Demonstrarea caracterului Latin al Limbii Române

Atît vocabularul,cît și structura limbii române este,în fond, de origine latină.Ca să simțim necesitatea de a
folosi cuvinte semnificative și auxiliare,forme morfologice și structure sintactice latinești,e de ajuns să
pronunțăm un simplu enunț,sau să construim o simplă propoziție.De exemplu cum ar fi:

Traian a venit la școală-Traianus in șcholam venit;

Ziua soarele luminează pământul- die sol terram illustrat;

Istoria este îndrumătoare vieții-Historia est magistra vitae;În 1590-1647 Grigore Ureche a fost unul dintre
primii cronicari Moldoveni care s-au pronunțat asupra caracterului latin (roman) al limbii noastre. Luminatul
cronicar subliniază în ”Letopisețul Țării Moldovei„ că ne vin ”de la râmleni,cele ce zicam latină,pâne-ei zic
panis;carne-ei zic caro;găină-ei zic gallina;femeie-femina și multe altele cuvinte.Dovezi despre latinitatea limbii
roâne găsim și la Miron Costin,Dimitre Cantemir și aproape la toți scriitorii clasici șiromâni.

Elementul latin ne înconjoară, ne urmăreşte ca o urmă , ne exprimă chiar fiinţa noastră”. Românul se naşte
(lat. Nasci), creşte (lat.crescăre), respiră (lat.respirare), mănîncă (lat.manducare), se roagă (lat.rogare) lui
Dumnezeu (lat.Dominus-Deus), tudiază (lat.studere), ajunge la maturitate (lat.maturescere), lucrează
(lat.lucubrare), are succese (lat.successus), uneori este cuprins de o tristeţe (lat.tristitia), îşi crează o familie
(lat.familia), creşte fii (lat.filii), apoi nepoţi (lat.nepotes), treptat se retrage din viaţă (lat.vita), învăluit
permanent şi constantde un linţoliu romanic.

Conştiinţa şi spiritul latin palpită în toată fiinţa romanicilor de est, pentru că ,,latinismul reprezintă
suportul nostru cultural, forma mentis a spiritualităţii româneşti. Cele spuse se reflectă pregnant în nominaţie
(denumirea obiectelor şi fenomenelor în lumea ambiantă). În spaţiul carpato-dunărean e latin cerul (caelum),
aerul (aer), apa (aqua), soarele (sol), luna (luna), stelele (stella), cîmpiile (campus), pădurile( paludes).

De la vechi romani ne vin denumirile produselor alimentare de bază: pîinea (panes), laptele (lac, lactis),
ouăle (ovum); denumirile cerealelor (cerialia): grîu (granum), secara (secale), lintea(lens); a tot felul de legume
(legumen) şi fructe (fructus).

Din puţinele fapte de vocabular citate mai sus ne putem da seama uşor că limba română şi-a păstrat
latinitatea pe parcursul secolelor şi în aceasta constă forţa ei vitală , nota specifică ce-o leagă cu mii de fire
invizibile , la prima vedere, cu celelalte limbi romanice surori. În acest sens avea perfectă dreptate marele
Mihai Eminescu, care la 16 mai 1878 scria în ziarul ,,Timpul”:,,Optesprezece( acum nouăsprezece – n.n)
veacuri sînt de cînd viaţa latină a fost sădită pe acest pămînt unde sîntem noi; în ciuda zguduirilor , care au
trecut, această viaţă, înaintează mereu, sporind şi întărindu-se ”.

Răsărită pe pămîntul Daciei, latina a dat rod şi în structura morfologică a limbii române cu paradigmatica
substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbelor etc. Fireşte, sistemul limbii române s-a dezvoltat în direcţia
analitismului, dar categoriile principale (morfologice şi sintactice) au rămas aceliaş ca şi în limba latină sub
aspectul ei vorbit sau popular. De exemplu, aşa numita construcţie Accusativus cum infinitivo din latina
clasică a evoluat fraza cu subordonată completivă conjuncţională încă în latina vulgară, transmiţîndu-se apoi şi
limbilor neoromanice.

Concluzia generală la care ajungem e cea făcută de harnicul nostru cronicar Miron Costin (1633-1691)
acum mai bine de 300 de ani în lucrarea ,,Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei” sau ,,Cronica polonă”: ,,Cea
mai strălucită dovadă a acestui popor de unde se trage, este limba lui, care este pînă astăzi se ţine de limba
latină”. Trebuie să ne mîndrim cu faptul că facem parte din Ginta latină , că limba noastră cea română este atît
de adînc împlîntată în solul romanic, de unde îşi trage în mod constant seva dătătoare de viaţă.