VIAŢA COTIDIANĂ DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Debutul perioadei interbelice a gasit spaţiul românesc într-un amplu proces de

modenizare şi dezvoltare a statului şi instituţiilor, cu mutaţii în structura economiei,
datorate unirii provinciilor istorice cu patria-mamă. Viaţa romanilor, în perioada pusă în
discuţie a devenit mult mai complexă şi diversificată, în funcţie de mediul de
locuire(urban sau rural), stare materială, mentalitate.
Populaţia României se ocupa, în mare parte, cu agricultura, urmată la o distanţa
considerabilă de industrie, ceea ce denotă că societatea românească se integra în categoria
statelor agrare. Din recensământul facut în 1930 rezulta că 20% din populaţia României
locuia în oraşe, iar 80% trăia în sate.
Oraşul a reprezentat mediul de dezvoltare a unei vieţi civilizate, moderne, remarcată
prin dinamicitate şi complexitate, ceea ce a dus la o creştere considerabilă a populaţiei
urbane între 1918-1940. Bucureştiul era capitala ţarii, cea mai importantă aglomerare
urbană; fiecare provincie avea câte un mare oraş.
„Viaţa cotidiană a orăşenilor era dirijată de primărie, în organigrama căreia se aflau
mai multe oficii: Oficiul Sanitar, Oficiul Just-Consult, Oficiul Stării Civile, Contabilitatea
Orăşenească, Oficiul Tehnic, Oficiul Edil Orăsenesc, Oficiul Curăţeniei Străzilor,
Grădinăria Oraşului, Şendria Orfanală Orăşenească, Judecătoria Comunală, Spitalul de
Infirmi, Arhiva Oraşului, Muzica Orăşenească, Uzina de Apă, Uzina de Canalizare,
Uzina de Gaz, Registratura, Expediţie şi Registrul de Înaintare. Fiecare serviciu acoperea
un sector important al vieţii cotidiene.”
În aşezările urbane româneşti predominau clădirile cu parter, dar existau şi edificii cu
7-8 etaje. Se poate spune că oraşele aveau 4 zone funcţionale: zona centrală, zona
mahalalelor, zona industrială şi zona agricolă. Cele mai reprezentative clădiri ale
mediului urban erau primăria, liceul, tribunalul, plus cinematografele, teatrul,
monumentele istorice, librăria, banca sau bancile; dar au existat şi gospodării colective:
cazărmi, internate, închisori, aziluri etc.; însă cele mai multe construcţii aparţineau
gospodăriilor individuale.
Cu privire la confortul vieţii se poate spune că şi-a adus contribuţia dezvoltarea reţelei
de apă curentă, asfaltarea străzilor, iluminatul public(realizat cu gaz aerian, iar spre
sfârşitul perioadei interbelice se folosea becul electric), serviciile de
salubritate(constituiau o problemă importantă pentru asigurarea unei vieţi normale),
transportul în comun(a cunoscut un proces de modernizare semnificativ: s-a introdus
tramvaiul electric, troleibuze, autobuze, dar s-a menţinut şi transportul cu birja).
Satul era o comunitate umană de mici dimensiuni, în care ţăranii îşi desfăşurau activitatea
în limitele tradiţionalismului. În anul 1930, România avea 15 200 sate cu un număr mediu
de 948 locuitori; satele cele mai mici se aflau în Oltenia, iar cele mai mari în Bucovina.
Problema cea mai grea pentru lumea rurală o constituia faptul că ţăranul nu deţinea o
suprafaţă de pământ îndestulătoare pentru a îşi asigura existenţa. Situaţia s-a înrăutăţit şi
datorită obligaţiilor impuse pentru achitarea pământului primit prin reforma de creştere a
taxelor şi impozitelor, de scăderea preţurilor la produsele agricole. Drept consecinţă a
economiei precare a fost şi migrarea ţăranilor de la sate în căutare de locuri de muncă la
oraş.
 Recensământul amintit oferă informaţii şi cu privire la tipul de profesiuni practicate,
precum: exploatarea solului, bineînţeles cu preponderenţă în mediul rural(95,6%),
industrie(urban 53,6%, rural 46,4%), comerţ –credit(cu un procenaj mai mare la oraş:
66,8%, faţă de sat unde cifrele arată valoarea de 33,2%), transportul(se raportează între
valorile: 62,7 în aglomerările urbane şi 37,3% în societatea tradiţională), instituţii publice
(62% în mediul urban şi doar 38% în mediul rural); sănătate publică, sport,
divertisment(cu o frecvenţă de 70,4% la oraş şi 29,6%), dar au existat şi alte categorii de
ocupaţii.
Reforma agrară înfăptuită la sfârşitul războiului nu a contribuit esenţial la
îmbunătăţirea vieţii ţăranului. Prin aplicarea reformei agrare au fost îproprietăriţi 1 393
353 capi de familie, statistic vorbind valoarea reprezenta 2/3 din totalul celor îndreptăriţi,
lotul mediu de împroprietărire a fost de 2,8 ha.
Reforma agrară a avut caracter social : urmărind satisfacerea dorinţei de pământ a
unui număr cât mai mare de ţărani, naţional : pentru o anumită uniformizare a distribuţiei
proprietăţii agrare pe întreg teritoriul României Mari, unul politic : pentru câştigarea
electoratului de către partidele aflate în dispută, dar nu şi un caracter economic.
Problema cea mai mare pentru ţărănime o constituia faptul că nu deţinea o suprafaţă
suficient de mare, pentru a-şi asigura existenţa. Specialiştii în economie au apreciat că
ţinând cont de nivelul rentabilităţii agriculturii şi a numărului de mediu de persoane dintr-
o gospodărie, că suprafaţa medie necesară pentru asigurarea independenţei economice a
unei familii rurale era de 5 ha.
Viaţa în mediul rural a fost afectată şi de obligaţiile impuse pentru achitarea
pământului primit prin reforma agrară, de creşterea taxelor şi impozitelor, de scăderea
preţurilor la produsele agricole. Toate acestea confirmă realitatea dură, neputinţa de
achiziţionare a unor unelte şi maşini moderne, practicarea unei agriculturi pe suprafeţe
mici. Ţăranii au fost nevoiţi să apeleze la împrumuturi de la cămătari şi bănci, situaţie
care a atras de la sine datoriile agricole ce s-au concretizat în vânzarea pământului dat în
proprietate. Acestea au fost o parte din cauzele ce au determinat interesul pentru un loc de
muncă la oraş.
Moşierul, cu o prezenţă destul de largă în viaţa comunităţii rurale de dinaintea anului
1918, a ajuns în perioada interbelică pe cale de dispariţie, deşi la nivel de individ şi-a
păstrat cele 100 de ha de pământ prevăzute de lege şi conacul. Dar interesul moşierului s-
a îndreptat cu investiţii în întreprinderi industriale şi în bănci, intrând în rândurile marii
burghezii industriale şi bancare. Au existat situaţii în care moşierii au abandonat cu totul
agricultura, dar s-a cunoscut şi un viraj în sens invers când s-au cumpărat moşii de către
comercianţi, industriaşi, bancheri, avocaţi, oameni politici.
Statutul de funcţionar prevedea un sistem unitar de încadrare şi promovare;
funcţionarii se bucurau de inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi, nu puteu să
declare grevă, nici să ia hotărâri cu caracter politic. Ei aveau drept de vot, dar nu puteu fi
aleşi decât dacă demisionau din funcţie. Condiţiile de muncă erau bune, aveau birouri cu
lumină electrică, încălzire, aveau acces la grupuri sanitare etc.
Din categoria intelectualităţii, puţin numeroasă în România, făceau parte învăţătorii şi
profesorii, care prin contribuţia lor s-a ridicat nivelul de instrucţie publică a cetăţenilor, la
dezvoltarea ştiinţei şi a culturii, dintre care amintim: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae
Ionescu, Dimitrie Gusti, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu. Tot din acestă sferă
socială făceau parte şi artişti, scriitori, ziarişti, spre exemplu: George Enescu, Constantin
Tănase, Maria Tănase, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu.
„Dacă înainte de 1918, România avea circa 5 000 de studenţi, după Marea Unire
numărul lor a crescut considerabil(...). Studenţii plăteu diferite taxe: de înscriere, de
frecvenţă, de bibliotecă, de examen, de licenţă, de construcţie(când era cazul).”
Pe lângă aceste categorii socio-profesinale existau şi altele: servitori, lucrători la ecarisaj,
prostituate(care îşi practicau meseria legal, cu aprobare de la primărie sub control
medical şi supravegherea poliţiei).
Câştigurile de la oraş erau mult diferenţiate de cele de la sat. Ţăranii acordau foarte
multă importanţă cheltuielii lor deoarece veniturile erau mici. Dar lucrătorii industriali
desfăşurau o muncă rentabilă, iar salariile cele mai mari se înregistrau în industria
modernă. Veniturile patronilor depindeau de mărimea şi rentabilitatea întreprinderii pe
care o aveau.
Marea burghezie obţinea venituri considerabile ca urmare a producţiei realizate, dar
şi, nu o dată, a manevrelor prin care erau cointeresaţi guvernanţii să-i acorde anumite
facilităţi.
Familia în spaţiul românesc erau una tradiţională de tip lăstar. Întemeierea unei
familii se făcea odată cu căsătoria. Pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea de
însurătoare, ei plecau din casa părintească, tatăl îi înzestra cu un lot de pământ şi
împreună cu ceilalţi membri ai familiei îi ajuta să construiască o casă nouă. În casa
părintească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o va moşteni, cu obligaţia de a face
apoi slujbele bisericeşti şi pomenile. Fetele primeau şi ele pământ, dacă familia era
înstărită, dar întotdeauna zestrea lor consta în lucruri, lada de zestre era nelipsită.
Tinerele de la ţară se căsătoreau la 14-15 ani, obicei întâlnit şi în mahalalele oraşelor. În
familiile burghezilor fetele se căsătoreau după terminarea pensionului(17-18 ani) sau a
facultăţii(21-22 ani). Băieţii de la ţară îşi întemeiau o familie înainte de a pleca să-şi
satisfacă stagiul militar(21 ani). În mod tradiţional mai întâi se întâlneau părinţii care
stabileau toate condiţiile, apoi urma logodna(ce dura 1-2 luni), dacă acordul era deplin
tinerii se cununau civil, apoi religios.
Natalitatea în România interbelică era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural.
Statisticile relevă faptul că mai puţin de 1% dintre femeile de la ţară năşteau la spital şi cu
medic, în timp ce aproximativ 5% din mame aduceau pe lume prunci fără nici un fel de
asistenţă medicală.
Pentru copiii din mediul rural nu exista o preocupare specială cu privire la educaţie.
Copilul mai mic de un an era luat pe câmp în timpul muncilor agricole, unde mama îl
alăpta de 3-4 ori pe zi, iar cei cu vârste cuprinse între 2-5 ani erau lăsaţi acasă, în grija
fraţilor sau a surorilor mai mari. Copiii din familiile burgeze aveau parte de o atenţie
deosebită din partea doicelor, care se preocupau de toate activităţile în care erau implicaţi,
şi de educaţie.
Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile de
mediu.
Locuinţa(spaţiul cel mai privatal unui individ) constituia elementul esenţial al vieţii
cotidiene. În condiţiile deceniului trei al secolului douăzeci, după distrugerile rezultate în
urma primului război mondial, a creşterii demografice, dar şi a migraţiei forţei de muncă,
s-a construit un număr mare de locuinţe.
 În lumea satului o casă adăpostea o familie, dar erau răspândite şi cazurile în
care în aceeaşi gospodărie locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. Materialele din care
erau construite diferă de la o provincie la alta: în Transilvania şi Bucovina casele
erau din piatră şi cărămidă, la munte din lemn, iar în multe zone din Vechiul Regat
şi Basarabia, din chirpici şi paiantă, şi acoperite în funcţie de zonă cu ţiglă,
şindrilă(darniţă), cu paie sau stuf. Trebuie avută în vedere şi preocuparea românilor
pentru decoraţiuni, cu precădere în Bucovina unde casele erau frumos ornamentate
cu crestături în lemn şi cu vopsele de culoare: roşie, albastră, roz, verde, nu lipseau
nici podoabele exterioare(reprezentând păsări, flori, animale etc.).
‹‹Deşi o casă avea două-trei camere, toţi membrii familiei trăiau doar într-una;
nu erau puţine cazurile când – mai ales iarna – în această, camerăerau găzduiţi şi
viţelul, mielul sau chiar purceii abia născuţi; de regulă cloştile aveau amenajat
cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul; pe sobă se
uscau obielele şi încălţămintea; gunoiul se strângea în spatele uşii şi era „dus afară”
la două-trei zile. Mobilierul consta din unul-două paturi, două-trei scaune, eventual
şi o măsuţă.›› Mai exista şi o tindă interpusă între camera ,,de zi” şi cea ,,de curat”,
în care se afla vatra şi elementele specifice pentru a găti mâncarea. În camera ,,de
curat” se aflau lada de zestre, pat, masă şi scaune pentru musafiri, toate atent
împodobite, deoarece accesul în acestă incintă era limitat doar la ocazii speciale:
nuntă, botez, înmormântare, sau atunci când venea preotul cu Ajunul Crăciunului,
de Bobotează sau de Paşti. Iluminatul se făcea cu lumânări, doar familiile înstărite
aveau lămpi cu petrol, iar pentru încălzit se foloseau lemne, coceni, paie, tizic,
mangal, gaz de sondă, în funcţie de resursele zonale.
Se remarcă prezenţa cel puţin a unui conac în fiecare sat, acesta aparţinând fie
moşierului fie altei persoane înstărite din oraş.
În mediul urban locuinţele erau mult mai diversificate. Dimensiunile şi calitatea
locuinţelor depindeu de starea materială şi de nivelul intelectual al proprietarului.
Marea burghezie avea, de regulă, domiciliul în centrul oraşului. O asemenea
construcţie beneficia de toate elementele confortului urban, era amenajată şi
decorată conform modei europene. Cele construite înainte de 1918 aveau camere
înalte, încărcate cu mobilier de bună calitate realizat în ateliere occidentale, covoare
scumpe de provenienţă străină, perdele şi draperii drele din catifea verde, maron
sua de culoarea vişinei. Plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit de
picturi. Datorită atmosferei înărcate cauzată de podoabe, pentru noile case-vile
construite în perioada interbelică aveau camere mai puţin înalte şi erau luminoase;
s-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost eliminate piesele greoaie de mibilier;
culoarea tapetului era rozul sau albastru deschis.
La confortul caselor marilor burghezi contribuiau reţelele de canalizare, apa
curentă, încălzirea centrală sau sobele de teracotă, crematoriu pentru gunoi, radio,
telefon şi allte descoperiri ale lumii moderne. Un mare procent din burgezie nu avea
parte de locuinţe măreţe precum casele-vile, aceştia locuiau în apartamente la bloc.
Un asemenea apartament avea, de regulă, două-trei camere, bucătărie, baie, unul
sau două holuri. Mobila era simplă, perdele subţiri şi transparente, camerele
luminoase. Pe lângă acestea se adăugau şi radioul, telefonul, frigiderul şi alte
elemente ce le făceau viaţa mai uşoară.
Viaţa urbană nu este completă fără comercianţi, meseriaşi, lucrători, care îşi duceau
existenţa în case cu parter, cu două-trei camere, bucătărie, holuri şi diverse
dependinţe. Construite din materiale ieftine, nu dispuneau de lumină electrică, apă
curentă, de canalizare. Mobila era foarte simplă: pat de lemn sau de metal, masă de
bucătărie, scaune, dulap pentru haine, făcut din lemn. Locuinţe de acest gen, aflate
la periferia oraşului, contrastau puternic cu cele plasate în centrul aşezării urbane.
Încălzirea se făcea cu lemne, rumeguş, paie, iar iluminatul era asemeni satelor, cu
lumânări sau cu lămpi cu gaz.
Sporul demografic şi situaţia economică din perioada interbelică au determinat ca
mulţi orăşeni să nu îşi poată permite costul construcţiei unei case şi de aceea locuiau cu
chirie. Şi acestă soluţie a devenit specula celor deţinători de locuinţe care au ridicat preţul
chiriei foarte mult încât statul a fost nevoit să promoveze o politică de protecţie a
chiriaşilor. Nici aceste măsuri nu au avut rezultele îmbucurătoare, aşa că s-a ajuns şi la
dispunerea unor legi privind stimularea construcţiei de locuinţe ieftine sau populare. Cei
care se angajau să-şi construiască asemenea locuinţe erau scutiţi de impozit pe timp de 10
ani, beneficiau de reducere de taxe pentru transportul materialelor, primeau facilităţi la
cumpărarea de terenuri. Dacă în Bucureşti a existat o Societete Comunală de Locuinţe
Ieftine încă din 1910, acesta şi-a extins activitatea în perioada interbelică prin Casa
Construcţiilor de Locuinţe, care acorda împrumuturi pe 20-30 de ani, cu dobândă de 1-
2% pe an. „Criza locuinţelor a fost o caracteristică a marilor oraşe din România, ca şi din
alte state europene. Pentru a-şi stabiliza forţa de muncă, unele întreprinderi, regii,
societăţi, ministere au procedat la construirea de locuinţe, care erau închiriate sau chiar
vândute salariaţilor proprii, la preţuri relativ mici. ”
Datorită ,,interesului sporit” acordat planurilor de sistematizare de către tehnicienii
primăriilor s-a ajuns ca la sfârşitul perioadei interbelice nici măcar 10% din oraşele ţării
să nu beneficieze de astfel de proiecte. Situaţie care a generat un adevărat exod al
populaţiei de la sat la periferia oraşelor care a dezvoltat fenomenul locuinţelor
,,instantanee”, ridicate în doar căteva zile, mai ales în preajma şi în timpul sărbătorilor
religioase, perioadă când oficialităţile nu vizitau zonele respective. Graba cu care se
ridicau aceste locuinţe se datora lipsei autorizaţiilor de construcţie. Autorităţile acceptau
faptul împlinit.
Un alt aspect al vieţii cotidiene îl reprezintă îmbrăcămintea, care la sate era
confecţionată, de regulă, în gospodărie: cămăşi sau indispensabili din in sau cânepă,
pantaloni din postav de lână, căciulă din piele de miel, opinci din piele de porc sau viţel,
cojoc din blană de oaie etc. În mod obişnuit bătrânii au rămas consecvenţi portului
tradiţional, pe când tinerii au început să-şi cumpere haine ,,nemţeşti”(pantaloni şi veston),
bocanci, pălărie. Fetele s-au arătata receptive la moda de la oraş, începând să poarte
sandale, fuste de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul; toate acestea îi
indignau pe bătrâni. În general, moda a oscilat între tradiţionalitate şi modernitate.
Învăţătorii , preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine ,,nemţeşti”.
‹‹La oraş, oamenii din ,,lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le
cumpărau ,,de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghete de lac, pantaloni
cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe care la manşetă se încheiau
cu butoni; cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de
buzunar şi bastonul erau accesorii nelipsite la orice bărbat ,,serios”. La festivităţile
deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching. Briantina(uleiul de păr) era lipsită, ca şi
pieptenul de argint sau os. În casă, purtau halate lungi, viu colorate, iar în picioare papuci
comozi, din piele de porc sau de viţel.››
Femeile s-au arătat mult mai preocupate de modă, comparativ cu bărbaţii. Doamnele
mai învârstă au rămas fidele modei antebelice: pantofi de culoare închisă, rochii lungi cu
dantele, bluze închise până la gât, pălării cu boruri mari şi bogat ornamentate.
Accesoriile(cercei mari, inele, şi brăţări de aur) erau nelipsite. Femeile de vârstă medie
erau foarte receptive la moda europeană(mai ales cea de la Paris), ca dovadă că
frecvenau zilnic magazinele de modă, de unde îşi cumpărau pantofi de culoare deschisă,
rochii ,,trei sferturi” în culori vii, pălării cu boruri mai mici. Iarna se folosea manşonul
din blană de vulpe. Tinerele fete nonconformiste au adoptat un stil vestimentar foarte
diferit de cel anterior ceea ce a făcut să stârnească ironiile şi criticile celor mai în vârstă,
care constatau lipsa de feminitate a domnişoarelor. La domiciliu, femeile purtau capot de
casă, lung, înflorat, de mătase. Pudra, rujul, rimelul, parfumul făceau parte din recuzita
zilnică a oricărei femei din lumea bună.
Locuitorii zonelor de la periferia oraşelor purtau haine vechi, cumpărate de la târg,
salopete sau haine confecţionate în casă.
,,Unele categorii de cetăţeni, precum ofiţeri, lucrători la C.F.R., preoţi, elevi etc., purtau
uniforme care, de regulă, se vindeau la preţuri mai mici decât cele din magazinele
obişnuite. ”
Paradoxal, deşi România era o ţară bogată, cu pământ roditor, care oferea locuitorilor
săi posibilităţi largi pentru o alimentaţie variată, ţăranul român se alimenta deficitar.
Pretutindeni pe teritoriul naţional, porumbul constituia baza alimentaţiei ţăranului, în
vechiul Regat în proporţie de 70-90% din totalul produselor cerealiere consumate. În
acest spaţiu mămăliga se consuma zilnic şi cu legume verzi murate, cu fructe, cu ciorbe.
În Banat, Transilvania şi Bucovina, porumbul era mai redus în structura alimentaţiei,
situându-se la un nivel de aproximativ 50%. În perioada interbelică s-a cunoscut o
repartiţie inegală în timpul unui an a proteinelor, familia ţărănească trecând prin perioade
de bună alimentaţie(iarna) şi subnutriţie(vara), în anotimpul cald când se desfăşurau
muncile agricole alimentaţia era destul de proastă. Deşi se creşteau şi se sacrificau
animale, carnea nu se consuma decât cu anumite ocazii, amintind că în mediul rural se
ţineau posturile care însumau mai mult de jumătate de an.
,,Condiţiile în care se servea masa erau adesea neigienice; în timpul lucrului la câmp,
se aşeza un prosop pe pământ, peste care se punea mămăliga şi crastonul de ciorbă, din
care mânca toată familia, cu linguri de lemn. Acasă, mâncarea se servea la masă, iar
furculiţa era cvasicunoscută. ” Fruntaşii satelor aveau o alimentaţie echilibrată, ce era
servită în condiţii civilizate.
,,La cârciumile din sat - foarte frecventate de ţărani - se vindeu băuturi alcoolice şi
ţigări; rareori se serveau mici, cârnaţi sau alte produse alimentare.”
În mediul urban, o parte din alimente se achiziţionau de la piaţă sau de la magazine,
iar o alta se procura în gospodăria proprie(în special în zonele periferice). Elitele
economice, politice, intelectuale serveau masa în familie, dar şi la restaurant.
La începutul perioadei interbelice a existat o criză alimentară dar în anii 1920-’21
situaţia s-a redresat. În fiecare oraş existau birturi, bodegi şi restarante de mai multe
categorii. Restaurantele obişnuite ofereau 10-12 feluri de mâncare, băuturi diverse şi
cafea, la preţuri rezonabile.
 Igiena pentru majoritatea populaţiei care trăia la sate lăsa de dorit. Camera de locuit
avea ferestrele bătute în cuie şi era aerisită o dată pe zi(dimineaţa). ,,Curăţenia generală
se făcea o dată pe an(de Paşti). Masa se servea de întreaga familie din acelaşi vas, deseori
cu mâna. Ţăranii făceau baie în copaie sau iubăr, la două trei saptămâni şi chiar mai
mult. În anul 1929 doar jumătate din locuinţe aveau closete.
Guvernele României s-au preocupat de emiterea unor legi în domeniul sanitar; este
cunoscută legea sanitară şi de ocrotire din iulie 1930 care a completat o lege similară din
anul 1910. Rezultatele au fost modeste şi din cauza neîncrederii populaţiei în medici.
Starea de sănătate din mediul urban era vizibil mai bună, fapt datorat şi condiţiilor
confortabile în care locuiau, cu apă curentă, duş, cadă de baie. Exista şi un ,,medic de
familie” care se preocupa de minitorizarea stării de sănătate şi prescria medicamente.
Zona mahalalelor se confrunta cu aceleaşi probleme ca mediul rural, uneori situaţia
era mai gravă, tratamentele prescrise de medici nu erau respectate, dar se dădea credit
leacurilor băbeşti.
Timpul liber, la sate, în perioada de iarnă era din belşug. În celelalte anotimpuri,
munca de la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai
mulţi dintre ţărani mergeau duminica dimineaţă la biserică. După masă, se întâlneu la
cârciumă sau în faţa primăriei şi se dezbăteu subiecte dintre cele mai diverse.în unele sate
erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de
cetăţeni talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici învăţătorii,
profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală,
igienă, sănătate, religie. Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii,
informându-se despre ce se întâmplă prin sat, despre activităţile casnice. Ziarele aveau o
mare trecere în lumea satului, reprezenta principala sursă de informare a populaţiei.
La oraş, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai variate: mersul la
biserică, vizitele în familie, plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de fotbal, a curselor
de cai, acurselor de automobile. Femeile din înalta societate vizitau magazinele de modă,
mergeau la coafor, la cofetărie, la diverse expoziţii. Se manifesta şi interesul pentru
vizionarea spectacolelor de teatru, cititul presei, ascultarea emisiunilor de radio. Cei cu
stare materială mai bună îşi petreceau concediul de odihnă în străinătate.
‹‹Scriitorii şi artiştii frecventau cafenelele, unde purtau discuţii prelungite privind
ultimile apariţii editoriale, expoziţii şi spectacole. Renumite erau cefenelele ,,Capşa”
şi ,,Corso”, de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Cafenele existau în toate oraşele, unde se
întâlnea elita intelectuală.››
Concluzionând, observ că societatea românească din perioada interbelică avea parte
de o plajă diversificată de ocupaţii şi era foarte complexă, un rol decisiv l-a avut mediul
de locuire, veniturile şi mentalităţile. România între cele două conflagraţii mondiale a
cunoscut o evoluţie dinspre tradiţionalism spre modernitate.

Bibliografie :
Tratat. Istoria românilor, Vol.VIII: România întregită( 1918-1940),
coord. Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX(1918-1948), editura
Paideia, Bucureşti, 1999