Sunteți pe pagina 1din 15

TEMA 1 – PERSPECTIVA “FUNCŢIONALĂ”

REDEFINIREA “PROGRAMULUI” ÎN TEORIA ŞI PRACTICA ACTUALĂ


CUPRINS
de ce şi cum punem în discuţie această perspectivă?
definiţii contemporane ale termenilor:
funcţiune;
program.
ce idei putem extrage din aceste definiţii?
tip şi tipologie;
despre funcţiune şi tipuri de clădiri în teoria arhitecturii;
despre funcţiune şi cum îi răspunde arhitectura;
despre dinamica tipurilor de clădiri.

DE CE ŞI CUM PUNEM ÎN DISCUŢIE ACEASTĂ PERSPECTIVĂ?


1. În tradiţia şcolii noastre, teoria arhitecturii a cuprins până relativ recent un curs de Teoria
programelor de arhitectură. Cursul cuprindea noţiuni generale, cu caracter normativ, privitoare
la diferite programe de arhitectură.

Din perspectiva acestui curs, prin program se înţelegea o categorie largă care circumscrie tipuri de clădiri caracterizate de: o
aceeaşi funcţiune principală / definitorie şi, implicit, de o problematică de proiectare asemănătoare.
Această definiţie (nu suficient fundamentată teoretic, pentru că – la momentul respectiv – noţiunea era ambiguă în literatura de
specialitate în general) ducea implicit la o modalitate de clasificare a tipurilor de clădiri (adică la o tipologie), urmărind cele două
criterii expuse mai sus, şi căutând să sublinieze problematica lor funcţională comună şi acele aspecte relativ precise (în general
tehnice) şi relativ generalizabile (la momentul respectiv). În consecinţă, acestea erau prezentate cu caracter normativ şi
instrumental (cu aplicaţie imediată, “mecanică”) în proiectul de arhitectură.
Problematizarea chestiunilor culturale şi de alte facturi (mai interpretabile) era relativ restrânsă.

Termenul de program a fost preluat la noi din franceză, unde există atât noţiunea de programme, cât şi cea de
programmation, dar care - după cum se va vedea mai departe - a evoluat în timp către o altă accepţiune (care la ora actuală
este relativ comună practicii de arhitectură europene). Din acest defazaj apare şi o anumită ambiguitate în construcţia
acestei “teorii a programelor”, care era mai degrabă un soi de “îndreptar” pentru proiectarea diverselor tipuri de clădiri (bazat
desigur pe experienţa acumulată până atunci), şi nu tocmai o teorie.
De aceea, termenul de building type = tip de clădire, folosit dintotdeauna în limba engleză, este cel mai apropiat de termenul
de program, aşa cum era folosit la noi. Ceea ce înseamnă că ar fi şi mult mai adecvat (şi mai precis) să folosim (şi să
încetăţenim) în limbajul curent denumirea de tipuri de clădiri şi nu de program.
Spre exemplu, pentru a înţelege mai bine de ce această clasificare este greoaie, şi ar fi fost mult mai
uşor de discutat în termeni de TIPURI DE CLĂDIRI, vă prezint o posibilă clasificare în termeni de
“programe”: (1) Programe de locuire domestică, (2) Programe de producţie,
(3) Programe de cult, (4) Programe legate de comerţ, (5) Programe legate de circulaţie de transport, (6)
Programe de turism, (7) Programe militare, (8) Programe legate de învăţământ şi educaţie, (9)
Programe de cultură, de spectacol cultural, de conservare şi expunere / consultare a patrimoniului
cultural, (10) Programe legate de îngrijirea sănătăţii, (11) Programe legate de activitatea sportivă, de
spectacol sportiv şi de exerciţiu sportiv,
(12) Programe legate de loisir / petrecerea timpului liber, (13) Programe legate de activitatea financiară,
(14) Programe legate de exerciţiul puterii legislative, (15) Programe legate de exerciţiul puterii executive,
(16) Programe legate de exerciţiul puterii juridice şi s-ar mai putea găsi şi altele, desigur.
Această clasificare este făcută pornind de la categoriile mari de activităţi din societate.
Se vede clar că această formulă este greoaie şi presupune foarte multe interpretări şi posibilităţi de
reclasificare în general şi în interiorul fiecărei categorii. (S-ar putea face şi altfel: de exemplu, să

6
împărţim programele pentru cultură în programe de spectacol şi programe de conservare şi expunere /
consultare a patrimoniului cultural, şi aşa mai departe, dar şi atunci ar apărea alte chestiuni discutabile
şi – până la urmă – tot la multe subîmpărţiri pe tipuri de clădiri am ajunge).
În plus, categoriile se intersectează şi uneori e greu de încadrat un tip de clădire într-una dintre categorii
(de exemplu, chiar dacă am folosi categoria mai largă de programe de spectacol, atunci ar trebui să
cuprindă şi clădiri de spectacol cultural şi de spectacol sportiv, chiar şi de spectacol de bar de noapte,
dar ele au foarte puţine în comun. Iar barul de noapte s-ar încadra şi la loisir; dar aici ar putea intra şi
clădiri turistice, că este şi acesta un fel de loisir...Unde încadrăm închisoarea? La locuire temporară sau
la exerciţiul puterii juridice?...)
Apoi, tipurile de clădiri care se subsumează unei categorii largi nu au totdeauna o problematică de
proiectare comună (de exemplu, ce avem comun între un camping şi un hotel de lux, dar ambele ar
intra la programe pentru turism).
Evident, înţelegerea lucrurilor este mult mai uşoară şi problematica de proiectare mult mai inteligibilă,
dacă vorbim în termeni de tipuri de clădiri: teatre, stadioane, închisori, locuinţe, muzee, hoteluri... şi,
până la urmă, ea se discută în aceşti termeni.

Din perspectiva acestei definiţii a programelor de arhitectură, există o diferenţă clară între program şi tema de proiect (care
însemna o particularizare a programului, cu precizări mai ales cantitative privind clădirea – de fapt, tipul de clădire – care
urma să se construiască într-un anume loc).
După cum veţi vedea mai departe, noţiunea de program este mult mai apropiată în practica
reală de o temă foarte fundamentată de proiect specific pe un loc dat.

2. Şi în teoria clasică a arhitecturii, în feluritele tratate, au existat aproape totdeauna prescripţii,


sfaturi practice, privind modul în care se proiectează diversele tipuri de clădiri caracteristice
epocilor în care tratatele respective au fost scrise (de la fortificaţii, până la temple şi locuinţe,
sau până la străzi şi pieţe), aşa cum au existat şi cataloage de “modele”, la fel de tributare
momentului.

3. Cu toate acestea, teoria programelor, ca modalitate de predare şi ca parte a teoriei de


arhitectură, nu se mai foloseşte în învăţământul contemporan de arhitectură din lume, fiind
considerată depăşită şi reductivă, deşi calitatea unei “rezolvări funcţionale” a unei clădiri
reprezintă un reper de apreciere (chiar de apreciere estetică, aşa cum se va vedea mai
departe în curs, la perspectiva estetică). Ca urmare a travaliului de modernizare al
învăţământului nostru, de câţiva ani încoace, chestiunile de acest tip se predau la atelier –
când e cazul şi cum se consideră necesar –, în funcţie de subiectul şi scopul proiectului în
curs, şi reprezintă teme de cercetare şi de analiză critică pentru fiecare student.

4. De ce s-a produs aceasta schimbare? Care este motivaţia şi sensul ei? Este numai o reacţie
“anticlasică”? Sau această “teorie” nu se mai acordează cu dinamica societăţii contemporane
şi a problematicii actuale a proiectării de arhitectură, şi cu noile sensuri şi perspective de
abordare a proiectului de arhitectură?

ACESTE ÎNTREBĂRI ADUC ÎN PRIM PLAN CHESTIUNI DE REDIMENSIONARE ŞI REPOZIŢIONARE CULTURALĂ A


PROIECTĂRII DE ARHITECTURĂ ŞI A BAZEI EI TEORETICE.
Pentru a le lămuri vom urmări câteva direcţii:
1. Definiţia actuală a anumitor termeni-cheie, pentru a înţelege atât sensul lor contemporan, cât
şi ambiguităţile folosirii lor în limba română şi în practica de proiectare (ambiguităţi care
parazitează adesea atât discursul, cât şi abordarea proiectului);
2. O scurtă incursiune în teoria arhitecturii în ceea ce priveşte subiectele puse în discuţie;
3. Sensul mai complex al noţiunii de funcţiune în relaţie cu nevoile şi aspiraţiile umane şi cu
dinamica lor.

DEFINIŢII CONTEMPORANE ALE TERMENILOR


(Din MERLIN, Pierre; CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF,2000)
FUNCŢIUNE
Din latinescul functio = exerciţiu normal, activitate proprie, naturală. (Termenul era însă folosit în
limbajul curent în multe limbi, în sensul de rol, utilitate, serviciu, însărcinare, exercitarea unei
însărcinări etc., dar nu era folosit în literatura de arhitectură cu sensul de azi n.n.)
Noţiunea a căpătat un sens specializat abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în matematică, apoi
în biologie (Claude Bernard), de unde a trecut în ştiinţele sociale (Specer şi Durkheim) şi, de aici, în
arhitectură.

7
De aici s-a creat în secolul al XX-lea neologismul funcţionalism, care mai întâi a servit drept
calificativ pentru şcoala de antropologie socială anglo-saxonă (Malinowski, Radcliffe-Brown). A fost
apoi adoptată de Mişcarea Modernă.
În arhitectură şi urbanism, funcţionalismul a reprezentat un termen polemic al cărui scop era
să marcheze opoziţia pionierilor Mişcării Moderne faţă de anacronismul şi inadecvările convenţiilor
formale ale arhitecturii oficiale şi să sublinieze voinţa acestor pionieri de a răspunde nevoilor specifice
ale noii societăţi de masă. Era, într-un fel, o reîntoarcere la conceptul albertian de commoditas (a se
vedea mai departe în curs. N.n).
CIAM-urile şi, în particular, Le Corbusier şi-au apropriat termenul, folosindu-l însă reductiv şi în
mod mecanicist, într-o analitică simplistă a nevoilor umane, pe care le restrâng în patru funcţiuni
principale (muncă, locuit, circulaţie, recreere), fiecare dintre acestea primind un tratament raţional
specific, atât în arhitectură, cât şi în urbanism.
Critica justificată a doctrinei CIAM-urilor a condus la o depreciere nefericită a termenului, care
ar putea fi înţeles într-o accepţiune mai largă şi mai complexă, inspirată din ştiinţele naturii şi biologie,
aşa cum este ilustrată atât de opera arhitectului american Sullivan (inventatorul formulei form follows
function), cât şi de organicitatatea urbanistului Patrick Geddes.
(Pierre Chemillier)

PROGRAM
Etimologic, înseamnă “ceea ce este scris dinainte”. Realizarea unei construcţii se derulează în trei
faze: cea privind elaborarea programului, cea a proiectului şi punerea în operă a şantierului.
În accepţiunea actuală, noţiunea de program este destul de recentă; ea nu era încă
formalizată până în secolul al XIX-lea. Corespundea unei intenţii a aşa-numitului “maître d’ouvrage” (în
română acesta corespunde promotorului, iniţiatorului, clientului; n.n.), care definea destinaţia edificiului
şi obiectivele urmărite (prestigiu, utilitate…). Arhitectul păstra o mare libertate în interpretarea
programului, mai ales în definirea suprafeţelor, destinaţia încăperilor etc. Programul se definea, în
acelaşi timp cu elaborarea proiectului, prin dialogul dintre “print” (principalul promotor în acele vremuri)
şi arhitect.
Noţiunea modernă de program se naşte odată cu definirea profesiunii de “maître d’ouvrage”
(corespondentul relativ al celui care comandă proiectul, client, promotor... din limba română. N.n.).
Programul vizează descrierea cât mai precis posibilă a ceea ce se aşteaptă de la lucrarea comandată
(exigenţele cerute), în termeni calitativi şi cantitativi, înainte de a se face vreun desen sau o alegere
tehnică. Referinţa la un tip arhitectural nu este niciodată absentă, dar distincţia dintre proiect şi
program permite clarificarea responsabilităţilor şi a rolurilor celor implicaţi în edificarea clădirii (de
exemplu, în practica franceză, “maître d’ouvrage” = clientul, adică persoana care decide realizarea
lucrării – în termenii noştri, promotor... – şi ”maître d’oeuvre” = cel care are responsabilitatea stabilirii
proiectului şi a controlului execuţiei, un profesionist al construcţiei, arhitect, inginer, birou de studii,
cabinet de inginerie, n.n.).
Evoluţia cadrului legal (de exemplu, cele referitoare la atribuţiile pe care le are “maître
d’oeuvre”, n.n.) a codificat / reglementat cu mare precizie diferitele etape ale concepţiei şi realizării, din
care prima este elaborarea programului. Acesta reglementează raporturile contractuale dintre maître
d’ouvrage şi maître d’oeuvre. Înmulţirea concursurilor de arhitectură a făcut şi mai necesară
elaborarea unor programe precise, ca referinţă comună pentru toţi concurenţii. S-a obiectat că această
distincţie program / proiect împiedică posibilitatea ca punerea la punct a proiectului să facă să
evolueze programul, sau că marginalizează acest proces. Cu toate acestea, distincţia se impune azi
profesiunii în totalitatea sa.
Un program arhitectural cuprinde:
(1) intenţiile iniţiatorului, fie acestea sociale, politice, culturale etc., cărora clădirea trebuie să le
răspundă;
(2) programul construcţiilor / spaţiilor propriu zise: suprafeţele şi caracteristicile acestora, legături
funcţionale, constrângeri legate de poziţia într-un anumit ambient (accese, orientări...), principii de
concepţie şi de tratare a încăperilor şi a spaţiilor exterioare, exigenţe tehnice etc.
Necesitatea de a pune la punct programele a dus la naşterea specialităţii de programator, ale
cărui atribuţii se referă la definirea programului unui edificiu, luând în considerare adaptarea la
utilizatori. Programatorul evaluează şi clientela potenţială a unui echipament urban şi tinde, din ce în ce
mai mult, să definească şi condiţiile de funcţionare (gestiune, întreţinere, reparaţii). Această
specialitate răspunde exact nevoilor de adaptare a lucrării la destinaţia sa şi la posibilităţile financiare
ale iniţiatorului, după decenii de realizări normative, adesea prea puţin adaptate cerinţelor reale şi
costisitoare.
Se vorbeşte despre program şi în urbanism, pentru a desemna lista, termenele finale şi costul
echipamentelor care trebuie realizate, ca şi determinarea suprafeţelor necesare. Utilizarea grilelor

8
normative nu permite decât o abordare grosieră. Numai buna cunoaştere a condiţiilor locale (structura
demografică şi sociologică, spaţiul disponibil, obiectivele politice etc.) permit elaborarea unui program
de echipare urbană.
Dezvoltarea urbanismului operaţional a condus la punerea la punct a unor programe de acţiuni
coordonate, care să implice diferitele autorităţi administrative şi politice, şi care îşi propun să abordeze
ansamblul de aspecte tehnice, financiare, politice şi sociale ale problemei urbane (ex: Operaţii de
dezvoltare socială a cartierelor, OPAH – Opération programmée de l’amélioration de l’habitat etc).
(Hervé Dupont)

CE IDEI PUTEM EXTRAGE DIN ACESTE DEFINIŢII?


SENSUL ACTUAL AL NOŢIUNII DE PROGRAM este foarte precis şi este total diferit de cel care se
folosea în aşa-numita “teorie a programelor”.
• Sensul actual al noţiunii de PROGRAM este diferit şi de cel de TIP DE CLĂDIRE şi mai complex
decât cel de TEMĂ DE PROIECT (aşa cum o primiţi voi în facultate). El cuprinde astfel şi
anumite specificaţii incluse în ceea ce se numeşte un CAIET DE SARCINI pentru proiectul unei
clădiri.
• Sensul lui este de a face o investiţie cu adevărat profitabilă pentru utilizatorii cărora le este
destinată investiţia şi pentru oraş.
• PROGRAMUL unei clădiri se referă la funcţiune, dar nu la modul general şi reductiv, ci
• în strânsă legătură cu intenţiile (politice, sociale, culturale, economice...) ale clientului, cu
interesul public şi cu locul şi sensul clădirii în oraş. Aceasta conferă funcţiunii clădirii o
complexitate care depăşeşte scopul practic sau simpla destinaţie.
• Detalierea programului cuprinde mai mult decât stabilirea spaţiilor, suprafeţelor, legăturilor
funcţionale şi exigenţelor tehnice, incluzând şi constrângeri ambientale, diferite principii de
concepţie, chestiuni ţinând de conformarea încăperilor şi a spaţiilor exterioare etc. Include chiar
şi o dimensiune strategică, în mod special (dar nu numai) în programele urbane.
• El devine astfel un document cu valoare “reglementară” (mai ales în cazul programelor urbane)
şi joacă un rol important în definirea contractului de proiectare.
• Pentru a putea lua în considerare toate aceste aspecte, face din ce în ce mai mult obiectul unei
specializări – PROGRAMAREA - în cadrul profesiunii.
• De aceea, PROGRAMUL nu are caracter generic, ci este foarte individualizat pentru cazul
particular căruia i se adresează.

Exercitiul vostru de la seminarii, început anul trecut, are legătură cu sensul actual al
programului, atât prin încercarea de a fundamenta intervenţia de reabilitare / ameliorare a
spaţiului “vecinătăţii” pe observaţia atentă a realului, a modului lui de folosire şi generare a
spaţiului (ceea ce exprimă nevoi reale ale locuitorilor), cât şi prin componenta strategică a
intervenţiei pe care o veţi propune la nivel de idei şi argumenta, la sfârşitul semestrului. Este
un fel de mic şi parţial program urban de reabilitare a habitatului.
Ceea ce sperăm să obţinem prin acest exerciţiu didactic nu este numai să vă familiarizăm cu o
problemă actuală a arhitecturii contemporane (foarte acută şi nebăgată în seamă la noi), ci să
vă provocăm spiritul critic şi capacitatea de a vă implica (critic) în elaborarea unei teme de
proiect şi a unui program (un exerciţiu necesar practicării meseriei în secolul al XXI-lea).

SENSUL NOŢIUNII DE FUNCŢIUNE (prea abstractizat faţă de termenii utilitate, scop, destinaţie a
clădirii... – care s-au folosit până la intrarea lui în limbajul de specialitate - , şi redus la aspectele
pragmatice în perioada modernistă) se redefineşte şi se completează din diverse perspective:
antropologică, contextuală, urbană etc., astfel încât noţiunea să poată da seama de complexitatea
scopului unei clădiri şi a sensurilor proiectării.
• Noţiunea capătă astfel o altă complexitate şi o altă dimensiune existenţială şi culturală, care
poate fi urmarită în gândirea de arhitectură.
• Această teoretizare a funcţiunii în termeni contemporani s-ar putea constitui într-o eventuală
“teorie funcţională”, care ar putea include şi dimensiunea cultural-istorică:
- Pe de o parte, o incursiune în modul în care funcţiunea începe să fie conştientizată ca o
componentă estetică a arhitecturii;
- Pe de altă parte, o incursiune (1) în evoluţia arhitecturii tipurilor de clădiri (formele pe care
acestea le-au îmbrăcat în timp şi au intrat sau nu în memoria colectivă) şi (2) în dinamica lor
(chestiunea dinamicii fiind un aspect definitoriu al arhitecturii contemporane).

CHESTIUNEA PROGRAMELOR ŞI A PROGRAMĂRII, A FUNCŢIUNII ŞI A TIPURILOR DE CLĂDIRI


trimite inevitabil la noţiunile de TIP şi de TIPOLOGIE, care – după cum se va vedea din definiţiile care

9
urmează – sunt două categorii largi, folosite în diferite domenii cu interpretări diverse, şi a căror
dimensiune culturală reprezintă un subiect al dezbaterii contemporane.
• Din momentul în care termenii intră în literatura de specialitate (şi deci în atenţia profesioniştilor),
folosirea lor în arhitectură este variată, ca şi definirea / interpretarea lor.
• Miza lor pentru cultura arhitecturală contemporană este multiplu direcţionată: pe de o parte ca
dimensiune a teoriei contemporane, pe de altă parte ca metodă în cercetarea istorică
(înţelegerea modului de evoluţie a oraşului), dar şi ca fundamentare a proiectului contemporan
de arhitectură pe acest tip de cercetare.

Parte din aceste aspecte vor fi discutate la curs, parte în cadrul seminariilor, parte rămâne un
subiect de gândire pentru fiecare dintre voi.
În plus, aceste chestiuni vă pot furniza şi chei de înţelegere a diverselor arhitecturi pe care le
vedeţi în reviste sau a unor teorii (legate sau nu de proiect).

TIP ŞI TIPOLOGIE
(Din MERLIN, Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF,2000, la care am adăugat şi alte
dicţionare generale)

TIP
Desemnează la origine “tiparul sau modelul care determină forma unei serii derivate din el. Se
foloseşte cel mai adesea în sens figurat... Prin extensie, a ajuns să definească orice “lucru” (être)
concret, real sau imaginar care este reprezentativ pentru o clasă de “lucruri”... (şi finalmente) o
schemă generală de structură” (Lalande). Termenul este utilizat atât în logică, cât şi în ştiinţele naturii
şi cele umane.
Deorece definiţia din Lalande face parte din istoria definirii termenului, vă dau mai jos şi
accepţiunile lui curente actuale:
Din NOUVEAU PETIT ROBERT, Dictionnaire de la langue francaise, 1993:
TIP: Din latinescul typus = model, simbol; din grecescul tupos =amprentă, marcă.
Tehnic: piesă punând o amprentă destinată reproducerii unor amprente similare; matrice.
Didactic: Element figurat sau fapt pe care îl considerăm “amprenta” sau “reflexul” unui concept.
Filozofic: Model ideal determinând forma unei serii de obiecte; concept abstract şi generic
considerat un astfel de model (=> arhetip, prototip, stereotip).
Curent: (1) Concept exprimând esenţa unui ansamblu de obiecte sau de persoane; ansamblul
imaginilor corespunzând mai mult sau mai puţin exact unui astfel de concept; (2) Ansamblu de
caractere organizate într-un tot, care constituie un instrument de cunoaştere prin “abstracţie
raţională” (A. Cournot) şi care permite distincţia dintre categorii de obiecte, de indivizi, de fapte
(=> clasa, specie, familie, gen, model) (N.n)

În arhitectură conceptul a fost definit de Quatremère de Quincy în Dictionnaire de l’architecture (Paris,


1832).

TIPOLOGIE
Este un neologism (secolul al XX-lea); etimologic înseamnă ştiinţa tipului; a fost creat pentru a
desemna metoda de observaţie a tipurilor umane, începând din anii 1960, când a fost lansat de un
articol al lui G.C. Argan (H.Sedelmayr Festschri∫t, 1962; imediat reprodus şi tradus), care
redescoperea şi reinterpreta conceptul de tip al lui Quatremère de Quincy.
De atunci, asociat adesea cu cel de morfologie, a cunoscut o largă folosire, la început în Italia,
apoi în restul Europei şi în SUA, legat de reînnoirea speculaţiei teoretice asupra arhitecturii şi
urbanismului care a urmat eşecului Mişcării Moderne.
În arhitectură desemnează, la modul general, orice operaţie de clasificare a edificiilor, a
obiectelor şi a spaţiilor, care utilizează categoria de tip.
Clasificarea tipologică îndepărtând elementele variabile, considerate ca non-semnificative,
tipul reprezintă deci o abstractizare care dă seama de o anumită regularitate, în dublu sens: ceea ce
se repetă şi ceea ce serveşte de regulă. Astfel, el poate fi opus “standardului” sau “modelului”, înţeles
ca “obiect care trebuie repetat ca atare”, în vreme ce “tipul este un obiect după care fiecare îşi poate
concepe lucrările, care nu vor semăna între ele” (QQ, op.cit., art Type). Reducerea la scheme
tipologice se bazează pe o raţiune comună care îmbracă forme diferite, conform diverşilor autori:
raţiune originară a lucrurilor (QQ), structură subiacentă şi convenţie (Argan, Colquhoun, Raymond...),
raport dialectic al edificiilor cu ansamblul urban (Aymonino), mod operator al proiectului (Rossi),
principiu ontologic (A.Vidler, The Third typology, în Opposition 7, NY, 1977).
Stabilirea unei corelări între noţiunile de generalitate şi de pertinenţă implică definirea criteriilor
şi a sistemului de referinţă care fondează această pertinenţă. Fiecare definiţie a tipului trimite deci la

10
un câmp disciplinar (sociologie, arhitectură, istoria artei, geografie) şi la o teorie (a proiectului, a
culturii, a producerii de spaţiu...), ceea ce explică evoluţia şi diversitatea acestei noţiuni de-a lungul
istoriei. De aceea, există adesea distanţe mai mari între două definiţii ale tipului decât între cele ale
tipului şi noţiunile învecinate, cum ar fi cea de gen la Alberti şi la J.F. Blondel sau cea de caracter a lui
Boullée. De exemplu, “tipurile ideale” de oraşe pe care le propune Max Weber utilizând criterii socio-
economice, se opun tipurilor pur formale şi transsocietale ale lui Aldo Rossi, sau – şi mai mult – ideii
după care noţiunea de tip nu îşi găseşte pertinenţa decât dacă se referă la structura de corespondenţe
dintre forma spaţială şi valorile practice şi simbolice pe care i le atribuie tipului grupul social căruia îi
este destinat.
În această ultimă definire, tipul nu este considerat o simplă categorie de clasificare, ci ca o
formă de producţie a spaţiului. El reprezintă astfel ansamblul de convenţii care, într-o societate anume,
constituie “ideea de casă” (de exemplu), adică partea implicită a comenzii, a ceea ce aşteaptă
utilizatorul de la constructor. H. Raymond numeşte “comutare” raportul care se stabileşte – prin
intermediul tipului - între spaţiul locuitorului şi practica specializată a constructorului (H.Raymond,
L’architecture, les aventures spatiales de la raison, Paris, 1984). Tipul, reproductibil ca un tot,
articulează prin convenţie diverşii factori care îl determină - şi a căror transformare o antrenează - şi pe
cea a tipului, dar fără să fie incompatibil cu permanenţă şi persistenţă pe o perioadă lungă a
elementelor tipului. Această durabilitate poate fi explicată prin două raţiuni.
Prima ţine de relativa stabilitate a modelelor culturale şi de anumite structuri mai profunde ale
spaţialităţii. Viollet-le-Duc remarca deja că “în arta arhitecturii, locuinţa este cea care caracterizează cel
mai bine moravurile, gusturile, practicile curente ale unei populaţii; (dar) ordonanţa ei, ca şi distribuţia
clădirii, nu se modifică decât pe perioade foarte lungi” (Dictionnaire raisonné de l’architecture, art.
“maison”, Paris,1854-1859).
A doua este că tipul nu este un simplu produs, ci un element constitutiv al unei culturi: “Atunci
când un grup se inserează într-un spaţiu, el îl modifică după imaginea lui, dar – în acelaşi timp – el se
şi pliază şi se adaptează lucrurilor materiale care rezistă; grupul se închide în cadrul pe care şi l-a
construit. Imaginea mediului exterior şi a raporturilor stabile pe care le întreţine cu acesta fac ca ideea
pe care grupul şi-o face despre el însuşi să treacă pe primul plan” (M.Halbwachs, La mémoire
collective, Paris, 1950). Astfel, în chip de convenţie, tipul poate face obiectul unei contestări care este
manifestarea, de exemplu, a schimbării de statut a comanditarului sau, mai mult, a poziţiilor critice ale
arhitectului. Noţiunea de tip este deci utilă atât istoriei arhitecturii şi istoriei societăţii (C.Devillers şi
B.Huet, Le Creusot, 1981), cât şi criticii arhitecturale (A.Colquhoun, Essays in Architectural Criticism,
Cambridge,Mass, 1981).
Se poate încerca un scurt istoric al genezei noţiunii de tipologie. Din Renaştere, Alberti
propune o clasificare a edificiilor în raport cu cea a grupurilor sociale: “dacă vrem să clasificăm într-un
mod adecvat felurile de edificii şi diversele părţi în interiorul fiecărui fel, metoda unei asemenea
anchete impune, în toate cazurile, să punem complet în lumină diferenţele care există între oameni;
căci edificiile sunt făcute pentru ei şi se schimbă odată cu funcţiunile pe care le dezvoltă nevoile lor (De
re aedificatoria, 1.IV, cap.I). Anumite tratate ulterioare (Sesto libro a lui Sebastiano Serlio) cuprind o
anchetă asupra tipurilor de locuinţe existente şi propun, pentru folosinţa profesioniştilor (maitre
d’oeuvre), o regularizare şi o dezvoltare a seriei prin “invenţie” (aceasta se referă la interpretările
posibile faţă de regulă. N.n). În secolul al XVII-lea, diverse manuale, ca acela al lui Le Muet (Manière
de bien bastir pour toutes sortes de personnes, Paris, 1623), au finalitatea practică de a furniza
modele viabile din punct de vedere tehnic şi social, întărind astfel poziţia arhitectului în raport cu cea a
meşterului-constructor. Tipul cultural, implicit reprodus, poate astfel să devină un tip arhitectural,
obiectul unui corp de cunoştinţe profesionale, susceptibil să fie reprodus ca o formă autonomă în
raport cu condiţiile sociale iniţiale care i-au dat naştere.
În gândirea clasică, Raţiunea este încă – în mod indisolubil – Ordinea care gestionează
universul şi sistemul pe care aceasta îl reprezintă. Tipul este o figură a principiului original revelat
(Templul lui Solomon) sau a unui principiu natural (Cabana primitivă). Ultimul teoretician clasic,
Quatremère de Quincy este şi primul care formulează o teorie a tipului. Acesta este “germenul
preexistent”, “originea şi cauza primitivă”, “raţiunea originară”, pe care este convenabil să o imităm
după ce am îndepărtat forma contingentă. Inspirându-se în special din Bellori, el defineşte opera de
artă ca pe un proces de “imitaţie” (nu de copiere, căreia termenul i se opune) a naturii, compusă dintr-o
succesiune de momente: alegerea formelor sau a “frumuseţilor formelor parţial răspândite în natură
asupra mai multor indivizi”, reunirea sau generalizarea acestor frumuseţi într-un “frumos ideal”,
transpunerea sau transformarea care se efectuează urmărind figurile apropriate fiecărei arte, figuri
care “pot fi aduse aproape toate la ideea generală de metaforă” (De l’imitation, Paris, 1823).
Când G.C. Argan revine la noţiunea de tip, el investeşte conceptele de civilizaţie şi de istorie
cu un rol analog celui pe care natura îl juca la Quatremère de Quincy: “Tipurile istorice (...) nu vizează
satisfacerea exigenţelor practice contingente, ci răspund exigenţelor profunde pe care le estimăm ca

11
fundamentale şi constante, cel puţin în limitele unei civilizaţii determinate”. Argan emite “ipoteza tipului
ca punct de plecare a proiectării”. “Momentul tipului” înseamnă “reunirea patrimoniului de imagini”
golite de valoarea lor specifică şi reduse la nivelul de schemă, ceea ce implică “suspendarea judecatei
istorice”. “Prin intermediul reducerii la tip, artistul se eliberează de influenţele condiţionate de o formă
istorică determinată, o neutralizează, consideră trecutul ca un fapt încheiat, şi deci nesusceptibil de
dezvoltare”. Momentul tipului este astfel un “moment negativ”, care impune artistului necesitatea
invenţiei, sau “momentul definirii formale” (op.cit).
Mişcările de idei legate de arhitectura urbană (S.Muratori, C.Aymonino, A.Rossi, G.Grassi...)
pun în evidenţă structurile formei urbane ca o componentă esenţială a culturii şi ca metodă a
proiectului de amenajare urbană. În viziunea sincronică pe care Carlo Aymonino încearcă să o
articuleze cu analiza istorică, tipul este numai un element căruia trebuie să i se găsească raportul cu
morfologia urbană (Lo studio dei fenomeni urbani în La citta di Padova, Roma, 1970). Aldo Rossi (şi R.
Krier; N.n.), din contră, tinde să reducă tipul la invarianţi formali, detaşaţi de originea lor socială şi
istorică, şi care, indiferent de circumstanţă, rămân pentru arhitect “un mod de a înfrunta realitatea”
(L’architettura della città).
Astăzi, alături de aprofundarea ipotezelor lui Aymonino şi de aportul sociologiei franceze –
ilustrat mai ales de J.Castex, J.-Ch. Depaule şi Ph. Pannerai (Versailles, lecture d’une ville, Paris,
1980; Elément d’analyse urbaine, Bruxelles, 1980) –, se întâlneşte şi o folosire pur iconologică a tipului
în arhitecturile numite postmoderne, care manipulează semnele unei urbanităţi şi a unei istoricităţi
mitice, detaşate atât de condiţiile reale ale existenţei lor istorice, cât şi de modelele sociale
contemporane, fără ca recursul la tip să fie acel “moment negativ” în care Argan vedea condiţia
invenţiei formale.
(Christian Devillers)

CÂTEVA OBSERVAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU ACESTE DEFINIŢII:


Ca orice definiţie de dicţionar serios, această definiţie e un text dificil, (1) pentru că sintetizează într-un
spaţiu restrâns evoluţia noţiunii şi diversele interpretări ale ei în domeniul arhitecturii, (2) pentru că face
referire la nume şi teorii pe care nu neaparat le cunoaşteţi. Pentru a vă uşura lectura, subliniez câteva
aspecte:
• Folosirea în arhitectură este nouă (sec. XIX), până atunci utilizându-se alţi termeni precum gen, fel, sau
direct denumirea clasei / grupului de obiecte. (Aceste “obiecte” puteau fi foarte diferite: modelul
ordinelor clasice, genuri de clădiri...);
• Devine o categorie culturală mai largă în dezbaterea de idei a secolului al XX-lea (Argan);
• În arhitectura contemporană, el este interpretat de diverşi autori în mai multe feluri, ceea ce arată
bogăţia noţiunii şi duce atât la înţelegerea mai nuanţată a realităţii şi la ordonarea ei, cât şi la
fundamentarea proiectării, astfel încât aceasta să poată răspunde diversităţii realităţii;
• Ca INSTRUMENT DE CLASIFICARE (ordonare a unei realităţi foarte diverse), presupune introducerea
anumitor criterii cu relevanţă pentru scopul urmărit (criterii care pot fi de foarte multe naturi: de la
filozofice până la formale sau tehnice....). Ca exemplu, amintiţi-vă, vă rog, tipologia de locuire de anul
trecut şi scopul pentru care am discutat-o după anumite criterii anume.
• Ca TIP FORMAL, poate fi înţeles atât ca “model ideal” (fundamentat pe anumite raţiuni, mai mult sau
mai puţin filozofice şi pe un anume sistem de referinţă), cât şi în sens iconologic, de formă înzestrată cu
anumite semnificaţii, în virtutea cărora este introdusă în proiect (ex.: postmoderniştii).
• Ca FORMĂ DE PRODUCERE A SPAŢIULUI (punând în relaţie forma spaţială cu modul de utilizare al
spaţiului, valorile practice şi simbolice ale comunităţii...) este aplicat atât în cercetarea istorică
(înţelegerea modului în care se generează formele urbane şi arhitecturale), cât şi în proiect, ca punct de
plecare al proiectării (de ex., analiza tipo-morfologică, bază a intervenţiei contemporane). Această
abordare a proiectului a creat importante “şcoli” în arhitectură.

VĂ ROG SĂ CITIŢI CU ATENŢIE TEXTUL ŞI SĂ CĂUTAŢI EXEMPLE CARE SĂ EXPLICE


DIFERITELE INTERPRETĂRI ŞI SENSUL LOR:
Parte dintre acestea vi le-am mai explicat la curs.
Parte vor mai fi discutate şi la seminarii.
Subiecte de gândire pentru examen:
ÎN URMA ACESTEI LECTURI, CUM COMENTAŢI “PROIECTUL-TIP”, FOLOSIT DIN PLIN ÎN PROIECTAREA
ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ?
TOT ÎN URMA ACESTEI LECTURI, CUM FACEŢI DISTINCŢIA DINTRE “LOCUINŢA-TIP” ŞI TIPUL DE
LOCUINŢĂ MEDIEVALĂ CONSTITUITĂ ÎN ORAŞUL CENTRAL EUROPEAN?

DESPRE FUNCŢIUNE ŞI TIPURI DE CLĂDIRI ÎN TEORIA ARHITECTURII


Vitruvius Polio (Zece cărţi de arhitectură De architectura libri decem, ~sec. I î.e.n.):

12
• Introduce categoriile de utilitas, firmitas, venustas, dar nu le dezvoltă într-o teorie şi nici nu
structurează tratatul după aceste categorii. Aceste categorii (care vor avea o lungă posteritate)
sunt – după Vitruviu – cele trei condiţii la care trebuie să răspundă arhitectura. Mai târziu vor fi
numite atribute ale arhitecturii, ceea ce le schimbă sensul iniţial;
• Cea de utilitate (utilitas): printr-o împărţire corectă care să îngăduie folosirea fără piedici a
încăperilor şi o distribuţie corespunzătoare [potrivită] şi măsurată [cu măsură] a fiecărui fel de
edificiu [a fiecărui gen] după orientarea lui. (I,6,9)
Reiese că leagă chestiunea funcţională a folosirii unei clădiri de chestiunea distribuţiei corecte
a spaţiilor, ţinând cont de orientare, şi chiar de chestiunea dimensionării şi conformării lor,
ambele potrivite scopului.
• Cuprinde în carte prescripţii privind modul de construire a unor tipuri de clădiri (le numeşte
genuri: mai ales temple, dar şi ceva despre teatre şi locuinţe privilegiate) + alte construcţii
(ceasornice, maşini de război, instalaţii hidraulice, construcţii de geniu civil etc., care intrau în
atribuţiile arhitectului) + câte ceva despre tipuri de spaţii urbane (pe care le numeste cu numele
lor: strada, piaţa...).

Alberti (De re aedificatoria, Despre edificare, 1454)


• Primul tratat modern de arhitectură, care încearcă să stabilească regulile şi principiile proprii
domeniului edificării. Arhitectura ocupă un loc prim în ansamblul artelor, fiindcă este singura
care poate să satisfacă concomitent trei niveluri ale motivaţiei umane: necessitas, commoditas,
voluptas.
• De aceea, tratatul este structurat după aceste registre:
- NECESITAS (pe care îl mai numeşte uneori în text şi utilitas sau usus, dar în sens mai
complex decât la Vitruviu) se referă la ceea ce ţine de:
- soliditas: condiţiile legate de construcţie (condiţii de sol, orientare, materiale...);
- utilitas: condiţii care ţin de natura umană  o primă sociologie a nevoilor umane;
- COMMODITAS = răspunsul pe care îl dă arhitectul (prin proiect şi clădire) cerinţelor umane –
utilitas – în orice domeniu de activitate, cerinţe pe care oamenii le reformulează permanent;
- VOLUPTAS = registrul plăcerii superioare, şi ea o nevoie umană;
• Cărţile IV şi V (din registrul commoditas)  o primă “teorie a programării”: clasifică edificiile în
raport cu grupurile sociale (a se vedea în definiţia “tipologiei”, cf.supra) şi cu destinaţia lor în
cadrul oraşului;
- edificii cu caracter public (îl numeşte şi ”universal”);
- edificii cu caracter particular (îl numeşte şi “comun”);
• Şi el face anumite prescripţii privind proiectarea acestora, dar într-un mod mult mai complex
(conform structurii tratatului, care descompune edificarea în 6 componente sau niveluri ale
proiectului: regio, area, partitio, paries, tectum, apertio), şi deci mai puţin instrumental sau
orientat către o abordare normativă a tipurilor de clădiri. El încearcă să găsească principii ale
edificării!
• Ceea ce este remarcabil – şi se va pierde ulterior – este modul foarte complex de a înţelege
nevoile umane şi dinamica lor, care ar însemna funcţiunea unei clădiri.
În general, în tratatele care urmează,
• chestiunea funcţiunii este inclusă în ideea de utilitate, destinaţie a clădirii şi de distribuţie (în
mare, modul de distribuţie al spaţiilor într-o clădire în legătură cu uzajul lor);
• De aceea, în multe tratate apar propuneri de astfel de distribuţii (sub forma de planuri / scheme
de planuri şi de prescripţii), care să poată fi folosite, adaptate de ceilalţi arhitecţi. Exemplele sunt
multiple. Unele dintre acestea sunt chiar un fel de “cataloage de modele” (un fel de inventare ale
diverselor moduri de distribuţie), pentru diverse tipuri de clădiri;
• Ceea ce înseamnă că, în timp, chestiunea funcţiunii nu evoluează către problematizare,
teoretizarea chestiunii, ci spre normarea şi instrumentalizarea ei (aplicarea cât mai directă în
practică);
• Reţineţi şi că toate acestea se bazau pe tradiţia clasică, academică, (pe “limbajul clasic”),
caracter care este evident depăşit de noua problematică a arhitecturii moderne (noi tipuri de
clădiri, noi tehnologii, nou vocabular şi noi sintaxe).
th
Ultimul tratat pe această linie: HAMLIN, Talbot, Forms & Functions of the 20 Century Architecture
– 1952, care include şi tipuri de clădiri apărute în perioada modernă, încercând să culeagă şi să
sistematizeze (tot cu caracter instrumental) experienţa acumulată până atunci – deci şi cea modernă
(în măsura posibilului, deoarece compoziţia “liberă” aduce o varietate greu sistematizabilă);
• Relativ în linia acestuia, se înscriu azi publicaţiile cu caracter monografic (cărţi sau numere de
reviste dedicate unui tip de clădire: şcoli, hoteluri, muzee...), care prezintă selecţii de proiecte şi

13
realizări, însoţite sau nu de studii introductive critice (pot include studii istorice, teoretice, privind
tendinţele în curs, eventual şi viitoare...).
Funcţionaliştii: simplifică şi dau funcţiunii un caracter mai abstract.
• Ei înlocuiesc diverşii termeni anteriori (în general destul de concreţi) prin cel de funcţiune, care
capătă astfel un caracter mai imprecis şi abstract;
• Sub urgenţa elaborării unei noi teorii, ei simplifică şi reduc necesităţile la cele 4 funcţiuni
esenţiale (mai ales în dezbaterile din CIAM-uri);
• În plus, introduc – tot sub semnul urgenţei, al economicităţii, al aplicării tehnologiilor industriale
etc. – ideea de “proiect-tip” în mod special pentru locuinţe, care este diferit de “modelele”
anterioare în circulaţie. VĂ ROG SĂ VĂ GÂNDIŢI PRIN CE?
Caracterul normativ / prescriptiv (important pentru proiectant)
• Este preluat astăzi de publicaţii de tip Neufert sauTime-Saver, care furnizează informaţiile
elementare, legate de dimensionare, obligativităţi funcţionale etc.,
• Acestea se refac / reeditează periodic, dat fiind că foarte multe aspecte se modifică dramatic în
momentul actual (aşa cum s-au modificat şi în timp; a se vedea mai departe Despre dinamica
tipurilor de clădiri).
ATUNCI, CE AR MAI FI ÎNCĂ DE SPUS?
Caracterul normativ fiind preluat de publicaţii specifice, de tip Time Saver/Neufert, rămâne
problematizarea anumitor aspecte semnificative ale diferitelor tipuri de clădiri, care ţin de FORMELE
SPECIFICE pe care le iau diversele tipuri de clădiri (dintre care unele capătă valori speciale), ceea ce
presupune:
• atât o interpretare mai largă a funcţiunii (mai aproape de sensul albertian),
• cât şi înţelegerea dinamicii diverselor tipuri de clădiri.

Nu întâmplător, PEVSNER, Nikolaus, în The History of Building Types, scrisă în 1976


(neterminată), pune accentul asupra evoluţiei formale în legătură cu spiritul diverselor epoci, asupra
modului în care diversele tipuri de clădiri şi-au împrumutat reciproc forme, au consacrat anumite
forme (cu semnificaţii specifice) care au devenit “modele” şi au stimulat apariţia anumitor expresii
arhitecturale. De asemeni, urmăreşte şi modul în care se produc schimbările funcţionale şi în care
aceasta s-a reflectat în proiectare.

DESPRE FUNCŢIUNE ŞI CUM ÎI RĂSPUNDE ARHITECTURA


RELAŢIA FUNCŢIUNE – SPAŢIU FUNCŢIONAL – CLĂDIRI – TIPURI DE CLĂDIRI
• Omul ca fiinţă biologică, simbolizatoare şi socială + planurile de existenţă umană => nevoi
materiale şi spirituale împletite, nevoi simbolice, aşteptări culturale etc., individuale şi de grup /
sociale (a se revedea Cursul 1-ALO- Perspectiva antropologică).
• Nevoile umane se traduc în diverse activităţi cu caracter practic, dar şi în urmărirea unor stări
emoţionale, trăiri de diferite naturi (derivate din nevoile de simbolizare, de joc, de comunicare,
de identitate, de stimulare şi satisfacţie senzorială şi intelectuală..), care se împletesc cu primele
şi de care omul şi comunităţile umane au nevoie.
• Activităţile se desfăşoară în spaţii / clădiri, dar formele acestora – după cum ştim din semestrul
trecut - nu rezultă doar din scopul lor practic, ci din tot ce compune modul de viaţă, cu
dimensiunile lui spirituale, culturale etc., (fie ele perene şi / sau trecătoare).
• Activităţile propun, în termeni măsurabili (cu caracter mai normativ:
dimensiuni, legături obligate, alte tipuri de exigenţe), CE se petrece
într-o clădire, scopul ei practic.
• Scopul practic al unei clădirii joacă, într-un anume fel, rolul subiectului
în literatură sau în arta figurativă (a se vedea mai târziu interpretarea
estetică a lui N. Hartmann). Dar poate fi acesta singurul scop al
proiectării unei clădiri?
• Celelalte aspecte care se împletesc cu scopul practic dau seama mai
ales despre CUM vor oamenii să se petreacă acea activitate, şi CE
AŞTEAPTĂ în plus individul şi / sau comunitatea umană de la acea
clădire (ceea ce e mai greu de exprimat în termeni cuantificabili) şi
introduc chestiuni de ambianţă, de expresie formală etc., toate
chestiuni esenţiale ale proiectării şi care, în final, duc la soluţia
specifică.
• Toate acestea împreună se constituie în FUNCŢIUNI ale clădirii. De aceea conceptul de
FUNCŢIUNE este şi greu de definit fără să devină inhibitor / reductiv pentru proiectare.

14
• Văzută astfel, funcţiunea este o noţiune generală care trebuie să
desemneze tot ce presupune nevoia de a construi într-un anumit
scop: la ce foloseşte oamenilor (indivizi şi comunităţi) acea clădire, din
toate punctele de vedere enumerate mai sus.
• Funcţiunea nu înseamnă numai scopul practic al unei clădiri, ceea ce
este reductiv şi scoate din discuţie alte scopuri, de alte facturi, cerute
de nevoile de simbolizare, semnificare, importanţa / valoarea acordată
clădirii etc.
• Deşi se vorbeşte despre FUNCŢIUNEA unei clădiri, de fapt e mai
corect să vorbim despre FUNCŢIUNILE unei clădiri.
• Marea diversitate a clădirilor şi spaţiilor construite poate fi clasificată după diverse criterii, astfel
încât ea să poată fi ordonată şi problematizată  tipuri de clădiri.
• Cel mai frecvent şi în virtutea tradiţiei, criteriul principal este cel al destinaţiei practice a clădirii;
dar, în termeni umani, aceasta nu poate fi singura funcţiune a clădirii.

FUNCŢIUNILE UNEI CLĂDIRI AR TREBUI INTERPRETATE ÎN MOD MAI CUPRINZATOR:


a) prime – ţin de scopul practic = pragmatice:
• specifice = denumesc / definesc, în general, tipul de clădire:
- principale = cele fără de care nu se poate defini tipul de clădire ca atare;
- secundare = completează şi fac mai complexă funcţiunea specifică principală;
• nespecifice = înlesnesc funcţiunea specifică, putând fi aceleaşi pentru multe tipuri de clădiri:
- de legătură (de circulaţii orizontale şi verticale);
- auxiliare (pentru igienă, regenerare, depozitare etc);
b) secunde (nu secundare!) – ţin de semnificaţia şi importanţa clădirii:
• însoţesc totdeauna scopul practic;
• uneori devin cele mai puternice, mai importante - ex.: clădiri de cult, unele clădiri comemorative;
• alteori pot transforma funcţiuni secundare în principale, sau chiar funcţiuni nespecifice în
funcţiuni specifice - ex. Opera lui Garnier din Paris.

ATENŢIE: CONFUZIE CURENTĂ: Funcţiunea nu este spaţiu, nu trebuie confundată cu


denumirea specifică a spaţiului care o adăposteşte, confuzie frecventă în limbajul curent de
arhitectură: de ex., clădirea are următoarele funcţiuni: vestibul, bucătarie, baie, camera de zi....

PORNIND DE LA ACESTE FUNCŢIUNI, SPAŢIILE CARE COMPUN O CLĂDIRE se pot ierahiza


astfel:
a) funcţiunile pragmatice cer fără excepţie diverse spaţii care pot fi:
• spaţii specifice, caracteristice tipului respectiv de clădire, care – la rândul lor - pot fi:
-spaţiile principale (pt. funcţiunile principale) – fără de care tipul respectiv de clădire
nici nu ar exista;
-spaţii secundare (pt. funcţiunile secundare) – le completează pe primele în mod
specific.
• spaţii nespecifice, spaţii interstiţiale sau încăperi care completează funcţionarea celor specifice,
cum ar fi:
- diverse spaţii de legătură (circulaţii, scări, coridoare etc.);
- diverse spaţii auxiliare (spaţii administrative, grupuri sanitare, vestiare, windfang-uri,
centrale termice, de ventilaţie etc.).
De aici, se pot problematiza chestiunile generale legate de proiectarea diverselor tipuri de clădiri, atât
chestiuni cu caracter mai tehnic şi normativ, cât şi teorii ale proiectului şi diagrame.
Louis Kahn, de exemplu, pornind de la înţelegerea critică a funcţiunilor unei clădiri, folosea, în
proiectarea sa, teoria spaţiilor servite şi servante, ceea ce îl ducea la o mare claritate a
proiectului şi contribuia la expresia plastică, care îi este proprie. Aceasta se regăseşte şi în
primele proiecte ale lui Mario Botta (care a şi lucrat pentru Kahn când era student).
b) funcţiunile secunde se reflectă în general în forma clădirii / spaţiilor prin:
• importanţa / valoarea acordată unor spaţii, de unde poate rezulta o nouă ierarhie spaţial-
funcţională, care o corectează / modifică pe cea rezultată din funcţiunile pragmatice sau care o
completează şi îmbogăţeşte;
• atmosfera, ambianţa spaţiilor care compun clădirea (chiar şi a celor nespecifice);
• caracterul, expresia şi locul clădirii în spaţiul public, care vine din importanţa acordată tipului
respectiv de clădire în cadrul oraşului şi pentru comunitate.

15
DE AICI, LUCRURILE SE LEAGĂ DIRECT DE CHESTIUNEA ESTETICĂ ŞI DE RELEVANŢA
ALTOR MODURI DE A STUDIA PROBLEMA FORMEI ÎN ARHITECTURA DIVERSELOR
TIPURI DE CLĂDIRI:
- un alt mod de a parcurge evoluţia arhitecturii, prin prisma dinamicii diverselor tipuri
de clădiri;
- evidenţirea rolului anumitor tipuri de clădiri în evoluţia arhitecturii;
- depistarea unor “arhetipuri” spaţiale / formale intrate în memoria colectivă cu
anumite semnificaţii.

TOATE ACESTEA POT FURNIZA IDEI SEMNIFICATIVE PENTRU PROIECT:


- evidenţierea relaţiilor de semnificaţie dintre anumite tipuri de clădiri şi oraş  dă
indicaţii privind elaborarea temei şi alegerea sitului optim şi / sau în proiectarea
urbană.

LA CURS AM DISCUTAT EXEMPLE REFERITOARE MAI ALES LA CLĂDIRILE TEATRALE.


PENTRU EXAMEN, VĂ ROG SĂ CĂUTAŢI ŞI ALTE EXEMPLE.

EXPRESIA ESTETICĂ A FUNCŢIUNII ÎN TEORIA ARHITECTURII


În general se poate afirma că, până la funcţionalişti, chestiunea funcţională nu a
intrat într-o estetică a arhitecturii (la fel cum este ignorată şi chestiunea constructivă).
În tratate, estetica arhitecturii era, în general, legată de estetica proporţiilor (la aceste
chestiuni se va mai reveni pe parcursul facultăţii).
Cu toate acestea, în anumite momente, această relaţie a apărut, chiar dacă nu în
mod foarte explicit sau în prim plan.
Se poate urmări o filiaţie a ideilor, de unde reiese că anumite idei, care sunt
considerate moderne, îşi au astfel originea în idei mai vechi.

• Vitruviu
- lăsa să se întrevadă faptul că poate exista o legătură între frumuseţea clădirii (simetria,
armonia, proporţia) şi anumite aspecte pe care azi le-am numi funcţionale, dar el nu
construieşte nici o teorie în acest sens (aceste remarci ţin de bunul său simţ);
- mai mult, el consideră cele trei condiţii ca fiind inseparabile;
- interpretarea mai târzie a condiţiilor ca atribute distincte va duce la separarea registrului
estetic de cel constructiv şi de cel funcţional.
• Alberti
- deşi are un registru separat al voluptas (frumuseţea superioară bazată pe filozofie), el
distinge o frumuseţe care reiese din commoditas, din modul în care se răspunde
necesităţilor;
- frumuseţea este plasată şi sub semnul lui decorum, adică al convenienţei (concept foarte
folosit apoi în teoria clasică a arhitecturii, adică acord între forma / modul în care e
compusă o clădire şi scop), care are două dimensiuni, una socială şi etică, alta formală şi
estetică. Deci modul în care se răspunde necesităţilor este susceptibil să participe la
frumos.
• Conceptul de caracter apare în teoria franceză, prin mai mulţi reprezentanţi:
- derivă din şi este direct legat de conceptul de convenienţă (raportul dintre destinaţia
clădirii şi felul în care se exprimă aceasta);
- apare pentru prima oară la Germain Boffrand (Livre d’architecture, 1745), prin analogie cu
arta poetică: arhitectura trebuie să vorbească omului într-un limbaj potrivit despre
caracterul propriu al celui care o locuieşte;
- Jacques-Francois Blondel (Cours d’architecture, 1771-1777): Aparenţa unei arhitecturi
trebuie să se armonizeze cu construcţia şi cu distribuţia interioară; faţada trebuie să dea
seama despre destinaţia şi distribuţia interioară a edificiului. Ordonanţa elementelor
arhitecturale trebuie să exprime un fel de “poezie mută”, care înseamnă un “stil adevărat”
(ideea de adevăr în arhitectură, preluată apoi de alţi teoreticieni, şi din care se dezvoltă
cea modernistă de sinceritate a arhitecturii);
- Claude-Nicolas Ledoux (L’architecture considérée sous le rapport de l’art, des moeurs, et
de la législation, 1804), propune (în cadrul unei societăţi egalitare, utopice) o “arhitectură
vorbitoare” (architecture parlante) care trebuie să reflecte nu condiţia socială a
proprietarului, ci activitatea profesiunilor care se petrece în interior (casa administratorului
apelor este străbătută de un râu, cea a dogarului e în formă de roată etc.);

16
- Etienne-Louis Boullée (Essai sur l’art, 1791-1793) reia ideea de poezie a arhitecturii:
noţiunea de “usage” / uz / folosinţă / scop, care la începutul secolului denota executarea
unei funcţiuni (şi care apoi începe să denote - la Laugier - o logică structurală), ajunge
aproape sinonimă cu caracterul, calitatea de a exprima uzajul (prin volume simple, în
cazul lui Boullée);
- în general, în proiectarea secolului al XIX-lea, clădirea – caracterul ei – trebuia să-şi facă
“evidente” (cumva), să-şi exprime spaţiile principale specifice şi semnificaţiile destinaţiei ei
- prin volum şi prin stilul adoptat. (Ce-i drept, exigenţele compoziţiei academice nu permit
foarte mari diferenţieri volumetrice, dar se poate alege “stilul” în concordanţă cu
destinaţia). De la acest deziderat teoretic e foarte puţin până la form follows function;
• Louis Sullivan - Form follows function (revedeţi, vă rog, cursul IAC / an I, pentru a constata cât
de directă e filiaţia în concepţia lui Sullivan, care crează o nouă formă, dar pentru un tip de
clădire care nu avea precedent);
• Funcţionaliştii:
- Acordă mare importanţă principului sincerităţii plastice faţă de funcţiune (şi de structură),
ca reacţie faţă de convenţiile uzuale şi de predeterminarea formală ale compoziţiei
academice;
- Cu toate acestea, prin introducerea planului liber, a flexibilităţii spaţiale, a faţadei libere
(independentă de structură), se ajunge la o destul de mare uniformizare şi multe tipuri de
clădiri ajung la forme cel puţin la fel de nediferenţiate ca şi cele ale tradiţiei clasice sau
eclectice.
• Charles Jencks – The Language of Post-Modern Architecture - 1977
- Ca reacţie la această lipsă de diferenţiere (ex. capela şi centrala termică din IIT – Mies
van der Rohe), propune teoria dublului limbaj al arhitecturii postmoderne, capabil să
comunice şi în limbaj erudit şi în slang-ul maselor;
- Teoria nu e foarte departe de cea a arhitecturii vorbitoare a lui Ledoux, cu diferenţa că nu
mai are încărcătura etică şi socială a acesteia; ea rămâne numai la chestiunea strict
formală şi la semnificaţiile convenţionale ale unor forme, iar sensul ei social e mai
degrabă populist.

• Robert Venturi & Denise Scott Brown & Steven Izenour- Learning from Las Vegas, 1972:
- Se duce mai departe ideea exprimării în formă a destinaţiei clădirii, printr-un idiom specific
comunicării în arhitectură;

17
- Plecând de la aceasta, se introduc două situaţii-tip: “the duck”, forma unui fast-food
specializat în carne de pasăre, şi antiteza lui “the decorated shed”, clădirea neutră a cărei
decoraţie şi indicaţie a funcţiunii sunt ataşate de arhitectură. După ei, ambele sunt
legitime ca mijloace de expresie şi sunt legitimate istoric (Ex.: o catedrală este “decorated
shed”, adică un imens “panou publicitar” care maschează un hangar, el însuşi “raţă” prin
forma simbolică).
- El caută astfel o legitimare a unei anumite estetici postmoderne (mai degrabă americane),
bazată pe o simbolistică simplistă şi populistă.
• Despre cum poate intra funcţiunea într-o estetică specifică a arhitecturii vom mai vorbi la ultimul
curs.

Toate cele expuse până acum pledează pentru următoarea idee:


PENTRU A PROIECTA O CLĂDIRE, E NECESARĂ O APLECARE ATENTĂ, DOCUMENTATĂ ŞI CU
SPIRIT CRITIC ASUPRA FUNCŢIUNILOR CLĂDIRII, CA FUNDAMENTARE A FORMEI.
În practica reală, nu acceptăm o temă făcută arbitrar, ci încercăm să o ameliorăm şi
prelucrăm, astfel încât ea să fie cu adevărat utilă celor care vor locui clădirea.
Proiectele voastre de atelier pot fi numai “exerciţii de proiectare” pe tema dată, dar – în viaţa
profesională – arhitectul trebuie să fie capabil să-şi elaboreze o temă (aşa cum se va întâmpla la
proiectul de diplomă, de exemplu, unde comisia cere şi o privire critică asupra programului funcţional
pe care îl propuneţi).
Desigur, aceasta este numai unul dintre feluritele aspecte care fundamentează ideea
proiectului şi forma finală a clădirii.

DESPRE DINAMICA TIPURILOR DE CLĂDIRI


Această chestiune se referă la modul în care diversele tipuri de clădiri au evoluat de-a lungul timpului.
În general, această evoluţie – care cuprinde apariţia şi dispariţia de tipuri de clădiri, dezvoltarea altora,
precum şi formele pe care le-au îmbrăcat – este rezultatul mai multor aspecte, care propun o “recitire”
a istoriei arhitecturii din câteva perspective:
A dinamicii nevoilor:
- evoluţia generală de la simplu la complex;
- apariţia şi dispariţia de tipuri de clădiri.
A dinamicii cvasiautonome a formelor:
- evoluţia stilistică în general;
- împrumuturi formale de la unele tipuri de clădiri la altele.
A dinamicii istorice a societăţilor:
- Se poate vorbi despre tipuri de clădiri dominante în diferite perioade / locuri;
- Se poate studia chestiunea dinamicii tipurilor din perspectiva “clienţilor”.
De exemplu, la conferinţa pe care ţinut-o, François Loyer a reparcurs istoria oraşului Paris prin
dinamica tipologiei locuinţelor, din perspectiva reprezentativităţii tipurilor de “clienţi”.

Pentru acest subiect, MUTAŢIILE SECOLULUI AL XIX-LEA sunt foarte importante (readuceţi-vă
aminte de cursul de ALO şi IAC):
Cauze: saltul demografic, revoluţia industrială, ideologia naţională, democraţia modernă; ale
căror efecte generale sunt:
- creşterea în complexitate şi mărime;
- apariţia şi dispariţia de noi tipuri de clădiri;
- “democratizarea” programelor;
- “maturizarea” diverselor tipuri de clădiri aproximativ în forma actuală;

18
- apariţia unei noi problematici urbane;
- reacţia de feed-back = noi programe  noua arhitectură.
1886, Henry van Bunt (arhitect american): În cursul carierei sale, arhitectul este chemat să construiască clădiri
cu orice destinaţie posibilă, mare parte dintre ele adaptate unor cerinţe fără precedent în istorie... Gări de toate
felurile; biserici cu camere de primire, bucătării şi saloane; hoteluri la o scară nevisată; biblioteci publice cu
servicii fundamental diferite de predecesoarele lor; birouri şi structuri comerciale cu condiţii pe care viaţa
profesionala şi comercială preexistentă nu le-a mai cerut niciodată; şcoli şi colegii ale căror echipamente sunt
departe de cele ale venerabilelor exemple de la Oxford şi Cambridge; patinoare, teatre, pavilione de expoziţii de
vaste dimensiuni, cazinouri, închisori, clădiri municipale, săli de varietăţi, blocuri de locuinţe şi tot felul de altfel
de structuri care trebuie să se acomodeze complicatelor condiţii ale societăţii moderne ... Pe baza
...consideraţiilor eminamente practice ale planului (deci a distribuţiei, a proiectării planului = planning, în limbajul
vremii, n.n.), trebuie ridicate faţade ale căror caracter esenţial nu poate găsi nici un precedent în istoria
arhitecturii – dacă ele sunt compuse în mod onest. (Vă rog să vă gândiţi la această frază care spune multe
despre tradiţia de proiectare a vremii! N.n.)
(din PEVSNER, Nikolaus, A History of Building Types)
- Situaţia nu e fundamental diferită astăzi, dar e şi mai descumpănitoare:
- societatea este cel puţin la fel de dinamică
- societatea informaţională: al treilea val
- globalizarea.
Cel puţin două filme recente vă pot spune multe despre evoluţia unor tipuri moderne de clădiri: Terminalul şi O
crimă perfectă. Reiese de aici cum programul de aeroport şi cel de mall nu mai sunt nişte clădiri în sine, ci “un fel
de oraşe”. Ce implicaţii pot avea asupra oraşului? şi cum se proiectează o astfel de clădire? rămân subiecte de
reflexie.

LA CHESTIUNEA DINAMICII TIPURILOR DE CLĂDIRI VĂ PROPUN SĂ MEDITAŢI SINGURI ŞI SĂ


FIŢI CAPABILI SĂ DAŢI EXEMPLE PERTINENTE, PRESUPUNÂND CĂ AVEŢI UN ASTFEL DE
SUBIECT LA EXAMEN.

AŞA CĂ:
• O “teorie a programelor” – în sensul în care apărea în tratate (ca sinteză a unei experienţe şi /
sau a unor convenţii, unele de mult depăşite) sau în sensul în care se făcea şi la noi mai demult
– nu-şi mai are locul;
• Există însă problema programării (adică a găsirii temei celei mai potrivite într-un anumit context
specific – utilizatori, loc, posibilităţi, prognoze etc.), care face obiectul unei specializări de
arhitectură, programarea (în Franţa la programmation a devenit obiect de cursuri specializate
postuniversitare);
• Rămâne perenă chestiunea culturală, cea care va da consistenţă (şi idei) proiectului.
Parcursul istoric este în general înglobat (desigur, în mod succint) în cursurile
de istorie. Restul face parte din cercetarea voastră pentru definirea temei de proiect şi
pentru a înţelege caracterul tipului de clădire pe care îl veţi proiecta într-un anume loc
şi pentru anumiţi utilizatori.

SUPLIMENT: PRESUPUNÂND CĂ AVEŢI DE CERCETAT UN TIP DE CLĂDIRE


Ce ar putea să comporte studiul acestuia?:
• Definirea respectivei categorii mari de clădiri;
• Tipologie după diferite criterii = eventualele subcategorii şi tipuri de clădiri care se
încadrează în programul funcţional respectiv + cele marginale (care se înrudesc cu alte
categorii);
• Evoluţia şi prelucrarea în timp a programului funcţional şi a formelor pe care le îmbracă:
 cristalizarea în forma actuală;
 momente cheie în evoluţia lor;
 interpretarea / prelucrarea în opera diferitelor personalităţi;
 diferitele forme specifice pe care le consacră (arhetipuri şi modele formale).
• Problematica urbană = semnificaţia în cadrul oraşului / contextului şi problemele practice
aferente - cu diferenţierile necesare pe subcategorii şi tipuri dacă este necesar;
• Problematica spaţial-funcţională specifică - cu diferenţierile necesare pe subcategorii şi
tipuri dacă este necesar:
 axa funcţional-simbolică;
 funcţiunile prime: chestiunile cu caracter normativ (dimensionare, echipare, legături
obligate etc.) şi implicaţiile lor la nivelul formelor;
 funcţiunile secunde şi implicaţiile lor la nivelul formelor;

19
 spaţii specifice cu caracter special (acolo unde e cazul);
 forme caracteristice cu semnificaţie deosebită;
• Toate trebuie apoi privite critic prin prisma tendinţelor actuale şi a tendinţelor previzibile.

Elaborarea unui program presupune şi o altfel de cercetare, alături de celelalte aspecte ţinând
de intenţiile clientului, de utilizatorii cărora li se adresează, de cerinţele tehnice ale
amplasamentului şi de exigenţele venite din partea oraşului...

Recomandări bibliografice:
TCHUMI, Bernard - Get with the Programme!, 1981 (în anexă)
LASCU, Nicolae - Funcţiune şi formă, Meridiane, 1989 (în mod special studiul introductiv)
Vă recomand pentru cultura voastră generală:
PEVNER, Nikolaus - A History of Building Types, Thames&Hudson,1976
(pe care nu o găsiţi la bibliotecă, dar când o
găsiţi, merită)

20