Mecanica Statica

MECANICĂ. Statica.
Teorie şi aplicaţii Lenuţa SUCIU
CUPRINS
Capitolul I.......................................................................................................9
INTRODUCERE ÎN MECANICĂ................................................................9
1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MECANICII........................................9
1.2. NOŢIUNI DE BAZĂ...........................................................................9
1.2.1. Mişcarea mecanică.........................................................................9
1.2.2. Spaţiul şi timpul............................................................................10
1.2.3. Masa..............................................................................................10
1.2.4. Forţa..............................................................................................11
1.2.5. Corpul material.............................................................................12
1.3. PRINCIPIILE MECANICII............................................................13
1.3.1. Principiul inerţiei..........................................................................14
1.3.2. Principiul acţiunii forţei................................................................14
1.3.3. Principiul egalităţii dintre acţiune şi reacţiune.............................15
1.4. DIVIZIUNILE MECANICII............................................................16
Capitolul II....................................................................................................17
MĂRIMI VECTORIALE. OPERAŢII CU VECTORI................................17
2.1. DEFINIŢII.........................................................................................17
2.2. REPREZENTAREA UNUI VECTOR............................................18
2.2.1. Reprezentarea geometrică.............................................................18
2.2.2. Reprezentarea analitică.................................................................19
2.2.3. Reprezentarea matricială..............................................................19
2.3. OPERAŢII CU VECTORI...............................................................20
2.3.1. Adunarea vectorilor......................................................................20
2.3.2. Înmulţirea vectorilor cu o mărime scalară....................................21
2.3.3. Versorii şi componentele ortogonale ale unui vector...................22
2.3.4. Produsul scalar a doi vectori.........................................................23
2.3.5. Produsul vectorial a doi vectori....................................................24
2.3.6. Produsul mixt şi dublul produs vectorial a trei vectori.................26
2.4. APLICAŢII........................................................................................27
Capitolul III..................................................................................................31
INTRODUCERE ÎN STATICĂ...................................................................31
3.1 DEFINIŢII..........................................................................................31
3.2. PROBLEMELE STATICII..............................................................31
3.3. DIFERITE SISTEME PARTICULARE DE FORŢE CARE
ACŢIONEAZĂ SISTEMELE MATERIALE.........................................31
3.4. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND REDUCEREA SISTEMELOR
DE FORŢE..................................................................................................32
3.4.1. Forţa ca vector alunecător.............................................................32
5
MECANICĂ. Statica. Teorie şi aplicaţii Lenuţa SUCIU
3.4.2. Proiecţiile unei forţe pe o axă.......................................................33

Capitolul IV..................................................................................................35
ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL.................................................35
4.1. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL LIBER......................35
4.2. REDUCEREA SAU COMPUNEREA SISTEMELOR DE FORŢE
CONCURENTE..........................................................................................35
4.2.1. Compunerea a două forţe concurente...........................................36
4.2.2. Compunerea a trei forţe concurente necoplanare.........................38
4.2.3. Compunerea unui număr n de forţe oarecare. Poligonul forţelor. 39
4.3. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL SUPUS LA
LEGĂTURI.................................................................................................40
4.3.1. Echilibrul punctului material pe o suprafaţă.................................42
4.3.2. Echilibrul punctului material legat cu fir......................................49
4.3.3. Echilibrul punctului material pe o curbă......................................50
4.3.4. Observaţii privind echilibrul punctului material supus la legături
......................................................................................................................52
4.4 ECHILIBRUL SISTEMELOR DE PUNCTE MATERIALE........53
4.5. APLICAŢII........................................................................................54
Capitolul V...................................................................................................67
REDUCEREA SISTEMELOR DE FORŢE APLICATE UNUI RIGID.....67
5.1. CARACTERUL DE VECTOR ALUNECĂTOR AL FORŢEI CE
ACŢIONEAZĂ UN SOLID RIGID..........................................................67
5.2. MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU UN PUNCT...........67
5.3. MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU O AXĂ................70
5.4. CUPLUL DE FORŢE.......................................................................73
5.5. REDUCEREA UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU UN PUNCT......74
5.6. REDUCEREA UNUI SISTEM DE FORŢE OARECARE ÎN
RAPORT CU UN PUNCT.........................................................................75
5.7. VARIAŢIA ELEMENTELOR TORSORULUI DE REDUCERE
CU ALEGEREA PUNCTULUI DE REDUCERE. INVARIANŢII
TORSORULUI DE REDUCERE.............................................................77
5.8. AXA CENTRALĂ.............................................................................78
5.9. CAZURILE DE REDUCERE ALE UNUI SISTEM, DE FORŢE
OARECARE...............................................................................................80
5.10. TEOREMA LUI VARIGNON PENTRU SISTEME DE FORŢE
CARE SE REDUC LA O REZULTANTĂ UNICĂ................................82
5.11. REDUCEREA SISTEMELOR PARTICULARE DE FORŢE...83
5.11.1. Reducerea sistemelor de forţe cu suporturile concurente...........83
5.11.2 Reducerea sistemelor de forţe coplanare.....................................83
5.11.3. Reducerea sistemelor de cupluri.................................................85
5.11.4.Reducerea sistemelor de forţe paralele........................................86
6
5.12. CENTRE DE GREUTATE.............................................................89

5.13. APLICAŢII......................................................................................90
Capitolul VI................................................................................................107
GEOMETRIA MASELOR.........................................................................107
6.1. CENTRE DE MASĂ.......................................................................107
6.1.1. Centrul de masă pentru un sistem de puncte materiale..............107
6.1.2. Centrul de masă pentru un corp rigid (mediu continuu).............108
6.1.3. Densitatea (masa specifică)........................................................109
6.1.4. Centrul de masă al corpurilor omogene......................................110
6.1.5. Determinarea centrului de masă al unui corp cu ajutorul centrelor
de masă parţiale..........................................................................................112
6.1.6. Determinarea centrului de masă al unui corp cu cavităţi............113
6.1.7. Teoremele lui Pappus – Guldin..................................................114
6.2. APLICAŢII......................................................................................116
6.3. MOMENTE STATICE..................................................................125
6.3.1. Momentul static al unul sistem de puncte materiale...................125
6.3.2. Momentul static al unui corp rigid (mediu continuu).................126
6.4. MOMENTE DE INERŢIE.............................................................126
6.4.1. Definiţii.......................................................................................126
6.4.2. Relaţii între momentele de inerţie mecanice..............................130
6.4.3. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele...................130
6.4.4. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe concurente. Axe
principale de inerţie. Momente de inerţie principale..................................133
Capitolul VII...............................................................................................137
STATICA SOLIDULUI RIGID.................................................................137
7.1. ECUAŢIILE DE ECHILIBRU ALE SOLIDULUI RIGID LIBER
....................................................................................................................137
7.2. STATICA RIGIDULUI CU LEGĂTURI.....................................138
7.2.1. Legăturile rigidului.....................................................................138
7.2.1.1. Reazemul simplu............................................................................139
7.2.1.2. Articulaţia.....................................................................................140
7.2.1.3. Încastrarea....................................................................................141
7.2.1.4. Legătura prin fir............................................................................141
7.3. APLICAŢII......................................................................................142
7.4. ECHILIBRUL RIGIDULUI CU LEGĂTURI CU FRECARE. .145
7.4.1. Generalităţi.................................................................................145
7.4.2. Frecarea de alunecare.................................................................147
7.4.3. Frecarea de rostogolire...............................................................148
7.4.4. Frecarea de pivotare....................................................................149
7
7.4.5. Frecarea în articulaţii şi lagăre....................................................151

7.4.6. Frecarea firelor...........................................................................153
Capitolul VIII.............................................................................................155
STATICA SISTEMELOR MATERIALE..................................................155
8.1. TORSORUL FORŢELOR INTERIOARE...................................155
8.2. TEOREME ŞI METODE PENTRU STUDIUL ECHILIBRULUI
SISTEMELOR MATERIALE................................................................156
8.2.1. Metoda izolării elementelor........................................................156
8.2.2. Teorema solidificării...................................................................157
8.2.3. Teorema echilibrului părţilor......................................................158
8.3. SISTEME STATIC DETERMINATE ŞI NEDEERMINATE. . .160
8.4. PROBLEME REZOLVATE..........................................................160
8.5.GRINZI CU ZĂBRELE...................................................................171
8.5.1. Generalităţi.................................................................................171
8.5.2 Calculul eforturilor din bare........................................................173
8.5.3. Probleme rezolvate.....................................................................175
BIBLIOGRAFIE........................................................................................185
8
Capitolul I.
INTRODUCERE ÎN MECANICĂ
1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MECANICII
Primele cunoştinţe despre fenomenele naturii au apărut odată cu activitatea

conştientă a omului.
Mecanica, fiind una dintre cele mai vechi ramuri ale ştiinţelor naturii,
a apărut ca o necesitate obiectivă impusă de soluţionarea unor probleme practice,
pe care viaţa de toate zilele le-a pus oamenilor din cele mai îndepărtate
timpuri: crearea unor dispozitive (planuri înclinate, pârghii etc.) care să le permită
efectuarea unor lucrări sau să contribuie la micşorarea eforturilor necesare
pentru efectuarea lor.
Dezvoltarea mecanicii s-a făcut la început ca un capitol al fizicii.
Verificând în practică teoriile emise, rezultate din generalizarea experienţei,
mecanica s-a impus ca o disciplină independentă.
Mecanica este o ramură a ştiinţelor naturii care studiază legile
obiective ale mişcării mecanice şi interacţiunile dintre corpurile materiale.
Obiectul mecanicii îl formează studiul mişcării corpurilor rigide şi, ca
un caz particular, echilibrul acestora.
Disciplina în care se studiază mişcarea şi repausul corpurilor rigide, de
dimensiuni obişnuite (macroscopice), cu viteze mici faţă de viteza luminii,
se numeşte mecanică teoretică sau mecanică clasică, numită şi mecanică
newtoniană, ale cărei baze au fost puse de Isaac Newton (1642 -1727), ţinând seama
de experienţele şi descoperirile lui Galileo - Galilei (1564 -1642).
Prezentul volum se va ocupa numai de parte de mecanică statică, care se
studiază pentru aprofundarea fenomenelor care au loc, datorate mişcării.
1.2. NOŢIUNI DE BAZĂ
1.2.1. Mişcarea mecanică
Prin mişcare mecanică se înţelege schimbarea poziţiei, în timp şi în spaţiu,

a unui corp în raport cu un alt corp, numit reper.
Elementele mişcării mecanice sunt:
 corpul care efectuează mişcarea (mobilul);
 mediul în care are loc mişcarea şi
 sistemul de referinţă (reperul).
Un caz particular al mişcării mecanice este repausul, când corpul nu-şi
9
modifică poziţia faţă de un sistem de referinţă ales.

Atât mişcarea, cât şi repausul sunt relative, depind de sistemul de
referinţă ales.
Mişcarea (repausul) raportată la un sistem de referinţă fix se numeşte
absolută, iar faţă de un sistem de referinţă mobil relativă.
Deoarece nu există sistem de referinţă absolut fix, nu există nici
repaus absolut. În multe aplicaţii practice, sistemul de referinţă legat de
pământ poate fi considerat fix.
Mişcarea mecanică sau repausul unui corp, luate în raport cu un sistem
de referinţă, formează aşa numita stare mecanică a corpului respectiv faţă de
sistemul de referinţă considerat.
1.2.2. Spaţiul şi timpul
Spaţiul şi timpul sunt noţiuni fundamentale ale mecanicii, reflectând

forma obiectivă de existenţă a materiei.
Spaţiul caracterizează dimensiunile corpurilor şi poziţia lor relativă.
Timpul caracterizează durata şi succesiunea fenomenelor.
Spaţiul este conceput cu următoarele proprietăţi:
 este un mediu continuu tridimensional, infinit, omogen;
 este izotrop, având o metrică absolută şi universală (distanţele şi
unghiurile au raporturile determinate univoc în orice parte a spaţiului), deci
este spaţiul tridimensional, într-un sistem triortogonal drept, xOyz.
Timpul este conceput cu următoarele proprietăţi: este unidimensional,
continuu, universal, infinit, omogen şi independent de sistemul de referinţă.
Unităţile de măsură pentru lungime şi timp în Sistemul Internaţional
de Unităţi (SI) sunt:
- Unitatea de lungime - metrul, cu simbolul m.
Metrul este lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă, în vid,
ale radiaţiei care corespunde tranziţiei atomului de Kripton 86 între nivelele
2plo şi 5d5.
- Unitatea de timp - secunda, cu simbolul s.
Secunda este durata egală cu 9 192 631 770 perioade ale radiaţiei care
corespunde tranziţiei între cele două nivele superfine ale stadiului
fundamental al atomului de Cesiu 133.
1.2.3. Masa
Masa este o caracteristică fizică a corpurilor materiale, fiind manifestarea şi

măsura proprietăţilor lor gravitaţionale şi inerţiale.
Gravitaţia este o proprietate generală a materiei, care se manifestă prin
10
existenţa în spaţiu a câmpului gravific. Aceasta ne conduce la noţiunea de

masă grea sau masă gravifică.
Inerţia este o altă proprietate generală a materiei, care exprimă
însuşirea corpului de a-şi păstra mişcarea sau de a se opune încercărilor de a le
modifica mişcarea. În acest sens, apare noţiunea de masă inertă.
Experienţa arată că masa inertă şi masa gravifică sunt exprimate prin
numere identice.
În mecanica clasică masa este considerată constantă.
Unitatea de măsură pentru masă, în Sistemul Internaţional de Unităţi, este
Kilogramul, notat cu simbolul Kg, şi este masa prototipului internaţional al
Kilogramului confecţionat din platină iridiată. Prototipul se păstrează la Biroul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres - Franţa.
1.2.4. Forţa
Corpurile materiale îşi modifică starea mecanică, adică mişcarea sau

repausul lor, datorită interacţiunii lor cu alte corpuri.
Forţa reprezintă măsura interacţiunii dintre corpuri. Interacţiunea poate avea
loc prin contact nemijlocit (de exemplu forţa de apăsare între două corpuri
în contact) sau nemijlocit prin interacţiunea corpului cu un câmp de forţe (câmpul
gravitaţional, câmpul electromagnetic).
Prin urmare, forţa nu este ceva de sine stătător. Ea nu este desprinsă de
corpurile materiale, de materia în mişcare. Nu ea produce mişcarea materiei, ci
materia în mişcare este sursa ei.
Rezultă de aici că forţa este o mărime care caracterizează transmiterea
mişcării de la un corp material la altul. Forţele care se întâlnesc mai des sunt
următoarele: greutatea corpurilor sau gravitaţia, care este forţa de atracţie
exercitată de Pământ asupra corpurilor materiale; forţa atracţiei universale
care se exercită între două corpuri materiale oarecare, forţele electromagnetice,
forţele de frecare; forţele elastice etc.
După modul cum acţionează, forţele pot fi clasificate în: forţe de
volum sau de masă şi forţe de suprafaţă.
Forţele de masă sunt aplicate corpului material în întreg volumul său, cum este
greutatea corpului şi chiar forţele electrice şi magnetice.
Forţele de suprafaţă, sau forţele distribuite superficial acţionează asupra
corpurilor pe suprafeţele lor laterale. De exemplu, o bucată de cretă aşezată pe o masă
orizontală este împiedicată să cadă de o forţă datorită prezenţei mesei, numită forţa de
reacţiune a mesei, transmisă cretei prin punctele de contact dintre cretă şi masă, care
alcătuiesc suprafaţa de contact. Tot forţe de suprafaţă sunt şi forţele de frecare,
presiunea gazelor, rezistenţa aerului etc.
Forţele mai pot fi clasificate în forţe exterioare şi forţe interioare unui
11
sistem material.
Forţele exterioare reprezintă acţiunile asupra sistemului a corpurilor materiale,
altele decât cele care fac parte din sistemul material considerat.
Forţele interioare reprezintă interacţiunile dintre diferitele părţi ale aceluiaşi
sistem.
O clasificare importantă a forţelor exterioare este împărţirea lor în forţe
direct aplicate şi forţe de legături sau reacţiuni.
- Forţele direct aplicate sunt forţe care sunt în general cunoscute
dinainte, cum sunt greutăţile, forţa elastică etc.
- Forţele de legătură se datorează existenţei unor legături care împiedică
anumite deplasări ale corpurilor materiale. Reacţiunile nu sunt cunoscute dinainte. Ele
depind de felul legăturii, precum şi de forţele direct aplicate corpului.
Experienţa arată că efectul forţei asupra unui corp depinde de
următorii patru factori:
1 - punctul de aplicaţie al forţei;
2 - direcţia sau suportul forţei;
3 - sensul forţei pe suportul său;
4 - mărimea sau valoarea forţei.
Rezultă de aici că forţa este o mărime vectorială.
Ea se va reprezenta printr-un segment orientat (fig.1.1) şi se va nota de
obicei cu F sau cu AB, unde A este punctul său de aplicaţie, iar B
extremitatea sa. Suportul forţei este dreapta (Δ). Mărimea sau valoarea forţei
se va nota cu F sau F .
În general, forţa este un vector legat, iar în cazul particular al
corpurilor solide nedeformabile este un vector alunecător.
Unitatea de măsură a forţei, în

sistemul de unităţi SI, este newtonul cu
simbolul N şi reprezintă forţa care
imprimă masei de 1 kg o acceleraţie
rectilinie de 1 m/s2 faţă de un sistem
de referinţă inerţial.
1.2.5. Corpul material
Corpul material reprezintă una din înfăţişările materiei. Pentru

reprezentarea corpurilor materiale în mecanică, se folosesc modelele
de ,,punct material” şi ,,corp rigid”.
Un corp material, ale cărui dimensiuni sunt neglijabile în raport cu alte
12
dimensiuni din problema studiată (spre exemplu, în raport cu sistemul de

referinţă ales), ce poate fi reprezentat printr-un punct geometric dotat cu
masa corpului, se numeşte punct material.
Astfel, Pământul, considerat ca unul din sateliţii Soarelui, are
dimensiuni neglijabile în raport cu distanţa dintre aceste două corpuri şi, de
aceea, poate fi privit ca un punct material în problemele în care se tratează
despre mişcarea sa în jurul Soarelui.
De asemenea, corpurile macroscopice în mişcare de translaţie (sau
chiar în mişcare în care rotaţiile sunt neglijabile) se pot considera reduse la
un punct material, şi anume la punctul geometric ce reprezintă centrul maselor în
care se presupune concentrată întreaga lor masă.
Deci, în asimilarea unui corp material cu un punct material, nu dimensiunile
corpului sunt hotărâtoare, ci natura problemei care se cere a fi soluţionată.
Un corp material, la care forma geometrică şi distribuţia de materie (spre
exemplu, structura sa cristalină) în cadrul volumului său nu se modifică,
chiar dacă se află sub acţiunea altor corpuri, se consideră corp rigid.
În realitate, toate corpurile din natură sunt deformabile, însă în unele
cazuri deformaţiile sunt neglijabile. Introducând modelul de corp rigid
studiul mişcării şi al repausului se simplifică foarte mult.
Mai multe puncte materiale, cu anumite legături între ele, formează un
sistem de puncte materiale.
De pildă, sistemul solar din care face parte Pământul poate fi
considerat ca un sistem de puncte materiale, legătura dintre corpurile care-l
alcătuiesc constând în atracţia lor materială, conform cu legea de atracţie
universală a lui Newton.
Orice corp material (continuum material) poate fi conceput ca un
sistem de puncte materiale în număr atât de mare şi atât de apropiate între
ele, încât depărtările dintre un punct material oarecare al sistemului şi punctele
materiale din imediata lui vecinătate sunt neglijabile în comparaţie cu
dimensiunile întregului sistem. Corpul rigid poate fi conceput ca un sistem
de puncte materiale, la care distanţa dintre oricare două puncte din corp este
constantă în orice condiţii. În felul acesta, teoremele deduse pentru sisteme de puncte
materiale se pot aplica şi corpului rigid.
1.3. PRINCIPIILE MECANICII
Mecanica, deşi se bazează pe experienţă, este o ştiinţă deductivă. Are la

bază câteva principii cu caracter de axiomă, din care se deduc, cu ajutorul
calculului matematic, diferite legi.
13
1.3.1. Principiul inerţiei
Într-un sistem de referinţă fix (sistem absolut), precum şi în toate

sistemele de referinţă în mişcare de translaţie rectilinie uniformă în raport cu
sistemul fix (sisteme inerţiale), punctul material rămâne fie în repaus, fie în
mişcare rectilinie atâta timp cât acţiunea altor corpuri nu îi schimbă această stare.
Stările de repaus şi mişcarea rectilinie uniformă a punctului material,
respectiv translaţia rectilinie şi uniformă pentru corpul rigid faţă de un sistem de
referinţă inerţial se numesc stări inerţiale ale punctului material, respectiv
ale corpului rigid. Se spune că corpul material este inert, deoarece nu poate
prin el însuşi să iasă din stările lui inerţiale, ci numai prin acţiunea altor
corpuri materiale.
În univers, totul fiind materie în mişcare, nu se găseşte un sistem de
referinţă fix. Un sistem de referinţă legat de Pământ poate fi considerat inerţial
pentru fenomene care nu au o durată prea lungă şi se efectuează într-un
domeniu nu prea mare al spaţiului.
1.3.2. Principiul acţiunii forţei
Corpurile materiale îşi schimbă stările inerţiale datorită interacţiunii lor

cu alte corpuri. Deoarece măsura interacţiunii dintre corpuri este forţa, va exista o
dependenţă între forţa F ce acţionează asupra punctului material şi
mărimea care măsoară modificarea stării inerţiale, deci a vectorului acceleraţie a .
Această legătură este postulată prin legea lui Newton, care exprimă
proporţionalitatea lor şi care se va considera aici ca reprezentând principiul
acţiunii forţei, expresia lui matematică fiind:
 
ma  F (1.1)
Principiul se enunţă în felul următor: într-un sistem de referinţă inerţial,

rezultanta forţelor ce acţionează asupra unui punct material este proporţională cu
acceleraţia acestui punct. Factorul de proporţionalitate, constant şi pozitiv,
este m, masa punctului material.
Se observă din relaţia 1.1 că pentru o aceeaşi influenţă exterioară
(aceeaşi forţă F), cu cât ,,m" este mai mare, cu atât ,,a” este mai mic, adică cu atât
ieşirea punctului material din starea sa de inerţie este mai anevoioasă, mai
înceată.
Rezultă că masa m, reprezintă una dintre proprietăţile materiei care
caracterizează comportarea materiei faţă de mişcarea mecanică şi care
măsoară inerţia materiei.
Legea fundamentală a mecanicii (1.1) fiind aceeaşi în toate sistemele
de referinţă inerţiale, rezultă implicit că aceleaşi vor fi şi rezultatele teoriilor
14
şi experienţelor făcute în condiţii identice.

Această proprietate constituie principiul relativităţii în mecanica
clasică: legile sunt aceleaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Principiul acţiunii forţei într-o formă sintetică, mai nouă, se enunţă şi
astfel: efectul unei forţe asupra unui corp este independent de viteza lui,
precum şi de acţiunile altor forţe.
Principiul acţiunii forţei este cel mai important şi alcătuieşte
fundamentul întregii mecanici clasice.
1.3.3. Principiul egalităţii dintre acţiune şi reacţiune
Conform acestui principiu, dacă un punct material P1 acţionează cu o

forţă F 12 asupra altui punct material P2, atunci şi punctul material P2
acţionează asupra punctului P1 cu o forţă F 21 , cele două forţe având
aceeaşi valoare, acelaşi suport determinat de dreapta care uneşte cele două
puncte şi sensuri opuse (fig.1.2), adică:
F 12  F 21 (1.2)
Una din forţe se numeşte acţiune, cealaltă reacţiune. Rezultă că o aceeaşi
forţă poate fi considerată fie acţiune, fie reacţiune după punctul material la care se
face referinţa.
Principiul egalităţii dintre acţiune şi reacţiune se poate enunţa deci

astfel: interacţiunile reciproce a două puncte materiale sunt egale şi de
sensuri contrare.
Acest principiu este valabil atât în starea de repaus, cât şi în starea de
mişcare oarecare a punctelor materiale, fie că cele două puncte sunt în
contact, fie că nu. El arată dualismul forţelor din natură, toate aceste forţe fiind
perechi, egale şi de sensuri contrare. Apariţia unei forţe înseamnă o acţiune şi este
însoţită simultan de reacţiunea sa egală şi direct opusă.
15
1.4. DIVIZIUNILE MECANICII
După natura problemelor care se studiază, mecanica clasică sau

newtoniană se împarte în trei mari diviziuni:
 Statica;
 Cinematica;
 Dinamica.
Statica este partea mecanicii care se ocupă cu studiul compunerii sau
reducerii sistemelor de forţe care acţionează asupra corpurilor rigide şi cu
determinarea condiţiilor în care un sistem de forţe este în echilibru, sub
acţiunea căruia corpul nu-şi modifică starea sa mecanică de repaus sau de
mişcare. În problemele de statică, de obicei, corpul asupra căruia acţionează
un sistem de forţe în echilibru este în repaus faţă de un sistem de referinţă
fix.
Cinematica studiază mişcarea punctelor materiale şi a corpurilor rigide
fără să ţină seama de forţele şi masele care acţionează asupra lor.
Cinematica face un studiu geometric al mişcărilor, din care cauză
uneori se mai numeşte şi geometria mişcărilor.
Dinamica, fiind capitolul cel mai complex, studiază mişcările
punctelor materiale şi ale corpurilor rigide, ţinând seama de forţele care
acţionează asupra lor, dar şi de masele lor.
Mecanica are un caracter unitar, împărţirea în cele trei părţi are mai
mult un caracter metodic, ea oferind o mai uşoară înţelegere a cursului.
Uneori se prezintă cinematica drept un capitol introductiv al dinamicii, iar
statica, un caz particular al acesteia.
După natura obiectelor studiate, mecanica clasică se împarte în:
a. mecanica punctului material şi a sistemelor de puncte materiale
(corpuri ale căror dimensiuni pot fi neglijate în studiul echilibrului sau
mişcării acestora);
b. mecanica corpului rigid (solidul rigid) şi a sistemelor de solide
rigide – corpuri cărora li se neglijează deformaţiile, atunci când se studiază
echilibrul sau mişcarea acestora;
c. mecanica corpului de masă variabilă;
d. mecanica corpurilor deformabile (teoria elasticităţii şi plasticităţii);
e. mecanica fluidelor;
f. mecanica gazelor (aeromecanica şi dinamica gazelor);
În partea de mecanică statică, sunt studiate (ca şi în cazul de faţă) mecanica
punctului material şi a sistemelor de puncte materiale, mecanica corpului
rigid (solidul rigid) şi a sistemelor de solide rigide, făcându-se mai apoi
referire, într-un capitol separat, la diferite aplicaţii ale staticii în tehnică.
16
Capitolul II.
MĂRIMI VECTORIALE. OPERAŢII CU VECTORI
2.1. DEFINIŢII.
Descrierea cantitativă a unor fenomene din natură presupune

exprimarea legăturilor dintre diverse mărimi prin relaţii matematice adecvate.
Mecanica operează cu o serie de noţiuni, exprimate cantitativ prin
mărimi fizice, care pot fi:
 scalare;
 vectoriale;
 tensoriale.
Mărimile fizice scalare sunt complet determinate doar prin valoarea
lor numerică. În această categorie intră: timpul, temperatura, energia, lucrul
mecanic, potenţialul electric sau gravitaţional, etc.
Operaţiile matematice cu scalari sunt operaţii aritmetice obişnuite.
Există mărimi fizice a căror descriere completă necesită specificarea
suplimentară a direcţiei şi a sensului acestora.
În acest caz, avem de a face cu aşa-numitele mărimi vectoriale sau, pe
scurt, vectori.
Într-un spaţiu tridimensional, un vector este determinat în mod univoc
prin proiecţiile sale pe cele trei axe ale sistemului de coordonate. Aşa cum
vom vedea mai târziu, într-un spaţiu N - dimensional, un vector se poate
reprezenta sub forma unei matrice linie sau a unei matrice coloană cu N
elemente.
În fizică, un număr considerabil de mărimi sunt vectoriale.
În mecanică, dintre exemplele cel mai frecvent întâlnite de mărimi
vectoriale, putem aminti: viteza, acceleraţia, forţa, impulsul, viteza
unghiulară, momentul cinetic, momentul forţei, etc.
Pe lângă scalari şi vectori, există şi o a treia categorie - mai puţin
numeroasă - de mărimi fizice, care constituie o generalizare a vectorilor.
Acestea se numesc mărimi tensoriale sau tensori.
Ele se reprezintă prin matrici cu mai multe linii şi coloane. Amintim
aici, ca exemple de mărimi tensoriale întâlnite în mecanică, viteza unghiulară
şi momentul de inerţie.
Pentru o mai bună înţelegere a mărimilor vectoriale, vor fi explicate
amănunţit atât modalităţile de exprimare a unui vector, cât şi operaţii cu
vectori, iar pentru aprofundarea cunoştinţelor, la sfârşitul capitolului,
problemele rezolvate vor fi definitorii.
17
2.2. REPREZENTAREA UNUI VECTOR
Există trei modalităţi de reprezentare a unui vector:

1. printr-un segment orientat (aşa-numita reprezentare geometrică);
2. prin proiecţiile sale pe axele unui sistem de coordonate (aşa-numita
reprezentare analitică) sau,
3. printr-o matrice.
Aşa cum vom vedea în continuare, viteza, acceleraţia, forţa şi
impulsul sunt vectori polari; viteza unghiulară, momentul cinetic şi
momentul forţei sunt vectori axiali sau pseudovectori.
2.2.1. Reprezentarea geometrică
În acest caz, un vector este reprezentat ca un segment orientat, care

porneşte dintr-un punct numit origine sau punct de aplicaţie sau pol (notat
cu O, în fig.2.1).
Segmentul este aşezat pe dreapta suport AA’ şi are sensul indicat de
vârful săgeţii. Un vector definit în acest mod se numeşte vector polar. El
este precizat prin:
1. modul (mărime);
2. origine (punct de aplicaţie);
3. orientare (direcţie si sens).
Lungimea segmentului orientat este proporţională cu mărimea

vectorului.
Modulul unui vector se notează | A |.
Să considerăm un vector de mărime egală cu unitatea, notat ệA, care
este orientat pe direcţia şi în sensul vectorului A . Acesta se numeşte
versor. Putem, prin urmare, scrie că:
(2.1)
18
2.2.2. Reprezentarea analitică
Într-o reprezentare analitică, un vector este determinat prin proiecţiile

sale pe axele unui sistem de referinţă. Un exemplu în acest sens este
prezentat în fig. 2.2, în care s-au folosit coordonatele carteziene.
Fig. 2.2
Dacă notăm, cu Ax, Ay şi Az - proiecţiile lui A de-a lungul axelor Ox,

Oy şi Oz, formula de exprimare a vectorului A devine:
(2.2)
unde, sunt versorii axelor de coordonate. Pentru versorii
axelor de coordonate se mai folosesc şi notaţiile: i , j , k .
Mărimea vectorului se află folosind teorema lui Pitagora:
A  Ax2  A y2  Az2 (2.3)
2.2.3. Reprezentarea matricială
Orice vector poate fi exprimat ca o matrice cu o singură linie sau cu o

singură coloană, fiecare element al acesteia reprezentând componenta
(proiecţia vectorului) pe o anumită direcţie.
De exemplu, vectorul reprezentat analitic prin relaţia (2.2) se va
reprezenta matriceal fie sub forma:
A   Ax A y Az  (2.4)
sau,
19
Ax
A  Ay (2.5)
Az
2.3. OPERAŢII CU VECTORI
2.3.1. Adunarea vectorilor
Vectorii sunt mărimi matematice, caracterizate de mărime, direcţie,

sens şi punct de aplicaţie.
Adunarea a doi vectori concurenţi într-un punct O se realizează după
regula paralelogramului (fig. 2.3.a).
Regula paralelogramului ne spune că: vectorul sumă rezultat prin
adunarea a doi vectori concurenţi într-un punct O, este egal cu diagonala
mare a paralelogramului construit cu cei doi vectori ca laturi.
Fig. 2.3.a Fig. 2.3.b
De altfel, multe din operaţiile cu vectori studiate de algebră, vectorial

pot fi deduse cu ajutorul acestei reguli. Folosind pentru vector notaţia cu
simbolul barat la partea superioară, se scrie:
c = a + b (2.6)
Din regula paralelogramului rezultă că adunarea este o operaţie în

cadrul căreia nu este importantă ordinea termenilor care se adună, ceea ce
înseamnă că această operaţie este comutativă:
c = a + b = b + a (2.7)
Se observă că se poate obţine acelaşi rezultat dacă se realizează un

triunghi al vectorilor (fig. 2.3.b), în care un vector echivalent cu a are
originea în extremitatea vectorului b .
Vectorul c , numit vector rezultant sau rezultantă, va avea originea
comună cu originea primului vector (punctul 0), şi extremitatea în
20
extremitatea celui de-al doilea vector.

Construcţia grafică din figura 2.3.b este numită regula triunghiului, şi
este echivalentă cu regula paralelogramului.
Adunarea vectorilor este o operaţie asociativă. Astfel, pentru trei
vectori a , b şi c , vectorul rezultantă se calculează în două etape: se
procedează la adunarea primilor doi vectori, apoi la suma obţinută se adună
cel de-al treilea vector (fig. 2.4.a).
Acelaşi rezultat se obţine şi dacă se însumează mai întâi ultimii doi
vectori, apoi primul vector (fig. 2.4.b), lucru care se scrie:
(a + b )+ c = a + (b + c ) ( 2.8 )
Fig. 2.4.a Fig. 2.4.b
Adunarea mai multor vectori conduce la generalizarea regulii

paralelogramului, stabilindu-se regula conturului poligonal, vectorul rezultat
având originea comună cu primul vector, iar extremitatea în extremitatea
ultimului vector, pentru figurile 2.4.a) şi 2.4.b).
2.3.2. Înmulţirea vectorilor cu o mărime scalară
Cea mai simplă operaţie de înmulţire a vectorilor este înmulţirea cu un

scalar (sau cu o mărime scalară). Mărimea scalară este o entitate
caracterizată printr-un număr.
Dacă, α este un scalar, atunci prin multiplicarea vectorului a cu
scalarul α înţelegem vectorul α a care are următoarele caracteristici:
- mărimea este egală cu produsul dintre α şi modulul vectorului a ;
- direcţia este aceeaşi cu cea a vectorului a ;
- sensul este acelaşi cu sensul vectorului a , dacă α este pozitiv, sau
de sens opus, dacă α este negativ;
- punctul de aplicaţie coincide cu al vectorului a .
2.3.3. Versorii şi componentele ortogonale ale unui vector
21
a
Dacă vectorul u = a , unde a este mărimea vectorului a este
adimensional, are mărimea egală cu unitatea şi are aceeaşi direcţie cu
vectorul a , atunci u se numeşte versorul direcţiei vectorului a .
Versorii direcţiilor axelor de coordonate furnizează mecanismul
obişnuit de exprimare a vectorilor.
Astfel, orice vector se poate exprima în funcţie de versorul direcţiei
sale cu ajutorul relaţiei:
a = a u ( 2.9 )
Fie un sistem de axe triortogonal cartezian drept 0xyz, pentru care
versorii acestor axe sunt i , j şi k .
Fig. 2.5.a Fig. 2.5.b
Regula paralelogramului ne permite să descompunem un vector a în

trei componente reciproc ortogonale scrise: ax i , ay j , şi az k , (fig.1.5.),
astfel încât:
a = ax i + ay j + az k (2.10)
Relaţia (2.10) reprezintă expresia analitică a vectorului a în raport
cu sistemul de axe 0xyz.
Numim proiecţiile vectorului a pe cele trei axe mărimile scalare ax, ay,
şi az (fig. 2.5.b), care se scriu în funcţie de unghiurile α, β şi γ pe care le face
vectorul a cu cele trei axe 0x, 0y şi respectiv 0z:
ax = a cosα , ay = a cosβ şi az = a cosγ (2.11)
Aceste cosinusuri sunt numite cosinusurile directoare ale vectorului
a . Între ele există relaţia:
cos²α+ cos²β +cos²γ = 1 (2.12)
Mărimea vectorului a este dată de expresia:
a = ax 2  a y 2  az2 (2.13)
Dintre proprietăţile adunării şi înmulţirii cu un scalar, prezentate în

22
paragraful anterior, de mare importanţă în aplicaţii sunt următoarele două

relaţii:
dacă c = a + b , atunci:
cx = ax+ bx
cy = ay + by (2.14)
cz = az + bz
dacă λ este un scalar, atunci:
λ a = λ∙ ax i + λ ∙ay j + λ ∙az k (2.15)
Expresiile (2.14) se pot generaliza în cazul adunării a n vectori

concurenţi. Astfel se enunţă teorema proiecţiilor:
Suma proiecţiilor pe o axă a unui sistem de vectori concurenţi este
egală cu proiecţia pe aceeaşi axă a vectorului rezultant.
2.3.4. Produsul scalar a doi vectori
Produsul scalar a doi vectori a şi b , este un scalar, definit cu relaţia:

a ∙ b = a ∙ b cosφ (2.16)
unde φ este unghiul dintre cei doi vectori .
Acest produs este un scalar şi apare în mod evident din relaţia de
definiţie (2.16), că acest produs este comutativ, adică:
a ∙b = b∙a (2.17)
Dacă vectorul a este înmulţit scalar cu un versor u , atunci
a ∙ u = a (1)∙cosφ = Pru a (2.18)
şi se obţine proiecţia vectorului a pe direcţia versorului u .

Proiecţiile unui vector pe axele de coordonate definite în relaţiile
(2.18) se pot scrie şi sub forma :
ax = a ∙ i ,
ay = a ∙ j (2.19)
az = a ∙ k
Ţinând cont că versorii axelor de coordonate sunt reciproc ortogonali,
atunci:
i ∙ j = j ∙k = k ∙i = 0
i ∙i = j ∙ j = k ∙k = 1 (2.20)
O proprietate importantă este aceea că produsul scalar este distributiv
faţă de operaţia de adunare, adică :
a ∙( b + c ) = a ∙ b + a ∙ c (2.21)
Proprietăţile de distributivitate şi comutativitate ale produsului scalar
sunt utilizate la stabilirea unor relaţii de importanţă practică:
a ∙ b = a x bx + a y by + a z bz (2.22)
23
2 2 2 2
a ∙a = ax + ay +az = a (2.23)
Relaţia (2.23) se poate stabili şi din relaţia de definiţie (2.16):

2
a ∙ a = a ∙ a cos(0) = a (2.24)
Din relaţiile (2.15) şi (2.22) se poate exprima unghiul format din doi
vectori atunci când sunt cunoscute proiecţiile acestora:
a b
a xbx + a yby + a z bz
cos φ = = (2.25)
a b
a 2 x + a 2 y + a 2 z bx2 + by2 + bz2
2.3.5. Produsul vectorial a doi vectori
Un alt produs stabilit între doi vectori a şi b este produsul vectorial

notat a x b şi reprezintă un vector c , (fig.2.6), care are următoarele
caracteristici:
- mărimea c = a b sinφ, unde, φ este unghiul (mai mic de
180º) dintre vectorii a şi b ;
- sensul stabilit cu regula şurubului (fig.1.7.) sau regula mâinii drepte
(fig. 2.6);
- originea în punctul de concurenţă al celor doi vectori a şi b .
Fig.2.6.
Aplicând relaţia de definiţie, se observă că produsul vectorial nu este

comutativ (este anticomutativ):
b xa = - a xb (2.26)
dar este distributiv faţă de operaţia de adunare:
a x( b + c )= a x b + a x c (2.27)
Produsele vectoriale care se stabilesc între versorii axelor coordonate
trebuie să respecte convenţia admisă în mecanica teoretică de a se lucra în
24
sistemul de referinţă ,,drept”:

x j = - j xi =k ;
i
j xk =- k x j = i ;
k x i=- ix k= j;
ix i = j x j = k x k =0 (2.28)
Exprimând vectorii a şi b în funcţie de proiecţiile lor, produsul

vectorial se exprimă sub forma unui determinant care are pe prima linie
versorii axelor, iar pe următoarele linii proiecţiile celor doi vectori:
i j k
ax b = a
bx
x
b
a
y
y a z
bz
=
(ay bz – az by) i (az bx – ax bz) j (ax by– ay bx) k (2.29)
+ +
Mărimii produsului vectorial i se poate da o interpretare geometrică, şi

anume aceea că reprezintă aria paralelogramului având ca laturi cei doi
vectori a şi b , (fig. 2.7):
c = a  b = a b sinφ = a h (2.30)
Fig.2.7.
2.3.6. Produsul mixt şi dublul produs vectorial a trei vectori
Două operaţii multiple, fiecare implicând trei vectori, sunt în mod

firesc necesare în mecanică: produsul mixt şi dublul produs vectorial.
Produsul mixt are ca rezultat un scalar şi se obţine prin efectuarea unui
produs scalar dintre un vector cu produsul vectorial al altor doi vectori:
c ·( ax b) (2.31)
O interpretare geometrică a produsului mixt este aceea că reprezintă
volumul unui paralelipiped ale cărui laturi au ca lungimi mărimile celor trei
vectori. Una din proprietăţile produsului mixt este aceea că prin permutarea
vectorilor care îl formează, valoarea calculată nu se schimbă:
c · (a x b ) = a · (b xc ) = b · (c x a ) (2.32)
Cunoscând expresiile analitice ale celor trei vectori, produsul mixt se
25
exprimă cu ajutorul unui determinant de forma:

cx c y cz
c · (a x b ) = ax
bx
a
by
y az
bz
(2.33)
Dacă doi din cei trei vectori au proiecţii proporţionale (sunt paraleli),
atunci produsul mixt este nul. Justificarea se face apelând la proprietăţile
determinanţilor: dacă două linii ale determinantului sunt proporţionale,
atunci valoarea acestuia este zero. Din punctul de vedere al interpretării
geometrice, proporţionalitatea a doi vectori are drept consecinţă starea de
coplanaritate a celor trei vectori, ceea ce înseamnă că volumul
paralelipipedului este nul.
Dublul produs vectorial a trei vectori se scrie:
a x (b x c ) (2.34)
şi este o mărime vectorială care are direcţia normală la planul celor
doi vectori din paranteză:
a x (b x c ) = (a · c )b - ( a ·b )c (2.35)
(a x b ) x c = (a ·c ) b - a (b ·c ) (2.36)
Relaţiile de mai sus sunt utile în dinamică.
2.4. APLICAŢII
Aplicaţia 1
Se consideră vectorii, având următoarele expresii analitice faţă de un
sistem de axe Oxyz:
a = 2i - j + 3k ; b = 5 j + 4k ; c  2i  j
Să se calculeze: a) a • b
b) pr.b a
c) a × b şi a × b
d) cos ( a, b )
e) c • ( a × b )
f) c × ( a × b)
Rezolvare: Pentru a rezolva problema, se identifică mai întâi,
proiecţiile celor trei vectori pe axele de coordonate Ox, Oy, Oz.
Spre exemplu, a = a x i - a y j + a z k ⇒ ax = 2; ay = -1; az = 3
Se procedează la fel pentru vectorii b şi c , ţinând cont de
coeficienţii versorilor i , j şi k .
a) a • b = ( 2i - j + 3k )( 5 j + 4k )= 7
Se ţine cont că: i • j = i • k = j • k = 0 şi i • i = j • j = k • k = 1
26
a xbx + a y by + a z bz
b) pr.b a = =1,0932
bx2 + by2 + bz2
i j k
c) a×b = 2 -1 3 = -19 i -8 j +10 k
0 5 4
a×b = 192 + 82 + 102 =22,9129

a b
a xbx + a yby + a z bz
d) cos( a, b ) = =
a b
a 2 x + a 2 y + a 2 z bx2 + by2 + bz2
=0,2922
cx cy cz
e) c • ( a × b) = a x ay a z = 30
bx by bz
f) c × ( a × b) = ( c × b) • a - ( c × a ) • b = 10i + 20 j + 35k
Aplicaţia 2
Se consideră punctele: A(-2, -3, 1), B(3 ,1, -2) şi C(1,2,0).
Se cere:
a) să se exprime analitic vectorii , AB , BA , AC , BC şi OA ,
unde punctul O reprezintă originea unui sistem cartezian triortogonal drept,
Oxyz;
b) să se determine modulele vectorilor AB , AC , BC şi OA şi
vectorii direcţiilor vectorilor AB şi AC ;
c) să se calculeze cosinusurile directoare ale vectorului:
a = 2 AB - 3 AC în raport cu reperul Oxyz;
d) să se afle unghiurile dintre direcţiile vectorilor OA şi BC ;
e) să se calculeze aria triunghiului ABC (coordonatele punctelor A,B
şi C sunt exprimate în metri).
Rezolvare:
a) AB =  xB  x A  i   y B  y A  j   z B  z A  k  5i  4 j  3k
BA =  5i  4 j  3k   AB
AC = 3i  5 j  k ,
BC =  2i  j  2k ,
OA =  2i  3 j  k
b) AB ≡ AB =  xB  x A  2   y B  y A  2   z B  z A  2
= 5 2  4 2    3 = 50 = 5 2 = 7,07
2
= 3  5    1 = 35 =5,92
AC 2 2 2
27
BC =   2 2  12  2 2 = 9 =3
OA =   2 2    3 2  12 = 14 =3,74
AB
u
AB =
AB
=
5i  4 j  3k
5 2
 
2 0,5i  0,4 j  0,3k 
AC 35
u AC 35
3i  5 j  k 
AC = =
c) a =  
2 AB  3 AC  2 5i  4 j  3k  3 3i  5 j  k  i  7 j  3k  
a = 12 + 7 2 + 32 = 59
x a 1
cos α = a = 59
= 0,1302
ay 7
cos β = =
59
= 0,9113
a
az 3
cos γ = a = 59 = 0,3906
Verificare: cos²α+ cos²β +cos²γ= 1
 0,13022    0,9113 2    03906 2 = 0,9999  1
OA  BC

  2i  3i  k     2i  j  2k 
d) cos( OA , BC ) = OA BC 14 9 =
  2    2    3  1  1  2  14
 0,2673   ( OA , BC ) =
3 14 14
7430
1
SABC = AB  BC ,
2
i j k
AB  BC = 5
3
4
4
-3
-1
 11i  4 j  13k
SABC =
1
2
112   4 2  132   306
2
 8,75
28
Aplicaţia 3
Se dau vectorii:
v1 = 2i + 4 j - k şi v2 = 6i - 8 j + 5k , aplicaţi în punctele A(8,6,0) şi
B(6,6,1), ale unui sistem de coordonate cartezian, precum şi scalarul φ = 8 .
Se cer următoarele:
a) Vectorii de poziţie r A şi rB ;
b) Unghiul format de cei doi vectori de la pct. a);
c) Să se calculeze expresia: E1 = r A × v1 + r B × v 2 ;
d) Să se calculeze expresia: E 2 = v1 • ( AB × v 2 ) ;
e) Să se calculeze expresia: E 3 = v1 - φ • v 2 .
Rezolvare
a) r A = 8i + 6 j iar r B = 6i + 6 j + k
b)
ra  rb
cos( ra , rb ) = ra rb
=
a x bx  a y b y  a z bz  25
  0,488
2 2
a x a y a z 2
b x2  b y2  bz2 21  125
 
 r A , r B  arccos  0,488  29 0 20'
i j k i j k
c) E1  8 6 0  6 6 1  32i  24 j  64k
2 4 1 6 8 5
AB  r B  r A  2i  k
2 4 1
d) E2   2 0 1  40
6 8 5
e) E 3  2i  4 j  k  8 6i  8 j  5k   46i  68 j  41k
29
Capitolul III.
INTRODUCERE ÎN STATICĂ
3.1 DEFINIŢII
Totalitatea forţelor care acţionează asupra unui corp material formează

un sistem de forţe.
Dacă asupra unui corp material acţionează mai multe sisteme de forţe
care sunt în echilibru, se spune că şi corpul este în echilibru.
Starea de echilibru a unui corp material, faţă de un sistem de referinţă
inerţial, este starea de repaus şi de mişcare de translaţie rectilinie şi
uniformă.
3.2. PROBLEMELE STATICII
Statica trebuie să rezolve următoarele tipuri de probleme:

Problema compunerii sau reducerii sistemelor de forţe, adică a găsi cel
mai simplu sistem de forţe care să înlocuiască sistemul dat, adică să producă
acelaşi efect ca efectul simultan al tuturor forţelor sistemului;
Problema echilibrului sistemelor de forţe, adică determinarea
condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de forţe pentru a fi
în echilibru.
3.3. DIFERITE SISTEME PARTICULARE DE FORŢE CARE

ACŢIONEAZĂ SISTEMELE MATERIALE
Din punctul de vedere al naturii forţelor care acţionează sistemele

materiale, se pot deosebi:
 forţe exterioare;
 forţe interioare.
Definiţiile celor două tipuri de forţe vor fi date la momentul potrivit.
Din punctul de vedere al compunerii forţelor, cel mai frecvent
utilizate, se pot întâlni următoarele tipuri de sisteme de forţe:
 sisteme de forţe coliniare - sistem de forţe la care toţi
vectorii forţă, au drept suport o dreaptă comună;
 sisteme de forţe concurente şi coplanare - sistem de forţe la
care suporturile vectorilor forţă, sunt situate în acelaşi plan, şi trec prin
acelaşi punct din planul lor;
 sisteme de forţe concurente în spaţiu, sisteme de forţe
30
la care suporturile vectorilor forţă sunt situate în diferite plane ale sistemului
cartezian, dar care trec prin acelaşi punct;
 sisteme de forţe coplanare paralele - sisteme de forţe la care
suporturile vectorilor forţă sunt situate în acelaşi plan şi sunt paralele cu o
direcţie dată din acelaşi plan;
 sisteme de forţe coplanare oarecare - sisteme de forţe la care
suporturile vectorilor forţă sunt situate oricum în acelaşi plan;
 sistem de cupluri situate în acelaşi plan, este acel sistem de
forţe la care perechile de vectori forţă care alcătuiesc cuplurile sunt situate
în acelaşi plan.
 sistem de cupluri oarecare în spaţiu - sisteme de forţe la care
perechile de vectori forţă care alcătuiesc cuplurile sunt situate în plane
diferite în spaţiu;
 sisteme de forţe şi cupluri oarecare în spaţiu, sunt cele mai
generale sisteme de forţe, la care vectorii forţă şi vectorii moment ai
cuplurilor sunt dirijaţi oarecum în spaţiu.
3.4. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND REDUCEREA

SISTEMELOR DE FORŢE.
3.4.1. Forţa ca vector alunecător
Pentru a înţelege mai bine caracterul de vector alunecător al forţei, se

efectuează următoarea experienţă: dacă se aplică unui vagon aflat pe o şină
rectilinie o forţă F dirijată după direcţia acestei şine (fig. 3.1), indiferent
unde se plică forţa, în spatele vagonului sau în faţa sa, vagonul capătă
aceeaşi mişcare rectilinie.
Fig.3.1
Acest lucru înseamnă că mutarea punctului de aplicaţie a forţei n-a

influenţat cu nimic mişcarea vagonului, adică forţa se poate considera vector
alunecător, adică îşi poate muta punctul de aplicaţie oriunde pe suportul său,
fără ca acesta să-şi modifice efectul asupra corpului respectiv.
31
3.4.2. Proiecţiile unei forţe pe o axă
Se consideră forţa F = AB şi axa Δ , situate oarecum în spaţiu

(fig. 3.2). Prin punctele A şi B se duc planele P şi Q perpendiculare pe axa
Δ . Aceste plane intersectează axa Δ în punctele a şi b.
Numărul algebric care exprimă mărimea segmentului ab se numeşte
proiecţia forţei F pe axa Δ . Dacă sensul segmentului ab , de la a la b,
coincide cu sensul pozitiv al axei Δ , acesta se va considera pozitiv şi
negativ, invers.
Rezultă că proiecţia unei forţe pe o axă este egală ca modul cu
lungimea segmentului cuprins între picioarele segmentelor coborâte din
extremităţile forţei pe axă.
Fig. 3.2
Prin punctul de aplicaţie A al forţei F se duce o dreaptă paralelă cu

axa Δ . Această dreaptă, va intersecta planul Q în punctul B’.
Unghiul dintre forţa F şi axa Δ va fi unghiul α , care poate avea
valori mai mici sau cel mult egale cu π .
Din fig. 3.2 se observă că:
ab = AB ′ = F cos α (3.1)
Dacă u este versorul axei Δ , atunci:
pr(Δ ) F = F cos α = F • u (3.2)
În cazul a n forţe concurente în punctul A, a căror sumă vectorială se
defineşte prin:
n
R   F i  F 1 + F 2 + ...F n (3.3)
i 1
După înmulţirea relaţiei (3.3) cu versorul u , se obţine:
32
n
R•u = F 1 • u + F 2 • u + ...F n • u = ∑ F i • u (3.4)
i =1
deci:
n
pr(Δ) R = pr(Δ) F 1 + pr(Δ) F 2 + .... pr(Δ) F n = ∑ pr(Δ ) F i (3.5)
i =1
Relaţia (3.5) exprimă teorema proiecţiilor, care este o teoremă
fundamentală a staticii.
Proiecţia pe o axă a rezultantei mai multor forţe este egală cu suma
algebrică a proiecţiilor pe aceeaşi axă a forţelor componente.
33
Capitolul IV
ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL
4.1. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL LIBER
Prin punct material liber se înţelege un punct material care poate

ocupa orice poziţie în spaţiu, fără a fi supus nici unei restricţii geometrice.
Numărul minim de parametri geometrici independenţi care definesc
poziţia în spaţiu a unui punct material liber sau a unui sistem de puncte
materiale determină numărul gradelor de libertate.
Un punct material liber are trei grade de libertate, date de cele trei
proiecţii ale punctului pe axele sistemului de coordonate.
4.2. REDUCEREA SAU COMPUNEREA SISTEMELOR DE

FORŢE CONCURENTE
Reducerea sistemelor de forţe constituie prima problemă a staticii,

urmată de problema echilibrului sistemelor de forţe, adică determinarea
condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de forţe pentru a fi
în echilibru.
În cele mai multe probleme de statică, corpurile asupra cărora
acţionează sisteme de forţe în echilibru se află în repaus.
Un sistem de forţe concurente reprezintă o mulţime de forţe care au
suporturile concurente (suporturile forţelor se întâlnesc într-un punct).
Punctul de concurenţă al direcţiilor forţelor poate fi:
 un punct material. şi atunci forţele componente sunt vectori legaţi;
 un punct constitutiv al unui solid rigid, şi atunci forţele sistemului
sunt vectori alunecători (glisanţi).
Un sistem de forţe concurente se poate înlocui cu o forţă unică numită
rezultantă, care să aibă acelaşi efect cu efectul simultan al tuturor forţelor
sistemului.
Această operaţie de reducere a unui sistem de forţe concurente la cel
mai simplu sistem echivalent - rezultanta, se numeşte compunere sau
adunare a forţelor.
Condiţia necesară şi suficientă ca două sau mai multe sisteme de forţe
concurente să fie echivalente este ca acestea să aibă aceeaşi rezultantă
(exprimată ca vector liber).
Un sistem de forţe concurente care are rezultanta nulă se numeşte
34
echivalent cu zero, în echilibru sau nul.
4.2.1. Compunerea a două forţe concurente
Compunerea a două forţe concurente F 1 şi F 2 de mărimi cunoscute

este rezolvată prin metoda grafică, aplicând regula paralelogramului forţelor
(fig. 4.1, a). Astfel, rezultanta forţelor se obţine prin operaţia de adunare
vectorială:
  
R  F1 F 2 (4.1)
şi are mărimea:
R F12  F22  2 F1 F2 cos  (4.2)
Relaţia (4.2) reprezintă aplicarea teoremei cosinusului în triunghiul

OAB (fig. 4.1, a).
Fig. 4.1
Direcţia rezultantei R , în raport cu cele două forţe F 1 şi F 2 , este

dată de unghiurile β si  . Acestea se obţin prin aplicarea teoremei
sinusurilor în acelaşi triunghi OAB:
F1 F R
 2  (4.3)
sin  sin  sin 
Observaţie:
• Rezultanta se mai poate obţine aplicând regula triunghiului forţelor,
echivalentă cu regula paralelogramului.
Astfel, în extremitatea forţei F 1 se construieşte un vector F *2
echipolent (paralel, de acelaşi sens şi egal) cu forţa F 2 . Rezultanta R este
vectorul care are originea în originea forţei F 1 , şi extremitatea, în
35
*
extremitatea forţei F2 (fig. 4.1, b).
Cazuri particulare

a. Dacă   , forţele F 1 şi F 2 sunt perpendiculare între ele.
2
Paralelogramul forţelor devine un dreptunghi, fig. 4.2.a.
a. b. c.
Fig. 4.2.
Rezultanta forţelor şi unghiul pe care îl face cu una dintre axe se pot

determina cu relaţiile 4.4:
F2
R  F12  F22 ; tg 1  (4.4)
F1
b. Dacă    , forţele F 1 şi F 2 , acţionează pe acelaşi suport, dar
au sensuri contrare, fig. 4.2.b. Rezultanta forţelor se determină cu relaţia:
R  F1  F2 (4.5)
c. Dacă   0 , forţele F 1 şi F 2 acţionează pe acelaşi suport şi au
acelaşi sens, fig. 4.2.c.
R  F1  F2 (4.6)
Condiţia de echilibru:
Două forţe F 1 şi F 2 , aplicate în acelaşi punct sunt în echilibru (au
efect nul) dacă este îndeplinită condiţia:
F1  F 2  0 (4.7)
condiţie ce este îndeplinită dacă forţele F 1 şi F 2 acţionează pe acelaşi
suport, au mărimi egale şi sensuri opuse ( F 1   F 2 ).
36
4.2.2. Compunerea a trei forţe concurente necoplanare
Se consideră că asupra punctului O acţionează trei forţe necoplanare

F 1 , F 2 şi F 3 (fig. 4.3.a). Forţele F 1 şi F 2 se pot compune prin regula
paralelogramului şi se obţine rezultanta R12 .
R12  F 1  F 2 (4.8)
Dacă se compun în mod analog forţa F 3 şi R12 , se obţine rezultanta
celor trei forţe:
R  F 3  R 12  F1  F 2  F3 (4.9)
Se poate observa că rezultanta a trei forţe necoplanare care acţionează

asupra unui punct material este egală cu diagonala paralelipipedului
construit pe cele trei forţe ca şi laturi.
Mărimea sau modulul rezultantei R , se poate determina cu ajutorul
relaţiei:
R F12  F22  F32  2 F1 F2 cos  12  2 F1 F3 cos  13  2 F2 F3 cos  23
(4.9)
unde: 12  ( F 1 , F 2 ) ; 13  ( F1 , F3 ) ;  23  ( F2 , F3 )
Unghiurile 1 ,  2 ,  3 , pe care le face suportul rezultantei cu
suporturile forţelor F 1 , F 2 şi F 3 , se obţin înmulţind scalar relaţia (4.9)
cu F 1 , F 2 şi respectiv F 3 .
F  F2 cos  12  F3 cos  13
cos  1  1
R
F1 cos  12  F2  F3 cos  23
cos  2  (4.10)
R
F cos 13  F2 cos  23  F3

cos  3  1
R
Rezultanta a trei forţe necooplanare este totdeauna diferită de zero.
Condiţia necesară şi suficientă ca trei forţe să fie în echilibru este ca

cele trei forţe să fie coplanare. Astfel, dacă rezultanta a două forţe este
opusă celei de-a treia, conform egalităţii: F 3   R12 , cele trei forţe sunt în
echilibru, fig.4.3.b).
37
a) b)
Fig.4.3
4.2.3. Compunerea unui număr n de forţe oarecare. Poligonul

forţelor.
Dacă sistemul este format din mai multe forţe concurente, atunci
rezultanta acestora se poate obţine cu ajutorul metodei grafice, utilizând
regula conturului poligonal.
Observaţie:
Dacă poligonul forţelor este închis, adică extremitatea vectorului

echipolent cu ultima forţă din poligon coincide cu originea primei forţe,
atunci rezultanta este nulă şi sistemul de forţe concurente este echivalent cu
zero (nul sau în echilibru), lucru care se poate observa şi în fig. 4.4.
Fig. 4.4
Compunerea mai multor forţe concurente de mărimi cunoscute se

realizează de regulă aplicând metoda analitică.
Metoda analitică oferă un rezultat exact, spre deosebire de metoda
grafică prezentată mai sus, al cărei rezultat este unul aproximativ, depinzând
de precizia construcţiei grafice.
38
Totodată, metoda analitică se pretează foarte bine şi la realizarea unui

calcul automat.
Procedeul constă în parcurgerea următoarelor etape:
 se exprimă cele n forţe ale sistemului F i   i  1,2,...n  sub formă
analitică în raport cu un sistem de referinţă:
F i  X i i  Yi j  Z i k (4.11)
 se foloseşte teorema proiecţiilor pentru calculul proiecţiilor
rezultantei pe axele sistemului de referinţă:
n n n
X   X i , Y   Yi , Z   Zi (4.12)
i 1 i 1 i 1
 se scrie rezultanta sub formă analitică şi se calculează mărimea ei:
n
R   F i  F i  X i i  Yi j  Z i k R X 2 Y2  Z2 (4.13)
i 1
 se calculează direcţia rezultantei, dată de cosinusurile directoare,
apoi se reprezintă grafic rezultanta:
Y X Z
cos  R  cos  R  cos  R  (4.14)
R R R
Observaţie: Se poate face următoarea verificare:
cos 2  R  cos 2  R  cos 2  R  1 (4.15)
Observaţii
Poligonul forţelor poate fi construit începând de la orice forţă. Acest
lucru rezultă din faptul că adunarea vectorială este comutativă.
În construcţia poligonului forţelor se pot întâlni două cazuri:
a. poligonul forţelor nu se închide, în acest caz sistemul de forţe
concurente este echivalent cu o rezultantă unică R ;
b. poligonul forţelor se închide, în acest caz R  0 şi sistemul de
forţe este în echilibru.
4.3. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL SUPUS LA

LEGĂTURI
Dacă deplasările punctului material în anumite direcţii nu sunt

posibile, se spune că punctul material este supus la legături.
Legăturile punctului se consideră legături materiale, nedeformabile şi
se realizează prin alte corpuri cu care punctul material este în contact sau în
legătură.
Forţa cu care legătura acţionează asupra punctului material,
împiedicând mişcarea lui într-o direcţie, se numeşte forţă de legătură sau
reacţiune. Direcţia forţei de reacţiune va coincide cu direcţia după care
39
legătura împiedică punctul să se deplaseze şi va fi egală în mărime, dar de

sens contrar, cu acţiunea punctului material asupra legăturii, conform
principiului egalităţii dintre acţiune şi reacţiune.
Pentru rezolvarea problemelor de echilibru al punctului material supus
la legături, se aplică principiul forţelor de legătură (axioma legăturilor sau
axioma eliberării).
Legăturile punctului material se înlocuiesc cu forţe de legătură
(reacţiuni), care au acelaşi efect.
În urma acestei operaţii, punctul material se transformă în punct liber
şi asupra lui vor acţiona două categorii de forţe: forţe direct aplicate şi forţe
de legătură sau reacţiuni.
Notând cu R d rezultanta forţelor direct aplicate şi cu R l rezultanta
forţelor de legătură, condiţia vectorială de echilibru este:
Rd  Rl  0 (4.16)
Acestei ecuaţii i se adaugă şi ecuaţiile legăturilor.

Ecuaţia vectorială de echilibru (4.16) este echivalentă în general cu
trei ecuaţii scalare, în cazul forţelor coplanare cu două, iar în cazul forţelor
coliniare cu o ecuaţie scalară.
O problemă de echilibru a unui punct material supus la legături
conţine necunoscute privind poziţia de echilibru a punctului şi necunoscute
privind forţele de legătură în această poziţie.
Legăturile pot fi clasificate după caracterul lor geometric în:
a. suprafeţe (punct material obligat să rămână pe o suprafaţă);
b. curbe (punct material obligat să rămână pe o curbă).
Aceste legături pot fi:
1. bilaterale, dacă punctul material nu poate părăsi legătura în niciun
sens al normalei la legătură;
2. unilaterale, dacă punctul material poate părăsi legătura într-un
anumit sens al normalei la legătură.
Matematic, în coordonate carteziene, o legătură bilaterală se exprimă
prin relaţia 4.17.
f  x, y , z   0 (4.17)
iar o legătură unilaterală, prin relaţia 4.18.
f  x, y , z   0, sau f  x, y, z   0 (4.18)
După natura fizică, legăturile pot fi clasificate în:

a. legături ideale (lucii, fără frecare);
b. legături reale (aspre, cu frecare).
40
Legăturile punctului material pot fi:

 Pe o suprafaţă;
 Pe o curbă;
 Legătura prin fir.
Deoarece există asemănări între legătura pe o suprafaţă şi legătura
punctului material pe o curbă, se va studia în continuare, legătura pe o
suprafaţă a punctului material, legătura prin fir, apoi legătura pe o curbă,
căutându-se asemănări şi deosebiri între studiul fiecăreia în parte.
4.3.1. Echilibrul punctului material pe o suprafaţă

.
Frecarea de aderenţă şi de alunecare
Se consideră un punct material P, obligat să rămână pe o suprafaţă
(S), asupra căruia acţionează un sistem de forţe exterioare a căror rezultantă
este R d .
De asemenea, se consideră planul tangent (T) şi normala ( n )
punctul P la suprafaţa (S) (fig.4.2). Legătura se presupune bilaterală.
Fig. 4.7
Suportul rezultantei R d cu normala ( n ) determină un plan care

intersectează planul tangent după dreapta (Δ). Descompunând rezultanta
R d după direcţiile ( n ) şi (Δ) se obţin componentele R d şi R l , astfel
încât:
Rd  Rn  Rt  0 (4.19)
Ecuaţia de echilibru (4.4) devine:
41
R d  Rt  Rl  0 (4.20)
Componenta R n tinde să deplaseze punctul material pe direcţia

normalei ( n ). Acest lucru nu este posibil, legătura fiind bilaterală. Acestei
componente i se opune o forţă de legătură N , numită reacţiunea normală,
provenind de la suprafaţă, încât pe direcţia normalei are loc întotdeauna
ecuaţia de echilibru:
Rn  N  0 (4.21)
Componenta R t are tendinţa să deplaseze punctul în planul tangent.

Experienţa arată că şi acestei componente i se opune o forţă de legătură F f ,
numită forţă de frecare la alunecare, astfel că la echilibru:
Rt  F f 0 (4.22)
Relaţia (4.10) este valabilă numai dacă forţa Ff nu depăşeşte o

valoare limită Ff max, deci dacă:
Ff  F f max (4.23)
Deci, rezultanta forţelor de legătură, în general, este:
Rl  N  F f (4.24)
Presupunând legătura ideală, adică o suprafaţă în care s-au luat toate

măsurile ca forţele de frecare să poată fi neglijabile, rezultă pentru echilibrul
punctului material condiţia:
Rt  0 (4.25)
Deci, pentru echilibrul punctului material pe o suprafaţă lucie (fără

frecare) rezultă următoarele condiţii:
1. Rezultanta forţelor direct aplicate asupra punctului trebuie să fie
dirijată după direcţia normalei la suprafaţă, deci Rd  Rn ;
2. Reacţiunea suprafeţei (forţa N ) are direcţia normalei şi rămâne ca
necunoscută doar valoarea sa, care se va calcula cu ajutorul ecuaţiilor de
echilibru.
Punctul material obligat să rămână pe o suprafaţă are două grade de
libertate (sunt suficienţi doi parametri geometrici independenţi pentru
poziţia punctului).
42
Frecarea de aderenţă şi de alunecare. Se consideră un corp (C), de

greutate G , care se sprijină pe suprafaţa plană şi orizontală (S) (fig. 4.8). În
acest caz, legătura este unilaterală.
Din partea suprafeţei apare reacţiunea N egală în mărime cu
greutatea G şi corpul (C) rămâne în echilibru.
Fig.4.8
Să aplicăm asupra corpului (C) o forţă orizontală H , care caută să

producă o mişcare de alunecare a corpului pe suprafaţă.
Experimental se constată că pentru valori mici ale forţei H , această
mişcare nu se produce. Aceasta se datorează faptului că suprafeţele în con-
tact au asperităţi şi din cauza întrepătrunderii lor, alunecarea nu se produce
uşor. În acelaşi timp există, în zona de contact, între moleculele celor două
corpuri, şi forţe de adeziune care au acelaşi efect. Forţa de adeziune se
măreşte cu gradul de prelucrare.
Din partea legăturii (suprafeţei) apare deci o forţă Ff , numită forţă de
frecare, având mărimea lui H , dar de sens opus.
Forţa de frecare Ff apare numai dacă există tendinţa de deplasare (
H  0 ) şi este orientată în sens invers tendinţei de mişcare. Mărind valoarea
forţei H , se constată că, dacă se depăşeşte o valoare limită H l , corpul
începe să alunece.
Corpul reprezentat în fig. 4.8 va fi în echilibru, dacă, 0  H  H l şi
va aluneca dacă H  H l .
Deci, pentru cazul echilibrului, forţa de frecare Ff satisface condiţia:
0  Ff  F f max (4.26)
43
Valoarea maximă a forţei de frecare, la limita echilibrului numită forţă

de aderenţă se consideră:
F f max   0 N (4.27)
unde N este valoarea reacţiunii normale, iar μ0 este un coeficient

adimensional numit coeficient de aderenţă, care depinde de natura şi de
starea suprafeţelor în contact şi se determină experimental.
Se observă că valoarea maximă a forţei de frecare nu depinde de
mărimea suprafeţei de contact.
Din fig. 4.8 se observă că rezultanta forţelor de legătură R l  N  F f
formează un unghi  cu direcţia normalei la suprafaţă şi se poate scrie:
Ff
tg  (4.28)
N
La limita echilibrului, rezultanta forţelor de legătură

R l max  N  F f max formează unghiul  0 numit unghi de frecare la aderenţă,
cu direcţia normalei la legătură.
Se poate scrie:
F f max
tg 0   0 (4.29)
N
Condiţia de echilibru poate fi scrisă sub forma:
Ff  0 N (4.30)
şi ţinând seama de relaţiile (4.29) şi (4.28):
  0 (4.31)
Condiţia (4.31) arată că, pentru echilibrul corpului (punctului

material) pe o suprafaţă aspră, trebuie ca rezultanta forţelor direct aplicate
R d să formeze cu normala la suprafaţă un unghi mai mic sau la limita
echilibrului egal cu unghiul de frecare de aderenţă  0 .
Astfel, corpul din fig. 4.9.a. este în echilibru, deoarece forţa
rezultantă R d formează cu normala ( n ) un unghi mai mic decât  0 .
44
Fig. 4.9
Corpul din fig. 4.9.b. nu rămâne în echilibru, deşi asupra lui

acţionează o forţă mai mică în mărime ( R d  R d ), dar care formează cu
\
normala (n) un unghi mai mare decât  0 .

Corpul (C) de greutate G din fig. 4.10.a. aşezat pe o suprafaţă aspră
plană şi înclinată cu unghiul  faţă de orizontală, este în echilibru, întrucît
unghiul  este mai mic decât unghiul de frecare de aderenţă  0 .
a) b)
Fig. 4.10
Corpul (C) din fig. 4.10.b. nu rămâne în echilibru întrucât unghiul 

este mai mare decât unghiul  0 . Deoarece forţele de frecare pot lua valori
cuprinse între zero şi o valoare maximă, rezultă că, în cazul legăturilor cu
frecare, spre deosebire de cazul legăturilor ideale, punctul material poate să
rămână în echilibru nu numai în anumite poziţii discrete, ci pe anumite zone
(domenii de echilibru). De asemenea, forţele ce acţionează asupra punctului
material pot lua valori cuprinse între anumite limite pentru aceeaşi poziţie
45
de echilibru.
Pentru cazul când corpul se deplasează cu viteză constantă, de
asemenea, apare o forţă rezistentă, în sens opus mişcării, numită forţă de
frecare de alunecare. De fapt, forţa necesară deplasării corpului cu viteza
constantă este egală în mărime cu forţa de frecare de alunecare.
Legile frecării de alunecare au fost deduse pe cale experimentală de
fizicianul francez Coulomb:
1. Forţa da frecare de alunecare este orientată în sens invers vitezei şi
este de forma:
v
F f   N (4.32)
v
unde  este coeficientul de frecare la alunecare, valoarea reacţiunii

normale, iar v - viteza relativă a corpului;
2. Mărimea forţei de frecare de alunecare nu depinde de viteza relativă
a corpului şi de mărimea suprafeţei de contact, ea fiind proporţională cu μ
şi N:
F f  N (4.33)
3. Coeficientul de frecare de alunecare μ este constant şi este mai

mic decât coeficientul de aderenţă μ 0 :
  0 (4.34)
S-a dovedit experimental că numai între anumite limite ale vitezei
relative se poate admite că coeficientul de frecare de alunecare  este
constant. În realitate, μ depinde de viteza relativă şi de presiune, şi această
dependenţă trebuie luată în considerare mai ales la viteze şi presiuni mari.
Coeficientul  depinde şi de alţi factori, cum sunt: lubrifiantul ce se
foloseşte, temperatura din domeniul de contact, timpul cât au stat corpurile
în contact etc.
46
Fig. 4.11
În fig. 4.11, se dă o curbă de variaţie a coeficientului de frecare de

alunecare μ în funcţie de viteza relativă. Se observă că la început μ scade
foarte mult, apoi, pentru un interval destul de mare de viteze ( v1  v 2 ),
rămâne aproximativ constant, ca apoi să crească din nou, odată cu creşterea
vitezei relative. În tabelul 4.1 sunt prezentate câteva valori ale coeficientului
de aderenţă μ 0 şi ale coeficientului de frecare de alunecare μ .
Tabelul 4.1
0 
Materialele în
contact Suprafeţe Suprafeţe Suprafeţe Suprafeţe
uscate unse uscate unse
Oţel pe oţel 0,15 0,11 0,09 -
Oţel pe fontă 0,19 0,10 0,18 -
Lemn pe lemn 0,4 - 0,6 0,16 0,2 - 0,4 0,08
Lemn pe metal 0,6 - 0,7 0,11 0,4 - 0,5 0,10
Piele pe metal 0,3 - 0,5 0,16 0,3 0,15
Cauciuc pe asfalt 0,7 - 0,8 - 0,5 - 0,6 -
4.3.2. Echilibrul punctului material legat cu fir
Un exemplu de legătură unilaterală care se întâlneşte foarte des este

legătura cu fir.
Firul se presupune flexibil şi inextensibil.
Se consideră un punct material P, legat de un fir flexibil şi
inextensibil, având capătul celălalt legat de un punct fix O (fig.4.12). În
acest caz punctul material poate fi situat pe o suprafaţă sferică cu o rază
egală cu lungimea l a firului, pe care o poate părăsi numai spre interior.
Coordonatele punctului material (x,y,z) satisfac condiţia:
47
  x, y , z   x 2  y 2  z 2  l 2  0 (4.35)
Fig. 4.12
Forţa de legătură este perpendiculară pe suprafaţa sferică, adică are

direcţia firului întins şi sensul către punctul de prindere al firului. Ea se
numeşte efortul sau tensiunea din fir şi se notează cu T sau N . În poziţia
de echilibru, firul are direcţia rezultantei forţelor direct aplicate R d şi
ecuaţia de echilibru este:
Rd  T  0 (4.36)
48
4.3.3. Echilibrul punctului material pe o curbă.
Fie un punct material P, obligat să rămână pe curba (C), şi R d

- rezultanta forţelor direct aplicate punctului (fig. 4.8).
Legătura se presupune bilaterală.
Fig. 4.8
Suportul rezultantei R d cu tangenta ( t ) determină un plan care

intersectează planul normal (Q) după dreapta (  ). Descompunând
rezultanta R d după direcţiile (  ) şi ( t ), se obţin componentele R n şi
R t , deci:
R d = R n + Rt = 0 (4.37)
Analog cazului punctului obligat să rămână pe o suprafaţă,

componentelor R n şi R t li se opun, din partea curbei, reacţiunile N şi
F f astfel încât pentru echilibru trebuie să aibă loc egalităţile:
Rn  N  0 (4.38)
Rt  R f  0 (4.39)
cu restricţia:
0F f F f max (4.40)
Şi în acest caz, valoarea maximă a forţei de frecare se consideră:

49
F f max   0  N (4.41)
deci, pentru echilibrul punctului material pe curba (C) trebuie să fie

îndeplinită condiţia:
Ff  0 N (4.42)
Folosind notaţia:
 max   min   0 şi tg   0 (4.43)
pentru echilibru trebuie să fie satisfăcută condiţia:

   0 sau    0 (4.44)
2
 este unghiul pe care-l face suportul lui R d cu tangenta ( t ). Deci,

pentru ca punctul material să rămână în echilibru pe o curbă, trebuie ca
rezultanta forţelor direct aplicate R d să formeze cu tangenta la curbă un

unghi  mai mare sau la limita echilibrului egal cu   .
2
Presupunând legătura ideală, adică o curbă lucie (fără frecare), pentru
echilibrul punctului material rezultă următoarele condiţii:
1. Rezultanta R d a forţelor direct aplicate asupra punctulul trebuie să
fie conţinută în planul normal la curbă;
2. Reacţiunea N a curbei este conţinută şi ea în planul normal şi sunt
necunoscute mărimea şi direcţia sa în planul normal.
Ecuaţia vectorială de echilibru în acest caz este:
Rd  N  0 (4.45)
Punctul material, obligat să rămână pe o curbă are un singur grad de

libertate.
Dacă legătura este ideală (curbă lucie), punctul material are poziţii
discrete de echilibru pe curbă. Dacă legătura este cu frecare, punctul
material are domenii de echilibru.
Domeniile de echilibru pe curbă sunt determinate de cele două
poziţii de echilibru la limită, ce corespund celor două tendinţe posibile de
deplasare ale punctului material pe curbă. Între poziţiile de echilibru la
limită pe curbă, există poziţiile de echilibru intermediare, care corespund
50
simplei infinităţi de soluţii, dacă pentru necunoscuta Ff se consideră

inecuaţia:
0  Ff  0 (4.46).
4.3.4. Observaţii privind echilibrul punctului material supus la

legături
1. În multe cazuri, punctul material este supus simultan la mai multe

legături.
La rezolvarea unei asemenea probleme, se îndepărtează toate
legăturile, introducând forţele de legătură corespunzătoare. Se scriu ecuaţiile
de echilibru, sub acţiunea tuturor forţelor (direct aplicate şi de legătură), la
care se ataşează condiţia de echilibru (privind forţa de frecare F   0 N ).
Întrucât coordonatele punctului în poziţia de echilibru trebuie să
verifice ecuaţia legăturii, la sistemul de ecuaţii de mai sus se poate ataşa
(dacă este nevoie) şi ecuaţia legăturii.
Din sistemul de ecuaţii obţinut se determină necunoscutele problemei:
parametrii geometrici care dau poziţia de echilibru şi forţele de legătură. În
unele cazuri, legăturile elimină toate gradele de libertate, astfel încât poziţia
de echilibru este cunoscută de la început şi rămîn necunoscute doar forţele
de legătură.
2. Dacă numărul ecuaţiilor care se pot scrie pe baza celor arătate mai
sus este mai mic decât numărul necunoscutelor, se spune că problema este
static nedeterminată.
3. Un punct material poate avea mai multe poziţii de echilibru.
Echilibrul se numeşte stabil, dacă punctul scos din poziţia de echilibru
revine.
Dacă punctul scos din poziţia de echilibru se îndepărtează de această
poziţie, echilibrul se numeşte instabil. Dacă în noua poziţie punctul material
rămâne tot în echilibru, se spune că avem echilibru indiferent.
Astfel, în cazul unei bile, care se sprijină pe o suprafaţă concavă (fig.
4.9.a., poziţia de echilibru este stabilă.
Dacă bila se sprijină pe o suprafaţă convexă (fig.4.9.b., poziţia de
echilibru este instabilă. În cazul rezemării bilei pe o suprafaţă plană şi
orizontală (fig.4.9.c), echilibrul este indiferent.
51
Fig. 4.9
4.4 ECHILIBRUL SISTEMELOR DE PUNCTE MATERIALE
Mai multe corpuri între care există anumite legături, formează un

sistem de corpuri. În cazul unul sistem de corpuri există legături exterioare
şi interioare.
Forţele de legătură din legăturile exterioare se numesc reacţiuni, care
împreună cu forţele direct aplicate sunt forţe exterioare pentru sistemul
considerat.
Forţele de legătură din legăturile interioare se numesc pe scurt forţe
interioare. Conform principiului egalităţii dintre acţiune şi reacţiune, forţele
interioare sunt două câte două egale în mărime şi de sensuri opuse, astfel
încât suma lor este nulă.
Dacă forţele ce acţionează asupra corpurilor din sistem constituie
sisteme de forţe concurente, atunci sistemul de corpuri poate fi considerat
un sistem de puncte materiale. Astfel, sistemul de corpuri din fig. 4.10 poate
fi considerat un sistem de puncte materiale, la care corpurile C 1 şi C2 pot
aluneca fără frecare pe barele fixe AB şi BD, perpendiculare una pe alta, şi
sunt legate între ele printr-un fir flexibil şi inextensibil.
Fig. 4.10
52
Un sistem de puncte materiale este în echilibru dacă fiecare punct al

sistemului este în echilibru. Pentru studiul echilibrului sistemului se izolează
punctele materiale din sistem. Asupra fiecarul punct izolat se aplică forţele
direct aplicate, reacţiunile şi forţele interioare corespunzătoare şi se scriu
ecuaţiile de echilibru pentru fiecare punct material la care se ataşează şi
condiţiile de echilibru (dacă legăturile sunt cu frecare). Din aceste ecuaţii se
determină necunoscutele problemei: parametrii geometrici care
caracterizează poziţia de echilibru a sistemului, reacţiunile, forţele interioare
şi condiţiile de echilibru (de exemplu, valoarea unei forţe pentru ca sistemul
să fie în echilibru).
Dacă sistemul conţine n puncte materiale, se pot scrie în general 3n (în
cazul când forţele sînt coplanare, 2n) ecuaţii de echilibru. Dacă într-o
problemă numărul necunoscutelor este mai mare decât numărul ecuaţiilor de
echilibru, problema se numeşte static nedeterminată.
4.5. APLICAŢII
Aplicaţia 1
Un sistem alcătuit din patru forţe concurente şi coplanare de mărimi
cunoscute acţionează conform figurii 4.11, a.
Se dau F1 = 13 N , F2 = 6 N , F3 = 15 N şi F4 = 3 3 N .
Să se calculeze şi să se reprezinte grafic rezultanta sistemului de forţe
concurente.
Fig. 4.11
Rezolvare:
O problemă de acest tip (sisteme de forţe concurente) se poate rezolva
prin metoda analitică, parcurgând următoarele etape:
1. Se alege un sistem de referinţă convenabil, cu originea în punctul de
53
concurenţă al forţelor şi având axele coliniare cu cât mai multe forţe din
sistem.
2. Se descompun forţele sistemului în componente paralele cu axele
reperului (fig. 4.11, b) şi apoi se calculează proiecţiile forţelor pe axe.
3. Se calculează rezultanta sistemului de forţe.

Cu ajutorul teoremei proiecţiilor se determină proiecţiile rezultantei pe
axele sistemului de referinţă:
Expresia analitică a rezultantei în raport cu reperul Oxy şi mărimea

(modulul) ei vor fi:
Direcţia rezultantei este definită de cosinusurile directoare:
În cazul de faţă (problema plană) este mult mai comod să se exprime

direcţia rezultantei prin unghiul pe care aceasta îl face cu axa Ox:
54
Fig. 4.12.
4. Se reprezintă grafic rezultanta sistemului de forţe (fig. 4.12, a).

5. Verificarea rezultatului obţinut.
Se poate realiza prin metoda grafică a compunerii forţelor concurente
(regula poligonului), construindu-se la scară poligonul forţelor (fig. 4.12, b),
cu care se determină rezultanta.
După cum se poate observa, mărimile forţelor din figurile 4.11, a,
diferă de cele din figura 4.12, b. Explicaţia este următoarea: primele trei
figuri reprezintă nişte scheme (schiţe) ale sistemului de forţe şi ale
rezultantei calculate prin metoda analitică, pe când figura 4.12, b (poligonul
forţelor) este o construcţie grafică în urma căreia rezultanta sistemului se
obţine în mod corect numai dacă forţele sunt reprezentate la scară.
Aplicaţia 2
Forţele F 1 şi F 2 , având mărimile F1 = 100 N şi F2 = 40 N ,
formează un sistem de forţe concurente a cărui rezultantă R are mărimea
R = 70 N .
Să se calculeze unghiul format de cele două forţe.
Rezolvare:
Problema se poate rezolva uşor folosind formula de determinare a
mărimii rezultantei:
R F12  F22  2 F1 F2 cos 
55
Pentru a afla unghiul α , se ridică la pătrat formula de mai sus, se

înlocuiesc valorile literare cu valori numerice şi se scoate cos α.
70 2 = 100 2 + 40 2 + 2 • 70 • 40 • cos α
3500
→ cos α = = 0,43
8000
Se obţine:  ( F 1 , F 2 ) = 146 0 46'
Aplicaţia 3.
O sferă de greutate G se sprijină pe o suprafaţă plană, înclinată cu
unghiul  faţă de planul orizontal, şi este legată de un punct fix B cu un fir
flexibil şi inextensibil, care în poziţia de echilibru face unghiul  cu
verticala (fig. 4.13). Se cere să se determine reacţiunile, pentru ca sfera să
rămână în echilibru.
Fig 4.13
Rezolvare:
Sfera din această problemă poate fi considerată punct material supus

la legături. Pe lângă forţa exterioară dată G , se introduc forţele de legătură
(reacţiunile) care să aibă acelaşi efect cu legăturile.
Reacţiunea suprafeţei este forţa N , iar efortul (tensiunea) din fir
forţa T . Sub acţiunea forţelor concurente G , N , T , punctul material
este în echilibru:
a. Metoda analitică.
56
G  N T  0
Pentru scrierea ecuaţiilor scalare de echilibru se alege sistemul de

referinţă Oxy, întrucât forţele sunt în acelaşi plan. Rezultă:
 X  0; i G sin   T sin       0
Y  0 i N  G cos   T cos      0
Necunoscutele sunt N şi T şi se determină din cele două ecuaţii de

echilibru:
sin  sin 
T G ; N G
sin      sin     
b. Metoda grafică.
Forţele G , N , T fiind în echilibru, trebuie ca poligonul forţelor

să se închidă. Printr-un punct arbitrar ales O se duce (la o anumită scară) un
vector OA echipolent cu forţa cunoscută G . Prin A se duce o paralelă la
direcţia normalei N , iar prin O, o paralelă la direcţia tensiunii T (fig.
4.14). Cele două direcţii se intersectează în B astfel încât:
AB  N şi BO  N
Aplicând teorema sinusurilor (relaţia 3.31) în triunghiul forţelor OAB,

rezultă:
G N T
 
sin      sin  sin 
de unde se regăsesc valorile lui N şi T de mai sus.
57
Fig. 4.14
Aplicaţia 4
O tijă fixă AB, care formează cu orizontala unghiul  , şi un scripete
fix S, se găsesc în acelaşi plan vertical (fig.4.15). Pe tija AB poate aluneca
fără frecare corpul C1 de greutate P. De acest corp este legat un fir care trece
peste scripetele S şi poartă la extremitatea liberă corpul C2 de greutate Q.
Să se determine poziţia de echilibru a corpului C 1 şi reacţiunea tijei
în poziţia de echilibru.
Aplicaţie numerică: P= 28,28 N; Q= 20 N şi   30 0 .
Rezolvare:
Corpul C1 poate fi considerat punct material supus la legături.
Legăturile punctului sunt tija AB (dreapta AB) şi firul flexibil şi
inextensibil.
Fig. 4.15
58
Punctul material C1 fiind obligat să rămână pe dreapta AB, are un

grad de libertate. Se introduce unghiul  pentru poziţia punctului. Forţele
care acţionează asupra corpului C1 sunt greutatea P, tensiunea din fir T şi
reacţiunea normală N a tijei AB. Ecuaţia vectorială de echilibru este:
P  N T  0
Ecuaţiile scalare de echilibru obţinute prin proiecţia ecuaţiei

vectoriale de echilibru pe axele C1x gl C1y sunt:
X i  0; T cos   P sin   0
Y i  0; N  T sin   P cos   0
Tensiunea T din fir are mărimea greutăţii Q, dacă scripetele S se

consideră ideal (fără frecare). Rezultă:
P
T  Q ; cos   sin  ;
Q
N  P cos   Q sin 
Pentru aplicaţia numerică se obţine:
1  45 0 şi N 1  10,30 N
respectiv:
 1  45 0 şi N 2  38,60 N
Aceste două poziţii de echilibru sunt reprezentate în fig.4.15. Pentru

o construcţie dată, rămâne numai poziţia de echillbru 1 .
Aplicaţia 5
Corpul C de greutate Q se sprijină pe un plan aspru, înclinat cu
unghiul  faţă de planul orizontal. Asupra corpului mai acţionează forţa
P , ce formează cu direcţia planului unghiul  (fig.4.16). Coeficientul de
aderenţă dintre corp şi planul înclinat este  0  tg 0 .
Să se determine:
1. Limitele între care poate să varieze mărimea forţei P pentru
echilibrul corpului C;
2. Valoarea forţei P necesară ridicării corpului pe planul înclinat.
Rezolvare:
Corpul C poate fi considerat în această problemă un punct material
59
obligat să rămână pe o suprafaţă plană şi aspră.
Fig.4.16.
Asupra corpului vor acţiona forţele direct aplicate Q şi P , respectiv

din partea legăturii reacţiunea normală N şi forţa de frecare F f (s-a
presupus că tendinţa de mişcare este în sus). Forţele fiind coplanare se vor
proiecta numai pe axele Cx şi Cy. La ecuaţiile scalare de echilibru se
ataşează şi condiţia de echilibru (4.18). Rezultă:
X i  0; P cos   Q sin   F f  0
Y i  0; P sin   Q cos   N  0
Ff  0 N
(1)
Din primele două ecuaţii ale sistemului de ecuaţii (1) rezultă:
F f  P cos   Q sin  ; N  Q cos   P sin  (2)
Introducând valorile (2) în condiţia de echilibru se obţine:
P cos   Q sin    0  Q cos   P sin   (3)
de unde se obţine forţa P pentru echilibru:

sin    0 cos 
PQ (4)
cos    0 sin 
60
Din (4) rezultă valoarea maximă a forţei P pentru echilibru.

Valoarea minimă a acestei forţe se obţine prin considerarea tendinţei de
deplasare în jos. În acest caz, se schimbă sensul forţei de frecare F f şi deci
prin schimbarea semnului coeficientului  0 şi a inegalităţii se obţine:
sin    0 cos  sin    0 cos 
Q PQ (5)
cos    0 sin  cos    0 sin 
Substituind în (5)  0  tg 0 rezultă:
sin     0  sin     0 
Q  PQ (6)
cos    0  cos    0 
Forţa necesară ridicării corpului pe planul înclinat este:
sin     0 
Prid  Q (7)
cos    0 
Valoarea acestei forţe depinde de unghiul  , fiind minimă pentru

   0 , şi anume:
Prid . min  Q sin     0 

(8)
În practică, de cele mai multe ori, forţa P este paralelă cu direcţia

planului înclinat (   0 ), în care caz forţa necesară ridicării este:
sin     0 
Prid  Q (9)
cos  0
sau, în funcţie de coeficientul de aderenţă  0 :
Prid  Q sin    0 cos   (10)
Folosirea planului înclinat (ca o maşină simplă) pentru ridicarea

corpului, este avantajată numai dacă forţa necesară ridicării este mai mică
decât greutatea corpului, adică dacă:
sin    0 cos   1 (11)
61
sau
1  sin 
0  (12)
cos 
Aplicaţia 6
Sistemul din fig. 4.17 este format din culisorii identici C 1 şi C2 de
greutăţi G , care se pot deplasa de-a lungul barelor verticale paralele şi fixe
A1B1 şi A2B2, distanţa dintre bare fiind (a+b). Culisorii C1 şi C2 sunt legaţi
între ei printr-un fir flexibil şi inextensibil, de lungime l. Firul trece peste
scripetele ideal (fără frecare) S, care este fixat în acelaşi plan vertical cu ba-
rele. Coeficientul de aderenţă dintre culisorii C1, respectiv C2 şi barele ver-
ticale A1B1, respectiv A2B2 este  0  tg 0 .
Să se determine:
1. domeniile de echilibru ale culisorilor C1 şi C2 pe barele verticale;
2. să se reprezinte grafic aceste domenii de echilibru pentru cazul
4
numeric: b  a , l  4,1a ,  0  tg 0  0,15 ,  0  8,5 0 .
5
Fig.4.17.
Rezolvare:
Sistemul de corpuri poate fi considerat un sistem de puncte
materiale, care are un grad de libertate. Între unghiurile  şi  (care nu
sunt independente) există o relaţie de legătură şi anume:
a b
 l (1)
sin  sin 
Pentru studiul echilibrului sistemului se izolează punctele materiale

62
C1 şl C2.
Cazul 1. Se presupune că tendinţa de mişcare a culisorului C1 este în

jos, iar a culisorului C2 în sus. Asupra punctului material C1 vor acţiona
forţele G , N 1 , F f 1 , T 1 , iar asupra punctului C2, forţele G , N 2 , F f 2 ,
T 2 (fig. 4.17). La acest sistem, firul constituie o legătură interioară, deci
forţele T1 şi T2 sunt forţe interioare. Scripetele S fiind ideal, forţele T1 şl T2
sunt egale în mărime, deci:
T1  T2  T (2)
Se scriu ecuaţiile scalare de echilibru pentru fiecare culisor în parte,

proiectând forţele pe axele C1xy, respectiv C2xy, la care se ataşează
condiţiile de echilibru şi relaţiile (1) şi (2). Se obţine sistemul:
T1 sin   N 1  0
T1 cos   F f 1  G  0
Ff 1  0 N
N 2  T2 sin   0 (3)
T2 cos   G  F f 1  0
Ff 2  0 N 2
T1  T2  T
a b
 l
sin  sin 
Pentru echilibrul la limită,

F f 1   0 N 1  N 1tg 0 , respectiv F f 2   0 N 2  N 2 tg 0 . Din sistemul
de ecuaţii (3) rezultă:
N 1  T1 sin  ;
F f 1  G  T1 cos  ;
G  T1 cos    0T1 sin 
de unde:
G cos  0
T1  G (4)
cos    0 sin  cos    0 
Analog se obţin:
63
G cos  0
T2  G (5)
cos    0 sin  cos    0 
Comparând relaţiile (4) şi (5) şi ţinând seama de faptul că

T1  T2  T , rezultă:
    2 0 , (6)
care reprezintă legătura între unghiurile  şi  în poziţia de

echilibru la limită.
Cazul 2. Culisorul C1 are tendinţa de deplasare în sus, iar culisorul C2

în jos. Faţă de cazul 1 se schimbă numai sensul forţelor de frecare. Relaţia
de legătură între unghiurile  şi  , la limita echilibrului pentru acest caz,
se obţine înlocuind în (6) unghiul de frecare de aderenţă  0 cu   0 .
Rezultă:
    2 0 (7)
Cazul 3. Se consideră legăturile ideale (fără frecare), adică  0  0 .

Pentru poziţia de echilibru se obţine:
 (8)
Valorile unghiurilor  şi  , în cele trei cazuri analizate, se obţin din

sistemele de ecuaţii (1),(6); (1),(7) şi (1),(8).
Domeniile de echilibru ale culisorilor C1 şi C2 pe barele A1B1 şi A2B2
sunt determinate de valorile unghiurilor  şi  pentru poziţiile de echilibru
la limită în cazurile 1 şi 2.
Pentru cazul numeric se obţin, prin rezolvarea numerică a sistemelor
de ecuaţii (1),(6); (1),(7) şi (1),(8), valorile:
Cazul 1.  1  36 0  1  19 0
Cazul 2.  2  20 0  2  37 0
Cazul 3.  3  26 0  3  26 0
Aceste unghiuri, precum şi domeniile de echilibru sunt prezentate în
fig. 4.18.
64
Fig. 4.18
65
Capitolul V
REDUCEREA SISTEMELOR DE FORŢE
APLICATE UNUI RIGID
5.1. CARACTERUL DE VECTOR ALUNECĂTOR AL FORŢEI

CE ACŢIONEAZĂ UN SOLID RIGID
Din principiul corpului rigid rezultă că unui sistem de forţe dat, ce

acţionează asupra unui corp rigid, i se poate adăuga sau suprima un sistem
de două forţe egale în mărime, de sens contrar şi cu acelaşi suport, care este
un sistem echivalent cu zero, deoarece nu produce niciun efect asupra
rigidului. Noul sistem de forţe obţinut va fi echivalent cu primul.
Se consideră că asupra unui corp rigid (C) acţionează forţa F
aplicată în punctul A al corpului (fig. 5.l.a). Alegând un punct B pe suportul
forţei F se poate adăuga în B sistemul format din F şi  F , echivalent cu
zero, fără a modifica efectul forţei F din A asupra corpului (fig.5.1.b).
Deoarece forţele F din A şi  F din B formeză un sistem echivalent cu
zero, acesta poate fi suprimat şi rămâne numai forţa F aplicată în punctul
B al corpului (C) (fig.5.1.c).
Fig. 5.1
Rezultă astfel că o forţă aplicată asupra unui corp rigid are caracter
de vector alunecător.
5.2. MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU UN PUNCT

Se consideră o forţă P aplicată unul rigid în punctul A şi un punct O
(fig.5.2). Momentul M 0 reprezintă un vector legat de punctul O,
perpendicular pe planul format de suportul forţei şi punctul O, faţă de care
se calculează momentul, având sensul dat de regula burghiului drept, aşadar
66
coincide cu sensul în care înaintează un burghiu drept aşezat cu vârful în O,

orientat după direcţia vectorului moment şi rotit de forţa F .
Fig.5.2
Se numeşte moment al forţei F în raport cu punctul O, produsul

vectorial dintre vectorul de poziţie r  OA al punctului de aplicaţie al forţei
F şi se notează cu M 0 sau M 0 ( F ) .
M 0  OA  F  r  F (5.1)
Mărimea momentului este:
M 0 = OA F sin α = Fd (5.2)
unde d  OA sin  este braţul forţei F şi reprezintă distanţa de la O la

suportul forţei.
Deci, mărimea momentului unei forţe în raport cu un punct este egală
cu produsul dintre modulul forţei şi braţul d al forţei şi este o măsură a
efectului de rotire a forţei F în jurul punctului O. Unitatea de măsură a
momentului este [Nm].
Expresii analitice: Se consideră un sistem triortogonal de axe cu
originea în punctul O. În acest caz, se poate scrie, relaţia analitică a
vectorului braţ al forţei r şi al forţei F , sub forma:
r  OA  x A i  y A j  z A k ;
F  Xi Y j  Zk
unde xA, yA, zA sunt coordonatele punctului A, iar X, Y, Z, sunt

proiecţiile forţei F pe axele Ox, Oy, Oz.
67
Expresia analitică a momentului se poate scrie desfăşurat, sub forma

unui determinant de gradul trei:
i j k
M0  r  F  xA yA z A  M 0x i  M 0 y j  M 0z k (5.3)
X Y Z
Din relaţia (5.3) rezultă proiecţiile vectorului moment M 0 pe axele

sistemului de referinţă:
M ox  y A Z  x AY
M oy  z A X  x A Z
M oz  x AY  y A X (5.4)
Mărimea sau modulul momentului forţei este:
Mo  2
M ox  M oy
2
 M oz2 (5.5)
Dacă forţa F este situată în planul xOy, vectorul moment este dirijat
după axa Oz.
Proprietăţi:
1. Momentul M 0 nu depinde de caracterul de vector alunecător al
forţei. Într-adevăr, presupunând forţa deplasată pe suportul ei din punctul A
în punctul B (fig.5.3), momentul ei în raport cu O va fi: OB  F .
Dar OB  OA  AB şi, deci, în acest caz, rezultă:
M 0  OB  F  (OA  AB)  F  OA  F (5.6)
unde AB  F  0 , deoarece cei doi vectori sunt coliniari.
68
Fig. 5.3 Fig .5.4
Prin urmare, momentul unei forţe rămâne nemodificat dacă forţa se

deplasează pe suportul ei.
2. Momentul unei forţe în raport cu un punct este nul când F=0 sau
când d=0, adică suportul forţei întâlneşte punctul în raport cu care se
calculează momentul.
3. Momentul unei forţe se modifică atunci când se modifică punctul în
raport cu care se calculează. Se consideră un punct O1 diferit de O (fig. 5.4).
Momentul forţei F în raport cu punctul O1 este:
 
M o1  O1 A  F  O1O  OA  F  O1O  F  OA  F (5.7)
unde s-a înlocuit O1 A  O1O  OA ,

şi ţinând seama că OA  F  M o , se obţine:
M o1  M o  O1  F (5.8)
Formula (5.4) determină variaţia momentului, cu punctul faţă de care

se calculează. Se observă că: M o1 = M o dacă O1O  F .
5.3. MOMENTUL UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU O AXĂ
Prin definiţie, momentul unei forţe F , aplicată unui rigid în punctul

A, în raport cu o axă ( ) , este proiecţia pe acea axă a momentului forţei
F în raport cu un punct oarecare O de pe axă (fig. 5.5).
69
Fig.5.5
Din definiţie rezultă că momentul în raport cu o axă este o mărime

scalară, reprezentată prin M   OD , şi este o măsură a efectului de rotire a
forţei F în jurul axei ( ) .
Notând cu u versorul axei ( ) , momentul forţei F în raport cu
axa ( ) este:
M Δ = M o cos θ = u • M o = u • ( r × F ) (5.9)
Dacă versorul u este dat analitic de relaţia:
u = i cos α + j cos β + k cos γ ,
momentul M  se exprimă cu ajutorul determinantului:
cos α cos β cos γ

MΔ = xA yA zA (5.10)
x y z
Proprietăţi:
1. Momentul unei forţe în raport cu o axă nu depinde, ca şi momentul
în raport cu un punct, de caracterul de vector alunecător al forţei.
2. Momentul unei forţe în raport cu o axă ( ) nu depinde de alegerea
punctului O pe axa ( ) (fig.5.6).
Într-adevăr:
u • M o1 = u • ( O1 A × F ) = u • ( O1O + OA) × F = u • ( OA × F ) = u • M o
deoarece u  (O1O  F )  0 , vectorul O1O fiind coliniar cu versorul u .

3. Momentul forţei F în raport cu axa ( ) este nul dacă F  0 sau
dacă forţa F şi axa ( ) sunt coplanare (cuprinde cazurile F  u şi F
concurentă cu axa ( ) ).
70
Momentul unei forţe în raport cu o axă mai poate fi definit şi în modul

prezentat în cele ce urmează. Forţa F se descompune în două componente,
una F1 paralelă cu axa ( ) , iar cealaltă F 2 perpendiculară pe axa ( ) şi
conţinută în planul perpendicular pe axa ( ) ce trece prin punctul A
(fig.5.6).
Fig.5.6
Momentul forţei F în raport cu axa ( ) este:
    
M   u  OA  F  u  OA  F1  F2  u  OA  F2 
Deoarece OA × F 2 = M o ( F 2 ) = M o ( F 2 ) • u se obţine:
 
M   M o F 2   F2 d (5.11)
adică momentul unei forţe în raport cu o axă este valoarea algebrică a

momentului proiecţiei acestei forţe pe un plan perpendicular pe axă faţă de
punctul în care axa intersectează planul.
5.4. CUPLUL DE FORŢE
Două forţe F1 şi F 2 care acţionează asupra unui corp rigid, de

mărimi egale F1  F2  F , direcţii paralele, suporturi diferite şi sensuri
opuse F 2   F 1 , formează un cuplu de forţe (fig.5.7).
71
Fig.5.7
Din definiţie rezultă că:
R = F1 + F 2 = 0 (5.12)
adică rezultanta unui cuplu de forţe este nulă.

Momentul unui cuplu de forţe în raport cu un punct arbitrar O este:
   
M o  OA1  F 1  OA2  F 2  OA1  OA2  F 1  OA2 - OA1  F 2 (5.13)
M o = A2 A1 × F 1 = A1 A 2 × F 2 = M
Din relaţia (5.13) reiese că momentul cuplului nu depinde de punctul

faţă de care s-a calculat. Prin urmare, momentul unul cuplu este un vector
liber, care se obţine calculând momentul uneia din forţele cuplului în raport
cu punctul de aplicaţie al celeilalte forţe.
Vectorul moment al cuplului de forţe este un vector perpendicular pe
planul cuplului (planul determinat de suporturile celor două forţe F1 şi F 2
), iar sensul se determină cu regula burghiului drept.
Mărimea cuplului este:
M  Fd (5.14)
unde F este mărimea forţelor, iar d este braţul de pârghie al cuplului.
Un cuplu de forţe este complet determinat prin cunoaşterea
momentului cuplului. Cuplul care acţionează singur asupra unui rigid are
numai un efect de rotaţie.
Două cupluri care au acelaşi vector moment sunt echivalente (au
acelaşi efect). Ca urmare a acestei proprietăţi, rezultă:
1. Un cuplu de forţe poate fi rotit oricum în propriul său plan (fără să
se schimbe mărimile forţelor şi braţul de pârghie al cuplului), fără ca efectul
său să se schimbe;
72
2. Un cuplu de forţe ( F1 , - F1 ) cu braţ de pârghie d1 poate fi înlocuit

cu un alt cuplu de forţe ( F 2 , - F 2 ), având braţul de pârghie d2, dacă este
îndeplinită condiţia F1d1=F2d2 şi cele două cupluri au acelaşi sens de
rotire;
3. Un cuplu de forţe poate fi mutat dintr-un plan în alt plan paralel fără
ca efectul său să se modifice.
5.5. REDUCEREA UNEI FORŢE ÎN RAPORT CU UN PUNCT
Dacă într-un punct A al unul corp rigid (fig. 5.8) este aplicată forţa F
, se pune problema determinării elementelor mecanice (forţă şi cuplu de
forţe) aplicate într-un punct oarecare O al rigidului, care să aibă asupra
rigidului acelaşi efect ca şi forţa F din punctul A.
Fig. 5.8
Această problemă reprezintă reducerea unei forţe în raport cu un

punct.
Pentru a reduce forţa F în raport cu punctul O, se aplică în acest
punct un sistem de forţe echivalent cu zero, format din forţele F şi - F .
Forţele F aplicată în punctul A şi - F în punctul O, formează un cuplu de
forţe, care poate fi înlocuit cu momentul său:
M 0 = r × F = OA × F
În acest fel se obţine în punctul O forţa F şi un cuplu de forţe de
moment M 0 perpendicular pe forţa F , elemente care au acelaşi efect
asupra rigidului ca şi forţa F aplicată în punctul A.
Aceste două elemente, forţa F (vector alunecător) şi cuplul de forţe
reprezentat prin momentul său M 0 (vector liber) formează elementele
torsorului de reducere în raport cu punctul O al forţei F aplicată în punctul
73
A şi se notează cu: τ o ( F , M o ) .
5.6. REDUCEREA UNUI SISTEM DE FORŢE OARECARE ÎN

RAPORT CU UN PUNCT
1. Torsorul de reducere
Se consideră că asupra unui corp rigid (C) acţionează sistemul de forţe
F i X i , Yi , Z i ) aplicate în punctele Ai ( xi , yi , z i ) (i=1,2....) (fig.5.9). Pentru
(
determinarea torsorului de reducere al sistemului de forţe în raport cu
punctul O, se reduce fiecare forţă a sistemului în raport cu punctul O (ca în
paragraful 5.5).
Fig.5.9
În urma acestor reduceri, în punctul O se obţin:

1. n forţe concurente echivalente cu o rezultantă R X , Y , Z  :
R = F 1 + F 2 + F 3 + ... + F n = ∑ Fi (5.15)
2. n cupluri de forţe cu momentele: M i = OAi ×F i (i=1,2, ..,n)

echivalente cu un cuplu rezultant, având momentul M o ( M ox , M oy , M oz )
M o = ∑ OAi × F i = ∑ r i × F i (5.16)
Menţionăm că, deşi fiecare moment M i este perpendicular pe forţa

corespunzătoare F i , momentul cuplului rezultant M o , în general, nu este
perpendicular pe forţa rezultantă R .
În concluzie, un sistem de forţe oarecare se reduce într-un punct la o
forţă rezultantă R , egală cu suma vectorială a forţelor date, şi la un cuplu
74
rezultant, având momentul M o egal cu suma vectorială a momentelor

forţelor date în raport cu punctul de reducere.
Rezultanta R şi momentul M o formează torsorul de reducere al
sistemului de forţe în punctul O:  o ( R, M o ) .
Expresii analitice:
Considerând un sistem de referinţă triortogonal drept Oxyz, se poate
scrie:
F i  X i i  Yi j  Z i k ; OAi  r i  xi i  yi j  zi k
Rezultanta are expresia:
R  Xi  Y j  Zk (5.17)
unde X, Z şi Z sunt proiecţiile rezultantei şi au expresiile:
X   Xi ; Y   Yi ; Z   Zi (5.18)
iar mărimea rezultantei este:
R= X 2 +Y 2 + Z2 (5.19)
Momentul rezultant M o are expresia:
i j k
M o  M ox i  M oy j  M oz k   OA i F i   xi yi zi (5.20)
Xi Yi Zi
Proiecţiile momentului M o sunt, de fapt, momentele rezultante în

raport cu axele Ox, Oy şi Oz, şi se exprimă prin:
M ox    y i Z i  z i Yi  ; M oy    z i X i  xi Z i  ;
M oz    xi Yi  y i X i  (5.21)
Mărimea momentului este:
Mo  2
M ox  M oy
2
 M oz2 (5.22)
75
5.7. VARIAŢIA ELEMENTELOR TORSORULUI DE

REDUCERE CU ALEGEREA PUNCTULUI DE REDUCERE.
INVARIANŢII TORSORULUI DE REDUCERE
Se presupun cunoscute elementele torsorului de reducere τ o ( R, M o ) .

Pentru determinarea torsorului de reducere în raport cu punctul O 1 se
reduc elementele R şi M o în punctul O1.
Momentul M o fiind un vector liber poate fi mutat în punctul O 1 fără
să se schimbe efectul lui.
Rezultanta R se reduce în punctul O1 la o forţă R şi un cuplu de
forţe de moment M 1 = O1O × R perpendicular pe R (fig. 5.10).
În urma acestor operaţii, în punctul O 1 se obţine forţa R şi momentele
M o şi M 1 care se pot aduna vectorial, fiind mărimi de aceeaşi natură.
Rezultă:
M o  M o  M1
1
sau
M o1  M o  O1O  R  M o  OO1  R (5.23)
Relaţia (5.23) determină variaţia momentului cuplului rezultant cu

schimbarea punctului de reducere.
Fig.5.10
Se observă că rezultanta R a sistemului de forţe nu se schimbă cu

schimbarea punctului de reducere, deci este un invariant (primul invariant).
Proiectând momentul cuplului rezultant (5.23) pe direcţia rezultantei,
se obţine:
76
M o1 
R
R
R
 R

 M o   OO 1  R   M o 
R R
R
R
(5.24)
R R
deoarece ( OO1 × R ) • = 0, ( fiind versorul rezultantei R , deci
R R
coliniar cu ea).
Relaţia (5.22) se mai poate scrie sub forma:
prR M o = prR M o1 = const. = M R (5.25)

Punctele O şi O1 fiind arbitrare, rezultă că această proiecţie (MR) nu
depinde de punctul faţă de care se face reducerea şi reprezintă astfel al 2-lea
invariant al sistemului de forţe şi are valoarea:
M ox X  M oy Y  M oz Z
MR  (5.26)
X 2 Y 2  Z2
5.8. AXA CENTRALĂ
Odată cu schimbarea punctului de reducere se modifică şi momentele

cuplului rezultant, a cărui proiecţie MR pe direcţia rezultantei este un
invariant. Vor exista puncte de reducere P, pentru care momentul cuplului
rezultant este minim.
În aceste puncte vectorul moment al cuplului rezultant este paralel cu
R
direcţia rezultantei şi egal cu M P  M R   M R (fig. 5.11).
R
Fig.5.11
77
Pe baza formulei (5.21) de variaţie a momentului, înlocuind O1 cu P se

poate scrie:
M P  M R  M o  OP  R (5.27)
Locul geometric al punctelor P este determinat de soluţia ecuaţiei

vectoriale (5.25). Pentru aceasta, se înmulţeşte vectorial la stânga cu
vectorul R relaţia (5.25). Rezultă:

R  M R  R  M o  R  OP  R  (5.28)
Ţinând seama că R  M R şi dezvoltând dublul produs vectorial se

obţine:

0  R  M o  R 2 OP  OP  R R 
R  OP
Notând:  şi OP  r  , rezultă:
R2
RM o
r    R  OA  AP (5.29)
R2
Relaţia 5.29 reprezintă ecuaţia unei drepte paralele cu direcţia
rezultantei.
În concluzie, locul geometric al punctelor de reducere cu torsorul
 
minimal  min R, M R este o dreaptă numită axa centrală. Ecuaţia ei
vectorială este (5.29).
Pentru determinarea ecuaţiei scalare a axei centrale faţă de un sistem
de referinţă triortogonal cu originea în O, se consideră în (5.25)
M P  M R  m  R . Rezultă:
M P  M R  r  R
care se poate scrie sub forma:
i j k
 
m X i  Y j  Z k  M ox i  M oy j  M oz k  x y z
X Y Z
Prin identificarea coeficienţilor versorilor i, j , k şi eliminarea

parametrului m se obţin:
M ox   yZ  zY  M oy   zX  xZ  M oz   xY  yX 
  (5.30)
X Y Z
78
Ecuaţiile (5.30) reprezintă ecuaţia analitică a axei centrale.
5.9. CAZURILE DE REDUCERE ALE UNUI SISTEM, DE

FORŢE OARECARE
Din echivalenţa sistemelor de forţe rezultă că se poate înlocui un

sistem oarecare de forţe cu altul echivalent. Acest fapt permite simplificări
în tratarea problemelor de mecanică.
În general, dacă asupra unui rigid acţionează un sistem de forţe ( F i ),
atunci se poate pune problema înlocuirii acestui sistem cu altul echivalent,
mai simplu.
Fie R şi M o elementele torsorului de reducere a sistemului de forţe
( F i ), în raport cu punctul O. Sunt posibile următoarele cazuri:

Cazul 1. R  0; M o  0 ; M o  R  0;   (5.31)
2
Sistemul de forţe se reduce, într-un punct P de pe axa centrală, la un
 
torsor minimal răsucitor  min R, M R . Forţa rezultantă R are ca suport axa
centrală (Δ), iar cuplul rezultant, de moment M R , este situat într-un plan
perpendicular pe axa centrală (vectorul M R coliniar cu R )(fig. 5.12).
Fig. 5.12 Fig. 5.12.a
Se întâlnesc două subcazuri:

a. Axa centrală (Δ) nu trece prin punctul O (ca în fig.5.12), deci

 0;   .
2
b. Axa centrală (Δ) trece prin punctul O. În acest caz M o este
coliniar cu R , deci   0 sau    şi M o este momentul minim.
79
Cazul 2. R  0 , M o  R  0 . (5.32)
Sistemul de forţe se reduce la o rezultantă unică R , al cărei suport
este axa centrală.
Se întâlnesc două subcazuri:
a. M o  0 . Punctul de reducere O nu se găseşte pe axa centrală
(fig.5.12.a).
În acest caz cele n forţe pot fi înlocuite cu forţa R , cu condiţia să fie
aplicată într-un punct de pe axa centrală.
b. M o  0 . În acest caz axa centrală trece prin punctul O.
Cazul 3. R  0 , M o  0 . (5.33)
Sistemul de forţe se reduce la un cuplu rezultant, având momentul
M o.
Nu există axă centrală.
Cazul 4. R  0 , M o  0 (5.34)
În acest caz. sistemul de forţe este în echilibru.
Se observă că condiţia de echilibru a unui sistem de forţe oarecare, ce
acţionează asupra unui corp rigid, se exprimă prin cele două ecuaţii
vectoriale (5.28) care sunt echivalente cu şase ecuaţii scalare de echilibru:
X   X i  0 ; Y   Yi  0 ; Z   Z i  0 (5.35)
M ox  0 ; M oy  0 ; M oz  0
5.10. TEOREMA LUI VARIGNON PENTRU SISTEME DE

FORŢE CARE SE REDUC LA O REZULTANTĂ UNICĂ
 
Se consideră un sistem de forţe F i aplicate în punctele Ai
(i= l,2,...,n), care se reduce la o rezultantă unică R   F i al cărei suport
este axa centrală (Δ), (fig.5.13).
Momentul rezultant M o , pe baza relaţiei
(5.16) este:
M o   OAi  F i .
Momentul rezultant M P , pe baza relaţiei
(5.25) este:
80
M P  0  M o  OP  R
Se observă că se obţine:
Fig. 5.13
M o   OAi  F i  OP  R (5.36)
Rezultă deci că momentul rezultant (suma momentelor forţelor) al

unui sistem de forţe, ce se reduce la o rezultantă unică, calculat în raport cu
un punct oarecare O, este egal cu momentul rezultantei forţelor, situată pe
axa centrală, calculat în raport cu acelaşi punct O.
5.11. REDUCEREA SISTEMELOR PARTICULARE DE

FORŢE
5.11.1. Reducerea sistemelor de forţe cu suporturile concurente
Se consideră că forţele F i  X i , Yi , Z i  , care acţionează asupra unui

corp rigid, au acelaşi punct de aplicaţie O sau au suporturile concurente,
astfel încât prin glisare pe suporturile lor pot fi duse punctele lor de aplicaţie
Ai în punctul de concurenţă O al suporturilor, Ai=0 (i=l,2,..,n) (fig.5.14).
Pentru un astfel de sistem, momentul

rezultant M o  0 , iar rezultanta R este:
R  Fi  Xi Y j  Zk
Pentru un astfel de sistem pot apărea
două cazuri de reducere:
Cazul 1. R  0
Fig.5.14
Sistemul este echivalent cu o rezultantă unică a cărei suport este axa
centrală (fig.5.14).
Cazul 2. R  0
Sistemul de forţe este în echilibru. Ecuaţiile scalare de echilibru sunt:
X   Xi  0 ; Y  Y i  0 ; Z   Zi  0
81
5.11.2 Reducerea sistemelor de forţe coplanare
 
Se consideră sistemul de forţe F i , care acţionează asupra corpului
rigid (C), având suporturile conţinute în planul (P) (fig.5.15). Secţiunea
haşurată reprezintă intersecţia planului (P) cu corpul (C).
Se alege sistemul de referinţă astfel încât planul xOy să fie conţinut în
planul forţelor. Atunci punctele de aplicaţie Ai ale forţelor au coordonatele
(xi,yi,O), iar forţele F i au proiecţiile (Xi,Yi,O) (i=1,2,...,n). Elementele
torsorului de reducere în raport cu punctul O au expresiile:
Fig.5.15
R  Fi  Xi Y j
i j k
M o   OA1  F i   xi yi 0    xi yi  yi xi  k  M oz k
Xi Yi 0
(5.37)
Se observă că vectorul moment M o este perpendicular pe planul
forţelor, deci şi pe R . Ecuaţia axei centrale se determină din (5.29), în care
se înlocuiesc Z  0 ; M ox  0 ; M oy  0 .
Se obţin:
xY  yZ  M oz ; z  0 , (5.38)
care este ecuaţia unei drepte în planul forţelor (planul xOy).

 
Pentru un sistem de forţe F i coplanare sunt posibile următoarele
cazuri de reducere:
82
Cazul 1. R  0 , R M o  0
Sistemul de forţe plane este echivalent cu o rezultantă unică R ,
având suportul pe axa centrală. Se întâlnesc două subcazuri:
a. R  0 ; M o  0 . În acest caz axa centrală (Δ) nu trece prin punctul
O (fig.5.15).
b. R  0 ; M o  0 . Axa centrală trece prin punctul O şi are ecuaţia
xY  yZ  M oz .
Cazul 2. R  0 ; M o  0 . Sistemul de forţe se reduce la un cuplu
rezultant, conţinut în planul forţelor, de moment M o (vector perpendicular
pe planul forţelor). Nu există axă centrală.
Cazul 3. R  0 ; M o  0 . Sistemul de forţe este în echilibru (are efect
nul).
Pentru condiţia de echilibru se pot scrie trei ecuaţii scalare de
echilibru.
X   Xi  0 ; Y  Y i  0 ; M oz  0 (5.39)
Deoarece momentul unei forţe din plan, în raport cu o axă

perpendiculară pe plan, este egal cu valoarea algebrică a momentului forţei
în raport cu punctul in care axa înţeapă planul, momentele se pot calcula în
raport cu orice punct din plan, semnul momentului stabilindu-se cu regula
burghiului drept. Deci, ecuaţiile de echilibru se pot scrie şi sub forma:
X i  0; Yi  0;  M 
i o 0 (5.40)
5.11.3. Reducerea sistemelor de cupluri
Se consideră un sistem de n cupluri de forţe, formate din forţele

 
F i , F i , care acţionează asupra unul corp rigid.
Aşa cum s-a arătat în lucrare, un cuplu de forţe are numai efect de
rotaţie şi este echivalent cu momentul cuplului. Faţă de oricare punct s-ar
 
face reducerea cuplului de forţe F i , F i se obţine R  0 şi M  M i , care
este un vector liber.
Un sistem de cupluri de forţe ( M  0 ) este echivalent cu un cuplu
rezultant cu momentul egal cu suma vectorială a momentelor cuplurilor
componente. Deci:
M  M i (5.41)
Condiţia de echilibru a unui sistem de cupluri este M  0 . Această
83
ecuaţie vectorială este echivalentă cu trei ecuaţii scalare de echilibru.
M ox  0 ; M oy  0 ; M oz  0 (5.42)
Pentru cazul particular al unui sistem de cupluri situate în acelaşi plan

sau în plane paralele, momentele cuplurilor componente fiind
perpendiculare pe aceste plane, condiţia de echilibru se exprimă printr-o
singură ecuaţie scalară.
M i 0 (5.43)
5.11.4.Reducerea sistemelor de forţe paralele
Prin sistem de forţe paralele se înţelege un sistem de forţe la care

suporturile tuturor forţelor sunt paralele cu o direcţie dată. Fără a restrânge
generalitatea, se consideră axa Oz, paralelă cu suporturile forţelor F i ale
sistemului care acţionează asupra corpului rigid (C1) (fig. 5.16).
Fig. 5.16
Faţă de acest sistem de referinţă, forţele se pot exprima sub forma:
F i  Fi k (5.44)
iar punctele de aplicaţie Ai au coordonatele (xi, yi, zi). Elementele

torsorului de reducere în raport cu punctul O sunt:
R   F i    Fi  k  R  k (5.45)
84
 
M o  ∑ r i  F i  ∑ r i  Fi k  ∑ Fi r i  k 
(5.46)
 ∑ Fi yi  i -  ∑ Fi xi  j  M ox i  M oy j
Rezultă că, în cazul când elementele torsorului de reducere

 
 0 R, M 0 sunt diferite de zero, ele sunt perpendiculare (fig.5.16). Forţa
rezultantă R , a unui sistem de forţe paralele, are suportul paralel cu direcţia
comună a forţelor şi mărimea ei este suma algebrică a mărimilor forţelor
componente
R   Fi (5.47)
La sistemele de forţe paralele sunt posibile trei cazuri de reducere:
Cazul 1. R  0 , R M o  0 . Sistemul de forţe ( F i ) se reduce la o
rezultantă unică R , având ca suport axa centrală. Se întâlnesc două
subcazuri:
a. M o  0 ; R  0 , axa centrală (Δ) nu trece prin punctul O (fig.5.16).
b. M o  0 ; R  0 , axa centrală trece prin punctul O.
Cazul 2. R  0 ; M o  0 . Sistemul de forţe se reduce la un cuplu
rezultant de moment M o . Nu există axă centrală.
Cazul 3. R  0 ; M o  0 . Sistemul de forţe este în echilibru (are efect
nul). Echilibrul unui sistem de forţe paralele se studiază cu trei ecuaţii
scalare şi anume:
Fi  0 ; M ox   Fi yi  0 ; M oz   Fi xi  0 (5.48)
Pentru cazul când sistemul de forţe este echivalent cu o rezultantă

unică, axa centrală (Δ) (fig.5.l6) se determină cu ajutorul teoremei lui
Varignon, relaţia (5.36):
M o   OAi  F i  OP  R
Înlocuind în această relaţie pe R şi M o determinaţi anterior şi

OAi  r i , respectiv OP  r , se obţine:
 
 r i  Fi k  r    Fi  k  0
sau
  r i F i  r   Fi   k  0
85
Vectorul din paranteză este coliniar cu versorul k (produsul lor

vectorial fiind nul) şi se poate scrie:
r i F i  r   Fi  1 k (5.49)
Din (5.49), în care 1 este un parametru scalar, rezultă ecuaţia

vectorială a axei centrale:
r   i  k
F ri
(5.50)
 Fi
Această dreaptă, care este axa centrală (Δ) (fig.5.16), trece printr-un
punct C (xc,yc,zc), determinat de vectorul de poziţie:
r c  OC 
F r i i
(5.51)
F i
Punctul C se numeşte centrul forţelor paralele şi are coordonatele:
xc 
F x
i i
; yc 
F y i i
; zc 
F z
i i
(5.52)
F i F i F i
Centrul forţelor paralele are următoarele proprietăţi:

a. Poziţia centrului forţelor paralele nu depinde de direcţia comună a
forţelor din sistem. Aceasta înseamnă că atunci când toate forţele sistemului
se rotesc în jurul punctelor lor de aplicaţie, în acelaşi sens şi acelaşi unghi,
atunci şi axa centrală (Δ’) a noului sistem de forţe paralele obţinut va fi
rotită, în acelaşi sens şi cu acelaşi unghi, în jurul punctului C faţă de axa
centrală (Δ) a sistemului iniţial (fig.5.17).
b. Dacă se păstrează punctele de
aplicaţie ale forţelor şi dacă toate forţele
sistemului se amplifică cu acelaşi factor scalar
h, atunci centrul forţelor paralele pentru noul
sistem este identic cu centrul forţelor paralele
al sistemului iniţial;
c. Dacă toate punctele de aplicaţie ale
forţelor paralele sunt situate pe o dreaptă (D),
atunci şi centrul lor C este situat pe această
dreaptă;
Fig.5.17
d. Dacă toate punctele de aplicaţie ale forţelor paralele sunt situate
într-un plan (P), atunci şi centrul lor C este situat în acest plan.
86
5.12. CENTRE DE GREUTATE
În problemele de până acum, sistemele de forţe aplicate corpurilor

materiale au fost sisteme compuse dintr-un număr finit de forţe discrete
concentrate. Însă, asupra corpurilor materiale acţionează şi forţe repartizate
continuu.
Cel mai evident exemplu îl constituie forţele de greutate, care
reprezintă rezultanta dintre forţa de atracţie a Pământului orientat spre
centrul Pământului şi forţa centrifugă datorată rotaţiei Pământului.
Se consideră întâi un sistem material format dintr-un număr finit de
puncte materiale Ai (i=1,2,..,n), cu masele mi (fig.5.18).
Fig.5.18
Greutăţile lor se vor nota cu Gi şi se pot scrie sub forma:
G i  mi g (5.53)
unde g , este vectorul acceleraţiei gravitaţionale care caracterizează
intensitatea câmpului gravitaţional terestru. Într-un domeniu cu
dimensiunile neglijabile în comparaţie cu cele ale Pământului, câmpul
gravitaţional poate fi considerat omogen şi vectorul g constant.
Pentru sisteme materiale obişnuite la suprafaţa Pământului, cu
dimensiunile neglijabile în comparaţie cu Pământul, unghiurile dintre forţele
de greutate G i sunt foarte mici (neglijabile), încât greutăţile G i ale
punctelor materiale pot fi considerate forţe paralele, dirijate vertical de sus
în jos, cu rezultanta diferită de zero. Această rezultantă se numeşte
greutatea sistemului material şi are valoarea:
G  G1  G2  ...  Gn   Gi (5.54)
87
Centrul sistemului de forţe paralele, format din greutăţile G i ale

punctelor materiale Ai din care se compune sistemul material, se numeşte
centrul de greutate al sistemului material. Înlocuind în formula (5.51) F i cu
G i , se obţine vectorul de poziţie r c al centrului de greutate.
rc 
G r i i
(5.55)
G i
unde r i este vectorul de poziţie al punctului material Ai al corpului,

în care este aplicată greutatea G i .
Coordonatele xc, yc, zc, ale centrului de greutate C în raport cu un
sistem de referinţă Qxyz sunt:
xc 
G x
i i
; yc 
G y
i i
; zc 
G z
i i
(5.56)
G i G i G i
În realitate, un corp rigid este un sistem format dintr-un număr foarte

mare de puncte materiale, de greutăţi foarte mici şi, ca urmare, sumele care
intervin in formulele (5.51) şi (5.52) sunt integrale, extinse în întreg
volumul ocupat de corpul material dat. În acest caz, forţa rezultantă G este
greutatea corpului, iar C este centrul de greutate al corpului.
5.13. APLICAŢII
Aplicaţia 1.
Asupra unui cub cu latura a acţionează forţele F 1 , F 2 , F 3 , F 4 ,
F 5 şi F 6 , aşa cum se arată în fig. 5.19. Forţele au mărimile egale: Fi  F ,
 i  1,2,...,6 . Să se determine:
1.  
Torsorul de reducere R, M o al sistemului de forţe în raport
cu punctul O;
2. Torsorul minimal şi axa centrală.
Rezolvare:
Se alege un sistem de referinţă xOzy cu axele dirijate după muchiile
cubului (fig. 5.19).
Expresiile analitice ale forţelor Fi şi ale vectorilor de poziţie ri
sunt:
88
Fig. 5.19
F1  F 2  F 3  F 4  F k ; F 5  Fi ; F 6  F i
r1  r 5  0 ; r 3  r 6  ai  a j  OA3
r 2  OA 2  ai ; r 4  OA 4  a j
Se observă că F 5 şi F 6 formează un cuplu de forţe, deci mărimea

rezultantei R a sistemului de forţe este:
R  F1  F 2  F 3  F 4  X i  Y j  Z k
unde:
X 0; Y  0; Z  4F
deci: R  4F k , R  4F
Momentul rezultant M o este:
M o   ri  F i  r 2  F 2  r3  F 3  r 4  F 4  r6  F 6 
i j k i j k i j k i j k
a 0 0  a a 0  0 a 0  a a 
0  aF 2i  2 j  k 
0 0 F 0 0 F 0 0 F F 0 0
deci:
 
M o  aF 2i  2 j  k ; M o  aF  4  4  1  3aF
Torsorul minimal are elementele R şi M r . Rămâne de determinat

proiecţia M r . Se obţine:
89
M ox x  M oy y  M oz z aF  4 F
MR    aF
2 2 2 4F
x y z
Vectorul moment minim M R este:
R
M R  MR  aF k
R
Pentru determinarea axei centrale (∆) se înlocuiesc: X  Y  0 ;

Z  4 F ; M ox  2aF ; M oy  2aF ; M oz  aF în ecuaţia axei centrale. Se
obţine:
2aF  4 Fy  2aF  x 4 F aF
 
0 0 4F
a a
Efectuând simplificările posibile rezultă: x  ; y .
2 2
Axa centrală (∆) este reprezentată în fig. 5.19. Torsorul de reducere
în raport cu punctul P de pe axa centrală este format din R  4 F k şi
M P  M R  aF k .
În concluzie, sistemul de forţe studiat este echivalent cu un torsor
rotitor, compus din forţa R şi un cuplu de forţe situat într-un plan
perpendicular pe axa centrală (∆), de moment M R .
Corespunde deci cazului 1 de reducere.
Aplicaţia 2.
Asupra unui cub cu latura a acţionează patru forţe egale, aşa cum se
arată în fig. 5.20. Forţele au mărimile egale: F1  F2  F3  F4  F şi sunt
conţinute în planul feţelor cubului.
Să se determine:
- torsorul de reducere  o  R, M o  ;
- torsorul minimal şi axa centrală.
90
Fig. 5.20
Rezolvare
Se alege un sistem de referinţă 0 xyz cu originea în punctul
A1  0  A1  . Expresiile analitice ale forţelor F i şi ale vectorilor săi de
poziţie sunt:
2 2
F 1  F1 i  F1 j;
2 2
2 2
F 2   F2 i  F2 j;
2 2
2 2
F 3   F2 j  F3 k;
2 2
2 2
F 4  F4 j  F4 k.
2 2
r 1  0 ; r 2  OA 2  ai  a k ; r 3  OA3  a j ; r 4  OA 4  ai .
Calculul rezultantei
R  F1  F2  F3  F4  X i  Y j  Z k
2 2
X   X i  F1  F2 , (pentru că F1  F2  F )
2 2
2 2 2 2
Y   Yi  F1  F2  F3  F4 F 2;
2 2 2 2
2 2
Z   Z i F3  F4 F 2;
2 2
deci:
R  F 2 jk  ; R  2F
91
Calculul momentului rezultant M o :
M o   r i  F i  M ox i  M oy j  M oz k ,
M o  r2  F 2  r3  F 3  r4  F 4 
i j k i j k i j k
a 0 a  0 a a  a 0 0 
2 2 2 2 2 2
F2 F2 0 0 F3 F3 0 F4 F4
2 2 2 2 2 2
 2 2   2 
2  2 2 
 i aF2  aF3 - j  aF2  aF4  k  aF2  aF4
 2 2   2 
2   2 2 
Ţinând cont de egalitatea modulelor rezultă:
 
M o  aF 2  j  k ; M o  2aF
Calculul momentului minimal M R :
M ox X  M oyY  M oz Z aF  2  F  2  aF  2  F  2
MR   0
R 2F
Momentul M R  
fiind nul M R  R rezultă că sistemul de forţe
studiat se reduce (este echivalent) cu o rezultantă unică R având ca suport
axa centrală (∆) pentru determinarea căreia se înlocuiesc X  0 ; Y  F 2 ;
Z  F 2 ; M ox  0 ; M oy   aF 2 ; M oz  aF 2 în ecuaţia (5.27).
Rezultă:
 yF 2  zF 2  aF 2  xF 2 aF 2  xF 2
 
0 F 2 F 2
Operând simplificările, rezultă:

 y  z  0 ;  a  x  a  x , sau 

x  a
 y  z
Axa centrală (∆) şi rezultanta unică R sunt reprezentate în fig. 5.20.

Punctul de aplicaţie al forţei R poate să fie orice punct de pe diagonala
A4 P .
În cazul unui sistem de forţe la care forţele cu direcţii astfel încât
descompunerea lor după direcţiile paralelă şi perpendiculară pe axele Ox ,
Oy şi Oz se face cu uşurinţă, momentul rezultant M o se determină prin
intermediul proiecţiilor M ox , M oy , M oz , care sunt momentele rezultante
în raport cu axele sistemului de referinţă.
92
Aplicând metoda indicată în acest sens în paragraful 5.4, rezultă:
2 2 2
M ox   F2 y a  F3 a   F a  Fa 0
2 2 2
(forţele F1 şi F4 intersectează axa Ox , deci momentele lor sunt

nule).
2 2
M oy   F2 x a  F4 z a   F a  Fa  F 2  a
2 2
2 2 2
M oz   F2 a  F4 y a   Fa F a  F 2 a
2 2 2
Se observă că momentul rezultant M o are aceleaşi proiecţii ca mai

sus.
Aplicaţia 3.
Asupra unui tetraedru regulat cu latura a acţionează un sistem de forţe
format din trei forţe, aşa cum se arată în fig. 5.21.
Forţele sunt egale în mărime: F1  F2  F3  F . Să se determine
torsorul minimal  min  R,M o 
Fig. 5.21
Rezolvare
Se alege un sistem de referinţă Oxyz cu originea în punctul O, în
93
centrul de greutate al triunghiului de bază A1 A2 A3 . Se observă că sistemul

de forţe este coplanar.
Calculul rezultantei
R  F1  F 2  F 3  X i  Y j
3 3
X   X i   F1 cos 30 0  F3 sin 60 0   F F  0;
2 2
1 1
Y   Yi  F1 sin 30 0  F2 F3 cos 60 0  F FF ;
2 2
deci:
R  0.
M o  r i  F i  M oz k    M i  o k
În locul produselor vectoriale se calculează direct M oz . Se obţine:
a 3
M oz    M i  o  F1  OB3  F2  OB1  F3  OB2  3F 
6
Se observă din fig. 5.21 că

3
A1 B1  A2 B2  A3 B3  a , iar
2
3
OA1  OA2  OA3  a
6
Sistemul de forţe studiat este echivalent cu un cuplu de forţe, conţinut
în planul xOy sau un plan paralel cu acesta, de moment:
a 3
Mo  k.
6
Aplicaţia 4.
Rezultantele P1=8 107 N şi P2=5,2 107 N ale forţelor de presiune a
apei asupra unui baraj sunt aplicate în planul vertical median, perpendicular
pe cele două feţe ale barajului, la distanţele h1=4 m şi h2=2,4 m de la bază.
Greutatea barajului este dată prin G1=12 107 N şi G2=6 107 N. Lăţimea
barajului la bază este 2b, iar la partea superioară b=5 m, înălţimea fiind
H=12 m. (fig. 5.22).
Se cere:
- torsorul de reducere  o  R, M o  ;
94
- să se determine suportul rezultantei;

- să se verifice că suportul rezultantei intersectează baza de susţinere a
barajului.
Fig. 5.22.
Rezolvare
Sistemul de forţe dat este un sistem coplanar. Se alege sistemul de
referinţă Oxy.
R  G 1  G 2  P1  P1  X i  Y j ;
12
X  P2 cos   P2  5,2  10 7   8  10 7  3,2  10 7 N
13
5
Y  G1  G2  P2 sin   12  10 7  6  10 7  5,2  10 7   20  10 7 N
13
b 5
tg   ;
H 12
5
tg 5
sin    12  ;
1  tg 2 1  25 13
144
12
cos  
13
M o   ∑ M i  o k  M oz k
b b
M o = ( ∑ M i ) o = P1h1 - G1 + G2 + P2 h2 cos α + P 2 ( b - h2 tgα ) sin α
2 3
95
5 5 12  5 5
M o  8  10 7  4  12  10 7   6  10 7   5,2  10 7  2,4   5,2  10 7   5  2,4   
2 3 13  12  13
;
M o  M oz  8,48  10 7 Nm
Sistemul de forţe se reduce la o rezultantă unică R care are ca suport

axa centrală (∆), care se determină înlocuind X = -3,2 • 10 7 N ;
7
Y = -20 • 10 7 N şi M o = 8,48 • 10 Nm în ecuaţia (5.34):
- x • 20 • 10 7 + y • 3,2 • 10 7 = 8,48 • 10 7
sau
y = 6,25x + 2,65.
Făcând pe y=0 în ecuaţia axei centrale (∆) se obţine punctul de

intersecţie cu axa Ox.
2,65
xP    0,424m .
6,25
Se constată că suportul rezultantei intersectează baza de susţinere a

barajului.
Aplicaţia 5
Asupra unei bare drepte de lungime 1,5 m acţionează patru forţe
paralele şi perpendiculare pe axa barei (fig. 5.23). Să se determine centrul
acestor forţe paralele.
Aplicaţie numerică: F1=100 N; F2=50 N; F2=150 N; F4=75 N.
Fig. 5.23
Rezolvare
96
Rezultanta forţelor paralele are mărimea:

R= F1-F2+F3-F4=100-50+150-75=125 N
Punctele de aplicaţie ale forţelor fiind pe dreapta A1A4 rezultă că şi
centrul forţelor paralele se va găsi pe această dreaptă.
Deci:
xc 
 Fi xi  F1  0  F2  0,5  F3 1  F4 1,5
 Fi F1  F2  F3  F4
 50  0,5  150  1  75  1,5 12,5

xc    0,1m
100  50  150  75 125
Sistemul de forţe este echivalent cu o rezultantă unică:

R    Fi  j  125 j ,
care este aplicată în punctul C.
Aplicaţia 6
Asupra unui corp solid acţionează sistemul de forţe având ca suporturi
muchiile şi diagonalele cubului, ca în figura 5.24. Ştiind că P i = P ,
i = 1...6 , P j = 2 P , j = 7,8 şi muchia cubului a, se cere:
1. Să se reducă sistemul de forţe în punctul O;
2. Să se determine sistemul echivalent, constituit din forţele:
Fig.5.24
Rezolvare.
Sistemul de forţe redus în punctul O este definit de torsorul sistemului
de forţe, calculat în acest punct.
97
Exprimând sub formă analitică, forţele, cât şi momentele acestora în

raport cu polul O, obţinem:
Prin însumarea celor două categorii de vectori obţinem:
Torsorul sistemului de forţe în punctul O este:
98
2. Pentru determinarea sistemului echivalent, se calculează torsorul în

punctul O al sistemului de forţe dat şi, în funcţie de valorile celor două
elemente ale acestuia poate fi definit acest sistem.
2.a.Torsorul în punctul O al sistemului de forţe:
va fi:
Sistemul dat este echivalent cu un sistem de forţe în echilibru

2.b. Torsorul în punctul O al sistemului de forţe:
va fi:
Sistemul dat este echivalent cu un cuplu de forţe, al cărui moment este:

M o = aP j
Acest cuplu este creat de forţele P1 şi P 2 situate pe muchiile paralele OD
şi EA, respectiv P 5 şi P 6 , situate pe muchiile paralele AO şi DE.
2.c. Torsorul în punctul O al sistemului de forţe:
va fi:
Sistemul dat este echivalent cu o forţă unică R = 2 P k , aplicată în O.
2.d. Torsorul în punctul O al sistemului de forţe:
va fi:
99
Trinomul invariant devine:
Sistemul de forţe dat este echivalent cu o forţă unică R = - Pk , pe axa

centrală Δ.
2.e. Torsorul în punctul O al sistemului de forţe:
va fi:
Trinomul invariant este:
Aplicaţia 7
Se consideră sistemul de forţe coplanare din figura 5.25 a., alcătuit din
patru forţe de mărimi cunoscute: F1 = P 13 , F2 = 3P , F3 = 2 P 2 şi
F4 = 5P . Valorile lui P(kN) şi a(m) sunt date.
Să se reducă sistemul de forţe coplanare în raport cu punctul O şi
apoi să se calculeze şi să se reprezinte grafic sistemul echivalent cel mai
simplu.
Rezolvare
1. Se reduce sistemul de forţe în raport cu polul O, adică se calculează
torsorul τ 0 al sistemului de forţe în raport cu punctul O.
Această operaţie presupune calculul celor două componente
vectoriale: rezultanta sistemului de forţe R şi momentul rezultant M 0 al
forţelor în raport cu punctul O.
100
1.a. Calculul rezultantei R a sistemului de forţe
Se aplică metoda analitică de calcul: fiecare forţă a sistemului se

descompune în componente paralele cu axele sistemului de referinţă (fig.
5.25, b., stabilind proiecţiile forţelor pe axe şi, în final, scriind analitic
forţele.
Fig.5.25
Observaţie:
• Se observă că forţele F i se puteau calcula analitic şi exprimând forţa în
funcţie de versorul direcţiei sale. Vom exemplifica doar pentru forţa F 1 :
sau sub forma:
101
Rezultanta are următoarea expresie analitică (care se obţine în urma aplicării

teoremei proiecţiilor):
Mărimea rezultantei este:
Calculul momentului rezultant M 0 , al sistemului de forţe, în raport cu polul

O. Calculul momentului rezultant M 0 se poate efectua în două variante:
1. modul analitic:
M 0 (F3)=0 deoarece punctul O aparţine suportului forţei F 3 .

Aplicând teorema lui Varignon (fig. 5.25, b):
Torsorul sistemului de forţe în raport cu punctul O este:
2. Se verifică calculul torsorului sistemului de forţe în punctul O (ales

în etapa precedentă).
Verificarea se poate efectua în două moduri:
- aplicând teorema lui Varignon dacă nu a fost utilizată la punctul 1.b
pentru calculul momentului rezultant M 0 ;
- aplicând relaţia pentru care se calculează momentul rezultant al
sistemului de forţe în raport cu alt punct, aşa cum se va prezenta în
continuare.
102
Se calculează momentul rezultant al forţelor sistemului în raport cu

punctul A3, care a fost ales din motive de simplificare a calculului:
Rezultă:
ceea ce înseamnă că momentul rezultant M 0 a fost calculat corect.

3. Se stabileşte cazul de reducere.
4. Se calculează torsorul minim al sistemului de forţe:
5. Se exprimă ecuaţia axei centrale:
Punctele de intersecţie ale axei centrale (notată cu A.C.) cu axele Ox şi

5a
Oy vor fi: P1 ( 0,5a ) şi P2 - ,0 .
4
6. Se reprezintă grafic sistemul echivalent cel mai simplu: o rezultantă
unică pe axa centrală (fig. 5.26).
Se observă că: M0 = Rd şi
Aceasta se poate verifica foarte uşor, braţul rezultantei d fiind

103
înălţimea triunghiului dreptunghic OP1P2.
Fig. 5.26
104
Capitolul VI
GEOMETRIA MASELOR
6.1. CENTRE DE MASĂ

6.1.1. Centrul de masă pentru un sistem de puncte materiale
Se consideră un sistem material cuprins într-un domeniu (D) mic, în

comparaţie cu dimensiunile Pământului, format dintr-un număr finit de
puncte materiale Ai (i=1,2,…,n), cu masele mi (fig. 6.1).
Pentru definirea centrului de masă al sistemului de puncte materiale se
foloseşte formula care defineşte vectorul de poziţie al centrului de greutate,
în care se înlocuiesc Gi=mig.
Fig. 6.1
Se obţine:
rc 
G r
i i

 m gr
i i

g  mi r i
G i m g i g  mi
rc 
m r i i
(6.1)
m i
Punctul C definit prin formula (6.1) se numeşte centrul maselor şi într-

un câmp gravific omogen coincide cu centrul de greutate al sistemului de
puncte materiale.
Noţiunea de centrul maselor este mai generală decât cea a centrului de
greutate fiindcă are sens şi pentru sisteme materiale care nu sunt situate la
105
suprafaţa Pământului.
Coordonatele centrului de masă C, în raport cu un sistem de referinţă
Oxzy, sunt:
xc 
m x
i i
; yc 
m y
i i
; zc 
m z
i i
(6.2)
m i m i m i
Dacă un sistem de puncte materiale are un plan, o axă sau un centru de

simetrie, centrul de masă (centrul de greutate) al sistemului se află respectiv
în planul de simetrie, pe axa de simetrie, în centrul de simetrie. Este vorba
de o simetrie atât geometrică cât şi mecanică privind distribuţia maselor.
De exemplu planul xOy este un plan de simetrie al sistemului, dacă
oricărui punct A de coordonate xi, yi, zi şi masă mi îi corespunde un punct Ai
de coordonate xi, yi,- zi, având aceeaşi masă mi (fig. 6.2)
Fig. 6.2
Astfel  mi z i  0 , deoarece suma conţine perechi de termeni egali,

dar de semne contrare.
Rezultă că zc=0, adică centrul de greutate de masă C al sistemului de
puncte materiale se află în planul xOy.
În mod analog se arată că pentru sisteme de puncte materiale cu axe,
respectiv puncte de simetrie mecanice, centrul de masă este situat pe axa,
respectiv în punctul de simetrie.
6.1.2. Centrul de masă pentru un corp rigid (mediu continuu)
Pentru un corp material conceput cu un mediu continuu centrul de

masă se defineşte utilizând noţiunea de element infinitezimal de masă dm,
poziţia căruia este dată de vectorul de poziţie r (fig. 6.3). Numărul
elementelor de masă dm fiind infinit, sumele din relaţia (6.1) se transformă
106
în integrale extinse în întreg volumul (V) ocupat de corpul material.
Fig. 6.3 Fig. 6.4
Se obţine:
∫V rdm
rc = (6.3)
∫V dm
Coordonatele centrului de masă devin:
∫V xdm ∫V ydm ∫V zdm

xc = ; yc = ; zc = (6.4)
∫V dm ∫V dm ∫V dm
6.1.3. Densitatea (masa specifică)
Pentru un corp material, considerat ca un mediu continuu se poate

defini densitatea masei într-un punct al corpului. Se consideră un domeniu
mic, arbitrar, cu volumul ∆V, în jurul punctului P(x,y,z), (fig. 6.4). Masa
acestui domeniu este ∆m.
Fig. 6.5 Fig. 6.6

Densitatea masei. ρ(x,y,z) în punctul P(x,y,z) este limita către care
107
tinde raportul dintre masa ∆m şi volumul ∆V, atunci când ∆V tinde la 0,

conţinând mereu punctul P.
Δm dm
lim = = ρ ( x, y , z ) (6.5)
ΔV →0 ΔV dV
Prin dV se înţelege elementul infinitezimal de volum, de masă dm.

Unitatea de măsură a densităţii în sistemul S.I. este kg/m3.
Pentru plăci sau membrane (de grosime constantă şi mult mai mică
decât celelalte două dimensiuni ale corpului) (fig. 6.5), cu masa continuu
distribuită se defineşte densitatea superficială ρs(x,y,z):
Δm dm
lim = = ρ s ( x, y , z ) (6.6)
ΔA→0 ΔA dA
unde dA este elementul infinitezimal de arie.

Unitatea de măsură pentru densitatea superficială ρ s în sistemul S.I. de
unităţi este kg/m2.
Pentru bare sau linii materiale (fig. 6.6), cu masa continuu distribuită,
se defineşte densitatea liniară ρl(x,y,z)
Δm dm
lim = = ρ l ( x, y , z ) (6.7)
Δl →0 Δl dl
unde dl este elementul infinitezimal de linie.

Unitatea de măsură pentru densitatea superficială ρl în sistemul S.I. de
unităţi este kg/m. În cazul când densitatea este aceeaşi în toate punctele unui
corp, se spune că acel corp este omogen.
6.1.4. Centrul de masă al corpurilor omogene
a. Corpuri masive omogene (sunt corpuri la care toate cele trei

dimensiuni sunt de acelaşi ordin de mărime). Vectorul de poziţie al centrului
de masă se obţine cu formula (6.3), în care se înlocuieşte dm=ρdV, ρ fiind
densitatea masei şi este constantă în cazul corpurilor omogene. Rezultă:
rc 
 rdV
V

  rdV
V
.
 dVV
  dV
V
Simplificând cu constanta ρ se obţine:
108
rc 
 rdV
V
(6.8)
 dV
V
Coordonatele centrului de masă sunt:
xc 
 xdV  ydV  zdV
; yc  ; zc 
V V V
(6.9)
 dV
V  dVV  dV
V
b. Plăci sau membrane omogene. În acest caz masa infinitezimală se

exprimă dm=ρsdVA şi, ţinând seama că densitatea superficială ρs este
constantă, formula (6.3) devine:
rc 
 rdA
A
(6.10)
 dA
A
unde A este aria secţiunii mediane a plăcii. Coordonatele centrului de

masă sunt:
xc 
 xdA ;
A
yc 
 ydA ;
A
zc 
 zdA
A
6.11)
 dA
A  dA
A  dA
A
c. Bare sau linii materiale omogene. Masa infinitezimală dm se scrie

în funcţie de densitatea liniară ρl. Astfel, înlocuind dm= ρldl în formula
(6.3) şi ţinând seama că ρl este o constantă, se obţine:
rc 
 rdl
L
(6.12)
 dl
L
unde L este lungimea totală a barei. Coordonatele centrului de masă

sunt:
xc 
 xdl ; yc 
 ydl  zdl
; zc 
L L V
(6.13)
 dl
L  dlL  dl
V
Proprietăţile centrului de masă de la sisteme de puncte materiale

rămân valabile şi în cazul corpurilor (medii continue). Astfel, dacă un corp
omogen are o axă, un plan sau un centru de simetrie, centrul de greutate se
află pe axă, în plan, respectiv în centrul de simetrie.
109
După cum se observă din formulele (6.8) – (6.13), în cazul

corpurilor omogene centrul de masă (şi de greutate) este identic cu centrul
geometric al corpului.
6.1.5. Determinarea centrului de masă al unui corp cu ajutorul

centrelor de masă parţiale
În practică, de multe ori, se întâlnesc corpuri care pot fi descompuse în

câteva părţi având forme geometrice mai simple pentru care se cunoaşte
poziţia centrului de masă.
Astfel, de exemplu, o placă trapezoidală poate fi descompusă în două
triunghiuri, arborele unei maşini poate fi descompus în mai mulţi cilindri. În
asemenea cazuri se pune problema determinării centrului de masă cu
ajutorul centrelor de masă parţiale.
Se consideră un corp compus din n părţi, ale căror mase M i şi centrele
lor de masă Ci(xi, yi, zi) se cunosc. Atunci centrul de greutate al întregului
corp are vectorul de poziţie:
rc 
M ri ci
(6.14)
M i
În formula (6.14) r ci (i=1,2,3,…, n) sunt vectorii de poziţie ai

centrelor de masă C1, C2, …, Cn ale părţilor componente, iar ∑ M i este
masa întregului corp.
Coordonatele centrului de masă sunt:
yc 
 M i yi ; z   M i zi (6.15)
Mi Mi
c
Pentru corpurile omogene, masele parţiale pot fi înlocuite prin

volumele, ariile, respectiv lungimile părţilor. Pentru coordonatele centrului
de masă rezultă:
a. corpuri masive omogene:
xc 
 Vi xi ; y   Vi yi ; z  Vi z i (6.16)
 Vi  Vi Vi
c c
b. plăci omogene:
xc 
Axi i
; yc 
A y i i
; zc 
Az
i i
(6.17)
A i A i A i
110
c. bare omogene:
xc 
l x
i i
; yc 
l y i i
; zc 
l z
i i
(6.18)
l i l i l i
Din formulele (6.9), (6.11), (6.13), precum şi din (6.16), (6.17), (6.18),
rezultă că în cazul corpului omogen, poziţia centrului de masă (care este în
acelaşi timp centrul de greutate şi centrul geometric) nu depinde de masă, ci
numai de forma geometrică şi dimensiunile corpului.
Coordonatele centrelor de masă pentru o serie de corpuri omogene
sunt date în tabelul 1, capitolul Anexe, care pot fi folosite la determinarea
centrului de masă al unui corp care se poate descompune în părţi de forme
geometrice mai simple.
La alegerea sistemului de referinţă Oxyz, este util să se ţină seama de
eventualele simetrii.
6.1.6. Determinarea centrului de masă al unui corp cu cavităţi
Se consideră un corp cu două cavităţi (fig. 6.7).
Fie M masa corpului, iar C

centrul său de masă, poziţia căruia
trebuie determinată. Se notează cu Mo
masa corpului cu cavităţile umplute şi
cu Co centrul său de masă. Se cunosc
de asemenea centrele de masă C1, C2
ale corpului care completează
cavităţile şi masele respective M1 şi
M2.
Fig. 6.7
Considerând corpul fără cavităţi, compus din corpul cu cavităţi şi cele

două corpuri care completează cavităţile, atunci se poate folosi formula
(6.14) şi se obţine:
M r c + M 1 r c1 + M 2 r c2
r co =
M1 + M + M 2
111
Masa corpului fără cavităţi (cavităţile umplute) fiind Mo=M+M1=M2,

rezultă:
M i r co M 1 r c1 M 2 r c2
rc = (6.19)
Mo M1 M 2
Formula (6.19) poate fi generalizată şi pentru cazul unui corp cu mai

multe cavităţi. Pentru corpurile omogene, masele părţilor se pot înlocui cu
volumele, ariile, respectiv lungimile părţilor. Pentru determinarea
coordonatelor centrului de greutate, se pot folosi formulele (6.16), (6.17),
(6.18), dacă volumele, ariile sau lungimile elementelor îndepărtate se
înlocuiesc în formule cu semnul minus.
6.1.7. Teoremele lui Pappus – Guldin
a. Fie AB un arc de curbă plană, de lungime l conţinută în planul

xOy (fig. 6.8). Ecuaţia curbei se presupune de forma y = f(x), unde
f(x) se consideră o funcţie uniformă în intervalul [a,b].
Fig. 6.8
Arcul de curbă A1A2=dl generează prin rotaţie în jurul axei Ox o

suprafaţă care este asimilată cu trunchi de con de generatoare dl şi rază
medie y (distanţa de la centrul de greutate al elementului dl până la Ox)
având aria elementară:
dA=2πy·dl
Aria suprafeţei de rotaţie se află cu relaţia:
A = 2π ∫l y dl
112
Considerând arcul AB ca o bară omogenă centrul său de greutate are

ordonata:
∫l y dl ∫ y dl
yc = =
∫ldl l
Astfel, rezultă că aria obţinută prin rotaţia curbei plane AB se exprimă

prin:
A=2πycl (6.20)
Teorema I. Aria generată de o curbă plană care se roteşte în jurul unei

axe din planul curbei, ce nu intersectează curba, este egală cu lungimea
cercului descris de centrul de greutate al curbei, presupusă omogenă,
înmulţită cu lungimea curbei respective.
b. Se consideră o curbă plană (C) închisă, care cuprinde o suprafaţă

(S) situată în planul xOy (fig. 6.9).
Aria elementară a triunghiului

ABB1A1, având laturile paralele cu axele
de coordonate, prin rotaţie în jurul axei Ox
generează volumul dV cuprins între doi
cilindrii, unul de rază y şi altul de rază
y+dy şi lungimi dx, deci:
dV=π(y+dy)2dx – πy2dx.
Neglijând infiniţii mici de ordinul al
treilea, elementul de volum se exprimă
prin: Fig. 6.9
dV=2πydxdy=2πydA
Volumul V generat prin rotirea suprafeţei (S) este:
V  2  y  dA
A
Considerând suprafaţa (S) ca o placă omogenă, centrul său de greutate

C are ordonata:
yc 

A
y  dA

 A
y  dA
(6.21)
 dA
A
A
113
Teorema II. Volumul generat prin rotaţia unei unei suprafeţe plane în
jurul unei axe din planul său, pe care nu o intersecteayă, este egal cu
lungimea cercului descris de centrul de greutate al suprafeţei, presupusă
omogenă, înmulţită cu aria suprafeţei.
6.2. APLICAŢII
Aplicaţia 1.
Se consideră o bară omogenă având forma unui arc de cerc AB de
rază R, cu centrul în O şi unghiul la vârf 2α. (fig. 6.10). Să se determine
poziţia centrului de greutate.
Fig. 6.10
Rezolvare: Arcul AB are axă de simetrie, deci sistemul de axe se

alege astfel încât una din axe (Oy) să fie axă de simetrie. Centrul de greutate
se va găsi pe axa Oy. Ordonata centrului de greutate se calculează cu
formula (6.13)
∫L y dl
yc =
∫L dl
Arcul de cerc infinitezimal MM1=dl, având la centru unghiul dθ, are
lungimea dl=Rdθ, iar ordonata centrului său de greutate y=Rcosθ.
Substituind aceste valori în formula de mai sus, rezultă:
 
yc
 R  cos  R  d
 OC  

R 2  cos  d


R 2  sin  

R
sin 
 
R  sin  

 Rd

R  d


În această expresie unghiul α se înlocuieşte în radiani.

114
 2R
Pentru semicerc, unde   rezultă y c  OC  .
2 
Aplicaţia 2
Se consideră o placă omogenă având forma unui sector de cerc OAB
de rază R, cu centrul în punctul O şi unghiul la vârf 2α. (fig. 6.11). Să se
determine poziţia centrului de greutate.
Fig. 6.11
Rezolvare: Sistemul de referinţă se alege cu originea O în centrul de

rază R şi axa Oy axă de simetrie. Centrul de greutate C se va afla pe axa de
simetrie Oy (xc=0). Ordonata yc se va calcula cu formula (6.11).
∫ y dA
y c = OC = A
∫A dA
Pentru elementul infinitezimal de arie dA (dublu haşurat în fig. 6.11)

se alege un sector de cerc elementar, cuprins între 2 raze OM şi OM 1 ce
formează cu axa Oy unghiul θ, respectiv θ+d θ. Acest sector de cerc
elementar poate fi aproximat cu un triunghi, având aria egală cu
1 2 2
dA  R d , iar centrul de greutate la distanţa R de la vârf. Ordonata
2 3
2
acestui punct este y  R cos  . Se calculează cele 2 integrale de mai sus:
3
1 2 1
 dA  

R d  R 2    R 2 ;
A A 2 2
115
 2 1 1  R3 2 3
  R  cos   R 2  d  R 3  cos   d  
ydA   sin    R sin 
A  3 2 3  3 3
Rezultă:
2 2
R sin 
3 2 sin  .
y c  OC   R
R
2
3 
Unghiul α se înlocuieşte în radiani.

 4R
Pentru semicerc, unde   rezultă y c  OC  .
2 3
Aplicaţia 3
Se consideră un con circular drept, omogen, cu înălţimea h şi raza
bazei R (fig. 6.12). Să se determine poziţia centrului de greutate.
Fig. 6.12
Rezolvare: Sistemul de referinţă se alege cu originea în vârful

conului şi axa Ox axă de simetrie. Corpul fiind omogen centrul de greutate
se va afla pe axa Oz şi coincide cu centrul geometric (x c=yc= 0). Ordonata zc
se va calcula cu formula (6.9).
zc 
 z  dA
V
 dA
V
Pentru elementul infinitezimal de volum dV, se alege un trunchi de

con elementar având rază medie r şi înălţimea dz (vezi fig. 6.12), care se
poate asimila cu un cilindru. Rezultă:
116
z
dV=πr2dz, în care r  R .
h
Cele două integrale au valorile:
h h z2 R 2 h 3 R 2 h
 dV   r dz    R   
2 2
dz ,
V 0 0 h2 h2 3 3
(volumul cunoscut al conului)
2
h  z R 2 h R 2 h 4 R 2 h 2
 zdV 
V 0
z  R  dz  2
 h h 
0
z 3 dz 
h2

4

4
Pentru distanţa OC=zc se obţine

R 2 h 2
3
z c  OC  42  h .
R h 4
3
Deci centrul de greutate la un con se găseşte pe axa de simetrie la ¼
din înălţimea socotită de la baza conului sau la ¾ din înălţimea măsurată de
la vârful conului.
La piramide, în general, deci şi la conuri de orice fel, centrul de
greutate, dacă corpul este omogen, coincide cu centrul de greutate al
secţiunii obţinute din intersecţia piramidei sau conului cu un plan paralel cu
baza, dus la ¼ din înălţime pe bază.
Aplicaţia 4
Să se determine centrul de greutate al unei bare omogene având forma
din fig. 6.13.
Rezolvare: Se observă că bara omogenă din fig. 6.13 se poate
descompune în cinci elemente componente, de forme geometrice simple,
pentru care se cunosc poziţiile centrelor de greutate. Coordonatele centrului
de greutate se determină cu formulele (6.18)
Se alege sistemul de referinţă Oxy cu originea în centrul semicercului.
Se reprezintă centrele parţiale de greutate C1, C2, …, C5 ale părţilor
componente.
∑ l i xi ∑ li y i
xc = ; yc = .
∑ li ∑ li
Calculele se fac sub formă tabelară
şi se prezintă în tabelul 6.1:
117
Fig. 6.13
Tabelul 6.1
Numărul
elementului
li xi yi xi li yi li
1 2a 2a 0 4a2 0
3 3 2
2 a a a a a2
2 2
3 2a a 0 2 a2 0
a a2
4 a -a -a2
2 2
2a
5 πa 0 2 a2 0
π
∑ a(6+π) / / 6 a2 0
Rezultă:
6a 2
xc = = 0,65a ; yc=0
a( 6 + π )
Este bine să se reprezinte centrul de greutate determinat pentru a

putea aprecia (aproximativ) exactitatea calculelor efectuate. Se observă din
fig. 6.13 că punctul C obţinut corespunde ca centru de greutate.
Problema 5
Se consideră placa omogenă din fig. 6.14. Să se determine poziţia
centrului de greutate.
Rezolvare: Se observă că placa omogenă poate fi privită ca un corp cu

cavităţi şi se poate descompune în părţi componente, de forme geometrice
simple, pentru care se cunosc poziţiile centrelor de greutate. Corpul fiind
omogen, pentru determinarea centrului de greutate se folosesc formulele
(6.17):
∑ Ai xi
xc = ;
∑ Ai
118
∑ Ai y i
yc =
∑ Ai
Părţile componente sunt:

1. un dreptunghi cu A1= 4a2,
2. un triunghi cu A1=a2, şi
3. un sfert de cerc de rază a
2
şi A3 = - πa
4
Fig. 6.14
Se alege un sistem de referinţă Oxy cu originea în centrul sfertului de

cerc. Se pun în evidenţă centre parţiale de greutate C1, C2 şi C3. Se
completează tabelul 6.2:
Tabelul 6.2
Numărul
elementului
Ai xi i Aixi Aiyi
Dreptunghi
4a2 a a 4a3 4a3
1
Triunghi a 2 8 3 4 3
a2 2a + 2a a a
2 3 3 3 4
Sfert de cerc πa 2 4a 4a a3 a3
3 4 3π 3π 3 3
 19 3
∑ a 2 (5 -  / / a 5a3
4 3
Rezultă:
19a 3
3 4  19
xc   a  1,5a ;
2   3 20   
a 5  
 4
3
5a 20
yc   a  1,19a
2   20   .
a 5  
 4
Se reprezintă centrul de greutate determinat C(1,5a;1,19a). Se poate

aprecia că punctul determinat reprezintă centrul de greutate.
119
Aplicaţia 6.
Se consideră corpul omogen din fig. 6.15. Să se determine poziţia
centrului de greutate.
Rezolvare Se observă că, în fig.6.15

corpul, are un plan de simetrie. Sistemul de
referinţă Oxyz s-a ales astfel încât planul yoz
este planul de simetrie al corpului, deci x c=0.
Corpul se poate descompune în trei părţi
componente de forme geometrice simple la
care se cunosc poziţiile centrelor de greutate.
Astfel:
1. este un con cu raza cercului de bază R şi
înălţime 2h, având volumul
2πR 2 h
V1 = ;
3
Fig. 6.15
2. este un cilindru cu raza R şi înălţimea h şi V2 = πR 2 h ;

2
3. este un semicilindru cu raza R şi înălţime h şi V3 = πR h .
2
Se pun în evidenţă centrele de greutate parţiale C 1, C2, C3. Pentru
determinarea coordonatelor centrelor de greutate se folosesc formulele
(6.16).
∑ Vi xi ∑ Vi yi ∑Vi zi
xc = ; yc = ; zc =
∑ Vi ∑ Vi ∑Vi
Se completează tabelul de mai jos:
Numărul
Vi yi zi Vi yi Vi xi
elementului
2 2h R 2 h 2
1 πR 2 h 0 0 
3 4 3
h R 2 h 2
2 πR 2 h 0 0
2 2
120
πR 2 h 2 4R
h
h 2 3 3
R 2 h 2
3 R h
2 3π 2 3 4
13 2 3 11
∑ πR 2 h / /  R h R 2 h 2
6 3 12
Rezultă:
2
R 2 h
4
yc  3  R  0,1R
13 2 13
R h
6
11 2 2
R h
11
z c  12  h  0,42h
13 2 26
R h
6
Se reprezintă centrul de greutate determinat C(0; -0,1R; 0,42h).
Aplicaţia 7.
Să se determine centrul de greutate al unei. plăci omogene având
forma unui sfert de elipsă cu semiaxele a şi b (fig. 6.16).
Fig. 6.16
Rezolvare:
Pentru determinarea coordonatelor xc şi yc se va aplica teorema a II-a

Guldin, formula (6.21). Prin rotirea suprafeţei haşurate în jurul axei Ox se
2
generează un semielipsoid de rotaţie având volumul V = 2πab .
3
πab
Ţinând seama că suprafaţa plăcii este A = , rezultă:
4
121
2πab 2 πab
= 2π • y c • ,
3 4
de unde rezultă:
4b 4a
yc= , respectiv x c =
3π 3π
Aplicaţia 8.
Să se determine aria suprafeţei şi volumul torului din fig.6.17.
Rezolvare:
Torul este un corp de revoluţie care se
obţine prin rotirea unui cerc în jurul unei
axe conţinute în acelaşi plan. Pentru
determinarea axei suprafeţei şi volumului
torului se aplică formulele lui Guldin
(6.20) şi (6.21). Aria este:
A  2  y c l
în care yc=R, iar l=2πr şi se obţine
A  2  R  2  r  4 2 rR
Fig.6.17
Volumul este:
V=2π ycS = 2πRπr2 = 2π2 r2R.
122
6.3. MOMENTE STATICE

6.3.1. Momentul static al unul sistem de puncte materiale
Fie un sistem de n puncte materiale Ai cu masele mi şi un plan (P).

Convenim să considerăm distanţele până la acest plan ale punctelor situate
într-o parte a planului cu semnul plus, iar pe cele situate în cealaltă parte, cu
semnul minus (fig.6.18). Prin momentul static S p , faţă de planul (P), al
sistemului de puncte materiale se înţelege suma produselor dintre masele
punctelor materiale şi distanţele (cu semn) de la aceste puncte la planul (P).
SP=∑midi (6.22)
Fig.6.18 Fig.6.19
Faţă de planele formate de axele de coordonate Ox, Oy şi Oz

(fig.6.19), momentele statice sunt:
SxOy=∑mizi; SyOz=∑mizi; SzOx=∑miyi (6.23)
Din formulele (6.2), cu care se determină coordonatele centrului de

greutate al sistemului de puncte materiale, se deduce:
SxOy=M∙zc; SyOz =M∙xc; SzOx =M∙yc (6.24)
Relaţiile (6.24) permit formularea teoremei generale a momentelor

statice:
Momentul static al unui sistem de puncte materiale în raport cu un
plan este egal cu produsul dintre masa întregului sistem dm şi distanţa (cu
123
semn) de la centrul de greutate al sistemului la acest plan.

O consecinţă a teoremei momentelor statice este următoarea:
Momentul static al unui sistem de puncte materiale în raport cu un
plan care trece prin centrul de greutate al sistemului este nul.
6.3.2. Momentul static al unui corp rigid (mediu continuu)
Momentul static al unui corp rigid faţă de un plan (P) este:
S P = ∫V δdm (6.25)
în care dm este masa elementară, iar δ este distanţa elementului

infinitezimal până la planul (P).
Faţă de planele unui sistem de referinţă triortogonal Oxyz, momentele
statice sunt:
S xOy = ∫V zdm ; S yOz = ∫V xdm ; S xOz = ∫V ydm (6.26)

Formulele (6.24) sunt valabile şi în cazul unui corp rigid, considerat
ca un mediu continuu.
6.4. MOMENTE DE INERŢIE

6.4.1. Definiţii
Se consideră un sistem de puncte materiale A i (i = 1,2,..,n) cu masele

mi. În fig. 6.20 este reprezentat punctul material Ai al sistemului, având
masa mi şi o axă (Δ). Distanţa dintre punctul material A i şi axa (Δ) se
notează cu δi .
Se numeşte moment de inerţie al punctului
material Ai, în raport cu axa (Δ), produsul miδi2 .
Însumând momentele de inerţie ale tuturor
punctelor materiale se obţine momentul de inerţie
axial JΔ al sistemului de puncte materiale în raport
cu axa (Δ).
J     i2 mi (6.27)
Fig
. 6.20
Din relaţia (6.27) se observă că momentul de inerţie este o noţiune

124
legată de distribuţia de masă.

Însumând produsele miri2 unde ri reprezintă distanţele dintre punctele
materiale şi un punct O, numit pol (fig.6.20), se obţine momentul de inerţie
polar J0 al sistemului de puncte materiale, în raport cu punctul O:
J O = ∑ mi ri2 (6.28)
Prin definiţie, momentul de inerţie centrifugal Jpq al unui sistem de

puncte materiale, în raport cu două plane perpendiculare (P) şi (Q)
(fig.6.21), are expresia:
J pq = ∑ mi pi qi (6.29)
unde pi şi qi sunt distanţele (cu semn) ale punctului material Ai la cele

două plane.
Dacă sistemul de puncte nateriale este
raportat la un plan (P), punctele materiale Ai
fiind la distanţa pi de plan, se poate defini
momentul de inerţie planar Jpl.P al sistemului
de puncte materiale sub forma:
J pl.P = ∑ mi pi2 (6.30)
Fig.6.21
Din relaţiile (6.27), (6.28) şi (6.30) rezultă că momentele de inerţie

axiale, polare şi planare sunt mărimi scalare pozitive. În cazuri cu totul
particulare ele pot deveni nule. Astfel, momentul de inerţie axial este nul
numai dacă toate punctele materiale, ale sistemului considerat, sunt situate
pe dreapta faţă de care se calculează momentul de inerţie.
Momentele de inerţie centrifugale, relaţia (6.29), sunt mărimi scalare
şi pot fi pozitive, negative sau nule.
Momentele de inerţie de mai sus se numesc şi momente de inerţie
mecanice, întrucât expresiile lor conţin masa sistemului de puncte materiale.
Momentele de inerţie mecanice au dimensiunea de masă înmulţită cu
pătratul unei distanţe şi astfel unitatea lor de măsură în sistemul
internaţional de unităţi (SI) este kgm2.
În cazul unui corp rigid, considerat ca un mediu continuu, pentru
determinarea momentelor de inerţie, se procedează analog ca la
determinarea centrelor de masă şi astfel sumele de mai înainte se transformă
125
în integrale extinse în întreg volumul corpului rigid. Astfel, momentul de

inerţie al corpului (C1) din fig.6.22, în raport cu axa (Δ) se calculează prin
integrala:
J Δ = ∑ δi2 dm (6.31)
integrale care se extind asupra întregului corp. Elementul de masă dm

se poate exprima, aşa cum s-a văzut la centre de masă, în funcţie de masa
specifică şi elementul de volum, elementul de arie sau elementul de lungime
(dm = δdV, dm = δSdVA, dm = δldl).
Momentul de inerţie axial al unui corp

rigid măsoară inerţia corpului presupus în
mişcare de rotaţie.
Deci, pentru aprecierea inerţiei unui
corp într-o mişcare de rotaţie în jurul unei axe
nu este suficient să cunoaştem masa corpului.
Astfel, corpurile (volanţii) din fig. 6.23, deşi
au aceeaşi masă (M1 = M2 = M), se
caracterizează prin inerţii diferite.
Fig. 6.22
Este uşor de apreciat că volantul din fig. 6.23.a posedă o inerţie mai
mare, adică este mai greu de pornit şi de oprit din mişcarea de rotaţie, decât
volantul din fig.6.23.b, la care masele sunt mai apropiate de axa de rotaţie
(Δ) şi al cărui moment de inerţie în raport cu axa (Δ) este mai mic decât al
primului volant.
Fig. 6.23
126
Faţă de un sistem de referinţă cartezian, triortogonal Oxyz, momentele

de inerţie axiale Jx, Jy, Jz, polar Jo, planare JxOy, JyOz, JzOx şi cele centrifugale
Jxy, Jyz, Jzx, au expresiile:
a. pentru un sistem de puncte materiale
( )
J x = ∑ mi yi2 + z i2 ; J y = (
∑ mi xi2 + z i2 ) ; J z = ∑ mi ( xi2 + yi2 )
(
J O = ∑ mi xi2 + y i2 + z i2 )
J xOy = ∑ mi z i2 ; J yOz = ∑ mi xi2 ; J zOx = ∑ mi yi2 (6.32)
J xy   mi xi yi ; J yz  m y z ;i i i J zx  m x z .
i i i
b. pentru un corp rigid
( )
J x = ∫V y 2 + z 2 dm ; J y = ∫V x
2( )
z 2 dm ; J z = ∫V x 2 + y 2 dm( ) (6.33)

J O   x 2  y 2  z 2 dm
V
 (6.34)
J xOy = ∫V z 2 dm ; J yOz = ∫V x 2 dm ; J zOx = ∫V y 2 dm (6.35)
J xy = ∫V xydm ; J yz = ∫V yzdm ; J zx = ∫V zxdm (6.36)
Uneori este convenabil ca momentul de inerţie axial să fie scris sub

forma:
2
J Δ = Mi Δ (6.37)
unde M este masa sistemului de puncte materiale (M=∑mi), respectiv

a corpului rigid ( M  Vdm ), iar iΔ se numeşte raza de inerţie (raza de
giraţie) faţă de axa (Δ.).
Din (6.37) rezultă:
JΔ
iΔ = (6.38)
M
Pentru corpurile omogene se definesc momente de inerţie geometrice,
notate cu I, prin relaţiile:
a. pentru volume: I Δ = ∫V δ 2 dV ; I O = ∫V r 2 dV ; I pl.P = ∫V p 2 dV ;
127
I 
pq V
pqdV
b. pentru suprafeţe: I Δ = ∫ A δ 2 dA ; I O = ∫A r
2
dA ; I pq = ∫ A pqdA
c. pentru linii: I Δ = ∫L δ 2 dl ; I O = ∫L r
2
dl ; I pq = ∫L pqdl
unde dV, dA, respectiv dl sunt elementele de volum, elementul de arie

şi respectiv elementul de linie ce corespund elementului de masa dm.
Între momentele de inerţie geometrice şi cele mecanice pentru un corp
rigid omogen există relaţia:
J=ρI
unde ρ este densitatea de volum, de suprafaţă sau liniară a corpului.

Momentele de inerţie geometrice de volum, de suprafaţă şi de linie au
dimensiunile L5, L4 şi L3 şi se măsoară cu m5,m4, m3 sau cu cm5, cm4, cm3.
6.4.2. Relaţii între momentele de inerţie mecanice
Pentru uşurarea calculelor se folosesc relaţiile de legătură între

momentele de inerţie polare, axiale şi planare. Analizând relaţiile (6.33-
6.36), se pot stabili următoarele relaţii:
2Jo= Jx+ Jy+ Jz; (6.40)

Jo= JxOy+ Jz= JxOz+ Jy= JyOz+ Jx (6.41)
2JxOy= Jx+ Jy- Jz; 2JxOz= Jx+ Jz- Jy; 2JyOz= Jy+ Jz- Jx (6.42)
Jo= JxOy+ JyOz+ JxOz; JxOy+ JyOz=
=Jy; JxOy+JxOz= Jx; JxOz+ JyOz= Jz
(6.43)
6.4.3. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele
Teorema lui Steiner

Se consideră un corp (C1), raportat la un sistem de referinţă O 1x1y1z1,
şi un alt sistem de referinţă O 1 xyz, având originea în centrul de greutate C
al corpului, şi cu axele Cx, Cy, Cz paralele cu axele O1x1, O1y1, O1z1. (fig.
6.24)
Se pune problema de a determina legătura dintre momentele de inerţie
ale corpului (C1) în raport cu axele celor două sisteme de referinţă. Se
observă din fig. 6.24 că între vectorii de poziţie r 1 , r şi r 1c există relaţia:
128
r1 = r1c + r
în care:
r1 = x1i + y1 j + z1 k ; r1c = x1c i + y1c j + z1c k ; r = xi + y j + z k
Deci legătura dintre coordonatele elementului de masă dm faţă de cele

două sisteme de referinţă se exprimă prin relaţiile:
x1= x1c+x; y1= y1c+y; z1= z1c+z (6.44)
unde x1c, y1c, z1c sunt coordonatele centrului de greutate faţă de

sistemul (O1x1y1z1).
Fig. 6.24
Momentul de inerţie axial al corpului considerat în raport cu axa O 1x1

este
(
J x1 = ∫V y12 + z12 dm )
sau ţinând seama de relaţia (6.44):
J x1  
V
 y
2
1c y   z
2 2
1c z  2
dm    y
V
2
1c 
 2 y1c y  y 2  z12c  2 z1c z  z 2 dm
Regrupând temenii şi descompunând integrala în sume de integrale

rezultă:
( ) ( )
J x1 = ∫V y 2 + z 2 dm + ∫V y12c + z12c dm + 2 ∫V y1c ydm + 2 ∫V z1c zdm
Ţinând seama că y1c şi z1c sunt constante, se poate scrie:
129
( ) ( )
J x1 = ∫V y 2 + z 2 dm + y12c + z12c ∫V dm + 2 y1c ∫V ydm + 2 z1c ∫V zdm
Primul termen din expresia lui Jx1 reprezintă momentul de inerţie Jx al

corpului în raport cu axa Cx. În al doilea termen Vdm  M este masa
corpului, iar y12c  z12c  d x2 este pătratul distanţei dintre axele O1x1 şi Cx.
Ultimii doi termeni sunt nuli deoarece: V ydm  Myc ; Vzdm  Mzc , iar
yc=0 şi xc=0, originea axelor fiind chiar în centrul de greutate. Astfel,
rezultă:
J x1 = J x + Md x2 (6.45)
Formula (6.45) exprimă teorema lui Steiner pentru momentele de

inerţie axiale şi se enunţă în felul următor:
Momentul de inerţie în raport cu o axă arbitrară este egal cu suma
dintre momentul de inerţie în raport cu o axă paralelă cu cea arbitrară, care
trece prin centrul de greutate, şi produsul dintre masa corpului şi pătratul
distanţei dintre cele două axe.
Se poate trage concluzia că, în cazul mai multor axe paralele,
momentul de inerţie este minim în raport cu axa care trece prin centrul de
greutate al corpului.
Pe baza teoremei lui Steiner, momentele de inerţie calculate în raport
cu sistemul de referinţă O1x1y1z1 în funcţie de momentele de inerţie în raport
cu sistemul de referinţă Cxyz (fig. 6.24), se exprimă prin relaţiile:
J x1 = J x + Md x2 ; J y1 = J y + Md y2 ; J z1 = J z + Md z2 (6.46)
(
J o1 = J c + M x12c + y12c + z12c ) (6.47)
J x1O1 y1 = J xcy + Mz12c ; J y1O1z1 = J ycz + Mx12c ;
J z1O1x1 = J zcx + My12c (6.48)
J x1 y1 = J xy + Mx1c y1c ; J y1 z1 = J yz + My1c z1c ;

J x1 z1 = J xz + Mx1c z1c (6.49)
Formulele lui Steiner, de variaţie a momentelor de inerţie faţa de axe

paralele, sunt valabile şi în cazul momentelor de inerţie geometrice, când în
130
locul masei intervin volume, arii sau lungimi.
6.4.4. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe concurente. Axe

principale de inerţie. Momente de inerţie principale.
a. Pentru plăci plane:

Se consideră o placă plană, situată în planul xOy. Se presupun
cunoscute momentele de inerţie axiale Jx, Jy şi cel centrifugal Jxy se mai
consideră un sistem de referinţa x1O1y1 în acelaşi plan, având axele rotite cu
unghiul α (fig.6.25).
Se pune problema de a determina momentele de inerţie ale plăcii în
raport cu axele sistemului rotit şi de a studia variaţia acestora în funcţie de
unghiul α.
Pentru a determina momentele de inerţie axiale şi centrifugal în raport
cu axele Ox1 şi Oy1, se porneşte de la formulele de definiţie ale acestora,
care se obţin din cele ale corpului rigid, relaţiile (6.33-6.36) în care se
înlocuieşte z = 0
J x1 = ∫V y12 dm ; J y1 = ∫V x12 dm ; J x1 y1 = ∫V x1 y1 dm (6.50)
Legătura dintre coordonatele sistemului de masă dm faţă de cele două

sisteme de referinţă se obţine din exprimarea vectorului de poziţie r în
raport cu cele două sisteme de referinţă.
r = x1 i1 + y1 j1 = xi + y j
Coordonatele x1, şi y1 se exprimă prin relaţiile:
x1 = r • i1 = ( xi + y j ) • i1 = x cos α + y sin α
y1 = r • j 1 = ( xi + y j ) • j1 = x sin α + y cos α (6.51)
Substituind y1 din (6.51)2 în expresia momentului de inerţie Jx1,

rezultă:
J x1 = ∫V ( - x sin α + y cos α ) 2 dm =
∫V ( x 2 sin 2 α - 2 xy sin α cos α + y 2 cos 2 α ) dm =

= ∫V x 2 sin 2 α • dm + ∫V y 2 cos 2 α • dm - 2 ∫V xy sin α cos α • dm
131
Fig. 6.25
Deoarece pentru o poziţie dată a axelor rotite unghiul α este constant,

factorii sin2α, cos2α şi sinαcosα pot fi scoşi în faţa integralelor şi ţinând
seama că ∫V x 2 dm = J y ; ∫V y 2 dm = J x ; ∫V xydm = J xy , expresia lui Jx1
devine:
J x1 = J x cos 2 α + J y sin 2 α 2 J xy sin α cos α
Folosind identităţile trigonometrice:
1 + cos 2α 1 cos 2α
cos 2 α = ; sin 2 α = ; 2 sin α cos α = sin 2α
2 2
expresia momentului de inerţie axial Jx1 este:
Jx + J y Jx - J y
J x1 = + cos 2α - J xy sin 2α (6.52)
2 2
Procedând analog, rezultă:

Jx + Jy Jx Jy
J y1 = cos 2α + J xy sin 2α (6.53)
2 2
Jx Jy
J x1 y1 = sin 2α + J xy cos 2α (6.54)
2
π
Formula (6.53) se poate obţine direct din (6.52) înlocuind α cu α + .
2
Din formulele (6.52-6.54) se observă că valorile momentelor de
inerţie Jx1 , Jy1 şi Jxy depind de valoarea unghiului α.
132
Dintre toate axele ce trec prin punctul O (fig. 6.25), acelea în raport cu
care momentul de inerţie axial are valori extreme se numesc axe principale
de inerţie, iar momentele de inerţie faţă de aceste axe se numesc momente
de inerţie principale. Pentru a le determina, se calculează extremele lui J x1,
care se obţin din condiţiile ca derivata lui Jx1 în raport cu α să se anuleze:
dJ x1 Jx  Jy
 2 sin 2  2 J xy cos 2  0 (6.55)
d 2
de unde:
2 J xy
tg 2   (6.56)
Jx  Jy
Din ecuaţia trigonometrică (6.56) rezultă pentru α două valori α 1 si


 2  1  . Deci, există două axe Oη şi Oξ (fig.6.26) perpendiculare între
2
ele, în raport cu care momentul de inerţie are valori extreme. În raport cu
una din axe momentul de inerţie este maxim, iar în raport cu cealaltă, este
minim. Cele două axe se numesc axe principale de inerţie în raport, cu
punctul O, iar momentele de inerţie corespunzătoare se numesc momente de
inerţie principale, valorile cărora se obţin înlocuind în (6.52) valorile lui α
date de (6.56).
Fig. 6.26
Exprimând sin2α şi cos2α în funcţie de funcţia tg, se obţine:
2 J xy
tg 2α Jx Jy 2 J xy
sin 2α = = =±
1 + tg 2 2α
1+
2 J xy (Jx ) 2
J y 2 + 4 J xy
Jx Jy
1 Jx  J y
cos 2  
1  tg 2 2 J x  J y   4 J xy2
2
133
Astfel, notând cu J1 = Jη şi J2 = Jξ, momentele de inerţie principale, se

obţin:
Jx + Jy 1
J 1,2 = J η,ξ =
2
±
2
(Jx ) 2
J y 2 + 4 J xy (6.57)
134
Capitolul VII
STATICA SOLIDULUI RIGID
7.1. ECUAŢIILE DE ECHILIBRU ALE SOLIDULUI RIGID

LIBER
Solidul rigid liber este un corp căruia nu i s-a impus nicio restricţie
geometrică (adică nu are nicio legătură mecanică), poziţia lui în spaţiu fiind
determinată numai de forţele exterioare, direct aplicate, care-l solicită.
Să considerăm un rigid liber solicitat de un sistem de forţe oarecare,
F i (i = 1....n) , aplicate în punctele Ai ale rigidului.
Prin reducerea acestui sistem de forţe într-un punct arbitrar O
aparţinând rigidului, ales ca origine a unui sistem de referinţă cartezian, se
obţin componentele torsorului de reducere, rezultanta R şi momentul
rezultant M 0 , având expresiile:
n n
R   Fi ; M0   r  F i (7.1)
i 1 i 1
Dacă:
R0 ; M0  0 (7.2)
atunci sistemul de forţe dat este echivalent cu zero iar rigidul, sub
acţiunea acestui sistem de forţe, îşi va păstra starea de repaus sau de mişcare
rectilinie şi uniformă pe care o avea înaintea aplicării sistemului de forţe.
Relaţia (7.1) reprezintă ecuaţiile vectoriale de echilibru ale rigidului liber.
Ecuaţiile scalare de echilibru ale rigidului liber se obţin din (7.2),
ţinând seamă de (7.1), în funcţie de tipul sistemului de forţe aplicat
rigidului. În cazul general al unui sistem de forţe oarecare, sistemul (7.2)
este echivalent cu 6 ecuaţii scalare de echilibru:
n n n
 Fix  0 ,  Fiy  0 ,  Fiz  0 ,
i 1 i 1 i 1
n n n
 M ix  0  M iy  0  M iz  0 (7.3)
i 1 i 1 i 1
În cazul rigidului solicitat de un sistem de forţe coplanare echivalent
cu zero, sistemul (7.2) este echivalent cu 3 ecuaţii scalare de echilibru:
135
n n n
 Fix  0 ,  Fiy  0 ,  M iz  0 (7.4)
i 1 i 1 i 1
Un rigid liber în spaţiu are 6 grade de libertate (grad de libertate

= posibilitate de mişcare) constând din: 3 deplasări pe direcţiile axelor de
coordonate şi 3 rotiri în jurul axelor de coordonate.
Un rigid liber în plan are 3 grade de libertate: 2 deplasări după
direcţiile axelor (Ox) şi (Oy) ale planului şi 1 rotire în jurul axei (Oz),
perpendiculară pe plan.
Poziţia unui rigid în spaţiu este definită dacă se cunosc cel puţin 9
coordonate, respectiv a trei puncte necoliniare ale rigidului. Dacă ţinem
seama şi de cele 3 relaţii scalare ce definesc distanţele fixe dintre cele trei
puncte, rezultă că poziţia rigidului în spaţiu implică 6 necunoscute scalare.
Sistemul de 6 ecuaţii scalare (7.3) rezolvă complet problema aflării
poziţiei de echilibru în spaţiu a rigidului liber, atunci când sunt date forţele
care-l solicită.
Poziţia unui rigid în plan este definită de cele 4 coordonate plane a
două puncte ale rigidului. Dacă ţinem seamă că între aceste coordonate
există o relaţie scalară de legătură (ce dă distanţa fixă dintre puncte), rezultă
că poziţia rigidului în plan implică 3 necunoscute scalare.
Sistemul de 3 ecuaţii scalare (7.4) rezolvă complet problema aflării
poziţiei în plan a rigidului liber, când sunt cunoscute forţele coplanare care-l
solicită.
7.2. STATICA RIGIDULUI CU LEGĂTURI

7.2.1. Legăturile rigidului
O legătură impusă rigidului reprezintă o restricţie geometrică, de

mişcare, adică anularea unui număr de grade de libertate, în funcţie de tipul
legăturii.
Problema rigidului cu legături se rezolvă aplicându-se axioma
legăturilor. Conform acestei axiome, o legătură poate fi suprimată, în locul
ei introducându-se elementele mecanice corespunzătoare (forţe şi momente
de legătură). În urma suprimării legăturii, rigidul solicitat de forţele
exterioare date şi de forţele de legătură poate fi considerat liber.
Dacă sistemul de forţe exterioare aplicate rigidului, Fi (i = 1....n) , are
torsorul de reducere într-un punct O al rigidului  0 ( F i )   R, M 0  iar
forţele şi momentele de legătură, reduse în acelaşi punct 0, au torsorul
136
'
τ 0 ( F leg ) = R ' , M 0 , atunci echilibrul rigidului cu legături este asigurat
dacă sunt îndeplinite ecuaţiile vectoriale:
' '
R+R =0 M0 + M0 = 0 (7.5)
Ecuaţiile vectoriale de echilibru (7.5), proiectate pe axele unui sistem

de coordonate, conduc, în cazul general spaţial, la 6 ecuaţii scalare de
echilibru.
Un corp rigid poate avea următoarele tipuri de legături:
a. reazem simplu;
b. articulaţie;
c. încastrare;
d. legătura cu fire.
7.2.1.1. Reazemul simplu
Este legătura prin care un punct al rigidului este obligat să rămână

permanent în contact cu o suprafaţă sau cu o curbă fixă cunoscută.
Reazemul îi anulează rigidului un grad de libertate şi anume posibilitatea de
deplasare pe direcţia normalei la suprafaţă (sau la curbă) în punctul de
contact.
În cazul rezemării ideale, fără frecare, componenta tangenţială T (a
reacţiunii R ' ) este nulă din cauza inexistenţei asperităţilor pe suprafeţele în
contact. Deci, reazemul simplu, în acest caz, se înlocuieşte printr-o reacţiune
N  N  n , normală la suprafaţa comună de contact. Dacă geometria
rigidului şi a suprafeţei de rezemare sunt date atunci versorul n este
cunoscut iar singura necunoscută scalară introdusă de reazem este modulul
reacţiunii, N.
Figurile 7.1 şi 7.2 exemplifică modul de introducere a reacţiunilor
reazemelor, pe direcţiile normalelor la suprafeţele de contact. În punctele A
şi B din fig. 7.1 suprafeţele de contact aparţin pereţilor înclinaţi, aşa încât
reacţiunile N A şi N B se duc perpendiculare pe aceşti pereţi.
În punctul A din figura 7.2 suprafaţa de contact aparţine cercului iar
normala în A va fi orientată pe direcţia razei (A0). În punctul C, suprafaţa
de contact aparţine barei AB şi de aceea reacţiunea N C este perpendiculară
pe bară.
137
Fig.7.1 Fig.7.2
7.2.1.2. Articulaţia
Este legătura prin care un punct al rigidului este obligat să rămână fix
în spaţiu. Rigidul are numai libertatea de a se roti în jurul acestui punct fix.
Articulaţia spaţială este o legătură corespunzătoare rigidului solicitat
de un sistem de forţe oarecare în spaţiu (Fig. 7.3). Ea îi anulează rigidului
trei grade de libertate, care sunt posibilităţile de deplasare pe trei direcţii
ortogonale.
Dacă sistemul de forţe care solicită rigidul este plan atunci articulaţia
este una cilindrică (plană), ea anulând numai două grade de libertate ale
rigidului ce corespund deplasării pe direcţiile axelor din planul forţelor (fig.
7.4).
Rigidul cu articulaţie plană are numai posibilitatea rotirii în jurul axei
perpendiculare pe planul forţelor. Articulaţia plană se înlocuieşte cu două
forţe de reacţiune, orientate pe direcţiile axelor planului forţelor, notate
uzual cu H şi V , aşa cum reiese şi din fig. 7.5.
Fig. 7.3 Fig. 7.4 Fig. 7.5

138
7.2.1.3. Încastrarea
Este legătura prin care un corp este fixat rigid (blocat) într-un alt corp,
în aşa fel încât nu îi este permisă nicio mişcare. Corpul încastrat nu are nici
un grad de libertate. Dacă rigidul încastrat este solicitat de un sistem de forţe
plane, atunci încastrarea se numeşte plană. Suprimarea acestei încastrări
necesită introducerea unei forţe de reacţiune R ' (cu două componente Rx,
Ry) şi a unui moment de reacţiune M ' perpendicular pe planul forţelor
(deci o componentă scalară Mz). O astfel de încastrare este reprezentată
schematic în fig. 7.6.
Dacă rigidul încastrat este solicitat de un sistem spaţial de forţe, atunci
încastrarea se numeşte spaţială. Suprimarea acestei încastrări necesită
introducerea unei forţe de reacţiune R ' (cu trei componente Rx, Ry, Rz) şi
a unui moment de reacţiune M 0 ' (cu trei componente Mx, My, Mz), deci în
total 6 reacţiuni scalare, aşa cum este arătat în Fig. 7.7.
7.2.1.4. Legătura prin fir
Legătura prin fir (arătată în figura 7.5) este echivalentă cu o rezemare

unilaterală pe o sferă cu raza egală cu lungimea firului. Se înlocuieşte cu o
forţă de reacţiune orientată în lungul firului.
Fig. 7.6 Fig. 7.7
139
7.3. APLICAŢII
Aplicaţia 1
Bara OA = 1,2 m este articulată în O şi acţionată de greutatea G = 250
N. Ştiind că bara are o greutate p = 100 N/m şi că este acţionată şi de
greutatea Q = 500 N, se cere să se afle distanţa OB la care se află greutatea
Q, astfel încât poziţia de echilibru a barei să fie orizontală (fig. 7.8, a).
Fig. 7.8
Rezolvare
Bara OA are o posibilitate de a se roti în jurul articulaţiei din O, deci
are un grad de libertate. În poziţia de echilibru, se reprezintă schema de forţe
(fig. 8.1, b):
- se înlocuieşte articulaţia (legătura) din O cu reacţiunile
necunoscute HO şi VO;
- forţa uniform distribuită (greutatea proprie) se înlocuieşte cu
rezultanta ei:
P=p·OA=100·1,2=120 N care acţionează în centrul de greutate al
distribuţiei, adică la jumătatea barei;
- firul vertical din A se înlocuieşte după secţionare cu tensiunea având
intensitatea G.
Necunoscutele din problemă sunt reacţiunile HO şi VO, precum şi
distanţa x=OB la care acţionează greutatea Q. Din cele trei ecuaţii de
proiecţie (8.1, a), ultima furnizează relaţia pentru calculul necunoscutei x:
rezultă x = 0,456m.
Celelalte ecuaţii de echilibru se scriu:
Verificarea este ultima etapă în rezolvarea unei probleme de statică şi

aceasta este obligatorie. Se verifică condiţia ca momentul rezultant în alt
punct, în a de exemplu, să fie identic nul:
140
Problema 2
Să se calculeze reacţiunile din încastrarea stâlpului peron din figura
7.9, a.
Fig.7.9
Rezolvare
Schema de forţe este reprezentată în figura 7.9, b:
- forţa uniform distribuită p se înlocuieşte cu rezultanta
P=p·(1,2+1,8) = 3 kN, pe direcţie verticală, în centrul forţelor paralele
al încărcării distribuite;
- se descompune forţa F:
X = F·cos 30°=1,732 kN, Y = F·sin30°=1 kN;
- după suprimarea încastrării, se reprezintă cele trei necunoscute în A:
HA, VA şi MA. Condiţia de echilibru se exprimă prin sistemul de ecuaţii:
care se determină după înlocuiri: HA=1,732 kN; VA = 4 kN; MA = 9,628

kNm. Verificarea se face punând condiţia ca suma momentelor forţelor în
raport cu un alt punct, de exemplu B, să fie identic nulă:
Problema 3
Să se calculeze reacţiunile pentru corpurile din figurile 7.10 şi 7.11.
141
Fig.7.10 Fig.7.11
Rezolvare
Pentru corpul din fig.7.10., se scriu ecuaţiile de echilibru, din care se
vor afla necunoscutele, date de reacţiunile din articulaţia din A şi reazemul
din B:
∑ Xi = 0; HA = 0
∑ Yi = 0 ; V A - p • 4l + VB - 4pl = 0
∑ M A = 0 ; -p∙4l∙2l + VB∙4l – 4pl∙5l
din ultima ecuaţie rezultă VB = 7pl
după aflarea reacţiunii VB, se află VA=pl
Pentru corpul din figura 7.11:

∑ X i = 0 ; H A - 3pl = 0 → H A = 3pl
∑ Yi = 0 ; V A - p • 4l = 0 → V A = 4pl
∑ M A = 0 ; M A = 3pl 2
142
7.4. ECHILIBRUL RIGIDULUI CU LEGĂTURI CU FRECARE

7.4.1. Generalităţi
Corpurile reale sunt deformabile, deci contactul dintre două corpuri nu

este punctiform ci are loc pe o suprafaţă pe care acţionează forţele
distribuite de legătură (fig. 7.8).
Suprafeţele în contact prezintă asperităţi care se întrepătrund şi care
generează forţe şi momente de rezistenţă la tendinţa de mişcare relativă a
corpurilor, numite forţe şi momente de frecare. Se consideră corpul C1
rezemat cu frecare pe corpul C2, solicitat de un sistem de forţe exterioare
direct aplicate F i (i =1,..., n) al cărui torsor de reducere în punctul teoretic
de contact este  0 ( F i )   R, M 0  .
 0 ( F leg )   R ' , M 0 
'
Torsorul în 0 al forţelor de legătură  
. Ecuaţiile de
echilibru ale rigidului C1 sub acţiunea forţelor exterioare direct aplicate şi
de legătură sunt:
'
'
RR 0 M0  M0  0 (7.6)
Pentru analiza cazurilor practice de echilibru cu frecare ale rigidului se

descompun forţele rezultante R ; R ' şi momentele rezultante M 0 şi M 0 '
după direcţia normalei comune (0n) în punctul de contact şi după câte o
direcţie din planul tangent comun [P], aşa cum arată fig. 7.9.
Forţa R se descompune în R n ,
dirijată după normala (0n), şi Rt , dirijată
după direcţia (0t1) ce rezultă din intersecţia
planului tangent [P] cu planul determinat
de normala (0n) şi forţa rezultantă R .
Forţele R şi R ' sunt egale şi au sensuri
opuse, deci şi R ' se va descompune după
aceleaşi direcţii în componentele N şi T .
Forţa N este reacţiunea normală iar T
este forţa de frecare de alunecare.
Fig. 7.8
Sub acţiunea forţei R n , corpul C1 tinde să pătrundă în C2 în timp ce

forţa N se opune. Forţa R n caută să mişte corpul C1 peste C2 în planul
tangent, iar forţa se opune acestei tendinţe. Pentru echilibru este necesar ca:
143
R n + N = 0 , Rt + T = 0 (7.7)
Momentul M 0 se descompune în M n după normala (0n) şi M t

după direcţia (0t2), ce rezultă din intersecţia planului tangent [P] cu planul
determinat de normala (0n) şi momentul M 0 .
Momentele M 0 şi M ' 0 fiind egale

şi cu sensuri opuse, rezultă că M ' 0
se va putea descompune după
aceleaşi direcţii, în componentele
M p şi M r . Momentul M p se
numeşte moment de frecare de
pivotare iar M r , moment de
frecare de rostogolire.
Sub acţiunea unui cuplu de moment
M n corpul C1 caută să execute o
mişcare de pivotare, rotindu-se
peste C2 în jurul axei (0n).
Fig.7.9
Acestei mişcări i se opune momentul de frecare de pivotare M p .

Sub acţiunea unui cuplu de moment M n , corpul C1 caută să se
rostogolească peste C2 în jurul axei (0t2) din planul tangent [P]. Acestei
mişcări i se opune momentul de frecare de rostogolire M r .
Deci, pentru echilibru, vom scrie:
Mn M p 0 şi M t  M r  0 (7.8)
În continuare, vor fi analizate câteva cazuri simple de legături cu

frecare ale rigidului.
7.4.2. Frecarea de alunecare
Să considerăm cazul unui rigid solicitat de un sistem de forţe

exterioare F i (i =1,..n) al cărui torsor, în punctul teoretic de contact 0 cu
corpul C2, este alcătuit numai din rezultanta R .
144
Rezemarea făcându-se cu frecare, reacţiunea R ' va avea

componentele N şi T , deci va fi înclinată cu unghiul α faţă de normala
(0n). Corpul C1 va fi în echilibru atâta timp cât reacţiunea R ' , respectiv
rezultanta R , vor fi în interiorul conului de frecare.
Dacă ϕ este unghiul de frecare iar μ este coeficientul de frecare de
alunecare, atunci condiţia de echilibru a rigidului, din figura 7.10 rezultă
forţa de frecare de alunecare: T  N  tg sau, la limită, Tmax  N  tg .
Deci forţa de frecare are, în general, valoarea:
T   N (7.9)
şi se opune tendinţei de alunecare a corpului.
  (7.10)
Fig.7.10
Legile frecării uscate, stabilite de Coulomb şi enunţate în cazul

echilibrului punctului material, rămân valabile şi în cazul rigidului. De
asemenea, rămân valabile şi cele afirmate despre coeficientul de frecare de
alunecare, μ.
7.4.3. Frecarea de rostogolire
Se consideră cazul echilibrului unui corp C 1 rezemat cu frecare pe un

alt corp C2 şi solicitat de un sistem de forţe exterioare F i (i =1,... n) al cărui
torsor de reducere în punctul teoretic de contact O se compune din
rezultanta R  R n  Rt şi momentul rezultant M 0  M t . Torsorul de
reducere în acelaşi punct al forţelor de legătură p i , ce apar în zona de
contact, va fi compus din rezultanta R '  N  T şi momentul rezultant
M '0  M r . Pentru echilibru, este necesar să fie îndeplinite condiţiile:
145
R  R'  0 şi Mt  Mr (7.10)
Momentul M t caută să producă rostogolirea corpului C1 peste corpul

C2. Lui i se opune momentul de frecare de rostogolire M r .
Această situaţie se întâlneşte în cazul roţilor autovehiculelor, al bilelor
şi rolelor de rulmenţi (fig. 7.11).
Roata şi calea de rulare deformându-se, contactul are loc pe o
suprafaţă pe care sunt distribuite atât forţe normale p i cât şi forţe
tangenţiale t i . Zona de distribuţie a acestor forţe este asimetrică atât din
cauza tendinţei de mişcare a roţii cât şi datorită histerezisului materialului.
Reducând sistemul de forţe normale de legătură p i , obţinem o
rezultantă N (numită reacţiune normală), deplasată faţă de verticala
centrului roţii cu distanţa „c”.
Reducând forţele tangenţiale de legătură t i se obţine forţa de frecare
de alunecare T . La limita echilibrului, distanţa „c” capătă valoarea maximă
„s” şi poartă numele de coeficient de frecare de rostogolire.
Fig. 7.11
Momentul de frecare de rostogolire M r se opune tendinţei de

rostogolire a roţii şi are modulul:
Mr  sN (7.11)
Coeficientul de frecare de rostogolire „s” are dimensiunea unei

lungimi, iar valoarea sa depinde de raza roţii şi de natura suprafeţelor în
contact. Pentru roţi şi şine de cale ferată s = 0,5…1 mm, iar pentru rulmenţi
s = 0,005…0,01 mm.
7.4.4. Frecarea de pivotare
Se consideră cazul echilibrului unui corp C 1 rezemat cu frecare pe un

146
alt corp C2 şi supus acţiunii unui sistem de forţe exterioare, al cărui torsor de
reducere în punctul teoretic de contact O este compus din rezultanta R  R n
şi momentul rezultant M 0  M n .
Torsorul în acelaşi punct al
forţelor de legătură, care apar pe
suprafaţa de contact, este compus din
rezultanta R '  N şi momentul
rezultant M '  M p . Pentru echilibru
este necesar să fie îndeplinite
condiţiile:
R  R'  0 şi Mn  M p
(7.12)
În punctele de contact apar

reacţiuni normale pi şi forţe
tangenţiale ti = μ∙pi. Acestea din
urmă produc momentul de frecare de
pivotare.
Frecarea de pivotare este
întâlnită în lagărele axiale (verticale)
ale maşinilor. Aceste lagăre se mai
numesc şi pivoţi (fig. 7.12).
Fig. 7.12
Să studiem un pivot nou, cu raza interioară r1 şi raza exterioară r2,

încărcat cu forţa axială G şi momentul M0n. Coeficientul de frecare la
alunecare în pivot este μ. Presupunând că forţa G este repartizată uniform pe
toată suprafaţa de contact şi că μ are aceeaşi valoare în toate punctele
suprafeţei de contact, se pot scrie următoarele relaţii:
- presiunea de contact:
G G
p= =
A πr
2
2( r12 ) (7.13)
- suprafaţa elementară:
dA = 2πr dr (7.14)
- forţa normală pe suprafaţa elementară:
147
2G dr
dN = p dA = 2 (7.15)
r2 r12
- forţa de frecare pe suprafaţa elementară, la limita echilibrului, este:
2 μGr dr
dT = μ dN = (7.16)
r22 r12
- momentul elementar de frecare produs de forţa dT în raport cu axa

de rotaţie, la limita echilibrului, este:
2 μGr dr
dM p = r dT = (7.17)
r22 r12
- momentul total de frecare, adică momentul de frecare de pivotare, la

limita echilibrului, este:
3
2 μG 2 2 r2 r13
Mp = ∫rr12 dM p = 2 ∫rr12 r dr = μ 2 G (7.18)
r2 r12 3 r
2 r12
Notând coeficientul de frecare de pivotare υ, dat de relaţia:

2 r3  r3 (7.19)
   22 12
3 r2  r1
şi observând că N = G, rezultă că Mpmax = υN sau, în general,
M p ≤ μN (7.20)
Pentru arborele plin, adică r1 = 0 şi r2 = r se obţine relaţia:
2
Mp ≤ μrN (7.21)
3
7.4.5. Frecarea în articulaţii şi lagăre
Să studiem frecarea uscată într-un lagăr radial cu joc. Contactul între

lagăr şi arbore are loc teoretic într-un singur punct (fig. 7.13).
Torsorul forţelor exterioare reduse la axa arborelui este compus din
rezultanta F şi momentul rezultant M 0 . Momentul M 0 are ca suport
148
axul arborelui şi are tendinţa să imprime arborelui o mişcare de rotaţie. Din

această cauză punctul de contact dintre arbore şi lagăr se află în punctul A,
deplasat faţă de verticală. Momentului M 0 i se opune momentul de frecare
din lagăr M f . În punctul de contact A, torsorul forţelor de legătură dintre
arbore şi lagăr este alcătuit din: reacţiunea normală N , forţa de frecare la
alunecare T şi momentul de frecare de rostogolire M r .
Figura 7.13
Ecuaţiile de echilibru ale arborelui, sub acţiunea forţelor şi

momentelor enumerate, sunt:
  Fx  0 ; T  F sin    0 (a)
 
 Fy  0 , N  F cos    0 (b)
  M A  0 , M r  M 0  F  r sin   0 (c)
T  N (d)
M r  sN (e)
Din relaţiile (b), (d) şi (a) rezultă prima condiţie de echilibru, şi

anume: tg α≤ μ.
Din relaţiile (b), (e) şi (c) rezultă valoarea limită a momentului M 0
pentru echilibru:
 s 
M 0  Fr sin   cos   (7.22)
 r 
Din motive de bună funcţionare, se urmăreşte ca frecarea să fie cât
mai mică, adică μ = tgϕ să fie cât mai mic. Unghiul α, care defineşte poziţia
punctului A de contact la echilibru, este foarte mic. De aceea, se pot face
aproximaţiile:
cos   cos   1 , sin   tg   (7.23)
Momentul M0 va fi în acest caz:
149
 s
M 0  Fr     (7.24)
 r
Notând cu μ' coeficientul de frecare din lagăr, definit de relaţia:
s
'   (7.25)
r
momentul limită M0 va fi definit de relaţia:
M 0   ' rF
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, forţa F este egală şi de
sens contrar cu reacţiunea lagărului R ' iar momentul M 0 este egal şi de
sens opus cu momentul de frecare din lagăr M f . Pentru articulaţiile şi
lagărele cilindrice putem scrie:
M f  'r H 2  V 2 (7.26)
Pentru articulaţiile şi lagărele sferice putem scrie:
M f   ' r Rx2  R y2  Rz2 (7.27)
Fenomenele de frecare reale din lagăre sunt mult mai complexe şi fac
obiectul studiului în disciplina tehnică numită „Tribologie”.
7.4.6. Frecarea firelor
Acest tip de frecare apare în cazul contactului cu frecare dintre un

tambur (sau scripete) şi un cablu înfăşurat pe el, atunci când apare tendinţa
de mişcare relativă dintre aceste elemente.
În studiul acestei frecări se face
ipoteza că firele sunt flexibile,
inextensibile şi au greutate neglijabilă.
Se consideră un fir care este în
contact cu un tambur fix (fig. 7.14), pe
arcul (AB) având unghiul la centru θ
(măsurat în radiani).
Firul este acţionat la capete de
forţele T 1 şi T 2 care au valori
diferite deoarece există frecare între fir
şi tambur, coeficientul de frecare la
alunecare fiind μ (T1 < T2 ) când
tendinţa de mişcare este de la A către
B).
150
Se izolează din fir arcul elementar MM’ căruia îi corespunde unghiul

la centru dϕ. Forţele care solicită acest arc sunt reprezentate în figura 8.22b.
Studiem echilibrul acestui arc elementar de fir. Ecuaţiile de echilibru pentru
cazul limită, când forţa de frecare este maximă, sunt:
Figura 7.14
  Fx  0 ;  T  dT  cos d / 2  T cos d / 2  N  0 (7.28)

  Fy  0 ; N  T sin d / 2  T  dT  sin d / 2  0 (7.29)
Pentru unghiuri mici, se fac aproximaţiile:
cos d / 2   1 ; sin  d / 2   d / 2 (7.30)

În acest caz, ecuaţiile de echilibru de mai sus devin:
dT  N
T  dT  T  N  0

 N  Td / 2  Td / 2  dT  d / 2  0
sau 
 N  Td
 0
 0
(7.31)
Eliminând reacţiunea N din aceste ecuaţii, obţinem o ecuaţie

diferenţială cu variabile separabile:
dT  Td sau dT / T  d (7.32)

care conduce la:
T 2 dT  T2
    d sau ln  
T1 T 0 T1
echivalentă cu T2  T1  e  (7.33)
Unde e  2,71828 este baza logaritmilor naturali.
De aici, rezultă formula lui Euler pentru frecarea firelor:
T2 max  T1  e  sau, în general T2  T1  e  (7.34)
Dacă se schimbă sensul tendinţei de mişcare dintre fir şi tambur atunci

se obţine relaţia:
T2  T1  e   (7.35)
Deci, condiţia generală de echilibru cu frecare a firului pe tambur se

151
scrie astfel:
T1e    T2  T1  e  sau
T
e    2  e  (7.36)
T1
152
Capitolul VIII
STATICA SISTEMELOR MATERIALE
Un ansamblu de puncte materiale sau corpuri solide aflate în

interacţiune cu mediul înconjurător se numeşte sistem material.
Forţele care acţionează un sistem material sunt:
 Forţe exterioare sistemului material care includ forţele direct
aplicate şi reacţiunile din legăturile exterioare sistemului.
 Forţe interioare sistemului material care includ forţele de
interacţiune mecanică între elementele constitutive ale sistemului, care sunt
egale două câte două şi opuse ca sens, conform principiului acţiunii şi
reacţiunii corpurilor.
8.1. TORSORUL FORŢELOR INTERIOARE
Se consideră un sistem de corpuri a căror dimensiuni sunt neglijabile

în raport cu distanţele dintre ele, respectiv un sistem de puncte materiale M1,
M2, din care vor fi luate în studiu, două puncte M i si M j ( fig.8.1 ).
Asupra punctului M i acţionează forţele
exterioare Fi şi forţele interioare
Fij  j  1,2,......, n 
Conform principiului acţiunii şi al
reacţiunii, forţele interioare sunt egale în
mărime şi de sensuri opuse:
F ij = F ij (8.1 )
Fig. 8.1
Considerând vectorii de poziţie ai punctelor M i si M j , respectiv r i

şi r j , torsorul într-un punct oarecare O, al celor două forţe interioare este:
 R  Fij  F ji  0

τ0 

M 0  r i  Fij  r j  F ji  r i  Fij  r j   F ji  




ri  r j Fij  M jM i Fij  0
(8.2)
Rezultatele obţinute în relaţia (8.2) s-au bazat pe relaţia (8.1) şi
datorită coliniarităţii vectorilor M jM i şi Fij  Fij  λ  M jM i  .
Se poate concluziona că, în orice punct, torsorul unei perechi de forţe
153
interioare este nul. Torsorul în punctul O al tuturor forţelor interioare care

acţionează asupra punctului Mi este:
 j
 R i   F ij
 i 1
τ
i
 
 j (8.3)
 M 0i  r i   F ij
 i 1
Generalizând pentru întreg sistemul material se poate scrie:

R int   R i    Fij  0

(8.4)
 i i j
τ  
0int
M 0int   M 0i   r i    r i  Fij  0

 i i i j
Rezultatele obţinute în relaţia (8.4) s-au bazat pe relaţia (8.2) şi

anume, forţele de legătură interioare formează pentru fiecare două puncte
oarecare din sistem, sisteme de două forţe cu torsorul nul, în orice punct.
Rezultă următoarea concluzie: în cazul unui sistem material, torsorul
forţelor interioare este nul în orice punct.
8.2. TEOREME ŞI METODE PENTRU STUDIUL

ECHILIBRULUI SISTEMELOR MATERIALE
8.2.1. Metoda izolării elementelor
Prin definiţie, un sistem de puncte materiale este în echilibru dacă

fiecare punct din sistem este în echilibru.
Cum asupra punctului M i acţionează forţele exterioare, a căror
rezultantă este F i şi forţele interioare de rezultantă Fj
ij
, condiţia de
echilibru devine:
Fi + ∑ Fij = 0
j (8.5)
( i = 1,2,...., n )
Rezultanta forţelor exterioare şi interioare care acţionează asupra
punctului este nulă.
Metoda de bază în studiul sistemelor de rigide este metoda izolării
corpurilor.
Conform acestei metode, fiecare corp al unui sistem de corpuri în
echilibru, luat izolat şi solicitat de forţele exterioare şi de forţele de
legătură (exterioare şi interioare), este în echilibru.
În cazul spaţial, pentru fiecare corp din sistemul considerat se pot scrie
6 ecuaţii scalare de echilibru. Pentru un sistem de „n” corpuri se vor scrie
deci „6n” ecuaţii de echilibru independente.
Dacă sistemul are „6n” necunoscute scalare înseamnă că este static
determinat (adică necunoscutele pot fi aflate din cele „6n” ecuaţii de
echilibru).
154
Dacă sistemul de corpuri este plan şi forţele care-l acţionează sunt în

acelaşi plan, se pot scrie „3n” ecuaţii de echilibru independente. Deci pentru
ca sistemul să fie static determinat sunt posibile numai „3n” necunoscute
scalare.
8.2.2. Teorema solidificării
În vederea eliminării din calcule a forţelor interioare se utilizează

teorema solidificării. Însumând ecuaţiile (8.5), pentru toate punctele din
sistem obţinem:
j
F
i 1
ij    Fij  0
i j
(8.6)
Înmulţind vectorial relaţia (8.6) cu vectorul de poziţie r i , al punctului

Mi şi însumând pentru toate punctele din sistem rezultă:
j
 r i Fi    r i  Fij  0 (8.7)
i 1 i j
Introducând în relaţiile ( 8.6 ) şi ( 8.7 ) rezultatele din ( 8.4 ) obţinem
condiţia de echilibru a sistemului material:
 Fi  0
 i


 r i  Fi  0
(8.8)
 i

Cum torsorul în punctul O al forţelor exterioare care acţionează asupra

sistemului este:
R   Fi
 i
τ

0
M 0 

j
 r i  Fi
(8.9)
 i 1
introducând relaţia (8.8) în (8.9) se obţine sub o altă formă, condiţia

de echilibru a unui sistem material.

R  0
τ
0

M 0  0 (8.10)
Relaţiile (8.8) sau (8.10) exprimă condiţia de echilibru a unui sistem
material; torsorul forţelor exterioare în orice punct al sistemului să fie nul.
Aceste relaţii, formal exprimă condiţia de echilibru pentru solidul rigid şi
puteau fi scrise direct prin solidificarea legăturilor interioare sistemului,
observaţie ce permite formularea teoremei solidificării.
Dacă un sistem deformabil, liber sau supus la legături este în echilibru
sub acţiunea unui sistem de forţe exterioare, atunci sistemul considerat ca
rigid nedeformabil (prin solidificarea legăturilor interioare) este în echilibru
sub acţiunea forţelor direct aplicate şi din legăturile exterioare.
În baza acestei teoreme se stabileşte o metodă de rezolvare a
problemelor staticii sistemelor materiale, metoda solidificării, prin aplicarea
metodei de rezolvare a problemelor de statica rigidului, la sistemele
155
materiale deformabile şi nedeformabile.

Relaţiile (8.8) sau (8.10) reprezintă pentru un sistem deformabil
(distanţele dintre elemente se poate modifica), condiţii necesare dar nu şi
suficiente, iar pentru un sistem nedeformabil reprezintă condiţii necesare şi
suficiente deoarece reprezintă ecuaţiile de echilibru pentru solidul rigid.
E posibil ca la sistemele deformabile să fie îndeplinită condiţia (8.10)
dar echilibrul să nu fie asigurat întrucât această condiţie nu atrage după sine
şi îndeplinirea condiţiei (8.5).
8.2.3. Teorema echilibrului părţilor
Teorema echilibrului părţilor demonstrează că dacă un sistem de

corpuri (deformabil), liber sau cu legături exterioare, alcătuit din corpuri
rigide, este în echilibru sub acţiunea unui sistem deforţe direct aplicate
atunci o parte oarecare din sistem, considerată ca rigid, va fi de asemenea în
echilibru sub acţiunea forţelor care acţionează asupra acestei părţi.
Teorema echilibrului părţilor este folosită de obicei pentru
determinarea mai comodă a unor necunoscute sau pentru verificări.
Ecuaţiile de echilibru obţinute prin metoda solidificării sau metoda
echilibrului părţilor nu sunt independente de ecuaţiile de echilibru obţinute
prin metoda izolării corpurilor, fiind combinaţii liniare ale acestora din
urmă.
Dacă în rezolvarea anumitor probleme ecuaţiile scalare de echilibru nu
sunt suficiente atunci este necesar să se scrie relaţii suplimentare,
independente, de natură geometrică sau relaţii care dau mărimea forţelor şi
momentelor de frecare etc.
Dacă şi în această situaţie numărul necunoscutelor este mai mare decât
numărul ecuaţiilor atunci sistemul se numeşte static nedeterminat. Numărul
necunoscutelor care depăşeşte numărul ecuaţiilor poartă numele de ordinul
de nedeterminare al problemei.
156
Fig.8.2
În Figura 8.2(a) este prezentat un exemplu de sistem plan de corpuri

aflate în echilibru având:
- legăturile exterioare: A – articulaţie; C – încastrare; D- rezemare;
E – articulaţie;
- legăturile interioare: B – legătură prin fir; O – articulaţie; rezemare
cu frecare între corpul de greutate G şi bara DE; legătură prin fir între corpul
G şi roata troliului de rază r.
În Figurile 8.2(b, c, d, e, f) sunt prezentate corpurile sistemului, izolate
şi solicitate de următoarele tipuri de forţe: a) forţele de legătură (reacţiunile)
exterioare – HA, VA, HC, VC, MC, ND, HE, VE; b) forţele de legătură
(reacţiunile) interioare – S1, S2, N1, T, H0, V0; c) forţele exterioare direct
aplicate – F, G, P, Q, M0, p.
Pentru fiecare dintre cele cinci corpuri se pot scrie acum câte trei
ecuaţii scalare de echilibru (deci în total 15 ecuaţii) din care vor rezulta cele
14 reacţiuni necunoscute plus unghiul γ la echilibru (sau greutatea P a barei
AB dacă unghiul γ este impus).
157
8.3. SISTEME STATIC DETERMINATE ŞI NEDEERMINATE
Ecuaţiile de echilibru obţinute prin cele trei metode nu sunt

independente. Ecuaţiile de echilibru obţinute prin metoda solidificării şi a
echilibrului părţilor sunt combinaţii liniare ale ecuaţiilor de echilibru
obţinute prin metoda izolării elementelor.
Numărul total al ecuaţiilor de echilibru, independente pentru un sistem
de n corpuri este de 6n pentru sistemele spaţiale şi de 3n pentru sistemele
plane.
Dacă în rezolvarea anumitor probleme, ecuaţiile de echilibru nu sunt
suficiente, atunci este necesar să se scrie relaţii suplimentare, independente,
de natură geometrică sau relaţii care dau mărimea forţelor şi a momentelor
de frecare, etc. Dacă şi în această situaţie, numărul necunoscutelor este
superior numărului ecuaţiilor, sistemul se numeşte static nedeterminat.
Numărul necunoscutelor care depăşeşte numărul ecuaţiilor reprezintă
ordinul de nedeterminare. În acest caz, pe lângă ecuaţiile de echilibru static
se scriu şi ecuaţii de echilibru elastic sau de deformaţii, studiate în mecanica
rigidului deformabil.
8.4. PROBLEME REZOLVATE

Problema 1
Sistemul din figura 8.3.a), realizat prin asamblarea stâlpului vertical
AD cu grinda orizontală AF printr-o articulaţie în punctul B şi prin cablul
EC susţine o greutate G = 1000 N, printr-un alt cablu prins de elementul
vertical în H şi trecut peste un scripete F de rază R. Dimensiunile
ansamblului fiind indicate în figură să se determine pentru poziţia de
echilibru a sistemului:
1. Reacţiunile legăturilor A şi D;
2. Reacţiunea articulaţiei B şi tensiunea din cablul EC;
3. Reacţiunea din axul scripetelui F.
158
Fig. 8.3.a
Rezolvare.
1. Pentru calculul reacţiunilor din legăturile exterioare A şi D se aplică
metoda solidificării. Eliberând sistemul de legăturile exterioare, unde A
reprezintă un rezem şi D reprezintă o articulaţie cilindrică, introducând
forţele de legătură corespunzătoare şi scriind ecuaţiile de echilibru, se
obţine:

 Fix  0 :  N A  H D
 i

 Fiy  0 : VD  G  0
 i
 M  0 : 3N  3G  0

 i iD A
Rezultă: NA = HD = VD = 1000 N
2. Reacţiunea articulaţiei B şi tensiunea din cablul EC se determină
utilizând metoda echilibrului părţilor. În acest sens, din sistem se izolează
subsistemul constituit din elementul orizontal EF şi scripetele F, înlocuind
legăturile interioare sistemului, respectiv articulaţia B şi legăturile prin fir
din punctele C şi H, cu forţele de legătură corespunzătoare (fig.8.3.b), după
care vor fi scrise ecuaţiile de echilibru.
Ultima relaţie a sistemului a fost scrisă în baza proprietăţii că
tensiunea din cablu este o mărime constantă şi are valoarea forţei care
acţionează în capătul liber al acestuia.
159
Fig. 8.3.b
 2
 F  0 : T  H  T  0
ix 2 EC B
 i

 2
 F  0 : V  T  G  0
iy B 2 EC
 i
 2
 M  0 : 1 T  0,5  T  3  G  0
 i iB 2 EC

Rezultă: HB = -1500 N; VB = 3500 N; TEC = 3525 N.

3. Reacţiunea din axul scripetelui F se obţine aplicând metoda izolării
elementelor, respectiv prin izolarea scripetelui (fig 8.3.c), introducând în
legăturile acestuia cu sistemul, forţele de legătură corespunzătoare;
reacţiunea din axul scripetelui cu componentele BH, BV şi tensiunea din
ramura orizontală a cablului trecut peste scripete şi fixat în H, T.
Fig. 8.3.c
Ecuaţiile scalare de echilibru sunt:

∑ Fix = 0 : -T + H F = 0
i
∑ Fiy = 0 : VF 1000 = 0
i
∑ M iF = 0 : 0,5T 0,5 1000 = 0
i
Rezultă: HF = VF = T = 1000 N
160
Problema 2
Un cadru rezemat în capătul A, articulat în C şi încastrat în capătul E,

are forma şi dimensiunile indicate în figura 8.4.a. Asupra cadrului
acţionează o forţă orizontală de 6KN pe mijlocul deschiderii AB şi o forţă
distribuită uniform de mărime 2kN/m, pe deschiderea CD.
Neglijând greutatea cadrului să se determine reacţiunile din cele trei
legături.
Fig.8.4
Rezolvare
Pentru determinarea reacţiunilor din cele trei legături se aplică metoda

izolării elementelor, sistemul material fiind constituit din două corpuri:
corpul ABC şi corpul CDE. Pentru fiecare corp izolat se înlătură legăturile
înlocuindu-le cu forţele de legătură corespunzătoare. Capătul A fiind un
reazem se înlocuieşte cu o reacţiune normală N A .
Articulaţia cilindrică din C se substituie cu cele două componente ale
reacţiunii H C şi V C . Articulaţia C fiind o legătură interioară sistemului,
forţele de legătură interioară respectând principiul acţiunii şi al reacţiunii,
sunt egale şi de sens contrar pe cele două corpuri adiacente legăturii.
Capătul E este o încastrare care se înlocuieşte cu efectul mecanic
corespunzător, forţele şi momentul din legătură: H E , V E si M E .
Corpul ABC (fig.8.4.b):

 Fix  0 : 6 - H  0
C
 i

 F  0 : N  V  0
i iy A C

 M  0 : -2  6 - 2 V  4H  0
 i
 iA C C
161
Corpul CDE (fig.8.4.c): forţa distribuită uniform se înlocuieşte cu o

forţă concentrată egală cu rezultanta acesteia, având mărimea:
R  pl  2  2  4kN
şi care acţionează la mijlocul lungimii pe care se distribuie.


 Fix  0 : H C  H E  0
 i

 F  0 : V  V  0
iy C E
 i
 M  0 : 2H  2V  1 4  M  0

 i iE C C E
Rezolvând cele două sisteme de ecuaţii, se obţin valorile reacţiunilor:
N H  V  H  6kN, V  2kN, M  20kN  m

A C C E E E
Fig.8.5
Problema 3.
Rezultanta presiunii gazelor din cilindrul unui motor cu ardere internă

este . Pentru poziţia indicată în figura 8.5.a să se determine mărimea
cuplului motor M, creat de această forţă care acţionează asupra arborelui
cotit (manivelei) OA.
Rezolvare
162
Ansamblul motor este constituit din trei corpuri: arborele cotit,

acţionat de cuplul M, reprezentat prin manivela OA, biela AB şi pistonul B,
acţionat de forţa P.
Legăturile cu exteriorul sunt reprezentate printr-un lagăr (articulaţia
cilindrică O) în care se montează arborele cotit şi peretele vertical al
cilindrului (reazemul) în care se montează pistonul.
Legăturile interioare sunt reprezentate de articulaţiile cilindrice din A
şi B care leagă biela de arborele cotit, respectiv de piston. De menţionat că
pentru biela AB de greutate neglijabilă şi fără sarcini pe deschidere (bară
dublu articulată), reacţiunile din capetele B şi C ale acesteia sunt egale şi
direct opuse având ca suport direcţia bielei.
Cuplul motor M va rezulta din condiţia de echilibru a sistemului.
Ecuaţiile de echilibru vor fi scrise pentru pistonul B şi manivela OA. Pentru
biela AB nu sunt necesare aceste ecuaţii, întrucât tensiunea din aceasta, de
sens contrar celei reprezentate pe corpurile adiacente rezultă din ecuaţiile de
echilibru scrise pentru celelalte două corpuri. Întrucât nu sunt cerute
reacţiunile din legăturile cu exteriorul, pentru cele două corpuri vor fi scrise
doar ecuaţiile:
Pistonul B (fig.8.5.b):
 Fiy  0 : Scosα - P  0
i
Manivela OA (fig.8.5.c):
 Mi0  0 : S   OA sin  α  β   M  0
i
Mărimea cuplului motor este:
P
M   OA  sin  α  β   P   OA  tgαgαco sinβ 
cosα
unde:
3 6 8
OA  6 2  82  10cm; tgα  ; sinβ  ; cosβ 
10 10 10
şi
3 8 6 84
M  250 10    2500  2100N  cm  21N  m
 10 10 10  100
Problema 4.
Corpul C din figura 8.6.a are greutatea G = 400 N şi coeficientul de

frecare dintre acesta şi planul orizontal μ=0,4. Să se determine forţa P
aplicată în articulaţia B care va cauza mişcarea corpului C spre dreapta.
163
Fig.8.6
Rezolvare
Forţa P necesară mişcării corpului C spre dreapta se va determina din

condiţia de echilibru limită a sistemului (condiţia de repaus cu mişcare
iminentă a corpului C).
Întrucât nu interesează reacţiunile din legături şi cu metoda
solidificării nu poate fi obţinut numărul necesar de ecuaţii pentru
determinarea tuturor necunoscutelor, se utilizează metoda izolării
elementelor combinată cu metoda echilibrului părţilor.
Astfel se izolează bara AB (pentru care se scrie doar ecuaţia de
momente în raport cu articulaţia A) şi subsistemul constituit din bara BC şi
corpul C (pentru care se scriu toate ecuaţiile scalare de echilibru).
Bara AB (fig.8.6.b):
 M iA  0 : 30P  30H B  5VB  0

i
Subsistemul BC (fig.8.6.c); dimensiunile corpului C fiind mici, forţele

care acţionează asupra acestuia sunt concurente în punctul C, inclusiv forţa
de frecare Ff :

 F  0 : H  F  0
ix B f
 i

 F  0 : V  N  400  0
iy B
 i
 M  0 :  20V  15H  0
 iC B B
 i
Rezultă sistemul de ecuaţii: H  0 ,4 N  0

 B

V  N  40 0  0
B

6 P  6H B

 V
B
 0
164
şi forţa P având valoarea:

P  1200N
Fig.8.7.a
Problema 5
Asupra roţii motoare O acţionează un cuplu în sens orar de mărime .

Pentru oprirea roţii se acţionează o pârghie cu sabot, ABC cu ajutorul
cilindrului hidraulic BD (fig.8.7.a). Să se determine forţa minimă pe care o
exercită cilindrul hidraulic asupra pârghiei frânei, necesară opririi roţii, dacă
coeficientul de frecare dintre sabot şi roată este μ = 0,4 .
Care va fi această forţă dacă asupra roţii acţionează acelaşi cuplu
motor dar în sens antiorar?
Rezolvare.
Forţa minimă necesară frânării se determină din condiţia de echilibru
limită a sistemului, respectiv din ecuaţiile de echilibru ale elementelor
izolate din sistem (fig.8.7.b, fig.8.7.c).
Pentru eliminarea din calcule a reacţiunilor din articulaţiile O şi A, din
ecuaţiile scalare de echilibru reţinem ecuaţiile de momente în raport cu cele
două puncte, scrise pentru fiecare element.
a. Cuplul motor are sensul orar:
165
Fig. 8.7.b
 M  0 :  M  25F  0
 i i0 I fI

 M iA  0 : 15F  45N  1 5F  0
fI
 i
 F  μN
 fI
Rezultă: F = 23,4 daN

b. Cuplul motor are sensul
antiorar:
 M  0 :  M  25 F  0
 i i0 II fI

 M iA  0 : 15F  45N  15F  0
fI I
 i
 F  μN
 fI
Fig. 8.7.c
Rezultă: F = 30,6 daN
Observaţie. O astfel de frână pentru care forţa de frânare depinde de
sensul cuplului motor se numeşte frână ireversibilă. Pentru ca frâna să
devină reversibilă este necesar ca momentul forţei de frecare, al cărui sens
depinde de sensul cuplului motor, să fie nul. Aceasta se realizează prin
reducerea braţului acestei forţe la zero, în raport cu articulaţia A a pârghiei.
166
Fig. 8.8
Problema 6
O frână cu bandă acţionează asupra unei roţi de rază R, banda de

frânare fiind acţionată de pârghia CAB1B2 ca în figura 8.8.a. Cunoscând
cuplul motor M care acţionează asupra roţii, dimensiunile a şi b ale pârghiei
şi coeficientul de frecare μ, dintre banda de frânare şi roată să se determine
forţa F, necesară frânării.
Rezolvare
Se izolează cele două corpuri din sistem prin secţionarea benzii de

frânare (fig.5.8.b, fig.5.8.c). Cu ajutorul ecuaţiilor de echilibru scrise pentru
cele două corpuri – numai ecuaţiile de momente în raport cu articulaţiile O
şi A, care elimină din calcule reacţiunile acestora, împreună cu formula lui
Euler pentru frecarea firelor, obţinem:

 M  0; T  T  M 
 i i0 2R 1R 0

  M iA ; T2 b  T1b  Fa  0
 i
 3π μ
  2
T2 T1e
3π μ
b e 2 1 M
F  
a 3π μ R
e 2 1
167
8.5.GRINZI CU ZĂBRELE
8.5.1. Generalităţi
Grinda cu zăbrele este un sistem rigid de bare, fixate între ele la

extremităţi prin nituire sau sudare. Grinzile cu zăbrele pot fi: plane,
spaţiale, static determinate, static nedeterminate.
În cursul de faţă se vor studia numai grinzile cu zăbrele plane, static
determinate.
Exemple de grinzi cu zăbrele sunt redate în fig.8.9 şi fig.8.10:
Fig. 8.9 Fig.8.10
Grinzile cu zăbrele se folosesc în construcţiile industriale, ca elemente

de rezistenţă la poduri, macarale, poduri rulante, acoperişurile halelor etc.
Problema care se pune este aceea de a determina mărimea şi sensul
eforturilor din bare în vederea unui calcul ulterior de dimensionare sau
verificare.
În studiul grinzilor cu zăbrele se fac următoarele ipoteze
simplificatoare:
• Barele sunt rectilinii;
• Barele se consideră articulate în extremităţi. Extremităţile barelor se
montează în noduri, nodul fiind locul de întâlnire a mai multor bare;
• Articulaţiile din noduri sunt fără frecare;
• Secţiunea barelor este neglijabilă în comparaţie cu lungimea lor;
• Grinda cu zăbrele este legată cu exteriorul numai în noduri;
• Greutatea barelor este neglijabilă în comparaţie cu forţele exterioare.
Dacă, în anumite cazuri, se cere să se ţină seama şi de greutatea
proprie a barelor, atunci acestea se repartizează în părţi egale în nodurile de
la extremităţi.
168
În aceste condiţii forţa care acţionează într-o bară este axială. Pentru a
demonstra această afirmaţie, considerăm o bară 12 (Fig. 8.11) încărcată în
articulaţiile 1 şi 2 cu forţele F 1 , F 2 ....F n respectiv F '1 , F ' 2 ....F ' n .
Fig.8.11
Fiind forţe concurente, le înlocuim cu rezultantele lor:
Scriind ecuaţia de echilibru (de momente) în raport cu nodul 1:

obţinem:
deci S21 este coliniar cu bara 12.

Analog se demonstrează că S12 este coliniar cu bara. Din ecuaţia de
proiecţii pe orizontală rezultă S12 = S21 .
Efortul din bară poate fi efort de întindere, atunci când iese din nod,
sau efort de compresiune, atunci când acesta intră în nod.
Dacă se izolează nodul, adică se secţionează bara în apropierea
nodului, forţa introdusă este de asemenea în lungul barei. Dacă forţa ce
solicită bara ieşea din nod, în cazul izolării nodului ea va acţiona în
secţiunea făcută (conform principiului
acţiunii şi reacţiunii) tot ca efort de întindere.
În problemele de grinzi cu zăbrele se întâlnesc două categorii de
necunoscute:
• forţele de legătură exterioare (reacţiunile);
• eforturile din bare.
Pentru calculul forţelor de legătură exterioare se aplică metoda solidificării
şi se consideră grinda cu zăbrele ca un singur corp rigid (asemănător cu o
placă), încărcat cu forţele exterioare date şi supus legăturile exterioare date.
169
Se înlătură legăturile, se introduc forţele de legătură şi se scriu cele trei

ecuaţii scalare de echilibru.
Spre exemplificare, să considerăm grinda din figura 8.12, având
dimensiunile (12) = (13) =(35) = l. Să determinăm reacţiunile exterioare ale
acestei grinzi.
Fig.8.12
Ecuaţii de echilibru ale grinzii, considerată ca rigid, sunt:
din care rezultă:
8.5.2 Calculul eforturilor din bare
Acest calcul poate fi făcut prin metode analitice cum ar fi:

- metoda izolării nodurilor;
- metoda secţiunilor (Ritter) sau,
- prin metode grafice.
Metodele analitice prezentate în continuare sunt aplicaţii ale metodelor de
studiu ale echilibrului sistemelor de rigide.
a) Metoda izolării nodurilor
Aceasta este de fapt aplicarea metodei separării corpurilor la studiul

grinzilor cu zăbrele. Grinda cu zăbrele fiind în repaus, elementele ei
170
constitutive (barele şi nodurile) sunt în repaus, deci forţele care le acţionează

sunt în echilibru.
Metoda constă în izolarea pe rând a fiecărui nod şi studierea echilibrului
acestuia ca un punct material supus la legături fără frecare în plan. Forţele
care acţionează într-un nod sunt:
- forţe cunoscute: forţele exterioare direct aplicate şi recţiunile din
legăturile exterioare;
- forţe necunoscute: eforturile din bare.
Să considerăm că grinda are "b" bare şi "n" noduri. Pentru fiecare nod
se pot scrie două ecuaţii scalare de echilibru, deci pentru grinda cu zăbrele
se vor scrie „2n” ecuaţii de echilibru.
Folosind teorema solidificării se scriu trei ecuaţii de echilibru, dar care
nu sunt independente de cele „2n” ecuaţii. În final rămân deci (2n-3) ecuaţii
scalare de echilibru independente.
Cum fiecare bară introduce câte o necunoscută - efortul din bară –
rezultă condiţia ca grinda cu zăbrele să fie static determinată:
b = 2n – 3
Aceasta este o condiţie numai necesară dar nu şi suficientă ca grinda

să fie static determinată şi nemobilă. Condiţia necesară şi suficientă este ca
barele să fie articulate între ele astfel încât săformeze triunghiuri.
În metoda izolării nodurilor, practic, se izolează un nod şi se introduc forţele
exterioare şi recţiunile exterioare (care sunt cunoscute) precum şi eforturile
din bare, ca forţe care ies din nod şi care au direcţia barelor respective. Prin
aceasta se face ipoteza că eforturile din bare sunt de întindere. În consecinţă,
eforturile care se obţin pozitive din calcule sunt eforturi de întindere iar cele
care rezultă negative sunt eforturi de compresiune.
Metoda izolării se aplică pornind din nodul în care sunt necunoscute
cel mult două eforturi în bare.
În continuare se studiază echilibrul pentru fiecare nod, aplicându-se
principiul acţiuni şi reacţiuni pentru eforturile din bare şi urmărind să se
treacă la nodul următor care introduce numai două necunoscute. În acest fel
se scriu „2n” ecuaţii din care numai (2n-3) sunt independente. Cele trei
ecuaţii care nu sunt independente se folosesc pentru verificare. Astfel la
penultimul nod studiat există o ecuaţie de verificare, iar la ultimul nod
ambele ecuaţii sunt de verificare.
8.5.3. Probleme rezolvate
Problema 1.
171
Utilizând metoda izolării nodurilor să se determine eforturile din

barele grinzii cu zăbrele din Figura 8.12.
Rezolvare
S-au determinat mai sus reacţiunile exterioare:
N2= H1= 5p şi V1 = 3p, .
În aplicarea metodei izolării nodurilor se începe cu nodul cinci, după
care urmează apoi nodurile trei, patru, unu şi doi. Ecuaţiile de echilibru
scrise sunt următoarele:
Nodul 5 Nodul 3
Nodul 5
( ∑ Fx = 0) ; - S53 - S54 2 / 2 = 0
( ∑ F y = 0) ; - 2p - S54 2 / 2 = 0
din care rezultă S54= - 4p/ 2 (compresiune); S53=2p (întindere)
Nodul 3
( ∑ Fx = 0) ; S35 - S31 = 0
( ∑ F y = 0) ; S34 = 0
din care rezultă S31=S35=2p (întindere)
Nodul 4
( ∑ Fx = 0) ; S45 2/2 - S41 2 / 2 - S42 = 0
( ∑ Fy = 0) ; S 43 + S 41 2 / 2 + S 45 2 / 2 - p = 0
din care rezultă:
S 41 = 6 p / 2 (întindere); S 45 = - 5p (compresiune).
172
Dezavantajele metodei izolării nodurilor constau în:

- erorile se constată în nodurile de verificare;
- nu se poate preciza în general în care nod s-a greşit şi deci calculul
trebuie reluat de la capăt.
173
b) Metoda secţiunilor
Această metodă este aplicarea teoremei echilibrului părţilor la studiul

grinzilor cu zăbrele. Prin aceasta metodă se secţionează grinda în două parţi
şi se studiază echilibrul unuia dintre ele ca un rigid în plan. În locul barelor
secţionate se introduc eforturile din bare, presupuse de întindere, care sunt
necunoscute.
Se pot scrie numai trei ecuaţii de echilibru. Deci se va urmări să se
secţioneze cel mult trei bare în care nu se cunosc eforturile. Se recomandă să
nu se izoleze un singur nod iar barele secţionate să nu fie toate paralele între
ele. Pentru uşurarea calculelor, în vederea obţinerii unor ecuaţii cu o singură
necunoscută, se scrie ecuaţia de momente în raport cu punctul unde sunt
concurente două din barele secţionate.
Dacă aceste bare sunt însă paralele, atunci se scrie o ecuaţie de
proiecţie pe o axă perpendiculară pe
cele două bare paralele.
Metoda secţiunilor, la fel ca şi metoda izolării nodurilor, se aplică
după ce s-au calculat
reacţiunile exterioare.
Aplicaţie.
Utilizând metoda secţiunilor să se determine eforturile din barele 1-3,
1-4 şi 2-4 ale grinzii cu zăbrele din Fig. 8.12.
Rezolvare. Se consideră secţiunea MM’ care taie

barele indicate. Rezultă situaţia din figura alăturată.
Ecuaţiile de echilibrul ale corpului 1 sunt:
174
Se vede că rezultatele obţinute prin cele două metode sunt aceleaşi.
c) Metoda grafică (Cremona)
Metoda reprezintă corespondenta grafică a metodei izolării nodurilor

şi constă în studierea pe cale grafică pe rând a echilibrului fiecărui nod.
La început se calculează reacţiunile.
Se determină mai întâi rezultanta forţelor direct aplicate, cu ajutorul
poligonului forţelor şi a poligonului funicular. Se pune apoi condiţia ca
suporturile rezultantei şi ale reacţiunilor exterioare să fie concurente. De aici
se determină direcţiile reacţiunilor. Se construieşte cu ajutorul lor un nou
poligon al forţelor şi se determină reacţiunile ca mărime şi sens.
Se trece la determinarea eforturilor din bare. Se începe cu nodul în
care nu se cunosc cel mult două eforturi. Se construieşte poligonul forţelor
pentru un asemenea nod, figurând la scară forţele exterioare cunoscute,
desenate parcurgând nodul într-un anumit sens. În acest caz este necesar ca
şirul de forţe cunoscute să nu fie întrerupt de cele necunoscute.
Deci parcurgând nodul în sensul ales, ultimele două laturi ale
poligonului forţelor corespund tocmai celor două eforturi necunoscute.
Pentru determinarea lor, respectând aceleaşi sens de parcurgere, se duc
paralele la cele două bare prin primul şi ultimul punct al poligonului forţelor
cunoscute.
Din intersecţia acestor drepte rezultă, la scară, eforturile căutate.
Problema 2
Să se calculeze eforturile din barele grinzii cu zăbrele din Fig. 8.13 folosind
metoda izolării nodurilor.
Rezolvare
1) Se numerotează nodurile (fig. 8.14), stabilindu-se numărul acestora:

N = 8.
175
2) Pentru verificarea condiţiei de determinare statică

2N = b + r,
se stabileşte numărul de bare b = 13 şi numărul legăturilor exterioare
simple r = 3.
Rezultă 2∙8 = 13+3, şi deci condiţia este îndeplinită.
3) Calculul reacţiunilor din legăturile exterioare (din articulaţie şi
reazemul simplu) se face aplicând metoda solidificării. Ecuaţiile de echilibru
se scriu considerând schema de forţe din figura 8.13.
Fig.8.13
Fig.8.14
Verificarea reacţiunilor se face scriind ecuaţia de proiecţie a forţelor pe axa

Oy:
176
4) Se caută barele de efort nul, înainte de izolarea efectivă a

nodurilor, pentru a reduce numărul de eforturi necunoscute. Astfel, nodurile
cu numerele 3 şi 7, îndeplinesc condiţia: “dacă un nod este alcătuit din trei
bare dintre care două sunt în prelungire, şi acesta este neîncărcat, atunci în
cea de-a treia bară efortul este nul”, ceea ce înseamnă că barele 2-3 şi 6-7
sunt de efort nul (fig. 8.14).
5) Izolarea nodurilor începe aşa cum s-a arătat, cu un nod în care
există două bare de efort necunoscut.
În această situaţie există două noduri la grinda dată: nodul numărul 1
şi nodul numărul 8. Se izolează primul nod (numărul 1).
Schema de forţe corespunzătoare acestui nod izolat este arătată în figura
8.15, a unde eforturile necunoscute I13 şi S12 sunt reprezentate ca “ieşind” din
nod (conform convenţiei de lucru adoptate), iar reacţiunile V1 şi H1 cu
valorile lor.
Ecuaţiile de proiecţie de forţe pentru echilibrul nodului numărul 1
sunt:
unde valorile funcţiilor trigonometrice
se stabilesc din triunghiul dreptunghic format de nodurile 1, 2 şi 3.
Fig.8.15
6) Etapa următoare constă în reprezentarea rezultatelor obţinute pe o

schemă generală a grinzii cu zăbrele. Efortul din talpa superioară S12 a
rezultat cu semnul minus, ceea ce înseamnă că de fapt acest efort “intră” în
nod, aşa cum este reprezentat în figura 8.15, c.
177
Transmitem imediat cele două eforturi calculate din nodul numărul

1, la nodurile vecine 2 şi 3, de la celălalt capăt al barelor respective. Se
observă de altfel că izolând nodul numărul 3, unde una din cele trei bare a
fost identificată ca fiind de efort nul (M32 = 0), eforturile I13 şi I35 sunt egale
şi de sensuri opuse (fig. 8.15, b), adică barele aflate în prelungire au acelaşi
efort. Consecinţa imediată este aceea că numărul necunoscutelor de calculat
(eforturi din bare) se mai reduce cu o unitate, efortul I13 (= I35) putând fi
transmis direct în nodul numărul 5 (fig. 8.15, c).
7) Analiza schemei generale de forţe reprezentate pe grinda cu
zăbrele din figura 8.15, c arată că nodurile vecine care ar putea fi izolate
sunt nodurile având numerele 2 şi 5. În nodul numărul 2 sunt două bare de
efort necunoscut (2-4 şi 2-5), în timp ce în nodul numărul 5 există patru bare
de efort necunoscut (5-2, 5-4, 5-6 şi 5-7). Este evident că se alege nodul
numărul 2 pentru a fi izolat şi se scriu ecuaţiile de proiecţie corespunzător
schemei de forţe din figura 8.16, a:
Valorile obţinute sunt reprezentate pe schema de forţe din figura 8.16, b.
Fig.8.16
8) Se izolează nodul numărul 4 (fig. 8.17, a). Acest nod este format
din trei bare, dintre care două sunt în prelungire şi există o forţă
exterioară acţionând pe direcţia celei de-a treia bare. Ecuaţiile de
proiecţie arată particularităţile acestui caz:
178
Barele aflate în prelungire au acelaşi efort, iar forţa exterioară este

echilibrată de un efort egal şi de sens contrar din cea de-a treia bară
(M45). Aceste constatări pot fi folosite şi în cadrul altor aplicaţii, tot pentru
micşorarea numărului de necunoscute.
9) Schema generală de forţe este completată cu rezultatele obţinute
la izolarea nodului numărul 4 (fig. 8.17, b).
Fig.8.17
10) Se trece la izolarea nodului numărul 5 (fig. 8.18, a) şi se scriu

ecuaţiile de proiecţie:
apoi se reprezintă pe schema generală de eforturi a grinzii cu zăbrele (fig.

8.18, b). Efortul I57 calculat în nodul 5, se transmite direct la nodul 8 sub
forma efortului I87 = I57 pentru că în nodul intermediar 7 are loc egalitatea I75
= I78 (a se vedea concluzia de la izolarea nodului numărul 3, aflat în aceeaşi
situaţie).
179
Fig.8.18
11) Se izolează nodul numărul 6 (fig. 8.19, a) la care există o singură

bară de efort necunoscut. În acest nod se scrie prima ecuaţie de proiecţie de
forţe pe axa Ox:
din care s-a aflat singura necunoscută S68

12) Schema finală de forţe este reprezentată în figura 10.8, b.
Fig.8.19
13) A doua ecuaţie de proiecţie care se poate scrie în acest nod

(numărul 6), este o ecuaţie de verificare:
În ultimul nod, numărul 8 (fig. 8.20), cele două ecuaţii de proiecţie

se scriu tot ca ecuaţii de verificare, deoarece eforturile au fost aflate pentru
toate eforturile din barele care converg în acest nod:
180
Fig.8.20
181
BIBLIOGRAFIE
1) Arnold, V.I., Modele matematice ale mecanicii clasice, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
2) Atanasiu, M., Mecanica tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973.
3) Bălan, Şt., Lecţii complementare de mecanică teoretică, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
4) Bălan, Şt., Culegere de probleme de mecanică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
5) Beleş, A., Voinea, R., Rezistenţa materialelor II, Editura Tehnică,
Bucureşti,195.
6) Bia, C., Ille, V., Soare, M. V., Rezistenţa materialelor şi teoria
elasticităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983.
7) Ceauşu, V., Enescu, N., Culegere de probleme de mecanică statica,
Institutul Politehnic, Bucureşti, 1974.
8) Crivacucea, O., Mecanica. Statica., Universitatea Tehnică,
Timişoara, facultatea de Inginerie Reşiţa, 1992.
9) Deliu, Gh., Mecanica, Reprografia Universităţii din Braşov, 1975.
10) Hangan, S., Slătineanu, I., Mecanica, Editura Didactică şi
11) Iacob, C., Mecanica teoretică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1957.
12) Niţă, M., Curs de mecanică teoretică, Academia Militară, Bucureşti,
1972.
13) Olaru, V., ş.a., Mecanică Tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1982.
14) Olariu, V., Sima, P., Mecanica generală (Vol. I şi II), Reprografia
Universităţii din Braşov, 1976.
15) Onicescu, O., Mecanica, Editura Tehnică, Bucureşti, 1969.
16) Peride, N., Rezistenţa materialelor, Ovidius University Press,
Constanţa, 2001.
17) Peride, N., Rezistenţa materialelor, Ovidius University Press,
Constanţa, 2002.
18) Peride, N., Chircor, M., Zăgan, R., Încercări tehnologice şi de
rezistenţă ale materialelor metalice, Ovidius University Press,
Constanţa, 2002.
19) Poterasu, V.F., Popescu, D., Curs de mecanică teoretică, vol. I, Iaşi,
1995.
20) Poterasu, V.F., Popescu, D., Curs de mecanică teoretică, vol. II, Iaşi,
1995.
182
21) Rădoi, M., Deciu, E., Mecanica, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1977.
22) Ripianu, A., Popescu, P., Bălan, B., Mecanică tehnică , Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
23) Roşca, I., Mecanica pentru ingineri, Editura MatrixRom, Bucureşti,
1998.
24) Sarian, M., Probleme de mecanică pentru ingineri şi subingineri ,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
25) Silaş, Gh., Mecanica. Vibraţii mecanice, Editura Didactică şi
26) Slătineanu, I., Hangan, S., Mecanica, Editura Didactică şi
27) Staicu Şt., Introducere în mecanica teoretică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
28) Staicu, Şt., Aplicaţii ale calculului matriceal în mecanica solidelor,
Editura Academie Române, Bucureşti, 1986.
29) Staicu, Şt., Mecanica analitică şi vibraţii, Editura MatrixRom,
Bucureşti, 1998.
30) Stoenescu, A., Ripianu, A., Atanasiu, M., Culegere de probleme de
mecanică , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
31) Toader, M., Mecanica, Institutul Politehnic Traian Vuia, Timişoara,
1981.
32) E, Tocaci., Mecanica, Editura Tehnică şi Pedagogică, Bucureşti,
1985.
33) G, Ţiţeica., Probleme de mecanică, Editura Tehnică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985.
34) Ţăposu, I., Teorie şi probleme de mecanică newtoniană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1996.
35) Vinaroski, R., Mecanica teoretică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1968.
36) Voinea, R., ş.a., Introducere în mecanica solidului cu aplicaţii în
inginerie, Bucureşti, Editura Academiei, 1989.
37) Voinea, R., Voiculescu, D., Mecanica, Editura Didactică şi
38) Voinea, R., Voiculescu, D., Ceauşu, V., Mecanica, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1984.
183

Mecanica Statica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mecanica Statica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MECANICĂ. Statica.

Teorie şi aplicaţii Lenuţa SUCIU

3.4.2. Proiecţiile unei forţe pe o axă.......................................................33

5.12. CENTRE DE GREUTATE.............................................................89

7.4.5. Frecarea în articulaţii şi lagăre....................................................151

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MECANICII

Primele cunoştinţe despre fenomenele naturii au apărut odată cu activitatea

1.2. NOŢIUNI DE BAZĂ

1.2.1. Mişcarea mecanică

Prin mişcare mecanică se înţelege schimbarea poziţiei, în timp şi în spaţiu,

modifică poziţia faţă de un sistem de referinţă ales.

1.2.2. Spaţiul şi timpul

Spaţiul şi timpul sunt noţiuni fundamentale ale mecanicii, reflectând

Masa este o caracteristică fizică a corpurilor materiale, fiind manifestarea şi

existenţa în spaţiu a câmpului gravific. Aceasta ne conduce la noţiunea de

Corpurile materiale îşi modifică starea mecanică, adică mişcarea sau

Unitatea de măsură a forţei, în

1.2.5. Corpul material

Corpul material reprezintă una din înfăţişările materiei. Pentru

dimensiuni din problema studiată (spre exemplu, în raport cu sistemul de

1.3. PRINCIPIILE MECANICII

Mecanica, deşi se bazează pe experienţă, este o ştiinţă deductivă. Are la

1.3.1. Principiul inerţiei

Într-un sistem de referinţă fix (sistem absolut), precum şi în toate

1.3.2. Principiul acţiunii forţei

Corpurile materiale îşi schimbă stările inerţiale datorită interacţiunii lor

Principiul se enunţă în felul următor: într-un sistem de referinţă inerţial,

şi experienţelor făcute în condiţii identice.

1.3.3. Principiul egalităţii dintre acţiune şi reacţiune

Conform acestui principiu, dacă un punct material P1 acţionează cu o

Principiul egalităţii dintre acţiune şi reacţiune se poate enunţa deci

1.4. DIVIZIUNILE MECANICII

După natura problemelor care se studiază, mecanica clasică sau

Descrierea cantitativă a unor fenomene din natură presupune

2.2. REPREZENTAREA UNUI VECTOR

Există trei modalităţi de reprezentare a unui vector:

2.2.1. Reprezentarea geometrică

În acest caz, un vector este reprezentat ca un segment orientat, care

Lungimea segmentului orientat este proporţională cu mărimea

2.2.2. Reprezentarea analitică

Într-o reprezentare analitică, un vector este determinat prin proiecţiile

Dacă notăm, cu Ax, Ay şi Az - proiecţiile lui A de-a lungul axelor Ox,

2.2.3. Reprezentarea matricială

Orice vector poate fi exprimat ca o matrice cu o singură linie sau cu o

2.3. OPERAŢII CU VECTORI

2.3.1. Adunarea vectorilor

Vectorii sunt mărimi matematice, caracterizate de mărime, direcţie,

Fig. 2.3.a Fig. 2.3.b

De altfel, multe din operaţiile cu vectori studiate de algebră, vectorial

Din regula paralelogramului rezultă că adunarea este o operaţie în

Se observă că se poate obţine acelaşi rezultat dacă se realizează un

extremitatea celui de-al doilea vector.

Fig. 2.4.a Fig. 2.4.b

Adunarea mai multor vectori conduce la generalizarea regulii

2.3.2. Înmulţirea vectorilor cu o mărime scalară

Cea mai simplă operaţie de înmulţire a vectorilor este înmulţirea cu un

2.3.3. Versorii şi componentele ortogonale ale unui vector

Fig. 2.5.a Fig. 2.5.b

Regula paralelogramului ne permite să descompunem un vector a în

Dintre proprietăţile adunării şi înmulţirii cu un scalar, prezentate în

paragraful anterior, de mare importanţă în aplicaţii sunt următoarele două

Expresiile (2.14) se pot generaliza în cazul adunării a n vectori

2.3.4. Produsul scalar a doi vectori