Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare

mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe
locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e
vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile
academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească
sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:1. Tradiţia mărturisirii

păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este
încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei
mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de
spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul
păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele
Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu
avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se
făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi
nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii
gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie
nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima,
existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă
“de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o
anumită influenţă latină, unde se vorbeşte despre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre
“harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi
factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există
mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci
(vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare
păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te
ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală
(la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată
de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev,
1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de
proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar
şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem
nişte observaţii cu privire la această formulă:
a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică,
atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar
nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o
rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care
contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privim în context. Din punct de
vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic
– “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la

formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de
oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele
Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin
prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a
plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi
pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor,
ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând
nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de
pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după
părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a
luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sub formă de
adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici
n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul:
“Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevredniciei mele! Eu umilitul şi păcătosul
nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela
dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând:
“cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi
noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le
spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel
viitor”.