Turnul Babel

Turnul Babel este o structură pomenită în capitolul 11 din Geneză, un turn

uriaș intenționat a fi principala realizare a orașului Babilu, numele akkadian
pentru Babilon. Babel era un oraș unde întreaga omenire era unită, toți oamenii
vorbind o singură limbă și migrând dinspre est; era orașul regelui Nimrod, și
primul oraș construit după Potop. Oamenii au hotărât ca orașul lor să aibă un turn
atât de mare încât vârful său "să ajungă la cer."

Legenda biblică spune că Babel era un oraș unde locuiau oameni care vorbeau
aceeași limbă. Ei au decis să înalțe un turn care să ajungă până la cer.
Constructorii își propuseseră glorificarea numelor lor, nu să aducă slavă lui
Dumnezeu. Creatorul, văzând că oamenii păcătuiesc împotriva lui, le-a încurcat
limbile și i-a împrăștiat pe toată suprafața pământului.

Conform datelor istorice, orașul Babel, capitala Babiloniei antice, situată pe

malurile Eufratului, era cunoscut datorită templului Esagila, a cărui denumire se
traduce prin „cel ce ajunge până la nori”. Templul a fost construit de către unul
dintre primii regi babilonieni, Hammurabi.

Istoricii au demonstrat că Turnul Babel a existat cu adevărat. El a fost construit

în mileniul al II-lea î.Hr. Ulterior, el a fost distrus și reconstruit de mai multe ori.
Ultima reconstrucție datează din secolele VII-VI î.Hr. Dacă ar fi comparat cu
edificiile actuale, turnul ar avea înălțimea unei clădiri cu 30 de etaje. După toate
probabilitățile, baza turnului era pătrată, fiecare latură având lungimea de
aproximativ 91 de metri. Herodot a apreciat înălțimea turnului la 92 de metri.
Monumentul impresiona prin dimensiunile sale nemaivăzute, dar și prin volumul
de muncă uriaș necesar ridicării acestuia; o inscripție menționează faptul că „tot
norodul din multe țări” a lucrat acolo.

Turnul se înfățișa ca un edificiu cu 8 nivele, acoperit la exterior cu cărămidă

arsă. Fiecare etaj era colorat în mod diferit, iar în vârful construcției se afla un
sanctuar, împodobit cu coarne de aur, simbolizând belșugul. Se considera că zeul
Marduc, protectorul orașului, locuia acolo. În interiorul sanctuarului se aflau o
masă și un pat, aurite, iar pe scările turnului se oficiau procesiuni religioase.

Templele din Mesopotamia antică se deosebeau de cele egiptene, care erau

construite în întregime din piatră și nu aveau camere interioare, decât odăi
mortuare.

După înfrângerea lui Darius (331 î.Hr.), Alexandru cel Mare, apreciind
posibilitățile economice și strategice ale Babilonului, fiind impresionat de
frumusețea monumentelor acestui oraș, a intenționat să refacă turnul, oferindu-i
zeului Marduc un templu demn de măreția sa. Moartea regelui macedonean a pus
capăt încercărilor de restaurare ale Turnului Babel. Mai târziu, nimeni nu a mai
îndrăznit să-și asume realizarea unei lucrări cu proporții atât de mari.
 Legenda Potopului

Cea mai cunoscuta legenda diluviana este cea din Vechiul Testament. În
capitolul sase al cartii Genezei, Dumnezeu a hotarât sa distruga oamenii din cauza
rautatii acestora. S-a decis sa salveze o singura familie, a carui cap era Noe, un
„om drept si neprihanit între oamenii timpului sau”. Dumnezeu l-a învatat sa faca
o corabie de lemn de salcâm, lunga de trei sute de coti, lata de cincizeci de coti si
înalta de treizeci. Apoi i-a poruncit sa-si ia cu el în corabie nu doar sotia, fiii si
nurorile, ci si câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o saptamâna
înainte de catastrofa, Domnul s-a razgândit si i-a cerut lui Noe sa ia în corabie câte
sapte perechi din animalele curate si câte o pereche din cele necurate. Capitolul al
VII-lea sustine ca „în anul sase sute al vietii lui Noe, în luna a doua, în ziua a
douazeci si saptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfacut toate izvoarele
adâncului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului; si a plouat pe pamânt
patruzeci de zile si patruzeci de nopti”. Dupa ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut
timp de o suta cincizeci de zile, ucigând toate vietuitoarele de pe Pamânt.
Capitolul al VIII-lea ne spune ca „în luna a saptea, în ziua a douazeci si saptea a
lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Muntii Ararat. Apa a scazut mereu pâna în luna
a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au aratat vârfurile muntilor. Dupa
patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o facuse la corabie, si a dat
drumul corbului, ca sa vada de a scazut apa pe pamânt. Acesta, zburând, nu s-a
mai întors pâna ce a secat apa de pe pamânt. Apoi, dupa el a trimis porumbelul,
ca sa vada de s-a scurs apa de pe pamânt. Porumbelul însa, negasind loc de
odihna pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; caci era înca apa pe toata
fata pamântului. Si a întins Noe mâna si l-a apucat si l-a bagat la sine, în corabie. Si
asteptând înca alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie, si
porumbelul s-a întors la el, spre seara, si iata avea în ciocul sau o ramura verde de
maslin. Atunci a cunoscut Noe ca s-a scurs apa de pe fata pamântului. Mai
zabovind înca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai
întors. Iar în anul sase sute unu al vietii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând
apa de pe pamânt, a ridicat Noe acoperisul corabiei si a privit, si iata se zbârcise
fata pamântului. Iar în luna a doua, la douazeci si sapte ale lunii acesteia,
pamântul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe sa iasa din corabie si
sa elibereze animalele. Dupa ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva
animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a placut mireasma jertfelor si s-a hotarât
sa nu mai distruga niciodata omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al noualea,
Dumnezeu aseaza curcubeul pe cer ca semn al legamântului dintre el si oameni.
Coranul, cartea sfânta a musulmanilor, confirma povestea biblica a Potopului.