Capitolul 2

PRINCIPIUL ZERO AL TERMODINAMICII

Principiul zero reprezintă un adevăr axiomatic, a cărui formulare generalizea-

ză concluziile obţinute în urma unui număr limitat de observaţii experimentale.
Aceste concluzii permit introducerea riguroasă a unei mărimi de stare specifice
termodinamicii, denumită temperatură empirică şi în final a ecuaţiilor termice de
stare.

2.1 Echilibrul termic

În capitolul introductiv a fost definită starea de echilibru termic între sistemul
termodinamic şi mediul său ambiant. O noţiune asemănătoare şi la fel de impor-
tantă din punctul de vedere al principiului zero poate fi definită relativ la stările de
echilibru ale sistemelor termodinamice.
Se consideră aşadar două sisteme aflate în echilibru, separate între ele şi faţă
de mediu ambiant prin frontiere adiabatice. Înlocuind frontiera adiabată dintre ele
cu una diatermană, impermeabilă la schimbul de masă, sistemul rezultat se află în
general într-o stare de neechilibru. Există însă şi posibilitatea ca, după înlăturarea
peretelui adiabatic despărţitor cu unul diaterman, stările celor două sisteme să ră-
mână nemodificate. În aceste condiţii sistemul reunit se găsea iniţial în starea de
echilibru. Prin definiţie, stările iniţiale ale sistemelor se află în relaţia de echili-
bru termic. Se poate observa că relaţia de echilibru termic între stări reprezintă un
concept mult mai general, prin particularizarea căruia se regăseşte noţiunea de
echilibru termic dintre sistemul termodinamic şi mediul său ambiant, aşa cum a
fost definită în capitol anterior.

2.2 Formulări ale principiului Zero al termodinamicii

Prima formulare a principiului zero al termodinamicii aparţine lui James
Clark Maxwell şi datează din anul 1891:

• Doua sisteme aflate în echilibru termic cu un al treilea, se află în

echilibru termic.
Se observa imediat ca principiul Zero postulează tranzitivitatea echilibrului
termic. Această proprietate conferă relaţiei de echilibru termic între stări un
caracter mai flexibil. Într-adevăr, două stări se pot afla în relaţia de echilibru termic
fără ca sistemele respective să se afle în contact direct. Este suficient ca cele două
38 Termodinamică Tehnică

sisteme să se găsească fiecare în echilibru termic cu un al treilea, numit termo-

metru, pentru ca relaţia de echilibru termic între ele să fie stabilită. Mai mult, pe
baza principului Zero echilibrul termic poate fi extins la stările aceluiaşi sistem,
care, în mod evident, nu se pot afla niciodată în contact direct.
O formulare echivalentă principului Zero a fost dată de Fowler în anul 1931:

• Într-un sistem izolat, format dintr-un număr de corpuri aflate în

contact termic, condiţia necesară şi suficientă de echilibru constă în
egalitatea parametrului termic intensiv pentru toate corpurile consi-
derate.
Această formulare stabileşte condiţiile matematice de realizare ale echilibru-
lui termic. Ea sugerează existenţa unui parametru termic intensiv care caracterizea-
ză starea de echilibru termic dintre sistemele termodinamice.

2.3 Temperatura empirică. Scări pentru măsurarea temperaturii

Temperatura reprezintă unul din cei mai importanţi parametri de stare din
termodinamică, deoarece caracterizează starea termică a unui sistem. Din punct de
vedere intuitiv, temperatura poate fi asociata cu proprietatea unui sistem de a fi mai
cald sau mai rece decât altul. Definirea coerentă a temperaturii, ca măsură a stării
de încălzire a corpurilor se poate obţine utilizând formularea dată de Maxwell
principiului Zero al termodinamicii.
Pentru aceasta vom utiliza un sistem
termodinamic de referinţă, numit ter-
mometru manometric cu gaz la vo-
lum constant. Schema de principiu a
unui astfel de termometru este prezen-
tată în figura 2.1. Acesta este compus
dintr-un rezervor de sticlă sau invar
(1), legat printr-un tub capilar (2) de
manometrul cu mercur (3). Volumul
gazului aflat în rezervor este menţinut
constant prin ridicarea sau coborârea
rezervorului cu mercur (4), legat de
manometru printr-un racord elastic.
Aducând rezervorul în contact direct
cu sistemul termodinamic studiat, sta-
rea de încălzire a acestuia este propor-
ţională cu deformarea coloanei de
mercur din manometru, h.
Fig. 2.1 Termometrul manometric cu gaz Se consideră un sistem termodi-
la volum constant namic oarecare a cărui stare de încăl-
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 39

zire, măsurată cu termometrul din figura 2.1, determină o deformare a coloanei de

mercur h1. În conformitate cu formularea dată de Maxwell principiului Zero al
termodinamicii, orice stare a aceluiaşi sau a altui sistem care realizează aceeaşi
deformare h1 a coloanei de mercur a termometrului se află, datorită tranzitivităţii,
în relaţia de echilibru termic cu prima. Ansamblul tuturor stărilor aflate în relaţia de
echilibru termic între ele poartă denumirea de mulţime de stări izoterme.
Modificând starea de încălzire a sistemului termodinamic, se obţine o nouă
mulţime de stări izoterme, disjunctă faţă de prima, identificată printr-o nouă
valoare h2 a deformării coloanei de mercur. Repetând procedeul anterior, toate
stările de echilibru termic pot fi ordonate după parametrul h într-o infinitate
numărabilă de mulţimi izoterme.
Termometrul utilizat anterior reprezintă numai un exemplu privitor la modul
de ordonare obiectivă a stărilor de încălzire ale sistemului termodinamic. Aceleaşi
rezultate se obţin folosind orice altă substanţă în locul gazului existent în rezervorul
termometrului şi orice proprietate măsurabilă X, care variază monoton odată cu
modificarea stării de încălzire a sistemului studiat. În aceste condiţii se poate
afirma că există o mărime de stare, numită temperatură empirică, care
caracterizează în mod univoc starea de încălzire a sistemului termodinamic şi
care are următoarele proprietăţi:
1. Este un parametru de stare intensiv care are aceeaşi valoare pentru toate
stările de echilibru ale unei mulţimi izoterme, indiferent de sistemul
termodinamic căruia aparţin.
2. Stările care nu se găsesc între ele în relaţia de echilibru termic au
temperaturi diferite.
3. Prin utilizarea unui procedeu de măsură adecvat, fiecărei mulţimi de stări
izoterme i se poate asocia o valoare a temperaturii empirice după o
funcţie reală de variabilă reală:

t(X ) = t (2.1)

monotonă în raport cu proprietatea X considerată pentru ordonarea stării

de încălzire a sistemelor termodinamice.
Principial vorbind, măsurarea temperaturii este ceva mai dificilă decât a
celorlalţi parametrii de stare prezentaţi în capitolul 1. Această dificultate provine
din faptul că temperatura se determină experimental prin intermediul unor proprie-
tăţi fizice măsurabile (numite proprietăţi termometrice) ale unor substanţe parti-
culare (numite corpuri termometrice), proprietăţi care variază atunci când
percepţia observatorului despre starea de încălzire a unui sistem se modifică.
Printre aceste proprietăţi se pot enumera lungimea unei bare, volumul unui lichid,
presiunea unui gaz menţinut la volum constant, etc. Definirea unei scări de
temperatură presupune parcurgerea următoarelor etape:
40 Termodinamică Tehnică

• alegerea substanţei termometrice şi a proprietăţii termometrice corespunză-

toare acesteia;
• alegerea unei stări de referinţă a unui sistem standard, uşor reproductibilă în
laborator;
• alegerea legii de variaţie a temperaturii în raport cu proprietatea termometrică
considerată.
Pentru ultimele doua etape, s-au stabilit convenţii internaţionale. Astfel, ca stare de
referinţa a fost ales punctul triplu al apei (starea în care gheaţa, apa şi vaporii de
apă coexistă în echilibru termodinamic), iar ca lege de variaţie a temperaturii în
funcţie de proprietatea termometrică, relaţia liniară:

X
t = t0 (2.2)
X0

unde cu X s-a notat proprietatea termometrică aleasă, cu t, temperatura, iar cu

indicele 0 s-a identificat starea de referinţă.
O scară de temperatură care respectă condiţiile anterioare se numeşte scară
empirică, deoarece definirea ei este dependentă de substanţa şi proprietatea
termometrică utilizată. Valorile de temperatura obţinute pentru aceeaşi stare de
echilibru termic diferă de la o scară empirică la alta datorită utilizării unor
proprietăţi termometrice şi/sau a unor substanţe termometrice diferite.

• Scara de temperatură a gazului perfect.

Să presupunem că, pentru un sistem aflat în echilibru, se efectuează un set de
măsurători cu termometrul din figura 2.1. În mod evident, corpul termometric este
gazul din rezervorul (1), iar proprietatea termometrică constă în variaţia presiunii
gazului cu temperatura la volum constant. Conform relaţiei (2.3), temperatura
măsurată se determină cu relaţia:
p
t = t0 (2.3)
p0

unde p reprezintă presiunea gazului din rezervorul (1), măsurată cu manometrul (3)
la temperatura t, iar p0, aceeaşi presiune corespunzătoare izotermei punctului triplu
al apei. Micşorând de la o măsurătoare la alta cantitatea de gaz care se află în
rezervor, presiunea p0 este din ce în ce mai mică.
Rezultatele măsurării temperaturi punctului de fierbere a apei la presiune
normală, obţinute prin aplicarea procedeului anterior sunt reprezentate grafic în
figura 2.2. Se observă că, odată cu scăderea presiunii p0, toate măsurătorile converg
către aceeaşi valoare de temperatură, indiferent de natura gazului utilizat. Rezultă
de aici că, la presiuni mici, comportarea gazelor este din ce în ce mai
asemănătoare, la limită, (p0→ 0) aceasta devenind identică, adică independentă de
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 41

Fig. 2.2 Variaţia indicaţiilor termometrului cu gaz la volum constant în funcţie de

presiunea gazului din rezervor, pentru mulţimea izotermă a punctului triplu al apei

natura gazului. Atunci când se apropie de această comportare idealizată, gazul

poartă denumirea de gaz perfect. În concluzie, un termometru cu gaz perfect la
volum constant permite obţinerea aceloraşi valori de temperatură, indiferent de
natura gazului utilizat.
Unitatea de măsură a temperaturii în această scară este Kelvinul, astfel că,
atribuind punctului triplu al apei valoarea T0=273,16 K, din relaţia (2.3) rezultă:

p
T = 273,16 lim [K] (2.4)
p0 → 0 p0

Relaţia de mai sus defineşte scara de temperatură a gazului perfect. Ea este încă o
scară empirică deoarece rămâne dependentă de starea de agregare a substanţei
termometrice, care obligatoriu trebuie să fie în faza gazoasă. Problema principală a
scării de temperatură a gazului perfect este aceea a definirii temperaturilor foarte
joase. Folosind însă proprietatea heliului de a se afla în faza gazoasă la temperaturi
foarte mici, în această scară se pot măsura temperaturi până la valoarea de
aproximativ 1 K.
Cu ajutorul principiului al doilea al termodinamicii William Thompson, (lord
Kelvin) a introdus în anul 1848 scara termodinamică de temperatură. Aceasta este
o scară absolută, deoarece este independenta de substanţa termometrică folosită. În
capitolul 5 se va demonstra că, pentru intervalul de temperatură în care poate fi
utilizată, scara de temperatura a gazului perfect coincide cu scara termodinamică
absolută.
42 Termodinamică Tehnică

• Scara Celsius
Aceasta scară este cea mai des folosită în practică. Unitatea de măsură a tem-
peraturii este gradul Celsius, [oC], egal ca mărime cu Kelvinul (1 oC=1 K). În scara
Celsius, temperaturii punctului triplu al apei i se atribuie valoarea t0=0,01oC, astfel
că:
t [ o C] = T [K] − 273,15 (2.5)

Se poate observa că scara Celsius reprezintă o simplă translaţie a scării de tempera-

tură a gazului perfect.

• Scara Rankine
Unitatea de măsură a temperaturii în această scară este gradul Rankine, [oR], iar
temperaturii punctului triplu al apei i se atribuie valoarea t0=(9/5)⋅273,16=491,67
o
R. Conform atribuirii anterioare, legătura dintre scara de temperatură a gazului
perfect şi scara Rankine este exprimată prin:

9
t [ o R] = T (2.6)
5
Relaţia anerioară arată că scara Rankine şi scara de temperatură a gazului perfect
au aceeaşi origine de măsurare a temperaturii.

• Scara Fahrenheit
Scara Fahrenheidt este utilizată în ţările de limbă engleză, cu excepţia Marii
Britanii. Unitatea de măsură a temperaturii este gradul Fahrenheit [oF], iar legătura
cu gradul Rankine rezultă din expresia:

t [ o F] = t [ o R] - 459,67 (2.7)

Din relaţia de mai sus se poate observa că 1oF=1oR. Rezultă de aici că între scara
Fahrenheit şi scara Celsius există relaţia:

9 o
t [ o F] = t [ C] + 32 (2.8)
5
În figura 2.3 este prezentată o comparaţie între cele patru scări de temperatu-
ră menţionate.

• Scara Practică Internaţională

Măsurarea temperaturii în scara gazului perfect este anevoioasă şi din acest motiv,
incomodă. Pentru a uşura munca de etalonare a termometrelor folosite în scopuri
industriale şi de cercetare, în anul 1927 a fost adoptată Scara Practică Interna-
ţională a Temperaturilor (SPIT). Revizuită în mai multe rânduri, (1948, 1954,
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 43

Fig. 2.3 Corespdenţa între scările de temperatură

1960, 1968), această scară foloseşte o serie de puncte de referinţă, care realizează
în practică cele mai bune aproximaţii posibile ale scării termodinamice absolute.
Temperaturile acestor puncte de referinţă au fost determinate în scara gazului
perfect, folosind pentru aceasta termometrul cu gaz la volum constant. Punctele de
referinţă ale SPIT, precum şi temperaturile corespunzătoare acestora, sunt prezen-
tate în tabelul 2.1. Alături de cele 11 stări de referinţă, SPIT conţine alte 26 de
puncte fixe secundare, folosite numai la etalonarea termometrelor care nu necesită
o precizie ridicată de măsură.

Tab. 2.1 Punctele fixe principale de definire ale SPIT

Nr. Substanta Starea de echilibru care defineste Temperatura
Crt punctul fix al STIP T [K] t [oC]
1 Hidrogen Punctul triplu 13,81 -259,34
2 Hidrogen Echilibrul lichid-vapori la presiunea de 17,042 -256,108
33330,6N/m2
3 Hidrogen Punctul de fierbere la presiune normala 20,28 -252,87
4 Neon Punctul de fierbere la presiune normala 27,102 -246,048
5 Oxigen Punctul triplu 54,361 -218,789
6 Oxigen Punctul de fierbere la presiune normala 90,188 -182,962
7 Apa Punctul triplu 273,16 0,01
8 Apa Punctul de fierbere la presiune normala 373,15 100
9 Zinc Punctul de solidificare la presiune normala 692,73 419,58
10 Argint Punctul de solidificare la presiune normala 1235,08 961,93
11 Aur Punctul de solidificare la presiune normala 1337,58 1064,43
44 Termodinamică Tehnică

2.4 Ecuaţii termice de stare. Coeficienţi termodinamici

Se consideră un sistem monofazic-monocomponent aflat în starea de
echilibru termodinamic faţă de mediul său ambiant. Aşa cum s-a arătat în capitolul
anterior, această stare presupune realizarea concomitentă a echilibrului termic şi
mecanic. Conform formulării dată de Fowler principului Zero al termodinamicii,
condiţia necesară şi suficientă de obţinere a echilibrului termic constă în egalitatea
parametrului termic intensiv, mai precis a temperaturii, pentru sistemul
termodinamic şi mediul său ambiant. În mod analog, echilibrul mecanic este atins
dacă presiunea sistemului este egală cu cea a mediului ambiant. Rezultă de aici că
starea de echilibru termodinamic a sistemului monofazic-monocomponent este
univoc determinată dacă se cunosc doar doi din cei trei parametrii de stare ai
sistemului. În consecinţă, cel de-al treilea, de exemplu volumul specific, devine un
parametru de stare dependent, astfel că el poate fi exprimat în funcţie de ceilalţi doi
printr-o relaţie de tipul:
v = v(T , p ) (2.9a)

În mod evident, relaţia anterioară este echivalentă cu:

p = p(T , v ) (2.9b)

sau în forma cea mai generală, cu:

f (T , p , v ) = 0 (2.9c)

Orice legătură de tipul 2.9 poartă denumirea de ecuaţie termică de stare.

Pentru o stare de echilibru dată a sistemului omogen, ecuaţia termică de stare
permite determinarea unuia din parametrii de stare dacă se cunosc valorile
celorlalţi doi.
Unul din modurile de exprimare explicită a ecuaţiei termice de stare constă în
utilizarea coeficienţilor termodinamici. În acest scop se definesc coeficientul de
dilatare termică (dilatare izobară a volumului):

α = 1 (∂v ∂T ) p (2.10)
v
coeficientul de tensiune termică:

β = 1 (∂p ∂T )v (2.11)
p

şi coeficientul de compresibilitate izotermică:

γ = − 1 (∂v ∂p )T (2.12)
v
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 45

În general, coeficienţii termodinamici variază în raport cu parametrii de stare

independenţi ai sistemului, ceea ce înseamnă că, de exemplu, α=α(T, p) sau
α=α(T, v).
Ţinând cont că din punct de vedere matematic dependenţele v(T,p) sau p(T,v)
reprezintă diferenţiale totale exacte, rezultă că:

   ∂p   ∂p 
dv =  ∂v  dT +  ∂v  dp ; dp =   dT +   dv (2.13)
 ∂T  p  ∂p  T  ∂T  v  ∂v  T

Urmând definiţiile (2.10)-(2.12), relaţiile (2.13) pot fi puse sub următoarea formă:

dv = α(T , p )dT − γ (T , p )dp ; dp = − 1 dv + pβ(T , v )dv (2.14)

v γ (T , v ) v

Cei trei coeficienţi termodinamici nu sunt independenţi între ei. Astfel, eliminând
raportul dv/v din cele două relaţii anterioare, se obţine că:

( pβ − α γ )dT =0 (2.15)

Cum temperatura este o variabilă independentă în ambele cazuri considerate, din

ecuaţia (2.15) se deduce că:
α = pβγ (2.16)

ceea ce reprezintă un nou mod de exprimare a ecuaţiei termice de stare (2.9).

În general, nici una din ecuaţiile (2.9) sau (2.16) nu permite deducerea formei
analitice a ecuaţiei termice de stare. Din acest motiv, cele mai multe tentative de
identificare a acesteia au utilizat tehnicile experimentale şi/sau metodele fizicii
statistice, acestea din urma fiind singurele capabile să ofere o baza teoretică solidă
rezultatelor obţinute.
Primele încercări experimentale menite a explica comportarea gazelor la
presiuni mici şi volume specifice mari (ceea ce din punct de vedere matematic se
traduce prin p→0 şi v→∞) au fost efectuate de Robert Boyle (1662), Edme
Mariotte (1679) şi Joseph Louis de Gay-Lussac (1802). Aşa cum s-a arătat anterior,
comportarea gazelor în zona presiunilor scăzute este neindividualizată, motiv
pentru care acestea au primit denumirea de gaze perfecte. Corelând rezultatele
experimentale obţinute de Boyle şi Gay-Lussac, Clapeyron (1843) şi independent
de acesta Mendeleev (1874), au obţinut pentru prima dată forma explicită a ecuaţiei
termice de stare a gazelor perfecte:

pv M = RM T (2.17)

unde vM [m3/kmol] reprezintă volumul specific molar, iar RM [J/kmol.K] constanta

universală a gazelor perfecte, având valoarea RM=8314,3 J/kmol.K. Din punct de
46 Termodinamică Tehnică

vedere microscopic, gazul perfect este caracterizat, între altele, prin lipsa forţelor
intermoleculare şi printr-un volum infinit mic al moleculelor în raport cu volumul
ocupat de gaz. Folosind aceste ipoteze, Rudolf Clausius a demonstrat ulterior, cu
ajutorul teoriei cinetico-moleculare, valabilitatea ecuaţiei termice de stare a gazelor
perfecte.
Prima ecuaţie care a încercat să surprindă comportarea reală a gazelor datează din
anul 1873 şi aparţine lui Johannes van der Waals. Eliminând cele doua ipoteze mai
sus amintite, acesta a propus pentru gazele reale următoarea ecuaţie de stare:

 a 
 p + M (v M − bM ) = RM T (2.18)
 v M2 

unde aM si bM reprezintă constante care depind de natura gazului. Ecuaţia
anterioară, determinată în exclusivitate cu ajutorul teoriei cinetico-moleculare a
gazelor, individualizează prin constantele aM şi bM comportarea gazelor reale.
Datele experimentale au arătat însă că ecuaţia (2.18) poate conduce la erori însem-
nate în ceea ce priveşte descrierea cantitativă a comportării gazelor reale. Aceste
erori se datorează modelul folosit de van der Waals, care nu ia în considerare
structura internă a moleculelor, legea de distribuţie a vitezei acestora, etc.
Răspunzând unor cerinţe de ordin practic, în anii care au urmat a fost propus un
număr impresionant de ecuaţii termice de stare. Dintre aceste ecuaţii, al căror
număr depăşeşte astăzi 200, se amintesc aici cele ale lui Berthelot, Benedict-Webb-
Rubin, Vukalovici-Novicov, etc. Deşi în marea majoritate a cazurilor ecuaţiile au
avut un fundament teoretic, bazat pe teoria cinetico-moleculara şi ulterior pe fizica
statistică, forma concreta a acestora a fost obţinută prin metode empirice. Din acest
motiv, multe din ecuaţiile respective au un domeniu limitat de aplicabilitate, dar
oferă în compensaţie o buna concordanta cu datele experimentale.
Utilizarea metodelor fizicii statistice a permis identificarea formei generale a
ecuaţiei termice de stare pentru sistemul monofazic-monocomponent:

 B(T ) C (T ) D(T ) 
pv M = R M T 1 + + 2 + 3 + ........ (2.19)
 vM vM vM 

Această ecuaţie, propusă de Kamerlingh Onnes în anul 1901, reprezintă o

dezvoltare în serie după puterile volumului specific molar şi este cunoscută sub
denumirea de ecuaţia de stare virială. Mărimile B(T), C(T), D(T), …. se numesc
coeficienţi viriali şi sunt funcţii numai de temperatură. Demn de remarcat este şi
faptul că, prin dezvoltarea în serie a expresiei 1/(1-bM/vM), ecuaţia de stare van der
Waals poate fi adusă la o formă asemănătoare cu (2.19). Cu excepţia lui B(T),
coeficienţii viriali nu pot fi calculaţi prin metode teoretice. În plus, dependenţa de
temperatură a acestora îngreunează considerabil determinarea lor pe cale
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 47

experimentala. Din acest motiv, în practică se folosesc ecuaţii semiempirice, care,

datorită domeniului limitat de aplicabilitate, conduc la o precizie de calcul satisfă-
cătoare.

2.5 Metode şi aparate de măsurare a temperaturii

Ca instrument de măsurare a temperaturii, orice termometru include noţiunile de
corp termometric şi proprietate termometrică. Corpul termometric este constituit din
substanţa activă a termometrului, iar proprietatea termometrică reprezintă aceea
mărime fizică care variază odată cu modificarea temperaturii. Corpul termometric are
aceeaşi temperatură cu sistemul termodinamic studiat atunci când se află în echilibru
termic cu acesta. În funcţie de modul de realizare a echilibrului termic, metodele de
măsurare a temperaturii se pot clasifica în două mari categorii:
• Metode cu contact direct – sunt metodele de măsurare a temperaturii în care
termometrul se află în contact direct cu sistemul termodinamic supus analizei
experimentale. Din această categorie fac parte:
• Termometre de dilatare a căror proprietate termometrică o constituie
fenomenul de dilatare termică a unui metal, bimetal sau lichid.
• Termometre manometrice, care funcţionează pe baza variaţiei presiunii
gazelor sau vaporilor saturaţi în raport cu temperatura
• Termometrele electrice, a căror funcţionare are la bază variaţia rezistenţei
electrice cu temperatura
• Termometrele termoelectrice, care utilizează ca proprietate termometrică
efectul termoelectric (efectul Seebeck)
• Metode fără contact direct – sunt metodele în care termometrul se află la distanţă
fată de sistemul a cărui temperatură este măsurată. În acest caz, o parte din energia
radiantă emisă de sistemul termodinamic este captată de corpul termometric care, în
funcţie de intensitatea radiaţiei, îşi modifică valoarea proprietăţii termometrice
considerate. Din această grupă fac parte:
• Pirometrele de radiaţie, care măsoară temperatura pe baza radiaţiei termice
• Termometrele speciale, a căror funcţionare are la bază proprietăţile de
schimbare a culorii corpului termometric cu temperatura, etc.

2.5.1 Termometrele de dilatare

Aceste termometre utilizează ca proprietate modificarea volumului sau a
lungimii caracteristice a corpului termometric în raport cu temperatura:

L = L0 [1 + α(t − t 0 )]

unde L0 reprezintă valoarea dimensiunii caracteristice a corpului termometric la

temperatura de referinţă t0. Toate termometrele de dilatare funcţionează pe principiul
48 Termodinamică Tehnică

diferenţial, măsurând alungirea unui element (placă, tijă, tub) comparativ cu un altul.
Din această categorie fac parte termometrele metalice, bimetalice şi cu lichid.

2.5.1.1 Termometre metalice

Elementul sensibil al unui astfel de termometru, reprezentat chematic în figura
2.4 este alcătuit dintr-un tub (1), confecţionat dintr-un metal cu coeficient mare de
dilatare (oţel, alamă, etc.), în care se montează tija (2), executată dintr-un material cu
coeficient de dilatare foarte mic (invar). Tija (2) se sprijină cu un capăt pe partea
închisă a tubului (1), iar cu cealaltă pe pârghia (3), care se poate roti liber în jurul
articulaţiei (4). Arcul spiral (5) menţine pârghia
(3) în contact permanent cu tija termometrului.
Tubul (1) trebuie introdus în întregime în mediul
a cărui temperatură se măsoară. Lungimea aces-
tuia variază mai mult decât lungimea tijei (2),
diferenţa determinând, sub acţiunea arcului (5),
deplasarea pârghiei (3) şi a acului indicator (6),
acesta din urmă indicând temperatura măsurată
pe cadranul termometrului.
Termometrele cu tijă sunt utilizate pentru
măsurarea temperaturii lichidelor în domeniul
50-250 oC. Ele pot fi întâlnite în anumite scheme
de automatizare, caz în care pârghia (3) acţio-
nează un contact electric reglabil ca poziţie
pentru un anumit interval de temperatură.
Eroarea tolerată de standardele în vigoare pentru
un astfel de termometru este de ±2% din Fig. 2.4 Termometrul de dilatare
intervalul de măsurare. cu tijă metalică

2.5.1.2 Termometre bimetalice

Schema de principiu a termometrului bimetalic este prezentată în figura 2.5.
Lamela (1), confecţionată dintr-un material metalic cu coeficient de dilatare relativ
mare, de ordinul 20-30⋅10-6 K-1 este lipită de lamela (2) având un coeficient de dilatare
liniară foarte scăzut, cuprins în intervalul 2-3⋅10-6 K-1. Prin încălzire sau răcire, modifi-
carea neegală a lungimii celor două lamele metalice provoacă încovoierea bimetalului a
cărui poziţie de echilibru se modifică în concordanţă cu variaţia temperaturii. Mărimea
deplasării lamelei bimetalice este măsurată pe o scală gradată direct în unităţi de
temperatură.
Lamela cu coeficient de dilatare mare se confecţionează din oţel aliat cu 20-24%
nichel şi 2-4% crom, iar lamela cu coeficient de dilatare mic se execută dintr-un aliaj
de oţel cu 36-50% nichel, denumit invar. Aceste aliaje permit folosirea termometrelor
bimetalice până la temperaturi de 450o C.
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 49

Fig.2.6. Elemente sensibile bimetalice:

a) spirală plană b) spirală elicoidală simplă c) spirală elicoidală multiplă

În scopul compactizării termometrului, lamela bimetalică este înfăşurată în

formă de spirală plană sau elicoidală, ca în figura 2.6. Pentru ca deformările bimetalului
să fie reproductibile, după înfăşurare, acesta este supus unor tratamente termice de
detensionare. În acest scop, spirala bimetalică este încălzită cu cel puţin 60oC peste
temperatura maximă de utilizare. Eroarea tolerată de
standardele în vigoare pentru un astfel de termometru este de
maximum ±1% din intervalul de măsurare.

2.5.1.3 Termometre cu lichid

Termometrele cu lichid sunt cele mai cunoscute aparate
utilizate în măsurătorile comune de temperatură. Avantajele
acestora constau în precizia ridicată de măsură, cost redus,
montare simplă şi întreţinere uşoară. Dezavantajele termome-
trelor cu lichid sunt comune clasei din care fac parte şi anume
inerţie termică mare, imposibilitatea transmiterii semnalului de
temperatură la distanţă, etc.
În figura 2.7 este prezentat schematic un termometru cu
lichid clasic. El este format dintr-un corp tubular de sticlă (1),
care are lipit la partea inferioară un rezervor confecţionat tot din
sticlă (2). Tubul capilar (3) este montat în prelungirea
rezervorului, iar la capătul superior este prevăzut cu un rezervor
de siguranţă. Scara gradată (4) este imprimată pe o placă de
sticlă opacă, fixată în interiorul corpului tubular (1). Partea Fig 2.7. Termometru
inferioară a termometrului, conţinând rezervorul de lichid (2) şi tubular cu lichid
50 Termodinamică Tehnică
Tab. 2.2 Caracteristicile lichidelor termometrice uzuale
Temperatura pe Coeficientul de
Lichid Limite de utilizare curbele de saturaţie dilatare
Termometric la presiune normală
inferioară superioară solidificare fierbere valoare interval
[oC] [oC] [oC] [oC] 10-6 K-1 [oC]
Mercur -35 300 -38,86 356,7 182,5 0--100
Toluen -80 100 -95 110,8 107 0--30
Alcool etilic -110 70 -117 78 103 0--30
Pentan -120 25 -130 36 152 0--25
Aliaj de 0 1050 -23 1700 55 30--100
galiu

o mică porţiune din tubul capilar (3), poartă denumirea de tijă. Aceasta poate fi
dreaptă sau îndoită sub un unghi de maxim 90o fată de axa termometrului.
Domeniul de temperaturi măsurat se află în intervalul (-200, 1050)oC, dar
depinde de lichidul termometric folosit. Cel mai răspândit dintre acestea este mercurul,
care permite măsurarea temperaturilor cuprinse între –35oC şi 300oC. În plus mercurul
nu udă sticla, se obţine uşor în formă chimică pură, iar
coeficientul său de dilatare variază foarte puţin cu
temperatura. Singurul dezavantaj al mercurului constă în
valoarea relativ redusă a coeficientului său de dilatare. Alte
lichide termometrice mai des folosite sunt toluenul, alcoolul
etilic, pentanul şi aliajul de galiu. Principalele caracteristici
ale acestor lichide sunt prezentate în tabelul 2.2.
Materialele uzuale întrebuinţate pentru fabricarea cor-
pului termometrului sunt sticla de Jena, având α= 18⋅10-6
K-1 şi limita superioară a temperaturii de utilizare de circa
500oC şi sticla de cuarţ topit, caracterizată prin α=17⋅10-6
K-1 şi temperatura maximă de 1050oC.
În cazul schemelor de reglare automată a temperaturii
sau de avertizare a depăşirii unei valori maxime a acesteia,
termometrele de sticlă cu lichid sunt prevăzute cu contacte
electrice fixe sau mobile. Termometrele cu contacte
electrice fixe au introdus la partea inferioară a capilarului şi
la nivelul corespunzător temperaturii dorite câte un fir de
platină care stabileşte contactul electric cu mercurul la
nivelul respectiv. În acest fel, dacă meniscul mercurului din
tubul capilar atinge contactul superior, coloana de mercur
aflată între acest contact şi cel de la baza capilarului închide
Fig.2.8 Termometru un circuit electric de comandă. Termometrul de sticlă cu
Wertex mercur cu contacte mobile, cunoscut şi sub denumirea de
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 51

termometru Wertex este prezentat în figura 2.8. Acesta are contactul de la baza tubului
capilar fix, în timp ce al doilea contact este mobil, putându-se deplasa în lungul tubului
capilar. Ambele contacte ies în exteriorul termometrului prin ştecherul (1). Dispozi-
tivul de comandă se compune din piuliţa (2), şurubul fără sfârşit (3) şi magnetul per-
manent (5). De piuliţă este fixat firul de platină care constituie contactul mobil. Prin
rotirea magnetului permanent, piuliţa şi odată cu ea contactul mobil se pot deplasa în
lungul termometrului. Tot dispozitivul este montat în tubul de sticlă exterior, care este
închis la capătul superior şi lipit de tubul capilar la capătul inferior. Scările de lucru ale
termometrelor Wertex sunt gradate pentru temperaturi cuprinse între 0-300oC, iar
lungimea cozii variază între 30 şi 230 mm.

2.5.2 Termometre manometrice

Termometrele manometrice au o largă utilizare în tehnică datorită fiabilităţii şi
simplităţii constructive. Proprietatea termometrică
utilizată pentru măsurarea temperaturii constă în
variaţia presiunii gazelor sau vaporilor cu
temperatura.
Schema de principiu a unui astfel de ter-
mometru este prezentată în figura 2.9. Rezervorul
(1), care se introduce în mediul a cărui tem-
peratură se măsoară este pus în legătură cu tubul
Bourdon (3) prin intermediul tubului capilar (2).
Variaţiile de presiune, cauzate prin modificarea
temperaturii determină deformarea tubului Bour-
don, ceea ce produce rotirea acului indicator (4).
Din această categorie fac parte termome-
trele manometrice cu gaz perfect şi termometrele
Fig. 2.9 Schema de principiu a unui manometrice cu vapori. Domeniul de temperaturi
termometru manometric măsurat corespunde intervalului (-50, 550)oC.

2.5.2.1 Termometre manometrice cu gaz perfect

Aceste termometre sunt construite în două variante. Ele folosesc drept corp
termometric un gaz perfect, cum ar fi heliul, azotul, bioxidul de carbon, aerul, etc. şi ca
proprietate termometrică variaţia presiunii gazului cu temperatura la volum constant:
p
T = T0
p0
Datorită preciziei sale, varianta de laborator este utilizată ca termometru etalon şi
pentru definirea scării de temperatură a gazului perfect. Această variantă a fost
prezentată în paragraful 2.3. Varianta industrială este construită după schema din figura
2.9, însă este mai puţin folosită datorită volumului mare al rezervorului, necesar pentru
a reduce influenţa variaţiilor de temperatură asupra tubului capilar.
52 Termodinamică Tehnică

2.5.2.2 Termometre manometrice cu vapori

Termometrele manometrice cu vapori utilizează ca proprietate termometrică
legea de variaţie a presiunii de saturaţie cu temperatura corespunzătoare unui sistem
bifazic lichid-vapori aflat în echilibru. Această lege este prezentată calitativ în figura
2.10, unde K reprezintă punctul critic, iar T punctul triplu. Se poate observa că,
datorită dependenţei p=p(tS), scala termometrului manometric cu vapori este neliniară.
În funcţie de valoarea temperaturii
măsurate, termometrele manometrice cu
vapori sunt construite în două variante de
umplere. Pentru temperaturi mai mari
decât temperatura ambiantă, în partea
inferioară a rezervorului, în tubul capilar
şi în tubul Bourdon se află lichid, iar
vaporii se găsesc numai în partea superi-
oară a rezervorului, eliminându-se astfel
în întregime aerul din sistem. Pentru mă-
surarea temperaturilor mai mici decât cea
a mediului ambiant, vaporii se află în
Fig. 2.10 Variaţia presiunii vaporilor saturaţi partea superioară a tubului capilar şi în
cu temperatura tubul Bourdon, în timp ce lichidul ocupă
rezervorul şi partea inferioară a tubului
capilar. O variantă hibridă, capabilă să măsoare întreaga gamă de temperaturi, foloseşte
două lichide, unul volatil îndeplinind rolul corpului termometric, cel de-al doilea, cu
punctul de fierbere mult mai ridicat, având rolul transmiterii presiunii către tubul
Bourdon. Lichidul termometric ocupă împreună cu vaporii săi doar partea superioară
a rezervorului, iar lichidul nevolatil, partea inferioară a acestuia, tubul capilar şi tubul
Bourdon. Ca lichid termometric se utilizează clorura de etil, iar lichidul nevolatil este
format dintr-un amestec de glicerină, apă şi alcool.

2.5.3 Termometre electrice

Acest tip de termometre utilizează drept corp termometric o rezistenţă electrică,
iar ca proprietate termometrică variaţia acesteia cu temperatura. Termometrele
electrice sunt utilizate pe scară largă pentru măsurarea temperaturilor cuprinse între
–200oC şi 850oC. În funcţie de natura rezistenţei electrice folosite în construcţia
elementului sensibil al termometrului se disting termometrele cu rezistenţă metalică şi
termometrele cu termistoare.
2.5.3.1 Termometre cu rezistenţă metalică
Termometrele cu rezistenţă metalică, cunoscute şi sub denumirea de
termorezistenţe funcţionează pe principiul variaţiei rezistenţei electrice a unui
conductor metalic cu temperatura, conform relaţiei:

Rt = R0 [1 + α R (t − t 0 )]
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 53

unde Rt şi R0 reprezintă valorile rezistenţei electrice la temperatura t, respectiv t0, iar αR

este coeficientul de variaţie al rezistenţei electrice cu temperatura. Materialele folosite
pentru construcţia rezistenţei sunt cele care au o valoare mare a coeficientului αR, se
pot obţine uşor în stare pură, pot fi prelucrate sub formă de sârmă de diametre mici
(sub 0,1mm) şi prezintă o rezistenţă mecanică mare la temperaturi înalte. Aceste
criterii corespund în bună măsură platinei, cuprului, nichelului şi fierului. Curbele de
variaţie a rezistenţei electrice cu temperatura pentru aceste metale sunt prezentate în
figura 2.11. Se poate observa că αR este constant în cazul platinei, variază uşor cu
temperatura pentru cupru, dar prezintă modificări importante în cazul nichelului şi
fierului.
Determinarea efectivă a temperaturii presupune măsurarea rezistenţei electrice a
termometrului. Cele mai utilizate scheme de măsurare a rezistenţei electrice folosesc
punţile Wheatstone echilibrate şi neechilibrate.
Schema punţii echilibrate este prezentată în figura 2.12., unde R1 şi R3 reprezintă
rezistenţe electrice constante de valoare dată, R2 este o rezistenţă reglabilă cu cursor,
iar Rt reprezintă rezistenţa elementului sensibil al termometrului a cărei valoare trebuie
măsurată. Puntea este echilibrată dacă intensitatea curentului electric prin braţul ab al
circuitului este nulă. În acest caz, între cele patru rezistenţe ale circuitului există relaţia:
R3
Rt = R2
R1
Reglajul punţii se realizează manual prin modificarea poziţiei cursorului în sensul
echilibrării punţii. Scala rezistenţei cu cursor poate fi gradată direct în unităţi de
temperatură, pe baza cunoaşterii funcţiei Rt=f(t). Punţile echilibrate se execută şi în
variante automate de tip electromecanic şi electronic.

Fig2.11 Variaţia rezistenţei electrice cu Fig.2.12 Schema punţii Wheatstone echilibrate

temperatura pentru câteva metale uzuele
54 Termodinamică Tehnică

În cazul punţii neechilibrate, intensitatea curentului electric prin braţul ab,

măsurată cu galvanometrul Az, este proporţională cu dezechilibrul existent în circuitul
electric, care la rândul său depinde de valoarea rezistenţei Rt. Cunoscând dependenţa
funcţională dintre valoarea rezistenţei termometrului şi intensitatea curentului electric
prin braţul din mijloc al punţii, scala galvanometrului poate fi gradată direct în unităţi
de temperatură.
Erorile de măsură ale termorezistenţei sunt determinate de impurităţile materialului
din care este confecţionată rezistenţa termometrului, de variaţia tensiunii de alimentare
a circuitului electric de măsură, care nu trebuie să depăşească ±10% din valoarea
nominală şi de încălzirea suplimentară a termorezistenţei, datorată curentului de
alimentare.

2.5.3.2 Termometre cu termistori

Termistorul este un material semiconductor a cărui rezistenţă electrică variază
foarte rapid cu temperatura după o lege exponenţială de tipul:

RT = a ⋅ exp(b T )

unde a şi b sunt constante care depind de forma şi dimensiunea termistorului,

respectiv de natura materialului din care acesta este confecţionat, iar T este
temperatura absolută. Utilizând ca referinţă temperatura T0, la care valoarea rezistenţei
termistorului este R0, relaţia anterioară
poate fi pusă sub forma:

RT = R0 ⋅ exp[b(1 T − 1 T0 )]

În figura 2.13 este reprezentată grafic

variaţia rezistivităţii unui termistor cu
temperatura. Pentru comparaţie în ace-
laşi grafic a fost inclusă şi variaţia rezis-
tivităţii platinei. Din diagramă se poate
observa sensibilitatea net superioară a
termistorului comparativ cu platina, de-
terminată de variaţiile foarte rapide ale
Fig 2.13. Variaţia rezistivităţii cu temperatura rezistivităţii acestuia cu temperatura.
pentru un termistor şi pentru platină Termistorii sunt confecţionaţi din
amestecuri de oxizi cu proprietăţi semi-
conductoare, cum ar fi oxizii manganului, nichelului, cobaltului, cuprului, fierului şi
aluminiului. Aceşti oxizi sunt măcinaţi, presaţi şi apoi sinterizaţi la temperaturi înalte
sub formă de discuri sau baghete. Pe formele astfel obţinute se aplică prin metalizare
electrozi, la care se lipesc fire de conexiune, după care ansamblul se protejează prin
acoperire cu lac, închidere în sticlă sau capsulă metalică.
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 55

Termistoarele pot fi utilizate în diverse montaje pentru măsurarea temperaturii

în intervalul (–100, 400)oC, iar cele fabricate din aliaje refractare, până la 1200oC.
Schemele de măsurare a rezistenţei electrice a termistorului sunt asemănătoare cu cele
utilizate în cazul termorezistenţelor. Avantajul termistorilor constă în faptul că, dato-
rită valorii ridicate a rezistenţei electrice proprii, rezistenţa electrică a conductorilor de
legătură poate fi neglijată.

2.5.4 Termometre termoelectrice

Termometrele termoelectrice sunt formate din două părţi principale: un
termocuplu şi un aparat electric de măsură. Termocuplul funcţionează pe baza
efectului termoelectric enunţat de Thomas Seebek în anul 1882: “Într-un circuit
închis format din două sau mai multe conductoare de natură diferită apare o
tensiune electromotoare dacă cel puţin două din punctele de legătură dintre
conductoare se află la temperaturi diferite”. Aparatul electric de măsură a tensiunii
electromotoare care apare în circuit este un milivoltmetru, a cărui scală este de obicei
gradată în unităţi de temperatură. Ansamblul de măsură mai cuprinde ca elemente
constructive cablurile de legătură, o cutie termostatată sau un montaj electric de
compensare a temperaturii unuia din punctele de legătură ale circuitului, etc.
Termocuplul este format dintr-un circuit electric închis conţinând din două
conductoare de natură diferită. Schema de principiu a termocuplului este prezentată în
figura 2.14. Cei doi conductori de natură diferită, A şi B sunt lipiţi în punctele 1 şi 2
care se află la temperaturile t, respectiv t0. Ca urmare, între cele două puncte de
legătură apare o tensiune electromotoare:

E AB (t , t 0 ) = e AB (t ) − e AB (t 0 )

unde eAB(t) şi eAB(t0) reprezintă tensiunile electromotoare corespunzătoare fiecărei

joncţiuni a circu-itului. Dacă temperatura t0 a circuitului se menţine constantă, atunci:

E AB (t , t 0 ) = e AB (t ) − const .
sau:
E AB = f (t )

Funcţia f este precizată de obicei pentru tempera-

tura t0=0oC. Joncţiunea 1 din figura 2.14 poartă
denumirea de lipitură caldă, în timp ce joncţiunea
2 se numeşte lipitură rece.
Conductorii care alcătuiesc circuitul electric
al termocuplei, numiţi deseori termoelectrozi, pot
fi confecţionaţi din cele mai diverse materiale.
Totuşi, pentru o bună comportare în exploatare,
perechea de termoelectrozi trebuie să satisfacă Fig 2.14. Schema de principiu a
următoarele cerinţe: unui termocuplu
56 Termodinamică Tehnică

1. Să nu îşi schimbe în timp proprietăţile fizice pentru intervalul de temperaturi

măsurate.
2. Să dezvolte o tensiune electromotoare cât mai mare la o temperatură dată.
3. Tensiunea electromotoare produsă să fie o funcţie continuă şi monotonă de
temperatură.
4. Materialele din care sunt confecţionaţi termoelectrozii să fie cât mai ieftine, să
poată fi produse fără dificultăţi în cantităţi cât mai mari şi cu proprietăţi identice.
Cele mai utilizate cuple de materiale pentru termoelectrozi sunt: fier-constantan,
cromel-alumel şi platină rhodiu-platină. În denumirea tipului termocuplei, primul
metal sau aliaj denumeşte termoelectrodul pozitiv, iar ultimul pe cel negativ. Variaţia
tensiunii electromotoare cu temperatura pentru cele trei tipuri de termocuple amintite
este prezentată în figura 2.15. Ţinând cont de tensiunile electromotoare dezvoltate şi de
rezistenţa mecanică a termoelectrozilor, termocuplele fier-constantan pot măsura
temperaturi în intervalul (0, 450)oC, cele confecţionate din cromel-alumel în intervalul
(0, 900)oC, iar termocuplele de tipul platină rhodiu-platină, în intervalul (0, 1300)oC.
Pentru temperaturi mai ridicate, până în jurul valorii de 1900oC, se utilizează cuplele de
materiale wolfram-grafit sau carborund-grafit.
Montajul milivoltmetrului care măsoară tensiunea electromotoare din circuitul
termocuplei se poate realiza în mai multe variante, însă cea mai des întâlnită constă în
intercalarea aparatului de măsură în locul lipiturii reci (figura 2.16). Pentru o precizie
bună de măsură, lipiturile 2 şi 3 trebuie menţinute la o temperatură constantă şi cât
mai joasă. Acest deziderat poate fi îndeplinit cu ajutorul cablurilor de compensaţie, al
căror montaj este prezentat în figura 2.17. Aceste cabluri leagă capetele libere ale
termoelectrozilor cu milivoltmetrul, realizând deplasarea lipiturilor reci ale termocu-
plului cât mai departe de locul de măsură. Cablurile de compensaţie, confecţionate din
aceeaşi cuplă de materiale ca şi termocuplul, se izolează şi se marchează cu notaţia
termocuplului pentru care sunt destinate.

Fig. 2.16 Milivoltmetru montat în Fig. 2.17 Schema montajului cablurilor de

locul lipiturii reci compensaţie
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 57

2.5.5 Pirometrele de radiaţie

Pirometrele de radiaţie sunt aparate destinate măsurării temperaturilor înalte. Ele
funcţionează pe baza legăturii dintre temperatura unui corp şi intensitatea energiei
radiaţiei termice emise de acesta. Cele mai cunoscute aparate sunt pirometrul optic şi
pirometrul de radiaţie totală.

2.5.5.1 Pirometrul optic

Conform legii lui Plank intensitatea radiaţiei termice monocromatice Eλ [W/m3]
depinde de lungimea de undă λ [m] şi de temperatura absolută T după relaţia:

λ−5
E λ = C1
(
C 2 e λT − 1 )−1

unde C1 şi C2 sunt constante precis determinate. Pirometrele optice se bazează pe

măsurarea temperaturii de strălucire, adică a temperaturii corpului negru, care pentru o
lungime de undă dată λ , are o strălucire egală cu aceea a corpului considerat. Strălu-
cirea se măsoară de obicei prin compararea luminozităţii a două câmpuri şi anume a
corpului pentru care se măsoară temperatura şi a unei surse de lumină a cărei lumino-
zitate se poate regla. Schema de principiu a pirometrului optic este prezentată în figura
2.18. Obiectivul mobil (1) permite deplasarea imaginii sistemului analizat în planul
filamentului lămpii de incandescenţă (2). Ocularul (3) este de asemenea deplasabil în
scopul obţinerii unei imagini clare a filamentului (2). În ocularul pirometrului este
montat filtrul de lumină roşie (4), care permite numai trecerea luminii cu lungimea de

Fig 2.18 Schema de principiu a pirometrului optic de radiaţie

58 Termodinamică Tehnică

undă λ=0,65 µm. Lampa (2) este montată în serie cu reostatul (5), care serveşte la
reglarea incandescenţei filamentului. Reostatul este manevrat prin rotirea tamburului
(6). Lampa este alimentată cu curent de la o baterie, în circuitul căreia este montat un
miliampermetru cu scară gradată în unităţi de temperatură. Prin manevrarea tambu-
rului (6) rezistenţa circuitului electric scade iar incandescenţa firului electric se măreşte.
În momentul în care filamentul dispare din câmpul vizual se efectuează citirea tempe-
raturii. Pentru temperaturi mai mari de 1400oC se introduce filtrul de lumină (7) între
obiectivul (1) şi lampa (2). Acesta micşorează luminozitatea de câteva ori, iar tem-
peratura se măsoară prin comparaţia luminozităţii micşorate a corpului studiat cu lumi-
nozitatea integrală a filamentului. Pentru acest caz, miliampermetrul este prevăzut cu o
a doua scală, care corespunde gradului de micşorare a luminozităţii datorată filtrului.
Erorile de măsură ale pirometrelor optice se datorează particularităţilor fiziolo-
gice ale ochiului uman şi faptului că temperatura măsurată corespunde, din punct de
vedere al radiaţiei termice, unor corpuri cenuşii şi nu absolut negre. Precizia de măsură
este de 1oC până la 5oC. Trebuie precizat faptul că aceste aparate nu se utilizează sub
temperaturi de 550oC.

2.5.5.2 Pirometrul de radiaţie totală

Spre deosebire de cazul anterior, acest aparat foloseşte pentru măsurarea
temperaturii întregul spectru de radiaţie al corpurilor. În acest scop, pirometrul este
prevăzut cu un sistem optic care are rolul de a focaliza radiaţia termică asupra unui
receptor, ce conţine unul sau mai multe termocuple legate în serie şi o termorezistenţă
sau orice alt element sensibil la variaţiile de temperatură. În figura 2.19 este prezentată

Fig 2.19 Schema de principu a pirometului de radiaţie totală

Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 59

schema unui pirometru de radiaţie totală. Lentila (1) concentrează radiaţia către lipitura
caldă a termocuplului (2), iar tensiunea electromotoare care apare în circuitul
termocuplei este măsurată cu milivoltmetrul (3). Pentru a limita influenţa radiaţiei
emise de alte surse termice, corpul pirometrului este răcit prin diverse metode. Precizia
de măsură a temperaturii măsurată cu pirometrul de radiaţie totală este mai mică decât
în cazul pirometrului optic, dar tehnica de măsurare este mult mai uşoară.

Aplicaţii
A.2.1 Să se demonstreze că:

 ∂p   ∂v   ∂T 
      = −1
 ∂v  T  ∂T  p  ∂p  v

Utilizând această relaţie să se determine variaţia presiunii mercurului la volum constant

datorată creşterii temperaturii acestuia de la t1=25oC la t2=26oC. Să se compare
rezultatul cu cel obţinut prin înlocuirea mercurului cu un gaz perfect, aflat iniţial, ca şi
mercurul, la presiunea p1=1,013 bar.
Se dau: coeficientul de dilatare termică a mercurului: α=18,25⋅10-5 K-1
coeficientul de compresibilitate izotermă a mercurului: γ=3,86⋅10-6 bar-1

Soluţie
Relaţia anterioară reprezintă o consecinţă directă a existenţei ecuaţiilor termice
de stare. De exemplu, considerând forma (2.9b) a acesteia:

p = p (T , v ) (A2.1)

prin diferenţiere se obţine imediat că:

 ∂p   ∂p 
dp =   dT +   dv (A2.2)
 ∂T v  ∂v T

Prin particularizarea formei diferenţiale de mai sus pentru un proces izobar (p=const.,
dp=0), se obţine imediat că:
 ∂p   ∂p 
  dT +   dv = 0
 ∂T  v  ∂v  T
ceea ce este echivalent cu:
 ∂p   ∂p   ∂v 
  +    =0 (A2.3)
 ∂T  v  ∂v  T  ∂T  p
60 Termodinamică Tehnică

În fine, înmulţind relaţia anterioară cu (∂T/∂p)v, şi trecând termenul liber în membrul

drept rezultă:
 ∂p   ∂v   ∂T 
      = −1 (A2.4)
 ∂v  T  ∂T  p  ∂p  v

Variaţia presiunii cu temperatura la volum constant rezultă din ecuaţia (A2.2) şi este de
forma:
 ∂p  
p 2 − p 1 ≅    (t 2 − t 1 ) (A2.5)
 ∂T  v  1

Folosind relaţia (A2.3), derivata (∂p/∂T)v. poate fi exprimată cu ajutorul coeficienţilor

termodinamici precizaţi în problemă :

 ∂p   ∂p   ∂v  α
  = −    = (A2.6)
 ∂T  v  ∂v  T  ∂T  p γ

astfel că expresia variaţiei de presiune (A2.5) devine:

α
p 2 − p 1 ≅   (t 2 − t 1 ) (A2.7)
 γ 1

Prin introducerea datelor numerice în relaţia anterioară se obţine:

18,25 ⋅ 10 −5
∆p = p 2 − p 1 = = 47,28 bar/K
3,86 ⋅ 10 -6

În cazul unui gaz perfect, coeficienţii termodinamici α şi γ se determină cu relaţiile:

1  ∂v M  1 ∂  RMT  1
α=   =   = (A2.8)
v M  ∂T  p v M ∂T  p p T
1  ∂v M  1 ∂  RMT  1
γ=−   = −   = (A2.9)
v M  ∂p T v M ∂p  p  p

astfel că expresia variaţiei de presiune (A2.7) devine:

 p
p 2 − p 1 ≅   (T 2 − T1 ) (A2.10)
 T 1

Înlocuind datele din enunţul problemei se obţine că:

Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 61

1,013
∆p = p 2 − p 1 = ⋅ 1 = 3,4 ⋅ 10 −3 bar/K
298,15

Se poate observa că variaţia presiunii are valori considerabile în cazul mercurului,

datorate stării lichide în care acesta se află. Astfel, coeficientul său de compresibilitate
izotermă este de 4⋅10-6 ori mai mic decât cel al gazului perfect, deoarece variaţiile
volumului specific al lichidului cu presiunea sunt aproape neglijabile.

A2.2 Să se determine coeficientul de tensiune termică, β, pentru un gaz perfect,

şi pentru un gaz real, care verifică ecuaţia de stare Van der Waals.

Soluţie
Coeficientul de tensiune termică este definit de relaţia (2.11). În cazul gazului
perfect, explicitând presiunea din relaţia (2.17) rezultă succesiv:

1  ∂p  1 ∂  RMT  R 1
βg_ p =   =   = M = (A2.11)
p  ∂T  v p ∂T  v M  v pv M T
Procedând analog pentru ecuaţia de stare van der Waals (2.18) se obţine:

1  ∂p  1 ∂  RMT a  RM
β g _W =   =  − 2M  = (A2.12)
 v p (v M − b M )

p  ∂T  v p ∂T  v M − b M v M 

Paranteza de la numitorul expresiei anterioare poate fi exprimată cu ajutorul ecuaţiei

de stare (2.18) de unde rezultă:

RMT
(v M − bM ) = 2
p + aM vM

astfel încât expresia coeficientului de tensiune termică (A2.12) devine:

2
1 p + aM vM 1 a 
β g _W = =  1 + M2 
 (A2.13)
T p T pv M 

Comparând cele două rezultate, se poate observa că diferenţa dintre expresiile (A2.11)
şi (A2.13) constă în factorul (1+aM/pv2M), a cărei valoare devine foarte apropiată de
unitate dacă ipotezele gazului perfect sunt îndeplinite (p→0 şi v→∞).

A2.3 Mercurul dintr-un termometru ocupă la temperatura t0=0,0oC exact

volumul rezervorului V0. Tubul capilar al termometrului are secţiunea constantă A0,
62 Termodinamică Tehnică

iar variaţia volumului mercurului cu temperatura respectă în mod riguros legea

parabolică:
(
V = V 0 1 + α M ,1t + α M , 2 t 2 )
Admiţând că variaţia volumului sticlei din care este confecţionat termometrul satisface
legea liniară:
V = V 0 (1 + α S t )
să se determine:
1) Lungimea coloanei de mercur, l, din tubul capilar la temperatura t>t0
2) Eroarea care se face în calculul lungimii l, la temperatura t=50oC, dacă
variaţia volumului de mercur este aproximată prin legea liniară V=V0(1+αM,1t),
ştiind că αM,1=18,25⋅10-5 K-1, αM,2=8,0⋅10-9 K-2 şi αS=1,8⋅10-6 K-1.
Notă: se va neglija variaţia secţiunii tubului capilar cu temperatura.

Soluţie.
1) Volumul mercurului din termometru la temperatura t este dat de relaţia:
(
V M = V 0 1 + α M ,1t + α M , 2 t 2 )
Acest volum poate fi exprimat ca sumă a volumului rezervorului la temperatura t şi a
volumului ocupat de mercur în tubul capilar. În consecinţă:

V M = V 0 (1 + α S t ) + A 0 l

Prin egalarea membrului drept al celor două relaţii se obţine imediat expresia înălţimii
mercurului din tubul capilar la temperatura t:

l=
V0
A0
[
(α M ,1 − α S )t + α M ,2 t 2 ] (A2.14)

Se poate observa că, pentru o temperatură fixată t, lungimea deformării coloanei de

mercur depinde de raportul dintre volumul rezervorului V0 şi secţiunea tubului capilar,
A0. În practică, acest raport se alege în funcţie de domeniul de temperaturi măsurat şi
de precizia termometrului.
2) Aproximând variaţia volumului de mercur cu temperatura după legea liniară:

V M ≅ V 0 (1 + α M ,1t )

lungimea calculată l′ a deformării coloanei de mercur din tubul capilar are expresia:

V0
l′= (α M ,1 − α S )t
A0
Capitolul 2. Principiul Zero al Termodinamicii 63

În aceste condiţii, eroarea relativă de calcul a lungimii este:

l −l′  l′  (α M ,1 − α S )t 
ε= =  1 −  = 1 − 
l  l   (α M ,1 − α S )t + α M , 2 t 2 
ceea ce este echivalent cu:

  α M , 2 t    
−1
 α M , 2 t  α M ,2 t
ε = 1 − 1 +   ≅ 1 −  1 −  = (A2.15)
  (α M ,1 − α S )    (α M ,1 − α S )  (α M ,1 − α S )


Se poate observa că eroarea de calcul depinde liniar de temperatura măsurată. Pentru

datele din enunţul problemei rezultă că eroarea de calcul are valoarea:

8,0 ⋅ 10 −9 ⋅ 50
ε= = 0,00221 = 0,221%
( )
18,25 ⋅ 10 −5 − 1,8 ⋅ 10 −6

Datorită dependenţei de temperatură, această eroare se dublează dacă temperatura la

care se face măsurătoarea este de 100oC.

A2.4 În intervalul de temperatură (0-660)oC un termometru cu rezistenţă

electrică este utilizat pentru interpolarea temperaturilor din Scara Practică
Internaţională. Variaţia rezistenţei elementului sensibil al termometrului cu
temperatura verifică o lege parabolică de forma:

(
R = R 0 1 + At + Bt 2 )
unde R0, A, B sunt constante care se determină prin măsurători la punctul triplu al
apei, punctul de fierbere al apei la presiune normală şi punctul de topire al zincului la
presiune normală. Ştiind că valorile măsurate ale termorezistenţei la temperaturile
corespunzătoare acestor puncte sunt în ordine R1=10,0004 kΩ, R2=13,946 kΩ şi
R3=24,170 kΩ, să se determine constantele R0, A şi B.

Soluţie
Din datele prezentate în tabelul 2.1 se găseşte că temperaturile corespunzătoare
celor trei puncte fixe considerate sunt: t1=0,01oC, t2=100oC şi t3=419,58oC. Valorile
rezistenţei electrice a elementului sensibil al termometrului la cele trei temperaturi sunt
R1=10,0004 kΩ, R2=13,946 kΩ şi R3=24,170 kΩ. Fiecare pereche (t, R) trebuie să
satisfacă relaţia din enunţul problemei, astfel că:

(
10,0004 = R 0 1 + 0,01 A + 0,012 B )
64 Termodinamică Tehnică

(
13,946 = R 0 1 + 100 A + 100 2 B )
(
24 ,170 = R 0 1 + 419,58 A + 419,58 2 B )
Prin rezolvarea sistemului format din cele trei ecuaţii, având necunoscutele R0, A, B se
obţin valorile:

R 0 = 10,0 kΩ ; A = 4 ,124 ⋅ 10 −3 K -1 ; B = −1,78 ⋅ 10 −6 K -2

Folosind aceste valori, relaţia de variaţie a elementului sensibil al termometrului cu

temperatura devine:

(
R = 10 1 + 4 ,124 ⋅ 10 −3 t − 1,78 ⋅ 10 −6 t 2 ) [ kΩ ] (A2.16)

Relaţia (A2.16) reprezintă un polinom de interpolare de ordinul 2, astfel încât, cu

excepţia celor trei puncte fixe considerate, temperatura măsurată cu ajutorul acestei
termorezistenţe este aproximativă. Cu toate acestea, eroarea de măsură în intervalul de
temperatură (0-660)oC este neglijabilă.