RC HUSI

IOAN ALEXANDRU

Înzăuatul tău cuvînt

Îl alinti cu un descînt

Si îi cati dumnezeire

Cu iscoditoarea-ti fire!

Care-i rostul tău pe lume?

Se întreabă toti anume –

De Cuvînt esti locuit

Si-n Cuvînt tu te-ai zidit.

Cum să vă spun (1964)
 COPILUL PĂCII

Sunt primul cântăreţ în acest neam

Ce nu cunosc războiul şi nicio exploatare
Eu sunt copilul Păcii. Când dinţii îmi mijeau
Era în anul sfânt numit Eliberare.
Pe mine toţi soldaţii lumii, plângând, m-au sărutat
Şi-am fost găsit în poze prin mii de buzunare.
Cu mii de taţi în şanţuri am fost înmormântat
Şi moartea mea de-atuncea şi-acuma mă mai doare.
Pe mine toţi soldaţii lumii m-au sărutat plângând,
Şi-n prima zi de pace, smintiţi de bucurie,
Sub steagul roşu m-au botezat c-un gând:
Acest copil al păcii şi-al bucuriei fie!
Şi eu botezul sfânt nicicând n-am să-l dezmint,
Când bucuria vieţii şi nostalgia ei,
Prin fiece poem încerc să reprezint
Entuziasmu-acesta cu noul lui temei.
Sunt primul cântăreţ în acest neam
Ce nu cunosc războiul şi nicio exploatare.
Cânt bucuria aspră ce-o poartă un ţăran
Venit în şcoli înalte direct de pe ogoare.
 AUTOPORTRET

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi

învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă?
Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi
Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.
Că-ngenunchez frenetic în faţa orişicui
Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă.
Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui
Şi fiece idee de-a mea e cu aripă.
Că ard în nerăbdare la locul de popas,
Mereu mi-e dor de zări necunoscute,
Deşi atârn pe crucea fiecărui pas,
Mă obsedează numai alpinele redute.
De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi cu-o patimă nebună?
Stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi
În cuiburile-albastre de apa din fântână,
Şi nu-nţeleg decât că-mi este dat
Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme.
Ion Alexandru din nou entuziasmat
Citeşte la cenacluri o mie de poeme.
 SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI
1

Când venii pe lume războiul era pe sfârşite.

Se-mpuşcau ultimele ordine. În câmp
Se spânzurau ultimele tunuri de propria lor umbră,
În casa noastră se-mpărţeau darurile.
Mai întâi ţie, Ioane, zise războiul, din colţul mesei, tatii –
Pentru că m-ai slujit cu credinţă.
Îţi înmânez acest picior de lemn.
Şi să-l porţi sănătos întru pomenirea mea.
E zdravăn, din trunchiul unui stejar bătrân;
Când vei muri şi tu o să te legene pădurile
În vârfurile privirilor ca pe unul din confraţii lor.
Mâna dreaptă, pentru că şi-aşa nu ştia carte,
Ţi-am smuls-o din cot şi am dăruit-o pământului
S-o înveţe a scrie.
Ţie, Maria, zise războiul mamei –
Pentru că mi-ai adăpat caii în lacrimile tale
Şi-ai rămas cu doi feciori pe câmpul de luptă
Să-mi lustruiască cizmele, şi-ai crescut
Două fecioare cu care mi-am petrecut nopţile,
Uite că-ţi dărui acest mănunchi frumos de păr alb
Să-ţi împodobească tâmplele.
Şi-acest mănunchi mai mare de nesomn,
Precum şi-această casă goală, fără-acoperişe.
Ţie Gheorghe a lui Petru de pe Deal –
Pentru doi ochi căprui ce spui că i-ai avut,
Iată, îţi dau în stăpânire toate hotarele întunericului
Să le culegi roadele, tu şi cu nevasta ta,
Pentru totdeauna.
Pentru vatra satului las numai patruzeci de copii orfani
Sub şase ani, zece case goale şi celelalte-n dărâmături,
Precum şi cerul dinspre apus ars pe jumătate.
Turnul fără clopote; şapte femei spânzurate-n cimitir
Cu capul în jos; douzeci de cai morţi în casa vecinului.
Ţie, noule născut, pentru că şi-aşa nu ne cunoaştem îndeajuns,
Las ugerul vacilor sterp,
Prunii arşi de vii în grădină,
Ochiul fântânii mort,
Şi să te hrănească văzduhul cu stelele lui,
Şi te botez în numele Domnului.
2

Sătenii s-au strâns toţi cu privirile în jurul gâtului lui,

L-au auzit prăbuşindu-se la picioarele lor
Când voia s-o şteargă afară lângă uşă.
Seara şi-a dat sufletul fără lumânare.
Când vântul a început deodată grozav
S-alerge norii învăluind pământul.
Bărbaţii i-au făcut cosciug ciudat din înjurături.
Cu torţe de foc în mâini, tot satul,
Pentru că nu mai era loc în cimitir,
L-am scos la marginea pădurii şi l-am aprins.
Vântul a spulberat cenuşa în toate zările.
Arborii cu căciulile-n cap toată noaptea
Au blestemat a rugăciune.

PLOAIA
Ploaia a trecut. Clopotul ei pe deal
Îl mai aud în hohote piezişe.
Fă-mă, Doamne, copita unui cal
Ori nezvântat un steag pe-acoperişe;
Drum de pământ cu aripile-n fum,
Creangă cu prune roşii ruptă de furtună
Pe-o uliţă cu foarte mulţi copii,
Ori curcubeu strigând într-o fântână;
Punte tremurată peste-un râu
Venit din munţi pe ape-nvolburate,
Şi-atât de limpede c-ai vrea să-l treci
Cu ochii-nchişi şi mâinile la spate;
Culoarea răstignită în frunzele de plop,
Dorul aprins în zarea-aceea udă…
Ploaia a trecut. Clopotul ei, în deal,
Pe limbi de-argint uşoare mai asudă.

MONUMENTUL
În mijlocul satului se află monumentul eroilor;
Cei căzuţi în primul mare război
Cu numele Ion, Petre, Gheorghe, Vasile,
Şi iar Ion şi iar Petre şi aşa mai departe;
Şi cei căzuţi în al doilea mare război
Cu numele de Ion, Petre, Gheorghe, Vasile,
Şi iar Ion şi iar Petre şi aşa mai departe,
În patruzeci şi cinci cei rămaşi în viaţă,
(Mulţi dintre ei astăzi nu mai sunt)
Fiindcă se socoteau răspunzători direcţi
De soarta celor căzuţi,
Au strâns ban cu ban,
Au tocmit un meşter pietrar
Şi-au înălţat acest monument sănătos
În inima satului (astfel se simţeau mai uşuraţi).
De-atunci în fiecare an de ziua eroilor –
Bărbaţii aduc aici coroane de stejar, femeile flori,
Şi plâng. În restul timpului, duminica îndeosebi,
Bătrânii se adună aici şi joacă în cărţi,
Copiii-şi înseamnă numele cu briceagul,
Fetele-şi cresc tinereţea…
Preşedintele gospodăriei, pe cea mai înaltă
Treaptă a lui, ţine cuvântări: „dragi oameni,
Niciun spic pierdut” – într-un cuvânt
Lumea toată ţine cont de prezenţa celor căzuţi,
Ca şi cum ei nu ar fi morţi,
Ci s-ar fi întors cu adevărat în mijlocul satului
De pe câmpul de luptă.

LA ZECE ANI
Mă ridic din somn mereu odată cu soarele,
Fântânile aşteaptă-n genunchi a botezare,
Rumenă pâinea înfiptă în cuţit,
Laptele-ajuns abia din câmp cu Carul Mare,
Aripile-ngropate în streşini de cu seară,
Mutate peste noapte la umerele mele.
Poate de-aceea-n zori şi când e vânt
Mi-aşa de greu să umblu cu pasul pe pământ.

CÂNTEC
La marginea drumului trăieşte izvorul
Îndrăgostit de stele.
Noaptea îl poţi auzi
Din prund
Suspinând după ele.
Ziua – ţintuit în pământ,
Numai oglinzi şi răcoare,
Izvorul se dăruie tuturor
Cu-nfrigurare.
Îl iau în pumni,
Ori în genunchi mă plec
Cu inima-nsetată.
Izvorul — coloană-n adânc
Ridicată.
Acum a-ngheţat.
Peste ape
Un flux de lumini plângând l-a ţesut.
Dedesubt — izvorul ce face?
Şi cum a fost la-nceput?

MÂNZUL
Sunt într-un pod de şură pe un fân de an,
Cu mâinile sub cap încrucişate,
Îmi curg prin minte amintiri noian
Şi treburile lumii destul de complicate.
Mi-e proaspătă-n pupile o sfântă întâmplare
Ce vreau de-acum o clipă a nu mă părăsi,
Eram pe câmp, când răsăritul soare
Întemeia în mine, strigând, o nouă zi.
Întinsă pe pământ o iapă înspumată
Gemea aşa de gravă şi necheza uşor.
Mi-am suflecat cămaşa, îngenuncheat îndată
Şi cum ştiui am dat un ajutor.
Puiul acela – mânzul – cu umedul lui bot,
Cu coama lui măruntă şi nările subţiri,
Când năvăli-n lumină mă-nfiorai de tot
Şi faţa-mi era numai crispatele priviri.
Se ridicase mânzul – întâi pe un genunchi,
Apoi pe celălalt, pe o copită.
Şi dintr-odată lumea din haos se-nchega
Şi-şi părăsea pământul întâia lui clipită.
Văzduhul era negru, căci mânzul era făt,
Dar presimţea lumina cum dă în el năvală,
Şi arborii pădurii din depărtare, hăt,
Îi frământau auzul trăsnind pe verticală;
Râuri veneau în goană cu străluciri de stea
Şi vânturi cu miresme de ierburi necosite,
Şi dintre toate-acestea mai iute se-afirma,
Pământul – el vorbea cu mânzul prin copite.

LUNĂ NOUĂ
Mi-a fost dor de tine, lună,
Deşi cerul m-a păzit toată vremea senin.
Eram prea singur cu atâţia sori noaptea
Şi-adesea mă-nfioram puţin.
Acum ştiam că te vei arăta –
Mai întâi pe cornul acesta înclinat în jos –
De-aceea, iată, ţi-am adus
Briceagul meu cu plăsele de os.
Şi să-mi făureşti un fluier
Mlădiu, cum spui.
Când nu vei mai fi lună,
Să te simt
Pe găurile lui.

IMN LA ANIVERSAREA PARTIDULUI

O mie de cântece Partidului. E o primăvară
Cum nu s-a mai pomenit. Însămânţările
S-au încheiat de mult. La fel zăpezile, ca şi cum
N-ar fi stăpânit vreodată întinderile.
S-au strâns noroaiele şi drumurile au devenit
Pe neaşteptate mai încăpătoare. Vântul şi luna
Umblă mai mult în preajma călătorului.
Livezile s-au deschis frumos şi-au trecut pe nevăzute
Din muguri în flori. Ursul s-a regăsit în umbra stejarului.
Norii şi-au pus bluze fumurii şi-au coborât
La îndemâna orizontului. Calul îngenunchează
Pentru tăvălituri din moment în moment.
Au înflorit gutuii şi văzduhul înmiresmat
Aduce a nemurire. S-au închis focurile în vetre cu zăvorul.
S-au refăcut cuiburile. Încep cântecele
De drumeţie. Se dezvelesc izvoarele. Peste câteva zile,
Aici, se anunţă în toate orizonturile imensitatea
Soarelui de vară.

IMPONDERABILITATE
Pământul se retrăgea din mine
Tăcând, câte puţin.
Eram precum o mare
Pe un ţărmure în declin.
Mă vedeam şi mă auzeam sonor
Ajuns pe gând.
Eram de-o iuţeală teribilă
Stând.
Dintr-un gest deveneam zbor
Dinspre lună spre soare,
Pământul exista
Când sub tâmple,
Când sub picioare.
Şi eram numai omul pur
Din ceea ce sunt,
Cum să vă spun!
Eram trupul meu omenesc
Fără pământ.
12 aprilie 1961

SFÂRŞITUL PRIMULUI AN COSMIC

Luminile lămpilor prin ferestre mari
Culcate pe zăpadă şi cântecul bărbaţilor
Abia început. Lună veche, aproape goală
Pe dinăuntru, se ridică încet – timpul
În trupul arborilor e nemişcat.
În clipa aceasta pământul desăvârşeşte
Încă un cerc în jurul soarelui;
Păsările închise în streaşină casei
Tăcute s-au cutremurat,
Vântul afară l-am auzit rupându-se în două,
Şi mâinile mi s-au oprit.
Un ultim salut, cercului acesta
Proaspăt închis peste durerile şi bucuriile sale
Şi la care vom mai reveni.
Un ultim salut anului unu –
Suntem atât de uşori noi cei rămaşi
Pe mai departe, pentru-a ne-mpodobi umerii
Cu alte cercuri care sigur vor urma.
Ducem cu noi pe retină imaginea
Primului pământ rotund învârtindu-se
Şi la soarta căruia luăm inevitabilă parte.

ADOLESCENT
Într-o poiană largă am înălţat un foc
Cum ştiu să-nalţe focuri ardelenii unii;
Pui vreascuri piramidă, frunzare la mijloc,
Te-aşterni apoi pe burtă şi îţi încerci plămânii.
Slănină încrestată, înfiptă pe frigare,
Ce lacom o-nveşmântă al flăcărilor rit.
Şi pâinea este moale şi cornul e cu sare
Şi mama se-ngrijise de ceapă şi cuţit.
E-o noapte-aşa de bună, ca apa de izvor
Ce-o sorb cu toată faţa răsturnată pe unde.
Mi-s mâinile-afumate şi freamătă uşor,
Şi-o gravă bucurie mă pătrunde.
E zgomot în pădure, frunzişul tremurând,
Şi gângurit de păsări în taină colosală,
Ce-ndrăgostit de stele şi cât de pe pământ
Mă simt în noaptea asta profundă şi reală!
La ce mi-e gândul oare? – duioase rămurele,
Făptura voastră mică o să se împlinească
Într-o poiană largă cu faţa către stele.
Adolescentul doarme. El trebuie să crească.
 BEAU LAPTE
Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori,
Că prea-i bun laptele şi proaspăt – cum să spun
Parcă beau soare amestecat cu nori,
Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!
Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos,
Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere,
Mă simt în seara asta nespus de bucuros
Şi freamăt de iubire şi putere.
Mă laud cu aceasta – ştiu – sunt un lăudăros.
Aşa-s toţi ardelenii şi poate le stă bine,
Când şi-au găsit filonul şi pare viguros
îşi ies din minţi cu toţii – ascultă-mă pe mine;
Căciulile se-neacă smintite în tavane,
Ardeleneasca ţuică întunecă mărgele.
Femeile bronzate pe ţâţe, frate Ioane,
Te trag de după masă şi să fii om de ele.
Şi chefu-n toată legea se-ncinge dimineaţa,
E ţuica-n zori mai cutră şi mai tare.
Eu am trăit această prea încâlcită viaţă
Şi-am împlântat adesea cuţitu-ntre pahare.
Acum am alte rosturi; beau lapte, zgomotos,
Vreau, câte vreau, o, Doamne, dintr-odată!
întâi şi-ntâi această minunată zi
Aşa-i că nu mai vine, mamă, niciodată?
Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori
Că prea-i bun laptele şi proaspăt – cum să spun,
Parcă beau soare amestecat cu nori,
Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun!
REVENIRI
Viscolul vâjâie la marginea arborilor
Şi luminile dinafară, pe geamuri, au îngheţat.
Noapte de ianuarie cu linişti pustii bântuie
Împrejurimile oraşului, în vreme ce tu, mamă,
În vis îmi apari cu năframa ta neagră
Înfăşurată pe trup şi cu un vrej roşu de prun
Închis în palme. „Caii spre lună-au scăpat” –
Spui, şi mă ridic, şi-afară e numai cer,
Şi urmele cailor pe câmpul de gheaţă
Desfăşurate
Se-aud bubuind.
CUM SĂ VĂ SPUN
1
Nu se putea să nu ne întâlnim,
Cu mii de zări te aşteptam în gară,
Poate că toate zările se întâlneau
Cu mine pentru prima oară.
Pe urma mea fosforescenţi rămaşi
Atât de mulţi şi semănând cu mine,
Copiii, care mi-au păzit
Trupul crescând cu faţa către tine.
De i-aş striga – la margini de păduri
Ar izbucni prin vetre focuri vâlvătaie,
Coame de cai plângând pe-un orizont
Pierdut cu norii toamnelor bălaie.
De i-aş striga – un clopot îngheţat
În turnurile minţii ar înceta a bate,
Toţi plopii negri ar pleca din sat
Să-şi caute perechile-ngropate.
Şi s-ar mai umple limpezi fântânile la rând
Din toate lumile, ca de maree,
Şi toţi copiii morţi ar coborî
La maica lor, pe curcubee.
Şi-n casa noastră, noaptea, din pământ
Lumina lămpii-ar creşte în geamuri uimitoare,
Şi toate vânturile ar veni din cer,
Şi toate cerurile ar veni din mare.
Nu se putea să nu ne întâlnim,
Cu mii de zări te aşteptam în gară,
Poate că toate zările se întâlneau
Cu mine pentru prima oară.
De-acum în grija ta… ia-mi sufletul în mâini,
Învaţă-mă să-l preţuiesc mai bine!
Poate că toate zările se întâlneau
Întâia oară pentru mine.
2
Luminaţi din umbră, fulgeraţi de soare,
Ziua sfinţeşte cu iubirea noastră pământul.
De când ne-am cunoscut neobosiţi călătorim
Unul în căutarea celuilalt.
Somnul meu e numai corăbii,
Visele tale numai ape,
Vântul continuu ne mână
Ţinuţi de aproape.
Eu duc pădurile toate cu mine.
Tu ceru-nstelat şi o zare.
În curând, în curând, nerăbdători,
Vom ajunge la mare.
Să ne pregătim;
Strângeţi cu grijă pletele-n coc,
Pune-ţi jerseul gri încă o dată,
Întinde mai repede mâna să-ţi potrivesc inelul,
Marea se aude-agitată!
3
Atârni încă de imaginea mamei, ca luna de maree
Adolescentă-n creştere. Nici nu se ştie
Pantofi ce număr sigur vei purta,
Apropiată, tânără soţie.
Încă îţi strigi mama când noaptea-n vis
Visezi pământul că te înconjoară,
De după lună, printre plopi,
Primul băiat iubit o să răsară.
Mâna ta stângace deprinsă cu păpuşi
Va şti să-mi şteargă fruntea de sudoare?
Şi cum, în fiecare zori de zi,
Te vei trezi, întâia, oare?
Şi cum să stai de veghe, când plecat
Pe drumuri aspre nebătătorite
Voi fi de multe zări lătrat?…
Azi mi-ai spălat cămaşa-ntâia oară
Şi mi-ai cusut doi nasturi la jerseu,
Şi să mă tund ai spus că ar fi bine,
Şi ai transcris o parte din poemul meu.
Iubita mea…(Şi te priveam tăcut)
Arde în mine un văzduh de coase.
Sânul tău alb, neînclinat,
A oglinzi şi-a clopote miroase.
4
Pe iarba nouă păşim străluminaţi
De ramuri verzi aprinse după ploaie.
Trecute veşti multiple, în tâmpla mea se zbat
Şi dimineaţa-i hohote-n pâraie.
Atingi pământu-abia şi-abia de simţi
Cum strigă urma urme, şi rămâne
O pulbere de somn pe urma ta,
Şi pulberea e spulberată-n lume.
Pe-un zbor cântat de aripi aş vrea să te întind,
O clipă să fii dorul pădurilor strivite
De-un răsărit de lună, de-un corn vânătoresc
La vânătoarea nouă, cu arme-ntinerite.
5
Te gândeam atât de-n taină visul spre-a nu ţi-l clinti!
Dormi cu faţa luminată într-un tren în zori de zi.
Noaptea s-a pierdut în urmă, ritm plecat de sus în jos
Spre o gară unde-anume nu se ştie, nu se ştie…
Palma-ţi prinde de bărbie câmpul feţei colorat –
Suspendat în altă lume cât de fericit eram,
Şi ca un copil din mine până la brâu mă spălam
Într-un râu cu apă tare şi râdeam, plângeam, râdeam;
Norii se evaporau,
Soarele destunecat
Răsărea de mii de ori.
La fântâni şi sărbători
Şi în gări la călători
Pe o zare luminoasă
Coapsa ta de fum se lasă,
Şi nelinişte deplină
Pătimaş în noi se-nclină.
Te-a-nşfăcat de subţioară,
De umere m-a-nşfăcat,
Şi trăiam cu-adevărat
Un sentiment de bărbat.
6
Iar casa noastră o-mplinim aici.
M-am şi înfipt pân-la genunchi în temelie.
Coastele tale le-oi potrivi zid,
Părul meu blond, acoperiş să fie.
Surâsul tău adolescent, de piatră,
Ne-o ţine veşnic uşa descuiată.
Şi sânii tari de zgomote amare
I-oi îngropa în geamuri şi ulcioare.
Luna-mi răsară limpede din ape,
Iubirea zilnic nouă să ne-adape.
7
Iubita e poetul meu preferat.
De mii de ani cineva-n jurul ei
Clipă de clipă o-nvaţă
Cum s-aleagă arborii din ceaţă,
Cum să-şi mute urma după mine
Când e vânt şi frigul toamnei vine,
Cum să-şi plângă umerii pe zare
Când se rupe gheaţa sub picioare.
Iubita e poetul meu preferat.
Parcă aş spune: muşc dintr-un măr frumos,
Şi ea
Mă prinde râzând de ochi pe la spate
Şi nu mă lasă până i-l dau ei jumătate.
Parcă aş spune: mă caţăr desculţ
Într-un mesteacăn adolescent în zori
Să fiu mai aproape de nori.
8
Erai în mers de-un aspru răsărit
Pe-o culme unică şi păduroasă.
Şi semănai la noapte cu-n foc dezlănţuit
În vetre scurse, negre, pe flăcări de mătasă.
Mereu pe verticală eu cred că te-ai topi
De ţi-aş aprinde umbra cu ninsoare.
Prin merii şi caişii şi plopii înfloriţi
Satul meu nou te cobora pe-o zare.
Şi te-am cuprins de-a lungul cu braţele-amândouă,
Şi-ngenuncheaţi ne-a biruit pământul.
Avem câte douăzeci de ani şi-nebunit
Râvnim numai bunul oprit!
9
Şi vei purta numele meu
În toate punctele tale cardinale,
Numele meu – altoi de pădure în scoarţa ta citadină.
Şi de multe-ntrebări vom fi confundaţi,
Şi de aceea vom răspunde mereu
Deodată
Ca neîntrebaţi,
Şi mâinile mele vor veni în prelungirea mâinilor tale,
Şi ochii tăi în prelungirea ochilor mei,
Şi bucuriile mele în continuarea bucuriilor tale.
O, cât de firesc mi se pare
Că voi fi de două ori mai tare,
Că va fi de-ajuns a izbi cu pumnul o singură dată
Pentru a sufoca-n ţâţâni uşa-ncuiată,
Că poemele mele puţin diluate
Vor fi de două ori mai bărbate
Şi voi avea fiece seară un dublu răsărit de lună,
Adică pentru fiecare mână.
10
Când te iveşti în calea mea,
Sub seara plopilor, mlădie,
Cu mersul limpede, temut,
Văzduhul lunii se subţie.
Şi-ţi face semn, iubito, tu,
Să-ţi strângi privirea de pe zare.
Pe cerul umbrei mele stins
Văzduhul tău să se coboare.
Şi face-mi loc, frumoaso, tu,
Să-ncapă vestea ta spre mine,
Şi-s beat de-al clipelor ocol
Cu-aroma trupului tău pline.
Întind un gest ca să cuprind
Conturul umbrei dumnitale,
Dar luna curge între noi
Cu ploi albastre şi domoale
Întind un ochi să te-nfăşor
Cu mersul limpede, mlădie,
Dar plopii-naltul şi-l cobor
Văzduhul tău să se subţie.
În calea ta din sfere nalte
O întrebare îmi căzu;
E umbra care ne desparte
Făcând din mine eu şi tu?
Când te iveşti în calea mea
Sub seara plopilor, mlădie,
Cu mersul limpede, temut,
Văzduhul lunii se subţie.
11
O petală de cireş, printre negrele crengi ude,
Lângă pal obrazul tău, o petală de cireş
Se învârte udă, albă, aspră, tare, nouă, veche,
Şi-i pământul pân’ la glezne dus în arbori.
Fumul izbucni din ramuri albăstrui pe-acoperişe,
Casa noastră-atârnă albă în prelungirea fântânii,
Ţi-am adus din câmp pe buze toate sensurile humii,
Toate sensurile lumii.
Şi de vis e repezită zarea ta în zarea mea.
Te-am cuprins amar în braţe, m-ai cuprins pierdută tu,
Şi-ntre noi cu coama ruptă-ngenuncheat a mai rămas
Ochiul mort al unui ceas.
AUTOPORTRET ÎN MIŞCARE
Umbli pe-aceleaşi drumuri pe care-ai mai umblat
Cu norii şi cu anii rămaşi în amintire.
Aproape înalt eşti de frumos băiat,
Adolescent ca lacrima subţire.
Cu capul în pământ bolborosind mereu,
Te poartă timpul cu o curea de mână,
Şi nu mai poţi să scapi de-un tren,
Şi nu mai crezi în steaua din fântână.
Umerii-ascuţiţi s-au domolit treptat
Sub fulgere şi bruma cea de toamnă.
Ploaia din geam n-o mai alungi cu-n gest,
Nesomnul mamei nu mai ştii ce-nseamnă.
Desculţ te-ar vrea călcâiul prin noroi
Pe umeri de copite către seară,
Dar strâng şireturile negre de pantofi
Şi degetele-ţi ard pe o ţigară.
Pe-o margine de apă te-ai dezbrăcat tăcut.
Şi nu te-ai dezbrăca de-o vârstă pentru una
Ce-a fost. Ori poate că n-a fost,
Dar vrei să fie-ntotdeauna.
Oricum, în fumul vremii desluşeşti
Un sat apus, un răsărit de lună
Văzute de-un copil apus şi el
Unde? şi când? – cu luna împreună.

SENTIMENTUL MĂRII
1
Într-adevăr e foarte lung drumul până la tine, mare!
De douăzeci de ani încheiaţi călătoresc.
Noaptea orientându-mă după focuri şi aripi
Ziua după drumuri şi săgeţi.
Nimeni nu te cunoaşte cu adevărat.
Pădurile te bănuiesc o zare,
Fluturele din satul meu – vis.
Clopotele – cer.
Pe la copilărie, pe-acasă, te-am căutat:
Era toamnă, am furat împreună gutui,
Seara obosiţi, am adormit în fân.
Şi la despărţire am plâns
În coamele cailor.
Adolescenţa am întâlnit-o-ntr-o gară,
Eram deosebiţi, şi ne-am recunoscut.
Ne-am certat foarte mult, şi la o nuntă
Pentru cea mai frumoasă fată ne-am bătut.
Într-adevăr e foarte lung drumul până la tine mare!
Nu ştiu de unde şi când spre mine-ai să vii,
Te aştept cu toate corăbiile luminate
Rotindu-mă – pământ în jurul axei sale;
Buimace farurile din toate porturile te strigă
În rotocoale.
Luna când îmi trage umerii – maree,
Şi umblu-n vis în imponderabilitate
Perfectă, din coasta mea stângă te rupi
Necunoscută iar cu nopţile toate.
2
Mi-aşa de dor, mare!
Clipa fără tine mi-e c-o zi mai lungă.
Am acum sentimente atât de puternice,
Că umblu-ntr-o dungă.
Astăzi în zori te-am ajuns, în sfârşit.
Dacă ar fi să te desenez
Mi-aş face autoportretul dintr-o linie înfrigurată.
Prea învolburate sunt aceste clipe,
Prea adevărate.
Dacă n-ai fi tu pe-acoperişele lor
Le-aş abandona pe toate.
E greu să duci pe umeri atâtea-ntrebări
Şi răspunsuri uluitoare.
Invidios pământul pe urmele mele
Mă-mpletică de picioare.
Toate fluxurile vreau să se prelungească
În mine, anume,
Toate aripile să le port pe lume.
3
Iată ultimii adolescenţi se desprind de mine,
Zi şi noapte prin dreptul ferestrelor mele
Lumile lor le-aud zuruind retrăgându-se.
Rămas pe propriile mele picioare
Fără scuturi şi săbii, atât de limpede
Că îmi strevăd sensibilitatea până la stea
Vibrantă şi subţire ca o lamă de cuţit.
Cu multa grijă cred că se poate trece pe ea
Ca pe gheaţa unui râu de munte.
De un ultim copil cu puţină nostalgie
Acum mă despart;
Îmi pare rău, copile, că trebuie să pleci
Aşa curând din gesturile mele.
Ce-o sa mă fac eu singur printre atâtea legi
Şi numere ciudate şi nume foarte grele?
Sunt trist puţin – de ce să mă ascund!
Îmi pare rău, copile, că te părăsesc,
Îmi voi găsi eu oare mai profund
Un prieten ca şi tine de firesc?
Puneţi căciula albă de miel din mărţişor,
În sania uşoară din podul şurii noastre.
Şi pleacă pe zăpadă, spre-o zare unde noi
N-am fost nicicând să râdem în dimineţi albastre.
Ia-ţi caii tăi cei roşii cu coame încâlcite
Pe care-ntâia oară ai învăţat un zbor,
Şi buciumele stranii din scoarţă de răchită,
Briceagul cu plăsele din corn de căprior.
Vin alte înţelesuri, cu pumni bubuitori,
Bat ne-ntrerupt în geamuri şi-n clopotele mele,
Şi mă grăbesc, copile, mai iute să deschid
Şi să mă-mprietenesc mai repede cu ele.
Rămâi copilărie!… mă cheamă mai departe
Alţi ani înalţi, pe creştet să-i sărut.
Credinţa mea e mai presus de tine,
Văpaia ei mi-e flamură şi scut.
Cu pumnii ridicaţi în văzduh,
Mare, biciuie rugina de pe mine!
Şi tu, soare, sapă-mi în cer
Statui amintirilor!
4
Dacă nu ne-am fi cunoscut, mare!
Soarele-acesta puţin întunecat, aici, ar exista.
Şi vântul nebun ar exista,
Şi caişii-nfloriţi,
Şi oraşul meu undeva.
Toate ar fi existat şi fără tine;
Eu cu caietul de versuri mereu neterminate,
Netuns, şi cu atâta entuziasm,
Încât vântul să-mi bată prielnic din spate.
Şi prietenul meu ar exista, transfigurat,
Jumătate pământ, jumătate zare.
Şi satul acesta abia dezlegat
De clopote şi icoane bizare.
Toate ar fi existat şi fără tine.
Dar, oare, de ce umblu aşa alergând?
De ce mi-am pierdut toate lucrurile
Ce nu se ţineau bine de mine?
De ce intru-n toate casele râzând fără ruşine?
De ce nu mai pot dormi fără vis?
Spuneţi-mi, şi de ce în fiecare zori de zi
Mă tem că mă voi prăbuşi?…
Stau răsturnat pe-o plaje-nclinată,
Şi înţeleg totul dintr-odată:
Mare, trebuie să existăm de-acum împreună
Cum un răsărit cu celălalt de lună.
 5
Încă un cântec se naşte prin mine în lume
– Un cânt abia cântat –
Melodiile lui – arme uşoare
Se-ntrupează în preocupările mele treptat.
Întinse aripile. Sub luceafăr
Atâta depărtare grozavă mă înfioară.
Ceasul cu paşi de fosfor
Calcă prin geamuri afară.
Albăstrui se mută-n securi
Razele lunii. Şi-n pluguri
Crapă rugina învinsă de-un dor
Împins de sub brazde în muguri.
Deodată pornit, zborul mă arde.
Până unde voi răzbi, până unde?
Neînduplecat gândul întreabă,
Aripa vâjâind răspunde.
Căclcâiul desculţ în vis mi se coace
De-atâtea drumuri încă neumblate pe pământ.
Viitorul în adâncul ochilor mei încet se depune
Din ape, din soare, din vânt.
Întinse aripile. Sub luceafăr,
Până unde voi răzbi, până unde?
Neînduplecat gândul întreabă,
Aripa vâjâind răspunde.
Cobor în somn – umbră a lunii-n ghitare.
Pământul mă leagă de mâini şi picioare.
Alături dorm cu apele-ţi domoale,
Şi părul blond îmi arde în calea dumitale.
Noaptea întreagă, portul şi sufletul deschis,
Să treci neobservată din realitate-n vis.
7

Mare neagră, mare-albastră

Ce frămânţi gândirea noastră
Noaptea, de când te-am văzut
Sunt mai grav şi mai tăcut,
Faţa mi-e mai tulbure,
Buzele în murmure,
Şi de-ncerc să te-nţeleg
Mai neînţeles m-aleg.
Mare, vis de prometeu,
Ce mă-nhumi în somn mereu!
Sete simt, covârşitoare,
De-ai vorbi cuiva mai mare
Despre mine, ritm ciudat,
O idee de bărbat.
Sunt stârnită vijelie
În oglinzi şi colivie,
Apă tare ce se bea
Într-un ciob nebun de stea,
Piatră vie de fântână
Cu izvoarele-ntr-o mână,
Şi cu cealaltă sînt
Dus în miezul de pământ.
Vin aici ulcior virgin
Plin de toamne şi de vin,
Vin aici ulcior uscat
Ne-nceput şi terminat.
Ce e zborul meu acum
Decât drumul în nedrum,
Firea în nefire şi
Sigur sens ce va veni!
Port aici, mare, în piept,
În stângul şi-n ochiul drept
Prima mea iubire, iată,
Luminos împodobată.
Am găsit-o-n umbra mea
Semănând şi descântă,
Şi lumina stea cu stea:
„Eu sunt tânără femeie
Cuib de sori şi curcubeie
În sămânţa ce-o-ngrijesc
Caut rod să mă-mplinesc”.
Tu, iubita mea, femeie,
Cuib de sori şi curcubeie,
Zvon din lumi ce nu mai sînt
Măr de ceartă pe pămînt,
Umbră ceruită-n vin,
Coif cu coamă de rubin.
Linişte din nelinişti,
Nelinişte de linişti,
Ochii puri şi faţa suptă,
Coapsa din icoana ruptă,
Sânii – pumni la lună nouă,
Taină – braţele-amândouă,
Părul – vânt stârnit în zori,
Râsul – ceartă de culori,
Şi mai e şi noaptea ta
Coborâtă dintr-o stea
Să frământe firea mea.
Tu, iubita mea, femeie,
Smulge-ţi cerul din priviri,
Buzele din amintiri,
Scoate-ţi marea de pe faţă,
Vreau!…
Marea m-ascultă tăcut.
Şi-am rămas ca la-nceput
Eu cu mine, ea cu ea,
Teama doar mă stăpânea.
Ritmul monoton al meu
Fluxu-l înnoia mereu,
Şi am înţeles, acum,
Că sunt la-nceput de drum.
8
Printre lumini săgetate de seară-n pământ
Umbra mea albă mă trage-nainte, înainte,
Şi zarea topită pe suluri de fum
Grăbeşte şi strigă, strigă şi tace,
Iubirea în mine plajă rotundă desface.
Crâmpeie de cer foşnitor argintând,
Steaua balansuri de cearcăn naşte.
Mi-e frig şi aripa-mi sărată zuruie
Lovind coama unui val pierdut.
Alge albe, alge negre, alge brune,
Scoici goale de adânc
Pe coloane mari de ape se ridică, şi recad,
Numai sunetul rămâne în urechea aţintită
Pe o trombă ţuguiată înclinând spre tâmpla mea
Mi-am smuls vârsta din făptură
Şi-am întins-o la picioare.
Talisman din gropi ceţoase întrupat primejdios
Şi mă văd întâia oară prin craniu către genunchi
Într-o foarte aiurită gălăgie de frumos
Mi-ating mâna, nu e mână, şi tresar
Vâslă-n pumnuri înnodate de pescari bărboşi în veac
Pe o scorbură-mpietrită cu fălcoase zări în spate,
Şi speranţa amăgită în rachiuri şi tabac.
Mi-ating ochiul cu privirea; unde-i ochiul?
Marea iar îndepărtată –
Un miraj de ţărm de-o stâncă se apucă biata mare,
Un miraj de ţărm de-o stâncă se apucă şi mă trage.
Oare unde mă atrage biata mare,
Şi m-atrage, şi m-atrage, şi m-atrage
Marea mare, marea mare, marea mare.
9
Linişte-i în jur şi pace
Din pământ
Aburi coloraţi şi noapte se ridică.
Sunt la baza lumii dus
Cu călcâiele înfipte
Într-o stâncă, veche, roasă
De un val
Ce-a vuit primordial.
O povară simt, de ape,
Dedesubt, deasupra mea,
Şi-aş dori să-mi bucur vârsta
Şi nu pot şi s-ar putea.
Salt un umăr,
Înc-un umăr,
Bate inima mai dură,
Gândurile încoifate
Se-mpleteau peste măsură.
Şi-auzeam atunci, deodată,
Iarăşi marea agitată.
O vale a soarelui în adâncul apelor trăia,
Şi înclinat puteam – statuie mişcătoare,
Cântecul peştilor fosforescenţi se zbătea
În clopotele mării şi ele mişcătoare,
Şi eu eram îndrăgostit de vis
Şi-aveam o încredere oarbă-n mişcare,
Şi-o fată călătorea paralel cu mine,
Şi-nţelegeam că niciodată n-o voi întâlni,
Şi marea călătorea paralelă cu ea.
Într-o groapă albastră a mării ţi-am văzut,
Necunoscute, surâsul, şoapta, nopţile suspendate,
Şi-nţelegeam prin vis că pământul rotund
E lichid şi curge mai mult de jumătate.
10
Dragă mamă, mă simt nespus de bine.
Să ştii că pe drum nu mi s-a întâmplat nimic,
Numai pe fereastra vagonului deschisă noaptea
Luceafărul m-a zgâriat în frunte un pic.
Din sat de la noi până aici – ai impresia
Că mai mult urci decât cobori,
Asta cu siguranţă şi pentru că
Eşti mult mai aproape de nori.
Marea, e-aşa cum ne-o imaginam,
Mereu agitată şi rotundă,
Liniştea niciodată pe ea
Şi vântul nu pot să se-ascundă…
Aici soarele cade drept în trup,
Pot să-l aud răsărind în mine
Neliniştea din suflet dacă mi-o rup.
Părul din blond mi s-a aurit mai mult,
Şi ochii au parcă mai multe culori,
Dacă-i învârt peste zare o dată
E ca şi cum aş clipi de o mie de ori.
Spinul din pădure ce-mi intrase-n călcâi,
– Îl ştii dumneata destul de bine –
Fără să-l simt aici
A ieşit de la sine.
Seara mă plimb în jerseu pe faleză,
Adică pe lumea dintre pământ şi mare,
O mână-mi miroase a foc şi păduri,
Cealaltă a peşti şi a sare.
Şi uneori dansez, ca la oraş,
Cum ţi-am arătat că ştiu,
Până când marea se mută
În visele mele, târziu.
 11
Răsare luna, seară de seară
Luna nu ştie decât să răsară.
Mare, luna nu ştie decât să răsară şi-apună,
Luna ne ţine mereu împreună.
Ce deosebire e între tine şi ea,
Ce deosebire, dragostea mea,
Ce-asemănare între mine şi tine,
Deosebirile sunt aşa de puţine.
Desculţ alerg seară de seară
Pe plăjile-aprinse, cu zgomot de ceară.
Marea de glezne şi tălpi pătimaş mă sărută,
Luna mă smulge de ochi, nevăzută,
Pământul mă muşcă de sânge cu dinţi de mătase,
Din satul meu munţii mă strigă prin oase.
Luna răsare, seară de seară,
Mare, ce am putea face să nu mai răsară?
Prea e frumos şi mult – cum să vă spun –
De parcă-n elemente ciudat mă dscompun…
12
…Dacă într-un oraş o fată n-ar exista pentru mine.
Urme grăbite, flori albe de cireş,
Un copac melancolic şi strâmb.
O bancă modestă sub stele, numai a noastră
În parcul studenţesc, un drum „Noieni”,
Ce ne poartă numele invers îmbrăţişate,
Un cinematograf modern, o discotecă, mai mulţi
Poeţi preferaţi, un local întârziat,
Şi-apoi mereu strada cu geamuri de piatră,
Şi trenurile ce ne despart la fiecare lună nouă.
O fată vie există pentru mine,
O fată cu ochi de linişte brumată
Şi cu mai multe-ntrebări
După care se-ascunde uneori
Când vreau s-o-mbrăţişez…
…Dacă într-un oraş o fată n-ar exista pentru mine!
(Vin de la mare, iubito,
Cu imponderabile zăvoare,
Când vom voi unul pe celălalt să ne părăsim,
Uşile să ne închidă pe dinafară.)
13
Adevărul e că sufăr o vreme,
Şi sunt posomorât,
Atârn în mine ca o piatră
De luceafăr bombardată.
Mă desprind de tine, mare.
Şi e ca şi cum
Iubita mea cu ochi de linişte brumată
M-ar lăsa pentru un altul aşa dintr-odată.
Ne despărţim, mare!
Drum bun. Alte lumini
Paşii tăi îi vor lovi de-acum,
Tu o iei la stânga, eu la dreapta,
Tu cu drum, eu cu drum.
Drum bun. De astăzi parcă mai încet
Umblu pe străzi şi mai concret
Mă-ntorc devreme seara acasă,
Şi stau prea mult cu coatele pe masă,
Mama îmi pune cina şi-mi mângâie
Obrazul ca-n copilărie,
Nu-ntreabă, nu insistă, nu caută să-mi spună
Decât să-mi scot cămaşa, un nasture să-mi pună.
Luna răsare, o vreme, iarăşi, fără mine,
Şi toate geamurile o privesc străine.
Marea iar e numai vis şi pământ,
Şi se frământă albă sub palele de vânt.
O VARĂ
Intrăm în vară. Soarele ajuns
Exact de-a lungul meu în continuare.
O lume luminoasă-mi arde sus
Şi umbra-nghesuită la picioare.
Eu cel de mijloc. Iarăşi bat
Desculţ, tuns băieţeşte, drumuri încercate.
Pe la fântâni oprit din ceas în ceas
Mi-astâmpăr aspre, buzele-nsetate.
Mai mult în gări îs de găsit şi-n vânt
Întins pe spate către seară,
În zori alături de-un copac,
Şi după ploaie de-o ghitară.
Somnul mi-l uit oriunde şi-n orişice cămin,
Locul meu e neocupat la masă,
Iar când e frig şi mi se face dor
Toate cărările mă duc de subţiori acasă.
POEZIA
Drum tânăr abia ivit în lume
Sub pavăza luminii în răsărit de soare,
Azi-noapte geamul descuiat,
Şi mi-ai fugit de sub picioare.
Eşti pregătit tu, oare, îndeajuns?
Iată-n munţi ploi şi apele crescute,
Cum o să treci? – şi printre stânci
Îndemnul firav o să te-ajute?
Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta,
Din zare-n zare cu buciumul în mână,
Auzul ţintuit de arborii străvechi
Întreabă clopotele îngheţând sub lună.
Ochiul rotit prelung în rotocoale
Bate-n fântâni cu ploi în curcubeie,
Nimeni nu ştie unde ai intrat
Tânăr drum pierdut, neaşteptat.
Să fie urma ta de-argint?
Asemeni umbrelot stelare?
Ori eşti zbor dintru-nceput,
Şi mersul tău e nevăzut.
Seară din nou… Pe gânduri dus
Sub plopii-nnebuniţi în zare:
„Întoarce-te la casa geamului deschis,
Ce greu ţi-atârnă drumul, altul, de picioare.”