Manualul şcolar este realizat în conformitate cu Programa şcolară

aprobată prin OM nr. 3393/28.02.2017.

Numărul european de asistenţă pentru copii: 116.111

Redactare: Elena Cofas, Ioana Văcărescu

Tehnoredactare, grafică, desene și design copertă: Andra Penescu

Referent: Prof. gr. I Ștefania Lazăr

FIZICĂ. MANUAL PENTRU CLASA A VII-A

Mihail Penescu
Copyright © 2019 Editura ALL

ISBN 978-606-587-555-5

Descrierea CIP poate fi consultată la Biblioteca Națională a României,

Bd. Unirii nr. 22, sector 3, cod poștal 030833, București.

Grupul Editorial ALL :

Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,
sector 6, cod 060512 – București
Tel.: 021 402 26 00
Fax : 021 402 26 10
www.all.ro

Editura ALL face parte din Grupul Editorial ALL.

/editura.all
allcafe.ro
 CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................................................................5
PARTEA I – CONCEPTE ȘI MODELE MATEMATICE DE STUDIU ÎN FIZICĂ
Capitolul I | Mărimi și fenomene fizice studiate
L1. Mărimi și fenomene fizice studiate.........................................................................................7
L2. Etapele realizării unui experiment.........................................................................................13
L3. Studiul experimental al relațiilor metrice în triunghiul dreptunghic – Extindere........15
Probleme......................................................................................................................................18
Capitolul II | Concepte și modele matematice de studiu în fizică – Mărimi fizice
scalare și vectoriale
L4. Mărimi fizice scalare. Identificarea mărimilor fizice scalare
(timpul, masa, volumul, densitatea, temperatura)...............................................................19
L5. Mărimi fizice vectoriale. Identificarea mărimilor fizice vectoriale
(viteza, accelerația, forța)........................................................................................................21
Probleme......................................................................................................................................24
PARTEA a II-a - FENOMENE MECANICE
Capitolul III | Interacțiunea și efectele interacțiunii
L6. Interacțiunea. Efectele interacțiunii (static, dinamic).
Interacțiuni prin contact și prin influență...........................................................................26
L7. Forța – măsură a interacțiunii. Forța de contact și de acțiune la distanță....................29
L8. Principiul inerției.....................................................................................................................31
L9. Principiul acțiunii și reacțiunii...............................................................................................34
L10. Exemple de forțe: greutatea, forța de apăsare normală....................................................36
L11. Forța de frecare.........................................................................................................................38
L12 Tensiunea în fir și forța elastică..................................................................................................43
L13. Măsurarea forțelor: dinamometrul........................................................................................45
L14. Mișcarea unui corp sub acțiunea mai multor forțe. Compunerea forțelor.
Regula paralelogramului.........................................................................................................48
L15. Regula poligonului pentru compunerea mai multor vectori – Extindere......................51
L16. Mișcarea unui corp pe plan înclinat. Descompunerea unei forțe după
două direcții reciproc perpendiculare..................................................................................52
Probleme.....................................................................................................................................57
Capitolul IV | Lucrul mecanic și energia
L17. Lucrul mecanic efectuat de forțe constante. Unitate de măsură....................................63
L18. Puterea mecanică. Unități de măsură ale puterii. Randamentul......................................67
L19. Energia cinetică........................................................................................................................70
L20. Energia potențială gravitațională...........................................................................................72
L21. Energia potențială elastică – Extindere.................................................................................74
L22. Energia mecanică. Conservarea energiei mecanice..........................................................75
L23. Metode de conversie a energiei mecanice – Extindere......................................................79
Probleme.....................................................................................................................................80
Capitolul V | Echilibrul corpurilor. Mișcarea de translație și mișcarea de rotație
a corpurilor nedeformabile
L24. Echilibrul de translație...........................................................................................................84
L25. Momentul forței. Unitate de măsură. Echilibrul de rotație.............................................87
L26. Pârghia (Abordare interdisciplinară – pârghii în sistemul locomotor)............................91
L27. Scripetele....................................................................................................................................94
L28. Centrul de greutate..................................................................................................................97
L29. Echilibrul corpurilor și energia potențială................................................................................99
Probleme...................................................................................................................................102
Capitolul VI | Statica fluidelor
L30. Presiunea. Presiunea hidrostatică.........................................................................................106
L31. Presiunea atmosferică (Abordare interdisciplinară – Geografie)...................................108
L32. Legea lui Pascal. Aplicații....................................................................................................111
L33. Legea lui Arhimede. Aplicații...............................................................................................113
Probleme...................................................................................................................................116
Capitolul VII | Unde mecanice (sunetul)
L34. Unde mecanice (Abordare interdisciplinară – Geografie:
unde seismice, valuri)...........................................................................................................118
L35. Producerea și percepția sunetelor (Abordare interdisciplinară –
Biologie: sistemul auditiv)....................................................................................................122
L36. Propagarea sunetelor. Ecoul................................................................................................124
L37. Caracteristici ale sunetului (Abordare calitativă interdisciplinară – Muzică)....................126
Probleme...................................................................................................................................128
REZOLVĂRI ȘI INDICAȚII ............................................................................................... 130

Competențe generale și competențe specifice

1. Investigarea științifică structurată, în principal experimentală, a unor fenomene fizice simple, perceptibile
1.1 Explorarea proprietăților și fenomenelor fizice în cadrul unor investigații simple proiectate dirijat: lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,
12, 13, 14, 15, 16, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 32, 33, 34, 35, 36, 37
1.2 Utilizarea unor metode simple de înregistrare, de organizare și prelucrare a datelor experimentale și teoretice: lecțiile 1, 2, 3, 4, 7, 10,
11, 12, 13
1.3 Formularea unor concluzii argumentate pe baza dovezilor obținute în investigația științifică: lecțiile 1, 2, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14,
15, 16, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
2. Explicarea științifică a unor fenomene fizice simple și a unor aplicații tehnice ale acestora
2.1 Încadrarea în clasele de fenomene fizice studiate a fenomenelor fizice simple identificate în natură și în diferite aplicații tehnice: lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6,
7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
2.2 Explicarea calitativă și cantitativă, utilizând limbajul științific adecvat, a unor fenomene fizice simple identificate în natură și în diferite
aplicații tehnice: lecțiile 1, 2, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
2.3 Identificarea independentă a riscurilor pentru propria persoană, pentru ceilalți și pentru mediu asociate utilizării diferitelor instru-
mente, aparate, dispozitive: lecțiile 10, 11, 23
3. Interpretarea unor date și informații, obținute experimental sau din alte surse, privind fenomene fizice simple și aplicații ale acestora
3.1 Extragerea de date și informații științifice relevante din observații proprii și/sau surse bibliografice recomandate: lecțiile 1, 5, 6, 7, 8,
9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
3.2 Organizarea datelor experimentale/științifice în forme simple de prezentare: lecțiile 2, 3, 4, 5, 6, 11, 12, 13, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 24,
25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33
3.3 Evaluarea critică a datelor obținute și a evoluției propriei experiențe de învățare: lecțiile 2, 3, 4, 5, 6, 7, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16
4. Rezolvarea de probleme/situații problemă prin metode specifice fizicii
4.1 Utilizarea unor mărimi și a unor principii, teoreme, legi, modele fizice pentru a răspunde la întrebări/probleme de aplicare: lecțiile 1,
2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
4.2 Folosirea unor modele simple în rezolvarea de probleme/situații problemă experimentale/teoretice: lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10,
11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37
 INTRODUCERE

Manualul este alcătuit din 7 capitole și 37 de lecții. Cuprinsul urmărește cu fidelitate pro-
grama analitică.
Fiecare lecție tratează subiectul din programă plecând de la exemplele ușor de observat din
jurul nostru, încercând să facă și mici extensii teoretice, atât cât sunt acestea cu putință.
TEMELE din interiorul lecțiilor sunt concepute pentru a crea un punct de pornire pentru
dialog și dezbatere în clasă. Ele, însă, pot fi folosite și ca sarcini individuale.

DEFINIȚIILE sunt subliniate în mod special, ele formând un „schelet” al conținutului. Este
de preferat construirea logică a definițiilor, pentru ca elevul să nu fie dependent de memorie
și să-și dezvolte puterea de gândire.
În anumite locuri sunt plasate mici texte suplimentare, marcate grafic prin caractere italice.
Aceste texte sunt menite să completeze informația de bază.
Figurile și toate imaginile sunt numerotate în legătură cu lecția căreia îi aparțin. De exem-
plu, Fig. 23.3 va reprezenta a treia figură din L23. Toate figurile au descrieri complete a ceea
ce reprezintă.

PROBLEME REZOLVATE
Ori de câte ori s-a putut, au fost inserate probleme-tip, împreună cu rezolvarea acestora.
Aceste probleme se pot dezbate în clasă, fiind un pas important pentru a se ajunge în faza de
prelucrare și utilizare a informației și pentru a facilita drumul elevului spre rezolvarea de pro-
bleme, în general.

EXPERIMENTE. S-au introdus, atunci când a fost posibil, propuneri de experimente care
pot fi executate în clasă sau în laborator. Aceste experimente sunt descrise și dirijate în detaliu
și nu presupun o aparatură de laborator specială.

TEME EXPERIMENTALE. În câteva ocazii, s-a folosit această abordare pentru a-i da ele-
vului o mai mare libertate în a-și organiza singur experimentul, furnizându-i doar obiectele
necesare.

ÎNTREBĂRI. La sfârșitul fiecărei lecții regăsiți câteva întrebări scurte sau probleme simple,
menite să fixeze informația prezentată. Ele pot fi folosite atât ca punct de pornire pentru o
dezbatere în clasă, cât și ca teme individuale, și oferă o bună ocazie de sintetizare.

REZUMAT
Fiecare lecție se încheie cu inventarierea câtorva idei care formează structura de bază a lec-
ției. Ele pot ajuta elevul să revadă rapid conținutul lecției și să deceleze lucrurile pe care nu
le stăpânește încă.

5
 PROBLEME
Fiecare capitol are la sfârșit un set de probleme. Problemele sunt împărțite pe lecții și
numerotate ca atare. Problemele propuse sunt clasificate în trei grade de dificultate, pentru a
orienta profesorul atât în alcătuirea sarcinilor individuale, cât și într-o eventuală punctare.
Din punct de vedere al dificultății și al rolului fiecărei categorii, cele trei trepte pot fi
caracterizate astfel:
* – probleme de fixare, dovedind o anumită acomodare cu conținutul;
** – probleme mai elaborate, care presupun o anumită independență în folosirea și în
combinarea cunoștințelor;
*** – probleme care cuplează cunoștințe din mai multe capitole, care dovedesc o bună
stăpânire a cunoștințelor și capacitatea de a le folosi creativ.
În total, manualul conține circa 270 de probleme din cele trei categorii de dificultate.
În privința activităților de evaluare, s-a avut grijă ca acestea să aibă un grad mare de rele-
vanță pentru aplicabilitatea în viața de zi cu zi. Problemele propuse la sfârșitul fiecărui capitol,
temele și problemele rezolvate din interiorul lecțiilor, precum și întrebările de la finalul fiecărei
lecții includ, în funcție de necesități, toate tipurile de itemi/metode de evaluare. Pentru fiecare
tip de item de evaluare propus, sunt prezentate modele și indicații de rezolvare.
S-a folosit întreaga gamă a tipologiei itemilor de evaluare – obiectivi, semi-obiectivi și
subiectivi, adaptați, desigur, cunoștințelor din fiecare caz. Astfel, s-au folosit:

Itemi obiectivi: Itemi semi-obiectivi: Itemi subiectivi:

itemi cu alegere duală itemi cu răspuns scurt rezolvare de probleme
itemi de tip pereche itemi de tip lacunar itemi de tip eseu
itemi cu alegere multiplă întrebări structurate

6
 PARTEA I
CONCEPTE ȘI MODELE MATEMATICE DE STUDIU ÎN FIZICĂ
Capitolul I | Mărimi și fenomene fizice studiate

L1. Mărimi și fenomene fizice studiate

Iată-ne la început de an școlar, cu un nou manual în față. Intrăm în al doilea an de studiu

al fizicii. De acum, progresele vor fi mai rapide pentru că aveți deja un set de noțiuni la care
putem apela. Veți învăța mai multă fizică, veți reuși să rezolvați lucruri mai complicate, iar
efortul va fi mai redus și satisfacțiile – mai mari.
Primul an de fizică a fost o trecere în revistă a mai multor capitole mari, cu introducerea
primelor noțiuni și încercarea de formare a unui limbaj și a unui mod de gândire specifice
studiului fizicii. Am învățat ce însemnă fenomenele fizice și cum pot fi ele studiate. Ne-am
familiarizat cu noțiuni ca: fenomen fizic, experiment, mărimi fizice (Fig. 1.1). Am avut un
capitol de mecanică, în care am vorbit despre mișcare și despre interacțiunea dintre corpuri.

(a) (b) (c)

Fig. 1.1 Fenomen fizic (a), experiment (b), mărimi fizice (c)

Apoi am trecut în revistă câteva noțiuni despre căldură (sau fenomene termice), am avut o
introducere în electricitate și magnetism, precum și o foarte scurtă prezentare a unor feno-
mene optice. Câte puțin din fiecare.
Anul acesta ne vom ocupa doar de studiul mecanicii. Vom vorbi despre interacțiunea meca-
nică, despre lucrul mecanic și energie, despre echilibrul corpurilor și vom avea capitole sepa-
rate pentru studiul fluidelor și pentru studiul undelor mecanice.
Faptul că aveți o nesiguranță legată de noțiunile întâlnite anul trecut nu trebuie să vă
îngrijoreze. Nimeni nu poate ține minte totul, nu poate învăța totul din prima lectură. Răsfoiți
manualul de anul trecut și încrederea vă va reveni. Dacă nu sunteți siguri de semnificația
unui termen sau nu vă amintiți o definiție, nu este un motiv de panică. Întrebați profesorul,
un alt coleg sau recitiți porțiunea respectivă din manualul anului trecut. Așa se învață, și
abia acum, după ce reveniți asupra unor noțiuni, veți constata că înțelegeți mai mult și mai
temeinic. Primul pas, și cel mai important, este să recunoașteți imediat când ceva este neclar.
Cel mai rău este „să treceți peste”, asumând o explicație imprecisă.
Am putea reformula definiția fenomenului fizic astfel:
7
 DEFINIȚIE Orice modificare de stare a unui sistem fizic reprezintă un fenomen fizic.

Prima observație ar fi că atunci când dețineți un limbaj propriu fizicii, definițiile se scur-
tează, se esențializează.
Scurtarea enunțului este posibilă dacă folosim termeni precum stare și sistem fizic. Acestea
sunt noțiuni de bază în fizică, iar înțelegerea corectă a semnificației lor este esențială.
Dacă vă mai amintiți, am început să folosim noțiunea de corp fizic și apoi am trecut la
o noțiune mai generală, aceea de sistem fizic. Este nevoie de această distincție pentru că, de
multe ori, întâlnim sisteme fizice care nu par a fi corpuri, în înțelesul obișnuit al cuvântului
(Fig. 1.2 – Sisteme fizice). Nu prea este obișnuit să ne gândim la Calea Lactee ca la un corp. De
asemenea, o descărcare luminoasă cu greu ar putea fi numită corp. Spațiul din jurul unui pol
magnetic este un sistem fizic, apa care fierbe este un sistem fizic. De multe ori, sistemul fizic
este delimitat doar mental. Să ne reamintim definiția.

Fig. 1.2 Sisteme fizice – Calea Lactee, o descărcare luminoasă,

câmpul magnetic terestru, o incintă cu apă care fierbe

DEFINIȚIE Orice delimitare fizică sau mentală a unui corp sau a mai multor corpuri se
numește sistem fizic.

Vom vedea că noțiunea de sistem fizic devine un instrument de studiu în fizică.

Cealaltă noțiune importantă este cea de stare a unui sistem. Am văzut că putem caracteriza
un corp sau un sistem fizic printr-un număr de proprietăți fizice. Considerăm proprietăți fizice
acele proprietăți care se pot compara, deci măsura (ordona). Le mai numim și proprietăți can-
titative, pentru că, fiind măsurabile, li se pot atașa valori numerice.
În acest fel eliminăm de la început proprietățile calitative, care nu se pot măsura, adică
nu au o valoare numerică atașată. Exemple de acest fel sunt nenumărate: culoarea, mirosul,
calități estetice etc.

O mărime fizică înseamnă, de fapt, denumirea unei proprietăți fizice. De exemplu, volu-
mul reprezintă proprietatea corpurilor de a ocupa un spațiu, sau masa este denumirea proprietă-
ții de inerție a corpurilor. Aceste proprietăți, exprimate prin mărimi fizice, se pot măsura, deci
se pot compara cu un etalon, care poartă denumirea de unitate de măsură. Pentru cele două
exemple tocmai amintite, unitățile de măsură în SI sunt m3 și kg.
Fizica este o știință eficientă. Calitatea aceasta decurge dintr-o foarte bună organizare. Un
exemplu de organizare, de bună structurare, este faptul că fizica și-a identificat șapte mărimi
fizice fundamentale. Toate celelalte mărimi fizice, care sunt într-un număr foarte mare, sunt
definite în raport cu aceste șapte mărimi fundamentale și se numesc mărimi fizice derivate.

8
Tabelul 1.1 Fenomene, noțiuni fundamentale și mărimi fizice studiate
Tipul de Noțiuni Mărimi fizice Mărimi fizice
Fenomene studiate
fenomene fundamentale fundamentale derivate
Mecanice Mișcarea Mobil Lungimea Viteza, accelerația
Interacțiunea Sistem de referință Timpul Forța
Constanta de elastici-
Masa
tate, densitatea
Transferul de Starea termică
Termice Temperatura
căldură Echilibrul termic
Dilatarea
Transformările de
fază
Electrice și Interacțiunea mag-
Magnetismul
magnetice netică
Sarcina electrică,
Electrizarea
electronul
Interacțiunea elec-
Cantitatea de sarcină
trică
Intensitatea curentului
Curentul electric
electric
Raza de lumină,
Optice Propagarea luminii fasciculul de Viteza luminii în vid
lumină
Formarea umbrei și
Sursa de lumină
penumbrei
Eclipsa de Soare și
Eclipsa de Lună
Suprafața de sepa-
Unghiul de incidență,
Reflexia luminii rare dintre două
unghiul de reflexie
medii optice
Refracția luminii Unghiul de refracție

Să trecem în revistă mărimile fizice și fenomenele studiate în anul precedent.

Să ne reamintim câteva dintre cele mai importante idei întâlnite în studiul fizicii din anul
precedent.

Mecanică

Mișcarea este o caracteristică generală a materiei. Nu există materie în absența mișcării.

Studiem mișcarea corpurilor urmărind poziția unui corp în raport cu alt corp considerat
fix, luat ca reper. Caracteristicile mișcării unui corp depind de reperul ales. Ca urmare, spunem
că mișcarea și repausul sunt relative.
Nu există niciun punct absolut fix în Univers.
Pentru a urmări poziția unui corp folosim modelul fizic numit mobil – care înseamnă
reducerea dimensiunilor unui corp la un punct geometric, care indică poziția corpului în raport

9
 cu un sistem de referință. Un
sistem de referință (SR) se
obține atașând unui corp, luat
ca reper, un sistem de axe rec-
tangulare și o axă a timpului.
Corpurile se pot mișca mai
repede sau mai încet. Definim
viteza momentană ca fiind dis-
tanța parcursă în unitatea de
timp.
Fig. 1.3 Fenomene mecanice m
s
v= [v]SI = s
t
Viteza este caracterizată prin valoarea ei, prin direcție și prin sens și se reprezintă grafic
printr-o săgeată. Lungimea săgeții poate fi proporțională cu mărimea vitezei.
Viteza poate fi constantă sau poate varia. Variația vitezei este măsurată de accelerație.
Accelerația momentană se definește ca variația vitezei în unitatea de timp.
v m
a= [a]SI = s2
t
La fel ca viteza, și accelerația este o mărime fizică caracterizată prin mărime, direcție și
sens și se reprezintă printr-o săgeată.

Interacțiunea este o altă proprietate generală a materiei. Toate corpurile interacționează

între ele. Este de neimaginat un corp care nu interacționează în niciun fel cu restul Universului.
Oricât de slabă ar fi interacțiunea, ea există întotdeauna.
Legătura dintre interacțiune și masă este mai subtilă. Interacțiunea produce mișcarea cor-
purilor. Modul în care se mișcă un corp sub influența unei anumite interacțiuni depinde de o
proprietate a acelui corp numită inerție. Măsura inerției este masa. Inerția este proprietatea
corpurilor de a se opune schimbării stării de mișcare sau de repaus relativ.
Masa se măsoară în kg și este caracterizată doar de valoarea sa numerică.
[m]SI = 1 kg
Intensitatea interacțiunii se măsoară prin forță. Forța este egală cu produsul dintre masa
corpului și accelerația imprimată acestuia:
F=ma [F]SI = 1 N (Newton)
Forța este o mărime caracterizată prin valoare, direcție și sens. Efectele sale depind de
fiecare dintre aceste caracteristici în parte.

Fenomene termice

Corpurile sunt mai calde sau mai reci, iar această stare, numită stare termică, se schimbă
atunci când corpurile sunt puse în contact. Temperatura este mărimea fizică fundamentală
care măsoară starea termică a unui corp. În SI temperatura se măsoară în grade Kelvin [K].
Dacă două corpuri cu temperaturi diferite sunt puse în contact, ele ating după un timp aceeași
10
temperatură. Un astfel de contact se numește contact termic, iar starea de echilibru la care se
ajunge se numește echilibru termic (Fig. 1.4). La contactul termic, întotdeauna corpul mai
cald se răcește, iar corpul mai rece se încălzește. Temperatura corpului mai cald este întot-
deauna mai mare decât temperatura corpului mai rece.
Două corpuri aflate în echilibru termic au întotdeauna aceeași temperatură, tempe-
ratura de echilibru termic.

Fig. 1.4 Fenomene termice

Fenomene electrice și magnetice (electromagnetice)

Istoric, fenomenele magnetice și cele electrice au fost descoperite separat. Pe măsură ce au

fost mai bine cunoscute, s-a constatat că fenomenele electrice și cele magnetice se întrepătrund
și în realitate nu pot fi separate decât în anumite condiții particulare. De aceea se vorbește
despre electromagnetism, mai degrabă decât despre fenomene electrice și magnetice separat.
Cu două mii de ani în urmă s-a descoperit o substanță cu aspect metalic care atrage alte
metale. Substanța a fost numită magnetită, pentru că a fost găsită într-o regiune a Asiei Mici
numită Magnezia. Magneții permanenți atrag anumite materiale metalice, care conțin fier,
numite materiale feromagnetice.
Cam în aceeași perioadă s-a observat că există atracție și între corpuri care nu au caracter
magnetic. De exemplu, chihlimbarul frecat cu o pâslă atrage mici bucățele de hârtie. Acest
gen de interacțiune a fost numită interacțiune electrică. S-a introdus ideea de sarcină elec-
trică cu două semne – sarcină electrică pozitivă și sarcină electrică negativă. Niște particule
din constituția materiei – electro-
nii – sunt sarcini negative, iar alte
particule din constituirea atomului
– protonii – sunt sarcini pozitive.
Sarcinile de același semn se atrag,
iar sarcinile de semn opus se res-
ping.
Mișcarea ordonată a sarci-
nilor se numește curent electric.

Fig. 1.5 Fenomene electromagnetice

11
 Mărimea unui curent electric este dată de o mărime fizică fundamentală, numită intensitatea
curentului electric.

DEFINIȚIE Intensitatea curentului electric I este egală cu cantitatea de sarcină transportată

printr-o secțiune transversală în unitatea de timp.

Q
I= t ; [I]SI = A (Amper)
Fenomene optice

Lumina se propagă în linie dreaptă. Viteza luminii în vid este constantă. Sursele naturale
de lumină sunt Soarele, focul, descărcările electrice etc. Există corpuri luminoase și corpuri
luminate. Lumina este împrăștiată de suprafețele corpurilor pe care cade.
Reflexia reprezintă întoarcerea luminii în mediul din care provine, la suprafața de sepa-
rare dintre două medii. Refracția reprezintă fenomenul de modificare a direcției de propagare,
atunci când lumina traversează suprafața de separare dintre două medii transparente.

ÎNTREBĂRI
1. Încercați să vă reamintiți ce este un model fizic. Dați două exemple de modele fizice
întâlnite în studiul fizicii de
anul trecut.
2. De ce credeți că ne ajută
gruparea mărimilor fizice
în mărimi fundamentale
și mărimi derivate?
3. Care credeți că au fost
pr i ncipalele cr iter ii
folosite pentru alegerea
mărimilor considerate
fundamentale față de
celelalte?
Fig. 1.6 Fenomene optice

REZUMAT
1. Am definit fenomenul fizic folosind noțiunile de sistem fizic și stare a unui sistem fizic.
2. Fizica definește șapte mărimi fizice fundamentale, iar toate celelalte mărimi fizice se
deduc din acestea și se numesc mărimi derivate.
3. În clasa a VI-a am studiat, la nivel introductiv, patru capitole ale fizicii: fenomene
mecanice, fenomene termice, fenomene magnetice și electrice (electromagnetice) și feno-
mene optice.

12
 L2. Etapele realizării unui experiment

Experimentul este cel mai puternic instrument de studiu al fizicii. Experimentul este cel care
are ultimul cuvânt în fizică. În orice construcție fizică, nimic nu este considerat definitiv până
nu este verificat pe cale experimentală. Definiția experimentului ați întâlnit-o și în clasa a VI-a.

DEFINIȚIE Provocarea unui fenomen fizic în vederea studierii lui se numește experiment.

În anul precedent ați întâlnit câteva experimente celebre și ați efectuat voi înșivă câteva
experimente simple, care să vă ajute să pătrundeți mai aproape de ceea ce înseamnă fizica și,
mai ales, fizica experimentală.
Dintre experimentele celebre putem aminti experimentul lui Arhimede, care a studiat com-
poziția coroanei regelui Hieron din Siracuza. Galilei a studiat căderea corpurilor, lăsând să cadă
diferite corpuri din vârful Turnului din Pisa. Concluzia sa, aceea că toate corpurile cad la fel
spre Pământ, a reprezentat o mare cotitură în fizică, producând un important salt în cunoaștere.
Dintre experimentele realizate în clasa a VI-a putem enumera: cântărirea, măsurarea den-
sității, măsurarea constantei elastice, etalonarea unui termometru, măsurarea intensității curen-
tului electric cu ajutorul ampermetrului, studiul propagării luminii în linie dreaptă.
Numai din această enumerare vă puteți da
seama că experimentele sunt de o diversitate
fără limite și au complexități extrem de dife-
rite. Există experimente simple, pe care le poate
efectua oricine într-un laborator cu o dotare
minimă, și există experimente care nu nece-
sită nicio dotare. La cealaltă extremă, există
experimente deosebit de complexe, care nu se
pot realiza decât în anumite laboratoare spe-
cializate și folosind o aparatură foarte sofisti-
cată, de multe ori realizată special pentru acele
experimente. Oamenii de știință realizează și
experimente care depășesc limitele unui labo-
rator. Unele experimente de fizică sunt conce-
pute să se desfășoare la Polul Sud sau în alt Fig. 2.1 Telescopul spațial Hubble
punct al planetei. În astfel de experimente sunt
implicați sute de cercetători din diverse domenii, care studiază ani întregi același fenomen,
analizând, de exemplu, radiația cosmică din acea zonă.
Un laborator cu totul special este Stația Spațială Internațională (ISS – International Space
Station). Acest laborator spațial de mărimea unui teren de fotbal este rezultatul colaborării
dintre SUA, Canada, Rusia, Japonia și un mare număr de state europene (Germania, Franța,
Olanda ș.a.). Proiectul a devenit funcțional din 2001 și de atunci pe Stație lucrează în perma-
nență câte 6 astronauți, în perioade de câte 6 luni. Cercetătorii care fac parte din aceste echi-
paje au specializări diverse și execută un număr impresionant de experimente în condiții de
imponderabilitate.
Noțiunea de experiment poate depăși limitele definiției de mai sus. De multe ori nu
avem de a face cu reproducerea unui fenomen, ci este pur și simplu vorba despre urmărirea
13
 unui fenomen natural direct și despre măsurarea unor parametri ai fenomenului respec-
tiv. Un exemplu remarcabil sunt măsurătorile înregistrate cu ajutorul telescopului spațial
Hubble (Fig. 2.1). Acesta este unul dintre cele mai mari telescoape de care beneficiază ști-
ința. Hubble a fost lansat pe orbita Pământului în 1990 și este în continuare operațional. Cu
el astronomii pot obține cele mai detaliate imagini, în lumină, realizate vreodată, care au
condus la importante descoperiri în astrofizică.
În ciuda diversității experimentelor, în privința obiectului de studiu sau a complexității,
toate experimentele au o structură de bază comună.

Etapele principale pe care trebuie să le parcurgă orice experiment sunt enumerate în con-
tinuare.
Faza proiectării
1. Stabilirea mărimii fizice urmărite sau, mai general, formularea scopului experimentului.
2. Stabilirea metodei prin care se urmărește atingerea scopului experimentului. Se deter-
mină aici mărimile care vor fi măsurate și metoda prin care acestea pot fi măsurate. Să
nu uităm că măsurătorile dintr-un experiment sunt aproape întotdeauna indirecte. De
cele mai multe ori se măsoară un impuls electric, un curent sau o cantitate de sarcină.
Semnificația măsurătorii este complet diferită de la un experiment la altul.
3. Stabilirea necesarului de aparatură și materiale pentru desfășurarea experimentului.
4. Stabilirea etapelor de desfășurare a măsurătorilor.
5. Proiectarea sistemului de înregistrare a datelor (tabele, înregistrare electronică, foto,
video).
Faza măsurătorilor
6. Efectuarea măsurătorilor și înregistrarea acestora.
Faza interpretării rezultatelor
7. Prelucrarea datelor experimentale.
8. Interpretarea rezultatelor.
Etapele enumerate mai sus nu trebuie memorate. Ele reprezintă doar un ghid la care
puteți să apelați ori de câte ori analizați, efectuați sau proiectați un experiment. Desigur, de
la un caz la altul, enumerarea de mai sus poate suferi modificări.

TEMĂ Documentați-vă și redactați un mic referat de o jumătate de pagină despre un expe-

riment celebru în fizică.

Tehnica experimentală nu se poate învăța într-o lecție și nici măcar într-un an de studiu.
Tehnica experimentală se învață și se perfecționează continuu, de-a lungul unei cariere. Pe
măsură ce cunoștințele de fizică, de matematică și, în general, din domeniul științelor sunt mai
extinse și mai profunde, experimentul devine un produs tot mai rafinat al imaginației și poate
fi asemuit cu o artă.

14
ÎNTREBĂRI
1. Enumerați câteva experimente simple întâlnite în studiul fizicii în anul precedent.
2. Care sunt deosebirile dintre măsurătorile directe și măsurătorile indirecte?

REZUMAT
1. Un experiment presupune reproducerea unui fenomen fizic în condiții de laborator sau
urmărirea unui fenomen fizic natural și înregistrarea unor parametri specifici.
2. Măsurătorile unui experiment sunt, în cele mai multe cazuri, măsurători indirecte.
3. Etapele unui experiment trebuie să parcurgă trei faze – faza de proiectare, faza măsură-
torilor și faza interpretării rezultatelor.

L3. Studiul experimental al relațiilor metrice în triun-

ghiul dreptunghic – Extindere

Un triunghi dreptunghic este un triunghi

care are un unghi de 90° (Fig. 3.1). Laturile
alăturate unghiului dreptunghic se numesc
catete, iar latura cea mai mare, opusă unghiu-
lui de 90°, se numește ipotenuză. Triunghiul
dreptunghic are un rol fundamental în mate-
matică, în fizică și în viața de zi cu zi. Acesta
este motivul pentru care triunghiul dreptun-
ghic a fost studiat din cele mai vechi timpuri și
s-au stabilit relații metrice fundamentale între
elementele acestei forme geometrice.
Fig. 3.1 Triunghiul dreptunghic
Cele mai importante relații sunt Teorema
lui Pitagora și Teorema înălțimii.

TEOREMA LUI PITAGORA

Pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor catetelor.
Folosind notațiile din Fig. 3.1, putem scrie:
c2 = a2 + b2

În mod curios, această teoremă îi este atribuită lui Pitagora. Aceasta este memoria păs-
trată de cultura europeană. În realitate, se pare că această teoremă era cunoscută cu mult
înaintea lui Pitagora, de vechii indieni și de cultura Egiptului Antic.

15
 Fig. 3.2 Numerele pitagoreice 3, 4 și 5 Fig. 3.3 Teorema înălțimii
Vechii egipteni au făcut următoarea construcție: au folosit o sfoară pe care au făcut 11
noduri echidistante și apoi au legat sfoara la capete. Formând cu această sfoară un triunghi
dreptunghic (Fig. 3.2), au văzut că cele trei laturi au dimensiunile 3, 4 și 5, o dimensiune fiind
distanța dintre două noduri. În mod evident:
32 + 42 = 52
Și astfel se verifică, pe o altă cale, Teorema lui Pitagora.

TEOREMA ÎNĂLȚIMII
Folosind notațiile din Fig. 3.3, teorema înălțimii se poate scrie astfel:
AD2 = CD×DB
Înălțimea se mai poate calcula astfel:
AB AC
AD = BC
Alte relații importante sunt legate de
unghiuri. Așa cum știți, suma unghiurilor
într-un triunghi este 180°. Folosind hârtie mili-
metrică, o riglă și un raportor, desenați un tri-
unghi dreptunghic cu un unghi ascuțit α = 30°
Fig. 3.4 Triunghi dreptunghic cu α = 30° (Fig. 3.4). Măsurați lungimea laturii opuse
unghiului α = 30° și lungimea ipotenuzei. Veți
constata că ipotenuza are lungimea dublă față de cateta opusă unghiului de 30°.

DEFINIȚIE sin α este egal cu raportul dintre cateta opusă și ipotenuză.

a 1
sin α = c (În particular sin 30° = 2 )

DEFINIȚIE Cos α este egal cu raportul dintre cateta alăturată și ipotenuză.

b
cos α =
c

16
 VERIFICAREA EXPERIMENTALĂ A TEOREMEI LUI PITAGORA
Folosiți cartoane colorate pentru a verifica Teorema lui Pitagora. Tăiați patru triunghiuri
identice, ca în Fig. 3.5 (a), și așezați-le ca în Fig. 3.5 (b). Vom nota catetele triunghiurilor cu a
și b, iar ipotenuza cu c.
Am format un pătrat cu latura (a + b). În interiorul acestui pătrat avem un alt pătrat cu latura
c. Să confecționăm un astfel de pătrat dintr-un carton de altă culoare și să-l punem separat.
Suprafața acestui pătrat este S = c2. Să reașezăm apoi cele patru triunghiuri ca în Fig. 3.5 (c).
Putem să completăm această construcție cu două pătrate cu laturile egale cu a, respectiv b.
În felul acesta se reface un pătrat, la fel ca cel de sus, cu latura (a + b). Suprafața acestui pătrat
este egală cu suprafața celor patru triunghiuri, plus cele două suprafețe ale pătratelor mici cu
laturile a și b, adică S = a2 + b2. Suprafața pătratului cu latura c este egală cu suma suprafețelor
celor două pătrate mai mici. Astfel, putem scrie c2 = a2 + b2.

TEMĂ Folosind hârtie milimetrică și o riglă, demonstrați, prin măsurători, Teorema înălțimii
într-un triunghi dreptunghic.

Fig. 3.5 Verificarea Teoremei lui Pitagora

ÎNTREBĂRI
1. Care este valoarea lui cos 60°?
2. Calculați ipotenuza unui triunghi dreptunghic cu catetele a = 9 cm și b = 12 cm.

REZUMAT
1. Într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor.
2. Într-un triunghi dreptunghic, pătratul înălțimii este egal cu produsul dintre proiecțiile
catetelor pe ipotenuză.

17
 PROBLEME
L1. Mărimi și fenomene fizice studiate *2.2. Experiment înseamnă provocarea… în
*1.1. Aranjați următoarele noțiuni într-un tabel vederea studierii lui.
cu trei coloane corespunzând sistemelor fizice, **2.3. Descrieți un experiment celebru din
fenomenelor fizice și mărimilor fizice: 1) o domeniul fizicii.
descărcare electrică; 2) un televizor; 3) atmo- **2.4. Amintiți-vă de experimentul celebru
sfera Pământului; 4) un tramvai; 5) forța de fre- efectuat de Galilei, care a studiat căderea
care; 6) încălzirea globală; 7) topirea zăpezii; corpurilor, lăsând să cadă diferite obiecte din
8) formarea norilor; 9) volumul portbagajului; Turnul din Pisa. Încercați să identificați cele
10) greutatea ghiozdanului; 11) durata vacanței; trei mari faze ale experimentului efectuat de
12) temperatura din frigider; 13) un pahar cu apă. Galilei: proiectarea, măsurarea și interpreta-
*1.2. Orice modificare … reprezintă un feno- rea.
men fizic. **2.5. Sunteți împreună cu o colegă și v-ați
propus să măsurați durata de cădere a unui
*1.3. Aranjați următoarele mărimi în două obiect de la etajul 2. Enumerați obiectele de
coloane corespunzătoare mărimilor fizice care aveți nevoie. Identificați care pot fi cele
fundamentale și mărimilor fizice derivate: mai importante surse de eroare. Cum ați putea
1) viteza; 2) forța; 3) lungimea; 4) accelerația;reduce influența surselor de eroare?
5) timpul; 6) densitatea; 7) volumul; 8) masa;
9) constanta elastică; 10) viteza luminii în vid; L3. Studiul experimental al relațiilor metrice
11) cantitatea de sarcină electrică; 12) intensi- în triunghiul dreptunghic – Extindere
tatea curentului electric; 13) greutatea. *3.1. Un teren de fotbal are lungimea de 100 m
*1.4. Două corpuri se află în echilibru termic și lățimea de 50 m. Calculați diagonala terenului.
dacă se află în … și au …. *3.2. Ecranul unui calculator are dimensiunile
*1.5. Electronii au sarcină electrică…, iar pro- 26 cm și 16 cm. Calculați sinusul unghiului făcut
tonii au sarcină electrică …. de diagonală cu latura orizontală a ecranului.
*1.6. Calculați câți electroni străbat secțiunea **3.3. Cateta unui triunghi dreptunghic isoscel
unui conductor într-o secundă, dacă intensita- este egală cu 20 cm. Calculați înălțimea triun-
tea curentului este I = 0,2 mA. Sarcina unui ghiului folosind Teorema lui Pitagora și verifi-
electron are valoarea e = 1,6 10-19 C. cați Teorema înălțimii.
*1.7. Dacă o rază de lumină cade pe o oglindă **3.4. O minge de fotbal șutată de la punctul de
plană la un unghi de incidență i = 35°, unghiul pedeapsă de la 11 m atinge viteza de 137 km/h.
de reflexie este egal cu: a) 30°; b) 35°; c) 70°. Dacă înălțimea porții de fotbal este de 2,44 m,
calculați durata în care mingea lovește bara
L2. Etapele realizării unui experiment transversală în centru, considerând că mișcarea
*2.1. Aproape întotdeauna rezultatele măsură- mingii este rectilinie uniformă.
torilor unui experiment sunt organizate într-un
tabel. În ce fază a experimentului credeți că
trebuie proiectat acest tabel?

18
 Capitolul II | Concepte și modele matematice
de studiu în fizică – Mărimi fizice scalare și vectoriale
L4. Mărimi fizice scalare. Identificarea mărimilor fizice scalare
(timpul, masa, volumul, densitatea, temperatura)
Vă mai amintiți discuția despre diferența dintre masă și greutate? Sau diferența dintre
viteza medie și viteza momentană? Observam că masa și viteza medie se caracterizează doar
printr-o valoare, în timp ce viteza și greutatea sunt complet cunoscute dacă precizăm în plus
direcția și sensul acțiunii.
Am întâlnit numeroase mă-
rimi fizice care se caracterizează
doar printr-o valoare numerică și
o unitate de măsură. Acestea se
vor numi mărimi fizice scalare.
La fel, am întâlnit mărimi
fizice care necesită precizarea
valorii, direcției și sensului de
acțiune. Acestea se vor numi
mărimi fizice vectoriale. Fig. 4.1 Cantitate versus orientare

DEFINIȚIE. Mărimile fizice caracterizate doar prin valoare (mărime) se numesc mărimi
fizice scalare.

Exprimarea mărimilor fizice scalare se face prin valoare lor numerică însoțită de unitatea
de măsură.
Practic, putem spune că mărimile fizice scalare reflectă o cantitate, iar mărimile vectoriale
se caracterizează, în plus față de cantitate, prin orientare (direcție și sens) (Fig. 4.1).
Aceste noțiuni au fost analizate în studiul fizicii din anul trecut. Nu este nimic nou. Doar
că acum vom folosi denumirea lor corectă și astfel exprimările noastre vor fi mai succinte și
mai precise. Ne îmbogățim limbajul.

Noțiunile de mărimi scalare și mărimi vectoriale sunt, de fapt, noțiuni matematice.

Mărimile scalare sunt numere reale și se supun regulilor numerelor reale. Asta înseamnă că se
pot face operații cu mărimile fizice scalare, la fel cum se fac operații cu numerele reale.
Să vedem în continuare cum funcționează aceste reguli în situații concrete.
Dacă privim rapid Tabelul 1.1, întâlnim următoarele mărimi fizice scalare: lungimea, tim-
pul, masa, temperatura, intensitatea curentului electric, densitatea, constanta de elasticitate,
cantitatea de sarcină, unghiul de incidență, unghiul de reflexie, unghiul de refracție. Să luăm

19
 câteva exemple și să vedem
cum operăm în practică.
Să considerăm, de exem-
plu, masa. Dacă avem un
corp de masă m1 și un al doi-
lea corp de masă m2 și vrem
să aflăm masa m3 a celor două
Fig. 4.2. Mărimile fizice scalare de același fel se pot aduna. corpuri puse împreună, vom
efectua operația de adunare:
m3 = m1 + m2

Deci adunarea se face la fel ca în cazul numerelor. Două valori ale unei mărimi fizice sca-
lare se pot aduna (Fig. 4.2).
Asemănător, putem înmulți o mărime fizică scalară cu un număr. Vom obține tot o
mărime scalară. Masa totală a trei cărămizi identice de masă m se calculează ca 3 m. Jumătate
m
de cărămidă va avea masa .
2
TEMĂ Calculați distanța parcursă de un atlet care efectuează 5 ture de stadion, știind că lungi-
mea totală a pistei este de 250 m.
Operațiile cu mărimi scalare respectă regulile operațiilor cu numere, dar în același timp
trebuie respectate semnificațiile fizice. Pentru a ilustra aceste idei, să luăm un exemplu simplu.
Temperatura aerului într-un apartament este de 22° C, iar temperatura aerului exterior este
de 10° C. Putem calcula temperatura medie ca fiind egală cu (22° + 10°)/2 = 16° C, fără însă ca
această valoare să aibă vreo semnificație fizică sau vreo utilitate practică. O altă operație fără sens
ar fi să adunăm cele două valori – temperatura camerei și temperatura exterioară. Rezultatul unei
asemenea operații nu însemnă nimic.
Atenție! Nu putem aduna sau compara mărimi fizice diferite. Nu putem aduna lungimea cu
timpul sau densitatea cu viteza.

ÎNTREBĂRI
1. Încercați să ordonați următoarele valori ale unor mărimi fizice scalare: 2 kg, 10 C, 15 kg/m3,
4 kg, 12 s, 2500 g, 6 kg, 3 kg/cm3, 15 C, 290 K, 15 min.
2. Specificați perechile literă-număr care se pot aduna, corespunzând mărimilor fizice din
Tabelul 4.1, și completați ultima coloană cu rezultatul adunării exprimat în unitățile S.I.
Tabelul 4.1
Mărime fizică scalară Mărime fizică scalară Perechea literă-număr Valoarea în S.I.
A. 20 km 1. 12 s A–2 20012 m
B. 15 min 2. 12 m B–
C. 12 m3 3. 0,8 l/cm3 C–
D. 30° C 4. 170 g D–
E. 2,5 kg 5. 5000 cm3 E–
F. 1000 kg/m3 6. 273K F–

20
REZUMAT
1. În fizica clasică există două categorii de mărimi fizice – mărimi fizice scalare și mărimi
fizice vectoriale.
2. Mărimile fizice scalare sunt caracterizate doar prin valoarea lor numerică, însoțită de
unitatea de măsură. Mărimile fizice scalare pot fi ordonate.
3. Mărimile fizice vectoriale sunt caracterizate prin valoare, direcție și sens. Mărimile
vectoriale trebuie însoțite de unitatea de măsură pentru a căpăta sens.

L5. Mărimi fizice vectoriale. Identificarea mărimilor

fizice vectoriale (viteza, accelerația, forța)

Tabelul 1.1 conține trei dintre cele mai importante mărimi fizice vectoriale: viteza, acce-
lerația și forța.
Mărimile vectoriale sunt caracterizate prin valoare, direcție și sens. Să analizăm un pic
mai atent aceste elemente.
De ce este nevoie de mărimi vectoriale?
Răspunsul este simplu: anumite mărimi fizice necesită mai multe elemente pentru a putea
fi caracterizate. În vorbirea curentă ni se pare firesc să exprimăm mărimi vectoriale fără a
specifica în mod explicit acest lucru. Să discutăm două exemple.
a) Spunem că un tren merge de la București la Ploiești cu viteza de 90 km/h. Valoarea
vitezei este, evident, 90 km/h, dar aflăm în plus că trenul merge pe direcția București –
Ploiești și în sensul de la București spre Ploiești și nu invers. Este foarte posibil să existe
un alt tren, care să meargă cu aceeași viteză și pe aceeași direcție, dar în sens invers – de
la Ploiești către București. Deci toate cele trei elemente – mărimea vitezei, direcția de
deplasare și sensul deplasării – sunt esențiale pentru a defini o astfel de situație.
b) O altă afirmație: un corp cu masa de 1 kg este atras spre Pământ cu o forță numită
greutate, cu valoarea aproximativă de 10 N. Folosind acest exemplu, vă rog să găsiți
răspunsul la tema următoare.

TEMĂ Specificați valoarea, direcția și sensul forței din enunțul b).

Valoarea unei mărimi fizice vectoriale se numește uneori și modul. Vorbim despre modulul
vitezei sau al forței. Modulul unei forțe este o măsură a mărimii forței, la fel cum modulul vitezei
ne arată rapiditatea cu care se mișcă un obiect. Când exprimăm modulul unui vector, este obliga-
toriu să precizăm și unitatea de măsură.

TEMĂ Cine are viteza mai mare – un vehicul care se deplasează cu viteza de 1 km/h, sau
un pieton care merge cu viteza de 1 m/s?

21
 Direcția este reprezentată printr-o dreaptă. În mod
uzual vorbim despre o direcție verticală, despre o direc-
ție orizontală, despre direcția nord-sud sau de la est la
vest. Direcția verticală este extrem de precisă, fiind
unică în fiecare punct al Pământului. Cel mai simplu,
direcția verticală este indicată de firul cu plumb – un fir
care atârnă liber și la capătul căruia se află un mic corp
greu (Fig. 5.1). Prin direcție orizontală înțelegem întot-
deauna o direcție perpendiculară pe direcția verticală.

TEMĂ Dați trei exemple de linii din mediul înconju-

rător care au o direcție verticală.

Fig. 5.1 Firul cu plumb Orice direcție are două sensuri. În cazul unei axe
indică direcția verticală. definim un sens pozitiv al axei, în sensul săgeții din
capăt, și un sens negativ, sensul
opus axei (Fig. 5.2).

Atât sensul, cât și direcția,

sunt elemente esențiale pentru
descrierea unei mărimi vec-
toriale. Nu este același lucru
dacă un avion se deplasează de
Fig. 5.2 Sensurile axei
la București la Cluj sau de la
București la Atena. La fel este
și în cazul forțelor. Am văzut că toate corpurile sunt atrase de către Pământ. Imaginați-vă o
lume în care toate corpurile ar fi respinse de Pământ, adică forța de greutate ar păstra aceeași
direcție, dar și-ar inversa sensul.
De multe ori, pentru a simplifica limbajul, direcția și sensul sunt denumite împreună prin
termenul de orientare. Spunem că un vector este definit prin modulul și orientarea sa (adică
direcție și sens).
Este foarte convenabil să reprezentăm vectorii prin săgeți. O săgeată ilustrează direcția și
sensul, iar prin lungimea sa poate fi o ilustrare a
modulului mărimii vectoriale respective.
În Fig. 5.3 sunt reprezentați vectorii viteză
pentru a descrie mișcarea mai multor bile de bili-
ard. Săgeata indică direcția și sensul de mișcare
(orientarea) corespunzătoare fiecărei bile, iar mări-
mea săgeții este proporțională cu viteza mobilului.

DEFINȚIE O mărime fizică caracterizată prin

modul, direcție și sens se numește mărime fizică
vectorială sau, simplu, vector.
Fig. 5.3 Vitezele mai multor bile de biliard,
la un moment dat

22
 Mărimile fizice vectoriale (vectorii) se reprezintă grafic prin săgeți care au modul (mărime),
direcție și sens.
Mărimile fizice vectoriale se notează prin litere deasupra cărora se figurează o săgeată:
→
v→, a→, F
→
Modulul unei mărimi vectoriale se notează simplu, prin litera respectivă: |F | = F.
În multe situații practice contează și punctul de aplicație al unui vector. Punctul de aplica-
ție reprezintă poziția în care se află originea săgeții care reprezintă vectorul. În cazul corpurilor
nepunctuale este esențial punctul de aplicație al unei forțe. Efectele sale pot fi total diferite în
funcție de poziția punctului de aplicație.

Accelerația este o mărime vectorială. Să ne amintim că accelerația reprezintă variația vite-

zei în unitatea de timp. Doar din această simplă definiție intuim că, din moment ce viteza este
un vector, și accelerația va fi tot un vector. Efectele accelerației depind de direcția și sensul
acesteia. Un mobil care își mărește viteza înseamnă că are o accelerație pe direcția și în sensul
vitezei. Un mobil frânat va avea o accelerație pe direcția vitezei și în sens opus acesteia. Ce se
întâmplă cu un mobil care este supus unei accelerații perpendiculare pe viteză?
Proprietățile vectoriale ale accelerației pot fi deduse și din relația dintre accelerație și forță.
Spuneam că întotdeauna accelerația imprimată unui corp, de către o forță, este pe aceeași
direcție cu forța și în sensul acesteia.
Dacă asupra unui corp de masă m acționează o forță F, accelerația imprimată corpului este
direct proporțională cu forța și are direcția și sensul acesteia.
Accelerația imprimată unui corp de către o forță este invers proporțională cu masa corpu-
lui. Deci se poate scrie:
F
a= (5.1)
m
Acum putem scrie această relație și sub formă vectorială:
→
F
a→ = (5.2)
m
sau
→ →
F = ma (5.3)

ÎNTREBĂRI
1. De ce este necesar să definim viteza ca mărime vectorială?
2. Descrieți cum se modifică mișcare unui mobil care este supus unei accelerații: a) pe direcția
și în sensul vitezei; b) pe direcția și în sens opus vitezei; c) perpendiculară pe direcția vitezei.
3. Dați câteva exemple în care punctul de aplicație al forței este esențial. Descrieți și situația
în care punctul de aplicație al forței nu este relevant.

23
 REZUMAT
1. Mărimile fizice vectoriale sunt caracterizate prin modul, direcție și sens.
2. Mărimile fizice vectoriale se pot reprezenta printr-o săgeată a cărei lungime este propor-
țională cu mărimea vectorului și care indică direcția și sensul vectorului. Originea săgeții
se află în punctul de aplicație al vectorului.
3. Viteza, accelerația și forța sunt mărimi fizice vectoriale.

PROBLEME
L4. Mărimi fizice scalare. Identificarea turna în piscină pentru ca apa să ajungă la
mărimilor fizice scalare (timpul, masa, 10 cm de margine?
volumul, densitatea, temperatura) *4.5. Calculați masa totală a unui vagonet, ști-
*4.1. Dați trei exemple de mărimi fizice sca- ind că vagonetul gol are masa m1 = 280 kg și
lare dintre mărimile fizice fundamentale. este încărcat cu balast având masa m2 = 315 kg.
*4.2. Enumerați trei exemple de mărimi fizice L5. Mărimi fizice vectoriale. Identificarea
scalare dintre mărimile fizice derivate. mărimilor fizice vectoriale (viteza, accele-
*4.3. Bifați în Tabelul II.1 mărimile fizice rația, forța)
fundamentale și mărimile fizice derivate. *5.1. Enumerați caracteristicile unei mărimi
vectoriale.
Tabelul II.1
*5.2. Enumerați 3 mărimi fizice vectoriale.
Mărime
Mărime
Mărime fizică
fizică fun-
fizică deri- *5.3. În Tabelul II.2 bifați mărimile fizice
damen- scalare și mărimile fizice vectoriale.
vată
tală
Viteza X Tabelul II.2
Timpul X Mărime Mărime
Mărime fizică
scalară vectorială
Volumul
Viteza X
Lungimea
Timpul X
Densitatea
Volumul
Accelerația
Lungimea
Forța
Densitatea
Accelerația gravitațio-
nală Accelerația
Masa Forța
Greutatea Accelerația gravitați-
onală
Cantitatea de sarcină
Masa
Intensitatea curentului
electric Greutatea
Cantitatea de sarcină
*4.4. O piscină are dimensiunile L = 40 m, Intensitatea curentu-
l = 22 m și h = 2,1 m. Ce volum de apă se poate lui electric

24
*5.4. Asupra unui corp acționează o singură **5.8. Un mobil se deplasează cu viteza v.
forță. Pe ce direcție se mișcă acel corp? Dacă viteza este modificată de o accelerație a
*5.5. Identificați mărimile care se pot exprima având aceeași direcție cu viteza, cum variază
scalar și cele care trebuie exprimate vectorial, viteza dacă: a) accelerația are același sens cu
dintre exemplele următoare: a) suprafața teren- viteza; b) are sens opus vitezei.
ului de tenis; b) viteza avionului; c) cantitatea ***5.9. În Tabelul II.3 sunt prezentate
de portocale; c) volumul camerei; d) tempera- valorile coordonatelor a două mobile în
tura ceaiului; e) accelerația automobilului; funcție de timp, pe o axă Ox. Folosind hâr-
f) viteza picăturilor de ploaie; g) forța de tie milimetrică, desenați graficul în coor-
tracțiune; h) accelerația gravitațională. donate (x,t) care corespunde valorilor din
*5.6. Accelerația imprimată de o forță F unui Tabelul II.3. Calculați vitezele celor două
corp de masă m are: a) direcția forței și sens mobile și precizați sensul celor două viteze.
opus acesteia; b) direcția și sensul forței; c) o
direcție perpendiculară pe forță. Tabelul II.3
t (s) 0 1 2 3 4 5 6
*5.7. Accelerația imprimată de o forță exteri-
oară unui corp este: a) proporțională cu forța; x1 (m) 50 40 30 20 10 0 -10
b) invers proporțională cu forța. x2 (m) 10 15 20 25

25
 PARTEA a II-a - FENOMENE MECANICE
Capitolul III | Interacțiunea și efectele interacțiunii

L6. Interacțiunea. Efectele interacțiunii (static, dinamic).

Interacțiuni prin contact și prin influență
Interacțiunea este o caracteristică a naturii. Fiecare corp interacționează cu toate celelalte
corpuri. Cauza și tipul interacțiunii pot fi foarte diferite. Am întâlnit interacțiune prin contact
sau interacțiune de la distanță – interacțiune gravitațională, interacțiune electrică, interacțiune
magnetică.
Studiem interacțiunea, în general, urmărind interacțiunea dintre două corpuri.
Când împingeți o ușă pentru a o deschide sau pentru a o închide, când pășiți pe podea sau
vă așezați pe un scaun, când loviți o minge de fotbal, în toate aceste situații au loc interacțiuni.
Interacțiunea înseamnă acțiunea reciprocă dintre două corpuri. Mâna acționează asupra ușii,
iar ușa acționează asupra mâinii. La fel și în celelalte cazuri.

DEFINIȚIE Acțiunea reciprocă dintre două corpuri se numește interacțiune.

Când studiem interacțiunea, ne referim, de obicei, la două corpuri. Asta nu înseamnă că
un corp nu poate interacționa simultan cu mai multe corpuri. De exemplu, Luna se rotește în
jurul Pământului datorită interacțiunii dintre cele două corpuri. În același timp, Pământul
se mișcă în jurul Soarelui, datorită interacțiunii Soare – Pământ. Deci, Pământul interacțio-
nează simultan cu Luna și cu Soarele, generând acea complicată mecanică cerească pe care,
acum, oamenii o înțeleg în amănunt.

Efectele interacțiunii – static și dinamic

În urma interacțiunii, corpurile se deformează sau/și își schimbă starea de mișcare. De
aceea vorbim despre un efect static – deformarea și despre un efect dinamic – schimbarea
stării de mișcare.
Efectul static
Exemple de deformare în urma interacțiunii pot fi: 1. un burete strâns în pumn;
2. un pat cu arcuri pe care sare un copil; 3. o bandă elastică pe care o întindeți; 4. lutul în
mâinile olarului (Fig. 6.1).

Fig. 6.1. Imagini cu deformarea (burete, pat, bandă elastică, lut)

26
TEMĂ Dați cinci exemple de deformare în urma interacțiunii.
Dacă urmăriți cu atenție, veți observa că deformările pot fi de două feluri:
1. Deformări elastice – atunci când corpul deformat revine la forma inițială după înceta-
rea interacțiunii;
2. Deformări plastice – atunci când deformarea rămâne și după încetarea interacțiunii.

TEMĂ Pentru cele patru exemple enumerate mai sus, specificați care corespund unei defor-
mări elastice și care, unei deformări plastice.

REZOLVARE
Deformări elastice suferă: buretele, patul cu arcuri și rigla. Deformări plastice suferă: min-
gea de tenis de masă și lutul.

Efectul dinamic
Exemple de modificare a stării de mișcare pot fi: 1. o minge de tenis lovită de rachetă; 2. un
vagonet împins pe șine; 3. o ușă care se închide; 4. un pendul scos din echilibru; 5. o barcă cu
pânze pusă în mișcare de vânt (Fig. 6.2).

Fig. 6.2 Imagini cu efectul dinamic (minge de tenis, vagonet, ușă, pendul, barcă cu pânze)

TEMĂ Dați alte cinci exemple de efecte dinamice ale interacțiunii.

Modificarea stării de mișcare presupune o modificare a vitezei – ca valoare, ca direcție

sau ca sens. Asta presupune existența unei accelerații. Dacă accelerația este pe direcția vite-
zei, atunci viteza crește sau scade în funcție de sensurile relative dintre cei doi vectori. Dacă
accelerația este perpendiculară pe viteză, atunci viteza își va modifica orientarea, tinzând să se
alinieze accelerației. Ca urmare, corpul se va mișca pe o curbă.
Cele două efecte, static și dinamic, nu trebuie privite separat.
De foarte multe ori ele sunt prezente simultan. De exemplu, o minge de tenis lovită
puternic cu racheta suferă simultan atât o deformare elastică, deci un efect static, cât și o
modificare a stării de mișcare, deci un efect dinamic. La limită, dacă lovitura este foarte
puternică, se poate întâmpla ca mingea să se spargă, deci să apară și un efect static de defor-
mare permanentă.

27
 Interacțiuni prin contact sau prin influență
Un alt criteriu după care putem clasifica interacțiunea dintre două corpuri este dacă acestea
se află în contact sau nu. Am văzut că între corpuri apare interacțiune în ambele situații.
Dacă două corpuri interacționează fără să fie în contact direct, spunem că interacțiunea
este prin influență sau de la distanță.
Ca și mai sus, vom enumera cinci exemple de interacțiune prin influență: 1. un corp în
cădere liberă; 2. mareele sunt rezultatul atracției Lunii; 3. un ac de busolă este influențat de
magnetismul Pământului; 4. două corpuri electrizate cu același tip de sarcină se vor respinge;
5. Pământul care se mișcă în jurul Soarelui (Fig. 6.3).

Fig. 6.3 Interacțiunea de la distanță (corp în cădere liberă, mareea, busola,

2 corpuri electrizate, Pământul și Soarele)

ÎNTREBĂRI
1. Un corp poate interacționa simultan cu mai multe corpuri?
2. Există situații în care efectul static să fie însoțit și de efectul dinamic?
3. Dați două exemple de interacțiuni în care efectul static este prezent alături de efectul dina-
mic.
4. Când o barcă cu pânze este pusă în mișcare de vânt, interacțiunea este: a) prin influență;
b) prin contact; c) prin ambele tipuri de interacțiune.
5. Puteți da un exemplu în care interacțiunea să implice un singur corp? Justificați.

REZUMAT
1. Interacțiunea este acțiunea reciprocă dintre două corpuri.
2. Efectele interacțiunii pot fi statice sau dinamice.
3. Efectul static al interacțiunii înseamnă deformare, care poate fi plastică (permanentă) sau
elastică (temporară).
4. Efectul dinamic înseamnă modificarea stării de mișcare. Acest lucru implică existența
unei accelerații.
5. Interacțiunea poate avea loc prin contact sau prin influență (la distanță).

28
 L7. Forța – măsură a interacțiunii. Forța de contact
și de acțiune la distanță
Interacțiunea poate fi mai puternică sau mai slabă. Efectele interacțiunii dintre două cor-
puri sunt cu atât mai puternice, cu cât interacțiunea este mai intensă. Intensitatea interacțiunii
este o proprietate cantitativă, căreia putem să-i atașăm o mărime fizică.

DEFINIȚIE Mărimea fizică care măsoară intensitatea interacțiunii se numește forță și se

notează cu F.

Unitatea de măsură pentru forță în SI este Newtonul (N).

[ F ]SI = N
Forța este o mărime vectorială.
Să vedem câteva situații care să pună în evidență faptul că forța este o mărime vectorială.
Mai întâi, exemple cu forțe de contact.
1. Dacă avem o bilă asupra căreia acționează simultan două forțe egale, în funcție de ori-
entarea reciprocă dintre cele două forțe, efectul va fi complet diferit (Fig. 7.1). În cazul (a) bila
va fi puternic accelerată în sensul și pe direcția celor două forțe paralele. În cazul (b), bila este
accelerată pe o direcție diferită față de cele două forțe perpendiculare, iar în cazul (c) bila va
rămâne în repaus, cele două forțe egale și de sens opus compensându-și efectele.

Fig. 7.1 Efectele depind de orientarea forțelor.

2. În cazul forței elastice, în funcție de orientarea forței, un resort se alungește sau se con-
tractă (Fig. 7.2).

Fig. 7.2 Efectul depinde de orientarea forței.

Exemplele de forțe la distanță întâlnite până acum sunt: forța gravitațională, forța electrică
și forța magnetică.
29
 Fig. 7.3 Mișcarea Pământului în jurul Soarelui

1. Pământul execută o mișcare de revoluție în jurul

Soarelui. Simplificând, această traiectorie se datorează
inerției și forței de atracție gravitațională. Pământul tinde Fig. 7.4 Sensul forței dintre sarcinile
să-și mențină o mișcare rectilinie uniformă, dar atracția electrice
gravitațională dintre Soare și Pământ curbează traiectoria.
Atracția gravitațională este întotdeauna pe linia care unește cele două corpuri. Deci forța gra-
vitațională își schimbă în permanență orientarea (Fig. 7.3).
2. Între sarcinile electrice se exercită o forță numită forță electrică. Sarcinile de același
semn se resping, iar sarcinile de semn contrar se atrag (Fig. 7.4). Forța electrică se exercită fără
ca sarcinile să fie în contact.
3. Forța magnetică este, de asemenea, un exemplu de interacțiune la distanță. Un magnet
atrage materialele feromagnetice. La fel, magneții interacționează între ei: polii de același semn
se resping, iar polii de semn opus se atrag (Fig. 7.5).

ÎNTREBĂRI
1. Care este unitatea de măsură a forței?
2. De ce forța este descrisă ca o mărime vectorială?

REZUMAT
1. Mărimea fizică care măsoară intensitatea interacți-
unii se numește forță.
2. Forța este un vector.
3. Forța asupra unui corp se poate exercita prin contact
direct sau de la distanță.

Fig. 7.5 Interacțiunea dintre doi magneți

30
 L8. Principiul inerției

Un atlet aleargă în linie dreaptă cu o viteză relativ constantă. Dacă, la un moment dat,
atletul vrea să se oprească brusc, el va trebui să depună un efort considerabil. La fel, dacă
atletul decide să schimbe brusc direcția de alergare, va face un efort special. Un efort mare
este necesar și atunci când atletul sprintează de pe loc. Acestea sunt observații uzuale, care ne
conduc la câteva concluzii cu grad mare de generalitate.
Toate corpurile se opun schimbării stării de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus rela-
tiv. Această proprietate se numește inerție. Unele corpuri se opun mai mult, altele mai puțin.
Acest lucru se vede din faptul că efortul depus pentru a accelera sau a frâna un corp variază
foarte mult, de la un corp la altul. De exemplu, este o mare diferență între a frâna o minge de
tenis sau o locomotivă.
Pe baza acestor observații generale se definesc două noțiuni fundamentale ale fizicii: iner-
ția și mărimea fizică care o măsoară – masa.

DEFINIȚIE Se numește inerție proprietatea tuturor corpurilor de a se opune schimbării

stării lor de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ.

DEFINIȚIE Mărimea fizică ce măsoară inerția unui corp se numește masă.

Efortul necesar pentru a schimba starea de mișcare

rectilinie uniformă sau de repaus relativ este măsurat
de mărimea fizică numită forță. Este necesară o forță
mult mai mare pentru a pune în mișcare o locomotivă,
decât o minge de tenis. Am văzut că accelerația impri-
mată unui corp este proporțională cu forța și invers
proporțională cu masa corpului.
1
a  F și a 
m

Galileo Galilei (Fig. 8.1) a studiat cu mare atenție

mișcarea corpurilor. După numeroase astfel de obser-
vații, Galileo a formulat principiul inerției.

PRINCIPIUL INERȚIEI Un corp își menține sta-

Fig. 8.1 Galileo Galilei (1564 – 1642)
A fost primul care a formulat principul inerției.
A fost condamnat de autoritatea bisericească
pentru că susținea că Pământul se învârte în
jurul Soarelui. Deși a fost obligat să-și retragă
declarația, el a continuat, totuși, să susțină
„E pur si muove!” (Și totuși, se mișcă!).
rea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus rela-
tiv atât timp cât asupra lui nu acționează nicio forță.
Un corp aflat în mișcare rectilinie uniformă își
va menține această mișcare dacă asupra sa nu acțio-
nează nicio forță. Dacă avem o suprafață cu frecare
mare (de exemplu, un covor), și rostogolim o bilă,
31
 vom vedea că bila se va opri destul de
repede. Dacă, însă, rostogolim aceeași
bilă pe o suprafață foarte lucioasă (de
exemplu, marmură), bila va parcurge
o distanță mult mai mare până să se
oprească (Fig. 8.2).

Cu cât forța de frecare este mai mică,

cu atât bila se deplasează pe o distanță Fig. 8.2 Mișcarea pe diferite suprafețe
mai mare. Dacă am elimina complet forța
de frecare cu planul, distanța parcursă de
obiect ar deveni foarte mare și totuși, la un moment dat, corpul se va opri. Asta se întâmplă
deoarece nu putem elimina forța de frecare cu aerul, care până la urmă frânează corpul. Dacă
am elimina complet toate forțele de frecare, corpul s-ar mișca rectiliniu uniform la infinit.

Există o situație în care forțele de frecare cu aerul sunt practic zero. În spațiul cosmic
presiunea este foarte scăzută, astfel că frecarea
cu mediul este practic nulă. Faptul că, de miliarde
de ani, Pământul execută o mișcare de revoluție
în jurul Soarelui, fără să se oprească sau să înce-
tinească, este o confirmare a principiului inerției.
Așa cum am arătat, Pământul tinde să-și men-
țină mișcarea rectilinie uniformă, dar traiectoria
este curbată sub acțiunea atracției gravitaționale
din partea Soarelui.
Trebuie să remarcăm că în mișcarea rectilinie
uniformă accelerația este zero. Asta înseamnă că
forța rezultantă asupra corpului este zero. Într-o
situație asemănătoare se află și un corp aflat
în repaus. Putem să sintetizăm lucrurile ca în
Fig. 8.3 Principiul inerției
schema din Fig. 8.3.

Este important să înțelegeți că mișcarea rectilinie uniformă și repausul relativ sunt stări
perfect echivalente.

Newton (Fig. 8.4) a preluat principiul inerției și l-a integrat în cele trei principii ale
mecanicii newtoniene. Principiul inerției se mai numește și primul principiu al mecanicii
clasice.
Formularea principiului inerției, care acum nouă ni se pare de la sine înțeles, a schim-
bat din temelii gândirea științifică și modul de interpretare a mecanicii. Până la Galileo,
oamenii credeau ce considerase Aristotel drept adevăr: un corp își menține starea de miș-
care atât timp cât asupra lui acționează o forță.

32
 Fig. 8.4 Isaac Newton (1643 – 1727),
una dintre cele mai strălucite minți ale
omenirii. I se atribuie următorul citat:
„Sunt un copil care se joacă pe plajă,
în timp ce vaste oceane de adevăr se
întind nedescoperite în fața mea”.

„Ceea ce urcă, trebuie să și coboare."

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Sunteți într-un avion care zboară orizontal cu viteza constantă de 800 km/h. Aveți în mână
o sticlă cu apă. Dacă scăpați sticla din mână, aceasta va cădea vertical, pe podeaua avionului.
Explicați această comportare.

REZOLVARE
Avionul, pasagerul și sticla de apă sunt în repaus relativ unul față de celălalt. Dacă sticla cu
apă este lăsată liberă, asupra ei nu acționează nicio forță pe direcția mișcării, ca urmare ea se
va comporta la fel ca atunci când avionul ar fi în repaus pe sol, deci va cădea vertical. Pe de altă
parte, sticla va continua să meargă cu 800 km/h față de sol și va rămâne în repaus față de avion.

TEMĂ La automobilele moderne s-a introdus utilizarea obligatorie a tetierelor și a centurilor

de siguranță. Explicați utilitatea acestora și relația cu principiul inerției.

TEMĂ Explicați cum intervine principiul inerției în micile experimente ilustrate în Fig. 8.5.

ÎNTREBĂRI
1. Inerția manifestată de un
corp este proporțională cu:
a) viteza; b) masa; c) volu-
mul; d) toate cele trei.
2. De ce în enunțul principiului
inerției se vorbește despre
repaus relativ și nu despre
repaus absolut?
3. De ce pentru a fixa un ciocan
în coada sa de lemn batem
coada pe o suprafață tare?
Fig. 8.5 Punerea în evidență a principiului inerției

33
 REZUMAT
1. Corpurile se opun schimbării stării lor de repaus sau de mișcare. Această proprietate se
numește inerție.
2. Masa este mărimea fizică care măsoară inerția corpului.
3. Dacă suma forțelor exterioare care acționează asupra unui corp este zero, atunci corpul
își menține starea de repaus relativ sau de mișcare rectilinie uniformă.
4. Stările de mișcare rectilinie uniformă și de repaus relativ sunt echivalente.

L9. Principiul acțiunii și reacțiunii

Când vă sprijiniți de un perete, pe culoarul școlii, simțiți o apăsare în sens invers din par-
tea peretelui. Dacă stați în picioare mai multă vreme, picioarele încep să vă doară și simțiți
nevoia să vă așezați. Toate acestea se întâmplă deoarece greutatea voastră apasă cu tălpile pe
podea și podeaua va apăsa asupra tălpilor cu o forță egală și de sens opus. Dacă sunteți într-o
barcă lângă mal și vreți să vă duceți în largul apei, împingeți cu vâsla în mal. Ca urmare, malul
împinge vâsla și barca în sens opus. Și putem continua la nesfârșit cu astfel de exemple. Să
încercăm să teoretizăm aceste observații.
În primul rând, în toate aceste exemple este vorba despre interacțiuni. Interacțiunea pre-
supune
→
întotdeauna implicarea a două corpuri. Un corp acționează asupra altui corp cu o forță
F , numită acțiune.→ Cel de-al doilea corp va acționa asupra primului cu o forță de sens opus,
numită reacțiune R . În plus, observăm că acțiunea și reacțiunea sunt egale ca intensitate. Dacă
apăsăm mai mult asupra peretelui, peretele va răspunde cu o reacțiune mai mare (Fig. 9.1).
Dacă apăsăm mai tare în mal cu vâsla, barca se
duce mai repede spre centrul apei.
Toate aceste observații au fost sintetizate de Newton
într-o frază, pe care o numim principiul acțiunii și
reacțiunii.

Principiul acțiunii și reacțiunii Dacă un corp acți-

→
onează asupra altui corp cu o forță F , atunci cel de-al
doilea corp va acționa asupra primului cu o forță egală
→
și de sens opus R .
Acțiune = –Reacțiune
Ținând cont de semnificația de vector a forței,
putem pune acest principiu sub forma unei ecuații.
→ →

→
F →= – R
|F | = |R | sau F = R (9.1)

Astfel, acțiunea și reacțiunea sunt două forțe egale

și de sens opus, având întotdeauna aceeași direcție.
Rolurile de acțiune și reacțiune pot fi inversate. Fig. 9.1 Acțiunea și reacțiunea

34
 Din exemplele de mai sus se poate vedea că atribuirea rolului de acțiune unui corp, iar
celuilalt rolul de reacțiune este o convenție. La fel de bine putem spune că peretele acționează
asupra corpului sprijinit de el, iar corpul reacționează. Aceeași simetrie se observă la orice
două corpuri care interacționează.

TEMĂ Dați câteva exemple de interacțiune și precizați simetria dintre acțiune și reacțiune.

RĂSPUNS
O situație foarte des întâlnită este propulsia prin reacție. O rachetă este propulsată înainte
atunci când jetul de gaz este puternic propulsat în sens opus. Fenomenul este același ca în cazul
unui balon de cauciuc care pierde aer. Balonul este propulsat în sens opus jetului de aer. O forță
acționează asupra jetului și alta asupra rachetei. Una dintre ele este acțiune și cealaltă recțiune.

Acțiunea și reacțiunea acționează pe corpuri diferite. De aceea, cele două forțe, deși
sunt egale și de sens opus, nu își fac echilibru (nu își anulează efectele).

TEMĂ Explicați cum intervine principiul acțiunii și reacțiunii în zborul unui păsări.

APLICAȚII
Oamenii au folosit principiul acțiunii și reacțiunii cu mult înainte ca acesta să fie clar for-
mulat de Newton. Orice barcă cu vâsle folosește principiul acțiunii și reacțiunii. La fel, orice
ambarcațiune cu pânze sau vapor cu elice funcționează pe baza aceluiași principiu. Motoarele
cu reacție se bazează pe acțiune și reacțiune. Roata este o aplicație directă a principiului acți-
unii și reacțiunii.

TEMĂ PRACTICĂ Folosind o jucărie ușoară, dotată cu roți, un balon de cauciuc și un pai
din plastic, construiți o mașină cu reacție.

ÎNTREBĂRI
1. Principiul acțiunii și reacțiunii este valabil și în cazul interacțiunii prin influență?
Exemplificați.
2. Vă aflați într-o barcă pe un lac liniștit. Dacă aruncați o minge spre est, ce se va întâmpla
cu barca?
3. Care dintre următoarele afirmații este falsă? a) acțiunea și reacțiunea sunt egale; b) acțiu-
nea și reacțiunea au sensuri opuse; c) acțiunea și reacțiunea au aceeași direcție; d) acțiunea
și reacțiunea își fac echilibru.

REZUMAT
→ →
1. Orice acțiune F produce o forță de reacțiune R .
→ →
2. Forțele de acțiune și de reacțiune sunt întotdeauna egale și de sens opus (F = – R ), F = R.
3. Acțiunea și reacțiunea acționează pe corpuri diferite.
4. Acțiunea și reacțiunea pot fi inversate.

35
 L10 Exemple de forțe: greutatea, forța de apăsare normală
Toate corpurile sunt atrase spre Pământ. Dacă aruncăm o minge de tenis în sus, ea nu
se va duce în sus la nesfârșit, ci, dimpotrivă, se va mișca din ce în ce mai încet, se va opri și
apoi va cădea spre Pământ, mărindu-și mereu viteza în cădere. Galileo Galilei a studiat căde-
rea corpurilor și a ajuns la concluzia că toate corpurile cad la fel spre Pământ. Asta înseamnă
că toate corpurile cad spre Pământ cu aceeași accelerație, numită accelerație gravitațională,
notată cu g→ (g = 9,81 m/s2). Accelerația gravitațională este un vector. Accelerația gravitațio-
nală este verticală și este întotdeauna îndreptată în jos, spre centrul Pământului.
Existența accelerației gravitaționale demonstrează existența unei forțe
→
cu care corpurile sunt
atrase spre Pământ. Această forță se numește greutate, se notează cu G și este specifică fiecărui
corp. Ca orice forță, greutatea este un vector. Ca și accelerația gravitațională, vectorul greutate
este vertical, îndreptat spre centrul Pământului (Fig. 10.1).
Ținând cont de relația (5.1), putem scrie:
G
g = m sau
(10.1)
G = mg
Aceeași relație, sub formă vectorială devine:
→ →
G = mg (9.1)
Greutatea este proporțională cu masa corpului. Fig. 10.1 Greutatea este forța de atracție
a Pământului asupra corpului.

→
DEFINIȚIE Prin apăsare normală N se înțelege forța cu care un corp acționează perpendi-
cular pe suprafața pe care se sprijină.

Să analizăm situația unui corp de masă m1 aflat pe o suprafață plană orizontală (Fig. 10.2
(a)). Să vedem de ce în această situație corpul rămâne în repaus. Pe direcția orizontală nu acți-
onează nicio forță, deci corpul nu va avea o mișcare pe această direcție.
Pe verticală însă, acționează mai multe forțe.
Asupra corpului acționează greutatea proprie G1 = m1g, reprezentând atracția gravitați-
onală. Ca urmare, corpul apasă asupra planului cu o forță N1 egală cu G1. Această forță se
numește apăsare normală, este perpendiculară pe plan și îndreptată în jos. Conform principiu-
lui acțiunii și reacțiunii, la apăsarea normală N1, planul va reacționa cu o forță egală și de sens
opus lui N1, numită reacțiune, R1. Reacțiunea R1 este verticală și orientată în sus. R1 acționează
asupra corpului m1. Rezultatul este că asupra corpului aflat pe planul orizontal acționează două
forțe verticale, egale și de sens opus G1 și R1. Putem scrie
G1 = - R1
Deci, cele două forțe își fac echilibru și corpul rămâne în repaus și pe verticală.
În Fig. 10.2 (b) se așează peste masa m1 un al doilea corp de masă m2. Situația este similară
cu cea de la punctul (a) în care masa corpului este (m1 + m2). Noul corp este atras cu greutatea
G = G1 + G2, apăsarea normală va fi N = G, iar reacțiunea va fi R2 = N2, deci putem scrie N2 =
G1 + G2 și R2 = - G1 – G2.
36
TEMĂ Analizați, în mod similar, situația din Fig. 10.2 (c), în care asupra corpului de masă
m1 acționează o forță exterioară F, orientată vertical în jos. Conform acestei definiții, în cele
trei situații din Fig. 10.2 forța de apăsare normală este egală cu: a) N1 = G1, b) N2 = G1 + G2 c)
N3 = G1 + F.

Fig. 10.2 Forța de apăsare normală

În toate cele trei cazuri menționate, forța de apăsare normală produce o forță de reacțiune
din partea suprafeței, egală și de sens opus apăsării normale. Forța de reacțiune a planului se
exercită asupra corpului și compensează forța cu care corpul este acționat spre sol. Ca urmare,
corpul rămâne în repaus.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ

Pe o suprafață plană orizontală așezăm un corp paralelipipedic cu masa de 10 kg. Specificați

forțele care acționează și calculați forța cu care corpul apasă asupra planului. (g = 9,8 m/s2)

REZOLVARE
Situația este ilustrată în Fig. 10.3
Forțele care intervin sunt următoarele:
Corpul este atras spre Pământ cu greutatea
G = m g = 10 kg  9,8 m/s2 = 98 N. Datorită gre-
utății, corpul apasă asupra planului de sprijin cu
o forță N = 98 N, egală cu G, numită forță de
apăsare normală.
Conform principiului acțiunii și reacțiunii,
suprafața de sprijin exercită o forță egală și de
sens opus forței de apăsare normală, pe care o
Fig. 10.3 Forțele asupra unui corp sprijinit pe o
suprafață orizontală
vom nota cu R = 98 N. Deci intervin trei forțe:
Greutatea G = 98 N, orientată vertical în jos,
care acționează asupra corpului;

37
 Forța de apăsare normală N = 98 N, orientată în jos, care acționează asupra planului;
Reacțiunea R = 98 N, orientată vertical în sus, care acționează asupra corpului.
Forțele G și R care acționează asupra corpului, fiind egale și de sens opus, se compensează,
astfel încât corpul rămâne în repaus.

ÎNTREBĂRI
1. De ce este nevoie de o mărime vectorială pentru a descrie greutatea?
2. Bifați afirmația corectă. Greutatea și apăsarea normală: a) au același sens; b) au sensuri opuse.
3. Alegeți afirmația falsă. Greutatea și apăsarea normală acționează: a) asupra aceluiași corp;
b) asupra unor corpuri diferite.

REZUMAT
1. Toate corpurile cad spre Pământ cu aceeași accelerație g→, numită accelerație gravitațională.
→
2. Greutatea corpului G reprezintă forța cu care corpul este atras spre Pământ și este egală
→
cu G = m g→.
3. Forța de apăsare normală este forța cu care un corp apasă perpendicular pe suprafața de
sprijin.

L11. Forța de frecare

În atmosfera Pământului, orice corp aflat în mișcare trebuie să învingă o forță de frecare.
Orice corp care se mișcă în aer trebuie să învingă forța de frecare cu aerul. Dacă un corp alu-
necă pe o suprafață solidă, va exista o forță de frecare dintre corp și suprafață. Dacă un corp
înaintează în apă, va exista o forță de frecare între corp și apă.
Întotdeauna forța de frecare apare la contactul dintre corpuri și are tendința de a frâna
mișcarea. Forța de frecare are întotdeauna sens opus vitezei cu care un corp se deplasează față
de celălalt.

DEFINIȚIE Forța care apare la suprafața de contact dintre două corpuri și care se opune
→
deplasării unui corp față de celălalt se numește forță de frecare, Ff.

Forța de frecare respectă principiul

→
acțiunii și reacțiunii. Dacă un corp acționează asupra
altui corp cu o forță de frecare Ff1, cel de-al doilea corp va acționa asupra primului cu o forță
→ → →
egală și de sens opus Ff2. (Ff1 = – Ff2).
Putem arăta că forța de frecare la alunecare este proporțională cu apăsarea normală asupra
planului.

38
EXPERIMENT. Studiul forței de frecare
Să considerăm aranjamentul
din Fig. 11.1. Pe un colț de masă
se fixează un scripete peste care
este trecut un fir de ață rezistent.
Pe suprafața plană firul este ata-
șat de un obiect paralelipipedic
de masă m1 (poate fi o bucată de
lemn, o carte sau un obiect con-
fecționat din carton sau plastic).
De celălalt capăt al firului ata-
șăm un mic taler, pe care putem
pune diverse greutăți. Drept gre-
utăți se pot folosi mai multe șaibe
identice. Știind masa unei șaibe,
putem calcula ușor greutatea care Fig. 11.1 Studiul forței de frecare
se așază pe taler (G2 = m2 g).
Experimentul își propune să măsoare forța de frecare Ff dintre corpul paralelipipedic și
suprafața plană, atunci când corpul alunecă pe suprafață. Atât timp cât greutatea talerului G2
este mai mică decât forța de frecare la alunecare Ff dintre corp și suprafața plană, sistemul
este în repaus. Atunci când greutatea talerului depășește valoarea forței de frecare la alunecare,
sistemul începe să se miște (G2 ≥ Ff).
O primă măsurătoare o putem face pentru corpul de masă m1, adăugând treptat șaibe pe
taler. În momentul în care greutatea talerului depășește cu puțin forța de frecare la alunecare,
sistemul se pune în mișcare. Dacă adăugăm greutățile cu grijă, corpul se va deplasa încet, prac-
tic rectiliniu uniform. Asta înseamnă că greutatea talerului, ca forță de tracțiune, este egală cu
forța de frecare. Măsurând greutatea talerului și a șaibelor, vom afla valoarea forței de frecare.
Repetăm măsurătoarea de mai multe ori și calculăm media rezultatelor.
Dacă peste corpul paralelipipedic fixăm încă un corp identic și reluăm măsurătorile, vom
obține o valoare a forței de frecare dublă față de cea inițială. Dacă triplăm greutatea corpului
paralelipipedic, forța de frecare se va tripla. Dacă, printr-un procedeu oarecare, înjumătățim
greutatea inițială a corpului, forța de frecare se va înjumătăți.
Concluzia experimentului este că forța de frecare la alunecare este proporțională cu
greutatea corpului m1 . Cum în acest caz greutatea este egală cu apăsarea normală, putem
spune că forța de frecare este proporțională cu apăsarea normală.
Cu același aranjament experimental puteți studia dependența forței de frecare de natura
suprafețelor aflate în contact.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ A. Imaginați un experiment în care să verificați proporțio-

nalitatea dintre Ef și N în cazul unui plan înclinat. B. Proiectați un experiment folosind un
corp de masă dată, dar având pe suprafața de contact cu masa diferite materiale: carton, piele,
un geam sau o placă din plastic. Construiți un tabel în care să înregistrați valoarea forței de
frecare în funcție de materialele care intră în contact cu suprafața orizontală.

39
 Concluzia este că forța de frecare la alunecare Ff este proporțională cu apăsarea normală N
și depinde de natura suprafețelor. Cu cât suprafețele sunt mai lucioase, cu atât forța de frecare
este mai mică. Putem scrie:
Ff  N, sau introducând un coeficient de proporționalitate, notat cu μ, avem:
Ff = μ N (11.1)
unde μ se numește coeficient de frecare la alunecare. μ este întotdeauna subunitar și depinde
de natura suprafețelor.
Cu cât suprafețele au mai multe asperități, cu atât μ este mai mare, iar cu cât suprafețele
sunt mai netede, cu atât μ are valori mai mici.
Am văzut anul trecut că există o forță de frecare și în cazul în care cele două corpuri aflate
în contact nu se deplasează unul față de celălalt. O astfel de forță este numită forță de frecare
statică. Dacă, de exemplu, un corp se află pe o suprafață orizontală și asupra lui acționează o
forță orizontală fără însă a-l pune în mișcare, între corp și plan apare o forță de frecare egală
și opusă forței externe aplicate. Cele două forțe își fac echilibru, iar corpul rămâne în repaus.
Dacă forța externă crește treptat, la un moment dat corpul începe să se miște. În tot acest pro-
ces forța de frecare statică a crescut până când a atins valoarea forței de frecare la alunecare.
Aceasta este valoarea maximă a forței de frecare și este egală cu produsul dintre coeficientul
de frecare la alunecare și apăsarea normală. Forța de frecare statică poate lua valori de la zero
la o valoare maximă, egală cu forța de frecare la alunecare. Evident, forța de frecare statică nu
depinde de coeficientul de frecare la alunecare.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Luăm o carte și o sprijinim de un perete vertical. Pentru a nu lăsa
cartea să cadă, o apăsăm spre perete cu o forță orizontală F. Știind că
masa cărții este m = 300 g, calculați valoarea forței de frecare dintre
carte și perete. Reprezentați toate forțele care intervin. (g = 9,8 m/s2)

REZOLVARE
Vezi Fig. 11.2, în care sunt reprezentate grafic toate forțele care
acționează în situația dată.
Pe orizontală acționează forța exterioară F asupra cărții. Ca
rezultat, cartea acționează asupra peretelui cu apăsarea normală N,
egală cu F. Reacțiunea peretelui R este egală și de sens opus lui N și
Fig. 11.2 O carte împinsă acționează asupra cărții, echilibrând forța F.
într-un perete vertical
Pe verticală, acționează greutatea cărții G = m g = 0,3  9,8 =
2,94 N și forța de frecare Ff dintre perete și carte, îndreptată în sus. Întrucât cartea se află în
repaus, înseamnă că Ff = G = 2,94 N.

APLICAȚII
Trăim într-o lume în care atracția gravitațională și forțele de frecare sunt întotdeauna pre-
zente. La început, din instinct, iar apoi cunoscând tot mai în detaliu legile fizicii, oamenii s-au
obișnuit să folosească existența frecării. O primă invenție remarcabilă a fost roata.

40
 Roata folosește existența frecării și prin-
cipiul acțiunii și reacțiunii. Forța de frecare
dintre roată și sol împinge solul spre înapoi,
iar reacțiunea împinge roata spre înainte
(Fig. 11.3). Dacă frecarea este zero, roata
nu înaintează, cum este cazul unui automo-
bil pe gheață. Cu cât aderența dintre roată și
sol este mai mare, cu atât roata este mai utilă.
Evident, în absența gravitației, roata devine
Fig. 11.3 Roata
inutilă.
În multe situații, frecarea trebuie dimi-
nuată la maxim. S-a observat că frecarea la rostogolire este mult mai mică decât frecarea la
alunecare.

EXPERIMENT. Dacă aveți o bilă și un cub din lemn care să aibă mase egale, putem să facem
următorul experiment. Pe o suprafață plană, suficient de întinsă, imprimăm aceeași viteză
inițială celor două corpuri. Putem să obținem acest lucru folosind un elastic ca pe o praștie,
pe care o întindem la fel pentru a imprima celor două corpuri aceeași viteză inițială. Odată
lansate, cele două corpuri vor parcurge o anumită distanță, după care se vor opri. Este ușor
de intuit că distanța parcursă de bilă este mult mai mare decât cea parcursă de cub. Întrucât
principala forță care contribuie la frânarea corpurilor este frecarea cu solul, rezultă că frecarea
la rostogolire este mult mai mică decât frecarea la alunecare.
Cea mai răspândită aplicație a acestei observații este folosirea rulmenților în situațiile în
care vrem să micșorăm frecarea dintre două piese aflate în contact.
TEMĂ EXPERIMENTALĂ Folosind o carte și câteva creioane cu secțiune circulară, com-
parați frecarea la alunecare cu frecarea la rostogolire.

TEMĂ Descrieți forțele de frecare ca acțiune și reacțiune, în următoarele exemple:

a) O minge de tenis în mișcare, în aer;
b) O barcă cu motor care înaintează pe un lac;
c) O sanie care alunecă pe o pârtie orizontală. (Fig. 11.4).

Fig. 11.4 Exemple de frecare (minge, barcă, sanie)

41
 PROBLEMĂ REZOLVATĂ
O sanie se deplasează rectiliniu uniform pe o suprafață orizontală. Sania este trasă de un
copil, cu o forță orizontală F = 60 N. Ce valoare are forța de frecare?

REZOLVARE
Situația este ilustrată în Fig. 11.5.
Pe direcție verticală nu există
deplasare. Înseamnă că forțele pe
verticală se compensează: G = - R.
(G = R)
Pe orizontală, sania se mișcă
rectiliniu uniform, deci v = ct.
Accelerația pe orizontală este zero,
Fig.11.5 Sanie în deplasare rectilinie uniformă adică și pe această direcție forțele se
compensează. Ca urmare, forța de
frecare este egală cu forța de trac-
țiune, Ff = F = 60 N.
Același rezultat se poate obține și folosind direct formula (5.1), în care prin F înțelegem
suma forțelor pe orizontală. Putem scrie:
(F – Ff )
a= = 0, deci F = Ff.
m

ÎNTREBĂRI
1. Ce valoare are forța de frecare dintre un corp și suprafață, atunci când corpul este în repaus
pe o suprafață plană?
2. Un șifonier se află în repaus pe podeaua plană. Împingem șifonierul cu o forță orizontală
F = 52 N, fără însă a reuși să-l punem în mișcare. Care este valoarea forței de frecare din-
tre șifonier și podea?
3. Stabiliți care dintre afirmațiile următoare este corectă. Forța de frecare la alunecare: a) are
sensul vitezei; b) are sens opus vitezei relative; c) este perpendiculară pe viteză; d) are sensul
accelerației.

REZUMAT
1. Forța de frecare apare la suprafața de contact dintre două corpuri care se deplasează sau
tind să se deplaseze unul față de altul.
2. La orice forță de frecare apare întotdeauna o reacțiune, adică o forță de frecare egală și
de sens opus, care acționează asupra corpului pereche.
3. Forța de frecare la alunecare este proporțională cu apăsarea normală și depinde de natura
suprafețelor.
4. Forța de frecare la alunecare este mult mai mare decât forța de frecare la rostogolire.

42
 L12. Tensiunea în fir și forța elastică
Tensiunea în fir
EXPERIMENT. Folosind un stativ, agățați un fir de care fixați un corp greu – o șaibă, o cheie
etc. (Fig. 12.1).
Corpul va fi în echilibru. Deși este atras spre Pământ de forța gravitațională, corpul nu
cade. Asta înseamnă că →
firul îl ține pe loc. Înseamnă că există o forță în fir, pe care o vom
numi tensiunea în fir T , egală cu greutatea corpului și de sens opus, care ține corpul în repaus.
Experimental putem demonstra acest lucru tăind firul. Ce se va întâmpla? În momentul în care
firul este tăiat, corpul va cădea liber sub acțiunea greutății.
În orice fir întins apare o tensiune (Fig. 12.2). Întotdeauna tensiunea din fir se desenează în
perechi. În general, masa firului se neglijează și, în acest caz, tensiunea are aceeași valoare în tot firul.

Fig. 12.1 Tensiunea în fir Fig. 12.2 Tensiunea într-un fir întins

APLICAȚII
Foarte multe instalații și dispozitive folosesc cabluri.
În toate aceste cazuri avem de-a face cu tensiunea din
fir. Indiferent că este vorba de cablul unei macarale, sau
de scripeții care acționează un lift, fizica acestor lucruri
este aceeași. Tensiunea în fir echilibrează forțe sau gre-
utăți. Tot despre o tensiune în fir acționează și în cazul
lanțului unei fântâni cu tambur (Fig. 12.3).

Forța elastică
Un alt tip de forță cu foarte multe aplicații este forța
elastică Fe. Deformarea elastică este unul dintre efectele
statice ale forțelor. Există materiale sau corpuri cu propri- Fig. 12.3 Tensiunea din lanțul unei fântâni
etăți elastice foarte pronunțate. Dintre acestea, resorturile
(de obicei din oțel) și cauciucul sunt cele mai întâlnite.

Deformarea elastică apare în prezența forței și dispare când acțiunea forței încetează.
43
 Corpurile elastice mai au o proprie-
tate esențială – deformarea este proporți-
onală cu mărimea forței. Dacă un resort
este întins de o forță exterioară, acesta
se alungește. În resort ia naștere o forță
elastică, egală cu forța exterioară (Fig.
12.4). Dacă intensitatea forței exterioare
crește, va crește și alungirea, iar valoa-
Fig. 12.4 Forța elastică rea forței elastice crește proporțional cu
alungirea. Aceasta este forța care rea-
duce corpul la dimensiunea inițială, atunci când acțiunea forței exterioare încetează.
Dacă notăm alungirea resortului cu Δl, putem scrie Fe ~ Δl. Introducând constanta de elas-
ticitate k, caracteristică fiecărui resort, putem scrie:
Fe = k Δl (12.1)

Constanta de elasticitate k depinde de natura și de dimensiunile inițiale ale resortului.

Forța elastică este proporțională cu deformarea și are sens opus acesteia, opunându-se
deformării.
Forța elastică este egală cu forța exterioară deformatoare. Dacă știm forța elastică, vom
cunoaște și forța exterioară. Această observație permite folosirea deformării elastice pentru
măsurarea forțelor.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ

Să considerăm aranjamentul din Fig. 12.5. Pe un colț de masă se prinde un mic scripete peste
care se trece un fir rezistent, inextensibil. Un
capăt al firului este fixat de un resort orizon-
tal. De celălalt capăt al firului se agață un corp
de masă m = 1 kg. Ca urmare, resortul se va
alungi cu Δl = 2 cm. Calculați constanta elas-
tică a resortului. (g = 9,8 m/s2)

REZOLVARE
Sistemul este în echilibru. Ca urmare,
greutatea corpului mg este egală cu tensi-
unea în fir T, iar tensiunea T este egală cu
forța elastică din resort. Putem scrie:
Fig. 12.5 Determinarea constantei elastice
mg = T și T = Fe, deci mg = Fe
Întrucât Fe = k Δl, rezultă că mg = k Δl,
iar constanta de elasticitate va fi:
mg 1 kg  9,8 m/s2
k= ;k= = 490 N/m
Δl 0,02 m

44
ÎNTREBĂRI
1. Dați trei exemple în care apare tensiunea în fir.
2. Când apare forța elastică?
3. Care este unitatea de măsură în SI pentru constanta de elasticitate?

REZUMAT
1. În orice fir întins apare o forță numită tensiune în fir.
2. Forța elastică este proporțională cu deformarea.
3. Fiecare corp elastic se caracterizează printr-o constantă de elasticitate.

L13. Măsurarea forțelor: dinamometrul

Dinamometrul este un instrument folosit pentru măsurarea

forțelor.
Metoda se bazează pe faptul că deformarea unui resort este
proporțională cu forța exterioară aplicată.
Pentru a construi un dinamometru este suficient să avem un
resort și o riglă pe care să o putem fixa paralel cu resortul. De
cele mai multe ori, forța măsurată este greutatea. Este suficient
să fixăm un capăt al resortului de un cui în perete sau chiar să-l
ținem în mână. De celălalt capăt se atașează greutatea pe care
vrem să o măsurăm. În momentul în care sistemul este în echili-
bru, măsurarea alungirii ne va permite aflarea forței (Fig. 13.1).
Valoarea greutății măsurate este egală cu forța elastică.
G = Fe
Dacă știm constanta elastică a resortului k și măsurăm alun-
girea resortului, atunci putem scrie:
G = k Δl Fig. 13.1 Măsurarea greutății
Am putea simplifica foarte mult lucrurile, dacă am citi
direct valoarea forței măsurate. Pentru aceasta este necesar să inscripționăm rigla în newtoni
(N), mai degrabă decât în milimetri (mm). Această operațiune se numește etalonare. Procedeul
este extrem de simplu. Avem nevoie doar de o greutate cunoscută, pe care să o agățăm de
resort. Resortul se alungește, iar poziția capătului său pe riglă se inscripționează cu valoarea
cunoscută a greutății. Alungirea resortului fiind direct proporțională cu forța, înseamnă că fie-
care milimetru de alungire corespunde aceleiași valori a greutății. De exemplu, dacă alungirea
resortului este de 1 cm pentru 1 N, înseamnă că o alungire de 1 mm corespunde unei greutăți
de 0,1 N. Dacă alungirea resortului este de 2 cm pentru 1 N, înseamnă că fiecare mm cores-
punde unei forțe de 0,05 N.

45
 Această situație poate fi reprezentată grafic
foarte simplu. Știm că alungirea Δx este propor-
țională cu forța (sau greutatea) care deformează
resortul. De asemenea, dacă forța este zero, atunci
și deformarea este zero. Astfel, putem construi un
grafic în coordonate (Δx, F) care va arăta ca în Fig.
13.2, adică o dreaptă care trece prin origine. Aceasta
este o dreaptă de etalonare. Având un punct de coor-
donate (1 cm, 1 N) putem citi, direct de pe dreaptă,
valorile forței în funcție de deformare, sau invers,
valorile deformării în funcție de forță. Trebuie să
Fig. 13.2 Drepte de etalonare
înțelegeți că dreapta de etalonare este specifică fie-
cărui resort (dinamometru) în parte. Pentru un alt
dinamometru, este posibil să măsurăm o deformare

de 2 cm la aplicarea unei forțe de 0,5 N. Panta acestor drepte este egală cu F , adică este egală
Δx
cu constanta de elasticitate k a resortului folosit ca dinamometru.
Întrucât greutatea este direct proporțională cu masa, putem etalona dinamometrul și în
kg. Unei greutăți de 10 N îi va corespunde o masă m = G/g = 10 N/9,8 m/s2 = 1,02 kg. Asta nu
înseamnă că dinamometrul va măsura masa. El va măsura în continuare forța (greutatea), dar
va indica masa corespunzătoare acelei greutăți.

TEMĂ Un dinamometru poziționat vertical se alungește cu 2 cm, dacă agățăm de el o masă

m = 300 g. Folosind hârtie milimetrică, desenați dreapta de etalonare în coordonate (Δx, m).

Tehnic, dinamometrul se
construiește în forme foarte
variate, în funcție de domeniul
de utilizare. Sunt dinamometre
care indică valoarea măsurată
pe un cadran cu ac, ca un ceas,
sau care folosesc un afișaj elec-
tronic (Fig. 13.3). Principiul,
însă, rămâne același.
Fig. 13.3 Dinamometre

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Folosim un resort și o riglă gradată în mm, pentru a construi un dinamometru etalonat în
kg. Fixăm resortul și rigla în poziție verticală și agățăm de resort un corp cu masa m = 3 kg.
Constatăm că resortul s-a alungit cu Δx = 6 cm. Să se calculeze:
a) ce masă corespunde fiecărei deformări de 1 mm;
b) ce masă are un corp care produce o deformare de 2,4 cm.

46
REZOLVARE
m k
a) Întrucât mg = k Δx, se vede că raportul = = ct. Dacă notăm cu m1 masa corespun-
Δx g
zătoare unei deformări Δx1 = 1 mm, putem scrie:
m m Δx 0,001 m
= 1 , m = m 1, adică m1 = 3 kg  = 0,05 kg
Δx Δx1 1 Δx 0,06 m
b) Dacă notăm cu Δx2 = 2,4 cm, deformarea corespunzătoare unei mase necunoscute m2,
în mod similar, putem scrie:
m m Δx 2,4 cm
= 2 , m = m 2, adică m2 = 3 kg  = 1,2 kg
Δx Δx2 2 Δx 6 cm

TEMĂ Dați câteva argumente pentru care deformarea plastică este neconvenabilă pentru
măsurarea forțelor.

REZOLVARE
Un corp odată deformat plastic nu mai poate fi readus la forma inițială pentru o nouă
măsurătoare. În consecință, și în situația în care am găsi o relație între mărimea forței defor-
matoare și deformarea plastică a unui corp, pentru a repeta măsurătoarea avem nevoie de un al
doilea corp identic – și tot așa la fiecare nouă măsurătoare.

ÎNTREBĂRI
1. Care este exprimarea corectă?
a) Dinamometrul măsoară forțe.
b) Dinamometrul măsoară mase.
2. Pe ce caracteristică a deformării elastice se bazează funcționarea dinamometrului?
3. Un dinamometru etalonat în kg poate fi folosit pentru măsurarea forței de frecare?

REZUMAT
1. Dinamometrul este un instrument pentru măsurarea forțelor.
2. Dinamometrul măsoară forțe pe baza proporționalității dintre forță și deformarea elastică.
3. Dinamometrul poate fi etalonat în N sau în kg.

47
 L14. Mișcarea unui corp sub acțiunea mai multor forțe.
Compunerea forțelor. Regula paralelogramului

Sunteți într-o barcă pe un lac liniștit. Barca are două vâsle. Fiecare vâslă care împinge în
apă produce o reacțiune ce semnifică o forță asupra bărcii. Putem spune că avem două forțe
care acționează simultan asupra bărcii. În funcție de cum manevrați cele două vâsle, barca
execută diferite mișcări (Fig. 14.1).
a) Dacă vâsliți ritmic, în același sens cu ambele vâsle, barca va înainta în linie dreaptă.
b) Dacă vâsliți simultan cu ambele vâsle, dar în sensuri opuse, barca se va roti pe loc.
c) Dacă vâsliți doar cu vâsla din dreapta, barca va înainta pe un cerc cu centrul pe stânga,
iar dacă vâsliți doar cu vâsla stângă, cercul descris de barcă va avea centrul pe partea
opusă.

Fig. 14.1 Barca sub influența celor două forțe exercitate de vâsle

Concluzia este că fiecare vâslă produce propriul efect, care depinde de orientarea forței, iar
efectele se suprapun când acționează ambele vâsle simultan.
Să analizăm un alt exemplu: farfuria zburătoare.
Forța de reacție propulsează un vehicul în sens opus jetului de gaz. Un vehicul cu reacție,
care poate emite jeturi de gaz pe mai multe direcții, are posibilitatea să își schimbe direcția de
deplasare cu mare ușurință, în funcție de direcția și intensitatea acestora. Două jeturi emise
simultan, pe două direcții, înseamnă două forțe care acționează simultan asupra vehiculului.
Puteți să vă explicați acum de ce forma cu mobilitate maximă pentru un vehicul cu reacție
este farfuria zburătoare. Se presupune că o farfurie zburătoare este propulsată de un număr
foarte mare de jeturi, dispuse simetric pe circumferință. Astfel, acest vehicul se va afla sub
influența simultană a două sau mai multe forțe a căror orientare reciprocă și intensitate se pot
regla într-un număr foarte mare de combinații, în funcție de necesități. Să analizăm câteva
posibilități, așa cum este ilustrat în Fig. 14.2.
În cazul (a) este foarte simplu. Jetul spre stânga produce o forță de reacție spre dreapta, iar
vehiculul se va mișca spre dreapta, pe direcția forței.
În cazul (b) avem două forțe egale, perpendiculare între ele. Rezultatul este că vehiculul se
va deplasa pe diagonala paralelogramului (pătratului) format de cele două forțe și de intersecția
48
 Fig. 14.2 Combinații de forțe

liniilor punctate, paralele cu forțele. Viteza va fi orientată la 45° față de direcția forței orientate
spre dreapta.
În cazul (c), sensul unei forțe este inversat și, ca urmare, direcția de deplasare se schimbă
corespunzător.
În cazul (d) una dintre forțe are intensitatea înjumătățită și, ca urmare, direcția de depla-
sare își schimbă unghiul față de forța spre dreapta. Și în acest caz direcția de deplasare este
pe diagonala paralelogramului (dreptunghiului) format de cele două forțe și de liniile punctate
paralele cu cele două forțe.
Concluzia este că efectul a două forțe se combină, iar corpul se comportă ca și cum s-ar
afla sub acțiunea unei singure forțe rezultate din combinația celor două.
Să analizăm mai atent această observație.
Cum credeți că am putea studia exemplele de mai sus în condiții de laborator?
Deși situațiile par complexe, esența stă în faptul că vrem să investigăm modul de suprapu-
nere a efectelor a două forțe. Altfel spus, vrem să studiem compunerea a două forțe.
Fiind vorba despre forțe, prima idee este că trebuie să folosim un dinamometru, fiind
instrumentul cel mai potrivit pentru măsurarea forțelor mecanice. Vom construi situații în care
asupra unui dinamometru acționează simultan două forțe și vom observa comportamentul în
funcție de orientarea reciprocă a forțelor.

EXPERIMENT. Compunerea forțelor

A. Compunerea a două forțe paralele, de ace-
lași sens.
Dacă avem la dispoziție un dinamometru și două
mase etalonate, putem verifica experimental com-
punerea a două forțe paralele de același sens. Fixăm
dinamometrul în poziție verticală și agățăm pe rând
cele două mase, iar ulterior ambele corpuri, simultan.
Măsurăm astfel greutatea G1, greutatea G2 și apoi gre-
utatea G3 a celor două corpuri împreună. Vom con- Fig. 14.3 Compunerea
a două forțe paralele de același sens
stata că G3 = G1 + G2. În Fig. 14.3 sunt reprezentați
cei trei vectori.

49
 B. Compunerea a două forțe perpen-
diculare
Folosim aceleași obiecte ca în expe-
rimentul precedent. Legăm cele două
corpuri între ele cu un fir inextensibil și
agățăm firul de cârligul dinamometru-
lui. Fixăm dinamometrul orizontal, pe
suprafața mesei, spre colț, ca în Fig. 14.4.
Dinamometrul va avea direcția forței
rezultante obținută prin compunerea celor
două tensiuni T1 și T2. Lăsăm corpurile să
atârne pe două margini alăturate ale mesei.
În această situație, forța care întinde resor-
tul dinamometrului este rezultanta dintre
Fig. 14.4 Măsurarea rezultantei a două forțe forțele T1 și T2 , perpendiculare între ele.
perpendiculare Evident, T1 = G1 și T2 = G2. Forța rezultantă
→ → →
este: FR = T 1 + T 2
→
Măsurând FR, G1 și G2 putem verifica relația:
→
FR = G12 + G22 (14.1)

Aceasta înseamnă că rezultanta compunerii a două forțe perpendiculare este egală cu lun-
gimea ipotenuzei triunghiului dreptunghic în care cele două forțe componente reprezintă cate-
tele. Sau, altfel exprimat, lungimea rezultantei este egală cu diagonala dreptunghiului format
de cele două forțe și de liniile punctate, paralele cu cele două forțe.
Grafic, pentru a compune două
forțe perpendiculare se procedează
în felul următor (Fig. 14.5). Se dese-
nează cei doi vectori într-o origine
comună O și se trasează din vârful
fiecărui vector câte o linie întreruptă,
paralelă cu celălalt vector. Forța rezul-
tantă va avea originea în originea
Fig. 14.5 Compunerea a două forțe perpendiculare comună a celor doi vectori, iar vârful
săgeții va fi în punctul de intersecție
dintre cele două linii punctate.
În cazul în care unghiul dintre
cele două forțe este un unghi ascuțit
(a) sau un unghi obtuz (b), procedura
pentru construirea forței rezultante
este aceeași (Fig. 14.6). Se desenează
cele două forțe într-o origine comună,
din vârful fiecărei forțe se duce câte
Fig. 14.6 Regula paralelogramului
o linie punctată paralelă cu cealaltă
forță până când aceste drepte se inter-
sectează. Se formează în acest fel un paralelogram. Vectorul rezultant din compunerea celor două

50
forțe pleacă din punctul de origine comun și are vârful în punctul de intersecție al celor două linii
punctate. Această procedură de compunere a doi vectori se numește regula paralelogramului.

TEMĂ PRACTICĂ Folosiți regula paralelogramului pentru a compune două forțe având
valorile F1 = 10 N și F2 = 5 N. Folosind hârtie milimetrică, desenați rezultanta dintre cele două
forțe pentru cazurile în care unghiul dintre ele are valorile a) 30°; b) 90°; c) 120°. Considerând
că un cm echivalează cu 1 N, desenați forțele proporțional și măsurați cu o riglă valoarea for-
ței rezultante în cele trei cazuri.

TEMĂ Încercați să identificați câteva surse de eroare în experimentul de compunere a două

forțe perpendiculare.

ÎNTREBĂRI
1. Ce se întâmplă când două forțe acționează simultan asupra unui corp?
2. Rezultanta dintre două forțe egale este mai mare atunci când unghiul dintre cele două forțe
a) este de 30°; b) este de 120°; c) este de 90°.
→
3. Ce valoare are forța rezultantă FR dacă se compun două forțe paralele și de sens opus,
având valorile F1 = 20 N și F2 = 45 N: a) R = 65 N; b) R = 49.2 N; c) R = 25 N?

REZUMAT
1. Dacă asupra unui corp care se deplasează sub acțiunea unei forțe intervine o a doua forță,
efectul primei forțe este modificat, iar corpul se va mișca sub acțiunea rezultantei (sumei)
celor două forțe.
2. Când două sau mai multe forțe acționează simultan asupra unui corp, efectele forțelor
individuale se suprapun, corpul mișcându-se sub acțiunea rezultantei forțelor.
3. Rezultanta dintre două forțe se obține folosind regula paralelogramului.

L15. Regula poligonului pentru compunerea mai multor

vectori – Extindere
În cazul în care asupra unui corp acționează simultan trei forțe, pentru a obține rezultanta
va trebui să compunem
primele două forțe folo-
sind regula paralelogramu-
lui, obținând o rezultantă
FR1, și apoi să compunem
cea de-a treia forță cu FR1.
Metoda este corectă, dar
greoaie, iar pentru cazul a
patru sau mai multe forțe
devine extrem de dificilă.
Fig. 15.1 Regula poligonului pentru două forțe
51
 Există, însă, o soluție simplă și elegantă, rezultată din observarea cu mai multă atenție a regu-
lii paralelogramului. Să considerăm compunerea dintre două forțe, ca în Fig. 15.1 (a). Se observă
că rezultanta poate fi considerată și latura unui triunghi format de o forță și linia punctată paralelă
cu cealaltă forță. Și atunci putem imagina următoarea construcție (Fig. 15.1 (b)). Desenăm forța
F1 și apoi plasăm forța F2 în prelungirea primei forțe. Rezultanta este dată de vectorul având ori-
ginea comună cu prima forță și vârful comun cu vârful celei de-a doua forțe. Metoda se numește
regula triunghiului sau, generalizând, regula poligonului, deoarece poate fi extinsă la trei sau mai
mulți vectori.

În Fig. 15.2 avem exemple pentru

compunerea a trei și patru forțe. Forțele
se desenează una în continuarea celeilalte,
iar rezultanta este vectorul care închide
paralelogramul, având originea comună cu
prima forță și vârful comun cu ultima forță.
Această metodă de compunere a forțelor se
numește regula poligonului.
Fig. 15.2 Regula poligonului pentru compunerea forțelor

TEMĂ PRACTICĂ Considerați trei

forțe având valorile F1 = 12 N, F2 = 8 N
și F3 = 4 N. Prima forță este orizontală,
a doua forță face un unghi de 30° cu ori-
zontala, iar a treia forță este verticală în
sus (Fig. 15.3). Construiți rezultanta celor
trei forțe folosind regula paralelogramului
și apoi regula poligonului. Faceți această
construcție desenând forțele proporțional
pe hârtie milimetrică și comparați cele
două rezultante măsurând cu rigla.
Fig. 15.3 Compunerea a trei forțe

L16. Mișcarea unui corp pe plan înclinat. Descompunerea

unei forțe după două direcții reciproc perpendiculare

De cele mai multe ori, în viața reală, corpurile nu se deplasează pe suprafețe orizontale,
ci pe suprafețe înclinate, la deal sau la vale. De aceea, studiul mișcării pe planul înclinat este
foarte important, el acoperind o mare parte dintre situațiile reale.
Un corp poate coborî pe un plan înclinat, poate urca sau poate fi în repaus. În toate aceste
situații, asupra corpului acționează cel puțin trei forțe: greutatea, reacțiunea la apăsarea nor-
mală și forța de frecare dintre corp și plan. În cele ce urmează vom neglija forța de frecare cu
aerul. Din experiență, știm că dacă lăsăm liber un corp pe un plan înclinat, acesta va rămâne
în repaus sau va aluneca la vale. Niciodată nu va urca singur la deal. Pentru a urca un corp la

52
deal este nevoie de o forță de tracțiune, care
să tragă corpul în sus pe plan.
Să analizăm situația în care corpul este
lăsat liber pe plan. Forțele asupra corpului
sunt cele din Fig. 16.1 – greutatea, reacțiu-
nea la apăsarea normală și forța de frecare.
Greutatea este întotdeauna orientată vertical
spre sol, reacțiunea la apăsarea normală este
perpendiculară pe plan, iar forța de frecare
este de-a lungul planului. Dacă ne amintim
că forța de frecare are întotdeauna sens opus Fig. 16.1 Forțele asupra unui corp pe planul înclinat
deplasării sau tendinței de deplasare, rezultă
că aceasta este paralelă cu planul, orientată în
sus pe plan. Ne putem întreba:
a) Cine trage corpul spre baza planului?
b) Când începe corpul să părăsească starea de repaus și să coboare pe plan?
c) Cât de mare este apăsarea normală și, implicit, reacțiunea la apăsarea normală?
d) Cât de mare este forța de frecare?
e) Cum depind toate acestea de unghiul planului, adică de panta drumului?

EXPERIMENT. Putem începe o mică inves-

tigație experimentală folosind un dispozitiv
de tipul celui din Fig. 16.2. Deasupra putem
plasa un obiect paralelipipedic din plastic,
piatră sau orice alt material.
Putem urmări ce se întâmplă mărind
treptat unghiul de înclinație al planului. La
unghiuri mici, corpul va rămâne în repaus pe
plan. Pe măsură ce mărim însă unghiul, va Fig. 16.2 Formarea unui plan înclinat în laborator
exista o poziție la care corpul va începe să
alunece în jos pe plan. Pe măsură ce unghiul de înclinație crește, alunecarea va fi mai rapidă.
Putem face acum un experiment diferit. Fixăm planul la unghiuri peste cel de alunecare și măsu-
răm, cu un cronometru, timpul în care corpul parcurge planul la diferite unghiuri. Vom vedea că
pe măsură ce unghiul crește, timpul de coborâre scade. Asta înseamnă că va crește și forța care
deplasează corpul de-a lungul planului.
Să încercăm să explicăm observațiile simple din experimentul descris.
Ne uităm cu atenție la forțele figurate în Fig. 16.1. Putem intui că deplasarea corpului pe
plan se datorează unei forțe paralele cu planul.
Anterior, am compus două forțe perpendiculare, dând naștere unei a treia forțe, numită
rezultantă (Fig. 14.5). Forța rezultantă produce efectul cumulat al celor două forțe compo-
nente. Asta înseamnă că putem spune că cele două forțe componente sunt echivalente cu
forța rezultantă. Putem înlocui cele două forțe componente cu rezultanta sau putem înlocui
53
 rezultanta cu cele două forțe componente. Nu există niciun motiv ca procesul de compunere
a două forțe să nu fie reversibil, adică, în cazul în care avem o forță F, aceasta să nu poată fi
descompusă pe două direcții, în două componente F1 și F2 , prin același procedeu ca la com-
punerea forțelor. Descompunerea unei forțe F pe două direcții perpendiculare se poate face
ca în Fig. 16.3. Se stabilesc cele două direcții perpendiculare între ele, reprezentate de axele
Ox și Oy. Se desenează forța având punctul de aplicație în originea celor două direcții. Din
vârful forței se desenează două linii punctate, paralele cu cele două direcții. Intersecția unei
linii punctate cu o direcție va determina lungimea componentei forței pe direcția respectivă.
Această componentă se mai numește și proiecția forței F pe direcția respectivă. Din Fig.
16.3 putem spune că Fx este proiecția forței F pe direcția Ox, iar Fy este proiecția forței F pe
direcția verticală Oy.
Din Fig. 16.3 se poate vedea că F este ipotenuza, iar componentele sale Fx și Fy sunt cele
două catete ale unui triunghi dreptunghic. În acest fel, putem calcula valorile celor două com-
ponente.
Fx = F cos α și Fy = F sin α

sin α
cos α

Fig. 16.3 Descompunerea unei forțe pe Fig. 16.4 Descompunerea greutății

două direcții perpendiculare pe planul înclinat

În mișcarea pe planul înclinat este evident că forța motrice este greutatea. Direcțiile de
interes sunt direcția de-a lungul planului și cea perpendiculară pe planul înclinat. Pentru a stu-
dia mișcarea unui corp pe planul înclinat este foarte avantajos să descompunem greutatea pe
aceste două direcții perpendiculare. Lucrurile ar arăta ca în Fig. 16.4.
Din punctul de aplicație al greutății se trasează cele două direcții perpendiculare, prin linii
punctate. Din vârful greutății se trasează punctat paralele la cele două direcții. Intersecția cu
direcția paralelă cu planul determină componenta orientată de-a lungul planului, pe care o vom
numi greutatea tangențială G t. Cealaltă componentă, perpendiculară pe plan, o vom numi
greutatea normală și o vom nota cu Gn. În mișcarea corpului pe plan, Gt este forță de tracțiune.

54
Componenta perpendiculară este apăsarea normală și este egală cu reacțiunea normală la plan
→ →
G n = – R.
Din triunghiul dreptunghic format de G și componentele sale putem scrie:
Gt = G sin α și Gn = G cos α, (16.1)

Folosind formula forței de frecare (11.1) putem

scrie Ff = μ Gn, adică:
Ff = μ G cos α, (16.2)
unde μ este coeficientul de frecare la alunecare.
Acum Fig. 16.1 poate fi completată ca în Fig. 16.5.
Să analizăm acum forțele care acționează
asupra corpului, conform Fig. 16.5. De-a lun-
gul planului acționează G t și forța de frecare
Ff. Deplasarea va începe atunci când greuta-
tea tangențială G t va depăși forța de frecare. Fig. 16.5 Forțele asupra unui corp
Perpendicular pe plan acționează greutatea nor- aflat pe un plan înclinat
mală și reacțiunea planului R la această apăsare
normală, egală cu Gn. Aceste două forțe sunt egale
și de sens opus, deci își fac echilibru, corpul neavând o deplasare pe această direcție.
Acum răspunsurile la cele cinci întrebări de mai sus devin foarte simple.
a) Corpul este tras spre baza planului de greutatea tangențială Gt.
b) Corpul începe să coboare pe plan atunci când Gt ≥ Ff.. Altfel scris, Gt ≥ μ Gn. La limită,
corpul începe să alunece pe plan când greutatea tangențială Gt depășește foarte puțin
valoarea forței de frecare la alunecare. În această situație putem scrie Gt = Ff, sau
înlocuind G sin α = μ G cos α. Simplificând, putem calcula unghiul la care corpul
începe să alunece pe plan:
sin α
μ= , adică tg α = μ
cos α

Putem concluziona că un corp începe să alunece pe plan dacă Gt ≥ Ff , adică G sin α ≥ μ

cos α, deci μ ≤ tg α.
c) Apăsarea normală este Gn = G cos α și este egală cu reacțiunea planului R.
d) Forța de frecare la alunecare este Ff = μ Gn, adică Ff = μ mg cos α.
e) Toate formulele de mai sus arată dependența forțelor Gn, Gt și Ff de unghiul α al panului
înclinat.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe un plan înclinat cu unghiul α = 30° se află un corp paralelipipedic, cu masa m = 3 kg.
Să se calculeze:
a) Accelerația corpului pe plan în absența frecării;
b) Valoarea forței de frecare pentru un coeficient de frecare la alunecare egal cu μ = 0,2;
c) Accelerația corpului pe plan, dacă μ = 0,2. Se consideră g = 10 m/s2.
55
 Fig. 16.6 Mișcarea pe plan înclinat

REZOLVARE
a) În absența frecării, forțele asupra corpului sunt cele din Fig. 16.6 (a). Greutatea normală
Gn este echilibrată de reacțiunea planului R. Corpul coboară pe plan sub acțiunea greu-
tății tangențiale Gt. Accelerația corpului va fi:
G mg sin α 1
a= t = , adică a = g sin α. Valoric: a = 10 m/s2 × = 5 m/s2
m m 2
b) Forța de frecare capătă forma Ff = μ Gn; Ff = μ mg cos α
3
Valoric: Ff = 0,2 × 3 kg × 10 m/s2 × cos 30° = 6 × = 5,2 N
2
c) Din Fig. 16.6 (b) se vede că de-a lungul panului asupra corpului acționează forțele Gt
și Ff. Accelerația corpului va fi:
F (G – Ff)
a = rezultantă . În cazul nostru, Frezultantă = Gt – Ff, deci a = t , adică:
m m
(mg sin α - μ mg cos α)
a= = g (sin α - μ cos α)
m
1 3
Valoric: a = 10 m/s2 ( – 0,2 × ) = 2,3 m/s2
2 2

OBSERVAȚIE. Prin problema rezolvată anterior am demonstrat că accelerația pe pla-

nul înclinat nu depinde de masa corpului. Accelerația pe planul înclinat depinde numai de
unghiul planului și de coeficientul de frecare.

TEMĂ Găsiți câteva exemple de mișcare pe un plan înclinat, în viața de zi cu zi. Încercați să
caracterizați modul în care se mișcă corpurilor în exemplele găsite.

PROBLEMĂ PROPUSĂ
O sanie pe care se află un copil are masa totală m = 35 kg. Ce forță este necesară pentru a trage
sania pe un derdeluș, la deal, cu viteză constantă, dacă panta are unghiul α = 30°, iar coeficientul
de frecare este μ = 0,3? Se consideră că forța este paralelă cu planul înclinat, iar g = 10 m/s2.

56
ÎNTREBĂRI
1. Care sunt stările posibile ale unui corp lăsat liber pe un plan înclinat: a) corpul rămâne în
repaus; b) corpul urcă pe plan; c) corpul poate coborî pe plan?
2. Care sunt forțele care acționează asupra unui corp lăsat liber pe un plan înclinat?
3. În ce condiții un corp lăsat liber pe un plan înclinat începe să alunece spre baza planului?

REZUMAT
1. Forțele care acționează asupra unui corp aflat pe un plan înclinat sunt greutatea, reacțiu-
nea la apăsarea normală și forța de frecare.
2. Greutatea unui corp aflat pe un plan înclinat se poate descompune pe două direcții per-
pendiculare – de-a lungul planului și perpendicular pe plan.
3. În urma descompunerii greutății se obțin două componente: greutatea tangențială Gt =
mg sin α și greutatea normală Gn = mg cos α.
4. Forța de frecare pe planul înclinat are expresia Ff = μ Gn = μ mg cos α.
5. Accelerația unui corp care coboară liber pe un plan înclinat este a = g (sin α - μ cos α).
Pentru μ = 0, accelerația devine a = g sin α.

PROBLEME
L6. Interacțiunea. Efectele interacțiunii *6.11. Un corp suferă o deformare plastică
(static, dinamic). Interacțiuni prin contact dacă la încetarea interacțiunii …
și prin influență
*6.12. Un corp suferă o deformare elastică
*6.1. Interacțiunea poate fi prin contact sau… dacă la încetarea interacțiunii …
*6.2. Enumerați trei exemple de interacțiune *6.13. Interacțiunea gravitațională poate pro-
prin contact. duce și efecte statice și efecte dinamice? Dați
*6.3. Enumerați trei exemple de interacțiune un exemplu și explicați.
de la distanță.
*6.14. Dați câte un exemplu de efect dinamic
*6.4. Descrieți trei exemple de interacțiune în care corpul a) își crește viteza; b) își micșo-
simultană între trei sau mai multe corpuri. rează viteza; c) își schimbă direcția vitezei.
*6.5. Efectele interacțiunii pot fi… sau… **6.15. Completați Tabelul III.1 cu exemplele
*6.6. Dacă în urma interacțiunii corpurile se de deformare corespunzătoare:
deformează, atunci efectul interacțiunii este … 1. O bucată de plastilină turtită între degete;
*6.7. Dacă în urma interacțiunii corpul își 2. O doză de aluminiu îndoită;
schimbă starea de mișcare, atunci efectul 3. Un cablu de cupru îndoit la 90°;
interacțiunii este … 4. O riglă din plastic îndoită;
*6.8. Deformarea produsă de interacțiune 5. O farfurioară de cafea spartă pe podea;
poate fi … sau … 6. O bilă din cauciuc turtită;
*6.9. Enumerați cinci exemple de interacțiune 7. Un arc întins, cu săgeți;
plastică. 8. O bucată de ciocolată topită;
*6.10. Enumerați cinci exemple de interacțiune 9. Un balon din cauciuc, umflat cu gura.
elastică.
57
 Tabelul III.1 *8.3. Accelerația imprimată unui corp este
Deformare plastică Deformare elastică direct proporțională cu … și invers proporțio-
nală cu … corpului.
1. O bucată de plas- 4. O riglă din plastic,
tilină deformată între îndoită *8.4. Dacă un autobuz accelerează, pasagerii
degete sunt împinși de forța de inerție: a) spre înainte;
b) spre înapoi.
*8.5. La frânarea bruscă a unui vehicul, baga-
L7. Forța – măsură a interacțiunii. Forța de jele sunt aruncate: a) spre înainte; b) spre înapoi.
contact și de acțiune la distanță
*8.6. Ce proprietate îi permite unui biciclist să
*7.1. Forța este o măsură a intensității … înainteze fără a pedala încontinuu?
*7.2. Forța este o mărime a) scalară; b) vecto- *8.7. Dacă un cosmonaut, aflat în stare de
rială. imponderabilitate, aruncă o bilă în spațiul cos-
*7.3. Efectul a două forțe paralele și egale care mic, teoretic pe ce distanță va călători bila?
acționează asupra unui corp depinde de sen- *8.8. Dacă o minge de tenis este lansată ori-
sul relativ dintre cele două forțe. Completați în zontal la impactul cu racheta, din ce motiv
Tabelul III.2 răspunsul corespunzător fiecărei mingea parcurge o distanță atât de mare până
situații: a) cele două forțe își anulează efectul; să cadă pe Pământ, deși forța orizontală asupra
b) efectul se dublează. sa a încetat?
Tabelul III.2
Forțele au același sens
L9. Principiul acțiunii și reacțiunii
Forțele au sens opus
*9.1. Găsiți trei exemple de interacțiune la dis-
*7.4. Descrieți direcția și sensul unei forțe care tanță și precizați forțele de acțiune și de reac-
ar menține un corp staționar, în aer. țiune.
*7.5. Descrieți cum variază viteza unui corp *9.2. Acțiunea și reacțiunea: a) au același punct
aflat în deplasare rectilinie uniformă, dacă de aplicație; b) au puncte de aplicație diferite.
asupra lui intervine o forță a) paralelă cu viteza *9.3. De ce acțiunea și reacțiunea nu își pot
și în același sens cu viteza; b) paralelă cu viteza compensa efectele?
și de sens opus vitezei.
**9.4. Imaginați-vă o lume în care la fiecare
*7.6. Ce se întâmplă dacă asupra unui corp
forță de acțiune apare o reacțiune dublă ca
care se deplasează rectiliniu uniform aplicați o
intensitate.
forță perpendiculară pe viteză?
**9.5. Imaginați-vă o lume în care nu ar exista
reacțiune pentru două situații simple: a) vă spri-
L8. Principiul inerției jiniți de un perete; b) așezați un obiect pe masă.
*8.1. Inerția este proprietatea corpurilor de
a-și menține starea de mișcare rectilinie uni-
formă sau de … L10. Exemple de forțe: greutatea, forța de
apăsare normală
*8.2. Principiul inerției stipulează că un corp își
menține starea de mișcare rectilinie uniformă *10.1. Forța de apăsare normală apare doar în
sau de repaus relativ dacă asupra sa nu … cazul greutății?
58
*10.2. Un corp se află pe un plan orizontal. d) apăsarea normală a corpului pe suprafața pe
Precizați asupra căror corpuri acționează gre- care se deplasează.
utatea și apăsarea normală. *11.7. Coeficientul de frecare la alunecare
*10.3. Apăsarea normală: a) este întotdeauna a) poate fi supraunitar; b) este întotdeauna
verticală, orientată în jos; b) este orientată per- subunitar.
pendicular pe suprafața pe care apasă un corp. *11.8. Împingeți un șifonier cu umărul cu o
*10.4. Dați câteva exemple în care forța de forță F = 70 N fără, însă, a deplasa șifonie-
apăsare normală este: a) orizontală; b) verticală rul. Care este forța de frecare dintre șifonier
în sus; c) face un unghi α cu verticala. și podea?
**10.5. Asupra unei mingii elastice de masă *11.9. Un corp de masă m = 12 kg se depla-
m, așezată pe suprafața unei mese orizontale, sează pe o suprafață plană. Știind că valoarea
acționează o forță F verticală în jos. Desenați coeficientului de frecare este μ = 0,3, calculați
și descrieți toate forțele de acțiune și reacțiune forța de frecare. Se consideră g = 10 m/s .
2

care se exercită asupra mesei și asupra mingii. *11.10. Pe o suprafață plană, acoperită cu
**10.6. Pe o suprafață orizontală se așază un zăpadă, se află o sanie cu un copil care au în
corp m1 = 10 kg, iar deasupra sa un al doilea total masa m = 32 kg. Dacă valoarea coeficien-
corp, de masă m2 = 6 kg. Calculați forța de tului de frecare la alunecare este μ = 0,15, cal-
apăsare normală asupra corpului m1 și asupra culați forța orizontală minimă necesară pentru
suprafeței orizontale. Se consideră g = 10 m/s2. a deplasa sania. Se consideră g = 10 m/s .
2

**10.7. Un corp cu masa m = 12 kg este așe- **11.11. Pe o suprafață plană, un corp cu

zat pe o suprafață plană. Ce forță trebuie să masa m = 20 kg este tras de o forță orizontală
aplicați corpului pentru ca apăsarea normală F = 100 N. Calculați accelerația 2corpului dacă
să scadă la jumătate? g = 10 m/s2. μ = 0,2. Se consideră g = 10 m/s .
**11.12. Un corp cu masa m = 50 kg se depla-
sează pe orizontală sub acțiunea unei forțe ori-
L11. Forța de frecare zontale F = 100 N. Calculați accelerația corpu-
*11.1. Forța de frecare are: a) sensul vitezei; lui: a) dacă se neglijează frecarea; b) dacă există
b) sens opus vitezei relative. un coeficient de frecare la alunecare μ = 0,12.
*11.2. Forța de frecare apare la … dintre două
corpuri și tinde să … mișcarea. L12. Tensiunea în fir și forța elastică
*11.3. Forța de frecare la alunecare este pro- *12.1. Tensiunea apare: a) în corpurile elastice;
porțională cu … b) în corpurile nedeformabile.
*11.4. Proiectarea automobilelor se face astfel *12.2. În cazul deformării elastice, mări-
încât forța de frecare cu aerul să fie: a) cât mai mea deformării este: a) proporțională cu
mare; b) cât mai mică. forța; b) invers proporțională cu forța.
*11.5. Forța de frecare dintre roți și suprafața *12.3. Forța elastică este proporțională cu … și
pe care se deplasează trebuie să fie: a) cât mai are sens … acesteia.
mare; b) cât mai mică.
**12.4. În Fig. III.1 este reprezentată variația
*11.6. Forța de frecare la alunecare depinde de: deformării în funcție de forța externă aplicată,
a) natura suprafețelor aflate în contact; b) viteza în cazul a două resorturi, cu constantele elas-
relativă dintre corpurile aflate în contact; c) acce- tice k1 și respectiv, k2. Stabiliți care este relația
lerația imprimată corpului care se deplasează; corectă: a) k1 ˃ k2; b) k1 ˂ k2.
59
 Indicație rezolvare punctul b). Al doilea corp
de masă m are accelerația a, ca și întregul sis-
tem. Putem analiza mișcarea corpului m consi-
derându-l izolat, aflat doar sub acțiunea tensi-
unii T, din fir. Ca urmare, accelerația corpului
T
m se poate scrie ca fiind a = . Astfel, T = m a,
m
unde a este accelerația calculată la punctul precedent.

***12.7. Se agață de tavan un resort ce are

constanta elastică k1 = 10 N/cm. De acesta se
agață un al doilea resort, cu constanta elastică
Fig. III.1 Constanta elastică k2 = 20 N/cm. Calculați alungirea totală a celor
două resorturi, dacă agățăm la capătul celui de
al doilea resort o greutate G = 50 N.
**12.5. Trei corpuri identice, de masă m = 2
kg fiecare, sunt agățate unul de celălalt ca în ***12.8. Se consideră sistemul din Fig. III.4
Fig. III.2. Calculați tensiunile T1, T2 și T3 din unde m1 = 3 kg, iar m2 = 7 kg. Calculați:
firele care susțin corpurile. a) Accelerația sistemului în absența frecării;
b) Accelerația sistemului în prezența frecării;
se dă coeficientul de frecare μ= 0,1.
c) Tensiunea din fir în absența frecării.
d) Tensiunea din fir în prezența frecării.
Se consideră g = 10 m/s2.

Fig. III.2 Tensiunea din fir

***12.6. În sistemul din Fig. III.3 corpurile

au masele m = 2 kg, iar forța F = 20 N.
Neglijând frecarea, calculați: a) accelerația Fig. III.4 Calculul accelerației și tensiunii
sistemului; b) tensiunea din fir.

L13. Măsurarea forțelor: dinamometrul

*13.1. Principiul de funcționare a dinamome-
trului se bazează pe: a) atracția gravitațională;
Fig. III.3 Tensiunea din fir b) deformarea elastică; c) deformarea plastică.

60
*13.2. Dinamometrul măsoară: a) alungirea **14.4. Folosiți hârtie milimetrică pentru a
resortului; b) masa corpului; c) forța aplicată. construi rezultanta dintre două forțe F1 = 50
*13.3. Indicați variantele corecte. Un dinamo- N și F2 = 100 N, care fac între ele un unghi de
metru poate fi etalonat în: a) newtoni; b) kilo- 30°.
grame; c) centimetri. **14.5. Asupra unui corp acționează trei
*13.4. Pentru ca un dinamometru să fie sensibil forțe aflate în același plan. Forțele F1 = 15 N
la greutăți mici, constanta elastică a resortului și F2 = 85 N au aceeași direcție, dar sensuri
trebuie să fie: a) cât mai mică; b) cât mai mare. opuse. Forța F3 = 40 N este perpendiculară pe
primele două. Calculați forța rezultantă.
*13.5. Resortul unui cântar pentru camioane
trebuie să aibă o constantă elastică: a) foarte
mică; b) foarte mare.
*13.6. Un dinamometru este etalonat în kilo- L15. Regula poligonului pentru compunerea
grame, astfel încât unei deformări de un cen- mai multor vectori – Extindere
timetru îi corespunde un kilogram. Ce forță *15.1. Construiți pe hârtie milimetrică rezultanta
acționează asupra dinamometrului dacă defor- dintre forțele F1 = 12 N și F2 = 18 N, care fac
marea produsă are 2,3 cm? între ele un unghi de 45°, folosind: a) regula para-
**13.7. Dacă agățăm de un dinamometru verti- lelogramului; b) regula poligonului. Verificați
cal o masă de 1,2 kg, se înregistrează o defor- egalitatea dintre cele două rezultate.
mare de 2 cm. Ce masă are corpul, care agă- *15.2. Construiți pe hârtie milimetrică rezul-
țat vertical, produce o deformare de 3,5 cm? tanta dintre forțele F = 10 N, F = 15 N și
1 2
Rezolvați problema pe cale grafică. F = 20 N, dacă unghiul dintre F și F este
3 1 2
**13.8. Agățăm de un dinamometru vertical α = 30°, iar unghiul dintre F1 și F3 este β = 45°.
un corp cu masa m1 = 2 kg. Arcul se alungește *15.3. Argumentați când este mai convenabil
cu Δ x1 = 1,4 cm. Care va fi alungirea totală să folosiți regula poligonului.
dacă adăugăm un corp cu masa m2 = 2,4 kg?
**15.4. Avem trei forțe F1 = 20 N, F2 = 40 N
L14. Mișcarea unui corp sub acțiunea mai și F = 60 N. F și F sunt paralele și au același
3 1 2
multor forțe. Compunerea forțelor. Regula sens, iar F este perpendiculară pe primele două.
3
paralelogramului Construiți rezultanta folosind regula poligonului
*14.1. Un taler cu masa m1 = 0,5 kg este agă- și calculați valoarea forței rezultante. Ce unghi
țat de tavan cu ajutorul unui fir inextensibil. face forța rezultantă cu forțele F1 și F2?
Așezăm pe taler o masă m2 = 2,3 kg. Calculați
tensiunea din fir înainte și după adăugarea
masei m2. Se consideră g = 10 m/s2.
*14.2. Un taler cu masa m = 0,6 kg este agățat L16. Mișcarea unui corp pe plan înclinat.
de tavan cu ajutorul unui fir care rezistă la o Descompunerea unei forțe după două direc-
forță maximă de 60 N. Care este masa maximă ții reciproc perpendiculare
ce poate fi adăugată pe taler astfel încât firul să *16.1. Dacă un corp este lăsat liber pe un plan
nu se rupă? înclinat, stabiliți care afirmații sunt adevărate:
Se consideră g = 10 m/s .2 a) corpul poate rămâne în repaus; b) corpul
poate urca pe plan; c) corpul poate coborî spre
*14.3 Calculați forța rezultantă a două forțe baza planului.
perpendiculare ce au valorile F1 = 9 N și
F2 = 12 N.

61
 *16.2. Determinați valoarea forței F din Fig. III.5. **16.8. Un corp cu masa m = 10 kg este tras în
sus, pe un plan înclinat cu unghiul α = 30° de o
forță F = 100 N. Calculați accelerația corpului
pe plan:
a) în absența frecării; b) dacă avem un
coeficient de frecare μ = 0,15. Se consideră
g = 10 m/s2 .
***16.9. Un corp cu masa m = 4 kg se depla-
sează pe o suprafață plană și apoi urcă pe un
plan înclinat cu unghiul α = 45°. Coeficientul
de frecare este același pe suprafața orizon-
tală și pe planul înclinat, egal cu μ = 0.25. a)
Calculați forța F1 care trebuie să acționeze
Fig. III.5 Descompunerea unei forțe orizontal asupra corpului pentru ca acesta să
se deplaseze cu viteză constantă pe suprafața
plană. b) Calculați forța F2 paralelă cu planul
*16.3. Determinați pe cale grafică componen- minimă necesară pentru a urca corpul uniform
tele Fx și Fy ale unei forțe F = 100 N, care face pe planul înclinat. Se consideră g = 10 m/s2.
unghiul α = 30° cu direcția Ox.
***16.10. Un corp cu masa = 5 kg se depla-
*16.4. Un corp cu masa m = 3 kg se află pe sează pe o suprafață plană și apoi urcă un plan
un plan înclinat cu unghiul α = 30°. Neglijând înclinat cu unghiul α = 30°. Pe suprafața ori-
frecarea, calculați accelerația corpului pe plan zontală este tras cu o forță F = 200 N, orientată
și forța de apăsare normală. Se consideră g = de-a lungul deplasării. Coeficientul de frecare
10 m/s2. este același pe suprafața orizontală și pe planul
*16.5. Un corp cu masa m se află pe un plan înclinat, egal cu μ = 0.2.
înclinat cu unghiul α = 30°. Calculați accelera- a) Calculați accelerația corpului pe porțiunea
ția corpului pe plan, dacă frecarea la alunecare orizontală.
are coeficientul μ = 0,3. g = 10 m/s2
b) Ce forță F1 trebuie aplicată corpului de-a
**16.6. Un corp se află pe un plan înclinat cu lungul planului înclinat, pentru ca depla-
unghiul α. Care este valoarea minimă a coefi- sarea să se facă cu aceeași accelerație? Se
cientului de frecare pentru care corpul rămâne consideră g = 10 m/s2.
în repaus pe plan?
**16.7. Care este forța minimă necesară pen-
tru a urca un corp cu masa m = 10 kg, uni-
form pe un plan înclinat cu unghiul α = 30°:
a) în absența frecării; b) dacă avem frecare cu
μ = 0,25. Se consideră g = 10 m/s2.

62
 Capitolul IV | Lucrul mecanic și energia
L17. Lucrul mecanic efectuat de forțe constante.
Unitate de măsură

Dacă alergați mult, obosiți. Dacă urcați niște scări, faceți un efort special. La fel și atunci
când ridicați o greutate sau când cărați o plasă grea. Efortul este cu atât mai mare cu cât greutatea
este mai mare sau cu cât drumul pe care mergeți este mai lung. În toate aceste activități consu-
mați energie. La fel se întâmplă și cu mașinăriile care efectuează diverse activități. O macara care
ridică o greutate consumă energie, un lift care urcă și coboară consumă energie, un automobil
care urcă un deal consumă energie. Fizica știe să măsoare această energie. Efortul pe care îl
depuneți voi sau orice mașinărie pentru a efectua diferite activități se numește lucru mecanic.
Din observațiile simple de mai sus putem concluziona că efortul pentru a îndeplini orice
activitate este proporțional cu forța implicată și cu distanța pe care acționează aceasta.

DEFINIȚIE Se numește lucru mecanic L produsul dintre forță și deplasarea pe direcția

forței.
L=Fd (17.1)

unde F și deplasarea d au aceeași direcție. Altfel spus, lucrul mecanic L se calculează ca pro-
dusul dintre deplasare și valoarea forței pe direcția deplasării. Lucrul mecanic este o mărime
scalară caracterizându-se doar prin valoare.
Unitatea de măsură în SI pentru lucrul mecanic se numește Joule și este definită folosind
relația (17.1).

DEFINIȚIE 1 Joule este lucrul mecanic efectuat de o

forță de 1 Newton care se deplasează pe distanța de 1 m, pe
direcția forței.

[L]SI = [F]SI [d]SI = 1 N 1 m = 1 J (Joule)

Joule este unitatea de măsură pentru energie în SI și

poartă numele fizicianului englez James Prescott Joule
(1818 – 1889) (Fig. 17.1).
Valoarea lucrului mecanic depinde esențial de unghiul
dintre forța F și deplasarea d a punctului de aplicație al forței. Fig. 17.1 James Prescott Joule
(1818 – 1889). A studiat
Să considerăm o situație foarte simplă în care un corp este transformarea energiei mecanice în
deplasat pe o suprafață plană, fără frecare, pe o distanță d, căldură și a formulat primul principiu
de către o forță F care face un unghi oarecare α cu direcția al termodinamicii, care afirmă
conservarea energiei.
deplasării (Fig. 17. 2).

63
 Fig. 17.2 Lucrul mecanic depinde de unghiul dintre forţă şi deplasare

Conform definiției, lucrul mecanic efectuat de forța F se calculează ca produsul dintre

deplasarea punctului de aplicație al forței și mărimea forței de-a lungul deplasării. În cazul
nostru, de-a lungul deplasării acționează componenta orizontală Fx a forței F. Putem scrie
L = Fx d
Înlocuind Fx = F cos α obținem expresia lucrului mecanic
L = F d cos α (17.1)
Această formulă a lucrului mecanic ne permite să vedem dependența lucrului mecanic de
unghiul dintre direcția forței și direcția deplasării.
Să analizăm trei cazuri particulare importante.
a) Forța și deplasarea au aceeași direcție și același sens: α = 0° și cos 0° = 1. Ca urmare
lucrul mecanic este L = F d ˃ 0 (Fig. 17.3).

Fig. 17.3 Lucrul mecanic este pozitiv

b) Forța și deplasarea sunt perpendiculare. Ca urmare α = 90° și cos 90° = 0. În acest caz
lucrul mecanic este nul L = 0 (Fig. 17.4).

Fig. 17.4 Lucrul mecanic al greutății este zero

64
 c) Forța și deplasarea u aceeași direcție, dar au sensuri opuse. În acest caz α = 180° și cos
180° = -1, iar lucrul mecanic este L = - F d ˂ 0 (Fig. 17.5).

Fig. 17.5 Lucrul mecanic al forței de frecare este negativ

Care ar fi interpretarea fizică a acestor rezultate matematice?

În primul rând putem spune că lucrul mecanic este diferit de zero doar atunci când proiec-
ția forței asupra direcției de deplasare este diferită de zero. Dacă deplasăm punctul de aplicație
al forței pe o direcție perpendiculară față de forță L = 0. Un exemplu concret al unei astfel de
situații este cazul deplasării unui corp cu viteză constantă pe o suprafață plană fără frecare. În
acest caz greutatea verticală își deplasează punctul de aplicație pe o direcție perpendiculară.
Din punct de vedere fizic nu se învinge nicio rezistență. De aceea lucrul mecanic este nul.
Pentru a ridica un corp pe verticală, cu viteză constantă, la o înălțime h, trebuie să aplicăm
o forță F verticală, în sus, egală cu greutatea. În acest caz lucrul mecanic L efectuat de forța F
este pozitiv și egal cu L = F h ˃ 0. În acest caz forța F învinge greutatea.
Este ușor să vedeți că lucrul mecanic al forței de frecare este întotdeauna negativ, pentru
că forța de frecare are întotdeauna sens opus deplasării.

Lf = - Ff d
În concluzie:
L ˃ 0 dacă deplasarea are loc paralel cu forța, în sensul forței.
L ˂ 0 dacă deplasarea are loc paralel cu forța, în sens opus forței.
L = 0 dacă forța este perpendiculară pe deplasare.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Un corp de masă m = 5 kg se află pe o suprafață orizontală pe care coeficientul de frecare
la alunecare are valoarea μ = 0,3. Calculați lucrul mecanic L efectuat de o forță care acționează
orizontal și deplasează corpul cu viteză constantă, pe o distanță d = 12 m. (g = 10 m/s2)

REZOLVARE
Situația este cea din Fig. 17.6. Lucrul mecanic este egal, conform definiției cu L = F d.
Asupra corpului acționează două forțe în sensuri opuse: F și forța de frecare Ff. Întrucât viteza
este constantă, înseamnă că accelerația este zero, deci cele două forțe sunt egale: F = Ff.

65
 Ca urmare, L = Ff d, unde
Ff = μ N = μ mg. În final,
L = μ mg d,
iar valoric avem L = 0,3 ×
× 5 kg × 10 m/s2 × 12 = 180 J.

Fig. 17.6 Lucrul mecanic la deplasarea pe orizontală cu v = ct

TEMĂ Un corp cu masa m = 2 kg este lăsat să cadă liber de la înălțimea h = 2 m. Calculați

lucrul mecanic efectuat de forța de greutate. (g = 10 m/s2)

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Să se calculeze lucrul mecanic asupra corpului de masă m, atunci când este deplasat pe
distanța d de o către forță F, care face unchiul α cu orizontala, iar coeficientul de frecare dintre
corp și suprafață este μ.

REZOLVARE
Asupra corpului acționează de-a lungul planului forțele Fx și Ff (Fig. 17.7). Deplasarea are loc
în sensul forței Fx și în sens opus forței de frecare, deci putem scrie:
L = Fx d – Ff d;
unde Fx = F cos α,
iar Ff = μ N = μ (G – Fy ) =
= μ (mg – F sin α).
În final, L = F d cos α –
– μ (mg – F sin α) d.

Fig. 17.7 Lucrul mecanic al greutății este zero

ÎNTREBĂRI
1. Care este afirmația corectă? a) L măsoară efectul for ței; b) L este o mărime energetică;
c) L măsoară schimbarea stării sistemului.
2. Lucrul mecanic este o mărime: a) scalară; b) vectorială.
3. Când are lucrul mecanic valori negative?

REZUMAT
1. Lucrul mecanic măsoară energia necesară efectuării unei activități.
2. Lucrul mecanic este proporțional cu forța și cu deplasarea pe direcția forței.
3. Lucrul mecanic este o mărime scalară.

66
L18. Puterea mecanică. Unități de măsură ale puterii.
Randamentul

Energia necesară efectuării unei activități poate fi

consumată într-un interval de timp mai lung sau mai scurt.
În funcție de asta, lucrurile se petrec total diferit. Este o
diferență foarte mare între a urca 10 etaje în 15 min sau
în numai 3 min. Deși lucrul mecanic este același, efortul
pare diferit. De aceea este nevoie de o altă mărime fizică,
care să măsoare cumva „intensitatea” efortului. Această
mărime se va numi putere și este definită astfel:

DEFINIȚIE Puterea reprezintă lucrul mecanic efec-

tuat în unitatea de timp.

Puterea se notează cu P și se definește prin formula:

L
P= t
unde L este lucrul mecanic, iar t este intervalul de timp în Fig. 18.1. James Watt, statuie în Leeds
care se efectuează L.
Puterea este o mărime scalară. Unitatea de măsură în SI
se numește Watt (W), în cinstea lui James Watt (1736 – 1819), inventatorul mașinii cu aburi Watt,
care a contribuit esențial la revoluția industrială (Fig. 18.1).
[L] SI
[P]SI = = = 1 W (Watt)
[t]SI

DEFINIȚIE Puterea are valoarea de 1 Watt dacă într-o secundă se efectuează un lucru
mecanic de 1 J.
Puterea este un indicativ foarte important pentru orice fel de mașinărie. Vom vedea inscrip-
ționată o valoare a puterii pe aproape orice dispozitiv: un bec, un aspirator sau un calculator.
Valorile inscripționate reprezintă puterea pe care o consumă mașinăria respectivă la funcțio-
nare normală. Un bec de 100 W înseamnă că va consuma o energie de 100 J în fiecare secundă
de funcționare. Un aspirator de 600 W va consuma o energie de 600 J pe secundă. Din motive
practice, energia se exprimă de multe ori într-o unitate de măsură echivalentă, numită kWh
(kilowatt-oră). Relația este evidentă.
Energia E se poate scrie ca produsul dintre putere și timp, E = P t ,
[E] = [P] [t] , adică 1 J = 1 watt × 1 s și ca urmare putem calcula:
1 kWh = 103 W × 3600 s = 3,6 106 J. Deci 1 kWh este o unitate de măsură mult mai mare
decât 1 J și folosește la exprimarea valorilor energetice întâlnite în viața de zi cu zi. De exem-
plu, consumul de energie electrică este exprimat în kWh.

67
 TEMĂ Calculați energia consumată de un aspirator cu puterea de 800 W, dacă funcționează
o jumătate de oră. Exprimați rezultatul în J și în kWh.
Orice mașinărie consumă o anu-
mită cantitate de energie și efectu-
ează un lucru mecanic util. Aceste
două valori energetice sunt diferite
pentru că mașinăria însăși are nevoie
de o anumită cantitate de energie
pentru a funcționa. Relația este de
felul următor: energia consumată
este egală cu suma dintre energia
Fig. 18.2 Bilanțul energetic al oricărui dispozitiv
necesară mașinăriei pentru a func-
ționa plus lucrul mecanic util efec-
tuat în exterior (Fig. 18.2).

Folosim denumirea generică de mașinărie atât pentru dispozitivele electrice, cât și pen-
tru orice alte sisteme, cum ar fi motoarele, centralele electrice etc.

O mașinărie este cu atât mai performantă, cu cât lucrul mecanic util are o valoare mai
apropiată de energia consumată.
Un exemplu la îndemână îl reprezintă becurile. În ultimii ani becul cu incandescență a fost
înlocuit cu așa numitele „becuri economice”. S-a ajuns astfel ca un bec cu incandescență de
100 W să poată fi înlocuit cu un bec cu o putere consumată de numai 12 W, rezultatul obținut
în privința luminozității fiind același. La fel s-a întâmplat în cazul aspiratoarelor de praf. Un
aspirator de praf mai vechi poate avea o putere consumată de 2000 W, în timp ce unul modern
consumă doar 600 W, iar puterea de aspirare (adică puterea utilă) este aceeași.
În toate exemplele de mai sus s-au conturat două noțiuni: putere (sau energie) consumată
și respectiv putere (sau energie) utilă. Să încercăm să definim acești termeni.

DEFINIȚIE Puterea consumată Pc reprezintă puterea pe care o mașinărie o absoarbe în

timpul funcționării.

DEFINIȚIE Puterea utilă Pu reprezintă puterea eliberată de o mașinărie în timpul funcți-

onării.

Întotdeauna Pc > Pu , puterea consumată fiind egală cu suma dintre puterea utilă și puterea
necesară mașinăriei pentru a funcționa.
O mașinărie este cu atât mai performantă cu cât puterea utilă este mai apropiată de puterea
consumată. Pentru a exprima cantitativ această proprietate se definește un coeficient, numit ran-
dament η. Randamentul se definește ca raportul dintre puterea utilă Pu și puterea consumată Pc:
P
η= u
Pc
Randamentul este un coeficient adimensional, care are întotdeauna valori subunitare.

68
 Puterea utilă nu poate fi decât mai mică decât puterea consumată. Un randament unitar ar
însemna ceea ce în fizică se numește perpetuum mobile, adică o mașinărie care ar funcționa la
infinit fără să consume energie. Existența unei astfel de mașinării este negată de toate principi-
ile fizicii. Un randament supraunitar ar însemna că există o mașinărie care generează energie.
Dar până astăzi fizica se bazează pe principiul universal al conservării energiei.

TEMĂ Calculați randamentul unui bec cu puterea de 12 W, care emite o energie luminoasă
de 8 J în fiecare secundă.

În limbajul obișnuit trebuie să fim atenți la semnificația

corectă a puterii, pentru a face distincția între puterea utilă și
puterea consumată. În cazul dispozitivelor electrice, de exemplu,
puterea inscripționată se referă la puterea consumată. Un bec, un
fierbător sau un mixer de bucătărie au întotdeauna inscripționată
puterea consumată (Fig. 18.3).
Când vorbim, însă, despre puterea unui motor, de cele mai multe
ori ne referim la puterea dezvoltată, adică la puterea utilă. Puterea
motorului inscripționată în talonul unui automobil este puterea utilă.
La fel, când ne referim la puterea instalată a unei centrale electrice, ne
referim la puterea utilă. De exemplu, Unitatea 1 a centralei nucleare
Fig. 18.3 Inscripționări ale
de la Cernavodă are o putere instalată de 706 MW. Aceasta repre- puterii consumate
zintă puterea electrică pe care centrala, prin reactorul 1, o livrează în
rețeaua electrică națională.
O unitate de măsură a puterii, tolerată și folosită mai ales în cazul motoarelor, este calul
putere. Un cal putere CP reprezintă o putere de 736 W.
1 CP = 736 W

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt unitățile de măsură pentru putere?
2. Când este mai convenabil să exprimăm energia în kWh?
3. De ce randamentul nu poate fi supraunitar?
4. De ce puterea utilă este întotdeauna mai mică decât puterea consumată?

REZUMAT
1. Puterea se definește ca lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp.
2. Puterea este o mărime scalară.
3. Puterea consumată reprezintă puterea absorbită de o mașinărie în timpul funcționării.
4. Puterea utilă reprezintă puterea eliberată de o mașinărie în timpul funcționării.
5. Randamentul este definit ca raportul dintre puterea utilă și puterea consumată η = Pu /Pc.
Randamentul este un coeficient adimensional, subunitar.
69
 L19. Energia cinetică

Energia cinetică caracterizează starea de mișcare a unui corp. O forță care pune un corp în
mișcare, prin imprimarea unei accelerații, efectuează un lucru mecanic asupra corpului. Acest
lucru mecanic se va regăsi sub formă de energie de mișcare, numită energie cinetică.

DEFINIȚIE Energia cinetică Ec a unui corp de masă m, care se deplasează cu viteza v,

este egală cu:
mv2
Ec = (19.1)
2
Energia cinetică este o mărime scalară. Unitatea de măsură este aceeași ca în cazul lucrului
mecanic, care este tot o mărime energetică.

[Ec]SI = J

Toate corpurile care se află în mișcare față de un sistem de

referință au față de acel sistem de referință o energie cinetică.
De obicei, sistemul de referință pentru noi, în viața
cotidiană, este solul. Ca urmare, orice corp care se depla-
sează față de sol posedă o energie cinetică. O minge de
tenis, un tramvai sau o sanie aflate în mișcare au o energie
cinetică egală cu produsul dintre masa lor și pătratul vite-
zei, împărțit la doi. Energia cinetică crește odată cu masa
corpului și cu pătratul vitezei acestuia. Evident, un corp
aflat în repaus are energia cinetică zero.
Energie cinetică au valurile mării, mareele sau apa
râurilor, care curge la vale (Fig. 19.1). Energie cinetică au
frunzele unui copac bătut de vânt sau frunzele desprinse
și luate de vânt.

TEMĂ Calculați energia cinetică a unui tren cu masa

m = 20 t, care se deplasează cu viteza v = 80 km/h.
Fig. 19.1 Transformarea lucrului Un automobil care merge accelerat va avea în fiecare
mecanic în energie cinetică
moment o viteză mai mare. Ca urmare, și energia sa cine-
tică va fi din ce în ce mai mare, cu fiecare secundă. Energia
sa cinetică va fi diferită în fiecare moment. De aceea se spune că energia cinetică este o mărime
de stare, ea depinzând de starea sistemului în fiecare moment. Prin comparație, lucrul mecanic
caracterizează un proces. Lucrul mecanic nu caracterizează o stare a sistemului într-un anumit
moment, ci se referă la trecerea sistemului dintr-o stare în alta. Lucrul mecanic este o mărime
de proces.

TEMĂ Căutați masa Pământului și viteza medie cu care se deplasează pe orbită, în jurul
Soarelui și calculați energia cinetică a Pământului corespunzătoare mișcării de revoluție..

70
 Să analizăm o situație simplă. Un corp de masă m se află în repaus pe o suprafață plană,
fără frecare. Se aplică corpului m o forță constantă F, orizontală. Ca urmare, corpul se va
deplasa uniform accelerat cu o accelera-
ție constantă a. După un interval de timp
t, corpul va parcurge o distanță d, ajun-
gând la viteza v (Fig. 19.2). Să încercăm
să exprimăm matematic aceste lucruri.
Lucrul mecanic efectuat de forța F
este L = F d.
Forța poate fi exprimată ca produsul Fig. 19.2 Transformarea lucrului mecanic în energie cinetică
dintre masă și accelerație F = ma.
Distanța parcursă de corp în timpul t este d = vm t, unde vm este viteza medie, adică
(v + vinițial) (v + 0) v (v – v ) (v – 0) v
vm = final = = . Accelerația se exprimă ca a = final inițial = = .
2 2 2 t t t
Înlocuind în expresia lucrului mecanic se obține:
v vt mv2
L = F d = ma d = m =
t 2 2
Matematica ne arată că lucrul mecanic efectuat asupra corpului s-a transformat în energie
cinetică a corpului. Vom vedea, în cele ce urmează, că transformarea energiei dintr-o formă
în alta este una dintre caracteristicile esențiale ale naturii.

ÎNTREBĂRI
1. Două trenuri identice se deplasează pe aceeași direcție, dar în sensuri opuse, cu aceeași
viteză v. Care este relația dintre energiile cinetice ale celor două trenuri? a) energiile cine-
tice sunt egale; b) energiile cinetice sunt egale, dar de semn opus.
2. Dacă unul dintre cele două trenuri are o viteză dublă față de celălalt, care este relația dintre
cele două energii cinetice? a) energia cinetică a unui tren este dublă față de energia cinetică
a celuilalt tren; b) energia cinetică a unui tren este de patru ori mai mare decât a celuilalt;
c) energia cinetică a unui tren este de patru ori mai mică decât a celuilalt.
3. Se poate măsura energia cinetică în kWh?

REZUMAT
1. Energia cinetică este energie de mișcare, definită prin formula Ec = mv2/2.
2. Energia cinetică este o mărime de stare.
3. Lucrul mecanic se poate transforma în energie cinetică.

71
 L20. Energia potențială gravitațională

O altă formă de energie mecanică

este energia potențială. Un corp (sau
un sistem) posedă energie potențială
dacă poate efectua un lucru meca-
nic. Altfel spus, poate efectua o acti-
vitate, poate produce o schimbare de
stare pentru mediul înconjurător. De
exemplu, un corp care se află la o
anumită altitudine față de sol, dacă
este lăsat liber va cădea cu o viteză tot
mai mare. Adică, pe măsură ce înălți-
mea lui scade, crește energia cinetică.
La capătul cursei este posibil ca acel
Fig. 20.1 Transformarea energiei din energie potențială corp să cadă pe un leagăn și să lan-
în energie cinetică și invers
seze o catapultă, adică un alt corp să
fie aruncat în sus (Fig. 20.1).
Un alt exemplu sugestiv pentru transformarea energiei este pendulul (Fig. 20.2). Să con-
siderăm un pendul în repaus. În acest moment, energia pendulului este zero. Putem să ridicăm
greutatea, la o anumită înălțime față de poziția de echilibru (Fig. 20.2 a). În felul acesta am
efectuat un lucru mecanic, care s-a transformat în energie potențială a pendulului. Dacă lăsăm
apoi pendulul liber, acesta se va pune în mișcare, revenind spre poziția de echilibru. În poziția de
echilibru va avea viteza maximă, deci energia cinetică maximă (Fig. 20.2 b). În acest punct, însă,
energia potențială este zero. Toată energia potențială s-a transformat în energie cinetică. Datorită
inerției, pendulul își va continua mișcarea și va urca până la aceeași înălțime ca în partea opusă
(Fig. 20.2 c). În continuare, pendulul va repeta mișcarea în sens invers și tot așa la nesfârșit.
Atenție, însă, pendulul ar oscila la nesfârșit numai dacă nu ar exista frecarea cu aerul. În realitate,
mișcarea pendulului se va atenua
treptat, până la oprire, datorită
frecării. Vom vedea că în acest
caz avem de-a face cu transfor-
marea energiei mecanice în lucru
mecanic al forței de frecare, care
se transformă în căldură. Aerul și
corpul pendulului se încălzesc în
urma acestui proces. Încălzirea
este, însă, foarte slabă, deci greu
perceptibilă.
Fig. 20.2 Transformarea energiei în cazul pendulului

TEMĂ Explicați din ce motiv pendulul nu va urca niciodată peste înălțimea inițială h.
Energia potențială pe care o are un corp datorită poziției sale față de sol se numește energie
potențială gravitațională.
Expresia energiei potențiale gravitaționale se poate obțíne folosind un exemplu simplu.

72
 Să considerăm un corp de masă m, aflat în repaus la sol. Dacă urcăm corpul la o înălțime
oarecare h, efectuăm asupra lui un lucru mecanic. Forța care este învinsă în acest proces este
greutatea corpului mg. Putem calcula lucrul mecanic L efectuat asupra corpului ca fiind:
|L| = G × h = mgh (20.1)
Prin urcarea corpului la înălțimea h, lucrul mecanic s-a transformat în energie potențială.

DEFINIȚIE Energia potențială gravitațională este o energie de poziție, exprimată prin

relația Ep = mgh, unde h este înălțimea față de nivelul de referință.
În exemplul de mai sus, nivelul cel mai de jos al pendulului, sau poziția de echilibru, este
nivelul de referință.
Unitatea de măsură pentru energia potențială gravitațională în SI este Joule, ca în celelalte
cazuri de mărimi energetice.
[Ec]SI = [Ep]SI = 1 J
Valoarea energiei potențiale depinde de nivelul ales ca reper, față de care se calculează
înălțimea la care se află corpul. La nivelul reperului ales, energia potențială este zero.
În jurul nostru întâlnim nenumărate sisteme care posedă energie potențială gravitațională.
Căderile de apă, o pasăre sau un avion în zbor posedă atât energie cinetică, cât și energie
potențială gravitațională. Orice copac, care prin cădere își poate transforma energia potențială
în energie cinetică, posedă energie potențială gravitațională.

TEMĂ Dați trei exemple de utilizare a energiei potențiale în scopuri practice.

ÎNTREBĂRI
1. Energia potențială este: a) o mărime de stare; b) o mărime de proces.
2. Completați fraza: Energia potențială gravitațională este direct proporțională cu … și cu … .
3. Indicați afirmațiile corecte: a) energia potențială este o mărime scalară; b) energia potenți-
ală este proporțională cu viteza; c) energia potențială gravitațională este constantă; d) ener-
gia potențială gravitațională crește cu masa corpului; e) energia potențială gravitațională
crește cu mărimea corpului.

REZUMAT
1. Energia potențială este o energie de poziție.
2. Energia potențială gravitațională are expresia Ep = mgh, unde h este înălțimea față de
reperul la care considerăm energia potențială zero.
3. Energia potențială gravitațională este egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a aduce
corpul la acea înălțime.

73
 L21. Energia potențială elastică – Extindere

Fig. 21.1 Arcul transformă energia potențială elastică în
energie cinetică a săgeții.
Deformarea elastică poate transfera (elibera) energia potențială de deformare în altă formă
de energie, prin revenire la forma inițială. De aceea vom numi energia potențială de deformare
– energie potențială elastică.
I m ag i n aț i-vă u n a rc cu s ăgeț i
(Fig. 21.1). Ca să lansați o săgeată tre-
buie să deformați arcul. Cu cât deformați
arcul mai mult, cu atât săgeata va pleca cu
o viteză mai mare. Dacă deformarea este
mai mare, energia transferată săgeții va
fi mai mare. Dar în același timp, pentru a
deforma arcul mai mult, depuneți un efort
mai mare, adică efectuați un lucru meca-
nic mai mare asupra arcului. Putem spune
că, prin deformare, arcul se încarcă cu
energie potențială, deoarece poate efectua
o acțiune asupra săgeții. Succesiunea feno-
menelor este următoarea: lucrul mecanic
se transformă în energie potențială de
deformare, care, la rândul său, se trans-
formă în energie cinetică a săgeții.

EXPERIMENT. Puteți
face un mic experiment
folosind o minge din
plastic cât mai elastică
(Fig. 21.2). O asemenea
minge, dacă o așezați pe
o masă și o turtiți, lăsată
liberă își va reveni ime-
diat la forma inițială.
Fig. 21.2 Energia potențială elastică se transformă în energie cinetică. Dacă așezați deasupra
ei o mică monedă, atunci
când mingea revine la forma inițială, moneda va fi azvârlită în sus. Cu cât deformarea mingii
este mai mare, cu atât moneda va atinge o înălțime mai mare. Apoi, evident, moneda cade
înapoi pe minge. Observați experimentul și descrieți în detaliu toate transformările și transfe-
rurile energetice care au loc.
Puteți face experimentul și folosind un resort fixat vertical de masă, pe care așezați o mică
platformă pe care să stea moneda.

Pentru a calcula energia potențială elastică, considerăm un resort care este deformat cu Δx
sub acțiunea unei forțe exterioare. Energia potențială elastică este egală cu lucrul mecanic efec-
tuat de forța elastică pe distanța Δx. De-a lungul deformării, forța elastică variază de la zero,

74
 când deformarea este nulă, până la valoarea maximă kΔx. Astfel, lucrul mecanic
0+Fe max kΔx Δx2
L = Fe medie Δx = 2 . Δx = . Δx = k ,
2 2
unde Δx reprezintă deformarea resortului. Putem scrie că energia potențială elastică este egală cu:
Δx2
Ep elastic = k (21.1)
2
TEMĂ Calculați energia potențială elastică a unui resort cu constanta elastică k = 5 N/cm,
atunci când este deformat cu a) Δx1 = 2 cm; b) Δx2 = 4 cm; c) Δx3 = 5 mm.

Energia potențială gravitațională și energia potențială elastică au aceeași natură. Sunt

mărimi de stare, sunt mărimi scalare, iar în SI au aceeași unitate de măsură – 1 Joule.
De multe ori este suficient să vorbim doar despre energie potențială, fără să mai preci-
zăm natura acesteia, care poate decurge clar din context.

TEMĂ Dați trei exemple de energie potențială elastică, observate în natură, în jurul vostru.

ÎNTREBĂRI
1. Energia potențială elastică poate avea valori negative? Justificați răspunsul.
2. Energia potențială elastică: a) crește cu deformarea; b) scade cu deformarea; c) este dublul
lucrului mecanic efectuat pentru deformare.
3. Care sunt caracteristicile comune între lucrul mecanic, energia potențială gravitațională și
energia potențială elastică?

REZUMAT
1. Corpurile care pot suferi o deformare elastică pot înmagazina energie potențială elastică.
2. Lucrul mecanic efectuat pentru deformarea elastică este egal cu energia potențială elas-
tică.
Δx2
3. Energia potențială elastică a unui resort este dată de relația : Ep elastic = k .
2

L22. Energia mecanică. Conservarea energiei mecanice

Am văzut că lucrul mecanic efectuat asupra unui sistem se regăsește sub formă de energie
cinetică sau energie potențială – gravitațională sau elastică. Aceasta se întâmplă în cazul în care
nu există frecare. Dacă frecarea nu se poate neglija, atunci o parte a lucrului mecanic trece în
lucru mecanic al forței de frecare. Această parte de energie, vom vedea, se transformă în căl-
dură. Căldura este o altă formă de energie.

75
 Energia cinetică și energia potențială – gravitațională sau elastică – sunt forme de energie
mecanică. Din cele studiate mai sus putem concluziona că, în absența frecării, lucrul mecanic
asupra unui sistem se regăsește ca variație de energie mecanică.
Lucrul mecanic = Variația energiei mecanice

DEFINIȚIE Numim energie mecanică suma dintre energiile cinetică și potențială.

Putem scrie:
Energia mecanică = Energia cinetică + Energia potențială
E = Ec + Ep (22.1)

sau, dacă este cazul unei forme mai explicite, E = Ec + Ep gravitațional + Ep elastic.

EXEMPLE DE BILANȚ ENERGETIC

A. MIȘCAREA PE PLAN ÎNCLINAT. Să considerăm o bilă care cade din vârful unui
plan înclinat având o suprafață foarte netedă, astfel încât să putem neglija frecările cu planul
(Fig. 22.1). Frecarea cu aerul este oricum extrem de mică și se poate considera zero. Considerăm
solul, sau baza planului, ca nivel de referință. La începutul mișcării, bila este în repaus la înăl-
țimea h0 față de sol și, ca urmare, posedă numai energie potențială gravitațională egală cu E0 =
mgh0. Pe măsură ce bila coboară, energia sa potențială gravitațională scade, în schimb crește
energia cinetică, întrucât viteza
crește. Într-un punct interme-
diar, bila posedă atât energie
cinetică, cât și energie potenți-
ală. Energia mecanică în acest
punct va fi
mv2
E = mgh +
2

Ajunsă la baza planului,

bila va avea viteza maximă
v max. Aici energia potențială
gravitațională este zero, iar
energia cinetică este maximă.
Vom avea energia mecanică a
mv 2
Fig. 22.1 Conservarea energiei mecanice pe planul înclinat bilei egală cu Efinal = max .
2
Dacă neglijăm frecarea, bila,
aflată sub acțiunea atracției gravitaționale, este un sistem izolat.

DEFINȚIE Un sistem izolat este un sistem fizic care nu schimbă nici energie, nici sub-
stanță cu exteriorul.

76
 În sistemul descris nu se schimbă energie cu exteriorul și nu există frecări. Ca urmare,
energia mecanică se conservă.

PRINCIPIUL CONSERVĂRII ENERGIEI. Într-un sistem izolat, fără frecări, energia meca-
nică se conservă.

Putem scrie că:

mv2 mvmax2
E0 = E = Efinal = ct. sau mgh0 = mgh + = = ct. (22.2)
2 2
Egalitatea de mai sus decurge din conservarea energiei mecanice, dar poate fi dedusă și din
calcule de cinematică și dinamică.
Într-un sistem izolat, în care nu putem neglija frecările, energia totală Et se conservă:
Et = ct.,
sau Et = Ec + Ep + |Lf frecare| (22.3)
B. ARUNCAREA PE VERTI-
CALĂ. Un corp cu masa m este
aruncat vertical în sus cu viteza
inițială v0. Corpul va urca încetinit
cu accelerația g, până se va opri la
o înălțime hmax (Fig. 22.2). Apoi, va
începe să coboare uniform accelerat
cu accelerația g, până va ajunge din
nou la sol.
Dacă putem neglija frecarea cu
aerul, atunci corpul se întoarce la
sol cu aceeași viteză v0 cu care a fost Fig. 22.2 Conservarea energiei mecanice
lansat. Altfel spus, energia sa meca- la mișcarea în câmp gravitațional
nică se conservă. În absența frecării,
sistemul corp – Pământ este izolat, iar energia mecanică se conservă. Inițial, corpul are numai
mv02
energie cinetică Ec = . Pe măsură ce urcă, energia cinetică scade și crește energia sa poten-
2
țială gravitațională. Într-un punct intermediar, energia mecanică a corpului se va scrie:
mv2
E = mgh +
2
În punctul de înălțime maximă, toată energia s-a transformat în energie potențială
gravitațională:
Ep = mghmax

De-a lungul procesului avem:

mv02 mv2
= mgh + = mghmax (22.3)
2 2

TEMĂ Folosind legile mișcării, demonstrați relația (22.3).

77
 PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe un taler susținut de un resort vertical cu
constanta elastică k = 3 N/cm se lasă liber un
corp cu masa m = 300 g. Calculați deformarea
maximă Δx a resortului. Se neglijează frecarea,
iar g = 10 m/s2.

REZOLVARE
Procesul este ilustrat în Fig. 22.3. Este un
caz tipic de conservare a energiei mecanice.
Corpul apasă asupra resortului cu o forță con-
Fig. 22.3 Conservarea energiei mecanice stantă mg, iar în resort ia naștere o forță elas-
(problemă rezolvată) tică de reacțiune, care crește de la 0 la valoarea
maximă, atinsă atunci când corpul se oprește.
În acest punct, toată energia potențială gravitațională s-a transformat în energie potențială
elastică. Ca urmare, putem scrie:
k Δx2 2 mg
mg Δx = Rezultă: Δx =
2 k
Se observă că, în acest punct, forța elastică k Δx este dublul greutății. Asta înseamnă că în
continuare corpul va fi împins înapoi și va ajunge în poziția inițială, unde toată energia poten-
țială elastică se va transforma din nou în energie potențială gravitațională. Neexistând frecări,
această mișcare oscilatorie va continua la infinit.
Valoric, deformarea maximă a resortului este Δx = 2×0,3kg×10 m/s2/300 N/m = 0,02 m = 2 cm.

TEMĂ Dați câte două exemple din lumea înconjurătoare pentru fiecare dintre cele două
situații de bilanț energetic prezentate la punctele A și B.

ÎNTREBĂRI
1. Prezența forței de frecare conduce la: a) pierderea de energie; b) la trecerea energiei meca-
nice în altă formă de energie, numită căldură.
2. În ce condiții oscilația unui pendul se menține la infinit?
3. Care sunt condițiile necesare pentru ca energia mecanică a unui sistem fizic să se conserve?

REZUMAT
1. Energia mecanică este egală cu suma energiei cinetice și a energiei potențiale.
2. Într-un sistem izolat, energia totală se conservă. Dacă într-un sistem izolat nu există fre-
cări, atunci se conservă energia mecanică E mecanică = ct.
3. În absența frecării, lucrul mecanic efectuat asupra unui sistem este egal cu variația ener-
giei mecanice.
4. Energia cinetică, energia potențială gravitațională și energia potențială elastică sunt forme
de energie mecanică, care se transformă dintr-una în cealaltă în timpul proceselor fizice.

78
 L23. Metode de conversie a energiei mecanice – Extindere

Toate corpurile se mișcă, deci posedă energie cinetică. Energia mecanică nu este o carac-
teristică exclusivă a corpurilor macroscopice. Electronii dintr-un conductor posedă energie
cinetică, de exemplu. Energia mecanică există în orice sistem fizic și se poate transforma în
orice formă de energie. De asemenea, poate avea loc și conversia inversă, în energie mecanică
din altă formă de energie. În motoarele cu aburi, căldura este transformată în energie mecanică.
Atunci când un nucleu este spart în mai multe fragmente, energia nucleară se transformă în
energie cinetică a fragmentelor.
Oamenii au folosit și au transformat
energia în scopuri practice, dintotdeauna.
Aprinderea focului cu două pietre cremene
este un fenomen de conversie energetică.
Mutarea buștenilor dintr-un loc în altul, folo-
sind căderile de apă, este un alt exemplu de
conversie energetică. Energia potențială a
căderii de apă este transformată în energie
cinetică a buștenilor. Din Antichitate se folo-
sesc morile de vânt și morile de apă, care
prin conversie energetică efectuează lucru
mecanic util. În epoca modernă a secolului al
XIX-lea au apărut motoarele cu abur, iar apoi Fig. 23.1 Centrală modernă
motoarele electrice. Acestea folosesc trans-
formarea căldurii sau a energiei electrice în energie mecanică. Generatoarele electrice fac transferul
invers – energia mecanică este transformată în energie electrică. Astfel de generatoare se folosesc,
de exemplu, în hidrocentrale. Acolo energia
potențială a apei din lacul de acumulare se
transformă în energie cinetică a căderii de
apă, care se transformă în energie electrică
prin intermediul generatoarelor electrice.
În secolul XX, o sursă importantă de
energie au fost hidrocarburile, care au repre-
zentat combustibilul motoarelor cu ardere
internă. În a două jumătate a secolului
trecut, energia atomică a avut, de asemenea,
o perioadă de supremație (Fig. 23.1). În
centralele nucleare, energia cinetică a frag-
mentelor de nucleu este transformată în căl-
dură și apoi în energie electrică. În ultimele
decenii se pune accentul pe folosirea energiei
ecologice, nepoluante – cum este energia eoli-
ană (energia vântului) sau energia solară.
Energia eoliană folosește energia cine-
tică a curenților de aer pentru a pune în
mișcare niște palete care învârt rotorul unui
generator electric (Fig. 23.2). Astfel, energia Fig. 23.2 Energie eoliană și energie solară

79
 cinetică este convertită în energie electrică. Principiul este același ca la morile de vânt, numai că acum,
în locul roții imense de moară care strivea grăunțe, se învârte rotorul generatorului electric.
De câte ori apare frecarea, energia cinetică se transformă în căldură. Un automobil care
frânează își micșorează energia cinetică, care trece în căldură prin lucrul mecanic al forței de
frânare. La frânare, cauciucurile se încing, la fel și saboții de frână. Când un spiral găurește o
placă metalică, are loc o încălzire puternică a spiralului, care trebuie răcit pentru a evita rupe-
rea acestuia. În Evul Mediu, fierarii obțineau o deformare plastică a metalelor prin lovirea unei
bucăți de metal cu barosul, pe nicovală. Acolo energia cinetică a barosului se transformă în
căldură și energie de deformare.

TEMĂ Documentați-vă și elaborați un mic referat, de o jumătate de pagină, despre energia

regenerabilă.

ÎNTREBĂRI
1. Ce înseamnă conversia energiei mecanice?
2. Trecerea energiei dintr-o formă în alta se face cu: a) conservarea energiei; b) creșterea
energiei; c) pierdere de energie.
3. Ce fel de conversie energetică are loc în: a) motoarele cu aburi; b) generatoarele electrice;
c) generatoarele eoliene.

REZUMAT
1. Energia mecanică se transformă în energie electrică în cazul generatoarelor electrice folo-
site în hidrocentrale sau în cazul generatoarelor eoliene.
2. În centralele nucleare, energia cinetică a fragmentelor de nucleu se transformă în căldură
și apoi în energie electrică.
3. În prezența frecării, energia cinetică se transformă în căldură prin intermediul lucrului
mecanic al forțelor de frecare.

PROBLEME
L17. Lucrul mecanic efectuat de forțe con-
stante. Unitate de măsură Tabelul IV.1
*17.1. Lucrul mecanic este o mărime: a) sca- Semnul lucrului mecanic
lară; b) vectorială. (L ˃ 0; L ˂ 0; L = 0)
*17.2. Lucrul mecanic este o mărime a) de Deplasarea are loc
stare; b) de proces. pe direcția și în
*17.3. Lucrul mecanic poate avea: a) numai sensul forței.
valori pozitive; b) valori pozitive sau zero;
Deplasarea are loc
c) valori pozitive, negative sau zero.
perpendicular pe
*17.4. Un corp este tras pe orizontală de direcția forței.
o forță F = 30 N, pe o distanță de 12 m. Deplasarea are loc
Calculați lucrul mecanic efectuat de forța F. pe direcția forței în
*17.5. Completați în Tabelul IV.1 semnul sens opus acesteia.
lucrului mecanic.

80
*17.6. Un corp cu masa m = 4 kg este tras pe *18.3. Care este afirmația corectă? Randa-
o suprafață orizontală cu o forță F = 100 N. ment ul a) poate avea or ice valoare;
Coeficientul de frecare cu suprafața este μ = 0,3. b) este mai mic sau egal cu unu; c) este întot-
a) calculați lucrul mecanic al forței F pe dis- deauna subunitar.
tanța d = 30 m;
b) calculați lucrul mecanic al forței de frecare pe *18.4. O încăpere este iluminată cu 4 becuri
distanța d1 = 50 m. Se consideră g = 10 m/s2. cu puterea de 36 W. Calculați energia consu-
mată în 8 ore de funcționare.
**17.7. Un corp cu masa m = 10 kg se află
pe o suprafață plană. Asupra sa acționează o *18.5. Un motor are puterea P = 1200 W.
forță F = 80 N care face unghiul α = 30 cu Calculați lucrul mecanic efectuat într-o oră.
orizontala (Fig. IV.1). Pentru o deplasare a *18.6. O macara ridică un corp de 100 kg la
corpului pe o distanță d = 140 m, calculați: înălțimea de 15 m, în 20 s. Calculați pute-
a) lucrul mecanic al forței F; b) lucrul mecanic rea consumată de macara, dacă randamentul
al forței de frecare, dacă μ = 0,12. g = 10 m/s2 macaralei este  = 0,6.
**18.7. Un automobil care se deplasează
cu viteza v = 100 km/h dezvoltă o putere
P = 120 CP. Care este forța de frecare pe care
o învinge automubilul?
**18.8. Puterea unui motor este P = 300 kW.
Calculați forța cu care trage un corp, dacă
acesta se deplasează cu viteza constantă
Fig. IV.1 Lucrul mecanic
v = 10 km/h.
**17.8. Un corp cu masa m = 0,5 kg este lăsat
**18.9. Un motor electric dezvoltă o forță de
să cadă liber de la înălțimea h = 3 m. Calculați
500 N care trage un corp deplasându-l pe ori-
lucrul mecanic al greutății pe distanța h. Se
zontală cu viteza v = 3,6 km/h. Motorul con-
consideră g = 10 m/s2.
sumă o putere de 800 W. Calculați randamen-
**17.9. Un corp cu masa m = 0,2 kg este tul motorului.
aruncat vertical în sus cu viteza v0 = 2 m/s.
**18.10. O instalație de pompare funcționează
Calculați lucrul mecanic efectuat de greutate
pe trei trepte de putere, diferite perioade de
până corpul atinge înălțimea maximă.
timp în intervalul de 24 de ore, conform gra-
**17.10. Un corp de masă m = 3 kg alunecă pe ficului din Fig. IV.2. Calculați energia consu-
un plan înclinat cu unghiul α = 30° sub acți- mată în 24 de ore.
unea greutății. Distanța până la baza planului
fiind d = 80 m, calculați lucrul mecanic al gre-
utății. Cât este lucrul mecanic la forței de fre-
care, dacă μ = 0,3? Se consideră g = 10 m/s2.

L18. Puterea mecanică. Unități de măsură

ale puterii. Randamentul.
*18.1. Puterea este o mărime: a) scalară;
b) vectorială.
*18.2. Calculați în kW puterea unui automobil
de 160 CP. Fig. IV.2. Consumul de energie

81
 ***18.11. Un corp este urcat uniform pe un
plan înclinat cu unghiul α = 30° de o forță
paralelă cu planul. Coeficientul de frecare la
alunecare este μ = 0,2. Calculați randamentul
acestei operații.
L19. Energia cinetică
*19.1. Energia cinetică este: a) o mărime de
proces; b) o mărime de stare.
*19.2. Energia cinetică depinde de sistemul
de referință? a) DA; b) NU.
*19.3. Un corp cu masa m = 2 kg cade liber
de la o înălțime mare, plecând din repaus.
Calculați energia sa cinetică după 10 s. Se
consideră g = 10 m/s2.
*19.4. Un corp de masă m = 300 g se depla-
sează uniform accelerat cu accelerația
a = 3 m/s2. Calculați energia sa cinetică după 15
s.
*19.5. Viteza unui corp de masă m = 2,5 kg
variază în timp ca în graficul din Fig. IV.3.
Calculați energia cinetică minimă și maximă
a corpului.
Fig. IV.3 Viteza corpului în funcție de timp
*19.6. Calculați energia cinetică a unei moto-
ciclete cu masa totală de 120 kg, care se depla-
sează cu viteza de 100 km/h, și comparați-o cu
energia cinetică a unui automobil cu masa de
1200 kg care se deplasează cu 10 km/h.
*19.7. Doi atleți au masele m1 și respectiv, m2.
Al doilea atlet aleargă cu o viteză dublă față
de primul. Care este relația dintre masele celor
doi atleți, dacă energiile lor cinetice sunt egale?
a) m1 = m2; b) m1 = 2 m2; c) m1 = 4 m2.
82
**19.8. Un tren se deplasează cu viteza
v1 = 70 km/h. Din tren se aruncă o piatră cu
masa m = 50 g, cu viteza v2 = 3 m/s în sensul
de mers al trenului. Calculați energia cinetică
a pietrei față de sol.
L20. Energia potențială gravitațională
*20.1. Care dintre afirmații sunt adevărate?
a) Energia potențială se măsoară în kWh;
b) energia potențială se măsoară în kW;
c) energia potențială se măsoară în Joule.
*20.2. Energia potențială este: a) o mărime
scalară; b) o mărime vectorială.
*20.3. Ce puteți spune despre energia poten-
țială gravitațională în condiții de impondera-
bilitate?
*20.4. Care este condiția ca două corpuri
cu masele m și 3 m să aibă aceeași energie
potențială față de sol?
*20.5. O vază goală are masa m1 = 0,6 kg.
Vaza plină cu apă are masa m2 = 2,3 kg. Ce
valori are energia potențială a vazei, în cele
două situații, când se află pe o policioară la
înălțimea h = 1,5 m față de sol? Se consideră
g = 10 m/s2.
*20.6. Comparați energia potențială gravita-
țională a unui măr cu masa m = 150 g, care
cade din vârful Turnului din Pisa, care se află
la înălțimea de 56 m, cu energia potențială
a unei nuci cu masa de 20 g, care cade de la
ultimul etaj al Turnului Eiffel, aflat la înălți-
mea de 256 m. Se consideră g = 9,8 m/s2.
**20.7. Motorul unei pompe consumă o putere
de 500 W și ridică o cantitate de 200 l de apă la
înălțimea de 10 m, în 2 minute. Calculați randa-
mentul instalației. g = 103 kg/m3 și g = 10 m/s2.
L21. Energia potențială elastică – Extindere
*21.1. Dacă dublăm alungirea unui resort,
energia sa potențială: a) se dublează; b) crește
de 4 ori; c) crește de 8 ori.
*21.2. Dacă de un dinamometru vertical agă-
țăm un corp cu masa de 6 kg, arcul se alun-
gește cu 2 cm. Calculați energia potențială
elastică din resortul dinamometrului. Se con-
sideră g = 10 m/s2.
*21.3. Care este energia potențială elastică
a unui resort, cu constanta de elasticitate
k = 10 N/cm, când este alungit cu 4 cm?
***21.4. Variația alungirii unui resort în func-
ție de forța aplicată este reprezentată în Fig.
IV.4. Folosind hârtie milimetrică, construiți
graficul care să reprezinte energia potenți-
ală elastică, exprimată în Joule, în funcție de
deformarea resortului, exprimată în cm.
Fig. IV.4 Forța elastică în funcție de deformare
L22. Energia mecanică. Conservarea ener-
giei mecanice
*22.1. Un sistem izolat, este un sistem fizic care
nu schimbă nici… nici… cu mediul exterior.
*22.2. Dați două exemple de sisteme care pot
fi considerate sisteme izolate.
*22.3. Un corp cade liber de la înălțimea h
= 3 m. Neglijând frecarea, calculați energia
cinetică cu care ajunge corpul la sol. Se con-
sideră g = 10 m/s2.
*22.4. Un corp cu masa m = 0,2 kg cade liber
din vârful Turnului din Pisa, de la înălțimea de
56 m. Calculați energia cinetică a corpului la
înălțimea h1 = 30 m. Se consideră g = 10 m/s2.
*22.5. Un corp este lăsat liber pe un plan
înclinat de la înălțimea de 90 cm. Calculați
viteza corpului: a) la jumătatea înălțimii; b) la
baza planului. Se consideră g = 10 m/s2.
*22.6. Un corp este aruncat vertical în sus cu
viteza inițială v0 = 10 m/s. Calculați: a) înăl-
țimea maximă la care ajunge corpul; b) înălți-
mea la care energia cinetică este egală cu
energia potențială gravitațională. Se consi-
deră g = 10 m/s2.
*22.7. Un pendul este scos din poziția de echi-
libru și ridicat la înălțimea h = 30 cm față de
poziția de echilibru. Calculați: a) viteza pen-
dulului când trece prin poziția de echilibru;
b) energia potențială maximă, dacă masa pen-
dulului este m = 200 g. Se consideră g = 10 m/s2.
**22.8. Un corp cu masa m = 400 g este lan-
sat cu viteza vo = 10m/s în sus pe un plan
înclinat cu unghiul α = 30°. Coeficientul de
frecare la alunecare este μ = 0,2. Să se afle:
a) înălțimea maximă la care ajunge corpul pe
plan; b) lucrul mecanic al forței de frecare.
L23. Metode de conversie a energiei meca-
nice – Extindere
*23.1. Găsiți trei exemple de instalații care
transformă un alt fel de energie în energie
mecanică.
*23.2. Găsiți câteva exemple de transformare
a energiei mecanice în alte forme de energie.
*23.3. În exemplele de mai jos, unde inter-
vine energia mecanică și în ce mod?
1. Generatoare electrice eoliene; 2. Generator
pe motorină; 3. Motor cu abur; 4. Motor elec-
tric; 5. Centrală nucleară.
*23.4. La transformarea energiei dintr-o
formă în alta, se obține o cantitate de ener-
gie a) mai mare; b) egală; c) mai mică decât
energia inițială.
*23.5. Imaginați un traseu prin care energia
solară poate fi transformată în energie mecanică.
83
 Capitolul V | Echilibrul corpurilor. Mișcarea de translație
și mișcarea de rotație a corpurilor nedeformabile

L24. Echilibrul de translație

În toate situațiile analizate până acum am considerat corpurile ca fiind punctuale, neglijând
dimensiunile acestora. Am folosit modelul de mobil sau, uneori, modelul de punct material.

DEFINIȚIE Un corp ale cărui dimensiuni se pot neglija în raport cu distanțele considerate
se numește mobil.

Mobilul este un punct geometric. Corpurile macroscopice pot fi aproximate cu un punct

geometric, dacă dimensiunea lor este mică în comparație cu distanțele parcurse. De exem-
plu, dacă ne interesează mișcarea Pământului în jurul Soarelui sau deplasarea unui tren de la
București la Ploiești, putem folosi aproximația de mobil.
Modelul fizic de mobil este util în studiul cinematicii. Dacă, însă, ne interesează să stu-
diem dinamica mișcării, în care ținem cont de interacțiuni și de forțe, trebuie să ținem cont și
de masa corpului. Pentru aceasta se introduce modelul de punct material. Punctul material
aproximează corpul cu un punct geometric, în care este concentrată toată masa corpului.

DEFINIȚIE Un corp ale cărui dimensiuni se pot neglija și în care este concentrată toată
masa corpului se numește punct material.

Dacă studiem mișcarea unui corp pe un plan înclinat, sau căderea liberă a unui corp de
mici dimensiuni, putem folosi modelul de punct material.
De multe ori, însă, dimensiunile corpului nu pot fi neglijate în studiul mișcării mecanice.
Dacă studiem mișcarea unei roți, nu vom putea aproxima roata cu un punct material. Dacă ne
interesează modul în care s-a răsturnat un obiect, la fel, nu putem folosi modelul de mobil sau
de punct material. În astfel de situații va trebui să ținem cont de dimensiunile corpului și de
punctul de aplicație al forțelor.

DEFINIȚIE Un corp macroscopic ale cărui dimensiuni nu pot fi neglijate în studiul mișcă-
rii se numește solid rigid.

Întotdeauna, mișcarea oricărui solid rigid, oricât de complexă, poate fi descompusă în două
tipuri de mișcare: mișcarea de translație și mișcarea de rotație.
Să ne alegem câteva exemple de mișcare a unor corpuri solide și să ne imaginăm cum s-ar
descompune aceste mișcări complexe în translație și rotație.

84
 A. Un bumerang (Fig. 24.1a).
Mișcarea complexă a bumeran-
gului poate fi descompusă ima-
ginar într-o mișcare de transla-
ție, în care bumerangul se mișcă
paralel cu el însuși pe traiecto-
ria spațială care se închide în
punctul de plecare și o mișcare
de rotație în jurul propriului
centru. (a) (b)

Fig. 24.1 Mișcări complexe de rotație și translație

B. O minge de rugby (Fig. 24.1b). La fel, mișcarea complexă poate fi descompusă într-o
mișcare de translație, în care mingea se deplasează paralel cu ea însăși, și o mișcare de rotație,
în care mingea se rotește de mai multe ori
în jurul propriei axe.

Mișcarea de translație
Să considerăm un solid rigid cum este
mouse-ul de la calculator, ca în Fig. 24.2,
care se deplasează paralel cu el însuși.
Acesta execută o mișcare de translație.
Când trageți o sanie sau împingeți un
cărucior mișcarea descrisă este o miș-
Fig. 24.2 Mișcarea de translație a unui solid rigid
care de translație. Există o caracteristică
definitorie pentru această mișcare: orice
dreaptă conținută în corp rămâne paralelă cu ea însăși în timpul mișcării.

DEFINIȚIE Un solid rigid execută o mișcare de translație dacă orice linie conținută în corp
rămâne paralelă cu ea însăși în timpul mișcării.

De cele mai multe ori, mouse-ul de la calculator execută o mișcare de translație.

Întrucât în cazul translației toate punctele corpului execută aceeași mișcare, pe traiectorii
identice, este suficient să studiem mișcarea unui singur punct. Putem aproxima corpul cu un
mobil, dacă ne interesează doar elementele mișcării, sau cu un punct material, atunci când ne
interesează și cauzele mișcării.
În cazul translației, un corp este în echilibru dacă se află în repaus sau într-o mișcare
rectilinie uniformă. În aceste cazuri, suma forțelor care acționează asupra corpului este nulă.

DEFINIȚIE Un corp se află în echilibru de translație dacă suma forțelor exterioare,

care acționează asupra corpului, este zero.

În acest caz, forțele exterioare își fac echilibru.

85

Fig. 24.3 Sensul de rotație depinde de punctul de
aplicație al forței
Observăm că în cazul rotației, punctele corpului execută mișcări circulare.
Mișcarea de rotație
Mișcarea unui solid rigid depinde de
punctul de aplicație al forței. De exemplu,
în cazul unui creion aflat pe masă, dacă
împingeți creionul dintr-un capăt, el se va
roti într-un sens, iar dacă schimbați punc-
tul de aplicație al forței în celălalt capăt,
rotația creionului va avea loc în sens opus
(Fig. 24.3 a).
Același lucru se întâmplă și cu un
corp care are un punct fix, cum ar fi un
tablou. În funcție de punctul de aplicație
al forței, rotația are loc într-un sens sau în
celălalt (Fig. 24.3 b).

DEFINIȚIE Un corp execută o mișcare de rotație dacă toate punctele sale execută mișcări
circulare pe cercuri concentrice.

În cazul rotației există o axă, în jurul căreia punctele corpului execută mișcări circulare.
De exemplu, o ușă care se închide sau se deschide execută o mișcare de rotație în jurul axei
formate de balamale. Coperta unui album execută o mișcare de rotație în jurul axei formate de
cotorul cărții, atunci când se deschide sau se închide.
TEMĂ Enumerați câteva exemple de mișcări de rotație din lumea înconjurătoare.

ÎNTREBĂRI
1. Care este deosebirea dintre un mobil și un punct material?
2. Când se poate folosi modelul de mobil sau modelul de punct material?
3. De ce în mișcarea de translație se poate folosi modelul de punct material?
4. Un bumerang execută: a) o mișcare de rotație; b) o mișcare de translație; c) o mișcare de
rotație însoțită de o mișcare de translație.

REZUMAT
1. Un corp poate fi aproximat cu un punct geometric numit mobil, atunci când dimensiunile
sale sunt mult mai mici decât deplasarea.
2. Un punct material este un punct geometric în care este concentrată toată masa corpului.
3. În mișcarea de translație, orice dreaptă conținută în corp rămâne paralelă cu ea însăși.
4. În mișcarea de rotație, toate punctele corpului execută mișcări circulare pe cercuri
concentrice.
5. Orice mișcare a unui solid rigid poate fi descompusă într-o mișcare de translație și o
mișcare de rotație.
6. Un corp se află în echilibru de translație dacă toate forțele exterioare își fac echilibru.
86
L25. Momentul forței. Unitate de măsură.
Echilibrul de rotație

Să urmărim cazul unui solid rigid

de o formă oarecare, fixat într-un punct
→
O, asupra căruia acționează o forță F .
În funcție de punctul de aplicație al for-
ței, solidul rigid execută diferite miș-
cări de rotație. Dacă forța acționează în
punctul A, rotația are loc într-un sens,
dacă acționează în punctul B, rotația
are loc în sens opus (Fig. 25.1) →
Fig. 25.1 Efectul de rotație al unei forțe F

EXPERIMENT. Folosim o riglă pe care o găurim la mijlocul distanței dintre cele două capete
și o fixăm cu un cui (șurub) de o scândură orizontală, așezată pe o masă (Fig. 25.2). Avem
grijă să folosim și o șaibă mai înaltă între riglă și suprafața de fixare, pentru a permite riglei să
se rotească liber în jurul cuiului de fixare, care are rol de axă de rotație.
Vrem să urmărim cum se va roti
rigla în jurul axei de rotație, în func-
ție de punctul de aplicație al forțelor
ce acționează asupra sa. Vom așeza în
jurul riglei, de o parte și de alta a punc-
tului fix, două inele din cauciuc, cum
sunt cele folosite pentru a fixa un teanc
de bancnote. Agățăm câte un fir inex-
tensibil de fiecare inel. Atârnăm de fie-
care fir două greutăți identice. În felul
acesta, asupra riglei acționează două
forțe egale, paralele, ale căror puncte
de aplicație pot fi mutate în funcție de Fig. 25.2 Experiment pentru studiul efectului de rotație
necesități. Notați în caiet ce se întâm-
plă în următoarele situații:
a) Cele două forțe sunt plasate simetric față de axa de rotație;
b) Forța din dreapta acționează la o distanță dublă în raport cu axa de rotație, față de forța din
stânga;
c) Forța din dreapta este plasată la un sfert din distanța la care acționează forța din stânga, față
de axa de rotație.
Ce concluzii puteți trage în urma observațiilor?
Concluziile experimentului de mai sus sunt următoarele:
A. Efectul de rotație al unei forțe depinde de poziția punctului de aplicație al forței în raport
cu axa de rotație.

87

Fig. 25.3 Momentul forței
B. Efectul de rotație este cu atât mai mare
cu cât distanța dintre axa de rotație și
suportul forței este mai mare.
Pentru a măsura efectul de rotație al
unei forțe se introduce o nouă mărime
fizică, numită momentul forței, care va
ține cont de mărimea forței și de poziția
punctului său de aplicație (Fig. 25.3).
Momentul forței se calculează ca pro-
dusul dintre valoarea forței F și distanța
d dintre axa de rotație și suportul forței.
Distanța dintre axa de rotație și suportul
forței se numește brațul forței. Brațul for-
ței este perpendicular pe cele două direcții
– axe de rotație – și suportul forței.

DEFINIȚIE Se numește momentul forței produsul dintre forță și brațul forței.

MF = F d (25.1)
Unitatea de măsură în SI este: [MF]SI = [F]SI ×[d]SI = Nm
Din Fig. 25.3 se vede că punctul de aplicație al forței este determinat de raza de poziție →
r care are originea pe axa de rotație și vârful în punctul de aplicație al forței. Vectorii r→ și F
→

se află în același plan. Poziția relativă a celor doi vectori determină sensul de rotație al corpu-
lui. Asta ne face să tragem concluzia că momentul forței nu poate fi total determinat doar de
valoarea sa, dată de relația (25.1). Momentul forței→este un vector. Direcția acestui vector este
→
perpendiculară pe planul format de vectorii r și F , iar sensul este dat de ceea ce vom numi
regula burghiului.

Fig. 25.4 Regula mâinii drepte
cular pe planul celor două va indica sensul momentului forței (Fig. 25.4a).
Echivalent, putem folosi regula mâinii drepte →
sensul de rotație al vectorului r→ peste vectorul F , pe drumul cel mai scurt, iar degetul mare va
indica sensul momentului forței.
REGULA BURGHIULUI
Sensul vectorului momentul for-
ței este același cu sensul de înaintare a
→
unui burghiu
→
care se rotește dinspre r
spre F , pe unghiul cel mai mic.
O altă regulă echivalentă cu regula
burghiului este regula mâinii drepte:
așezăm arătătorul de-a lungul vectoru-
lui
→
r→ și degetul mijlociu de-a lungul lui
F , iar degetul mare orientat perpendi-
ca în Fig. 25.4b, unde degetele mâinii indică

88
 Dacă asupra unui corp acționează simultan mai
multe forțe, ca în Fig. 25.5, momentul fiecărei forțe
este un vector perpendicular pe plan. Momentul
rezultant este egal cu suma acestor vectori paraleli
între ei.
→ → → →
M r = M F1 + M F2 + M F3 (25.2)
Cuplu de forțe
Dacă deșurubăm un capac, aplicăm asupra sa două
forțe egale și de sens opus. Capacul este deșurubat de
momentul rezultant creat de aceste forțe. Situații de acest Fig. 25.5 Momentul rezultant
este suma vectorială a momentelor.
fel, în care două forțe egale și de sens opus acționează
simultan creând un moment rezultant, se întâlnesc des în
practică. Din acest motiv, se definește o mărime specifică, numită
cuplu de forțe, care caracterizează această situație (Fig. 25.6).
Dacă notăm cu d diametrul capacului, fiecare forță are
brațul forței egal cu d/2, deoarece axa de rotație este în centrul
capacului. Cele două momente au același sens, deci momentul
cuplului este suma momentelor celor două forțe:
d d
MC = MF + MF = F + F = F d
2 2
unde d se numește brațul cuplului și este egal cu distanța din-
tre suporturile celor două forțe.
În concluzie, momentul cuplului are formula:
MC = F d (25.3)
Fig. 25.6 Cuplu de forțe
unde d reprezintă brațul cuplului.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pentru a roti o barcă pe lac, o vâslă împinge înainte și cealaltă
trebuie să împingă înapoi. Se creează astfel un cuplu de forțe. Știm
că fiecare vâslă are o lungime de 1,8 m, iar distanța dintre brațele
barcagiului este de 60 cm. Dacă forța dezvoltată de fiecare vâslă
este de 80 N, calculați momentul cuplului.

REZOLVARE
Cunoaștem valoarea forței F = 80 N, lungimea unei vâsle
L = 1,8 m și distanța dintre brațe l = 0,6 m. (Fig. 25.7)
Conform definiției (25.3), momentul cuplului este MC = F d,
unde d = 2L + l, deci:
MC = F (2L + l) = 80 × (2 × 1,8 + 0,6) = 80 × 4,2 = 336 Nm
Fig. 25.7 Momentul cuplului
format de cele două vâsle

89
 Echilibrul la rotație
În cazul translației, echilibrul are loc dacă rezultanta forțelor este zero.
În cazul rotației, echilibrul are loc dacă momentul rezultant este zero. În această situație,
corpul nu se rotește. Putem enunța următoarea definiție.

DEFINIȚIE Un corp se află în echilibru de rotație dacă momentul rezultant al tuturor

forțelor care acționează asupra sa este zero.

Matematic, condiția de echilibru la rotație se scrie:

Mr = 0 (25.4)

Echivalent, echilibrul la rotație înseamnă că:

Suma momentelor forțelor care rotesc într-un sens = Suma momentelor forțelor care
rotesc în sens opus.
Trebuie menționat că echilibrul la rotație nu implică echilibrul la translație și viceversa.
Cele două condiții de echilibru sunt total independente.

TEMĂ Găsiți un exemplu în care există echilibru la rotație și nu are loc echilibrul la transla-
ție, și un exemplu în care există echilibru la translație și nu există echilibru la rotație.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt direcția și sensul momentului forței?
2. Cum puteți crește momentul unui cuplu de forțe?
3. Acțiunea unui cuplu de forțe depinde de sensul forțelor?

REZUMAT
1. Efectul de rotație al unei forțe asupra unui solid rigid depinde de punctul de aplicație a
forței.
2. Efectul de rotație este măsurat de momentul forței.
3. Momentul forței este un vector perpendicular pe planul format de raza de poziție și forță
și are sensul dat de regula burghiului.
4. Momentul rezultant al mai multor forțe este egal cu suma momentelor fiecărei forțe.
5. Un cuplu de forțe reprezintă două forțe egale și de sens opus, care au brațele forțelor egale.

90
 L26. Pârghia (Abordare interdisciplinară – pârghii în sis-
temul locomotor)

Dintotdeauna, oamenii au folosit mici dispo-

zitive pentru a-și ușura munca. Acestea au fost
numite mecanisme simple. În această categorie
intră planul înclinat, roata, pârghiile și scripeții.
Când un om primitiv folosea o creangă de
copac pentru a ridica o piatră, inventase de fapt
o pârghie (Fig. 26.1). Când, mai târziu, oamenii
au început să folosească balanța pentru a com-
para cantități, foloseau tot o pârghie.
Putem defini o pârghie ca fiind o bară rigidă
care are un punct fix. Dacă într-un punct al barei
aplicăm o forță activă, aceasta poate învinge o Fig. 26.1 Exemplu de pârghie
forță de rezistență care acționează în alt punct al
barei. În funcție de poziția relativă a acestor trei
puncte – punctul de sprijin, punctul de
aplicație al forței active și punctul de apli-
cație al rezistenței – putem clasifica pâr-
ghiile în trei categorii.
I. Pârghiile de gradul I. Punctul de
sprijin se află între forța activă și forța
rezistentă. În această categorie intră
balanțele, de aceea acestea se mai numesc
și pârghii de echilibru (Fig. 26.2).
Fig. 26.2 Pârghii de gradul I
Cu cât brațul forței active este mai
mare în raport cu brațul rezistenței, cu
atât forța activă poate învinge o rezistență mai
mare. Efectele de rotație sunt date de momentele
celor două forțe în raport cu punctul de sprijin.
Lucrurile arată ca în Fig. 26.3, unde b este brațul
forței active și a este brațul forței rezistente.
MF = F b și MR = R a.
La echilibru MF = MR , adică F b = R a și Fig. 26.3 Momentele forțelor la pârghia de gradul I
putem scrie:
b
R= F
a
Teoretic, putem învinge o forță oricât de
mare cu o pârghie de gradul I. Aceasta l-a făcut
pe Arhimede să spună: „Dați-mi un punct de
sprijin și pot muta Pământul!” (Fig. 26.4).

TEMĂ Dați două exemple de pârghii de gra- Fig. 26.4 „Dați-mi un punct de sprijin și pot muta
Pământul”
dul I întâlnite în practică.
91
 PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Doi copii se leagănă pe un scrânciob cu o
lungime totală de 4 m, sprijinit la mijloc. Un
copil are 17 kg, iar celălalt are 25 de kg.
a) Care copil trebuie să se așeze la capătul
scrânciobului pentru ca acesta să fie în
echilibru?
b) Dacă un copil se află la capătul scrâncio-
bului, la ce distanță față de punctul de spri-
Fig. 26.5 Echilibrul scrânciobului jin trebuie să se așeze celălalt copil?

REZOLVARE
a) Situația este ilustrată în Fig. 26.5. Notăm cu L = 4 m lungimea scrânciobului, iar cu
m1 = 17 kg, respectiv m 2 = 25 kg, masele celor doi copii.
Greutatea fiecărui copil reprezintă cele două forțe – acțiunea și rezistența. Copiii se pot da în
scrânciob dacă momentele celor două greutăți sunt egale. Condiția se scrie: G1 d1 = G2 d2. Pentru
ca momentele să se poată echilibra, trebuie ca greutatea mai mică să aibă brațul forței mai mare.
Deci copilul cu masa de 17 kg va trebui să se așeze la capătul scrânciobului.
L
b) Relația de echilibru se poate exprima G1 = G2 x, unde x este distanța față de punctul de
2
sprijin la care trebuie să se așeze copilul mai mare.
m1 L 17
Prin urmare, x = = × 2 = 1,36 m.
m2 2 25

II. Pârghiile de gradul II. În această categorie sunt

Fig. 26.6 Pârghie de gradul II
pârghiile care au punctul de aplicație al forței rezistente
între punctul de sprijin și forța activă (Fig. 26.6).
Acestea se numesc pârghii de forță. Cele mai cunos-
cute exemple sunt roaba și spărgătorul de nuci.
III. Pârghiile de gradul III sunt numite și pârghii
de viteză. Punctul de aplicație al forței active se află
între punctul de sprijin și rezistență (Fig. 26.7). Un
exemplu este penseta (Fig. 26.8).

Pârghii în sistemul
locomotor
Aparatul locomotor
este format din oase, muș-
chi, articulații și accesori-
ile acestora. Foarte multe
dintre articulațiile corpu-
lui uman funcționează ca
Fig. 26.7 Pârghie de gradul III Fig. 26.8 Penseta este o niște pârghii. Oasele sunt
pârghie de gradul III.
92
pârghiile propriu-zise, iar muș-
chii dezvoltă forțele active care
înving greutatea diferitelor porți-
uni ale corpului. În Fig. 26.9 sunt
reprezentate exemple de pârghii
ale sistemului locomotor, pentru
fiecare dintre cele trei categorii
de pârghii.
a) Menținerea în echilibru a
capului se realizează printr-o
pârghie de gradul I. Punctul de
sprijin este la mijloc, la articu-
lația dintre craniu și prima ver-
tebră. Greutatea capului, care
reprezintă rezistența, este ținută
în echilibru de mușchii cefei.
b) Când ne ridicăm pe vârfuri
folosim o pârghie de gradul II.
Punctul de sprijin reprezintă vâr- Fig. 26.9 Pârghii ale sistemului locomotor
ful piciorului. Rezistența, repre-
zentată de greutatea corpului, este învinsă de mușchiul inserat pe călcâi.
c) Flexarea antebrațului pe cot pentru a ridica o greutate este un exemplu de pârghie de gradul
III. Punctul de sprijin este articulația cotului, iar forța activă este dată de încordarea bicepsului.

ÎNTREBĂRI
1. Pentru ce sunt utile pârghiile?
2. În cazul unei pârghii de gradul I, pentru a învinge o rezistență de două ori mai mare
decât forța activă, este necesar ca: a) brațul forței active să fie de patru ori mai mare
decât brațul rezistenței; b) brațul forței active să fie de două ori mai mic decât brațul
rezistenței; c) brațul forței active să fie dublu față de brațul rezistenței.
3. La pârghiile de gradul II: a) R ˃ F; b) F ˃R?
4. Care este relația corectă în cazul unei pârghii de gradul III: a) R ˃ F; b) R ˂ F; c) R = F?

REZUMAT
1. O pârghie este o bară rigidă cu un punct de sprijin, pe care acționează o forță activă care
învinge o rezistență.
2. Există trei categorii de pârghii:
a) Pârghii de gradul I, care au punctul de sprijin între F și R;
b) Pârghii de gradul II, care au rezistența între F și punctul de sprijin;
c) Pârghii de gradul III, care au forța activă între R și punctul de spijin.

93
 L27. Scripetele

Ați văzut utilizarea scripeților în foarte multe situații.

Orice macara sau orice lift folosește scripeți. Un scripete este
format dintr-o roată, peste care trece un cablu printr-un șanț
practicat pe circumferința sa. Roata scripetelui se poate mișca
ușor în jurul unui ax propriu. Scripeții pot fi combinați în
foarte multe feluri, în funcție de scopul urmărit. Uneori sun-
tem interesați doar de inversarea sensului unei forțe, alteori
vrem să demultiplicăm o forță pentru a învinge o rezistență
mai mare.
În continuare ne vom referi la câteva situații simple.

Fig. 27.1 Scripetele fix
Fig. 27.2 Utilizarea scripetelui fix
în construcții
A. Scripetele fix
Un scripete fix este reprezentat în Fig. 27.1.
O situație des întâlnită este cea în care scripetele este fixat
în tavan și este folosit pentru ridicarea unor greutăți. Utilitatea
scripetelui fix este dată de faptul că el va inversa sensul forței.
Astfel, pentru a ridica o greutate G nu mai este nevoie să o
tragem în sus, ci putem trage de cablul scripetelui în jos, ceea
ce este mult mai comod. O astfel de instalație simplă se folo-
sește în construcții, pentru a ridica la înălțime diverse materi-
ale (Fig. 27.2).
Forța activă trebuie să producă un moment mai mare sau
egal cu momentul forței de rezistență MF ≥ M R. Întrucât cele
două forțe au brațele egale cu raza scripetelui, rezultă că este
suficient ca valoarea forței active să fie egală sau mai mare
decât rezistența: F ≥ R.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Avem aranjamentul din Fig. 27.3. Scriptele este fără frecare, iar masa m 2 se deplasează
pe suprafața orizontală fără frecare. Masa corpu-
lui atârnat este m1 = 0,5 kg, iar masa corpului de
pe suprafața orizontală este m2 = 3,5 kg. Calculați
accelerația cu care se mișcă sistemul. Se consideră
g = 10 m/s2.

Fig. 27.3 Mișcarea unui sistem de două corpuri
conectate peste un scripete fix
94
REZOLVARE
Să desenăm forțele care acționează în siste-
mul descris (Fig. 27.4). Sistemul celor două cor-
puri va aluneca uniform accelerat sub influența
greutății G1.
 Plecând de la relația (5.1), accelerația este propor-
țională cu suma forțelor exterioare care acționează
asupra sistemului și invers proporțională cu masa
totală a sistemului. Ca urmare, de-a lungul firului,
deplasarea are loc cu accelerația a, sub acțiunea gre-
utății G1 = m1 g, iar masa totală este (m1 + m2). Ca
urmare, putem scrie:
Fexterioară totală
a=
mtotală
m1g
a= Fig. 27.4 Sistemul coboară uniform
(m1 + m2) accelerat.
0,5 kg ×10 m/s2
deci, a = = 5/4 m/s2 = 1,25 m/s2 .
(0,5 kg + 3,5 kg)

B. Scripetele mobil
În acest caz, greutatea G este atârnată de scripete, iar un capăt
al cablului este fixat în tavan (Fig. 27.5). Astfel, forța activă este
orientată în sus. Momentul forței active este egal cu MF = F 2r, iar
momentul rezistenței G este MG = G r, unde r este raza scripetelui.
La echilibru de rotație, cele două momente trebuie să fie egale,
adică F 2r = G r. În concluzie, G = 2 F. Scripetele mobil poate
urca o greutate dublă față de forța activă aplicată. Putem spune că
scripetele mobil înjumătățește efortul necesar urcării unei greutăți.
În schimb, distanța pe care este ridicată greutatea este jumătate
din distanța pe care se deplasează forța activă. Vedeți că, dacă
firul urcă cu un metru, greutatea ridicată se va urca cu o jumătate
de metru. Aceasta ne arată că, în absența frecării, lucrul mecanic Fig. 27. 5 Scripetele mobil
efectuat de cele două forțe este același.

C. Scripetele compus
Dacă ne propunem să combinăm avantajele celor două tipuri
de scripete, obținem ceea ce numim scripetele compus (Fig. 27.6),
care înjumătățește forța necesară ridicării unei greutăți și face ca
forța de acțiune să fie orientată în jos, pentru comoditate.

TEMĂ În tabelul de mai jos, atașați fiecărui tip de scripete

avantajul pe care îl prezintă, din punct de vedere practic.
a) Înjumătățește forța necesară ridicării
1. Scripetele fix
unei greutăți.
b) Schimbă sensul forței active și
2. Scripetele mobil înjumătățește forța activă față de
rezistență.
Fig. 27.6 Scripetele compus
3. Scripetele compus c) Inversează sensul forței active.

95
 Fig. 27.7 Utilizarea scripeților în practică

Urmăriți Fig. 27.7 și descrieți situațiile practice care sunt rezolvate prin folosirea scripeților
din fiecare imagine.

TEMĂ Aveți cele două situații din Fig. 27.8.

Răspundeți la următoarele întrebări:
a) Care sunt deosebirile dintre cele două situa-
ții prezentate?
b) Care dintre cele două sisteme este mai
eficient?
c) Explicați de ce un sistem este mai eficient
decât celălalt.

ÎNTREBĂRI
1. Pentru a ridica o greutate G = 100 N cu aju-
torul unei forțe F = 50 N, trebuie să folosim:
Fig. 27.8 Tambur de fântână
a) un scripete fix;
b) un scripete mobil.
2. Completați frazele următoare cu afirmația corectă.
A. Scripetele fix are axul: a) fix; b) mobil.
B. Scripetele mobil are axul: a) fix; b) mobil.
3. Demonstrați că, în cazul unui scripete mobil, lucrul mecanic efectuat de forța activă este
egal cu lucrul mecanic al rezistenței, în absența frecării.

REZUMAT
1. Scripeții sunt niște mașini simple, folosite pentru a schimba orientarea forței active nece-
sare învingerii unei rezistențe și pentru a micșora forța activă necesară învingerii unei
rezistențe.
2. Scripeții de bază sunt scripetele fix și scripetele mobil. Aceste tipuri simple pot fi folosite
în nenumărate combinații, în funcție de necesități.
3. Scripetele fix reorientează forța activă.
4. Scripetele mobil înjumătățește forța activă față de forța rezistentă.
96
 L28. Centrul de greutate

Vreți să țineți un creion cu un singur deget. Pentru a reuși, trebuie să-l țineți în echilibru.
Trebuie să găsiți un anumit punct, spre centrul creionului, și să sprijiniți creionul în acel punct
pe deget. Dacă nu nimeriți punctul potrivit, creionul se rotește și cade sub acțiunea greutății.
Dacă ați găsit punctul de sprijin potrivit, creionul va fi în echilibru – în echilibru atât de rota-
ție, cât și de translație. Creionul nu cade și nu se rostogolește. Acest punct unic de-a lungul
creionului se numește centru de greutate. Același fenomen se întâmplă și dacă vreți să țineți
în mână o ganteră. Pentru ca greutatea ei să nu vă răsucească mâna, este important ca priza să
fie pe centru. În acest fel, gantera va fi în echilibru.
Pentru fiecare corp există un punct în care corpul poate fi menținut în echilibru de rotație
și în echilibru de translație, dacă asupra sa se aplică o forță egală cu greutatea totală a corpului,
îndreptată vertical în sus. Acest punct se numește centru de greutate.

DEFINIȚIE Centrul de greutate este punctul în care, aplicând o forță, corpul rămâne în
echilibru de rotație.

Față de centr ul de greutate,

momentul rezultant al tuturor forțelor
de greutate ale componentelor corpu-
lui este zero. Pentru a înțelege această
definiție, vom analiza un sistem sim-
plu, format din două bile mici, cu
masele m1 și m2, fixate la capetele unei
bare rigide de masă neglijabilă (Fig.
28.1). Fig. 28.1 Centrul de greutate
Punctul C în care se aplică forța F
este centrul de greutate al sistemului. Sistemul este în echilibru de rotație dacă suspendăm
corpul din acest punct. Acest punct îndeplinește condiția
MG1 = MG2; m1 g a = m2 g b; sau m1 a = m2 b

Dacă forța F se aplică în orice alt punct, corpul va executa o mișcare de rotație. Verificați
acest lucru, folosind un creion, o riglă, un CD sau o carte. Veți observa că dacă nu susțineți
corpul exact din centrul de greutate, acesta se va roti.
Dacă valoarea forței F este egală cu greutatea totală a sistemului, atunci avem și echilibru
la translație. Condiția de echilibru la translație se scrie:
F = G1 + G2 = (m1 + m2) g

Raționamentul aplicat mai sus, pentru un corp alcătuit din două mase, poate fi extins la un
corp rigid pe care îl putem împărți într-un număr oricât de mare de subdiviziuni (Fig. 28.2).

97

Fig. 28.2 Centrul de greutate pentru
un corp de formă oarecare
Centrul de greutate se va afla în punctul față de care
momentul rezultant al tuturor greutăților parțiale este
zero. Față de acest punct, efectul de rotație este zero,
iar greutățile parțiale pot fi înlocuite cu greutatea
totală, având punctul de aplicație în centrul de gre-
utate.
Pentru corpurile omogene, centrul de greutate se
află în centrul de simetrie al corpului. De exemplu,
pentru o tijă uniformă, centrul de greutate se află la
mijlocul tijei. În cazul unui disc, centrul de greutate
se va afla în centrul discului. Centrul de greutate al
unei sfere omogene se află în centrul sferei.
Centrul de greutate poate fi în afara corpului.
De exemplu, în cazul unui CD sau DVD, centrul de
greutate se află în centrul discului, unde acesta are
o gaură. Centrul de greutate al unui colac este în
centrul colacului. Centrul de greutate al unei sfere
omogene, pline sau goale, este întotdeauna în cen-
trul sferei. Centrul de greutate al unui scaun poate fi
în afara structurii scaunului.

ÎNTREBĂRI
1. Centrul de greutate: a) este întotdeauna în interiorul corpului; b) poate fi plasat în interio-
rul sau în exteriorul corpului.
2. Schimbarea formei unui corp a) nu modifică poziția centrului de greutate; b) modifică
poziția centrului de greutate.

REZUMAT
1. Centrul de greutate este acel punct față de care corpul este în echilibru la rotație.
2. Dacă, în centrul de greutate, aplicăm o forță egală cu greutatea totală a corpului, orientată
vertical în sus, corpul se va afla atât în echilibru de rotație, cât și în echilibru de translație.
3. Centrul de greutate al corpurilor omogene se află în centrul de simetrie.
4. Centrul de greutate se poate plasa atât în interiorul, cât și în exteriorul corpului.

98
 L29. Echilibrul corpurilor și energia potențială

Echilibrul corpurilor depinde de poziția centrului de greutate.

Care credeți că este condiția ca mașina din Fig. 29.1 să nu se răstoarne?
De ce credeți că un pahar gol se răstoarnă mai ușor decât un pahar care este pe jumătate
plin cu apă? (Fig. 29.2)

Fig. 29.1 Mașină în pericol de răsturnare Fig. 29.2 Paharul cu apă se răstoarnă mai greu.

Dacă ridicați un creion cu două degete, mișcarea

creionului va depinde de punctul de aplicație al forței.
Dacă îl apucați dintr-un capăt, creionul se va roti, iar
dacă îl apucați din mijloc, creionul va rămâne în echi-
libru. Când încercați să agățați un tablou pe perete,
dacă îl veți agăța de un colț, el nu va sta niciodată
drept. La echilibru, centrul de greutate se va afla pe
aceeași verticală cu punctul de suspensie (Fig. 29.3).
Pentru a înțelege mai bine condițiile de echili-
bru, vom analiza separat echilibrul corpurilor sus- Fig. 29.3 Punctul de suspensie este întotdeauna
pendate și echilibrul corpurilor așezate. pe verticala centrului de greutate.

Echilibrul corpurilor suspendate

Corpurile suspendate sunt în echilibru de rotație numai dacă punctul de suspensie este pe
aceeași verticală cu centrul de greutate (Fig. 29.4).
Distingem trei situații de echilibru la rotație:
a) Punctul de suspensie este deasupra centrului de greutate. Aceasta este o situație de echilibru
stabil. Dacă scoatem corpul din poziția de echilibru, acesta, lăsat liber, se va întoarce în
vechea poziție. Explicația este legată de sensul de rotație imprimat de cuplul de forțe format
din G și R. Se observă că, la scoaterea din echilibru, cuplul de forțe tinde să readucă acel
corp în poziția inițială.
b) Când punctul de suspensie este sub centrul de greutate, echilibrul este instabil. Dacă înde-
părtăm corpul de această poziție, cuplul de forțe G și R tinde să îndepărteze corpul și mai

99
 mult față de vechea poziție. În
final corpul se va opri în pozi-
ția de echilibru stabil de la
punctul precedent.
c) Dacă punctul de suspen-
sie coincide cu centrul de
greutate, corpul se af lă
în echilibru indiferent.
Modificând poziția corpu-
lui, el va rămâne în noua
poziție. Cuplul de forțe G
și R are momentul zero, în
orice poziție.
De observat că echilibrul
devine stabil sau indiferent
numai dacă energia potenți-
Fig. 29.4 Echilibrul corpurilor suspendate
ală a corpului atinge valoarea
minimă posibilă în condițiile
date. Când corpul trece din echilibru instabil în echilibru stabil, energia potențială scade.

Echilibrul corpurilor așezate

Să urmărim evoluția unui corp așezat pe o suprafață plană, care tinde să se răstoarne sub
acțiunea unei forțe externe (Fig. 29.5).
Fig. 29.5 Corpul se răstoarnă când greutatea cade în afara bazei
de susținere
Fig. 29.6 Stabilitatea unei jucării de tipul „hopa-mitică”
100
Inițial, momentul cuplului R
și G este zero (a). În poziția (b),
momentul cuplului R și G tinde să
readucă corpul în poziția de echili-
bru. După ce direcția greutății cade
în afara bazei de susținere (Fig. 29.5
(c)), cuplul de forțe R și G va răs-
turna corpul. Putem concluziona că:
un corp așezat se răstoarnă dacă
direcția greutății iese în afara bazei
de susținere. Prin răsturnare, cor-
pul tinde să ocupe poziția cu ener-
gia potențială minimă. Urmărind
Fig. 29.5 se poate vedea că unghiul
necesar pentru răsturnarea corpului
este cu atât mai mare cu cât centrul
său de greutate este mai jos. Așa se
explică stabilitatea unor jucării ca
cea din Fig. 29.6.
Cu această regulă simplă putem
înțelege de ce un pahar umplut pe
jumătate cu apă se răstoarnă mai
greu decât un pahar gol. În general,
putem prevedea cu ușurință când un corp
se va răsturna. Acum puteți înțelege de
ce proiectanții de automobile încearcă să
coboare cât mai mult centrul de greutate
al mașinilor. De asemenea, atleții se ghe-
muiesc pentru a atinge o poziție de echi-
libru mai stabilă (Fig. 29.7).

Fig. 29.7 Atleții își modifică poziția

centrului de greutate în funcție de necesitate.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ

Să considerăm un corp paralelipipedic cu baza un pătrat cu latura a = 10 cm și înălțimea

h = 30 cm, așezat pe o suprafață plană. Masa corpului este m = 3 kg. Calculați lucrul mecanic
necesar răsturnării corpului. Se consideră g = 10 m/s2.

REZOLVARE
Pentru răsturnare, corpul trebuie
să ajungă din poziția de echilibru (a) în
poziția (b) (Fig. 29.8).
După ce va atinge această poziție,
corpul se răstoarnă singur. Lucrul meca-
nic efectuat pentru a aduce corpul în
poziția de răsturnare este egal cu vari-
ația de energie potențială dintre poziția
(a) și (b). Dacă notăm cu d diagonala
Fig. 29.8 Lucrul mecanic pentru răsturnarea
unei fețe a paralelipipedului, putem unui paralelipiped
scrie că energia potențială inițială este
h d
Ei = mg 2 , iar energia potențială finală este Ef = mg 2 . Lucrul mecanic este egal cu variația
energiei potențiale:
d h mg
L = Ef – Ei = mg 2 – mg 2 = 2 (d – h)
Calculăm d ca ipotenuza triunghiului dreptunghic format cu a și h: d = a2 + h2 și, în final:
mg
L = 2 ( a2 + h2 – h)
3 kg × 10 m/s2
Numeric L = [ (0,1)2 + (0,3)2 – 0,3] = 0,24 J
2

101
 ÎNTREBĂRI
1. În cazul corpurilor suspendate există trei stări de echilibru, care depind de poziția relativă
dintre punctul de suspensie și centrul de greutate. Aranjați în tabelul alăturat situațiile
corecte.

a) Echilibru stabil b) Punctul de suspensie este deasupra centrului de greutate.

c) Echilibru instabil d) Punctul de suspensie coincide cu centrul de greutate.
e) Echilibru indiferent f) Punctul de suspensie este sub centrul de greutate.
2. Pentru a nu se răsturna, o macara trebuie să aibă: a) brațul cât mai lung; b) centrul de gre-
utate cât mai coborât.
3. Atunci când vă ghemuiți, centrul de greutate al corpului: a) urcă; b) coboară; c) rămâne la aceeași
înălțime.

REZUMAT
1. Echilibrul este cu atât mai stabil, cu cât energia potențială este mai mică.
2. În funcție de poziția punctului de suspensie, avem: a) echilibru stabil; b) echilibru
instabil; c) echilibru indiferent.
3. Un corp așezat se află în echilibru dacă direcția greutății corpului cade în aria bazei de
susținere.

PROBLEME

L24. Echilibrul de translație un perete vertical dacă asupra sa acționează o

*24.1. Un corp aflat într-o mișcare de ….poate
fi aproximat cu un punct material.
*24.2. Mișcarea oricărui solid rigid poate fi des-
compusă într-o mișcare de… și o mișcare de….
*24.3. Un solid rigid execută o mișcare de
translație dacă orice dreaptă conținută în corp
rămâne… în timpul mișcării.
*24.4. Un solid rigid execută o mișcare de
rotație dacă toate punctele sale execută …..
*24.5. Un solid rigid se află în echilibru de
translație dacă suma vectorială a forțelor care
acționează asupra corpului este ….
*24.6. Asupra unui corp așezat pe o supra-
față plană acționează o forță verticală în
jos, egală cu dublul greutății. Explicați echi-
librul la translație în care se af lă corpul.
**24.7. O carte este menținută în echilibru pe
forță F, orizontală, care împinge cartea spre
perete. Analizați condițiile de echilibru la
translație în care se află cartea.
L25. Momentul forței. Unitate de măsură.
Echilibrul de rotație
*25.1. Efectul de rotație al unei forțe asupra
unui sold rigid depinde de …..
*25.2. Momentul forței este o mărime: a) sca-
lară; b) vectorială.
*25.3. Momentul forței măsoară: a) efectul de
translație; b) efectul de rotație.
*25.4. Forța și brațul forței: a) sunt în planuri
perpendiculare; b) sunt în același plan.
*25.5. Momentul forței este: a) în același plan
cu forța și brațul forței; b) perpendicular pe
planul format de forță și brațul forței.

102
*25.6. Un corp este în echilibru de rota-
ția dacă momentul rezultant al tuturor for-
țelor care acționează asupra sa este ….
*25.7. De ce este util ca roata unei fântâni
să fie mai mare decât tamburul pe care se
înfășoară lanțul?
*25.8. Bicicletele au acum două sau trei foi de
diametre diferite pe care se înfășoară lanțul și
circa șase pinioane de raze diferite, mult mai
mici decât foaia. Explicați în ce combinații
este convenabil să pedalați la deal sau pe drum
orizontal când vreți să mergeți în viteză.
*25.9. O balanță cu brațe egale cântărește
o masă de 2 kg. Dacă brațul balanței are 20
cm, calculați momentul greutății etalon care
echilibrează balanța. Se consideră g = 10 m/s2.
*25.10. Asupra unui disc cu diametrul de 0,5
m acționează două forțe egale și de sens opus,
având valoarea F = 80 N. Să se calculeze
momentul cuplului.
**25.11. O bilă cu masa m = 200 g este sus-
pendată de un fir inextensibil de lungime
l = 1 m. Se înclină firul la un unghi de 60°
față de verticală. Calculați momentul greută-
ții față de punctul de suspensie. Dacă bila este
lăsată liberă, care este momentul greutății, față
de punctul de suspensie, când bila trece prin
poziția de echilibru? Se consideră g = 10 m/s2.
L26. Pârghia
*26.1. Alocați corect denumirile pârghiilor –
gradul I, gradul II și gradul III – corespunză-
toare definițiilor din Tabelul V.1.
Tabelul V.1
Rezistența se află între punctul
de sprijin și forța activă.
Forța activă se află între punctul
de sprijin și rezistență.
Punctul de sprijin se află între
forța activă și rezistență.
*26.2. Completați Tabelul V.2 cu exemplele
următoare: 1. Foarfecele; 2. Cleștele; 3. Roaba;
4. Penseta; 5. Spărgătorul de nuci; 6. Balanța;
7. Desfăcătorul de capace de bere; 8. Lopata;
9. Cheia fixă.
Tabelul V.2
Pârghii de gradul I
Pârghii de gradul II
Pârghii de gradul III
*26.3. O balanță are brațele de lungimi
OA = 30 cm și OB = 50 cm, unde O este
punctul de sprijin. Dacă așezați pe talerul din
punctul B o masă de 350 g, ce masă trebuie
așezată pe talerul din punctul A, pentru a
echilibra balanța?
*26.4. O pensetă are lungimea de 16 cm. Dacă
strângem penseta cu o forță F = 20 N la 8 cm
de punctul ei de îmbinare, ce forță se aplică
asupra obiectului apucat cu penseta?
*26.5. Un clește de tăiat sârmă are distanța
lamelor tăietoare la 2 cm de punctul de rota-
ție. Dacă lungimea mânerului este de 14 cm și
strângeți cleștele cu o forță F = 40 N, ce forță
acționează în zona cuțitelor?
*26.6. O roabă are distanța dintre axul roții
și mânere egală cu 160 cm. Cuva roabei are
centrul la 50 cm de axul roții. Știind că forța
maximă a celui care manevrează roaba este
F = 300 N, calculați ce masă de balast se
poate pune în roabă. Se consideră g = 10 m/s2.
**26.7. Un leagăn are lungimea totală de 3,8 m
și este fixat la centru. La capetele leagănului se
așează doi copii, unul cu masa m1 = 22 kg, iar
celălalt cu masa m2 = 32 kg. Unde trebuie să
se așeze un copil mai mic, cu masa de 18 kg,
pentru a echilibra leagănul?
**26.8. Folosind o rangă de lungime l = 160 cm
ca pârghie de gradul I, un om trebuie să ridice
o piatră cu masa m = 80 kg. Forța maximă pe
care o poate dezvolta este de 200 N. Unde tre-
buie să stabilească punctul de sprijin pentru a
reuși să ridice piatra? Se consideră g = 10 m/s2.
103
 L27. Scripetele
*27.1. Scripetele fix este folosit: a) pentru
înjumătățirea efortului; b) pentru inversarea
sensului forței active.
*27.2. Scripetele mobil este folosit: a) pentru
înjumătățirea efortului; b) pentru inversarea
sensului forței active.
*27.3. În cazul scripetelui mobil, în absența
frecării: a) lucrul mecanic al forței active este
jumătate din lucrul mecanic al rezistenței; b)
Lucrul mecanic al forței active este dublul
lucrului mecanic al rezistenței; c) lucrul
mecanic al forței active este egal cu lucrul
mecanic al rezistenței.
*27.4. În cazul scripetelui compus, deplasarea
forței active este: a) egală cu deplasarea rezis-
tenței; b) jumătate din deplasarea forței rezis-
tente; c) dublă față de deplasarea rezistenței.
*27.5. În cazul unui scripete compus, avem:
a) forța activă egală cu rezistența; b) forța
activă dublă față de rezistență; c) forța activă
la jumătate față de forța rezistentă.
*27.6. În cazul scripetelui mobil, momentul
forței active este: a) egal și de același sens
cu rezistența; b) jumătate din momentul
rezistenței și de sens opus; c) egal și de sens
opus momentului rezistenței; d) dublu față de
momentul rezistenței și de sens opus.
*27.7. Un scripete fixat pe o construcție cu
patru etaje la înălțimea h = 16 m este folosit
pentru ridicarea de cărămizi și alte materi-
ale, cu ajutorul unei găleți. Găleata goală are
masa de 1,5 kg și poate încărca maxim 15 kg.
A. Calculați forța cu care trebuie tras cablul
care trece peste scripete, la urcare. B. Calculați
momentul forței față de axul scripetelui când
găleata coboară goală, știind că scripetele are
raze de 25 cm. Se consideră g = 10 m/s2.
**27.8. Un scripete compus are agățate două
mase m1 = 5 kg și m2 = 4 kg, ca în Fig. V.1.
a) În ce sens se va deplasa scripetele? b) Ce
forță trebuie aplicată pentru a ține scripetele
în echilibru?
Fig. V.1. Scripete compus
L28. Centrul de greutate
*28.1. Centrul de greutate este întotdeauna:
a) în centrul de simetrie al corpurilor; b) în
centrul de simetrie al corpurilor omogene și
simetrice.
*28.2. Dați trei exemple de corpuri al căror
centru de greutate este în afara masei corpu-
rilor.
*28.3. Centrul de greutate este întotdeauna:
a) în centrul de simetrie al corpurilor; b) în
punctul față de care momentul rezultant al
tuturor greutăților particulelor care alcătuiesc
corpul este zero.
*28.4. Într-un vas cilindric în care se află apă
se toarnă o coloană de ulei. Centrul de greu-
tate al noului sistem: a) a coborât; b) a urcat.
**28.5. Două cuburi cu latura a = 20 cm sunt
sudate. Unul dintre cuburi este din fier, iar celă-
lalt din aluminiu. Calculați poziția centrului de
greutate al paralelipipedului format, știind că
ρfier = 7,8 g/cm3, iar ρalumimiu = 2,7 g/cm3.
**28.6. Un recipient cilindric drept conține o
coloană de apă cu înălțimea h1 = 30 cm și o
coloană de ulei cu înălțimea h2 = 40 cm. Știind
că ρapă = 1000 kg/m3 și ρulei = 800 kg/m3, calcu-
lați înălțimea centrului de greutate.

104
L29. Echilibrul corpurilor și energia
potențială
*29.1. Orice corp tinde spre o poziție de
echilibru în care energia potențială este:
a) maximă; b) minimă; c) zero.
*29.2. Un corp așezat este într-un echilibru
cu atât mai stabil cu cât: a) centrul de greu-
tate este mai aproape de centrul de simetrie;
b) este mai coborât; c) este mai ridicat.
*29.3. Explicați de ce un ou de găină aflat pe
o suprafață plană stă întotdeauna culcat.
*29.4. În punctul de răsturnare a unui obiect
așezat, energia potențială gravitațională este:
a) minimă; b) maximă.
*29.5. Sunteți așezat pe un scaun cu spetează
și patru picioare și vă lăsați pe spate. Până
la ce punct vă puteți lăsa pe spate fără a vă
răsturna?
*29.6. De ce un motociclist este nevoit să-și
schimbe mereu poziția pe motocicletă pentru
a nu cădea în timpul mersului?
**29.7. Un album are masa m = 2 kg și dimen-
siunile L = 40 cm, l = 30 cm și grosimea d =
4 cm. Calculați energia potențială maximă
și minimă a albumului față de raftul pe care
este așezat, în funcție de poziția în care este
așezat. g = 10 m/s2
105
 Capitolul VI | Statica fluidelor
L30. Presiunea. Presiunea hidrostatică
Dacă împingeți un ac de seringă în piele, este de așteptat ca acul să perforeze pielea. Dacă
împingeți vârful unui creion în piele, folosind o forță asemănătoare, riscul de a perfora pielea
este mult mai mic. Dacă inversați creionul și apăsați cu capătul neascuțit, nu există practic
niciun risc. Care credeți că este diferența între aceste situații, dacă presupunem că am folosit
aceeași forță de apăsare?
Răspunsul este legat de felul în care se distribuie forța pe suprafața pielii. În cazul unui
vârf de ac, forța acționează pe o suprafață foarte mică. Pe măsură ce suprafața pe care se dis-
tribuie forța este mai mare, efectul este mai slab. Mărimea fizică ce măsoară efectul unei forțe
asupra unei suprafețe se numește presiune.

DEFINIȚIE Presiunea este egală cu raportul dintre

Fig. 30.1 Blaise Pascal (1623 – 1662)
Matematician, fizician și filosof
francez, cu contribuții în construcția
unor calculatoare, teoria probabilităților
și studiul fluidelor, prin clarificarea
conceptelor de presiune și vid.
Fig. 30.2 Presiunea unei coloane de
lichid
106
forța perpendiculară pe o suprafață și aria suprafeței.
F
p= (30.1)
S
unde F este forța normală, iar S este aria suprafeței pe care
acționează forța.
Unitatea de măsură pentru presiune, în SI, se numește
Pascal (P), după cercetătorul francez Blaise Pascal (Fig. 30.1)
[p]SI = 1 N/m2 = 1 Pa (Pascal)
Presiunea este o mărime scalară.
Unități tolerate sunt bar (1 bar = 105 Pa) și atmosfera
fizică (atm), egală cu presiunea exercitată de o coloană de
mercur cu înălțimea de 760 mm (1 atm = 101325 Pa).
Noțiunea de presiune este foarte utilă în studiul stati-
cii și dinamicii fluidelor. Presiunea unei coloane de lichid
se exprimă foarte ușor, plecând de la definiție (Fig. 30.2).
Coloana de lichid din Fig. 30.2 are masa m, astfel că
presiunea la baza vasului este:
mg
p= ;
S
ρVg ρ Sh g
dar m = ρ V și deci p = = = ρgh
S S
Presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de
lichid are expresia:
p = ρgh (30.2)
unde h este înălțimea coloanei, iar ρ este densitatea lichidului.
 În coordonatele (h,p), presiunea hidrostatică p poate fi reprezentată printr-o dreaptă.
În Fig. 30.3 este prezentată variația presiunii hidrostatice în funcție de adâncime, pentru
două lichide cu densitățile ρ1 și ρ2 (ρ1 ˃ ρ2).

TEMĂ Folosind hârtie milimetrică, desenați

dreapta presiunii hidrostatice în cazul apei, pe
intervalul h1 = 1m și h2 = 10 m. Densitatea apei
este ρapă = 1000 kg/m3. Exprimați presiunea în Pa
și verificați valorile din punct de vedere dimensi-
onal.

Expresia presiunii hidrostatice ne permite Fig. 30.3 Presiunea unei coloane de lichid în
funcție de adâncime
să cunoaștem presiunea în orice punct al unei
coloane de lichid. De asemenea, expresia (30.2)
ne arată că presiunea unei coloane de lichid nu depinde de aria transversală a coloanei, ci
numai de înălțimea coloanei. Astfel, un sistem de vase comunicante, ca în Fig. 30.4, în care se
află un singur lichid omogen, va avea aceeași înălțime a lichidului.

PRINCIPIUL VASELOR COMU NI -

CANTE Suprafața liberă a lichidului din
două sau mai multe vase comunicante se
află în același plan orizontal, indiferent de
numărul, forma și dimensiunea vaselor.

Dacă în vasele comunicante se af lă

lichide nemiscibile, cu densități diferite,
nivelul din fiecare vas va fi astfel încât să se Fig. 30.4 Principiul vaselor comunicante
echilibreze presiunile hidrostatice.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Într-un vas în formă de U se află apă cu densitatea ρ1 = 1000 kg/m3. Într-una dintre ramuri
se toarnă o cantitate de ulei alimentar cu densitatea ρ2 = 800 kg/m3, până când se formează o
coloană cu înălțimea de 20 cm. Aflați diferența de nivel a lichidelor din cele două brațe.

REZOLVARE
Situația este cea din Fig. 30.5, unde
h2 = 20 cm este înălțimea coloanei de ulei, iar
h1 este înălțimea coloanei de apă care echi-
librează coloana de ulei. Întrucât densitatea
uleiului este mai mică, nivelul coloanei de
ulei va fi deasupra nivelului coloanei de apă.
La echilibru, la același nivel, avem Fig. 30.5 Echilibru hidrostatic într-un vas în formă de U
aceeași presiune în orice punct al vasului.

107
 Ca urmare, la nivelul de bază al coloanei de ulei, presiunea hidrostatică este aceeași în cele
două ramuri. Putem scrie:
p2 = p1, deci avem: ρ2 g h2 = ρ1 g h1.
ρ2
Putem scrie h1 = h.
ρ1 2
ρ2
Diferența de nivel este: Δh = h2 – h1 = h2 (1 – ).
ρ1
Numeric: Δh = 20 cm (1 – 0,8) = 4 cm.

ÎNTREBĂRI
1. Explicați principiul vaselor comunicante folosind definiția presiunii hidrostatice.
2. Dacă un vas în formă de U conține două lichide nemiscibile, cu densități diferite, suprafața
liberă a lichidelor în cele două ramuri: a) este la același nivel; b) are niveluri diferite.
3. Într-o coloană verticală de lichid, presiunea hidrostatică: a) scade pe măsură ce ne apro-
piem de suprafața liberă a lichidului; b) crește pe măsură ce ne apropiem de suprafața
liberă a lichidului.

REZUMAT
1. Presiunea este egală cu raportul dintre valoarea forței normale și aria suprafeței pe care
F
se exercită p = .
S
2. Presiunea este o mărime fizică scalară.
3. Presiunea hidrostatică este proporțională cu înălțimea coloanei de lichid p = ρ g h.
4. În două sau mai multe vase comunicante, suprafața liberă a unui lichid este în același plan
orizontal, indiferent de forma și dimensiunea acestora.

L31. Presiunea atmosferică (Abordare interdisciplinară –

Geografie)

Viața pe Pământ este posibilă datorită existenței atmosferei terestre. Atmosfera reprezintă
un amestec de gaze, conținând oxigen, azot, hidrogen, vapori de apă etc. Această cantitate de
substanță este atrasă de Pământ și astfel exercită o presiune asupra solului. Presiunea atmosfe-
rică reprezintă greutatea, pe unitatea de suprafață, exercitată de o coloană de aer de înălțimea
atmosferei terestre. Presiunea atmosferică considerată normală la suprafața solului, la nivelul
mării, la temperatura de 0° C, este p0 = 1 atm, echivalentul unei coloane de 760 mm mercur
(notația uzuală este: 760 mm Hg).

108
TEMĂ REZOLVATĂ
Calculați greutatea echivalentă cu care apasă presiunea atmosferică pe suprafața unei mese
pătrate cu latura de 1 m.

REZOLVARE
Asupra mesei acționează presiunea atmosferică.
F
Cum p = , putem scrie F = pS = 1 atm × 1 m2 = 101 325 Pa ×1 m2 = 101 325 N.
S
Această forță este echivalentă cu greutatea unui corp cu masa
F
m= = 101 325/9,8 = 10 339 kg = 10, 34 tone.
g
Vă puteți întreba de ce masa nu este strivită de o asemenea forță? Blaise Pascal a dat răs-
punsul acestei probleme, răspuns pe care îl vom analiza în lecția următoare.

Presiunea atmosferică scade sensibil pe măsură ce crește înălțimea, mai ales pentru că
densitatea aerului scade mult pe măsură ce crește înălțimea. Presiunea atmosferică este mult
mai scăzută în vârful unui munte decât la nivelul mării. Dacă ne referim la înălțimi foarte
mari, cum ar fi cele de pe Everest, acolo presiunea aerului este atât de scăzută încât alpiniști
care ajung în aceste zone sunt obligați să folosească butelii cu oxigen. Toate aeronavele care
zboară la înălțimi asemănătoare, de circa 8000 m, sunt presurizate, în interior asigurându-se o
presiune normală și alimentare cu oxigen.
La o altitudine de circa 4500 m, presiunea atmosferică scade la circa 430 mm Hg, iar la
8000 m valoarea aproximativă a presiunii este de 275 mm Hg. O imagine sugestivă este redată
în Fig. 31.1, unde vedem curba de variație a
presiunii atmosferice cu altitudinea.
Atmosfera nu are o limită superioară
bine definită. Pe la 3000 de km altitudine,
densitatea atmosferei devine egală cu a gaze-
lor interplanetare.

Masa totală a atmosferei este evaluată la

5,13 1015 tone. Circa 99% din această masă
este concentrată în primii 36 km de la supra-
fața Pământului.
Presiunea atmosferică variază dintr-un
loc în altul al Pământului. Variația presiu-
nii depinde mult de temperatură, adică de
modul în care aerul atmosferic este încălzit
de radiația solară. În Fig. 31.2 este ilustrată
circulația atmosferică globală.
La Ecuator, Soarele încălzește cel mai
puternic. Ca urmare, aici aerul este foarte Fig. 31.1 Variația presiunii cu altitudinea

109
 Fig. 31.2 Circulația atmosferică globală
cald. Din acest motiv aerul urcă, iar presiunea locală scade. Aerul ajuns în partea de sus a atmo-
sferei se va reflecta ca dintr-un tavan, către nord și sud, ajungând în dreptul paralelelor de 30°
din emisfera nordică și sudică. În această zonă, temperatura este mai scăzută, aerul va coborî și
se va îndrepta spre zona cu presiune mai mică, adică spre Ecuator. Se realizează în felul acesta
un circuit închis, între Ecuator și Tropice, de o parte și cealaltă a Ecuatorului. Punctele de la
sol din dreptul latitudinii de 30° sunt puncte de presiune mare. Aerul care coboară, venind de
la Ecuator, se reflectă de sol și o parte se întoarce spre ecuator, iar o parte se îndreaptă spre
latitudinea de 60°. În același timp, la pol, aerul este foarte rece, și deci presiunea este mare. În
această zonă, aerul coboară, se reflectă de sol și pornește spre latitudinea de 60°. Înseamnă că
la 60° se întâlnește aerul de la pol cu aerul de la Tropice. Acesta este un punct de convergență.
Cei doi curenți de aer se întâlnesc și o iau în sus, neavând altă posibilitate. S-au format astfel
alte două centuri de curenți de aer între pol și 60°, respectiv între Ecuator și 60°. Aceste centuri
sunt simetrice la nord și sud (Fig. 31.2). Ele diferă doar ca orientare, datorită efectului introdus
de rotația Pământului, care provoacă devierea acestor curenți de aer.

ÎNTREBĂRI
1. De ce scade presiunea atmosferică pe măsură ce altitudinea crește?
2. De ce este necesar ca aeronavele să fie presurizate?
3. Grosimea stratului atmosferic este: a) circa 1000 m; b) circa 10 000 m; c) aproximativ
36 km; d) peste 3000 km.
4. Circulația atmosferică globală este determinată de: a) variația presiunii atmosferice cu
altitudinea; b) variația temperaturii aerului sub influența radiației solare.

REZUMAT
1. Atmosfera reprezintă o cantitate de substanță gazoasă, care este atrasă de Pământ și astfel
exercită o presiune asupra solului.
2. Presiunea atmosferică variază puternic cu altitudinea.
3. Diferențele de transfer de căldură provenită de la radiația solară, de la latitudini diferite
provoacă circulația globală a aerului atmosferic.

110
 L32. Legea lui Pascal. Aplicații

Presiunea de pe fundul
vaselor din Fig. 32.1 este
aceeași, indiferent de forma
vasului.
Observații experimen-
tale de acest tip ne conduc
la ideea că presiunea unui
f luid se exercită la fel în
toate direcțiile. Acesta este Fig. 32.1 Presiunea hidrostatică este aceeași Fig. 32.2 În orice punct,
motivul pentru care scândura la baza vaselor, indiferent de forma acestora. presiunea atmosferică acționează
unei mese este apăsată de sus identic în toate direcțiile.
în jos și de jos în sus de forțe
egale, astfel încât aceste forțe își fac echilibru, iar tăblia mesei nu este strivită de niciuna dintre
forțe (Fig. 32.2).

Plecând de la această observație, Blaise Pascal a ajuns la concluzia că presiunea într-un

lichid nu numai că se exercită la fel în toate direcțiile, ci se și transmite la fel în tot lichidul.

LEGEA LUI PASCAL Presiunea exterioară exercitată asupra unui lichid se transmite inte-
gral în toată masa lichidului și în toate direcțiile.

Conform legii lui Pascal, presiunea într-o

coloană de lichid la adâncimea h este egală cu
suma dintre presiunea atmosferică p0 exerci-
tată la suprafața liberă a lichidului și presiunea
hidrostatică ρ g h, corespunzătoare adâncimii h.

p = p0 + ρ g h (32.1)
Fig. 32.3 Presa hidraulică

În sprijinul legii lui Pascal se pot aduce numeroase dovezi experimentale.

EXPERIMENT. Folosiți o sticlă din plastic pe care o umpleți cu apă. Dacă faceți două orificii
la jumătatea înălțimii, așezate oricum pe circumferință, apa va curge cu aceeași viteză prin
ambele găuri. Înseamnă că presiunea exercitată la o anumită înălțime este aceeași în orice
direcție.
Cum puteți mări viteza de evacuare a apei?
Cea mai răspândită aplicație a legii lui Pascal este presa hidraulică (sau pompa hidraulică).
Să considerăm dispozitivul din Fig. 32.3. Conform principiului vaselor comunicante, lichi-
dul se află la același nivel în cele două ramuri. Deasupra fiecărui braț există un pistol etanș.
Conform legii lui Pascal, dacă apăsăm cu o forță F1 asupra pistonului de arie mică, S1, această
presiune se transmite integral, fără pierderi, în tot lichidul. Ca urmare, presiunea asupra pisto-
nului de arie mare, S2, va fi egală cu presiunea din primul braț.
111
 Fig. 32.4 Utilizări ale pompei hidraulice

F1 F2 S
Putem scrie p = = și deci F2 = F1 2 . Presa hidraulică multiplică forța F1 într-un
S1 S2 S1
raport egal cu raportul dintre ariile suprafețelor. Dacă raportul ariilor este, de exemplu, egal cu
10, forța activă va fi multiplicată de zece ori.
Pompele hidraulice sunt construite în diferite forme și dimensiuni, în funcție de aplicații.
În Fig. 32.4 sunt câteva exemple de utilizare în viața cotidiană a pompelor hidraulice și implicit
a legii lui Pascal.

ÎNTREBĂRI
1. Într-un acvariu paralelipipedic umplut cu apă, forța exercitată asupra peretelui mai mare
este: a) mai mare decât forța exercitată asupra peretelui lateral, mai mic; b) este egală cu
forța asupra peretelui lateral, mai mic.
2. Dacă în apa dintr-un acvariu introduceți o bucată din lemn care plutește, presiunea pe fun-
dul acvariului: a) crește; b) scade; c) rămâne nemodificată.
3. Într-o pompă hidraulică, aria pistonului asupra căruia acționează forța activă trebuie să
fie: a) mai mare decât aria pe care se exercită rezistența; b) mai mică decât aria pe care se
exercită rezistența.

REZUMAT
1. Presiunea exterioară exercitată asupra unui lichid se transmite integral în toată masa lichi-
dului, în toate direcțiile.
2. În presa hidraulică, raportul forțelor este egal cu raportul suprafețelor celor două pistoane.

112
 L33. Legea lui Arhimede. Aplicații

Arhimede a formulat o lege care explică pluti-

rea corpurilor.
O bucată de lemn plutește în apă. Dacă ne
aflăm într-o piscină, este posibil să plutim la supra-
fața apei, fără să înotăm. Dacă suntem în apa mării,
este mult mai ușor să plutim sau să înotăm. Toate
aceste observații sunt experimentale. Arhimede a
trăit pe malul mării și le-a simțit din plin. Concluzia
este că, într-un fel, corpurile scufundate în apă sunt
susținute de o forță. Această forță este verticală și
îndreptată de jos în sus. Inspirația de geniu l-a făcut
pe Arhimede (Fig. 33.1) să formuleze, în urmă cu
mai mult de două mii de ani, următoarea lege a fizi-
cii, care îi poartă numele.

LEGEA LUI ARHIMEDE Un corp scufundat

într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță
Fig. 33.1 Arhimede (288 – 212 î. Hr.) este
egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit. unul dintre cei mai mari învățați ai Antichității.
Născut în Siracuza, Arhimede a avut contribuții
Să vedem ce însemnă propriu-zis, „greutatea în fizică, matematică, astronomie, inginerie și
volumului de lichid dezlocuit”. filosofie. Un citat atribuit lui Arhimede sună
astfel: „Ridică-te deasupra ta și înțelege lumea”.

Să considerăm o bilă metalică scufundată complet în apă (Fig. 33.2). Bila va dezlocui un
volum de apă egal cu volumul ei. Arhimede spune că bila este împinsă de jos în sus cu o forță.
Această forță este egală, conform lui Arhimede, cu greutatea apei dezlocuite. Înseamnă că forța
lui Arhimede este egală cu produsul dintre masa apei și accelerația gravitațională:
Fa = m g = ρ V g (33.1)
unde ρ este densitatea lichidului, apă în cazul nos-
tru, iar V este volumul dezlocuit.

O poveste celebră, legată de Arhimede, este

cea a coroanei regelui Hieron. Arhimede a primit
porunca să verifice dacă o coroană din aur era con-
fecționată într-adevăr din aur pur sau conținea și o
parte din argint. O metodă prin care Arhimede este
posibil să fi făcut această verificare este chiar prin-
cipiul care îi poartă numele.

Fig. 33.2 Legea lui Arhimede

113
 TEMĂ Considerăm o balanță care are pe un
taler coroana regelui, iar pe celălalt, o bucată
de aur cu aceeași greutate, astfel încât balanța
să fie echilibrată în aer (Fig. 33.3a). Dacă scu-
fundăm balanța în apă, ea se dezechilibrează,
ca în Fig. 33.3b. Ce credeți, coroana este din
aur pur sau în amestec cu argintul? Explicați.

Fig. 33.3 Verificarea purității aurului EXPERIMENT. VERIFICAREA LEGII

din coroana regelui Hieron
Fig. 33.4 Verificarea Legii lui Arhimede
LUI ARHIMEDE
Putem verifica Legea lui Arhimede cu un expe-
riment foarte simplu. Folosim o incintă cu apă,
prevăzută cu un prea-plin (Fig. 33.4). Agăţăm un
corp de un dinamometru și notăm forța cu care
este atras spre Pământ. Scufundăm corpul în apă
și colectăm apa care se scurge prin prea-plin.
Notăm din nou forța indicată de dinamometru.
Cântărim apa dezlocuită de corp. Vom vedea că
greutatea apei dezlocuite este egală cu diferența
dintre indicațiile dinamometrului privind greuta-
tea corpului înainte și după scufundare.

TEMĂ Dacă aveți două vase, unul cu apă și celălalt cu mercur, descrieți ce se va întâmpla
dacă așezați o bilă din oțel pe suprafața lichidelor din cele două vase (Fig. 33.5). Calculaţi pro-
centul volumului de lichid dezlocuit din volumul total al bilei, în cele două cazuri. Densitățile
celor trei materiale sunt: ρapă = 1000 kg/m3; ρHg = 13 600 kg/m3; ρfier = 7800 kg/m3.

Fig. 33.5 Verificarea Legii lui Arhimede

APLICAȚII
Legea lui Arhimede este indispensabilă în proiectarea oricărei ambarcațiuni. Înainte
de orice, o ambarcațiune trebuie să plutească. Ca urmare, ea va trebui să dezlocuiască
un volum suficient de apă, astfel încât greutatea apei dezlocuite să depășească greutatea

114
totală a ambarcațiunii. În plus, trebuie gândit ca
centrul de greutate al ambarcațiunii să fie plasat cât
mai jos, astfel încât greutatea apei dezlocuite să aibă
centrul de greutate deasupra centrului de greutate al
ambarcațiunii (Fig. 33.6). În felul acesta, ambarcațiu-
nea se află în echilibru stabil, iar cuplul format de cele
două forțe tinde să mențină stabilitatea ambarcațiunii.
Principiul de funcționare a submarinelor se bazează
pe Legea lui Arhimede.
TEMĂ Documentați-vă și elaborați un mic eseu
(maximum 150 de cuvinte) despre cum se aplică Legea
lui Arhimede în funcționarea submarinelor. Fig. 33.6 Stabilitatea unei ambarcațiuni

Legea lui Arhimede este valabilă și pentru gaze. Desigur, densitatea gazelor fiind mult mai
mică, efectul este mai
slab. Totuși, baloanele
cu aer cald sunt un
exemplu de aplicație
a legii lui Arhimede
în viața zilnică. Fru-
moasele baloane cu aer
cald (Fig. 33.7) folo-
sesc faptul că aerul
încălzit are o densitate
mai mică decât aerul
înconjurător și, astfel,
forța lui Arhimede
depășește greutatea Fig. 33.7 Baloane cu aer cald
balonului și a nacelei.

TEMĂ Încercați să analizați cum ar funcționa Legea lui Arhimede în condiții de imponde-
rabilitate.

ÎNTREBĂRI
1. O bucată de lemn se scufundă mai mult în: a) apă; b) ulei; c) mercur.
2. O bilă din sticlă așezată într-o cuvă cu mercur: a) plutește; b) se scufundă.
3. Care este condiția ca o barcă să plutească pe apă?

REZUMAT
1. Un corp scufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea
volumului de fluid dezlocuit.
2. Forța lui Arhimede crește cu densitatea lichidului dezlocuit.
3. Forța lui Arhimede crește cu volumul de fluid dezlocuit.

115
 PROBLEME
L30. Presiunea. Presiunea hidrostatică Tabelul VI.1
*30.1. Presiunea este o mărime: a) scalară; Presiunea h1 (m) h2 (m)
b) vectorială. hidrostatică (103 Pa)

*30.2. Dacă mergeți prin zăpadă proaspătă, 1 0,1 0,2

pentru a înainta mai ușor e de preferat să pur-
tați niște tălpice cu suprafață mai mare decât
încălțămintea obișnuită. Care este motivul?
*30.3. Pe pârtiile de schi este interzisă cobo- ***30.8. Într-un vas cilindric se află o coloană
rârea fără schiuri sau placă, pentru a nu strica de apă de 50 cm, peste care se toarnă 40 cm de
pârtia. De ce s-ar strica pârtia? ulei. 1. Calculați presiunea la jumătatea înăl-
țimii coloanei de apă. 2. Reprezentați grafic,
*30.4. Când mergeți pe un lac înghețat este pe hârtie milimetrică, presiunea hidrostatică
de evitat să purtați încălțăminte cu tocuri plecând de la suprafața uleiului până la fun-
ascuțite, chiar dimpotrivă, este de preferat să dul vasului. Se știu densitățile ρ = 1 g/cm3 și
folosiți niște tălpice de suprafață cât mai mare. ρ = 0,8 g/cm3, iar g = 10 m/s2.apă
ulei
Care este motivul?
*30.5. Dacă vă urcați pe o masă de dimensiuni
50 cm × 80 cm, care este presiunea asupra mesei, L31. Presiunea atmosferică (Abordare
presupunând că aveți o greutate de 600 N? interdisciplinară – Geografie)
*30.6. Calculați presiunea exercitată de o *31.1. De ce credeți că densitatea aerului
coloană de mercur cu înălțimea h = 760 mm. atmosferic scade cu altitudinea?
Se știe că ρHg = 13 600 kg/m3 și g = 9,8 m/s2. *31.2. Presiunea unei coloane de aer,
**30.7. În Fig. VI.1 este reprezentată presiu- față de presiunea unei coloane de apă
nea hidrostatică în funcție de înălțimea coloa- de aceeași înălțime este: a) mai mare;
nei de lichid pentru două lichide cu densitățile b) mai mică decât presiunea apei?
ρ1 și ρ2. *31.3. Circulația atmosferică globală este dife-
rită în cele două emisfere? Cum?
*31.4. Calculați forța cu care este atras de
Pământ un corp cu masa de 140 kg, la înăl-
țimea de 40 km față de sol, unde accelerația
gravitațională este aproximativ 0,2 m/s2.

L32. Legea lui Pascal. Aplicații

Fig. VI.1 Presiunea hidrostatică
1. Care lichid are densitatea mai mare?
2. Calculați raportul dintre cele două
densități.
3. Completați Tabelul VI.1 cu câteva valori
ale celor două înălțimi pentru care presiunea
hidrostatică are valori egale.
116
*32.1. Legea lui Pascal se aplică și gazelor?
Explicați.
*32.2. Un tub în formă de U, conținând apă,
este conectat la o incintă cu gaz și este folo-
sit la măsurarea presiunii. Apa este denive-
lată cu Δh = 4 cm, ca în Fig. VI.2. Unde
este presiunea mai mare, în incintă sau în
atmosferă? Calculați presiunea din incintă,
dacă presiunea atmosferică este p 0 = 105 Pa,
ρapă = 1000 kg/m 3 și g = 10 m/s2.
Fig. VI.2 Măsurarea presiunii
**32.3. Calculați presiunea pe fundul unui
vas cu apă la nivelul mării și pe vârful unui
munte la 4000 m altitudine. Paharul conține
o coloană de apă de 20 cm, iar presiunea
atmosferică are valorile p0 = 105 Pa, la nivelul
mării și p1 = 430 mm Hg la 4000 de metri. Se
știe ρapă = 1000 kg/m3, ρHg = 13 600 kg/m3 și
g = 9,8 m/s2.
**32.4. Se consideră un vas ca cel din Fig.
VI.3, umplut cu ulei, care funcționează ca o
pompă hidraulică cu trei brațe. Ariile celor
trei vase sunt S1 = 0,5 cm2, S2 = 2 cm2 și
S3 = 12 cm2.
1. Dacă asupra secțiunii S1 se exercită o
forță F1 = 200 N, calculați forța transmisă în
celelalte brațe. 2. Dacă asupra secțiunii S2 se
aplică o forță de 300 N, calculați forțele în
celelalte secțiuni.
Fig. VI.3. Pompă hidraulică
**32.5. Presiunea atmosferică care se exercită
asupra corpului uman, la nivelul mării, este
aproximativ 105 Pa. Cu cât crește presiunea
exercitată asupra corpului la 10 m sub apă?
Care este presiunea totală la această adâncime?
Se știe ρapă = 1000 kg/m3 și g = 10 m/s2.
L33. Legea lui Arhimede. Aplicații
*33.1. Bifați afirmațiile corecte. Legea lui
Arhimede se aplică: a) în lichide; b) în impon-
derabilitate; c) în gaze; d) solide.
*33.2. Forța lui Arhimede este mai mare:
a) în gaze decât în lichide; b) în lichide decât
în gaze.
*33.3. Forța lui Arhimede depinde de densita-
tea corpului scufundat? 1. DA; 2. NU.
*33.4. De ce plutesc mai ușor corpurile în apa
mării decât în apă dulce?
*33.5. Explicați de ce corpurile din fier, aur și
argint plutesc în mercur și se scufundă în apă.
*33.6. Ce densitate are un corp din lemn,
dacă plutește când se scufundă pe jumătate în
apă? Se știe ρapă = 1000 kg/m3.
*32.7. Un corp cu volumul V = 30 cm3, când
este scufundat complet în apă, are greutatea
aparentă G = 80 N. Calculați masa și densita-
tea corpului. Se consideră ρapă = 1000 kg/m3.
*33.8. Cu cât scade greutatea aparentă a unui
submarin dacă evacuează 100 tone de apă de
balast? Se consideră g = 10 m/s2.
117
 Capitolul VII | Unde mecanice (sunetul)

L34. Unde mecanice (Abordare interdisciplinară –

Geografie: unde seismice, valuri)

Un pendul scos din echilibru execută o mișcare oscilatorie. Pendulul oscilează de o parte și
de alta a poziției de echilibru (Fig. 34.1). Mișcarea se amortizează foarte lent, datorită frecării
cu aerul. Mișcarea pendulului este o mișcare periodică. Pendulul pleacă din punctul de sus (a),
ajunge în punctul de echilibru (b), apoi urcă la o înălțime similară (c), unde se oprește pentru a
porni în sens invers spre punctul de echilibru. Apoi trece de punctul de echilibru (d) și ajunge
în poziția inițială (e).
În oscilația sa, pendulul pune în
mișcare moleculele de aer din jurul
său. Acestea, la rândul lor, pun în
mișcare moleculele alăturate și tot
așa, din aproape în aproape, până
la extincția acestei mișcări. În felul
acesta, are loc o propagare a mișcă-
rii oscilatorii a pendulului în aer.
Fenomenul acesta de propagare
a unei mișcări oscilatorii îl puteți
Fig. 34.1 Mișcarea periodică a pendulului urmări cu mare ușurință pe o supra-
față de apă liniștită. Dacă aveți un
vas larg cu apă și în mijlocul vasului lăsați să cadă o picătură de apă, sau un corp mic, ce veți
observa?
Se formează cercuri concentrice ca niște mici valuri. Ele pornesc din punctul de pertur-
bație și se deplasează spre margine. Cercurile sunt din ce în ce mai largi și mai puțin intense.
Dacă vasul este suficient de mare, practic la o anumită distanță cercurile dispar. Puteți repeta
acest mic experiment pe un lac foarte liniștit. Este fenomenul de propagare a unei mici pertur-
bații pe suprafața apei. Se propagă mișcarea produsă inițial, din aproape în aproape.
Trebuie subliniat că întotdeauna este vorba despre propagarea mișcării și nu despre depla-
sarea apei sau a aerului. Acest fenomen de propagare presupune deplasarea mișcării, deci
transferul de energie cinetică, fără deplasare de materie.
Mediul în care are loc propagarea oscilației se numește mediu elastic. Denumirea este
justificată de faptul că aerul sau apa, în care are loc propagarea, își modifică forma temporar
și apoi revin la forma inițială, după trecerea fenomenului. Fenomenul de propagare poartă
denumirea de unde elastice, sau unde mecanice.

DEFINIȚIE Fenomenul de propagare a unei oscilații într-un mediu elastic se numește undă
mecanică.

118
 O undă mecanică înseamnă o perturbație care se propagă într-un mediu. O undă mecanică
înseamnă propagare de energie, fără deplasare de substanță. Dacă pe un lac cu valuri liniștite
aruncăm o minge de plastic, observăm că mingea execută o mișcare aparent de oscilație verti-
cală, fără a se deplasa, însă, pe suprafața apei.

Valurile
De unde vin valurile? De ce sunt valurile întotdeauna paralele cu malul? De ce se sparg
valurile la mal?
Știm că vântul produce valurile. Să vedem cum.

Producerea valurilor poate fi studi-

ată în bazine experimentale, care sunt
niște incinte închise, foarte lungi, cu
apă, unde se produc artificial valuri.
Dacă producem un curent de aer cu un
ventilator, apar mai întâi valuri mici pe
suprafața apei. Aceste valuri cresc pe Fig. 34.2 Lungimea de undă și adâncimea valurilor
măsură ce vântul produs durează mai
mult. Are loc un transfer de energie de la aer la apă. La distanță mai mare apar valurile mari.
Aceste valuri sunt valuri de suprafață. Pe o adâncime mică, de la suprafață, apa are o mișcare
oscilatorie verticală. Astfel de unde, care au o oscilație perpendiculară pe direcția de propagare,
se numesc unde transversale. Distanța dintre două creste a două valuri consecutive se numește
lungime de undă (Fig. 34.2). Se constată că valurile, care sunt unde de suprafață, au o adân-
cime egală cu jumătate din lungimea de undă.
În oceane, valurile călătoresc zeci și chiar sute de kilometri. Valurile se sparg când întâl-
nesc un obstacol. De multe ori, pe o plajă liniștită vedeți valuri care se sparg de țărm. Acestea
au fost produse poate la distanțe de zeci de kilometri, într-o zonă în care bate vântul. Valurile
călătoresc, dar ce se întâmplă cu apa? Practic apa stă pe loc. În afara unei oscilații pe verticală,
nu se întâmplă nimic. Dacă aruncați o minge în apă, mingea va rămâne în jurul poziției iniți-
ale. Nu același lucru se întâmplă dacă aruncați o minge într-un râu. În râu, mingea va călători
împreună cu apa râului.

Valurile se sparg la mal. Asta se întâmplă pentru că

pe măsură ce se apropie de mal, adâncimea apei scade.
De la un punct încolo, oscilația nu mai poate avea loc și
valul se sparge. Pe măsură ce se apropie de mal, lungi-
mea de undă a valurilor scade și în felul acesta scade și
viteza de propagare. Așa se explică de ce valurile sunt
întotdeauna paralele cu țărmul. Dacă un val întâlnește
un pinten de țărm, ca în Fig. 34.3, partea din dreptul
pintenului își încetinește înaintarea, în timp ce restul
valului își păstrează viteza. Astfel, valul ajunge paralel
cu țărmul. Fig. 34.3 Valurile ajung totdeauna
paralele cu țărmul.

119

Fig. 34.4 Tsunami îndreptându-se spre un oraș
Uneori se formează niște valuri
uriașe, care ajung la țărm cu viteză
foarte mare și produc distrugeri
imense. Astfel de valuri poartă
numele de tsunami. Acestea nu
sunt valuri de suprafață. Când pe
fundul oceanului are loc un cutre-
mur, acesta generează niște valuri
de adâncime, care au o energie
foarte mare și care se propagă pe
fundul oceanului cu viteze care
pot atinge 800 km/h. Ele pot călă-
tori zeci și sute de kilometri lovind
malurile la distanțe foarte mari, cu
o violență îngrozitoare (Fig. 34.4).

Unde seismice
Ce înseamnă un cutremur? Înseamnă că
pământul se zdruncină. Are loc o eliberare de
energie care produce unde ce se propagă în
toate direcțiile.

De ce se produc cutremurele? În anumite

locuri, straturile de pământ s-au secționat și
alunecă unele față de altele (Fig. 34.5). Un ase-
menea fenomen se numește mișcare tectonică.
Alunecarea plăcilor tectonice eliberează ener-
gie, care se propagă sub formă de unde seis-
mice. Punctul în care s-a produs eliberarea de
energie se numește focar, iar locul de la supra-
față, cel mai apropiat de focar, se numește epi-
centru.
Fig. 34.5 Alunecarea plăcilor tectonice
Undele seismice sunt înregistrate de
seismografe. La declanșarea cutremurului,
seismograful înregistrează vibrațiile pământu-
lui, producând imagini ca cea din Fig. 34.6.

Există două categorii de unde seismice

– undele de adâncime și undele de suprafață.
Plecând din focarul cutremurului, undele se
propagă în toate direcțiile. Undele care se pro-
duc în adâncime sunt de două feluri – unde pri-
mare (longitudinale) și secundare (transversale).
În cazul undelor primare, pământul oscilează
Fig. 34.6 Unde seismice înregistrate pe seismograf într-o mișcare înainte și înapoi, în același plan.
120
Undele secundare produc o ondulare a pământului care este mult mai distrugătoare. În final,
undele ajung la suprafață și are loc o oscilație transversală pe suprafața solului. Aceasta este
faza cea mai distrugătoare a unui cutremur.
În Fig. 34.7 este figurată o scală a magnitudinii cutremurelor cu semnificația fiecărei
trepte, din punct de vedere al efectelor produse.

Fig. 34.7 Scală de magnitudine a cutremurelor

ÎNTREBĂRI
1. O undă reprezintă transport: a) de substanță; b) de energie.
2. Cum se propagă o undă mecanică în vid?
3. Cum se produc valurile?
4. Ce este un tsunami?
5. Ce înseamnă epicentrul unui cutremur?

REZUMAT
1. Producerea unei perturbații într-un mediu elastic generează o undă mecanică.
2. O undă mecanică reprezintă propagarea unei mișcări oscilatorii fără transport de sub-
stanță.
3. O undă mecanică însemnă transport de energie.
4. Valurile sunt unde transversale de suprafață.
5. Un tsunami reprezintă o undă de adâncime, care transportă o energie foarte mare elibe-
rată de un cutremur, cu viteze de propagare foarte mari.
6. Undele seismice se produc la alunecarea plăcilor tectonice.
7. Există două categorii de unde seismice – de adâncime și de suprafață.
121
 L35. Producerea și percepția sunetelor (Abordare inter-
disciplinară – Biologie: sistemul auditiv)

Atunci când lovim un diapazon (Fig. 35.1),

apare o vibrație a aerului pe care o percepem ca
pe un sunet.
La fel, o boxă audio produce un sunet. Cum
ajunge sunetul de la boxă la urechea noastră?
Membrana boxei vibrează și pune în miș-
care moleculele de aer din vecinătate. Acestea, la
Fig. 35.1 Diapazon
rândul lor, vor produce mișcarea moleculelor din
stratul următor (Fig. 35.2). Ceea ce se întâmplă
este o propagare a mișcării de oscilație a mole-
culelor de aer. Pentru ca sunetul să se propage este nevoie de un suport material, un mediu
elastic. În cazul analizat acum, acest mediu este aerul. Aerul nu se deplasează, ci doar mișca-
rea se propagă din aproape în aproape. Sunetul se propagă ca o undă elastică. În Fig. 35.2 am
figurat straturile de aer ca niște linii, și am surprins poziția acestor straturi la un moment dat.
Vedem că există o periodicitate în modul în care sunt poziționate straturile de aer care osci-
lează. Straturile 1 și 2 sunt apropiate, apoi 2 și 3
sunt depărtate, pentru ca 3 și 4 să fie apropiate
din nou, și tot așa. Putem spune că aerul între
1 și 2 se comprimă, iar între 3 și 4 se rarefiază.
Avem o succesiune de straturi comprimate și
rarefiate. Fiind elastic, aerul comprimat revine la
presiunea inițială și apoi se rarefiază, și tot așa,
cât timp ține oscilația. Putem desena un grafic
al presiunii aerului, care va arăta ca o undă, cu
maxime și minime.
Fig. 35.2 Propagarea sunetului Sunetul se propagă atât prin apă, cât și prin
materiale solide, cum ar fi oțelul sau aluminiul.
Viteza de propagare depinde de mediul elastic. Viteza de propagare în solide este mai mare
decât în lichide, care este mai mare decât viteza în aer.
vsolide ˃ vlichide ˃ vgaze
Cum credeți că este viteza de propagare a sunetului pe Lună?
Am văzut că sunetul înseamnă propagarea oscilației moleculelor de aer. Această oscilație
reprezintă mișcarea periodică de o parte și de alta a unei poziții de echilibru.

DEFINIȚIE Durata unei oscilații complete se numește perioadă și se notează cu T.

Perioada se măsoară în secunde. [T] = 1 s

DEFINIȚIE Numărul de oscilații complete efectuate într-o secundă se numește frecvență

și se notează cu ν.

122
 Rezultă că ν = 1/T
În SI, frecvența se măsoară în Hertzi (Hz)
1
[ν]SI =
= s-1 = 1 Hz
s
Cu cât frecvența este mai mare, sunetul este mai înalt (mai ascuțit). Cu cât frecvența este
mai mică, sunetul are o tonalitate mai joasă (este mai grav).
Urechea umană percepe sunete pe o plajă destul de largă, cu frecvențe cuprinse între 20 Hz
și 20.000 Hz. Câinii, de exemplu, pot percepe sunete mult mai înalte, cu frecvențe de până la
40.000 Hz.

Urechea umană
Urechea umană este un organ pereche,
dedicat percepției sunetelor. Urechea are și un
rol în menținerea echilibrului. Din punct de
vedere anatomic, urechea este împărțită în trei
zone – urechea externă, urechea medie și ure-
chea internă (Fig. 35.3).
Urechea externă este formată din pavi-
lion, conductul auditiv extern și timpanul.
Pavilionul este dedicat captării sunetelor.
Conductul auditiv extern conduce sunetul
către timpan. Timpanul transmite vibrația
mai departe. Urechea internă conține senzorii
Fig. 35.3 Anatomia urechii umane
auditivi.
Un fenomen interesant este faptul că
vocea pe care ne-o auzim atunci când vorbim diferă mult de vocea pe care o auzim atunci când
urmărim o înregistrare cu vocea noastră. Aceea este și vocea pe care o aud toți ceilalți de la
noi. Cum se explică această diferență?
Când ne auzim vorbind, sunetul ne ajunge la ureche pe două căi – prin aer spre ureche și
direct, prin oasele capului (Fig. 35.4a). Aceasta este vocea pe care o auzim direct. Când ascul-
tăm o înregistrare cu propria voce,
sunetul vine doar din exterior. Aceasta
este vocea pe care ne-o cunosc toți
ceilalți (Fig. 35.4b).

ÎNTREBĂRI
1. Care este afirmația corectă?
Sunetul se propagă a) prin vid;
b) numai într-un mediu elastic.
2. Care este afirmația corectă? Un
sunet este cu atât mai ascuțit cu
Fig. 35.4 Propagarea sunetului: cât: a) are frecvența mai mică;
a) direct; b) când ascultăm o înregistrare b) are frecvența mai mare.
123
 REZUMAT
1. Sunetul este produs de orice vibrație care se propagă într-un mediu elastic.
2. Urechea umană percepe sunetele cu frecvențe cuprinse între 20 Hz și 20 kHz.
1
3. Frecvența este egală cu inversul perioadei ν = .
T

L36. Propagarea sunetelor. Ecoul

Lumina se reflectă când întâlnește un obstacol. La suprafața de separare dintre două medii,
raza incidentă se reflectă la un unghi de reflexie egal cu unghiul de incidență, față de normala
în punctul de incidență. În plus, raza incidentă, raza reflectată și normala sunt în același plan
(Fig. 36.1).
Ce credeți că se întâmplă cu un sunet când întâlnește un obstacol?
Sunetul se va reflecta după aceeași regulă ca lumina. Unda reflectată se va propaga la un
unghi egal cu unghiul de incidență al undei inițiale (Fig. 36.2).

i=r

r Raza reflectată
Raza incidentă i

Fig. 36.1 Reflexia luminii Fig. 36.2 Reflexia sunetului

EXPERIMENT. Verificarea legii reflexiei

Putem verifica legea de reflexie a sunetului printr-un experiment foarte simplu. Folosim
două țevi de lungimi egale, pe care le așezăm pe o masă, ca în Fig. 36.3. Punem un obstacol
la capătul primei țevi și producem un sunet (de
exemplu, folosind un ceas mecanic). Încercăm
să ascultăm sunetul care se propagă în cea de-a
doua țeavă. Avem grijă să obturăm calea directă a
sunetului de la ceas la urechea noastră. Schimbând
unghiul făcut de a doua țeavă cu normala la
obstacol, se observă că sunetul se va auzi foarte
bine doar când cele două țevi fac unghiuri egale cu
normala în punctul de incidență.

Fig. 36.3 Verificarea legii reflexiei

124
 Am văzut că lumina este reflectată foarte bine de oglinzi. Dar lumina se reflectă și pe orice
alt obiect de jurul nostru. Altfel nu am vedea aceste obiecte.
Ce putem spune despre sunet? Se reflectă și sunetul, la fel ca lumina, pe orice obiect din
jurul nostru?
Sunetul se reflectă pe toate obiectele din
camera în care ne aflăm. Există, însă, o diferență
între reflexia pe un perete și reflexia pe o perdea,
dintr-un material moale. Perdeaua va absorbi cea
mai mare parte a sunetului. Este ușor de înțeles,
dacă ne gândim că materialul perdelei va amor-
tiza cea mai mare parte a oscilației aerului.
Dar, dacă sunetul se reflectă de orice obiect,
din ce cauză ecoul nu apare decât în anumite
condiții? De ce nu auzim ecoul într-o cameră
obișnuită? Explicația este legată de limita de
sensibilitate a urechii umane. Pentru a distinge
două sunete diferite, urechea are nevoie de un
interval de minim 0,1 s între cele două sunete.
Dacă suntem în natură, într-o zonă de deal sau
de munte, este foarte ușor să auzim ecoul sunetelor Fig. 36.4 Formarea ecoului
pe care le producem. Să analizăm ce se întâmplă.
Ecoul reprezintă repetarea sunetului inițial după reflexia de un obstacol – alo, alo, alo… (Fig. 36.4).
Să aflăm în ce condiții putem auzi ecoul. Distanța dintre sursă și obiectul pe care se reflectă
sunetul o notăm cu d. Sunetul vă străbate distanța 2d (dus-întors) cu viteza de propagare v =
340 m/s. Dacă intervalul de timp minim necesar urechii pentru a distinge două sunete este Δt
Δt
= 0,1 s, putem scrie: 2 d = v Δt d = v = 17 m.
2

În concluzie, distanța minimă dintre sursă și obiectul pe care se reflectă sunetul este
d = 17 m. Ecoul se aude doar dacă distanța față de obstacol este mai mare de 17 m. De obicei,
ecoul este mai slab, deoarece o parte din energia sunetului este absorbită la reflexie.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Un vânător aflat între două dealuri trage un foc de armă. El aude două ecouri, unul la
0,3 s și celălalt la 0,5 s. Calculați distanța dintre dealuri, dacă viteza sunetului este 340 m/s.

REZOLVARE
Distanța dintre dealuri, D, este egală cu suma distanțelor la care se află vânătorul față de
fiecare deal în parte, d1 și d2. Putem scrie D = d1 + d2. Pentru propagarea ecoului putem scrie
2d1 = v t1 și respectiv, 2d2 = v t2, unde v este viteza sunetului. În final avem
vt1+vt2 v m (0,3 + 0,5)
D= = (t1 + t2) . Numeric: D = 340 = 136 m.
2 2 s 2

125
 Existența ecoului este uneori folositoare, însă
poate deranja în alte situații. Folosim reflexia sune-
tului pentru a detecta, de exemplu, imperfecțiunile
dintr-o bucată mare de metal (Fig. 36.5). În alte
situații, prezența ecoului într-o sală de concert este
foarte deranjantă și trebuie evitată. O modalitate de
a reduce reflexia sunetului într-o sală este să folosim
tapetul din materiale moi și draperiile.

Fig. 36.5 Detectarea defectelor cu ultrasunete

ÎNTREBĂRI
1. Sunetele respectă legile reflexiei? Dacă da, enunțați aceste legi.
2. De ce nu putem auzi ecoul în camere mici?

REZUMAT
1. Sunetul respectă aceleași legi ale reflexiei ca lumina.
2. Ecoul poate fi auzit numai dacă distanța până la obiect depășește 17 m.

L37. Caracteristici ale sunetului (Abordare calitativă

interdisciplinară – Muzica)

Din punct de vedere fiziologic, sunetul reprezintă senzația produsă asupra organului audi-
tiv de către vibrațiile produse de undele sonore. În muzica instrumentală, sunetul este produs
de instrumentele muzicale, care se pot clasifica în trei categorii:
a) Instrumente muzicale de suflat – trompetă,
trombon etc.
b) Instrumente muzicale de percuție – tobe, tam-
bur etc.
c) Instrumente cu coarde – vioară, pian etc.
Instrumentele de suflat produc sunete cu aju-
torul unei mici lamele fixate în muștiuc, numită
ancie. Instrumentele cu percuție produc sunete cu
ajutorul unor bețișoare sau ciocănele, iar instru-
mentele cu coarde produc sunete prin ciupire sau
cu ajutorul unui arcuș.
Instrumentele cu coardă folosesc unda stațio-
Fig. 37.1 Unde staționare nară. Unda staționară arată ca în Fig. 37.1. Unda

126
staționară ia naștere într-o coardă fixată la ambele
capete, sau fixată într-un singur capăt. Unda stațio-
nară este rezultatul dintre fenomenul de reflexie și
fenomenul de interferență (compunere) a undelor.
Interferența a două unde înseamnă suprapunerea a
două unde. Dacă într-un capăt al corzii producem
o perturbație, aceasta se propagă și se reflectă în
celălalt capăt. Va avea loc suprapunerea (interfe-
rența) dintre unda incidentă și unda reflectată.
Undele staționare apar atât la instrumentele
cu corzi, cât și la instrumentele de suflat. Diferite
frecvențe ale undelor staționare corespund dife-
ritelor note muzicale care creează muzica. Într-o
undă staționară sunt puncte care nu oscilează –
noduri - și puncte care oscilează la amplitudine
maximă – ventre. Numărul ventrelor se notează cu
N (Fig. 37.2). Unda cu un singur ventru și două
noduri se numește undă fundamentală, sau armo-
nică fundamentală. La aceasta se adaugă undele
secundare, care au două, trei sau mai multe ven- Fig. 37.2 Armonicele undelor staționare
tre. Acestea se numesc armonice secundare.
Armonica fundamentală corespunde unei jumătăți din lungimea de undă, adică lungimea
corzii L este egală cu jumătate din lungimea de undă.
1
L= λ
2
3
Pentru a doua armonică: L2 = λ, apoi L3 = λ și așa mai departe.
2
Un pian, de exemplu, este acordat astfel încât, la lovirea unei clape, un ciocănel lovește o
coardă a cărei armonică fundamentală corespunde unei note muzicale.
Am văzut că sunetul are tonalități diferite în funcție de frecvență. La frecvențe mari sune-
tele sunt înalte, iar la frecvențe joase sunetele sunt grave. Frecvența este invers proporțională
cu lungimea de undă.
Viteza de propagare a unui sunet într-un mediu dat este egală cu raportul dintre lungimea
λ
de undă și perioadă: v=
T

ÎNTREBĂRI
1. Enumerați cele trei categorii de instrumente muzicale.
2. Cum ia naștere o undă staționară?

REZUMAT
1. Notele muzicale corespund diferitelor frecvențe.
2. Un instrument este acordat astfel încât fiecare armonică fundamentală să corespundă unei
note muzicale.

127
 PROBLEME
L34. Unde mecanice (Abordare interdisci- *35.4. Calculați perioada unui sunet cu frec-
plinară – Geografie: unde seismice, valuri) vența de 10 kHz.
*34.1. Explicați de ce un pendul nu poate pro- *35.5. Calculați perioada și lungimea de undă
duce unde mecanice în vid. în aer a unui sunet cu frecvența ν = 5 kHz.
*34.2. Propagarea unei oscilații într-un mediu Viteza de propagare în aer este v = 340 m/s.
elastic se face: a) cu transfer de substanță;
b) cu transfer de energie. L36. Propagarea sunetelor. Ecoul
*34.3. Dacă oscilațiile particulelor mediului *36.1. O undă sonoră incidentă pe un perete,
elastic se produc perpendicular pe direcția face un unghi de 45° cu normala în punctul
de propagare a undelor, atunci: a) undele sunt de incidență. Care este unghiul dintre unda
transversale; b) undele sunt longitudinale. reflectată și unda incidentă?
*34.4. Descrieți un mic experiment în care să *36.2. La ce interval de timp se aude ecoul
demonstrați că propagarea undelor mecanice dacă distanța dintre emițător și obiectul
într-un mediu elastic se face fără deplasare de reflectător este de 120 m? Viteza sunetului
materie. este v = 340 m/s.
*34.5. Valurile de suprafață din oceane sunt *36.3. Într-o încăpere cu lungimea de 22 m, în
produse: a) de atracția Lunii; b) de cutremure; ce zonă nu se formează ecoul?
c) de vânt.
**36.5. Doi vânători se află pe aceeași linie
*34.6. Adâncimea valurilor de suprafață este situată la 150 m de un deal, paralelă cu dealul.
egală cu: a) o lungime de undă; b) o jumătate Distanța dintre cei doi este D = 300 m. Dacă
de lungime de undă; c) două lungimi de undă. unul dintre ei trage un foc de armă, celălalt
*34.7. Explicați de ce se sparg valurile când va auzi două zgomote distincte, ca un ecou.
lovesc malul. Explicați fenomenul și calculați intervalul de
*34.8. Valurile de tip tsunami sunt: a) valuri timp dintre cele două zgomote, dacă viteza
de suprafață; b) valuri de adâncime. sunetului este 340 m/s.

*34.9. Din focarul unui cutremur, undele seis-

mice se propagă: a) spre suprafață; b) în toate
direcțiile. L37. Caracteristici ale sunetului (Abordare
calitativă interdisciplinară – Muzică)
L35. Producerea și percepția sunetelor *37.1. Câte noduri are armonica fundamen-
(Abordare interdisciplinară – Biologie: sis- tală?
temul auditiv) *37.2. Cum ia naștere o undă staționară?
*35.1. Bifați afirmațiile corecte. Sunetul se *37.3. Care este lungimea unei corzi în care ia
propagă în: a) gaze; b)lichide; c) solide; d) vid.
naștere armonica de ordinul trei a unei unde
*35.2. Viteza de propagare a sunetului este staționare cu lungimea de undă λ = 11,5 cm?
mai mare: a) în lichide decât în solide; b) în *37.4. Câte noduri și câte ventre are armonica
lichide decât în gaze. de ordinul 5?
*35.3. Calculați frecvența unui sunet cu peri-
oada T = 0,001 s.
128
**37.5. Ce lungime minimă trebuie să aibă
o coardă, pentru a permite formarea unei
armonice fundamentale frecvența ν = 12
kHz, știind că viteza sunetului în coardă este
4000 m/s?
**37.6. Care este frecvența armonicii funda-
mentale, armonicii de ordinul 3 și armonicii
de ordinul 5 pentru o coardă cu lungimea
L = 80 cm? Viteza sunetului în coardă este de
5100 m/s.
129
 REZOLVARE PROBLEME

PARTEA I – CONCEPTE ȘI MODELE MATEMATICE DE STUDIU ÎN FIZICĂ

Capitolul I. Mărimi memorate eficient. Dacă nu este un experiment foarte sofis-

ticat, în care datele se înregistrează electronic, va trebui să
și fenomene fizice studiate
fiți pregătiți să notați aceste informații pe hârtie. Cel mai
eficient mod de a înregistra rezultatele este evident un tabel.
L1. Mărimi și fenomene fizice studiate Deci va trebui să concepeți acest tabel în faza de proiectare
*1.1. a experimentului.
Sistem fizic Fenomen fizic Mărime fizică *2.2. Experiment înseamnă provocarea …unui fenomen
un televizor o descărcare electrică forța de frecare fizic… în vederea studierii lui.
atmosfera Pă- volumul port-
încălzirea globală **2.4. R. Galileo a vrut să verifice modul în care cad cor-
mântului bagajului
purile spre Pământ. A urmărit să vadă dacă timpul în care
greutatea
un tramvai topirea zăpezii diferite corpuri ajung la sol, căzând de la aceeași înălțime, în
ghiozdanului
un pahar cu apă. formarea norilor durata vacanței aceleași condiții, depinde de masa corpului. Evident, Galileo
temperatura din a făcut nenumărate încercări și măsurători.
frigider E de presupus că, în primul rând Galileo și-a căutat
foarte bine locația. Turnul din Pisa este ideal pentru expe-
*1.2. Orice modificare de stare a unui sistem fizic reprezintă rimentul lui Galileo. Este foarte înalt, iar înclinarea lui îți
un fenomen fizic. permite să observi cu ușurință traiectoria corpurilor. Apoi, a
*1.3. trebuit să își aleagă cu grijă corpurile – o ghiulea de tun și un
Mărimi fizice fundamentale Mărimi fizice derivate plumb de muschetă erau suficient de grele pentru ca vântul
lungimea viteza sau curenții de aer să nu influențeze căderea lor și suficient
timpul forța de diferite pentru a vedea dacă există o dependență de masă
masa accelerația sau nu. A rămas doar să aleagă momentul experimentului.
intensitatea curentului Toate acestea reprezintă faza de proiectare.
densitatea A doua fază, cea a efectuării experimentului este întot-
electric
volumul deauna cea mai palpitantă. Galileo a lăsat să cadă simultan
constanta elastică cele două corpuri și a constatat că ele ajung la sol în același
viteza luminii în vid timp, ori de câte ori a repetat experimentul.
cantitatea de sarcină electrică Rezultatul este evident – toate corpurile cad spre
Pământ la fel.
*1.4. Două corpuri se află în echilibru termic dacă se află în
Interpretarea sa este o dovadă de geniu. Înseamnă că
contact termic …și au aceeași temperatură…
toate corpurile cad cu aceeași accelerație.
*1.5. Electronii au sarcină electrică negativă…, iar protonii
au sarcină electrică pozitivă… **2.5. În primul rând trebuie să alegeți obiectul sau obiec-
tele pe care le veți folosi în experiment. Nu trebuie să fie
*1.6. I = Q/t și deci Q = I t reprezintă sarcina totală care obiecte foarte grele, pentru a nu exista riscul de accident dar
traversează secțiunea. Pentru a afla numărul de electroni, nici obiecte prea mici, pentru a nu fi influențate de curenții
împărțim sarcina totală la sarcina unui electron: N = Q/e =
de aer sau a fi greu de regăsit pe sol. Cu alte cuvinte nu veți
= I t/e = 0,2 10 -3 1 /1,6 10 -19 = 1,25 1015.
arunca nici cu pianul, nici cu boabe de mazăre. O minge
*1.7. b). mică din cauciuc dur e foarte potrivită. Trebuie să vă asi-
gurați că obiectele cad într-un loc liber, fără să producă
L2. Etapele realizării unui experiment pagube. Trebuie să aveți posibilitatea ca un observator, aflat
la sol, să poată vedea direct momentul lansării și momentul
*2.1. R. Când proiectați un experiment, veți ști precis ce aterizării la sol. Vă trebuie un cronometru, pe care obser-
mărimi urmează a fi măsurate. Aceste rezultate trebuie vatorul să-l pornească în momentul lansării corpului și să-l

130
oprească când acesta atinge solul. Puteți folosi o aplicație a Tabelul II.1
telefonului mobil pentru asta. Puteți încerca, de asemenea, Mărime fizică Mărime fizică
Mărime fizică
ca cineva să filmeze experimentul, și apoi din film să măsu- fundamentală derivată
rați mai ușor durata căderii. Viteza 
Înainte de a începe experimentul este obligatoriu să vă Timpul 
pregătiți tabelul în care notați rezultatele. Acesta trebuie să Volumul 
fie cât mai complet. Lungimea 
Erorile de măsurare pot apărea din câteva surse. De Densitatea 
exemplu, trebuie să fiți atenți să lăsați corpul să cadă de Accelerația 
fiecare dată de la aceeași înălțime. De exemplu, luați ca Forța 
reper balustrada balconului. Cea mai mare sursă de erori Accelerația gravitațion-

este cronometrarea. Surprinderea momentului lansării și a ală
momentului aterizării este supusă unui subiectivism inerent Masa 
al observatorului. Greutatea 
O reducere a erorilor se poate obține dacă ați arunca Cantitatea de sarcină 
corpul de la o înălțime mai mare – de exemplu, de la etajul Intensitatea curentului

trei sau patru. La fel, dacă puteți folosi mai mulți observatori electric
care să cronometreze fiecare cădere și apoi să facă media
*4.4. Volumul de apă va fi egal cu V = L l (h – h1 ) = 40 22 
acestor măsurători.
1,9 = 1672 m3.
*4.5. M = m1 + m2 = 595 kg.
Capitolul II. Concepte
L5. Mărimi fizice vectoriale. Identificarea mărimilor
și modele matematice de studiu în fizică – fizice vectoriale (de exemplu: viteza, accelerația, forța)
Mărimi fizice scalare și vectoriale
*5.3. Bifați în Tabelul II:2 mărimile fizice scalare și mări-
L3. Studiul experimental al relațiilor metrice mile fizice vectoriale.
în triunghiul dreptunghic – extindere Tabelul II.2
Mărime Mărime
*3.1. Diagonala este ipotenuza triunghiului cu laturile de Mărime fizică
scalară vectorială
100 m și 50 m. Ca urmare d = 冑苳
1002 + 502 = 111,8 m Viteza 
*3.2. sin α = 16/26 = 0,615 Timpul 
Volumul 
**3.3. Dacă notăm cateta cu c și ipotenuza cu i, înălțimea h Lungimea 
a triunghiului este egală cu h = 冑苳 c2 – (i/2)2 . Întrucât i = c 冑苳2 Densitatea 
冑苳
, rezultă h = c/ 2, h = 14,18 cm. Putem calcula h folosind Accelerația 
teorema înălțimii: h2 = (i/2) (i/2) = i2/4, deci h = i/2 = c/冑苳2. Forța 
**3.4. Distanța d parcursă de minge este egală cu ipotenuza Accelerația gravitațională 
triunghiului având o catetă egală cu 11 m și cealaltă catetă Masa 
egală cu înălțimea porții de 2,44 m. Ca urmare d = Greutatea 
= 冑苳112 + (2,44)2 = 11,27 m. Întrucât d = v/t, rezultă t = v/d. Cantitatea de sarcină 
Pentru a calcula timpul în secunde trebuie să exprimăm Intensitatea curentului

viteza v în m/s. Adică v = 137 km/h = 137 103/3600 = 38,05 electric
m/s. Acum t = 38,05/11,27 = 3,38 s. Mingea atinge bara
transversală în 3,38 secunde.
*5.5. V = l2 h = 12 000 cm3 = 12 dm3. Volumul este o mărime
scalară.
L4. Mărimi fizice scalare. Identificarea mărimilor
fizice scalare (de exemplu: timpul, masa, volumul, *5.6. b)
densitatea, temperatura)
*5.7. a)

*4.3. Bifați în Tabelul II.1 mărimile fizice fundamentale și **5.8. a) viteza crește; b) viteza scade.
mărimile fizice derivate.

131
 x (m)
***5.9. Fig. R 5.9
50
v1 = Δx1/Δt = (10m – 50m)/(4s – 0s) = - 10 m/s , mobilul are
viteza în sens opus axei Ox. 40 x1 (t)

v2 = Δx2/Δt = (25m – 10m)/(6s – 0s) = 2,5 m/s, mobilul se 30 x 2 (t)

deplasează în sensul axei Ox.
20

10
t (s)
0 1 2 3 4 5 6 7
–10

Fig. R 5.9

PARTEA A II – A – FENOMENE MECANICE

Capitolul III. Interacțiunea
și efectele interacțiunii
L6. Interacțiunea. Efectele interacțiunii (static,
dinamic). Interacțiuni prin contact și prin influență
micșorându-și viteza. Dacă mingea este aruncată orizontal,
direcția vitezei sale se va modifica treptat. Inițial viteza va fi
orizontală, dar își va schimba direcția sub influența accele-
rației gravitaționale (Fig. R 6.14 (a), (b)).

*6.1. Interacțiunea poate fi prin contact sau prin influență.

*6.4. 1. Pământul, Luna și Soarele reprezintă un sistem de
trei corpuri care interacționează simultan între ele.
2. Un exemplu similar este Sistemul Solar.
3. Un copil care se joacă cu o minge, interacționează simultan
atât cu mingea cât și cu Pământul.
Nenumărate alte exemple pot fi găsite cu ușurință în lumea
înconjurătoare.
*6.5. Efectele interacțiunii pot fi dinamice sau statice.
*6.6. Dacă în urma interacțiunii corpurile se deformează,
atunci efectul interacțiunii este static.
*6.7. Dacă în urma interacțiunii corpul își schimbă starea de
mișcare, atunci efectul interacțiunii este dinamic.
*6.8. Deformarea produsă de interacțiune poate fi elastică
sau plastică.
*6.11. Un corp suferă o deformare plastică dacă la încetarea
interacțiunii efectul se păstrează.
*6.12. Un corp suferă o deformare elastică dacă la încetarea
interacțiunii corpul revine la forma inițială.
*6.13. O minge lăsată să cadă liber își va mări viteza – efect
dinamic – și se va deforma la impactul cu solul – efect static.
Fig. R 6.14 (a) și (b)
*6.14. O minge lăsată să cadă liber de la o anumită înălțime
își va mări viteza până la atingerea solului, apoi va urca

132
**6.15. Completați Tabelul III.1. cu exemplele de deformare **9.4. Un scenariu ar putea fi următorul. A îl atrage pe B cu
corespunzătoare. F, iar B îl atrage pe A cu 2F. Dar asta ar însemna că A trebuie
Tabelul III.1 să-l atragă pe B cu 4F și tot așa. Deci corpurile din Univers
s-ar atrage cu forțe infinite, sau s-ar respinge cu forțe infi-
Deformare plastică Deformare elastică
nite. Deci ne putem imagina o implozie și o explozie infinită
1. O bucată de plastilină
4. O riglă din plastic îndoită apărute simultan sau succesiv.
deformată între degete
2. O doză de aluminiu îndoită. 6. O bilă din cauciuc turtită. **9.5. a) E posibil să putem trece prin perete; b) corpul va
3. Un cablu de cupru îndoit străpunge probabil suprafața de sprijin.
7. Un arc cu săgeți întins
la 90°.
L10. Exemple de forțe: greutatea,
5. O farfurioară de cafea 9. Un balon din cauciuc
forța de apăsare normală
spartă pe podea umflat cu gura
8. O bucată de ciocolată *10.1. Nu.
topită.
*10.2. Greutatea acționează asupra corpului, iar apăsarea
L7. Forța – măsură a interacțiunii. normală acționează asupra planului de sprijin.
Forța de contact și de acțiune la distanță *10.3. b)

*7.1. Forța este o măsură a intensității interacțiunii. *10.4. O persoană care împinge un dulap resimte e reacțiune
de apăsare normală asupra mâinilor, pe direcția pe care este
*7.2 b). împins dulapul. Dacă dulapul este împins pe o suprafață ori-
*7.3. zontală, apăsarea normală va fi orizontală. Dacă suprafața
este înclinată, și apăsarea normală va avea înclinarea respec-
Tabelul III.2
tivă. Un balon cu heliu care se ridică până în tavanul încăperii
Forțele au același sens efectul se dublează
în care se află, va exercita o apăsare normală vertical, în sus,
Forțele au sens opus cele două forțe își anulează efectul asupra tavanului.
*7.4. Forța trebuie să fie verticală și orientată în sus.
**10.5. Asupra mingii acționează forța F și greutatea mg ver-
*7.5. a) viteza crește (corpul este accelerat); b) viteza scade tical în jos și reacțiunea planului R = - (F + mg) vertical în
(corpul este frânat). sus, echilibrând forțele de sens opus. Asupra planului acțio-
*7.6. Direcția vitezei se modifică, corpul tinzând să se depla- nează apăsarea normală N = F + mg. (Fig. R 10.5)
seze pe direcția forței.

L8. Principiul inerției

*8.1. Inerția este proprietatea corpurilor de a-și menține sta-

rea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ.
*8.2. Principiul inerției stipulează că un corp își menține sta-
rea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ dacă
supra sa nu acționează nicio forță.
*8.3. Accelerația imprimată unui corp este direct proporțio-
nală cu forța și invers proporțională cu masa corpului.
*8.4. b)
Fig. R 10.5
*8.5. a)
**10.6. N2 = m2g = 6 kg x 10 m/s2 = 60 N. N = (m1 + m2)g =
*8.6. Inerția. = (10 kg + 6 kg) 10 m/s2 = 160 N.
*8.7. Pe o distanță practic infinită. **10.7. Apăsarea normală este egală cu N = m g = 12 kg 
*8.8. Datorită inerției. 10 m/s2 = 120 N. Va trebui aplicată o forță vertical în sus de
mărime F = N/2 = 60 N.
L9. Principiul acțiunii și reacțiunii
L11. Forța de frecare
*9.1. Două sarcini electrice; doi magneți; Pământul și Luna.
Forțele de acțiune și de reacțiune se pot inversa între ele. *11.1. b)

*9.2. b) *11.2. Forța de frecare apare la suprafața de contact dintre

două corpuri și tinde să frâneze mișcarea.
*9.3. Pentru că acționează pe corpuri diferite.

133
 *11.3. Forța de frecare la alunecare este proporțională cu
apăsarea normală.
*11.4. b)
*11.5. a)
*11.6. a); d).
*11.7. b)
*11.8. Ff = F = 70 N.
*11.9. Ff = μ N = μ mg = 0,3 x 12 kg x 10 m/s2 = 36 N
*11.10. F ≥ Ff = μ N = μ mg = 0,15 x 32 kg x 10 m/s2 = 48 N
**11.11. Pe verticală N = mg și R = - N (vezi Fig. R 11.11). Pe
orizontală acționează F și Ff. Ff = μ N = μ mg. Accelerația a
este egală cu suma forțelor împărțită la masa totală, adică a =
= (F – Ff )/m = (F - μ mg)/m. Deci a = (100 N – 0,2  20 kg 
 10 m/s2)/20 kg = 3 m/s2.
Fig. R 11.11
**11.12. a) Situația este cea din Fig. R 11.12. Pe orizontală
acționează doar F, deci a = F/m = 100 N/50 kg = 2 m/s2;
b) Avem situația identică cu cea din Fig. R 11.11. Ca urmare
a = (F – Ff )/m = (F - μ N)/m = (F - μ mg)/m. Deci a = (100 N –
– 0,12  50 kg  10 m/s2)/50 kg = 0,8 m/s2.
Fig. R 11.12
134
L12. Tensiunea în fir și forța elastică
*12.1. b)
*12.2. a)
*12.3. Forța elastică este proporțională cu deformarea și are
sens opus acesteia.
**12.4. Fe = k1 Δx1 = k2 Δx2, deci Δx1/Δx2 = k2/k1 ˃ 1. Deci k2
˃ k1, răspuns corect b).
**12.5. T1 = mg; T2 = 2 mg; T3 = 3 mg.
***12.6. a) Pe orizontală, întrucât nu avem frecare, accelera-
ția este a = F/2m = 20 N/ 2 x 2 kg = 5 m/s2.
b) T = ma = m (F/2m) = F/2 = 20 N/2 = 10 N.
***12.7. Δx = Δx1 + Δx2 = G/k1 + G/k2 = G(1/k1 + 1/k2), deci Δx
= 50 N(1/10 N/cm + 1/20 N/cm) = 50(0,1 + 0,05) cm = 7,5 cm.
***12.8. a) Ff = 0, deci asupra sistemului acționează doar
forța m1g, iar masa totală a sistemului este (m1 + m2), ca
urmare a1 = m1g/(m1 + m2); deci a1 = 3 kg x 10 m/s2/(3 kg + 7
kg) = 3 m/s2.
b) Apare în plus forța de frecare Ff = μ N2 = μ m2g care are
sens opus deplasării. Putem scrie a2 = (m1g – Ff )/(m1 + m2) =
(m1g - μm2g)/(m1 + m2) = (m1 - μm2)g/(m1 + m2), deci a2 = (3
kg – 0,1 x 7 kg) 10 m/s2/(3 kg + 10 kg) = 0,9 m/s2.
c) Separăm mental sistemul m2 asupra căruia acționează doar
T1. Ca urmare putem scrie a1 = T1/m2, deci T1 = m2 a1; înlocu-
ind a1, avem T1 = m2 m1 g/(m1 + m2), deci T1 = 3 kg x 7 kg x 10
m/s2/(3 kg + 7 kg) = 21 N.
d) Folosim același raționament. Acum asupra corpului m 2
acționează T2 și Ff, deci putem scrie a2 = (T2 – Ff )/m 2, deci
m2a2 = T2 – Ff , de unde T2 = m2a2 + Ff. Înlocuind obținem T2
= m2(a2 + μg), T2 = 7 kg (0,9 m/s2 + 0,1 x 10 m/s2) = 13,3 N.
L13. Măsurarea forțelor: dinamometrul
*13.1. b)
*13.2. c)
*13.3. a) și b)
*13.4. Trebuie ca alungirea să fie cât mai mare pentru o forță
dată. Cum Δx = F/k, rezultă că valoarea lui k trebuie să fie cât
mai mică. Răspuns corect: a).
*13.5. În acest caz alungirea trebuie să fie cât mai mică pen-
tru o forță dată. Cum Δx = F/k , va trebui ca valoarea lui k să
fie foarte mare. Răspuns corect: b).
*13.6. Putem scrie k = F1/Δx1 = F2/Δx2, unde F1 = m1g, cu m1 =
= 1 kg, Δx1 = 1 cm, F2 = m2 g, iar Δx2 = 2,3 cm. Ca urmare:
m1 g/Δx1 = m2g/Δx2, sau m2 = m1 Δx2/Δx2. Valoric m2 = 1 kg
2,3 cm/1 cm = 2,3 kg.
**13.7. Trebuie să trasăm dreapta de etalonare și apoi să *14.3 FR = 冑苳
F12 + F22 ; FR = 92 + 122 = 15 N
măsurăm pe aceasta coordonatele punctului căutat. Pentru
**14.4. Pe o foaie milimetrică se desenează cele două forțe.
aceasta se folosește hârtie milimetrică și se trasează cele
Lungimea fiecărei săgeți trebuie să fie proporțională cu
două axe, pe orizontală axa Δx, iar pe verticală axa m. Δx
mărimea forței. Putem considera de exemplu ca forței F1 să-i
se măsoară în cm, iar m în kg. Trebuie să facem o etalonare
corespundă 5 cm, iar forței F2 să-i corespundă 10 cm. Asta
a celor două axe. Atribuim un număr de mm pentru fiecare
înseamnă că pentru fiecare cm avem 10 N. Unghiul dintre
cm pe axa orizontală și un număr de mm pentru fiecare kg
forțe trebuie să fie exact de 30°. Folosind regula paralelo-
pe axa verticală. Această etalonare trebuie făcută cu grijă,
gramului determinăm rezultanta ca în Fig. R 14.4. Măsurăm
astfel încât măsurătorile noastre să fie cât mai precise,
lungimea rezultantei cu o riglă și și atribuim fiecărui cm
fără însă a rezulta un desen prea mare pentru dimensiunea
valoarea de 10 N. Dacă ați construit corect rezultanta trebuie
foii. O alegere potrivită ar fi să considerăm 1 cm la fiecare
să aibă 14,5 cm, adică 145 N.
10 mm pentru axa Δx și 1 cm pentru fiecare kg pe axa m. Un
punct cunoscut pe dreapta de etalonare este cel de coordo-
nate A (2 cm, 1,2 kg), al doilea punct necesar trasării dreptei
de etalonare este cel din originea sistemului (0,0). Obținem
punctul A la intersecția dintre dreptele punctate trasate para-
lel cu cele două axe și trecând prin coordonatele (2 cm) și res-
pectiv (1,2 kg) (Fig. R 13.7). Folosind o riglă trasăm dreapta
de etalonare prin cele două punte A și O. Din axa orizontală
Fig. R 14.4
ducem o dreaptă vertical în sus din coordonata de (3,5). Din
punctul de intersecție cu dreapta de etalonare ducem o linie **14.5. Rezultanta dintre F1 și F2 este F12 = F2 – F1. F12 și F3
punctată orizontală care să intersecteze axa m. Punctul de sunt perpendiculare și ca urmare FR = 冑 苳F122 + F32. Calculând
intersecție va reprezenta valoarea masei m care produce o FR = 80,6 N.
alungire de 3,5 cm. Punctul de pe dreapta de etalonare de
coordonate (3,5 cm și 2,1 kg) ne arată soluția. Deci masa care L15. Regula poligonului
produce o deformare de 3,5 cm are valoarea 2,1 kg. pentru compunerea mai multor vectori – extindere

*15.1. Putem considera 0,5 cm pentru 1 N. Rezultatele vor

arăta ca în Fig. R 15.1.

Fig. R 13.7 Dreaptă de etalonare

**13.8. k = F/Δx = m1g/Δx1 = (m1 + m2)g/Δx2, si Δx2 = (m1 +

+ m2) Δx1/m1; Δx2 = (2 kg + 2,4 kg) 1,4 cm/2 kg = 3,08 cm.

L14. Mișcarea unui corp sub acțiunea mai multor forțe.

Compunerea forțelor. Regula paralelogramului

*14.1. T1 = m1g = 0,5 kg x 10 m/s2 = 5 N; T2 = (m1 + m2) g =

= (0,5 kg + 2,3 kg) x 10 m/s2 = 28 N
*14.2. La limită greutatea agățată trebuie să egaleze valoarea
maximă a tensiunii. T = (m + mx) g, sau mxg = T – mg și în Fig. R 15.1 (a) Regula paralelogramului;
final mx = T/g – m. Valoric mx = 60 N/10 m/s2 – 0,6 = 5,4 kg. (b) Regula poligonului.

135
 *15.2. Desenăm cele trei forțe considerând 0,25 cm pentru
1 N și folosind regula poligonului. Rezultanta va fi ca în Fig.
R 15.2.

Fig. R 15.2 Regula poligonului Fig. R 16.3

*15.3. Argumentați când este mai convenabil să folosiți
regula poligonului?
**15.4. Rezultanta dintre F1 și F2 are valoarea F12 = F1 + F2;
F12 = 60 N. Forța rezultantă totală FR este dată de compunerea
a două forțe perpendiculare și egale, fiecare având valoarea
de 60 N. FR = 冑 苳 F122 + F32. FR = 84,6 N. Unghiul dintre FR și
F12 va fi de 45°. Construcțiile grafice arată ca în Fig. R 15.4.
*16.4. G se descompune în greutatea tangențială Gx și greu-
tatea normală Gn (Fig. R 16.4). Accelerația corpului pe plan
este a = Gt/m, unde Gt = G sin α = mg sin α. Înlocuind a =
= g sin α. Valoric avem a = 5 m/s2. Apăsarea normală este
egală cu Gn și avem N = Gn = mg cos α. Valoric N = 25,9 N.

Fig. R 16.4
*16.5. a = (Gn – Ff )/m; unde Gn = mg sin α și Ff = μ N =
Fig. R 15.4
= μ Gn = μ mg cos α. Înlocuind se obține a = g (sin α - μ cos α).
Avem trei forțe F1 = 20 N, F2 = 40 N și F3 = 60 N. F1 și F2 Valoric avem a = 10 m/s2 (1/2 – 0,3 x 3/2) = 2,4 m/s2.
sunt paralele și au același sens, iar F3 este perpendiculară pe
primele două. Construiți rezultanta folosind regula poligonu-
lui și calculați valoarea forței rezultante. Ce unghi face forța
rezultantă cu forțele F1 și F2?

L16. Mișcarea unui corp pe plan înclinat.

Descompunerea unei forțe
după două direcții reciproc perpendiculare

*16.1. a); c).

*16.2. Din desen componentele forței F sunt Fx = 25 N și Fy =
= 10 N. Deci F2 = Fx2 + Fy2 . Înlocuind rezultă F = 26,9 N.
*16.3. Construim pe hârtie milimetrică cele două axe Fx (N)
și Fy (N), atribuind câte 1 cm pentru fiecare 10 N. Desenăm
forța F la un unghi de 30° cu orizontala și având o lungime de Fig. R 16.5
10 cm. Proiectăm vârful forței F pe cele două axe și obținem
componentele Fx și Fy (Fig. R 16.3).

136
**16.6. Pentru a nu aluneca pe plan trebuie ca greutatea tan-
gențială Gt să fie mai mică decât forța de frecare la alune-
care Ff, adică Gt ˂ Ff, exprimând cele două forțe avem mg
sin α ˂ μ mg cos α. Simplificând avem μ ˃ sin α/cos α, sau
μ ˃ tg α. La limită putem scrie μ ≥ tg α.
**16.7. Dacă vorbim de forța minimă necesară, înseamnă că
urcarea pe plan are loc cu accelerație zero, adică cu viteză
constantă.
a) În absența frecării, F trebuie să egaleze Gt, deci putem
scrie F = Gt = mg sin α; F = 50 N (Fig. R 16.7 a)
b) Dacă avem și frecare, F trebuie să egaleze suma dintre
Gt și Ff. Deci F = Gt + Ff. Explicitând forțele obținem F =
= mg sin α + μ mg cos α, F = mg (sin α + μ cos α); F = 71,6 N
(Fig. R 16.7 b).

Fig. R 16.8 (a) și (b)

***16.9. a) a = (F1 – Ff1)/m = 0 și deci F1 = Ff1, Ff1 = μ mg,
adică F1 = μ mg. Valoric F1 = 10 N.
b) a = (F2 – mg sin α – μ mg cos α)/m = 0 și deci F2 = mg (sin α +
+ μ cos α). Valoric F2 = 28,6 N (vezi Fig. R 16.9)

Fig. R 16.7 (a) și (b)

**16.8. a) a = (F – Gt)/m; înlocuind avem a = (F – mg sin α)/m.
Valoric a = (100 N – 10 kg  10 m/s2  1/2)/10 kg = 5 m/s2
b) a = (F – Gt – Ff )/m; înlocuind avem a = (F – mg sin α –
– μ mg cos α)/m. Valoric a = (100 N – 10 kg  10 m/s2 x 1/2 –
– 0,15  10 kg  10 m/s2 3/2)/ 10 kg = 3,7 m/s2.
Fig. R 16.9
***16.10. a) a = (F – Ff1)/m, unde Ff1 = μ N = μ G = μ mg.
Deci a = (F – μ mg)/m. Valoric a = 38 m/s2.
b) a = (F1 – Gt – Ff2)/m, adică F1 = ma + Gt + Ff2, unde Gt =
= G sin α = mg sin α, iar Ff2 = μ Gn = μ mg cos α. Înlocuind
avem: F1 = m(a + g sin α + μ g cos α). Valoric se obține F1 =
= 223 N (Fig. R 16.9)

137
 **17.8. L = G h = mgh = 15J.
**17.9. Corpul urcă uniform încetinit până la o înălțime
maximă hmax, unde se oprește și începe să coboare. Greutatea
este o forță verticală în jos, deplasarea este verticală în sus
egală cu h max. Ca urmare lucrul mecanic al greutății este
negativ.
L = – mg hmax. Putem calcula hmax ținând cont de conserva-
rea energiei mecanice. La lansare corpul are numai energie
cinetică egală cu Ec = mv02/2. Când atinge înălțimea maximă,
corpul are numai energie potențială gravitațională Ep =
Fig. R 16.10 = mg hmax. Întrucât Ec = Ep, avem mv02/2 = mg hmax și hmax =
= v02/2g. Înlocuind L = - mv02/2. L = - 0,4 J.
**17.10. Din Fig. R 17.10 avem: a) L = Gt d = mg sin α d. L =
Capitolul IV. Lucrul mecanic și energia = 1200J. b) Lf = – Ff d, unde Ff = μ Gn = μ G cos α = μmg cos α
și Lf = – μ mg cos α d. Lf = – 622,8 J.
L17. Lucrul mecanic efectuat de forțe constante.
Unitate de măsură

*17.1. a)
*17.2. b)
*17.3. c)
*17.4. L = F d = 360 J
*17.5
Tabelul IV.1
Semnul lucrului mecanic
(L > 0; L < 0; L = 0)
Deplasarea are loc pe direcția și
L>0
în sensul forței
Fig. R 17.10
Deplasarea are loc perpendicu-
L=0
lar pe direcția forței
L18. Puterea mecanică. Unități de măsură ale puterii.
Deplasarea are loc pe direcția
L<0 Randamentul.
forței în sens opus acesteia
*17.6. a) L = F d = 3000 J. b) Lf = – Ff d1 = – μ mg d1 = – 600 J. *18.1. a).
**17.7. a) L = F d cos α = 9688 J *18.2. 1 CP = 736 W. P = 160  736 W = 117,7 kW.
b) Lf = – Ff d; Ff = μ N; N = G – Fy = G – F sin α. Deci Ff =
= μ (mg – F sin α) și Lf = – μ (mg – F sin α) d. Lf = – 1008 J. *18.3. c).
*18.4. E = 4 P t; E = 4  36 W  8 h = 1,15 kWh.
*18.5. L = P t = 4,32 106 J.
*18.6. η = Pu/Pc și Pc = Pu /η; Pu = Δ E/t, unde variația de ener-
gie ΔE = mg h. În final Pc = mgh/ηt. Pc = 1250 W
**18.7. v = ct. și deci forța de tracțiune este egală cu forța de
frecare. Ff = Ft. Pe de altă parte P = L/t = Ft d/t = Ft v, adică
Ft = P/v și deci Ff = P/v, Ff = 3180 N.
**18.8. F = P/v. F = 8333 N.
**18.9. η = Pu/Pc, unde Pu = F v, deci η = F v/Pc = 5/8 = 0,625
**18.10. E = E1 + E2 + E3 + E4 = P1t1 + P2t2 + P3t3 + P4t4,
Fig. R 17.7 deci E = 1000  6 + 500  6 + 1500  6 + 1000  6 = 24 kWh

138
***18.11. Situația este cea ilustrată în Fig. R 18.11. Putem
scrie η = Lu/Lc. Lu este egal cu variația de energie potențială
a corpului care urcă pe plan, din punctul A în punctul B, la
înălțimea h. Deci Lu = mg h.
Lc este lucrul mecanic al forței F, adică Lc = F d, unde d este
distanța parcursă de corp din punctul A în punctul B pe plan.
Adică Lc = F h/sin α. Înlocuind avem η = mg sin α/F.
Întrucât viteza de urcare este constantă, înseamnă că F este
egală cu suma dintre Gt și Ff, adică F = Gt + Ff, unde Gt =
= mg sinα și Ff = μ Gn = μ mg cos α. În concluzie F = mg
(sin α + μ cosα), adică η = sin α/(sin α + μ cos α). η = 0,74.
*20.6. E1 = m1g h1 = 85,3 J și E2 = m2g h2 = 50,2 J.
**20.7. η = Pu/Pc, unde Pu = mg h/t = ρ V g h/t, deci η =
= ρ V g h/Pc t = 1/3.
L21. Energia potențială elastică – extindere
*21.1. b)
*21.2. Ee = k Δx2/2 și k Δx = mg, deci Ee = mg Δx/2 = 0,6 J
*21.3. Ee = k Δx2/2 = 8 J
***21.4. Din grafic deducem k = F/Δx = 5 N/cm = 500 N/m.
Calculăm puncte din graficul Ep(J) și Δx (cm). Rezultatele vor
arăta ca în Fig. R 21.4.
(A) Δx = 2 cm; Ep = k Δx2/2 = 0,1 J; (B) Δx = 4 cm, Ep = 0,4 J;
(C) Δx = 6 cm, Ep = 0,9 J; (D) Δx = 8 cm, Ep = 1,6 J.

Fig. R 18.11

L19. Energia cinetică

*19.1. b)
*19.2. a).
*19.3. Ec = m v2/2, unde v = gt. Deci Ec = m (gt)2/2. Ec = 104 J.
*19.4. Ec = m v2/2, v = at și deci Ec = m (at)2/2. Ec = 303 J.
*19.5. Emin = m vmin2/2, Emin = 2,5 kg  (3 m/s)2/2 = 11,25 J.
Emax = m vmax2/2, Emax = 2,5 kg  (8 m/s)2/2 = 80 J.
*19.6. Emoto = m1 v12/2 = 120 kg (100 103 m/3,6 103 s)2/2 =
= 46 296 J și Eauto = m2 v22/2 = 1200 kg (10 103 m/3,6 103 s)2/2 =
= 4630 J. Deci putem spune că Emoto ≈ 10 Eauto.
Fig. R 21.4
*19.7. E1 = m1v12 /2 și E2 = m2v22 /2. Cum m1v12 = m2v22 și v2 =
= 2 v1, avem m1 = 4 m2. Deci răspunsul este c). L22. Energia mecanică.
**19.8. Ec = m v /2, unde v = v1 + v2, adică Ec = m (v1 + v2) /2.
2 2 Conservarea energiei mecanice.
Ec = 12,5 J
*22.1. Un sistem izolat este un sistem fizic care nu schimbă
nici energie, nici substanță cu mediul exterior.
L20. Energia potențială gravitațională
*22.2. Sistemul izolat este un model. Nu există în natură sis-
*20.1. a) și c teme cu adevărat izolate. Putem însă să imaginăm sisteme
simplificate care pot fi considerate izolate. Pentru asta sis-
*20.2. a)
temul trebuie să nu schimbe substanță și să nu schimbe nici
*20.3. Energia potențială gravitațională este nulă. energie. Trebuie să nu existe frecare și nici schimb de energie
prin alte căi – radiație, de exemplu. Astfel de exemple pot fi:
*20.4. Ep = mg h1 = 3 mg h2, deci h1 = 3 h2.
a) o bilă care se mișcă fără frecare într-un câmp gravitațional;
*20.5. Ep1 = m1g h = 9 J și Ep2 = m2g h = 34,5 J b) Un leagăn care oscilează fără frecare sub influența forței
gravitaționale a Pământului.

139
 *22.3. Ec = Ep; mv2/2 = mgh, deci v2 = 2 gh. v = 7,75 m/s.
*22.4. Conservarea energiei se exprimă: Ep = Ep1 + Ec, deci
Ec = Ep – Ep , Ec = 2mgh – mgh1 = mg(h – h1). Ec = 52 J.
1 a corpurilor nedeformabile.
*22.5. a) Din conservarea energiie mecanice rezultă mgh =
= mgh/2 + mv2/2, deci v2 = gh, v = 3 m/s. b) mgh = mvmax2/2,
vmax2 = 2gh, vmax = 4,24 m/s.
*22.6. a) mv02/2 = mghmax, hmax = v02/2g, hmax = 5 m. b) Ei =
= Ec + Ep, Ec = Ep, deci Ei = 2 Ep. Deci putem scrie mvo2/2 =
= 2 mgh1, h1 = v02/4g , h1 = 2,5 m.
*22.7. a) mgh = mv2/2, v = 24,49 m/s. b) Ep = mgh, Ep = 60 J.
**22.8. Situația este cea din Fig. R 22.8. a) Conservarea
energiei se exprimă mv 02/2 = mgh max + |Lf |, unde |Lf | =
= μ mg cos α d, iar d = hmax/sin α. Deci avem mv02/2 = mghmax +
+ μmg cos α h max /sinα și h max = v 02/2g(1 + μ cosα/sin α).
hmax = 3,7 m.
b) Lf = - μ mg cosα hmax/sin α; Lf = - 5,12 J.
Fig. R 22.8
L23. Metode de conversie
a energiei mecanice - extindere
*23.1. 1. O mașină electrică de tuns iarba. 2. Un aspirator de
praf. 3. O râșniță de cafea.
*23.2. 1. O hidrocentrală. 2. Un ciocan care bate un fier pe
o nicovală.
*23.3. 1. Energia vântului învârte elicea care pune în miș-
care rotorul generatorului electric. 2. Motorul generatorului
care merge cu motorină rotește rotorul generatorului electric,
transformând energia mecanică de rotație în energie elec-
trică. 3. La fel ca 2. 4. La fel ca 2. 5. Fragmentele rezultate
din fisiunea nucleară sunt încetinite și energia lor cinetică se
transformă în energie termică.
*23.4. c)
*23.5. Niște baterii solare pot fi folosite la încălzirea apei și
formarea de aburi care pun în mișcare un mecanism.
140
Cap. V Echilibrul corpurilor.
Mișcarea de translație și mișcarea de rotație
L24. Echilibrul de translație
*24.1. Un corp aflat într-o mișcare de translație poate fi
aproximat cu un punct material.
*24.2. Mișcarea oricărui solid rigid poate fi descompusă
într-o mișcare de translație și o mișcare de rotație.
*24.3. Un solid rigid execută o mișcare de translație dacă
orice dreaptă conținută în corp rămâne paralelă cu ea însăși
în timpul mișcării.
*24.4. Un solid rigid execută o mișcare de rotație dacă toate
punctele sale execută mișcări de rotație în jurul aceleași axe.
*24.5. Un solid rigid se află în echilibru de translație dacă
suma vectorială a forțelor care acționează asupra corpului
este zero.
*24.6. Asupra corpului acționează de sus în jos greutatea și
forța exterioară. Corpul apăsă asupra planului cu suma aces-
tor două forțe. Planul va acționa asupra corpului cu o forță
de reacțiune egală cu apăsarea normală, orientată de jos în
sus. Această forță de reacțiune echilibrează greutatea și forța
exterioară care acționează în jos asupra corpului.
**24.7. Vezi Fig. R 24.7. Pe orizontală echilibrul la translație
este asigurat de egalitatea dintre forța F și reacțiunea perete-
lui R. Forța de reacțiune R este egală și de sens opus apăsării
normale cu care cartea acționează asupra peretelui, iar R = F.
Pe verticală acționează greutatea cărții și forța de frecare cu
peretele. Forța de frecare este egală cu Ff = μ N = μ F. Deci,
dacă F este prea mică, forța de frecare nu poate balansa gre-
utatea, iar cartea va cădea. Dacă μF egalează greutatea, chiar
dacă F crește în continuare, forța de frecare nu va mai crește
peste această valoare egală cu forța de frecare la alunecare.
Fig. R 24.7
 L25. Momentul forței. Unitate de măsură. *26.2.
Echilibrul de rotație. Tabelul V.2
Foarfecele, cleștele, balanța,
*25.1. Efectul de rotație al unei forțe asupra unui sold rigid Pârghii de gradul I desfăcătorul de capace de bere,
depinde de punctul de aplicație al forței. lopata, cheia fixă
*25.2. b) Pârghii de gradul II Roaba, spărgătorul de nuci,
Pârghii de gradul III Penseta,
*25.3. b)
*25.4. b)
*25.5. b) *26.3. m1g OA = m2 g OB, m1 = m2 OB/OA, m2 = 583 g.

*25.6. Un corp este în echilibru de rotația dacă momentul *26.4. F l1 = R l, R = F l1/l, R = 10 N.

rezultant al tuturor forțelor care acționează asupra sa este *26.5. R l1 = F l2, R = F l2/l1, R = 280 N
zero.
*26.6. L = 160 cm, l = 50 cm și F L = G l, G = F L/l, m = (F/g)
*25.7. Momentul forței active va fi mai mare cu cât roata are L/l, m = 96 kg.
raza mai mare.
**26.7. Al treilea copil trebuie să se așeze în partea copilului
*25.8. La deal este bine să mergeți pe pinioane cât mai mari,
cu masa mai mică m1 (Fig. R 26.7).
pentru ca forța de rezistență să aibă un braț cât mai mare
pentru a crea un moment suficient de mare la o forță mică. Trebuie ca momentele celor trei greutăți să se echilibreze. M2
Pentru viteză mare pe orizontală este bine să folosiți pinionul = M1 + M3, G2l/2 = G1l/2 + G3x, sau m2l = m1l + 2 m3x, deci x =
cel mai mic cu o foaie mare. (m1 – m2)l/2m3, x = 1,05 m.
*25.9. MG = G d = mg d, MG = 4 Nm
*25.10. MC = F d, MC = 40 Nm
**25.11. Din Fig. R 25.11 se vede că M = G d = mg l sin α,
M = 1,73 Nm. La poziția de echilibru momentul greutății este
zero.

Fig. R 26.7
**26.8. mg l1 = F l2, unde l = l1 + l2. Înlocuind avem mg l1 =
= F (l – l1), l1 = F l/(mg + F), l1 = 32 cm.

L27. Scripetele

*27.1. b)
Fig. R 25.11 *27.2. a).
*27.3. c)
L26. Pârghia
*27.4. c).
*26.1. Alocați corect denumirile pârghiilor – gradul I, gradul *27.5. c)
II și gradul III - corespunzătoare definițiilor din Tabelul V.1.
*27.6. c).
Tabelul V.1
Rezistența se află între punctul de *27.7. A. m1 = 1,5 kg, m2 = 15 kg, F = (m1 + m2)g, F = 165 N.
Pârghie de gradul II B. M = m1g r. M = 3,75 Nm.
sprijin și forța activă
Forța activă se află între punctul **27.8. a) m2 coboară și m1 urcă. b) Pentru echilibru trebuie
Pârghie de gradul III
de sprijin și rezistență ca de scripetele mobil să atârne o greutate de două ori mai
Punctul de sprijin se află între mare decât m2. Deci la m1 trebuie să adăugăm o masă m =
Pârghie de gradul I
forța activă și rezistență 3 kg.

141
 L28. Centrul de greutate Capitolul VI. Statica fluidelor

*28.1. b) L30. Presiunea. Presiunea hidrostatică

*28.2. 1. O minge 2. Un covrig 3. Un CD *30.1. a).

*28.3. b) *30.2. Scade presiunea deoarece greutatea se repartizează pe

*28.4. b)
**28.5. Centru de greutate se află pe dreapta AB în punctul
O, mai aproape de A, unde A și B sunt centrele de greutate
ale cubului de fier și respectiv de aluminiu (Fig. R 28.5)
o suprafață mai mare
*30.3. Pășind se fac gropi deoarece presiunea este mai mare
pe suprafața încălțărilor decât pe suprafața schiurilor.
*30.4. Pentru a micșora presiunea.

AB = a, OA = x iar OB = a – x. Trebuie ca mfier g x = mal g (l – x) *30.5. p = F/S, p = 1500 Pa.

sau ρfierx = ρal (l – x). x = 5,14 cm. *30.6. p = ρHg g h = 101292,8 Pa.
**30.7. 1. ρ1 ˃ ρ2; 2. Alegând două puncte în care presiunea
color două lichide este aceeași, putem scrie ρ1 g h1 = ρ2 g h2,
sau ρ1 0,2 = ρ2 0,4, deci ρ1 = 2 ρ2.
Tabelul VI.1
Presiunea hidrostatică (103 Pa) h1 (m) h2 (m)
1 0,1 0,2
2 0,2 0,4
3 0,3 0,6

***30.8. 1. h1 = 50 cm, h2 = 40 cm; p = ρapă g h1/2 + ρulei g h2;

p = 5,7 103 Pa.

Fig. R 28.5 2. Graficul din Fig. R 30.8

**28.6. Distanța dintre cele două centre de greutate este l =

= h1/2 + h2/2. Centrul de greutate al sistemului se află la dis-
tanța x de centrul coloanei de apă și la distanța l – x de centrul
coloanei de ulei. Momentele greutăților celor două coloane
trebuie să fie egale față de centrul de greutate al sistemu-
lui, indiferent de modul în care este așezat recipientul. Deci
putem scrie mapă g x = mulei g (l – x). Deci x = ρulei l/(ρapă +
+ ρulei). x = 15,5 cm.

L29. Echilibrul corpurilor și energia potențială

*29.1. b)
*29.2. b)
*29.3. Centrul de greutate trebuie să fie la înălțime minimă.
*29.4. b)
Fig. R 30.8
*29.5. Până când proiecția centrului de greutate cade în
suprafața de sprijin. L31. Presiunea atmosferică
(abordare interdisciplinară – Geografie)
*29.6. Pentru a menține proiecția verticală a centrului de gre-
utate în proiecția suprafeței de sprijin. *31.1. Pentru că forța de atracție gravitațională scade.
**29.7. Emax = mg L/2, Emax = 4 J. Emin = mg d/2, Emin = 0,4 J. *31.2. b)
*31.3. Circulația globală este simetrică în cele două emisfere,
dar este influențată de rotația Pământului.
*31.4. F = m a; F = 28 N.

142
 L32. Legea lui Pascal. Aplicații. *34.8. b)
*34.9. b)
*32.1. Nu. Gazele nu sunt incompresibile.
*32.2. Presiunea în incintă este mai mare decât presiunea L35. Producerea și percepția sunetelor (abordare inter-
atmosferică cu valoarea p = ρapă gh = 4 103 Pa. disciplinară – Biologie – sistemul auditiv)
**32.3. La nivelul mării p = p0 + ρapă gh; p = 100200 Pa.
La înălțime ph = p1 + ρapă gh, ph = 13 600 kg/m3  10 m/s2  *35.1. a), b), c).
430 10 -3 m + 103 kg/m3  10 m/s2  0,02 m; ph = 58 680 Pa. *35.2. b)
**32.4. 1. F1/S1 = F2/S2 = F3/S3; F2 = F1S2/S1; F2 = 800 N. *35.3. ν = 103 Hz
F3 = F1S3/S1; F3 = 4800 N. 2. F1a = F2aS1/S2; F1a = 75 N; F3a =
= F2a S3/S2, F3a = 1800 N. *35.4. T = 0,0001 s

**32.5. p1 = ρapă gh = 105 Pa. ptotal = 2 105 Pa *35.5. T = 1/ν = 2 10-4 s; λ = v/ν = 68 10 -3 m = 68 mm.

L33. Legea lui Arhimede. Aplicații. L36. Propagarea sunetelor. Ecoul

*33.1. a); c) *36.1. α = i + r = 90°.

*33.2. b) *36.2. 2 d = v Δt, Δt = 2 d/v = 0,7 s.

*33.3. 2) *36.3. În orice punct aflat la o distanță mai mică de 17 m.

Deci între limitele situate la câte 2,5 m de capete.
*33.4. Apa sărată are densitatea mai mare.
**36.5. Situația este cea din Fig. R 36.4. Al doilea vânător
*33.5. Densitatea mercurului este mai mare decât densitatea aude primul sunet direct, iar al doilea sunet este cel reflectat
fierului, a aurului și a argintului, iar densitatea apei este mai de perete. Primul sunet se aude după t1 = D/v, iar al doilea
mică decât a acestor metale. după t2 = 2 l/v, unde l2 = d2 + (D/2)2. Δt = t2 – t1 = 0,36 s.
*33.6. ρlemn = ρapă/2.
*33.7. Greutatea aparentă este egală cu greutatea în aer minus
forța arhimedică. Deci Ga = mg – ρapăVg, sau Ga = ρVg –
– ρapăVg, adică ρ = (Ga + ρapăVg)/Vg; ρ = 267,7 103 kg/m3.
*33.8. ΔG = mg, ΔG = 106 N.

Capitolul VII. Unde mecanice (sunetul)

L34. Unde mecanice (abordare interdisciplinară –

Geografie: unde seismice, valuri) Fig. R 36.4

*34.1. Undele mecanice se produc doar într-un mediu elastic. L37. Caracteristici ale sunetului
În vid pendulul nu are ce particule să pună în mișcare. (abordare calitativă interdisciplinară – Muzica)
*34.2. b)
*37.1. 2 noduri
*34.3. a).
*37.2. Prin suprapunerea dintre unda incidentă și unda
*34.4. Un dop de plută pe un lac cu valuri va executa o miș-
reflectată.
care oscilatorie verticală, fără a se deplasa pe suprafața apei.
*37.3. L = (3/2) λ = 17,25 cm.
*34.5. c)
*37.4. 5 ventre și 6 noduri.
*34.6. b)
**37.5. L = λ/2 = v/2ν, L = 17 cm.
*34.7. Micșorarea adâncimii apei face ca valul să nu mai
poată oscila dacă adâncimea este mai mică decât o jumătate **37.6. ν1 = 1/T1 = v/λ1 = 2 v/L = 12,7 kHz. ν3 = v/λ3 = 2v/3L =
de lungime de undă. = 4,25 kHz. ν5 = 2 v/5L = 2,54 kHz.

143