit.
59
Iorgu Iordan, op. cit., p. 386.
60
Isabela Nedelcu, 101 greșeli gramaticale, București, Editura Humanitas, 2012, p. 121.
de: a-și aduce aminte, a-și aminti, a se convinge, a se interesa ș.a.61. În
presa online se întâlnesc foarte multe exemple de acest fel: „Dovezile i-au
convins despre producerea unui seism”62,„Merkel s-a interesat despre cine
merge la CE – Cotidianul”63 etc.

 Prepoziția din în locul lui de


Concurența dintre prepozițiile din și de este discutată de Iorgu Iordan
(1943), care observă „tendința lui din de a se substitui lui de”64. Autorul
dezbate problema diferențelor semantice dintre cele două prepoziții. Pe de o
parte, de arată „felul, genul, categoria, grupul”, exprimând un raport „de
calificare, așadar abstract”. În asemenea situație, înlocuirea cu din ar cauza
modificări semantice, exprimând un raport partitiv. Pe de altă parte, Iorgu
Iordan amintește cazul în care „indiferent de prepoziție, raportul dintre
noțiuni are totdeauna caracter material, prin urmare înlocuirea lui de prin din
se poate realiza cu mare ușurință: geantă de piele, haine de lână devin
geantă din piele, haine din lână etc.”65. Preferința vorbitorilor pentru
prepoziția din este justificată de Iorgu Iordan prin faptul că din „corespunde
mai bine acestei dispoziții” și „implică existența unei acțiuni (din piele, din
lână etc. ne trimit la procesul confecționării obiectelor din materia în
discuție)”66.

 Prepoziția după în locul lui de pe

61
Vezi și Gligor Gruiță, op. cit., p. 169.
62
https://www.libertatea.ro › Ştiri › Stiri externe, 25. 10. 2013.
63
www.cotidianul.ro/merkel-s-a-interesat-despre-cine-merge-la-ce-197349/ 08. 10. 2017.
64
Iorgu Iordan, op. cit., p. 386.
65
Ibidem, p. 387.
66
Ibidem, p. 388.
Total nerecomandabilă este folosirea lui după în locul lui de pe, idee
semnalată de Iorgu Iordan în lucrarea citată și exemplificată prin sintagma
oamenii după stradă67. Isabela Nedelcu explică deosebirea dintre cele două
prepoziții: „sensul general de posteritate pe care îl exprimă prepoziția după”
în plan temporal sau spațial este diferit de sensul exprimat de gruparea de
pe, acela de „desprindere dintr-un punct situat în plan spațial sau
temporal”68. Totuși, sintagma copie după buletin apare în uz și în varianta
copie de pe buletin. Motorul de căutare Google oferă 110.000 de rezultate
pentru varianta copie după buletin și 173.000 de rezultate pentru varianta
copie de pe buletin. În același timp, sunt înregistrate 170.000 de rezultate
pentru copie de buletin și 150.000 de rezultate pentru varianta fără
prepoziție, copie buletin. Mai mult, dacă omitem substantivul buletin,
lucrurile se modifică: substantivul copie urmat de prepoziția după
înregistrează 623.000 de rezultate, iar cu varianta de pe 7.700.000 de
rezultate, iar copie de inventariază 78.100.000 de rezultate.69

 Prepoziția pe în locul lui asupra


Foarte frecventă este situația în care prepoziția pe apare în locul
prepoziției asupra, mai ales după verbele a se concentra70 și a insista,71
această preferință fiind explicată pe de o parte, prin structura monosilabică a
prepoziției pe, în detrimentul prepoziției asupra, formată din trei silabe, iar
pe de altă parte, prin preluarea tiparului celor două verbe prepoziționale din
limba engleză, unde se construiesc cu prepoziția on, care are ca echivalent în
limba română prepoziția pe. Accesând internetul, constatăm să sunt mult

67
Ibidem, p. 393.
68
Isabela Nedelcu, op. cit., p. 123.
69
Verificare făcută în data de 04.01.2018, ora 16.26.
70
Vezi și Iorgu Iordan, op. cit., p. 399.
71
Vezi și Mioara Avram, op. cit., loc cit.
mai reduse din punct de vedere numeric contextele în care verbul a se
concentra este urmat de prepoziția asupra (533.000), față de contextele cu
prepoziția pe (4.040.000). Astfel, putem aminti câteva exemple din presa
online: „Bush se concentrează pe „treburile neterminate” în ultimul
discurs”72, „Enel se concentrează pe pieţele mature în noul său plan
strategic”73 etc.

 Prepoziția pe în locul lui în


Una dintre greșelile înregistrate de Iorgu Iordan este înlocuirea
incorectă a prepoziției pe cu în, situație evidențiată prin exemplul „fiecare se
schimbă pe fiecare moment”74. De asemenea, autoarea lucrării 101 greșeli
gramaticale subliniază, în următoarele exemple, preferința pentru utilizarea
prepoziției pe în loc de în: „pe pauza publicitară”, în loc de „în pauza
publicitară”, „specialist pe nutriție”, în loc de „specialist în nutriție”,
„consilier pe probleme pe învățământ” în loc de „consilier în probleme de
învățământ”75. La acestea putem adăuga: pe tren în loc de în tren („Credeți
că e liniște pe tren?”76 etc.

 Prepoziția pe în locul lui la


Isabela Nedelcu semnalează folosirea incorectă a lui pe îl locul
prepoziției la în exemplul: „Rămâneți pe telefon!”, în loc de „Rămâneți

72
www.gandul.info/.../bush-se-concentreaza-pe-treburile-neterminate-in-ultimul-discurs...,
29. 01. 2008.
73
www.capital.ro/enel-se-concentreaza-pe-pietele-mature-in-noul-sau-plan-strategic.html,
21. 11. 2017.
74
Iorgu Iordan, op. cit., p. 399.
75
Isabela Nedelcu, op. cit., p. 117.
76
https://www.ziaruldeiasi.ro/.../credeti-ca-e-lini-te-pe-tren-in-doua-zile-politi-tii-ie-eni-...,
25. 01. 2017.
latelefon!”77. În plus, întrucât verbul a se abona cere prepoziția la,
substantivul abonament preia aceeași trăsătură. De aceea, considerăm că
este cazul să atragem atenția asupra folosirii greșite a prepoziției pe în
exemplul: „Cine poate beneficia de abonamente gratuite pe tren”78.

 Prepoziția pe în locul lui prin


Unul dintre exemplele de substituție incorectă a prepozițiilor este, în
opinia Mioarei Avram, folosirea prepoziției pe în loc de prin în contexte de
tipul pe poștă și pe sate.79

 Prepoziția printre în locul lui prin


Prepoziția printre cere gruparea cu un substantiv sau un substitut al
acestuia la numărul plural, în timp ce prin precedă un nominal la singular.
De aceea, utilizarea prepoziției printre în loc de prin este o eroare. Această
tendință greșită în folosirea prepozițiilor respective poate fi ilustrată prin
exemplul „trecând cu fruntea sus printre mulțime”, oferit de Iorgu Iordan în
lucrarea citată.80

Toate situațiile și exemplele prezentate mai sus ilustrează preferința


pentru utilizarea prepoziției pe în locul altor prepoziții. Extinderea folosirii
acestei prepoziții se poate explica prin numeroasele sensuri cu care
prepoziția pe poate să apară în anumite contexte lingvistice, la care se
adaugă influența limbii engleze și faptul că este mult mai scurtă decât

77
Ibidem, p. 116.
78
https://www.cugetliber.ro/stiri-social-cine-poate-beneficia-de-abonamente-gratuite-pe-...,
24. 10. 2017.
79
Mioara Avram, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 1997,
p. 275.
80
Iorgu Iordan, op. cit., p. 400.
sinonimele sale contextuale: despre, în ceea ce privește, în legătură cu, în
privința. Isabela Nedelcu explică această tendință de „utilizare lărgită” a
prepoziției pe și prin existența anumitor construcții „fixate (sau cel puțin
frecvente) care conțin prepoziția pe: pe baza, pe motiv că, pe criterii
(riguroase), pe teme (politice)” ș.a.81 În plus, autoarea motivează creșterea
numărului de atestări ale prepoziției pe și prin contribuția jurnaliștilor,
întrucât „aceștia influențează în mare măsură exprimarea celor care îi
ascultă sau le citesc articolele.”82

3. Absenţa prepoziţiilor în anumite contexte lingvistice

3.1. Absența prepoziției de, ca legătură sintactică între două


substantive
În exemplul „Proprietar magazin din Cluj: Reducerea TVA cu 1% e o
măsură populistă, nu câştigă nimeni nimic”83, sintagma proprietar magazin
este incompletă, prin absența prepoziției de, ca element de legătură între
cele două substantive. Astfel, forma corectă ar fi proprietar de magazin, sau
folosind o formă genitivală – proprietar al unui magazin. Din aceeași
categorie fac parte și exemplele: „haine damă”84, „magazin încălțăminte”85,
„rochii damă”86 ș.a.

3.2. Absența prepoziției la după de la în indicarea intervalelor orare

81
Isabela Nedelcu, op. cit., p. 117.
82
Ibidem, p. 118.
83
www.monitorulcj.ro/.../55928-proprietar-magazin-din-cluj_-reducerea-tva-cu-1_-e-o-...,
04. 01. 2017.
84
https://www.fashiondays.ro/g/femei-/imbracaminte
85
https://magazin-incaltaminte.com/
86
https://www.bogas.ro/haine-dama/
Când face parte din structura de la ... la, respectiv până la, prezența
prepoziției la este obligatorie, fiind cerută de primul element corelativ al
grupării. Greșeala este subliniată și de Alexandru Graur (2012), cu
mențiunea că „la, când are valoarea de „până la” nu poate fi înlocuit cu o
linioară, cum se vede adesea pe ușile magazinelor sau ale birourilor: deschis
de la 9-15.”87 Autorul recomandă varianta corectă: Deschis de la 9 la 15,
substituibilă cu o formă mai scurtă: Deschis 9 – 15.

3.3. Absența prepoziției pe înaintea pronumelui relativ care

Cea mai frecventă greșeală de exprimare din limba română este


absența prepoziției pe înaintea pronumelui relativ care, fapt semnalat de
foarte mulți lingviști: Mioara Avram (1987)88, Cecilia Căpățînă (2009)89,
Isabela Nedelcu (2012)90 ș.a. Putem demonstra frecvența acestei greșeli
gramaticale cu ajutorul exemplelor din mediul virtual: „Încă puțin și îmi
termin tema care am început-o de ceva timp.”91 (tema care... în loc de tema
pe care...), „Mulțumesc părinților pentru numele care mi l-au dat.”92
(numele care mi l-au dat în loc de numele pe care mi l-au dat) ș.a.
Deși situația a mai fost discutată, considerăm că merită amintită atât
pentru frecvența pe care o înregistrează în limbă, cât și pentru faptul că
reprezintă un caz particular din moment ce toate celelalte prepoziții sau
locuțiuni prepoziționale sunt corect utilizate înaintea pronumelui relativ

87
Alexandru Graur, op. cit., p. 76.
88
Mioara Avram, „Greșeli în folosirea pronumelui care”, în Probleme ale exprimării
corecte, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987, p. 189.
89
Cecilia Căpățînă, op. cit., p. 40.
90
Isabela Nedelcu, op. cit., p. 127.
91
https://brainly.ro, 20. 11. 2015.
92
www.b365.ro/gigel-stirbu-propus-la-cultura-prima-gafa-multumesc-parintilor-pentru-...,
13. 12. 2013.
care:93 „Un necredincios mereu va avea întrebări la care nu va găsi
răspuns”94, „Plantele din care se fac cele mai grozave băuturi din lume”95
etc.

4. Prepoziția în structuri brevilocvente

Pentru evitarea repetițiilor sau pentru o exprimare cât mai succintă, în


anumite situații contextuale din limba română se optează pentru nerepetarea
substantivului precedat de prepoziție, în special în cazul în care acesta poate
fi ușor recuperat din context. Cel mai des întâlnit exemplu este reprezentat
de perechea cu – fără, mai ales în domeniul alimentar, în limbajul oral: „Cu
lapte sau fără?”, „Cu sau fără zahăr?”, „ - Cu maioneză? / - Fără.” etc.

Concluzii

În ceea ce privește utilizarea prepozițiilor în limba română, am


constatat existența anumitor tendințe. Cea mai frecventă este întrebuințarea
unei prepoziții în locul alteia. În urma situațiilor analizate, am observat că
acest fenomen se produce din motive diferite, acestea fiind: încercarea de a
dezambiguiza sensul grupării în care apar unele prepoziții, preluarea unor
modele din limbile străine sau preferința pentru exprimarea succintă. De
asemenea, am remarcat extinderea folosirii prepoziției pe, în contexte
variate.

93
Vezi și Cecilia Căpățînă, op. cit., p. 41.
94
ziarullumina.ro/un-necredincios-mereu-va-avea-intrebari-la-care-nu-va-gasi-raspuns...,
28. 09. 2017.
95
www.hotnews.ro/stiri-recomandare_de_lectura-22123624-plantele-din-care-fac-cele-...,
21. 11. 2017.
În plus, am constatat că dintre cazurile de omisiune a prepozițiilor cel
mai des se produce absența greșită a prepoziției pe înaintea pronumelui
relativ care.
Mai mult, unele prepoziții apar în limbajul oral în anumite structuri
brevilocvente, pentru evitarea repetițiilor, sensul grupării fiind ușor de
recuperat din context.
Așadar, în ciuda existenței unor norme lingvistice, folosirea
prepozițiilor de către vorbitorii limbii române actuale implică o serie de
tendințe. Cele mai multe dintre acestea sunt greșeli de limbă, unele
semnalate de lingviști, altele neprezentate sau amintite mai puțin în lucrările
de specialitate.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Editura


Humanitas, 1997.
Avram, Mioara, „Greșeli în folosirea pronumelui care”, în Probleme ale
exprimării corecte, București, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1987, pp. 189 - 192.
Căpăţînă, Cecilia, „Despre prepoziţii”, în Instantanee lingvistice, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 2009, pp. 40 - 42.
Constantinescu – Dobridor, Gheorghe, Gramatica limbii române, București,
Editura Didactică și Pedagogică 2001.
Doca, Gheorghe, „Confuzii formale sau / și funcționale între prepoziții”,
în LLR, XXXII, nr. 1, București, 2003, pp. 3 – 4.
Graur, Alexandru, Dicționar al greșelilor de limbă, ediție îngrijită de Liviu
Groza, București, Editura Humanitas, 2012.
Graur, Alexandru, Evoluția limbii romîne. Privire sintetică, București,
Editura Științifică, 1963.
Graur, Alexandru, Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura
Științifică, 1968.
Gruiță, Gligor, Gramatică normativă: 77 de întrebări – 77 de răspunsuri,
ediția a VII-a, Pitești, Editura Paralela 45, 2017.
Gruiță, Gligor, Moda lingvistică actuală: norma, uzul și abuzul, ediția a II-
a, revăzută, Pitești, Editura Paralela 45, 2011.
Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Iași,
Institutul de Arte Grafice Alexandru A. Țerek, Mîrzescu 9, 1943.
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1967.
Nedelcu, Isabela, 101 greșeli gramaticale, București, Editura Humanitas,
2012.

SURSE ONLINE
https://www.bogas.ro
https://brainly.ro
https://www.cugetliber.ro
https://www.fashiondays.ro
https://www.libertatea.ro
https://magazin-incaltaminte.com
https://www.ziaruldeiasi.ro
unimedia.info
www.b365.ro
www.capital.ro
www.cotidianul.ro
www.hotnews.ro
www.gandul.info
www.monitorulcj.ro
www.publika.md
ziarullumina.ro
Jorge Semprún: obra narrativa, los meandros de la memoria

Geo CONSTANTINESCU,
Lector dr., Universidad de Craiova,
geo_constantinescues@yahoo.es

REZUMAT:

Opera narativă a lui Jorge Semprun (1923-2011) atât cea de fictiune,


cât și cea propriu-zis memorialistică se hrănește copios din vasta memorie a
scriitorului. Cu o biografie impresionantă, încă de tânăr se angajează în
lupta antihitleristă în cadrul Rezistenței franceze, este închis prin trădare în
lagărul de exterminare din Buchenwald, devenind mai apoi luptător
împotriva dictaturii franchiste, în rândurile Partidului Comunist Spaniol. Se
desprinde mai apoi de politica partidului, devine anticomunist și o conștiință
vie a secolului XX. Opera sa este ecoul acelei vieti tumultuase, sondând cu
fiecare carte si fapt de viață în labirinturile memoriei, mereu dornice de
luminare a propriei conștiințe. Autorul articolului urmărește îndeaproape
devenirea unei mari opere narative dintr-o biografie la fel de exemplară.

Laobra narrativa de Jorge Semprún (1923-2011) tanto la


memorialista propiamente dicha, cuanto la de ficción, lleva en sus entrañas
los meandros de sus recuerdos de vida. Esto porque el autor conoció las
grandes crisis de España y Europa del siglo pasado, no sólo como hombre
de reflexión, como conciencia moral de los hechos de los otros, sino
también como actor en el gran escenario de la historia.
Nacido en una familia acomodada española, cuyos antecesores
desempeñaron papeles importantes en la evolución del país hacia la
civilización democrática de la Segunda Republica Española (1931-1936), el
futuro autor experimentó desde muy joven las asperezas del exilio (desde el
año 1939, con la caída de la República en las manos de los ultraderechistas
franquistas), cuando toda su familia se estableció en Francia, país que llegó
a ser su tierra de adopción para un largo plazo de vida. Aquí el joven
estudiante de filosofía dejó el territorio de largos estudios y de
contemplación y se integró en el movimiento de la Resistencia francesa
contra los invasores alemanes fascistas, como muchos de los refugiados
españoles retirados a este país. Como miembro del Partido Comunista
Español en el extranjero (desde 1942) se integró con todo el ser en el
movimiento político de luchar en contra de los tiranos de derechas,
promocionadores de la utopía de la supremacía racial arriana.
Traicionado, estuvo preso en 1943, torturado e ingresado en el
campo de concentración de Büchenwald. Aquí conoció el régimen de
exterminación psíquica y física de una máquina de la muerte infernal.
Después de la liberación en 1945, junto con los demás supervivientes, el
joven activista político no pudo escribir nada sobre esta experiencia, sino
después de diecinueve años, como consecuencia de unos acontecimientos
que lograron determinarle a superar el trauma. Así nació su primera novela
autobiográfica, El largo viaje,escrita en la lengua de adopción, el francés,
que recibió inmediatamente el Premio Planeta (1964).
El hecho de no poder escribir sobre lo vivido en el campo, de no
poder contar a los demás casi nada de aquellos largos momentos de
convivencia con la muerte, con el hambre salvaje, con las humillaciones
continuas y de la degradación de lo humano, le encerró en sí mismo al
protagonista, pero le abrió el campo de la acción. La vida necesitaba lucha
en contra de estos aventureros de la historia. Así que él eligió la acción en el
seno del Partido Comunista Español (hasta la expulsión del partido en el
mismo año de debut como escritor, 1964).
Estos diecinueve años de acción política fueron años de lucha
encarnizada contra el franquismo y todas las manifestaciones autocráticas en
España y en todo el mundo, y, también, un período de aclaraciones sobre los
métodos de actuación de los partidos comunistas de todo el mundo. En la
gran URSS y en los países del Este estos partidos no sólo suprimieron los
partidos de oposición, sino también todos los medios de expresión de los
ciudadanos. La prensa, la literatura, toda la cultura fue sometida a la
ideología utópica de la dictadura del proletariado. Al mismo tiempo, los
ciudadanos que pensaban de otra manera estaban sometidos a unos procesos
falsos y condenados a la muerte o a los mismos campos de exterminio físico
y psíquico, por lo menos hasta el 1953, el año de muerte de Stalin (pero en
Rumania este estado de cosas se prolongó hasta 1964). Entonces Jorge
Semprún intervino en cambiar los métodos de trabajo del Partido y fue
expulzado de manera ignonímia. De aquel día Jorge Semprún actuó en el
campo de lo escrito y del arte cinematográfico, como hombre de la
conciencia del siglo de las grandes crisis históricas, y, cuando fue necesario,
actuó como hombre libre en todos los campos de actividad.
Como decíamos, el hecho de escribir su novela El largo viaje surgió
cuando, en la calle de Madrid, Concepción Bajamonde, la dirección donde
él se alojaba cada vez que regresaba de manera incógnita a España para
enderezar la lucha del Partido en el interior del país, Manuel Azaustre, un
compañero de lucha, que había vivido también la reclusión en el campo de
Mauthausen, le contaba, detenidamente, lo que había padecido allí. De esta
manera, su misma memoria se liberaba del trauma, del espanto de volver a
vivir los sufrimientos, y empezó a curarse, psiquicamente, por escrito. En El
largo viaje el autor narra el camino en el vagón de mercancías hacia la
muerte de Büchenwald, donde la mayoría sucumbieron en tales condiciones.
El autor fue uno de los supervivientes. Pero tenía la conciencia muy pesada
por esto. Declara él más tarde, en la novela La escritura o la vida (1994):
„Todos nosotros, que íbamos a morir, habíamos escogido la fraternidad de
esta muerte por amor a la libertad”96. Continúa él más adelante: „...
habremos vivido la experiencia de la muerte como una experiencia
colectiva, fraterna además, fundiendo nuestro estar juntos...”97. Desde
entonces él, el superviviente, lleva este trauma. El de no seguir estando
juntos, ahora, cuando él testimonia sobre lo sucedido.
Recuerda en la misma novela el espanto vivido inmediatamente
después de la liberación del campo por una pesadilla que le estorbaba el
amor justo en los brazos de la chica amada: „... lo que me ha arrancado de
los brazos de Odile, no es sólo el sueño en el que retumbaba la voz de un
Stürmfuhrer SS. Ordenando apagar el crematorio, sino, aún más, el hecho de
estar vivo, obligado a asumir este estado absurdo, improbable como
mínimo, el hecho de tener que proyectarme en un futuro intolerable para la
imaginación, incluso en la felicidad”98. Aquel entonces el narrador
consideraba que el futuro, la vida, la felicidad le podrían ser prohibidos por
aquella experiencia impuesta por la historia criminal, como las de sus
hermanos de sufirmiento que murieron. Él llevaba consigo los deseos rotos,
la felicidad imposible de aquellos que no lograron sobrevivir. Su infelicidad
era la de estos seres que a sí mismo por mucho tiempo le quedó imposible.
Los encargos de la memoria le seguían prohibidos por los grandes
sufrimientos causados por esta despedida forzada de los demás reclusos. Y

96
Jorge Semprún, La escritura o la vida, Traducción de Thomas Kauf, Tuskets Editores,
Título original: Ecriture ou la vie, Barcelona, 1995:
https://www.vv.mx./blogs/cecc/files/2012/06/Semprun-Jorge-La escritua-o-la-vida.pdf , (15
de sept. de 2017), p 37.
97
Ibidem, p. 105.
98
Ibidem, p. 177.
el escritor se calla, pero entra en la acción de luchar en contra de estos
sátrapas de la utopía: Añade él más: „Tengo que fabricar vida con tanta
muerte. Y la mejor forma de conseguirlo es la escritura. En eso estoy: sólo
puedo vivir asumiendo esta muerte mediante la escritura, pero la escritura
me prohibe literalmente vivir”99. En aquellos tiempos, para Jorge Semprún,
vivir significaba luchar en contra de este estado de cosas. Y la ideología del
Partido Comunista era ésta. Pero sus tácticas eran diferentes. Entonces el
autor se rebela. Se rebela y es expulzado. Desde aquel tiempo llega a ser él
mismo. El hombre libre que lucha para la libertad de los demás. Su novela
Autobiografía de Federico Sánchez (1977) fue escrita en español. Aquí
narra su vida como miembro del Partido, pero con el nombre conspirativo
Federico Sánchez. Con la novela se dirige al personaje fabricado por la
actividad conspirativa, a la segunda persona, para reprender al personaje, y
al mismo tiempo al lector, que algunas veces el camino hacia la libertad está
esparcido por grandes errores. Es decir, la ideología del Partido estaba
orientada hacia la libertad de los oprimidos pero los medios eran violentos,
destiandos a esclavizar a los que soñaban con esta libertad. Se trataba en la
práctica de estos estados de regimenes totalitarios, criminales y sin
escrùpulos, destiandos sólo a conservar el poder de la nomenklatura.
Como en los demás libros, los acontecimientos de una fecha remiten a
otros de otras fechas, del pasado o del futuro. Así, la evocación de los
momentos de junio de 1959, cuando unos encuentros conspirativos
fracasaron, y el activista hubiera podido ser descubierto y metido en las
terroríficas cárceles de Franco, despiertan otros momentos de la memoria
más recientes, cuando escribía en el “Mundo obrero”, el órgano del Partido,
el artículo intitulado Sin dogmatismos preconcebidos. Pero en agosto de

99
Ibidem, p. 180.
1976, cuando escribía este libro, todo estaba aclarado. Añade el
memorialista: “…los fascistas tienen como los estalinistas digo yo ahora;
una concepción metafísica y policiaca de la historia”100. Dentro de estas
aclaraciones surgen inevitables los errores no entendidos en aquel pasado
oscuro. Se dirige el narrador a Federico Sánchez, su pseudónimo
conspirativo. Sobre su compañero del campo de Büchenwald, Josef Frank,
que fue inculpado en Checoslovaquia en uno de los falsos procesos de
inspiración estalinista como agente imperialista y condenado a muerte y
ejecutado dice esta vez el narrador: “Yo sabía que era inocente, en 1952, y
no había dicho nada. No había proclamado en ninguna parte su inocencia.
Me había callado, sacrificando la verdad en aras del Espíritu Absoluto, que
entre nosotros se llamaba Espíritu del Partido”101. Con esta reflexión se
culpa el narrador a sí mismo. Con la observación siguiente, culpa a todos
que creyeron en esta causa, se inmolaron por ella y asesinaron por esta fe a
los inocentes. Concluye el autor: “El Partido se ha convertido en un fin en sí
en un ente devorador y metafísico, cuya principal vocación consiste en
perseverar en su propio ser. Y ello implica que los elementos de adhesión
acrítica, religiosa o religante predominan sobre los elementos racionales”102
. Así su libro Autobiografía de Federico Sánchez llega a ser una requisitoria
de una fe, de una vida esparcida por la ilusión, de un sueño que había
contaminado, pervertido y malversando la realidad de una gran parte de la
humanidad desde su camino natural de evolución hacia el gran fracaso y el
atraso de decenios…

100
Jorge Semprún, Autobiografía de Federico Sánchez, 1977. Diseño de la portada: Hans
Romberg, Editor digital: Artifex e Pub base r. 1.0; en: Jorge Semprún, Autobiografía de
Federico Sánchez, e PUB r1.2, Artifex 08, 08. 13.; (15 de sept. de 2017), p.114.
101
Ibidem, p. 492.
102
Ibidem, p. 612.
Otro libro surgido de los meandros de la memoria es Federico
Sánchez se despide de ustedes, novela autobiográfica que recuerda los años
1988-1991, cuando el escritor funcionó como ministro de cultura en su país.
Digno de mencionar es el hecho de que el libro fue escrito en francés, para
revelar con esta elección lingüística el hecho de que Jorge Semprún
necesitaba una distancia frente a los momentos evocados. Fue una época de
grandes esfuerzos, una época de luchas con las mentalidades de hombres
con la conciencia deformada por los decenios de dictadura y las
mentalidades de una historia provincial que no podía superar su propio
cercado. El escritor desempeñó su cargo con destreza y competencia sin
evitar la mención de las dificultades de la afirmación libre de un pueblo
sometido a todas las iniquidades de la historia. Para poner en tela de juicio
tales dificultades, el narrador evoca las palabras que les dirigió alguna vez
su compañero Arroyo: “¿Te acuerdas de qué somos un extraño país lleno de
idiotas, lleno de provincianos perversos y celosos?” Y el nuevo oficial hizo
lo que fue mejor para este pueblo. Siguió los elementos profundos de la
historia y cultura española, los resucitó y los incluyó en el circuito
pragmático de la vida económica y turística, llegando a una compaginación
moderna de lo que es perdurable en el pasado de esta nación con lo que se
sigue construyendo día por día para el futuro.
El recuerdo de los domingos en el campo de Büchenwald, cuando
los deportados encontraban algunos minutos para sí mismos, escuchando la
orquesta de jazz fundada por el preso Jiri Zak, junto con otros apasionados
por este arte del mismo campo y la música de la radio de Zarah Leander,
inspira la génesis de la novela Aquel domingo (1980). Se trataba de las
pocas horas de descanso, cuando los esfuerzos de un trabajo extenuante
cesaban, cuando el hambre permanente se mitigaba unos instantes y estos
seres volvían a ser hombres, no sólo animales de carga humillados. Un tal
día, uno de sus compañeros de sufrimiento, Fernand Barizon había
exclamado: “!Chicos, qué hermoso domingo!” Aquellos momentos parecían
hacer que los hornos del crematorio cesaran de sacar aquel olor de carne
humana quemada que había ahuyentado los pájaros de la comarca, y los
presos pudieran comunicar, pudieran recordar los momentos de la libertad.
Uno de estos domingos el narrador estaba escuchando el recuerdo del amor
del mismo personaje con su compañera de lucha por un mundo mejor,
Juliette. En una de estas reuniones pesadas, la chica le desabrochó los
pantalones y, sin que los demás se dieran cuenta, le “sacó el sexo hinchado
que Juliette se puso a frotar de inmediato con el píe desnudo” 103. Esta
extraña historia de amor la seguían viviendo también los demás que la
habían escuchado junto con el narrador de la novela.
En el medio de inclaustración, del hambre continuo, de destrucción
física y moral los pocos instantes de comunicación los recordaban los
momentos de la libertad y de la dignidad humana. Los recuerdos del amor
pasado contado a los demás de Fernand Barizon les hacían vivir ellos
mismos los instantes de felicidad junto con los de la evocación del
historiador. Es decir, vivían momentos de luz en la gran obscuridad del
sueño de la razón humana promocionada por los criminales de la historia.
La extraña muerte de Primo Levi, en 1987, otro claustrado
superviviente en el campo de Auschwitz, le despertó al autor en su memoria
el momento crucial cuando los miembros del Partido Comunista Español del
campo de Buchenwald recibieron una carta de parte de los altos dirigentes

103
Jorge Semprún, Aquel domingo, Trad. Javier Albiñana Serain, Ed. Planeta, 1980, Aquel
domingo, Espa pdf; assets.espapdf.com/…Jorge%20Semprun/Aquel%domingo%20(9754),
(15 de sept. De 2017 ), p. 281.
alemanes que se enteraban de la suerte de Jorge Semprún. Entonces, para
salvarle, le propusieron que tomara la identidad de otro recluso hallado en el
umbral de la muerte. Así nació la novela autobiográfica Viviré con su
nombre, morirá con el mío (2001). Frente a una tal situación, él quiere
conocer la persona que le dará su identidad después de su muerte inevitable.
Se trataba de un joven francés de la misma edad, joven cuya vida se parecía
a suya, joven que había amado una joven que conocía, pero cuya suerte fue
peor que la del autor. Su padre, un francés colaboracionista le delató, sin
darse cuenta que esta delación sería el certificado de muerte del hijo. Entre
él y el infeliz enfermo hallado en el hecho de muerte se hizo una relación
profunda, de gran peso psíquico. Dice el autor: “Aquel muerto-vivo era un
hermano, mi doble tal vez, mi Doppelganger: otro yo, o yo mismo siendo
otro. Era precisamente la alteridad descubierta, la identidad existencial
captada como posibilidad de ser otro, lo que nos hacía tan próximos”104.
Es decir, los meandros de la memoria hacen que las novelas
autobiográficas de Jorge Semprún pongan en tela de juicio una vida, unas
acciones en la historia, con sus pocos éxitos y grandes errores y ofrecen a
los demás fuentes vivos de reflexión sobre la condición humana en el
mundo de hoy. Cada acontecimiento de una vida plena, total, siempre
orientada hacia el mejoramiento de la dignidad del hombre dentro de la
civilización contemporánea le proporciona al autor ocasiones de investigarse
a sí mismo, a los demás, a la historia misma sin andar con paños calientes.
Así desde la riqueza de una biografía particular nace una obra literaria y
moral, dirigida a los demás, de valor universal. Los meandros de la memoria

104
Jorge Semprún, Viviré con su nombre, morirá con el mío, en: Viviré
assets.espapdf.com/b/ Jorge Semprún/Viviré con su nombre, morirá con… Título original:
Le mort qu il faut. Traducción Carlos Pujol. Editor digital: Titivillus e Pub base r 1. 2 (15
de septiembre de 2017), p. 26.
iluminan acciones, acontecimientos de la historia y también las partes
obscuras de la conciencia humana. De esta manera, la literatura de Jorge
Semprún no tiene sólo valor estético excepcional, sino también gran valor
moral, casi perdido en los últimos dos siglos por la literatura de ficción, pero
recuperado milagrosamente por la literatura de memorias.

BIBLIOGRAFÍA

1.Jorge Semprún, La escritura o la vida, Traducción de Thomas Kauf,


Tuskets Editores, Título original: Ecriture ou la vie, Barcelona,
1995: https://www.vv.mx./blogs/cecc/files/2012/06/Semprun-
Jorge-La escritua-o-la-vida.pdf , (15 de sept. de 2017).
2. Jorge Semprún, Aquel domingo, Trad. Javier Albiñana Serain, Ed.
Planeta, 1980, Aquel domingo, Espa pdf;
assets.espapdf.com/…Jorge%20Semprun/Aquel%domingo%20(97
54), (15 de sept. De 2017 ).
3. Jorge Semprún, Autobiografía de Federico Sánchez, 1977. Diseño de la
portada: Hans Romberg, Editor digital: Artifex e Pub base r. 1.0;
en: Jorge Semprún, Autobiografía de Federico Sánchez, e PUB
r1.2, Artifex 08, 08. 13.; (15 de sept. de 2017).
4. Jorge Semprún, El largo viaje, en Jorge Semprún, Grupo de acción
comunitaria, www. Psicosocial.net/grupo-acción…de…largo-
viaje/file (15 de septiembre de 2017).
5.Jorge Semprún, Viviré con su nombre, morirá con el mío, en: Viviré
assets.espapdf.com/b/ Jorge Semprún/Vivirñe con su nombre,
morirá con… Título original: Le mort qu il faut. Traducción Carlos
Pujol. Editor digital: Titivillus e Pub base r 1. 2 (15 de septiembre
de 2017).
6. Jorge Semprún, Federico Sánchez se despide de ustedes en: Federico
Sánchez se despide de ustedes-espa
Pdf;assets.espapdf.com/…/Jorge%20Semprun%/Federico%20se%d
espide%20de. (15 de septiembre de 2017).
PARADOXURI CĂLINESCIENE

Conf.univ.dr. Gabriel COȘOVEANU


Universitatea din Craiova

În plină epocă schismatică, de lupte fratricide între adulatori şi


demolatori aflaţi, cu toţii, în incinta Panteonului naţional, instituţia
Călinescu devine, firesc, măr al discordiei. Practic, miza e suspendarea
votului de blam ce-l pândeşte pe “Divin” din tabăra revizioniştilor radicali.
Culpa invocată de aceştia, de natură morală (colaboraţionismul) şi
temperamental-socială (cabotinismul umoral) pune o anumită surdină, tacit,
şi ansamblului operei, socotită, în fond, emanaţia unei personalităţi
covârşitoare, cu intuiţii geniale pentru aşa o ascendenţă inhibantă, dar, în
acelaşi timp, vicioase, sau, în tot cazul, care doar în ipoteza unor concesii
uriaşe mai poate fi considerată drept model. Pe de altă parte, gardienii
Panteonului denunţă minoratul ideii de relativizare a valorilor autohtone, pe
două coordonate principiale: 1. ele, valorile, nu intimidează prin număr şi 2.
contestarul e, de regulă aprioric, un refuzat la festin, un resentimentar şi,
subsecvent, un vindicativ. Poziţiile, după 1990, s-au cristalizat îndeajuns
încât să permită simplificarea afilierilor: pentru gruparea relativizanţilor cu
gândire “slabă” (în sensul lui Vattimo), emblematici ar fi Gheorghe
Grigurcu şi Alexandru George, iar ca pledanţi pentru salvgardarea
patrimoniului – în forma lui canonizată înaintea revoluţiei – s-au aflat, în
prim-plan, Eugen Simion şi, într-o vreme, curentul anticrizist de la
Literatorul. Oricum, resurselor pasionale angajate în “cazul” Călinescu le
pot sta alături, ca volum, doar cele propulsate în scenă de “dosarele” Marin
Preda şi Mihail Sadoveanu. Şi totuşi, autorul Scrinului negru se înscrie într-
o acţiune mai influentă la nivelul culturii naţionale, câtă vreme curricula şi
media se autorizează, constant şi cam necritic, de la el.
E de ajuns, pentru a scurtcircuita ierahiile în vigoare, să scanăm
tabloul impactului provocat de clătinarea proiectului călinescian asupra
edificiului istoriei literare – nu numai că metodei impuse în cartea din 1941
(cea narativă) i-ar păli farmecul, care ţine, el însuşi, de inefabila literatură,
dar şi nevoia noastră (legitimă) de universalii ar primi răspunsuri
nesatisfăcătoare. Şi când te gândeşti că G. Călinescu, urmat, involuntar, de
un René Wellek, era cel care căuta să opună relativismului istoric pur un
punct de vedere raportabil la existenţa unor imperative estetice, definite în
spiritul celor morale ale lui Kant. Credinţa în rigoare epistemologică – în
numele căreia a fost combătută teoria mutaţiei valorilor a lui Lovinescu –
apare, iată, ca un paradox (nu unicul!) la cel care îşi intitulase Istoria
literaturii române de la originipînă în prezent drept roman, dând apă la
moară acuzaţiei de “neştiinţificitate” (v. reacţia din epocă a lui Cioculescu).
Lasă că “Divinul”, spectacular, a vorbit explicit, teoretizînd, de istorie ca
“sinteză epică” (mai aproape de noi, Thomas Kuhn a demonstrat că
agregarea funcţională a societăţii se bazează nu pe idei, ci pe forţa
personalizării lor, adică tocmai pe succesul epicizării mesajului) şi,
inacceptabil pentru taxonomiştii de rit aristotelic, de ştiinţă inefabilă.
Lucrurile se complică, din perspectiva acestei inefabilităţi a ştiinţei,
atunci când Călinescu îşi propune, remarcabil ca tactică, să determine
elementele specificului naţional, ca punct terminus al Istoriei celei mari.
Relectura acestei secţiuni finale dă bătaie de cap atât defensorilor criticului,
cât şi semnatarilor rechizitoriului. Primilor pentru că tonicitatea prospectivă
a textului e pigmentată cu teze organiciste tip generaţia ´27 – cum vom
vedea – , iar celorlalţi întrucât discursul identitar (căci asta este, ca specie)
are o coerenţă impecabilă. Ce atribute să conferim acestui demers? Să mă
explic. Iniţiativa unei asemenea “concluzii” psiho-critice la capătul
impresionantului traiect analitic ţine, să o recunoaştem, de inefabilul unei
minţi sclipitoare setate enciclopedic. Literatului îi vine greu să nu admită
forţa de seducţie a celor câteva pagini de încheiere intitulate chiar Specificul
naţional. Dar ce judecăţi se formulează acolo? – this is the question.
E vorba, în speţă, de reprezentarea alterităţii la români. Străinii ar
stimula neîncrederea în noi înşine, ne-ar induce sindromul inferiorităţii, iar
ei (mai precis, occidentalii) ar cunoaşte Orientul cu scandaloasă
aproximaţie. Problema noastră ar fi cum să “dovedim că suferim de prea
multă instrucţie” şi, de aceea, intelectualului român, “blazat”, i se pare
redundant să-şi pledeze cauza nobleţei etnice şi spirituale atât de evidente.
Costinian şi cantemirian, Călinescu forjează o heraldică avantajoasă,
împingând limita inferioară a cronologiei noastre tot mai departe. Cu
argumentul “impresionantei vechimi” (componente: muţenia, ritualitatea,
fatalismul, factorulcolectiv, gravitatea, elementaritatea) se explică
“filosofia de sus” a unui popor ce a contemplat ascensiunea şi prăbuşirea
imperiilor: “Ce e val ca valul trece”; “Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă
codrului de ea?”. Scepticism girat, pe coordonată populară şi cultă, de
Mioriţa, de Eminescu, de Blaga, în cheie mereu metafizică. Mai recent, doar
protocroniştii şi Noica (cu instrumente diferite) au vorbit cu atâta simţ
polemic despre predilecţia pentru “civilizaţie” a popoarelor noi, vituperând,
să zicem, aglomerarea consumistă numită New York sau lipsa satelor la
unguri, proaspăt sosiţi în istorie, deci citadinizanţi, şi conchizând, cu multă
căldură, că noi nu suntemprimitivi, ci bătrîni. Decurge, de aici, după
Călinescu, faptul că eroul dus la oraş “devine un «singuratic» şi se
melancolizează”. Satul, văzut ca axis mundi, cu o “silă de străin şi de
venetic” foarte precar ascunsă, consacră o anumită intoleranţă în faţa
alterităţii.
Altfel spus, românii au “o vie aspiraţie eugenică de puritatea a
rasei”. Mai multe ocurenţe ale termenului rasă, ca şi utilizarea sintagmei
“români puri” (“ardelenii mai cu seamă şi subcarpatinii au această calitate”)
trimit cu gândul la autohtonismul năist. Te încurajează spre comparaţia
respectivă şi cheia de boltă a demonstraţiei călinesciene: “Garanţia
originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”. În contradicţie
flagrantă cu ideile cioraniene din Schimbarea la faţă aRomâniei (găsesc
semnificativ că primele ei două ediţii au apărut în 1939 şi 1941), Călinescu
elogiază “simţul politic miraculos” al nostru. El scrie “simţ” şi înţelege
instinct, bazat, la rându-i, pe disimulare. Peste tot pe unde detectează Cioran
ratarea şi periferismul existenţei, Călinescu vede opţiunea “sănătoasă”,
“adevărată” (sic!), repulsia pentru “complicaţii inutile”, demnitatea. Ca
exemplu simbolic de “român central” e dat Maiorescu. În aceaşi ordine de
idei, Cioran credea că ne pierde tentaţia zeflemelei, în vreme ce “părintele”
Otiliei susţine, răspicat, că românului “zeflemeaua nu-i place”. Cine îi
citeşte cu atenţie, în paralel, pe cei doi, în condiţiile propuse, adică prin cele
două texte amintite aici, nu distinge nici o suprapunere de opinii, deşi e în
discuţie exact acelaşi subiect, iar patriotismul niciunuia nu poate fi pus la
îndoială (nici de către detractorii viscerali ai lui Călinescu).
Totuşi, există o excepţie care mi se pare de două ori relevantă – profetismul.
Mai întâi, din raţiuni logice: fie că-l asociem pe Călinescu umanităţilor
canonice (ilustrate în Sensul clasicismului) fie unui barochism constructiv
(la nivelul întregii opere), acest tip de vizionarism este destul de surprinzător
pentru el. Chiar dacă apare cauţionat românismul, îndulcindu-i-se artistic
lacunele, autorul simte nevoia unui act compensatoriu. Reproducem pasajul
în cauză: “Naţiile care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor)
sunt în decadenţă şi noi trebuie să ne pregătim a le lua moştenirea culturală”.
Mai este necesar să citez rândurile finale din Schimbarea la faţă a
României? Apoi, găsesc semnificativă procedura în contextul epocii: şi
gânditorii ieşiţi de sub mantaua lui Nae Ionescu, şi Călinescu însuşi
manevrează, iată, ca basso continuo, ideea unei revanşe ofensive în absolut
a prea-cuminţilor români.
CLASICISM INDIAN ŞI GRECO-LATIN
ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU

Daciana-Mihaela DUMITRU,
Prof. Dr., Liceul Matei Basarab,Craiova,
dacianadumitru1@yahoo.com

ABSTRACT
Greek-Latin classicism in love poetry and philosophical poetry by
M. Eminescu, it’s true, it’s seen enough in history and literary critic, less
Indian classicism which is used usually in poems with a philosophical
character. Re-reading of the texts and utilization to a shaded bibliograpy are
two necessary processes for intuition in other component parts specific to
mythical and Indian philosophical thinking (in Eminescủ s poetry). Some
sources from Indian and Greek-Latin classicism are not so deeply and
intuition of Eminescủ s message can be sometimes in a cone of dark. In
other plan, the relationships don̉ t adulterate creative ego, original, to the
poet.
Greek-Latin influences in Eminescủ s work, find their expression in
some studies, so it̉ s difficult to believe that another investigation which is
written by a famous author can give us something new. However, that thesis
can be a new thing, but not in exegetic field and in an interpretation act.
Looking at Eminescủ s work, but looking at poet̉ s personality are
emited multiple and diverse hypothesis, begining with Titu Maiorescu and
finishing with people who study Eminescủ s work from newdays. The poet
will be considered when a national writer, when a romantic poet, a
symbolist, an existentialist or all these together. He will be compared and
probably for him will be found spiritual affinities with the greatest thinkers
of the world, and his workwill be interpreted in like that. Invaking critical
subjectivity, which can be an intrinsec way of exegesis, we can say that a lot
from critical opinions which were emited, in the field called
„eminescology”, finds an ideatic basis, that can be validated in a correct
way.
Indian principle of ensemble, the Creature in Indian appearance is
alike immanent and transcendental, which there are in universe like itself.
Double value of supreme entity, creative principle and transcendental
permanence but existent to the base of all existence, are outlined to
Eminescu in clearer aspect, in another variant to the same philosophical
poem.Classical literature and culture, in special mythology and
philosophical thinking exercised about Eminescu a real charm which will be
printed in the poet̉ s soul and passed in his work for an artistic and a brilliant
combination in a romantic creation, which nontain in its structure a lot of
classical elements. The reasons and classical atitudes are felt along
Eminescủ s work because in his poems from a young period, the poet
dressed up in an antique clothes his poetical ideas, his references to Greek-
Latin antique culture becaming to his work a stylistic perspective.

Creaţia lirică eminesciană, în diversitatea ei, de-a lungul câtorva


decenii, face obiectul multor exegeze (articole, eseuri, cronici literare, studii
de profil), nu totdeauna cuprinse într-un studiu unitar.
Clasicismul greco-latin în poezia erotică şi poezia filosofică
eminesciană, ce-i drept, este destul de vizibil în istoria şi critica literară, mai
puţin clasicismul indian care este abordat, îndeosebi, în poeziile cu caracter
filosofic. Recitirea textelor şi utilizarea unei bibliografii mai nuanţate sunt
două procese necesare în intuirea şi a altor componente specifice gândirii
mitice şi filosofice indiene (în poezia lui Eminescu). Unele surse ale
clasicismului indian şi greco-latin nu sunt încă suficient adâncite şi, ca atare,
intuirea mesajului eminescian poate rămâne uneori într-un con de umbră. În
alt plan, înrâuririle nu alterează eul creator, original, al poetului.
Contribuţiile noastre, rezultate din aceste investigări şi analize, pot
contribui într-un fel la înţelegerea în profunzime a universului liric
eminescian. Suntem conştienţi de faptul că exegeza creaţiilor eminesciene
este destul de nuanţată, totuşi, lucrarea noastră se voieşte un studiu unitar,
util îndeosebi cercetătorilor de profil.
Influenţele clasicismului greco -latin în opera
eminesciană îşi găsesc expresia în câteva studii, încât
pare greu de crezut că o altă investigaţie a acestora,
aparţinând mai ales unui autor neconsacrat, ar mai putea
aduce ceva nou. Totuşi, lucrarea de faţă se vrea o
noutate, dar nu atât în arie exege tică, ci, mai curând, în
actul interpretării.
Cu privire la opera eminesciană, dar şi cu privire la personalitatea
poetului sunt emise ipoteze multiple şi diverse, începând cu Titu Maiorescu
şi terminând cu eminescologii de azi. Poetul va fi considerat când un scriitor
de factură naţională, când unul romantic, simbolist, existenţialist sau chiar
toate împreună. El va fi comparat şi i se vor găsi afinităţi spirituale cu cei
mai mari gânditori ai lumii, iar opera sa va fi interpretată ca atare. Invocând
subiectivitatea critică, care constituie un dat intrinsec al exegezei, vom
afirma că, în fond, multe din opiniile critice emise, în cadrul a ceea ce
numim eminescologie, îşi găsesc un temei ideatic, care să le valideze ca
atare.
Am prezentat răspândirea curentului clasicism şi fuziunea sa cu
romantismul în literatura română. Succesor al precursorilor paşoptişti,
clasici şi romantici, în esenţă, Eminescu va îmbogăţi tradiţia literară în
direcţia unor noi valori care să răspundă îndeosebi exigenţelor estetice.
Fuziunea clasicismului de sorginte greco-latină cu romantismul în
literatura română preluând modele din epoca paşoptistă şi postpaşoptistă se
explică prin faptul că în Occident, în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, apăruse preromantismul (protoromantismul), curent literar independent
bazat pe un puternic fond clasicist.
Clasicismul poetului, cu încrengăturile lui, îşi află temeiul în anii de
formare spirituală.
Mai departe am urmărit „clipa cea repede” a trecerii prin viaţă a lui
Eminescu, cu referiri succinte la cele două epoci de înrâurire clasică distinse
în activitatea sa literară; anii de studii (cu etapele Cernăuţi, Viena, Berlin),
precum şi profilul spiritual după 1874; aventura intelectuală şi cultura
filosofică a lui Eminescu şi legăturile sale cu filosofia lui Schopenhauer.
Coborând în profunzimile poeziei eminesciene, putem observa
reminiscenţe sigure ale culturii clasice. Marii poeţi latini (Horaţiu, Vergiliu,
Ovidiu, Catul, Tibul şi Properţiu) şi greci (Homer, Sofocle) îi lărgesc
poetului orizontul artistic şi îi rafinează mijloacele de expresie. Cunoaşterea
anticilor demonstrează totodată, fără discuţie adâncimile culturii
eminesciene.
În ceea ce priveşte erotica eminesciană am tratat temele şi motivele
romantice şi clasice ale poeziei eminesciene, erosul cu motiv folcloric,
nescio quid-ul eminescian ( frecvent în lirica noastră populară ); înrâuririle
clasice în erotica cu vers cantabil, înrâuririle mitice din textele biblice, din
folclorul românesc, din Vedele indiene şi budismul târziu, din mitologiile
egipteană, ebraică, greco-latină şi dacică.
Am subliniat faptul că reflecţiile lui Eminescu asupra vieţii şi morţii
au adesea un prestigios punct de plecare în gândirea lui Platon – în special
cele privind caracterul iluzoriu al lumii sensibile, existenţa unor forme,
tipare, prototipuri. Gândirea platonică are, de asemenea, un rol important în
profilarea conştiinţei eminesciene a existenţei celor două lumi: cea a
eternităţii, dominată de frumuseţe, şi cea a aparenţelor (universul creat),
stăpânită de legea fundamentală a trecerii universale. Poemul Luceafărul are
ca suport ideatic distincţia platonică dintre cele două lumi: una aparţinând
absolutului, cealaltă – fenomenelor. Contrastul de esenţă dintre Hyperion şi
Cătălina ar fi, în acest context, contrastul metafizic dintre realitatea acelei
existenţe în sine şi realitatea fenomenală, dintre prototipul platonic şi
imitarea lui.
Subcapitolul intitulat Complex ideatic doctrinar, Sinteze mitice
arhetipale şi filosofice vizează înrâuririle indiene din Rugăciunea unui dac,
cu renunţările în trepte graduale, cu implorarea zeului suprem pentru a-i
îngădui ieşirea din cercul Samsarei, deci curmarea definitivă a eului,
stingerea lui, iar în Luceafărul, Glossă şi Odă în metru antic,neliniştea, în
plan ontologic, va sta sub semnul altor înrâuriri.
Ipostaza indică a esenţei ultime a lumii se face simţită în unele
viziuni asupra universului, din poemele filosofice eminesciene.
Principiul indian al totalităţii, Fiinţa în formă indică, este
deopotrivă imanent şi transcendent, existent în univers ca şi în sine
însuşi. Dubla valoare a entităţii supreme, principiu creator şi
permanenţă transcendentă, dar existent şi la temeiul întregii existenţe,
se conturează la Eminescu într-o formă mai explicită, într-o altă
variantă a aceluiaşi poem filosofic. Ideea referitoare la natura
principiului universal este încifrată, în acest caz, într-o generalizare
care cuprinde ideea de omenesc şi de univers.
Idealitate şi transcendenţăexprimă ideea că în filosofia
eminesciană, ca în oricare altă gândire filosofică metafizică se instituie, în
mod curent, în virtutea unei diferenţe ireconciliabile dintre ascendent şi
transcendent, un abis de netrecut între cei doi termeni. În imagistica
Luceafărului, între cele două structuri ontologice antitetice, graţie dedublării
omenescului, sunt admise oarecare apropieri, chiar dacă sporadice:
transcendentul, prin mijlocirea lui Hyperion, tinde să coboare, iar
contingentul, întruchipat în Cătălina are revelaţii.
Motive şi simboluri mitologice prezintă o incursiune în lumea de
simboluri mitice proprie antichităţii clasice care revine frecvent în proza şi
poezia eminesciană, colorând, în sens clasicizant, limbajul imagistic al
poetului şi constituind una din caracteristicile stilului eminescian.
Simbolurile aparţinând mitologiei greco-romane, fiind unele dintre cele mai
frecvente în poezia lui Eminescu, aluziile inspirate din nesecata fantezie a
anticilor, care îi populează universul poetic, se regăsesc pe alocuri şi în
poemele filosofice eminesciene.
Eminescu foloseşte imaginea mitică cu deplina conştiinţă a valorii
ei artistice, aşa cum însuşi mărturisea.
Clasicism în „Scrisori” debutează cu opinii în exegeze referitoare
la opera lui Eminescu şi clasicismul acestuia, exprimate de critici ca
(Dumitru Murăraşu, N.I. Herescu, Ch. Drouhet, Rosa del Conte, Amita
Bhose, Gino Lupi, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi George
Călinescu).
Cultul poetului Mihai Eminescu pentru valorile clasicismului
greco-latin a făcut obiectul unor utile cercetări de-a lungul timpului. Fiecare
contribuţie luată în parte, bazată pe manuscrisele şi textele eminesciene,
îmbogăţeşte spaţiul exegetic.
Fascinat de mitologia şi cugetarea filosofică indiană şi greco-
latină, Eminescu va prelua pentru sine elemente arhetipale, mituri, motive,
simboluri pe care le va prelucra într-o viziune poetică proprie. Aşadar,
gândirea lui poate fi raportată la câteva mari componente ale spiritului
universal: religia, mitologia şi filosofia indiană şi cea greco-latină, gândirea
filosofică germană şi clasicismul nostru folcloric.
Prin Eminescu literatura noastră se îmbogăţeşte cu scrisoarea-
poezie, în accepţia pe care a avut-o la Horaţiu şi Boileau. Scrisorile
constituie un ciclu relevând viaţa spirituală a poetului, fiecare dezvoltând o
altă temă.
Poeme filosofice eminesciene aduce o interpretare originală,
analitică şi sintetică a poemelor: Memento mori, Împărat şi proletar,
Scrisoarea I, Luceafărul, Odă în metru antic şi Glossă din perspectiva unor
elemente ale clasicismului indian şi greco-latin prezente în aceste poeme
filosofice.
Asimilarea culturii şi a civilizaţiei antice devine o constantă a vieţii
spirituale eminesciene. Şi după întoarcerea în ţară, poetul şi-a continuat
singur studiile de latină şi greacă, ajungând să stăpânească din ce în ce mai
multe cunoştinţe în domeniul antichităţii clasice. Am putea spune că arta
clasică este descoperirea maturităţii eminesciene. Acum e vremea
traducerilor din Horaţiu şi Homer sau a prelucrărilor parodice, a exerciţiilor
de metrică şi a versurilor compuse după tiparul antic. Poetul avea, aşadar, în
anii maturităţii, o bună cunoaştere a literaturii latine, rezultată din lecturi
întinse făcute în original, ca şi a literaturii greceşti, receptată direct sau din
traduceri. Eminescu a zăbovit, mai ales, asupra poeziei lui Homer, Pindar şi
Sofocle, precum şi asupra operei lui Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu, Properţiu şi
Ovidiu. Astfel, la Junimea, Eminescu trece drept un bun cunoscător şi
apreciator al antichităţii. Maiorescu a remarcat ca ceva demn de laudă,
dragostea poetului pentru clasicism, subliniind că acesta „îşi înzestra fără
preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă” ,
preferând din filosofii antici pe Platon.
Literatura şi cultura clasică, îndeosebi mitologia şi cugetarea
filosofică, exercitând asupra lui Eminescu o adevărată vrajă, se vor imprima
în sufletul poetului şi vor trece pe nesimţite în opera sa, pentru a se cristaliza
într-o artistică şi genială combinaţie în creaţia unui romantic, care păstrează
însă în structura ei numeroase legături cu clasicismul. Motivele şi atitudinile
clasice se resimt pe tot parcursul operei eminesciene, căci încă din poeziile
de tinereţe poetul îşi îmbrăca în haină antică ideile poetice, frecvenţa
referirilor la cultura antichităţii greco-latine devenind la el manieră stilistică.
Numărul mare de elemente greco-latine arată cât de familiarizat era
Eminescu cu antichitatea clasică.

BIBLIOGRAFIE
Adamescu, Gheorghe, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1998.
Anghelescu, Adrian, Prefaţă la Eminescu Mihai, Proză literară, Bucureşti,
Editura Minerva, 1989.
Balotă, Nicolae, Eminescu şi mitul, în Tribuna, 1979, nr. 3.
Beşteliu, Marin, Imaginaţia scriitorilor romantici, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1978.
Bhose, Amita, Eminescu şi India, Iaşi, Editura Junimea, 1978.
Caracostea, Dumitru, Creativitate eminesciană, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1943.
Caracostea, Dumitru, Personalitatea lui Eminescu, Bucureşti, Editura
Socec, 1926.
Caracostea, Dumitru, Studii eminesciene, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Călinescu, George, Clasicism, romantism, baroc, Bucureşti, 1965.
Călinescu, George, Cultura lui Mihai Eminescu, în Studii şi cercetări de
istorie literară şi folclor, an V, 1956, nr. 1-2.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Chişinău, Editura Hyperion,
1986.
Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Cultura
Naţională, 1932.
Cioculescu, Şerban, Eminesciana, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
Creţia, Petru, Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Dumitrescu-Buşulenga Zoe, M. Eminescu, Bucureşti, Editura Tineretului,
1963.
Dumitrescu-Buşulenga Zoe, Eminescu şi lumea miturilor, în Valori şi
echivalenţe umanistice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
Dumitrescu-Buşulenga Zoe, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1986.
Ghidirmic, Ovidiu, Poeţi neoromantici, Craiova, Editura Scrisul Românesc,
1994.
Ilin, Stancu, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1994.
Iorga Nicolae, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1981.
Iorga Nicolae, Eminescu veşnic nou cu toate împrumuturile, în Cuget clar,
1939, nr. 17.
Lovinescu, Eugen, Introducere la Eminescu, M., Bucureşti, Editura Ancora,
1928.
Maiorescu, Titu, Eminescu şi poeziile lui, în Critice, vol. II, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1967.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1987.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997.
Murăraşu, Dumitru, Eminescu şi clasicismul greco-latin. Mihai
Eminescu.Cultură şi ştiinţă, Bucureşti, Editura Tipografia
Bucovina, 1932.
Perpessicius, Eminesciana, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
Piru, Alexandru, Eminescu azi, Bucureşti, Editura Mondero, 1993.
Simion, Eugen, Postfaţă la Eminescu, M., Opere, Bucureşti, Editura Grai şi
suflet – Cultura naţională, 1998.
Simion, Eugen, Spre un nou Eminescu, în Fragmente critice, Bucureşti,
Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1998.
Sorescu, George, Colocvii în Grădina Hesperidelor, Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 2002.
Sorescu, George, Monism vedic şi monism eleat în poezia lui Eminescu, în
Ramuri, nr. 10, 2000.
Sorescu, George, Neliniştea esenţelor, Târgu-Jiu, Editura Spicon, 1996.
Sorescu, George, Scriitori români 1830-1870. Sinteze literare, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1991.
Sorescu, George, Structuri erotice în poezia românească, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1982. .
Streinu, Vladimir, Clasicii noştri, Bucureşti, 1976.
Streinu, Vladimir, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1989.
Todoran, Eugen, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1972.
Vianu, Tudor, Mihai Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1974.
Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Cartea Românescă,
1930.
Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1965.
Naţionalism şi mesianism românesc. Definiţii radicale ale
etnicităţii în publicistica și eseistica Generației ’27
Gabriela GHEORGHIȘOR
Lect. univ. dr. Universitatea din Craiova
gabriela_gheorghisor@yahoo.com

Abstract
This article examines socio-cultural discourse of Generation '27,
ideologically and rhetorically, by reference to previous generations of
modern Romania. Generation '27 is positioned near excessdisplay
(nationalism, messianism). Because Mircea Eliade and Emil Cioran are seen
as icons of Generation '27 in terms of the ideological and rhetorical excess,
the analysis focuses mainly on theirinterwar journalism and The
Transfiguration of Romania. The identity discourse, built with
essentialistand metaphysical arguments becomes radical both in a positive,
magnificent manner and a negative, self-stigmatizing form. Stating at first
the primacy of the spiritual, Eliade and Cioran will succumb to promote
revolutionary and anti-democratic political solution.

Keywords: Generation of '27, the primacy of the spiritual,


nationalism, messianism, anti-democratic

Aproape toate generaţiile nou intrate într-o cultură se definesc în


termeni de opoziţie şi de ruptură. Datorită caracterului lor ofensiv,
contestarea şi negarea precedenţei reprezintă instrumentele cu cel mai mare
potenţial de autoafirmare rapidă şi, în acelaşi timp, necesare pentru ante-
legitimarea viitoarei creaţii proprii. O analiză diacronică a mişcării ideilor
de-a lungul succesiunii generaţiilor de creaţie din cultura română revelează
însă, dincolo de discontinuităţile de rigoare, punctele de accroche şi fluxul,
cel mai adesea subteran, al elementelor de continuitate.
Generația și misiunea istorică
Raportarea explicită a Generaţiei ’27 la generaţiile anterioare ale
României moderne are în vedere, în primul rând, problema misiunii istorice.
Mircea Eliade afirmă cel dintâi, în Itinerariu spiritual (1927), că el şi
congenerii săi sunt „generaţia cea mai binecuvântată, cea mai făgăduitoare
din câte s-au rânduit până acum în ţară“1, urmărind să sublinieze nu numai
înzestrarea ei deosebită, ci şi, spre deosebire de celelalte generaţii,
disponibilitatea, necondiţionarea prealabilă de vreun obiectiv social-politic.
Inexistenţa unor ţeluri exterioare, de ordin social sau politic nu excludea
însă misiunea naţional-istorică: prezenţa vizibilă a culturii româneşti în
context european, realizată printr-o mare creaţie spirituală. Se poate
identifica în această frază orgolioasă şi ceea ce Mircea Martin numea
„complexul începutului continuu“2: dacă toate celelalte generaţii au avut
obiective exterioare culturii, înseamnă că nouă (id est Generaţia ’27) ne
revine rolul de inauguratori în acest domeniu. De altfel, tot în Itinerariu
spiritual, Mircea Eliade mărturiseşte inexistenţa unei culturi româneşti
autentice, dezvăluind încă un „complex“, acela al „imitaţiei“3, decelabil încă
din programul Daciei literare: „Umanismul nostru a fost ridicol, când s-a
încercat a se introduce în mase. Clasicismul din şcoli, până la sfârşitul
veacului trecut purta încă urmele dascălilor bizantini, aduşi de fanarioţi.
Cultura românească n-a avut până acum un punct de sprijin, deci o unitate.
De aceea ne vine şi atât de greu a vorbi de o cultură românească propriu-
zisă. Nu avem decât o îndoielnică civilizaţie, care exaltă periferia, viciază
politica şi chinuie elita“4.
Viitorul savant de talie internaţională descoperă în ideea lui Titu
Maiorescu a nerezistenţei „celulei“ româneşti la un travaliu filosofic
abstract, la o muncă ştiinţifică riguroasă, un paradox, în sensul că „noi nu
ştim încă ce este celula românească, ce rezistenţă şi forţă creatoare ascunde
ea“5. Viziunea hiperbolizantă a absenţei oricărei creaţii intelectuale se
întemeiază pe observaţia concretă a deficitului nostru de civilizaţie
(sancţionat radical), care a dus, dintotdeauna, la pierderea startului: „Poţi fi
deştept, poţi fi muncitor, poţi avea toate calităţile – eforturile tale sunt
anulate foarte simplu numai pentru că adversarul tău, oricât de mediocru ar
fi el, lucrează într-o bibliotecă sau un laborator ca lumea, iar tu lucrezi cu
două cărţi şi trei eprubete. Şi cât timp rămâne starea aceasta deplorabilă – pe
care eu aş numi-o crimă împotriva statului şi aş pedepsi-o cu moartea – toate
eforturile sunt inutile. Intelectualii români au pierdut plecarea “6.
„Complexul“ începutului îl bântuie şi pe Eugen Ionescu: „Suntem
mereu în faza de început, (…) această de nedepăşit fază de început“7; „De o
sută de ani aţi observat? – se pun neîntrerupt bazele culturii româneşti. Cred
că a venit timpul primei cărămizi“8. Ca şi Eliade sau ca B. Fundoianu,
Ionescu relevă faptul că nu există încă o cultură românească specifică,
întrucât ne-am aflat mereu în postura de imitatori ai culturilor occidentale:
„Toată literatura noastră (…) este constituită de un grup heterogen de
sucursale care nu au reuşit să fuzioneze într-o unitate“9. Discontinuitatea
tradiţiei locale este considerată şi o „discontinuitate între generaţii“, din care
rezultă „forma înapoiată a culturii noastre (chiar inexistenţa culturii
noastre)“10. O formă radicală de contestare a tradiţiei autohtone
inconsistente, de dată recentă însă, este şi deconstrucţia operelor celor mai
reprezentativi scriitori ai epocii (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu),
întreprinsă în „dinamitardul“ Nu (1934). Din trecutul nostru cultural, Eugen
Ionescu nu-i salvează decât pe Mihai Eminescu şi pe Titu Maiorescu, acesta
din urmă fiind dramatic invocat „să pună, clar, oarecare ordine în această
noapte, în această debandadă“11.
Misiunea culturală a „tinerei generaţii“ va fi reformulată de către
Mircea Vulcănescu, în 1934 (adăugându-i încă două şi chiar o misiune
universală: „ivirea omului nou“12), într-o prezentare sistematică din eseul
Generaţie: „să exprime în forme universale sufletul românesc. Cu alte
cuvinte, să găsească formele autentice de viaţă cele mai potrivite acestui
popor, dela politică şi până la teologie, în filosofie, în literatură, în ştiinţă şi
în artă, şi să le strălucească în ochii lumii întregi ca exemplare ale unei
specificităţi neasemănate“13. Necesitatea exprimării „sufletului românesc“,
adică a specificului naţional, în forme instituţional-culturale şi literar-
artistice aminteşte de imperativul literaturii naţionale originale, inspirate din
istoria, din folclorul şi din frumuseţile naturale ale patriei, unul dintre
punctele programatice ale articolului „Introducţie“, din primul număr al
Daciei literare (1840). De altfel, însăşi ideea de misiune naţională a
intelectualităţii creatoare îşi află originea în romantismul paşoptist,
exponenţii lui dobândind, pentru prima dată, conştiinţa de generaţie.
Conştientizarea misiunii apostolice în sensul sincronizării cu Occidentul s-a
produs, însă, ca rezultat al unei crize de conştiinţă, cea mai puternică fiind
aceea a lui Dinicu Golescu, numită de G. Călinescu „schimbarea la faţă“14 a
marelui logofăt. Criza identitară, transparentă în Însemnare a călătoriei
mele şi declanşată de contactul cu „Evropa cea luminată“15 va genera un
complex de inferioritate, numit de Adrian Marino „complexul Dinicu
Golescu“ („conştiinţa unei deosebiri de standard economic şi cultural“ faţă
de Occident, prin „permanenta comparaţie critică“ şi prin „impuls
reformator“) şi considerat a exista „infuz în întreaga conştiinţă culturală
română modernă“16. Acest nucleu de gândire radical-criticistă şi crizistă
vizavi de propria identitate etnică va fi continuat de către E. Lovinescu, în
special în Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1926), de către D.
Drăghicescu (Din psihologia poporului român – 1907), iar în cadrul
Generaţiei ’27 va fi ipostaziat prin Eugen Ionescu şi, mai ales, prin Emil
Cioran.

Naționalism și mesianism românesc


Pentru paşoptişti contactul cu Occidentul a fost însă stimulator. De
altfel, tinerii intelectuali români ai vremii erau, ca persoane, perfect
sincronizaţi cu Europa (majoritatea îşi făcuseră studiile la Paris, frecventând
cursurile de la Collège de France ale lui Michelet, Mickiewicz şi Edgar
Quinet, unde îşi însuşiseră instrumentele simbolice ale lumii moderne:
liberalismul, romantismul şi naţionalismul). Senzaţia de sincronizare a
acţiunii lor revoluţionare era dată şi de caracterul preponderent naţional al
acestei lupte, integrate lanţului de revoluţii europene ale „primăverii
popoarelor“. Naţionalismul (condimentat mesianic) este un concept forjat în
epoca romantică a culturii europene. Paşoptiştii l-au descoperit în filosofia
istoriei a lui Michelet, care avea în centrul ei ideea de naţiune, văzută ca un
organism viu, cu un suflet unic şi nemuritor, cu „geniul“ său, ce o conduc la
un destin individualizat şi necesar (la rândul ei, concepţia lui Michelet avea
la bază filosofia istoriei a lui Vico, întemeiată pe teoria că umanitatea merge
spre un scop predeterminat: libertatea popoarelor, adică dreptul lor de a se
defini şi afirma pe scena lumii ca entităţi autonome). Plecând de la această
concepţie, observă Paul Cornea, „ceea ce era înainte un argument devine
acum un fatum“17. Deschizătorii de drum ai istoriei noastre moderne „visau
la o Românie-mesia, în care spiritul naţionalist avea să se întrupeze ca
expresie a timpului şi a Providenţei mai bine ca oriunde altundeva în
Balcani“18, asumându-şi, în acelaşi timp, şi rolul de misionari ai valorilor
occidentale în spaţiul Orientului „barbar“.
Naţionalismul mesianic, originat în romantismul paşoptist, este o
constantă a discursului publicistic sau eseistic al celor mai importanţi
reprezentanţi ai Generaţiei ’27. Ramura „messianicilor utopici“19 pașoptiști,
ipostaziată magistral de Ion Heliade-Rădulescu (distinctă de cea a
„messianicilor pozitivi“, ilustrată de Mihail Kogălniceanu şi care reprezintă,
deja, o altă „vârstă“ a paşoptismului, aceea a „constituirii spiritului
critic“20), a dezvoltat o filieră a afirmării naţionale exaltate, pe care se vor
înscrie Nicolae Iorga, Bogdan-Petriceicu-Hasdeu, Mihai Eminescu, Mircea
Eliade. Spre deosebire de Emil Cioran, exponentul unui tip aparte de
naţionalism mesianic, Mircea Eliade („şeful“ „noii generaţii spiritualiste“)
este conştient de inadecvarea soluţiei politice, promovând alternativa
culturală de afirmare a României în lume şi a specificului ei naţional:
„Pentru România – care, oricum rămâne o ţară fără posibilităţi de
revendicări politice – cultura este singurul mijloc de afirmare, şi în faţa
lumii de azi şi în faţa istoriei de mâine“21. Plasarea problemei pe teren
cultural are, totodată, menirea de a transgresa orice complex de inferioritate,
întrucât, în concepţia lui Eliade, aprioric „culturile sau civilizaţiile nu stau
niciodată, între ele, în raport de inferioritate sau superioritate. (…) Fiecare
are un stil aparte, şi noţiunea de «inferior» sau «superior» (ca şi aceea de
«perfecţiune») trebuie aplicată înăuntrul acestui stil; (…). Singurul criteriu
de comparaţie a culturilor şi civilizaţiilor este gradul lor de universalitate“22.
Din aceste motive, naţionalismul este redefinit în termenii creaţiei
spirituale: „Naţionalismul este – şi lucrul acesta se ştie de la Eminescu
încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei colectivităţi
omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică şi, mai ales,
valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală.
Miturile, apocalipsurile, misiunile istorice pe care şi le revendică orice
naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică, a unei
aşezări omeneşti. Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate, o naţiune nu
poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să
impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei…“23.
Dimensiunea vizionar-mesianică este consubstanţială naţionalismului
eliadesc: „Astăzi, mai mult ca oricând, forţele creatoare româneşti,
spiritualitatea românească – trebuie să-şi spună cuvântul în istoria lumii.
Cuceririle noastre vor fi înainte de toate cuceriri spirituale. Vom deveni o
forţă a istoriei, un destin european – prin chiar aceste energii creatoare care
alimentează astăzi Renaşterea românească“24. Mesianismul, în genere, are la
bază doctrina poporului ales; în opinia lui Eliade, principalul atribut al
elecţiunii divine este puterea de creaţie, actualizată pe toate planurile,
element care justifică mesianismul românesc, conştiinţa misiunii istorice a
poporului nostru, degrefate de sfera politicului: „Avem destule dovezi că
poporul românesc poate fi un asemenea popor ales, un popor creator. A
creat de-a lungul istoriei forme trainice de stat, a creat un stil specific de
viaţă colectivă rurală, a fost uimitor de fertil în creaţii folclorice şi artistice –
iar într-o sută de ani de viaţă modernă a dat cel puţin trei genii de structură
mondială“25.
Mircea Eliade priveşte cu nostalgie spre „oamenii începutului de
drum“26 şi, în general, spre întreg secolul al XIX-lea românesc (Heliade-
Rădulescu, Bălcescu, Hasdeu, Eminescu), pe care îl propune ca model de
urmat datorită energetismului său, mesianismului şi pentru „voinţa de
creaţie nebunească, înspăimântătoare; singura jumătate de secol când au fost
şi românii megalomani, când se credeau centrul atenţiei universale şi voiau
să facă în 20 de ani ceea ce alte state norocoase şi bogate făcuseră în trei
sute de ani. Ceea ce caracterizează întreagă acea epocă este setea de
monumental, de grandios, orientarea artiştilor şi a scriitorilor către cei mai
mari maeştri (de-a dreptul la Biblie, la Homer, la Cervantes, la Shakespeare
şi Raphael). Apoi, un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în
creaţie; oricine era chemat – şi erau toţi aleşi («scrieţi, băieţi!») – pentru că
întreg poporul românesc este un popor ales (românul e viteaz, e bun, e
«poet»). Nu ţi se cere decât să colaborezi; geniul şi virtuţile sunt în tine
întrucât faci şi tu parte dintr-un popor excepţional. Optimism civic,
mesianism românesc. Fiecare român avea o datorie: să facă marele bine pe
care participarea sa la un popor ales îi îngăduia să-l facă“27.
În această febrilitate a construcţiei culturale a paşoptiştilor şi în
accentele ei utopice, Mircea Martin detectează un complex de inferioritate
mascat – „complexul întârzierii“ faţă de Occident28. Simultaneizarea sau
„arderea etapelor“ culturale (ideologia hibridă a paşoptismului se prezintă ca
un nou umanism de factură iluministă şi romantică) este văzută de acelaşi
critic drept „obiectivarea impersonală a unor complexe de inferioritate
resimţite faţă de literaturile avansate ale Europei“29. În această ardoare
constructivă sau „nerăbdare a creaţiei“, caracteristică secolului al XIX-lea al
culturii române, Mircea Eliade nu întrevede vreun sindrom al „rămânerii în
urmă“, ci, dimpotrivă, o voinţă de depăşire a Europei şi de realizare a unui
primat cvasi-universal al românismului, ca expresie a excepţionalismului, a
elecţiunii divine a poporului nostru: „Şi ce nu putea face românul în prima
jumătate a secolului al XIX-lea? Putea să facă un stat (şi l-a făcut), putea să
facă reforme sociale care să «înmărmurească Europa», putea să facă o nouă
limbă românească. «Maimuţăreală a Europei», s-a spus mai târziu. Cred că e
o judecată pripită: oamenii noştri voiau să întreacă Europa, ei se simţeau
«zorile unei noi umanităţi», începeau o «nouă istorie». Oamenii Renaşterii
nu voiau să maimuţărească antichitatea, conştiinţa demnităţii lor umane le
spunea însă că o pot ajunge şi chiar întrece“30. Această teză a
excepţionalismului, nu numai istoric, ci şi ontologic al „fiinţei româneşti“,
identificabilă şi în discursul paşoptiştilor (reactualizată în epoca interbelică,
începând cu Nae Ionescu, prin exerciţiul intelectual de transmutare a
câmpului istoric în plan ontologic), îl conduce pe Eliade la o viziune
apocaliptică în care supravieţuirea însăşi a Occidentului este condiţionată de
re-integrarea europeană a României: „Făcând parte, trupeşte şi
spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta
să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De
răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai
supravieţuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului“31.
„Voinţa nebună de creaţie“ monumentală şi enciclopedică, precum şi
„nerăbarea creaţiei“ (reflexe ale „complexului întârzierii“ şi ale dorinţei de
sincronizare cu Europa, la paşoptişti), expresie a „terorii istoriei“, îl
caracterizează mai ales pe Eliade, dar şi pe congenerii săi: „Teama mea era
de alt ordin: că Timpul ne e potrivnic, în sensul că, pentru ce aveam de
făcut, dispunem de prea puţin timp; că, deci nu trebuie să-l risipim zadarnic.
Pe un alt plan, era aceeaşi «luptă contra somnului» pe care o începusem în
liceu, când îmi dădusem seama că pentru ceea ce aveam de făcut – mii de
cărţi de citit, atâtea ştiinţe de învăţat – 16 ore de veghe nu-mi erau de ajuns.
De data aceasta, însă, nu mai era vorba de mine. Mă simţeam responsabil
pentru întreaga «generaţie tânără». Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri
mari“32.
Similitudinile de tip atitudinal cu generaţia paşoptistă reies şi din
caracterizarea pe care criticul Dan C. Mihăilescu o face generaţiei „trăiriste“
(id est existenţialiste) a perioadei interbelice: „Prinsă între euforia tulbure a
ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai precis conturată a intrării în
altul, «tânăra generaţie a anilor ’30» şi-a consumat utopiile cu o combustie
delirantă. A trăit istoria la modul isteric, cu o lust of life pe cât de feeric-
maniacală, pe atâta de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit
în zece ani cât alte generaţii în 50, cu nepăsare şi turbare, «arzând etape»
într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: un început de
lume ce consună cu propriul sfârşit“33. Aceeaşi „devălmăşie a acumulărilor
culturale“, „orgoliul specializării etanşe, paralel cu nelimitarea impulsului
enciclopedic“, cultivarea romantică a „extaticii egofile concomitent cu
voinţa (socială) de putere“34.
La celălalt pol al naţionalismului mesianic, ipostaziat în cadrul
Generaţiei ’27, se situează Emil Cioran. Dincolo de multele şi simplistele
acuzaţii de antinaţionalism, s-a vorbit, în cazul său, despre „naţionalism
turbat şi disperare prăpăstioasă“35, despre un „naţionalism şi etnocentrism à
rebours“36, din cauza faptului că autorul Schimbării la faţă a României
oferă „cea mai articulată imagine a românităţii ca stigmat“37. Pasivitatea,
scepticismul, autodispreţul, fatalismul, contemplativitatea, sentimentul
umilinţei, religiozitatea minoră, inconsecvenţa, contorsionismul etic,
absenţa simţului tragic sunt, în viziune cioraniană, principalele atribute ale
fiinţei „abisale“ româneşti. Dacă în ceea ce priveşte maniera esenţialistă,
metafizică de a defini etnicitatea, Cioran se afiliază Zeitgeist-ului interbelic,
el face notă discordantă, prin discursul identitar autostigmatizant, atât faţă
de congenerii săi, obsedaţi de profunzimile unice ale spiritului naţional, cât
şi faţă de reprezentanţii utopiei regresive conservatoare şi naţionaliste, gen
Mihai Eminescu. Teza excepţionalismului ontologic al poporului român,
întâlnită la Eliade, se regăseşte şi la tânărul Cioran, însă cu semnul inversat.
Construcţia unei teorii a elecţiunii negative, diabolice uzează de termeni din
registrul simbolic, precum „blestem balcanic“38, „blestem satanic“39, „neam
fără noroc“40, „nesoarta valahă“41, „nenorocul valah“, „neamul urzit
nesoartei“42 şi chiar de viziuni plastice ale maledicţiunii: „La descălecarea
voievozilor a cântat o cucuvaie…“43.
Naţionalismul mesianic cioranian, spre deosebire de cel eliadesc,
promovează valori de tip universal: „Orice naţionalism care, de dragul
constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează
sensul unui neam“44. Educat la şcoala voluntarismului nietzscheean, profetul
apocaliptic al „tinerei generaţii spiritualiste“ cere să se facă tabula rasa cu
toate conţinuturile identităţii etnice româneşti, considerate slabe şi resimţite
ca stigmat („Va trebui să vedem care este specificul naţional al României,
care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida împreună
cu mândria ridicolă care ne ataşează de el“45) şi să se împrumute datele
identitare ale marilor puteri europene, pentru a se putea purcede apoi la
făurirea unui alt destin: „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul
Franţei“46.

Soluția antidemocratică
Soluţia schimbării la faţă a României este una de tip politic, implicând
acţiunea concretă şi violentă: impunerea unui sistem politic autoritar,
industrializarea forţată şi eliminarea ţărănimii, reforme culturale şi sufleteşti
(„Fanatizarea României este transfigurarea României“47; „Nu vreau o
Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie,
furioasă şi ameninţătoare“48). Aşa cum observă şi Horia-Roman Patapievici,
„într-un fel sau altul, după Cioran, indiferent că e vorba de legionari,
comunişti, democraţi sau tehnocraţi, singura politică admisibilă este
«punerea naţiunii sub teasc», adică abandonarea identităţii considerate
slăbănoagă şi adoptarea fără rest a identităţii considerate a fi puternică, tare,
victorioasă“49.
Dacă în contextul epocii paşoptiste revoluţia social-politică era cerută
de imperativul modernizării Ţărilor Române, în perioada interbelică, soluţia
revoluţionară, completată, în plus, de atitudinea antidemocratică şi de
tentaţia dictaturii, pare să-şi afle originea în „sufletul şi voinţa de putere a
câtorva inspiraţi“50, indivizi mesianici precum Cioran, suferind de ceea ce
Ion Vartic numeşte „complexul lui Fiesco“51: „Pentru noi, românii, cel
puţin, superstiţia Europei pleacă din complexe de inferioritate. Să-ţi dai
seama că nu te poţi realiza decât prin naţiune şi să n-ai siguranţa că naţiunea
ta se va realiza! Aici e cheia incertitudinilor româneşti. Şi asta e tragedia
individului lucid în culturile mici“52.
Mircea Eliade, cel care pledase fervent pentru primatul spiritualului,
pentru alternativa culturală a impunerii entităţii româneşti în lume, va
sucomba şi el în afirmarea soluţiei politice revoluţionare şi antidemocratice,
halucinat de „mitul unei Românii puternice şi orgolioase“53: „Trebuie să
alegem: între o evoluţie leneşă, larvară, umilitoare, în bătaia de joc a
vecinilor – şi o revoluţie violentă, eroică, plină de riscuri, o revoluţie care
face să se vorbească despre România şi altfel decât s-a vorbit până acum. / /
Cea dintâi – evoluţia larvară şi umilitoare – este idealul democraţiei
româneşti. Cealaltă – revoluţia, şovinismul, credinţa neistovită în destinul
României – este idealul restului ţării româneşti“54. Retorica mesianic-
revoluţionară, susţinută de termeni vagi, ambigui, fără consistenţă
conceptuală, culminează în amoralism, în nietzscheeana transgresare a
dicotomiilor: „Puţin îmi pasă dacă va veni, va fi sau nu dictatură, dacă va fi
tiranie, antidemocraţie şi mai ştiu eu ce. Un lucru mă interesează: dacă
problema României va fi o problemă dominantă“55.
Această radicalizare supremă a discursului naţionalist, modelat de
retorica imperialismului nazist, este frecventă mai ales la Cioran: „Dacă
ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare,
limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte.
Ascensiunea unei ţări este singura ei morală“56. Problema României este,
de asemenea, o obsesie dureroasă, iar naţionalismul se defineşte în termenii
disperării de destinul propriei ţări şi ai proiectării altuia, monumental: „…nu
e naţionalist acel care nu suferă infinit că România n-are misiunea istorică a
unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentă şi voinţa
nesfârşită de putere caracteristice marilor naţiuni, precum nu e naţionalist
acel ce nu doreşte fanatic saltul transfigurator“57.
Concluzii
„Firul roşu“ din succesiunea istorică a generaţiilor de creaţie din cultura
noastră rămâne problema României, ipostaziată în obsesia autodefinirii
etnice şi în proiectul modernizării (social-politice şi/ sau culturale),
inaugurat de către paşoptişti, în secolul al XIX-lea. Din anumite motive
obiective (împrejurări istorice şi Zeitgeist) şi subiective (structură psiho-
intelectuală), Generaţia ’27 se situează însă, şi în această privinţă, ca în
multe altele, sub semnul excesului. Discursul identitar, construit cu
argumente de ordin esenţialist, metafizic se radicalizează şi în sens pozitiv,
magnificent (în publicistica interbelică a lui Mircea Eliade), şi în sens
negativ, auto-stigmatizant (în Schimbarea la faţă a României şi în articolele-
satelit ale lui Emil Cioran), ambele direcţii aflându-şi punctul de
convergenţă în naţionalismul mesianic, originat tot în romantismul
paşoptist. Dacă Emil Cioran este, cu certitudine, un antitradiţionalist,
clamând, în tonuri profetic-apocaliptice, ruptura de tradiţie şi schimbarea
radicală a organismului românesc, adică soluţia modernizării „mecanice“,
prin imitaţie integrală, Mircea Eliade, ca şi alţi tineri generaţionişti, se
situează între tradiţie şi modernitate. Apărarea tradiţiei nu este, în discursul
lor, sinonimă cu întoarcerea în trecut sau cu stagnarea, ca la sămănătorişti,
nici cu utopia „civilizaţiei“ agrariene, ca la poporanişti. Ei doresc României
o afirmare europeană, în orbita modernităţii, dar prin păstrarea şi prin
potenţarea specificului etnic (accentuând, aici, precum gândiriştii,
componenta ortodoxă), opţiune ideologică apropiată de evoluţionismul
organic şi conservator al junimiştilor.
Viziunea destinului european al României, iniţial în conivenţă cu
vechiul obiectiv al modernizării, sfârşeşte însă într-un paradox. Din cauza
aceleiaşi radicalităţi, de data aceasta la nivelul soluţiilor politice propuse
(antidemocraţie, dictatură), atât de către Cioran, cât şi de către Eliade, se
ajunge la ieşirea din modernitate (în sensul liberal al cuvântului) şi la marea
ruptură istorică, adâncită şi încheiată ulterior de către dictatura comunistă.
Fixându-şi programatic un proiect de construcţie culturală, Generaţia
’27 şi-a „trădat“ misiunea prin debuşeul în utopii de tip politic, naţionaliste
şi antimoderne. Postbelic, cei mai importanţi reprezentanţi ai ei îşi vor
asuma, pe cont propriu însă, proiectul iniţial, fiecare realizându-se printr-o
mare creaţie spirituală, fie în ţară, fie în exil.

Note:
1. Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, „I. Linii de orientare“, în Cuvântul, an III, nr. 857,
marţi 6 septembrie 1927, p. 1; vezi Profetism românesc, 1, Bucureşti, Editura „Roza
Vînturilor“, 1990, p. 20.
2. Vezi Mircea Martin, G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române, Bucureşti,
Editura Albatros, 1981, p. 43.
3. Idem, p. 44.
4. Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, „VI. Cultura“, în Cuvântul, an III, nr. 885, marţi 4
octombrie 1927, p. 2; vezi Op. cit., p. 42.
5. Mircea Eliade, „Nu rezistă celula?“, în Vremea, an VII, nr. 360, 21 octombrie 1934, p.
6; vezi Op. cit., 2. România în eternitate, p. 28.
6. Idem, p. 29.
7. Eugen Ionescu, „General“, în Discobolul, nr. 2, octombrie 1932, p. 8; vezi Război cu
toată lumea. Publicistică românească, vol. II, ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana
Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 93.
8. Eugen Ionescu, „Pro domo“, în Axa, nr. 1/1932, Apud Mircea Martin, Op. cit., pp. 29-
30.
9. Eugen Ionescu, „Despre critică şi istorie literară“, în România literară, nr. 38/1932,
Apud Mircea Martin, Op. cit., p. 30.
10. Ibidem.
11. Eugen Ionescu, „General“, în Discobolul, nr. 2, octombrie 1932, p. 8, vezi Op. cit., p.
12. Mircea Vulcănescu, „Generaţie“, în Criterion, Anul I, Nr. 3-4, 15 noiembrie-
1decembrie 1934, p. 6.
13. Ibidem.
14. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţie şi prefaţă
de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 79.
15. Vezi Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti,
făcută în anul 1924, 1925, 1926, Ediţie îngrijită şi prefaţă de G. Pienescu, Bucureşti,
Editura tineretului, 1963.
16. Adrian Marino, „Prefaţă“ la Carnete europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 5.
17. Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi
literatura între 1780-1840, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia „Momente şi sinteze“,
1972, p. 426.
18. Sorin Matei Adam, „Paşoptismul: liberalismul între colectivism şi elitism“, în Boierii
minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor,
Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 57.
19. Vezi G. Călinescu, Op. cit., p. 128.
20. Idem, p. 174.
21. Mircea Eliade, „Cultură sau politică?“, în Vremea, an VIII, nr. 377, 21 februarie 1935,
p. 3; vezi Op. cit., p. 64.
22. Mircea Eliade, Oceanografie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 220.
23. Mircea Eliade, „Naţionalismul“, în Vremea, an X, număr special de Paşti 1937, p. 3;
vezi Op. cit., pp. 193-194.
24. Mircea Eliade, „Destinuri româneşti“, în Vremea, an IX, nr. 430, 22 martie 1936, p. 3;
vezi Op. cit., p. 157.
25. Mircea Eliade, „Popor fără misiune?!…“, în Vremea, an VIII, nr. 416, 1 decembrie
1935, p. 3; vezi Op. cit., p. 137.
26. Vezi Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1974.
27. Mircea Eliade, „Cele două Românii“, în Vremea, an IX, nr. 457, 4 octombrie 1936, p.
9; vezi Op. cit., pp. 167-168.
28. Vezi Mircea Martin, Op. cit., p. 16.
29. Idem, pp. 24-25.
30. Mircea Eliade, „Cele două Românii“, în Vremea, an IX, nr. 457, 4 octombrie 1936, p.
9; vezi Op. cit., p. 168.
31. Mircea Eliade, „Destinul culturii româneşti“, în Destin. Revistă de cultură românească,
caietul nr. 6-7, august 1953, Madrid, pp. 19-32; vezi Profetism românesc. 1, Bucureşti,
Editura „Roza Vînturilor“, 1990, p. 151.
32. Mircea Eliade, „În loc de Cuvântul Înainte al autorului – Itinerariu spiritual: «Tânăra
generaţie»“ (Cuvântul în exil, nr. 40-41, septembrie-octombrie, 1965, p. 1 şi 4), în
Profetism românesc, 1, pp. 15-16.
33. Dan C. Mihăilescu, „Hipnoza României interbelice“, în Literatura română în
postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iaşi, Editura Polirom,
Colecţia „COLLEGIUM. Litere“, 2004, p. 20.
34. Ibidem.
35. Ion Negoiţescu, „Emil Cioran“, în Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura
Minerva, 1991, p. 354.
36. Luca Piţu, „Sfada cu privire la dimensiunile autohtone ale urii de sine“, în Cuvântul,
Anul XII (XVII), Nr. 4 (346), 15 aprilie-14 mai 2006, p. 7.
37. Sorin Antohi, „Cioran şi stigmatul românesc. Mecanisme identitare şi definiţii radicale
ale etnicităţii“, în Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Ediţia a II-a
revăzută. Cu un Post-scriptum din 1999, Iaşi, Editura Polirom, Colecţia „Plural“, 1999,
p. 238.
38. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ediţia a V-a, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1998, p. 110.
39. Idem, p. 107.
40. Emil Cioran, Îndreptar pătimaş, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 50.
41. Idem, p. 52.
42. Idem, p. 65.
43. Idem, p. 67.
44. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 106.
45. Idem, p. 62.
46. Idem, p. 99.
47. Idem, p. 46.
48. Idem, p. 209.
49. H. - P. Patapievici, „Despre faptul de a fi român“, în Discernământul modernizării. 7
conferinţe despre starea de fapt, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 54.
50. Mircea Eliade, „Mai multe feluri de naţionalişti…“, în Vremea, an IX, nr. 444, 5 iulie
1936, p. 3; vezi Op. cit. 2. România în eternitate, p. 163.
51. Ion Vartic, „Complexul lui Fiesco“, în Cioran naiv şi sentimental, Ediţia a II-a
adăugită, Cluj-Napoca, Editura „Biblioteca Apostrof“, Colecţia „Ianus“, 2002, p. 83.
52. Emil Cioran, „Între conştiinţa europeană şi cea naţională“, în Vremea, anul X, nr. 518,
25 decembrie 1937, p. 4; vezi Revelaţiile durerii. Eseuri, Ediţie îngrijită de Mariana
Vartic şi Aurel Sasu, Prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Cluj, Editura Echinox, 1990, p.
180.
53. Mircea Eliade, „Democraţie şi problema României“, în Vremea, 1936, Apud Dan C.
Mihăilescu, Stângăcii de dreapta, Cluj-Napoca, Editura Dacia, Colecţia „Discobolul“,
1999, p. 50.
54. Ibidem.
55. Ibidem.
56. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. cit., p. 92.
57. Idem, p. 43.
BIBLIOGRAFIE:
A. EDIŢII CITATE ŞI COMENTATE:
Emil Cioran, Îndreptar pătimaş, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
Emil Cioran, Revelaţiile durerii. Eseuri, Ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi
Aurel Sasu, Prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Cluj, Editura Echinox, 1990, p.
180.
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ediţia a V-a, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998.
Criterion, Revistă de arte, litere şi filosofie, octombrie 1934-februarie 1935,
colecţia completă în ediţie anastatică.
Mircea Eliade, Fragmentarium, Deva, Editura „Destin“, 1990.
Mircea Eliade, Oceanografie, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol I-II, ediţie îngrijită de Dan
Zamfirescu, Bucureşti, Editura „Roza Vînturilor“, 1990.
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediţie revăzută şi indice de Mircea
Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii / Jurnale /
Convorbiri“, 2004.
Mircea Eliade, Textele „legionare“ şi despre „românism“, ediţie îngrijită
de Mircea Handoca, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
Eugen Ionescu, Nu, cu o postfaţă de Mircea Vulcănescu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1991.
Eugen Ionescu, Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. II,
ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1992.
Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion“, Ediţie îngrijită de
Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, vol. I-II,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1995.

B. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. Adam, Sorin Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între


grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti, Editura
Compania, 2004.
2. Alexandrescu, Sorin, La Modernité à l’ Est. 13 aperçus sur la
littérature roumaine, Piteşti, Editura Paralela 45, Colecţia „Mediana“,
1999.
3. Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română,
Ediţia a II-a revăzută. Cu un Post-scriptum din 1999, Iaşi, Editura
Polirom, Colecţia „Plural“, 1999.
4. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
5. Călinescu, Matei, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri,
lecturi, reflecţii, Iaşi, Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, 2002.
6. Călinescu, Matei, „Reacţii culturale împotriva modernităţii şi
modernizării“, în Apostrof, Anul XV, nr. 11 (174), 2004.
7. Cornea, Paul, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1974.
8. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc. Spiritul public,
mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, Editura
Minerva, Colecţia „Momente şi sinteze“, 1972.
9. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Ediţie revăzută şi augmentată,
traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, cu o scrisoare de la
Mircea Eliade şi o postfaţă de Sorin Antohi, Bucureşti, Editura
Nemira, 1995.
10. Golescu, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici
din Goleşti, făcută în anul 1924, 1925, 1926, Ediţie îngrijită şi prefaţă
de G. Pienescu, Bucureşti, Editura tineretului, 1963.
11. Lovinescu, E., Istoria civilizaţiei române moderne, Ediţie şi studiu
introductiv de Z. Ornea, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.
12. Maiorescu, Titu, Critice, ed. de D. Filimon Stoicescu, vol. I-II,
Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
13. Marino, Adrian, Carnete europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1976.
14. Marino, Adrian, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română,
Iaşi, Editura Polirom, Colecţia „Plural“, 1996.
15. Martin, Martin, G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române,
Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
16. Micu, Dumitru, „Gândirea“ şi gândirismul, Editura Minerva,
Colecţia „Momente şi sinteze“, 1975.
17. Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceauşism. I.
Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iaşi, Editura Polirom,
Colecţia „COLLEGIUM. Litere“, 2004.
18. Mihăilescu, Dan C., Stângăcii de dreapta, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, Colecţia „Discobolul“, 1999.
19. Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura
Minerva, 1991.
20. Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
21. Ornea, Z., Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978.
22. Ornea, Z., Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1966.
23. Ornea, Z., Poporanismul, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia
„Momente şi sinteze“, 1972.
24. Ornea, Z., Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, Colecţia
„Momente şi sinteze“, 1971.
25. Ornea, Z., Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.
26. Patapievici, H. - P., Discernământul modernizării. 7 conferinţe
despre starea de fapt, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
27. Piţu, Luca, „Sfada cu privire la dimensiunile autohtone ale urii de
sine“, în Cuvântul, Anul XII (XVII), Nr. 4 (346), 15 aprilie-14 mai
2006.
28. Vartic, Ion, Cioran naiv şi sentimental, Ediţia a II-a adăugită, Cluj-
Napoca, Editura „Biblioteca Apostrof“, Colecţia „Ianus“, 2002.
Poezia lui George Sorescu, între academism şi ruralism
structural

Silviu GONGONEA
lect. univ. dr., Universitatea din Craiova
silviugongonea@yahoo.ca

Volumele Gheorghe Asachi. Viața şi opera (1970), Structuri erotice


în poezia română (1982) (Premiul USR), Scriitori români (1830-1870),
Sinteze literare (1991), Neliniştea esențelor (1996) (Premiul USR), precum
şi Neodihna vămilor (1994), alături de munca de punere în lumină a
ineditelor lui Marin Sorescu, constituie activitatea de critic, istoric literar şi
de prozator a lui George Sorescu. Totuşi, una dintre faţetele activității sale
este aceea de poet, discretă şi nu mai puțin productivă. Volumele de versuri,
Întoarcerea Euridicei (1970), Desen sonor (1978) şi Aripi în timp (1994),
reunite în antologia Aripi în timp (1999), aveau să ofere o dimensiune greu
de bănuit pentru un spirit analitic ca al său.
Dumitru Micu, în „Prefața“ la Aripi în timp, aprecia că, în cazul lui
George Sorescu, „Studiul, cercetarea, erudiția, livrescul de orice fel n-au
atrofiat şi nici n-au slăbit, măcar câtuşi de puțin, în el zvâcnetul sângelui
țărănesc, generator de pe cât de fine, pe atât de sănătoase senzații la
contactul cu natura, cu elementele“. În acelaşi timp, criticul avea să schițeze
foarte bine natura poeziei sale: „Tradiționalistă, într-un stil complet
modernizat, fără nici o urmă a clişeelor proprii tradiționalismului din
perioada interbelică, e normal ca poezia lui George Sorescu să-şi aibă
principala sursă în climatul sufletesc al copilăriei rurale, al ambianței
familiale, țărăneşti. Leagănul ei mitologic e Lunca Soreştilor.“
De fapt, George Sorescu nu caută să ilustreze în poezia sa doar viața
rurală, el urmăreşte prin aceeaşi grilă expunerea a ceea ce avea să numească
„principiul rousseau-ist“ căruia îi va rămâne fidel de la un capăt la altul al
liricii sale. De aici şi mitizarea acestui spațiu-matrice care poate coborî în
timp până la geți şi civilizația acestora, atunci când se face apel la istorie.
George Sorescu este un preromantic prin o bună parte din tematica abordată,
un sămănătorist întârziat prin atitudinea paseistă şi, nu în cele din urmă, un
modern, prin repertoriul prozodic şi imageria poetică. Poezia sa, polifonă,
poartă tonalități eminesciene, macedonskiene, blagiene sau argheziene într-
un construct greu unificabil, încărcat de referințe. Rezultatul este un
simbolism livresc îndreptat spre valorificarea unui fond în care esteticul se
întâlneşte cu etnicul şi chiar cu eticul pentru a le sublima în cele din urmă
într-o formulă personală.
Credem că foarte potrivit în cazul liricii sale este indicarea unui
dualism căruia nu poate să i se sustragă. Este ipostaza unui Ianus bifrons,
care poate asigura o anumită tensiune. Cel mai bine se caracterizează poetul,
într-un text din Aripi în timp: „Se duce limba veche/ De la sat,/ Plină de
coca pâinii/ Din cuptoare;/ Sunt prea modern în/ Straie îmbrăcat;/ Mă-
mpleticesc în vorbe/ Şi mă doare!“ (Descâtec).
Întoarcerea Euridicei este, într-adevăr, „spațiu“ şi pretext al
întoarcerii în timp, al redescoperirii istoriei şi al cunoaşterii de sine. Ceea ce
dă măsura poeziei lui George Sorescu este raportarea ritualică la fluxul
existenței ce are în centru acea recuzită tradiționalistă cu dealurile, pădurile,
ulițele satului, ielele, spațiul mioritic, templul sau umbra sa. Feericul
reprezintă, în consecință, una dintre dimensiunile acestui volum, prin
întoarcerea la „sufletul satului“, pătruns de „un duh de basm“, cum sublinia
acelaşi Dumitru Micu. Insolitarea este posibilă, de cele mai multe ori, din
perspectiva copilului (nu putem, în acelaşi timp, să nu ne gândim la Spațiu,
timp şi cauzalitate de Ernest Bernea, pentru că George Sorescu indică de
foarte multe ori o structură arhaică, cu schemele mentale, dispunerea
spațială, temporală şi cauzală adiacente): „Între Răsărit şi Apus,/ Între
Miazănoapte şi Miazăzii/ Prin curtea largă,/ Se risipea neştiutor/ Copilăria
mea./ Stelele coborau prin livezi/ Să stea de vorbă/ Cu ulmii bătrâni./
Basmele coborau din cărți/ Să stea de vorbă cu somnul./ Între porțile zilei/
Şi porțile nopții/ Basmele se desfiră mereu,/ Să stea de vorbă cu viața.“
(Dialog).
Poetul îşi construieşte o mitologie personală, fără, totuşi, a da curs
unui biografism decelabil, mai ales, la poeții ce îi vor urma. În esență, este
vorba despre o „monografie“ a satului, cum întâlnim în lirismul, productiv
pe locuri, de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Cu toate acestea,
zvâcnirea modernă este dată de abstractizarea şi depersonalizarea viziunii
poetice, la acestea adăugându-se o notă desacralizantă: „Ulmul bătrân/ Părea
un candelabru/ Cu luminile stinse/ De toate furtunile anilor./ Pe fiecare
colină a cerului/ Alergau speriate dihănii,/ Scoțând pe nări/ Suliți de foc şi
pucioasă./ Un copil cu suflet de smoală/ Se închina unei scorburi pustii/ Şi
săruta amintirile,/ Pe care erau răstignite/ Toate fluviile împărăției.“
(Rugăciune barbară).
Desen sonor, volumul de versuri din 1978, surprinde un elan vitalist,
de cele mai multe ori pe o partitură populară: „Primăvară!/ Sub păduri/ De
muguri/ E cânt, e lumină./ Tinerețea îmi spală/ Gândul de scepticism/ Şi de
tină.“ (Sub ce chip). În Bahică, George Sorescu aminteşte de serbările lui
Dionysos. Dar acestui extaz i se opune o regresiune spre acel spațiu
primordial, spre „câmpiile dacice“ (Pastel III) sau, de-a dreptul, spre propria
interioritate: „Mi s-au risipit iar/ Morile de vânt/ În pulberea anilor…/ Şi
brațul de cremene/ Rătăcea prin toate pădurile!// Am ocolit poemul/ Morilor
de apă…/ Şi pasul meu/ Tânăr,/ Trecea peste valuri,/ Căutând undeva/
Cântecul sufletului!/ Şi iată, că de-acum/ Rătăcesc singur/ Sub viscolul
amintirilor.“ (Bocet sub clipă). Printre consemnările luxuriantului („cântecul
sevei le doare“ notează undeva poetul pentru a sublinia acest vitalism)
există, totuşi, versuri insolite ce vorbesc despre monotonie şi despre
platitudinea existenței (Azi, trec…).
Aripi în timp, ce propune şi o secțiune de inedite, „Cutremur în
Arcadia“, se caracterizează printr-o puternică notă elegiacă. Este, de
altminteri, partitura predilectă a volumului, alături de relaxarea sintaxei şi
renunțarea la simbolismul strident. Poetul nu renunță nici de această dată la
mărcile intertextualității. Le sunt dedicate poeme atât lui Eminescu (Odă –
în metru safic), cât şi lui Bacovia (E albă tăcerea).
Două aspecte constituie esența acestui volum. Primul ține de
conturarea unui peisaj marin, iar, prin muzicalitatea poeziei sale, George
Sorescu este un verlainian: „S-agită marea – surd/ În noaptea-adâncă…/
Stau la fereastra dinspre/ Țărm şi-ascult:/ Urlet de ape, tropote,/ Tumult,/
Întunecimi, contururi/ Şi-ncleştare.“ (Marină). Cel de al doilea ține de
valorificarea unui fond grav, anticitadin. Antiparodia Vara la oraş,
concepută ca un dialog cu binecunoscuta parodie a lui George Topârceanu
care viza, aşa cum ştim, poemul lui Al. Depărățeanu, reprezintă capodopera
sa prin calitățile interdiscursive şi (auto)ironice. Poemul este, pe lângă
oglindirea caustică a tranziției post-comuniste, o sinteză a ruralismului
structural, valorificat prin grilă academizantă: „Locuința mea de vară/ Nu-i
la țară,/ Nici la munte,/ Ci-n oraş…/ Scriu, mă uit încoace-n/ Acolo;/ Nu-s
limbut, nici cârcotaş.// Des mă mişc din loc/ În loc,/ Cu picioarele încinse/
Şi din stradă/ Într-un bloc.// Urc pe scări şi, vrând-nevrând,/ Mă opresc, şi,
până sus,/ Fără alt nimic de spus/ Sudui drumul suspinând.// Întorc cheia şi,
intrat,/ Dau cu capul de tavan// Unde stropi de apă, lin,/ Se preling câte
puțin.// Ca să pice pe parchet,/ Unde-ncet,/ Fac din covor grea piftie,/ Pentru
talpă-alifie./ Iau ciocanul şi cu anul –/ Bat trei cuie în pereți,/Fără spor, fără
folos;/ Des vecinul mă înjură/ Că i-am dat tabloul jos…// Când şi când,/
Cam la cinci ani,/ Chiar în luna lui cuptor/ Ard prin curți de bloc-cazane,/
Cu catran şi cu pietriş,/ Pastă pentru-acoperiş.// Chinuiți din alt infern,/
Babe, moşi pe la fereşti/ Tot aşteaptă, se dospesc,/ Şi transpiră şi… tuşesc.//
Robinetul la vecin,/ Când vrei să te culci puțin,// Scoate-un zgomot
infernal,/ Că-n trei ani consecutiv/ Poți ajunge la spital.// Pe la zile mari-
barbar/ Creşte-un tropot multiped;/ Unii joacă, alții sar,/ Alții-n ziduri se
reped.// Câteodată-n miez de noapte/ Sub orgi de sforăituri/ Stau pe gânduri.
Mii de şoapte/ Urcă din literaturi.// Nu ştiu de ce Topârceanu/ Prea parodic,
prea sever/ Fu cu Al. Depărățeanu/ Preot muzei – în mister,// Căci de când îl
ştiu ş-exist/ Printre cei moderni/ Se pune/ Tot principiul rousseau-ist!// Jur
că nu din cărți vorbesc/ Şi nici dintr-un alt îndemn,// Ci ca unul ce-am
mâncat/ Ciorbă cu linguri de lemn.//Şi-am umblat desculț prin grâu,/ Prin
mirişti şi prin păduri/ Ochiul n-avea-n cale frâu,/ Cerul –spuză de răsuri;//
Nu fumam şi nu mințeam,/ Nici maşină nu visam,/ Când da-mpropru
mărăcinul,/ Strângeam mâna cu vecinul.// Vină medici să compare/ Aerul
greu de oraş/ Şi cu viața din natură,/ De pe câmp, din bătătură,/ Din păduri
şi de sub soare,/ Unde-al coşurilor fum/ Nu se simte nicidecum.// Prin
urmare:/ De-asta-i spun lui Nea Cutare:/ Multe fete-s prea cochete!/ Prea n-
au fustă, prea/ N-au ghete…/ Prea mulți tineri// Ies în stradă, tot la sfadă,/
Tot cu meciuri şi cu „ho!“/ Tot cu „bă“ şi cu „mişto“.// Ca atare:/ Pe mulți îi
doresc la/ Muncă,/ Nu la luncă,/ Pe ogoare vreau să şadă,/ Nu pe stradă – //
Toată ziua: „ce mai faci/ Şi unde-ai fost?“/ Numai Sportul să-l citească/ Şi la
colțuri să fumeze,/ Zilele să şi le treacă/ Fără rost.// Pentru ce să stau/ Pe loc/
Tot pe-al străzilor pavaj,/ Sub frigările de foc,/ Pentru ce să mor/ În bloc,/
La al nouălea etaj?// Vreau grâul cu paiul înalt,/ Cu spic şi mustăți de-un/
Cot,/ Să trec printre el/ Călare,/ „Citindu-l pe Herodot“;// Vreau şi-un pui
într-o frigare,/ Nu pui din cel cumpărat,/ Leşuit sau îndopat,/ Pâine-n țăst
sau în cuptor/ Şi vin vechi dintr-un urcior!// De sub cumpăna fântânii/
Lângă-al greierilor cor,/ Să privesc cearcănul lumii,/ S-aud țipăt de cocor.//
Dați-mi curte şi grădină,/ Apă-n vadră de tufan./ Nu voi puț american – /
Scripeți ce se mişcă-ncet,/ Nu voi nici chiar robinet!// Dați-mi încă
poteceaua/ Şi vâlceaua,/ Şi livada cu aglici,/ Nopțile cu licurici!// Acolo ştiu
că exist…/ Tot principiul rousseau-ist!.“

BIBLIOGRAFIE:
Sorescu, George, Aripi în timp, Editura „Spicon“, Târgu-Jiu, 1994
Sorescu, George, Aripi în timp, Editura Didactica Nova, 1999
Sorescu, George, Desen sonor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978
Sorescu, George, Întoarcerea Euridicei, Editura Albatros, Bucureşti, 1970
Exegeza polemică EMINESCIANA de Ovidiu GHIDIRMIC
Dan LUPESCU

Moto: ,,Există o singură filozofie a vieţii: măsura.”

Vârf de lance în oştirea criticilor şi istoricilor literari din Oltenia,


universitarul craiovean Ovidiu Ghidirmic - unul dintre cei mai reprezentativi
promotori ai spiritului maiorescian şi călinescian, la nivel naţional - revine
în arena editorială cu un cuprinzător volum de exegeze, pe cât de bine
sistematizat, pe atât de categoric, uneori virulent, în judecăţile de valoare
însumate: EMINESCIANA (2016, Craiova, ,,Scrisul Românesc” Fundaţia-
Editura, colecţia ,,Hermes”, 350 de pagini), cu o superbă copertă: în negru,
portretul lui Mihai Eminescu, pe o fontă de culoare azurie celestă, sugerând
,,romantismul cosmic” din care, mult mai târziu, în pictură, s-a întrupat
Sabin Bălaşa. Ne referim la cea de-a 16-a carte de autor a lui Ovidiu
Ghidirmic, la care se adaugă alte trei apariţii editoriale: compendiile
Capodopere ale literaturii române (1997) şi Opere fundamentale ale
literaturii române (2001, la ambele fiind coordonator ştiinţific), respectiv
Hermeneutica paradoxului (1997, în colaborare). Noua apariţie editorială
survine după un alt volum, incitant şi captivant: Confruntări critice. Teoria
şi practica hermeneuticii (2014, solicitat expres şi girat de Editura
Academiei Române) – având în amonte alte 14 studii de autor, toate
publicate sub egida celei mai longevive şi prestigioase edituri din Bănie:
,,Scrisul Românesc”. Acestora li se adaugă ediţii şi antologii îngrijite, în
care Ovidiu Ghidirmic a avut în vizor opere fundamentale de Titu
Maiorescu, Al. Macedonski, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu,
Ion D. Sîrbu – autori trecuţi în eternitate -, până la contemporani ai noştri,
ajunşi la apogeul puterii lor creatoare, precum Carolina Ilica, Florentin
Smarandache, Constantin Preda, Mariana Didu, Tudorică Mihalache.
Panoplia premiilor şi distincţiilor primite de Ovidiu Ghidirmic cuprinde –
alături de ,,Meritul Cultural”, pe care a uitat să-l enumere – cinci premii ale
Uniunii Scriitorilor, unul al Editurii ,,Scrisul Românesc”, Premiul Naţional
,,Marin Sorescu”, conferit de Academia Română în 2004, respectiv, Marele
Premiu Naţional pentru Literatură al Festivalului Internaţional ,,Nopţile de
poezie de la Curtea de Argeş”, pe anul 2011.
Dacă părintele sculpturii mondiale, Constantin Brâncuşi, realiza, în
ceasurile astrale ale exploziei maximale a geniului său creator, Ansamblul
sacru de la Târgu-Jiu: Masa tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit
(cea mai înălţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală gândită, trăită şi creată
vreodată pe Terra) şi, mai apoi, Piatra de hotar -, Ovidiu Ghidirmic a ţinut
să-şi încununeze, cel puţin până în prezent, vastele sale demersuri de critic şi
istoric literar printr-un volum compact dedicat lui Mihai Eminescu.
Rafinatul hermeneut universitar, om de cultură cu un larg şi bine conturat
orizont filosofic, exeget de excepţie, numit, cu empatie, de scriitorul total
Dumitru Radu Popescu, ,,criticul-orator” şi invitat cu insistenţă, totdeauna,
de Eugen Simion (opt ani preşedinte al Academiei Române) la marile
colocvii şi simpozioane: Ovidiu Ghidirmic se ia la trântă, fără şovăire, cu
brandul cel mai preţuit al Editurii ,,Junimea” din Iaşi: colecţia
,,Eminesciana”, a cărei denumire o preia pentru noul său volum. E posibil ca
această opţiune să se vrea, implicit, un omagiu adus zecilor de autori străini,
de notorietate mondială, traduşi în româneşte şi incluşi în colecţia amintită.
Pe de altă parte, poate fi şi un gest de colegialitate, pe alocuri chiar de
frondă, faţă de exegeţii români din generaţiile mai vechi, mai noi, care, nu
rareori, se concentrează pe analize ,,de nişă” ori încearcă să utilizeze
exagerat, până la saţietate, metodele moderniste şi postmoderniste de
investigaţie literară. Ne gândim, de exemplu, la: Poetica fractală şi re-
lectura poemului eminescian (Nicoleta Ifrim), Intratextualitatea în opera
lui Mihai Eminescu (Virginia Blaga), Antropogonia eminesciană
(Carmina Mimi Cojocaru), Gradul zero al receptării eminesciene (George
Lateş), ,,Complexul Ghilgameş”. Eseu despre motivul prafului în opera lui
Eminescu (George Vulturescu), Con-vieţuirea cu Eminescu (Adrian Dinu
Rachieru), mergând până la o teză de doctorat, susţinută la Galaţi, de altfel
foarte interesantă, ca şi toate cele menţionate mai înainte: Ucronia
eminesciană. Timp şi imagine în ,,Memento mori” (Cristian Crăciun) şi
până la studii preponderent (ori exclusiv) biografice, gen Căminarul
(Mircea Radu Iacoban) sau Eminescu la Ipoteşti (Ion Dumitru Marin).
Aplicând tehnica palimpsestului, atât de dragă lui Marcel Proust, ori
îndepărtând, rând pe rând, vălurile miticei Maya -, Ovidiu Ghidirmic ne
convinge nu că a lecturat/ a citit toată opera lui Eminescu, dar a răs-citit-o şi
a răs-citat-o, în profunzime, asimilând-o ca pe o mare lecţie de cultură şi
spirit românesc, european şi universal. Universitarul craiovean face recurs
nu la toţi eminescologii (pentru că exista riscul să se afunde într-un demers
stufos şi prolix), ci doar la TOŢI specialiştii de referinţă în şi întru
Eminescu, inclusiv la cei ironizaţi, ignoraţi sau repudiaţi de G. Călinescu,
din trufie ori din idiosincrazie balcanică. Dar eminescologi de referinţă,
subliniem. Volumul reuneşte doar o parte dintre numeroasele studii şi eseuri
pe care – de-a lungul unei jumătăţi de secol – Ovidiu Ghidirmic le-a
publicat în reviste de cultură, anuare, publicaţii cotidiane ori în propriile
cărţi imprimate în ultimii 38 de ani.
După un binevenit Argument şi trei capitole deschizătoare de cale,
dar substanţiale, care totalizează 101 pagini: I. În loc de introducere la
miracolul eminescian (Naţional – Universal, Între contestaţie şi mitizare),
II. Două concepte fundamentale. Cheia înţelegerii lui Eminescu (Cultură
şi armonie, Reperele culturii filosofice eminesciene, Armonia eminesciană),
III. Un ,,Carmen Saeculare” (Coordonate ale universului liric, Orizontul
mito-poetic eminescian, Lucifer – Hyperion, Un poem autoreferenţial:
Rugăciunea unui dac, Motivul lumii ca teatru, Eminescu şi cosmogonia
indiană, Eminescu şi budismul) -, noul volum al lui Ovidiu Ghidirmic,
director al revistei ,,Lamura”, include două dintre cele mai profunde,
minuţioase şi subtil-fundamentale studii puse vreodată în operă despre
scriitorul nostru naţional. Avem în vedere capitolul IV. Proza eminesciană,
care totalizează 112 pagini, dintre care 95 sunt închinate subcapitolului – de
o însemnătate excepţională – Receptare. Fundament filosofic. Clasificare.
Direcţii, iar celelalte patru sunt rezervate subcapitolelor. Concepte filosofice
ale prozei eminesciene, Insula lui Euthanasius, Toma Nour şi avatarurile
istoriei, ,,Naturi catilinare”. Acesta este urmat de un original şi foarte
autentic, purtând marca Ovidiu Ghidirmic, capitol V. Influenţa sau
moştenirea prozei eminesciene (Gala Galaction, Liviu Rebreanu, M.
Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade) Concluzii, care însumează
aproape 67 de pagini, în care temeinicia şi rafinamentul exegezei critice sunt
exemplare, dând seamă despre anvergura şi altitudinea ideatică a celui mai
reprezentativ istoric literar al Olteniei, alături de colegii şi prietenii săi de
promoţie: Eugen Negrici şi Marin Beşteliu, dar şi de fostul său asistent
universitar: Nicolae Manolescu.
Din calitatea şi strălucirea demersului analitic şi hermeneutic al lui
Ovidiu Ghidirmic transpare cu claritate că şi i-a ales ca dascăli pe Titu
Maiorescu şi G. Călinescu, că a avut şansa de a-i mai prinde la catedră pe
acelaşi iconoclast G. Călinescu, dar şi pe olimpianul Tudor Vianu (monştri
sacri, pe care şi i-a luat ca mari modele culturale, ca şi pe Mircea Eliade), că
a ucenicit întru spiritul exegezelor de mare fineţe ale lui Edgar Papu, Al.
Philippide, Al. Piru şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar şi al unor corifei din
cultura universală precum Francesco de Sanctis, Benedetto Croce şi fraţii
Schlegel. Despre Al. Piru, asistent al lui G. Călinescu, omul cel mai apropiat
şi mai devotat titanianului critic, Al. Piru – al cărui nume Ovidiu Ghidirmic
l-a dat, acum aproape două decenii, Şcolii Doctorale, pe care a înfiinţat-o la
Facultatea de Litere din Craiova -, Al. Piru, pe care l-a avut redactor şef la
revista ,,Ramuri” şi pe care l-a apreciat, totdeauna, ca pe cel mai de seamă
exponent al criticii universitare din cultura noastră, autorul recentului volum
EMINESCIANA ne-a mărturisit, într-un interviu acordat prin 2002-2003,
că nu a făcut decât să-i accentueze ,,călinescianismul” dobândit încă de pe
băncile Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Mărturisirea, de atunci, a
profesorului Ovidiu Ghidirmic este atât de semnificativă – inclusiv pentru
spiritul cărţii de referinţă, pe care a publicat-o acum, în 2016, la ,,Scrisul
Românesc” din Craiova, încât găsim de cuviinţă să cităm un tronson plin de
tâlcuri: ,,Ziua de vineri, când Călinescu îşi ţinea cursul, era pentru noi o zi
sacră, o sărbătoare a spiritului. Cursul începea la ora 12 şi noi veneam, în
Amfiteatrul ,,Odobescu”, de la ora 7 dimineaţa, ca să prindem locuri în sală,
unde, printre studenţi, erau înghesuiţi academicieni, veniţi cu toţii să-l
asculte şi să-l vadă pe magistru, care era un inegalabil actor şi orator, iar
cursurile sale se transformau în veritabile spectacole de idei. Atunci s-a trăit
mai frumos, pentru că se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Climatul moral
era mult mai sănătos. Nu se cunoştea noţiunea de ,,pilă”. Cum să pui ,,pile”
la Călinescu sau Vianu? Intrai în pământ numai când îi vedeai. Ca să-l
parafrazez pe Nietzsche, pot să spun că a fost o vreme când zeii mai umblau
încă pe Pământ!”
Volumul polemic EMINESCIANA ne dovedeşte că Ovidiu
Ghidirmic a trăit toată viaţă, trăieşte şi creează cu aceeaşi frenezie din anii
studenţiei sale fabuloase, când se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Într-
un alt amplu dialog, publicat într-o pagină specială, pe format mare, în
cotidianul ,,Cuvântul Libertăţii” de acum 20 de ani, Ovidiu Ghidirmic ne
mărturisea că s-a consacrat eminescologiei cu convingerea că Eminescu
rămâne piatra de încercare a unui critic şi istoric literar. ,,Am ajuns la
maturitate cu această mare pasiune – se confesa -, care cred că nu mă va mai
părăsi niciodată. În teza de doctorat Moştenirea prozei eminesciene (…)
mi-am propus să demonstrez că Eminescu este un scriitor la fel de mare în
proză ca şi în poezie, unul dintre cei mai mari autori de proză fantastică din
literatura universală. Eminescu ne-a lăsat o mare şi grea moştenire, pe care
trebuie să fim demni şi capabili de a o duce mai departe”.
Cele peste 160 de pagini, cât înmănunchează amintitele capitole IV
şi V din EMINESCIANA – adică aproape jumătate din întregul volum
(lansat în ziua de 24 februarie 2016 la Târgul de carte ,,GAUDEAMUS”
Craiova) – demonstrează, din plin, acest crez de nezdruncinat al lui Ovidiu
Ghidirmic. Celelalte două capitole: VI. Publicistica (Actualitatea
publicisticii eminesciene, Eminescu şi idealul unităţii naţionale), respectiv,
VII: Deschidere spre universalitate (Eminescu şi clasicismul antic,
Eminescu şi Shakespeare. Complexul hamletian, Eminescu în orizontul
romantismului, În loc de bibliografie: Repere eminescologice, Stea fixă pe
cerul eminescologiei, Două eminente exegete eminesciene) rotunjesc
demersul unui critic şi istoric literar de o vivacitate contagioasă, care – fără
a fi câtuşi de puţin scolastic ori didacticist (poate, totuşi, doar în sensul
superior al expresiei, ţinând cont că aici sunt concentrate părţile cele mei
importante ale cursului special ,,EMINESCU”, susţinut de Ovidiu
Ghidirmic răstimp de 12-13 ani) – respectă regula pedagogică a ,,fixării” din
finalul oricărei lecţii (conform principiului Repetitio est mater studiorum).
Având ca impuls iniţial şi ţintă finală aprofundarea, analiza extrem
de atentă şi sistematizarea genialei opere a lui Mihai Eminescu -, recentul
volum EMINESCIANA, rod al cercetării şi studierii în adâncime (şi în
înălţime ideatică, filosofică!), de o viaţă, desfăşurate cu consecvenţă sisifică
şi cu forţă de Anteu de Ovidiu Ghidirmic, se impune prin cadenţa rostirii
apodictice şi prin accentele polemice, uneori devastatoare (pentru defetişti,
veleitari, semidocţi, naturi patibulare), într-un excurs pe cât de limpede şi
lămuritor, pe atât de încântător şi sublim în plan spiritual. Reluând, repetând
– în cadenţă de metronom implacabil – ideile şi judecăţile de valoare
fundamentale, formulând alte zeci, poate sute de noi conexiuni şi sentinţe
critice (inclusiv din perspectiva celor mai redutabili critici, esteticieni,
filosofi şi psihanalişti străini: Ricoeur, Bachelard, Poulet, Nietzsche,
Kierkegaard, Heidegger, Freud, Jung…) -, Ovidiu Ghidirmic nu face deloc
paradă nici de erudiţia şi standardul său de hermeneut cu autoritate
incontestabilă, nu cade nici în păcatul diletanţilor de a îmbrăca veşmântul
otrăvitor (precum cămaşa centaurului Nessus) şi, desigur, nici pe acela al
sclifoselilor pseudo-scientiste.
Ne exprimăm convingerea că noul volum EMINESCIANA va fi
primit ca un reper original, în marele concert al eminescologiei. Dintr-un
punct de vedere, cartea Domnului Ovidiu Ghidirmic ne-a dus cu gândul la
portretul-spirală pe care BRÂNCUŞI i l-a făcut, în urmă cu aproape un
secol, lui James Joyce. Ne gândim la faptul că – pe fondul conjugării
patosului lucidităţii şi interogaţiei nesfârşite, la care supune întregul corpus
al operelor lui Mihai Eminescu, în conjuncţie astrală cu aura Iubirii bine
cenzurate faţă de acestea şi faţă de acesta – Ovidiu Ghidirmic creionează, cu
mână sigură, de maestru ezoteric, al iniţierilor multiple, o eclatantă structură
în spirală a textului său, prin reluarea, ca în mitul eternei reîntoarceri, a
citatelor de foc din creaţia eminesciană, prin reiterarea, iar şi iar, a ideilor
fundamentale şi prin prospectarea tuturor aspectelor din noi, inedite
perspective.
Ca în raliul Dakkar (care acum, din pricina războaielor panafricane,
a ajuns să fie transferat prin America Latină), Ovidiu Ghidirmic îl supune pe
EMINESCU unei feroce probe de anduranţă – la finele căreia ies biruitori
atât poetul, prozatorul şi publicistul de geniu născut, acum 166 de ani, la
Ipoteşti (Bucovina), cât şi irezistibilul lor exeget din Craiova de astăzi.
Pe alocuri, exegezele lui Ovidiu Ghidirmic stârnesc – cum este şi
normal – semne de întrebare, nedumeriri… Cum ar fi aceea că antologica, la
nivel mondial, Odă (în metru antic) ar fi poem erotic – ceea ce eu unul nu
am avut deloc impresia, la niciuna dintre vârstele pe care le-am parcurs până
acum. De ce neapărat (şi numai?!) poem erotic, ci nu – înainte de toate –
poem metafizic deosebit de grav, cutremurător şi adânc precum apele
oceanului primordial, poem filosofic, desigur, despre condiţia geniului în
lume, dar şi chiar a omului, în precaritatea şi efemeritatea lui. Pe marginea
celebrei strofe: ,,Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul
înveninat în haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării” -,
Ovidiu Ghidirmic glosează (,,minimalist”) astfel: ,,La Eminescu, focul
devine un simbol al patimii erotice, al arderii mistuitoare şi totale, până la
ultimele consecinţe.”. În ceea ce ne priveşte, strofa menţionată, aidoma
întregii capodopere Odă (în metru antic) exprimă Setea de Absolut. Esenţial
este că Ovidiu Ghidirmic nu lasă niciuna dintre problemele fundamentale
privindu-l pe Mihai Eminescu (omul de cultură, poetul filosof, opera de o
vastitate şi profunzime cuceritoare, doctrina naţională, panromânismul,
concept lansat în premieră de autor în legătură cu Eminescu…, până la
secvenţele cele mai importante din viaţă) fără o analiză extrem de nuanţată,
lucidă şi poliedrică. Totul este abordat din multiple, seducătoare perspective
înnoitoare, într-o lumină mereu proaspătă, de frăgezimea stropilor de rouă în
zorii zilelor de primăvară-vară, inedită şi inefabilă. Deşi a avut şi are
conştiinţa ,,dureros de dulce” că trăieşte în cel mai agitat veac, dintre toate
veacurile, un secol de demonism şi de trufie luciferică -, Ovidiu
Ghidirmic ni se dezvăluie ca o structură funciarmente romantică,
personalitatea sa întâlnindu-se perfect, şi în acest punct divin al existenţei
sale, cu acelea ale lui Mihai Eminescu şi Mircea Eliade. Nimeni, până acum,
nu a scos în lumină această virtute, această lamură a structurii sufleteşti,
culturale, filosofice şi spirituale a lui Ovidiu Ghidirmic.
…Şi nu uitaţi regula de aur a Omului şi Profesorului Ovidiu
Ghidirmic, director al revistei ,,Lamura”: ,,Există o singură filozofie a
vieţii: măsura”, pe care o respectă cu stricteţe, o promovează cu vocaţie
stoică, practicând-o cu inspiraţie orfică – în zarea vârstei sale de platină,
adică de la 70-75 de ani în sus… Sus. Tot mai sus… Excelsior!
WILLIAM SHAKESPEARE’S “THE TEMPEST” AND MIHAI
EMINESCU’S “CEZARA” – A CONTRASTIVE ESSAY

Cristina Gabriela Marin,


Lecturer, PhD., University of Craiova,
gabriela_marin_cristina@yahoo.com
Corina Mihaela Geană,
Assistant, PhD., University Of Craiova,
corina_geana@yahoo.com

ABSTRACT:
Our article aims at focusing on two of the most representative works
of two major writers of the world literature: William Shakespeare’s “The
Tempest” and Mihai Eminescu’s “Cezara”. We have tried to render the
similarities and differences between these two works, whose central motif is
the island. The search for the deserted island represents one of the main
themes in literature. Being a symbol of isolation, the deserted island is one
of the most important symbols of romanticism, which integrates the
symbolics of the nascent life with the meanings of death. Euthanasius’
island is a symbol of the eternity reflected in death and Edenic love, where
the hermits seek refuge and where the souls of the blessed heroes get in. In
Shakespeare’s play, the island is a microcosm of society. It controls the
actions of the characters through its limited environment. The issues of
morality, the supernatural and political relations are all depicted throughout
the play.

KEY-WORDS:island, cave, blue, fantastic, reflection.

The similarities between the two authors have been intensely debated
by many critics down the centuries since both of them are situated in the
center of a national literature canon. Our aim is to try to discover the
themes, the motifs and the poetical images which transpass these two
literary works belonging to two of the most known and appreciated authors
of all times.
Both “Cezara” and “The Tempest” have a fundamental element in
common: their main leeway is the island. We are particularly interested in
rendering the significance of the islanded space, as the island undoubtedly
represents not only the events’ background but it also has a symbolic value.
There are several essential symbolic acceptances of the island which
we are about to mention, since the space within the two works takes
elements from the complex symbolics of the island. Thus, there is the island
as a realm of happiness, within an Edenic space. Such islands are either
governed by women – goddesses, witches or nymphae: Calypso, Circe – or
they are lands of the after-life105. The geography of these islands is similar
to Euthanasius’ island: the same unreal space where all kinds of potential
pleasure will fall into place. Another kind of symbolic acceptance of the
island is the floating isle, such as Aeolia106. The floating land brings to mind
the stable space in itself, but an unpredictable space which cannot be placed
within a certain environment in relation to the real one. There have been
many theories concerning the location of the island in “The Tempest”. For
instance, it was said that, taking into account the departure of the Sycorax
witch from somewhere in Alger during Alonso’s trip to Tunis, Prospero’s
island must be somewhere in the Mediterranean Sea and it might be Malta
or Pantelleria (near Sicily) or Lampedusa (close to the African coast).
Euthanasius’ island can also be placed in the Mediterranean Sea,
close to the shore, since the heroes are going out of a land that seems to be

105
Hesiod, Works and Days, The Scientific Publishing House, Bucharest, 1957, p. 162-167.
106
Homer, Odyssey, V, Translated by George Murnu, Introduction and notes by D. M.
Pippidi, Univers Publishing House, Bucharest, 1971, p. 86-99.
Italian. But this is all that can be said: it only seems to be placed there,
owing to the characters’ and the castle’s names. Apart from that, the land
matters only as a real place, from which the escape into the island space is
produced. The plot thickens in Shakespeare’s play, too, since Setebos,
whom Caliban trusts, is a god of the Patagonian Indians and Ariel brings
dew from some islands enshrouded in storms called Bermoothes, which
critics consider to be Bermuda. Therefore, the location of the islanded space
leads nowhere. The island remains, just like Aeolus’ floating isle, a land
which follows different coordinates than the habitual ones. It is the sacred
hyperspace par excellence, whose symbolics mixes with that of the temple
and the church. Consequently, it represents the concentrated image of the
universe.
The island is a space preserver of some prophecies which the profane
space couldn’t endure. Euthanasius’ island is such a space. Here, the
becoming ceases to be a tragical one. In a manner of speaking, one can talk
of a stunt: Euthanasius’ dead body is safe from corruption, under the cold
waterfall, while the love between Ieronim and Cezara ceases to be an
experience and becomes a state. The heroes don’t kiss passionately
anymore, they no longer desperately look for each other, they simply love
each other. On the island from “The Tempest”, things are different; as long
as Prospero is there, time never stops ticking; time is concentrated and
distilled so much that the action of the play is taking place between two and
six in the afternoon. During these four hours the history of mankind, in a
shortened version, is being re-edited. Power struggles, rebellions, love,
longing for freedom, they are all depicted. During Prospero’s governance,
the world is being recreated on the island, which becomes the symbol of
creation. In different ways, the two islands step out of the historical,
objective time. Nevertheless, both islands have a history, especially the one
in “The Tempest”. Here, the geography of the island is defective. We gather
information especially from different logical associations, such as: if
Prospero commands Caliban to get some wood, this means that there must
be woods on the island; or if the monster (Caliban) answers to him, cursing:
“As wicked dew as e’er my mother brush’d
With raven’s feather from unwholesome fen
Drop on you both! a south-west blow on ye
And blister you all o’er!”,
this means that there must be fen and raven on the island. The island has a
history which Prospero is not used to repeat it, reminding Ariel of the past.
The island had been formerly ruled by Sycorax, a witch who had been
exiled there. When the witch died, the island went to Caliban. The exiled
Prospero also arrives in the same place, pulling Caliban out of his power
over the land, by nailing him to a rock. Thus, there are two moments in the
history of the Island: the period prior to Prospero and the period
contemporary to him, together with a third period, that after Prospero. The
four hours during which the action of the play takes place represent the last
moments of Prospero’s period, when the history of the world is being
recreated on the island. Sebastian’s gestures are just like Antonio’s, twelve
years before. A system of mirrors is hereby established: the real space and
the historical time are reflected in the islanded hyperspace. At Eminescu,
things happen all the other way. The reflection is that of the hyperspace in
the real space. Within the structure of the short story, the space dealing with
reflections is preponderant. The island actually appears in the last pages. Till
that moment its image is only a reflection: through Euthanasius’ letter and
through several strange elements taken from the real space.
The key in helping us understand what this continual reflection of
the transcendental space into the real world is about might be the space of
the first sub-chapter. Here, the images follow each other in a specific order,
starting with the sea, continuing with the rocks from which the monastery
where Ieronim is a monk is rising, with the monastery’s garden, the space
closing up once we have entered the cell. This movement of approach
through trans-focusing is not accidental at all. The wide space from the
beginning is now focused on a point from which another space is to be
opened on another plan, a different space, since it is a reflection of the first
one. Such a space is the one open by the drawings from Ieronim’s cell walls,
Francesco’s picture’s space, and even Euthanasius’ letter in which the
island’s image appears. Therefore, the space becomes a purely mental
image.
Within this space, which could be named fantastic, owing to its
particularities that Piaget107 has noticed: eyepiece, depth, ubiquity, the
elements from the islanded hyperspace are growing clearer. The eyepiece
would be the image’s particularity to be purely subjective. The
contemplation of the world means the alteration of the object. The drawings
from Ieronim’s cell are the result of such a contemplation. The flowers, the
puppies, the bushes, all of these make of Ieronim’s universe a bright and
innocent environment, a fundamental prerequisite for reaching the
miraculous space of the island. This space is about a “mythical geography”,
as Mircea Eliade calls it. It is a universe in itself, a complete and perfect
universe, a sacred universe par excellence. It represents a world where only
the chosen ones can enter. Euthanasius’ island is such a place; not far from

Jean Piaget and B. Inhelder, La Représentation de l’espace chez l’enfant, P.U.F., Paris,
107

1948.
the shore, apparently easy enough to reach it – Cezara and Ieronim are
getting there with relative ease – but, in fact, out of reach and banned from
view, because the island is nothing but a group of barren rocks.
The second particularity of the fantastic space’s image is the depth.
In painting, the third dimension is spontaneously created, through different
devices of the perspective, even though the two dimensions in which the
artist is tight-laced have a plane character. If the third dimension is missing,
just like in the children’s drawings or in the plastics of the Ancient Egypt,
then the imagination voluntarily restructures the depth. The blue colour
from the painter’s studio, which Francesco had produced with the aim of
rendering Ieronim’s image, is precisely used to create the idea of depth. The
blue colour is not only a background colour, but it is also used to integrate
the character into the world he belongs to and to create the illusion of the
outer space, of the egress from one space into the other. This colour is also a
reflection of the islanded world. It is not chosen at random: symbolically,
the blue colour is considered to be the purest and most profound colour; it is
an immaterial colour which belongs to the underworld108. Therefore, passing
through the sea towards the islanded hyperspace means breaking into that
absolute area of blue.
Finally, the last particularity of the image in the classification
described by Piaget is its ubicuity compared with the perceptive expanse.
Any tree or any cup can become the centre of the world. This axis mundi
implies the notion of the sacred space which, in its turn, leads to the notion
of the repetition, the sacred space having the remarkable quality of being
multiplied over and over again. This may be the account for the strange

108
In French, there is the expression entrer dans le bleu, which means to cross over to the
other side.
phenomenon of the reflection of the miraculous islanded space in the real
world. This reflection starts with the image of the sea which, symbolically,
becomes a mirror. It represents the border from the edge of the forbidden
area of blue. The reflections which the islanded space has in the real space
also possess a symbolic value. The cliffs from the seashore represent the
image of the impenetrable barrier which protects the forbidden area against
the looks of the people on the outside. The monastery rising from the cliffs
becomes the reflection of the island as a sacred place. The elements around
the walls of the monastery represent the reflection of the elements outside
the island, a wild and possessive nature, similar to the one from Marquez’s
novel One Hundred Years of Solitude.
Yet, this universe ends on the shore of the pond, which is a reflection
of the lake in the middle of the island. The water from the lake is not only a
purificatory element, but it is also a sacred item. Furthermore, it is also the
principle of fecundity once the woman shows up. Beyond the lake we find
the typical image of the Garden of Eden. Since ancient times, the garden has
been related to the paradise. Its presence beyond waters can be interpreted
as a result of the archetypal fecundity of the lake, especially because, at
Eminescu, the garden’s trees are orange trees and the orange is believed to
be the feminine fruit par excellence. In the Indian literature, the woman is
often compared to this fruit’s roundness or to the gracefulness of its vines.
More than that, the orange is also a celestial fruit, a symbol of perfection
and infinity, since it is a golden fruit.
Within this islanded space of concentric circles, the centre is the
conjugated cave. According to Eliade, the cave represents another world. It
is not only a place of darkness; what matters most is its significance as an
experience of penetrating another space, a sacred and absolute place, acting
as a world in itself. The cave can also be the image of the nightly sky. In
other words, it is an imago mundi, a miniature world109. Being a compressed
universe, the cave’s symbolism somehow overlaps with the symbolism of
the church / temple. Indeed, the church has assimilated the symbolical
power of the cave, being at the same time a catacomb-grave and an image of
the outer space. In addition, Euthanasius’ cave reminds us of an Indian
temple, in the sense that its space is loaded with carvings. In the Indian
temple, there are a variety of symbolical meanings. The symbolism of the
temple was related to nature’s adoration and to man’s relationship with the
land and the sky110. Euthanasius’ cave is such a sacred place.
The cave’s space is very much like Prospero’s dwelling. Both places
are packed with valuable books, which also represent an openness to
enlightenment. There remains one problem: this confined space from inside
the mountain has no daylight, just like the Egyptian tombs from the Valley
of the Kings.
So here, just like in the Monument of Indore designed by Brâncuşi,
the main problem is the light, where it comes from and what it actually
means. This topic is approached by Mircea Eliade in the play Coloana
nesfârşită. Here, the Monument of Indore is presented as a counterpart of
Daedalus’ Labyrinth: just like in the Labyrinth, one can enter the monument
only by going down under the ground; just like in the Labyrinth, one must
enter alone in order to get to its core, except that in the centre of the
labyrinth there is the Monster, a creature of darkness. So, Daedalus was
facing only the problem of the space and not that of the light. The

109
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, A selection and afterword by Aurel
Martin, Minerva Publishing House, Bucharest, 1980, p. 43.
110
Mihai Alpatov, Istoria Artei, vol.I, Meridiane Publishing House, Bucharest, 1962, p. 271.
Monument of Indore was seen as a reply to the Labyrinth, in the sense that
one had to get to its core in order to find oneself111.
Similarly, in The Tempest, Shakespeare makes use of the symbolism
of the confined space, the labyrinthine type, in the middle of which the
Monster is placed. Caliban is trapped in a confined space, different from
Prospero’s dwelling space. Prospero never enters Caliban’s confined space.
Caliban’s cave represents a space different from the space and time of the
island. Therefore, Caliban is not part of the performance of the human
history that was presented at that moment. His world is obviously a different
world, since any of his attempts to enter Prospero’s dwelling space is a
shock. Caliban is actually the only unpredictable character, the only one
who troubles Prospero’s well-thought-out scenario. And that is because, on
the island, under the leadership of the former Duke of Milan, the human
history is depicted. The moral order of the world had been shaken by the
islanded hyperspace, which has the purpose of restoring the balance in the
real world, from which the characters had been temporarily separated. Once
the balance is restored, there is no other way, except to go back.
This penetration from one space into the other is produced within the
confined space of the cave in the middle of which we can find the Man, not
the Monster. There, through meditation, the light that leads the way for
entering another space is produced. Thus, Prospero can re-create a real
space within the islanded hyperspace, while Euthanasius himself is
transported into the hyperspace, by death.
Eminescu’s drama experience has made an imprint not only on his
poetry, but also on his fictional works. Eminescu’s prose has an audiovisual

Mircea Eliade, Coloana nesfârşită – The 20th Century. 10-11-12, 1976.


111
character, in which one can find several themes, motifs and symbols which
Shakespeare has also used in his tragedies. Their occurrence in the works of
the two authors can be explained by the existence of some archetypal
models of thinking and feeling, therefore they are sheer homologies. The
associations between Eminescu and Shakespeare represent a combination of
all these, a consequence of congeniality, alongside a number of affinities,
influences and catalytic assimilations through different mediators.

BIBLIOGRAPHY:
Alpatov, Mihai, Istoria Artei, vol. I, Meridiane Publishing House,
Bucharest, 1962.
Mircea Eliade, Coloana nesfârşită – The 20th Century. 10-11-12, 1976.
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, A selection and afterword
by Aurel Martin, Minerva Publishing House, Bucharest, 1980.
Eminescu, M., Cezara, in Proza literară, A selection and afterword by
Aurel Martin, Minerva Publishing House, Bucharest, 1981.Hesiod,
Works and Days, The Scientific Publishing House, Bucharest, 1957.
Homer, Odyssey, V, Translated by George Murnu, Introduction and notes by
D. M. Pippidi, Univers Publishing House, Bucharest, 1971.
Piaget, Jean and Inhelder, B., La Représentation de l’espace chez l’enfant,
P.U.F., Paris, 1948.
Shakespeare, William, The Tempest, A Bilingual Edition, Translated by
Mihnea Gheorghiu, Pandora-M Publishing House, Bucharest, 2001.
EMINESCU’S EROS IN THE ROMANTIC
AUTOCHTHONOUS SPACE

Denisa Bianca PASĂRE


Professor. Dr.
Liceul Teoretic „Henri Coandă” , Craiova,
denisa_pasare@yahoo.com

ABSTRACT

This work explores Eminescu’s Eros in the Romantic Autochthonous


Space, giving through a single study a summary of Eminescu’s erotic
poetry. The object of this study is the presentation of love in our classical
poetry with a variety of reasons, from precursors up to 1870. The study
exceeds Alecsandri and the ”minor” poets and ends with Eminescu’s erotic
poetry.Operating with ideas and critical synthesis we had first, the careful
investigation of the text, by reading, I tried wherever possible to eliminate
confusion, to enrich various aspects of data and new interpretations by
deepening literary texts, not ignoring other relevant opinions, but keeping
the scope of duty and passion of each researcher.
These are mainly the arguments brought in favour to our research.
They are the basis of any analytic study. Scientific research, a critic
perspective and the capacity of osmosis in a whole, are all the ideal
components.

This work explores Eminescu’s Eros in the Romantic Autochthonous


Space, giving through a single study a summary of Eminescu’s erotic
poetry. The object of this study is the presentation of love in our classical
poetry with a variety of reasons, from precursors up to 1870. The study
exceeds Alecsandri and the ”minor” poets and ends with Eminescu’s erotic
poetry. I have not emphasised on the poems of certain poets belonging to
the Junimist groups. The New Group actually announces another literary
”ideology” for the next steps. I reread the texts, I checked some opinions, I
suggested - when we relied on the certainties new points of view. Selecting
and grouping all material in chapters, we took account of the reason and the
feeling tone. In developing our work, it was considered not only the degree
of originality of works but also their presentation. Operating with ideas and
critical synthesis we had first, the careful investigation of the text, by
reading, I tried wherever possible to eliminate confusion, to enrich various
aspects of data and new interpretations by deepening literary texts, not
ignoring other relevant opinions, but keeping the scope of duty and passion
of each researcher.
Presented fragmentarily and discontinuously, love does not represent
until now, the object of many analytic and synthesis studies.
On the other hand, the study mentioned before does not have as an
object neither the purpose of finding some sources in the love lyrics of these
poets (just in some cases they were enriched), as these were found by
specialists, nor the simple labelling in the detriment of not deepening the
personal background of ideas and feelings.
Starting from these criteria, we attempted to create a new image of
the cultured love poetry in diversity and evolution: a presentation of all the
erotic images, within each creation, according to themes and writers.
We tried, by rethinking each motif, to support the argument; both with well-
known texts, as with less familiar ones, as well as with new perspectives
intended to put into the limelight different influences and affective moods.
Our study collects the creations of an important number of poets and
hopefully, it represents a starting point in debating some of the problems
useful to the reader. The scientific criterion was rigorously obeyed, thus
avoiding the didactic tone, the quibble, the non-constructive polemic act.
Therefore our analyses will easily pass from one attitude to another,
being supported, mostly with quotations of eminent critics and without
questioning particularly any of them. At a first view our study might appear
as a mixture of suppositions and tapings, all with scientific roots and from
all these there must be clearly emphasized the image of Eminescu, he
himself being a complex character (as an artist and as a thinker).
Nevertheless, even here there are midways. Under no circumstances
can we assert that we shall accept ad literram all the considerations
regarding our national poet. But, we will try to put under a critic eye all the
references of this type, excluding those which seem obsolete or too
subjective, opposing the general critic perspective. And once found in the
era of creating new directions in the study of Eminescu’ s poetry, we shall
favour the latest critical interpretations, which through comparative analyses
grasp the essence of Eminescu' s study. We shall also state, within the given
context, personal opinions. Contrary, we would be drawn towards the other
edge: the work would lack the personal input of its writer, thus creating a
negative effect which undoubtedly would lessen its value.
It is important to be mentioned the fact that the investigations made
so far referred to Eminescu' s love poems. The period of its forerunners was
not ignored either. All the hermeneutic opinions were briefly put into
balance, surrounding these creations, for a better depiction and also other
poets' works. We decided to mention this, as we do not wish to be criticized
as when debating on a certain theme or motif, for example-love- we only
took into account a small number of poems, when actually Eminescu treated
this theme in many more of his lines.
We considered necessary to motivate the choosing of the theme (its
approach) for the following reason: Eminescu’s lyrical creation in its
diversity, over several decades has been the subject of many exegeses
(articles, essays, reviews and literary studies in the field), not always
included in a single study.
We want to emphasize the fact that we have not dealt with the erotic
poetry of Eminescu exposed in his theoretical writings, but we tried to
deepen the field of his poems. We must say that in poetry we come across a
lot of influence from Schopenhauer. How, meanwhile, new data have been
accumulated, and enhancing critical oldest sources often provide spectacular
surprises, the necessity of developing a work autonomously arouse. Our
contributions arising from these investigations and analysis, can contribute
somehowto an in-depth understanding of Eminescu’s lyric universe. We are
aware that Eminescu exegesis works is quite nuanced, however, we wanted
to study our work together, especially useful for the researchers in the field.
Eminescu’s feeling of love in his work is reflected in several studies that
seem hard to believe that its further investigation, especially belonging to an
unacknowledged author, could bring something new. However, this work
has meant to be something new, but not in exegetical area, but rather in the
act of interpretation.
Re-reading texts and using a more nuanced bibliography were two
processes needed in the intuition of other specific components of mythical
thinking and other Indian philosophical thinking (present in Eminescu's
poetry).
Perceived in relation theory, Romanticism is defined as a European-
wide movement, manifested in the first half of the nineteenth century, but
which knows several stages in its development, its materialization in
specific European spaces.
Romanian writers of the period of "transition”, have evolved under the
influence of several influences of: Enlightenment, Anacreaontism and Pre-
romanticism. The elements of romantic ideology, at times, will be also
found in their literary creations.
The successor of the Pasoptist precursor , classic and romantic, in
essence, Eminescu will enrich the literary tradition in the direction of new
values which meet particular aesthetic requirements. Eminescu’s precursors
closer to western states of mind, in relation to synchronous, give expression
to some serious pre-romantic notes, clearly predominant.
Eminescu’s pre-romantic consciousness is defined in his poetic creations of
stormy youth. The process of the first receptions pass, as normalthrough
the mythical areas of The Eros. We can consider him, under this angle, a
continuation of our precursors such as Asachi Cârlova, Bolintineanu.
Regarding Eminescu’s Eros we treated the romantic and classical
themes and reasons of Eminescu's poetry, the folk motif of Eros, Eminescu's
nescio quid (frequently in our popular lyric) with erotic verse influence of
classical singing and mythical influence of Romanian folklore.
We presented the eros poetry embroidered on the dominant theme of love
lost, removed, but once again forgotten. The pain of separation, the
nostalgia for lost happiness, crushed hope, an inability to inspire women and
to understand a beloved creator tenderness evocation poems give "memory"
a particular emotional resonance. May rarely rang, the imagination, one
bright echo of the old trust in love. But in general, more tired and
disappointed by life and grievous misunderstanding of contemporary
society, the poet gives voice to new poetic harmonies, great depths, the
increasingly sad and full of abandon. For him, love remains in the past and
remembering her as a beloved face is accompanied by an untold suffering.
For this reason there is a concentration of the image, of styling and fit the
contours presses.The figure of the loved woman, warm and light at the
beginning hardens and becomes solemn and cold, in this period of creation,
being out of the darkness of memory. The Scenario of mature poems is less
epic, the materiality of love being substantially replaced by a rhetoric of
reproach, complicated and passionate pagan intellectual gravity through fine
philosophical associations. The woman who did not share the love of the
poet missed the chance to go through the work and devoted her love was
lost in oblivion.
THE EROS AXIOLOGY presented -ontological philosophical
connotations, sentimentality involved in the erotic poems of
Eminescu. Eminescu’s Eros, from the rest of the work, a specific, unique,
precisely because the particularities of idealization and its purification and
demonstrated, in abundance, the creator of some poems. Love, being in
Eminescu almost a transcendental experience, a light that keeps the spirit
possesses itself, with all adjacent elegy and also the spiritual solution of the
redemption of pain,of suffering. Love is, indeed, for any romantic soul (as
our poet is in most of his philosophy) the apparently confused force,
which opens the way to infinity.
As seen, Eminescu praised the idealized figure of the woman, the
beloved, which is permeated by leaving a true love. Seeking unique and
total love, the poet is still, mostly, alone in the theater of love. This split of
double units of eroticism from two to one places Eminescu, because his
girlfriend is only imagined by one's own energies epitomized viewing only
necessary pretext for self-love, for the love of love.
Idealism and Transcendence expresses the idea that Eminescu’s
philosophy, as in any other metaphysical philosophical thinking is
established, normally by virtue of irreconcilable differences between
ascending and transcendent, an impassable chasm between the two terms.
The image in “The Evening Star” between the two antithetical ontological
structures, thanks to the halving of humanity, some approaches are allowed,
even if sporadic: the transcendent, through the intercession of Hyperion,
tends to fall, and the contingent, embodied in Catalina, has revelations.
It is known that the poet knew Greek and Latin classics. If
Eminescu, just as Goethe was an admirer of the classics, then, of course, in
his poetic work, there must have been left traces. We realize how deep the
poet is thinking, if the creative vision often sends us from Homer, Pindar,
Sophocles, Lucretius, Virgil, Horace, Propetiu, Ovid and Plato. Eleatic
philosophers, Heraclitus and later German philosophers and romantics don’t
miss.
While from another perspective, it is not so important to the
knowledge of classical, accumulated by our poet, but that the process of
assimilation of the ancient culture and civilization is a constant spiritual life,
his influence positive band both intellectual and the most artistic.
Eminescu’s interest for the languages and for philosophy and Greek and
Latin culture, was very consistent, even after returning to the country, where
he continued his own studies of this kind. Mihai Eminescu’s worship for
Greco-Roman classical values was the subject of useful research over the
years. Each contribution made in part based on Eminescu’s manuscripts and
texts riches exegetical space.
Fascinated by Indian and Greco-Latin mythology and
philosophical reflection and Greco-Latin Eminescu will take for himself the
archetypal elements, myths, motifs, symbols that he will work in his own
poetic vision. So his thinking may be related to several components of the
universal spirit: religion, mythology and Indian philosophy, mythology and
Greek philosophy, Latin, German, philosophical thinking and our classic
folk.
Eminescu’s eros, in the creations of classic reason, proves time
dephts, is persistently and conspicuously qualified. Often, the patterns and
prozodice metric. In this regard, the precursors remain in restricted areas of
creation.
The Romanian love poetry, from the historical period already
mentioned is much more interesting than it would seem. Placed at the
interference of so many cultures our first poets, who did not have an inland
traditional culture, will therefore receive more echoes. The neo-anachronic
poetry, roved by long lamentation in the name of the old Cupid, can be
found especially in Moldova and in The Romanian Country. Matei Milu, the
Vacarescu poets and Conachi make it well known in different works. Their
ideal is sometimes confused with the desire of ordinary love fulfilments.
Gradually, romantic and pre-romantic motifs penetrate the love
poetry in the Romanian Countries. Pre-romantic elements, which are part of
an active local romanticism, will sometimes be captured directly. Our erotic
poets, in this case, create apparent detachments from the literary trend of the
given historical time.
Our erotic poets have not given up completely to the old manners
and techniques. Many of them still accept quietly the idea that art should be
the same with the lustful and imitation, within the European circle of values.
They depict the feeling of nature and the drama of the one who wishes to
seek refuge into love. The lamentation is metamorphosed into grief, into
elegy or romance. Generally, the poems written by Eminescu in the latter
half of his life are strewed by the feeling of reconciliation, sometimes
peaceful, sometimes under the form of a painful resignation. The genius
impossibility of adjustment now takes high contemplative forms, as in the
creations of this period, according to A. Bhose: „the inner struggle is
gradually abated, the thoughts become more and more internal and the
philosophical visions tend continuously towards a superior achievement." 1
On the whole, our analyses are bases on the relation between poetry
and love, without ignoring the other aspects of the Eminescian genius. The
critics are used, when analysing a certain work of Eminescu, to following a
previously traced analysis in a text order, including in the analytic process,
at the proper time, one or another of the semantic connotations of
Eminescu's visions. They have all lead us to a profound investigation of the
poet's attitude towards life. In our demonstrations, we established, on the
contrary, as premises, not only the titles of the poems, but also the themes
and the main reasons of Eminescu poetical belief. Around these, we
eventually gathered their echoes, rendered from an artistic and philosophical
point of view from the poems submitted to analysis.
These are mainly the arguments brought in favour to our research.
They are the basis of any analytic study. Scientific research, a critic
perspective and the capacity of osmosis in a whole, are all the ideal
components.

BIBLIOGRAFIE

Balotă, Nicolae, Eminescu şi mitul, în „Tribuna”, 1979, nr. 3.


Bhose, Amita, Eminescu şi India, Iaşi, Editura Junimea, 1978.
Caracostea, Dumitru, Creativitate eminesciană, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1943.
Caracostea, Dumitru, Studii eminesciene, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Călinescu, George, Cultura lui Mihai Eminescu, în Studii şi cercetări de
istorie literară şi folclor, an V, 1956, nr. 1-2.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti, Editura Minerva, 1986.
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Chişinău, Editura Hyperion,
1986.
Cioculescu, Şerban, Eminesciana, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
Dumitrescu-Buşulenga Zoe, Eminescu şi romantismul german, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1986.
Ghidirmic, Ovidiu, Poeţi neoromantici, Craiova, Editura Scrisul Românesc,
1994.
Ilin, Stancu, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1994.
Iorga Nicolae, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1981.
Lovinescu, Eugen, Introducere la Eminescu, M., Bucureşti, Editura Ancora,
1928.
Maiorescu, Titu, Eminescu şi poeziile lui, în Critice, vol. II, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1967.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997.
Murăraşu, Dumitru, Eminescu şi clasicismul greco-latin. Mihai
Eminescu.Cultură şi ştiinţă, Bucureşti, Editura Tipografia Bucovina,
1932.
Perpessicius, Eminesciana, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
Piru, Alexandru, Eminescu azi, Bucureşti, Editura Mondero, 1993.
Simion, Eugen, Spre un nou Eminescu, în Fragmente critice, Bucureşti,
Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1998.
Sorescu, George, Neliniştea esenţelor, Târgu-Jiu, Editura Spicon, 1996.
Sorescu, George, Scriitori români 1830-1870. Sinteze literare, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1991.
Sorescu, George, Structuri erotice în poezia românească, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1982. .
Streinu, Vladimir, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1989.
Todoran, Eugen, Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1972.
Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Cartea Românescă,
1930.
Repere în diacronia ideilor critice în poezia eminesciană
Dezvoltarea călinesciană

Lect.univ.dr. Florentina Pascu


Universitatea din Craiova
floripascu2@gmail.com

ABSTRACT

This volume aims to analyse Eminescu`s posthumous works as a


whole. The starting point is the “laboratory” of Eminescu`s creation, that the
critics have accustomed us with. Without overlooking the difficulty of this
method, it is necessary to draw attention to the intertextual reading of
Eminescu`s work. Therefore, we seek both the point of view of the critics,
the most important ones in the diachrony and synchrony of the poetic ideas,
and the exemplification through certain analysed poems. George Călinescu
is also mentioned, but we believe that the most enduring image is that of
analysing the poems as masterpieces, poems viewed between the
traditionalism and modernism of the interpretations.

Ne aflăm pe un domeniu cultural unde cea mai importantă contribuție


este neîndoielnic, s.n. a lui George Călinescu. Am folosit Opera lui Mihai
Eminescu112. Este interesantă mărturisirea criticului român la dificultățile
întâmpinate pentru studiul eminescian:
„Când am pornit a studia opera lui Eminescu eram într-o condiție mai
grea decât aceea în care mă găsesc acum. În general, cum am mai zis,
criticul român nu se află în pielea unui francez, care, voind a da judecăți
asupra lui Moliére ori a lui Racine, are la îndemâna sa un material cules și
analizat de alții și propoziții critice făcute, încât lui nu-i mai rămâne decât să

112
Vol. 1-4, Editura Minerva, colecția BPT, București, 1988.
aplice un ochi odihnit și acut. Criticul român e obligat să facă și operă de
istoric literar.
Întâi de toate am avut de citit manuscrisele lui Eminescu, spre a defini
proiectele și, fără a urmări să întocmesc vreo ediție, am fost nevoit, pentru
uzul propriu, a-mi pierde vremea cu copierea de lungi extrase. Apoi trebuia,
firește, să judec pe Eminescu, în cuprinsul literaturii române și al literaturii
universale, și, pentru aceasta aveam nevoie de o istorie a literaturii române
din unghiul de vedere strict estetic. O astfel de istorie, însă, nu există, decât
pentru o mică porțiune modernă, deci în afara cercului meu de preocupări,
așa fel că am pornit însumi să mă documentez, fapt care a dus la scrierea
unei Istorii a literaturii române. Pentru a înțelege pe Eminescu aveam
trebuință de o istorie literară și, pentru a scrie o istorie, trebuia neapărat a
avea monografia celui mai de seamă poet român. Un adevărat cerc vicios, pe
care l‑am rezolvat pornind simultan din centru și de la periferie. Evident,
nici istoria, nici monografia nu erau perfecte, dar erau fundate, și astfel
puteam acum, cu ajutorul istoriei literaturii, să-mi rotunjesc monografia, și,
cu sprijinul acesteia din urmă, să adâncesc pe cea dintâi. E de la sine înțeles
că, și pentru una și pentru alta am înotat în cercuri concentrice tot mai largi
în literatura universală.
Revăzând Opera lui Eminescu am căpătat convingerea că, cel puțin
întrucât mă privește, esențialul îl spusesem. Dar lucrarea în total avea unele
cusururi care mi-o făceau mie însumi dezagreabilă, deși îmi fusese cu
neputință de a proceda altfel. Eu voisem a scrie un studiu de critică de
natură a ațâța gândirea, o compunere ritmică, cu cap și cu coadă. Scrierea
avea o înfățișare oareșicum haotică, deși fundamental nu era, și unele
capitole arătau a fi ceea ce nu sunt. Cutari determinări de idei poetice, cu
citate, păreau unora publicare de texte, cutare anatomie a poeziei deștepta
noțiunea unei exegeze, piesă cu piesă, fără vreun program general.
Programul exista totuși, iar o minte perspicace și căutătoare de emoții l-ar fi
găsit, însă trebuie să recunosc că nu strică deloc ca o lucrare critică să
forțeze puțin priceperea curentă într-o împărțire clară. Cusurul consta în
lipsa diviziunilor necesare sugerând înlănțuirea ideilor critice.
Am luat dar lucrurile de la capăt și, după meditări noi și o experiență
mai bogată, am refăcut studiul, scriindu-l din nou. Să nu se mire cineva că l-
am scris în bună parte cu aceleași fraze, altfel distribuite și curățite. Ceea ce
fusese bine spus o dată n-avea de ce să fie desființat a doua oară și bagam de
seamă că, fără a privi pe ediția veche, formulam judecățile la fel. Munca nu
a fost prin aceasta mai ușoară. Căci mi-am cules din nou citatele, arătând
noile locuri de consultare și am citit din nou pe toți autorii din care
extrăsesem idei și fraze. Împărțită în 211 paragrafe și 9 capitole, lucrarea are
acum acest plan: Descrierea operei Cultura Eminescu în timp și spațiu
Filozofia teoretică Filozofia practică Teme romantice Cadrul psihic
Cadrul fizic Tehnica interioară Tehnica exterioară.
Descrierea operei relevă cititorului schema organică a operei lui
Eminescu. Ea nu înșiră și nu rezumă opere și proiecte, ci demonstrează că
poetul tindea să creeze un univers în semicerc. Pe acest semicerc având ca
orizonturi nașterea și moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei
universale, am inserat proiectele care nu mi-au fost oferite de-a gata, ci sunt
în bună parte rodul ipotezei. Am dat extrasele strict necesare și am ușurat
textul de paranteze și comentarii, pe care le-am utilizat în alt loc. În puține
cazuri am scurtat citatele, fără niciun neajuns pentru specialist, care poate
consulta ediția veche sau de-a dreptul izvoarele, în cazul când socotește
acesta de cuviință.
La Cultura am reportat tot ce fusese risipit în comentarii și am tras
sfera de cultură în care trăia Eminescu, așezându-l cu adevărat în timp și
spațiu.
Capitolele Filozofia teoretică și Filozofia practică erau fundamentale,
și esența o spusesem anterior. Cu toată strâmbătura de suficiență a unui așa-
zis specialist, care el însuși nu putuse scrie în această materie decât niște
lamentabile platitudini, calea cea justă e aceea indicată de mine. Dar prima
reacție suferea de vina unui entuziasm încercând a scoate cu orice preț un
sistem eminescian original, când în realitate scopul acestei părți din studiu,
care e cheia întregii critice, e de a arăta perspectiva din care Eminescu își
construiește lumea. Chestiunea originalității materiale stă aici pe plan
secundar. Am folosit un stil mai stringent și am urmărit pas cu pas pe
Eminescu în trecerile lui pe drumurile idealismului postkantian. Pe
Schopenhauer l-am recitit cu atenție, sau mai bine zis l-am urmărit în toată
opera lui cu probabilitate consultată de poet, și am constatat că Eminescu
este mai schopenhauerian decât se bănuiește. Aparatul critic al capitolelor
filozofice îndeosebi a fost cu băgare de seamă supravegheat folosindu-se
cele mai bune texte originale.
Cu această pregătire, mai rămânea, înainte de a analiza opera, să definesc
pe poet în mijlocul literaturii universale, să-i descopăr legăturile sangvine.
Eminescu este, firește, un romantic. A repeta notele romantismului mi s-a
părut de prisos și, de altfel, lucrul nu-i așa de simplu și pretinde o anume
filozofie stilistică. În Impresii asupra literaturii spaniole, am câteva sugestii
în direcția aceasta. În schimb, am înșirat câteva teme romantice ce se găsesc și
la Eminescu și care, de altfel, sunt în strânsă legătură cu o viziune istorică a
lumii, fiind niște aplicații necesare ale filozofiei de felul celei îmbrățișate de
Eminescu. Am ilustrat temele cu pilde suficiente, nu exauriente, scoase prin
cercetare proprie din cei mai de seamă romantici.
În Cadru psihic am îndepărtat un aspect supărător de scientism
psihologic. Fiind vorba de structura onirică proprie operei lui Eminescu
(lucru firesc la un romantic), cu toate că l-am repudiat pe Freud, dădusem
unor pagini un aer echivoc (în prima redacție) de psihanaliză, fapt ce mi s-a
părut apoi de un mare, trebuie să recunosc, prost-gust, fiindcă sunt de părere
că critica nu trebuie să iasă din lumea himericului spre a legifera în câmpul
pozitivului. Am spălat textul de astfel de impuritate.
Ceea ce numise altădată impropriu Analize, împărțit în paragrafe, pus în
lumina concepției poetice a lui Eminescu, a căpătat în Tehnica interioară
înfățișarea unui studiu structural, după care urmează Tehnica exterioară,
revăzută, amendată de câteva ori, și pe care și acum, ca și întâia oară, nu pun
accent.
Formal, în afară de haosul expozitiv, redacția întâi avea vina, din
intenția lăudabilă de a sugera prin expresie, de a fi nu puțin bombastică.
Însă, când vrei să spui în critică mai mult decât poetul însuși sfârșești prin a
dauna obiectului, ca o ramă excesivă în jurul unui tablou. Am plivit curajos.
Studiul folosea numeroase citate. Întrucât e vorba de cele din partea
analitică, ele mi s-au părut abuzive. Pagina critică era congestionată și firul
roșu nu se zărea. Am redus citarea la minimul util. În partea de
documentare, am revăzut pretutindeni manuscrisele, căutând a atinge cea
mai perfectă strictețe, și am făcut corectura cu manuscrisele înainte,
obținând texte ce merită toată încrederea. Am recurs la ms. chiar și pentru
textele editate de alții sub formă de «postume», eliminând multe inexactități.
În studiul vechi mișunau erorile de tipar, precum și unele greșeli (și
mărturisesc în toată sinceritatea că nu puține) datorate scăpării mele din
vedere. Volumului despre filozofia lui Eminescu nu-i făcusem, personal,
nicio corectură. Toate repetatele errata nu purificau în întregime textul, care
acum a fost examinat cu mare atenție.
În fine, pe lângă Tabla de materie, care consultată dintr-o ochire,
sugerează scheletul studiului, am întocmit un mult necesar indice, folositor
chiar mie.
Astfel, studiul își capătă forma lui consolidată, ceea ce nu înseamnă că
nu s-ar mai putea adăuga cu vremea multe chestiuni de amănunt. De
asemeni, nimic nu mă împiedică pe mine însumi să scriu un eseu critic cu
totul nou, fără nicio contingență cu paginile acestea. Vreau să spun doar
atât, că, pentru mine, cel puțin, sentimentul geografic al poeziei eminesciene
este o realitate și că nu mai am superstiții și temeri de nerecunoscut.”113
Vom continua cu același scriitor, pertinent, în Descrierea operei:
„Murind cu spiritul la treizeci și trei de ani, Eminescu a lăsat o operă
alcătuită dintr-un volum de poezii și puțină proză, făcând impresia a fi voit
să cultive îndeosebi poemul scurt. Dar răsfoirea manuscriselor sale ne
dezvăluie un Eminescu plănuind mari compoziții lirice și dramatice, un poet
cu năzuința grandiosului și a organicului ca și Goethe. Multe din motivele și
detaliile operelor publicate sunt transportate din proiecte vaste abandonate.
Pentru a înțelege ce reprezintă opera publicistică față de programul originar
eminescian sunt două căi posibile: a raporta opera editată în viață la
proiectele manuscrise, sau a urmări peste tot, și în una și în altele, firul
tematologic, ca să refacem arhitectura ipotetică a operei. Natura lucrurilor
cere să împerechem aceste două metode, renunțând la ordinea cronologică.
În chipul acesta, în locul unui catalog de opere și proiecte, vom aduce o
refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla

113
Călinescu, George, op. cit., vol. I, pp. 1-5.
duh foilor risipite, unind cu linii, ca în restaurațiile pompeiene, figurile
mozaicurilor sparte.”114
Inventatorul călinescian va rămâne în întregime posterității ca un punct
de reper: „Rugăciunea unui dac. Scrisoarea I Fata în grădina de aur.
Demonism Moarte... eu nu cred nici în Iehova. În metru antic Terține asupra
Trinității Genaia Mureșanu. Ondina Povestea magului Cassiodor
Egipetul. Memento mori Împărat și proletar Asia budistă. Descripția Indiei
Sarmis Nirvana (Rugăciunea unui dac) Horiadele Decebal, epopee
Decebal, ciclu Decebal, dramă Dochia Ovidiu în Dacia. Crucea-n Dacia
sau Joe și Crist Strigoii Arpad, regele ungurilor Ciclul Mușatinilor: Grue-
Sânger Nunta lui Dragoș Bogdan-Dragoș Proiecte cu Mușatini
Dodecameron dramatic Alexandru cel Bun Bogdan-Vodă Mira (Ștefan cel
Tânăr) Cel din urmă Mușatin Alexandru Lăpușneanu Doamna Chiajna
Răzvan Mira (Marcu-Vodă) Dabija-Vodă Cenușotcă Doja, Horia, Iancul
Poveste (Poesis, Carmen-Sylva) Emmi Demon și înger Văduva din Ephes
Verena Junețea lui Mirabau Județul împăratului Infamia, cruzimea și
desperarea Bedlem-Comödie Trei flori albe și alte pretinse proiecte Gogu
Tatii Boierimea de altădată. Istorie miniaturală Pustnicul Moș Iosif Aur,
mărire și amor Falsificatul de bani Părintele Ermolachie Chisăliță Avatarii
faraonului Tlà Archaeus Umbra mea Sărmanul Dionis Ahasver. Iconostas
și fragmentarium Moartea lui Ioan Vestimie Visul din 11-12 februarie 1876
Geniu pustiu Visul unei nopți de iarnă Întâia sărutare La aniversară
Amalia Cezara Făt-frumos din lacrimă Frumoasa lumii Călin-Nebunul
Basmu lui Arghir «Erotocrit» Mirodonis Fata în grădina de
aurLuceafărul Miron și frumoasa fără corp Legenda cântărețului. Nunta

Călinescu, George, op. cit., vol. I, p. 7.


114
piticilor Harun-al-Rașid și Giafer Rime alegorice Lumina de lună Tablou
și cadru. Când te-am văzut, Verena Viziunea lui Don Quijote
Antropomorfism Scrisori. Proiecte satirice Epistolă deschisă către
homunculul Bonifacius și alte diatribe Parodii după Homer Ocazionale
Glossa. Gazeluri Traduceri”115
De altfel, sunt convinsă că nu se va putea vreodată vorbi despre opera
eminesciană fără a-l aminti pe G. Călinescu.
În volumul al IV-lea, criticul împarte capodoperele eminesciene după
tehnica lor și anume: Tehnica interioară și Tehnica exterioară, care devin
tot atâtea teme, motive, comentarii pe textul eminescian:
„Tehnica interioară: Giganticul, macabrul și paradisiacul. Natura
minimă Somnolența Noua eglogă Prețiozitate Durata sterilă și
dezindividualizarea Traduceri și imitații Clasicismul gnomic Invectiva
Romanța «cantabile» Romanța «muzicală» Folclor savant Fabulosul
Teatrul Proza nuvelistică Articole politice
Tehnica exterioară: «Incorectitudinea» Vocabularul Morfologia.
Accentul Sintaxa Rima Strofa”.116
Din critica mai apropiată de noi rămâne în conștiința publicului
specializat cartea lui Edgar Papu117. Amintim „doar” Cuprinsul cărții și
Glosse eminesciene:
„Cuprinsul cărții: Scurt monolog Precizări la a doua ediție Principiul
feminin la Eminescu Trăirea «departelui» Limbajul «departelui»
Nostalgia apropierii – Erotica Concentrarea intensivă – «Dulcele»
eminescian Accepții ale «dorului» Concentrarea extensivă ca expresie

115
Călinescu, George., op. cit., vol. I, pp. 381-383;
116
Călinescu, George, op. cit., vol. IV, p. 352;
117
Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1979.
întregitoare Concentrarea extensivă ca echivalență – Poezia interiorului
domestic Ambivalența «concentrării extensive» – Peisajul urban Intuiția
organicului închis – Bestiarul Grotescul eminescian Cuvânt conclusiv –
Universalitatea lui Eminescu
Glosse eminesciene: Național și universal Simfonica eminesciană
Ambivalența visului Gândire și gând Universul cuvântului”.118
Ceea ce ne interesează este, însă, deschiderea (în accepția lui Umberto
Eco) pe care Edgar Papu o realizează în anumite comentarii:
„Din ultimele două capitole rezultă că, în perspectiva apropierii,
«concentrarea extensivă» se pronunță fie prin funcțiunea întregirii, aplicată
cel mai adesea la câte un element al peisajului natural, fie prin aceea a
echivalenței, grăitoare îndeosebi în detaliul interiorului domestic. Aceste
două funcțiuni se și pot, însă, asocia în intuiții ambivalente. Există, adică,
imagini în care descoperim și resursele de întregire ale unei structuri, și
acelea de echivalență cu un alt plan de viziune. Am ales aici ca ilustrare un
motiv mai puțin discutat în legătură cu poezia eminesciană, anume peisajul
și atmosfera urbană. Acest aspect se numără printre puținele în care
Eminescu s-a văzut întrecut de unii poeți ai veacului nostru. Faptul este, de
altfel, și firesc, dacă țineam seama de redusa pondere economică a țării de
pe atunci, adică tocmai de realitatea din care se dezvoltă amplu ansamblul
citadin. Nu mai puțin, totuși, lui Eminescu îi revine meritul de-a fi primul
mare evocator al peisajului urban în lirica noastră.
Adesea poetul introduce pe cale indirectă unele intuiții extrase din acest
tip de peisaj. Le insinuează adică în contexte unde el vrea să evoce
atmosfera străină a altor timpuri. Simțim, totuși, că imaginile respective
rezultă din impresii și senzații înregistrate personal de poet în circuitul

118
Papu, Edgar, op. cit., p. 255.
orașului modern. De multe ori, însă, el dă și direct asemenea motive,
înscrise cu identitatea mediului citadin în care poetul și-a desfășurat o bună
parte a vieții.
Ca obiect al «concentrării extensive», orașul este o realitate complexă,
care am spus că poate deține și funcțiunea echivalenței și pe aceea a
întregirii. În afară de perspectiva sa panoramică, perspectivă ce presupune
totuși o ieșire dintr-însul, el nu realizează – ca viziunea naturii – un
ansamblu, ci o porțiune fragmentată, pe care o dă strada limitată de zidurile
caselor. Trecerea dintr-o stradă într-alta este doar o schimbare de limite. El
reprezintă, deci, o închidere, o continuă circumscriere în diferite variante,
care, toate, taie orizonturile. De aceea, chiar dacă nu la același grad cu
interiorul domestic, orașul îl solicită pe trecător cu lucrul relativ apropiat,
învestit adesea ca depozitar de trăiri și impresii. «Concentrarea extensivă»
pe care o provoacă poate avea, în consecință, și aici o funcțiune de
echivalență cu un alt plan al existenței.
Totuși, spre deosebire de încăperea domestică, el nu reprezintă o izolare
completă. Orașul are și anumite deschideri, care-l fac să devină parte dintr-o
amplă structură întregitore. În pictură, adesea peisajul urban nu figurează
numai străzi și case, ci și cerul de deasupra, a cărui nuanță luminoasă intră și
ea în componența respectivei imagini. Aceasta ar desemna integrarea sa, ca
parte, într-o structură naturală de spațiu și lumină (sau, eventual, umbră).
Ne-am oprit aici numai la stratul unui pitoresc retinian al său. Dar
componentele sale succesiv fragmentate se mai integrează și într-o mare
structură socială. Zidurile caselor nu sugerează numai limite și opreliști
vizuale, ci și indicii de existențe umane, de destine, care, în presupusa lor
încrucișare densă și complexă, aștern, dincolo de elementele direct percep-
tibile, un anumit farmec amplu și misterios asupra orașului. Așadar, într-un
fel sau altul, «concentrarea extensivă», aplicată asupra detaliului urban,
poate să dețină și funcțiunea de întregire a unei structuri. De multe ori,
aceste două funcțiuni, echivalența și întregirea, se suprapun sau se
contopesc în determinări specifice numai orașului. Într-o asemenea ipostază
complexă se dezvoltă și poezia peisajului urban la Eminescu.
Există, însă, și aici mai multe aspecte. Mai întâi, prin însăși firea sa
contemplativă, poetul detestă aglomerarea și vacarmul orașului. Faptul, însă,
nu-l împiedică de a fixa și asemenea aspecte, pe care le atribuie îndeosebi
altor vremuri, dar care, în fond, au fost direct înregistrate de el, ca
instantanee din cele mai vii. Detașat, bunăoară, din context, următorul vers
din Gemenii realizează chiar onomatopeic sugestia unei brutale înghesuieli
citadine: «Mulțimea și ostașii se-mping vuind pe uliți». Cu un și mai intens
efect auditiv, obținut, de astă dată, prin goana unui nesfârșit șir de trăsuri pe
caldarâmul orașului, apare unul din puținele versuri, cu adevărat frumoase
din Împărat și proletar: «Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/ A sute de-
echipajuri...» În acest final de vers, greu vuiet, vuirea în granit, unde se
contrapunctează vibrația țiuitoare a aerului, produsă de un corp masiv în
viteză, cu acompaniamentul de pocnet al copitelor pe piatră (greu, granit),
Eminescu atinge același grad de perfecțiune, pe care motivul onomatopeic al
dezlănțuirii cavaline l-a realizat și în alte literaturi (Vergilius, în Eneida,
Ugo Foscolo, în Mormintele).
Asemenea expresii de discordanță, și de tumul, iscate din contactul cu
orașul, reproduc, în primul rând, o echivalență a senzației de haos și de
prăbușiri din viziunile cosmice. În exemplele citate mai sus, temeiul acestei
echivalențe își află o evidentă întărire în variantele vuind, vuire, vuiet. Iată
contextele unde apare un asemenea sens, bunăoară în Povestea magului
călător în stele: «vuind furtunoasa-i și strașnică arpă... prăval pietre mari...
aruncă bucăți... ce-n urlet în râuri se năruie...» sau ceva mai departe «vuiește
a vântului arfă de-aramă... prin nouri cad stele și-n abis se sting». Pe un
plan, deci, mai restrâns, limitat de detaliul apropiat, ideea de vuiet sau vuire,
sugerată de haosul orașului, reprezintă o desăvârșire echivalentă cu viziunea
mare a prăbușirilor cosmice. Aceleași versuri relevă, însă, și o altă valență.
Totodată, ele întregesc pe calea intuiției imediate de detalii, ansamblul unei
structuri sociale de-o respingătoare brutalitate. Echivalența și întregirea se
ating, astfel, în punctul de convergență al unei imagini citadine.
Dar, sub aspectul structurii sociale, complexul citadin nu evocă pentru
Eminescu numai o alcătuire brutală de potentați, ci și una deplorabilă de
nevoiași. Pătrunderea vie a detaliului concret de oraș devine la el cu mult
mai ascuțită decât formularea directă prin idee a respectivei sale atitudini
generoase, proclamate uneori cu o prea stridentă discursivitate. Iată câteva
imagini urbane intens sugestive în această privință:
«Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere.»
(Învierea)
«Ulicioara-i strâmtă și, din ziduri vechi,
Vorbe, râs și plânset sună în urechi
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Și prin uși închise, prin zidiri deșarte»
(Viața)
«Pe uliți strâmte și prin pieți deșarte,
.......................................................
Sub zidul unei case vechi și negre,
Cu trepte scunde și cu ușe sparte.»
(Din Halima)
Fără prezența vizibilă a omului și numai dintr-un ansamblu de detalii
mohorâte – ziduri afumate, pereți igrasioși, geamuri sparte, uși stricate –, se
desprinde climatul unei negre mizerii citadine. Laolaltă, toate acele indicii
sugerează destinul nefericit al celor striviți de specifica paupertate a periferiei
din trecut. Detaliul elocvent devine vehiculul care transmite, într-un sens sau
altul, intenția crudă a acestui destin. Pe de o parte, din acele case uitate,
răzbate viața în afară prin geamuri sparte, iar pe de alta, intră moartea
înlăuntru prin izul ucigător al umezelii.
Funcțiunea ambivalentă a imaginii citadine din creația eminesciană
apare și aci. Echivalența se anunță printr-o trăire a pustiului (zidiri deșarte,
pieți deșarte), care corespunde acelor ample viziuni lacunare ale stingerilor
cosmice. La ele se află și senzația moartă a răcelii și a tăcerii (al morții spirit
se strecură-n tăcere). Totul creează ambivalența perfectă cu urmările mute
ale nimicirilor catastrofale, asupra cărora, în marea arie a depărtării, domină
ideea de destin și de moarte. Dar, totodată, detaliile ilustrate dețin și
funcțiunea de întregire concretă a ideii globale despre o anumită structură
socială. Numai din câteva indicii ele conturează perspectiva de ansamblu a
acelei mase pauperizate de la orașe, care, prin mizeria ei, provoacă revolta
justițiară a poetului.
Dacă ne-am mărgini, însă, numai la asemenea aspecte negative, am
avea o idee cu totul incompletă despre cuprinsul motivului citadin la
Eminescu. Poetul știe să și transfigureze orașul. Am spus la început că
detaliul urban deține o dublă funcțiune întregitoare, una în planul societății,
așa cum am ilustrat până acum, iar cealălaltă în planul naturii. Faptul trebuie
cu deosebire reținut. Niciun alt motiv din creația eminesciană nu desenează
atât de vizibil opoziția radicală între vehemența critică a poetului față de
elementul societate – desigur a timpului său – și atitudinea profund afectivă
față de elementul natură. Am spune că realitatea orașului plarizează
exemplar într-însa ambele valențe integratoare.
În ultima ipostază, complexul urban poate atinge expresia armoniei
desfătătoare prin integrarea sa, mai întâi, în volumul stihial al nopții. Odată
cu așteptarea progresivă a întunericului, orașul își pierde valența socială – se
videază de conținutul infernal al aglomerării brutale, al vacarmului, al
mizeriei cu rănile deschise – și își primenește spațiul lăsat liber cu efluviile
vrajei naturale. Ca atâția contemplativi și visători, Eminescu este și el un
noctambul. Poetul nu iubește noaptea numai lângă codrii și izvoare, ci și pe
străzile acum liniștite ale așezării citadine. Sonetul Veneției nu este dedicat
numai Veneției, ci, cel puțin în aceeași măsură, și nopții: «Ca-n țintirim
tăcere e-n cetate... San Marc sinistru miezul nopții bate». În întunericul ce
cufundă în somn viața unui oraș, atât tăcerea desăvârșită, cât și tresărirea
vreunui sunet rar transmit senzații acute, de halucinație. Faptul nu se
întâmplă, îndeosebi, în mijlocul naturii, unde murmurul izvoarelor, foșnetul
frunzișului, țârâitul greierilor, purtat de adieri nocturne odată cu mireazma
fânețelor, mărturisesc toate despre o neîntreruptă palpitație a vieții.

„Citadinul”
În legătură cu specificul efect de noapte al orașului, am amintit sonetul
Veneției numai fiindcă el evocă exemplul cel mai cunoscut. Nu este, însă,
totdeauna nevoie de o cetate atât de spectaculoasă pentru ca Eminescu să
absoarbă senzații similare. Se dovedește suficient, în această privință, și un
oraș mai umil, numai să coboare noaptea peste el. Bătăile unui orologiu de
turn, ce sparge tăcerea, așa cum am ilustrat mai sus, creează în oricare din
cazuri, același farmec sugestiv Numai orașul îl poate da, însă nu singur, ci în
colaborare cu noaptea. Iată un exemplu străin de Veneția: «Răsună miază-
noapte/ Din turla neagră, veche» (O stradă prea îngustă). Deși imaginea
turlei presupune doar un oraș românesc de-acum un veac, rezonanța
nocturnă capătă aceeași intensitate. Ba încă se poate urmări și mai apropiat
efectul fatalei dispariții treptate de sunete. Din turla reproduce izbucnirea
unui ton vibrant, arpegiat, neagră își păstrează ceva din putere, dar își pierde
strălucirea, și, în sfârșit, surditatea mată a lui veche anunță stingerea
completă. Peste un oraș se așterne iarăși tăcerea.
Ca relatare a unui vis, începutul acestei poeme devine reprezentativ
pentru o altă ordine, cea vizual nocturnă:
«O stradă prea îngustă
Părea că se făcea
Și case lungi și negre
Pe două părți era,
Pe dânsa nu lucește
Un singur felinar...»
Imaginea de dezolare citadină nu mai acționează aici prin stridența
brutalității sau a mizeriei, ci se proiectează într-o atmosferă fantomatică,
stimulată ca atare de acea senzație a părăsirii absolute, de acel pustiu
obligatoriu, menit să păzească somnul de refacere al unui oraș în noapte. De
aceea, realismul crud al tonului, surprins la primele ilustrări, cedează locul
unei surdine de romanță tristă, unde, ceva mai departe, realitatea se va
amesteca parțial cu ceea ce în psihanaliză se numește «vis al dorinței»
(Wunschtraum). Pentru moment, reținem numai că acele case negre, care se
înșiră la nesfârșit, nu mai dețin o implicație socială, ci poate alte
semnificații. Sub aspectul întregirii, ele devin sâmburele concentrat al
nopții, absorbindu-i cea mai grea pondere de bezne și tăcere, adică însăși
esența distinctivă a respectivului mediu natural. Pe de altă parte, însă,
imaginea lor de vis le și transfigurează dispozițional. Atributele negre și
lungi, într-un mediu ce sugerează senzația de înăbușitor, de strangulat (prea
îngustă), le transformă, parcă, în imagini de sicrie. De astă dată într-un
registru umil și apropiat, ele răspund ca echivalență acelei vaste asociații
mortuare, cu fast de funeralii stihiale, din Melancolie. Deși treapta transfigu-
rării este cu totul alta, ea poartă germinant în sine aceeași tristețe și același
simț al pustiului.
Dar, o dată cu discutata poemă, am atins un registru cu totul special,
acela al romanței, registru care implică, prin excelență, un mediu exterior
citadin. Aceasta se anunță îndeosebi prin detalii de pitoresc ale orașului, fie
prezentate ca atare, fie numai presupuse din context. Deși genul se află culti-
vat și de romantici, spiritul său își găsește adevărata pondere abia în
ambivalența simbolistă și îndeosebi «modernistă», mai cu seamă în diferite
variante cuprinse de filonul Verlaine. Chiar și în literatura noastră, romanța
se va vedea mai târziu cultivată cu profunzime tocmai de unul din cei mai
răsunători exponenți ai simbolismului, Ion Minulescu (Romanțe pentru mai
târziu).
Natura cea vastă și nemărginită, îmbrățișată de romantici numai în afara
orașului, se micșorează treptat la simboliști până la capacitatea introducerii
ei în interiorul urbei. Elementul pădurii atotcuprinzătoare, așa cum apare în
luxuriantele evocări ale lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand, își
cedează cu începutul privilegiatul loc literar în favoarea parcului, uneori
doar a boschetului. La Eminescu, numai rareori se vede vag semnalat acest
mediu: «Dulce îmi veneai în umbră/ Tăinuitului boschet» (Pe aceeași
ulicioară). Cel mai adesea el face să apară doar un echivalent al parcului,
determinat de ambianța încă patriarhală a orașelor noastre din veacul trecut.
Este vorba anume de indiciile vegetale ale străzilor, curților sau grădinilor
particulare, legate de câte o stare dispozițională, care intră în spiritul
citadinei romanțe. Cele mai multe expresii ale genului se ivesc ca produse
tardive, de prin 1883, când uriașele viziuni cosmice și-au potolit avântul și
strălucirea. În mare parte, elementul natural se reduce acum la simplul
detaliu de oraș, într-o categorie comună cu orice alt dispozitiv al pitorescului
citadin. Se surprind aici numai frânturi, insule, țăndări din grandoarea
naturii, detașate cu totul de ea și intrate în textura urbană.
Pentru a ne întări ilustrativ ideea, vom recurge de la început la unul din
exemplele cele mai cunoscute. El ne permite să constatăm, bunăoară, că
fremătătorul său codru se reduce acum la cei câțiva plopi fără soț de la
intrarea vreunei curți. Dar nu este vorba numai de o reducție cantitativă, ci
și de o reducție funcțională. În niciun caz, elementul natural nu mai poate fi
integrat acum în poezia naturii. Din scop în sine, el se asimilează acum în
înlănțuirea de simple mijloace, de semne sau de indicatoare, care definesc
atât de pregnant forma abstractă de relații în lumea orașului. Acei plopi nu
mai au puterea să-l atragă pe poet în viața lor stihială, care, de fapt, nici nu
mai există. Eminescu doar a trecut... pe lângă ei, ca pe lângă niște jaloane
ce marchează sediul altor interese.
În diferite variante, elementul natural capătă o soartă mai mult mai sau
puțin identică înlăuntrul orașului. Alteori, de pildă, el se transformă în post
camuflat de observație: «Când degerând atâtea dăți/ Eu mă uitam prin
ramuri...» (Adio). Desigur că unele expresii naturale nu mai sugerează o
înstrăinare de marea lor matcă, fiindcă aparțin de multă vreme orașului,
numărându-se printre agrementele grădinilor sale. Dar nici pe acestea poetul
nu le privește pentru decorul lor, ci doar pentru prilejul ce-l dau unor
argumente de stins scepticism, care dezmint imediat orice tentativă a iluziei:
«A noastre inimi își jurau
Credință pe toți vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii...»
Laolaltă cu semnificația dezolantă a liliacului scuturat, surprindem,
totodată, că poetul adaptează pentru mediul orașului mai curând momentul
vestejirii, decât al plenitudinii naturale.
Chiar și acesta din urmă, dacă-l solicită câteodată pe poet, nu face să
rezulte decât o schițare fugitivă, atât cât să traseze contrastul necesar unei
reliefări a tristeții sale: «Și aceiași pomi în floare/ Crengi întind peste
zaplaz» (Pe aceeași ulicioară). Dar nu numai elementul vegetal, ci până și
marele astru nocturn se desparte, în cadrul romanței eminesciene, de amplul
cortegiu al efectelor sale. Luna, care, alteori, regină a mării, alunecă pe balta
lumii, tremură pe codru, se aprinde și se mărește, își înscrie acum reflexele
doar în ferestrele unor căsuțe, adaptându-se la redusa extindere a celui mai
modest decor apropiat: «Pe aceeași ulicioară/ Bate lunea în ferești». Devine
astfel și ea un simplu detaliu citadin, oglindită de astă dată nu pe întinsul
mării, ci cuprinsă în ochiurile umile ale geamurilor ce dau spre o mică uliță.
Așadar, romanța evocă îndeosebi elementul natural, redus și asimilat în
cadrul orașului. Mai-nainte am spus numai că această reducție apare, și sub
aspectul proporției, și sub acela al semnificației. Acum, însă, când am trecut
prin toată gama ilustrărilor respective, mai trebuie să adăugăm că aceeași
diminuare încearcă elementul natural și în ceea ce privește tratarea, care,
din amplă, bogată, planturoasă, se reduce doar la câteva linii schițate, atunci
când nu devine doar o simplă semnalare. Toate aceste reducții relevă
convergent coborârea elementului natural la modestul rol de fragment
întregitor al peisajului urban. În același timp, pe alt plan, el mai fixează
concret – ca purtător de amintiri sau de speranțe – datele tot ale unui climat
apropiat. În această latură, detaliul natural citadin se află aservit unei erotici
care și-a pierdut cunoscuta intensitate și vigoare de împlinire din Călin, din
Floare albastră, din Scrisoarea IV.

BIBLIOGRAFIE:

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pânăîn prezent,


ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cu o prefaţă deAl. Piru, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982.
Călinescu, George, Istoria literaturii române, Compendiu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983.
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-II, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1969-1970.
Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966.
Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Junimea, Iaşi, 1979.
Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.
PERSPECTIVAS SOBRE EL AMERICANISMO. DEFINIENDO
AMÉRICA
Irina SIMANSCHI
Doctorand, Universitatea din Craiova
anirisi@yahoo.com

RESUMEN
El presente artículo tiene el propósito de explicar el término
americanismo y mostrar varias formas en las cuales puede ser visto. Se hace
un recorrido cronológico del concepto donde se detalla tanto como la
conexión que existe entre la dimensión geográfica y la propensidad moral
del término. También se enfantizan las pruebas reales que sirven para
concientizar a la humanidad sobre la veracidad de la intromisión de los
Estados Unidos en los países latinoamericanos.

América para los americanos es un dicho que despierta en todos los


nativos del continente americano varios sentimientos, unos de rabia y
frustración, otros de orgullo y justicia. La aplicación de la doctrina Monroe
fue una excusa extremamente bien planeada, atribuida al quinto presidente
de la recién establecida nueva república de habla inglesa, John T. Monroe.
Aumentando el deseo de alejarse del viejo continente, los Estados Unidos
dieron la impresión general de querer proteger a su nación, especialmente en
el siglo XX, cuando el interés se redució a otorgar el control tras el
continente entero y poder involucrarse en los asuntos de cada país y, si era
posible, explotar sus recursos.
De cualquier manera, Dexter Perkins considera que el imperialismo
y el nacionalismo, que acabaron convirtiéndose en nociones fundamentales
de los Estados Unidos, surgieron como consecuencia inesperada de la
doctrina antes mencionada. Este, sostenía además que conseguir mayor
influencia en la parte sur del continente no era una de las motivaciones de
los fundadores la doctrina. Por otro lado, Jay Sexton, en su intento de tratar
la doctrina y sus represalias desde otro punto de vista, trata los conceptos de
liberación anticolonial, consolidación nacional interna y expansión imperial,
también trae argumentos para envolver el deseo de controlar el hemisferio
occidental en el marco de la prosperidad y la seguridad de la nación
estadounidense.

Are we to accept that America and the United States are


interchangeable? Or is the United States a political entity that draws
up home and foreign policies, while America is a place where
human betterment and a sense of community are fostered as Lester
Langley suggests? Or is the United States the nest from which all
America, North and South, was to be peopled, as Jefferson
envisioned?119

El tema Latinoamérica unida sigue resonando en los oídos de los


hispanohablantes del continente americano décadas después del artículo de
José Martí o del asesinado de Che Guevara (el 9 de octubre de 1967). Loque
ellos tratan es que las repúblicas latinas deberían enfatizar el producto
latinoamericano como una mezcla de los pueblos indígenas y criollos, y
centrarse más en crear nuevos valores, sus propios valores, en vez de
considerar a los europeos o a los estadounidenses como modelo e
implementar una acción de comportamiento mimético frente a su así
llamado modelo. En vez de aumentar el odio que existe entre ciertos países
limítrofes en Centro y Sudamérica, ellos deberían juntarse y luchar por una

119
Sexton, Jay, The Monroe Doctrine: Empire and Nation in Nineteenth-Century America.
New York, Hill and Wang, 2011, pág. 246.
América Latina unida, que pueda sostenerse por sí misma, que rechace el
sistema imperialista y los gobernadores que abusan de una falsa demagogia
y en realidad no reflejan el deseo del pueblo. Con el hombre nuevo,
representante de la nación, el ideal es, o debería ser, una fuerza basada en la
naturaleza, en la autenticidad de un conjunto independiente, unido y
socialmente justiciero.
Es interesante poder observar el funcionamiento de los sistemas
políticos en América Latina, una región cuyos impresionantes paisajes,
recursos naturales, pero falta de capital, le han dejado muy fácil, a lo que
hoy en día llamamos una de las “potencias mundiales”, enriquecerse a partir
de inversiones que, al fin y al cabo, están hechas solo para satisfacer sus
propios intereses. El insaciable deseo de controlar a todas estas poblaciones,
que en realidad se hubieran podido gobernar independientemente, parece
que se ha desplazado desde la Peninsula Ibérica hasta el norte del continente
americano. Aun así, el proceso de conquistar de los siglos XX y XXI ya no
está basado en apoderarse de territorios ajenos tras el uso de la violencia,
sino en la inteligente y sutil mezcla en los asuntos políticos, apoyando a un
representante que esté dispuesto a cumplir con sus deseos y no con los de
las poblaciones indígenas por ejemplo, o mediante el patrocinio de grandes
empresas que puedan ejercer un monopolio económico de una cierta región.
Por otro lado, si la falta de una teoría unificada de la democracia dio lugar a
los regímenes antidemocráticos para que se aprovechen, eso desencadenó
una serie de preguntas. Si los regímenes de izquierda suelen ser
representaciones de unas aplicaciones políticas que supuestamente no
defienden los derechos humanos y la libre expresión, entonces por qué en la
primera década del siglo XXI, de los dieciocho países de América Latina,
doce han tenido presidentes de izquierda? La izquierda llega al poder
cuando hay crisis económica, y sobre todo, cuando esta desemboca en una
crisis de gobernabilidad. En Argentina, por ejemplo, Néstor Kirchner,
iniciando una amplia estancia de los así llamados descendientes del
peronismo (2003-2015), llega al poder después del corralito, un decreto
impopular del presidente Fernando de la Rua, que tuvo como consecuencia
el inicio de manifestaciones muy peligrosas y violentas, y el cambio de
cuatro presidentes en dos semanas. Sin embargo, lo que se puede ver en la
actualidad es una vuelta hacia la derecha, en países como Chile o Perú. Esta
inestabilidad que cubre el cielo celeste de América Latina le concede una
mayor facilidad a los imperialistas de poder intervenir.
El concepto de americanismo fue definido por primera vez por
Alfredo Palacios, en 1923, en una conferencia en Buenos Aires:

De norte a sur, recuerda el peruano García Calderón, hermosa


fraternidad, curioso intercambio de patrias, dan a los campos de
batalla espléndida variedad de hombres; la conciencia de antiguos
lazos afirmados en estas gloriosas campañas suscita un sentimiento
permanente: el americanismo.120

El sigue con la idea que José Martí resaltó en Nuestra América, la de


América como una entidad colectiva, que esté compuesta por repúblicas
variadas, pero con caracteristicas comunes y con el mismo ideal. Él sigue
con la idea que José Martí resaltó en Nuestra América, la de dicho
continente, como una entidad colectiva, que esté compuesta por repúblicas
variadas, pero con características comunes y con el mismo ideal. El

120
Palacios, Alfredo, ¨La juventud universitaria y la tentativa de fascismo en la Argentina¨
en Universidad y democracia, Buenos Aires, Ed. Claridad, 1928, pág. 128.
antiimperialismo que Alfredo Palacios también tiene en cuenta cuando trata
con el concepto, hace referencia a la plutocracia, al panamericanismo y a la
jerarquía que los Estados Unidos han hecho por sí solos y quieren presentar
como establecida. La dualidad de la perspectiva está basada en la
ampliación del artículo anteriormente mencionado, es decir que se enfoca en
la importancia de la nación latinoamericana, mientras que está dudando del
utilitarismo anglosajón.
Cuando Revolución Francesa de 1789 gestó una Europa monárquica,
las ideas de libertad, igualdad y fraternidad, también introdujo el concepto
de nación, que dio paso a la creación de un estado centralista y unitario,
fomentando el comienzo de las nacionalidades. Los conceptos de “nación”
y“nacional” se perpetúan hasta el día de hoy, y esto se puede notar
especialmente en el excepcionalísimo nacional estadounidense. Éste no solo
está enfatizado en varias escrituras, sino que también en la retórica de
Donald Trump, quién lo hizo visible desde su discurso de investidura. En
cambio, en América Latina, el término de nación fue más difícil de acuñar
en la filosofía de cada país, porque no había grandes diferencias culturales,
sociales o políticas. Tras la independencia de la corona española, lo que
quedó atrás fue un continente que en realidad está unido por la dimensión
lingüística, religiosa y el ámbito de la mezcla racial. La forma de conceder
el poder en los tiempos coloniales en virreinatos y varias formas
administrativas comunes para todas las regiones, fue lo que impulsó la lucha
entre los pueblos. Aún así, a principios del siglo XIX se fortalecieron los
estados nacionales y, aunque se hubiesen ampliado los procesos
democráticos y hubiera surgido la industrialización, la inestabilidad política
y económica hubieran permanecido. Con la aparición y la implementación
de la autoderminación mediante el estado, se fomentó la idea de nación,
pero no la de la identidad nacional. También es interesante poder observar la
relación que hay entre estado y nación. Por ejemplo, en Europa, la mayoría
de los estados tuvieron como fundamento para el concepto de nación
espacios que pertenecian a comunidades con historia, lo que dio secuencia a
una forma muy diferente de la formula política de estado. Sin embargo, en
Latinoamérica, la base era constituida por la división política y
administrativa o bien por los intereses de familias oligarcas. Esa diferencia
permite la reiteración del concepto de estado sin nación.
Basándose fundamentalmente en el estado y no en la sociedad, o en
sus tradiciones históricas, los grupos que tenían este tipo de discurso
nacionalista dieron paso a la época del imperialismo, lo que se convirtió en
lapropensión de someterse a la jerarquía estadounidense o inglesa, y que
también derivó en los conflictos entre los estados vecinos. Por otro lado,
Manuel Ugarte o José Martí transfiguran la patria latinoamericana en una
metáfora. El término hermandad americana fue acuñadopor los criollos,
que luego lo convirtieron en un ideal, en una conciencia nacional
continental.
Tras las acciones poco agradables que tuvieron lugar en la isla
Amelia, que llegó a ser la República de Florida, y el anuncio de la doctrina
Monroe, Simón Bolívar fue el primero que agranda la delimitación entre las
dos partes del continente, excluyendo a los del norte de ¨nuestros arreglos
americanos¨121 Sin embargo, hubo múltiples intervenciones militares de los
Estados Unidos en varios países latinoamericanos, especialmente durante
1845 (con el anexo de Tejas) y 1934, basados en la ideología del Manifest
Destiny y el darwinismo social:

121
Bolívar, Simón, ¨Carta de Bolívar a Santander¨ en Simón Bolívar: Obras completas,
Arequipa, pág. 1108.
Nosotros no renunciamos a la misión de nuestra raza, mandataria, en
nombre de Dios, de la civilización del mundo... Nosotros avanzamos
en nuestra obra... con un sentimiento de gratitud por una tarea digna
de nuestras fuerzas y plenos de reconocimiento por el Dios
Todopoderoso que nos ha marcado como su pueblo elegido para
conducir el mundo hacia la regeneración.122

Así se fundó el ideal del nacionalismo continental panamericano y


dio secuencia a la opresión económica del coloso del norte.
En la Conferencia Panamericana de 1889, José Martí introdujo
varios cambios ideológicos muy importantes para el americanismo e incluso
tuvo una gran contribución en la otorgación del nombre de América Latina
para denominar lo que Estados Unidos consideraba lo otro. El término había
surgido en Francia alrededor de los 1860 y formaba parte de una estrategia
política de Napoleón III, cuya meta era volver a colonizar los
territoriospanlatinistas. En este momento muy importante geopolítico del
entero continente americano, se pudieron percibir dos tendencias. El
panamericanismo, cuyo fundamento ideológico-político (usando como base
la doctrina Monroe), era establecer un gobierno para toda América con sede
en los Estados Unidos, con el fin de imponer el dominio imperial, como va a
ser explicado posteriormente por William Taft, tras la siguiente alegación:
¨Todo el hemisferio será nuestro, como, en virtud de nuestra superioridad
racial, ya es moralmente nuestro¨123. La otra tendencia fue el americanismo,

122
Citado en Touchard, Jean, Histoire des idées politiques, París, Ed. P.U.F., 1975, pág.
706.
123
Citado en Galeano, Eduardo, Las venas abierta de América Latina, México, Siglo
Ventiuno, 1971, pág. 164-165.
que, además de tener un impacto diferente de la división geográfica del
continente, fundó su cosigna en la frase que pertenece a Sáenz
Peña,¨América para la humanidad¨.124
El debilitamiento del americanismo surje en la segunda mitad del
siglo XIX, especialmente mediante el controvertido exodo de los europeos y
las facilidades que se les crearon. Por ejemplo, aparecieron los consules de
inmigración, se pasaron leyes muy generosas y aún se ofrecian pasajes para
las personas que querían tener la oportunidad de vivir una gran aventura.
Todos estos métodos fueron implementados con el propósito de atraer la
raza superior, lo que dio paso a una mezcla muy accentuada entre las razas,
haciendo hincapié en el mestizaje, pero también en la transferencia muy
profunda de unos movimientos sociales, como el fourierismo, el anarquismo
o el marxismo, que en realidad habían sido conturados para la realidad
europea. El fuerte matiz internacional que contamina el americanismo está
basado en un cambio demográfico que va a afectar las siguientes
generaciones y que todavía tiene efectos en el presente.

BIBLIOGRAFÍA

Bolívar, Simón, ¨Carta de Bolívar a Santander¨ en Simón Bolívar: Obras


completas, Arequipa.
Combs, Jerald, ¨The Origins of the Monroe Doctrine: A Survey of
Interpretations by United States Historians¨ en Australian Journal of
Politics and History, n°27 (1981), pág. 186-196.
Galeano, Eduardo, Las venas abierta de América Latina, México, Siglo
Ventiuno, 1971.

124
Citado en Martí, José, ¨La Conferencia de Washington 8¨ en La Nación, 1890.
Henry, Monica, ¨<<America for the Americans>>: Revisiting Monroe’s
Message” en American History, vol. 40, n°2 (2012), pág. 243-247.
Holguín Callo, Oswaldo, ¨Ricardo Palma y el 98: el problema cubano, el
americanismo y el hispanismo¨ en Revista Complutense de Historia
de América, n°26 (2000), pág. 233-260.
Leksyutina, Yana, ¨¿Ocaso de la dominación de los EE.UU. en América
Latina?¨ en Iberoamérica, n°1 (2015), pág. 5-20.
Martí, José,¨Nuestra América¨ en La Revista Ilustrada (1891), pág. 1-6.
Palacios, Alfredo, ¨La juventud universitaria y la tentativa de fascismo en la
Argentina¨ en Universidad y democracia, Buenos Aires, Ed.
Claridad, 1928.
Petras, James, ¨Estados Unidos y América Latina. Los cambiantes contornos
del imperio: jerarquías, redes y clientes¨ en Revista Austral de
Ciencias Sociales, n°12 (2007), pág. 57-78.
Prevost, Gary, Vanden, Harry E, Oliva Campos, Carlos, Ayerbe, Luis
Fernando, US National Security Concerns in Latin America and the
Caribbean, New York, Palgrave Macmillan, 2014.
Ramírez Luengo, José Luis, ¨El americanismo y la historia: Algunas pautas
diacrónicas de creación de americanismos (léxicos).¨ en Miradas,
n°13 (2015), pág. 114-123.
Sexton, Jay, The Monroe Doctrine: Empire and Nation in Nineteenth-
Century America, New York, Hill and Wang, 2011.
van Dijk, Teun A., Dominación étnica y racismo discursivo en España y
América Latina, Barcelona, Gedisa Editorial, 2003.
Tejada Ripalda, Luis, ¨El americanismo. Consideraciones sobre el
nacionalismo continental latinoamericano¨ en Investigaciones
Sociales, vol. III, n°12 (2004), pág. 167-200.
Touchard, Jean, Histoire des idées politiques, París, Ed. P.U.F., 1975.
METROPOLA – TOPOS AL PERDIŢIEI ÎN SOCIETATEA
BURGHEZĂ

Gabriela ȘERBAN
Prof.dr., ISJ Olt, Slatina
gserban_isjolt@yahoo.ca

ABSTRACT:

The elaboration of the city's novel from the two world wars is one
of the most important literary contributions of Cezar Petrescu. It is
noteworthy that the pre-1900s prediction was predominantly one of the
village, but after this period, the participation of the writers in the wider
realization of the painting of the city increased in intensity.
The distinction that Cezar Petrescu makes between the capital
"killing" and the "where to die" towns is little significant. The effects of
capitalism, which penetrated strongly in us, are the same in the province and
the capital of the country: the decomposition of knowledge, which destroys
the generous impulses and defeats the energies. In the provincial fair, life is
quieter, it does not know the rhythm of the metropolis, the temptations and
temptations there.
In the novel Calea Victoriei, the process of uprooting is pursued
through the prism of two families: the family of magistrate Constantin Lipan
and the young aspirant to literature, Ion Ozun.
The novel demonstrates not the thesis of a fatal collapse in the
capital, but the explicable process in the nature of things by which a man, a
victim of a fundamental opacity who has not understood his position in
society decades, has exaggerated the limits of his powers and powers.
The crisis of the real and the identity is the original products by
which the imaginary in the novel of Cezar Petrescu is formed. Without
using the more sophisticated tools of the analysis, the author knows how to
give life to the depths. Thus, with less skill and tools older than those of
some analysts such as Hortensia Papadat-Bengescu or Camil Petrescu, he
illuminates in his prose, with simplicity, some complicated existential knots.
In Cezar Petrescu's view, prose must not be a game of analytical
intelligence, but an attempt to reveal human destiny. He prefers a concise
prose that requires qualities of concentration, measurement, and mastery of
the skillful effects of the builder, the lucky cheerleader.
Cesar Petrescu's work enters a journey with a genuine literary
program, to be situated in time and space, so to be a realistic expression of a
certain social reality. For the novelist, the fate of the individual is
overwhelmingly more interesting than society. There is the authentic golden
yarn. Wording does not have to be understood as denying the interest in
social, but the prevailing attention to man - the same in social relationships.

Elaborarea romanului citadin dintre cele două războaie mondiale este


una din contribuţiile literare cele mai de seamă ale lui Cezar Petrescu. Se
impune observaţia că proza anterioară anului 1900 era, în mod predominant,
una a satului, însă, după această perioadă, participarea scriitorilor la
realizarea mai amplă a tabloului oraşului creşte în intensitate. Sadoveanu,
Ioan Al. Brătescu-Voineşti, I.A. Basarabescu, V. Demetrius, I. Agârbiceanu,
Gala Galaction şi mulţi alţii dau izbutite tablouri ale oraşului, mai ales ale
celui din provincie.
1
Distincţia pe care Cezar Petrescu o face între capitala “care ucide” şi
târgurile “unde se moare” este puţin semnificativă. Efectele capitalismului,
care pătrundea puternic la noi, sunt aceleaşi în provincie şi în capitala ţării:
descompunerea cunoştinţelor, care nimicesc elanurile generoase şi înfrâng
energiile. În târgul de provincie viaţa este mai liniştită, nu cunoaşte ritmul
metropolei, ispitele şi tentaţiile de acolo. Sfărâmarea şi risipirea se simt mai
puţin violent în oraşele mici fiindcă aici convenţia socială operează cu o
intensitate mai mare, legătura cu trecutul patriarhal se menţine.
Romanul Calea Victoriei, publicat în 1930, reprezintă o
demonstraţie literară prin care Cezar Petrescu arată că atât capitala, cât şi
oraşul de provincie constituie medii care aduc prăbuşiri şi înfrângeri.

1
Mihai Gafiţa, Cezar Petrescu, E.P.L., Bucureşti, 1963, p.231.
Sosiţi în capitala României, tinerii intelectuali din provincie
descoperă aici “nesfârşitul convoi al automobilelor cu ţipetele lor stridente”,
restaurante “scăldate în lumină”, “pocnetul sticlelor de şampanie”, mesele
încărcate “ca la ospeţele Romei” şi „îmbogăţiţii din specula cinică a
suferinţelor şi a durerilor”.1 Firesc era să se nască în mintea lor ideea unui
Bucureşti corupt şi bizantin. Neputându-se integra în ritmul metropolei, ei
trăiesc acut, sfâşiaţi de nostalgiile satului, sentimentul dezrădăcinării. La
Şosea, alături de un prieten, Cezar Petrescu înregistrează “nesfârşita
procesiune a echipagiilor” şi acuză sarcastic: “Capitala a luat înfăţişarea
unui imens tripou şi a unei imense case de toleranţă. De un ceas privesc
cortegiul învingătorilor. Îl recunosc; sub fardul nepăsării lor străbat
ascunsele umilinţe, tainicele compromisuri morale, putreziciunea
sufletească”2.
Intelectualii simt oraşul străin de aspiraţiile lor. Bucureştiul –scrie
autorul – “a tocat visele. El e povestea năzuinţelor frânte –a tuturor celor ce-
au încercat, prin venirea lor în cetatea de scaun a ţări, să cucerească lumea
prin vise. Toţi cei ce-au vrut să dea ceva bun şi frumos veacurilor, aici s-au
împotmolit . Călătorul cu planuri măreţe şi generoase a gustat din apa vrăjită
şi n-a mai găsit calea întoarcerii(…). Cu mrejele ei, cu trândăvia ei, cu
arşiţa, ploile şi viforele ei, capitala a ros ani de ani şi decenii de decenii tot
ce era suflet şi nobilă aspiraţie, a intrat în inimi ca viermele în fruct, a
înăbuşit aspiraţiile, a împiedicat orice zbor înalt, a rupt orice aripă. În
vâltoarea ei, soarbe lacom vlaga tuturor tinereţelor din toate generaţiile,
atrase din toate unghiurile ţării, ca să naufragieze la o masă de cafenea, într-

1
Articolul de fond din „Hiena”, an.I, nr.1, 16 ianuarie, 1919, p.1-3, cf. Ion Bălu, Cezar
Petrescu, Editura Albatros , Bucureşti, 1972, p.86.
2
Cezar Petrescu, „Şoseaua”, în „Hiena”, an . I, nr. 13, 15 iulie 1919, p.2-3.
un birt cu mititei şi bateria la îndemână, în tristele mansarde, pe Calea
Victoriei-oriunde, totuna”.1
Romanul Calea Victoriei „ este compus din intrigi paralele,
precedate de scurte introduceri lirice, pentru stabilirea atmosferei: „ apariţia
gazetelor”, „intrarea în gară” , „foamea”, etc.
Bucureştiul închipuie pentru autor Sybarisul , cetatea tuturor
prăbuşirilor, centrul unde civilizaţia distruge orice etică. Dramele sunt
privite din perspectiva dezrădăcinaţilor, a oamenilor care vin în capitală cu
obiceiuri patriarhale şi trăiesc tragedia vietăţilor neadaptate la legile
junglei”.2
În roman, procesul dezrădăcinării este urmărit prin prisma a două
familii: al familiei magistratului Constantin Lipan şi al tânărului aspirant la
literatură Ion Ozun.
Familia Lipan nutreşte ambiţii şi aspiraţii foarte diverse: capul
familiei, om rigid, dintr-o bucată, cu principii austere şi imuabile dorea
avansarea la Curtea de Apel şi apoi la Casaţie, posturi despre care credea că
le merită, dar pe care, în umilul târg de provincie, şi le vedea pentru
totdeauna interzise. Prilejul i-l oferă avansarea în funcţia de ministru al
justiţiei al fostului său coleg de şcoală, Gică Elefterescu. Ani de-a rândul,
capitala îi păruse „un pisc inaccesibil, spre care aveau drept să năzuiască
numai cutezătorii cu glezna tare şi cu plămânii largi: oamenii înălţimilor”.
Eroul aparţine unei lumi cu o existenţă mediocră, prizonieri „smârcurilor
neînsemnatului târg de la marginea ţării”, plafonaţi şi complăcându-se, fără

1
Cezar Petrescu, „Regionalismul capitalei” , în „România literară”, an.1, nr.3, 16 aprilie,
1939, p.1.
2
Cf. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I,
Ed. Minerva, Bucureşti 1972, p. 326.
speranţă, în situaţia dată. De aceea, mutarea neaşteptată şi inexplicabilă pare
eroului „o recompensă de natură divină.”
Simbolul absolut al Capitalei României îl reprezintă Calea Victoriei
cu umanitatea care o bântuie, aparent lipsită de preocupări: „Niciunul nu
părea că aleargă spre o ţintă precisă. Pe niciunul nu părea că-l aşteaptă o
îngrijorare sau chin. Îşi lăsaseră îndeletnicirile şi necazurile undeva, închise
acasă şi în birouri (… Iar toţi trăiau acum numai pentru ceasul acesta de
plimbare fără grijă, în lumina pentru toţi blândă, poposind la vitrinele
încărcate, tărăgănându-şi paşii fără nicio direcţie, lenevoşi şi hoinari …”
Ca şi Lipanii, plin de optimism se îndreaptă spre metropolă şi Ion
Ozun, hotărât să se afirme în publicistică, indiferent de obstacolele ce i se
vor aşeza în cale. „ Simţea o ameţeală plăcută şi orgolioasă la gândul că a
pornit să cucerească astfel capitala, necunoscut şi sărac…” notează autorul.
Se pregătise meticulos din timp ; agonisise ceva bani, iar profesorul de
limba română îl recomandase cu căldură drept o nădejde a viitorului.
Viitorul va rezerva acestor oameni contrariul. Oamenii aduc cu ei o
conştiinţă patriarhală, o anumită etică, un model anumit de comportare, dar
în noul decor, principiile pe care le-au călăuzit paşii o viaţă nu mai au
valabilitate şi pe neaşteptate se trezesc dezarmaţi. Romanul demonstrează
deci, nu teza unei fatale prăbuşiri în capitală, ci procesul explicabil, în firea
lucrurilor, prin care decade un om, victimă a unei opacităţi fundamentale,
care nu şi-a înţeles poziţia în societate, şi-a exagerat limitele atribuţiilor şi
puterii.
Cu puţine excepţii, familia Lipan întâlneşte în capitală oameni
corupţi , conştiinţe de duzină, care chiar dacă prin excepţie, au avut cândva
idealuri, au coborât acum definitiv pe treptele decăderii morale.
Inexplicabilul este, de altfel, ceea ce tulbură pentru întâia oară perfecta
linişte sufletească, echilibrul moral al acestor oameni, care trăiesc repetând
aceleaşi gesturi, având aceleaşi mentalităţi, în convingerea că înţeleg totul
cum nu se poate mai bine. O radiografie exactă a oraşului cosmopolit,
pendulând între orient şi occident, îi face lui Ion Ozun principele Muşat: „
Numai aşa, tinere, ai să înţelegi de ce iubesc şi urăsc acest Bucureşti! In el
nimic nu e nou. Totul a mai fost! Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi
plăcerile lor tot mai lacome... Danţul şi-a schimbat ritmul. Dar numai un
lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează acum sunt nepoţii şi
strănepoţii celor care dansau atunci. … Ne învârtim în aceeaşi lume, doar că
şi unii şi ceilalţi şi-au schimbat chipul şi portul…”. Lumea în care intră
Lipanii este plină de indivizi mediocri. Toţi cei care au izbutit „să se
aranjeze” sunt indivizi cu o pregătire intelectuală precară. Gică Elefterescu,
de pildă, ministrul justiţiei, fusese în şcoală „o puşlama zgomotoasă şi
leneşă întotdeauna prin coada clasei. Gicu, cel care-şi vindea cărţile, încă de
la începutul anului; cel care copia cu mai neîntrecută dibăcie la teză, cel care
răspundea cel mai obraznic profesorilor…” Tipul politicianului cinic şi
venal, intenţionează să exercite un şantaj asupra propriului său partid, spre a
obţine şefia cabinetului. El îl cheamă la Bucureşti pe Constantin Lipan,
numindu-l procuror la Înalta Curte de Apel. Impresia lui Lipan este aceea a
strădaniilor şi meritelor sale. Îşi inaugurează noua treaptă ierarhică prin
amputarea numelui mic la Const şi prin dublarea unei consoane la cel de
familie: Lippan. Eroul are deci conştiinţa dobândirii unei noi psihologii, a
unei condiţii superioare –prin simpla părăsire a oraşului provincial şi
stabilirii în capitală –şi îşi celebrează succesul prin această meschinărie.
În urbea lui provincială, eroul îşi fabulează o faimă de om
incoruptibil. Gică Elefterescu, intenţionând să exercite un şantaj asupra
propriului partid, spre a obţine şefia cabinetului, îi declară lui Lipan ca vrea
să inaugureze o operă de purificare a vieţii publice şi îl însărcinează să
înceapă a răscoli câteva afaceri scandaloase. El îi încredinţează dosarul
afacerii „Petrolul Iordan- Hagi-Iordan” –„nu-ţi cer decât să-ţi îndeplineşti
misiunea. Fără nicio rezervă. Fără de nicio restricţie”, convins că odată
declanşată, conştiinţa profesională a magistratului va refuza orice presiuni
adiacente: „Asta, gândeşte ministrul, cu dreptatea şi conştiinţa lui e în stare
să-şi vâre pe tată-său şi pe mamă-sa la puşcărie!” Şi nu se înşală. Pornind
procesul, Lipan se arată inflexibil şi nu renunţă nici când ministrul,
ameninţat la rându-i de marele magnat, i-o cere. Tăria lui Lipan izvorăşte
din rigiditatea integrităţii sale profesionale, dar faţă de cu realitatea dură
devine repede vulnerabil. Feciorul său Costea, care nutrea gânduri anarhiste,
e filat de poliţie. Fata procurorului, Sabina, ajunge prietena fiicei lui Iordan
Hagi-Iordan. Siluită de băiatul industriaşului, se sinucide.
Mezinul familiei este un exemplar incolor, sportiv fără glorie, amic
al pramatiilor de-o vârstă din protipendada banului. Lipan, şantajat cu
ameninţarea că va fi dată pe faţă activitatea fiului mai mare în caz că nu
muşamalizează o chestiune murdară, este lovit şi el în ceea ce până atunci îi
dăduse forţă: rigiditatea în aplicarea legii. Intransigenţa lui Lipan fusese
posibilă în oraşele mici, unde tocmai datorită legii pe care era chemat s-o
aplice, personajul devenea reprezentantul, deţinătorul supremei puteri faşă
de localnici, cu toţii mai prejos faţă de el, prin condiţia lor de supuşi faşă
de lege. În capitală, pus în concurenţă cu cei care făceau ei înşişi legile, care
era mai tari decât el, Lipan se frânge la prima încercare. Romanul
demonstrează deci nu teza unei fatale prăbuşiri în capitală, ci procesul
explicabil, în firea lucrurilor, prin care decade un om, victimă a unei
opacităţi fundamentale, care nu şi-a înţeles poziţia în societate, şi-a exagerat
limitele atribuţiilor şi ale puterii.
Se află aici o dramă adevărată ce ar fi putut fi memorabilă dacă
prozatorul îi adăuga un plus de gravitate. Însă, cu toată catastrofa brutală a
sfârşitului său, destinul lui Constantin Lipan este mai curând ironic decât
tragic. Cezar Petrescu nu urmăreşte, de altfel, meandrele unei existenţe, ci
curba unui destin. Forţe oculte intervin, provocând în viaţa magistratului
tulburarea tipică a jocului destinului. Omului predestinat pentru o viaţă
calmă, datorată exemplarităţii efectuării datoriei, i se rezervă un destin
catastrofal.
Inexplicabil este de altfel ceea ce tulbură liniştea sufletească,
echilibrul moral al acestui om care trăieşte repetând aceleaşi gesturi, în
convingerea că înţelege totul şi a rezolvat totul cum nu se poate mai bine .
Magistratul are bătrânescul lui crez în justiţie, se simte chemat să apere
legalitatea şi ordinea. El se întâlneşte cu lumea lui Elefterescu şi Iordan
Hagi-Iordan, cu concesiunile aranjate, cu livrările fantomă şi delapidările de
milioane. Descoperă că miniştrii sunt păpuşi în mâna industriaşilor şi a
oamenilor de afaceri, că templul justiţiei este un târg infam.
Criza realului şi cea a identităţii sunt produsele originare prin care se
configurează imaginarul în romanul lui Cezar Petrescu. Fără să utilizeze
instrumentele mai rafinate ale analizei, autorul ştie să dea viaţă adâncurilor.
Astfel, cu mai puţină abilitate şi cu unelte mai vechi decât acelea ale unor
analişti precum Hortensia Papadat –Bengescu sau Camil Petrescu, el
luminează în proza sa, cu simplitate, unele complicate noduri existenţiale.
Tragediile- tinde să demonstreze autorul- se evită prin detaşare.
Descoperă în viaţa capitalei României adevăruri pe care raţiunea, în mod
obişnuit le înăbuşă , pe care convenţiile le ţin sub interdicţie. În viziunea lui
Cezar Petrescu, proza nu trebuie să fie un joc al inteligenţei analitice, ci o
încercare de a releva destinul uman. Preferă o proză concisă care pretinde
calităţi de concentrare, de măsură şi stăpânire a efectelor iscusite ale
constructorului, ale mesteşugarului lucid. Mecanica romanului, demontată,
scoate la iveală resorturi de natură evident abisal-sufletească, dispuse în asa
fel încât caracterul lor de resort, să devină manifest. Concentrarea şi
stăpânirea efectelor, menajarea surprizei, distanţarea prin ironie- vom
recunoaşte toate acestea în proza lui Cezar Petrescu.
Poetul Ion Ozun, venit şi el cu acelaşi tren tot dintr-un fund de
provincie, călătoreşte în clasa a III-a ; are la fel capul plin de visuri mari: “
Simţea o ameţeala plăcută şi orgolioasă la gândul că a pornit să cucerească
astfel capitala, necunoscut şi sărac , într-un ungher întunecos de vagon,
cufundat cu mulţimea netrebnică şi osândită la veşnic anonimat .
Ion Ozun izbuteşte să parvină în ierarhia dorită, deci are un drum
total deosebit de al familiei Lipan. La început, orice orizont pare îndepărtat.
Capitala pare insensibilă la visurile noului sosit, un intrus. Eroul bate la uşi
închise , slabele speranţe se risipeau fără sens în absurde asociaţii. ”Nu aşa
îşi închipuise cucerirea capitalei. El îi ceruse să-l pună la încercare şi să-i
cântărească puterile. Însă nimeni nu-l punea la încercare şi puterile lui nu se
arătau nimănui de nici un folos „ – notează scriitorul.
După multe peregrinări norocoase prin redacţii, amânat fără
nădejde, adică respins, după ce rabdă de foame, îşi ia inima în dinţi şi
pătrunde cu curajul disperării la scriitorul cel mai vestit, pretinzând şi în
acelaşi timp implorând sprijin. Mai mult uimit şi contrariat decât convins,
Teofil Steriu îl recomandă presei şi de aici începe ascensiunea lui Ozun: el
devine scriitor şi gazetar, începe a fi cunoscut şi chiar temut în lumea
cafenelei. Cinstea lui iniţială s-a schimbat pe măsura înaintării pe calea
urmărită, s-a adaptat, a părăsit vechiul mod de a gândi şi de a se manifesta şi
personajul e încercat din când în când de trecătoare melancolii şi regrete.
Dar şi acestea se sting numaidecât.
Drumul lui Ozun este emblematic pentru tânărul intelectual
provincial sosit în capitală, intrând în contact cu „rechinii” presei, în general
cu anturajul marilor reprezentanţi ai „literelor” româneşti. Tânărul
aspirant la Olimp are un model, în umbra căruia mai întâi vegetează, apoi se
ridică: ziaristul Mirel Alcaz, a cărui biografie o presupunem apropiată de a
lui Ozun. La ziarul lui Alcaz, Ozun ajunge gazetar, cronicar dramatic cu
spirite şi calambururi care fac ocolul cafenelei. Ca şi acela, care ucenicise la
alt patron, mai vechi, Ion Ozun capătă veleităţi de independenţă, adică
începe să caute pe cont propriu un stăpân în lumea finanţei şi politicii. Ozun
nu e totuşi fericit. Capitala i se deschide înainte, dar eroul începe să aibă
senzaţia că nu acesta era drumul râvnit, cu toate satisfacţiile pe care i le
oferă.
Convingerile lui Ozun au murit, visurile generoase s-au risipit: le-a
ucis Capitala, după cum le-a ucis bănuim, şi pe ale celorlalţi intelectuali
cunoscuţi de Ion Ozun în peregrinările sale. Civilizaţia “distruge orice
etica!”. Problema pe care o va pune Cezar Petrescu cu consecvenţa e că
ascensiunea în ordinea vechii societăţi, plasarea cât de sus în ierarhia
valorilor ei nu însemnau şi realizarea valorii umane, ei duceau, deopotrivă,
la pierderea lor.
Opera lui Cezar Petrescu se înscrie pe un drum cu un veritabil
program literar, de a se situa în timp şi în spaţiu, deci de a fi o expresie
realistă a unei anumite realităţi sociale. Pentru romancier, soarta individului
e covârşitor mai interesantă decât a societăţii. Acolo se află autenticul filon
de aur. Formularea nu trebuie înţeleasă ca negând interesul pentru social, ci
predominarea atenţiei pentru om.
Mai mult decât un simplu prozator, neobişnuit de fecund, Cezar
Petrescu rămâne, cum observa Perpessicius, ”unul din cei mai sensibili
martori ai epocii sale, ispitit neîntrerupt de probleme şi aspirând cu adevărat
după ilustra pildă a marelui său patron, Balzac, să ne dea o comedie umană
axată în meridianul nostru.”1

BIBLIOGRAFIE:

Albérès, R.-M., Istoria romanului modern, Bucureşti, Editura pentru


Literatură Universală, 1968.
Bălu, Ion, Cezar Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
Bloom, Harold,Canonul Occidental, Editura Univers, 1998.
Călin, Liviu, C. Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti,
1976.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Vald&Vlad, 2000.
Constantinescu, Pompiliu, Opere şi autori, Editura Ancora, Bucureşti, 1928.
Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva,
Bucureşti, 1977.
Forster, E.M., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală,
1968.
Gafiţa, Mihai, Cezar Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.
Glodeanu, Gheorghe, Poetica romanului românesc interbelic, Editura Libra,
Bucureşti, 1998.

1
Perpessicius, Menţiuni critice, vol. II, 1936, vol. III, 1938, vol IV, 1946,
Editura”Fundaţiilor Regale”, Bucureşti.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. III,
Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului,
Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana,
București, 1994.
Ornea, Z., Interpretări, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988.
Perpesicius, Menţiuni critice, vol. II- IV, Bucureşti Editura Fundaţiilor
Regale, 1934.
Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura
Univers, Bucureşti, 1981.
Philippe, Gilles, Romanul. De la teorii la analize, Institutul European, 2002.
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-
2000,Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2006.