Portul tradițional moldovenesc își are o tradiție lungă în mare parte comună cu cea a

românilor din Oltenia și mai puțin cu cea a românilor din Transilvania și Banat. Motivele acestui
port, tradițional, diferit pentru bărbați și femei în parte, își au începuturile din vremurile Daciei.
Un principal factor în exteriorul portului național, a jucat-o și clima. Astfel, porturile naționale a
multor popoare din Balcani, mai ales cele slave, împărtășesc multe similarități. Jucând un mare
rol, în viața culturală, artă populară, dar și viața de zi cu zi, aceste porturi erau frecvente în
trecut, în variante simple, și în variante mai colorate de sărbători și cu alte ocazii speciale.
Republica Moldova are o sumedenie de tradiții în acest aspect, din simplul fapt că nu exista
niște principii bine-conturate care ar limita sau ar impune unele accesorii sau culori. Astfel,
meșterii, în primul rând, femeile, se limitau doar la imaginația proprie. Motivele și culorile
specifice preponderent copiilor și femeilor, ce pot fi întâlnite frecvent sunt: cruciulița, broderia pe
fire, culorile aprinse, mai ales roșu și galben adeseori pe un fundal închis, negru sau maro la
fustă, și de obicei, aceleași culori pe fundal alb, la bluză și mâneci. Lâna era un material ce
stătea la baza hainelor și a căciulilor de atunci, indiferent de anotimp. Existau și familii de boieri
care își țeseau hainele din mătăsuri din Orient.Țesătoriile funcționau adesea pe lângă mănăstiri
și curți boierești, cu meșterițe ce îndeplineau un lucru destul de greu, manual. Pentru femei, un
factor important îl juca vârsta celei care poartă costumul, astfel, fetele tinere purtau haine cu
broderii colorate intens, iar cele mai bătrâne, purtau broderii cu doar câteva culori sau haine
închise la culoare. Îmbrăcămintea bărbaților este mai puțin colorată, cu o gamă de culori ce nu
depășește 2-3 culori. Pe timp de vară, aceștia purtau pe cap căciulițe, cu fire colorate sau cu
flori. Brâiele purtate de bărbați erau late, adesea lungi, de culoare închisă, ce contrastează cu
restul costumului. Brâiele purtau motive geometrice și erau adesea, greu de țesut, chiar și de
cei mai iscusiți meșteri.
Spre deosebire de vremurile de astăzi, în trecut, un costum tradițional avea un aspect irepetabil,
unic, fiind adesea împodobit cu motive specifice unei regiuni sau a unui sat sau a statutului
social al purtătorului. Astăzi portul tradițional moldovenesc este purtat rar, preponderent la
sărbătorile cu caracter cultural sau artistic. Aceste costume sunt rar create de meșteri populari.
Folosindu-se numai pe scenă sau ca indicator al apartenenței etnice, acesta a dispărut complet
din regiunile rurale.
Costumul popular moldovenesc destinat pentru femei include în structura sa aşa componente
ca: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, care reieşind din diferite
situaţii concrete sau condiţii de funcţionare, importanţa zilei şi sărbătorii, la rîndul său se modifică,
se schimbă. Toate acestea mai ţin şi de vîrsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi
felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie şi etc.Ca rezultat al acestor ajustări la
situaţii concrete îmbrăcămintea tradiţională a ajuns la un şir de variante,care diferă după material,
croială, ornamentică, culoare. Femeile căsătorite şi cele în vîrstă respectă anumite principii în
realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute, modele de croi mai arhaice şi modeste,
utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material ţesut mai simplu. Fetele
tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap unele detalii
ca prosopul – ştergarul de îmbrobodit sau şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul social de
tînără nevastă – femeie căsătorită.Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creaţiei
populare materiale şi spirituale, inclusiv și în domeniul costumului, poartă amprenta structurii
demografice a zonei etnografice concrete. Aceste mici deosebiri se referă la croială,
ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.În nordul Moldovei alături de
moldoveni locuiesc în unele sate şi ucraineni, în centru avem o zonă etnică compactă a populaţiei
băştinaşe, iar la sud de rînd cu băștinașii locuiesc şi găgăuzi, bulgari, ucraineni şi etc.Prin urmare,
în mod firesc, au loc unele influenţe reciproce asupra tradiţiilor vestimentare.Cămașa. Costumul
femeiesc tradiţional este cel mai decorativ. Una din piesele funcţional-decorative este cămaşa
din pînză albă. Cea mai timpurie formă de cămaşă a fost cămaşa de „tip tunică” croită „de-
a’ntregul”, făcîndu-se numai o tăietură unghiulară, pătrată sau rotundă la gît. Cămaşa avea
mîneci lungi, se înfrumuseţa la gît, jos la mîneci cu desen geometric simplu sau vegetal stilizat.
Partea de sus a cămaşei – „piepţii” se făceau dintr-o ţesătură mai bună şi mai subţire, iar partea
de jos - „poalele” – dintr-o pînză de cînepă sau in.O altă grupă a cămaşelor femeieşti, răspîndită
pe întreg teritoriul Moldovei este cămaşa încreţită la gît cu mînecile croite „de-a’ntregul”. Ea se
numeşte „ie naţională” sau „cămaşă moldovenească” şi este cea mai decorativă piesă
vestimentară a femeilor de orice vîrstă, fiind înfrumuseţată prin diferite tehnici ale
broderiei.Croiala cămaşei constă din dreptunghiuri (pieptul, spatele, mînecile).Decorul, „iei
naţionale” cuprinde: „dinainţii” sau „pieptul” cămaşei şi mînecile. Se întîlnesc trei variante de bază
în compoziţia decorului pe mîneci: ie cu mîneci cu dungi verticale brodate „rîuri drepte”, ie cu
mîneci cu „rîuri oblice pe diagonală” căreia i se spune „ie cu mîneca costişetă”, şi „ie cu mîneca
cu stele”. La gît aceste ii brodate se încreţesc, formînd gulerul rotund, ce se leagă cu un șiret
colorat din fire răsucite. Frumos decorate sînt dinainţii şi mînecile, care parţial repetă aceleaşi
motive. Decorul mînecii este compus din trei componente de bază: „altiţa”, care acoperă umerii,
apoi „încreţul” care este o fîşie brodată de o singură culoare deschisă (galben, alb, gri, bej...) şi
cu motive geometrice, apoi fîşiile brodate pe verticală, pe diagonală, sau cu motive dispersate
sau în formă de „pomul vieţii”, „spicul”. Ultimele ii cu „pomul vieţii” sau „spicul” făceau parte din
costumul de nuntă din secolele trecute pînă la mijlocul secolului al XX-lea în raioanele Camenca,
Rîbniţa şi a. La ele punctul de broderie era punctul „neted” – „butuc” pe fire numărate, segmentat
„în scărituri” şi „în cruciuliţe”.„Iile naţionale” se brodau îndeosebi „în cruciuliţe” şi mai puţin „neted
pe fire numărate”, segmentînd motivele decorative, fie vegetale sau geometrice în segmente
înguste pe care se plasa broderia plină şi netedă. Datorită acestei segmentări motivele inclusiv
cele fitomorfe se obţineau stilizate. Anume acest mod de broderie „broderie netedă pe fire
numărate” – „broderie albă” sau „butuc” este acel criteriu prin care deosebim broderiile etnice
moldoveneşti şi de cele ucrainene şi ruseşti.Alegerea motivelor decorative se bazează pe o
reuşită armonizare a altiţei, încreţului, rîurilor de pe mînecă şi rîurile de pe piept. Coloristic
costumul femeiesc se bazează pe îmbinarea a 2-3 nuanţe cromatice, dar deseori se broda și cu
o singură culoare, deobicei negru.De „iea naţională” se prindeau poalele cămaşei, făcute din
stofă mai simplă de cînepă cu bumbac sau in. În zile obişnuite şi în zile de sărbătoare femeile
căsătorite și mai în vîrstă purtau cămaşe de tip „tunică”, „cămaşă cu platcă”, „cămaşă cu petic”,
avînd broderie îngustă în jurul gîtului, sau de formă pătrată.Catrinţa, fota, şorţul – piesele de la
talie în jos. Ele se confecţionau din lînă curată sau lînă şi fire de bumbac în urzeală. Mai
răspîndită şi pentru toate vîrstele este catrinţa dintr-o singură bucată de ţesătură dreptunghiulară
(1,6 x 0,8) cu care femeia îşi acoperă corpul de la talie în jos. Materialele etnografice au scos la
iveală răspîndirea în Moldova circa zece grupe de catrinţe, care se deosebesc prin decor şi
tehnica de realizare. Avem cea mai răspîndită „catrinţa vrîstată” cu dungi verticale colorate,
„catrinţă cu desene alese”, „catrinţă cu dungi ridicate”, „catrința iţată”, „catrinţă cu două părţi
orizontale” diferit colorate, „catrinţă ţesută şi aleasă”, „catrinţă brodată” ş.a.Catrinţa la talie se
prindea cu o chingă lungă pînă la 3-4 m.O altă piesă de la talie în jos este „fota” alcătuită din 2
părţi (din faţă şi la spate), ţesută cu dungi colorate orizontale. Fota se purta mai mult de fetele
tinere în satele moldoveneşti din zona de Nord a Moldovei şi din Cernăuți Bucovina.Un singur
şorţ de lînă „ales ridicat” cu fire colorate pe fondal negru poartă femeile din sudul Moldovei.Tot
„şorţ” sau „pestelcă”, dar cusut din ţesătură de fabrică poartă femeile căsătorite din toată Moldova
pentru a-şi proteja hainele, cînd lucrează în gospodărie. „Şorţul” de protecţie astăzi a devenit un
cadou simbolic - 20-30 bucăţi la număr, care este dăruit fiecărei femei, care ajută la gătitul,
servitul bucatelor în cadrul nunţilor de la ţară.Sub influenţa modei din oraşe la sf. secolului al XIX
– începutul secolului al XX în Moldova se răspîndesc forme vestimentare orăşeneşti „rochie”,
„fustă” ș.a.Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor sunt: pieptare, bondiţe, zăbun, scurtă ş.a. Pe timp
rece femeile îmbrăcau „jaletcă” fără mîneci cusută din ţesătură plină de lînă şi căptuşită cu lînă
scărmănată. O altă variantă era „bondiţa” sau „pieptarul” cusut din blană de miel, înfrumuseţată
deasupra cu motive geometrice aplicate sau brodate cu fire de lînă. Bondiţele din blană sunt
răspîndite îndeosebi la sudul Moldovei, unde se cresc oi pentru blană şi carne. În unele sate este
dezvoltat „cojocăritul” ca meşteşug. Se coase cojoace, bondițe, care se înfrumusețează cu piele
de altă culoare contrastă.De mare valoare estetică şi socială pentru femei sunt „învelitoarele de
cap” – brobozile, care identifică starea lor socială. Fetele tinere obişnuiesc să umble cu capul
gol, însă după ritualul nunţii – „ legătoare miresei”, „dezbrăcarea miresei” nănaşa îi pune o
basma frumoasă sau o maramă, ce semnifică ca pe viitor fiind nevastă trebuie să umble
îmbrobodită. „Marama” din fire de mătase naturală – borangic şi bumbac subţire, sau „ştergarul
de îmbrobodit” din fire de bumbac gros – „tereplic” şi fire subţiri se ţeseau manual cu ornamente
florale sau geometrice „alese”.În secolul al XX-lea „maramele” şi „prosoapele de îmbrobodit” au
ieşit din folosinţă, fiind înlocuite cu brobozi şi şalinci, barizuri cumpărate. În dependenţă de ocazie
ele se leagă diferit: „sub barbă”, „după cap”, „pălărie”, „ca la văruit” ș.a.În trecut pînă la război
mirele îi făcea cadou de nuntă miresei sale un „şal mare” de lînă adus prin comerţ din alte ţări.
Acest şal mare deseori servea iarna în calitate de palton.Încălţămintea femeilor depindea de
ocupaţie, de anumite împrejurări, de anotimp, de vîrstă, de starea social-economică ş.a. Femeile
sărace în secolele precedente purtau opinci şi ciorapi de lînă. La sărbători ele purtau pantofi,
sandale sau ghete special cusute de meşteri.Costumul femeiesc la anumite ocazii (la drum, tîrg)
în trecut era completat cu „traistă”, care reuşit se îmbina cu culorile costumului. Drept mărturie
vorbesc un şir de variante ale ţesăturilor și motivelor ornamentale pentru traistă: „îngusturele”,
„traistă vrîstată”, „traistă aleasă”, „traistă în ochiurele”, „ridicată”, „brodată”. Pentru ducerea
greutăţilor pe umăr serveau „desagii” din ţesătură de lînă cu vrîste orizontale colorate.Pentru
sărbători costumul femeilor era completat cu bijuterii: inele, cercei, mergele. Femeile înstărite
purtau bijuterii scumpe de coral, argint, aur. În unele raioane – Camenca, Rîbniţa, Vulcăneşti se
purtau şiraguri de monete de argint sau aur, numite „moniste”.Pentru fetițe se coseau și se
brodau costume în stil național ca la femei, dar de proporții mai mici și cu desene ornamentale
mai simple.Putem concluziona unele aspecte ale costumului femeiesc tradiţional: el a fost
realizat manual. Broderia a stat la baza decorului pe pînzele albe, ţesăturile de casă au cunoscut
o varietate bogată pentru hainele femeieşti, fiecare femeie avea costumul său irepetabil bine
chibzuit cu trăsăturile corpului. În secolul al XX-lea costumul tradiţional femeiesc a cedat poziţiile
hainelor procurate de tip orăşenesc, el revenind numai în cadrul ansamblurilor etnofolclorice de
dans, cîntec, la concursurile de folclor autohton.
Costumul tradiţional moldovenesc este un certificat de înaltă iscusinţă şi pricepere, este un etalon
de frumuseţe, care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiţii străvechi, o mărturie vie a unui
proces de creaţie în masă.Pe timpuri nu era acceptată copierea motivelor ornamentale de pe
costumul altei persoane şi nici înstrăinarea de la tradiţiile comunitare. Fiecare fată trebuia să-şi
creeze propriul costum de sărbătoare, lăsînd pe el amprenta tradiţiilor locale şi viziunii sale
estetice. Costumul trebuie să corespundă firii omului, să armonizeze cu ţinuta lui, cu culoarea
ochilor şi a părului, vîrsta şi locul lui în societate.Costumul fiecăruia prezenta o valoare unicală
şi irepetabilă. Pentru perioada trecutului aproape că nu găsim două costume identice, fiecare
avînd unul sau cîteva costume, care se deosebeau de altele parţial prin desen şi culoare,
proporţii. Acelaşi mod era şi pentru realizarea cămaşelor brodate ale bărbaţilor. Ei aveau cămaşe
brodate de mame, bunici sau viitoarele mirese.Ca materie primă pentru costumul tradiţional pe
parcursul secolelor s-au folosit ţesăturile de casă lucrate manual din fire de lînă, cînepă, in,
bumbac, mătase – „borangic”, care de asemenea se pregăteau în condiţii casnice.Costumul
popular a cunoscut o bogată varietate în dependenţă de factorul social, climateric, demografic
etc. Anumite particularităţi funcţionale puteau fi depistate în costumele din mediul rural la tîrgurile
de toamnă, la sărbătorile de iarnă, la horele din sate, la nunţi, în zilele de Paşti etc.

Costumul moldovenesc pastreaza elemente de tip general romanesc, ca de exemplu camasa

dacica incretita la gat, cingatori, sumane, cojoace, opinci. Portul femeiesc cu catrinta sau
prigitoare corespunde ca structura si uneori chiar ca decor cu portul femeiesc ilir, cum se poate
vedea pe stela funerara de la Zagreb. Costumul femeii ilire este asemanator cu cel dacic avand
in plus betele incinse peste catrinta. Camasa ilira are mansete inguste, „bratara” la mana si
guler, asemanatoare cu piesele de port romanesti. Asemanarea intre costumul dacic, iliric si cel
romanesc constituie dovada ca geneza portului romanesc este daco-ilira.Daca in zona de munte
catrinta purtata de femei este piesa de port caracteristica, in zona de podis fusta elimina
catrinta.Itarii incretiti pe picior, reprezentanti pe metopele monumentului de la Adamclisi sau
pe Columna lui Traian, redau prototipul itarilor moldovenesti cu creturi.Camasa barbateasca
croita dintr-o bucata de dimensiuni impresionante are o mare frecventa in Moldova si in tara,
fiind cel mai arhaic tip. Camasa cu fusta de origine sud-balcanica este piesa de port de origine
ilirica, care se gaseste din Mehedinti pana in Nordul Moldovei.
Costumul popular din punct de vedere social se supune normelor rigide de cinvietuire ale
comunitatii rurale traditionale. Un obicei stravechi practicat pe intreg teritoriul tarii este legatul
sau imbrodobitului miresei la nunta. Femeile casatorie n-aveau voie sa umble cu capul
descoperit sub motiv ca pacatuiesc: „Batranii considereau, ca la mai multe popoare, de alt fel,
ca parul femii casatorite este aducator de nenorociri”Cercetarea costumului popular
moldovenesc, a culorilor, a motivelor ca si aceea a formelor deschide un orizont larg asupra
procesului de evolutie culturala, de gandire si exprimare plastica a mesterilor populari din
trecut. Valorificand traditia, artistul popular este reprezentantul unei culturi, pe care a
mostenit-o si pe prezentantul unei culturi, pe care a mostenit-o si pe care o transmite grupului
infinit al urmasilor culturali. In opera de arta el exprima conceptiile si gusturile comunitatii
satesti din care face parte, determinand circulatia intensa a acelorasi motive si tipuri de motive
in care monotonia decorativa dispare: „Portul si arta populara, in general, sunt ca o carte, din
care se pot afla datele cele mai complexe despre viata unei comunitati umane cu conditia, ca
cel ce studiaza sa incerce sa-i descifreze limbajul, sa-l decodeze in interesul generatiilor
viitoare”.
Costumul moldovenesc, atat in varianta sa masculina, cat si in cea feminina, se supune acelorasi
principii de organizare a formei. Dominant este cel care prezideaza insasi constituirea, nasterea
ansamblului formal, si anume acea impletire inexplicabila, acea supunere a unui numar
apreciabil de piese vestimentare, de croiuri si dimensiuni diferite. Costumul femeiesc, prin
bogatia de piese vestimentare, ca si prin decorul bogat si variat, constituie principalul element
de structura care domina ansamblul costumului moldovenesc si romanesc.
Costumul de lucru, de sarbatoare si de ocazie poate fi studiat pe varste, incepand cu portul
fetitelor pana la zece ani, al fetelor pana la casatorie, al femeilor tinere casatorite si al celor
pana la 40 de ani. Dupa varsta de 40 de ani, in conceptia satului traditional, femeia are un port
caracteristic, potrivit varstei la care predomina o ornamentica siimpla, redata in culori sobre,
inchise la care negrul predomina, in special in regiunea de munte.
Prezentarea costumului femeiesc incepe cu pieptanatura, care deosebea pe fetele tinere de
femeile casatorite. Parul era impletit in doua cozi ce erau lasate pe spate sau se strangeau la
ceafa, in coc, top, cosarcuta sau gate. Fetele isi impodobeau parul cu flori rosii sau cu busuioc.
In conceptia si credintele poporului, busuiocul era floarea care aduce noroc, de aceea era
nelipsit de la aceasta gateala.
La casatorie, nasa, „hobita”, adica, acoperea mireasa pe cap, cu conci, fes rosu, carpa, gatar,
legatura deasupra careia punea stergarul de imbrobodit, mannistergura, panzatura zabrenic,
fisiul, marama, mai nou, teclitul inflorat, barizul sau casanca. Diferentierea in functie de starea
civila a femeii, era stabilita de aceasta imbrobodeala a capului. Podoabele pe care fetele si
femeile le purtau la gat, urechi si mana se folosesc pe intreg teritoriul tarii, constituind o
principala marca diferentiatoare in portul femeiesc si barbatesc.Camasa incretita la gat, cu
brezarau sau tatura specifica Nordului Moldovei, denumita si camasa romaneasca, are o mare
frecventa in zona de munte, spre deosebire de zona de podis unde predomina camasa cu
manica din umar, asemanatoare croiului camasii barbatesti, denumita si „camesoi” (se
confectionau din panza de canepa, in lana, bumbac si borangic).
O importanta colectie de camasi din Nordul Moldovei imbogateste patrimoniul Muzeului regal
Ontario din Toronto (Canada) „Cea mai reprezentativa parte a colectiei, aporximativ 200 piese,
provine din Moldova de Nord, indeosebi din zona Sucevei. Cele mai multe sunt iile si camasile
care ilustreaza tipurile vechi regionale”. Vezi si tesaturile moldovenestiCatrinta moldoveneasca
cu bete rosii la cele doua margini, curcubee la bete cu vraste, genute si poduri sau scaune la
partile din fata apare intr-o mare varietate de forme ornamentale in toate zonele etnografice
ale Moldovei, confirmand unitatea in varietate a artei populare romanesti.Fusta traditionala,
preponderenta in zona de podis, este o varianta a androcului de Bacau, de Ialomita sau a
opregului cret oltenesc, dupa cum pestemanul moldovenesc este o varianta a celui de Vlasca
Toandra sau tondrica este o piesa de port de veche traditie autohtona, de tipul catrintei.
Denumirea de toandra, dupa etimologie, pare a fi de origine autohtona traco-getica.
Costumul barbatesc, spre deosebire de cel femeiesc, se caracterizeaza printr-un numar mai
redus de piese, printr-o cromatica sobra si o ornamentica mai simpla.Camasa, itarii si bernevecii
sunt piesele de port definitorii completate de caciuli si palarii. Caciula ascutita din pielicica de
miel, neagra sau brumarie, se folosea de catre razesi. Clacasii purtau caciula aplecata pe partea
dreapta, caciulile infundate erau cele purtate de catre pastori. Palariile cu gang sunt specifice
zonei Radauti, iar cele cu borurile mari, mari in streasina, asemanatoare cu cele mexicane,
denumite si palarii de cordun, decordon, de granita in celelalte zone ale Moldovei.Cingatorile,
naframile, cojoacele, sumanele, traistele, opinci, obiele, constituie piesele comune costumului
barbatesc si femeiesc.Cingatorile de piele, chimirul si curelele cu nasturi de alama sau batute in
tinte de cositor, din Pipirig-Neamt, sau Vrancea, se purtau de catre barbati, spre deosebire de
cingatorile de lana folosite de barbati si femei.

Cămaşa bărbătească conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază:
„cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă”.Cămaşa
dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele
Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Se croia „de-a-ntregul” dintr-o bucată de pînză (lat
de pînză) lungă, care venea în faţă şi la spate, pînă la genunchi, fără a avea cusătură pe umeri,
mîneca largă prinsă de la umăr, cu clini la stan, gulerul drept sau guler dublu alăturat în jurul
gîtului. Deseori pentru zile de sărbători gulerul, mînecile la umăr şi la mangetă, piepţii şi poalele
se brodau. Cămăşile de lucru în trecut se confecţionau din pînză de cînepă, mai tîrziu din cînepă
sau in albit cu bumbac. De la sfîrşitul secolului al XIX-lea pentru sărbători, îndeosebi pentru tineri
se confecţionau cămaşe de bumbac.O altă variantă răspîndită o avea „cămaşa cu platcă”, care
era dublă, avînd şi căptuşeală. Acest tip avea o mai largă răspîndire la sfîrşitul secolului al XIX-
lea – începutul secolului al XX-lea în zona de centru a Moldovei, îndeosebi în portul tinerilor,
prezentînd după forma croielii o alternativă a cămaşelor de tip orăşenesc. Stanul cămaşei la
spate şi dinainte era larg şi încreţit.În partea de nord a Moldovei, unde se întîlnesc în unele sate
şi reprezentanţi ai populaţiei slave, se întîlneau şi cămaşe croite cu tăietura gulerului, ce se
încheia pe stînga. Ele se îmbrăcau în pantaloni.Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”,
care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt
cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe
sau neted - „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă
în pantaloni.Mai puţin întîlnită în cercetările secolului al XX-lea a fost „cămaşa cu fustă”, care
putea fi purtată peste sau în pantaloni. Cămaşele bărbăteşti cusute din pînză de cînepă, in sau
bumbac ţesute manual astăzi nu se mai întrebuinţează în sate, folosindu-se numai cele produse
de fabrică. Numai în colectivele etnofolclorice putem vedea cămaşe brodate deseori pe pînză
asemănătoare celei de casă. În secolul al XX-lea decorul ornamental cît şi cel cromatic al
cămaşelor a evoluat spre o încărcare cu culori vii, motive mărite, care vorbesc despre o
modificare nu prea reușită sau uitare a tradiţiilor cămaşelor tradiţionale.În partea de la talie în jos
bărbații purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”, „iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi
„meşini”. Cele mai răspîndite erau “izmenele”, care vara serveau şi ca pantaloni, erau cusuţi din
pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pînză de
bumbac.Tipic pentru moldoveni erau „iţarii”, care se coseau din țesătură de lînă cu bumbac şi
aveau o lungime de 2 m, dar fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi.
Se purtau vara şi iarna.Pe timp de iarnă bărbaţii purtau „bernevici” cusuţi din ţesătură groasă
de lînă, lucrată manual și îndesită la piuă, de culoare naturală albă, sură. Se întîlneau bernevici
fără creţi, se purtau în zile de lucru. Li se mai spunea şi „cioareci”.Tot pentru iarnă se coseau
„nădraji” cu clinuri, din lînă groasă de culoare naturală. Păstorii purtau iarna pantaloni din blană
de oae, cu miţele înăuntru numiţi „meşini”.La sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al
XX-lea în Moldova se răspîndesc pantalonii de croi orăşenesc cusuţi din suman de casă, ţesătură
manuală de lînă, vopsită în coloranți naturali (albastru închis, cafeniu închis), iar mai tîrziu din
postav de fabrică.Portul bărbătesc este completat cu anumite haine, care se îmbracă deasupra
cămaşei şi anume pentru vară – „jaletcă” fără mîneci cusută din postav, iar pentru iarnă
„cheptar” sau „boandă” din blană de oaie, frumos ornamentată prin aplicaţie. Cînd era mai frig,
bărbaţii îmbrăcau „sumanul” – o haină lungă mai jos de genunchi făcută din „suman” – postav
de casă de lînă de culoare naturală – sură, neagră, cafenie. Sumanul de sărbătoare şi pentru
cavaleri se ornamenta cu şiret negru răsucit din fire de lînă aspră.Pe timpuri reci, ploioase, pentru
iarnă şi la drum îndelungat bărbaţii purtau „manta cu glugă”, „burca”, cusute din postav gros
de casă „pănură, şiac” bătut la chiuă ca să fie ţesătură îndesită pentru a proteja corpul de frig.
Ţăranii mai înstăriţi pentru iarnă aveau „cojoc” din blănuri de oaie de culoare albă, cafenie,
neagră. Lungimea cojoacelor era diferită pînă la genunchi şi mai jos. Însă în părţile de nord ale
Moldovei şi Bucovinei se întîlneşte un fel de îmbrăcăminte de iarnă cusută dintr-o ţesătură groasă
realizată cu miţe lungi înafară. Acest tip de îmbrăcăminte miţoasă se numea „gubă”, „sarică”
şi era îmbrăcată de păstori.

Bărbaţii numaidecît purtau brîie ţesute din lînă aspră, de o grosime potrivită. Brîiele
bărbătești au o lungime de pînă la 3 m şi lăţime de 12-15 cm. Brîielor mai late (de 15 cm) le
spuneau late de „o palmă domnească”, înfăşurînd talia de cîteva ori. La capăt brîiele au
franjuri lungi pînă la 20 cm.Brîul serveşte bărbatului nu numai ca element vestimentar, cu
care se încinge deasupra cămaşei şi pantalonilor, dar are funcţie de protecţie a organelor
interne, a şirii spinării atunci, cînd bărbaţii lucrează şi ridică greutăţi. Brîiele bărbăteşti sînt de
cîteva feluri în dependenţă de ţesătură şi decor. La sudul Moldovei bărbaţii poartă brîie roşii
ţesute în 4 iţe, late de 30-40 cm. și lungi de circa 3 – 3,5 m.. Puse în două, cu ele se
înfăşoară de cîteva ori corpul. La nordul Moldovei întîlnim brîie cu dungi colorate pe lungime
şi brîie „alese cu fusul” cu desene geometrice îmbinate din două culori: roşu cu negru, vişiniu
cu verde ş.a.. Brîele bărbăteşti şi cele femeieşti sînt unica piesă textilă populară, la care
desenul factural se formează din firele urzelii şi nu din băteală. Brîiele bărbăteşti se ţeseau
de meşteriţe cu experienţă, îndeosebi cele „alese cu fusul” şi „alese scorţăreşte”.Brîie din
piele numite „chimire” cu multe detalii de metal, buzunare se confecţionau de meşteri
speciali – „curelari”. Mai des le purtau păstorii şi ţăranii înstăriţi. Brîul ales şi cămaşa brodată
erau acele atribute, care trebuia să le facă mireasa cadou de nuntă mirelui.Pe cap bărbaţii
purtau vara – pălării de fetru sau pălării împletite din paie, iar iarna – cuşme de formă
ţuguiată, cusute din pielicică de miel “caracul” de culoare neagră sau brumărie (sură).
Cavalerii împodobeau pălăria cu panglici de culoare închisă şi pene de păun. În secolul al
XX-lea pentru toamnă s-au răspîndit chipiuri – „şapcă cu cozoroc”, produse de
fabrică.Încălţămintea bărbaţilor – „opincile” se făceau manual din piele de porc sau de vită
prelucrată în condiţii de casă. Acest fel de încălţăminte se întîlneşte şi la alte popoare
vecine. Opincile prezintă o bucată de piele mai mare decît talpa, care avea pe margine găuri
prin care trecea o cureluşă de piele ce aduna această piele în jurul piciorului, dîndu-i formă
de încălţăminte. Încreţiturile de la opinci formau un vîrf ascuţit (în nordul Moldovei), sau fără
– în centrul Moldovei. Opincile se încălţau deasupra peste ciorapi de lînă sau obiele albe.
Ele erau deobicei încălţămintea săracilor. Pentru zile de sărbătoare bărbaţii îşi făceau la
comandă la cizmari cizme sau papuci din piele neagră.Din bijuterii bărbaţii căsătoriţi purtau
inele de aur sau argint – „verighete” de căsătorie și cruciulițe.Din cele expuse mai sus
menţionăm că portul bărbătesc şi femeiesc de sărbătoare sînt decorate mai bogat, se coase
din ţesături mai scumpe şi mai calitative.Se deosebeşte portul popular după caracterul
ocupaţiilor. De exemplu, un agricultor vara se îmbraca în cămaşă, izmene şi pălărie de paie,
pe cînd un cioban purta „iţari” încreţiţi, o cămaşă mai scurtă şi un brîu lat de piele (chimir).
Deasemenea hainele diferă şi pentru zile friguroase.Portul popular al bărbaţilor cît şi al
femeilor era completat pentru anumite cazuri de lucru sau drum cu traiste, care sînt asortate
după culoare cu gama cromatică a costumului. Traistele sînt cusute din ţesătură specială
îngustă de 35-40 cm., în patru iţe cu dungi colorate „traistă vrîstată” sau pătrăţele mici
„traistă în ochiurele”, cu figuri geometrice alese „traistă aleasă”.În perioada contemporană
costumul popular tradiţional integral nu se păstrează, decît numai anumite detalii (jaletca,
brîul, şorţul, cămaşa bătrînească, cojocul, bondiţa, cuşme, traiste ş.a.), şi acestea în anumite
zone. Se mai pot întîlni unele componente ale costumului la oamenii în vîrstă, la sudul şi
nordul republicii, care ţin mult la tradiţiile ţesăturilor de mînă, la portul autentic autohton. Pînă
în prezent sînt anumiţi meşteri în pregătirea unor piese de costum aşa ca: bondiţele şi
cojoacele în s. Colibaş, Manta, Văleni, Slobozia-Mare ş.a..Cuşme de caracul se coase
aproape în fiece sat din nordul Moldovei. Astăzi sînt şi ateliere speciale în raioane de
prelucrare a pieilor şi coaserea anumitor obiecte vestimentare.Pentru băieți se coseau și se
brodau costume în stil național ca la bărbați, dar de proporții mai mici și cu desene
ornamentale mai simple.În condiţiile noilor relaţii economice şi etnoculturale, de extindere a
domeniilor de activitate, inclusiv de dezvoltare a turismului în Moldova, costumul popular îşi
deschide noi funcţii de prezentare a imaginii estetice și a măiestriei tehnice a creatorilor
populari. Datorită unei reveniri la tradiţiile costumului popular, astăzi în multe ansambluri
avem costume veritabile, care ne reprezintă gusturile estetice şi înţelepciunea creatorilor
populari. Portul bărbătesc din zonă se caracterizează prin aceeaşi simplitate şi
eleganţă,componentele sale neavând bogăţia ornamentală a costumului femeiesc.
Căciula sau ”cuşma” se confecţionează din blană de miel,de culoare neagră,partea
dinăuntru fiind tot din blană de miel,însă albă. Cuşma se poartă diferit de la un sat la
altul:cu vârful într-o parte,cu vârful lăsat pe spate sau cu vârful înfundat.Căciula de
sărbătoare se confecţionează din pielicele de astrahan,de culoare neagră sau
brumărie,căptuşită în interior cu blană de ied sau de ţap sălbatic .Informatori în
vârstă amintesc şi despre căciula împletită din lână,numită “comănac”.Vara se
folosesc pălăriile de pluş negru,albastru sau maro ,cu boruri normale. Cămaşa a fost
confecţionată mai întâi din in,apoi din bumbac ţesut în două iţe.Era lungă până la
genunchi,avea ciupag şi mâneca largă.În zona Câmpulungului Moldovenesc, este
răspândită numai cămaşa lungă,cu poale continui,la care stanul este croit împreună
cu poalele,dintr-o singură bucată de pânză.Faţa şi spatele sunt confecţionate dintr-un
singur lat de pânză,iar de sub braţ şi până la poale se adaugă doi clini,ceea ce
permite desfacerea în falduri sub curea.Umerii,pieptul şi spatele până la limita
superioară a pavei sunt dublaţi printr-o placă în interior,de-o parte şi alta a pieptului
existând două deschideri care formează “spătuiala”şi care sunt două
buzunare.Ornamentele cămăşii le formează brâiele amplasate pe poale şi pe
marginile mânecilor.Acelaşi motiv este reluat ca un chenar în jurul ciupagului şi pe
bata de la gât.Decorul geometric preia motive din decorul bondiţei,realizându-se
unitatea costumului.Sub cămaşă se poartă fie o cămaşă scurtă din pânză de casă,cu
manşetă brodată,fie o cămaşă din comerţ. Iţarii sunt confecţionaţi din lână
albă,ţesută în patru iţe,cu urzeală din bumbac. La Câmpulung şi la Sadova,s-au
purtat iţarii largi,cu partea de jos răsfrântă,for- mând o manşetă,uneori de lăţimea
unei palme.Iarna,bărbaţii purtau “cioareci”,pan- taloni strâmtaţi spre gleznă,dintr-o
ţesătură mai groasă de lână,având textura sumanului,dar de culoare albă.În partea
de jos,ciorecii erau ornamentaţi cu ţacuri de lână neagră. La brâu,se foloseau
curelele din piele tăbăcită,ornamentate şi închise cu catara- me din aramă sau
alamă.Acum,la portul de sărbătoare,se folosesc doar curelele cu- cusute cu
mărgele,încheiate cu trei catarame.Piesele comune portului femeiesc şi bărbătesc
sunt sumanul,cojocul şi bondiţa.Sumanul este confecţionat din” pănură”,adică stofă
groasă,ţesută în patru iţe,cu urzeala din păr şi băteala din lână.Sumanul de
sărbătoare are culoare neagră,cel de lucru putând fi şi de lână laie.Sumanul se
încheie cu “sarad”,care este folosit şi la ornamentarea sumanului.O caracteristică a
acestei piese vestimentare o reprezintă clinii largi şi gulerul înalt. Bondiţa,împodobită
cu prim de astrahan sau dihor,cu motive sub formă de brâuri de mătase şi de
mărgele,evidenţiate de fondul alb,completează ansamblul costumului
popular,conferindu-i o deosebită eleganţă.Este de menţionat că,în vechime,atât
bondiţele, cât şi cojoacele aveau un prim ţesut din lână,apoi croşetat.