Sunteți pe pagina 1din 4

Mic dicționar de termeni filosofici în opera lui Dimitrie Cantemir

Cristiana Arghire
Colegiul Național de Artă, „Octav Băncilă”, Iași
cristiana_arghire@yahoo.com
0766359405

Deschizător de drumuri în filosofia românească, aflat într-o situație inedită, marginală,


față de gândirea timpului său, specifică lumii occidentale, în care „omul european încheie deja un
ciclu al modernității”1, Dimitrie Cantemir a contribuit în mod semnificativ la îmbogățirea
gândirii filosofice, prin lucrările sale, dintre care pot fi aduse în atenție Divanul sau gâlceava
înțeleptului cu lumea, Istoria ieroglifică sau Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte. Deși
filosofia lui Cantemir este tributară gândirii stoice, fapt relevat îndeosebi de „tabla” preceptelor
stoice – „Ale stoicilor porunci dzece” 2, el apare ca un spirit reflexiv, interesat de marile teme
filosofice, ca și de mișcarea de idei a timpului său. Mai târziu, în Sacrosanctae scientia
indepingibilis imago (1700), lucrare redactată în limba latină, autorul se îndepărtează de
învățăturile de natură stoică din Divanul, aspirând la cunoașterea totală, îmbrățișând o cale
îndatorată mai degrabă teosofiei, cultivată la acea dată de Jan Baptist van Helmont, Emmanuel
Swedenborg3. Această amprentă a speculației teologice pe care o poartă textul lui Cantemir îl
distanțează de filosofia vremii – Locke, Bacon, Descartes, Leibniz. „Principele subordonează
fragmentarismul cunoașterii omenești (...) coerenței adevărului revelat; lumea nu poate fi
înțeleasă decât trecută prin oglinda Scripturilor (...). Adevărul acolo se află, iar la el are acces
doar cel care, prin disciplina credinței drepte, căștigă grația divină. Această atitudine, retrogradă,
dacă o raportăm la tabloul filosofiei europene, atinge, în special prin pathosul investit, o anumită
formă de extremism specific primelor secole de teologie bizantină” 4. Însă același lucru poate fi
afirmat despre întreaga sa literatură, iar „lucrările amintite se disting prin analiza lor sistematică
și vizează cititorii inițiați în subtilitățile limbajului filosofic, ceea ce explică redactarea lor în
limba latină, limba de comunicare între savanții epocii, la care se adaugă încă un motiv: faptul că
limba română nu-și dovedise încă posibilitățile de expresie în acest domeniu”5.
Cantemir duce o muncă pe cont propriu de configurare a termenilor din limbajul filosofic,
în care textele creștine au un rol important, aparatul conceptual creștin fiind el însuși în situația
de a-și identifica formele lingvistice cele mai potrivite. Cantemir „a făcut primul o încercare
sistematică de creare a terminologiei științifice și filozofice românești, pe baza unui program
bine definit”6, schițat în prefața la Istoria ieroglifică și cunoscut drept „Scara cuvintelor streine
tîlcuitoare”, un glosar ce cuprinde 227 de neologisme traduse și adaptate limbii române. Dintre
1
Ștefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 24.
2
Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, Editura Minerva, București, p. 170.
3
Ștefan Afloroaei, „Cetatea metafizică a unui principe”, în vol. Bogdan Crețu (coord.), Dimitrie Cantemir,
perspective interdisciplinare, Editura Institutul European, Iași, 2012, pp. 91-92.
4
Bogdan Crețu, Inorogul la Porțile Orientului, vol. 1, Editura Institutul European, Iași, 2013, p. 75.
5
Ștefan Lemny, Dimitrie Cantemir – un principe român în zorile Luminilor europene, Editura Institutul
Cultural Român, București, 2019, p. 28.
6
Petre Vaida, „Calcul lingvistic ca pocedeu de creare a terminologiei filozofice la Dimitrie Cantemir”, in
Limba literară, nr 1, 1966, pp.3-12.
aceștia, cincizeci dintre cuvintele întîlnite în Scară sînt termeni filosofici, „ceea ce arată că puțin
peste o cincime din întregul vocabular propus de Cantemir avea rolul de a suplini absența
notiunilor abstracte, de mare generalitate sau de pronunțată tehnicitate, din româna începutului
de sec. al XVIII-lea”7.
Chip – din grecescul eidôlon, latinescul imago, este tradus, adesea, prin „imagine” în
limba română, reducând, astfel, bogatul vocabular grecesc al imaginii, care conține eidôlon,
eikôn, phantasma, emphasis, etc, căci, „departe de a fi simplă, imaginea este ea însăși ceva plural
și ambiguu”8. Termenul „chip” pătrunde în limba română probabil în secolele XI-XII, din
maghiarul kép, având sensul general de „înfățișare”, fiind „potențat de utilizări contextuale încă
din secolul XVII, dezvoltând o seamă de sensuri concrete” 9. La Cantemir, termenul pare în
Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor: „În cămara sa cea de taină să fi fost având chipurile
lui Apolon, a lui Christos, a lui Avram și a lui Orfeos”10.
În Istoria ieroglifică, chip pare a fi fost înțeles greșit de către comentatorii operei lui
Cantemir11, în linia unei filosofii atomiste, confuzie datorată și unei inconsecvențe traductologice
a cărturarului, de înțeles în contextul epocii. Astfel, atunci când spune că: „Neschimbată, când
zic, în fețe, iară nu în atomuri, trebuie să înțelegi, de vreme ce toate atomurile, în toate fețele, în
toată vremea, cursul perioadelor sale făcând și săvârșind și ca într-un vârtej săvârșindu-se, tind
când la nemica, tind la a fi a lucrului se întorc; adecă de o parte născând, iară de altă parte
pierind, singură schimbarea atomilor tâmplându-se, ființa fețelor, după hireșul său neam, întreagă
și neschimbată se păzește”, Cantemir face un calc semantic după latinescul species, desemnând
„fel”, „chip”, „specii ale genurilor”. Așadar, în pasajul citat nu ar fi vorba despre mișcarea
atomilor, precum agregarea sau dezagregarea lor, ci despre finitudinea indivizilor în inteiorul
speciilor, după Vaida.
Și diferență – din grecescul diaphora (διαφορά) și latinescul differentia, este calchiat de
Cantemir prin „deosebire”12, fiind lexicalizat în limbajul bisericesc actual în aceeași manieră.
Astfel, diaphora – „deosebire” ( în sens etimologic) devine prin echivalare românească
„osebire”, iar „varietate, specie” (sens derivat) devine prin transfer „varietate, specie” (calchiat).
După cum remarcă lingvistul Eugen Munteanu, acest tip de calc lingvistic este unul de
semnificat, ce rezultă din confuzia sensului etimologic cu sensul derivatului. De altfel, calcul
lingvistic este foarte frecvent în epoca de modernizare a limbii române, când un termen este
tradus parțial, iar celălalt preluat ca atare. Totodată, neologismele erau frecvente la cărturari
precum Miron Costin, Grigore Ureche, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, fiind, de altfel, un imperativ
al traducerii.
Ceință - creat de Cantemir prin calc lingvistic, provenit din latinescul essentia sau
quidditas, ce traduce expresia aristotelică to ti ên einoi, desemnând „ființa”. Quidditas a fost
introdus odată cu traducerea latină a Metafizicii aristotelice de către Avicenna13. Ulterior, în
secolul XIX, în edițiile moderne ale operei lui Aristotel, încercările de traducere s-au multiplicat,
7
Ovidiu Pecican, „Istoria ieroglifică – Scara și rostul ei”, in Convorbiri literare, nr. 4/ 2010, pp. 113-115.
8
Barbara Cassin (coord.), Vocabularul european al filosofiilor, Polirom, Iași, 2020, p. 321.
9
Ibidem, p. 324.
10
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, în Opere, vol I, Editura Academiei
Române, Univers Enciclopedic, București, 2003, p. 1107.
11
Cf. Petre Vaida, op. cit., p. 7.
12
Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, Editura Humanitas, București, 2008, nota 214, p. 285.
13
Cf. Vocabularul european al filosofiilor, p. 1034.
având în vederea dificultatea dată mai cu seamă de verbul la imperfect din structura lingvistică
ce desemneză „ființa”, și care constituie, totodată, centrul structurii. Eugen Munteanu remarcă
faptul că „echivalarea gr. οὐσίας prin subst. ființă devine curentă în textele bisericești și în cele
cu conținut sapiențial- filozofic din secolul al XVII-lea, datorită acestui fapt ajungându-se la
adaptarea, prin procedeul calchierii, de către rom. ființă a unui sens cu denotare exclusiv
teologică, acela de „esență; substanță“14. Astfel, în opera lui Cantemir, expresia essentia
occultae, din textul lui Andres Wissowatius, filosof olandez prelucrat de Cantemir în Divanul,
devine „cea a ființei cei ascunse”15. Totodată, în Istoria ieroglifică apare: „Că rămân ființele
precum au început, de s-ar și tîmplările în toate ceasurile schimba”.16
Conștiință – din latinescul conscientia și grecescul synaisthêsis, termenul a fost creat de
filosofi, mai cu seamă cei de limbă latină, precum Cicero, Lucrețiu, Seneca. Astăzi termenul
desemnează, în vocabularul curent, „raportul cu sine însuși” 17. La noi, o vreme a circulat un
derivat regresiv de la verbul „a cugeta”, și anume „cuget”, fiind înlocuit ulterior cu „ a gândi” și
„ gând”, pătruns pe filieră maghiară, ca împrumut. Dar „cuget își asociază un referent mai
complex, echivalabil de multe ori prin «conștiință» (mai ales prin sintagma cugetul inimii):
«Pocăiaște-te...și te roagă lui Dumnezeu, ca doară ți s-ar erta ție cugetul inimii tale»” 18, ca la
Antim Ivireanul. La Cantemir, în Hronicul vechimei a românilor-moldo-vlahilor, apare: „cu
întreaga conștienție să mărturisim”19. De altfel, Eugen Munteanu remarcă faptul că în epoca
veche doar Dosoftei și Cantemir folosesc conștiință pe filieră latină, pentru „lexicalizarea
dificilului concept”20. Înrudit cu „conștiință”, Cantemir folosește o serie de termeni derivați de la
„ a înțelege”: „potrivirea formei înțelegerii ciarcă”, „înțelegeresc”, „înțelegerile să vă curățiți”,
etc., ce „desemnează cel mai adesea în scrierile lui Cantemir o facultate de cunoaștere specială,
deosebită de rațio, redat, de obicei, prin socoteală”21. Astfel, expresia „suflet care înțelege” din
Istoria ieroglifică trebuie înțeles drept „suflet rațional”.
Energia – din grecescul dynamis (δύναμις), latinescul vis, virtus, suferă o modificare
bruscă în limbile europene în anul 1847, ca urmare a publicării unei lucrări a fizicianului și
matematicianului Hermann von Helmohltz. „În timp ce în folosirea sa vernaculară cuvântul a
rămas sinonim cu «putere» în sesnsul vag al termenului (...), folosirea conceptuală a cuvântului,
până atunci la fel de vagă, s-a radicalizat deodată prin «forța matematicilor»” 22. Imprecizia de
sens a cuvântului „forță” se regăsește și în opera lui Cantemir care calchiază „energia” prin
„isprăvire”23, așa cum apare și în Manuscrisul 45, fiind prima versiune a Septuagintei, tradusă la
noi, de Nicolae Milescu-Spătaru, taducere efectuată după ediția Frankfurt, 1597, manuscris aflat
în Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj și care devine principala sursă a Bibliei de la 1688.
Sens/simț – din grecescul aisthêsis (αἴσθησῐς), dar și nous (νοῦς), dianoia (διάνοια),
latinescul sensus; câmpul semantic al lui sensus conduce la trei accepțiuni, și anume: „senzație,
14
Eugen Munteanu, op.cit., p. 443.
15
Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, Editura Minerva, București, p. 187.
16
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, in Opere, ediție îngrijită, studiu introductiv și comentarii de Virgil
Cândea, Editura Academiei, București, 1984, p. 279.
17
Barbara Cassin, op. cit., p. 229.
18
Ibidem, p. 233.
19
Cf. Eugen Munteanu, op. cit., p. 375.
20
Idem.
21
Petru Vaida, op. cit., p. 9.
22
Barbara Cassin, op. cit., p. 447.
23
Cf. Eugen Munteanu, op. cit., p. 358.
percepție”, cel de „comprehensiune”, dar și cel de „semnificație”. În limba română, un împrumut
din neogreacă, noema – „sursă a gândirii”, dar și „intenție”, „proiect”, înrudit cu nous, a intrat în
limba română în secolul XVIII. Astfel, prima atestare se găsește la Cantemir, Istoria ieroglifică,
ca „noimă”, într-un context strict lingvistic (ulterior urmând să se extindă la domeniul juridic,
unde va însemna „menire”, „țel”, „scop”) ca „sens corect”: „iar acum, pentru a face mai chiară
arătarea a picinii dintâi, precum pentru alții voroavă am face, în fața a triia, pre scurt și cât numai
noima să să înțăleagă, iarăși a le pomeni ne vom nevoi”24.
Concluzii. Dincolo de inspirația creatoare a lui Dimitrie Cantemir de a echivala termeni
filosofici adaptați relității lingvistice românești, efortul său scriptural și reflexiv rămâne unul
notabil, iar intențiile sale explicite, de a configura „un mod conceptual de gândire și un limbaj
adecvat, un bun exercițiu interpretativ și, mai ales, regăsirea unor repere morale” 25. Proiectul
filsofic al marelui cărturar se înscrie n ceea ce se poate numi paradigma de gândire est-
europeană, o paradigmă comprehensivă în care filosofia nu mai e văzută ca techné sau ca
metodă, ci drept reflecție asupra edificării de sine.

Bibliografie
Ștefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iași, 1997.
Ștefan Afloroaei, „Dimitrie Cantemir. Mize ale gândirii filosofice timpurii (I)”, in Limba
română, nr.6/2020.
Ștefan Afloroaei, „Cetatea metafizică a unui principe”, în vol. Bogdan Crețu (coord.), Dimitrie
Cantemir, perspective interdisciplinare, Editura Institutul European, Iași, 2012.
Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, Editura Minerva, București.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, in Opere, Editura Academiei, București, 1984.
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, în Opere, vol I, Editura
Academiei Române, Univers Enciclopedic, București, 2003.
Barbara Cassin (coord.), Vocabularul european al filosofiilor, Polirom, Iași, 2020.
Bogdan Crețu, Inorogul la Porțile Orientului, vol. 1, Editura Institutul European, Iași, 2013.
Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească, Editura Humanitas, București, 2008.
Ștefan Lemny, Dimitrie Cantemir – un principe român în zorile Luminilor europene, Editura
Institutul Cultural Român, București, 2019.
Ovidiu Pecican, „Istoria ieroglifică – Scara și rostul ei”, in Convorbiri literare, nr 4/ 2010.
Petre Vaida, „Calcul lingvistic ca pocedeu de creare a terminologiei filozofice la Dimitrie
Cantemir”, in Limba literară, nr 1, 1966.

24
Cf Barbara Cassin, op. cit., p. 1167.
25
Ștefan Afloroaei, „Dimitrie Cantemir. Mize ale gândirii filosofice timpurii (I)”, in Limba română,
nr.6/2020, p. 169.

S-ar putea să vă placă și