Manual Fizica 9 PDF

M IN IS T E RU L ED U C AŢI EI Ş I C ERC ET Ă RII
Rodica Ionescu-Andrei • Cristina Onea • Ion Toma

Manualul este aprobat prin Ordinul nr. 3921 din 31.05.2004, în urma licitaţiei organizate de către
Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată.
Pentru comenzi vă puteţi adresa:

Departamentului Difuzare al Grupului Editorial
C.P. 37, O.P. 5, sector 5, Bucureşti
tel. 021.224.17.65
021.224.30.89
0721.213.576
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin editurii.
0744.300.870
Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului
e-mail: grupul_editorial_art@latinmail.com
lucrării este posibilă numai cu
acordul prealabil scris al editurii.
Se acordă importante reduceri.
Referenţi ştiinţifici:
ISBN PDF: 978-606-710-055-6 Prof. univ. dr. DAN IORDACHE
ISBN Print: 978-973-848-54-87 Prof. univ. dr. AUREL POPESCU
Prof. univ. dr. ELEONORA RODICA BENA
Prof. gradul I BEATRICE ALEXANDRA POPESCU
Grafică şi tehnoredactare:
CLAUDIU ISOPESCUL
Coperta:
MARIA PAŞOL
Cuprins
Cuprins
CUPRINS
Cap. 1 OPTICA GEOMETRICĂ 5 2.6.2 Legea atracţiei universale a lui Newton ..................... 107
2.6.3 Câmpul gravitaţional. Intensitatea câmpului d
1.1 REFLEXIA ŞI REFRACŢIA LUMINII ...................................... 5 ddddddddd dgravitaţional ................................................................ 108
1.1.1 Reflexia luminii .............................................................. 5 2.6.4 Câmpul gravitaţional terestru. Acceleraţia gravitaţională
1.1.2 Refracţia luminii ............................................................. 7 dddd terestră ........................................................................ 109
1.1.3 Reflexia totală ................................................................. 9 2.6.5* Miscări în câmp gravitaţional uniform ....................... 115
1.1.4 Prisma optică. Refracţia luminii prin prisma optică ..... 13
1.2 LENTILE SUBŢIRI ................................................................... 17 Cap.3 TEOREME DE VARIAŢIE ŞI LEGI DE d d
1.2.1 Tipuri de lentile. Elementele cardinale ale unei d CONSERVARE ÎN MECANICĂ 120
ghfghfghfghilentile ............................................................................ 17 3.1 LUCRUL MECANIC. PUTEREA .......................................... 120
1.2.2 Construcţii grafice de imagini în lentile ....................... 19 3.1.1 Lucrul mecanic al unei forţe constante ...................... 120
1.2.3 Relaţii fundamentale ale lentilelor subţiri .................... 21 3.1.2 Puterea mecanică ........................................................ 127
1.2.4 Sisteme (asociaţii) de lentile subţiri ............................. 23 3.2 TEOREMA DE VARIAŢIE A ENERGIEI CINETICE A
1.3 OCHIUL ..................................................................................... 27 RRIPUNCTULUI MATERIAL ...................................................... 130
1.3.1 Defecte de vedere ......................................................... 28 3.2.1 Energia mecanică ....................................................... 130
1.4 INSTRUMENTE OPTICE ......................................................... 30 3.2.2 Energia cinetică. Teorema de variaţie a energiei cinetice
1.4.1 Mărimi caracteristice instrumentelor optice ................. 30 sssssssssssiiiia unui punct material .................................................. 130
1.4.2 Aparatul fotografic ....................................................... 31 3.3 ENERGIA POTENŢIALĂ GRAVITAŢIONALĂ ŞI ENERGIA
1.4.3 Microscopul optic ......................................................... 31 DIIIPOTENŢIALĂ ELASTICĂ ..................................................... 135
Cap. 2 PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA d d d 3.3.1 Energia potenţială ....................................................... 135
d NEWTONIANĂ 34 3.3.2 Energia mecanică a unui sistem fizic ......................... 137
3.4 LEGEA CONSERVĂRII ENERGIEI MECANICE ................ 141
2.1 MIŞCARE ŞI REPAUS ............................................................. 34 3.4.1 Conservarea energiei mecanice .................................. 141
2.1.1 Mişcare şi repaus. Sistem de referinţă .......................... 34 3.4.2* Variaţia energiei mecanice. Randamentul fgfgf fg
2.1.2* Noţiuni recapitulative de calcul vectorial ..................... 35 ffffffffffffffffmecanic ...................................................................... 145
2.1.3 * Vectorul de poziţie. Vectorul deplasare. Ghjghjghjghj 3.5 TEOREMA VARIAŢIEI IMPULSULUI MECANIC AL
zczczxczxczcVectorul viteză ............................................................. 43 SSDPUNCTULUI MATERIAL ..................................................... 151
2.1.4 Mişcări ale corpurilor solide. Modelul punctului 3.5.1 Impulsul forţei ............................................................ 151
fhfghfhhghgimaterial ......................................................................... 46 3.5.2 Impulsul punctului material ....................................... 152
2.1.5 Acceleraţia punctului material ..................................... 49 3.5.3 Teorema variaţiei impulsului punctului material.
2.1.6* Cinematica punctului material. Clasificarea adasd kkkkkkkkkiiiConservarea impulsului punctului material ............... 153
asdasdasdasdmişcărilor ...................................................................... 53 3.5.4 Impulsul unui sistem de două puncte materiale. Teorema
2.1.7* Miscarea rectilinie uniformă ........................................ 53 aaaaaaaaaaaavariaţiei impulsului. Conservarea impulsului ............ 153
2.1.8* Compunerea vitezelor ................................................... 57 3.5.5* Aplicarea teoremei conservării impulsului la ciocnirea a
2.1.9* Mişcarea rectilinie uniform variată a punctului aaaaaaaaaaaadouă puncte materiale. Tipuri de ciocniri .................. 155
vcbcvbcvbcvmaterial ......................................................................... 59
2.1.10* Ecuaţia lui Galilei ......................................................... 61 Cap. 4 ELEMENTE DE STATICĂ 160
2.1.11* Mişcarea circulară uniformă ......................................... 65 4.1 MOMENTUL FORŢEI ............................................................ 160
2.2 PRINCIPIILE MECANICII (I, II ŞI III) .................................... 69 4.1.1 Produsul vectorial a doi vectori .................................. 160
2.2.1 Principiul I (principiul inerţiei) .................................... 69 4.1.2 Momentul forţei în raport cu un ax ............................ 161
2.2.2 Principiul II (principiul acţiunii forţei) ......................... 72 4.1.3 Momentul forţei în raport cu un punct ....................... 162
2.2.3 Principiul III (principiul acţiunii şi reacţiunii) ............. 74 4.2 COMPUNEREA MOMENTELOR ......................................... 163
2.2.4 Interacţiuni prin contact. Reacţiunea normală cvcv cvcv 4.3 SOLIDUL RIGID ..................................................................... 165
cvcvcvcvcviila apăsare ...................................................................... 76 4.4 REZULTANTA FORŢELOR CE ACŢIONEAZĂ ASUPRA
2.3 INTERACŢIUNEA ELASTICĂ. FORŢA ELASTICĂ. AAIUNUI SOLID RIGID ............................................................... 166
AAITENSIUNEA ELASTICĂ. LEGEA LUI HOOKE ..................... 78 4.5 CONDIŢIILE DE ECHILIBRU PENTRU G GGGG
2.3.1 Interacţiunea elastică .................................................... 78 GGISOLIDUL RIGID ..................................................................... 167
2.3.2 Tensiunea elastică ......................................................... 80 4.5.1 Echilibrul de translaţie ............................................... 167
2.3.3 Legea lui Hooke ........................................................... 80 4.5.2 Echilibrul de rotaţie .................................................... 168
2.4 FORŢA DE FRECARE LA ALUNECARE .............................. 84 4.6* APLICAREA CONDIŢIILOR DE ECHILIBRU LA
2.4.1 Legile frecării la alunecare ........................................... 84 AIIIICOMPUNEREA FORŢELOR ................................................ 174
2.4.2 Forţa de frecare în natură şi în tehnică ......................... 87 4.6.1 Compunerea a două forţe concurente ......................... 174
2.5 APLICAREA PRINCIPIILOR MECANICII LA STUDIUL V 4.6.2 Compunerea forţelor paralele ..................................... 174
V MIŞCĂRILOR PUNCTULUI MATERIAL .............................. 90 4.6.3 Centrul de greutate ..................................................... 175
2.5.1 Aplicarea principiului I al mecanicii............................. 90 4.6.4 Determinarea centrului de greutate al unor corpuri sau
2.5.2 Aplicarea principiului II al mecanicii ........................... 94 dfdfdfdfdfdffsisteme de corpuri particulare .................................... 176
2.5.3* Forţa cu rol centripet .................................................... 96 4.7* ECHILIBRUL ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL ...................... 179
2.5.4* Aplicarea principiilor mecanicii în sisteme de referinţă d 4.7.1 Echilibrul punctului material ...................................... 179
d inerţiale şi neinerţiale ................................................... 99 4.7.2 Echilibrul solidului rigid suspendat ........................... 181
2.6 LEGEA ATRACŢIEI UNIVERSALE ..................................... 105 4.7.3 Echilibrul solidului care are o bază de sprijin ............ 181
2.6.1 Interacţiunea gravitaţională. Greutatea ...................... 105 Răspunsuri ....................................................................................... 183
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu, N.; Ţiţeica, R.; colectiv – Fizica, vol. I, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972
Buhovţev, B.B.; Kricenko, V.D.; colectiv – Sbornik zadaci po elementarnoi fizike, Moskva Nauka, 1987, izdanie piatoe,
pererabotanoe (în limba rusă)
Cone, Gabriela – Teste grilă de fizică cu soluţii. Mecanică, termodinamică, electricitate şi magnetism, Editura Fairs
Partners, Bucureşti, 1999
Cook, Bernadine; Marautz, Samuel – Brief review in Physics, Prentice Hall, Needham, Massachusetts, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1992
Creţu, Traian – Fizică – teorie şi probleme pentru bacalaureat şi admitere, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991
Cristea, Gh.; Ardeleanu, I. – Elemente fundamentale de fizică. Mecanică, căldură, termodinamică, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980
Dima, I.; Vasiliu, G.; Ciobotaru, D.; Muscalu, Şt. – Dicţionar de fizică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972
Diraude, B.; Paul, J.C.; Legoix, L. – Physique 2de, Bordas, Paris, 1981
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique 1re S, Colection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1998
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique. Chimie 2de, Colection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1997
Durandeau, J.-P.; colectiv – Physique – Terms, Collection Durandeau, Hachette Education, Paris, 1998
Friş, S.E.; Timoreva, A.V. – Curs de fizică generală, vol I, traducere din limba rusă, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964
Gugoiu, I; Gugoiu, T. – Teste grilă de fizică pentru Concursul de admitere la facultatea de Medicină, Editura
Datavision, Bucureşti, 1999
Gurskii, I.P. – Elementarnaia fizica s primerami reşenia zadaci, izdanie cetviortoe, ispravlennoe, Moskva Nauka, 1989
(în limba rusă)
Haber-Schaim, U.; Dodge, J.H.; Walter, I.A. – PSSC. Physics, fifth edition, D.C. Heath and Company, Lexington,
Massachusetts, Toronto
Hristev, A. – Mecanică şi acustică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Iova, I; Levai, Şt.; Iordache, D. – Optica, fizica plasmei, fizica atomică şi nucleară pentru perfecţionarea profesorilor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Ivanov, D. – Eksperimentalni zadaci po fizica, Narodna prosveta, Sofia, 1988 (în limba bulgară)
Lecardonnel, J.P.; colectiv – Physique 1re S, Nouvelle Collection Galileo, Larousse-Bordas, Paris, 1998
Kittel, Ch.; Knight, W.D. – Cursul de fizică Berkeley, vol. I, Mecanică, traducere din limba engleză, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Micu, E. – Probleme de fizică pentru liceu, Editura Evrika, Brăila, 1996
Noveanu, E.; Mihalca, D.; Ionescu-Zaneti, A.; colectiv – Modele de instruire formativă la disciplinele fundamentale de
învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
Popescu, A.; colectiv – Probleme de fizică pentru clasele IX-XII, Colecţia Liceu, Editura Petrion, Bucureşti
Shipman, T.J.; Wison, D.J. – An introduction to physical science, sixth edition, D.C. Gath & Comp. Lexington, 1990
Toader, E.I.; Spulber, V. – 555 Teste de optică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1989
Ţiţeica, R.; Popescu, I. – Fizică generală, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
Uliu, F. – Probleme alese de fizică, vol. I, II şi III, Editura Radical, Craiova, 1996
Ursu, S.; Ionescu R.; Ioniţă, V.; Popa, D.; Popa, S. – Lucrări practice de mecanică pentru clasa a IX-a, Editura Media,
Bucureşti, 1995
Yavolsky, B; Dedlaf, A. – Aide-mémoire de physique, Editura Mir, Moscou, 1986
*** – Physique – Chimie – matériel de laboratoire 1997-1998, Pierron, Paris, 1997
*** – Colecţia revistei de fizică Evrika, 1995-1999
*** – Revista de fizică şi chimie
1 – OPTICA GEOMETRICĂ
1 OPTICA GEOMETRICĂ
1.1 REFLEXIA ŞI REFRACŢIA LUMINII
1.1.1 REFLEXIA LUMINII

A-şi privi imaginea într-o oglindă a devenit un gest obişnuit pentru
1.1
majoritatea oamenilor. Probabil că mulţi dintre voi aţi admirat frumuseţea
unui peisaj oglindit în apa unui lac sau aţi încercat să găsiţi o explicaţie
fenomenului numit „miraj” sau „fata morgana”. Toate exemplele enumerate
mai sus au ca explicaţie acelaşi fenomen fizic: reflexia luminii.
Să reamintim că într-un mediu transparent şi omogen, inclusiv în
vid, lumina se propagă în linie dreaptă.
Unul dintre modelele utilizate în studiul propagării luminii este raza
de lumină. La suprafaţa de separaţie dintre două medii transparente,
omogene, diferite (de exemplu aer şi apă), o parte din lumina incidentă se
reflectă, iar o parte pătrunde în cel de-al doilea mediu. Raza care pătrunde 1.2
în al doilea mediu, numită rază refractată nu este în prelungirea razei
incidente.
Definiţie
Întoarcerea razei de lumină în mediul de incidenţă, la
întâlnirea unei suprafeţe de separaţie între două medii transparente,
omogene diferite se numeşte reflexie.
Dacă suprafaţa reflectătoare nu este bine şlefuită reflexia se numeşte difuză (fig. 1.1). Dacă suprafaţa reflectantă
este bine prelucrată şi şlefuită reflexia se numeşte regulată (fig. 1.2).
Experiment 1
1.3
Pe discul optic gradat (Hartl) se aşază o oglindă plană (fig. 1.3) astfel încât
mijlocul feţei sale că coincidă cu centrul discului. O lampă electrică emite un fascicul
luminos îngust care cade în punctul central al discului. Unghiul de incidenţă se poate
modifica prin rotirea discului în jurul axului ce trece prin centrul său.
Mod de lucru:
 Rotiţi discul optic astfel încât să se modifice unghiul de incidenţă. Observaţi planul
în care se află raza incidentă, normala în punctul de incidenţă şi raza reflectată.
 Modificaţi unghiul de incidenţă şi măsuraţi unghiul de reflexie. Înscrieţi datele
într-un tabel de forma:
i [] i0i 10 20 30 40 50 60 70 80 90
r []
5
FIZICĂ – Manual pentru clasa a IX-a
Interpretarea rezultatelor:
1.4 • Raza incidentă, normala în punctul de incidenţă şi raza reflectată sunt
coplanare (prima lege a reflexiei)
S N R • Unghiul de incidenţă (i ) şi unghiul de reflexie (r ) sunt egale (a doua
lege a reflexiei) (fig. 1.4).
i r Formarea imaginilor în oglinda plană

I
Imaginea unui obiect într-o oglindă plană este simetrică în raport cu
oglinda şi virtuală, adică se formează la intersecţia prelungirilor razelor
reflectate (fig. 1.5).
1.5 1.6 1.7
K K′
Pentru a construi imaginea unui punct obiect se aleg două raze oarecare provenite de la punctul sursă K ,
incidente în punctele L şi M pe oglinda plană (fig. 1.6). Aceste două raze se reflectă, conform legilor reflexiei.
Se observă că razele reflectate nu se intersectează, dar se intersectează prelungirile lor, determinând punctul
imagine K ′ (fig. 1.6).
Formarea imaginilor de către două oglinzi plane care fac între ele un unghi α
Plasaţi o sursă de lumină între două oglinzi plane, care fac între ele un unghi α . Veţi observa că numărul
imaginilor depinde de unghiul dintre cele două oglinzi. De exemplu, pentru un unghi α = 90° între cele două oglinzi
se vor observa 3 imagini (fig. 1.7). Trasaţi mersul razelor de lumină în acest caz şi verificaţi grafic rezultatele.
360
Între numărul imaginilor formate şi unghiul diedru α dintre cele două oglinzi există relaţia: n = − 1.
α
1.8 1.1.2 REFRACŢIA LUMINII

Priviţi un creion parţial cufundat în apă (fig. 1.8). Creionul pare rupt.
În figura 1.9 este ilustrat mersul unei raze de lumină printr-un semicilindru din
sticlă. Observaţi că raza de lumină pare că se frânge la trecerea prin sticlă.
Definiţie
Modificarea direcţiei de propagare a luminii la trecerea printr-o
1.9
suprafaţă de separaţie dintre două medii transparente, omogene diferite
se numeşte refracţie.
Cele trei raze: incidentă (SI ), reflectată (IR) şi refractată (IT ) sunt concurente
în punctul de incidenţă (I ) (fig. 1.10).
La trecerea razei de lumină din aer în apă, ea îşi schimbă direcţia de propagare
şi se apropie de normala în punctul de incidenţă.
6
Unghiurile formate de cele trei raze cu normala în punctul de incidenţă 1.10

sunt: unghiul de incidenţă (i ), unghiul de reflexie egal cu unghiul de incidenţă N
(i′) şi unghiul de refracţie (r ) (fig. 1.10). S R
aer
i i ′= i
Experiment 2 apă I
r
Pe discul optic gradat (Hartl) se aşază un semicilindru din sticlă, astfel
încât mijlocul O al feţei sale plane să coincidă cu centrul discului. O lampă T
electrică emite un fascicul luminos îngust care cade în O. Discul se poate roti
în jurul unui ax ce trece prin O, ceea ce permite modificarea unghiului de 1.11
incidenţă i.
Modul de lucru: lanternă
• Se roteşte discul optic astfel încât să se modifice valoarea unghiului de 0°
incidenţă. Observaţi planul în care se află raza incidentă, normala şi i
raza refractată.
90° O 90°
• Măsuraţi unghiul de incidenţă (i ) şi unghiul de refracţie (r ) pentru
diferite valori ale unghiului de incidenţă (fig. 1.11). Înscrieţi datele într-un
tabel de tipul: r
i [°] 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90
r [°]
• Raza incidentă, normala în punctul de incidenţă, şi raza refractată sunt coplanare (prima lege a refracţiei).
• Când lumina trece din aer în sticlă, unghiul de refracţie (r ) este întotdeauna mai mic decât unghiul de incidenţă (i ) : r < i.
Spunem că sticla (la fel ca şi apa) este un mediu mai refringent decât aerul.
La trecerea dintr-un mediu mai puţin refringent într-unul mai refringent raza de lumină se apropie de normală
(legea a doua a refracţiei).
În cazul incidenţei normale (i = 0), refracţia se efectuează fără modificarea direcţiei (r = 0) .
Experiment 3
Modul de lucru:
• Montaţi lampa electrică astfel încât fasciculul incident să intre prin
suprafaţa curbă a semicilindrului (fig. 1.12). Raza incidentă se va refracta 1.12
acum în O, trecând din sticlă în aer. 0°
• Măsuraţi şi de această dată unghiul de incidenţă i (prin sticlă) şi r
unghiul de refracţie r (prin aer), corespunzătoare, pentru diferite valori 90° O 90°
ale lui i. Înscrieţi datele într-un tabel şi comparaţi tabelele rezultate în
urma celor două experimente. Până la ce valoare maximă a unghiului de
i
incidenţă aţi putut observa refracţia? Ce observaţi dacă măriţi unghiul de
incidenţă peste această valoare? 0°
• La inversarea sensului de propagare a luminii, traiectoria acestuia nu se
modifică. 1.13
• Când lumina trece (din sticlă în aer) dintr-un mediu mai refringent în N N N
unul mai puţin refringent, raza refractată se depărtează de normala în
punctul de incidenţă, adică r > i (legea a doua a refracţiei). r 90°
aer I1 I2 I3
• Dacă unghiul de incidenţă depăşeşte o anumită valoare limită (maximă), apă il
il , fenomenul de refracţie nu se mai produce. Pentru trecerea razei de i i > il i
lumină din sticlă în aer il ≈ 42°, iar pentru trecerea din apă în aer,
il ≈ 49°. Pentru i > il , raza incidentă se reflectă, întorcându-se în S
mediul de incidenţă. Spunem că se produce reflexia totală (fig. 1.13).
7
Observaţie: Modificarea direcţiei de propagare prin refracţie este datorată modificării vitezei de propagare a
luminii la trecerea dintr-un mediu transparent în altul. Lumina se propagă cu viteza cea mai mare în vid. În aer viteza de
propagare a luminii are valoare foarte apropiată de cea din vid. Aceasta se notează cu c şi are valoarea 300.000 km s .
În orice alt mediu viteza luminii este mai mică decât în vid (v < c).
Raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii într-un mediu transparent se numeşte indice de refracţie al
mediului respectiv şi se se notează cu n :
c
n= (1)
v
Acest raport este supraunitar (n > 1). În tabelul următor sunt prezentaţi indicii de refracţie ai câtorva medii
transparente. Cu cât indicele de refracţie este mai mare, cu atât mediul este mai refringent.
Substanţa n
Apă 1,33
sticlă (crown) 1,52
Diamant 2,42
aer (atmosferic la 0°) 1,00029
Vid 1,0000
Ţinând cont de indicii de refracţie ai celor două medii transparente şi omogene, legea a doua a refracţiei se
enunţă astfel:
Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie este constant pentru o pereche de
medii optice aflate de o parte şi de alta a suprafeţei de separaţie.
sin i n 2
= , (2)
sin r n 11
unde: n 2 = indicele de refracţie al mediului de emergenţă
n 1 = indicele de refracţie al mediului de incidenţă
1.1.3 REFLEXIA TOTALĂ

Dacă lumina se propagă dintr-un mediu optic mai refringent spre unul mai puţin refringent, adică n1 < n2 , din
legea a doua a refracţiei se vede că sin r > sin i. În acest caz, pentru o anumită valoare a unghiului de incidenţă (i = il )
π
numit unghi limită, unghiul de refracţie poate lua valoarea maximă r = . Pentru unghiuri de incidenţă i > il lumina
2
nu mai pătrunde în al doilea mediu având loc reflexia totală.
Din legea a 2-a a reflexiei avem:
1.14
n2
sin il = . (3)
n1
Unghiul limită are, deci, o valoare bine determinată pentru o pereche
de medii transparente şi depinde numai de indicii de refracţie ai celor două
medii.
O aplicaţie a fenomenului este prisma de sticlă a cărei secţiune
dreaptă este un triunghi dreptunghic isoscel (fig. 1.14), numit prismă cu
reflexie totală. Dacă raza incidentă SI1 cade perpendicular pe faţa AB
(fig. 1.15), ea atinge ipotenuza BC în I 2 sub un unghi de incidenţă de
45°, deci mai mare decât unghiul limită i l ≈ 42° al sticlei. Raza se reflectă total şi iese prin prismă în I 3 , normal pe
faţa AC. Raza emergentă este perpendiculară pe raza incidentă.
8
1.15 1.16
B
B
S 45°
I1
S I2
I1 45° δ = 90° A
A I3 C I2
C
Prisma cu reflexie totală poate fi folosită şi pentru a trimite lumina într-o direcţie paralelă cu cea incidentă prin
reflexie totală pe ambele catete (fig. 1.16). Ea este adesea utilizată în locul oglinzilor, căci sticla nu se alterează.
Reflexia totală sporeşte strălucirea diamentelor şlefuite. Feţele unui diamant sunt astfel tăiate încât cea mai mare
parte a luminii care pătrunde în ele să se reflecte total în interiorul său. Lumina iese din el numai prin unele porţiuni, cu
o strălucire mult mai mare decât a luminii incidente.
Fibra optică (fig. 1.17) este un cilindru de grosimea unui fir de păr,
1.17
confecţionat dintr-un material transparent. Raza de lumină suferă reflexii
totale succesive pe pereţii fibrei, indiferent cum este ea îndoită. Pentru ca
razele de lumină să sufere reflexii totale interne, indicele de refracţie al
fibrei este n = 2 . Fibrele optice au un rol important în tehnologie, mai
ales în telecomunicaţii. Pentru a reduce pierderile de intensitate a fasciculului
luminos, fibra optică este acoperită cu un material transparent cu indice de
refracţie mic.
Informaţia este transmisă cu ajutorul unor radiaţii emise de un laser. Utilizarea laserului se explică prin
proprietăţile deosebite ale radiaţiei emise: direcţionalitate, putere mare concentrată pe o suprafaţă mică, monocromaticitate,
coerenţă.
Mirajul. În imediata apropiere a suprafeţei mării aerul este mai rece, el încălzindu-se treptat pe măsură ce ne
îndepărtăm de suprafaţei ei. Indicele de refracţie al aerului rece este mai mare decât cel a aerului cald; din acest motiv
razele de lumină provenite de la vaporul din figura 1.18 se reflectă total şi determină formarea imaginii răsturnate a
vaporului deasupra suprafeţei mării.
Un fenomen asemănător observăm la nivelul solului. Aerul încălzit este acum în vecinătatea solului iar cel rece
deasupra. Razele de lumină provenite de la soare se reflectă total pe straturile de aer cald şi fac ca suprafaţa solului să
pară a fi suprafaţa unei apei (fig. 1.19).
1.15 1.15
9
Exerciţii aplicative
1. Trecerea luminii printr-o placă transparentă cu feţe plan-paralele. La trecerea luminii prin geamurile ferestrelor,
prin straturi de apă sau aer, apare o deplasare paralelă (translaţie) a razei de lumină emergente, cu atât mai mare cu
cât indicele de refracţie este mai mare şi cu cât grosimea plăcii creşte.
Dacă mediul emergent este tot aerul putem demonstra că r2 = i 1 ;
1.20
sin i 1 sin i 2 1
S N = n; = ;
sin r1 sin r2 n
i1 sin i 1 sin i 2
⋅ =1
I1 sin r1 sin r2
r1 β n r1 = i 2 (alterne interne) ⇒ sin i 1 = sin r2 ⇒ i 1 = r2 .
e I
i2 Pentru calculul deplasării notăm:
i 1 = r2 = i, r1 = i 2 = r
A I2 ∆ I1 I 2 A : I1 I 2 cos r = I1 A = e
d
r2
∆ I I1 I 2 : I I 2 = I1 I 2 cos β ( β = i − r )
S′
I I 2 = d = I1 I 2 sin (i − r ) ⇒ d = sin (i − r )
e
cos r
Dezvoltând sin (i − r ) şi folosind legea refracţiei:
1  cos i 
sin r = sin i rezultă: d = e sin i 1 − 
 
n  n 2 − sin 2 i 
Pentru i = 0 ⇒ d = 0 ⇒ nu există deplasare a razei de lumină la incidenţă normală.
π
Pentru i = ⇒ d = e ⇒ deplasarea este maximă.
2
2. Un om priveşte o piatră aflată pe fundul unui bazin plin cu apă. Adâncimea bazinului este de h = 1 m. Cu cât pare
mai ridicată piatra faţă de fundul bazinului când este privită la incidenţă normală? naer ≈ 1; napa ≈ 4 3 ( )
Soluţie:
1.21 PI ′ PI ′
r ∆ I I ′P : tg i = = ;
I aer I I′ h
i apă P ′I ′′ PI ′
∆ I I ′′P′ : tg r = = ;
P′ I ′′ h − h h − h′
′
h
tg i h − h′ h (tg r − tg i )
h′ = ⇒ h tg i = (h − h′) tg r ⇒ h′ =
I′ tg r h tg r
P Dacă i şi r sunt foarte mici, observatorul privind în direcţie normală ⇒
tg i sin i naer 1 h − h′ 1
≈ = = ⇒ = ⇒
1.22 tg r sin r napa napa h napa
S′
 1 
h′ = 1 − ⋅ h = 0,25 m
S  napa 
 
C Deci, faţă de suprafaţa apei, piatra se va găsi la o distanţă aparentă de 0,75 m.
Pământul Observaţie: Atunci când razele de lumină provenite de la un obiect
ceresc îndepărtat, de exemplu o stea, se refractă prin straturile de aer ale
Atmosfera atmosferei terestre noi vedem steaua respectivă în altă poziţie decât cea reală.
terestră
Fenomenul se numeşte refracţie atmosferică şi este ilustrat în fig. 1.22.
Datorită refracţiei atmosferice steaua S este văzută în S ′.
10
3. Într-un bloc de sticlă, având indicele de refracţie nsticlă , există o mică 1.23
bulă de aer, de formă sferică, având raza R. Un fascicul incident,
paralel de lumină, venind din sticlă ajunge pe suprafaţa bulei. Care este A sticlă
diametrul fasciculului care poate intra în interiorul bulei? il
aer
Soluţie: Condiţia ca lumina să intre în interiorul bulei de aer este ca il

d O
unghiul de incidenţă la suprafaţa bulei să îndeplinească condiţia: i ≤ il
R
( il – unghiul limită).
il
naer 1 d 2R B
Dacă i = il ⇒ sin il = = = ⇒ d=
n sticla n sticla 2 R nsticla
Întrebări şi probleme propuse
1. Lumina de la Soare trece prin atmosfera Pământului 5. O rază de lumină cade pe suprafaţa unei oglinzi
pe o traiectorie curbă până la ochii noştri, astfel plane sub un unghi de 30° (fig 1.26) şi este reflectată
încât Soarele pare mai sus decât este el în realitate. întâi de oglinda O1 şi apoi de oglinda O2 . Care este
Care este explicaţia acestui fenomen? Ilustraţi
unghiul α format de raza incidentă cu raza reflectată
răspunsul vostru printr-o schiţă.
de oglinda O2 ?
2. O rază incidentă SI cade într-un punct I al supra-
feţei plane de separaţie dintre aer şi apă. Se aşază
1.26
în apă o oglindă plană, a cărei suprafaţă face un O1 I
unghi α cu orizontala (fig. 1.24). Schiţaţi mersul
razei de lumină prin apă ştiind că raza nu mai iese
din apă. 30° 120°
O2
1.24
S
i 6. Pe fundul unui pârâu se află o piatră. Un copil vrea
I aer
să o mişte cu un băţ pe care îl introduce în apă
apă
 4
 napa =  sub unghiul α = 45°. Adâncimea apei
 3
este de 60 cm. La ce depărtare de obiect atinge
α
băţul fundul apei?
7. O sursă de lumină trimite un fascicul îngust de
3. Un peşte a zărit o muscă zburând deasupra apei. lumină sub un unghi de incidenţă i = 45° pe o placă
El sare după muscă, dar nu reuşeşte să o prindă.
de sticlă transparentă, având n S = 1,5 şi grosimea
De ce? Ilustraţi printr-o schiţă răspunsul.
e = 2 cm.
4. O rază de lumină I intră într-o „cutie optică”,
arătată în figura 1.25. După reflexia pe oglinda a) Determinaţi deplasarea razei de lumină de la
plană aflată în interiorul cutiei, raza iese după direcţia iniţială şi deplasarea petei de lumină pe
direcţia 1. Cu câte grade ar trebui rotită oglinda faţa de ieşire.
din cutie pentru ca raza să iasă din cutie după b) Aflaţi distanţa la care se va forma imaginea unei
direcţia 2? surse punctiforme, faţă de suprafaţa interioară a
plăcii de sticlă, dacă ea se argintează, cunoscând
1.25
1 distanţa de la sursă la placă d = 5 cm.
8. Pe fundul unui vas de înălţime h = 1,2 m plin cu
I un lichid având indicele de refracţie n = 1,25 este
fixată o sursă luminoasă punctiformă. Pe suprafaţa
lichidului pluteşte o placă circulară opacă astfel
2 încât centrul ei se află exact deasupra sursei.
11
Ce diametru minim trebuie să aibă placa pentru ca 10. Fie un număr „K” de plăci plan-paralele transparente,
nici o rază de lumină să nu iasă din lichid? având grosimile d1 , d 2 , .... , d K şi indicii de refracţie
9. Două plăci plan-paralel, transparente, cu grosimile
n1 , n2 , ... , n K , aşezate una deasupra celeilalte, în
de 4 cm, respectiv 8 cm, sunt aşezate în aer, paralel
una cu cealaltă. Ele au indicii de refracţie n1 = 1,5 aer (naer = 1). La distanţa h deasupra primei plăci
şi respectiv n2 = 1,6. La distanţa de 10 cm deasupra se aşază un obiect luminos punctiform. Un observator

situat sub ultima placă priveşte obiectul după
uneia dintre plăci se află un obiect luminos, puncti-
direcţia razei emergente, corespunzătoare razei
form, iar de partea cealaltă, a celei de-a doua plăci
se află un observator care priveşte obiectul după incidente sub unghiul i1 pe prima placă. Folosind
direcţia razei emergente, corespunzătoare unei raze legile reflexiei şi refracţiei, calculaţi deviaţia razei
incidente sub unghiul de 30° pe prima placă. Să se emergente.
determine: Aplicaţie numerică: K = 3 , n1 = 1,5 , n2 = 1,75 ,
a) unghiul de emergenţă;
b) distanţa dintre direcţia razei emergente din cea n3 = 1,85 , d1 = 5 cm , d 2 = 7,5 cm , d 3 = 10 cm ,
de-a doua placă şi direcţia razei emergente din h = 12 cm , i1 = 45°.
prima placă.
Temă experimentală
Determinarea indicelui de refracţie al unui material transparent (o lamă de sticlă cu feţe plan
paralele) prin metoda acelor
Materiale necesare:
• lamă de sticlă cu feţe plan paralele de aproximativ • raportor, echer
3 cm grosime • creion bine ascuţit
• hârtie albă • creion dermatograf ascuţit
• riglă de precizie • ace cu gămălie
Modul de lucru:
Se fixează pe masă o coală albă de hârtie. Pe suprafaţa laterală a lamei se trasează cu creionul dermatograf sau cu
tuş o linie verticală BB′. Se trasează conturul lamei pe hârtie şi se notează poziţia lui B pe hârtie. Se ia un punct A pe
latura L L′ astfel încât AB să facă cu L L′ un unghi de circa 30° - 40°. Se înfige în A un ac cu gămălie în contact cu
suprafaţa lamei paralel cu BB′ (vezi fig. 1.27).
Privind paralel cu planul hârtiei ca să vedem acul din A suprapus peste linia BB′, înfigem un al doilea ac la
15 - 20 cm de A, în C , în aşa fel încât cele două ace şi linia BB′ să fie pe aceeaşi direcţie.
Aşezăm în cealaltă parte a lamei, în D, un al treilea ac, încât cele trei ace (din A, C şi D) şi linia BB′ să se
vadă pe aceeaşi direcţie. Controlăm aşezarea corectă privind şi din partea opusă, din D către C. Luăm lama de pe
hârtie şi trasăm liniile DB şi AC. Dacă s-a lucrat bine, AC şi DB sunt paralele.
sin i
Trasăm normala în A şi măsurăm cu raportorul unghiurile i şi r. Calculăm indicele de refracţie al sticlei: n = .
sin r
Se repetă de câteva ori operaţia, luând diferite înclinări pentru AB. Se mediază rezultatele obţinute (n ).
Date experimentale (exemplu):
i [°] r [°] n n
33 23 1,395 1.27
50 34 1,369
i = 33° 20 13 1,520 1,46 B′
r = 23° 13 9 1,438 D B
sin i 0,544
67 42 1,375 L A L′
n= = = 1,395 51 36 1,322 C
sin r 0,390 41 25 1,552
26 15 1,693
35 23 1,468
12
1.1.4 PRISMA OPTICĂ. REFRACŢIA LUMINII

PRIN PRISMA OPTICĂ
Definiţie 1.28
Prisma optică este un mediu optic transparent, mărginit de muchia
două feţe plane, care fac între ele un unghi diedru (fig. 1.28). prismei
unghiul A
Dreapta după care se intersectează aceste plane se numeşte muchia prismei
prismei, iar unghiul dintre feţe se numeşte unghi refringent sau, pe scurt,
unghiul prismei. Orice plan perpendicular pe muchia prismei determină în C
prismă o secţiune principală. n
În figura 1.29 este reprezentat mersul razelor de lumină printr-o B secţ iune
prismă optică. principală
Fie A unghiul prismei şi n indicele de refracţie al materialului prismei baza prismei
pe care o considerăm înconjurată de aer (naer ≈ 1). O rază de lumină mono-
cromatică SI , incidentă pe faţa AB a prismei se refractă în punctul I 1.29
conform legii refracţiei: A
sin i = n sin r (1)
Pe faţa AC a prismei raza suferă o nouă refracţie, conform aceleiaşi
legi:
n sin r ′ = sin i ′ (2) δ
I
Unghiul format de direcţia razei incidente (SI ) cu direcţia razei i I′
r r′ i′
emergente ( I ′R ) se numeşte unghi de deviaţie (δ ). S R
Din figura 1.29 observaţi că:
B C
δ = i + i ′ − (r + r ′) = i + i ′ − A (3)
Deci măsura unghiului de deviaţie δ depinde de unghiul de incidenţă.
Atunci când mersul razelor prin prismă este simetric, adică i = i ′ şi r = r ′, unghiul de deviaţie are valoarea
minimă:
δmin = 2i − A. (4)
Folosind legea refracţiei şi valoarea lui i dată de relaţia (4) se obţine:
A + δmin A
sin = n sin (5)
2 2
Din această relaţie se obţine valoarea indicelui de refracţie al materialului prismei optice:
AA ++ δδmin
min
sin
sin
nn == 22 (6)
AA
sin
sin
22
Măsurând unghiul de deviaţie minimă al prismei putem să îi determinăm indicele de refracţie.
Condiţia de emergenţă. Deoarece, în mod obişnuit, prismele optice sunt fabricate din sticlă (nS ≈ 1,5) , iar mediul
înconjurător este de regulă aerul (naer ≈ 1), o rază de lumină incidentă pe faţa AC poate să se reflecte total pe această faţă.
Pentru ca o rază de lumină să poată părăsi prisma trebuie ca: r ′ ≤ il , unde il este unghiul limită. Deoarece
π
A = r + r ′, rezultă că r ≥ A − il sau, dacă r < , sin r ≥ sin ( A − il ).
2
Ţinând cont de refracţia în punctul I , sin i = n sin r , putem scrie ultima inegalitate:
sinii
sin
≥≥sin
sin((AA−−ilil)) (7)
nn
13
Relaţia (7) reprezintă condiţia de emergenţă a prismei optice.

π
Dacă unghiul de incidenţă este maxim, imax ≈ , relaţia (7) devine:
2
1
≥ sin ( A − il ),
n
1
cum sin il = putem scrie:
n
sin il ≥ sin ( A − il ) sau A ≤ 2il (8)
Pentru alte unghiuri de incidenţă calculele se fac separat conform relaţiei (7).
1.30 Dispersia luminii prin prisma optică.

Dacă iluminăm prisma cu un fascicul îngust de
lumină albă observăm că după refracţie se obţine pe un
ecran convenabil poziţionat un ansamblu de benzi colorate
de la roşu la violet (fig. 1.30). Culorile observate sunt:
roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet şi
alcătuiesc spectrul luminii albe.
Fenomenul observat se numeşte dispersie şi a fost
studiat pentru prima oară de către Isaac Newton.
Se observă că întregul fascicul este deviat, sub
forma unui evantai, în raport cu direcţia incidentă.
O măsură a acestei deviaţii este dată de unghiul de deviaţie al luminii
1.31
galbene, deoarece galbenul este situat aproximativ la mijlocul spectrului.
O măsură simplă a dispersiei o constituie deviaţia unghiulară dintre raza
roşie şi cea violetă.
Pentru majoritatea materialelor transparente, cu cât este mai mare
deviaţia, cu atât mai mare este şi dispersia. Strălucirea diamantului este
datorată parţial dispersiei sale mari.
În practică se pot proiecta prisme care să îşi anuleze reciproc dispersia, numite prisme acromate (fig. 1.31).
Problemă rezolvată
O rază de lumină este incidentă normal pe o faţă AB a unei prisme optice cu secţiunea de forma unui
triunghi dreptunghic isoscel. Când prisma este înconjurată de aer, lumina se va reflecta total pe faţa AC a
prismei. Va părăsi lumina prisma optică dacă aceasta se cufundă în apă? În cazul unui răspuns afirmativ
 4
calculaţi valoarea unghiului de emergenţă i ′.  ns = 1,5 , napa = 
 3
Soluţie:
1.32 Pentru interfaţa sticlă - apă:
A na 8
n s sin il = na sin 90° ⇒ sin il = = ⇒ il ≈ 63°
ns 9
45°
i′ În cazul prismei ABC , i = 45° ⇒ i < il ⇒ lumina emerge din
i prismă:
apă sticlă n sin 45° 9
B C ns sin 45° = na sin i ′ ⇒ sin i ′ = s =
na 8 2
⇒ i ′ ≈ 53°
14
Probleme propuse
1. O prismă din sticlă (n = 1,5) aflată în aer are sec- ∧
n = 3 şi unghiul de refringenţă A = 30°. Ştiind că
ţiunea sub forma unui triunghi oarecare cu faţa mediul înconjurător este aerul (naer ≈ 1) şi că raza
AC argintată. O rază de lumină cade perpendicular de lumină emerge din prismă calculaţi unghiul de
pe faţa AB şi după două reflexii succesive, în emergenţă i′ şi unghiul de deviaţie al prismei
interiorul prismei, iese perpendicular pe baza BC (fig. 1.33).
a prismei. Determinaţi unghiurile prismei.
1.33
A
2. O prismă optică, având indicele de refracţie n = 2 ,
este plasată în aer şi are unghiul refringent A = 75°.
Să se determine unghiul de incidenţă minim al
unei raze luminoase astfel încât această rază de
i i′
lumină să poată părăsi prisma. n
3. O rază de lumină monocromatică este incidentă B C
normal pe o prismă optică având indicele de refracţie
Determinarea indicelui de refracţie al unei prisme optice prin evaluarea unghiului ei de
refringenţă şi a unghiului de deviaţie minimă
Materiale necesare:
• sursă luminoasă • măsuţă pe suport
• colimator • prismă optică
• fantă cu deschidere mică • hârtie albă, creion ascuţit, ace, riglă, raportor.
Teoria metodei
La trecerea unei raze de lumină prin prisma optică se observă devierea ei prin refracţie pe două din feţele acesteia.
Fie i unghiul de incidenţă pe faţa AB şi i ′ unghiul de emergenţă
prin faţa AC a prismei. 1.34
A
În cazul ilustrat în fig. 1.34 avem două refracţii în punctele I1 şi I 2
şi putem stabili relaţiile între unghiuri:
r + r ′ = A (1) şi δ = i + i ′ − (r + r ′) = i + i ′ − A (2) D
I1 δ I2
i r i′
În cazul ilustrat în fig. 1.35 avem o refracţie în I1 , o reflexie totală r′
în D (pe faţa BC a prismei) şi o altă refracţie în I 2 . Se stabilesc relaţiile

M
B C
Dˆ = 180° − A − (r + r ′) (1′) şi δ = 180° − A − (i + i ′). (2′)
Măsurând unghiurile i şi i ′ şi unghiul de deviaţie se poate determina,
din relaţiile (2) sau (2′) unghiul de refringenţă Â al prismei. 1.35
Pentru determinarea unghiului minim de deviaţie se procedează la A
i
trasarea graficului lui δ în funcţie de raportul . Se ştie că δ devine
i′ i
I1 i′
i M
minim când i = i ′ (şi r = r ′), adică pentru = 1. Minimul graficului r I2
i′
r′
corespunde lui δ = 2i − Aˆ (3), respectiv δ = 180° − Aˆ − 2i (3′), pentru B D C

m m δ
δm + A 180° − A − δ m A P
cazul (b). De aici i = sau i = , iar r = (4).
2 2 2
15
Indicele de refracţie se poate calcula, aplicând legea refracţiei pentru cazul deviaţiei minime:
δ m + Aˆ
sin
sin i 2 .
n= = (5)
sin r A
sin
2
Procedeu experimental
Se aşează prisma în diferite poziţii faţă de raza de lumină ce vine de la fantă şi se marchează cu vârful acului
câteva puncte pe traseul razei incidente şi al celei emergente. Se trasează pe hârtie conturul prismei în poziţia
respectivă, apoi cu creionul ascuţit, pe urma împunsăturilor acului, razele incidentă şi emergentă. Se măsoară unghiurile
de incidenţă i şi emergenţă i′, precum şi unghiul de deviaţie format de prelungirile razelor incidentă şi emergentă.
Se repetă operaţiunea de 10-20 de ori. Se calculează de fiecare dată unghiul de refringenţă A şi se ia media
determinărilor.
Se trasează graficul dependenţei δ (i i′) şi se ia din grafic valoarea lui δ m . Se calculează apoi, indicele de
refracţie al prismei din formula (5).
Observaţie Tabel de date experimentale
Pe baza principiului reversibilităţii mersului i [°] i′ [°] δ [°] A [°] i i′
razelor de lumină, rolurile lui i şi i′ se pot inversa, la
fel şi raportul lor. Graficul va fi deci simetric faţă de
abscisa i / i′ = 1.
Test sumativ. Reflexia şi refracţia luminii
1. O rază de lumină care cade pe suprafaţa de separaţie bazinului când este privită la incidenţă normală?
dintre două medii optice diferite este: ( )
naer = 1, napa = 4 3.
a) parţial reflectată şi parţial refractată; b) reflectată a) 0,18 m; b) 0,12 m; c) 0,25 m; d) 0,5 m.
dacă suprafaţa este plană; c) refractată dacă suprafaţa
prezintă neregularităţi, d) reflectată total dacă indicele 7. O rază de lumină cade sub unghiul α = 30° pe
de refracţie al mediului de emergenţă este mai mare suprafaţa unui mediu transparent cu indicele de
decât cel al mediului de incidenţă. refracţie n. Care este valoarea indicelui de refracţie
2. Pentru o pereche de medii transparente alăturate, dacă raza refractată este perpendiculară pe cea
având indicii de refracţie n1 şi respectiv n2 , între reflectată?
3 4 2
care există relaţia n 1 > n 2 , unghiul limită depinde: a) ; b) ; c) 3 ; d) .
2 3 3
a) numai de n1; b) numai de n2 ; c) de raportul
n2 n −1
8. O prismă din sticlă (n = 3 ) are unghiul de deviaţie
; d) de raportul 1 . minimă egal cu unghiul de refringenţă. Unghiul de
n1 n2 refringenţă exprimat în grade este:
3. Rotind cu 30° un obiect în faţa unei oglinzi plane, a) 45°; b) 60°; c) 30°; d) 15°.
imaginea se roteşte cu: 9. Trei prisme optice identice, cu secţiunea un triunghi
a) 30°; b) 60°; c) 45°; d) 15°. echilateral şi având indicele de refracţie n = 1,41
4. Direcţia razei refractate coincide cu direcţia celei sunt aşezate ca în figură.
incidente dacă: Care este valoarea unghiului de incidenţă pentru
a) are loc reflexia totală; b) indicele de refracţie al
mediului de incidenţă este egal cu cel al mediului 1.36
de emergenţă; c) indicele de refracţie al mediului
de incidenţă este mai mic decât al celui de emergenţă;
d) indicele de refracţie al mediului de incidenţă
este mai mare decât al celui de emergenţă.
5. Dacă o rază de lumină trece din aer (n1 = 1) în apă
(n2 = 4 3) :
a) se apropie de normală; b) se îndepărtează de deviaţie minimă pe ansamblul celor trei prisme?
normală; c) se reflectă total; d) nu-şi schimbă π π π π
a) ; b) ; c) ; d) .
direcţia propagării. 2 8 6 4
6. Um om priveşte o piatră aflată pe fundul unui bazin
plin cu apă. Adâncimea bazinului este de h = 1 m. Punctaj: 1)-9) 1p. + 1p. (of.)
Cu cât pare mai ridicată piatra faţă de fundul Total: 10p.
16
1.2 LENTILE SUBŢIRI
1.2.1 TIPURI DE LENTILE. ELEMENTELE CARDINALE

Z ALE UNEI LENTILE
Fiecare dintre voi a folosit cel puţin o dată o lupă, un binoclu sau un microscop. Unele persoane folosesc ochelari
pentru corectarea unor defecte de vedere. Toate aceste sisteme optice utilizează lentile optice.
Lentila optică este un mediu optic transparent (din sticlă sau plastic) prin care razele luminoase provenite de la
un obiect luminos se refractă, formând o imagine a acestuia. O lentilă sferică este un mediu optic omogen, transparent,
mărginit de două suprafeţe sferice sau de o suprafaţă sferică şi una plană. Există două categorii importante de lentile:
cele groase la mijloc şi subţiri la margine, numite convexe sau convergente (fig. 1.37) cele groase la margini şi subţiri la
mijloc, numite concave sau divergente (fig. 1.38).
1.37 1.38
Lumina care trece prin lentilă este refractată pe ambele ei feţe. Putem să ne imaginăm că fragmentăm lentila
obţinând astfel un ansamblu de prisme optice şi lame cu feţe plan-paralele. Se observă că lentilele convergente au
proprietatea de a strânge într-un punct un fascicul paralel de lumină (fig. 1.39), în timp ce lentilele divergente împrăştie
un fascicul paralel de lumină (fig. 1.40).
1.39 1.40
Cel mai adesea se utilizează lentilele subţiri, a căror grosime este neglijabilă, astfel încât refracţiile pot fi
considerate ca având loc în acelaşi plan.
Lentila se consideră subţire dacă grosimea ei, d , este mică în raport cu razele de curbură ale feţelor sale.
17
În acest caz punctele V1 şi V2 vor coincide cu punctul O, care se numeşte centrul optic al lentilei (fig. 1.41).
Orice rază de lumină care se propagă prin aproximativ centrul optic al unei lentile trece nedeviată prin lentilă.
Dreapta care trece prin centrele C1 şi C2 ale sferelor din care fac parte suprafeţele de separaţie ale lentilei cu
mediul se numeşte ax optic principal. Orice altă dreaptă care trece prin centrul optic al lentilei fără a trece prin C1 şi
C2 se numeşte ax optic secundar.
Observaţi că există un singur ax optic principal şi o infinitate de axe optice secundare.
Lentilele subţiri convergente şi divergente sunt reprezentate schematic în fig. 1.42.
1.41 1.42
R2
C2 V1 O
V2 O O
R1 C1
d lentilă lentilă
convergentă divergentă
Experiment 1
Luminaţi o lentilă convergentă cu un fascicul de raze paralele cu axul optic principal. Fasciculul refractat este
convergent (fig. 1.43). Razele sale converg într-un punct de pe axul optic principal, numit focar principal F (fig. 1.44).
Este un focar real, imaginea sa putând fi obţinută pe un ecran sub forma unei mici pete, aproape punctiformă.
1.43 1.44
Experiment 2
Luminaţi acum o lentilă divergentă cu un fascicul paralel cu axul său principal. Fasciculul refractat va fi
divergent (fig. 1.43). Razele sale par a diverge dintr-un punct F situat pe ax în partea incidentă a lentilei (fig. 1.44).
El este numit focarul lentilei divergente şi este virtual (imaginea sa nu poate fi prinsă pe un ecran).
1.43 1.44
O F F O
f >0 f <0
Orice lentilă are două focare (principale) situate simetric pe axul optic principal faţă de centrul O al lentilei; ele
corespund celor două sensuri de propagare a luminii. Distanţa OF se numeşte distanţă focală şi se notează cu f . Ea se
măsoară în metri.
18
Pentru lentilele convergente considerăm f > 0 iar pentru cele divergente f < 0, atunci când lumina se propagă
de la stânga la dreapta.
1
Inversul distanţei focale a unei lentile se numeşte convergenţa sa: C =
f
Convergenţa se măsoară în dioptrii (simbol δ), când distanţa focală se măsoară în metri. Lentilele convergente
au convergenţa pozitivă (C > 0) iar cele divergente negativă (C < 0).
În funcţie de razele de curbură ale feţelor lentilei şi de valorile indicilor de refracţie al materialului lentilei şi al
mediului în care se află lentila, convergenţa ei se poate scrie:
n  1 1 
C =  2 − 1 − 
 n1  R1 R22 
unde: n2 = indicele de refracţie al materialului lentilei
n1 = indicele de refracţie al mediului care înconjoară lentila
R1, R2 = razele de curbură ale feţelor lentilei (valori algebrice, pozitive sau negative după cum centrele sferelor
sunt situate la dreapta, respectiv la stânga centrului O al lentilei).
Experiment 3
Aşezaţi pe suporţii deplasabili de la tija bancului optic (fig. 1.47) o 1.47
lumânare, o lentilă convergentă şi un ecran.
Menţineţi fixă poziţia lentilei. Deplasaţi lumânarea, apropiind-o
treptat de lentilă. Pentru fiecare poziţie a lumânării, prindeţi imaginea ei cât
mai clară pe ecran, apropiindu-l sau îndepărtându-l de lentilă. Claritatea
imaginii este obţinută numai pentru poziţii bine determinate ale lentilei şi
ecranului. Imaginea rămâne clară şi când întoarcem lentila. Poziţia şi
calitatea imaginii nu depind de sensul în care lumina traversează lentila.
Observaţi imaginea formată. Ea este reală (se prinde pe ecran) când
obiectul (lumânarea) este plasat dincolo de focar. Imaginea este răsturnată
şi poate fi mai mică, egală sau mai mare decât obiectul luminos, în funcţie
de poziţia obiectului faţă de lentilă.
Experiment 4
Apropiaţi mult lumânarea de lentilă, astfel încât ea să fie situată între focar şi centrul lentilei. Mai obţineţi vreo
imagine pe ecran? Plasaţi-vă de partea cealaltă a lentilei şi priviţi prin ea. Veţi surprinde o imaginea virtuală, observabilă
prin transparenţă. Ea este dreaptă şi mărită.
Experiment 5
Repetaţi experimentul cu o lentilă divergentă. Puteţi obţine imagini reale ale lumânării?
Oricare ar fi poziţia obiectului luminos, lentila divergentă dă doar imagini virtuale ale obiectului (observabile
prin transparenţă când priveşti din partea opusă) drepte şi micşorate.
1.2.2 CONSTRUCŢII GRAFICE DE IMAGINI ÎN LENTILE

Când imaginea unui obiect luminos prin lentilă este clară, fiecărui 1.48
punct al obiectului îi corespunde un punct al imaginii. Imaginea printr-o P0 1
lentilă a oricărui punct al unui obiect luminos poate fi construită desenând
mersul a doar două raze luminoase ce pornesc din punctul respectiv. 2 O
Pentru punctul luminos P0 situat în faţa unei lentile convergente putem F F
folosi două din cele trei raze figurate în fig. 1.48. Raza 1, paralelă cu 3
axul optic principal este refractată prin focarul F de cealaltă parte a
Pi
lentilei. Raza 2 trece prin centrul optic O al lentilei fără nici o deviaţie.
19
1.49 a 1.49 b 1.49 c

A0 f A0 f A0 f
F Bi F Bi F Bi
B0 F O B0 F O B0 F O
Ai
− x1 = 2 f x2 = 2 f Ai − x1 x2
− x1 x2
Ai
1.50 Ai
Raza 3 trece prin focarul F aflat de aceeaşi parte cu punctul luminos P0 . Ea iese
din lentilă paralel cu axul optic. Imaginea Pi (aici reală) a punctului P0 se va
f afla la intersecţia celor trei raze. În fig. 1.49 a, b şi c este prezentată construcţia
A0 imaginii unui obiect luminos liniar perpendicular pe axul optic principal
printr-o lentilă convergentă. Când obiectul este plasat dincolo de dubulul
Bi B0 O F
distanţei focale (2 f ) imaginea reală este răsturnată şi micşorată (fig. 1.49 a).
F
− x1 Dacă obiectul este plasat la dublul distanţei focale, imaginea reală va fi egală
−x 2 cu obiectul şi răsturnată (fig. 1.49 b). În fine, când obiectul este situat între
dublul distanţei focale şi focar imaginea sa reală va fi răsturnată şi mărită
(fig. 1.49 c).
Când distanţa dintre obiect şi lentila convergentă este mai mică decât distanţa focală (fig. 1.50), razele refractate
provenind de la orice punct al obiectului diverg, ca şi cum ar veni de la o imagine situată de aceeaşi parte a lentilei ca şi
obiectul. Imaginea formată este virtuală, dreaptă şi mai mare ca obiectul.
Exerciţiu
Construiţi prin procedeul prezentat imaginea unui obiect de înălţime 2 cm, situat perpendicular pe axul optic al
unei lentile convergente cu distanţa focală f = 2 cm , în stânga acesteia, la distanţa: a) 10 cm; b) 3 cm; c) 1,5 cm de
lentilă. Măsuraţi de fiecare dată înălţimea imaginii şi distanţa dintre centrul lentilei şi poziţia imaginii. Precizaţi poziţia,
tipul, orientarea şi mărimea imaginii.
În tabelul de mai jos sunt sintetizate aceste rezultate pentru o lentilă convergentă:
Obiect Imagine
Poziţie (în stânga lentilei) Poziţie Tip Orientare Mărime
dincolo de dublul distanţei focale între f şi 2 f (în dreapta lentilei) reală inversată mai mică
la dublul distanţei focale la 2 f (în dreapta lentilei) reală inversată egală
între dublul distanţei focale şi focar dincolo de 2 f (în dreapta letilei ) reală invesată mai mare
între focar şi centrul lentilei de aceeaşi parte cu obiectul virtuală dreaptă mai mare
1.51
Imaginea formată printr-o lentilă divergentă se construieşte
A
−f ca în fig. 1.51. Din orice punct al obiectului, raza paralelă cu
A′ axul optic principal este refractată divergent, astfel încât pre-
lungirea ei trece prin focarul virtual F . Intersectată cu raza care
B F B′ − x F trece nedeviată prin centrul optic, dă o imagine virtuală situată
2
− x1 de aceeaşi parte a lentilei ca şi obiectul.
Imaginea virtuală este întotdeauna dreaptă, mai mică decât
obiectul şi situată între focar şi lentilă.
20
Test de verificare rapidă

Alegeţi răspunsul corect!
1. Care dintre desenele din fig. 1.52 arată mersul 6. Când un obiect este deplasat din punctul A spre
corect al razelor de lumină prin lentilă? punctul B (fig. 1.54), imaginea sa:
a) din răsturnată devine dreaptă; b) se apropie de
1.52 lentilă; c) se modifică din reală în virtuală; d) devine
mai mare.
1.54
f
A B F F′
2f
7. Care dintre razele duse prin extremitatea A a

obiectului luminos din fig. 1.55 nu este corect
2. O imagine reală poate fi produsă: a) de o oglindă desenată: a) 1; b) 2; c) 3; d) 4?
plană; b) de o lentilă convergentă; c) de o lentilă
divergentă.
1.55
3. Care dintre lentilele de sticlă din fig. 1.53 este A 1
capabilă să producă atât imagini reale cât şi virtuale
ale unui obiect luminos?
2
F F′
1.53
3
8. Dacă un obiect se află la 0,15 m de o lentilă

4. Pentru ca razele de lumină să părăsească o lentilă convergentă cu convergenţa 10 δ, atunci distanţa
convergentă paralel cu axul optic, o sursă punctuală de la imagine la lentilă este: a) 0,06 m; b) 0,1 m;
de lumină trebuie plasată: a) între F şi lentilă;
c) 0,15 m; d) 0,3 m. Găsiţi soluţia pe cale grafică.
b) în F ; c) între focar şi dublul distanţei focale pe
axul optic principal; d) la dublul distanţei focale de 9. Dacă un obiect cu înălţimea 0,24 m este plasat la
lentilă, pe axul optic principal. distanţa 0,2 m de lentila din exerciţiul 8, atunci
5. Dacă indicele de refracţie al unei lentile creşte, înălţimea imaginii sale va fi: a) 0,06 m; b) 0,12 m;
atunci distanţa sa focală: c) 0,24 m; d) 0,48 m. Soluţie grafică.
a) scade; b) creşte; c) rămâne aceeaşi.
1.2.3 RELAŢIILE FUNDAMENTALE ALE LENTILELOR SUBŢIRI

Fie o lentilă convergentă şi un obiect AB a cărui imagine reală se 1.56
formează prin lentilă (fig. 1.56). A( x 1, y 1)
M
Vom face următoarele convenţii geometrice de semn: F ( f ,0)
• se consideră drept origine centrul optic O al lentilei. Abscisa orcărui y1
O B′( x 2 ,0)
punct situat pe axul optic principal, la dreapta lui O, se consideră pozitivă, B ( x1,0) −y2
iar abscisa orcărui punct situat la stânga lui O, se consideră negativă F ′(− f ,0) N
A′ ( x 2 , y 2 )
(când lumina se propagă de la stânga la dreapta). Astfel, poziţia obiectului
− x1 x2
are abscisa x 1 < 0, iar poziţia imaginii abscisa x 2 > 0 (fig. 1.54).
21
Distanţele obiectului, respectiv imaginii la lentilă vor fi OB = − x 1 şi OB′ = x 2 .

• se consideră pozitivă ordonata oricărui punct situat deasupra axului optic principal şi negativă ordonata oricărui
punct situat sub axul optic principal. În figură y 1 > 0, iar y 2 < 0. Mărimea obiectului va fi AB = y 1 , iar a imaginii
sale, A′B′ = − y 2 .
Între poziţia geometrică a unui obiect faţă de o lentilă ( x 1 ) şi poziţia imaginii sale prin acea lentilă ( x 2 ) există
relaţia matematică:
1 1 1
− = (1)
x 2 x1 f
Relaţia (1) se numeşte prima formulă fundamentală a lentilelor subţiri şi face legătura matematică între poziţia
unui obiect faţă de o lentilă şi poziţia imaginii sale, indiferent de tipul lentilei.
Un punct obiect şi imaginea sa prin sistemul optic se numesc puncte conjugate. Relaţia (1) se mai numeşte relaţia
punctelor conjugate pentru lentila subţire.
Aţi observat experimental că o lentilă formează o imagine mărită sau micşorată, dreaptă sau răsturnată, a unui
obiect, în funcţie de tipul lentilei şi de distanţa de la obiect la lentilă.
Mărimea fizică prin care descriem acest comportament al lentilei se numeşte mărire transversală.
Mărirea transversală este adimensională şi se defineşte ca raportul între dimensiunea transversală a imaginii
( y2 ) şi dimensiunea transversală a obiectului ( y1 ).
y1 x2
β= = (2)
y2 x1
Relaţia (2) se mai numeşte şi a doua relaţie fundamentală a lentilelor subţiri.
Utilizaţi desenul din fig. 1.56 pentru a demonstra pe cale geometrică cele două formule fundamentale ale
lentilelor subţiri.
Determinarea distanţei focale a unei lentile subţiri, convergentă
Materiale necesare:
• banc optic cu trei suporturi culisante; • ecran;
• lentilă convergentă; • riglă gradată.
• lumânare;
Principiul teoretic
Pentru utilizarea potrivită a unei lentile trebuie cunoscută distanţa ei focală. Cu ajutorul formulei lentilelor
subţiri:
1 1 1
− = (1)
x2 x1 f
deducem
xx
f = 1 2 (2)
x1 − x2
unde: f = distanţa focală a lentilei, x1 = distanţa de la obiect la lentilă, x2 = distanţa de la lentilă la imaginea obiectului.
Modul de lucru:
Pentru diferite poziţii ale lumânării în raport cu ecranul, prindeţi pe ecran imaginea sa clară, prin deplasarea
convenabilă a acestuia. Măsuraţi distanţele − x1 şi x2 direct pe bancul optic cu ajutorul riglei gradate.
Repetaţi experimentul de 10 ori, calculând de fiecare dată cu ajutorul relaţiei (2) distanţa focală a lentilei.
Calculaţi apoi valoarea sa medie, f , din media aritmetică a rezultatelor. Evaluaţi erorile de măsură ∆ f = f − f şi
calculaţi apoi eroarea medie ∆ f . Nr. − x1 [cm] x2 [cm ] f [cm ] f [cm] ∆ f [cm ] ∆ f [cm ]
Înscrieţi datele într-un tabel determinării
de forma celui alăturat.
22
1.2.4 SISTEME (ASOCIAŢII) DE LENTILE SUBŢIRI

Sistemele (asociaţiile) de lentile subţiri sunt formate din două sau mai multe lentile care au axul optic principal
comun, adică sunt centrate. Lentilele sunt situate la o anumită distanţă una de alta, iar imaginea obiectului în prima
lentilă va deveni obiect pentru cea de-a doua.
Fie, pentru exemplificare, sistemul de lentile din figura 1.57, în care două lentile subţiri se află la distanţa d una
faţă de cealaltă. Imaginea, A′B′, a obiectului AB prin prima lentilă va deveni obiect pentru cea de-a doua.
Utilizând pentru exprimarea distanţelor convenţia

1.57
de semne discutată în paragraful 1.2.2 şi scriind ( L1 ) (L2 )
formula fundamentală pentru cele două lentile avem: A d
1 1 1 1 1 1 A′′
− = şi − = y1
x2 x1 f1 x2′ x1′ f 2 O1 F2 B′ F1′ O2
y′2
Prin adunarea celor două relaţii obţinem: B F1 − y1′ = − y2 F2′ B′′
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
+ = − + − = − + −
f1 f 2 x2 x1 x2′ x1′ d + x1′ x1 x2′ x1′ A′
− x1 x2 − x′1 x′2
deoarece d = x2 + (− x1′ ), adică x2 = d + x1′
Dacă se alipesc cele două lentile subţiri, adică d = 0, obţinem:

1 1 1 1
+ = − (4)
f1 f 2 x2′ x1
1 1 1
Notând = + , obţinem prima formulă fundamentală pentru lentila echivalentă cu sistemul de lentile lipite:
F f1 f 2
1 1 1
= − (5)
F x2′ x1
Convergenţa sistemului de lentile subţiri lipite este egală cu suma convergenţelor lentilelor componente ale
sistemului optic.
Indiferent de numărul lentilelor subţiri lipite putem scrie:
n
1 1
=∑ (6)
F k =1 f k
Mărirea liniară transversală a unui sistem format din două lentile centrate subţiri, este:
y′2 y2′ y1′
β= = ⋅ = β1β 2
y1 y2 y1
pentru că y1′ = y2 .
1.58
Pentru un sistem format din N lentile:
β = β1 ⋅ β 2 ... β N . (7)
Un caz des întâlnit este cel al sistemelor afocale (telescopice).

Acestea sunt asociaţii de două lentile poziţionate astfel încât focarul imagine al F1 F1′ = F2 F′2
primei lentile coincide cu focarul obiect al celei de-a doua lentile, adică
d = f1 + f 2 . Într-un astfel de sistem orice rază incidentă paralelă cu axul
optic va părăsi sistemul tot paralel cu axul optic (fig. 1.58).
23
Probleme rezolvate
1. Într-o bucată de sticlă se află bule de aer, una de forma unei lentile biconvexe, şi cealaltă de forma unei lentile
biconcave ambele având razele de curbură de 2 cm.
a) Calculaţi convergenţa fiecărei lentile;
b) Comparaţi cu lentilele de sticlă situate în aer.
Soluţie:
a) 1) Lentila biconvexă:
1  n2  1 1 
C1 = =  − 1 −  = −33 δ ,

f1  n1  R1 R2 
unde R1 = 2 cm, iar R2 = −2 cm, conform convenţiei de semn pentru lentile, n1 = 1,5 iar n2 = 1.
Se comportă ca o lentilă divergentă.
a) 2) Lentila biconcavă:
1  1  100 100 
C2 = =  − 1 −  = +33 δ ,
f 2  1,5  − 2 2 
unde R1 = −2 cm, iar R2 = 2 cm, conform convenţiei de semn pentru lentile.
Se comportă ca o lentilă convergentă.
b) În cazul în care lentilele sunt din sticlă, situate în aer:
1) Lentila biconvexă
 100 100 
C1 = (1,5 − 1) −  = +50 δ
 2 −2 
Se comportă ca o lentilă convergentă;
2) Lentila biconcavă
C2 = −50 δ
Se comportă ca o lentilă divergentă.
n2
Concluzie: Caracterul lentilei se schimbă în funcţie de indicele de refracţie relativ, , al mediilor aflate în contact.
n1
2. Imaginea reală a unui obiect, care se află la o distanţă de 0,9 m de o lentilă subţire, se formează la 0,45 m de lentilă.
Alipind de prima lentilă o a doua lentilă, imaginea reală a acelui obiect se formează la 0,72 m de acest sistem.
Se cer:
a) distanţa focală a primei lentile;
b) distanţa focală a sistemului format din cele două lentile;
c) distanţa focală a celei de-a doua lentile. Ce fel de lentilă este?
Soluţie:
1 1 1
a) = − ⇒ f1 ≈ 30 cm ⇒ C1 = 3,3 δ lentilă convergentă,
f1 x2 x1
1 1 1
b) = − ⇒ f = 40 cm ⇒ C = 2,3 δ lentilă convergentă,
f x2′ x1
1 1 1 5
c) = − ⇒ f 2 = −120 cm ⇒ C2 = − δ lentilă divergentă.
f2 f f1 6
24
1. Cum se modifică convergenţa unei lentile subţiri, Să se determine:

plan-convexe dacă se scufundă într-un lichid cu a) poziţiile lentilei pentru care se formează imagini
indice de refracţie mai mare decât cel al lentilei? clare pe paravan;
2. Ce condiţie trebuie să îndeplinească un sistem format b) raportul dintre mărimea imaginii şi a obiectului
din două lentile pentru a deveni telescopic? corespunzătoare poziţiilor de la punctul a).
3. Două lentile subţiri situate la distanţa d formează 12. Între două lentile convergente, aflate la distanţa
un sistem telescopic cu mărirea β . Care va fi con- d = 2 m, se găseşte un obiect. Cunoscând cele două
vergenţa sistemului format prin alipirea celor două distanţe focale de 40 cm, respectiv 60 cm, să se afle
lentile? la ce distanţă de cele două lentile trebuie aşezat
4. Caracterizaţi imaginea unui obiect real situat la obiectul astfel încât cele două imagini să fie egale.
distanţa 2 f de o lentilă subţire, convergentă. 13. O lentilă convergentă formează imaginea unui obiect
luminos liniar, aşezat perpendicular pe axa optică,
5. Imaginea unui obiect luminos liniar formată într-o pe un ecran situat la 20 cm de lentilă. Dacă la
3
lentilă subţire este reală, de ori mai mică decât mijlocul distanţei dintre lentilă şi ecran se aşează,
7 centrată pe aceeaşi axă, o lentilă divergentă,
obiectul când acesta se află la 20 cm de lentilă. ecranul trebuie îndepărtat cu 40 cm, pentru a obţine
Care este distanţa focală a lentilei? din nou o imagine clară. Care este distanţa focală a
6. O lentilă subţire dă pe un ecran o imagine reală, de lentilei divergente?
10 ori mai mare decât obiectul real. La ce distanţă 14.* Două lentile subţiri, având fiecare distanţa focală
faţă de obiect se găseşte ea? de 15 cm sunt aşezate la distanţa de 10 cm, una de
7. Un sistem afocal este alcătuit din două lentile identice. alta. Calculaţi:
Care este mărirea liniară a acestui sistem? a) distanţa faţă de a doua lentilă la care converge un
8. Între un obiect şi imaginea sa obţinută pe un ecran fascicul paralel de lumină, incident pe prima lentilă;
este o distanţă de 120 cm. b) poziţia şi mărimea imaginii finale a unui obiect
a) La ce distanţă de obiect trebuie aşezată o lentilă luminos, înalt de 2 cm, aşezat perpendicular pe
biconvexă ca să se obţină o imagine de 5 ori mai mare? axa optică, la distanţa de 20 cm în faţa primei
b) Ce distanţă focală şi ce rază de curbură are lentile.
lentila dacă este din sticlă (n = 1,5) ? *
15. O lentilă plan-concavă are raza de curbură de
9. Imaginea reală creată de o lentilă convergentă cu 10 cm şi indicele de refracţie n = 1,5. La distanţa
distanţa focală de 20 cm se află la 80 cm de lentilă. de 20 cm se află un obiect luminos, liniar, înalt de
La ce distanţă faţă de lentilă se formează imaginea 8 mm, aşezat perpendicular pe axa optică. Se aşaază
obiectului într-o altă lentilă cu distanţa focală de coaxial o lentilă identică astfel încât concavităţile
16 cm pusă în locul ei? sunt faţă în faţă, iar golul format se umple cu apă
10. În faţa unei lentile convergente, la 25 cm de lentilă  4
 na = . Determinaţi poziţia şi mărimea imaginii
se aşază un obiect. Imaginea se formează pe un  3
ecran situat la o distanţă faţă de lentilă de 5 ori mai formate de sistemul optic, considerând lentilele
mare decât distanţa focală. subţiri.
Prin deplasarea lentilei se obţine imaginea la o 16.* O lentilă biconvexă are raza de curbură de 25 cm
distanţă faţă de lentilă de 4 ori mai mică decât în şi indicele de refracţie n = 1,5. Un obiect care este
cazul precedent. aşezat la 30 cm de lentilă dă o imagine situată la o
a) Care este distanţa focală a lentilei?
anumită distanţă. Dacă introducem lentila şi obiectul
b) Cât de mare trebuie să fie deplasarea şi în ce sens?
în apă (na = 1,3), menţinând aceeaşi distanţă între
11. O lentilă biconvexă din sticlă (n = 1,5) are feţe cu
ele, se va forma o altă imagine, la o altă distanţă.
aceeaşi rază de curbură de 12 cm. Lentila se aşează a) La ce distanţă de lentilă, în aer, se formează
între un obiect luminos şi un paravan între care imaginea obiectului şi care este mărirea liniară
există distanţa de 60 cm. transversală?
25
b) La ce distanţă de lentilă, în apă, se formează la distanţa de 0,5 m una de alta. În faţa lentilei
imaginea obiectului şi care este mărirea liniară convergente, la distanţa de 11 m, se aşază per-
transversală?
pendicular pe axa optică un obiect luminos, înalt
c) Care este convergenţa lentilei în aer şi în apă?
de 4 cm. Descrieţi complet imaginea formată, prin
17.* Un sistem optic centrat este format din două lentile,
una convergentă, cu distanţa focală de 1 m, şi alta metoda grafică şi analitică.
divergentă, cu distanţa focală de −0,9 m, aşezate
Test sumativ. Lentile subţiri
1. Pentru ca obiectul şi imaginea lui formată de o lentilă a) d < 4 f ; b) d < 2 f ; c) d > f ; d) d > 4 f .
să fie simetrice în raport cu lentila trebuie ca: 5. O lentilă subţire, divergentă cu convergenţa de
a) obiectul să fie la ∞; −1,25 δ formează o imagine virtuală situată la
b) imaginea să fie la ∞; 40 cm de centrul lentilei. La ce distanţă de focarul
c) obiectul să fie faţă de lentilă la o distanţă dublă
obiect al lentilei se află plasat obiectul?
faţă de modulul distanţei focale;
a) 120 cm; b) 40 cm; c) 60 cm; d) 200 cm.
d) obiectul să fie plasat în focarul imagine.
2. O lentilă subţire oferă la formarea unei imagini o 6. Imaginea unui obiect real printr-o lentilă subţire
mărire transversală egală cu +1 dacă: este virtuală, dreaptă, de 3,5 ori mai mare decât
a) obiectul este foarte aproape de focarul imagine; obiectul situată la 50 cm de acesta. Distanţa focală
b) obiectul este foarte aproape de focarul obiect; a lentilei este:
c) imaginea este foarte aproape de focarul obiect; a) 7 cm; b) 13 cm; c) −35 cm; d) 28 cm.
d) obiectul este lipit de lentilă. 7. Dacă un sistem afocal este alcătuit din două lentile
3. Tangenta unghiului β dintre raza refractată prin convergente identice, mărirea sa liniară este:
lentila din fig. 1.59 şi axul optic principal este: a) 2; b) −2; c) 1; d) −1.
1 2 3 8. Ce valoare are distanţa focală a unei lentile din
a) ; b) 2; c)
2
; d)
2
. sticlă (n = 1,5) cu distanţa focală în aer f , introdusă
2
într-un lichid cu indicele de refracţie egal cu cel al
1.59 lentilei?
a) f1 = 0; b) f1 → ∞; c) f1 = f ; d) f1 = nf .
9. Două lentile subţiri de sticlă  n = , plan-convexe,

3
F β  2
π identice, având fiecare convergenţa C = 8 δ, sunt
4 aşezate coaxial la distanţa d = 0,6 m. La 16 cm în
stânga primei lentile se află un obiect luminos.
Ce distanţă este între prima lentilă şi imaginea
finală?
4. Distanţa dintre un obiect şi un ecran este d . Condiţia a) 0,57 m; b) 0,67 m; c) 0,21 m; d) 0,81 m.
ca să se formeze imaginea clară pe ecran pentru
două poziţii ale unei lentile convergente cu Punctaj: 1)-9) 1p. + 1p. (of.)
distanţa focală f este: Total: 10p.
26
1.3 OCHIUL
Ştiţi de la Biologie că ochiul uman este alcătuit dintr-o asociaţie de
medii transparente: corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea vitroasă retina 1.60
muşchi
(fig. 1.60) ciliari
Din punct de vedere optic, ochiul poate fi considerat ca un sistem cristalin
optic centrat, deoarece este format din ţesuturi transparente care conduc
lumina şi formează imagini reale pe retină. iris
Corneea este un ţesut transparent, de forma unei calote sferice, care pupila
protejează ochiul de corpurile străine: praf, fum, ceaţă etc.
Irisul este o diafragmă colorată care dă culoarea ochilor, având o nerv optic
deschidere circulară numită pupilă, care determină prin micşorarea sa
corneea
modificarea fluxului de lumină incident pe retină.
Umoarea apoasă este un lichid transparent situat în spatele corneei muşchi
ciliari
şi are un indice de refracţie de aproximativ 1,336. umoare sticloasă
Cristalinul este un ţesut transparent, situat la 4 mm în spatele corneei,
are forma lenticulară şi îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi o lentilă convergentă, deosebindu-se de aceasta prin faptul că
are o distanţă focală variabilă.
Muşchii ciliari cu care este prevăzut cristalinul, prin contracţie sau extensie, pot modifica curbura şi deci distanţa
focală. Indicele de refracţie al cristalinului variază de la 1,406 în zona centrală la 1,386 la margine.
Umoarea sticloasă este un mediu optic având indicele de refracţie de 1,336 , rolul ei fiind acela de a conduce
lumina pe retină.
Retina este un ţesut format din celule sensibile la lumină, aşezate în două straturi:
• stratul de suprafaţă, format din celule numite, datorită formei lor, bastonaşe;
• stratul de profunzime format din celule numite conuri, tot datorită formei lor.
Aceste celule conţin o substanţă chimică, numită porfirină, care se
descompune în prezenţa luminii, substanţele rezultate acţionând asupra 1.61
nervului optic, transformând energia luminoasă în energie electrică.
Semnalele electrice sunt transmise prin nervul optic creierului, acesta
urmând să le analizeze. Creierul uman este capabil de a analiza circa 30
imagini pe secundă.
Elementul esenţial, din punct de vedere optic, este cristalinul. El este
cel care, datorită distanţei focale variabile, focalizează imaginile obiectelor
pe retină.
Când priveşte un obiect îndepărtat (fig. 1.61 sus) muşchii ciliari
sunt relaxaţi iar distanţa focală a cristalinului creşte. Modificarea distanţei
focale (deci şi a convergenţei) în scopul aducerii imaginii pe retină se
numeşte acomodare.
Când obiectul privit este apropiat muşchii ciliari se contractă,
cristalinul se bombează, distanţa focală se micşorează (fig. 1.61 jos).
La ochiul normal, imaginea unui obiect situat la infinit se formează
pe retină, la 15 mm de cristalin, distanţă egală cu distanţa focală a acestuia.
Cristalinul are deci o convergenţă minimă.
100
C min = δ ≈ 67 δ
15
Se defineşte puterea de acomodare (notată ∆C ) diferenţa între convergenţa maximă şi convergenţa minimă a
cristalinului.
1 1
∆C = Cmax − Cmin = −
f min f max
Dacă distanţa focală a cristalinului variază astfel încât se produce o variaţie de convergenţă ∆C = 4 δ, se spune
despre puterea de acomodare că este normală.
27
1.3.1 DEFECTE DE VEDERE

Defectele de vedere apar datorită unor modificări ale puterii de acomodare şi sunt: prezbitismul, hipermetropia şi
miopia.
Prezbitismul este datorat scăderii puterii de acomodare o dată cu vârsta sau datorită unor boli. Astfel, cristalinul
păstrează datorită obişnuinţei de a privi la depărtare sau datorită sclerozei, o distanţă focală mare. Când priveşte obiecte
mai apropiate, imaginea se formează în spatele retinei şi presbitul nu mai vede clar (fig. 1.62 sus). Datorită sclerozării
muşchilor oculari, cristalinul nu mai poate fi bombat şi imaginea nu mai poate fi adusă pe retină. Acest defect se
corectează cu lentile convergente care apropie focarul până când imaginea revine pe retină (fig. 1.62 jos).
Hipermetropia produce aceleaşi efecte ca şi prezbitismul, dar cauza se datorează fie bolii, fie unui defect din
naştere.
Miopia se caracterizează prin faptul că distanţa focală a cristalinului rămâne mică, datorită obişnuinţei de a privi
la distanţă mică. Puterea de acomodare de 4 δ nu este suficientă pentru a aduce imaginea pe retină.
Privind obiectele îndepărtate, imaginea lor se formează în faţa retinei şi miopul nu le vede clar, puterea de
acomodare redusă nu permite aducerea imaginii pe retină (fig. 1.63 sus).
Corectarea miopiei se face cu lentile divergente care îndepărtează focarul până când imaginea ajunge pe retină
(fig. 1.63 jos).
1.62 1.63
Problemă rezolvată
Variaţia de convergenţă a unui ochi prezbit este de 0,75 δ când se acomodează. Să se determine:
a) Care sunt limitele de vedere clară; b) Ce convergenţă are lentila corectoare.
Soluţie: Puterea de acomodare este ∆C = Cmax − Cmin

unde: C max = convergenţa ochiului prezbit cu acomodare; Cmin = convergenţa ochiului prezbit fără acomodare.
1 1 1
a) Cmax = = − imaginea fiind la d p iar obiectul la infinit.
f min dp ∞
1 1 1
Cmin = = − imaginea fiind la infinit iar obiectul depărtat.
f max ∞ D p
1 1 1 1 1
∆C = + = deoarece D p → −∞ ; d p = =− m = −1,33 m
d p Dp d p ∆C 0,75
1
b) C L = 4 − = 3,25 δ , unde 4 δ este puterea de acomodare normală.
1,33
28
1. Comparaţi formarea imaginii clare a unui obiect pe ochi. Să se determine care este convergenţa lentilelor
filmul fotografic al unui aparat de fotografiat şi pe corectoare?
retina ochiului normal. Cum se face „acomodarea” 8. Un miop care vede clar între 10 cm şi 20 cm,
în cele două sisteme optice? pune ochelari cu lentile divergente având CL = −3,5 δ
2. Observaţi ochii bunicii priviţi prin ochelarii pe pentru a vedea clar un obiect situat la 100 cm.
care îi poartă la croşetat. Cum vi se par? De ce?
Aflaţi care este convergenţa potrivită pentru lentile
Observaţi-i şi pe cei ai unui miop prin ochelarii săi
corectoare pentru distanţă mare?
de corecţie. De ce vă apar micşoraţi?
9. Un miop poate vedea clar obiectele aflate între
3. Un medic oftalmolog a prescris unui pacient, pentru
5 cm şi 50 cm distanţă de ochi. Pentru a vedea şi
ambii ochi, lentile de corecţie de −5 δ. Ce defect
obiectele forte îndepărtate, medicul îi recomandă
de vedere are pacientul?
ochelari de vedere la distanţă (teoretic la infinit).
4. Un ochi uman are distanţa focală de 1,5 m când Un al doilea miop care nu poate vedea obiectele
priveşte un obiect situat la distanţa minimă de situate dincolo de 30 cm distanţă de ochi foloseşte
vedere distinctă. Ştiind că prin acomodare distanţa aceşti ochelari. Calculaţi:
focală nu se poate modifica cu mai mult de 20 %, a) natura, distanţa focală şi convergenţa lentilelor
evaluaţi distanţa focală a cristalinului când omul de ochelari;
priveşte stelele pe cer. b) poziţia punctului proximum pentru primul miop;
5. Un miop nu poate vedea obiectele mai îndepărtate c) domeniul de vedere clară al celui de-al doilea
de 50 cm distanţă de ochi. Ce fel de ochelari trebuie miop, când poartă ochelarii.
să poarte şi care este convergenţa lentilelor, pentru 10. Un pictor poate vedea clar numai obiectele situate
a putea vedea şi obiectele îndepărtate? între 0,75 m şi 2 m distanţa de ochi. Pentru a vedea
6. Un hipermetrop nu poate vedea obiectele mai atât obiectele îndepărtate (teoretic la infinit), cât şi
apropiate de 0,5 m distanţă de ochi. Ce fel de şevaletul aşezat la distanţa de 0,25 m de ochi,
ochelari trebuie să poarte şi care este convergenţa medicul îi recomadă bifocali. Calculaţi:
lentilelor, pentru a putea citi la distanţa de 25 cm? a) natura, distanţa focală şi convergenţa lentilelor
7. Un prezbit care vede cu ochiul liber de la 75 cm la bifocalilor;
b) domeniul de peisaj care nu va apărea în tablou,
infinit, foloseşte ochelari cu lentile cu convergenţa
dacă pictorul pictează folosind numai bifocalii.
2,5 δ pentru a vedea un obiect situat la 15 m de
29
1.4 INSTRUMENTE OPTICE
Cu siguranţă, fiecare dintre voi, a folosit cel puţin o dată un aparat de fotografiat pentru a imortaliza un moment
important sau un peisaj. În laboratorul de biologie aţi observat prin microscop diferite preparate iar cei pasionaţi de
astronomie au privit cu siguranţă prin lunetă unele stele. Toate aparatele enumerate până acum, împreună cu altele
asemănătoare lor (retroproiector, aparat de proiecţie etc.) sunt instrumente optice.
Un instrument optic este un ansamblu de lentile, oglinzi şi diafragme centrate (aşezate pe acelaşi ax optic principal)
cu ajutorul căruia obţinem imagini ale diferitelor obiecte.
Din punct de vedere al imaginii obţinute deosebim:
• Instrumente optice care dau imagini reale: ochiul, aparatul fotografic şi aparatul de proiecţie. Imaginile obţinute se
pot observa pe un ecran sau pe filmul fotografic.
• Instrumente optice care dau imagini virtuale: lupa, microscopul, luneta, telescopul. Ele se folosesc pentru observare
directă cu ochiul liber şi au două părţi componente principale: obiectivul îndreptat spre obiectul cercetat şi ocularul
îndreptat spre ochiul observatorului. Obiectivul formează imaginea reală a obiectului cercetat iar ocularul va furniza
imaginea finală, virtuală, ce va fi preluată de ochiul observatorului.
1.4.1 MĂRIMI CARACTERISTICE INSTRUMENTELOR OPTICE

Mărirea transversală este numeric egală cu raportul dintre dimensiunea transversală a imaginii ( y2 ) şi dimensiunea
transversală a obiectului ( y1 ) :
yy22
ββ == (1)
yy11
Această mărime este folosită în special la instrumentele optice care dau imagini reale.
Puterea măritoare este definită prin raportul dintre tangenta unghiului α 2 sub care se vede prin instrument
obiectul şi dimensiunea transversală, liniară a obiectului:
tgα 2
P= (2)
y1
Puterea are dimensiuni inverse unei distanţe (m −1 ).

Grosismentul sau mărirea unghiulară este definit prin raportul dintre tangenta unghiului α 2 sub care se vede
obiectul prin instrumentul optic şi tangenta unghiului α1 sub care se vede obiectul când este privit cu ochiul liber, fiind
aşezat la distanţa optimă de citire. Pentru un ochi normal această distanţă este δ = 25 cm.
tgαα22
tg
G ==
G (3)
tgαα11
tg
Grosismentul este o mărime adimensională. Uneori în dreptul valorii numerice se pune semnul ×, arătând de
câte ori măreşte acel instrument optic.
Puterea separatoare este capacitatea instrumentului optic de a forma imagini distincte, separate, a două puncte
vecine ale obiectului.
Ea poate fi dată, fie prin distanţa minimă între două puncte ale obiectului care mai dau imagini diferite în
instrument (puterea separatoare liniară), fie prin unghiul minim dintre razele care vin de la două asemenea puncte
(puterea separatoare unghiulară).
30
1.4.2 APARATUL FOTOGRAFIC

Este un instrument optic care formează pe placa fotografică sau pe
filmul fotografic o imagine reală a obiectului. 1.64
camera obscură
Cea mai simplă schemă a unui aparat de fotografiat se poate reduce la o
cameră obscură prevăzută cu o deschidere în care este montat obiectivul, iar pe film
foto
peretele opus obiectivului se pune filmul fotografic (fig. 1.64). y1 x2
Distanţa x1 este distanţa de la obiectul fotografiat aflat într-un plan x1 y2
perpendicular pe axa aparatului, pentru care se obţine o imagine clară situată
la distanţa x2 de obiectiv, pe filmul fotografic. obiectiv
Deoarece obiectele fotografiate sunt la diferite distanţe de obiectiv

iar distanţa focală a acestuia este fixă, petnru obţinerea unor imagini clare, trebuie deplasat obiectivul de-a lungul axei,
pe distanţe mici, prin înşurubarea unui filet cu pasul mic. Operaţia se numeşte punerea la punct. Mişcarea obiectivului
se face fie de către operator prin potrivirea distanţei la obiect cu distanţa înscrisă pe inelul distanţelor, fie automat la
aparatele perfecţionate.
Distanţele focale ale obiectivelor diferitelor aparate fotografice sunt alese în funcţie de destinaţia aparatului şi anume:
pentru fotografierea obiectelor îndepărtate (peisaj) teleobiectivul are distanţa focală mare (70-300 mm) iar pentru fotografierea
în spaţii mici (portret, încăperi) există obiective numite superangulare cu distanţa focală de circa 35 mm.
Un obiectiv al unui aparat fotografic obişnuit, care foloseşte filme fotografice de 24 mm are distanţa focală de
50 mm. Există şi obiective cu distanţa focală variabilă numite obiective Zoom folosite la aparatele foto profesionale.
O calitate a obiectivelor o prezintă raportul D f numită deschidere relativă, unde D este diametrul maxim al
diafragmei mobile iar f este distanţa focală a obiectivului. Cu cât raportul este mai mare cu atât obiectivul primeşte
mai multă lumină. Deschiderea diafragmei este indicată cantitativ printr-o scară gradată, în care valorile mari corespund
deschiderilor mici şi invers. Cea mai mică deschidere este 22 şi apoi în ordine crescătoare: 11, 8, 5, 6, 4, 2, 8; 1,8; 1,2
(aceasta fiind cea mai mare).
În camera obscură a aparatului foto există trei compartimente diferite rezervate filmului neexpus (unde se
introduce caseta cu filmul foto), filmului expus şi zona de expunere.
Un sistem special de tracţiune deplasează filmul de la o zonă la alta pentru a nu exista imagini suprapuse pe film.
După expunerea întregului film acesta este readus în primul compartiment tot cu ajutorul unui sistem de tracţiune.
Obturatorul, aflat în zona de expunere a filmului lasă să treacă lumina spre film doar la anumite intervale de
timp (în timpul expunerii). Timpul de expunere poate fi reglat, valorile standard fiind 30, 60, 125, 250, 500, 1000, 3000,
aceste numere reprezentând fracţiuni de secundă de expunere.
Pentru a vedea obiectele a căror imagine urmează a fi înregistrată fotograful priveşte prin sistemul de vizare.
Există două tipuri de sisteme de vizare: vizare separată şi vizare prin obiectiv.
Pentru ca imaginea înregistrată să fie suficient de clară trebuie ca obiectul vizat să se afle într-o anumită zonă
numită profunzime de câmp. Cu cât diafragma aparatului este mai deschisă profunzimea de câmp este mai mică.
1.4.3 MICROSCOPUL OPTIC

Este un instrument optic folosit pentru observarea obiectelor de dimensiuni foarte mici. El este format din două
componente: obiectiv şi ocular.
Obiectivul este partea îndreptată spre obiect, care dă imagini reale şi ocularul, partea îndreptată către ochi, care
dă o imagine virtuală, mărită, a imaginii reale date de obiectiv. Obiectul este aşezat în apropierea focarului obiectivului,
imaginea sa formându-se în apropierea focarului ocularului, reală şi răsturnată (fig. 1.65).
31
1.65
obiectiv ocular
A
B F2 F1′ B′ F2′
B′′ F1 A′
e
A′′
Această imagine devine obiect pentru ocular, care va forma imaginea finală, virtuală şi mărită. Punerea la punct
a microscopului se face deplasând tubul acestuia, în care sunt montate obiectivul şi ocularul, până când obiectul studiat
se află în vecinătatea focarului obiectivului, într-un punct în care imaginea formată poate fi privită fără acomodare.
Mărirea liniară transversală a obiectivului se poate scrie:
A′B′ e
β ob = ≈ (4)
AB f ob
unde e este distanţa dintre focarul imagine al obiectivului şi focarul obiect al ocularului şi se numeşte lungime optică.
Puterea optică a microscopului este egală cu produsul dintre mărirea transversală a obiectivului şi puterea
ocularului.
e
P = β ob ⋅ Poc = (5)
f ob ⋅ f oc
Grosismentul microscopului:
P
G = P ⋅δ ≈ (6)
4
deoarece pentru un ochi normal δ = 25 cm.
În practică, microscoapele dispun de mai multe obiective şi oculare, ce pot fi aşezate pe rând în orice combinaţie,
la capetele tubului microscopului, realizându-se astfel diverse puteri. Pentru a putea obţine imagini suficient de luminoase,
microscopul este prevăzut cu o lentilă condensoare, aflată între sursa de lumină şi obiectivul microscopului şi care are
rolul de a concentra lumina pe preparatul microscopic.
Probleme rezolvate
1. Ce înălţime are o casă, dacă, fiind fotografiată pe un clişeu are înălţimea de 3 mm, iar distanţa până la clădire este
de 200 m. Se cunoaşte distanţa focală a obiectivului de 100 mm.
Soluţie:
Pentru a afla unde se formează imaginea prin obiectiv aplicăm formula fundamentală a lentilelor subţiri.
1 1 1 f ⋅ x1
= − ⇒ x2 =
f x2 x1 f + x1
y2 x2 y ⋅x
Mărirea transversală β = = ⇒ y1 = 2 1 = 6 m.
y1 x1 x2
2. Un microscop este format dintr-un obiectiv cu convergenţa de 150 dioptrii şi un ocular cu distanţa focală necunoscută.
Să se determine:
a) mărirea liniară realizată de obiectiv ştiind că lungimea optică este e = 20 cm, iar imaginea este văzută fără
acomodare;
b) puterea optică şi distanţa focală a ocularului dacă grosismentul microscopului este de 200× .
32
Soluţie:
1
a) L = f1 + f 2 + e = x2 + f 2 ; x2 = f1 + e; f1 = = 6,6 mm
C1
Formarea imaginii prin obiectiv:
f1 + e
⇒ x1 = 1 2 = − 1 ( f1 + e ); β = 2 =
1 1 1 fx f x e
= − = − = −30
f1 x2 x1 f1 − x 2 e x1 − f1 ( f + e ) f1
1
e
e 1 P
b) P = = 4 ⋅ G = 800 m −1 ⇒ C2 = = = 26,6 m −1
f1 f 2 f 2 C1e
1. De câte tipuri sunt instrumentele optice? Care este 7. Un afiş este fotografiat de la doi metri distanţă cu
criteriul după care se clasifică ele? un aparat fotografic care posedă un obiectiv simplu,
2. Care sunt părţile componente ale aparatului fotografic? format dintr-o lentilă convergentă cu convergenţa
3. Care sunt părţile componente ale microscopului optic? de 20 δ. Care este mărirea transversală pe care o
4. Un obiectiv al unui aparat fotografic este alcătuit realizează aparatul fotografic asupra unei litere
dintr-o lentilă convergentă cu distanţa focală oarecare de pe afiş?
f1 = 20 cm şi o lentilă divergentă cu f 2 = −10 cm, 8. Un bloc înalt de 25 m este fotografiat de la o dis-
centrate, aflate la distanţa l = 20 cm una de alta. tanţă de 200 m. Să se determine distanţa focală a
Unde trebuie aşezat filmul fotografic pentru ca obiectivului utilizat dacă imaginea blocului pe filmul
imaginea finală să se formeze în planul său, dacă
fotografic are înălţimea de 0,5 cm.
obiectul se află aşezat perpendicular pe axa optică,
la 100 cm în faţa lentilei convergente? 9. În figura alăturată este reprezentat obiectivul unui
Se înlocuieşte lentila divergentă, cu o alta, tot aparat fotografic. Acesta este alcătuit din trei lentile
divergentă, pentru a obţine un obiectiv care să subţiri, având indicii de refracţie precizaţi în figură.
permită o mărire dublă faţă de a primului obiectiv. Cunoscând că razele de curbură ale tuturor supra-
Care trebuie să fie distanţa focală a lentilei divergente feţelor sferice care participă la alcătuirea obiectivului
şi la ce distanţă de lentila convergentă trebuie aşezată au aceeaşi valoare şi anume 40 cm aflaţi distanţa
aceasta pentru a se obţine rezultatul dorit? focală a obiectivului.
5. Pe măsuţa unui microscop se află un obiect la
distanţa de 9 mm de obiectivul care are distanţa 1.66
focală de 8 mm. Ocularul dă o imagine virtuală pe
care ochiul o priveşte fără acomodare şi are o putere
optică de 50 δ. Determinaţi: n1 = 1,2 n3 = 1,6
a) Distanţa dintre obiectiv şi ocular; b) Puterea optică
şi grosismentul microscopului.
n2 = 1,4
6. Pe măsuţa unui microscop format din două lentile
convergente, aşezate la distanţa de 25 cm una de
alta se află un obiect a cărui imagine prin microscop 10. Cu ajutorul unui microscop se priveşte imaginea
se formează la infinit. Cunoscând distanţele focale mărită a unui obiect. Imaginea se formează la o
de 20 cm pentru ocular şi 15 mm pentru obiectiv, distanţă optimă de vedere faţă de observatorul
să se determine: poziţionat în focarul imagine al ocularului. Cunoscând
a) Distanţa obiectului şi a imaginii faţă de obiectiv; că puterile optice ale obiectivului şi ocularului sunt
b) Cu cât trebuie deplasat ocularul pentru a vedea de 10 δ şi respectiv 20 δ şi că lungimea optică a
clar, fără acomodare, imaginea obiectului peste care
microscopului este l = 19 cm, să se determine de
s-a pus o lamelă subţire, transparentă, cu feţele
plan-paralele, de grosime l = 1 mm şi indice de câte ori este mai mare imaginea dată de microscop
în raport cu obiectul.
refracţie n = 1,5 ?
33
2
PRINCIPII ŞI LEGI
ÎN
MECANICA NEWTONIANĂ
2.1 MIŞCARE ŞI REPAUS
2.1.1 MIŞCARE ŞI REPAUS. SISTEM DE REFERINŢĂ

În acest capitol ne vom ocupa cu descrierea celei mai simple forme de mişcare a materiei care constă în
modificarea poziţiei unui corp, sau a unor părţi ale acestuia în raport cu alte corpuri. Acest tip de mişcare poartă numele
de mişcare mecanică. O puteţi observa în fiecare zi în jurul vostru: mişcarea unui automobil sau a unui avion, mişcările
sportivilor preferaţi, mişcările animalelor de pe lângă casă.
Dacă însă poziţia unui corp faţă de alte corpuri nu se schimbă în timp, spunem că el se află în repaus.
Un pasager aflat într-un automobil care se deplasează pe şosea este în repaus sau în mişcare? Faţă de automobil
el este în repaus, dar faţă de şosea el este în mişcare. Aceasta înseamnă că de fapt starea de mişcare sau de repaus este
relativă, deoarece acelaşi corp este în mişcare sau în repaus, după cum ne raportăm la un sistem de referinţă sau altul.
A descrie mişcarea unui mobil (corp în mişcare) revine la a preciza
2.1 în orice moment de timp poziţia acestuia faţă de sistemul de referinţă în
z
raport cu care se deplasează. Pentru aceasta sunt necesare:
• alegerea unui reper spaţial ataşat sistemului de referinţă (de obiecei un
P ( x, y , z )
z sistem de axe de coordonate xOyz ) care va permite definirea coordo-
natelor spaţiale ale mobilului (x, y şi z ) în fiecare moment (fig. 2.1).
O y y Măsurarea acestora se realizează cu rigla şi se exprimă în SI în metri.
x • definirea unui reper de timp constând dintr-un cronometru care să
x permită precizarea momentului de timp şi măsurarea duratelor.
Cronometrul permite alegerea unei origini a timpului, care corespunde
momentului declanşării sale (t0 = 0). Unitatea de măsură în SI pentru
2.2
timp este secunda.
P2 P3
P1 Un eveniment este un fapt care se produce într-un anumit loc la un
P0 anumit moment de timp. Astfel, mobilul P (fig. 2.2.) trece prin poziţia P1
la momentul t 1, apoi prin poziţia P2 la momentul t2 . Intervalul de timp
sau durata dintre cele două evenimente este ∆t = t2 − t1. Durata este un
interval de timp care separă două momente de timp.
Într-un sistem de referinţă dat, traiectoria unui punct mobil reprezintă curba constituită din ansamblul poziţiilor
succesive ale acestui punct în cursul timpului.
Traiectoria unui mobil nu este aceeaşi pentru doi observatori plasaţi în două sisteme de referinţă diferite.
34
2 – PRINCIPII ŞI LEGI ÎN MECANICA NEWTONIANĂ
2.3
Experiment
Punem în oscilaţie un pendul în plan vertical (fig. 2.3). La extremitatea
sa, E , fixăm um vârf metalic flexibil muiat în tuş, care înscrie traiectoria
pe o foaie de hârtie orizontală. Când foaia este fixă în raport cu sistemul de
referinţă al laboratorului, traiectoria lui E este un segment de dreaptă.
Când foaia se mişcă faţă de sistemul de referinţă al laboratorului, pe ea
apare o curbă sinuoasă: aceasta reprezintă traiectoria punctului mobil E
faţă de sistemul de referinţă al foii.
Deci traiectoria unui punct mobil depinde de sistemul de referinţă.
a)
Aplicaţie
Să considerăm elicea unui vapor în mişcare. Precizaţi traiectoria
unui punct P al elicei, care nu este situat pe axul ei, în fiecare dintre
cazurile următoare:
a) sistemul de referinţă pentru a) traiectorie circulară
observarea mişcării este
coca vaporului
b) sistemul de referinţă al b) traiectoria este o curbă
observatoroului este cel care se „înfăşoară” pe un
terestru (malul) cilindru, numită elicoidală
c) sistemul de referinţă este c) traiectoria se reduce la un
chiar elicea punct imobil b)
În general, traiectoria unui punct mobil faţă de un reper ataşat sistemului de referinţă poate fi o dreaptă
(traiectorie rectilinie) sau o curbă (traiectorie curbilinie). Exemple de traiectorii curbilinii: cerc, elipsă, elicoidă etc.
2.1.2* NOŢIUNI RECAPITULATIVE DE CALCUL VECTORIAL

După cum ştiţi din clasele anterioare, în studiul mişcărilor operăm cu câteva mărimi vectoriale (deplasarea,
viteza şi altele). Aceste mărimi sunt complet determinate de următoarele elemente:
• direcţie; • valoare numerică;
• sens; • unitate de măsură.
Vă reamintiţi că o mărime fizică vectorială se reprezintă geometric

2.4
printr-un segment orientat, numit vector. Direcţia vectorului poartă numele de (D)
dreaptă suport (fig. 2.4). Sensul vectorului este indicat printr-o săgeată, r
v
orientată de la originea vectorului (punctul O în reprezentarea noastră) spre
extremitatea acestuia. Lungimea segmentului se ia direct proporţională cu
O
valoarea numerică a mărimii fizice vectoriale reprezentate, exprimată în
1m s
unităţi caracteristice acesteia. În mod convenţional se alege o anumită scară
de reprezentare a modulului vectorului. În fig. 2.4 am reprezentat printr-un
r
vector o viteză v , orientată în lungul direcţiei dreptei (D), de la stânga la
2.5
dreapta şi având modulul de 7 m /s. Intensitatea (modulul) vitezei reprezentate
r
se notează cu v = v = 7 m /s.
r r r r (D)
Doi vectori u şi v care au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi modulele u v
r r
egale (u = v) se numesc vectori egali: u = v (fig. 2.5).
Doi vectori ale căror direcţii sunt paralele se numesc vectori paraleli.
Doi vectori ale căror direcţii sunt concurente se numesc vectori concurenţi.
35
2.6 Se numeşte versor al direcţiei unui vector un vector având aceeaşi

direcţie şi acelaşi sens cu vectorul dat şi modulul egal cu o unitate. Versorul
(D) r r
r direcţiei (D) a vectorului v , notat v0 (fig. 2.6) se defineşte prin relaţia:
v r
r v
v0 = (1)
r v
v0
Vom relua împreună câteva dintre operaţiile cu vectori cunoscute de
voi din anii anteriori.
2.7
r 1. Adunarea (compunerea) vectorilor.
v2 r
v r r
Pentru a aduna doi vectori concurenţi v1 şi v2 se deplasează unul
dintre vectori paralel cu el însuşi până când originile lor coincid. Vectorul sumă
α r r r r
O v1 v = v1 + v2 (2)
r
se construieşte utilizând regula paralelogramului. Vectorul v este reprezentat
r r
de diagonala orientată a paralelogramului având ca laturi vectorii v1 şi v2 ,
2.8
diagonală care are drept origine originea comună celor doi vectori adunaţi
r r (fig. 2.7).
v v2 Pentru a aduna cei doi vectori se poate folosi şi regula triunghiului
r r
α (fig. 2.8). Se aduce vectorul v2 cu originea în extremitatea lui v1. Vectorul
r r
O v1 sumă, v , este segmentul orientat, cu originea în originea primului vector şi
cu extremitatea în extremitatea celui de al doilea vector.
Demonstraţi pe cale grafică faptul că adunarea vectorilor este comutativă:
r r r r
v1 + v2 = v2 + v1 (3)
şi asociativă:
r r r r r r
v1 + (v2 + v3 ) = (v1 + v2 ) + v3 (4)
Modulul vectorului sumă este dat de relaţia (teorema lui Pitagora generalizată):
v 2 = v12 + v22 + 2v1v2 cosα (5)

r r
unde α reprezintă unghiul dintre vectorii v1 şi v2 . (fig. 2.7).
În particular, dacă vectorii sunt colineari şi de acelaşi sens (α = 0), v = v1 + v2 , iar dacă sunt colineari şi au sensuri
opuse (α = π ), v = v1 − v2 .
2.9 2. Scăderea vectorilor.

(D)
r r
r Se numeşte vector opus vectorului v , vectorul −v , având aceeaşi
v r
r direcţie cu vectorul v şi sens opus acestuia (fig. 2.9).
−v
r r
Vectorul diferenţă a doi vectori v2 şi v1 , notat:
r r r
∆v = v2 − v1 (6)
r r
se obţine adunând vectorul v2 cu opusul vectorului v1 (fig. 2.10). Vectorul
2.10
diferenţă este reprezentat de segmentul orientat având originea în extremitatea
r r r r
v2 ∆v scăzătorului v1 şi extremitatea în extremitatea descăzutului v2 .
r
∆v Modulul vectorului diferenţă se calculează din relaţia:
α
r
r (∆v ) 2 = v12 + v22 − 2v1v2 cosα (7)
v1
−v1
unde α reprezintă unghiul dintre vectorii descăzut şi scăzător.
36
3. Descompunerea unui vector după două direcţii date.
Descompunerea unui vector după două direcţii concurente este 2.11

r
operaţia inversă adunării. A descompune un vector v după două direcţii r
r r r v
( D1 ) şi ( D2 ) concurente, revine la a găsi doi vectori v1 şi v2 orientaţi v2
după ( D1 ) şi respectiv după ( D2 ), astfel încât: ( D1 )
r r r
v = v1 + v2 r
r r r ( D2 ) v1
Vectorii v1 şi v2 se numesc componentele lui v după direcţiile
date (fig. 2.11).
r
Pentru construirea componentelor vectorului v , acesta se aduce cu originea în punctul de intersecţie al celor
r
două direcţii. Apoi, prin extremitatea lui v se duc paralele la cele două direcţii. Acestea determină pe direcţiile date două
r r
segmente orientate având originea comună O, v1 şi respectiv v2 , a căror sumă, este, conform regulii paralelogramului,
r
vectorul v .
4. Produsul scalar a doi vectori.

r r r r
Numim produs scalar a doi vectori u şi v numărul real, notat u ⋅ v egal cu produsul modulelor celor doi vectori şi
al cosinusului unghiului dintre ei:
r r
u ⋅ v = u v cosα (8)
După cum puteţi observa (fig. 2.12 sau fig. 2.13), produsul scalar
2.12
reprezintă de fapt produsul modulului unuia dintre vectori şi al proiecţiei
celui de al doilea pe direcţia primului vector. r
Demonstraţi, utilizând definiţia produsului scalar următoarele sale v
proprietăţi:
r
• Produsul scalar a doi vectori perpendiculari este nul. α u
• Produsul scalar a doi vectori concurenţi este strict pozitiv dacă unghiul v cosα
 π
dintre ei este ascuţit  0 ≤ α < .
 2
2.13
• Produsul scalar a doi vectori concurenţi este strict negativ dacă unghiul r
v
π 
dintre ei este obtuz  < α ≤ π .
2 
• Produsul scalar a doi vectori este maxim când cei doi vectori sunt colineari u cosα
rr
şi de acelaşi sens (u v = u v ). α r
u
• Produsul scalar a doi vectori este minim când cei doi vectori sunt colineari
rr
şi de sensuri opuse (u v = −u v ).
2.14
5. Proiecţia unui vector pe o axă
r
Numim axă o dreaptă pe care s-au ales în mod convenţional un i
punct drept origine a axei, un sens pozitiv al axei şi un segment ca unitate O x
de lungime pe axa respectivă.
Versorul unei axe este un vector având direcţia şi sensul axei şi
modulul egal cu unitatea de lungume pe axă. Spre exemplu, pentru axa Ox 2.15
r r
(fig. 2.14) versorul este i . i P(x)
Coordonata unui punct P situat pe această axă se defineşte prin x
O
relaţia: r
r P(x) i
x = OP ⋅ i (9)
O x
Coordonata x poate fi pozitivă sau negativă în funcţie de poziţia lui
P faţă de originea axei, O (2.15).
37
r r
π Proiecţia unui vector v pe axa Ox de versor i este numărul real
2.16 0 ≤α < vx definit prin relaţia:
r 2
v vx > 0
r r
vx = v ⋅ i = v cosα (10)
α r
unde α este unghiul făcut de vectorul v cu axa Ox în sensul pozitiv al
r
i acesteia (fig. 2.16 şi fig. 2.17).
O r x
vx ⋅ i
6. Proiecţiile unui vector pe axele unui sistem ortogonal de axe
de coordonate.
2.17 π
<α ≤π În plan, sistemul de axe de coordonate reprezintă ansamblul format
r 2 de două axe concurente. În mod uzual axele se aleg perpendiculare una pe
v vx < 0 cealaltă. Ele formează un sistem ortogonal de axe, fie acestea Ox şi Oy.
α r r
r Versorii lor sunt i şi respectiv j (fig. 2.18); aceştia satisfac relaţiile:
i r r r r
r i ⋅i = j ⋅ j =1 (11)
O x
vx ⋅ i r r r r
i ⋅ j = j ⋅i = 0 (12)
r
Proiecţiile unui vector v pe cele două axe (fig. 2.19) vor fi vx şi
2.18
y respectiv v y .
Vectorul se va scrie:
r r r r
j v = vx i + vy j (13)
x r r r
r unde v x i şi respectiv v y j reprezintă componentele lui v pe cele două
O i
axe.
În general, pentru precizarea proiecţiilor unui vector în spaţiu, se
alege un sistem de trei axe de coordonate ortogonale, Ox, Oy şi Oz , de
2.19 r r r
y versori i , j , k .
r
v r
r Proiecţiile unui vector v pe cele trei axe fiind vx , v y şi vz (fig. 2.20),
vy ⋅ j
acesta se va scrie:
r r r r r
j v = vxi + v y j + vz k (14)
x
r r Dacă se cunosc proiecţiile vectorului pe axele ortogonale de
O i vx ⋅ i coordonate, se poate calcula modulul vectorului utilizând teorema lui Pitagora:
v 2 = vx2 + v 2y + vz2 (15)
2.20 z Calculul sumei a doi vectori poate fi mult uşurat dacă se cunosc
proiecţiile vectorilor însumaţi pe axele ortogonale de coordonate. Demonstraţi
r geometric că proiecţia sumei pe una dintre axe este egală cu suma proiecţiilor
vz ⋅ k celor doi vectori pe acea axă. Astfel:
vx = v1x + v2 x ,
r
v v y = v1 y + v2 y , (16)
r r
k r vy ⋅ j vz = v1z + v2 z .
r j
i y În felul acestea, vectorul sumă se scrie
r r
( )
r r r
vx ⋅ i v = (v1x + v2 x )i + v1 y + v2 y j + (v1z + v2 z ) k , (17)
x iar modulul sumei rezultă din teorema lui Pitagora:

2
(
v 2 = (v1x + v2 x ) + v1 y + v2 y ) + (v
2
1z + v2 z )
2
(18)
r r r
Descompus în componente pe axele de coordonate, vectorul diferenţă ∆v = v2 − v1 se va scrie:
r
( )
r r r
∆v = (v2 x − v1x )i + v2 y − v1 y j + (v2 z − v1z ) k (19)
38
Scăderea vectorilor se foloseşte adesea pentru determinarea variaţiei unei mărimi vectoriale între două momente
r r
de timp. Dacă la momentul t1 mărimea vectorială este v1 , iar la momentul t2 ea devine v2 , atunci variaţia ei în intervalul
r r r
de timp ∆ t = t2 − t1 se scrie ∆v = v2 − v1. Vom folosi această relaţie la definirea mărimilor vectoriale: deplasare, viteză,
acceleraţie, care intervin în studiul mişcării.
r r
Produsul scalar a doi vectori u şi v ale căror componente se cunosc:
r r r r r r r r
u = u x i + u y j + u z k şi v = vx i + v y j + vz k (20)
se va scrie, ţinând cont de relaţiile (11, 12):
r r
u ⋅ v = u x v x + u y v y + u z vz (21)
Exemple aplicative
1. Calculaţi modulul sumei a doi vectori concurenţi de module v1 = 3 unităţi şi v2 = 5 unităţi, care fac între ei un
unghi de 15°.
Soluţie: Alegem un sistem de axe convenabil pentru calculul proiecţiilor

celor doi vectori. Fie, de exemplu, sistemul de axe în care Ox să facă 2.22
r r r
cu v1 un unghi de 30° şi cu v2 un unghi de 45°, ale căror funcţii y v
trigonometrice ştiţi să le calculaţi (fig. 2.22).
Proiecţiile vectorilor pe axe vor fi: r
v2
3 3 3
v1x = v1 cos 30° = unităţi; v1 y = v1 sin 30° = unităţi; r
2 2 v1
30° 45°
5 2 5 2
v2 x = v2 cos 45° = unităţi; v2 y = v2 cos 45° = unităţi. O x
2 2
3 3 +5 2
Calculăm proiecţiile sumei v x = v 1x + v 2 x = şi 2.23
2 y
3+5 2
v y = v1y + v 2 y = . r
2 r
A C
Rezultă modulul sumei v = vx2 + v 2y ≈ 8 unităţi.
r
r r r B
2. Fiind daţi vectorii A, B şi C din fig. 2.23, construiţi vectorul
r O x
r r B r
R = 2 A + − C.
3
r 2.24
r B r y r
Soluţie: Se adună vectorii 2 A, şi − C după regula poligonului B
3
r 3
(fig. 2.24). Vectorul R are direcţia axei Ox şi modulul 4 unităţi. r
2A r
−C
3. Un corp este aruncat sub unghiul α = 45° faţă de orizonală cu viteza
iniţială v01 = 5 m s . Simultan se aruncă un al doilea corp cu viteza r
R
iniţială v02 = 10 m s şi sub unghiul β = 30° faţă de orizontală (fig. 2.25 O x
a şi fig. 2.25 b).Exprimaţi în planul de coordonate xOy
r r
1) vectorii v01 şi v02 în fiecare caz ilustrat;
r r r
2) viteza relativă iniţială v0 r = v02 − v01 , în fiecare caz.
r r r 5 2 r r
Soluţie: 1) În cazul a) v01 = v01 cosα i + v01 sin α j =
2
(
i + j [m s] , )
39
2.25 a 2.25 b
r y y r
v0 r v0 r
r r
r v01 v01
v02 r
r
α r α v02
β j j β
r r x
O i x O i
r r r
(r r
v02 = −v02 cos β i + v02 sin β j = 5 − 3 i + j [m s ] )
r
În cazul b) v01 =
5 2 r r
2
( ) r
(r r
)
i + j [m s ], v02 = 5 + 3 i + j [m s]
r r r  2  r  2  r 
2) În cazul a) v0 r = v02 − v01 = 5  − 3 − i− − 1 j  [m s]
 2   2  
 
r  2  r  2  r 
În cazul b) v0 r = 5  3 − i− − 1 j  [m s ]

 2   2  
 
Exerciţii şi probleme propuse
1. Este posibil ca două forţe concurente, de 10 N şi 4. Calculaţi suma a trei forţe de 200 N fiecare, dacă
14 N, care acţionează asupra unui punct, să aibă unghiul dintre prima şi a doua forţă şi cel dintre a
suma egală în modul cu: 2, 4, 10, 24, 30 N? doua şi a treia forţă sunt egale cu 60°.
2. Ce unghi trebuie să facă între ei doi vectori de 5. Asupra unui avion cu reacţie acţionează pe direcţia
module egale, pentru ca suma lor să fie un vector verticală greutatea lui, de 550 kN, şi forţa ascen-
de acelaşi modul? sională, de 555 kN, iar pe direcţia orizontală, forţa
3. Cum se schimbă indicaţia dinamometrului din de propulsie, de 162 kN, şi forţa de rezistenţă a
fig. 2.26 când cei doi scripeţi se apropie sau se
depărtează simetric faţă de verticala punctată? aerului, de 150 kN. Aflaţi intensitatea sumei forţelor
Notaţi indicaţiile dinamometrului pentru α = 0°, şi figuraţi orientarea ei.
30°, 45°, 90°. Corpurile sunt identice şi au, fie- 6. Într-un punct O sunt aplicate forţele de module
care, greutatea G = 50 N. F1 = 3 2 N, F2 = 4 N, F3 = 5 N, F4 = 7 N şi
2.26 F5 = 2 N, ale căror direcţii sunt date de unghiurile
lor cu axele Ox şi Oy (fig. 2.27). Calculaţi suma
forţelor.
2.27
r y
F3 r
F2
α 45° r
45° F1 x
45°
O r
45° F5
r
F4
r r
G G
40
7. Calculaţi suma vectorilor din fig. 2.28, ştiind că 11. Cum credeţi că se modifică modulul forţelor de
vectorii exteriori formează un hexagon regulat, de întindere ale cablului cu ajutorul căruia se ridică
r
latură a. corpul de greutate G din fig. 2.31, pe măsură ce
corpul este ridicat? Frecările lui cu scripeţii se
2.28 neglijează.
r
a
r r 2.31
a a
r r
a a
r
a
8. Se cunosc intensitatea forţei F1 = 10 N şi distanţele

a = 2 cm şi b = 4 cm. Să se determine intensitatea
r
forţei F2 astfel ca suma celor două forţe să treacă
prin punctul C (fig. 2.29). 12. Calculaţi forţele care acţionează asupra grinzilor
din fig. 2.32, dacă α = 45° şi masa lămpii susţinute
2.29 de ele este m = 30 kg.
r
O F1
2.32
r b C
F2
9. O sferă de mici dimensiuni, cu greutatea G = 20 N,

este suspendată de un fir fixat la celălalt capăt.
13. De extremitatea scândurii AC de lungime 2 m,
Asupra ei acţionează o forţă orizontală, F = 15 N,
încastrată cu un capăt în perete şi susţinută la
ca în fig. 2.30. Ce poziţie va avea firul de suspensie?
celălalt capăt de un cablu BC de lungime 2,5 m ,
Cu ce forţă va fi el întins?
este suspendat un corp de masă 120 kg (fig. 2.33).
2.30 Calculaţi forţele care acţionează asupra cablului şi
a grinzii.
r 2.33
F
r
G
10. De un resort suspendat vertical se agaţă un

corp de masă m = 3 kg; resortul se alungeşte cu
∆ l1 = 2,4 cm. Se acţionează apoi asupra corpului
cu o forţă orizontală F = 19,6 N. Ce alungire va
avea acum resortul?
41
r
14. O lampă este suspendată de tavan printr-un Descompuneţi grafic greutatea G în două compo-
cablu AB şi susţinută de o grindă BC orizontală nente dintre care una să reprezinte apăsarea exercitată
(fig. 2.34). Aflaţi ce forţe acţionează asupra cablului de corp perpendicular pe suprafaţa scândurii (numită
şi a grinzii dacă masa lămpii este de 1 kg şi unghiul apăsare normală), iar cea de-a doua să fie paralelă
cu planul scândurii.
α de 60°.
Ce rol va avea componenta paralelă cu planul
scândurii? Calculaţi valorile modulelor lor.
2.34
17. Doi acrobaţi A şi B, aflaţi la înălţimi diferite,
susţin un cablu de mijlocul căruia este prins un al
A treilea acrobat, ca în fig. 2.37. Care dintre acrobaţii
α B C A şi B trebuie să fie mai puternic?
2.37
A
l
l B
2
15. Calculaţi forţele cu care acţionează greutatea 2
cilindrului suspendat asupra tijei BC şi cablului
AC , dacă AB = 1,5 m , AC = 3 m, BC = 4 m, iar C
masa cilindrului este 200 kg (fig. 2.35).
2.35 18. Se dau vectorii coplanari

C r r r r r r r r r
a = 2i − 3 j , b = −i + j şi c = 3i + j . Calculaţi:
r r r r r r r
B a) vectorii a + b , a + c , a + b + c ;
r r r r r r r r
b) vectorii a − b şi b − a , vectorii a − c şi c − a ;
r r r r r r
c) scalarii a ⋅ b , a ⋅ c , b ⋅ c .
m
A 19. Diferenţa a doi vectori concurenţi, de module egale,
este egală ca mărime cu fiecare dintre ei. Să se
determine unghiul dintre vectorii concurenţi.
r r
16. Un corp de masă m = 5 kg alunecă pe o scândură 20. Se consideră doi vectori a şi b ale căror proiecţii
înclinată sub unghiul de 30° faţă de orizontală pe axele sistemului de referinţă ortogonal sunt
(fig. 2.36). a x = 4 (unităţi convenţionale), a y = 2 şi bx = 5.
r r r
a) calculaţi proiecţia b y a vectorului b , dacă a ⊥ b .
2.36
r r
b) Exprimaţi vectorul a − b şi lungimea lui.
r r r r r r
21. Fie vectorii a şi b , astfel încât a + b = 2i + j şi
r r r r r r
a − b = 2i − 3 j . Să se determine vectorii a şi b .
α r r r
22. Suma vectorilor a (a = 4) şi b (b = 7) este c
r r r r
G (c = 7). Calculaţi diferenţa d = a − b dintre cei doi
vectori.
42
2.1.3 VECTORUL DE POZIŢIE. VECTORUL DEPLASARE. ....

VECTORUL VITEZĂ
1 . Ve ct o r ul de po z iţ ie
Pentru a determina poziţia unui punct aparţinând unui corp aflat în mişcare (mobil) se alege un reper ortonormat
legat de sistemul de referinţă, format din axele de coordonate Ox, Oy şi Oz , perpendiculare între ele şi precizate de
r r r
versorii (vectorii unitari) i , j , k .
r
Poziţia unui punct de coordonate x, y şi z este reperată prin vectorul său de poziţie r = OP, scris ca suma
vectorială a componentelor sale pe cele trei axe de coordonate (fig. 2.38):
r r r r 2.38
r = xi + yj + zk (1) z
Coordonatele x, y şi z sunt exprimate în metri [m], unitatea inter- r P
naţională de măsură pentru lungime. z ⋅k r
Când un punct P este în mişcare, coordonatele sale şi, în consecinţă, r
r r
vectorul său de poziţie se modifică în timp. Numim lege de mişcare a unui r
k
j y⋅ j y
mobil dependenţa de timp a vectorului său de poziţie O r
r r r r i
r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k (2) x⋅i
respectiv a coordonatelor poziţiei sale, x
x = x(t ) , y = y (t ) , z = z (t ) (3)
Prin eliminarea lui t din ecuaţiile (3) se obţine ecuaţia traiectoriei mobilului în raport cu sistemul de axe zOyz.
Exerciţiu aplicativ
Legea mişcării unui mobil raportată la sistemul de axe xOyz se scrie:
r r
r (t ) = 2t i + (3 + t 2 ) j
unde t – timpul se măsoară în secunde. Scrieţi ecuaţia traiectoriei mobilului, precizaţi forma acesteia şi figuraţi-o.
Soluţie: Traiectoria descrisă de ecuaţia de mişcare este plană (planul

xOy ). Ecuaţiile parametrice (parametrul t ) ale mişcării sunt: 2.39
y [ m]
 x = 2t

y = 3 + t
2
 z = 0 6
Prin eliminarea lui t între cele două ecuaţii, obţinem ecuaţia traiectoriei
4
în coordonate carteziene:
 1 2
y = 3 + ⋅ x2
 4
 z = 0
0 2 4 x [ m]
Traiectoria este parabolică şi este trasată în fig. 2.39 pentru x > 0,
corespunzător lui t > 0.
2 . Ve ct o r ul de pla sa re
Fie P1 şi P2 două poziţii ale un punct mobil în lungul traiectoriei sale, reperate faţă de un observator fix plasat în
originea O a reperului xOyz, la momentele de timp t1 şi, respectiv, t 2 (t1 < t2 ). Acestor poziţii le corespund vectorii
r r
de poziţie r1 şi, respectiv, r 2 .
Definim deplasarea punctului în intervalul de timp ∆ t = t2 − t1 prin mărimea vectorială:
r r r
P1 P2 ≡ ∆ r = r2 − r1
43
r r r
Vectorul deplasare ∆r , construit ca diferenţa vectorilor r2 şi r1 ,
2.40 r
z este segmentul orientat de la P1 la P2 (fig. 2.40). Mărimea sa, ∆ r = ∆ r ,
P1 ( t1) )
S se măsoară în SI în metri.
r P2 ( t2 )
r ∆r r
r1 Observaţie: Faceţi distincţie între deplasarea punctului ∆ r = P1 P2
r )
r2 şi lungimea S = P1 P2 a arcului de curbă ce reprezintă spaţiul parcurs de
y punct între cele două momente de timp. Deşi ambele se măsoară în metri,
x O primul este un vector, iar celălalt este un scalar.
Dacă mişcarea este rectilinie şi păstrează acelaşi sens, ∆ r = S = P1 P2 ,
deplasarea coincide cu spaţiul parcurs (fig. 2.41).
2.41
r 3. Vit eza me d ie ve ctor i a lă . V ite za me die s cala ră . D
P1 ∆r P2
d Vit eza in st a nta nee
O ( t1) S ( t2 ) x
r
Vectorul viteză medie (vm ) între poziţiile P1 şi P2 ale unui mobil
reperate la momentele de timp t1 şi, respectiv t 2 (t1 < t2 ), se defineşte prin
r r r
2.42 raportul dintre vectorul deplasare corespunzător, ∆ r = r2 − r1 şi intervalul
z P1 ( t1) de timp ∆ t = t2 − t1:
r r r
r
P2 ( t2 ) r ∆ r r2 − r1
r ∆r r vm = = (4)
r1 vm ∆ t t 2 − t1
r
r Vectorul vm are direcţia şi sensul vectorului deplasare (fig. 2.42).
r2
y Modulul vitezei medii vectoriale:
r
x r ∆r
O vm = (5)
∆t
se măsoară în SI în m ⋅ s −1.
Viteza medie scalară (vmed ) a unui mobil este o mărime scalară care se defineşte ca raportul dintre spaţiul
parcurs pe traiectorie şi intervalul de timp corespunzător:
)
S
vmed = (6)
∆t
)
unde S se exprimă în metri şi ∆ t în secunde. Unitatea de măsură a vitezei în SI este 1 m s = 1 m ⋅ s −1
Viteza instantanee. Un automobilul de formula 1 atinge o viteză medie de 197 km/h pe un tur de pistă. Totuşi, în
anumite momente, vitezometrul arată 90 km/h, iar în altele, viteza maximă de 335 km/h. Viteza înregistrată de
vitezometru (tachimetru) reprezintă viteza instantanee a vehiculului. Valoarea vitezei instantanee v (t ) a unui punct
mobil, aflat în poziţia P la momentul t , corespunde vitezei medii a acestui mobil calculată între momentele t1 şi t 2
(t1 < t < t 2 ) foarte apropiate şi încadrând momentul t:
)
S P1P2
v (t ) = ,
t 2 − t1
unde P1 , P2 reprezintă poziţiile punctului mobil la momentele t1 şi

2.43
respectiv t 2 (fig. 2.43).
P(t ) P2
P1 ) Valoarea vitezei instantanee este insuficientă pentru caracterizarea
( t2 )
(t ) S
1
mişcării unui punct la momentul t , căci nu ne informează nici asupra
direcţiei, nici asupra sensului de deplasare. Pentru aceasta, vom defini
r
vectorul viteză instantanee v (t ) a punctului mobil la momentul t astfel:
44
r
Vectorul viteză instantanee v (t ) al unui punct mobil P are
următoarele caracteristici: 2.44
r
• direcţie: cea a tangentei la traiectorie în poziţia ocupată, P, la v (t )
P(t )
momentul t;
• sens: cel al mişcării în acel moment;
• modul (valoare):
) r
S ∆r
v ( t ) = lim = lim .
∆ t →0 ∆ t ∆ t →0 ∆ t
Modulul este egal cu limita către care tinde raportul dintre spaţiul parcurs şi intervalul de timp corespunzător,
considerat ca vecinătate a momentului t , când acesta se micşorează foarte mult (∆ t tinde la 0).
În condiţiile trecerii la limită, spaţiul parcurs poate fi aproximat de
mărimea deplasării. Cu cât intervalul de timp ∆ t este mai scurt, cu atât 2.45
r y
direcţia deplasării corespunzătoare ∆r , este mai apropiată de direcţia
P(t )
tangentei la traiectorie P (fig. 2.45). Putem astfel defini vectorul viteză r
r r ∆r r
instantanee ca limită a raportului dintre vectorul deplasare ∆ r şi intervalul r1
v
r
corespunzător de timp ∆t , când acesta tinde spre 0: r2
r
r ∆r
v = lim (7)
O x
∆ t →0 ∆ t
r
Reprezentăm viteza v la momentul t printr-un vector tangent la
traiectorie în punctul unde se află mobilul în acest moment, având sensul v1 > 0; v2 > 0 2.46
t1 < t 2 r r
mişcării şi lungimea proporţională cu valoarea vitezei. v1 v2
Dacă traiectoria punctului mobil faţă de un sistem de referinţă este
rectilinie, vectorul viteză are în orice moment aceeaşi direcţie şi acelaşi O P1 ( t1) P2 ( t 2 ) x
sens cu cele ale mişcării. Poziţia punctului poate fi reperată pe o axă de
v1 < 0, v2 < 0
coordonate Ox, a cărei direcţie coincide cu cea a traiectoriei. Dacă sensul t1 < t 2 r r
mişcării este sensul pozitiv al axei, proiecţia vitezei pe această axă va fi v2 v1
pozitivă. Dacă punctul se deplasează în sensul negativ al axei, proiecţia O P2 ( t 2 ) P1 ( t1) x
vitezei pe axă este negativă (fig. 2.46).
Dacă modulul vitezei păstrează o valoare constantă, adică mobilul
parcurge distanţe egale în intervale de timp egale, mişcarea rectilinie este
2.47
numită uniformă; dacă modulul vitezei se modifică în timp (creşte sau
scade), mişcarea rectilinie se numeşte variată (accelerată sau, respectiv, P1 ( t1)
încetinită). r R r
v3 O v1
Dintre mişcările curbilinii pe care le pot descrie punctele unui R
P ( t ) R
corp în mişcare, cele mai des întâlnite şi mai simple sunt cele circulare. 3 3
P2 ( t2 )
În fiecare punct al traiectoriei circulare descrise de mobil, viteza este un r
v2
vector tangent la cerc şi orientat în sensul de mişcare. Dacă modulul vitezei
instantanee păstrează o valoare v constantă, adică mobilul parcurge arce de
cerc de lungimi egale în intervale de timp egale, mişcarea circulară este uniformă. Vectorul viteză, însă, nu este constant!
r r r
Deşi v1 = v2 = v3 = ... = v, totuşi v1 ≠ v2 ≠ v3 ≠ ... (fig. 2.47).
Dacă modulul vitezei instantanee se modifică în timp, mişcarea circulară este variată (accelerată dacă v creşte în
timp şi respectiv încetinită dacă v scade).
45
1. Poziţiile unui punct mobil sunt înregistrate la intervale de timp succesive, egale cu 20 ms (fig. 2.48).
a) Caracterizaţi vectorul viteză la momentul t3 (poziţia A3 ). b) Reprezentaţi vectorul viteză la scara 1 m s ↔ 4 cm.
Soluţie: a) Lungimea spaţiului parcurs între A2 şi A4 este sensibil egală cu

2.48 )
deplasarea A 2 A 4 : S A 2 A 4 ≈ 1 cm.
A1 A2
A0 A3 r
v3 Intervalul de timp corespunzător: ∆t = 2 ⋅ 20 ms = 4 ⋅10−2 s.
A4 r 1 ⋅10 −2
A5 Valoarea vitezei v3 este: v3 = m s = 0,25 m s .
4 ⋅10−2
Direcţia ei este tangentă la traiectorie în punctul A3 şi este orientată în
sensul mişcării.
r
b) Vectorul v3 este figurat cu roşu.
r r r
2. Legea mişcării unui punct material raportată la planul xOy se scrie: r (t ) = (3t + 5) i + t j [m], unde t - timpul
măsurat în secunde.
a) Scrieţi ecuaţia traiectoriei punctului material. b) Exprimaţi vectorul viteză în acest reper şi figuraţi-l într-un
punct al traiectoriei. c) Calculaţi modulul vitezei.
Soluţie: a) Cum  x = 3t + 5, prin eliminarea lui t între cele două ecuaţii,

2.49 y = t
y
obţinem ecuaţia traiectoriei: x = 3 y + 5. Aceasta este o dreaptă în planul xOy
r (fig. 2.49).
v r
r ∆r
b) Conform definiţiei: v = lim .
∆ t →0 ∆ t
O 5 x
r r r r r r r
−2 Calculăm ∆ r = r (t + ∆t ) − r (t ) = [3(t + ∆t ) + 5]i + (t + ∆t ) j − (3t + 5)i − t j =
r r r r r
3∆t i + ∆t j . Rezultă: v = 3i + j .
c) v = v x2 + v 2y = 10 m s .
2.1.4 MIŞCĂRI ALE CORPURILOR SOLIDE.

MODELUL PUNCTULUI MATERIAL
Mişcările corpurilor solide care ne înconjoară sunt mişcări complexe.
2.50 Descrieţi mişcarea unei mingi de rubgy după ce a fost şutată. Ea se
A
îndreaptă spre buturi, învârtindu-se totodată în jurul său (fig. 2.50).
G
A Oricât de complicată ar fi mişcarea unui corp solid, ea poate fi
G
A G descompusă în două tipuri de mişcări simple, fundamentale: translaţii şi
rotaţii.
2.51 Experimente
r
v
A A
r • Luaţi un echer şi marcaţi (cu un marker colorat) câteva puncte de pe
B B v suprafaţa lui. Aşezaţi-l cu una dintre catete pe o riglă şi deplasaţi-l în
lungul ei (fig. 2.51). Ce mişcări descriu punctele marcate? Cum sunt
r
C C v traiectoriile lor?
• Observaţi o săniuţă alunecând pe un derdeluş, fixând cu ochiul două
puncte ale ei. Ce traiectorii descriu acestea în timpul alunecării săniuţei?
46
• Priviţi o telecabină, fixându-vă privirea asupra câtorva puncte ale ei în 2.52

timpul deplasării pe cablu (fig. 2.52). Ce puteţi spune despre traiectoriile
punctelor vizate? Dar despre vitezele lor la diferite momente de timp?
În exemplele prezentate, traiectoriile diferitelor puncte ale corpurilor
r
sunt paralele şi sunt parcurse cu aceeaşi viteză în acelaşi interval de timp. r
v1 v2
O asemenea mişcare, în care toate punctele corpului descriu traiectorii
paralele şi au la un moment dat aceeaşi viteză se numeşte mişcare de
r
translaţie. r
v1
v2
Translaţia poate fi rectilinie, dacă punctele descriu traiectorii rectilinii,
şi curbilinie, dacă punctele descriu curbe paralele.
Un caz particular este translaţia circulară, când toate punctele descriu mişcări circulare în plane paralele.
Observaţi mişcările diferitelor puncte ale scaunelor unei roţi din Orăşelul copiilor. Ce fel de mişcări execută ele?
Experiment
• Luaţi acum echerul pe care aţi marcat câteva puncte şi aşezaţi-l cu o
catetă pe masă. Rotiţi-l în jurul celeilalte catete (fig. 2.53). Urmăriţi 2.53
traiectoria fiecărui punct marcat. Ce formă geometrică au ele? Cum sunt A
dispuse?
În aceste exemple avem de-a face cu mişcări de rotaţie ale unor B
corpuri în jurul unor axe de rotaţie (drepte) conţinute în volumul lor. Toate
punctele axului de rotaţie rămân fixe în timpul mişcării (ax fix).
Nu întotdeauna axul faţă de care are loc rotaţia aparţine corpului. C
Astfel, planetele se rotesc în jurul Soarelui, axul de rotaţie trece prin Soare,
iar planetele sunt exterioare axului.
Spunem că un corp se află în rotaţie în jurul unui ax fix dacă fiecare
dintre punctele sale descrie o mişcare circulară având centrul pe ax. 2.54
Pentru corpul (C ) din fig. 2.54, punctele axului propriu (OO ′), fie ele O1 ,
(C ) O
O2 , O3 , ... rămân imobile în timpul mişcării de rotaţie, în timp ce toate
O3
celelalte puncte ale lui (C ), M 1 , M 2 , M 3 , ... descriu cercuri situate în
r
v3
plane perpendiculare pe axul (OO ′). Vitezele lor, la un moment dat, sunt O2 M3
diferite, cu atât mai mari, cu cât punctele se află mai departe de ax. r
M2 v2
Orice mişcare, oricât de complicată (a titirezului, a giroscopului, cea O1
a planetelor etc.) poate fi descrisă pornind de la translaţii şi rotaţii.
r
O′ v1
M1
Modelul punctului material
Privind mişcarea unei mingi de tenis servită de un jucător şi filmată

cu încetinitorul (fig. 2.55), veţi constata că ea este o mişcare complexă, 2.55
compusă din rotaţii şi translaţii. Pentru a o descrie, am avea nevoie de un
aparat matematic foarte complicat. Dar dacă ne propunem să evaluăm doar
înălţimea maximă pe care mingea o atinge, sau timpul de zbor până la
atingerea solului, putem simplifica situaţia, neluând în consideraţie rotaţiile
ale căror efecte sunt minore pentru problema noastră. Putem, de asemenea,
neglija dimensiunile mingiei, deformările pe care ea le suferă, precum şi
forţele de frecare cu aerul, care o pot frâna uşor. Esenţiale pentru problema
propusă rămân doar viteza iniţială imprimată şi acţiunea constantă a forţei
gravitaţionale, aplicată masei mingiei.
Mişcarea planetelor în jurul Soarelui sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie dintre fiecare planetă şi Soare
poate fi studiată simplificat, neglijând rotaţiile planetelor în jurul propriilor axe.
47
Când corpul execută numai translaţii, traiectoriile tuturor punctelor sale sunt paralele; mişcarea corpurilor în
translaţie poate fi descrisă prin mişcarea unui singur punct al corpului.
Când corpul execută şi rotaţii, dar efectul acestora se poate neglija, mişcarea de ansamblu a corpului poate fi
redusă la una de translaţie. Pentru simplificarea descrierii ei se alege un punct reprezentativ pentru mişcarea corpului în
ansamblul său.
Pentru explicarea cauzelor mişcării trebuie stabilite şi relaţiile dintre forţele exterioare ce acţionează asupra
corpului, masa acestuia şi starea lui de mişcare. De aceea, punctului reprezentativ îi vom atribui întreaga masă a corpului,
concentrată în el, iar forţele ce determină mişcarea vor fi concurente în acest punct.
Această idealizare a unui corp în mişcare, ale cărui dimensiuni şi rotaţii proprii sunt neglijate într-o anumită
problemă, reducându-l la un punct în care se concentrează întreaga masă a corpului şi în care se intersectează direcţiile
tuturor forţelor care acţionează asupra corpului, poartă numele de punct material.
Un acelaşi corp poate fi considerat punct material într-o anumită situaţie, iar într-o alta, nu. De exemplu, mişcarea
unei păsări migratoare care traversează mări şi continente poate fi considerată cea a unui punct material, a cărui poziţie
în fiecare moment este dată de coordonatele geografice, latitudinea şi longitudinea. Dacă însă o urmărim hrănindu-şi
puii în cuib, mişcările ei nu mai pot fi reduse la acelea ale unui punct material.
În orice caz, corpului în translaţie, indiferent de dimensiunile sale, îi putem aplica modelul punctului material.
Test de verificare rapidă
Răspundeţi prin adevărat (A) sau fals (F):

1. Un vapor care străbate oceanele poate fi considerat un punct material a cărui poziţie la un moment dat este dată de
coordonatele sale geografice.
2. Un tramvai care face manevre într-un depou este asimilabil cu un punct material.
3. Roata unui autoturism care rulează pe o şosea poate fi considerată un punct material.
4. Automobilul în mişcare pe şosea, privit din elicopter, constituie un punct material.
5. Un automobil care parchează sau garează poate fi asimilat cu un punct material.
6. Mişcarea unui şurub care intră într-o gaură filetată poate fi descrisă prin mişcarea unui punct material.
1. În anul 1996, sportivul Bailey (Canada) a stabilit b) Reprezentaţi vectorii viteze instantanee la aceleaşi
recordul mondial la 100 m plat cu timpul de 9,84 s. momente, la scara 1 cm ↔ 2,5 cm s .
Viteza sa maximă a fost 47 km h . 3. În figura 2.57 este reprezentată înregistrarea poziţiilor
a) Calculaţi viteza sa medie în m s şi km h . succesive a două puncte materiale, A şi B. Intervalul
b) Comparaţi această viteză cu viteza maximă. de timp între trecerile prin două poziţii succesive
2. Înregistrarea traiectoriei centrului unei mingi este este τ = 20 ms.
reprezentată în figura 2.56. Intervalul de timp dintre
două poziţii succesive este τ = 40 ms. 2.57
2.56 A0
P1 P2 (t 2 )
B0
P3
P0
P4 (t 4 )
P5 a) Caracterizaţi mişcarea fiecăruia dintre punctele

materiale.
b) Trasaţi vectorii viteză pentru fiecare punct material,
a) Calculaţi vitezele instantanee la momentele t 2 precizând scara aleasă.
şi t 4 .
48
4. Figura alăturată reprezintă cronofotografia mişcării 2.58

unui mobil. Durata între două imagini consecutive
este θ = 0,02 s.
a) Caracterizaţi natura mişcării centrului mobilului.
b) Calculaţi vitezele instantanee la trecerea mobilului
prin a treia şi a noua poziţie, ştiind că scara repro-
ducerii fotografiei este 1 4 .
2.1.5 ACCELERAŢIA PUNCTULUI MATERIAL

În mişcarea rectilinie variată a unui punct material faţă de un sistem de referinţă, vectorul viteză, deşi păstrează o
orientare constantă, se modifică prin creşterea sau scăderea modulului său. În cazul unei mişcări circulare uniforme,
apare modificarea în timp a vectorului viteză prin schimbarea continuă a orientării (deşi mărimea lui rămâne aceeaşi).
În general, vectorul viteză al unui punct material ce descrie o traiectorie oarecare faţă de un sistem de referinţă poate
varia în cursul timpului prin modificarea simultană a orientării şi a mărimii
r r 2.59
(modulului) vitezei. În fig. 2.59 sunt reprezentaţi vectorii viteză v1 şi v2 ai
punctului material în poziţiile P1 şi, respectiv, P2 la momentele de timp t1 , z r
v
P1 ( t1) 1
respectiv t 2 . r
∆v r
Prin definiţie, variaţia vitezei în intervalul de timp ∆ t = t 2 − t1 este r r
am P2 ( t 2)
r r r r r1 v2
vectorul ∆ v = v2 − v1 construit prin scăderea vectorului v1 la momentul
r r
iniţial t1 din vectorul v2 la momentul final t2 . r v2
r2
În sistemul de referinţă dat, raportul y
r O
∆v r
≡ am (1) x
∆t
defineşte mărimea vectorială numită acceleraţie medie a punctului material,
calculată pentru intervalul de timp dat. Unitatea de măsură pentru acceleraţie
în SI este m ⋅ s −2 .
Acceleraţia instantanee a mobilului faţă de sistemul de referinţă considerat la un moment de timp t

r
∆v
reprezintă limita către care tinde raportul , când intervalul de timp ∆ t = t 2 − t1 , vecinătate a momentului
∆t
t şi incluzându-l ( t1 < t < t 2 ), tinde către 0 (se micşorează foarte mult):
r
r ∆v
a ( t ) = lim . (2)
∆ t →0 ∆ t
În practică, pentru determinarea vectorului acceleraţie instantanee la

momentul t , determinăm vitezele la momentele t1 şi t 2 , apropiate de 2.60
r r r direc ţ ia direc ţia
t şi încadrându-l, apoi variaţia ∆ v = v2 − v1 a vectorilor viteză. Vectorul tangenţială normală
r
r ∆v
acceleraţie va fi asimilat atunci cu raportul a (t ) ≈ . P(t )
r
∆t r r v (t )
an
r at
În cazul unei mişcări curbilinii variate, acceleraţia instantanee a (t )
poate fi descompusă după două direcţii importante pentru mişcare: direcţia r
vitezei, tangentă la traiectorie, şi o direcţie perpendiculară pe aceasta, a
dirijată spre interiorul concavităţii traiectoriei, numită direcţie normală sau
radială (fig. 2.60).
r r
Componentele acceleraţiei instantanee se numesc acceleraţie tangenţială at şi, respectiv, acceleraţie normală a n :
r r r
a = at + a n (3)
49
Acceleraţia tangenţială descrie variaţia modulului vitezei în timp, iar

2.61
cea normală este determinată de variaţia instantanee a orientării vectorului
P(t )
r viteză.
R ar v
n În mişcarea circulară uniformă, mobilul nu are acceleraţie tangenţială,
C întrucât modulul vitezei nu se modifică. În schimb, apare o acceleraţie
normală (radială sau centripetă) datorată variaţiei instantanee a orientării
vitezei (fig. 2.61). Ea este cu atât mai mare, cu cât viteza este mai mare şi
cu cât raza de curbură este mai mică.
2.62 La mişcările rectilinii variate, acceleraţia este coliniară cu viteza,
r r reprezentând variaţia instantanee a modulului ei. Dacă modulul vitezei este
r
v1 P(t ) v (t ) v2 crescător în timp, vectorul acceleraţie are acelaşi sens cu vectorul viteză
O P1(t1 ) r P2 (t2 ) x (mişcare rectilinie accelerată). Dacă însă modulul vitezei descreşte în timp,
a
acceleraţia este de sens opus vitezei (mişcare rectilinie încetinită)(fig. 2.62).
r r r
v1 P(t ) v (t ) v2
r *Componentele acceleraţiei
O P1(t1 ) P2 (t2 ) x
a
În mişcarea pe o traiectorie curbilinie a cărei rază instantanee de
curbură este ρ , să considerăm variaţia vectorului viteză în intervalul de
2.63
r timp ∆ t foarte scurt ce separă poziţiile P şi P′ (fig. 2.63). Unghiul la centru
v′
r corespunzător fie ∆θ .
(∆v)t r r r r r
∆v P(t + ∆t ) Observaţi că vectorul ∆v = v′ − v are o componentă tangenţială (∆v) t
r r r
v ∆θ v′ şi una normală (∆v ) n . Putem scrie
r
(∆v) n ρ r
P(t ) (∆v ) t ≈ v′ − v (4)
ρ
şi
∆θ r ∆θ
(∆ v ) n = 2v ⋅ sin ≈ v ⋅ ∆θ (5)
2
unde am ţinut cont că pentru unghiurile mici sin α ≈ α .
Din (4) rezultă că acceleraţia tangenţială reprezintă variaţia modulului vitezei în raport cu timpul:
r r
(∆ v )t ∆ v
at = = (6)
∆t ∆t
r
Pentru calcularea ei se proiectează vectorul acceleraţie instantanee, a , pe direcţia vitezei instantanee:
rr rr
aa⋅⋅vv
aatt == (7)
vv
r r
Dacă produsul scalar a ⋅ v > 0, adică proiecţia acceleraţiei pe direcţia vitezei şi viteza au acelaşi sens, mişcarea
r r
este accelerată, adică modulul vitezei este crescător în timp. Dacă a ⋅ v < 0 mişcarea este încetinită, adică modulul vitezei
este descrescător în timp.
Din relaţia (5) putem deduce expresia acceleraţiei normale:
r
(∆ v )n ∆θ
an = ≈ v⋅ (8)
∆t ∆t
PP ′
Cum ∆θ = , iar în intervalul de timp foarte scurt ∆ t arcul PP′ ≈ v ⋅ ∆t , revenind în (8) găsim
ρ
vv22
aann == .. (9)
ρρ
50
r r r
1. Legea de mişcare a unui punct material în planul xOy este: r (t ) = t i + t 2 j [m] unde t este măsurat în secunde.
r
a) Scrieţi legea vitezei v (t ).
r
b) Calculaţi vectorul acceleraţie a (t ).
c) Determinaţi componentele tangenţială ( at ) şi normală (a n ) ale acceleraţiei la momentul t = 2 s.
d) Calculaţi raza de curbură a traiectoriei la acelaşi moment de timp.
r
r ∆r
Soluţie: a) Se aplică definiţia vitezei instantanee: v (t ) = lim .
∆ t →0 ∆ t
Pentru ∆ t foarte mic ∆ (t 2 ) = (t + ∆ t ) 2 − t 2 = 2t ⋅ ∆ t + (∆t 2 ) ≈ 2t ⋅ ∆ t , unde am neglijat pătratul cantităţii infinitezimale.

r r
r ∆t ⋅ i + 2t ⋅ ∆t ⋅ j r r
Rezultă: v (t ) = = i + 2t ⋅ j 2.64
∆t r
y [m] v
b) Aplicăm definiţia acceleraţiei instantanee: r
r r a
r ∆v 2∆t ⋅ j r
a (t ) = lim = = 2j C
∆ t → 0 ∆t ∆t r
Acceleraţia este un vector constant orientat în sensul pozitiv al axei Oy. ρ at
4 r
c) Din (7) deducem: an
r r r r r
a ⋅ v( 2 s ) 2 j ⋅ ( i + 4 j ) 8
at = = =
2 2
ms
v( 2 s ) 17 17
x [m]
64 2 0 2 4
Cum a 2 = at2 + an2 rezultă an = a 2 − at2 = 4 − = m s2
17 17
d) Raza de curbură se deduce din relaţia (9):
v 2 17 17
ρ= = ≈ 34 m
an 2
r r r r
În fig. 2.64 am trasat traiectoria mobilului ( y = x 2 ) şi vectorii v , a , at , a n la momentul t = 2 s.
r r
2.* Un punct material se mişcă în raport cu sistemul ortogonal de axe xOyz cu acceleraţia a = −2k [m s 2 ]. La momentul
r r r
t 0 = 0, el porneşte din originea sistemului de axe cu viteza iniţială v0 = 10k + j [m s].
r r
a) Scrieţi ecuaţia vitezei v (t ) şi ecuaţia de mişcare a mobilului r (t ).
b) Scrieţi ecuaţia traiectoriei mobilului şi reprezentaţi-o grafic pentru t ∈ [ 0; 10 s].
c) Exprimaţi componentele tangenţială şi normală ale acceleraţiei la un moment t , t ∈ [ 0; 10 s].
r r r
r ∆ v v( t ) − v0
Soluţie: a) Pentru deducerea ecuaţiei vitezei, să remarcăm că vectorul acceleraţie este constant: a = = .
∆t t − t0
r r r r r r
Rezultă v (t ) = v0 + at , deci v (t ) = j + (10 − 2t ) k .
r r r r r
r v + v (t ) ∆ r r (t ) − r0
Din definiţia vitezei medii vectoriale, calculată între momentul t 0 = 0 şi t , obţinem: vm = 0 = = .
2 ∆t t
Datorită dependenţei liniare de t a vitezei, am putut considera viteza medie ca medie aritmetică a vitezelor iniţială
r r r r
r r 10 k + j + (10 − 2t ) k + j r
şi instantanee. Deducem: r (t ) = r0 + t , cu r0 = 0.
2
r r r
Rezultă legea de mişcare r (t ) = t j + (10t − t )k .
2
51
y = t
b) Din ecuaţiile parametrice ale mişcării 
 z = 10 t − t
2
deducem prin eliminarea lui t ecuaţia traiectoriei z = 10 y − y 2 o parabolă

2.65
în planul yOz (fig. 2.65).
r r
z [m] a ⋅ v (t ) 4(t − 5)
c) Acceleraţia tangenţială are expresia: at = = .
v (t ) 4(t − 5) 2 + 1
20 Să observăm că mişcarea este încetinită pentru intervalul t ∈ [0; 5 s) şi
acce-lerată pentru t ∈ (5 s, 10 s].
10 La momentul t = 5 s, a t = 0.
(t = 10 s) 2
(t = 0)
y [m] Acceleraţia normală are modulul: a n = a 2 − at2 =
O 5 10 4(t − 5) 2 + 2
La momentul t = 5 s, an = a = 2 m s 2 .
Test recapitulativ
1. Definiţi: 6. O barcă aflată pe suprafaţa unui lac este trasă cu o

a) vectorul sumă a doi vectori concurenţi; b) vectorul frânghie de pe mal cu ajutorul unui scripete, ca în
r
viteză instantanee; c) vectorul acceleraţie medie. fig. 2.67 cu viteza v0 . Frânghia face cu suprafaţa
r r
2. Construiţi diferenţa vectorilor a1 şi a 2 din fig. 2.66. lacului un unghi α . Viteza bărcii va fi egală cu:
2.66 r r 2.67
a) a2 O a1
r
r v0
O a1 α
b) r
a2
r
a2
c) r
45° a1 v0 v
a) v0 cos α ; b) ; c) v0 sin α ; d) 0 ; e) v0 .
O cos α sin α
7. Două autovehicule se deplasează pe două dru-
r r r r r muri perpendiculare spre intersecţie, cu vitezele
3. Calculaţi suma vectorilor: a = 3i + 2 j şi b = −3 j v1 = 60 km h şi respectiv v2 = 70 km h . Ele se
şi reprezentaţi-o în planul xOy.
găsesc la momentul iniţial t 0 = 0 în poziţiile aflate
4. Alegeţi afirmaţia incorectă: la distanţele d1 = 100 km şi respectiv d 2 = 60 km
a) Legea de mişcare exprimă poziţia corpului în
fiecare moment. de intersecţie. La momentul t = 1,5 h , distanţa dintre
b) Mişcarea corpului în spaţiu are loc după trei direcţii. maşini este de aproximativ:
c) Traiectoria este curba descrisă de un corp în timpul a) 10 km; b) 52 km; c) 46 km h ; d) 88 km h .
mişcării.
d) Alegerea sistemului de coordonare pentru descrierea 2.68
mişcării unui corp este arbitrară.
∆x
e) Viteza medie: vm = lim .
∆ t →0 ∆t
r
5. Un automobil parcurge un drum cu viteza medie d 2 v2
de 42 km h. El a parcurs prima jumătate cu viteza d1
de 30 km h , iar a doua jumătate cu viteza: r O
v1
a) 30 km h ; b) 42 km h ; c) 50 km h ;
d) 70 km h.
52
2.1.6* CINEMATICA PUNCTULUI MATERIAL.

CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR
Studiul cinematic al mecanicii punctului material presupune analizarea mişcărilor pe care le poate efectua acesta,
fără a ne preocupa de interacţiunile lui cu alte sisteme fizice care i-ar provoca mişcările respective.
Redăm mai jos schema tipurilor de mişcări pe care le poate efectua un punct material:
uniformă uniform accelerată

r r r r r
(v = ct , a = 0) (a şi v de acelaşi sens)
rectilinie uniform variată
r
(a = ct.)
variată uniform încetinită
r r r
( a ≠ 0) (a ş i v de sensuri opuse)
neuniformă
Mişcarea r
(a ≠ ct.)
punctului
material
uniformă
r
curbilinie ( v = ct.)
neuniformă
r
( v ≠ ct.)
Vom studia câteva dintre cele mai simple şi mai des întâlnite tipuri de mişcări.
2.1.7* MIŞCAREA RECTILINIE UNIFORMĂ
Experiment
Umpleţi până sus o mensură (cilindru gradat) de 500 ml cu ulei comestibil. Măsuraţi distanţele dintre diviziunile
mari gravate pe sticlă. Marcaţi aceste diviziuni cu 0, 1, 2, 3, 4, 5, …. Picuraţi cu pipeta o picătură de apă pe suprafaţa
uleiului şi introduceţi-o cu grijă în ulei, apăsând-o cu vârful pipetei. Observaţi mişcarea de coborâre a picăturii.
Ce traiectorie descrie?
Cu un cronometru de mână cu afişaj electronic, înregistraţi intervalul de timp necesar picăturii pentru a parcurge
distanţa dintre diviziunile 0 şi 1. Daţi drumul, după acelaşi procedeu, unei picături identice cu prima, cronometrând
timpul în care aceasta parcurge intervalul dintre diviziunile 0 şi 2, pentru a treia picătură identică, timpul scurs între
diviziunile 0 şi 3 ş.a.m.d.
Înscrieţi datele obţinute într-un tabel din care să reiasă dependenţa
2.69
deplasărilor (notate ∆ x şi măsurate, începând cu diviziunea 0, pe axa Ox,
orientată vertical în jos) de intervalul de timp ∆ t (măsurat începând din
momentul trecerii picăturii prin dreptul diviziunii 0). În urma unei astfel de 0
măsurători s-au obţinut: 1
2
∆ t [s] 2,0 3,9 5,7 7,5 9,4 11,0 12,8 3
∆ x [cm] 2,7 5,4 8,1 10,8 13,5 16,2 18,9 4
diviziunile între 5 x
care s-au făcut 0-1 0-2 0-3 0-4 0-5 0-6 0-7
măsurători
53
Calculaţi intervalele de timp corespunzătoare parcurgerii unor distanţe

2.70 egale succesive (între diviziunile 0-1, 1-2, 2-3, 3-4 etc.).
În mişcarea rectilinie descrisă, picătura de apă străbate distanţe
∆ x [cm] egale (2,7 cm fiecare) în intervale de timp egale (în limitele de precizie al
18 măsurătorilor, aproximativ 1,8 s fiecare). Ştiţi din gimnaziu că o astfel de
16
mişcare rectilinie este uniformă, adică are o viteză constantă.
Într-adevăr, viteza în orice punct al traiectoriei are valoarea:
14 B
2,7 cm
12
v= ≈ 1,44
1,8 s
10 În graficul din fig. 2.70 am reprezentat pe abscisă momentele de
A α C
8 timp corespunzătoare trecerii picăturii prin dreptul fiecărei diviziuni, pe
axa ordonatelor – deplasările (distanţele) corespunzătoare. Graficul este
6
liniar (o dreaptă ce trece prin origine), ceea ce arată proporţionalitatea
4 dintre deplasările ∆ x şi intervalele de timp corespunzătoare ∆ t : ∆ x ~ ∆ t.
2 ∆x
∆t [s]
Calculând raportul pentru datele din tabel, ajungem la concluzia
∆t
2 4 6 8 10 12 că el are o valoare constantă, egală cu viteza mişcării. Putem deci scrie:
∆ x = v ⋅ ∆t
Remarcaţi faptul că tangenta unghiului α , de înclinare a dreptei reprezentative din grafic faţă de axa Ot , are
tocmai această valoare:
BC ∆ x 13,9 − 8,1 5,4 cm
tg α = = = = ≈ 1,44
AC ∆ y 9,4 − 5,7 3,7 s
Întrucât viteza păstrează o orientare constantă (de sus în jos) şi o valoare (modul) de asemenea constantă, putem
r
afirma că în mişcarea rectilinie uniformă, vectorul viteză este o constantă v = ct. În consecinţă, acceleraţia lipseşte
r r
(a = 0).
Ne propunem acum să deducem legea de mişcare, adică dependenţa de timp a vectorului de poziţie al mobilului
(fig. 2.71) pe traiectoria sa rectilinie (dreapta (∆ ) cu originea în 0). Pentru aceasta trebuiesc precizate condiţiile iniţiale
ale mişcării, adică poziţia şi viteza mobilului la momentul iniţial:
t
2.71  r0 r
r (∆) r (t0 ) ≡ r0 (1)
v (t ) r r
r v (t0 ) = v = ct
r (t )
O r P(t ) r r r
v0 r ∆r r (t ) − r0
r Cum prin definiţie v = = = ct , rezultă ecuaţia de mişcare:
r0 P0 ( t0 ) ∆t t − t0
r r r
r (t ) = r0 + v (t − t 0 ) (2)
2.72 Dacă mişcarea are loc în lungul unei axe, Ox, de exemplu (fig. 2.72),
r
( t0 ) v (t ) x prin proiectarea ecuaţiei (2) pe axă se obţine ecuaţia coordonată în funcţie
de timp:
O P0 ( x0) S P(x )
x (t ) = x 0 + v (t − t 0 ) (3)
unde abscisa x 0 corespunde poziţiei iniţiale, P0 , a mobilului.
Dacă t 0 = 0 (momentul iniţial corespunde apăsării pe tasta „start” a cronometrului), atunci ecuaţia devine:
x = x0 + v ⋅ t (3’)
În general, legea de mişcare se reprezintă grafic printr-o dreaptă în planul xOt , având unul dintre aspectele din
fig. 2.73, după cum poziţia iniţială se află la dreapta sau la stânga originii axei ( x0 > 0 sau x0 < 0), iar viteza este
orientată în sensul pozitiv sau negativ al axei Ox (v > 0 sau v < 0).
54
2.73
x x x x
x0 x0
O t O t O t O t
x0 x0
r r r r
v v v v
O P0 ( x0 ) x O P0 ( x0 ) x P0 ( x0 ) O x P0 ( x0 ) O x
a) b) c) d)
Deplasarea mobilului între momentele t0 şi t coincide, în mişcarea rectilinie, cu spaţiul parcurs în acest interval
de timp:
S = ∆ x = x − x0
Din (3) rezultă ecuaţia spaţiului în mişcarea rectilinie şi uniformă:
S (t ) = v (t − t 0 ) (4)
sau, dacă t 0 = 0 :
S (t ) = v ⋅ t (5)
a cărei reprezentare grafică este o dreaptă ce trece prin originea sistemului de axe SOt.
Exerciţiu aplicativ 1
Mişcarea rectilinie a unui mobil este descrisă de ecuaţia: x = 6 − 2t [m].
2.74
a) Precizaţi semnificaţia coeficienţilor numerici din ecuaţie şi tipul r
mişcării. v (t0 = 0)
b) Reprezentaţi grafic legea de mişcare în planul de coordonate xOt. O P0 (6 m) x
c) Ce reprezintă coordonatele punctelor de intersecţie a graficului cu
axele de coordonate Ot şi Ox ?
2.75
Soluţie: a) x0 = 6 m reprezintă poziţia iniţială. x [m]
6
v = −2 m ⋅ s -1 este viteza constantă, orientată în sensul negativ al axei
(fig. 2.74).
4
Mişcarea este rectilinie şi uniformă.
b) Tabelul de variaţie:
2
t [s] 0 1 3 4 6 t [s]
x [ m] 6 4 0 –2 –6 O 2 4 6
Graficul este o dreaptă de pantă (înclinare) negativă (fig. 2.75).
Intersecţia cu axa Ox reprezintă coordonata poziţiei iniţiale x0 = 6 m. Intersecţia cu axa Ot este momentul t = 3 s,
al trecerii mobilului prin originea axei, O.
55
Exerciţiu aplicativ 2
Un punct material se deplasează rectiliniu uniform faţă de un sistem de axe de coordonate rectangulare xOy.
La momentul t 0 = 0 s, punctul material are poziţia M 0 (2 m, 4 m), iar la momentul t = 4 s, poziţia punctului este
M (6 m, 10 m).
a) Figuraţi traiectoria punctului material şi calculaţi deplasarea lui între cele două momente de timp.
b) Determinaţi proiecţiile pe cele două axe ale ecuaţiei de mişcare a punctului: x(t ) şi y (t ).
c) Calculaţi viteza mobilului.
2.76 Soluţie: a) Deplasarea: M 0 M = d = (6 − 2) 2 + (10 − 4) 2 = 2 13 m
y [ m] (fig. 2.76)
x = x + v t
10 M b) Ecuaţiile de mişcare generale:  y = y0 + vx t , trebuie să fie verificate de
 0 y
8
∆y
fgh
r
6
r
vy
v
6 = 2 + 4v
d coordonatele punctelor M 0 şi M : 10 = 4 + 4vx
4 r  y
M0 vx
2 v x = 1 m s
Rezultă proiecţiile vitezei: 
O 2 4 6 8 x [m] v y = 1,5 m s
∆x Ecuaţiile mişcării devin:  x = 2 + t
 y = 4 + 1,5t
13 m
c) Viteza mişcării: v = v x2 + v 2y = ≈ 1,8
2 s
1. Scrieţi ecuaţiile de mişcare corespunzătoare repre- c) Determinaţi prin calcul algebric momentul şi
zentărilor grafice din fig. 2.77: locul întâlnirii şi comparaţi rezultatul cu coordonatele
2. Calculaţi distanţa parcursă de mobilul (b), din punctului de intersecţie a celor două grafice. Trageţi
problema precedentă, în primele 6 s de mers: concluzii.
a) prin calcul; b) pe cale grafică. 4. Un mobil se deplasează rectiliniu pe o dreaptă de
ecuaţie y = − x + 4. La momentul t1 = 1 s, mobilul
3. Mişcările a două puncte materiale pe aceeaşi traiectorie
rectilinie sunt descrise de ecuaţiile: x1 = 5t − 4 şi se află în poziţia de abscisă x1 = 4 m, iar la momentul
x2 = 10 − 2t. t2 = 6 s, în poziţia de abscisă x2 = 8 m. Se cer:
a) Reprezentaţi grafic cele două legi de mişcare în a) deplasarea mobilului între cele două momente
acelaşi plan de coordonate xOt. de timp;
b) Precizaţi ce reprezintă punctele de intersecţie a b) viteza mobilului şi proiecţiile acesteia pe cele
graficelor cu cele două axe, Ox şi Ot. două axe de coordonate.
2.77
x [m] a) b) x [cm] c)

Limbă

Manual Fizica 9 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Fizica 9 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M IN IS T E RU L ED U C AŢI EI Ş I C ERC ET Ă RII

Rodica Ionescu-Andrei • Cristina Onea • Ion Toma

Pentru comenzi vă puteţi adresa:

1.1 REFLEXIA ŞI REFRACŢIA LUMINII

1.1.1 REFLEXIA LUMINII

i r Formarea imaginilor în oglinda plană

1.5 1.6 1.7

1.8 1.1.2 REFRACŢIA LUMINII

Unghiurile formate de cele trei raze cu normala în punctul de incidenţă 1.10

1.1.3 REFLEXIA TOTALĂ

Soluţie: Condiţia ca lumina să intre în interiorul bulei de aer este ca il

Întrebări şi probleme propuse

şi respectiv n2 = 1,6. La distanţa de 10 cm deasupra se aşază un obiect luminos punctiform. Un observator

1.1.4 PRISMA OPTICĂ. REFRACŢIA LUMINII

Relaţia (7) reprezintă condiţia de emergenţă a prismei optice.

1.30 Dispersia luminii prin prisma optică.

în D (pe faţa BC a prismei) şi o altă refracţie în I 2 . Se stabilesc relaţiile

corespunde lui δ = 2i − Aˆ (3), respectiv δ = 180° − Aˆ − 2i (3′), pentru B D C

Test sumativ. Reflexia şi refracţia luminii

1.2 LENTILE SUBŢIRI

1.2.1 TIPURI DE LENTILE. ELEMENTELE CARDINALE

1.2.2 CONSTRUCŢII GRAFICE DE IMAGINI ÎN LENTILE

1.49 a 1.49 b 1.49 c

Test de verificare rapidă

7. Care dintre razele duse prin extremitatea A a

8. Dacă un obiect se află la 0,15 m de o lentilă

1.2.3 RELAŢIILE FUNDAMENTALE ALE LENTILELOR SUBŢIRI

Distanţele obiectului, respectiv imaginii la lentilă vor fi OB = − x 1 şi OB′ = x 2 .

1.2.4 SISTEME (ASOCIAŢII) DE LENTILE SUBŢIRI

Utilizând pentru exprimarea distanţelor convenţia

Prin adunarea celor două relaţii obţinem: B F1 − y1′ = − y2 F2′ B′′

Dacă se alipesc cele două lentile subţiri, adică d = 0, obţinem:

Un caz des întâlnit este cel al sistemelor afocale (telescopice).

Întrebări şi probleme propuse

1. Cum se modifică convergenţa unei lentile subţiri, Să se determine:

divergentă, cu distanţa focală de −0,9 m, aşezate

Test sumativ. Lentile subţiri

9. Două lentile subţiri de sticlă  n = , plan-convexe,

1.3.1 DEFECTE DE VEDERE

Soluţie: Puterea de acomodare este ∆C = Cmax − Cmin

Întrebări şi probleme propuse

1.4 INSTRUMENTE OPTICE

1.4.1 MĂRIMI CARACTERISTICE INSTRUMENTELOR OPTICE

Puterea are dimensiuni inverse unei distanţe (m −1 ).

1.4.2 APARATUL FOTOGRAFIC

Deoarece obiectele fotografiate sunt la diferite distanţe de obiectiv

1.4.3 MICROSCOPUL OPTIC

Întrebări şi probleme propuse

2.1 MIŞCARE ŞI REPAUS

2.1.1 MIŞCARE ŞI REPAUS. SISTEM DE REFERINŢĂ

2.1.2* NOŢIUNI RECAPITULATIVE DE CALCUL VECTORIAL

Vă reamintiţi că o mărime fizică vectorială se reprezintă geometric

2.6 Se numeşte versor al direcţiei unui vector un vector având aceeaşi

v 2 = v12 + v22 + 2v1v2 cosα (5)

2.9 2. Scăderea vectorilor.

3. Descompunerea unui vector după două direcţii date.

Descompunerea unui vector după două direcţii concurente este 2.11

4. Produsul scalar a doi vectori.

x iar modulul sumei rezultă din teorema lui Pitagora:

Soluţie: Alegem un sistem de axe convenabil pentru calculul proiecţiilor

Exerciţii şi probleme propuse

8. Se cunosc intensitatea forţei F1 = 10 N şi distanţele