In stagiu pe bricul Mircea

de Traian Basescu

Deasupra-ti cerul se inalta

Si de pe el privesc in jos
Sute de stele
Ce-l admira pe bravul om prietnos

Dar cine esti tu, om puternic

Cu chipul ars de soare si furtuna
Ce indraznesti sa iti pui cununa
Din spuma valului fierbinte
Si din a marii neputinta

Oh, nu! Nu esti nici zeu,

Nici vrajitor.
Esti marinar, un tanar marinar
Atata tot
Iar bratul tau ce marea o subjuga
Stie sa mangaie noptile cu luna
la prova
Intr-un colt de pe teuga
Si chitara`i fermecata struna

Iti plangi in departari singuratatea

Sau te gandesti la cei ce acasa te asteapta
Iti vezi maicuta ce suspina pe ascuns
Iar dupa luni de mers pe intinderea albastra
Intors din nou la tarmul tau iubit
Alergat, grabit spre casa
Sa vezi iar chipul mamei fericit

Casa era pustie si cernita

Si ai plecat in cer
Spre cimitir
Ca sa asterni in tarna
Inca proaspat ravasita
Un trandafir, trei lacrimi si un sarut
La capul mamei ce murise trista
Cu gandul la copilul ce-a crescut

Am incercat un comentariu serios . foarte serios. o sa`l prezint la scoala cand o

fi sa fie.

In prima secventa a poeziei avem de-a face cu alternanta planurilor terestru si

cosmic.
Folosirea personificarii "stelele privesc" marcheaza coexistenta armonioasa a celor
doua planuri.
Omul privit de stele nu este un individ comun, banal. Figurile de stil folosite
construiesc
un portret viu al acestuia. Aflam deci ca este un om puternic, curajos si totusi
ars de soare.
Neputinta marii si fierbinteala valului sunt construite in antiteza cu spiritul
neinfricat al omului.
In cea de-a doua secventa a poeziei aflam identitatea sa tainuita. Poetul ne
spulbera sperantele prematur formate.
Omul nu poseda nicio insusire supranaturala, nefiind nici zeu, nici vrajitor ci un
simplu tanar marinar care are in posesie o chitara "fermecata struna" despre care
mai tarziu nu aflam alte lucruri.
Secventa a treia a poeziei debuteaza cu starea de singuratate si melancolie
profunda a omului marii.
Gandurile lui sunt indreptate catre locurile natale, locuri unde probabil a
cunoscut fericirea nemarginita, fericire pe care nici macar imensitatea marii si
intreaga sa neputinta nu au fost capabile s-o egaleze.
Ultima parte a poeziei este o sublima elegie dedicata mamei. Gasim aici marinarul
care mai devreme subjuga marea, varsand lacrimi fierbinti asemenea valului
fierbinte de-l gasim`n strofa a doua. Omul aflat in plinul apogeu al suferintei
presara lacrimi si trandafiri pe mormantul mamei sale care mai devreme suspina pe
ascuns de dor. (era pe invisible)
Tzarana proaspat ravasita reprezinta simbolul unei morti premature a unui om
sfasiat de suferinta pierderii fiului sau urmele unei recente vandalizari a
lacasului sfant.