Sunteți pe pagina 1din 185

M IN IS T E RU L ED U C AŢI EI Ş I C ERC ET Ă RII

Rodica Ionescu-Andrei • Cristina Onea • Ion Toma


Manualul este aprobat prin Ordinul nr. 3921 din 31.05.2004, în urma licitaţiei organizate de către
Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată.

Pentru comenzi vă puteţi adresa:


Departamentului Difuzare al Grupului Editorial
C.P. 37, O.P. 5, sector 5, Bucureşti
tel. 021.224.17.65
021.224.30.89
0721.213.576
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin editurii.
0744.300.870
Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului
e-mail: grupul_editorial_art@latinmail.com
lucrării este posibilă numai cu
acordul prealabil scris al editurii.
Se acordă importante reduceri.

Referenţi ştiinţifici:
ISBN PDF: 978-606-710-055-6 Prof. univ. dr. DAN IORDACHE
ISBN Print: 978-973-848-54-87 Prof. univ. dr. AUREL POPESCU
Prof. univ. dr. ELEONORA RODICA BENA
Prof. gradul I BEATRICE ALEXANDRA POPESCU
Grafică şi tehnoredactare:
CLAUDIU ISOPESCUL
Coperta:
MARIA PAŞOL
Cuprins

Cuprins
CUPRINS
Cap. 1 OPTICA GEOMETRICĂ 5 2.6.2 Legea atracţiei universale a lui Newton ..................... 107
2.6.3 Câmpul gravitaţional. Intensitatea câmpului d
1.1 REFLEXIA ŞI REFRACŢIA LUMINII ...................................... 5 ddddddddd dgravitaţional ................................................................ 108
1.1.1 Reflexia luminii .............................................................. 5 2.6.4 Câmpul gravitaţional terestru. Acceleraţia gravitaţională
1.1.2 Refracţia luminii ............................................................. 7 dddd terestră ........................................................................ 109
1.1.3 Reflexia totală ................................................................. 9 2.6.5* Miscări în câmp gravitaţional uniform ....................... 115
1.1.4 Prisma optică. Refracţia luminii prin prisma optică ..... 13
1.2 LENTILE SUBŢIRI ................................................................... 17 Cap.3 TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE d d
1.2.1 Tipuri de lentile. Elementele cardinale ale unei d CONSERVARE ÎN MECANICĂ 120
ghfghfghfghilentile ............................................................................ 17 3.1 LUCRUL MECANIC. PUTEREA .......................................... 120
1.2.2 Construcţii grafice de imagini în lentile ....................... 19 3.1.1 Lucrul mecanic al unei forţe constante ...................... 120
1.2.3 Relaţii fundamentale ale lentilelor subţiri .................... 21 3.1.2 Puterea mecanică ........................................................ 127
1.2.4 Sisteme (asociaţii) de lentile subţiri ............................. 23 3.2 TEOREMA DE VARIAŢIE A ENERGIEI CINETICE A
1.3 OCHIUL ..................................................................................... 27 RRIPUNCTULUI MATERIAL ...................................................... 130
1.3.1 Defecte de vedere ......................................................... 28 3.2.1 Energia mecanică ....................................................... 130
1.4 INSTRUMENTE OPTICE ......................................................... 30 3.2.2 Energia cinetică. Teorema de variaţie a energiei cinetice
1.4.1 Mărimi caracteristice instrumentelor optice ................. 30 sssssssssssiiiia unui punct material .................................................. 130
1.4.2 Aparatul fotografic ....................................................... 31 3.3 ENERGIA POTENŢIALĂ GRAVITAŢIONALĂ ŞI ENERGIA
1.4.3 Microscopul optic ......................................................... 31 DIIIPOTENŢIALĂ ELASTICĂ ..................................................... 135
Cap. 2 PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA d d d 3.3.1 Energia potenţială ....................................................... 135
d NEWTONIANĂ 34 3.3.2 Energia mecanică a unui sistem fizic ......................... 137
3.4 LEGEA CONSERVĂRII ENERGIEI MECANICE ................ 141
2.1 MIŞCARE ŞI REPAUS ............................................................. 34 3.4.1 Conservarea energiei mecanice .................................. 141
2.1.1 Mişcare şi repaus. Sistem de referinţă .......................... 34 3.4.2* Variaţia energiei mecanice. Randamentul fgfgf fg
2.1.2* Noţiuni recapitulative de calcul vectorial ..................... 35 ffffffffffffffffmecanic ...................................................................... 145
2.1.3 * Vectorul de poziţie. Vectorul deplasare. Ghjghjghjghj 3.5 TEOREMA VARIAŢIEI IMPULSULUI MECANIC AL
zczczxczxczcVectorul viteză ............................................................. 43 SSDPUNCTULUI MATERIAL ..................................................... 151
2.1.4 Mişcări ale corpurilor solide. Modelul punctului 3.5.1 Impulsul forţei ............................................................ 151
fhfghfhhghgimaterial ......................................................................... 46 3.5.2 Impulsul punctului material ....................................... 152
2.1.5 Acceleraţia punctului material ..................................... 49 3.5.3 Teorema variaţiei impulsului punctului material.
2.1.6* Cinematica punctului material. Clasificarea adasd kkkkkkkkkiiiConservarea impulsului punctului material ............... 153
asdasdasdasdmişcărilor ...................................................................... 53 3.5.4 Impulsul unui sistem de două puncte materiale. Teorema
2.1.7* Miscarea rectilinie uniformă ........................................ 53 aaaaaaaaaaaavariaţiei impulsului. Conservarea impulsului ............ 153
2.1.8* Compunerea vitezelor ................................................... 57 3.5.5* Aplicarea teoremei conservării impulsului la ciocnirea a
2.1.9* Mişcarea rectilinie uniform variată a punctului aaaaaaaaaaaadouă puncte materiale. Tipuri de ciocniri .................. 155
vcbcvbcvbcvmaterial ......................................................................... 59
2.1.10* Ecuaţia lui Galilei ......................................................... 61 Cap. 4 ELEMENTE DE STATICĂ 160
2.1.11* Mişcarea circulară uniformă ......................................... 65 4.1 MOMENTUL FORŢEI ............................................................ 160
2.2 PRINCIPIILE MECANICII (I, II ŞI III) .................................... 69 4.1.1 Produsul vectorial a doi vectori .................................. 160
2.2.1 Principiul I (principiul inerţiei) .................................... 69 4.1.2 Momentul forţei în raport cu un ax ............................ 161
2.2.2 Principiul II (principiul acţiunii forţei) ......................... 72 4.1.3 Momentul forţei în raport cu un punct ....................... 162
2.2.3 Principiul III (principiul acţiunii şi reacţiunii) ............. 74 4.2 COMPUNEREA MOMENTELOR ......................................... 163
2.2.4 Interacţiuni prin contact. Reacţiunea normală cvcv cvcv 4.3 SOLIDUL RIGID ..................................................................... 165
cvcvcvcvcviila apăsare ...................................................................... 76 4.4 REZULTANTA FORŢELOR CE ACŢIONEAZĂ ASUPRA
2.3 INTERACŢIUNEA ELASTICĂ. FORŢA ELASTICĂ. AAIUNUI SOLID RIGID ............................................................... 166
AAITENSIUNEA ELASTICĂ. LEGEA LUI HOOKE ..................... 78 4.5 CONDIŢIILE DE ECHILIBRU PENTRU G GGGG
2.3.1 Interacţiunea elastică .................................................... 78 GGISOLIDUL RIGID ..................................................................... 167
2.3.2 Tensiunea elastică ......................................................... 80 4.5.1 Echilibrul de translaţie ............................................... 167
2.3.3 Legea lui Hooke ........................................................... 80 4.5.2 Echilibrul de rotaţie .................................................... 168
2.4 FORŢA DE FRECARE LA ALUNECARE .............................. 84 4.6* APLICAREA CONDIŢIILOR DE ECHILIBRU LA
2.4.1 Legile frecării la alunecare ........................................... 84 AIIIICOMPUNEREA FORŢELOR ................................................ 174
2.4.2 Forţa de frecare în natură şi în tehnică ......................... 87 4.6.1 Compunerea a două forţe concurente ......................... 174
2.5 APLICAREA PRINCIPIILOR MECANICII LA STUDIUL V 4.6.2 Compunerea forţelor paralele ..................................... 174
V MIŞCĂRILOR PUNCTULUI MATERIAL .............................. 90 4.6.3 Centrul de greutate ..................................................... 175
2.5.1 Aplicarea principiului I al mecanicii............................. 90 4.6.4 Determinarea centrului de greutate al unor corpuri sau
2.5.2 Aplicarea principiului II al mecanicii ........................... 94 dfdfdfdfdfdffsisteme de corpuri particulare .................................... 176
2.5.3* Forţa cu rol centripet .................................................... 96 4.7* ECHILIBRUL ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL ...................... 179
2.5.4* Aplicarea principiilor mecanicii în sisteme de referinţă d 4.7.1 Echilibrul punctului material ...................................... 179
d inerţiale şi neinerţiale ................................................... 99 4.7.2 Echilibrul solidului rigid suspendat ........................... 181
2.6 LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE ..................................... 105 4.7.3 Echilibrul solidului care are o bază de sprijin ............ 181
2.6.1 Interacţiunea gravitaţională. Greutatea ...................... 105 Răspunsuri ....................................................................................... 183
Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu, N.; Ţiţeica, R.; colectiv – Fizica, vol. I, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972
Buhovţev, B.B.; Kricenko, V.D.; colectiv – Sbornik zadaci po elementarnoi fizike, Moskva Nauka, 1987, izdanie piatoe,
pererabotanoe (în limba rusă)
Cone, Gabriela – Teste grilă de fizică cu soluţii. Mecanică, termodinamică, electricitate şi magnetism, Editura Fairs
Partners, Bucureşti, 1999
Cook, Bernadine; Marautz, Samuel – Brief review in Physics, Prentice Hall, Needham, Massachusetts, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1992
Creţu, Traian – Fizică – teorie şi probleme pentru bacalaureat şi admitere, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
Cristea, Gh.; Ardeleanu, I. – Elemente fundamentale de fizică. Mecanică, căldură, termodinamică, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980
Dima, I.; Vasiliu, G.; Ciobotaru, D.; Muscalu, Şt. – Dicţionar de fizică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972
Diraude, B.; Paul, J.C.; Legoix, L. – Physique 2de, Bordas, Paris, 1981
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique 1re S, Colection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1998
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique. Chimie 2de, Colection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1997
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique – Terms, Collection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1998
Friş, S.E.; Timoreva, A.V. – Curs de fizică generală, vol I, traducere din limba rusă, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964
Gugoiu, I; Gugoiu, T. – Teste grilă de fizică pentru Concursul de admitere la facultatea de Medicină, Editura
Datavision, Bucureşti, 1999
Gurskii, I.P. – Elementarnaia fizica s primerami reşenia zadaci, izdanie cetviortoe, ispravlennoe, Moskva Nauka, 1989
(în limba rusă)
Haber-Schaim, U.; Dodge, J.H.; Walter, I.A. – PSSC. Physics, fifth edition, D.C. Heath and Company, Lexington,
Massachusetts, Toronto
Hristev, A. – Mecanică şi acustică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Iova, I; Levai, Şt.; Iordache, D. – Optica, fizica plasmei, fizica atomică şi nucleară pentru perfecţionarea profesorilor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Ivanov, D. – Eksperimentalni zadaci po fizica, Narodna prosveta, Sofia, 1988 (în limba bulgară)
Lecardonnel, J.P.; colectiv – Physique 1re S, Nouvelle Collection Galileo, Larousse-Bordas, Paris, 1998
Kittel, Ch.; Knight, W.D. – Cursul de fizică Berkeley, vol. I, Mecanică, traducere din limba engleză, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Micu, E. – Probleme de fizică pentru liceu, Editura Evrika, Brăila, 1996
Noveanu, E.; Mihalca, D.; Ionescu-Zaneti, A.; colectiv – Modele de instruire formativă la disciplinele fundamentale de
învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
Popescu, A.; colectiv – Probleme de fizică pentru clasele IX-XII, Colecţia Liceu, Editura Petrion, Bucureşti
Shipman, T.J.; Wison, D.J. – An introduction to physical science, sixth edition, D.C. Gath & Comp. Lexington, 1990
Toader, E.I.; Spulber, V. – 555 Teste de optică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989
Ţiţeica, R.; Popescu, I. – Fizică generală, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
Uliu, F. – Probleme alese de fizică, vol. I, II şi III, Editura Radical, Craiova, 1996
Ursu, S.; Ionescu R.; Ioniţă, V.; Popa, D.; Popa, S. – Lucrări practice de mecanică pentru clasa a IX-a, Editura Media,
Bucureşti, 1995
Yavolsky, B; Dedlaf, A. – Aide-mémoire de physique, Editura Mir, Moscou, 1986
*** – Physique – Chimie – matériel de laboratoire 1997-1998, Pierron, Paris, 1997
*** – Colecţia revistei de fizică Evrika, 1995-1999
*** – Revista de fizică şi chimie
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1 OPTICA GEOMETRICĂ

1.1 REFLEXIA ŞI REFRACŢIA LUMINII

1.1.1 REFLEXIA LUMINII


A-şi privi imaginea într-o oglindă a devenit un gest obişnuit pentru
1.1
majoritatea oamenilor. Probabil că mulţi dintre voi aţi admirat frumuseţea
unui peisaj oglindit în apa unui lac sau aţi încercat să găsiţi o explicaţie
fenomenului numit „miraj” sau „fata morgana”. Toate exemplele enumerate
mai sus au ca explicaţie acelaşi fenomen fizic: reflexia luminii.
Să reamintim că într-un mediu transparent şi omogen, inclusiv în
vid, lumina se propagă în linie dreaptă.
Unul dintre modelele utilizate în studiul propagării luminii este raza
de lumină. La suprafaţa de separaţie dintre două medii transparente,
omogene, diferite (de exemplu aer şi apă), o parte din lumina incidentă se
reflectă, iar o parte pătrunde în cel de-al doilea mediu. Raza care pătrunde 1.2
în al doilea mediu, numită rază refractată nu este în prelungirea razei
incidente.
Definiţie
Întoarcerea razei de lumină în mediul de incidenţă, la
întâlnirea unei suprafeţe de separaţie între două medii transparente,
omogene diferite se numeşte reflexie.

Dacă suprafaţa reflectătoare nu este bine şlefuită reflexia se numeşte difuză (fig. 1.1). Dacă suprafaţa reflectantă
este bine prelucrată şi şlefuită reflexia se numeşte regulată (fig. 1.2).

Experiment 1
1.3
Pe discul optic gradat (Hartl) se aşază o oglindă plană (fig. 1.3) astfel încât
mijlocul feţei sale că coincidă cu centrul discului. O lampă electrică emite un fascicul
luminos îngust care cade în punctul central al discului. Unghiul de incidenţă se poate
modifica prin rotirea discului în jurul axului ce trece prin centrul său.
Mod de lucru:
 Rotiţi discul optic astfel încât să se modifice unghiul de incidenţă. Observaţi planul
în care se află raza incidentă, normala în punctul de incidenţă şi raza reflectată.
 Modificaţi unghiul de incidenţă şi măsuraţi unghiul de reflexie. Înscrieţi datele
într-un tabel de forma:
i [] i0i 10 20 30 40 50 60 70 80 90
r []

5
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Interpretarea rezultatelor:
1.4 • Raza incidentă, normala în punctul de incidenţă şi raza reflectată sunt
coplanare (prima lege a reflexiei)
S N R • Unghiul de incidenţă (i ) şi unghiul de reflexie (r ) sunt egale (a doua
lege a reflexiei) (fig. 1.4).

i r Formarea imaginilor în oglinda plană


I
Imaginea unui obiect într-o oglindă plană este simetrică în raport cu
oglinda şi virtuală, adică se formează la intersecţia prelungirilor razelor
reflectate (fig. 1.5).

1.5 1.6 1.7

K K′

Pentru a construi imaginea unui punct obiect se aleg două raze oarecare provenite de la punctul sursă K ,
incidente în punctele L şi M pe oglinda plană (fig. 1.6). Aceste două raze se reflectă, conform legilor reflexiei.
Se observă că razele reflectate nu se intersectează, dar se intersectează prelungirile lor, determinând punctul
imagine K ′ (fig. 1.6).

Formarea imaginilor de către două oglinzi plane care fac între ele un unghi α
Plasaţi o sursă de lumină între două oglinzi plane, care fac între ele un unghi α . Veţi observa că numărul
imaginilor depinde de unghiul dintre cele două oglinzi. De exemplu, pentru un unghi α = 90° între cele două oglinzi
se vor observa 3 imagini (fig. 1.7). Trasaţi mersul razelor de lumină în acest caz şi verificaţi grafic rezultatele.
360
Între numărul imaginilor formate şi unghiul diedru α dintre cele două oglinzi există relaţia: n = − 1.
α

1.8 1.1.2 REFRACŢIA LUMINII


Priviţi un creion parţial cufundat în apă (fig. 1.8). Creionul pare rupt.
În figura 1.9 este ilustrat mersul unei raze de lumină printr-un semicilindru din
sticlă. Observaţi că raza de lumină pare că se frânge la trecerea prin sticlă.

Definiţie
Modificarea direcţiei de propagare a luminii la trecerea printr-o
1.9
suprafaţă de separaţie dintre două medii transparente, omogene diferite
se numeşte refracţie.

Cele trei raze: incidentă (SI ), reflectată (IR) şi refractată (IT ) sunt concurente
în punctul de incidenţă (I ) (fig. 1.10).

La trecerea razei de lumină din aer în apă, ea îşi schimbă direcţia de propagare
şi se apropie de normala în punctul de incidenţă.

6
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Unghiurile formate de cele trei raze cu normala în punctul de incidenţă 1.10


sunt: unghiul de incidenţă (i ), unghiul de reflexie egal cu unghiul de incidenţă N
(i′) şi unghiul de refracţie (r ) (fig. 1.10). S R

aer
i i ′= i
Experiment 2 apă I
r
Pe discul optic gradat (Hartl) se aşază un semicilindru din sticlă, astfel
încât mijlocul O al feţei sale plane să coincidă cu centrul discului. O lampă T
electrică emite un fascicul luminos îngust care cade în O. Discul se poate roti
în jurul unui ax ce trece prin O, ceea ce permite modificarea unghiului de 1.11
incidenţă i.
Modul de lucru: lanternă
• Se roteşte discul optic astfel încât să se modifice valoarea unghiului de 0°
incidenţă. Observaţi planul în care se află raza incidentă, normala şi i
raza refractată.
90° O 90°
• Măsuraţi unghiul de incidenţă (i ) şi unghiul de refracţie (r ) pentru
diferite valori ale unghiului de incidenţă (fig. 1.11). Înscrieţi datele într-un
tabel de tipul: r

i [°] 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90
r [°]

Interpretarea rezultatelor:
• Raza incidentă, normala în punctul de incidenţă, şi raza refractată sunt coplanare (prima lege a refracţiei).
• Când lumina trece din aer în sticlă, unghiul de refracţie (r ) este întotdeauna mai mic decât unghiul de incidenţă (i ) : r < i.
Spunem că sticla (la fel ca şi apa) este un mediu mai refringent decât aerul.
La trecerea dintr-un mediu mai puţin refringent într-unul mai refringent raza de lumină se apropie de normală
(legea a doua a refracţiei).
În cazul incidenţei normale (i = 0), refracţia se efectuează fără modificarea direcţiei (r = 0) .

Experiment 3
Modul de lucru:
• Montaţi lampa electrică astfel încât fasciculul incident să intre prin
suprafaţa curbă a semicilindrului (fig. 1.12). Raza incidentă se va refracta 1.12
acum în O, trecând din sticlă în aer. 0°
• Măsuraţi şi de această dată unghiul de incidenţă i (prin sticlă) şi r
unghiul de refracţie r (prin aer), corespunzătoare, pentru diferite valori 90° O 90°
ale lui i. Înscrieţi datele într-un tabel şi comparaţi tabelele rezultate în
urma celor două experimente. Până la ce valoare maximă a unghiului de
i
incidenţă aţi putut observa refracţia? Ce observaţi dacă măriţi unghiul de
incidenţă peste această valoare? 0°
Interpretarea rezultatelor:
• La inversarea sensului de propagare a luminii, traiectoria acestuia nu se
modifică. 1.13
• Când lumina trece (din sticlă în aer) dintr-un mediu mai refringent în N N N
unul mai puţin refringent, raza refractată se depărtează de normala în
punctul de incidenţă, adică r > i (legea a doua a refracţiei). r 90°
aer I1 I2 I3
• Dacă unghiul de incidenţă depăşeşte o anumită valoare limită (maximă), apă il
il , fenomenul de refracţie nu se mai produce. Pentru trecerea razei de i i > il i
lumină din sticlă în aer il ≈ 42°, iar pentru trecerea din apă în aer,
il ≈ 49°. Pentru i > il , raza incidentă se reflectă, întorcându-se în S
mediul de incidenţă. Spunem că se produce reflexia totală (fig. 1.13).

7
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Observaţie: Modificarea direcţiei de propagare prin refracţie este datorată modificării vitezei de propagare a
luminii la trecerea dintr-un mediu transparent în altul. Lumina se propagă cu viteza cea mai mare în vid. În aer viteza de
propagare a luminii are valoare foarte apropiată de cea din vid. Aceasta se notează cu c şi are valoarea 300.000 km s .
În orice alt mediu viteza luminii este mai mică decât în vid (v < c).
Raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii într-un mediu transparent se numeşte indice de refracţie al
mediului respectiv şi se se notează cu n :
c
n= (1)
v
Acest raport este supraunitar (n > 1). În tabelul următor sunt prezentaţi indicii de refracţie ai câtorva medii
transparente. Cu cât indicele de refracţie este mai mare, cu atât mediul este mai refringent.
Substanţa n
Apă 1,33
sticlă (crown) 1,52
Diamant 2,42
aer (atmosferic la 0°) 1,00029
Vid 1,0000
Ţinând cont de indicii de refracţie ai celor două medii transparente şi omogene, legea a doua a refracţiei se
enunţă astfel:
Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este constant pentru o pereche de
medii optice aflate de o parte şi de alta a suprafeţei de separaţie.
sin i n 2
= , (2)
sin r n 11
unde: n 2 = indicele de refracţie al mediului de emergenţă
n 1 = indicele de refracţie al mediului de incidenţă

1.1.3 REFLEXIA TOTALĂ


Dacă lumina se propagă dintr-un mediu optic mai refringent spre unul mai puţin refringent, adică n1 < n2 , din
legea a doua a refracţiei se vede că sin r > sin i. În acest caz, pentru o anumită valoare a unghiului de incidenţă (i = il )
π
numit unghi limită, unghiul de refracţie poate lua valoarea maximă r = . Pentru unghiuri de incidenţă i > il lumina
2
nu mai pătrunde în al doilea mediu având loc reflexia totală.
Din legea a 2-a a reflexiei avem:
1.14
n2
sin il = . (3)
n1
Unghiul limită are, deci, o valoare bine determinată pentru o pereche
de medii transparente şi depinde numai de indicii de refracţie ai celor două
medii.
O aplicaţie a fenomenului este prisma de sticlă a cărei secţiune
dreaptă este un triunghi dreptunghic isoscel (fig. 1.14), numit prismă cu
reflexie totală. Dacă raza incidentă SI1 cade perpendicular pe faţa AB
(fig. 1.15), ea atinge ipotenuza BC în I 2 sub un unghi de incidenţă de
45°, deci mai mare decât unghiul limită i l ≈ 42° al sticlei. Raza se reflectă total şi iese prin prismă în I 3 , normal pe
faţa AC. Raza emergentă este perpendiculară pe raza incidentă.

8
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.15 1.16
B
B
S 45°
I1
S I2
I1 45° δ = 90° A

A I3 C I2
C

Prisma cu reflexie totală poate fi folosită şi pentru a trimite lumina într-o direcţie paralelă cu cea incidentă prin
reflexie totală pe ambele catete (fig. 1.16). Ea este adesea utilizată în locul oglinzilor, căci sticla nu se alterează.
Reflexia totală sporeşte strălucirea diamentelor şlefuite. Feţele unui diamant sunt astfel tăiate încât cea mai mare
parte a luminii care pătrunde în ele să se reflecte total în interiorul său. Lumina iese din el numai prin unele porţiuni, cu
o strălucire mult mai mare decât a luminii incidente.
Fibra optică (fig. 1.17) este un cilindru de grosimea unui fir de păr,
1.17
confecţionat dintr-un material transparent. Raza de lumină suferă reflexii
totale succesive pe pereţii fibrei, indiferent cum este ea îndoită. Pentru ca
razele de lumină să sufere reflexii totale interne, indicele de refracţie al
fibrei este n = 2 . Fibrele optice au un rol important în tehnologie, mai
ales în telecomunicaţii. Pentru a reduce pierderile de intensitate a fasciculului
luminos, fibra optică este acoperită cu un material transparent cu indice de
refracţie mic.
Informaţia este transmisă cu ajutorul unor radiaţii emise de un laser. Utilizarea laserului se explică prin
proprietăţile deosebite ale radiaţiei emise: direcţionalitate, putere mare concentrată pe o suprafaţă mică, monocromaticitate,
coerenţă.
Mirajul. În imediata apropiere a suprafeţei mării aerul este mai rece, el încălzindu-se treptat pe măsură ce ne
îndepărtăm de suprafaţei ei. Indicele de refracţie al aerului rece este mai mare decât cel a aerului cald; din acest motiv
razele de lumină provenite de la vaporul din figura 1.18 se reflectă total şi determină formarea imaginii răsturnate a
vaporului deasupra suprafeţei mării.
Un fenomen asemănător observăm la nivelul solului. Aerul încălzit este acum în vecinătatea solului iar cel rece
deasupra. Razele de lumină provenite de la soare se reflectă total pe straturile de aer cald şi fac ca suprafaţa solului să
pară a fi suprafaţa unei apei (fig. 1.19).

1.15 1.15

9
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţii aplicative
1. Trecerea luminii printr-o placă transparentă cu feţe plan-paralele. La trecerea luminii prin geamurile ferestrelor,
prin straturi de apă sau aer, apare o deplasare paralelă (translaţie) a razei de lumină emergente, cu atât mai mare cu
cât indicele de refracţie este mai mare şi cu cât grosimea plăcii creşte.
Dacă mediul emergent este tot aerul putem demonstra că r2 = i 1 ;
1.20
sin i 1 sin i 2 1
S N = n; = ;
sin r1 sin r2 n

i1 sin i 1 sin i 2
⋅ =1
I1 sin r1 sin r2
r1 β n r1 = i 2 (alterne interne) ⇒ sin i 1 = sin r2 ⇒ i 1 = r2 .
e I
i2 Pentru calculul deplasării notăm:
i 1 = r2 = i, r1 = i 2 = r
A I2 ∆ I1 I 2 A : I1 I 2 cos r = I1 A = e
d
r2
∆ I I1 I 2 : I I 2 = I1 I 2 cos β ( β = i − r )
S′
I I 2 = d = I1 I 2 sin (i − r ) ⇒ d = sin (i − r )
e
cos r
Dezvoltând sin (i − r ) şi folosind legea refracţiei:
1  cos i 
sin r = sin i rezultă: d = e sin i 1 − 
 
n  n 2 − sin 2 i 
Pentru i = 0 ⇒ d = 0 ⇒ nu există deplasare a razei de lumină la incidenţă normală.
π
Pentru i = ⇒ d = e ⇒ deplasarea este maximă.
2

2. Un om priveşte o piatră aflată pe fundul unui bazin plin cu apă. Adâncimea bazinului este de h = 1 m. Cu cât pare
mai ridicată piatra faţă de fundul bazinului când este privită la incidenţă normală? naer ≈ 1; napa ≈ 4 3 ( )
Soluţie:
1.21 PI ′ PI ′
r ∆ I I ′P : tg i = = ;
I aer I I′ h
i apă P ′I ′′ PI ′
∆ I I ′′P′ : tg r = = ;
P′ I ′′ h − h h − h′

h
tg i h − h′ h (tg r − tg i )
h′ = ⇒ h tg i = (h − h′) tg r ⇒ h′ =
I′ tg r h tg r
P Dacă i şi r sunt foarte mici, observatorul privind în direcţie normală ⇒
tg i sin i naer 1 h − h′ 1
≈ = = ⇒ = ⇒
1.22 tg r sin r napa napa h napa
S′
 1 
h′ = 1 − ⋅ h = 0,25 m
S  napa 
 
C Deci, faţă de suprafaţa apei, piatra se va găsi la o distanţă aparentă de 0,75 m.
Pământul Observaţie: Atunci când razele de lumină provenite de la un obiect
ceresc îndepărtat, de exemplu o stea, se refractă prin straturile de aer ale
Atmosfera atmosferei terestre noi vedem steaua respectivă în altă poziţie decât cea reală.
terestră
Fenomenul se numeşte refracţie atmosferică şi este ilustrat în fig. 1.22.
Datorită refracţiei atmosferice steaua S este văzută în S ′.

10
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

3. Într-un bloc de sticlă, având indicele de refracţie nsticlă , există o mică 1.23
bulă de aer, de formă sferică, având raza R. Un fascicul incident,
paralel de lumină, venind din sticlă ajunge pe suprafaţa bulei. Care este A sticlă
diametrul fasciculului care poate intra în interiorul bulei? il
aer

Soluţie: Condiţia ca lumina să intre în interiorul bulei de aer este ca il


d O
unghiul de incidenţă la suprafaţa bulei să îndeplinească condiţia: i ≤ il
R
( il – unghiul limită).
il
naer 1 d 2R B
Dacă i = il ⇒ sin il = = = ⇒ d=
n sticla n sticla 2 R nsticla

Întrebări şi probleme propuse

1. Lumina de la Soare trece prin atmosfera Pământului 5. O rază de lumină cade pe suprafaţa unei oglinzi
pe o traiectorie curbă până la ochii noştri, astfel plane sub un unghi de 30° (fig 1.26) şi este reflectată
încât Soarele pare mai sus decât este el în realitate. întâi de oglinda O1 şi apoi de oglinda O2 . Care este
Care este explicaţia acestui fenomen? Ilustraţi
unghiul α format de raza incidentă cu raza reflectată
răspunsul vostru printr-o schiţă.
de oglinda O2 ?
2. O rază incidentă SI cade într-un punct I al supra-
feţei plane de separaţie dintre aer şi apă. Se aşază
1.26
în apă o oglindă plană, a cărei suprafaţă face un O1 I
unghi α cu orizontala (fig. 1.24). Schiţaţi mersul
razei de lumină prin apă ştiind că raza nu mai iese
din apă. 30° 120°
O2
1.24
S
i 6. Pe fundul unui pârâu se află o piatră. Un copil vrea
I aer
să o mişte cu un băţ pe care îl introduce în apă
apă
 4
 napa =  sub unghiul α = 45°. Adâncimea apei
 3
este de 60 cm. La ce depărtare de obiect atinge
α
băţul fundul apei?
7. O sursă de lumină trimite un fascicul îngust de
3. Un peşte a zărit o muscă zburând deasupra apei. lumină sub un unghi de incidenţă i = 45° pe o placă
El sare după muscă, dar nu reuşeşte să o prindă.
de sticlă transparentă, având n S = 1,5 şi grosimea
De ce? Ilustraţi printr-o schiţă răspunsul.
e = 2 cm.
4. O rază de lumină I intră într-o „cutie optică”,
arătată în figura 1.25. După reflexia pe oglinda a) Determinaţi deplasarea razei de lumină de la
plană aflată în interiorul cutiei, raza iese după direcţia iniţială şi deplasarea petei de lumină pe
direcţia 1. Cu câte grade ar trebui rotită oglinda faţa de ieşire.
din cutie pentru ca raza să iasă din cutie după b) Aflaţi distanţa la care se va forma imaginea unei
direcţia 2? surse punctiforme, faţă de suprafaţa interioară a
plăcii de sticlă, dacă ea se argintează, cunoscând
1.25
1 distanţa de la sursă la placă d = 5 cm.
8. Pe fundul unui vas de înălţime h = 1,2 m plin cu
I un lichid având indicele de refracţie n = 1,25 este
fixată o sursă luminoasă punctiformă. Pe suprafaţa
lichidului pluteşte o placă circulară opacă astfel
2 încât centrul ei se află exact deasupra sursei.

11
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Ce diametru minim trebuie să aibă placa pentru ca 10. Fie un număr „K” de plăci plan-paralele transparente,
nici o rază de lumină să nu iasă din lichid? având grosimile d1 , d 2 , .... , d K şi indicii de refracţie
9. Două plăci plan-paralel, transparente, cu grosimile
n1 , n2 , ... , n K , aşezate una deasupra celeilalte, în
de 4 cm, respectiv 8 cm, sunt aşezate în aer, paralel
una cu cealaltă. Ele au indicii de refracţie n1 = 1,5 aer (naer = 1). La distanţa h deasupra primei plăci

şi respectiv n2 = 1,6. La distanţa de 10 cm deasupra se aşază un obiect luminos punctiform. Un observator


situat sub ultima placă priveşte obiectul după
uneia dintre plăci se află un obiect luminos, puncti-
direcţia razei emergente, corespunzătoare razei
form, iar de partea cealaltă, a celei de-a doua plăci
se află un observator care priveşte obiectul după incidente sub unghiul i1 pe prima placă. Folosind
direcţia razei emergente, corespunzătoare unei raze legile reflexiei şi refracţiei, calculaţi deviaţia razei
incidente sub unghiul de 30° pe prima placă. Să se emergente.
determine: Aplicaţie numerică: K = 3 , n1 = 1,5 , n2 = 1,75 ,
a) unghiul de emergenţă;
b) distanţa dintre direcţia razei emergente din cea n3 = 1,85 , d1 = 5 cm , d 2 = 7,5 cm , d 3 = 10 cm ,
de-a doua placă şi direcţia razei emergente din h = 12 cm , i1 = 45°.
prima placă.

Temă experimentală
Determinarea indicelui de refracţie al unui material transparent (o lamă de sticlă cu feţe plan
paralele) prin metoda acelor
Materiale necesare:
• lamă de sticlă cu feţe plan paralele de aproximativ • raportor, echer
3 cm grosime • creion bine ascuţit
• hârtie albă • creion dermatograf ascuţit
• riglă de precizie • ace cu gămălie

Modul de lucru:
Se fixează pe masă o coală albă de hârtie. Pe suprafaţa laterală a lamei se trasează cu creionul dermatograf sau cu
tuş o linie verticală BB′. Se trasează conturul lamei pe hârtie şi se notează poziţia lui B pe hârtie. Se ia un punct A pe
latura L L′ astfel încât AB să facă cu L L′ un unghi de circa 30° - 40°. Se înfige în A un ac cu gămălie în contact cu
suprafaţa lamei paralel cu BB′ (vezi fig. 1.27).
Privind paralel cu planul hârtiei ca să vedem acul din A suprapus peste linia BB′, înfigem un al doilea ac la
15 - 20 cm de A, în C , în aşa fel încât cele două ace şi linia BB′ să fie pe aceeaşi direcţie.
Aşezăm în cealaltă parte a lamei, în D, un al treilea ac, încât cele trei ace (din A, C şi D) şi linia BB′ să se
vadă pe aceeaşi direcţie. Controlăm aşezarea corectă privind şi din partea opusă, din D către C. Luăm lama de pe
hârtie şi trasăm liniile DB şi AC. Dacă s-a lucrat bine, AC şi DB sunt paralele.
sin i
Trasăm normala în A şi măsurăm cu raportorul unghiurile i şi r. Calculăm indicele de refracţie al sticlei: n = .
sin r
Se repetă de câteva ori operaţia, luând diferite înclinări pentru AB. Se mediază rezultatele obţinute (n ).
Date experimentale (exemplu):
i [°] r [°] n n
33 23 1,395 1.27
50 34 1,369
i = 33° 20 13 1,520 1,46 B′
r = 23° 13 9 1,438 D B
sin i 0,544
67 42 1,375 L A L′
n= = = 1,395 51 36 1,322 C
sin r 0,390 41 25 1,552
26 15 1,693
35 23 1,468

12
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.1.4 PRISMA OPTICĂ. REFRACŢIA LUMINII


PRIN PRISMA OPTICĂ

Definiţie 1.28
Prisma optică este un mediu optic transparent, mărginit de muchia
două feţe plane, care fac între ele un unghi diedru (fig. 1.28). prismei
unghiul A
Dreapta după care se intersectează aceste plane se numeşte muchia prismei
prismei, iar unghiul dintre feţe se numeşte unghi refringent sau, pe scurt,
unghiul prismei. Orice plan perpendicular pe muchia prismei determină în C
prismă o secţiune principală. n
În figura 1.29 este reprezentat mersul razelor de lumină printr-o B secţ iune
prismă optică. principală
Fie A unghiul prismei şi n indicele de refracţie al materialului prismei baza prismei
pe care o considerăm înconjurată de aer (naer ≈ 1). O rază de lumină mono-
cromatică SI , incidentă pe faţa AB a prismei se refractă în punctul I 1.29
conform legii refracţiei: A
sin i = n sin r (1)
Pe faţa AC a prismei raza suferă o nouă refracţie, conform aceleiaşi
legi:
n sin r ′ = sin i ′ (2) δ
I
Unghiul format de direcţia razei incidente (SI ) cu direcţia razei i I′
r r′ i′
emergente ( I ′R ) se numeşte unghi de deviaţie (δ ). S R
Din figura 1.29 observaţi că:
B C
δ = i + i ′ − (r + r ′) = i + i ′ − A (3)
Deci măsura unghiului de deviaţie δ depinde de unghiul de incidenţă.
Atunci când mersul razelor prin prismă este simetric, adică i = i ′ şi r = r ′, unghiul de deviaţie are valoarea
minimă:
δmin = 2i − A. (4)
Folosind legea refracţiei şi valoarea lui i dată de relaţia (4) se obţine:
A + δmin A
sin = n sin (5)
2 2
Din această relaţie se obţine valoarea indicelui de refracţie al materialului prismei optice:
AA ++ δδmin
min
sin
sin
nn == 22 (6)
AA
sin
sin
22
Măsurând unghiul de deviaţie minimă al prismei putem să îi determinăm indicele de refracţie.
Condiţia de emergenţă. Deoarece, în mod obişnuit, prismele optice sunt fabricate din sticlă (nS ≈ 1,5) , iar mediul
înconjurător este de regulă aerul (naer ≈ 1), o rază de lumină incidentă pe faţa AC poate să se reflecte total pe această faţă.
Pentru ca o rază de lumină să poată părăsi prisma trebuie ca: r ′ ≤ il , unde il este unghiul limită. Deoarece
π
A = r + r ′, rezultă că r ≥ A − il sau, dacă r < , sin r ≥ sin ( A − il ).
2
Ţinând cont de refracţia în punctul I , sin i = n sin r , putem scrie ultima inegalitate:
sinii
sin
≥≥sin
sin((AA−−ilil)) (7)
nn

13
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Relaţia (7) reprezintă condiţia de emergenţă a prismei optice.


π
Dacă unghiul de incidenţă este maxim, imax ≈ , relaţia (7) devine:
2
1
≥ sin ( A − il ),
n
1
cum sin il = putem scrie:
n
sin il ≥ sin ( A − il ) sau A ≤ 2il (8)

Pentru alte unghiuri de incidenţă calculele se fac separat conform relaţiei (7).

1.30 Dispersia luminii prin prisma optică.


Dacă iluminăm prisma cu un fascicul îngust de
lumină albă observăm că după refracţie se obţine pe un
ecran convenabil poziţionat un ansamblu de benzi colorate
de la roşu la violet (fig. 1.30). Culorile observate sunt:
roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet şi
alcătuiesc spectrul luminii albe.
Fenomenul observat se numeşte dispersie şi a fost
studiat pentru prima oară de către Isaac Newton.
Se observă că întregul fascicul este deviat, sub
forma unui evantai, în raport cu direcţia incidentă.
O măsură a acestei deviaţii este dată de unghiul de deviaţie al luminii
1.31
galbene, deoarece galbenul este situat aproximativ la mijlocul spectrului.
O măsură simplă a dispersiei o constituie deviaţia unghiulară dintre raza
roşie şi cea violetă.
Pentru majoritatea materialelor transparente, cu cât este mai mare
deviaţia, cu atât mai mare este şi dispersia. Strălucirea diamantului este
datorată parţial dispersiei sale mari.
În practică se pot proiecta prisme care să îşi anuleze reciproc dispersia, numite prisme acromate (fig. 1.31).

Problemă rezolvată
O rază de lumină este incidentă normal pe o faţă AB a unei prisme optice cu secţiunea de forma unui
triunghi dreptunghic isoscel. Când prisma este înconjurată de aer, lumina se va reflecta total pe faţa AC a
prismei. Va părăsi lumina prisma optică dacă aceasta se cufundă în apă? În cazul unui răspuns afirmativ
 4
calculaţi valoarea unghiului de emergenţă i ′.  ns = 1,5 , napa = 
 3

Soluţie:
1.32 Pentru interfaţa sticlă - apă:
A na 8
n s sin il = na sin 90° ⇒ sin il = = ⇒ il ≈ 63°
ns 9
45°
i′ În cazul prismei ABC , i = 45° ⇒ i < il ⇒ lumina emerge din
i prismă:
apă sticlă n sin 45° 9
B C ns sin 45° = na sin i ′ ⇒ sin i ′ = s =
na 8 2
⇒ i ′ ≈ 53°

14
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Probleme propuse
1. O prismă din sticlă (n = 1,5) aflată în aer are sec- ∧
n = 3 şi unghiul de refringenţă A = 30°. Ştiind că
ţiunea sub forma unui triunghi oarecare cu faţa mediul înconjurător este aerul (naer ≈ 1) şi că raza
AC argintată. O rază de lumină cade perpendicular de lumină emerge din prismă calculaţi unghiul de
pe faţa AB şi după două reflexii succesive, în emergenţă i′ şi unghiul de deviaţie al prismei
interiorul prismei, iese perpendicular pe baza BC (fig. 1.33).
a prismei. Determinaţi unghiurile prismei.
1.33
A
2. O prismă optică, având indicele de refracţie n = 2 ,
este plasată în aer şi are unghiul refringent A = 75°.
Să se determine unghiul de incidenţă minim al
unei raze luminoase astfel încât această rază de
i i′
lumină să poată părăsi prisma. n
3. O rază de lumină monocromatică este incidentă B C
normal pe o prismă optică având indicele de refracţie

Temă experimentală
Determinarea indicelui de refracţie al unei prisme optice prin evaluarea unghiului ei de
refringenţă şi a unghiului de deviaţie minimă
Materiale necesare:
• sursă luminoasă • măsuţă pe suport
• colimator • prismă optică
• fantă cu deschidere mică • hârtie albă, creion ascuţit, ace, riglă, raportor.

Teoria metodei
La trecerea unei raze de lumină prin prisma optică se observă devierea ei prin refracţie pe două din feţele acesteia.
Fie i unghiul de incidenţă pe faţa AB şi i ′ unghiul de emergenţă
prin faţa AC a prismei. 1.34
A
În cazul ilustrat în fig. 1.34 avem două refracţii în punctele I1 şi I 2
şi putem stabili relaţiile între unghiuri:
r + r ′ = A (1) şi δ = i + i ′ − (r + r ′) = i + i ′ − A (2) D
I1 δ I2
i r i′
În cazul ilustrat în fig. 1.35 avem o refracţie în I1 , o reflexie totală r′

în D (pe faţa BC a prismei) şi o altă refracţie în I 2 . Se stabilesc relaţiile


M
B C
Dˆ = 180° − A − (r + r ′) (1′) şi δ = 180° − A − (i + i ′). (2′)
Măsurând unghiurile i şi i ′ şi unghiul de deviaţie se poate determina,
din relaţiile (2) sau (2′) unghiul de refringenţă Â al prismei. 1.35
Pentru determinarea unghiului minim de deviaţie se procedează la A
i
trasarea graficului lui δ în funcţie de raportul . Se ştie că δ devine
i′ i
I1 i′
i M
minim când i = i ′ (şi r = r ′), adică pentru = 1. Minimul graficului r I2
i′
r′

corespunde lui δ = 2i − Aˆ (3), respectiv δ = 180° − Aˆ − 2i (3′), pentru B D C


m m δ
δm + A 180° − A − δ m A P
cazul (b). De aici i = sau i = , iar r = (4).
2 2 2

15
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Indicele de refracţie se poate calcula, aplicând legea refracţiei pentru cazul deviaţiei minime:
δ m + Aˆ
sin
sin i 2 .
n= = (5)
sin r A
sin
2
Procedeu experimental
Se aşează prisma în diferite poziţii faţă de raza de lumină ce vine de la fantă şi se marchează cu vârful acului
câteva puncte pe traseul razei incidente şi al celei emergente. Se trasează pe hârtie conturul prismei în poziţia
respectivă, apoi cu creionul ascuţit, pe urma împunsăturilor acului, razele incidentă şi emergentă. Se măsoară unghiurile
de incidenţă i şi emergenţă i′, precum şi unghiul de deviaţie format de prelungirile razelor incidentă şi emergentă.
Se repetă operaţiunea de 10-20 de ori. Se calculează de fiecare dată unghiul de refringenţă A şi se ia media
determinărilor.
Se trasează graficul dependenţei δ (i i′) şi se ia din grafic valoarea lui δ m . Se calculează apoi, indicele de
refracţie al prismei din formula (5).
Observaţie Tabel de date experimentale
Pe baza principiului reversibilităţii mersului i [°] i′ [°] δ [°] A [°] i i′
razelor de lumină, rolurile lui i şi i′ se pot inversa, la
fel şi raportul lor. Graficul va fi deci simetric faţă de
abscisa i / i′ = 1.

Test sumativ. Reflexia şi refracţia luminii

1. O rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie bazinului când este privită la incidenţă normală?
dintre două medii optice diferite este: ( )
naer = 1, napa = 4 3.
a) parţial reflectată şi parţial refractată; b) reflectată a) 0,18 m; b) 0,12 m; c) 0,25 m; d) 0,5 m.
dacă suprafaţa este plană; c) refractată dacă suprafaţa
prezintă neregularităţi, d) reflectată total dacă indicele 7. O rază de lumină cade sub unghiul α = 30° pe
de refracţie al mediului de emergenţă este mai mare suprafaţa unui mediu transparent cu indicele de
decât cel al mediului de incidenţă. refracţie n. Care este valoarea indicelui de refracţie
2. Pentru o pereche de medii transparente alăturate, dacă raza refractată este perpendiculară pe cea
având indicii de refracţie n1 şi respectiv n2 , între reflectată?
3 4 2
care există relaţia n 1 > n 2 , unghiul limită depinde: a) ; b) ; c) 3 ; d) .
2 3 3
a) numai de n1; b) numai de n2 ; c) de raportul
n2 n −1
8. O prismă din sticlă (n = 3 ) are unghiul de deviaţie
; d) de raportul 1 . minimă egal cu unghiul de refringenţă. Unghiul de
n1 n2 refringenţă exprimat în grade este:
3. Rotind cu 30° un obiect în faţa unei oglinzi plane, a) 45°; b) 60°; c) 30°; d) 15°.
imaginea se roteşte cu: 9. Trei prisme optice identice, cu secţiunea un triunghi
a) 30°; b) 60°; c) 45°; d) 15°. echilateral şi având indicele de refracţie n = 1,41
4. Direcţia razei refractate coincide cu direcţia celei sunt aşezate ca în figură.
incidente dacă: Care este valoarea unghiului de incidenţă pentru
a) are loc reflexia totală; b) indicele de refracţie al
mediului de incidenţă este egal cu cel al mediului 1.36
de emergenţă; c) indicele de refracţie al mediului
de incidenţă este mai mic decât al celui de emergenţă;
d) indicele de refracţie al mediului de incidenţă
este mai mare decât al celui de emergenţă.
5. Dacă o rază de lumină trece din aer (n1 = 1) în apă
(n2 = 4 3) :
a) se apropie de normală; b) se îndepărtează de deviaţie minimă pe ansamblul celor trei prisme?
normală; c) se reflectă total; d) nu-şi schimbă π π π π
a) ; b) ; c) ; d) .
direcţia propagării. 2 8 6 4
6. Um om priveşte o piatră aflată pe fundul unui bazin
plin cu apă. Adâncimea bazinului este de h = 1 m. Punctaj: 1)-9) 1p. + 1p. (of.)
Cu cât pare mai ridicată piatra faţă de fundul Total: 10p.

16
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.2 LENTILE SUBŢIRI

1.2.1 TIPURI DE LENTILE. ELEMENTELE CARDINALE


Z ALE UNEI LENTILE

Fiecare dintre voi a folosit cel puţin o dată o lupă, un binoclu sau un microscop. Unele persoane folosesc ochelari
pentru corectarea unor defecte de vedere. Toate aceste sisteme optice utilizează lentile optice.
Lentila optică este un mediu optic transparent (din sticlă sau plastic) prin care razele luminoase provenite de la
un obiect luminos se refractă, formând o imagine a acestuia. O lentilă sferică este un mediu optic omogen, transparent,
mărginit de două suprafeţe sferice sau de o suprafaţă sferică şi una plană. Există două categorii importante de lentile:
cele groase la mijloc şi subţiri la margine, numite convexe sau convergente (fig. 1.37) cele groase la margini şi subţiri la
mijloc, numite concave sau divergente (fig. 1.38).

1.37 1.38

Lumina care trece prin lentilă este refractată pe ambele ei feţe. Putem să ne imaginăm că fragmentăm lentila
obţinând astfel un ansamblu de prisme optice şi lame cu feţe plan-paralele. Se observă că lentilele convergente au
proprietatea de a strânge într-un punct un fascicul paralel de lumină (fig. 1.39), în timp ce lentilele divergente împrăştie
un fascicul paralel de lumină (fig. 1.40).

1.39 1.40

Cel mai adesea se utilizează lentilele subţiri, a căror grosime este neglijabilă, astfel încât refracţiile pot fi
considerate ca având loc în acelaşi plan.
Lentila se consideră subţire dacă grosimea ei, d , este mică în raport cu razele de curbură ale feţelor sale.

17
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

În acest caz punctele V1 şi V2 vor coincide cu punctul O, care se numeşte centrul optic al lentilei (fig. 1.41).
Orice rază de lumină care se propagă prin aproximativ centrul optic al unei lentile trece nedeviată prin lentilă.
Dreapta care trece prin centrele C1 şi C2 ale sferelor din care fac parte suprafeţele de separaţie ale lentilei cu
mediul se numeşte ax optic principal. Orice altă dreaptă care trece prin centrul optic al lentilei fără a trece prin C1 şi
C2 se numeşte ax optic secundar.
Observaţi că există un singur ax optic principal şi o infinitate de axe optice secundare.
Lentilele subţiri convergente şi divergente sunt reprezentate schematic în fig. 1.42.

1.41 1.42

R2
C2 V1 O
V2 O O
R1 C1

d lentilă lentilă
convergentă divergentă

Experiment 1
Luminaţi o lentilă convergentă cu un fascicul de raze paralele cu axul optic principal. Fasciculul refractat este
convergent (fig. 1.43). Razele sale converg într-un punct de pe axul optic principal, numit focar principal F (fig. 1.44).
Este un focar real, imaginea sa putând fi obţinută pe un ecran sub forma unei mici pete, aproape punctiformă.

1.43 1.44

Experiment 2
Luminaţi acum o lentilă divergentă cu un fascicul paralel cu axul său principal. Fasciculul refractat va fi
divergent (fig. 1.43). Razele sale par a diverge dintr-un punct F situat pe ax în partea incidentă a lentilei (fig. 1.44).
El este numit focarul lentilei divergente şi este virtual (imaginea sa nu poate fi prinsă pe un ecran).

1.43 1.44

O F F O

f >0 f <0

Orice lentilă are două focare (principale) situate simetric pe axul optic principal faţă de centrul O al lentilei; ele
corespund celor două sensuri de propagare a luminii. Distanţa OF se numeşte distanţă focală şi se notează cu f . Ea se
măsoară în metri.

18
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Pentru lentilele convergente considerăm f > 0 iar pentru cele divergente f < 0, atunci când lumina se propagă
de la stânga la dreapta.
1
Inversul distanţei focale a unei lentile se numeşte convergenţa sa: C =
f
Convergenţa se măsoară în dioptrii (simbol δ), când distanţa focală se măsoară în metri. Lentilele convergente
au convergenţa pozitivă (C > 0) iar cele divergente negativă (C < 0).
În funcţie de razele de curbură ale feţelor lentilei şi de valorile indicilor de refracţie al materialului lentilei şi al
mediului în care se află lentila, convergenţa ei se poate scrie:
n  1 1 
C =  2 − 1 − 
 n1  R1 R22 
unde: n2 = indicele de refracţie al materialului lentilei
n1 = indicele de refracţie al mediului care înconjoară lentila
R1, R2 = razele de curbură ale feţelor lentilei (valori algebrice, pozitive sau negative după cum centrele sferelor
sunt situate la dreapta, respectiv la stânga centrului O al lentilei).

Experiment 3
Aşezaţi pe suporţii deplasabili de la tija bancului optic (fig. 1.47) o 1.47
lumânare, o lentilă convergentă şi un ecran.
Menţineţi fixă poziţia lentilei. Deplasaţi lumânarea, apropiind-o
treptat de lentilă. Pentru fiecare poziţie a lumânării, prindeţi imaginea ei cât
mai clară pe ecran, apropiindu-l sau îndepărtându-l de lentilă. Claritatea
imaginii este obţinută numai pentru poziţii bine determinate ale lentilei şi
ecranului. Imaginea rămâne clară şi când întoarcem lentila. Poziţia şi
calitatea imaginii nu depind de sensul în care lumina traversează lentila.
Observaţi imaginea formată. Ea este reală (se prinde pe ecran) când
obiectul (lumânarea) este plasat dincolo de focar. Imaginea este răsturnată
şi poate fi mai mică, egală sau mai mare decât obiectul luminos, în funcţie
de poziţia obiectului faţă de lentilă.

Experiment 4
Apropiaţi mult lumânarea de lentilă, astfel încât ea să fie situată între focar şi centrul lentilei. Mai obţineţi vreo
imagine pe ecran? Plasaţi-vă de partea cealaltă a lentilei şi priviţi prin ea. Veţi surprinde o imaginea virtuală, observabilă
prin transparenţă. Ea este dreaptă şi mărită.

Experiment 5
Repetaţi experimentul cu o lentilă divergentă. Puteţi obţine imagini reale ale lumânării?
Oricare ar fi poziţia obiectului luminos, lentila divergentă dă doar imagini virtuale ale obiectului (observabile
prin transparenţă când priveşti din partea opusă) drepte şi micşorate.

1.2.2 CONSTRUCŢII GRAFICE DE IMAGINI ÎN LENTILE


Când imaginea unui obiect luminos prin lentilă este clară, fiecărui 1.48
punct al obiectului îi corespunde un punct al imaginii. Imaginea printr-o P0 1
lentilă a oricărui punct al unui obiect luminos poate fi construită desenând
mersul a doar două raze luminoase ce pornesc din punctul respectiv. 2 O
Pentru punctul luminos P0 situat în faţa unei lentile convergente putem F F
folosi două din cele trei raze figurate în fig. 1.48. Raza 1, paralelă cu 3
axul optic principal este refractată prin focarul F de cealaltă parte a
Pi
lentilei. Raza 2 trece prin centrul optic O al lentilei fără nici o deviaţie.

19
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

1.49 a 1.49 b 1.49 c


A0 f A0 f A0 f

F Bi F Bi F Bi
B0 F O B0 F O B0 F O
Ai
− x1 = 2 f x2 = 2 f Ai − x1 x2
− x1 x2
Ai

1.50 Ai
Raza 3 trece prin focarul F aflat de aceeaşi parte cu punctul luminos P0 . Ea iese
din lentilă paralel cu axul optic. Imaginea Pi (aici reală) a punctului P0 se va
f afla la intersecţia celor trei raze. În fig. 1.49 a, b şi c este prezentată construcţia
A0 imaginii unui obiect luminos liniar perpendicular pe axul optic principal
printr-o lentilă convergentă. Când obiectul este plasat dincolo de dubulul
Bi B0 O F
distanţei focale (2 f ) imaginea reală este răsturnată şi micşorată (fig. 1.49 a).
F
− x1 Dacă obiectul este plasat la dublul distanţei focale, imaginea reală va fi egală
−x 2 cu obiectul şi răsturnată (fig. 1.49 b). În fine, când obiectul este situat între
dublul distanţei focale şi focar imaginea sa reală va fi răsturnată şi mărită
(fig. 1.49 c).
Când distanţa dintre obiect şi lentila convergentă este mai mică decât distanţa focală (fig. 1.50), razele refractate
provenind de la orice punct al obiectului diverg, ca şi cum ar veni de la o imagine situată de aceeaşi parte a lentilei ca şi
obiectul. Imaginea formată este virtuală, dreaptă şi mai mare ca obiectul.

Exerciţiu
Construiţi prin procedeul prezentat imaginea unui obiect de înălţime 2 cm, situat perpendicular pe axul optic al
unei lentile convergente cu distanţa focală f = 2 cm , în stânga acesteia, la distanţa: a) 10 cm; b) 3 cm; c) 1,5 cm de
lentilă. Măsuraţi de fiecare dată înălţimea imaginii şi distanţa dintre centrul lentilei şi poziţia imaginii. Precizaţi poziţia,
tipul, orientarea şi mărimea imaginii.
În tabelul de mai jos sunt sintetizate aceste rezultate pentru o lentilă convergentă:

Obiect Imagine
Poziţie (în stânga lentilei) Poziţie Tip Orientare Mărime
dincolo de dublul distanţei focale între f şi 2 f (în dreapta lentilei) reală inversată mai mică
la dublul distanţei focale la 2 f (în dreapta lentilei) reală inversată egală
între dublul distanţei focale şi focar dincolo de 2 f (în dreapta letilei ) reală invesată mai mare
între focar şi centrul lentilei de aceeaşi parte cu obiectul virtuală dreaptă mai mare

1.51
Imaginea formată printr-o lentilă divergentă se construieşte
A
−f ca în fig. 1.51. Din orice punct al obiectului, raza paralelă cu
A′ axul optic principal este refractată divergent, astfel încât pre-
lungirea ei trece prin focarul virtual F . Intersectată cu raza care
B F B′ − x F trece nedeviată prin centrul optic, dă o imagine virtuală situată
2
− x1 de aceeaşi parte a lentilei ca şi obiectul.
Imaginea virtuală este întotdeauna dreaptă, mai mică decât
obiectul şi situată între focar şi lentilă.

20
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsul corect!
1. Care dintre desenele din fig. 1.52 arată mersul 6. Când un obiect este deplasat din punctul A spre
corect al razelor de lumină prin lentilă? punctul B (fig. 1.54), imaginea sa:
a) din răsturnată devine dreaptă; b) se apropie de
1.52 lentilă; c) se modifică din reală în virtuală; d) devine
mai mare.

1.54
f

A B F F′
2f

7. Care dintre razele duse prin extremitatea A a


obiectului luminos din fig. 1.55 nu este corect
2. O imagine reală poate fi produsă: a) de o oglindă desenată: a) 1; b) 2; c) 3; d) 4?
plană; b) de o lentilă convergentă; c) de o lentilă
divergentă.
1.55
3. Care dintre lentilele de sticlă din fig. 1.53 este A 1
capabilă să producă atât imagini reale cât şi virtuale
ale unui obiect luminos?
2
F F′
1.53
3

8. Dacă un obiect se află la 0,15 m de o lentilă


4. Pentru ca razele de lumină să părăsească o lentilă convergentă cu convergenţa 10 δ, atunci distanţa
convergentă paralel cu axul optic, o sursă punctuală de la imagine la lentilă este: a) 0,06 m; b) 0,1 m;
de lumină trebuie plasată: a) între F şi lentilă;
c) 0,15 m; d) 0,3 m. Găsiţi soluţia pe cale grafică.
b) în F ; c) între focar şi dublul distanţei focale pe
axul optic principal; d) la dublul distanţei focale de 9. Dacă un obiect cu înălţimea 0,24 m este plasat la
lentilă, pe axul optic principal. distanţa 0,2 m de lentila din exerciţiul 8, atunci
5. Dacă indicele de refracţie al unei lentile creşte, înălţimea imaginii sale va fi: a) 0,06 m; b) 0,12 m;
atunci distanţa sa focală: c) 0,24 m; d) 0,48 m. Soluţie grafică.
a) scade; b) creşte; c) rămâne aceeaşi.

1.2.3 RELAŢIILE FUNDAMENTALE ALE LENTILELOR SUBŢIRI


Fie o lentilă convergentă şi un obiect AB a cărui imagine reală se 1.56
formează prin lentilă (fig. 1.56). A( x 1, y 1)
M
Vom face următoarele convenţii geometrice de semn: F ( f ,0)
• se consideră drept origine centrul optic O al lentilei. Abscisa orcărui y1
O B′( x 2 ,0)
punct situat pe axul optic principal, la dreapta lui O, se consideră pozitivă, B ( x1,0) −y2
iar abscisa orcărui punct situat la stânga lui O, se consideră negativă F ′(− f ,0) N
A′ ( x 2 , y 2 )
(când lumina se propagă de la stânga la dreapta). Astfel, poziţia obiectului
− x1 x2
are abscisa x 1 < 0, iar poziţia imaginii abscisa x 2 > 0 (fig. 1.54).

21
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Distanţele obiectului, respectiv imaginii la lentilă vor fi OB = − x 1 şi OB′ = x 2 .


• se consideră pozitivă ordonata oricărui punct situat deasupra axului optic principal şi negativă ordonata oricărui
punct situat sub axul optic principal. În figură y 1 > 0, iar y 2 < 0. Mărimea obiectului va fi AB = y 1 , iar a imaginii
sale, A′B′ = − y 2 .
Între poziţia geometrică a unui obiect faţă de o lentilă ( x 1 ) şi poziţia imaginii sale prin acea lentilă ( x 2 ) există
relaţia matematică:
1 1 1
− = (1)
x 2 x1 f
Relaţia (1) se numeşte prima formulă fundamentală a lentilelor subţiri şi face legătura matematică între poziţia
unui obiect faţă de o lentilă şi poziţia imaginii sale, indiferent de tipul lentilei.
Un punct obiect şi imaginea sa prin sistemul optic se numesc puncte conjugate. Relaţia (1) se mai numeşte relaţia
punctelor conjugate pentru lentila subţire.
Aţi observat experimental că o lentilă formează o imagine mărită sau micşorată, dreaptă sau răsturnată, a unui
obiect, în funcţie de tipul lentilei şi de distanţa de la obiect la lentilă.
Mărimea fizică prin care descriem acest comportament al lentilei se numeşte mărire transversală.
Mărirea transversală este adimensională şi se defineşte ca raportul între dimensiunea transversală a imaginii
( y2 ) şi dimensiunea transversală a obiectului ( y1 ).
y1 x2
β= = (2)
y2 x1
Relaţia (2) se mai numeşte şi a doua relaţie fundamentală a lentilelor subţiri.
Utilizaţi desenul din fig. 1.56 pentru a demonstra pe cale geometrică cele două formule fundamentale ale
lentilelor subţiri.

Temă experimentală
Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri, convergentă
Materiale necesare:
• banc optic cu trei suporturi culisante; • ecran;
• lentilă convergentă; • riglă gradată.
• lumânare;
Principiul teoretic
Pentru utilizarea potrivită a unei lentile trebuie cunoscută distanţa ei focală. Cu ajutorul formulei lentilelor
subţiri:
1 1 1
− = (1)
x2 x1 f
deducem
xx
f = 1 2 (2)
x1 − x2
unde: f = distanţa focală a lentilei, x1 = distanţa de la obiect la lentilă, x2 = distanţa de la lentilă la imaginea obiectului.

Modul de lucru:
Pentru diferite poziţii ale lumânării în raport cu ecranul, prindeţi pe ecran imaginea sa clară, prin deplasarea
convenabilă a acestuia. Măsuraţi distanţele − x1 şi x2 direct pe bancul optic cu ajutorul riglei gradate.
Repetaţi experimentul de 10 ori, calculând de fiecare dată cu ajutorul relaţiei (2) distanţa focală a lentilei.
Calculaţi apoi valoarea sa medie, f , din media aritmetică a rezultatelor. Evaluaţi erorile de măsură ∆ f = f − f şi

calculaţi apoi eroarea medie ∆ f . Nr. − x1 [cm] x2 [cm ] f [cm ] f [cm] ∆ f [cm ] ∆ f [cm ]
Înscrieţi datele într-un tabel determinării
de forma celui alăturat.

22
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.2.4 SISTEME (ASOCIAŢII) DE LENTILE SUBŢIRI


Sistemele (asociaţiile) de lentile subţiri sunt formate din două sau mai multe lentile care au axul optic principal
comun, adică sunt centrate. Lentilele sunt situate la o anumită distanţă una de alta, iar imaginea obiectului în prima
lentilă va deveni obiect pentru cea de-a doua.
Fie, pentru exemplificare, sistemul de lentile din figura 1.57, în care două lentile subţiri se află la distanţa d una
faţă de cealaltă. Imaginea, A′B′, a obiectului AB prin prima lentilă va deveni obiect pentru cea de-a doua.

Utilizând pentru exprimarea distanţelor convenţia


1.57
de semne discutată în paragraful 1.2.2 şi scriind ( L1 ) (L2 )
formula fundamentală pentru cele două lentile avem: A d
1 1 1 1 1 1 A′′
− = şi − = y1
x2 x1 f1 x2′ x1′ f 2 O1 F2 B′ F1′ O2
y′2

Prin adunarea celor două relaţii obţinem: B F1 − y1′ = − y2 F2′ B′′

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
+ = − + − = − + −
f1 f 2 x2 x1 x2′ x1′ d + x1′ x1 x2′ x1′ A′
− x1 x2 − x′1 x′2
deoarece d = x2 + (− x1′ ), adică x2 = d + x1′

Dacă se alipesc cele două lentile subţiri, adică d = 0, obţinem:


1 1 1 1
+ = − (4)
f1 f 2 x2′ x1
1 1 1
Notând = + , obţinem prima formulă fundamentală pentru lentila echivalentă cu sistemul de lentile lipite:
F f1 f 2
1 1 1
= − (5)
F x2′ x1
Convergenţa sistemului de lentile subţiri lipite este egală cu suma convergenţelor lentilelor componente ale
sistemului optic.
Indiferent de numărul lentilelor subţiri lipite putem scrie:
n
1 1
=∑ (6)
F k =1 f k

Mărirea liniară transversală a unui sistem format din două lentile centrate subţiri, este:
y′2 y2′ y1′
β= = ⋅ = β1β 2
y1 y2 y1
pentru că y1′ = y2 .
1.58
Pentru un sistem format din N lentile:
β = β1 ⋅ β 2 ... β N . (7)

Un caz des întâlnit este cel al sistemelor afocale (telescopice).


Acestea sunt asociaţii de două lentile poziţionate astfel încât focarul imagine al F1 F1′ = F2 F′2
primei lentile coincide cu focarul obiect al celei de-a doua lentile, adică
d = f1 + f 2 . Într-un astfel de sistem orice rază incidentă paralelă cu axul
optic va părăsi sistemul tot paralel cu axul optic (fig. 1.58).

23
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Probleme rezolvate

1. Într-o bucată de sticlă se află bule de aer, una de forma unei lentile biconvexe, şi cealaltă de forma unei lentile
biconcave ambele având razele de curbură de 2 cm.
a) Calculaţi convergenţa fiecărei lentile;
b) Comparaţi cu lentilele de sticlă situate în aer.

Soluţie:
a) 1) Lentila biconvexă:
1  n2  1 1 
C1 = =  − 1 −  = −33 δ ,

f1  n1  R1 R2 
unde R1 = 2 cm, iar R2 = −2 cm, conform convenţiei de semn pentru lentile, n1 = 1,5 iar n2 = 1.
Se comportă ca o lentilă divergentă.
a) 2) Lentila biconcavă:
1  1  100 100 
C2 = =  − 1 −  = +33 δ ,
f 2  1,5  − 2 2 
unde R1 = −2 cm, iar R2 = 2 cm, conform convenţiei de semn pentru lentile.
Se comportă ca o lentilă convergentă.
b) În cazul în care lentilele sunt din sticlă, situate în aer:
1) Lentila biconvexă
 100 100 
C1 = (1,5 − 1) −  = +50 δ
 2 −2 
Se comportă ca o lentilă convergentă;
2) Lentila biconcavă
C2 = −50 δ
Se comportă ca o lentilă divergentă.
n2
Concluzie: Caracterul lentilei se schimbă în funcţie de indicele de refracţie relativ, , al mediilor aflate în contact.
n1

2. Imaginea reală a unui obiect, care se află la o distanţă de 0,9 m de o lentilă subţire, se formează la 0,45 m de lentilă.
Alipind de prima lentilă o a doua lentilă, imaginea reală a acelui obiect se formează la 0,72 m de acest sistem.
Se cer:
a) distanţa focală a primei lentile;
b) distanţa focală a sistemului format din cele două lentile;
c) distanţa focală a celei de-a doua lentile. Ce fel de lentilă este?

Soluţie:
1 1 1
a) = − ⇒ f1 ≈ 30 cm ⇒ C1 = 3,3 δ lentilă convergentă,
f1 x2 x1
1 1 1
b) = − ⇒ f = 40 cm ⇒ C = 2,3 δ lentilă convergentă,
f x2′ x1

1 1 1 5
c) = − ⇒ f 2 = −120 cm ⇒ C2 = − δ lentilă divergentă.
f2 f f1 6

24
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Întrebări şi probleme propuse

1. Cum se modifică convergenţa unei lentile subţiri, Să se determine:


plan-convexe dacă se scufundă într-un lichid cu a) poziţiile lentilei pentru care se formează imagini
indice de refracţie mai mare decât cel al lentilei? clare pe paravan;
2. Ce condiţie trebuie să îndeplinească un sistem format b) raportul dintre mărimea imaginii şi a obiectului
din două lentile pentru a deveni telescopic? corespunzătoare poziţiilor de la punctul a).
3. Două lentile subţiri situate la distanţa d formează 12. Între două lentile convergente, aflate la distanţa
un sistem telescopic cu mărirea β . Care va fi con- d = 2 m, se găseşte un obiect. Cunoscând cele două

vergenţa sistemului format prin alipirea celor două distanţe focale de 40 cm, respectiv 60 cm, să se afle
lentile? la ce distanţă de cele două lentile trebuie aşezat
4. Caracterizaţi imaginea unui obiect real situat la obiectul astfel încât cele două imagini să fie egale.
distanţa 2 f de o lentilă subţire, convergentă. 13. O lentilă convergentă formează imaginea unui obiect
luminos liniar, aşezat perpendicular pe axa optică,
5. Imaginea unui obiect luminos liniar formată într-o pe un ecran situat la 20 cm de lentilă. Dacă la
3
lentilă subţire este reală, de ori mai mică decât mijlocul distanţei dintre lentilă şi ecran se aşează,
7 centrată pe aceeaşi axă, o lentilă divergentă,
obiectul când acesta se află la 20 cm de lentilă. ecranul trebuie îndepărtat cu 40 cm, pentru a obţine
Care este distanţa focală a lentilei? din nou o imagine clară. Care este distanţa focală a
6. O lentilă subţire dă pe un ecran o imagine reală, de lentilei divergente?
10 ori mai mare decât obiectul real. La ce distanţă 14.* Două lentile subţiri, având fiecare distanţa focală
faţă de obiect se găseşte ea? de 15 cm sunt aşezate la distanţa de 10 cm, una de
7. Un sistem afocal este alcătuit din două lentile identice. alta. Calculaţi:
Care este mărirea liniară a acestui sistem? a) distanţa faţă de a doua lentilă la care converge un
8. Între un obiect şi imaginea sa obţinută pe un ecran fascicul paralel de lumină, incident pe prima lentilă;
este o distanţă de 120 cm. b) poziţia şi mărimea imaginii finale a unui obiect
a) La ce distanţă de obiect trebuie aşezată o lentilă luminos, înalt de 2 cm, aşezat perpendicular pe
biconvexă ca să se obţină o imagine de 5 ori mai mare? axa optică, la distanţa de 20 cm în faţa primei
b) Ce distanţă focală şi ce rază de curbură are lentile.
lentila dacă este din sticlă (n = 1,5) ? *
15. O lentilă plan-concavă are raza de curbură de
9. Imaginea reală creată de o lentilă convergentă cu 10 cm şi indicele de refracţie n = 1,5. La distanţa
distanţa focală de 20 cm se află la 80 cm de lentilă. de 20 cm se află un obiect luminos, liniar, înalt de
La ce distanţă faţă de lentilă se formează imaginea 8 mm, aşezat perpendicular pe axa optică. Se aşaază
obiectului într-o altă lentilă cu distanţa focală de coaxial o lentilă identică astfel încât concavităţile
16 cm pusă în locul ei? sunt faţă în faţă, iar golul format se umple cu apă
10. În faţa unei lentile convergente, la 25 cm de lentilă  4
 na = . Determinaţi poziţia şi mărimea imaginii
se aşază un obiect. Imaginea se formează pe un  3
ecran situat la o distanţă faţă de lentilă de 5 ori mai formate de sistemul optic, considerând lentilele
mare decât distanţa focală. subţiri.
Prin deplasarea lentilei se obţine imaginea la o 16.* O lentilă biconvexă are raza de curbură de 25 cm
distanţă faţă de lentilă de 4 ori mai mică decât în şi indicele de refracţie n = 1,5. Un obiect care este
cazul precedent. aşezat la 30 cm de lentilă dă o imagine situată la o
a) Care este distanţa focală a lentilei?
anumită distanţă. Dacă introducem lentila şi obiectul
b) Cât de mare trebuie să fie deplasarea şi în ce sens?
în apă (na = 1,3), menţinând aceeaşi distanţă între
11. O lentilă biconvexă din sticlă (n = 1,5) are feţe cu
ele, se va forma o altă imagine, la o altă distanţă.
aceeaşi rază de curbură de 12 cm. Lentila se aşează a) La ce distanţă de lentilă, în aer, se formează
între un obiect luminos şi un paravan între care imaginea obiectului şi care este mărirea liniară
există distanţa de 60 cm. transversală?

25
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

b) La ce distanţă de lentilă, în apă, se formează la distanţa de 0,5 m una de alta. În faţa lentilei
imaginea obiectului şi care este mărirea liniară convergente, la distanţa de 11 m, se aşază per-
transversală?
pendicular pe axa optică un obiect luminos, înalt
c) Care este convergenţa lentilei în aer şi în apă?
de 4 cm. Descrieţi complet imaginea formată, prin
17.* Un sistem optic centrat este format din două lentile,
una convergentă, cu distanţa focală de 1 m, şi alta metoda grafică şi analitică.

divergentă, cu distanţa focală de −0,9 m, aşezate

Test sumativ. Lentile subţiri

1. Pentru ca obiectul şi imaginea lui formată de o lentilă a) d < 4 f ; b) d < 2 f ; c) d > f ; d) d > 4 f .
să fie simetrice în raport cu lentila trebuie ca: 5. O lentilă subţire, divergentă cu convergenţa de
a) obiectul să fie la ∞; −1,25 δ formează o imagine virtuală situată la
b) imaginea să fie la ∞; 40 cm de centrul lentilei. La ce distanţă de focarul
c) obiectul să fie faţă de lentilă la o distanţă dublă
obiect al lentilei se află plasat obiectul?
faţă de modulul distanţei focale;
a) 120 cm; b) 40 cm; c) 60 cm; d) 200 cm.
d) obiectul să fie plasat în focarul imagine.
2. O lentilă subţire oferă la formarea unei imagini o 6. Imaginea unui obiect real printr-o lentilă subţire
mărire transversală egală cu +1 dacă: este virtuală, dreaptă, de 3,5 ori mai mare decât
a) obiectul este foarte aproape de focarul imagine; obiectul situată la 50 cm de acesta. Distanţa focală
b) obiectul este foarte aproape de focarul obiect; a lentilei este:
c) imaginea este foarte aproape de focarul obiect; a) 7 cm; b) 13 cm; c) −35 cm; d) 28 cm.
d) obiectul este lipit de lentilă. 7. Dacă un sistem afocal este alcătuit din două lentile
3. Tangenta unghiului β dintre raza refractată prin convergente identice, mărirea sa liniară este:
lentila din fig. 1.59 şi axul optic principal este: a) 2; b) −2; c) 1; d) −1.
1 2 3 8. Ce valoare are distanţa focală a unei lentile din
a) ; b) 2; c)
2
; d)
2
. sticlă (n = 1,5) cu distanţa focală în aer f , introdusă
2
într-un lichid cu indicele de refracţie egal cu cel al
1.59 lentilei?
a) f1 = 0; b) f1 → ∞; c) f1 = f ; d) f1 = nf .

9. Două lentile subţiri de sticlă  n = , plan-convexe,


3
F β  2
π identice, având fiecare convergenţa C = 8 δ, sunt
4 aşezate coaxial la distanţa d = 0,6 m. La 16 cm în
stânga primei lentile se află un obiect luminos.
Ce distanţă este între prima lentilă şi imaginea
finală?
4. Distanţa dintre un obiect şi un ecran este d . Condiţia a) 0,57 m; b) 0,67 m; c) 0,21 m; d) 0,81 m.
ca să se formeze imaginea clară pe ecran pentru
două poziţii ale unei lentile convergente cu Punctaj: 1)-9) 1p. + 1p. (of.)
distanţa focală f este: Total: 10p.

26
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.3 OCHIUL
Ştiţi de la Biologie că ochiul uman este alcătuit dintr-o asociaţie de
medii transparente: corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea vitroasă retina 1.60
muşchi
(fig. 1.60) ciliari
Din punct de vedere optic, ochiul poate fi considerat ca un sistem cristalin
optic centrat, deoarece este format din ţesuturi transparente care conduc
lumina şi formează imagini reale pe retină. iris
Corneea este un ţesut transparent, de forma unei calote sferice, care pupila
protejează ochiul de corpurile străine: praf, fum, ceaţă etc.
Irisul este o diafragmă colorată care dă culoarea ochilor, având o nerv optic
deschidere circulară numită pupilă, care determină prin micşorarea sa
corneea
modificarea fluxului de lumină incident pe retină.
Umoarea apoasă este un lichid transparent situat în spatele corneei muşchi
ciliari
şi are un indice de refracţie de aproximativ 1,336. umoare sticloasă
Cristalinul este un ţesut transparent, situat la 4 mm în spatele corneei,
are forma lenticulară şi îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi o lentilă convergentă, deosebindu-se de aceasta prin faptul că
are o distanţă focală variabilă.
Muşchii ciliari cu care este prevăzut cristalinul, prin contracţie sau extensie, pot modifica curbura şi deci distanţa
focală. Indicele de refracţie al cristalinului variază de la 1,406 în zona centrală la 1,386 la margine.
Umoarea sticloasă este un mediu optic având indicele de refracţie de 1,336 , rolul ei fiind acela de a conduce
lumina pe retină.
Retina este un ţesut format din celule sensibile la lumină, aşezate în două straturi:
• stratul de suprafaţă, format din celule numite, datorită formei lor, bastonaşe;
• stratul de profunzime format din celule numite conuri, tot datorită formei lor.
Aceste celule conţin o substanţă chimică, numită porfirină, care se
descompune în prezenţa luminii, substanţele rezultate acţionând asupra 1.61
nervului optic, transformând energia luminoasă în energie electrică.
Semnalele electrice sunt transmise prin nervul optic creierului, acesta
urmând să le analizeze. Creierul uman este capabil de a analiza circa 30
imagini pe secundă.
Elementul esenţial, din punct de vedere optic, este cristalinul. El este
cel care, datorită distanţei focale variabile, focalizează imaginile obiectelor
pe retină.
Când priveşte un obiect îndepărtat (fig. 1.61 sus) muşchii ciliari
sunt relaxaţi iar distanţa focală a cristalinului creşte. Modificarea distanţei
focale (deci şi a convergenţei) în scopul aducerii imaginii pe retină se
numeşte acomodare.
Când obiectul privit este apropiat muşchii ciliari se contractă,
cristalinul se bombează, distanţa focală se micşorează (fig. 1.61 jos).
La ochiul normal, imaginea unui obiect situat la infinit se formează
pe retină, la 15 mm de cristalin, distanţă egală cu distanţa focală a acestuia.
Cristalinul are deci o convergenţă minimă.
100
C min = δ ≈ 67 δ
15
Se defineşte puterea de acomodare (notată ∆C ) diferenţa între convergenţa maximă şi convergenţa minimă a
cristalinului.
1 1
∆C = Cmax − Cmin = −
f min f max
Dacă distanţa focală a cristalinului variază astfel încât se produce o variaţie de convergenţă ∆C = 4 δ, se spune
despre puterea de acomodare că este normală.

27
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

1.3.1 DEFECTE DE VEDERE


Defectele de vedere apar datorită unor modificări ale puterii de acomodare şi sunt: prezbitismul, hipermetropia şi
miopia.
Prezbitismul este datorat scăderii puterii de acomodare o dată cu vârsta sau datorită unor boli. Astfel, cristalinul
păstrează datorită obişnuinţei de a privi la depărtare sau datorită sclerozei, o distanţă focală mare. Când priveşte obiecte
mai apropiate, imaginea se formează în spatele retinei şi presbitul nu mai vede clar (fig. 1.62 sus). Datorită sclerozării
muşchilor oculari, cristalinul nu mai poate fi bombat şi imaginea nu mai poate fi adusă pe retină. Acest defect se
corectează cu lentile convergente care apropie focarul până când imaginea revine pe retină (fig. 1.62 jos).
Hipermetropia produce aceleaşi efecte ca şi prezbitismul, dar cauza se datorează fie bolii, fie unui defect din
naştere.
Miopia se caracterizează prin faptul că distanţa focală a cristalinului rămâne mică, datorită obişnuinţei de a privi
la distanţă mică. Puterea de acomodare de 4 δ nu este suficientă pentru a aduce imaginea pe retină.
Privind obiectele îndepărtate, imaginea lor se formează în faţa retinei şi miopul nu le vede clar, puterea de
acomodare redusă nu permite aducerea imaginii pe retină (fig. 1.63 sus).
Corectarea miopiei se face cu lentile divergente care îndepărtează focarul până când imaginea ajunge pe retină
(fig. 1.63 jos).

1.62 1.63

Problemă rezolvată

Variaţia de convergenţă a unui ochi prezbit este de 0,75 δ când se acomodează. Să se determine:
a) Care sunt limitele de vedere clară; b) Ce convergenţă are lentila corectoare.

Soluţie: Puterea de acomodare este ∆C = Cmax − Cmin


unde: C max = convergenţa ochiului prezbit cu acomodare; Cmin = convergenţa ochiului prezbit fără acomodare.

1 1 1
a) Cmax = = − imaginea fiind la d p iar obiectul la infinit.
f min dp ∞
1 1 1
Cmin = = − imaginea fiind la infinit iar obiectul depărtat.
f max ∞ D p
1 1 1 1 1
∆C = + = deoarece D p → −∞ ; d p = =− m = −1,33 m
d p Dp d p ∆C 0,75
1
b) C L = 4 − = 3,25 δ , unde 4 δ este puterea de acomodare normală.
1,33

28
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Întrebări şi probleme propuse

1. Comparaţi formarea imaginii clare a unui obiect pe ochi. Să se determine care este convergenţa lentilelor
filmul fotografic al unui aparat de fotografiat şi pe corectoare?
retina ochiului normal. Cum se face „acomodarea” 8. Un miop care vede clar între 10 cm şi 20 cm,
în cele două sisteme optice? pune ochelari cu lentile divergente având CL = −3,5 δ
2. Observaţi ochii bunicii priviţi prin ochelarii pe pentru a vedea clar un obiect situat la 100 cm.
care îi poartă la croşetat. Cum vi se par? De ce?
Aflaţi care este convergenţa potrivită pentru lentile
Observaţi-i şi pe cei ai unui miop prin ochelarii săi
corectoare pentru distanţă mare?
de corecţie. De ce vă apar micşoraţi?
9. Un miop poate vedea clar obiectele aflate între
3. Un medic oftalmolog a prescris unui pacient, pentru
5 cm şi 50 cm distanţă de ochi. Pentru a vedea şi
ambii ochi, lentile de corecţie de −5 δ. Ce defect
obiectele forte îndepărtate, medicul îi recomandă
de vedere are pacientul?
ochelari de vedere la distanţă (teoretic la infinit).
4. Un ochi uman are distanţa focală de 1,5 m când Un al doilea miop care nu poate vedea obiectele
priveşte un obiect situat la distanţa minimă de situate dincolo de 30 cm distanţă de ochi foloseşte
vedere distinctă. Ştiind că prin acomodare distanţa aceşti ochelari. Calculaţi:
focală nu se poate modifica cu mai mult de 20 %, a) natura, distanţa focală şi convergenţa lentilelor
evaluaţi distanţa focală a cristalinului când omul de ochelari;
priveşte stelele pe cer. b) poziţia punctului proximum pentru primul miop;
5. Un miop nu poate vedea obiectele mai îndepărtate c) domeniul de vedere clară al celui de-al doilea
de 50 cm distanţă de ochi. Ce fel de ochelari trebuie miop, când poartă ochelarii.
să poarte şi care este convergenţa lentilelor, pentru 10. Un pictor poate vedea clar numai obiectele situate
a putea vedea şi obiectele îndepărtate? între 0,75 m şi 2 m distanţa de ochi. Pentru a vedea
6. Un hipermetrop nu poate vedea obiectele mai atât obiectele îndepărtate (teoretic la infinit), cât şi
apropiate de 0,5 m distanţă de ochi. Ce fel de şevaletul aşezat la distanţa de 0,25 m de ochi,
ochelari trebuie să poarte şi care este convergenţa medicul îi recomadă bifocali. Calculaţi:
lentilelor, pentru a putea citi la distanţa de 25 cm? a) natura, distanţa focală şi convergenţa lentilelor
7. Un prezbit care vede cu ochiul liber de la 75 cm la bifocalilor;
b) domeniul de peisaj care nu va apărea în tablou,
infinit, foloseşte ochelari cu lentile cu convergenţa
dacă pictorul pictează folosind numai bifocalii.
2,5 δ pentru a vedea un obiect situat la 15 m de

29
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

1.4 INSTRUMENTE OPTICE

Cu siguranţă, fiecare dintre voi, a folosit cel puţin o dată un aparat de fotografiat pentru a imortaliza un moment
important sau un peisaj. În laboratorul de biologie aţi observat prin microscop diferite preparate iar cei pasionaţi de
astronomie au privit cu siguranţă prin lunetă unele stele. Toate aparatele enumerate până acum, împreună cu altele
asemănătoare lor (retroproiector, aparat de proiecţie etc.) sunt instrumente optice.
Un instrument optic este un ansamblu de lentile, oglinzi şi diafragme centrate (aşezate pe acelaşi ax optic principal)
cu ajutorul căruia obţinem imagini ale diferitelor obiecte.
Din punct de vedere al imaginii obţinute deosebim:
• Instrumente optice care dau imagini reale: ochiul, aparatul fotografic şi aparatul de proiecţie. Imaginile obţinute se
pot observa pe un ecran sau pe filmul fotografic.
• Instrumente optice care dau imagini virtuale: lupa, microscopul, luneta, telescopul. Ele se folosesc pentru observare
directă cu ochiul liber şi au două părţi componente principale: obiectivul îndreptat spre obiectul cercetat şi ocularul
îndreptat spre ochiul observatorului. Obiectivul formează imaginea reală a obiectului cercetat iar ocularul va furniza
imaginea finală, virtuală, ce va fi preluată de ochiul observatorului.

1.4.1 MĂRIMI CARACTERISTICE INSTRUMENTELOR OPTICE


Mărirea transversală este numeric egală cu raportul dintre dimensiunea transversală a imaginii ( y2 ) şi dimensiunea
transversală a obiectului ( y1 ) :
yy22
ββ == (1)
yy11
Această mărime este folosită în special la instrumentele optice care dau imagini reale.
Puterea măritoare este definită prin raportul dintre tangenta unghiului α 2 sub care se vede prin instrument
obiectul şi dimensiunea transversală, liniară a obiectului:
tgα 2
P= (2)
y1

Puterea are dimensiuni inverse unei distanţe (m −1 ).


Grosismentul sau mărirea unghiulară este definit prin raportul dintre tangenta unghiului α 2 sub care se vede
obiectul prin instrumentul optic şi tangenta unghiului α1 sub care se vede obiectul când este privit cu ochiul liber, fiind
aşezat la distanţa optimă de citire. Pentru un ochi normal această distanţă este δ = 25 cm.

tgαα22
tg
G ==
G (3)
tgαα11
tg

Grosismentul este o mărime adimensională. Uneori în dreptul valorii numerice se pune semnul ×, arătând de
câte ori măreşte acel instrument optic.
Puterea separatoare este capacitatea instrumentului optic de a forma imagini distincte, separate, a două puncte
vecine ale obiectului.
Ea poate fi dată, fie prin distanţa minimă între două puncte ale obiectului care mai dau imagini diferite în
instrument (puterea separatoare liniară), fie prin unghiul minim dintre razele care vin de la două asemenea puncte
(puterea separatoare unghiulară).

30
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

1.4.2 APARATUL FOTOGRAFIC


Este un instrument optic care formează pe placa fotografică sau pe
filmul fotografic o imagine reală a obiectului. 1.64
camera obscură
Cea mai simplă schemă a unui aparat de fotografiat se poate reduce la o
cameră obscură prevăzută cu o deschidere în care este montat obiectivul, iar pe film
foto
peretele opus obiectivului se pune filmul fotografic (fig. 1.64). y1 x2
Distanţa x1 este distanţa de la obiectul fotografiat aflat într-un plan x1 y2
perpendicular pe axa aparatului, pentru care se obţine o imagine clară situată
la distanţa x2 de obiectiv, pe filmul fotografic. obiectiv

Deoarece obiectele fotografiate sunt la diferite distanţe de obiectiv


iar distanţa focală a acestuia este fixă, petnru obţinerea unor imagini clare, trebuie deplasat obiectivul de-a lungul axei,
pe distanţe mici, prin înşurubarea unui filet cu pasul mic. Operaţia se numeşte punerea la punct. Mişcarea obiectivului
se face fie de către operator prin potrivirea distanţei la obiect cu distanţa înscrisă pe inelul distanţelor, fie automat la
aparatele perfecţionate.
Distanţele focale ale obiectivelor diferitelor aparate fotografice sunt alese în funcţie de destinaţia aparatului şi anume:
pentru fotografierea obiectelor îndepărtate (peisaj) teleobiectivul are distanţa focală mare (70-300 mm) iar pentru fotografierea
în spaţii mici (portret, încăperi) există obiective numite superangulare cu distanţa focală de circa 35 mm.
Un obiectiv al unui aparat fotografic obişnuit, care foloseşte filme fotografice de 24 mm are distanţa focală de
50 mm. Există şi obiective cu distanţa focală variabilă numite obiective Zoom folosite la aparatele foto profesionale.
O calitate a obiectivelor o prezintă raportul D f numită deschidere relativă, unde D este diametrul maxim al
diafragmei mobile iar f este distanţa focală a obiectivului. Cu cât raportul este mai mare cu atât obiectivul primeşte
mai multă lumină. Deschiderea diafragmei este indicată cantitativ printr-o scară gradată, în care valorile mari corespund
deschiderilor mici şi invers. Cea mai mică deschidere este 22 şi apoi în ordine crescătoare: 11, 8, 5, 6, 4, 2, 8; 1,8; 1,2
(aceasta fiind cea mai mare).
În camera obscură a aparatului foto există trei compartimente diferite rezervate filmului neexpus (unde se
introduce caseta cu filmul foto), filmului expus şi zona de expunere.
Un sistem special de tracţiune deplasează filmul de la o zonă la alta pentru a nu exista imagini suprapuse pe film.
După expunerea întregului film acesta este readus în primul compartiment tot cu ajutorul unui sistem de tracţiune.
Obturatorul, aflat în zona de expunere a filmului lasă să treacă lumina spre film doar la anumite intervale de
timp (în timpul expunerii). Timpul de expunere poate fi reglat, valorile standard fiind 30, 60, 125, 250, 500, 1000, 3000,
aceste numere reprezentând fracţiuni de secundă de expunere.
Pentru a vedea obiectele a căror imagine urmează a fi înregistrată fotograful priveşte prin sistemul de vizare.
Există două tipuri de sisteme de vizare: vizare separată şi vizare prin obiectiv.
Pentru ca imaginea înregistrată să fie suficient de clară trebuie ca obiectul vizat să se afle într-o anumită zonă
numită profunzime de câmp. Cu cât diafragma aparatului este mai deschisă profunzimea de câmp este mai mică.

1.4.3 MICROSCOPUL OPTIC


Este un instrument optic folosit pentru observarea obiectelor de dimensiuni foarte mici. El este format din două
componente: obiectiv şi ocular.
Obiectivul este partea îndreptată spre obiect, care dă imagini reale şi ocularul, partea îndreptată către ochi, care
dă o imagine virtuală, mărită, a imaginii reale date de obiectiv. Obiectul este aşezat în apropierea focarului obiectivului,
imaginea sa formându-se în apropierea focarului ocularului, reală şi răsturnată (fig. 1.65).

31
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

1.65
obiectiv ocular

A
B F2 F1′ B′ F2′
B′′ F1 A′
e

A′′

Această imagine devine obiect pentru ocular, care va forma imaginea finală, virtuală şi mărită. Punerea la punct
a microscopului se face deplasând tubul acestuia, în care sunt montate obiectivul şi ocularul, până când obiectul studiat
se află în vecinătatea focarului obiectivului, într-un punct în care imaginea formată poate fi privită fără acomodare.
Mărirea liniară transversală a obiectivului se poate scrie:
A′B′ e
β ob = ≈ (4)
AB f ob
unde e este distanţa dintre focarul imagine al obiectivului şi focarul obiect al ocularului şi se numeşte lungime optică.
Puterea optică a microscopului este egală cu produsul dintre mărirea transversală a obiectivului şi puterea
ocularului.
e
P = β ob ⋅ Poc = (5)
f ob ⋅ f oc
Grosismentul microscopului:
P
G = P ⋅δ ≈ (6)
4
deoarece pentru un ochi normal δ = 25 cm.
În practică, microscoapele dispun de mai multe obiective şi oculare, ce pot fi aşezate pe rând în orice combinaţie,
la capetele tubului microscopului, realizându-se astfel diverse puteri. Pentru a putea obţine imagini suficient de luminoase,
microscopul este prevăzut cu o lentilă condensoare, aflată între sursa de lumină şi obiectivul microscopului şi care are
rolul de a concentra lumina pe preparatul microscopic.

Probleme rezolvate

1. Ce înălţime are o casă, dacă, fiind fotografiată pe un clişeu are înălţimea de 3 mm, iar distanţa până la clădire este
de 200 m. Se cunoaşte distanţa focală a obiectivului de 100 mm.
Soluţie:
Pentru a afla unde se formează imaginea prin obiectiv aplicăm formula fundamentală a lentilelor subţiri.
1 1 1 f ⋅ x1
= − ⇒ x2 =
f x2 x1 f + x1
y2 x2 y ⋅x
Mărirea transversală β = = ⇒ y1 = 2 1 = 6 m.
y1 x1 x2
2. Un microscop este format dintr-un obiectiv cu convergenţa de 150 dioptrii şi un ocular cu distanţa focală necunoscută.
Să se determine:
a) mărirea liniară realizată de obiectiv ştiind că lungimea optică este e = 20 cm, iar imaginea este văzută fără
acomodare;
b) puterea optică şi distanţa focală a ocularului dacă grosismentul microscopului este de 200× .

32
1 – OPTICA GEOMETRICĂ

Soluţie:
1
a) L = f1 + f 2 + e = x2 + f 2 ; x2 = f1 + e; f1 = = 6,6 mm
C1
Formarea imaginii prin obiectiv:
f1 + e
⇒ x1 = 1 2 = − 1 ( f1 + e ); β = 2 =
1 1 1 fx f x e
= − = − = −30
f1 x2 x1 f1 − x 2 e x1 − f1 ( f + e ) f1
1
e
e 1 P
b) P = = 4 ⋅ G = 800 m −1 ⇒ C2 = = = 26,6 m −1
f1 f 2 f 2 C1e

Întrebări şi probleme propuse

1. De câte tipuri sunt instrumentele optice? Care este 7. Un afiş este fotografiat de la doi metri distanţă cu
criteriul după care se clasifică ele? un aparat fotografic care posedă un obiectiv simplu,
2. Care sunt părţile componente ale aparatului fotografic? format dintr-o lentilă convergentă cu convergenţa
3. Care sunt părţile componente ale microscopului optic? de 20 δ. Care este mărirea transversală pe care o
4. Un obiectiv al unui aparat fotografic este alcătuit realizează aparatul fotografic asupra unei litere
dintr-o lentilă convergentă cu distanţa focală oarecare de pe afiş?
f1 = 20 cm şi o lentilă divergentă cu f 2 = −10 cm, 8. Un bloc înalt de 25 m este fotografiat de la o dis-
centrate, aflate la distanţa l = 20 cm una de alta. tanţă de 200 m. Să se determine distanţa focală a
Unde trebuie aşezat filmul fotografic pentru ca obiectivului utilizat dacă imaginea blocului pe filmul
imaginea finală să se formeze în planul său, dacă
fotografic are înălţimea de 0,5 cm.
obiectul se află aşezat perpendicular pe axa optică,
la 100 cm în faţa lentilei convergente? 9. În figura alăturată este reprezentat obiectivul unui
Se înlocuieşte lentila divergentă, cu o alta, tot aparat fotografic. Acesta este alcătuit din trei lentile
divergentă, pentru a obţine un obiectiv care să subţiri, având indicii de refracţie precizaţi în figură.
permită o mărire dublă faţă de a primului obiectiv. Cunoscând că razele de curbură ale tuturor supra-
Care trebuie să fie distanţa focală a lentilei divergente feţelor sferice care participă la alcătuirea obiectivului
şi la ce distanţă de lentila convergentă trebuie aşezată au aceeaşi valoare şi anume 40 cm aflaţi distanţa
aceasta pentru a se obţine rezultatul dorit? focală a obiectivului.
5. Pe măsuţa unui microscop se află un obiect la
distanţa de 9 mm de obiectivul care are distanţa 1.66
focală de 8 mm. Ocularul dă o imagine virtuală pe
care ochiul o priveşte fără acomodare şi are o putere
optică de 50 δ. Determinaţi: n1 = 1,2 n3 = 1,6
a) Distanţa dintre obiectiv şi ocular; b) Puterea optică
şi grosismentul microscopului.
n2 = 1,4
6. Pe măsuţa unui microscop format din două lentile
convergente, aşezate la distanţa de 25 cm una de
alta se află un obiect a cărui imagine prin microscop 10. Cu ajutorul unui microscop se priveşte imaginea
se formează la infinit. Cunoscând distanţele focale mărită a unui obiect. Imaginea se formează la o
de 20 cm pentru ocular şi 15 mm pentru obiectiv, distanţă optimă de vedere faţă de observatorul
să se determine: poziţionat în focarul imagine al ocularului. Cunoscând
a) Distanţa obiectului şi a imaginii faţă de obiectiv; că puterile optice ale obiectivului şi ocularului sunt
b) Cu cât trebuie deplasat ocularul pentru a vedea de 10 δ şi respectiv 20 δ şi că lungimea optică a
clar, fără acomodare, imaginea obiectului peste care
microscopului este l = 19 cm, să se determine de
s-a pus o lamelă subţire, transparentă, cu feţele
plan-paralele, de grosime l = 1 mm şi indice de câte ori este mai mare imaginea dată de microscop
în raport cu obiectul.
refracţie n = 1,5 ?

33
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2
PRINCIPII ŞI LEGI
ÎN
MECANICA NEWTONIANĂ

2.1 MIŞCARE ŞI REPAUS

2.1.1 MIŞCARE ŞI REPAUS. SISTEM DE REFERINŢĂ


În acest capitol ne vom ocupa cu descrierea celei mai simple forme de mişcare a materiei care constă în
modificarea poziţiei unui corp, sau a unor părţi ale acestuia în raport cu alte corpuri. Acest tip de mişcare poartă numele
de mişcare mecanică. O puteţi observa în fiecare zi în jurul vostru: mişcarea unui automobil sau a unui avion, mişcările
sportivilor preferaţi, mişcările animalelor de pe lângă casă.
Dacă însă poziţia unui corp faţă de alte corpuri nu se schimbă în timp, spunem că el se află în repaus.
Un pasager aflat într-un automobil care se deplasează pe şosea este în repaus sau în mişcare? Faţă de automobil
el este în repaus, dar faţă de şosea el este în mişcare. Aceasta înseamnă că de fapt starea de mişcare sau de repaus este
relativă, deoarece acelaşi corp este în mişcare sau în repaus, după cum ne raportăm la un sistem de referinţă sau altul.
A descrie mişcarea unui mobil (corp în mişcare) revine la a preciza
2.1 în orice moment de timp poziţia acestuia faţă de sistemul de referinţă în
z
raport cu care se deplasează. Pentru aceasta sunt necesare:
• alegerea unui reper spaţial ataşat sistemului de referinţă (de obiecei un
P ( x, y , z )
z sistem de axe de coordonate xOyz ) care va permite definirea coordo-
natelor spaţiale ale mobilului (x, y şi z ) în fiecare moment (fig. 2.1).
O y y Măsurarea acestora se realizează cu rigla şi se exprimă în SI în metri.
x • definirea unui reper de timp constând dintr-un cronometru care să
x permită precizarea momentului de timp şi măsurarea duratelor.
Cronometrul permite alegerea unei origini a timpului, care corespunde
momentului declanşării sale (t0 = 0). Unitatea de măsură în SI pentru
2.2
timp este secunda.
P2 P3
P1 Un eveniment este un fapt care se produce într-un anumit loc la un
P0 anumit moment de timp. Astfel, mobilul P (fig. 2.2.) trece prin poziţia P1
la momentul t 1, apoi prin poziţia P2 la momentul t2 . Intervalul de timp
sau durata dintre cele două evenimente este ∆t = t2 − t1. Durata este un
interval de timp care separă două momente de timp.
Într-un sistem de referinţă dat, traiectoria unui punct mobil reprezintă curba constituită din ansamblul poziţiilor
succesive ale acestui punct în cursul timpului.
Traiectoria unui mobil nu este aceeaşi pentru doi observatori plasaţi în două sisteme de referinţă diferite.

34
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.3
Experiment
Punem în oscilaţie un pendul în plan vertical (fig. 2.3). La extremitatea
sa, E , fixăm um vârf metalic flexibil muiat în tuş, care înscrie traiectoria
pe o foaie de hârtie orizontală. Când foaia este fixă în raport cu sistemul de
referinţă al laboratorului, traiectoria lui E este un segment de dreaptă.
Când foaia se mişcă faţă de sistemul de referinţă al laboratorului, pe ea
apare o curbă sinuoasă: aceasta reprezintă traiectoria punctului mobil E
faţă de sistemul de referinţă al foii.
Deci traiectoria unui punct mobil depinde de sistemul de referinţă.

a)
Aplicaţie
Să considerăm elicea unui vapor în mişcare. Precizaţi traiectoria
unui punct P al elicei, care nu este situat pe axul ei, în fiecare dintre
cazurile următoare:
a) sistemul de referinţă pentru a) traiectorie circulară
observarea mişcării este
coca vaporului
b) sistemul de referinţă al b) traiectoria este o curbă
observatoroului este cel care se „înfăşoară” pe un
terestru (malul) cilindru, numită elicoidală
c) sistemul de referinţă este c) traiectoria se reduce la un
chiar elicea punct imobil b)

În general, traiectoria unui punct mobil faţă de un reper ataşat sistemului de referinţă poate fi o dreaptă
(traiectorie rectilinie) sau o curbă (traiectorie curbilinie). Exemple de traiectorii curbilinii: cerc, elipsă, elicoidă etc.

2.1.2* NOŢIUNI RECAPITULATIVE DE CALCUL VECTORIAL


După cum ştiţi din clasele anterioare, în studiul mişcărilor operăm cu câteva mărimi vectoriale (deplasarea,
viteza şi altele). Aceste mărimi sunt complet determinate de următoarele elemente:
• direcţie; • valoare numerică;
• sens; • unitate de măsură.

Vă reamintiţi că o mărime fizică vectorială se reprezintă geometric


2.4
printr-un segment orientat, numit vector. Direcţia vectorului poartă numele de (D)
dreaptă suport (fig. 2.4). Sensul vectorului este indicat printr-o săgeată, r
v
orientată de la originea vectorului (punctul O în reprezentarea noastră) spre
extremitatea acestuia. Lungimea segmentului se ia direct proporţională cu
O
valoarea numerică a mărimii fizice vectoriale reprezentate, exprimată în
1m s
unităţi caracteristice acesteia. În mod convenţional se alege o anumită scară
de reprezentare a modulului vectorului. În fig. 2.4 am reprezentat printr-un
r
vector o viteză v , orientată în lungul direcţiei dreptei (D), de la stânga la
2.5
dreapta şi având modulul de 7 m /s. Intensitatea (modulul) vitezei reprezentate
r
se notează cu v = v = 7 m /s.
r r r r (D)
Doi vectori u şi v care au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi modulele u v
r r
egale (u = v) se numesc vectori egali: u = v (fig. 2.5).
Doi vectori ale căror direcţii sunt paralele se numesc vectori paraleli.
Doi vectori ale căror direcţii sunt concurente se numesc vectori concurenţi.

35
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.6 Se numeşte versor al direcţiei unui vector un vector având aceeaşi


direcţie şi acelaşi sens cu vectorul dat şi modulul egal cu o unitate. Versorul
(D) r r
r direcţiei (D) a vectorului v , notat v0 (fig. 2.6) se defineşte prin relaţia:
v r
r v
v0 = (1)
r v
v0
Vom relua împreună câteva dintre operaţiile cu vectori cunoscute de
voi din anii anteriori.
2.7
r 1. Adunarea (compunerea) vectorilor.
v2 r
v r r
Pentru a aduna doi vectori concurenţi v1 şi v2 se deplasează unul
dintre vectori paralel cu el însuşi până când originile lor coincid. Vectorul sumă
α r r r r
O v1 v = v1 + v2 (2)
r
se construieşte utilizând regula paralelogramului. Vectorul v este reprezentat
r r
de diagonala orientată a paralelogramului având ca laturi vectorii v1 şi v2 ,
2.8
diagonală care are drept origine originea comună celor doi vectori adunaţi
r r (fig. 2.7).
v v2 Pentru a aduna cei doi vectori se poate folosi şi regula triunghiului
r r
α (fig. 2.8). Se aduce vectorul v2 cu originea în extremitatea lui v1. Vectorul
r r
O v1 sumă, v , este segmentul orientat, cu originea în originea primului vector şi
cu extremitatea în extremitatea celui de al doilea vector.
Demonstraţi pe cale grafică faptul că adunarea vectorilor este comutativă:
r r r r
v1 + v2 = v2 + v1 (3)
şi asociativă:
r r r r r r
v1 + (v2 + v3 ) = (v1 + v2 ) + v3 (4)

Modulul vectorului sumă este dat de relaţia (teorema lui Pitagora generalizată):

v 2 = v12 + v22 + 2v1v2 cosα (5)


r r
unde α reprezintă unghiul dintre vectorii v1 şi v2 . (fig. 2.7).
În particular, dacă vectorii sunt colineari şi de acelaşi sens (α = 0), v = v1 + v2 , iar dacă sunt colineari şi au sensuri
opuse (α = π ), v = v1 − v2 .

2.9 2. Scăderea vectorilor.


(D)
r r
r Se numeşte vector opus vectorului v , vectorul −v , având aceeaşi
v r
r direcţie cu vectorul v şi sens opus acestuia (fig. 2.9).
−v
r r
Vectorul diferenţă a doi vectori v2 şi v1 , notat:
r r r
∆v = v2 − v1 (6)
r r
se obţine adunând vectorul v2 cu opusul vectorului v1 (fig. 2.10). Vectorul
2.10
diferenţă este reprezentat de segmentul orientat având originea în extremitatea
r r r r
v2 ∆v scăzătorului v1 şi extremitatea în extremitatea descăzutului v2 .
r
∆v Modulul vectorului diferenţă se calculează din relaţia:
α
r
r (∆v ) 2 = v12 + v22 − 2v1v2 cosα (7)
v1
−v1
unde α reprezintă unghiul dintre vectorii descăzut şi scăzător.

36
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

3. Descompunerea unui vector după două direcţii date.

Descompunerea unui vector după două direcţii concurente este 2.11


r
operaţia inversă adunării. A descompune un vector v după două direcţii r
r r r v
( D1 ) şi ( D2 ) concurente, revine la a găsi doi vectori v1 şi v2 orientaţi v2
după ( D1 ) şi respectiv după ( D2 ), astfel încât: ( D1 )
r r r
v = v1 + v2 r
r r r ( D2 ) v1
Vectorii v1 şi v2 se numesc componentele lui v după direcţiile
date (fig. 2.11).
r
Pentru construirea componentelor vectorului v , acesta se aduce cu originea în punctul de intersecţie al celor
r
două direcţii. Apoi, prin extremitatea lui v se duc paralele la cele două direcţii. Acestea determină pe direcţiile date două
r r
segmente orientate având originea comună O, v1 şi respectiv v2 , a căror sumă, este, conform regulii paralelogramului,
r
vectorul v .

4. Produsul scalar a doi vectori.


r r r r
Numim produs scalar a doi vectori u şi v numărul real, notat u ⋅ v egal cu produsul modulelor celor doi vectori şi
al cosinusului unghiului dintre ei:
r r
u ⋅ v = u v cosα (8)
După cum puteţi observa (fig. 2.12 sau fig. 2.13), produsul scalar
2.12
reprezintă de fapt produsul modulului unuia dintre vectori şi al proiecţiei
celui de al doilea pe direcţia primului vector. r
Demonstraţi, utilizând definiţia produsului scalar următoarele sale v
proprietăţi:
r
• Produsul scalar a doi vectori perpendiculari este nul. α u
• Produsul scalar a doi vectori concurenţi este strict pozitiv dacă unghiul v cosα
 π
dintre ei este ascuţit  0 ≤ α < .
 2
2.13
• Produsul scalar a doi vectori concurenţi este strict negativ dacă unghiul r
v
π 
dintre ei este obtuz  < α ≤ π .
2 
• Produsul scalar a doi vectori este maxim când cei doi vectori sunt colineari u cosα
rr
şi de acelaşi sens (u v = u v ). α r
u
• Produsul scalar a doi vectori este minim când cei doi vectori sunt colineari
rr
şi de sensuri opuse (u v = −u v ).
2.14
5. Proiecţia unui vector pe o axă
r
Numim axă o dreaptă pe care s-au ales în mod convenţional un i
punct drept origine a axei, un sens pozitiv al axei şi un segment ca unitate O x
de lungime pe axa respectivă.
Versorul unei axe este un vector având direcţia şi sensul axei şi
modulul egal cu unitatea de lungume pe axă. Spre exemplu, pentru axa Ox 2.15
r r
(fig. 2.14) versorul este i . i P(x)
Coordonata unui punct P situat pe această axă se defineşte prin x
O
relaţia: r
r P(x) i
x = OP ⋅ i (9)
O x
Coordonata x poate fi pozitivă sau negativă în funcţie de poziţia lui
P faţă de originea axei, O (2.15).

37
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

r r
π Proiecţia unui vector v pe axa Ox de versor i este numărul real
2.16 0 ≤α < vx definit prin relaţia:
r 2
v vx > 0
r r
vx = v ⋅ i = v cosα (10)
α r
unde α este unghiul făcut de vectorul v cu axa Ox în sensul pozitiv al
r
i acesteia (fig. 2.16 şi fig. 2.17).
O r x
vx ⋅ i
6. Proiecţiile unui vector pe axele unui sistem ortogonal de axe
de coordonate.

2.17 π
<α ≤π În plan, sistemul de axe de coordonate reprezintă ansamblul format
r 2 de două axe concurente. În mod uzual axele se aleg perpendiculare una pe
v vx < 0 cealaltă. Ele formează un sistem ortogonal de axe, fie acestea Ox şi Oy.
α r r
r Versorii lor sunt i şi respectiv j (fig. 2.18); aceştia satisfac relaţiile:
i r r r r
r i ⋅i = j ⋅ j =1 (11)
O x
vx ⋅ i r r r r
i ⋅ j = j ⋅i = 0 (12)
r
Proiecţiile unui vector v pe cele două axe (fig. 2.19) vor fi vx şi
2.18
y respectiv v y .
Vectorul se va scrie:
r r r r
j v = vx i + vy j (13)
x r r r
r unde v x i şi respectiv v y j reprezintă componentele lui v pe cele două
O i
axe.
În general, pentru precizarea proiecţiilor unui vector în spaţiu, se
alege un sistem de trei axe de coordonate ortogonale, Ox, Oy şi Oz , de
2.19 r r r
y versori i , j , k .
r
v r
r Proiecţiile unui vector v pe cele trei axe fiind vx , v y şi vz (fig. 2.20),
vy ⋅ j
acesta se va scrie:
r r r r r
j v = vxi + v y j + vz k (14)
x
r r Dacă se cunosc proiecţiile vectorului pe axele ortogonale de
O i vx ⋅ i coordonate, se poate calcula modulul vectorului utilizând teorema lui Pitagora:
v 2 = vx2 + v 2y + vz2 (15)

2.20 z Calculul sumei a doi vectori poate fi mult uşurat dacă se cunosc
proiecţiile vectorilor însumaţi pe axele ortogonale de coordonate. Demonstraţi
r geometric că proiecţia sumei pe una dintre axe este egală cu suma proiecţiilor
vz ⋅ k celor doi vectori pe acea axă. Astfel:
vx = v1x + v2 x ,
r
v v y = v1 y + v2 y , (16)
r r
k r vy ⋅ j vz = v1z + v2 z .
r j
i y În felul acestea, vectorul sumă se scrie
r r
( )
r r r
vx ⋅ i v = (v1x + v2 x )i + v1 y + v2 y j + (v1z + v2 z ) k , (17)

x iar modulul sumei rezultă din teorema lui Pitagora:


2
(
v 2 = (v1x + v2 x ) + v1 y + v2 y ) + (v
2
1z + v2 z )
2
(18)
r r r
Descompus în componente pe axele de coordonate, vectorul diferenţă ∆v = v2 − v1 se va scrie:
r
( )
r r r
∆v = (v2 x − v1x )i + v2 y − v1 y j + (v2 z − v1z ) k (19)

38
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Scăderea vectorilor se foloseşte adesea pentru determinarea variaţiei unei mărimi vectoriale între două momente
r r
de timp. Dacă la momentul t1 mărimea vectorială este v1 , iar la momentul t2 ea devine v2 , atunci variaţia ei în intervalul
r r r
de timp ∆ t = t2 − t1 se scrie ∆v = v2 − v1. Vom folosi această relaţie la definirea mărimilor vectoriale: deplasare, viteză,
acceleraţie, care intervin în studiul mişcării.
r r
Produsul scalar a doi vectori u şi v ale căror componente se cunosc:
r r r r r r r r
u = u x i + u y j + u z k şi v = vx i + v y j + vz k (20)
se va scrie, ţinând cont de relaţiile (11, 12):
r r
u ⋅ v = u x v x + u y v y + u z vz (21)

Exemple aplicative

1. Calculaţi modulul sumei a doi vectori concurenţi de module v1 = 3 unităţi şi v2 = 5 unităţi, care fac între ei un
unghi de 15°.

Soluţie: Alegem un sistem de axe convenabil pentru calculul proiecţiilor


celor doi vectori. Fie, de exemplu, sistemul de axe în care Ox să facă 2.22
r r r
cu v1 un unghi de 30° şi cu v2 un unghi de 45°, ale căror funcţii y v
trigonometrice ştiţi să le calculaţi (fig. 2.22).
Proiecţiile vectorilor pe axe vor fi: r
v2
3 3 3
v1x = v1 cos 30° = unităţi; v1 y = v1 sin 30° = unităţi; r
2 2 v1
30° 45°
5 2 5 2
v2 x = v2 cos 45° = unităţi; v2 y = v2 cos 45° = unităţi. O x
2 2

3 3 +5 2
Calculăm proiecţiile sumei v x = v 1x + v 2 x = şi 2.23
2 y
3+5 2
v y = v1y + v 2 y = . r
2 r
A C
Rezultă modulul sumei v = vx2 + v 2y ≈ 8 unităţi.
r
r r r B
2. Fiind daţi vectorii A, B şi C din fig. 2.23, construiţi vectorul
r O x
r r B r
R = 2 A + − C.
3
r 2.24
r B r y r
Soluţie: Se adună vectorii 2 A, şi − C după regula poligonului B
3
r 3
(fig. 2.24). Vectorul R are direcţia axei Ox şi modulul 4 unităţi. r
2A r
−C
3. Un corp este aruncat sub unghiul α = 45° faţă de orizonală cu viteza
iniţială v01 = 5 m s . Simultan se aruncă un al doilea corp cu viteza r
R
iniţială v02 = 10 m s şi sub unghiul β = 30° faţă de orizontală (fig. 2.25 O x
a şi fig. 2.25 b).Exprimaţi în planul de coordonate xOy
r r
1) vectorii v01 şi v02 în fiecare caz ilustrat;
r r r
2) viteza relativă iniţială v0 r = v02 − v01 , în fiecare caz.

r r r 5 2 r r
Soluţie: 1) În cazul a) v01 = v01 cosα i + v01 sin α j =
2
(
i + j [m s] , )
39
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.25 a 2.25 b
r y y r
v0 r v0 r
r r
r v01 v01
v02 r
r
α r α v02
β j j β
r r x
O i x O i

r r r
(r r
v02 = −v02 cos β i + v02 sin β j = 5 − 3 i + j [m s ] )
r
În cazul b) v01 =
5 2 r r
2
( ) r
(r r
)
i + j [m s ], v02 = 5 + 3 i + j [m s]

r r r  2  r  2  r 
2) În cazul a) v0 r = v02 − v01 = 5  − 3 − i− − 1 j  [m s]
 2   2  
 
r  2  r  2  r 
În cazul b) v0 r = 5  3 − i− − 1 j  [m s ]

 2   2  
 

Exerciţii şi probleme propuse

1. Este posibil ca două forţe concurente, de 10 N şi 4. Calculaţi suma a trei forţe de 200 N fiecare, dacă
14 N, care acţionează asupra unui punct, să aibă unghiul dintre prima şi a doua forţă şi cel dintre a
suma egală în modul cu: 2, 4, 10, 24, 30 N? doua şi a treia forţă sunt egale cu 60°.
2. Ce unghi trebuie să facă între ei doi vectori de 5. Asupra unui avion cu reacţie acţionează pe direcţia
module egale, pentru ca suma lor să fie un vector verticală greutatea lui, de 550 kN, şi forţa ascen-
de acelaşi modul? sională, de 555 kN, iar pe direcţia orizontală, forţa
3. Cum se schimbă indicaţia dinamometrului din de propulsie, de 162 kN, şi forţa de rezistenţă a
fig. 2.26 când cei doi scripeţi se apropie sau se
depărtează simetric faţă de verticala punctată? aerului, de 150 kN. Aflaţi intensitatea sumei forţelor
Notaţi indicaţiile dinamometrului pentru α = 0°, şi figuraţi orientarea ei.
30°, 45°, 90°. Corpurile sunt identice şi au, fie- 6. Într-un punct O sunt aplicate forţele de module
care, greutatea G = 50 N. F1 = 3 2 N, F2 = 4 N, F3 = 5 N, F4 = 7 N şi
2.26 F5 = 2 N, ale căror direcţii sunt date de unghiurile
lor cu axele Ox şi Oy (fig. 2.27). Calculaţi suma
forţelor.

2.27
r y
F3 r
F2

α 45° r
45° F1 x
45°
O r
45° F5
r
F4
r r
G G

40
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

7. Calculaţi suma vectorilor din fig. 2.28, ştiind că 11. Cum credeţi că se modifică modulul forţelor de
vectorii exteriori formează un hexagon regulat, de întindere ale cablului cu ajutorul căruia se ridică
r
latură a. corpul de greutate G din fig. 2.31, pe măsură ce
corpul este ridicat? Frecările lui cu scripeţii se
2.28 neglijează.
r
a
r r 2.31
a a

r r
a a
r
a

8. Se cunosc intensitatea forţei F1 = 10 N şi distanţele


a = 2 cm şi b = 4 cm. Să se determine intensitatea
r
forţei F2 astfel ca suma celor două forţe să treacă
prin punctul C (fig. 2.29). 12. Calculaţi forţele care acţionează asupra grinzilor
din fig. 2.32, dacă α = 45° şi masa lămpii susţinute
2.29 de ele este m = 30 kg.
r
O F1
2.32

r b C
F2

9. O sferă de mici dimensiuni, cu greutatea G = 20 N,


este suspendată de un fir fixat la celălalt capăt.
13. De extremitatea scândurii AC de lungime 2 m,
Asupra ei acţionează o forţă orizontală, F = 15 N,
încastrată cu un capăt în perete şi susţinută la
ca în fig. 2.30. Ce poziţie va avea firul de suspensie?
celălalt capăt de un cablu BC de lungime 2,5 m ,
Cu ce forţă va fi el întins?
este suspendat un corp de masă 120 kg (fig. 2.33).
2.30 Calculaţi forţele care acţionează asupra cablului şi
a grinzii.

r 2.33
F

r
G

10. De un resort suspendat vertical se agaţă un


corp de masă m = 3 kg; resortul se alungeşte cu
∆ l1 = 2,4 cm. Se acţionează apoi asupra corpului
cu o forţă orizontală F = 19,6 N. Ce alungire va
avea acum resortul?

41
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a
r
14. O lampă este suspendată de tavan printr-un Descompuneţi grafic greutatea G în două compo-
cablu AB şi susţinută de o grindă BC orizontală nente dintre care una să reprezinte apăsarea exercitată
(fig. 2.34). Aflaţi ce forţe acţionează asupra cablului de corp perpendicular pe suprafaţa scândurii (numită
şi a grinzii dacă masa lămpii este de 1 kg şi unghiul apăsare normală), iar cea de-a doua să fie paralelă
cu planul scândurii.
α de 60°.
Ce rol va avea componenta paralelă cu planul
scândurii? Calculaţi valorile modulelor lor.
2.34
17. Doi acrobaţi A şi B, aflaţi la înălţimi diferite,
susţin un cablu de mijlocul căruia este prins un al
A treilea acrobat, ca în fig. 2.37. Care dintre acrobaţii
α B C A şi B trebuie să fie mai puternic?

2.37
A
l
l B
2
15. Calculaţi forţele cu care acţionează greutatea 2
cilindrului suspendat asupra tijei BC şi cablului
AC , dacă AB = 1,5 m , AC = 3 m, BC = 4 m, iar C
masa cilindrului este 200 kg (fig. 2.35).

2.35 18. Se dau vectorii coplanari


C r r r r r r r r r
a = 2i − 3 j , b = −i + j şi c = 3i + j . Calculaţi:
r r r r r r r
B a) vectorii a + b , a + c , a + b + c ;
r r r r r r r r
b) vectorii a − b şi b − a , vectorii a − c şi c − a ;
r r r r r r
c) scalarii a ⋅ b , a ⋅ c , b ⋅ c .
m
A 19. Diferenţa a doi vectori concurenţi, de module egale,
este egală ca mărime cu fiecare dintre ei. Să se
determine unghiul dintre vectorii concurenţi.
r r
16. Un corp de masă m = 5 kg alunecă pe o scândură 20. Se consideră doi vectori a şi b ale căror proiecţii
înclinată sub unghiul de 30° faţă de orizontală pe axele sistemului de referinţă ortogonal sunt
(fig. 2.36). a x = 4 (unităţi convenţionale), a y = 2 şi bx = 5.
r r r
a) calculaţi proiecţia b y a vectorului b , dacă a ⊥ b .
2.36
r r
b) Exprimaţi vectorul a − b şi lungimea lui.
r r r r r r
21. Fie vectorii a şi b , astfel încât a + b = 2i + j şi
r r r r r r
a − b = 2i − 3 j . Să se determine vectorii a şi b .
α r r r
22. Suma vectorilor a (a = 4) şi b (b = 7) este c
r r r r
G (c = 7). Calculaţi diferenţa d = a − b dintre cei doi
vectori.

42
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.1.3 VECTORUL DE POZIŢIE. VECTORUL DEPLASARE. ....


VECTORUL VITEZĂ
1 . Ve ct o r ul de po z iţ ie

Pentru a determina poziţia unui punct aparţinând unui corp aflat în mişcare (mobil) se alege un reper ortonormat
legat de sistemul de referinţă, format din axele de coordonate Ox, Oy şi Oz , perpendiculare între ele şi precizate de
r r r
versorii (vectorii unitari) i , j , k .
r
Poziţia unui punct de coordonate x, y şi z este reperată prin vectorul său de poziţie r = OP, scris ca suma
vectorială a componentelor sale pe cele trei axe de coordonate (fig. 2.38):
r r r r 2.38
r = xi + yj + zk (1) z
Coordonatele x, y şi z sunt exprimate în metri [m], unitatea inter- r P
naţională de măsură pentru lungime. z ⋅k r
Când un punct P este în mişcare, coordonatele sale şi, în consecinţă, r
r r
vectorul său de poziţie se modifică în timp. Numim lege de mişcare a unui r
k
j y⋅ j y
mobil dependenţa de timp a vectorului său de poziţie O r
r r r r i
r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k (2) x⋅i
respectiv a coordonatelor poziţiei sale, x
x = x(t ) , y = y (t ) , z = z (t ) (3)
Prin eliminarea lui t din ecuaţiile (3) se obţine ecuaţia traiectoriei mobilului în raport cu sistemul de axe zOyz.

Exerciţiu aplicativ
Legea mişcării unui mobil raportată la sistemul de axe xOyz se scrie:
r r
r (t ) = 2t i + (3 + t 2 ) j
unde t – timpul se măsoară în secunde. Scrieţi ecuaţia traiectoriei mobilului, precizaţi forma acesteia şi figuraţi-o.

Soluţie: Traiectoria descrisă de ecuaţia de mişcare este plană (planul


xOy ). Ecuaţiile parametrice (parametrul t ) ale mişcării sunt: 2.39
y [ m]
 x = 2t

y = 3 + t
2

 z = 0 6
Prin eliminarea lui t între cele două ecuaţii, obţinem ecuaţia traiectoriei
4
în coordonate carteziene:
 1 2
y = 3 + ⋅ x2
 4
 z = 0
0 2 4 x [ m]
Traiectoria este parabolică şi este trasată în fig. 2.39 pentru x > 0,
corespunzător lui t > 0.

2 . Ve ct o r ul de pla sa re

Fie P1 şi P2 două poziţii ale un punct mobil în lungul traiectoriei sale, reperate faţă de un observator fix plasat în
originea O a reperului xOyz, la momentele de timp t1 şi, respectiv, t 2 (t1 < t2 ). Acestor poziţii le corespund vectorii
r r
de poziţie r1 şi, respectiv, r 2 .
Definim deplasarea punctului în intervalul de timp ∆ t = t2 − t1 prin mărimea vectorială:
r r r
P1 P2 ≡ ∆ r = r2 − r1

43
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a
r r r
Vectorul deplasare ∆r , construit ca diferenţa vectorilor r2 şi r1 ,
2.40 r
z este segmentul orientat de la P1 la P2 (fig. 2.40). Mărimea sa, ∆ r = ∆ r ,
P1 ( t1) )
S se măsoară în SI în metri.
r P2 ( t2 )
r ∆r r
r1 Observaţie: Faceţi distincţie între deplasarea punctului ∆ r = P1 P2
r )
r2 şi lungimea S = P1 P2 a arcului de curbă ce reprezintă spaţiul parcurs de
y punct între cele două momente de timp. Deşi ambele se măsoară în metri,
x O primul este un vector, iar celălalt este un scalar.
Dacă mişcarea este rectilinie şi păstrează acelaşi sens, ∆ r = S = P1 P2 ,
deplasarea coincide cu spaţiul parcurs (fig. 2.41).
2.41
r 3. Vit eza me d ie ve ctor i a lă . V ite za me die s cala ră . D
P1 ∆r P2
d Vit eza in st a nta nee
O ( t1) S ( t2 ) x
r
Vectorul viteză medie (vm ) între poziţiile P1 şi P2 ale unui mobil
reperate la momentele de timp t1 şi, respectiv t 2 (t1 < t2 ), se defineşte prin
r r r
2.42 raportul dintre vectorul deplasare corespunzător, ∆ r = r2 − r1 şi intervalul
z P1 ( t1) de timp ∆ t = t2 − t1:
r r r
r
P2 ( t2 ) r ∆ r r2 − r1
r ∆r r vm = = (4)
r1 vm ∆ t t 2 − t1
r
r Vectorul vm are direcţia şi sensul vectorului deplasare (fig. 2.42).
r2
y Modulul vitezei medii vectoriale:
r
x r ∆r
O vm = (5)
∆t
se măsoară în SI în m ⋅ s −1.

Viteza medie scalară (vmed ) a unui mobil este o mărime scalară care se defineşte ca raportul dintre spaţiul
parcurs pe traiectorie şi intervalul de timp corespunzător:
)
S
vmed = (6)
∆t
)
unde S se exprimă în metri şi ∆ t în secunde. Unitatea de măsură a vitezei în SI este 1 m s = 1 m ⋅ s −1

Viteza instantanee. Un automobilul de formula 1 atinge o viteză medie de 197 km/h pe un tur de pistă. Totuşi, în
anumite momente, vitezometrul arată 90 km/h, iar în altele, viteza maximă de 335 km/h. Viteza înregistrată de
vitezometru (tachimetru) reprezintă viteza instantanee a vehiculului. Valoarea vitezei instantanee v (t ) a unui punct
mobil, aflat în poziţia P la momentul t , corespunde vitezei medii a acestui mobil calculată între momentele t1 şi t 2
(t1 < t < t 2 ) foarte apropiate şi încadrând momentul t:
)
S P1P2
v (t ) = ,
t 2 − t1

unde P1 , P2 reprezintă poziţiile punctului mobil la momentele t1 şi


2.43
respectiv t 2 (fig. 2.43).
P(t ) P2
P1 ) Valoarea vitezei instantanee este insuficientă pentru caracterizarea
( t2 )
(t ) S
1
mişcării unui punct la momentul t , căci nu ne informează nici asupra
direcţiei, nici asupra sensului de deplasare. Pentru aceasta, vom defini
r
vectorul viteză instantanee v (t ) a punctului mobil la momentul t astfel:

44
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

r
Vectorul viteză instantanee v (t ) al unui punct mobil P are
următoarele caracteristici: 2.44
r
• direcţie: cea a tangentei la traiectorie în poziţia ocupată, P, la v (t )
P(t )
momentul t;
• sens: cel al mişcării în acel moment;
• modul (valoare):
) r
S ∆r
v ( t ) = lim = lim .
∆ t →0 ∆ t ∆ t →0 ∆ t

Modulul este egal cu limita către care tinde raportul dintre spaţiul parcurs şi intervalul de timp corespunzător,
considerat ca vecinătate a momentului t , când acesta se micşorează foarte mult (∆ t tinde la 0).
În condiţiile trecerii la limită, spaţiul parcurs poate fi aproximat de
mărimea deplasării. Cu cât intervalul de timp ∆ t este mai scurt, cu atât 2.45
r y
direcţia deplasării corespunzătoare ∆r , este mai apropiată de direcţia
P(t )
tangentei la traiectorie P (fig. 2.45). Putem astfel defini vectorul viteză r
r r ∆r r
instantanee ca limită a raportului dintre vectorul deplasare ∆ r şi intervalul r1
v
r
corespunzător de timp ∆t , când acesta tinde spre 0: r2

r
r ∆r
v = lim (7)
O x
∆ t →0 ∆ t

r
Reprezentăm viteza v la momentul t printr-un vector tangent la
traiectorie în punctul unde se află mobilul în acest moment, având sensul v1 > 0; v2 > 0 2.46
t1 < t 2 r r
mişcării şi lungimea proporţională cu valoarea vitezei. v1 v2
Dacă traiectoria punctului mobil faţă de un sistem de referinţă este
rectilinie, vectorul viteză are în orice moment aceeaşi direcţie şi acelaşi O P1 ( t1) P2 ( t 2 ) x
sens cu cele ale mişcării. Poziţia punctului poate fi reperată pe o axă de
v1 < 0, v2 < 0
coordonate Ox, a cărei direcţie coincide cu cea a traiectoriei. Dacă sensul t1 < t 2 r r
mişcării este sensul pozitiv al axei, proiecţia vitezei pe această axă va fi v2 v1
pozitivă. Dacă punctul se deplasează în sensul negativ al axei, proiecţia O P2 ( t 2 ) P1 ( t1) x
vitezei pe axă este negativă (fig. 2.46).
Dacă modulul vitezei păstrează o valoare constantă, adică mobilul
parcurge distanţe egale în intervale de timp egale, mişcarea rectilinie este
2.47
numită uniformă; dacă modulul vitezei se modifică în timp (creşte sau
scade), mişcarea rectilinie se numeşte variată (accelerată sau, respectiv, P1 ( t1)
încetinită). r R r
v3 O v1
Dintre mişcările curbilinii pe care le pot descrie punctele unui R
P ( t ) R
corp în mişcare, cele mai des întâlnite şi mai simple sunt cele circulare. 3 3
P2 ( t2 )
În fiecare punct al traiectoriei circulare descrise de mobil, viteza este un r
v2
vector tangent la cerc şi orientat în sensul de mişcare. Dacă modulul vitezei
instantanee păstrează o valoare v constantă, adică mobilul parcurge arce de
cerc de lungimi egale în intervale de timp egale, mişcarea circulară este uniformă. Vectorul viteză, însă, nu este constant!
r r r
Deşi v1 = v2 = v3 = ... = v, totuşi v1 ≠ v2 ≠ v3 ≠ ... (fig. 2.47).
Dacă modulul vitezei instantanee se modifică în timp, mişcarea circulară este variată (accelerată dacă v creşte în
timp şi respectiv încetinită dacă v scade).

45
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţii aplicative
1. Poziţiile unui punct mobil sunt înregistrate la intervale de timp succesive, egale cu 20 ms (fig. 2.48).
a) Caracterizaţi vectorul viteză la momentul t3 (poziţia A3 ). b) Reprezentaţi vectorul viteză la scara 1 m s ↔ 4 cm.

Soluţie: a) Lungimea spaţiului parcurs între A2 şi A4 este sensibil egală cu


2.48 )
deplasarea A 2 A 4 : S A 2 A 4 ≈ 1 cm.
A1 A2
A0 A3 r
v3 Intervalul de timp corespunzător: ∆t = 2 ⋅ 20 ms = 4 ⋅10−2 s.
A4 r 1 ⋅10 −2
A5 Valoarea vitezei v3 este: v3 = m s = 0,25 m s .
4 ⋅10−2
Direcţia ei este tangentă la traiectorie în punctul A3 şi este orientată în
sensul mişcării.
r
b) Vectorul v3 este figurat cu roşu.

r r r
2. Legea mişcării unui punct material raportată la planul xOy se scrie: r (t ) = (3t + 5) i + t j [m], unde t - timpul
măsurat în secunde.
a) Scrieţi ecuaţia traiectoriei punctului material. b) Exprimaţi vectorul viteză în acest reper şi figuraţi-l într-un
punct al traiectoriei. c) Calculaţi modulul vitezei.

Soluţie: a) Cum  x = 3t + 5, prin eliminarea lui t între cele două ecuaţii,


2.49 y = t
y
obţinem ecuaţia traiectoriei: x = 3 y + 5. Aceasta este o dreaptă în planul xOy
r (fig. 2.49).
v r
r ∆r
b) Conform definiţiei: v = lim .
∆ t →0 ∆ t
O 5 x
r r r r r r r
−2 Calculăm ∆ r = r (t + ∆t ) − r (t ) = [3(t + ∆t ) + 5]i + (t + ∆t ) j − (3t + 5)i − t j =
r r r r r
3∆t i + ∆t j . Rezultă: v = 3i + j .
c) v = v x2 + v 2y = 10 m s .

2.1.4 MIŞCĂRI ALE CORPURILOR SOLIDE.


MODELUL PUNCTULUI MATERIAL
Mişcările corpurilor solide care ne înconjoară sunt mişcări complexe.
2.50 Descrieţi mişcarea unei mingi de rubgy după ce a fost şutată. Ea se
A
îndreaptă spre buturi, învârtindu-se totodată în jurul său (fig. 2.50).
G
A Oricât de complicată ar fi mişcarea unui corp solid, ea poate fi
G
A G descompusă în două tipuri de mişcări simple, fundamentale: translaţii şi
rotaţii.

2.51 Experimente
r
v
A A
r • Luaţi un echer şi marcaţi (cu un marker colorat) câteva puncte de pe
B B v suprafaţa lui. Aşezaţi-l cu una dintre catete pe o riglă şi deplasaţi-l în
lungul ei (fig. 2.51). Ce mişcări descriu punctele marcate? Cum sunt
r
C C v traiectoriile lor?
• Observaţi o săniuţă alunecând pe un derdeluş, fixând cu ochiul două
puncte ale ei. Ce traiectorii descriu acestea în timpul alunecării săniuţei?

46
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

• Priviţi o telecabină, fixându-vă privirea asupra câtorva puncte ale ei în 2.52


timpul deplasării pe cablu (fig. 2.52). Ce puteţi spune despre traiectoriile
punctelor vizate? Dar despre vitezele lor la diferite momente de timp?
În exemplele prezentate, traiectoriile diferitelor puncte ale corpurilor
r
sunt paralele şi sunt parcurse cu aceeaşi viteză în acelaşi interval de timp. r
v1 v2
O asemenea mişcare, în care toate punctele corpului descriu traiectorii
paralele şi au la un moment dat aceeaşi viteză se numeşte mişcare de
r
translaţie. r
v1
v2
Translaţia poate fi rectilinie, dacă punctele descriu traiectorii rectilinii,
şi curbilinie, dacă punctele descriu curbe paralele.
Un caz particular este translaţia circulară, când toate punctele descriu mişcări circulare în plane paralele.
Observaţi mişcările diferitelor puncte ale scaunelor unei roţi din Orăşelul copiilor. Ce fel de mişcări execută ele?

Experiment
• Luaţi acum echerul pe care aţi marcat câteva puncte şi aşezaţi-l cu o
catetă pe masă. Rotiţi-l în jurul celeilalte catete (fig. 2.53). Urmăriţi 2.53
traiectoria fiecărui punct marcat. Ce formă geometrică au ele? Cum sunt A
dispuse?
În aceste exemple avem de-a face cu mişcări de rotaţie ale unor B
corpuri în jurul unor axe de rotaţie (drepte) conţinute în volumul lor. Toate
punctele axului de rotaţie rămân fixe în timpul mişcării (ax fix).
Nu întotdeauna axul faţă de care are loc rotaţia aparţine corpului. C
Astfel, planetele se rotesc în jurul Soarelui, axul de rotaţie trece prin Soare,
iar planetele sunt exterioare axului.
Spunem că un corp se află în rotaţie în jurul unui ax fix dacă fiecare
dintre punctele sale descrie o mişcare circulară având centrul pe ax. 2.54
Pentru corpul (C ) din fig. 2.54, punctele axului propriu (OO ′), fie ele O1 ,
(C ) O
O2 , O3 , ... rămân imobile în timpul mişcării de rotaţie, în timp ce toate
O3
celelalte puncte ale lui (C ), M 1 , M 2 , M 3 , ... descriu cercuri situate în
r
v3
plane perpendiculare pe axul (OO ′). Vitezele lor, la un moment dat, sunt O2 M3

diferite, cu atât mai mari, cu cât punctele se află mai departe de ax. r
M2 v2
Orice mişcare, oricât de complicată (a titirezului, a giroscopului, cea O1
a planetelor etc.) poate fi descrisă pornind de la translaţii şi rotaţii.
r
O′ v1
M1
Modelul punctului material

Privind mişcarea unei mingi de tenis servită de un jucător şi filmată


cu încetinitorul (fig. 2.55), veţi constata că ea este o mişcare complexă, 2.55
compusă din rotaţii şi translaţii. Pentru a o descrie, am avea nevoie de un
aparat matematic foarte complicat. Dar dacă ne propunem să evaluăm doar
înălţimea maximă pe care mingea o atinge, sau timpul de zbor până la
atingerea solului, putem simplifica situaţia, neluând în consideraţie rotaţiile
ale căror efecte sunt minore pentru problema noastră. Putem, de asemenea,
neglija dimensiunile mingiei, deformările pe care ea le suferă, precum şi
forţele de frecare cu aerul, care o pot frâna uşor. Esenţiale pentru problema
propusă rămân doar viteza iniţială imprimată şi acţiunea constantă a forţei
gravitaţionale, aplicată masei mingiei.
Mişcarea planetelor în jurul Soarelui sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie dintre fiecare planetă şi Soare
poate fi studiată simplificat, neglijând rotaţiile planetelor în jurul propriilor axe.

47
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Când corpul execută numai translaţii, traiectoriile tuturor punctelor sale sunt paralele; mişcarea corpurilor în
translaţie poate fi descrisă prin mişcarea unui singur punct al corpului.
Când corpul execută şi rotaţii, dar efectul acestora se poate neglija, mişcarea de ansamblu a corpului poate fi
redusă la una de translaţie. Pentru simplificarea descrierii ei se alege un punct reprezentativ pentru mişcarea corpului în
ansamblul său.
Pentru explicarea cauzelor mişcării trebuie stabilite şi relaţiile dintre forţele exterioare ce acţionează asupra
corpului, masa acestuia şi starea lui de mişcare. De aceea, punctului reprezentativ îi vom atribui întreaga masă a corpului,
concentrată în el, iar forţele ce determină mişcarea vor fi concurente în acest punct.
Această idealizare a unui corp în mişcare, ale cărui dimensiuni şi rotaţii proprii sunt neglijate într-o anumită
problemă, reducându-l la un punct în care se concentrează întreaga masă a corpului şi în care se intersectează direcţiile
tuturor forţelor care acţionează asupra corpului, poartă numele de punct material.
Un acelaşi corp poate fi considerat punct material într-o anumită situaţie, iar într-o alta, nu. De exemplu, mişcarea
unei păsări migratoare care traversează mări şi continente poate fi considerată cea a unui punct material, a cărui poziţie
în fiecare moment este dată de coordonatele geografice, latitudinea şi longitudinea. Dacă însă o urmărim hrănindu-şi
puii în cuib, mişcările ei nu mai pot fi reduse la acelea ale unui punct material.
În orice caz, corpului în translaţie, indiferent de dimensiunile sale, îi putem aplica modelul punctului material.

Test de verificare rapidă

Răspundeţi prin adevărat (A) sau fals (F):


1. Un vapor care străbate oceanele poate fi considerat un punct material a cărui poziţie la un moment dat este dată de
coordonatele sale geografice.
2. Un tramvai care face manevre într-un depou este asimilabil cu un punct material.
3. Roata unui autoturism care rulează pe o şosea poate fi considerată un punct material.
4. Automobilul în mişcare pe şosea, privit din elicopter, constituie un punct material.
5. Un automobil care parchează sau garează poate fi asimilat cu un punct material.
6. Mişcarea unui şurub care intră într-o gaură filetată poate fi descrisă prin mişcarea unui punct material.

Exerciţii şi probleme propuse

1. În anul 1996, sportivul Bailey (Canada) a stabilit b) Reprezentaţi vectorii viteze instantanee la aceleaşi
recordul mondial la 100 m plat cu timpul de 9,84 s. momente, la scara 1 cm ↔ 2,5 cm s .
Viteza sa maximă a fost 47 km h . 3. În figura 2.57 este reprezentată înregistrarea poziţiilor
a) Calculaţi viteza sa medie în m s şi km h . succesive a două puncte materiale, A şi B. Intervalul
b) Comparaţi această viteză cu viteza maximă. de timp între trecerile prin două poziţii succesive
2. Înregistrarea traiectoriei centrului unei mingi este este τ = 20 ms.
reprezentată în figura 2.56. Intervalul de timp dintre
două poziţii succesive este τ = 40 ms. 2.57

2.56 A0
P1 P2 (t 2 )
B0
P3
P0
P4 (t 4 )

P5 a) Caracterizaţi mişcarea fiecăruia dintre punctele


materiale.
b) Trasaţi vectorii viteză pentru fiecare punct material,
a) Calculaţi vitezele instantanee la momentele t 2 precizând scara aleasă.
şi t 4 .

48
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

4. Figura alăturată reprezintă cronofotografia mişcării 2.58


unui mobil. Durata între două imagini consecutive
este θ = 0,02 s.
a) Caracterizaţi natura mişcării centrului mobilului.
b) Calculaţi vitezele instantanee la trecerea mobilului
prin a treia şi a noua poziţie, ştiind că scara repro-
ducerii fotografiei este 1 4 .

2.1.5 ACCELERAŢIA PUNCTULUI MATERIAL


În mişcarea rectilinie variată a unui punct material faţă de un sistem de referinţă, vectorul viteză, deşi păstrează o
orientare constantă, se modifică prin creşterea sau scăderea modulului său. În cazul unei mişcări circulare uniforme,
apare modificarea în timp a vectorului viteză prin schimbarea continuă a orientării (deşi mărimea lui rămâne aceeaşi).
În general, vectorul viteză al unui punct material ce descrie o traiectorie oarecare faţă de un sistem de referinţă poate
varia în cursul timpului prin modificarea simultană a orientării şi a mărimii
r r 2.59
(modulului) vitezei. În fig. 2.59 sunt reprezentaţi vectorii viteză v1 şi v2 ai
punctului material în poziţiile P1 şi, respectiv, P2 la momentele de timp t1 , z r
v
P1 ( t1) 1
respectiv t 2 . r
∆v r
Prin definiţie, variaţia vitezei în intervalul de timp ∆ t = t 2 − t1 este r r
am P2 ( t 2)
r r r r r1 v2
vectorul ∆ v = v2 − v1 construit prin scăderea vectorului v1 la momentul
r r
iniţial t1 din vectorul v2 la momentul final t2 . r v2
r2
În sistemul de referinţă dat, raportul y
r O
∆v r
≡ am (1) x
∆t
defineşte mărimea vectorială numită acceleraţie medie a punctului material,
calculată pentru intervalul de timp dat. Unitatea de măsură pentru acceleraţie
în SI este m ⋅ s −2 .

Acceleraţia instantanee a mobilului faţă de sistemul de referinţă considerat la un moment de timp t


r
∆v
reprezintă limita către care tinde raportul , când intervalul de timp ∆ t = t 2 − t1 , vecinătate a momentului
∆t
t şi incluzându-l ( t1 < t < t 2 ), tinde către 0 (se micşorează foarte mult):
r
r ∆v
a ( t ) = lim . (2)
∆ t →0 ∆ t

În practică, pentru determinarea vectorului acceleraţie instantanee la


momentul t , determinăm vitezele la momentele t1 şi t 2 , apropiate de 2.60
r r r direc ţ ia direc ţia
t şi încadrându-l, apoi variaţia ∆ v = v2 − v1 a vectorilor viteză. Vectorul tangenţială normală
r
r ∆v
acceleraţie va fi asimilat atunci cu raportul a (t ) ≈ . P(t )
r
∆t r r v (t )
an
r at
În cazul unei mişcări curbilinii variate, acceleraţia instantanee a (t )
poate fi descompusă după două direcţii importante pentru mişcare: direcţia r
vitezei, tangentă la traiectorie, şi o direcţie perpendiculară pe aceasta, a
dirijată spre interiorul concavităţii traiectoriei, numită direcţie normală sau
radială (fig. 2.60).
r r
Componentele acceleraţiei instantanee se numesc acceleraţie tangenţială at şi, respectiv, acceleraţie normală a n :
r r r
a = at + a n (3)

49
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Acceleraţia tangenţială descrie variaţia modulului vitezei în timp, iar


2.61
cea normală este determinată de variaţia instantanee a orientării vectorului
P(t )
r viteză.
R ar v
n În mişcarea circulară uniformă, mobilul nu are acceleraţie tangenţială,
C întrucât modulul vitezei nu se modifică. În schimb, apare o acceleraţie
normală (radială sau centripetă) datorată variaţiei instantanee a orientării
vitezei (fig. 2.61). Ea este cu atât mai mare, cu cât viteza este mai mare şi
cu cât raza de curbură este mai mică.
2.62 La mişcările rectilinii variate, acceleraţia este coliniară cu viteza,
r r reprezentând variaţia instantanee a modulului ei. Dacă modulul vitezei este
r
v1 P(t ) v (t ) v2 crescător în timp, vectorul acceleraţie are acelaşi sens cu vectorul viteză
O P1(t1 ) r P2 (t2 ) x (mişcare rectilinie accelerată). Dacă însă modulul vitezei descreşte în timp,
a
acceleraţia este de sens opus vitezei (mişcare rectilinie încetinită)(fig. 2.62).
r r r
v1 P(t ) v (t ) v2
r *Componentele acceleraţiei
O P1(t1 ) P2 (t2 ) x
a
În mişcarea pe o traiectorie curbilinie a cărei rază instantanee de
curbură este ρ , să considerăm variaţia vectorului viteză în intervalul de
2.63
r timp ∆ t foarte scurt ce separă poziţiile P şi P′ (fig. 2.63). Unghiul la centru
v′
r corespunzător fie ∆θ .
(∆v)t r r r r r
∆v P(t + ∆t ) Observaţi că vectorul ∆v = v′ − v are o componentă tangenţială (∆v) t
r r r
v ∆θ v′ şi una normală (∆v ) n . Putem scrie
r
(∆v) n ρ r
P(t ) (∆v ) t ≈ v′ − v (4)
ρ
şi
∆θ r ∆θ
(∆ v ) n = 2v ⋅ sin ≈ v ⋅ ∆θ (5)
2
unde am ţinut cont că pentru unghiurile mici sin α ≈ α .
Din (4) rezultă că acceleraţia tangenţială reprezintă variaţia modulului vitezei în raport cu timpul:
r r
(∆ v )t ∆ v
at = = (6)
∆t ∆t
r
Pentru calcularea ei se proiectează vectorul acceleraţie instantanee, a , pe direcţia vitezei instantanee:
rr rr
aa⋅⋅vv
aatt == (7)
vv
r r
Dacă produsul scalar a ⋅ v > 0, adică proiecţia acceleraţiei pe direcţia vitezei şi viteza au acelaşi sens, mişcarea
r r
este accelerată, adică modulul vitezei este crescător în timp. Dacă a ⋅ v < 0 mişcarea este încetinită, adică modulul vitezei
este descrescător în timp.
Din relaţia (5) putem deduce expresia acceleraţiei normale:
r
(∆ v )n ∆θ
an = ≈ v⋅ (8)
∆t ∆t

PP ′
Cum ∆θ = , iar în intervalul de timp foarte scurt ∆ t arcul PP′ ≈ v ⋅ ∆t , revenind în (8) găsim
ρ
vv22
aann == .. (9)
ρρ

50
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Exerciţii aplicative

r r r
1. Legea de mişcare a unui punct material în planul xOy este: r (t ) = t i + t 2 j [m] unde t este măsurat în secunde.
r
a) Scrieţi legea vitezei v (t ).
r
b) Calculaţi vectorul acceleraţie a (t ).
c) Determinaţi componentele tangenţială ( at ) şi normală (a n ) ale acceleraţiei la momentul t = 2 s.
d) Calculaţi raza de curbură a traiectoriei la acelaşi moment de timp.
r
r ∆r
Soluţie: a) Se aplică definiţia vitezei instantanee: v (t ) = lim .
∆ t →0 ∆ t

Pentru ∆ t foarte mic ∆ (t 2 ) = (t + ∆ t ) 2 − t 2 = 2t ⋅ ∆ t + (∆t 2 ) ≈ 2t ⋅ ∆ t , unde am neglijat pătratul cantităţii infinitezimale.


r r
r ∆t ⋅ i + 2t ⋅ ∆t ⋅ j r r
Rezultă: v (t ) = = i + 2t ⋅ j 2.64
∆t r
y [m] v
b) Aplicăm definiţia acceleraţiei instantanee: r
r r a
r ∆v 2∆t ⋅ j r
a (t ) = lim = = 2j C
∆ t → 0 ∆t ∆t r
Acceleraţia este un vector constant orientat în sensul pozitiv al axei Oy. ρ at
4 r
c) Din (7) deducem: an
r r r r r
a ⋅ v( 2 s ) 2 j ⋅ ( i + 4 j ) 8
at = = =
2 2
ms
v( 2 s ) 17 17
x [m]
64 2 0 2 4
Cum a 2 = at2 + an2 rezultă an = a 2 − at2 = 4 − = m s2
17 17
d) Raza de curbură se deduce din relaţia (9):
v 2 17 17
ρ= = ≈ 34 m
an 2
r r r r
În fig. 2.64 am trasat traiectoria mobilului ( y = x 2 ) şi vectorii v , a , at , a n la momentul t = 2 s.

r r
2.* Un punct material se mişcă în raport cu sistemul ortogonal de axe xOyz cu acceleraţia a = −2k [m s 2 ]. La momentul
r r r
t 0 = 0, el porneşte din originea sistemului de axe cu viteza iniţială v0 = 10k + j [m s].
r r
a) Scrieţi ecuaţia vitezei v (t ) şi ecuaţia de mişcare a mobilului r (t ).
b) Scrieţi ecuaţia traiectoriei mobilului şi reprezentaţi-o grafic pentru t ∈ [ 0; 10 s].
c) Exprimaţi componentele tangenţială şi normală ale acceleraţiei la un moment t , t ∈ [ 0; 10 s].

r r r
r ∆ v v( t ) − v0
Soluţie: a) Pentru deducerea ecuaţiei vitezei, să remarcăm că vectorul acceleraţie este constant: a = = .
∆t t − t0
r r r r r r
Rezultă v (t ) = v0 + at , deci v (t ) = j + (10 − 2t ) k .
r r r r r
r v + v (t ) ∆ r r (t ) − r0
Din definiţia vitezei medii vectoriale, calculată între momentul t 0 = 0 şi t , obţinem: vm = 0 = = .
2 ∆t t
Datorită dependenţei liniare de t a vitezei, am putut considera viteza medie ca medie aritmetică a vitezelor iniţială
r r r r
r r 10 k + j + (10 − 2t ) k + j r
şi instantanee. Deducem: r (t ) = r0 + t , cu r0 = 0.
2
r r r
Rezultă legea de mişcare r (t ) = t j + (10t − t )k .
2

51
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

y = t
b) Din ecuaţiile parametrice ale mişcării 
 z = 10 t − t
2

deducem prin eliminarea lui t ecuaţia traiectoriei z = 10 y − y 2 o parabolă


2.65
în planul yOz (fig. 2.65).
r r
z [m] a ⋅ v (t ) 4(t − 5)
c) Acceleraţia tangenţială are expresia: at = = .
v (t ) 4(t − 5) 2 + 1
20 Să observăm că mişcarea este încetinită pentru intervalul t ∈ [0; 5 s) şi
acce-lerată pentru t ∈ (5 s, 10 s].
10 La momentul t = 5 s, a t = 0.
(t = 10 s) 2
(t = 0)
y [m] Acceleraţia normală are modulul: a n = a 2 − at2 =
O 5 10 4(t − 5) 2 + 2
La momentul t = 5 s, an = a = 2 m s 2 .

Test recapitulativ

1. Definiţi: 6. O barcă aflată pe suprafaţa unui lac este trasă cu o


a) vectorul sumă a doi vectori concurenţi; b) vectorul frânghie de pe mal cu ajutorul unui scripete, ca în
r
viteză instantanee; c) vectorul acceleraţie medie. fig. 2.67 cu viteza v0 . Frânghia face cu suprafaţa
r r
2. Construiţi diferenţa vectorilor a1 şi a 2 din fig. 2.66. lacului un unghi α . Viteza bărcii va fi egală cu:

2.66 r r 2.67
a) a2 O a1
r
r v0
O a1 α
b) r
a2
r
a2
c) r
45° a1 v0 v
a) v0 cos α ; b) ; c) v0 sin α ; d) 0 ; e) v0 .
O cos α sin α
7. Două autovehicule se deplasează pe două dru-
r r r r r muri perpendiculare spre intersecţie, cu vitezele
3. Calculaţi suma vectorilor: a = 3i + 2 j şi b = −3 j v1 = 60 km h şi respectiv v2 = 70 km h . Ele se
şi reprezentaţi-o în planul xOy.
găsesc la momentul iniţial t 0 = 0 în poziţiile aflate
4. Alegeţi afirmaţia incorectă: la distanţele d1 = 100 km şi respectiv d 2 = 60 km
a) Legea de mişcare exprimă poziţia corpului în
fiecare moment. de intersecţie. La momentul t = 1,5 h , distanţa dintre
b) Mişcarea corpului în spaţiu are loc după trei direcţii. maşini este de aproximativ:
c) Traiectoria este curba descrisă de un corp în timpul a) 10 km; b) 52 km; c) 46 km h ; d) 88 km h .
mişcării.
d) Alegerea sistemului de coordonare pentru descrierea 2.68
mişcării unui corp este arbitrară.
∆x
e) Viteza medie: vm = lim .
∆ t →0 ∆t
r
5. Un automobil parcurge un drum cu viteza medie d 2 v2
de 42 km h. El a parcurs prima jumătate cu viteza d1
de 30 km h , iar a doua jumătate cu viteza: r O
v1
a) 30 km h ; b) 42 km h ; c) 50 km h ;
d) 70 km h.

52
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.1.6* CINEMATICA PUNCTULUI MATERIAL.


CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR
Studiul cinematic al mecanicii punctului material presupune analizarea mişcărilor pe care le poate efectua acesta,
fără a ne preocupa de interacţiunile lui cu alte sisteme fizice care i-ar provoca mişcările respective.
Redăm mai jos schema tipurilor de mişcări pe care le poate efectua un punct material:

uniformă uniform accelerată


r r r r r
(v = ct , a = 0) (a şi v de acelaşi sens)
rectilinie uniform variată
r
(a = ct.)
variată uniform încetinită
r r r
( a ≠ 0) (a ş i v de sensuri opuse)
neuniformă
Mişcarea r
(a ≠ ct.)
punctului
material

uniformă
r
curbilinie ( v = ct.)

neuniformă
r
( v ≠ ct.)

Vom studia câteva dintre cele mai simple şi mai des întâlnite tipuri de mişcări.

2.1.7* MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORMĂ

Experiment
Umpleţi până sus o mensură (cilindru gradat) de 500 ml cu ulei comestibil. Măsuraţi distanţele dintre diviziunile
mari gravate pe sticlă. Marcaţi aceste diviziuni cu 0, 1, 2, 3, 4, 5, …. Picuraţi cu pipeta o picătură de apă pe suprafaţa
uleiului şi introduceţi-o cu grijă în ulei, apăsând-o cu vârful pipetei. Observaţi mişcarea de coborâre a picăturii.
Ce traiectorie descrie?
Cu un cronometru de mână cu afişaj electronic, înregistraţi intervalul de timp necesar picăturii pentru a parcurge
distanţa dintre diviziunile 0 şi 1. Daţi drumul, după acelaşi procedeu, unei picături identice cu prima, cronometrând
timpul în care aceasta parcurge intervalul dintre diviziunile 0 şi 2, pentru a treia picătură identică, timpul scurs între
diviziunile 0 şi 3 ş.a.m.d.
Înscrieţi datele obţinute într-un tabel din care să reiasă dependenţa
2.69
deplasărilor (notate ∆ x şi măsurate, începând cu diviziunea 0, pe axa Ox,
orientată vertical în jos) de intervalul de timp ∆ t (măsurat începând din
momentul trecerii picăturii prin dreptul diviziunii 0). În urma unei astfel de 0
măsurători s-au obţinut: 1
2
∆ t [s] 2,0 3,9 5,7 7,5 9,4 11,0 12,8 3
∆ x [cm] 2,7 5,4 8,1 10,8 13,5 16,2 18,9 4
diviziunile între 5 x
care s-au făcut 0-1 0-2 0-3 0-4 0-5 0-6 0-7
măsurători

53
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Calculaţi intervalele de timp corespunzătoare parcurgerii unor distanţe


2.70 egale succesive (între diviziunile 0-1, 1-2, 2-3, 3-4 etc.).
În mişcarea rectilinie descrisă, picătura de apă străbate distanţe
∆ x [cm] egale (2,7 cm fiecare) în intervale de timp egale (în limitele de precizie al
18 măsurătorilor, aproximativ 1,8 s fiecare). Ştiţi din gimnaziu că o astfel de
16
mişcare rectilinie este uniformă, adică are o viteză constantă.
Într-adevăr, viteza în orice punct al traiectoriei are valoarea:
14 B
2,7 cm
12
v= ≈ 1,44
1,8 s
10 În graficul din fig. 2.70 am reprezentat pe abscisă momentele de
A α C
8 timp corespunzătoare trecerii picăturii prin dreptul fiecărei diviziuni, pe
axa ordonatelor – deplasările (distanţele) corespunzătoare. Graficul este
6
liniar (o dreaptă ce trece prin origine), ceea ce arată proporţionalitatea
4 dintre deplasările ∆ x şi intervalele de timp corespunzătoare ∆ t : ∆ x ~ ∆ t.
2 ∆x
∆t [s]
Calculând raportul pentru datele din tabel, ajungem la concluzia
∆t
2 4 6 8 10 12 că el are o valoare constantă, egală cu viteza mişcării. Putem deci scrie:
∆ x = v ⋅ ∆t
Remarcaţi faptul că tangenta unghiului α , de înclinare a dreptei reprezentative din grafic faţă de axa Ot , are
tocmai această valoare:
BC ∆ x 13,9 − 8,1 5,4 cm
tg α = = = = ≈ 1,44
AC ∆ y 9,4 − 5,7 3,7 s
Întrucât viteza păstrează o orientare constantă (de sus în jos) şi o valoare (modul) de asemenea constantă, putem
r
afirma că în mişcarea rectilinie uniformă, vectorul viteză este o constantă v = ct. În consecinţă, acceleraţia lipseşte
r r
(a = 0).
Ne propunem acum să deducem legea de mişcare, adică dependenţa de timp a vectorului de poziţie al mobilului
(fig. 2.71) pe traiectoria sa rectilinie (dreapta (∆ ) cu originea în 0). Pentru aceasta trebuiesc precizate condiţiile iniţiale
ale mişcării, adică poziţia şi viteza mobilului la momentul iniţial:
t
2.71  r0 r
r (∆) r (t0 ) ≡ r0 (1)
v (t ) r r
r v (t0 ) = v = ct
r (t )
O r P(t ) r r r
v0 r ∆r r (t ) − r0
r Cum prin definiţie v = = = ct , rezultă ecuaţia de mişcare:
r0 P0 ( t0 ) ∆t t − t0
r r r
r (t ) = r0 + v (t − t 0 ) (2)
2.72 Dacă mişcarea are loc în lungul unei axe, Ox, de exemplu (fig. 2.72),
r
( t0 ) v (t ) x prin proiectarea ecuaţiei (2) pe axă se obţine ecuaţia coordonată în funcţie
de timp:
O P0 ( x0) S P(x )
x (t ) = x 0 + v (t − t 0 ) (3)
unde abscisa x 0 corespunde poziţiei iniţiale, P0 , a mobilului.
Dacă t 0 = 0 (momentul iniţial corespunde apăsării pe tasta „start” a cronometrului), atunci ecuaţia devine:
x = x0 + v ⋅ t (3’)
În general, legea de mişcare se reprezintă grafic printr-o dreaptă în planul xOt , având unul dintre aspectele din
fig. 2.73, după cum poziţia iniţială se află la dreapta sau la stânga originii axei ( x0 > 0 sau x0 < 0), iar viteza este
orientată în sensul pozitiv sau negativ al axei Ox (v > 0 sau v < 0).

54
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.73
x x x x

x0 x0

O t O t O t O t
x0 x0

r r r r
v v v v
O P0 ( x0 ) x O P0 ( x0 ) x P0 ( x0 ) O x P0 ( x0 ) O x

a) b) c) d)

Deplasarea mobilului între momentele t0 şi t coincide, în mişcarea rectilinie, cu spaţiul parcurs în acest interval
de timp:
S = ∆ x = x − x0
Din (3) rezultă ecuaţia spaţiului în mişcarea rectilinie şi uniformă:
S (t ) = v (t − t 0 ) (4)
sau, dacă t 0 = 0 :
S (t ) = v ⋅ t (5)
a cărei reprezentare grafică este o dreaptă ce trece prin originea sistemului de axe SOt.

Exerciţiu aplicativ 1
Mişcarea rectilinie a unui mobil este descrisă de ecuaţia: x = 6 − 2t [m].
2.74
a) Precizaţi semnificaţia coeficienţilor numerici din ecuaţie şi tipul r
mişcării. v (t0 = 0)
b) Reprezentaţi grafic legea de mişcare în planul de coordonate xOt. O P0 (6 m) x
c) Ce reprezintă coordonatele punctelor de intersecţie a graficului cu
axele de coordonate Ot şi Ox ?
2.75
Soluţie: a) x0 = 6 m reprezintă poziţia iniţială. x [m]
6
v = −2 m ⋅ s -1 este viteza constantă, orientată în sensul negativ al axei
(fig. 2.74).
4
Mişcarea este rectilinie şi uniformă.
b) Tabelul de variaţie:
2
t [s] 0 1 3 4 6 t [s]
x [ m] 6 4 0 –2 –6 O 2 4 6

Graficul este o dreaptă de pantă (înclinare) negativă (fig. 2.75).

Intersecţia cu axa Ox reprezintă coordonata poziţiei iniţiale x0 = 6 m. Intersecţia cu axa Ot este momentul t = 3 s,
al trecerii mobilului prin originea axei, O.

55
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţiu aplicativ 2
Un punct material se deplasează rectiliniu uniform faţă de un sistem de axe de coordonate rectangulare xOy.
La momentul t 0 = 0 s, punctul material are poziţia M 0 (2 m, 4 m), iar la momentul t = 4 s, poziţia punctului este
M (6 m, 10 m).
a) Figuraţi traiectoria punctului material şi calculaţi deplasarea lui între cele două momente de timp.
b) Determinaţi proiecţiile pe cele două axe ale ecuaţiei de mişcare a punctului: x(t ) şi y (t ).
c) Calculaţi viteza mobilului.
2.76 Soluţie: a) Deplasarea: M 0 M = d = (6 − 2) 2 + (10 − 4) 2 = 2 13 m
y [ m] (fig. 2.76)
x = x + v t
10 M b) Ecuaţiile de mişcare generale:  y = y0 + vx t , trebuie să fie verificate de
 0 y
8
∆y
fgh
r
6
r
vy
v
6 = 2 + 4v
d coordonatele punctelor M 0 şi M : 10 = 4 + 4vx
4 r  y
M0 vx
2 v x = 1 m s
Rezultă proiecţiile vitezei: 
O 2 4 6 8 x [m] v y = 1,5 m s
∆x Ecuaţiile mişcării devin:  x = 2 + t
 y = 4 + 1,5t
13 m
c) Viteza mişcării: v = v x2 + v 2y = ≈ 1,8
2 s

Exerciţii şi probleme propuse

1. Scrieţi ecuaţiile de mişcare corespunzătoare repre- c) Determinaţi prin calcul algebric momentul şi
zentărilor grafice din fig. 2.77: locul întâlnirii şi comparaţi rezultatul cu coordonatele
2. Calculaţi distanţa parcursă de mobilul (b), din punctului de intersecţie a celor două grafice. Trageţi
problema precedentă, în primele 6 s de mers: concluzii.
a) prin calcul; b) pe cale grafică. 4. Un mobil se deplasează rectiliniu pe o dreaptă de
ecuaţie y = − x + 4. La momentul t1 = 1 s, mobilul
3. Mişcările a două puncte materiale pe aceeaşi traiectorie
rectilinie sunt descrise de ecuaţiile: x1 = 5t − 4 şi se află în poziţia de abscisă x1 = 4 m, iar la momentul
x2 = 10 − 2t. t2 = 6 s, în poziţia de abscisă x2 = 8 m. Se cer:
a) Reprezentaţi grafic cele două legi de mişcare în a) deplasarea mobilului între cele două momente
acelaşi plan de coordonate xOt. de timp;
b) Precizaţi ce reprezintă punctele de intersecţie a b) viteza mobilului şi proiecţiile acesteia pe cele
graficelor cu cele două axe, Ox şi Ot. două axe de coordonate.

2.77
x [m] a) b) x [cm] c)
v [cm/s] 2
6
5 1 t [ms]
4 3
0 1 2 3 4 5 6
3 2 −1
2 1
t [s] −2
1 −3
t [s] 0 1 2 3 4 5 6
−4
0 1 2 3 4 5 6

56
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

5. Ecuaţiile parametrice ale mişcării unui mobil pe 8. Un autoturism a parcurs distanţa d = 90 km, dintre
axele de coordonate sunt: x = 4t − 3 şi y = 2 − 3t.
două localităţi, cu viteza medie vm = 80 km ⋅ h −1 .
Să se determine:
a) ecuaţia traiectoriei; Viteza sa pe prima porţiune de drum a fost
b) valoarea vitezei, dacă x, y sunt exprimate în v1 = 90 km h , iar, pe a doua porţiune, v2 = 72 km h .
metri, iar t în secunde. Determinaţi:
6. Vectorul viteză al unei particule în mişcare rectilinie a) intervalul de timp în care deplasarea s-a făcut cu
şi uniformă se exprimă în raport cu un sistem viteza v1;
r r
ortogonal de axe, xOy (de versori i şi j ), prin b) spaţiul parcurs de autoturism cu viteza v2 .
r r r
relaţia: v = 4i − 3 j . Exprimaţi dependenţa de timp 9. De la Bucureşti spre Ploieşti pleacă două trenuri
r
a vectorului de poziţie r (t ), ştiind că, pentru poziţia cu aceeaşi viteză, v1 = 30 km h la un interval
r r
inţială, el este: r0 = 2i . ∆t = 10 min, unul după altul. Cu ce viteză v2 se
7. Un vehicul se deplasează cu viteza de 72 km h spre mişcă un tren care vine de la Ploieşti şi care întâlneşte
vest, timp de 30 min, apoi în direcţia nord-est, timp celelalte două trenuri la un interval τ = 4 min, unul
de 45 min, şi, în continuare, spre est, timp de 20 min. după altul?
Care a fost deplasarea vehiculului?

2.1.8* COMPUNEREA VITEZELOR


Am arătat că viteza unui mobil depinde de sistemul de referinţă.

Un călător aflat într-un tren ce se deplasează cu viteza v = 20 m s


2.78
faţă de şine, aleargă în sensul de mişcare al trenului cu viteza u = 2 m s r
r v
faţă de acesta (fig. 2.78). Care va fi viteza V a călătorului faţă de terasament?
r
În raport cu sistemul de referinţă fix, călătorul participă simultan la u
două mişcări. Deplasările şi vitezele se compun după regula de adunare a
r r r
vectorilor. În cazul nostru, V = v + u are aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu
cele două viteze ce se compun şi modulul V = v + u = 22 m ⋅ s −1.

Dar dacă acelaşi călător ar alerga în sens opus sensului de mişcare al


r r
trenului? În acest caz, cei doi vectori ce se compun v şi u , au sensuri 2.79
r z′
opuse, deci suma lor, V , va fi orientată în sensul vitezei trenului şi va avea z
modulul v − u = 18 m s . r y′
vr ⋅ ∆ t
r
va ⋅ ∆ t
Dacă vitezele ce se compun au direcţii concurente, viteza faţă de S′ (mobil)
O′
sistemul de referinţă fix se calculează după regula paralelogramului. r
vt ⋅ ∆ t
r S (fix )
y
În general, (fig. 2.79), viteza absolută va a unui punct material – O
x′
adică viteza sa faţă de sistemul de referinţă fix, se calculează prin
x
compunerea vitezei sale faţă de referenţialul în mişcare – numită viteză
r
relativă, vr , cu viteza referenţialului mobil faţă de cel fix, numită viteză de
r
transport, vt :
r r rr
vaa = vrr + vvtt..

57
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţiu aplicativ

O şalupă trebuie să traverseze un râu de lăţime d = 30 m. Viteza şalupei faţă de apa râului este de vs = 10 m s , iar
viteza de curgere a râului este u = 2 m s . Să se calculeze:
a) viteza absolută a şalupei când unghiul dintre direcţia de deplasare a şalupei faţă de apă şi cursul apei este de
r r
60°, apoi pentru un unghi 90° (v s ⊥ u );
b) sub ce unghi trebuie orientată şalupa astfel ca traversarea să se facă pe
2.80 drumul cel mai scurt;
c) cat timp durează traversarea, în acest caz?
r r r
vr = v s va r r r r r
Soluţie: a) Conform notaţiilor: va = vr + vt = v s + u (fig. 2.80).
Aplicând teorema lui Pitagora generalizată:
α r r va2 = v s2 + u 2 + 2v s u cos α
vt = u
rezultă,
- pentru α = 60°, va ≈ 15,7 m s ,
- iar pentru α = 90°, va ≈ 10,2 m s .
2.81
b) Viteza absolută trebuie să fie perpendiculară pe maluri, pentru ca drumul
să fie cât mai scurt (fig. 2.81).
r r
vs va
u
Rezultă: sin θ = = 0,2 , iar θ ≈ 11°30'.
vs
θ
r c) Viteza absolută va fi, în acest caz:
u
d
va = vs2 − u 2 ≈ 9,8 m s , deci ∆ t = ≈ 3,06 s.
va

Exerciţii şi probleme propuse

1. Un vaporaş parcurge distanţa dintre două porturi b) Sub ce unghi faţă de această direcţie îşi orientează
fluviale mergând în sensul de curgere a apei în 8 h pilotul avionul?
şi în sens contrar în 12 h. În ce interval de timp ar 4. Să se calculeze durata zborului unui avion între
parcurge vaporaşul aceeaşi distanţă în apă stătătoare?
două puncte A şi B aflate la distanţa d = 500 km
2. Un automobil se deplasează de la sud la nord cu
viteza v1 = 80 km h ; un altul se deplasează de la dacă viteza avionului faţă de sol este v1 = 100 m/s,
vest spre est cu viteza v2 = 60 km h . Determinaţi iar viteza vântului v2 = 30 m/s face un unghi α = 30°
mărimea vitezei celui de-al doilea automobil faţă cu direcţia de mişcare a avionului (fig. 2.82).
de primul (modulul vitezei relative).
2.82
3. Un avion zboară orizontal din punctul A , cu viteza
v1 = 500 km h faţă de aer, spre punctul B, situat la r
β v1
nord de punctul A, la distanţa L = 1000 km. A B
Tot drumul, vântul bate dinspre nord-vest cu viteza α r
r v
v2 = 100 km h . v2
a) După cât timp atinge avionul punctul B, zburând
pe direcţia AB ?

58
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.1.9* MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORM VARIATĂ A


Z PUNCTULUI MATERIAL

r
Numim mişcare rectilinie uniform variată mişcarea în care vectorul acceleraţie a , rămâne constant. Ea este numită
r r
accelerată sau încetinită, după cum vectorii a şi v au acelaşi sens, respectiv sensuri opuse.

Experiment
Studiem mişcarea de coborâre a mobilului m pe şina unui dispozitiv cu pernă de aer. Şina pe care el se deplasează
este gradată şi înclinată faţă de orizontală. Măsurarea intervalelor de timp se realizează cu un cronometru electronic (CE).
El înregistrează pe ecran intervalul de timp între trecererile mobilului prin dreptul a doi senzori electronici S1 şi S 2
(fig. 2.83). Aşezăm senzorul S1 (de pornire a cronometrului) la diviziunea O a şinei şi senzorul S 2 (de oprire a crono-
metrului) la distanţa x de origine. Înregistrăm intervalele de timp t în care au fost parcurse diferite distanţe x.
Se constată că intervalul de timp t este cu atât mai lung cu cât distanţa x este mai mare. După aceea, aşezăm senzorii
alăturaţi la distanţa minimă admisă prin construcţie, între ei ∆ x = 1 cm, pentru a determina intervalul de timp foarte
∆x
scurt τ , corespunzător parcurgerii acestei distanţe. Raportul = v va aproxima viteza instantanee a mobilului în
τ
poziţia P, aflată la distanţa x de originea şinei. Cu cât senzorii se află mai
departe de O, intervalele ∆ t înregistrate vor fi mai scurte. 2.83
Datele experimentale sunt sintetizate într-un tabel de valori: ∆x
x
m O
∆x v v 2
P
v=
2 2
x [cm] t [s] [ m s] [m s ] [m s ]
τ t 2x
50 0,466 2,127 4,56 4,56 S 2 S1
60 0,509 2,325 4,57 4,56
70 0,548 2,500 4,56 4,56 CE
80 0,576 2,630 4,55 4,55
90 0,625 2,857 4,56 4,56

v
Faptul că viteza creşte în raport cu timpul ne arată că această mişcare este accelerată. Raportul rămâne
t
(în limita erorilor experimentale) constant. Aceasta demonstrează că viteza creşte proporţional cu timpul dacă mobilul
porneşte din repaus (v0 = 0, viteza e nulă la momentul iniţial t0 = 0).
∆v
Putem vorbi despre o creştere constantă a modulului vitezei în unitatea de timp :
∆t

∆ v v − v0 v m 2.84
= = = 4,56 2 = ct. (1)
∆t t − t 0 t s v [ m s]
3
Această variaţie a modulului vitezei în unitatea de timp defineşte
acceleraţia mobilului.

Constataţi că, în experimentul nostru, acceleraţia este constantă şi


are valoarea a = 4,56 m s 2 ; deci mişcarea este uniform accelerată. 2

Graficul vitezei mobilului m în raport cu timpul este redat în fig. 2.84. t [s]
Rezultă că dependenţa vitezei de timp în mişcarea rectilinie uniform accelerată O 0,4 0,5 0,6
este liniară.

59
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Graficul dependenţei coordonatei de timp (fig. 2.85) are aspectul


2.85 unui arc de parabolă.
v [ m s] Mişcarea descrisă în acest experiment face parte din categoria mişcărilor
0,9 rectilinii uniform variate, adică în cursul cărora vectorul acceleraţie rămâne
0,8 constant în timp:
r
0,7 a = ct. (2)
Să ne reamintim (paragraful 2.1.5) că dacă
0,6
r r
a ⋅v > 0 (3)
0,5
t [s] acceleraţia şi viteza au acelaşi sens, mişcarea este uniform accelerată
O 0,4 0,5 0,6 (fig. 2.86), modulul vitezei fiind crescător în timp.
r r
Dacă a ⋅ v < 0 (4), acceleraţia este de sens contrar vitezei. Mişcarea
este uniform încetinită, modulul vitezei fiind descrecător în timp.
2.86 Condiţiile iniţiale ale mişcării trebuie să precizeze poziţia şi viteza
r mobilului la momentul iniţial:
a (∆)
r r r
a ⋅v > 0 v (t ) t0
( MUA) r r r
a
r
(∆) r (t0 ) = r0 (5)
v (t ) r r
r v (t0 ) = v0
a (∆)
r r r r
a ⋅v < 0 Vom deduce dependenţa de timp a vectorului viteză, v (t ), numită
( MUÎ ) rv (t ) r
a (∆) legea vitezei, precum şi legea de mişcare, r (t ), pornind de la definiţia accele-
r
v (t ) raţiei în mişcarea uniform variată a unui mobil în lungul dreptei (∆ ) (fig. 2.87).
r r r
∆v v (t ) − v0
a= = = ct. (6)
2.87 ∆t t − t0
r
v (t ) (∆) Rezultă legea vitezei:
r r r
r P(t ) v (t ) = v0 + a (t − tt00 ) (7)
r (t )
r
v0 În proiecţie pe dreapta (∆) :
O r P0 ( t0 ) v(t ) = v0 + a (t − t 0 ) (7′)
r0
Pentru t 0 = 0, ecuaţia vitezei devine: v(t ) = v0 + at (7′′)
Reprezentată grafic (în planul vOt ), dependenţa vitezei de timp este
2.88
liniară (fig. 2.88).
v [ m s] Ordonata la originea timpului este egală cu v 0 , iar înclinarea graficului
faţă de axa Ot (panta) cu atât mai mare cu cât modulul acceleraţiei este
v(t ) mai mare.
tg α = a Pentru a deduce legea de mişcare să observăm că viteza medie
v0 α vectorială în intervalul de timp [t 0 ; t ] poate fi calculată ca medie aritmetică
r r
t [s] a vitezelor v0 şi respectiv v (t ) (dependenţa vitezei de timp fiind liniară):
O t r r
r v + v (t ) 2v0 + a (t − t 0 )
vm = 0 = (8)
2 2
Aplicând definiţia vitezei medii, obţinem:
r r r
∆r r (t ) − r0
vm = = (9)
∆t t − t0

60
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

deducem de aici legea mişcării rectilinii uniform variate:


2.89
r r r r (t − t0 ) 2
r (t ) = r0 + v0 (t − t0 ) + a (10) v [ m s]
2
Dacă dreptei (∆ ) îi ataşăm o axă de coordonate, Ox, proiecţia ecuaţiei v(t )
(10) pe această axă ne conduce la ecuaţia coordonatei în mişcarea rectilinie
uniform variată. v0 S
(t − t 0 ) 2
t [s]
x (t ) = x 0 + v 0 (t − t 0 ) + a (10′)
2 O t
Dacă t 0 = 0, ecuaţia coordonatei devine:

at 2
x ( t ) = x0 + v0 t + (11) 2.90
2
x [m]
Din (11) deducem legea spaţiului pentru această mişcare:
at 2 x (t )
S = ∆ x = v0 t + (12) r r
2 a ⋅v > 0
Spaţiul S (t ) parcurs în intervalul de timp [0; t ] reprezintă totodată x0
aria trapezului cuprins între graficul v(t ), axa Ot şi axa vitezelor între t [s]
momentele 0 şi t (fig. 2.89). Dependenţa x(t ) se reprezintă grafic printr-un O t
arc de parabolă în planul xOt (fig. 2.90). Concavitatea curbei depinde de
r r r
semnul proiecţiei lui a pe vectorul viteză v0 , sau v (t ).

2.1.10* ECUAŢIA LUI GALILEI

v2
În tabelul de valori experimentale (pag. 55) remarcaţi un alt raport constant, , a cărui valoare este egală
2x
cu cea a acceleraţiei. Într-adevăr, eliminând parametrul timp, t , între ecuaţiile vitezei (7′′) şi spaţiului (12) găsim relaţia:

v 2 = v02 + 2 a S (13)

Această relaţie este numită ecuaţia lui Galilei.


În cazul experimentului nostru x = S , iar v0 = 0. Utilizând ecuaţia lui Galilei se confirmă rezultatul obţinut:

v2
a= (14)
2x
Un caz interesant şi util în practică este cel a mişcării uniform încetinite până la oprire. Ne propunem să calculăm
intervalul de timp şi spaţiul până la oprirea mobilului: t op şi S op .

La oprire, v = 0; din ecuaţia vitezei rezultă v0 + a t op = 0 şi, de aici:

v0
t op = − (15)
a
cu a şi v0 de semne opuse.

Înlocuind v = 0 în ecuaţia lui Galilei (13), obţinem:

v02
S op = − (16)
2a

61
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.91
t =0s v = 0 m/s Exerciţiu aplicativ 1
t = 0,5 s v = 4,9 m/s
În fig. 2.91 sunt reprezentate poziţiile succesive ale unui punct material,
t =1s v = 9,8 m/s
înregistrate la intervale de timp egale, de câte 0,5 s.
a) Trasaţi graficul dependenţei vitezei de timp. Specificaţi tipul mişcării
t = 1,5 s v = 14,7 m/s rectilinii a bilei.
b) Calculaţi din grafic spaţiile parcurse în intervalele de timp egale, consecutive:
S1 , S 2 , S 3 ... Ce relaţie se poate stabili între ele?
t =2s v = 19,6 m/s
c) Construiţi tabelul de variaţie a spaţiului, S , parcurs în funcţie de timp şi
trasaţi graficul S (t ). Este el liniar?

Soluţie: a) Mişcarea punctului este uniform accelerată, cu acceleraţia


t = 2,5 s v = 24,5 m/s
a = 9,8 m s 2 (fig. 2.92).
4,9 ⋅ 0,5 (4,9 + 9,8) ⋅ 0,5
b) S1 = = 1,225 m ; S 2 = = 3,675 m ; S 3 = 6,125 m
2 2
etc.
t =3s v = 29,4 m/s Rezultă S1 < S 2 < S 3 < ... < S 7 şi S 2 − S1 = S3 − S 2 = S 4 − S3 = ... = 2,45 m
c)

t [s] 0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5


S [ m] 0 1,225 4,900 11,025 19,600 30,625 44,100 60,025

t = 3,5 s v = 34,3 m/s Graficul reprezentând dependenţa S (t ) nu este liniar. Spaţiul parcurs creşte
cu pătratul timpului. O astfel de dependenţă se numeşte pătratică şi se
reprezintă grafic printr-o curbă numită parabolă (fig. 2.93).

2.92 2.93
v [ m s] v [ m s]
30 60
25 50
20 40
15 30
10 20
5 10
t [s ] t [s ]
O 0,5 1 1,5 2 2,5 3 O 0,5 1 1,5 2 2,5 3

Exerciţiu aplicativ 2
Un vitezometru ataşat unei remorci, desprinsă la un moment dat de autovehicul care o trăgea, a permis unui observator
să înregistreze viteza acesteia din 2 în 2 secunde.

t [s] 0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24
v [ m s] 20 18 16 14 12 10 8 6 4 2 0 0 0

62
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Prin aplicarea saboţilor de frână asupra roţilor şi reluând experimentul 2.94


de la aceeaşi valoare iniţială a vitezei, observatorul înregistrează datele v [ m s]
următoare: 20
18
t [s] 0 2 4 6 8 10 12 16
v [ m s] 20 16 12 8 4 0 0 14
12
a) Trasaţi graficele dependenţei de timp a vitezei remorcii în ambele 10
cazuri. Caracterizaţi mişcările. 8 (1)
b) Determinaţi pe cale grafică distanţa parcursă de remorcă până la 6
(2)
oprire, în ambele situaţii. 4
c) Determinaţi acceleraţia remorcii în cele două cazuri. 2 t [s]
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
Soluţie: a) Mişcările sunt rectilinii şi uniform încetinite până la oprire.
v0 = 20 m s – viteza iniţială în ambele cazuri
20 m s ⋅ 20 s 20 m s ⋅10 s
b) Sop1 = Aria (1) = = 200 m; S op 2 = Aria ( 2) = = 100 m.
2 2
v2 400 m 2 ⋅ s −2 v2 400 m 2 ⋅ s −2
c) a1 = − 0 = − = −1 m ⋅ s − 2 ; a 2 = − 0 = − = −2 m ⋅ s −2 .
S op1 400 m S op 2 200 m
2.95
Exerciţiu aplicativ 3
a [ m/s2]
Acceleraţia unui mobil care porneşte din repaus din originea axei Ox
şi care se mişcă în sensul pozitiv al acesteia variază în timp conform 1
graficului din fig. 2.95.
t [s]
a) Reprezentaţi graficul vitezei ca funcţie de timp în intervalul [0; 18 s]
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18
şi specificaţi tipul mişcărilor efectuate:
b) Reprezentaţi grafic dependenţa coordonatei de timp. −1

Soluţie: a) Interpretând viteza ca aria dintre graficul a (t ) şi axa timpului,


obţinem graficul dependenţei v (t ) din fig. 2.96. 2.96
2]
a [ m/s
b) Graficul dependenţei x (t ) este obţinut prin calcularea ariei dintre
graficul v (t ) şi axa Ot (fig. 2.97): 3
A B
G
2
t [s] 0 3 5 8 9 10 13 16 18 1 C D F t [s]
x [ m] 0 4,5 10,5 15 15 15 10,5 6 10 0
2 4 6 8 10 12 14 16 18
−1
OA – mişcare uniform accelerată (a > 0, v > 0); arc de parabolă cu −2
concavitatea în sus. −3
E
AB – mişcare rectilinie uniformă (a = 0, v = 3 m s = ct.); segment de
dreaptă.
BC – mişcare uniform încetinită până la oprire (a < 0, v0 > 0); arc de 2.97
x [m]
parabolă cu concavitatea în jos. În momentul t = 8 s, v = 0, parabola
16 C D
atinge maximul.
14
CD – repaus (v = 0); segment de dreaptă paralel cu axa Ot.
12 B
DE – mişcare uniform accelerată (a < 0, v < 0). Sensul de mişcare al E G
10
mobilului s-a modificat la momentul t = 10 s, viteza fiind orientată 8
F
spre originea axei Ox; arc de parabolă cu concavitatea în jos. 6
EF – mişcare uniform încetinită (a > 0, v < 0) până la oprire (t = 16 s); 4 A
arc de parabolă cu concavitatea în sus. Minimul parabolei este atins în 2
t [s]
momentul anulării vitezei. 0 2 4 6 8 10 12 14 16 18
FG – mişcare uniform accelerată (a > 0, v > 0); arc de parabolă cu
concavitatea în sus.

63
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsul corect:
1. Mişcările rectilinii a trei mobile, A, B şi C , sunt D) În care dintre următoarele intervale acceleraţia
reprezentate în fig. 2.98 prin grafice. În intervalul este nulă:
de timp de la momentul t1 la momentul t 2 , cele trei a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE ?
mobile: 2.100
a) au parcurs aceeaşi distanţă; b) au mers cu aceeaşi
v [ m s]
viteză; c) au mers cu aceeaşi acceleraţie; d) cu aceeaşi C D
viteză şi acceaşi acceleraţie. 30
25
2.98 20
v [ m s] 15
A
10
B C 5 B E t [s ]
A 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20

t [s ] 4. Un mobil se mişcă în lungul unei axe pornind din


t1 t2 origine. Graficul din fig. 2.101 reprezintă poziţia sa
faţă de origine, dată de abscisa x ca funcţie de timp.
A) Ce porţiune a graficului reprezintă o mişcare
2. Graficul din fig. 2.99 reprezintă variaţia vitezei rectilinie şi uniformă, cu viteza de 0,6 m s ?
unui mobil într-un interval de 16 s.
A) Care este distanţa parcursă de mobil în intervalul a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE.
AB ? B) Care porţiune a graficului reprezintă staţionarea
a) 1 m; b) 2 m; c) 8 m; d) 4 m. mobilului?
B) În care dintre următoarele intervale acceleraţia a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE.
mobilului este cea mai mare? C) Care a fost viteza mobilului la sfârştiul secundei
a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE. a 8-a?
C) În intervalul CD, viteza medie este: 7 7 8
a) 7 m s; b) m s ; c) − m s ; d) m s;
a) 15 m s ; b) 2 m s ; c) 7,5 m s ; d) 4 m s . 5 5 7
e) 0 m s .
2.99 D) Ce semnificaţie are punctul M , de intersecţie a
v [m s] graficului cu axa timpului?
6
D E a) oprirea mobilului;
5
b) trecerea lui prin origine spre dreapta;
4
3
C c) trecerea prin origine spre stânga.
B
2 2.101
1 t [s ] − (t ) +
A 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
O x P(x) x
x [ m s]
3. Pe baza diagramei din fig. 2.100 alegeţi afirmaţia
corectă: 8 B C
A) Viteza maximă este atinsă de mobil pe parcursul 6
mişcării sale: 4
a) pe porţiunea AB; b) pe BC ; c) pe CD; d) pe DE. 2 t [s ]
M
0
B) Mobilul parcuge cea mai scurtă distanţă în intervalul: A 5 10 15 20
−2
a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE. E
−5
C) Viteza medie a mobilului este maximă în intervalul: D
a) AB; b) BC ; c) CD; d) DE.

64
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.1.11* MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ

Experiment 1
Pe un suport orizontal lucios (sticlă) aşezăm o bilă uşoară, bine
şlefuită, legată cu un fir subţire, inextensibil de un cui înfipt vertical în 2.102
masă, la marginea suportului, ca în fig. 2.102. Lovim bila perpendicular pe
P 3 (t3 )
direcţia firului. Observaţi traiectoria ulterioară a bilei. Viteza este imprimată )
perpendicular pe direcţia firului de legătură. Firul îşi modifică direcţia l3 P 2 (t 2 )
)
continuu, modificând continuu şi orientarea vitezei, aceasta fiind mereu l2
perpendiculară pe fir. Traiectoria bilei, privită ca punct material, va fi P1(t1 )
)
circulară (cerc sau arc de cerc), bila aflându-se în fiecare moment la l1
aceeaşi distanţă de cui, care constituie centrul cercului. Lungimea firului P 0 (t0 )
C
reprezintă raza cercului (dacă bila este foarte mică).
)
Mişcarea circulară a bilei este uniformă dacă lungimile arcelor l 1 ,
) )
l 2 , l 3 ... sunt proporţionale cu intervalele de timp ∆t1 = t1 − t 0 , ∆t 2 = t 2 − t1 , ∆t 3 = t 3 − t 2 ... în care sunt parcurse.
) ) )
l1 l2 l3
= = = ... = ct.
∆t1 ∆t2 ∆t3

Acest raport constant reprezintă valoarea constantă, v, a vitezei (numită şi viteză liniară). În mişcarea circulară
)
uniformă, vectorul viteză are modulul constant. Lungimea l a oricărui arc descris este proporţională cu intervalul de
timp corespunzător:
)
l = v ∆t (1)

Orientarea (direcţia şi sensul) vitezei se modifică în fiecare moment. Vectorul viteză nu este constant.

Experiment 2

Să trasăm pe un disc de picup un segment OA de lungime egală cu


raza. Puneţi discul în rotaţie şi fotografiaţi-l de două ori la rând. Veţi observa 2.103
pe fotografie două sectoare de cerc albe, de unghiuri la centru egale, aflate A
însă în poziţii diferite (fig. 2.103). În cele două intervale de timp egale, ∆t ,
α
de deschidere a diafragmei, raza a „măturat” unghiuri egale. Spunem că în
mişcarea circulară uniformă punctul A are o viteză unghiulară constantă. O
Viteza unghiulară ω a unui mobil în mişcare circulară în jurul unui
ax fix este dată de raportul dintre unghiul la centru, α , descris de rază şi
intervalul de timp corespunzător:
A α
αα
ω ==
ω (2) O
∆∆tt

Viteza unghiulară se măsoară în radiani pe secundă (rad ⋅ s −1 ).


Un unghi de 1 rad corespunde pe orice cerc unui arc de lungime egală cu
raza cercului. Cum lungimea cercului este 2π R, rezultă că unei rotaţii
complete, de 360°, îi corespund 2π radiani.

65
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

În fig. 2.104 aveţi câteva mărimi de unghiuri exprimate în grade


2.104 sexagesimale şi în radiani.
Lungimea cercului corespunzător unui unghi la centru α , măsurată
360° 2π
pe cercul de rază R (fig. 2.105) va fi:
)
l = R ⋅α (3)
180° π
Rezultă că viteza liniară a punctului în mişcare circulară se poate
exprima prin produsul dintre rază şi viteza unghiulară:
π
90°
2 l Rα
v= = = Rω (4)
∆t ∆t
π
60°
3 În mişcarea circulară uniformă putem defini alte două mărimi constante.
π Intervalul de timp necesar efectuării unei rotaţii complete se numeşte
45° perioada mişcării circulare uniforme şi se notează cu T :
4

π 2π
30° T= (5)
6 ω
Perioada se măsoară în secunde (s).
Inversul perioadei se numeşte frecvenţă (notată υ ) şi reprezintă
2.105
A ) numărul de rotaţii efectuate în unitatea de timp într-o mişcare circulară
l
uniformă:
α A0
1 ω
R υ= = (6)
O T 2π

Frecvenţa se măsoară în s −1 , unitate numită Hertz (Hz).


Să analizăm în continuare modificarea orientării vectorului viteză,
modificare impusă de caracterul curbiliniu al traiectoriei. În fig. 2.106 este
2.106 r r
v1 r v2 prezentat un mobil în mişcare circulară uniformă pe o pistă circulară.
∆v r
r ∆v În fiecare punct, viteza are orientare tangenţială la cerc (adică direcţia ei
r
v2 v3 face un unghi de 90° cu direcţia razei în punctul respectiv).
r r
v1 v2 După fiecare interval de timp ∆t , foarte scurt, viteza îşi modifică
r r
∆t ∆t v3 direcţia şi are loc o variaţie geometrică a ei, ∆v , reprezentată de segmentul
colorat în albastru, orientat pe direcţia razei, spre centrul cercului. Apare
r
r ac r astfel o acceleraţie normală, de aceeaşi orientare, constantă în modul şi
ac ac r
∆v
egală cu raportul . În mişcarea circulară, ea se mai numeşte şi acceleraţie
∆t
r
centripetă (ceea ce înseamnă „căutând spre centru”), notată a c . Deşi se mişcă
2.107
uniform, deci cu o valoare constantă a vitezei, mobilul în mişcare circulară
r r uniformă are o acceleraţie orientată radial spre centru (fig. 2.107).
R r v
ac Mărimea acceleraţiei centripete este dată de relaţia:
O
v2
ac = =ω R
2
(7)
R

Remarcaţi creşterea ei cu pătratul vitezei şi proporţionalitatea inversă cu raza traiectoriei. Vectorial ea se exprimă
r
printr-un vector coliniar şi de sens contrar vectorului de poziţie R al punctului material faţă de sistemul de referinţă al
centrului O :
r r
ac = −ω 2 R (8)

66
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Exerciţiu aplicativ

Un ceas de birou posedă: a) un minutar, a cărui lungime este L = 3,0 cm; b) un orar, de lungime l = 2,0 cm.
1) Calculaţi viteza unghiulară a fiecărui ac.
2) Calculaţi viteza (liniară) a extremităţii fiecărui ac.

Soluţie: 1) a) Acul minutar face o rotaţie compeltă într-o oră:



ωm = = 1,74 ⋅ 10 −3 rad s
Tm

b) Orarul face o rotaţie completă în 12 ore:


2π 2π rad
ω0 = = = 1,45 ⋅ 10 −4 rad s
T0 12 ⋅ 3600 s

2) a) Viteza extremităţii minutarului:

vm = L ⋅ ω m = 3 ⋅ 10 −2 ⋅ 1,74 ⋅ 10 −3 m s = 5,2 ⋅ 10 −5 m s
b) Viteza extremităţii orarului:

v0 = l ⋅ ω 0 = 2 ⋅ 10 −2 ⋅ 1,45 ⋅ 10 −4 m s = 2,9 ⋅ 10 −6 m s

Exerciţii şi probleme propuse

1. O freză cu diametrul de 50 mm se roteşte cu 200 b) acceleraţia medie a obiectului în acest interval


de ture pe minut. de timp;
a) Exprimaţi viteza unghiulară în rad s . c) acceleraţia instantanee centripetă a mobilului.
b) Determinaţi perioada T şi frecvenţa υ ale acestei Comparaţi vectorii acceleraţie medie şi acceleraţie
mişcări. centripetă instantanee.
c) Calculaţi viteza unui punct de la periferia frezei. 5. Doi scripeţi sunt fixaţi pe acelaşi arbore (ax) de
2. Pe o roată de rază R = 30 cm, care se roteşte uniform, antrenare, ce se roteşte cu viteza unghiulară ω .

se consideră două puncte: M , la o distanţă de 20 cm Diametrele lor sunt d1 şi d 2 .

de centrul O al roţii, şi N , la periferia roţii. La un a) Faceţi o schemă a dispozitivului.


b) Exprimaţi raportul vitezelor periferice ale scripeţilor.
moment dat, punctul N are o viteză de 3 m s .
c) Cei doi scripeţi sunt montaţi acum pe două axe
Ce viteză are punctul M ?
paralele şi legaţi printr-o curea de transmisie care
3. Planeta Mercur execută o rotaţie completă în jurul nu alunecă. Faceţi schema dispozitivului.
Soarelui în intervalul de timp T = 7,6 ⋅10 6 s şi se Calculaţi raportul vitezelor unghiulare ale scripeţilor,
află la distanţa de 58 ⋅10 6 km de Soare. ştiind că viteza curelei este v.
Care este viteza mişcării planetei în jurul Soarelui? 6. O bicicletă merge cu viteza v = 36 km h . Razele
Calculaţi acceleraţia ei, considerând mişcarea cir- roţilor mică şi mare sunt respectiv R1 = 40 cm şi
culară uniformă.
R 2 = 50 cm. Să se calculeze:
4. Un obiect aflat în mişcare circulară uniformă cu
a) vitezele unghiulare ω 1 şi ω 2 ale fiecărei roţi;
viteza de 2 m s îşi schimbă poziţia cu 60° în 3 s.
Determinaţi: b) numărul total de rataţii efectuate de fiecare roată
a) variaţia vitezei sale în acest interval de timp; pe distanţa l = 500 m.

67
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Test recapitulativ
Timp de lucru efectiv – 90 min.
1. Definiţi: faţa sa un tren în decurs de 3,6 s , care se deplasează
a) mişcarea rectilinie şi uniformă; cu viteza de 120 km h . Lungimea trenului este
b) mişcarea rectilinie uniform variată a unui punct egală cu:
material. a) 50 m; b) 150 m; c) 200 m; d) 100 m;
2. Graficul din fig. 2.108 reprezintă o mişcare: e) 270 m; f) 500 m.
a) uniformă; b) uniform accelerată;
c) uniform încetinită;
6. Două corpuri de deplasează după legile de mişcare:
d) uniform accelerată, urmată de una uniformă şi apoi t2
x1 = 20 + 2t − 4t 2 şi respectiv x2 = 2 + 2t +, unde
de una uniform încetinită; 2
e) uniformă urmată de una uniform accelerată şi x se măsoară în m şi t în s. Vitezele corpurilor sunt
precedată de una uniform încetinită. egale la momentul de timp:
a) 5 s; b) 4 s; c) 3 s; d) 2 s; e) 0 s.
2.108
7. Un disc de rază R se rostogoleşte pe o suprafaţă
a [m / s 2 ] plană, astfel încât centrul său O să înainteze cu
r
3 viteza orizontală v (fig. 2.109).
2
2.109
1 A
t [s]
0
1 2 3 4 5 6 7 8 r
−1 O v
D B

3. Alegeţi expresia corectă pentru relaţia lui Galilei: C


v
a) v = v02 + 2aS ; b) v = v02 − 2aS ; c) S = ;
a
A) Viteza punctului A faţă de un observator fix
v 2 − v02
d) S = ; e) v = v0 + at. v 2
2a este: a) v; b) v 2 ; c) ; d) 2v.
2
4. Scrieţi: B) Vitezele punctelor B şi D, faţă de observatorul
a) legea mişcării rectilinii şi uniforme a punctului
fix sunt egale în modul cu:
material care la t 0 = 0 trece prin punctul de abscisă
v 2
x0 = 3 cm cu viteza v = 3 mm s ; a) v; b) v 2 ; c) ; d) 2v.
2
b) legea unei mişcări variate în care punctul material C) Justificaţi răspunsurile de la 1 şi 2.
are la t 0 = 0 viteza v0 = 5 m s , la trecerea prin
origine şi se opreşte după t = 2,5 s. Punctaj: 1) 0,5p., 2) 1p., 3) 0,5p., 4) a) 1p., b) 1p.,
5) 1p., 6) 1p., 7) A) 1p., B) 1p., C) 1p. + 1p. (of.)
5. Un pasager aflat la fereastra unui tren care se Total: 10p.
deplasează cu viteza de 80 km h vede trecând prin

68
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.2 PRINCIPIILE MECANICII (I, II ŞI III)

2.2.1 PRINCIPIUL I (PRINCIPIUL INERŢIEI)


Automobilele se mişcă pe şosele; avioanele zboară pe cer deasupra noastră, sateliţii artificiali înconjoară Pământul;
astrele îşi desfăşoară mişcările lor regulate.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat: Care este cauza mişcării corpurilor? Există o singură cauză comună
tuturor mişcărilor? Este vreuna necesară?
Răspunsurile corecte la aceste întrebări au fost fundamentate de către Galileo Galilei (1564-1642) şi Isaac Newton
(1642-1727).
Din experienţa zilnică ştim că pentru a deplasa un obiect acţionăm asupra lui trăgându-l sau împingându-l sau folosim
pentru aceasta animalele de tracţiune sau motoarele.
Acest tip de acţiune poate fi descris cu ajutorul conceptului de forţă. 2.110
Noţiunea de forţă s-a extins până la a include orice cauză a mişcării.
Atracţia unui magnet asupra unei bile de fier aflate în repaus constituie o SN v′ v
forţă, căci ea pune bila în mişcare.
Dacă bila se află deja în mişcare pe suprafaţa unui geam lucios şi
aşezăm un magnet pe direcţia şi în sensul ei de înaintare, vom observa că a) v′ > v
ea îşi măreşte viteza, venind spre magnet (fig. 2.110 a).
Dacă aşezăm magnetul în spatele bilei care se mişcă, pe direcţia de
v=0 v′ v NS
mişcare, vom observa că viteza ei scade până la oprire (fig. 2.110 b), după
care bila începe să se deplaseze în sens invers, spre magnet, cu o viteză din
ce în ce mai mare fig. 2.110 c).
b) v′ < v
Ne punem problema găsirii unei relaţii între forţă şi caracteristicile
mişcării, între cauză şi efect.
Oprindu-ne doar la aparenţele fenomenelor, s-ar părea că pentru a v=0 v v′ NS
menţine un corp în mişcare uniformă ar trebui acţionat cu o forţă constantă,
de exemplu cea a unui cal care trage uniform o căruţă pe o şosea dreaptă.
Aşa au gândit şi oamenii de ştiinţă de la Aristotel la Galiei, timp de peste c) v′ > v
1500 de ani. În secolul al XVI-lea, Galilei, în urma unor experimente realizate
cu corpuri ce alunecă pe suprafeţe lucioase (cu frecări foarte mici), a ajuns la
concluzia că „orice viteză, odată imprimată unui corp, se menţine riguros aceeaşi atât timp cât nu vor exista cauze de
accelerare sau de încetinire, condiţie îndeplinită numai pe planele orizontale, unde forţele de frecare au fost reduse la
minimum”. Acesta este enunţul dat de Galilei „legii inerţiei”. Pe scurt, el a spus: „Când nici o forţă nu este exercitată
asupra unui corp, el rămâne în repaus sau se mişcă rectiliniu şi uniform”, în virtutea inerţiei.

Notă documentară. Experimentele lui Galilei


Înainte de epoca lui Galilei şi a lui Newton, oamenii de ştiinţă s-au 2.111
întrebat care este starea naturală de mişcare a corpurilor. Lui Aristotel i
se părea logic ca starea normală să fie repausul, cu excepţia corpurilor
?
cereşti, care se găsesc în mod natural în mişcare. El credea că mişcarea
celestă ar fi de cu totul altă natură decât a corpurilor de pe Pământ şi ar
asculta de cu totul alte legi, că materia stelară ar avea proprietăţi intrinseci
care ar face-o să se mişte neîntrerupt.
Galileo Galilei a făcut primul mare pas spre o explicaţie unică a ambelor tipuri de mişcare.
El a studiat mişcarea folosind o bilă ce se rostogolea pe un plan înclinat, continuat cu o suprafaţă plană. Cu cât
şlefuia mai mult suprafaţa, cu atât bila se rostogolea pe o distanţă mai mare înainte de a se opri.
El a judecat că, dacă ar putea face o suprafaţă foarte lungă perfect lucioasă, atunci nimic n-ar mai putea opri bila
şi ea şi-ar continua mişcarea la infinit sau până când ceva ar opri-o. Deci, contrar lui Aristotel, prin alt fel de logică,
cea a experimentului, Galilei a ajuns la concluzia că starea naturală a obiectelor este aceea de mişcare rectilinie şi
uniformă, şi nu cea de repaus.
Newton a recunoscut adevărul acestor concluzii şi a încorporat rezultatul lui Galilei în primul principiu al
mecanii, principiul inerţiei (lex prima).

69
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

În clasa a VI-a aţi definit inerţia ca fiind proprietatea generală a corpurilor de a-şi menţine starea de repaus
sau de mişcare rectilinine şi uniformă în absenţa acţiunilor exterioare şi de a se opune (a reacţiona) la orice acţiune
exterioară care caută să modifice această stare.
Experienţa de zi cu zi ne sugerează că inerţia unui corp este corelată cu masa acestuia. Iată câteva exemple:
• Este mai dificil să pui în mişcare, împingând, un automobil decât o bicicletă. Este de asemenea mai greu de
oprit un vehicul de transport de marfă decât un automobil. Bineînţeles, în aceste exemple un rol îl joacă şi
frecările, diferite de la un caz la altul, dar esenţială este diferenţa dintre masele corpurilor.
• În atletism, un aruncător de greutate trebuie să pună în mişcare o bilă metalică cu masa 7,257 kg. I-ar fi mult
mai uşor să arunce la aceeaşi distanţă o bilă din cauciuc de aceleaşi dimensiuni, dar de masă mult mai mică.
Inerţia bilei de cauciuc este mai mică decât a celei metalice, întrucât modificarea stării sale de mişcare sub
influenţa aceleiaşi acţiuni este mai evidentă.
• Să lansăm acum o minge de ping-pong şi o piatră de aceleaşi dimensiuni a cărei masă este evident mai mare
decât a mingiei, acţionând cu aceeaşi forţă. Mingea ajunge la o distanţă mult mai mică decât piatra. Acest rezultat
pare a fi în contradicţie cu cel din exemplul precedent. De fapt, aerul frânează mult mai puternic mingea de
ping-pong decât frânează piatra. Inerţia mai mică a mingiei se manifestă aici prin posibilitatea de a fi frânată
mai uşor.
Efectuând experienţa în care se manifestă inerţia unui corp şi studiind cantitativ mişcarea acestuia sub influenţa
unei acţiuni exterioare putem verifica faptul că masa corpului este o măsură a inerţiei sale (vezi lucrarea de laborator).
În acest sens, masa corpului este numită masă inerţială.
În practică, mişcarea rectilinie uniformă a vehiculelor se întreţine prin acţiunea unui agent exterior (motor, cal de
tracţiune etc.). În astfel de cazuri există todeauna acţiuni opuse mişcării, de obicei frecări, care trebuie compensate.
Există astăzi dispozitive experimentale care se apropie foarte mult de condiţiile ideale imaginate de Galilei, care
permit ca asupra corpurilor să acţioneze forţe de frecare extrem de mici,
2.112 neglijagile. Un astfel de dispozitiv este cel cu pernă de aer. Mobilul este
m
susţinut de aerul suflat ce iese prin orificiile unei şine gradate pe care el se
aer
suflat mişcă, menţinut la o distanţă foarte mică de suprafaţa şinei. Dacă şina este
perfect orizontală, mobilul pe pernă de aer, odată pus în mişcare cu o
anumită viteză, îşi continuă mişcarea cu aceeaşi viteză pe toată lungimea
şinei (fig. 2.112). Ne putem convinge de aceasta măsurând cu un cronometru
(ceas) intervalele de timp necesare parcurgerii unor distanţa egale succesive.
Iată datele obţinute experimental:

t [s] ∆t [s]
Diviziunile ∆x [cm]
de pe şină între care momentele de timp intervalele de timp
distanţa parcursă
ale trecerii mobilului corespunzătoare
s-a cronometrat între două diviziuni
mobilul prin dreptul fiecărei distanţelor ∆x
succesive
diviziuni succesive
50 0
80 80 − 50 = 30 1,6 1,6
110 110 − 80 = 30 3,2 1,6
140 140 − 110 = 30 4,8 1,6

Ne convingem de uniformitatea vitezei mobilului, care parcurge distanţe egale în intervale de timp egale.
În cazul mişcării mobilului pe dispozitivul cu pernă de aer există vreo forţă care să-i menţină starea de mişcare
rectilinie uniformă? Justificaţi răspunsul!
Isaac Newton (1642-1727) afirmă că „orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare uniformă rectilinie
în care se află, cu condiţia ca nici o forţă să nu acţioneze asupra lui şi să nu-l constrângă să-şi schimbe starea” (din
lucrarea „Principiile matematice ale filosofiei naturale”, publicată în 1686). Acest enunţ constituie principiul I al mecanicii
(lex prima) sau principiul inerţiei.
Ca orice principiu, el nu se demonstrează, ci este verificat de totalitatea consecinţelor sale.

70
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

r r
Dacă un punct material asupra căruia nu acţionează nici o forţă ( F = 0) sau acţionează un ansamblu de
r r r r r r
forţe care se compensează ( F1 + F2 + ... + Fn = 0), nu-şi modifică starea de repaus (v = 0) sau de mişcare rectilinie
r
şi uniformă (v = ct .) faţă de un sistem de referinţă, acesta constituie un sistem de referinţă inerţial.

Experienţe realizate pe Pământ arată că, în general, sistemul de referinţă terestru este unul inerţial, adică în care
este valabil principiul inerţiei.
Se demonstrează că orice alt sistem de referinţă care se deplasează rectiliniu şi uniform faţă de un sistem de
referinţă inerţial este inerţial la rândul său.

Lucrare de laborator. Metode dinamice de cântărire a unui corp


1. Observarea inerţiei unui corp la punerea sa în mişcare

Dispozitiv experimental: Un cărucior adaptat la transportul masei de măsurat este pus în mişcare de un lansator
cu arc (fig. 2.113) care este tensionat la fel înaintea fiecărei lansări. Deplasarea căruciorului are loc pe o suprafaţă foarte
lucioasă (netedă) cu frecări neglijabile. În locul căruciorului se poate utiliza
un mobil pe pernă de aer. Cu ajutorul unui cronometru electronic se măsoară 2.113
intervalul de timp care se scurge între trecerile mobilului prin faţa senzorilor
„start” şi „stop” plasaţi la o distanţă fixă unul de celălalt.
Modul de lucru: Se aşează pe cărucior mase marcate şi se măsoară,
pentru fiecare valoare a masei adăugate, durata ∆t a mişcării între cele
două repere. Se trec datele într-un tabel de forma:
m [kg ] dd dd dd dd dd
2.114
∆t [s] ∆t [s]
Se trasează graficul dependenţei intervalului de timp ∆ t , de masa totală 4
∆t
transportată, m (valoarea m = 0 corespunde căruciorului gol). Graficul obţinut 3
se numeşte curbă de etalonare, aspectul său fiind redat în fig. 2.114. 2
Măsurarea unei mase necunoscute
Se aşează pe cărucior corpul de masă necunoscută şi se repetă 1
m [g ]
experimentul. Se măsoară intervalul de timp ∆ t corespunzător, apoi se deduce
0 m 100 200
din grafic masa m a corpului. Rezultatul se verifică prin cântărirea corpului
cu balanţa.

2. Determinarea directă a raportului a două mase 2.115

Dispozitiv experimental: Două corpuri paralelipidice sunt legate m1 m2


unul de altul printr-un fir. Între cele două corpuri se găseşte un resort com-
primat. Când firul se arde, cele două corpuri se îndepărtează unul de celălalt.
CE1 CE 2
Pentru eliminarea frecărilor se utilizează un dispozitiv cu pernă de aer.
Două cronometre electronice cu senzorii „start” şi „stop” alăturaţi ∆x ∆x
(la distanţa minimă permisă, ∆ x ≈ 1 cm) permit determinarea vitezelor ∆ t1 ∆t2
fiecăruia dintre cele două corpuri, imediat după arderea firului: r r
v1 v2
m1 m2
∆x ∆x
v1 = , v2 =
∆ t1 ∆t 2
Sub acţiunea forţelor elastice din resort, se constată că cel mai uşor
dintre corpuri capătă, după destinderea resortului, o viteză mai mare decât cea a corpului cu masa mai mare.
m v
Verificaţi prin calcul că raportul maselor este egal cu raportul invers al vitezelor: 1 = 2 .
m2 v1
v
Dacă masa m 1 este egală cu etalonul de masă 1 kg se obţine valoarea masei: m 2 = 1 ⋅1 kg.
v2

71
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.2.2 PRINCIPIUL II (PRINCIPIUL ACŢIUNII FORŢEI)


Ştiţi din gimnaziu că numai acţiunea unor corpuri asupra unui corp dat este capabilă să schimbe starea de mişcare a
acestuia: pornire, accelerare, oprire, frânare, schimbarea direcţiei. Schimbarea stării de mişcare a corpurilor constituie
efectul dinamic al interacţiunii. Interacţiunea este o proprietate măsurabilă a tuturor fenomenelor fizice. Mărimea fizică
caracteristică ei poartă numele de forţă. În cazul efectului dinamic al interacţiunii, corpul îşi modifică starea de mişcare
adică iese din starea de repaus sau de mişcare uniformă şi rectilinie. Viteza se modifică, corpul capătă o acceleraţie.
Mărimea fizică, forţa, caracterizează acea acţiune în urma căreia corpul capătă o acceleraţie. Cu cât forţa are o intensitate
mai mare, cu atât corpul capătă o acceleraţie mai mare. Deci este normal să considerăm că forţa cu care alte corpuri acţionează
asupra corpului considerat este o mărime fizică proporţională cu acceleraţia imprimată corpului. Deoarece acceleraţia
are o orientare, forţa trebuie să fie o mărime vectorială coliniară:
r r
F~a (1)
Relaţia (1) ne permite să comparăm între ele forţele care acţionează asupra unui corp dat. De asemenea, ilustrează
relaţia cauzală dintre forţă (cauză) şi acceleraţie (efect).

Experiment 1
Studiem, pentru început, cazul unei forţe constante (care păstrează aceeaşi orientare şi aceeaşi mărime tot timpul),
care acţionează pe direcţia de deplasare a mobilului. De exemplu, o forţă de tracţiune constantă. Legăm mobilul m
aşezat pe dispozitivul cu pernă de aer de un fir trecut peste scripete fixat la extremitatea şinei şi prindem de el mase
r
marcate. Acestea vor exercita prin intermediul firului o forţă F de tracţiune asupra mobilului. Ea poate fi măsurată cu
ajutorul unui dinamometru intercalat pe firul ce uneşte mobilul de masă m şi masele marcate (fig. 2.116).
Măsurările intervalelor de timp le vom face cu cronometrul electronic.
Analizaţi cu atenţie tabelul de date experimentale obţinut:

2.116
v2
r dinamometru r F [ N] x [cm] t [s] v [ m ⋅ s −1 ] v / t [m ⋅ s −2 ] [m ⋅ s − 2 ]
F F 2x
m
1,96 50 0,466 2,127 4,56 4,56
aer
suflat 60 0,509 2,325 4,57 4,57
70 0,548 2,500 4,56 4,56
80 0,576 2,630 4,55 4,55
90 0,625 2,857 4,56 4,56

Faptul că, sub acţiunea forţei, viteza creşte proporţional cu intervalul de timp t (necesar parcurgerii spaţiului x,
r
măsurat de la originea O a şinei) demonstrează că mişcarea imprimată mobilului de forţa constantă F este uniform
accelerată, cu acceleraţia constantă a = 4,56 m ⋅ s −2 , şi orientată în acelaşi sens cu forţa.
Vom pune în evidenţă dependenţa acceleraţiei de intensitatea forţei de tracţiune. Pentru aceasta, vom determina
valoarea vitezei atinse de mobil într-un punct (de exemplu, la x = 40 cm de originea O) de pe şină, sub acţiunea unei
forţe F din ce în ce mai mari.
v2 x [cm] F [ N] v [ m ⋅ s −2 ] a [ m ⋅ s −2 ] F / a [kg ]
Calculăm în fiecare caz valoarea acceleraţiei a =
2x 40 0,98 1,35 2,28 0,43
(din relaţia lui Galilei). 1,47 1,67 3,48 0,42
Observaţi că acceleraţia imprimată este proporţională 1,96 1,98 4,77 0,42
F 2,45 2,18 5,47 0,43
cu intensitatea F a forţei (întrucât raportul rămâne, în
a 2,94 2,32 6,73 0,43
limita preciziei măsurătorilor, constant). 3,43 2,50 7,81 0,44

72
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Experiment 2
r
Să vedem în ce măsură contribuie corpul însuşi la accelerarea lui de către forţa F de mărime constantă.
Modificăm masa m, a mobilului susţinut de perna de aer, adăugând plăcuţe de mase cunoscute pe suprafaţa lui
şi reluăm determinarea vitezei atinse în punctul fix ales ( x = 40 cm ) pentru diferite valori ale lui m. Modificând
convenabil valoarea maselor marcate la celălalt capăt al firului, menţinem constantă mărimea forţei de tracţiune, F .

v2 Datele experimentale demonstrează că, sub


F [ N] m [g ] v [ m ⋅ s −1 ] a= [m ⋅ s − 2 ] a ⋅ m [ N] acţiunea unei forţe constante, acceleraţia unui mobil
2x
este cu atât mai mică cu cât masa mobilului este mai
1,96 400 1,96 4,80 1,97 mare, adică este invers proporţională cu masa acestuia.
880 1,35 2,22 1,96
1
1400 1,05 1,38 1,95 a~ (2)
m
Masa corpurilor depinde de dimensiunile lor şi de natura substanţei din care sunt constituite. Definirea masei ca
măsură a proprietăţii generale a corpurilor materiale – inerţia –, are în vedere faptul că lor li se imprimă acceleraţii
diferite când sunt supuse unor acţiuni exterioare de aceeaşi intensitate. Relaţia (2) ne permite să comparăm cantitativ
masele diferitelor corpuri. Masa măsurată astfel este numită masă inerţială, întrucât ea se măsoară pe baza manifestărilor
inerţiei (vezi lucrarea de laborator).
Comparând relaţiile (1) şi (2) putem trage concluzia că o forţă constantă acţionând asupra unui punct material
îi imprimă acestuia o acceleraţie constantă, coliniară şi de acelaşi sens cu forţa şi al cărei modul este proporţional cu
intensitatea forţei şi invers proporţional cu masa punctului material:
rr rr
F = m ⋅⋅aa (3)
Acesta este enunţul principiului II al mecanicii, numit principiul acţiunii forţei, enunţat prima dată de fizicianul
englez Isaac Newton. În lucrarea amintită, „Principiile filosofiei naturale”, Newton enunţă „lex secunda” sub forma:
„Schimbările care survin în mişcare sunt proporţionale cu forţa motoare şi se produc în lungul dreptei în care această
forţă a fost imprimată”.
Principiul II este numit şi principiul fundamental al mecanicii, fiind aplicabil şi unui sistem de forţe ce acţionează
asupra punctului material. În această situaţie:

Acceleraţia imprimată punctului material de masă m este proporţională şi orientată după aceeaşi
direcţie şi în acelaşi sens cu rezultanta forţelor, definită ca suma vectorială a tuturor forţelor ce acţionează
asupra sa, şi invers proporţională cu masa lui:
r r r r
F1 + F2 + ... + Fn = m ⋅ a (4)

Un exemplu cunoscut din gimnaziu de aplicare a principiului fundamental este exprimarea greutăţii unui corp de
r
masă m aflat în apropierea suprafeţei Pământului. Pentru calcularea greutăţii G, adică a forţei cu care este atras corpul
N m
de către Pământ, se înmulţeşte masa m cu acceleraţia gravitaţională g = 9,81  . Aceasta reprezintă acceleraţia
s2
 kg 
în cădere liberă a oricărui corp după direcţia verticală, fiindu-i imprimată de forţa de greutate. Deci:
r r
G = m⋅ g (5)
Observaţie: În enunţul principiului II (relaţiile (3), (4)) corpul este considerat punct material, adică se exclude
mişcarea de rotaţie.
r
Principiul II exprimat prin relaţia (3) permite definirea dinamică a forţei F ca mărime vectorială ce măsoară acţiunea
r
asupra unui corp (punct material) de masă m, căruia îi imprimă pe aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens acceleraţia a.
Relaţia (3) permite, de asemenea definirea unităţii de măsură pentru forţă în SI, numită Newton (N). O forţă de
2
1 N este o forţă ce imprimă unui corp (punct material) cu masa de 1 kg o acceleraţie de 1 m s :

< F > SI =< m > SI ⋅ < a > SI = 1 kg ⋅1 ms −2 = 1 N (6)

73
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Notă documentară. Isaac Newton


Isaac Newton este considerat unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai omenirii. Legile (principiile) mişcării
enunţate de Newton reprezintă doar una dintre multele contribuţii aduse în numeroase domenii ale fizicii.
Newton s-a născut în 1642, în ziua de Crăciun, în satul Woolsthorpe din Lincolnshire (Anglia). Nu a fost un
copil-minune, dar, din fericire, unul dintre profesori l-a încurajat să-şi continue studiile, astfel că în 1661 a intrat la
Colegiul Trinity din Cambridge.
2.117 Patru ani mai târziu şi-a luat licenţa şi şi-a propus să continue studiile
pentru a obţine doctoratul. Dar, din cauza unei epidemii de ciumă,
universitatea a fost închisă. Newton s-a întors la Woolsthorpe şi, în
următorii doi ani, a pus bazele multor teorii în fizică, matematică şi
astronomie. Newton însuşi mărturisea: „Eram atunci la apogeul capacităţilor
mele de gândire şi studiu în matematica abstractă şi filosofia naturală
(fizica), un apogeu pe care de atunci nu l-am mai atins niciodată”.
În următorii 20 de ani, Newton a desfăşurat o activitate ştiinţifică
uriaşă şi, la vârsta de 45 de ani, a publicat faimosul său tratat „Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica” (Principiile matematice ale filosofiei
naturale), pe scurt, „Principia”. În această carte a enunţat legile mişcării
şi teoria gravitaţiei. Publicarea „Principiilor” a fost finanţată de un prieten,
Edmund Halley, care a utilizat teoriile lui Newton pentru a prevedea
întoarcerea cometei care-i poartă numele.
Newton a fost considerat de către contemporani un om timid, retras,
dar se angaja frecvent în dispute, argumentându-şi teoriile şi descoperirile.
O dispută devenită faimoasă este cea cu Gottfried Leibniz privind
întâietatea descoperirii calculului diferenţial.
Newton a fost ales în Parlament şi apoi numit Lord Trezorier al
Regatului, având sarcina de a supraveghea schimbarea sistemului monetar englez. A fost înnobilat de către regina Anne
în 1705. Lordul Isaac Newton s-a stins din viaţă în 1727, la vârtsa de 85 de ani, şi a fost îngropat cu onoruri la
Abaţia Westminster.
O idee despre personalitatea acestui gigant al ştiinţei şi auster burlac pot oferi următoarele citate din scrierile sale:
„Pare că am fost doar un copil jucându-se pe malul mării şi distrându-mă mai întâi, am fost apoi atras de o
pietricică mai netedă sau o scoică mai frumoasă decât una obişnuită, lângă marele ocean al adevărului care se
întindea nedescoperit şi misterios în faţa mea”.
„Am fost capabil să văd mai departe decît semenii mei pentru că am stat pe umerii unor giganţi”.
Poetul Alexander Pope a scris despre Newton:
„Natura şi legile naturii stăteau ascunse în noapte şi Domnul a spus «să fie Newton!» şi atunci s-a făcut
lumină”.

2.2.3 PRINCIPIUL III (PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI REACŢIUNII)


Exemplele de interacţiuni cunoscute din gimnaziu pun în evidenţă
2.118
apariţia simultană, în perechi, a celor două forţe ce formează interacţiunea,
numite îndeobşte una acţiune şi cealaltă, reacţiune.
Fiecare dintre ele acţionează asupra câte unui corp distinct.
Când un glonte este tras cu o armă, arma acţionează asupra glontelui
şi-l împinge înainte. Glontele reacţionează asupra armei cu o forţă de sens
opus, împingând-o înapoi (recul).
La propulsarea rachetei, racheta exercită o forţă (acţiune) asupra
gazelor, iar gazele exercită o forţă (reacţiune) asupra rachetei.
Cele două forţe au aceeaşi direcţie şi sunt de sensuri opuse (fig. 2.118).
Vom demonstra experimental că cele două forţe ce alcătuiesc o
interacţiune au şi aceeaşi intensitate.

74
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Experimentul 1
Luaţi două dinamometre, legaţi-le prin cârligele lor şi întindeţi-le, 2.119
apucând de inele cu amândouă mâinile (fig. 2.119). Cum sunt indicaţiile lor r r
pentru diferite forţe de întindere? Ce dovedeşte identitatea indicaţiilor lor? F1 F2
Rezultă că forţa cu care primul dinamometru acţionează asupra celui
de-al doilea este egală ca mărime şi opusă ca sens cu forţa cu care cel de-al
r r
doilea acţionează asupra primului: F1 = − F2 .

Experimentul 2
Puneţi într-un cărucior un magnet şi în altul o bucată de fier. Legaţi-le pe fiecare de doi suporţi ficşi prin intermediul
câte unui dinamometru, astfel încât cărucioarele să fie la o oarecare distanţă unul de celălalt. Ce indică dinamometrele?
Măriţi distanţa dintre suporţii ficşi. Ce indicaţii dau dinamometrele acum?
Oricare ar fi distanţa dintre magnet şi bucata de fier, forţele de atracţie reciprocă indicate de dinamometre sunt
egale în modul şi de sensuri opuse:
r r
F1 = − F2 ,
r r
unde F1 este forţa care atrage bucata de fier şi F2 cea cu care magnetul este atras de bucata de fier (fig. 2.120).

2.120
r r
F1 F2
S N Fe

Nenumărate alte experimente şi observaţii dovedesc valabilitatea următorului principiu, numit principiul acţiunii
şi reacţiunii:

În timpul interacţiunii a două corpuri (sisteme) A şi B, forţa 2.121


r
cu care corpul A acţionează asupra corpului B şi cea cu care corpul FA / B
B reacţionează asupra lui A au aceeaşi direcţie, sunt de sensuri
A r B
opuse şi au aceeaşi intensitate. Vectorial, putem scrie:
FB / A
r r
FAB = − FBA

Principiul acţiunii şi reacţiunii (al III-lea) a fost formulat de Newton în 1687. El l-a ilustrat printr-un exemplu:
„dacă împingi o piatră cu un deget, degetul la rândul său va fi împins înapoi de către piatră”.
Există multe alte exemple de acţiuni şi reacţiuni în viaţa de toate zilele. Daţi câteva exemple, din care să reiasă că:
• acţiunea şi reacţiunea apar simultan, formând o pereche de forţe;
• acţionează fiecare asupra altui corp;
• sunt forţe coliniare şi de sensuri opuse;
• au intensităţi egale.

Observaţie: Trebuie făcută distincţia între forţele ce respectă principiul acţiunii şi reacţiunii, care se exercită asupra
a două corpuri diferite, şi forţele care, acţionând asupra aceluiaşi corp, au rezultanta nulă.

O carte având greutatea de 15 N stă pe o masă. Ea exercită o forţă de apăsare de 15 N asupra mesei. Masa, la rândul
ei, exercită asupra cărţii o forţă de reacţiune la apăsare de 15 N. Aceste forţe satisfac principiul acţiunilor reciproce al lui
Newton (fig. 2.122 a). Pentru sistemul masă-carte, cele două forţe sunt forţe interioare a căror sumă este nulă.

75
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.122
forţa de apăsare
exercitată asupra
15 N mesei

greutatea acceleraţia
(atracţia 15 N greutatea în căderea
Pământului) reacţiunea liberă
15 N r
mesei la g
reacţiunea 15 N apăsare
mesei la r r
apăsare G G
15 N
a) b) c)

r
Să ne fixăm acum atenţia numai asupra cărţii. Asupra ei acţionează două forţe: prima este greutatea G, de 15 N,
adică forţa cu care Pământul o atrage în jos; a doua forţă este reacţiunea exercitată de masă asupra cărţii, de jos în sus,
având tot 15 N. Cele două forţe dau sumă nulă. Conform principiului I al mecanicii, cartea rămâne în repaus (fig. 2.122 b).
Dacă este ridicată de pe masă şi lăsată liberă, cartea cade spre podea. Acum ea se află numai sub acţiunea greutăţii
şi i se poate aplica principiul fundamental. Mişcarea ei este accelerată în jos (fig. 2.122 c).
În concluzie: principiul acţiunii şi reacţiunii se referă la două forţe egale şi de sensuri opuse care acţionează
asupra a două obiecte distincte. Principiul fundamental al mecanicii arată că forţele ce acţionează asupra unui singur
obiect îi pot provoca o acceleraţie. Dacă forţele ce acţionează asupra unui singur obiect sunt egale şi de sensuri opuse
(dau suma nulă) atunci ele nu produc accelerarea corpului.

2.2.4. INTERACŢIUNI PRIN CONTACT.


REACŢIUNEA NORMALĂ LA APĂSARE
Orice copil ştie că, atunci când alunecă pe zăpadă sau pe gheaţă,
2.123
r r cade, de obicei, înclinat spre spate, precum cel din fig. 2.123. Mai ştiţi din
N R experienţă că, intrând în contact cu solul, simţiţi şocul provocat de acesta
asupra corpului vostru, uneori dureros.
Forţa cu care solul acţionează asupra corpului vostru este răspunsul,
r r
reacţiunea R la forţa F cu care acţionaţi voi asupra lui, apăsându-l prin
greutatea voastră şi împingându-l cu piciorul pentru a vă menţine echilibrul.
r
r În cădere, corpul vostru se orientează după direcţia acestei reacţiuni R.
Ff r r
r Numim forţele R şi F interacţiuni de contact.
Fp r
Componentele acţiunii F ne sunt cunoscute. Una este perpendiculară
pe suprafaţa de contact şi reprezintă apăsarea exercitată de corpul vostru
prin greutatea proprie, perpendicular (normal) pe acea suprafaţă: Fn = G.
r r r
F Fn Cealaltă, paralelă cu suprafaţa de contact, notată Fp , reprezintă forţa depusă
de corpul vostru pentru a frâna şi evita căderea.
r
Reacţiunea de contact R se descompune dupa aceleaşi direcţii: una perpendiculară (normală) pe suprafaţa de
contact şi una paralelă la această suprafaţă (sau conţinută în planul ei).
r
Componenta verticală este reacţiunea normală la apăsare, se notează cu N şi, conform principiului acţiunii şi
reacţiunii, este egală şi de sens contrar cu forţa de apăsare normală a corpului pe suprafaţa de contact:
r r
N = − Fn (1)

76
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Dacă un corp (C ) este aşezat pe o suprafaţă plană (S ) orizontală (fig. 2.124), forţa de apăsare normală exercitată
r
de el este egală cu G, iar reacţiunea normală a suprafeţei orizontale va fi egală şi de sens contrar greutăţii:
r r
N = −G (2)
Dacă corpul aşezat pe suprafaţa plană orizontală, este suspendat de
un resort întins, forţa de apăsare exercitată de el perpendicular asupra suprafeţei 2.124
r r
(S ) va fi mai mică decât greutatea G, întrucât asupra corpului acţionează N
r r r (C )
în sens contrar şi forţa elastică Fe din resort. Suma forţelor G + Fe va avea
(S )
intensitatea G − Fe , mai mică decât G, şi va reprezenta apăsarea normală
pe (S ). În acest caz, reacţiunea normală va avea intensitatea N ′ = Fn′ = G − Fe r
r G
(fig. 2.125). Fn
În cazul în care corpul (C ) se află pe un plan înclinat, de unghi α
faţă de orizontală, (fig. 2.126) apăsarea normală Fn exercitată de el asupra
r 2.125
planului va fi determinată de componenta Gn a greutăţii, orientată după
r
direcţia perpendiculară pe planul înclinat. Cealaltă componentă G p , paralelă
r r
cu suprafaţa planului, va determina deplasarea corpului (C ) spre baza B a N′ Fe
planului înclinat. (C )
r r (S )
Cum unghiul dintre Gn şi G este egal cu unghiul α , fiind unghiuri r
r r r
cu laturile respectiv perpendiculare (Gn ⊥ AB şi G ⊥ BC ), aplicând funcţiile Fn′ G
trigonometrice în triunghiul forţelor, găsim:
Gn = G cosα şi G p = G sin α (3) 2.126
r
Fie AB = l lungimea planului înclinat şi h înălţimea lui. Componentele N A
r r r (C )
Gn şi G p se pot exprima prin asemănarea ∆ ABC şi ∆ (G, Gn , GP ) al l

forţelor. Avem: r
Gp r h
G G Gp G Gp Gn α Fn
= n = sau = = r
AB BC AC l h l − h2
2 B α Gn C
şi de aici r
h G l 2 − h2 G
G p = G , iar Gn = (4)
l l
Cu cât unghiul de înclinare al planului este mai mare, cu atât apăsarea normală Fn = Gn asupra planului este
mai mică.
r r r
Reacţiunea normală va fi egală şi de sens opus apăsării normale, deci N = − Fn = −Gn .
În modul:

G l 2 − h2
N = Gn = G cosα = (5)
l
r r
În toate situaţiile prezentate, componentele normale ale interacţiunii de contact, Fn şi N , sunt rezultatul deformărilor
reciproce ale suprafeţelor de contact. Cunoaşteţi din experienţă efectul reacţiunii gheţii asupra corpului vostru, dar şi
efectul deformator al apăsării normale exercitate de voi asupra gheţii sau zăpezii pe care aţi căzut, care se poate sparge,
respectiv deforma.

Componentele tangenţiale (paralelele cu suprafaţa) ale interacţiunii de contact se datorează frecărilor între cele
două suprafeţe. Ele se numesc forţe de frecare şi se aplică atât corpului vostru, cât şi solului, formând o pereche
acţiune-reacţiune cuprinsă în planul de contact (planul alunecării). Forţele de frecare vor fi studiate în paragraful 2.4.

77
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

INTERACŢIUNEA ELASTICĂ. FORŢA ELASTICĂ


2.3 TENSIUNEA ELASTICĂ. LEGEA LUI HOOKE

2.3.1. INTERACŢIUNEA ELASTICĂ


În clasele anterioare s-a studiat deformarea corpurilor, arătându-se că o forţă exterioară aplicată unui corp
produce o modificare a dimensiunlor acestuia, adică o deformare a lui (efectul static).
Dacă după încetarea acţiunii forţei exterioare, corpul revine total la forma şi volumul său iniţial, deformarea este
numită elastică, iar corpul este elastic. Este cazul unui resort uşor de oţel, al unui cordon de cauciuc, al unei benzi
elastice din comerţ, al unui fir de oţel etc.
2.127 Ne vom ocupa în continuare de deformările elastice de întindere şi
comprimare ale unui resort uşor (de masă neglijabilă) din oţel sau de
întindere a unei benzi sau fir elastice. Ele se produc prin aplicarea unei
l0 l forţe exterioare ce acţionează în lungul acestor corpuri. Dacă forţa exterioară
nu depăşeşte o anumită intensitate, resortul, firul sau banda elastică revin la
r lungimea iniţială după încetarea acţiunii forţei deformatoare.
∆l Reamintim că întotdeauna deformarea produsă corpului (alungire,
r comprimare) are loc în sensul acţiunii deformatoare. De exemplu, dacă asupra
F r
unui resort elastic suspendat vertical acţionăm cu o forţă de întindere, F ,
orientată vertical în jos, ca în fig. 2.127, alungirea ∆ l = l − l0 (reprezentând
diferenţa dintre lungimea l din timpul acţiunii forţei şi lungimea l0 a
2.128
resortului nedeformat) are direcţia şi sensul forţei de întindere. Din acest
r r
l0 ∆l F motiv, alungirea poate fi considerată o mărime vectorială, ∆ l , coliniară cu
r
forţa F .
l În mod analog, scurtarea resortului elastic, aşezat pe un suport
r
orizontal, sub acţiunea forţei de comprimare F orientată vertical de sus în
jos, are loc în direcţia şi în sensul acesteia (fig. 2.128). În ambele cazuri,
r
cei doi vectori, F şi ∆l , sunt coliniari şi de acelaşi sens.

Experiment
Atârnăm de resortul suspendat vertical discuri crestate pe cârlig. Crescând treptat numărul lor, mărim forţa de
deformare, reprezentată aici de greutatea discurilor. Observăm că alungirea ∆ l a resortului creşte o dată cu mărirea
forţei aplicate. Resortul revine de fiecare dată la lungimea iniţială l 0 după înlăturarea cârligului cu discuri crestate.
Să analizăm acum felul creşterii lui ∆l în funcţie de F , pornind de la tabelul de valori înregistrate:
m [kg ] F [ N] l [cm]
nr. discurilor N
nr. masa forţa lungimea ∆l [cm] F
l0 [cm] crestate pe m
determinării
cârlig discurilor şi deformatoare resortului alungire ∆l  
a cârligului F = G = mg deformat
1 6,3 4 50 0,49 8,3 2,0 24,5
2 9 100 0,98 10,2 3,9 25,1
3 12 130 1,28 11,4 5,1 24,8
4 14 150 1,47 11,9 5,6 24,7
5 19 200 1,96 14,2 7,9 24,5
Tragem concluzia că alungirea ∆l variază direct proporţional cu intensitatea forţei deformatoare, F . Din acest
motiv deformarea studiată este numită liniară.

78
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Dacă solicităm resortul comprimându-l prin aşezarea discurilor peste el obţinem aceeaşi relaţie între comprimarea ∆l
şi intensitatea forţei:
F
= ct. (1)
∆l
iar valoarea constantei este aceeaşi (în medie) ca la întindere.

Raportul constant dintre intensitatea F a forţei de întindere sau comprimare şi deformarea corespunzătoare a
unui resort elastic se numeşte coeficient de elasticitate al resortului sau constanta sa elastică şi se notează cu litera k.

Deci,
def F
k (1′)
∆l
N
Coeficientul de elasticitate se măsoară, în SI, în
.
m
Valoarea constantei elastice a resortului folosit de noi este bine
aproximată de valoarea medie a raportului 2.129

F N ∆ l [cm]
  = 24,7 . 8
 ∆l  m
∆ l A 6,8
A
Între intensitatea forţei de deformare şi valoarea deformării există 6 α
relaţia:
F = k ⋅ ∆l (2) 4
r ∆ l B 2,8
Ţinând cont de caracterul vectorial al forţei F şi al deformării ∆l , B C
2
putem scrie:
r F [ N]
F = k ⋅ ∆l (3)
0 0,5 0,7 1 1,5 1,7 2
Proporţionalitatea directă dintre cele două mărimi este pusă în evidenţă FB FA
şi de aspectul graficului dependenţei deformării (alungirii, comprimării)
∆l de forţa F (fig. 2.129)
Faptul că graficul ∆l(F ) este o dreaptă ce trece prin originea sistemului de coordonate ne confirmă proporţionalitatea
directă a celor două mărimi.
O metodă de determinare a constantei elastice a resortului, apropiată de valoarea sa medie determinată prin
calcul, constă în alegerea a două puncte, A şi B, de pe dreapta reprezentativă, aflate la distanţă unul de celălalt. În triunghiul
dreptunghic ABC , cateta BC reprezintă FA − FB , iar cateta AC este ∆l A − ∆lB . Aplicând definiţia constantei de
elasticitate şi proprietăţile proporţiilor derivate, găsim:
2.130
F F F F − FB N r
k= = A = B = A = tg α = 25 .
∆l ∆l ∆l ∆l − ∆l m −F
A B A B

Să analizăm acum ce se întâmplă în interiorul unui corp elastic r


(resort uşor de oţel, fir de oţel sau bandă elastică) supus unei acţiuni − Fe
deformatoare de întindere sau comprimare.
2
Să tragem lent, cu mâna, de capătul inferior al unui resort, stabilind
o anumită deformare a acestuia. Forţa exterioară aplicată face să crească O r
∆l r
distanţa dintre particulele ce alcătuiesc spirele resortului. Între ele încep să Fe 1
se manifeste interacţiuni de atracţie, care tind să apropie din nou particulele,
r
pentru a reveni la distanţa normală dintre ele. Aceste interacţiuni de atracţie F
se manifestă între oricare două porţiuni din corpul elastic întins şi sunt
egale şi de sens contrar una alteia, conform principiului acţiunii şi reacţiunii.
Ele se numesc interacţiuni elastice şi constituie o pereche acţiune-reacţiune. Ele se opun alungirii corpului şi sunt cu
atât mai intense cu cât deformarea este mai mare.
Să considerăm două porţiuni, 1 şi 2, ale resortului, între care se manifestă interacţiuni elastice. Porţiunea 1 se află
r
în imediata vecinătate a capătului unde se aplică forţa exterioară de întindere F , iar porţiunea 2 este constituită din
restul resortului (fig. 2.130).

79
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a
r
Porţiunea 2 acţionează asupra porţiunii 1 cu forţa elastică Fe orientată în sus, spre poziţia O, iar porţiunea 1
r
acţionează asupra porţiunii 2 cu o forţă elastică egală şi de sens contrar − Fe , trăgând-o în jos.
r r
Porţiunea 1 este supusă simultan forţei deformatoare F şi forţei elastice Fe , ce tinde să o aducă la poziţia
iniţială O. Întrucât în repaus cele două forţe se compenseasză reciproc (principiul I), rezultă că ele au intensităţi egale şi
sunt de sensuri opuse:
r r
Fe = − F (4)
r r
Dar atenţie! Forţele F şi Fe nu formează o pereche acţiune-reacţiune, căci ambele sunt aplicate aceleiaşi porţiuni
(1) din corpul deformat.
r r
Pereche acţiune-reacţiune formează doar forţele elastice interioare resortului Fe , şi − Fe , pe care şi le aplică reciproc
r r
cele două porţiuni ale resortului întins. Reacţiunea forţei F se aplică asupra punctului de suspensie al resortului (− F ).
r
Să remarcăm faptul că forţa elastică Fe , aplicată capătului inferior al resortului, este de sens contrar alungirii
∆l. Lucrurile se petrec analog în cazul comprimării.

2.3.2. TENSIUNEA ELASTICĂ


Proprietăţi elastice nu au numai resorturile sau benzile elastice, ci, în limite mai restrânse, toate firele, cablurile
sau tijele (barele) întinse sau comprimate de forţe exterioare. Dacă deformările lor nu sunt observabile, corpul se
numeşte inextensibil.
În orice secţiune a unui asemenea corp solicitat liniar de o forţă exterioară (de exemplu, de greutatea unui corp
atârnat) apar două forţe egale în modul şi de sensuri opuse, cu care o parte a sa acţionează asupra celeilalte, încercând
(tinzând) să readucă la lungimea iniţială corpul. Ele se numesc tensiuni
2.131 elastice în firul, cablul sau bara respectivă (fig. 2.131). Aceste interacţiuni
r r se pot măsura la nivelul oricărei secţiuni a corpului solicitat, tăindu-l şi
−F −F
montând între cele două porţiuni un dinamometru. Se poate constata că,
dacă firul (cablul, bara) are masă neglijabilă, tensiunea la nivelul oricărei
2 r 2 secţiuni este aceeaşi. În acelaşi timp, dinamometrul ne va arăta că modulul
r
−T ei este egal cu cel al forţei exterioare deformatoare F , când corpul respectiv
r
T se află în repaus sau în mişcare rectilinie uniformă:
r r
1 T = −F (5)
D T =F
r Firul transmite tensiunea capătului său fixat de suport. Acesta re-
F r
acţionează cu o forţă egală şi de sens contrar forţei de deformare − F . Rolul
r
firului (cablului, tijei) de masă neglijabilă este de a transmite forţa F .
1
r
F 2.3.3. LEGEA LUI HOOKE
Să studiem întinderea longitudinală sau comprimarea pe o singură
2.132 direcţie a unei bare metalice omogenă de lungime l şi de secţiune
transversală S , la capătul căreia este aplicată forţa F . În urma acţiunii
acesteia lungimea barei se modifică cu ∆l (fig. 2.132).
l l′ r l ′′ Pentru caracterizarea deformării nu este esenţială valoarea absolută
F a alungirii/ scurtării, ∆l , ci alungirea/ scurtarea relativă
r
∆l S ∆l
r =ε (6)
∆l S l
r
F Experimental, se constată că în limita de elasticitate a barei, alungirea/
comprimarea relativă este proporţională cu forţa deformatoare aplicată
raportată la aria secţiunii transversale a barei (legea lui Hooke).

80
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Mărimea fizică definită prin relaţia:


F
≡σ (7)
S
se numeşte efort unitar.
Legea lui Hooke este descrisă de proporţionalitatea:
∆l F
ε= ~ =σ (8)
l S
Coeficientul de proporţionalitate dintre alungirea relativă şi efortul unitar se numeşte modulul de elasticitate
(modulul lui Young), E , şi depinde numai de materialul din care este făcută bara:
σ = E ⋅ε (9)
Modulul lui Young, E , este numeric egal cu efortul care determină o alungire/ scurtare relativă egală cu unitatea.
În Sistemul Internaţional, el se măsoară în N / m 2.
Observaţie: În cazul barelor, şinelor, sârmelor, eventualele modificări
2.133
ale ariei secţiunii transversale S se consideră neglijabile faţă de modificările σ
lungimilor. σr limita de rupere
σe
Deformările pe care le suferă un corp solid satisfac legii lui Hooke limita de elasticitate
σp
numai până la o anumită limită. Mai precis, variaţia deformării relative cu limita de aplicabilitate a
efortul unitar este liniară doar într-un domeniu limitat (fig. 2.133). legii lui Hooke
Valoarea efortului unitar pentru care abaterea de la caracterul liniar devine
pronunţată se numeşte limită de proporţionalitate (σ p ). Pentru σ > σ p ε
deformarea se produce mai uşor decât la eforturi mici şi relaţia între ε şi
σ nu mai este liniară.
Pentru σ ∈ [ 0; σ e ] putem vorbi de deformări elastice: după încetarea acţiunii forţei exterioare, deformarea dispare
complet, adică bara revine la dimensiunile şi forma iniţială. Dar pentru valori depăşind limita de elasticitate σ e ,
se produce un alt gen de deformaţie, numită plastică, care nu dispare complet după încetarea acţiunii deformatoare
(deformare remanentă). Dacă efortul creşte în continuare se poate ajunge la ruperea barei; valoarea efortului corespunzător
se numeşte limita de rupere.
Dacă limita de rupere este apropiată de
limita de elasticitate, corpul prezintă deformaţii σ e [ N / mm 2 ] σ r [ N / mm 2 ]
2
remanente neînsemnate; el se numeşte casant Metalul E [ N / mm ] limita limita
(oţelul călit). Corpurile capabile de o deformare de elasticitate de rupere
plastică apreciabilă (sârmele de plumb, zinc) au Plumb 18.000 2,5 20
şi deformări remanente însemnate. Acelaşi corp Cositor 30.000 3,4 20
poate fi casant sub acţiunea unor forţe de scurtă
Cupru (moale) 100.000 30 200
durată, iar sub acţiunea unor forţe de lungă durată,
chiar slabe, să manifeste deformări plastice foarte Fier (moale) 190.000 50 350
mari (fenomenul de fluaj). Oţel carbon 200.000 330 750
În tabelul alăturat redăm câteva proprietăţi Oţel molibden 220.000 600 1500
elastice ale unor materiale uzuale.

Exerciţiu aplicativ
O bară de oţel ( E = 2,15 ⋅1011 N / m 2 ) are secţiunea circulară de diametru d = 8 mm. Ştiind că efortul unitar la rupere
este σ r = 4 ⋅108 N / m 2 , să se calculeze:
a) forţa longitudinală necesară pentru a produce barei o alungire relativă de 0,02 %;
b) forţa necesară pentru a rupe bara.

Soluţie: a) Fiind în limita de proporţionalitate, se aplică legea lui Hooke: σ = E ⋅ ε .


π d2 0,02
De aici: F = E ⋅ S ⋅ ε = E ⋅ ε = 3,14 ⋅16 ⋅10 −6 ⋅ ⋅ 2,15 ⋅1011 N = 2160 N.
4 100
b) Forţa de rupere: Fr = σ r ⋅ S = 20.096 N.

81
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Întrebări. Aplicaţii.

1. Observaţi un sportiv ce lansează o săgeată dintr-un 7. Explicaţi rolul tampoanelor şi al cuplei vagoanelor
arc şi precizaţi forţele care produc: de cale ferată (fig. 2.134).
a) întinderea arcului;
b) lansarea săgeţii. 2.134
2. Care este forţa care pune în mişcare mecanismul
unui ceas mecanic? Dar al unei maşinuţe cu cheie?
3. Ce forţe determină ridicarea mingiei după lovirea
ei de pământ?
4. Cum vă explicaţi faptul că la săritura de pe trambulină
se obţin performanţe mult mai mari decât la săritura
de pe sol?
5. Ce rol au forţele elastice care apar într-o minge
lovită cu piciorul?
6. Explicaţi funcţionarea lansatorului de bile al unui
8. Explicaţi de ce în arhitectura modernă structura
clădirilor foarte înalte sau situate în zone seismice
biliard electric.
se realizează din bare de oţel.

Exerciţii şi probleme

1. a) Un corp (C ) este suspendat de un resort (R) ca


2.136
în fig. 2.135. Greutatea corpului (C ) este G = 12 N.
r (C2 ) (R) (C1 )
Reprezentaţi toate forţele care se exercită asupra F1
corpului (C ). Reprezenzaţi pe altă figură forţele care
se exercită asupra resortului (R) . Se neglijează masa
resortului.
b) Cu cât se alungeşte resortul în cazul în care 3. Un corp (C ) este suspendat de o tijă (L) prin
coeficientul său de elasticitate este k = 117 N m ? intermediul unui fir. Greutatea corpului suspendat
este G = 25 N. Determinaţi forţa exercitată de fir
2.135
asupra tijei (fig. 2.137).

2.137
(L)
(R)

(C ) (C )

2. Fie două corpuri (C1 ) şi (C2 ) uşoare, legate între 4. Un resort a cărui constantă elastică are valoarea
k = 25 N m , fixat la una dintre extremităţi de un
ele printr-un resort (R). Un experimentator exercită r
asupra lui (C1 ) o forţă F1 = 180 N, orientată ca în suport fix, se alungeşte cu 10 cm când o forţă F
se exercită la cealaltă extremitate, în lungul lui.
fig. 2.136. Determinaţi şi figuraţi forţele ce se exercită Calculaţi această forţă.
asupra corpurilor (C1 ), (C2 ) şi asupra resortului (R), 5. Se trage de ambele extremităţi ale unui resort cu
dacă ele se află în repaus. Se consideră greutăţile forţe de câte 15 N fiecare. Resortul se alungeşte
lui (C1 ), (C2 ) şi (R) neglijabile. cu 25 cm. Calculaţi constanta lui de elasticitate.

82
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

6. Un corp cu masa m = 4 kg, care se află pe o supra- 9. Un corp de masă m = 500 g este suspendat pe Lună
faţă orizontală, este tras cu viteză constantă pe această de un resort a cărui constantă elastică este k = 15 N m .
suprafaţă prin intermediul unui resort. În aceste Care va fi alungirea resortului? Se cunoaşte acceleraţia
condiţii, resortul se alungeşte cu ∆l 1 = 5 cm. Dacă de
N
acelaşi resort se atârnă corpul respectiv, resortul se gravitaţională pe Lună, g L = 1,62 .
kg
alungeşte cu 8 cm. Determinaţi valoarea forţei de
frecare dintre corp şi suprafaţa orizontală. 10. Alungirea unui resort de care se suspendă pe
Pământ un corp de 0,7 kg este de 14 cm. Care va
Se consideră g ≈ 10 N ⋅ kg −1.
fi alungirea resortului în cazul în care corpul este
7. Un cub (C ) de greutate G = 24 N este aşezat peste
suspendat de el pe suprafaţa lui Neptun? Se cunoaşte
un resort (R) fixat la celălalt capăt în punctul O
N
(fig. 2.138). acceleraţia gravitaţională pe Neptun: g N = 15 .
kg
a) Neglijând greutatea resortului, determinaţi şi
figuraţi toate forţele ce se exercită asupra cubului. 11. Când se suspendă de un resort un corp de 20 kg,
b) Cunoscând coeficientul de elasticitate al resortului lungimea sa este de 11 cm, iar când se suspendă un
k = 1600 N m, determinaţi cu cât s-a comprimat alt corp de 60 kg, lungimea lui devine 17 cm.
resortul. Calculaţi constanta elastică şi lungimea l0 a resortului
nedeformat.
2.138 12. În fig. 2.140 este redat graficul dependenţei tensiunii
(C ) (forţei) elastice într-un resort în funcţie de alungirea
acestuia. Determinaţi valoarea constantei elastice a
(R) resortului.

O 2.140
T [ N]
40
35
8. Pentru sistemul din fig. 2.139 se cunosc m 1 = 100 g, 30
m 2 = 200 g şi m 3 = 300 g. 25
20
∆ l1
a) Ce valoare are raportul la echilibru, ştiind că 15
∆l2 10
resorturile sunt identice? Am notat prin ∆ l 1 şi ∆ l 2 5 ∆ l [cm]
deformările celor două resorturi, ( R1 ) şi, respectiv 0 1 2 3 4 5 6 7

( R 2 ).
b) Cu ce forţă F trebuie apăsat vertical corpul m1 13. Două bare de dimensiuni identice, dar din mate-
riale diferite, sunt acţionate axial de aceeaşi forţă.
pentru ca acest raport să devină 0,5 ?
8
c) Ce valoare are reacţiunea suprafeţei în cazul b) ? Se constată că raportul deformărilor produse este .
15
2.139 Care este raportul modulelor de elasticitate ale celor
m1 două materiale?
14. Un cablu de oţel are lungimea l = 20 m şi este format
( R1 )
prin împletirea a 70 de fire, fiecare cu diametrul de
m2 1 mm. Cablul astfel format ridică uniform un corp
de masă m. Ştiind că la această operaţie cablul s-a
(R2 )
alungit cu 15 mm, să se calculeze:
m3 a) masa corpului ridicat;
b) efortul unitar din cablu.

83
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.4 FORŢA DE FRECARE LA ALUNECARE

2.4.1. LEGILE FRECĂRII LA ALUNECARE


În general, frecarea este fenomenul fizic de apariţie, la contactul dintre două corpuri solide sau dintre un corp
solid şi un fluid (lichid, gaz) sau dintre diferitele straturi ale unui fluid, a unei forţe care se opune deplasării elementelor
componente (corp, strat de fluid) unele faţă de altele.
Frecarea dintre două corpuri solide nu variază decât foarte puţin cu viteza de deplasare a unuia faţă de celălalt.
Frecarea la deplasarea unui obiect printr-un fluid (apă, aer) se numeşte frecare fluidă. Spre deosebire de cea dintre două
solide, frecarea fluidă variază cu viteza de deplasare şi cu mărimea
2.141 suprafeţei de contact cu fluidul. Avioanele au o formă specială,
r v = 0 3 N r subţiată spre coadă şi la aripi, numită aerodinamică, pentru a reduce
F fS F
frecarea cu aerul. Reducerea frecării fluide se ia în consideraţie şi
în conceperea formei automobilelor, vapoarelor şi altor vehicule.
Frecarea dintre două corpuri solide în repaus unul faţă de
r v = 0 5N r altul se numeşte frecare statică. Frecarea statică împiedică mişcarea
F fS F unuia dintre corpuri faţă de celălalt până când forţa exterioară aplicată
unuia dintre ele devine mai mare decât forţa de frecare statică
maximă dintre corpuri (fig. 2.141). Forţa necesară începerii
start 6N r deplasării este numită frecare de start. O dată începută deplasarea,
r Fs
F f S MAX frecarea dintre corpuri scade. Ştiţi din experienţă că este mai dificil
să urniţi din loc un obiect (frigider, dulap etc.) decât să-l menţineţi în
mişcare pe podea.
v = const. 4N r Când corpurile se deplasează unul faţă de celălalt, forţele
r F
Ff de frecare se numesc cinetice. Dacă mişcarea este de alunecare,
ele se numesc forţe de frecare de alunecare (fig. 2.142), iar dacă
mişcarea este o rostogolire a unuia dintre corpuri pe suprafaţa
celuilalt, frecarea este de rostogolire (fig. 2.143).
În ambele cazuri, forţa de frecare aplicată oricăruia dintre corpurile
2.142 în contact se opune ca sens vitezei sale faţă de celălalt corp.
r r
Ff v Principala cauză a apariţiei forţelor de frecare sunt asperităţile de pe
suprafeţele corpurilor în contact (fig. 2.144). Oricât de bine ar fi şlefuite
r acestea, asperităţile nu pot fi complet eliminate. O altă cauză sunt forţele de
− Ff
atracţie (adeziune) dintre moleculele corpurilor ce vin în contact.
Există unele situaţii în care frecările sunt considerabil mai mici decât
2.143 celelalte forţe care determină mişcarea sistemului, aşa încât le putem neglija.
Acest caz reprezintă însă o situaţie limită, idealizată.
r r O dată precizate direcţia şi sensul forţelor de frecare ce acţionează
v Ff
r între două corpuri în contact, dintre care unul se deplasează pe suprafaţa
− Ff celuilalt, ne mai rămâne de determinat intensitatea acestora. În acest fel,
vom putea studia factorii de care depinde intensitatea forţei de frecare, cum
o putem mări sau micşora, după necesităţi.
2.144 Dispozitivul experimental pentru determinarea intensităţii forţei de
frecare la alunecare se numeşte tribometru (fig. 2.145). El este construit
dintr-o scândură care poate fi fixată orizontal (sau înclinată faţă de orizontală)
şi care are la unul dintre capete un scripete mic şi uşor. Pe scândura orizontală
se aşază un corp paralelipipedic (C ), de obicei din lemn, ale cărui feţe pot
fi acoperite cu diferite materiale: cauciuc, metal, sticlă etc. Corpul are la
unul dintre capete un cârlig de care se prinde un fir subţire, inextensibil;
acesta se trece peste scripete şi se leagă la celălalt capăt de un cârlig de

84
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

care pot fi ataşate discuri crestate de 10 g sau 5 g fiecare, sau un taler pe


r r 2.145
care se pot aşeza mase marcate. Sub acţiunea greutăţii m g a discurilor crestate
r r
N r T = mg
sau a maselor marcate, sistemul va începe să se mişte. Greutatea M g a (C ) T
Ff
r
corpului este echilibrată de reacţiunea normală N a scândurii. Rămân să r
acţioneze asupra lui (C ) forţa de tracţiune transmisă prin fir, egală cu r T
Mg
r r
tensiunea în fir, T , şi forţa de frecare la alunecare, F f . Scripetele are rolul r
mg
de a schimba direcţia forţei. Frecările firului cu scripetele se neglijează.
Dacă mişcarea sistemului corpului (C ) şi a maselor marcate m este
uniformă, putem constata cu ajutorul unui dinamometru intercalat, că tensiunea T din fir este tot timpul egală cu greutatea
maselor marcate, m g . Forţa de tracţiune astfel exercitată asupra lui (C ) echilibrează rezistenţa la înaintare pe scândura
tribometrului, ce reprezintă tocmai forţa de frecare dintre corp şi scândură.
r
Deci, când mişcarea sistemului este uniformă (cu v = ct.) putem scrie F f = T = m g .
Măsurăm intensitatea forţei de frecare la alunecare prin greutatea maselor marcate care au determinat alunecarea
uniformă a sistemului.

Experiment 1

Printre paralelipipedele din laborator găsiţi unul care are trei găuri cilindrice pe faţa superioară. Cântăriţi-l şi
notaţi masa lui. Determinaţi forţa de frecare la alunecarea lui pe scândura tribometrului după procedeul expus.
Aşezaţi într-una dintre găurile paralelipipedului o masă cilindrică
suplimentară. Notaţi şi acum masa corpului: apoi determinaţi din nou forţa 2.146
de frecare.
Umpleţi pe rând şi celelalte găuri cu mase suplimentare şi determinaţi
M
de fiecare dată forţa de frecare la alunecare. Puteţi suplimenta masa parale-
lipipedului adăugând şi alte mase cilindrice pe suprafaţa lui; determinaţi în
fiecare caz forţa de frecare. Completaţi cu datele obţinute tabelul de mai
jos. M reprezintă masa paralelipipedului fără sau cu mase suplimentare,
G = M g = N este greutatea lui, egală în modul cu reacţiunea normală a M

scândurii tribometrului, m – masa discurilor şi a cârligului de care sunt ataşate,


considerată la mişcarea uniformă a sistemului, iar F f = T = m g , forţa de
frecare calculată prin echilibrarea ei cu tracţiunea exercitată de greutatea
discurilor pe cârlig.

Nr. Ff
M [g ] G = Mg = N [ N] m [g ] F f = T = mg [g ]
determinării N
1
2
3
4
M

Completaţi şi ultima rubrică, calculând în fiecare caz raportul dintre forţa de frecare şi reacţiunea normală a
Ff
scândurii la apăsarea exercitată de paralelipiped. Ce se întâmplă cu raportul pe măsură ce apăsarea perpendiculară
N
(normală) exercitată de paralelipiped creşte? Ce concluzie trageţi asupra dependenţei forţei de frecare de apăsarea normală
(egală cu N ) ?

85
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Experimentul 2
Se utilizează un paralelipiped având feţele acoperite cu diferite materiale: metal, cauciuc etc.
Utilizând procedeul experimental expus mai sus, determinaţi
masa m care produce mişcarea uniformă a sistemului când paralelipipedul Tipul frecării m [g ] F f = mg [ N]
vine în contact cu scândura prin faţa acoperită cu metal, apoi când vine Lemn / lemn
în contact prin cea de cauciuc. Determinaţi în fiecare caz forţa de Metal / lemn
frecare la alunecare. Comparaţi-le între ele şi apoi cu forţa de frecare
determinată pentru faţa de lemn. Înscrieţi datele obţinute într-un tabel Cauciuc / lemn
de forma celui alăturat.

• Ce relaţie de ordine aţi găsit între forţele de frecare în cele trei cazuri? Cum explicaţi diferenţele găsite?
Dacă aţi lucrat atent şi cu răbdare şi aţi răspuns la întrebări, aţi descoperit singuri legile frecării la alunecare.
Ele au fost formulate de Leonardo da Vinci (ilustru pictor, medic şi om de ştiinţă italian din Renaştere) în secolul
al XV-lea, studiate de fizicianul francez Charles Coulomb în secolul al XVIII-lea şi reluate de fizica modernă prin
ramura ei numită tribometrie.
Iată enunţul lor:

1. Forţa de frecare la alunecare, Ff.., este direct proporţională cu forţa de apăsare normală exercitată pe
suprafaţa de contact de unul dintre corpuri asupra celuilalt.

Ff
Rezultatele experimentului 1 v-au arătat că raportul subunitar rămâne constant în timpul creşterii masei M .
N
Rezultă de aici proporţionalitatea intensităţilor celor două forţe: F f ~ N .
Ff
Raportul subunitar constant se notează, de obicei, cu litera grecească µ (miu) şi se numeşte coeficient de
N
frecare la alunecare.
Ff
=µ (1)
N
El este un număr fără unitate de măsură, reprezentând raportul a două mărimi de acelaşi fel.
Prelucrarea datelor experimentale: În cazul frecării lemn pe lemn, s-au obţinut valorile din tabelul de mai jos
(confruntaţi-le cu cele obţinute de voi!):
Prin calcul am obţinut valoarea medie a coeficientului de frecare, µ ≈ 0,35. În fig. 2.147 este reprezentat graficul
dependenţei F f (N ). El este o dreaptă a cărei prelungire trece prin origine (pentru N = 0, corpul nu apasă asupra scândurii,
deci nu există frecare, F f = 0), confirmând proporţionalitatea F f ~ N .

2.147 nr. Ff m
M [g ] N =Mg m [g ] F f = mg [ N] µ= = µ
F f [ N] det. N M
A
1 115 1,127 42 0,412 0,36 0,35
1,0
2 165 1,617 53 0,519 0,32
0,8 3 215 2,107 73 0,715 0,34
0,6 FfA − FfB 4 265 2,597 103 1,009 0,39
ϕ
5 315 3,087 110 1,078 0,35
0,4
6 365 3,577 131 1,284 0,36
B N A − NB C
0,2
N [ N] Alegem două puncte de pe dreaptă, fie A şi B. Avem:
0 1 2 3 F fA F fB F fA − F fB
µ= = = = tg ϕ (2)
NA NB N A − NB
(1,078 − 0,360) N
Rezultatul numeric: µ = ≈ 0,35 este apropiat de valoarea medie calculată.
(3,087 − 1) N

86
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2. Forţa de frecare la alunecare depinde de natura suprafeţelor corpurilor care vin în contact.

Aţi găsit, efectuând experimentul 2, că forţa de frecare dintre faţa de metal şi lemn este mai mică decât cea dintre
faţa de lemn şi scândura de lemn, care, la rândul ei, este inferioară celei dintre faţa de cauciuc şi lemn, în condiţiile în
care masa corpului rămâne aceeaşi:
F f metal lemn < F f lemn lemn < F f cauciuc lemn
Tot experimental s-a dovedit că F f este cu atât mai mică cu cât suprafeţele ce vin în contact sunt mai bine
şlefuite. Dacă efectuăm de mai multe ori experimentul cu paralelipipedul cu faţa de metal, îmbunătăţind de fiecare dată
gradul ei de şlefuire prin frecare cu o bucată de şmirghel fin, constatăm că
forţa de frecare scade. r 2.148
În sfârşit, tot din practică ştim că pentru a micşora forţele de frecare R r
la alunecare se folosesc uleiuri sau unsori, numite lubrifianţi. Aceştia formează N
r
o peliculă între suprafeţele de frecare şi duc la alunecarea corpurilor pe o r ϕ T
Ff
peliculă de lichid care acoperă asperităţile suprafeţelor.
Unghiul de înclinare a graficului F f (N ) faţă de axa absciselor r
r G
reprezintă totodată unghiul dintre reacţiunea totală de contact, R, şi reacţiunea
r
normală N (fig. 2.148). Şi aici, tangenta lui reprezintă coeficientul de frecare:
Ff 2.149
tg ϕ = =µ (3)
N
v = const.
Unghiul ϕ se numeşte unghiul de frecare la alunecare.
El poate fi determinat cu uşurinţă utilizând scândura tribometrului
ca plan înclinat de unghi variabil. Se caută unghiul planului pentru care corpul ϕ
alunecă uniform. Acest unghi va reprezenta unghiul de frecare (fig. 2.149).
Justificaţi afirmaţia!
Realizaţi experimentul şi calculaţi coeficientul de frecare la alunecarea
lemn pe lemn şi metal pe lemn, folosind această metodă.

2.4.2. FORŢA DE FRECARE ÎN NATURĂ ŞI ÎN TEHNICĂ


În practică şi în tehnică, frecarea se manifestă în unele situaţii ca un fenomen fizic folositor, iar în altele ca un
fenomen cu efecte dăunătoare. În împrejurările în care frecarea este folositoare, omul acţionează în sensul creşterii ei, în
timp ce în cazurile în care ea este dăunătoare, în sensul micşorării ei.
Exemple de efecte folositoare ale forţei de frecare:
• Mersul fiinţelor pe sol este posibil datorită forţei de frecare dintre talpa încălţămintei şi teren. Forţa de frecare
asupra tălpii acţionează înainte: noi împingem Pământul înapoi şi el ne împinge înainte.
• Mersul vehiculelor este posibil datorită forţelor de frecare dintre
roţi şi teren. La roţile motoare (acţionate de motor) ale auto- 2.150
vehiculelor, forţa de frecare asupra roţii este orientată înainte
(roata împinge Pământul înapoi şi acesta o împinge înainte, aşa
cum se vede clar în cazul patinării roţii).
• Frânarea vehiculelor este posibilă tot datorită forţelor de frecare,
ce iau naştere între saboţii de frână şi discul roţii şi între roţi şi
şosea. Pentru a mări eficienţa frecării, nu trebuie frânat prea
brusc pe teren alunecos (şosea umedă sau acoperită cu gheaţă
sau polei) pentru că în regim de alunecare şanţurile de pe anve-
lopă nu mai aderă la sol, ca atunci când menţinem rostogolirea
roţilor.
• Cureaua de transmisie a mişcărilor de rotaţie (fig. 2.150). Când
cureaua alunecă se pune pe ea cenuşă, pudră de magneziu etc.
pentru a mări frecarea.

87
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

• Arcuşul pe coarda de vioară. Pentru a putea cânta, firele de păr ale arcuşului se ung cu sacâz, mărindu-se în
felul acesta frecarea cu corzile viorii (sau altor instrumente asemănătoare).
• Legarea nodurilor la sforile pentru ambalarea pachetelor, ţinerea la mal a unui vas care acostează prin
înfăşurarea funiei de amaraj de mai multe ori în jurul bornei fixate la ţărm sunt posibile datorită forţelor de
frecare.
Exemple de frecare dăunătoare:
• Roţile ce se rotesc pe un ax. Pentru învingerea frecărilor la nivelul axelor, se consumă energie suplimentară,
în mod inutil, energie care se transformă în căldură ce poate duce la deformarea pieselor sau chiar la topirea
lor. Pentru micşorarea frecării, axul se unge cu ulei sau cu vaselină (un lubrifiant). O altă metodă este folosirea
rostogolirii în locul alunecării. Astfel, la lagărele în care se rotesc arbori sau osii se folosesc rulmenţi cu bile
sau role, transformând frecarea de alunecare din lagăre în frecare de rostogolire a bilelor.
• Pentru atingerea de viteze mari există vehicule pe pernă de aer, în care motoare speciale suflă aer sub vehicul,
pe care acesta alunecă cu frecare neglijabilă. De asemenea, s-au construit vehicule cu suspensie magnetică,
menţinute deasupra suportului solid prin forţele unui câmp magnetic repulsiv puternic.
• Schiurile se ceruiesc pe talpă pentru a astupa asperităţile rămase după şlefuire şi a micşora astfel frecarea cu
zăpada şi, în consecinţă, a creşte viteza de alunecare.

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsul corect:
1. Dacă o maşină de curse se îndreaptă spre nord cu 4. O cutie goală de lemn este trasă pe podea. Dacă se
viteză constantă, forţa cinetică de frecare ce acţionează umple cutia, coeficientul de frecare cinetică dintre
asupra ei este orientată: cutie şi podea:
a) spre nord; b) spre sud; a) creşte; b) scade; c) rămâne acelaşi.
c) spre est; d) spre vest. 5. Cutia goală de lemn este trasă pe podea. Umplând-o,
2. Când un obiect aflat iniţial în repaus pe o suprafaţă forţa de frecare dintre ea şi podea:
orizontală este pus în mişcare, forţa de frecare: a) scade; b) creşte; c) rămâne aceeaşi.
a) descreşte; b) creşte; 6. Un cub de lemn este în repaus pe un plan înclinat.
c) rămâne aceeaşi. Când unghiul planului cu orizontala creşte, coeficientul
de frecare statică dintre cub şi plan:
3. Daţi drumul de la aceeaşi înălţime unei bile de oţel
a) descreşte; b) creşte; c) rămâne acelaşi.
şi unei foi de hârtie, în acelaşi timp. Bila atinge solul
înaintea foii de hârtie, ca efect al:
7. Un cub de lemn alunecă pe un plan înclinat.
Când unghiul planului cu orizontala creşte, forţa de
a) frecării statice; b) frecării cinetice;
frecare cinetică dintre el şi plan:
c) frecării de rostogolire; d) frecării fluide. a) descreşte; b) creşte; c) rămâne aceeaşi.

Întrebări. Exerciţii. Probleme.

1. Presupunând că aţi lovi o minge la fel de puternic 5. Despre o forţă de frecare se afirmă, în general,
pentru a o pune în mişcare, în ce caz distanţa parcursă că determină oprirea unui corp aflat în mişcare.
până la oprire ar fi mai mare: pe asfalt sau pe nisip? În fig. 2.151, corpul (C1 ) este aşezat pe un cărucior
Ce lege a frecării aţi aplicat pentru a răspunde? (C ), iar greutatea corpului (C2 ) acţionează la capătul
2. Un copil aruncă pe gheaţă, cu viteze egale, două firului. Sub acţiunea cărei forţe se deplasează
pietre de greutăţi diferite. Care dintre ele se opreşte căruciorul? Cum depinde sensul deplasării lui de
mai repede? De ce? Ce lege a frecării aţi aplicat? mărimea greutăţii corpului (C2 ) ?
3. Un camion cu buşteni poate pleca din loc pe un drum
cu gheaţă. În schimb, acelaşi camion nu poate pleca 2.151
din loc dacă este gol. Care este explicaţia? (C1 )
4. Observaţi în ce caz frecarea este mai mare (aderenţa (C )
mai bună) pentru diferitele profiluri ale tălpilor
unui pantof de sport (zimţi, crampoane etc.). (C2 )
Cum vă explicaţi mărirea aderenţei prin modificarea
profilului tălpilor?

88
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

6. Analizaţi sistemul de corpuri din fig. 2.152 şi desenaţi 2.155


forţele de frecare ce apar la suprafaţa de contact a B
corpurilor (C1 ) şi (C 2 ). (T ) (C )
A O
2.152
(C1 ) P
(C2 )
10. Figuraţi forţele care acţionează asupra cilindrului
(C ) din fig. 2.156. Exprimaţi suma forţelor care
acţionează asupra cilindrului în lungul planului
înclinat. Se cunoaşte constanta elastică a resortului,
k , alungirea lui, ∆ l , şi masa m a cilindrului.
7. Fie două plane (P) şi (P′) perpendiculare între ele.
Se neglijează frecarea dintre cilindru şi planul înclinat.
Planul (P) face unghiul α = 30° cu planul orizontal,
iar planul (P′), unghiul β = 60° cu planul orizontal. 2.156
O sferă (S ) omogenă se sprijină fără frecări pe cele
două planuri (fig. 2.153). Figuraţi forţele ce acţionează k
asupra sferei.
(C )
2.153
(S ) α
(P′)
(P)
β 11. Reprezentaţi interacţiunile de contact ale corpurilor
α
din fig. 2.157. Sferele ( S1 ) şi ( S 2 ) sunt aşezate în
cutia ABCD. Frecările sunt prezente atât la contactul
între sfere, cât şi la contactul cu pereţii cutiei.
8. O scară AB de masă m, omogenă (cu masa
2.157
repartizată uniform) se sprijină cu frecare de sol şi A D
fără frecare de un perete vertical (M ) ca în fig. 2.154. (S 2 )
Figuraţi forţele care acţionează asupra scării.
( S1 ) O2
P Q
2.154 O1
A M

B N C

12. Fie dublul plan înclinat din fig. 2.158. Pe el se mişcă


(M ) uniform cu frecare, în sensul săgeţilor, corpurile
(C1 ) şi (C 2 ), de mase m 1 şi respectiv m 2 .
Figuraţi forţele care acţionează asupra fiecărui corp.
B
Exprimaţi suma forţelor cu care apasă cele două
corpuri asupra planului. Sunt singurele apăsări suferite
de plan din partea sistemului aflat în deplasare?
9. Grinda omogenă (T ), de masă m 1 , se sprijină de 2.158
cilindrul (C ) de masă m 2 (fig. 2.155). La nivelul
(C 1 )
punctelor de contact între grindă şi sol, între cilindru (C 2 )
şi grindă şi între cilindru şi sol apar frecări.
30° 60°
Figuraţi pe două desene separate forţele care acţio-
nează asupra grinzii şi asupra cilindrului.

89
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

APLICAREA PRINCIPIILOR MECANICII LA


2.5
STUDIUL MIŞCĂRILOR PUNCTULUI MATERIAL

2.5.1 APLICAREA PRINCIPIULUI I AL MECANICII


În cazul în care punctul material nu-şi schimbă starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă, spunem că
el se găseşte în echilibru sub acţiunea forţelor şi îi aplicăm principiul I al mecanicii.
Se pune problema determinării intensităţii uneia dintre forţele care acţionează asupra punctului material aflat în
echilibru când sunt cunoscute celelalte. Pentru aceasta, urmaţi riguros câteva reguli în ordinea de mai jos:
1) Faceţi o schiţă a sistemului fizic;
2) Figuraţi forţele exterioare care acţionează asupra fiecărui corp al sistemului (diagrama forţelor). Fiecare sistem
este asimilabil cu un punct material. Atenţie! Nu figuraţi şi forţele pe care le exercită corpul respectiv asupra
altora;
3) Scrieţi sub forma vectorială condiţia de echilibru impusă de principiul I, adică egalaţi cu zero suma vectorială
a forţelor care acţionează asupra fiecăruia dintre corpurile care alcătuiesc sistemul;
4) Alegeţi o axă sau un sistem de axe de coordonate, în mod convenabil situaţiei, pe care proiectaţi fiecare dintre
forţele care intervin în condiţia de echilibru;
5) Egalaţi cu zero suma algebrică a proiecţiilor forţelor pe fiecare dintre axe. Obţineţi o ecuaţie sau un sistem
de ecuaţii;
6) Rezolvaţi ecuaţia sau sistemul de ecuaţii, pentru aflarea forţei sau forţelor necunoscute.

Exerciţiu aplicativ 1
2.159
r r r Calculaţi tensiunea în cablul de susţinere al unui ascensor cu masa de 250 kg
T T T în următoarele situaţii:
a) tras uniform în sus; b) la staţionare; c) în coborâre uniformă ( g = 9,8 m ⋅ s −2 ).
r r r
O
r r Soluţie: În toate cele trei situaţii (fig. 2.159) se aplică principiul I: T + G = 0.
v = ct. v=0 v
Proiecţia pe o axă Oy : T − G = 0 ne conduce la T = G = 2450 N.
r r r r r
G G G Obeservaţie: T şi G reprezintă modulele forţelor T şi G. Proiecţiile acestora
pe Oy vor fi mărimile algebrice +T şi respectiv −G.

2.160 Exerciţiu aplicativ 2


k
r r Calculaţi alungirea resortului elastic care susţine corpul de masă m = 50 g
N Fe
pe un plan înclinat de unghi α = 30° faţă de orizontală. Constanta de elasticitate
r
Gx a resortului este k = 100 N ⋅ m −1. Se neglijează frecarea corpului cu planul
r
( g = 10 m ⋅ s −2 ).
α α
Gy
r
G Soluţie: Principiul I scris sub forma vectorială:
r r r r
G + Fe + N = 0
Se proiectează pe axele Ox şi Oy (fig. 2.160):
 Fe − G x = 0 (1)

 N − G y = 0 (2)
mg
Din (1) obţinem k ∆ l = m g sin α şi de aici: ∆ l = sin α = 2,5 mm.
k

90
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Exerciţiu aplicativ 3

Un corp de masă m = 100 kg este tras cu o forţă F = 400 N sub unghi α = 45° faţă de orizontală ca în fig. 2.161
a) şi b). Considerând mişcările corpului rectilinii şi uniforme,
1) calculaţi în fiecare caz modulul reacţiunii normale; r 2.161
F
2) calculaţi forţa de frecare în fiecare caz;
3) calculaţi coeficienţii de frecare la alunecare. 45° 45°

r
Soluţie: Condiţiile de echilibru se scriu vectorial în mod asemănător a) b) F
(fig. 2.162):
r r r r r
G + N a + F + F fa = 0 (1)
r r r r r 2.162
G + N b + F + F fb = 0 (2) y
x
Proiectând pe axe obţinem, între modulele forţelor şi respectiv modulele O r r r
componentelor, următoarele relaţii: Na r F Nb
 Fx = F fa  F fb = Fx r Fy r r r
 şi  F fa α Fx F fb Fx
 N a = G − Fy  N b = G + Fy α

r
1) Rezultă: N a = m g − F sin α = 718 N; N b = m g + F sin α = 1282 N r r Fy r
G G F
2) F fa = F fb = F cos α = 282 N
a) b)
F fa F fb
3) µ a = = 0,4; µ b = = 0,22.
Na Nb

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Trei forţe concurente care acţionează asupra unui 2.164
corp creează un echilibru. Ele au 10 N, 8 N şi
N N
respectiv 6 N. Suma primelor două are intensitatea: F
a) 0 N; b) între 0 şi 10 N; c) 10 N; d) mai mare F Ff
de 10 N.
2. O greutate este în echilibru, susţinută de grinda α G α G
orizontală AB şi de cablul CB, ca în fig. 2.163.
Atât grinda, cât şi cablul acţionează asupra corpului, a) b)
r r
menţinându-i echilibrul. Forţele F1 şi F2 sunt: N N
F Ff
a) de intensităţi egale, F1 = F2 ; b) F1 > F2 ;
c) F1 < F2 . Ff F

2.163 α G α G
C
r c) d)
F2 r
B F1
A 4. Suma a două forţe coliniare care acţionează asupra
unui corp are modulul F = 100 N. Una dintre forţe
r are valoarea F1 = 180 N. Valoarea lui F2 este:
G
a) 280 N; b) 80 N; c) 180 N.

3. Un corp urcă uniform, cu frecare, pe o şosea în 5. Pe o tijă este înfăşurat un resort elastic, legat de un
pantă, tras de o forţă paralelă cu şoseaua. În care corp care poate culisa în lungul tijei. În care dintre
dintre desenele din fig. 2.164 este reprezentată corect desenele din fig. 2.165 resortul are aceeaşi valoare
diagrama forţelor? a deformării?

91
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

a) în A şi B; b) în B şi C ; c) în A şi C. 7. Un corp aşezat pe un plan înclinat fără frecări este


susţinut de un fir fixat în perete la celălalt capăt şi
2.165 paral cu planul înclinat, ca în fig. 2.167. Când unghiul
α de înclinare faţă de orizontală creşte, tensiunea
m în fir:
m a) creşte şi ea; b) scade; c) rămâne aceeaşi.

2.167
m r
T
A B C

6. Fie o sferă care se sprijină pe două plane ( P1 ) şi ( P2 ) α


perpendiculare între ele şi înclinate faţă de orizontală,
ca în fig. 2.166. Reacţiunea planelor N A şi N B , la
apăsarea sferei: 8. Un corp de masă m = 4 kg, care se află pe o suprafaţă
a) sunt egale; b) N A > N B ; c) N A < N B .
orizontală, este tras cu viteză constantă pe această
suprafaţă prin intermediul unui resort. În aceste
2.166
condiţii, resortul se alungeşte cu ∆l 1 = 5 cm. Dacă de
( P1 ) O acelaşi resort se atârnă corpul respectiv, resortul se
alungeşte cu 8 cm.
( P2 )
A Valoarea forţei de frecare dintre corp şi suprafaţa
60° B orizontală este:
a) 5 N; b) 10 N; c) 20 N; d) 25 N.

Exerciţii şi probleme propuse

1. O bilă mică suspendată de un fir este trasă ori- 2.169 a) b)


zontal de o forţă F = 100 N (fig. 2.168). Calculaţi
tensiunea în fir, dacă greutatea bilei este de 100 N.
m
Ce unghi face firul cu verticala?
m
2.168 l1
l2

α M M
r
F
m 3. Pe o bandă rulantă în repaus faţă de Pământ se
află un corp de masă m = 1 kg, în echilibru în
punctul A (fig. 2.170). Corpul este susţinut de un
2. Două corpuri de dimensiuni mici, având masele m resort cu valoarea constantei elastice k = 100 N ⋅ m −1
şi M , sunt legate printr-un resort. În starea (a)
şi lungimea l 0 = 40 cm, netensionat. Când banda
lungimea resortului este l 1 , iar în starea (b) lungimea
se deplasează cu viteza constantă faţă de Pământ,
resortului devine l 2 . Care este lungimea l 0 a resortului
corpul rămâne în repaus în punctul B, la distanţa
nedeformat? (fig. 2.169) x = 30 cm de A. Presupunând că între corp şi bandă
acţionează o forţă de frecare constantă, indiferent

92
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

de viteza de mişcare a benzii sau de poziţia corpului 6. O sferă de rază R = 10 cm şi m = 100 g este prinsă
pe bandă, se cer:
prin intermediul unui fir de un perete vertical
a) reprezentarea forţelor care acţionează asupra
neted (fig. 2.173). Lungimea firului este de 10 cm.
corpului în punctul B;
b) expresia forţei elastice în funcţie de distanţa x Calculaţi tensiunea în fir şi reacţiunea normală a
faţă de punctul A, în cursul deplasării de la A la B; peretului. Se consideră g = 10 m ⋅ s −2.
c) valoarea forţei de frecare F f .
2.173
2.170 A

l0
O

v
A x B
7. Un corp cu masa m = 1200 kg coboară uniform
pe o suprafaţă plană, înclinată cu panta de 1%
4. Două resorturi, de constante de elasticitate k 1 (coboară cu 1 m la 100 m de drum parcurs).
şi respectiv k 2 , legate unul după altul (în serie), Determinaţi forţa de frecare dintre corp şi suprafaţa
ca în fig. 2.171, susţin un corp de masă m. plană. Se consideră g = 10 m ⋅ s −2.
Calculaţi constanta de elasticitate k S , a unui resort
8. Un corp de masă M = 10 kg este aşezat pe un plan
echivalent care sub acţiunea aceluiaşi corp ar avea
aceeaşi alungire. înclinat de unghi α = 60° faţă de orizontală, ca în
fig. 2.174.
2.171 a) Ştiind valoarea coeficientului de frecare µ = 0,15 ,
determinaţi cea mai mare şi cea mai mică valoarea
k1 a masei m astfel încât sistemul să se deplaseze
rectiliniu şi uniform.
b) Calculaţi forţa de apăsare exercitată de fir asupra
k2 scripetelui în fiecare caz. Scripetele este ideal, fără
frecări, iar firul este inextensibil.
c) Calculaţi valoarea masei m pentru care sistemul
se mişcă uniform în cazul neglijării frecărilor.
d) Ce devine în aceste condiţii forţa de apăsare a
5. De două resorturi elastice de constante k 1 şi k 2 ,
firului asupra scripetelui?
fixate de acelaşi suport şi având aceeaşi lungime în
stare nedeformată, se suspendă un corp de masă m 2.174
(resorturi în paralel) – fig. 2.172. Calculaţi constanta
de elasticitate k p a resortului echivalent.

2.172
M
m

k1 k2
60°

93
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.5.2 APLICAREA PRINCIPIULUI II AL MECANICII


Ne propunem să studiem mişcarea unui punct material sau a unui sistem de puncte materiale asupra căruia/
cărora acţionează forţe ce nu se echilibrează. În acest caz se aplică principiul II (fundamental) fiecăruia dintre punctele
materiale. În general, se pune problema determinării acceleraţiei fiecărui corp (punct material). Pentru rezolvarea acestei
probleme, urmaţi câteva reguli:
1) Faceţi o schiţă a sistemului, identificaţi corpurile şi figuraţi forţele exterioare care acţionează asupra fiecăruia
dintre ele (diagramele forţelor);
2) Precizaţi direcţiile şi sensurile acceleraţiilor fiecărui corp şi figuraţi-le. Dacă este cazul, precizaţi relaţiile
cinematice şi geometrice dintre acceleraţii;
3) Scrieţi pentru fiecare corp principiul fundamental sub formă vectorială;
4) Alegeţi un sistem de axe de coordonate adecvat sistemului şi proiectaţi ecuaţiile vectoriale pe axe;
5) Rezolvaţi sistemul de ecuaţii şi aflaţi valorile acceleraţiilor punctelor materiale.

Exerciţiu aplicativ 1
O sanie porneşte fără viteză iniţială pe o pistă rectlinie înclinată cu un unghi α = 30° faţă de orizontală (fig. 2.175).
Greutatea sa totală este G = 80 N. Contactul între sanie şi pistă are loc cu frecare, coeficientul fiind 0,2.
a) Calculaţi acceleraţia saniei în ipoteza neglijării frecărilor cu aerul.
b) Determinaţi forţa de frânare f , datorită frecărilor cu aerul, pentru care sania alunecă uniform ( g = 10 m ⋅ s −2 ).

Soluţie: a) Acceleraţia de coborâre este paralelă cu pista. Scriem sub formă vectorială principiul fundamental,
r r r r
pentru sanie: G + N + F f = m a ; apoi proiectăm ecuaţia pe axe:
G x − F f = m a
2.175 
r
N
 N − G y = 0
r
Ff
Cum F f = µ N (legile frecării), rezultă:
r
a r Gx − µ G y = m a
Gx
α
r şi de aici a = g (sin α − µ cos α ) = 3,27 m ⋅ s −2 .
30° Gy r
r b) Dacă v = ct. (mişcare rectilinie şi uniformă),
G r r
r r r
G + N + Ff + f = 0

2.176 G x − F f − f = 0

 N = G y

r Rezultă f = G x − µ N = G (sin α − µ cos α ) ⇒ f = 26,16 N.


−F

r Exerciţiu aplicativ 2
F
De un suport rigid este agăţat un dinamometru, de cârligul căruia este
r r
−T2 −T1 fixat un scripete uşor, fără frecări. Peste scripete este trecut un fir subţire,
inextensibil, având la capete corpurile de mase m 1 = 2 kg şi m 2 = 2,5 kg
r
T1 (fig. 2.176).
r
T2 a) Determinaţi acceleraţiile celor două corpuri.
m1
r b) Aflaţi indicaţia dinamometrului.
r a1
a2 m2 r
G1 Soluţie: Se figurează forţele care acţionează asupra fiecăruia dintre corpurile
r
G2 care alcătuiesc sistemul.
r r
Tensiunile T1 şi T2 sunt egale, firul fiind inextensibil şi scripetele – ideal.

94
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ
r r r r
Acceleraţiile corpurilor, a 1 şi a 2 , transmise prin fir, sunt egale în modul şi de sensuri opuse: a 2 = − a 1 .
Scriem principiul II pentru cele două corpuri:
r r r
T1 + G1 = m 1 a 1
r r r
T2 + G2 = m 2 a 2
Proiectăm ecuaţiile pe o axă verticală, Oy, ţinând cont că
T1 = T2 = T şi a 1 = a 2 = a;
T − m 1 g = m 1 a

T − m 2 g = − m 2 a
Scăzându-le membru cu membru, (m 2 − m 1 ) g = (m 1 + m 2 ) a, obţinem valoarea comună a celor două acceleraţii:
(m 2 − m1 ) g
a= = 1,11 m ⋅ s −2
m1 + m 2
b) Forţa măsurată de dinamometru este suma celor două tensiuni cu care apasă firul asupra scripetelui:
4 m 1m 2 g
F = T1 + T2 = 2T = = 44,4 N.
m1 + m 2

Exerciţii şi probleme propuse

1. Un vagonet care se desprinde de locomotivă în 4. Să se determine ce valoare are coeficientul de frecare


momentul în care viteza era v0 = 72 km ⋅ h −1 parcurge la alunecarea unui corp pe un plan înclinat de
până la oprire o distanţă S = 100 m. Calculaţi: unghi α , ştiind că viteza cu care este aruncat acest
corp de-a lungul planului înclinat de jos în sus este
a) intervalul de timp scurs din momentul desprinderii
până la oprirea definitivă a vagonetului; de n ori mai mare decât viteza cu care revine el la
b) mărimea forţei de frecare cu şinele dacă masa baza planului.
vagonetului este m = 1 t ; 5. Se consideră sistemul de corpuri din fig. 2.177
c) coeficientul de frecare. pentru care se cunosc m 1 = 4 kg, m 2 = 3 kg, şi
2. La 90 km ⋅ h −1, pe un drum uscat, se parcurg înainte 3
coeficientul de frecare la alunecarea lui m 2 , µ = .
de oprire 79 m dintre care 25 m în secunda de reacţie. 2
Calculaţi: Considerând scripeţii ideali şi firele inextensibile şi
a) valoarea acceleraţiei în timpul frânării; uşoare, calculaţi:
b) valoarea forţei de frânare, ştiind că masa auto- a) acceleraţiile a 1 şi a 2 ale corpurilor de mase m 1
mobilului este de 1 t;
şi m 2 ;
c) coeficientul de aderenţă al roţilor în timpul frânării;
d) distanţa de frânare, la aceeaşi viteză (90 km ⋅ h −1 ) b) tensiunile T1 şi T2 din firele de legătură.
pe un drum udat de ploaie, unde coeficientul de
r r
2.177
aderenţă este 0,3 (strat de apă ~ 1 mm). Trageţi r r T2 T2
T1 T1 S r r
concluziile! S T2 T2
m2
3. Se consideră un plan înclinat de unghi α = 30° şi r
T1
r
lungime l = 20 m. Coeficientul de frecare la alunecarea T1

3
unui corp pe acest plan este µ = .
6 m1

a) cu ce viteză v0 trebuie aruncat corpul de la bază


în lungul planului înclinat pentru a ajunge în vârful 6. De axul unui scripete mobil ideal este suspendat
său cu viteză nulă? un corp de masă m = 1 kg (fig. 2.178). Cu ce forţă
b) Ce interval de timp îi trebuie ca să străbată trebuie tras firul trecut peste al doilea scripete,
distanţa l ? pentru ca:

95
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

a) să i se imprime corpului acceleraţia a = 1 m ⋅ s −2 ; masă m 2 acţionează forţa constantă F orientată


b) corpul să rămână în repaus. în lungul resortului spre corpul m 1 (fig. 2.180).
Se neglijează masele scripeţilor şi ale firelor. Exprimaţi deformarea resortului dacă nu există nici
o altă forţă exterioară, iar oscilaţiile s-au stins deja.
2.178 Care vor fi acceleraţiile corpurilor imediat după
încetarea acţiunii forţei F ?

2.180
r r
F m1 m2
F
m

7. Un sistem de trei bile identice legate prin trei resorturi


identice este suspendat printr-un fir (fig. 2.179). 9.* Pe un inel de sârmă de rază R poate aluneca fără
Se taie firul. Determinaţi acceleraţiile bilelor imediat frecări o mărgică (fig. 2.181). Inelul, dispus în plan
după tăierea firului. vertical, se roteşte cu viteză unghiulară constantă,
ω , în jurul unui ax vertical ce coincide cu diametrul
2.179
său. Exprimaţi unghiul α pe care îl face axul cu
direcţia radială a poziţiei mărgelei?
1
r 2.181
g
ω
r
g
2 3
α
m
8.* Corpurile de mase m 1 şi m 2 sunt legate prin resortul
de constantă de elasticitate k . Asupra corpului de

2.5.3 FORŢA CU ROL CENTRIPET


În capitolul „Mişcare şi repaus” aţi dedus că, în mişcarea circulară
2.182 uniformă, punctul material posedă o acceleraţie normală, orientată radial
r
v spre centrul cercului, numită acceleraţie centripetă. Conform principiului II
r r
al mecanicii, ea este determinată de o forţă ce acţionează asupra punctului
r r acp
r
v acp Fcp
v material după aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens. În exempul studiat, al
r
r Fcp corpului rotit în jurul unui punct fix, de care este legat printr-un fir întins
Fcp r
R R acp (fig. 2.182), forţa acţionează prin intermediul firului şi se aplică în fiecare
R moment perpendicular pe direcţia vitezei. Forţa care se aplică mobilului şi care
O determină mişcarea circulară prin modificarea permanentă a orientării vitezei
r
acestuia are rol centripet şi este notată Fcp .

Experiment
Vom folosi o tijă orizontală fixată pe un ax vertical ce poate fi antrenat de o maşină centrifugă (fig. 2.183).
Aceasta îl roteşte uniform, cu o turaţie constantă. Legăm de axul vertical al maşinii un fir inextensibil, de care ataşăm o bilă ce
prezintă un canal diametral şi pe care o introducem pe tija orizontală, pe care poate culisa liber. Intercalăm un dinamometru
între fir şi bilă. Urmărim indicaţiile dinamometrului în cursul rotirii bilei cu turaţie constantă. Vom observa că el indică
r
mereu aceeaşi valoare a tensiunii în fir, T .

96
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

În acest exemplu această forţă are rol centripet.


Dacă mărim turaţia, mărimea forţei aplicate 2.183
corpului creşte. Dacă lungim firul (adică mărim raza
r r r r
cercului), pentru o anumită turaţie, constantă, mărimea T D T ≡ Fcp
forţei indicate de dinamometru creşte.
Tragem concluzia că în mişcarea circulară, forţa
cu rol centripet este proporţională cu raza R a cercului r
descris şi creşte cu turaţia mişcării, deci cu mărimea ω
vitezei mobilului.
La aceeaşi concluzie ajungem folosind principiul II
al mecanicii pentru punctul material în mişcare circulară:

v2 2.184
Fcp = m ⋅ a cp = m ω 2 R = m (1)
R
Rolul de forţă centripetă îl pot juca diferitele forţe care imprimă r r
mobilului mişcări circulare. În cazul bilei legate de firul inextensibil, F f = Fcp
aceasta este tensiunea în firul întins, în cazul automobilului pe pista
circulară, rolul de forţă centripetă este jucat de frecările aplicate pneurilor
de către pista circulară (fig. 2.184); în mişcarea de rotaţie a planetelor în
jurul Soarelui, este forţa de atracţie exercitată asupra planetei de către
Soare.

Exerciţiu aplicativ

De o tijă nedeformabilă, prinsă la capătul superior, de lungime l = 40 cm, este sudată o bilă de masă m = 100 g.
I se imprimă bilei o mişcare circulară în plan orizontal, astfel încât tija descrie pânza unui con circular drept de
unghi α = 60° (fig. 2.185).
a) Calculaţi raza traiectoriei circulare a bilei.
b) Calculaţi viteza unghiulară a acestei mişcări.
c) Evaluaţi mărimea tensiunii în tijă ( g = 10 m ⋅ s −2 ) (principiul regulatorului centrifugal).

Soluţie:
a) Din triunghiul dreptunghic MOS rezultă:
α 2.185
r = l sin
= 20 cm
2 S
r r
b) Rezultanta forţelor G şi T (tensiunea în tijă) joacă rol de forţă
α
centripetă. Din triunghiul forţelor deducem: l
2
α Fcp acp ω 2 r
tg = = = r
2 G g g T α
2
α α
sin ω 2 l sin M r
r r
g
adică 2 = 2 şi de aici ω = = 5,37 rad ⋅ s −1 Fcp
O
α g α
cos l cos
2 2
r
G 2 G
c) T = = = 1,15 N
α 3
cos
2

97
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţii propuse

1. Un punct material de masă m = 0,5 kg descrie o b) Calculaţi forţa centripetă care acţionează asupra
traiectorie circulară de rază r = 2 m, fără frecări. unei stânci cu masa de o tonă situată la această
latitudine.
Frecvenţa lui este v = 0,25 Hz. Determinaţi:
2.187
a) viteza liniară; b) forţa centripetă; c) lungimea arcului
descris de punctul material în intervalul de timp
r
t = 10 s.
Rp
2. Pe o tijă orizontală care se roteşte în jurul unui ax
α Rp
vertical poate culisa fără frecări o bilă de masă
m = 200 g, prinsă de axul tijei cu ajutorul unui Ecuator
resort elastic de lungime nedeformată l 0 = 20 cm.
Exprimaţi raza traiectoriei circulare a bilei, corespun-
zătoare turaţiei n = 120 rotaţii ⋅ minut −1. Se cunoaşte
constanta de elasticitate a resortului, k = 100 N ⋅ m −1.
6.* Un corp de masă m suspendat printr-un resort de
Indicaţii: Fe = Fcp , k ∆ l = m ω 2 r = m ω 2 (l0 + ∆ l ); constantă k de un ax care se roteşte uniform cu
rezultă: viteza unghiulară ω , descrie un cerc de rază R.
m ⋅ 4π 2 n 2 l 0 Care este lungimea resortului nedeformat?
∆l = = 0,094 m
k − m ⋅ 4π n 2 2
2.188
r = l 0 + ∆ l = 0,294 m
ω
3. Calculaţi viteza maximă cu care un automobil
poate lua o curbă cu raza R = 81 m, dacă se cunoaşte
coeficientul de frecare al cauciucurilor la alunecarea
laterală pe şosea, µ = 0,1. R
4. Cum este posibilă menţinerea motociclistului în
mişcare circulară pe o pistă de forma unui trunchi
de con („zidul morţii”) (fig. 2.186). 7.* De o bilă suspendată de un fir de lungime l este
Consideraţi forţele care acţionează asupra sa: greutatea prinsă o adoua bilă printr-un fir de aceeaşi lungime
proprie, reacţiunea normală a pistei şi forţa de frecare. (fig. 2.189). La rotirea sistemului în jurul punctu-
lui de suspensie, ambele fire rămân coplanare şi
2.186 formează cu verticala ungiurile constante α şi
r
r Ff
N respectiv β . Calculaţi viteza ungiulară de rotaţie.

2.189
r
G l
α

5. Pământul se roteşte uniform în jurul axei sale. l


Durata unei zile siderale este 86.164 s. β
Raza Pământului este R p = 6.380 km.
a) Exprimaţi viteza şi acceleraţia unui punct de pe
suprafaţa Pământului situat la latitudinea α = 45°
(fig. 2.187).

98
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.5.4* APLICAREA PRINCIPIILOR MECANICII ÎN SISTEME DE


REFERINŢĂ INERŢIALE ŞI NEINERŢIALE

1. Sisteme de referinţă inerţiale. Transformarea Galilei

Fie sistemul de referinţă ( S 0 ) aflat în repaus (fix), sau în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un reper fix, căruia îi
ataşăm sistemul de axe de coordonate xOyz.
Un alt sistem de referinţă (S ) se deplasează faţă de ( S 0 ) printr-o mişcare de translaţie uniformă, cu viteza
r
vt = ct. , numită viteză de transport. Ataşăm sistemului în mişcare, (S ), un sistem de axe de coordonate x′O′y ′z ′.
Experienţa arată că timpul se scurge la fel în ambele sisteme. Presupunând că la t 0 = 0 sistemele de axe de corodonate
r
solidare sistemelor ( xOyz şi x ′O′y ′z ′) coincideau, la momentul t distanţa dintre originile lor a devenit OO′ = vt ⋅ t.
r
Un mobil P va fi reperat din cele două sisteme de referinţă, la momentul t , prin vectorii de poziţie r şi
r r r
respectiv r ′. Între aceştia există relaţia vectorială (∆OO ′P) : r = r ′ + OO ′,
2.190
adică
r r r z′
r = r ′ + vt ⋅ t (1) P(t )
(S )
r
Proiecţiile acestei ecuaţii vectoriale pe direcţiile axelor de coordonate r′
r y′
se vor scrie: x r O′
 x = x ′ + vt ⋅ t  x ′ = x − vt ⋅ t r
vt x′
 x
 x
( S0 )
 y = y ′ + v ty ⋅t (2) sau  y ′ = y − v ty ⋅t (2′) O
y

 
 z = z ′ + vt z ⋅ t  z ′ = z − vt z ⋅ t z

unde ( x, y, z ) şi respectiv ( x′, y ′, z ′) sunt coordonatele aceluiaşi punct P


r
reperat din cele două sisteme, iar (vt x , vt y , vt z ) proiecţiile vectorului vt pe axele Ox, Oy, Oz.
Ecuaţiile (2) şi (2′) constituie transformările lui Galilei, care permit trecerea de la un sistem de referinţă aflat în
repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă la altul, aflat în mişcare rectilinie uniformă faţă de primul. Astfel de sisteme
de referinţă se numesc inerţiale.
r r
Între vitezele v şi v ′ ale mobilului P la momentul t observate din cele două sisteme de referinţă va exista relaţia:
r r r r r r
v = v ′ + vt v ′ = v − vt (3)

cunoscută vouă drept regula de compunere a vitezelor. Dacă faţă de ( S 0 ) mişcarea mobilului este rectilinie şi uniformă,
ea va fi de acelaşi tip şi faţă de (S ).
Ce se întâmplă însă în sistemul inerţial (S ) dacă punctul se mişcă accelerat faţă de ( S 0 ) ?
r
r ∆v
Fie a = , (cu ∆t → 0) acceleraţia punctului material faţă de ( S 0 ). Din (3) rezultă:
∆t
r r r
∆v ∆ r r ∆v ′ ∆vt
= ( v ′ + vt ) = + pentru ∆t → 0
∆t ∆t ∆t ∆t
r r
r ∆vt ∆v ′ r
Cum vt = ct. , reiese că = 0. Termenul reprezintă acceleraţia a ′ a punctului material faţă de sistemul (S ).
∆t ∆t
Deci:
r r
a = a′ (4)
Prin urmare, pentru acelaşi punct material, acceleraţiile sunt egale în sisteme inerţiale diferite. Conform principiului II,
rezultă că sunt egale între ele şi forţele care acţionează asupra lui în cele două sisteme inerţiale.

99
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

2.191 Dacă, spre exemplu, vrem să imprimăm o anumită acceleraţie unui


v=0 corp care se găseşte într-un vehicul, trebuie să acţionăm cu aceeaşi forţă,
r r r indiferent că vehiculul este în repaus sau se mişcă uniform (fig. 2.191).
m a r m a r v = ct
F F Deducem de aici că prin nici un experiment mecanic, efectuat în
interiorul unui sistem de referinţă inerţial nu se poate pune în evidenţă
starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă a acestui sistem.
Acesta este enunţul principiului relativităţii în mecanică enunţat de Galilei.

Notă documentară
În anul 1632, studiind fenomenele care au loc în cabina închisă a unei corăbii, Galilei scria. „Şi iată că, dacă
mişcarea vasului este uniformă, nu veţi observa nici cea mai mică schimbare în toate fenomenele şi nu veţi putea
aprecia, ţinând seama de vreunul din aceste fenomene, dacă vasul se mişcă sau stă pe loc: sărind, veţi parcurge pe
podea aceleaşi distanţe ca şi atunci când corabia se află în repaus, adică nu veţi face sărituri mai mari spre pupa
decât spre prora corabiei, cu toate că, în timpul cât vă aflaţi în aer, podeaua de sub voi fuge în partea opusă
săriturii, sau, aruncând un obiect oarecare unui prieten, nu va trebui să-l aruncaţi cu o forţă mai mare dacă
prietenul se va afla lângă prora corăbiei, iar voi lângă pupă, decât dacă veţi ocupa poziţii inverse; picăturile de
apă dintr-o cană cu apă atârnată în tavan vor cădea vertical pe podea şi nu în direcţia pupei, cu toate că, în timpul
cât picătura se află în aer, corabia înaintează. Muştele îşi vor lua zborul, indiferent în ce direcţie, şi niciodată nu se
va întâmpla ca ele (ca şi cum ar obosi să se tot ţină după mersul rapid al corabiei) să se strângă spre partea
dinspre pupă.”

2. Sisteme neinerţiale. Forţe de inerţie


Am analizat mişcarea şi principiile care o guvernează în raport cu sistemele de referinţă inerţiale. Legile şi principiile
enunţate sunt valabile numai pentru astfel de sisteme.
Altfel se prezintă însă ele în cazul unui sistem de referinţă care se mişcă accelerat faţă de un sistem inerţial.
Vom numi un astfel de sistem neinerţial.
Vom arăta cum trebuie modificat principiul fundamental al mecanicii pentru a fi aplicabil şi în sisteme de referinţă
neinerţiale (SRNI).
Să observăm o bilă de masă m aflată pe o măsuţă netedă orizontală într-un tren. Cât timp trenul este în repaus,
r
bila stă nemişcată. Când trenul porneşte, el accelerează; fie a acceleraţia trenului. În acest interval de timp, trenul constituie
un sistem de referinţă neinerţial. Vom constata că bila nu-şi mai păstrează
2.192 starea de repaus, ci începe să se mişte de la sine, accelerând în sens opus
r mişcării trenului (fig 2.192). Prin urmare, principiul I al inerţiei nu mai este
( S0 ) a
SRNI valabil în sistemele de referinţă neinerţiale (SRNI).
r Măsurând acceleraţia mişcării bilei faţă de tren, se observă că este
−a egală cu acceleraţia trenului. Dacă admitem că în sistemul de referinţă
neinerţial este valabil principiul II al dinamicii, atunci apariţia în acest
sistem a acceleraţiei se poate explica formal prin acţiunea asupra bilei a
unei forţe:
r r r
Fi = m (−a ) = −m a (1)
Această forţă fictivă care trebuie introdusă într-un sistem de referinţă neinerţial se numeşte forţă de inerţie.
Observaţie: Dacă un punct material se află în echilibru în raport cu un sistem de referinţă neinerţial, principiul I
se aplică adunând vectorial forţa de inerţie la suma forţelor direct aplicate lui:
r r r r r
F1 + F2 + ... + Fn + Fi = 0 (2)
Principiul al doilea al mecanicii se aplică sub forma:
r r r r r
F1 + F2 + ... + Fn + Fi = m a ′ (3)
r r r
unde F1 , ... , Fn sunt forţele direct aplicate punctului material, iar a ′ este acceleraţia lui faţă de sistemul de referinţă
neinerţial (principiul lui D’Alembert).

100
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Exerciţiu aplicativ

Un pendul simplu de masă m este suspendat de plafonul un vagon care se mişcă accelerat cu acceleraţia a = 2 m ⋅ s −2 .
în raport cu un referenţial terestru. În sistemul de referinţă al vagonului, firul pendulului se înclină cu un unghi α
faţă de verticală. Calculaţi α . Se cunoaşte g = 10 m ⋅ s −2 .
2.193
Soluţie:
Principul I scris faţă de SRNI: SRNI
r r r r r r α
T + G + Fi = 0 (4) Ty T r
r r a
Fi Tx
Tx − Fi = 0 r
Proiectat pe axe:  , cu Fi = m a, ne conduce la: G
T y − G = 0
a
tg α = = 0,25; ⇒ α ≈ 15°.
g

Observaţie: Mişcarea oricărui corp poate fi analizată fie în raport cu un SRI (fără forţe de inerţie) fie faţă de un
SRNI (introducând forţa de inerţie). În ambele situaţii ecuaţia vectorială a principiului aplicat are aceeaşi formă matematică.
În exemplul aplicativ, mişcării punctului material m faţă de SRI al unui observator terestru fix i se aplică
r
principiul II al mecanicii. Fie a acceleraţia punctului material:
r r r
T +G = ma (5)
r r
Principiul I scris în SRNI (al vagonetului), faţă de care bila e în repaus, ne-a condus la ecuaţia (4), unde Fi = − m a
este forţa fictivă de inerţie. Din:
r r r r
T +G −ma = 0
r r r
rezultă T + G = m a (5), aceeaşi ecuaţie care descrie mişcarea faţă de SRI terestru, al observatorului fix.

Exerciţii şi probleme

1. Determinaţi alungirea unui resort fixat cu un capăt 2.194


de plafonul unui ascensor şi de care este suspendată
bila de masă m, în cazul în care ascensorul:
r m2
a) Se mişcă rectiliniu şi uniform; F
r
b) urcă cu acceleraţia a orientată vertical în sus; m1
r
c) urcă cu acceleraţia − a orientată vertical în jos;
r
d) coboară cu acceleraţia g orientată vertical în jos;
r
e) coboară cu acceleraţia − g orientată vertical în sus.
Se cunoaşte a = 5 m ⋅ s −2 , k = 100 N ⋅ m −1 constanta 4. Determinaţi forţa cu care pana din fig. 2.195
elastică a resortului şi m = 100 g. acţionează asupra peretului vertical, când pe ea se
aşază corpul de masă m. Unghiul de la baza penei
2. Mişcând un plan înclinat cu acceleraţia a = g 3 este α . Coeficientul de frecare dintre corp şi suprafaţa
pe o direcţie orizontală, corpul aflat pe acest plan penei este µ. Se neglijează frecările între podea şi
nu apasă deloc asupra planului. Să se determine:
a) unghiul planului înclinat; pană.
b) acceleraţia cu care corpul coboară faţă de planul
2.195
înclinat.
3. Pe suprafaţa orizontală netedă a unei mese este aşezat
m
sistemul de corpuri din fig. 2.194. Corpul de dedesubt
este tras în lungul mesei cu forţa F . Coeficientul µ
de frecare dintre corpul de masă m1 şi cel de masă α
m2 este egal cu µ .
Determinaţi acceleraţiile corpurilor faţă de masă.

101
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

5. Pe o suprafaţă plană orizontală stă o scândură cu 6. Un cărucior coboară fără frecare pe un plan înclinat.
masa m1 peste care este aşezat un corp cu masa m 2 Pe cărucior este prins un cântar în aşa fel încât
(m 2 = 0,5 ⋅ m1 ). Coeficientul de frecare la alunecare platforma cântarului este orizontală. Un corp a cărui
dintre suprafaţa orizontală şi scândură este µ 1 , iar masă este m este cântărit cu ajutorul cântarului de
între corp şi scândură este µ 2 ( µ 2 = 3 ⋅ µ 1 ). pe cărucior în timpul coborârii şi se determină masa
Exprimaţi forţa minimă cu care trebuie trasă scândura m′ = 0,75 ⋅ m. Care este unghiul planului înclinat?
pentru ca să alunece corpul pe scândură.

3. Forţa centrifugă de inerţie


Forţa de inerţie trebuie introdusă în analiza mişcării oricărui punct material faţă de un SRNI accelerat.
Un asemenea sistem neinerţial îl constituie şi corpurile aflate în mişcare de rotaţie, asupra cărora acţionează forţe
centripete, imprimându-le acceleraţii centripete. Un tramvai care se mişcă după un arc de cerc cu o viteză unghiulară
constantă ω constituie, spre exemplu, un sistem neinerţial. Observatorul din sistemul inerţial (terestru) consideră că
r
mişcarea pe arcul de cerc se efectuează sub acţiunea forţei centripete Fcp , cu care şina acţionează asupra roţilor. Orice punct
r r
material de masă m aflat în repaus în tramvai este supus împreună cu acesta unei forţe centripete Fcp = m ⋅ a cp faţă
de SRI. Fie acest punct material un călător aflat pe scaun în tramvai (fig. 2.196). În raport cu SRNI al tramvaiului,
călătorul este în echilibru. Care sunt forţele a căror rezultantă este nulă pentru a respecta principiul inerţiei? Din experienţă
ştiţi că orice călător este supus la o cotitură bruscă unei acţiuni care îl împinge spre exteriorul curbei. Dacă este aşezat
pe un scaun, corpul său apasă puternic asupra peretului lateral al vagonului. Dacă se află în picioare, trebuie să se ţină
bine de bară pentru a nu se dezechilibra. Acest lucru se întâmplă deoarece călătorul are tendinţa de a-şi menţine mişcarea
rectilinie uniformă de dinaintea cotiturii, în timp ce asupra vagonului începe
2.196 r să se exercite o acceleraţie (călătorul are inerţie).
Fi Observatorul din SRNI al tramvaiului trebuie să presupună că asupra
călătorului acţionează o forţă fictivă, de inerţie, care se echilibrează cu
reacţiunea peretului la apăsarea normală, pentru ca acest călător să rămână
SRNI în repaus.
r r r
r Fi + N = 0 (1)
N
Numai în felul acesta se poate aplica principiul I şi în SRNI al
tramvaiului în curbă.
Această forţă de inerţie poartă numele de forţă centrifugă de inerţie
SRI (termenul indică tendinţa de a îndepărta obiectele de centrul de curbură).
Un dinamometru montat între ax şi corpul P
2.197 de masă m, aflat la distanţa r de centru pe un disc ce
se roteşte cu viteza unghiulară constantă ω (fig. 2.197)
ω poate măsura intensitatea forţei centrifuge de inerţie.
Intensitatea este proporţională cu masa punctului
r
m Fcfi material P, cu depărtarea r faţă de ax şi cu pătratul
vitezei unghiulare:
r P
r
Fcfi = m ω 2 r (2)

Sau vectorial:
r r
Fcfi = m ω 2 r (3)
r r
Cum era de aşteptat, forţa de inerţie este de sens opus acceleraţiei centripete acp = −ω 2 r a sistemului neinerţial,
în punctul în care este situat corpul de masă m :
r r
Fcfi = − m acp (4)
Atenţie! Se utilizează forţa centrifugă de inerţie numai în sistemul de referinţă neinerţial! În raport cu observatorul
fix din exterior, ea nu există. Acesta observă punctul material m efectuând o mişcare circulară şi fiind supus acţiunii
r r
forţei centripete Fcp = m a cp .

102
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Dacă punctul material este în mişcare faţă de platforma tramvaiului,


pentru a-i analiza mişcarea în raport cu acest SRNI, se aplică principiile 2.198
mecanicii pentru ansamblul forţelor directe care acţionează asupra lui, la ω ω
care se adaugă şi forţa centrifugă de inerţie.
Efectele forţei centrifuge de inerţie pot fi observate cu ajutorul
câtorva accesorii ataşate axului maşinii centrifuge cu stroboscop. Impulsurile
luminoase emise de lampa acestuia produc asupra ochiului o imagine statică
pe care acesta o poate analiza. Apa din tubul îndoit în formă de U care se
roteşte în jurul unuia dintre braţe se ridică în braţul celălalt sub acţiunea
forţelor centrifuge aplicate particulelor de lichid (fig. 2.198 a). Apa dintr-o
cuvă plată care se roteşte în jurul axului central capătă aspectul unei curbe a) b)
concave (parabolă) simetrice faţă de ax (fig. 2.198 b). Bilele regulatorului
centrifugal se îndepărtează din ce în ce mai mult de ax, pe măsură ce turaţia
creşte (fig. 2.199). Lamele metalice elastice semicirculare legate între cele 2.199
ω
două inele care pot culisa în lungul axului se curbează mai tare spre mijloc,
luând o formă turtită la capete şi bombată la mijloc (aidoma Pământului,
care, din cauza rotaţiei în jurul axei proprii, este mai turtit la poli şi mai
bombat la ecuator – fig. 2.200).
Efectele forţei centrifuge sunt folosite în câteva aplicaţii practice:
uscătorul centrifugal al maşinii de spălat, pentru separarea apei de ţesătură,
separatorul centrifugal pentru particulele în suspensie într-un lichid (spre
exemplu, separarea componentelor sanguine de lichid limfatic în laboratoarele
medicale).
2.200
Nu întotdeauna efectele forţei centrifuge sunt benefice. Pe vreme ω
ploioasă sau pe polei, multe vehicule derapează la intrarea într-o curbă.

Exerciţiu aplicativ
Pentru a evita deraparea automobilelor la curbă pe orice fel de vreme,
şoseaua se construieşte înclinată faţă de orizontală (fig. 2.201). Calculaţi
unghiul de înclinare (supraînălţare) a unei şosele cu raza medie de
curbură R = 100 m, dacă viteza cu care intră vehiculele în curbă nu
depăşeşte 10 m ⋅ s −1 ( g = 10 m /s 2 ). 2.201
r y
Soluţie: Pentru păstrarea echilibrului, forţele care acţionează asupra
N Ny x
vehiculului în raport cu propriul lui sistem de referinţă (SRNI) trebuie
r O
să aibă rezultanta nulă:
r r r r Fcfi
G + N + Fcfi = 0 Nx α
chiar în absenţa frecărilor. r
G
În proiecţii pe axele Ox şi Oy :
Fcfi − N x = 0 şi N y − G = 0
 v2
 N sin α = m
De aici  R
 N cos α = m g

v2
Prin împărţirea ecuaţiilor, obţinem tg α = = 0,1 şi α ≈ 12°.
Rg

Observaţie: Toate exerciţiile propuse în paragraful 2.5.3 despre forţa centripetă pot fi reluate, analizându-le
acum din punctul de vedere al unui observator aflat în sistemul neinerţial. Verificaţi că ajungeţi la acelaşi rezultat!

103
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Test sumativ
1. Alegeţi afirmaţia corectă: cărămizi apare frecarea, coeficientul de frecare fiind
I. a) Forţele de contact a două corpuri sunt rezultatul µ = 0,3 ( g = 10 m ⋅ s −2 ).
deformării reciproce; b) forţele de contact sunt normale Calculaţi intensitatea forţei F cu care trebuie trasă
la suprafaţă; c) forţele de contact nu depind de natura cărămida de jos pentru a aluneca de sub cea de sus.
substanţei din care sunt făcute corpurile; d) forţele
de contact depind de inerţia corpului. 2.203
II. a) Forţa de frecare la alunecare este proporţională cu
α
suprafeţele corpurilor aflate în contact; b) este normală
la suprafaţa pe care are loc mişcarea; c) este propor-
ţională cu forţa de apăsare normală pe suprafaţa pe r
µ F
care se află corpul; d) depinde de acceleraţia corpului.
III. a) Tensiunea elastică într-un fir este egală
cu jumătate din greutatea corpului suspendat;
b) se poate măsura cu un dinamometru înseriat în
punctul respectiv; c) variază de la un punct la altul 5. Un corp cu masa m = 200 kg este tras în sus pe un
într-un fir fără masă; d) este aceeaşi în toate punctele plan înclinat cu frecare ( µ = 0,2). Unghiul planului
unui fir cu masă nenulă; e) măsoară inerţia corpului este θ = 30° (fig. 2.204). Forţa de tracţiune nece-
suspendat.
sară pentru ridicarea corpului pe planul înclinat cu
2. Alegeţi enunţul corect al principiului fundamental
acceleraţia a = 0,2 m ⋅ s −2 este egală cu:
al mecanicii:
a) mişcarea rectilinie şi uniformă are drept cauză a) 490 N; b) 780 N; c) 1210 N; d) 1350 N;
inerţia corpurilor; e) 1400 N; f) 1570 N.
b) forţele care acţionează asupra unui corp îi imprimă Se dă g = 9,8 m ⋅ s −2 .
acceleraţii astfel încât, pentru un anumit corp,
raportul dintre forţă şi acceleraţia imprimată este o 2.204
constantă; r
F
c) acceleraţiile imprimate sunt întotdeauna pozitive; m
d) acţiunea unei forţe asupra unui corp îi schimbă
starea de mişcare.
3. Scândura de greutate G = 50 N din fig. 2.202 este θ
r
lipită de peretele vertical prin apăsarea cu forţa F ,
care face unghiul α = 45° cu direcţia orizontală.
Coeficientul de frecare dintre scândură şi perete este 6.* Un corp de masă m1 = 0,1 kg se află pe o platformă
r care se poate deplasa în plan orizontal cu acceleraţia
µ = 0,3. Intensitatea forţei F este egală cu:
a = 0,2 m ⋅ s −2 (fig. 2.205). Corpul de masă m1 este
a) 15,2 N; b) 23,8 N; c) 54,4 N; d) 60 N;
legat printr-un fir trecut peste un scripete de corpul
e) 65,8 N; f) 72 N.
m2 = 0,05 kg.
2.202 Care trebuie să fie valoarea coeficientului de frecare
r
F dintre corpul m1 şi platformă astfel încât acesta să
rămână în repaus faţă de platformă? ( g = 9,8 m ⋅ s −2 )
α
2.205
r m1
G
r
m2 θ a
4. Pe un plan orizontal se află două cărămizi, având
fiecare masa m = 1 kg (fig. 2.203). Cărămida de
deasupra este legată de un perete vertical printr-un
fir care face un unghi α = 30° cu verticala. Între

104
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

2.6 LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE

2.6.1 INTERACŢIUNEA GRAVITAŢIONALĂ. GREUTATEA


Dintre toate interacţiunile mecanice, cea care ne este cea mai familiară şi căreia ne este cel mai greu să ne
sustragem este greutatea. Manifestările ei sunt numeroase. Am ales două pentru a le studia:

2.206
Experimentul 1
De un resort elastic suspendat vertical la unul dintre capete atârnăm
un corp de masă m, ca în fig. 2.206. Sub acţiunea greutăţii corpului, resortul l0 l
se alungeşte pe verticală. Ce concluzii trageţi asupra direcţiei şi a sensului
r
de acţiune ale greutăţii corpului? ∆l

Experimentul 2
r
Lăsaţi să cadă liber de la înălţime o bilă. Ce mişcare are ea în cădere? G
Care este cauza accelerării acestei mişcări?

Marele fizician Galilei a ajuns primul la concluzia că „dacă efectele frecărilor sunt neglijate, orice obiect care
cade liber în vecinătatea suprafeţei Pământului se mişcă accelerat în jos cu aceeaşi acceleraţie, indiferent de masa
obiectului”. Măsurătorile efectuate în ţara noastră şi în apropierea nivelului mării au arătat că viteza căderii libere a unui
obiect creşte cu 9,81 m s în fiecare secundă; spunem că acceleraţia în cădere liberă, numită acceleraţie gravitaţională,
2
are aici valoarea 9,81 m s (sau N kg) .
• Vă puteţi convinge de adevărul afirmaţiei lui Galilei lăsând să cadă simultan, de la aceeaşi înălţime, o
monedă mică de metal şi un ciocan de masă mult mai mare. Cronometraţi timpul în care fiecare ajunge la sol.
Ce constataţi? Ce concluzii trageţi?
• În atmosfera terestră mişcarea în cădere liberă este influenţată de frecarea obiectului cu aerul. Ce observaţi
lăsând să cadă simultan o foaie de hârtie şi o monedă? Dar dacă mototoliţi hârtia, dându-i forma unei mici
bile, şi reluaţi experimentul? Care este explicaţia celor observate?
• Pe Lună, unde nu există atmosferă, deci nici frecare cu aerul, un astronaut care lasă să cadă un fulg şi un
ciocan de la aceeaşi înălţime va observa că ele ajung în acelaşi moment pe suprafaţa Lunii.

Notă documentară. Legendă sau istorie?


Legenda spune că Galilei însuşi a făcut multe experimente, 2.207
lăsând să cadă pietre sau ghiulele de tun de mase diferite, din vârful
turnului înclinat din Pisa, ca să verifice dacă obiectele cad cu aceeaşi
acceleraţie.
Galilei a pus sub semnul întrebării punctul de vedere al lui Aristotel,
care afirma că obiectele ar cădea din cauza „naturii lor pământeşti”; cu
cât un obiect este mai greu şi mai „pământesc”, cu atât ar cădea mai
repede, căutându-şi locul lui „natural” în centrul Pământului.
Ideile lui Galilei reies din scrierile sale: „Cât de ridicolă este părerea
lui Aristotel, este clar ca lumina zilei. Cine va crede, de exemplu, că
dacă două pietre, una de mărime dublă faţă de cealaltă, sunt lăsate să

105
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

cadă în acelaşi moment din vârful unui turn înalt, atunci cea mai mică
2.208
va fi pe la jumătatea drumului, cea mai mare va fi ajuns deja pe
Pământ?”
Şi: „Aristotel spune că o bilă de fier de 100 t, căzând de la înălţime
de 1090 m, atinge Pământul înaintea uneia de 1 t, care cade de la aceeaşi
înălţime. Eu spun că bilele ajung în acelaşi timp pe Pământ.”
Cu toate că Galilei menţionează „un turn înalt”, turnul din Pisa nu
este menţionat în scrierile sale şi nu există nici o înregistrare independentă a
unui asemenea experiment.
Prima relatare despre experimentele făcute din turnul din Pisa este
găsită într-o lucrare biografică scrisă de unul dintre elevii săi, la 10 ani
r
după moartea lui Galilei. Adevăr sau fantezie? Nimeni nu ştie. Ceea ce
g ştim cu adevărat este că obiectele cad liber cu aceeaşi acceleraţie, în
apropierea suprafeţei Pământului.

Acest experiment arată că afirmaţia lui Galilei se aplică tot atât de bine pe Pământ ca şi pe Lună. Pe Lună însă,
obiectele lăsate să cadă liber de la aceeaşi înălţime vor atinge solul după un interval de timp de circa 2,5 ori mai lung
decât cel măsurat pe Pământ. Cum explicaţi acest fapt?
Newton a fost primul care a afirmat că mişcarea accelerată de cădere liberă este efectul dinamic al interacţiunii
oricărui obiect cu Pământul, numită interacţiune gravitaţională.
Forţa de atracţie gravitaţională pe care Pământul o exercită asupra oricărui corp aflat în vecinătatea suprafeţei sale
este numită greutatea corpului.
Direcţia şi sensul de manifestare ale efectului static (experimentul 1) sau al celui dinamic (experimentul 2) al
greutăţii dau direcţia şi sensul de acţiune ale acesteia: vertical, de sus în jos. Direcţia verticală a locului este direcţia
firului cu plumb. Verticalele diferitelor locuri de pe suprafaţa Pământului
2.209 sunt direcţii radiale (în lungul razei Pământului, dusă prin locul respectiv)
care se intersectează în centrul Pământului (fig. 2.209).
r
Greutatea G este o mărime vectorială orientată vertical în jos.
r r
Intensitatea sa este proporţională cu masa corpului: G = m g. Ea se exprimă
în newtoni ( N ) şi se poate determina cu un dinamometru.
În general, un obiect conţine aceeaşi cantitate de substanţă, deci are
aceeaşi masă la orice înălţime s-ar afla deasupra Pământului. În schimb,
greutatea sa, determinată cu un dinamometru scade pe măsură ce corpul
2.210 urcă pe verticală. În diagrama din fig. 2.210 este prezentată variaţia greutăţii
[km] [ N] [km] [ N] unui corp cu masa de 1 kg cu înălţimea (altitudinea) sa faţă de suprafaţa
10000 1,49 30 9,70 Pământului.
9000 1,66 27 9,71
8000 1,93 24 9,72 Aceasta dovedeşte că forţa gravitaţională de atracţie din partea
7000 2,22 21 9,73 Pământului se mişcorează pe măsură ce distanţa dintre corp şi Pământ
6000 2,59 18 9,74
5000 3,04 15 9,75 creşte. În concluzie, forţa atracţiei gravitaţionale (greutatea corpului) nu
4000 3,69 12 9,76 este o mărime constantă, ci depinde de poziţia corpului faţă de Pământ.
3000 4,52 9 9,77
2000 5,67 6 9,78 Totuşi, în vecinătatea suprafeţei Pământului, până la altitudini de circa
1000 7,31 3 9,79
0 9,80 0 9,80 3000 m o putem considera constantă pentru un corp dat. Ea variază uşor şi
Pământul cu latitudinea geografică. La poli, greutatea unui corp cu masa de 1 kg este
9,832 N, în timp ce la ecuator are valoarea 9,782 N. Diferenţa se datorează
turtirii Pământului la poli ca efect al rotaţiei în jurul axei proprii. Ca urmare, raza Pământului la poli e mai mică decât la
ecuator. Tragem concluzia că atracţia Pământului asupra corpului va fi mai intensă acolo unde corpul se află mai
aproape de centrul Pământului (la poli), decât acolo unde este mai îndepărtat de acesta (la ecuator).

106
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Interacţiunea gravitaţională care determină căderea liberă a corpurilor 2.211


este o interacţiune de la distanţă, ce se exercită prin intermediul câmpului m
gravitaţional creat de Pământ în jurul său şi care se manifestă prin forţe de r
Gp
atracţie aplicate oricărui corp aflat în vecinătatea sa. Un astfel de corp este r
şi Luna, satelitul natural al Pământului. Newton a studiat atent lucrările Rp Gec m
predecesorilor săi, în special cele ale astronomilor care făcuseră observaţii Rec
asidue asupra mişcărilor stelelor şi ale planetelor, precum şi ale sateliţilor
în jurul planetelor. Dar cauzele mişcărilor acestor corpuri au rămas necunoscute
până la Newton.

2.6.2 LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE A LUI NEWTON


Newton a revoluţionat ştiinţa când a presupus că forţa gravitaţională
care atrage un corp, spre exemplu, un măr, spre Pământ s-ar putea manifesta 2.212
şi asupra Lunii, prin intermediul câmpurilor gravitaţioale ale celor două
m L
corpuri cereşti. Prin observaţii şi calcule, el a ajuns la concluzia că forţele
de gravitaţie exercitate de Pământ fie asupra Lunii, fie asupra unui măr mL
aflat liber în vecinătatea Pământului depind atât de distanţa dintre aceste Rp d
corpuri şi Pământ, cât şi de masele lor.
Newton a generalizat această ipoteză, aplicând-o oricăror două corpuri O
din Univers, ale căror dimensiuni pot fi considerate mici în raport cu distanţa mP
dintre centrele lor. Legea atracţiei, enunţată de Newton, a fost confirmată
prin studierea mişcării planetelor în jurul Soarelui şi a sateliţilor în jurul
planetelor.

Două corpuri punctiforme, A şi B, de mase m 1 şi m 2 , 2.213


exercită unul asupra celuilalt forţe de atracţie orientate în lungul A
direcţiei AB, de sensuri opuse şi de intensitate proporţională cu m1 r
masele şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele: FB→ A
r r r
FA→ B = − FB → A FA→ B
B
m 1m 2 r
FA→ B = FB → A = k m2
r2
unde r = AB .

Constanta k este numită constanta gravitaţiei universale şi are valoarea aproximativă:

k = 6,67 ⋅10−11 m 3 kg −1 s −2
Forţele de gravitaţie se exercită atât între corpurile cereşti aflate la distanţe astronomice, cât şi între particule
aflate la distanţe microscopice (atomi, nuclee etc.). Forţa de atracţie universală (gravitaţională) se exercită şi între
obiectele care ne înconjoară.
• Dacă forţa de atracţie acţionează între oricare două obiecte, de ce nu simţiţi, de exemplu, atracţia dintre voi şi
manualul de fizică?
• Această forţă există, dar este atât de mică încât nu o simţim. Calculul arată că este chiar mai mică decât greutatea
unui grăunte de nisip (10−10 N). Pentru a exista forţe gravitaţionale apreciabile între două mase, trebuie ca
măcar una dintre acestea să fie apreciabilă. Masele planetelor sunt cuprinse, ca ordin de mărime, între 10 23 şi
10 27 kg, masa Lunii este de 7,34 ⋅ 1022 kg, iar masa Soarelui, de 2 ⋅1030 kg.

Newton a aplicat legea gravitaţiei şi principiile mecanicii pentru a explica mişcarea Lunii pe orbita sa circulară,
în jurul Pământului. Forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra Lunii joacă rolul de forţă centripetă care acţionează în

107
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

fiecare moment perpendicular pe viteza acesteia (fig. 2.214 a),


2.214 r
v r producând curbarea traiectoriei ei. În mod analog, forţa de
v
atracţie gravitaţională exercitată de Soare asupra fiecărei
L P
r r planete face ca acestea să descrie mişcări pe curbe închise
F F
(elipse) în jurul Soarelui (fig. 2.214 b).
În acelaşi timp, Luna acţionează asupra Pământului
cu o forţă egală şi de sens contrar. Masa Pământului este
P S însă de circa 100 de ori mai mare decât masa Lunii, iar
efectele acţiunii Lunii asupra mişcării Pământului sunt mult
a) b) mai slabe.

2.215 M a reele
N

Atracţia gravitaţională a Lunii se manifestă vizibil asupra apelor


mărilor şi oceanelor Pământului, a căror densitate este mai mică decât cea
Luna a scoarţei Pământului. Aşa se pot explica mareele.
S După cum arată fig. 2.215, fluxul şi refluxul sunt rezultatul diferenţei
Pământul dintre forţele de atracţie gravitaţională manifestate de Lună asupra a două
părţi opuse ale Pământului. Atracţia gravitaţională descreşte cu creşterea
distanţei. Astfel, apa oceanelor aflate în partea mai apropiată de Lună suferă cea mai mare atracţie din partea Lunii şi
nivelul ei creşte, dând naştere fluxului. La rândul lui, Pământul este atras către Lună cu o forţă mai mare decât apele din
partea opusă şi se retrage faţă de ele, creând astfel a doilea flux, în partea opusă. Între două fluxuri, apele se retrag, dând
naştere refluxului. Când Soarele şi Luna sunt de aceeaşi parte sau în părţi opuse ale Pământului, fluxurile ating maximul
ridicării, iar refluxurile ating maximul coborârii apelor, datorită atracţiei suplimentare din partea Soarelui.

2.6.3 CÂMPUL GRAVITAŢIONAL.


INTENSITATEA CÂMPULUI GRAVITAŢIONAL
Să considerăm, într-un punct O al spaţiului, un punct material de masă M şi într-un alt punct, P (al cărui
r
vector de poziţie este r , în raport cu un sistem de axe de coordonate xOyz ), un punct material de masă m (fig. 2.216).
Forţa gravitaţională exercitată de masa M asupra masei m este:
2.216 r
r Mmr
z F( rr ) = − k 2 (1)
r r
P
(m)
r r Definim mărimea vectorială numită intensitate a câmpului gravitaţional
r F creat de masa M în punctul P al spaţiului, aflat la distanţa r de M , prin:
r
(M ) y r def F( rr ) M r
O Γ ( rr ) = = −k 3 r (2)
x m r
r
Vectorul Γ (rr ) caracterizează o proprietate a spaţiului datorată prezenţei
masei punctiforme M , din punctul O, numită câmp gravitaţional. El nu
2.217
depinde de masa m, plasată în punctul P, unde a fost definit (fig. 2.217).
z
2
Valoarea intensităţii câmpului gravitaţional se exprimă în N kg sau m s .
P
r r Acest câmp gravitaţional există chiar în absenţa masei din punctul P.
r Γ Dar, numai plasând în P o altă masă punctiformă martor, m, putem
detecta prezenţa câmpului gravitaţional. Măsurând forţa pe care câmpul o
(M ) y exercită asupra masei martor (de probă), putem deduce valoarea intensităţii
O r r
x Γ (rr ) a câmpului în punctul respectiv. Direcţia vectorului Γ (rr ) este radială,
iar sensul, spre masa M , generatoare a câmpului.

108
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ
r
Un obiect punctiform de masă m, plasat în câmpul gravitaţional de intensitate Γ (rr ) este supus unei forţe:
r r
F = mΓ (3)
S-a demonstrat că, în ceea ce priveşte câmpul pe care îl creează sau forţa gravitaţională pe care o exercită, orice
corp sferic poate fi înlocuit printr-un punct material de aceeaşi masă, plasat în centrul sferei.

Aplicaţie
Pentru evaluarea constantei atracţiei universale, G. Cavendish a măsurat (în anul 1798) forţa exercitată între două
sfere, una de platină, de 50 g şi una de plumb, de 30 kg, între centrele cărora exista distanţa r = 15 cm. Calculaţi
valoarea forţei de interacţiune.

Soluţie:
Fiecare sferă poate fi înlocuită printr-o masă punctiformă, situată în centrul ei. Deci:
50 ⋅10 −3 ⋅ 30
F = 6,67 ⋅10 −11 ⋅ 2
N = 4,45 ⋅10- 9 N
(0,15)
Cavendish a reuşit să măsoare o forţă atât de slabă cu ajutorul unui dispozitiv de mare sensibilitate.

2.6.4. CÂMPUL GRAVITAŢIONAL TERESTRU.


ACCELERAŢIA GRAVITAŢIONALĂ TERESTRĂ
1. Câmpul gravitaţional
Pământul poate fi considerat, într-o primă aproximaţie, un corp sferic de masă M P şi rază R. Această masă
creează într-un punct P, situat la distanţa r ≥ R de centrul Pământului, un câmp gravitaţional identic cu cel pe care l-ar
crea o masă punctiformă egală cu M P , situată în centrul planetei.
r r
Γ ( rr ) = − K M3P r (1) 2.218
r r r
Γ (r ) P
În orice punct de pe suprafaţa Pământului (r = R), intensitatea câmpului
gravitaţional terestru are aceeaşi valoare: R r
r
MP
Γ0 = k (2)
R2
Într-un punct P, situat la distanţa r de centrul O al Pământului,
valoarea intensităţii este, conform (1):
2.219
M r r
Γ (r ) = k 2P (3) Γ (r ) r
r r
Deci
R2
Γ (r ) = Γ 0 (4)
r2 O
Intensitatea câmpului gravitaţional scade cu pătratul distanţei faţă
r
de centrul Pământului. Vectorul Γ este orientat, în orice punct, radial spre
centrul pământului (fig. 2.219).

Aplicaţie
Comparaţi valorile intensităţilor câmpurilor gravitaţionale generate de Pământ şi de Soare la suprafaţa Pământului.
Se cunoaşte distanţa medie Pământ-Soare, d = 1,49 ⋅1011 m, masa Soarelui, M S = 1,98 ⋅1030 kg , RP = 6380 km şi
M P = 5,98 ⋅1024 kg.

109
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Soluţie:
Valorile intensităţilor celor două câmpuri la suprafaţa Pământului:
MP M
Γp = k ; Γ s = k 2S (d >> RP )
RP2 d
Prin raportare:
Γ s  M S  RP 
2
−4
=   ≈ 6 ⋅10
Γ p  M P  d 
Câmpul gravitaţional creat de Soare la suprafaţa Pământului este slab în raport cu cel terestru.

Referindu-ne la atracţia gravitaţională dintre Pământ şi un corp de masă m, aflat pe suprafaţa acestuia
(fig 2.220), vom putea aplica legea atracţiei universale considerând masa Pământului, Mp , concentrată în centrul
r r
planetei, deci aflată la o distanţă egală cu raza Pământului, RP de masa m. Greutatea G0 = m g 0 a corpului de masă m la
suprafaţa Pământului se exprimă ca forţă de atracţie gravitaţională:
MP ⋅ m
mg 0 = G0 = k (5)
RP2
Deducem de aici că acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Pământului este:
MP
2.220 g0 = k (6)
RP2
m r r
G0 ≈ F şi are aceeaşi expresie şi orientare ca şi intensitatea câmpului gravitaţional
r r O al Pământului, la suprafaţa acestuia:
Γ0 = g 0
g0 = Γ0 (7)
MP În fapt, din cauza rotaţiei proprii a Pământului, greutatea la suprafaţa
r
Pământului şi forţa de atracţie universală nu sunt chiar identice, iar g 0 nu
r
coincide cu Γ 0 ; unghiul dintre direcţiile lor este de câteva
Locul (regiunea) Latitudine [λ ] g 0 [m ⋅ s −2 ] minute, iar valorile lor diferă puţin.
Polul Nord 90° N 9,8326 Pământul nefiind riguros sferic, se constată o variaţie
a lui g 0 (la nivelul mării) pentru puncte de latitudini diferite,
Groenlanda 74° N 9,8276
datorată diferenţelor dintre valorile razei Pământului – mai
Bucureşti 45° N 9,8050 turtit la poli şi mai bombat la ecuator.
Structura Pământului nefiind omogenă, rocile mai
St. Thomas 0° 9,7819
dense modifică local valoarea medie a lui g 0 în aşa fel
Rio de Janeiro 22° S 9,7877
încât măsurarea precisă a lui g 0 permite obţinerea de
Malvine 51° S 9,8115 informaţii asupra structurii geologice a Pământului în locul
respectiv.

2. Explicarea variaţiei acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea

Fie h altitudinea deasupra solului a unui punct P. Valoarea acceleraţiei gravitaţionale la această altitudine,
g (h), se obţine identificând greutatea G (h), a unui punct material de masă m, plasat în P, cu forţa de atracţie gravi-
taţională exercitată de Pământ asupra acestuia:
MP ⋅ m
G ( h) = m ⋅ g ( h) = F ( h) = k (8)
( RP + h) 2
Se obţine:
MP RP2
g ( h) = k = g0 (8′)
( RP + h) 2
( RP + h) 2
g 0 fiind valoarea intensităţii câmpului gravitaţional (acceleraţia gravitaţională) la suprafaţa Pământului.

110
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Pentru altitudini mici (h << RP ) : 2.221


−2
m
 r
g ( h) RP2 1 h  2h
= = = 1 +  ≈ 1− G(h)
g0 ( RP + h ) 2  h 
2
 RP  RP
1 +  h
 R P  Rp
 2h 
deci g (h) ≈ g 0 1 − 
 (9) O
 RP 
S-a utilizat relaţia de calcul aproximativ (1 + ε ) n ≈ 1 + n ε , pentru MP

ε << 1.
g 0 − g ( h)
Astfel, pentru h = 32 km – altitudinea atinsă de baloanele meteorologice – scăderea relativă, , a acceleraţiei
g0
gravitaţionale nu depăşeşte 1 %.

Cu toate aceste variaţii, într-o regiune a spaţiului limitată la câţiva


r 2.222
kilometri (pe orizontală şi în altitudine) în vecinătatea suprafeţei Pământului, g r
r g
vectorul g este practic constant ca valoare şi ca direcţie (fig. 2.222). r r
g g r
Spunem că acest câmp gravitaţional este uniform. Direcţiile după care se g
orientează intensitatea câmpului în diferite puncte sunt paralele. Spunem
că liniile câmpului gravitaţional uniform sunt paralele.
Un domeniu în care trebuie ţinut cont de legea atracţiei gravitaţionale
este cel al lansării sateliţilor artificiali ai Pământului, deveniţi familiari în r
r g
g
zilele noastre. Când un satelit este plasat pe orbită, trebuie să i se imprime r
g
o viteză suficientă. Mărimea acestei viteze, orientată tangenţial la traiectoria
circumterestră a satelitului, depinde de înălţimea orbitei lui faţă de Pământ.

3. Calcularea primei viteze cosmice

Menţinerea sateliţilor artificiali pe orbita circumterestră este posibilă prin acţiunea forţei cu rol centripet exercitate
v2
asupra lor de atracţia gravitaţională a Pământului. Aceasta le imprimă o acceleraţie centripetă ac = , unde v este viteza
R
satelitului, iar R – raza orbitei sale. Pentru un satelit care evoluează în imediata apropiere a suprafeţei Pământului se
poate scrie că forţa atracţiei gravitaţionale este greutatea satelitului la suprafaţa Pământului.
Deci: F = m g = Fcp = m ac
v2
Rezultă de aici: = g şi apoi v = R g .
R
Pentru R ≈ RP = 6400 km (raza Pământului), viteza are valoarea 7,9 km s şi este denumită prima viteză cosmică,
reprezentând o valoare caracteristică pentru câmpul gravitaţional al Pământului.
Cu cât se îndepărtează mai mult de Pământ, un corp resimte mai slab acţiunea gravitaţiei. Greutatea sa devine
din ce în de mai mică. În momentul în care forţa de atracţie a Pământului etse compensată de cea a Lunii (sau a altui
corp ceresc), spunem că obiectul a intrat în starea de „imponderabilitate” (fără greutate). Termenul este exagerat,
obiectul nu-şi pierde complet greutatea, ci doar şi-o micşorează apreciabil.
Am văzut că acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Pământului este determinată de masa şi de dimensiunile
acestuia:
M
g 0 = k 2P
RP
Pe o altă planetă sau pe un satelit planetar, acceleraţia gravitaţională va avea altă valoare, determinată de
masa M a corpului ceresc resepectiv, şi de raza acestuia, R. Calculându-se acceleraţia gravitaţională pentru Lună
1
( M L = 7,34 ⋅1022 kg şi RL = 1,74 ⋅106 m), s-a găsit că ea reprezintă doar din acceleraţia gravitaţională terestră.
6

111
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

1
2.223 Deci obiectele cântăresc pe Lună doar din greutatea lor pe Pământ.
6
Iată de ce cosmonautul din fig. 2.223 ni se pare un Hercule modern, cărând
peste 136 kg de aparatură. Dar el se află pe Lună, nu pe Pământ!

La suprafaţa fiecărei planete din sistemul nostru solar, intensităţile


câmpurilor gravitaţionale (acceleraţiile gravitaţionale) au valorile de mai
2
jos, exprimate în m s .

Mercur Venus Pământ Marte


3,78 8,60 9,78 3,72

Jupiter Saturn Uranus Neptun Pluto


22,88 9,05 7,77 11,00 4,30

Notă documentară.
Evoluţia cunoaşterii umane asupra Sistemului solar (scurt istoric)
Rotaţia planetei Pământ a fost foarte greu de dovedit. Oamenii au crezut milenii de-a rândul că Pământul rămâne
nemişcat şi că Soarele, Luna, planetele şi stelele se rotesc în jurul Pământului, considerat centru al Universului.
Această teorie geocentrică a fost consolidată de filosoful antic Aristotel (384 – 322 î.Hr.), apoi extinsă de Ptolemeu
din Alexandria (sec. II î.Hr). După teoria lui Ptolemeu, planetele se roteau în cercuri în jurul Pământului.
Primul filosof care s-a gândit că Pământul se roteşte în jurul unei axe a fost Ponticus Heracleides (375 – 310 î.Hr.),
iar astronomul grec Aristarchus din Samos (310 – 230 î.Hr.) a acreditat ideea rotaţiei diurne a Pământului şi cea a
rotaţiei Pământului în jurul Soarelui, punând bazele teoriei heliocentrice (Helios = Soarele), care plasa Soarele în
centrul Universului. El a emis ipoteza că toate planetele, inclusiv Pământul (dar şi Luna), se rotesc în jurul Soarelui pe
orbite diferite şi cu viteze diferite.
Această idee nu a fost însă populară şi de aceea a fost uitată, căci oamenilor le venea greu să creadă că Pământul
pe care trăiesc s-ar afla într-o continuă mişcare rapidă.
Optsprezece secole mai târziu, Nicolaus Copernicus (1473 – 1543) (fig. 2.224), astronom polonez, a reluat teoria
lui Aristarchus, căci cea geocentrică nu mai putea fi folosită la prevederea poziţiilor unor corpuri cereşti, nici la
calcularea exactă a anului. Copernicus a observat şi a studiat problema
2.224 timp de ani îndelungaţi, până s-a convins de adevărul teoriei heliocentrice.
El şi-a publicat opera, sub titlul „Despre revoluţia orbitelor cereşti”, în
1543, anul morţii sale. Prin aplicarea teoriei heliocentrice, el a ajuns la
precizări destul de exacte ale poziţiilor viitoare ale planetelor.
După moartea lui Copernicus, studiile astronomice au fost continuate
şi dezvoltate. Astronomul danez Tycho Brache (1546 – 1601) a construit
un observator astronomic lângă Copenhaga şi şi-a petrecut cea mai
mare parte a vieţii studiind stelele şi planetele. Măsurătorile sale, făcute
cu ochiul liber (telescopul încă nu fusese inventat), s-au dovedit a fi
foarte precise. Datele publicate de el în 1603 au fost editate de colegul
său Johannes Kepler (1571 – 1630), matematician şi astronom german,
care l-a însoţit pe Brache în ultimii ani ai vieţii. El a folosit datele
culese de Brache la formularea legilor mişcărilor planetelor. Legile lui
Kepler sunt valabile şi astăzi.
Kepler a fost foarte interesat de mişcarea neregulată a planetei Marte.
El a cheltuit timp şi energie considerabile până a ajuns la concluzia că orbitele circulare propuse de Copernic nu
corespundeau faptelor observate. Ca matematician, el a propus pentru orbite forma de elipsă, având Soarele într-unul
dintre focare. O asemenea curbă plană poate fi uşor trasată folosind două bolduri înfipte într-o coală de hârtie, un fir

112
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

de aţă prins de ele şi un creion ascuţit (fig. 2.225). Cele două bolduri
vor constitui focarele elipsei. Pentru orice punct al acesteia, suma 2.225
distanţelor la cele două focare rămâne constantă.
Kepler a mai folosit datele astronomice adunate şi pentru a corela
timpul în care are loc o rotaţie completă în jurul Soarelui, numit
perioada mişcării planetei (T ), cu dimensiunile orbitei (mai precis, cu
semiaxa mare OA (fig. 2.226). Acestă relaţie a constituit una dintre
legile care-i poartă numele şi a fost publicată în lucrarea „De Harmonia
Mundi” (Armonia lumii). Elipsele pe care se mişcă planetele sunt parcurse
în aşa fel încât ariile măturate de linia imaginară ce uneşte Soarele cu
planeta în intervale de timp egale să fie egale (fig. 2.227).
Să nu vă imaginaţi aceste elipse foarte turtite. Ele sunt, pentru
majoritatea planetelor (excepţie face Pluto), destul de apropiate de cerc, y 2.226
semiaxele lor diferind foarte puţin, iar focarul (Soarele) fiind foarte B
apropiat de centrul O.
Pentru Pământ, distanţa medie până la Soare este de 1,5 ⋅1011 m, iar b
perioada mişcării sale în jurul Soarelui T = 365,25 de zile (un an). F f a A
x
Galileo Galilei (1564 – 1642), astronom italian, matematician şi O
fizician, a avut contribuţii de seamă şi în studierea mişcărilor Sistemului
solar. În 1609 Galilei a devenit prima persoană care a observat Luna şi
planetele printr-un telescop. Cu ajutorul telescopului, el a descoperit
patru dintre cei şaisprezece sateliţi ai lui Jupiter, dovedind că Pământul
nu este singurul centru de mişcare din Univers. A mai observat fazele 2.227
planetei Venus, asemănătoare cu cele ale Lunii, a observat craterele de
pe Lună, petele negre din Soare şi stele individuale din Calea Lactee
∆t
(galaxia din care face parte şi Sistemul nostru solar).
Cea mai importantă operă a sa, „Dialog între cele două mari sisteme
ale lumii, ptolemeic şi copernican”, din 1632, a fost primită cu entuziasm, ∆t
dar autoritatea Bisericii a interzis cartea. Galilei a fost forţat să se dezică
public de convingerile sale despre mişcarea Pământului. A fost pus sub
arest la domiciliu şi i s–a interzis să mai efectueze cercetări astronomice
tot restul vieţii.
Sir Isaac Newton (1643 – 1727), fizician englez, considerat de mulţi drept cel mai mare om de ştiinţă al tuturor
timpurilor, a formulat principiile atracţiei gravitaţionale dintre corpuri şi a stabilit legile ce determină mărimea şi
direcţia forţelor care provoacă mişcarea planetelor pe orbite eliptice, în acord cu legile lui Kepler. El a fundamentat
matematic legile lui Kepler, unificând astfel teoria heliocentrică şi punând capăt confuziei din trecut. Teoriile lui au
rămas valabile până în prezent.

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsul corect:
1. Dacă distanţa dintre două corpuri se triplează, forţa aceeaşi pentru amândouă; d) forţa gravitaţională este
gravitaţională dintre ele devine: aceeaşi pentru amândouă.
1 1 3. Un obiect având greutatea de 20 N la suprafaţa
a) din valoarea iniţială; b) din ea; c) de 3 ori
9 3 Pământului este ridicat la o altitudine unde greutatea
mai mare; d) de 9 ori mai mare. lui devine 10 N. Acceleraţia datorată gravitaţiei la
2. Două corpuri de fier, unul cu masa de 10 kg şi această altitudine este:
2 2 2
altul cu masa de 5 kg, sunt lăsate să cadă liber de a) 2,45 m s ; b) 4,90 m s ; c) 9,80 m s ;
la aceeaşi înălţime. Ele ajung pe Pământ cu aceeaşi 2
d) 19,6 m s .
viteză pentru că:
a) acţiunile sunt egale cu reacţiunile; b) ambele sunt 4. Dacă masa unui obiect se dublează, greutatea sa va fi:
făcute din fier; c) acceleraţia gravitaţională este a) înjumătăţită; b) dublă; c) aceeaşi.

113
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

5. Trei sfere, A, B şi C , de mase egale sunt aşezate cu raza Pământului, deasupra suprafeţei Pământului,
ca în fig. 2.228. Dacă forţa gravitaţională dintre A greutatea ei devine:
şi B este de 3 N, atunci forţa gravitaţională dintre a) 2500 N; b) 5000 N; c) 10.000 N; d) 40.000 N.
A şi C este: 7. Un corp de 10 N este ţinut în repaus pe un plan
a) 12 N; b) 9 N; c) 3 N; d) 27 N. înclinat, fără frecări, care face un unghi de 30° cu
orizontala. Forţa paralelă cu planul înclinat, necesară
2.228
pentru a menţine corpul în repaus este:
A d B a) 0 N; b) 5 N; c) 10 N; d) 20 N.
8. Un fragment al unei rachete, având masa de 10 kg ,
d
2 2
care cade pe Pământ, are acceleraţia de 5 m s . Forţa
rezultantă care acţionează asupra fragmentului este:
C
a) 5 N; b) 10 N; c) 50 N; d) 98 N.
9. Când un obiect se depărtează de suprafaţa Pământului,
6. O rachetă are greutatea de 10.000 N la suprafaţa inerţia lui:
Pământului. Dacă racheta urcă la o înălţime egală a) descreşte; b) creşte; c) rămâne aceeaşi.

Întrebări. Exerciţii. Probleme

1. Între Pământ şi orice obiect situat în vecinătatea a) la apogeul A al elipsei, aflat la altitudinea
sa există interacţiuni gravitaţionale. Se deplasează hA = 2967 km; b) la perigeul π al elipsei, aflat la
Pământul înspre obiect ? altitudinea hπ = 806 km. Raza Pământului este
2. Se modifică greutatea unui corp dacă este transportat
RP = 6380 km.
din Norvegia în Senegal?
3. Variaţia acceleraţiei gravitaţionale cu altitudinea, 2.229
3
în apropierea suprafeţei Pământului este de
1000
P
din valoarea sa la fiecare 3 km. Calculaţi valoarea π A
lui g pe vârful Mont Blanc (4807 m ) şi pe vârful
Chomolungma din Himalaia (8800 m).
4. Calculaţi şi comparaţi greutăţile unui corp cu masa
de 4 kg pe Jupiter şi pe Pământ, ştiind că pe Jupiter
9. Calculaţi valoarea intensităţii câmpului gravitaţional
acceleraţia gravitaţională este de 22,6 m s 2, iar pe la suprafaţa fiecărei planete, pe baza datelor din
2
Pământ, de 9,81 m s . tabel:
5. Ce masă are un corp a cărui greutate este de 1 N Raportul dintre Raportul dintre m
pe planeta Marte? Acceleraţia gravitaţională pe Marte Planeta masa planetei si Raza planetei şi Γ  2
masa Pământului raza terestră s 
este 3,6 N kg .
Venus 0,815 0,949
6. Doi sateliţi orbitali ai Pământului se mişcă pe aceeaşi
orbită, la aceeaşi distanţă de Pământ. Masa unuia Marte 0,107 0,532
dintre ei este dublă faţă de masa celuilalt. Comparaţi Jupiter 317,89 11,27
acceleraţiile şi vitezele lor.
10. O „gaură neagră” a rezultat în urma colapsului gravi-
7. Un satelit se roteşte pe o orbită circulară a cărei
taţional al nucleului unei stele masive. Raza unei
rază creşte, astfel că el se depărtează din ce în ce „găuri negre” este foarte mică şi, evident, funcţie de
mai mult de Pământ. Când raza orbitei creşte, ce se
masa ei: 3 km pentru o „gaură neagră” cu masa egală
întâmplă cu acceleraţia sa centripetă? Dar cu viteza
lui? cu masa Soarelui ( M s = 2 ⋅1030 km) şi 10−27 m
8. Traiectoria satelitului TIROS 9 este o elipsă pentru o „gaură neagră” de 1 kg.
(fig. 2.229). Calculaţi valoarea intensităţii câmpului a) Calculaţi valoarea intensităţii câmpului gravitaţional
gravitaţional creat de Pământ: la suprafaţa fiecăreia dintre aceste „găuri negre”;

114
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

b) La ce distanţă de centrul fiecăreia dintre „găurile MS


negre” menţionate valoarea intensităţii câmpului Se dă = 3,31⋅105.
MP
gravitaţional va fi egală cu cea a câmpului gravitaţional
−2
12. a) Calculaţi altitudinea h deasupra Pământului la
la suprafaţa Soarelui, adică 270 m s ? care variaţia relativă a acceleraţiei gravitaţionale,
11. Distanţa medie dintre Pământ şi Lună este de g 0 − g ( h)
, reprezintă 0,1 %.
384.000 km. Raportul maselor celor două corpuri g0
MP b) Calculaţi unghiul θ , dintre direcţiile vectorilor
este = 81,5. r
ML acceleraţie gravitaţională, g 0 , în două puncte situate
a) Între Pământ şi Lună există un punct unde câmpul pe Pământ la distanţa d = 10 km. Trageţi concluzii
gravitaţional al Lunii îl compensează pe cel al asupra unei estimări a domeniului de uniformitate
Pământului. Determinaţi poziţia acestui punct. a câmpului gravitaţional terestru.
b) Un satelit geostaţionar de 360 kg se găseşte între 2.230
r r
Lună şi Pământ, la 42.000 km de centrul Pământului. g0 g0

Calculaţi raportul forţelor de atracţie exercitate de d


Pământ şi de Lună asupra satelitului. θ
c) Soarele se află la o distanţă medie D = 1,5 ⋅1011 m
de Pământ. Calculaţi raportul forţelor de interacţiune
gravitaţională exercitate de Pământ şi de Soare
asupra Lunii, când cele trei astre sunt aliniate.

2.6.5 MIŞCĂRI ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL UNIFORM


1. Căderea liberă

O frunză şi o ghindă care cad dintr-un copac nu au aceeaşi mişcare în cădere. Ghinda cade vertical, pe când
r
frunza se roteşte. Aceste mobile sunt supuse greutăţii proprii G, şi rezistenţei aerului. Dacă suprimăm acţiunea aerului,
lăsându-le să cadă dintr-un tub vidat (tubul lui Newton), ele vor avea
2.231
aceeaşi mişcare de cădere. Căderea unui mobil sub acţiunea exclusivă a
greutăţii proprii se numeşte cădere liberă.
Mişcarea punctului material lăsat să cadă liber în vid, fără viteză electromagnet
iniţială, este rectilinie, uniform accelerată.

Experiment
C1
Se studiază căderea liberă a unei bile de oţel în aer, cu ajutorul h1
dispozitivului din fig. 2.231. Bila este iniţial menţinută de un electromagnet. C2
Pe rigla verticală gradată se pot monta la diferite distanţe. h1 , h 2 , ... , hn , de h2
electromagnet, senzorii unui cronometru electronic, aflaţi la distanţa C3
minimă de apropiere ∆ x ≈ 1 cm. Cronometrul va măsura intervalul de timp
h3
τ , foarte mic, corespunzător trecerii bilei prin dreptul senzorilor. Din raportul C4
∆x
se determină viteza instantanee a bilei corespuntătoare înălţimii la h4
τ C5
care se află senzorii. Datele obţinute au fost trecute în tabelul: r
v3

h [cm] 20 40 60 80 100 120 140


v [ m s] 1,980 2,803 3,433 3,964 4,432 4,848 5,238

115
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Trasaţi graficul v 2 (h). Ce aspect are? Trageţi concluzii asupra caracterului mişcării.
Graficul este liniar (v 2 ~ h), deci mişcarea este uniform accelerată. Acceleraţia mişcării este tocmai acceleraţia
gravitaţională g . Determinaţi valoarea ei pe cale grafică!
În raport cu o axă Oy orientată vertical în sus, ecuaţia vitezei se scrie:
2.232
y v = −g t (1)
iar legea de mişcare:
A( y0 ) (t0 = 0) g t2
y = y0 − (2)
2
r h unde y0 este coordonata punctului de lansare, A, corespunde momentului
g y0
iniţial t0 = 0.
M ( y ) (t )
r Pentru aflarea vitezei la un moment dat, putem aplica ecuaţia lui Galilei:
v (t )
y v2 = 2 g h (3)
unde h este spaţiul parcurs pe verticală între momentul iniţial şi momentul
O dat (h = y0 − y ). Remarcaţi că, în raport cu axa Oy aleasă, semnul proiecţiilor
r vitezei şi acceleraţiei este negativ, ambele fiind orientate în jos.
vf Viteza finală la atingerea solului va fi deci:
v f = − 2 g y0 (4)
iar durata căderii libere până la sol:
2 y0
tc = (5)
g

2. Aruncarea pe verti cală


r
La momentul iniţial t0 = 0, mobilul aruncat din originea axei, y0 = 0, are viteza iniţială v0 orientată în sus
(fig. 2.233). Legea vitezei în această mişcare rectilinie, uniform încetinită va fi:
v (t ) = v0 − g t (1′)
iar legea de mişcare:
g t2
y (t ) = v0t − (2′)
2
Putem determina viteza corespunzătoare parcurgerii unui spaţiu h = y şi din ecuaţia lui Galilei:

v 2 = v02 − 2 g h (3′)
2.233 După un anumit interval de timp, viteza mobilului se anulează: v A = 0.
y Durata urcării va fi:
r v
g A ( y ) ( v = 0) tu = 0 (6)
r g
v (t ) iar înălţimea maximă atinsă:
M ( y ) (t ) v2
h max h max = yA = 0 (7)
2g
y r După ce a atins punctul cel mai înalt al traiectoriei, mobilul cade
v0
liber, revenind la sol după un interval de timp egal cu cel de urcare:
O t 0= 0
2 hmax v0
tc = = = tu (8)
g g

Viteza cu care va atinge din nou solul:


v f = − 2 g hmax = −v0 (9)
va fi egală şi de sens opus vitezei iniţiale, de lansare.

116
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

3. Aruncarea oblică
O minge lansată oblic, cu boltă, spre coşul de baschet efectuează o mişcare curbilinie, încetinită la urcare şi
r
accelerată la coborâre (fig. 2.234). Mingea este supusă doar acţiunii propriei greutăţi, G, în ipoteza neglijării rezistenţei
r
aerului. Acceleraţia g este orientată vertical în jos. Mişcarea se efectuează în planul vertical. O putem raporta la un
sistem de două axe de coordonate ortogonale, x Oy, a cărui origine coincide cu poziţia iniţială a mobilului. La momentul
r
iniţial, viteza mobilului, v0 , face unghiul α cu orizontala. Proiecţiile sale pe axe vor fi:

vO x = v0 cosα
v = v sin α (1) 2.234
 Oy 0
y r r
vy v r r r
Ecuaţiile proiecţiilor vitezei la momentul t se vor scrie ţinând cont vA = v 0 x g
yA
de caracterul rectiliniu şi uniform al deplasării pe orizontală şi uniform M (t ) A
y r
variat pe verticală: vx
v x = vO x = v0 cosα r
v 0y
r
v0
v = v sin α − g t (2) hm = yA
 y 0
α B
Coordonatele poziţiei la momentul t vor fi: r
O v 0x x xA x
 x (t ) = v0t cos α
 2 d = xB
 y (t ) = v t sin α − g t (3)
 0
2
Prin eliminarea lui t din ecuaţiile de mişcare (3) se obţine ecuaţia traiectoriei:
g
y = x tg α − ⋅ x2 (4)
2 v02 cos 2α
r r
Ea reprezintă o porţiune de parabolă conţinută în planul determinat de v0 şi g .
Vă propunem să verificaţi singuri valabilitatea relaţiei care exprimă timpul de urcare până la înălţimea maximă
atinsă (de la O la A) :
v0 sin α
tu = (5)
g
Timpul total de parcurs, din O până la atingerea solului, în B, este
dublul celui de urcare: 2.235
2 v sin α y
t = 2 tu = 0 (6) r
g v0
r 1
Înălţimea maximă atinsă este: v0
2
v 2 sin 2α α1 α 2 D
hmax = yA = 0 (7)
2g O xD x
Iar bătaia (distanţa parcursă pe orizontală):
v02 sin 2α 2.236
d = xB = 2 xA = (8)
g y traiectorie fictivă
unde sin 2α = 2 sin α cosα r (în absenţa aerului)
v0
Observaţi că pentru o viteză iniţială (v0 ) dată, bătaia este maximă
traiectorie
v02
pentru sin 2α = 1, adică pentru α = 45° : d max = α reală
D
g
gd O xD x
Pentru d < d max , sin 2α = .
v02
π
Această ecuaţie admite două soluţii, α1 şi α 2 , astfel încât α1 + α 2 = .
2
Pentru a obţine aceeaşi bătaie sunt posibile două unghiuri de tir complementare (fig. 2.235).
În realitate, bătaia şi înălţimea maximă sunt mai mici decât cele calculate datorită rezistenţei aerului (fig. 2.236).

117
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Exerciţiu aplicativ 1

O săgeată este lansată vertical în sus din vârful unui copac aflat la 2 m de sol, cu o viteză de 36 km h (fig. 2.237).
a) Considerând originea axei verticale Oy pe sol, scrieţi ecuaţia de mişcare a săgeţii.
b) Calculaţi înălţimea maximă atinsă de săgeată.
c) Calculaţi viteza săgeţii la impactul cu solul.
d) După cât timp de la lansare cade săgeata pe sol? ( g = 10 m s )
2

2.237 Soluţie:
y g t2
a) y (t ) = y0 + v0t − ; y (t ) = 2 + 10 t − 5 t 2
A vA = 0 2
v
b) v A = v0 − g tu = 0; tu = 0 = 1 s; h m = yA = 7 m
r hm t
v0
A0 ( t0) c) v f = − 2 g hm = −11,8 m s
O 2 hm
d) tc = = 1,18 s; t = tu + tc = 2,18 s.
g

Exerciţiu aplicativ 2

Un sportiv execută un plonjon lansându-se cu viteza iniţială v0 , înclinată faţă de orizontală sub unghiul α = 45°, de
la înălţimea trambulinei, y0 = 6 m (fig. 2.238).
r r r
a) Scrieţi legea de mişcare r (t ) = x (t ) ⋅ i + y (t ) ⋅ j , a sportivului.
b) Determinaţi viteza iniţială v0 ştiind că vârful traiectoriei este atins în punctul F , de abscisă xF = 1 m.
c) Sportivul pătrunde în apă în punctul H . Calculaţi viteza lui în acest punct ( g = 10 m ⋅ s −2 )

Soluţie:
r r  g t2  r
a) r (t ) = v0t cosα ⋅ i +  v0t sin α − + y0  ⋅ j
 2 
b) vFx = v0 cosα , vFy = 0
v0 sin α
2.238 Rezultă v0 sin α − g t F = 0, deci t F = şi
g
y v02 sin α cosα
r xF = v0t F cosα = .
v0 F g
A0 α g xF m
De aici v0 = ≈ 4,45 .
sin α cos α s
y0
r g t H2
j r
i
r
vHx c) y H = 0; y0 + v0t H sin α − =0
2
O xF H x
t H = 1,45 s
r
v Hy
r
vH vHx = v0 cosα = 3,13 m s ; vHy = v0 sin α − g t H = −10,38 m s

vH = vHx
2
+ vHy
2
≈ 10,86 m s

118
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ

Exerciţii propuse

1. Un vas cu flori cade fără viteză iniţială de la o c) Se cunoaşte BB′ = h = 1,2 m. Calculaţi poziţia
fereastră aflată la 5 m de sol. Calculaţi: punctului C , unde aterizează sania ( B′C = d ).
a) durata căderii; 6. Dintr-un robinet aflat pe un balcon, la ultimul etaj
b) viteza cu care vasul atinge solul. al unui bloc turn, picură apă. Un copil numără
2. Un con de pin cade liber de la o înălţime h. 60 de picături într-un minut. La ce distanţă de
a) Scrieţi ecuaţiile v (t ) şi y (t ) ale mişcării. o picătură care a parcurs deja d1 = 20 m se află
b) Calculaţi viteza conului după 22 m de cădere. picătura următoare?
3. Dintr-un balcon situat la 12 m de sol se aruncă 7. Un corp este aruncat vertical în sus cu viteza
vertical în jos o piatră, cu viteza iniţială de 24 km h . iniţială v01 = 20 m s, iar de la înălţimea maximă
a) Alegeţi un reper pentru a descrie mişcarea pietrei la care poate ajunge acest corp este aruncat în
şi scrieţi ecuaţia ei de mişcare. jos, în acelaşi moment, un alt corp, cu viteza
b) Calculaţi durata căderii pietrei. iniţială v02 = 5 m s. După cât timp se întâlnesc
c) Calculaţi viteza cu care ea atinge solul. corpurile?
4. Un tun folosit în primul război mondial avea, 8. Pe un plan înclinat AB, de lungime l = 10 m şi
teoretic, o bătaie maximă de 20 km pentru un unghi θ = 30°, se aruncă de jos în sus un corp cu
unghi de tir de 45°. viteza iniţială v0 = 20 m s . Frecările se neglijează.
a) Determinaţi viteza teoretică de lansare a obuzului. În punctul B (fig. 2.240), corpul îşi continuă
b) Determinaţi înălţimea maximă atinsă. mişcarea prin aer până la atingerea solului.
c) În realitate, viteza la ieşirea din tun era de Calculaţi înălţimea maximă faţă de sol atinsă de
1600 m s , iar bătaia, de 19 km. Ce concluzii se corp în mişcarea sa.
desprind?
5. O sanie pleacă fără viteză iniţială şi alunecă fără 2.240
frecări în lungul unei piste de lungime l , care face B
unghiul α = 30° cu orizontala. r
v0
2.239 A
hmax
θ

9. O planetă de rază R are un satelit care se roteşte


R
în jurul ei la înălţimea h = deasupra suprafeţei
2
planetei, cu perioada T = 15 h. Calculaţi densitatea
planetei.
a) Calculaţi viteza saniei în punctul B, la părăsirea 10. O planetă efectuează o rotaţie completă în jurul
pistei, dacă l = 5 m. axei proprii în timpul T = 10 h, iar la ecuator corpurile
b) Stabiliţi ecuaţia traiectoriei ulterioare a saniei în se află în imponderabilitate. Determinaţi densitatea
sistemul de axe reprezentat în fig. 2.239 ( Bx şi By ). planetei.

119
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

3
TEOREME DE VARIAŢIE ŞI
LEGI DE CONSERVARE ÎN
MECANICĂ

3.1 LUCRUL MECANIC. PUTEREA

3.1.1 LUCRUL MECANIC AL UNEI FORŢE CONSTANTE


Înţelesul comun al cuvântului lucru (de la „a lucra”) se referă la îndeplinirea unei acţiuni.
Un om care efectuează un lucru oboseşte. Pentru a-şi putea continua lucrul, el trebuie să se odihnească şi să se
hrănească. Odihna şi hrana servesc la acoperirea necesarului de energie.
Sensul fizic al cuvântului „lucru” este diferit de sensul comun. Un elev în repaus, care ţine în braţe un teanc de
cărţi, se simte obosit, dar el nu efectuează un lucru în sens fizic. În fizică,
3.1 un lucru este efectuat numai când o forţă acţionează asupra unui corp pe o
anumită distanţă. Să luăm un exemplu:
Într-un aeroport, un călător ce-şi poartă valiza urcă o rampă
(fig. 3.1.). Pentru a deplasa valiza, călătorul exercită asupra mânerului ei o
r r
forţă F , verticală. Forţa F este aceea care efectuează un lucru mecanic.
r
Asupra valizei mai acţionează şi greutatea sa, G, aproximativ egală şi de
r
sens contrar forţei F . Şi ea lucrează în timpul deplasării călătorului,
opunându-se deplasării valizei.
Când vorbim de lucru mecanic trebuie să specificăm întotdeauna
forţa care îl produce.
Oboseala călătorului este cu atât mai pronunţată cu cât greutatea valizei,
r r
3.2 G, deci şi forţa F , exercitată de el, este mai mare şi cu cât lungimea şi
r panta rampei sunt mai mari. Suntem astfel conduşi să ne gândim că lucrul
F r
B mecanic al forţei F depinde de intensitatea acesteia, F , de lungimea
r deplasării punctului său de aplicaţie şi de unghiul format de direcţiile forţei
d r şi deplasării.
pr Fr d
α Definiţie
r
A Lucrul mecanic, L, al unei forţe constante, F , al cărei punct
de aplicaţie se deplasează rectiliniu, este egal cu produsul scalar
r r
3.3 dintre forţa F şi deplasarea d :
r r r
F L = F ⋅ d = F ⋅ d cosα (1)
B r unde α este unghiul format de direcţiile celor doi vectori.
d Lucrul mecanic al forţei poate fi exprimat şi ca produs al
intensităţii forţei şi al proiecţiei deplasării pe direcţia forţei (fig. 3.2),
sau ca produs al modulului deplasării şi al proiecţiei forţei pe
r α direcţia deplasării (fig. 3.3).
pr dr F r r
A L = F ⋅ prFr d = d ⋅ prdr F (2)

120
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Să observăm că lucrul mecanic este o mărime scalară algebrică.


3.4
Dacă sensul deplasării coincide cu sensul proiecţiei forţei pe direcţia B
deplasării spunem că forţa efectuează un lucru mecanic activ (motor). α r
Acesta este pozitiv. pr dr G
r 180 − α
Este cazul lucrului mecanic al forţei F , cu care călătorul acţionează r
d
asupra valizei sau al unei forţe de tracţiune. r
Dacă sensul deplasării este contrar sensului proiecţiei forţei pe G A
direcţia deplasării, forţa se opune deplasării, iar lucrul său mecanic este LG = − d ⋅ pr dr G <0
r
numit rezistent şi este negativ. Este cazul lucrului mecanic al greutăţii G a
valizei (fig. 3.4).
Lucrul mecanic al forţei de frecare ce apare la deplasarea oricărui 3.5
corp pe suprafaţa altuia (fig. 3.5) este întotdeauna un lucru rezistent, negativ: r r
Ff v
L f = −Ff ⋅ d (3)
r
În general, lucrul mecanic al unei forţe este activ, (fig. 3.6 a) când d
r r
unghiul dintre vectorii forţă, F , şi deplasare, d , este ascuţit (0 ≤ α < 90°) L f = −Ff ⋅ d
r r
şi este rezistent (fig. 3.6 b) când unghiul dintre F şi d este obtuz
(90° < α ≤ 180°). În cazul forţelor de frecare, unghiul acesta are 180°. r 3.6
F r
Dacă direcţia forţei rămâne perpendiculară pe direcţia deplasării, d
α
lucrul mecanic este nul. Când călătorul mege pe plan orizontal, nici forţa
r r
F , nici greutatea G nu efectuează vreun lucru mecanic. r a)
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional pentru lucrul mecanic F
α r
este 1 joule (J), după numele fizicianului englez J.P. Joule (1818 – 1889). d
Un joule se defineşte prin lucrul mecanic efectuat de o forţă constantă de
1 N al cărei punct de aplicaţie se deplasează pe distanţa de 1 m , pe b)
direcţia şi în sensul forţei:
1 J = 1 N ⋅1 m (4)
3.7
A
1. Lucrul mecanic efectuat de greutatea unui corp

Exemplul 1
r
h
Să calculăm lucrul mecanic efectuat între punctele A şi B (fig. 3.7) r
de greutatea unui corp care cade liber, în vecinătatea scoarţei Pământului. hA G
Înălţimile faţă de sol ale celor două puncte sunt hA şi, respectiv hB .
Distanţa dintre ele este h = hA −h B .
B
Cum în vecinătatea Pământului greutatea are o valoare constantă şi hB
este coliniară şi de acelaşi sens cu deplasarea h, lucrul său mecanic între
A şi B va fi:
LGr = G ⋅ h = m g h = m g hA − m g hB (5)
A→ B
r 3.8
Este un lucru activ (pozitiv), forţa G fiind cea care determină G [ N]
deplasarea (căderea).
G
În fig. 3.8 este reprezentată grafic dependenţa greutăţii G de înălţimea
h deasupra solului, printr-o dreaptă paralelă cu axa înălţimilor (deoarece
LG
G este constantă). Lucrul LGr , exprimat de relaţia (5), poate fi reprezentat de
A→ B
h [ m]
aria dreptunghiului cuprinsă între grafic şi axa înălţimilor (Oh), de la hA
O hB hA
la hB .

121
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

3.9 Exemplul 2
A
Aruncăm vertical acelaşi corp (fig. 3.9), imprimându-i la sol o
viteză suficientă pentru a ajunge cel puţin la înălţimea hA . În acest caz,
r r r
r v greutatea se opune ca sens urcării corpului. Vectorii G şi h vor fi coliniari,
r
h dar de sensuri opuse. Lucrul mecanic al greutăţii G, de la B la A, va fi
r rezistent, deci negativ:
hA G
LGr = −G h = m g hB − m g hA < 0 (6)
B→ A

B Cele două lucruri mecanice, la urcare şi la coborâre, sunt egale în


hB valoare absolută şi de semne contrare.

Exemplul 3
Să calculăm acum lucrul mecanic al greutăţii corpului la coborârea
pe un plan înclinat de lungime l şi înălţime h (fig. 3.10). Lungimea planului
3.10 va constitui totodată şi deplasarea punctului de aplicaţie al forţei constante
A r
G. Conform definiţiei, lucrul mecanic va fi:
r r
Gp LGr = l ⋅ pr lr G = l ⋅ G p (7)
A→ B
r r h r
l G unde G p este componenta lui G paralelă cu planul înclinat.
α Cele două triunghiuri dreptunghice, al forţelor şi al planului înclinat,
B fiind asemenea, rezultă:
h
Gp = G ⋅ (8)
l
Înlocuind în relaţia (7), găsim:
LGr = h ⋅G = m g h (9)
A→ B

Constatăm că lucrul mecanic al greutăţii este activ (pozitiv) la coborârea pe planul înclinat. El nu depinde decât
de diferenţa de înălţime, h, între poziţia iniţială A, şi cea finală, B, la fel ca în cazul căderii verticale între cele două
niveluri.
La urcarea corpului pe acelaşi plan înclinat, între B şi A, greutatea se va opune deplasării, lucrul său mecanic
va fi rezistent (negativ) şi va avea aceeaşi valoare absolută ca şi la coborâre.
LG = − m g h (10)
B→ A

3.11
Exemplul 4
A
Un schior coboară o pantă între poziţiile A şi B, urmând traiectoria
din fig. 3.11. Copiaţi desenul pe caiet şi coloraţi în roşu porţiunile pe care
el urcă.
r Să observăm că pe unele porţiuni lucrurile mecanice sunt pozitive
h r (porţiunile descendente), iar pe altele sunt negative (porţiunile ascendente).
G Dar lucrurile mecanice negative (rezistente) sunt compensate de lucruri
hA mecanice pozitive (active). În felul acesta, lucrul mecanic total efectuat de
B r
G va fi pozitiv şi egal cu produsul dintre G şi diferenţa de nivel dintre
poziţia iniţială, A, şi poziţia finală, B :
hB
h=0 LG = G ⋅ h = G ( h A − hB ) = m g h A − m g hB (11)
A→ B
oricare ar fi forma traiectoriei între punctele A şi B.

În concluzie, lucrul mecanic al greutăţii unui corp între două puncte, A şi B, este independent de forma drumului
urmat şi nu depinde decât de diferenţa de nivel (înălţime) h = h A − hB , dintre cele două puncte.

122
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Definiţie
O forţă al cărei lucru mecanic este independent de forma drumului urmat se numeşte forţă conservativă.
r
Astfel de forţe sunt, în afară de greutatea G a unui corp, în vecinătatea Pământului, forţa elastică, forţa de
atracţie gravitaţională, forţa electrostatică (de interacţiune a sarcinilor electrice) etc.

2. Calculul lucrul ui mecanic al f orţei elastice

Exemplu
Fie o tijă orizontală încastrată în perete (fig. 3.12). Pe ea poate aluneca fără frecare o bilă de masă m, prevăzută
cu un canal pentru tijă. Ea este prinsă de un resort elastic uşor, de constanta k , legat de perete.
Fie O poziţia de echilibru a bilei. Alungim resortul, trăgând de corp spre dreapta. Fie A şi B două poziţii ale
bilei în timpul deformării resortului, iar x A şi, respectiv, x B – alungirile corespunzătoare ale resortului. Lucrul mecanic
al forţei elastice ce ia naştere în resort, între aceste poziţii, va fi un lucru rezistent (negativ), căci forţa elastică se opune
deplasării xB − x A .
Dificultatea calculului constă în faptul că forţa elastică nu este o
forţă constantă, intensitatea ei crescând pe măsură ce alungirea x a resortului 3.12
creşte: O
r
Fe = Fe = k ⋅ x (12)
r
FeA A
Pentru a calcula lucrul mecanic al forţei elastice, trasăm graficul
dependenţei modulului ei de deformaţia x. Acesta este o dreaptă (fig. 3.13)
r
ce trece prin origine ( x = 0, Fe = 0). Aria cuprinsă între graficul forţei şi xA xB − x A
r
axa deplasărilor de la x A la x B (trapez dreptunghic) va reprezenta şi în FeB B
acest caz valoarea absolută a lucrului mecanic efectuat între cele două r
poziţii. Deci lucrul forţei elastice între A şi B va fi: xB
( FeA + FeB )(xB − xA ) (k ⋅ xA + k ⋅ xB )(xB − xA ) k ⋅ x2A k ⋅ xB2
Le = − =− = − (13)
A→B 2 2 2 2
3.13
evident negativ ( x A < x B ). Fe [ N]
Observaţi că în expresia (13) nu intervine forma drumului parcurs FeB
de extermitatea resortului (punctul de aplicaţie al forţei elastice), ci doar
poziţia iniţială, x A , şi cea finală, x B (luate faţă de x = 0). Forţa elastică
r FeA
Fe este o forţă conservativă, ca şi greutatea. Le
Pentru exprimarea lucrului mecanic efectuat de forţa de deformare A→ B
exterioară (activă) între aceleaşi poziţii, vom schimba semnul în relaţia (13): x [ m]
k ⋅ x B2 k ⋅ x A2 O xA xB
Ldef = − (14)
A→ B 2 2

Exerciţiu
3.14
Exprimaţi lucrul mecanic al forţelor elastică şi de deformare la l0 O
alungirea unui resort din poziţia de echilibru până la deformarea (alungirea
sau comprimarea) x (fig. 3.14 şi fig. 3.15).
r
k ⋅ x2
Fe (x)
Le = − <0 (15)
A→ B 2
r
x
k⋅x 2
Ldef = >0 (16)
A→ B 2

123
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

3.15 Observaţie: Din categoria forţelor conservative fac parte şi forţele


de atracţie gravitaţională, ca şi cele de interacţiune electrostatică (coulombiene).
Fe [ N] Se demonstrează că lucrul mecanic al forţelor câmpului gravitaţional
generat de masa punctiformă M pentru deplasarea unei alte mase puncti-
Fe (x) forme, m, între două puncte, A şi B, ale câmpului (fig. 3.16 a) nu depinde
de forma drumului parcurs şi are expresia:
 1 1 
Le L AB = − k ⋅ M ⋅ m ⋅  −  (17)
 rA rB 
x [m]
unde k este constanta atracţiei gravitaţionale.
O x
În mod analog, lucrul mecanic al forţelor electrostatice exercitate
de câmpul sarcinii punctiforme Q asupra unei alte sarcini punctiforme q,
3.16 în timpul deplasării acesteia între două puncte ale câmpului (fig. 3.16 b), nu
m A m depinde de forma drumului şi are expresia:

r 1 1 1
rA LAB = ⋅ Q ⋅ q ⋅  −  (18)
4πε  rA rB 
r m
rB unde ε este permitivitatea mediului.
B
M Nu toate forţele sunt conservative.
a) Lucrul mecanic al unei forţe de frecare sau al unei forţe de
q tracţiune depinde de traiectoria parcursă de corp.
A
r q Să considerăm, de exemplu, urcarea unei cutii pe o masă prin alunecare
rA pe planele înclinate (1) sau (2) din fig. 3.17.
r q
rB Fie L (1) lucrul cheltuit pentru a urca cutia pe planul (1) şi L ( 2) lucrul
Q B necesar urcării ei pe planul (2). Folosind aceeaşi scândură:
b) L (1) = + F f1 ⋅ l1 + G h = + µ G cosα1 ⋅ l1 + G ⋅ h = G(h + µ d1 )

L ( 2 ) = + F f 2 ⋅ l2 + G h = G (h + µ d 2 )
3.17
Evident, L (1) < L ( 2 ) .
l2 Diferenţa apare din diferenţa între lucrurile mecanice ale forţelor de
(2) frecare. Acestea depind de lungimea drumului parcurs, nu doar de diferenţa
h
de nivel între poziţia iniţială şi cea finală.
(1)
l1 Forţa de frecare este o forţă neconservativă (disipativă).
α2 α1 În toate exemplele analizate s-a putut remarca faptul că lucrul mecanic
d1 al oricărei forţe – conservativă sau neconservativă – depinde de tipul procesului
mecanic suferit de sistem între starea iniţială şi cea finală. Acest proces
d2 este determinat de natura interacţiunilor. Spunem că lucrul mecanic este o
mărime de proces.

Test de verificare rapidă


Alegeţi răspunsul corect:
1. Ce lucru mecanic efectuează o forţă orizontală de 3. Un săritor cu prăjina, având greutatea G = 750 N,
5 N pentru a deplasa un corp cu masa de 10 kg
trece peste bara plasată la 5 m şi cade pe o saltea
pe o distanţă orizontală de 4 m?
aflată la 1 m deasupra nivelului iniţial al centrului
a) 5 J; b) 20 J; c) 40 J; d) 50 J.
2. Lucrul mecanic efectuat pentru a ridica o cutie de său de greutate. Care este lucrul mecanic efectuat
10 kg la înălţimea de 5 m deasupra solului este: de greutatea sa în cursul saltului?
a) 50 J; b) 100 J; c) 200 J; d) 490 J. a) −750 J; b) 3750 J; c) 3000 J; d) 750 J.
( g = 9,8 N kg ) ( g = 9,8 N kg )

124
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

4. O masă de 1 kg, legată de un fir cu lungimea de 8. O grindă metalică omogenă are forma unui paralelipiped
1 m (pendul), se ridică până când firul devine orizontal drept, cu înălţimea h = 1,8 m şi secţiunea un pătrat
(fig. 3.18). Lucrul mecanic al greutăţii este: de latură a = 20 cm. Masa ei este de 200 kg. Lucrul
a) 9,8 J; b) 15 J; c) −3 J; d) −9,8 J. mecanic cheltuit pentru ridicarea grinzii la verticală
(fig. 3.21) este de aproximativ:
3.18 a) −750 J; b) 3000 J; c) 1570 J; d) 2800 J.
( g = 9,8 N kg )

3.21

m h a
r
G
5. Două pietre de aceeaşi greutate sunt lansate de pe
o faleză, una în jos, cealaltă orizontal (fig. 3.19). r
Lucrul mecanic al greutăţii pietrei care cade vertical G
este:
a) mai mare; b) egal; c) mai mic decât al greutăţii
pietrei aruncate orizontal; d) nul.
9. Graficul vitezei unui automobil în funcţie de timp
3.19 este prezentat în fig. 3.22. Forţa de tracţiune
a motorului are valoarea constantă F = 3600 N.
Lucrul mecanic efectuat de ea timp de 14 s este:
a) 345,6 kJ; b) 840 kJ; c) 100 kJ; d) 420 kJ.
Se cunoaşte că 1 kJ = 10 3 J.

3.22
v [m/s]
12

6. Un resort de constantă k = 10 N m este comprimat 9


cu 1 cm. Lucrul mecanic al forţei elastice, corespunzător 6
comprimării, este: 3
a) 0,5 mJ; b) −0,5 mJ; c) 0,1 mJ; d) −0,1 mJ. t [s]
Se cunoaşte că 1 mJ = 0,001 J = 10 −3 J. 0 2 4 6 8 10 12 14

7. O forţă aplicată unui corp pe direcţia deplasării sale


(Ox) variază cu deplasarea x conform graficului din
fig. 3.20. Lucrul mecanic efectuat de forţă pe primii Punctaj: 1)-9) 1p. + 1p. (of.)
5 m este: Total: 10p.
a) 100 J; b) 50 J; c) 60 J; d) 10 J.

3.20
F [ N]
30

20

10
x [ m]
0 1 2 3 4 5

125
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Întrebări. Exerciţii

1. Un stâlp de telegraf de masă M = 150 kg şi lungime Ce lucru mecanic trebuie să furnizeze motorul ei
L = 8 m trebuie ridicat în poziţie verticală. Ce lucru pentru a ridica o nacelă:
a) din A în D ? b) din B în C ? c) din C în F ?
mecanic minim trebuie efectuat? Determinaţi forţa
care permite efectuarea operaţiei. ( g = 10 N kg ) 3.25
2. O cărămidă având greutatea de 100 N alunecă pe D
un plan înclinat de unghi α = 30° cu viteză constantă. E C
Calculaţi:
a) lucrul mecanic al greutăţii, ştiind că lungimea
F B
planului înclinat este l = 5 m;
b) lucrul mecanic al forţei de frecare pe aceeaşi
distanţă.
3. Un corp de masă m = 2000 g alunecă din poziţia A
A spre poziţia B pe un jgheab de rază R = 1 m
(fig. 3.23).

3.23 6. Pe un resort elastic, fixat în poziţie verticală ca


O în fig. 3.26, se aşază fără şoc o cărămidă grea.
Se dă masa cărămizii m, şi constanta elastică a
r α
resortului, k . Exprimaţi:
A r a) scurtarea ∆ l a resortului;
b) lucrul mecanic al greutăţii pe distanţa ∆ l ;
B c) lucrul mecanic al forţei elastice.

a) Calculaţi lucrul mecanic al greutăţii corpului între 3.26


poziţiile A şi B, ştiind că unghiul AOˆ B are 60°.
b) Calculaţi lucrul mecanic al forţei de frecare pe
arcul AB, ştiind că ea păstrează valoarea constantă ∆l
F f = 1 N. l0
4. Un cub de masă M = 1 kg este antrenat cu viteză
constantă pe o masă plană, orizontală de o
contragreutate de masă m = 0,2 kg , ca în fig. 3.24.
a) Calculaţi lucrul mecanic al greutăţii totale a
sistemului la deplasarea pe distanţa d = 1 m a cubului. 7. Pe un plan înclinat, de unghi α = 30° cu orizontala,
b) Evaluaţi lucrul mecanic al forţei de frecare este tras uniform un bloc de marmură cu masa
la alunecarea cubului pe masă pentru aceeaşi m = 400 kg, cu o forţă F = 5000 N, paralelă cu
deplasare d . planul.
3.24 a) Calculaţi lucrul mecanic al greutăţii în cursul
deplasării cu 3 m a blocului.
M b) Calculaţi lucrul mecanic al forţei de frecare la
alunecarea blocului pe aceeaşi distanţă.
8. O scândură omogenă, AB, de masă 20 kg şi lungime
L = 4 m, este sprijinită de un perete vertical, cu
m piciorul A la 2 m de zid (fig. 3.27). Scândura alunecă
încet şi sfârşeşte prin a se aşeza pe sol. În timpul
alunecării apare în A o forţă de frecare cu podeaua,
5. O roată de rază R = 10 m din Orăşelul copiilor poartă de intensitate constantă, F f = 40 N. Capătul B
nacele de masă m = 400 kg fiecare (fig. 3.25). alunecă fără frecare pe perete. Calculaţi:

126
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

a) lucrul mecanic al greutăţii scândurii; de lansare şi un punct M ( x, y ) al traiectoriei.


b) lucrul mecanic al reacţiunii N A din partea podelei; Care este valoarea sa maximă?
c) lucrul mecanic al reacţiunii N B din partea peretului. b) Calculaţi lucrul mecanic al greutăţii până la
atingerea solului.
3.26 10. Se dau montajele din fig. 3.28 a) şi b) unde m = 1 kg,
iar coeficientul de frecare la alunecarea corpului pe
B plan este în fiecare caz µ = 0,25.
L=4m Se consideră g = 10 m /s 2 .
A) Calculaţi în fiecare situaţie lucrul mecanic al
greutăţii totale a sistemului în intervalul de timp
l=2m
τ = 2 s măsurat de la eliberarea sistemului.
A B) Calculaţi în fiecare situaţie lucrul mecanic al
forţei de frecare în acelaşi interval de timp.
3.28
9. O bilă de masă m = 7,257 kg este lansată cu viteza m
iniţială de 18 m s sub un unghi α = 60° (fig. 3.27). µ
Punctul O, de lansare, se află la 2 m de sol.
a) Exprimaţi lucrul mecanic al greutăţii între punctul

3.27 m
A a)
r
v0
m
µ
α
O x
r
r i
j
B C
m
y b) 2m

3.1.2 PUTEREA MECANICĂ


În fig. 3.29. este redată schema unui ascensor constituit dintr-o
cabină de masă M = 400 kg, legată de un cablu trecut peste un sistem de 3.29
scripeţi şi susţinând la celălalt capăt o contragreutate C. Sistemul este pus r
în mişcare de un motor (care nu apare în figură). Motorul este astfel reglat C T
încât să permită urcarea cabinei de la parter la etajul VI, pe distanţa (1)
h = 20 m, uniform, în timp de 30 s. Lucrul mecanic efectuat de forţa de
r r
tensiune T din cablu va fi egal şi de semn contrar cu cel al greutăţii G, cu r
G (2)
care îşi face echilibrul:
LT = LG = M g h = 39.200 J
r
Se reglează apoi motorul astfel încât urcarea uniformă a cabinei, pe T r
aceeaşi distanţă, h, să dureze numai 20 s. Lucrul mecanic al tensiunii din h
cablu rămâne acelaşi, LT = 39.200 J. C
Spunem, în limbaj comun, că motorul ascensorului a devenit mai ( 2)
puternic în al doilea caz, faţă de primul. În fizică, spunem că puterea forţei (1)
r
T este superioară în al doilea caz, întrucât ea efectuează acelaşi lucru
mecanic într-un timp mai scurt.

127
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Definiţie
r
Definim puterea mecanică dezvoltată de o forţă F , constantă ca direcţie, sens şi intensitate prin raportul
între lucrul mecanic efectuat de această forţă şi intervalul de timp necesar efectuării lui:
LFr
P= (1)
∆t

Unitatea de măsură pentru putere în SI este 1 J s, unitate care a primit numele de watt (W), în onoarea lui James
Watt (1736 – 1819), celebru inginer şi inventator scoţian, constructorul maşinii cu aburi (fig. 3.30).
3.30 Se utilizează, de asemenea, multiplii watt-ului:
1 kW (kilowatt) = 10 3 W
1 MW (megawatt) = 10 6 W
1 GW (gigawatt) = 10 9 W
O unitate de măsură mai veche pentru putere, tolerată încă, este
calul putere (CP ); 1 CP ≈ 736 W. Constructorii de automobile nu ezită
încă să o folosească în reclamele pentru modelele lor. Automobilele obişnuite
au puteri cuprinse între 50 CP şi 80 CP, în timp ce unul de Formula 1
poate atinge 1000 CP.

Consultând tabelul de mai jos, vă puteţi da seama de puterile dezvoltate de diferite sisteme din viaţia cotidiană.

Motorul unui ceas ............................................................... 1 mW = 0,001 W


Om muncind ....................................................................... 50 – 100 W
Motorul unui aparat casnic ................................................. 50 – 100 W
Motorul unui autoturism ..................................................... 20 – 100 kW
Motorul unui camion greu .................................................. 200 kW
Motorul unui elicopter ........................................................ 2000 – 4000 kW
Reactorul unui avion ........................................................... 25.000 kW
Motorul unui Airbus A-310 ................................................ 45 MW
Aparatul de propulsie al rachetei americane Saturn V ........ 85 GW

r
Să presupunem acum că forţa activă constantă, F , acţionează asupra unui corp ce se deplasează uniform cu
r
viteza v , coliniară cu forţa. Lucrul mecanic efectuat de acesta într-un anumit interval de timp, ∆ t , va fi:

L = F ⋅ v ⋅ ∆t (2)

Introducând (2) în definiţia puterii, se obţine expresia:


F ⋅ v ⋅ ∆t
P= = F ⋅v (3)
∆t
r
Dacă viteza corpului este constantă, dar nu este coliniară cu forţa F , puterea se va exprima prin produsul scalar
r r
dintre vectorii viteză, v , şi forţă, F :
r r
P = F ⋅v (4)
r
Obseravţie: Relaţia (4) rămâne valabilă şi pentru calculul puterii forţei F la un moment dat (putere instantanee),
r
când viteza corpului este v , fără ca mişcarea să fie neapărat uniformă.

128
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Întrebări. Exerciţii

1. Un om efectuează un lucru mecanic de 100 J în a) Calculaţi lucrul mecanic al greutăţii bilei între
poziţiile A şi B, apoi între B şi C. Care este
timp de 100 s, iar altul execută un lucru mecanic
lucrul greutăţii în cursul unei oscilaţii?
de 100 J în 10 s. Care este mai puternic?
b) Ştiind că durata unei oscilaţii complete
2. Ce putere are o locomotivă care, pentru a remorca ( A → B → C → B → A) este de 2 s, determinaţi
un tren cu viteza constantă de 54 km h , dezvoltă puterea medie dezvoltată de greutatea pendului
o forţă de tracţiune de 3 ⋅10 N ?4 între poziţiile A şi B.

3. Una din căderile de apă ale Niagarei deversează în 3.31


3
fiecare secundă 10.000 m de apă de la înălţimea
O
de 48 m. Calculaţi puterea acestei cascade. r
θ0 θ0 T
Se consideră g = 10 N kg şi ρ apă = 1000 kg m . 3

C A
4. Un avion are 4 motoare a câte 3500 CP fiecare.
r
La viteza constantă de 450 km h , motoarele nu B G
folosesc decât 2 3 din puterea lor. Care este
intensitatea forţei de tracţiune? c) Care este puterea forţei de tensiune T , din fir?
5. Ce greutate are un tren care merge cu viteza 8. Un automobil supus unei forţe de tracţiune constante,
constantă de 72 km h, dacă puterea locomotivei F = 3000 N, atinge viteza de 72 km h în 10 s,
este de 294,3 kW, iar forţa de frecare reprezintă după care, sub acţiunea unei forţe de tracţiune
0,004 din greutatea trenului? F ′ = 400 N, îşi continuă drumul cu viteză constantă.
6. Vântul exercită asupra pânzei unei ambarcaţii o În fig. 3.32 este reprezentat graficul dependenţei
forţă constantă, de intensitate F = 200 N. Ambarcaţia vitezei de timp, v(t ). Exprimaţi şi reprezentaţi
înaintează rectiliniu, cu o viteză de 30 noduri, a grafic puterea dezvoltată de motor în funcţie de
cărei direcţie face un unghi de 30° cu direcţia viteză în ambele faze ale mişcării.
forţei. Calculaţi: 3.32
a) puterea dezvoltată de vânt; v [km/h]
b) lucrul efectuat asupra ambarcaţiei în timp de
1 minut. (1 nod = 1852 m h ) 72

7. Un pendul este constituit dintr-o mică bilă de masă 36


m = 100 g, fixată la capătul unui fir de lungime
t [s]
l = 1 m (fig. 3.31). Pendulul oscilează în plan vertical 0 5 10 15 20
cu o amplitudine de unghi θ 0 = 45°.

129
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

3.2 TEOREMA DE VARIAŢIE A ENERGIEI


CINETICE A PUNCTULUI MATERIAL

3.2.1 ENERGIA MECANICĂ


Ce este energia? În limbaj comun, energia este capacitatea unui sistem, aflat într-o anumită stare, de a efectua o
acţiune în urma căreia sistemul trece în altă stare.
Ce se întâmplă cu energia în timpul acestei acţiuni? Ea suferă variaţii determinate de procesele care se petrec în
cursul trecerii sistemului dintr-o stare în alta.
Benzina arsă în motorul unui vehicul îi permite acestuia să se deplaseze, adică să-şi modifice poziţia şi viteza,
deci starea.
Apa unui lac de acumulare posedă energie deoarece, prin cădere, pune în mişcare paletele turbinelor electrice.
Fenomenele studiate în mecanică sunt însoţite de variaţii ale energiei mecanice. Ce este energia mecanică?
Spunem că un sistem fizic, într-o stare determinată, posedă energie mecanică dacă, în cursul unui proces spontan
(ce se petrece de la sine, fără intervenţii exterioare), plecând de la acea stare determinată, este capabil să efectueze
un lucru mecanic.
Energia, în general, şi energia mecanică, în particular, sunt mărimi de stare ale sistemelor fizice, adică mărimi ce
caracterizează (determină, definesc) o anumită stare a sistemului fizic. Iată definiţia dată energiei de fizicianul Max
Planck (secoul XX): „Sub numele de energie a unui corp sau a unui sistem de corpuri se înţelege o mărime care depinde
de starea fizică instantanee în care se găseşte sistemul.”
Dacă starea sistemului se modifică, energia lui variază. Variaţia aceasta nu depinde decât de starea iniţială şi
de cea finală a sistemului şi nu de procesul (transformarea) ce conduce de la una dintre stări la cealaltă.
Energia mecanică are două forme de manifestare: energia cinetică (de mişcare) şi energia potenţială (de poziţie,
de deformaţie etc.). Într-o anumită stare, un sistem posedă energie cinetică sau energie potenţială sau atât energie cinetică,
cât şi energie potenţială.

3.2.2 ENERGIA CINETICĂ. TEOREMA DE VARIAŢIE A


ENERGIEI CINETICE A UNUI PUNCT MATERIAL

3.33 Vom începe prin a pune în evidenţă faptul că un corp aflat în


mişcare este capabil să furnizeze lucru mecanic. În fig. 3.33 este reprezentat
r
v un automobil-jucărie de care s-a legat un fir. Acesta trece peste un scripete
şi susţine la celălalt capăt un corp C. Se pune în mişcare maşinuţa cu
r
r viteza v . Se constată că ea începe să efectueze lucru mecanic prin ridicarea
T corpului C. Pe măsură ce corpul C urcă, viteza maşinuţei scade. Lucrul
mecanic necesar ridicării corpului C este „luat” din energia maşinuţei în
C
mişcare. Când ea se opreşte, corpul C nu mai urcă.
În fig. 3.34 se poate observa un „berbec” folosit la demolarea unui
imobil vechi. „Berbecului” i se imprimă, prin balans, o anumită viteză.
3.34
În momentul ciocnirii de peretele imobilului, el este capabil să producă un
lucru mecanic constând în dărâmarea zidului. Energia necesară este luată
din stocul de energie al „berbecului” aflat în mişcare.

Definiţie
Energia pe care un sistem fizic (corp) o posedă când se află în
mişcare cu o anumită viteză faţă de un sistem de referinţă se
numeşte energie cinetică.

130
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Invers, pentru a înmagazina într-un corp (sistem) energie cinetică, trebuie cheltuit un lucru mecanic pentru a-i
imprima o anumită viteză. Aceasta se realizează prin acţiunea unei forţe exterioare, singura capabilă de a-i modifica
starea de inerţie (repaus). Forţa efectuează un lucru mecanic împotriva inerţiei.

Experiment
În fig. 3.35 este reprezentat un corp de masă m, care poate aluneca
3.35
pe un dispozitiv cu pernă de aer (o şină gradată, cu perforaţii, prin care ∆x
trece un curent puternic de aer produs de o suflantă), la care frecările sunt r v=0
v r d
aproape complet eliminate. Pentru a aduce corpul din repaus la o anumită T m
r
viteză, v, trebuie să i se aplice o forţă constantă, F , pe o anumită distanţă, r
r T
d , deci să se efectueze un lucru mecanic. În acest experiment, forţa F
r
este tensiunea T în firul trecut peste scripete de care este ataşată masa M . M
Viteza atinsă de mobil după parcurgerea distanţei d se determină r CE
Mg
prin măsurare, cu ajutorul cronometrului electronic (CE), a intervalului de
timp ∆ t , foarte scurt, în care mobilul străbate distanţa ∆ x, ce separă
senzorii lipiţi ai cronometrului (∆ x ≈ 1 cm) :
v2
∆x v v2
v= T T
∆t m  m2 
[N ] s  2   m2 
  s   2 
Păstrând distanţa d constantă şi mărind treptat forţa de tensiune, s ⋅ N 
prin modificarea masei M , se constată că viteza atinsă de mobil creşte.
0,98 1,351 1,852 1,86
Datele din tabelul alăturat vă permit să trageţi o concluzie?
1,47 1,666 2,775 1,88
v2
În limita erorilor experimentale, raportul rămâne constant, 1,96 1,900 3,610 1,84
T
ceea ce arată că pătratul vitezei obţinute este proporţional cu intensitatea 2,45 2,140 4,579 1,87
forţei, deci cu lucrul mecanic efectuat de aceasta pentru învingerea inerţiei: 2,94 2,325 5,405 1,84
3,43 2,530 6,400 1,86
v2 ~ T ~ L (1)
r
Într-adevăr, lucrul mecanic al forţei T , ce a acţionat asupra corpului m pentru a-l aduce din starea de repaus
până la atingerea vitezei v, are expresia:
m v2
L = T ⋅d = m⋅a⋅d = (2)
2
El reprezintă câştigul de energie cinetică înmagazinată de corp între cele două stări. Convenind că, iniţial (în
m v2
repaus), corpul nu posedă energie cinetică, puterm afirma că reprezintă energia cinetică acumulată de corp până
2
în momentul atingerii vitezei v.

Definiţie
Energia cinetică a unui corp (sistem) de masă m, aflat în mişcare de translaţie cu viteza v faţă de un
sistem de referinţă, poate fi exprimată prin:
m v2
Ec = (3)
2
reprezentând lucrul mecanic efectuat asupra corpului (sistemului) pentru a-l aduce din starea de repaus la
viteza v.

Observaţie: Dacă se efectuează lucru mecanic asupra unui corp în mişcare, prin acţiunea unei forţe exterioare,
viteza acestuia se modifică (vezi efectul dinamic al interacţiunilor, tratat în capitolul 2). Prin aceasta se modifică starea
lui energetică.

131
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Observaţie: Energia cinetică a unui mobil depinde de sistemul de referinţă la care raportăm mişcarea.

Spre exemplu, în raport cu un sistem de referinţă legat de Pământ, un călător cu masa m = 70 kg, aşezat într-un
m v2
tren care merge cu viteza v = 20 m s , va avea energia cinetică Ec = = 14.000 J. În schimb, faţă de tren, energia
2
cinetică a călătorului este nulă.

Exerciţiu rezolvat

Calculaţi viteza cu care atinge solul un mobil care cade liber de la înălţimea h = 5 m.
Se consideră g = 10 N kg .

Soluţie: Mobilul este supus acţiunii propriei greutăţi, G = m g , care determină o creştere a energiei sale cinetice
egală cu lucrul mecanic al acestei forţe:
m v2
L = m g h = ∆ Ec =
2
Rezultă v = 2 g h = 10 m s.

În cazul corpului din fig. 3.36, aflat pe o suprafaţă plană, fără frecări,
3.36 r
lucrul mecanic dezvoltat de forţa F , ce acţionează singură asupra lui şi
r r
r r determină o creştere a vitezei de la v1 la v2 , poate fi exprimat sub forma
v1 v2
r r variaţiei energiei cinetice a corpului între cele două stări de mişcare:
F F
mv22 mv12
L1→ 2 = F ⋅ d = − = Ec2 − Ec1 (4)
2 2
r Dacă asupra corpului aflat în mişcare acţionează însă o forţă de sens
1 d 2 opus vitezei, spre exemplu, forţa de frecare, ştim din experienţă că viteza
lui va scădea (fig. 3.37). Într-adevăr, lucrul unei asemenea forţe este rezistent,
3.37 deci negativ, ceea ce face ca variaţia energiei cinetice să fie şi ea negativă.
r r Energia cinetică a corpului va scădea, fapt echivalent cu micşorarea
v1 v2
modulului vitezei în raport cu un observator aflat în repaus.
r r Pentru a opri un corp aflat în mişcare cu o anumită viteză, trebuie
Ff Ff
efectuat un lucru mecanic egal cu energia cinetică a corpului. Cu alte
cuvinte, lucrul mecanic necesar opririi corpului este egal, dar de semn
r contrar, cu lucrul mecanic dezvoltat iniţial pentru a-l aduce la viteza
1 d 2 respectivă, plecând din repaus.

Exemplu
3.38
d =8m Cu cât viteza unui vehicul este mai mare, cu atât lucrul dezvoltat de
forţele de frânare pentru a-l opri va fi mai mare. Astfel, distanţa de frânare
a unui automobil care merge cu 50 km h este de circa 22 m, pe când a
v = 30 km/h v = 0 km/h
unuia care merge cu 30 km h este doar de 8 m. De aceea, în zona şcolilor,
d = 22 m
viteza trebuie micşorată, în mod obişnuit, la 30 km h (fig. 3.38). Trebuie luat
în consideraţie şi timpul de reacţie al automobilistului. Dacă el depăşeşte
v = 50 km/h v = 0 km/h viteza limită în zona apropiată şcolii, nu va fi capabil să oprească la timp
pentru a feri un copil care traversează brusc strada.
Exemplele analizate mai sus permit generalizarea relaţiei (4) pentru situaţia în care asupra corpului (punct
material) acţionează mai multe forţe exterioare. Aceasta constituie teorema de variaţie a energiei cinetice:

132
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

Într-un sistem de referinţă inerţial, variaţia energiei cinetice a unui punct material, ∆ Ec = E c2 − Ec1 , între
r r r
două momente de timp este egală cu lucrul mecanic total al forţelor F1 , F2 , … , Fn , ce îi sunt aplicate în
intervalul respectiv de timp:
1− 2 = LF + LF + ... + LF = ∆ E c = E c2 − E c1
Ltot r r r (5)
1 2 n

Dacă L1tot− 2 > 0, ∆ Ec > 0, deci v2 > v1 ; asupra punctului material se efectuează un lucru total motor, ceea ce
determină creşterea vitezei sale.
Dacă L1tot− 2 < 0, ∆ Ec < 0, deci v2 < v1 ; asupra punctului material se efectuează un lucru total rezistent, ceea ce
conduce la scăderea vitezei sale.
Unitatea de măsură pentru energia cinetică. Deoarece energia cinetică a unui punct material sau solid în
translaţie variază prin efectuarea unui lucru mecanic, rezultă că variaţiile ei se măsoară prin acest lucru mecanic şi au
aceleaşi unităţi de măsură.
Deci mărimile L (lucru mecanic) şi Ec (energie cinetică), fiind de aceeaşi natură, se vor exprima în Sistemul
Internaţional de unităţi în aceeaşi unitate de măsură, 1 joule (J ).
În tabelul alăturat sunt indicate ordinele de
mărime ale energiilor cinetice ale unor mobile ce vă Minge de tenis în momentul serviciului ..................... 80 J
sunt familiare. Glonţ la ieşirea dintr-o armă ...................................... 800 J
Constataţi că unele corpuri în mişcare au Ciclist într-o cursă rapidă ........................................... 40 kJ
energii cinetice foarte mari, deoarece masa lor este
Automobil rulând cu 100 km/h .................................. 300 kJ
foarte mare. Este cazul unui tren de marfă sau al unui
petrolier, chiar când ele se deplasează cu viteze mici. Petrolier pe mare ........................................................ 1010 J
Ca urmare, orice manevră trebuie gândită cu mult Avion cu reacţie în zbor de croazieră ......................... 1010 J
înainte. Spre exemplu, pentru a le opri trebuie pre-
văzut un parcurs de frânare de mai mulţi kilometri. Alte solide au energii cinetice mari din cauza vitezelor enorme pe
care le ating: maşinile de curse, avioanele. Pentru a le scurta distanţa de frânare pe pista de curse sau de aterizare,
frânele trebuie să fie foarte puternice, iar cauciucurile roţilor, de dimensiuni şi profile speciale.

Aplicarea teoremei de variaţie a energiei cinetice

Utilizarea teoremei de variaţie a energiei cinetice într-un exerciţiu presupune parcurgerea următoarelor etape:
• precizarea sistemului studiat;
• precizarea sistemului de referinţă;
• întocmirea bilanţului forţelor (diagrama) care acţionează asupra sistemului;
• precizarea momentelor de timp, respectiv a poziţiilor între care se aplică teorema de variaţie a energiei cinetice;
• calcularea lucrurilor mecanice ale tuturor forţelor şi aplicarea teoremei energiei cinetice sub forma (5).

Exerciţiu aplicativ 1 3.39


r r
Un tânăr pe skateboard intră cu viteza v0 pe un plan înclinat de unghi α g
A r
faţă de orizontală (fig. 3.39). Ştiind că masa tânărului şi a skateboard-ului v
r G
său este m şi că acesta este supus la o forţă rezistentă f , de sens r
N r
opus vitezei, determinaţi distanţa d parcursă pe plan până la oprire. G O

Soluţie: Se aplică teorema de variaţie a energiei cinetice sistemului r


tânăr + skateboard între poziţiile O şi A (v A = 0) : f
α
O → A = LG + L N + L f = − m g h − f ⋅ d = −( m g sin α + f ) ⋅ d
Ltot r r r

133
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

m v 2A m vO2 m vO2
∆ EC = − =
O→ A 2 2 2
m vO2
O → A = ∆ E cO→ A ⇒ − (m g sin α + f ) ⋅ d = −
Ltot
2
m vO2
Obţinem d = .
2(m g sin α + f )

Exerciţiu aplicativ 2

Unui corp de masă m legat de un resort nedeformat de constantă elastică k i se imprimă viteza v0 , orientată ca în
fig. 3.40. Ştiind că la alunecarea corpului pe suportul orizontal coeficientul de frecare este µ , să se exprime defor-
marea maximă a resortului.
Aplicaţie numerică pentru m = 1 kg , k = 10 N/m, v0 = 1 m /s, µ = 0,1 şi g = 10 m /s 2 .

Soluţie: Se aplică teorema de variaţie a sistemului corp + resort între poziţia


3.40
r iniţială O şi poziţia finală A (v A = 0) corespunzătoare opririi corpului:
v0
k ( ∆l ) 2 mv 2
m k , l0 Ltot = LFr + LFr = − µ m g ⋅ ∆ l − = ∆Ec = − 0
O→ A
f
O→ A
e
O→ A
2 O→ A 2
Rezultă ecuaţia:
O k (∆l ) 2 + 2µ m g ⋅ ∆l − mv02 = 0
v=0 a cărei soluţie (∆l > 0) este:
µ
µ m g  k v2 
∆l = 1 + ⋅ 2 0 2 − 1
∆l
A k  m µ g 
 
A.n. ∆l = 0,23 m.

Notă documentară. Viteza – factor de risc în utilizarea automobilului


În fiecare an, 30.000 de persoane mor şi 1,5 milioane sunt rănite pe şoselele europene. Administraţia publică şi
constructorii de automobile caută soluţii pentru remedierea acestui dezastru şi pentru sporirea securităţii traficului auto.
Viteza este primul factor de accidente (48% dintre accidentele mortale), urmată de consumul de alcool (40%
dintre accidentele mortale), cu care este frecvent asociată. La 100 km h este nevoie de o distanţă de frânare egală
cu lungimea unui teren de fotbal. La 50 km h , un copil de 25 kg, nelegat cu centura de siguranţă, echivalează cu
un proiectil de 1 t.
În timpul unei ciocniri, energia cinetică a maşinii se transferă în lucru mecanic al forţelor de distrugere. Or, ea creşte
cu pătratul vitezei! În fig. 3.41 sunt reprezentate înălţimile de cădere echivalente ciocnirilor la viteza indicată în
abscisă. Efectul unei căderi de la înălţimea de 66,5 m este acelaşi cu un
3.41
al unei ciocniri la o viteză de 130 km h .
h [m] Pentru a diminua riscurile de accident se iau măsuri de securitate activă:
- ameliorarea infrastructurii rutiere;
88,5
- concepţie constructivă mai bună a automobilelor (air-bag etc.);
66,5 - educarea conducătorilor auto (de exemplu, campanii antialcoolism).
Pentru a atenua consecinţele accidentelor se impun măsuri de securitate
pasivă:
31,9 - reţinerea pasagerilor în habitaclu (centură de siguranţă, tetiere);
- absorbirea energiei cinetice astfel ca transferarea ei în lucru
12,3 mecanic să se efectueze cât mai lent şi să afecteze cât mai puţin pasagerii.
v [km/h ]
3,5 În acest sens, cercetarea în construcţia de autovehicule lucrează la
0 30 56 90 130 150
elaborarea unor dispozitive frontale şi respectiv, de spate, deformabile,
care să absoarbă energia cinetică, protejând astfel habitaclul rigid.

134
3 – TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE CONSERVARE ÎN MECANICĂ

ENERGIA POTENŢIALĂ GRAVITAŢIONALĂ ŞI


3.3
ENERGIA POTENŢIALĂ ELASTICĂ

3.3.1 ENERGIA POTENŢIALĂ


Priviţi sistemul din fig. 3.42. Corpul C , de masă m, este legat de
extermitatea unui fir care trece peste un scripete. La celălalt capăt al firului 3.42
este prinsă o masă M , care este menţinută în echilibru pe un suport la
înălţimea h faţă de sol. Presupunem M > m. Dacă scoatem suportul de
sub masa M , aceasta cade şi determină urcarea corpului C. Deci, prin M
cădere, corpul M furnizează lucrul mecanic. Rezultă că în poziţia iniţială,
când corpul M este imobil, el poseda energie, fiind capabil să efectueze
h
lucru mecanic. Numim această energie „energie potenţială gravitaţională”. C
Ea este direct legată de poziţia corpului de masă M faţă de sol. Dacă el ar (m)
fi fost pe sol nu ar fi putut furniza nici un lucru mecanic.
Când un ciocan pneumatic este ridicat, el posedă energie potenţială
gravitaţională, căci poate efectua, prin cădere, un lucru mecanic, înfigând
barele metalice în pământ.
La fel, apa reţinută de baraj într-un lac de acumulare posedă energie 3.43
potenţială gravitaţională, căci prin cădere ea face să se învârtească alternatorul l0
hidrocentralei, adică furnizează lucru mecanic.
Energia potenţială gravitaţională a sistemului corp - Pământ este cu ∆l
atât mai mare cu cât înălţimea h, la care află corpul deasupra solului, este r
mai mare, căci lucrul mecanic pe care e capabil să-l efectueze prin cădere Fe
este mai mare. De asemenea, ea este cu atât mai mare cu cât greutatea corpului
este mai mare. l0
Să considerăm acum un resort elastic de care este prins un corp
ce se poate deplasa pe o suprafaţă orizontală fără frecări (fig. 3.43 a).
Alungim resortul cu ∆ l. În această poziţie (stare), sistemul este capabil să a)
efectueze un lucru mecanic, deplasând corpul. La fel se petrec lucrurile şi r
cu un resort comprimat. Prin destindere, el deplasează corpul (fig. 3.43 b). l0 Fe
Spunem că resortul deformat de care este ataşat corpul posedă
energie potenţială elastică, deoarece, prin revenirea la forma iniţială, el
efectuează un lucru mecanic. Arcul spiral, armat, al unui ceas mecanic
(deşteptător) posedă energie potenţială elastică; prin destindere, el pune în
mişcare mecanismului ceasului.
Energia potenţială elastică este cu atât mai mare cu cât deformarea
b)
resortului (a arcului, în general – a corpului elastic) este mai mare, căci
lucrul mecanic pe care forţele elastice sunt capabile să-l efectueze în
procesul de revenire la forma iniţială este cu atât mai mare.

Definiţie 3.44
În general, energia potenţială a unui sistem este energia datorată m
poziţiei părţilor sale componente, aflate în interacţiune, una faţă de
cealaltă. De aceea este numită şi energie de poziţie. r
g
h r r
În cazul energiei potenţiale gravitaţionale, sistemul este alcătuit din Fe − Fe
corpul de masă m şi Pământ, iar energia potenţială se datorează înălţimii
h a corpului faţă de suprafaţa Pământului (fig. 3.44 a). r r
În cazul resortului deformat, energia potenţială elastică a sistemului Fe − Fe
corp-resort (sistem elastic) se datorează modificării poziţiilor relative ale a) b)
spirelor resortului, între care apar interacţiuni elastice (fig. 3.44 b).

135
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a

Energia potenţială a sistemului într-o anumită poziţie (stare) reprezintă lucrul mecanic generat de interacţiunile
r r
conservative (greutatea G sau forţa elastică Fe ) pentru a-l readuce în starea (poziţia) de nivel zero, stare în care nu se
mai poate produce lucru mecanic prin modificarea poziţiei. Această stare de nivel zero este, în cazul interacţiunilor
gravitaţionale, nivelul solului, h = 0, iar în cazul interacţiunilor elastice, starea nedeformată a resortului.
În consecinţă, energia potenţială gravitaţională a sistemului format din corpul de masă m şi Pământ, când
corpul se află la înălţimea h deasupra solului, este:
E p (h) = LG = m g h (1)
Energia potenţială elastică a sistemului elastic resort - corp, într-o stare de deformare x a resortului, este:
k x2
E p ( x) = Le = (2)
2
Unitatea de măsură în SI pentru energia potenţială este 1 joule (J ).
r
Am arătat că lucrul mecanic al greutăţii G, efectuat în cursul
3.45
modificării poziţiei corpului de la A la B (fig. 3.45), are expresia:

A LG = m g h A − m g hB (3)
hA