SUPORT DE CURS

Deontologie si etica profesionala

AMG III

INTRODUCERE

Din amalgamul sufletelor ce se întâlnesc la hotarul lumii, ies în relief, pereche după pereche, două

elemente umane: încrederea şi conștiința, după cum spunea Gheorghe Scripcaru. Aplecându-ne spre a

pătrunde şi mai bine cele doua trăiri vom vedea că, de fiecare dată, există o singură conştiinţă – a noastră, ca

asistenţi medicali – şi o mulțime de încrederi: zdrobite sau înălțate.

Medicina este un domeniu al umanului, iar atunci asistentul medical apare ca o existenţă pusă în

folosul alteia. Chiar dacă progresul tehnic medical a făcut din noi zei înainte de a merita săfim oameni, nu

trebuie să uităm că există o singură medicină, aceea a omului, în complexitatea sa.

Medicina nu este o meserie, ci o profesiune, o activitate deosebit de complexă. În exercitarea ei s-au

cerut întotdeauna multiple CALITĂŢI, cele de ordin moral considerate, de fiecare dată, ca având o

importanţă majoră. Faptul că medicului şi asistentului medical li se încredințează viața unui om,

recunoscându-li-se, în același timp, dreptul de a decide anumite măsuri în scopul vindecării şi al promovării

sănătăţii individului, instituie pentru această profesie importante cerințe morale.

Actul medical, exercitat pe un solid temei științific, implică în acelaşi timp (din partea celui care-l

efectuează) o puternică angajare etică. Profesiunea medicală, dacă o iubești cu-adevărat, este suficientă

pentru a-ţi umple viața; asistentul medical este prețuit atât prin profesie, cât şi prin profilul său moral.

ETICA MEDICALĂ se constituie ca o teorie a moralei, ca o știința ce studiază ansamblul decerințe,

deprinderi, atitudini şi obiceiuri morale specifice activității medicale şi care se manifestă în fapte, în mod de

comportare în cadrul profesiei medicale.

Etica medicală înseamnă, de fapt, înfruntarea responsabilităţilor, găsirea unor soluții când datoria o

cere şi acţionarea în consecință. DEONTOLOGIA desemnează acea parte a eticii, care se ocupă cu studiul
datoriilor morale, al originii, naturii şi formelor acestora, în calitatea ei de componenta esențială a conștiinței

morale a oamenilor.

Prin CONDUITA ETICĂ ŞI DEONTOLOGICĂ înțelegem ansamblul de atitudini şi acțiuni cerute

de normele morale şi cele tehnico-profesionale, fără de care nu e posibilă exercitarea profesiunii la nivelul

exigentelor societăţii. Obiectul şi scopul profesiunii medicale, multiplele relaţii interumane, care sunt

angajate în timpul şi pentru realizarea actului medical, au implicat de la început o conduita profesionala cu

un bogat continut etic.

Încă de mici suntem învăţaţi să discernem între bine şi rău, între dezirabil şi indezirabil, între util şi

inutil etc. Uneori ni se impune, alteori suntem lăsati să experimentăm, însă în cele din urmă sfârşim prin a

prefera anumite situaţii, acţiuni şi prin a manifesta anumite atitudini.

Structurarea, sistematizarea şi ajustarea în timp a acestor valori conduce la constituirea sistemului

propriu de valori care ne ghidează opţiunile, alegererile şi acţiunile noastre. Valoarea stă la temelia apariţiei

sistemului propriu de valori care apoi, prin acordarea cu sistemul de valori al semenilor, constituie premisa

internalizării unui cod de valori acceptat social sau grupal ce constituie morala acelei societăţi sau acelui

grup. Ştiinţa care încearcă să valideze permanent acest cod poartă denumirea de etică.

Astfel, observaţiile anterioare reunite se constituie într-o definiţie a moralităţii şi a eticii în

conformitate cu viziunea autoarei Ayn Rand:

MORALA este un cod de valori ce ghidează alegerea acţiunilor umane.

Acompaniazăcomportamentele precum surâsul buzelor. Surâsul nu există decât prin jocul buzelor, la fel

morala există doar prin manifestările comportamentale. ETICA este ştiinţa definirii şi validării1acestui cod.

Dacă muzicologia este studiul muzicii, etica este studiul moralei.

Altfel spus, morala are ca referinţă ceea ce numim în mod obişnuit standarde şi conduite morale în
timp ce etica reprezintă studiul formal al acestora. Din acest motiv, studiul eticii este adesea
numit FILOSOFIE MORALA.

1. Fiinta umana ca entitate biopsihosociala, cu valori si principii de viata

1.1. Totalitatea si individualitatea fiintei umane
 Încă din 1948, în cadrul O.M.S., se recunoaşte importanţa asistentelor medicale ca element

esenţial în realizarea programelor de sănătate, îngrijirea bolnavilor, prevenirea îmbolnăvirilor,

promovarea şi păstrarea sănătăţii. De fapt acestea constituie şi în ziua de azi cele patru

responsabilităţi esenţiale ale asistentei medicale şi anume:

 promovarea sănătăţii,

 prevenirea îmbolnăvirilor,

 restaurarea sănătăţii,

 înlăturarea suferinţei.

Nevoile privind îngrijirile sunt universale. Respectul faţă de viaţă, de demnitatea umană şi

faţă de drepturile omului face parte integrantă din îngrijirile medicale şi nu e influentat de

consideratii precum naţionalitatea, religia, culoarea, vârsta, sexul, opiniile politice sau statutul

social. Asistenta medicală acordă îngrijiri pentru sănătatea individului, familiei şi colectivităţii şi îşi

coordonează activitatea cu cea a altor persoane, ce muncesc în alte discipline din domeniul

sănătăţii. Responsabilitatea primordială a asistentei medicale consta în a acorda îngrijiri

persoanelor care au nevoie de acestea. În exercitarea profesiei sale, asistenta medicală crează o

ambianţa în cadrul căreia valorile, obiceiurile, religia, credinţa individului sunt respectate. Asistenta

medicală păstrează secretul profesional şi analizează întotdeauna îndeaproape informaţiile

deţinute despre bolnavi, în ce măsură şi cui să le comunice, în mod conştient, de bună credinţă.

Asistenta medicală îşi asumă o responsabilitate personală în acordarea îngrijirilor, precum şi

pentru a-şi menţine nivelul profesional la zi, printr-un sistem de reînnoire a cunoştinţelor şi de

educaţie permanentă. Ea asigură, în orice situaţie, menţinerea unui standard de îngrijire la nivelul

cel mai ridicat posibil. Acceptă şi delegă responsabilităţi, evaluează cu spirit critic propria sa

competenţă sau a colegilor săi. În activitatea să profesională, asistenta medicală face întotdeauna

dovada unei conduite ce îi onorează profesia. Asistenta medicală împarte cu concetăţenii săi,

responsabilitatea de a lua iniţiativă şi participă la activităţi destinate să răspundă exigenţelor

sociale şi de sănătate ale populaţiei.

 În cadrul relaţiei cu colegii săi împarte responsabilitatea de a coopera cu toţi cei cu care

lucrează îndeaproape. Asistenta medicală contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor

cunoștințe privind profesia sa, iar prin intermediul organizaţiei ei profesionale (în cazul nostru

O.A.M.R.12), participă la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

O.A.M.R. reprezintă Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti Moaşelor şi Asistenţilor

Medicali din România şi este o organizaţie profesională, neguvemamentală, de interes public,

apolitică, cu responsabilităţi delegate de Autoritatea de Stat, având ca obiect de activitate controlul

şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi

respectiva profesiei de asistent medical, ca profesii liberale de practică publică autorizate. Are

autonomie instituţională în domeniul său de competentă, cuprinde toţi asistenţii medicali progresul

îngrijirilor medicale, creând şi păstrând condiţiile de muncă echitabile pe plan economic şi social.

Îngrijirea medicală presupune o specializare şi o pregătire tehnică corespunzătoare, persoana

specializată având nevoie de calităţi morale deosebite. Atenţia, consideraţia, talentul, pasiunea,

fineţea, eleganţa, râvna, zelul şi solicitudinea sunt tot atâtea calităţi pe care asistenta trebuie să le

manifeste de-a lungul tratării pacientului său.

Cunoştinţele teoretice de specialitate, împreuna cu tehnicile de vârf folosite, constituie doar

o parte esenţială pentru tehnica tratamentului, însă maniera de efectuare a întregii game de

îngrijiri de către echipa de îngrijire constituie o parte foarte sensibilă pentru bolnav. Aceasta are

darul de a diminua mult din adversitatea de care se simte stăpânit pacientul în postura de internat.

Toată echipa de îngrijire din care face parte şi asistentul medical trebuie să dea dovadă de o

manieră deosebită de solicitudine cu care să înconjoare pacientul, deoarece el, în această

postură, este departe şi despărţit de cei dragi, se simte dezorientat şi, în plus, neliniştit de starea

sănătăţii lui. De aceea, rolul asistentului este de a-l primi ca pe un prieten, ca pe un părinte, cu

multă înţelegere, compasiune, dând dovadă de o mare capacitate empatică, uneori punându-se el

însuşi în locul lui, închipuindu-şi care ar fi reacţiile lui dacă ar fi internat urgent, examinat,

investigat sau lăsat singur într-o cameră cu unul sau mai multe paturi, cu feţe necunoscute în jurul

lui. În primul rând trebuie să dea dovadă de un înalt umanism, să se poarte cordial, să fie
accesibil, nu distant, rece, pentru ca bolnavul să se bucure de căldură afectivă, bunăvoinţă,

blândeţe, deoarece moralul pacientului va creşte şi va influenţa pozitiv comunicarea. Asistentul

trebuie să cunoască bine pe fiecare dintre bolnavii care îi sunt încredinţaţi spre îngrijire, la fel ca şi

pe cei din familia sa. Asistentul trebuie să cunoască global individul, precum şi comunitatea în care

acesta trăieşte. Un criteriu etic de care trebuie să ţinem cont în comportamentul faţă de bolnav

este DEMNITATEA PERSOANEI UMANE, promovarea şi respectarea valorilor umane, autonomia,

autodeterminarea, respectarea deciziilor, intimitatea, integritatea fizică şi psihică, încrederea,

adevărul şi justiţia. Criteriul etic are ca scop respectarea şi promovarea demnităţii umane şi a

tuturor persoanelor implicate, ţinând cont de binele comun. Binele etic poate reprezenta un

compromis între ideal şi ceea ce putem face. Astfel, contactul cu bolnavul se face încă de la

internare, prin examinarea bolnavului, care cuprinde patru etape:

OBSERVAREA PACIENTULUI

DISCUŢIA CU PACIENTUL

EXAMENUL FIZIC

TRATAMENTUL

Asistentul va trebui să se prezinte pacienţilor, să pună accent asupra persoanei sale, să

impună respect prin ţinută, prestanţă, comportament, fără a aştepta să fie tratat cu un respect de

la sine înţeles.

OBSERVAREA PACIENTULUI este un act spontan şi deliberat, care apare în mod automat

dinmomentul în care acesta vine în contact cu el. Acest lucru nu trebuie să se transforme în ceva

jenant şi ostentativ, ci respectându-i intimitatea. Se vor nota în mod discret aspectele mimicii

bolnavului, atitudinea sa, postura, tonusul muscular, poziţia mâinilor şi a corpului. Aceste elemente

sunt adesea indicii ale dispoziţiei sufleteşti. Timbrul vocii, mobilitatea sunt de asemenea

interpretate în acelaşi sens.

Modul cum este abordat medicul, aspectele vestimentare, persoanele din anturaj care

însoţesc pacientul sunt de asemenea factori importanţi. Perceperea felului în care bolnavul

vorbeşte, a comportamentului său în cadrul examinării şi discuţiei este deosebit de semnificativă

pentru medic. În acelaşi sens calităţile psihologice şi formarea psihologică a asistentului sunt

foarte importante. Astfel pacientul își poate exprima spontan problemele de sănătate, dar nu în

detaliu, iar anumite preconcepții ale pacientului privind medicina pot influenţa perceperea

patologiei proprii. Şi medicul sau asistentul, din acest punct de vedere, pot fi afectaţi de

preconcepții proprii privind anumite diagnostice şi așteptările proprii pe care şi le-au făcut un urma

experienței anterioare. Leff subliniază rolul interferenţelor şi deciziilor pe baza a ceea ce se

percepe şi atașamentul particular faţă de anumite etichete diagnostice ale pacientului. Astfel, un

anumit cadru de diagnostic, de care medicul sau asistentul este atașat, poate influenţa

interpretarea a ceea ce se constată din comportarea şi observarea pacientului.

Un alt element esential îl constituie DISCUȚIILE CU PACIENTUL si necesitatea de a aduna

suficiente informatii despre el, mai ales pentru elucidarea aspectelor nevrotice sau functionale,

deoarece în acest domeniu examenul obiectiv al sistemelor si aparatelor nu ne este de mare folos.

Aceste discutii trebuie sa fie deschise, nu prea lungi, la obiect, fara a crea impresia de

interogatoriu. Un lucru foarte important este sa sti sa asculti. Dialogul trebuie sa fie confidential, iar

bolnavul trebuie lasat sa vorbeasca, sa-si povesteasca boala. Trebuie sa gasim calea de

comunicare atât verbala cât si nonverbala prin gesturi, mimica, cu bolnavul. Trebuie sa creem un

cadru de confidentialitate, încredere si întelegere asupra problemelor sale. Pacientul trebuie sa

aibe siguranta ca i se acorda toata atentia si interesul. Asistenta nu trebui sa aiba prejudecati

despre pacient, deoarece va îngreuna relatia sa cu pacientul, lipsindu-l de ajutor.

Balint subliniaza faptul simplu ca daca te rezumi în a pune întrebari vei obtine doar

raspunsuri. Dar, subliniaza autorul, trebuie în special sa stii sa asculti. Ascultarea este o tehnica

foarte dificila, caci prin maestria medicului, pacientul trebuie facut sa vorbeasca singur si, acest

lucru nu este totdeauna foarte usor. Deseori este important si sa stii sa te opresti,deoarece si o

discutie lunga perturba relatia dintre profit si pierdere. Mai multe reprize de discutie restabilesc

însa balanta între profit si pierdere, dând si posibilitatea pacientului de a-si restabili echilibrul. În

privinta discutiei cu bolnavul se pot stabili anumite reguli. Astfel pacientul trebuie lasat liber sa-si

exprime simptomele, sugerarea de simptome marind gradul de subiectivitate. Conditiile

topografice ale dialogului sunt importante. Astfel medicul si pacientul nu trebuie sa stea fata în

fata, lucru fiind jenant si aparând adesea o inhibitie, precum si fenomenul cunoscut sub denumirea

de "fascinatia privirii". Cea mai buna pozitie ar fi ceea ca pacientul sa se aseze în unghi de 45 de

grade, pentru ca fata bolnavului sa poata fi vazuta din profil si la o distanta de 1 metru (distanta la

care privirea îsi arata întreaga ei încarcatura expresiva).

Discutia de obicei începe printr-o relatare a pacientului privind simptomele lui (adeseori pote

prezenta si o lista a acestora). Sivadon insista asupra asa numitei anamneze asociative,opusa

interogatoriului sistematic si care este mult mai propice evidentierii elementelor emotionale.

Aceasta tehnica consta în a lasa bolnvul sa se exprime liber si a-i da posibilitatea sa povesteasca

în maniera sa, boala de care sufere. Când bolnavul a terminat de expus si asteapta întrebarile

medicului, acesta reia, de exemplu, un simptom, utilizând pe cât posibil cuvintele pacientului.

Aceasta tehnica stimuleaza asocierea libera a pacientului, comunicând totodata elementele

emotionale. Interventiile medicului pot dirija dupa dorinta mersul discutiei.

Anamneza asociativa este mai productiva în cadrul bolilor psihosomatice, în celelalte

situatiiputându-se folosi tehnici mixte. Prima întrevedere este si cea mai importanta. Discutia nu

trebuie sa se transforme într-un interogatoriu,ci sa fie mai ales o ascultare.Discutia poate dura de

la câteva minute la o ora (nu peste).Pacientul trebuie sa dispuna de libertatea de a organiza

spontan lumea sa de expresie rationala,tipul sau de angoasa,mecanismele lui de aparare.Nu

trebuie uitata importanta expresiilor verbale,nivelul evolutiei afective,gradul de adaptare la

realitate,supletea si rigiditatea atitudinii,nivelul mai mult sau mai putin erotizat al dialogului,

mimica,debitul verbal,mimica. A doua întâlnire va lua în consideratie ceea ce nu a fost înca spus,

lasând lucrurile dificile si care ar putea bloca discutia la urma.Problemele mai dificile, cum ar fi cele

sexuale, conjugale, trebuiesc abordate natural, pentru a nu transmite si bolnavului o stare de jena.

Uneori se poate începe cu probleme colaterale si apoi treptat sa se ajunga la aspecte mai

sensibile (se discuta la început despre oboseala, insomnie si apoi se abordeaza,de exemplu

problema impotentei). În contextul dialogului cu bolnavii somatici sau psihici se mai pun si alte

probleme. Astfel dialogul cu pacientii trebuie sa fie cât mai confidential si daca este posibil numai
în doi. Numai în cazul existentei evidente a unor trasaturi isterice este mai bine sa asiste si a treia

persoana,pentru a nu da nastere la acuzatii contra medicului, în cazul în care pacientul nu este

multunit de cel care îl examineza. Probleme deosebite se pun la bolnavii psihici, precum si la aceia

cu deficiente sociale, sexuale, familiale atunci când se pune problema notarii sau înregistrarii

convorbirilor care oricum nu se pot face fara încuviintarea bolnavului. Totusi necesitatea luarii unor

note scrise se pune frecvent, mai ales acolo unde istoricul bolii este foarte lung si complicat.

EXAMENUL FIZIC trebuie să fie cât mai putin invaziv. Trebuie să i se explice pacientului în

ceconstă această procedură şi necesitatea efectuării cu foarte mult tact, la un nivel inteligibil

pentru pacient. Asistenta îl va ajuta să înveţe să-şi acorde din nou îngrijirile zilnice, cu sau fără

supraveghere. Dar pentru un tratament cât mai eficace, pentru o recuperare cât mai rapida,

asistenta medicală va incerca să implice şi familia în procesul terapeutic pentru a crea un suport

real pentru bolnav. Brown şi Liff au aratat ca se produce o decompensare rapida la cei la care

familia nu prezinta ostilitate şi este alaturi de bolnav. Asistenta va respecta valorile esenţiale în

ceea ce priveste participarea familiei. Va discuta întâi privat cu familia, va respecta secretul familiei

referitor la pacient, va defini foarte precis ce se va comunica familiei. Va discuta cu onestitate cu

familia şi o va învăţa cum să rezolve crizele bolnavului, cum să ceară ajutorul. Va da relaţii despre

boală, fără a o minimaliza sau exagera. În relaţia dintre pacient şi familie, asistenta nu va informa

familia de o problemă a pacientului, decât dacă are consimţământul acestuia. Relaţia pacient-

asistentă-familie este cu atât mai eficientă, cu cât este mai lungă şi continuă. Aceasta continuitate

permite pacientului să se simtă în siguranţă.

În ceea ce priveşte pacientul, îi aducem informaţii despre boală, tratament, evoluţie, analize

semnificative, dar nu toate informaţiile. Ne asigurăm că pacientul înţelege informaţia pe care i-o

dăm, informaţie ce trebuie să fie dublată, după ce s-a terminat, de un consimţământ voluntar. În

situatia de azi, lipsurile financiare, şomajul, stresul, pierderea locului de muncă etc., fac ca tot mai

mulţi oameni să nu se mai poată adapta şi rezista schimbărilor de situaţie şi condiţiilor de viaţă,

toate acestea ducând la dezechilibre majore. Asistetenta medicală ia parte la punerea în practică a

planului terapeutic conceput de medic, dar în acelaşi timp va căuta ca planurile specifice propriei
activităţi să fie în deplin acord cu acestea, asa încât să satisfacă pe deplin nevoile pacientului. În

atenţia cadrului medical nu boala în sine ar ocupa locul principal, ci omul bolnav şi consecinţele

care se reflectă asupra stării lui în totalitate, deoarece formarea unei imagini despre pacient va fi

hotărâtoare în conceperea planului de îngrijire. Tulburările în funcţionare se traduc prin

imposibilitatea de a se îngriji pe sine. Prin profesie, asistentul medical este plasat uneori în situaţia

în care trebuie să acţioneze într-un mod în care nu mai există o graniţă precisă între bine şi rău,

atât ca persoană, cât şi ca profesionist. În aceste cazuri păstram secretul şi-l împărtăşim numai

dacă este necesar. Unei asistente medicale nu trebuie să-i lipseasca acel atribut pe care medicina

antichităţii îl asimilează celui mai eficient tratament: zâmbetul.

Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El ia numai o clipă,

dar amintirea lui dăinuie uneori pentru totdeauna.

Un zâmbet aduce fericirea în casă, bunăvoinţă în muncă,

este semnul prieteniei.

Un zâmbet nu poate fi împrumutat, cumpărat sau cerşit,

pentru că el nu are valoare pentru nimeni până când nu este dăruit.

Unii oameni sunt prea obosiţi ca să vă dăruiasca un zâmbet. Dăruiţi-le voi unul, pentru că nimeni

nu are mai mare nevoie de un zâmbet, decât acela care nu-l mai poate dărui.

Examenul fizic este esenţial pentru stabilrea unui diagnostic. Stabilirea diagnosticului are

efect securizant, atât atât pentru medic cât şi pentru bonav. Atitudinea medicului faţă de boală

poate fi serios modificată graţie examenului fizic. Examenul fizic realizează în primul rând o

apropiere de intimitatea pacientului, fiind vorba de o apropiere corporală,ceea ce pentru anumiţi

bolnavi este foarte greu de acceptat. Totuşi un examen fizic corect şi amănunţit are pentru pacient

şi un efect securizant,în timp ce pentru alţii reprezintă o "intrusiune",un fel de "vid" al

intimităţii,acest fenomen fiind legat de conotaţia sexuală a contactului fizic şi de reflexul de apărare

contra agresiunii. Fenomenul de "distanţă critică" se aplică şi la om şi el ar reprezenta un cerc cu

raza de 80 cm. Violând acest spaţiu, arată Landis şi Hunt se va redeştepta reflexul arhaic de

apărare,discret la adulţi,dar foarte variabil la psihopaţii impulsivi şi copiii needucaţi.Medicul în cazul

examenului fizic trebuie să ţină cont de asemenea fenomene şi în consecinţă apropierea corporală

faţă de bolnav să fie făcută cu tact,fără grabă şi mai ales să se dea explicaţiile necesare, ceea ce

va face ca anxietatea din cadrul procesului examinării fizice să scadă foarte mult.

Există boli, subliniază Enăchescu,care se manifestă prin simptome subiective şi la care

diagnosticul se sprijină pe sensaţiile şi percepţiile bolnavilor,pe starea lor

afectivă.Medicul,subliniază autorul,îi rămâne să înregistreze şi interpreteze ceea ce spune

bolnavul,în unele cazuri dignosticul nefiind numai sugerat dar chiar stabilit de către bolnav. În alte

situaţii însă examenul fizic rămâne baza absolută a diagnosticului,motiv pentru care acest examen

trebuie făcut sistematic,aparat cu aparat,pacientul realizând prin aceasta o preocupare serioasă şi

o acţiune cu caracter securizant.Se vor evita punerea unor diagnostice pripite,sau de a solicita

exmene şi explorări cu mult peste necesar.Se vor evita,de asemenea,comentariile inutile privind

semnificaţia diferitelor examene fizice.Într-adevăr nu întotdeauna,ceea ce este interesant pentru

medic este şi pentru bolnav şi cei doi indivizi nu privesc acest examen de pe aceiaşi

poziţie.Ofertele bolnavului de diagnostic fac ca acesta să se stabilească treptat,eliminându-se mai

întâi supoziţiile. Alteori,subliniază Sivadon,stabilirea diagnosticului este rodul unei lungi perioade

dificile şi dureroase pentru bolnav.Prescrierea investigaţiilor şi analizelor trezeşte la bolnavi

frică,atât faţă de actul în sine cât şi de posibilele rezultate. Dar problema cheie a examenului fizic

şi a analizelor o constituie diagnosticul. Este diagnosticul, se întreabă Bădărău,o etichetă aplicată

unui caz,categorii de cazuri sau este ceva cu totul special? Uneori diagnosticul poate avea

caracter vag (cefalee, icter) şi reprezintă doar o etapă,o treaptă spre diagnosticul definitiv.

Diagnosticul presupune trecerea de la înregistrarea unor simptome sau ansambluri de

simptome,la o sinteză care înseamnă cercetarea acestor date.Noţiunea de diagnostic presupune

deci în prealabil existenţa noţiunii de boală,dar dificultatea este că fiecare caz în parte este o

formă particulară,un unicat în cadrul generalului pe care îl reprezintă entitatea,boala. Oricum

stabilirea diagnosticului este rodul unei lungi perioade dificile şi dureroase pentru bolnav,chiar
prescripţia de analize şi investigaţii trezind frica.Cel puţin într-o treime din cazuri,diagnosticul nu se

poate stabili de la început,sau el nu se poate stabili corect.În această situaţie medicul fie că cere

avizul altui specialist,fie pune diagnosticul de nevroză (Delay şi Pichot). Trimiterea la specialist

poate satisface pe bolnav care crede că merge la o competenţă mai mare iar medicul care trimite

se descarcă de sarcina dificilă pe care o avea.Dar la specialist pacientul beneficiază de o mai

mare tehnicitate,în timp ce contactul psihologic este mult mai sărac.În al 2-lea caz medicul se

orientează spre diagnosticul de nevroză,deoarece acesta este un diagnostic din sfera funcţională

care nu implică semne pozitive (adeseori fiind vorba de diagnostic eronat). Diagnosticul,subliniază

Balint,trebuie să cuprindă în el atât simptome fizice cât şi evaluarea simptomelor nevrotice.Medicul

trebuie să izoleze, subliniază Bădărău,din mulţimea de simptome şi particularităţi elementele de

generalitate şi să înlăture detaliile particulare,neesenţiale pentru stabilirea unei entităţi

nosologice.Îm lipsa unui asemenea proces medical,nu se pot formula decât rudimente de

diagnostic,de sindroame sau simptome.De altfel,în afara erorilor aparţinând medicului,însăşi

medicina înregistrează situaţii în care boli considerate cândva entităţi nozologice s-au dovedit a fi

simple sindroame şi invers.Aş fi fericit,spunea Botkin,dacă 30% din diagnosticele puse ar fi juste

(deşi azi în condiţiile tehnologiilor moderne erorile sunt mult mai rare).

Erorile de diagnostic recunosc trei categorii de cauze:care ţin de boală, de medic şi de

bolnav. Erorile care ţin de boală se referă la claritatea simptomelor, acurateţea istoricului, forma

tipică sau atipică de boală.În ceea ce îl priveşte pe medic, acest lucru poate ţine de ignoranţa

lui,de nepregătirea profesională, incompetenţă (cu formele ei rafinate cum ar fi adoraţia penru

diagnostice rare, fascinaţia de a mânui anumite aparate), dar şi lipsa de autoîncredere,

îngâmfarea, supunerea faţă de diagnosticul şefului şi pe care francezii îl numesc "mandarinat"

medical. În ceea ce îl priveşte pe bolnav subiectivitatea lui este foarte mare,el are o mare

imaginaţie iar uneori este interesat de a induce în eroare,trecând cu vederea sau agravând

intenţionat simptomele, alteori redă simptome despre care a auzit de la alţii, alteori se

supraanalizează, îşi poate crea în jur o atmosferă de panică şi deformare a istoricului bolii.

Bolnavii impresionabili sunt inhibaţi în relaţiile cu medicul, răspund mereu numai afirmativ, la fel ca
bolnavii care au un grad de cultură scăzut. Un diagnostic grav duce la "voluptatea catastrofei",

acesta odată pus îl face pe pacient a nu renunţa la el nici în faţa celor mai convingătoare

argumente.

TRATAMENTUL. În definitiv scopul final al medicinii şi întreaga ei necesitate de a exista, se

explică în primul rând prin terapie. Terapia este deci ca vechime egală cu omenirea, deoarece ea

s-a născut odată cu suferinţa .Momentul tratamentului este deci o etapă culminantă în cadrul

relaţiei medic-pacient. În fond,subliniază Sivadon,prescripţia în sine este o "reprezentaţie teatrală",

cu o mare valoare simbolică şi cu o dublă semnificaţie (ceea ce corespunde naturii obiective

imediate şi ceea ce evocă sau reprezintă). Păunescu Podeanu subliniază pe bună dreptate că din

istoria terapeuticii se relevă două principii care stau la baza ei:principiul naturii vindecătoare şi

aceia a forţelor spiritului. Astfel, însăşi omul este astfel alcătuit, încât orice dereglare a

organismului tinde a fi redusă (vindecată), graţie forţelor proprii organismului. Pe de altă parte,

factorul psihic joacă şi el o mare importanţă nu numai în cadrul apariţiei bolii dar şi în cadrul

procesului terapeutic. Terapeutica a oscilat dealungul istoriei,trecând prin diferite etape,în funcţie

de nivelul de cunoştinţe ale epocilor respective şi a unor concepţii generale privind organismul

omenesc.Veacuri întregi,arată Păunescu-Podeanu terapeutica a trecut prin etape ca:empirismul

magic, teurgic, transcedental,fantasmagoric.Totuşi referindu-se la terapeutica modernă, autorul

arată că aceasta a trecut dela scepticismul din trecutul apropiat la extrema cealaltă,entuziasmul

frenetic şi îndrăzneala semeaţă.În acelaşi timp,terapeutica actuală a trecut la neglijarea aproape

totală a mijloacelor naturale.Dar cel mai mare defect este că terapeutica actuală neglijează

aproape total latura psihologică a relaţiei medic-pacient,lipsind astfel terapeutica de una dintre

componentele ei cele mai importante.Se pare,subliniază Păunescu-Podeanu că medicamentul

însăşi a putut să mai compenseze parţial această lacună,medicamentul preluând în mare măsură

rolul psihologic şi psihoterapeutic pe care altădată îl îndeplinea în mod necondiţionat medicul.

Dacă altădată bolnavii credeau în puterea terapeutică a medicului,azi ei cred mai degrabă în

"magia medicamentului".Însăşi prescripţia medicală are în ea o mare influenţă

psihoterapeutică,motiv pentru care ea trebuie să fie amănunţită, detailată, meticuloasă. Astfel de

prescripţie presupune mult spaţiu, va cuprinde sfaturi de viaţă şi muncă,inclusiv micile probleme

personale (dar fără a ajunge la formulări tiranice,draconice).

Vorbind în legătură cu medicina,McQueen subliniază existenţa în cadrul ei a următoarelor

concepte şi direcţii terapeutice (deşi unele au doar o valoare istorică):

1. Homeopatia fondată pe lucrările lui Hahnemann (1755-1843) şi care se bazează pe

principiulsimilia similibus curantur, are la bază mai mult empirism, decât o analiză ştiinţifică.

Metoda se bazează pe principiul diluţiei medicamentului şi pe principiul individualizării. Deşi

voga homeopatiei se leagă de sfârşitul secolului al XIX-lea, totuşi ea a mai rămas încă drept

un principiu. Declinul ei se bazează după Fiahlein Morris (citat de McQueen) pe

inaptitudinea de a evolua odată cu progresul medicinii ştiinţifice, avântul extraordinar al

medicinii ştiinţifice şi diviziunilor dintre homeopaţi.Totuşi arată Păunescu-Podeanu pe plan

faptic trebuie admis că rezultatele practice ale terapiei cu doze infime există.

2. A doua mare metodă de tratament după McQueen este aceia denumită de el

"botanistă" şi care de asemenea a dominat mult timp medicina.Medicii botanişti aveau un

concept despre boală foarte rău format.Thonesson (1769-1843) avea după cum spune

McQueen o teorie galenică fondată pe teoria privind diminuarea căldurii

corporale,tratamentul urmând să determine creşterea acestei călduri şi plurificarea

sistemului humoral prin băi calde, lobelină,substanţe vegetale astringente.Scoala

"eclectică", subliniază McQueen, desvoltă mai departe şcoala botanistă insistând în special

asupra legăturii dintre simptom şi poţiunea vegetatlă.Deşi homeopaţii şi botaniştii

dispreţuiesc medicina alopată,totuşi ei au influenţat în mod deosebit fermacopeea secolului

al XX-lea.

3. În cadrul aşa numitelor doctrine active, McQueen menţionează chiropraxia şi aşa

numita "science cretiene". Astfel Palmer descoperă la sfârşitul secolului al XIX-lea că prin

manipularea rahisului se pot obţine efecte curative.Boala ar fi o rezultantă a compresiunii

nervilor vertebrali de unde apoi pornesc impulsuri inadecvate,neregulate care pot determina

dilacerarea ţesuturilor.Chiropraxia contemporană a lărgit noţiunea de boală şi sănătate

 pentru a introduce ipoteza că o postură corectă a coloanei este esenţială pentru sănătatea

organismului întreg, de unde în termeni moderni boala este legată de perturbarea

conductului comunicaţiilor normale a S.N.C., concept emis de Diuteufass. Chiropracticienii

recomandă în tratamentul bolilor o intervenţie activă asupra structurii care stă la baza

disfuncţiei. O altă direcţie terapeutică în SUA a fost aceea cunoscută sub denumirea de

Cristian Sciuence,a cărei promotoare a fost mary Baker Eddy (1821-1910) şi care este

legată de fenomenul mistic,respingând ideia cauzalităţii interne, tratamentul constând din

obţinerea "echilibrului spiritural" pentru a se creia "supremaţia spiritului asupra corpului".

4. În contrast cu aceste metode,care în mare parte mai au doar o valoare istorică,

McQueen subliniază că medicina allopatică concepe tratamentul ca pe o eliminare sau

distrugere a agentului care este responsabil de boală. Bazat pe aceasta,vechii medici

allopaţi au purces la "eliminarea răului" prin tehnicile de sângerare.În prezent accentul este

pus pe utilizarea unei largi game de substanţe chimice,capabile a influenţa diferitele funcţii

ale organismului sau agenţii cauzatori de boală.

Vorbind de principalele tendinţe contemporane în privinţa terapeuticii McQueen vorbeşte de

importaţa tratamentului comunitar şi individual, problemele specializării şi

ultraspecializării,tendinţele de a nu se trata bolile în prima fază de evoluţie. Revenind la condiţiile

psihologice în care se desfăşoară tratamentul bolnavilor trebuie să subliniem că prima condiţie a

oricărei prescripţii medicale este aceea ca ea să fie acceptată de către bolnav cu încredere.Pentru

aceasta medicul trebuie să fie calm,mişcările lui să fie lente şi precise,nu trebuie să manifeste nici

grabă nici ezitare.Această siguranţă cu care medicul prescrie un tratament este securizant pentru

bolnav.În acelaşi sens trebuie să se orienteze şi medicul care trebuie să dea bolnavului toate

explicaţiile detailat şi în mod clar,iar la nevoie să controleze chiar dacă a fost înţeles.În situaţia în

care componenta psihică este mai importantă,aceste lucruri descrise mai sus devin deosebit de

importante,o intervenţie calmă şi sigură putând duce la efecte terapeutice spectaculare.Prescripţia

trebuie,de asemenea scrisă de mână,fără ambiguităţi.Uneori este important şi preţul reţetei,felul

de prezentare a medicamentului (injecţiile fiind mai agreate). O problemă deosebită este aceea a
ce trebuie sau nu să se comunice bolnavului în legătură cu starea sa,precum şi anturajul

său.Nevoia de a primi explicaţii,suspiciunea că nu este corect informat,poate apare chiar de la

începutul contactului dintre medic şi bolnav. Există în acest domeniu două poziţii principale în

privinţa comunicării către pacient a informaţiilor nefavorabile, fiecare bazându-se pe argumente

temeinice.Astfel pacienţii trebuie să cunoască întregul adevăr chiar când este vorba de cele mai

insuportabile situaţii,în timp ce alţi medici recomandă mai multe menajamente mergând chiar până

la ascunderea adevărului pentru a uşura suferinţa psihică a pacientului. Neadevărul folosit de

medic cu înţelepciune,devine un factor psihoprofilactic şi psihoterapeutic valoros.Neadevărul

trebuie folosit cu tact şi supleţe,înţelepciune şi conştiinţă,milă şi compaiune pentru bolnav.Acest

lucru este necesar,deoarece adevărul are în aceste situaţii un efect psihoşocant în timp ce

neadevărul în această situaţie are rolul menţinerii încrederii bolnavului,precum şi moralul lui în

raport cu boala.Formula celor doi M (minciună+morfină) îşi găseşte încă locul în practica

medicală,mai ales în faţa bolilor deosebit de grave (şi în care medicina are tot atâta putere ca şi cu

secole în urmă). Numeroşi autori subliniază că chiar dacă atitudinea medicului este mai realistă",

aceasta nu trebuie să transmită bolnavului cel puţin îndoielile sale, suspiciunile, insistându-se mai

ales asupra factorilor favorabili. Informarea bolnavului mai trebuie să ţină seama şi de

personalitatea acestuia, de modalităţile sale probabile de reacţie.Totuşi,în ceea ce priveşte

informarea familiei toţi autorii sunt de acord că aceasta trebuie făcută cât mai exact.

INTERNAREA BOLNAVULUI

Internarea:

 Reprezintă o etapă de viaţă → eveniment, când se întrerup legăturile permanente cu

familia, prietenii şi locul de muncă:

o Prima internare → când bolnavul se obişnuieşte cu atmosfera şi regulile de spital, primul contact

cu spitalul.

o Internări multiple → când internarea devine neplăcută prin repetarea evenimentului.

Scop:
~ Realizarea vindecării bolnavului.

Se internează în spital:

 Urgenţele.

 Pacienţi cu bilet de trimitere de la medicul de familie, de la un ambulatoriu de specialitate.

 Bolnavii transferaţi de la alte unităţi sanitare.

Serviciul de primire (triaj):

 Este locul în care bolnavul are primul contact cu spitalul.

 Este important ca personalul medical al serviciului de primire să aibă un comportament

corespunzător care să câştige încrederea pacientului → factor indispensabil pentru

asigurarea unei colaborări sincere între bolnav şi personalul de îngrijire.

 Componentele serviciului de primire:

Sală de aşteptare.

Birou de înregistrare.

Cabinet de consultaţii.

Birou de înregistrare a bolnavilor.

Cameră de dezbrăcare.

Cameră de deparazitare.

Grup sanitar prevăzut cu duş, baie, WC.

Cameră de îmbrăcare.

Magazie de lenjerie curată.

Cameră de dezinfecţie şi deparazitare a efectelor bolnavului.

Magazie de efecte ale bolnavilor.

 Condiţii de examinare:

Cameră încălzită.

Asigurarea intimităţii.
 Asigurarea materialelor şi instrumentarului necesar consultului.

Schimbarea lenjeriei după fiecare pacient.

Asigurarea accesului individual în camera de consultaţii.

Prevenirea infecţiilor spitaliceşti prin decontaminare după fiecare pacient cu

suspiciune de boală infectocontagioase.

Anunţarea poliţiei în cazul pacienţilor neidentificaţi, în cazurile de agresiuni sau

accidente de circulaţie.

 Înregistrarea datelor:

Înregistrarea datelor în baza electronică de date a spitalului → date de

identificare,date medicale – pe baza următoarelor documente:

 Carte de identitate.

 Carnet de sănătate.

 Adeverinţă de salariat.

 Talon de pensie.

 Bilet de trimitere.

 Bilet de internare.

 Bilet de externare.

 Bilet de transfer.

Înregistrarea datelor însoţitorului. Materiale necesare:

 Registru intrări-ieşiri → baza electronică de date.

 Bilet de internare (trimitere).

 Bilet de externare (transfer).

 Foaie de observaţie cu foaie de temperatură.

 Registru pentru întocmirea proceselor verbale.

 Bonuri pentru primire /eliberare de efecte.

Intervenţii de îngrijire în serviciul de primire:

 Primirea pacientului:

Identificarea pacientului după cartea de identitate.

Verificarea biletului de internare / trimitere.

Înregistrare datelor personale în registrul de intrări / ieşiri.

 Pregătirea bolnavului pentru examinarea medicala:

Ajutarea bolnavului în timpul examinării medicale (conform tehnicii).

 Dezbrăcarea pacientului.

 Îmbăierea pacientului.

 Deparazitarea pacientului.

 Primirea şi depozitarea efectelor bolnavului:

Se înregistrează pe bon hainele şi efectele preluate de la bolnav.

Bonul de haine şi efecte rămâne la bolnav pentru eliberarea hainelor şi efectelor

personale în momentul externării.

Hainele preluate de la bolnav sunt aşezate pe umeraş şi învelite în manta pentru a fi

ferite de praf sau murdărie.

Obiectele de dimensiuni mici sunt aşezate într-un săculeţ anexat.

Pe o tăbliţă sau pe bon se notează datele de identitate ale bolnavului.

Hainele şi efectele bolnavului sunt supuse procesului de dezinfecţie şi deparazitare,

după care sunt depozitate la magazia de efecte.

Pacientul va fi îmbrăcat cu haine de spital.

 Repartiţia pe secţie /clinică:

În urma examinării se face „trierea” pacienţilor şi repartizarea lor pe secţie /clinică, în

funcţie de:
  Diagnostic.

 Stadiul evolutiv al bolii.

 Gravitatea bolii etc.

De la serviciul de primire, bolnavul este transportat (de preferat pe targă) la secţie /

clinica de specialitate indicată de medic.

 Intervenţii în cazul refuzului internării de către pacienţi:

Explicarea motivelor refuzului.

Recomandări terapeutice la domiciliu. o Trimitere către altă unitate sanitară.

Asigurarea asistenţei medicale de urgenţă.

Reguli de comportament al bolnavilor spitalizaţi:

 Predarea efectelor personale la internare.

 Primirea lenjeriei de spital.

 Respectarea programului de zi al secţiei.

 Sinceritate în relatarea datelor.

 Respectarea prescripţiilor medicale.

 Comportament adecvat.

 Interzicerea fumatului în incinta spitalului.

 Respectarea şi păstrarea ambientului.

 Respectarea programului şi condiţiilor de vizită.

 Convorbiri telefonice cu durată scurtă – pe telefonul secţiei.

Observaţii:

 Obiectele de valoare (bijuterii, acte etc.) sunt predate pe bază de proces verbal

administraţiei spitalului.
 Persoana care însoţeşte bolnavul (în regim de internare) urmează aceiaşi procedură ca şi

bolnavul.

PRIMIREA ŞI REPARTIZAREA BOLNAVILOR ÎN SECŢIE / CLINICĂ

Scop:

 Diminuarea stresului.

 Adaptarea la mediul de spital.

 Asigurarea unei bune colaborări.

Primirea bolnavului în secţie:

 Asistenta şefă (sau asistenta de serviciu) primeşte bolnavul în secţie cu calm, înţelegere,

profesional şi cu o atitudine respectuoasă.

 Se face repartiţia pe salon (se predă bolnavul asistentei de salon) în funcţie de:Diagnostic

și Gravitatea bolii.

 Se completează o anexă la foaia de alimentaţie (care se trimite la blocul alimentar) →

pentru asigurarea alimentaţiei bolnavului încă din prima zi de internare.

Primirea bolnavului în salon:

 Asistenta preia bolnavul şi îl introduce în salon.

 Îi face cunoştinţă cu ceilalţi pacienţi.

 Îi repartizează patul şi îl ajută să-şi aranjeze obiectele personale în noptieră.

 Asistenta îi prezintă secţia → camera asistentelor, camera de gardă, sala de tratamente,

sala de mese, grupul sanitar.

 Se prezintă regulamentul de ordine interioară al secţiei.

 Se pregăteşte bolnavul pentru recoltări şi investigaţii.

EVIDENŢA MIŞCĂRII BOLNAVILOR

Scop:

 Asigurarea evidenţei bolnavilor internaţi în secţie se face pe baza foilor de observaţie.

 Asistenta şefă, zilnic, totalizează pe foaia de mişcare zilnică a bolnavilor internaţi, datele

primite de la asistentele de pe secţie privind:

o Numărul bolnavilor internaţi. o Numărul paturilor libere.

 Asistenta şefă înregistrează datele de pe foaia de observaţie în registrul de internări-ieşiri.

 Se notează pe foaia de observaţie numărul de înregistrare din registrul secţiei.

 Nr. curent → număr de înregistrare.

 Numele şi prenumele bolnavului.

 CNP (cod numeric personal).

 Numărul foii de observaţie.

 Data internării.

 Secţia – clinica, salonul.

 Diagnosticul la internare.

 Diagnostic la externare.

 Numele medicului.

 Data externării.

FOAIA DE OBSERVAŢIE ŞI DOCUMENTELE BOLNAVULUI

Definiţie:

 Foaia de observaţie clinică este un document medico-legal, ştiinţific şi de gestiune pe care

se notează:

Datele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod

numeric personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)

 Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din registrul de

intrări-ieşiri din secţie.

Antecedente personale.

Antecedente familiale.

Motivele internării.

Istoricul bolii actuale.

Diagnosticul de trimitere.

Diagnosticul de internare.

Diagnosticul la externare.

 Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură şi alte documente medicale

constituie DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii

medicale unde se sintetizează datele privind:

Interogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători

despreidentitate, starea civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale, regim

de viaţă, vaccinări efectuate, motivele internării, istoricul bolii actuale.

Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia:

o Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele superioare

şiinferioare, regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea bucală etc., se măsoară

funcţiile vitale. Examinarea se face de cca. 2-3 ori pe zi în cazul bolilor acute şi de 2-3 ori pe

săptămână în bolile cronice.

o Examen subiectiv.

o Examinări paraclinice.

o Evoluţia bolii.

o Tratament.

o Epicriza, Alte date.

Alte documente medicale:

 Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie.

 Biletele de internare, de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia de

observaţie sau păstrate la bolnav

 Inventarierea documentelor şi valorilor pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar

păstrarea lor se face la administraţia unităţii medicale.

 Se mai anexează documente specifice secţiei → fise tehnice, protocoale etc.

Observaţii:

 Dosarul medical este un instrument de lucru necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale

care se completează zilnic cu date observate sau măsurate.

 Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic, alături de celelalte dosare medicale →nu

se lasă la îndemâna bolnavului care ar putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum

şi când se informează pacientul despre starea sa de boală).

 După externarea bolnavilor foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva

spitalului → arhivate în funcţie de data externării.

FOAIA DE TEMPERATURĂ

Definiţie:

 Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă a foi de

observaţie clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele culese prin măsurarea funcţiilor

vitale şi vegetative şi datele obţinute prin supravegherea sistematică a pacientului.

Organizarea şi notările din foaia de temperatură:

 În partea superioară se notează datele de identificare ale bolnavului:

o Numele şi prenumele.

o CNP (cod numeric personal). o Vârsta.

o Numărul salonului / numărul patului. oDiagnosticul.

o Data internării

 Partea principală cuprinde un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile

funcţiilor vitale → circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură.

 Abscisa este împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru

dimineaţă (D) şi seară (S).

 Se notează totodată şi timpul în care evoluează boala.

 Pe ordonată se notează:

Valorile de temperatură.

Valorile de tensiune arterială.

Frecvenţa pulsului.

Frecvenţa respiraţiei.

Cantitatea de urină emisă în 24 ore (notare grafică).

 Dedesubtul coordonatelor sunt rubrici în care se fac notări privind:

Greutatea corporală.

Numărul şi felul scaunelor.

Numărul şi felul vărsăturilor.

Diureza (notare cu cifre).

Regimul dietetic.

 Alte notări pe foaia de temperatură:

Intervenţia chirurgicală şi zilele de evoluţie.

Transfuzia de sânge sau de plasmă.

 Observaţii:

 Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic şi cantităţile de

alimente consumate, notate cu culori convenţionale:

o Roşu → lapte matern.

o Albastru → lapte de vacă.

o Verde → lapte acidulat.

o Brun → făinos.

FOAIA DE TEMPERATURĂ DIN SECŢIA DE ATI

~ În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură

este înlocuită cu foaia de terapie intensivă → care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale

din oră în oră, planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul

analizelor de laborator etc.

 Se completează o foaie de terapie intensivă la fiecare 2 de ore.

INTERVENŢII ÎN CAZUL EXTERNĂRII / TRANSFERULUI BOLNAVULUI

Scop:

 Întocmirea epicrizei → bilanţul perioadei de internare.

 Completarea documentelor medicale:

Biletul de externare / biletul de transfer + copie după foaia de observaţie.

oReţeta medicală → cu tratamentul recomandat.

o Foaia de regim alimentar.

Intervenţii specifice:

 Se informează bolnavul asupra deciziei de externare / transfer.

 Se anunţă familia sau aparţinătorii.

 Se asigură transportul bolnavului.

 Se asigură eliberarea efectelor bolnavului pe baza bonului de haine şi efecte.

 Se preiau hainele de spital.

 Se educă pacientul privind:

Conţinutul regimului dietetic.

Modul de administrare a tratamentului la domiciliu.

Modul de viaţă şi de readaptare în familie, la locul de muncă.

 Se administrează medicaţia prescrisă pentru ziua respectivă.

 Asistenta medicală are obligaţia de a însoţi bolnavul:

Până la poarta spitalului → în cazul externării.

Până la secţia în care a fost transferat bolnavul → în caz de transfer.

 Se notează externarea / transferul în registrele de intrări / ieşiri din secţie şi din serviciul de

primire bolnavi.

Observaţii:

 Pacienţii recalcitranţă care refuză tratamentul, refuză investigaţiile de specialitate, nu

respectă prescripţiile, programul secţiei sau regulamentul de ordine interioară pot fi externaţi

disciplinar → numai dacă viaţa lor nu este în pericol!

 Dacă transportul bolnavului trebuie făcut pe targă, asistenta medicală de salon va însoţi

bolnavul până la locul de transfer unde va recupera intervalul spitalului (pătură, pernă,

cearşaf etc.).

 Transferul se efectuează la decizia medicului sau la cerere → dintr-o secţie în alta sau

dintr-o unitate sanitară în alta.

 Este obligatorie efectuarea toaletei generale înainte de externare / transfer.

INTERVENŢII ÎN CAZ DE DECES

Scop:

 Completarea documentelor specifice în caz de deces.

 Scoaterea bolnavului din evidenţa secţiei.

Documente:

 Copie după foaia de observaţie şi anexe.

 Epicriza şi referatul de deces.

 Proces verbal cu inventarul bolnavului.

 Bilet de trimitere a cadavrului la prosectură.

Intervenţii specifice:

 Intervenţiile asistentei medicale în caz de deces trebuie să ţină seama de apartenenţa

spirituală a bolnavului.

 După confirmarea decesului se anunţă administraţia spitalului

 Se anunţă familia sau aparţinătorii bolnavului.

 Sunt pregătite documentele specifice în caz de deces.

 Se completează biletul de trimitere a cadavrului la secţia de prosectură.

 Se întocmeşte procesul verbal, contrasemnat de 2 martori, cu inventarul obiectelor

decedatului care se vor preda aparţinătorilor.

 Bolnavul va fi scos din evidenţele secţiei – registru de intrări / ieşire.

Îngrijiri igienice:

 Bolnavul decedat rămâne pe patul lui minim 2 ore.

 Se îndepărtează perfuzia, transfuzia, drenul, pansamentul, sonda urinară, sonda de

aspiraţie etc.

 Se face toaleta tegumentară.

Transportul:

 Transportul cadavrului se face în linişte, cu grijă faţă de ceilalţi bolnavi şi faţă de familie sau

aparţinători.

 Cadavrul va fi învelit în cearşaf şi introdus într-un sac special.

 De degetul mare de la picior se va prinde un bilet de identificare pe care sunt notate numele

şi prenumele decedatului, vârsta, CNP (codul numeric personal), secţia, data decesului, medicul

curant.

 Transportul la secţia de prosectură se face cu o targă-cărucior specială.

 În spitalele tip bloc este obligatorie respectarea circuitelor funcţionale → transportul se face

cu un lift utilizat numai pentru transportul cadavrelor, materialelor infectate, deşeurilor.

Observaţii:

 Asistenta de salon va trebui să liniştească ceilalţi bolnavi.

 Medicamentele prescrise şi neutilizate vor fi depozitate în aparatul de medicament al

secţiei.

 După transportul cadavrului este obligatorie dezinfecţia şi formolizarea salonului.

 În cazul inventarierii bijuteriilor, notarea se va face numai prin specificarea culorii metalului,

eventual culoarea pietrelor, fără a menţiona tipul de metal sau piatră!

PREDAREA ŞI PRELUAREA SERVICIULUI

Definiţie:

 Realizează continuitatea activităţii medicale pe 24 ore.

 Se face transmiterea informaţiilor de la un schimb la altul în secţiile cu paturi unde

activitatea medicală se desfăşoară în ture.

Metode de predare:

 În scris – la sfârşitul activităţii personalului, pe bază de proces verbal → notat în condica

specială. Pentru completarea procesului verbal se tine cont de:

o Foaia de observaţie.

o Indicaţiile medicului.

o Constatările personale.

 Verbal în timpul raportului de serviciu → între asistenta care iese din tură şi asistenta care

intră în tură.

 Individual – la patul bolnavului – cazurile deosebite, bolnavi cu perfuzie sau transfuzie, noi

internaţi – ce necesită indicaţii suplimentare.

Material necesar:

 Condică specială în care se consemnează consemnările personale şi recomandările

medicului.

 Se semnează de predare şi de preluare a serviciului de la o tură la alta.

Predarea în scris:
 Se notează data şi ora schimbului.

 Se notează numele şi prenumele bolnavului cu număr de salon, numărul de pat, numărul

foii de observaţie, diagnostic.

 Se notează manifestările şi reacţiile deosebite din timpul turei.

 Se notează recomandările suplimentare făcute de medic.

 Se notează examinările pentru care trebuie făcută pregătire.

 Se notează indicaţiile de recoltare şi investigare.

 Semnătura de predare – primire a turei.

Predarea verbală pentru fiecare bolnav.

 Sunt prezentate cazurile speciale sau cazurile noi.

 Sunt scoase în evidenţă sarcinile ce revin asistentei privind îngrijirea, investigarea,

pregătirea specială pentru unele investigaţii, pregătirea pentru operaţie, supravegherea acestor

bolnavi.

 Se prezintă constatările personale.

Predarea la patul bolnavului:

 Se face între cele două asistente care schimbă tura.

 Se pot da indicaţii suplimentare.

Observaţii:

 În cazul în care, în mod accidental, schimbul de tură nu a venit, asistenta nu părăseşte

serviciul decât după ce a anunţat medicul şi asistenta şefă de tură şi numai dacă are înlocuitor.

 Procesul verbal de predare – primire trebuie semnat atât de asistenta care predă, cât şi de

către asistenta care preia tura.

 Prin predarea / preluarea serviciului de la o tură la alta se asigură continuitatea

îngrijiriibolnavului care trebuie supravegheat şi îngrijit 24 de ore din 24.

Rolul medicinei holistice (cu multiple ramuri: alopata, homeopata, naturista, acupunctura

etc., Qi Kung, T`ai Chi, Yoga chikitsa si orice disciplina sapientiala traditionala – în aspectul lor

terapeutic, ramuri care ar trebui folosite de la caz la caz, în functie de context, singure sau

împreuna, simultan sau pe rând) este de a câstiga timp pentru cel bolnav si un nivel de suferinta

nu prea mare (dar nici prea mic: daca o ducem prea bine din punct de vedere al egoismului nostru

si nu ne e frica, se pare ca nu mai vrem sa evoluam – sa mergem mai departe), pentru ca sa se

apuce singur de treaba si sa faca ceva cu el însusi constient si voluntar/deliberat, în sensul celor

de mai sus. Un vindecat pasiv de catre doctori care ar trebui sa fie terapeuti (therapeutos, din

limba greaca veche = cel care cunoaste-traieste esenta ascunsa a lucrurilor si deci îi poate ajuta si

pe ceilalti / însotitor al celor aflati în nevoie, “Doctore vindeca-te întâi pe tine însuti!…”; cum erau

vechii calugari traco-daci, tristai polistai) se va reânbolnavi (nu s-a umblat la cauza bolilor, ci doar

la bolile ca simptom).

Criteriile folosite pentru a defini sanatatea mentala – sentimentul identitatii, recunoasterea

spatiului si a timpului, perceptia mediului si asa mai departe – presupun ca perceptiile si viziunile

unei persoane sa se conformeze cadrului mecanicist-cartezian-newtonian. Viziunea carteziana

despre lume nu este numai principalul sistem de referinta, ea este privita ca singura descriere

valida a realitatii. Orice altceva este considerat de psihiatri conventionali ca psihotic. În modul

transpersonal, limitarile uzuale ale perceptiei senzoriale si ale rationamentului logic sunt depasite

si perceptiile noastre se deplaseaza de la obiecte solide catre tipare energetice fluide. Prin

analogie cu perspectiva corpusculara complementara fata de cea ondulatorie din fizica cuantica.

Omul este definit ca unitate funcţională completă, integrată.

Omul este alcătuit practic din trei elemente de bază:

 Mintea – partea individului care simte, percepe, gândeşte, doreşte şi mai ales reacţionează.

 Spiritul – forţă dătătoare de viaţă.

 Fizicul - întreg corpul unui organism în viaţă sau nu – o fiinţă umană.

 Putem spune că există şase componente privind omul holistic care sunt în legătură cu cele trei

elemente de bază şi care includ aspecte privind:

 Cognitiv - mintea.

 Fizic - corpul.

 Spiritual – spiritul.

 Psihic.

 Emoţional.

 Social.

Cognitiv – învăţare, judecată, percepere – folosirea minţii pentru înţelegerea asociaţiilor

dintre mediile interne şi externe.

Emoţional – simţire, manifestare – legătura dintre cognitiv şi spiritual.

Spiritualul – creare, devenire – relaţii bazate pe dragoste faţă de Dumnezeu, pentru sine i

pentru semeni.

Social – legături cu semenii, interacţiune – legături, relaţii între spiritual şi fizic.

Fizic – supravieţuire, trăire – funcţiile şi starea corpului.

Psihic – gânduri despre sine, modul de a face faţă diverselor probleme – legătura dintre fizic

şi cognitiv.

Dezvoltarea umană, din momentul concepţiei şi până la moarte, în contextul

mediuluiindividual, social şi cultural, presupune:

 Creşterea şi dezvoltarea.

 Modele de familie şi dinamica acestora.

 Cultura, obiceiurile, tradiţiile şi influenţa lor asupra sănătăţii.

 Relaţii sociale.

 Natura, structura şi producerea îmbolnăvirilor şi invalidităţilor.

 Aprecierea nutriţiei.
 Aprecierea comunităţii.

 Procesele patologice şi relaţia cu structura şi funcţiile normale, etiologia şi patologia.

 Caracteristicile clinice şi evoluţia normală a bolii.

 Identificarea bolilor comune asociate cu sistemele organismului şi diferitele simţuri (pe

întreg parcursul vieţii).

Satisfacerea în ansamblu a nevoilor unei persoane permite conservarea în starea de

echilibrua diverselor sale procese fiziologice şi psihologice.

Nevoia → necesitatea – este starea care cere un ajutor, o intervenţie, un lucru necesar, dorit, util.

Nevoi → trebuinţe:

 Trebuinţe fiziologice – hrană, apă, odihnă, repaus, satisfacerea pasiunilor, apetit, stare

de sănătate.

 Trebuinţe de securitate – siguranţă emoţională, socială, protecţie faţă de pericole,

asigurarea vieţii, siguranţă socială, stabilitate, protecţie generală.

 Trebuinţe sociale – apartenenţă, adeziune, afectivitate, ataşament.

 Trebuinţe legate de eul personal – nevoia de conservare, de stimă, de respect, nevoia unei

bune reputaţii, prestigiu, propriul consimţământ.

 Trebuinţe de realizare – atingerea scopului propus, potenţial creativ.

 Trebuinţe cognitive – a şti, a înţelege, a învăţa, a descoperi, a explora.

 Trebuinţe estetice – ordine, simetrie, puritate, onoare, lene, dragoste de frumos.

 Trebuinţe de concordanţă – între simţire şi cunoaştere, acţiune → cauza

schimbăriicomportamentului uman.

Homeostazia:

 Este o stare de echilibru şi de autodepăşire → care se instalează între diverse procese

fiziologice al persoanei.
 Tipuri de homeostazie: Homeostazia fiziologică, Homeostazia psihică și Homeostazia

socială.

 Nesatisfacerea unei nevoi afectează altă nevoie → autoreglare.

Abraham Maslow → psiholog şi umanist american afirmă existenţa a cinci categorii de nevoi

umane ierarhizate în ordinea priorităţilor astfel:

1. Nevoi fiziologice.

2. Nevoi de siguranţă.

3. Nevoi de apartenenţă.

4. Nevoia de recunoaştere socială.

5. Nevoia de realizare – autodepăşire.

 Conform acestei teorii → se satisfac întâi nevoile de bază (fiziologice şi de securitate), apoi

cele de ordin superior (apartenenţă, stimă, realizare).

 Evoluţia spre o nevoie superioară se realizează numai prin satisfacerea nevoii inferioare.

 Nesatisfacerea unei nevoi fizice sau psihice influenţează şi satisfacerea celorlalte nevoi.

 Satisfacerea unei nevoi antrenează eliberarea energiei care permite satisfacerea tuturor

celorlalte nevoi.

 Utilizarea energiei pentru satisfacerea unei nevoi duce la nesatisfacerea alteia.

Nevoi fiziologice:

 Sunt nevoi integrate, legate de funcţii organice, comune individului, dar care depind de

context.

 Fiecare nevoie poate fi definită biologic şi socio-cultural.

 Respiraţia → asigură schimburile gazoase şi este influenţată de poziţia corpului,

activitate, vârstă, vârstă, mediu înconjurător, emoţii, cultură.

 A bea şi a mânca → asigură nevoile plastice şi energetice ale organismului. Cantitatea

şicalitatea alimentelor depinde de nivelul social, resurse, mediu familial, cultură, rasă, religie,

naţionalitate, credinţă, preferinţe, obiceiuri alimentare etc.

 A elimina → urina, transpiraţia, scaunul – asigură eliminarea deşeurilor şi toxinelor din

organism, eliminare influenţată de alimentaţie, hidratare, activitate, vârstă, obiceiuri.

 A se mişca → nevoia asigură independenţa fizică, este un mijloc de comunicare cu rol în

viaţa socială, exprimă vitalitatea psihică şi este influenţată de constituţia fizică, vârstă, sex,

activitate, mediu, condiţie fizică.

 A dormi, a se odihni → variază în funcţie de vârstă, stare de sănătate şi este necesară

menţinerii echilibrului organismului. Calitatea somnului depinde de factori psihici – emoţii, stres,

tensiune nervoasă, de activitate, mediu, condiţii de odihnă. Excitante, medicaţie.

 A se îmbrăca şi a se dezbrăca → este condiţionată de climă, semnificaţia şi importanţa

socială a hainelor, personalitate, religie, modă etc.

 Nevoia de igienă → este nevoia de a fi curat pentru asigurarea confortului, aspectului

plăcut, pentru a preveni infecţiile şi îmbolnăvirile, pentru a păstra integritatea corpului.

Nevoi de securitate – de siguranţă:

 Cuprinde nevoia de a se proteja, a menţine tegumentele integre, de a trăi în condiţii de

securitate şi protecţie, de a evita un pericol iminent.

 Anxietatea şi angoasa cor predomina în cazul unui sentiment de insatisfacţie.

Nevoia de a aparţine cuiva, nevoia de afecţiune, acceptare:

 Fiecare individ este dominat de nevoia de securitate şi simte nevoia de a fi iubit, acceptat

de ceilalţi.
 Simte nevoia de a fi recunoscut de grupul său.

Nevoia de consideraţie şi stimă:

 Conţine nevoia de a se realiza, a fi independent, recunoscut, util, valoros. Este nevoia

stimei de sine. Insatisfacţiile antrenează o stare de anxietate compensată prin mecanisme psihice

care determină comportamentul general → se manifestă agresivitatea, refuzul, comunicarea,

apatia, moleşeala, absenţa dorinţelor, depresie, furia, suicidul.

Nevoia de a se realiza – autodepăşi:

 Se poate realiza satisfacerea nevoii prin suprapunerea personalităţii şi maturităţii, a

intelectului, prin puterea de conştiinţă şi dezvoltare creatoare, capacitate de percepere a realităţii.

Satisfacerea se face la nivel spiritual şi fiziologic.

Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14 nevoi

fundamentale, cu componente bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale. Atingerea de către pacient

a independenţei în satisfacerea nevoii este scopul profesiei de asistent medical.

O nevoie fundamentală = o necesitate vitală, esenţială a fiinţei umane → pentru

asigurareastării de bine, de apărare fizică şi psihică. Fiecare nevoie poate îmbrăca forme variate

funcţie de:individ, starea de sănătate, maturitate, obiceiuri personale.

La fiecare nevoie studiată se urmăreşte:

 Definiţia.

 Manifestările fiziologice (de independenţă).

 Factorii care influenţează satisfacerea nevoii.

 Vocabularul folosit medical.

 Diagnostic de îngrijire.

 Surse de dificultate.

 Manifestări patologice (de dependenţă).

 Intervenţii specifice de supraveghere şi îngrijire.

 Rolul asistentei medicale în satisfacerea nevoii. Surse de dificultate – cauza dependenţei:

 Sunt acei factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin nevoile fundamentale.

 Originea surselor de dificultate:

o Fizice → insuficienţă, dezechilibru, suprasolicitare, etape de dezvoltare şi creştere,

boală .

o Psihice → stare de conştienţă, sentimente, stres, anxietate, inteligenţă, gândire,

situaţiide criză.

o Sociale → relaţii sociale, rol, mediu, venit.

o Spirituale → interogaţii transcedentale, conflicte de valori, limite în practicarea

religiei.

o Educaţionale → lipsa cunoştinţelor.

CARACTERELE GENERALE ALE NEVOILE FUNDAMENTALE DUPĂ VIRGINIA HENDERSON

1. A COMUNICA. → necesitatea de a schimba informaţii cu semenii printr-un proces

dinamic verbal şi nonverbal.

o Integritatea organelor de simţ

o Integritatea aparatului locomotor.

o Supravegherea bolnavului, observarea faciesului, a stării psihice, a somnului şi a

reactivităţii generale.

o Debit verbal, Expresie verbală şi nonverbală.

2. NEVOIA DE A SE MIŞCA ŞI A AVEA O BUNA POSTURĂ → necesitatea de a fi în

mişcare, de a semobiliza, de a păstra anumite poziţii.

o Observarea poziţiei bolnavului, Schimbarea poziţiei bolnavului

 o Mobilizarea bolnavului, Efectuarea transportului bolnavului in spital

3. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, A PROTEJA TEGUMENTELE ŞI

MUCOASELE. → necesitatea de a menţine o ţinută decentă, piele curată, sănătoasă.

o Pregătirea patului si accesoriile lui .

o Schimbarea lenjeriei de pat bolnavului imobilizat .

o Asigurarea igienei personale, corporale si vestimentare a bolnavului.

o Condiţii de păstrare a igienei, Escarele de decubit.

4. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA SI DEZBRĂCA. → necesitatea de a purta haine adecvate.

o Dezbrăcarea si îmbrăcarea bolnavului in pat.

o Semnificaţia hainelor, asortare, alegere, calitate.

o Capacitate de a se îmbrăca.

5. NEVOIA DE A RESPIRA SI A AVEA O CIRCULAŢIE ADECVATA. → captarea oxigenului

din mediuextern, necesar proceselor de oxidare din organism, şi de a elimina bioxidul de

carbon rezultat din arderi celulare.

o Observarea şi notarea respiraţiei

o Administrarea oxigenului – oxigenoterapie

o Măsurarea si notarea pulsului

o Măsurarea si notarea T.A.

6. NEVOIA DE A MENŢINE TEMPERATURA CORPULUI IN LIMITA

NORMALA. → necesitatea de amenţine temperatura corpului la valori normale, constante.

o Măsurarea şi notarea temperaturii

o Hipertermia – arsura.

o Hipotermia – degerătura.

o Valori patologice de temperatură.

 o Sindromul febril, Frisonul.

o Aplicarea agenţilor fizici:

Utilizarea frigului sub forma uscata oUtilizarea căldurii uscate si

umede o Aplicarea revulsivilor.

7. NEVOIA DE A BEA SI A MANCA. → necesitatea de a ingera şi absorbi alimente de

bună calitate şi în cantitate suficientă.

o Observarea apetitului si modului in care bolnavul respecta prescripţiile medicale.

o Calcularea raţiei alimentare

o Întocmirea foii de alimentaţie zilnica

o Asigurarea alimentaţiei dietetice a bolnavilor.

o Alimentarea activa si pasiva a bolnavilor

o Alimentaţia artificiala

o Prelucrarea alimentelor – noţiuni de gastrotehnică.

o Măsurarea masei si a înălţimii corporale a bolnavului.

8. NEVOIA DE A ELIMINA → necesitatea de a elimina substanţele nefolositoare,

vătămătoare,rezultate din metabolism.

o Căile de eliminare, Observarea, măsurarea si notarea diurezei

o Observarea si notarea expectoraţiei, Observarea si notarea vărsaturilor

o Observarea si notarea scaunului, Bilanţul hidric.

9. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE. → necesitatea de a fi protejat contra agresiunilor

interne sau externe, pentru menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice.

o Securitatea fizică, psihică, socială.

o Predispoziţii la accidente.

o Tratarea plăgilor

o Metode de fixare a pansamentului

 o Bandajarea pe diferite regiuni.

o Mediu securizat – asepsie, antiseptie, sterilitate, dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare,

deparazitare.

o Circuite funcţionale.

o Durerea.

10. NEVOIA DE A DORMI SI A SE ODIHNI → necesitatea de a se odihni timp suficient, în

bune condiţii.

o Somn - calitate, cantitate.

o Perioade se repaus.

o Perioade de relaxare.

o Modalităţi de odihnă şi relaxare.

11. NEVOIA DE A ACŢIONA CONFORM CREDINŢELOR SI VALORILOR. → necesitatea

individului de a face sau exprima gesturi, acte, conform formaţiei sale, de bine şi de rău, de

dreptate, în virtutea unei ideologii.

o Credinţe, Religii, Ritualuri.

o Spiritualitate, Morală, valori, libertate.

12. NEVOIA DE A FI UTIL SI A SE REALIZA → necesitatea de a înfăptui activităţi utile.

o Integritate fizică şi psihică.

o Manifestări de bucurie şi fericire.

o Autocritică.

o Luarea deciziilor.

o Stimă de sine.

o Comportament social.

o Ambiţie, motivaţie, asumarea rolului social.

 o Folosirea timpului liber.

13. NEVOIA DE A SE RECREA → Necesitatea de a se destinde, de a se distra, recurgând la

activităţiagreabile, pentru relaxare fizică şi psihică.

o Destindere.

o Satisfacţie.

o Plăcere.

o Amuzament.

14. NEVOIA DE A ÎNVĂŢA → necesitatea de a acumula cunoştinţe, atitudini şi deprinderi

pentrumodificarea comportamentului sau adoptarea de noi comportamente, în scopul

redobândirii sănătăţii sau menţinerii ei.

o Capacităţi fizice şi psihice.

o Motivaţie. Emoţii. Mediu.

o Dorinţă de învăţare. Nivel de educaţie.

1.2. Valori si principii etice in nursing

1.3. Propriul sistem de valori
1.4. Drepturile si libertatile omului
2. Raspunde din punct de vedere profesional, moral si legal
2.1. Asumarea raspunderii si responsabilitatii in practica nursingului
2.2. Respectarea normelor de exercitare a profesiei de asistent medical
2.3. Integreaza invatarea continua cu perfectionarea profesionala
3. Acorda ingrijiri intr-un mediu terapeutic securizant
3.1. Asigurarea calitatii serviciilor nursing conform standardelor
3.2. Abordarea diferentiata in situatii de risc
3.3. Analizarea problemelor specifice de bioetica