TOMA BOATĂ

GHIOZDANUL CU POEZII

1
 DE-AȘ FI

De-aș fi copil mic să alerg

În curtea mare peste tot,
Din gradină să culeg
Floricele pentru joc.

De-aș fi școlar să mă grăbesc

Să urc dealul la școală-n sat,
Să învăț să scriu și să cetesc
Cu dascălul cel învățat.

De-aș fi elev ca să mă duc

La școala mare din oraș,
Să-nvăț latina să traduc
Pe Virgil și pe Horațiʼ.

De-aș fi student la facultate

S-ascult pe vechi profesori
De logică și de dreptate
Și de lumină iubitori.

De-aș fi profesor la catedră

Să-nvăț la rândul meu elevi
Ca să păstreze învățătura
Rămasă de la cei mai vechi.

De-aș fi apărător la bară

Să apăr cauza celor drepți,
Să cer dreptate pentru țară
Și libertate pentru frați.

De-aș fi poet să cânt pe eroii

Ce luptă-n stepe înghețate,
Ca să creeze României
Hotare veșnice firești.

Dar nu sunt decât un moșneag

În lumea aceasta călător,
Ce port cu mine un șirag
De amintiri ce pier în zbor.

Brașov, august 1942

2
PLECAREA PE FRONT

În amintirea plecării la război a ginerelui meu

Țara azi ne cheamă,

Pentru a o apăra,
Să gonim afară
Pe dușman din ea.

Chemarea răsună
În cazarma mea
Și trupa se-adună,
Jos în curtea sa.

Cu pușca în mână,
Cu ranița grea,
Încărcată plină,
Cu gloanțe în ea.

În curtea cea mare

Drept s-a înșirat
Regimentul care
E gata de plecat.

Cu vocea lui tare

Colonelul a dat
Ordin de plecare
Scurt și apăsat.

Muzica intonează
Marșul cadențat
Și trupa afară
Pe poartă-a plecat.

La poartă așteaptă
Fete și femei
Cu copii în brață
Mici și frumușei.

Și dă fiecare
La iubitul ei
Pachet cu mâncare,
Flori și cu țigări.

Mulțimea urează:
„Mergeți sănătoși,
Să veniți acasă
Toți victorioși”.

Brașov, 6 august 1942

3
 ÎNGER PĂZITOR

Fiecare casă are

Un înger ce o păzește
Și pe care fiecare
Familie îl slăvește.

Îngerii sunt spirite bune

Care în casă au locuit
Cât au fost în astă lume
În ființe ce-am iubit.

Ca părinți și-a noastre rude,

Care casa au înălțat
Și-n ea multe lucruri scumpe,
Ca amintire ne-au lăsat.

Chipul lor cu duioșie

Și evlavie îl păstrăm,
Ca icoane în odaie
Și în minte să-i avem.

Spiritul lor azi veghează

Peste casă, peste noi,
Neîncetat să ne ferească,
De primejdii și nevoi.

Pentru a lor pomenire

Noi în fiecare an
Dăm pomene și ofrande
La săraci și la altar.

București, 31 octombrie 1948

(când am împlinit 77 ani)

4
 IMN

Doamne, Ție îți mulțumesc

Pentru darul ce îmi dai
Azi când eu împlinesc
Șaptezeci și șapte ani.

De mic mama m-a învățat

Ție Doamne să mă închin
Seara când ea m-a culcat,
Ca să-mi fie somnul lin.

Ca școlar eu am cântat
La biserică în cor,
Imnuri sfinte am înălțat
Ție Doamne la altar.

În liceu am învățat
Crezul și zece porunci
Pe care eu le-am păstrat
Cu sfințenie de-atunci.

La facultate am urmat
Dreptul civil si penal,
Pe cari eu le-am profesat
La bară cincizeci de ani.

5
 ULMII

Ulmii noștri din grădină

Astă iarnă au degerat
Și din vârf până-n tulpină
Primăvara s-au uscat.

Au crescut cu noi odată

În grădina mea din sat,
Unde-n umbra lor cea deasă
Noi copiii ne-am jucat.

În coroana lor înaltă

Păsările și-au făcut
Cuib din iarba moale uscată,
Unde puii și-au crescut.

Și pe crăcile înalte
Toata vara au cântat,
Ca și puii lor să-nvețe
Cântecul lor minunat.

Ei cu frunza lor cea deasă

De furtună au aparat
Grădina și-a noastră casă
De la margine de sat.

Azi prin crăcile uscate

Bate vântu-n voia lui,
Iară păsările noastre
Nu mai scot în ele pui.

Crivățul când viscolește

Nămeții de pe câmpie
Ulmii uscați îi despoaie
Și de scoarța lor subțire.

A rămas doar casa veche

Și cu zidul ei înalt
Singură ca să înfrunte
Crivățul neîmpăcat.

Otopeni, 8 septembrie 1948

6
 LA FEREASTRĂ

La casa mică de la țară

Lângă teiul înflorit
Ședea Anca la fereastră
Soarele când a-sfințit.

Eu trecând pe lângă case,

La fereastră m-am oprit
Și-un buchet de flori culese
De pe câmp i-am oferit.

Le-a primit cu bucurie

Și cu drag le-a sărutat.
Eu priveam cu gelozie
Florile ce i le-am dat.

Ea uitându-se la mine
Dinadins m-a întrebat:
Vrei s-alegi și tu o floare
Din buchet, de sărutat?

Pânʼ s-alegem noi o floare

Din buchet, s-a înnoptat
Și atunci o sărutare
Pe gurița ei i-am dat.

De atunci în fiecare
Seară ea a așteptat,
Ca să vin la ea cu-o floare,
Să îmi dea un sărutat.

București, 31 octombrie 1941

7
FLOAREA SOARELUI

8
 Dimineața când apare
Soarele la Răsărit
Floarea soarelui-și îndreaptă
Fața către-al ei iubit.

Și în calea lui senină

De pe cerul luminat
Floarea de pe-a ei tulpină
Cu privirea l-a urmat.

Soarele cu a lui rază

Violetă ce i-a dat,
A-nălțat a ei tulpină
Și floarea i-a colorat

Cu culoare aurie
Ca și el în răsărit,
Și cu raze de petale
Fața i-a încercuit.

Vara, de la a lui căldură

Semințele au crescut
Ca un fagure de miere,
Și celulele au umplut.

În lanul încărcat cu floare

Ca și crângul des și lat
Păsările din pădure
Și din sat s-au adunat.

Și pe fiecare floare
După plac s-au așezat
Păsările, și semințe
Au ales și au mâncat.

Ca la orice masă mare

Sau banchet, s-au risipit
Semințe coapte din floare
Împrăștiate pe pământ.

Și au venit să le adune
Rozătoare mari si mici
De prin sat și din pădure,
Și-o grămadă de furnici.

Câmpul-i plin de veselie

Și în cer și pe pământ

9
Când găsește de mâncare
Orice animal flămând.

Toamna când sătenii-adună

Floarea soarelui din câmp,
Ei cu secera în mână
Taie floarea de pe stâlp.

Și în curtea lor acasă

O întind pe-o rogojină
Și cu un băț o bat să iasă
Sămânța din floarea plină.

Din semințele alese

Fac să iasă untdelemn
Pentru ca să-ndestuleze
Casa lor anul întreg.

Floarea soarelui, o minune

Ce soarele ne-a dăruit
Și de aceea al ei nume
De la el l-a moștenit.

București, 12 august 1949

VISUL UNUI PRIZONIER

10
 În amintirea timpului când
ginerele meu a fost prizonier de război
în lagărul Oranki (1942)

Pe malul înalt, lângă un sat

Sărac, într-o odaie
Dormea un colonel culcat
Pe patul lui de paie.

Afară crivățul turbat

Sufla plin de mânie
În geamul casei înghețat
Zăpada din câmpie.

De frig și foame obosit

În casa întunecoasă
Și cu mantaua acoperit
În somnul lui visează

La orașul înconjurat
Cu ziduri de cetate
În care el a comandat
Frumoasa unitate.

La casa în care a lăsat

Soția sa iubită
Și odorul lui nemângâiat
O gingașă fetiță.

E noaptea sfântă în care acum

Se cântă în sat colinde
Și Moș Crăciun umblă pe drum
Cu sacul în spinare.

El vede în casa lui un brad,

Cu lumânări aprinse,
Împodobit și încărcat
Cu jucării frumoase.

În jurul lui sunt adunați

Copii cu fețele albe
Care privesc la el mirați
Și cântă-n cor colinde.

În casă intră Moș Crăciun

Cu sacul pe spinare
Și la copii împarte acum
Un dar la fiecare.

El vede pe fetița lui

11
 Prin casă cum aleargă
Cu brațul plin de jucării
La mama și întreabă:

„Mămică dragă, Moș Crăciun

Ce umblă-n lumea întreagă,
Nu a găsit în al său drum
Pe tata prin zăpadă?”

Iar Moș Crăciun milos și bun

Cu copiii mititei
A plecat acum la drum
Să-l caute pe tatăl ei.

***

În zorii zilei un soldat

Veni plin de zăpadă
S-aducă la al său comandant
Un ceai și-o pâine caldă.

O LUME CARE PLEACĂ

12
 O lume care pleacă
Și alta care vine,
Mereu să-nlocuiască
Golul ce rămâne.

Ca fluviul care curge

Necontenit spre mare
Și-n matca lui culege
Apele din cale.

Iar soarele încălzește

Întinsa mării față,
Din care plămădește
Vapori de-apă și ceață,

Din care se formează

Nori ce aduc ploaie,
Pe care ei o varsă
Pe munți și pe câmpie.

Ca din pământ să crească

Pomi și cereale
Cu care să hrănească
Oameni și animale.

Ca să păstreze viața
Continuă pe pământ,
Ca fluviul ce se varsă
În mare liniștit.

București, 20 mai 1948

CUIBUL ORFANILOR

13
 În grădina mea cea mică,
În lăstarul înverzit,
Pe o cracă o păsărică
Cuibul și l-a construit.

Din ogradă firicele

Moi de fân a adunat
Și cu ciocul ei cu ele
Cuibul și l-a îmbrăcat.

Patru ouă mici, punctate,

Păsărica a ouat
Și clocind a scos din toate
Puișori cu gâtu-nalt.

Soțul ei de bucurie
Lângă cuib s-a așezat
Și în crângul plin cu floare
Fericit el a cântat.

De pe pomii din grădină

Omizi multe au adunat
Și cu ciocul lor ca hrană
Puișorilor le-au dat.

Pe-o zi caldă, o furtună

Și cu piatră a venit
Și pe mama lor cea bună
Și pe tată i-a ucis.

Au rămas orfani de mama

Și de tată, puii lor
Sus, în cuibul din grădină,
Flămânzi, fără ajutor.

Păsărelele vecine
Ce treceau pe-aici în zbor
Și duceau în cioc mâncare
Pentru puișorii lor,

Auzind cum plâng de foame

Puii-orfani în cuibul lor
Și deschid ciocul lor tare
Către păsările-n zbor,

S-au oprit miloase-n cale

La cuibul orfanilor

14
Ca să-mpartă de mâncare
Puilor din ciocul lor.

Păsărelele miloase
Toată ziua au adunat
Pentru puii lor mâncare
Și orfanilor au dat.

Iar cu puii lor odată

Și orfanii au zburat
Și-n grădina mea cea mica
Împreună au cântat.

București, 1 martie 1944

SAPĂ ANA SINGURICĂ

15
 Dedicată fiicei mele, Ana

Sapă Ana singurică

La porumbul răsărit
Iar fetița ei cea mică
Pe o brazdă a adormit.

Soțul ei de-un an de zile

Luptă-n munții din Apus
Iar în casa lor din vale
Ele singure au rămas.

A venit de dimineață
Ca să sape la porumb
Cu fetița mică-n brață,
Cu sapa pe-umărul stâng.

Ea cu sapa ascuțită
Taie pirul înverzit
Și s-apleacă să rărească
Porumbul ce a prășit.

Gândul ei departe zboară

Pânʼ la soțul ei iubit
Care luptă pentru țară
În câmpul înverzit.

Ana, dorul ca să-și aline

Cântă acum încetișor
O doină cu versuri pline
De iubire și de dor.

Din porumb o ciocârlie

Se înalță-ncet în zbor
Cântând triluri de iubire
Peste-al mamei scump odor.

Soarele cu raze calde

Pe fetiță a-nvelit
Și cu raze violete
Obrajii i-a rumenit.

Ianuarie 1944

OVIDIU

16
 În piața înconjurată
De palate și de mare,
Pe un soclu înalt de piatră
Cioplită, de la Carara,

Stă statuia de aramă

Și cu capul aplecat
Trist Ovidiu meditează
La trecutul îndepărtat.

La Cetatea cea eternă

Care lumea a cucerit
Cu cultura și lumina
Pe care le-a răspândit.

Unde el în tinerețe
Ca poet a petrecut
În epoca de mărire
A domniei lui August.

Scriind versuri de iubire

De romani apreciat
Și-n palatele romane
La serbări des invitat.

El a scris arta iubirii

Cu gust fin și rafinat
Pentru uzul tinerimii
Și-al oricărui amorezat.

A scris ode de iubire

Pe care le-a închinat
În zile de fericire
La nepoate de împărat.

Prin intriga de la curte

Împăratul supărat
Ca să curme a lor iubire
Pe Ovidiu l-a îndepărtat.

În provincia romană
De la Pontul Euxin
Unde clima este aspră
Și pământul e pustiu,

Unde apa mării înghețată

Cât se vede de pe mal

17
 Și curg sloiurile pe apă
Împinse de-al mării val.

La Tomis în cetate
Cu zid de piatră înalt
De un șanț înconjurat
Și de legiune apărat

De hoardele barbare
Care adesea năvălesc
Peste-ale imperiului hotare
Și satele jefuiesc.

În casa mică de piatră

Și spoită cu pământ
Pe tăblița lui cerată
Scrie Ovidiu versul trist.

Plângând viața lui amară

Ce aici a petrecut.
În exil la Marea Neagră
Scriind „Tristele” lui versuri

Cu speranța să revadă
Roma, orașul lui iubit.
În colonia romană
De la Tomis, a murit.

Iar statuia de aramă

Chipul lui ni l-a păstrat
Și-ale lui frumoase versuri
Ce pe noi ne-au fermecat.

Constanța, decembrie 1947

COVORUL MEU

18
 Fiecare copil are
De la părinți ca moștenire
Un obiect frumos, care
Îl ține ca amintire.

Un covor frumos de lână

Pe care mama l-a țesut
Cu răbdare într-o iarnă
În casa în care m-a născut.

A opărit cu apă fiartă

Lâna tunsă de la oi
Și-a spălat-o apoi în gârla
Limpede de lângă noi.

A uscat-o apoi la soare

În grădină pe-un cearceaf
Și a bătut-o s-o înfoieze
Cu un băț de ulm curat.

La darac a dus să facă

Caier moale pentru tors
În furca de lemn sculptată
Și pe față și pe dos.

A pus furca în cingătoare

Și cu stânga a sucit
Fire lungi din caier moale,
Iar cu dreapta a învârtit

Fusul ușor din lemn subțire

Cu care a răsucit
Firul lung de lână moale
Pânʼ ce fusul s-a împlinit.

De pe fusele încărcate
Firele le-a depănat,
Și-a făcut din ele scule
Pe vârtejul mic, pătrat.

În cazanul cu vopsele
Sculele le-a colorat
Cu culori după modele
Alese pentru lucrat.

A întins urzeala albă

19
 Pe un sul de la război
Și-a trecut apoi cu grijă
Firele prin ițe noi.

Și prin spata lungă, deasă,

Așezată în bătător,
Cu îngrijire ancorată
Pe un alt fus de la război,

Pe-o bancă de lemn fixată

Cu fața de la război
Scule mama ca să țeasă
Covorul cu fire noi.

Prin urzeala întinsă-n față

Petrece după model
Beteală colorată
Păstrând forma fidel.

Ca să lege strâns beteala

În urzeala din covor
Cu picioarele apasă
Pedalele de sub război.

Ițele să le ridice
Una-n sus și alta-n jos
Ca urzeala prinsă-n ele
Să lege firul frumos.

Iar cu mâinile ea trage

Bătătorul din război
Cu a lui spată lungă deasă
Să bată firele moi.

Noi, copiii, priveam la mama

Cum țesea ea la război
Și din firele căzute
Împleteam covor și noi.

Cu răbdare și cu trudă
Covorul l-a terminat
Și-n odaie, ca podoabă,
Pe-al meu pat l-a așezat.

Cu culoarea lui cea vie

Odaia mea a înveselit
Și mama cu bucurie
L-a păstrat și l-a îngrijit.

20
 Ca student la Facultate
De acasă când am plecat
Mi-a dat mama la plecare
Covorul de pe-al meu pat.

Să-l păstrez ca amintire

Ca un talisman iubit
Să-mi aducă mulțumire
Și tot ce ea mi-a dorit.

De atunci cu îngrijire
Și cu drag eu l-am păstrat
Ca o sfântă amintire
În odaie pe-al meu pat.

În culoarea lui cea vie

Cu drag mama a țesut
Toată-a mea copilărie
Și cu chipul ei cel sfânt.

Și în fața mea rulează

Filmul lung și luminat
Cu scene din a mea viață
Pe care mintea le-a păstrat.

Iară mama mea păzește

Cu al ei spirit neîncetat
Din icoana din părete
Covorul și al meu pat.

Aprilie 1950

A FOST ODATĂ UN ÎMPĂRAT

21
 - Poveste -

A fost odată un împărat

Tânăr, frumos și mare,
Și era atâta de bogat
Că nu știa ce are.

Iar țara lui, în răsărit

Era așa de mare
Că nimeni nu a reușit
Hotaru-i să-i măsoare.

Ca flăcău el s-a însurat

Cu fata cea mai mare
A lui Soare împărat
Peste pământ și mare.

La nuntă el a invitat
Boieri mari din țară,
Prinți și prințese de împărat
Din țară și de-afară.

Ca zestre, tatăl ei i-a dat

Comori nemăsurate
De aur și argint curat
Și pietre nestemate.

Rufe de borangic și in
La soare înălbite,
Haine de lână și de fir
La curtea lui țesute.

La nuntă prinții au venit

Pe armăsari călare
În șei cu scările de-argint
Și-n haine sclipitoare.

Prințesele-n calești mari

Cu coșuri încărcate
Cu rufe și bijuterii
Și rochii nepurtate.

Slujbașii și boierii mari

În trăsuri înhămate
Cu armăsari și telegari
Și cai pietroși de munte.

Cortegiul nunții a pornit

22
 Cu ai lui la catedrală
Și tot orașul a ieșit
Pe stradă ca să-i vadă.

În cap mergea un comandant

Cu garda lui călare
Cu sulițe lungi înarmați
Și puști mari pe spinare.

Pe urmă mirele împărat

Pe calu-i alb călare
Cu coiful de argint pe cap,
Hlamida pe spinare.

De boieri înconjurat
Și curtea lui cea mare
De prinții ce a invitat
Pe cai frumoși călare.

În landou tras de patru cai

Albi, venea mireasa,
Frumoasă ca un crin de mai
În rochia-i de mătasă.

Și șirul lung de invitați

De doamne și prințese
Ca pentru nuntă îmbrăcați
În trăsuri și calești.

La catedrală i-a primit

În poarta de intrare
Patriarhul înconjurat
De clerul lui cel mare.

La altar i-a cununat

În legea strămoșească
Și pe cap le-a așezat
Coroana împărătească.

Corul vesel le-a cântat

Cântări de bucurie
Și invitații le-au urat
Noroc și fericire.

Cortegiul apoi s-a înapoiat

La curte pe altă cale
Și publicul i-a întâmpinat
Cu flori și cu urale

23
 În palat mama i-a primit
Cu pâine și cu sare,
Și vin pe-o tavă de argint,
Și faguri plini de miere.

Lăutari voioși le-au cântat

Din gură și vioare
Și toți nuntașii au jucat
Ca la o nuntă mare.

În sala de serbări s-a-ntins

Atunci o horă mare
Și fericiți în ea s-au prins
Mireasa și-al ei mire.

În sala de mâncare au pus

Feciorii mese multe
Și bucătarii au adus
Curcani și păsări fripte.

Tacâmuri grele de argint

Și cupe aurite
Pline cu vin învechit
În vase înfundate.

La mese apoi s-au așezat

La locu-i fiecare
În cap cu mirele împărat,
La dreapta a lui soție.

În sala plină a venit

Un crainic și prezintă
Darurile ce-a primit
Mireasa la a ei nuntă.

Obiecte de-aur și argint

Cu pietre încrustate
Aduse de la Răsărit
Și țări îndepărtate.

Covoare fine de Persan

Din lână și mătasă
Și vase de porțelan
De China pentru masă.

Rufe de zefir și in

24
 De mâna fin brodate
Stofe de borangic și fir
De aur fin țesute.

Nuntașii toți au mulțumit

Cu urale și aplauze
Pentru darul ce a primit
Mireasa pentru nuntă.

Și au băut și au mâncat
Pe poftă fiecare
Și au cântat și au dansat
Până la ziua mare.

București, 25 decembrie 1944

25
 TURTURICA

Din grădină o turturică

Primăvara a adunat
Iarba moale și uscată
Și cu ea a îmbrăcat

Cuibul ce ea în grădină
Și-a făcut în ulmu-nalt,
Și în care primăvara
Două ouă a ouat.

Cu căldură și răbdare
Turtureaua le-a clocit
Și a scos din fiecare
Câte-un pui golaș și mic.

Turturica ca o mamă
I-a hrănit și i-a îngrijit
Și de ploaie și furtună
Cu ale ei aripi i-a ferit.

Boabe mici de cereale

Turturica a adunat
Și din gușa ei cu ele
Puișorii i-a îndopat.

Soțul ei de bucurie
Toată ziua a cântat
Și puii cu îndârjire
De dușmani i-a apărat.

Într-o zi când turturica

Și cu soțul au zburat
Ca să aducă la pui apă
Și grăunțe de mâncat,

Doi corbi mari, ce după pradă

În grădină au venit,
Și cu ciocul lor cel larg
Puișorii i-au răpit.

Turturica în grădină
La cuib când s-a înapoiat,
Corbii cu puii în cioc
Au zburat din ulmul înalt.

26
Iar sărmana turturică
A găsit cuibul stricat,
Tristă și de jale plină
Puii nu i-a mai aflat.

București, 1 mai 1949

27
 ÎN GRĂDINA CU LALELE

În grădina cu lalele
Și cu flori de stânjenei
Ca obrajii mândrei mele
Și frumoși ca ochii ei,

Mă plimbam pe o cărare
Cu iubita mea în brațe
Pe sub teii plini cu floare
Pe cărare înșirați.

Sub umbrarul de verdeață

De pe marginea de lac
Am cuprins-o atunci în brață
Și cu drag ne-am sărutat.

Lacul cu apa lui cea lină

De pe mal ne-a observat
Reflectând ca în oglindă
Primul nostru sărutat.

Iară teiul, plin cu floare

Peste noi și-a scuturat
Pulberea de polen fină
De pe vârful lui înalt.

București, mai 1943

28
 BISERICA DIN DEAL

Biserica din dealul mare,

Cu turnul ei înalt,
Zi și noapte stă de veghe
Peste casele din sat.

Pe clădirea ei cea veche

Timpul meșter a săpat
Urme negre pe părete
Și pe turnul ei înalt.

Iar pe tâmpla ei sculptată,

Pe altar și pe pereți,
Înăuntru e pictată
Viața sfinților părinți,

Cari în liniște așteaptă

Pe sătenii care vin
În zile de sărbătoare,
La icoane de să închin.

Și cu dânșii ei iau parte

La serbări și la pomeni,
Când femeia le împarte
Flori și lumânări aprinse.

În biserica cea mare,

La altarul luminat,
În a mea copilărie
Fericit m-am închinat.

24 ianuarie 1945

29
A FOST ODATĂ-UN CÂNTĂREȚ
lui Grozăvescu

A fost odată-un cântăreț

Cu vocea dulce și plină
Care cânta în București
La Opera Română.

De câte ori el a cântat

În sala ochi plină
Publicul l-a aplaudat
Și rechemat pe scenă.

Iar radio a difuzat

Cântarea lui sublimă
Și țara întreagă l-a ascultat
Și multe țări străine.

În spațiu undele au dus

Cântarea lui iubită/sublimă
Până la cer în paradis,
Creația divină.

De câte ori el a cântat

Pe scena pământească
Îngeri l-au ascultat,
Din lumea lor cerească.

Și încântați ei au rugat
Pe Domnul sa îl cheme
Pe cântăreț în cerul înalt
În rai ca să le cânte.

Dumnezeu a ascultat
Ruga lor fierbinte
Și pe artist El l-a chemat
În cer ca să le cânte.

Iar oamenilor el a lăsat

Să aibă ca amintire
Plăcile ce au păstrat
Fidel a lui cântare.

București, 30 iunie 1947

CORBUL CU INELU-N CIOC

30
 În castel la Hunedoara
Doi copii mici s-au jucat,
În grădină primăvara
Cu-n inel de aur curat.

Alergând ei în grădină
Pe o cărare le-a căzut
Inelul vechi din mână
Și-n iarbă s-a pierdut.

Un corb ce căuta în iarbă

De mâncare, l-a aflat
Și cu inelul luat în cioc
Pe castel sus a zburat.

Ca amintire în emblemă
Ion Huniade a lăsat
Corbul cu inelu-n cioc
Și Matei Craiul l-a păstrat.

1 ianuarie 1948

PE MOȘ CRĂCIUN EU L-AM RUGAT

31
 Tăticul meu, când a plecat
Să lupte pentru țară,
M-a sărutat și mângâiat,
Că-are să vină iară

De pe frontul îndepărtat,
Din stepa înghețată,
Unde pământul e uscat
Și apa e sărată.

De atunci eu întreb mereu

Pe mama mea: „Când vine
De la război tăticul meu?”
Și ea îmi răspunde: „Mâine”.

Dar a trecut de-atunci un an

Și Dumnezeu mai știe
Când o să-nvingem pe dușman
Și a lui împărăție.

Moș Crăciun când a venit

La noi cu daruri multe,
Mi-a spus că el l-a întâlnit
Pe front pe-al meu părinte

Și tatăl meu i-a-ncredințat

Ca să-mi aducă mie
O carte în care a băgat
A lui fotografie.

Mămica cartea a descifrat

Plângând de bucurie
Și amândouă am sărutat
A lui fotografie.

Pe Moș Crăciun eu l-am rugat

Când vine altă dată,
De pe frontul îndepărtat
S-aducă pe-al meu tată.

25 decembrie 1942

SĂRUTAREA DE PE URMĂ

32
 În amintirea fiicei mele, Victorița,
decedată în 1922, în vârstă de 22 de ani

În odaia luminată
De la candela de-argint
La fecioara preacurată
Cu copilul ei cel sfânt,

În sicriul alb culcată

Cu fața spre răsărit
O domniță îmbrăcată
Ca mireasă a adormit.

Lumânările de ceară
Ard în sfeșnic poleit
Și cu flori de primăvară
Sicriul e acoperit.

Fața albă ca de cretă

Și cu mâinile pe piept
Așezate ca de rugă
Către Domnul bun și drept.

În odaia mare veche

Fete mari și cu femei
Lângă moartă stau de veghe
În mână cu lumânări.

Prin ferestrele deschise

Zefirul a primenit
Aerul cald cu miresme
De pe câmpul înflorit.

Înainte să răsară
Soarele în răsărit
Noua fete îmbrăcate
Ca mirese au venit.

În mână cu-o lumânare

Și în brațe cu liliac
Pentru prietena lor care
Doarme acum pe catafalc.

Câte patru pe o parte,

Cea mai mare la un cap,
Cu privirile îndreptate
Spre sicriul luminat.

Au venit ca să aducă

33
 Cu cântarea lor în cor
Sărutarea cea din urmă
Prietenei și rudei lor.

Cântă singură înainte

Cu glas trist încetișor
Și repetă fiecare parte
Din cântecul următor:

„Sus în roșul răsărit

E un măr mare-nflorit
Cu vârful lui până-n nori
Cu poalele pe pământ.

Iar sub măr era o masă

Cu o față de mătasă.
La masă cine-mi ședea
Pe cei morți de judeca?

Unul Domn ca Dumnezeu

Cu toți sfinții lângă el
Numai Sfânta Preacurată
La masă nu era de față.

Căci Fecioara a plecat

S-aducă o fată din sat
Pe care Domnu-a chemat
La El în cerul înalt.

Când Fecioara a venit

De Victoria însoțită,
Dumnezeu le-a întrebat
De ce au întârziat?

Doamne noi am așteptat

Până ce fetele au cântat
La mormânt au însoțit
Trupul fetei ce-a murit.”

Toată lumea a îngenuncheat

Și pe Domnul l-a rugat
Ca s-o ierte de-a greșit
Pe pământ cât a trăit.

La măicuța ei d-acasă
Singură ce a rămas

34
 Domnul să îi dea putere
Să suporte a ei durere.

Dumnezeu a ascultat
Ruga fetei, și a chemat
Pe Sânpetru încoronat
Cu cheile raiului din grădina Domnului.

Și i-a spus ca să primească

În grădina lui cerească
Pe fetița ce a venit
În cer azi de pe pământ.

Corul când a terminat

Cântarea s-a încheiat.
Mâna fetei-au sărutat
Și pe Domnul au lăudat.

Când pe cerul înroșit

Soarele a răsărit
Și preoții au venit
Prohodul de au cetit,

Flăcăii voinici din sat

Sicriul l-au ridicat
Pe scărițe ei l-au pus
La biserică l-au dus.

Clopotul din turnu-înalt

Al bisericii din sat
Lung cu jale a sunat
După fiica ce a plecat.

Când preoții au isprăvit

Slujba morții de cetit
Sătenii sa-u închinat
Și crucea au sărutat.

În mormântul nou săpat

Sicriul l-au așezat
Și pe el au aruncat
Flori și bulgări de pământ.

Pe pământul afânat
Plângând mama a semănat
Flori și crini ce cresc înalți
Și cu lacrimi i-a udat.
PRAZNIC

35
 O cruce de piatră,
Pe un vechi mormânt,
Pe care se află
Numele unui sfânt

Preot ce-n viață

La altar a servit
Ca să preamărească
Religia lui Crist.

În biserica veche
De lângă mormânt
Cu sfinți pe perete,
Pe altarul sfânt,

La care se închină
Creștinii din sat
În zi de sărbătoare,
Și praznic când fac

Ca să preamărească
Pe cei decedați
Și să cinstească
Pe ai casei prezenți.

O datină străbună
Rămasă de la romani,
Păstrată și acuma
La sate de români,

Unde orice casă

Are ca patron
Un sfânt să păzească
Casa și pe om,

De primejdii multe
Și multe nevoi
Ce îi ies în cale
De atâtea ori.

Iar icoană sfântă

A Patronului
În casă-i păstrată
Pe perete-n cui.

La care se-nchină
Copii și bătrâni

36
 La culcare, seara,
Și de ziua lor,

Când fac praznic mare

În casa lor din sat,
Cu vin și mâncare
Pe îndestulat,

La care invită
Rude și vecini
Și lăutarii cântă
Cântări din bătrâni.

București, 25 decembrie 1949

CÂND OI MURI

37
Când oi muri să mă-ngropați
În cimitirul vechi din sat
Lângă părinți și ai mei frați
În cripta de pe dealul înalt.

Pe crucea albă să săpați

Numele ce am purtat
Cu cinste de la ai mei părinți
În lumea aceasta cât am stat.

Pe mormânt voi să plantați

Lalele și stânjenei
Și crini frumoși ce cresc înalți
Cu floarea albă între ei.

Să dorm al veciniciei somn

În liniște sub floarea lor
Să aștept viața de apoi
Și învierea morților.

Când Duhul Sfânt s-o îndura

Din cer să vină pe pământ
Și Viața nouă să ne-o dea
Făpturii noastre din mormânt.

6 ianuarie 1943

PRIMĂVARA

38
 În aer cântă ciocârlia
Și iarba-n luncă a înverzit
Înflorește păpădia
Și berzele au venit.

Copiii joacă în grădină

În iarbă printre ghiocei
Și cu pălăria-n mână
Aleargă după fluturei.

Mieii zbiară și aleargă

După turmele de oi
Cari pasc iarba în livadă
Printre prunii plini cu flori.

Cântă mierla în pădure

Și în crângul înflorit.
Pe câmpie în ogoare
Ară plugul ascuțit.

Pe ogorul negru moale

Sătenii au semănat
Boabe mari de cereale
Și cu grapa le-au îngropat.

Soarele cu a lui raze

Semințele le-a încolțit
Și-a adus o viață nouă
Primăvara pe pământ.

București, 22 februarie 1946

ORFANII

39
 În amintirea fiului meu, Ioan Boată,
participant în al Doilea Război Mondial

Pe o masă lângă vatră,

În căminul ei curat
Cerne mama-ncet făina
De mălai ce-a măcinat.

Vin copiii de la școală,

O fetiță și-un băiat,
Și pe mama lor întreabă
De tăticul ce-a plecat

Ca să lupte pentru țară

Pe un front îndepărtat.
Și-a trecut a treia vară
De când nu s-a-napoiat.

„Spun copiii, dragă mamă,

Că războiul s-a sfârșit
Și au venit soldații acasă
La căminul lor iubit.

Dacă știi mămico spune

Tata unde a rămas?
Daca-i viu de ce nu vine
Iar la dragii lui de-acas`?”

„Și tăticul o să vină

Astă vară neapărat
Să vă strângă-n brațe iară
Cum v-a strâns când a plecat”

De pe fața ei cea plină

De plâns lacrimi au căzut
În grămada de făină
De mălai ce a cernut.

București, decembrie 1945

ÎN LUNA MAI

40
 În luna mai ne-am cunoscut,
În zi de sărbătoare,
La o serbare ce-am avut
În crângul plin cu floare.

Și împreună am jucat
Pe iarba mică moale
Unde lăutarii ne-au cântat
La casa din pădure.

La braț cu tine m-am plimbat

Prin crâng pe o cărare
Și crăcile și-au scuturat
Pe noi polen și floare.

În vale noi am adunat

Din fân mărgăritare
Și ție vesel ți le-am dat
Pe o dulce sărutare.

O păsărică a observat
A noastră sărutare
Și până seara ne-a cântat
În crângul plin cu floare.

O vară întreagă ne-am plimbat

De-atuncea prin pădure
Și păsările ne-au cântat
Cântare de iubire.

Când frunzele s-au scuturat

Din crâng și din pădure
Și păsările au zburat
În alte țări cu soare,

Și noi atunci ne-am despărțit

De luncă și pădure
Și fiecare am pornit
Departe pe altă cale.

E mult de atunci și-a înverzit

De atâtea ori pădurea
Și cântă-n crângul înflorit
Din nou privighetoarea.

Un călător cu părul albit

De-a anilor ninsoare

41
Pe o bancă veche a poposit
Sub teiul plin cu floare.

Prin fața lui treceau cântând

Flăcăi și domnișoare,
Ca să petreacă Maiu-n crâng
Sub teii plini cu floare.

Îi urmărea și el în gând
Pe drumul strâmt de care
Și îi vedea voioși jucând
La casa din pădure.

Vedea un tânăr adunând

Din fân mărgăritare
Și le dădea fetei râzând
Pe o dulce sărutare.

Din vale o doamnă s-a urcat

Încet pe o cărare
Și lângă el s-a așezat
Pe banca veche-n soare.

Atuncea el s-a deșteptat

Din visul din pădure
Și s-a uitat la ea mirat
De a ei asemănare

Cu domnișoara ce a jucat
Cu dânsul în pădure
Cu care el a adunat
Din fân mărgăritare.

Timidă ea l-a întrebat

De-și mai aduce aminte
De fata ce a sărutat
Sub crăcile-nflorite.

Din crângul verde le-a cântat

Duios privighetoarea
Și teiul înflorit le-a dat
Ca amintire floarea.

București, martie 1941

GHIOCEI CU FLOAREA ALBĂ

42
 Ghiocei cu floarea albă
Și cu capul aplecat
Au ieșit de sub zăpadă
Ca un cristal de curați.

Soarele de primăvară
Când zăpada a topit
Ei cu floarea lor cea albă
Câmpul l-au înveselit.

Din poiană și livadă

Fetele au adunat
Ghiocei cu floarea albă
Și-n cosiță i-au purtat.

Și copiii din grădină

Ghiocei au adunat
Și cu floarea lor ce albă
Primăvara s-au jucat.

Îi pun fetele-n cosițe

Când se duc la horă-n sat
Și flăcăii-n pălărie
Când se-ntorc de la arat.

Fiind copil și eu odată

Din grădină am adunat
Ghiocei cu floarea albă
Și cu ei eu m-am jucat.

București, 24 martie 1946

NUNTA HAIDUCULUI

43
Cu cușma pe o parte,
Cu pistoalele-n brâu,
Cu flinta pe spate,
Cu mâna pe frâu,

Cobora la vale
Prin crângul de fag
Un haiduc călare
Pe murgul lui drag.

La fântână-n vale
A descălecat,
Ca să își adape
Calul însetat.

Din cumpăna-naltă
Lanțul vechi s-a rupt
Și vadra-n fântâna
Adâncă a căzut.

Atunci la fântână
Prin crângul înverzit
Cu-o găleată-n mână
O fată a venit.

De cumpăna înaltă
Găleata a legat
Cu-n tei, și cu apă
Calul a îndestulat.

„De unde ești bădiță

Și cum te numești?”
„Mă cheamă Viorica
Din sat din Florești”

„Pentru că-ai fost bună

Și ne-ai ajutat
Ține această salbă
De argint curat.

Și-am să vin la toamnă

Mamei să te cer
Ca să-mi fi stăpână(?)
Iarna când e ger”.

Și o sărutare

44
 Fetei el i-a dat
Și a plecat călare
Prin codru-înalt.

Când frunza-n pădure

A îngălbenit,
Un haiduc călare
În sat a sosit.

A intrat pe poarta
Casei vechi de brad
Unde îl așteaptă
Viorica cu drag.

La scara de piatră
A descălecat
Și murgu-n poiata
Cu fân a băgat.

A urcat pe scara
Înaltă de brad
Unde îl așteaptă
Viorica în prag.

Mama îl primește
Ca pe-un oaspe drag
La masă-l poftește
Pe un scaun de stejar.

I-a servit la masă

Un pui rumen fript
Cu salată verde
Și vin învechit.

Mama bucuroasă
I-a felicitat
Și haiducul mâna
Lor a sărutat.

Iară după masă

Ca vechi obicei
A ceruto-n căsătorie
Pe Viorica ei.

Un voinic călare
A plecat prin sat
Cu o ploscă mare
Cu vin înfundat.

45
 Să cheme la nuntă
Fete și flăcăi
Pe naș și pe nașă
Și rudele ei.

Și au venit la nuntă
Toți cei invitați
Și voinici o ceată
Cu a lor comandanți.

Pe șoseaua mare
Urcă la altar
Mirele călare
Mireasa în car.

Haiduci înainte
Pe cai învățați
Să urce la munte
Prin codri înalți.

Iar după mireasă

Fete și flăcăi
Și lumea aleasă
Din rudele ei.

După cununie
S-au înapoiat
Pe o altă cale
La casa din sat.

Unde îi primește
Mama lor cu drag
Cu pâine și sare
În al casei prag.

Seara când s-arată

Cinstea ce-a adus
Fiecare rudă
De jos și de sus.

Un vătav prezintă
Darul ce a dat
Miresei de nuntă
Orice invitat.

Coșuri încărcate

46
 Cu poame de măr
Și purcei de lapte
Curățați de păr.

Cămăși și prosoape
Țesute din in
Și ii brodate
Cu fir de aur fin.

Daruri el împarte
Mere la femei
Colaci și plăcinte
La fete și flăcăi.

Și mirii de mână
La masă au venit
Ca să mulțumească
Pentru ce-au primit.

Lăutari pe prispă
Cântă pentru joc
Toți se prind în horă
Și joacă cu foc.

Toamna luna plină

De pe ceru-nalt
Umple de lumină
Hora lor din sat.

TOAMNA

47
 Ce tristă este toamna
Când frunzele cad
Din pomii din grădină
Și pădurea de fag.

Când păsări călătoare

Zboară în cârd spre sud
În țări pline cu soare
Și hrană din belșug.

Când vântul suflă rece

Prin crângul pustiu
Și nori negri aduce
Pe cerul cenușiu.

Nori ce vin mereu cu ploaie

Pe dealuri și câmpii,
Să crească pe ogoare
Lanuri verzi de grâu.

Ca anul care vine

Să aducă iar belșug
De legume și de pâine
În cursul lui cel lung.

Să cânte păsărele
În pomii înfloriți
Și oamenii ca ele
Să fie mulțumiți.

Decembrie 1950

URSITOARELE

48
 Nepotului meu,
Ioan Niculae Boată
În odaia luminată
De la candela de-argint
La fecioara preacurată
În brațe cu copilul sfânt,

Doarme mama fericită

Lângă pruncul nou-născut
Și în visul ei ascultă
Al ursitelor țesut.

Pe măsuța din odaie

Credincioasă, mama a pus
Pâine albă și cu sare
Vin și fagure nescurs,

Ursitoarelor ofrandă
Care în noaptea asta vin
Pe copilul ei să-l vadă
Să-i croiască-al lui destin.

Din lumea cu mistere plină

Prin spațiul fără de sfârșit
Pe unde jerbe de lumină
Ursitoarele au venit

În casa-n care mama doarme

Lângă fiul ei iubit
Înfășat în haine albe
Cu scufița de argint.

Se opresc la pat să vadă

Pe copilul adormit
Fiecare să-i aducă
Harul ce i-a pregătit.

Cea mai mică sănătate

Ca să crească el voinic
A doua să-nvețe carte
Și plăcere la muncit.

Iar a treia cumpătate

Să păstreze ce-a muncit.
De copii să aibă parte
Și să fie mulțumit.

La măsuța cu mâncare

49
 Pe scaune s-au așezat
Și din pâine și din miere
Și din vin ele au gustat.

Ursitoarea cea mai mică

În brâu furca ei a pus
Și din caierul de lână
Toarce firul lung pe fus.

Lângă dânsa, cea mezină

De pe fusul încărcat
Firul tors din lână fină
Pe un ghem l-a adunat.

Ursitoarea cea bătrână

A prins firul răsucit
Și cu-o foarfecă în mână
Îl taie aproape de sfârșit.

Târziu după miez de noapte

Când cocoșii au cântat
Își strâng lucrul lor și toate
Din odaie au plecat.

Pe bolta cerului senină

Când stelele călătoresc
Și lasă o dâră de lumină
Când cad în spațiul pământesc.

În lumea de mistere plină

Prin spațiul de aștri legănat
Pe unde înalte de lumină
Ursitoarele au zburat.

Dimineața când răsare

Soarele pe cerul înalt
Prin fereastra cu-a lui raze
Pe copil l-a mângâiat.

Vine moașa de îl scaldă

În albia de plop cioplit
Iară nașa-n baia caldă
Ca dar pune un ban de-argint.

Din mâncarea de pe masă

Mama mare a împărțit
La copiii de pe stradă
Care-n casă au venit.

50
 Doritori și ei să vadă
Pe al lor prieten nou sosit
Și să-l plimbe în căruță
Pe sub crângul înflorit.

București, 12 noiembrie 1942

51
 CĂMAȘA FERICITULUI

A fost odată un împărat

Tânăr, frumos și mare
Și era atâta de bogat
Că nu știa ce are.

Țara lui în răsărit

Era așa de mare
Că nimeni nu a reușit
Hotarul să-i măsoare.

El locuia într-un palat

Cum altul nu mai este
De grădină înconjurat
Cu flori ca în poveste.

Ca flăcău s-a însurat

Cu fata cea mai mare
A lui Soare împărat
De peste munți și mare.

În țara mare a Soarelui

N-a fost altă mireasă
Și nici în țara asta nu-i
Ca dânsa mai frumoasă.

Ca zestre tatăl ei i-a dat

Corăbii încărcate
Cu aur și argint curat
Și pietre nestemate.

Rochii lungi cu fir țesute,

Cu perle mari brodate,
Haine de in și de zefir
Cu borangic lucrate.

La nuntă el a invitat
Boieri mari din țară
Pe prinți și rude de-împărat
Din țară și de afară.

O săptămână au ținut
Serbările de nuntă
Și au mâncat și au băut
Nuntașii după poftă.

52
La anul Dumnezeu le-a dat
O gingașă fetiță
Și foarte mult s-au bucurat
Împăratul și domnița.

Fetița mare a crescut

În casa împărătească
Și profesoare a avut
Să-nvețe să cetească.

Cireșii când au înflorit

Pe deal în primăvară
Prințesa s-a îmbolnăvit
De o boală grea și rară.

Și împăratul a chemat
Pe doctorii din țară
Dar niciunul n-a aflat
Un leac pentru a ei boală.

Atunci la curte a venit

Din munți o ghicitoare
Cu bobi și a ghicit
Că leac fetița are.

Și boala va lua sfârșit

Îndată ce-i aduce
De la un om fericit
Cămașa s-o îmbrace.

Împăratul a chemat
La curte-n sala mare
Pe toți curtenii din palat
Să spună fiecare

Dacă este mulțumit

Cu slujba ce o are
Și fiecare a găsit
Că altul e mai mare.

Împăratul-a poruncit
Vătavilor de plasă
Ca de la un om fericit
S-aducă o cămașă.

Vătavii îndată au pornit

Căutând în orice casă
Să afle un fericit
Să ia a lui cămașă.

53
 Dar nicăieri nu au găsit
Un om care să spună
Că-i mulțumit și fericit
Cu starea sa de-acuma.

La împărat a venit
Un vătav bătrân la urmă
Care a spus ca a găsit
Un flăcău păzind o turmă.

Un ciobănaș care cânta

Cu fluierul o doină
Lângă turma ce păștea
Prin lanul din poiană.

Pe acesta eu l-am întrebat

De are vreo dorință
De-i mulțumit cu ce i-a dat
Norocul în viață.

Atuncea el mi-a declarat

Că-i mulțumit cu ce are,
Că turma sa l-a îndestulat
Cu haine și mâncare.

Împăratul l-a întrebat

Dacă a adus cămașa
De la ciobanul fericit
Să vindece prințesa.

„Măria ta eu am venit
Cu mâna goală acasă
Căci omul acela fericit
N-avea nici o cămașă”.

București, 16 februarie 1943

54
 FLORIILE

În lunca mică lângă gârlă

Sălciile au înflorit
Și copiii de la școală
După salcie au venit.

De pe sălciile-nflorite
Ramuri lungi ei au tăiat
Și în rând cu ele în brațe
La biserică au plecat.

Cântând imnurile sfinte

Și osane lui Isus
La altar pe la icoane
În biserică le-au pus.

La Florii când se împarte

Flori de sălcii la creștini
Care le pun la icoane
Și la cimitir pe cruci,

Unde morții lor așteaptă

Învierea de apoi,
Când natura este plină
De speranțe și de flori.

București, 6 aprilie 1947

55
 PE O BANCĂ ÎN GRĂDINĂ

Pe o bancă în grădină,
Sub cireșul înflorit,
Un tânăr cu pana-n mână
Scrie versuri liniștit.

De pe crângul plin cu floare

Și cu frunze acoperit
Cântă o privighetoare
Lângă cuibul ei iubit.

La fântâna din grădină

O fată mare a venit
Cu ulciorul într-o mână
Și cu pieptul răsărit.

A scos apă din fântână

Și ulciorul l-a umplut
Cu apă limpede și bună
Pentru masă, de băut.

Și-ascultând privighetoarea
Cum cânta în crâng frumos
A cântat și ea o doină
Cu vers dulce și duios.

Încântat atunci poetul

De la masă s-a sculat
Și-a venit să vadă versul
Doinei cine l-a cântat.

Dacă ești așa de bună

Spune-mi cine te-a-nvățat
Ca să cânți această doină
Cu glas plin și modelat?

De voiești să știi, întreabă

Păsărelele din crâng
Care-și cântă vara întreagă
Dragostea lâng-al lor cuib,

Florile de pe livadă,
De pe pomi și de pe tei,
Când albinele adună
Mierea dulce de pe ei,

56
Și pădurea de pe munte
Cu-al ei freamăt nesfârșit
Și pâraiele din vale
Care curg necontenit,

Pe ciobanul care cântă

Cu-al său fluier mulțumit
Lângă turma sa iubită
Care paște liniștit.

De la toate acestea doina

Neamul nostru a-nvățat.
Mi-a cântat-o mie mama
Și cu ea m-a legănat.

București, septembrie 1943

57
DIN ALBUMUL MAMEI MELE

Din albumul mamei mele

File vechi când răsfoiesc,
Văd figuri din altă lume
Cari tăcute mă privesc.

Văd pe mama mea iubită

Cu privirea ei măreață
Cum se uită fericită
La odorul ei din brață.

Lângă dânsa văd pe tata

Mulțămit cum mă privește
Și privirea lui adâncă
Tot trecutu-mi scormonește.

Și în mintea mea rulează

Filmul tinereții mele
Cu tablouri și cu scene
Petrecute în cea vreme.

După tata, al meu frate,

Tânăr, vesel, ca o floare,
Ce-a murit în floarea vieții
De accident de vânătoare.

Pe altă filă-ngălbenită,
Cu chenarul înflorit,
Văd pe fiica mea iubită/dorită
Lângă soțul ei iubit,

În rochia albă de mireasă

Cu un buchet de crini în brață
Fericită și frumoasă
Cum a fost în scurta-i viață.

Iată mama Paraschiva

Cu statura ei măreață.
E bunica mea iubită
Cu nepotul ei în brață.

Lung e șirul de portrete

De bărbați și de femei
Rude vechi și cunoscute
Și străine printre ei.

58
 De la ființele iubite
Ce au trăit cu noi în lume
Au rămas a lor portrete
Înșirate în albume.

București, octombrie 1943

59
 UN BĂTRÂN

Un bătrân cu barba albă

Primăvara s-a plimbat
Pe-o cărare din grădină
Și o floare a-ntrebat:

Spune-mi, dragă păpădie

Ce din nou ai înflorit,
Dacă a mea copilărie
Pe aici nu ai găsit?

Nu, dar du-te de întreabă

Florile de stânjenei
Ce-nfloresc acolo, grămadă,
Poate au găsit-o ei.

Stânjenei cu floare-albastră
Spuneți dacă ați aflat
Tinerețea mea pierdută
Printre voi când m-am jucat?

Ne aducem noi aminte

Că pe-aicea te-ai jucat
Însă a tale tinerețe
Printre noi nu am aflat.

Dar întreabă pe lalele

De pe fânul aplecat
Poate c-au găsit-o ele
În potirul lor înalt.

Spuneți gingașe lalele

Cu potirul colorat
Cu culori și cu vopsele
De la curcubeu înalt,

În potirul de petale
Printre voi când m-am jucat
Din a tinereții mele
Amintiri, nu ați păstrat?

În potirul de petale
Tot ce noi am adunat
Vântul pe-aripile sale
Le-a luat și a zburat.

60
Pe o bancă din grădină
Lângă flori s-a așezat
Și cu raze de lumină
Soarele l-a mângâiat.

București, mai 1942

61
 CIOCĂNITOAREA

Pe un pom, o păsărică
Cu cioc lung și ascuțit,
Pe-a ei coadă sprijinită
Ciocănea necontenit

Locul unde se găsește

Un vierme alb și mic
Care scoarța găurește
Unde ea s-a cuibărit.

Și tulpina găurește
El cu dinții lui cei mici
Și în gaură trăiește
La adăpost de inamici.

Iar când gaura pătrunde

Inima pomului înalt
Cursul sevei se oprește
Și-ntreg pomul s-a uscat.

Păsărica cercetează
Ca un doctor, regulat,
Pomii noștri din grădină
Și de viermi i-a curățat.

Pentru munca ce o face

Să curețe pomuʼ înalt
Pasărea se mulțumește
Cu viermii ce i-a mâncat.

București, 15 martie 1949

62
 TUFĂNICA

În grădina mea cea mică

Primăvara am plantat
Fire mici de tufănică
Și cu apă le-am udat.

De a soarelui căldură
Și de ploaie au crescut
Mari și ʼnalte în grădină
Și boboci ele au făcut.

Iar când florile de vară

S-au uscat și veștejit
Toată toamna în grădină
Tufănica a înflorit.

Când creștinii toți serbează

Ziua celor fericiți
Ca amintire ei așează
Tufănele pe mormânt.

Când o fi și eu odată
Să dorm somnul fericit
Din grădină o tufănică
Să îmi puneți pe mormânt.

București, 27 martie 1949

63
 COPIII

Copii, a voastră e viața

Și primăvara e cu voi
Să vă jucați de dimineață
Și până-n seară printre flori.

Ghiocei și viorele
Din grădină să adunați
Și să vă jucați cu ele
Pe sub pomii înfloriți.

Din iarba verde păpădie

Înflorită să adunați
Și din coada ei subțire
Pentru joc să faceți lanț.

Pe sub pomii din grădină

După fluturi să alergați
Și cu pălăria-n mână
De pe flori să-i adunați.

Din cireșii din grădină

Cireșe coapte să adunați
Și din ele cu măsură
Fără sâmburi să mâncați.

În gârla cu apa încălzită

La soare, să vă scăldați
Și în apa ei cea mică
După pești să alergați.

De pe dealul plin cu vie

La cules să adunați
Struguri copți și razachie
Pentru iarnă să păstrați.

Toamna când începe școala

În orașe și în sat
Cu o carte și-o tăbliță
Să vă duceți la învățat.

1 decembrie 1947

64
LA ÎNMORMÂNTAREA AMICULUI ȘTEFAN

La cimitir am însoțit
Un car negru, care duce
În sicriul acoperit
Cu flori, un prieten și o cruce.

La groapa adâncă ce-au săpat

Groparii triști în grabă,
O rugă sfântă i-a cântat
Preotul, în haină neagră.

Încet groparii au lăsat

Sicriul în groapa adâncă
Și peste el au aruncat
Pământul cu-o lopată.

Pe mormântul lui au pus

La Răsărit o cruce
Și florile ce i-au adus
Amici și a lui rude

Cu el odată au băgat
În groapa aceea strâmtă
Tot ce-a muncit și a învățat
Cu drag o viață-ntreagă.

***

Peste noi și peste toate

Ce-am făcut cât am trăit
Voalul uitării îl întinde
Timpul fără de sfârșit.

București, 11 noiembrie 1947

65
 LA ICOANA MAMEI MELE

La icoana mamei mele

Arde o candelă de-argint
Care noaptea luminează
Chipul ei cel blând și sfânt.

În odaia mică, rece,

Obosit când m-am culcat,
Cu privirea ei cea dulce
Ea la mine s-a uitat.

Fața mea o luminează

Candela de-argint un pic,
Dară mama mea veghează
Ca și atunci când eram mic.

Eu în somn îi ascult ruga

Ce-o făcea când m-a culcat
În odaia mică, caldă,
Unde ea m-a legănat.

Și cu vocea ei cea dulce

Îmi cânta încetișor:
Dormi odorul meu în pace
Nani mamei puișor.

Cât era de fericită

Când umblam încetișor
Sprijinit de a ei mână
În odaie pe covor.

O auzeam cum mă cheamă

La masă de-atâtea ori
Când jucam au în grădină
Pe sub pomi și printre flori.

Cum m-a dus cu ea la școala

Veche de pe deal în sat
Unde dascălul, cu barbă,
Să citesc m-a învățat.

În oraș la școala mare

În liceu cât am umblat
Ea venea cu de mâncare
Și cu rufe, regulat.

66
 Cum plângea de bucurie
Când veneam eu din Regat
Cu copii și cu soție
La mama-n casa ei din sat.

Vremea peste noi își cerne

Anii ei necontenit
Și în urma lor rămâne
Amintirea-i c-a trăit.

Mama mea e o icoană

Sfântă-n casa în care vin
Cu toiagul meu în mână
Ca moșneag să mă închin.

1 decembrie 1943

67
 CASA BĂTRÂNEASCĂ

A fost odată, de demult,

A fost ca niciodată,
În satu-n care m-am născut
O casă bătrânească.

E mult de-atunci și-abia-mi aduc

Ca-n vis de ea aminte.
În care mama m-a crescut
Cu o dragoste fierbinte.

În casă, mobilă de brad

Cu paturi îmbrăcate
Cu așternut curat și alb
Și straie groase, calde.

O candelă mică de-argint

La maica preacurată
Lumina chipul ei blând
Și pruncul sfânt din brață.

În casa aceasta am învățat

Să umblu prin odaie
Și-n curtea ei eu m-am jucat
Sub pomii plini cu floare.

Tăticul meu a dărâmat

Bătrâna noastră casă
Și-n locul ei a ridicat
O casă mai frumoasă.

De casa veche m-a legat

A mea copilărie
Și-n mintea mea au am păstrat
A ei fotografie.

București, februarie 1944

68
 MI-E DOR

Mi-e dor de casa de la țară

Și de prispa ei cu flori
Unde-n fiecare vară
Petreceam vacanța noi.

De grădina ce-o-nconjoară
Și livada ei cu pomi
Unde-n fiecare seară
Cântă-n crâng privighetori.

Mi-e dor de gârla liniștită

Care curge lângă sat
Unde-n apa ei cea caldă
Toată vara ne-am scăldat.

Și de dealul plin cu vie

Unde piersici înfloresc
Și cu floarea lor roșie
Dealu-ntreg îl înroșesc.

De biserica cea veche

De pe dealul mic din sat
Unde-n zi de sărbătoare
Ne duceam la închinat.

Azi de ele sunt departe

Dar icoana lor o port
Credincios în aminte
În calea vieții peste tot.

București, ianuarie 1946

69
 GHIOZDANUL MEU

Cu mândrie am purtat
Ghiozdanul meu cu acte
Din procese ce am pledat
La curți și la tribunale.

Credincios el a păstrat
Acte vechi și documente
Cu cari eu am câștigat
În justiție dreptate.

Pretutindeni el m-a însoțit

Ca un prieten cu credință
Și cu el eu am biruit
Greutățile-n viață.

Amândoi azi am albit

De a anilor ninsoare
Peste noi ce-a grămădit
Timpul fără de cruțare.

Acum doarme liniștit

În dosarul vechi pe acte
Pe cari el le-a adunat
Din procese terminate.

Iar eu am isprăvit
Cariera mea iubită
În care eu am muncit
Cincizeci ani din a mea viață.

București, 12 octombrie 1949

70
IMN LA SFINȚIREA BISERICII DIN OTOPENI

Sfânt locaș de închinare

Noi cu trudă am ridicat
În biserica asta mare
Unde azi ne-am adunat.

Să sfințească a ei clădire
Noi pe Domnul să rugăm
Și cântări de mulțumire
La altar să înălțăm

Pentru că ne-a dat putere

Clădirea să o isprăvim
Cu icoane și odoare
Sfinte să o împodobim.

Să aducem mulțămire
Pentru darul ce ne-a dat
Ctitorii și fiecare
Casă din al nostru sat.

Pictorilor pentru arta

Cu care ei au pictat
Ale sfinților viață
Cari credința ne-au păstrat.

Patimile și învierea
Din mormânt a lui Isus
Să mărească strălucirea
Legii noi ce ne-a adus.

Preoților cari înalță

Cântări sfinte la altar
Domnului, ca să trimeată
Peste noi cerescul har.

Pentru a noastră mântuire

Noi în ea să ne rugăm
Cu credință și iubire
Domnului să ne-nchinăm.

Otopeni, 13 mai 1948

71
 LA COLINDĂ

Moș Ajun cu barba albă

A sosit la noi în sat
Și copiii în colindă
Prin zăpadă au plecat.

Eu, cu-o boată nouă-n mână

Cu cojocul îmbrăcat
Și cu traista mea de lână
După dânșii m-am luat.

Lângă școala albă, mică,

Sus în deal s-au adunat
Și cu toții o colindă
Dascălului ei au cântat.

Cu vătavul înainte
Pe șosea s-au înșirat
Cu urări și cu colinde
Au umplut al nostru sat.

Iar femeile în poartă

Au ieșit cu coșul plin
Cu colaci și nuci să-mpartă
La copiii care vin.

Eu, cu boata mică-n mână

Obosit și înghețat
Și cu traista nouă plină
Coboram la vale-n sat.

Tata mi-a ieșit ʼnainte

Și în brațe m-a luat
Și m-a dus acasʼ cuminte
De la întâiul colindat.

În ajunul Anului Nou, ianuarie 1937

72
 CIOBANUL

Lângă turma de oi ce paște

În livadă liniștit
Mieii joacă și aleargă
Pe sub pomii înfloriți.

Cu sarica largă-n spate

Și cu mânecile lungi
Atârnate la o parte
Ce-i ajung pânʼ la genunchi,

Cu căciula lui rotundă,

Un cioban voinic, înalt,
Ținând fluierul la gură
Cântă o doină din Banat.

Cu desagi grei pe spate

Și cu capul aplecat
Măgărușul la o parte
Paște iarba separat.

Iar Grivei cu părul mare

Și cu botul ascuțit
Stă culcat întins la soare
Lângă prunul înflorit.

La amiaz ciobanul mână

Oile să le adape
La gârla de sălci umbrită
Cu apa limpede și rece.

Obosite și sătule
Oile lui s-au culcat
Pe iarba mică și moale
La umbră pe malu-înalt.

Iar ciobanul lângă ele

Și-a-ntins masa și-a mâncat
Din desagii cu merinde
Și cățelului i-a dat.

După somnul de odihnă

Și ciobanul s-a sculat
Și cu biciul lui în mână
Turma-n luncă a mânat.

73
 Soarele de primăvară
În apus când s-a lăsat
Pe un drum îngust de țară
Oile-au pornit spre sat

Cu măgarul înainte
Cu desagii plini pe ei,
Cu ciobanul după ele,
Iar la urmă cu Grivei.

București, aprilie 1947

74
 TURNUL BABILONULUI

Biblia veche ne spune

Că regele Solomon
A poruncit să-i ridice
Un turn înalt în Babilon,

Să-i servească ca salvare

În cazul unui nou potop
Ca și corabia lui Noe
Pe muntele Ararat.

A adus ca să lucreze
Zidari și robi mulți
Din orașe și din sate
Și din țări ce-a cucerit

De neam și limbi străine

Cari aici s-au amestecat
Și n-au înțeles să execute
Lucrarea ce li s-a dat.

Dumnezeu ce știe toate

Ce-i în cer și pe pământ
Pentru a lui trufie
Pe rege l-a pedepsit.

Și-au rămas neîmplinite

Lucrarea și fala lui
Solomon ca să înalțe
Turnul Babilonului.

10 octombrie 1951

75
 ZIUA ÎNVIERII

Clopotul cu glas de aramă

Din clopotnița din deal
La biserică îi cheamă
Pe sătenii de pe mal.

Azi e ziua învierii

Lui Isus ce a pătimit
Ca să dee omenirii
Legea nouă ce a croit.

Îmbrăcați de sărbătoare
Vin sătenii toți grăbiți
În mână c-o lumânare
Și o floare pentru sfinți.

În biserică-i lumină
Tot altaru-i luminat
Iar mulțimea se închină
Lui Cristos ce a înviat.

Veniți să primiți lumina

Dătătoare de viață!
Din altar preotul cheamă
Lumea plină de speranță.

Iar în strană cântă corul

Pe „Cristos a înviat!”
Și răspunde tot poporul
Că „A-nviat cu adevărat!”.

Și natura este plină

De verdeață și de cânt
C-are astăzi o viață nouă
Primăvara pe pământ.

28 martie 1926

76
 SCAMATORUL

În Bagdad a fost odată

Un celebru scamator
Ce știa ca să vrăjească
Pe oricare spectator.

Cu această meserie
De acasă a plecat
Și prin multe țări străine
Și orașe a umblat.

Din a sa scamatorie
Cu banii ce-a adunat
O femeie de soție
Și un cal roib și-a cumpărat.

Și mergând cu ea călare
În cale a întâlnit
Un prieten vechi cu care
La un han au poposit.

Au lăsat femeia afară

Și cu calul obosit
Ca să-i dee de mâncare
Fân și apă de băut.

Iar bărbații în odaie

La masă s-au așezat
Și au cerut ca să le dee
O gustare de mâncat.

Le-a adus atunci la masă

Hangiul ce a avut
O friptură de oaie grasă
Și cu apă de băut.

Căci Coranul îi oprește

Pe adepți ca să bea vin
Și Alah îi pedepsește
Dacă calcă acest regim.

Știu că legea noastră spune

Că nu ni-i voie să bem vin
Dară ea nu se opune
Să mâncăm din el puțin.

77
 Și-au cerut ca să le aducă
Două străchini mici cu vin
Și câte o linguriță
Ca să ia câte puțin.

Veseli au șezut la masă

Cei doi prieteni și-au mâncat
Din friptura cea gustoasă
Și din vinul cel curat.

Cârciumarul singur știe

De câte ori a turnat
Vinul vechi în farfurie
Până ce s-a înserat.

Au ieșit atunci afară

Scamatorul și-a văzut
Calul alb, femeia neagră,
Doamne, cine i-a vrăjit?

Pentru un pic de băutură

Alah greu m-a pedepsit
Mi-a făcut soția neagră
Și pe cal mi l-a albit.

București, 9 mai 1948 (de ziua mea)

78
 STELE CĂLĂTOARE

Pe bolta cerului senină

Când stelele călătoresc
Și lasă o dâră de lumină
Când cad pe globul pământesc

Din casa mea de pe-o colină

Mirat la ele eu privesc
Și-n calea lor de taină plină
Cu mintea eu le urmăresc.

Văd cum se mișcă fiecare

În spațiul fără de sfârșit
În jurul unui astru soare
Din care ea s-a despărțit.

Și în iuțeala ei cea mare

De soare când s-a îndepărtat
Ea pe pământul nostru cade
Aprinsă, de pe cerul înalt.

Credința e că fiecare
Om are o stea ce-l însoțește
Și în viața lui cea trecătoare
De multe rele îl ferește.

Când steaua lui cea sclipitoare

S-a stins și cade pe pământ
Și cel fără de stea moare
Lipsit de sprijinul ei sfânt.

Când văd o steauă călătoare

Căzând aprinsă pe pământ
Îmi pun și eu astă întrebare
De-i steaua mea care a căzut?

București, 25 august 1944

(după bombardamentul aerian)

79
 PESCARUL

Cu undița nouă-n mână

Un flăcău tânăr, înalt,
A plecat pește să prindă
În gârla mică, lângă sat.

A lăsat undița-n apă

Și așteaptă liniștit
Peștele ca să se prindă
În vârful undiței ascuțit.

La gârla cu apă caldă

Și plajă cu nisip uscat
Au plecat ca să se scalde
Mai multe fete mari din sat.

Și înotând ele în apă

O fată mare și-a pierdut
Marama ei de mătasă
Ce-n apa caldă a căzut.

Curentul a dus marama

Ascunsă în al apei val
Până la undița aruncată
De pescarul de pe mal.

Undița a prins marama

Cu vârful ei ascuțit
Și pescarul a scos-o afară
Mulțămit ce-a pescuit.

A uscat-o apoi la soare

Și în grabă a plecat
La plajă să afle care
Fată mare și-a pierdut

Marama ei de mătasă
Și pe fete-a întrebat.
Leana a răspuns îndată
Că-i a ei și l-a rugat

Ca să-i dea marama îndată

Că o ceartă mama acasʼ.
Eu ți-o dau, dar să-mi dai plată
Pentru prins și pentru adus.

80
„Cât îmi ceri – întreabă fata
Ca plată că ai găsit
Marama mea de mătasă
Pentru adus și pescuit?”

„Eu îți cer o sărutare

Pentru obiectul pescuit
Și întreabă pe oricare
Dacă-i prețul potrivit.”

Ce mai stai pe gânduri, fată?

Prețul este așa de mic
N-are de-unde să reducă
Din prețul cerut nimic.

Ea i-a dat atuncea plata

Și marama și-a luat
Bucuroasă c-a găsit-o
Flăcăul de la ei din sat.

N-are să mă certe mama

Pentru plata ce i-am dat
E mai scumpă-n târg marama
Decât prețul ce i-am dat.

Au râs fetele și toate

Pe pescar l-au întrebat
Dacă vine el și mâine
La gârlă după vânat.

Am să vin sigur și mâine

La gârlă după pescuit
Dar vă spun ca să știți bine
Că fac prețul îndoit.

Ele au râs și împreună

Cu pescarul au plecat
Acasă cu voie bună
El în traistă cu-n sărutat.

1 ianuarie 1952

81
 SERENADĂ

Printre crengile de ulm

Se-ascund mierlele și dorm
Iar vântul lin, cu dor,
Le șoptește „Somn ușor”.

În grădină vezi un crin

Cum adoarme pe-al său sân
Fluturele obosit.
Noapte bună, vis iubit.

Luna doarme sus pe nori

Iar în iarbă, printre flori,
Cântă greierul somnoros.
Noapte bună, vis frumos.

În pădurea răcoroasă
Mierla cântă somnoroasă
Iar valea adânc răsună.
Noapte bună, noapte bună.

Brașov, mai 1892

82
 PE LAC

Printre nuferii în floare

De pe lacul liniștit
Cu lopețile ușoare
Vâsleam barca fericit,

Cu iubita mea în față

Cu obrazul înroșit,
Cu-n buchet de maci în brațe
Strânși din fânul înflorit.

Barca taie și-mprăștie

Apa caldă-n jurul ei,
De pe mal zefiru-adie
Cu miros plăcut de tei.

Lasă barca să plutească

Singură în voia ei
Și la iaz să se oprească
La umbra deasă de tei.

Și-o cântare de iubire

Dacă-mi cânți acum, pe lac,
Din buchetul meu o floare
Să-ți alegi îți dau pe plac.

I-am cântat o melodie

Cum știam că-i place ei
(Cu cuvinte de iubire)
Din o veche poezie
„Spune-mi mândro dacă vrei”.

Ea pe bancă lângă mine

Veselă s-a așezat
Și din mâna ei o floare
Să-mi aleg cu drag mi-a dat.

Eu căutând s-aleg o floare

Din buchetul resfirat
Printre maci o sărutare
Pe gurița ei i-am dat.

Barca mică încet plutește

Către iazul apropiat
Apa lină oglindește
Primul nostru sărutat.

83
 București, 24 ianuarie 1934
ÎN CIREȘUL DIN OGRADĂ

În cireșul din ogradă

Dimineață s-a urcat
Cireși coapte să culeagă
Leana, de pe vârful înalt.

Eu trecând pe o cărare
Ea din pom m-a observat
Și o cracă cu cireșe
Coapte-n drum mi-a aruncat.

M-am oprit atunci în cale

Și de jos am ridicat
Craca cu cireșe coapte
Și prin crăci eu m-am uitat

În cireș să văd eu cine

S-a urcat și-a aruncat
Craca cu cireșe pline,
Și de jos am întrebat:

„Tu ești, Leano?” „Da, vecine.

Astăzi mama m-a trimis
La cireș și n-are cine
Să-mi ajute la cules”.

M-am urcat și eu la dânsa

Și-mpreună am cules
De pe crăci cu frunza deasă
Cireși coapte pe ales.

De pe crăcile înalte
Noi apoi ne-am coborât
Eu cu coșul plin ʼnainte,
Ea de mine sprijinită.

84
 ÎN ODAIE

În odaia luminată
Slab de flacăra din sobă
Am șezut cu a mea iubită
Pe o laviță, de vorbă.

Ea a început ca să-mi înșire

Despre mine ce-a aflat,
Că vorbesc la șezătoare
Fetele la noi în sat

Că umblă mama să mă-nsoare

Cu Anica lui Andrei
Că are casă și avere
Și i-o dă de zestre ei.

Am rugat-o să nu creadă
Tot ce spun și ce vorbesc
Fetele de mine-n ciudă
Că pe dânsa o iubesc.

Ca să-i dau atunci dovadă

Că ce am spus e adevărat,
În odaia mică, caldă,
Gurița i-am sărutat.

București, mai 1936

85
 BELIZARIE

În Bizanț, printre palate,

Pe străzi pline de norod,
Dus de mâna unei fete
Cerșea trist bătrânul orb.

Generalul Belizarie
Care a învins de multe ori
Cu oastea lui biruitoare
Pe barbari năvălitori

Prin intriga bizantină

Împăratul i-a luat
Cu a ochilor lumină
Și comanda ce i-a dat

Ca să apere imperiul,
Ale Bizanțului comori
Și cetatea, de puhoiul
De barbari cuceritori.

Iar mulțimea care odată

L-a slăvit și aclamat
Ignorantă și ingrată
Orbului un ban i-a dat.

86
 RÂUL

Râule cu apă lină,

Limpede ca de cristal,
Ce redă ca o oglindă
Tot ce vede sus pe mal,

Toată a mea copilărie

De pe malul înverzit,
Plin cu flori de păpădie,
În tine s-a oglindit.

M-ai văzut jucând în luncă

Cu copiii printre flori
Și în apa ta cea mică
Bălăcind de-atâtea ori.

La amiazʼ, când de la școală

Către casă alergam,
În apa limpede și caldă
De la moară ne scăldam.

Ca flăcău ședeam în luncă

Cu iubita ce-a întins
Pănurile să le albească
Pe mal soarele încins.

Ne feream să nu ne vadă
Lumea când ne-am sărutat,
Tu cu fața de oglindă
De pe mal ne-ai observat.

Azi în fața ta privește

De pe mal un biet moșneag
Și apa ta îi oglindește
Tot trecutul lui cel drag.

15 august 1939

87
 DON VALERO

Don Valero de la Alba

Lupte o sută a purtat
Și cu spada sa întruna
Pe Don Jan a apărat.

Prin victoriile sale

Spania a eliberat
De oștirile păgâne
Cari țara au invadat.

Dar voind ca să unească

La al Spaniei regat
Portugalia vecină,
El pe rege a îndemnat

Ca să ia pe Izabela
De soție și un regat
Zestre pentru o regină.
Regele l-a ascultat

Și cu dânsa în Sevila
La altar s-a încoronat
Dar frumoasa Izabela
Pe Valero s-a răzbunat.

Prin intrigile reginei

Regele perfid, ingrat,
Porunci atunci să-i taie
Capul lui Valero înalt.

Și pe un stâlp înfipt în piață

Capul i l-a atârnat
Lângă trupul fără viață
Ce a rămas neîngropat,

Pânʼ ce lumea credincioasă

Bani de argint a adunat
Să-i răscumpere pioasă
Trupul, și l-a îngropat.

Și azi Spania plătește

Al strămoșilor păcat
Cu a fiilor ei sânge
Care curge neîncetat.

88
 31 decembrie 1936
PE SUB TEI

Pe sub tei cu frunza lată

Și cu floare încărcați
M-am plimbat cu-a mea iubită
Singuri seara braț la braț.

Pe aleea mărginită
De bujori și crini înalți
Peste iarba înverzită
De pe brazdă aplecați

Pe o bancă acoperită
De a florilor polei
Am șezut cu-a mea iubită
În grădină sub un tei.

Și cu șoapte de iubire
Noi cu drag ne-am sărutat
Iar din crângul plin cu floare
Dulce mierla ne-a cântat.

Pe cărarea încărcată
Cu miros de crin și tei
Am condus pe-a mea iubită
La braț pânʼ la casa ei,

Din grădina mică, umbrită

De un tei bătrân, înalt,
Unde pentru prima dată
Noi cu drag ne-am sărutat.

Mai 1935

89
DIN GRĂDINA MAMEI MELE

Din grădina mamei mele

Primăvara am adunat
Un mănunchi de viorele
Și cu ele am plecat

La căsuța cu zăbrele
De la margine de sat
Să le dau iubitei mele
Și cu ele s-o împac.

Căci iubita-i supărată

Pe mine că am jucat
La horă cu-o altă fată
La ….. la noi în sat.

Cu vorbe și flori frumoase

În zadar am încercat
Pe iubita mea geloasă
S-o îmbunez și s-o împac.

Înainte de plecare,
Seara, când s-a-ntunecat,
Eu i-am dat o sărutare
Și așa ne-am împăcat.

Ianuarie 1931

90
NE CHEAMĂ IAR PĂDUREA

Ne cheamă iar pădurea

În crângul înverzit
S-asculți privighetoarea
Cu cântul ei iubit.

Și cucul care cântă

Ascuns ca să nu-l vezi
În valea cea adâncă
Și-n pomii din livezi.

Să mergem în poiană
Din fânul înflorit
Să strângem împreună
Flori albe, mărgărit.

Pe iarba deasă, moale,

La umbră să ședem
Și florile-n buchete
C-un fir să le legăm.

Cu fața înroșită
De soarele de mai,
Gurița ta iubită
Și dulce să mi-o dai

Să o sărut fierbinte
Și-n brațe să te strâng
Iar lângă noi să cânte
Ascunsă mierla-n crâng.

Când luna încet răsare

Pe cerul înstelat
Să coborâm în vale
La casa ta din sat.

Noiembrie 1932

91
 FOCUL SFÂNT

Vreascuri multe din pădure

Fetele au adunat
Ca s-aprindă-n Joia mare
Focu-n vatra lor din sat.

Ca vestalele romane
Care în templu au păzit
Ca să ardă pe altare
Focul sacru nesfârșit.

Înainte ce răsare
Soarele pe ceru-nalt,
Luminează-n fiecare
Vatră focul înconjurat

De copiii toți din casă

Care în liniște privesc
La colacii de pe masă
Și la flori ce răspândesc

Un miros de primăvară
Cu tămâie amestecat
În căsuța de la țară,
Cu căminul ei curat.

Mama mare pomenește

Pe ai casei noastre morți
Și cu mâna ei menește
Flori și pâine pentru toți.

Și copiilor împarte
Din colacii rumeniți
Și din florile legate
În buchete albe, mici.

Iară jarul viu din vatră

L-a dus mama la mormânt
Unde morții ei așteaptă
Să-i învie focul sfânt.

Aprilie 1936

92
 LA VIE

M-a trimis mama la vie

La culme, pe dealuʼ înalt
Să aduc struguri razachie
Tămâioasă de mâncat.

Urcând dealul pe cărare

Lângă vie am întâlnit
Pe iubitul meu și care
Bucuros s-a oferit

De pe corzi cu frunza deasă

Să-mi ajute la cules
Razachie tămâioasă
Ciorchini mari cu bobul des.

Culegând struguri din vie

El atunci m-a întrebat
Dacă vreau ca el să vie
La cules și la cărat?

Mamei o să-i pară bine

C-o să aibă un ajutor
La cules de vie-n tine
Și în ciuda tuturor

Mamelor ce au în casă
Fete mari de măritat
Și așteaptă să le vină
Pețitoarele din sat.

Au să vină și la tine
Astă toamnă neapărat
Să te ceară pentru mine,
Dacă vrei să-ți fiu bărbat.

M-a cuprins atunci în brațe

Și cu drag m-a sărutat
Sub umbraru-înalt cu vițe
Și cu struguri încărcat.

Ianuarie 1937

93
 TRUP ȘI SUFLET

Suflete, al meu tovarăș

Credincios până la moarte,
Ai plecat de-acasă iarăși
Fără mine astă noapte.

Pe când eu dormeam mai bine

Liniștit, pe nesimțite
Ai plecat de lângă mine
Și pe unde nevăzute

Toată noapte-ai colindat

Pe unde îți aduci aminte
Că-mpreună am umblat,
Prin oraș și pe la sate

Și pe unde-ai întâlnit
Din ființe cunoscute
Tu cu ele ai vorbit
Despre lucruri petrecute

În viața de demult
Ca și cum ar fi prezente
Sau pe cari tu le-ai știut
Din citit și auzite.

Și oricât de-ndepărtat
Ți-a fost drumul tău în lume
Eu din somn când m-am sculat
Ai fost iarăși lângă mine.

Cât sunt tânăr și voios

Zborul tău frumos mă-ncântă
Și cu tine bucuros
Aș zbura în lumea înaltă

Către cerul luminat

De a aștrilor lumină
Să privesc de sus în sat
Creațiunea cea divină.

Dar când trupul meu slăbit

De ani mulți și multe rele
Din somn lung și liniștit
N-o putea să se mai scoale

94
 Tu în jurul lui uimit
Să-l deștepți vei încerca
Și în spațiul nesfârșit
Singur iarăși vei zbura.

Până ce trupul în mormânt

În atomi s-o transforma
Și purtat apoi de vânt
După tine va zbura.

Și în spațiul infinit
Cine știe când și unde
După-un zbor necontenit
În ce lume te-oi ajunge.

Martie 1936

95
 SALVAREA DRAPELULUI

Pe dreapta Dunării bătrâne

Cetatea veche a căzut
Și oastea Țărilor române
O bătălie a pierdut.

Prin foc de tun și mitraliere

Ostașii noștri s-au retras
La mal să caute ei scăpare
Pe bărci sau podul unui vas

Dar vasele erau departe

Și încărcate cu răniți
Căzuți în lupte grele crunte/disperate
Cu inamici cruzi și mulți.

Cine știe ca să înoate

Mai bine dintre voi, flăcăi?
Să treacă Dunărea să scape
Al țării steag și onoarea ei.

„Noi, răspund grăbiți deodată

Un sergent și un gradat,
Și cu-al țării steag odată
Și pe-al nostru comandant”.

Și grăbiți împing în apă

De pe mal un vechi buștean
Și călări pe el s-urcară
Ținând steagul un căpitan.

Și înoată voinicește
Unu-n urmă, altu-n cap,
Și-împing lemnul ce plutește
De pe un țărm pe celălalt.

După ei înoată-n urmă

Toți soldații ce-au scăpat
Din a luptelor furtună,
Ca să treacă vadul lat.

Iar în urma lor ca ploaia

Gloanțele trosnesc și cad
Și s-afundă adânc în apa
Dunării pe întinsul vad.

96
Cei ajunși pe mal se-nchină
Și pământu-au sărutat
Și cu toții se înșiră
Și salută steaguʼ înalt.

Și din nou l-au dus în lupte

Grele-n munți și la Siret
Apărându-l vitejește
Și ținându-l sus și drept.

L-au purtat cu ei departe

Și l-au înfipt în turnu-nalt
De la Buda din cetate
Dunărea l-a salutat.

16 septembrie 1936

97
 DE-A BABA OARBA

De pe deal, pe o cărare
Către casă am coborât
După mine o fată mare
Pe tăcute a venit.

Cu batista de mătasă
Pe la spate mi-a legat
Ochii ca la Baba oarba
Și râzând m-a întrebat:

„De ghicești acuma care

Fată ochii ți-a legat
Eu îți dau o sărutare
Dacă tu ai câștigat”

„Eu primesc daru-înainte

Dă-mi gurița ta zălog
Să fiu sigur, că vezi bine
Că ai de-a face cu un orb.

Dar de-oi pierde eu prinsoarea

Mă oblig ca negreșit
Să-ți restitui sărutarea
După lege, îndoit”

A primit și sărutarea
Înainte ea mi-a dat
Și am ghicit că este Anca
Care atunci m-a sărutat.

București, octombrie 1942

98
 ANUL SFÂNT

Ca an nou eu am venit
Cu multe mari speranțe
Să aduc pace pe pământ
Dreptate și libertate.

În viață n-am venit

Să le împlinesc pe toate
Așa cum eu am dorit
Decât o mică parte.

Iar restul eu l-am lăsat

Ca sfântă datorie
Să le facă neapărat
Anul sfânt ce vine,

Pe care eu l-am rugat

Cu limba mea de moarte
Să le facă-n al său leat
Sfinția sa pe toate.

Cu harul sfânt ce i-a dat

Papa de la Roma
Să-mplinească neapărat
Dorința tuturora.

Să aducă pace pe pământ

Dreptate și libertate
Țărilor ce mai sunt
Și acuma subjugate.

Să fii binecuvântat
De omenirea întreagă
Pentru că ai liberat
Pe fiecare țară.

București, 1 ianuarie 1950

99
 ANIVERSARE

Toamna când am împlinit

Optzeci fără doi ani,
Multe flori eu am primit
Amintiri de zile mari.

Buchete mici de viorele

O nepoată mi-a adus,
Alta-n coșul de nuiele
Tufănele mi-a adus
Azi în cinstea zilei mele.

De citiți cu atențiune
Strofele scrise mai sus
Literele mari vă spun
Numele celui ce le-a scris.

Octombrie 1949

100
 LA „ALACI”

În sala goală, la „Alaci”,

Nu-i vin bun și nici colaci
Cum erau acum un an
În casa „Domnului Traian”.

De-aceea bănățenii
Nărăviți ca regățenii
Deputați și senatori
Nu mai vin la șezători.

101
 NERO

Cronicile spun c-odată

Nero, al Romei împărat,
Cu puterea sa înaltă
Numea membri în Senat

Pe oricare om de casă,
Nulitate sau lichea,
Ce știa să lingușească
Pe augusta persoană a sa.

A umplut astfel Senatul

Cu atâtea nulități
Una mai prejos ca alta
În merit și calități.

Dar sătul de-atâta laudă

Prea puternicul cezar
În Senat dorea să vadă
Pe al său falnic armăsar

Ce-l ducea jucând călare

La arene-n sărbători.
Îl numi ca o favoare
Printre noii senatori.

Senatorul orice lege

Ce-i propusă de împărat
O vota, se înțelege,
Agitând mereu din cap.

Azi alegerea-i mai bună

Ca a lui Nero Împărat,
Senatorii ies din urnă
Cum guvernu-a ordonat.

Și orice lege, rea sau bună,

Ce guvernele o fac,
O votează dând din mână
Nu ca la romani din cap.

102
 ȘERBAN VODĂ

Șerban Vodă, cu trei tunuri

Și c-o oaste de plăieși,
A bătut cumplit pe unguri
Și armata lor de nemeși.

Gabriel Bathory, îmbrăcat

C-o mantie scumpă-n spate,
Cu un coif înaripat
Și cu aripi aplicate,

În piață stă călare,

De magnați înconjurat,
Și primește-n defilare
Oastea ce s-a adunat

Lângă Tâmpa, în cetate,

Pregătită de război,
Având arme ferecate,
Suliți lungi și coifuri noi.

Trec prin fața lui călare

În Brașov, prin strâmte străzi,
După rang și după stare,
Nobili mândri și viteji.

Îmbrăcați în haine albastre

Cu dolmane de husari
Atârnate la o parte
Peste ci frumoși și mari.

Moise Secheli cu secuii,

Ce a luptat de multe ori
Cu Mihai și cu românii,
Trece mândru la război.

Șerban Vodă cu plăieșii

Au trecut peste Carpați
Pe la Bran și pe la Timiș
Prin strâmtori neobservați
La Brașov
Călărașii atacă în goană
Cu lungi suliți ascuțite
Pe magnați și îi răstoarnă
Sub a cailor copite.

103
 Și pe caii lor de munte
Aplecați pe șei de lemn
Peste morți și suliți rupte
Trec și-n luptă se îndemnʼ.

Cu armata cea aleasă

De secui și de husari
Ce veneau cu spada scoasă
Pe ai lor mândri armăsari

La Sânpetru lângă moară

Călăreții se-ntâlnesc
Se izbesc și se omoară
Și-ale lor șiruri se răresc.

Spătar Mârza cu-a lui ceată

De curteni și roșiori
A respins către cetate
Pe secui și verzișori

Fug secuii spre cetate

Și românii-îi urmăresc
Și cu suliți ascuțite
Pe la spate îi izbesc.

Moise Secheli, ce a trădat

Pe Mihai la Mirăslău,
A plătit acest păcat
La Brașov cu capul său.

Oastea-i mândră-i sfărâmată

De români și de munteni
Și cu haina-naripată
Fuge Gabriel prin poieni.

După luptă, Vodă vine

La biserică-n oraș
Cu boierii să se-nchine
c-a învins pe-al său vrăjmaș.

Martie 1927

104
 VISUL UNUI MOȘNEAG

De a anilor ninsoare
Un bătrân cu păru-albit
Sub salcâmul plin cu floare
Pe o bancă a adormit.

Și în somnul lui visează

Tot ce minte a ținut
Din viața lui cea lungă
Pe unde a fost și ce-a făcut.

Un copil vioi ce-aleargă

În grădină printre flori
Și se joacă ziua-ntreagă
Cu-ai lui veri și frățiori.

În iarba mică de pe luncă

Printre flori de păpădie
Alerga zorit să prindă
Fluturii în pălărie.

În apa limpede și caldă

Pe nisipul ei curat
Alerga în râu să prindă
Peștișori cu trupul lat.

Cu traista nouă la o parte

Se ducea la școală-n sat
Cu-o tăbliță și o carte
Pentru scris și învățat.

Pe banca veche de la școală

Scria încet și apăsat
Cu condeiul nou pe tablă
Literele ce-a învățat.

Cu o pană ascuțită
Dascălul l-a învățat
Ca să scrie cu cerneală
Pe caietul liniat.

În vacanța mare, vara,

Cu părinții a plecat
În căruța de la țară
Ca să taie grâu-înalt.

105
 Toamna la cules de vie
Lângă sat, pe dealu-înalt
Tăia coarnă razachie
Cu coardă pentru păstrat.

În orașul vechi, pe Nera,

Eu în parc l-am întâlnit
Cu ghiozdanul subsioară
Din liceu când a ieșit.

Lângă Nera în dumbravă

Cu liceul a venit
Să petreacă în poiană
Maiu-n crângul înflorit.

În liceul de sub Tâmpa

În sala mare l-am văzut
La colegi citind balada
Țepeș cum a petrecut

Printre fagii de sub Tâmpa

Cu curteni și căpitani
După ce a tras în țeapă
Pe învinșii lui dușmani.

Primăvara în poiană
La serbarea de întâi Mai
L-am văzut jucând în horă
Cu-o fetiță de pe Schei.

În pădure pe-o cărare

Se plimba cu ea la braț
Și i-a dat o sărutare
Pe sub teii vechi, înalți.

La o masă-nconjurată
De bătrânii profesori
A răspuns la teza dată
La Matura binișor.

Cu diploma liberată
De liceul din Brașov
A trecut la școala înaltă
Peste munte, în Ilfov.

În cetatea luminată
De iluștri profesori,

106
 Asculta din banca înaltă
Cursul lor adeseori.

Ca student la Facultate
Asculta adeseori
Lecții bine studiate
De iluștri profesori.

În liceul din grădina

Cu aleile de tei
Ca student preda latina
Și româna la elevi.

Îmbrăcat în robă neagră

La al Justiției palat
Apăra convins la bară
Cauza unui intimat.

La altar a dus o fată

Și cu ea s-a cununat
Ca împreună să împartă
Tot ce Dumnezeu le-a dat.

L-am văzut urcând pe schela

Casei mari ce a clădit
Cu fațada/vedere spre grădina
Cișmigiului iubit.

Cu copiii lui de mână,

O fetiță și-un băiat,
Se ducea cu ei la școala
Mare de pe dealu-înalt.

Cu trăsura înhămată
Cu doi negri armăsari
Se ducea la propagandă
Prin Banat în sate mari.

Un sătean cu traista-n spate

De mulțime sprijinit,
Promițând că le împarte
Pământul, a reușit.

Pentru a neamului unire

Cu condeiul a luptat
Susținând cu însuflețire
Ziarul ce a redactat.

107
 Într-o zi de primăvară
Cu cortegiul înnegrit
A condus la loc de-odihnă
Pe copilul lui iubit.

Pe nisipul fin, cu dune,

La Mamaia s-a plimbat
Și în apele cu spume
Ale mării s-a scăldat.

Cu Hoinar, ușor pe mare

Din Constanța a plecat
Și în apele albastre
Din Bosfor a ancorat.

În gradene suspendate
Cu terase până-n chei,
Ale sultanilor palate
Servesc astăzi de muzee.

În Bizanț, printre ruine,

Din imperiul uriaș
A rămas ca o minune
Al Sofiei sfânt lăcaș.

Pe o mare înfuriată
Cu vaporul a plecat
Și-n Elada renumită
În Piure a debarcat.

În Acropole, pe munte,
Unde zei au locuit,
În temple cu statui sculptate
De Phidias cel renumit.

În Levant, printre insule,

Unde Ulise a rătăcit
La ciclopi cu un ochi în frunte
Și la Circe a poposit.

În Egipt, pe piramide
Vechi cât lumea, s-a urcat
Cari păzesc să nu inunde
Nisipul, Nilul bogat.

În muzee, înșirate
Mumii vechi de faraoni

108
 Și comorile adunate
În mormânt de Tutankhamon.

Toate speciile de-animale

Ce-n Africa au crescut
În grădina cu zăbrele
Din Cairo a văzut.

În Egiptul plin cu soare

Unde Nilul a inundat
Valea plină cu ogoare/canale
Cresc legume de mâncat.

Pe o mare liniștită
Cu vaporul încărcat
Cu lămâi și portocale
În țară s-a înapoiat.

În salcâmul plin cu floare

Primăvara a cântat
Seara o privighetoare
Și din somn l-a deșteptat.

10 martie 1942

109
 BOBI

Un dresor de animale
Avea un pui de cimpanzeu
Și crescându-l cu îngrijire
S-a împrietenit cu el.

L-a învățat să se producă

Pe arenă-n al său circ
La spectacol să-i aducă
Public mult și bun câștig.

Îl ținea la el acasă
Ca pe un animal iubit
Și ieșea cu el pe stradă
Pieptănat și îngrijit.

Într-o zi de primăvară
Bobi cu al lui stăpân
S-au dus ca să primească
Bani dintr-un oraș vecin.

Liniștit ședea în casă

Bobi lângă al său stăpân
Care număra pe masă
Banii dați de un domn străin.

Când a apărut pe ușă

Fără veste un golan
Cu o barbă mare, deasă,
Și cu un chip de criminal.

Bobi i-a sărit în față

Iar golanul speriat
A fugit din casă afară
Luând drumul către sat.

Liniștiți mergeau spre casă

Bobi cu al lui stăpân
Pe șoseaua mărginită
De-o pădure de salcâm.

Le-a ieșit atunci în cale

Din pădure acel tâlhar
Ce voia ca să îi fure
Banii dați de impresar.

110
 Și cu-o armă încărcată
Pe stăpân l-a împușcat.
Bobi atunci cuprins de frică
S-a urcat într-un copac.

Tâlharul i-a luat haina

Și cu banii ce-a încasat
Iară corpul într-o groapă
Din pădure l-a-ngropat.

De pe crăcile înalte
Privea Bobi îngrozit
Faptele scelerate
Ce tâlharu-a săvârșit.

Pe o cărare din pădure

Criminalul mulțumit
Și cu haina în spinare
Spre oraș mergea grăbit.

De pe crengile înalte
Bobi atunci s-a coborât
Și timid, din depărtare,
Pe tâlhar l-a urmărit.

La stăpâna lui cea bună

Bobi acasʼ când a sosit
Agitat peste măsură
Făcea gesturi obosit.

A chemat atunci stăpâna

Îngrijorată un polițist
Ca să afle care-i cauza
Că Bobi singur a venit.

Și i-s spus că impresarul

Și cu Bobi a plecat
Să primească onorariul
Din orașul apropiat.

Polițistul, cu blândețe,
Pe Bobi l-a întrebat
Prin semne și prin mime
Pe stăpân unde l-a lăsat.

Bobi l-a apucat de mână

Pe polițist și l-a dus

111
 Pânʼ la groapa din pădure
Unde el a fost ucis.

Și-a început să scormonească

Bobi pământul afânat
Pe care tâlharu-n grabă
Pe groapă l-a aruncat.

Polițistul cu experiență
Cu Bobi s-a înapoiat
În oraș ca să aducă
Oameni pentru dezgropat.

A întâlnit atunci în cale

O căruță cu un cal
Și în ea ședea pe paie
Mânând calul, un golan.

Când văzu Bobi căruța

Cu tâlharul îmbrăcat
În haina nouă furată
De la stăpânu-ngropat,

A sărit în ea îndată
Și cu gura a mușcat
Pe tâlhar și pe față
Cu mâinile l-a zgâriat.

A oprit atunci căruța

Polițistul și-a aflat
În haina nouă ascunsă
Și banii ce i-a furat.

A condus la închisoare
Pe tâlhar ce-a declarat
C-a ucis un om să-i fure
Banii, și l-a îngropat

În o groapă din pădure

Peste care a aruncat
Frunze veștede, uscate,
Și pământul afânat.

Iară Curtea Criminală

Pe tâlhar l-a condamnat
La închisoare pe viață
Și la muncă grea forțat.

112
 Orice crimă odioasă
Făcută de un criminal
N-a rămas nepedepsită
De justiție și codul penal.

3 mai 1950

113
 LA PIRAMIDE

Piramidele înalte
Valea Nilului păzesc
Ca Sahara să nu-l umple
Cu nisipul din deșert.

Lângă ele stă de pază

Sfinxul mare și tăcut
Ca un leu cioplit din piatră
Și cu capul de om mut.

Să păzească el mumia
Lui Keops care a zidit
Piramida cea înaltă
Să-i servească de mormânt.

Și comorile adunate
De vestitul faraon
În sicriuri aurite
Îngropate lângă domn.

În credința lui deșartă

Că în viața de apoi
Sufletul lui să-și găsească
Trupul cu-ale lui comori.

Excursie la piramide

114
 LA NEDEIE

Pe câmpia dintre sate

Ninge încet și liniștit,
Drumu-i lung și e departe
Satu-n care am pornit

Cu bunicii la nedeie
De Sâmedru-ncet, pe jos,
Îmbrăcați de sărbătoare,
Cu cojocul meu frumos.

Pe șoseaua înălbită
Târziu, seara, am intrat
Cu bunicii mei pe poarta
Gazdei care ne-a invitat.

La intrare, în fund, pe vatră,

Ardea focu-nconjurat
De oale în care-i preparată
Masa pentru invitați.

În odaia alăturată
La o masă în mijloc
Cu mâncăruri încărcată
Invitații au luat loc.

Stăpâna casei pomenește

Pe ai casei sale morți
Din mâncare ea menește
Vin și pâine pentru toți.

Iar bunicul o rugăciune

Pentru masă a cântat
Toți se scoală să se-nchine
Și apoi s-au ospătat.

Un cimpoi și cu o vioară
La fereastră ne-au cântat.
Gazda i-a chemat în casă
Și cu noi la masă au stat.

Multe cântece bătrâne

Ei din gură ne-au cântat
Cu arcușul încet pe strune
Și cimpoi acompaniat.

115
 Azi nedeile sunt rare
La românii din Banat
Și cântările bătrâne
Și lăutarii le-au uitat.

Ca ele călătoare
E omul pe pământ.
Când trupul slăbit moare
Trăiește duhul sfânt

Care purtat de-o rază

Prin spațiul nevăzut,
Din nou se întrupează
În omul nou născut.

7 ianuarie 1928

116
 STRĂIN ÎN SATUL LUI

Din satul lui de lângă munte

Ca școlar el a plecat
La liceu, să-nvețe carte,
În orașul apropiat.

Lângă Nera, care curge

Printre munții din Banat,
Și-n nisipul lui aduce
Aurul ce a spălat.

Șase clase el aicea

Ca elev a învățat
Clasicii ca să-i traducă
În liceul vechi de stat.

A plecat de-aci departe

La Brașovu-nconjurat
Cu vechi ziduri de cetate
Și de tâmpa apărat.

În liceul lui Șaguna

Cu bine a terminat
Clasa șaptea și a opta
Și matura și-a luat

În Regat la facultate
Ca student a învățat
Dreptul și filozofia
Și licența și-a luat.

A muncit o viață întreagă

La al Justiției Palat
Apărând mereu la bară
Pe clienți ca avocat.

Și-a clădit cu multă trudă

O casă de locuit
În oraș, lângă grădina
Cișmigiului iubit.

A dus o viață liniștită

Fără zbucium și nevoi
Cu soția sa iubită
Și a crescut copiii lor.

117
Când războiul ca furtuna
Peste țară s-a lăsat
Și dușmanul cu aviația
Orașele-a bombardat

Cu bombe incendiare
Și explozibile, a distrus
Mii de case și palate,
Aruncate-n zbor de sus.

Și pe casa lui o bombă

A căzut și-a dărâmat
Ce-a clădit cu atâta trudă
Și tot ce-m ea a adunat.

Pribeag atunci s-a-napoiat

La casa de la țară
Din care odată a plecat
Copil voios la școală.

Străin în satul lui acum

În casa veche, mică,
Trăiește singur un bătrân
Viața amărâtă.

București, 1 martie 1947

118
 PE BOLTA CERULUI SENINĂ

Pe bolta cerului senină,

Din spațiul fără de sfârșit
Un astru ce sclipea lumină
Printre stele a răsărit.

Cu puterea lui cea mare

În jurul lui a adunat
Mai multe stele și steluțe
Pe care el le-a luminat.

Și radiind a lui căldură

Pe cele mici el le-a aprins
Și prefăcute apoi în zgură
Imensă, au căzut de sus.

Pe cele mari și-ndepărtate

Le-a încălzit și luminat
Și a crescut pe ele plante
Și vietăți ca pe pământ.

Știința noastră până acuma

Să afle însă n-a putut
Care este a lor formă
Și mărimea lor, cum sunt.

În lumea cea de taină plină

În spațiul nesfârșit de întins
Mereu răsare o stea nouă
În locul celei ce s-a stins.

Iar moartea e numai o clipă.

În univers și pe pământ
Nimic nu piere, ci se schimbă.
Viața e fărʼ de sfârșit.

Aprilie 1947

119
 VISUL

În lumea visurilor mele

Noaptea adesea m-am plimbat
Pe sub cerul plin cu stele
Și de lună luminat.

Și în fața mea rulează

Filmul lung și luminat
Cu tablouri din viață
Pe care mintea le-a păstrat.

Cu scene din copilărie

Când eu vesel m-am jucat
Pe sub pomii plini cu floare
Și cu fructe încărcați.

Și din școala mică, veche,

Unde eu am învățat
Alfabetul și citirea
De la dascălul din sat.

Din biserica cea albă

Unde eu am învățat
Limba greacă și latina
În liceul vechi, de stat.

Și liceul lui Șaguna

Din Brașovu-nconjurat
Cu vechi ziduri de cetate
Și de Tâmpa apărat.

În clădirea veche, înaltă,

Unde eu am terminat
Clasa șaptea și a opta
Și am ieșit bacalaureat.

Și din universitatea
În care eu am urmat
Dreptul și Filozofia
Și licența mi-am luat.

Scene multe, variate,

Din procese ce am pledat
La curți și la tribunale
În al Justiției Palat.

120
Și din casa mea înaltă
Ce cu trudă am clădit
Cu vedere la grădina
Cișmigiului iubit,

Unde eu cu bucurie
Și plăcere am locuit
Cu iubita mea soție
Și copiii i-am crescut.

Scene din călătorie

Ce cu drag eu am făcut
Pe uscat și pe mare
În Levant și Egipt.

121
 CRĂCIUN TRIST

Tăticul meu când a plecat

Să lupte pentru țară
M-a sărutat și mângâiat
Că o să vină iară

De pe frontu-îndepărtat
Din stepa înghețată
Unde pământul e uscat
Și apa e sărată.

De atuncea eu întreb mereu

Pe mama mea: Când vine
De la război tăticul meu?
Și ea-mi răspunde: Mâine.

Dar a trecut de-atunci un an

Și Dumnezeu mai știe
Când o să-nvingem pe dușman
Și a lui oștire.

Moș Crăciun când a venit

La noi cu daruri multe
Mi-a spus că el a întâlnit
Pe front pe-al meu părinte,

Și tatăl meu i-a încredințat

Ca să-mi aducă mie
O carte-n care a băgat
A lui fotografie.

Mămica cartea mi-a citit

Plângând de bucurie
Și amândouă am sărutat
A lui fotografie.

Pe Moș Crăciun eu l-am rugat

Când vine altă dată
De pe frontu-ndepărtat
S-aducă pe-al meu tată.

122
 POVESTE
(LA ȘEZĂTOARE ÎN SAT)

Toamna, când se-adună

Târziu, pe-nserat,
Pe prispă, la lună,
Femeile în sat,

Să toarcă-mpreună
Cu furcile-n brâu
Un caier de lână
Spălată în râu.

Fusul se-nvârtește
Și-adună pe el
Tortul care crește
De fir subțirel.

După râs și glume

Câte s-au înșirat,
Leana acuma spune
Un basm minunat.

În Soare-răsare
A fost un regat
Puternic și mare,
De ape scăldat.

Un rege cuminte
Domnea liniștit,
Bun ca un părinte,
De popor iubit.

Avea o regină
Cum să vă mai spui
Frumoasă și bună,
În castelul lui

Ce lucea în soare
Frumos și înalt,
Cu stâlpi și pridvoare
De aur curat.

Cu grădini întinse
De pomi roditori
Cu livezi cuprinse

123
 De drumuri cu flori.

Tânăra domniță
Curând a născut
O mândră fetiță
Care a crescut

Frumoasă și mare,
Cu părul bălai,
Cu ochi de cicoare,
Cu gura de rai.

Nu-i mai scump in lume

Ca-l mamei odor
Când mama îi spune
Nani, puișor.

Dar nici fericire

Nu e pe pământ
Fără de durere
Până la mormânt.

Când să împlinească
Patru primăveri
Au venit s-o ceară
Îngerii din cer.

Pe deal, în grădină,
Lângă un izvor
Tânăra regină
Plânge al ei odor.

O mână măiastră
Chipul i-a sculptat
Din marmură albă
Și l-a așezat

Pe cripta adânca
Unde a adormit
Domnița cea mică
Cu păru-aurit.

Cu versuri frumoase
Cu cântec sublim
Regina duioasă
A plâns al ei chin.

Povestea e lungă
Dar am isprăvit

124
 Caierul din furcă,
Fusul de învârtit.
DE ZIUA MEA

În ziua când am împlinit

Șaptezeci și șase ani
În vis la mine a venit
O zână cu un coș cu flori:

Eu sunt zeița florilor,

Și ele astăzi m-au rugat
Ca să-ți aduc din partea lor
Florile ce-am adunat

Din grădină și câmpie

Și din crângul înflorit,
Cu urări de fericire
Pentru că tu le-ai iubit.

Fiind copil, cu bucurie

Din grădină ai adunat
Ghiocei și păpădie,
Și cu ele te-ai jucat.

Ca școlar, cu îngrijire,
Flori de toate ai semănat
Le-ai plivit de buruiene
Și cu apă le-ai udat.

Din grădina cu lalele

Și cu flori de stânjenei
Ai adus iubitei tale
Un buchet de zmeurei.

Prin grâul înalt, pe o cărare,

Cu o domniță ai adunat
Un braț plin cu maci în floare
Și obrajii ei i-ai sărutat.

Pe sub teii plini cu floare

În luna mai ai întâlnit
Pe o cărare, o fată mare,
Și cu ea te-ai logodit.

Trandafiri cu floarea albă

Un buchet mare ai tăiat
Și i-ai dat luʼ a ta mireasă
În ziua când v-ați cununat.

125
 Pe o masă în grădină
Ca bătrân cu păru-albit
Cu condeiul vechi în mână
Scriai versuri liniștit.

Înainte ce răsare
Soarele pe ceru-înalt
Zâna cu-aripi de petale
De la mine a zburat.

Din a visurilor lume,

Obosit și fermecat,
Soarele cu raze calde
Din somn dulce m-a sculat.

Au venit atunci la mine

Două fete și-un băiat
Și-un buchet de crizanteme
De ziua mea ei mi-au dat.

Sunt ale mele nepoțele

Și nepoțelul meu iubit
Ce au venit ca să-mi ureze
Ani mai buni și fericiți.

31 octombrie 1947

126
 AVIATORUL

Din lupte grele ce a dat

Cu avionul său în zori,
Din război s-a înapoiat
De multe ori biruitor.

La înapoiere l-a primit

Țara ca pe un erou
Și Regele i-a conferit
Insignele de comandor.

Soția sa l-a primit

Cu multă dragoste și dor
Și prietenii i-au dăruit
Cinstea și cu stima lor.

Ca pe copilul lor iubit

Părinții l-au îmbrățișat
Din război când a venit
Ca un viteaz ce a luptat.

127
 LA OPTZECI ȘI DOI ANI

Doamne, ție îți mulțumesc

Pentru darul ce îmi dai
Azi, când eu împlinesc
Optzeci și doi ani.

De mic mama m-a învățat

Ție, Doamne, să mă închin
Seara când eu m-am culcat
Ca să-mi fie somnul lin.

Ca școlar eu am cântat
În zile de sărbători
În biserica din sat
Imnuri sfinte și cântări.

Ca elev am învățat
Vechiul și Noul Testament
Și religia ce ne-a dat
Isus Cristos din Nazaret.

Ca student am învățat
Dreptul și literatura
Și licența mi-am luat
Ca să fac avocatura.

Ca avocat eu am profesat
Jumătate din viață
La al Justiției Palat
Cu cinste și credință.

O casă nouă mi-am clădit

Cu muncă și economie,
În care am locuit
Cu copii și cu soție.

Am scris și tipărit
În broșuri și în reviste
Monografia comunei Nicolinț,
Poezii și balade.

Comasarea loturilor țărănești,

Cadastrul și cărțile funduare,
Asigurările caselor sătești,
Și reorganizarea comunelor rurale,

128
 Ca să pot să îndeplinesc
Toate acestea în viață,
Ție, Doamne, îți mulțumesc
Cu evlavie și credință.

Scrisă azi, 31 octombrie 1952,

când am împlinit 81 ani.

129
 OANA

În amintirea iubitei noastre Oana,

încetată din viață în urma unui accident

Ca un înger, o fetiță
Toată vara s-a jucat
Cu copii în grădiniță
Și cântări a învățat.

Toamna, ea s-a dus la școală

Dimineața, regulat,
Să scrie și să citească
Cu plăcere a învățat.

Liniștită, prietenoasă,
Cu școlari ea a umblat,
La școală și acasă
Cuviincioasă s-a purtat.

Cine poate să descrie

Dragostea părinților,
Fericirea și mândria
Pentru scumpul lor odor?

Cum nu este fericire

Statornică pe pământ,
Ci suferință și durere
În viață, până la mormânt,

Într-o zi tristă de toamnă,

Din cer un înger a venit
Pe fetița lor s-o ducă
În paradisul fericit.

Ca o rază de lumină
Sufletul ei blând, curat,
Cu îngerul împreună
A zburat în ceru-înalt

Fericită să sporească
Al îngerilor sublim cor,
Cu cântări să preamărească
Pe al lumii creator.

Și a lăsat în astă lume

Trupul ei mic și curat

130
 Pe care mama cu durere
În sicriu nou l-a culcat.

Cu păpușa ei iubită
Cu care în viață s-a jucat
Și cu flori acoperită
Pe dealul ʼnalt l-a îngropat.

Flori albe de tufănele

Plângând mama a plantat,
Și cu lacrimi de durere
Dimineața le-a udat,

Ca să doarmă fericită
Oana, scumpul lor odor,
De floarea lor acoperită
Al veșniciei somn ușor.

Și pe unde nevăzute
Îngerul din Paradis
Vine în fiecare noapte
La mămica ei în vis.

131
 CRESUS ȘI SOLON

A fost odată un monarh

Cresus, pe al său nume,
Și era atât de bogat
Cum n-a fost altu-n lume.

În lumea aceasta nimic nu-i

Neschimbător sub soare
Și viața oricărei
Ființe e trecătoare.

Avea o țară-n răsărit

Cu câmpii roditoare,
Plină cu grâu aurit,
Lămâi și portocale.

Și munți ce conțineau argint,

Aur și pietre sclipitoare,
Și râuri ce cărau nisip
Cu aur fin, spre mare.

El locuia într-un palat

Frumos ca în poveste
Și de grădini înconjurat
Cu flori, cu pomi și plante.

La el odată a venit
Să vadă a lui țară
Solon, cel care a croit
Reforme în Atena.

Și regele l-a primit

Cu cinste și onoare
În palatul său vestit
Ca pe un oaspe mare.

În cinstea acestuia a dat

O splendidă serbare
La care el a invitat
Și curtea lui cea mare.

Cu mândrie i-a arătat

A palatului splendoare
Și comori ce-a adunat
În bani și în podoabe.

132
Atuncea Cresus l-a-ntrebat
Pe Solon ca să-i spuie
Dacă-l socoate fericit
Cu-averea sa cea mare.

Solon i-a răspuns cinstit

Că nici un om nu poate
Să fie-n viață fericit
ʼnainte de-a sa moarte.

Cresus a rămas uimit

De-această judecată
Și lui Solon i-a declarat
Că el n-o vede dreaptă.

În lumea-aceasta nimic nu-i

Neschimbător sub soare
Și norocul oricărui
Om surâde și dispare.

* * *

Dar Cresus cel fericit

Cu-averea sa cea mare
De dușmani e pizmuit
Și țara sa râvnită.

Cirus, al Persiei împărat,

Cu o puternică armată
Lidia a invadat
Ca să o cucerească.

În lupte grele a învins

Cirus cu-a sa armată,
Pe Cresus l-a luat prins
Și țara-i invadată.

Când Cresus a fost dus

La Cirus să-l asculte,
Atuncea el i-a spus:
„Solon avea dreptate”

Iar Cirus mirat

De cele auzite,
Pe Cresus l-a întrebat:
„Ce înseamnă aste cuvinte?”

133
 Și Cresus a povestit
Că mulți ani înainte
La curtea lui a venit
Solon, un învățat cu minte.

La curtea mea eu l-am primit

Ca un domnitor cu cinste
Și Solon a admirat
Averea și-a mea curte.

Iar când eu l-am întrebat

Să-mi spuie a sa părere,
Dacă mă crede fericit
Cu țara și-a mea avere,

Atuncea el mi-a spus cinstit

Profetice cuvinte:
Că nici un om nu-i fericit
Înainte de-a sa moarte.

Ca rege atuncea eu am râs

De a lui Solon judecată,
Ca prins eu astăzi sunt convins
Că ea a fost cea dreaptă.

Iar Cirus, înduioșat

De-ale lui Solon cuvinte,
Pe Cresus el l-a lăsat
Să domnească înainte.

1 iulie 1949

134
CEASUL MARE DIN PERETE

Ceasul mare, pe perete

În odaie atârnat,
Cu pendula lui cea veche
Timpul ni l-a măsurat.

El, cu limba lui cea lungă,

Pe ecranul împărțit
Minutele le adună
Pân-ce ora a-mplinit.

Iar cu limba lui cea scurtă,

Tacticos și cadențat,
Pe ecran el ne arată
Câte ore-adunat.

Pe-al lui clopot de aramă,

Cu ciocanul ascuțit,
Bate-n fiecare oră
Numărul ce-a împlinit.

Dimineața el ne scoală
Cu-al lui sunet cadențat,
Să plecăm voioși la școală
Și la munca noastră-n sat.

Și la masă el ne cheamă
La amiază, regulat,
Când familia se-adună
Și se-așează la mâncat.

Seara sună la culcare,

După cină, neapărat,
Când se culcă fiecare
Obosit, în al său pat.

Iar când fiecare doarme,

În odaie, liniștit,
El veghează să măsoare
Timpul fără de sfârșit.

Decembrie 1945

135
136