REFERAT

LA ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

TEMA: Structura personajului literar în nuvelistica lui C. Negruzzi

REALIZAT: Ema

C. Negruzzi e considerat primul prozator român complet şi complex, un precursor şi un model

nu doar în ceea ce priveşte nuvelistica, ci şi în privinţa eseului, a prozei epistolare şi a memorialisticii.
Tudor Vianu îl situa în rândul primilor realişti, iar Şerban Cioculescu afirma că e primul scriitor
modern din Moldova.
Primul său volum publicat este Păcatele tinereţelor, în 1857, volum ce se doreşte a fi o
retrospectivă imaginară.
Nuvela Zoe din ciclul Amintiri din juneţe a apărut în 1837 „Curierul de ambe sexe” cu
subtitlul „Noutate istorică” ; naraţiunea este povestea unei tinere orfane care îşi pierduse moştenirea
şi care căzuse în corupţia oraşului. Ea se îndrăgosteşte de Iliescu, însă acesta, fire uşoară, o neglijează.
Zoe se travesteşte în arnăut şi încearcă să-l împuşte pe iubitul său, dar nu reuşeşte deoarece acesta o
surprinde. Iliescu încearcă să o convingă pe Zoe că îi este fidel, iar ea îl crede. Peste un an Iliescu o
părăseşte, iar Zoe se îndrăgosteşte de Iancu. Aflând însă că va fi mamă, Iancu o părăseşte, susţinând
că rudele sale nu vor fi de acord să se căsătorească cu o fată săracă şi orfană. Zoe se sinucide în odaia
lui Iancu. La înmormântarea sa nu vine decât un singur om – scriitorul; carul se întâlneşte însă cu
parada domnească la care participau şi cei doi iubiţi ai lui Zoe.
Liviu Leonte susţine că, în această nuvelă: „Scriitorul îşi judecă explicit eroii, uzând şi
abuzând de epitete cu intens rol apreciativ, de adeziune sau condamnare vehementă: nesimţirea lui,
sărutări focoase, nesimţitul amorez.... Cu toate naivităţile care ţin de vârsta la care şi-a scris nuvela,
de ambiţia literară a vremii, Negruzzi reuşeşte în Zoe câteva notabile tablouri de epocă, portrete de
o remarcabilă artă picturală şi chiar o investigaţie psihologică în cazul tinerei Zoe ... 1
Talentul lui Negruzzi se arată în îmbinarea observaţiei cu analiza sentimentelor, a pasiunilor,
dar şi cu o intrigă ce ţine cititorul atent. Construită în stil romantic, nuvela pune în contrast angelitatea
unor personaje cu demonismul altora – în cazul de faţă femeile sunt privite ca fiind fiinţe pasionale,
dar neajutorate, mereu la mâna iubiţilor lor; bărbaţii sunt veşnic în căutarea unor noi aventuri,

1
Liviu Leonte, C. Negruzzi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p 121
1
conştienţi de rolul pe care îl pot avea în viaţa unei femei.
Încă de la începutul nuvelei, autorul îşi caracterizează personajele. Îl cunoaştem pe Iancu, „un
tânăr elegant coconaş” îmbrăcat după ultima modă: „El purta un antereu de suvaia alb, era încins
cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se zlobozea pe coapsa stângă, iar capetile, alcătuind un
fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru,
blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi
cu tertel, îi acoperea tot peptul. În cap avea un şlic de o circiferinţă cel puţin de şăpte palme.”2
Totuşi, autorul nu pierde prilejul de a sublinia, ca şi cum simpla descriere a hainelor nu ar fi
fost de ajuns, imaginea caragioasă a tânărului îmbrăcat în straie orientale colorate: „Într-un cuvânt,
orice damă l-ar fi vazut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în
jargoul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cât e de nostim !”3
Descrierii vestimentare i se adaugă şi o caracterizare fizică, deoarece tabloul complet al
personajului trebuie să prezinte cititorilor toate amănuntele, mai ales că Negruzzi doreşte să arate cât
de mult influenţează exteriorul firea omului: „Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din
cea dintâi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strâmtă, buzile groase şi sprincenele rădicate cu
disproporţie dasupra ochilor; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de
nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale.” 4
Şi caracterizarea Zoei începe tot cu detaliile vestimentare: „Fusta ei de atlaz albastru –
deschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic, părul ei castaniu ce se slobozea în unde de
mătase pe albii ei grumazi ...”5
De-a lungul nuvelei, Negruzzi îşi arată compasiunea pentru tânăra fata prin folosirea unor
adjective şi a unor diminutive: Zoe e fetişoară, gingaşă copilă, biata fată, frageda copilă, sărmana
Zoiţă.
Iancu e numit mişelul; povestitorul îl caracterizat prin vorbele sale, dar şi prin fapte. Dup ce
află că Zoe va deveni mamă, Iancu îi spune că unchiul său s-ar supăra dacă s-ar căsători cu o fată
săracă şi orfană. Apoi pleacă la curte, la bal, gândind altfel de cum vorbise: „Deşănţată pretenţie !
zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca când asfel de jurăminte să mai
ţin vreodată.” 6
În ceea ce-l priveşte pe Iliescu, aflăm că el era „ un ofiţer al gvardiei curţii; tânăr galant,
cinstit şi birbant... frumos şi bine făcut” 7 Autorul îl numeşte „fluturatec” , deoarece după o lună de

2
C. Negruzzi, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, Ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de
Liviu Leonte, p 14
3
Idem, p 14
4
Idem, p 15
5
Idem, p 15
6
Idem, p 17
7
Idem, p 17
2
zile Iancu „începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali”, el preferând
„vârtejul lumei.” Dorinţa de aventură îl determină pe Iancu să aibă trei amante; ironia sorţii face ca
planurile să-i fie dejucate: Iancu scrisese celor tri iubite bileţele de diferite culori; sluga sa încurcă
însă bileţelele şi astfel bileţelul nepotrivit ajunge la Zoe. Când Zoe deghizată în arnăut vine să-l
împuşte, Iancu pretinde că respectivul bileţel era chiar pentr ea. Bravând şi jurând că spune adevărul,
roagă pe Zoe să-l împuşte, arătându-se gata să moară din dragoste: „Omoară-mă ! viaţa-mi e
nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu
eu, n-ai decât să tragi pedica.”8 Această declaraţie o înduioşează pe Zoe şi o determină să-i ceară
iertare. După plecarea ei, Iancu ameninţă pe slujitori că îi va pedepsi dacă va mai intra vreodată cineva
în odaia lui fără să fie anunţat.
După un an în care Zoe şi Iancul s-au iubit, acesta „lepădă masca, îşi dizvăli urâtul haracter”
şi-i cere lui Zoe să rupă legătura.
Cea de-a doua nuvelă a lui Negruzzi, O alergare de cai, a fost publicată în „Dacia literară”
în 1840. Autorul transpune aici, cu o deosebită măiestrie, tehnica dramatică şi procedeele scenice,
povestirea fiind una care alternează rapid umorul cu melancolia. Acţiunea are loc pe hipodromul din
Chişinău. Locul este descris minuţios, punându-se accent pe culoarea locală. Astfel, „Galeria era
ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de
contrabandă ...”, iar vizitiul era „ în vechi costium rusesc, cu barba lungă...”9
Lui Negruzzi i place să descrie, iar dacă e vorba despre o femeie frumoasă talentul său îl ajută
să realizeze pasaje minuţios analizate. Aflăm aşadar că Doamna B era „o tânără damă blondă, a
căria figură avea acea blândeţă ce se vede învecinită de penelul lui Rafael”. Era atât de frumoasă
„încât vazându-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-
operă a naturei.”10 Autorul foloseşte cu generozitate epitetele în încercarea de a reda un portret
pictural: „...farmecul ochilor ei, ... glasul ei ce se semăna cu suspinul amorului, ... a ei talie
mlădioasă...”, iar zâmbetul îi era „încântător”.
La fel o caracterizează negruzzi şi pe cea de-a doua eroină, Olga, dorind să înfăţişeze nu doar
frumuseţea ei, ci şi aerul de nobleţe pe care natura l-a împrimat unor femei pentru a arăta altora ce nu
sunt ele: „Închipuieşte-ţi una dintre acele femei ce slujesc de îndreptare naturei pentru toate slutele
ce a făcut din greşală. Figura ei nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi
încordat cu atâta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura, cu căutătura tânjitoare; albeaţa feţei
şi a grumazilor ei, ... picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea
disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi.”11 Pasajul abundă în epitete şi

8
Idem, p 19
9
Idem, p 27
10
Idem, p 27
11
Idem, pp 31-32
3
comparaţii care dau culoare tabloului. Descrierea nu e obositoare; privitorul surprinde atent detaliile,
le decodifică, le citeşte, le analizează cu ochi de cunoscător. Pentru că nu i se pare de ajuns să o
compare pe Olga cu o „garoafă de alt color” printre „garofele albe”, scriitorul apelează şi la
celelalte personaje pentru a întregi caracterizarea tinerei femei - Ipolit va spune: „Olga e minunată,
e un înger, dar pururea tristă ...”, iar Doamna B va face morală bărbaţilor: „Vedeţi o biată femeie
nevinovată, tânără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea,
pănă ce prin ademenirile voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă
cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvârliţi cu
despreţ, zicând: atâta e tot !... cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi !”12
Scriitorul urmăreşte acţiunea în timp şi înregistrează schimbarea Olgăi; dintr-o fată
extraordinar de frumoasă, din acea „frumuseţe fioroasă” Olga devine o femeie de nerecunoscut:„faţa
ei era atât de slabă ... atât de schimbată. Peliţa ei semăna cu batista subţire; fără pic de viaţă; o
moarte să vestea în ochii ei scânteietori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mâinile lui
Canova.”13 Este înregistrată şi trasformarea în timp a Doamnei B: după 22 de ani ea apare ca „o
băbuţă zbârcită, încongiurată de căţei şi motani... Niciodată n-aş fi gâcit că bătrâna astă ce purta
ochilari şi priza tabac era frumoasa doamna B, odinioară fala Chişinăului !”14
Şi în această nuvelă Negruzzi notează ideea că faţa omului oglindeşte perfect schimbările sale
interioare, sufletul lui, neliniştile şi mustrările de conştiinţă. La propria sa nuntă, lui Ipolit i se citesc
pe faţă gândurile: „Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară
şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi
presimţirea.”15
Criticii consideră însă că nuvela Alexandru Lăpuşneanu este în fapt capodopera lui C.
Negruzzi; George Călinescu notează în Istoria literaturii române că: „Numele lui C. Negruzzi este
legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul care ar fi devenit o scriere celebră ca şi
Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.”16 Îmbinarea
analizei psihologice cu observaţia sociologică şi construcţia nuvelei este aici desăvârşită. Figura lui
Lăpuşneanu domină naraţiunea, toate faptele şi toate personajele fiind puse în legătură cu el, raportate
la el, prezentate în funcţie de imaginea sa, de dorinţele sale. „Lăpuşneanu e un damnat, osândit de
Providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire. El suferă de o melancolie sangvinară, colorată
cu mizantropie. Echilibrul între conveţia romantică şi realitatea individului, aceasta e minunea

12
Idem, p 34
13
Idem, p 35
14
Idem, p 37
15
Idem, p 37
16
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Apud C. Negruzzi interpretat de..., Editura
Eminescu, Bucureşti, 1981, p 115
4
creaţiei lui Negruzzi.”17
Autorul îşi priveşte personajul în continuă transformare. La început domnitorul se dovedeşte
mărinimos, promiţând că va plăti pe slujitori cu averile boierilor: „Cu averile voastre, nu cu banii
ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre
voi.” 18 Negruzzi îl lasă pe domnitor să fie un bun psiholog şi prin ochii lui va prezenta personajele;
astfel, Lăpuşneanu îi cunoaşte pe oameni dintr-o privire şi nu se sfieşte să le spună în faţă părerea sa:
„Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încai niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tânăr, în
inima lui este iubire de moşie; îmi place a privi sumeţia lui, pre care se sileşte a o tăinui. Stroici este
un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că
toate paserile ce zboară se mănâncă. Dar tu Moţoace ? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi
domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; ...”19
Personajele gravitează în jurul figurii lui Lăpuşneanu şi sunt, aşa cum am mai spus, prezentate
în raport cu el. Avem din nou antiteza romantică angelic / demonic reflectată în descrierea domniţei
Ruxandra, care era „gingaşă” şi tristă şi în cea a lui Lăpuşneanu care născocea tot felul de schingiuiri.
Autorul nu insistă prea mult asupra imaginii femeii, aşa cum făcuse în celelalte nuvele; Ruxandra e
descrisă sumar, cu doar câteva pete de culoare, părând că rolul său în această nuvelă este de a atrage
atenţia asupra imaginii de tiran a domnitorului: „Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişel de
felendreş albastru blănit cu samur, a cărui mânice atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur,
ce se încheia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe. ... Figura ei avea acea
frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile României... Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca
floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimica s-o umbrească.” 20
Negruzzi urmăreşte atent şi reacţiile fizice ale personajelor; în cazul lui Lăpuşneanu, acestea
dovedesc temperamentul său violent: „muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau”.
Obişnuit să domine, să se facă ascultat, dar şi din dorinţa subcoştientă de a nimici pe cei ce-i stau în
cale, Lăpuşneanu e surprins de multe ori, chiar şi atunci când nimic nu-l ameninţă, căutând şi punând
mâna pe arme; când domniţa Ruxandra îl roagă să nu mai ucidă, el duce mâna, instinctiv, la „junghiul
de la cingătoare”, iar atunci când se află în agonie, cu ultimele puteri apucă un potcap şi-l aruncă
spre un călugăr care îl veghea.
Putem afirma că Negruzzi a realizat în nuvelistica sa o galerie de portrete ce culminează cu
figura lui Lăpuşneanu, o galerie atent studiată şi fidel redată; autorul ştie să surprindă culoarea epocii,
dar şi sentimentele interioare ale personajelor sale, îmbinând astfel, mai multe tehnici şi procedee în
caracterizarea eroilor: caracterizarea directă, indirectă, prin verstimentaţie, prin vorbe şi fapte,

17
Idem, p 116
18
C. Negruzzi, Op citate, p 80
19
Idem, p 80
20
Idem, p 83
5
caracterizarea făcută de celelalte personaje.

Bibliografie:

C. Negruzzi, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, Ediţie critică, cu studiu introductiv,
comentarii şi variante de Liviu Leonte
Liviu Leonte, C. Negruzzi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980
C. Negruzzi interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1981