Păcatul și pedeapsa lui Acan

Dumnezeu Își păzise în mod deosebit poporul de amestecul cu

națiunile idolatre din jurul lor, pentru ca inimile să nu le fie
amăgite de chipurile cioplite și capelele atrăgătoare, de templele
și altarele care erau dispuse cu multă cheltuială și în modul cel
mai ademenitor pentru a perverti simțurile și pentru ca
Dumnezeu să fie înlocuit din mintea oamenilor. 3M 263.2
Cetatea Ierihonului era consacrată idolatriei celei mai
extravagante. Locuitorii ei erau foarte bogați; însă ei socoteau că
toate bogățiile pe care li le dăduse Dumnezeu erau daruri venite
din partea dumnezeilor lor. Aveau din plin aur și argint; însă,
asemenea oamenilor dinainte de potop, erau stricați și hulitori și
Îl insultaseră și provocaseră pe Dumnezeul cerurilor prin faptele
lor nelegiuite. Judecățile lui Dumnezeu au fost stârnite împotriva
Ierihonului. Aceasta era o fortăreață. Însă chiar Căpetenia
Domnului oștirilor a venit din cer pentru a conduce armatele
cerului într-un atac împotriva cetății. Îngeri ai lui Dumnezeu s-au
prins de zidurile masive și le-au prăbușit la pământ. Dumnezeu
hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată și că toți trebuia
să piară, în afară de Rahav și cei din casa ei. Aceștia trebuia să fie
salvați din pricina atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav
față de trimișii Domnului. Cuvântul Domnului pentru popor a fost:
“Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci dacă veți
lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui
Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.” “Atunci Iosua a
jurat și a zis: ‘Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va
scula să zidească cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului
născut îi va pune temelia și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va
așeza porțile!’” 3M 264.1
Dumnezeu a fost foarte strict în privința Ierihonului, pentru ca
poporul să nu fie fermecat de lucrurile la care se închinaseră
locuitorii lui, iar inimile lor să nu se întoarcă de la Dumnezeu. El
și-a păzit poporul prin poruncile cele mai categorice; totuși, în
ciuda poruncii solemne a lui Dumnezeu, rostite prin gura lui
Iosua, Acan a îndrăznit s-o calce. Lăcomia l-a făcut să ia din
comorile pe care Dumnezeu îi interzisese să le atingă, deoarece
blestemul Lui se afla asupra lor. Și, din pricina păcatului acestui
om, Israelul lui Dumnezeu a fost neputincios ca apa înaintea
vrăjmașilor săi. 3M 264.2
Iosua și bătrânii lui Israel se aflau în mare suferință. Ei s-au așezat
înaintea chivotului lui Dumnezeu într-o umilință vrednică de
plâns, pentru că Domnul era mânios pe poporul Său. Ei s-au rugat
și au plâns înaintea lui Dumnezeu. Domnul i-a vorbit lui Iosua:
“Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit;
au călcat legământul Meu care li l-am poruncit, au luat din
lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns
printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel nu pot să reziste
vrăjmașilor lor, ci au devenit blestemați; Eu nu voi mai fi cu voi
dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul vostru”.

Datoria de a mustra păcatul

Mi s-a arătat că Dumnezeu ilustrează aici cum privește El păcatul
aflat printre cei care mărturisesc că sunt poporul Său, păzitor al
poruncilor. Cei pe care i-a onorat într-un mod deosebit prin faptul
că au fost martori ai unor extraordinare etalări ale puterii Sale, și
care chiar și atunci se aventuraseră să nesocotească îndrumările
Sale lămurite, vor constitui obiectul mâniei Lui. Dumnezeu
dorește să-și învețe poporul că neascultarea și păcatul sunt peste
măsură de jignitoare pentru El și că nu trebuie privite cu
ușurătate. El ne arată că, atunci când cei din poporul Său sunt
găsiți în păcat, ar trebui să ia de îndată măsuri hotărâte pentru a
scoate din mijlocul lor acel păcat, pentru ca mânia Sa să nu fie
îndreptată asupra tuturor. Dacă însă păcatele poporului sunt
trecute cu vederea de către aceia aflați în poziții de răspundere,
dezaprobarea Sa se va afla asupra lor, iar poporul lui Dumnezeu,
ca întreg, va fi considerat răspunzător pentru acele păcate. Prin
metodele folosite cu poporul Său din trecut, Domnul arată
necesitatea curățirii de rele a bisericii. Un singur păcătos poate
răspândi atât întuneric, încât să alunge lumina lui Dumnezeu din
întreaga adunare. Când poporul își dă seama că întunericul se
așterne asupra lor și nu știu cauza, ar trebui să-L caute cu
sinceritate pe Dumnezeu, cu multă umilință și văzându-și propria
nevrednicie, până când relele care Îl întristează pe Duhul lui
Dumnezeu sunt descoperite și îndepărtate. 3M 265.1
Prejudecățile care s-au ridicat împotriva noastră pentru că am
mustrat nedreptățile a căror existență mi-a fost arătată de
Dumnezeu și strigătul care s-a ridicat, condamnându-ne că am
fost aspri și severi, nu sunt corecte. Dumnezeu ne poruncește să
vorbim, iar noi nu vom tăcea. Dacă nelegiuirile sunt evidente în
mijlocul poporului Său și dacă servii lui Dumnezeu trec mai
departe indiferenți față de acestea, ei îl susțin și îl îndreptățesc
practic pe păcătos, fiind tot atât de vinovați, și vor primi tot atât
de sigur neplăcerea lui Dumnezeu; căci vor fi făcuți răspunzători
pentru păcatele celor vinovați. În viziune, mi-au fost arătate multe
situații în care neplăcerea lui Dumnezeu a fost provocată de
neglijența servilor Săi de a se ocupa de relele și păcatele care
existau în mijlocul lor. Poporul a considerat că aceia care au
scuzat aceste rele sunt foarte buni la suflet și cu o fire cuceritoare,
pur și simplu pentru că au evitat să se achite de o clară datorie
scripturistică. Sarcina nu era plăcută pentru simțămintele lor;
prin urmare, s-au ferit de ea. 3M 265.2
Spiritul de ură pe care l-au avut unii din pricina mustrării relelor
din poporul lui Dumnezeu a adus orbire și o amăgire
înfricoșătoare asupra propriilor lor suflete, aducându-i în
imposibilitatea de a putea discerne între bine și rău. Și-au stins
propria percepție spirituală. Ei pot fi martori la nelegiuiri, dar fără
să simtă cum a simțit Iosua și fără să se umilească pentru că simt
primejdia în care se află sufletele. 3M 266.1
Adevăratul popor al lui Dumnezeu, care are pe inimă spiritul
lucrării Domnului și mântuirea sufletelor, va privi întotdeauna
păcatul în lumina caracterului său adevărat, păcătos. Ei vor fi
întotdeauna pentru înfruntarea credincioasă și fără ocol a
păcatelor care mânjesc atât de ușor poporul lui Dumnezeu. Vor
simți cu cea mai mare profunzime nelegiuirile celor care
mărturisesc că fac parte din poporul lui Dumnezeu, mai ales către
închiderea lucrării pentru biserică, în timpul de sigilare a celor o
sută patruzeci și patru de mii care urmează să stea fără vină
înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest lucru este pus în evidență
cu putere de către profet prin ilustrația ultimei lucrări,
reprezentate prin imaginea care îi înfățișa pe bărbații ce purtau
fiecare în mână o unealtă de nimicire. Unul, aflat în mijlocul lor,
era îmbrăcat într-o haină de in și purta la brâu o călimară.
“Domnul i-a zis: ‘Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul
Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și
gem din pricina tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc acolo’.” 3M
266.2
Cine sunt cei ce stau în sfatul lui Dumnezeu în acest timp? Să fie
oare aceia care scuză efectiv relele din mijlocul poporului declarat
al lui Dumnezeu și care cârtesc în inimile lor, dacă nu chiar pe
față, împotriva celor ce mustră păcatul? Să fie oare aceia care iau
poziție împotriva lor și simpatizează cu cei ce comit nelegiuirea?
Cu siguranță, nu! Dacă nu se pocăiesc și nu părăsesc lucrarea lui
Satana, aceea de a oprima pe cei ce au povara lucrării și de a
sprijini mâinile ridicate ale păcătoșilor din Sion, ei nu vor primi
niciodată semnul sigiliului aprobării lui Dumnezeu. Se vor prăbuși
în distrugerea generală a celor răi, reprezentată de lucrarea celor
cinci bărbați care poartă unelte de nimicire. Observați punctul
acesta cu atenție: cei care primesc semnul curat al adevărului
lucrat în ei prin puterea Duhului Sfânt, reprezentat printr-un
însemn făcut de bărbatul îmbrăcat în haina de in, sunt cei “care
suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc”
în biserică. Dragostea lor pentru puritate, pentru onoarea și slava
lui Dumnezeu este atât de mare și au, în ce privește păcatul, o
percepție așa de clară despre caracterul său peste măsură de
păcătos, încât sunt reprezentați ca fiind în agonie, suspinând și
plângând chiar. Citiți capitolul 9 din Ezechiel. 3M 267.1
Însă nimicirea generală a celor care nu văd în același fel
contrastul cel mare dintre păcat și neprihănire și nu simt același
lucru cu cei care stau în sfatul lui Dumnezeu și primesc semnul
este arătată în ordinul dat celor cinci oameni care poartă uneltele
de nimicire: “Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie
fără milă și să nu vă îndurerați! Ucideți pe bătrâni, pe tineri, pe
fecioare, pe copii și pe femei; dar să nu vă atingeți de nici unul
dintre cei care au semnul pe frunte. Începeți însă cu locașul Meu
cel sfânt.” 3M 267.2
În cazul păcatului lui Acan, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: “Eu nu
voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul
vostru.” Cum se compară exemplul acesta cu calea urmată de
aceia care nu vor să-și ridice glasul împotriva păcatului și
nedreptății, dar a căror simpatie se îndreaptă întotdeauna înspre
aceia care tulbură tabăra lui Israel cu păcatele lor? Dumnezeu i-a
spus lui Iosua: “Nu vei putea să reziști vrăjmașilor tăi până nu veți
scoate lucrul blestemat din mijlocul vostru.” El a rostit pedeapsa
care avea să urmeze călcării legământului Său. 3M 267.3
Iosua a început atunci să caute cu stăruință pentru a-l afla pe cel
vinovat. El a luat pe Israel după semințiile lui, apoi după familii și
după aceea individual; și Acan a fost găsit vinovat. Însă ca
problema să fie clară pentru întregul Israel, și anume că nu ar
trebui să li se dea nici o ocazie de a murmura și de a spune că au
fost făcuți să sufere cei nevinovați, Iosua a folosit o tactică. El știa
că Acan era cel ce călcase porunca și că își ascunsese păcatul,
întorcându-L pe Dumnezeu împotriva poporului Său. Iosua l-a
convins cu mult tact pe Acan să-și mărturisească păcatul, pentru
ca onoarea și dreptatea lui Dumnezeu să poată fi apărate înaintea
lui Israel. “Și Iosua a zis lui Acan: ‘Fiul meu, te rog, dă slavă
Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturisește și spune-mi ce-ai
făcut, nu-mi ascunde nimic’.” 3M 268.1
“Acan a răspuns lui Iosua și a zis: ‘Este adevărat că am păcătuit
împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, și iată ce am făcut:
am văzut în pradă o manta frumoasă de șinear, două sute de sicli
de argint și o bară de argint și o bară de aur în greutate de
cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în
pământ, în mijlocul cortului meu, iar argintul este sub ele’. Iosua a
trimis soli, care au alergat la cort; și iată, lucrurile erau ascunse în
cortul lui Acan și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul
cortului, le-au adus lui Iosua și tuturor fiilor lui Israel și le-au pus
înaintea Domnului. Iosua și tot Israelul împreună cu el au luat pe
Acan, fiul lui Zerah, argintul, mantaua, bara de aur, pe fiii și fiicele
lui Acan, boii lui, măgarii, oile, cortul lui și tot ce era al lui; și i-au
suit în valea Acor. Iosua a zis: ‘Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe
tine te va nenoroci Domnul azi’. Și tot Israelul i-a ucis cu pietre și
i-au dat foc după ce i-au ucis cu pietre.” 3M 268.2
Domnul i-a spus lui Iosua că Acan nu numai că luase lucrurile pe
care El interzisese categoric să și le însușească pentru a nu fi
blestemați, dar furase, ba încă și ascunsese. Domnul a poruncit ca
Ierihonul și toate prăzile luate din el să fie arse, cu excepția
aurului și argintului, care urmau să fie păstrate pentru vistieria
Domnului. Biruința cuceririi Ierihonului nu a fost obținută prin
război sau prin punerea în pericol a poporului. Căpetenia oștirii
Domnului condusese armatele cerului. Bătălia a fost a Domnului;
El a fost Acela care a dus lupta. Copiii lui Israel n-au lovit nici
măcar o singură dată. Victoria și slava erau ale Domnului și de
asemenea prăzile. El a dispus să fie ars totul, în afară de aur și
argint, pe care le păstrase pentru vistieria Sa. Acan a înțeles bine
dispozițiile date și faptul că bogățiile de aur și argint pe care le
poftise erau ale Domnului. El a furat din vistieria lui Dumnezeu
pentru propriul lui folos.
 Ezechiel 9
1 Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele: „Apropiaţi-vă, voi care trebuie să
pedepsiţi cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!”

Apoi a strigat. Capitolul 9 este o continuare a viziunii simbolice din capitolul 8.

Profetul raportează ceea ce îi trece pe dinainte în vedere panoramică, lăsându-ne
nouă interpretarea cu privire la ceea ce e reprezentat de diferitele simboluri.
Vorbitorul este acelaşi ca în tot capitolul 8. Identitatea lui e arătată de felul cum i se
adresează în versetul 8: Ah! Doamne, Dumnezeule!.

Trebuie să pedepsiţi. Sau Care aveţi răspunderea . Expresia este o traducere a

ebraicului pequddoth, singular, pequddah, un cuvânt redat în altă parte
prin slujbă [KJV] (Isaia 60,17). Dacă această ultimă traducere este aplicabilă aici,
atunci avem un tablou al supraveghetorilor, străjerilor sau păzitorilor (vezi Daniel
4,13) care au grijă de executarea sentinţelor lui Dumnezeu. Întreaga expresie mai
poate fi redată şi ca în LXX: Răzbunarea asupra cetăţii s-a apropiat.

2 Şi iată că au venit şase oameni de pe drumul porţii de sus, dinspre miazănoapte,

fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o
haină de in şi cu o călimară la brâu. Au venit şi s-au aşezat lângă altarul de aramă.

Şase oameni. Aceşti executori ai răzbunării sunt descrişi ca fiind oameni la înfăţişare.
În primă aplicaţie ei reprezintă pe babilonieni, care aveau să execute sentinţa asupra
cetăţii. În a doua aplicaţie, ei simbolizează mijloacele de pedepsire, de la sfârşitul
timpului, care vor executa sentinţa, mai întâi asupra acelora care au zis că sunt
păzitori spirituali ai poporului, şi mai apoi asupra celor nelegiuiţi în general.

Porţii de sus. Întrucât curţile Templului erau construite în terase, curtea lăuntrică era
mai sus. Dinspre miazănoapte desemnează poarta ca pe aceea unde profetului îi
fusese arătate idolatriile (capitolul 8,5).

În mijlocul lor era un om. Omul acesta era unul din cei şase care purtau uneltele de
ucidere, şi nu un al şaptelea, aşa cum afirmă unii interpreţi (vezi 3T 266, 267). El
era îmbrăcat într-o haină de in, veşmântul preoţesc obişnuit, şi veşmântul special al
marelui preot la ceremonia marii zile a Ispăşirii (Levitic 16).
Călimară. Ebraică, qereth, un cuvânt care apare numai aici, probabil derivat de la
egipteanul gśty, paleta unui scriitor, aici o casetă conţinând pene, briceag şi cerneală.
LXX, probabil urmând un alt text, zice o cingătoare de safir în loc de călimară. Dar
redarea ebraică pare să fie cea preferabilă.

3 Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era şi s-a îndreptat
spre pragul Casei; şi el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina de in şi
care avea călimara la brâu.

Slava. Adică, slava descrisă în capitolul 8,4, care era o reapariţie a viziunii descrise în
capitolul 1.

4 Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn
pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se
săvârşesc acolo.”

Semn. Ebr. taw, ultima literă a alfabetului ebraic. Pe vremea lui Ezechiel litera
aceasta ebraică era scrisă în formă de X. Însemnarea era făcută în viziune, şi natura
exactă a semnului poate că nu este importantă. Interpretarea veche care vedea în
semn o prefigurare a crucii este oarecum fantezistă. În viziune semnul era fără
îndoială literal, dar în semnificaţie el se referea cu totul la caracter. Solul nu trebuia
să ia seama nici la naştere, nici la poziţie, ci să însemneze numai pe aceia care
gemeau pentru păcătoşenia care stăpânea şi se ţineau departe de ea.

Viziunea se referea în primul rând la nimicirea Ierusalimului de către Nebucadneţar.

Ea va avea o altă împlinire în cursul scenelor de încheiere a istoriei lumii acesteia. Ea
este într-o strânsă paralelă cu viziunile din Apocalips 7,15.16. Semnul distinctiv din
Apocalips estepecetea Dumnezeului celui viu şi, ca şi semnul din Ezechiel, e bazat pe
calificări de caracter. Dumnezeu pune semnul Său de aprobare pe toţi aceia care,
prin puterea Duhului Sfânt, reflectă chipul lui Isus (vezi COL 67). Această pecete de
aprobare a fost asemănată cu semnul de proprietate al lui Dumnezeu, ca şi cum
Dumnezeu înscrie pe aceia care se califică pentru cetăţenie în împărăţia La. Numele
şi adresa Sa – Dumnezeu, Noul Ierusalim(TM 446).

Semnul exterior, vizibil al acestei completări a lucrării harului în suflet va fi ţinerea

adevăratului Sabat al Bibliei (vezi 8T 117). Lucrul acesta se va realiza în felul următor.
Sabatul zilei a şaptea a stat totdeauna ca zi a lui Dumnezeu de odihnă rânduită
pentru om. Înfiinţată la creaţiune (Geneza 2,1-3), ea a fost menită să fie o obligaţie
perpetuă. Porunca de a o ţine a fost plasată în miezul legii morale (Exod 20,8-11).
Nici Hristos nici apostolii Săi nu au desfiinţat Sabatul. Marea apostazie care a urmat
după moartea apostolilor, a urmărit să-l înlăture şi să pună în locul lui o altă zi de
odihnă, întâia zi a săptămânii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu prezice o mare lucrare de
reformă în ce priveşte Sabatul, care să preceadă a doua venire a lui Hristos (Isaia
56,1.2.6-8; 58,12.13; Apocalips 14,6-12; vezi GC 451-460). El de asemenea prezice că,
simultan, Satana, marele conducător apostat, va înălţa propriul său sistem de religie
contrafăcut, prezentând un Sabat fals, duminica, drept zi de cult (Apocalips 13,14.9-
12; comp. Daniel 7,25). El va avea succes până acolo că va fi în stare să unească
lumea întreagă într-o mare mişcare de reformă religioasă, un factor a cărei
caracteristică proeminentă va fi înălţarea duminicii (Apocalips 13,8; 14,8; 16,14; 18,3;
vezi GC capitolul 35-40). Ca rezultat al eforturilor sale în direcţia aceasta lumea va fi
împărţită în două tabere, cei care sunt credincioşi lui Dumnezeu şi ţin Sabatul Său, şi
cei care se alătură la mişcarea universală religioasă contrafăcută şi onorează Sabatul
fals. Ţinerea adevăratului Sabat va deveni semnul distinctiv al adevăratului
închinător al lui Dumnezeu.

Şi totuşi nu ţinerea exterioară a Sabatului constituie semnul. Sigiliul înfăţişează acele

calificaţii de caracter pe care trebuie să le aibă toţi cei care sunt socotiţi vrednici de
cetăţenie în împărăţia slavei care urmează să se instaureze în curând. Numai cei care
şi-au curăţit sufletele se vor agăţa de Sabat în vremea aceea îngrozitoare de necaz
ce precede revenirea lui Hristos Isus. Păzitorii nesinceri ai Sabatului vor părăsi
rândurile poporului lui Dumnezeu şi se vor uni cu Satana împotriva cerului, şi se vor
asocia în lupa împotriva Cârmuitorului universului (TM 465). În felul acesta numai cei
autentici şi sinceri rămân ca singuri apărători ai sfântului Sabat al lui Dumnezeu.
Acestora li se vor alătura alţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu care, până atunci, au
fost împrăştiaţi prin diferitele comuniuni ale Creştinătăţii, dar care, sub lumina în
creştere a strigării celei mari, îmbrăţişează Sabatul şi se alipesc rămăşiţei popoului
lui Dumnezeu (vezi GC 611, 612).

Semnul este pus asupra acelora care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care
se săvârşesc acolo. Aceia care aparţin acestei categorii au fost descrişi ca
deosebindu-se prin chinul sufletului lor din cauza decăderii din mijlocul poporului
mărturisit al lui Dumnezeu. Ei suspină şi îşi chinuiesc sufletul din pricină că mândria,
avariţia, egoismul şi înşelăciune de tot felul se găsesc în biserică. Ei se simt lipsiţi de
putere pentru a opri torentul de nelegiuire ce se revarsă şi din cauza aceasta sunt
plini de durere şi de alarmă (vezi 5T 210). Cei din cealaltă categorie caută să arunce o
manta peste relele existente şi scuză marea nelegiuire care domneşte pretutindeni.
Ei pretind că Dumnezeu este prea bun şi prea milostiv pentru ca să pedepsească
răul. Domnul nu va face nici bine, şi nu va face nici rău, zic ei. Ei afirmă că Domnul nu
aşteaptă un standard atât de înalt şi va fi satisfăcut cu o simplă dorinţă de a face
binele. Dar Domnul nu-Şi poate schimba standardul. A face aşa ceva ar însemna să
Se schimbe pe Sine Însuşi. În schimb, El dă har pentru câştigarea oricărei virtuţi şi
corectarea oricărui defect. El cere de la fiecare creştin să se facă deplină
întrebuinţare de aceste prevederi. El nu cere nimic mai puţin decât desăvârşirea.
Dacă aceasta nu este atinsă, sufletul va fi găsit fără de pecetea lui Dumnezeu când
se sfârşeşte timpul de probă.

5 Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Treceţi după el în cetate şi loviţi; ochiul vostru să
fie fără milă şi să nu vă înduraţi!

Verset ce nu a fost comentat.

6 Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă

atingeţi de niciunul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel
Sfânt!” Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului.

Începeţi însă cu Locaşul Meu cel sfânt. În aplicaţia ei primă, decretul acesta
marchează sfârşitul probării Ierusalimului. Dumnezeu Îşi epuizase mijloacele de a
face apel la răzvrătitul Israel. Puterea Lui înfrânătoare urma să fie dată la o parte
dinaintea haldeilor invadatori. Lipsite de milă, oştile lor urma să execute
sentinţa: ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri. Ei urma să înceapă de la sanctuar,
unde se adunaseră grămadă cele mai mârşave păcate ale poporului.

Scenele acestea vor fi repetate în zilele de pe urmă. Judecata, şi atunci, începe de

la casa lui Dumnezeu (1Petru 4,17), cu aceia cărora Dumnezeu le dăduse multă
lumină şi care stătuseră ca paznici ai intereselor spirituale ale poporului, dar care au
trădat însărcinarea lor (5T 211). Aceşti păstori necredincioşi primesc mai întâi insulta
ca va fi grămădită asupra lor de către aceia care au fost înşelaţi de viclenia lor (EW
282). Ulterior vor pieri în nimicirea generală care precede şi însoţeşte a doua venire a
lui Hristos (vezi Apocalips 15-19).

7 Şi El le-a zis: „Spurcaţi Casa şi umpleţi curţile cu morţi!… Ieşiţi…” Ei au ieşit şi au

început să ucidă în cetate.

Spurcaţi casa. Iudeii aşteptau ca Dumnezeu să cruţe casa Sa de spurcare. În lucrul

acesta ei au fost dezamăgiţi. În parte, spurcarea a fost înfăptuită prin cadavrele
sângerânde ale închinătorilor idolatrii.

8 Pe când ucideau ei astfel, şi eu stăteam încă singur acolo, am căzut cu faţa la

pământ şi am strigat: „Ah! Doamne Dumnezeule, vrei să nimiceşti oare tot ce a mai
rămas din Israel, vărsându-Ţi urgia asupra Ierusalimului?”

Stăteam încă singur. În viziune, Ezechiel a văzut Ierusalimul redus la o cetate a

morţilor. I se părea că el stătea singur în mijlocul celor ucişi. Nu se aminteşte nimic
aici cu privire la vreunii care, din cauza semnului protector, să fi fost salvaţi. Evident
ei constituiau o mică minoritate.

Ce a mai rămas din Israel. Cele zece triburi deja plecaseră în captivitate în 723/722
î.Hr. (2Regi 17,6). Un număr de oameni din regatul de miazăzi al lui Iuda fuseseră
transportaţi în 597 î.Hr., (vezi p. 568). Ezechiel pledează pentru rămăşiţa încă lăsată
pe loc. Natura şi mărimea păcatului îndreptăţeau pedeapsa.

9 El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel şi Iuda este mare, peste măsură de
mare! Ţara este plină de omoruri, şi cetatea este plină de nedreptate; căci ei zic:
„Domnul a părăsit ţara şi Domnul nu vede nimic!”

Ţara. Ebraică, ’ereş care poate fi tradus şi pământ . Ambele traduceri dau un sens
inteligibil. Oamenii spuneau că Domnul nu este preocupat de purtarea oamenilor. Ei
îşi închipuiau că au libertatea să se poarte aşa cum alegeau unul faţă de altul, fără să
le ceară nimeni socoteală de faptele lor. Rezultatul a fost decăderea morală.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 5T 207

1, 2 GC 656; 3T 266

2–7TM 431
3–65T 207

4 GC 656; PK 590; TM 445; 3T 266, 370; 5T 210, 474

4–65T 505

5, 6 3T 267; 5T 211

6 GC 656

10 TM 432

11 EW 279; SR 402

10 De aceea şi Eu voi fi fără milă şi nu Mă voi îndura, ci voi face să cadă asupra
capului lor faptele lor.”

Verset ce nu a fost comentat.

11 Şi iată că omul cel îmbrăcat în haina de in şi care avea călimara la brâu a adus
următorul răspuns: „Am făcut ce mi-ai poruncit!”

Verset ce nu a fost comentat.