Sunteți pe pagina 1din 16

Istoria bijuteriilor

Bijuteriile antice si clasice

Cele mai vechi dovezi privind producerea bijuteriilor s-au găsit în Egipt. Pe pereții
zidurilor de piatră de la capelele camerelor mortuare se află o adevarată istorie a începuturilor
bijuteriilor. Pe aceste ziduri se găsesc reproduceri ale șlefuitorilor egipteni la locul de muncă.
Acești meșteșugari au avut o importanță vitală pentru bijuteriile egiptene, întrucat era treaba lor
să taie şi să graveze multe pietre mici găsite în aproape toate site-urile egiptene. În acest timp,
bijutierul nu a fost doar un meșteșugar care făcea ornamente pentru propria împodobire, ci și
aurar şi gravor de metale destinate diferitelor scopuri, inclusiv pentru fabricarea de monede. Deşi
erau la începuturile producerii bijuteriilor așa cum le cunoaştem noi astăzi, egipteni au avut
forme caracteristice ale ornamentelor bijuteriilor, pentru care nu există în prezent nici un
echivalent. Pieptarul este unul dintre acestea. Aceasta consta într-un ornament pentru piept
atârnat de gât cu o panglică sau cu un lanţ. Pieptarele erau denumite "sanctuare portabile ale
zeilor", pentru că prezentau adesea desene cu diferite zeități. Pieptarele erau făcute din bronz şi
acoperite cu frunze de aur, cu cele mai fine detalii din aur pur. Uneori erau încrustate cu Lapis
lazuli, carneol și turcoaz. O alta formă importantă de bijuterie egipteană, în privința căreia avem
puţine cunoștinte, a fost coafura. Această podoabă spectaculoasă a luat de multe ori forma unei
peruci. Cleopatra este frecvent reprezentată purtând o coafură cu șiruri lungi flexibile de mărgele
de aur sau bijuterii tip medalion care se încadrează vag peste umeri și care erau ţinute în loc de o
bandă aurită de pe cap. Bijutierii egipteni au manifestat iniţiativă şi creativitate în multe domenii,
dar cea mai mare parte a muncii lor a constat în producerea de amulete şi talismane. Ei nu au fost
primii care au investit podoabele cu puteri magice, dar au dezvoltat acest aspect. Acestă
personalizare a purtării de amulete pare să fi fost folosită din cele mai vechi timpuri. Prima
utilizare cunoscută a fost impodobirea mumiilor ca paznici și protectori ai morții. Acesta
împodobire a fost apoi răspândită la cei vii. Adesea, amuletele reprezintă recipientul sau bijuteria
care conţine un farmec. În Egipt, sha-sha sau mărgelele au avut importanță esenţială în domeniul
amuletelor. Cuvântul de bază pentru denumirea mărgelelor a fost sha, cuvantul egiptean pentru
noroc. Orice egiptean, indiferent de clasa socială, putea purta mărgele tipul acestora depinzand
de bogăţia lor. Materialele au variat de la perle la ceramică din argilă, astfel încât chiar şi cei mai
săraci muncitori puteau avea un șirag de mărgele.
Dispozitivele ornamentale egiptene au avut importanţă egală sensului/menirii lor.
Desenele aurite erau simbolice. Aceste simboluri, în funcţie de credinţa populară, au exercitat o
putere magică asupra purtătorului. Simbolurile erau produse în modele variate. Reproducerea
omului cu cap de vultur reprezenta uniunea corpului, sufletului, spiritului şi a inimii. Eternitatea
era simbolizata de ochii lui Horos. Zburătorul cu un cap de om dădea purtatorului puterea de a
urca până la cer. Alte desene populare erau vulturul sacru, neferul, floarea de lotus şi șoimul. Cea
mai veche amuletă a fost sistrum, cu rol de protecţie împotriva răului. Acestă amuletă era
montată în aur şi de cele mai multe ori era purtată în jurul gâtului, suspendată de lanţuri.

Pietrelor prețioase le-au fost atribuite puteri supranaturale, în funcţie de culoare,


caracteristici şi legendele mistice asociate lor. Jadul verde era utilizat ca protecție împotriva
ploii, agatele erau utilizate ca protecție împortiva mușcăturilor de păianjen şi împotriva
furtunilor. Pentru a se feri de atacul şerpilor egiptenii purtau Lapis lazuli. Piesele de bijuterii
produse de egiptenii, au fost kheptra sau kheper, care provin de la sensul cuvântulul "a deveni".
Acestea sunt cunoscute de către omul modern ca un mic gândac, numit scarabeu. Scarabeii erau
produși din diferite materiale, inclusiv din aur, dar erau și modelați în lut, smălţuiți în verde sau
sculptați în piatră. Pietrele puteau varia de la steatit, serpentin, lapis lazuli, hematit, carneol, jad
sau orice altă piatră prețioasă pe care și-o putea permite proprietarul. Scarabeul era un important
simbol religios în Egipt, simbol care s-a răspândit rapid și în Phoenicia, Etruria şi Grecia unde a
devenit un nesfarșit motiv pentru crearea bijuteriilor. Egipteni foloseau în crearea bijuteriilor
numai pietre moi, în timp ce asirienii au folosit în prelucrare beneficiile unor pietre mai dure,
care lipseau în Egipt. Pe mormintele egiptene, scarabeul a fost sculptat în partea superioară a
pietrei, în timp ce la bază era sculptate numele proprietarului, regelui domnitor şi anumite
simboluri ale zeităților. Cand scarabeul a fost fixat într-un inel, acesta a fost folosit ca amuletă.
Scarabeul a fost folosit ca amuletă înainte de a fi utilizat ca sigiliu. Scarabeul a devenit "sigiliu"
când s-a dezvoltat gravura pe baza de acizi (aceasta era o metoda de tăiere a pietrelor). Sigiliile
tip scarabeu au fost folosite drept ştampile sau mărci. Sigiliile scarabeu erau purtate întotdeauna
de proprietarii lor. La început scarabeii erau purtați atârnați la gât de un lanț de lână, ulterior s-a
găsit un înlocuitor al lânii - sârma, care avea avantajul de a fi mai durabilă. Sârma utilizată
reprezenta de fapt fâșii de aur, argint sau bronz. Bijutierii egipteni au atins apogeul, în special în
domeniul auririi, în timpul dinastiei a XII-cea din anii 1991-1786 î.Hr.. Bijuteriile au devenit mai
pline de culoare, fiind utilizate pe lânga pietre şi metale și sticlă.
Bijuteriile in Grecia antica

În istoria bijuteriilor, grecii nu au avut un stil anume. Desenele şi modelele lor nu


reprezentau o idee naţională, motiv pentru care a existat o mare influență din partea altor ţări.
Singura perioadă în istoria greacă care a dominat în mare măsură stilul și designul grec a fost
perioada arhaică. Primul aflux important de stil a venit din Egipt şi Asiria. Mitologia şi istoria
greacă apare in bijuteriile grecesti. Acest lucru putea fi văzut in bijuteriile care reprezentau
zeități grecesti, subiecți ai legendelor eroice și sporturilor. Influența romană a fost notabilă,
pentru că atunci bijutierii greci au început să utilizeze mai multe pietre, în special topaz, ametist,
acvamarin şi granat sirian.

Coroana stejar,
sfârsitul sec. 4 I.C., Thessaloniki, Muzeul de arheologie

Chiar dacă grecii au reunit diferite stiluri, design-ul şi modele ale altor culturi, ei au
deţinut primul loc printre aurari. Filigranul de aur grecesc a fost dezvoltat extrem de bine în
bijuterii. Colierele reprezentau o panglică de lucru, aranjată în modele complexe cu numeroase
pandantive mici, ce reprezentau credinţele populare. Filigranele de aur erau folosite în fixarea
părului. De-a lungul istoriei bijuteriilor grecești, aurul s-a menţinut pe primul loc ca importanţă.
Metode de lucru cu metalul au inclus gravarea modelelor filigranate și a desenelor în mod
asemanator cu granularea feniciană a aurului şi utilizarea mărgelelor de aur. Doamnele grecoaice
au fost înfrumusețate cu aur de delicateţea dantelei sau a broderiilor fine. Deoarece culoarea a
avut un rol secundar s-au aplicat rar pietre preţioase şi emailarea. Cea mai mare parte a
bijuteriilor din Grecia antică sunt realizate în întregime de aur.
În rândul bijuteriilor grecesti a fost caracteristică utilizarea pandantivelor. Coliere de şaptezeci şi
cinci de cm sau mai mult, se purtau frecvent împreuna cu "vase". Aceste mici vase din aur masiv
au fost tipice printre cei care si le putea permite. Un alt pandantiv popular a fost crucea, care
exista cu secole înainte de era creştină. Cerceii au fost deosebit de variați. Ceea ce a început ca
mici imagini ale zeilor, s-a transformat în curând în obiecte cărora urechea abia le mai putea
susţine greutatea. A devenit necesară ataşarea de cercel a unei diademe, astfel încât acestea
atârnau peste urechi, arătând ca un pseudo-cercel. Multe dintre cele mai spectaculoase piese erau
suspendate și petrecute pe umeri.

Cercei decorați cu o sirenă si cu scoici la capete,


sfârsitul sec. 5 I.C., Londra, British Museum

Utilizarea pietrelor ca bijuterii în cultura greacă a fost conjuncturală și rară, pentru că


grecii credeau ca acestea nu deţin toate puterile magice pe care li se atribuiseră de alte culturi.
Destul de ciudat, nici medicii progresiști din Grecia nu au putut spulbera credinţa în puterea de
vindecare a anumitor pietre. Pietrele în Grecia antica nu erau purtate ca amulete, ci erau prescrise
ca tratamente. Din pietrele moi se preparau, prin zbrobire, prafuri care erau înghițite. Dacă
pietrele erau dure, se prepara din ele o pastă, care era pusă pe partea bolnavă sau pe rană. Jaspul
era cunoscut ca tratament pentru epilepsie, în timp ce chihlimbarul şi coralii erau folosite pentru
problemele ochilor şi gâtului. I n ceea ce priveşte scarabeul, artizanii greci au dezvoltat tradiția
egipteană în ceva adaptat nevoilor grecești. Scarabeii au fost sculpați mai realist, în timp ce baza
gravării a devenit o reflectare a artei grecești.
Cea mai importantă şi marcantă contribuţie a bijutierilor greci a fost cameo sau
medalionul. Aceste mici portrete din piatră au apărut prima data in timpul domniei lui Alexandru
cel Mare. Medalionul reprezenta reversul lui intaglio, pentru ca piatra era sculptata în relief. În
acest caz, sculptorul crea imaginea in piatra. La început era permisa prin lege doar sculparea
portretului lui Alexandru cel Mare.

Probabil, din acest motiv medalioanele reprezentau o formă idealistă. După moartea lui
Alexandru cel Mare, au fost scuptate pe medalioane și chipurile altor persoane, și în acest fel
portretele de pe medalioane erau mai realiste. Pentru a demonstra puterea acestor bijuterii, o
dovada este renașterea acestui stil de impodobire. Medalioanele s-au răspândit rapid până la
Roma, une doamnele s-au alăturat celor din Grecia în purtarea medalioanelor în părul lor şi drept
broșe pentru robele lor. Militari le purtau ca metodă de fixare pe umăr a pelerinelor. După
moartea lui Severus din Roma, nu a mai fost folosită sculptarea medalioanelor. Când au reaparut
în epoca medievală şi Victoriana, medalioanele prezentau urme ale schimbărilor care au avut loc
în religie, datorită influenţei lui Constantin cel Mare.
Inelele

Inelul a fost în mod constant cea mai populară bijuterie. S-a spus că inelul este
"articolul de bijuterie care concentrează tradiţia, vechimea, utilitatea şi sensul simbolic cu cel
mai mare caracter omagial". Scriitorul englez al secolului al XVIII-lea, Samuel Johnson a descris
inelul ca "un instrument circular plasat pe nasul porcinelor şi pe degetele femeilor pentru a le
stăpâni şi a le supune." Din fericire Sam Johnson nu avea dreptate, fiind evident faptul că el nu
studiase istoria inelelor, a multiplelor lui scopuri practice şi de împodobire. Este important de
stiut că doar trei culturi nu au folosit inelele. Din toate informaţiile disponibile, din cele mai
importante portrete și sculpturi ale timpului Asirienii nu au purtat inele. O altă societate în care
nu s-au purtat inele a fost societatea celtă din Irlanda. În toate depozitele secrete de bijuterii
descoperite pe insula de smarald nu au fost găsite inele, care să fi aparţinut celților. Există un alt
grup, pentru care inelul nu a manifestat nici o atracţie si acest grup a fost descoperit de amiralul
Robert Peary. Într-una dintre primele sale excursii artice, Peary s-a înzestrat cu inele pentru face
schimb cu eschimoșii. Eschimosii nu purtaseră niciodată inele si nici acum nu poartă, datorita
climatului dur în care traiesc - chiar și uşoara presiune exercitată de un inel ar putea împiedica
circulaţia sângelui. O atmosferă de magie şi farmec a înconjurat mereu inelele. Exista o credință
puternică, că atât spirite bune, cât şi rele stăpânesc inelele. Una din multele acuzatii aduse Joan-
ei D'Arc a fost că deţinea inele de magie. Credinţa în puterile curative ale pietrelor şi puterile
protective atribuite unora dintre ele a indus deținătorilor lor idea de a le purta prin montarea lor
în inele de aur, argint sau bronz, pentru a putea fi purtat pe degete. De exemplu, ametistul se
presupunea că ar fi trebuit să ţină purtatorul sobru şi turcoazul și-ar fi schimbat culoarea în
prezenţa otrăvurilor. Inele au fost extrem de populare printre romani. Au existat anumite
reguli în moda inelelor, reguli strict respectate. Sigiliile plane şi inele de bronz se purtau pe
fiecare mână, însă inelele cu montura de pietre erau considerate efeminante, daca erau purtate pe
mâna dreaptă. Inele de aur puteau fi purtat la anumite ocazii, dar acestea erau înlocuite cu inele
sigiliu de fier, atunci când se participa la un o înmormântare. Romanii înstăriți aveau inele pe
care le purtau în funcție de anotimpuri. Inelele subţiri erau de vara și cele mari, impunătoare erau
purtate iarna. Aceste inele mari aveau de cele mai multe ori găuri şi puteau fi uşor zdrobite.
Annulus natalitus era inelul zilei de naștere la romani, și putea fi purtat când se sărbătorea ziua
de naştere. Exista obiceiul ca doamnă casnică romană să poarte un inel cu o cheie micuță ataşată
de el. Aceasta reprezenta simbolul autorităţii pe care ea o avea în casă. Pe la mijlocul primului
secol, exista moda de a purta o cantitate extravagantă de bijuterii. Inele se încadrau în acesta
moda fiind purtate pe fiecare deget, și aveau dimensiuni diferite pentru fiecare secţiune a
degetului. Inelele de pietre nu erau mai puţin cunoscute în vechile timpuri. Acestea nu erau inele
din metal cu pietre montate, ci inele tăiate în pietre solide. Romanii erau iubitori de chihlimbar şi
jasp, pietre care erau purtate în primul rând ca amulete. Deşi celții nu erau purtători de inele,
Irlanda preistorică a lăsat o istorie a inelelor de piatră. În timpul Evului Mediu erau prețuite
inelele gravate cu figuri de sfinți. Pietrele prețioase erau încă folosite pentru a oferi imunitate.
Cele mai populare pietre montate într-un inel erau safirele. Aceastei pietre magice albastre îi erau
atribuite puteri curative pentru bolile de ochi, era considerată antidot pentru otravă, era folosită
pentru păstrarea castității purtatorului, şi ca modalitate de prevenire a sărăciei, a trădarii sau
condamnărilor nelegale. Primul inel anglo-saxon era făcut în mod primitiv din bucațele de
sârmă răsucită într-un inel. Cel de-al III-lea deget de la mâna dreapta era cunoscut sub numele de
"deget de aur", pentru ca pe acest deget erau purtate inelele ca însemn al nobilimii. Mai târziu
inelele anglo-saxone au fost destul de tehnice.

Din momentul în care inelele au început să aibă mai multe scopuri, acestea au fost definite mai
clar în funcţie de utilizare, indiferent de perioada în care au fost găsite. Prima utilizare practică a
inelelor a fost ca sigilii. Ele au evoluat din punct de vedere a utilizării depline în perioada
imperiului roman, ca metodă de marcare a pergamentelor documentelor oficiale, luând locul
semnăturii personale a omului. Bărbatul își sigila valorile acasă, practică despre care istoricul
Plinius a notat: "un singur inel pe degetul mic nu este decat un mod ostentativ de a avertiza că
deținătorul are drept de sigiliu acasă." Inele de sigiliu au fost realizate și în perioada elizabetană,
fiecare comerciant avea propriul său sigiliu distinctiv cu care își marca baloturile de marfă. Inele
nu au fost folosite întotdeauna în scopuri bune. Atât Hannibal, cât şi Demostene purtau inele cu
otravă. Deşi mai puţin obisnuite aceste inele nu erau rare. Nu numai că acestea puteau fi utilizate
pe "prieteni", dar, și pe sine în cazul unor circumstanţe justificate. Cesare Borgia era cunoscut
pentru inelul leu. Ghearele de leu conțineau o otrava, care putea fi letală la o strângere de mână.
În timpul Renașterii cantitatea bunurilor de preț a devenit importantă. Inele nu numai că se
purtau câte trei pe fiecare deget, dar se purtau și multe lanţuri. În acelele timpuri existau cinci
tipuri de inele de bază. Primul dintre acestea este denumit inel ecleziastic - acesta era marcă de
birou, în care pietrele au jucat un rol semnificativ. Pietrele aveau din nou semnificaţii: safirele
dădeau puritate, rubinele reprezentau glorie, smaraldele calm şi cristalele simplitate. Inelele
Papale erau date ambasadorilor papali ca un fel de asigurare. Pentru mai multă protecție inelele
erau făcute din bronz poleit cu pastă de pietre, fapt de care bandiții cunoscători ai drumurilor
erau conștienți. Inelul pescarului este dat noului Papa și în zilele nostre, inelul Papei anterior este
zdrobit la moartea acestuia şi se produce unul nou. Inelul pescarului era făcut din aur pur şi era
inscripţionat cu simbolul bărcii în care este reprezentat așezat Sfântul Petru. Pentru profani
modelele preferate erau craniul şi oasele încrucișate. Momento Mori a devenit moda sub Henry
II al Franţei, în ideea de a aminti de moarte. Acestea nu erau bijuterii de doliu, pentru că ele nu
reprezentau o anumită pierdere, ci ideea de inevitabilitate a morţii. Două alte tipuri de inele
ecleziastice erau: inelul raclă şi inelul decadă. In racla inelului era inserată o relicvă a unui martir
sau sfânt. În secolul al XVI-lea au câştigat popularitate inelele decadă. Aceste inele, foarte
răspândite printre laici, aveau noduri pentru a reprezenta mătănii și erau utilizate în acelaşi scop.
Cel de-al doilea tip de inel este inelul curativ sau inelul de vindecare. Pe ansamblu fiecare
societate credea că alegerea tipului corect de inel vindeca bolile corpului, sufletului, sau stările în
funcţie de nevoi. Inelele de crampe erau inele populare, purtate ca metoda de protecţie împotriva
crampelor; un dinte de peşte fosilizat reprezenta piatra lingusitoare, despre care se credea ca avea
multe virtuţi medicinale. Un inel de fier putea vindeca problemele intestinale şi granatele erau
bune pentru înțepăturile de albine. Oamenii cumpărau aceste inele dintr-un fel de farmacie, dând
crezare acestor convingeri. Se credea că şi simpla mutare a inelului de la mijlocul deget de la
mâna stângă la deget mijlociu de la mâna drepta putea opri sughițurile şi strănuturile. A treia
categorie de inele a aparut cu mult înainte de Renaştere, când inelul devenit bijuterie folosită
pentru a sprijini toate emoţiile umane. Aceste inele ale romantismului erau folosite ca emblemă a
bucuriei, suferinței şi a tuturor emoţiilor logodnei. În vremurile clasice existau inele de logodnă
şi de nuntă. In Evul Mediu aceste inele erau combinate în verighete de nunta şi erau purtate
numai la mâna dreaptă. Prima schimbare la mâna stângă a fost observată în cartea de rugăciune
comună a lui Edward VI (1549). Inelele evreieşti de nuntă erau doar inele ceremoniale, purtate
numai în ziua nunţii. Aceasta era probabil o practică, ca inelul făcut din metal greu sa aibă atașat
un fronton sau templul lui Solomon.

Erau cunoscute alte inele sentimentale. Inelul Gimmel dădea impresia unui inel solid, dar în
realitate erau două inele, care puteau fi separate astfel încât fiecare iubit putea avea propria
jumătate de inel. Inelele Fede erau inele similare inelului Gimmel. Inelele Flori au aparut în evul
mediu şi au continuat să fie folosite până în secolele XVII și XVIII. Pe aceste inele erau înscrise
motto-uri sentimentale adresate mai mult prietenilor decât iubiților. Inelele de logodna au luat
locul inelelor floare în ultimele două secole. Corespunzătoare inelelor floare erau inelele cu
pietre, în care pietrele erau montate pentru a indica un cuvânt. De exemplu, Lapis lazuli, opalul,
smaraldul verde antic şi indicau dragoste. Cea de-a patra categorie este reprezentată de talmeş-
balmeşul inelelor mici. Cele mai multe dintre aceste inele erau auto-explicative, fiind inele
busolă şi inele purtătoare de tutun. Recipiente de parfum, similare pomander-urilor, erau purtate
pe inele în secolul XVI și erau lucrate în acelaşi mod ca şi un pulverizator. Inele aveau forme de
fluiere, cadrane, ceasuri şi puzzle-uri. Inelele Hinduse se purtau la degetul mare şi aveau oglinzi
micuțe. În Anglia secolului XVI inele cu diamante mici erau folosite de iubiti pentru a scrie
mesaje pe ferestre. Inelele mărturie încheie secţiunea inelelor. Acestea erau oferite prietenii lor
de regi, regine şi alte persoane influente. În caz de urgenţă inelele marturie puteau fi un mijloc de
a cere scuze sau un simbol de protecţie din partea unor persoane de rang înalt. De asemenea, în
acest grup se încadreaza sigiliile regale, reprezentând mărcile de birou. Acestea inele nobile
reprezentau embleme vechi de birou, inseparabile de bijuteriile coroanei. Inele regale erau
păstrate în mare măsura de catre regii asirini, egipteni şi evrei. Inelele au fost purtate pur şi
simplu pentru frumusețea lor începând cu secolul în al XVIII-lea. Acest lucru a dat bijutierilor
posibilitatea de a monta în inele medalioane mari de Wedgwood, pietre rare de jasp şi grupări de
diamante aranjate în forme ovale sau alungite.

Bratarile si cerceii

Bratarile si banderolele, desi de forme si modele diferite, erau egale in antichitate. Ambele
nume au radacini romane, a brachium insemnand brat si au fost purtate pe incheietura, in timp ce
banderola a fost purtata pe partea superioara a bratului. Aceste ornamente au fost purtate initial
ca dovezile ale avutiei, chiar de catre cele mai salbatice rase si au fost deosebit de favorizate in
est. Cele mai vechi bratari vestice dateaza din epoca bronzului. Cele mai multe dintre aceste
bratari antice din aceasta perioada erau facute din bronz si erau decorate cu modele geometrice.
Bratarile de aur erau simple si foarte rar ornamentate. Bronzul a fost folosit si mai tarziu in
special in Insulele Britanice. Britanicii purtau bratari extrem de masive, deseori aurite si
smaltuite. Bratarile romane au luat multe forme. Bratara spin era o bratara purtata de femeia
romana pe mana stanga mai sus de cot. Razboinicii romani purtau banderole de aur in lupta
pentru asi proteja partea superioara a bratului, dar si ca modalitate de a impresiona adversarul.
Bratarile sarpe erau cunoscute purtatorilor de toate varstele, si au fost raspandite prin ordonante
romane. Aceste bratari terminate in capete de serpi se spune ca au fost copiate de la greci. Cele
mai vechi bratari cunoscute au fost purtate in est. Semnificatia lor era insemnul regal de stat al
purtatorului, dar atunci cand bratarile au ajuns in Europa si-au pierut aceasta semnificatie.

Bratarile nu au fost cunoscute in Europa, cu exceptia perioadei imperiului roman, pana


dupa caderea puterii si influentei bizantine. Calugarii aurari si argintari din evul mediu au utilizat
putin bratarile. Cele cateva bratari purtate constau intr-un design foarte simplu. Intr-o vreme a
acestei ere bratarile erau considerate efeminate si considerate podoabe care discriminau barbatii.
Incepand cu secolul al XVII-lea bratarile au fost asortate cu stilul altor bijuterii. Ele au fost
concepute impreuna cu medalioane si pietre fixate impreuna in inele si lanturi. S-au purtat de
multe ori impreuna cu coliere din benzi de catifea, cu bijuterii sau catarame cu medalioane.
Pentru acestea s-au folosit materiale cum ar fi de coralul, otelul si chiar lava. Cerceii, la fel ca si
bratarile, au fost subiect al desenelor sau modelelor dominante. Rar au fost gasiti cercei in randul
popoarelor preistorice. Popularitatea acestora a fost egala cu a bratarilor in randul tuturor
culturilor estice. Biblia ne spune ca cercei erau purtati ca amulete si talismane. Acesta
personalizare pare sa fi continuat si in Grecia si Roma, intrucat cercei au fost deseori decorati cu
mici zeitati.

Cercei nu au fost la moda sute de ani. Primul indiciu privind cerceii apare in era anglo-
saxona. Cercei gasiti erau deosebit de mici si simpli. Putini cercei au fost descoperiti cu mai mult
de-o mica bijuterie sau o margea. In timpul evului mediu cercei nu s-au purtat deloc. Poate ca cel
mai important motiv al aceastei schimbari a fost stilul de coafura purtata mai jos de lobul urechii,
astfel incat ca cercei mici ca cei anglo-saxoni nu s-ar fi vazut. Regina Elisabeta a Angliei era
recunoscuta pentru purtarea perlelor. Astfel, cercei au reprezentat un motiv in plus ca Elizabeth
sa poarte mi multe perle. Lider in design-ul cerceilor a devenit in secolul al XVII-lea Peninsula
Iberica. Aici s-au dezvoltat caracteristici distinctive ale cerceilor privind marimea, pietre colorate
si stralucitoare, s-a utilizat aurul si monturile dantelate. Cand cercei si-au recastigat popularitatea
designul lor, la fel ca la toate celelalte bijuterii, a intrat sub influenta bijutierilor francezi. Cerceii
secolului al XIX-lea au trecut prin multe schimbari ca toate celelalte podoabe. Cerceii medalion
erau purtati pentru a se potrivi tuturor celorlalte medalioane purtate la inceputul secolului. Apoi
cercei au devenit podoabe destul de greoaie incrustate cu aur.

Bijuteriile italiene

Începuturile istoriei italiene a bijuteriilor a fost cu aproximativ trei mii de ani în urmă,
odata cu civilizaţia etruscă. Etruscii care populau sudului Italiei de astăzi au creat bijuterii care
nu a fost niciodată egalate. Se consideră că au existat trei perioade cu diferenţe notabile în ceea
ce priveşte bijuteriile şi prelucrătorii etrusci de aur: prima perioadă a fost în strânsă legatură cu
creaţiile egiptene, cea de-a doua a fost influenţa Greciei şi o perioadă de declin compune cea de-
a treia perioadă.

Printre etrusci erau populare toate bijuteriile. Bărbaţi şi femei purtau inele pe fiecare deget,
toate fiind sculptate cu un realism uimitor. Podoabe pentru cap, diademe şi coroane minuţioase
de flori împodobeau capetele multor femei. Toate aceste podoabe erau produse din aur fin, şi
multe erau însoţite de ace de păr care aveau la un capăt bile sau ghinde. Chihlimbarul a fost
piatra favorită şi era fixată în argint sau aur. Lucrările etruscilor din granule de aur erau fine ca
ale fenicienilor, dar și-au pierdut popularitatea odata cu pătrunderea influențelor filigranului
grecesc. Utilizarea universală a amuletelor nu a fost ignorata de etrusci. Coliere lor aveau adesea
un pandantiv cu gaură, în care era plasat un simbol magic. Aceste pendantive numite bullas erau
modelate din aur, pentru a forma vase mici, chipuri de zei sau animale mici. Cel mai important
rezultat al contopirii design-ului grec cu cel etrusc a fost apariția bijuteriilor romane. Cuceririle
armatelor romane au adus în imperiu artişti şi meşteşugari, care și-au continuat tradițile și modul
de lucru din locurile lor natale. Aurul a continuat să fie utilizat ca metal ornamental şi ca simbol
al bogăţiei. Colierele erau facute din perle și mărgele, dar coexistau împreună cu medalioanele și
monedele grecești. În timpul formării podoabelor tradiționale romane, precum inelele acesta nu
mai reprezentau doar un semn de rang. Romanii deveniseră atât de frivoli în ceea ce privea
bijuteriile încât Cato a adoptat legi cu privire la cantitea de podoabe care puteau fi purtate. În
aceste condiții inelele bărbătești erau mai puțin purtate, în funcție de anumite condiții. Aurul,
argintul sau fierul puteau fi utilizate în funcţie de statutul proprietarului. De exemplu, inelele de
aur date senatorilor nu puteau fi purtate în viaţa privată, doar în cazul în care senatorul era trimis
la o ambasadă, ca însemn al biroului. Singurul tip de inel a cărei purtare nu era interzisă prin
cenzură a fost inelul de sigiliu din fier. Inele au fost populare și în rândul doamnelor romane, dar
bijuteriile lor constau în mult mai multe. Pentru a completa extravagantele coafuri ale femeilor
romane, bijutierii au creat ace de păr. Acestea erau produse de multe ori din aur masiv şi erau
lungi de 8cm sau mai mult. Aurul a fost, deasemenea, cel mai popular în crearea brațărilor.
Brațări nu s-au purtat doar la încheietura mâinii, ci la fiecare secţiune a braţului. Monedele de aur
au fost folosite pentru a decora toate bijuteriile purtate de către femeile bogate. Aliajele de
metale, fixarea și emailarea pietrelor constituiau toate premiere pentru bijutieri acelor vremuri.
Întrucât evoluaseră deja bazele domeniul bijuteriilor, artişti meşteşugari își permiteau să-și
concentreze timpul şi eforturile pe frumusețea și design-ul bijuteriilor.

Bijuteriile in Evul Mediu

Perioada la care se face referire ca la Evul Mediu, este reprezentata de perioada dintre
caderea Imperiului Roman (de la aproximativ anul 500 D.Hr.) pana la expulzarea musulmanilor
din Spania in 1492, pe care multi istorici o considera sfarsitul istoriei medievale. Acesti ani
cuprind in sine cea mai lunga perioada din istoria omenirii, precum si evenimente decisive in
ceea ce priveste bijuteriile. Crestinismul a continuat sa se extinda, oferind multor popoare o
similaritate in ceea ce privea convingerile. Extinderea religioasa a avut multe efecte in intreaga
lume zbuciumata incepand cu formarea de universitati si incheind cu violenta cruciadelor.
Contrar multor credintele populare Evul Mediu nu fost reprezentat de lipsa de creativitate. Sub
auspiciile Charlemagne a aparut renascentismul Carolingian. A existat, de asemenea, un
renascentism irlandez, cum ar fi cartea Kells. Dupa caderea Imperiului Roman, design-ul
bijuteriilor au devenit mai putin important decat portretizarea unei semnificatii mistice in piesele
de bijuterii. Viteza a fost preferata calitatii, cel mai probabil din cauza sentimentului de "Doom
iminente" ca urmare a schimbariilor drastice din viata, asa cum era ea cunoscuta. Pe masura
raspandirii crestinismului a fost creata o institutie care s-a intors la perfectiunea atinsa in istoria
timpurie a bijuteriilor si poate parea ciudat ca manastirea detinea aceasta pozitie. Pentru oameni
care deveneau calugari era crucial ca ei sa practice o meserie pentru a pastra manastirea
infloritoare. In timp ce marea majoritate a calugarilor au apelat la agricultura sau la vinificatie,
unii dintre ei au preferat aurirea. Cea mai mare parte a talentului lor pentru aceasta arta a fost
concentrat pe bijuteriile ecleziastice. Chiar si in cazul in care bijuteriile erau comandate de
patroni privati a existat intotdeauna o puternica influenta religioasa in bijuteriile create.
Calugarul artizan nu era numai aurar, dar si un bun designer, sculptor, topitor, lucrator si
incrustator de smalt si un expert in taierea si montarea pietrelor. Metodele lor de lucru nu au fost
mult imbunatatite, pentru ca utilizau metodele pastrate de la "paganii". Se stie mai putin despre
creatiile acestor calugari decat despre creatiile bijutieriilor timpurii, pentru ca practica de
ingropare a unui om cu bunuri sale a fost respinsa de religia crestina. Din acest motiv, multe
pietre pretioase au fost extrase din piesele create in Evul Mediu si metalul topit pentru a fi
reutilizat la crearea de noi modele sau cand era nevoie de capital pentru a sprijini un conflict sau
cand un monarh vroia sa continue sa traiasca in modul de a care era obisnuit.

Cand manastirile au transformat religia in mai mult decat o afacere in Evul Mediu tarziu,
lucratorii metalelor au dezvoltat o metoda diferita de productie. Bijutierii cu interese similare
produceau obiecte similare, erau organizati, locuiau pe aceeasi strada si aveau aceleasi metode de
protectie. Aceasta a condus la consecventa in afaceri. In Franta aceste grupari de bijutieri au fost
cunoscute sub numele de companii, in timp ce in Anglia si-au asumat numele de breasla. Un
exemplu de astfel de organizatie de bijutieri a fost compania aurarilor cu sediul in Londra. La fel
ca multe dintre bresle, aceasta era dezvoltata intr-un mod semi-religios. Compania era patronata
de Sf. Dustan. Pentru ca in cadrul institutiei exista un sistem de puritate al metalului utilizat,
aceasta breasla a capatat un mare renume. Aceasta asociatie a aurarilor a stabilit un standard prin
care "calitatea marfurilor produse de catre membrii era apreciata si cunoscuta". Una dintre cele
mai importante obligatii asociate cu crearea de bijuterii a fost calitatea deosebita pe care fiecare
articol pus in vanzare trebuia sa o aiba. Au fost folosite o serie de practici impotriva bijuteriilor
ieftine, prin care erau protejate breslele. Cositorul era de multe ori acoperit cu aur, intr-un mod
atat de ingenios ca publicul era usor inselat. In plus erau folosite pietre false pentru a inlocui
bijuteriile cu adevarat valoroase. Pe masura ce activitatea de fabricare de bijuterii s-a dezvoltat,
breslele s-au impartit in diferite domenii. Cele mai ocupate dintre bresle erau implicate in
producerea de brose. Aceasta organizatie a fost impartita in continuare, in brose delicate facute
de aurari si in brose de zi cu zi create pe comenzi mai mici de catre artizani. Chiar daca design-ul
bijuteriilor era dominat de idei crestine erau exprimate si impresiile altor culturi. Triburile
germane, cunoscute sub numele de "barbari", au contribuit la bijuteriile populare incrustate.
Pietrele erau plate si fiecare era fixata in propriul compartiment. Acest lucru creea aspectul
incrustat. Efectul parea sa fie cautat pentru a se atinge o culoare bogata, plata. Erau folosite
granatul, turcoazul si sideful manifestandu-se un simulacru de la designul estic. Cand Constantin
a fondat marele Constantinopol, in anul 330 D.Hr., bijuteriile au inceput sa capete un aspect
oriental. Influenta bizantina in design-ul bijuteriilor a caracterizat toata perioada Evului Mediu.
Una dintre aceste caracteristici era o mai mare utilizare a pietrelor, cu o inclinare deosebita catre
culorii. Cloisonné a fost folosit in loc de pietre mai multe culori speciale. Niello a fost folosit de
multe ori ornamentarea aurului si argintului. Medalioanele clasice din epoca greco-romana erau
depasite in timpul renasterii medievale. Agatul german a fost ales drept cel mai bun material
pentru crearea medalioanelor. Existau cateva diferente esentiale intre medalioanele clasice si cele
medievale. Medalioanele grecesti aveau partea inferioara destul de plata, in timp ce medalioanele
din timpul renasterii medievale erau iesite in afara. De asemenea, medalioanele tarzii erau lucrate
intr-un relief mai mare decat cele antice. Similitudinea de baza consta in subiectul material,
mestesugarul medieval folosea pietre clasice. Pe parcursul Evului Mediu tarziu traditiile
bizantine si-au mentinut influentele puternice. Au inceput sa apara noi modele de fixare, care au
continuat sa se dezvolte in Renastere. Pietrele erau taiate en cabochon si aveau planuri
neregulate.

Un tip important de bijuterii a fost creat in Evului Mediu, dar acesta nici nu a fost influentat de
alte bijuterii si nici nu a influentat restul bijuteriilor din lume, si a evoluat in partea vestica a
Irlandei. Datorita separarii fizice de restul culturii medievale, lucratura in metalul Celtic si-a
mentinut independenta existenta.

Exista multe particularitati care separa aceste desene sau modele de altele din acelasi perioada de
timp, una fiind utilizarea ciocanului si a niturilor. Popularitatea broselor si bratarilor in toate
culturile nu a lipsit nici in bijuteriile celtice. Dar doua dintre cele mai raspandite piese de bijuterii
sunt de design pur celtic. Una dintre acestea a fost brosa penannular. Scopul acestei brose a fost
de a se agata de mantiile grele ale Celtilor. Din acest motiv brosele aveau, in general, o
dimensiune mare si scopul de a demonstra nivelul de indemanarea cu care celtii realizau
smaltuirea. Modele erau mai degraba geometrice, comparabile cu mozaicurile de la arabi.
Diagramele erau lucrate mai intai in os de animal, pentru a vedea cum va arata design-ul pe
metal, cel mai probabil datorita lipsei de materiale. Aceste oase erau colectate de bijutieri pentru
a demonstra viitorilor lor patronii finetea si maiestria lucraturii pe care o puteau face. Alta
bijuterie originala celtica a fost torque. Acesta era un inel pentru gat fabricat, de obicei, din aur
rasucit destul de masiv. Cele mai multe dintre ele s-au purtat in jurul gatului, dar s-au gasit si
torque de aproape cinci feets in diametru, care erau purtate de la umar le-a lungul pieptului,
probabil in scopuri ceremoniale. Punctul culminant al podoabelor celtice a fost atins odata cu
patrunderea influentelor crestine in Irlanda. La mutarea celtilor inapoi pe continent, in bijuterii
au existat doua evolutii stinct medievale. Poate ca cea mai populara si utilizata pe scara larga a
fost piesa ornamentala pentru pelerine. Atunci cand un pelerin a facut o calatorie la moastele
unui sfant, pelerinul a primit sau a cumparat un semn. Acesta era facut din plumb sau din aliaj de
cositor si plumb. Acest semn se purta pe palarii si era luat ca talismane sau amintire, fiind
colectat de catre multe persoane care vizitau moastele. Cele mai populare talismane/amintiri se
gaseau la racla lui Thomas Becket. Pana in perioada Renasterii aceste simboluri au evoluat intr-o
bijuterie mai mult decat formala numita "enseigne". Pomme d'ambre era o alta podoaba
medievala. Merele de chihlimbar sau pomanders au fost elaborate in metal in forma de sfera cu o
gaura in interior. Pomanders au fost folosite initial pentru realizarea unei imagini sau relicve
religioase. Ele au devenit foarte curand podoabe si au fost impartite in sectiuni, fiecare dintre
acestea pastrand un alt parfum. Datorita mai degraba dimensiunilor lor mari, pomander nu au
putut fi purtat ca pandantive, motiv pentru care erau atarnate la brau. Se poate intelege nevoia de
a purta aceste obiecte intrucat curatenia nu era la ordinea zilei. Asa cum Cato a gasit necesara la
Roma limitarea purtarii de bijuterii, la fel s-a intamplat si in Evul Mediu. Inca de cand bijuteriile
au devenit un simbol al bogatiei au fost stabilite adesea restrictii de utilizare a acestora de catre
cei bogati. In anul 1283 a fost proclamat un edict francez prin care se interzicea cetatenilor sai sa
poarte pietre pretioase, perle si o serie de bijuterii din aur sau argint.

Intr-o statuie a "de victu et vestitu", Edward III din Anglia a conceput un fel de costum podoaba
la care puteau sa aspire diferite clase ale societatii. Celor mai mici clase, inclusiv clasei
mestesugarilor, le-a fost interzis sa poarte orice bijuterie din aur sau argint. In primul rand cum ar
fi putut sa si le permita? este o alta intrebare. Numai nobili si negustori cu anumite venituri aveau
voie sa poarte propriile pietre pretioase. In anii 1380 si 1404, au fost adoptate in Spania legi si
mai stricte de limitare a purtarii bijuteriilor. Desi Evul Mediu nu a fost la fel de productiv ca era
precedent, el a facut posibila continuarea metodelor de fabricatie si concepere a bijuteriilor, care
reprezinta cu adevarat perioada de crestere si de noi idei.

Bijuteriile in perioada renasterii

Căutarea frumuseții a fost o caracteristică importantă a Renașterii, dintre sfarșitul secolului


al XV-lea și secolul XVII-lea. Bijuteriile erau importante în acestă căutare. Renașterea a fost
perioada în care bijuteriile, luate în sensul lor mai modern, erau obiecte de artă, obiecte de
împodobire în scopul înfrumuseţării şi simbol al bogăției. În timpul acestui secol şi jumătate au
fost ani foarte tensionați, motiv pentru care bogații își concentrau bogăţiile în forme uşor de
schimbat și purtat, precum bijuteriile. Poate că cea mai radicală schimbare de design din Evul
Mediu la Renaştere a fost reducerea influențelor ecleziastice în aspectul bijuteriilor. Bijutierii şi
bijuteriile din renaștere copiau obiecte din viata reală, motivul principal fiind frumusețea
lucrurilor vii. Animale exotice precum papagalii, șoparlele şi pelicani reprezentau o parte
importantă a diversității modelelor create. Culoarea era vie şi exotică în bijuterii. Un lucru este
clar, în bijuteriile renascentiste pietrele preţioase au jucat rol de accesoriu în raport cu poleirea cu
aur. De obicei, o piatra mare reprezenta baza pe care erau concepute bijuteriile. Efectul
reprezentativ al bijuteriilor era culoarea lor, dar și utilizarea intensivă a diamantelor. Până atunci
diamantele nu erau foarte utilizate pur şi simplu datorita lipsei lor de culoare. La început, nu era
necesară tăierea pietrelor, ele fiind lustruite in stil cabochon. Prima tăiere a faţetelor în
"regularitate plană" a fost atribuită bijutierului Louis de Berquem din Bruges. În anul 1475 el a
obţinut ceea ce a considerat "taietura perfecta" În secolul al XVI-lea a fost dezvoltată fațetarea
prin tăietura rose. Aceasta consta într-o tăietura cu fațetă înfundată în partea inferioară și o parte
rotunjită la partea superioară. Diamantele Rose au continuat să fie din ce în ce mai populare în
următoarele 3 secole, fiind solicitate în mod special în secolul al-XVIII-lea, secolul Victorian.
Este posibil ca un eveniment istoric să fi avut o mai mare importanță în schimbarea design-ului
bijuteriilor decât altele. Acest eveniment a fost descoperirea lumii noi. De pe acele meleaguri au
fost aduse o mare varietate de animale care le-a marcat imaginația bijutierilor și cumpărătorilor.
O altă descoperire a ajutat la ceea ce în renaștere era numit vârsta bijuteriei. Aceasta descoperire
a fost cucerirea Peru-ului şi a Mexic-ului, pentru că acolo au fost descoperite cele mai mari
cantități de aur şi argint cunoscute vreodată. Odata cu descoperirea Incasilor şi Aztecilor,
domnitorii Europei aveau cele mai spectaculoase bijuterii, indiferent de cantitatea de metale rare
necesare producerii lor. In acele vremuri bijutierii regali erau extrem de apreciati. Deși francezii
dădeau tonul în materie de modă, englezii erau cei cu putere de cumpărare. Curtea Angliei, mai
ales în timpul domniei lui Henry VIII, afişa o colecție fantastică de pietre rare fixate în mod
rafinat în aur, argint şi picturi pe email. La moartea lui Henry VIII au fost gasite în colectia sa
personală de bijuterii 234 de inele şi 324 de broșe. Cel mai renumit portret al lui Henry VIII îl
prezintă pe acesta dârz, afişandu-și colierul de rubine şi perle și cu câte un inel mare pe fiecare
deget.

Pandantivul a luat multe forme şi a întruchipat multe semnificații. Extrem de populare erau
formele neregulate ale perlelor, cunoscute sub numele de perle în stil baroc. Datorită acceptării
acestora pe scară largă, perlele în stil baroc au fost deseori utilizate în calitate de centru de
design. Spatele unei şopârle sau o navă in valuri aveau în mod frecvent o perla în stil baroc, care
să le completeze forma. Aurarii aveau materiale varietate și împreună cu cheltuielile
extravagante percepute de la patroni, le permiteau artizanilor să își utilizeze întreaga
ingeniozitate. Pentru toate aceste motive, la pandantiv recurgeau atât bijutierii, cât şi clienții.
Inspiraţia din antichitate a pus stăpânire nu numai pe mințile medievale, dar și pe cele din
Renaştere. Medalioanele antice erau colectate şi imitate, dar cele mai multe dintre acestea au fost
făcute în timpul renaşterii din Evul Mediu. Moda medalioanelor s-a răspândit rapid. O invenţie a
bijutierilor renaștentiști a avut originea într-o îmbrăcăminte populară la acea dată. Acesta
invenție a fost corsetul, care a început ca o bucată de piele purtată în jurul taliei şi a şoldurilor.
Scopul acestuia a fost înlocuit de utilizarea buzunarelor moderne, importantă a fost plasarea în
falduri a pielii. Bijutierii au imitat acestă practică predominantă de a produce corsete plate din
lanţuri de argint poleit cu aur sau de bronz aurit sau argintat. Cu ocazii mai formale corpul era
înconjurat ferm şi decorat cu podoabe cu emailuri și pietre preţioase. Cel mai popular şi încă
necesar obiect agăţat de aceste corsete era pomander-ul. O alta podoaba purtata la aceste corsete
bijuterii, dar a cărui istorie nu a fost onorată ca cea a pomander-ului, a fost inventat dupa secolul
al XVI-lea. Acesta a fost primul ceas portabil. Portretele din acele timpuri arată că ceasurile se
purtau la brâu. De asemenea, ele demonstrează că ceasurile aveau o mare varietate de forme, dar
nu erau rotunde. Ceasurile erau prezentate în formă de cruce, ca medalioane în miniatură şi sub
forma de raclă. Materialul de baza al talismanelor de pelerinaj, purtate la pălărie, era cuprul sau
bronzul. Acestea erau fie sculptate, fie ştampilate cu o ștanță. Bogații își permiteau să
beneficieze de medalioane sculptate. Desenele sau modele aveau două influenţe: continuarea
sentimentelor creștine şi expresia mitologica a idealurilor păgâne ale renașterii. Contributia
renașterii la istoria bijuteriilor s-a manifestat prin culori vii. Bijuterii au devenit spectaculos de
excentrici prin utilizarea perlelor în stil baroc, a emailărilor, diamantelor fațetate și a pietrelelor
colorate.

Colierele

Primele obiecte făcute de om pentru purtare în jurul gâtului au fost mărgele. Aceste obiecte
mici și rotunde au fost adesea denumite "bijuterii Adam şi Eva". Oricat de decorative, gravate
sau lustruite, indiferent dacă erau realizate din pietre preţioase sau prundiș, mărgelele nu își
serveau scopul cu excepţia cazului în care acestea erau puse într-un tip de podoabă care putea fi
purtată. Cea mai frecventă utilizare a mărgelelor a fost sub forma de colier. Acest tip de podoabă
a fost primul tip de lanţ pentru gât. Există dovezi ale interesului bijutierilor preistorici pentru
mărgele. Adesea o mare varietate de mărgele au fost îngropate în morminte, împreună cu
defunctul, unele dintre ele erau suspendate de gâtul acestuia. Pietrele preistorice și mărgelele de
argilă erau lucrate manual. Acest tip de bijuterii a fost găsit printre rămășițele locuitorilor din
Elveţia, despre care se crede că sunt strămoşii celților irlandezi. Alte exemple de podoabe
timpurii de tip mărgele au fost găsite în Egipt. Aceste mărgele indică o artă avansată. Mărgelele
din sticla erau mult colorate și cele din ceramică erau smălţuite în albastru şi verde. Deşi a XII-
cea dinastie egipteana a produs un tip de mărgele mari, fine și rotunde, ornamentaţia cu mărgele
a atins perfecțiunea în timpul dinastiei a XVIII-cea. Datorită intervenției romane, sticla a fost
folosită pe acelaşi principiu ca si sticla Millefiori. Se pare că în timpul perioadei anglo-saxone
mărgelele terra-cotta au luat locul mărgelelor de sticla de la Roma. Aceste mărgele terra cotta
erau sculptate şi colorate. S-au gasit frecvent și broboane de chihlimbar, ametist, cuarţ şi sticlă.
Cel mai rar tip de şirag de mărgele găsite în orice cultură sunt cele confecţionate din metal.
Mărgelele sunt importante nu numai în raport cu colierele, dar și din punct de vedere al urmăririi
călătoriilor făcute de om. Mărgelele erau obiecte esenţiale în comerțul timpuriu, când era folosit
trocul în locul oricărei monezi. Aceste obiecte mici, de multe ori uitate, sunt utilizate astăzi de
către arheologi ca marker pentru a măsura gradul de civilizaţie al unei vechi naţiuni. Un alt
element important a fost lanţul. Se pare că lantul are origini străvechi, cu semnificații simbolice
de putere şi onoare. Fenicieni aveau lanturi de aur de care suspendau panglici de aur ce susțineau
alte ornamente. Cele mai imaginative obiecte prinse de lanțuri au fost pandantivele. Femeia
etrusca timpurie folosea pandantive prinse de coliere. Pandantivele erau scobite în materiale care
reprezentau o amintire, sau un obiect venerat cu rol în farmece, vindecare sau prevenire a
pericolelor. Pandantivele au căpătat o mare importanţă spre sfârșitul secolului al XV-lea. Pentru
a comemora Armada din 1588 au fost făcute pandantive în formă de navă. Mai târziu, au fost
adoptate pandantivele în formă de litere, care reprezentau iniţialele numelui proprietarului sau al
monarhului. Această modă a ajuns la apogeu în secolul al XVI-lea. Colierele de toate tipurile şi-
au pierdut locul important în modă în timpul secolului al XVII-lea. De cele mai multe ori se
purtau panglici fără nici un ornament, intrucât colierele din metal sau din mărgele nu se asortau
cu hainele purtate. În secolul al XIX-lea a fost relansat lanţul ca podoabă independentă. Bijutieri
erau ocupați cu producerea de lanţuri pentru pandantive, ceasuri, sigilii şi chiar pentru ochelarii
de vedere. Colierele au avut probabil cea mai mare influenţă în lumea bijuteriilor în timpul
Evului Mediu. Mărgele nu mai puteau satisface suficient strălucirea civică, bogăția podoabelor
ecleziastice şi splendoarea regală. Aceastea au condus la o mai mare utilizare a lanţurilor şi
podoabelor aferente lor. Aurarii și-au unit eforturile creând manșete și gulere de aur, emailuri și
multe bijuterii rare. Mărcile sau pandantivele erau în ascensiune. Se purtau lanţuri mai ales ca
marcă de birou sau în legătură cu marcă decorată cu desene heraldice. Flexibilitatea colierului a
fost întotdeauna una dintre principalele sale componente. Există însă două cazuri în care s-a
remarcat inflexibilitatea lor. Unul dintre acestea a fost gulerul usekh din Egipt. Aceasta era un
colier - bijuterie tipic egipteană- în formă de guler purtat pe umeri. Cele mai frumoase dintre
acestea conțineau adesea sute de amulete sau talismane legate cu cleme de aur. Alt tip de guler a
fost torque celtică. Torque (cuvânt preluat din latină pentru metalul sucit) a fost de multe ori
lipsita de desene sau gravuri cu bronz sau aur fiind sucită pentru a forma un inel de purtat în jurul
gâtului.