2

Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editori:
Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
Editura Ego Liberum

Director revistă:
Ovidiu Constantin Cornilă Colaboratori:

Redactor-șef:
Ovidiu Constantin Cornilă Acad. Alexandru Surdu

Redactori: Prof. univ. Adrian Dinu Rachieru

Cătălina Corhăneanu Prof. univ. Eugeniu Nistor
Eugeniu Nistor
Conf. univ. dr. Victoria Fonari
Secretar de redacție: Adrian Popescu
Mariana Vlad
Paul Eugen Banciu
Tehnoredactor: Veronica Balaj
Cătălina Corhăneanu
Arcadie Suceveanu
Corector: Adrian Alui Gheorghe
Ana-Maria Cornilă
Ovidiu Constantin Cornilă
Corespondență: Alexandra Cherecheș
cuvantulromanesc.lb@yahoo.com
Alina Popescu
Sursă foto coperta 1: bibliotecas.unileon.es Cătălina Corhăneanu

ISSN— 2659-9929 Elena Katamira

EDITORIAL CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CUVÂNT ÎNAINTE

Ovidiu Constantin CORNILĂ,

director și redactor-șef al revistei Cuvânt românesc

Pornind de la afirmația lui Liviu Rebreanu: ,,cuvanțul esțe merindea suflețului”, țin sa
precizez ca revisța de lițerațura Cuvânt românesc s-a nascuț din dorința de a oferi cițițorilor
fragmențe de culțura, de frumos, de mințe si de țimp al suflețului romanesc ca pe cea mai aleasa
hrana spirițuala.
Șțim cu țoții un adevar ce nu mai țrebuie demonsțraț: ,,romanul s-a nascuț poeț”, dupa
cum spunea Vasile Alecsandri. Dorința romanului de a se exprima nu numai prin cuvanț, ci si prin
canțec, prin dans, picțura, sculpțura a exisțaț înca de la originea neamului nosțru si s-a cimențaț
în țimp ca o chințesența a spirițului propriu.
Romania esțe posesoarea unui esanțion de scriițori din țara si din diaspora de mare
valoare în culțura universala, scriițori care merița cițiți si promovați ca un drepț al celei mai vii
consțiințe de a fi si de a simți romanesțe, oriunde ne-am afla si s-ar afla în lume. La fel ca înțreaga
culțura romaneasca, si dupa cum au arațaț-o arțisți clasici de geniu precum Brancusi, Enescu,
Luchian, Eminescu, Blaga si mulți alții, scriițorii de însemnața faima si valoare din epoca moderna
poț oricand demonsțra lumii înțregi ca poporul roman are o mosțenire culțurala inesțimabila
care reprezința însasi idențițațea romanițații.
Șțransa colaborare dințre oamenii de lițere din Romania, Republica Moldova si Șpania fac
posibila expunerea, valorificarea, îmbogațirea si raspandirea pațrimoniului culțural-lițerar de
care sunțem mandri si pe care avem dațoria de a-l lasa, la randul nosțru, ca mosțenire
generațiilor care vor veni. Asțfel, revisța Cuvânt românesc se adapțeaza necesițații de a oferi un
produs nou, o compilație de creații, în genere eseisțica, poezie, proza, produs care are ca scop
propagarea valorilor lițerare romanesți înțr-un mediu de aproape un milion de romani.
Unul dințre obiecțivele-cheie ale revisței esțe ca, pe langa prezențarea unor scriițori deja
consacrați, sa descopere si sa promoveze ținere țalențe lițerare romanesți care vor duce mai
deparțe sțafeța lițerațurii noasțre.
În conceperea revisței Cuvânt românesc ne onoreaza cu prezența si conțribuția lor înca
de la primul numar personalițați ale lițerațurii conțemporane, romancieri, poeți, filosofi, eseisți si
crițici lițerari carora le mulțumesc si le doresc o lunga si frucțuoasa colaborare.
În aceeasi masura, țin sa mulțumesc insțițuțiilor reprezențațive romanesți din Șpania,
Ambasadei Romaniei la Madrid si Însțițuțului Culțural Roman, pențru sprijinul necondiționaț pe
care îl ofera pațrimoniului nosțru culțural si manifesțarilor menițe a-l împarțasi lumii înțregi.
Numarul inaugural al revisței conține o serie de arțicole despre marele poeț, filosof, esțe-
țician si dramațurg Lucian Blaga, personalițațea care a daț numele Uniunii Lucian Blaga a Șcriițo-
rilor si Arțisților Romani din Șpania, dar si proza, poezie si eseu filosofic.
Avem speranța ca aceasța revisța sa devina o referința în culțura romaneasca ațaț din țara
-mama, caț si de pe țerițoriul iberic si caț mai mulțe ediții sa vada lumina țiparului.

3
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Academician Alexandru SURDU – membru

titular al Academiei Române și președinte al Secției de
Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a
Academiei Române, director al Institutului de
Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”
al Academiei Române, profesor de filosofie la
Universitatea „Titu Maiorescu” din București.

TEZAURUL FILOSOFIC AL LIMBII ROMÂNE

Acad. Alexandru SURDU

Una dințre cele mai imporțanțe Vechiul Testâment după Septuâgintâ.

probleme ale filosofiei țradiționale si moderne,
cel puțin în varianța indo-europeana, a fosț si a
ramas problema limbajului. Logica în special a
porniț si s-a înțors mereu la limbaj, țragand
adesea dupa sine înțreaga filosofie, cum a facuț-o
spre zilele noasțre prin celebra „coțițura
lingvisțica” (linguistic turn), ceea ce i-a obligaț pe
europenii cresțini sa-si reamințeasca de primul
verseț din Evanghelia dupa Îoan: „La începuț era
cuvanțul” (En ârche en ho logos). Şi, având în
vedere numeroasele lui țraduceri si ințerprețari,
sa fie repusa în discuție si înțrebarea oarecum
fireasca: În ce limba vorbesțe Dumnezeu? si,
corolarele acesțeia: În ce limba ar țrebui sa
vorbeasca filosofii? si, în ce ne privesțe pe noi:
Care sunț valențele filosofice ale limbii romane?
* vorbea Îisus Hrisțos.
Ș-ar puțea spune ca prima faza a
rezolvarii acesțor probleme a începuț în secolul
al ÎÎÎ-lea dinaințea erei noasțre, cand a fosț
țradus în limba greaca Vechiul Testâment, prin
celebra Septuâgintâ. Evenimențul a fosț de mare
imporțanța pențru lumea greceasca de ațunci,
urmasa a imperiului macedonean, dar si pențru
lumea ebraica. Aceasța din urma, din cauza
dispersarii (diasporei iudaice) si-a pierduț
limba, care nu mai era vorbița (ebraica) nici
macar în Palesțina, fiind înlocuița cu aramaica,
iar în diaspora, cu limba greaca. Asa se explica de
ce evanghelisții si aposțolul Pavel cițau din
Tradițional, se considera ca Septuâgintâ
nu era o simpla țraducere, caci țexțul grecesc
fusese sțabiliț în mod idențic de cațre cei 72 de
reprezențanți, cațe 6 pențru fiecare țrib, care au
țradus Vechiul Testâment sub inspirația Duhului
Șfanț. Versiunea ebraica si-a pierduț din
imporțanța si, nețradusa în grecesțe, n-ar fi avuț
nici o influența. Aceasța, si ca urmare a scrierii
consonanțice care nu mai puțea fi refacuța (si
respecțiv înțeleasa). Texțul ebraic a fosț revizuiț
abia înțre secolele VÎÎÎ si X de cațre masoreți
(țradiționalisții evrei), dupa ce aparuse deja
țraducerea lațina (Vulgața) în secolul al ÎV-lea d.
Hr., considerața si ea ca țexț revelaț. Dar ce limba
vorbesțe Dumnezeu: ebraica, greaca sau lațina?,
la care s-ar puțea adauga si aramaica, pe care o
Ș-a impus însa limba greaca, în care a
circulaț Septuâgintâ. Și s-a impus cu țoața
încarcațura sa filosofica, majorițațea țermenilor
țesțamențari, precum celebrul logos, avand deja
cațeva secole de uțilizare filosofica. Fara
vesmințele sale grecesți, Vechiul Testâment ar fi
fosț uițaț, ca si înțreaga civilizație ebraica,
asiriana, feniciana ețc. Or, vesmințele acesțea au
fosț de la începuț sarbațoresți.
O a doua faza, si mai imporțanța, a
consțițuiț-o scrierea Evangheliilor, ca revelații
ale Duhului Șfanț, în limba greaca, cu excepția
Evangheliei dupa Maței, scrisa în limba

4

ESEU FILOZOFIC
aramaica, dar cunoscuța numai în țraducere
greceasca. Încercarile, firesți de alțfel, de
„sisțemațizare” a Evangheliilor n-au fosț
accepțațe, din cauza caracțerului lor
nerevelațor. Fiecare dințre cele pațru
Evanghelii, desi se refera la acelasi evenimenț
(Vesțea cea Buna), au parțicularițați revelațorii
diferițe, pe cand „sisțemațizarile” sunț simple
compilații, adesea rezumațive si nepoțrivițe
lingvisțic cu niciuna dințre cele pațru
Evanghelii canonizațe.
Cu Noul Tesțamenț, Biblia (Carțile
Șfințe sau Șfanța Șcripțura) în limba greaca si în
țraducerea lațina canonizața a deveniț Carțea
cresținismului care domina de doua milenii
culțura occidențala si filosofia ca ațare,
țerminologia greco-lațina, de origine cresțin-
scolasțica, fiind uțilizața si în scrierile ațeisțe.
* în franceza comențariile inedițe ale lui
Exisța însa si o isțorie a noasțra,
romaneasca, a problemațicii țeologico-filosofice
a limbajului. Daca facem absțracție de scrierile
țeologice ale daco-romanilor (sțraromani) din
Dacia Ponțica (Șcyțhia Minor) si din cețațile de
pe malul drepț al Dunarii, începand din
Pannonia, ca si din cețațile daco-romane
(gețo- si țraco-romane) din Dacia Ripensis,
Dacia Medițerranea si Moesia, desi erau scrise
în lațina vulgara, pențru moțivul ca nu erau
înca romanesți sau erau din afara granițelor de
asțazi ale Romaniei, ațunci nu puțem ocoli
țoțusi, cu țoațe ca se face uneori si acesț lucru,
perioada de aproape doua secole (1640-1821),
numița si greco-romana sau fanarioța de dupa
înființarea celor doua Academii Domnesți de la
Bucuresți si de la Îasi – evenimenț cu implicații
culțurale majore pențru înțreaga zona
balcanica si Șud-Esț europeana.
Principațele Romane au reprezențaț în
aceasța perioada, dupa aprecierea lui Cleobul
Tsourkas, ceea ce au fosț Florența si Padova
pențru culțura înțregii Europe în secolele al XÎV
-lea si al XV-lea, caci aici si-au gasiț refugiul cei
mai imporțanți carțurari greci, insțruiți pe
vremea aceea la Ațena si în Îțalia (în coloniile
grecesți din marile orase), care nu se mai
puțeau repațria din cauza opresiunii oțomane.
5
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Ș-ar puțea spune ca a fosț mai mulț decaț un
refugiu, caci mulți dințre ei s-au nascuț si au
muriț în țarile romanesți, care erau si conduse
de cațre grecii fanarioți.
Din perspecțiva filosofica ne
ințereseaza fapțul ca la cele doua Academii
Domnesți au ajuns discipolii lui Teophil
Corydaleu, ulțimul comențațor grec al filosofiei
lui Arisțoțel. Dațorița dublei insțruiri, grecesți
si ițaliene, țradiționalisțe si scolasțice, si
țendinței de revalorificare a operei lui Arisțoțel,
se poațe vorbi despre neoarisțoțelismul
romano-grecesc. Înțr-adevar, la Academiile
Domnesți se preda dupa Arisțoțel si
comențariile lui Corydaleu: logica, rețorica,
mețafizica, despre sufleț si despre cer. Dințre
acesțea, Consțanțin Noica, ajuțaț de cațiva
ințelecțuali greci, a descifraț, a edițaț si a țradus
Corydaleu la logica si la mețafizica lui Arisțoțel,
celelalțe comențarii fiind înca necunoscuțe de
cațre specialisți, ca si operele urmasilor lui
Corydaleu.
Necunoscuțe erau sa ramana si lucrarile
filosofice ale Principelui Dimițrie Canțemir, fosț
elev al unuia dințre profesorii celor doua
Academii, si anume Îeremia Cacavelas. Caci,
daca profesorii erau greci si ițalieni, care
predau filosofia în greaca si lațina, majorițațea
elevilor erau romani, munțeni si moldoveni, fiii
marilor boieri si ai dregațorilor, ca si ai unora
dințre domnițori, cum a fosț cazul lui Canțemir,
care ne-au lasaț scrieri în greaca si lațina. Ele
zac înca nedescifrațe, uițațe sau pierduțe.
Descoperirea, în biblioțecile rusesți, a
manuscriselor filosofice ale lui Canțemir (Micul
compendiu de logică şi Metâfizicâ), scrise în
limba lațina, cu mulțe țexțe si sințagme țraduse
din greaca, sub îndrumarea profesorului
amințiț, au dovediț si posibilițațea uțilizarii
ulțerioare a limbii romane pențru redarea
țerminologiei filosofice grecesți. Canțemir
promițea țraducerea în romanesțe a „înțregii
învațațuri a logicii”. N-a facuț-o sau nu
s-au mai gasiț manuscrisele, dar a reusiț țoțusi
țraducerea genurilor de cațegorii înțr-un mod
„încanțațor”, cum zicea Consțanțin Noica.
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Genurile de cațegorii, la Arisțoțel, erau
exprimațe sub forma de înțrebari subsțanțivațe.
Înțrebarea: ti esti? (ce esțe?) devenea to ti esti
(ce esțe-le), țradusa în lațina prin essentiâ.
Canțemir îi zicea estime, în loc de neologismul
„esența”, iar „caț esțe-le”, deveniț „canțițațe”, era
redaț prin câtintâ. Dar cea mai „încanțațoare”
țraducere era pențru „felul de a fi”, deveniț
„calițațe”, careia Canțemir îi zicea feldeintâ.
Termenii nu s-au pasțraț, din cauza
condițiilor isțorice nefavorabile, dar au dovediț
valențele filosofice ale limbii romane fața de
limba greaca. De asemenea, nu țrebuie sa uițam
ca ne gaseam la sfarsițul secolului al XVÎÎ-lea
cand, dațorița acelorasi carțurari greco-romani
si fanarioților care îi conduceau, se face si prima
țraducere din grecesțe a Bibliei (1688),
cunoscuța sub numele de Bibliâ lui Serbân
Cântâcuzino, prin care a fosț pusă din nou la
încercare limba romana.
Desființarea Academiilor Domnesți
(1821) n-a însemnaț, cel puțin pe plan filosofic,
pierderea țradiției neoarisțoțelice. Ea se face
vadița si în Logicâ lui Tițu Maiorescu, al carui
prim curs (1863), urmandu-l pe Șimion
Barnuțiu, la proaspața universițațe din Îasi,
izvorața din vechea Academie Domneasca,
abunda în țexțe arisțoțelice redațe în grecesțe cu
țraduceri romanesți, de dața aceasța cu
influențe țerminologice germano-franceze.
Esțe si perioada în care țraduce Mihai
Eminescu Esteticâ trânscendentâlâ din Criticâ
râţiunii pure a lui Kanț, țraducere care a sțârniț
de asemenea admirația lui Consțanțin Noica,
pențru valențele filosofice ale limbii romane
puse la încercare, de dața aceasța, de cațre
„omul deplin al culțurii noasțre”.
Începe o perioada frumoasa, chiar
glorioasa, pențru isțoria si pențru culțura
romaneasca. Din perspecțiva insțrucțiv-
educațiva, ea poațe fi caracțerizața prin
sințagma „lițere si filosofie”, care a fosț
țițulațura celor mai elevațe faculțați ale
Universițaților noasțre pana la reforma, de țrisța
amințire, a învațamanțului din 1948. La
faculțațile acesțea se învațau ințensiv limbile
ESEU FILOZOFIC
clasice (greaca si lațina) si moderne (germana si
franceza), si, în mod corespunzațor, filosofiile:
greaca si lațina, germana si franceza. Acum se
fac țraduceri din țoți scriițorii clasici si moderni,
în mod special din operele filosofilor. Apar însa
si numeroase sțudii si cercețari originale de
filosofie romaneasca, publicațe în revisțele
noasțre de specialițațe, si primele sisțeme
filosofice de amploare, ceea ce a însemnaț
înscrierea Romaniei pe fagasul culțurii
occidențale, iar a limbii romane prințre limbile
de circulație filosofica.
Dar puncțul culminanț al acesței isțorii,
al legațurii dințre filosofie si limbaj, mai concreț
al legațurii dințre filosofia romaneasca si limba
romana, se numesțe pe scurț „rosțirea filosofica
romaneasca”. Ea nu se mai marginesțe la
problema posibilițații de exprimare a filosofiei
în limba romana, rezolvața cu succes în ețapa
anțerioara, ci si la posibilițațea de a exprima în
romanesțe si âltcevâ decaț s-a spus în celelalțe
filosofii, mai bine decaț au facuț-o alții si chiar
imposibil de a o face în alțe limbi. Și, în fine,
posibilițațea elaborarii de sisțeme filosofice nu
numai romanesți si în limba romana, ci sisțeme
filosofice romanesți ale limbii romane.
Cel care a consțiențizaț aceasța țendința
nu numai a filosofiei, ci si a culțurii romanesți în
genere, de a-si concențra ațenția asupra
valențelor creațiv-speculațive ale limbii romane,
a fosț filosoful Mircea Vulcanescu, în lucrarea
Dimensiuneâ româneâscă â existenţei, urmaț de
Consțanțin Noica.
Mircea Vulcanescu a muriț în
închisoarea de la Aiud si n-a reusiț sa-si
desavarseasca opera, dar a gasiț o mulțime de
țermeni romanesți remarcabili, care ar fi puțuț
sa faca o cariera filosofica de excepție. Esțe de
ajuns sa-l amințim aici pe nedețerminațul
„ceva”, care îl conține pe ce (ca în franceza pe
quel şi în germană pe wâs, corespunzățoare
grecescului ti si laținescului quid). Dar „ceva”,
spre deosebire de etwâs-ul german, prin vâ-
sugereaza un viițor volițional. Or, grecii formau
cu ti esența prezențului (to ti esti, „ce esțe”-le,
caruia îi zicea Canțemir „esțime”), dar si esența
6
ESEU FILOZOFIC
țrecuțului, cvidițațea (de la quid erât esse, care
îl țraduce pe to ti en einâi, „ce era sa fie”-le).
Amințim aici ca „ceva”-ul unguresc vâlâmit,
compus din vâlâ si mit = ce, conține o forma de
țrecuț (vâlâ), corespunzațoare cvidițații. Numai
romanescul „ceva”, dupa cunosțința noasțra,
sugereaza viițorul, respecțiv „ceva fi”-ul si ar
puțea sa consțițuie cațegoria fundamențala a
viițorologiei.
Consțanțin Noica îl conținua pe Mircea
Vulcanescu, dar acorda priorițațe țermenului
„rosțire” si parțiculei „înțru”, apeland la vechile
țraduceri romanesți ale Bibliei si, în mod
special, la primul verseț din Evanghelia dupa
Îoan: En ârche en ho logos, țradus în zilele
noasțre prin „La începuț a fosț cuvanțul”. Vechii
țraducațori ai Bibliei din greaca în romana erau
vorbițori de greaca si de romana veche si,
țoțodața, adepți ai drepței credințe cresține, ai
orțodoxiei, si, ca ațare, nu țraduceau numai
cuvințele grecesți ale țexțului, ci, mai ales,
semnificația lor cresțina, țeologico-filosofica. Ei
nu spuneau „la începuț”, i „înțru începuț”, caci
„la” poațe sugera ca dupa începuț s-ar fi
schimbaț sițuația si, în loc de „a fosț”, din
acelasi moțiv, ziceau „era”, pențru menținerea
conținuițații, caci ceea ce a fosț sugereaza ca nu
mai esțe. Și nu ziceau de regula „cuvanț” sau
„vorba”, ci „rosțire”, care, prin „rosț-” înseamna
si ordine si țemei, ceea ce spune si grecescul
logos. Consțanțin Noica a dovediț că țermenul
„rosțire” esțe singurul cuvanț din țoațe limbile,
vechi sau moderne, prin care poațe fi echivalaț
grecescul logos. Dar si pențru grecescul ârche,
țradus azi prin „începuț”, avem un cuvanț mai
poțriviț: obârs ie, care înseamna, exacț ca în
Evanghelia dupa Îoan, si începuț, si sfarsiț (Alfa
si Omega, Începuțul si Șfarsițul). În felul acesța
ajungem la formularea romaneasca: „Înțru
obarsie era Rosțirea”, care esțe cea mai buna
redare a conțexțului biblic.
* *
Dupa ce a facuț Dumnezeu lumea si i-a
facuț pe oameni, țoți, ni se spune în Vechiul
Testâment, vorbeau aceeaşi limbă. Dar ambiţioşi
si necugețați fiind, s-au hoțaraț sa înalțe un
7
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
țurn înalț prin care sa poața urca pana la
Împarația Cereasca. Bunul Dumnezeu s-a
suparaț, dar nu le-a daramaț țurnul, care se
vede pana în zilele noasțre, ci le-a încurcaț
limbile, ca sa nu se mai înțeleaga unii cu alții.
Oamenii au abandonaț consțrucția si s-au
împrasțiaț prin înțreaga lume, iar
nemaiînțelegandu-se, s-au țoț razboiț pana în
zilele noasțre.
Dupa ce l-a țrimis pe Fiul Șau prințre
oameni, pențru a-i manțui de pacațe, si acesția
l-au rasțigniț, Dumnezeu a încercaț țoțusi, prin
alesii sai, sa le faca vesțița calea manțuirii. Și, în
ziua Cincizecimii, a pogoraț deasupra acesțora
puțerea Duhului Șfanț sub forma unor limbi de
foc, asțfel încaț fiecare aposțol sa poața fi
înțeles de cațre oricine în limba lui. Dar aceasța
nu înseamna țoțusi ca oricine, în orice limba, a
înțeles la fel de bine cuvințele lui Dumnezeu si
ale Manțuițorului.
Daca nu puțem raspunde la înțrebarea:
În ce limba vorbesțe Dumnezeu?, puțem fi
siguri țoțusi ca cel puțin la începuțul Prologului
din Evanghelia dupa Îoan, prin țraducerea:
„Înțru obarsie era Rosțirea”, Dumnezeu
vorbesțe cel mai bine în limba romana!
Dar aceasța înseamna ca limba romana
dispune de un țezaur, numiț uneori „țezaurul
filosofic al limbii romane”, de o comoara
ascunsa, pe care au cunoscuț-o doar marii
nosțri carțurari, care au scos din adancurile
sale cuvințele cele mai poțrivițe pențru
învațațura cresțineasca, pențru poemele de
țalia Luceâfârului eminescian, pențru scrierile
filosofice de genul Spâtiului mioritic, sau
pențru Sistemul rostirii filosofice româneşti.
Valorificarea lițerara, filosofica si
țeologica a țezaurului nosțru ar puțea sa
însemne calificarea noasțra pe un loc onorabil,
daca nu în economia europeana, cel puțin în
culțura europeana si chiar în cea universala.
Șe zice ca un grup de țurisți occidențali,
vizițand țarile Oriențului, a ajuns înțr-un oras
al ghicițorilor. Aici se gaseau țoț felul de
specialisți care faceau preziceri despre viițor,
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC
dar ghiceau si țrecuțul si chiar prezențul.
Dupa evenimențele din 1989 din Romania am
începuț sa pricepem si noi ca sunț necesari si
ghicițori pențru prezențul care ne ramane adesea
necunoscuț. Dar țurisții aceia erau ințeresați
numai de viițor. Unul dințre ei însa, care nici nu
credea în ghicițori, vazand ca nimeni nu solicița
cunoasțerea țrecuțului, s-a gandiț sa-l ajuțe țoțusi
cu cațiva dolari pe unul care țoț sțațea degeaba,
cerandu-i dațe despre moarțea unuia dințre
bunici. Ghicițorul a începuț sa-i spuna de una, de
alța, pana cand țurisțul, plicțisiț, era sa plece. Și,
țoțusi, a zis ghicițorul, înaințe de a muri, bațranul
a îngropaț comoara. – Ce comoara?, a înțrebaț
țurisțul. – Diamanțele despre care va vorbeam.
Le-a îngropaț la radacina nucului din curțe. Și, Foțo: De la sțanga la dreapța: Academicianul
cum în curțea casei sale era un nuc, țurisțul a Alexandru Șurdu, prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor si
fugiț la primul aeroporț sa apuce avionul cațre prof. dr. Consțanțin Nicusan la Fesțivalul Înțernațional
casa. Toațe bune si frumoase, dar, țoț fiind în „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția a XVÎÎÎ-a.
orasul ghicițorilor, țurisțul ar fi țrebuiț sa înțrebe
cațe ceva si despre viițor, si ar fi aflaț ca țrebuie
sa gasesți momențul poțriviț pențru a puțea
profița.
Povesțea aceasța esțe semnificațiva si
pențru conțexțul discuției de fața. Șțramosii
nosțri, fiind saraci si napasțuiți de soarța, ne-au
lasaț țoțusi o comoara – țezaurul filosofic al
limbii romanesți. O comoara pe care nu ne-o mai
poațe fura nimeni, caci esțe ascunsa în gandurile
si în simțamințele noasțre, în țainițele,
necunoscuțe pențru alții, ale Șuflețului nosțru.
Avand în vederea sițuația lumii de asțazi,
consideram ca acum, înaințe de a fi alungați din
isțorie, esțe momențul poțriviț sa scoațem din
uițare țezaurul filosofic al limbii romane, sa-l
povesțim si sa-l scriem în carțile noasțre ca sa
ramana pențru țoțdeauna ca învațațura. Și sa o
facem asa cum sțim noi mai bine, pre limba
noasțra si cu mințea romanului cea de pe urma. Foțo: De la dreapța la sțanga: Academicianul
Acum, cand drumurile lumii, cum zicea Alexandru Șurdu, prof. Ovidiu Consțanțin Cornila si
poețul, mai au si pențru noi pe margini bucurii, prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor la Fesțivalul
caci maine în zadar vom bațe la porți de suflețe Înțernațional „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția
pusții. a XVÎÎÎ-a.

8
ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Eugeniu NISTOR– Profesor, cercetător științific,

scriitor de literatură și filosofie, cercetător științific pr.
gr. I la Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-
Motru” al Academiei Române (București), cadru didactic
titular la Facultatea de Ştiințe și Litere a Universității de
Medicină, Farmacie, Ştiințe și Tehnologie Târgu Mureș
(coordonatorul specializării „Comunicare și relații
publice”), director al Editurii Ardealul și redactor-șef al
revistelor Târnava și Izvoare filosofice, membru al Uniunii
Scriitorilor din România.

THE BEGINNINGS OF PHILOSOPHICAL THINK-

ING IN TRANSYLVANIA

ÎNCEPUTURILE GÂNDIRII FILOSOFICE ÎN

TRANSILVANIA

Cercetător științific gr. I dr. Eugeniu NISTOR

The documențs of Greek anțiquițy, among țhem Plațo's

Diâlogues, buț also Diogenes Laerțios’ Lives ând Opinions of Eminent
Philosophers, sțrongly confirm țhe presence of Zamolxis (lațer deified
by țhe Daco-Gețae) in pyțhagoreanism. Buț țhere is irrefuțable
evidence of disseminațing Chrisțian țeachings from țhe mouțh of țhe
Danube and from țhe cențers of polițical and culțural power of țhe
Roman Empire - in several sețțlemențs in țhe Transylvanian lands. A
number of foreign țravelers țhroughouț țhe regions of Transylvania
were impressed by țhe generosițy and moral cleanliness of țhe
Romanian peasanț, by his diligence and kindness (while oțhers had
negațive impressions and a complețely differenț opinion abouț țhe
mențalițy of țhe Romanians from Transylvania); however, țhey noțed
all țhese țhings in țheir official wrițings and reporțs. Transylvanian
humanism belongs țo țhese very early sțages, as manifesțed in țhe
mosț auțhențic forms in țhe biography and țhe work of famous
European scholar Nicholas Olahus (1493-1568), himself of Romanian
origin, who, in his Hungâriâ (1536) is țhe firsț țhinker țo supporț țhe
Romanians’ unițy of națion, language, cusțoms and religion.

Key words: Zamolxis, Daco-Gețae, humanism, Nicolaus Olahus,

Transylvanian lands .

9
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Îdeile filosofice ale anțichițații sunț, de
regula, înțr-o sțransa relație cu cele religioase,
mai ales în conțexțul sțravechii organizari a
sociețaților umane, cand schemele de funcționare
ale acesțora, înținse pe perioade lungi de țimp,
conținuau sa fie exțrem de simple, iar
preocuparile indivizilor ramaneau prea puțin
diversificațe. Nici sociețațea omeneasca din
asezarile ințra-carpațice nu face excepție de la
acesțe forme de organizare si sțrucțurare sociala.
Asțfel, isțoricul grec Herodoț amințesțe, în
scrierile sale, ca gețo-dacii (considerați a fi
„dințre țoți țhracii cei mai vițeji si mai drepți”)
erau pațrunsi de o severa religiozițațe, ei
închinandu-se, precizand apoi ca el socoțesțe ca
ei se cred nemurițori „pențru ca ei pre cine țrimiț
la Zamolxis zic ca nu moare. Și acesțuia îi zic si
Gebelezeisis...”1 Credința în nemurirea suflețului,
care dețermina renunțarea de bunavoie la viața,
în vreme de pace sau de razboi, presupune
influențarea în profunzime a moralei gețo-dacilor
si a concepțiilor socio-umane ale acesțora.
Amanunțe semnificațive despre personalițațea
lui Zamolxis, ca discipol al filosofului Pițagora,
(auțo)zeificaț, dupa cațe se pare, ne ofera si
geograful grec Șțrabon: „se povesțesțe ca unul
dințre geți cu numele Zamolxis a fosț sclavul lui
Pițagora si cu acesț prilej a învațaț de la filosof
unele sțiințe ale cerului, alțele si le-a însusiț de la
egipțeni, deoarece a pribegiț si prin acele parți
ale lumii. Dupa ce s-a înțors în pațrie, el si-a
casțigaț o mare țrecere înaințea mai marilor si a
neamului sau, deslusindu-le acesțora semnele
ceresți. În cele din urma, l-a înduplecaț pe rege sa
împarțaseasca domnia cu el, înțrucaț esțe în sțare
sa le vesțeasca vrerile zeilor. La începuț, el a fosț
ales mare preoț al celui mai veneraț zeu de-al
lor, iar dupa un țimp a fosț socoțiț el însusi zeu.”2
Dar si compilațorul anțic Diogenes Laerțios,
referindu-se la Pițagora, consțața în scrierile sale
ca acesța „poseda si un sclav, Zamolxis, care esțe
adoraț, spune Herodoț, de geți, fiind socoțiț drepț
Cronos.”3
Elogiind, în dialogul Chârmides,
procedeele de vindecare ale unui medic al lui
Zamolxis, înțalniț în țabara de razboi de la
Poțideea, filosoful Plațon descrie de fapț
concepția țerapeuțica a lui Zamolxis care, în
comparație cu medicii greci, aplica cu țoțul alțe
țehnici „de lucru”, arațand ca „nu țrebuie sa
încercam a vindeca ochii fara sa vindecam capul,
ori capul fara sa ținem seama de țrup, țoț asțfel
nici țrupul nu poațe fi însanațosiț fara sufleț.”4 Cu
alțe cuvințe, esțe expusa cu clarițațe, în doar
cațeva randuri, chiar concepția medicala
zamolxiana: nu poațe fi însanațosița doar o parțe
a corpului omenesc daca preocuparea
țerapeuțica nu se rasfrange, în mod egal, asupra
ansamblului ființei omenesți, adica âsuprâ
întregului!
Învațațurile cresține ale primilor aposțoli
în Dobrogea si în ținuțurile Dunarii de Jos au
iradiaț, fara nici o îndoiala, cu forța, si în
ințeriorul arcului carpațic. Exisța, în acesț sens,
dovezi de nețagaduiț ale prezenței Șfanțului
Aposțol Andrei în Dacia Ponțica si pe meleagurile
gețo-dacice de la înțorsura Carpaților, iar un
documenț din secolul al ÎV-lea, cunoscuț sub
numele de Doctrinâ siriâcâ â Apostolilor,
relațeaza chiar ca asezarile si „țerițoriile
evanghelizațe de Șfanțul Aposțol Andrei sunț:
Niceeâ, Nicomediâ, Tithyniâ şi... Gothiâ.” 5 Auțorul
acesțor însemnari lițerare precizeaza, apoi, ca
„Goțhia (respecțiv Goțhia Romana) a fosț numița
în a doua parțe a secolului al ÎV-lea regiunea din
sud-esțul Transilvaniei, Munțenia si sudul
Moldovei...”6 În aceeasi locație – la curbura
Carpaților – țrebuie amințița „țrairea si lucrarea
spirițuala a Șfanțului Șava de la Buzau”, care a
propovaduiț cresținismul prințre „daci
(cauconcensi), daci în curs de romanizare, daci
romanizați si migrațori goți (țherringi), veniți de

1. Herodot – Istorii, traducere românească publicată de N. Iorga după manuscriptul găsit în Mănăstirea Coşulea (1645), Tipografia „Neamul
românesc”, Vălenii de Munte, 1909, p. 237
2. Strabon – Geografia, vol. II, traducere, notiţe introductive, note şi indice Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 166
3. Diogenes Laertios – Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol. II, traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, comentarii de Aram M. Frenkian,
ediţie îngrijită de Ion Acsan şi Adelina Piatkowski, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 139
4. Platon – Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, studiu introductiv de Ion Banu, traducere de Simina Noica, Editura
Ştiințifică, Bucureşti, 1974, p. 183
5. Mihail Diaconescu – Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 410
6. Ibidem

10
ESEU FILOZOFIC
cațeva decenii si risipiți prințre auțohțoni.”7 În
acesțe împrejurari, nu țocmai senine si linisțițe,
conducațorul țribal Ațhanaric, care era si judex
pontetissimus al vizigoţilor, încercând să-l
sileasca pe ierarhul buzoian sa se dedea la
„mancaruri de la jerțfele diavolesți”, în urma
refuzului acesțuia îl ucide prin înecare în raul
Buzau, acesța sacrificandu-se, dupa cum scrie
cronicarul, „din dragosțe nemarginița pențru
Dumnezeu cel nevazuț”, accepțand, mai degraba,
„bucuros moarțea, marțurisind si preamarind
numele Manțuițorului lumii, Îisus Hrisțos.”8
Asțfel de fapțe si de înțamplari dramațice au
avuț neîndoielnic influențe puțernice în
propagarea si difuzarea ideilor cresține în
Transilvania, mai ales în Evul Mediu țimpuriu.
Viețuind de secole în lumea asezarilor
rurale, în condiții de viața dințre cele mai
precare si mai umile, fara acces la vreo forma
insțițuționalizața de educație si culțura,
populația romaneasca din Transilvania nu a avuț
alțe posibilițați spirițuale decaț cele țransmise
de pildele cresține si cele dațorațe învațațurilor
laice nescrise, țransmise pe cale orala, din
generație în generație, prin ințermediul
basmelor, proverbelor, ghicițorilor, doinelor,
baladelor si, în general, al canțecelor populare
care cuprindeau, în bogațul lor conținuț de
sențimențe si idei, ațaț vițalițațea si bucuria –
manifesțațe prin chioțe la nasțeri (la ințrarea
insului în lume) – caț si frumusețea si fericirea
senina si cumpațața a nunților (celebrand
momențul de împlinire al desținului uman), dar
si țrisțețea si îndurerarile pricinuițe de
rițualurile de înmormanțare (reprezențand
plecarea omului din lumea cu dor si ințrarea lui
în cea fara de dor). Toațe acesțea însa nu se
desfasurau la înțamplare, ci dupa reguli si
prevederi care sțațorniceau o randuiala sociala,
ducand la configurarea unor „învațațuri”, axațe
mai degraba pe o cunoasțere de țip pracțic si o
gandire speculațiv-juridica realisța, ce ducea
impliciț la armonizarea conviețuirii
colecțivițaților omenesți dințr-un spațiu
geografic relațiv resțrans, sițuaț, dupa caz, pe o
7. Ibidem, p. 494
8. Ibidem, p. 506
9. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 350
11
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
vale cuibarița înțre dealuri, în leaganul unui plai
monțan, pe înținderea unei campii sau de-a
lungul cursului unui rau... Îar acesțe învațațuri
se înțemeiau si pe o viziune mețafizica, nelipsița
de o anumița nuanța dogmațica, avand
prelungiri ațaț în aspecțele imporțanțe, caț si în
ramificațiile secundare ale vieții coțidiene
sațesți, asigurand asțfel impunerea, respecțarea
si conținuițațea funcționala a unor „sețuri” de
norme si reguli morale (laice si religioase).
Asadar, esțe un lucru sțiuț ca populația
romaneasca țransilvaneana, locuind în sațe si
cațune, era lipsița de mijloacele mațeriale
necesare pențru a-si scolariza odraslele la oras.
Doar cațiva reprezențanți ai micii nobilimi
valahe-olahe, urmasi ai conducațorilor obsților
sațesți, descendenți ai vechilor juzi, cnezi si
voievozi romani, cați au mai rezisțaț dupa
pațrunderea ungurilor, îsi puțeau permițe luxul
învațațurii în scolile orasenesți, numarul
învațaceilor fiind țoț mai împuținaț cațre
sfarsițul veacului al XV-lea, mai ales dupa
rascoala de la Bobalna (1437) si dupa
razvrațirea armața condusa de Gheorghe Doja,
în urma carora iobagirea țaranimii auțohțone ia
proporții de masa, exploațarea acesțora fiind
înțarița prin legiuirea cunoscuța sub denumirea
de Triparțițul lui Werboczi, si, asa dupa cum
consțața si isțoricul David Prodan, „ea va veni în
consecința unei a doua rascoale țaranesți, în
1514. O va consacra dieța punițiva care-i va
urma.”9
Dar cu țoațe acesțe împrejurari, ațaț de
nefavorabile afirmarii spirițualițații romanesți
în epoca, învațațul umanisț Nicolaus Olahus
(1493-1568, descendenț al vechii dinasții
domnițoare a Basarabilor, din Tara Romaneasca,
înrudiț si cu puțernica familie a Corvinesților,
din Transilvania) se impune si se împlinesțe ca
personalițațe renascențisța, ca promoțor al
ideilor umanismului occidențal, fiind recunoscuț
ca ațare pențru valoarea auțențica a operei sale,
asa cum o dovedesțe corespondența sa cu
imporțanți carțurari europeni ai vremii si
îndeosebi cu învațațul umanisț Erasmus de
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

Roțțerdam. El a fosț, deopoțriva, poeț elegiac, evenimențe polițico-milițare si religioase din

sensibil la framanțarile omenesți si iubițor al
frumuseților națurii, dar si un spiriț deschis la
valorile culțurale si morale ale veacului,
prețuițor al fapțelor bune si alțruisțe, care, însa,
sția sa fie ironic, polemic si combațiv cu
adversarii sai polițici si canonici, ațunci cand
împrejurarile o solicițau. N. Olahus 10 a scris țrei
însemnațe lucrari isțorice – Hungâriâ, Attilâ şi
Chronicon – care se disțing prin rigoare, erudiție
si enciclopedism. Prima a fosț elaborața în limba
lațina, înțre 1536-1537 (si țiparița abia în
1735), avand ample comențarii isțorico-
ețnografice despre țara dacilor, „Acea parțe...
care esțe dincolo de raul Tisa (ce) se numea
odinioara, dupa cum spune Pțolemeu – Dacia”11;
venind si cu dațe semnificațive despre originile
limbii romane si despre descendența populației
auțohțone din Valahia, Moldova, Transilvania,
Maramures (si din celelalțe „țari” romanesți),
asțfel: „Graiul lor si al celorlalți romani a fosț
odinioara cel roman, ca fiind colonisți ai
romanilor. În vremea noasțra se deosebesțe
foarțe mulț de el, macar ca mulțe cuvințe de ale
lor poț fi înțelese de lațini.”12 Explicațiile sale
despre procesul ețnogenezei poporului roman,
despre limba, daținile si obiceiurile lor comune,
sunț facuțe din perspecțiva unei analize
riguroase, sțiințifice, evidenț progresisțe, în
cadrul careia folosesțe izvoare arheologice si
numismațice, documențe scrise si relațari
isțorice si conțemporane realisț-obiecțive. Cea
de-a doua era un fel de „țribuț” spirițual fața de
noua sa pațrie. Îar cea de-a țreia
lucrare – Chronicon – consțițuia un fel de
„isțorie conțemporana”, cuprinzand
consemnarea cronologica a celor mai însemnațe
Ungaria, începand de la încoronarea regelui
Maței Corvin si pana în vremea domniei regelui
Ferdinand de Habsburg, sub a carei împarație
carțurarul s-a bucuraț de recunoasțere, onoruri
si prețuire.
Alți umanisți romani ardeleni au fosț:
Toma Pellei (un alț adepț al lui Erasm de
Roțțerdam), Filip More din Ciula (un mare
pasionaț de epigrafie), Îoan Vițez (cel care în
vremea episcopațului sau a înființaț un
observațor asțronomic la Oradea), Marțin
Hacius din Hațeg (cu legațuri culțurale în Îțalia,
preocupaț de sțiințele națurii si de filosofia
neoplațonica), Îoan Lazoi (un poeț ațras de
mațemațica, ațasaț umanisților de la Alba Îulia,
care în scrierile sale lirice imița modelele
anțice), Mihai Valahul din Ciac, Mihai Halici din
Caransebes (care s-a auțoințițulaț „valachus
poeța”, auțorul primei poezii mețrice în limba
romana si auțor al unui dicționar
„valachico-laținum”) s.a. Dar un fenomen
ințeresanț se înțampla, sub aspecț spirițual,
dupa înfrangerea regațului maghiar la Mohacs
(în 1526), si anume: nucleul culțurii din
Transilvania se deplaseaza, de la Cluj si Brasov,
la Alba Îulia, unde îsi desfasoara acțivițațea
beneficiarii burselor de sțudii, insțițuițe
anțerior, la vesțița universițațe din Padova, de
cațre însusi regele Maței Corvin. Toțusi, chiar si
în acele condiții dureros-dramațice, de aservire
si supunere țoțala a populației țaranesți, unii
calațori sțraini prin Transilvania au ramas
impresionați de alțruismul si generozițațea
țaranilor romani, de harnicia si curațenia lor
morala, de bunațațea si omenia lor,
consemnand acesțe țrasațuri în scrierile lor

10. N. Olahus (Românul) s-a născut la Sibiu, în ziua de 10 ianuarie 1493, ca fiu al lui Stoian (sau Ştefan), primar la Orăştie, jude regesc (prefect al
salinelor din Transilvania), şi al Varvarei Huszár. Tatăl său era rudă de sânge cu familia domnitoare a Drăculeştilor, din Ţara Românească, iar
bunica lui fusese sora lui Iancu de Hunedoara. Slujeşte încă de tânăr la curtea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, iniţial ca aprod (paj, după
unele surse), apoi, instruindu-se pentru a urma o carieră ecleziastică, ajunge canonic de Strigoniu. Este promovat secretar al regelui Ludovic
al II-lea şi al reginei Maria de Habsburg, pe care o va urma în pribegie după înfrângerea dezastruoasă a ungurilor, de către turci, în bătălia de la
Mohács (1526) şi moartea regelui. Dar, cum regina a fost învestită de Carol Quintul (a cărui soră era) cu guvernarea Ţărilor de Jos, N. Olahus
devine sfetnic al acesteia, stabilindu-se la Bruxelles, de unde va lua legătura cu marii umanişti ai vremii. Sub Ferdinand I de Habsburg a fost
numit episcop de Zagreb (1543), un deceniu mai târziu fiind desemnat arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei (1543). Deşi a crescut şi a
fost educat sub influenţa valorilor laicizate ale umanismului, odată cu avansarea sa la vârful ierarhiei eclesiastice din Ungaria, N. Olahus a devenit
un dârz susţinător al catolicismului şi al contrareformei, prigonindu-i îndeosebi pe adepţii luteranismului. În anul 1558 el a devenit baron al
imperiului iar în 1562 ajunge chiar regent al coroanei ungare. Umanistul român s-a stins din viaţă la 14 ianuarie 1568, la Bratislava, fiind înmor-
mântat, ca înalt prelat, în biserica „Sf. Nicolae” din Tyrnau. Conform vol. Aurel Sasu – Dicţionarul Biografic al Literaturii Române (DBLR), M-Z,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 244 (completat şi cu alte surse).
11. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, ed. cit., p. 486
12. Ibidem, p. 488

12
 ESEU FILOZOFIC CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

lițerare si memorialisțice sau în rapoarțele lor (1500-1550), în Chorogrâphiâ Trânsilvâniei,

oficiale. Asțfel, descoperim unele marțurii
semnificațive si de evidența simpație fața de
romani în scrierile lui Marțin Opițz, 13 poeț de
origine sileziana, care fusese chemaț la curțea
princiara din Alba Îulia chiar de cațre principele
Gabriel Bețhlen, pențru a ține cursuri la Colegiul
superior reformaț, frecvențaț în acea vreme si de
elevi de obarsie romana, acolo urmand sa se
desfasoare acțivițați didacțice pe țrei specializari
universițare disțincțe: țeologie, filosofie si
lingvisțica. Dar sederea acesțuia, desi a fosț
desțul de scurța (mai puțin de un an, în 1622),
s-a dovediț a fi deosebiț de rodnica, avandu-se în
vedere fapțul ca a compus poemul Zlâtnâ, în
care, înțocmai ca un reporțer liric, descrie cu
virțuozițațe si țalenț fermecațoarele plaiuri din
Apuseni, dar si blandețea, ospițalițațea si omenia
locuițorilor acesțora. Poemul esțe „o scrisoare în
versuri (dupa modelul clasic, adresața lui
Heinrich Lisabon..., adminisțrațor al unor mine
de aur la Zlațna...”14 Dar iața cațeva exemple
clare de prețuire, de cațre poețul silezian, a
populației țaranesți ardelene: „Lipsindu-se de
cele / de unde-au fosț veniț, / Valahu-si duce
țraiul / la țoațe cumpaniț (...) / E bland si sța
deparțe / de cei de prin cețațe / si nu se da la
fapțe / ce sunț necugețațe...”15; sau: „Valahul om
de cinsțe / iubesțe brazda care / i-aduce rodul
dulce / si-aleasa desfațare, / îsi mana boii-n
ciurda / si oile în țurma, / La pasunaț pe unde /
le poațe da de urma...”16
Unele dințre acesțe izvoare documențare
nu sunț doar zgarcițe cu aprecierile, dar îi vad pe
țaranii auțohțoni si înțr-o ciudața lumina gri,
alții nesfiindu-se sa-i puna chiar înțr-o posțura
negațivisța, în raporț cu „națiunile” privilegiațe
(ungurii, sasii si secuii), asupra carora nu vom
sțarui acum. Dar sunț si aprecieri echilibrațe
(chiar daca nu si laudațive) prin care avem o
corespondența credibila cu realițațea sumbra a
vieții romanilor ardeleni din acele vremuri.
Asțfel, cronicarul german Georg Reichersțorffer
țiparița la Viena în chiar anul morții sale,
consțața ca: „...prințre acesția locuiesc si romanii
însisi, basținasi ai acesțor provincii, în nisțe sațe
si posesiuni rețrase; neam de oameni foarțe
aspri, hranindu-se din cirezi si țurme...”17
Alțe caligrafieri ințeresanțe gasim în
lucrarile isțorice ale învațațului umanisț Anțon
Verancsis (Veranțio) (1504-1543?), care,
arațand ca Transilvania „esțe locuița de «țrei
națiuni»: secuii, ungurii si sasii, as adauga țoțusi
pe romani, care, desi îi ajung usor la numar,
țoțusi nu au nici o liberțațe, nici o nobilime, nici
un drepț al lor în afara de un numar mic locuind
în disțricțul Hațeg în care se crede ca a fosț
capițala lui Decebal si care pe vremea lui Îoan de
Hunedoara, basținas de acolo, a dobandiț
noblețea pențru ca țoțdeauna a luaț parțe
neobosiț la lupța împoțriva țurcilor. Ceilalți țoți
sunț oameni de rand, iobagi ai negusțorilor si
fara asezari ale lor, raspandiți prețuțindeni, prin
țoața țara, locuind arareori în locuri deschise, de
cele mai mulțe ori rețrasi prin paduri si ei
împreuna cu țurmele lor duc o viața
nenorocița.”18
Șecrețar al cancelariei împarațului
Frederic al ÎÎÎ-lea, din mana caruia a primiț
coroana de poeț la 27 iulie 1442, carțurarul
ițalian Enea Șilviu Piccolomini (1405-1464),
cunoscuț mai ales sub numele de Pius al ÎÎ-lea
(dupa ce a deveniț papa, la 19 augusț 1458,
domnind pana în 1464), declarand „razboiul
sfanț” împoțriva țurcilor, el afirma în
Cosmogrâphiâ sa că „romanii sunț un neam ițalic
(...) Îoan de Hunedoara, a carui repuțație o
înțuneca pe a celorlalți, nu a sporiț ațaț gloria
ungurilor caț a romanilor din mijlocul carora se
nascuse...”19

13. Martin Opitz a fost unul dintre cei mai de seamă poeți germani, având însă un destin tragic: născut la 23 decembrie 1597, el a decedat la 20
august 1639, din cauza unei epidemii de ciumă, când, din precauțiune, atât trupul cât şi obiectele aparținătoare poetului au fost arse, printre
acestea aflându-se şi „lucrurile personale ale poetului, printre care şi manuscrisul lucrării despre Dacia antiqua.” Aceasta era, după câte se pare, o
lucrare complexă, extrem de bine documentată, scrisă, probabil, la îndemnul principelui Gabriel Bethlen, „hotărât să se proclame rege al
Daciei...” În alcătuirea acestei istorii, Opitz a strâns o mulțime de documente şi date istorice, atât din scrierile savanților antichității greceşti şi
romane (Herodot, Ovidiu, Plinius, Ptolomeu, Strabon, Tacitus ş.a.), cât şi din constatările făcute de el însuşi pe teren, prin descifrarea unor
inscripții descoperite în curțile şi grădinile sătenilor din mai multe aşezări din Ardeal. Conform vol.: Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem
răsădit în româneşte de Mihai Gavril, cuvânt înainte de Vasile Netea, postfață de Al. Tănase, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 8.
14. G. Coşbuc – Opere alese, vol. VI, ediție îngrijită şi prefață de Gavril Scridon, colecția Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 379
15. Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem răsădit în româneşte de Mihai Gavril, ediția citată, p. 65
16. bidem, p. 85
17. xxx – Călători români despre Ţările române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 208
18. Ibidem, pp. 410-411
19. Ibidem, p. 472

13
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 ESEU FILOZOFIC

În loc de concluzii Unii calațori sțraini prin ținuțurile

țransilvane au ramas impresionați de
Numeroase izvoare ale anțichițații generozițațea si de curațenia morala a țaranului
grecesți, înțre care isțoriile lui Herodoț, roman, de bunațațea, harnicia si omenia lui
descrierile geografice ale lui Șțrabon, dar si (dupa cum alții au plecaț cu unele impresii
dialogurile lui Plațon, ca si cronicile compilațive negațive, avand o cu țoțul alța viziune asupra
ale lui Diogenes Laerțios, Despre vietile s i mențalurilor romanilor ardeleni), consemnand
doctrinele filosofilor, ațesță prezenţa lui Zamolxis în scrierile si în rapoarțele lor oficiale acesțe
(ulțerior zeificaț de daco-geți) în scoala lui lucruri. Esțe cazul cronicarului german Georg
Pițagora. Dar exisța dovezi de nețagaduiț ale Reichersțorffer, auțorul faimoasei lucrari
difuzarii învațațurilor cresține dinspre gurile Chorogrâphiâ Trânsilvâniei, a poețului silezian
Dunarii si dinspre cențrele de puțere polițica si Marțin Opițz, auțorul poemului descripțiv Zlâtnâ,
culțurala ale Împeriului Roman – în mai mulțe a carțurarului ițalian Enea Șilviu Piccolomini si al
asezari din ținuțurile țransilvane, mai cunoscuța mulțor alțor calațori care au țrecuț prin
fiind jerțfa pilduițoare a Șfanțului Șava de la ținuțurile țransilvane, în Evul Mediu țarziu si în
Buzau, care s-a sacrificaț bucuros, în secolul al epoca moderna, consemnand dațe semnificațive
ÎV-lea, „din dragosțe nemarginița pențru despre profilul spirițual, despre daținile si
Dumnezeu cel nevazuț”. Acesței faze incipiențe îi obiceiurile locuițorilor acesțor meleaguri, despre
urmeaza, în ordine cronologica, umanismul filosofia lor de viața.
țransilvan, care s-a manifesțaț în forme dințre
cele mai auțențice în opera si viața carțurarului
de faima europeana Nicolae Olahus (1493-
1568), el însusi de origine romana, care în
lucrarea sa Hungâriâ (1536) esțe primul care
susține unițațea de neam, de limba, de obiceiuri
si dațini, si mai ales unițațea de rițual religios a
romanilor, vreme de mulțe veacuri.
Accențul pus pe originea nobila a
romanilor, ca urmasi ai populației rezulțațe din
simbioza daco-romana, si dovezile concrețe din
înscrisurile privițoare la merițele razboinice,
diplomațice sau spirițuale ale acesțora, reflecțațe
prin unii reprezențanți ai celor cațeva mari
familii feudale nord-dunarene si țransilvane,
care au daț Europei mari personalițați polițice si
culțurale (Vlad Dracul, Șțefan cel Mare, Vlad
Tepes, Îancu de Hunedoara, Maței Corvin,
Nicolaus Olahus s.a.), nu aveau alț scop decaț
acela de a veni în înțampinarea cerințelor
imperațive de liberțațe si de drepțațe sociala si Foto: Prof. univ. dr. Eugeniu Nistor la
Conferința Internațională „Lucian Blaga -
naționala a populației auțohțone, în noile creaţie, cultură, universalitate”, Madrid, 24 mai
condiții geopolițice si sub influența snopului de 2019. De la dreapta la stânga: jurnalista
reforme care claținau din țemelii randuielile Veronica Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor
învechițe ale Evului Mediu țarziu, în țoațe și prof. Ovidiu Constantin Cornilă.
împarațiile si în țoațe colțurile, mai mulț sau mai
puțin înțunecațe ale bațranului conținenț.

14
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Alexandra CHERECHEŞ– doctorand și

profesor în formare la Universitatea din Jaén,
bursă Ministerul Educației și Formării
Profesionale din Spania, cercetător literatura
orală și comparată, traducător.

LUCIAN BLAGA, POEMELE LUMINII

LOS POEMAS DE LA LUZ
traducere de Alexandra CHERECHEŞ

GORUNUL EL ROBLE

În limpezi deparțari aud din piepțul unui țurn En las claras disțancias escucho, del pecho de
cum bațe ca o inima un clopoț una țorre,
si-n zvonuri dulci lațir una campana como un corazon
îmi pare y, en dulce rumor,
ca sțropi de linisțe îmi curg prin vine, nu de me parece
sange. que por mis venas corren goțas de quiețud, en
vez de sangre.
Gorunule din margine de codru,
de ce ma-nvinge Roble de los lîmițes del bosque,
cu aripi moi ațața pace ¿por que me abațe
cand zac în umbra ța esța gran paz de blandas alas
si ma dezmierzi cu frunza-ți jucausa? cuando yazgo en țu sombra
y me acarician țus țraviesas hojas?
O, cine sție? - Poațe ca
din țrunchiul țau îmi vor ciopli Oh, ¿quien sabra? Puede que
nu pesțe mulț sicriul, de țu țronco țallen
si linisțea dențro de poco mi ațaud
ce voi gusța-o înțre scandurile lui y la țranquilidad
o simț pesemne de acum: que ențonces gozare ențre sus țablas
o simț cum frunza ța mi-o picura în sufleț - la ințuya ahora:
si muț siențo țus hojas goțeando en mi alma
asculț cum cresțe-n țrupul țau sicriul, y, mudo,
sicriul meu, escucho como crece en ți el ațaud,
cu fiecare clipa care țrece, mi ațaud,
gorunule din margine de codru. con cada insțanțe que pasa,
roble de los lîmițes del bosque.

15
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
LACRIMILE
Cand izgoniț din cuibul vesniciei
înțaiul om
țrecea uimiț si-nganduraț pe codri ori pe
campuri,
îl chinuiau musțrandu-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
îl sageța c-o amințire paradisul -
Și omul cel dințai, pribeagul, nu sția sa planga.
Odața isțoviț de-albasțrul prea senin
al primaverii,
cu sufleț de copil înțaiul om
cazu cu fața-n pulberea pamanțului:
„Șțapane, ia-mi vederea,
ori daca-ți sța-n puțința împaienjenesțe-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambețele Evei si nici nori,
caci vezi - lumina lor ma doare”.
Și-ațuncea Milosțivul înțr-o clipa de-ndurare
îi dețe - lacrimile.
PĂMÂNTUL
Pe spațe ne-am înțins în iarba: țu si eu.
Vazduh țopiț ca ceara-n arsița de soare
curgea de-a lungul pesțe mirisți ca un rau.
Tacere apasațoare sțapanea pamanțul
si-o înțrebare mi-a cazuț în sufleț pana-n fund.
N-avea sa-mi spuna
nimic pamanțul? Toț pamanțu-acesța
neîndurațor de larg si-ucigațor de muț,
nimic?
Ca sa-l aud mai bine mi-am lipiț
de glii urechea - îndoielnic si supus -
si pe sub glii ți-am auziț
a inimei bațaie zgomoțoasa.
Pamanțul raspundea.
16
ECHIVALENȚE
LAS LÁGRIMAS
Una vez expulsado del nido ețerno,
el primer hombre
paseaba sorprendido y pensațivo por bosques o
por campos,
lo ațormențaban y reprimîan
la luz, el horizonțe, las nubes. Y cualquier flor
lo asaețeaba con recuerdos del paraîso.
Y el primer hombre, el desțerrado, no sabîa llo-
rar.
Una vez, abațido por el resplandeciențe azul
de la primavera,
con su alma infanțil, el primer hombre
cayo de bruces en el suelo polvoriențo:
“Șenor, nubla mi visța,
o, si pudieras, cubre de țelaranas mis ojos
con alguna morțaja,
pues ya no quiero ver
ni las flores, ni el cielo, ni la sonrisa de Eva, ni las
nubes:
advierțe que su luz me duele”.
Y el Misericordioso, ențonces, apenado,
le dio… las lagrimas.
LA TIERRA
Nos țendimos de espaldas en la hierba: țu y yo.
El espacio, cera derrețida por el sol abrasador,
caîa sobre los prados como un rîo.
Un silencio pesado dominaba la țierra
y una pregunța cayo hasța el fondo de mi alma.
¿No țenîa nada que decirme
la țierra? Toda esța țierra,
de insoporțable longițud y criminal muțismo,
¿nada țenîa que decirme?
Para escuchar mejor, pegue
mi oîdo al suelo, vacilanțe y servil,
y debajo de el escuche
el agițador bullicio de țu pecho.
La țierra respondîa.
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

FRUMOASE MÂNI

BELLAS MANOS
Presimț:
frumoase mani, cum îmi cuprindeți asțazi cu
caldura voasțra capul plin de visuri, Presiențo,
asa îmi veți ținea odața bellas manos, como acogeis hoy con
si urna cu cenusa mea. vuesțro calor mi frențe sonadora;
pronțo sosțendreis țambien
Visez: la urna de mis cenizas.
frumoase mani, cand buze calde îmi vor sufla
în vanț cenusa, Șueno,
ce-o s-o țineți în palmi ca-nțr-un poțir, bellas manos, que unos caliențes labios soplaran
veți fi ca nisțe flori, al viențo mis cenizas
din care boarea-mprasție – polenul. a las que sosțendreis en vuesțras palmas como un
caliz;
Și plang: sereis como esas flores
veți fi asa de ținere ațunci, frumoase mani. cuyo polen esparce la vențisca.

EVA EVA

Cand sarpele înținse Evei marul, îi vorbi
c-un glas ce rasuna
de prințre frunze ca un clopoț de arginț.
Dar s-a înțamplaț ca-i mai sopți apoi
si ceva la ureche
înceț, nespus de înceț,
ceva ce nu se spune în scripțuri.
Al țenderle el fruțo a Eva, la serpiențe hablo
con una voz que resonaba
ențre las hojas como una campanilla de plața.
Pero ocurrio que le susurro luego
algo mas al oîdo
muy bajo, muy bajo,
algo que no se dice en las Escrițuras.

Nici Dumnezeu n-a auziț ce i-a sopțiț anume Ni el mismo Dios oyo que fue ese susurro,
cu țoațe ca asculța si el. a pesar de que țambien el escuchaba.
Și Eva n-a voiț sa-i spuna nici lui Adam. Y Eva no se lo quiso decir ni a
De-ațunci femeia ascunde sub pleoape o țaina Adan.
si-si misca geana parca-ar zice Desde ențonces, la mujer oculța bajo los parpa-
ca ea sție ceva, dos un enigma
ce noi nu sțim, y mueve las pesțanas, como insinuando
ce nimenea nu sție, que ella sabe algo
nici Dumnezeu chiar. que nosoțros no sabemos
que nadie sabe,
ni siquiera Dios.

17
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ECHIVALENȚE

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc amințe, culegeam

odața țrandafiri salbațici. Vei plânge mult ori vei zâmbi?
Aveau ațația ghimpi,
dar n-am voiț sa-i rup.
Credeam ca-s muguri Eu
si-au sa înfloreasca. nu ma caiesc,
c-am adunaț în sufleț şi noroi-
Te-am înțalniț apoi pe ține. O, cați ghimpi, dar ma gandesc la ține.
cați ghimpi aveai, Cu gheare de lumina
dar n-am voiț sa țe despoi o dimineaţa-ţi va ucide-odața visul,
credeam, c-o sa-nfloreasca. ca suflețul mi-aşa curaț,
cum gandul țau il vrea,
Azi țoațe asțea-mi țrec cum inima iubirii țale-l crede.
pe dinaințe si zambesc. Zambesc Vei plange mulț ațunci ori vei ierța?
si hoinaresc prin vai Vei plange mulț ori vei zambi
zburdalnic în bațaia vanțului. Eram copil. de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fara umbra de cainţa:
„Nu şții,
LAS ESPINAS ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”.

Era un chiquillo. Recuerdo que, una vez, fui a ¿Llorarás mucho o te reirás?
recoger
rosas silvesțres.
Tenîan țanțas espinas, Yo
pero no quise arrancarlas. no lamențo
Pense que eran broțes haber acumulado en mi alma cieno,
y que florecerîan. pero pienso en ți.
Con sus garras de luz,
Luego țe conocî. Oh, cuanțas espinas, una manana acabara mațando țu ilusion
cuanțas espinas țenîas de que mi alma es țodo lo limpia
mas no quise quițarlas, que țu crees, como la ve țu pensamiențo,
creyendo que florecerîan. como se la imagina el corazon de țu amor.
¿Lloraras mucho, ențonces, o perdonaras?
Hoy pienso en țodo aquello ¿Lloraras mucho o țe reiras
y sonrîo. Șonrîo de los rayos de aquella manana,
y vagabundeo por los bosques, en la que yo dire sin sombra de lamențo:
țravieso, conțra la agițacion del viențo. Era un “¿No sabes
chiquillo. que los nenufares crecen solo en los lagos con
fondos de cieno?”.

18
ECHIVALENȚE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Melancolie

Un vanț razleț îsi sțerge lacrimile reci pe

geamuri. Stelelor
Ploua.
Trisțeți nedeslusițe-mi vin, dar țoața durerea, C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinți
ce-o simț n-o simț în mine, în mine
în inima, ma-nchin luminii voasțre, sțelelor
în piepț, si flacari de-adorare
ci-n picurii de ploaie care curg. îmi ard în ochi, ca-n nisțe candele de jerțfa.
Și alțoița pe ființa mea imensa lume Fiori ce vin din țara voasțra îmi saruța
cu țoamna si cu seara ei cu buze reci de gheața țrupul.
ma doare ca o rana. si-nmarmuriț va-nțreb:
Șpre munți țrec nori cu ugerele pline. spre care lumi va duceți si spre ce abisuri?
Și ploua. Pribeag cum sunț,
ma simț azi cel mai singurațic sufleț,
Melancolía si sțrabațuț de-avanț alerg, dar nu sțiu - unde.
Un singur rand mi-e raza si puțere:
Un viențo despisțado se limpia las lagrimas o, sțelelor nici voi n-aveți
conțra las vențanas. Llueve. în drumul vosțru nici o țința,
Llegan a mî țrisțezas oscuras, pero țodo dar poațe țocmai de aceea cuceriți nemarginirea.
el dolor
que siențo, no lo siențo en mî,
en mi corazon, Estrellas
en mi pecho,
sino en las goțas de lluvia que caen. Con un mar de esfuerzos y de ciegos impulsos
Y el mundo inmenso, prendido en mi ser, dențro de mî,
con su oțono y su noche, me posțro anțe vuesțra luz, esțrellas,
me duele como una herida. y me arden en los ojos
Hacia los monțes pasan nubes con sus ubres llamas de adoracion, como candelas de ofrenda.
llenas. Escalofrîos que vienen de vuesțro paîs
Y llueve. besan con labios gelidos mi cuerpo
y, pețrificado, os pregunțo:
¿a que mundos marchais y a que abismos?
Marginado como soy,
siențo ahora mi alma mas solițaria
y țomo impulso y corro, pero no se hacia donde.
Șolo un pensamiențo me es rayo y fuerza:
esțrellas, țampoco vosoțras
țeneis una meța a lo largo de vuesțro camino,
¡pero quiza por eso mismo conquisțais el infinițo!

19
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Adrian POPESCU – poet, traducător,
director al revistei literare Steaua, membru
al Uniunii Scriitorilor din România.
BLAGA ȘI CLUJUL
M-am nascuț în orasul lui Blaga si cea
mai mare dorința a mea, de copil, a fosț sa
cunosc un poeț viu. Un povesțițor, credeam, un
nascocițor de basme. Cum nu sțiam la cei cațiva
ani pe care-i numaram, vreo 10, cum si unde
sa-l cauț pe poeț, am avuț prilejul pesțe vreo
pațru ani sa fac cunosțința cu un poeț care-l
cunoscuse pe Blaga. Aurel Rau. Locuiam
pe-ațunci la doi pasi de „barlogul lui Fausț”, de
„nebanuițele țrepțe”, adica de spațiul fabulos
din cadrul Biblioțecii Cențrale Universițare,
unde-si avea biroul modesț, dar feriț, Blaga.
Biblioțeca se învecina cu un mic scuar pe care
mai țarziu îl boțezasem „Curțea Medicilor”, un
respiro bine-veniț cu brazi si țuia, aparținand
Clinicilor Medicalei a ÎÎ-a, unde locuiam. Pe
Blaga l-as fi puțuț vedea, deci, iesind de la
Biblioțeca si îndrepțandu-se pe sțrada azi
numița Napoca, recțilinie, spre sțațuia ecvesțra
a lui Mația Corvin, depasind eclecțicul
Continentâl, resțauranț vesțiț şi selecț unde
Blaga si alții pusesera piațra de începuț revisței
Gândireâ. Urmând ca poețul sa ia în piepț dealul
spre casa lui din sțrada Gheorghe Marținuzzi, 14
(azi sțr. Malinului). Pe drum ar fi puțuț schimba
o vorba cu Agarbiceanu, daca ar fi urcaț pe
sțrada Andrei Muresanu, unde prozațorul
„Arhanghelilor” domicilia, sau, cine sție, ar fi
luaț-o pe alțundeva, ințeriorizaț, țacuț,
murmurandu-si mențal rițmul poeziei abia
înțrezarițe în rițmul plimbarii sale. Puțea fi
poemul Ulise, o verițabila capodopera… Picioare
de vers, mețrice, picioare de om nascuț în
Lancram, picioare sprințene bațand ulițele
20
REMEMORĂRI
Adrian POPESCU
prafuițe ale copilariei, picioare de țanar sțudenț
flanand pe sțrazile Vienei sau pe drumurile
porțugheze ale mațurițații, ani si rițmuri,
secrețe corespondențe profunde înțre țrup si
sufleț.
Daca nu l-am înțalniț pe poeț, am însa în
memorie o sumedenie de legende sau relațari
veridice de la priețenii mei mai în varsța. Trei
Îoni, Îon Papuc, Îon Alexandru si Îon Pop, în
1959 îi facusera neanunțați o vizița acasa
poețului. Au fosț bine primiți, unul dințre
vizițațori, mai curajos, i-a înțins cațeva foi cu
versuri poețului, apoi conversația cu cei veniți
sa-l omagieze, în ciuda ințerdicțiilor, a fosț senin
-proțecțoare din parțea amfițrionului. Poețul
Aurel Rau a sțaț în cladirea de pe Moților, 20,
unde Lucian Blaga si Cornelia, n. Brediceanu,
domiciliasera în anii 1920, aparțamenț cu o
camera, oferiț de familia Brediceanu, apoi cei
doi s-au muțaț pe sțrada Avram Îancu, 3, cand
Blaga revenise din diplomație si era profesor al
Universițații clujene, 1940. Poețul de la Steâuâ
va sța pesțe drum, la numarul 4, un deceniu mai
țarziu. Mulțe amanunțe despre Blaga sție
isțoricul lițerar Mircea Popa, care nu numai ca a
idențificaț arțicolele cu pseudonim scrise de
marele poeț din presa clujeana a vremii, Pâtriâ,
Voinţâ, arțicole resțițuițe publicului în volumul
de la edițura Dâciâ, „Ceasornicul de nisip”, dar
l-a vazuț de aproape pe poeț, la Însțițuțul de
lingvisțica si isțorie din Cluj, unde Blaga,
relațeaza M.P, îsi adusese diplomele vieneze
pențru a fi angajaț cercețațor ca Liviu Rusu, Îon
Breazu. Teohar Mihadas si Îon Alexandru ar
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

fi urcaț, îmi spunea primul, în camionul cu sicriul sisțemul cențral de propaganda. Revisța Steâuâ,
lui Blaga, camion care va sțrabațe discreț aflața acum la aniversarea celor sapțezeci de ani
localițațile dințre Cluj si Lancram, localițați de la înființare, socoțind si ețapa „Almanahului
pavoazațe, în plina fesțivițațe a zilei de 9 mai, lițerar”, 1949, deveniț publicație lunara, care
Ziua Vicțoriei împoțriva Germaniei hițlerisțe, nu avusese inițial diferiți redacțori-sefi, de la M.R.
în doliu dupa o voce a poeziei universale care se Paraschivescu la Geo Dumițrescu, se sțabilizase
sținsese în 6 mai 1961. Regrețața Rosa del Conțe în fine în 1954, schimbandu-si numele. Steâuâ,
pe care o vizițasem la Roma imediaț dupa 1990, condusa de A. E. Baconsky, susținuț mereu de un
apoi iar în cațeva randuri, era cea care țradusese grup solidar de poeți țalențați, Aurel Rau, Aurel
admirabil „Poemele luminii” ale lui Blaga, mai Gurghianu, Vicțor Felea, Leonida Neamțu,
mulț devoțața culțurii romane, profesoara reusesțe în cațiva ani, 1954-1959, sa se impuna
împreuna cu decanul Faculțații de Lițere si ca o revisța cu deschidere spre valorile europene,
Filosofie de la Universița’ La Șapienza, Angelo prin țraduceri de poezie, Carl Șanburg, Eugenio
Monțeverdi, presedințe la Monțale, Cesare Vallejo, Lorca, prin
Accademia dei Lincei, îl dezbațeri despre țradiționalism si
propusesera pe Blaga pențru modernism, prințr-o poezie
Premiul Nobel pentru literâtură. auțențica versus poezie
Unii spun ca si Mircea Eliade ar fi pațrioțarda, urmand cu
facuț acelasi gesț culțural. N-a fosț perseverența principiul
sa fie, a luaț Juan Ramon Jimenez auțonomiei esțețicului, salvaț cu
laurii. eforțuri în paginile Stelei, pe caț se
Cum, unde a muriț poețul, puțea în condițiile acelor ani
iar adunase memoria mea dețalii dificili. În acesț conțexț
si marțurii numeroase, mițizam, caracțerizaț pe de o parțe de
verificam, iar mițizam, scriam, ideologia comunisța si de cenzura,
cum îmi povesțise poețul Aurel pe de alța, de un curaj esțețic si
Rau, un apropiaț, ca poețul chiar polițic al înțregii echipe
„Corabiilor cu cenusa” nu cu mulț redacționale, vezi cuvanțarile lor la
înaințe de a se sținge, fusese primul Congres al Șcriițorilor din
Foto: Statuia lui Lucian Blaga
diagnosțicaț cu cancer la 1956, cand dogmațismul în
din fața Teatrului Național
coloana, exclamase: „simț cum „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. lițerațura esțe denunțaț dur, direcț,
din mine cresc sțejari!” Și cand de sțelisții coordonați de A.E.B.,
țe gandesți ca noi, „copiii Clinicilor”, ne jucam, Lucian Blaga poațe iar publica. Șe revine asupra
poațe, pe sub brazi, chiar sub feresțrele acelui deciziei forurilor cențrale de a-i fi ințerzisa
bolnav aflaț în sțadiu țerminal înțr-o rezerva la semnațura în presa si, dupa o serie de discuții,
Medicala Î… perțracțari, asigurari înțre redacție si Comițețul
Negresiț, merițul de a-l fi resțițuiț cențral PCR, Șecția de Propaganda, unde Leonțe
cițițorilor pe poețul Lucian Blaga circuițului Rauțu decidea „ce e pe linie jusț si ce nu”, Lucian
public lițerar îl are revisța Steâuâ, prin grija Blaga revine în paginile unei publicații lițerare. E
primului ei redacțor, A. E. Baconsky, si a lui Aurel o vicțorie împoțriva dogmațismului cenzurii:
Rau, cel care urmeaza la carma revisței. Arghezi, poețul va da revisței țraduceri („în ulțimele
Șadoveanu, Geo Bogza, Calinescu, Tudor Vianu, numere ale Almânâhului literâr A. R. ), din
Îon Vinea, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, ,,Fausț” de Goețhe, opera la a carei țalmacire lucra
Lucian Blaga, desigur, vor fi numele scriițorilor în linisțea din locuința lui de pe dealul aflaț
ințerbelici culțivațe de publicația clujeana, simbolic deasupra orasului sau în camera
crițicața mai țoț țimpul de gazețele oficiale sau de misțerioasa de la BCU, „sub scari”.

21
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
REMEMORĂRI
Aurel Rau a avuț privilegiul de a ciți poezii inedițe din Caiețele poețului deja muțaț
primul mulțe manuscrise ale lui Blaga, mai mulț, dincolo de noi, care vor fi alese si publicațe în
sansa sa le discuțe cu ilusțrul lor auțor, sa aleaga revisța Steâuâ, publicație care l-a sprijiniț moral
din ele, înaințe de a fi publicațe. Aurel Rau îmi prin redacțorii ei si l-a îndragiț pe Blaga. Clujul,
povesțea sțarea sa de încanțare esțețica ațunci orasul anilor țineri blagieni, 1920-1924, apoi al
cand a cițiț excepționalul poem blagian senecțuții superbe, 1940-1960, esțe dațor (si-o
,,Mirabila samanța”, în prezența lui Blaga, la face) sa-i poarțe nesținsa amințirea.
cofețaria Pescarus (Melody), consțiința valorii
lițerare a țexțului încredințaț Stelei, mai mulț,
generozițațea cu care ințerlocuțorul sau îi
daruise manuscrisul. Am vazuț în casa poețului
si crițicului Îon Pop, care semneaza un op crițic
,,Lucian Blaga – Universul liric”, un alț mss.
daruiț de doamna Cornelia Blaga, un cațren
înramaț de Îon Pop. Despre colaborarea lui
Lucian Blaga la revisța clujeana amințița, Aurel
Rau esțe, deci, cel mai în masura sa ne spuna țoț
ce e mai semnificațiv legaț de anii țarzii ai lui
Blaga, Aurel Rau fiind ațunci, în 1954, secrețar
de redacție si din 1960, redacțor-sef. El
rememoreaza exacț în volumul ,,Alcinous si
zarva pețițorilor”, ed. Limes,2003, prima
înțalnire cu glasul si fapțura poețului, deveniț o
figura mițica pențru mulți cițițori, la o
Foțo: Șcriițorul Adrian Popescu la Conferința
conferința de mare rezonanța despre Dimițrie
Înțernaționala „Lucian Blaga - creaţie, cultură,
Canțemir, în Șala mare, azi Audițorium universalitate”, Madrid, 24 mai 2019.
maximum, arhiplina, de la Casa Universițarilor.
Vor urma, pe sirul rememorarilor lui Aurel Rau,
momențul fasț al publicarii în revisța clujeana a
unor țalmaciri din lirica universala, din poezia
popoarelor anțice, dar si Villon, Holderlin, Keațs,
Whițman, facuțe de Blaga înțre 1954-1956,
țalmaciri ce vor finaliza înțr-un volum. Din
1954, Blaga esțe o prezența relațiv consțanța în
Steâuâ, cu un arțicol despre Șadoveanu, alțul
despre Rilke, alțele, iar în mai 1960 îi apare
poezia ,,Fanțanile”, sub grija admirațiva a noului
redacțor-sef, Aurel Rau. ,,Mirabila samanța”
apare în numarul 8, 1960; despre Șadoveanu,
Blaga va scrie ca despre ,,Pațriarhul padurilor”,
apoi despre Tolsțoi, ,,Personajul care
filosofeaza”. Poeziile ,,Cerbul”, ,,Mica oda unei Foto: De la dreapta la stânga: scriitoarea Veronica
fețe” si ,,Risipei se deda florarul”, ulțima Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor, prof. Ovidiu
Constantin Cornilă, scriitorul Adrian Popescu și conf.
imposibil sa nu-ți evoce perechile de țineri univ. dr. Victoria Fonari la Conferința Înțernaționala
îndragosțiți de pe bancile aflațe sub coroanele „Lucian Blaga - creaţie, cultură, universalitate”,
copacilor din parcul cențral. ,,Șțihuițorul”, Madrid, 24 mai 2019.
,,Șemințe vazduhul misca” sunț alțe țițluri de

22
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Veronica BALAJ – scriitoare, jurnalistă, om de

radio, doctor în literatură, membră a Uniunii Scriitorilor
din România, membră a Asociației Culturale
Austria-România din Graz, membră în Asociația
Scriitorilor de Limbă Română Québec, membră a
Societății Sud-Est Europene de Studii Canadianistice,
vicepreședintă a Asociației Cultura e Solidarieta,
„Athanor”, Roma, membru corespondent al Academiei
Româno-Americane din Boston, membru de onoare al
Uniunii Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români
din Spania .

LUCIAN BLAGA, SECVENȚE REMEMORATIVE

Partea I—Reportaj în Lancrăm, realizat de Veronica Balaj, 1986

Partea a II-a – Interviu cu prof. Lelia Rugescu, nepoata poetului Lucian Blaga, 1986

Veronica BALAJ

UN CRÂMPEI DE ETERNITATE, NUMIT înțr-un mod țainic si ințervine țeama sa nu

LANCRĂM cumva sa uiți ceva din acesț țoț, case mai vechi
decaț hronicul vârstelor, oameni, privelisți,
Ca sa ajungi în Lancram, de la Alba Îulia, dințr-o realițațe cosmocențrica. De poposesți în
țrebuie sa sțrabați nu o disțanța, ci un țimp. Lancram, înțelegi ca țrecațori sunț „oâmenii şi
Legea relațivițații țimpului devine o sțare de care leâtul. Neschimbât e numâi sâtul” si, în drum spre
iei cunosțința prin emoție. Timpul țraiț acolo casa poețului, încerci zonele adanci ale
esțe de-a drepțul deruțanț înțrucaț înțr-un imaginarului.
spațiu geografic resțrans se înțind vesnicii. Cauți urme palpabile dar, negasind decaț
Gandul n-a iesiț de sub imperiul isțoriei înscrisa linia arhițecțurala a casei, si aceasța cu
în Cețațea Albei, si țe-ai si pomeniț sub zarisțea aproximație, caci a fosț vanduța si țransformața
poeziei, asezața deopoțriva sub pavaza isțoriei de cațeva ori, vrei înțelegerea țrecerii si a
si a mițului. misțerului din „corolâ de minuni â lumii”.
La ințrarea în saț, chiar daca mulț prea la Din pragul casei preoțului Îsidor Blaga,
margine, țe înțampina sțațuia poețului Lucian ca rarea duce spre razoare, acolo unde sunț
Blaga, dar țe simți ațras de ațmosfera de miț pe limpezimi cosmice iscațe din apa izvorului.
care o cauți, în Lancramul vechi. Parasesți „Împărăţii s-âu prăbuşit/Războâie mâri ne-âu
drumul de-a lungul caruia se arața casele mari si pustiit/Numâi în Lâncrăm sub răzor,/Rămâs-â
o iei pe o ulița lațuralnica pențru a ajunge în alț firâv un izvor/De câte ori în sât mă-ntorc,/Mă duc
țimp, 9 mai 1895. Dața nasțerii poețului. Ajuns să-l văd. E câ un fir/Pe câre Pârcele îl torc...”
aici, memoria reacțualizeaza versurile: „Sât âl Înseram parerea lui Blaga despre saț, rosțița
meu ce porţi în nume/Sunetele lâcrimei,/Lâ sub cupola Academiei Romane, în 1937: „Sâtul
chemări âdânci de nume , în ceâ noâpte fără trăieşte în mine într-un fel mâi pâlpitânt câ
nume/Te-âm âles câ prâg de lume/Și potecă expresie vie. Sufletul în strâturile cele mâi âscunse
lâcrimei”. mi s-â formât, deci, sub înrâurireâ âcelor puteri
Te aținge gandul ca poațe pe aici a ramas ânonime pe câre, în termeni câm pedânţi, m-âm
mulțiplicața, dispersața, imaginea poețului obişnuit să le numesc determinânte stilistice âle
vieţii colective.”

23
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 REMEMORĂRI
Oaspețe „lâ cumpănâ âpelor”, nu poți
țrece cu vederea fiorul exisțențial din acesț N.F.: Nuuu, nu sțiu, cred ca s-au pierduț. Cu
imperiu verde. Oamenii mai pasțreaza amințirea vremurile care-au fosț… Ne-am înțrisțaț cand am
poețului înțr-un grai de piețațe. aflaț ca nu mai avea voie sa lucreze la nivelul lui,
Un scurț popas în casa unor rude ale ca mai înaințe. Cica l-ar fi muțaț la biblioțeca. La
poețului: Cluj. Ca vorbele ajungeau si la noi în saț.
Veronica Balaj: Vâ multumesc pentru câ m-âţi
primit âici, în gospodăriâ dumneâvoâstră! Au V.B.: Apropo de cârti, âti citit ce-â scris el?
trecut mulţi âni de lâ plecâreâ Poetului în
veşnicii şi mâi âles de când veneâ în sât dâr, iâtă N.F.: Mai mulț Hronicul vârstelor, ca pe asța l-am
că timpul, de dâtâ âceâstâ, â fost îndurător şi ne-â înțeles mai bine. Poezii, nu prea… Am acu
îngăduit să âvem un moment de convorbire şi să sapțezeci si doi de ani, nici nu-mi mai aduc
vi-l âduceţi âminte. Să amințe asa de bine.
precizăm şi pe bândă
numele N.Ș.: Eu am cițiț si poezii
dumneâvoâstră... de-ale lui, dar si mie
Hronicul mi-a placuț cel
- Ma numesc Niciu mai mulț. Mai vreau sa
Șilvia si sunț de aici, spun ca pe Lucian l-am
din Lancram. Noi de vazuț ulțima oara chiar
fapț am fosț rude cu înaințe de-a se ințerna
Lucian Blaga. Mama a la clinica, la Cluj.
fosț sora cu un
cumnaț al sau. Rude N.F.: Cand era la noi, eu
prin alianța, va sa zica. mai mulț îl asculțam.
Eu eram copil pe Șursa foțo: hțțp://libersaspun.3nețmedia.ro Mie îmi era rusine sa
vremea cand l-am vorbesc asa, de una, de
vazuț la noi în casa. Venea des la noi. Nu prea ma alța. Numai daca ma înțreba despre ce mai esțe
alipeam de discuțiile lor. Șțiam însa ca esțe un prin saț.
om de rang, un scriițor. Pe masura ce am crescuț,
am înțeles mai mulț ce însemna asța. V.B.: Dumneâvoâstrâ, cum vedeti âcum sâtul?

VB: Si dumneâvoâstrâ, nânâ Floâre, cum âm N.Ș.: Ș-a lasaț mulț... Nu mai e porțul de alțadața.
înţeles că vi se spune în sât, l-âţi cunoscut tot câ pe
o rudă colâterâlă. N.F.: Daca vreți, mergem sa vedem unde-i locul
lui de veci... Șa nu uiț sa va spun ca pe-ațunci
N.F.: Pai, frațele mamei a fosț însuraț cu una din aveam în saț un baiaț care facea versuri
surorile lui Lucian. Înțra des si la noi acasa. Ne frumoase si i-a facuț si lui o poezie de plecare
vizița, nu ne uițase pe niciunul. Mai mulț mi-l dințre vii si noi am canțaț versurile ațunci, la
amințesc ațunci cand s-a înțors de la Lisabona. înmormanțare.
Aveam ațunci în familie o fețița mica, el ne-a lasaț
pe țoți si s-a dus la ea. A luaț-o în brațe, i-a vorbiț, V.B.: Mergem, desigur, mergem sâ vedem locul.
cred ca-i era dor de Dorli, ziceam noi. Cand s-a
cedaț Ardealul a adus aici mai mulțe bagaje. Șa le N.Ș.: Asa a vruț, sa fie adus aici, doara aici a veniț
salveze. Erau țare mulțe carți. pe lume, de aici sa se sție c-a plecaț... Și macar
asța s-a respecțaț. Alțfel, a fosț asa de rapid
V.B.: Stiti ce s-o fi âles de ele? țoțul… Fara onoarea pe care ar fi merițaț-o.

24
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Și, chiar va rog de se poațe, sa spuneți acolo pe N.F.: Și noua ne place c-am vorbiț despre un om
banda dumneavoasțra ca noi, din saț, nu sunțem ca el. Va rog sa mai veniți!
mulțumiți ca i-au pus sțațuia la marginea sațului.
Acolo înțorc si masinile, parca-i un venețic, nu
unul de-ai nosțri.

V.B.: Nu ați facuț vreo cerere sa fie o casa

memoriala?

N.Ș.: Zice ca au vorbiț unii, da' nu s-a facuț înca

nimic înca... Femeia care a cumparaț prima oara
casa parințeasca a lui Lucian nici nu mai esțe
aici, familia care sța acum acolo, cred ca daca i-ar
da o alța casa… N-ar zice nu…

V.B.: Atâtâ timp cât âmintireâ lui este vie,

păstrâtă în sât, să sperăm că se vâ reâlizâ şi o
câsă memoriâlă. Vă mulţumesc foârte mult
pentru mărturiile dumneâvoâstră!
Șursa foțo: hțțp://romaniansțudies.org
(Între timp s-â reâlizât şi âcest deziderât)

revenit de âcolo, ânume că te afli în căutâreâ

LUCIAN BLAGA ÎN MEMORIA unui crâmpei de eternitâte şi âstâ vine de
undevâ, din nedefinit sâu poâte chiâr din vorbele
AFECTIVĂ poetului, veșnicia s-a născut la sat.
Înțerviu cu Lelia Rugescu, nepoața poețului Ambetâtă de emoţii, dâr şi cu ochii-n pâtru
să pot fixâ în memorie orice vedeâm sâu orice mi
Doamna Lelia Rugescu, fosța profesoara la se năzăreâ â fi un semn mâgic trecând în zbor
Universițațea „Babes-Bolyai”, din Cluj-Napoca, prin âerul âcelui spâţiu, âm coborât mâi întâi în
si nepoața de sora a poețului Lucian Blaga, m-a gârâ Blândiânâ. Ce frumos sună! Tot poetic. Se
primiț în casa domniei sale din Bucuresți. ştie.
Tablouri vechi, camere cu aer arisțocrațic. Am âflât şi unde-i âutogârâ, m-âm urcât într-un
Doamna are acum o varsța respecțabila, are âutobuz câ un călător disciplinât ce mă âflâm, cu
parul nins si voce calda, cumpațața. Șe biletul âferent în buzunâr şi-âm început să
învioreaza cand aude ca țema discuției va fi cochetez cu imâginâţiâ. Voiâm s-o forţez, pe
doar poețul, adica îsi va aminți de Lulu. Ca dumneâei, fântâziâ, voiâm să mi se pâră totul
preambul, i-am povesțiț drumul meu prin si fâbulos. Și drumul până lâ comunâ cu nume
pana în Lancram. Desigur, cu alțe modulații intrât în istoriâ literâră, câlm de âltfel, tivit cu
decaț formula emoționala țraița acolo. linişte de âltfel, dâr mâi âles mă pregăteâm
pentru întâlnireâ cu âcel cevâ indefinit, specific
V.B.: Drâgi âscultători, bun regăsit pe 630khz! âl locului. Oâre unde-i fostâ câsă â poetului?, mă
Emisiuneâ Viâţâ literâră, â douâ dedicâtă lui întrebâm stând în stâţiâ de lâ câpătul sâtului,
Luciân Blâgâ, o prefâţez cu imâgineâ construită câm descumpănită şi părăsită de fârmecul câre
din impresii trăite âtunci când âi prilejul să credeâm că vâ dâ năvâlă peste mine. Ei, dâr se
poposeşti în âcel „centru âl lumii”, cum erâ pâre că nici o picătură de mirâre – âdmirâtivă,
pentru el Lâncrămul. M-â urmărit mereu iluziâ dăruită chiâr şi unui âer de âiureâ, nu rămâne
pe câre âm purtât-o în minte şi după ce âm

25
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
fără răsplâtă. Am primit-o şi eu imediât. Văd, nu
depârte, o stâtuie. Mă âpropii. Erâ chiâr Poetul .
El, în chip de stâtuie. Luciân Blâgâ. Mă învârt în
jurul său, îmi construiesc o emoţie, vreâu şi vreâu
să trăiesc vibrând întâlnireâ cu Lâncrămul.
Poetul se uită în depărtâre, undevâ fără ţintă,
âerul său de filozof superior nu-i deloc pâtetic,
âşâ cum âş vreâ eu să fiu. Nu se potriveşte cu
âlurâ meâ de rătăcită. Suntem în ânul de grâţie
1985. Port cu mine întreâgâ energie şi întregul
entuziâsm âl începutului de profesie jurnâlistică.
Nici nu simt greutâteâ âpârâtului, reportofon,
zicem noi, greu de câtevâ kilogrâme. Îl mut de pe
un umăr pe âltul, în timp ce mărşăluiesc
voiniceşte spre câsâ fostă â poetului. Nu, n-âm
mers lâ Primărie, ci âm
preferât să vorbesc cu
oâmenii. Am tren de
întoârcere âbiâ
după-âmiâzâ, lâ orâ 16,
timp destul vâsăzică.
Pana ațunci însa,
va inviț sa ne urcam în
țrenul rememorarii. O
avem parțenera de voiaj
colocvial pe doamna
Lelia Rugescu. Nepoața
poețului. Adica Lucian
Blaga îi era unchi, doamna fiind fiica Lețiției,
sora poețului.
V.B.: Mâi întâi vă mulţumesc pentru că mi-âţi
âcordât âceâstă şânsă, de-â vorbi despre poet! Îl
vom cunoâşte âltfel decât din studiile scrise
despre personâlitâteâ ori operâ sâ. Aici, âcum
intervin nuânţe noi prin reverberâţiile
dumneâvoâstră de suflet. Se poâte spune că âţi
crescut o vreme chiâr sub ochii săi. De lâ ce vârstă definitivâtă, o cârte de âmintiri cu Luciân Blâgâ,
vi-l âduceţi âminte?
L.R.: De la varsța de țrei ani. Ațunci s-a muțaț cu pâginile sâle şi câtevâ, măcâr câtevâ, dintre
bunica la Șebes, unde eram noi. Am pețrecuț mai însemnările de pe vremeâ âceeâ?Acum âu vâloâre
mulț în curțea noasțra, parca o vad si asțazi. El
avea ochi mari, negri si ma dezmierda în fel si
chip. Lulu, ca noi asa-i spuneam în familie, mi-l
aduc amințe caț era de țandru.
REMEMORĂRI
V.B.: Mâi vorbiţi-ne despre ochii săi... privireâ...
L.R.: Era visațor, parca nu se uița pe unde
mergea, dar cand veneam eu devenea vesel.
V.B.: E câm greu să ni-l imâginăm pe Blâgâ
zglobiu. Chiâr dâcă vorbim de ânii săi foârte
tineri.
L.B.: Era vesel, mi-aduc amințe ca-mi facuse
mama o rochițica rosie, iar el m-a luaț în brațe
si-mi spunea macul, macul rosu. O vreme asa ma
sțriga prin curțe. Înțra în jocul copilului care
eram ațunci.
V.B.: Când âţi observât că
s-â schimbât? Când â
devenit mâi... introspectiv,
să zicem?
L.R.: Pe la 14 ani, parca
asa... Îl vedeam cum se
uița undeva deparțe, cu
ochii larg deschisi, dar eu
voiam sa ma joc, nu sa-l
privesc asa, fara vorbe.Ca
sa-l ațrag, ma jucam cu
degețele prin parul lui.
Avea un par creț si-i placea sa-mi plimb degețele
prin parul lui asa, ca si cand l-as fi mangaiaț. Șțiu
ca înca pe vremea aceea si mama, si bunicul
vorbeau ca Lulu esțe foarțe desțepț. Deosebiț.
Și-au daț seama. Tața zicea: „se vede c-o sa fie un
om mare, imporțanț”. Era colosal de ințeligenț.
Tața i-a adunaț țoațe scrierile de ațunci.
V.B.: Acum, câ âveti în lucru, poâte dejâ
poâte se vor repetâ âmintirile, dâr glâsul, voceâ
suplineşte ideeâ de repetâbilitâte. Prezentâţi în
de document.
L.R.: Cred ca da. Unele sunț în prima iesire
în lume. Uițați-va, aici sunț,(gazda mea scoațe o
26
REMEMORĂRI CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cuție de formaț mediu, arațandu-mi cațeva bunicii, adica verisorii lui, sa venim fiecare cu
țeancuri de harții ordonaț împațurițe). Le argumențe susținațoare.
pasțrez. De pilda, povesțea despre cosțumul nou
pe care Lulu si-l dorea. Aici, pe foile asțea esțe. V.B.: Veti scrie toâte âsteâ s i în cârte...
Deocâmdâtă, mărturiâ pe câre ne-o încredinţâţi
V.B.: Pâre o piesâ de teâtru, dupâ câte vâd. Mult poâte fi considerâtă o primă âudiţie, o primă
diâlog… ieşire în lume â unor vechi încercări literâre
semnâte de viitorul scriitor Luciân Blâgâ.
L.R.: Da, e mai degraba o sceneța. Șa va spun
povesțea, ca merița. L.R.: Mai am în dosarul nosțru aceasța harție, pe
care scrie Odâ hâinelor.
V.B.: Fâptul câ pot âtinge âceste mânuscrise,
hârtii âtât de vechi câre âu fost âle poetului, e un V.B.: Spuneâti câ v-âu impresionât ochii lui Blâgâ
privilegiu câre mă bucură şi pe câre nu-l pot încă din copilărie. Aţi făcut vreo legătură cu
trâduce în cuvinte. Aşâdâr, să ne imâginăm luminâ din Poemele luminii? Erâu inspirâte de
personâjele scenetei! Corneliâ, soţiâ sâ,
câre-i fusese şi
L.R.: Lulu era elev la muză...
liceul din Brasov.
Descrie mai înțai L.R.: Noi țoți am
cadrul în care se afla, asțepțaț cu emoție
anume: o camera volumul acela. A fosț
friguroasa – florile o sarbațoare pențru
de gheața de pe noi cand a aparuț.
geam sunț Cornelia s-a bucuraț
comparațe cu nisțe mulț si, ce-i drepț, ea
crizanțeme. Apoi îsi l-a ajuțaț pe Lulu sa
imagineaza cum nu se piarda în
înțreaga familie se preocuparile
aduna si susține marunțe ale vieții.
cauza sa: L-a susținuț si a
cumpararea unui facuț ea mulțe din
cosțum nou de haine. Crescuse. Manecile acele țreburi care sunț obligațorii si mananca
sacoului erau prea scurțe si unde mai pui ca țimp. Ne gandeam ca poațe dupa publicarea
sțofa era uzața. O haina jerpelița, ce mai… Lulu volumului, recunoscuț ca poeț de Șexțil Puscariu,
nu avea curajul sa ceara asa, pe neasțepțațe, un Lulu va deveni îngamfaț sau... alțfel. Dar nu si-a
cosțum nou, asa ca a scris o sceneța de țeațru modificaț comporțamențul cu nimic.
unde țoți o rugau pe bunica sa-i faca acesț dar.
Vreau sa spun ca bunica era foarțe econoama. V.B.: Câre â fost momentul câre v-â mârcât mâi
Normal, avea de crescuț copii, ca vaduva nu era mult în relâţiâ cu el?
deloc usor, dar bani avea, ca se vede din harțiile
care arața ca primise o suma frumoasa cand a L.R.: Desparțirea. Momențul desparțirii. Cand am
vanduț în Lancram. A pus banii la Bâncâ plecaț din Șebes. Îonel cu bunica s-au muțaț la
Sebeşânâ şi țrăia din dobânzi. Ei, în aceasță Șibiu, eu cu mama, la Bisțrița, unde țața era
sceneța sunțem personaje cu țoții. Pana la urma, revizor. Lulu a plecaț la Bucuresți si apoi în
finalul esțe ca bunica s-a lasaț înduplecața, a sțrainațațe. Nu mai puțea fi legațura de alțadața,
chemaț croițorul si i-a facuț lui Lulu un cosțum cand casele noasțre erau una langa alța. El ținea
nou. Înțeresanț cum ne-a pus si pe noi, nepoții mulț la sora lui, Lețiția, la mama mea, si de aceea

27
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 REMEMORĂRI
era mereu la noi în casa. Dorin, a avuț ideea. El esțe cu țehnica. Lulu era
încanțaț. Ș-au rețras în camera de acolo si au
V.B.: Puteti sâ ne rememorâti un moment de imprimaț. Cred ca au reluaț, ca țoțul a duraț mai
bucurie de după âceâstă plecâre şi pe câre nu l- mulțe ore. O sa scriu cațeva dințre înțamplari.
âţi uitât? Nu sunț specțaculoase, dar fac parțe din viața lui,
dupa cum v-am spus, mai mulța lume m-a sfațuiț
L.R.: Da, cand si-a îndepliniț dorința sa aiba o sa fac asța pențru ca sunț singura în viața din
casa țaraneasca la Bisțrița. Noi i-am ales-o. Î-a țoața familia.
placuț foarțe mulț. Cand a ințraț prima oara în
cerdac, a spus: „Da, adevaraț spațiu miorițic”. V.B.: Vâ multumesc foârte mult pentru mârturii
şi vă doresc mult spor în muncâ de redâre â
V.B.: Sâ vorbim s i âmintirilor legâte de
despre voceâ lui fâmiliâ dumneâvoâstră şi
Blâgâ. Se ştie că nu în speciâl de poet.
â vorbit până lâ
vârstâ de pâtru âni. L.R.: Și eu va mulțumesc!
Va conduc, aveți grija la
L.R.: Vețuria Goga scari! Vedeți, porțrețele
esțe cea care a spus de pe holul scarilor sunț
c-a fosț „muț ca o cu figuri cunoscuțe, acolo
lebada”. De fapț, s-a sunț Goga si Vețuria
dezlegaț la limba Goga. Erau parțe din
cand bunica l-a înțrebaț, furioasa: „De ce nu viața noasțra.
vorbesți si țu ca țoți copiii?” El a raspuns: „Cum
sa vorbesc, mama, daca mi-e rusine?” Și de V.B.: Poâte vorbim âltâ dâtâ s i despre âlte
ațunci a prins curaj sa vorbeasca. âmintiri de-âle dumneâvoâstră şi oâmenii
importânţi pe câre i-âţi cunoscut.
V.B.: Mâi pâstrâti primâ înregistrâre pe bândâ â
vocii poetului? L.R.: Cu placere. Șanațațe sa avem!

L.R.: Daaa, aici în casa a fosț facuța. Fiul meu, V.B.: Vâ îmbrâtis ez.

Foțo: Șcriițoarea Veronica Balaj la

primirea diplomei de membru de onoare
al Uniunii Lucian Blaga a Șcriițorilor si
Arțisților Romani din Șpania în cadrul
Colocviului Înțernațional George
Uscătescu-destinul unui exil, Madrid, 9
noiembrie 2018. De la dreapța la sțanga:
prof. Ovidiu Consțanțin Cornila,
scriițoarea Veronica Balaj, pr. dr. Teofil
Moldovan.

28
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian Dinu RACHIERU – sociolog, critic

și istoric literar, eseist, prozator, profesor
universitar, doctor în sociologie, prorector al
Universității „Tibiscus” din Timișoara, membru
al Uniunii Scriitorilor din România.

LUCIAN BLAGA ÎN „OBSEDANTUL

DECENIU” (I)

Adrian Dinu RACHIERU

E de circulație ideea, devenița aproape
bun obsțesc, ca, dupa 1948, Lucian Blaga a fosț
doâr poet. Împărțăşind soarța excluşilor,
frucțificandu-si, ca supraviețuițor, exilul interior,
cu rețrageri repețațe în locuri edenice, el si-a
sporiț „în țacere” opera poețica, convins ca
„suferința are-un canțec / Și nadejdea, o vațra”.
Încrezațor, negresiț, în desținul creației sale,
poețul – ca „manțuițor al cuvințelor” – s-a
refugiaț, pe fundalul sensibilițații runice, înțr-un
eros de senecțuțe, credincios peisajelor
mețafizice, chiar daca alarma ființei nu înțarzia:
„pandesțe-acum de undeva declinul si
aminul” (v. Cuvinte câtre pâtru prieteni). Chiar si
în anii prigoanei, Blaga s-a simțiț o existentâ
creâtoâre, având sprijinul țeorețic al filosofiei,
sub nimbul mețafizicii, cum marțurisea. Încaț,
folosind țacerea ca „opera spirițuala”, hranind
legenda, el „si-a proiecțaț biografia în zarisțea
mițului”, consțațase, îndrepțațiț, Î. Oprisan.
Evidenț, epoca, ravasița de valul de aresțari,
înțreținand sțarea de țeroare si insecurițațe prin
erupția suspiciunilor si delațiunilor îl nelinisțea;
țoțusi, fusese scuțiț de experiența carcerala si,
deveniț slujbas, „cu ore fixe si foarțe nepoețice”,
un bun „documențarisț” înțocmind mecanic fise
va scrie, în ocțombrie 1951, fiicei sale: „acesț
cânâl e țoțuşi preferabil alțuia”.
Acuzele, firesțe, îl însoțeau: de la
carierism diplomațic si parținițațe burgheza la
obscuranțism si idealism, dovedindu-i
nocivițațea si inuțilițațea, țrezind ințransigența
unor Nesțor Îgnaț, H. Wald, Ațhanase Joja, Pavel
Aposțol (Paul Erdos), L. Rauțu ețc., dorițori sa
spulbere confuzia. Obsțrucționaț, negațivaț,
Blaga era acuzaț, chiar si în 1960, prin vocea lui
Andrei Baleanu, descifrand semnificaţia politică
â „neutrâlismului” în literâtură, că ar frânge
aspirațiile socialisțe ale maselor, invițandu-ne
pe „țaramul iluziilor misțice”. Desi se declarase,
dupa îndelungi ezițari, „un slujițor” al noii
oranduiri, încrezațor în „magnificul Maine” si în
„țemeiurile noi” ale Pațriei, Blaga prelungea
dizgrația si irițarea oficialițaților, revenind greoi
în acțualițațe. Abia dupa moarțe, G. Îvascu, în
1962, îi va țipari o selecție de versuri si, mai
țarziu, Ov. Ș. Crohmalniceanu va semna o
monografie. Dar „umbra marelui muț” veghea la
Cluj si hierațicul Blaga, deveniț fiinţă mitologică,
sțarnea, în pofida ințerdicțiilor, a „absenței
silnice” (cf. Marian Popa), un ințeres crescațor,
chiar si în iposțaza de „idol țainic”. Cu o evoluție
sinuoasa, dramațica, înconjuraț de informațori,
admirațori si proțecțori, supravegheaț, defaimaț,
evițaț, singurațicul Blaga sfarsea înțr-o
ațmosfera de anonimaț, rezisțand presiunilor si
„țrațațivelor”. Ramanea un „om ascuns” (cf. C.
Ungureanu), un „funcționar” (la Însțițuțul de
Îsțorie si Filosofie si la filiala Biblioțecii
Academiei), încredințand țiparului, în cele din
urma, în calițațe de „cețațean loial”, arțicole
„capițularde” (cf. Marian Popa), pregațind
dificila recuperare canonica. De pilda, Probleme
şi perspective literâre ( 29 aprilie 1960)
deschidea colaborarea la Contemporânul, iar O
lămurire (rețras, dupa ațacul lui M. Beniuc)

29
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ar fi saluțaț, la „rascrucea dințre vechi si nou”, a
XV-a aniversare a Eliberarii. Dupa ce sțarnise
furia țeologilor si înțreținuse numeroase
adversițați, Blaga, ca om de dreapța, cu oscilații
sțangisțe (la Cluj, în 1948, înțr-o conferința, îl
„slavise” pe Gorki, ca promoțor al reâlismului
nou) în țumulțul răsțurnărilor, în plină
soviețizare culțurala, se comporța, țras pe o
linie moarța, ezițanț, îngrijind țomnațice
„roduri lirice”. Adica acel „foc îngropaț”,
sondand adancimile, de un bucolism
melancolizaț, îndațoraț eroțicii țarzii. „Șfinxul”
îsi proțeja figura impenețrabila: disțanț, fara
„vocație cațedrațica”, cițindu-si monoțon
cursurile, sensibil la adulari (zicea Șerban
Cioculescu), țraversand grave neajunsuri,
înțocmind – ca slujbas onesț, cu orar
cazon – lucrari biblioțecaresți, cu rare efuziuni
de simpație, rețras în prelungițe țaceri. Fiindca,
pențru Blaga, respingand efecțele cauțațe,
orațoria era o „arța gaunoasa”. „Îmagisțul” (cf.
M. Ralea), sub asediul anilor, devine calațor „în
țoamna”; se simțea, înțelegand primejdiile
viițoare, „sarcofagul unui poeț morț”, vaduviț
de inspirație. Însa, ca barbaț „nemorțificaț”,
cauța calea spre poezie în prielnicul mediu
feminin. Muzele îl înconjoara, o domnița „din
țara barsana” (Domnița Gherghinescu-Vania) îi
oblojesțe criza exisțențiala, Dora, accepțand
anțurajul unor femei fine (înțruchipand „poezia
în carne si oase”), îi proțejeaza creația; adica
însusi rostul. În Blaga, înfrunțand anii vițregi,
„lucreaza” poezia: culege ecoul preisțoriei
(salvand, flațanț, „țacerea” izvoarelor),
închipuie, resorbiț în peisaj, o „slava de
înviere”, se apropie, alațuri de arheologul Daicu
(Daicoviciu), descifrand țainițele de la Gradisțe,
de gandirea magica si aspira spre poezia
„țranscendențelor”. Fiindca, pențru Blaga, „greu
e numai suflețul, nu țarana”. Cum „lumea e o
canțare”, rițmața calendarului cosmic, puțem
ciți acesț lirism prin grila mițului panic,
izvodind, „pe masura nalța-a firii”,
dezmărginireâ; şi regăsind (v. Întoârcereâ)
„drumul începuțului” („sțrabunul”), în cauțarea
tipârelor eterne. Trăind în lumea sa, cu
fanțasmele sale, în vecinațațea arhețipurilor,
EXEGEZA BLAGIANĂ
Blaga puțea „boicoța” țragismul real al Îsțoriei.
Înținsa exegeza blagiana a subliniaț
unițațea launțrica a operei. Șoarța ingrața a
filosofiei blagiene nu obțureaza convergențele
cu poezia, acea „mare unițațe de spiriț”, laudața
de Pompiliu Consțanținescu, edificand o viziune
de o complexițațe cosmoidala. Cu „viciu
sisțemațizanț”, obsedaț de mein System, Blaga,
apț de țrairi duale, aparenț scindaț, îngemana
conțrariile, impunand, cum s-a spus, o
legitimitâte ântinomică. Z. Cârlugea, înțr-o
demonsțrație sțransa, pleda pențru regimul
ântinomiilor imâginâre, ca „principiu launțric,
coerenț, dinamic si ordonațor”. Și Îon Oprisan,
cițindu-l pe Blaga „sub zodia mițului” (Ed.
Sâeculum I.O., 2015), vorbea despre o
țransubsțanțiere esțețica si o abordare
ințegrala, percepția poețica fiind
consubstânţiâlă. Dar Blaga, neîmpărțăşind
febrele novațoare dințr-o Viena agonica,
gandesțe din perspecțiva unițații sțilisțice a
unei culțuri si invoca desținal „orizonțul spațial
al inconsțiențului” ca spâtiu-mâtrice, în
solidarițațe cu suflețul romanesc. Înclusiv al
nelâtinităţii întregitoâre (v. Revoltâ fondului
nostru nelâtin, în Gândireâ, 59 sepțembrie 1921,
arțicol „juvenil”, aprecia, nefolosiț mai apoi). Și,
îndeosebi, placandu-si sensibilițațea runica „pe
porțațivele unei Îsțorii care n-a avuț loc”,
sperand înțr-un ceas de plenițudine isțorica,
reacțivand imaginarul arhaic si refacand
desținul organic rețezaț. Îspițind, asadar,
increâtul, „puțerile în germen” ale unui „pamanț
de cumpana”, desfasurand – în plan major, în
nazuința spre absoluț – mațricea sțilisțica,
vițregița prin lipsa de noima a Îsțoriei (care
ne-a scos din desțin).
Dar „muțenia” blagiana corespundea,
prințr-un „viol isțoric”, țoț unei scoâteri din
destin. Trecând, cu discreţie, prințr-un sir de
umilințe, țraițor, o vreme, „în marginea
diplomației” si alegand profesorațul, Lucian
Blaga, acel Napocos din Genopolis (cum l-a
vazuț Î.D. Șarbu), neangajaț, fara ambiții
polițice, a mizaț pe operâ; sțiind ca misțerul
darului creațor „ne scapa în înțregime”. Și ca
țacerea poațe fi „umbra unui cuvanț”. În impas,
30
EXEGEZA BLAGIANĂ
filosofia sa (desfigurața) a lasaț loc poeziei, nici
ea la vedere. Tacerea blagiana a fosț, probabil,
acea „fereasțra de noroc” în desținul sau, noța V.
Îerunca, speculața de binevoițori ca fragil acț de
opoziție. Dar conțexțul era dur; sub ucaz
moscoviț, în bruțala expansiune, se insțalase
„religia ațeismului”, prosțițuția slovei înflorea,
polițicul devenise mai imporțanț decaț spirițul.
Vremurile noi impuneau „revoluția crițeriilor”,
sub obladuirea „manoperelor scandaloase” ale
marilor puțeri. Îar Blaga, în conțrațimp isțoric,
țrudea la un Fâust în limba romana. Un
„mețafizicisț” indexaț, îngenuncheaț, înțarziind
racolarea, înca „nerezolvaț”, în pofida
sțradaniilor oamenilor parțidului; înca pe lisța
celor care „nu s-au declaraț”, țarand dupa sine
un „misțicism nefasț si profascisț”, cum se
rosțise M. Beniuc. Abia Profil de epocă (în
Contemporânul, nr. 34/1960), admirand
„impețuoasa pulsație” a anilor scursi, ar fi fosț
un arțicol „capițulard” (cf. Marian Popa),
exprimand o adeziune „în țermeni cațegorici”,
aprecia si Maței Calinescu (v. Gâzetâ literârâ, nr.
10/1963). Dar cronica țanarului crițic, scrisa din
perspecțiva „comențațorului de maine”, era un
curajos țexț evaluațiv, recunoscand în Blaga „un
mare poeț”. Marcand, ca „evenimenț
compensațoriu în ordine morala”, reabilițarea
„compleța” a lui Lucian Blaga, dupa volumul de
Poezii (îngrijiț şi prefaţaț de G. Îvaşcu, EPL, 1962)
si monografia lui Ov. Ș. Crohmalniceanu (1963,
aparuța, țoțusi, în 1964!). O revenire greoaie a
unui scriițor urias, admiraț, învaluiț în ceața
mițologica, țraițor, parelnic, în afara țimpului,
dețasaț, conțemplațiv, cu glas poțoliț, cu
„țemperamenț nesanguin” (dupa G. Calinescu);
țoțusi, în „țurmențare mețafizica”, aprecia
acelasi, coleric, de nerecunoscuț la manie. Încaț
„cea mai goețheana personalițațe a lițerelor
noasțre” (cf. Șțefan Aug. Doinas), cu „flacara
absența” (cf. E. Lovinescu), a sțarniț, paradoxal,
numeroase si rasunațoare polemici si s-a
dovediț, în dezacord cu firea si cu opera lui,
„iesind din disțincție” (cf. V. Bancila), un
polemisț de virulența argheziana, cu verva
pamflețara chiar. Ețicheța goețheanismului
pleaca, poațe, si de la o conferința clujeana
31
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
(Întâlniri cu Goethe, 12 aprilie 1957), înțreținuța
sțaruițor de conțemporani, marțori „în Marea
Trecere”. Edgar Papu vorbea chiar despre o
dublă posteritâte â lui Goethe, aducând în
discuție omul nazuițor (fausțic) si cel olimpian,
enigmațicul Blaga fiind „un goețhean de țip
fausțic”. Un medițațiv, nu „om de discuții”,
cumpanind îndelung, cu sansa diplomației,
vizand „cereasca ascensiune” spre supremele
izvoâre, îmboldiț însă, recunoşțea, de „dracul
creației”. Masca placidițații, ochiul apațic
înselau; omul se dovedea si combațiv,
mobilizandu-se ofensiv sau, dimpoțriva,
repliindu-se în rețrageri țacțice, voițe si, mai
ales, nevoițe.
*
Pențru a-l cunoasțe pe omul secret,
invițația de a-i cerceța memorialisțica esțe
bine-venița si, parțial, lamurițoare. Daca
Hronicul şi cântecul vârstelor (1965) sonda
memoria afecțiva, „organizand” amințirile din
„anii de ucenicie”, Luntreâ lui Câron (1990, țexț
nefinisaț, țițlu daț de edițori, folosind o
dacțilograma ampuțața) a fosț o surpriza care a
ențuziasmaț si a deziluzionaț, deopoțriva.
Asțepțaț cu firesc ințeres dupa ce, în Revistâ de
Istorie şi Teorie literâră (nr. 5-2, 3-4 / 1989),
aparusera cațeva capițole, romanul blagian
cunosțea ediția ințegrala, dupa manuscrisul aflaț
la BCU, abia în 1998. Înițial, el purța țițlul Robie
pământeână, robie cereâscă şi fusese
dactilografiat de Elena Daniello. Ambele volume
țin de proza memorialisțica, revalorizand
nosțalgic țrecuțul, cițiț, averțiza însusi Blaga, „în
palma de poeț”. Îesind, asadar, „din fagasul
realului”, cum observase Î. Oprisan. Hronicul,
boțezaț Amintiri, ne țransporța, cu euforie
națurisța, înțr-o varsța arhaica, deslusind
âbsenţâ cuvântului (fabuloasă) şi apoi înfiinţarea
grâiului, ca semn premonițoriu, înțr-un țimp de
„violența curiozițațe ințelecțuala”. Șunț anii
formarii, încaț Hronicul puțea fi cițiț ca un
„roman dens”, „un fel de
auțobiografie” (recunosțea Blaga), dar, mai cu
seama, ca o încercare (se desțainuia, în 1946,
înțr-o episțola, Melaniei Livada) de a-si însusi
„acesț mesțesug al prozei lițerare”. Luntreâ lui
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Câron, ca „roman” țainuiț, țesțamențar, pe
suporț auțobiografic, puțea fi, ca „ampla
proiecție narațiva” (cf. M. Zaciu), țocmai ravnița
demonsțrație epica. O prima redacțare dața din
1951-1953, urmața de o versiune augmențața
(1956-1958), suporțand, crede Marian Popa,
„aranjamențul” edițorilor, vadind, cu
molcomeala sadoveniana, o auțobiografie
mascața si un anțicomunism naiv. Dincolo de
sențimențalismul excesiv si „defecțul sțilisțic”,
incriminațe de N. Manolescu, acesț poem epic,
cu sțravezii codificari onomasțice, narand – în
vremuri țragice – o dubla povesțe de dragosțe,
sufera, țocmai, de o flagranța inadecvare. Poațe
fi înțeles ca un „exercițiu de supraviețuire”, cum
opina C. Ungureanu sau, exageraț, ca „o
calificare fara iluzii a sițuației”, dupa Alex
Șțefanescu, poețul (impersonal) înțelegand
momențul isțoric (desfasurarea „reliefurilor”) si
scruțand lucid epoca. Or, Blaga, cazand în
eseism, indigesț pe largi porțiuni, narcisisț,
ceremonios, romanțios, ațins de vraja eroțica,
dorițor de excursii, plin de elanuri țineresți, se
rețrage din epoca; aici dezamagesțe, uița de
dramațicele evenimențe ale țimpului. Ceea ce
puțea fi o depoziție cuțremurațoare, ca
literâtură de sertâr, devine, în țravesți, „o poezie
povesțița”, edulcorața. E drepț, promițandu-i lui
Ocțav Șuluțiu un asțepțaț roman, amanaț sub
presiunea agendei, Blaga vorbea de o proza „în
formula țeațrului meu”, adica de un reâlism
mitic (organic). Orgoliul blagian excludea, se
vede, o posibila „inapțițudine” pențru romanesc,
Mircea Tomus amințind de „realițațea de
subsțraț”, ca mițologie explicița. Îar Z. Carlugea
invoca „subsțrucția mițologica” a operei
blagiene. În anii în care, în semiclandesținițațe,
Blaga țrudea la acesț roman confesiv, de
anvergura țoțalizanța, evenimențele se
precipițau, anunțand, dupa țicalosia țarguielilor
de la Yalța, crucificarea Romaniei; adica
pecinginea unei ideologii de imporț
(soviețizarea), urmand „scripțura sțalinisța”. Și,
apasaț de o „țrisțețe isțorica”, Blaga ne
încredința o „confesiune despovarațoare”, care
i-ar fi puțuț confirma, în ipoțeza publicarii
32
EXEGEZA BLAGIANĂ
prompțe, „disidențele” (v. Achim Mihu, inițial în
Românul, 55-17 marție 1991). Fiindca lițerațura
devenise un insțrumenț de propaganda si, în
acel „climaț sulfuros”, ravasiț de drame,
misțificari, epurari, oporțunisme si alinieri,
reâcţionârul Blaga, refuzând corul
propagandisțic, se pasțra „cu greu”, noța
Bogdan Crețu, înțr-o „marginalițațe ea însasi
subversiva”. Toțusi, erau anii unor „reusițe
reveniri”, consțața, în 1970, Marin Preda (fara a
menționa, în pomelnicul sau, si numele lui
Blaga), blamand „sțihia” spiritului primâr
âgresiv, perioadă în care, „țimp de un deceniu”
(subl. n) valorile spirițului erau supuse unui „țir
neslabiț”. Dar impunand sințagma obsedântului
deceniu, ințrață rapid, deformanț în folclorul
crițic, Preda nu avea în vedere țragediile epocii,
ci respingea ideea / țeza hiâtus-ului din anii ’50;
prozațorul nu puțea fi de acord cu exilarea
lițerațurii revoluționare „în afara lițerațurii”,
combațand imobilismul estetic. Mai ales ca în
acei ani s-au formaț viițorii scriițori presțigiosi
si au aparuț opere solide, de referința. Încaț,
conchide Marin Preda, „ideea unui hiațus
subînțelege mai degraba o idee polițica”,
romancierul, încrezațor în „fațalițațea relației”,
vesțejind maladia evazionismului. Convins ca
literâturâ ângâjâtă oglindea, firesc, deziderațele
polițice ale vremii. Daca, ațunci, raționeaza
Preda, ele „ințrau în opera prin presiunea unui
mode agresive”, nu înseamna ca ar fi fosț mai
puțin adevarațe.
Adevarul epocii, livraț – pe jumațațe – în
asa-zisa prozâ de curâj, înțreținand – ca moda
lițerara, dupa anii ’65 – o verițabila epidemie
romanesca, razbațe, surdinizaț, si din romanul
blagian. Cel care spera înțr-un miracol clujean,
convins ca țara îl cheama la „cuib”, alcațuind,
împreuna cu Basil („Baiazid”) Munțeanu si V.
Bancila, o tripletâ de âur, înțelege, însa, ca „vine
prapadul”, ca „lozinca va lua locul Consțiinței”.
Refugiaț la Capalna se rețrage, sub presiunea
timpului-câscâdă, înțr-o lume ficționala,
dezvolțand o imaginație arcadiana, conțrapusa
mațerialismului isțoric (ca „psihanaliza a
foamei”). Cu aer țesțamențar, în ambalaj
EXEGEZA BLAGIANĂ
ficțional, forțand (pe formula țeațrului)
„fabulosul supersțițios”, proiecțul sau romanesc
(neîncheiaț) ține de memorialisțica. Parea un
manuscris fara viițor, cațegoric nepublicabil
înaințe de 1989, dezamagițor esțețic, dar avand
un urias „meriț moral”, Blaga disțribuind
„accențele biografice” si alțor personaje, cum
observa Șerban Axințe. „Un nou țimp începea”,
anunța prozațorul în frazele inaugurale, înțr-un
„vazduh de apocalips” si înțr-o pațrie „la
rascruce”. Un începuț de primavara si de hâos,
cu ocuparea „spornica” a țarii, cand razboiul
devenise „palpabil”. În noua oranduire „ce se
înjgheba”, defileaza personaje recognoscibile.
Înțr-o țopografie reala, fie la Alba, la Bâtyâneum
(un „buzunar de provincie”, „oras corciț” ețc.),
fie în alțe locuri, Blaga, demoralizaț, culțiva
onomasțic „principiul țravesți-ului”, fiind „un fel
de Iânus bifrons”, langa arheologul Daicu,
Șimion Barda, Pețru Grosu, Consțanț Mironescu
si ațația alții, lesne deconspirabili. El admițe
doar dictâturâ cons tiintei, îsi apara liberțațea
ințerioara, chemaț, de pilda, la sediul Parțidului,
acolo unde poposise țovarasul Mironescu (alias
Miron Consțanținescu), dorițor sa-i afle
„nemulțumirile” (corecțabile, firesțe, în
viziunea liderului comunisț). Daca personajul-
narațor, Axențe Creanga (poețul), prins în
valmasagul evenimențelor, vorbesțe despre
rețrageri cu rost, creația anunțand „samanța
unei limbi”, iar vesțalele proțejand „focul
poeziei”, Leonțe Pațrascu (filosoful), sfarsind în
Rîpile Rosii, geâmânul fictiv, încredințeaza
paginilor mituri visâte, „nascociri
mețafizice” („ținand loc de lume si țaina”).
Gandurile lui Leonțe, cu „faima de gandițor”,
închipuie, pe coordonațe abisale, o isțorie a
spirițului romanesc, imersiuni împarțasițe,
noțațe consțiincios de Ana Rares (Minciunile lui
Dumnezeu), după cum, încercând a se iniţia în
„noua profeție”, filosoful cercețeaza brosurile
marxizanțe, pențru mulți orgânul Adevârului,
dorițor sa afle „ce ne asțeapța”. Acesț
mâximâlism retoric, plus deficitul epic l-au
deranjaț pe Alex Șțefanescu, crițicul vazand în
Axențe, cel cu „faima de poeț”, un „personaj de
opereța”.
33
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Prelucrarea biograficului se susține si
prin isțoriile amoroase depanațe, opacizand
„condițiile exțerioare”, aducand la rampa doua
figuri feminine: Ana, „visul frumos” pențru
Axențe, o femeie edenica, o Afrodița uraniana,
venind dințr-o „casnicie domoala” cu
profesorul Rares, respecțiv Ocțavia cea
luciferica, la hanul brodnicilor de la Parțosi, o
preoțeasa senzuala, înțruchipand ursitâ
demonică, sfârşind în „pațul Muresului”. Daca
Ana esțe poezie, Ocțavia țrezesțe „furțuna calda
a sangelui”, în țransa lirico-dansanța, asțepțand
„vocabula de foc”. Langa popa-faun Vasile-
Caron, Ocțavia Olțeanu (alias Eugenia
Muresanu) e încercața de un „pațrioțism
hormonal”, ețalandu-si darurile poețice si cele
țrupesți; asisțam, de fapț, în acesț „freamaț
dosțoievskian de lumini si umbre”, la „o
decadere a semnificațiilor” pe malul Muresului,
popa Caron nemaițrecand suflețe. Înaccesibila
Ana, în schimb, cu fugile ei repețațe si vraja-i
imponderabila, esțe o fapțura de lumina,
provocand existentâ creâtoâre. Gandurile lui
Leonțe, încredințațe Anei, erau „o seama de
mețafizici” cu alura mițica, desfasurațe pe
porțațivele unei Îsțorii absențe (care „ar fi puțuț
fi”). Pențru Axențe, „minunica” era chiar izvorul
vieții si o excursie varațica la Campul
Frumoasei nasțe plasmuiri poețice, dezvaluind,
cu învaluiri de obsesie, țaina ființei. Erup sțihuri
gața sa se închege, țrezind sențimențul
frumuseții, durand – prin schimbul episțolar –
un pod âeriân. Încâț poețul şi muza lui, ca
„Afrodița cereasca”, urcand spre Șarmisegețuza,
însoțiți de canțecul privighețorilor „cu lacrimi
în gațlej”, îsi ofera, simbolic, mițologizand
narcisisț, ascensiunea „spre supremele
izvoare” / „secrețele țipare”.
Vadind sțangacii de poeț, propunand
analogii mițice, Luntreâ lui Câron, manuscris
dezvaluiț – fragmențar – prudenț în conțexț
țoțalițar – de Dorli Blaga în Mânuscriptum (v.
Chemâreâ lupilor, nr. 1/1975; nr. 2/1975)
ramane „o auțobiografie țravesțița, prelungițaîn
ficțiune” (cf. George Gana). Cițița ca epicâ mixtâ,
îngemanand reflexele biografice cu ficționalul
hierațic, Luntreâ lui Câron a primiț calificative
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
EXEGEZA BLAGIANĂ

ciudațe, în conflicț: „reporțaj isțoric” în

ochii lui Breban, „lițerațura poțențiala”
(dupa C. Ungureanu) sau „marele succes al
resțițuirilor posțdecembrisțe”, cum scria
Îonel Boța, reabilițanț (?) pențru Blaga.
Voluminosul dosar al recuperarii lui Blaga,
pregațind „reconsiderarea”, include, în
țimpul vieții, un sir de inițiațive rațațe,
țergiversațe, însoțind, în anii țerminali, si
cedarile sale (arțicole comandațe), fara
consecințe specțaculoase si fara a îndulci
țrațamențul organelor. Asțfel de țexțe
angajanțe, cu reacții dezaprobațoare din
exil, ar confirma, dupa Eugen Negrici,
„esuarea poețului pe țarmul țrisț al
compromisului”. Abia dupa dispariția lui
Blaga începe „germinarea mițului”, Foțo: Crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru la
descoperiț euforic ca poeț, îmbalsamaț în Fesțivalul național de poezie „Nicolae Labis”, ediția
XLV, 28 sepțembrie 2019, în calițațe de membru al
superlațive, opera filosofica rezervandu-si, juriului.
în conținuare, un desțin ingraț. Or, aflaț la
„incidența unor evocari”, exegeții
slalomand fesțivisț prințre „meandrele
adevarului”, Blaga, supus valorificarii
crițice, n-ar țrebui sa aiba „alț judecațor
decaț adevarul”, conchidea Achim Mihu
(10, 225). Observam, însa, excluzand
reacțiile dogmațice, îngusț-marxisțe, ca
doar în segmențul ințerbelic opera blagiana
a fosț supusa, cu adevaraț, unor dezbațeri
crițice, sțarnind polemici de ecou. Redus la
țacere dupa insțaurarea comunismului,
Blaga s-a repliaț înțr-o poziție defensiva,
doar Memoriul adresaț C.C. al PMR, ca
raspuns în urma infamului ațac beniucian,
semnifica o iesire din „muțenie”.

Foțo: Adrian Dinu Rachieru la lansarea

romanului Amiâzâ nevindecâtâ al scriițoarei
Veronica Balaj. De la dreapța la sțanga: Veronica
Balaj, crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru, prof.
univ. dr. Dan V. Poenaru si crițicul lițerar Cornel
Ungureanu.

34
EXEGEZA BLAGIANĂ
IDEI ȘI STRUCTURI DE IDEI
ÎN ARHITECTURA SISTEMULUI FILOSOFIC AL LUI LUCIAN BLAGA
Forma definițiva a sisțemului filosofic al
lui Lucian Blaga o consțițuie cele pațru țrilogii:
„Trilogia cunoasțerii”, „Trilogia culțurii”,
„Trilogia valorilor” si „Trilogia cosmologica” –
ale caror sțrucțuri au fosț sțabilițe definițiv de
gandițor prin țesțamențul sau edițorial din 25
augusț 1959. Înfluențele asupra înțregului vin pe
filiera filosofiei occidențale (mai ales a celei
germane), cea formala, în mod cerț dinspre
Îmmanuel Kanț, auțorul bine-cunoscuței țrilogii
crițicisțe, iar cele culțurale, dinspre Goețhe,
Niețzsche, Gehlen, Jung, Șpengler, Frobenius,
Riegl, Chamberlain s.a. Înțervine însa ceva în
legațura cu cele pațru discipline care alcațuiesc
sțrucțura de ansamblu a sisțemului – acesțea,
dincolo de abordarea lor țradiționalisța, sunț
ajusțațe si modernizațe vizibil, asțfel încaț pe
baza acesțora sunț expuse, în chip nuanțaț si
personalizaț: țeoria cunoasțerii (gnoseologia),
țeoria culțurii, țeoria valorilor (axiologia) si
țeoria cosmologica – țoațe cu rosțuri bine
dețerminațe în încercarile insului uman de
revelare a Misțerelor Lumii. Îar ca o
esențializare a acesțor țeorii puțem afirma ca
filosofia lui Blaga are în cențrul ei nuclear pațru
noțiuni fundamențale: Omul, Lumea si Misțerele
ei, pesțe care guverneaza însusi Marele Anonim
– țoațe acesțea fiind legațe înțre ele,
„ințerconecțațe” si „racordațe” (cum s-ar spune
în limbajul acțual) la consțiențul si inconsțiențul
uman, țocmai prin țesațura de nervuri a creației
culțurale – la care ne vom referi mai pe larg în
conținuarea demersului nosțru, supunand
analizei carțile țrilogiei consacrațe acesțui
domeniu, si anume: Orizont s i stil, Spâţiul
mioritic şi Genezâ metâforei şi sensul culturii.
* consțiențului
În Orizont s i stil (1936) – prima carțe
* Cercetător ştiinţific gr. I dr. la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei
Române, Bucureşti; cadru didactic titular la Facultatea de Ştiinţe şi Litere a UMFST Târgu-Mureş
35
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Prof. univ. dr. Eugeniu NISTOR*
din „Trilogia culțurii” – Lucian Blaga îsi
configureaza, cu desțula precizie, liniile de forța
ale țeoriei sale culțurale: mâtriceâ stilisticâ.
Toțodața, el îsi declara preferința pențru mețoda
morfologica, pe care o analizeaza însa crițic,
recuzand ațaț țeoriile lui Freud, caț si cele ale lui
Jung, anunțand ca îsi va sțrucțura ideile în cadrul
unei noi discipline filosofice: noologiâ âbisâlâ –
exțrasa din psihologia inconsțiențului (inițial, în
ediția princeps, disciplina era numița chiar asa:
psihologiâ âbisâlă!), în cadrul căreia relaţia
dințre consțienț si inconsțienț va fi foarțe bine
explicața prin ințermediul unui țermen
operațional denumiț procesul personântei.
Filosoful considera ca chesțiunea inconsțiențului
esțe una care amprențeaza profund consțiința
umana, fiind la fel de semnificațiva ca si aceea a
facțorului energie din fenomenele fizice,
anțicipand asțfel ca elemențele, vecțorii si
facțorii din procesele psihice vor dobandi o
imporțanța țoț mai mare în cercețarile moderne
de psihologie, de psihanaliza si de
parapsihologie.
Învenția lui Blaga consța înțr-o reluare si
reformare a cațegoriilor filosofice si chiar de
înzesțrare a acesțora cu un alț rol explicațiv.
Asțfel el dubleaza cațegoriile kanțiene si le
redimensioneaza în cadrul unor consțrucții
țeorețice exțrem de bine personalizațe sub
aspecț țerminologic-lingvisțic si de conținuț. Asa
se face ca spâtiul, timpul, cântitâteâ, câlitâteâ,
relâţiâ ețc. acţionează, conform schemei
mâtriciâle a lui Lucian Blaga în dublețe
cațegoriale: cațegoria spațiala a consțiențului
avand alațuri cațegoria spațiala a
inconsțiențului, iar cațegoria țemporala a
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
avand alațurața cațegoria țemporala a
inconsțiențului. Pe de alța parțe cațegoria
spațiului, filțrața prin inconsțienț, esțe vazuța
prin perspecțiva unui profund sentiment
spâţiâl (aşa-zisa nostâlgie orizonticâ) si prin
insțițuirea unor simboluri spațiale (ca si
Oswald Șpengler, auțorul monumențalei opere
Declinul Occidentului). Dar şi cațegoria
țemporala, din perspecțiva inconsțiențului, esțe
si ea nuanțața: prezențul esțe timpul-fluviu,
țrecuțul esțe timpul-câscâdă, viițorul esțe
timpul-hâvuz. Îar cum spaţiul şi țimpul sunț
învesțițe cu vâlori, filosoful îi spune acesțui
proces de valorizare âccent âxiologic, care
poațe fi: âfirmâtiv (de recunoaşțere a valorilor)
sau negâtiv (de respingere a non-valorilor). O
alța cațegorie plina de semnificații a
inconsțiențului esțe âtitudineâ fâtâ de destin,
prin care se exprima opțiunea umana
(individuala si colecțiva) pențru țrei
posibilițați: ânâbâsicâ (de înaințare în orizonț,
specifica europeanului), câtâbâsicâ (de
rețragere din orizonț, specifica indianului si
egipțeanului) si neutrâ (echivalența sțarii pe
loc, specifica ețiopianului). Aci observam
influența ideilor ețnologilor germani Frobenius
si Riegl. În sfarsiț, ulțima cațegorie de forța a
mațricei sțilisțice blagiene esțe nâzuintâ
formâtivă, cu țendinţa ei de sțrucțurare a
imaginii lucrurilor înțr-o variație formala, în
funcție de un orizonț sau alțul, de o epoca sau
alța, de o individualițațe sau alța, gandițorul
disțingand țrei moduri de manifesțare: modul
tipizânt (specific culțurii grecilor anțici), modul
individuâlizânt (specific popoarelor germanice
si religiei proțesțanțe) si modul stihiâl (ca în
arța egipțeana sau în picțura si arța bizanțina).
În Spâtiul mioritic (1936) unele idei si
arțiculații ale mâtricei stilistice îsi vadesc
valabilițațea funcționala, aceasța fiind aplicața
la culțura romaneasca. Asțfel plâiul mioritic
ondulât, cu succesiunea lui infinița de deal si
vale, prezenț si în rezonanțele doinelor si
baladelor noasțre, sțrecuraț în decursul
veacurilor si mileniilor în inconsțiențul
individual si colecțiv, ar fi prima dințre
cațegoriile abisale ale suflețului auțohțon.
36
EXEGEZA BLAGIANĂ
Acesțeia i se mai adauga sentimentul destinului
care, în țerminologia lui Blaga, ar fi reprezențaț
de o înaințare în sens ânâbâsic, dar cu o anume
specificițațe: de vesnic suis si coboras, pasțrand
cu îndarațnicie, în adancurile subconsțiențului,
relieful ondulaț al plaiului si al vaii. Înfluențaț
de locul sau de obarsie, inconsțiențul individual
si colecțiv al romanului ajunge sa țransforme
peisajul înțr-o obsesiva nostâlgie orizonticâ,
care se manifesța apoi cu înțreaga ei
încarcațura de duiosie, oriunde s-ar afla pe
globul țeresțru. Aceasța misțerioasa comuniune
cu plaiul si cu sțramosii lui care dorm sub plai
are semnificații țoțemice, mai ales în asocierea
pe care omul miorițic o face înțre moarțe si
exțazul nunțial, reflecțațe de versurile din
Mioriţâ, impresionanțe prin sențimențul complex
al „fațumului”. Problema orizontului temporâl
esțe foarțe vag amințița de filosof: el susține ca
suflețul miorițic s-a încapațanaț, vreme de
secole, sa boicoțeze isțoria si sa țraiasca rețras,
în cochilia de scoica a unei vieți anisțorice, o
exisțența de țip organic. Esțe aici o încarcațura
plina de misțer a modului onțologic adopțaț de
o înțreaga ețnie, pe țimp neprecizaț. Filosoful
numesțe acesț mod „boicoț” al isțoriei, si nu
alțfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea
acesțui mod de exisțența nuanțeaza în alț sens
(pana la deformare) țeoria blagiana.
Gandițorul din Lancram a arațaț, cu
limpezime, ca romanul si-a prețuiț si chiar
divinizaț orizonțul spațial miorițic si ca a
preferaț, adesea, sa se rețraga din isțorie, adica
s-o boicoțeze – prin urmare, nu ne esțe greu sa
consțațam âccentul âxiologic pozitiv pus pe
câdrul spâţiâl, şi cel negațiv, pus pe câdrul
temporâl, care l-a îndemnaț la o viața
„anisțorica”, de țip organic. Orgânicul esțe, în
concepția lui Blaga, o cațegorie noua a
spirițualițații romanesți, vizibila ațaț în sțilul
arhițecțural si modul de asezare a caselor, caț si
în mețrica poeziei populare si, mai ales, în
manifesțarile spirițualițații cresține orțodoxe.
Înțr-o analiza comparațiva a
spirițualițaților cresține (cațolica, evanghelica
si orțodoxa), filosoful insisța pe caracțerul
bipolar al acesțora, oriențarea lor fiind ațaț
EXEGEZA BLAGIANĂ
spre țranscendenț, caț si spre vremelnicie, cu
noțele de parțicularițațe ale fiecareia, subliniind
însa ca diferențierile sunț mai curand de națura
sțilisțica decaț ideațica. Asțfel, lâ câtolici
țranscendența ramane inaccesibila, iar
cațegoriile vremelniciei sunț marcațe de
insțițuția bisericii, „ca sțaț al lui Dumnezeu pe
pamanț”, si nazuința de puțere cezarica; lâ
protestânţi avem aceeaşi viziune asupra
țranscendențului, dar pluseaza cațegoriile
liberțații individuale; în țimp ce lâ ortodocs i
bipolarițațea esțe dața de pendularea conținua a
spirițului înțre țranscendența inaccesibila si
cațegoriile vremelnice ale organicului, „vazuțe”
parca prin lențilele ochelarilor purțați de
morfologisți. Exemplele oferițe de Blaga sunț
mulțiple, deoarece el înțrezaresțe aici un larg
pervâz deschis cățre înțreaga spirițualițațe
orțodoxa balcanica si rasarițeana. Cele țrei
țipologii religioase sunț diferențiațe înțre ele
prințr-un înțreg evanțai de facțori, precum:
concepțiile despre biserica, concepțiile despre
națiune, diferențieri dațorațe formelor de
graiuri, unghiului culțural, misionarismului,
prozelițismului, magiei, concepțelor despre
salvare, țipurilor umane si modurilor cum cele
țrei biserici îsi desfasoara rițualurile. Însa
trânscendentul câre coboâră consțițuie, în
gandirea blagiana, al doilea pol al spirițualițații
cresține, în raporț cu care diferențele de viziune
sunț dațorațe unei cațegorii sțilisțice, ținand, de
aceasța dața, de arhițecțura religioasa a Agiei
Șofia din Consțanținopole; asțfel esțe anunțața
cea mai imporțanța cațegorie a orțodoxismului –
orientâreâ sofiânică – care, prin apel la filosofia
greaca (sophiâ = înțelepciune), capața sensul
mai larg de înțelepciune divina, cu rol
ințermediar înțre Dumnezeu si lume (conform
concepțiilor lui Dionisie Areopagițul, Florenski
si Bulgakov). În Mioritâ sofianicul țransfigureaza
națura care devine „biserica”, iar moarțea
miorițica, un acț sacramențal cu a „lumii
mireasa”. Pențru argumențarea ideilor sale,
filosoful recurge la unele viziuni sofianice,
depisțațe în mițologia noasțra auțohțona, înțre
care: „pamanțul țransparenț”, „graul crisțologic”,
37
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
„slujba vanțului”, „cerul megies” ețc., specificand
însa ca acesțea au fosț asimilațe, în țimp, din
culțura alțor popoare.
Năzuinţâ formâtivă a suflețului
romanesc si-a declinaț demulț – susține Lucian
Blaga – preferința pențru moțivele geomețrice si
sțihiale, ce se vadesc mai ales în ornâmenticâ
ârtei populâre (cosțume, incizii pe unelțe, porţi de
lemn si pridvoare, pe vase de luț ețc.), țoațe fiind
decorațe cu moțive specifice si alțor popoare
europene sau balcanice. Dar mațricea sțilisțica
auțohțona nu ar fi compleța daca i-ar lipsi
drâgosteâ pentru pitoresc şi podoâbă, iar – cand
se refera la arhițecțura religioasa – nu s-ar
lamuri rosțul frescelor care conțribuie la
accențuarea impresiei de conțopire a națurii cu
zidurile bisericilor, lasand asțfel ca revelația
divina sa se reverse nesțavilița si în afara
acesțora, pesțe gradini si campuri, pesțe
cranguri si pesțe paduri.
Cătrinţâ, broboâdâ, pălăriâ, ţundrâ
ciobăneâscă, pieptârul, şerpârul, cămâşâ,
credinţele mâgice (femeile spre a fi frumoase
țrebuie sa se spele în apele din care se adapa
curcubeul, boabele de mazare varsațe pe jos,
vazuțe ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele
arse care se „razbuna” si îsi depun, noapțea,
frunzele în geamuri, Abel vazuț în luna cu capul
sparț suspendaț pesțe un ciubar ețc.), sfâtos eniâ
proverbelor – țoațe sunț expresii ale
pițorescului, izvorand din adancurile unui bogaț
subsțraț mețafizic; liricâ populârâ româneâscâ –
cu încarcațura ei, nici prea grea, nici prea usoara
a dorului, analizaț în diversele lui iposțaze,
mergand de la dragosțea pențru ființa iubița
pana la exprimarea țrisțeții si urațului în doine
si bocețe de jale – se alimențeaza si ea din
acelasi fond misțerios conțribuind, fara îndoiala,
la nuanțarea sțilisțica. Dar aceasța țendința de a
insufla țuțuror dețerminanțelor acțive o
anumița „surdinizare” esțe o alța țrasațura
reprezențațiva a duhului romanesc, si anume:
discreţiâ.
Descriind îndelungața conviețuire în
națura salbațica a sțramosilor nosțri, exisțența
lor fiind aproape ațemporala, în cochiliile izolațe
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
asezarilor de pe vaile lațuralnice ale raurilor,
din munți si paduri, filosoful vede, pe buna
drepțațe, țocmai în acesț mod de înțelegere a
lumii, anisțoric, consțițuindu-se mațricea
sțilisțica a pre-romanismului. Dar, boicoțand
isțoria, romanii s-au boicoțaț pe ei însisi,
înțreaga lor exisțența cazand sub semnul
câtegoriilor orgânicului, care nu permiț decâț
afirmarea unor manifesțari culțurale de nivel
minor.
Șțapanirea vremelnica a spațiului
geografic al vechii Dacii imperiale, dupa
rețragerea aureliana, de cațre unele seminții
barbare, ca si zadarnicirea consolidarii
cnezațelor si voievodațelor romanesți de cațre
navalirile ulțimelor popoare migrațoare
(ungurii, pecenegii si cumanii) si mulțe alțe
împrejurari vițrege ale isțoriei, au facuț ca
populația auțohțona, desi bine configurața
ețnic, țraind în frațiețațe cu mediul geografic
(cu plaiul si codrul), sa-si fixeze în inconsțienț
un orizonț propriu, marcaț de un sentiment âl
destinului, conţinând un ciudaț amesțec de
pasivițațe si fațalițațe. Doar un momenț isțoric
a reusiț sa scoața mațricea sțilisțica auțohțona
din somnul ei secular si sa izbucneasca în
eflorescența unui renascențism auțohțon –
domnia lui Șțefan Cel Mare –, cand se afirma
sțilul arhițecțonic al bisericilor din nordul
Moldovei, cand se cizeleaza limba, îndeosebi
prin slovenirile din cancelariile voievodale si
lețopisețele cronicarilor, iar poezia si canțecul
popular sunț nelipsițe din viața coțidiana a
basținasilor. Dar, din pacațe, se rațeaza din nou
sansa parțiciparii la isțorie, iar dorul nosțru de
sincronizare se frange repede sub amenințarea
expansiunii țurcesți si a reformei religioase din
Ardeal, cand sațe înțregi, refuzand accepțarea
unor „forme fara fond”, se rețrag din nou înțr-o
viața de țip anisțoric, adapandu-se iarasi,
veacuri la rand, din izvoarele fondului anonim,
din care sunț scoase, uneori, în lumina
splendide creații culțurale.
Abordand problema împrumuțurilor
noasțre spirițuale, de mulțe ori facuțe fara
discernamanț, Lucian Blaga apreciaza, în mod
jusț, ca nu se poațe țrece pesțe influenţâ
EXEGEZA BLAGIANĂ
modelâtoâre â culturii frânceze (de sesizaț la
Grigore Alexandrescu, D. Bolințineanu, Vasile
Alecsandri, Al. Macedonski) si pesțe influenţâ
câtâlitică â culturii germâne (vizibilă în
acțivițațea lui Gheorghe Lazar, Mihail
Kogalniceanu, Tițu Maiorescu, Mihai Eminescu,
George Cosbuc s. a.), subliniind rolul imporțanț,
îndeosebi al acesțeia din urma, în apariția unor
opere de mare originalițațe, asa precum aceea
a lui Eminescu, în care filosoful depisțeaza
unele elemențe de baza ale mațricei sțilisțice
romanesți (orizonțurile spațial-țemporale,
dețerminanța sofianica, aspirația spre pițoresc,
idealul barbațesc al haiducului si al țanarului
voievod ețc.).
În ulțimul volum al „Trilogiei culțurii”,
Genezâ metâforei şi sensul culturii (1937),
Lucian Blaga largesțe considerabil cadrul
mețafizic de desfasurare al țeoriei sale
culțurale, avansand concepțul metâforismului,
ca mod specific de manifesțare în onțologia
umana. Poțriviț acesțui concepț, genezâ
metâforei, care coincide cu geneza omului în
spațiul țeresțru, țrebuie cauțața în nepuțința
acesțuia de a descrie un lucru sau un fapț pana
la capaț, dațe fiind limițele îngusțe ale
vocabularului. Metâforâ esțe – accențueaza
Blaga – âtemporâlă, anțerioara isțoriei,
reprezențand țocmai „diferența specifica”
dințre ființa umana si animal. Asadar, mețafora
esțe substântâ oricarei creații culțurale, iar
filosoful consțața exisțența a doua țipuri de
mețafore: 1. metâfore plâsticizânte si 2.
metâfore revelâtorii. Primul țip de mețafore,
metâforele plâsticizânte, se produc prin
apropierea de fapțe asemanațoare, aparținand
de sfera lumii dațe, imaginațe sau gandițe, prin
țransferul unui țermen (care exprima un fapț)
asupra alțui țermen, facuț cu scopul de a
plasțiciza una din cele doua expresii; asadar,
acesțea nu îmbogațesc conținuțul ca ațare al
fapțului, dar, prin ințenție, vor sa redea
„carnația concreța” a fapțului relațaț, pe care
cuvințele cu descripție obisnuița nu au
capacițațea expresiva s-o faca. În ceea ce
privesțe metâforele revelâtorii – acesțea sunț
cele care cauța sa releve un misțer, ele rezulța
38
EXEGEZA BLAGIANĂ
„din exisțența în orizonțul misțerului si al
relevarii”, fiind „înțaile simpțome ale acesțui
mod specific de exisțența.” Dar filosoful explica
apoi ca nu doar mețaforele poț duce la
revelarea misțerelor si ca exisța si alțe
posibilițați ce poț fi anțrenațe în acesțe
inițiațive țemerare, înțre care si mițurile poț
consțițui poțențiale mijloace de cunoasțere a
misțerelor lumii, iar în cadrul acesțora, conform
spirițului sau simețric, disținge doua grupe –
miturile semnificâtive şi miturile trâns-
semnificâtive – explicand apoi modul lor specific
de acțiune: mițurile semnificațive reveleaza
semnificații care poț avea si un echivalenț logic,
în țimp ce mițurile țrans-semnificațive încearca
sa releve fara a ține conț
de „echivalențul
logic”.Filosoful susține cu
fermițațe ca se sițueaza pe
poziții conțrare fața de
auțorii occidențali ai
țeoriilor morfologice în
care culțura era
considerața a fi doar un
organism viu, deoarece,
susține el, culțura nu poațe
fi similara organismelor vii
si, prin urmare, nici nu
poațe avea „varsțe” ca
acesțea (nasțere, cresțere,
înflorire, rodire, îmbațranire si moarțe). În
acesț conțexț nu-i scapa țirului crițic al
gandițorului roman nici țeoria biologizanța a lui
Arnold Gehlen, care redusese culțura la un
„proces de compensare a inadapțarii biologice a
omului”, arațand ca aceasța esțe mulț mai mulț
decaț ațaț, ea fiind chiar conditiâ noâstrâ
ontologică, răspunzând necesițăţii umane
conținue de revelare a misțerelor prin acțe de
creație. Concepția blagiana esțe exțrem de
originala: nefiind un organism auțonom, culțura
nu poațe avea varsțe si, evențual, creația
culțurala poațe fi produsa ațaț „prin prisma
sțrucțurilor” copilaresți, caț si a celor mațure
ale omului, asțfel încaț nivelul minor sau major
al unei culțuri poarța exclusiv pecețea acesțora:
cand un creațor mațur creeaza din perspecțiva
39
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
sțrucțurilor copilariei, a naivițații, el produce
culțura minora, iar cand un copil creeaza din
perspecțiva sțrucțurilor auțonome ale
mațurițații, el produce culțura majora. El
disținge, asadar, doua țipuri de culțuri: o
cultură minoră şi o cultură mâjoră, fără a se
exprima în țermeni „coborațori” despre primul
țip de culțura. Punandu-si în valoare teoriâ
vârstelor âdoptive, Blaga încearcă să ne
convinga aici de valabilițațea ei, în condițiile în
care mațricea sțilisțica poațe fi considerața
origine ațaț a culțurii minore, caț si a celei
majore, trecereâ (si nu salțul) de la minor la
major realizandu-se prin încețarea unei
colecțivițați, la un momenț daț, de a mai crea
prin prisma sțrucțurilor
copilariei, adopțand
„ordinea ațițudinilor
spirițuale si a varsțelor
reale”.
Din cele analizațe
rezulța ca de fapț creația
culțurala are, în mod clar,
ațribuțe mețaforice, dar ea
prezința si ințenții
revelațorii si poseda o
pecețe sțilisțica proprie –
însa, cu ațaț mai mulț, ea
țrebuie țrațața disțincț fața
de ceea ce în gandirea
primei jumațați a veacului douazeci a suscițaț
ațațea dispuțe si dezbațeri, si anume: ântinomiâ
cultură-civilizâţie. Filosoful consțață că
popoarele Europei fiind aflațe sub înraurirea
culțurii germane, „disociaza feluriț” țermenii
celor doua acțivițați creațoare ale omului; asțfel,
el disținge înțre diverse țeorii si ațițudini,
sțaruind asupra țeoriei isțoricului englez
Husțon Șț. Chamberlain, care asociaza creațiile
spirițului cu domeniile mețafizicii, religiei si
arței, iar civilizația, cu ansamblul bunurilor si
randuielilor reprezențand viața mațeriala a
omenirii, sțiința ocupand „o poziție
ințermediara”. În gandirea lui Oswald Șpengler,
filosoful roman observa ca cele doua domenii
au „un caracțer de fâtâlâ succesiune, în sensul în
care „civilizația ar reprezența faza iernațica a
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
unei culțuri, adica ulțima bațranețe”. Îar în ceea
ce privesțe râportul culturâ-civilizâţie filosoful
consțațaconsțața deosebiri de națura onțologica:
în țimp ce „culțura raspunde exisțenței înțru
auțoconservare”, în schimb civilizația ar
raspunde nevoii de „auțoconservare si
securițațe”.
Înțr-un sțudiu consacraț „aspecțelor
fundamențale ale creației culțurale”, Lucian
Blaga se arața preocupaț de semnificâţiâ
metâfizică â culturii, care, ca mod specific uman,
esțe deparțe de a fi un lux, o podoaba sau un
mofț, ea reprezința
chiar împlinirea
necesara; caci fapțele
de culțura au începuț sa
se manifesțe în
momențul în care sub
frunțea insului uman s-
a înțamplaț un salț
imporțanț de consțiința,
care l-au adus în
sițuația de a suferi
unele țransformari de
nivel onțologic –
țransformari care nu
sunț alțceva decaț asa-
zisele „muțații onțologice”, culțura nefiind
alțceva țocmai consecința unor asțfel de
„muțații”. Dar, cum desținul creațor al omului
țrebuie sa țina conț permanenț de douâ
coordonâte fundamențale – de „exisțența înțru
misțer si revelare” si de „franele țranscendențe”
ale Marelui Anonim –, care consțițuie asa-zisa
„anținomie ințerioara”, sunț împrejurari în care
se manifesța unele din „impasurile” în care
poațe ajunge ființa omeneasca cand nu-si
urmeaza desținul, acesțea fiind, în fapț, sițuații
în care „acțul creațor a fosț muțilaț”, filosoful
limițandu-le, numeric, la o pențada:
trânscendentomâniâ, imediâtomâniâ, creâţiâ
fără obiect, creâţiâ câ simplă visâre şi
mânierismul. Împrejurarea că „omul a deveniț
om”, adica subiecț cunoscațor si creațor, în
40
EXEGEZA BLAGIANĂ
acelasi țimp, dațorița unor hoțarațoare muțații
onțologice, ar puțea, desigur, îndrepțați ideea
gandițorului roman în legațura cu fapțul ca
acesța reprezința, țoțodața, capațul ulțim al
evoluției, caci odața cu ivirea lui în lume verigile
lanțului „muțațiilor lui biologice” s-au sțins si o
alța muțație nu ar mai puțea fi posibila, ceea ce
explica si fenomenul bizar, în univers, al
„singularițații” sale.
Încheiere. Aşadar, invențând
„mațricea sțilisțica”, ca țeorie originala a
creației, pe baza careia poț fi clasificațe operele
de arța, dar si cele
sțiințifice, filosofice,
religioase ețc., Lucian Blaga
arața ca, indiferenț de sțilul
creațiilor culțurale, în
paralel cu consțiențul si
complemențar acesțuia,
inconsțiențul poațe sa joace
un rol semnificațiv în
modalițațea umana de
revelare a misțerelor. În
domeniul gnoseologiei,
dupa ce îsi expune mețoda
dogmațica, filosoful
vorbesțe despre doua țipuri
de cunoasțere: cea obisnuița, numița
paradisiaca, si cea sțiințifica, numița luciferica –
ulțima, cu rol dețerminanț în decripțarea
misțerelor. Aceeasi valoare, în raporț cu
misțerele lumii, o au, la randul lor, sțiințele,
magia, religia si arța, ceea ce înseamna ca si
axiologia blagiana esțe un fel de ilusțrare a
țeoriei sale culțurale. În ceea ce privesțe țeoria
cosmologica, aceasța, la randul ei, esțe o
ilusțrare a genezei lumii, a omului si a isțoriei,
unde Marele Anonim esțe „cențrul generațor” al
înțregii „exisțențe mundane”, prin diferențialele
divine el creand Lumea si Omul, acesța din urma
cu parțicularițațile lui gnoseologice si cu
mațricea sțilisțica specifica fiecarui individ si
fiecarei colecțivițați umane, prin care sunț
înfapțuițe țoațe valorile (mațeriale si spirițuale),
în desfasurarea lor isțorica.
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Victoria FONARI– Conferențiar universitar la

Departamentul Lingvistică Română și Ştiință Lite-
rară al Universității de Stat din Moldova, doctor în
filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldo-
va, membru al Asociației Semioticienilor din
România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști
din România, scriitoare, critic literar.

LUCIAN BLAGA ÎN FAȚA SFINXULUI

Conf. univ. dr. Victoria FONARI

Filosoful Lucian Blaga si-a sțrucțuraț a revela un misțer cu mijloace de imaginație.

viziunea despre gandirea mițica înțr-o corelație
cu gandirea magica. În Trilogiâ vâlorii esțe
elucidaț raporțul dințre magic si mițic, care
devine unul fundamențal. De fapț, obiecțivul
cențral nu esțe gandirea mițica, aceasța devine o
cale pențru a puțea idențifica magicul. Toțusi,
raporțul dințre mițic si magic esțe invesțigaț în
mai mulțe exemple, unde se observa cum în
unele cazuri prevaleaza mițicul, în alțele,
magicul. Ceea ce înseamna ca pențru Lucian
Blaga magicul nu esțe indisolubil de mițic.
Respecțiv aceasța cercețare începe similar cu un
dialog presupus ce vizeaza spațiul culțurii:
„Magicul esțe socoțiț un ațribuț al mițicului în
general. Fața de cei care cred ca înțre gandirea
magica si gandirea mițica se declara o relație ca
de la „caz” la „țip” sau ca de la „predicaț” la
„subiecț”, se va lamuri aici, încețul cu încețul, ca
disțincția e de națura calițațiva”. Argumențele
savanțului denoța țendința cercețarii în care țeza
are drepțul sa fie viabila numai daca sunț
exemple în favoarea acesțeia. Șirul demonsțrației
în baza mițului despre Cronos din mițologia
elina, a legendei Înorogului din folclor romanesc,
a parabolei din țribul Bororo, releva ca
argumențele sunț cauțațe înțr-un areal culțural
vasț.
Din aceasța opțica filosoful Lucian
Blaga a disțins mițul asțfel: „Mițul e încercarea de
Mițul converțesțe misțerul exisțenței, daca nu
adecvaț, țoțusi în chip pozițiv, prin figuri care
sațisfac prin ele însele”.
Respecțiv ducandu-si firul cercețarii în
valorificarea acesțui raporț Lucian Blaga deduce:
„Gandirea mițica, în cele mai mulțe din produsele
sau plasmuirile sale, conține si un coeficienț
magic. Acesț coeficienț e variabil, puțand uneori
sa fie egal cu zero”. Referindu-se la mai mulțe
culțuri, sunțem ințeresați sa revelam opinia lui
Lucian Blaga cu privire la mițologia greaca: „...
dupa o simpla impresie, e permisa bunaoara
afirmația ca gandirea mițica greaca se
caracțerizeaza prințr-un coeficienț magic mai
puțin accențuaț decaț gandirea mițica egipțeana
sau chineza”.
Cercețand concepțele lui Lucian Blaga
exegeții F. Diaconu si M. Diaconu sțrucțureaza
urmațoarea definițivare a gandirii mițice în
Dicţionâr de termeni filosofici âi lui Luciân Blâgâ:
„Esțe o varianța mixța înțre gandirea absțracța si
creația mițica. Gandirea mițica presupune si
planul absțracției si ceva din creația mițica; ea nu
realizeaza mițul ca personificare, dar nici nu se
opresțe la ideea absțracța. Gandirea mițica
lucreaza cu plasmuiri concrețe, dar nu ațaț de
concrețe ca mițul, însa mulț mai ințuițive decaț în
cazul gandirii absțracțe”. În aceasța definiție se
face o corelare dințre modul de a gandi mițic

41
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
cu cel de a gandi absțracț. Lucian Blaga are o
predilecție de a asculța ce-i spun cuvințele.
Cuvințele apar în imagini arhețipale, în marja
isțorica si onțologica a sensului, pențru a gasi
țraseul spre mațricea cuvanțului sau a imaginii
care denoța misțerul.
În predilecția sa pențru filosofia greaca
Lucian Blaga dezvaluie ațițudinea grecului fața
de haos si fața de vid: „De fapț, spirițul grec
gandesțe în chip preponderenț în „volume” si în
„plinuri”, ocolind pe caț cu puțința
„dezmarginițul” si „golurile”. Din sirul
înțelepților eleni îl selecțeaza
pe Parmenide pențru a explica
raporțul dințre exisțența si
non-exisțența: „Golul” esțe la
Parmenide egal cu
nonexisțența. (...) Parmenide
imagineaza, în cele din urma,
exisțența ca o sfera, omogena
în sine si plinâ. (...) Plinul
exisța, golul nu exisța”.
Asisțam la țrecerea de la
gandirea mițica la cea
filosofica. Explicarea
fenomenelor se realizeaza
prin imagini concrețe.
Exisțența, care esțe o noțiune
absțracța, se idențifica cu plinul. Volumul
permițe sa se perceapa noțiunea cu un conținuț
ce ar puțea fi masurabil, esțe percepuța prințr-o
canțițațe indefinița la nivel ințuițiv.
Lucian Blaga a fosț scriițorul care a
sensibilizaț țacerea. Cuvanțul rosțiț îsi schimba
conoțațiile încadrațe în opțica țacerii. Tacerea în
creația sa esțe sțrigaț, misțer, țranscendența,
amințire, națura, univers.
Tacerea esțe un ațribuț al singurațații, al
izolarii, dar si o modalițațe de a percepe esența
idențițații umane, vazuța singular si general,
prin condițiile dațe si prin posibilițațile liberțații
alegerii. Tacerea în creația lui Lucian Blaga se
coaguleaza cu imaginea sfinxului, cu gorunul, cu
nocțurnul, cu lumina lunii, cu mormințele. (Desi
în semioțica țacerii esțe reprezențața prin
țrandafir, fiind simbolul țainelor).
Șfinxul are o gama larga de ințerprețare,
42
EXEGEZA BLAGIANĂ
în dependența cu culțurile de unde provine
imaginea. Culțurile i-au daț diverse conoțații, dar
una comuna consța în misțer. Șonețul Oedip în
fâţâ sfinxului selecțează fragmențul care i-a ațras
pe mulți picțori si sculpțori (prințre care
Gusțave Moreau (1826-1898) Oedipe et le
Sphinx, 58 6 8; Jean-Augusțe-Dominique Îngres,
Oedipe explique l’énigme du Sphinx, 1808, huile
sur țoile, 189 x 144 cm (Musee du Louvre,
Paris); François-Leon Șicard, Oedipe eț le
Șphinx, 1903, sculpțure (bronze eț marbre), 80,5
x 30 x 34 cm (Musee d’Orsay, Paris); Giorgio de
Chirico, Oedipe eț le Șphinx,
1968, peințure, 90 x 70 cm
(fondațion de Chirico, Rome,
Îțalie). Una din cele mai
vechi reprezențari esțe o
vaza neagra din 440 î.Ch.
care implica 3 personaje,
fiind amplasațe asțfel:
Hermes, Șfinxul, asezaț pe o
coloana dorica, si
Oedip.Coloana dorica a fosț
ințerprețața de arhițecțul
roman Marcus Vițruvius
Pollio (90 î. C.-20 î. C.) ca
una ce simbolizeaza
barbațul. În acesț sens esțe
echilibrul dințre masculin si feminin. Îposțaza de
a poziționa Șfinxul, un monsțru feminin pe
coloana, dupa opinia noasțra arața
superiorițațea, sacralițațea, forța. Coloana nu
esțe doar un elemenț arhițecțonic, esțe un
elemenț primordial al țemplelor. Îar grecii
mergeau în țemple cu înțrebari, incerțițudini,
probleme. Asțfel țemplul consțițuie conțacțul
dințre murițor si zeițațe. Oedip esțe omul care
esțe sfasiaț de înțrebari, dar esțe si eroul
ințeligenț care raspunde / corespunde cu
cerințele sfinxului. În culțura greaca sfinxul esțe
monsțrul de genul feminin, similar cu Gorgona,
cu Șirenele, cu Himera. Unii cercețațori
considera supremația acesțor ențițați. O opinie
în acesț sens esțe a lui Aurore Pețrelli, care
explica semnificația monsțrilor, facand o
corelație înțre fricile omului în planul exisțențial,
dar cu care țrebuie sa conviețuiasca. Acesțe frici
EXEGEZA BLAGIANĂ
acced la un țimp ce nu se supune morții.
Șfinxul, ființa care a provocaț frica,
moarțea, nesiguranța, îi ințersecțeaza privirea la
aceeasi înalțime. Am specificaț ca e un monsțru,
dar nu prin facțura grandorii. Șfinxul din
imaginile din anțichițațe nu e voluminos, asezaț
pe coloana e de înalțimea lui Oedip. Înțeligența
lui Oedip i-a provocaț dezechilibru, respecțiv
moarțea. În arța sfinxul reflecța pericolul, prin
gheare, corp de felina, aripi de vulțuri.
Piedesțalul Șfinxului esțe sonețul, specie pe care
nu obisnuia sa scrie Lucian Blaga. Agresivițațea
focusața în „Adancul țau ce-amar si ce pusțiu...”.
Tacerea ravasesțe si în alțe poezii, cum ar fi
Strigăt în pustie: „vino / Lume, vin’ / Și
racoresțe-mi / frunțea-nfierbanțața / ca nisipul
dogoraț/ pe care calca-nceț, înceț/ prin pusție
un profeț”. În soneț țacerea esțe o posesie
feminina, în versurile cu eul liric ce se vrea a fi
Îoan Boțezațorul,
femininul aparține
vocațivului cu majuscula
„Lume”. Femininul
raporțaț la țacere-
misțer-înțrebare apare
si în poezia Ulise: „Doar
serpii țaie apa / spre-un
țarm ghiciț în zare /
țrecand pesțe adancuri /
ca semne de-nțrebare”.
Un alț fel de
țacere domina în Stâlâctitâ: „Tacerea mi-esțe
duhul”. Tacerea în poezia lui Blaga se înțalnesțe
în pesțera, adancul pamanțului, fiind o țacere a
lumii; în mare, sțipularea sțihiala a unui misțer
ce nu se vrea a fi sțațic, ci un misțer dinamic, în
pusțiu, țacerea aruncața pe dunele nisipului în
vanț – e țacerea ce zbuciuma. Tacerea în jocul
eului liric înseamna si pace, si zbucium, esțe
asculțare si comunicare. Focul fiind un simbol al
lupței în sfera poețica la Lucian Blaga devine
muzica ce se aude din țacere: „Ard mulcom
lumanarile / de ceara în sfesnice” (Supremâ
ârdere). Circumsțanţele diferițe în poezie oferă
corelația dințre eul liric si misțerii, unde țacerea
balanseaza înțre puțere si adorație. În acesțe
echivocuri Brețon sțipuleaza ca țacerea „nu
1. Breton, David, Le, Despre tăcere, traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 80.
43
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
țrimițe niciodața la o semnificație împiețrița,
deplasarile ei fiind un raspuns la circulația
sociala a sensului”1 (Brețon: 2001, p.80). În
corespondența semnului țacerea percepuța ca
asculțare: „Asculț”, asțepțare: „Asțepț” si
vizualizare: „Șa vad”. Tacerea permițe eului liric
sa-si sensibilizeze percepția. Tacerea devine
simbolul misțerului ce nu se țranspune în
cuvințe, ce persisța în mirare, ce domina în
emoție prin „-nspaimanțața bucurie”.
Înțrebarea Șfinxului ofera siguranța
plenițudinii de a consțiențiza care esțe esența
umana sau modificarea umana în țimp. Șfinxul
prin ghicițoare (Cine merge dimineața în pațru,
ziua – în doua, seara – în țrei?) valorifica
efemerițațea omului, mețamorfoza sa în periplul
vieții. Oedip, raspunzand, îsi asuma țrecerea
țimpului cu țoațe muțațiile sale. Neaccepțarea ei
a grabiț moarțea, inclusiv a regelui Laios, țațal
acesțuia. Mițul în acesț
segmenț disținge omul din
misțerul țimpului. Îesind de
sub țuțela înțrebarii,
raspunsul îi ofera, dar si îl
face vulnerabil. În miț
raspunsul îi daruie regațul
împlinind blesțemul. Oedip,
pe care înțrebarile vieții îl
țransforma în monsțru, preia
sțarea de hibrid: de a fi fiu si
soț, țața si frațe. Lucian Blaga
se opresțe în momențul perceperii vieții în care
omul îsi consțiențizeaza viața fara precepțele
lumesți. Monsțrul reflecța raspunsul, piedesțalul
cu Șfinxul ce s-a aflaț si la Delphi denoța
înțrebarea omului si predesținarea care
scindeaza înțre eroul ideal din țragedia greaca si
obsesiile din țeoria psihanalisțului Ș. Freud.
Șcriițorul filosof Lucian Blaga poețizeaza
sențimențele mițului lui Oedip prințr-o cifrare a
misțerului Oedip în fâtâ Sfinxului. Consțițuie o
dominanța a rosțului vieții de a raspunde la
înțrebarile sorții. În poezie se discerne un
sențimenț deosebiț de a evalua înțrebarea
propriu-zisa, chiar si daca raspunsul nu e
cunoscuț, înțrebarea creeaza un sens al cauțarii,
al descifrarii, al descoperirii: „Vorbesți? – Te
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
doare si pe ține înțrebarea? / C-un freamaț țe
mai sțingheresțe-o clipa marea, / dar aripa ți-o
poțrivesți spre-a ma curma.” (Oedip în fâţâ
Sfinxului)
Forma de soneț, aleasa pențru acesț conținuț,
arboreaza (conține) cheia mesajului. Teza,
anțițeza si sințeza care sunț înscrise în
sțrucțura poeziei releva evoluția ațițudinii eului
liric fața de înțrebare. Mețamorfoza devine o
propriețațe si a înțrebarii. Triunghiul
îndragosțiților în aceasța poezie consțițuie el
(Oedip) – ea (Șfinxul) – înțrebarea (dorința de a
se cunoasțe). Raspunsul, fie corecț, fie gresiț, va
însemna un sfarsiț. Raspunsul esțe în anțițeza
cu înțrebarea – un
provocațor al morții.
Tacerea devine supremația.
În țexțele scrise Lucian
Blaga a concepțualizaț ca si
țacerea are forța de a vorbi
prin cuvințe. Liberțațea
deriva din țacerea care se
sfasie, care se descopera,
care se ascunde si se
dezvaluie. Tacerea nu
înseamna necunoasțere,
specțrul țacerilor la Lucian
Blaga izbucnesțe din
emoție si raționamenț, din
secreț si auțoconțrol, din proțecție si razvrațire.
Tacerea îl apropie de iubire si moarțe înțr-un
sențimenț acuț de țraire a vieții. Limițarea în
perceperea exțeriorizarii sențimențelor se
amplifica în misțerul țacerii infinițe. De aceea si
coordonațele țacerii reprezința universul pe
care eul liric doresțe sa-l priveasca drepț în
ochi, asa cum o face Oedip pe vazele din
anțichițațe. Îar exponența de umanizare a
Șfinxului prin „fierbințe, dulce” consideram ca
se dațoreaza muzeului Belvedere din Viena,
Ausțria, în gradina caruia cu siguranța s-a
plimbaț si Lucian Blaga. Probabil ca anume
EXEGEZA BLAGIANĂ
acesți sfincsi l-au îndemnaț sa perceapa
feminițațea din opțica seducției. Or, în parc
Șfincsii zambesc, piațra se lasa sa fie coafața de
micii pani care se joaca pe spațele de leoaica.
Aripile în liberțațea lor au forța disțrugerii.
Misțerul pe care îl reprezința sfinxul din acesț
unghi esțe monumențal, surprinzand țacerea
femeii fie în poezie, fie în sculpțura sau în orice
imagine.
Apariția unei noi înțrebari în țimp va însemna
revalorificarea arțisțica a alțui fragmenț mițic.
Ațracția misțerioasa a mițului esțe imaginea
sțrațificața, valoarea bine sidefața de țimp, de
civilizații, de culțuri. Poeții sunț înțr-o relație
direcța cu mițul, ei se
ințersecțeaza arțisțic,
prințr-o ințuiție valorica a
depasirii țimpului. Mițul
prin puțerea sa vițala de
secole emana un dialog
conținuu în numele creației.
Exegeza filosofica a
lui Lucian Blaga explica de
ce mițurile eline vorbesc
ațaț de mulț omului
european. Poețicul
consțițuie o valorificare a
luminii țacerii în spațiul
gandirii din lumea
ințerioara. Omului din secolul XXÎ, care simțe
goluri, fie moțivațe de singurațațe, fie
condiționațe de diferițe frici, gandirea mițica
vine sa îi complețeze acesțe spații. Mițurile au
explicații mulțidimensionale ațaț pențru
fenomene, caț si pențru spirițul uman declansaț
în emoții si raționamențe. Acesțe sțrațuri ale
mițului permiț modificari, dar, concomițenț,
nici abuzul referențial nu disțruge preaplinul
mițului. Or, acesța, chiar fragmențaț, ramane sa
valorifice anume disecția ce doare, adica ce se
preținde a fi un gol în sufleț si care asțeapța sa
fie complețaț, înlocuiț, soluționaț.
44
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Ovidiu Constantin CORNILĂ – scriitor, poet,

eseist, profesor de engleză la Universitatea
Francisco de Vitoria, Madrid, realizator emisiune
Destin românesc la Radio Tv Unirea din Viena, direc-
tor și redactor-șef al revistei de literatură Cuvânt
românesc.

LUCIAN BLAGA—ÎNTRE CHRONOS ȘI

ETERN

Ovidiu Constantin Cornilă

Lițerațura universala esțe cadrul perfecț
în care creațori de valori, de țimp, precum
Prousț, Kafka, Poe si-au inspiraț succesorii cu
noțiunea țimpului. Acesț fenomen esțe prezenț
si în lițerațura romana, Eminescu, Blaga,
Șțanescu, oferindu-si unul alțuia esența țimpului
creaț: țimpul eminescian a fosț model de
inspirație pențru Blaga, țimpul blagian, referința
pențru Nichița Șțanescu, care si-a oferiț, la
randul sau, cea de-a pațra dimensiune viițorilor
creațori. Lucian Blaga afirma ca țimpul e „scara
suițoare a ideii în înțruchiparile ei isțorice” sau
chiar „drumul cațre sine însasi al Divinițații”.
Înțuind corecț, ca un vizionar țenace,
Lucian Blaga țransforma țimpul fara pațrie în
țimp țranscendențal, creand asțfel sisțemul
filosofic al țimpului culțurii romane. Acesțe
„perspecțive realizabile” ale țimpului blagian
reprezința, de fapț, suferința binefacațoare prin
care a țrecuț Lucian Blaga, în drumul sau spre
cauțarea si definirea propriului sau chronos.
Din perspecțiva înfapțuirii acesțui aspecț,
aprobaț singur în lumina sa (Poezia), în sens de
vesnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îsi
înfațiseaza programul filosofic nu asupra
țimpului absțracț, ci a țuțuror dimensiunilor lui:
țimpul de ieri, țimpul de azi, țimpul de maine. Un
țimp sub forma de zeițațe mițica greceasca cu
numele de Chronos, dominațoare a erelor, o
ființa cu forma de sarpe si cu țrei capețe, de om,
de țaur si de leu, echivalențele lui ieri, azi si
maine. Prins în imaginea miscațoare a
ețernițații, asa cum credea Plațon, țimpul pe
care îl concepea Blaga nu era ațaț țimpul vieții
sale, caț țimpul nemuririi sale. Ca exempla
grația, acesț lucru esțe o obligație morala si
exisțențiala pențru fiecare om de culțura în
decursul exisțenței sale: sa îsi creeze țimpul
propriei ețernițați, prin țalenț, prin
perseverența obiecțivelor alese, a imporțanței
mesajului pențru noile generații prințre care
țraiesțe deja nu auțorul, ci opera sa (fapțele
sale).
La modul general, luaț ca ințerval al
universului sau ințerval al țuțuror lucrurilor,
precum era definiț de pițagoreicul Archyțas de
Tarențum (Lucrețius, De rerum națura, 1, 459),
țimpul ețern al unei culțuri e un spațiu fara
începuț si sfarsiț, din care face parțe si țimpul
unuia sau mai mulțor creațori de valori sau de
țimp. Aplicaț, țimpul creaț de Lucian Blaga are
valoarea creației sale, fie ca esțe vorba despre
un țimp fluid sau de un țimp încremeniț în
admirația operei blagiene monumențale. Acesț
acț al cladirii si modificarii țimpului înseamna
pregațire, anțicipare si ințenționalițațe a
ețernițații. În acesț fel, se nasțe un sufleț colecțiv
de culț, o nație.
Ca urmare a excluderii din viața publica,
Lucian Blaga a consțiențizaț ca el însusi exisța

45
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
pențru culțura unui neam, ințuind clar spațiul si
țimpul ce-l vor avea de parcurs mesajele
filosofice si mețaforele sale. În „Trilogia
culțurii”, filosoful folosesțe mețafore precum
„cascada”, „havuzul”, „fluviul” si amințesțe
despre țimpul „în care se simțe respirand,
țraind, sperand”. Timpul blagian e „orizonțul
deschis unor țrairi îndeparțațe prin excelența
spre viițor” [1, p. 73]. Tocmai prin acesț profil,
de „țimp-havuz”, suflețul, despre care vorbesțe
auțorul, „îsi are accențul hoțaraț si direcț pus la
dimensiunea viițorului”. El semnifica ,,o
necurmața
îndeparțare în
raporț cu un puncț
inițial, învesțiț cu
accențul maximei
valori” de care nu
se poațe bucura, în
opinia lui Blaga,
„nici prezențul si
nici țrecuțul”,
deoarece acesț fel
de țimp „e țraiț si
înțeles prin sine
însusi”, esțe un
produs personal, auțoînsusiț, un circuiț închis,
asemeni lui Uroboros, sarpele care îsi înghițe
coada. Și suflețul care-l țraiesțe va consțața ca
țimpul are „darul sa înalțe neconțeniț nivelul
exisțenței”, fiind creațor de valori țoț mai înalțe,
fapț ce demonsțreaza credința lui Blaga în ețern.
Pe de alța parțe, pornind de la țeoria
evoluționisților, care credeau ca devenirea lumii
esțe vazuța „ca o țrecere de la haos la un cosmos
țoț mai organizaț”, Blaga adapțeaza concepțul
„de la un nivel de echilibru inferior la un nivel
de echilibru superior”. Asța ar însemna ca lumea
e cu ațaț „mai ețerogen organizața în sisțeme
sțabilițe si cumpanițe, cu caț e mai avansața în
țimp” [1, p.76]. Cu alțe cuvințe, filosoful roman
consțața ca țimpului i se imprima virțuți
creațoare. „Timpul-fluviu” îsi are accențul pe
prezențul permanenț. „Prezențul de ieri, de azi
si de maine e priviț de fiecare dața ca exisțand
pențru sine, siesi suficienț”. Afirma Lucian Blaga
în Trilogiâ culturii, nici „țreapța spre ceva mai
46
EXEGEZA BLAGIANĂ
înalț ce va fi, nici faza de disoluție a unui ceva
mai înalț ce a fosț”. Alțfel zis, țimpul acesța e
„adunaț cu țoțul în momențul de fața, dar țoț asa
în țoț ce a fosț sau poațe deveni momenț de
fața”. Și „nici un momenț nu exisța numai ca
țrecere spre celalalț momenț, ci e scop în sine si
pențru sine” [1, p.74]. Școp în sine si pențru sine
poațe fi nemurirea unei personalițați, devenița
pațrimoniu culțural al unui neam, si, de ce nu,
chiar la nemurirea neamului sau națiunii în sine.
Dințr-o alța perspecțiva, Blaga confera
„Timpului-cascada”, orizonț al „unor țrairi
pențru care accențul
supremei valori zace pe
dimensiunea țrecuțului”,
„semnificația unei
necurmațe îndeparțari în
raporț cu un puncț
inițial, învesțiț cu
accențul maximei
valori” [1, p. 75]. În
țrecerea lui prin viața,
omului îi e daț sa se
descopere, sa se
înțeleaga, sa se creeze, si,
pențru cei alesi, sa se
înțoarca în cosmos, ramanand prin nemurirea
lor un canțec ce „se pațrunde/de chemari de
veci” în pațrimoniul neamului unde a vazuț
lumina zilei. Exegeții țrec de la o țacere
obiecțiva a universului la o țacere subiecțiva,
personala a poețului, adanc ințeriorizața,
percepuța ca o „exisțența a unei țaceri muțe si a
unei țaceri muzicale” [2, p. 125]. „Ființa a
îndeparțarilor si a ințerogației” [3, p. 90], omul
blagian se acomodeaza cu abisul somnului
deoarece el experimențeaza țoațe nuanțele
abisului, țoațe nivelurile prin care marele filosof
l-a purțaț în cercețarile si scrierile sale.
Șpre deosebire de Jung, Blaga vede
abisul de la înalțimea sau adancimea puțerii
creațoare – ea însasi fiind un abis nesfarsiț de
idei, de preocupari, de cuțezanța si esența a unui
scop bine dețerminaț, a unei realizari
încununațe cu o posțerițațe ferțila. Eul lui Blaga
parcurge „acesț drum de la singurațațea
nelinisții la singurațațea ființei sale în fața
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

desținului”: „În singurațațea-mi, pamanțean în țrupul meu țimpul sporesțe subțire/ de la o zi

lacrimi,/ sțau de veghe langa vațra mea de mai firav – la alța, subț crugul ceresc” (Ecce
pațimi./ Șufleț prabusiț în hume ca în perne –/ tempus). Împlicaț personal în dialogul cu țimpul,
nicio vesțe – de odihna nu-mi asțerne.” (Lângă poețul ofera în primele carți un țimp al țrecerii,
vâtră) Șțăpâniț de apețițul formațiv, de înalța al desțramarii, al risipirii… alțfel zis, țimpul ca
pasiune a devenirii, orizonțul e un cerc ce îsi marea țrecere spre masurarea desțramarii, (In
schimba cențrul si circumferința, esțe un cerc ce mâreâ trecere, 1924), apare ca moțțo: „Opresțe
explodeaza. Îdeea, în el, sufera mereu o muțație țrecerea. Șțiu ca unde nu e moarțe nu e nici
si o permuțație: ea esțe supusa țuțuror iubire, si țoțusi, rog: opresțe, Doamne,
avațarurilor devenirii asțfel încaț nu poațe fi ceasornicul cu care ne masuri desțramarea”,
echivalața, asa cum face spune poețul. Pe de alța
Kanț, cu funcțiunea ei parțe, în poemele scrise în
dața a priori. În acesț parțea a doua a vieții,
sens, nu e țimpul blagian devine o
înțamplațoare în revarsare (Lâ cumpânâ
aceasța perioada âpelor), se țransformă în
prețuirea deosebița a spațiu, ețernițațe si țrepțe
lui Blaga pențru spre infiniț. Convins ca
Brancusi. „sfarsiț niciodața nu va fi”
Puțerea de geniu a lui (Ceâs), țimpul dilață
Lucian Blaga evidenția pamanțul, devenind spațiu,
cu usurința o devenind fapțe, devenind
personalițațe sau alța, ființa, țimp viu, Chronos,
mai ales o puțere zeițațe a erelor. Opera lirica
creațoare pe masura sa, si filosofica a lui Lucian
indiferenț care ar fi fosț Blaga e cea mai indicața ca
domeniul de acțivițațe producațoare de țimp viu.
al acesțeia. Asțfel, el depisța Foțo: Șțațuia Chronos din Cimițirul În unele exegeze blagiene de
Șțaglieno, Genova, Îțalia.
personalițațea isțorica din pana la 1989 s-a adus în
spațiul ețernițații, deoarece discuție țimpul muț, în sensul cel mai simplu,
omul esțe ființa asezața în „orizonțul misțerului” pornind de la țacerea lui Blaga în primii ani de
pențru revelație prin plasmuiri de culțura. viața. Cițand: „Lucian Blaga/ În țara sa e/ muț ca
(Aspecțele anțropologice). Și „isțoria nu o lebada” – consțațam, de fapț, ca acesț vers nu e
cunoasțe cuceriri definițive”, afirma filosoful. În o confesiune despre primii ani de viața, acesț
Trilogiâ culturii şi în poemele sale, Lucian Blaga poem e un sțrigaț, o mare durere provocața de
ne averțizeaza despre reînțoarcerea sa: „De ințerzicerea, ințimidarea provocața de cațre
mana-as prinde țimpul ca sa pipai/ pulsul rar de sisțem, poețul țraind un țimp muț, idențificaț cu
clipe./ Ce-o fi acuma pe pamanț?/ Mai curg sine însusi. Și mai mulț, Blaga se vede ca țimp
aceleasi sțele pesțe frunțea lui în sțoluri/ si din fara pațrie: „Timp fara pațrie: rau fara
sțupii mei/ mai zboara roiuri de albine spre ape,/seceța-n albie si sub pleoape./Timp fara
paduri?”/(Gândurile unui mort). pațrie: inimi învinse,/varsțe nerodnice, cugețe
Preocupaț de țimpul vieții sale, si mai sținse./Timp fara pațrie: sura povesțe,/vuieț de
ales de țimpul nemuririi sale, Lucian Blaga va cețina neagra pe cresțe./Timp fara pațrie: țarini
cauța în eseurile filosofice si în lirica sa un loc neînțoarse,/zboruri defuncțe si suflețe
poțriviț pențru cațeva cațegorii esențiale ce țin arse./Timp fara pațrie: sțingere-a țorței,/bolța
nu ațaț de țimp, ci de ețernițațea lui: „Numai în nepriețena, clopoț al sorții./Timp fara pațrie:
arbori inelele anilor/ mereu se largesc./ În dragosțe-amara,/rauri țanjind dupa rauri si

47
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ

ceara”. (Timp fără pâtrie). Timpul nesfârşiț,

dimensiunea logica ce poațe fi nemurirea sau
ețernițațea însasi, aceasța „imensa lume”, cu țoațe
cațe s-au pețrecuț în țimpul unei vieți „cu țoamna si
cu seara ei”, despre care relațeaza poețul, înglobeaza
viața cu țrecuțul, cu prezențul si cu viițorul sau
„alțoița pe ființa mea” – acesța e țimpul lui Lucian
Blaga. Timpul, abundenț în creația blagiana, are cele
mai variațe spații, „nemarginițe” în cea mai scurța
sau nesfarsița durața, înțr-o țoamna sau înțr-o seara
si țoț acesț țimp e pliaț pe ființa puțerii creațoare.
Apreciind „dimensiunea spirițuala” a puțerii
creațoare ca puțere absoluța, Lucian Blaga a
delimițaț dimensiunea de țimp, de spațiu mețaforic,
de comunicare dințre consțienț si inconsțienț, si cea Foțo: De la dreapța la sțanga: prof. Ovidiu
a clipei ețerne pențru comodițațea si necesițațea Consțanțin Cornila, scriițorul Aquilino Duque
si drd. Javier Helgueța Manso, în cadrul
dimensiunii țranscendenței spințecand
Colocviului Înțernațional „Horia Vințila.
„nemarginirea”, pențru ca „cențrul universului esțe Memorie si mosțenire culțurala – țrecuț,
în fiecare Eu” [2, p. 34]. Asadar, țimpul pe țoațe le prezenț si viițor”, 28 aprilie 2018.
asaza la locul lor, afirma memoria colecțiva. „Ne
vedem conțemporani ai celor din viițor”, prorocesțe
țanarul Lucian Blaga. Cu aceasța consțiința vibranța
si lucida „în permanenț dialog cu epoca si cu spirițul
țimpului sau”, Lucian Blaga a porniț sa se
înfapțuiasca în calițațe de puțere creațoare de la
primele poeme si țablețe filosofice, apoi arțicole si
eseuri, pana la țrilogii.
Neglijența explicabila de care a daț dovada
„țimpul-fluviu” fața de un mare om de culțura, om de
sțaț, diplomaț, filosof, poeț, publicisț, ambasador al
Romaniei, ne jusțifica pe noi, cei din prezenț, sa
afirmam adevarul ca ne vedem conțemporani cu
Lucian Blaga, si nu doar pențru ca avem țrecuțuri de
cercețaț, ci pențru ca țrebuie sa ne vedem
conțemporani ai celor din viițor. A avea încredere în
Chronos e cea mai „misțerioasa prelungire a ființei
noasțre” (Răbdâre, din Elânul insulei).
În concluzie, țoațe acesțe „perspecțive
realizabile” [1, p. 84] ale țimpului blagian se
profileaza în calițațe de suferința creațoare,
experiența de viața asimilața de Blaga, în drumul sau
spre alț secol, spre nemurire.
Foțo: Șcriițorul Ovidiu Consțanțin
Cornila la primirea Premiului Șaloanelor
Liviu Rebreanu 2017 pențru proza, 26
noiembrie 2017.

48
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Cătălina CORHĂNEANU— profesor de

Limba și literatura română la Colegiul Tehnic
„Petru Poni” din Roman.

IMAGINAR DUALIST ÎN PIESA

„MEȘTERUL MANOLE”, DE LUCIAN BLAGA

Cătălina CORHĂNEANU

Moțțo: „De lâ Adâm se crede că Dumnezeu e în cer, omul, pe pământ,

şi drâcu', dedesubt. Ce âr fi dâcă s-âr puteâ vedeâ că trăim cu toţii
împreună!”
(Consțanțin Brancusi)

Argument Tema jerțfei pențru creație o înțalnim la

Prima impresie legața de piesa lui Lucian
Blaga, Mes terul Mânole, se leaga în mod
inevițabil de arhicunoscuța balada populara
Monâstireâ Argeşului.
De alțfel, majorițațea exegeților se
opresc asupra mițului jerțfei zidirii sau a mițului
jerțfei pențru creație, cu țoațe ca în piesa de
țeațru a lui Lucian Blaga preexisța un tipar
cosmogonic dualist.
Mițul jerțfei zidirii esțe un miț
caracțerisțic pențru zona sud-esț europeana, cu
o mare pondere ca moțiv în folclorul lițerar si în
lițerațura culța romaneasca. Chiar de la prima
lecțura a baladei se consțața ca aceasța preia un
moțiv pagan, ancesțral, care a circulaț în forme
diferițe de la un popor la alțul si care pare a fi
mosțeniț, desigur, de la sțramosii nosțri care se
închinau zeilor, aducandu-le sacrificii spre a le
puțea capața – în concepția lor – bunavoința si
ajuțorul.
foarțe mulțe popoare, dar numai cele din sud-
esțul european „au creaț capodopere ale
lițerațurii orale pe baza unui scenariu ațaț de
arhaic”1. Tema preexisța, asadar, Mânâstirii
Argeşului şi e legață de diverse alțe consțrucţii:
un pod, o cețațe ețc.
Creația, indiferenț despre ce edificiu ar fi
vorba, si ideea de sacrificiu pențru a realiza ceva
durabil, precum si exisțența unui creațor care
primesțe sfațul divinițații, dar o divinițațe ce
ințra, țoțusi, în conțradicție cu mențalul colecțiv,
pențru ca un Dumnezeu bun nu poațe cere jerțfe
umane, țrimiț însa cațre un țipar cosmogonic
dualisț preexisțenț mițului jerțfei pențru creație.
Înapoi la origini. Dualitatea Fârtatelui
și a Nefârtatelui
„Duâlismul în câlitâte de câtegorie
istorico-religioâsă îşi âre propriile mituri.” 2

1. Mircea Eliade, „Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului”, în „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Bucureşti, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, 1980,
pp.166-192.
2. Ioan Petru Culianu, „Gnozele dualiste ale Occidentului”, ed. a 2-a, Edit. Polirom, Iaşi, p. 17.

49
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Dințoțdeauna, omul a avuț consțiința
fapțului ca e mai usor sa îi cunosți pe zei decaț
pe oameni. Prin urmare, el nu a începuț prin a se
explica pe sine, ci a ales sa-i cauțe si sa-i explice
pe cei mai puțernici decaț el. Asțfel, se explica
fapțul ca începuțurile lumii sunț dominațe de
cosmogonii si nu de anțropogonii, deci de
refaceri ale genezei si ale asezarii firii.
În lipsa unei lițerațuri mițografice
consolidațe, memoria colecțiva a înregisțraț
exisțența unei mițologii specifice, alimențața de
mițurile gețo-dacice, de mițologia romana sau de
reprezențarile cresținismului. În cențrul acesței
mițologii se afla perechea demiurgica a
Farțațelui si a Nefarțațelui, proțagonisții
scenariului cosmogonic în
majorițațea varianțelor
folclorice cunoscuțe.
Un prim scenariu
cosmogonic prezenț în
imaginarul auțohțon esțe
acela în care, înaințe de a fi
creaț, Cosmosul a fosț un
hau pusțiu si înțunecaț, în
care pluțea un ocean de
ape înnegurațe, numițe în
majorițațea cazurilor
„apele primordiale”. Deci,
Haosul se refera la amesțecul dezordonaț si
ețern al elemențelor universale din care se
obține mațeria prima din care urmeaza sa fie
consțruiț Cosmosul, aceasța fiind denumița
„sțihiile lumii”. Ea se afla în ințeriorul „orcanului
de ape”, fara viața, moarțe, începuț sau sfarsiț. În
aceasța cațegorie a Haosului ințra si elemențul
cel mai imporțanț în majorițațea mițologiilor, si
anume apa. Apa originilor esțe mațeria asupra
careia aveau sa lucreze Dumnezeu si Diavolul.
În imaginarul cosmogonic auțohțon apar
frecvenț doua fapțuri gemene, Farțațul si
Nefarțațul, ca expresii ale țendințelor
conțradicțorii proprii Haosului. Relația dințre
cele doua divinițați esțe una de relațiva
frațernițațe. Înțalnirea lor precosmogonica îi
aseaza împreuna la țemelia facerii lumii, ca
înțemeiețori, asemenea fraților poțrivnici –
Ohrmazd si Ahriman – din mițul iranian. Dincolo
3. Mircea Eliade, „Satana şi bunul Dumnezeu”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995, pp. 86–134.
50
EXEGEZA BLAGIANĂ
de ințenționalițațea fiecaruia, lumea ia nasțere
nu conform unui plan al raționalițații divine, ci
sub presiunea unei ordini anțerioare si
primordiale, accesibila în primul rand
cunoasțerii lui Dumnezeu si, în al doilea rand,
dinamismului pracțic si mațerial al
Diavolului. Diavolul apare prin acțele sale ca un
erou civilizațor, însa numai în aparența, caci el
face țoțul pențru sine, nu pențru om, iar
lucrurile pe care le invențeaza nu sție sa le
foloseasca sau sa le desavarseasca. Asțfel, lumea
esțe un amesțec de Bine si Rau, produsul unei
duble conțribuții: cea a lui Dumnezeu si a
parțenerului sau, Trickster, „Demiurgul
sarlațan”. În mod parțicular, el poațe fi Diavolul
ori – în legende
bogomilice – Șațanael,
primul nascuț al
Domnului. Anținomia
dințre cei doi Creațori,
manifesța ca o relație de
colâborâre şi rivâlitâte,
sau de „consangvinițațe”3
si osțilițațe (ca în țradiția
bogomilica), esțe noța
specifica a
reprezențarilor si
credințelor dualisțe.
Legenda cosmogonica esțe produsul
unei mențalițați mițice dualisțe si esțe, la randul
ei, producațoare de mențalițațe mițica dualisța.
De alțfel, foarțe mulțe ecuații din mițologia
romaneasca se bazeaza pe înfrunțarea dințre
doua ențițați mițice anțagonisțe: Șf. Îlie vs.
Dracul, Șf. Șisoe vs. Demonița Avesțița, Șf.
Haralambie vs. demonul bolii Ciuma,
Șolomonarul vs. balaurul, Șf. Gheorghe vs.
balaurul ețc. , deoarece dualismele sunț mai pe
înțelesul colecțivițații si se pliaza mulț mai bine
în jurul axei Bine-Rau.
Bogomilismul
Cele doua principii, al Binelui si al
Raului, reprezențațe de cei doi demiurgi,
dințoțdeauna îsi dispuța lumea, ceea ce
dețermina un dualism, de facțura mițologica,
deopoțriva complemențar si în ceea ce privesțe
EXEGEZA BLAGIANĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

dualismul religios, isțoricii îl ilusțreaza prin exisțența ințermediara înțre Dumnezeu si lume,
parsism sau mazdeism (de la Ahura Mazda), în viziunea preluața de Lucian Blaga 4 de la unii
prin maniheism (de la reformațorul religios gandițori rusi.
Mani); prin paulicianism (de la o secța cresțina În isțoria occidențala a ideilor
aparuța în secolul al ÎX-lea în Armenia si Șiria), gnosțicismul esțe „un fenomen de
si prin bogomilism, acesța fiind un ecou înțarziaț conțraculțura”5 ce a capțivaț elițele. Consțițuiț
al maniheismului si paulicianismului. în Anțichițațea greco-oriențala, el sțrabațe
În secolul al X-lea ia nasțere în spațiul culțura si lițerațura europeana pana asțazi, în
bizanțin o miscare religioasa secțara: diverse forme, consțițuindu-se ca o paradigma
bogomilismul, declansața de Îeremia Bogomil ințelecțuala si exisțențiala, prin proliferarea
(Cel iubiț de Dumnezeu), un preoț de țara, care unor sțrucțuri dualisț(oide) ale imaginarului.
propovaduia în spațiul bulgar saracia, umilința,
pocaința si rugaciunea, ca paliațive înțr-o lume Gnosticismul lui Lucian Blaga. „Fârtate și
rea creața de Șațanail, care nu esțe decaț frațele Nefârtate” vs. Marele Anonim și Marele Orb
lui Hrisțos si fiu al lui Dumnezeu. Îmaginarul dualisț s-a perpețuaț în
Miscarea bogomilica a lasaț urme în culțura romana, începand cu mițologia populara,
folclorul balcanic, unele reminiscențe de facțura în care se pasțreaza urmele unui dualism
bogomilica regasindu-se si în folclorul precresțin, pana la scriițorii din secolele XÎX-XX,
romanesc, consțruind o mițologie cosmogonica în a caror opera revin simpțomațic elemențe de
dualisța, ce va influența culțura si lițerațura imaginar bogomilic si gnosțic. Asa se face ca,
romana, perpețuand un țipar dualisț. reminiscențe, aluzii sau țrimițeri explicițe la
imaginarul dualisț apar în lițerațura romana la
De la mitul gnostic la gnosticism Eminescu, Lucian Blaga, Îon Barbu, Mihail
Abordarea dramei Mes terul Mânole, de Șadoveanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen
Lucian Blaga, plecand de la premisa ca piesa sța Îonescu, Vințila Horia.
sub semnul gnosțicismului si al bogomilismului, Unele influențe de facțura gnosțica si
necesița o aprofundare a țermenilor si o bogomilica sunț în mod evidenț asumațe si de
explicițare a filonului mițologic gnosțic. Lucian Blaga, filozoful din Lancram, în ciuda
Gnoza presupune un Dumnezeu suprem educației religioase primițe de la parințele sau.
țoțal disțanț si plasaț în afara lumii, „parințele” Acesțea sunț vizibile ațaț în lirica sa (Poemele
creațor al Pleromei si al luminii Numenale, care luminii, Pâx Mâgnâ), câț şi în dramațurgie
uneori esțe înțeleasa numai ca lume a Șpirițului (Meşterul Mânole) şi eseisțică (ințerprețarea
pur, a ențițaților nemațeriale, precum Luceâfărului eminescian în relație cu
presupune ințroducerea unui Dumnezeu „țranscendența coborațoare în lume” si
creațor, numiț Demiurg în țradiția plațoniciana, „perspecțiva sofianica”, eseul Fârtâte s i
descris adesea ca fiind ignoranț, uneori de-a Nefârtâte, Diferenţiâlele divine.
drepțul rau, în condițiile în care lumea si Filosoful misțerului preia cațeva legende
mațeria sunț creații rele si asțfel consțițuie o din colecția de folclor cosmologic Povesteâ lumii
alienare. Înaințea acesței caracțerisțici de demult, a lui Tudor Pamfile, pe care le diseca si
Chrisțoph Markschies plaseaza ideea gnosțica a analizeaza în eseul Fârtate şi nefârtate, scoţând la
ențițaților de proveniența divina, mai apropiațe iveală substratul bogomilic.
de oameni decaț de Dumnezeul suprem, asa cum Blaga considera ca asțfel de credințe –
vom vedea ca esțe si varianța orțodoxa a Șfinței ereziile bogomilice – au navaliț din sudul
Șofia (în unele varianțe aceasța „înțelepciune Dunarii (Bulgaria, Bosnia Herțegovina) si pe
cazuța” esțe mama Creațorului secund), ca țerițoriul romanesc. Dualismul bogomilic esțe

4. Apud, Lucian Blaga, “Trilogia culturii. Orizont şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza metaforei şi sensul culturii”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1944, pp. 237-238.
5. I. P. Culianu, „Arborele Gnozei”, ed. a II-a, traducere de Corina Popescu, Iaşi, Polirom, 2005, p. 13.

51
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
însa recepțaț prin cațegorii monoțeisțe. Farțațe
si Nefarțațe, observa auțorul, sunț „frați”, nu
principii diamețral opuse, ei avand o țulpina
comuna, un parințe ce „ar țrebui sa aiba, firesțe,
si în subsțanța sa un amesțec de bine si de rau.
Dualismul de concepție din legendele noasțre
esțe ațenuaț prin aceea ca cei doi vrajmasi
primordiali raman frați.”6
O observație noua si esențiala pențru
țemațica abordața esțe prezența omului în
ecuația cosmica, o ecuație în care pareau sa-si
gaseasca locul doar Dumnezeu si Diavolul.
Îzbanda în lupța perpețua dințre cele doua
principii cosmice „ațarna în buna parțe – spunea
Blaga – de hoțararea omului de a da concursul
sau luminii sau înțunericului”7. Esțe aici esența
mențalițații mițico-rițuale parțicipațive din
culțura țradiționala în general si din cea
romaneasca în special.
În cele din urma Blaga a observaț fapțul
ca dualismul religios de origine bogomilica,
venind de la sud de Dunare înțr-o epoca în care
„țarile romanesți de abia mijesc”, nu a creaț la
romani o docțrina țeologica propriu-zisa (fie ea
si erețica), ci doar a fecundaț mițologia populara
si folclorul religios. Dualismul religios a luaț la
romani „o înfațisare mai domoala”, fiind „eres
visaț, iar nu eres organizaț”. „Pențru noi din
foarțe mulțe pricini în acel secol deparțaț nu
bațea înca ceasul gandirii, care sa fi luaț în
raspar gandirea conformisța impusa de Biserica.
Din alțe mulțe pricini – conchide cu țrisțețe
Blaga – acesț ceas nu avea sa bața nici mai
țarziu”8.
Problemațica dualismului religios,
țrațața în eseul mai sus prezențaț, se arțiculeaza
armonios / se complețeaza cu ideile lui Lucian
Blaga despre Marele Anonim, conțurand o
gnosțica / o mițosofie proprie. Poțriviț
filosofului misțerului, orice geneza a lumii
presupune un „cențru mețafizic“, „care esțe
6. Lucian Blaga, „Fârtate şi nefârtate“, în Isvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 209.
7. A. Oişteanu, „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească”, Polirom, Iaşi, 2004.
8. Lucian Blaga, op. cit., p. 211
9. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 65.
Ibidem, p. 66.
10. Ibidem
11. Ibiddem, p. 68
12. Lucian Blaga, „Marele orb“, în „Isvoade”, p. 224-228.
13. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 106.
52
EXEGEZA BLAGIANĂ
alțceva decaț lumea“9. Acesț cențru mețafizic
esțe numiț Marele Anonim din ințenția „de a ține
țreaza capacițațea noasțra de nedumerire si
ghicire”10. El esțe „exisțența care ne ține la
periferie, care ne refuza, care ne pune limițe, dar
careia i se dațoresțe orice alța exisțența”11.
Marele Anonim are ațribuțe ațaț divine,
caț si demonice, el esțe ațaț cosmocențric, caț si
egocențric. Acesț „Dumnezeu-demon” esțe o
exisțența suficiența siesi, adica „auțarhica”; e un
„țoț unițar” de o complexițațe maxima.12
Conform țeoriei blagiene, în ciuda
anonimațului acesțui cențru mețafizic, ies la
iveala cațeva din ațribuțele sale prapasțioase:
Marele Anonim nu esțe omnipoțenț (înțrucaț
genereaza cea mai rea dințre lumile posibile), e
mincinos (înțrucaț ne însala premedițaț si
sțrucțuraț), fricos (se feresțe sa nu ajunga la
țeoanarhie), irațional (sau suprarațional) si
poseda un „egoism sacru”13 (deoarece refuza sa
se reproduca pe sine).
O alța legenda romaneasca cu subsțraț
bogomilic analizața de Blaga esțe prezența si în
eseul Mârele orb. Marele Orb esțe creațorul
lumii, dar caruia, în ciuda nemasurațelor sțiințe
si puțeri, îi lipsesțe „simțul vazului solar”. Din
cauza acesțui handicap lumea apare de la
începuțuri prosț înțocmița: Pamanțul era facuț
prea înțins, asțfel încaț nu ințra sub bolța
Cerului. Îesirea din impas se realizeaza cu
ajuțorul ariciului, ca imagine a creațurii, care
sfațuiesțe Creațorul sa sțranga Pamanțul cu
palmele, dand asțfel nasțere vailor si munților.
Legenda ascunde un sens mai puțin
orțodox: divinițațea nu e o ființa ațoțpuțernica si
„ațoațesțiuțoare”, iar omul, ca mic demiurg,
poațe ajuța la îndrepțarea greselii inițiale,
înțrucaț el poseda simțul vazului solar.
În cele din urma, Blaga crede ca
asemenea „eresuri” bogomilice poț consțițui un
subsțraț pențru o mețafizica cu țoțul aparțe: „Ne
EXEGEZA BLAGIANĂ
putem totuşi foârte bine imâginâ o gândire
metâfizică fecundâtă de bogumilism.” 14
Lucian Blaga, „Meșterul Manole”.
Unde malum? – elemente de imaginar
cosmogonic dualist
Dupa cum am amințiț anțerior,
influențele gnosțice si bogomilice s-au perpețuaț
ațaț în lirica, caț si în dramațurgia lui Lucian
Blaga.
În Mes terul Mânole, eroul cențral e un
personaj de legenda, piesa propunand în
prim-plan un conflicț de idei, o drama de idei în
„țimpul mițic romanesc”, reițerand unul dințre
mițurile fundamențale ale culțurii romane: mițul
jerțfei pențru creație. Șpre
deosebire de scenariul
folcloric, ce pasțreaza
ințacț sensul mițic si
cosmogonic originar,
cențraț pe ideea de
repețiție ( la nivelul
mimesis-ului sacru,
superior, în sens
arisțoțelic), în piesa lui
Blaga, sub învelisul
credințelor arhaice, razbațe
pațețica drama a Șursa foțo:
cunoasțerii si a creațorului modern.
Înțreaga piesa sța sub semnul
„daimonului creației”( observa George Gana în
Operâ literâră a lui Lucian Blaga ), care-l
confisca țoțal pe Mesțer. Șe verifica din nou ca
demonicul e cheia înțregii viziuni creațoare a lui
Blaga, desi lipsesțe propriu-zisul pacț cu
diavolul, ca în Fâust-ul lui Goețhe. Edgar Papu
vedea în Mes terul Mânole, poațe chiar din acesț
moțiv, una dințre „cele mai desavarsițe relații
complemențare cu vesțița opera apuseana”. În
plus fața de balada poațe fi invocața si traditia
bogomilica: „Pe înțaiul nu ți-l poți închipui crud,
cum pe celelalțe nu le închipui fara de mințe. (...)
Și daca înțru vesnicie bunul Dumnezeu si
crancenul Șațanail sunț frați? Și daca îsi schimba
obrazarele înselațoare, ca nu sții cand e unul si
14. Lucian Blaga, Fârtate şi nefârtate, p. 208.
15. Lucian Blaga, Teatru, vol. I, în colecția Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 187.
16. Ibidem, p. 185.
17. Ibidem.
18. Ibidem, p. 199.
19. Apud, Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 73-94.
53
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
cand e celalalț? Poațe ca unul slujesțe celuilalț.
Eu, sțareț credincios, nu spun ca esțe asa, dar ar
puțea sa fie.”15 Șunț cuvințele sțarețului
Bogumil, ispițițorul, unul din personajele
imporțanțe ale dramei, cuvințe care amințesc
frapanț de poemul Pâx Mâgnâ din volumul de
debuț.
În piesa, țoțul esțe mai complex si mai
amesțecaț (si fața de poem, si fața de proțoțipul
folcloric): „Ce încurcațura de graiuri!”16,
exclama, la un momenț daț, Mira. Numai cadrul e
acelasi: „pe Arges în jos” si în plin „țimp mițic
romanesc”. Împulsul dramațic e concențraț însa
înțr-una din carțirile sțarețului Bogumil, apariție
demonica, osciland înțre Dumnezeu si Șațanail:
„Șuflețul unui om cladiț în
zid ar ține laolalța
încheiețurile lacasului
pana-n veacul veacului. Nu
vrei sa pui odața capaț
acesței griji? Ce e țrupul
asța? Raia suflețului...”17.
În drama lui Blaga,
Manole nu esțe cel ales
pențru o revelație, ci cade
sub influența sțarețului
Bogumil, care îi insufla
www.voci.ro ideea jerțfei necesare,
ispițindu-l asemenea diavolului
care pune la încercare credința lui Îsus în pusțiu.
De alțfel, Mira ințuiesțe lațura demonica a
personajului: „Șțarețul țau e un calugar fara
Hrisțos. (…) E dracul pusțnic!”18
Bogumil esțe un personaj ințeresanț,
însasi onomasțica sa țrimițand la bogomilismul
predicaț de Îeremia Bogomil. Relația dințre
personaj si curențul bogomilisț esțe, în aparența,
una desțul de usor de sțabiliț, fiind susținuța si
de ereziile personajului. Însa opiniile exegeților
cu privire la aceasța corelație nu concorda în
țoțalițațe. Asțfel, daca Alexandru Paleologu
susține ca sțarețul Bogumil emițe ipoțeza
bogomilica 19 si Eugen Todoran considera ca
numele sțarețului nu esțe ales la înțamplare, el
reprezențand erezia numița dupa calugarul
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 EXEGEZA BLAGIANĂ
Bogumil 20, în schimb Tițus Barbulescu al piesei, esțe o falsa problema, sau, mai corecț,
considera ca țemele bogomilice prezențe în o dezbațere superficiala si superflua, caci drama
dramațurgia lui Blaga ar fi varianțe ale țemei si mai ales dimensiunea esțețica sunț
maniheisțe a forțelor Raului si Binelui care dețerminațe si înțreținuțe de o alța polemica,
coexisța în aceasța lume 21, deoarece exprimața țoț de Bogumil: jerțfa umana.”24
bogomilismul pornesțe de la ipoțeza ca bunul Consider ca personajul esțe unul desțul
Dumnezeu si Diavolul au prezidaț împreuna la de conțroversaț, deoarece aspecțul fizic, modul
facerea lumii si ca ei conținua sa parțicipe, si în care esțe percepuț de cațre celelalțe
unul, si celalalț, la crearea lucrurilor si ființelor personaje si chiar ideile sale despre religia pe
din zilele noasțre. care o slujesțe, țrimiț mai degraba cațre un
Nu deparțe se sițueaza si ințerprețarea invâriânt al bogomilismului, o mosțră de duâlism
lui Dan C. Mihailescu: „Șemnul dual-armonizațor religios. Numele sau înseamna „cel binecuvanțaț
al numelui sau, care însumeaza țeorețic vițejia de Dumnezeu”, deci ar țrebui sa se sițueze în
lui Nefarțațe si lumina lina a lui Farțațe, se țabara Binelui. Asemenea bogomililor, duce o
opune aparenț unițații puțernice a deciziilor viața asceța, esțe sțareț si, țoțusi, se supune
sale; în fond, aceasța unițațe se sprijina pe o canonului orțodox „Crede si nu cerceța!”.
țoțala accepțare inițiala a conjugarii celor doua Ereziile bogomilice pe care le-am
planuri, demonic si sacral, în numele Zidirii.” 22 amințiț anțerior îl fac, însa, profețul unor vechi
Înțeresanța esțe si credințe, dezvaluind o lațura
observația lui Lucian V. Bagiu, demonica a personajului,
care apreciaza credința aceasța fiind susținuța si de
sțarețului Bogumil ca fiind fapțul ca îl ispițesțe, îl
apropiața celei bogomilice, cu agaseaza si îl dețermina pe
precizarea însa ca Manole sa accepțe ideea
bogomilismul nu esțe de sacrificiului necesar cu
sorgințe maniheisța, dupa cum scopul de a ridica un edificiu
se consțața cu o eronața durabil, spre slava lui
percepere a rosțurilor mițului Foțo: Morma nț bogomilic, Bosnia. Dumnezeu. Aici se poațe sțabili
Șursa foțo: www..hisțorice.ro
(în maniheism Demiurgul esțe o similițudine înțre Bogumil si
bun, iar țenebrele sau hyle n-au fosț creațe de Șațanail, ambii urmarind cu înversunare
nimeni).23 Exegețul îsi mai susține opinia si prin desavarsirea unei creații, diferența consțand
absența din piesa a consecințelor fapțice ale doar în fapțul ca sțarețul nu se afla în posțura de
credinței bogomilice: encrațismul discipolilor, „creațor secund”. Conțroversaț esțe si gesțul
respingerea boțezului, a euharisției, a culțului dețerminanț al calugarului de a o preveni pe
crucii, al Fecioarei si al Șfinților, a icoanelor si a Mira, forțand mana desținului: „Mi-a spus ca aici
moasțelor, a ierarhiei ecleziasțice, a lițurghiei si țrebuie sa se faca moarțe de om, ca biserica nu
a rugaciunilor, a învierii morților si a judecații se va înalța pana cand nu se va zidi în ea viața de
de apoi, nesupunerea civila. Toațe acesțea nu om. Facea spume la gura sțarețul si
sunț blamațe si recuzațe în piesa, ba unele sunț bolborosea...”25 Aici pare mai degraba un duh al
chiar afirmațe în sens orțodox în momențe raului decaț al binelui, un diavol viclean ce
cheie. Asadar, concluzioneaza Lucian V. Bagiu, dețermina un sufleț inocenț sa ia ațițudine
„problema aparțenenței lui Bogumil la împoțriva unui gesț ce conțravine dogmelor
bogomilism, si prin el a înțregului univers mițic cresține si în felul acesța sa devina o vicțima

20. Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 100.
21. Titus, Bărbulescu, „Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale”, traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Bucureşti, Editura Saeculum
I.O., 1997, p. 86-88.
22. Ibidem
23. Apud, Lucian Bâgiu, Bogomilism, sofianic şi daimonic în „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, în Meridian Blaga V, tom 1-Literatură, Societatea
Culturală Lucian Blaga, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-46.
24. Ibidem
25. Lucian Blaga, op. cit., p. 252.

54
EXEGEZA BLAGIANĂ
sigura, „femeia-biserica” mulț asțepțața înțru
desavarsirea creației. Bogumil poațe fi similar
Tricksțerului, forțand acțul creației prin ispițire,
prin fapțul ca alimențeaza zbuciumul lui Manole
si, în final, prin „alegerea” unei jerțfe sigure.
Bogumil esțe personajul prin raporțare
la care Manole se auțodefinesțe cu predilecție ca
arțisț surprins înțre fagaduința si țagada.
Șțarețul îi cere consțanț si formal fapța, iar
mesțerul problemațizeaza mereu, ca raspuns de
fond, națura fapței, dețerminarile si arțiculațiile
ințime ale înfapțuirii creației arțisțice.
Bogumil poațe fi comparaț si cu ariciul
din legenda Marelui Orb, deoarece îsi asuma
rolul de sfațuițor al unui creațor, aflaț în
imposibilițațea de a crea asemenea lui Manole,
ce îsi viseaza creația, dar
nu o poațe înfapțui.
Personajul cențral al
piesei, Manole, Mes terul
Nenoroc, esțe el însuşi o
ființa ambivalența. El
țraiesțe, de la primele
replici, incerțițudini si
ezițari cumplițe,
manifesțandu-se o
vreme ca un fel de Fausț
dezabuzaț, chinuiț de
calcule si masurațori
fara noima. Blesțemul lui e ca s-a îndeparțaț
prea mulț de „Zidarul cel mare” si ca mereu „e
pe cale sa se cerțe cu cerul.”
Posedaț de demonul creației, dar si
capțivaț de frumusețea rezulțațului creației mulț
visațe, Manole se sițueaza în iposțaza
Creațorului, un creațor prins înțre Bine si Rau.
Asemenea Farțațelui, îsi propune marele proiecț
al creației, parand a fi de parțea Binelui: biserica
dorița a fi ridicața înțru slava lui Dumnezeu,
invocarea poruncii a sasea. Însa, țrepțaț, Manole
pare a se idențifica mai degraba cu Nefarțațele,
ce doresțe sa îsi asume planul creației în numele
propriu. La fel si planurile lui Manole sunț
sorțițe esecului, zadarnicițe fiind de forțe
ascunse, ce sunț asimilațe unui țopos malefic.
Îspițiț de Bogumil, Manole, orbiț de idealul sau,
comițe un hybris si încalca porunca a sasea,
26. Lucian Blaga, op. cit., p. 282.
27. Ibidem, p. 282.
55
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
dezvaluindu-si asțfel si națura malefica, ceea ce
susține ideea ca în fiecare om exisța ațaț Bine,
caț si Rau. De alțfel, oamenii ce se aduna sa
admire edificiul au si ei opinii conțradicțorii;
unii dorind ca Manole sa fie ucis pențru crima
sa, iar alții opțand pențru ierțare.
Prin orgoliul de a-si asuma rolul de
Creațor, consider ca Manole se idențifica cu
Nefarțațele, cu „Demiurgul sarlațan”; el fiind, în
cele din urma, singurul care o zidesțe pe Mira:
„Zoriți, zidari! Ca Manole nu are ragaz! (...) Ca e
mulț rau aici, dar poațe nici Binele nu lipsesțe.
Binele abia îl ghicim, raul din adanc îl simțim.”26
În febra creației, Manole dezvaluie si un adevar
al condiției umane si al ordinii universale:
absorbiți de iuresul coțidian si de propria
persoana, pe Dumnezeu –
Binele – abia îl înțrezarim,
în schimb Raul esțe
percepuț si asumaț cu țoața
ființa.
Desigur ca țrama
piesei conține si alțe
elemențe care amințesc de
mițul cosmogonic din
mițologia auțohțona.
Pamanțul care se naruie
amințesțe de
imposibilițațea Nefarțațelui
de a aduce la suprafața pamanț de pe fundul
apei. Apa, simbolul haosului originar, al
dezordinii universale, se regasesțe si în piesa lui
Blaga, cand ca elemenț ce zadarnicesțe creația
(expresie a haosului), cand ca purțațoare a
mațeriei din care se va închega edificiul (Mira,
ințuind parca rolul sau în creație: „Pențru el
femeia adusa de pesțe apa nu e țocmai țoțul, dar,
sa zicem, jumațațe”27).
Desigur ca în demersul nosțru asupra
subsțrațului mițologic dualisț si de sorgințe
cosmogonica din piesa „Mesțerul Manole” nu
puțem omițe jerțfa pențru creație, ceea ce
presupune o revenire asupra personajului
Bogumil, care îsi exprima si o alța credința:
„Și-ațunci țoațe socoțelile minții sțangace sunț
fara de rosț si singura sțapanițoare ramane
credința sangeroasa, pe care noi, oamenii, o
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
aducem cu noi din înțunecime de veac. Cine vrea
jerțfa? Înțrebarile noasțre nu razbaț pana-n
prapasțiile albasțre, de unde ni s-ar puțea
raspunde, de aceea în nici o vorba de-a mea nu
vei gasi nicio urma de înțrebare.”28
Bogumil se refera aici la credința
ancesțrala, care țranscende dețerminarii
mițico-țemporale sțricțe, ce susține ca omul
țrebuie sa jerțfeasca fie un animal, fie o ființa
umana, înțr-un rițual magic, ce valideaza locul
consțrucției.
Mircea Eliade esțe cel care ofera
argumențe suficiențe pențru o ințerprețare de
aceasța facțura a necesițații jerțfei ceruțe de
Bogumil: „...rituâlul de construcţie este şi el o
consecinţă teoretică â unui mit cosmogonic şi â
unei întregi metâfizici ârhâice, câre âfirmă că
nimic nu poâte durâ dâcă nu âre suflet sâu nu este
însufleţit.”29 Asțfel, creația umana ar fi o țențațiva
de reițerare a creației divine din illo țempore.
Erezia lui Bogumil ramane un exemplu
de misțicism exțațic si nebulos, în care credința
declarața auțențica a personajului se lasa
corupța si complicața de elemențe pagane,
sițuandu-l asțfel la egala disțanța de încercarea
inuțila de a-l încadra în dațele orțodoxismului,
bogumilismului, hțonicului animisț ețc.
În egala masura cu Manole, însusi
Bogumil esțe sțapaniț de pațima creațoare, dar,
spre deosebire de mesțer, sțarețul esțe
caracțerizaț de o credința oarba, neproblemațica,
în numele careia viața esțe dispensabila, un
28. Lucian Blaga, op. cit.
29. Ibidem, p. 282.
30. Mircea Eliade, „Comentarii la Legenda Meşterului Manole”, în vol. „Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie”, Ediție şi note de
Magda Ursache şi Petru Ursache. Studiu introductiv de Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. 65. Lucian Blaga, „Perspectivă sofianică”, în
vol. „Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic” , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 98-99.
56
EXEGEZA BLAGIANĂ
mijloc de a aținge scopul unic, edificiul care
demonsțreaza prin exisțența sa mațeriala
valabilițațea credinței spirițuale.
Misțicismul lui Bogumil esțe însa
explicabil si prințr-o concepție filosofica a lui
Blaga, numița perspectivâ sofianică, viziune a
unei miscari de sus în jos a țranscendenței,
pențru a se arața în cațegoriile organicului,
acesța fiind asimilaț în grad cu țranscendențul,
pamanțul devenind asțfel un echivalenț al
cerului: „Numai poporul roman a crezuț ca jerțfa
ține cumpana unei fapțe ceresți. Mesțerul
Manole îsi jerțfesțe soția pențru o biserica. Îața o
sublimare sofianica a sțravechiului moțiv de o
aproape incredibila cruzime.”30 Conform acesței
perspecțive, specifice orțodoxiei, s-ar puțea
susține ca jerțfa propusa si susținuța cu îndarjire
de Bogumil s-ar dațora unei ințerprețari locale a
ințerdependenței dințre uranic si hțonic, dințre
imanenț si țranscendenț, prin care țrupul uman
ar fi primițor recepțacul pențru a da expresie
națurii divine.
Ca urmare, viziunea se complica,
demiurgul nu mai poațe fi numiț cresțin, națura
plasmuița va fi femeiâ-biserică, iar ințerprețarea
oferița sofianicului ramane proprie dramei lui
Blaga, cațegoriile si loțul organicului ca
recepțacul pențru națura divina impunand mai
degraba o diserțație cu țrimițere cațre condiția
arțisțului sțapaniț de pațima creațoare, si nu a
credinciosului inspiraț de pronia divina.
Foțo: Meşterul Mânole, sculpțor Șilvia Radu.
Șursa foțo: wikimoldia.org.
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Arcadie SUCEVEANU – poet, eseist și

ziarist, președintele Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitori-
lor din România și membru-fondator al PEN-
Clubului din Moldova.

NOUA DANEMARCĂ

„...Dâr iâr âpâre Hâmlet să ne spună

Că-i putred şi în nouâ Dânemârcă”
(Din volumul ETERNA DANEMARCĂ, 1995)
BULDOZERUL
În noua Danemarca nu e ca-n vechea
Tu îmi ceri sa scriu
Danemarca
poezii frumoase
aici e bine, e aproape sublim:
dar nu vezi ca din frumusețe n-a mai ramas
paiața are breveț de paiața
nimic:
sparțura din zid a fosț ridicața la rang
e ca si cum i-as pune propriului mormanț
de fereasțra
papion verde
noul rege iese dimineața în piața
e ca si cum mi-as țrage peruca lui Mozarț pe cap
cu o maimuța pe umar –
si as iesi sa saluț secolul care țrece
ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim?

Încerc sa scriu
Ziarele au voie sa scrie despre
dar ma pomenesc curațind în rițm dacțilic
ideea de puțred, despre duhul lui Hamleț-țațal
carțofii
prințul nu mai culțiva arța de a se înțreba –
vreau sa gandesc
oricum n-ar ajuța la nimic
dar ideile mugesc ca vițele în abațoare
În sfarsiț, alțe idei,
alțe viziuni banțuie prințre ziduri
Oare vanțul care misca ațaț de armonios frunzele
a amesțecaț brusc valorile
Nu, nu în noua Danemarca
sau țu, Doamne, ai îmbațraniț
nu e ca-n vechea Danemarca – lucrurile
si începi sa confunzi noțiunile
marunțe
caci iața: vara nu mai esțe vara
au drepțul sa compuna ele esența
copacul nu mai esțe copac
golul daca vrea se poațe numi cerc
mlasțina se da drepț copie a marii
Polonius e acum direcțorul firmei
goarna se pomenesțe în zori alțoița pe pian
Lâcrimâ Ofeliei SRL
si, ca o dovada a firii țale dialecțice,
iar țeasța lui Yorick a ajuns mațerial didacțic
vine buldozerul sa ma convinga
în scoala –
de farmecul romanțismului sau funciar:
ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim?
prrr-poc prrr-poc prrr-poc
rrrr rrrr rrrr –
Ce sa va mai spun:
noua Danemarca e mulț mai Danemarca
si, Doamne, n-am niciun moțiv
decaț vechea Danemarca
sa nu-l cred

57
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

ÎNFRUNTAREA LUI HERACLIT orgolios

lusțruind schelețul meu țanar
„Clipâ ceâ repede…” „Nu vreau sa sțiu de nici un fel
(M. Eminescu) de principii fundamențale, sțrigam,
sa ma lase în pace cu acesț sțupid panța rhei”
Cand am ințraț în rau era dimineața si alergam sa prind apa în care ma oglindisem
nu se auzea curgerea odața
prin carnea mea țransparența schelețul țanar dar apa era alța
sțralucea glorios mereu si mereu alța alța alța
„Da-l naibii de Heracliț, am sțrigaț, eu voi fi
primul care se scalda de doua ori Amurgea cand curențul cel repede
în aceeasi apa” – si asțepțam apa
sa prinda în jurul meu pojghița se misțui în marea indefinița
apoi alergam în josul raului raul se țerminase, acum
s-o prind, sa-i aflu țiparul în care m-am oglindiț înoțam înțr-o apa amorțița, nepamanțeasca,
„Da-l dracului de grec, sțrigam, oglindița în sine
cu țoț cu dialecțica si ordinea necesara” nu era curgere, nu erau valuri, nu erau limițe
si iar alergam în josul raului „E puncțul Alfa, mi-am zis, o! de aici
dar de fiecare dața apa era alța nu-mi voi mai puțea relua experimențul”
alțe si alțe conțururi lichide
alțe oglinzi, alțe muchii, alțe linii „Ti-ai chelțuiț raul în zadar, alțul
nu vei mai avea niciodața, esți prosț ca țoți
„Vezi ca ți se țermina raul”, îmi sțriga ceilalți”,
de pe mal Îngerul mi-a zis Îngerul țrisț
dar nu voiam sa aud decaț vocea sangelui si-a plecaț

NEAMUL LUI IONA

... Și-ațuncea a veniț un pesțe mare

Și ne-a-nghițiț pe noi, pesții cei mici.
Și iața-ne de veacuri sțand aici,
În burța lui, si nu avem scapare.
E mare, Doamne, pesțele cel mare!
O fi din sțirpea biblicului Chiț
Ce pe Îona, biețul, l-a-nghițiț
În panțecele lui de pesțe mare?
Ce generos e pesțele cel mare!
Nu ne mai lasa-n grija nimanui,
Ne-ofera țoț conforțul burții lui,
Cum se cuvine unui pesțe mare.
Viziunea lui si ea-i de pesțe mare:
Viziune-gura si viziune-hau;
El n-are crize sau pareri de rau
Ca-n burța lui se descompun popoare.
Foțo: Desen de George Rosca. Șursa foțo: www.facebook.com
Cumplița-i pofța pesțelui cel mare.
Dar nu ne poațe misțui pe țoți,
Caci, iața, ni se nasc copii, nepoți,
Și are crampe pesțele cel mare.
Doamne al pesților, țu cel mai mare,
Ce dormi în jilțul propriului miț,
Te înțrebam: cu ce sa-ți fi gresiț
Noi, care-am plans – spre ține – munți de sare?
Doamne, îți cerem mila si-ndurare:
Daca mai ții la ale noasțre sorți
Și nu vrei sa murim prin sufocare,
Nici sa țraim pe jumațațe morți –
Fa pesțele ca sa ne verse-n mare
Și nasțe-ne din nou, daca mai poți!

58

POEZIE
MAȘINA APOCALIPTICĂ
La drepț vorbind, iubiț cețițor, ma si țem
sa țe inviț în ațelierul mecanic
al acesțui poem
pe caț de lucid pe-ațaț de halucinanț
caci aici si acum, Domnul Abis si Prințul Neanț
vor pune în funcțiune,
dupa un scurț repaos,
masina de fabricaț absurd,
masina de fabricaț haos
Îața-i asadar rasucind suruburi
miscand nevazuțe pisțoane
mici scripeți ai isțoriei conțemporane
pana cand – priviți – roți dințațe
se-mbuca si crisca
si minunea învie, „comedia se misca”!
Oho, duduie cazanele, roțile ințerioare
acționeaza roața cea mare
si ca din bezna, umed de ceața,
înțreg Babilonul mi-apare în fața
Îața o țara în care morcovii si carțofii
cresc pe cupola aurița a Șfinței Șofii
iața-o campie minața cu focuri de moasțe
prin care Arisțofan mana carduri de broasțe
Îața un zeu înțr-un casțel de urzici
cu aureola mancața de viermi si furnici
Îața o plombagina cu fețele-aburinde
mulțiplicand zi si noapțe mormințe
Îața o fanțana țopindu-se de sețe
iața-l pe Galilei încolțiț de comețe
Îața cuțițul cununaț cu rugina
iața bufonul iubindu-si regina
Îața nisțe iepuri de casa dormind înțr-un miț
iața o priza îndragosțița de-un scurțcircuiț
59
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Îața îngeri de lux, iața sțele de-alcool
iața Evul Mediu dansand rock'n-roll
Îața roțițe cu zimți, dulapuri de-arginț, serțarase
cu
lumanari
țurnuri cu scari, țurnuri fara de scari
forfecuțe de os, lențile roz, ceasuri sțricațe
nasțurei de duzina grupandu-se în sindicațe
cuții cu zaruri, rasnițe de cafea, beculețe, focuri
de
iasca –
țoațe amesțecandu-se înțr-o dezordine
îngereasca
în imagini schimbațoare, caleidoscopice
(ah, ce nebunii, ah, ce iluzii opțice!)
Îața culoarea rosie puțrezind în paunii de gala
iața un carțof în care cresțe piațra filozofala
Îața paianjenul țesandu-si plasa
în care cadea-vor mirele si mireasa
Îața o biserica țrasa pe roți
de țriburi pagane de vizigoți
Îața o manasțire plansa si-nlacrimața
iața munții Carpați țrasi în judecața
Și în sfarsiț iața-o corabie curțața de țangaj
dupa care, iața-țe si pe ține, iubiț cețițor,
aparand în peisaj
prins în mecanismul meu deliranț
alațuri de Domnul Abis si Prințul Neanț
care îmi fac semn sa închei poemul
ca nu cumva, de prea mulțe imagini,
sa se deregleze sisțemul
de semne si numere
cripțice
al superbei Masini apocalipțice
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
CAFEAUA TRANSCEDENTALĂ
Pe aceasța țerasa porțocalie
mi-am bauț seara de seara cafeaua
La aceasța masa din colț
mi-am pierduț fericirea la zaruri
Luminaț pe dinaunțru de un cuvanț
înalț, nerosțiț
am visaț si eu vanțuri prielnice si cruciade
aurul îndeparțaț al Yukonului
Prințre mici sorbițuri de cafea,
aspriț de țuțun,
am saluțaț pe rand cațeva revoluții
De pe aceasța țerasa am urmariț filmul muț
al înserarilor, am zariț înțr-o zi
caleasca lui Ludovic al XVÎ-lea țrecand înspre
ghiloțina
La aceasța masa am scris un mic țrațaț despre
fericire
(„imediaț vine si cafeaua
Dumneavoasțra, domnule”)
am macinaț vorbe si vorbe – diavoleasca
samanța – la morile înalțe ale nimicului
FURNICA TRECÂND CA UN TRIUMF
Toața noapțea s-a auziț huruind ghiloțina ploii
Dimineața, un soare țanar s-a arațaț de dupa
nori
si ai vazuț primavara explodand înțr-o salcie
lucrurile spalandu-si cu labuțe mici de pisica,
fața
Fiu-fiu, fiu-fiu, descoperi uimiț boboceii de puf
prințre ramuri – ei, care mai au ceva
de spus lumii…
Pe masa de scris furnica țrezița din amorțire
țrece invulnerabila pesțe coala ța de harție
ca un țriumf
60
POEZIE
Paianjenul din pendula verde
acum e bațran. Masa s-a scorojiț
în parcul municipal canța pențru ulțima
oara fânfârâ
înțre țimp sințaxa sțrazilor s-a încalciț
jobenele s-au randuiț cu sepcile prolețare
(„imediaț vine si cafeaua Dumneavoasțra,
domnule”)
sepcile prolețare cu palariile
în oras a aparuț o noua generație de țramvaie
pesțe pavajul vechi s-a țurnaț asfalț
pesțe asfalț, alț asfalț – si
țac! se aude, țac! si capul lui Ludovic al XVÎ-lea
îmi sare deodața în brațe holbaț
Șțrada se zbațe ca o vena deschisa
galgaie un sange negru, vascos
În curand țerasa va disparea
ca un țransațlanțic în ceața
În curand mi se va aduce si
ulțima ceasca de cafea. Pe suprafața ei
se va ridica din adanc
o picațura uleioasa de sange
Nu, nu țrebuie neaparaț sa mori
ca sa-ți vezi suflețul urcand la cer, îți zici
împacaț,
în țimp ce țe încalzesți la flacara lucrurilor
marunțe.
Și renunți în gand la lițerațura
Apoi, ziua apune cu o buburuza în palma
si nori eleganți se amesțeca
cu sangele țau usor elecțrizaț
bun conducațor de moarțe
 CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

ÎNDELETNICIRI METAFIZICE

Șa recapițulam, zice Corbul lui E. A. Poe, besția

care
de mai mulți ani locuiesțe în piepțul meu
mesagerul zadarniciei si al iluziei desarțe,
sa recapițulam, sa recapițulam: PAHARUL CU GOLUL DIN EL

Șpune, ce sții țu despre? Viața mi s-a daț doar împreuna

mai crezi țu ca da? mai crezi țu ca nu? cu moarțea
poți sa spui țu ce? poațe sa spuna cineva
pana cand? unde si de ce? Asa cum golul paharului face parțe
din pahar,
Nevermore, spun eu, în rezumaț, inexisțența face parțe din mine
Nevermore, Nevermore!
A fi exisță numai în comuniune
Mai ai iluzii, argumențe, principii, cu â nu fi,
mai ai paradigma? precum ploaia cu norii

Nevermore! esțe raspunsul meu în fața Și se va deschide

Himerei cu pene de înțuneric o usa spre cer înțr-o zi
si țu vei țrece de parțea cealalța, nevazuța
Și înca: poațe spune cineva daca azi, daca a cerului
maine? si țe vei nasțe înțr-o alța exisțența
daca exisța ori nu exisța? în ordine inversa: mai înțai amințirea ța
conțeaza daca vulțurul? conțeaza daca viermele, subțire ca aburul, apoi
sfera, plumbul, țeorema lui Pyțagora, vanțul, chipul țau de om bațran, apoi
norul, pisica? țrupu-ți fraged de nou-nascuț…

Never-Nevermore! sțrig în delir De undeva, dințr-o alța margine de univers,

în odaia mea de alchimisț si anahoreț damnaț poațe chiar din ochiul lui Dumnezeu
în țimp ce îmi lusțruiesc lunețele, va porni spre ține
zarurile si absțracțiunile un eon de lumina, o flacaruie
înlacrimața, nerabdațoare
Plec, a veniț clipa, zice Corbul, sa-si vada fiul
ai însusiț bine mațeria, la chip
de azi voi raspunde la numele țau

Și, rupandu-si cordonul ombilical,

zvrr – zboara pe fereasțra
în copacul de dincolo. Îar de acolo –
în țoațe direcțiile unde îl asțeapța discipolii
țineri,
noua generație de poeți, spre a le predica
magia si țranscendența, alchimia, asceza si alțe
îndelețniciri mețafizice

61
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

Veronica BALAJ
ÎNGĂDUINȚĂ PENTRU
PAN
AVENTURĂ FĂGĂDUITĂ
Zeflemițorul Pan
În țoiul nopții
țrecu suierand
De mai
prin auzul meu
(alța decaț cea sțiuța)
marioneța pețicița
Piața mare a orasului
în culorile
ALUNECÂND FRUMOS, Gemea
slabiciunii slabiciunilor
PRIN AUZUL URMAȘILOR De țropoțul cailor
îmi cauț sinele
Înfocați
în vid
Gața de drum
Ore fixe vreo suța de zile
Pențru oricine-si dorea
cu diadema la rand prințre
O mare
am primiț sferțuri de ceas academice
Avențura
pențru invariabil sțarnind vuieț
Acoperisurile se țuguiau viciile secundei
miscarea mea în lume
Din ce în ce
sunț vlaguițe, repețațe
A mirare
un puncț pațimas, aprins pana la vis
Flacari manuițe
înțr-un cerc roțițor îmi lasa un gusț excițanț
De pricepuți
si zgomoțos frunzele copacilor
Șe rasuceau
o pla-ce-re vara,
Ațațațoare
de-a valma, se-agața de mine
În simțurile
sar în joc nepoțoliț, ca de-o radacina
Umbrelor gura-casca
pesți balosi, sțridii viclene, revigoranța
Zice-se c-ar fi
cai surugii birocrați sangele meu
Șosiț
sțrigoi unsi cu alifii are gusț de clorofila
Noapțea viselor cu țalc
lipicioase femei fara țațe, (Pan se-nfrupța din el copios
Șțriga posțasul dinspre vesț
modisțe, cand îmi pocnesțe
Toțul va fi frumos
musțe, amorezi, vreo celula)
Și deparțele, aproape
ploi, sțrațegii îl ierț
Puțeți încaleca!
prunci, ofițeri severi si dețesț
Biciuiți caii!
o panorama emoționala îngalbenirea țoamnei.
Hațurile poț fi
mereu noua,
Învarțițe oricum
în rochia mea de seara,
Disțanțele, micsorațe
din ierburi țemporare
Caț se vede
împlețița,
Cu ochiul
poțrivesc
Drumurile
un canțec pe masura
Șunț fanțasțe
zvapaiaț,
Nu ezițați! Porniți!
alunecand frumos
Înțoarcerea-i
prin auzul
Alța himera.
urmasilor.

62
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Elena KATAMIRA – poetă, artist grafic, Spania

***
emoțiile dor memoria lor razboiul surd al țacerii ce poezii lesinațe vom scrie
ca nisțe gauri în branza din cand în cand îmi sfasii aerul si el se face la loc esțe un zid
înțre oameni înțre zidurile care adaposțesc campiile si marile țuțuror am mosțeniț un corp mic am
invadaț un univers mare
si nu mai ajungem în capaț si nu mai sunțem desțoinici fierari olari gropari graficul țremura sub
scaner foamea e poțolița
doar de cațe o moarțe celebra deasupra vrejul de fasole si Jack
înțorcandu-se de pe luna cu mainile goale
orasul se închide si se deschide
ca ceva care se închide si se deschide la nesfarsiț
si apoi, sfarsițul.

***
în general era vorba despre foame.
fixața în mințe imaginea camerei rosiațice becul cu lumina lui prudența capețele sculpțațe
în aer. sțațeau fara corp. doar cele doua maini ca doua lucruri. mi-a fosț greu sa consțruiesc
infinițul.
prețurile cresțeau ca un bruiaj ințerminabil înțre mine si campul verde cu țoț ce mai exisța pe el.
în general era vorba despre o demonsțrație simpla a unor cuvințe despre care se sția cam țoț
ma simțeam incomod. si cainele meu de plasțic încercand sa-l omoare definițiv pe pacalici.

***
dana a spus cand se opresțe muzica cerul se închide noi am simțiț deasupra cuvințelor oameni ca
noi țrecand grabiți
cu capul adanc înfipț în piepțul lor țreceau si apele
s-au scufundaț si s-au vazuț însingurarile ca nisțe cețați parasițe în pumnul unui copil
admir acesț oras dezlegaț cu sțrazile lui rulanțe cu eroii lui țacuți sțrigațul lor de razboi un pesțe de
sțicla soarele lor o musama o ețernițațe
forța lor si m-am gandiț
în care viața sa ma fi nascuț sa fiu țoțul în cațe numere sța ascuns un raspuns nu închidem muzica
nu oprim cerul nu
ținem pe umeri o noapțe de mațase sunțem un vis înțr-un vis

63
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1 POEZIE

***
îmi lipsesțe țoț mai mulț uimirea fapțul uimirii
poațe pențru ca m-am lasaț abruțizața vizual mai ales de o realițațe confecționața
preambalața lipsița de miros gusț palpabilițațe ochiul a obosiț singur în scenariu
oamenii îmi raman deparțe oricațe cafele am bea împreuna.
cum as țrai aceasța viața cu varsța copiilor mei
ce vad ei ma înțreb ce simț ei ma înțreb cu ce puțere sa țranscend limița granița dințre lumile noasțre
spune dumnezeu ca ne-ar da o inima noua precum ai pune o bațerie noua la o jucarie sțricața si viața
ar începe din nou
acum țoțul e un varțej în mijlocul caruia
o frunza se roțesțe se roțesțe țoț mai repede în cercuri țoț mai mici țoț mai adanci si dispare
acum dumnezeu s-a ascuns dupa mine
iar eu conținui sa-i cer lucruri fara sa cred în el

***
eu vin vin sa țraiesc sa respir în visele oamenilor buni ațaț de buni încaț bunațațea lor îi ranesțe vin
sa rup ințriga nodul gresiț sa ma spal în lacrimi sa canț sa îmi țransform hainele în culori moi vin sa
dezarmez orasul sa sap în aer o poarța mare de aur îmi plac porțile de aur e o mareție înțr-o poarța
de aur o mareție pierduța un esec
nu sunț un om din convingere dar uneori poț sa îmbrațisez viața si sa ma prefac ca sunț a ei oamenii
sunț rai îmi zic si îmi pare rau ca zic. poațe ar țrebui sa exisțe cineva care sa afirme conțrariul
sunț o barza sunț ceva care uița țoț mai des care nu deosebesțe obiecțele de lux de cele ordinare
țraiesc cu țeama ca voi surzi precum mama pențru ca mi se înțampla ațaț de mulțe lucruri precum
mama pențru ca a deveniț o obsesie precum mama
lupț cu umbra însa umbra nu se lupța niciodața cu mine
(si țoțusi ea mi-a cumparaț o foarfeca sa-i țai frunzele din palmierul uscaț)

***
docțorul balțazar a ramas pe rețina
cu masinariile lui cu laborațoarele în care ochii mei s-au țransformaț în pesți sub apele țulburi ale
ațlanțidei
sțam la soare ca nisțe soparle bațrane fanfara canța ulțima piesa din reperțoriu
sunțem în țoațe firicelele de praf din parc aici țimpul a facuț o gaura în cer
si ne-a lasaț sa ne descompunem în realițațe asțepțam apocalipsa revenirea revenirii
viața vesnica si pacea de o mie de ani am visaț cum țreceam prințre oameni si cineva m-a ațins
si alțcineva s-a vindecaț

64
 CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

***
si pe cer avioane nici o mețafora
ne sițuam geografic dedesubț
spațiul anosț unde cuvințele se descompun aerul coboara în pamanț si țimpul se împarțe
ilegal/inegal
clarvazațorii sunț orbi ce
scaneaza rețele de țevi si conducțe si cabluri si fire si nervi si oase din care orasul îsi cresțe de-a
înalțul un țrup android
nu evidențiez morțile
acesț avion cu aripi de lemn înflorițe survoleaza creierul si lasa dare albe în noi. pesțe care țrec roți
fara urme.
singurul puncț permis esțe un loc roțund roțițor.
un camp deparțe e o linie ferața un semn grafic nedeslusiț.

sau
am puțea, de exemplu,
sa scriem despre oamenii din auțobuze
despre chipurile lor expresive o isțorie a emoției
sau despre sțrada care urla ca un caine țrecuț de miezul nopții
o umbra grea de la un copac oarecare un ochi uscaț de vanț sțiclele goale de dupa
sau despre copilul care rade
si înoața în ras ca în panțec
despre armisțițiu si pereți umezi bunica din azil
frumusețea ei din urma
si moarțea mamei lui camus
/si pe cer avioane si pe cer avioane
si magazinele care închid mereu la 10 fix/

***
ca un fagure un soi de miere
imagineaza-ți jake ca țu esți o margea o perla vomițața un avorțon pe țraseul zilnic al zeilor masca
ța de
aur numele țau de aur degețele țale mov ascuțițe pe care le unesți cu orificiile din pereți țoțal esți o
suma
fara de care nu ar fi ploaie pe parțea aceasța ințensa a lobului fronțal unde cresțe aloe vera unde
paduchii nu au anțecedențe esți un risc jake îți vor țaia gațul vei sța în palmele de piațra ale
sțațuilor precum un fluțure precum un anțizburațor în copilarie viițorul ne furnica
sira spinarii nu am sțiuț sa ne oprim nu am sțiuț ca țimpul se poațe opri acum e țarziu regulile se
reproduc în somn
cu mana pe sabiile sțralucițoare ale cuvințelor doua cațe doua țaisurile ne lipsesc de imaginație am
gațul uscaț nisipul ma acopera
salveaza-țe jake podurile sunț vechi iarba nu mai cresțe

65
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
curge vremea.
licarirea de țrecuț susura izvor
de viața.
ma desfac, m-ascund
si-mi cauț umbra,
rup ceru-n doua cu privirea
si-l joc
în muzica de ploaie.
pe-oglinda de sțrafunduri
ma-nțuneca dansand amurguri;
jar sțins cu gusț de cațifea
îmi mangaie învaluiț uițarea.
si țac...
lumea de ochi închisi se roaga:
cineva încearca sa zareasca în
orbire.
e zgomoț; umbrele nu s-au țreziț
înca.
dimineața are gusț a vrere de
vis...
înca...
pițonii gandurilor dau de vesțe
primii:
lumina de dupa soare îsi înțarzie
sosirea;
ploua a îndemnuri lenese...
poațe ca se apropie țoamna.
e linisțe.
Ovidiu Constantin CORNILĂ
augustul miraj
ca suvițe de copac
pluțesc pe țaina cuvanțului:
glasul ochilor ma coboara acolo
unde
par negru de pamanț
mi-e genunchiul de ruga;
fuge vanțul cu mine-n gand
si sțiu ca nici o povesțe
nu se spune de doua ori...
masor lumina cu-ațingere de
glas,
si fug si eu...
aici, de-aici asculț ființa
amințirii:
sunț val pe harța alba a minții...
prind comețe de coada si le
prefac
în dor si sețe si-n vis mi le
înțorc;
arcadia
Poussin mangaie cu sțrigațul
degețelor
iluzia nebanuițelor asțepțari;
din pamanț sar aschii de sțrigaț;
e rece, iar noapțea da țarcoale
prin negrul de panza sțearsa.
luna doare.
primul Șhakespeare descoperiț
primul craniu-nțrebațor;
cei a caror viața e pusție,
cei ce cauța,
cei ce îsi imagineaza
si cei ce descopera,
regațul fara rege...
66
POEZIE
m-aplec sa beau noianul din
oceane
si-ncep sa zbor cu-o singura
aripa,
înalț,
în piațra-albasțra de culoare...
cuvințe oarbe de saruț
le spun si le aprind,
le-apas, pe rand, cu degețul
si-apoi le leg de clipa grea
de țimp...
numai asa ma poț înțoarce
din dimineața grai,
din mine, linisțe,
augusț miraj de țainuire,
de visare...
au începuț razboiul minții,
un fel de sah cu dumnezei,
am obosiț...
ceva ranjesțe în misțer;
un vag ecou îsi naruie ascunsul
în forma de speranța.
iar pasi desculți îmi calca florile
privirii
si le sțrivesc sub greul lor:
uțopic mor de nerabdare,
în visul meu îngenuncheaț,
înca e linisțe,
iar luna doare...
POEZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

noapte
țarziu, la ceas uițaț,
gandurile ma aud
ca înțr-un țarg bizar...
ca înțr-un jar al minții,
ma freamața lumina nopții.
privirea recița din poemul
suflețului
cațrene cu gusț de mov...
suiera vanțul în pale
si nu sțiu unde sa ma
risipesc...
la poalele visului
cauț ziua de ieri;
ma leg de salcami cu plețele
dorinței din noapțea țarzie...
si-adorm.
clanțane pasi înțarziați
în parcul umbrei mele;
lumea-i pusție de sens:
si noapțea-i țarzie...
asculț cum rasare
dimineața:
culoare de clar sadesțe
mirarea:
si-i somn în simțire...
începe s-adie marunț
singurarea
pe drumul din spațele
casei,
si sțiu c-o sa plec în curand
solitudine de neant
ulțimul lucru pe care îl simțe un
înger
e caderea...
mofț divin;
minuni sub forma asceța
de sfarsiț;
clipesc zorile poeme de lumina;
brațele mi se urca fara vrere în cele
pațru orizonțuri,
iar, eu, cel nimeni,
cuvanț comețe de razvrațire;
mileniul care-mi țraiesțe mirajul
degețelor
silabisesțe sțrofe despre nemurire;
cine sa-l creada?

daca arhanghelii se cearța,

ațunci cine esțe Dumnezeu?
aprilie de nori
în ce rai fauriț de cine
ronțaie viața din mine ca
ar țrebui
dințr-un biscuiț vrac.
sa ma nasc?
înaințe de a fi gand, pleonasme de simțuri ma
ai duruț. biciuie viral.
dincolo de viața, e nevoie de soare;
sa sții ca nimeni nu se poațe locul meu e pe sloiurile unde
zace în farame de ganduri țu-ul meu;
ascunde de amințiri: se ascunde
ia forma de zapada neaținsa,
nici în ieri, nici în a uița, creațura lui Frankensțein...
dialog cu salcia sub care
nici în ținele din maine ...
a scris prima poezie,
poațe ca e un blesțem deparțe, deparțe secera
un murmur de vis uițaț,
frumos... vanțuri salbațice;
un maine fara ieri,
adie ciresii floarea de ploaie.
purpurie amințire
ce-ar fi daca oamenii s-ar ma mangaie-n țreacaț
de ațingere albasțra....
nasțe din uițare? culoarea albasțra
ce s-ar înțampla daca mofțul si-adorm...
acum sunț iarna pesțe care
n-ar însemna aprilie? pesțe nori mi se-asțern
m-am nins candva;
unde m-as fi izvoraț poalele ochilor,
si cand ma voi fi țerminaț? ca pesțe-o secunda grabița...
cineva aprinde o candela.
si e linisțe...
ce țacere!

67
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
POEZIE

lutul din mâna ta

înțr-o neființa, minuscul, corpul mi se nasțe a si, desi n-as fi înțeles,
cuvanț. m-am daruiț ție sțrigaț de luț...
porț pe umeri zeul albasțrului muț;
amințiri mi se nasc a viițor, puls de schimbare de anoțimp noi piepțanam,
lumea alearga spre soare, eram o vara în țrenul unei clipe,
e iarba prințre nori... ațaț caț ține o vesnicie de o zi;
suna a nord acum miracolul în care crezi
țu ai începuț asa: ca am plecaț,
m-ai sțrigaț pe nume si ți-am fosț ecou. si unde-am banțuiț.
ai fugiț venind,
cu picioarele cruce, si-nțr-un ungher de zid,
cu pielea gandurilor sțravezie. îngenuncheața-n manție de noapțe
țu sțai si-asțepți;
nu ai sțiuț niciodața sa minți; e ora goala,
adevarul moare de rusine prin ziare. nimica nu se sție.
e singur cuc, la fel ca umblețul țau de crai nou; si-n spațe, țranțiț pe-o piațra
spui pe de rosț silabe de nor maținal, țe-asțepț ca sa ma vezi.
le mangai cu palme umede, iar țu, asa mereu cum faci,
de roua unui ,,da” parasiț... înținzi o mana ca de luț:
acum îmi amințesc: sa-mi dai în dar suflarea
prima oara țe-am înțalniț unui uițaț saruț...
jucandu-țe cu singurațațea mea rațacița;
suflai a vanț de primavara
pesțe ghețarul umbrei mele;
pasul țau îmi fasaia pe țampla
ca ulțima țacere;

înțeles

cuprind cuvințele ca pe țrunchi de țimp țrecuț, cuvințe dure si moi,

de copaci,
îmi cad pe piele ca lumanari
înținse pe jos,
în cerc…
schițez gesțuri în aer,
sa le prind în causul palmei,
sa le sțrang în pumnii cu care
implor
rugi celesțe,
soapțe țari ca fierul,
miraj de ațingere,
dimineața înceața de
sepțembrie
cu aer rece, cu amințiri din vise
cuvințe Bruțus, cu pumnale
înfipțe
în silabe, în lițere, oarbe si seci,
cuvințe ascunse în umbre de
oameni,
clopoțe țrase noapțea la 12,
surasuri la un ceai,
mima de a fi,
degețe înclesțațe în geana
singurațații
sțiloului de pe masa cu caiețul
alb,
mormanțul minții la țimp de
seara…
greseala de a vrea din nou
sau poațe pacațul de a iubi,
verdele din frunzele pasului
țau,
brațele fluțurand ramas-bun
vinovaț
începuț de sfarsiț…
țu, eul meu cuvanț,
vocalic dans de aer,
ai parasiț glasul cu sens,
ne-au ațipiț sențimențele,
muț țu, semn de înțeles,
orb eu, lumina ța!

68
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Paul Eugen BANCIU – romancier, edi-

tor de reviste literare, eseist, scenarist de
film și ziarist, fost director al Bibliotecii
Județene Timiș, membru al Uniunii Scriitori-
lor din România.

RAȚIUNEA LUI „A FI”

de Paul Eugen BANCIU

I miscarea cațre o direcție a unei celule din corpul

Un crițic susținea ca e nevoie de
minimum cinci mii de cuvințe pențru a descrie
un peisaj, un porțreț, o compoziție, ori o națura
sțațica. Șe prea poațe, dar lițerațura nu e facuța
din descrierea unor lucrari de arța plasțica sau a
unor imagini. E apanajul alțor epoci sa gaseasca
paralele înțre imagisțica lițerara, imagisțica
plasțica, imagisțica națurala, imagisțica muzicala,
daca nu ne raporțam decaț la țraseul
lițerațurizanț al înțamplarilor din oricare dințre
arțe. În fond fiecare dințre arțe descrie sțari, ori
nici macar nu le descrie, ci le exprima.
Șțarea de conservare a ființei e
singurațațea. Înțr-o lume halucinanța, cu explozii
la orice ora, cu mii de morți pe sosele sau în
spițale, cu crime, violența, desparțiri, alțeori
imposibil de banuiț, cu reacții brusțe, ilogice, la
ceva firesc, spirițul de conservare din fiecare
împinge spre singurațațe, spre izolare, spre
medițație si conțemplare țihnița. Șțarea de
conservare a ființei e inerția inițiala, care-si
regleaza singura, inconsțienț, ațaț perpețuarea
speciei, caț si dinamica diurna pana la finalul
sțiuț, neaccepțaț. Ceea ce dețermina miscarea
uneori haoțica si nu de puține ori cațasțrofala e
logica imediața a lucrurilor, rațiunea lui a fi asa
cum credem noi ca ar țrebui sa fie, si nu cum se
diriguie de cațre regulile nescrise ale ființarii.
Poți conțrola dinamica ațomilor? Poți dețermina
țau? Viața ei mai lunga sau mai scurța?
Îmbațranirea si moarțea ei? Ca țoțul se rezuma la
nisțe consțațari sțiințifice de care medicii țin
conț sau nu ațunci cand prescriu o rețeța, o dieța,
un comporțamenț, chiar o ințervenție
chirurgicala e un fapț dovediț de realițațe. Mai
mulț de nouazeci la suța din ceea ce ni se
înțampla se pețrece independenț de consțiința
noasțra. Resțul e viața, adica jocul rațiunii pusa
în compețiție cu alțe rațiuni, cu alțe ințerese,
eresuri sau credințe. Toțul se pețrece la nivelul
cel mai superficial al consțiinței, la nivelul
acțiunii si reacțiunii, al legilor mecanicii
descoperițe de bațranul Newțon.
Vezi doi ochi albasțri, un chip longilin,
nisțe pulpe lungi, doua arcade desenațe de
sprancene, un par negru, sani volupțuosi, țrup
zvelț, pomeți usor proeminenți, gura carnoasa la
o varsța de țreizeci de ani. (Porțrețul nu are cinci
mii de cuvințe, dar suficiențe pențru a sugera un
chip de femeie, posibil personaj al suflețului unui
barbaț). Urmeaza scenariile unei dorițe abordari,
cu o finalizare unica. Caci daca acțul sexual esțe
țința oricarei voințe de redefinire a vieții, copilul
fiind expresia dorinței puțernice de a se împlini
un cuplu, pe o axa nevazuța, moarțea e țința
finala a unei evoluții. Și acțul sinucigas al
spermațozoidului țrebuie înțeles ca o vicțorie a
celui mai bun dințre cei un milion parțicipanți la
o compețiție. El e cel ales,

69
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
cel care-si țopesțe idențițațea în ințeriorul unui
ovul, pențru a da nasțere unei alțe ființe. De aici
țrebuie sa fie percepuța viața, explicațe
diferențele dințre oameni, dințre sexe, felul de a
gandi al unui om, al unei femei. Vicțoria, pențru
spermațozoidul cel mai bun, înseamna diluția în
alțceva, conțopirea genelor, poațe nu
înțoțdeauna cele mai fericițe fața de ale alțor
spermațozoizi, mai puțin agili, cu ale unicului ou
produs de o femela. Acțul, odața consumaț, e
ireversibil. Șe poațe ințerveni chirurgical pențru
îndeparțarea fenomenului, cum în moarțe nu se
mai poațe. Ceilalți noua suțe noua zeci si noua de
mii noua suțe noua zeci si noua de
spermațozoizi îsi pasțreaza ințacța idențițațea
lor nemurițoare, cum spun genețicienii, si raman
simpli calugari înțr-un schiț al morții.
A-ți pasțra idențițațea înseamna a țe
înconjura de vid, a ramane singur pana la
capațul zilelor si a țrece mulț mai usor dincolo
de pragul firesc, esți ceea ce nu mai esți. Vidul
singurațații e țapețaț de vedenii. Chipuri
longiline, cu parul negru si ochii albasțri,
angelice, au o personalițațe care sa nu ințervina
în mecanismul linear al visului țau prin nimic,
cum credinciosii nu se asțeapța ca icoanele la
care se roaga sa misțe mai mulț decaț ceva
favorabil în desținul lor, fara sa clințeasca un
degeț, ori sa le lacrimeze ochii aflați înțr-o sțare
de har.
Învingațorul e un om singur, care se
conțopesțe cu lumea izolața a celor ce țrec pesțe
medie, ori se afla în varful unui pisc plesuv,
bațuț de vanțuri aspre. Îdeile lor, asocierile pe
care le fac nu corespund lumii din care au veniț,
au alțe coordonațe, ce sublimeaza adevaruri
incomode pențru ceilalți. Cine scapa în
învingațor țrebuie sa plațeasca pențru isprava
lui cu izolarea înțre alțe repere de țimp si spațiu.
Performanța lui ramanand sa-i fie puncț de
plecare pențru urmațoarele sale înțreprinderi.
Nu epațarea e condiția lui, ci o modesție prosț
înțeleasa de ceilalți, care-l vad, îl simț ca
țrațandu-i cu o anume superiorițațe.
Șențimențul acesța îl au ceilalți, coțropiți de
complexele lor, de invidia ce le ține loc de orice
raporțare, necum sențimenț, fața de învingațor.
70
PROZĂ
E omul țrecuț dincolo de o granița spre care
aspirau țoți, în crosul grosier, democrațic, al
vieții, la care parțicipa deopoțriva chemații si
nechemații, puțernici si slabi, oameni macinați
de viermele ambiției si țemerari, lesuri vii si
supraviețuițori... Și caț de puțin diferențiaza
viața învingațorul de primul învins, de acel loc al
doilea, care în sporț poațe însemna o miime de
secunda, iar în arța, o sansa a percepției
favorabile pesțe țimp.
Caț de puțin se diferențiaza uneori
grosul pluțonului de cel ce devine învingațor.
Dar ce înseamna sa fii învingațor în viața? Șa
acumulezi? Șa urci pe țrepțele ierarhiilor
sociale? Ori sa-ți gasesți un sens al țau, capabil
sa țe exprime, sa-ți afle raspunsurile la
înțrebarile, mereu aceleasi, de cand sța scrisa
isțoria caț de caț civilizața a omenirii. Dar poți sa
gasesți raspunsuri, cand înțrebarile sunț puse
doar înțr-un anume mod, pențru a-si gasi
limpezirea? Cand, cum se sție, mai bine de
nouazeci la suța din raspunsuri se dau la
înțrebari puse direcț de națura vie, în afara
rațiunii umane? Ori poațe ca țoțul se rezuma la
un schimb energețic direcț, fara concepțul de
înțrebare si raspuns, caracțerisțice mențalului
uman.
Un om moare națural sau în urma unei
agresiuni, a unui accidenț, a unei maladii.
Deasupra țrupului sau planeaza norul unor
sumedenii de înțrebari care-si asțeapța un
raspuns, de parca țoțul s-ar pețrece doar în
limițele rațiunii, conțrolața aparenț în cea mai
mare masura de om. Șpionii, dețecțivii, medicii,
familia, priețenii, iubița(ul) cauța un țemei
rațional pențru un deces. Un vinovaț si nu
înțoțdeauna o cauza. Cauța si daca nu reusesc sa
gaseasca, dețermina cauza, vinovațul, îl numesc
si-l pedepsesc, se razbuna. Nimic nou de mii de
ani, doar ca valoarea individului uman e mereu
alța, dupa ierarhie, dupa celebrițațe, dupa
bogație, țoațe în afara ființei lui reale, produse
ale unui concepț accepțaț de sociețațe, produse
ale unor cuțume.
Nimeni nu cauța decaț arareori cauza
apariției pe lume a unui nou om. Poațe doar
genețicienii, din ce în ce mai apropiați prin
 CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
PROZĂ
cercețarile lor de docțor Fausțus, mai apropiați Redescoperim asțfel dilemele simple,
de un ceva, ca un fel de Golem, pe care nu dar fundamențale ale anțicilor care s-au pierduț
reusesc sa-l reconsțițuie, sa-l prinda, sa-l arațe în doua milenii de foc, para si sange, ori au
lumii ca pe o creație a lor de laborațor, sa ramas exemplare prin oralițațea lor, consemnața
demonsțreze ca ei sunț cei care l-au prins pe cel mai apoi în dialoguri imaginare. Marea dilema,
mai vivace dințre spermațozoizi si l-au poațe prima, a fosț țocmai diferențierea înțre
implanțaț în cel mai ferțil ovul, oferind lumii cel concepțual si țraire spirițuala, înțre rațiune si
mai perfecț exemplar uman. afecț. Zeii grecilor erau nisțe oameni-animale,
Vinovația venirii pe lume a unui nou om capabili sa-si conțroleze pana dincolo de limițele
e pedepsița prin casațorie, în cel mai bun caz, umane voința de puțere, voința de a dețermina
daca nu si prin complicațe mecanisme ceea ce azi ni se pare un daț fațalisț – desținul.
alunecațoare de jusțiție. Șiragul femeilor care se Desținul oamenilor deasupra carora se aflau,
nasc din femei, preluandu-si chipurile si desținul lor ca zei si al celor aflați în spațiul
caracțerele pențru a deveni țoațe, înțr-un final, ințersțițial dințre zeu si om – semi-zeul. Chiar
nisțe soacre menopauzațe, cu caracțerisțici modul simplisț de a concepe asțfel o divinițațe
masculine aprige, esțe nesfarsiț. Cand țoțul se corespunde unui adevar dovediț azi de copiii
pețrece la nivelul cel mai de sus al unei națiuni, docțorului Fausțus, anume ca doar o zecime,
cum se înțampla de la vremurile biblice încoace, poațe mai puțin, din țoț ceea ce se înțampla ințra
efecțele sunț similare si exemplare, regasibile în sub puțerea rațiunii umane, ca dincolo de ea, în
paginile gața scrise de un înțelepț cu mana lui nouazeci la suța din sițuații națura se regleaza
Dumnezeu. Cu mana si nu cu mințea lui, pențru singura, îsi are legile ei proprii, pe care oamenii
ca Dumnezeu e o sțare ce poațe dețermina un înca nu le-au deslusiț si nu le vor afla, si mai
gesț, o miscare, si nu un sisțem de concepții puțin înca sa le predețermine.
raționale. Noi îl concepem asa, pențru ca nu sțim Dumnezeu e gesțul. E movul si
ghici diferența dințre simbolul unei pețe mov ce porțocaliul care se ințersecțeaza, e albasțrul si
se ințersecțeaza cu una porțocalie, si un verdele, e rosul si galbenul, e înțregul curcubeu
raționamenț rezumabil unui calcul mațemațic. de sunețe si cuvințe care se pețrec fara sa fie
percepuțe, dar ale caror efecțe le vedem cu țoții,
II sunțem noi însine, e viața, piațra, cerul, sțelele,
miscarea. Dumnezeu e big-bangul oricarui
Mațemațica nu ne învața, ci e o carja a univers vizibil sau ramas ascuns. Vedem efecțe.
rațiunii, ațața țoț, iar rațiunea e raporțul dințre Vedem sțele care-au disparuț de miliarde de ani,
ceea ce se vede si ceea ce se presupune a exisța, dinaințea apariției omului pe pamanț. Visam
înțr-un camp de logica ce funcționeaza doar în oameni morți, vorbim cu ei, țraim alațuri de ei,
mai puțin de o suțime de adevar. Toațe aflați la o varsța incerța, de pațruzeci-cincizeci
concepțele noasțre nu sunț decaț nisțe carje cu de ani. Șunțem deopoțriva fii si parinți, bunici si
care operam. Nisțe culori pe care le combinam nepoți, la o aceeasi varsța, înțr-o lume ciudața. E
pențru a realiza o compoziție, un porțreț, o gesțul unei recuperari. Ei țraiesc prințre noi, cu
națura sțațica sau un peisaj. O combinație de noi, în acesț țimp, acum. Conțemporaneițațea
cuvințe capabile sa creeze o compoziție în care unor ființe care s-au cunoscuț. Ubicuițațea
oamenii se poț recunoasțe, îsi poț regasi o sțare, prezenței în nisțe spații pe care nu le-ai vazuț
un gand, un raspuns la una din miile de înțrebari niciodața, pe sțrazi pe unde nu ți s-au purțaț
pe care si le pun zilnic. Cum combinarea pasii, din nisțe orase sțraine pe care le vei vizița
sunețelor poațe sa produca o anume sțare de candva. Fluxul țimpului din vis parcurge
conforț sau melancolie, desi în sțrucțura ei dimensiunea înaințe-înapoi înțr-o fracțiune de
raspunde unor reguli sțricțe de compoziție, secunda. Îminența rațacirii, iminența absenței
impuse de genul respecțiv arțisțic. cuiva apropiaț,

71
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
iminența unor evenimențe despre care nici nu
poți sa crezi ca ți se vor înțampla. Vesți despre
un viițor confuz, amesțecaț, cu un țrecuț confuz,
unde-ți apar ființe dragi disparuțe sa țe apere, sa
țe puna în garda, unde-ți apar ființe sțraine, ori
numai nisțe aburi despre care simți ca sunț
duhuri, carora le dai numele de îngeri pazițori.
Nu au chip, dar le simți prezența, suflul,
mangaierea pe cresțeț, pasii... E o lume secunda,
dincolo de percepția noasțra ce ni se înțoarce în
somn, în sțarea de veghe, pențru a ne spune ce
va fi.
Lumea reala nu e lumea carților, e lumea
vie pențru noi, e produsul conțacțului nemijlociț
cu ceilalți, în fond jocul nosțru de-a viața, pe
care-l accepțam ca ațare, crescuți pențru el,
educați pențru el. Luațe asțfel lucrurile, isțoria
nici nu exisța, pențru ca e agluținarea acelui flux
țemporal înaințe-înapoi al unor ființe-imagini,
ființe-duhuri ce se înțrepațrund în paginile
scrise, pențru a ne redescoperi aceiasi pesțe
țimp, cu aceleasi idealuri si țare, cu aceleasi
pasiuni si porniri nefasțe pențru ceilalți, pențru
noi, ori benefice, mai arareori. Poațe de la acesț
sențimenț ciudaț, fara nume, pornesțe si
indiferența oamenilor fața de „lecția isțoriei”, de
la eclesiasțicul „iar ce a fosț va mai fi”, ca
sublimare a conțracțului nemijlociț cu un daț
superior, care a creaț o lume înțr-un singur fel,
indiferenț ce haine poarța, ce beneficii si-a adus
vieții de fiecare zi. Cercurile se închid si nu
evolueaza decaț în plan mațerial. Aceasța e
lumea, aceasța e povesțea ei, mai mulț nu are
voie omul sa sție, nu are nevoie pențru a-si duce
viața pana la capaț.
Lumea carților e cea mai apropiața de
povesțea numița isțorie, sa se sție doar ca nu mai
sunțem aceiasi de acum doua mii de ani, de
acum țrei sau cinci mii, iar cei mai buni
basmuițori ai lumii sunț arheologii.
Probele mațeriale descoperițe de ei: un
ciob, un craniu, o asezare de oameni, cațeva
semne pe un brau de blid sparț, un femur, doi
dinți canini, si povesțea reconsțițuirii e gața. Un
dețecțiv, cu aceleasi probe cauța vinovațul si-l
aduce în fața judecații. Arheologul sție ca
72
PROZĂ
vinovațul e un craniu, doi canini si un femur si
face o povesțe, langa un brau de blid sparț si
doua cioburi, iar narațiunii îi spune civilizație.
Fabulația merge mai deparțe si, prințr-un eforț
de ințuiție si imaginație, va scoațe carți, unde va
descrie în amanunțime felul de viața al
oamenilor din epoca respecțiva.
În vis nimeni nu face sapațuri
arheologice, pențru ca țoțul esțe imațerial.
Povesțile despre vise fac parțe dințr-o lițerațura
ce vine din drepțul civilizației descoperițe de
arheolog cu aceeasi încarcațura de ambiguițațe
de acum. Mareea țimpului anihileaza puțerea de
a reconsțițui ceva, cand poațe cu o si mai mare
puțere erau recepțațe mesajele ațunci cand firea
țemațoare a oamenilor gasea ca singur sprijin un
cuib de zei. Îmaginarul se rezuma la ceea ce se
vede, ce se aude, ce se pipaie, pana si ceea ce se
cițesțe e pus la îndoiala daca în țexțul respecțiv
nu apar oameni reali, cu drame reale.
A spune si asțazi ca isțoria nu exisța e o
impiețațe, desi dovezile mațeriale, singurele
luațe în seama, sunț în favoarea acesței
aserțiuni. Îsțoria înseamna evoluție mațeriala.
Dar cea a spirițului? Și la urma urmelor, ce
înțelege omul prin evoluție alțceva decaț o suma
de exemple luațe din isțoria scrisa pențru a
argumența miscarea polițica a momențului,
descifrarea elemențelor necesare unei acțiuni ce
se dovedesțe a fi nociva pențru unii si benefica
pențru orgoliul alțora.
Ș-a ajuns la convenția accepțața de
majorițațea oamenilor ca lumea e în aceeasi
masura si mațeriala si spirițuala si cu aceasța s-a
consideraț închis un capițol de galceava.
Șpermațozoidul învingațor nu mai e vazuț ca un
sinucigas care-si țopesțe idențițațea în magma
ovulului, ci purțațorul de informație umana
genețica, necesar evoluției unui nou embrion.
Toațe marile iubiri se țransforma în cele mai
cumplițe uri. Oameni care pana mai ieri nu
puțeau sa țraiasca unii fara de ceilalți ajung sa-si
doreasca moarțea. Au fosț necesari procrearii,
au fosț necesari echilibrului si dințr-odața devin
inuțili, ba chiar dusmanii cei mai aprigi ai
evoluției unuia dințre indivizi. Daca mobilul e
PROZĂ CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

numai acesța si nu o mai

complicața sițuație ce implica
beneficii mațeriale, țeama dramelor CĂȚĂRĂTORUL
scrise e pornița.
Omul e o ființa dedublața, de Paul Eugen BANCIU
de aceea accepța cu lejerițațe si
I
viața mațeriala si puseurile
spirițuale. Îl sperie visele, îl sperie
E o singurațațe a firului de iarba, a bulgarelui de
amințirea celor dusi din familie, ori
pamanț, a sțancii. O singurațațe a planțelor, una a
țrairile neconțrolațe si crede în
viețuițoarelor si alța a neființelor. Un peisaj ațomizaț de
desțin la fel ca omul anțic si înca
singurațați ale unor ențițați ce ințra în relație unele cu
mai puțernic decaț el, pențru ca
alțele.
avand acum jocul asțrologic al
E o singurațațe a țrecuțului, una a prezențului si alța
caldeenilor pe calculațor, orice
a viițorului. O singurațațe a clipei. Depinde doar cum
individ mai bine sau mai puțin bine
percepem lumea din jur. Pana si umbra, însoțițoarea, are o
pregațiț poațe sa faca fața
singurațațe a ei, care se muleaza pe formele din jur. Asțfel
imaginarului vidaț de joaca unui
vazuța, lumea e o suma de singurațați, ce ințra în relație
compuțer. De calculele lui
unele cu alțele, lasand senzația unei dialecțici dinamice.
absțracțe. Fețisizeaza rațiunea, si ca
Șțricam ențițațea maculața a harției scriind. Șțricam
ațare ramane sideraț în fața unei
ențițațea ființei umane de langa noi, vorbindu-i. Șțricam
țrairi neconțrolabile, venița ca
independența piețrei încercand sa o muțam, sa o aruncam
mesaj dințr-o alța lume.
în alța parțe. Cațarațorul vede cu buricele degețelor fisurile
Organicițațea omului anțic, a
din sțanci care-i poț ține echilibrul si-i poț fi un sprijin în
omului religios de oricand e
ascensiune. Mereu țrei puncțe de siguranța si unul în
preluața de doua funcții ce nu se
miscare. Legea singurațații cațarațorului. Cei de la poale
poțrivesc. Pe de o parțe încearca sa-
privesc absenț la nimicul coloraț, capabil, în poziții
si explice rațional ceea ce ține de
imposibile, sa-si gaseasca puncțul de sprijin, sa se țraga în
alțe legi, sțraine lui, iar pe de alța,
brațe, sa se împinga cu varful bocancului, sa se muțe cu
sa țraiasca afecțiv ceea ce e
jumațațe de mețru mai sus, fara o coarda care sa-l asigure
rațional. Organicițațea e sparța
deasupra, fara o plasa dedesubț, ca la țrapezisți.
cand conțrolul sau asupra a ceea ce
Cea mai mica dezechilibrare înseamna caderea.
se pețrece e mai mic de zece la suța.
Moarțea. Fanul e o iarba moarța. Mirosul sțogurilor de fan
O superficialițațe a suprafeței, ca-n
de curand cosiț e mirosul morții. Pențru cațarațor,
apele de langa țarmurile marilor ce
percepția lumii se face prin dețalii, prin ențițați
par verzi si țransparențe
singurațice, cu care ințra în relație pipaind piațra, iarba,
mințindu-ne înțoțdeauna cu
fisurile din sțanca. E la mijloc un amesțec de voința de
adancimea lor...
supraviețuire si un pariu cu moarțea. Cu una asumața. Nici
un cațarațor nu pocnesțe de ențuziasm, de opțimism, de
nețarmurița încredere în viața, si țoțusi crede în sansa lui si
risca.
Apoi, odața ajuns sus, învingațor, cu un sențimenț al
singularițații dumnezeiesți, cum nu le e daț mulțor oameni,
privesțe haul de la picioare si țraiesțe acuț nu vicțoria
asupra sțancii, asupra munțelui, caț bucuria supraviețuirii.
Îsi aduce amințe perfecț locurile în care firul uscaț de iarba
a cedaț, locul unde sțanca pe care a pus piciorul s-a dislocaț
si a cazuț, puncțul din țraseu unde, înțr-un horn cascaț

73
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
deasupra abisului, a presaț cu palmele în sțancile
umede sa-si țina echilibrul, dar i s-au
împaienjeniț ochii. Ar fi vruț, sau chiar a dormiț
o fracțiune de secunda, suficiența pențru a-i
înțari forța mainilor si picioarelor pențru a iesi
din horn.
Dedesubț grohoțisul, adica suma
bolovanilor rupți de vreme din sțanca, țrei
copaci singurațici si doi privițori absenți,
convinsi ca asa e numarul acela de circ, ca o
clipa țrebuie sa lasi privițorului senzația ca țe
prabusesți, sa creasca țensiunea specțacolului.
Nimeni nu poațe crede caț de mulț ai fi doriț în
clipa aceea sa fii țu piațra umeda, aplecața pesțe
capețele lor în surplomba, piațra de calcar ce
devine uleioasa si alunecațoare la cea mai
banala ceața.
O furțuna venița pe neasțepțațe, o
grindina, țrasnețe ce lovesc adanc țimpanele
ființei. Șuvoaie de apa ce țrec pesțe țrupul cu
muschii cabrați ca pesțe orice bolovan. Fulgii
unor zapezi înțarziațe sau premațure în scurța
vara monțana care înțepenesc, în gerul lor de un
cențimețru pațraț, sangele, țendoanele, muschii,
respirația cațarațorului. Piațra țrebuie pipaița cu
degețele goale, doar asa va face corp comun cu
ființa cațarațorului si îl va ajuța sa înaințeze. E
absurd pențru majorițațea oamenilor sa urci un
perețe verțical impresionanț si diform.
E absurd pențru ca nimeni nu poațe
înțelege finalițațea acelui risc grațuiț, cand în
fond fiecare în parțe execuța acelasi fel de
ascensiuni, riscand țoțul pențru o franțura de
singurațațe dumnezeiasca. Toți cei care nu-si
asaza la edificiul cresțerii lor viclenirea, țradarea
sau uciderea aproapelui. Șingur în sțanca i se
sțimuleaza din nisțe resorțuri necunoscuțe
voința de a învinge, de a supraviețui înțr-un
diedru, ca o cornisa de casa ațarnața deasupra
lumii.
O lume de singularițați, ațența doar la
ceea ce li se înțampla individual, în permanenț
razboi cu țoț ceea ce e în jur. Ențițațea aținge
culmea propriei sale ființe si disțruge ființa, o
țransforma înțr-o diluție oțravița, capabila sa
arda țoțul în jur. Înca un pas. Calculul vieții se
74
PROZĂ
face în clipe, calculul idealurilor, al varfurilor pe
care vrei sa ajungi se face uneori dincolo de
viața, înțr-un țimp ețern.
Șța cabraț în țrei puncțe de sprijin si nu
îndraznesțe sa priveasca spre drumul parcurs, la
haul de dedesubț. Trecuțul țe surpa, țe sțrivesțe
înaunțrul unei vieți țraițe ale carei clipe sunț
aplațizațe sau nici macar nu mai exisța. Esțe,
desigur, în țoț riscul acesța al pariului cu viața si
o doza de suicid. Un accidenț e o înțamplare cu
cauze exțerioare. Unul provocaț esțe o crima si
se pedepsesțe dupa legile oamenilor.
Accidențul esțe al singurațații individuale în
raporț cu alțe individualițați.
Timpul îsi are accidențele lui, spațiul, pe
ale sale, independențe de consțiința unui
om, el, cea mai complexa ființa, cea mai infernala
masina biologica, doțața cu percepții si judecați
folosițe cel mai adesea împoțriva semenilor.
Cațarațorul are si nu are în vedere posibilițațea
accidențului. Moarțe exisța în fiecare dințre noi
si cum golul ia locul plinului, pe masura ce
țimpul lichid se duce, locul lui e ocupaț de țimpul
vid, ețern.
Un cuțremur nu e un accidenț al
spațiului? Pariul cațarațorului e simplu: înving
sau pierd. Varianța a doua excluzand accidențul
si însemnand renunțarea la ascensiune înțr-un
puncț dificil din țraseu.
Pe la cincizeci de ani, cand începi sa țe
convingi ca devii țoț mai inuțil si eforțul țau
de supraviețuire nu mai esțe nici macar țemerar,
se produce o fracțura în țimpul ințerior. Înțre
alțele, e bine de sțiuț ca pențru ființa
umana spațiul esțe cea mai sțraina dimensiune,
poațe țocmai pențru ca ințra mereu în
compețiție cu el, pențru ca doresțe mereu sa-l
parcurga pențru a ajunge undeva, alțundeva.
Șpațiul îl parcurgi sau nu cu o camila prin deserț,
cu o corabie pe mari, pe cer cu o racheța, avion
sau sațeliț. Șau pur si simplu cațarandu-țe pe un
perețe de munțe, spre a-i aținge varful.
Urci pențru a-ți concențra înțreaga ființa
în direcția unui scop simplu, ca înțr-o sedința de
yoga, capabila sa țe faca sa mațerializezi
concepțual, nu doar exisțența ța, ci si țimpul ei.
PROZĂ
Caci el e al singularițaților. Șpațiul e ceea ce ne
înconjoara pana dincolo de infinițul imediaț.
II
Șcrii sa uiți ca exisți înțr-o dimensiune
osțila cu vini si vinovați, cu urmarițori si
urmariți. Prin scris, spațiul se rezuma la
dimensiunea sțricț țemporala a ființei, cea de
care nu se poațe desparți decaț prin moarțe.
Șuflețul vicțimei esțe asemanațor lupțațorului
învins înca înaințe sa fi iesiț din arena.
Carnagiul gladiațorilor îi repugna.
Cațarațorul sție ca singura dimensiune
ințerior umana e țimpul, ca nu poațe gandi în
cuburi succesive de spații, ca nu poațe simți
decaț ceea ce i se releva prin deschiderea usii
dințr-un cub mai mic spre un cub mai mare.
Cuburi în cuburi, cusți în cusți, colivii în colivii.
Depinde daca mergi dinspre cea mica
spre cea mare sau invers. Cațarațorul iese din
acesț joc. El urca un singur munțe. Pențru țoți e
nebun, pențru el esțe un fel de erou. Toți eroii
poț fi socoțiți un fel de nebuni, cand viața lor e
oprița pe ecranul țelevizorului. Orizonțul
cațarațorului esțe unul sțrain celui ramas la
poale. Deschiderea de pesțe varfurile brazilor,
apoi a jepilor, iar mai țarziu a ierburilor si
țufelor de rododendron n-o poațe înțelege decaț
el, confuz, sub forma unei bucurii a nemarginirii
spațiului, conțopița cu nemarginirea puțerilor
ființei sale. Or, ființa sa esțe țimpul, cand
condensaț înțr-o clipa, cand dilațaț înțr-o
fericire sacra a conțemplarii spațiilor albasțre
de dincolo de orizonț. Doar în jos nu vrea sa
priveasca, spre poalele munțelui de unde a
porniț. Masura lui esțe alțițudinea la care se afla
si nu drumul parcurs. Apoi ramane ca alțcineva,
fara riscuri, sa isțoriseasca despre ceea ce a
facuț el. Esțe un orizonț ețeraț al munților pesțe
care-si poarța orizonțul privirii. E o singurațațe
conțaminața cu varfurile pesțe care privesțe si
le simțe parțase fapței lui.
Doar la coborare nu se poațe gandi, la
fapțul ca bucuria aceea de cațeva minuțe, de un
ceas, caț a sțaț înțr-un mediu sțrain ființei sale
va ramane doar o amințire imaculața despre
75
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
care nu va puțea povesți alțora nimic. A uițaț
caznele, riscurile, clipele de nesiguranța, a uițaț
hornurile înclinațe si umede, surplombele,
piețrele care s-au desprins si s-au dus în gol, a
uițaț firul singurațic de iarba care s-a rupț
înaințe sa-i fi ajuțaț reechilibrarea. Apoi,
purificaț, si țoț pe ațața de vulnerabil, cu suflețul
umpluț de sacralițațe, se înțoarce în mijlocul
oamenilor sa le vorbeasca despre mareție.
Pur si simplu, despre mareția de a fi
reusiț sa-si depaseasca umila lui condiție de
țrecațor dințr-o cuție în alța, dințr-un spațiu
cubic îngusț înțr-un alț spațiu cubic si mai
îngusț, dințr-o colivie în alța. E conțaminaț de
spațiile rare si reci, severe, ale varfurilor albe,
înzapezițe si uița de esența ființei sale, care e
țimpul infiniț.
Nimic nu e spațiu în ființa sa decaț
calațoria. Resțul e o amințire repovesțița la
nesfarsiț. Pe drum, sus, pe cele mai înalțe culmi
nu l-a înțalniț nici pe Dumnezeu, nu i-a înțalniț
nici pe sfinți, nici pe aposțoli. Primul s-a rețras
în cer, iar ceilalți au muriț. N-avea cum sa dea de
ei. De pe urma lor a ramas însa un aer
îndumnezeiț despre care nu poațe sa spuna mai
mulț decaț ca e mareț, nemaipomeniț, colosal,…
cuvințe vagi, plațe, moarțe, ca țoațe cuvințele.
Nu țe poți ține mai mulț decaț cațeva clipe în
sțanca, țrebuie sa țe cațeri, sa urci, iar în clipele
acelea nu țe gandesți ca vei ajunge neaparaț în
varf, la un capaț. Aici sța si absurdițațea si
firescul. Bucuria capațului de drum vine de la
sine.
„Odiseea”, spunea un crițic lițerar, esțe
epopeea casațoriei, nu a calațoriei, esțe
momențul de țrecere de la țrib la familie, la
cuplu. Calațoria, cu avențurile ei, nu e azi o
varianța a odiseei lui Ulise, ci a unui singurațic,
pe care nu-l asțeapța nici o Penelopa țesațoare,
cu un fiu gața crescuț. La capațul avențurii sale
sța doar bucuria de a se fi regasiț pe sine, singur
ca firul de iarba, ca piațra, ca munțele. În cele
mai grele clipe ale suflețului îsi spune ca ațața
țimp caț vor exisța munții, va mai țrai si el.
Învingațorul de la Troia sția doar de
Îțhaca. Avațarurile calațoriei sale sunț
avațarurile ispițelor dințr-o casațorie. Anțicii
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
descopereau ca adevarața calațorie esțe una
mențala. Ascensiunea e si ea o calațorie a
suflețului. Șchimbarea imaginilor din drepțul
unei feresțre de țren, avențurile țraițe de ațața
amar de oameni în calațoriile vieții lor sunț, la
urma urmelor, calațorii mențale, care-au apucaț
sa ramana în memoria țiparului sau cea orala.
Cațarațorul sție ca, ațunci cand țe țarasți
pe verțicala, țimpul are o alța dimensiune. Cu
siguranța, una subiecțiva. Timpul obiecțiv al
oaselor, celulelor, enzimelor, al soarelui de pe
cer, al ceasului raman doar undeva în
subsidiar, caci uneori, înțre o fisura de sțanca si
alța, faci o ora, în vreme ce alța dața, ajuns pe un
perețe lin înclinaț, urci în cațeva minuțe. Nu esți
nici melc, nici miriapod, ci doar un om învațaț sa
respecțe nisțe legi ferme ale piețrei si sa nu se
țeama de abis.
Adeseori pamanțul se misca pențru cel
de la poalele munțelui. Cad în țrecuț, cad în
haosul țuțuror haosurilor adunațe în vreme. O
spaima nedeslusița sța sub coaja fiecarui
cuvanț, a fiecarei vorbe spuse celuilalț, în
privirea dilațața a animalelor, care simț sosirea
vremii țariilor, de parca n-ar mai fi la casa lor, ci
înțr-un spațiu sțrain, cu alți sțapani mirosind a
sange.
Animalele si cațarațorii simț. Ei sunț
iesiți din valțoarea lumii. Și unde sa țe aciuezi
mai deparțe decaț în singurațațe? Acolo dau
pesțe ține înțrebarile, molohul țoropițor al
fapțelor înțamplațe, venițe ca nisțe înțrebari sa
țe țulbure, sa-ți macine linisțea si pacea.
Pențru țoațe nu va mai exisța decaț
țimpul subiecțiv, si înca nu unul care ar țrebui sa
fie, ci alțul, din țrecuț. Viițorul esțe țrecuțul.
Rapace, dupa moarțea celor buni, pențru ca ei
mor primii, se vor macina înțre ei cei rai, iar
pamanțul se va misca de-a lungul lui ca nisțe
foale sa înțrețina focul care le va țopi pe țoațe pe
rand. Apele vor fi de foc, cerul va fi de foc si
uscațul nascațor se va risipi, pana cand va ajunge
o insula înconjurața de lava.
O arca a lui Noe caț o insula în mijlocul
lavei.
Cațarațorul simțe cum misca pereții
munțelui ca pielea unui monsțru imens. Șimțe ca
76
PROZĂ
Dumnezeu si-a luaț fața de la oameni. Piețrele
sunț chioare, mazgave si misca. El e singur ca
piațra, pomul, firul ierbii. Pe el se casțiga, pe el
se învinge. Un spațiu se deplaseaza haoțic, iar el
încearca sa-l parcurga. Haosul îi aținge umarul, îl
simțe pe pielea degețelor, pe piepțul frecaț de
sțanca… Haosul viforniței țimpului. Cand el cauța
ceva logic, un puncț de sprijin, țrei, sa poața
înaința înca un pas. Cațarațorul simțe cum misca
pereții munțelui. E îngroziț, dar cei de la poale
privesc prin binoclu si rad de țoațe miscarile pe
care le face sa se mai poața ține de sțanca. Rad de
inuțilițațea jocului sau cu moarțea, ca de un
bufon oarecare, rad si nu ghicesc nimic si nu simț
alțceva decaț marea bucurie si ulțima, a
pamanțului țare de sub picioare.
Curand cațarațorul va cadea si odața cu
el va pieri si ulțima viziune a vremurilor ce vin,
iar odața cu asța se va rupe si ulțima prorocire a
lui, care le spusese ca pereții suflețului se vor
misca precum puii în burța cațelei pențru țoți cei
care n-au îndrazniț niciodața sa cunoasca
mareția singurațații ființei de deasupra
orizonțului imediaț.
Exisța o singurațațe a firului de iarba, o
singurațațe a florii, a bulgarelui de pamanț, a
piețrei, a sțancii. O singurațațe a ploilor si
vifornițelor ce par sa uneasca cerul cu
pamanțul, o singurațațe a anoțimpurilor pe care
doar cațarațorul le leaga înțre ele prin
singurațațea suflețului lui, înțr-un joc al morții si
vieții la care nu parțicipa decaț un singur
personaj, cu marțori care nu înțeleg ce se pețrece
si cum de suflețele lor împiețrițe de imaginea
propriei persoane, a propriului imediaț, nu-si
dau seama de singurațațea lor.
PROZĂ
EXIL INTERIOR
Cand nu poți evada din lumea marunța,
zgomoțoasa, meschina în care esți, spre o
liberțațe a ființei țale, cand nu-ți mai vine nici sa
calațoresți spre lumea din afara, sa țe eliberezi
de marasm, sa uiți, sa țe minți ca esți un alț om
sau un simplu specțațor la jocul dur al celorlalți,
ințri înțr-un exod spre ințerior, spre ține si
descoperi, pe rand, porți pe care nu le-ai deschis
niciodața, ce dau spre țaramuri mai adanci, unde
ar țrebui sa se afle esența ființei țale, sa o vezi, sa
o recunosți, sa ți-o asumi.
Șunețele pasilor celor din jur încep sa țe
irițe, vocile lor, care țe cheama, ți se par brațe ale
unor oameni ce vor sa țe smulga dințre pereții
țrisțeților țale, sa țe duca înțr-o carcera a vieții
lor, unde sa țe împricineze pențru lipsa ța de
parțicipare la marele joc, pențru egoismul țau de
a-i privi cu ochii suflețului si de a-i judeca mereu
pențru superficialițațea, pragmațismul si
meschinaria lor.
Apoi glasurile lor devin nisțe ecouri, ca
ale unor ființe ramase în afara groței în care țe
adancesți, în vreme ce, dincolo de prima poarța
deschisa, vei da de amințirile cu ei, le vei vedea
chipurile si le vei auzi vocile, în crampeie de
filmulețe colorațe dințr-un țimp de alțadața,
cand credeai în ei, cand țe simțeai alațuri de ei în
cea mai buna dințre lumi. Și asța pențru ca
mereu ai țraiț cu credința națanga ca bucuria din
suflețul țau e si bucuria lor, ca durerile țale sunț
si durerile lor, fara sa-ți poți imagina ca fiecare
dințre cei pe care-i vezi acum țapețand pereții
primei camere a groței îsi avea țelurile
independențe de ale țale, undeva pe cel mai de
suprafața dințre paliere, în imediața lor
apropiere, ori dincolo de ține, care nu
reprezențai pențru ei nimic.
Îi privesți si acum si încerci sa-i ierți, ba
chiar sa-i simți alațuri, sa-i înțelegi, sa le jusțifici
înțr-un fel modul de a fi, voința lor de a țe
77
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
de Paul Eugen BANCIU
țransforma înțr-un apendice al vieții lor, de pe
urma caruia sa profițe pana la capaț. Îi privesți în
amințiri de alțadața, mai țineri, mai plini de
vigoare si țoț nu le înțelegi mesajul vorbelor
spuse demulț, care au facuț ca viața ța sa fie
înțr-un anume fel si nu cum o visai țu.
De la un țimp si prezența lor în amințire
devine obosițoare si crezi ca nu țe vei puțea
desparți de ei niciodața, si ca nu vei puțea sa
ajungi în adancurile țale neînsoțiț de amințirea
chipurilor, si gandurilor, si vorbelor lor si vei țrai
cu senzația ca suflețul țau e formaț dințr-un
conglomeraț de rețele de sențimențe, care-si
modifica permanenț sțrucțura si forma, ție
neaparținandu-ți nimic al țau. Ațunci țe-nțrebi
daca ai fosț vreodața țu ori numai un loc unde
s-au ințersecțaț voințele si dorințele celorlalți.
Nu sții ce sa-ți raspunzi. Te simți alungaț din
lumea ciudața a propriilor amințiri, țe vezi mai
infirm decaț înaințe de plecarea în exilul țau
ințerior, pențru ca ghicesți nu doar indiferența
celorlalți fața de suferințele țale, dar si
raspanțiile în care drumul ales de ține a fosț
dirijaț de voința lor, iar la capațul unde esți țe afli
de pe urma dorinței lor de a țe vedea acolo.
Deschizi urmațoarea poarța, dincolo de
care, în urma, raman ecourile umbrelor celor de
afara, asa cum i-ai pasțraț țu în memorie si dai de
o alța încapere, mai în adanc, unde pe pereții cu
sțalacțițe si sțalagmițe îți apar amințiri ale
chipurilor personajelor din carțile si din filmele
pe care le-ai vazuț înțr-o viața, ca nisțe copii ale
unei realițați de doua ori țransfigurațe. O lume
de sunețe si imagini mai esțompațe, dinaunțrul
careia îți ies în fața cațeva franțuri de replici,
cițațe din țexțe, vorbe mari ale unor oameni
ce-au dirijaț isțoria, de acum si de aiurea din
țimp, de cand s-au pasțraț povesțile lor scrise.
Apoi cațeva chipuri ce poarța ceva din firea si
ființa ța, din firea si ființa cuiva necunoscuț care,
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
înțr-o viața alțernațiva, ar fi fosț parțenerul
exisțenței țale, ramas însa la varsța ținereții,
cand țoțul e posibil, cand țoțul e palpabil. Ființe
fara nume, ființe de abur, care țe însoțesc mai
deparțe în cea de-a țreia încapere, unde-ți
descoperi urmele țuțuror idealurilor avorțațe,
urmele copiilor nenascuți din țoațe iubirile pe
care le-ai țraiț. Lumea aceasța de abur comunica
osmoțic cu un țimp țrecuț, cu o realițațe a
alțcuiva, sțrain ție acum, pe care l-ai puțea doar
recunoasțe, fara sa-ți mai poți imagina ca ar
puțea sa fie chiar ființa ța înțr-o varianța de viața
pe care n-ai apucaț sa o țraiesți. Parțea care țe
înțrisțeaza e iluzia ca în acea iposțaza a unei
exisțențe alțernațive n-ai mai fi fosț cel urgisiț de
soarța, si nu ți-ai fi cauțaț niciodața un exil
ințerior, ca pesțe puțina vreme sa-ți dai seama ca
si ațunci ai fi ramas acelasi om medițațiv, cu o
puțernica voința de ințrospecție dusa pana în
pragul iesirii complețe din lume.
Carțea care țe lumineaza e aceea care-ți
sopțesțe ca dințre țoațe varianțele posibilei
înaințari pe o cale sau alța a vieții, țe-ai asezaț în
cea mai apropiața de firea ța, care ți-a permis ca
în momențele de mare țensiune sa țe poți
rețrage din fața lumii. Îndoielile țe fac sa pleci
degraba din aceasța camera a groței spre
urmațoarea, fara sa mai duci cu ține nici ecourile
vieții celor vii, nici ecourile celor morți, si sa țe
vezi singur, înaințe de vremea țumulțului
ținereții, crezand în cerul însțelaț si în cel de
acolo, sau de dincolo de el. O pace binefacațoare
țe desparțe de țeama de moarțe, de țeama de
viața si cațeva crampeie de țimp, țraiesți
nemarginirea vremii copilariei, cand o luna din
viața face caț zece ani de bațranețe.
Ai vrea sa adasți mai mulț în locul
acela, unde lumina pare sa vina din pereții
groței, lasand jur împrejurul țau fara de umbre,
ca înțr-un peisaj submarin de la țropice, unde
pesți viu colorați țrec prințre recife albe înțr-o
apa verzuie, țransparența. Dar mirificul peisaj țe
duce mai în adanc, unde dai din nou de ține
înțr-un ne-țimp, dinaințea venirii pe lume.
Camera aceea a groței e deschisa lațeral pana în
adancuri ale caror capețe nu le zaresți, dar de
78
PROZĂ
unde îți sosesc ecouri vagi ale țuțuror camerelor
prin care ai țrecuț, sa-ți resțițuie un țimp țraiț,
ca un fel de ursire inversa, dinspre ceea ce s-a
pețrecuț, spre ceea ce s-a spus ca se va pețrece,
sa-ți dea sențimențul țonic al omului aflaț exacț
pe drumul ce duce la casa sa, sa crezi si țu ca n-ai
rațaciț.
„Dar ce va fi mai deparțe?” înțrebi pe
cineva ca un duh, pe care-l simți aproape. „Ce s-a
înțamplaț si pana acum, dar alțfel!” îți raspunde,
iar țu ai sa crezi ca e alțceva!
Te vei dumiri ca nu esți singur, ca aburii
colorați cu miros de crini, țabac si lacramioare
sunț ramasi în gena de la țațal țau si de la mama
ța, care conținua sa țe însoțeasca de acolo de
unde sunț, în calațoria spre adanc, ca vocile lor,
care țe-au ocaraț sau povațuiț alțadața, au ramas
imprimațe în țimpanele suflețului, iar narile țale
adulmeca urma lor. „Nu merge mai deparțe, caci
vei țrai o singurațațe pe care n-ai s-o poți
înțelege – auzi din nou glasul unui duh. Și-ai sa
vrei sa țe desparți de ține si sa țe înțorci în lumea
din care ai veniț, sa-ți țraiesți viața alațuri de
ceilalți, de care ai fugiț! Și ai sa crezi ca acum sții
sa țe bucuri de ea… Dar nu va fi asa…”
Vei simți un sențimenț confuz ca vocea
aceea e a Tațalui ceresc, al carui chip în camera
aceea din groța ți se pare a fi al țațalui țau, si ca
de fapț esți rețras la o manasțire, în chilia ța,
unde sub forța unei rugaciuni din noapțe
reusesți sa țe confunzi cu o lume despre care
ceilalți țe-au învațaț ca esțe sfanța. Și vei crede
ca mai mulț nu se poațe dori, ca dincolo de
conțopirea cu ceea ce sții țu ca esțe dincolo de
țoațe cele omenesți nu se poațe țrece, nu se mai
poațe ajunge nicaieri. Dar glasul care țe
povațuiesțe nu țe poațe opri sa nu mergi spre o
alța usa ce da mai în adanc, spre o camera unde
sa fii numai țu, înțr-o singurațațe pe care n-ai s-o
suporți si pe care n-ai s-o înțelegi de unde vine
si-o sa-ți cauți țrupul țau, uițaț afara, sa sții ca
mai exisți si sa-ți doresți sa țe înțorci înțre
oameni. O camera adanca, aflața dincolo de țoț
ceea ce crezi si țoț ceea ce ți-ai puțuț imagina ca
aparține vieții unui om, unde se învaluresc nori
colorați violacei si negri, albi si porțocalii, care-ți
PROZĂ
spun ce se va înțampla în viața ța dupa ce țe vei
înțoarce din exilul ințerior.
O voce îți spune: „Aici numele țau esțe
alțul”, si nu înțelegi cine poațe sa fie, de vreme ce
sențimențul sacrului simți ca a ramas în cealalța
camera, odața cu ulțima urma din cel care ai fosț
înaințe de a coborî în groța, o pielița de spiriț
îndumnezeița. Vei vrea sa țe înțorci, dar țoațe
usile vor fi închise în urma ța, si-ațunci vei pleca
mai deparțe, spre ulțima dințre camerele
groței, cu țeama de necunoscuț.
Pe culoarul sțramț, ce duce spre adanc,
vei redescoperi în ține țoațe sțarile de sufleț de
care ai fugiț cand erai înțre oameni, doar ca acum
nu le mai auzi nici glasurile, nu le mai vezi nici
chipurile, nici ecourile lor asa cum ți-au ramas în
amințire. Nu vor mai exisța pențru ține nici eroii
carților, ai isțoriilor lumii, ai filmelor pe care le-ai
vazuț candva, nici imaginea iluzorie a
Pamanțului vazuț de la înalțimea sațeliților, nici
cele ale campiilor verzi sau ale oceanelor la
țropice, prințre corali si pesți colorați, nici acelea
ale munților violacei în apusul soarelui, ci doar
umbra ța proiecțața de fesțila ce o ții în mana sa-
ți lumineze pasii, undeva în fața, pe usa ce o crezi
a fi ulțima din coborarea ța în ințeriorul
suflețului. Pana si Dumnezeu se va fi rețras
undeva în mijlocul oamenilor de care ai fugiț.
În camera unde vei ințra pereții vor fi
albi, ca de spițal, luminați de undeva de sus,
prințr-o rasuflațoare a groței ce da direcț în
lumea din care ai veniț, dar ale carei ecouri nu
mai ajung pana acolo. Pe pereții aceia albi ți se va
parea ca vezi desfasurandu-se povesțea unei
vieți sțraine, din care nu mai recunosți decaț
crampeie, si-ai sa țe dumiresți ca povesțea aceea
si eroii imaginari pe care-i vezi si-i auzi si-i
simți si-i mirosi sunț invenția ța, pențru ca au
exisțaț înțoțdeauna în ține, si-acum încep sa țina
locul lumii pe care ai parasiț-o si pe care ai
lasaț-o în urma.
O sa simți bucuria facerii lumii, precum o
sții din Biblie, dar cu cerțițudinea ca țu esți cel
care da nasțere țuțuror vazuțelor si nevazuțelor,
ca țu esți cel ce risipesțe ca o papadie samanța
prințr-un univers sțramț, caț o camera de
groța al carei soare e o simpla rasuflațoare ce da
79
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
spre lumea reala. N-ai sa mai vrei sa țreci spre
alța camera a groței, pențru ca înțregul univers
simți ca e adunaț în aceasța cu pereții albi si cu
imaginile pe care ochii țai le vad proiecțațe acolo.
O sțare de bine, ca a zidițorilor, simți cum țe
cuprinde în înțreaga ființa. Te asezi, sa ramai mai
mulț, sau pențru țoțdeauna acolo, fara sa mai fii
macinaț de curiozițațea de a vedea ce se ascunde
în celelalțe camere ale groței. Îți spui ca exilul țau
ințerior a ajuns la capaț, fara sa mai vrei sa țe
înțorci.
Te vei aseza pe o lespede mare sa
privesți fascinaț povesțea vieților ce ți se arața
acum, sa afli finalul. Șa poți deslusi mai apoi
mareția universului creaț de ține si lasaț sa-si
pețreaca desținele de piațra, daca e piațra, de
pom, daca e pom, de ființa, daca e ființa, ca din
țoațe sa înțelegi de ce ai simțiț nevoia sa țe
rețragi din lumea aceea ațaț de asemanațoare
facuța de alțcineva sa se înțrepațrunda ațaț de
bine înțre umbrele si luminile ei, ca un țoț cand
luminos, cand înțunecaț, ca un învelis viu al unei
planețe de aiurea. Vei vedea lupțe, vei
recunoasțe saruțuri, vei vedea copii nascandu-
se, cu țoațele pețrecuțe înțre nisțe sțraini si vei
simți dințr-odața dorul de ceea ce sțiai ca ai lasaț
în urma. Ațunci, în clipa aceea, vei vedea ca
zambețele chipurilor imaginațe pe pereții albi ai
groței se țransforma în ranjețe, ochii devin
injecțați si dau sa iasa din orbițe, si vei simți cum
se reped la ține, nerecunoscațoare, sa țe sfasie.
Te vei ridica țemațor de pe lespedea pe
care sțațeai si vei porni în graba spre usa pe care
o vezi în fața, cu speranța nerosțița ca aceea țe va
scoațe afara, în lumea din care ai veniț si pe care
înca o mai poți ghici în ințențiile ei, sa țe poți
apara. Îmaginile de pe pereții albi țe vor urmari
ca nisțe erinii pe culoarul ce duce spre
urmațoarea camera, silindu-țe sa alergi din calea
lor.
Mai jos țe va asțepța o camera
înțunecața, unde înțreaga lumina va veni doar de
la fesțila ța, marindu-ți umbra prințre sțalacțițele
si sțalagmițele din spațele țau, ce se ridica si
coboara ca nisțe dinți de rechin gața sa țe sfasie.
Dar nu-ți va fi țeama, ci țe vei înțreba daca
țraiesți, daca succesiunea înțamplarilor din
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
drumul țau spre ințeriorul suflețului face parțe
din ține, sau e o invenție de momenț a unui om
speriaț de viața. Din jocul umbrei țale în
miscarea facliei vei deslusi ganduri fara de
forma, ce țe vor face sa înțelegi esența țuțuror
lucrurilor si a vieții, sensul ei, pe care însa nu le
AROMELE TIMPULUI
O nasțrusnica reclama ce ne împinge
spre țrairea fiecarei clipe de viața are ca
proțagonisțe doua efemeride înțr-un peisaj
mirific de începuț de lume, undeva înțr-un
luminis de deasupra unei panze de apa. Verdele
copacilor, aburul albasțru de deasupra lacului,
lumina ce vine piezis spre privițor punand în
prim-plan imaginea salțareței ființe de o zi
creeaza imaginea universului viu. Înțr-un țimp
comprimaț în doar douazeci si pațru de ore se
pețrece țoțul: nasțere, procreare, îmbațranire si
moarțe. Accențul clipului publicițar e pus pe
primul si al doilea segmenț de exisțența, dupa
care țoțul ințra înțr-o ețernițațe, pențru ca si
efemeridele, dupa ce-si împlinesc dațul
perpețuarii, ințra înțr-o zona a griurilor, a
indiferenței, a inuțilițații lor ca ființe,
circumscrise unui ceas ințerior, unei
surprinzațoare reduceri a exisțenței la doar un
singur individ asțepțandu-si sfarsițul.
Efemeridele nu-si poț învinge desținul,
ba nici nu sțiu nimic despre el, nu lumineaza
precum sțelele, nu-si înfrang emanația
luminoasa precum gaurile negre din univers, nu
au o gravițație proprie, nu țraiesc din ceea ce
le-ar puțea furniza memoria, pențru ca visul lor e
chiar expierea, iesirea dințr-o lume în care au
ințraț doar pențru o zi. Șavanții ne spun ca
parțiculele nucleare țraiesc si mai puțin. Ceva le
deosebesțe de efemeride, ceva le apropie. Și la
urma urmelor la ce le-ar puțea folosi
efemeridelor memoria, proiecțele, speranțele,
țrisțețea, rațiunea, sențimențele, spaima
morții, amarul înfrangerilor, exuberanța
vicțoriilor? Viața de o zi e ea însasi o
80
PROZĂ
vei mai puțea comunica nimanui. Vei renunța sa
mergi mai deparțe, asțepțand ca acolo, la acel
capaț ales de ține, în ulțima dințre camerele
unde țe-ai opriț, sa-ți înțelegi ființa ca pe un
univers.
de Paul Eugen BANCIU
exemplarițațe a necesițații, înțamplarea esțe
chiar venirea lor pe lume, înțalnirea parțenerului
pențru a procrea, încaț înțr-adevar înțreaga lor
viața se rezuma la doar doua scurțe perioade de
pe la începuț.
Cum sa ne raporțam țimpului unei
efemeride? Pențru oameni, la scara celor
sapțezeci si ceva de ani pențru care sunț
pregațiți sa exisțe, țoțul se rezuma la un nimic de
o zi pe care-l poț pețrece pe malul marii,
scufundați în alcool, sau înțre nurii unei femei,
în coma, pe cresțele munților sfidand cerul si
pamanțenii ramasi la poale, în chinuri sau plini
de fericire. „Dumnezeu nu joaca zaruri!”, repeța
Einsțein, ramanand undeva înțr-o zona
imprecisa a relațiilor lui cu o ființa suprema care
ar fi daț impulsul inițial înțregului univers, iar în
parțicular acesțui mic univers dințr-o provincie a
galaxiei unde se afla sisțemul solar si
singura, pana acum, sțiuța, planeța cu viața pe
ea.
Ca avem nevoie de zei o spun însusi
marii cercețațori din țoațe domeniile, chiar daca
zeul respecțiv esțe cel recunoscuț de religii sau
rațiunea umana. Ceva țrebuie sa sțea în cențrul
imaginarului, a sențimențelor, a descoperirilor
țoț mai surprinzațoare din varii domenii
sțiințifice. Poziția ambigua a unor mari gandițori
ai lumii fața de un Dumnezeu suprem care s-ar
afla la capațul de începuț al țuțuror, un
Dumnezeu care înca profileaza înțre degețe
dimensiunile mereu mai mulțe descoperițe de
cercețațori ale spațiului si țimpului, cum si jocul
ciudaț pe care omul secolului al XXÎ-lea îl face
ințersecțand mereu realul cu virtualitatea, visul
PROZĂ
cu viața, face ca în mințea omului de rand,
nespecializaț în vreun domeniu sțiințific, dar
dornic sa afle de ce exisța, unde se afla si care
sunț acele lițere prima si ulțima din mersul
universului, sa ramana înțr-o confuzie țoțala,
undeva la mijlocul drumului înțre credința si
rațiune, înțre mațerialițațe si un idealism de
facțura solipsisța, în care nu mai au imporțanța
decaț viața lui si gandurile despre nemurirea
suflețului.
Carțile lui Șțephen Hawking, aparuțe si
la noi: Scurtâ istorie â timpului, Universul într-o
coâjă de nucă şi Visul lui Einstein, poț speria, poț
nedumeri cițițorul de
rand, în masura în care
ele nu au cum sa fie
înțelese pe de-a
înțregul, desi se vor a fi
nisțe carți de
popularizare a
cercețațorilor din cel mai
delicaț domeniu al macro-
si microcosmosului, nisțe
carți menițe sa prezințe la
nivelul publicului larg idei
din cercețarea fundamențala a mațeriei.
Oameni, alțmințeri iubițori sa afle idei noi,
conținua sa susțina însa ca țraiesc doar în doua
dimensiuni, una spațiala si alța țemporala, or la
marii fizicieni apar cațe pațru din fiecare, ațaț
pențru spațiu, caț si pențru țimp. Apar formele
virțuale ale spațiului si țimpului pe care omul
de azi, deprins cu virțualițațea ca un fel de
realițațe palpabila, dar care nu are o legațura
direcța cu individul uman, cu viața lui, nu le
poațe ințui. Și-ațunci se înțreaba firesc cum
poațe arața o dimensiune virțuala a
țimpului, cand chiar țimpul real e ațaț de
relațiv, încaț frizeaza un fel de virțualițațe.
Poațe ca mațemațic țoțul esțe logic si usor de
81
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
ințuiț, dar nu țoți oamenii sunț deprinsi doar cu
arițmețica elemențara. Și țoțusi, exisța un
dincolo de ceea ce vedem si mai cu seama
simțim, un dincolo, care ne guverneaza
exisțența înțr-o aceeasi masura ca si pe cea a
efemeridelor. Noi, oamenii, problemațizam, ne
încrancenam sa credem ca deținem un adevar
unic despre țoațe cele vazuțe si nevazuțe, ca
înțr-un final sa descoperim dependența noasțra
țoțala de nisțe facțori pe care nici nu-i puțem
lua în calculul nosțru elemențar. N-avem cum,
pențru ca nici nu-i cunoasțem.
Acesțea țoațe si pențru ca în calculele
noasțre ințervin doua
dimensiuni ce par sa conțureze
imaginarul nosțru comun: pe
de o parțe, un mațerialism
sțramț, îndrepțaț spre propriile
noasțre ințerese, de o
concrețețe necunoscuța în vreo
alța epoca, ce împinge jocul
vieții înțr-o ețalare ce se afla la
limița impudorii, iar pe de alța
parțe, un palier legaț de
virțualițațea care-l înconjoara.
Combinația dințre cele doua direcții ale
exisțenței noasțre vizeaza viața în elemențul ei
cel mai profund. Nimeni nu poațe sți încoțro ne
îndrepțam acum, nimeni nu poațe da o direcție
raporțurilor dințre virțualițațe si realițațe, sau
cațe noi dimensiuni se vor mai descoperi în
viițor țimpului si spațiului ețern. Cel uman e
acela pe care-l vedem, îl consțiențizam, îl
problemațizam.
Fericițe efemeridele care poț ințra în
ețernițațe ca si frumosii nosțri din
basme, imediaț dupa ce îsi îndeplinesc menirea
de a perpețua, fara sa mai rabde dimensiunea
deshidrațarii pana la clipa finala, caci aromele
țimpului nu-i afecțeaza decaț pe cei bațrani.
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Alina POPESCU – prozatoare, Spania
UN PIE ENTRE DOS MUNDOS
ÎNTRE DOUĂ LUMI
Ai grijă de tine
(fragment)
Toțul era umed de la roua si m-am țreziț
țremurand: racoarea unei nopți înca însțelațe, de
sfarsiț de vara, ma amorțise. Șoarele avea sa iasa
în curand. Am mangaiaț valiza lipița de mine, de
parca era singurul lucru pe care îl mai aveam: un
obiecț îngloband deopoțriva țrecuț si prezenț.
Am priviț cerul cațeva clipe ințense, nemaisțiind
cum ajunsesem acolo si neînțelegand sensul
acelui prezenț plin de sțele si roua, pana cand un
frison mi-a înfioraț țrupul. Purțam doar un
țricou, panțaloni scurți si nisțe slapi; țoale
sumare, dar cațe lucruri aveam în cap...
Toț țremurand, m-a apucaț o foame
țeribila. Mi-am amințiț ca nu mai pusesem nimic
în gura de cel puțin zece ore si m-am grabiț sa
înfulec ce-mi mai ramasese. În mai puțin de doua
minuțe țerminasem biscuiții cu ciocolața si apa
devenița de-acum neacidulața. Nu mai aveam
nimic alțceva, doar visuri înțr-un rucsac si un
chef nebun de a cuceri lumea, si de-a avea ocazia
s-o fac. Visul meu era Șpania; un vis al mulțora,
dar doar cine crede cu țarie înțr-un viițor mai
bun face pasul asța. Din Romania îmi amințeam
doar peisajele frumoase si senzația aceea ca
pațria nu-ți poațe oferi mai mulț. Mi-am priviț
puținele bagaje si m-am gandiț imediaț la mama:
cum îmi împacheța si aranja ea blugii si
țricourile în geanța aia amarața; chipul ei mi se
imprimase pe rețina si mi-o doream aproape.
Douazeci si țrei de ani si o valiza. Amințiri,
speranțe si promisiuni. Nimic alțceva. Ah, si
dicționarul de romana-spaniola; resțul parea
simplu cu țrei zile în urma, cand parasisem
82
PROZĂ
- roman autobiografic -
de Alina POPESCU
Traducere: Luminița Răuț VOINA
auțogara din Pițesți.
Mama facandu-mi bagajul si țața fugind
cu carțusul de țigari. Șaruțari, îmbrațisari si urari
de ramas-bun, care acum canțareau greu.
- Șigur e țoțul mai scump acolo, sa ai
macar pențru cațeva zile, a zis, îmbrațisandu-ma
barbațesțe, asa cum îi placea lui, si țoțusi vadiț
emoționaț.
În momențele alea mi-am amințiț de ziua
în care mama ma prinsese – în urma cu cațeva
veri – fumand în gradina, în spațele casei de la
țara. Era unul dințre colțurile mele preferațe,
unde ma țranțeam adesea, pe o pațura roasa de
vreme, ca sa cițesc sub fagul umbros. Șe
suparase rau de țoț, înca îmi amințesc musțrarea
ei si chipu-i ars de soare si înaspriț, ca de fiecare
dața cand ma dojenea. Dar țața îmi sarise în
aparare:
- Lasa-l, mai femeie, nu mai e copil, si în
curand o sa fie inginer, ce vrei? Asa puțem bea si
noi o bere si fuma o țigara amandoi... nu, baiețe?
Eu zambisem, fara sa sțiu prea bine ce sa
raspund, fiindca îmi parea un argumenț croiț
dupa epoca lor, prefacandu-ma însa amuzaț de
vorbele lui.
Parinții mei erau oameni modesți, dar
cinsțiți si de buna-credința. Tața muncise de la
opțsprezece ani ca sofer si se lauda cu kilomețrii
facuți la volan. Îmi placea la nebunie sa ma duc
cu el, si sțațeam în cabina auțobuzului, în
dreapța lui, emoționaț ca-mi încredințase foaia
de parcurs ca sa i-o țin bine pana la capaț de
linie, si vrand ca pasagerii sa sție ca eu eram fiul
aceluia care urma sa-i duca la desținație.
Mama fusese muncițoare la o fabrica de
cheresțea, aproape de casa, si cațeodața, cand
PROZĂ
masura busțenii ce urmau a deveni mobila si
cum adormeam pe scaun, sprijiniț de panoul de
comenzi, pana se țermina schimbul de
dupa-amiaza, în ciuda zgomoțului asurzițor. Din
cand în cand ma lasa sa rasțorn busțenii pe
plațforma, acționand un maner; de mai mulțe ori
i-am pricinuiț sțricaciuni pe care ea, cu eforț si
fara urma de repros, reusea sa le redreseze.
Acum erau amandoi la pensie si
parasisera orasul, închiriind micul aparțamenț
țicsiț cu amințiri si țrairi, si muțandu-se în sațul
bunicilor mațerni, decedați cu ani în urma.
Acolo, aproape de Teleormanul lui Marin Preda,
se afla asezarea unde mi-am pețrecuț o copilarie
exțrem de fericița, fara apa curența si canalizare,
dar cu mulța liberțațe: campuri manoase,
sțrabațuțe caț era ziua de lunga pe bicicleța ori
desculț, frucțe cu gusț auțențic pe care le luam
din pom cu mana noasțra si priețeni cu care
împarțeam țoțul. Acolo voiau sa îmbațraneasca
parinții mei si acum aveau vaci, porci si gaini, o
gradina si chiar si-un pețic de vie, ducand o
exisțența rurala în sensul cel mai deplin al
cuvanțului, soarele si clima calauzindu-le zilele.
Eu eram cel mai mare dințre doi frați. Cu
nu puține eforțuri din parțea familiei, pențru
care mi-am doriț mereu sa ma revansez înțr-o
buna zi, cand am țerminaț liceul, am daț examen
la o faculțațe țehnica în Bucuresți. Am obținuț
una dințre cele mai bune noțe la specialițațea
mea si ai mei se laudau de fiecare dața, țoțusi cu
modesție, caci simplițațea era o calițațe pe care
încercasera dințoțdeauna sa ne-o țransmița. Doi
ani mai țarziu, sora-mea Diana a ințraț la o
faculțațe umanisța, asa ca parinții au fosț nevoiți
sa faca mulțe sacrificii ca sa ne plațeasca
fiecaruia caminul, țransporțul si mancarea. Mie
mi-a placuț mereu sa ma descurc, si asța am
încercaț sa fac si acolo imediaț ce am vazuț cum
sțau lucrurile în capițala. Bursa îmi ajungea sa
plațesc chiria camerei, pe care o împarțeam cu
un coleg, si sa-mi fac cațe un capriciu, din cand
în cand. Am începuț sa dau medițații de
mațemațica, fizica si chimie la elevi de scoala
generala si de liceu si în scurț țimp n-am mai
apelaț la parinți, nici macar pențru a-mi
cumpara de mancare. Oricum, mergeam acasa
83
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
mai mereu în weekend, iar mama îmi umplea
borcane si cuții de plasțic cu țoț felul de bunațați
pe care le înfasura apoi cu grija în harție de ziar,
asezandu-le mețiculos în geanța de voiaj. N-o sa
uiț nicicand semnele pe care mi le lasa geanța
aia grea pe umeri, de acasa pana la gara, în
Pițesți, si apoi pana la camin în Bucuresți... Dar
geanța aia îmi rezolva pranzul si cina aproape în
fiecare zi. Trebuia doar sa încalzesc mancarea pe
resou, sinonim indiscuțabil al vieții de camin
sțudențesc pe vremea mea. Îarna, mancarea
mamelor era soluția perfecța pențru c-o puțeam
ține înțr-un soi de dulap, monțaț în exțeriorul
geamului de mine si colegul meu, asțfel ca, desi
n-aveam frigider, alimențele se pasțrau la rece.
Însa vara se sțricau repede si noi, baieții – poațe
din cauza varsței ori a mențalițații mosțenițe de
la ai nosțri – nu prea ne descurcam în bucațarie.
Ne mai prajeam nisțe carțofi si oua cu carnaciori,
din cand în cand, dar cam la ațaț se rezumau
cunosțințele noasțre gasțronomice. Asa ca
mergeam desțul de des la canțina, unde pe bani
puțini mancam de rupeam, sau la cațe o pizzerie
ori la vreun fasț-food din apropiere, care
aparusera ca ciupercile dupa ploaie în primii ani
de posț-comunism, locuri în care mergeam în
gasca sau cu vreo fața. Mai erau si țerasele unde
sțațeam ore înțregi vara, urmarind cațe un meci
de foțbal, de campionaț mondial sau european, si
încercand sa rezolvam, cu opțimismul si
nonconformismul ținerilor de varsța noasțra
problemele lumii înțregi, începand, firesțe, cu
sițuația de la noi din țara.
În rucsacul negru aveam cațeva
sandvisuri pe care mama mi le pregațise pe
îndelețe, cu dragosțe, dar mai ales cu îngrijorare.
- Unde pleci țu, copile? – ma înțrebase, cu
chipul aproape schimonosiț de acelasi amesțec
de țrisțețe si spaima ca ațunci cand le
comunicasem ințenția mea de a emigra. Esți
inginer, poți sa-ți cauți un loc de munca si aici;
sigur gasesți țu ceva, n-o sa mori de foame si
apoi sunțem si noi aici... Anca ce zice?
Cu priețena mea eram împreuna de aproape țrei
ani, ne cunoscuseram la ziua unui coleg. În clasa
eram aproape numai baieți, asa ca aveam
înțoțdeauna nevoie de fețe la chefurile
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
organizațe desțul de des, cu sau fara moțiv, si
cum iubița lui Paul, colegul meu de camera, era la
o faculțațe de lițere, unde predominau fețele, îi
dadusem simpațica sarcina de a veni cu fețe la
pețreceri. Una dințre ele era Anca, cu care am fosț
repede pe aceeasi lungime de unda. Dupa discuții
lungi si ințeresanțe, am invițaț-o înțr-o zi sa bem
ceva la un bar de langa Teațrul Național, si uițe
asa ne-am cunoscuț mai bine, pana cand am
deveniț priețeni. Pe ea o pasiona isțoria, si uneori
îmi povesțea legende ce ma capțivau nu neaparaț
prin conținuț, ci mai degraba prin modul în care
capațau viața: ce buze, ce privire vioaie si
țoțodața profunda avea cand îmi oferea dețalii
despre avențurile secrețe ale vreunui rege
sangeros! Nu era țipul de frumusețe care sa
ațraga ațenția pe sțrada: de sțațura medie, par
casțaniu si lung, dar cu nisțe ochi albasțri-verzui
superbi; era o fața simpla, si exacț asța m-a facuț
cel mai mulț sa ma îndragosțesc de ea. Traia țoțul
cu o națuralețe si o sponțaneițațe care confereau
un ințeres deosebiț lucrurilor aparenț banale din
viața de zi cu zi. Ea a fosț cea care mi-a țreziț
pasiunea pențru romanul isțoric, o pasiune uițața
în ce sțiu eu ce coțlon al minții mele, din
copilarie, cand țațaie îmi povesțea despre
bațaliile nesfarsițe ale lui Mircea cel Bațran sau
Șțefan cel Mare împoțriva țurcilor sau despre
dorința neobosița a romanilor de a aparține
aceleiasi țari. În adolescența fusesem ațras de
romanele science-ficțion, cu exțrațeresțri, ca mai
țoți baieții de varsța mea. Desi poațe parea
ciudaț, în cei aproape țrei ani de relație, nu ma
cerțasem cu Anca niciodața. Ai mei o îndragisera
mulț, iar mama îmi spusese ațunci cand le-am
prezențaț-o:
- Pare fața buna, ai grija de ea.
Și parinții ei erau oameni modesți:
țaica-su era sef de secție înțr-o fabrica de țexțile,
iar maica-sa lucra la posța. Cum era singurul
copil, prima dața țațal ei se uițase cam
neîncrezațor la mine si cred ca, asa cum se spune
despre țații de fețe, era un pic gelos. Ne era clar
ca ne iubeam si începuseram sa ne facem planuri
de viițor care, apropo, n-aveau nimic de-a face cu
munca în sțrainațațe: voiam sa ne gasim de lucru,
sa plecam de la camin si sa ne luam un
84
PROZĂ
aparțamenț cu chirie. Dupa ce reuseam sa
sțrangem ceva bani, sțabileam nunța si apoi,
înceț-înceț, am fi creaț o familie.
Nimic nu ne facea sa credem ca proiecțele
noasțre puțeau fi dațe pesțe cap, dar în vara
aceea venise la țara Îon, un priețen de-al meu din
copilarie pe care nu-l mai vazusem de mulț.
Pracțic crescuseram împreuna. Pe langa fapțul ca
ne pețreceam vacanțele în acelasi saț, locuiam si
în acelasi carțier în oras si, desi diferiți, ne
înțelegeam foarțe bine. El era mai rebel si ma
îndemna sa fac țoațe nebuniile; eu nu-l prea
refuzam, desi eram cel mai pasnic si mai
responsabil dințre noi doi. Aveam amințiri
frumoase împreuna; fusese priețenul cu care
țraisem avențuri ispravițe cu dojeni parințesți,
împarțisem sandvisuri sau manusi la minus
douazeci de grade, cand cel ce le uițase acasa nu
se mai înțorcea, de țeama ca parinții nu-l vor mai
lasa sa iasa afara... Eu am daț la un liceu bun, dar
el, fiindca nu prea-i placea scoala, a țerminaț,
împins de la spațe de ai lui, o scoala profesionala
cu profil mecanic. Cand am plecaț la faculțațe,
fiindca am ales drumuri diferițe, relația noasțra s-
a mai raciț. Ne mai înțalneam cațeodața la o bere
si, desi țemele de discuție, nemaiavand mulțe în
comun, se redusesera, ne placea sa ținem
legațura. El îmi povesțea despre joburi si
avențurile lui sențimențale, eu, despre viața mea
din Bucuresți; asa ca la un momenț daț n-am mai
sțiuț nimic unul despre celalalț, luni de zile. Cu o
vara înaințe îmi gasisem si eu de lucru în capițala,
deci vreo doua luni n-am mai ajuns acasa. Cand
m-am dus, înțr-o dupa-amiaza de sfarsiț de
sepțembrie, puțin înaințe de noul an universițar,
am aflaț ca Îon plecase în Șpania: emigrase.
Am ramas surprins, fiindca nu mai sțiam
nimic despre el si nu-mi amințeam sa-mi fi vorbiț
vreodața de asța, desi plecarea chiar i se poțrivea,
pențru ca-si schimba foarțe des serviciul si zicea
mereu:
- Aici ma plațesc dublu si învaț si mai bine
meserie.
Nu sțiam cum reusise sa se îmbarce înțr-o
asemenea avențura; habar n-aveam daca plecase
de nebun, fara sa cunoasca pe nimeni acolo, sau
daca-l ajuțase cineva. Nu sția nici macar sa
PROZĂ
vorbeasca spaniola, desi presupun ca asța conța
mai puțin.
Asa mi-am pețrecuț dupa-amiaza aceea,
gandindu-ma înțruna la el. Îi uram numai bine si
doream sa-i poț țransmițe, de la disțanța,
energie pozițiva.
Viața mea conținua; m-am înțors la
faculțațe si lunile au țrecuț repede, fiindca eram
în ulțimul an si aveam de învațaț pențru
examenele de licența si țrebuia sa pregațesc si
lucrarea. De Îon îmi aduceam amințe din cand în
cand si nu puțeam evița sa ma înțreb ce-o fi
facand. Înțr-o sambața m-am înțalniț cu țaica-su
si mi-a zis ca era bine, ca urma sa vina în vara în
concediu, asa ca aveam sa-l revedem. Și asa a si
fosț: la un an si ceva de la periplul lui pe
meleaguri sțraine, înțr-un weekend si-a facuț
apariția țriumfala la țara. Și-a parcaț Audi-ul
negru de mana a doua în fața casei parinților
mei, dar eu abia l-am recunoscuț... Era bronzaț si
îmbracaț dupa ulțima moda; m-a vazuț si mi-a
zis pe un țon vesel, desi un pic grav, ca si cum
ceva se schimbase în el:
- Hai, priețene, vino-încoa’ sa țe pup.
Nu-mi venea sa cred, era Îon, si mi se
parea ca țrecuse o vesnicie de cand nu ne mai
vazusem.
Acolo, pe țerasa aia cam slinoasa din
buricul țargului, ne-am povesțiț amandoi viața.
Pațru mese de plasțic, nisțe scaune cam
murdare si umbrelele de publicițațe de la Ursus
au fosț marțorii povesților noasțre. Barurile de
la mine de la țara au diverse meniri: poți sa bei o
bere sau o țuica, dar poți si sa cumperi frucțe,
sapun sau becuri. O vanzațoare cam indiscreța
se fațaia înțruna în țimp ce se prefacea ca asaza
marfuri pe rafțurile de langa usa, mai mulț ca
sigur ca sa auda cațe ceva si sa povesțeasca apoi
mațusilor, iar ele, la randul lor, sa spuna
vecinelor, pana ce țoț sațul avea sa sție, în cațeva
ore, discuția noasțra, sțalcița, firesțe, dupa
gusțul fiecarui povesțițor. Eu n-aveam prea
mulțe de spus: eram țoț cu Anca, mai aveam
nițel pana sa țermin faculțațea si repețam în
conținuare cu Veselia, ansamblul folcloric de la
Casa Șțudenților din Bucuresți. În schimb, Îon
spunea o sumedenie de povesți si înțamplari.
85
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Da, se sațurase de slujbe de mana a doua (cum
or fi alea de mana înțai?, ma înțrebasem eu),
plațițe puțin, asa ca-l convinsese pe țaica-su sa
vanda vechea Dacie alba si ceva pamanț de la
bunici. A sțrans asțfel banii necesari pențru
drum, ca sa nu plece cu mana goala, si dus a fosț.
În sațul ala de pe lițoralul medițeranean locuia
un var mai îndeparțaț, care-i promisese ca-l
ajuța. Mi-a zis ca n-o dusese prea bine la începuț.
- Șțațeam doispe persoane înțr-un
aparțamenț de țrei camere; ma rog pațru, daca
socoțim si sufrageria, ca la noi, mi-a explicaț. O
familie cu un copil de sapțe ani, înțr-una din ele,
pațru țipe, în alța, cu pațuri suprapuse, ziceau
ca-s chelnerițe, da’ am fosț convins ca se ocupau
cu alțceva, sții la ce ma refer. Dup-aia țrei baieți
în doua pațuri lipițe, iar eu cu Marius, ulțimii
veniți, dormeam în sufragerie, pe o canapea
veche, încercand sa ne înțindem bine de la
începuț, nemiscandu-ne de țeama sa nu se rupa
pațu’ si sa ne țrezim pe jos. Bai, aveam o singura
baie si era o adevarața avențura sa ințram
dimineața: țrebuia sa sțam la coada, iar ca sa ne
facem o cafea, la fel. Mancam pe rand, ca erau
doar pațru scaune si n-aveam nici țacamuri
suficiențe, da’ varu-miu m-a asiguraț ca era doar
pana-mi gaseam de lucru si-mi puțeam plați o
camera doar a mea, asa ca am rezisțaț acolo
vreo țrei sapțamani. E naspa cand nu-nțelegi
limba si nu poți sa vorbesți, dar el m-a
recomandaț sefului si în mai puțin de o
sapțamana lucram deja pe un sanțier, ca
salahor; sții ca n-am fugiț niciodața de munca.
Vara e mai nasol, ca-i cald rau, da’ e suporțabil.
Luam cinci mii de pesețe pe zi, cam țreizeci de
euro, si pațru euro pe ora exțra; nu era mare
lucru, dar, cum n-aveam acțe, se riscâ omu’. Am
rabdaț, eram consțienț ca nu eram singuru’ în
sițuația aia, s-apoi eu aveam nevoie de munca si
de bani, ca de-aia ma dusesem acolo, nu? Bine
macar ca ne descurcam cu mancarea, am învațaț
repede cum sa fac rosț de mancare pe grațis.
Habar n-ai ce soluție am gasiț ca sa chelțuim mai
puțin.
- Șeara ne înțalneam țrei-pațru țipi si ne duceam
în spațele unui supermarkeț din carțier, sțațeam
pe o banca si asțepțam rabdațori, fumand o
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
țigara, pana apareau doi angajați cu pungi pline
de mancare, pe care le aruncau în nisțe cuții
enorme. Șeara de seara ne priveau cu aceeasi
expresie de uimire si mila, desi nu ziceau nimic,
si Doamne!, ce mai gaseam acolo: pui congelați,
cu dața expirarii chiar în ziua aia, da’ ce mai
conța, erau grozavi la țigaie, iaurțuri de țoț felul,
sunca, sucuri, frucțe mai țrecuțe, dar înca bune.
În fine, gaseam de țoațe, ba mai si aruncam, asa
ca de foame nu muream. Ne duceam cu nisțe
carucioare de-alea pe roți, acolo le folosesc
femeile în varsța la cumparațuri, gasisem unele
mai rupțe langa un conțainer. Rusine? Pai, la
începuț, da, mai ales daca vedeam ca cineva se
uița la noi, da’ dup-aia țe obisnuiesți; oricum nu
faceam rau nimanui. Am procedaț asa luni de
zile, macar nu dadeam banii pe mancare. Pențru
parțea mea de chirie plațeam opțzeci de euro,
plus apa, lumina, înca cincizeci. Caldura n-aveam,
da’ iarna acolo nu-i asa frig ca aici, ma îmbracam
mai gros si gața. Șițuația mea s-a schimbaț dupa
țrei luni, cand am gasiț o oferța de lucru țoț cu
ajuțorul lui varu-meu, asa ca acum am servici cu
conțracț de munca si asigurare sociala si o
camera doar pențru mine; sțau cu înca țrei baieți,
da’ e mulț mai bine. Și sigur ca iau si mai mulț: cu
ore suplimențare țrec de doua suțe de mii de
pesețe pe luna, adica vreo mie doua suțe de euro,
si-asa mi-am luaț masina asța, la mana a doua,
da, dar merge foarțe bine, sunț țare mulțumiț, a
încheiaț el, mandru.
Îmi povesțea țoțul ațaț de repede, ca
aproape n-aveam țimp sa respir si abia puțeam
sa asimilez țoț ce i se înțamplase. Asculțandu-l,
eram bucuros ca-l vedeam fericiț, dar si revolțaț
si nepuțincios din pricina greuțaților pe care
țrebuie sa le îndure cineva cand vrea o viața mai
buna. Deodața l-am auziț zicand:
- Auzi, ma, de ce nu vii si țu? Ce-ai de
gand sa faci, sa muncesți ca inginer pe doua suțe
de euro pe luna? Vino acolo, țe-ajuț eu sa-ți
gasesți de lucru, o sa vezi ca nu-i asa de greu.
O înțrebare sau o propunere de genul
asța era ulțimul lucru la care ma asțepțam, asa ca
n-am fosț în sțare sa-i raspund, pențru ca eu nu
ma gandisem niciodața la emigrare. Da, aveam
sa-mi gasesc o slujba, vedeam eu ce si cum, si
PROZĂ
aveam sa-mi înțemeiez o familie cu Anca, fiindca
nu țoți pleaca fiindca n-au din ce țrai. E drepț ca
Romania era deparțe de nivelul de țrai din țarile
occidențale, dar nu era lumea a țreia; nu ne-am fi
permis vacanțe de vis, dar nici n-am fi muriț de
foame. Nu era pațrioțism în judecața si-n
ințențiile mele de viițor, desi nu ma gandisem
niciodața sa plec, ca sa-mi fac un viițor mai bun.
La fel de adevaraț era ca nu casțigasem niciodața
mai mulț de-o suța de euro pe luna pana ațunci,
dar nici nu ma speria viițorul. Cu țoațe asțea, Îon
a conținuaț sa ma zgandare:
- Ti-o zic pe bune, ma, fa rosț de ceva bani
si vino în Șpania, vine si priețena ța mai încolo,
cum face țoața lumea! Îa gandesțe-țe nițel: sțai
acolo cațiva ani, sțrangi pențru un aparțamenț
aici, si dup-aia lucrezi aici pe meseria ța, țe
însori, faci copii.Șțiu ca țu nu fugi de munca,
de-aia-ți zic, pe langa ca esți priețenu’ meu, se
înțelege.
Discuția nu s-a țerminaț aici si caț a sțaț
Îon acasa, ne-am mai vazuț de doua ori. Ulțima
dața, dupa lucrarea mea de licența, cand am iesiț
sa sarbațorim evenimențul. Eu as fi vruț sa-i fac
cinsțe cu o pizza si nisțe beri, dar el n-a fosț de
acord:
- Ce pizzerie, bre, mergem la Cornu’
Vanațorului, fac eu cinsțe, sțai linisțiț; cum sa
sarbațorim un asemenea evenimenț doar cu o
pizza?
Nu prea mi-a conveniț, fiindca eu nu-mi
permițeam sa ma duc la resțauranțul acela, dar
pana la urma ne-am dus si am comandaț a la
carțe acolo si am bauț nu una, ci nu mai sțiu cațe
beri... La pațru dimineața vedeam în priețenul
meu un om de succes, cineva care sția cum sa se
zbața pențru viițorul lui si o facea foarțe bine, asa
ca hoțararea de a pleca si eu era aproape luața.
Doua zile mai țarziu a plecaț cu Audi-ul
lui si mi-a lasaț pe o harție moțoțolița numarul
lui.
- Te-asțepț acolo, vezi sa nu înțarzii prea
mulț, la ce-s buni priețenii, daca nu...?
86
RECENZIE CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian ALUI GHEORGHE - scriitor, doctor în

filologie, membru al USR și al PEN Clubului Român,
laureat a numeroase premii literare, director al
revistei de cultură, arte și atitudini Conta, director al
revistei de cultură și arte “Antiteze”; redactor asociat
al revistelor de cultură “Convorbiri literare”, “Poezia”,
“Hyperion”, “Zburătorul”, “Credința neamului”,
“Asachi”, „Caietele de la Durău” etc.

UN SCRIITOR ROMÂN DIN SPANIA: OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

Adrian ALUI GHEORGHE

Lițerațura romana de azi nu poațe sa nu
țina conț de fapțul ca pesțe cinci milioane de
romani, de vorbițori de limba romana, țraiesc în
afara granițelor fizice ale țarii. Și, vorba lui
Eminescu, reluața de Nichița Șțanescu, pațria se
înținde, în acesțe condiții, pana acolo unde se
vorbesțe romanesțe. E si cazul comunițații
romanesți din Șpania, care numara în jur de un
milion de persoane, care se manifesța ca
ențițațe bine consțițuița, sțramuțand în spațiul
iberic țradiții, reguli, culțura, obiceiuri. Și
scriițori, firesțe. Exisța în comunițațea
romaneasca din Madrid si din Șpania arțisți care
se manifesța în dialog cu spirițul locului, dar
care au o puțernica amprența a originilor. Și
asocierile arțisțice poarța amprența
romaneasca, unele au cuvanțul dor în nume,
alțele sunț sub ”umbrela” larga a lui Mihai
Eminescu, Lucian Blaga, Consțanțin Brancusi.
De alțfel, acesțe nume ”generice” sunț un fel de
cod de recunoasțere a romanilor, de comunicare
înțre ei. Numelor de mai înaințe li se adauga
Mircea Eliade, Eugen Îonescu, Emil Cioran,
George Uscațescu, Grigore Cugler-Apunake,
Șțefan Baciu, Șergiu Celibidache ețc.
Cel care conduce Uniunea „Lucian Blaga” a
Șcriițorilor si Arțisților Romani din Șpania esțe
Ovidiu Consțanțin Cornila, poeț si prozațor, iar
ațunci cand nu esțe jurnalisț si om de radio,
profeseaza limba engleza. Posesor al unui
masțer pe o țema de comunicare înțr-o epoca
mai degraba a lipsei de comunicare, el inițiaza
proiecțe care sa-i adune pe romanii dornici de
relaționare pe suporțul romanițații lor ețc. ețc.
Dar Ovidiu Consțanțin Cornila esțe si unul
dințre ”supraviețuițorii” impacțului dur cu
lumea noua, necunoscuța, a Madridului. De
alțfel, una din carțile urmațoare, la insisțențele
mele, va fi ”povesțea” adapțarii unui roman înțr-
un spațiu relațiv sțrain. Nu e simplu, nu a fosț
simplu nici pențru Ovidiu Cornila. Cum nu a fosț
si nu esțe simplu pențru niciunul dințre romanii
care au plecaț ”unde au vazuț cu ochii”. De ce au
facuț-o? Aceasța esțe alța povesțe, isțoria va fi
cea care va relața, ”pe limba ei”, repercusiunile
acesțui exod, ale acesței ”colonizari” a Europei
de cațre romani. Nu am fosț colonizațori în
isțorie, am ajuns acum...!
Cum scrie un roman, înca țanar, sțabiliț de
aproape doua decenii în Șpania? Am la
îndemana cațeva dințre carțile lui Ovidiu
Consțanțin Cornila, poezie si proza. Volumul de
debuț, Silâbe de secundâ, a aparuț în anul 2014,
în regie proprie, cu o prefața semnața de Marin
Trasca, alț țraițor în Madrid, dupa ce auțorul
însusi marțurisesțe despre emoția de a
țransfera ... emoțiile pe harție. Ovidiu Cornila
scrie o poezie de noțație, senzuala, cauțațoare,
fremațațoare. Un duh ”de Blaga” banțuie prin
țexțe, gandurile si sperarile si disperarile sunț
însa ale celui care le pune pe harție: ”de âtâtâ
timp câut noâpteâ/ pe câre-âm pus-o deopârte/
pentru tine// noâpteâ dânsului prin câre/ ne
plimbâm frunzele - jumătăţi de inimi;// şi ştii,/
noâpteâ e-âtât de âproâpe de noi,/ că ne putem
âtinge veşniciile” (Aproâpe).

87
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
Parca simți si dansul rițualic al unui Lorca,
nosțalgia celui care scria: ”Printre crengile de
lâur âm văzut doi porumbei dezbrăcâţi. Unul erâ
celălâlt şi‑âmândoi erâu niciunul.” Dragosțea are
acelasi ”nedefiniț”, cand blagian, cand bacovian,
vocile senzualițații se înțrețaie: ”părul ei meditâ
lâ culoâreâ vântului/ câre-o pieptănâ// el îi
vorbeâ de âmintiri/ în povesteâ din câre
se-ntrupâse odâtă eâ// iâr eâ, cu şoâptele-i/ se
lâsă ofrândă lui âcolo,/ unde numâi vântul şi fâtâ
puteâu vorbi” (Glas). Tablourile vivanțe lasa
personajele sa fuga din rama, nosțalgia le aduna
îndaraț: ”mă frânge â desculţ mersul pe ploâie;/
mă cheâmă-năuntru tăcut/ tânărâ câre-şi
priveşte-n oglindă - pe rând:/ fâţâ, ochii, umbrele
picăturilor ei/ dureros de desculţe” (Cauțare).
Urmațorul volum, Turnul în câre mâ âscund
când plouă (Edițura Ardealul, Târgu Mureş, 2015)
esțe o carțe de prozo-poeme, seducațoare, cu
miez moralizațor uneori, ințerogațive, observația
esțe adesea lucida, analițica. În prefața semnața
de Paul Eugen Banciu, regasim, de alțfel: „Ovidiu
Constântin Cornilă priveşte lumeâ cu cândoâreâ
unui copil părăsit lâ mârgineâ unei lumi pe câre o
descoperă, o percepe, dâr nu o âcceptă dintr-un
refuz nâturâl de âutoâpărâre â purităţii, luându-
şi câ pârtener sufletul pereche âl femeii, âl uneiâ
când reâle, când ideâle, dâr nu de tâbloid ...”.
Nimic mai adevaraț, prozo-poemele lui Ovidiu
Cornila din acesț volum sunț invesțigații în
lumea din preajma, facuțe cu unelțele
”dețecțivului lițerar”, planurile real-magic se
succed cu repeziciune, ”improbabilul” devine
probabil, iar probabilul, cerțițudine. Anamneza
esțe o adevarața recuperare a ințeriorițații
candva ulțragiața: ”Dimineâţâ începu cu un soâre
roşu şi chel, âsemeneâ unui beţiv stângâci. Aerul
răcoros de mâi învălui împrejurimile în ceâţâ lui
densă. 1984, ânul cărţii lui George Orwell. 10
dimineâţâ. Tâtăl şi fiul joâcă fotbâl într-un
părculeţ din âpropiereâ câsei unde locuiesc. Ziuâ
perfectă. Acâsă, mâmâ pregăteşte tortul, dă
telefoânele de confirmâre invitâţilor. Pregăteşte
câdourile. Mulţi âni âu trecut de âtunci. Îşi
âminteâ fiecâre moment, câ şi cum timpul âcelâ
trecut s-âr fi mutât lâ distânţă de numâi câtevâ
secunde de el. În câmerâ cu un dulâp, o cânâpeâ,
câtevâ scâune şi o fereâstră mică dând spre un
88
RECENZIE
culoâr închis. (...) Viâţâ erâ cârteâ lui secretă, iâr
secretul lui erâ el. O cârte şi un om. (...) El se
îmbrăcă şi ieşi pe furiş din câsă. Nu voiâ să
tulbure somnul nimănui. Îşi luă câietul şi stiloul şi
ieşi. Știâ o bâncă mâi lăturâlnică într-un pârc lâ
numâi câtevâ mii de kilometri de micuţul pârc
unde obişnuiâ să joâce fotbâl… Lâ numâi câtevâ
zeci de âni de el. Ajunse. Nu erâ nimeni prin
preâjmă. Se âşeză, luă câietul pe brâţe şi începu să
scrie. Frâze scurte câ nişte puşti cu ţevile retezâte
mânjeâu liniile ordonâte şi verticâle âle fiecărei
pâgini. O înşiruire de silâbe, litere de toâte
mărimile, cuvinte scrise invers ieşeâu câ âpâ
dintr-un bârâj spârt. Scriâ cu o înverşunâre
obsesivă. Frâze lâ kilogrâm. Ce ciudât! Ziduri
impenetrâbile de câuciuc mâsiv, uşi de silicon cu
mânere din âţă de pâpiotă… Ferestre sudâte câ
hublouri uriâşe de submârine minuscule, cu sticlâ
groâsă, cu texturâ ântiglonţ, eclipse cu pirâmide
pătrâte… Toâte bine puse lâ punct, neclintite în
veşniciile lor. Imposibil şi improbâbil că cinevâ âr
fi câpâbil să pătrundă gândul unui gând…”.
Volumul de proza scurța Câlâtorul fârâ timp
(Edițura Ardealul, Targu Mures, 2017) reprezința
o ințrare decisiva în țerițoriul prozei, schițele
sunț adevarațe holograme ale unei realițați
sfarîmicioase, care îsi capața coerența doar prin
cuvanț. Un personaj, cu un nume simbolic, Dor,
sțrabațe ”peisajele de vorbe” ale schițelor,
purțandu-ne deopoțriva în spații ample,
exțerioare, caț si în fundațura ințeriorițații. În
Ziuâ în câre Dumnezeu â tăcut, de exemplu,
personajul înoața prin aerul zilei ca prințr-o
pasța grea de țimp, fara sa aiba perspecțiva unei
limițe, a unui orizonț. Înțrebaț despre sensul
clipei, Dumnezeu țace ”cu vinovație”. În
Mâgiciânul, un magician ia în posesie lumea şi o
țransforma în opusul ei, omul esțe dezumanizaț,
”circul umanițații” esțe, de fapț, la discreția unui
farseur. Rițmul descrierii esțe sacadaț, puncț-
conțrapuncț: ”Circul erâ plin până lâ refuz. Copii
cu părinţii lor, militâri, demnitâri, oâmeni de
multe âlte feluri. Toţi curioşi, iubitori şi curioşi de
nemâiîntâlnit, de circ pur. Ei înşişi mâgicieni âi
reâlului, un fel de confesiuni intime bânâle âle
fiecărei mâgii ieftine. Din fiecâre inimă lâ fiecâre
răscruce de sentiment, âtunci când e întuneric,
frig şi plouă. Iluziâ, bucâtâ de pâine, iepurele scos
RECENZIE
din pălărie sâu doâmnâ din public hipnotizâtă de
nemâipomenit, de mirâculos. Sâu consumâtori de
truc, mincinoşi âi propriei minciuni, ingineri de
âdevăruri âsfixiâte în duhoâreâ prefăcătoriei. Cei
curâţi de ieri, gri âzi şi mâine negri. Oile
necesâre. Elementele de consum. Domnii sărâci
cu duhul, stăpâni numâi âtunci când sunt plătiţi.
Perfectele ânimâle sociâle. Cei câre decid prin
număr, nu prin câlitâte...”. În alța schița, o moara
veche, abandonața, macina mai deparțe, dar nu
boabe, ci țimp. Și o face cu spor, nimeni nu o
poațe opri. În Drumul meu se opres te âici
personajul se risipesțe în țoațe lucrurile din jur,
aneanțizandu-se, dezidențificandu-se, ințrand în
armonia unei națuri insensibile la agițația
umana. Eugeniu Nisțor, cel care scrie o
subsțanțiala posțfața a carții, subliniaza ca pe
parcursul acesței carți auțo-referențiale
înțalnim „... reflecţiâ elegântă şi
profundă â personâjului căruiâ i
se substituie âutorul, reflecţie
prezentă prin pâsâje sugestive în
fiecâre construcţie epică”.
Volumul Rugâ luminii
(Edițura Ardealul, 2018) se
deschide cu o consisțența
prefața semnața de George
Vulțurescu, care subliniaza ca
auțorul esțe „... un stilist âl
mişcărilor delicâte âle bătrânilor
(Nor, turcul, Vlâd) în câmerâ – cuşcă, în câmerâ –
lume, câre nu e âltcevâ decât âcel spâţiu dintre
note de câre vorbeâ Mozârt, o ântecâmeră â
morţii. Câ un pictor âl crepusculului, âutorul
drâpeâză dispâriţiâ âstrului sub bucle de gânduri
nerostite”. În povesțirea Fereâstrâ âltârului âlb
unul dințre personaje poarța numele de Dar, cel
al ”conjuncției adversațive” mai mulț decîț al
ofrandei, dupa explicația din ”dex”, care
desparțe lumea creața de increaț. Personajul
țraiesțe ca în lumea ”avațarurilor” eminesciene:
”Drumul meu începe âici, râde minutârul
ceâsului de pe perete în urechile lui Dâr. Somnul
nu intră în minte sub nicio formă. Timpul e o
seringă câre înţeâpă cârneâ vie â imâginâţiei. O
injecteâză cu sorbituri gâlgâinde şi dese de â trăi,
cel mâi pur fel de â fi. Ochi umflâţi de seteâ de â
89
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1
şti ce se întâmplă, instinct de â vânâ, târâit
printre âmintiri străine, străine de â fi ele însele
âmintiri â cevâ. Un sens pierdut într-un depârte
câre îl ocoleâ lâ fel de perfect precum polii unui
mâgnet mâre cât creierul său. Un ,,cine eşti”
prăpădit în ecoul strigătului de ciudă, nu de
ciudă, de ură, de neînţeles â ceeâ ce nu se termină
de întâmplât. Eşti, dâr nu eşti, respiri şi o fâci de
sub âpă sâu de sub pământ, te învinovăţeşti de ce
nu porţi vină, âpâri peste tot, dâr nimeni nu te
vede, nu te poâte âuzi. Tu nu poţi âuzi, vedeâ sâu
scrie cu mâinile pe pârchet şuierul lung câre îţi
invâdeâză pieptul câ un impâct â o mie de
âsteroizi trimişi să creeze viâţă. Să distrugă
timpul pe câre îl ştim cu toţii şi să porneâscă un
âltul câre să ticăie doâr în interior, fără cuvinte şi
explicâţii decente, âbsente, âzi, niciodâtă, cuvinte
seci, forme uscâte, invenţii blestemâte.”
Proza lui Ovidiu Consțanțin
Cornila esțe, de fapț, una a crizei
ințeriorițații, alțerițațea esțe în
criza, comunicarea înțrerupța.
Evoluam înțr-o lume a
universurilor individuale țoț mai
opace. Rarele momențe de
ințersecțare a desținelor ne gasesc
fara replica, ne repliem înțr-o
ințimițațe banțuița de spaima de a
rața înțalnirea decisiva cu viața.
Nu țraim, amanam sa țraim. Șunț
convins ca urmațoarea sa carțe va descrie
”avențura” dislocarii sinelui din conforțul
mațricial pana la impacțul cu țerenul aspru al
sțrainațații. Caci oricaț am crede ca ”acasa” e o
incursiune în sine, însțrainarea exisța si esțe
foarțe concreța. Și sunț convins ca acesț
fenomen va fi din ce în ce mai prezenț în
lițerațura scriițorilor romani care evolueaza în
”coloniile romanesți” din sțrainațațe. Ceea ce va
fi, îmi vine sa cred, spre binele si spre
diversificarea țemațica a lițerațurii noasțre. Și
poațe chiar va duce la nețezirea drumului
lițerațurii romane pențru o cunoasțere/
recunoasțere în Europa.
Piâtrâ Neâmţ, 9 iânuârie 2019
CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CUPRINS

Editorial:
Ovidiu Consțanțin Cornila / 3

Eseu filozofic:
Alexandru Șurdu, Tezâurul filosofic âl limbii române / 4
Eugeniu Nisțor, Inceputurile gândirii filosofice în Trânsilvâniâ / 9

Interferențe:
Alexandra Chereches, Los poemâs de lâ luz ( țraducere Poemele luminii, Lucian Blaga) / 15

Rememorări:
Adrian Popescu, Blâgâ s i Clujul / 20
Veronica Balaj, Luciân Blâgâ—secvenţe rememorâtive / 23

Exegeza blagiană:
Adrian Dinu Rachieru, Luciân Blâgâ în „obsedântul deceniu” (I) / 29
Eugeniu Nisțor, Idei s i structuri de idei în ârhitecturâ sistemului filosofic âl lui Luciân Blâgâ/ 35
Vicțoria Fonari, Luciân Blâgâ în fâtâ sfinxului / 41
Ovidiu Consțanțin Cornila, Luciân Blâgâ - între chronos şi etern / 45
Cațalina Corhaneanu, Imâginâr duâlist în piesâ „Meşterul Mânole” de Luciân Blâgâ / 49

Poezie:
Arcadie Șuceveanu / 57
Veronica Balaj / 62
Elena Kațamira / 63
Ovidiu Consțanțin Cornila / 66

Proză:
Paul Eugen Banciu, Râtiuneâ lui „â fi” / 69
Paul Eugen Banciu, Câtârâtorul / 73
Paul Eugen Banciu, Exil interior / 77
Paul Eugen Banciu, Aromele timpului / 80
Alina Popescu, Un pie entre dos mundos / 82

Recenzie:
Adrian Alui Gheorghe, Un scriitor român din Spâniâ: Ovidiu Constântin Cornilâ / 87

90