A rhitectură L O ocuire

CURS 2-3: TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE

raș:

prof. Ana Maria Zahariade

Probabil că locuința este programul de arhitectură care a luat de-a lungul timpului, și ia în continuare,
cele mai variate forme. Varietatea este atât de mare, încât, uneori, aproape că suntem în fața unor
programe diferite, deși scopul lor este același. De exemplu, problemele de proiectare dintre reședința
unui șeic pe domeniul lui de sute de hectare și locuința urbană înșiruită a unei familii medii sunt foarte
diferite, dar ambele se încadrează în definiția locuinței, adică “organismul arhitectural care asigură
protecția și dezvoltarea individului la nivel familial/grup domestic și favorizează legăturile acestuia cu
ansamblul societății umane” (definiția de la curs). La fel și dacă am face comparație între proiectarea
unei locuințe și proiectarea unui bloc cu apartamente.

În acest curs, vom încerca să ordonăm puțin această varietate, privind-o din câteva perspective, astfel
încât să putem afla câte ceva despre repetabilitatea anumitor probleme

TIPOLOGIE
Tipologia este o operație de clasificare după diferite criterii, a cărei finalitate este ordonarea realității
(a cărei varietate este adesea zăpăcitoare și aparent confuză) în scopul înțelegerii, a clarificării
diverselor ei aspecte puse în lumină de criteriile după care se face clasificarea.
NB. Indiferent de cât de multe criterii se pun in discuție și de cât de minuțios se face clasificarea,
realitatea este totdeauna mai complexă decât orice clasificare; de aceea vor exista totdeauna obiecte
(în cazul nostru, locuințe) care se vor găsi la intersecția dintre diferitele clase/categorii/tipuri obținute
prin clasificare.

Tipologia de locuințe propusă are ca scop evidențierea anumitor aspecte calitative ale locuirii (din
perspectiva “domestică” propusa la curs), pe care arhitectul trebuie să le cunoască, pentru a lua
decizii mai documentate în acest domeniu.
În același timp, faptul că vom încerca să evidențiem, pe cât posibil, acele aspecte calitative care pun
împreună construitul (locuința) și experiența oamenilor în mediul respectiv (în interiorul, dar și în
exteriorul, în „vecinătatea imediată”) ei, face să ne referim și la locuire, în sensul definit în cursul
introductiv. De aceea, este și o tipologie de locuire, iar în titlu se păstrează binomul locuință/locuire

DESPRE TERMENII FOLOSIȚI:

TIPUL însemna, la origine, „tiparul sau modelul care determină forma unei serii care derivă
din el”. Cuvântul se folosește cel mai adesea în sens figurat. Prin extensie, a ajuns să definească orice
“lucru” concret, real sau imaginar care este reprezentativ pentru o clasă de lucruri [...] și, finalmente,
o schemă generală de structură” (Lalande). Termenul este utilizat atât în logică, cât și în științele
naturii și cele umane (deci și în arhitectură și teoria arhitecturii).
TIPOLOGIA este, ca termen, un neologism apărut în secolul al XX-lea; etimologic înseamnă
știința tipului (și a fost creat inițial pentru a desemna metoda de observație a tipurilor umane).1
Termenul s-a generalizat, ajungând chiar să devină o metodă de abordare în multe domenii.
De exemplu, în cercetarea și proiectarea de arhitectură, cea mai cunoscută este școala tipologică sau
tipomorfologică italiană, despre care veți mai auzi și la alte cursuri.

La modul general, tipologia desemnează, în arhitectură, orice operație de clasificare a edificiilor, a

obiectelor și a spatiilor care utilizează categoria de tip. În acest caz, tipul nu trebuie înțeles ca model
concret, ci ca o abstractizare care dă seama de anumite regularități, înțelese atât în sensul de ceea ce

1Tipologie: Grupare sistematică a fenomenelor în studiu în diverse tipuri de funcțiuni și proprietăți; știință a
analizei și descrierii formelor tipice, repetabile, ale unei realități complexe, permițând clasificarea

1 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

se repetă, cât și de ceea ce servește de regulă. Se desemnează astfel clase de obiecte (spații, edificii
etc.) care au în comun acea regularitate. Pentru a ajunge la aceasta, clasificarea tipologică privește
varietatea realității din anumite direcții, prin sita unor criterii din perspectiva cărora îndepărtează
elementele variabile considerate nesemnificative, pentru a distinge acele regularități definitorii
pentru tip.

TIPOLOGIA DE LOCUINȚE este, deci, o clasificare a locuințelor după anumite criterii (formale, tehnice,
economice, de locuire etc.), a cărei finalitate este ordonarea realității în scopul clarificării diverselor ei
aspecte puse în lumină de criteriile după care se face clasificarea.
Se conturează astfel tipuri:
_tipul esențializează acele trăsături identificate ca importante după criteriul ales;
_tipul nu este similar cu modelul/prototipul ca obiect repetabil așa cum este (în acest sens, nu trebuie
confundat cu „proiectul-tip” care este preluat ca atare și repetat cu mici adaptări);
_tipul identificat prin această operație este, din contră, este „ceva“ (o clasă de caracteristici, o
schemă, o structură logică etc.) după care oricine poate concepe opere care să nu semene între ele.
Astfel, tipul și tipologia devin instrumente de proiectare. Articolul lui Rafael Moneo, On Typology, dat
în bibliografie, vorbește tocmai despre modul în care tipologia îl ajută pe arhitect în proiectare.

CRITERIILE
Criteriile după care se poate face clasificarea locuințelor sunt foarte multe, de la foarte generale (de
exemplu, după zone geografice sau culturale etc.) la foarte de detaliu (de exemplu, după tipul de
structură, după circulație interioară, după modul de ventilare a încăperilor dintr-un apartament etc);
ele se pot aplica întregii realități sau numai unei parți (locuințele moderne din România, de pildă, sau
blocurile cu structură de beton etc).
TIPOLOGIA PE CARE O VOM DISCUTA LA CURS va pune în discuție numai câteva criterii, încercând să
evidențieze acele chestiuni calitative care fac diferența dintre modurile în care sunt locuite/trăite
diversele tipuri (deci pe experiența locuirii ca trăire umana cu dimensiuni subiective); altfel spus, să vă
sugereze corespondența dintre spațiu/formă și valorile culturale ale locuitorilor.

CATEGORIILE DE CRITERII care vor fi prezentate urmăresc domeniul de studiu, locuire/locuință.

Pentru că ne referim și la locuire, nu numai la chestiuni tehnice și/sau pragmatic funcționale, criteriile
după care vom discuta diversele tipuri vor porni din afara locuinței (de la destinatari, finanțare și
forma de proprietate asupra ei), apropiindu-ne treptat de interiorul locuinței (a „unității locative”
propriu zise), trecând prin criterii care vizează relația cu exteriorul mai larg sau mai apropiat.
Dintre acestea, criteriile referitoare la organizarea interioară vor fi atinse numai tangențial (atunci
când au o legătură esențială cu celelalte), deoarece acestea sunt discutate curent la atelier, în relație
cu proiectele voastre.

Criteriile selectate nu au pretenția sa epuizeze subiectul, domeniul putând fi analizat și din multe alte
puncte de vedere. Este cel mai bogat domeniu de cercetare arhitecturală.

DETALIEREA CRITERIILOR (SELECTIVE) DE CLASIFICARE:

NB. Unele criterii s-ar putea să vă pară la început nesemnificative arhitectural, dar ele evidențiază
anumite aspecte ale locuirii pe care e bine ca arhitectul să le știe și înțeleagă.
Altele clarifică anumite confuzii curente în lumea noastră arhitecturală și chiar în școală.

Vom privi varietatea locuințelor din perspectiva următoarelor criterii tipologice:

A. Criterii extra-arhitecturale, care fac referire la elemente care nu țin direct de arhitectura
locuinței, dar pot influența calitatea locuirii (și locuinței);
B. Criterii arhitectural-urbanistice, care se referă la configurația și organizarea zonelor de
locuire în raport cu contextul urban mai larg sau mai apropiat (eventual al „vecinătății
imediate”);
C. Criterii arhitecturale, care fac referire la configurarea/organizarea internă a locuinței. Aici se
pot pune în discuție nenumărate criterii și subcriterii (număr de niveluri, circulație interioară,
ventilație, structură, număr băi etc.). Dar, deoarece acestea se discută în mare măsură la

2 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 atelier, în acest curs vom atinge numai două, relevante pentru organizarea funcțional-
spațială a locuinței plurifamiliale/colective (imobilul de apartamente), care este cea mai
complexă și prezintă o problematică semnificativă pentru orientările contemporane ale
proiectării de locuințe.

Tipologia pe care o vom discuta este și un prilej de a trece rapid prin istoria locuinței, oprindu-ne
numai asupra acelor momente/aspecte care au relevanță mai mare pentru cultura profesională
actuală și pentru cultura voastră de arhitectură.
Vom urmări pentru fiecare criteriu:
_Genealogia și evoluția diverselor tipuri;
_Exemple semnificative pentru perspectiva cursului (locuirea în vecinătatea imediată);
_Relevanța fiecărui tip pentru locuire (pentru modul în care este trăit tipul).

În prima parte a cursului, din 5 martie, am vorbit despre criteriile extra-arhitecturale (A1, A2, A3) și
despre B1, B2 ȘI B3 din criteriile arhitectural-urbanistice (B). Pentru criteriile de la B4 la C, aveți
prezentarea trimisă pe drive și aceste explicații.

3 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

A. CRITERII EXTRA-ARHITECTURALE
Se referă doar la acele aspecte care delimitează domeniul de studiu al cursului, lămuresc anumite
situații care au influență asupra arhitecturii locuinței și clarifică anumiți termeni.
A1. CRITERIUL REFERITOR LA STATUT/CONDIȚIA DESTINATARULUI
Nu se poate face o delimitare exactă/netă după acest criteriu, dar putem totuși vorbi de două
categorii mari, ale căror diferențe pot fi atât de mari încât devină aproape programe distincte.
(A1)
a. locuința privilegiată
Răspunde reprezentativității proprietarului; este luxoasă, în afara constrângerilor
economice; a fost mereu purtătoare de semnificație arhitecturală, stil, inovație;
ocupă uneori poziții privilegiate în cadrul țesutului (are valoare de monument);
comportă o mare varietate tipologică (casa nobiliară, palatul, palazzo, vila, hôtel
privé, mansion, lodge etc.); fiind locul exercițiilor estetice, al arhitecturii erudite, „de
autor”, a făcut mereu obiectul istoriei arhitecturii.2
(A1)
b. locuința populară/banală/accesibilă
Este locuința obișnuită, pentru majoritatea “anonimă”; este mai modestă, supusă
constrângerilor economicei; formează masa construitului într-un oraș (fondul din
care se decupează spațiul urban); reprezintă arhitectura “cotidianului”; fără valoare
plastică deosebită în sine, dar câștigă valoare mai ales prin grupare (conferind
caracter orașului); comportă o multitudine de tipuri; organizarea ei interioară
urmărește modul de viață caracteristic al oamenilor obișnuiți; până aproape de epoca
modernă a fost un produs al vernacularului urban; istoria și teoria arhitecturii au
neglijat-o multă vreme.
Cursul se referă cu precădere la problematica specifică a acest din urmă tip, cel mai
frecvent și care prezintă cele mai multe dificultăți de proiectare și înțelegere.
Cele două mari tipuri, au istorii/evoluții relativ paralele, dar comunicând adesea între ele — în
multe cazuri, locuința obișnuită preia când poate din arhitectura locuinței privilegiate.

A2. CRITERIUL REFERITOR LA FINANȚARE ȘI SCOPUL EI

Se referă la cine finanțează locuința și în ce scop, chestiune care are relevanță pentru
proiectare.
(A2)
a. locuința finanțată direct de utilizator
Este construită/cumpărată de un proprietar pentru el însuși, deci răspunde dorințelor
și aspirațiilor acestuia.
(A2)
b. locuința de raport
Este construită de un promotor pentru a câștiga de pe urma ei, prin vindere sau
închiriere. Termenul vine din francezul rapporter =a aduce un venit. Devine o
denumire curentă în perioada modernă, când speculația imobiliară devine o practică
curentă (veți întâlni des în cazul perioadei interbelice, de exemplu, termenul de
„imobil de raport”). Pune problema unei proiectări mai „neutre”, mai generice, astfel
încât să poată fi vândută categoriei de piață căreia pe care o vizează.
Comportă toate tipurile arhitecturale de locuințe (a se vedea criteriile arhitectural-
urbanistice)și poate fi mai luxoasă sau mai economică.
(A2)
c. locuința subvenționată – locuința socială
Este construită în scop social/caritabil pentru cei care nu își pot permite o locuință,
pentru pătura deprivilegiată.
Când cel care subvenționează este statul, iar banii prin care se subvenționează sunt
bani publici, este denumită locuință socială. Termenul, ca și operația în sine, este
modern, născut odată cu această necesitate, din mutațiile secolului al XIX-lea, când
lumea politică a devenit conștientă de necesitatea de a canaliza banul public către

2
În exemplele pe care vi le-am dat la curs, am insistat asupra cazului vilei, care este un program de locuințe cu
semnificații aparte care transpar și astăzi în proiectele marilor arhitecți. V-am arătat geneza vilei (villa urbana) ca
ansamblu casă-grădină, interior-exterior, ca microcosmos al unei locuiri rafinate, culturale, bogate estetic și
senzorial; un tip de locuire născut în Roma Antică, pentru a aduce în locuința din afara orașului urbanitatea (trăirea
elegantă, rafinată, civilizată reprezentată de oraș).

4 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 acest sector (deci odată cu nașterea politicilor sociale). Comportă o mare varietate
tipologică și formală, atât blocuri cât și case unifamiliale
Termenul este adesea greșit folosit de arhitecți (de presă nu mai vorbesc!) pentru a
desemna blocuri sau locuințe ieftine, ceea ce este incorect; există țări (Elveția, de
exemplu) în care locuința socială este de o calitate deosebită.

A3. CRITERIUL REFERITOR LA FORMA DE PROPRIETATE

Forma de proprietate asupra locuinței prezintă relevanță pentru calitatea locuirii pentru că,
după cum o arată variate studii, oamenii sunt mult mai atașați de locuința lor și o îngrijesc mai
atent dacă sunt proprietari. Mai brutal spus, simțul proprietății întărește sentimentul
apartenenței la un anumit loc, deci poate juca un rol activ în atașamentul locuitorilor la mediul
locuirii lor. Din acest punct de vedere, forma de proprietate poate fi folosită în scopul unei mai
proiectări mai potrivite diverselor situații și comunități.
(A3)
a. în proprietate individuală
Este cazul cel mai simplu în care casa, de orice formă ar fi este, în principiu, îngrijită
de proprietar.
(A3)
b. în coproprietate à forme mixte proprietate-coproprietate
Juridic există cazul, în principiu mai neclar, al coproprietății, unde mai mulți
proprietari stăpânesc „în indiviziune” fiecare bucățică a unei case. Astfel de situații
apar, de exemplu, în cazul a două familii care locuiesc într-o casă cu două
apartamente, caz foarte frecvent în București (puteți vedea exemple și în proiectele
de locuințe ale lui Horia Creangă), unde curtea este în indiviziune.
În principiu, nu pare să ne intereseze, dacă n-ar exista dezvoltări de locuințe în
proprietate mixtă (atât individuală cât și în indiviziune) care se dovedesc foarte
apreciate și unde locuitorii se simt „acasă” mai mult decât în formele convenționale.
O astfel de formulă este condominiul, unde, în afara apartamentelor în proprietate
individuală, comunitatea locatarilor este proprietară „în indiviziune” a tuturor
dotărilor ansamblului (curte, spații pentru petreceri, sală de sport, grădiniță, bazin
etc., în funcție de cât de luxos/scump este ansamblul). Este descris în curs în slide-
urile 31-34.
De asemenea, v-am atras atenția și asupra situației de „condominiu deteriorat”,
situație în care se găsesc majoritatea blocurilor din România.3
(A3)
c. în folosință
În termeni mai obișnuiți, este vorba de locuința cu chirie. Este relevant arhitectural
pentru că, în cazul folosirii prin închiriere, locatarii vin și pleacă; conștiința
tranzitoriului face mai puțin probabilă crearea unui atașament mai puternic față de
locuință, de unde și indiferența sau chiar neglijența față de aceasta (în cazuri extreme
până la vandalism). Deci pune un alt fel de probleme în față arhitectului și cere o
abordare capabilă să prevină o astfel de înstrăinare și să minimizeze, pe cât posibil,
efectele ei distructive.

B. CRITERII ARHITECTURAL-URBANISTICE
Criteriile selectate în această categorie se referă numai la câteva direcții relevante pentru locuire și
locuințe în raport cu configurația și organizarea zonelor de locuit în contextul urban mai larg sau mai
apropiat (eventual al „vecinătății imediate”).
B1. CRITERIUL REFERITOR LA DENSITATE
Densitatea pare strict o constare cantitativă, care se măsoară în diverse feluri, prin diverși
indicatori (locuitori sau locuințe/unitatea de suprafață, suprafața construită raportată la
suprafața de teren liberă etc.) toți fiind detaliați de normativele în vigoare din diversele țări.
Din punct de vedere calitativ, acești indicatori spun despre gradul de aglomerare al locului,
despre cât de mult teren rămâne liber în jurul locuințelor, deci despre generozitatea sau

3 În Legea locuinței (L114/1996), blocurile postbelice (și chiar tronsoanele) sunt asimilate condominiilor, pentru a
stimula asocierea legală a locatarilor pentru întreținerea lor, dar condiția lor este de “condominiu deteriorat”.

5 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 strâmtimea spațiului înconjurător, despre intimitatea locuințelor (de cât spațiu înconjurător
„individual” se bucură fiecare locuință), chiar și despre expunerea la epidemii (!) etc., toate
acestea fiind, de fapt, chestiuni calitative, cu impact asupra calității locuirii.
Limitele admisibile ale acestor indicatori variază de la țară la țară și de la cultură la cultură. De
exemplu, în țările asiatice limita suportabilității aglomerației este mult mai mare decât în țările
europene; zonele cu locuințe mai luxoase sunt, în multe cazuri, asociate cu posibilitatea de
izolare mai mare decât cele populare etc.
În principiu, vorbim despre ocupare intensivă și extensivă, cu foarte multe gradații între ele.
(B1)
a. ocuparea intensivă
Poate ajunge la densități foarte mari (Manila, cel mai dens oraș de pe glob are o
41.515 de locuitori/km2; Bucureștiul are cca 8.500 de locuitori/km2). Ocuparea
intensivă este, de obicei, asociată cu dezvoltarea pe înălțime, dar numai dacă clădirile
înalte sunt foarte apropiate între ele. Dacă blocurile de locuințe sunt depărtate între
ele (adică ce voia orașul funcționalist), densitatea poate fi mică.
De exemplu, diversele dezvoltări de locuințe au densități variind între 494
persoane/ha), 336 pers/ha și 247 pers/ha, iar în Glasgow, care are mai ales
dezvoltări de mare înălțime, densitatea maximă este de 296 pers/ha.
(B1)
b. ocuparea extensivă
Se asociază cu construcția de locuințe individuale și este caracteristică dispersiei
urbane actuale (fenomenul urban sprawl).
În România, indicatorii curenți de densitate cu care lucrează arhitecții sunt POT și CUT:
POT (Procentul de Ocupare al Terenului) este raportul dintre suprafața construită (SC) și suprafața
parcelei (S) înmulțit cu 100 (este măsurat in procente).
CUT (Coeficientul de Utilizare al Terenului) este raportul dintre suprafața construită desfășurată a
tuturor nivelurilor supraterane însumate (SD) și suprafața parcelei (S).
În afară de faptul că au limite normate (stabilite pe zone, în funcție de mai multe coordonate urbane)
ce nu pot fi depășite (și pe care beneficiarii vor, de obicei să le depășească), acești indicatori nu sunt
simple constrângeri. Ei spun ceva despre cât de aglomerată este o parcelă, despre spațiul care rămâne
liber pe parcelă după construire, deci despre posibilitatea însoririi, aerisirii și plantării parcelei, despre
apropieri, despre calitatea deservirii edilitare etc. — în ultimă instanță, spun despre calitatea locuirii în
oraș.

B2. CRITERIUL REFERITOR LA REGIMUL DE ÎNĂLȚIME

Punerea în discuție a înălțimii locuințelor are o dublă semnificație calitativă. Pe de o parte,
variate cercetări arată că oamenii trăiesc/experimentează/percep intim „înălțimea”,
că experiența așezării pe sol este diferită de cea a înălțimii sau, din contră, a scufundării sub
pământ. Există o întreagă fenomenologie a locuirii în raport cu înălțimea.4
Pe de altă parte, locuința desfășurată pe înălțime pune probleme arhitecturale specifice,
diferite de cea de înălțime mică, atât ca proiectare, cât și ca estetică urbană.
Și din punctul de vedere al înălțimii este greu de făcut o delimitare strictă între ce înseamnă
locuința înaltă și cea joasă, așa că vom pune în discuție doar câteva clasificări posibile
(B2)
a. conform obișnuințelor de proiectare din România
În România „institutelor de proiectare” se luau în considerare trei tipuri:
_locuința joasă — P, P+1(în general admisă în zonele rurale)
_locuința medie — sub P+4 (limita de la care devine obligatorie introducerea unui
ascensor);
- locuința înaltă — peste P+4 (în general însemna P+9, pentru a rentabiliza costul
mare al unui ascensor, deci scotea din discuție înălțimi intermediare).
După cum se vede, criteriul era mai degrabă legat de costuri, nu de
calitatea/confortul locuirii.

4 Pentru cine e interesat, vă recomand cu căldură cartea lui Gaston Bachelard, Poetica spațiului. Se poate citi
online la adresa https://docplayer.org/49276088-Gaston-bachelard-poetica-spatiului.html și vă trimit și ediția
franceză pdf.

6 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 După 1989, reglementările actuale5 stabilesc următoarea clasificare după regimul de
înălțime:
_Foarte redus (P – P+1)
_Redus (P+2 – P+5)
_Mediu (P+6 – P+11)
_Înalt (peste P+11, sub 50m pardoseala ultimului nivel)
_Foarte înalt (peste 50m pardoseala ultimului nivel)
(B2)
b. conform uzanțelor generale din Occident
În perioada reconstrucției de după război, această clasificare după criteriul de cost
era acceptată și în Occident, deși, de prin anii 1960, limita de P+4 pentru instalarea
unui ascensor a fost scăzută în unele țări la P+3. Azi, odată cu problema accesibilității
celor cu handicap la orice locuință, această limită nu mai există.
În principiu, cu variații mari de la țară la țară, se acceptă trei tipuri generice, care iau
în considerare o mare varietate de locuințe:
_low-rise — sub P+4;
_mid-rise — între P+ 5 și P+12;
_high-rise — peste P+12.
E interesat de semnalat creșterea în înălțime, ceea ce dovedește și schimbare de
percepția asupra acestui aspect.
(B2)
c. conform CIAM-urilor – față de înălțimea arborilor
În perioada în care arhitecții moderniști discutau în CIAM-uri (Congresele
Internaționale de Arhitectură Modernă) chestiunea locuinței moderne, ei au adus în
discuție problema numărului de niveluri sub forma acestor tipuri:
_locuințe joase — sub coroana arborilor;
_locuințe medii — la nivelul coroanei arborilor;
_Locuințe înalte — peste coroana arborilor.
Această abordare, aparent imprecisă, este însă dovada atenției pe care acești
arhitecți o acordau senzației locuitorului în raport cu natura înconjurătoare (nu uitați
că propuneau imobile amplasate într-un mare spațiu verde), senzație care îi dă
acestuia și sensul unei situării pe înălțime cu anumită stabilitate (îl orientează pe
înălțime).6
În același timp, înălțimea coroanei arborilor putând varia de la loc/zonă la loc/zonă,
această raportare permite o abordare mai suplă și adaptată cazurilor zonale
specifice. Deși neluată în seamă în reglementările construcției de locuințe, cred că
această abordare merită să fie luată în seamă de proiectanți.
(B2)
d. luând în considerare construitul existent (estetică urbană)
Pot exista situații în care înălțimea locuințelor este considerată nu în raport cu
numărul de niveluri, ci în raport cu contextul urban construit, cu morfologia acestuia.
O astfel de abordare, pentru care v-am dat un exemplu în prezentare, vizează o
estetică urbană anume. În cazul dat, este vorba de căutarea unei unități de imagine
între locuințele noi și cele existente/tradiționale, care propune înălțimi la cornișă
neuzuale (dar conforme cu existentul) și care ar stimula găsirea de noi tipuri de
locuințe, poate mai interesante.

B3. CRITERIUL PRIVITOR LA TIPUL DE ACCES

Acest criteriu pune în discuție o experiență esențială pentru locuire și anume, modul în care
omul parcurge distanța de la public (comun) la privat (personal) pentru a pătrunde în ”nucleul
tare” al locuirii lui, „acasă la el”. Acest parcurs, o experiență în sens fenomenologic (chiar dacă
nu suntem totdeauna atenți la ea), pare să joace un rol foarte important în modul în care
oamenii apreciază locuința. În literatura de specialitate este adesea tratat sub metafora
„pragului”, pentru că este vorba de trecerea între două stări/experiențe fundamental diferite:
afară-înăuntru, exterior-interior; public-privat.

5 Normativul privind proiectarea clădirilor de locuințe NP057-02

6 Imaginile din prezentare încearcă să surprindă experiența vizuală a naturii de la diverse înălțimi.

7 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 Este, de asemenea, unul din atributele cele mai importante ale locuinței unifamiliale față de
cea plurifamilială /colectivă despre care vom mai vorbi la criteriul B4.
Din această perspectivă, se poate vorbi de două tipuri acces esențialmente diferite:
(B3)
a. acces individual, nemediat de spații comune obligate
Este vorba despre situația, caracteristică locuinței unifamiliale, în care omul poate ajunge
„acasă” direct din spațiul exterior (cu caracter public, semipublic, semiprivat, de la caz la caz),
fără a fi obligat să parcurgă spații comune mai multor locatari. Parcursul poate fi mai lung sau
mai scurt, mai bogat nuanțat sau mai simplu. În mare, în culturile europene, antropologii ne
spun că este cu atât mai apreciat cu cât este mai nuanțată apropierea de acasă.
(B3)
b. acces mediat de spații comune împărțite cu alți locatari
Se referă la situația, caracteristică blocurilor, în care accesul la apartamentul propriu
(adevăratul „acasă” al fiecăruia) nu se poate face decât mediat printr-un spațiu
comun cu ceilalți locatari, cum ar fi casa scării și liftul — spații restrânse în care
întâlnesc cu alți oameni (uneori necunoscuți). Într-un anume fel, această circulație
are ceva din aleatoriul străzii, dar e un spațiu închis, teoretic după intrare, dar tocmai
aceasta face ca — așa cum o arată multe cercetări — locatarii să nu considere acest
spațiu ca „al lor”, ci ca un spațiu străin. De aceea problematica acestui spațiu să fie o
preocupare importantă a proiectării de locuințe, mai ales ale locuinței economice,
unde se lucrează sub semnul economiei.7 Întrebarea „cum putem face ca aceste
spații obligate să fie percepută de oameni ca ale lor?” mobilizează o întreagă
fenomenologie a spațiului trecerii exterior/public-interior/privat care a dus, în
practica internațională, la variate căutări/soluții de remediere a înstrăinării
locatarilor/indiferenței locatarilor față de aceste spații intermediare.8
În România, intrările și spațiile comune ale blocurilor construite în perioada
comunistă sunt în foarte rare cazuri altceva decât spații minimale și strict funcționale,
pe care lipsa de îngrijire le face adesea respingătoare.

B4. CRITERIUL REFERITOR LA GRADUL DE ASOCIERE/IZOLARE

Acest criteriu pune în relație tipul de acces cu gradul de izolare și independență funcțională și
socială al locuințelor. Este clasificarea cea mai frecventă a locuințelor, iar denumirile tipurilor
care rezultă din această operație sunt cel mai des folosite în limbajul profesional.
Cele două mari tipuri sunt locuința unifamilială și cea plurifamilială (adesea numită și
colectivă), dar în interiorul acestora există grade de individualizare, asociere, independență,
pe care le vom prezenta mai departe.
(B4)
a. locuința unifamilială/individuală
Este de obicei destinată unei singure familii, prezintă o mare autonomie și grad mare
izolare, la care contribuie și accesul direct, individualizat și personalizat. Se mai
numește și locuință pavilionară (din franceză).
Aceasta nu înseamnă că nu permite asocieri, care diminuează gradul de izolare, dar
păstrează atributele esențiale (în mod special cel legat de acces). Asocierile creează
situații urbane diferite și duc la creșterea densității.
a.1 locuința unifamilială izolată
Este așezată singură pe o parcelă și independent față de limitele acesteia. Ca
urmare, este cazul ideal de proiectare, pentru că nu prezintă constrângeri
(permite orice fel de plan, poate primi ferestre pe toate părțile etc.)
În multe culturi (inclusiv a noastră) este „idealul domesticității”.
În ultima vreme, creșterea bunăstării și critica orașului funcționalist au dus la
o cerere foarte mare de astfel de dezvoltări, creând noi probleme în
dezvoltarea orașelor de dispersia urbană pe care o produc (urban sprawl).
Cu cât parcele e mai mare, cu atât densitatea este mai mică, ceea ce poate
însemna și o neeficientă folosire a terenului urban.

7 În legislația românească actuală, această locuință economică este numită locuință convenabilă, definită ca:
Locuinţă care, prin gradul de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, la un
moment dat, acoperă necesităţile esenţiale de odihnă, preparea a hranei, educaţie şi igienă, asigurând exigenţele
minimale…(L114/1996).
8 Acest aspect face și obiectul căutărilor legate de locuirea intermediară (vezi mai jos în curs B4.c).

8 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 a.2 locuința unifamilială asociată
Asocierea permite o folosire mai economică a terenului urban. Poate lua
forme diverse, pe verticală sau pe orizontală.
_asocierea pe verticală: se referă la posibilitatea ca pe aceeași parcelă să
existe două locuințe unifamiliale suprapuse, fiecare având intrare proprie. În
acest caz, curtea este în coproprietate.
Cazul este frecvent în București, chiar în zonele așa numire „de vile”.
_asocierea pe orizontală: se referă la modul în care locuințele unifamiliale
construite singure pe parcelă se pot asocia, astfel încât să folosească mai
economic frontul la stradă. Cazurile curente ale asocierii pe orizontală sunt:
_pe o latură: se referă la așa numitele locuințe gemene sau cuplate,
adică două locuințe dispuse „în oglindă”, astfel încât ele oferă la stradă o
fațadă simetrică. Sunt o formulă hibridă, apărută, după cum o arată diverse
cercetări, din necesitatea de a da o aparență mai importantă, mai
reprezentativă, locuințelor economice (în formula izolată aceste locuințe
mici ar fi apărut mai neimportante).
_pe două laturi: se referă la așa numitele locuințe înșiruite (în
engleză, terraced houses, row houses; în franceză, maisons mitoyennes, în
italiană, casa a schiera), în care fiecare locuință se lipește de cealaltă prin
laturile perpendiculare pe stradă. Este caracteristică orașului medieval
central european și este în continuare folosită masiv în construcția de
locuințe în multe țări (mai ales cele anglo-saxone), creând fronturi de stradă
continue și folosind economic terenul urban.
Având două laturi paralele „oarbe”, nu permite libertatea de proiectare a
locuinței izolate și nici chiar a celei gemene, iar luminarea nu se poate face
decât pe două fațade opuse; de aceea, pe latura opusă străzii se deschide
spre o curte. Ca organizare interioară de desfășoară pe mai multe niveluri,
legate printr-o scară (de aici și denumirea italiană casa a schiera/casă cu
scară). Este cu atât mai economică cu cât latura spre stradă este mai îngustă
și adâncimea mai mare, ajungând astfel la densități destul de mari.
_pe trei laturi: este așa numita locuință covor, mai puțin folosită
azi, deși cu origini foarte vechi — Antichitatea a folosit-o din plin, iar multe
culturi orientale o folosesc în continuare. Este tot un fel de înșiruire, dar în
care asocierea se face și pe latura din spate. Neavând decât o singură latură
liberă (cea spre stradă), locuința se organizează obligatoriu în jurul unei curți
interioare și ocupă astfel întreaga parcelă. Indiferent de dispoziția în plan a
camerelor în jurul curții (în L, în U sau de jurul curții) și de continuitatea de
covor (de unde și numele), nu poate ajunge la densitățile obținute prin
asocierea pe două laturi (înșiruirile clasice). Este o locuință cu spațialitate
introvertită (orientată spre curtea interioară), dar interesantă și mai puțin
obișnuită. A fost readusă în cultura raționalistă a locuinței prin anii 1960-70,
ducând la experimente valoroase.
_asocierea pe orizontală și verticală: se situează la limita dintre locuința
unifamilială și cea plurifamilială. Se referă la posibilitatea de a combina
inventiv cele două modalități de asociere, dând naștere unor formule
hibride prin care se obțin ansambluri complicate de mică înălțime și
densitate mare (low-rise high-density), pe parcele mari, dar în care se
păstrează accesul individual la diferite niveluri. Nu se folosește curent, fiind
greu de proiectat, dar reprezintă o zonă de experiment.

(B4)
b. locuința plurifamilială/colectivă (blocul, imobilul de apartamente)
Este un organism arhitectural complex, compus din multe „unități locative” (locuințe
pentru o familie), numite apartamente, care sunt dispuse în niveluri suprapuse în
relație cu un dispozitiv de acces comun tuturor locatarilor. Propune astfel o
modalitate de locuire diferită de cea unifamilială, numită în literatura de specialitate
și locuire colectivă sau habitat colectiv.

9 TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 Este un produs al aglomerării urbane. Spre deosebire de ideile greșite vehiculate în
presă, dar și printre arhitecți, nu este produsul modernității și cu atât mai puțin al
comunismului. Locuința plurifamilială își are originea în Roma Antică, unde purta
denumirea de insula (a nu se confunda cu ceea ce numim azi insulă, ca parte a unui
țesut urban).9
Insula romană era o locuință colectivă/plurifamilială (o locuință de raport, dezvoltată
pe înălțime mare — ajungea la cca.30m, echivalentul unui P+8 de azi; de aceea,
împăratul Augustus le limitează înălțimea la 21 m (un P+6), printr-un edict imperial.
În Roma Antică existau 1782 de domusuri (locuințe urbane ale patricienilor) și 46 290
de insulae. O astfel de insula avea o suptafață de 300-400m2 la sol; cca. 150-170
apartamente, care adăposteau cam 500-600 de persoane (după R.Patrulius, Locuința
în timp și spațiu).
Tipul se va relua în perioada modernă, ca BLOC / IMOBIL DE APARTAMENTE, odată cu
creșterea populației urbane și în relație cu dezvoltarea mecanismului speculației
imobiliare și funciare, în unele părți ajungând să fie un mod absolut firesc de locuire;
de exemplu, Parisul este un astfel de oraș în care cazul locuinței unifamiliale este
aproape o excepție. După al Doilea Război Mondial va ajunge să fie cel mai
generalizat tip de locuire, până la momentul criticii orașului funcționalist (în
Postmodernism). Vom mai vorbi despre evoluția controversată a acestui tip și la
cursurile următoare.
Programul locuinței plurifamiliale / colective s-a dezvoltat prin ridicarea pe înălțime a
casei de raport (adică a camerelor sau chiar locuințelor pe care un proprietar le
închiria), ducând la configurarea acelui tip de unitate locativă care s-a numit
apartament.
APARTAMENTUL nu este „o casă” în sensul comun, dar adăpostește intimitatea
familiei/căminului, fiind integrat într-o structură spațială colectivă (locuința
plurifamilială/blocul etc.), cu problematica ei arhitecturală și urbană specifică.
Denumirea de apartament vine din modelul de locuire nobiliar, care era compus din
zona "de aparat” și zona de “apartamente”.10 Până la jumătatea secolului al XIX-lea,
apartamentul desemna ansamblul format de o cameră și dependințele ei; într-o
locuință nobiliară puteau exista mai multe apartamente (ansambluri de camere
specializate: apartamentul doamnei, al domnului, ... apartament de baie etc.).11
După 1850, apartamentul desemnează locuința însăși (ansamblu de camere
constituind o locuință completă), termen dublat, în franceză, de cel de logement
(locuință), care apare tot atunci, pentru a califica o locuință modestă.
De altfel, ceea ce am numi azi proiectarea unui apartamentului/a unei locuințe, adică
organizarea, afectarea, structurarea camerelor unei locuințe, era considerată o artă
(arta distribuției/l’art de la distribution), care se generalizează la orice edificiu.12
În cultura contemporană, apartamentul este termenul generalizat care denumește
„unitatea locativă” care formează locuința plurifamilială/colectivă/imobilul, prin
asociere pe orizontală și pe verticală în jurul accesului comun.
Problematica tipologică a apartamentului poate face obiectul multor clasificări, după
multe criterii care țin de organizarea interioară (nr persoane, camere, niveluri,
circulații, ventilare, etc), pe care nu avem timp să le discutăm la acest curs și pe care
le studiați în practica de atelier. Obiectul acestui curs îl face însă problematica
IMOBILULUI DE APARTAMENTE (a locuinței plurifamiliale/colective), care are propriile

9 De revăzut cursul de IAC despre orașul tradițional.

10 Deși s-a răspândit prin cultura franceză, cuvântul vine din italienescul appartamento (loc depărtat, izolat,
locuință) care, la rândul lui vine din latinescul appartiamentum, care însemna ceea ce este separat, divizat, de
unde vine și sensul actual, de parte a unei “case mai mari”.
11 Această specializare a încăperilor locuinței începe de prin secolul al XVII-lea, legată de noua concepție despre

intimitate. Pentru cine este interesat, vă recomand Georges Duby, Istoria vieții private.
12 Ca dovadă, în Dictionaire d’architecture din 1832, Quatremere de Quincy, definește distribuția ca “la division,

l’ordre et arrangement des pièces qui forment l’intérieur d’un édifice”. Termenul își pierde în timp caracterul
artistic și devine mai tehnic; azi, în vocabularul curent, sistemul distributiv privește circulațiile, scările, culoarele,
zonele de trecere, deci numai o parte a organizării/structurii unui volum plin.

10TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 posibilități de asociere cu alte locuințe asemenea lui, chiar dacă au aceeași
arhitectură interioară și exterioară sau nu.
În acest sens, mai facem următoarele precizări:
Numim locuința plurifamilială/colectivă acel organism format prin unirea pe verticală
și orizontală a apartamentelor în jurul UNUI dispozitiv de acces care le deservește pe
toate.
Este analog termenului de TROSON — porțiune dintr-un ansamblu, parte distinctă
dintr-un întreg (în cazul nostru o construcție), având particularități distincte și
delimitată de rest prin anumite elemente de legătură sau prin repere — cu care
sunteți mai familiarizați. Tronsonul (de bloc) a fost adus de cultura raționalistă a
locuinței, când locuința plurifamilială s-a studiat și construit intens din elemente
asemenea repetabile. În limbajul curent, îl numim „scara X a blocului X”, ceea ce
corespunde definiției unei locuințe plurifamiliale dată anterior.
Diferența stă în faptul că tronsoanele unui bloc mai mare (cu multe scări) prezintă
omogenitate arhitecturală, formând prin alipire un întreg/o construcție mai mare cu
aceeași arhitectură, în vreme ce locuința plurifamilială/colectivă este un termen mai
generic care nu impune aceeași arhitectură cu cea de care se alipește. Aceasta se
întâmplă curent în orașul modern (NB.nu funcționalist!), când se construiesc
fronturile la stradă cu locuințe plurifamiliale, alipite între ele, dar neomogene ca
arhitectură. Deci, așa cum se arată în exemplele din prezentare, acestea devin
ELEMENTE NEOMOGENE care se alipesc, compunând întregul fronturilor. În cazul
construcției de locuințe din compozițiile urbanismului liber, volumele de locuințe se
compun din ELEMENTE OMOGENE.
Indiferent dacă sunt omogene sau nu, locuințele plurifamiliale pot fi izolate sau
asociate între ele în diverse feluri, după cum vom detalia mai departe:
b.1 locuința plurifamilială izolată
Ca și în cazul locuinței unifamiliale, ne găsim în situația în care imobilul este
liber pe toate părțile, ceea ce conferă libertăți în proiectare (se pot da
ferestre pe toate fațadele. Poate avea orice formă în plan și orice înălțime.
În cadrul lor, un loc aparte îl ocupă blocurile cu un plan foarte strâns
(obținut prin gruparea apartamentelor în jurul unui nod de circulații central)
și desfășurate pe înălțime mare; sunt numite bloc turn sau numai turn (când
e foarte înalt este un zgârie-nori) și prezintă interesante calități urbane, de
plastică volumetrică și de locuire.
Imobilul turn este un simbol aparte al modernității (în perioada interbelică
simboliza succesul unei societăți moderne). Prin forma suplă și înaltă poate
juca un rol de reper în orientarea urbană. Experiența a arătat că poate fi mai
bine apreciat decât altfel de tipuri de blocuri (mai ales în cazul în care se
deschide spre natură), tocmai pentru faptul că este o prezență puternică și
care nu poate avea multe apartamente pe etaj; într-un fel, se poate spune
că este mai personalizat, ceea ce favorizează atașamentul locuitorilor.
Din cauza formei foarte strânse în plan (aproape de pătrat) este și mai
economic (la aceeași suprafață în plan, relativ pătrată, are o suprafață de
fațadă mai mică decât dacă planul ar fi fost dreptunghiular).
În situația când același tip de planimetrie se desfășoară pe înălțime mică,
este numit și imobil punct și are un aspect mai domestic (oarecum mai
apropiat de scara locuinței unifamiliale) și, prin aceasta, e bine apreciat de
locuitori.
b.2 asociată (prin simetrie cu locuința unifamilială) din imobile
omogene sau neomogene
Locuințele plurifamiliale se pot asocia între ele dând naștere unor
desfășurări mai mari sau foarte mari, răspunzând unor situații urbane
variate și unor moduri diferite de compunere a zonelor de locuit.
_asocierea pe o latură: este semnificativă mai ales prin analogie
cu locuințele unifamiliale gemene și duce la un imobil dublu ca desfășurare,
deci mai important ca masă construită. Permite fronturi stradale mai sparte

11TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 (în cazul orașului tradițional) și bare nu excesiv de lungi (în cazul
urbanismului liber).
_asocierea pe două laturi: permite mari desfășurări liniare
(drepte, frânte sau curbe). Acestea pot fi fronturi de stradă continue,
formate cel mai frecvent din elemente neomogene (imobile construite în
momente diferite, pe parcele diferite și de promotori diferiți)13, așa cum pot
fi așa numitele bare (sau blocuri-bară) din compoziția ansamblurilor de
locuințe construite după principiile urbanismului liber.
BARA, în special cea înaltă, este cel mai problematic aspect al dezvoltărilor
urbanismului liber. S-au căutat mereu formule de ieșire din monotonia și
relativa ei impersonalitate: desfășurări liniare frânte, curbe etc. La ora
actuală, există multe încercări de rupere a continuității barei — cuplări de
tronsoane prin terase, jocuri de înălțime, schimbări ale organizării interne a
tronsoanelor etc. — pe care le vom mai discuta la curs.
_asocierea pe trei laturi: este, ca și în cazul locuinței unifamiliale,
semnificativă pentru ocuparea cât mai în profunzime a parcelelor și a insulei
urbane. Din acest punct de vedere, cazul exemplar este Parisul hussmannian
(a doua jumătate a secolului al XIX-lea), detaliat în prezentarea de la curs.14
Imobilul haussmannian, al cărui model a fost preluat de multe orașe (printre
care și Bucureștiul), este un tip de imobil cu acces principal și cu acces de
serviciu, care nu poate funcționa decât prin compunerea cu un sistem de
curți și puțuri de lumină/aerisire (pe care arhitecții mișcării Moderne le-au
considerat insalubre).
Asocieri pe trei laturi există totuși și în dezvoltările moderniste, în cazurile,
mult mai rare, a unor tronsoane cu forme mai speciale (de exemplu în Y),
care s-au încercat în diverse compoziții urbane.

După cum se vede, cele două mari categorii tipologice — locuința unifamilială și cea plurifamilială și
subtipurile fiecăreia — prezintă mari diferențe atât strict arhitecturale și tehnice, cât și în ceea ce
privește modul în care sunt apreciate și locuite. Schematic, putem spune că avem de-a face cu două
tipuri de habitat și de locuire: locuirea individuală și cea colectivă, sau cum se folosește în literatura
franceză de specialitate, habitatul individual și cel colectiv, numind în felul acesta un anume tip de
mediu înconjurător al locuirii.
Niciunul dintre ele nu este „ideal”, fiecare prezintă calități și limitări, iar dorințele oamenilor variază
de la cultură/loc la cultură/loc.
De exemplu, o anchetă din anii 1960 din Suedia, arăta că circa jumătate din oamenii care
locuiau într-o locuință colectivă voiai să locuiască tot într-o locuință colectivă, iar jumătate din
cei care locuiau într-o locuință unifamilială voiau să locuiască tot într-o locuință unifamilială;
anchete recente din Franța au relevat o preferință crescută pentru locuința individuală izolată
și cu grădină, iar dorința de a avea o grădină e mai mare decât cea pentru a avea o cameră în
plus..
Problema este că locuirea nu se poate rezolva cantitativ prin locuința individuală și că viitorul
aparține, cel mai probabil, locuirii colective. Dispersia urbană produsă în special de proliferarea
habitatului individual este un fenomen actual cu multe efecte nocive, în special pentru mediu, dar nu
numai.
De aceea, arhitecții și promotorii (unii dintre ei, și prea puțini la noi) caută să găsească soluții pentru a
introduce în locuința plurifamilială ceva din calitățile locuinței individuale, în special chestiuni legate
de dispozitivul de acces și distribuție la apartamente, astfel încât să confere habitatului colectiv un
caracter mai personalizat, dar obținând o densitate mai ridicată. Este o zonă deschisă a proiectării,
cercetărilor și reglementărilor urbane, sub diverse denumiri: locuință intermediară, low-rise – high-
density, locuință semicolectivă etc.

Acest tip (foarte greu clasificabil, dată fiind marea varietate a direcțiilor de căutare) constituie o ZONĂ
„ÎNTRE”, în curs de explorare, de multe ori la nivelul ansamblului, nu numai la nivelul tipului propriu-

13 În aceste cazuri, unitatea urbană este reglată de regulamentele urbanistice în vigoare.

14 Parisul haussmannian a ami fost prezentat și la IAC, în anul 1. Vă rog reluați-l.

12TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

zis. Dau mai jos, modul în care aceasta a fost introdusă în reglementările franceze de proiectare a
locuinței urbane finanțate de stat.

(B4)
c. locuința intermediară
Este o formulă “hibridă” care încearcă să stimuleze locuirea împreună, în sensul că propune
organizări spațiale apropiate atât de locuirea individuală – prin anumite calități spațiale –, cât
și de imobil (locuința plurifamilială) – prin organizarea în apartamente și gruparea lor.
Căutările prin proiect din anii 1960-70 și-au găsit în Franța și definiții reglementare, care au
fost amendate în timp, prin studiul proiectelor realizate:
În Circulara din 9 august 1974, termenul intermediar era definit prin trei caracteristici: înălțime
maximă de P+3; acces individual; o terasă egală cu sfert din aria apartamentului.
În Bilanțul operațiilor de locuințe propuse în 1972-78 din cadrul Plan-construction, această
categorie era nuanțată astfel:
_scară apropiată de locuința individuală prin limitarea înălțimii;
_acces individual la locuință analog celui la locuința unifamilială, situat la fațadă, astfel încât să
se creeze “un prag”, adică “un spațiu arătat”, permițând un “marcaj” personal;
_un spațiu exterior privat pentru fiecare apartament: un simulacru de grădină, relativ ferit, o
suprafață suplimentară care oferă o libertate de apropriere/personalizare.
În reviste veți găsi multe exemple de astfel de căutări în multe țări.

C. CRITERII ARHITECTURALE
După cum am mai spus, pot exista foarte multe categorii de criterii după care pot fi clasificate
locuințele. În cazul acestui curs, vom discuta numai două criterii, ambele referitoare la locuința
plurifamilială, care pune problemele cele mai complexe în fața proiectanților. Ambele se referă la
organizarea interioară a imobilului (tronsonului), în raport cu ceea ce putem numi „dispozitivul de
acces și distribuție la apartamente”, adică acel spațiu interior al oricărei locuințe plurifamiliale care îi
asigură funcționarea, dar care ridică și probleme de locuire, atâta vreme cât locatarii nu și-l apropriază
sau chiar îl resping.
Astfel:
C1. DUPĂ POZIȚIA NODUL DE CIRCULAȚIE VERTICALĂ
Poziția nodului de circulația verticală (scara și caja liftului) joacă un rol important în
planimetria și forma imobilului. Modul în care este proiectat acest spațiu astfel încât locatarii
să nu-l considere exclusiv funcțional și să și-l însușească depinde de multe alte aspecte decât
poziția (de exemplu, suprafața, finisajele, mici funcțiuni conexe etc.). Dar poziția pe care o
ocupă, poate oferi anumite indicații utile. Schematic, poate fi plasat astfel, cu avantaje și
dezavantaje:
(C1)
a. central:
Nodul central permite dispunerea apartamentelor în jurul lui, ducând la adâncimi mai
mari de 12 m ale imobilului (limita convențională și frecventă de 12 m e dată de buna
luminare a camerelor), ceea ce îl face mai economic. Și spațialitatea interioară poate
fi mai plăcută, dar, fiind plasată în interior, scara rămâne neluminată natural.
Depinzând de numărul de niveluri, poate fi luminată zenital, ceea ce poate duce la o
atmosferă plăcută.
(C1)
b. la fațadă:
Este cazul cel mai frecvent în blocurile din România construite în perioada postbelică.
Prezența scării în fațadă rezolvă problema luminării/aerisirii naturale, dar ocupă, în
general o travee de fațadă, ceea ce lungește tronsonul. Prezența palierului
intermediar la fațadă poate fi folosită plastic (nu prea este în cazul nostru!). Locatarii
folosesc adesea spațiul luminat al palierului intermediar pentru a pune flori, ceea ce
dovedește nevoia de apropriere.
(C1)
c. detașat:
Moderniștii au încercat ideea de a face din acest nod un important element expresiv
al fațadei, scoțându-l în afara planului fațadei. Aceasta poate reda parțial traveea
ocupată de scară unui apartament sau unor alte mici funcțiuni (de exemplu spațiu de

13TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

 întâlnire a adolescenților sau mică seră etc.), iar scara poate fi perfect luminată. Dar
soluția e mai scumpă, iar volumul detașat umbrește.

C2. DUPĂ DISTRIBUȚIA APARTAMENTELOR FAȚĂ DE NODUL VERTICAL

Accesul la fiecare apartament este în directă legătură cu nodul de circulație verticală, dar
există mai multe moduri în care se poate face această legătură care participă și ea la
spațialitatea și caracterul spațiilor pe care locatarii sunt obligați să le folosească în comun.
În același timp, și numărul de apartamente pe nivel joacă un rol în percepția locatarilor asupra
spațiilor comune; este și un factor de confort (fizic și psihic), la care locatarii sunt sensibili.
Tot foarte schematic, putem vorbi de următoarele distribuții curente (unele dintre ele foarte
rar folosite de arhitecții din România):
(C2)
a. apartamente la palier
Accesul la apartamente direct din palierul scării este cel mai curent. Aceasta
înseamnă uzual 4 (mai rar 3) apartamente la nivel în cazul scării la fațadă, mai multe
în situația scării centrale.
(C2)
b. apartamente la jumătate de nivel
Un caz mult mai puțin folosit la noi este distribuția apartamentelor pe fiecare dintre
cele două paliere ale scării. Aceasta creează senzația apreciată de a împărți palierul
cu mai puțini locatari, duce la o spațialitate mai neașteptată, un joc desen mai puțin
convențional de fațadă, dar aduce probleme structurale mai mari din cauza
decalajului.
(C2)
c. apartamente pe cursivă
Cazul cursivei este, de asemenea foarte puțin folosit în proiectarea postbelică, deși
tipul de locuință plurifamilială pe cursivă este tradițional în multe părți ale țării
(Timișoara, Ardeal, chiar și în București, derivat probabil din tipologia hanului). Ar
trebui cercetate motivele reale pentru care exista o opoziție la ideea cursivei în acea
perioadă. Generației mele i se spunea că este inconfortabilă pentru că e frig iarna și
te poate și ploua, că te uiți în bucătăria vecinilor... În mod paradoxal, studiile
sociologice făcute în anii 1970-80, arătau că oamenilor le plăceau cursivele.
De fapt, cursiva este o modalitate foarte practică, economică și convivială de a
amplasa mai multe apartamente deservite de același nod vertical (desigur în limita
reglementarilor privind evacuarea în caz de incendiu). Ca și în cazul locuinței
unifamiliale înșiruite, dacă se folosesc duplexuri cu front îngust la cursivă, devine și
mai economică.
(C2)
d. apartamente pe coridor
Dispunerea mai multor apartamente pe un coridor (ca la hotel) pare, la prima vedere,
similară cu situația cursivei. Situația este însă foarte diferită, pentru că experiența
coridorului este total diferită de cea a cursivei, iar distribuția „ca la hotel” este
receptată ca impersonală și prea puțin domestică. Există chiar țări în care blocurile de
garsoniere pe coridor sunt interzise sub motivul promiscuității.
De aceea, atunci când Le Corbusier a inventat distribuția ingenioasă a duplexurilor în
Unité d’habitation de la Marsilia, el nu le-a dispus pe un coridor, ci pe „o stradă
interioară”, foarte generoasă ca lărgime, luminată natural la capete și cu fiecare ușă
tratată personalizat, ca o intrare într-o locuință unifamilială. Cu toate acestea, ideea a
fost prost receptată de prima generație de locuitori, dar mult mai bine acum, de a
treia generație. „Strada interioară” nu poate fi cu adevărat o stradă, dar poate fi un
spațiu interesant de distribuție la apartamente, cu condiția să capete ceva din
neașteptatul spectacol al străzii, ceea ce, în situații speciale, arhitecții reușesc să
proiecteze (ex. Simmons Hall, MIT).
În afara acestor cazuri speciale, coridorul de distribuție poate oferi mari posibilități de
a proiecta imobile de apartamente mai puțin convenționale, capabile să ofere un
sens mai bogat locuirii (în curs e dat exemplul imobilului Corringham, proiectat de
Kenneth Frampton, imobil introdus pe lista monumentelor protejate, deși datează
din anii 1960).

14TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |

ÎN FINAL, V-AȘ RUGA SĂ REȚINEȚI:
_Că zona tipologiei de locuire este un instrument de proiectare.
_Că ne indică direcții de căutare ale proiectării contemporane:
între locuința uni- și plurifamilială – în zone intermediare,
între „schemele clasice” de înălțime și distribuție în imobil...
_Că există aici mult spațiu al invenției în scopul proiectării unei locuiri semnificative.

Vă mulțumesc și sper să ne putem vedea cât mai curând!

Tradiționala Q3 nu am cum să v-o pun.

Deocamdată, vă rog să citiți cursul și să trimiteți voi întrebări cu ce nu ați înțeles
către cei cu care faceți seminariile, ca să vă putem răspunde.

Deocamdată transcriu explicațiile la Q2 la care au apărut multe confuzii.

Comentați relația dintre termenii de “locuință socială” și “locuință accesibilă”.

Întrebarea se referea la ce desemnează cei doi termeni, între care pot să existe convergențe
și/sau divergențe, diverse asemănări și /dau deosebiri. Pentru a comenta trebuie să plecați
de la definirea lor și la perspectivele care le definesc.
Locuință accesibilă este un termen generic care desemnează, în limbajul curent, o
categorie vagă de locuințe la care “omul obișnuit”, cu posibilități relative limitate, poate
avea acces. Depinde, evident, de raportul dintre veniturile medii și prețul locuințelor (din
fiecare țară).
Locuința socială = este un termen mai precis (și mai tehnic), care se referă la criteriul
mecanismului de finanțare al locuinței (vezi mai sus în curs), desemnând acea categorie de
locuințe în care este investit banul public în scopul asigurării unor condiții de locuire corecte
(nivelul acestora depinde de posibilitățile și politica social a fiecărei țări) păturilor mai
sărace/deprivilegiate/cu probleme. Deci este totdeauna subvenționată din banii publici;
Felul în care este subvenționată variază: de la construcție de locuințe făcută de stat (direct
sau prin organisme dedicate), la subvenționarea (tot de către stat) a chiriilor sau chiar a
accesului în timp la proprietate; de la țară la țară; de la politică socială la politică socială etc.

E de bun simț că locuința socială e accesibilă (dar e numai pentru cei cu venituri foarte
reduse, ceea ce aduce o nuanță), că atât cea „accesibilă” cât și cea socială sunt proiectate
sub anumite constrângeri economice, dar asta nu înseamnă că desemnează același lucru,
cum GREȘIT ați spus deprimant de mulți dintre voi.

15TIPOLOGIE DE LOCUINȚE/LOCUIRE | curs 2-3 |ALO 2019-2020 |