CAPITOLUL 4

CALCULUL NECESARULUI DE CĂLDURĂ PENTRU

ÎNCĂLZIREA CLĂDIRILOR

Calculul necesarului de căldură se efectuează diferit, astfel:

ƒ regim termic permanent, considerând parametrii staţionari;

ƒ regim termic variabil, considerând caracteristicile dinamice ale
parametrilor de calcul.

Necesarul de căldură în regim permanent, rezultă dintr-un bilanţ termic

care are în vedere următoarele aspecte :

¾ pierderile de căldură ale clădirii (părţi din clădire);

¾ aporturile de căldură de la surse interioare;
¾ aporturile gratuite din radiaţia solară;
¾ întreruperea în funcţionarea instalaţiei de încălzire.

Regim variabil ⇒ caracteristica dinamică a parametrilor aerului exterior

şi a clădirii:

¾ procentul real de recuperare

a aporturilor;

¾ influenţa inerţiei termice în

perioada de întrerupere în
furnizarea căldurii.

Figura 4.1 Variaţia temperaturii

exterioare pe intervalul de calcul
4.1 Necesarul de căldură în regim permanent

Valori convenţionale sau valori medii pe o anumită perioadă de timp.

Bilanţul fluxurilor termice la nivelul unei clădiri în sezonul rece este dat de
ecuaţia următoare:

QP + Qced + QS + QA = 0 [W] (4.1)

sau

GV(te – ti) + Qced +QS + QA = 0 [W] (4.2)

unde:
QP – pierderile de căldură ale clădirii, [W]
Qced – fluxul termic introdus în clădire de instalaţia de încălzire, [W]
QS – fluxul termic gratuit de la radiaţia solară, [W]
QA – fluxul termic gratuit de la sursele interioare, [W]
G – coeficientul de izolare termică a clădirii, [W/m3K]
V – volumul încălzit al clădirii, [m3]

Pentru a menţine la interior temperatura de confort tc constantă, este nevoie

de un flux termic Qced, furnizat de instalaţia de încălzire:

Qced = GV(tc – te) – (QS + QA) [W] (4.3)

Pierderile de căldură în regim permanent

Consumul energetic al unei clădiri se evaluează prin flux termic pierdut:

QP = GV(tc – te) [W] (4.4)

sau prin energie consumată într-un interval de timp ∆τ:

τf

E = GV ∫ (tc − te (τ )) + dτ [Wh] (4.5)

τ0

In figura 4.1, temperatura exterioară înregistrează fluctuaţii semnificative în

intervalul de timp τ0→τf. Pentru calculul energiei termice consumate în
regim permanent se adoptă o valoare medie pe interval a temperaturii
exterioare, astfel încât energia consumată este:

E = GV∆τ (tc – tem) [Wh] (4.6)

Aporturi de căldură “gratuite”

Prin aporturi de căldură de la surse gratuite se înţelege fluxul termic provenit

din radiaţia solară QS, care pătrunde în încăperi şi contribuie la încălzirea
directă sau indirectă a aerului interior şi a elementelor masive şi aporturi de
la surse interioare QA. În categoria aporturilor interioare intră:

• căldura metabolică a ocupanţilor, apreciată la cca. 40 – 100W/loc;

• iluminatul artificial, 30 – 100W/lampă;
• aparate electrice permanente(electocasnice) cca. 300W;
• aparate temporare, 100 – 1000W;
• etc.
Aportul de la sursele interioare comune, este de cca. 4,17 W/m2 suprafaţă
utilă.

Aporturilor “gratuite” ⇒ variabile în timp şi spaţiu;

⇒ greu de anticipat în faza de proiectare;
⇒dificil de evaluat pentru consumurile
energetice.:

- dacă aporturile sunt egale cu pierderile de căldură QP = QS + QA, rezultă

din ecuaţia 4.3 că nu este nevoie de un flux termic cedat de instalaţia de
încălzire, Qced = 0, iar temperatura interioară este egală cu temperatura de
confort:

QS + Q A
ti = tc = te +
GV
[oC]
(4.7)

- dacă aporturile sunt

mai mari decât Figura 4.2 Distribuţia favorabilă a
pierderile de aporturilor “gratuite”
căldură, 1-variaţia te; 2-variaţia aporturi;
temperatura 3-variaţia ti; a – consum de energie
interioară depăşeşte
temperatura de confort şi apare senzaţia de supraîncălzire:

QS + Q A
ti = t e + > tc [oC] (4.8)
GV

Analizând variaţia temperaturii interioare în funcţie de variaţia temperaturii

exterioare şi a aporturilor “gratuite”, se constată :
 a) distribuţia favorabilă a aporturilor, astfel încât temperatura interioară
nu depăşeşte temperatura de confort tc, aşa cum se arată în figura 4.2:

QS + Q A
te + < tc [oC] (4.9)
GV

Consumul de căldură este în acest caz, integrala zonei a:

+
⎡ ⎛ Q + Q A ⎞⎤
Ec = GV ∫ ⎢tc − ⎜ te + S ⎟⎥ dτ [Wh] (4.10)
τ ⎣ ⎝ GV ⎠⎦

Dacă se consideră că aporturile “gratuite” sunt integral utilizate, consumul

de căldură în intervalul ∆τ, se poate calcula în funcţie de temperatura medie
exterioară, astfel:

Ec = GV∆τ (tc – tem) – (QS + QA) [Wh] (4.11)

b) distribuţia nefavorabilă a
aporturilor “gratuite”, aşa cum
se vede în figura 4.3, zona b.

În această situaţie numai o parte

din aporturile “gratuite” este
recuperată, iar energia
consumată va fi:

Ec = GV∆τ (tc – tem) – ηa(QS +

QA) [Wh] (4.12)
Figura 4.3. Distribuţia nefavorabilă a
ηa – gradul de recuperare a aporturilor “gratuite”
aporturilor, 0<ηa >1 1-variaţia te; 2- variaţia aporturi; 3-variaţia ti,
a-consum de energie; b-zonă de supraîncălzire
Furnizarea continuă a căldurii

Pentru clădirile de locuit, alimentarea cu căldură se consideră continuă în

regim staţionar.

Conform ecuaţiei 4.3, necesarul de căldură în regim staţionar este:

Q = GV(ti – te) – (QS + QA) [W]

Această relaţie poate fi scrisă sub forma ecuaţiei unei drepte, astfel:

Q = a te + b (4.13)

unde:
a = -GV [W/K] (4.14)
b = GVti – (QS + QA) [W]

Reprezentarea grafică a acestei drepte indică caracteristica de consum,

numită uneori în literatura de specialitate “amprentă energetică” sau
“semnătură energetică” a clădirii.

Una din valorile de referinţă a amprentei energetice, este reprezentată de

necesarul de căldură de bază Qo, calculat pentru temperatura exterioară
convenţională a zonei geografice de amplasare a clădirii.

Începutul şi sfârşitul perioadei de încălzire corespunde unei temperaturi

exterioare caracteristice, numită temperatură de echilibru, definită
corespunzător ecuaţiei 5.5 din capitolul 5.

Amprenta energetică poate fi utilizată ca o metodă de investigare a

consumurilor de căldură ale unei clădiri considerată în situaţii diferite, şi
anume:

- clădire proiectată;
- clădire reală în exploatare;
- clădire reabilitată termic.

Celor trei cazuri le corespund trei curbe caracteristice diferite (amprente

energetice), trasate în figura 4.4, astfel:
¾ conform datelor de proiectare se trasează caracteristica 1;

¾ utilizând valorile obţinute prin expertiza energetică a clădirii reale, se

reprezinta dreapta 2;

¾ în urma lucrărilor de reabilitare şi modernizare a clădirii şi a instalaţiilor

termice, amprenta energetică se modifică şi va fi reprezentată de o
dreaptă având alura 3.

30000
Necesar de caldura Q [ W ]

25000

20000
caz 1
15000 caz 2
caz 3
10000

5000

0
-21 -18 -15 -12 -9 -6 -3 0 3 6 9 12 15
Temperatura Te [ C ]

Figura 4.4. Modificarea amprentei energetice a unei clădiri

Puterea termică instalată a sursei de alimentare cu căldură este în această

situaţie:

Q01 + ΣQ j
PN = [kW] (4.15)
ηT

unde:
 ∑Qj – puterea termică necesară altor consumatori [kW]
ηT - randamentul total al instalaţiei ( sursă-transport-consumator)

ηT= ηsηtηc

Amprenta energetică după modernizare demonstrează importanţa sursei

de căldură în reducerea consumurilor energetice. Măsurile de izolare
termică reduc necesarul de căldură şi în aceste condiţii trebuie verificat
raportul dintre puterea termică instalată şi necesarul real de energie al
clădirii. O supradimensionare a instalaţiei de încălzire va avea ca efect o
eficienţă slabă a exploatării şi ca urmare, consumuri de combustibil
suplimentare nejustificate.

Pentru a evalua performanţa sistemului pe întreaga perioadă de încălzire, nu

este suficient calculul randamentului, fiind necesară introducerea noţiunii de
randament sezonier, ηs.

Această mărime se defineşte în funcţie de gradul de utilizare a sursei de

caldură, ε. Acesta reprezintă raportul între energia termică utilă Ec pe
perioada de încălzire şi energia disponibilă la nivelul sursei de căldură:

Ec
ε= (4.16)
PN nT

Conform relaţiei Dittrich, randamentul sezonier se poate calcula în funcţie

de numărul de ore de funcţionare a sursei de căldură, astfel:

ηu
ηs = (4.17)
n
1 + c p ( T − 1)
nF
unde:
ηu – randamentul util al sursei de căldură
cp - coeficient de pierderi la sursă
nT – număr total de ore a perioadei de încălzire
nF – număr de ore de funcţionare a arzătorului
Exprimată în funcţie de puterea termică nominală (PN) şi energia termică
consumată (Ec) pe perioada sezonului rece, randamentul sezonier la sursă
devine:

cp + 1
η s = ηu (4.18)
P n
cp N T + 1
Ec

Din relaţia (4.18), se constată că randamentul este cu atât mai redus cu cât
PN nT
raportul este mai mare, adică cu cât puterea termică instalată este mai
Ec
mare în raport cu necesarul real de energie termică şi cu cât perioada
sezonului rece estimat este mai lungă.

Aceste concluzii teoretice vor fi confirmate prin auditul energetic al clădirii,

când valorile înregistrate prin măsurători sau facturate, se vor abate
semnificativ de la caracteristica semnăturii energetice a clădirii proiectate.

Furnizarea cu intermitenţă a căldurii

Pentru clădirile publice şi din sectorul terţiar, calculul necesarului de căldură

ţine seama de perioadele de intermitenţă în alimentarea cu căldură şi
reducerea temperaturii interioare până la o valoare de gardă.
Figura 4.5 Variaţia temperaturii interioare şi a puterii
instalate la încălzirea cu intermitenţă
În figura 4.5, este reprezentată variaţia temperaturii interioare şi variaţia
puterii termice instalate într-o clădire cu regim de ocupare discontinuu,
având o temperatură de confort de zi tcz şi o temperatură de regim de noapte
tcn. Luând în calcul aporturile “gratuite” se pot stabili temperaturile
interioare astfel:

- temperatura de confort ziua, tcz:

QS + Q A P0
tcz = teo + + [oC] (4.19)
GV GV

unde:
teo – temperatura exterioară de calcul, [oC]
P0 – puterea termică instalată în condiţii de calcul, [W]

- temperatura de regim noaptea, tcn:

QA P
tcn = teo + + 1 [oC] (4.20)
GV GV

unde:
P1 – puterea termică redusă instalată, [W]

- temperatura redusă noaptea, se stabileşte la întreruperea funcţionării

instalaţiei de încălzire, trn:

QA
trn = teo + [oC] (4.21)
GV

- temperatura de supraîncălzire ziua, tsz:

QS + Q A PM
tsz = teo + + [oC] (4.22)
GV GV

unde:
PM – puterea maximă instalată, [W]
Exploatarea cu intermitenţă a instalaţiilor de încălzire atrage după sine
supradimensionarea sursei de căldură. Puterea termică instalată PM diferă
faţă de P0 prin suprasarcina ∆P, astfel încât:

PM = P0 + ∆P sau
PM = CSP0 unde: (4.23)
CS = 1 + ∆P/P0 reprezintă coeficientul de suprasarcină.

Valoarea suprasarcinii poate fi diminuată dacă se au în vedere următoarele

aspecte în perioada reducerii alimentării cu căldură:

- inerţia termică a clădirii, care face ca temperatura interioară să nu

urmeze scăderea temperaturii exterioare;
- reducerea intermitenţei în perioadele cu temperaturi exterioare foarte
scăzute, pentru a nu decompensa termic structura clădirii;
- reducerea pierderilor de căldură în perioada intermitenţei Qcn, spre
exemplu prin reducerea numărului de schimburi de aer;
- utilizarea aporturilor interne, care compensează o parte din pierderile de
căldură ale clădirii;
- diminuarea confortului termic interior prin reducerea temperaturii
interioare(tcn), pentru a reduce pierderile de căldură prin transmisie.

Pentru a studia relaţia dintre inerţia termică a clădirii, intermitenţă şi puterea

termică a sursei de căldură trebuie construit un model de comportament
dinamic completat de o bază de date climatice.

Studiile teoretice şi experimentale au demonstrat că în cazul încălzirii directe

coeficientul de suprasarcină CS poate fi exprimat după cum urmează:

b
α−
β
CS = γ (4.24)
⎡ b⎤
α ⎢1 − ⎥
⎣ β⎦

unde:

t cz − t eo
α= (4.25)
t cn − t eo
 β = e d / Cτ (4.26)

d – durata de revenire la temperatura tcz, d=∆τ2

Cτ - constanta de timp a clădirii, [h]

Constanta de timp Cτ se poate stabili printr-o metodă aproximativă care ţine

seama de clasa de inerţie a clădirii, astfel:

Tabel 4.1 Valoarea constantei de timp în funcţie de tipul clădirii

Clasa de inerţie [kg/m2] Cτ [h]

Mare ≥ 400 ≥ 70
Mijlocie ≥ 150 ÷400 30 ÷ 70
Mică ≥ 100 ÷ 150 15 ÷ 30
Foarte mică ≤ 100 < 15

Factorul γ, influenţează coeficientul de suprasarcină prin modul în care se

pot gestiona economic pierderile de căldură ale clădirii în perioada de
întrerupere a furnizării căldurii. Cu cât pierderile vor fi mai mici cu atât
factorul γ va fi mai mic şi coeficientul CS mai scăzut.

Qcn
γ = (4.27)
Qp

Qcn – pierderile de căldură reduse ale clădirii în perioada intermitenţei, [W];

Qp – pierderile de căldură calculate pentru valorile convenţionale, [W]

b – factor de răspuns al clădirii sau a unei zone, este o mărime care

caracterizează viteza de creştere a temperaturii interioare la repunerea în
funcţiune a instalaţiei de încălzire. Această valoare se stabileşte prin analiza
unor modele detaliate. Pentru aplicaţiile practice se acceptă ca valoare de
calcul: b = 0,75.

Se constată din relaţia 4.24 că se poate reduce coeficientul de suprasarcină

dacă se reduc pierderile de căldură în perioada de intermitenţă, adică se
reduc schimburile de aer, se închid obloanele, se transformă zonele
adiacente spaţiilor încălzite în zone tampon, se reduce debitul de aer ventilat
unde este cazul, etc.
4.2 Necesarul de căldură în regim variabil

În acest caz, consumul de energie pe o anumită perioadă se poate calcula cu

o ecuaţie similară cu 4.10, dar în care intervine gradul de recuperare a
aporturilor, variaţia temperaturii exterioare şi variaţia temperaturii interioare
în funcţie de constanta de timp.

+
⎡ ⎛ Q + Q A ⎞⎤
Ec = GV ∫ ⎢ti (τ ) − ⎜ te (τ ) + ηa S ⎟⎥ dτ [Wh] (4.28)
τ ⎣ ⎝ GV ⎠⎦

Ecuaţia de bilanţ termic în regim nestaţionar care descrie variaţia

temperaturii interioare în funcţie de temperatura exterioară, într-o încăpere
fără surse de căldură este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi:

GV (t − te )dτ = C M
dt
dτ (4.29)
dτ

a cărei soluţie este de forma:

⎛ GV ⎞
t = te + (ti − te )exp⎜⎜ − τ ⎟⎟ (4.30)
⎝ C M ⎠

unde raportul:

CM
Cτ = poartă numele de constantă de timp a clădirii, [h].
GV