OMUL CU CALUL

Sunt singur în camera mea şi ascult Corelli. De când calul s-a instalat în faţa blocului nu mai am
chef să ies nicăieri.

Au trecut două săptămâni de când doamna Vernescu, proprietăreasa, m-a anunţat că în faţa
imobilului mă aşteaptă un cal. „Imposibil, doamnă, am răspuns, eu nu am cal.“ „Ba da, ba
da, calul vă aşteaptă“, a insistat ea împingându-mă spre una din ferestre. Cred că atunci
am pierdut eu, de fapt, partida. Pentru că nu m-am arătat destul de ferm. Recunosc, în faţa
imobilului se afla un cal. Dar la ora aceea calul avea încă un aer absolut indecis. Bine, se uita el, vag, spre
etajul trei, unde se află ferestrele mele, numai că nimeni pe lume n-ar fi putut să demonstreze atunci că
animalul căuta din priviri exact ferestrele mele.

Abia când a fost să ies în oraş calul a început să-şi manifeste un interes straniu faţă de mine.
Întâi, că mă urmărea peste tot. Să zicem că intram la poştă, ei bine, calul mă aştepta răbdător în faţa
poştei. Când mă plimbam într-un parc, îl auzeam tropăind în spatele meu pe aleile parcului.
Trebuie să recunosc totuşi că nu m-a inoportunat niciodată în drumurile mele şi că întotdeauna
a stat la o distanţă respectuoasă, de aproximativ trei, patru metri, în spatele meu. Iar eu poate
că aş fi reuşit să nu-l iau în seamă dacă lumea n-ar fi făcut atîtea comentarii.
„O, ce cal frumos aveţi!“ mi-a spus, din prima zi, doamna Cantonelli.
Ori de câte ori mergeam după pâine domnul Pippidi, brutarul, mă întreba „şi pentru domnul
cal, nimic?“.
La chioşcul de ziare vânzătorul nu se putea abţine, îşi scotea de fiecare capul şi se
uita peste umărul meu murmurînd „ce exemplar reuşit, dumnezeule, ce exemplar!“. Iar în ce-l priveşte
pe domnul Carcalete, care ţine cafeneaua din colţul străzii noastre, el ieşea de-a dreptul în
stradă ca să adape calul ori de câte ori intram eu ca să cer o bere. „Gata, şefu', s-a făcut“ îmi arunca
domnul Carcalete apoi, cu un surâs complice pe faţă.

Cred că am încercat de mii de ori să explic la toată lumea că nu era vorba de „calul meu“. Că eu
n-aveam nimic de-a face cu animalul. Şi că nici familia mea nu avusese niciodată cal. Şi că nici la curse nu
pariasem vreodată. Da, calul mă urmărea...

Ei, şi ce? Şi ce dacă mă urmărea? Faptul că mă urmărea nu era decît o pură întîmplare, aşa
căzuseră sorţii pe mine. Oricui i se putea întîmpla, dacă stăm să ne gândim bine. Şi dacă dormea în faţa
casei mele, ce mare minune că dormea în faţa casei mele? Bine, de acord, calul priveşte
foarte des spre ferestrele camerei mele. Dar ce putea să-nsemne asta? Mult mai de necrezut era
faptul că nimeni nu se gîndise mai din vreme să sesizeze poliţia sau pompierii. Cine a mai văzut
vreodată cal umblând hai-hui pe străzile oraşului? Înţeleg, pisicile, câinii, chiar şi alte animale mici,
dar un cal? Şi mai ales un cal alb?
 Numai că nimeni nu mi-a ascultat în mod serios explicaţiile. La sfârşitul primei săptămâni toată
povestea cu calul devenise deja destul de jenantă pentru mine. Am încercat eu, atunci, să
contactez municipalitatea. Dar nici acolo, bineînţeles, nimeni nu ştia ce trebuia făcut. Nu existau nici
un fel de instrucţiuni precise pentru caii albi rătăcitori. Şi de fapt, mi-au zis dumnealor, atâta vreme cât
nu făcea nici un rău şi nu contravenea ordinii publice, calul era liber să se deplaseze pe străzi şi chiar să-
şi aleagă un stăpân.

La începutul celei de-a doua săptămâni devenise clar pentru toată lumea, chiar şi pentru mine,
că „domnul“ cal se ataşase profund de persoana mea. Cum mă întorceam acasă, se şi instala în
faţa uşii imobilului şi nu înceta să-mi scruteze ferestrele. Îl pândeam şi eu, ascuns după perdelele
de pluş.
Da, acum era evident, calul nu privea decât ferestrele mele. Era ca şi cum ochii săi mari, neobosiţi, ar fi
aşteptat un răspuns. Uneori mă trezeam în timpul nopţii ca să arunc o privire spre stradă. Calul
meu alb era întotdeauna acolo, câteodată tolănit pe trotuar, dar continuu obsedat de ferestrele
mele. În tot acest timp n-a dormit niciodată, n-a nechezat niciodată. Când mai ieşea cineva din imobil ca
să-i dea puţin orz, mesteca în tăcere, fără nici o grabă, într-o demnitate totală.

Iată de ce stau închis în camera mea şi ascult Corelli. M-am săturat să mai îndur aluziile
răutăcioase ale oamenilor. Unde să mai ies? Cui să-i mai explic, ce? Toţi sunt împotriva mea. Chiar şi
locatarii din imobil. În fiecare dimineaţă, doamna Vernescu îmi bate la uşă ca să mă invite la ea, la cafea.
Şi mă cercetează cu o privire curioasă care mă face să văd roşu de furie. Ce naiba poate să vadă ea pe
faţa mea? Şi de ce-mi vorbeşte mereu cu o voce mieroasă? Şi de ce mă întreabă la
sfârşit, de fiecare dată, care sunt intenţiile mele?
Domnul Carcalete, vecinul meu de palier, mă sună câteodată de la birou ca să mă întrebe dacă n-am
nevoie de nimic. Iar domnişoara Matilda cumpără în fiecare zi câte un ziar în plus pe care mi-l strecoară
pe sub uşă. Ca să nu mai vorbesc de portar, care-mi sună la uşă ca să mă întrebe tot felul de absurdităţi.
Ultima oară când i-am deschis a exclamat „A! sunteţi încă aici?!“. Sunt zile când trecătorii se opresc, şi ei,
în faţa imobilului. Se aliniază în spatele calului şi se uită, şi ei, prelung, la feresterele mele. Ce să înţeleg
eu din asta? Pentru ce? De ce? Ăsta e comportament? Mi se face, pur şi simplu, silă.

Dar ascult Corelli. Şi nici nu mă mai apropii de ferestre. Azi sunt exact trei săptămâni de când
mi-a venit calul în faţa casei. În ultima vreme a mai slăbit. Iar din privirile sale urcă o tristeţe care mă
face să mă simt vinovat. În noaptea asta am să iau o hotărâre. Peste o jumătate de oră se va lumina de
ziuă. A venit timpul să cobor.
Bună dimineaţa, domnule cal! Tot în aşteptare, tot singur pe strada pustie? Ne măsurăm din
priviri, nici unul dintre noi nu spune nimic. N-am ştiut niciodată că-i atât de simplu să încaleci pe cal.
Ieşim din oraş în galop. E încă întuneric dar cerul pare mai înstelat decât oricând. O luăm de-a dreptul
printr-un lan de orz! Cât orz! Câtă hrană pentru cai!