ANMB Analiza A II Manual

GH. DOGARU I.
COLŢESCU
ANALIZĂ MATEMATICĂ II
∫ f ( x )dx = F (b ) − F (a )
a
PREFAŢĂ
În ultimile decenii, majoritatea disciplinelor de matematică şi-au schimbat
mult aspectul fie printr-o precizare a conţinutului, fie adoptând o formă nouă de
expunere care să corespundă procesului general de modernizare a matematicii.
Evident că, analiza matematică nu poate rămâne în afara acestei evoluţii. Dacă
nu poate fi vorba de o schimbare de fond a conţintului analizei matematice, în
schimb credem că forma de expunere trebuie să sufere unele modificări.
În ansamblul disciplinelor care fac parte din planul de învăţământ al unei
facultăţi tehnice, analiza matematică trebuie să se coreleze cu alte displine ca
algebra, matematici speciale, analiză numerică şi altele.
În cartea de faţă pe care autorii o prezintă, printre altele o importanţă
deosebită s-a acordat modernizării ca formă a analizei matematice. O
modernizare exagerată şi forţată în detrimentul conţinutului clasic al analizei
matematice ar constitui un eşec. Din această cauză una din direcţiile importante
a fost aceea de a găsi măsura potrivită de expunere care să echilibreze într-un
tot forma şi conţinutul, intuiţia rămânând în unele locuri o metodă de bază pentru
înţelegerea anumitor noţiuni.
Cartea “Analiză matematica II” constituie un al doilea volum al unei serii
de lucrări dedicate studiului unor capitole importante ale analizei matematice
moderne. În volumul de faţă sunt studiate unele noţiuni fundamentale, cum ar fi
cele de primitivă, integrală definită, integrală cu parametru, integrală curbilinie,
integrală dublă, integrală triplă, integrală de suprafaţă, formule integrale,
folosindu-se conceptul de spaţiu topologic şi spaţiu metric.
Am ales acest cadru întrucât permite, pe de o parte, o tratare unitară a
unor probleme fundamentale, fiind suficient de larg pentru a include principalele
probleme ce intervin frecvent în diferite domenii teoretice şi practice, iar pe de
altă parte, permite o deschidere spre abordarea lor într-un cadru mai general.
Având în vedere că problemele care fac obiectul analizei matematice nu
sunt uşor accesibile, am urmărit introducerea motivată a noţiunilor şi
problemelor, o tratare care să se sprijine pe exemple cât mai sugestive şi am
încheiat fiecare capitol cu un paragraf de exerciţii rezolvate în care sunt
prezentate un număr mare de exerciţii de dificultăţi diferite rezolvate complet.
Cartea se încheie cu un capitol ce propune spre rezolvare un număr foarte
mare de exerciţii corespunzătoare fiecărui capitol tratat, din dorinţa de a da
posibilitatea cititorului să se autoverifice în ce grad a înţeles noţiunile prezentate.
Sperăm ca lucrarea să fie utilă atât studenţilor ce studiază în programa
universitară analiza matematică, profesorilor de licee care-şi pregătesc examenle
de definitivat sau grad, cât şi tuturor celor care doresc să înveţe şi să
aprofundeze matematica modernă a zilelor noastre, facilitându-le înţelegerea mai
precisă şi mai aprofundată a unor noţiuni şi modele matematice de mare fineţe.
Autorii
CUPRINS
PREFAŢĂ .............................................................................................................2
CUPRINS..............................................................................................................3
CAPITOLUL 1 CALCUL INTEGRAL. INTEGRALA DEFINITĂ .............................5
1. Diviziune. Normă............................................................................................5
2. Sume integrale...............................................................................................6
3. Clase de funcţii integrabile .............................................................................9
4. Proprietăţi ale funcţiilor integrabile ...............................................................11
5. Inegalităţi integrale.......................................................................................13
6. Exerciţii rezolvate.........................................................................................16
CAPITOLUL 2 PRIMITIVE ..................................................................................23
1. Primitive. Definiţie. Proprietăţi ......................................................................23
2. Metode de calcul a primitivelor.....................................................................26
3. Primitive reductibile la primitive de funcţii raţionale......................................30
CAPITOLUL 3 INTEGRALE IMPROPRII ............................................................43
1. Integrala improprie. Proprietăţi generale. .....................................................43
2. Criterii de convergenţă a integralelor improprii ............................................48
CAPITOLUL 4 INTEGRALE CU PARAMETRU ..................................................60
1. Definiţie. Proprietăţi......................................................................................60
ψ ( y)
2. Proprietăţile funcţiei J ( y ) = ∫ f ( x, y )dx ...................................................64
ψ ( y)
3. Funcţiile lui Euler..........................................................................................66

CAPITOLUL 5 INTEGRALA CURBILINIE.........................................................125
1. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele. Proprietăţi. Formulă de calcul
.......................................................................................................................125
2. Proprietăţile integralei curbilinii în raport cu coordonatele..........................130
3. Integrala curbilinie în raport cu elementul de arc .......................................135
4. Exerciţii rezolvate.......................................................................................138
CAPITOLUL 6 INTEGRALA DUBLĂ.................................................................148
1. Definiţie. Proprietăţi....................................................................................148
2. Calculul integralei duble .............................................................................153
3. Formula lui Green. Schimbarea de variabilă în integrala dublă .................155
CAPITOLUL 7 INTEGRALA TRIPLĂ ................................................................174
1. Definiţie. Proprietăţi....................................................................................174
2. Calculul integralei triple ..............................................................................179
3. Schimbarea de variabilă în integrala triplă .................................................183
CAPITOLUL 8 INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ .................................................201
1. Elemente de teoria suprafeţelor .................................................................201
2. Integrala de suprafaţă de speţa I sau în raport cu elementul de arie .........204
3. Integrala de suprafaţă în raport cu coordonatele sau de speţa a doua ......208
4. Formule integrale .......................................................................................209
CAPITOLUL 9 EXERCIŢII PROPUSE ..............................................................224
ANEXĂ..............................................................................................................260
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................270
CAPITOLUL 1
CALCUL INTEGRAL. INTEGRALA DEFINITĂ
1. Diviziune. Normă
Fie [ a, b ] ⊂ R .
Definiţia 1.1.1. Se numeşte diviziune a lui [ a, b ] şi se notează cu Δ o mulţime
finită { x0 , x1 ,..., xn } ⊂ [ a, b] ale cărei elemente verifică condiţia:
x0 = a < x1 < x2 < ... < xn = b .
Pentru a pune în evidenţă că o mulţime de elemente este diviziune se
scrie astfel:
Δ := { x0 = a < x1 < x2 < ... < xn = b} .
Elementele xi , i = 0, n , se numesc punctele diviziunii Δ iar J i = [ xi −1 , xi ] ,
i = 1, n , se numesc intervale parţiale definite de diviziunea Δ .
Definiţia 1.1.2. Se numeşte normă a diviziunii Δ := { x0 = a < x1 < x2 < .... < xn = b}
n
numărul max xi − xi −1 .
i =1
Acest număr se notează cu v ( Δ ) . Diviziunea Δ se numeşte diviziune

b−a
echidistantă a lui [ a, b ] , ( ∀ ) i = 1, n . Pentru o
dacă: xi − xi −1 =
n
diviziune echidistantă, punctele de diviziune xi se pot exprima cu ajutorul
capetelor a şi b ale intervalului.
i
xi = a + ( b − a )
n
Notaţii:
a) Mulţimea tuturor diviziunilor intervalului [ a, b ] se notează astfel: L sau
când se folosesc mai multe intervale, pentru a înlătura confuzia, se
notează L[a,b] .
b) O familie (mulţime) de puncte intermediare asociate diviziunii Δ se
notează cu
{
ξ Δ = ξi ξi ∈ J i ( ∀ ) i = 1, n}
c) Mulţimea tuturor familiilor de puncte intermediare asociate diviziunii Δ
se notează cu L Δ .
Definiţia 1.1.3. Fie Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] . Se spune că diviziunea Δ 2 este mai fină decât
diviziunea Δ1 sau că diviziunea Δ 2 este consecutivă diviziunii Δ1 dacă
toate punctele diviziunii Δ1 sunt conţinute de diviziunea Δ 2 . Acest lucru se
scrie astfel: Δ1 ⊆ Δ 2 .
Propoziţia 1.1.1.
a) Relaţia de fineţe “⊆“ definită în definiţia 1.1.3. defineşte pe mulţimea L[a,b] o
relaţie de ordine filtrantă, adică ( ∀ ) Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] , există Δ ∈ L[ a,b] ] astfel
încât Δ1 ⊆ Δ şi Δ 2 ⊆ Δ .
b) Fie ( Δ n )n ≥1 un şir de diviziuni ale intervalului [ a, b ] astfel încât:
Δ1 ⊆ Δ 2 ⊆ Δ 3 ⊆ ... ⊆ Δ n ⊆ ...
Atunci ( v ( Δ n ) )n≥1 este un şir de numere reale crescător, adică:
v ( Δ1 ) ≥ v ( Δ 2 ) ≥ ... ≥ v ( Δ n ) ≥ ...
Demonstraţie:
a) Pentru a arăta că relaţia de fineţe “⊆“ este o relaţie de ordine, trebuie
arătat că ea este reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă. Aceste proprietăţi
sunt evidente ţinând cont de Definiţia 1.1.3.
Pentru a arăta că relaţia este filtrantă, se consideră
Δ 3 = Δ1 ∪ Δ 2 , ( ∀ ) Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] atunci Δ 3 ⊇ Δ1 , Δ 3 ⊇ Δ 2 ,
deci relaţia de fineţe este o relaţie de ordine filtrantă.
b) Dacă Δ1 ⊆ Δ 2 ⊆ Δ 3 ⊆ ... ⊆ Δ n ⊆ ... , ţinând cont de definiţia 1.1.2. şi de
definiţia 1.1.3. se obţine v ( Δ1 ) ≥ v ( Δ 2 ) ≥ ... ≥ v ( Δ n ) ≥ ...
2. Sume integrale
Definiţia 1.2.1. Fie f : [ a, b ] → R o funcţie mărginită şi Δ ∈ L[ a,b] o diviziune
oarecare a lui [ a, b ] .
Numerele inf ( f [ xi −1 , xi ]) şi sup ( f [ xi −1 , xi ]) se notează cu mi respectiv M i
şi reprezintă minimul, respectiv maximul funcţiei pe intervalul de diviziune
J i = [ xi −1 , xi ] .
n n
Sumele s f ( Δ ) = ∑ mi ( xi , xi −1 ) şi S f ( Δ ) = ∑ M i ( xi , xi −1 ) se numesc
i =1 i =1
sumele Darboux inferioară respectiv superioară asociată funcţiei f şi
diviziunii Δ .
Definiţia 1.2.2. Fie f : [ a, b ] → R mărginită şi Δ ∈ L[a,b] o diviziune oarecare a
lui [ a, b ] .
Dacă ξ Δ ∈ L[a,b] este o familie oarecare de puncte intermediare asociate
n
diviziunii Δ , atunci suma σ f ( Δ, ξ Δ ) = ∑ f (ξi )( xi − xi −1 ) se numeşte suma
i =1
Riemann asociată funcţiei f , diviziunii Δ şi familiei de puncte
intermediare ξ Δ .
Observaţia 1.2.1.
a) Pentru o diviziune oarecare Δ şi o funcţie f există o singură sumă
Darboux inferioară şi una singură superioară.
b) Pentru o diviziune Δ şi o funcţie f există o infinitate de puterea
conţinutului de sume Riemann .
Propoziţia 1.2.1. Sumele Darboux şi Riemann asociate unei funcţii f pe
intervalul [ a, b ] au următoarele proprietăţi:
n n
1) m ( b − a ) ≤ s f ( Δ ) ≤ S f ( Δ ) ≤ M ( b − a ) , unde m = inf {mi } şi M = sup {M i } .
i =1 i =1
2) s f ( Δ ) ≤ σ f ( Δ, ξ Δ ) ≤ S f ( Δ )
3) s f ( Δ ) = inf {σ f ( Δ, ξ Δ )} ; S f ( Δ ) = sup {σ f ( Δ, ξ Δ )}
ξ Δ ∈L Δ ξ Δ ∈L Δ
4) Dacă Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] Δ1 ⊆ Δ 2 , atunci s f ( Δ1 ) ≤ s f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ1 ) .

5) Fie o diviziune Δ ∈ L[a,b] atunci s f ( Δ ) ≤ S f ( Δ )
Demonstraţie:
Proprietăţile 1), 2), 3), 5) rezultă din definiţiile 1.2.1 şi 1.2.2 şi din definiţia
lui inf şi sup.
4) Fie Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] Δ1 ⊆ Δ 2 atunci există x ' ∈ [ a, b ] astfel încât x ' ∈ Δ 2 ,
x ' ∉ Δ1 şi fără a micşora generalitatea presupunem că Δ 2 diferă de Δ1
numai prin acest x ' .
Presupunem că x ' ∈ [ xi −1 , xi ] . Deci sumele S f ( Δ1 ) şi S f ( Δ 2 ) coincid pe
toate intervalele intermediare ale diviziunii Δ1 , mai puţin pe intervalul
[ xi −1 , xi ] . Deci vor avea loc egalităţile:
⎧ S f ( Δ1 ) = A + M i ( xi , xi −1 )
⎪
(a) ⎨
⎪⎩ S f ( Δ 2 ) = A + M i ( xi , xi −1 ) + M i ( xi , x )
' ' '' ' '
Dar cum M i = sup f ( x ) , M i' = sup f ( x ) , M i'' = sup f ( x) ⇒ M ' ≤ M i

x∈( xi −1 , xi ) x∈( xi −1 , xi' ) ( ''
x∈ x , xi )
şi M ≤ M i .
i
''
Ţinând cont de acestea rezultă:

⎧⎪M“ ( x’− x ) ≤ Mi ( x’− x )
i i−1 i−1
(b) ⎨
⎪⎩M“i ( xi − x’) ≤ Mi ( xi − x’)
Ţinând cont de (a) şi (b) rezultă: S f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ1 ) .
În mod analog se arată că s f ( Δ1 ) ≤ s f ( Δ 2 ) şi ţinând cont de punctul 1)
rezultă:
s f ( Δ1 ) ≤ s f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ1 )
Consecinţe:
a) Din cele expuse până în prezent rezultă: sup s f ( Δ ) ≤ inf S f ( Δ ) .
Δ∈L Δ∈L
b) Mulţimea de numere reale {s ( Δ )}

f Δ∈L
şi mulţimea de numere reale
{S ( Δ )}
f Δ∈L
sunt mulţimi mărginite superior respectiv mărginite inferior.
Deci numerele sup s f ( Δ ) şi inf S f ( Δ ) există şi sunt finite.
Δ∈L Δ∈L
Definiţia 1.2.3. Dacă numărul sup s f ( Δ ) şi inf S f ( Δ ) care se mai notează şi

Δ∈L Δ∈L
b b
astfel ∫ f ( x ) dx şi ∫ f ( x ) dx sunt egale, atunci se spune că funcţia
a a
b
f : [ a, b ] → R este integrabilă Darboux pe intervalul [ a, b ] . ∫ f ( x ) dx se
a
b
numeşte integrala Darboux inferioară. ∫ f ( x ) dx
a
se numeşte integrala
Darboux superioară.
Definiţia 1.2.4. Fie f : [ a, b ] → R o funcţie mărginită. Dacă (∀) ε > 0 , există
η (ε ) > 0 şi L∈R astfel încât
σ f ( Δ, ξ Δ ) − L < ε , ( ∀ ) Δ ∈ L[a,b ] υ ( Δ ) < η ( ε ) , atunci funcţia f este
b
integrabilă Riemann pe [ a, b ] şi L = ∫ f ( x ) dx .
a
Propoziţia 1.2.2. Fie f : [ a, b ] → R . Dacă f este mărginită, atunci

integrabilitatea Darboux este echivalentă cu integrabilitatea Riemann.
Deci, pentru funcţii mărginite, cele două tipuri de integrabilităţi coincid. De
aceea, pentru această clasă de funcţii se va spune simplu că este
integrabilă pe [ a, b ] .
Propoziţia 1.2.3. (Criteriul de integrabilitate al lui Darboux)
Fie f : [ a, b ] → R o funcţie mărginită; f este integrabilă pe [ a, b ] dacă şi
numai dacă (∀) ε > 0 , există η (ε ) > 0 astfel încât
( ∀ ) Δ ∈ L[a,b] υ ( Δ ) < η (ε ) rezultă:
S f (Δ) − s f (Δ) < ε
Demonstraţie:
Se presupune că f integrabilă şi se arată că: S f ( Δ ) − s f ( Δ ) < ε .
Într-adevăr f integrabilă implică conform cu definiţia 1.2.4. că ( ∀ ) ε > 0 ,
există η (ε ) > 0 astfel încât ( ∀ ) Δ ∈ L[a,b] υ ( Δ ) < η (ε ) rezultă:
σ f ( Δ, ξ Δ ) − L < ε ⇔ −ε < σ f ( Δ, ξ Δ ) − L < ε rezultă:
L − ε < σ f ( Δ, ξ Δ ) < ε / + L .
Ţinând cont de propoziţia 1.2.1. punctele 2), 3)
rezultă: L − ε < inf σ f ( Δ, ξ Δ ) < sup σ f ( Δ, ξ Δ ) < L + ε
ξ Δ ∈L Δ ξ Δ ∈L Δ
rezultă: L − ε < s f ( Δ ) < S f ( Δ ) < L + ε rezultă S f ( Δ ) − s f ( Δ ) < ε ' .

Se presupune că în condiţiile date de propoziţia 1.2.3. are loc inegalitatea:
S f (Δ) − s f (Δ) < ε .
Ţinând cont de definirea integralei Darboux inferioară respectiv superioară
se obţine
b b b b
s f ( Δ ) < ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx < S f ( Δ ) ⇒ ∫ f ( x ) dx − ∫ f ( x ) dx < S f ( Δ ) − s f ( Δ ) ⇒
a a a a
b b
⇒ ∫ f ( x ) dx − ∫ f ( x ) dx < ε ⇒ f integrabila Darboux.
a a
Cum f este mărginită conform cu propoziţia 1.2. rezultă că f integrabilă.
3. Clase de funcţii integrabile

Definiţia 1.3.1. Fie A ⊂ R o mulţime de numere reale.
a) Mulţimea A se numeşte neglijabilă sau de măsură Lebesque nulă
(de L măsură nulă) dacă ( ∀ ) ε > 0 , există un şir ( J n ) n ≥ 0 , J n intervale
de numere reale, astfel încât: ∪J
n≥0
n ⊇ A şi ∑
n ≥0
Jn < ε .
b) Mulţimea A se numeşte mulţime de măsură Jordan nulă (mulţime
de J măsură nulă) dacă ( ∀ ) ε > 0 , există o mulţime ( J k ) k = 1, n , J k
intervale de numere reale cu proprietatea că ∪J
k =1
k ⊇ A şi ∑
k =1
Jk < ε .
Observaţia 1.3.1. O proprietate “P“ se spune că are loc aproape peste tot
(a.p.t.) pe mulţimea
A ⊆ R dacă există A0 ⊂ A astfel încât A0 neglijabilă şi proprietatea “P“
are loc în fiecare punct al mulţimii A \ A0 .
Propoziţia 1.3.1.
a) Orice submulţime a unei mulţimi de L - măsură nulă ( J -măsură nulă)
este o mulţime de L - măsură nulă, respectiv J -măsură nulă.
b) Dacă A ⊂ R este de L măsură nulă, respectiv J măsură nulă, atunci
este de L -măsură nulă, respectiv de J -măsură nulă (Mulţimea R \ A este
densă în R ).
c) Dacă mulţimea A ⊂ R este numărabilă sau finită atunci A este de
L -măsură nulă, respectiv de J -măsură nulă.
d) Fie An un şir de mulţimi o mulţime de L măsură nulă, respectiv de J
măsură nulă, n ∈ N atunci ∪A
n ≥1
n este L -măsură nulă, respectiv de J -
măsură nulă.
Propoziţia 1.3.2. (Criteriul de integrabilitate al lui Lebesque).
Fie f : [ a, b ] → R ; f este integrabilă pe [ a, b ] dacă şi numai dacă
sunt îndeplinite proprietăţile:
1) f este mărginită
2) f este continuă pe [ a, b ] aproape peste tot
Propoziţia 1.3.3. Fie f : [ a, b ] → R o funcţie monotonă atunci f integrabilă pe
[ a, b ] .
Demonstraţie:
Deoarece funcţia f este monotonă, mulţimea punctelor ei de
discontinuitate este cel mult numărabilă, iar natura acestora este de
puncte de discontinuitate de speţa I . Atunci f mărginită pe [ a, b ] şi
continuă aproape peste tot pe [ a, b ] . Deci, conform cu propoziţia 1.3.2
rezultă f integrabilă pe [ a, b ] .
Propoziţia 1.3.4. Fie f : [ a, b ] → R ; f continuă atunci f integrabilă pe [ a, b ] .
Demonstraţie:
Se ştie că o funcţie continuă pe un interval compact este mărginită şi îşi
atinge marginile. Deoarece este continuă pe [ a, b ] atunci mulţimea
punctelor de discontinuitate este mulţimea vidă. Dar conform cu propoziţia
1.3.1., mulţimea vidă este o mulţime de L -măsură nulă. Deci fiind
îndeplinite condiţiile propoziţiei 1.3.1 atunci f integrabilă pe [ a, b ] .
4. Proprietăţi ale funcţiilor integrabile

Propoziţia 1.4.1. a) Fie f : [ a, b ] → R , integrabilă, atunci
b a
∫ f ( x ) dx = − ∫ f ( x ) dx
a b
b) Fie f , g : [ a, b ] → R , integrabile şi λ , β ∈ R atunci funcţia λ f ± β g

integrabilă pe [ a, b ] şi are loc egalitatea :
b b b
∫ ⎡⎣λ f ( x ) ± β g ( x ) ⎤⎦ dx = λ ∫ f ( x ) dx ± β ∫ g ( x ) dx
a a a
(Proprietatea de liniaritate a integralei definite).

c) Fie f : [ a, b ] → R+ , integrabilă; atunci ∫ f ( x ) dx ≥ 0 (Proprietatea de
b
a
monotonie a integralei definite).
d) Fie f : [ a, b ] → R , integrabilă şi c ∈ ( a, b ) atunci f integrabilă pe [ a, c ] şi
[ c, b ]
b c b
şi are loc egalitatea: ∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx
a a c
(aditivitatea
faţă de interval).
e) Fie f : [ a, b ] → R , integrabilă; atunci funcţia f integrabilă pe [ a, b ] şi
are loc inegalitatea:
b b
∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx .
a a
Demonstraţie:
Proprietăţile a, b, c, d rezultă din proprietăţile sumelor integrale Riemann.
e) Este evident că − f ( x ) ≤ f ( x ) ≤ f ( x ) . Conform cu proprietatea c)
b b b b b
− ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx ⇔ ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx
a a a a a
Propoziţia 1.4.2. (Prima formulă de medie)

Fie f , g : [ a, b ] → R , integrabile şi g ( x ) > 0 , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] . Atunci există
μ ∈ [ n, M ] astfel încât
b b
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = μ ⋅ ∫ g ( x ) dx , unde m, M sunt
a a
minimul respectiv maximul funcţiei f pe [ a, b ] .

Demonstraţie:
Pentru orice x ∈ [ a, b ] are loc inegalitatea m ≤ f ( x ) ≤ M
Deci m ⋅ g ( x ) ≤ f ( x ) ⋅ g ( x ) ≤ M ⋅ g ( x )
b
b b b ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx
Atunci m ⋅ ∫ g ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≤M ∫ g ( x ) dx ⇔ m ≤ a
b
∫ g ( x ) dx
a a a
a
Dacă se consideră
b
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ⇒ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = μ ⋅ g ( x ) dx .
b b
μ= ∫ ∫
a
b
∫ g ( x ) dx
a a
a
Observaţia 1.4.1. Dacă în formula de medie dată de propoziţia 1.4.2. se
g ( x ) = 1 , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ]
b b
consideră se obţine ∫ f ( x ) dx = μ ∫
a a
dx deci
∫ f ( x ) dx = μ ( b − a ) , μ ∈ [ m, M ] .
b
Propoziţia 1.4.3. Fie f , g : [ a, b ] → R două funcţii integrabile pe [ a, b ] şi Δ ∈ L[a,b]

o diviziune echidistantă. Atunci ( ∀ ) α i ∈ ⎡⎣ mi f ( x ) , M i ( f )⎤⎦ şi
βi ∈ ⎡⎣ mi ( g ) , M i ( g ) ⎤⎦ are loc egalitatea:
n
lim ∑ α i ⋅ β i ( xi − xi −1 ) = ∫ f ( x ) g ( x ) dx.
b
n →∞ a
i =1
Propoziţia 1.4.4. (A doua formulă de medie)
Fie f , g : [ a, b ] → R , integrabile. Dacă funcţia f ( x) este monoton
descrescătoare pe [ a, b ] , f ( x ) ≥ 0 , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] , atunci
ξ
f ( a ) ⋅ ∫ g ( x ) dx, ξ ∈ [ a, b ] .
b
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx =
a a
Demonstraţie:
Ţinând cont de aditivitatea integralei definite faţă de interval se obţine:
n −1 n −1 x +1
I = ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = ∑ ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx =∑ f ( xi ) ∫
b xi +1
g ( x ) dx +
a xi xi
i =0 i =0
n −1
+ ∑∫
xi +1
⎡⎣ f ( x ) − f ( xi ) ⎤⎦ g ( x ) dx
xi
i =0
unde a = x0 < x1 < x2 < ... < xn = b . Deci I = σ + ρ unde σ este prima sumă
iar ρ a doua sumă.
Fie L = max g ( x ) şi ωi i oscilaţia funcţiei f pe [ xi , xi +1 ] . Atunci
x∈[ xi , xi +1 ]
n −1 n
ρ ≤ ∑ f ( x ) − f ( xi ) ⋅ g ( x ) dx ≤ ∑ ωi ( xi +1 − xi ) .
i =0 i =1
n −1
Folosind criteriul majorării, deoarece l im ∑ ωi ( xi +1 − xi ) = 0 se obţine
n →∞
i =0
lim ρ = 0 . Deci I = lim σ .

n →∞ n →∞
b
Se consideră funcţia G ( x ) = ∫ g ( t ) dt . Ţinând cont de această notaţie
a
rezultă că:
n −1 n −1
σ = ∑ f ( xi ) ⋅ ⎡⎣G ( xi +1 ) − G ( xi ) ⎤⎦ = G ( b ) ⋅ f ( xn −1 ) + ∑ G ( xi ) ⎡⎣ f ( xi +1 ) − f ( xi ) ⎤⎦
i =0 i =0
dar G ( x ) fiind continuă îşi atinge marginile m şi M pe [ a, b ] , iar ţinând

cont de ipoteză, factorii ⎡⎣ f ( xi +1 ) − f ( xi ) ⎤⎦ sunt pozitivi şi atunci are loc
inegalitatea:
m ⋅ f (a) ≤ σ ≤ M ⋅ f (a) . Atunci m ⋅ f (a) ≤ I ≤ M ⋅ f (a) . Deci
I = f ( a ) μ unde μ ∈ [ m, M ] . Cum funcţia G ( x ) este continuă pe [ a, b ] , ea
are proprietatea lui Darboux conform acesteia există ξ ∈ [ a, b ] astfel încât
G (ξ ) = μ . Astfel s-a demonstrat egalitatea:
ξ
I = f ( a ) G (ξ ) = f ( a ) ∫ g ( x ) dx .
a
Observaţia 1.4.2. a) Dacă în propoziţia 1.4.4 f ( x ) este monoton crescătoare

b b
are loc relaţia: ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = f ( b ) ⋅ ∫ξ g ( x ) dx .
a
b) Dacă f ( x) descreşte monoton fără a mai fi pozitivă, atunci

b ξ b
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = f ( a ) ⋅ ∫ g ( x ) dx + f ( b ) ⋅ ∫ g ( x ) dx .
a a ξ
Definiţia 1.4.1. Fie f : [ a, b ] → R .

1
f+ =
2
( f + f ) - partea pozitivă a lui f .
1
f − = ( f − f ) - partea negativă a lui f .
2
Propoziţia 1.4.5. Fie f : [ a, b ] → R . Funcţia f este integrabilă pe [ a, b ] dacă şi

numai dacă funcţiile f + şi f − sunt integrabile pe [ a, b ] .
5. Inegalităţi integrale
1.5.1. Inegalitatea lui Cebîşev.

Fie f , g : [ a, b ] → R două funcţii monotone şi de sens contrar. Atunci
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≤ b − a ⋅ ( ∫ f ( x ) dx ) ⋅ ( ∫ g ( x ) dx ) .
b 1 b b
a a a
Demonstraţie:
Se consideră f monoton crescătoare şi g monoton descrescătoare şi
1 b
α := ⋅ ∫ f ( x ) dx .
b−a a
{
Este evident că f ( a ) ≤ α ≤ f ( b ) . Fie c = supx x ∈ [ a, b ] şi f ( x ) ≤ α . }
Atunci ( ∀ ) x ∈ [ a, c ] ⇒ α ≥ f ( x ) şi g ( x ) ≥ g ( c ) (vezi figura 1).
Fig. 1
Atunci (α − f ( x ) ) ⋅ g ( x ) ≥ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) , ( ∀ ) x ∈ [ a, c ] (1)
Analog (α − f ( x ) ) ⋅ g ( x ) ≥ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) , ( ∀ ) x ∈ [ c, b ] (2)
Din (1) şi (2) rezultă:
∫ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) dx = ∫ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) dx + ∫ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) dx ≥
b c b
a a c
≤ ∫ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) dx + ∫ (α − f ( x ) ) ⋅ g ( c ) dx = g ( c ) ∫ ⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ dx =
c b b
a c a
= g ( c ) ⎡α ( b − a ) − ∫ f ( x ) dx ⎤ = 0
b
⎢⎣ a ⎥⎦
Deci
∫a
b b
⎡⎣α − f ( x ) ⎤⎦ ⋅ g ( x ) dx ≥ 0 ⇒ ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≤
a
1
b−a (∫
a
b
f ( x ) ⋅ dx ) ( ∫ g ( x ) ⋅ dx )
b
1.5.2. Inegalitatea lui Young.

Fie f : R+ → R+ o funcţie continuă strict crescătoare astfel încât f ( 0 ) = 0 .
a b
Atunci ( ∀ ) a ∈ R+ şi b ∈ f ( R+ ) , ab ≤ ∫ f ( x ) dx + ∫ f −1 ( y ) dy .
o o
Demonstraţie:
Fie σ ( S1 ) = σ ⎡⎣ ox , G f , x = a ⎤⎦ şi σ ( S2 ) = σ ⎡⎣o y , G f , y = b ⎤⎦ ca în figura 2.
Fig. 2
a
Este evident că ab ≤ σ ( S1 ) + σ ( S 2 ) . Dar σ ( S1 ) = ∫ f ( x ) dx şi
o
b a b
σ ( S2 ) = ∫ f −1 ( y ) dy . Deci ab ≤ ∫ f ( x ) dx + ∫ f −1 ( y ) dy .
o o o
1 1
Consecinţă. Fie a, b ∈ R şi p, q > 0 astfel încât + = 1 . Atunci
p q
p q
a b
a, b ≤ + .
p q
Demonstraţie:
Rezultă imediat din 1.5.2. dacă se consideră că f ( x ) = xα , x ≥ 0 ,
α = p − 1 fixat.
1.5.3. Inegalitatea lui Holder.

Fie f , g : [ a, b ] → R+ două funcţii integrabile şi p, q,∈ R+* astfel încât
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≤ ( ∫ f ( x ) ) ⋅ (∫ )
1 1
1 1 b b b
d ( x) g ( x) d ( x) .
p p q q
+ = 1 . Atunci
p q a a a
Demonstraţie:
f ( x) g ( x)
Fie α := şi β := . Utilizând consecinţa
(∫ ) (∫ )
1 1
b b
f ( x ) dx g ( x) d ( x)
p p q q
a a
αp βq
anterioară se obţine: α ⋅ β ≤ + .
p q
Înlocuind α şi β în această inegalitate şi integrând de la a la b se obţine
inegalitatea lui Holder.
Observaţia 1.5.1
a) Pentru p = q = 2 se obţine inegalitatea lui Buniakovscki.
∫ f ( x) ⋅ g ( x) ≤ ( ∫ f ( x) ) ⋅(∫ )
1 1
b b b
g ( x ) dx
2 2 2 2
dx .
a a a
b) Pentru g ( x ) = 1 se obţine:
(∫ )
1
b 1 b
∫ f ( x ) dx ≤ ( b − a ) f ( x ) dx
p p
q ⋅ .
a a
1.5.4. Inegalitatea lui Minkowski.

Fie f , g : [ a, b ] → R+ integrabile şi p ≥ 1 .
(∫ ) ≤ (∫ ) + (∫ ).
1 1 1
b b b
f ( x ) + g ( x ) dx f ( x ) dx g ( x ) dx
p p p p p p
Atunci
a a a
Demonstraţie:
Integrând inegalitatea
p −1 p −1
f ( x) + g ( x) ≤ f ( x) + g ( x) ⋅ f ( x) + f ( x) + g ( x) ⋅ g ( x)
p
şi aplicând 1.5.3 membrului drept se obţine inegalitatea lui Minkowski.
6. Exerciţii rezolvate
1. Folosind sumele integrale să se calculeze:
b
a) ∫
a
x k dx k ∈ .
b
b) ∫
a
x μ dx μ ∈ R , a > 0, b > 0 .
b
c) ∫ sinxdx .
a
∫ ln (1 − 2acosx + a ) dx .
π
2
d)
0
Rezolvare:
b b a a
a) Ţinând cont de egalitatea ∫a
x k dx = ∫ x k dx − ∫ x k dx se calculează
0 0 ∫0
x k dx .
Se împarte intervalul [ 0, a ] în n părţi egale şi se consideră suma Riemann
corespunzătoare acestei diviziuni şi funcţiei f : [ 0, a ] → R , f ( x ) = xk ,
k
n
⎛ ia ⎞ a 1k + 2k + ... + n k
σ n = ∑ ⎜ ⎟ ⋅ = a k +1 ⋅ . Cum funcţia f : [ 0, a ] → R este
i =1 ⎝ n ⎠ n n k +1
a
continuă, atunci este integrabilă şi lim σ n = ∫ x k dx .
n →∞ 0
k +1
a
Conform cu lema lui Stoltz lim σ n = .
n →∞ k +1
a a k +1
Deci ∫0
x k dx =
k +1
b b k +1
Analog se arată că ∫
0
x k dx =
k +1
.
b b k +1 − a k +1
Conform cu (1), se obţine ∫ a
x k dx =
k +1
.
b) Se împarte intervalul [ a, b ] în părţi neegale folosind diviziunea

b
Δ := {a ⋅ q 0 < a ⋅ q1 < a ⋅ q 2 ... < a ⋅ q k < .... < a ⋅ q n } unde q = n .
a
Se consideră suma Riemann:
n −1 n −1
σ n = ∑ ( a ⋅ q k ) ⋅ ( a ⋅ q k +1 − a ⋅ q k ) = a μ +1 ⋅ ( q − 1) ⋅ ∑ q ( μ +1)⋅k . Cum f : [ a, b ] → R ,
μ
k =0 k =0
f ( x ) = x , a > 0 , b > 0 , μ ∈ R este continuă, atunci f ( x ) este integrabilă

μ
pe [ a, b ] .
b
Deci ∫a
x μ dx = lim σ n .
n→a
μ +1
⎡⎛ a ⎞ n ⎤
⎢⎜ n ⎟ ⎥ − 1
⎢⎜⎝ b ⎟⎠ ⎥ q −1
lim σ n = lim a ⋅ ( q − 1) ⋅ ⎣
μ +1
m +1
⎦ = lim ⎡⎣b μ +1 − a μ +1 ⎤⎦ ⋅ μ +1 =
n→a n→a q −1 n → a q −1
q − 1 b μ +1 − a μ +1
= ( b μ +1 − q μ +1 ) ⋅ lim =
q →a q μ − 1 μ +1
b b μ +1 − a μ +1
∫
μ
Deci x dx =
a μ +1
c) Se împarte intervalul [ a, b ] în n părţi egale şi se scrie suma Riemann
pentru funcţia f : [ a, b ] → R , f ( x ) = sinx şi diviziunea dată.
n
σ n = h ⋅ ∑ sin ( a + k ⋅ h ) .
k =1
b−a
h= .
n
Dar conform cu sumele lui Euler
⎛ 1 ⎞ ⎛ ( 2n + 1) h ⎞
cos ⎜ a + h ⎟ − cos ⎜⎜ a + ⎟⎟
n
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠.
∑
k =1
sin ( a + kh ) =
h
2sin
2
h
⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎤
Deci σ n = 2 ⎢cos ⎜ a + h ⎟ − cos ⎜ b + h ⎟ ⎥ .
h ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
sin ⎣
2
h
⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎤
Deci lim σ n = lim 2 ⎢cos ⎜ a + h ⎟ − cos ⎜ b + h ⎟ ⎥ = cosa − cosb
h ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎦
sin ⎣
n →∞ n →∞
2
b
Deci ∫
a
sinxdx = cosa − cosb .
d) Se observă că (1 − r ) ≤ 1 − 2r cosx + r 2 . Deci ( ∀ ) r ≠ t1 , 1 − 2r cosx + r 2 > 0 ,

2
(∀) x ∈ R .
Deci f : [ a, π ] → R , f ( x ) = ln (1 − 2r cosx + r 2 ) este continuă deci
integrabilă.
Se împarte intervalul [ a, π ] în n părţi egale şi se construieşte suma
Riemann asociată diviziunii date şi funcţiei f ( x ) .
π ⎛n
kπ 2 ⎞ π ⎡ n −1
⎛ kπ ⎞⎤
∑ ( ) ∏
2
σn = ln ⎜ 1 − 2 r cos + r ⎟ = ln ⎢ 1 + r ⋅ ⎜ 1 − 2rcos + r 2 ⎟⎥ .
n k =1 ⎝ n ⎠ n ⎣ k =1 ⎝ n ⎠⎦
n −1
⎛ kπ ⎞
Se ştie că z 2 n − 1 = ( z 2 − 1) ⋅ ∏ ⎜1 − 2 zcos + z2 ⎟ .
k =1 ⎝ n ⎠
Ţinând cont de această identitate se obţine:
π ⎡ r + 1 2n ⎤
σ n = ln ⎢
n ⎣ r −1
( r − 1) ⎥
⎦
1+ r
Dacă r > 1 , lim σ n = 0 ⋅ ln = 0.
n →∞ 1− r
π ⎪⎧ ⎡ r + 1 r 2 n − 1 ⎤ ⎪⎫
Dacă r < 1 , σ n = ⎨ln ⎢ ⋅ 2 n ⎥ + 2nln r ⎬ .
n ⎩⎪ ⎣ r − 1 r ⎦ ⎭⎪
Deci pentru r > 1 ⇒ lim σ n = 2π ln r .
n →∞
⎪ ⎧2π ln r , r > 1
∫ ln (1 − 2rcosx + r ) dx = ⎨⎪0,
π
2
Aşadar .
0
⎩ r <1
∫ ln (1 − 2rcosx + r ) dx
π
2
Integrala este integrala Poisson.
0
2. Fără a calcula efectiv integralele să se arate:
1 7 x−3
a) ≤∫ dx ≤ 1
3 4 x+5
1
b) 1 ≤ ∫ e x dx ≤ e
2
π 1 dx π
c) <∫ < .
( 4 − x 2 − x3 )
1
6 0 2 4 2
Rezolvare:
Fie m = inf
x∈[ a ,b]
{ f ( x )} , M = sup
[ ]
{ f ( x )} . x∈ a ,b
b
Atunci m ( b − a ) ≤ ∫ f ( x ) dx ≤ M ⋅ ( b − a ) .
a
x−3 1
a) Funcţia f : [ 4, 7 ] → R , f ( x) = este crescătoare m = f ( 4) = ,
x+5 9
4 1
M = f (7) = = .
12 3
1 7 x−3 1 1 7 x−3
Deci ⋅ 3 ≤ ∫ dx ≤ ⋅ 3 . Aşadar ≤ ∫ dx ≤ 1 .
9 4 x+5 3 3 4 x+5
f : [ 0,1] → R , f ( x ) = ex m = f (0) = 1 ,
2
b) Funcţia este crescătoare
M = f (1) = e .
1
Deci 1 ≤ ∫ e x dx ≤ e .
2
1 1 1
c) ≤ , ( ∀ ) x ∈ [ 0,1] .
≤
4−x 2
4− x − x 2 ⋅ 2 − x2
2 3
Conform cu proprietatea de monotonie a integralei definite se obţine:

1 dx 1 dx 1 1 dx
∫0 4 − x 2 ∫0 4 − x 2 − x3 2 ∫0 2 − x 2 ⇒
≤ ≤
x1 1 dx 1 x 1 π 1 dx π
⇒ arcsin ≤∫ ≤ arcsin ⇒ ≤∫ ≤
20 0
4 − x 2 − x3 2 2 0 6 0
4 − x 2 − x3 4 2
.
3. Folosind integrala definită să se calculeze:
n −1
1
a) lim n ⋅ ∑ 2
k =1 n + k
n →∞ 2
n
1
b) lim 2 ⋅ ∑
( 4n − k2 )
n →∞ 1
k =1 2 2
∏(n + k )
k =1
c) lim
n →∞ n
Rezolvare:
⎛k⎞ 1 n
Fie f : [ 0,1] → R integrabilă. Atunci lim ∑
1
f ⎜ ⎟ = ∫ f ( x ) dx .
n →∞ n
⎝n⎠ 0 k =1
n −1
1 1 n −1 1 1 dx 1 π
a) lim n ⋅ ∑ 2 = lim ∑ =∫ = arctgx =
k =1 n + k
n →∞ 2 n →∞ n 2 0 1+ x 2
0 4
k =1 ⎛k⎞
1+ ⎜ ⎟
⎝n⎠
n n
1 1 1 dx
b) lim 2 ⋅ ∑ ∑
1
= lim = ∫ =
( )
1 1
n →∞
k =1 4n 2 − k 2 2 n →∞ n k =1 ⎛ 2
⎞ 2 0
x 2
1⎛k ⎞ 1−
⎜⎜1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ 4
⎝ 4⎝n⎠ ⎠
1 dx x1 π
= 2∫ = 2arcsin =
0
4 − x2 20 3
n
∏(n + k )
k =1
1
ln
n
∏
⎛ k⎞
⎜1+ ⎟
n k =1 ⎝ n ⎠
1 n ⎛ k⎞
∑ ln⎜1+ ⎟
n k =1 ⎝ n ⎠
c) lim =e =e
n →∞ n
Ţinând cont de această egalitate, se obţine

n
∏(n + k ) lim
1 n
⎛
∑ ln ⎜⎝1+ n ⎟⎠
k⎞ 1
− x 1 + ln ( x +1) 1
2
2
= e ∫0
k =1 n →∞ n ln (1+ x ) dx ln
lim =e k =1
=e 0 0
=e e = .
n →∞ n e
π
2 π
4. Să se arate că ≤∫ 2
cosx 2 dx ≤ .
π 0
2
Rezolvare:
π π
π
∫0
2
cosx 2 dx ≤ ∫
0
2
dx =
2
. Folosind inegalitatea lui Cebîşev se obţine:
2 ⎛ 2 ⎞ ⎛ π ⎞
π π
∫ xcosx 2 dx ≤ ⎜ ∫0 xdx ⎟ ⋅ ⎜ ∫0 2 cosx dx ⎟

2 2
0
π ⎜⎝ ⎟ ⎜
⎠ ⎝
⎟
⎠
(1)
π π π
1 1 1 π 1 2 2
Dar ∫ 2
xcosx dx = ∫ 2 cosx 2 d ( x 2 ) = sinx 2 2 = sin =
2
=
0 2 0 2 2 4 2 2 4
0
(2)
π π
x2 π
∫0
2
xdx =
2
2 =
8
0
(3)
Din (1), (2), (3) se obţine:
2 2 π 2π π π
2
≤ ⋅ ∫ cosx dx . Deci 2 ≤ π ∫ cosx dx ⇒ ∫ cosx 2 dx ≥
2 2 2 2
4 π 8 0 0 0
π
5. Fie f : R+ → R o funcţie continuă. Dacă există λ > 0 astfel încât
(∫ )
x x 2
λ ⋅ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ f ( x ) dx , ( ∀ ) x ∈ R+ atunci f ( x ) = 0 , ( ∀ ) x ∈ R+ .
0 0
Rezolvare:
Aplicând inegalitatea lui Buniakovski
(∫ )
x 2 x
f ( x ) dx ≤ x ∫ f 2 ( x ) dx , ( ∀ ) x ∈ R+
0 0
(1)
Ţinând cont de (1) şi inegalitatea din ipoteză se obţine:
x x x
λ ⋅ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ x ∫ f 2 ( x ) dx ⇒ ( λ − x ) ⋅ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ 0 ,
0 0 0
( ∀ ) x ∈ R+ . Pentru
λ λ
x ∈ [ 0, λ ] ⇒ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ 0 ⇒ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ 0 ⇒ ∫ f 2 ( x ) dx = 0 ⇒ f ( x ) = 0 ,
x
0 0 0
( ∀ ) x ∈ [0, λ ] . Din aceasta rezultă că inegalitatea din enunţ se scrie
(∫ )
x λ 2
λ ∫ f 2 ( x ) dx ≤ f ( x ) dx , ( ∀ ) x ≥ λ . Repetând raţionamentul, se obţine
0 0
f ( x ) = 0 , ( ∀ ) x ∈ [ λ , 2λ ] ,... Deci f ( x ) = 0 ( ∀ ) x ∈ R+ .
CAPITOLUL 2
PRIMITIVE
1. Primitive. Definiţie. Proprietăţi

Definiţia 2.1.1. Fie I ⊂ R interval şi f : I → R o funcţie reală de variabilă
reală. Se spune că f admite primitive (este antiderivabilă) dacă
există F : I → R derivabilă astfel încât F ' ( x ) = f ( x ) , ( ∀ ) x ∈ I .
Funcţia F se numeşte primitiva sau antiderivata funcţiei f .
Mulţimea tuturor primitivelor funcţiei f ( x ) se notează:
∫ f ( x ) dx ;
În locul intervalului I se poate considera o reuniune de intervale
nedegenerate.
Mulţimea tuturor funcţiilor f ( x ) care admit primitive se notează a(I).
Primitiva unei funcţii este tot funcţie, pe când integrala unei funcţii este un
număr. Prin abuz de limbaj, mulţimii tuturor primitivelor funcţiei f ( x ) i se
spune integrală din f ( x ) .
Propoziţia 2.1.1. Fie I ⊂ R un interval şi f : I → R o funcţie care admite primitive.
Atunci orice două primitive ale funcţiei f diferă printr-o constată.
Demonstraţie:
Fie F1 şi F2 primitive ale funcţiei f ( x ) atunci F1' ( x ) = f ( x ) şi
F2' ( x ) = f ( x ) ⇒ F1' ( x ) − F2' ( x ) = 0 ⇒ ( F2 ( x ) − F1 ( x ) ) = 0 ⇒ F2 ( x ) − F1 ( x ) = C .
'
Observaţia 2.1.1. Dacă I se înlocuieşte cu o reuniune de intervale, atunci propoziţia

2.1.1. nu mai este în general adevărată.
Propoziţia 2.1.2. Fie f : I → R o funcţie reală de variabilă reală; f admite primitive
dacă şi numai dacă oricare ar fi K ⊂ I , K interval compact, funcţia f : K → R
admite primitive.
Dacă funcţia f ( x ) admite integrală definită pe intervalul [ a, b ] , atunci ea este
integrabilă şi pe [ a, x ] , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] şi în acest mod, pornind de la
b
∫ f ( x ) dx , prin
a
înlocuirea limitelor de integrare b cu x , se obţine funcţia integrală
x
F ( x ) = ∫ f ( t ) dt .
a
Propoziţia 2.1.3. a) Dacă f ( x ) este integrabilă în intervalul [ a, b ] atunci funcţia

F ( x ) = ∫ f ( t ) dt este continuă pe [ a, b ] .
x
a
b) Dacă funcţia f ( x ) este continuă în punctele t = x, x ∈ [ a, b ] atunci
funcţia F ( x ) este derivabilă în t = x şi are loc egalitatea: F ' ( x ) = f ( x ) .
Demonstraţie:
a) Fie h ∈ R astfel încât x + h ∈ [ a, b ] .
Atunci
x+h x x+h x+h
F ( x + h) = ∫ f ( t ) dt = ∫ f ( t ) dt + ∫ f ( t ) dt ⇒ F ( x + h ) − F ( x ) = ∫ f ( t ) dt
a a x x
Se trece la limită în această egalitate şi se obţine:
x+h
lim ⎡⎣ F ( x + h ) − F ( x ) ⎤⎦ = lim ∫ f ( t ) dt = 0 . Deci lim ⎡⎣ F ( x + h ) − F ( x ) ⎤⎦ = 0 ceea
h →0 h →0 x h →0
ce arată că F este continuă în t = x ∈ [ a, b ] .

Cum t = x arbitrar atunci F continuă pe [ a, b ] .
x+h
b) Deoarece f ( x ) este continuă, atunci pentru integrala ∫ f ( t ) dt se poate
x
aplica prima formulă de medie. Conform acesteia, există ξ ∈ [ x, x + h ] şi astfel

încât:
x+h
∫ f ( t ) dt = f (ξ ) h
x
Deoarece funcţia f ( x ) este continuă pe [ x, x + h ] , ea are proprietatea lui

Darboux pe acest compact şi atunci oricare ar fi μ ∈ [ m, M ] există
ξ ∈ [ x, x + h ] astfel încât μ ∈ f (ξ ) , m, M reprezintă minimul respectiv maximul
funcţiei f ( x ) pe intervalul [ x, x + h ] . Deci va avea loc egalitatea:
x+h
∫ f ( t ) dt = μ h
x
Pentru ca funcţia F ( x) să fie derivabilă în punctul t = x , trebuie ca

F ( x + h) − F ( x) F ( x + h) − F ( x)
lim să existe şi să fie finită. Cum = μ care este
h →0 h h
constantă, atunci există limita raportului şi această limită este finită.
x+h
F ( x + h) − F ( x) ∫ f ( t ) dt μ ⋅h
Deci lim = lim x
=μ = lim (1)
h →0 h h
h →0 h h →0
Cum funcţia f ( x ) este continuă atunci f ( x ) este mărginită şi îşi atinge

marginile pe compactul [ x, x + h ] . Deci m, M sunt numere reale finite.
Dar μ ∈ [ m, M ] atunci μ este finit şi funcţia F ( x ) este derivabilă.
f ( x ) continuă în t = x ⇒ ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât:
(∀) h h < δ (ε ) ⇒ f ( x ) − ε < m < μ < M < f ( x ) + ε .
Dar aceste inegalităţi sunt echivalente cu: μ − f ( x ) < ε ⇒ lim μ = f ( x ) (2)
h →0
Din (1) şi (2) ⇒ F ' ( x ) = f ( x ) .

Observaţia 2.1.2. Conform punctului b) al propoziţia 2.1.3 F ( x ) = ∫ f ( t )dt , x ∈ [ a, b ]
x
este primitivă a funcţiei f ( x ) pe [ a, b ] . Această primitivă este considerată ca o

primitivă de bază a funcţiei f ( x ) . De asemenea, propoziţia pune în evidenţă
proprietatea de continuitate şi derivabilitate ale primitivei în orice punct al lui
[ a, b ] .
Propoziţia 2.1.4. Fie f : I → R . Dacă f continuă atunci f admite primitive.
Propoziţia 2.1.5. Fie f : I → R o funcţie care admite primitive atunci f are
proprietatea lui Darboux.
Observaţia 2.1.3. Fie C [ I ] mulţimea funcţiilor continue pe intervalul I , a ( I )
mulţimea funcţiilor care admit primitive pe intervalul lui I şi D ( I ) mulţimea
funcţiilor care au proprietatea lui Darboux pe I . Conform cu propoziţia 2.1.4. şi
propoziţia 2.1.5. se obţine C [ I ] ⊂ a ( I ) ⊂ D ( I ) .
Algoritm pentru studiul existenţei primitivelor
1) Se studiază continuitatea lui f ( x ) pe intervalul I .
a) f continuă pe I atunci f admite primitive; STOP ;
b) f discontinuă pe I . Se continuă studiul;
2) a) Dacă discontinuităţile sunt de speţa întâi (f nu are proprietatea lui
Darboux), f ∉ D ( I ) atunci f nu admite primitive; STOP;
b) Dacă discontinuităţile sunt de speţa a-II-a se continuă studiul;
3) Ţinând cont că dacă F ( x ) este primitivă a lui f ( x ) atunci F ' ( x ) = f ( x )
Se construieşte o funcţie F ( x ) care să satisfacă această proprietate. Ţinând
cont de propoziţia 2.1.3., această funcţie trebuie să fie continuă şi derivabilă
pe I . Se studiază continuitatea şi derivabilitatea funcţiei F ( x ) . Dacă ambele
proprietăţi sunt verificate, F ( x ) este o primitivă a funcţiei f . Dacă cel puţin
una din aceste proprietăţi nu este îndeplinită, atunci F ( x ) nu este primitivă a
lui f şi deci alta nu poate exista.
Propoziţia 2.1.6. (Formula lui Leibnitz-Newton)
Dacă f : [ a, b ] → R este integrabilă pe [ a, b ]
b a
rezultă: ∫ f ( x ) dx = Φ ( x ) = Φ ( b ) − Φ ( a ) , unde Φ ( x ) este primitivă a lui
a b
f ( x) .
Demonstraţie:
Din ipoteză, Φ ( x ) este primitivă a lui f ( x ) atunci Φ ' ( x ) = f ( x ) .
x
Conform cu propoziţia 2.1.3., F ( x ) = ∫ f ( t )dt primitivă a lui f ( x) ,
a
( ∀ ) x ∈ [ a, b ] .
Conform cu Propoziţia 2.1.1., Φ ( x ) = F ( x ) + C , sau Φ ( x ) − C = F ( x ) .
Din această egalitate rezultă:
⎧ F ( a ) = a f ( t ) dt = 0
⎪ ∫a ⎧C = Φ ( a )
⎪ ⎪ b
⎨ ( )
F a = Φ ( )
a − C ⇔ ⎨ b ⇒ ∫ f ( t ) dt = Φ ( b ) − Φ ( a )
⎪⎩ ∫a f ( t ) dt = Φ ( b ) − C
a
⎪
⎪ F ( b ) = Φ ( b ) − C
⎩
Observaţia 2.1.4. Propoziţia 2.1.6. face legătura între integrala definită şi primitivă.
De aceea pentru a putea calcula integrale definite trebuie cunoscute cât mai
multe procedee de găsire a primitivelor.
Propoziţia 2.1.7. (Proprietatea de liniaritate a primitivelor)

Fie f i : [ a, b ] → R funcţii ce admit primitive pe [ a, b ] , i = 1, n şi
α i ∈ R \ {0}( ∀ ) i = 1, n .
n
Atunci funcţia ∑α
i =1
i ⋅ fi ( x ) admite primitive pe [ a, b ] şi are loc egalitatea:
⎡ n ⎤ n
∫ ⎢⎣∑
i =1
α f
i i ( x ) ⎥
⎦
dx = ∑
i =1
α i ∫ fi ( x ) dx .
2. Metode de calcul a primitivelor

Propoziţia 2.2.1. Fie u : I → J şi f : J → R ( I şi J intervale).
Dacă:
1) u este derivabilă pe I ,
2) f admite primitive pe J ,
atunci funcţia f ⎡⎣u ( x ) ⎤⎦ ⋅ u ' ( x ) : I → R admite primitive şi are loc egalitatea:
∫ f ⎡⎣u ( x )⎤⎦ ⋅ u ( x )dx = F ⎡⎣u ( x )⎤⎦ + C , unde F ( x ) = f ( x ) .

' '
Egalitatea din propoziţia 2.2.1. se numeşte prima formulă de schimbare de

variabilă.
Propoziţia 2.2.2. Fie u : I → J şi f : J → R . Dacă:
1) f continuă pe J ;
2) u inversabilă şi v inversa ei;
3) v admite derivată continuă pe J astfel încât
∫ f ( x ) ⋅ v ( x ) dx = F ( x ) + C , unde F ( x ) = f ( x ) ,
' ' '
atunci ∫ f ⎡⎣u ( x )⎤⎦ dx = F ( x ) + C - a doua formulă de schimbare de variabilă

Propoziţia 2.2.3. (Integrarea prin părţi)
Fie f : g : I → R , funcţii ce admit primitive pe I . Dacă f , g sunt derivabile şi
au derivatele continue pe I atunci sunt integrabile şi are loc egalitatea:
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = f ( x ) g ( x ) − ∫ f ( x ) g ( x ) .
' '
Demonstraţie:
( fg )
'
f , g derivabile atunci f , g derivabilă şi = f ' g + fg ' . Integrând această
'
∫ ( f ⋅ g ) dx = ∫ f gdx + ∫ fg ' dx .
'
egalitate se obţine
Deci f ⋅ g = ∫ f ' gdx + ∫ fg ' dx
Observaţia 2.1.5 Dacă funcţiile f şi g sunt derivabile de n ori pe I şi au derivatele
până la ordinul n inclusiv, continue, atunci are loc egalitatea:
n −1 k
∫ f ( x) ⋅ g(
n)
( x ) dx = ∑ ( −1) ⋅ ∫ f ( k)
( x ) ⋅ g ( n −k −1) ( x ) dx + ( −1) ⋅ ∫ f ( n) ( x ) ⋅ g ( x ) dx
n
k =0
numită formula de integrare prin părţi generalizată.
Folosind aceste metode şi un tabel de primitive imediate, se pot determina
primitivele unui mare număr de funcţii. În continuare se dă tabelul primitivelor
imediate.
Tabelul primitivelor imediate

u a +1 ( x )
∫ ( ) ( ) ⋅ = + C ; a ≠ -1, u > 0
a '
1. u x u x dx
a +1
u' ( x )
2. ∫ u ( x ) dx = ln u ( x ) + C; a > 0, a ≠ 1
a()
u x
⋅ u ' ( x ) dx =
u( x)
3. ∫a ln a
+ C ; a > 0, a ≠ 1
u' ( x) 1 u ( x) − a
4. ∫ u 2 ( x ) − a 2 dx = 2a ln u ( x ) + a + C; u ≠ ± a, a ≠ 0
u' ( x) 1 u ( x)
5. ∫ u ( x) + a
2 2
dx =
a
arctg
a
+ C; a ≠ 0
u' ( x)
6. ∫ ( x) + a
u 2 2
(
dx = ln u ( x ) + u 2 ( x ) + a 2 + C ; a ≠ 0)
u' ( x)
∫ u 2 ( x ) − a 2 dx = ln u ( x ) + u ( x ) − a + C; a ≠ 0, u > a
2 2 2 2
7.
u' ( x) u ( x)
8. ∫ a 2 − u 2 ( x ) dx = arcsin a + C; a > 0, − a < u < a
∫ u ( x ) ⋅ sin u ( x ) dx = −cos u ( x ) + C
'
9.
∫ u ( x ) ⋅ cos u ( x ) dx = sin u ( x ) + C
'
10.
u' ( x) π
11. ∫ cos2 u ( x ) dx = tg u ( x ) + C; u ( x ) ≠ ( 2k + 1) 2 , x ∈ I
u' ( x)
12. ∫ sin2 u ( x ) dx = −ctg u ( x ) + C; u ≠ kπ , x ∈ I
π
∫ u ( x ) ⋅ tg u ( x ) dx = −ln cos u ( x ) + C; u ≠ ( 2n + 1) 2 , x ∈ I
'
13.
∫ u ( x ) ⋅ ctg u ( x ) dx = ln sin u ( x ) + C; u ≠ kπ , x ∈ I
'
14.
Definiţia 2.2.1. Se numeşte funcţie raţională de k variabile câtul a două
polinoame de k variabile, k ≥ 2. Un polinom de două variabile u şi v este o
n
funcţie f : R 2 → R prin f ( u , v ) = ∑au
j + j =n
ij
i
⋅ v j n fiind gradul polinomului, iar
aij numere reale.

Definiţia 2.2.2. Fracţiile:
A A Mx + N Mx + N
, , şi , Δ = b 2 − 4ac < 0
x−a ( x − a) ax + bx + c ( ax + bx + c )
n 2 2 n
se numesc fracţii simple.

Propoziţia 2.2.4. Fie Q ( x ) un polinom astfel încât Q ( x ) = ( x − a ) ⋅ Q1 ( x ) . Dacă
k
Q1 ( a ) ≠ 0 şi P ( x ) un polinom astfel încât grad P ( x ) < grad Q ( x ) atunci are loc

P ( x) A P1 ( x )
egalitatea: = + ( *)
Q ( x) ( x − a)
k
( x − a)
k
⋅ Q1 ( x )
Demonstraţie:
Egalitatea (*) este adevărată dacă există a ∈ R şi P1 ( x ) -un polinom astfel
încât P ( x ) − AQ1 ( x ) = ( x − a ) P1 ( x ) (1). Din această egalitate rezultă:
P (a)
P ( a ) − AQ1 ( a ) = 0 ⇒ A =
Q1 ( a )
şi cum Q1 ( a ) ≠ 0 , numărul A este bine determinat. A astfel determinat se
înlocuieşte în (1) şi astfel se va determina polinomul P1 ( x ) .
Propoziţia 2.2.5. Fie Q ( x ) un polinom astfel încât Q ( x ) = ( x 2 + px + q ) ⋅ Q1 ( x ) . Dacă

k
Δ = p 2 − 4q < 0 şi polinomul Q1 ( x ) nu se mai divide la x 2 + px + q atunci are loc

egalitatea:
P ( x) Mx + N R ( x)
= + .
Q ( x) x + px + q ( x 2 + px + q )k −1 ⋅ Q ( x )
2
1
unde P ( x ) este un polinom astfel încât grad P ( x ) < grad Q ( x ) .

Demonstraţie:
Egalitatea este adevărată dacă există M , N ∈ R şi un polinom P1 ( x ) astfel
încât: P ( x ) − ( Mx + N ) Q1 ( x ) = ( x 2 + px + q ) P1 ( x ) . Din această egalitate, ca şi în
propoziţia 2.2.4. se va determina M şi N . Cu M şi N determinate va rezulta
polinomul P1 ( x ) .
P ( x)
Propoziţia 2.2.6. Fie o funcţie raţională astfel încât P ( x ) < grad Q ( x ) . Atunci
Q ( x)
ea poate fi reprezentată ca o sumă algebrică finită de fracţii simple.
Demonstraţie:
Într-adevăr, afirmaţia rezultă imediat dacă se aplică în mod succesiv propoziţia
2.2.4. şi propoziţia 2.2.5.
P ( x)
Coeficienţii care apar în descompunerea lui într-o sumă finită de fracţii
Q ( x)
simple se determină folosind de obicei metoda coeficienţilor nedeterminaţi, dar
această metodă atunci când Q ( x ) are gradul mare conduce la calcule lungi şi
de aceea, această metodă se va combina cu următoarele:
Dacă:
Q ( x ) = ( x − a1 )( x − a2 ) ... ( x − a1 )( x − b1 ) ( x − b2 )
α1 α2
...
(x + p1 x + q1 ) (x + p2 x + q2 ) ... ( x 2 + pn x + qn )
β1 β2 βn
... ( x − bn )
αn 2 2
unde α i şi βi i = 1, n sunt numere naturale şi Δ i = pi2 − 4qi < 0, i = 1, n atunci

conform cu propoziţia 2.2.6.se obţine:
P ( x) l
Ai n α j −1 Bαj j −i n β j −1 Cβj j −i ⋅ x + Dβj j −i
=∑ +∑∑ +∑∑ (1)
Q ( x ) i =1 x − ai j =1 i =0 ( x − b )α j −i j =1 i =0 ( x 2 + p ⋅ x + q ) β j −i
j j j
Exemplu:
P ( x ) = x2 + 1
Q ( x ) = ( x − 1)( x − 2 )( x − 3) ( x + 1) (x + x + 1)
3 2 2 3
x2 + 1 A A B31 B21 B11 B22 B12

= 1 + 2 + + + + + +
Q ( x ) x − 2 x − 2 ( x − 3)3 ( x − 3)2 x − 3 ( x + 1)2 x + 1
C31 x + D3 C21 x + D2 C11 x + D1
+ + +
(x + x + 1) (x + x + 1) x2 + x + 1
2 3 2 2
Coeficienţii corespunzători rădăcinii reale simple se pot calcula direct după

formula:
( x − ai ) ⋅ P ( x )
Ai = (2)
Q ( x) x = ai
Coeficienţii corespunzători rădăcinii reale şi multiple se pot calcula după

formula:
(k )
1 ⎢ ( x − bj ) P ( x ) ⎥
αi
⎡ ⎤
Bαj j − k =
k!⎢ Q ( x) ⎥ (3)
⎣ ⎦
P ( x)
Demonstraţia formulelor (2) şi (3) rezultă în mod direct din scrierea lui
Q ( x)
ca sumă de fracţii simple
Exemplu:
P ( x ) = x2 + 1
Q ( x ) = ( x − 1)( x + 2 )( x − 1) ( x 2 + x + 1)
3 2
P ( x) A1 A B3' B2' B1' C31 x + D2 C2' x + D2 C1' x + D1

= + 2 + + + + + +
Q ( x) x − 1 x + 2 ( x + 1)3 ( x + 1)2 x + 1 ( x 2 + x + 1)3 ( x 2 + x + 1)2 x 2 + x + 1
A1 =
(x 2
+ 1) 1
, =
( x + 2 )( x + 1) (x + x + 1) x = 1 108
3 2 2
x2 + 1 3
A2 = = , etc.
( x − 1)( x + 1) (x + x + 1) x = −2
2
3 2 27
Coeficienţii găsiţi cu ajutorul formulelor (2) şi (3) se înlocuiesc în formula (1) şi
coeficienţii rămaşi nedeterminaţi corespunzători rădăcinilor complexe se
determină prin identificare.
Propoziţia 2.2.7. Fracţiile simple sunt funcţii raţionale ce admit primitive pe
domeniul lor de definiţie şi acestea sunt:
A A 1
a) ∫ dx = ⋅ + C.
( x − a) 1 − n ( x − a )n −1
n
A
b) ∫ ( x − a) n
dx = A ⋅ ln x − a + C.
Mx + N M 2N-pM 2x + ρ
c) ∫x dx = ⋅ ln ( x 2 + px + q ) + arctg +C
2
+ px + q 2 -Δ −Δ
Δ = p 2 − 4q < 0
dx
d) Fie Fn = ∫
(x + a2 )
2 n
Atunci are loc următoarea relaţie de recurenţă:

1 x 1 2n − 3
Fn = 2 ⋅ + 2⋅ ⋅ Fn −1
a ( 2n − 2 ) ( x 2 + a 2 ) n −1
a 2n − 2
Demonstraţie:
Se foloseşte direct tabelul primitivelor imediate ( a, b ) sau se fac descompuneri
adecvate şi după aceea se foloseşte tabelul primitivelor imediate ( c, d ) .
3. Primitive reductibile la primitive de funcţii raţionale

∫ R ( x, )
n1 n n
Propoziţia 2.3.1. Fie ax + b , 2 ax + b ,..., k ax + b dx , unde R este o funcţie
n
raţională de k + 1 variabile. Dacă se face substituţia 1 ax + b = t , unde
n = ( n1 , n2 ,..., nk ) este c.m.m.m.c. al numerelor n1 , n2 ,..., nk atunci primitiva se
transformă într-o primitivă de funcţie raţională.
Demonstraţie:
n tn − b n
t = 1 ax + b ⇒ ax + b = t n ⇒ x = ⇒ dx = ⋅ t n −1 dt .
a a
n
ni n
ax + b = t t i , = pi ∈ N , i = 1, k
n
ni
Cu aceste rezultate se obţine:
⎛ t n − b p1 p2 ⎞ n −1
(
∫ R x, 1 ax + b , 2 ax + b ,..., ax + b dx =
n n k n
) n
a ∫ R ⎜
⎝ a
, t , t ,..., t pk
⎠
n
⎟ ⋅ t dt = ∫ R1 ( t ) dt
a
unde R1 ( t ) este o funcţie raţională.
⎛ Ax + b ⎞
Propoziţia 2.3.2. Fie ∫ R ⎜⎝ X , Cx + D ⎟⎠ dx , unde R este o funcţie raţională de două
variabile.
Ax + B
Dacă se face substituirea = t se ajunge la o primitivă de funcţie
Cx + D
raţională.
Demonstraţie – Se procedează ca la propoziţia 2.3.1.
Propoziţia 2.3.3. Fie ∫ R ( x, )
ax 2 + bx + c dx , unde R este o funcţie raţională de două
variabile şi ax 2 + bx + c > 0 , (∀) x ∈ I ; I intervalul pe care se consideră
primitiva. Folosind una din substituţiile:
1° ax 2 + bx + c = t + x a ; a > 0
2° ax 2 + bx + c = t + x c ; c > 0
3° ax 2 + bx + c = t ( x − x1 ) unde x1 este rădăcina reală a ecuaţiei
ax 2 + bx + c = 0 , se ajunge la o primitivă de funcţie raţională.
Substituţiile din propoziţia 2.3.3. se numesc SUBSTITUŢIILE LUI EULER.
Demonstraţie – Se procedează ca la propoziţia 2.3.1.
Propoziţia 2.3.4. Fie primitivele ∫
px + q
ax + bx + c
2
dx şi ∫ ( px + q ) ax 2 + bx + c dx . ( )
b
Folosind una din substituţiile lui Euler sau substituţia x + = t , se ajunge la o
2a
primitivă de funcţie raţională.
Generalizare:
P ( x)
Fie primitiva ∫ dx , unde gradP ( x ) ≥ 2 . Pentru a determina
ax 2 + bx + c
această primitivă se foloseşte egalitatea:
P ( x) dx
∫ ax 2 + bx + c dx = Q ( x ) ax + bx + c + λ ⋅ ∫ ax 2 + bx + c
2
(4)
unde Q ( x ) este un polinom cu coeficienţi nedeterminaţi astfel încât grad

Q = gradP − 1 şi λ ∈ R . Coeficienţii lui Q ( x ) precum şi λ se determină prin
metoda identificării aplicată în egalitatea ce se obţine prin derivarea egalităţii
(4).
Propoziţia 2.3.5. (Integrale binoame sau de tip Cebîşev)
∫ x ( ax + b ) dx , unde m, n, p ∈ Q . Folosind una din substituţiile:
m n p
Fie primitiva
1
m +1
1° ( xn ) s = y , dacă p∈ şi
n
este o fracţie cu numitorul
s, ( m + 1/ n = r / s ) .
1
r
2° (a ⋅ x n
+ b ) s = y dacă m + 1/ n ∈ iar p =
s
.
1
m +1 r
3° (a + b ⋅ x ) n s = y dacă
n
+ p∈ şi p =
s
, se ajunge la o primitivă de
funcţie raţională.
Propoziţia 2.3.6. (Primitive trigonometrice)

Fie primitiva ∫ R ( sinx, cosx ) dx unde R este o funcţie raţională de două
x
variabile. Dacă se face substituirea tg = t se ajunge la primitiva unei funcţii
2
raţionale.
Demonstraţie
x 2dt 2t 1− t2
tg = t ⇒ x = 2 arctgt t ⇒ dx = ; sin x = ; cos x =
2 1+ t2 1+ t2 1+ t2
Ţinând cont de aceste relaţii se obţine:
⎛ 2t 1 − t 2 ⎞ dt
R ( sinx,cosx ) dx = 2 ∫ R ⎜ , 2 ⎟
= 2 ∫ R1 ( t ) dt . R1 ( t ) funcţie raţională
⎝1+ t 1+ t ⎠1+ t
2 2
în variabila t .
m +1 m +1
Observaţia 2.3.1. Matematicianul rus Cebîşev a arătat că dacă p, şi +p
n n
∫ x ( ax + b ) dx nu
m n p
nu sunt numere întregi nici unul, atunci integrala binomă
poate fi calculată prin mijloace elementare (quadraturi), ea calculându-se prin
dezvoltări în serie sau alte procedee.
Observaţia 2.3.2. În cazul în care gradul numitorului funcţiei raţionale R este mare,
x
substituţia tg = t conduce la integrala unei funcţii raţionale al cărui numitor
2
are gradul foarte mare şi calculul acesteia este foarte lung. De aceea,
această substituţie se combină cu următoarele:
1° Dacă R ( -sinx,cosx ) = − R ( sinx,cosx ) (funcţia R este impară în sin) se face

substituţia cosx = t , care în aceste condiţii conduce la o integrală de
funcţie raţională.
2° Dacă R ( sinx,-cosx ) = − R ( sinx,cosx ) se face substituţia sinx = t
3° Dacă R ( -sinx,-cosx ) = R ( sinx,cosx ) se face substituţia tgx = t
sau chiar tg px = t unde p se determină de la caz la caz.
1. Să se cerceteze dacă funcţiile următoare admit primitive:
a) f : R → R , f ( x ) = [ x ]
⎧1, x > 0
⎪
b) f : R → R , f ( x ) = ⎨0, x = 0
⎪
⎩−1, x < 0
⎧ x, x ≤ 0
⎪
c) f : R → R , f ( x ) = ⎨ 1 1
⎪⎩sin x − cos x , x > 0
⎧ x, x ∈ Q
d) f : R → R , f ( x ) = ⎨ 3
⎩ x , x ∈ R \Q
⎧ sin x
⎪ , x≠0
e) f : R → R , f ( x ) = ⎨ x
⎪⎩1, x = 0
⎧ 1 − 12
⎪ ⋅e x , x ≠ 0
f) f : R → R , f ( x ) = ⎨ x 2
⎪0, x = 0
⎩
Rezolvare:
Fie C ( I ) = mulţimea funcţiilor continue pe I .
a ( I ) = mulţimea funcţiilor care admit primitive pe I .
D ( I ) = mulţimea funcţiilor care admit proprietatea lui Darboux pe I .
Atunci C ( I ) ⊂ a ( I ) ⊂ D ( I ) (*)
a) Fie I ⊂ R .Deci f ( I ) nu este interval. Atunci f ( x ) = [ x ] nu are proprietatea
lui Darboux pe I . Deci conform cu (*), f nu admite primitive pe I .
b) Se observă că f ( R ) = {−1, 0,1} . Deci f ( R ) nu este interval. Conform cu (*),
f ( x ) nu admite primitive.
'
⎛ 1⎞ 1 1 1
c) Se observă că ⎜ x ⋅ sin ⎟ = sin − cos . De asemenea se observă că o
⎝ x⎠ x x x
⎧ x2
⎪⎪ + C , x ≤ 0
primitivă a funcţiei f ( x ) ar fi de forma F ( x ) = ⎨ 2 . Pentru ca
⎪ x ⋅ sin 1 + C , x > 0
⎪⎩ x
F ( x ) să fie primitivă trebuie ca ea să fie derivabilă în x = 0 . Dar
F ( x ) − F ( 0) 1
lim = lim sin nu există, rezultă că nu există Fs' ( 0 ) . Cum F ( x ) nu
x →o
x >0
X x →0 x
este derivabilă în x = 0 , F ( x ) nu este primitivă a lui f ( x ) . Deci f ( x ) nu
admite primitive pe R .
d) Se consideră intervalul I = ⎡⎣ 2, 3 ⎤⎦ . Se observă că 4 ∈ ⎡⎣ 2 2,3 3 ⎤⎦ şi nu
există α ∈ I astfel încât f (α ) = 4 . Deci funcţia f nu are proprietatea lui
Darboux. Atunci conform cu (*), f ( x ) nu admite primitive.
1
e) Deoarece l im x ⋅ sin = 1 = f ( 0 ) , funcţia f este continuă pe R . Atunci
x →0x
conform cu (*) admite primitive pe R .
f) Se procedează analog ca la e) şi se obţine că f admite primitive.
2. Să se calculeze primitivele următoarelor funcţii:
a) f ( x ) = x 2 − 4 , x ∈ ( 2, ∞ ) .
b) f ( x ) = x 2 x 2 + 1 , x ∈ R .
c) f ( x ) = x3 x 2 + 1 , x ∈ R
Rezolvare:
Dacă f , g : J → R sunt continue pe J , atunci f ' ⋅ g şi g ' ⋅ f admit primitive pe
J şi are loc egalitatea:
∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = f ( x ) ⋅ g ( x ) − ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx (*)
' '
x2
I = ∫ x 2 − 4dx = ∫ ( x ) x 2 − 4dx = x x 2 − 4 − ∫
'
a) dx ⇒
x2 − 4
I = x x 2 − 4 − ∫ x 2 − 4dx − 4 ∫
dx
x −4
2
( )
⇒I = x x 2 − 4 − I − 4ln x + x 2 − 4 + C ⇒
⇒I=
1
2
(
x x 2 − 4 − ln x + x 2 − 4 + C )
'
1 ⎛ 3 ⎞
b) I = ∫ x 2 x 2 + 1dx = ∫ x ⎜ ( x 2 + 1) ⎟ dx =
3 ⎝ ⎠
1 1
= x ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − ∫ ( x 2 + 1) ⋅ x 2 + 1dx ⇒
3 3
1 1 1
⇒ I = x ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − I − ∫ x 2 + 1dx (1)
3 3 3
x2
K = ∫ x 2 + 1dx = ∫ ( x ) x 2 + 1dx = x x 2 + 1 − ∫
'
dx
x2 + 1
dx
⇒ K = x x2 + 1 − K + ∫ ⇒
x2 + 1
⇒K=
1
2
1
(
x x 2 + 1 + ln x + x 2 + 1
2
) (2)
4 1
3
1
6
1
Din (1) şi (2) I = x ( x 2 + 1) x 2 + 1 − x x 2 + 1 − ln x + x 2 + 1 C ⇒
3 6
( )
1
4
1
8
1
⇒ I = x ( x 2 + 1) x 2 + 1 − x x 2 + 1 − ln x + x 2 + 1 C
8
( )
'
1 ⎛ 3 ⎞
c) I = ∫ x3 ⋅ x 2 + 1dx = ∫ x 2 ⎜ ( x 2 + 1) ⎟ dx =
3 ⎝ ⎠
1 2 2
= x ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − ∫ x ⋅ ( x 2 + 1) ⋅ x 2 + 1dx ⇒
3 3
1 2 2
⇒ I = x 2 ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − I − ∫ x x 2 + 1dx ⇒
3 3 3
5 1 2 1
⇒ I = x ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − ∫ x 2 + 1d ⋅ ( x 2 + 1)
3 3 3
5 1 2
I = x 2 ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − ( x 2 + 1) x 2 + 1 + C ⇒
3 3 9
1 2 2
⇒ I = ⋅ x ⋅ ( x 2 + 1) x 2 + 1 − ( x 2 + 1) x 2 + 1 + C
5 15
3. Să se calculeze:
x2 + 1
a) ∫ 4 dx, x ∈ R
x +1
x2 − 1
b) ∫ 4 dx, x ∈ R
x +1
dx
c) ∫ 4 , x∈R
x +1
Rezolvare:
1 1
1+ 2 1+ 2
x +1
2
x dx = x
a) ∫ 4 dx = ∫ ∫ dx
x +1 1 ⎛ 1 ⎞
2
x + 2
2
x ⎜x− ⎟ +2
⎝ x⎠
1 ⎛ 1 ⎞
Se face substituţia x − = t ⇒ ⎜ x + 2 ⎟ dx = dt
x ⎝ x ⎠
x +1
2
dt 1 t 1 x2 − 1
∫ x4 + 1 ∫ t 2 − 2 2
dx = = arctg
2
+ C =
2
arctg
2⋅x
+C
1
1− 2
x −1
2
x
b) ∫ 4 dx = ∫ dx
x +1 ⎛ 1⎞
2
⎜x+ ⎟ −2
⎝ x⎠
1 ⎛ 1 ⎞
Se face substituţia x + = t ⇒ ⎜ 1 − 2 ⎟ dx = dt
x ⎝ x ⎠
x2 −1 dt 1 t− 2 1 x2 − x 2 + 1
∫ x 4 − 1 dx =∫ t 2 − 2 = 2 2 ln t + 2 + C = 2 2 ln x 2 + x 2 + 1 + C
dx 1 x2 + 1 1 x2 − 1
c) ∫ x 4 + 1 2 ∫ x 4 + 1 2 ∫ x 4 + 1 dx
= dx −
Ţinând cont de această egalitate se folosesc punctele a) şi b).
Se poate folosi şi descompunea în fracţii simple, dar calculele pentru
determinarea coeficienţilor sunt foarte lungi.
a) I = ∫ 1 + x 2 dx , x ∈ R
b) I = ∫ x 2 − 3 x + 2dx , x ∈ ( 2, ∞ )
c) I = ∫ − x 2 + 3 x − 2dx , x ∈ (1, 2 )
Rezolvare:
a) Dacă se folosesc substituţiile lui Euler se obţin calcule lungi.
' x 2 dx
I = ∫ 1 + x 2 dx = ∫ ( x ) ⋅ 1 + x 2 dx = x ⋅ 1 + x 2 − 2∫
1 + x2
dx
⇒ I = x 1 + x 2 − ∫ 1 + x 2 dx + ∫ ⇒
1 + x2
( )
⇒ 2 I = x ⋅ 1 + x 2 + ln x + 1 + x 2 + C ⇒
⇒I=
1
2
1
(
⋅ x 1 + x 2 + ln x + 1 + x 2 + C
2
)
b) Dacă se folosesc direct substituţiile lui Euler, se ajunge la o integrală raţională
care necesită calcule lungi, de aceia mai întâi se aplică integrarea prin părţi.
'
I = ∫ x 2 − 3 x + 2dx = ∫ ( x ) ⋅ x 2 − 3 x + 2dx =
1 x ( 2 x − 3)
= x x 2 − 3x + 2 −
2 ∫ x 2 − 3x + 2
dx ⇒
1 2 x 2 − 6 x + 3x + 4 − 4
I = x x 2 − 3x + 2 − ∫ dx =
2 x 2 − 3x + 2
1 2 ( x − 3x + 2 ) + 3x − 4
2
= x x − 3x + 2 − ∫
2
dx =
2 x 2 − 3x + 2
4
x−
3 3
= x x 2 − 3x + 2 − I − ∫ dx ⇒
2 x − 3x + 2
2
1
2x − 3 +
3 3 dx ⇒
⇒ I = x x 2 − 3x + 2 − I − ∫
4 x − 3x + 2
2
3 2x − 3 1 dx
⇒ 2 I = x x 2 − 3x + 2 − ∫ dx − ∫
4 x − 3x + 2
2 4 ⎛
2
3⎞ 1
⎜ x − ⎟ −
⎝ 2⎠ 4
3 2 1 ⎛ 2x − 3 ⎞
2 I = x x 2 − 3x + 2 − x − 3 x + 2 − ln ⎜ + x 2 − 3x + 2 ⎟ + C
2 4 ⎝ 2 ⎠
2x − 3 2 1 ⎛ 2x − 3 ⎞
I= x − 3 x + 2 − ln ⎜ + x 2 − 3x + 2 ⎟
4 8 ⎝ 2 ⎠
c) Şi în acest caz, dacă se folosesc substituţiile lui Euler, se ajunge la o integrală
raţională care necesită foarte multe calcule, de aceia se foloseşte integrarea
prin părţi.
1 −2 x 2 + 3 x
I = ∫ ( x ) ⋅ − x 2 + 3 x − 2dx = x − x 2 + 3 x − 2 −
2 ∫ − x 2 + 3x − 2
'
dx =
1 −2 x 2 + 6 x − 4 − 3 x + 4
2∫
= x − x 2 + 3x − 2 − dx ⇒
− x 2 + 3x − 2
1 −3 x + 4
⇒ I = x − x 2 + 3x − 2 − I − ∫ dx ⇒
2 − x 2 + 3x − 2
3 −2 x + 3 1 dx
⇒ 2 I = x − x 2 + 3x − 2 −
4 ∫ − x + 3x − 2
2
dx + ∫
4 − x + 3x − 2
2
⇒
3 1 dx
⇒ 2 I = x − x 2 + 3x − 2 − − x 2 + 3x − 2 + ∫ ⇒
2 4 − x 2 + 3x − 2
3 1 dx
⇒ 2 I = x − x 2 + 3x − 2 − − x 2 + 3x − 2 + ∫ =
2 4 1 ⎛ 3⎞
2
−⎜x− ⎟
4 ⎝ 2⎠
3
x−
2x − 3 1 2 +C
=I= − x 2 + 3 x − 2 + arcsin
4 8 1
2
5. Să se calculeze
dx
a) ∫
x ⋅ ( x + 1)( x + 2 )( x + 3)( x + 4 ) ... ( x + 100 )
(x 2
+ 1) dx
b) ∫ ( x + 1) ( x
3 2
+ 3x + 2 )
x2 + 1
c)∫ x 4 + x 2 + 1 dx
Rezolvare:
1 100
A
a) 100 =∑ k
x+k
∏ ( x + k ) k =0
k =0
1 1
A0 = ⇒ A0
( x + 1)( x + 2 ) ... ( x + 100 ) x = 0 100!
1 1
A1 = ⇒ A1
x ( x + 2 ) ... ( x + 100 ) x = −1 − (1!) !99!
1 1
A2 = ⇒ A2
x ( x + 1)( x + 2 ) ... ( x + 100 ) x = −2 2!98!
1 1
A2 = ⇒ A3
x ( x + 1)( x + 2 )( x + 4 ) ... ( x + 100 ) x = −3 −3!97!
1
Se poate observa că Ak =
( −1) ⋅ k !⋅ (100 − k )!
k
1
( −1) ⋅ k !(100 − k )!
k
100
1
Deci =∑
100
x+k
∏(x + k)
k =0
k =0
100
dx 1 dx
∫ =∑
( −1) ⋅ k !⋅ (100 − k )!∫ x + k
Atunci n k
=
∏(x + k)
k =0
k =0
100
1
=∑ ⋅ ln x + k + C
( −1) ⋅ k !⋅ (100 − k ) !
k
k =0
x2 + 1 x2 + 1
b) =
( x + 1)
3
(x 2
+ 3x + 2 ) ( x + 1) ( x + 2 )
4
x2 + 1 A B4 B3 B2 B
= + + + + 1
( x + 1) ( x + 2 ) x + 2 ( x + 1) ( x + 1) ( x + 1) x + 1
4 4 3 2
x2 + 1 4 +1
A= = =5
( x + 1) x = −2 ( −1)
4 4
'
x2 + 1 ⎛ x2 + 1 ⎞ x2 + 4 x − 1
B4 = = 2 ; B3 = ⎜ ⎟ = = −4
x + 2 x = −1 ⎝ x + 2 ⎠ x = −1 ( x + 2 ) x = −1
2
⎡ '
⎤
1 ⎢⎛ x 2 + 4 x − 1 ⎞ ⎥ 1 10
B2 = ⋅ ⎜ ⎟ = ⋅ =5
2 ⎢⎜ ( x + 2 ) ⎟ ⎥
2
2 ( x + 2 )3 x = −1
⎣ ⎝ ⎠ ⎦ x =−1
1
5⎡ 1 ⎤ 5 −3 5
B1 = ⎢ ⎥ = =−
3! ⎢ ( x + 2 ) ⎥
3
6 ( x + 2 ) x = −1
4
2
⎣ ⎦ x =−1
(k )
1 ⎡⎢ ( x + 1) ( x + 2 ) ⎤⎥
4 2
S-a folosit formula B4− k = k=0,1,2,3 .

k ! ⎢ ( x + 1)4 ( x + 2 ) ⎥
⎣ ⎦ x =−1
x +12
dx dx dx
∫ ( x + 1) ( x 3 2
+ 3x + 2 )
dx = 5ln x + 2 + 2 ∫
( x + 1)
4
− 4∫
( x + 1)
3
+ 5∫
( x + 1)
2
−
5 dx 2 1 1 1 5
− ∫
2 x +1
= 5ln x + 2 − ⋅
3 ( x + 1) 3
+2
( x + 1)
2
−5 − ln x + 1 + C =
x +1 2
x+2 2 1 1 1
= 5ln − +2 −5 +C
x +1 3 ( x + 1) 3
( x + 1)
2
x +1
x2 − 1 x2 − 1 Ax + B Cx + D
c) = = 2 + 2 ⇒
x + x + 1 ( x + x + 1)( x − x + 1) x + x + 1 x − x + 1
4 2 2 2
⇒ x 2 − 1 = ( Ax + B ) ( x 2 − x + 1) + ( Cx + D ) ( x 2 + x + 1) ⇒
⎧A + C = 0
⎪− A + B + C + D = 1
⎪
⇒⎨
⎪A − B + C + D = 0
⎪⎩ B + D = 1
1 1
Rezolvând sistemul se obţin soluţiile: A = −1 , B = − , C = 1 , D = − .
2 2
1 1
−x − x−
x2 − 1 2 2
∫ x 4 + x 2 + 1 dx = ∫ x 2 + x + 1 dx + ∫ x 2 − x + 1 dx =
1 2x + 1 1 2x − 1
=− ∫ 2 dx + ∫ 2 dx =
2 x + x +1 2 x − x +1
1 1
= − ln ( x 2 + x + 1) + ln ( x 2 − x + 1) + C =
2 2
1 x − x +1
2
= ln 2 +C
2 x + x +1
x
a) ∫ dx
(1 − x ) 1 − x2
3
( )
3
4
1 + 3 x4
b) ∫ 3
x2
dx
dx
c) ∫
x5 − x33
Rezolvare:
a) Folosind substituţiile lui Euler se obţine:
1− t2 1− x 4t
− ( x − 1)( x + 1) = t ( x + 1) ⇒ x = ; t= ; dx = dt
1 + t2 1+ x ( )
1 + t 2 2
x t4 −1
∫ dx = ∫
t 2 (3 + t 4 )
dt
(1 − x ) 3
1 − x2
t4 −1 A2 A1 Bt + C Dt + E
= + + 2 + 2
t (3 + t ) 2
2 4
t t t + at + 3 t + at + 3
a = 12 4
1 2 2
unde: A2 = − ; A1 = 0 ; B = ; C = 0; D = − ; E = 0
3 3a 3a
x t −1
4
Deci ∫ dx = ∫ 2 dt =
( )
1 − x
3
1 − x 2
t ( 3 + t 4
)
1 dt 2 t dt 2 t dt
=− ∫
3 t 2
+ ∫
3a t − at + 3
2
dt − ∫ 2
3a t + at + 3
=
1 1 t 2 − at + 3 2 2at
+ ln 2 + arctg 2 +C =
3 3a t + at + 3 3a a − 2t 2
1+ x 4 1+ x 1+ x
− 12 + 3 2 4 12
1 1+ x 1 1− x 1− x 2 1− x
= + ln + 4 arctg +C
3t 1 − x 3 4 12 1 + x 4 1+ x 3 12 1+ x
+ 12 ⋅ + 3 2 3−2
1− x 1− x 1− x
3
b) I = ∫
(1 + x ) dx =
3 4 4
⎛ −2
⎞
3 4
3
3
x2
∫ ⎜⎝ 4 ⎟⎠ dx .
x 1
3
+ x
m +1
Se observă că integrala este binomă cu + p = 1 şi atunci se face
n
4
1+ x3 3 7
= t 4 ⇒ x = ( t 4 − 1) 4 , dx = −3 ⋅ t 3 ( t 4 − 1)
− −
substituţia 4
4 dt .
x 3
1 3 −7
t6
Deci I = −3∫ ( t 4 − 1) 2 ⋅ t 3 ( t 4 − 1) ⋅ t 3 ( t 4 − 1) 4 dt = −3∫
−
4 dt şi se calculează
(t − 1)
4 2
prin descompunerea în fracţii simple.

dx
c) ∫ , se face substituţia 3 x5 − x3 = y ⇒ x5 − x3 = y 3 . Se taie această
x −x
3 5 3
curbă cu y = tx pentru a găsi o reprezentare parametrică.

⎧⎪ x = 1 + t 3 3 t2
⎨ dx = dt .
⎪⎩ y = t 1 + t 3 2 1 + t3
dx 3 t dt
Cu aceste date, ∫ 3
x −x
5 3
=
2 ∫ t3 + 1
. Se calculează descompunând în fracţii
simple.
Integrala de la punctul c) se mai numeşte şi integrală abeliană.
dx
a) ∫
sinx − sina
2dx
b) ∫
2 2 + cosx + sinx
dx
c) ∫ dx
cos x + sin6 x
6
Rezolvare:
x 2dt 2t
a) Se face schimbarea de variabilă tg = t ⇒ dx = , sinx = .
2 1+ t 2
1+ t2
2dt
dx 1+ t2 dt
∫ sinx − sina = ∫ 2t = 2∫
( −sina ) ⋅ t + 2t − sina
2
=
− sina
1+ t2
−2 dt −2 dt
=
sina 2∫ 2
= ∫
sina ⎛ 1 ⎞
2
cos 2
a
=
t − t +1
sina ⎜t − ⎟ −
⎝ sina ⎠ sin2 a
1 cosa x 1 + cosa
t− − tg −
sina sin a sin a sina 2 sina + C
= ln + C == ln
cos a2
1 cosa 2
cos a x 1 − cosa
t− + tg −
sina sina 2 sina
⎛ x+a x−a⎞
cos ⎜ − ⎟
dx 1 ⎝ 2 2 ⎠
Altfel ∫
sinx − sina cos a ∫
= dx =
x−a x+a
2sin cos
2 2
x−a x+a x−2

cos sin sin
1 2 dx + 1 2 dx = 1 2 +C
cosa ∫ cosa ∫
= ln
x−a x+a cosa x+2
2sin 2cos cos
2 2 2
x
b) Dacă se face schimbarea tg = t se obţine:
2
2dx 2 2 dt
∫ 2 2 + cosx + sinx = 2 2 − 1 ∫ 2 2 2 2 +1
=
t + t+
2 2 −1 2 2 −1
2 2 dt
=
2 2 −1
∫ 2
=
⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 2 ⎞
⎜t + ⎟+⎜ ⎟
⎝ 2 2 − 1 ⎠ ⎜⎝ 2 2 − 1 ⎟⎠
=
2 2 2 2 −1
arctg
(2 2 −1 t +1) +C =
2 2 −1 2 2
(2 )
2 −1 t +1 (2 ) x
2 − 1 tg + 1
2
= 2arctg + C = 2arctg +C
2 2
2dx dx π
Altfel: ∫22 + cosx + sinx
=∫
⎛ π ⎞
se face substituţia x − = u .
4
2 + cos ⎜ x − ⎟
⎝ 4 ⎠
dx du u 2dt
Deci ∫ =∫ se face substituţia tg = t ⇒ du = .
⎛ π⎞ 2 + cosu 2 1+ t2
2 + cos ⎜ x − ⎟
⎝ 4⎠
2dt
du 1+ t2 dt
∫ 2 + cosx = ∫ 1 − t 2 = 2∫ t 2 + 3 =
2+
1+ t2
2 t
= arctg +C
3 3
⎛x π⎞
tg ⎜ − ⎟
dx 2 2 8⎠
Deci ∫ = arctg ⎝ +C
⎛ π⎞ 3 3
2 + cos ⎜ x − ⎟
⎝ 4⎠
CAPITOLUL 3
INTEGRALE IMPROPRII
b
În capitolul INTEGRALA DEFINITĂ s-a definit noţiunea ∫ f ( x ) dx
a
în
condiţiile în care intervalul [ a, b ] este mărginit şi funcţia f ( x ) este mărginită în
b
acest interval ∫ f ( x ) dx
a
se poate defini şi fără a ţine cont de aceste restricţii şi
astfel se ajunge la noţiunea de integrală improprie. Pentru integralele improprii
se deosebesc următoarele cazuri:
1) [ a, b ] nemărginit şi f mărginită pe [ a, b ] -integrală improprie de speţa
întâi,
∞ b ∞
∫ f ( x ) dx, ∫ f ( x ) dx, ∫ f ( x ) dx
a −∞ −∞
2) [ a, b ] mărginit şi f ( x ) nemărginită pe [ a, b ] -integrală improprie de speţa

a doua,
3 dx
Exemplu: ∫ ;
−2
x ( x 2 − 1)
3) [ a, b ] nemărginit şi f ( x ) nemărginită pe [ a, b ] -integrală improprie de
speţa a treia.
3 dx
Exemplu: ∫ x(x
−2 2
− 1)
1. Integrala improprie. Proprietăţi generale.

Definiţia 3.1.1. Fie a, b ∈ R astfel încât −∞ ≤ a < b ≤ +∞ şi f : ( a, b ) → R , o funcţie
local integrabilă pe ( a, b ) .
b−
Atunci ∫ f ( x ) dx se numeşte integrala improprie a funcţiei f ( x ) pe
a+
( a, b ) .
Observaţia 3.1.1.
a)
b− c b− a+ b−
( ∀ ) c ∈ ( a, b ) , ∫a + f ( x ) dx = ∫a + f ( x ) dx + ∫c f ( x ) dx = − ∫
c
f ( x ) dx + ∫
c
f ( x ) dx
în cele ce urmează, teoria integralei improprii va fi dată pentru integrale de

b−
forma ∫ f ( x ) dx, f : [ a, b ] → R .
a
b) funcţia f ( x ) este local integrabilă pe ( a, b ) dacă este integrabilă în orice

interval compact inclus în ( a, b ) .
t
Definiţia 3.1.2. Dacă L = lim ∫ f ( x ) dx există şi este număr finit, atunci se spune
t ↑b a
b−
că integrala improprie ∫ f ( x ) dx este convergentă (are sens) şi are loc
a
egalitatea:
b−
L=∫ f ( x ) dx .
a
În caz contrar ( L nu există sau este infinită), integrala improprie este
divergentă sau fără sens.
b−
Definiţia 3.1.3. Integrala improprie ∫ f ( x ) dx se numeşte absolut
a
b−
convergentă dacă: ∫ f ( x ) dx este convergentă. Orice integrală improprie
a
convergentă dar nu absolut convergentă se numeşte semiconvergentă.
Observaţia 3.1.2. Orice integrală improprie absolut convergentă este
convergentă. Reciproca nu este în general adevărată.
Observaţia 3.1.3. După cum s-a observat, studiul convergenţei integralei
improprii cu ajutorul definiţiei definiţia 3.1.2. impune calculul primitivei
F ( x ) . În foarte multe cazuri, calculul acestei primitive este greu sau
imposibil. De aceea, în continuare, se vor da proprietăţi şi criterii necesare
în studiul convergenţei integralei improprii fără a se folosi primitiva F ( x ) .
Propoziţia 3.1.1.
b− dx b dx
a) Fie −∞ < a < b < +∞ şi p ∈ R+* . Atunci ∫ (b − x )
a p
şi ∫ ( x − a)
a+ p
sunt
convergente dacă p ∈ ( 0,1) şi divergente dacă p ≥ 1 .

∞ dx
b) Fie a şi p ∈ R+* . Atunci ∫ a xp
este convergentă dacă p > 1 şi divergentă
dacă p ∈ ( 0,1] .
Demonstraţie:
b− dx
a) ∫ , ţinând cont de ipoteză, este o integrală improprie de speţa
(b − x )
a p
a doua.
dx
F ( x) = ∫ = (b − x ) d (b − x ) =
−p
(b − x )
p
(b − x ) (b − x )
− p +1 1− p
=− +C = +C C∈R
1− p p −1
(b − x ) (b − a ) (b − a )
1− p 1− p 1− p
b− dx t dx t
∫ (b − x )
a p
= lim ∫
t ↑b a
(b − x )
p
= lim
t ↑b p −1
= lim
a t ↑b p − 1
−
p −1
=
⎧ ( b − a )1− p
⎪
= ⎨ 1 − p , p ∈ ( 0,1)
⎪
⎩±∞, p > 1
b− dx
Deci, în cazul în care p ∈ ( 0,1) , L există şi este finită atunci ∫
(b − x )
a p
este convergentă.
Dacă p > 1 , L este ±∞ . Deci integrala este divergentă.
Pentru ca propoziţia 3.1.1. a) să fie complet demonstrată, trebuie studiată
convergenţa integralei în cazul p = 1 .
b − dx
Pentru p = 1 , integrala devine: ∫ .
a b− x
Dar ,
dx b − dx t dx t
∫ b − x = −ln b − x + C ⇒ ∫a b − x = lim ∫
t ↑b a b − x
= − limln b − x =
t ↑b a
= − limln b − t + ln b − a = +∞
t ↑b
Deoarece, în acest caz, L = +∞ ⇒ pentru p = 1 integrala este divergentă.
b) Analog ca la punctul a).
∞ dx
Observaţia 3.1.4. Pentru orice p ∈ R+* , ∫ p este divergentă. Ţinând cont de
0 x
propoziţia 3.1.1., consecinţa este imediată.

Propoziţia 3.1.2. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f : [ a, b ) → R o funcţie local integrabilă.
Atunci afirmaţiile:
b−
1) ∫ f ( x ) dx convergentă
a
b−
2) ( ∀ ) c ∈ ( a, b ) , ∫ f ( x ) dx convergentă
c
b−
3) există c ∈ ( a, b ) astfel încât ∫ f ( x ) dx convergentă;
a
sunt echivalente.
Demonstraţie:
Pentru a demonstra echivalenţa celor trei afirmaţii, trebuie arătat că:
1 ⇒ 2 ⇒ 3 ⇒ 1.
b− t
1 ⇒ 2 Presupunem că ∫ f ( x ) dx convergentă. Atunci L = lim ∫ f ( x ) dx
a t ↑b a
b− c b−
există şi este finită. Dar ∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx, ( ∀ ) c ∈ ( a, b ) .
a a c
c
Cum ∫ f ( x ) dx este
a
un număr finit ⇒
t c
L1 = lim ∫ f ( x ) dx = L − ∫ f ( x ) dx există şi este finită. Aceasta arată că
t ↑b c a
b−
∫ f ( x ) dx este convergentă ( ∀ ) c ∈ ( a, b ) .
c
2 ⇒ 3 evident
3 ⇒ 1 evident
Propoziţia 3.1.3. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f : [ a, b ) → R+ o funcţie local
integrabilă. Atunci afirmaţiile:
b−
1) ∫ f ( x ) dx este convergentă.
a
2) (∀) şirul ( bn )n>1 {bn } ⊂ [ a, b ) şi bn → b atunci şirul (∫a

bn
f ( x ) dx ) n ≥1
convergent
3) există şirul ( bn )n>1 {bn } ⊂ [ a, b ) şi bn → b ⇒ şirul (∫a
bn
f ( x ) dx ) n ≥1
convergent.
t
4) sup ∫ f ( x ) dx < +∞
t∈[ a ,b ) a
β
5) sup
[α , β ]⊂[ a ,b )
∫α f ( x ) dx < +∞
sunt echivalente.
Demonstraţie:
Se notează F ( x ) = ∫ f ( x ) dx , t ∈ [ a, b ) . Cum ( ∀ ) x ∈ [ a, b )
t
f ( x) ≥ 0 ,
a
atunci F ( x ) monoton crescătoare. Aceasta implică F ( b − ) = lim F ( t )

t ↑b
există, este finită, sau este +∞. Ţinând cont de aceste notaţii, se poate
b−
afirma că ∫ f ( x ) dx este convergentă dacă F ( b − ) < +∞ Conform
a
definiţiei limitei unei funcţii prin şiruri şi definiţiei funcţiei crescătoare
rezultă echivalenţa celor cinci afirmaţii.
Propoziţia 3.1.4. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f : [ a, b ) → R+ o funcţie mărginită şi
local integrabilă.
⎧⎪ f ( x ) , x ∈ [ a, b )
Atunci funcţia f ( x ) = ⎨ α ∈ R este integrabilă şi are loc
⎪⎩α , x = b
b b−
egalitatea: ∫ f ( x ) dx = ∫
a a
f ( x ) dx .
Demonstraţie:
Deoarece f este mărginită şi local integrabilă rezultă f continuă aproape
peste tot.
f continuă aproape peste tot şi mărginită rezultă f continuă aproape
peste tot şi mărginită deci (conform criteriului de integrabilitate al lui
Lebesque) f integrabilă pe [ a, b ] Aşadar există ∫ f ( x ) dx = L
b
a
b−
Pentru a arăta că integrala improprie ∫ f ( x ) dx este convergentă şi
a
t
egală cu L , trebuie arătat că lim = ∫ f ( x ) dx = L . Dar în condiţiile date
t ↑b a
t
L − ∫ f ( x ) dx este strict mai mic decât ( b − t ) f ∞
a
t t
Aşadar lim L − ∫ f ( x ) dx = 0 ⇒ L = lim ∫ f ( x ) dx .
t ↑b a t ↑b a
Propoziţia 3.1.5. Fie f : [ a, ∞ ) → R+ . Dacă:

1) f local integrabilă
∞
2) ∫ f ( x ) dx convergentă
a
3) există lim f ( x )
t ↑∞
atunci lim f ( x ) = 0
t ↑∞
Demonstraţie:
Ţinând cont de condiţia 3), fie L = lim f ( x ) . Presupunem prin reducere la
t ↑∞
absurd că L ≠ 0 şi anume L > 0 . Ţinând cont de definiţia limitei unei

funcţii într-un punct, se poate afirma că există c ∈ ( a, ∞ ) astfel încât
L
f ( x) ≤ , pentru orice x ∈ [ c, ∞ ) .
2
∞
Deoarece, conform cu condiţia 2), ∫ f ( x ) dx convergentă, rezultă:
a
∞
∫ f ( x ) dx convergentă, pentru orice c ∈ ( a, ∞ )
c
(propoziţia 3.1.2.).
L t L
, ( ∀ ) x ∈ [ c, ∞ ) ⇒ sup ∫ f ( x ) dx ≥ sup ∫ dx = +∞ .
t
Deoarece f ( x ) ≤
2 t∈[c , ∞ ) c t∈[ c , ∞ ) c 2
t ∞
Deci sup ∫ f ( x ) dx = +∞ . Contradicţie cu ∫ f ( x ) dx convergentă ⇒ L =0.
t∈[c , ∞ ) c a
Consecinţa 3.1.5. Fie f : [ a, ∞ ) → R cu proprietăţile:

1. f local integrabilă
2. lim f ( x ) există şi este diferită de zero.
t →∞
∞
Atunci ∫ f ( x )dx
a
divergentă.
Exemplu:
∞ 1
Să se studieze convergenţa integralei improprii ∫
1
2
xsin dx
x
1 1
sin sin
1 x. x =1 ≠ 0,
f ( x ) = xsin = Cum lim rezultă (conform
x 1 x →∞ 1
x x
∞ 1
consecinţei) ∫1
2
xsin dx divergentă.
x
b−
Propoziţia 3.1.6. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f , g : [ a, b ) → R astfel încât ∫ f ( x ) dx
a
b− b−
şi ∫ g ( x ) dx sunt convergente. Atunci ⎡⎣α f ( x ) ± β g ( x ) ⎤⎦ dx ,
∫
a a
α, β ∈ R , este convergentă şi are loc egalitatea:
b− b− b−
∫ ⎡α f ( x ) ± β g ( x ) ⎤⎦ dx = α ∫ f ( x ) dx ± β ∫ g ( x ) dx
a ⎣ a a
Demonstraţie:
Ţinând cont de definiţia 3.1.2. şi de proprietatea limitei unei funcţii într-un
punct, propoziţia 3.1.6. este evidentă.
2. Criterii de convergenţă a integralelor improprii
Definiţia 3.2.1. Fie A ⊂ R o mulţime şi x0 ∈ A' . Se spune că funcţia

f : A \ { x0 } → R este o funcţie O ( g ( x )) , g : A \ { x0 } → R
⎡ f ( x ) = O ( g ( x ) ) , x → x0 ⎤ dacă există o funcţie α : A \ { x0 } → R mărginită
⎣ ⎦
pe mulţimea A ∩ V \ { x0 } , V vecinătatea lui x0 astfel încât
f ( x ) = α ( x ) g ( x ) , pentru orice x ∈ A ∩ V \ { x0 } .
A' după cum se ştie este mulţimea punctelor de acumulare ale lui A .
Observaţia 3.2.1.
a) f ( x ) = O ( g ( x ) ) , x → x0 ⇔ există M > 0 , V vecinătatea lui x0 astfel
încât:
f ( x ) ≤ M g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ A ∩ V − { x0 }
b) Dacă g ( x ) ≠ 0 , ( ∀ ) x ∈ A ∩ V − { x0 } se spune că
f
f ( x ) = O ( g ( x ) ) , x → x0 dacă funcţia este mărginită,
g
( ∀ ) x ∈ A ∩ V − { x0 } .
Notaţiile din definiţia 3.2.1. şi observaţia 3.2.1. se datorează lui Landau.
Propoziţia 3.2.1. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f , g : [ a, b ) → R+ două funcţii local
integrabile.
f ( x ) = O ( g ( x )) , x → b
b−
Dacă şi ∫ g ( x ) dx convergentă atunci
a
b−
∫ f ( x ) dx convergentă.
a
Demonstraţie:
Deoarece f ( x ) = O ( g ( x ) ) , x → b conform cu observaţia 3.2.1 a) există
M > 0 şi c ∈ ( a, b ) astfel încât f ( x ) ≤ M ⋅ g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ [ c, b ) .
b− b−
∫ g ( x ) dx convergentă, atunci ∫ g ( x ) dx convergentă (propoziţia 3.1.2)
a c
t
şi atunci sup ∫ g ( x ) dx < +∞ conform cu propoziţia 2.1.3.
t∈[c ,b ) c
Deoarece f ( x ) = M ⋅ g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ [ c, b )
t t b−
⇒ sup ∫ g ( x ) dx ≤ M tsup
∈[ c ,b ) ∫
g ( x ) dx < ∞ ⇒ ∫ f ( x ) dx convergentă.
t∈[c ,b ) c c c
b−
Atunci ∫ f ( x ) dx convergentă conform cu propoziţia 3.1.2.
a
Propoziţia 3.2.2. Fie −∞ < a < b < +∞ şi f , g : [ a, b ) → R+ două funcţii local

integrabile şi g ( x ) ≠ 0 , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ) .
f ( x) b−
a) Dacă lim există şi este finită şi ∫ g ( x ) dx convergentă
x →b g ( x) a
b−
atunci ∫ f ( x ) dx convergentă;
a
f ( x) b−
b) Dacă lim există şi este diferită de zero şi ∫ f ( x ) dx convergentă
x →b g ( x) a
b−
atunci ∫ g ( x ) dx convergentă;
a
f ( x) b−
c) Dacă lim , există este finită şi diferită de zero atunci ∫ f ( x ) dx şi
x →b g ( x) a
b−
∫ g ( x ) dx au aceeaşi natură.
a
Demonstraţie:
f ( x)
a) Presupunem că λ = lim , λ finit. Conform definiţiei limitei unei funcţii
x →b g ( x)
într-un punct, se poate afirma că există c ∈ [ a, b ) şi ε = 1 astfel încât
f ( x)
< λ + 1 , ( ∀ ) x ∈ [ c, b ) , ceea ce arată conform cu observaţia 3.2.1 b)
g ( x)
f ( x ) = O ( g ( x )) , x → b
b−
că şi cum ∫ g ( x ) dx convergentă atunci
a
b−
∫ f ( x ) dx convergentă.
a
f ( x)
b) Dacă λ = lim , λ > 0 , conform definiţiei limitei unei funcţii într-un
x →b g ( x)
f ( x) λ 2
punct, pentru ε = λ /2, > , ( ∀ ) x ∈ [ c, b ) ⇒ g ( x) < f ( x) ,
g ( x) 2 λ
( ∀ ) x ∈ [c, b ) atunci conform cu propoziţia 3.2.1.a) g ( x ) = O ( f ( x ) ) , x → b şi
b− b−
cum ∫ f ( x ) dx convergentă atunci conform cu propoziţia 3.2.1 ∫ g ( x ) dx
a a
convergentă.
c) Din a) şi b) este evidentă afirmaţia c).
Consecinţa 1:
Fie −∞ < a < b ≤ +∞ şi f : [ a, b ) → R+ o funcţie local integrabilă.
a) Dacă există p ∈ ( 0,1) astfel încât lim ( b − x ) ⋅ f ( x ) există şi este finită,
p
x →∞
b−
atunci ∫ f ( x ) dx convergentă.
a
b) Dacă există p ≥ 1 astfel încât lim ( b − x ) ⋅ f ( x ) există, este finită şi

p
x →∞
b−
diferită de zero, atunci ∫ f ( x ) dx divergentă.
a
Demonstraţie:
f ( x)
(b − x ) ⋅ f ( x) =
p
a) Deoarece şi (conform cu propoziţia 3.2.1)
1
(b − x )
p
b− dx 1
∫ (b − x ) convergentă, pentru orice p ∈ ( 0,1) , luând g ( x ) =
(b − x )
a p p
b−
(conform cu propoziţia 3.2.2. a) ∫ f ( x ) dx convergentă.
a
b) Se demonstrează în mod analog ca a).
Consecinţa 2:
Fie a ∈ R şi f : [ a, +∞ ) → R+ o funcţie local integrabilă.
a) Dacă există p > 1 astfel încât lim x p ⋅ f ( x ) există şi este finită
x →∞
b−
atunci ∫ f ( x ) dx convergentă.
a
b) Dacă există p ∈ ( 0,1] astfel încât lim x p ⋅ f ( x ) există, este finită şi
x →∞
∞
diferită de zero atunci ∫ f ( x ) dx divergentă.
a
Propoziţia 3.2.3. (Criteriul de convergenţă pentru integralele improprii al lui
Cauchy)
Fie −∞ < a ≤ b ≤ +∞ şi f : [ a, b ) → R o funcţie local integrabilă.
b−
Atunci ∫ f ( x ) dx convergentă dacă şi numai dacă ( ∀ ) ε > 0 , există c ∈ [ a, b )
a
astfel încât ∫ f ( x ) dx < ε , J ⊂ ( c, b ) compact.

J
Demonstraţie:
b−
Fie F ( t ) = ∫ f ( x ) dx, t ∈ [ a, b ) .
t
∫ f ( x ) dx convergentă ⇔ F ( b − ) există şi
a a
este finită ( F ( b − ) = lim F ( t ) ) . Ţinând cont de definiţia limitei unei funcţii

t ↑b
într-un punct se poate afirma că F ( b − ) există şi este finită ⇔ ( ∀ ) ε > 0 ,

există c ∈ [ a, b ) astfel încât
F ( t '' ) − F ( t ' ) < ε ( ∀ ) t ' , t '' ∈ [ a, b ) ⇔

t ''
∫ f ( x ) dx < ε , ( ∀ ) t , t ∈ [c, b ) .
'' '
t'
Luând J = ⎡⎣t ' , t '' ⎤⎦ , criteriul este demonstrat.

Propoziţia 3.2.4. (Criteriul de convergenţă al lui Abel-Dirichlet)
Fie f , g : [ a, b ) → R două funcţii local integrabile, unde −∞ < a < b ≤ +∞ .
Dacă:
1) g monoton descrescătoare pe [ a, b ) şi g ( b − ) = 0 ;
−t
2) M := sup ∫ f ( x ) dx < +∞
t∈[ a ,b ) a
b
atunci ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx
a
convergentă.
Demonstraţie:
d
Din condiţia 2) rezultă că există M ' = 2M astfel încât ∫ f ( x ) dx < 2M
c
( ∀ ) c, d ∈ [ a , b ) Deoarece g (b −) = 0 , există d ∈ [ a, b ) astfel încât

ε
g ( x) < , ( ∀ ) x ∈ [ d , b ) . Se fixează α , β ∈ [ d , b ) , α < β . Conform cu a
4M
doua teoremă de medie pentru integrala definită există ξ ∈ [ d , b ) astfel
încât:
β ξ −β
∫α f ( x ) ⋅ g ( x ) dx = g (ξ ) ∫α f ( x ) dx +g (ξ ) ∫ξ f ( x ) dx, ξ ∈ [α , β ]
β ξ ε βε
∫α f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≤ g (ξ ) ∫α f ( x ) dx + g (ξ ) ∫ξ f ( x ) dx < 4M ⋅ 2M + 4M ⋅ 2M = ε
β
Deci ∫α f ( x ) ⋅ g ( x ) dx < ε , J = [α , β ] ⊂ [ d , b ) . Atunci conform cu criteriul
b−
lui Cauchy ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx convergentă.
a
Acest criteriu are şi alte forme echivalente, după cum urmează:
Consecinţa 1:
Fie −∞ < a < b ≤ +∞ şi f , g : [ a, b ) → R două funcţii local integrabile. Dacă:
1) g monoton descrescătoare şi mărginită pe [ a, b ) ;
b−
2) ∫ f ( x ) dx convergentă,
a
b−
atunci ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx convergentă.
a
Consecinţa 2:
Fie −∞ < a < b ≤ +∞ şi f , g : [ a, b ) → R două funcţii local integrabile. Dacă:
1) g monoton descrescătoare pe [ a, b ) şi g ( b − ) = 0 ;
2) f continuă şi posedă o primitivă continuă şi mărginită,
b−
atunci ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx convergentă.
a
Propoziţia 3.2.5. (Criteriul lui Cauchy - Mac Laurin)
Fie a ≥ 0 şi f : [ a, ∞ ) → R+ o funcţie monoton descrescătoare.
∞
Atunci ∫ f ( x ) dx
a
convergentă dacă şi numai dacă seria ∑ f ( n)
n ≥[ a ]
convergentă. [ a ] este partea întreagă a lui a).
1. Să se studieze convergenţa integralelor:
1 dx ∞ 1
a) ∫ , ∫ e − x dx, ∫ lnx ⋅ dx
0
x 0 0
π
∞ ∞
b) ∫
0
sinxdx, ∫
0
lnxdx, ∫
0
2
tgxdx
Rezolvare:
1 t 1 dx
a) L = lim ∫ f ( x ) dx = lim F ( x ) = lim F ( t ) − F ( a ) ; ∫ este o integrală
t ↑b a t ↑b a t ↑b 0
x
improprie de speţa a-II-a deoarece intervalul de integrare este mărginit şi
1
x = 0 punct critic pentru funcţia f ( x ) = .
x
1
1 dx 1 dx 1 dx
∫0 x ∫ = x 2
dx = 2 x ⇒ ∫0 x t↓0 ∫t x =
= lim
1
= lim 2 x = 2 − 2 lim x = 2
t ↓0 t t ↓0
1 dx
Deoarece L există şi este finită integrala improprie ∫ este
0
x
1 dx
convergentă şi are loc egalitatea: ∫ = 2.
0
x
∞
∫0
e − x dx este o integrală improprie de speţa întâi deoarece intervalul de
integrare este nemărginit iar funcţia f ( x ) = e− x mărginită pentru
orice x ∈ [ 0, ∞ ) .
∞ t 1
∫e dx = −e− x ⇒ ∫ e− x dx = − lim ∫ e− x dx = − lim e − x
−x
= − lim e − t + 1 = 1
0 t ↑∞ 0 t ↑∞ 0 t ↑∞
∞
Deoarece L există şi este finită, ∫ 0
e − x dx este convergentă şi are loc
egalitatea:
∞
∫ 0
e − x dx = 1
∫ ln xdx este o integrală improprie de speţa a doua deoarece intervalul de

integrare este mărginit iar x = 0 punct critic pentru funcţia f ( x ) = lnx .
∫ ln xdx = xlnx − ∫ dx =xlnx − x

t t 1 t
∫1 ln xdx =
t ↓ 0 ∫1
lim ln xdx = lim x ⋅ ( xln - x ) = −1 − lim t ⋅ ln = −1
t ↓0 t t ↓ 0 e
Atunci
1
Deoarece L există şi este finită ∫ ln xdx
0
convergentă şi are loc
egalitatea:
1
∫ ln xdx = −1
0
∞
b) ∫0
sinxdx este o integrală improprie de speţa întâi deoarece intervalul de
integrare este infinit iar funcţia f ( x ) = sinx este mărginită ( ∀ ) x ∈ [ 0, ∞ ) .
∞ t t
∫ sinxdx = −cosx + C ⇒ ∫ sinxdx = lim ∫ sinxdx = − limcosx
0 t ↑∞ 0 t ↑∞ 0
= − limcost + 1
t ↑∞
∞
Deoarece lim nu există
t ↑∞ ∫ 0
sinxdx este o integrală divergentă.
π
∞
Convergenţa integralelor ∫ 0
lnxdx şi ∫
0
2
tgxdx se studiază în mod analog.
2. Să se studieze convergenţa şi în caz afirmativ să se calculeze:
∞
a) ∫ 0
e − ax sinbx ⋅ dx .
dx
∞
b) ∫ 1 + x4
0
dx .
∞ xlnx
c) ∫ dx .
0
( )
1 + x 2 3
Rezolvare:
b−
Fie f : [ a, b ) → R local integrabilă. Atunci ∫ f ( x ) dx este convergentă
a
t b−
dacă există L : lim ∫ f ( x ) dx şi L finită. Atunci L = ∫ f ( x ) dx .
t ↑b a a
primitivă a lui f ( x ) pe [ a, t ] .
t
∫ f ( x ) dx = F ( t ) − F ( a ) ; F ( x )
a
Ţinând cont de acestea se cercetează integralele de la punctele a), b), c).
∞ asinbx + bcosbx − ax
a) F ( x ) = ∫ e− ax sinbx ⋅ dx = − e . Deoarece lim F ( x ) = ±∞
0 a 2 + b2 x →∞
∞
pentru a<0 rezultă că ∫ 0
e − ax sinbx ⋅ dx divergentă. Pentru a > 0,
∞
lim F ( x ) = 0 atunci există şi este finită L . Deci ∫ e − ax sinbx ⋅ dx
x →∞ 0
−b
convergentă şi L = − F ( 0 ) = .
a + b2
2
∞ −b
Aşadar pentru a > 0 , ∫
0
e − ax sinbx ⋅ dx =
a + b2
2
.
b)
x2 + x 2 + 1
F ( x) = ∫
dx
1+ x 4
dx =
1
ln
4 2 x − x 2 +1 2 2
2
−
1
arctg x 2 + 1 −
1
2 2
arctg x 2 − 1 . ( ) ( )
Pentru determinarea primitivei F ( x) se foloseşte egalitatea
dx 1 x2 + 1 1 x 2 11 1
∫ 1 + x4 2 ∫ x 4 + 1 2 ∫ x 4 + 1 dx
= dx − şi substituţiile x±
x
=t sau
1 π
descompunerea în fracţii simple a lui f ( x ) = . Cum lim F ( x ) =
x +1
4 x →∞
2 2
∞ dx π
există şi este finită atunci L există şi este primită şi ∫0 1+ x 4
=
2 2
π π
deoarece L = . − F ( 0) =
2 2 2 2
c) integrând prin părţi şi descompunând în fracţii simple se obţine:
xlnx 1 lnx 1 1 1 1
F ( x) = ∫ dx = − + lnx − ln (1 + x 2 ) + ⋅ .
( ) ( ) +
3 2 2
1 + x 2 4 1 + x 2 4 8 8 1 x
xlnx
Se observă că pentru f ( x ) = , atât x = 0 cât şi x = ±∞ sunt
(1 + x 2 )
3
∞ xlnx 1 xlnx ∞ xlnx

puncte critice şi atunci ∫ dx = ∫ dx + ∫ dx . Cum
(1 + x )
2 3
(1 + x )
2 3
(1 + x2 )
0 0 1 3
1 ∞ xlnx
lim F ( x ) = , lim F ( x ) = 0 atunci ∫ dx este convergentă şi
(1 + x2 )
3
x →∞ 8 x →∞ 0
∞ xlnx 1
∫ dx = F (1) − lim F ( x ) + lim F ( x ) − F (1) = − .
0
(1 + x ) 2 3 x →0 x →∞ 8
3. Să se studieze convergenţa integralelor:

∞ arctgx
a) ∫ dx .
0 x
∞ dx
b) ∫ , ( x0 > a > b ) .
x0
x ( x − a )( x − b )
⎛ − a2 − 2 ⎞
2 2
b
∞
c) ∫ ⎜ e − e x ⎟dx .
x
0 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
∞⎛ x 1⎞ 1
d) ∫ ⎜ x −x
− ⎟ ⋅ 2 dx .
0
⎝e −e 2⎠ x
∞
e) ∫ 0
x μ ⋅ e − ax dx ( μ, a > 0) .
∞ x dx
f) ∫
0
e 2x − 1
∞ lnx
g) ∫
x x2 − 1 1
.
Rezolvare:
I. Fie f : [ a, b ) → R+ , a, b finite şi f local integrat şi
L = lim ( b − x ) ⋅ f ( x ) .
p
x b
b−
a) Dacă L < ∞ pentru p ∈ ( 0,1) atunci ∫ f ( x ) dx convergent.
a
b−
b) Dacă 0 < L < ∞ pentru p ≥ 1 atunci ∫ f ( x ) dx divergent.
a
II. Fie f : [ a, ∞ ) → R+ , a finit, funcţie local integrabilă şi L = lim x p ⋅ f ( x ) .

x b
∞
a) Dacă L < ∞ pentru p > 1 atunci ∫ f ( x ) dx convergent.
a
∞
b) Dacă 0 < L < ∞ pentru p ∈ ( 0,1] atunci ∫ f ( x ) dx divergent.
a
Ţinând cont de I. şi II. se obţine:
∞ arctgx 1 arctgx ∞ arctgx
a) I = ∫ dx = ∫ dx + ∫ dx = I1 + I 2 .
0 x 0 x 1 x
arctgx
Deoarece lim x p ⋅ = 0 ( ∀ ) p > 0 atunci conform cu I a),
x →0 x
1 arctgx
I1 = ∫ dx convergentă.
0 x
arctgx
Deoarece lim x p ⋅ = lim x p arctgx = 0 ( ∀ ) p ∈ ( 0,1) atunci conform cu
x →∞ x x →∞
∞ arctgx
I. a) I 2 = ∫ dx convergentă. Atunci I = I1 + I 2 este convergentă.
1 x
dx 3
b) lim = 1 dacă p = > 1 . Atunci conform cu II.a)
x →∞
x ( x − a )( x − b ) 2
∞ dx
∫x0
x ( x − a )( x − b )
este convergentă.
⎛ − a2 ⎞ 1⎛ − 2 ⎞ ∞⎛ − 2 ⎞
2 2 2 2 2 2
b a b a b
∞ − 2 − 2 − 2
c) I =∫ ⎜e − e x
x ⎟dx = ∫ ⎜ e − e x
x ⎟ dx + ∫ ⎜ e − e x
x ⎟ dx = I1 + I 2 .
0 ⎜ ⎟ 0⎜ ⎟ 1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
− a2 − b2
Deoarece lim x ⋅ e p x2
= lim x ⋅ e x = 0 , ( ∀ ) p > 0 , atunci conform cu I. a),
p 2
x →0 x →0
⎛ − a2 ⎞ ∞⎛ − 2 ⎞
2 2 2 2
b a b
∞ − 2 − 2
I1 = ∫ ⎜e x − e x ⎟dx este convergentă. Pentru I 2 = ∫ ⎜ e x − e x ⎟dx nu
0 ⎜ ⎟ 1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
a2 b2
− −
se pot aplica I. şi II. Se dezvoltă în serie funcţia f ( x ) = e −e
2
x2
x
şi se
obţine:
a2 b2
b2 − a 2
2 2
a b
− − b2 − a 2 − 2 − 2
e x2
−e x2
= + ... ⇒ e − e
x x
<
x2 x2
(1)
b2 − a 2
lim x ⋅p
2
= lim x p − 2 b 2 − a 2 = 0 dacă p ∈ ( 0, 2 ) . Atunci conform cu
x →∞ x x →∞
∞ b − a2
2
II.a) ∫ 1 x2
convergentă. Atunci ţinând cont de inegalitatea (1)
⎛ − a2 ⎞
2 2
b
∞ − 2
I2 = ∫ ⎜ e x − e x ⎟dx este convergentă. Deci I = I1 + I 2 este
1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
convergentă.
d)
∞⎛ x 1⎞ 1 1⎛ x 1⎞ 1 ∞⎛ x 1⎞ 1
I =∫ ⎜ x −
− ⎟ ⋅ 2 dx = ∫ ⎜ x −
− ⎟ ⋅ 2 dx + ∫ ⎜ x −
− ⎟ ⋅ 2 dx = I1 + I 2
⎝e −e 0 e −e
⎝e −e
x x x
0 2⎠ x ⎝ 2⎠ x 1 2⎠ x
Dezvoltând în serie se obţine:

x 1 1 1 x
−x
− < +
e −e
x
2 x 2
12 240
(2)
⎛ 1 x ⎞
Deoarece lim x p ⎜ + ⎟ = 0 , ( ∀ ) p > 0 atunci conform cu I. a) şi
x →0
⎝ 12 240 ⎠
∞⎛ x 1⎞ 1
inegalitatea (2) I1 = ∫ ⎜ x −
− ⎟ ⋅ 2 dx este convergentă.
⎝e −e
x
0 2⎠ x
⎛ x 1⎞ 1 ⎛ x 1⎞
Deoarece lim x p − 2 ⎜ x −x
− ⎟ ⋅ 2 = lim x p − 2 ⎜ + x −x
− ⎟ = 0,
x →∞
⎝e −e 2⎠ x x →∞
⎝e −e 2⎠
( ∀ ) p < 2 conform cu II. a) I 2 = ∫0 ⎛⎜ x − x − ⎞⎟ ⋅ 2 dx este

∞ x 1 1
⎝e −e 2⎠ x
convergentă.
Atunci I = I1 + I 2 este convergentă.
∞
e) Deoarece lim x p ⋅ x μ ⋅ e − ax = 0 , ( ∀ ) p, μ , a > 0 conform cu II. a) ∫ x μ ⋅ e − ax dx
x →∞ 0
este convergentă.
x dx ∞ x dx
f) Deoarece lim x p = 0 , ( ∀ ) p > 0 atunci conform cu II. a) ∫ dx
x →∞
e −1 2x 0
e 2x − 1
este convergentă.
lnx 1
g) Deoarece lim x p = lim x p − 2 ⋅ lnx = 0 , ( ∀ ) p ∈ (1, 2 ) atunci
x →∞
x x − 1 x →∞
2
1
1− 2
x
∞ lnx
conform cu II. a)
x x2 − 1
∫
este convergentă.
1
4. Dacă a, k , λ > 0 să se studieze convergenţa integralelor:

x ⋅ sinax
∞
a) ∫
0 k 2 + x2
dx .
∞ sin2 x
b) ∫ esinx ⋅ λ dx .
0 x
λ
∞ sinx
c) ∫ lnx ⋅ dx .
0 x
∞ sin ( x + x )
2
d) ∫ dx .
0 xλ
Rezolvare:
x2
a) Se consideră g ( x ) = 2 , g ( x ) este descrescătoare (∀) x > k şi
k + x2
lim g ( x ) = 0 (3)
x →∞
A 1 A 1 2
Fie f ( x ) = sinax . Atunci ∫ sinax dx = cosax = cosA − 1 <
0 a 0 a a
(4)
∞ x ⋅ sinax
Din (3) şi (4) conform cu criteriul Abel-Dirichlet ∫ 0 k 2 + x2
dx este
convergentă.
∞ sin2 x 1 sin2 x ∞ sin2 x
b) I = ∫ esinx ⋅ λ dx = ∫ esinx ⋅ λ dx + ∫ esinx ⋅ λ dx = I1 + I 2 .
0 x 0 x 1 x
sin 2 x
Deoarece lim x p ⋅ esinx ⋅ λ dx = lim x p −λ ⋅ esinx ⋅ sin2 x = 0 , ( ∀ ) p > λ > 0
x →∞ x x →∞
∞ sin2 x
conform cu I. a) I1 = ∫ esinx ⋅ λ dx este convergentă ( ∀ ) λ ∈ ( 0,1) . Se
0 x
1
consideră g ( x ) = λ , g ( x ) este descrescătoare
x
( ∀ ) x ≥ 1 şi lim g ( x ) = 0
x →∞
(5)
Fie f ( x ) = esinx ⋅ sin2 x .
A A A
∫
1
esinx ⋅ sin2 x dx ≤ 2 ∫
1
esinx ⋅ cos2 x dx = 2 esinx
1
= 2 esinA − esin1 < 2e . Deci
A
∫
1
esinx ⋅ sin2 x dx < 2e
(6)
∞ sin2 x
Din (5) şi (6) conform cu criteriul Abel-Dirichlet I 2 = ∫ esinx ⋅ dx este
0 xλ
convergentă. Deci I = I1 + I 2 este convergentă.
λ
∞ sinx 1 λ sinx ∞ λ sinx
c) I = ∫ lnx ⋅ dx = ∫ lnx ⋅ dx + ∫ lnx ⋅ dx = I1 + I 2 . Deoarece
0 x 0 x 1 x
λ sinx
lim x p lnx ⋅ =0, (∀) p > 0 atunci conform cu I. a)
x →0 x
∞ p
sinx
I1 = ∫ x p lnx ⋅ dx este convergentă..
0 x
p 1
Fie g ( x ) = lnx ⋅ , g ( x ) este descrescătoare
x
p
lnx
( ∀ ) x > e şi lim
λ
=0
x →∞ x
(7)
A
Fie f ( x ) = sinx ⋅ ∫ sinxdx = −cosA + cos1 < 2
1
(8)
∞ p
sinx
Din (7) şi (8) conform cu criteriul Abel-Dirichlet I 2 = ∫ lnx ⋅ dx este
0 x
convergentă. Atunci I = I1 + I 2 este convergentă.
1
d) Fie g ( x ) = λ , g ( x ) este descrescătoare ( ∀ ) x ≥ 1 şi lim g ( x ) = 0
x x →∞
(9)
Fie f ( x ) = sin ( x + x 2 ) . Făcând substituţia z = x + x 2 se obţine
sinz
sin ( x + x 2 ) dx =
A A A + A2
∫ f ( x )dx = ∫ ∫ dx
1 + 4z
2
a a a+a
(10)
care este mărginită ( ∀ ) A > a .
∞ sin ( x + x 2 )
Din (9) şi (10) conform cu criteriul Abel-Dirichlet ∫
0 xλ
dx este
convergentă.
CAPITOLUL 4
INTEGRALE CU PARAMETRU
1. Definiţie. Proprietăţi.
Definiţia 4.1.1. Fie M o mulţime oarecare şi [ a, b ] un interval compact de numere reale.
Dacă funcţia f : [ a, b ] × M → R este integrabilă în raport cu x ∈ [ a, b ] ,
(∀) y ∈ M şi ϕ ,ψ : M → [ a, b ] funcţii, atunci are sens funcţia
ψ ( y)
I ( y) = ∫ f ( x, y ) dx , numită integrală cu parametru.
ϕ( y)
Observaţia 4.1.1. Proprietăţile funcţiei I ( y ) depind de proprietăţile funcţiilor f , ϕ ,ψ

precum şi de structura mulţimii M . În cele ce urmează, se consideră
M = [ c, d ] ⊂ R şi ϕ ( y ) = a , ψ ( y ) = b , ( ∀ ) y ∈ [ c, d ] . În aceste condiţii, funcţia
b
I ( y ) are forma: ∫ f ( x, y ) dx = I ( x ) .
a
Pentru această funcţie se vor studia în continuare proprietăţile de limită,
continuitate, derivabilitate şi integrabilitate.
b
Propoziţia 4.1.1. (Proprietatea de limită a funcţiei I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx )
a
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R . Dacă:
1) f ( x, y ) integrabilă pe [ a, b ] , ( ∀ ) y ∈ [ c, d ] ;
2) f ( x, y ) converge uniform când y → y0 către ϕ ( x ) ,
atunci funcţia I(y) are limită în punctul y0 şi are loc egalitatea:
b b
lim I ( y ) = ∫ lim f ( x, y ) dx = ∫ ϕ ( x ) dx
y → y0 a y → y0 a
Demonstraţie:
u
Deoarece f ( x, y ) → ϕ ( x ) şi f integrabilă în raport cu x atunci ϕ ( x )
y → y0
b u
integrabilă deci are sens ∫ ϕ ( x ) dx . Deoarece f ( x, y ) → ϕ ( x ) , ţinând cont de
a y → y0
definiţia convergenţei uniforme, se poate afirma că ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0

astfel încât
( ∀ ) y ∈ [ c, d ] y − y0 < δ ( ε ) ⇒ f ( x, y ) − ϕ ( x ) < ε
(1)
b b
Pentru a arăta că ∫ f ( x, y ) dx → ∫ ϕ ( x ) dx , trebuie arătat că în condiţiile
a y − y0 a
b b
anterioare are loc inegalitatea: ∫ f ( x, y ) dx − ∫ ϕ ( x ) dx < ε . Într-adevăr,
a a
b b b
∫ f ( x, y ) dx − ∫ ϕ ( x ) dx = ∫ f ( x, y ) dx − ϕ ( x ) dx ≤
a a a
b b
≤ ∫ f ( x, y ) − ϕ ( x ) dx < ∫ ε dx = ε ( b − a ) = ε '
a a
Într-adevăr, conform definiţiei limitei ⇒

b b b
⇒ lim
y → y0 ∫ f ( x, y ) dx = ∫
a a y → y0
lim f ( x, y ) dx = ∫ ϕ ( x ) dx
a
b
Propoziţia 4.1.2. (Continuitatea funcţiei I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx ).
a
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R o funcţie local integrabilă.

Dacă f ( x, y ) este continuă pe mulţimea [ a , b ] × [ c, d ] , atunci funcţia
I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este continuă pe [ c, d ] .
b
a
Demonstraţie:
Deoarece f ( x, y ) este continuă pe compactul [ a, b ] × [ c, d ] ⊂ R 2 atunci f ( x, y )
uniform continuu pe acest compact, adică ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât
( ∀ ) ( x' , y ' ) , ( x'' , y '' ) ∈ [ a, b] × [c, d ] x '' − x ' < δ ( ε ) şi y '' − y ' < δ ( ε ) ,
f ( x '' , y '' ) − f ( x ' , y ' ) < ε .
(1)
Luând x ' = x '' = x , inegalitatea (1) devine:
f ( x, y '' ) − f ( x, y ' ) < ε , ( ∀ ) y ' , y '' ∈ [ c, d ]
(2)
Deci I ( y '' ) − I ( y ' ) = f ( x, y '' ) dx − ∫ f ( x, y ' ) dx ≤
b b
∫
a a
∫ f ( x, y ) − f ( x, y ) dx < ∫
b (2) b
'' '
ε dx = ε ( b − a ) = ε '
a a
Deci I ( y '' ) − I ( y ' ) < ε ' , ( ∀ ) y ' , y '' ∈ [c, d ] . Atunci I ( y ) continuă pe [ c, d ] .
b
Propoziţia 4.1.3. (Proprietatea de derivabilitate a funcţiei I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx ).
a
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R . Dacă:
1) f este continuă în raport cu x , ( ∀ ) y ∈ [ c, d ] ;
[ a , b ] × [ c, d ] ,
b
2) există f y' ( x, y ) continuă în atunci I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx
a
b
derivabilă şi are loc egalitatea: I ' ( y ) = ∫ f y' ( x, y ) dx .
a
Demonstraţie:
Fie y0 ∈ [ c, d ] un punct oarecare dar fixat.
b b
Atunci I ( y0 ) = ∫ f ( x, y0 ) dx şi I ( y0 + k ) = ∫ f ( x, y0 + k ) dx . Atunci
a a
I ( y0 + k ) − I ( y0 ) b f ( x, y0 + k ) − f ( x, y0 )
=∫ dx
k a k
(1)
În condiţiile ipotezei propoziţiei 4.1.3, funcţia f ( x, y ) satisface condiţia
teoremei lui Lagrange în raport cu variabila y . Deci va avea loc relaţia:
f ( x, y0 + k ) − f ( x, y0 )
= f y' ( x, y0 + θ k ) , unde 0 < θ < 1
k
(2)
Conform ipotezei (2) din enunţul teoremei, funcţia f y' ( x, y ) fiind continuă în
compactul [ a, b ] × [ c, d ] , ea este uniform continuă în acest compact. Ţinând cont
de definiţia uniform continuităţii se poate afirma că ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0
astfel încât (∀) ( x' , y ' ) şi ( x , y ) ∈ [ a , b ] × [ c, d ] x
'' '' ''
− x' < δ (ε ) şi
y '' − y ' < δ ( ε ) , f y' ( x '' , y '' ) − f y' (x , y ) < ε
' '
(3)
Luând x ' = x '' = x şi y ' = y0 iar y '' = y0 + θ k cu k < δ ( ε ) , relaţia (3) devine:
f y' ( x, y0 + θ k ) − f y' ( x, y0 ) < ε
(4)
f ( x, y0 + k ) − f ( x, y0 )
Ţinând cont de relaţia (2) şi (4) ⇒ − f y' ( x, y0 ) < ε
k
(5)
Deci, conform relaţiei (5), se poate afirma că
f ( x, y0 + k ) − f ( x, y0 ) u
→ f y' ( x, y0 )
k k →0
(6)
S-a demonstrat că funcţia f ( x, y ) satisface condiţia propoziţiei 4.1.1 de trecere la
limită sub integrală. Deci, ţinând cont de relaţia (1) şi (6) se obţine
I ( y0 + k ) − I ( y0 ) b I ( x, y0 + k ) − I ( x, y0 )
lim = ∫ lim dx ⇔ I ( y0 ) =
k →0 k a k →0 k
b
= ∫ f y' ( x, y0 ) dx
a
Cum y0 a fost ales arbitrar, el poate fi înlocuit de y şi astfel propoziţia este
demonstrată.
b
Propoziţia 4.1.4. (Integrabilitatea funcţiei I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx )
a
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R funcţie continuă în [ a, b ] × [ c, d ] în raport cu fiecare
variabilă. Atunci funcţia I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este integrabilă în intervalul [ c, d ]

b
a
d b b d
şi are loc egalitatea ∫ dy ∫ f ( x, y ) dx = ∫ dy ∫ f ( x, y ) dy .
c a a c
Demonstraţie:
Se va demonstra egalitatea mult mai generală şi anume:
η η
dy ∫ f ( x, y ) dx = ∫ dy ∫ f ( x, y ) dy , ( ∀ )η ∈ [ c, d ]
b b
∫c a a c
(1)
Se observă că atât în membrul stâng cât şi în cel drept avem funcţii în variabila η .
η b b η
U (η ) = ∫ dy ∫ I ( y ) dy , V (η ) = ∫ dx ∫ f ( x, y ) dy
c a a c
Egalitatea (1) va fi demonstrată dacă: U (η ) = V ' (η ) '
(2)
Într-adevăr (2) ⇒ (1) deoarece din U ' (η ) = V ' (η ) ⇒ U (η ) = V (η ) + C ,
pentru η = C ⇒ 0 = C ⇒ U (η ) = V (η ) .
În continuare se va demonstra că (2) este adevărată.
b
Fie F ( x, y ) o primitivă a funcţiei I ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx . Ţinând cont de această
a
η μ
presupunere se obţine U (η ) = ∫ I ( y ) dy = F ( y )
a c
b
Deci U ' (η ) = F ' (η ) = I (η ) = ∫ f ( x,η ) dx
a
(3)
b η
Se consideră V (η ) = ∫ ϕ ( x,η )dx unde ϕ ( x, y ) = ∫ f ( x, y ) dy
a c
Deoarece f ( x, y ) este continuă conform propoziţia 4.1.2 rezultă că funcţia

ϕ ( x,η ) este continuă în raport cu x . Deoarece ϕη' ( x,η ) = f ( x,η ) atunci ϕη' este
continuă, deci sunt satisfăcute condiţiile propoziţiei 4.1.3 pentru funcţia
b b b
V (η ) = ∫ ϕ ( x,η )dx Deci V ' (η ) = ∫ ϕη' ( x,η )dx = V (η ) = ∫ f ( x,η )dx
a a a
(4)
Din (3) şi (4) U ' (η ) = V ' (η ) .
ψ ( y)
2. Proprietăţile funcţiei J ( y ) = ∫ψ f ( x, y )dx
( y)
În acest paragraf se va considera că M = [ c, d ] , iar funcţiile

ϕ ,ψ : [ c, d ] → [ a, b ] nu mai sunt funcţii constante ca în paragraful 1.
Propoziţia 4.2.1. (Proprietatea de continuitate a funcţiei J ( y ) )
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R . Dacă:
1) f ( x, y ) este continuă în raport cu fiecare variabilă în [ a, b ] × [ c, d ] .
2) funcţiile x = ϕ ( y ) şi x = ψ ( y ) sunt continue în [ c, d ] iar graficele lor sunt
ψ ( y)
incluse în dreptunghiul [ a , b ] × [ c, d ] , atunci J ( y) = ∫
ψ ( y)
f ( x, y )dx este
continuă în [c,d].
Demonstraţie:
Fie y0 ∈ [ c, d ] fixat dar arbitrar atunci
ψ ( y) ψ ( y0 )
J ( y) ∫ f ( x, y ) dx = ∫ f ( x, y ) dx +
ϕ( y) ϕ ( y0 )
ψ ( y) ϕ( y)
+∫ f ( x, y ) dx − ∫ f ( x, y ) dx
ψ ( y0 ) ϕ ( y0 )
(1)
ψ ( y0 ) ψ ( y)
Se notează J0 ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx ; J1 ( y ) = + ∫ f ( x, y ) dx ;
ϕ ( y0 ) ϕ ( y0 )
ϕ( y)
J2 ( y) = ∫ f ( x, y ) dx .
ϕ ( y0 )
Egalitatea (1) este evidentă ţinând cont de aditivitatea faţă de interval a

integralei definite.
Ţinând cont de propoziţia 4.1.1, este evident că
ψ ( y0 )
lim J 0 ( y ) = ∫ lim f ( x, y ) dx
y → y0 ϕ ( y0 ) y → y0
(2).
ψ ( y)
De asemenea ∫ϕ ( f ( x, y ) dx ≤ M ⋅ ψ ( y ) − ψ ( y0 )
y0 )
(3)
ψ ( y)
şi ∫ϕ ( f ( x, y ) dx ≤ M ⋅ ϕ ( y ) − ϕ ( y0 )
y0 )
(4)
unde M = max f ( x, y ) .
Ţinând cont de continuitatea funcţiilor ϕ şi ψ şi de relaţiile (3) şi (4)se obţine
lim J1 ( y ) = 0 şi lim J 2 ( y ) = 0
y → y0 y → y0
(5)
Din (1), (2) şi (5) lim J ( y ) = J ( y0 ) , egalitate ce arată că funcţia J ( y ) este
y → y0
continuă în punctul y0 . Cum y0 a fost ales arbitrar J ( y ) este continuă pe [ c, d ] .

Propoziţia 4.2.2. (Proprietatea de derivabilitate a funcţiei J(y))
Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R . Dacă:
1) f ( x, y ) este continuă în [ a, b ] × [ c, d ] ;
2) există f y' ( x, y ) continuă în [ a, b ] × [ c, d ] ;
3) există ϕ ' ( y ) şi ψ ' ( y ) , ( ∀ ) y ∈ [ c, d ] , atunci funcţia J ( y ) este derivabilă pe
[c,d] şi are loc egalitatea:
ψ ( y)
J ' ( y) = ∫ f y' ( x, y ) dx + ψ ' ( y ) ⋅ f (ψ ( y ) , y ) − ϕ ' ( y ) ⋅ f (ϕ ( y ) , y )
ϕ( y)
Demonstraţie:
Fie y0 ∈ [ c, d ] fixat, dar arbitrar atunci
ψ ( y) ψ ( y0 ) ψ ( y)
J ( y) = ∫ f ( x, y ) dx = ∫ f ( x, y ) dx + ∫ f ( x, y ) dx −
ϕ( y) ϕ ( y0 ) ψ ( y0 )
ϕ( y)
−∫ f ( x, y ) dx = J 0 ( y ) + J1 ( y ) − J 2 ( y )
ϕ ( y0 )
(1)
În condiţiile propoziţiei 4.2.2, pentru integrala J 0 ( y ) sunt satisfăcute condiţiile
propoziţiei 4.1.3, deci va avea loc egalitatea:
ψ ( y0 )
J 0' ( y ) = ∫ f y' ( x, y ) dx
ϕ ( y0 )
(2)
Pentru integrala J1 ( y ) , folosind teorema de medie se poate scrie:
1 1 ψ ( y) 1
y − y0
J1 ( y ) =
y − y0 ∫ψ ( y0 )
f ( x, y ) dx =
y − y0
(ψ ( y ) − ψ ( y0 ) ) f ( x , y )
unde x ∈ ⎡⎣ψ ( y0 ) ,ψ ( y ) ⎤⎦
Trecând la limită după y → y0 se obţine
J1 ( y ) − J1 ( y0 ) ψ ( y ) − ψ ( y0 )
lim = lim f (ψ ( y0 ) , y0 ) ⇔
y → y0 y − y0 y → y0 y − y0
⇔ J1' ( y0 ) = ψ ' ( y0 ) ⋅ f (ψ ( y0 ) , y0 )
(3)
Analog se arată că:
J 2' ( y0 ) = ψ ' ( y0 ) ⋅ f (ψ ( y0 ) , y0 )
(4)
Din (1), (2), (3) şi (4)
ψ ( y0 )
J ' ( y0 ) = ∫ f y' ( x, y0 ) dx + ψ ' ( y0 ) ⋅ f (ψ ( y0 ) , y0 ) − ϕ ' ( y0 ) ⋅ f (ϕ ( y0 ) , y0 )
ϕ ( y0 )
Cum y0 este arbitrar ales, poate fi înlocuit cu y şi propoziţia 4.2.2 este

demonstrată.
Observaţia 4.2.1.
a) Fie a ∈ R şi f : [ a, ∞ ) × M → R o funcţie local integrabilă în raport cu
∞
variabila x , ( ∀ ) y ∈ M . Atunci are sens funcţia k ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx , numită
a
integrală cu parametru pe interval necompact.
∞
b) Funcţia k ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx are următoarele proprietăţi:
a
c a. Dacă f ( x, y ) este local integrabilă în raport cu x ;

u
b. Dacă f ( x, y ) → ϕ ( x ) , ( ∀ ) x ∈ [ 0, A] , ( ∀ ) A > a .
y → y0
Atunci k ( y ) are limită în y0 şi

∞ ∞
lim k ( y ) = ∫ lim f ( x, y ) dx = ∫ ϕ ( x ) dx unde
y → y0 a y → y0 a
ϕ ( x ) = lim f ( x, y )
y → y0
d Dacă:
a. M = [ c, d ]
b. f ( x, y ) continuă în [ a, b ] × [ c, d ]
c. k ( y ) uniform convergent în raport cu y pe [ c, d ] , atunci
∞
integrala improprie k ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este convergentă pe
a
mulţimea [ c, d ]
e Dacă:
a. M = [ c, d ]
b. f ( x, y ) continuă în [ a, b ] × [ c, d ]
c. există f y' ( x, y ) continuă în [ a, b ] × [ c, d ]
d. integrala improprie k ( y) este uniform convergentă,
( ∀ ) y ∈ [ c, d ] , atunci funcţia k(y) este derivabilă pe [ c, d ] şi are
∞
loc egalitatea: k ' ( y ) = ∫ f y' ( x, y ) dx
a
3. Funcţiile lui Euler

A. Funcţia beta
1
Definiţia 4.3.1. Funcţia B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x )
b −1
dx cu a > 0 , b > 0 se numeşte
0
integrala lui Euler de speţa întâi.
La propunerea matematicianului Legendre, mai poartă denumirea de funcţia beta.
1
Pentru ca funcţia B ( a, b ) să fie bine definită, trebuie arătat că x a −1 (1 − x )
b −1
∫
0
dx
este convergentă, ( ∀ ) a > 0 , b > 0 .
Pentru a > 1 şi b > 1 , această integrală este o integrală definită, neavând puncte
critice.
Pentru a ∈ ( 0,1) şi b ∈ ( 0,1) , integrala este improprie de speţa a doua având
x = 0 , x = 1 puncte critice pentru funcţia f ( x ) = x a −1 (1 − x )
b −1
.
Ţinând cont de faptul că:
1
1 1
(1 − x ) dx = ∫ x a −1 (1 − x ) dx + ∫1 x a −1 (1 − x )
b −1 b −1 b −1
∫
a −1
x 2
dx
0 0
2
se studiază convergenţa celor două integrale care au acum câte un singur punct
critic x = 0 respectiv x = 1 .
Dar ţinând cont de propoziţia 3.1.1 şi considerând p = 1 − a atunci
această integrală este convergentă dacă p < 1 deci 1 − a < 1 ⇒
−a < 0 ⇒ a > 0 .
Deci prima integrală este convergentă, ( ∀ ) a > 0 .
Analog se demonstrează că şi a doua integrală este convergentă, ( ∀ ) b > 0 .
1
x a −1 (1 − x ) dx este convergentă ( ∀ ) a > 0 şi b > 0 şi atunci funcţia
b −1
Aşadar ∫0
B ( a, b ) este bine definită.

Propoziţia 4.3.1. (Proprietăţile funcţiei B ( a, b ) )
1
Fie funcţia B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x )
b −1
dx , a > 0 , b > 0 . Această funcţie are
0
următoarele proprietăţi:
1. B ( a, b ) = B ( b, a )
b −1
2. B ( a, b ) = B ( a, b − 1) , ( ∀ ) b > 1
a + b −1
π
3. B ( a,1 − a ) = , ( ∀ ) a ∈ ( 0,1)
sina ⋅ π
Demonstraţie:
1
1. Pornind de la funcţia B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x )
b −1
dx , a > 0 , b > 0 , făcând
0
⎧x = 0 ⇒ t = 1
⎪
substituţia 1 − x = t se obţine: ⎨ x = 1 ⇒ t = 0
⎪dx = − dt
⎩
Cu aceste rezultate,
1 0 a −1 1 a −1
B ( a, b ) = ∫ xa −1 (1 − x ) dx = −∫ (1 − t ) ⋅ t b−1dt = ∫ t b−1 ⋅ (1 − t ) dt = B ( b, a )
b −1
0 1 0
2. Pentru a demonstra această proprietate se porneşte de la
1
B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x )
b −1
dx şi se foloseşte integrarea prin părţi. Se obţine:
0
1 1 a −1 1 1 b −1 1 a
B ( a, b ) = x (1 − x ) dx a = (1 − x ) ⋅ xa + x (1 − x ) dx =
b −1 b −1 b−2
∫
a 0 a 0 ∫
a 0
b −1 1 a b − 1 ⎡ 1 a−1
x (1 − x ) dx − ∫ x a−1 (1 − x ) dx ⎤
1
x (1 − x ) dx =
b−2 b−2 b −1
=
a 0 ∫ a ⎣⎢ 0 ∫ 0 ⎦⎥
b −1 b −1
Deci B ( a, b ) = B ( a, b − 1) − B ( a, b ) ⇒
a a
b −1
⇒ ( a + b − 1) B ( a, b ) = ( b − 1) B ( a, b − 1) ⇒ B ( a, b ) = B ( a, b − 1) .
a + b −1
În proprietatea 2), dacă numerele reale a şi b se înlocuiesc cu numerele naturale m şi
( m − 1)( n − 1)!
n , proprietatea 2) are următoarea formă: B ( m, n ) = . Această relaţie
( m + n − 1)!
se obţine prin aplicarea repetată a proprietăţii 2).
3. Pentru a demonstra proprietatea 3) se porneşte de la
1 y
∫0 x (1 − x ) dx = B ( a, b ) , a > 0 , b > 0 şi se face substituţia x = 1 + y . Deci
a −1 b −1
x
y= .
1− x
⎧
⎪
⎪x = 0 ⇒ y = 0
⎪
Se obţine: ⎨ x = 1 ⇒ y = +∞
⎪ dy
⎪dx =
(1 + y )
2
⎪⎩
Cu aceste rezultate se obţine:
a −1 a −1
∞ y 1 dy ∞ y
B ( a, b ) = ∫ =∫ dy
(1 + y ) (1 + y ) (1 + y ) (1 + y )
0 a −1 b −1 2 0 a +b
4. Deoarece a ∈ ( 0,1) ⇒ 1 − a > 0 . În integrala B ( a, b ) la proprietatea 3) se

y a −1 ∞
consideră b = 1 − a > 0 şi se obţine B ( a,1 − a ) = ∫ dy . Aceasta este o
0 1+ y
integrală improprie de speţa a-III-a, deoarece pentru a ∈ ( 0,1) ⇒ a − 1 < 0 şi

y a −1
y = 0 este punct critic pentru funcţia f ( y ) = . Din acest motiv se va scrie:
1+ y
∞ y a −1 1 y
a −1
∞ y
a −1
B ( a,1 − a ) = ∫ dy = ∫ dy + ∫ dy = I1 + I 2 .
0 1+ y 0 1+ y 1 1+ y
y a −1
Pentru a calcula pe I1 se ţine cont că pentru y = ( 0,1) , funcţia f ( y ) = este
1+ y
∞
y a −1 ∞
suma seriei ∑ ( −1) ⋅ y a + n −1 , adică = ∑ ( −1) ⋅ y a + n −1
n n
n=0 1 + y n =0
y a −1
Deoarece această serie este uniform convergentă către funcţia f ( y ) = , se
1+ y
poate integra termen cu termen şi se obţine:
a −1 ∞
1 y 1
I1 = ∫ dy =∑ ( −1) ⋅
n
0 1+ y a+n
n=0
(1)
1
Pentru a calcula integrala I 2 se foloseşte substituţia y = .
z
Ţinând cont de această substituţie se obţine:
⎧
⎪y =1⇒ z =1
⎪
⎨y = ∞ ⇒ z = 0
⎪ dz
⎪dy = − 2
⎩ z
−a
0 1 z dz 1 z
Ţinând cont de aceste relaţii I 2 = − ∫ a −1
1 + z z 2 ∫0 1 + z
= dz .
1 z
Se observă că I 2 este o integrală de tipul lui I1 . În acelaşi mod cum s-a procedat
z −a ∞
1
∑ ( −1)
1
la I1 se obţine că I 2 = ∫
n
dz va fi egală cu ⋅ (2)
0 1+ z a+n
n=0
Deci
1 ∞
( −1) ⎡⎢
1 1 ⎤
B ( a,1 − a ) = I1 + I 2 = ∑
n
+
a n =1 ⎣ a + n a − n ⎥⎦
(3)
1 1 ∞ n ⎡ 1 1 ⎤
De la serii de puteri se ştie că = + ∑ ( −1) ⎢ +
sinx x n =1 ⎣ x − nπ x + nπ ⎥⎦
1 1 1 ∞ n ⎡ 1 1 ⎤
Atunci = + ∑ ( −1) ⎢ +
sina ⋅ π aπ π n =1 ⎣ a − n a + n ⎥⎦
1 1 ∞ n ⎡ 1 1 ⎤
Deci = + ∑ ( −1) ⎢ +
sina ⋅ π a n =1 ⎣ a − n a + n ⎥⎦
(4)
π
Din (3) şi (4) se obţine B ( a,1 − a ) = .
sina ⋅ π
B. Funcţia Γ(a)
∞
Definiţia 4.3.2. Funcţia Γ ( a ) = ∫ x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx , a > 0 , se numeşte integrala de speţa a
0
doua a lui Euler (de genul II), iar la propunerea matematicianului Legendre,
această funcţie mai poartă denumirea de funcţia “gama“.
Pentru ca funcţia Γ ( a ) să fie bine definită, trebuie ca integrala improprie
care o defineşte să fie o integrală convergentă.
∞
Se observă că ∫
0
x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx pentru a ≥ 1 este o integrală improprie de speţa I,
iar pentru a ∈ ( 0,1) , aceasta este o integrală improprie de speţa a-III-a.
Din această cauză se consideră descompunerea:
∞ ∞
Γ ( a ) = ∫ x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx + ∫ x a −1 ⋅ e− x ⋅ dx .
0 1
Prima integrală, ţinând cont de propoziţia 3.2.2, consecinţa 2 este
convergentă pentru a ∈ ( 0,1) , iar a doua integrală în mod evident este
convergentă. Atunci funcţia Γ ( a ) este convergentă pentru ( ∀ ) a > 0 .
Propoziţia 4.3.2. (Proprietăţile funcţiei Γ ( a ) )
∞
Funcţia Γ ( a ) = ∫ x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx , a > 0 , are următoarele proprietăţi:
0
1. Γ ( a + 1) = a ⋅ Γ ( a )
Γ ( a ) ⋅ Γ (b )
2. B ( a, b ) =
Γ (a + b)
π
3. Γ ( a ) ⋅ Γ (1 − a ) = , ( ∀ ) a ∈ ( 0,1)
sina ⋅ π
4. Funcţia Γ ( a ) este indefinit derivabilă cu derivata de orice ordin continuă.
Demonstraţie:
1. Pentru a demonstra proprietatea se va porni de la a ⋅ Γ ( a ) şi se va integra prin
părţi. Se obţine:
∞ ∞
a ⋅ Γ ( a ) = a ⋅ ∫ x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx = ∫ x a −1 ⋅ e− x ⋅ adx =
0 0
∞ ∞ ∞ a −x ∞
= ∫ x a −1 ⋅ dx a = e − x ⋅ x a + ∫ x ⋅ e ⋅ dx = ∫ x a ⋅ e − x ⋅ dx = Γ ( a + 1)
0 0 0 0
Aşadar a ⋅ Γ ( a ) = Γ ( a + 1)
Dac• în proprietatea 1) se consider• a = n , n ∈ ,
aplicând proprietatea 1) în mod repetat, Γ ( n + 1) = n ! .
Deci func•ia Γ este o generalizare a func•iei
factoriale. Se consider• Γ ( 0 ) = 1 .
∞
2. Pentru a demonstra această proprietate, în Γ ( a ) = ∫ x a −1 ⋅ e − x dx se face
0
substituţia: x = t ⋅ y , ( t > 0 ) unde y este variabilă de integrare. Ţinând cont de

această substituţie se obţine
⎧x = 0 ⇒ y = 0
⎪ ∞
⎨x = ∞ ⇒ y = ∞ şi atunci Γ ( a ) = ∫ t a −1 ⋅ y a −1 ⋅ e − ty ⋅ dt
0
⎪dx = t ⋅ dy
⎩
∞ Γ (a) ∞
Atunci Γ ( a ) = t a ∫ y a −1 ⋅ e −ty ⋅ dy ⇒ a
= ∫ y a −1 ⋅ e− ty ⋅ dy
0 t 0
(1)
Dacă în relaţia (1) se înlocuieşte a cu a + b şi t cu 1 + t , se obţine:
Γ (a + b) ∞
= ∫ y a +b −1 ⋅ e( ) ⋅ dy
−1+ t y
(1 + t )
a +b 0
(2)
Se înmulţeşte relaţia (2) cu t a −1 şi se integrează în raport cu t de la zero la infinit
∞ t a −1 ∞ ∞
Γ (a + b) ∫ = ∫ t a −1
dt ∫ y a +b −1 ⋅ e− y ⋅ e − ty ⇒
(1 + t )
0 a +b 0 0
∞ ∞ ∞ Γ (a)
⇒ Γ ( a + b ) ⋅ B ( a, b ) = ∫ y a +b −1 ⋅ e − y dy ∫ t a −1 ⋅ e− ty ⋅ dt = ∫ y a +b −1 ⋅ e− y ⋅ dy
0 0 0 ya
∞
⇒ Γ ( a + b ) ⋅ B ( a, b ) = Γ ( a ) ∫ y b −1 ⋅ e − y dy ⇒ Γ ( a + b ) ⋅ B ( a, b ) = Γ ( a ) ⋅ Γ ( b )
0
Γ ( a ) ⋅ Γ (b )
Deci B ( a, b ) = .
Γ (a + b)
3. Dacă în proprietatea 2 se consideră b = 1 − a > 0 şi ţinând cont că:
π π
B ( a,1 − a ) = ⇒= Γ (1 − a ) .
sina ⋅ π sina ⋅ π
Observaţia 4.3.1. Funcţiile B ( a, b ) şi Γ ( a ) sunt utile în practică la calculul unor
integrale definite ce apar în diverse fenomene fizice şi procese tehnice, integrale
care în alt mod nu ar putea fi calculate.
4. Exerciţii rezolvate.
π dx
1. Pornind de la funcţia integrală F ( λ , μ ) = ∫ ; λ > μ > 0 să se
0λ + μ cosx
π dx π cosx dx
calculeze I1 = ∫ şi I 2 = ∫ .
( λ + μ cosx ) ( λ + μ cosx )
0 2 0 2
Rezolvare:
1 1
Se observă f (λ, x) = sau f ( μ , x ) = îndeplineşte
λ + μ cosx λ + μ cosx
condiţiile teoremei de derivabilitate a funcţiei integrale.
∂F π dx ∂F π cosx
= −∫ şi = −∫ dx .
∂λ ( λ + μ cosx ) ∂μ ( λ + μ cosx )
0 2 0 2
Adică
∂F ∂F
I1 = − , I2 = −
∂λ ∂μ
(1)
Se găseşte valoarea sub formă neintegrală a funcţiei F ( λ , μ ) .
π dx π dx ⎛ x⎞
F (λ, μ ) = ∫ = 2∫ ⎜ t = tg ⎟
0 λ + μ cosx 0
(λ − μ ) t + λ + μ ⎝
2
2⎠
π
F (λ, μ ) =
λ2 − μ2
(2)
Derivând egalitatea (2) în funcţie de λ şi μ se obţine:
∂F πλ ∂F πμ
=− ; =−
∂λ ( λ 2 − μ 2 ) ⋅ λ 2 − μ 2 ∂μ ( λ 2 − μ 2 ) ⋅ λ 2 − μ 2
(3)
πλ πμ
Din (1) şi (3) se obţine I1 = , I2 = .
(λ 2 − μ 2 ) ⋅ λ 2 − μ 2 (λ 2 − μ 2 ) ⋅ λ 2 − μ 2
∞ 1 − cosx
F (α ) = ∫ e − kx , α ≥ 0, k > 0 .
0 x
Rezolvare:
Ţinând cont de criteriile de convergenţă de la integralele improprii, integrala ce
1 − cosα ⋅ n − kx
defineşte pe F (α ) este convergentă. Funcţia f (α , x ) = e
x
îndeplineşte condiţiile teoremei de derivabilitate a funcţiei integrale.
∞
F ' (α ) = ∫ sinx ⋅ e − kx ⋅ dx . Integrând prin părţi se obţine:
0
α
F ' (α ) =
α + k2
2
(1)
1
Se integrează egalitatea (1) în raport cu α şi se obţine F (α ) = ln (α 2 + k 2 ) + C
2
(2)
Din forma integrală a lui F (α ) şi din egalitatea (2) pentru α = 0 se obţine:
⎧⎪ F ( 0 ) = 0
⎨ ⇒ C = −lnk .
⎪⎩ F ( 0 ) = ln k + C
α2 + k2
Aşadar F ( λ ) = ln
k
∞
3. Să se calculeze I = ∫ e − x dx .
2
0
Rezolvare:
∞
Pornim de la Γ ( a ) = ∫ x a −1 ⋅ e − x ⋅ dx , a > 0 .
0
Se foloseşte substituţia x 2 = t şi se obţine:

1
1 ∞ − 2 −t
I = ∫ t ⋅ e ⋅ dt .
2 0
1 ⎛1⎞
Deci I = ⋅ Γ ⎜ ⎟
2 ⎝2⎠
(1)
π
Se cunoaşte că Γ ( a ) ⋅ Γ (1 − a ) = , a ∈ ( 0,1) .
sinπ
2
⎡ ⎛ 1 ⎞⎤ ⎛1⎞
Deci ⎢ Γ ⎜ ⎟ ⎥ = π ⇒ Γ ⎜ ⎟ = π
⎣ ⎝ 2 ⎠⎦ ⎝2⎠
(2)
π
Din (1) şi (2) se obţine I = .
2
4. Să se demonstreze egalitatea:
1 dx 1 x ⋅ dx
2
π
∫0 1 − x 4 ∫0 1 − x 4 = 4
⋅
Rezolvare:
1
Pentru a demonstra egalitatea se utilizează funcţia B ( a, b ) = ∫ x a −1 (1 − x ) dx ,
b −1
0
a > 0, b > 0 .
Pentru aceasta se face substituţia x 4 = t şi se obţine:
1 x ⋅ dx
2
1 dx 1 ⎛1 1⎞ ⎛3 1⎞
∫0 1 − x 4 ∫0 1 − x 4 = 16 ⋅ B ⎜⎝ 4 , 2 ⎟⎠ ⋅ B ⎜⎝ 4 , 2 ⎟⎠
⋅
(1)
Γ ( a ) ⋅ Γ (b )
Ţinând cont de faptul că B ( a, b ) = din (1) se obţine.
Γ (a + b)
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛3⎞ ⎛1⎞
2
Γ⎜ ⎟ ⋅Γ⎜ ⎟ Γ⎜ ⎟ ⋅Γ⎜ ⎟
1 dx 1 x dx 1 ⎝4⎠ ⎝2⎠ ⎝4⎠ ⎝2⎠
∫0
1 − x4
⋅∫
0
1− x 4
=
16 ⎛3⎞
⋅
⎛5⎞
=
Γ⎜ ⎟ Γ⎜ ⎟
⎝4⎠ ⎝4⎠
2
⎡ ⎛ 1 ⎞⎤ ⎛1⎞
⎢Γ ⎜ 2 ⎟ ⎥ ⋅ Γ ⎜ 4 ⎟
1 ⎣ ⎝ ⎠⎦ ⎝ ⎠ 1 2⎛1⎞ π
= = ⋅Γ ⎜ ⎟ =
16 1 ⎛1⎞ 4 ⎝2⎠ 4
⋅Γ⎜ ⎟
4 ⎝4⎠
1 dx 1 x 2 ⋅ dx π
Deci ∫ 0
1− x 4
⋅∫
0
1− x 4
=
4
.
4
∞ x
5. Să se calculeze: I = ∫ dx .
(1 + x )
0 2
Rezolvare:
∞ y a −1
Ţinând cont de faptul că B ( a, b ) = ∫ dy ,
(1 + y )
0 a +b
∞ 4
x ⎛5 3⎞
I =∫ dx = B ⎜ , ⎟
(1 + x )
2
0
⎝4 4⎠
(1)
a −1
Se ştie că B ( a, b ) = B ( a − 1, b )
a + b −1
(2)
Ţinând cont de (2) din (1) se obţine:
∞ 4
x 1 ⎛1 3⎞ 1 π
I =∫ dx = ⋅ B ⎜ , ⎟ = ⋅ =
0
(1 + x )
2
4 ⎝4 4⎠ 4 π
sin
4
1 π π
= ⋅ =
4 2 2 2
2
∞ 4
x π
Deci ∫ (1 + x )
0 2
dx =
2 2
.
CAPITOLUL 5
INTEGRALA CURBILINIE
1. Integrala curbilinie în raport cu coordonatele. Proprietăţi. Formulă

de calcul
Integrala curbilinie este o generalizare a integralei definite, deoarece intervalul de integrare
[ a, b ] se înlocuieşte cu arcul de curbă netedă AB . Necesitatea studierii integralei curbilinii
a fost impusă de foarte multe probleme practice din fizică şi tehnică. În continuare, pentru a
introduce noţiunea de integrală curbilinie în raport cu coordonatele se va porni de la
problema lucrului mecanic. Se ştie că dacă o forţă constantă ca modul şi direcţie F îşi
deplasează rectiliniu punctul de aplicaţie din punctul A în punctul B ca în figura1, se
obţine că:
L = F ⋅ AB cosθ (1)
A B
Fig. 1
Dacă că forţa F nu mai este constantă în mărime şi sens şi ea se înlocuieşte cu

câmpul vectorial F ⎡⎣ X ( x, y, z ) , Y ( x, y, z ) , Z ( x, y, z ) ⎤⎦ şi segmentul AB se înlocuieşte
cu arcul de curbă AB ⎡⎣ A ( x1 , y1 , z1 ) , B ( x2 , y2 , z2 ) ⎤⎦ (totul s-a raportat la sistemul
cartezian Oxyz ), atunci formula 1 nu mai poate fi utilizată.
z F
M2 B
M0 M1
A
Mk ... Mn
0
y
x
Fig. 2
Dacă AB este un segment din R3 cu ajutorul formulei (1), ţinând cont de produsul
scalar, se obţine:
L ≅ X ( x, y, z )( x2 − x1 ) + +Y ( x, y, z )( y2 − y1 ) +Z ( x, y, z )( z2 − z1 )
(2)
unde X , Y , Z : AB ⊆ R3 → R
Pentru a putea calcula lucrul mecanic efectuat de forţa F ( x, y, z ) = X ⋅ i + Y ⋅ j + Z ⋅ k
ce îţi deplasează punctul de aplicaţie pe arcul de curbă AB se procedează astfel: se
consideră o diviziune Δ n a arcului dată de următoarea mulţime:
Δ n = { A ≡ M 0 , M 1 , M 2 ,..., M K , M K +1 ,..., M n ≡ B} .
Se calculează lucrul mecanic efectuat de forţa F ( x, y, z ) pe segmentul M k M k +1 ,
ţinându-se cont că M k ( xk , yk , zk ) , M k +1 ( xk +1 , yk +1 , zk +1 ) şi se obţine:
n −1
Ln = ∑ ⎡⎣ X (ξ k ,η k , ζ k )( xk +1 − xk ) + Y (ξ k ,η k , ζ k )( yk +1 − yk ) +
k =0 (3)
Z (ξ k ,ηk , ζ k )( zk +1 − zk ) ⎤⎦
Definiţia 5.1.1. Fie ( Δ n )n≥0 un şir de diviziuni ale arcului AB cu proprietatea că:
ϑ ( Δ n ) → 0 . Dacă pentru acest şir de diviziuni, şirul ( Ln )n≥0 dat de relaţia (3) are
limită finită, limita respectivă reprezintă lucrul mecanic al forţei F ( x, y, z ) ce se
deplasează pe arcul AB şi acesta se notează astfel:
L = ∫ X ( x, y, z ) dx +Y ( x, y, z ) dy + Z ( x, y, z ) dz (4)
AB
şi integrala respectivă se numeşte integrală curbilinie în raport cu coordonatele pe o
curbă din R3.
Observaţia 5.1.1.
a) Dacă vectorul de poziţie al punctului mobil M ∈ AB este r = x ⋅ i + y ⋅ j + z ⋅ k ,
atunci ∫ Xdx + Ydy + Zdz , unde F = F ( x, y, z ) se mai notează şi astfel: ∫ Fdr .
AB AB
Într-adevăr F ( x, y , z ) = X ⋅ i + Y ⋅ j + Z ⋅ k , iar
dr = dx ⋅ i + dy ⋅ j + dz ⋅ k ⇒ Fdr = Xdx + Ydy + Zdz
şi astfel notaţia este justificată. Dacă arcul de curbă AB se
înlocuieşte cu o curbă închisă Γ, atunci integrala curbilinie pe curba închisă Γ se
notează astfel: ∫ Fdr .
Γ
b) Pentru simplificarea scrierii atunci când nu se pot face confuzii se scrie X , Y , Z , în
loc de X ( x, y, z ) , Y ( x, y , z ) , Z ( x, y, z ) .
Integrala curbilinie în raport cu coordonatele se mai numeşte integrală curbilinie
de speţa a II-a.
Propoziţia 5.1.1. (Formula de calcul a integralei curbilinii de speţa a II-a)
Fie AB ⊂ R 3 un arc de curbă care are următoarele ecuaţii parametrice:
⎧ x = f (t )
⎪⎪
AB := ⎨ y = g ( t ) t ∈ [ a, b ] şi f , g , h ∈ C[1a ,b]
⎪
⎪⎩ z = h ( t )
şi F ( x, y, z ) = X ( x, y, z ) ⋅ i + Y ( x, y, z ) ⋅ j + Z ( x, y, z ) ⋅ k ,
unde X , Y , Z : AB ⊂ R 3 → R continue. Atunci:
∫ Xdx + Ydy + Zdz =
AB
( (
= ∫ ⎡⎢ X f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⋅ f ' ( t ) ) + Y f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⋅ g ' ( t ) ) +
b
a ⎣
(
+ Z f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⋅ h ' ( t ) ) ⎤ dt
⎦
(5)
Demonstraţie:
Fie Δ n := {M 0 = A, M 1 , M 2 ,..., M k ,...., M n = B} o diviziune a arcului AB . Acestei diviziuni
Δ n îi corespunde diviziunea d n := {a = t0 < t1 < t2 < ... < tk < ... < tn = b} a intervalului
[ a, b ] astfel încât xk = f ( tk ) , yk = g ( tk ) , zk = h ( tk ) , unde xk , yk , zk sunt coordonatele
punctului M k .
Se consideră suma:
n −1
∑ ⎡⎣ X (ξ
k =0
k ,ηk , ζ k )( xk +1 − xk ) + Y (ξ k ,η k , ζ k )( yk +1 − yk ) + Z (ξ k ,η k , ζ k )( zk +1 − zk ) ⎤⎦
unde ξ k ∈ [ xk , xk +1 ] ,ηk ∈ [ yk , yk +1 ] , ζ k ∈ [ zk , zk +1 ] .
Din motive de analogie, în continuare se va considera numai suma:
n −1
∑ X (ξ
k =1
k ,ηk , ζ k )( xk +1 − xk )
xk +1 − xk = f ( tk +1 ) − f ( tk ) = ( tk +1 − tk ) ⋅ f ' (θ k ) unde θ k ∈ ( tk , tk +1 ) , relaţia obţinându-

se prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei f .
Datorită continuităţii funcţiilor f , g , h , se poate afirma că există tk ∈ [tk , tk +1 ] astfel
încât ξ k = f (τ k ) ,η k = g (τ k ) , ζ k = h (τ k ) . Cu aceste rezultate se obţine:
n −1 n −1
∑ X (ξk ,ηk , ζ k )( xk +1 − xk ) = ∑ X ( f (τ k ) ⋅ g (τ k ) ⋅ h (τ k ) ) ⋅ ( tk +1 − tk ) ⋅ f ' (θ k )

k =1 k =1
(6)
Conform ipotezei, f ' ( t ) este continuă pe [ a, b ] . Fiind continuă pe compactul [ a, b ] ,

ea este uniform continuă pe acest compact. Deci, conform definiţiei uniform
continuităţii se obţine: ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) astfel încât:
( ∀ )θ k ,τ k ∈ [tk , tk +1 ] θ k − τ k < δ (ε ) ⇒ f ' (θ k ) − f ' (τ k ) < ε (7)
De asemenea, funcţia X ( x, y , z ) fiind continuă pe [ a, b ] ea este mărginită pe această
curbă. Deci există M > 0 astfel încât:
X ( x, y , z ) ≤ M (8)
Egalitatea (6) mai poate fi scrisă şi astfel:
n −1
∑ X ( f (τ ) ⋅ g (τ ) ⋅ h (τ ) ) ⋅ ( t
k =1
k k k k +1 − tk ) ⋅ f ' (θ k ) =
n −1
= ∑ X ( f (τ k ) ⋅ g (τ k ) ⋅ h (τ k ) ) ⋅ ( tk +1 − tk ) ⋅ f ' (τ k ) + (9)
k =1
n −1
+ ∑ X ( f (τ k ) ⋅ g (τ k ) ⋅ h (τ k ) ) ⋅ ( tk +1 − tk ) ⋅ ( f ' (θ k ) − f ' (τ k ) )
k =1
Ţinând cont de inegalităţile (7) şi (8), prin trecere la limită după n→∞ în egalitatea (9),
limita celei de-a doua sume este zero.
Deci se obţine:
n −1
lim ∑ X ( f (τ k ) ⋅ g (τ k ) ⋅ h (τ k ) ) ⋅ ( tk +1 − tk ) ⋅ f ' (θ k ) =
n →∞
k =1
n −1
= lim ∑ X ( f (τ k ) ⋅ g (τ k ) ⋅ h (τ k ) ) ⋅ f ' (τ k )( tk +1 − tk ) =
n →∞
k =1
b
= ∫ X ⎡⎣ f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⎤⎦ ⋅ f ' ( t )
a
deoarece suma din membrul drept este o sumă Riemann a funcţiei
H ( t ) = X ⎡⎣ f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⎤⎦ ⋅ f ' ( t ) .
X ( x, y, z ) dx = ∫ X ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) ⋅ f ' ( t ) ⋅ dt
b
Astfel s-a obţinut că ∫ a
AB
∫ Y ( x, y, z ) dy = ∫ Y ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) ⋅ f ( t ) ⋅ dt
b
'
În mod cu totul analog se obţine că
a
AB
şi
∫ Z ( x, y, z ) dz = ∫ Z ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) ⋅ f ( t ) ⋅ dt
b
'
a
AB
Însumând cele trei egalităţi se obţine egalitatea (5) din propoziţia 5.1.1., care este
formula de calcul a integralei curbilinii cu raportul cu coordonatele.
Observaţia 5.1.2. a) Rezultatul obţinut este valabil şi pentru o curbă închisă;
b) Pentru a putea calcula o integrală curbilinie pe curba AB este neapărat nevoie de o
ecuaţie parametrică a acestei curbe;
c) În cazul în care AB ⊂ R 2 , atunci ecuaţiile parametrice sunt de forma:
⎧ x = f (t )
⎪
AB := ⎨ y = g ( t ) . t ∈ [ a, b ]
⎪
⎩z = 0
În această situaţie, formula de calcul este:
⎡ X ( f ( t ) , g ( t ) ) ⋅ f ' ( t ) + Y ( f ( t ) , g ( t ) ) ⋅ g ' ( t ) ⎤ ⋅ dt
b
∫ Xdx + Ydy = ∫ a ⎣ ⎦ egalitate ce
AB
reprezintă for-mula de calcul a integralei curbilinii în raport cu coordonatele pe o
curbă plană.
Exemplu:
∫ 2 xydx + x dy
2
Să se calculeze dacă curba (C) este elipsa de ecuaţie carteziană:
C
x2 y 2
+ −1 = 0
a2 b2
-a a
-b
Conform Propoziţia 5.1.1., trebuie să se scrie ecuaţiile parametrice ale elipsei.

⎧ x = a sin t
Acestea sunt: ⎨ t ∈ [ 0, 2π ] . În acest caz concret
⎩ y = b cos t
'
X ( x, y ) = 2 xy;
Y ( x, y ) = x 2
f ( t ) = a sin t ;
g ( t ) = a cos t ;
[ a, b] = [0, 2π ] ;
h ( t ) nu apare, deoarece z = 0 , curba fiind plană.
Conform formulei de calcul a integralei curbilinii rezultă
2π
∫ 2 xydx + x dy = ∫ ⎡⎣ 2a 2 bsint ⋅ cos2 t − a 2 bsin2 t ⎤⎦dt =
2
0
C
( 2bsint ⋅ cos t − sin t )dt = 0

2π
= a2b∫ 2 2
0
Propoziţia 5.1.2. Valoarea unei integrale curbilinii nu depinde de ecuaţie parametrică aleasă
pentru curba AB .
Demonstraţie:
⎧ x = f (t )
⎪
⎨ y = g ( t ) ; t ∈ [ a, b ] o ecuaţie parametrică a curbei AB
⎪
⎩ z = h (t )
O altă ecuaţie parametrică a curbei se poate obţine pornind de la această ecuaţie
folosind substituţia: t = ϕ ( u ) , u ∈ [α , β ] . Atunci noua ecuaţie parametrice ale curbei
este:
⎧ x = f (ϕ ( u ) )
⎪⎪
⎨ y = g (ϕ ( u ) ) u ∈ [α , β ] este funcţia continuă strict monotonă.
⎪
⎪⎩ z = h (ϕ ( u ) )
Ţinând cont de schimbarea de variabilă în integrala definită rezultă că cele două
integrale definite care se obţin prin aplicarea formulei de calcul (pentru integrală
curbilinie folosind cele două reprezentări parametrice ale curbei AB ), dau acelaşi
rezultat, ceea ce demonstrează propoziţia 5.1.2.
2. Proprietăţile integralei curbilinii în raport cu coordonatele

Propoziţia 5.2.1. Integrala curbilinie ∫ Fdr are următoarele proprietăţi:
AB
1) ∫ Fdr = − ∫ Fdr
AB BA
2) Fie AB = AC ∪ CB . Atunci ∫ Fdr = ∫ Fdr + ∫ Fdr

AB AC CB
3) Fie F1 , F2 două funcţii vectoriale astfel încât
∫ F dr1 şi ∫ F dr 2 există şi λ , β ∈ R
AB AB
Atunci există ∫ ( λ F ± β F )dr

1 2 şi are loc egalitatea:
AB
∫ ( λ F ± β F )dr = λ ∫ F dr ± β ∫ F dr
1 2 1 2 (proprietatea de liniaritate a integralei
AB AB AB
curbilinii)
4) Dacă curba Γ este o curbă închisă, nu contează punctul M care se consideră pe
această curbă pentru a calcula integrala.
Demonstraţie:
Conform cu formula de calcul a integralei curbilinii, are loc o egalitate de forma:
b
∫ Fdr = ∫ G ( t )dt
a
AB
Ţinând cont de proprietăţile integralei definite, proprietăţile 1), 2), 3), 4) sunt evidente.
Observaţia 5.2.1. a) Între X , x; Y , y; Z , z -de foarte multe ori în scriere se face confuzie între
aceste litere. De aceea se scrie în loc de
∫ Xdx + Ydy + Zdz : ∫ Pdx + Qdy + Rdz; P = P ( x, y , z ) , Q = Q ( x, y , z ) ,
AB AB
R = R ( x, y , z )
b) Valoarea integralei curbilinii depinde atât de curba AB cât şi de funcţiile P, Q, R . În
cele ce urmează se vor da condiţiile necesare şi suficiente ca integrala curbilinie să nu mai
depindă de curba ce uneşte punctele A şi B .
Propoziţia 5.2.2. (Independenţa faţă de drum a integralei curbilinii de speţa aII-a)
Fie P, Q, R : D ⊂ R3 → R .
Condiţie necesară şi suficientă ca integrala curbilinie ∫ Pdx + Qdy + Rdz să nu
AB
depindă de curba ce uneşte punctele A, B ∈ D este ca Pdx + Qdy + Rdz să fie o
diferenţială totală exactă.
Demonstraţie:
Se spune că Pdx + Qdy + Rdz este o diferenţială totală exactă dacă există V ( x, y, z )
diferenţiabilă astfel încât dV = Pdx + Qdy + Rdz .
∂V ∂V ∂V
Această afirmaţie este evident echivalentă cu: P = , Q= , R= .
∂x ∂y ∂z
z
M(x,y,
z)
A(a,b, M’(x+h,y
c) z)
0 y
x
Fig. 3
Fie domeniul D ca în figura 3.

Presupunem că integrala curbi-linie este independentă de drumul ce uneşte pe A cu
M , adică:
∫ Pdx + Qdy + Rdz = V ( x, y, z ) ; M = M ( x, y, z )
AM
Atunci ∫ Pdx + Qdy + Rdz = V ( x + h, y, z ) ; M ' = M ' ( x + h, y, z )

AM '
Ţinând cont de proprietatea de liniaritate a integralei curbilinii se obţine:
V ( x + h, y , z ) − V ( x , y , z ) = ∫ Pdx + Qdy + Rdz

'
MM
x+h
Deci V ( x + h, y, z ) − V ( x, y, z ) = ∫ P ( x, y, z )dx
x
Conform formulei de medie pentru integrala definită se obţine:

V ( x + h, y, z ) − V ( x, y, z ) = h ⋅ P ( x + θ h, y, z ) , θ ∈ ( 0,1) .
Trecând la limită în această egalitate se obţine:
V ( x + h, y, z ) − V ( x, y, z ) ∂V
lim = lim P ( x + θ h, y, z ) . Aşadar = P ( x, y , z ) .
h →0 h h→0 ∂x
În mod analog, luând segmentele MM ' Oy , respectiv MM ' Oz , se va obţine:
∂V ∂V
= Q ( x, y, z ) şi = R ( x, y , z )
∂x ∂z
∂V ∂V ∂V
De unde prin adunare se obţine Pdx + Qdy + Rdz = dx + dy + dz = dV
∂x ∂y ∂z
Astfel s-a arătat că Pdx + Qdy + Rdz este o diferenţă totală exactă.
În continuare se va demonstra că condiţia de diferenţială totală exactă este şi suficientă
pentru independenţa faţă de drum.
Deci, să presupunem că există V ( x, y , z ) diferenţiabilă astfel încât
∂V ∂V ∂V
dV = Pdx + Qdy + Rdz . Deci P = ,Q = ,R = Fie curba Γ care uneşte
∂x ∂y ∂z
punctele A şi B şi care are următoarele ecuaţii parametrice:
⎧ x = f (t )
⎪
Γ := ⎨ y = g ( t ) ; t ∈ [α , β ] , f , g , h ∈ C[1α , β ]
⎪
⎩ z = h (t )
Dacă A ( a, b, c ) şi M ( x, y, z ) ∈ D atunci există t0 ∈ [α , β ] astfel încât a = f ( t0 ) ,
b = g ( t0 ) , c = h ( t0 ) şi x = f ( t ) , y = g ( t ) , z = h ( t ) . Deci, se poate spune că:
∂V ∂V ∂V
∫ Pdx + Qdy + Rdz = ∫ ∂x
dx +
∂y
dy +
∂z
dz =
AM AM
⎡ ∂V ∂x ∂V ∂y ∂V ∂z ⎤
t
=∫ ⎢ ⋅ + ⋅ + ⋅ ⎥dt =
t0
⎣ ∂x ∂t ∂y ∂t ∂z ∂t ⎦
t
d ⎡
(
V f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) ⎤ = ⎡⎣V ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ⎤⎦ = V ( M ) − V ( A )
t
=∫
t0 dt ⎣ ⎦ t0
ceea ce arată că în cazul în care cantitatea de sub integrală este o diferenţă totală
exactă, atunci valoarea integralei curbilinii depinde numai de punctul de sosire M şi
de punctul de plecare A , deci există independenţă faţă de drum.
În continuare se va pune problema recunoaşterii dacă cantitatea de sub integrala
curbilinie este o diferenţă totală exactă.
Se consideră că:
∂V ∂V ∂V
P= , = Q, =R
∂x ∂y ∂z
∂P ⎧ ∂ V ∂Q ⎧ ∂ 2V ∂R
2
⎧ ∂ 2V
⎪ = ⎪ = ⎪ =
⎪ ∂x∂y ∂y ⎪ ∂y∂x ∂x ⎪ ∂z ∂x ∂y
Rezultă că ⎨ ; ⎨ 2 ; ⎨ 2
⎪ ∂ V = ∂P ⎪ ∂ V = ∂Q ⎪ ∂ V = ∂R
2
⎪⎩ ∂x∂z ∂z ⎪⎩ ∂y∂z ∂z ⎪⎩ ∂z ∂y ∂z
Ţinând seama de teorema lui Schwartz pentru derivate mixte din egalităţile anterioare
se obţine
⎧ ∂P ∂Q
⎪ ∂y = ∂x
⎪
⎪ ∂P ∂R
⎨ =
⎪ ∂z ∂x
⎪ ∂Q ∂R
⎪ ∂z = ∂y
⎩
Şi astfel am demonstrat următoarea proprietate.
Propoziţia 5.2.3. Dacă ∫ Pdx + Qdy + Rdz nu depinde de drum, atunci are loc sistemul de
AB
egalităţi:
⎧ ∂P ∂Q
⎪ ∂y = ∂x
⎪
⎪ ∂P ∂R
⎨ = şi reciproc.
⎪ ∂z ∂x
⎪ ∂Q ∂R
⎪ ∂z = ∂y
⎩
Propozi•ia 5.2.4. Integrala curbilinie în raport cu
coordonatele nu depinde de drum dac• •i numai dac• ea este
nul• pe orice curb• închis• inclus• în domeniul de
defini•ie al func•iilor P, Q, R .
Demonstraţie:
Fie D ⊂ R domeniul de definiţie al lui P, Q, R şi Γ ⊂ D o curbă închisă ca în figura
4.
Să presupunem că integrala curbilinie este independentă faţă de drum. Atunci rezultă
că:
D
z
M
B
A
N
0 y
x
Fig. 4
∫ Pdx + Qdy + Rdz =
AM B
= ∫ Pdx + Qdy + Rdz ⇒

ANB
⇒ ∫ Pdx + Qdy + Rdz +

AM B
+ ∫ Pdx + Qdy + Rdz = 0 ⇒

BNA
⇒ ∫ Pdx + Qdy + Rdz = 0

r
Reciproc, se presupune că:

∫
AM BNA
Pdx + Qdy + Rdz = 0 ⇒ ∫ Pdx + Qdy + Rdz + ∫ Pdx + Qdy + Rdz = 0 ⇒
AM B BNA
⇒ ∫ Pdx + Qdy + Rdz = ∫ Pdx + Qdy + Rdz +

AM B ANB
egalitate ce ne arată independenţa faţă de drum a integralei curbilinii.
Propoziţia 5.2.5. (Calculul integralei curbilinii independente faţă de drum)
Dacă integrala curbilinie este independentă faţă de drumul ce uneşte pe A ( a, b, c ) cu
M ( x, y, z ) , atunci are loc următoarea egalitate:
x y z
V ( x, y, z ) = ∫ P ( t , b, c ) dt + ∫ Q ( x, t , c ) dt + ∫ R ( x, y, t ) dt
a b c
Demonstraţie:
Deoarece integrala curbilinie este independentă faţă de drum, nu contează drumul ce
uneşte punctele A cu M şi în cazul de faţă se va considera drumul din figura 5, unde
AB Ox, Bc Oy, CM Oz .
Datorită independenţei faţă de drum se ştie că:
M(x,y,
z z)
A(a,b,
c)
B(x,b, C(x,y,
c) c)
y
Fig. 5
dV = Pdx + Qdy + Rdz =

= ∫ Pdx + ∫ Qdy + ∫ Rdz =
AB BC CM
x y z
= ∫ P ( t , b, c ) dt + ∫ Q ( x, t , c ) dt + ∫ R ( x, y, t ) dt
a b c
Observaţia 5.2.2.a) Integrala curbilinie în raport cu coordonatele se mai numeşte aşa

cum s-a mai spus anterior integrală curbilinie de speţa a-II-a.
b) Un alt tip de integrală curbilinie este integrala curbilinie în raport cu elementul de arc,
care se numeşte integrala curbilinie de speţa I.
3. Integrala curbilinie în raport cu elementul de arc
Definiţia 5.3.1. Fie AB ⊂ R 3 o curbă de ecuaţii parametrice:
⎧ x = f (t )
⎪
AB := ⎨ y = g ( t ) ; t ∈ [α , β ] , f , g , h ∈ C[1α , β ]
⎪
⎩ z = h (t )
şi funcţia F : D ⊂ R3 → R o funcţie continuă şi AB ⊂ D .
Fie Δ n := {M 0 = A, M 1 , M 2 ,..., M k ,...., M n = B} o diviziune a curbei AB şi suma
n −1
∑ F (M ) ⋅ S
k =0
k k unde S k = M k , M k +1 .
Dacă se consideră un şir de diviziuni ( Δ n )n >0 ale arcului AB astfel încât

n −1
lim υ ( Δ n ) = 0 şi dacă este finită lim ∑ F ( M k ) S k , atunci această limită se mai
n →∞ n →∞
k =0
notează şi astfel:
∫ F ( x, y, z ) ds
AB
şi reprezintă integrala curbilinie în raport cu elementul de arc a funcţiei F ( x, y, z ) .

Propoziţia 5.3.1. (Calculul integralei curbilinii în raport cu elementul de arc)
Fie curba AB ⊂ R 3 de ecuaţii parametrice:
⎧ x = f (t )
⎪
AB := ⎨ y = g ( t ) t ∈ [α , β ] , f , g , h ∈ C[1α , β ]
⎪
⎩ z = h (t )
şi F : D ⊂ R3 → R o funcţie continuă şi AB ⊂ D . Atunci există ∫ F ( x, y, z ) ds şi
AB
∫ F ( x, y, z ) ds = ∫ F ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) ⋅
b
⎡⎣ f ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ g ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ h' ( t ) ⎤⎦ dt
2 2 2
(10)
a
AB
Observaţia 5.3.1. a) Ca şi la integrala curbilinie în raport cu coordonatele, calculul
integralei curbilinii în raport cu elementul de arc necesită o parametrizare a
curbei AB şi astfel integrala curbilinie în raport cu elementul de arc se reduce
la o integrală definită.
b) Elementul de arc ds al curbei AB are expresia:
ds = ⎡⎣ f ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ g ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ h ' ( t )⎤⎦ dt
2 2 2
Exemplu:
Să se calculeze:
⎧ x2 y 2
⎪ 2 + 2 −1 = 0
⎪⎪ a b
∫ xy ds , unde ( C ) : ⎨ x ≥ 0
(C ) ⎪y ≥ 0
⎪
⎩⎪
Deoarece curba ( C ) este o parte din elipsă situată în planul xOy, z = 0 şi

formula de calcul (10) se obţine:
xy ds = ∫ F ( f ( t ) , g ( t ) ) ⎡⎣ f ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ g ' ( t ) ⎤⎦ dt
b 2 2
∫ a
(C ) B(a,b)
⎧ x = f (t )
( C ) : ⎪⎨ t ∈ [ a, b ]
⎪⎩ y = g ( t )
F ( x, y ) = xy A(a,0)
⎧⎪ x = a cos t = f ( t )
⎨
⎪⎩ y = b sin t = g ( t )
⎧cos t=1 ⎫
⎧a = a cos t ⎪ ⎪
( A) : ⎨ ⎨ ⇒t =0 ⎪
⎩0 = b sin t ⎪ ⎪
⎩sin t=0
⎪ ⎡ π⎤
⎧cos t=0 ⎬ ⇒ t ∈ ⎢0, ⎥
⎪ ⎪ ⎣ 2⎦
⎧0 = a cos t ⎪ π⎪
( B) : ⎨ ⎨ ⇒t =
⎩b = b sin t ⎪ 2⎪
⎪⎩sin t=1 ⎪
⎭
π
∫ xy ds = ∫ 2 abcost ⋅ sint ⋅ a 2 sin2 t + b 2 cos2 tdt =

0
(C )
π ab ( a 3 − b3 )
= ab ∫ cost ⋅ sint ⋅ a sin t + b cos tdt =
2 2 2 2 2
0
3 ( a 2 − b2 )
Propoziţia 5.3.2. (Calculul ariei cu ajutorul integralei curbilinii)
Fie Γ o curbă închisă ce mărgineşte domeniul D care are proprietatea că orice paralelă
la axa Oy întâlneşte curba Γ în cel mult două puncte.
1
Atunci σ ( D ) = ∫ xdy − ydx , ⎡⎣σ ( D ) = aria domeniului D ⎤⎦ .
2 Γ
Demonstraţie:
Domeniul plan D descris în propoziţia 5.3.2. apare ca în figura 6, unde A, B
sunt puncte extreme ale curbei Γ adică curba admite în aceste puncte
tangente paralele cu axa Oy. Curba AMB se consideră de ecuaţie carteziană:
y = ϕ1 ( x ) , a ≤ x ≤ b şi curba ANB se consideră de ecuaţie carteziană
y = ϕ2 ( x ) , a ≤ x ≤ b .
Ţinând cont de calculul ariei cu ajutorul integralei definite, are loc relaţia:
b b
σ ( D ) = σ ( ab BNA ) − σ ( ab BMA ) = ∫ ϕ2 ( x ) dx − ∫ ϕ1 ( x ) dx .
a a
y N B
Γ
A
M
a b x
Fig. 6
Ţinând cont de formula de calcul (5)a integralei curbilinii în raport cu

coordonatele, această egalitate devine:
σ ( D ) = − ∫ ydx (11)
Γ
Dar, ∫ d ( x, y ) = 0 ⇔ ∫ ydx + xdy = 0 .

Γ Γ
1
Dacă în membrul drept al egalităţii (11) se adaugă
2 ∫ d ( x, y ) , egalitatea se
Γ
1 1
păstrează şi se obţine: σ ( D ) = − ∫ ydx + ∫ d ( x, y ) ⇒ σ ( D ) = ∫ xdy − ydx şi
Γ
2Γ 2Γ
astfel propoziţia 5.3.2. este demonstrată.
Propoziţia 5.3.3.
a) Fie y = f ( x ) , a ≤ x ≤ b , o funcţie continuă cu derivata de ordinul I
continuă şi S – suprafaţa generată de rotaţia graficului G f în jurul axei Ox .
Atunci:
σ ( S ) = 2π ∫ yds , ⎡⎣G f = graficul funcţiei f ⎤⎦
Gf
b) Fie AB o curbă materială de densitate ρ = ρ ( x, y , z ) .

Atunci coordonatele centrului de greutate ale acestei
curbe sunt date de rela•ia:
⎧ 1
⎪ xG =
⎪
∫ x ρ ds
M AB
⎪⎪ 1
⎨ yG =
M ∫ y ρ ds
⎪ AB
⎪ 1
⎪ zG =
⎪⎩
∫ z ρ ds
M AB
unde M = ∫ ρ ds şi reprezintă masa acestei curbe.
AB
c) Dacă ( C ) : r = r (θ ) , θ ∈ [θ1 , θ 2 ] , atunci
θ1
f ( x, y ) ds = ∫ f ( r cosθ , r sinθ ) ⋅ r 2 (θ ) − ⎡⎣ r ' (θ ) ⎤⎦ dθ .
2
∫
C
θ2
În propoziţia 5.3.2. şi în propoziţia 5.3.3. s-au pus în evidenţă câteva aplicaţii ale
integralei curbilinii.
⎧
⎪ x2 + y2 = 4 x ≥ 0
⎪⎪
a) ∫ xdy − ydx ; C : ⎨ y = x 3 ;C parcursă în sens trigonometric
C ⎪ x
⎪y =
⎩⎪ 3
⎧ xy = 2
⎪ y = 2 x ;C parcursă în sens trigonometric
⎪⎪
b) ∫ ( x + y ) dy − ydy ; C : ⎨ x
C ⎪y = 2
⎪
⎪⎩ x ≥ 0
⎧ 23 2 2
⎪ x + y 3
= a 3
x 2 dy − y 2 dx ⎪
c) ∫ 5 5
; C : ⎨x ≥ 0
C
x3 + y3 ⎪y ≥ 0
⎪
⎩
d) ∫ y dx + z dy +x dz , C fiind intersecţia suprafeţelor x 2 + y 2 + z 2 = a 2 şi
2 2 2
x 2 + y 2 − ax = 0 (curba Viviani).
( y + z ) dx + ( x + y ) dy + dz
e) ∫ unde
C+
x2 + y 2
i) C + ≡ AB A (1,1,1) , B ( 2, 2, 2 ) .
ii) C + este arcul elicei.
Rezolvare:
a) Curba C este dată în figura 7:
Fig. 7
Deci C = OA ∪ AB ∪ BO .
Atunci ∫ = ∫ + ∫ + ∫ (1)
C OA AB BO
⎛ x 3x ⎞
∫ xdy − ydx = ∫ ⎜
⎝ 3
0
−
3⎠
⎟dx = 0 (2)
OA
⎧ x = 2cost ⎡π π ⎤
Se calculează ∫ xdy − ydx , AB := ⎨ t∈⎢ , ⎥.
AB ⎩ y = 2 sin t ⎣6 3⎦
π
π
3 2π
Aşadar ∫ xdy − ydx = ∫π 4dt = 4t π
3
6
=
3
(3)
AB
6
( )
0
∫ xdy − ydx = ∫ 1
3 x − 3 x dx = 0 (4)
BO
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
2π
∫C xdy − ydx = 3 .
b) Curba C este dat în figura 8:
Fig. 8
Deoarece C = OA ∪ AB ∪ BO
∫= ∫ + ∫ + ∫
C
(1)
OA AB BO
⎛ 3x x ⎞ 22 5x 5 x2 2 5
∫ ( x + y ) dx − ydy = ∫0 ⎜⎝ 2 4⎠
− ⎟ dx = ∫
0 4
dx = =
4 2 0 2
(2)
OA
2 2
AB : y = , x ∈ [1, 2] , dy = − 2 dx
x x
1⎛ x 4 ⎞ x2 1 1 2 2
∫ ( x + y ) dx − ydy = ∫2 ⎝ 2 x3 ⎠
⎜ x + + ⎟ dx = + 2lnx − 2 =
2 2 2 x 1
AB (3)
1 1
= − 2 − 2ln2 − 2 + = −3 − 2ln2
2 2
0 0 x2 0 1
∫ ( x + y ) dx − ydy = ∫1 ( x + 2 x − 4 x ) dx = −∫1 xdx = − =
2 1 2
(4)
BO
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
∫ ( x + y ) dx − ydy = −2ln2
C
c) Curba C mai poartă denumirea şi de astroidă, iar ecuaţiile parametrice sunt:

⎪⎧ x = acos t
3
⎡ π⎤
⎨ t ∈ ⎢0, ⎥
⎪⎩ y = bsin t ⎣ 2⎦
3
x 2 dy − y 2 dx = 3a 3 ( cos5 t + sin5 t ) ⋅ cos2 t ⋅ sin2 t dt (1)

5 5 5
x 3 + y 3 = a 3 ( cos5 t + sin5 t ) (2)

Din (1) şi (2) se obţine:
4
π
x 2 dy + y 2 dx 4
3 4 π 3π a 3
∫ 5 5
= 3a ∫ 2 cos 2t ⋅ sin2 ⋅ tdt = a 3 ∫ 2 sin2 2tdt =
3
0 4 0 16
C
x3 + y3
d) Suprafaţa x 2 + y 2 − ax = 0 , z ∈ R este o suprafaţă cilindrică cu cercul de bază
2 2
⎛ a⎞ ⎛a⎞
⎜x− ⎟ + y =⎜ ⎟ .
2
⎝ 2⎠ ⎝2⎠
Aşadar se folosesc coordonatele cilindrice x = r cosθ , y = r sinθ , z = z . Atunci
cercul de bază al cilindrului are ecuaţia r = acosθ . Aşadar x = acos2θ ,
y = asinθ cosθ , z = z . Punctele care au aceste coordonate se află şi pe sferă. Deci
a 2 cos4θ + a 2 sin2θ ⋅ cos2θ + z 2 = a 2 ⇒ z = asinθ .
Deci ecuaţiile parametrice ale curbei C sunt:
⎧ x = acos2θ
⎪
( C ) := ⎨ y = asinθ cosθ ;θ ∈ [0,π ] .
⎪ z = asinθ
⎩
Aşadar
π⎛ sin3 2θ ⎞ π a3
∫ + + = ∫0 ⎝ θ + θ θ − θ = −
2 2 2 3 5 2
y dx z dy x dz a ⎜ cos sin cos 2 ⎟ d
C
4 ⎠ 4
e) i) Pe segmentul AB x = y = z .
( y + z ) dx + ( x + y ) dy + dz4x + 1 2 11 2 1
2
∫ x +y 2 2
1 2x 2
=∫
= 2lnx − = + 2ln2 .
1 2x1 4
AB
ii) Elicea are ecuaţiile parametrice:
⎧ x = r cost
( C ) := ⎪⎨ y = r sint t ∈ [0,2π ]
⎪ z = kt
⎩
Aşadar
( y + z ) dx + ( x + y ) dy + dz 2π ⎡ 1 k k⎤ 2π
∫ = ∫ ⎢cos2t + sin2t − t sint + ⎥ dt = 2 (1 + r )
C x +y
2 2 0
⎣ 2 r r⎦ r
xdx + ydy
a) ∫ 2 A ( 3, 0 ) , B ( 0,3) .
AB
x + y 2
xdx + ydy + zdz

b) ∫ 3
C : x2 + y2 = 4 .
C
( x2 + y 2 + z 2 ) 2
x2 y 2
∫ ( e cosy + xy )dx − ( e siny + x y ) dy + −1 = 0 .
x 2 x 2
c) C:
C
4 9
∫(x − x3 ⋅ e x + y )dx + ( x − yarctgy ) dy , Γ fiind reuniunea segmentelor BD, DA şi

4
d)
Γ
a semicercului AD cu centrul în C , A ( 3, 0 ) , B (1, −1) , C (1, 0 ) , D ( −1, 0 ) .

Rezolvare:
x y
a) P ( x, y ) = , Q ( x, y ) = 2 .
x +y 2 2
x + y2
∂P 2 xy ∂Q 2 xy
=− , =− .
∂y ( x + y ) ∂x ( x + y 2 )
2 2 2 2 2
∂P ∂Q
Atunci = . Deci integrala este independentă faţă de drum şi se aplică
∂y ∂x
următoarea formulă de calcul:
Dacă A ( a, b ) ; B ( c, d ) atunci:
c d
∫ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy = ∫ P ( t , b ) dt + ∫ Q ( a, t ) dt
a b
(1)
AB
xdx + ydy 0 t 3 t
∫ x 2 + y 2 ∫3 t 2 + 9 ∫0 9 + t 2 dt = 0
:= dt +
AB
x y
b) P ( x, y, z ) = 3
, Q ( x, y , z ) = 3
,
(x + y + z )
2 2 2 2
(x + y + z )
2 2 2 2
z
R ( x, y , z ) = 3
.
(x 2
+y +z
2 2
) 2
∂P ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂R
Se observă că = , = , = .
∂y ∂x ∂z ∂z ∂z ∂y
Deci integrala curbilinie este independentă faţă de drum. Cum C : x 2 + y 2 = 4 este
cercul cu centrul în margine şi de rază doi, atunci C este o curbă închisă. Deci
xdx + ydy + zdz
∫C 2 2 2 3 = 0 .
( x + y + z )2
∂P
c) P ( x, y ) = e x cosy + xy 2 , Q ( x, y ) = −e x siny − x 2 y , = −e x siny + 2 xy ,
∂y
∂Q
= −e x siny − 2 xy .
∂x
∂P1 ∂Q1
Dacă se consideră P1 ( x, y ) = e x cosy , Q1 ( x, y ) = −e x siny , atunci =
∂y ∂x
Deci ∫ P ( x, y ) dx +Q ( x, y ) dy = 0
C
1 1 (1)
∫ ( e cosy + xy ) dx − ( e siny + x y )dy = ∫ P ( x, y ) dx +Q ( x, y ) dy +

x 2 x 2
Atunci 1 1
C C
+ ∫ xy 2 dx − x 2 ydy
C
∫ ( e cosy + xy ) dx − ( e siny + x y )dy = ∫ xy dx − x

x 2 x 2 2 2
ydy
C C
x2 y 2
Curba C : + − 1 = 0 este o elipsă cu centrul în origine de semiaxe 2 şi 3.
4 9
Ecuaţiile ei parametrice sunt:
⎧ x = 2cost
⎨ t ∈ [ 0, 2π ]
⎩ y = 3sint
2π 2π
∫ xy dx − x ydy = ∫ sinθ cosθ = −18∫ sin2t = 0
2 2
0 0
C
d) P ( x, y ) = x 4 − x3 e x − y , Q ( x, y ) = x − yarctgy
∂P ∂Q
= +1 , =1
∂y ∂x
Deci integrala este independentă faţă de drum. Curba Γ este prezentată în figura 9 şi
este reuniunea Γ = BD ∪ L unde L = DA ∪ AD .
Fig. 9
∫= ∫ +∫
Γ L
. Dar ∫ = 0 , deci:
L
BD
D
∫(x − x e − y ) dx +x − ( x − y ⋅ arctgy ) dy = ∫ ( x 4 − x3 e x − y ) dx +x − ( x − y ⋅ arctgy ) dy =

4 3 x
Γ B
t −1 −1 −1 3 t
5
(t − t 3 et − y )dt + ∫ (1 − t ⋅ arctgt )dt =

−1 0 0
=∫ 4
−t − ∫ t e dt − ∫ t ⋅ arctgt dt =
1 −1 51 1 1 −1
13 −1 0 13 16 1 π 31 16 − 2e 2 π
= − ∫ t 3 et dt − ∫ t ⋅ arctgt dt = − 2e + + − = + −
5 1 −1 5 e 2 4 10 e 4
⎧ x2 + y + 2 z 2 = a2 a > 0
⎪
a) ∫ xyz ds unde AB : ⎨ ⎛ a −a ⎞ ⎛ a 2a a ⎞
AB ⎪x − y + z = 0 A⋅⎜ , 0, ⎟, B ⋅⎜ , , ⎟
⎩ ⎝ 2 2⎠ ⎝ 6 6 6⎠
⎧ 2 ⎛ 1 1 ⎞
⎪x + y + z = a A ⋅⎜ ,−
2 2 2
,0⎟
⎪ ⎝ 2 2 ⎠
b) ∫ x 2 y 2 z 2 ds unde AB : ⎨
⎪x + y = 0 ⎛1 1 2⎞
AB
B ⋅ ⎜⎜ , − , ⎟⎟
⎪
⎩ ⎝2 2 2 ⎠
⎧ 2 ⎛ a a ⎞
⎪x + y + z = a A ⋅ ⎜ ,0⎟ a > 0
2 2 2
,
⎪ ⎝ 2 2 ⎠
c) ∫ zy 2 + z 2 ds unde AB : ⎨
⎛ a a ⎞
AB ⎪x − y = 0 B ⋅⎜ , 0, −
⎪ ⎟
⎩ ⎝ 2 2⎠
⎧⎪ x = cost
d) ∫ x − y ds unde C : ⎨ t ∈ [ 0, π ]
C ⎪⎩ y = sint
Rezolvare:
⎧ x = ϕ (t )
⎪
Fie C ⊂ R3 de ecuaţii parametrice C : ⎨ y = ψ ( t ) t ∈ [ a, b ] .
⎪
⎩ z = h (t )
Atunci:
b
∫ f ( x, y, z ) ds = ∫ f ⎡⎣ϕ ( t ) ,ψ ( t ) , h ( t ) ⎤⎦ ⎡⎣ϕ ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ψ ' ( t ) ⎤⎦ + ⎡⎣ h ' ( t ) ⎤⎦ dt
2 2 2
(1)
a
C
a) Deci pentru rezolvare se parametrizează curba şi se obţine

⎧ a a
⎪x = sinθ + cosθ = ϕ ( t )
⎪ 6 2
⎪ 2a
AB : ⎨ y = sinθ = ψ ( t ) t ∈ [ 0, 2π ]
⎪ 6
⎪ a a
⎪z = sinθ − cosθ = h ( t )
⎩ 6 2
(ϕ ( t ) ) + (ψ ( t ) ) + ( h ( t ) )
2 2 2
' ' '
= a2 (2)
a3 ⎛ 1 2 2 ⎞
x⋅ y⋅z = ⎜ sin θ − cos θ ⎟ ⋅ sinθ (3)
6 ⎝3 ⎠
Din (1), (2), (3) se obţine:
π
a4 ⎛ 1 2 2 ⎞ a4
∫
C
xyz ds = ∫0 6 ⎜⎝ 3
2
sin θ − cos θ ⎟
⎠
⋅ sin θ d θ = −
4 6
b) Ecuaţiile parametrice ale curbei ( C ) sunt:
⎧ 1
⎪ x = 2 cosθ = ϕ ( t )
⎪
⎪ 1
C : ⎨y = − cosθ = ψ ( t ) t ∈ [ 0, 2π ] (1)
⎪ 2
⎪ z = sinθ = h ( t )
⎪
⎩
1
( x ⋅ y ⋅ z ) = cos4θ ⋅ sin2θ
2
(2)
4
(ϕ ( t ) ) + (ψ ( t ) ) + ( h ( t ) )
2 2 2
' ' '
=1 (3)
Din (1), (2), (3) se obţine:
1 π4 1 π4 1 π4
∫ x y z ds = 4 ∫0 cos θ sin θ dθ = 4 ∫0 cos θ dθ − 4 ∫0 cos θ dθ =
2 2 2 4 2 4 6
AB
π
1 1 4 1 1 ⎛ 1 3 ⎞ 1 ⎛ 7 ⎞
= +
48 24 ∫0
cos4θ dθ ≡ − + ⎜ + π⎟= ⎜ − + 3π ⎟
48 24 ⎝ 16 4 ⎠ 96 ⎝ 4 ⎠
c) Se scriu ecuaţiile parametrice ale curbei AB
⎧ a
⎪ x = 2 cosθ = ϕ ( t )
⎪
⎪ a
AB : ⎨ y = cosθ = ψ ( t ) t ∈ [ 0, π ] (1)
⎪ 2
⎪ z = d sinθ = h ( t )
⎪
⎩
2 y 2 + z 2 = a 2 cos2θ + a 2 sin2θ = a (2)
(2)
(ϕ ( t ) ) + (ψ ( t ) ) + ( h ( t ) )
2 2 2
' ' '
=a (3)
Din (1), (2), (3) se obţine:
π
∫ 2 y 2 + z 2 ds = ∫ a 2 dθ = π ⋅ a 2
0
AB
d) Se observă că, curba ( C ) este:

⎧⎪ x = cosθ = ϕ ( t ) ⎡ π⎤
C = C1 ∪ C2 C1 : ⎨ t ∈ ⎢0, ⎥
⎪⎩ y = sinθ = ψ ( t ) ⎣ 2⎦
⎧⎪ x = −cosθ = ϕ ( t ) ⎡π ⎤
C2 : ⎨ t ∈ ⎢ ,π ⎥
⎪⎩ y = sinθ = ψ ( t ) ⎣2 ⎦
Deci ∫
C
x − y ds = ∫ x − y ds + ∫ x − y ds
C1 C2
(1)
Pentru ambele curbe C1 şi C2 , (ϕ ' ( t ) ) + (ψ ' ( t ) ) = 1

2 2
(2)
π
∫ x − y ds = ∫
C1
0
2 cosθ − sinθ dθ = 2 ( 2 −1) (3)
π
∫
C2
x − y ds = ∫π cosθ − sinθ dθ = 2
2
(4)
Din (1), (2), (3),(4) se obţine:

∫ x − y ds =2 2
C
4. Să se calculeze aria folosind integrala curbilinie:

a) Aria cercului şi a unui sector de cerc al cărui arc este de lungime egală cu raza
cercului.
b) Aria elipsei.
c) Aria buclei foliului lui Descartes.
Rezolvare:
Dacă D ⊂ R 2 este un domeniu plan a cărui frontieră este curba netedă închisă C
atunci:
1
σ ( D ) = ∫ xdy − ydx (1)
2C
a) Se consideră cercul cu centrul în origine şi de rază R . ( C ) : x 2 + y 2 = R 2 .
Ecuaţiile parametrice sunt:
⎧ x = Rcosθ
⎨ θ ∈ [ 0, 2π ]
⎩ y = Rsinθ
Conform cu (1) se obţine:
1 1 2π 1
σ ( D ) = ∫ xdy − ydx = ∫ ( R 2 cos2θ + R 2 sin2θ ) dθ = R 2 ∫ dθ = π R 2
2π
2C 2 0 2 0
Se consideră sectorul de cerc din figura 10.
Fig. 10
⎧ x = cosθ
Pentru ca AB să aibă lungimea R trebuie ca AB ⎨ θ ∈ [ 0,1] .
⎩ y = sinθ
R2 1 R2
σ ( D) =
2 ∫0
d θ = .
2
x2 y 2
b) Se consideră elipsa ( C ) cu centrul în origine şi de semiaxe a, b, ( C ) , 2 + 2 − 1 = 0 .
a b
Ecuaţiile parametrice sunt:
⎧ x = acosθ
⎨ θ ∈ [ 0, 2π ]
⎩ y = bsinθ
1 1 2π ab 2π ab 2π
σ ( D ) = ∫ xdy − ydx = ∫ ⎡⎣abcos2θ + absin2θ ⎤⎦ dθ = ∫ dθ = ∫ dθ = π ab
2C 2 0 2 0 2 0
c) Foliul lui Descartes ( C ) este curba din figura 11 de ecuaţie carteziană:
( C ) : x3 + y 3 − 3axy = 0 .
Fig. 11
Se observă că această curbă este o cubică cu punct dublu în origine. Aşadar admite o
reprezentare parametrică raţională.
Aşadar pentru a obţine parametrizarea se intersectează curba cu y = tx şi se obţine:
⎧ 3at
⎪⎪ x = 1 + t 3
⎨ 2
t ∈ [ 0, ∞ ) .
⎪y = 3at
⎪⎩ 1 + t3
9a 2 t 2
xdx − ydy = dt .
(1 + t 3 )
2

1 ∞ 9a 2 t 2 3a 2
σ ( D) = ∫ dt = .
2 0 (1 + t 3 )2 2
CAPITOLUL 6
INTEGRALA DUBLĂ
1. Definiţie. Proprietăţi
Se ştie că pentru a calcula aria unui trapez curbiliniu se foloseşte
integrala definită. Se pune problema calculării volumului unui corp (C), care
este mărginit superior de o suprafaţă z = f ( x, y ) , inferior de un domeniu
D ⊂ xOy , iar lateral de o suprafaţă cilindrică ale cărei generatoare sunt
paralele cu axa Ox şi se sprijină pe frontiera domeniului D .
Algoritmul după care se calculează volumul corpului C conduce la sume de
n
forma: ∑ f (ξi ,ηi ) ⋅ σ ( Di ) , unde Di sunt subdomenii ale domeniului D care se
i =0
⎧⎪ yi = yi ( x )
obţin prin partiţia domeniului D cu un sistem de curbe de forma ⎨ şi
⎪⎩ xi = xi ( y )
σ ( Di ) este aria domeniului Di . Fie (ξi ,ηi ) ∈ Di nişte puncte oarecare. Deci se
n
poate afirma că Vol ( C ) ≅ ∑ f (ξi ,ηi ) ⋅ σ ( Di ) .
i =0
Pentru ca să se obţină egalitate trebuie să se treacă la limita în membrul
n
drept. Atunci Vol ( C ) = lim ∑ f (ξi ,ηi ) ⋅ σ ( Di ) . Dacă această limită există şi
n →∞
i =0
este finită, ea se mai notează şi astfel ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy

D
şi se numeşte integrala
dublă a funcţiei f ( x, y ) pe domeniul planului D.

În cele ce urmează, se va introduce noţiunea de integrală dublă pe un
domeniu dreptunghiular D cu laturile paralele cu axele de coordonate. Fie D
este un dreptunghi, D = {( x, y ) ∈ R 2 / a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d } sau D = [ a, b ] × [ c, d ] .
Dreptunghiul definit mai sus are laturile paralele cu axele de coordonate.
Pentru a ajunge la noţiunea de integrală dublă pe acest domeniu se
procedează astfel:
Se consideră diviziunea
⎧a = x0 < x1 < x2 < ... < xn = b =: d1
Δ := ⎨
⎩c = y0 < y1 < y2 < ... < ym = d =: d 2
care partiţionează dreptunghiul D în dreptunghiurile:
σ jk = ⎡⎣ x j , x j +1 ⎤⎦ × [ yk , yk +1 ] , j = 0, n − 1 , k = 0, m − 1 dreptunghiuri ce au laturile
paralele cu axele de coordonate. Se alege ca normă a diviziunii Δ, numărul:
⎧ 2 ⎫
υ ( Δ ) = max ⎨ ( x j +1 − x j ) + ( yk +1 − yk ) ⎬ , j = 0, n − 1 , k = 0, m − 1 .
2
⎩ ⎭
Se aleg în fiecare dreptunghi σ jk punctele (ξ j ,ηk ) , unde ξ j ∈ ⎡⎣ x j , x j +1 ⎤⎦ şi
ηk ∈ [ yk , yk +1 ] .
Dacă se consideră funcţia f : D ⊂ R 2 → R se poate construi următoarea
n −1 m −1
( )
sumă: σ f , Δ. (ξ j ,η k ) = ∑∑ f (ξ j ,η k )( x j +1 − x j ) ( yk +1 − yk )
j =0 k =0
numită suma lui Riemann ataşată funcţiei f(x,y), diviziunii Δ şi alegerii

punctelor intermediare de tipul (ξ j ,ηk ) .
Definiţia 6.1.1. (Integrabilitatea Riemann a funcţiei f ( x, y ) )
Funcţia f : D ⊂ R 2 → R , este integrabilă Riemann pe domeniul D dacă există
I ∈ R astfel încât ⎡⎣( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât (∀) şirul de diviziuni
( Δ n )n≥0 (
cu propoziţia că v ( Δ n ) < δ ( ε ) ⇒ σ f , Δ n , (ξ jn ,η nj ) − I < ε ] .)
Numărul real I astfel definit se numeşte integrala dublă a funcţiei f pe
domeniul D şi se notează I = ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D
În tehnică şi în mecanică notaţia cea mai des utilizată este următoarea: ∫ fd ω ,

D
2
unde domeniului D este din R .
Propoziţia 6.1.1. Fie f : D ⊂ R 2 → R . Dacă:
1. f este mărginită pe D .
2. există sumele (
σ f , Δ1 , (ξ 1j ,η 1j ) ) şi (
σ f , Δ 2 , (ξ j2 ,η 2j ) ) astfel încât
( ) (
σ f , Δ1 , (ξ 1j ,η 1j ) − σ f , Δ 2 , (ξ j2 ,η 2j ) ) atunci f este integrabilă Riemann pe
domeniul D .
Observaţia 6.1.1. Definiţia 6.1.1. şi propoziţia 6.1.1. sunt echivalente.
Definiţia 6.1.2. Fie M ⊂ R 2 o mulţime plană. Se spune că M este o mulţime de
măsură Lebesque nulă (de L măsurabilă) dacă ( ∀ ) ε > 0 , există o acoperire
a mulţimii M cu dreptunghiuri Di = [α i , β i ] × ⎣⎡α i' .β i' ⎦⎤ , i ∈ I ( I familie de indici),
astfel încât ∑σ ( D ) < ε
i∈I
i .
Proprietăţile de la mulţimile reale de L - măsură nulă sunt valabile şi pentru

mulţimile plane de L - măsură nulă.
Propoziţia 6.1.2. (Criteriu de integrabilitate al lui Lebesque)
Fie f : D ⊂ R 2 → R o funcţie de două variabile. Se spune că f ( x, y ) este
integrabilă Riemann pe domeniul D dacă şi numai dacă:
1) f ( x, y ) este mărginită pe D .
2) f ( x, y ) este continuă pe D − D1 , unde D1 este mulţime de L- măsură nulă
(adică f ( x, y ) continuă aproape peste tot pe D ).
Folosind criteriul de integrabilitate al lui Lebesque, se pot pune în evidenţă
clase de funcţii integrabile Riemann, care sunt date în continuare:
Propoziţia 6.1.3. Fie f : D ⊂ R 2 → R continuă. Atunci f ( x, y ) integrabilă Riemann
pe D .
Demonstraţie:
Fără a micşora generalitatea, D ⊂ R 2 se consideră compact.
Se ştie că orice funcţie continuă pe un compact este mărginită.
Deci este îndeplinită condiţia 1 din propoziţia 6.1.2.
Funcţia f fiind continuă pe D , înseamnă că D1 = φ .
Cum mulţimea φ este o mulţime de L-măsură nulă rezultă că este îndeplinită
şi condiţia 2 din propoziţia 6.1.2. Deci conform criteriului de integrabilitate al lui
Lebesque rezultă că f ( x, y ) integrabilă Riemann pe D .
n
Propoziţia 6.1.4. Fie f ( x, y ) continuă pe D − ∪ γ j , unde γ j sunt imaginile unor
j =1
drumuri (curbe) netede din domeniul D . Atunci f ( x, y ) integrabilă Riemann

pe D .
Demonstraţie:
Se procedează ca în propoziţia 6.1.3, ţinându-se cont că γ j ⊂ D este o
mulţime de L-măsură nulă, conform cu definiţia 6.1.2 şi conform proprietăţilor
n
mulţimilor de L-măsură nulă rezultă că mulţimea ∪γ
j =1
j este o mulţime de
L-măsură nulă.
Definiţia 6.1.3. Fie f : D ⊂ R 2 → R şi Δ o diviziune a domeniului D ce determină
dreptunghiurile de partiţie σ jk . Dacă m jk = inf
( x , y )∈σ jk
{ f ( x, y )} şi
n −1 m −1
M jk = sup
( x , y )∈σ jk
{ f ( x, y )} , atunci sumele s ( Δ, f ) = ∑∑ m ( x jk j +1 − x j ) ( yk +1 − yk ) şi
j =0 k =0
n −1 m −1
S ( f , Δ ) = ∑∑ M jk ( x j +1 − x j ) ( yk +1 − yk ) se numesc sumele Darboux
j =0 k =0
inferioară şi superioară ale funcţiei f(x,y) corespunzătoare diviziunii Δ.

Observaţia 6.1.2. Proprietăţile sumelor Riemann şi Darboux pentru funcţia
f = f ( x, y ) sunt aceleaşi cu proprietăţile sumelor Riemann şi Darboux ale
funcţiei f = f ( x, y ) , care s-au pus în evidenţă la integrala definită.
Definiţia 6.1.4. Dacă există L = lim S ( f , Δ ) şi este finită şi există I = lim s ( f , Δ ) şi
n →∞ n →∞
m →∞ m →∞
este finită, acestea se numesc integrala Darboux superioară, respectiv

integrala Darboux inferioară a funcţiei f = f ( x, y ) şi se mai notează astfel:
L = ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy , respectiv I = ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy .
D D
Definiţia 6.1.5. (Integrabilitatea Darboux).

Dacă L = I , atunci funcţia f = f ( x, y ) este integrabilă Darboux pe domeniul
D.
Observaţia 6.1.3. Pentru funcţiile mărginite pe domeniul D , integrabilitatea Riemann a
funcţiei f = f ( x, y ) coincide cu integrabilitatea Darboux a acesteia şi pentru astfel
de funcţii nu mai este necesară specificarea tipului de integrabilitate, spunându-se
numai f este integrabilă pe domeniul D.
Propoziţia 6.1.5. (Proprietăţi ale integralei duble)
Fie D ⊂ R 2 un domeniu oarecare şi f , g : D ⊂ R 2 → R funcţii integrabile pe
D.
1) Dacă α , β ∈ R , atunci funcţia α ⋅ f ± β ⋅ g este integrabilă pe D şi
are loc egalitatea:
∫ ∫ ⎡⎣α ⋅ f ( x, y ) ± β ⋅ g ( x, y )⎤⎦ dxdy = α ⋅ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ± β ⋅∫ ∫ g ( x, y ) dxdy .
D D D
(Proprietate de liniaritate a integralei duble).
n
2) Fie D = ∪ Di , unde mulţimea Di +1 ∩ Di , ( ∀ ) i = 0, n − 1 este o mulţime
i =0
de L-măsură nulă.
n
Atunci ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∑ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ⋅
D i =0 Di
(Proprietate de aditivitate faţă de domeniu a integralei duble).

3) Dacă f ( x, y ) ≥ 0 , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D , atunci ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≥ 0 .
D
(Proprietatea de monotonie a integralei duble).
4) Fie m, M ∈ R astfel încât m ≤ f ( x, y ) ≤ M , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D .
Atunci: m ⋅ σ ( D ) ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≤ M ⋅ σ ( D ) .
D
5) Fie f : D ⊂ R 2 → R continuă.
Atunci există (ξ ,η ) ∈ D astfel încât ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = σ ( D ) ⋅ f (ξ ,η ) .
D
(Prima formulă de medie pentru integrala dublă).
6) Fie f , g : D ⊂ R 2 → R astfel încât g ( x, y ) > 0 , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D atunci
există (ξ ,η ) ∈ D astfel încât:
∫ ∫ f ( x, y ) ⋅ g ( x, y ) dxdy = f (ξ ,η ) ⋅ ∫ ∫ g ( x, y ) dxdy
D D
(A doua formulă de medie pentru integrala dublă).
7) ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy .
D D
8) Fie γ ⊂ D imaginea unui drum de clasă C1 şi f ( x, y ) = 0 ,

( ∀ )( x, y ) ∈ D \ γ .
Atunci ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = 0 .
D
Demonstraţie:
Proprietăţile 1-4 rezultă din definiţia integralei duble şi proprietăţile sumelor
integrale.
5) conform cu 4) se obţine m ⋅ σ ( D ) ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≤ M ⋅ σ ( D ) Se împarte cu
D
∫∫ f ( x, y ) dxdy
σ ( D ) în această egalitate şi m ≤ D
≤M (1)
σ ( D)
Funcţia f ( x, y ) fiind continuă pe domeniul D , are proprietatea lui Darboux pe
acest domeniu. Deci ( ∀ ) z0 ∈ [ m, M ] , există (ξ ,η ) ∈ D astfel încât z0 = f (ξ ,η ) .
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D
Conform inegalităţii (1), z0 poate fi considerat .
σ ( D)
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
Deci D
= f (ξ ,η ) de unde, prin eliminarea numitorului, rezultă
σ ( D)
proprietatea 5).
6) Pornind de la m ≤ f ( x, y ) ≤ M , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D , ţinând cont de faptul că
g ( x, y ) > 0 , prin înmulţirea acesteia cu g ( x, y ) se obţine:
m ⋅ g ( x, y ) ≤ f ( x, y ) ⋅ g ( x, y ) ≤ M ⋅ g ( x, y ) . Folosind proprietatea de liniaritate şi
monotonie a integralei duble se obţine:
m ⋅ ∫ ∫ g ( x, y ) dxdy ≤ ∫ ∫ g ( x, y ) ⋅ f ( x, y ) dxdy ≤ M ∫ ∫ g ( x, y ) dxdy
D D D
∫ ∫ f ( x, y ) ⋅ g ( x, y ) dxdy
De unde m ≤ D
≤M.
∫ ∫ g ( x, y ) dxdy
D
În continuare, raţionând ca la punctul 5) există (ξ ,η ) aparţinând lui D astfel

încât :
∫ ∫ f ( x, y ) ⋅ g ( x, y ) dxdy
D
= f (ξ ,η )
∫ ∫ g ( x, y ) dxdy
D
Prin eliminarea numitorului rezultă 6).
7) Ţinând cont de proprietatea modului este evidentă inegalitatea:
− f ( x, y ) ≤ f ( x, y ) ≤ f ( x, y ) , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D . Folosind liniaritatea şi
monotonia integralei duble rezultă:
− ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D D D
.
⇔ ∫∫ f ( x, y ) dxdy ≤ ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D D
2. Calculul integralei duble
Propoziţia 6.2.1. Fie f : D ⊂ R 2 → R , D = [ a, b ] × [ c, d ] . Atunci:
a d
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D
b
dx ∫ f ( x, y ) dy
c
sau
a d
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D
b
dx ∫ f ( x, y ) dy
c
Demonstraţie:
Fie Δ o diviziune a dreptunghiului D definită astfel:
⎧a = x0 < x1 < x2 < ... < xn = b =: d1
Δ := ⎨
⎩c = y0 < y1 < y2 < ... < ym = d =: d 2
unde d1 şi d2 sunt diviziuni ale intervalului [ a, b ] respectiv [ c, d ] .
Această diviziune generează dreptunghiurile de diviziune σ jk = ⎡⎣ x j −1 x j ⎤⎦ × [ yk −1 , yk ]
j = 1, n , k = 1, m .
Se consideră funcţia F ( x ) = ∫ f ( xy ) dy , unde x ∈ [ a, b ] .
d
Fie m jk = inf
( x , y )∈σ jk
{ f ( x, y )} şi M jk = sup
( x , y )∈σ jk
{ f ( x, y )}
Este evident că are loc relaţia:
m jk ≤ f ( x, y ) ≤ M jk , ( ∀ ) ( x, y ) ∈ σ jk .
Se integrează această inegalitate de la yk la yk +1 şi se obţine:
yk +1
m jk ( yk +1 − yk ) ≤ ∫ f ( x, y ) dy ≤ M jk ( yk +1 − yk )
yk
Această inegalitate se însumează după indicele k şi se obţine:

m −1 m −1 m −1
∑ m jk ( yk +1 − yk ) ≤ ∑ ∫ f (ξ j , y ) dy ≤ ∑ M jk ( yk +1 − yk ), ξ j ∈ ⎡⎣ x j −1 , x j ⎤⎦
yk +1
yk
k =0 k =0 k =0
Ţinând cont de aditivitatea integralei definite faţă de interval,
m −1
∑∫ f (ξ j , y ) dy = ∫ f (ξ j , y ) dy = F (ξ j ) .
yk +1 d
yk c
k =0
Cu aceasta se obţine inegalitatea:
m −1 m −1
∑m ( y jk k +1 − yk ) ≤ F ( ξ j ) ≤ ∑ M jk ( yk +1 − yk ) .
k =0 k =0
Se înmulţeşte inegalitatea cu x j +1 − x j şi se însumează după indicele j,

obţinând relaţia:
n −1 m −1 n −1 n −1 m −1
∑∑ m ( x
j =0 k =0
jk j +1 − x j ) ( yk +1 − yk ) ≤ ∑ F (ξ j )( x j +1 − x j ) ≤∑∑ M jk ( x j +1 − x j ) ( yk +1 − yk )
j =0 j =0 k =0
.
Se observă că sumele extreme sunt sumele Darboux ale funcţiei f ( x, y ) pe
domeniul D , asociate diviziunii Δ, iar suma din mijloc reprezintă suma
Riemann a funcţiei F ( x ) asociată diviziunii d1 şi intervalului [ a, b ] . Ţinând
cont de aceasta, relaţia devine:
s ( Δ, f ) ≤ σ ( d , F , ξ j ) ≤ S ( Δ, f )
Trecând la limită şi ţinând cont că funcţia f ( x, y ) este integrabilă pe domeniul
D , iar funcţia F ( x ) este integrabilă pe intervalul [ a, b ] , se obţine egalitatea:
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ F ( x ) dx = ∫ ⎡⎢⎣ ∫ f ( x, y ) dy ⎤⎥⎦dx

b b d
a c c
D
Analog se procedează pentru cealaltă egalitate.

Observaţia 6.2.1.
a) Propoziţia 6.2.1. reduce calculul integralei duble la calculul a două integrale
definite.
b) Din propoziţia 6.2.1. se observă că nu contează ordinea de integrare în
raport cu cele două variabile, dar de foarte multe ori în practică, alegând
ordinea convenabilă, se simplifică foarte mult calculul integralei duble.
Propoziţia 6.2.2. (Calculul integralei duble pe domenii oarecare)
Fie f : D ⊂ R 2 → R funcţie integrabilă, unde D este definit astfel:
⎧a ≤ x ≤ b
⎪⎪
D := ⎨ϕ1 ( x ) ≤ y ≤ ϕ 2 ( x )
⎪
⎪⎩ϕ ,ψ ∈ C[a ,b] şi x = a, x = b tangente la fontiera domeniului
1
Dacă orice paralelă la axa Oy intersectează frontiera domeniului D în cel

mult două puncte, iar dreptele x = a şi x = b sunt tangente frontierei
domeniului D , atunci:
b ϕ2 ( x )
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D
a
dx ∫
ϕ1 ( x )
f ( x, y ) dy .
Demonstraţie:
Domeniul descris de propoziţia 6.2.2. arată ca în figura 1:
y Q D P
y=d L5
L4 y=ϕ2(x)
A B
L3
y=c
M L2 y=ϕ1(x) N
L1
0 a x b x
Fig. 1
Ducându-se tangentele la frontiera domeniului D ca în figura 1, se obţine

dreptunghiul MNPQ care înscrie domeniul D . Deci dreptunghiul MNPQ , care
are laturile paralele cu axele de coordonate se notează cu D.
Se construieşte funcţia f ( x, y ) : D ⊂ R 2 → R astfel:
⎪⎧ f ( x, y ) , pentru ( x, y ) ∈ D
f ( x, y ) = ⎨
⎪⎩0, pentru ( x, y ) ∈ D \ D
Fr D fiind o curbă plană, este o mulţime de măsură Lebesque nulă. Conform
cu propoziţia 6.1.2., funcţia f ( x, y ) este integrabilă pe domeniul D şi are loc
egalitatea:
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D D
(1)
b d
Dar ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D
a
dx ∫ f ( x, y ) dy .
c
Deoarece x este un parametru din intervalul [ c, d ] , îl considerăm fixat ca în

figura alăturată şi deci:
d ϕ2 ( x )
∫ f ( x, y ) dy = ∫
c
L2 L3 L4 L5
f ( x, y ) dy = ∫
L3 L4
f ( x, y ) dy = ∫
ϕ1 ( x )
f ( x, y ) dy (2)
b ϕ2 ( x )
Din (1) şi (2) se obţine ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D
a
dx = ∫
ϕ1 ( x )
f ( x, y ) dy
Observaţia 6.2.2.
a) Dacă domeniul D nu îndeplineşte condiţia ca orice paralelă la axa Oy să
intersecteze frontiera domeniului în cel mult două puncte, atunci domeniul
D se descompune într-o reuniune de domenii care verifică această
proprietate, iar integrala dublă pe acest domeniu devine o sumă de
integrale duble pentru care propoziţia 6.2.2. este aplicabilă.
b) În formula de calcul din propoziţia 6.2.2 domeniul D este orientat
(proiectat) la axa Ox . El poate fi orientat (proiectat) şi pe axa Oy şi se
obţine o formulă de calcul echivalentă.
3. Formula lui Green. Schimbarea de variabilă în integrala dublă

Propoziţia 6.3.1. (Formula lui Green)
Fie D un domeniu plan a cărui frontieră este formată din arcele AP1 B şi
AP2 B de ecuaţii carteziene y = ϕ1 ( x ) şi y = ϕ 2 ( x ) , x ∈ [ a, b ] şi x = a , x = b
sunt tangente le frontiera lui D .
Dacă orice paralelă la axa Oy intersectează frontiera domeniului D în cel
mult două puncte şi funcţiile P, Q : D ⊂ R 2 → R au derivate parţiale de ordinul I
continue, atunci are loc egalitatea:
⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy =∫ ∫
C D ⎜ ∂x
⎝
− ⎟ dxdy unde C = FrD
∂y ⎠
Demonstraţie:
Domeniul D descris în propoziţia 6.3.1. arată ca în figura 2.
Se porneşte de la:
∂P b ϕ2 ( x ) ∂P
∫ ∫D ∂y dxdy = ∫a dx ∫ϕ1 ( x) ∂y dy (1)
y
y=ϕ2(x)
P2
A B
y=ϕ1(x) P1
O a b x
Fig. 2
ϕ2 ( x ) ∂P ϕ1 ( x )
∫ϕ ( ) dy = P ( x, y ) = P ( x, ϕ2 ( x ) ) − P ( x, ϕ1 ( x ) ) (2)
1 x ∂y ϕ2 ( x )
∂P
dy = ∫ P ( x, ϕ 2 ( x ) ) dx − P ( x, ϕ1 ( x ) )dx .
b
Din (1) şi (2) se obţine
D ∂y ∫∫
a
Ţinând cont de formula de calcul a integralei curbilinii rezultă că

∂P
∫ ∫D ∂y dxdy = − ∫C P ( x, y ) d .
∂P
În mod analog ∫ ∫ dxdy = ∫ Q ( x, y ) dy . Prin adunarea celor două egalităţi
D ∂y C
termen cu termen se obţine:

⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫ ∫D ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dxdy = ∫ C Pdx + Qdy
Astfel, formula lui Green este demonstrată.
Observaţia 6.3.1.
a) Formula lui Green face legătura între integrala curbilinie pe o curbă închisă
C şi integrala dublă calculată pe un domeniu pentru care C este frontieră.
b) Dacă condiţiile impuse domeniului D de propoziţia 6.2.1. nu sunt
îndeplinite, atunci formula lui Green nu este aplicabilă.
Propoziţia 6.3.2. (Schimbarea de variabilă în integrala dublă)
Fie T : D ⊂ ( xOy ) → Ω ( uO ' v ) o transformare definită astfel:
⎧⎪ x = ϕ ( u , v )
T := ⎨ ( u, v ) ∈ Ω
⎪⎩ y = ψ ( u , v )
Dacă transformarea T este o transformare biunivocă şi directă iar funcţiile ϕ
şi ψ sunt continue împreună cu derivatele lor parţiale de ordinul I şi II în
domeniul Ω, atunci:
D (ϕ ,ψ )
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ∫ f (ϕ ( u, v ) ,ψ ( u, v ) ) dudv
D
D D ( u, v )
∂ϕ ∂ϕ
D (ϕ ,ψ ) ∂u ∂v
unde = este Jacobianul transformării T .
D ( u, v ) ∂ψ ∂ψ
∂u ∂v
Demonstraţie:
D (ϕ ,ψ )
Dacă > 0 , atunci transformarea T este o transformare directă. În caz
D ( u, v )
contrar, T este o transformare inversă. Ţinând cont de calculul ariei cu
ajutorul integralei curbilinii, are loc relaţia: σ ( D ) = ∫ xdy , C = FrD şi este
C
parcursă în sens direct.
Ţinând cont de transformarea T, se obţine:
⎡ ∂ψ ∂ψ ⎤ ∂ψ ∂ψ
σ ( D ) = ∫ ϕ ( u, v ) ⎢ du + dv ⎥ = ∫ ϕ ( u, v ) ⋅ du + ϕ ( u, v ) ⋅ dv
Γ
⎣ ∂u ∂v ⎦ Γ ∂u ∂v
unde Γ = Fr Ω .
∂ψ ∂ψ
Dacă se notează P ( u, v ) = ϕ ( u, v ) ⋅ şi Q ( u , v ) = ϕ ( u, v ) ⋅ , se obţine
∂u ∂v
relaţia:
σ ( D ) = ∫ P ( u, v )du + Q ( u, v ) dv .
Γ
⎛ ∂Q ∂P ⎞
Ţinând cont de formula lui Green se obţine σ ( D ) = ∫ ∫ ⎜ − ⎟ dudv .
Ω ∂x ∂y ⎠
⎝
∂Q ∂ϕ ∂ψ ∂ 2ψ ∂P ∂ϕ ∂ψ ∂ 2ψ
Dar = ⋅ +ϕ şi = ⋅ +ϕ .
∂u ∂u ∂v ∂v∂u ∂v ∂v ∂u ∂u∂v
⎛ ∂ϕ ∂ψ ∂ϕ ∂ψ ⎞
Prin scădere σ ( D ) = ∫ ∫ ⎜ ⋅ − ⋅ ⎟dudv .
Ω ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
⎝
D (ϕ ,ψ )
Ţinând cont de definiţia Jacobianului rezultă că σ ( D ) = ± ∫ ∫ dudv . Cum
( )
Ω D u, v
întotdeauna aria este pozitivă, semnele din faţa integralei duble trebuie să coincidă cu
semnul Jacobianului. Dacă transformarea T este o transformare directă (Jacobianul
D (ϕ ,ψ )
este pozitiv) atunci σ ( D ) = ∫ ∫ dudv .
( )
Ω D u, v
Aplicând formula de medie acestei integrale duble se obţine relaţia:

D (ϕ ,ψ )
σ ( D) = σ (Ω)
D ( u , v ) ( u0 , v 0 )
D (ϕ ,ψ )
Din această egalitate rezultă şi faptul că dxdy = dudv şi propoziţia este
D ( u, v )
demonstrată.
În continuare se dau câteva transformări care pot folosi la schimbare de

variabilă în diverse integrale duble în funcţie de domeniul de integrare.
Transformări utile ce transformă diverse domenii în dreptunghiuri cu laturile
paralele cu axele.
⎧ x = ucos v
1) T : ⎨ transformă cercurile cu centru în origine şi de rază r în
⎩ y = u sin v
dreptunghiuri Ω = {( u, v ) 0 ≤ u ≤ r , 0 ≤ v ≤ 2π } .
⎧ x = aucos v
2) T : ⎨ transformă elipsele de semiaxe a, b în dreptunghiul
⎩ y = busin v
Ω = {( u, v ) 0 ≤ u ≤ 1, 0 ≤ v ≤ 2π } .
⎧ u-v
⎪⎪ x = 2
3) T : ⎨
u + v
transformă domeniul D = {( x, y ) x + y ≤ 2} în dreptunghiul
⎪y =
⎪⎩ 2
Ω = {( u, v ) −1 ≤ u ≤ 1, -1 ≤ v ≤ 1} .
⎧y =1
⎪y = 2
⎪⎧ x = u v ⎪
4) T : ⎨ transformă domeniul D:⎨ în
⎪y = x
2
⎪⎩ y = v
⎪⎩ x ≥ 0
dreptunghiul Ω = {( u, v ) 0 ≤ u ≤ 1, 1 ≤ v ≤ 2} .
⎧ x 2 = 2qy
⎧⎪ x = 3 u ⋅ v 2 ⎪
5) T : ⎨ transformă domeniul D : ⎨ y 2 = 2 px în dreptunghiul
⎪⎩ y = 3 u 2 ⋅ v ⎪ p > 0, q > 0
⎩
Ω = {( u, v ) 0 ≤ u ≤ 2 p, 1 ≤ v ≤ 2q} .
Mai pot exista multe astfel de transformări.
1) Să se calculeze:
a) ∫∫ x 2 + a 2 dxdy , D = [ −a, a ] × [ −1, 0] ; a > 0 .
D
dxdy
b) ∫ ∫ (1 + xy ) 2
, D = [ 0,1] × [ 0,1] .
D
xy dxdy
c) ∫∫ 3
, D = [ 0,1] × [ 0,1] .
(1 + x )
D
2
+y 2 2
dxdy
d) ∫∫ , D = [ 0,1] × [ 0,1] .
D 1 + xy
x2 + y 2
e) ∫∫ D x4 ⋅ y4
dxdy , D = ⎡⎣1, 2 ⎤⎦ × ⎡⎣1, 2 ⎤⎦ .
sin2 x ⎡ π⎤ ⎡ π⎤
f) ∫ ∫ dxdy , D = ⎢0, ⎥ × ⎢0, ⎥
D cos 2 y
⎣ 2⎦ ⎣ 4⎦
Rezolvare:
Dacă f ( x, y ) este integrabilă pe D = [ a, b ] × [ c, d ] atunci
b d
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D a
dx ∫ f ( x, y ) dy
c
(1)
b d
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫
D a
dy ∫ f ( x, y ) dy
c
(2)
a) Utilizând (1) se obţine:
a 0 a
∫∫ D
x 2 + a 2 dxdy = ∫ dx ∫
−a 1
x 2 + a 2 dy = ∫
−a
x 2 + a 2 dx
∫ a 2 + x 2 dxdy = ∫
a +x
x2
2 2
(
dx + a 2 ln x + x 2 + a 2 . )
xn
Dacă I n = ∫ dx , n ≥ 2 .
a2 + x2
x n −1 ⋅ x 2 + a 2 ( n − 1) a
2
Atunci: In = + I n−2
n n
(
I 0 = ln x + x 2 + a 2 . )
Ţinând cont de acestea:
∫ a 2 + x 2 dx =
x x 2 + a 2 3a 2
2
+
2
ln x + x 2 + a 2 . ( )
( )
a
Aşadar ∫
−a
x 2 + a 2 dx = a 2 2 + a 2 ln 1 + 2 .
Rezultă că ∫∫ D
a 2 + x 2 dxdy =a 2 2 + a 2 ln 1 + 2 . ( )
dxdy 1 1 dy
b) ∫ ∫ (1 + xy )
D 2
= ∫ dx ∫
0 0
(1 + xy )
2
(3)
1 dy −1 ⎛ 1 1 ⎞ −1 ⎛ 1 ⎞ −1 − x x
∫ (1 + xy )
0 2
= ⎜
x ⎝ 1 + xy
⎟= ⎜ − 1⎟ = ⋅ =
0⎠ x ⎝1+ x ⎠ x 1+ x 1+ x
(4)
1 1 1
∫ 1 + xdx = ln (1 + x ) 0 = ln2
0
(5)
dxdy
Din (3), (4), (5) se obţine ∫ ∫ (1 + xy )
D 2
= ln2 .
ydy 1 1 ydy
c) ∫∫ D 3
= ∫ xdx ∫
0 0 3
(6)
(1 + x + y ) 2 (1 + x + y ) 2
1 ydy 1 1
∫0 3
=
1+ x 2
−
2 + x2
(7)
(1 + x + y ) 2
1 x 1 x
∫0
1+ x 2
dx − ∫
2 + x2
0
dx = 2 2 − 3 − 1 (8)
Din (6), (7), (8) se obţine:

xy dxdy
∫ ∫D 3
dxdy = 2 2 − 3 − 1 .
(1 + x + y ) 2
d) Folosind (1) se obţine:

y 1 1 y
∫ ∫D 1 + xy dxdy = ∫0 dx ∫0 1 + xy dy (9)
1 y 1
∫0 1 + xy dy = ln (1 + xy ) = ln (1 + x ) (10)
0
0 1 1
∫1 ln (1 + x ) dx = ( x + 1) ⋅ ln ( x + 1) 0 − x 0 = 2ln2 − 1 (11)
Din (9), (10), (11) se obţine:

y
∫ ∫D 1 + xy dxdy = 2ln2 − 1 .
e) Folosind formula (1) se obţine:
x2 + y 2 2 1
1
y ( y + x ) dy
2
∫∫ dxdy = ∫
x 4 ∫1
−4
⋅ 2 2 2
(12)
D x4 ⋅ y 4 1
1
⎛ x2 ⎞ 2
Folosind substituţiile lui Cebîşev ⎜1 + 2 ⎟ = t se obţine:
⎝ y ⎠
⎛ 1 ⎞
1
1 1⎜ 3 ⋅ 2 + x2 ⎟
∫1 y ( y + x ) dy = − x2 ⋅ 3 ⎜ t 2
2
−4
⎟=
2 2 2
⎜ 1 + x2 ⎟
⎝ ⎠
1 1 ⎛ 1 ⎞
= ⋅ 2⎜
3 x ⎝2 2
( 2 + x 2 ) ⋅ 2 + x 2 − (1 + x 2 ) ⋅ 1 + x 2 ⎟ (13)
⎠
1 2 1 ⎡ 1 ⎤ 1 2 1
− ⋅∫ 2 ⎢
3 1 x ⎣2 2
( 2 + x 2 ) ⋅ 2 + x 2 ⎥ dx + ⋅ ∫
3 x 6 (
1 + x 2 ) 1 + x 2 dx =
⎦ 1
3 3
1 1 2 −6
( ) ( )
2
∫ 3 ∫1
−6
= x ⋅ 2 + x 2 2
dx + x ⋅ 1 + x 2 2
dx
6 2 1
1 1
⎛ 2 ⎞2 ⎛ 1 ⎞2
Folosind tot substituţiile lui Cebîşev ⎜1 + 2 ⎟ = t , ⎜1 + 2 ⎟ = t se obţine:
⎝ x ⎠ ⎝ x ⎠
3 3
1 1
∫ x ⋅ ( 2 + x ) dx + 3 ∫1 x ⋅ (1 + x ) dx =
2 2
−6 −6
− 2 2 2 2
6 2 1
5 5
⎛ 12 ⎞2 2 1 ⎛ 2 ⎞2 2 3 6 1 + 4 2
= ⎜1 + 2 ⎟ − ⎜1 + 2 ⎟ = − (14)
60 6 ⎝ x ⎠ 1 15 ⎝ x ⎠ 1 20 15
Din (12), (13), (14) se obţine:
x2 + y2 3 6 1+ 4 2
∫∫ D x ⋅y
4 4
dxdy =
20
−
15
.
π π
sin2 x dy
f) ∫ ∫ dxdy = ∫ 2 sin2 x dx ∫ 4 dy (15)
D cos 2 y 0 0 cos 2 y
dt 1
Se face substituţia tgy = t ⇒ dy = , cos2 y = .
1+ t 2
1+ t2
Cu aceste relaţii se obţine:
π
dy 1
∫0 cos2 y ∫0 dt = 1
4
= (16)
sinx ⋅ cosx π 1
π
π
I 2 = ∫ 2 sin2 x dx ⇒I 2 = − + I0 = (17)
0 2 0 2 4
sin2 x π
Din (15), (16), (17) se obţine ∫ ∫D cos2 y dxdy = 4 .
2) Să se calculeze:
⎧x = 0
2 ⎪y =1
x ⎪
a) I = ∫ ∫ dxdy , D:⎨
⎪y = 2
3
D
x2 + y2
⎪y = x
⎩
⎧y = 1
b) I = ∫ ∫ xydxdy , D := ⎨
⎩y = x
D 2
⎧
⎪x = 0
⎪
c) I = ∫ ∫ cos ( x + y ) dxdy , D : ⎨ y = 0
2
D
⎪ π
⎪x + y =
⎩ 4
⎧y ≤ x
dxdy ⎪
d) I = ∫ ∫ , D : ⎨ y ≥ −x
D
x + 4y + 4
2
⎪x ≤ 1
⎩
dxdy ⎧⎪ y = x 2
e) I = ∫ ∫ , D:⎨
D 6x + y + 9
⎪⎩ y = 2 x − 1
Rezolvare:
a) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 3.
Fig. 3
Este indicată formula pentru domeniul orientat la axa Oy , adică:

d ϕ1 ( y )
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy =∫
D c
dy ∫
ϕ2 ( y )
f ( x, y ) dx .
x2
f ( x, y ) = , c = 1 , d = 3 2 , ϕ1 ( y ) = 0 , ϕ 2 ( y ) = y .
x +y2 2
x2 3
2 y x2
Deci ∫∫x2 + y 2
D 1 0
dxdy = ∫ dy ∫
x2 + y 2
dx (1)
Folosind relaţia de recurenţă din exerciţiul 1. a) se obţine
I2 =
x 2
2
y y2
x + y 2 − ln x + x 2 + y 2
0 2
y
0
= ( )
=
2
2 2 y2
y −
2
⋅ ln 1 + 2 ( ) (2)
3
2
⎡ 2 − ln 1 + 2
⎢
( ⎤
2⎥
) (
2 − ln 1 + 2 ⎛ )
3
2⎞
∫1 ⎢ ⋅ dy = ⎟=
3
y ⎜y
2 ⎥ 6 ⎜ 1 ⎟
⎣ ⎦ ⎝ ⎠
=
(
2 − ln 1 + 2 ) (3)
6
Din (1), (2), (3) se obţine:
x2 2 − ln 1 + 2 ( )
∫ ∫D x 2 + y 2 dxdy = 6
.
b) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 4.

Fig. 4
Este indicată formula pentru domeniul orientat la axa Ox

b ϕ2 ( x )
∫ ∫ f ( x, y ) dxdy =∫
D a
dy ∫
ϕ1 ( x )
f ( x, y ) dy .
Se observă că pentru −1 ≤ x ≤ 0 şi x 2 ≤ y ≤ 1 , f ( x, y ) = xy nu este

definită şi atunci se consideră: a = 0 , b = 1 , ϕ1 ( x ) = x 2 , ϕ 2 ( x ) = 1 .
1 1
∫∫ D
xydxdy = ∫ dx ∫ 2 xydy
0 x
(4)
2 x⎛ 3 1 ⎞ 2 x
1
(1 − x3 )
1 1
∫x2 xydy = x ∫ 2 y 2 dy =
x 3 ⎝
⎜⎜ y 2 ⎟⎟ =
x ⎠ 3
(5)
3 5
2 1 2 1 2 4 21 4 21 4 4 8
3 ∫0
xdx −
3 ∫0
x xdx =
9
⋅ x −
0 27
x = −
0 9 27 27
= .
8
Din (4) şi (5) se obţine: ∫ ∫ xydxdy =
D 27
c) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 5.
Fig. 5
Domeniul poate fi orientat la ambele axe
π π
−x
∫∫ cos2 ( x + y ) dxdy = ∫ 4 dx ∫ 4 cos2 ( x + y ) dx (6)
D 0 0
π π
−x 1 − x 1⎛π ⎞
∫ 4
cos ( x + y ) dx = cos ( x + y ) sin ( x + y ) 4
2
+ ⎜ − x⎟ =
0 2 2⎝ 4 ⎠
0
π
1 − x 1⎛π ⎞ 1 1 π x
= sin2 ( x + y ) 4 − ⎜ − x ⎟ = − sin2 x + − (7)
4 2⎝ 4 ⎠ 4 4 8 2
0
π π π
⎛1 π ⎞ 1 4 1 4
∫0
4
⎜ + ⎟ dx − ∫0 sin2 xdx − ∫0 xdx =
⎝4 8⎠ 4 2
π π
⎛ 1 π ⎞π 1 x2 π2 π2 π 1
= ⎜ + ⎟ + cos2 x 4 − 4= − + − =
⎝4 8⎠4 8 0
4
0
32 64 16 8
π2 1 π
= + − (8)
64 16 8
din (6), (7(), (8) se obţine:
1 π2 π
∫∫ cos2 ( x + y ) dxdy =
− . +
D 64 16 8
d) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 6.
Fig. 6
Pentru ca domeniul să nu fie descompus în două domenii trebuie orientat

la axa Oy .
⎧0 ≤ y ≤ 1
D:⎨
⎩− y ≤ x ≤ y
dxdy 1 y 1
Atunci ∫ ∫ = ∫ dy ∫ dx (9)
−y
D
x + 4y + 4
2 0
x + 4y + 4
2
∫−y
y 1
x2 + 4 y + 4
(
dx = ln x − x 2 + 4 y + 4 ) −y y = ln ( 2 y + 2) − ln2 =
= ln ( y +1) (10)
1
∫ ln ( y +1) dy = ( ( y + 1) ⋅ ln ( y +1) − y ) 0 = 2ln2 - 1
1
(11)
0
Din (9), (10), (11) se obţine:

dxdy
∫ ∫D x 2 + 4 y + 4 = 2ln2 - 1.
e) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 7.
Fig. 7
Domeniul se orientează la axa Ox şi se descompune în domeniile

D = D1 ∪ D2 .
⎧ −1 ≤ x ≤ 0 ⎧0 ≤ x ≤ 1
D1 : ⎨ , D 2 : ⎨
⎩ −2 x − 1 ≤ y ≤ x ⎩2 x − 1 ≤ y ≤ x
2 2
dxdy dxdy dxdy

∫ ∫D 6 x + y + 9 = ∫ ∫D1 6 x + y + 9 + ∫ ∫D2 6 x + y + 9 (12)
dxdy 0 x2 dy
∫ ∫D1 6 x + y + 9 ∫−1 ∫−2 x−1 6 x + y + 9
= dx (13)
dy x2
= ln ( x 2 + 6 x + 9 ) − ln ( 4x + 8 )
x2
∫−2 x−1 6 x + y + 9 = ln ( 6 x + y + 9 )
−2 x − 1
= 2ln ( x + 3 ) − ln ( x + 2 ) − 2ln2 (14)
0 0 0
2∫ ln ( x + 3) dx − ∫ ln ( x + 2 ) dx − 2ln2∫ dx =
−1 −1 -1
= 2 ⎡⎣( x + 3) ⋅ ln ( x + 3 ) − x ⎤⎦ −1 − ⎡⎣( x + 2 ) ⋅ ln ( x + 2 ) − x ⎤⎦ −1 − 2ln2 =

0 0
= 6ln3 − 4ln2 - 2 - 2ln2 +1- 4ln2 = 6ln3 − 8ln2 - 1 (15)

dxdy
Din (13), (14), (15) se obţine ∫ ∫ = −8ln2 + 6ln3 - 1 (16)
D1 6 x + y + 9
dxdy 1 x2 dy
∫ ∫D2 6 x + y + 9 ∫0 ∫2 x−1 6 x + y + 9
= dx (17)
x2 dy x2
∫2 x−1 6 x + y + 9 (
= ln 6 x + y + 9 )
2x − 1
= 2ln ( x + 3 ) − ln8 ( x +1) =
= 2ln ( x + 3) − ln [ x + 1] − 3ln2 (18)

1 1
2∫ ln ( x + 3) dx − ∫ ln ( x + 1) −3ln2 =
0 0
= 2 ⎡⎣( x + 3) ⋅ ln ( x + 3 ) − x ⎤⎦ −1 − ⎡⎣( x + 1) ⋅ ln ( x +1) − x ⎤⎦ −1 − 3ln2 =

0 0
= 8ln4 - 2 - 6ln3 - 2ln2 +1- 3ln2 = 11ln2 - 6ln3 - 1 (19)

Din (17), (18), (19) se obţine:
dxdy
∫ ∫D 6 x + y + 9 = 11ln2 - 6ln3 - 1 (20)
Din (12), (16), (20) se obţine:

dxdy
∫ ∫D 6 x + y + 9 = 3ln2 − 2 .
3) Să se calculeze făcând schimbarea de variabilă adecvată:
x2 + y 2
a) I = ∫ ∫ arcsin dxdy , D : π 2 ≤ x 2 + y 2 ≤ 4π 2 .
D 2π
x + y2
2
x2
b) I = ∫ ∫ dxdy , D : + y2 ≤ 1 .
4 − ( x2 + y2 )
D 2 2
⎧1 ≤ xy ≤ 2
⎪
⎪ y
c) I = ∫ ∫ xdxdy , D : ⎨1 ≤ ≤ 2 .
D
⎪ x
⎪⎩ x ≥ 0
⎧ x2 y 2
⎪1 ≤ 2 − 2 ≤ 4
⎪ a b
⎪ 3b
⎪ y ≤ 5a x
⎪
bx + ay ⎪ 12b
d) I = ∫ ∫ ln dxdy , D : ⎨ y ≥ − x
D bx − ay ⎪ 13a
⎪x ≥ 0
⎪
⎪a > 0, b > 0
⎪
⎪⎩
Rezolvare:
⎧⎪ x = ϕ ( u , v ) D (ϕ ,ψ )
Fie T : ⎨ ( u, v ) ∈ Ω o transformare biunivocă şi ≠0
⎪⎩ y = ψ ( u , v ) D ( u, v )
jacobianul transformării T .
D (ϕ ,ψ )
Atunci ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ∫ f (ϕ ( u , v ) ,ψ ( u , v ) ) dudv (1)
D Ω D ( u, v )
a) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 8.
Fig. 8
⎧ x = ρ cosθ ⎧0 ≤ θ ≤ 2π
Se foloseşte schimbarea de variabilă T = ⎨ , Ω:⎨ .
⎩ y = ρ sinθ ⎩π ≤ ρ ≤ 2π
Transformarea T transformă domeniul D din figura 8 în domeniul Ω din
figura 9. Jacobianul transformării este ρ . Deci este biunivocă.
Fig. 9
Folosind formula (1) de schimbare de variabilă se obţine:

x2 + y 2 ρ
∫∫ D
arcsin
2π
dxdy = ∫ ∫ ρ arcsin d ρ dθ =
Ω 2π
2π ρ 2π 2π ρ
= ∫ ρ arcsin d ρ ∫ dθ = 2π ∫ ρ arcsin d ρ.
π 2π 0 π 2π
Ultima integrală integrând-o prin părţi se obţine:
⎡⎛ ρ 2 ⎞ ρ ρ ⎤ 2π
I = 2π ⎢⎜ − π 2 ⎟ arcsin + 4π 2 − ρ 2 ⎥ =
⎣⎝ 2 ⎠ 2π 4 ⎦π
⎛ 7π 3⎞
= π 3 ⎜⎜ − ⎟.
⎝ 6 2 ⎟⎠
b) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 10.
Fig. 10
⎧ x = ρ cosθ
Se face schimbarea de variabilă T : ⎨ θ ∈ [ 0, 2π ] .
⎩ y = ρ sinθ
2
Ecuaţia elipsei în coordonate polare este ρ = . Graficul
1 + sin2θ
funcţiei ρ (θ ) este prezentat în figura 11.
Fig. 11
Deci domeniul D trece prin această transformare în domeniul Ω .

x2 + y 2 ρ3
Aşadar ∫∫ dxdy = ∫ ∫ d ρ dθ =
4 − ( x2 + y 2 ) 4 − ρ4
D 2 Ω
2
2π
2
ρ3 1 2π
= ∫ dθ ∫ 1+ sin2θ dρ = − ∫ 4 − ρ2 1 + sin2θ =
0 0
1− ρ 4 2 0
0
3 − cos2θ
2π
= 2π − 4 ∫ sinθ dθ .
0 2 - cos2θ
Ţinând cont de funcţia de subintegrală şi de domeniul din figura 11 se
3 − cos2θ
2π 2π 3 − cos2θ
obţine:∫0 2 - cos2θ sin θ d θ = 4 ∫0 2 - cos2θ sinθ dθ .
Pentru ultima integrală se face substituţia θ = arccos ( )
3 cos u , după
care în integrala obţinută se face schimbarea de variabilă tgu = v şi astfel
se obţine:
∞ v 2 dv ∞ v 2 dv
I = 2π − 12 ∫ = 2π − 6 ∫2⎡ =
2
( 2v2 − 1)( v2 + 1) ⎛ 2⎞
2
⎤
⎢ v2 − ⎜ ⎟⎟ ⎥ ( v + 1)
2
⎢ ⎜
⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
= 4arctg 2 − 2ln3.
c) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 12.
Fig. 12
⎧u = xy
⎪ ⎪⎧u ∈ [1, 2]
Se face transformarea T = ⎨ y ⇒⎨ .
⎪⎩ v = x ⎩⎪ v ∈ [1, 2]
Această transformare admite inversă şi se obţine:
⎧ u
−1 ⎪x = = ϕ ( u, v )
T :⎨ v
⎪ y = u ⋅ v = ψ u, v
⎩ ( )
1 u
−
D (ϕ ,ψ ) 2 u, v 2v v 1
Aşadar = = .
D ( u, v ) v u 2v
2 u 2 v
Aplicând formula se schimbare de variabilă în integrala dublă se obţine:
u 1 1 2 1 2
∫ ∫D xdxdy = ∫ ∫Ω v ⋅ 2v dudv= 2 ∫1 v v dv∫1 udu =
3
1
( )∫ 1
( )(
1
) ( )
2 −
= 2 2 −1 v 2 dv = 2 2 −1 2 − 2 = 5 2 − 6 .
3 1 3 3
d) Domeniul pe care se integrează este prezentat în figura 13.
Fig. 13
Transformarea cea mai adecvată este:

⎧⎪ x = au ⋅ chv = ϕ ( u , v )
T :⎨
⎪⎩ y=bu ⋅ shv=ψ ( u,v )
Transformarea T este regulată şi are jacobianul abu .
Deci admite inversă. Aceasta este:
⎧ x2 y 2
⎪u = −
⎪ a 2 b2
−1
⎪ x y
T :⎨ +
⎪v = a b
⎪ x y
⎪ −
⎩ a b
Ţinând cont de aceasta, rezultă că u ∈ [1, 2] , v ∈ [ −ln5, ln2] .
D (ϕ ,ψ )
= abu . Folosind schimbarea de variabilă în integrala dublă se
D ( u, v )
obţine:
bx + ay chv + shv
∫ ∫D ln bx − ay dxdy = ∫ ∫Ω abu ⋅ ln chv-shv dudv=
=ab ∫ ∫ uln e 2 v dudv = ∫ ∫ ulne v dudv =
Ω Ω
3ab 2
(ln 2 − ln2 5) =
2 ln 2
= ab ∫ ∫ uv dudv=ab ∫ udu ∫ vdv =
Ω 1 − ln 5 4
3ab 5
=− ⋅ ln10 ⋅ ln .
4 2
4) Folosind integrala dublă să se calculeze aria domeniului:
x y
a) D este triunghiul mărginit de drepte y = mx , + = 1, y = 0 , m > 0 ,
a b
a > 0 , b > 0.
b) D este domeniul plan mărginit de cercul de rază R > 0 .
c) D este domeniul plan mărginit elipsa de semiaxe a > 0 , b > 0.
d) D este mărginit de dreptele x = 2 , y = 0 şi de parabola y = x 2 .
Rezolvare:
Se utilizează formula:
σ ( D ) = ∫ ∫ dxdy (1)
D
a) Domeniul D este prezentat în figura 14.
Fig. 14
⎧ y = mx
⎪
Se află ordonata lui A rezolvând sistemul: ⎨ x y şi se obţine
⎪⎩ a + b = 1
mab
y= .
b + ma
Deci domeniul D orientat la axa Oy este:
⎧ mab
⎪⎪0 ≤ y ≤ b + ma
D:⎨
⎪ y ≤ x ≤ a (b − y )
⎪⎩ m b
Atunci conform cu formula (1):
mab a
a− y
σ ( D ) = ∫ ∫ dxdy = ∫ b + ma dy ∫ y b
dx (2)
D 0
m
a
a a− y
a− y b a y b + ma
∫my b dx = x y =a− y− =a−
b m mb
⋅y (3)
m
mab mab mab
b + ma ⎛
b + ma ⎞ b + ma 2
∫0 ⎜⎝ a − bm y ⎟⎠ dy = ay b + ma − 2bm y b + ma =
0 0
ma 2 b b + ma m 2 a 2 ⋅ b 2 ma 2 b
= − ⋅ = (4)
b + ma 2bm ( b + ma )2 2 ( b + ma )
Din (2), (3), (4) se obţine:
ma 2 b
σ ( D) = .
2 ( b + ma )
b) Se consideră cercul cu centrul în origine şi de rază R . Se foloseşte
⎧ x = ρ cosθ
transformarea T : ⎨ cu Jacobianul ρ . Transformarea T trece
⎩ y = ρ sinθ
domeniul D în domeniul Ω = [ 0.1] × [ 0, 2π ] .
Aplicând formula (1) se obţine:
R 2π R
σ ( D ) = ∫ ∫ dxdy = ∫ ∫ ρ d ρ dθ = ∫ ρ d ρ ∫ dθ = 2π ∫ ρ d ⋅ ρ =
D Ω 0 0 0
ρ2 R
= 2π = π R2 .
2 0
Deci σ ( D ) = π R 2 .
c) Se consideră elipsa cu centrul în origine de semiaxe
x2 y 2
a , b, 2 + 2 − 1 = 0 .
a b
⎧ x = a ⋅ ρ cosθ
Se foloseşte transformarea T : ⎨ .
⎩ y = b ⋅ ρ sinθ
Jacobianul transformării T este ab ρ .
Transformarea T trece domeniul D în domeniul Ω = [ 0.1] × [ 0, 2π ] .
1 2π
σ ( D ) = ∫ ∫ dxdy = ∫ ∫ ρ d ρ dθ = ab ∫ ρ d ρ ∫ dθ =
D Ω 0 0
ρ 1 2
= 2π b = π b.
2 0
Deci σ ( D ) = π ab.
d) Domeniul D este prezentat în figura 15.
Fig. 15

2 x2
σ ( D ) = ∫ ∫ dxdy = ∫ dx ∫ dy (5)
D 0 0
x2 x2
∫0
dy = y
0
= x2 (6)
2 x3 2 8
∫0
x 2 dx = =
3 0 3
(7)
8
Din (5), (6), (7) se obţine σ ( D ) = .
3
CAPITOLUL 7
INTEGRALA TRIPLĂ
1. Definiţie. Proprietăţi
Se ştie din fizică că masa unui corp omogen este dată de produsul dintre
volumul corpului şi densitatea sa. Diverse probleme practice au adus în
discuţie determinarea masei unui corp K de densitate variabilă
f ( x, y, z ) > 0 . Pentru determinarea masei unui astfel de corp, se
procedează astfel:
Se consideră un interval tridimensional I = [ a, b ] × [ c, d ] × [ e, f ] în care este
înscris corpul K şi se consideră că f : K ⊂ I ⊂ R3 → R . Se consideră o
diviziune Δ a intervalului tridimensional I definită astfel:
⎧a = x0 < x1 < x2 < ... < xn = b : d1
⎪
Δ := ⎨c = y0 < y1 < y2 < ... < ym = d : d 2
⎪e == z < z < z < ... < z = f : d
⎩ 0 1 2 p 3
Diviziunea Δ împarte intervalul I în paralelipipedele de diviziune

σ ijk = [ xi , xi +1 ] × ⎡⎣ y j , y j +1 ⎤⎦ × [ zk , zk +1 ] , i = 0, n − 1 , j = 0, m − 1 ,
k = 0, p − 1
Deoarece planele x = xi , x = xi +1
y = y j , y = y j +1
z = zk , z = zk +1
sunt paralele cu planele de coordonate, feţele paralelipipedelor de
diviziune σ ijk sunt paralele cu planele de coordonate.
Fie mijk = inf
( x , y , z )∈σ ijk
{ f ( x, y, z )} şi M ijk = sup
( x , y , z )∈σ ijk
{ f ( x, y, z )} . Dacă se notează
cu μijk masa paralelipipedului σ ijk , atunci este evidentă inegalitatea:
mijk ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ≤ μijk ≤ M ijk ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk )
(1)
În inegalitatea (1) însumând pentru toate paralelipipedele σ ijk , se obţine:
n −1 m −1 p −1
∑∑∑ m ( x ijk i +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ≤ μ ≤
i =0 j =0 k =0
n −1 m −1 p −1
≤ ∑∑∑ M ijk ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk )
i =0 j =0 k =0
unde μ reprezintă masa corpului K iar cele două sume triple reprezintă
pe s ( Δ, f ) şi S ( Δ, f ) , adică suma Darboux inferioară respectiv superioară
ale funcţiei f ( x, y, z ) relative la diviziunea Δ.
Dacă se consideră un punct oarecare (ξi ,η j , ς k ) ∈ σ ijk , adică ξi ∈ [ xi , xi +1 ] ,
η j ∈ ⎡⎣ y j , y j +1 ⎤⎦ , ς k ∈ [ zk , zk +1 ] , se poate construi suma:
n −1 m −1 p −1
( )
σ ( D ) Δ, f , (ξi ,η j , ς k ) = ∑∑∑ f (ξi ,η j , ς k ) ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ,
i =0 j =0 k =0
este o suma Riemann ataşată funcţiei f, diviziunii Δ şi alegerii

punctelor intermediare (ξi ,η j , ς k ) .
⎧ ⎫
Numărul υ ( Δ ) = sup ⎨ ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk )
2 2 2
⎬
0 ≤i ≤ n −1 ⎩ ⎭
0 ≤ j ≤ m −1
0 ≤ k ≤ p −1
se numeşte norma diviziunii Δ.

(
Definiţia 7.1.1. Dacă există şi este finită lim σ Δ, f , (ξi ,η j , ς k ) , atunci aceasta
n →∞
)
m →∞
p →∞
se notează cu ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz
k
şi se citeşte integrală triplă pe
domeniul K din f ( x, y, z ) .
Definiţia 7.1.2. Funcţia f : K ⊂ R3 → R este integrabilă pe K dacă există un

număr I ∈ R cu proprietatea că ( ∀ ) ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 astfel încât
pentru orice diviziune Δ cu proprietatea că υ ( Δ ) < δ (ε ) ,
( )
σ Δ, f , (ξi ,η j , ς k ) − I < ε . După cum se poate observa, pentru a putea
studia integrabilitatea cu definiţia 7.1.2., trebuie pus în evidenţă numărul I.
Această punere în evidenţă este însă de foarte multe ori foarte dificilă. De
aceea pentru studiul integrabilităţii funcţiei f ( x, y, z ) se poate folosi
proprietatea următoare:
Propoziţia 7.1.2. Fie f : K ⊂ R3 → R . Dacă:
1. f este mărginită pe K
2. fie diviziunile Δ1, Δ2 cu proprietatea că υ ( Δ1 ) < δ ( ε ) , υ ( Δ 2 ) < δ ( ε ) şi
orice alegere a punctelor intermediare (ξi1 ,η j1 , ς k1 ) şi (ξi 2 ,η j 2 , ς k 2 ) implică
( ) ( )
σ Δ 2 , f , (ξi1 ,η j1 , ς k1 ) − σ Δ1 , f , (ξi 2 ,η j 2 , ς k 2 ) < ε , ( ∀ ) ε > 0
atunci funcţia f ( x, y, z ) este integrabilă Riemann pe domeniul K .
Definiţia 7.1.2. Fie M ⊂ R3 o mulţime oarecare. Mulţimea M se numeşte
mulţime de măsură Lebesque nulă sau mulţime de L măsură nulă dacă
pentru orice ε > 0 , există o acoperire a acestei mulţimi cu paralelipipede
de forma Pi = [α i , βi ] × ⎡⎣α i; , β i' ⎤⎦ × ⎡⎣α i'' , βi'' ⎤⎦ cu proprietatea că ∑V ( P ) < ε , i
i∈I
unde I este o mulţime oarecare de indici, iar V ( Pi ) este volumul

paralelipipedului Pi .
Propoziţia 7.1.2. (Criteriul de integrare al lui Lebesque)
Fie f : K ⊂ R3 → R . Funcţia f este integrabilă Riemann pe domeniul K
dacă şi numai dacă:
1. f este mărginită pe K .
2. f este continuă aproape peste tot pe K
Observaţia 7.1.1. Mulţimile de măsuri Lebesque nulă din R3 au aceleaşi
proprietăţi ca şi mulţimile de măsuri Lebesque nulă din R şi R 2 .
Cu ajutorul criteriul de integrare al lui Lebesque se pot pune în evidenţă
diferite clase de funcţii integrabile. unele din aceste funcţii sunt date de
propoziţiile următoare.
Propoziţia 7.1.3. Fie f : K ⊂ R3 → R continuă pe K . Atunci f ( x, y, z ) este
integrabilă pe K .
Demonstraţie:
Vezi propoziţia asemănătoare de la “Integrala dublă”.
n
Propoziţia 7.1.4. Fie f : K ⊂ R3 → R . Dacă f este continuă pe K \ ∪ Si , unde
i =1
Si sunt suprafeţe netede incluse în K , atunci funcţia f ( x, y, z ) este

integrabilă pe K .
Demonstraţie:
Deoarece Si , pentru orice i = 1, n , sunt suprafeţe netede conform cu
definiţia 7.1.3. rezultă că Si sunt mulţimi de L măsură nulă. Conform cu
n
proprietatea mulţimilor de L măsură nulă rezultă că ∪S
i =1
i este o mulţime
n n
de L măsură nulă. Cum f este continuă pe K \ ∪ Si , iar ∪S i este
i =1 i =1
mulţime de L măsură nulă atunci f continuă aproape peste tot pe K .
Deci, conform cu propoziţia 7.1.2. f ( x, y, z ) este integrală Riemann pe
domeniul K .
Definiţia 7.1.4. a) Dacă există şi este finită lim s ( Δ, f ) , aceasta se notează cu
n →∞
m →∞
p →∞
I sau cu ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz şi se numeşte integrala Darboux

k
inferioară a funcţiei f(x,y,z) pe domeniul K.

b) Dacă există şi este finită lim S ( Δ, f ) , aceasta se notează cu I , sau cu
n →∞
m →∞
p →∞
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz şi se numeşte integrala Darboux superioară a

k
funcţiei f(x,y,z) pe domeniul K.
c) Dacă există I şi I şi are loc relaţia I = I , atunci se spune că funcţia f
este integrală Darboux pe domeniul K.
Observaţia 7.1.2. a) Pentru funcţia continuă, integrabilitatea Riemann dată de
definiţia 7.1.2. şi integrabilitatea Darboux dată de definiţia 7.1.4. sunt
noţiuni echivalente şi despre o astfel de funcţie se spune simplu că este
integrabilă pe domeniul K .
b) Proprietăţile sumelor Darboux şi Riemann asociate funcţiei f ( x, y, z )
sunt aceleaşi cu proprietăţile sumelor Darboux şi Riemann asociate
funcţiei f ( x ) sau f ( x, y ) .
Propoziţia 7.1.5. (Proprietăţile integralei triple)
Fie f , g : K ⊂ R3 → R două funcţii integrabile pe domeniul K .
1. pentru orice α , β ∈ R , funcţia α ⋅ f ± β ⋅ g este integrabilă pe domeniul
K şi are loc egalitatea:
∫ ∫ ∫ (α ⋅ f ± β ⋅ gf )( x, y, z ) dxdydz =
K
= α ⋅ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ± β ⋅ ∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz
K K
(Proprietatea de liniaritate a integralei triple).
n
2. Dacă K = ∪ K i , unde K i ∩ K i +1 sunt mulţimi de L măsură nulă,
i =1
n
( ∀ ) i = 0, n − 1 , atunci ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∑ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz .
K Ki
i =1
(Proprietatea de aditivitate faţă de domeniul de integrare).
3. Dacă f ( x, y, z ) ≥ 0 ⇒ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≥ 0
K
(Proprietatea de monotonie a integralei triple).
4. Fie m = inf { f ( x, y, z )} şi M = sup { f ( x, y, z )} .
( x , y , z )∈K ( x , y , z )∈K
Atunci:
m ⋅ V ( K ) ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ M ⋅ V ( K ) , unde V ( K ) este volumul
K
corpului K .
În cazul în care K = [ a, b ] × [ c, d ] × [ e, f ] atunci
V ( K ) = ( b − a )( d − c )( f − e ) şi proprietatea anterioară va avea forma:
m ( b − a )( d − c )( f − e ) ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ M ( b − a )( d − c )( f − e )
K
5. Dacă f continuă pe K , atunci există punctul (ξ ,η , ς ) ∈ K astfel încât:
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz = f (ξ ,η , ς ) ⋅ V ( K ) .
K
(prima formulă de medie pentru integrala triplă)
6. Fie f , g continuă pe K şi g ( x, y, z ) > 0 , pentru orice ( x, y, z ) ∈ K .
Atunci există punctul (ξ ,η , ς ) ∈ K astfel încât:
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) ⋅ g ( x, y, z ) dxdydz = f (ξ ,η , ς ) ⋅ ∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz
K K
(A doua formulă de medie pentru integrala triplă)
7. ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫
K K
f ( x, y, z ) dxdydz .
8. Dacă f ( x, y , z ) = 0 , ( ∀ )( x, y, z ) ∈ K \ S , unde S este o suprafaţă
netedă, atunci
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz = 0
K
Demonstraţie:
Proprietăţile 1), 2), 3) rezultă din definiţia integralei triple şi proprietăţile
sumelor integrale.
4) Este evident că m ≤ f ( x, y, z ) ≤ M , ( ∀ )( x, y, z ) ∈ K . Conform proprietăţii
de monotonie şi liniaritate a integralei triple:
m ⋅ ∫ ∫ ∫ dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ M ⋅ ∫ ∫ ∫ dxdydz .
K K K
Dar cum ∫∫∫ dxdydz = V ( K ) se obţine proprietatea 4).

K
5) Conform cu proprietatea 4), are loc relaţia:
m ⋅ V ( K ) ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ M ⋅ V ( K )
K
Prin împărţire cu V ( K ) se obţine m ≤

∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ M .
K
V (K )
Dar, deoarece funcţia f ( x, y, z ) este continuă pe compactul K , ea are
proprietatea lui Darboux pe acest compact, adică pentru orice z0 ∈ [ m, M ] ,
există un punct (ξ ,η , ς ) ∈ K astfel încât z0 = f (ξ ,η , ς ) . Deci se observă că
se poate considera
z0 =
∫ ∫ ∫K f ( x, y, z ) dxdydz ⇒ ( ∃)(ξ ,η , ς ) ∈ K astfel încât
V (K )
f (ξ ,η , ς ) =
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz
K
V (K )
Prin eliminarea numitorului se obţine proprietatea 5).
6) Deoarece g ( x, y , z ) > 0 şi m ≤ f ( x, y, z ) ≤ M rezultă că
m ⋅ g ( x, y, z ) ≤ f ( x, y, z ) g ( x, y, z ) ≤ M ⋅ g ( x, y, z ) . Conform proprietăţii de
monotonie şi liniaritate a integralei triple:
m ⋅ ∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) ⋅ g ( x, y, z ) dxdydz ≤
K K
≤ M ⋅ ∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz.
K
Dar, conform proprietăţii de monotonie, ∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz > 0 atunci
K
m≤
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) ⋅ g ( x, y, z ) dxdydz ≤ M .
K
∫ ∫ ∫ g ( x, y, z ) dxdydz
K
Continuând raţionamentul ca la punctul 5) rezultă că există (ξ ,η , ς ) ∈ K

astfel încât:
f (ξ ,η , ς ) =
∫ ∫ ∫ f ⋅ g dxdydz
K
∫ ∫ ∫ g dxdydz
K
Prin eliminarea numitorului se obţine proprietatea 6).
7) Ţinând cont de proprietatea modulului, este evident că:
− f ( x, y, z ) ≤ f ( x, y, z ) ≤ f ( x, y, z ) . Conform proprietăţii de liniaritate şi
monotonie ale integralei triple se obţine:
− ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ⇔
K K K
⇔ ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz ≤ ∫ ∫ ∫
K K
f ( x, y, z ) dxdydz.
2. Calculul integralei triple

Propoziţia 7.2.1. (Calculul integralei triple pe un paralelipipedul
Ω = [ a, b ] × [ c, d ] × [ e, f ] )
Fie Ω = [ a, b ] × [ c, d ] × [ e, f ] un paralelipiped cu feţele paralele cu planele
de coordonate şi f : Ω ⊂ R3 → R o funcţie integrabilă pe Ω.
Atunci:
b d f
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz.
Ω a c e
(şi formulele obţinute prin toate permutările circulare ale ordinii de
integrare).
Demonstraţie:
Se consideră funcţia I ( x ) = ∫ ∫ f ( x, y, z ) dydz , unde domeniul D este
D
proiecţia domeniului Ω pe planul Oyz . Conform teoremei de medie se

poate scrie următoarea relaţie:
mijk ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ≤ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dydz ≤ M ijk ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ,
D jk
unde mijk şi M ijk sunt minime respectiv maximele funcţiei f ( x, y, z ) pe
paralelipipedul de diviziune σ ijk = [ xi , xi +1 ] × ⎡⎣ y j , y j +1 ⎤⎦ × [ zk , zk +1 ] , iar
D jk = Pr σ ijk .
oyz
Se fixează x = ξi ∈ [ xi , xi +1 ] iar inegalitatea anterioară se însumează după

toate valorile indicilor j şi k şi ţinând cont de proprietatea de aditivitate a
integralei duble faţă de interval se obţine:
m −1 p −1 m −1 p −1
∑∑ mijk ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ≤ I (ξi ) ≤∑∑ M ijk ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) .

j =0 k =0 j =0 k =0
Înmulţind această inegalitate cu xi − xi +1 şi însumând după toate valorile

indicelui i , se obţine:
n −1 m −1 p −1 n −1
∑∑∑ mijk ( xi+1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) ≤ ∑ I (ξi )( xi+1 − xi ) ≤

i =0 j =0 k =0 i =0
n −1 m −1 p −1
≤ ∑∑∑ M ijk ( xi +1 − xi ) ( y j +1 − y j ) ( zk +1 − zk ) .
i =0 j =0 k =0
Sumele triple din această inegalitate reprezintă suma inferioară Darboux,

respectiv suma superioară Darboux a funcţiei f ( x, y, z ) asociată diviziunii
n −1
Δ, iar ∑ I (ξ )( x
i =0
i i +1 − xi ) reprezintă suma Riemann asociată funcţiei I ( x ) ,
intervalului [ a, b ] , diviziunii d1 şi alegerii punctului intermediar ξi .

Cu acestea, inegalitatea anterioară devine:
s ( Δ, f ) ≤ σ ( I ( x ) , d1 , ξi ) ≤ S ( Δ, f ) .
Cum funcţia f ( x, y, z ) este integrabilă pe domeniul Ω, înseamnă că:
lim s ( Δ, f ) = lim S ( Δ, f ) = ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz.
n →∞ n →∞ Ω
m →∞ m →∞
p →∞ p →∞
Funcţia I ( x) fiind integrabilă pe [ a, b ] , se obţine

n −1
lim ∑ I (ξi )( xi +1 − xi ) = ∫ I ( x ) dx. .
b
Deci prin trecere la limita după
n →∞ a
i =0
m, n, p → ∞ , în inegalitatea precedentă se obţine egalitatea:
b b
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz =∫ I ( x ) dx = ∫ ⎡⎣ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dydz ⎤⎦dx.
Ω a a D
Deoarece D = Pr Ω = [ c, d ] × [ e, f ] , este un dreptunghi cu laturile paralele

oyz
cu axele Oy şi Oz.
Ţinând cont de formula de calcul a integralei duble pe un dreptunghi
rezultă:
b d f
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫
Ω a
dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz.
c e
Observaţia 7.2.1. Valoarea integralei triple pe un dreptunghi este aceeaşi
indiferent de ce ordine de integrare se adoptă în formula de calcul, dar în
practică sunt situaţii încât pentru a scurta calculele celor trei integrale
definite obţinute în urma aplicării formulelor, trebuie stabilită o anumită
ordine de integrare.
Propoziţia 7.2.2. (Calculul integralei triple pe domenii oarecare)
Fie f : Ω ⊂ R3 → R o funcţie integrabilă pe Ω, iar Ω un domeniu definit
astfel:
⎧a ≤ x ≤ b
⎪
Ω : ⎨ϕ1 ( x ) ≤ y ≤ ϕ 2 ( x )
⎪
⎩ψ 1 ( x, y ) ≤ z ≤ ψ 2 ( x, y )
Dacă suprafeţele z = ψ 1 ( x, y ) , z = ψ 2 ( x, y ) sunt suprafeţe netede ce
închid domeniul Ω cu proprietatea că orice paralelă la axa Oz
intersectează frontiera lui Ω în cel mult două puncte, atunci are loc
egalitatea:
ψ 2 ( x, y)
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ ∫ ⎡ ∫ f ( x, y, z ) dz ⎤ dxdy =
Ω Ωxy ⎢
⎣ 1
ψ ( x , y ) ⎥⎦
b ϕ2 ( x ) ψ 2 ( x, y)
= ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz unde Ωxy = Pr Ω .
a ϕ1 ( x ) ψ1 ( x, y ) oyz
Demonstraţie:
Domeniul Ω descris în propoziţia 7.2.2. apare ca în figura 1.
M4 z=ψ2(x,y)
z z=f M3
γ
M2 z=ψ1(x,y)
z=e M1
a 0 y
b Ωxy
y=ϕ1(x)
x y=ϕ2(x)
Fig.1
Curba γ este mulţimea punctelor de tangentă ale cilindrului de proiecţie a

domeniului Ω pe planul Oxy şi are ca formă forma frontierei lui Ωxy .
Se înscrie Ω în paralelipipedul
P = {( x, y, z ) ∈ R / a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d , e ≤ z ≤ f } ,
3
unde feţele
paralelipipedului sunt dreptunghiuri ce se obţin prin intersecţia planelor
x = a , x = b , y = c , y = d , z = e , z = f , plane ce sunt tangente lui Ω.
Se consideră funcţia:
⎧⎪ f ( x, y, z ) , ( x, y, z ) ∈ Ω
f ( x, y , z ) = ⎨ f : P ⊂ R3 → R .
⎪⎩0, ( x, y, z ) ∈ P\Ω
Notând cu S = Fr Ω , se observă din construcţie că funcţia f este
discontinuă pe S , dar este continuă în celelalte puncte ale
paralelipipedului P . Cum S este o mulţime de L măsură nulă şi f este
continuă pe P \ S atunci f este continuă aproape peste tot pe P .
Conform criteriului de integrabilitate al lui Lebesque, f este integrabilă pe
P şi are loc egalitatea:
( ) ⎡ f f ( x, y, z ) dz ⎤ dxdy
∫ ∫ ∫Ω f x , y , z dxdydz = ∫ ∫Ωxy ⎢⎣ ∫e ⎥⎦
(1)
Cum în ultima integrală x şi y sunt parametrii care acoperă mulţimea

Ωxy , atunci se pot considera fixaţi x = x0 , y = y0 şi se obţine următorul
segment arbitrar de integrare. În această secvenţă are loc egalitatea:
f
∫ f ( x, y, z ) dz = ∫
e M 1M 2 M 3 M 4
f ( x, y, z ) dz =
=∫ f ( x, y, z ) dz + ∫ f ( x, y, z ) dz + ∫ f ( x, y, z ) dz =
M1M 2 M 2M3 M 3M 4
ψ 2 ( x0 , y0 )
=∫ f ( x, y, z ) dz
ψ 1 ( x0 , y0 )
Considerând că segmentul M 1 M 4 acoperă întreg domeniul când x

acoperă pe [ a, b ] şi y o acoperă pe [ c, d ] are loc egalitatea:
f ψ 2 ( x, y )
∫ f ( x, y, z ) dz = ∫ f ( x, y, z ) dz
e ψ1 ( x, y )
(2)
Din (1) şi (2) precum şi din aditivitatea integralei triple faţă de interval
rezultă
⎡ ψ 2 ( x, y ) ⎤
∫ ∫ ∫Ω f ( x, y, z ) dxdydz =∫ ∫ ∫P f ( x, y, z ) dxdydz =∫ ∫Ωxy ⎣⎢∫ψ1 ( x, y ) f ( x, y, z ) dz ⎦⎥ dxdy =
b ϕ2 ( x ) ψ 2 ( x, y)
= ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz
a ϕ1 ( x ) ψ1 ( x, y )
Observaţia 7.2.2. Nu întotdeauna integralele simple ce se obţin prin aplicarea

formulelor de calcul din propoziţia 7.2.2. într-o anumită ordine se rezolvă
prin calcule simple de aceea se pune problema în această situaţie a unei
alte ordini de integrare.
Pentru a obţine o schimbare a ordinii de integrare, trebuie ca domeniul Ω
să fie proiectat pe planul Ωxz sau pe planul Ωyz . Formulele de calcul
pentru aceste proiecţii se scriu prin analogie cu formula dată anterior.
3. Schimbarea de variabilă în integrala triplă

Scopul schimbării de variabilă în integrala triplă este acelaşi ca şi la
integrala dublă, de a uşura calculele în procesul de calcul al valorii
integralei. Dificultatea practică în schimbarea de variabilă la integrala triplă
constă în găsirea unei transformări T : Ω → V .
Propoziţia 7.3.1. (Schimbarea de variabilă în integrala triplă)
Fie T : Ω → V o transformare definită astfel:
⎧ x = f ( u, v, w )
⎪
T := ⎨ y = g ( u , v, w ) , unde ( u , v, w ) ∈ Ω ⊂ Ouvw '
⎪
⎩ z = h ( u , v, w )
Dacă:
1. Transformarea T este biunivocă;
2. Funcţiile f , g , h ∈ CΩ1 (continue pe Ω , împreună cu derivatele lor
parţiale de ordinul I );
3. Jacobianul transformării este diferit de zero,
⎛ D ( f , g, h) ⎞
⎜⎜ ( ∀ )( u , v, w ) ∈ Ω ≠ 0⎟;
⎟
⎝ D ( u , v, w ) ⎠
Atunci are loc egalitatea:
⎡ D ( f , g, h) ⎤
∫ ∫ ∫V f ( x , y , z ) dxdydz = ∫ ∫ ∫Ω ⎢⎢ F ( f ( u , v, w ) , g ( u , v, w ) , h ( u , v, w ) ) ⋅
D ( u , v, w )
dudvdw ⎥
⎣ ⎥⎦
Demonstraţie:
Dacă se notează cu vol. V şi cu vol.Ω, volumul corpurilor V şi Ω atunci
are loc egalitatea:
D ( f , g, h)
vol. V = volΩ .
D ( u, v, w ) (u0 ,v0 , w0 )
Din această egalitate, se obţine şi următoarea egalitate:
D ( f , g, h)
dxdydz = ⋅ dudvdw .
D ( u, v, w ) ( u0 ,v0 , w0 )
Cu această egalitate, formula de schimbare de variabilă devine evidentă.
Aşa cum s-a specificat la începutul paragrafului, problema foarte dificilă
este găsirea transformării T care să satisfacă propoziţia 7.3.1.
Cele mai utilizate transformări folosite în schimbarea de variabilă în
integrala triplă sunt:
A. Trecerea de la coordonate carteziene ( x, y , z ) la coordonate sferice
(ς , ϕ , θ ) ;
B. Trecerea de la coordonate carteziene la coordonate sferice
generalizate;
C. Trecerea de la coordonate carteziene la coordonate cilindrice.
Ţinând cont de figura 2 se obţin relaţiile:
⎧ x = ρ cosϕ sinθ
⎪
T := ⎨ y = ρ sinϕ sinθ
⎪ z = ρ cosθ
⎩
M
ρ ⎛ x, y , z ⎞
θ ⎜ ⎟
⎝ρ ϕ θ ⎠
0 M’“
y
ϕ
M“
M
x
Fig. 2
Dacă se consideră că ( x, y , z ) străbate întreg spaţiul R3 , atunci noile

variabile ρ , ϕ şi θ definesc un domeniu dat de relaţia:
⎧
⎪0 ≤ ρ < ∞
⎪
⎨0 ≤ ϕ ≤ 2π
⎪ π π
⎪− ≤ θ ≤
⎩ 2 2
În cazul în care ( x, y, z ) ∈ S ( 0, R ) , atunci noile variabile ρ , ϕ şi θ vor defini
domeniul dat de relaţia:
⎧
⎪0 ≤ ρ < R
⎪
⎨0 ≤ ϕ ≤ 2π
⎪ π π
⎪− ≤ 0 ≤
⎩ 2 2
Dacă ( x, y , z ) aparţin unor anumite părţi din sferă, prin considerente
geometrice, ţinând cont de figura 2, se vor determina relaţiile determinând
ρ , ϕ şi θ , relaţii ce vor defini noul domeniu.
Conform cu propoziţia 7.3.1, Jacobianul transformării T trebuie să fie
diferit de 0. În acest caz, Jacobianul pentru transformarea T este:
D ( x, y , z )
= − ρ 2 sinθ
D ( ρ ,ϕ ,θ )
θ= ( OM , OZ ) , ϕ = (Ox, Pr OM ) .
Oxy
ρ = raza vectoare OM .
Transformarea nu este biunivocă deoarece planul
ρ = 0 ⊂ Oρϕθ → ( x = 0, y = 0, z = 0 ) . Dreptele θ =0 şi θ =π ,
ρ = r → ( x = 0, y = 0, z = 0 ) .
Din coordonatele sferice prin particularizări se obţin suprafeţele:
a) ρ = constant sfere concentrice cu centrul în origine.
b) θ = constant conuri circulare cu axa Oz ca axă de simetrie şi înălţime..
c) ϕ = constant semiplane trecând prin axa Oz .
B. Dacă domeniul de integrare este elipsoidul de semiaxe a, b, c ,
x2 y 2 z 2
+ + − 1 < 0 sau părţi din acestea pentru calculul integralei triple
a 2 b2 c2
este indicat a se utiliza transformarea coordonatelor carteziene în
coordonate sferice generalizate.
⎧ x = a ρ cosϕ sinθ ⎧0 ≤ ρ ≤ 1
⎪ ⎪
T := ⎨ y = b ρ sinϕ sinθ unde ⎨0 ≤ ϕ ≤ 2π pentru elipsoid.
⎪ z = cρ cosθ ⎪0 ≤ θ ≤ π
⎩ ⎩
Jacobianul transformării este J = + abc ρ 2 sinθ .
Aşadar elipsoidul trece în paralelipipedul [ 0,1] × [ 0, 2π ] × [ 0, π ] .
C. Coordonatele cilindrice reprezintă o combinaţie între coordonatele
polare din planul xOy cu cotă carteziană obişnuită z .
z
M
⎛ x, y , z ⎞
⎜ ⎟
⎝ρ θ z⎠
0 z
y
θ
ρ
M’( ρ , θ )
x
Fig. 3
Ţinând cont de figura 3 se obţin relaţiile:

⎧ x = ρ cosθ
⎪
T := ⎨ y = ρ sinθ
⎪z = z
⎩
Jacobianul transformării este J = ρ .
a) Dacă 0 ≤ ρ ≤ r , 0 ≤ θ ≤ 2π , −∞ < z < +∞ atunci în Oxyz este cilindru cu
înălţimea infinită şi rază r .
b) Dacă 0 ≤ ρ ≤ r , 0 ≤ θ ≤ 2π , 0 ≤ z ≤ h atunci în Oxyz este cilindru de
rază r şi înălţime h .
c) Dacă 0 ≤ ρ < ∞ , 0 ≤ θ ≤ 2π , −∞ < z < +∞ este întreg spaţiu Oxyz ≡ R3 .
Transformarea T nu este biunivocă deoarece dreapta
ρ = 0, z = z → ( x = 0, y = 0, z ) .
Ţinând cont de coordonatele sferice, prin particularizări se obţin
suprafeţele:
a) ρ = constant-suprafeţe cilindrice cu generatoarea paralelă cu axa Oz.
b) θ = constant-semiplane trecând prin axa Oz.
c) z = constant-plane paralele cu planul Oxy .
D. Coordonate eliptice.
⎧
⎪ x = ± λμυ
⎪ h⋅k
⎪
⎪ ( λ 2 − k 2 )( μ 2 − h2 )( h2 − υ 2 )
Transformarea T : ⎨y = ± de Jacobian
⎪ k ⋅ k 2 − h2
⎪
⎪ ( λ 2 − k 2 )( k 2 − μ 2 )( k 2 − υ 2 )
⎪z = ±
⎩ k ⋅ k 2 − h2
J=
(λ 2
− μ 2 )( λ 2 − υ 2 )( μ 2 − υ 2 )
face legătura
(λ 2
−k 2
)( λ 2
−h 2
)( μ 2
−h 2
)( k 2
− μ2 ) ( h − υ 2 2
)( k 2
−υ 2
)
între coordonatele eliptice ( λ , μ ,υ ) .
Coordonatele eliptice se introduc considerând familia de suprafeţe
x2 y 2 z 2
coaxiale şi cofocale 2 + 2 + 2 = 1 , 0 < h < k care reprezintă elipse
a b c
pentru λ > k , hiperbilozări cu o pânză pentru h < λ < k , hiperbolizări cu
două pânze pentru 0 < λ < h . Prin fiecare punct al spaţiului M ( x, y, z )
nesituat în planele de coordonate trece câte o suprafaţă din fiecare tip.
1. Să se rezolve:
a) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz; V = [ 0, a ] × [ 0, b ] × [ 0, c ] .
V
⎡ π⎤ ⎡ π⎤
b) ∫∫∫ ρ sinθ d ρ dθ dϕ ; V = [ 0, 2] × ⎢0, ⎥ × ⎢ 0, ⎥ .
V
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦
lnxyz
c) ∫∫∫ dxdydz; V = [1, 2] × [1, 2] × [1, 2] .
xyzV
xyz
d) ∫ ∫ ∫ dxdydz; V = [ 0, 2] × [ 0,1] × [ 0,1] .
V
1 + z2
xyz
e) ∫ ∫ ∫ dxdydz; V = [ 0, a ] × [ 0, a ] × [ 0, a ] .
V
(x + y + z + a )
2 2 2 2 5
Rezolvare:
După cum se observă domeniile de integrare sunt paralelipipede cu feţele
paralele cu planele de coordonate adică de forma V = [ a, b ] × [ c, d ] × [ e, f ] .
În acest caz integrala triplă se calculează după formula:
b d f
∫ ∫ ∫ f ( x + y + z ) dxdydz = ∫
V a
dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz
c e
sau oricare ordine de integrale.
a b c
a) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz = ∫
V 0
dx ∫ dy ∫ ( x, y, z ) dz
0 0
(1)
c ⎛ c⎞ ⎛ c ⎞ z2 c c2
∫0 ( x + y + z ) dz = x z
⎜ ⎟
⎝ ⎠ 0
+ y z
⎜ ⎟
⎝ ⎠ 0
+
2 0
= cx + cy +
2
.
(2)
b⎛ c2 ⎞ ⎛ b⎞ ⎛ y 2 b ⎞ c2 ⎛ b ⎞
∫0 ⎜⎝ cx + cy +
2⎠
⎟dy = cx ⎜
⎝
y
0
⎟
⎠
+ c ⎜
⎝ 2 0
⎟+ ⎜y ⎟ =
⎠ 2 ⎝ 0⎠
cb 2 c 2 b
= cbx + + .
2 2
(3)
⎛ a cb 2 c 2 b ⎞ ⎛ x 2 a ⎞ cb 2 ⎛ a ⎞ bc 2 ⎛ a ⎞
∫0 ⎜⎝ cbx +
2
+ ⎟
2 ⎠
dx = cb ⎜ ⎟+ ⎜x ⎟+
⎝ 2 0⎠ 2 ⎝ 0⎠ 2 ⎝ 0⎠
⎜x ⎟ =
cba 2 cb 2 a c 2 ba abc
= + + = (a + b + c) .
2 2 2 2
(4)
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
abc
∫ ∫ ∫V ( x + y + z ) dxdydz = 2 ( a + b + c ) .
V 0
2
⎝
(
⎛ π
o
⎠⎝
)
⎞⎛ π
0
⎞
b) ∫ ∫ ∫ ρ sinθ d ρ dθ d ϕ = ∫ ρ d ρ ⎜ ∫ 2 sinθ dθ ⎟ ⎜ ∫ 2 dϕ ⎟ .
⎠
(1)
π
π
∫
0
2
dϕ =
2
.
(2)
π π
∫
o
2
sinθ dθ = −cosθ 2 = 1 .
0
(3)
2 ρ2 2
∫
0
ρd ρ =
2 0
= 2.
(4)
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
∫ ∫ ∫ ρ sinθ d ρ dθ dϕ = π .
V
lnxyz 11 11 1 lnxyz
c) ∫∫∫ V xyz
dxdydz = ∫ dx ∫ dy ∫
0 x 0 y 0 z
dz
(1)
2 lnxyz 2
∫
1 z
dz = ln2 xyz = ln2 2 xy − ln2 xy = ln2 ⋅ ln2 x 2 y 2 =
1
= 2ln2 ⋅ ln 2 xy
(2)
2 ln 2 xy
2ln2∫ dy = 4ln2 2 ⋅ ln2 x
1 y
(3)
2 ln2 x
4ln2 2 ∫ dx = 12ln4 2
1 x
(4)
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
lnxyz
∫ ∫ ∫V xyz dxdydz = 12ln 2
4
d) ∫∫∫ V
xyz
1+ x 2
dxdydz = ( ∫ xdx ) ⋅ ( ∫ ydy ) ⎛⎜⎝ ∫
0
2 1
0 0
1 z
1+ z
⎞
dz ⎟
2
⎠
(1)
1 z 1 1 2 zdz 1
∫
0
1 + z2
dz =
2 ∫0
1+ z 2
= 1 + z2 = 2 − 1
0
(2)
1 1
∫
0
ydy =
2
(3)
2
∫
0
xdx = 2
(4)
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
xyz
∫ ∫ ∫V 1 + x 2 dxdydz = 2 − 1
xyz a a a z
e) ∫ ∫ ∫V x 2 + y 2 + z 2 + a 2 5 dxdydz = ∫0 xdx ∫0 ydy ∫0 x 2 + y 2 + z 2 + a 2 5 dz
( ) ( )
(1)
a z 1 1 a
∫ dz = − ⋅ =
(x )
2 5 8 ( x2 + y2 + z 2 + a2 ) 0
0 4
2
+ y2 + z2 + a
⎡ ⎤
1 1 1
=− ⎢ − ⎥
8 ⎢ ( x 2 + y 2 + 2a 2 ) 4 ( x 2 + y 2 + a 2 ) 4 ⎥
⎣ ⎦
(2)
1 a y 1 a y
− ∫ dy + ∫ dy =
8 0 ( x 2 + y 2 + 2a 2 ) 4
8 0 ( x 2 + y 2 + a 2 )4
⎡ ⎤
1 ⎢ 1 2 1 ⎥
= − +
48 ⎢ ( x 2 + 3a 2 )3 ( x 2 + 2a 2 )3 ( x 2 + a 2 )3 ⎥
⎣ ⎦
(3)
⎡ ⎤
1 a⎢ x 2x x ⎥ dx =
48 ∫0 ⎢ ( x 2 + 3a 2 )3 ( x 2 + 2a 2 )3 ( x 2 + a 2 )3 ⎥
= − +
⎣ ⎦
⎡ a ⎤⎥
1 ⎢ 1 2 1 25 1
= − + − = ⋅
192 ⎢ ( x 2 + 3a 2 ) 3
( x 2
+ 2 a 2
) (
3
x 2
+ a 2
) ⎦
3
0 ⎥ 9216 a 4
⎣
(4)
Din (1), (2), (3), (4) se obţine:
xyz 25 1
∫ ∫ ∫V x 2 + y 2 + z 2 + a 2 5 dxdydz = 9216 ⋅ a 4
( )
⎧x = 0
⎪y = 0
dxdydz ⎪
a) ∫ ∫ ∫ , V : ⎨
(1 + x + y + z ) ⎪z = 0
V 4
⎪⎩ x + y + z = 1
⎧ x2 y 2 z 2
⎪ 2 + 2 + 2 ≤1
b) ∫ ∫ ∫ zdxdydz , V : ⎨ a b c
V
⎪z ≥ 0
⎩
⎛ x2 y 2 z 2
⎞ x2 y 2 z 2
c) ∫ ∫ ∫V ⎜⎝ a 2 + b2 + c 2
⎟
⎠
dxdydz , V : + +
a 2 b2 c2
≤1
⎧ 2 h2 2
⎪z = 2 ( x + y )
2
d) ∫ ∫ ∫ zdxdydz V : ⎨ R
V
⎪z = h
⎩
⎧x = 0
⎪y = 0
⎪⎪
e) ∫ ∫ ∫ xdxdydz , V : ⎨ z = 0
V
⎪y = h
⎪
⎪⎩ x + z = a
Rezolvare:
Pentru a calcula aceste integrale se foloseşte formula de calcul:
b ϕ2 ( x ) ψ 2 ( x, y)
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz
V a ϕ1 ( x ) ψ1 ( x , y )
(1)
unde corpul V este proiectat pe planul Oxy şi după aceea proiecţia Vxy
este proiectată pe axa Ox . Se pot utiliza oricare alte proiecţii pentru
integralele simple ca integrala să fie uşor de calculat. Se presupune că
paralele la axele de proiecţie intersectează frontiera în cel mult două
puncte.
În locul formulei (1) se poate utiliza formula:
ψ 2 ( x, y )
∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz =∫ ∫
V Vxy
dxdy ∫
ψ1 ( x , y )
f ( x, y, z ) dz
(2)
Sau oricare altă formulă analoagă lui (2) care uşurează calculul
integralelor simple şi duble.
a) Corpul V este prezentat în figura 4.
dxdydz 1 1− x 1− x − y dz
∫ ∫ ∫V (1 + x + y + z )4 = ∫0 dx ∫0 dy ∫0 (1 + x + y + z )4
(3)
1− x − y dz 1 1 1− x − y 1 ⎡1 1 ⎤
∫0 (1 + x + y + z )4 3 (1 + x + y + z )3 0
= − = − ⎢ − ⎥
3 ⎢ 8 (1 + x + y )3 ⎥
⎣ ⎦
(4)
1 1− x ⎡ 1 1 ⎤ 1 1 1 1
− ∫ ⎢ − ⎥ dy = − (1 − x ) + ⋅ −
⎢⎣ 8 (1 + x + y ) ⎥⎦ 6 (1 + x )
3 2
3 0 24 24
(5)
Fig. 4
1 1⎡ 1 1− x 1⎤
1
1⎡ 1 2 x x2 ⎤ 1
∫ ⎢
6 0 ⎢ (1 + x ) 2
−
4
− ⎥dx = ⎢ −
4⎥
−
6 ⎣ 1+ x 4
+ ⎥ =
8 ⎦ 0 48
⎣ ⎦
(6)
Din (3), (4), (5), (6) se obţine:
dxdydz 1
∫ ∫ ∫V (1 + x + y + z )4 = 48 .
b) Se aplică varianta cea mai indicată a formulei (2) şi anume:
c
∫∫∫ V
zdxdydz = ∫ zdz ∫ ∫ dxdy
0 Vxy
(7)
unde Vxy este proiecţia pe planul Oxy a secţiunii elipsoidului cu planul
Z = z.
x2 y2
Deci Vxy : + ≤ 1.
⎛ z2 ⎞ ⎛ z2 ⎞
a ⎜1 − 2 ⎟
2
b ⎜1 − 2 ⎟
2
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
⎛ z2 ⎞
∫ ∫Vxy dxdy = σ ( xy ) = π ⎜1 − 2 ⎟
V ab
⎝ c ⎠
(8)
Din (7), (8), (9) se obţine:
π abc 2
∫ ∫ ∫V zdxdydz = 4 .
⎛ x2 y 2 z 2 ⎞ 1 1
∫ ∫ ∫V ⎜⎝ a 2 + b2 + c 2 ⎟⎠ dxdydz = a 2 ∫ ∫ ∫V x dxdydz + b2 ∫ ∫ ∫V y dxdydz +
2 2
c)
1
+ 2 ∫ ∫ ∫ z 2 dxdydz
c V
(10)
Procedând ca la punctul b) cu fiecare din cele trei integrale triple se
obţine:
1 a 1 b 1 c 2
a2 a∫ x 2 dx ∫ ∫ dydz +
Vyz b b2 ∫Vyz
y 2 dy ∫ ∫ dxdz +
c 2 ∫c
z dz ∫ ∫ dxdy =
Vxy
π bc a ⎛ x 2 ⎞ π ac b ⎛ y 2 ⎞ π ab c ⎛ z 2 ⎞
= 2 ∫ x 2 ⎜1 − 2 ⎟ dx + 2 ∫ y 2 ⎜ 1 − 2 ⎟ dy + 2 ∫ z 2 ⎜1 − 2 ⎟ dz =
a −a ⎝ a ⎠ b −b ⎝ b ⎠ c −c ⎝ c ⎠
4
= π abc
5
(11)
Din (10), (11) se obţine:
⎛ x2 y 2 z 2 ⎞ 4
∫ ∫ ∫V ⎜⎝ a 2 + b2 + c 2 ⎟⎠ dxdydz = 5 π abc .
d) Corpul de integrare V este prezentat în figura 5.
Fig. 5
h
∫∫∫ V
zdxdydz = ∫ zdz ∫ ∫ dxdy
0 Vxy
(12)
Vxy este proiecţia pe Oxy a cercului obţinut prin secţionarea conului cu
R2 ⋅ z 2
planul Z = z . Adică Vxy : x + y ≤ 2 2
.
h2
π R2 2
∫ ∫Vxy dxdy = σ (Vxy ) =
h2
z
(13)
π R2 h 3 π R 2 h2
h 2 ∫0
z dz =
4
(14)
Din (12), (13), (14) se obţine:
π R 2 h2
∫ ∫ ∫V zdxdydz = 4 .
e) Corpul de integrat este prezentat în figura 6.
Fig. 6
a
∫∫∫ V
zdxdydz = ∫ xdx ∫ ∫ dydz
0 Vxy
(15)
Vyz = [ 0, x ] × [ 0, h ] adică proiecţia pe planul Oyz a secţiunii corpului V cu
planul X + Z = x .
∫ ∫ dydz = σ (Vyz ) = hx
Vyz
(16)
a h ⋅ a3
h ∫ x 2 dx =
0 3
(17)
Din (15), (16), (17) se obţine:
h ⋅ a3
∫ ∫ ∫V zdxdydz =
3
⎪⎧ x + y ≤ 2az
2 2
a) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz , V : ⎨ 2
2 2 2
⎪⎩ x + y + z ≤ 3a
V 2 2 2
dxdydz ⎧ x 2 + y 2 ≤ az
b) ∫∫∫V
a 2 + x 2 + y 2 + az
, a > 0, V :⎨
⎩0 ≤ z ≤ a
⎧ x2 + y 2 + z 2 ≤ 1
⎪
⎪x ≥ 0
c) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz , V : ⎨
2 2 2
⎪y ≥ 0
V
⎪⎩ z ≥ 0
⎧ x2 y 2 z 2
⎪ + + ≤1
d) ∫ ∫ ∫ ( x 2 + y 2 + z 2 ) dxdydz , V = ⎨ a 2 b 2 c 2
V
⎪x ≥ 0
⎩
dxdydz
e) ∫ ∫ ∫ , V : x2 + y2 + z 2 − r 2 ≤ 0
V
x + y +z +a
2 2 2 2
Rezolvare:
a) Corpul de integrat arată ca în figura 7.
Fig. 7
∫ ∫ ∫ (x + y 2 + z 2 ) dxdydz = ∫ dz ∫ ∫ 2 (x + y 2 + z 2 ) dxdy +
a
2 2
V 0 x + y 2 ≤ 2 az
(x + y 2 + z 2 ) dxdy
a 3
+∫ dz ∫ ∫ 2 2
a x + y 2 ≤3 a 2 − z 2
(18)
Integralele duble se calculează trecând la coordonate polare.
(x + y 2 + z 2 ) dxdy = 2π ∫ (ρ + z 2 ) ρ d ρ = 2π ( a 2 z 2 + az 3 )
az
∫∫
2 2
2 2
x + y ≤ 2 az 0
(19)
7π a 5
2π ∫ ( a 2 z 2 + az 3 ) dz =
a
0 6
(20)
π
(x ) dxdy = 2π ∫ (ρ + z2 ) ρ d ρ = ( 9a − z4 )
3a2 − z 2
∫∫ +y +z
2 2 2 2 4
x2 + y 2 ≤3a 2 − z 2 0 2
(21)
π π⎛
a 3 z5 a 3 ⎞
( 9a − z 4 ) dz =
a 3
2∫
4
⎜ 9a 4 ⋅ z − ⎟=
a 2 ⎜⎝ a 5 a ⎟⎠
π⎛ 5 9a 5 3 a 5 ⎞
⎜ 9 a ⋅ 3 − 9 a 5
− + ⎟⎟ =
2 ⎜⎝ 5 5 ⎠
π ⎛ 36 3 5 44a 5 π a 5 ⎞
= ⎜⎜
2⎝ 5
a −
5
=
5
18 3 − 22 ⎟⎟ ( )
⎠
(22)
Din (18), (19), (20), (21), (22) se obţine:
π a5
∫ ∫ ∫V ( x + y + z ) dxdydz = 5 18 3 − 22 .
2 2 2
( )
b) Corpul de integrat este prezentat în figura 8.
Fig. 8
dxdydz a dz
∫∫∫ V
a 2 + x 2 + y 2 + az
= ∫ ∫ dxdy ∫ x2 + y 2
D
a a 2 + x 2 + y 2 + az
(23)
a
a dz 2 2
∫ = a + x + y + az x 2 + y 2 =
2 2
x2 + y 2
a a + x + y + az
2 2 2 a
a
=
2
a (
2a 2 + x 2 + y 2 − a 2 + 2 ( x 2 + y 2 ) )
(24)
2 2
∫ ∫ x 2 + y 2 + 2a 2 dxdy − ∫ ∫ 2 ( x 2 + y 2 ) + a 2 dxdy
a D a D
Folosind coordonatele polare se obţine:
⎧ x = ρ cosθ
⎨ , ρ ∈ [ 0, a ] , θ ∈ [ 0, 2π ] , J = ρ .
⎩ y = ρ sinθ
Deci
2π a 3
( )
2π a
∫ ∫D + + = ∫0 ∫0 θ ρ ρ + ρ = 3 3−2 2
2 2 2 2 2
x y 2 a dxdy d 2 a d
3
4π a 2
2
Deci ∫ ∫ x + y + 2a dxdy =
a D
2 2 2
3
(
3 3−2 2 )
(25)
2π a 2
2
( ) 2 2π
( )
a
a ∫ ∫D a ∫0 ∫0
2 x 2
+ y 2
+ a 2
dxdy = d θ ρ 2 ρ 2
+ a 2
d ρ = 3 3 −1
3
(26)
Din (23), (24), (25), (26) se obţine:
2π a 2
dxdydz
∫ ∫ ∫V a 2 + x 2 + y 2 + az 3 3 3 − 4 2 + 1 .
= ( )
c) Corpul de integrat este partea din sferă situată în primul octant.
Trecând la coordonate sferice se obţine:
⎧
⎪0 ≤ ρ ≤ 1
⎧ x = ρ cosϕ sinθ ⎪
⎪ ⎪ π
V : ⎨ y = ρ sinϕ sinθ → V ∗ : ⎨0 ≤ ϕ ≤ , J = ρ 2 sinθ
⎪z = ρ cosθ ⎪ 2
⎩ ⎪ π
⎪⎩0 ≤ θ ≤ 2
Deci ∫ ∫ ∫ ( x 2 + y 2 + z 2 ) dxdydz = ∫ ∫ ∫ ∗ ρ 4 sinθ d ρ dθ dϕ =
V V
π π
1 π 1 1 π 1 π
= ∫ ρ 4 d ρ ∫ 2 sinθ dθ ∫ 2 d ϕ =
2∫
ρ 4 d ρ ∫ sinθ dθ =
2∫
ρ 4d ρ =
0 0 0 0 0 0 10
d) Corpul de integrat este jumătatea din elipsoid secţionat de planul Oyz

cu x ≥ 0 .
Se poate trece la coordonate polare generalizate.
⎧
⎪0 ≤ ρ ≤ 1
⎧ x = a ρ cosϕ sinθ ⎪
⎪ ∗ ⎪ π π
V : ⎨ y = b ρ sinϕ sinθ → V : ⎨− ≤ ϕ ≤ , J = abc ρ 2 sinθ .
⎪z = cρ cosθ ⎪ 2 2
⎩ ⎪ π
⎪⎩0 ≤ θ ≤ 2
Procedând astfel trebuie calculate următoarele integrale triple:
I1 = a 2 ∫ ∫ ∫ ∗ ρ 4 cos2ϕ sin2θ d ρ dϕ dθ ;
V
I2 = b ∫∫∫ ρ 4 sin2ϕ sin3θ d ρ dϕ dθ ;

2
V∗
I3 = c 2 ∫∫∫ V∗
ρ 4 cos2θ sinθ d ρ d ϕ dθ ;
a 2π b 2π c 2π
I1 = ; I2 = ; I3 = .
30 30 30
π
∫∫∫ (x + y 2 + z 2 ) dxdydz = ( a 2 + b 2 + c 2 ) abc
2
Deci .
V 30
Observaţie:
Făcând schimbarea de variabilă x = aX , y = bY , z = cZ se obţine:
∫ ∫ ∫ (x + y 2 + z 2 ) dxdydz = abc ∫ ∫ ∫ ( a 2 X 2 + b 2Y 2 + c 2 Z 2 )dXdYdZ
2
V V1
unde V1 : X 2 + Y 2 + Z 2 ≤ 1 .
Integralele triple I1 = ∫ ∫ ∫ X 2 dXdYdZ , I 2 = ∫ ∫ ∫ Y 2 dXdYdZ ,
V1 V1
I 3 = ∫ ∫ ∫ Z 2 dXdYdZ au aceiaşi valoare datorită simetriei perfecte a

V1
sferei X 2 + Y 2 + Z 2 ≤ 1 şi se calculează trecând la coordonate sferice.

π
I1 = I 2 = I 3 = .
30
e) Trecând la coordonate sferice se obţine:
dxdydz
∫ ∫ ∫V x 2 + y 2 + z 2 + a 2 ∫0
=
2π
d ϕ ⋅ ∫0
π
(
sin θ d θ ⋅
r
)(
ρ 2d ρ
∫0 ρ 2 + a 2 = 4π) r ρ2
∫0 ρ 2 + a 2 d ρ
Se face schimbarea de variabil[ ρ = asht şi se obţine
dxdydz
∫ ∫ ∫V x 2 + y 2 + z 2 + a 2 = 2π a + r − 2π a ln r + a + r + 2π a lna
2 2 2 2 2 2
( )
4. Să se calculeze volumul următoarelor corpuri:
a) V : x 2 + y 2 + z 2 ≤ r 2 (sferă)
x2 y2 z 2
b) V : + + ≤ 1 (elipsoid)
a 2 b2 c2
⎧ 2 h2 2
⎪z = 2 ( x + y )
2
c) V : ⎨ r (con cu vârful în origine de înălţime “h”)
⎪z = h
⎩
⎧ x 2 + y 2 = az
d) ⎪ (paraboloid cu vârful în origine secţionat de planul
V : ⎨z = 0
z =a)
⎪z = a
⎩
Rezolvare:
Se ştie că vol (V ) = ∫ ∫ ∫ dxdydz .
V
a) Trecând la coordonate sferice se obţine:
vol (V ) = (∫0
r
∫0
ρ 2d ρ ⋅ )( 2π
∫0 dϕ ⋅ )(
4π r 2
3
π
. )
sinθ dθ =
b) Trecând la coordonate polare generalizate se obţine:
(
0
1 2π
)( π
vol (V ) = abc ∫ ρ 2 d ρ ⋅ ∫ d ϕ ⋅ ∫ sinθ dθ =
0 0 )(
4π r 2
3
. )
h h
c) vol (V ) = ∫ ∫ 2 2 2 dxdy ⋅∫h 2 2 dz = ∫ ∫ 2 2 2 r − x 2 + y 2 dxdy =
x + y ≤r
r
x +y r x + y ≤r
( )
h h
= h ∫ ∫ 2 2 2 dxdy − ∫ ∫ 2 2 2 x 2 + y 2 dxdy = π r 2 h − ∫ ∫ 2 2 2 x 2 + y 2 dxdy
x + y ≤r r x + y ≤r r x + y ≤r
.
Integrala dublă se calculează folosind coordonate polare în plan.
⎧ x = ρ cosθ
⎨ , ρ ∈ [ 0, r ] , θ ∈ [ 0, 2π ] , ( Ω = [ 0, r ] × [ 0, 2π ]) .
⎩ y = ρ sinθ
r 2π r 3
∫ ∫x2 + y2 ≤r 2 + == ∫ ∫Ω ρ ρ θ = ∫0 ρ ρ =
2 2 2 2
x y dxdy d d d .
3
2π r 3 h 2 π r2h
Deci vol (V ) = π 2 h − ⋅ = π r2h − π r2h = .
3 r 3 3
Observaţie:
hπr z π r 2 z3 h π r 2 h
2 2
h
vol (V ) = ∫ dz ∫ ∫ 2 2 r z dxdy = ∫
2 2 dz = 2 ⋅ = .
0 x +y ≤ 2
h
0 h2 h 3 0 3
d) Corpul ''V '' este prezentat în figura 9.
Fig. 9
a ⎛ x2 + y2 ⎞
vol (V ) = ∫ ∫ ∫ dxdydz = ∫ ∫ 2 dxdy ∫ x 2
+y 2 dz = ∫ ∫ 2 2 2 ⎜ a − ⎟ dxdy =
V x + y2 ≤a2
a
x + y ≤a
⎝ a ⎠
1
2 (
= ∫ ∫ a 2 − x 2 − y 2 ) dxdy.
a x 2
+ y 2
≤ a
Pentru a calcula integrala dublă se folosesc coordonatele polare plane.

⎧ x = ρ cosθ ⎧0 ≤ ρ ≤ a
⎨ , ⎨ , J =ρ.
⎩ y = ρ sinθ ⎩a ≤ θ ≤ 2π
1 1 a
Deci vol (V ) = ∫ ∫ 2 2 2 ( a 2 − x 2 − y 2 ) dxdy = ∫ ρ ( a 2 − ρ 2 ) d ρ ⋅ ∫ dθ
2π
a x + y ≤a a 0 0
2π ⎛ 2 ρ 2 a ρ 4 a ⎞ 2π ⎛ a 4 a 4 ⎞ π a 3
= ⎜a − ⎟= ⎜ − ⎟= .
a ⎝ 2 0 4 0⎠ a ⎝ 2 4 ⎠ 2
CAPITOLUL 8
INTEGRALA DE SUPRAFAŢĂ
1. Elemente de teoria suprafeţelor

Definiţia 8.1.1. Se numeşte suprafaţă netedă mulţimea
S = {( x, y, z ) ∈ R3 z = f ( x, y ) ; ( x, y ) ∈ D ⊂ R 2 ; F ∈ CD1 } .
Ecuaţia z = f ( x, y ) se numeşte ecuaţie carteziană explicită a
suprafeţei S.
Observaţia 8.1.1. a) Fie o transformare T care transformă domeniul D ⊂ R 2
într-un domeniu Ω ∈ R 2 (în primul plan se consideră sistemul cartezian
xOy iar în al doilea uOv ).
⎧⎪ x = ϕ ( u , v )
T := ⎨ ( u, v ) ∈ Ω transformare biunivocă.
⎪⎩ y = ψ ( u, v )
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
Ecuaţia S := ⎨ y = ψ ( u , v ) ( u , v ) ∈ Ω ϕ ,ψ , h ∈ C 1 ( Ω )
⎪
⎩ z = h ( u, v )
se numeşte ecuaţia parametrică generală a suprafeţei S.
⎧x = u
b) Dacă transformarea T este T := ⎨ atunci o reprezentare
⎩y = v
⎧x = u
⎪
parametrică a suprafeţei ( S ) este: S := ⎨ y = v
⎪ z = f u, v
⎩ ( )
Pentru ca suprafaţa S să fie bine definită de aceste ecuaţii, trebuie ca cel
D (ϕ ,ψ ) D (ψ , h ) D ( h, ϕ )
puţin unul din determinanţii funcţionali , , să fie
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
diferiţi de zero.
c) Dacă se consideră sistemul cartezian Oxyz şi o suprafaţă S ca în figura
1, iar M un punct mobil al suprafeţei S , OM vectorul de poziţie al acestui

punct, atunci ecuaţia r ( u , v ) = ϕ ( u , v ) i + ψ ( u , v ) j + h ( u , v ) k reprezintă
ecuaţia vectorială a suprafeţei S.
z
(S)
M(x,y,z)
0 y
Fig. 1
Observaţia 2.1.1 a) Determinanţii funcţionali necesari la parametrizarea de la

punctul a) şi b) se mai notează şi astfel:
D (ϕ ,ψ ) D ( h, ϕ ) D (ψ , h )
A= , B= ,C= .
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
b) Parametrizarea de la punctul b) este o particularizare a parametrizării
de la punctul a) şi de fapt este proiecţia suprafeţei S pe planul xOy .
Pot fi făcute parametrizări asemănătoare proiectând pe celelalte două
plane.
Definiţia 8.1.2. Fie suprafaţa S de ecuaţii parametrice
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
S := ⎨ y = ψ ( u , v ) ϕ ,ψ , h ∈ CΩ1
⎪
⎩ z = h ( u, v )
Mulţimile {
Γu = (ϕ ( u, v 0 ) ) , (ψ ( u, v 0 ) ) , ( h ( u, v 0 ) ) ( u, v0 ) ∈ Ω}
Γv = {(ϕ ( u , v ) ) , (ψ ( u , v ) ) , ( h ( u , v ) ) ( u , v ) ∈ Ω}
0 0 0 0
se numesc curbe coordonate ale suprafeţei S şi ele apar ca în figura 2.

Γv u=u0 P2
Γu v=v0
P3
P1
P0
Fig. 2
dr ( u, v 0 ) dr ( u0 , v )
Definiţia 8.1.3. Vectorul τ u = , τv = se numesc vectori
du u = u0 dv v=v0
tangenţi în punctul P0 la curbele coordonate Γu şi Γ v .

Dacă se consideră că u0 → u0 + Δu pe curba Γu iar v 0 → v0 + Δv pe curba
Γ v , se obţin alte două curbe coordonate ale suprafeţei S , Γu 0 + Δu şi
Γ v0 + Δv , care împreună cu curbele Γu şi Γ v formează paralelogramul
curbiliniu P0 P1 P2 P3 situat pe suprafaţa S ca în figura 2.
Ţinând cont de interpretarea geometrică a produsului vectorial, se poate
afirma că σ ( P0 P1 P2 P3 ) ≅ τ u Δu × τ v Δv = τ u × τ v Δu Δv .
Ţinând cont că τ u = ϕu i + ψ u j + hu k
τ v = ϕ v i + ψ v j + hv k
şi ţinând cont de definirea produsului vectorial a doi vectori se obţine:
i j k
τ u × τ v = ρu ψ u hu = A ⋅ i + B ⋅ j + C ⋅ k , unde
ρ v ψ v hv
D (ψ , h ) D ( h, ϕ ) D (ϕ ,ψ )
A= , B= , C= . Rezultă deci că
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
τ u × τ v = A2 + B 2 + C 2 ⇒ σ ( P0 P1 P2 P3 ) ≅ A2 + B 2 + C 2 ⋅ Δu Δv .
Ţinând cont de identitatea lui Lagrange τu xτ v + ( τu ×τ v ) = ( τu ) × ( τ v ) şi
2 2 2 2
⎧ E = ( ru )2 = ϕu2 + ψ u2 + hu2
⎪
⎪
de notaţiile ⎨G = ( rv ) = ϕ v2 + ψ v2 + hv2
2
se obţine
⎪
⎪⎩ F = ( ru ⋅ rv ) = ϕu ⋅ ϕ v + ψ u ⋅ψ v + hu ⋅ hv
2
A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2 . Deci A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2
Ţinând cont de această egalitate se poate afirma că:
σ ( P0 P1 P2 P3 ) ≅ EG - F 2 × Δu Δv
(1)
Aproximaţia din relaţia (1) este din ce în ce mai bună dacă partiţia
suprafeţei S cu ajutorul curbelor coordonatelor devine din ce în ce mai
fină. În cazul în care partiţia este atât de fină, astfel încât creşterea
Δu → du de pe curba Γu, iar creşterea Δv → dv de pe curba Γv , relaţia
(1) devine egalitatea următoare:
dσ = EF − F 2 ⋅ dudv
(2)
unde dσ este elementul de arie al suprafeţei S sau
dσ = A + B + C dudv .
2 2 2
∂ϕ ∂ϕ
Prin ϕu , ϕv ,..., se înţelege , ... .
∂u ∂v
2. Integrala de suprafaţă de speţa I sau în raport cu elementul de

arie
Fie S o suprafaţă de ecuaţii parametrice:
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
S := ⎨ y = ψ ( u , v ) ϕ ,ψ , h ∈ CΩ1
⎪
⎩ z = h ( u, v )
Dacă se consideră suprafaţa S ca o suprafaţă materială care are
densitatea ρ ( x, y, z ) într-un punct M ( x, y, z ) ∈ S , atunci se poate pune
problema determinării masei μ a acestei suprafeţe. Pentru a rezolva
această problemă, se procedează astfel:
Se consideră intervalul bidimensional I = [α1 , α 2 ] × [ β1 , β 2 ] în care este înscris
domeniul Ω. Se consideră o diviziune Δ a acestui interval definită astfel:
⎧α1 = u0 < u1 < u2 < ... < un = α 2
Δ := ⎨
⎩ β1 = v 0 < v1 < v 2 < ... < v m = β 2
Această diviziune determină dreptunghiurile de diviziune
δ ij = [ui −1 , ui ] × ⎡⎣ v j −1 , v j ⎤⎦ pe domeniul Ω. Acestor dreptunghiuri de diviziuni
de pe Ω le corespund suprafeţele de diviziune sij de pe suprafaţa S , unde
se consideră că σ ( sij ) = σ ij . Dacă diviziunea Δ devine din ce în ce mai
fină, atunci se poate considera că suprafaţa sij de diviziune are aceeaşi
densitate în fiecare din punctele sale. Fie aceasta ρ ( xij , yij , zij ) , unde
xij = ϕ (ξi ,η j ) , yij = ψ (ξi ,η j ) , zij = h (ξi ,η j ) , unde ξi ∈ [ui −1 , ui ] iar
η j ∈ ⎡⎣ v j −1 , v j ⎤⎦ . Dacă se notează cu μij masa suprafeţelor sij atunci poate
fi scrisă relaţia: μij ≅ ρ ( xij , yij , zij ) σ ij . În cazul în care diviziunea Δ este
atât de fină, se poate afirma că μij = ρ ( xij , yij , zij ) dσ ij j . Însumând după
n m
toate valorile indicilor i şi j , se obţine şirul μnm = ∑∑ ρ ( xij , yij , zij ) ⋅ d σ ij .
i =1 j =1
Definiţia 8.2.1.Dacă şirul μnm are o limită finită când norma diviziunii tinde la
zero n → ∞, m → ∞ , această limită este egală cu masa μ a suprafeţei S
şi se mai notează astfel: ∫ ∫ ρ ( x, y, z )dσ
S
citindu-se integrală pe suprafaţa
S din ρ ( x, y, z ) . Dacă în locul funcţiei ρ ( x, y, z ) se consideră o funcţie

F ( x, y, z ) , se obţine forma generală a integralei de suprafaţă în raport cu
elementul de arie care este:
∫ ∫ F ( x, y, z )dσ
S
Propoziţia 8.2.1. Fie S o suprafaţă de ecuaţii parametrice

⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
S := ⎨ y = ψ ( u , v ) , ϕ ,ψ , h ∈ CΩ1 şi F ( x, y, z ) o funcţie integrabilă pe
⎪
⎩ z = h ( u, v )
această suprafaţă. Atunci are loc egalitatea:
∫ ∫ F ( x, y, z )dσ = ∫ ∫ F (ϕ ( u, v ) ,ψ ( u, v ) , h ( u, v ) ) ⋅
S Ω
EG − F 2 dudv
Demonstraţie:
Ţinând cont de faptul că transformarea T duce domeniul D în domeniul
Ω, unde Ω = Pr, S şi de faptul că s-a arătat că d σ = EG − F 2 ⋅ dudv , prin
u 0v
înlocuirea acestora în ∫ ∫ F ( x, y, z )dσ , se obţine transformarea integralei

S
de suprafaţă într-o integrală dublă dată în propoziţia 8.2.1.

Observaţia 8.2.1. a) Propoziţia 8.2.1. arată că integrala de suprafaţă este o
generalizare a integralei duble.
b) Dacă se consideră că suprafaţa S , are ecuaţia parametrică:
⎧ ⎧
⎧x = u ⎪ xu = 1 ⎪ xv = 0
⎪ ⎪ ⎪
S := ⎨ y = v , rezultã cã ⎨ yu = 0 şi ⎨ yv = 1
⎪ z = f u, v ⎪ ⎪
⎩ ( ) ⎪ zu =
∂f
=p ⎪ zv =
∂f
=q
⎩ ∂u ⎩ ∂v
Cu aceste notaţii numite notaţiile lui Monge, dσ = 1 + p 2 + q 2 ⋅ dx dy , iar
egalitatea din propoziţia 8.2.1. devine:
∫ ∫ F ( x, y, z )dσ = ∫ ∫ F ( x, y, f ( x, y ) ) ⋅
S D
1 + ρ 2 + q 2 dxdy , D = Pr, S .
x0 y
Această formulă de calcul poate fi folosită în cazul în care ecuaţia

suprafeţei S poate fi dată sub formă carteziană explicită: z = f ( x, y ) .
Propoziţia 8.2.2. Valoarea integralei de suprafaţă este aceeaşi indiferent de ecuaţiile
parametrice folosite pentru suprafaţa S .
Demonstraţie:
Ţinând cont că fiind dată o parametrizare a suprafeţei S , orice altă
parametrizare se obţine din aceasta folosind funcţii de clasă C1 , în
schimbarea de variabilă şi ţinând cont de formula de schimbare de
variabilă în integrala dublă, rezultă afirmaţia din propoziţia 8.2.2..
Exemplu:
Să se calculeze I = ∫ ∫ ( x + y + z )d σ unde suprafaţa S are ecuaţia:
S
⎧x + y + z = a
2 2 2 2
S := ⎨
⎩z ≥ 0
Se calculează integrala în două moduri:
a) Ecuaţiile parametrice ale sferei sunt:
⎧ x = acosθ sinϕ = ϕ (θ , ϕ )
⎪
S := ⎨ y = asinθ sinϕ = ψ (θ , ϕ )
⎪
⎩ z = acosϕ = h (θ , ϕ )
(vezi figura 3)
z ⎛ x, y , z ⎞
M⎜ ⎟
⎝ ϕ ,θ ⎠
ϕ
O
y
x θ
M’ ( x, y )
Fig. 3
T’ ϕ Ω
y x
0 0 θ
Fig. 4
⎧θ ∈ [ 0, 2π ]
⎪
Ω := ⎨ ⎡ π⎤
⎪ϕ ∈ ⎢ 0, ⎥
⎩ ⎣ 2⎦
dσ = EG − F 2 dθ dϕ = a 2 cosϕ dθ dϕ
I = ∫ ∫ ( x + y + z )d σ = ∫ ∫ ( acosθ sinϕ + asinθ cosϕ + asinϕ ) ⋅ a 2 cosϕ dθ dϕ = π ⋅ a3

S Ω
b) Rezolvarea se mai poate face folosind şi notaţiile lui Monge. Deoarece

ecuaţia suprafeţei S poate fi explicitată şi se obţine z = a 2 − x 2 − y 2 ,
poate fi aplicată formula de calcul folosind notaţiile lui Monge, unde
∂z −x ∂z −y
f ( x, y ) = a 2 − x 2 − y 2 , p = = , q= =
∂x a2 − x2 − y 2 ∂y a2 − x2 − y 2
Deoarece
dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy
x2 y2
⇒ dσ = 1 + 2 + ⋅ dxdy
a − x2 − y 2 a2 − x2 − y2
a
⇒ dσ = ⋅ dxdy
a − x2 − y2
2
∫ ∫ ( x + y + z )dσ = ∫ ∫ ( x + y +
S D
)
a2 − x2 − y 2 ⋅
a
a −x −y
2 2 2
dxdy = π ⋅ a 3
unde D este domeniul din figura 4.

3. Integrala de suprafaţă în raport cu coordonatele sau de speţa
a doua
Pentru a ajunge în mod natural la integrala de suprafaţă de speţa a
doua se porneşte de la noţiunea de flux al unui câmp vectorial V printr-o
suprafaţă S . În cele ce urmează se consideră un fluid de viteză constantă
v ce trece printr-o suprafaţă plană S de arie σ. În aceste condiţii este
cunoscut faptul că fluxul (debitul acestui fluid prin suprafaţa S în unitatea
de timp) este dat de relaţia:
Φ =σ ⋅v⋅n
(1)
Dacă suprafaţa S nu mai este o suprafaţă plană iar v nu mai este

constantă, v = v ( P, Q, R ) , P, Q, R fiind funcţie de trei variabile x, y, z ,
formula de calcul (1) pentru flux nu mai este valabilă.
unde Pentru a calcula
este fluxul
normala
lui la suprafaţa plană S .
v ( P, Q, R ) printr-o suprafaţă S care nu
este plană se procedează astfel : se face o divizare a suprafeţei S în
suprafeţe Sij aşa cum s-a procedat la paragraful 2 şi se consideră că
partiţia este atât de fină astfel încât suprafeţele Sij să poată fi considerate
plane, iar fluidul ce trece prin suprafaţa Sij să fie considerată de viteză
constantă vij . În aceste condiţii cu formula (1), se poate determina în mod
aproximativ fluxul Φ ij ce trece prin suprafaţa Sij în unitatea de timp şi se
obţine :
Φ ij ≅ σ ij ⋅ vij ⋅ nij , unde σ ij = σ ( Sij ) , nij versorul normal la suprafaţa Sij .
n −1 n −1
Însumând după indicii i şi j se obţine şirul Φ mn = ∑∑ σ ij ⋅ vij ⋅ nij .
i =0 j =0
Definiţia 8.3.1 Dacă suma din membrul doi are o limită finită când norma
diviziunii tinde la zero, această limită este fluxul Φ şi se mai notează
∫ ∫ P ( x, y, z )dydz + Q ( x, y, z ) dxdz + R ( x, y, z ) dxdy
S
(2)
şi reprezintă forma generală a integralei de suprafaţă în raport cu
coordonatele.
Problema care se pune este calculul integralei de suprafaţă în raport cu
coordonatele.
Propoziţia 8.3.1. Dacă suprafaţa S are ecuaţiile parametrice:
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
S := ⎨ y = ψ ( u , v ) ( u , v ) ∈ Ω
⎪
⎩ z = h ( u, v )
∫ ∫ P ( x, y, z )dydz + Q ( x, y, z ) dxdz + R ( x, y, z ) dxdy =
S
= ∫ ∫ ⎡⎣ P ( x, y, z ) cosα + Q ( x, y, z ) cosβ + R ( x, y, z ) cosγ ⎤⎦d σ

S
(3)
Demonstraţie: Egalitatea este evidentă dacă se ţine cont că
dxdy = cosγ dσ , dxdz = dσ ⋅ cosβ , dydz = cosα dσ unde cosγ , cosβ , cosα
sunt cosinuşii direcţori ai normalei la suprafaţa S .
Observaţia 8.3.1. a) Pentru a calcula o integrală de suprafaţă de speţa a doua se
procedează astfel:
1° Se reduce integrala de suprafaţă de speţa a II-a la o integrală de
suprafaţă de speţa întâi, adică:
∫ ∫ P( x, y, z )dydz + Q( x, y, z )dxdz + R( x, y, z)dxdy =
S
= ∫ ∫ [ P( x, y, z )cosα + Q( x, y, z ) cosβ + R( x, y, z )cosγ ] dσ

S
În acest mod calculele sunt de obicei foarte lungi.
2° Se descompune integrala de suprafaţă într-o sumă de trei integrale:
∫ ∫ Pdydz + Qdxdz + Rdxdy = ∫ ∫ Pdydz + ∫ ∫ Qdxdz + ∫ ∫ Rdxdy.
S S S S
Se proiectează suprafaţa S pe planele de coordonate Oyz , Oxz şi Oxy
obţinându-se domeniile plane Dyz , Dxz , Dxy . Din ecuaţia suprafeţei
pentru prima integrală se explicitează x = f1 ( y, z ), pentru a doua
integrală se explicitează y = f 2 ( x, z ) , pentru a treia integrală se
explicitează z = f 3 ( x, y ) şi astfel se obţine:
∫ ∫ P( x, y, z )dydz = ∫ ∫ P ⎡⎣ f1 ( y, z ) , y, z ⎤⎦ dydz
S Dyz
∫ ∫ Q( x, y, z )dxdz = ∫ ∫ Q ⎡⎣ f 2 ( y, z ) , y, z ⎤⎦ dxdz
S Dxz
∫ ∫ R( x, y, z )dxdy = ∫ ∫ R ⎡⎣ f3 ( y, z ) , y, z ⎤⎦ dxdy
S Dxy
unde integralele din membrul drept sunt integrale duble. Acest mod de
calcul al integralei de suprafaţă este posibil în cazul în care din ecuaţia
suprafeţei sunt posibile explicitările: x = f1 ( y, z ), y = f 2 ( x, z ) ,
z = f 3 ( x, y ) .
4. Formule integrale
O formulă integrală des utilizată este formula lui Green care aşa cum s-a
văzut face legătura între integrala curbilinie pe o curbă închisă plană şi o
integrală dublă. Ca o generalizare a ei este formula lui Stokes.
Propoziţia 8.4.1. (Formula lui Stokes)
Fie S o suprafaţă ale cărei ecuaţii parametrice sunt:
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
S := ⎨ y = ψ ( u , v ) ϕ ,ψ ,h ∈ CΩ1
⎪
⎩ z = h ( u, v )
Se presupune că suprafaţa S este netedă, simplă, are două feţe şi este
mărginită de conturul aparent C şi orice parabolă la axa Oz intersectează
suprafaţa în cel mult două puncte. Dacă atunci când conturul C este parcurs
în sens trigonometric normala la suprafaţa S este îndreptată în exterior şi
funcţiile P, Q, R : S ⊂ R3 → R sunt continue cu derivate parţiale de ordinul I
continue, atunci are loc egalitatea:
⎛ ∂R ∂Q ⎞
∫C P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz = ∫ ∫S ⎜⎝ ∂y − ∂z ⎟⎠ dydz +
⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂Q ∂P ⎞
+⎜ − ⎟ dxdz + ⎜ − ⎟ dxdy ( formula lui Stokes )
⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
Demonstraţie:
Conturului C îi corespunde în planul O ' uv conturul Γ.
Se consideră integrala: I1 = ∫ P ( x, y, z ) dx .
C
Cum x = ϕ (u , v), y = ψ (u, v) , z = h(u, v) atunci
P ( x, y, z ) = P [ϕ (u , v),ψ (u, v), h(u, v) = ω (u , v) ] şi
∂ϕ ∂ϕ ∂x ∂x
dx = du + dv = du + dv.
∂u ∂v ∂u ∂v
Cu acestea, integrala I1 devine:
⎛ ∂x ∂x ⎞
I1 = ∫ P ( x, y, z ) dx = ∫ ω ( u, v ) ⎜⎝ ∂u du + ∂v dv ⎟⎠ =
C Γ
∂x ∂x
= ∫ ω ( u, v ) ∂u du + ω ( u, v ) ∂v dv
Γ
Deoarece integrala curbilinie pe curba Γ este în planul O ' uv , acesteia i se

poate aplica formula lui Green şi se obţine:
'
⎡⎛ ∂x ⎞
'
⎛ ∂x ⎞ ⎤ ⎡ ∂ω ∂x ∂ω ∂x ⎤
I1 = ∫ ∫ ⎢⎜ ω ( u , v ) ⎟ − ⎜ ω ( u , v ) ⎟ ⎥ dudv = ∫ ∫ ⎢ ⋅ − ⋅ dudv
Ω
⎣⎢⎝ ∂v ⎠ u ⎝ ∂u ⎠v ⎦⎥ Ω
⎣ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎦⎥
(1)
Ţinând cont de forma lui ω (u , v), se obţine:
⎧ ∂ω ∂P ∂x ∂P ∂y ∂P ∂z
⎪ ∂u = ∂x ⋅ ∂u + ∂y ⋅ ∂u + ∂z ⋅ ∂u
⎪
⎨
⎪ ∂ω = ∂P ⋅ ∂x + ∂P ⋅ ∂y + ∂P ⋅ ∂z
⎪⎩ ∂v ∂x ∂v ∂y ∂v ∂z ∂v
∂x ∂x
Dacă se înmulţeşte prima egalitate cu şi a doua cu şi se scad, se
∂v ∂u
obţine:
∂ω ∂x ∂ω ∂x ∂P ∂y ∂x ∂P ∂y ∂x ∂P ∂z ∂x ∂P ∂z ∂x
⋅ − ⋅ = ⋅ ⋅ − ⋅ ⋅ + ⋅ ⋅ − ⋅ ⋅ =
∂u ∂v ∂v ∂u ∂y ∂u ∂v ∂y ∂v ∂u ∂z ∂u ∂v ∂z ∂v ∂u
∂P ⎛ ∂y ∂x ∂y ∂x ⎞ ∂P ⎛ ∂z ∂x ∂z ∂x ⎞
⎜ ⋅ − ⋅ ⎟+ ⎜ ⋅ − ⋅ ⎟
∂y ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠ ∂z ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
Ţinând cont de definiţia determinanţilor funcţionali B, C , se observă că
prima paranteză este −C , iar a doua este B . Deci :
∂ω ∂x ∂ω ∂x ∂P ∂P
⋅ − ⋅ = −C +B
∂u ∂v ∂v ∂u ∂y ∂z
(2)
Ţinând cont de (1) şi (2) se obţine:

⎛ ∂P ∂P ⎞
I1 = ∫ ∫ ⎜ −C ⋅ +B ⎟dudv
Ω
⎝ ∂y ∂z ⎠
(3)
Dar,
A B C
cosα = , cosβ = , cosγ = şi
EG − F 2 EG − F 2 EG − F 2
d σ = EG − F 2 dudv
(4)
Din relaţiile (4) rezultă:
Cdu ⋅ dv
cosγ dudv = ⇒ cosγ ⋅ EG − F 2 dudv = Cdudv ⇒
EG − F 2
⎧cos γ dσ = Cdudv
⇒⎨
⎩cos β dσ = Bdudv
(5)
Din (3) şi (5) ⇒
⎛ ∂P ∂P ⎞
⇒ I1 = ∫ ∫ ⎜ -cosγ ⋅ + cosβ ⋅ ⎟dσ .
S⎝
∂y ∂z ⎠
În mod analog se obţin egalităţile pentru I2 şi I3.
⎛ ∂Q ∂Q ⎞
I 2 = ∫ ∫ ⎜ -cosα ⋅ + cosγ ⋅ ⎟d σ
S ⎝ ∂z ∂x ⎠
⎛ ∂R ∂R ⎞
I 3 = ∫ ∫ ⎜ cosα ⋅ − cosβ ⋅ ⎟d σ
S⎝
∂y ∂x ⎠
Prin adunarea lui I1 , I 2 , I 3 se obţine formula lui Stokes.
Observaţia 8.4.1. a) Dacă se notează cu
V = V ( P , Q, R ) = P ( x , y , z ) i + Q ( x, y , z ) j + R ( x, y , z ) k
cu n versorul normalei la suprafaţa S şi cu
⎛ ∂R ∂Q ⎞ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂R ∂P ⎞
rotV = ⎜ − ⎟i + ⎜ − ⎟ j +⎜ − ⎟k ,
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂y ∂z ⎠
⎧dydz = cosα d σ
⎪
ţinând cont că ⎨dxdz = cosβ dσ
⎪dxdy = cosγ dσ
⎩
(6)
formula lui Stokes devine:
⌠
⎮
⎮ Pdx + Qdy + Rdz = ∫ ∫ rotV ⋅ n ⋅ dσ
⌡ S
C
şi se numeşte forma vectorială a formulei lui Stokes.
b) Deci formula lui Stokes este generalizarea în spaţiu a formulei lui Green
şi ea face legătura între o integrală curbilinie pe o curbă închisă în spaţiu
şi integrala de suprafaţă de speţa a doua pe o suprafaţă închisă mărginită
de curba închisă pe care se calculează integrala curbilinie.
Propoziţia 8.4.2. (Formula lui Gauss-Ostrogradski)
Fie V un volum mărginit de suprafaţa S . Dacă:
1. Orice paralelă la axa Oz intersectează V suprafaţa S în cel mult două
M2 S2
puncte;
z
2. Suprafaţa S este netedă şi simplă. γ
3. Funcţiile P, Q, R : V ⊂ R3 → R sunt continue cu derivatele parţiale de
ordinul I continue, atunci are loc egalitatea: S1
M1
∫ ∫ P ( x, y, z ) dydz + Q ( x, y, z ) dxdz + R ( x, y, z ) dxdy =
S
⎛ ∂P ∂Q ∂R ⎞ O
= ∫∫∫ ⎜ + + ⎟ dxdydz ( formula lui Gauss
y - Ostrogradski )
V
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
x
D M(x,y
Fig. 5
Demonstraţie:
Fie D = Pr V . Frontiera lui D este proiecţia pe planul xOy a conturului Γ
xOy
ce reprezintă mulţimea punctelor de tangentă a cilindrului de proiecţie pe

planul xOy cu suprafaţa S ce mărgineşte volumul V , ca în figura 5. Dar
conturul Γ împarte suprafaţa S în doua suprafeţe S1 şi S2 , astfel că
fiecărui punct M ∈ D îi corespund pe suprafaţa S două puncte
M 1 ∈ S1 şi M 2 ∈ S2 unde M = M ( x, y ) , M 1 = M 1 ( x, y, z1 ) şi
M 2 = M 2 ( x, y, z2 ) . Elementului de arie dxdy din domeniul D îi corespund
elementele de suprafaţă dσ 1 şi d σ 2 pe suprafeţele S1 şi S2 .
Fie n1 şi n2 versorii normalei la suprafaţa S , în punctele M 1 şi M 2 şi
cosγ 1 , cosγ 2 cosinuşii directori în raport cu axa Oz a normalei la
suprafaţa S în punctele M 1 , M 2 , care au în mod evident semne contrare.
Pentru a face o alegere se consideră cosγ 1 < 0 , cosγ 2 < 0 .
Cum
⎛ ∂P ∂Q ∂R ⎞ ∂P
∫ ∫ ∫V ⎜⎝ ∂x + ∂y + ∂z ⎟⎠dxdydz = ∫ ∫ ∫V ∂x dxdydz +
∂Q ∂R
+∫ ∫ ∫ dxdydz + ∫ ∫∫ dxdydz = I1 + I 2 + I 3
V ∂y V ∂z
∂R
se consideră în continuare numai I 3 = ∫ ∫ ∫ dxdydz , cu celelalte două
V ∂z
integrale procedându-se în mod analog.
Ţinând cont de formula de calcul a integralei triple, se poate scrie:
∂R z2 ∂R
∫ ∫ ∫V ∂z dxdydz = ∫ D∫ ∫z1 ∂z dz = ∫ ∫D ⎡⎣ R ( x, y, z2 ) − R ( x, y, z1 )⎤⎦dxdy .
dxdy
Dar ţinând cont de considerentele geometrice expuse anterior şi de faptul

că
dxdy = -cosγ 1 ⋅ dσ 1 pe suprafaţa S1 şi dxdy = cosγ 2 ⋅ dσ 2 pe suprafaţa S2 ,
∂R
∫∫∫ dxdydz = ∫ ∫ R ( x, y, z2 ) cosγ 2 dσ 2 + ∫ ∫ R ( x, y, z1 ) cosγ 1 d σ 1 =
V ∂z S1 S2
= ∫ ∫ R ( x, y, z ) cosγ dσ .
S
În mod analog se exprimă integralele:

∂Q
I1 = ∫ ∫ ∫ dxdydz = ∫ ∫ Q ( x, y, z )cosβ dσ
V ∂y
S
∂P
I2 = ∫ ∫ ∫ dxdydz = ∫ ∫ P ( x, y, z )cosα dσ
V ∂x
S
Prin adunarea celor trei integrale şi ţinând cont de formulele (6) se obţine:
⎛ ∂P ∂Q ∂R ⎞
∫ ∫ ∫V ⎜⎝ ∂x + ∂y + ∂z ⎟⎠dxdydz = ∫ ∫S P ( x, y, z )dxdz + Q ( x, y, z ) dxdz + R ( x, y, z ) dxdz
şi propoziţia este demonstrată.
În continuare se pun în evidenţă câteva elemente de arie ale unor
suprafeţe foarte des utilizate.
a) Se consideră planul π : ax + by + cz = d atunci:
1 2
dσ = a + b 2 + c 2 dxdy sau
c
1 2
dσ = a + b 2 + c 2 dxdz sau
b
1 2
dσ = a + b 2 + c 2 dydz .
a
Dacă π = Oxy atunci d σ = dxdy , π = Oxz atunci d σ = dxdz , π = Oyz
atunci d σ = dydz
b) Fie suprafaţa sferică S : x 2 + y 2 + z 2 = a 2 , dσ = a 2 cosϕ dθ dϕ (s-a ţinut
cont de ecuaţiile parametrice ale sferei din exemplul de la pagina 136)
a a
sau dσ = dxdy ; dσ = dxdz ;
a −x −y
2 2 2
a − x2 − z 2
2
a
dσ = dydz
a2 − y2 − z2
x2 y 2 z 2
c) Fie suprafaţa elipsoidală S : 2 + 2 + 2 − 1 = 0 , atunci
a b c
cos θ sin ϕ sin θ sin ϕ cos2ϕ
2 2 2 2
dσ = abc + + sinϕ dθ d ϕ sau
a2 b2 c2
1 a b + b (c − a ) x + a (c − b ) y
4 4 4 2 2 2 4 2 2 2
dσ = dxdy sau
ab a 2b2 − b2 x2 − a 2 y 2
1 a c + c (b − a ) x + a (b − c ) z
4 4 4 2 2 2 4 2 2 2
dσ = dxdz sau
ac a2 c2 − c2 x2 − a2 z 2
1 b c + c (a − b ) y + b (a − c ) z
4 4 4 2 2 2 4 2 2 2
dσ = dydz
bc b2 c 2 − c 2 y 2 − b2 z 2
x2 y 2
d) Fie suprafaţa S : z = + care este un paraboloid eliptic. Atunci
a 2 b2
4 2 4 2
dσ = 1 + x + 4 y dxdy .
a4 b
e) Fie z 2 = k 2 ( x 2 + y 2 ) o suprafaţă conică. Atunci d σ = 1 + k 2 dxdy .
f) Fie suprafaţa S : x 2 + y 2 ≤ az care este un paraboloid. Atunci
1
dσ = 2 a 4 + 4 x 2 + 4 y 2 dxdy .
a
1. Să se calculeze integralele de suprafaţă.
a) I = ∫ ∫ xyzdσ , S : x 2 + y 2 + z 2 = a 2 , x ≥ 0 , y ≥ 0 .
S
zdσ
b) I = ∫ ∫ , 2az = x 2 + y 2 , 0 ≤ z ≤ h .
S
a +x +y
2 2 2
x2 y2 z 2 x2 y 2 z 2
c) I = ∫ ∫ + + dσ , S : 2 + 2 + 2 − 1 = 0 , a > b > c .
S a 4 b4 c4 a b c
⎧ x2 y 2 z 2
dσ ⎪S : 2 + 2 + 2 − 1 = 0
d) I = ∫ ∫ , ⎨ a b c ,
S 3 2 2 2
x y z ⎪
( x2 + y 2 + z 2 ) 2 ⋅ a 4 + b4 + c4 ⎩a > b > c
a >b >c.
e) I = ∫ ∫ ( y 2 z 2 + z 2 x 2 + x 2 y 2 )dσ .
S
S este suprafaţa decupată din conul z 2 = k 2 ( x 2 + y 2 ) de

cilindru x 2 + y 2 − 2ax = 0 .
( )
f) I = ∫ ∫ xy + z x 2 + y 2 dσ , S este aceiaşi ca la punctul e).
S
Rezolvare:
Se ştie că:
∫ ∫ F ( x, y, z )dσ = ∫ ∫
S Ω
F ⎡⎣ϕ ( u, v ) ,ψ ( u , v ) , h ( u, v ) ⎤⎦ ⋅ EG − F 2 dudv
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
unde ⎨ y = ψ ( u, v ) ; ( u, v ) ∈ Ω sau
⎪
⎩ z = h ( u, v )
∫ ∫ F ( x, y, z )dσ = ∫ ∫ F ⎡⎣ x, y, f ( x, y ) ⎤⎦ 1 + p 2 + q 2 dxdy unde z = f ( x, y )
S D
este ecuaţia carteziană explicită a suprafeţei S pe planul Oxy .
a
a) I = ∫ ∫ xyzdσ = ∫ ∫ xy a 2 − x 2 − y 2 ⋅ dxdy =
S D
a2 − x2 − y2
= ∫ ∫ xy dxdy .
D
⎧ x = ρ cosθ
Scriind ecuaţiile parametrice ale domeniului D se obţine: ⎨ ,
⎩ y = ρ sinθ
π
J = ρ , a ≤ ρ ≤ a, 0 ≤θ ≤ .
2
a ⎛ ρ 4 a ⎞ a5
π
a a a 3
∫∫ xy dxdy = a ∫ ρ d ρ ∫ sinθ cosθ dθ = ∫ ρ d ρ = ⎜ ⎟=
3
Deci 2
.
D 0 0 2 0 2 ⎝ 4 0⎠ 8
zdσ 1
b) I = ∫ ∫ = ∫ ∫ (x + y 2 )dxdy unde D = Pr S : x 2 + y 2 = 2ah
2
S
a +x +y
2 2 2 2a 2 D Oxy
⎧ x = ρ cosθ
ecuaţiile parametrice ale acestui cerc sunt ⎨ , 0 ≤ ρ ≤ 2ah ,
⎩ y = ρ sinθ
π 1 2 ah 2π π ⎛ ρ 4 2ah ⎞
0 ≤ θ ≤ . Deci I = 2 ∫ ρ 3 d ρ ∫ dθ = ⎜ ⎟ =πh .
2
2 2a 0 0 2 ⎜⎝ 4 0 ⎟
⎠
2
x y2 z2
c) Ecuaţiile parametrice ale suprafeţei elipsoidale 2 + 2 + 2 − 1 = 0 sunt
a b c
⎧ x = asinϕ cosθ
⎪
⎨ y = bsinϕ sinθ , 0 ≤ ϕ ≤ π , 0 ≤ θ ≤ 2π .
⎪ z = ccosϕ
⎩
Se ştie că elementul de arie d σ pentru suprafaţa elipsoidală este:
sin2ϕ ⋅ cos2θ sin2ϕ ⋅ sin2θ cos2ϕ
dσ = abc + + sinϕ d ϕ dθ .
a2 b2 c2
Folosind ecuaţiile parametrice se obţine:
x2 y2 z 2 sin2ϕ ⋅ cos2θ sin2ϕ ⋅ cos2θ cos2ϕ
+ + = + + .
a 4 b4 c4 a2 b2 c2
Atunci
π π
x2 y2 z 2 ⎡ sin2ϕ ⋅ cos2θ sin2ϕ ⋅ sin2θ cos2ϕ ⎤
I = ∫∫ + + d σ = 8abc ∫0 ∫0 ⎢⎣
2
d θ 2
+ + ⎥sinϕ dϕ =
S a 4 b4 c4 a2 b2 c2 ⎦
4 1 1 1
= π bc 2 + 2 + 2 .
3 a b c
Din motive de simetrie după cum se observă am redus la primul octant.
d) Procedând ca la punctul c) se obţine:
π π
sinϕ d ϕ
I = 8abc ∫ 2 dθ ∫ 2 3
.
( a sin ϕ ⋅ cos θ + b sin ϕ ⋅ sin θ + c cos ϕ ) 2
09 0
2 2 2 2 2 2 2 2
1 dz
Folosind substituţia cosϕ = z , integrala interioară devine: ∫ 3
(α − β z )
0
2 2
unde α = a 2 cos2θ + b 2 sin2θ şi β = a 2 cos2θ + b 2 sin2θ − c 2 .

1 dz 1 1
Folosind substituţiile lui Cebîşev ∫ = ⋅ 2 .
3
c a cos θ + b 2 sin2θ
2
(α − β z )
0
2 2
dθ
2π
Deci I = 8ab ∫ = 4π .
0 a cos θ + b 2 sin2θ
2 2
e) Deoarece ecuaţia suprafeţei conice S este z 2 = k 2 ( x2 + y 2 ) ,

∂z kx ∂z ky
p= = , q= .=
∂x x +y 2 2
x + y2∂y 2
Elementul de arie al suprafeţei conice este:

k 2 x2 k 2 y2
dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy = 1 + + dxdy = 1 + k 2 dxdy .
x +y
2 2
x +y
2 2
Atunci I = ∫ ∫ ( y 2 z 2 + z 2 x 2 + x 2 y 2 )d σ = 1 + k 2 ∫ ∫ ⎡ k 2 ( x 2 + y 2 ) + x 2 y 2 ⎤ dxdy
2
S D⎢
⎣ ⎥⎦
unde D este discul x 2 + y 2 − 2ax ≤ 0 .
Folosind coordonatele polare x = a + ρ cosθ , y = ρ sinθ , J = ρ , a ≤ ρ ≤ a ,
0 ≤ θ ≤ 2π se obţine:
I1 = ∫ ∫ ⎡ k 2 ( x 2 + y 2 ) + x 2 y 2 ⎤ dxdy =
2
⎢
D⎣ ⎦⎥
= ∫ ∫ ⎡⎣ k 2 a 4 + 4k 2 a 3 ρ ⋅ cosθρ + ( 4a 2 k 2 cos2θ + 2a 2 k 2 + a 2 sin2θ )ρ 2 +
Ω
+ ( 4ak 2 cosθ + 2asin2θ cosθ ) ρ 3 + ( k 2 + sin2θ cos2θ ) ρ 4 ⎤⎦ d ρ dθ

unde Ω = [ 0, a ] × [ 0, 2π ] .
Atunci:
a 2π a 2π
I1 = k 2 a 4 ∫ ρ d ρ ∫ dθ + 4a 2 k 2 ∫ ρ 3 d ρ ∫ cos2θ dθ +
0 0 0 0
a 2π a 2π a 2π
+ 2k 2 a 2 ∫ ρ 3 d ρ ∫ dθ + a 2 ∫ ρ 3 d ρ ∫ sin2θ dθ + k 2 ∫ ρ 5 d ρ ∫ dθ +
0 0 0 0 0 0
1 a 5 2π π k 2 a6 π a6 π a6
+ ∫ ρ d ρ ∫ sin ( 2θ ) d ( 2θ ) = 3π k a +
2 2 6
+ +
4 0 0 3 4 24
1
= ( 80k 2 + 7 ) π ⋅ a 6 .
24
π a6
Deci I = I1 1 + k =2
24
( 8k 2 + 7 ) 1 + k 2 .
f) Ţinând cont de punctul e) se obţine:
I = 1 + k 2 ∫ ∫ xy dxdy + k 1 + k 2 ∫ ∫ x 2 + y 2 dxdy
D D
(*)
unde D este acelaşi disc x 2 + y 2 − 2ax ≤ 0 . Se calculează I1 = ∫ ∫ xy dxdy .
D
Ţinând cont de coordonatele polare se obţine:
a 2π
I1 = ∫ ρ 2 d ρ ∫
0 0
( asinθ + ρ sinθ cosθ ) = 0
(**)
I 2 = ∫ ∫ ( x 2 + y 2 dxdy ) = ∫ dθ ∫ ( a 2 ρ + 2acosθρ 2 + ρ 3 )d ρ =
2π a
D 0 0
2π ⎛ 3 2 ⎞ 3π a 4
=a 4 ∫ ⎜ + cosθ ⎟dθ = .
0
⎝4 3 ⎠ 2
(***)
Ţinând cont de faptul că I = 1 + k 2 ⋅ I1 + k 1 + k2 ⋅ I 2 , se obţine:
3k 1 + k 2 a 4π
I= .
2
2. Să se calculeze integralele de suprafaţă:
a) I = ∫ ∫ xdydz + ydxdz + zdxdy , S : x 2 + y 2 + z 2 = a 2 , x ≥ 0 , y ≥ 0 ,
S
z ≥ 0.
b) I = ∫ ∫ x 2 y 2 z ⋅ dxdy , S : x 2 + y 2 + z 2 = R 2 , z ≤ 0 .
S
c) I = ∫ ∫ x 2 dydz + y 2 dxdz + z 2 dxdy ,

S
S : ( x − a ) + ( y − b) + ( z − c) = R .
2 2 2 2
d) I = ∫ ∫ zdxdy , S este faţa exterioară a elipsoidului

S
x2 y 2 z 2
+ + = 1.
a 2 b2 c2
e) I = ∫ ∫ x 2 dxdz , S este faţa superioară a jumătăţii superioare a
S
x2 y 2 z 2
elipsoidului + + = 1.
a 2 b2 c2
f) I = ∫ ∫ yzdxdz , S este aceiaşi suprafaţă ca la punctul e).
S
dydz dxdz dxdy

g) I = ∫∫ + + , S este faţa exterioară a
S x y z
x2 y 2 z 2
elipsoidului + + −1 = 0
a 2 b2 c2
Rezolvare:
⎧ x = ϕ ( u, v )
⎪
Dacă S : ⎨ y = ψ ( u , v ) ( u , v ) ∈ Ω , atunci
⎪
⎩ z = h ( u, v )
S
= ∫ ∫ ⎡⎣ P ( x, y, z ) cosα + Q ( x, y, z ) cosβ + R ( x, y, z ) cosγ ⎤⎦d σ

S
În cazul în care din ecuaţia suprafeţei S se pot obţine explicitările
z = f ( x, y ) , y = g ( x, z ) , x = h ( y, z ) , atunci

S
= ∫ ∫ P ( h ( y, z ) , y, z ) dydz + ∫ ∫ Q ( x, q ( x, z ) , z ) dxdz + ∫ ∫ R ( x, y, f ( x, y ) ) dxdy

Pr S Pr S Pr S
Oyz Oxz Oxy
a) Ecuaţiile parametrice ale sferei din primul octant sunt:

⎧ x = acosusinv ⎧ π
⎪ 0≤u≤
⎪ ⎪ 2.
⎨ y = asinusinv , Ω : ⎨
⎪ z = acosv ⎪0 ≤ v ≤ π
⎩ ⎪⎩ 2
A = −a cosusin v , B = −a sinusin2 v , C = −a 2 sin vcosv .
2 2 2
Atunci A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2 = a 4 sin2 v , A2 + B 2 + C 2 = ± a 2 sinv .

cosα = cosusinv , cosβ = sinusinv , cosγ = cosv , d σ = a 2 sinvdudv .
Cu aceste relaţii se obţine:
∫ ∫ xdydz + ydxdz + zdxdy = ∫ ∫ ( acos usin v + asin usin v+acos v )a sinvdudv =
2 2 2 2 2 2
S Ω
π π
π a3
=a ∫∫ sinvdv = a ∫ du ∫ sinvdv =
3 3 2 2
.
Ω 0 0 2
b) z = − R 2 − x 2 − y 2 , ∫∫ S
x 2 y 2 z ⋅ dxdy = − ∫ ∫ 2
x + y2 ≤ R2
x 2 y 2 R 2 − x 2 − y 2 dxdy .
Pentru a calcula integrala dublă se folosesc coordonatele polare
x = ρ cosθ , y = ρ sinθ , 0 ≤ ρ ≤ R , 0 ≤ θ ≤ 2π , J = ρ .
R 2π
∫∫ x2 + y 2 ≤ R2
x 2 y 2 R 2 − x 2 − y 2 dxdy = ∫ ρ 5 R 2 − ρ 2 d ρ ∫ cos2θ sin2θ dθ =
0 0
1 2π 2 π
=
4 ∫0
sin 2θ dθ = .
4
R2 − ρ 2 6 π 8R 7
( − ρ + R ρ + R ρ − R ) 0 = 105 .
R
∫ ρ R − ρ dρ =
5 2 2 6 5 4 2
35 7 4 8
0 105
−2π R 7
Deci − ∫ ∫ 2 2
x y 2
R − x 2 − y 2 dxdy =
2
.
x + y2 ≤ R2 105
c) I = ∫ ∫ x 2 dydz + y 2 dxdz + z 2 dxdy = ∫ ∫ x 2 dydz + ∫ ∫ y 2 dxdz + ∫ ∫ z 2 dxdy =

S S S S
= I1 + I 2 + I 3 .
Se calculează în continuare I 3 .
z − c = ± R2 − ( x − a ) − ( y − b) .
2 2
z 2 = ( z − c ) + c 2 + 2c ( z − c ) .
2
Suma primilor doi termeni fiind integrată pe faţa superioară a emisferei

superioare şi inferioare dau rezultate de semne contrare care se
I 3 = 4c ∫ ∫ R 2 − ( x − a ) − ( y − b ) dxdy .
2 2
anulează. Aşadar
( x − a ) +( y −b )
2 2
≤R 2
⎧ x − a = ρ cosθ
Făcând substituţiile
⎨ , 0≤ ρ ≤ R, 0 ≤ θ ≤ 2π , J =ρ,
⎩ y − b = ρ sinθ
R 2π 8π R 3
I 3 = 4c ∫ ρ R 2 − ρ 2 d ρ ∫ dθ = c.
0 0 3
8π R 3 8π R 3
Analog se găseşte I 2 = b , I1 = a.
3 3
8π R 3
Deci ∫ x dydz + y dxdz + z dxdy =
2 2 2
(a + b + c) .
S 3
x2 y2 x2 y2
d) z = ±c 1 − −
a 2 b2
, I = 2c ∫ ∫S a 2 − b2 dxdy .
1 −
Folosind coordonatele polare generalizate se obţine: x = a ρ cosθ ,

y = b ρ sinθ , 0 ≤ ρ ≤ 1 , 0 ≤ θ ≤ 2π , J = ρ .
1 2π 4π abc
Atunci I = 2c ∫ ρ 1 − ρ 2 d ρ ∫ dθ = .
0 0 3
3
y2 z2 ⎛ y2 z2 ⎞2
e) x = ± a 1 − 2 + 2 , I = 4a ∫ ∫ y z ⎜1 − 2 + 2
3
2 2
⎟ dydz.
b c + ≤1
b2 c2 ⎝ b c ⎠
Folosind coordonatele generalizate se obţine:
y = b ρ sinθ , z = c ρ sinθ , 0 ≤ ρ ≤ 1 , 0 ≤ θ ≤ 2π , J = bc ρ .
2
(1 − ρ ) d ρ ∫
1 2π
2 3
Atunci I = 4a 3 bc ∫ ρ dθ = π a 3 bc.
0 0 5
Acelaşi rezultat se obţine dacă se folosesc ecuaţiile parametrice ale
suprafeţei elipsoidale.
f) Pentru a calcula integrala se folosesc ecuaţiile parametrice ale suprafeţei
elipsoidale:
π
x = asinv ⋅ cosu , y = bsinusinv , z = ccosv , 0 ≤ v ≤ , 0 ≤ u ≤ 2π .
2
B = acsin2 vsinu
atunci
π π
2π sin4 u π abc 2
I = abc ∫ sin v ⋅ cosvdv ∫ sin udu = π abc ⋅
2 2 3 2 2
2= .
0 0 4 4
0
g) Se folosesc ecuaţiile parametrice ale suprafeţelor elipsoidale ca la punctul
f).
A = −bccosusin2 v , B = -acsinusin2 v , C = − absinvcosu .
Se ştie că
dydz = bccosu sin2 vdudv
dxdz = acsinusin2 vdudv
dxdy = ab sin v cos vdudv
dydz dxdz dxdy 2π π ⎛ bc ac ab ⎞
Deci ∫ ∫ + + = ∫ du ∫ ⎜ + + ⎟sinvdv =
S x y z 0 0
⎝ a b c ⎠
⎛ 1 1 1 ⎞ 2π π ⎛ 1 1 1 ⎞
= abc ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ ∫ du ∫ sinvdv = 4π abc ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ .
⎝a b c ⎠ 0 0
⎝a b c ⎠
3. Să se calculeze folosind formula lui Stokes respectiv Gauss-
Ostrogradski integralele:
a) I = ∫ ( z − y )dx + ( x − z ) dy + ( y − x ) dz luată de-a lungul laturilor
ABC
triunghiului ABC unde A ( a, 0, 0 ) , B ( 0, b, 0 ) , C ( 0, 0, c ) .

⎧ x2 + y 2 + z 2 = a2
b) ∫C ydx + zdy + xdz unde C este cercul ⎨
⎩x + y + z = a
parcurs
în sens trigonometric privit din partea pozitivă a axei Ox .

c) ∫ ∫ xdydz + ydxdz + zdxdy unde S este faţa exterioară a sferei
S
x + y + z2 = a2 .
2 2
d) ∫∫ S
x 3 dydz + y 3 dxdz + z 3 dxdy unde S este faţa exterioară a sferei
x2 + y 2 + z 2 = a2 .
e) ∫∫ S
x 2 yzdydz + xy 2 zdxdz + xyz 2 dxdy unde S este suprafaţa sferică
x2 + y 2 + z 2 = a2 , x ≥ 0 , y ≥ 0 , z ≥ 0 .
f) ∫∫S
x 3 dydz + x 2 ydxdz + x 2 zdxdy unde S este suprafaţa cilindrică
x 2 + y 2 = r 2 cuprinsă între planele z = 0 şi z = a .
Rezolvare:
În condiţiile propoziţiei 8.4.1 are loc egalitatea
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz =
C
⎛ ∂R ∂Q ⎞ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂Q ∂P ⎞
= ∫∫ ⎜ − ⎟dydz + ⎜ − ⎟ dxdz + ⎜ − ⎟ dxdy
S ∂y ∂z ⎠
⎝ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
(*)
numită formula lui Stokes.
În condiţiile propoziţiei 8.4.2 are loc egalitatea
⎛ ∂P ∂Q ∂R ⎞
∫C P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz = ∫ ∫ ∫V ⎜⎝ ∂x + ∂y + ∂z ⎟⎠dxdydz
(**)
numită formula lui Gauss-Ostrogradski.
a) Conform cu (*) se obţine:
I=∫ ( z − y )dx + ( x − z ) dy + ( y − x ) dz = 2∫ ∫ dydz + dxdz + dxdy .
ABCA ΔABC
O reprezentare parametrică a suprafeţei triunghiului ABC este:
⎛ u v⎞
x = u , y = v , z = c ⎜1 − − ⎟ , u ≥ 0 , v ≥ 0 .
⎝ a b⎠
c c
Atunci A = , B = , C = 1 .
a b
⎛c c ⎞
2∫ ∫ dydz + dxdz + dxdy = 2∫ ∫ + + 1⎟dxdy =
Pr ΔABC ⎜ a b ⎠
ΔABC
Oxy ⎝
2 ab
= ( ab + ac + bc ) = ab + ac + bc.
ab 2
b) Conform cu (*) se obţine:

∫ ydx + zdy + xdz = − ∫ ∫ dydz + dxdz + dxdy.
C S
Discul S face parte din planele x + y + z = a , atunci z = a − x − y .
Ecuaţiile parametrice ale lui S sunt: x = u , y = v , z = a − u − v ,
u 2 v2
+ ≤ 1 . Elipsa ce rezultă prin proiecţia discului S pe planul
a3 a 2
3
Ouv ( Oxy ) .
Atunci A = 1 , B = 1 , C = 1 . Atunci
a
− ∫ ∫ dydz + dxdz + dxdy = −3∫ ∫u 2 v2 dxdy = −3π a = −π a 2 3.
+ ≤1
S
a3 a 2 3
3
Deci ∫ C
ydx + zdy + xdz = − π a 2 3.
c) Conform cu formula (**) se obţine:
∫ ∫ xdydz + ydxdz + zdxdy = ∫ ∫ ∫ 3dxdydz = 4π a .
3
S V
d) Conform cu formula (**) se obţine:
∫ ∫ x dydz + y dxdz + z dxdy = 3∫ ∫ ∫ ( x + y + z )dxdydz.
3 3 3 2 2 2
S V
Pentru a calcula integrala triplă se trece la coordonatele sferice
x = ρ sinθ cosϕ , y = ρ sinθ sinϕ , z = ρ cosθ , J = ρ 2 sinθ . Deci
∫ ∫ ∫ (x + y 2 + z 2 )dxdydz = ∫ ∫ ∫ ρ 4 sinθ d ρ dϕ dθ .
2
V Ω
⎧0 ≤ ρ ≤ a
⎪
Ω : ⎨0 ≤ θ ≤ π
⎪0 ≤ ϕ ≤ 2π
⎩
a π 2π a π
∫∫∫ Ω
ρ 4 sinθ d ρ dθ dϕ = ∫ ρ 4 d ρ ∫ sinθ dθ ∫ dϕ = 2π ∫ ρ 4 d ρ ∫ sinθ dθ =
0 0 0 0 0
a 4π a ρ a
5 5
= 4π ∫ ρ 4 d ρ = 4π . =
0 5 0 5
e) Conform cu formula (**) se obţine:
∫ ∫ x yzdydz + xy zdxdz + xyz dxdy = 6∫ ∫ ∫ xyzdxdydz .
2 2 2
S V
Pentru a calcula integrala triplă se trece la coordonate sferice ca la
punctul d) şi se obţine:
π π
a a6
6∫ ∫ ∫ xyzdxdydz = 6∫ ρ d ρ ∫ sinϕ cosϕ dϕ ∫ sin θ cosθ dθ = .
5 2 2 3
V 0 0 0 8
6
a
Deci ∫ ∫ x 2 yzdydz + xy 2 zdxdz + xyz 2 dxdy = .
S 8
f) Conform cu formula (**) se obţine:
∫ ∫ x dydz + x ydxdz + x zdxdy = 5∫ ∫ ∫ x dxdydz .
3 2 2 2
S V
Pentru calculul integralei triple se folosesc coordonatele cilindrice
x = ρ cosθ , y = ρ sinθ , z = z , Ω : {0 ≤ ρ ≤ r , 0 ≤ θ ≤ 2π , 0 ≤ z ≤ a} ,
J =ρ.
r 2π a 5ar 4
5∫ ∫ ∫ x 2 dxdydz = ∫ ∫ ∫ ρ 3 cos2θ d ρ dθ dz =5∫ ρ 3 d ρ ∫ cos2θ dθ ∫ dz = .
V Ω 0 0 0 4
5ar 4
Deci ∫∫ S
x 3 dydz + x 2 ydxdz + x 2 zdxdy =
4
.
CAPITOLUL 9
EXERCIŢII PROPUSE1
Exerciţiul 9.1.1. Pornind de la definiţia integralei Riemann să se calculeze:

b
∫ x dx ; p ∈ N
p
a)
a
b
b)* ∫ x μ dx ; μ ∈ R \ N
a
b
c)* ∫ sinxdx
a
b
d) ∫ cosxdx
a
e)* ∫ ln (1 − 2r cosx + r ) dx
T
2
0
Exerciţiul 9.1.2. Să se calculeze:

2 n −1 n
k 1
a) lim ∑ 2 h) lim ∑
k =1 n
n →∞ n →∞
k =1 n 2 + kn
4 n −1
k3 n
k2
b) lim ∑ i) lim ∑ 3
k =1 n + k
4 3
k =1 n
n →∞ n →∞
n
1 π n −1 kπ a
c) lim ∑ j) lim ∑ sin
k =1 n + k
n →∞ n →∞ n n
k =1
n
n
d)* lim ∑ 2 k)
k =1 n + k
n →∞ 2
n
k n ak
lim ∑ 4 , a > 0, a ≠ 1
n →∞
k =1 n
n
kαn
n
∏(n + k )
e) lim ∑ α +1
l)* lim k =1
n →∞
k =1 n
n →∞ n
1
1 n
1 ⎛ n! ⎞ n
f) lim
n →∞
n
∑
k =1 k
m) lim ⎜ n ⎟
⎝ ⎠
n →∞ n
n
2
g)* lim ∑
n →∞
k =1 4n 2 − k 2
Exerciţiul 9.1.3. Fără a calcula integralele să se arate care din următoarele integrale
au valoare mai mare?
1
Exerciţiile notate cu * sunt rezolvate în cadrul capitolului respectiv
2 2 x
a) ∫ ln (1 + x ) dx
1
sau ∫
1 1+ x
dx
ln (1 + x 2 ) dx
10 10
b) ∫ 2
arctgx dx sau ∫
2
π π
c) ∫
0
2
sinn xdx sau ∫
0
2
sinn +1 xdx
Exerciţiul 9.1.4. Fără a calcula efectiv integralele să se arate că:

1 7 x−3
a )∗ ≤ ∫ dx ≤ 1
3 4 x+5
1
b)∗ 1 < ∫ e x dx < e
2
1 4
c) 0 ≤ ∫ x ln (1 − x 2 )dx ≤
0
ln
−1 4 3
3
d ) 10 ≤ ∫ x 2 + 1dx ≤ 17
−4
2
16 6 x
e) ≤∫ dx ≤ 9
3 4 x+2
1 x19 1
f) 0<∫ dx <
0 3
1 + x6 20
−5 x
200 e
g) 0 < ∫ dx < 0, 01
0 20 + x
Exerciţiul 9.1.5. Să se stabilească formulele:

b b
a) ∫ f ( x )dx = ∫ f ( a + b − x )dx
a a
2a a
b) ∫ f ( x )dx = ∫ ⎡⎣ f ( x ) + f ( 2a − x ) ⎤⎦dx
0 0

π
a ) I = ∫ 2 ln tgxdx
0
π xsinx
b) I = ∫ dx
0 1 + cos2 x
π
c) I = ∫ 4 ln (1 + tgx )dx
*
0
( 2ax − x )arc cos ⎛⎜⎝1 − ax ⎞⎟⎠ dx

2a
d) I = ∫ 2
0
π
cos3 x
e) I = ∫ 2 dx
0 cos3 x + sin3 x
Exerciţiul 9.1.7. Să se arate că:

⎧ 1 1 1 ⎫
a) A = ⎨1, , ,..., ,...⎬ este de măsură Jordan nulă
⎩ 2 3 n ⎭
b) N , Z , Q sunt de măsură Lebesque nulă;
c) Funcţia lui Dirichlet este egală cu 1 aproape peste tot.
⎛ 1 ⎞
a) I ( x ) = ∫ ⎜ x + ⎟dx
⎝ x⎠
(
b) I ( x ) = ∫ x 2 1 − 3 x dx )
(1 − x )
3
c) I ( x ) = ∫ 3
dx
x
2
x3 +1
d ) I ( x) = ∫ 1
dx
x 3
dx arc sin2 x
a) I ( x ) = ∫ b) I ( x ) = ∫ dx
arc sinx 1 − x 2 1 − x2
dx cosx + sinx
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = ∫ dx
arc sin x + 5cos2 x
2 n
sin x - cosx
dx dx
e) I ( x ) = ∫ f) I ( x ) = ∫ x
x ⋅ cos2 x e + e− x

dx dx
a) I ( x ) = ∫ b) I ( x ) = ∫
( a + x ) ⋅ a2 + x2
2 2
(1 − x ) ⋅
2
1 − x2
arctg x dx lnx ⋅ dx
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = ∫
x 1+ x x 1 + lnx
a − bx
x
e) I ( x ) = ∫ 2 x dx, a, b > 0 f) I ( x ) = ∫ x 3 (1 − 5 x 2 )dx
(b − a2x )
a) I1 ( x ) = ∫ e ax cosbxdx b) I 2 ( x ) = ∫ e ax sinbxdx
c) I 3 ( x ) = ∫ sin ( qlnx )dx d) I 4 ( x ) = ∫ cos ( qlnx )dx
e) I 5 ( x ) = ∫ eα x sin2 β xdx f) I 6 ( x ) = ∫ eα x cos2 β xdx

a) I ( x ) = ∫ xα lnxdx, α ∈ R \ {−1}
b) I ( x ) = ∫ arctgxdx
c) I ( x ) = ∫ lnxdx
(
d) I ( x ) = ∫ ln x + 1 + x 2 dx )
e) I ( x ) = ∫ sinln ( tgx ) dx
1+ x
f) I ( x ) = ∫ xln dx
1− x
x x
g) I ( x ) = ∫ ln dx
1 − x2 1 − x3
arcsinx
h) I ( x ) = ∫ (1 + x2 ) dx
x 1− x
2 2
i) I ( x ) = ∫
(
xln 1 + 1 + x 2 )dx
(1 − x )
2
Exerciţiul 9.2.6. Să se deducă o relaţie de recurenţă pentru calculul integralelor:

a) I n ( x ) = ∫ sinn xdx
b) I n ( x ) = ∫ cosn xdx
c) I n ( x ) = ∫ tgn xdx
d) I n ( x ) = ∫ ctgn xdx
e) I m,n ( x ) = ∫ sinm x ⋅ cosn xdx

x 2 dx 4 x2 + 4 x − 1
a) I ( x ) = ∫ b) I ( x ) = ∫
( x − 1)( x − 2 )( x − 3) ( 2 x − 1)( 2 x − 3)( 2 x − 5)
dx x 2 dx
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = ∫
x ( x − 1)( x − 2 )( x − 3) (x 2
− 1) ( x + 2 )
dx x 2 dx
e) I ( x ) = ∫ f) I ( x ) = ∫
x ( x 2 − 1)( x 2 − 2 ) x 3 − 6 x 2 + 11x − 6
2x + 1 10 x 3 − 3x 2 − 19 x + 6
g) I ( x ) = ∫ dx h) I ( x ) = ∫
x − 7x + 6
3
x4 − 5x2 + 4
Ind: Se descompune în fracţii simple.

x4 + 1 x6 + 2 x + 6
a) I ( x ) = ∫ dx b) I ( x ) = ∫ dx
( x − 1) ( x − 1)
3 3
x+2 dx
c) I ( x ) = ∫ dx d) I ( x ) = ∫
( x − 1) ( x − 2 )
3
x ( x − 1)( x + 1)
3
x3 − 2
e) I ( x ) = ∫ dx
x3 − x 2
Ind: Pentru a), b), e) se efectuează împărţirea şi apoi se descompune în
fracţii simple.
x 2 − 3x + 1 x+2
a) I ( x ) = ∫ 2 dx b) I ( x ) = ∫ dx
( x + 4 )( x 2 + 1) ( x + 1) ( x 2 + 1)
x2 + 2 x2
c) I ( x ) = ∫ dx d) I ( x ) = ∫ dx
x3 − x 2 + x − 1 x4 + x2 + 1
x2 + 2 dx
e) I ( x ) = ∫ 4 dx f) I ( x ) = ∫ 4
x + x2 + 4 x + x2 + 1
x+2
g) I ( x ) = ∫ dx
( x + 1) ( x 2 + 1)

x2 − 1
a)* I1 ( x ) = ∫ 4 dx
x +1
x2 + 1
b)* I 2 ( x ) = ∫ 4 dx
x +1
dx
c)* I 3 ( x ) = ∫ 4
x +1
x 2 dx
d) I 4 ( x ) = ∫ 4
x +1
x2 − 1
e) I 5 ( x ) = ∫ 4 dx
x + 3x3 + 5 x 2 + 3x + 1
x2 − 1 dx
f) I 5 ( x ) = ∫ 2 ⋅ 2
x +1 x + x +1
x2 + 1
g) I1 ( x ) = ∫ 4 dx
x + x2 + 1
x2 + 1
h) I 5 ( x ) = ∫ 4 dx
x + 2 x3 + 3x 2 − 2 x + 1
1
Ind: Se foloseşte substituţia x ± = t
x

x 2 dx x3 dx x 2 dx
a) I ( x ) = ∫ 4 b) I ( x ) = ∫ 8 c) I ( x ) = ∫
x +1 x +1 (x + 1)
2 2
x 5 dx x 3 dx
d) I ( x ) = ∫ e) I ( x ) = ∫
x12 − 1 (x + 3)
4 2
xm
Ind: În ∫ x 4 ± a dx dacă m este impar şi n este par se face substituţia
x d = t unde d este c.m.m.d.c. între m + 1 şi n .
sinx + cosx - 3
a) I ( x ) = ∫ dx b)
sinx - 2cosx + 3
dx
I ( x) = ∫ dx
sinx ( 2 + cosx − 2sinx )
dx
c) I ( x ) = ∫
( 2 - sinx )( 3 - sinx )
x
Ind: Pentru a) şi c) se face substituţia tg = t , iar pentru b) substituţia
2
tgx = t .

sin3 x + 2 sin x
a) I ( x ) = ∫ dx
1+ cosx
Ind: Se face substituţia cosx = t .
sin2 x
b) I ( x ) = ∫ dx
cos3 x
Ind: Se trece la arcul simplu x şi se face substituţia cosx = t .
dx
c) I ( x ) = ∫
sinx + sin2 x

dx
a) I ( x ) = ∫
cosx + cos2 x
cosx
b) I ( x ) = ∫ dx
cos2 x
Ind: Se utilizează substituţia sinx = t .
cosx
c) I ( x ) = ∫ 2
tg x + sin2 x
Ind: Se utilizează substituţia sinx = t .

dx
a) I ( x ) = ∫
cos x + sin x + sin2 x ⋅ cos2 x
4 4
Ind: Se utilizează substituţia tgx = t.

sin2 x
b) I ( x ) = ∫ dx
cos x + sin4 x
4

dx
c) I ( x ) = ∫ dx
cos x ⋅ sin4 x
4

4
x3 3+ 3 x
a) I ( x ) = ∫ dx b) I ( x ) = ∫ dx
1+ x 6
x + 3 x + x +1
x 2+ 3 x
c) I ( x ) = ∫ dx d) I ( x ) = ∫ dx
( 3x − 1) 3x − 1 6
x + 3 x + x +1
Ind: Se utilizează substituţia n
x = t ; n = c.m.m.m.c. al indicilor radicalilor.

1− x +1 dx
a) I ( x ) = ∫ dx b) I ( x ) = ∫
1+ 3 x +1 2x − 1 + 3 2x − 1
x dx
c) I ( x ) = ∫ dx d) I ( x ) = ∫
( 3x − 1) 3x − 1 3
( x + 1) ( x − 1)
2 4
dx dx
e) I ( x ) = ∫ f) I ( x ) = ∫
( x + 1) ( x − 1) ( x + 1) ( x − 1)
3 2 4
4 3
dx dx
g) I ( x ) = ∫ h) I ( x ) = ∫
( x + 1) ( x − 2 ) ( x + 1) ( x + 1)
3 2
3
Ind: Pentru a), b), c) se utilizează substituţia n ax + b = t unde n este

c.m.m.m.c. al indicilor. Pentru d), e), f), g), h) se utilizează substituţia
m
⎛ ax + b ⎞
n
⎜ ⎟ =t.
⎝ cx + d ⎠

dx dx
a) I ( x ) = ∫ b) I ( x ) = ∫
x x2 + x + 1 x + x2 + x + 1
x − x 2 + 3x + 2 dx
c) I ( x ) = ∫ dx d) I ( x ) = ∫
x + x + 3x + 2
2
x + 1 − 2 x − x2
dx dx
e) I ( x ) = ∫ f) I ( x ) = ∫
x2 + 5x + 7 2 x2 + x − 3
dx dx
g) I ( x ) = ∫ h) I ( x ) = ∫
3 + x − x2 1 + 2 x − 3x 2
5x − 7 x ⋅ dx
i) I ( x ) = ∫ j) I ( x ) = ∫
5 + 4 x − x2 x2 + x + 1
x ⋅ dx dx
k) I ( x ) = ∫ l) I ( x ) = ∫
− x 2 + 3x − 2 − x2 + x + 1
Ind: Se utilizează substituţiile lui Euler.
Exerciţiul 9.2.19. Folosind P3.4. să se calculeze:

x3 + 2 x 2 + x + 1 x3 − x + 1
a) I ( x ) = ∫ b) I ( x ) = ∫
x2 + 2x − 1 x2 + 2 x − 2
2x2 + x + 1 x4
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = ∫
− x2 + x + 4 1 − x4
Exerciţiul 9.2.20. Folosind P3.5. să se calculeze:

3
1+ 4 x 3
a) I ( x ) = ∫ dx b) I ( x ) = ∫ x 3 ( 3 x 2 + 1) 2 dx
x
3
dx x
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = dx
x ⋅ 3 1 + x5 3
x +1
dx
e) I ( x ) = ∫
x ⋅ 6 1 + x6

3
a) I ( x ) = ∫
(1 + x ) 2 2
dx b) I ( x ) = ∫
dx
4
x x4 ⋅ x2 + 1
dx
c) I ( x ) = ∫ 3 x ( 3 − x 2 )dx d) I ( x ) = ∫
4
1 + x4
dx x2
e) I ( x ) = ∫ f) I ( x ) = ∫ dx
x6 ⋅ x2 − 1 x6 − 1
x dx
g) I ( x ) = ∫ 4 dx h) I ( x ) = ∫
1 + x5 4 x (1 − x )
3
dx 4
x3
i) I ( x ) = ∫ j) I ( x ) = ∫ dx
3
x5 − x3 1+ x
Exerciţiul 9.2.22. Folosind:

a) a ( m + np + 1) um, p = x m − n +1 ( a ⋅ x n + b )
p +1
− b ( m − n + 1) um −1, p
b) ( m + np + 1) um, p = x m +1 ( a ⋅ x n + b ) + b ⋅ n ⋅ p ⋅ um , p −1
p
unde um, p = ∫ x m ( a ⋅ x n + b ) dx m, n, p ∈ Q
p
Să se calculeze:
x6 x8 dx
a) I ( x ) = ∫ dx b) I ( x ) = ∫
x2 + 1 x2 − 1
dx x9
c) I ( x ) = ∫ d) I ( x ) = ∫ dx
x7 ⋅ x4 + 1 3
x3 + 1
Exerciţiul 9.2.23.
⎧⎪e x ; x ∈ R+
a) Fie funcţia f : R → R o funcţie definită astfel: f ( x ) = ⎨ +
⎪⎩1 + x; x ∈ R
Să se cerceteze dacă admite primitive şi să se calculeze o primitivă a lui f.
1
b) Să se cerceteze dacă f : [ 0, 2π ] → R f ( x ) = − sinx admite primitive
2
şi să se calculeze o primitivă.
c) Să se cerceteze dacă f : R → R ; f ( x ) = 1 − x 2 admite primitive şi să
se găsească o primitivă a lui f .
⎧ 1
⎪sin ;x ≠ 0
d) Fie f : R → R o funcţie definită astfel: f ( x ) = ⎨ x
⎪⎩α ;x = 0
Atunci:
1) f are primitive ⇔ α = 0 .
2) f are proprietatea lui Darboux ⇔ α ≤ 1 .
Exerciţiul 9.3.1 Să se studieze convergenţa şi să se calculeze integralele:

∞ dx π
a)* ∫ ; R:
0 1+ x 4
2 2
∞ 1 1
b) ∫ 2 2 sin ; R :1
π x x
∞ xlnx 1
c)* ∫ ; R:−
(1 + x 2 )
3
0 8
∞ x 2 dx π
d) ∫ ; R:
(x + 1)
2
−∞ 2 2
x 2 dx
∞ π
e) ∫−∞ x 4 + 1; R:−
2
∞ x 2 dx π
f) ∫ 4 ; R:−
−∞ x − x 2 + 1 11
∞ x 2 dx π
g) ∫ 4 ; R:−
−∞ x + x 2 + 1
3
Ind: Pentru exerciţiile d) ÷ g) se poate pleca de la
∞ x 2dx π
∫−∞ x 4 − 2 x 2 cosα + 1 = α
2cos
2
Exerciţiul 9.3.2. Să se studieze convergenţa integralelor:

3
x2
∞
a) ∫ dx R : divergentă.
0 1 + x2
∞ dx
b) ∫ R : convergentă.
1
x 1 + x2
∞ P ( x)
c) ∫ dx
a Q x
( )
P polinom cu grad P ≤ m < n = grad Q ; Q polinom ce nu are zerouri în
[ a, ∞ ) .
∞ arctgx
d)* ∫ 0 x
dx R : divergentă.
∞ dx
e) ∫ x0
x ( x − a )( x − b )
x0 > a > b > 0 R : convergentă.
∞ sinx
f) ∫0 x
dx R : divergentă.
∞ xsinax
g)* ∫ 2 a, k > 0 R : convergentă.
0 k + x2
∞ sin2 x
h)* ∫ esin x ⋅ λ dx λ > 0 R : convergentă.
0 x
λ
∞ sinx
i)* ∫ l nx dx λ > 0 R : convergentă.
0 x
* ∞
sin ( x + x 2 )
j) ∫ dx λ > 0 R : convergentă.
0 xλ
Ind: Pentru rezolvarea exerciţiilor g şi j se aplică criteriul Abel-Dirichlet.
∞ sinx
k) ∫ dx α > 0 R : convergentă.
1 xα
⎧ 1
⎪ divergentă pentru μ ≤
∞ sinx ⎪ 2
l) ∫ μ dx R:⎨
π x + sinx
⎪convergentă pentru μ > 1
⎪⎩ 2
sin2 x 1
Ind: Se utilizează inegalitatea < şi faptul că
x μ
(x μ
+ sinx ) x μ
(x μ
− 1)
sinx
∞
∫π xμ
dx convergentă.
∞ xα
m) ∫ dx α , β > 0
0 1 + x β sin2 x
⎧⎪divergentă pentru β ≤ 2 (α + 1)
R:⎨
⎪⎩convergentă pentru β > 2 (α + 1)
Ind: Se porneşte de la inegalitatea
α
( nπ ) ⎡⎣( n + 1) ⋅ π ⎤⎦
α
xα
≤ ≤
1 + ⎣⎡( n + 1) ⋅ π ⎦⎤ ⋅ sin2 x 1 + x ⋅ sin x 1 + ( nπ ) ⋅ sin x
β β 2 β 2
( ∀ ) x ∈ ⎡⎣ nπ , ( n + 1) ⋅ π ⎤⎦ care se integrează şi apoi se însumează.

∞ xα ⎧divergentă pentru β ≤ α + 1
n) ∫0 1 + x β sinx dx α , β > 0 R : ⎨
⎩convergentă pentru β > α + 1
Ind: Se foloseşte inegalitatea de la punctul m) înlocuind pe sin2 x cu sinx .
Exerciţiul 9.3.3.
a) Să se studieze convergenţa şi să se calculeze:
∞ dx ( 2n − 3)!! π
In = ∫ n ∈ N ; R : I = ⋅
0
( x 2 + 1)
n n
( 2n − 2 )!! 2
1 x 2n − 3
Ind: Fie Fn = ⋅ + Fn −1
2n − 2 ( x + 1)
2 n −1
2n − 2
b) Să se studieze convergenţa şi să se calculeze:
∞ dx
In = ∫ ; n∈ N
( )
0 n
x 2
+ x + 1
c) Să se studieze convergenţa şi să se calculeze:
1 ⎡1⎤ π2
I = ∫ x ⎢ ⎥dx R:
0
⎣x⎦ 12
d) Să se studieze convergenţa şi apoi să se calculeze valoarea sa:
e
I = ∫ [ ln x ]dx
1
R:
0 1− e
e) Să se calculeze integrala:
n
∞ dx
I =∫ R : I = ∑ ( −1) Cnk ln (1 + k )
n
( )( ) (
1 x x + 1 x + 2 ... x + n
) k =0
f) Să se calculeze integrala:
∞ dx π n
ci
I =∫
1
x ( x + a12 ) ... ( x + an2 )
ai ≥ 0 şi ai ≠ a j ( ∀ ) i ≠ j R : I =
2
∑a i =1 j
1
ci = n
∏(a
i =1
2
k − a 2j )
k ∈t
g) Să se studieze convergenţa şi să se calculeze:

∞⎛ − 2 − 2 ⎞
a2 b2
I n = ∫ ⎜ e x − e x ⎟dx, a, b ∈ R∗ R : (b − a )π
0 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Exerciţiul 9.3.4. Să se studieze convergenţa şi să se calculeze:

∞
I n = ∫ x n ⋅ e − x dx, n ∈ N
0
Ind: Se foloseşte recurenţa I n = n ⋅ I n −1 . Aplicând în mod repetat relaţia de

recurenţă se obţine I n = n ! .
Exerciţiul 9.3.5.
a) Să se studieze convergenţa integralei Fresnel:
∞ ∞
∫ 0
sin2 xdx : ∫ cos2 xdx
0
R : convergentă
b) Fie f continuă pe ( 0, ∞ ) pentru care există f (0, +0) şi f ∞ .
Să se arate că:
∞ f ( ax ) − f ( bx ) b
∫ dx = ⎡⎣ f ( 0, +0 ) − f ∞ ⎤⎦ ln ;
a x a
a, b ∈ [ c, d ] , c > 0 (Froullani).
Exerciţiul 9.3.6.
x2
x2 −
a) Fie f : [ 0,1] × ( 0, ∞ ) → R , f ( x, y ) = e y2
⋅
y2
Direct şi prin calculul integralelor să se arate că:
1 1
lim ∫ f ( x, y ) dx ≠ ∫ lim f ( x, y ) dx
y →0 0 0 y →0
1 x
b) Fără a calcula să se arate că: I ( y ) = ∫ arctg dx şi
0 y
J ( x ) = ∫ ln ( x 2 + y 2 )dx sunt continue, ( ∀ ) y ∈ ( 0, ∞ ) .
1
0
∞ dx 1 dx
c) Să se arate că: lim ∫ = ∫ lim
x ⎡1 + ( x + α ) ⎤ x ⎡1 + ( x + α ) ⎤
α →0 0 2 0 α →0 2
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Exerciţiul 9.3.7.
⎧⎪ 1 ln x 3 + y 3 dx ; y ≠ 0, y > 0
a) Fie funcţia F ( y ) = ⎨ ∫0
⎪−
⎩ 1 ; y=0
Să se arate direct şi prin calcul că:
1⎛ ∂ ⎞
F ′ ( 0 ) ≠ ∫ ⎜ ln x 2 + y 2 ⎟ dx
0 ∂y
⎝ ⎠ y =0
⎧ 1 + xt
⎪ln x ; t ∈ ⎡⎣0, ∞ ) , x ∈ ( 0, ∞ )
b) Fiind dată funcţia ϕ ( x, t ) = ⎨
⎪t
⎩ ; t ∈ ⎡⎣0, ∞ ) , x = 0
Să se calculeze derivata funcţiei Φ ( t ) = ∫ ϕ ( x, t )dx pentru t ∈ [ 0, ∞ )

t
c) Să se calculeze derivata funcţiei F ( t ) = ∫

t1
0 (∫
x −t
x +t
)
sin ( x 2 + y 2 − t 2 ) dy dx
b
d) Să se calculeze derivata a treia funcţiei F ( t ) = ∫ f ( x ) x − t dx unde f
a
este derivabilă pe intervalul [ a, b ]

e) Să se calculeze derivata a doua a funcţiei unde f este o funcţie continuă
pe R .
Exerciţiul 9.3.8.
π
dx
a) Pornind de la integrala I ( λ , μ ) = ∫ 2 , λ > 0; μ > 0
0 λ cos x + μ 2 sin2 x
2 2
π
dx
Să se calculeze: I = ∫ 2 .
( λ cos x + μ sin x )
0 2 2 2 2 2
π ⎛ 1 1 ⎞
R: ⎜ 2 + 2⎟
4λμ ⎝ λ μ ⎠
π dx
b)* Pornind de la integrala F ( λ , μ ) = ∫ să se calculeze:
0 λ + μ cos x
π dx π cosxdx
I1 = ∫ , I2 = ∫
( λ + μ cosx ) ( λ + μ cosx )
0 2 0 2
πλ −πμ
R : I1 = ; I2 =
(λ 2
− μ2 ) λ2 − μ2 (λ 2
− μ2 ) λ2 − μ2
dx b 1
c) Pornind de la ∫ = ln (1 + ab ) , a, b > 0 ,
0 1 + ax a
b x
să se calculeze: ∫ dx
(1 + ax )
0 2
1 ⎡1 b ⎤
R : ⎢ ln (1 + ab ) −
a ⎣a 1 + ab ⎥⎦
b dx 1 b b 1
d) Pornind de la ∫ 2 = arctg , să se calculeze: ∫ .
0 x + a2 a a 0 ( x + a 2 )2
2
1 ⎛1 b b ⎞
R : 2 ⎜ arctg + 2 ⎟
2a ⎝ a a a + b2 ⎠

π
a + a2 − 1
a) I ( a ) = ∫ 2 ln(a 2 − sin2θ )dθ (a > 1) R : I (a ) = π ln
0 2
π
b) I ( r ) = ∫ ln(1 − 2r cosx + r 2 )dx ( r < 1) R : I (r ) = 0
0
1 arctg xy π
c) I ( y ) = ∫ dx ( y ≥ 0) R : I ( y ) = lny 1- y 2
0
x 1- x 2 2
π
1 + acosx 1
d) I ( a ) = ∫ 2 ln ⋅ dx R : I (a ) = π arcsina
0 1 − acosx cosx
⎧ In (1 + t cosx ) π
π ⎪⎪ ,x ≠ ,
e) ∫ 2 f ( x, t ) dx; unde f ( x, t ) = ⎨ cosx 2 R : π arcsint
0
⎪−t π
, x = , t <1
⎪⎩ 2
1− In (1 − a x )
2 2
1 + 1- a 2
f) I ( a ) = ∫ dx, a < 1; R : π ln
0+
1 − x2 2
∞
g) I ( a ) = ∫ f ( x, t ) dx unde
0
⎧ tx
⎪arctg x 1 + x 2 , x ≠ 0
f ( x, t ) = ⎨ ( ) ;
⎪
⎩t , x=0
⎧π
⎪⎪ 2 In (1 + t ) , t ≥ 0
R:⎨
⎪− π In (1 − t ) , t < 0
⎪⎩ 2
∞ 1 − cosα x
h) F (α ) = ∫ .e − kx dx, a, k > 0;
0 x
1 ⎛ α2 ⎞
R : F (α ) = In ⎜1 + 2 ⎟
2 ⎝ k ⎠
∞ sinα x sinβ
i) G (α ) = ∫ ⋅ ⋅ e − kx dx
0 x x
k k + (α − β )
2 2
α +β α+β β −α α −β
R : G (α ) = arctg + arctg + + In
2 2 2 k 4 k 2 + (α + β ) 2
1 − et∞
j) I = ∫ costdt R : In 2
0 t
∞e
− at
cosbt − e − a1 ⋅t 1 a 2 + b2
k) J= ∫ dt ; a, a1 > 0; R : In 12
0 t 2 a + b2
Exerciţiul 9.3.10. Folosind posibilitatea permutării integralelor depinzând de un

parametru să se calculeze:
⎧ xb − x a
1 ⎪ ; x ≠ 0, a, b > 0; b +1
a) ∫ f ( x ) unde f ( x ) = ⎨ In x R : In
0
⎪0 a +1
⎩ ;x=0
⎧ xb − x a
1 ⎪sin (In x ) , x ≠ 0, x ≠ 1, a, b > 0
b) ∫ f ( x ) dx unde f ( x ) = ⎨ In x
0
⎪0 ,x = 0, x = 1
⎩
a -b
R : arctg
1 + ( a + 1)( b + 1)
⎧ ⎛ 1⎞ x −x
b a
⎪ cos ⎜ In ⎟ , x ≠ 0, x ≠ 1
⎪⎪ ⎝ x ⎠ In x
1
c) ∫ f ( x, a, b ) unde f ( x, a.b ) = ⎨0 ,x=0
0
⎪b − a , x =1
⎪
⎪⎩
b +1
R : In
a +1
d) Să se calculeze:
∞ ⎧arctgtx; x ≠ 0
I = ∫ f ( x ) dx unde f ( x ) = ⎨
0
⎩0 ;x=0
R:I =
π
2
(
In t+ 1+t 2 )
Exerciţiul 9.3.11. Să se găsească valoarea următoarelor integrale:
∞ π
a)* ∫ e − x dx
2
R:
0 2
∞ x2 n −1
π
b) ∫ dx; 0 < x < 1 R:
0 1 + x2 2
1 dx π
c) ∫ 0 n
1 − xn
R:
π
n sin
n
1
d) ∫ ln Γ ( x ) dx
0
R:ln 2π
a +1 x a −1 πa
e) ∫ (1 + x )
a 2
dx 0<a<2 R:
sinπ a
πa
a π 2 sin
∞ x lnx 2
f) ∫
0 1 + x2
dx , a < 1 R:
2 πa
4cos
2
x ∞
m −1
π
g) ∫
1 + xn
0
dx m > 0, n > 0 R:
2sinnπ
h) Să se demonstreze că:
∞ ∞ π
10 ∫ e − x dx ⋅ ∫ x 2 ⋅ e − x dx =
4 4
0 0
8 2
1 dx 1 x 2
π
20* ∫ 0
1− x 4
⋅∫
0
1− x 4
dx =
4
1 1 1 x4 π
30 ∫
0
1 − x2n
dx ⋅∫
0
1 − x2n
dx =
2n
Exerciţiul 9.4.1.
π
a +1
a) I ( a ) = ∫ 2 ln ( cos2 x + a 2 sin2 x ) dx, a ∈ R R : π ⋅ ln
0 2
π
1 + asinx dx
b) I ( a ) = ∫ 2 ln ⋅ [a] < 1 R : π ⋅ arcsina
0 1 − asinx sinx
ln (1 + acosx ) ( arccosa )
π 2
π2
c) I ( a ) = ∫ 2 dx a <1 R: −
0 cosx 8 2
π
arctg ( a ⋅ tgx ) π
d) I ( a ) = ∫ 2 dx R: ⋅ ln (1 + a )
0 tgx 2
π
arctg ( asinx )
e) I ( a ) = ∫ 2 dx
0 sinx
R:
2
π
(
⋅ ln a + 1 + a 2 )
Exerciţiul 9.4.2. Să se calculeze integralele:
1
a) ∫ 0
x − x 2 dx R: π
∞ 4
x π 2
b)* ∫ (1 + x )
0 2
dx R:
4
x 2 dx
∞ π 2
c) ∫0 1 + x 4 R:
4
∞ dx π
d) ∫ 0 3
x (1 + x 2
)
R:
3
π
3π
e) ∫ 0
2
sin6 x⋅ cos4 xdx R:
512
π
1 ⎛n 1⎞
f) ∫ 0
2
sinn −1ϕ dϕ R : ⋅ B⎜ , ⎟
2 ⎝2 2⎠
π
π
g) ∫ 0
2
tg pϕ dϕ ( p < 1) R:
pπ
cos
2
∞ x m −1 dx 1 π
h) ∫ 0 1 + xn
n>m>0 R:
n
⋅
mπ
sin
4
a π a4
i) ∫ 0
x 2 a 2 − x 2 dx R:
16
dx∞ π 2
j) ∫
0 1 + x4
R:
4
∞ dx 2π 3
k) ∫ R:
0 1 + x3 9
π
π
l) ∫ 0
2
sin4 x⋅ cos2 xdx R:
32
π
1 ⎛m n⎞
m) ∫ 0
2
sinn +1 x⋅ cosn +1 xdx R : ⋅ B⎜ , ⎟
2 ⎝ 2 2⎠
π
π ( 2n − 1) !!
n) ∫ 0
2
sin2 nϕ dϕ R: ⋅
2 ( 2n ) !!
∞ ( 2n + 1)!!
∫
2
p) x 2 n ⋅ e − n dx R: ⋅ π
0 2n +1
b
∫ ( x - a ) (b − x )
m n
q) dx
a
R : (b − a ) ⋅ B ( m + 1, n + 1)
m + n −1
Exerciţiul 9.5.1. Să se calculeze următoarele integrale curbilinii în raport cu

coordonatele:
⎧ y = x2
a) ∫ ( x − y ) dx ; ( C ) : ⎨
2 2
(C )
⎩0 ≤ x ≤ 2
56
R:-
15
⎧ y = x2
b) ∫( C)
( x2 − y 2 ) dy ; (C ) : ⎨
⎩0 ≤ x ≤ 2
40
R:-
3
c) ∫( C)
2 xydx + x dx ;
( C ) :1 segmentul OA
2 segmentul OA al parabolei y = x 2
3 segmentul OA al parabolei x = y 2
4 segmentul OA al parabolei y = x 3
unde O ( 0, 0 ) ; A (1,1)
R :1 ) 1; 2 ) 1; 3 ) 1; 4 ) 1.
∫( ) ( x − y ) dx + 2 xydy;
2
d)
C
( C ) :1 segmentul OA
2 linia frântã OPA
3 linia frântã OQA
unde O ( 0, 0 ) ; A (1,1) ; P (1, 0 ) ; Q ( 0,1)
5 3 1
R :1 ) ; 2) ; 3) − .
6 2 2
⎧ x2 y 2
∫( ) ( x − y ) dx + 2 xydy; ( C ) : ⎨ 2 + 2 − 1 = 0 parcursă în sens invers
2
e)
C
⎩a b
acelor de ceasornic
4
R : ab 2
3
f) ∫( C)
y dx − dy ;
2
( C) : 1° cerc de rază 1si în centru ( 0, 0 )
2° cerc de rază 1 si centru în (1,1).
R: 1°- 0; 2° -4 π
xdy − ydx
g) ∫( C) Ax + 2 Bxy + Cy 2
2
; A > 0, C > 0, AC - B 2 > 0 C : x 2 + y 2 = r 2
2π
R:
AC − B 2
∫( ) ( x + y 2 ) dx;
2
h)
C
⎧ x = a ( t − sint ) ⎡π π ⎤
( C ) : ⎨⎪ t ∈ ⎢ , ⎥ ( cicloidã )
⎪⎩ y = a (1 − cost ) ⎣6 3⎦
⎛ π 1− 3 ⎞ 1 3
R : a ⎜⎜ + ⎟− m
⎝2 2 ⎟⎠ 2
⎪⎧ x = acos t
3
x 2 dy − y 2 dx
i) ∫ ; C: ⎨ cuprins între A ( a, 0 ) şi B ( 0, a )
(C ) x5 / 3 + y 5 / 3
⎪⎩ y = asin t
3
3
R : ⋅ π a4 / 3
16
⎧ x = acost
⎪
j) ∫ ( y − z ) dx + ( z − x ) dy + ( x − y ) dz; ( C ) : ⎨ y = asint t ∈ [ 0, 2π ]
( )
C
⎪ z = bt
⎩
R : - 2π a ( a + b )
⎧ x = acosbcost
k) ∫( C)
ydx + zdy + xdz; ( C ) : ⎪⎨ y = acosbsint t ∈ [0, 2π ]
⎪ z = asinb
⎩
R : - π a 2 cos 2 b
⎧ x = acost
π
l) ∫( C)
xdx + ydy + zdz; ( C ) : ⎪⎨ y = bsint 0≤t≤
⎪ z = ct 2
⎩
4a 2 + π 2 c 2 − 4b 2
R:
8
⎧ x = −t cost + sint
m) ∫( C)
ydx − xdy + ( x 2 + y 2 + z 2 ) dz ( C ) : ⎪⎨ y = t sint + cost t ∈ [0, π ]
⎪z = t + 1
⎩
R : π 3 + π 2 + 2π
Exerciţiul 9.5.2. Să se calculeze integralele curbilinii în raport cu elementul de

arc:
⎧ x2 y 2
⎪ + −1 = 0
a) ∫ xyds;
( )
C
( C ) : ⎨ a 2 b2
⎪ x ≥ o, y ≥ 0
⎩
ab a 2 + ab + b 2
R : ×
3 a+b
b) ∫ AB
( x + y ) ds; AB : segmentul de dreaptã A ( a, a ) ; B ( b, b ) ; b > a
2 2
2 2 3
R :
3
( b − a3 )
⎧ x = m (1 + t 2 )
⎪⎪
c) ∫ ye− x ds;
(C )
( C ) : ⎨ y = 2arctgt - t + 3; 0 ≤ t ≤ 1
⎪
⎪⎩
π 2 1 2 3π
R : − m + .
16 2 4
⎧
⎪x = t
⎪
( C ) : ⎪⎨ y = 8t 3 0 ≤ t ≤ 1
1
d) ∫ xyz ds;
(C ) 3
⎪
⎪ 1 2
⎪⎩ z = 2 t
16 2
R :
143
⎧ x = et cost
⎪
e) ∫ ( x 2 + y 2 ) m z ds; ( C ) : ⎨ y = et sint 0 ≤ t ≤ 1
( )
C
⎪ z = et
⎩
3
R :
9
( 2e3 + 1) .
⎧ x2 + y2 + z 2 = 1
f) ∫( C)
2 2
x y z ds; 2
(C ) : ⎨
⎩x + y = 0
π
R : .
32
⎧ x2 + y2 + z 2 = a2
g) ∫( C)
2 y 2 + z 2 ds; (C ) : ⎨
⎩x = y
R : 2π a 2
ds
h) ∫( ; (C ) : r ∅ = 1; 3≤ ∅≤2 2
C)
(x + y2 )
2 3/ 2
19
R : .
3
Exerciţiul 9.5.3. Verificând că sunt independente fată de drum să se calculeze :
a) ∫ y 2 e x dx + 2 ye x dy; A ( 0, 2 ) ; B ( 2, 0 )
AB
R : -4
y2 x2
b) ∫ ( x − y) dx - dy; A (1, 2 ) ; B ( -3, -2 ) ;
( x − y)
AB 2 2
AB nu intersecteazã prima bisectoare.

R: 4
y x xy
c) ∫ dx + dy - 2 dz; A ( -1,3,1) ; B ( 2, 6,3) ;
AB z z z
AB nu intersecteazã planul z = 0.
R: 7
xdx + ydy + zdz
d) ∫ ; A (1, -2, 2 ) ; B ( 0,3, 4 ) ;
AB
( x2 + y 2 + z 2 ) 3 2
AB nu trece prin origine.
2
R :
15
yzdx + zxdy + xydz ⎛ 1 ⎞
e) ∫ ; A (1,1,1) ; M ⎜ x, y, ⎟
AB xyz ⎝ xy ⎠
AM este situatã în primul octant
R: 0
Exerciţiul 9.5.4. Să se stabilească existenta funcţiei primitive si să se găsească

aceasta pentru următoarele expresii diferenţiale:
a) ( 4 x 3 − 3 y 2 + c ) dx + ( 3x 4 y 2 − 6 xy − 4 ) dy
R: V ( x, y ) = x 4 y 3 - 3xy 2 + 5 x - 4 y + C.
b) (10 xy − 8 y ) dx + ( 5 x 2 − 8 x + 3) dy
R: V ( x, y ) = ( 5 x 2 − 8 x + 3 ) ⋅ y + C .
c) ( 4 x 3 y 3 − 2 y 2 ) dx + ( 3 x 4 y 2 − 2 xy ) dy
R: V ( x, y ) nu existã.
d) ⎡⎣( x + y + 1) e x − e y ⎤⎦ dx + ⎡⎣e x − ( x + y + 1) e y ⎤⎦
R : ( x + y ) ( e x − e y ) + C.
⎛ 1 1 ⎞ z ⎛ x 1 ⎞
e) z ⎜ 2 − 2 2 ⎟
dx + 2 dy + ⎜ 2 − ⎟ dz
⎝x y x +z ⎠ ⎝x +z
2
xy xy ⎠
z z
R : V ( x, y, z ) = arctg − + C.
x xy
Exerciţiul 9.5.5. Să se calculeze ariile mărginite de următoarele curbe:
a)* elipsa cu semiaxele a şi b
a2
R:
210
⎧⎪ x = acos3 t
b) astroida ⎨ 0 ≤ t ≤ 2π
⎪⎩ y = sin t
3
3π a 2
R:
8
c) Bucla foliului lui Descares
x3 + y 3 = 3axy
3a 2
R:
2
d) ( x + y ) = ax 2 y
4
R :πb
e) ( x + y )
2 n +1
= a xn ⋅ yn n∈ N
k
1 2n C
∑ ( −1) ⋅
k 2n
R: .
2 k =0 4n − k + 1
Exerciţiul 9.6.1.
dx dy
a) ∫ ∫ D = [3, 4] × [1, 2] ;
( x + y)
D 2
25
R : In
24
b) ∫∫D
( 5x y − 2 y3 ) dxdy
2
D = [ 2;5] × [1;3]
R : 660.
2
x dxdy
c) ∫∫ D = [ 0;1] × [ 0;1]
D 1 + y2
π
R: .
2
ydxdy
d) ∫∫ D= [0;1] × [0;1]
(1 + x )
D 3
2
+y 2 2
2+ 2
R : In .
1+ 3
Exerciţiul 9.6.2.
Dacã D ⊂ Oxy şi f : D → R+ atunci ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy reprezintã volumul
D
cilindrului cu baza inferioarã D şi baza superioarã suprafaţa z = f ( x, y ) .

Dacã f ( x, y ) = 1 ( ∀ ) ( x, y ) ∈ D atunci ∫ ∫ dxdy reprezintã aria domeniului D.
D
Deci : V = ∫ ∫ f ( x, y ) dxdy
D
A = ∫ ∫ dxdy
D
a) Să se găsească volumul corpului:
⎧z = 0
⎪x = 0
⎪
⎪x = a
⎪ ab ⎛ a 2 b 2 ⎞
k = ⎨y = 0 R: V = ⎜ + ⎟.
⎪y = b 6 ⎝ p q ⎠
⎪
⎪ x2 y 2
⎪ z = +
⎩ 2 p 2q
⎧z = 0
⎪ 2
⎪z = R − x
2 2
z>0 π R2 H
b) k=⎨ R: V = .
⎪y = 0 2
⎪⎩ y = H
⎧z = 0
⎪x = a
⎪
⎪x = b
⎪
c) k = ⎨y = c
⎪
⎪y = d
⎪ xy
⎪z = m>0
⎩ m
R: V =
(d 2
− c2 ) ( b2 − a 2 )
.
4m
Exerciţiul 9.6.3
a) Să se demonstreze inegalitatea:
b b dx 2
I = ∫ f ( x ) dx ⋅ ∫ ≥ (b − a )
a
( )
a f x
f ( x ) continuă şi pozitivă
1 ⎡ f ( x) f ( y) ⎤
D : [ a, b ] × [ a, b ]
2 ∫ ∫D ⎢⎣ f ( y ) f ( x ) ⎥⎦
Ind : I = ⎢ + ⎥ dxdy
b) să se demonstreze inegalitatea:
2
⎡ b f ( x ) , g ( x ) dx ⎤ ≤ b f 2 ( x ) dx ⋅ b g 2 ( x ) dx
⎣⎢ ∫a ⎥⎦ ∫a ∫a
inegalitatea Buniakovski
⎡ f ( x ) ⋅ g ( y ) − f ( y ) g ( x ) ⎤⎦ dxdy
2
Ind : Se porneşte de la ∫∫ D⎣
D = [ a , b ] × [ a, b ] .
Fie B = ∫ ∫ ⎡⎣ f ( x ) ⋅ g ( y ) − f ( y ) ⋅ g ( n ) ⎤⎦ dxdy ⇒ B ≥ 0
2
D = [ a, b ] × [ a, b ] .
b b b b
Dar: B = ∫ f 2 ( x ) dx ∫ g ( y ) dy − 2∫ f ( n ) ⋅ g ( n ) dx ∫ f ( y ) ⋅ g ( y ) dy +
2
a a a a
b b
+∫ f
a
2
( y ) dy ∫ g ( x ) dx
a
2
2
g 2 ( x ) dx ≥ ⎡ ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx ⎤
b b b
Deci: ∫ f 2 ( x ) dx ∫
a a ⎢⎣ a ⎥⎦
c) Să se arate că:
b b b b
∫ p ( x ) ⋅ f ( x ) dx ⋅ ∫ p ( x ) ⋅ g ( x ) dx ≥∫ p ( x ) dx ⋅ ∫ p ( x ) ⋅ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx
a a a a
[inegalitatea lui Cebâşev]
unde p ( x ) ≥ 0 ; ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] iar f ( x ) , g ( x) monoton crescătoare.
b b b b
Ind : Δ = ∫ p ( x) ⋅ g ( x)dx ⋅ ∫ p ( x) dx − ∫ p( x) ⋅ f ( x) dx ∫ p( x) ⋅ g ( x)dx
a a a a
x → y în al doilea factor :
p ( x) ⋅ f ( x) ⋅ p( y ) [ g ( x) − g ( y ) ] dxdy
b b
Δ=∫ ∫
a a
(1)
inversãm rolurile lui x şi y.
p ( y ) ⋅ f ( y ) ⋅ p ( x) [ g ( y ) - g ( x) ] dxdy
b b
Δ=∫ ∫
a a
(2)
Din (1) şi (2) ⇒
1 b b
p( x) ⋅ p ( x) [ f ( x) - f ( y )] [ g ( x) - g ( y )]
2 ∫a ∫a
Δ=
Deci Δ ≥ 0 şi inegalitatea este demonstratã.
Exerciţiul 9.6.4.
Să se calculeze următoarele integrale duble:
⎧ xy = 1
⎪ 5
a) ∫ ∫ y ⋅ Inx dxdy D : ⎨y = x R: ( 2In 2 − 1)
D
⎪x = 2 8
⎩
⎧x = 0
b) ∫ ∫ ( cos2 x + siny ) dxdy
D
⎪
D : ⎨y = 0 R:
1
4
(
π +1− 2 2 )
⎪4 x + 4 y - 5 = 0
⎩
⎧ x2 + y2 ≤ 9
⎪ 94
c) ∫ ∫ ( 3x + y ) dxdy D:⎨ 2 R: -2
⎪y ≥ x + 3 169
D
⎩ 3
⎧x = 0
⎪ π
⎪
d) ∫∫ sin ( x + y ) dxdy D : ⎨x = R :1
D
⎪ 2
⎪⎩ y = x
e) ∫∫ D
xdxdy dacã Δ este triunghiul de vârfuri
A(2;3); B (7; 2); C (4;5). R : 26
⎧y = 2 - x 2
4
f) ∫∫ D
( x − y ) dxdy D: ⎨
⎩ y = 2x − 1
R: 4
15
⎧x = 0
⎪ 1
g) ∫∫ D
xy dxdy D : ⎨y = 0 R:
280
⎪
⎩ x + y =1
⎧x = 2
x2 ⎪ 9
h) ∫∫ D y2
dxdy D : ⎨y = x R:
4
⎪ xy = 1
⎩
⎧x = 0
⎪
i) ∫∫
D
cos( x + y ) dxdy D : ⎨y = 0 R: -2
⎪y = π
⎩
⎧x = 0
⎪ 27
j) ∫∫
D
(2 x + y ) dxdy D : ⎨y = 0 R:
2
⎪x + y = 3
⎩
b x b b
k) Să se arate că: ∫
a
dx ∫a
f ( x, y ) dy = ∫ dy ⋅ ∫ f ( x, y ) dx
a a
⎧y = a
⎪
f : Δ → R. Δ : ⎨x = b
⎪y = x
⎩
Această egalitate se numeşte formula lui Dirichlet.
Exerciţiul 9.6.5.
⎧⎪⎛ x 2 y 2 ⎞ 2 x 2 y
a) ∫∫ xydxdy D : ⎨⎜ 2 + 2 ⎟ = 3 , x ≥ 0; y ≥ 0
⎪⎩⎝ a b ⎠ c
D
1 a10 b 6
R:
840 c1 2
⎧x = 0
⎪
b) ∫∫ D
x + y dxdy D : ⎨y = 0
⎪
⎩ x + y =1
2
R:
15
π
Ind : x = cos 4 ; y = sin4 t 0≤t≤ .
2
⎧x = 0
⎪
c) ∫∫ D
x n y n dxdy D : ⎨y = 0
⎪
⎩ x + y =1
2 ⎡⎣( 4n + 1) !!⎤⎦
2
R:
n + 1 ( 8n + 6 ) !!
⎧
⎪x = 0
⎛ x y⎞
3
⎪⎪
d) ∫ ∫ ⎜⎜ + ⎟ dxdy D : ⎨y = 0
D
⎝ a b ⎟⎠ ⎪
⎪ x + y =1
⎪⎩ a b
Ind : x = aδ cos4 t
π
y = bδ sin4 t 0≤t≤ ; 0 ≤ δ ≤1
2
2
R : ⋅ ab
21
⎧ x2 = ay
⎪ 2
x 2 sin xy ⎪x = by 0<a<b
e) ∫ ∫ dxdy D: ⎨ 2
D y ⎪y = px 0< p<q
⎪ y2 = qx
⎩
Ind : x = η y; y = ξ x.
2 2
sinpb − sinpa sinqb − sinqa

R: −
p q
⎧ y = ax 3
⎪
⎪ y = bx
3
f) ∫∫ xydxdy a) D: ⎨ 2 Ind : y = ξ x 3 ; y 2 = η n
⎪ y = px
D
⎪ y 2 = qx
⎩
⎧ y 3 = ax 2
⎪ 3
⎪ y = bx 2
b) D : ⎨ Ind . y 3 = ξ x 2 y = η n.
⎪y = αn
⎪y = β x
⎩
a) y = ξ ⋅ x ; y = η x
3 2
Ind:
b) y 3 = ξ ⋅ x 2 ; y = η x
5 ⎛ −5 − ⎞⎛ ⎞
6 6 8 8
R : a) I = ⎜ a − b ⎟⎜ q − p5 ⎟
5 5
48 ⎝ ⎠⎝ ⎠
1 4
b) I =
40
( b − a 4 )(α −10 − β −10 )
g) Sã se calculeze aria unui patrulater mărginit de :
⎧ xy = p ⎧ x 2 = py
⎪ xy = q ⎪
⎪ ⎪ x 2 = qy
1) ⎨ c) ⎨
⎪ y = an ⎪ y = ax
⎪⎩ y = bx ⎪ y = bx
⎩
⎧ xy = p ⎧x + y = p
⎪ xy = q ⎪
⎪ ⎪x + y = q
2 )⎨ 2 d) ⎨
⎪ y = ax ⎪ y = ax
⎪ y 2 = bx ⎪⎩ y = bx
⎩
xy = ξ p ≤ξ ≤ q
Ind :
y = ηn a ≤η ≤ b
Exerciţiul 9.6.6.
x2 y2
a) Să se calculeze ∫ ∫ 1 − − dxdy
D 4 9
2 2
x y
unde D : + −1 ≤ 0
4 9
b) Să se calculeze ∫ ∫ xydxdy
D
⎧ xy = 1
⎪
unde D : ⎨ 5
⎪⎩ x + y = 2
c) Să se calculeze ∫∫ D
y − x 2 dxdy
unde D : [ −1,1] × [ 0,1] .
d) Să se calculeze ∫∫ D
yInxdxdy
⎧ xy = 1
⎪
unde D : ⎨ y = x
⎪x = 2
⎩
e) Să se calculeze ∫∫ D
x 4 y 4 dxdy
⎧x = 0
⎪
unde D : ⎨y = 0
⎪
⎩ x + y =1
f) Să se calculeze ∫∫
D
xydxdy
⎧ y = ax3
⎪
⎪ y = bx
3
unde D : ⎨ 2
⎪ y = px
⎪ y 2 = qn
⎩
Fie: 1) P( x, y ); Q( x, y ) continue pe D ⊆ R 2 .
∂P ∂Q
2) ; continue pe D ⊆ R 2 .
∂y ∂x
⎛ ∂Q ∂P ⎞
atunci ∫ P ( x, y )dx + Q ( x, y ) dy = ∫ ∫ ⎜ − ⎟ dxdy
D ∂X ∂y ⎠
(C ) ⎝
Exerciţiul 9.6.7.
Să se calculeze folosind formula lui Green şi în mod direct următoarele
integrale curbilinii pe conturul închis ( C ) .
∫ 2( x + y 2 )dx + ( x + y ) dy ; unde ( C ) sânt laturile

2
a) 2
(C )
Δ ABC ⎡⎣ A (1;1) ; B ( 2; 2 ) ; C (1;3) ⎤⎦ .
b) ∫ - x 2 ydx + xy 2dy ; unde ( C ) este circumferinţa cercului
(C )
x2 + y 2 = R2 .
c) ∫
(C )
⎣⎢ ( ⎥⎦ )
x 2 + y 2 dx + y ⎡ xy + In x + x 2 + y 2 ⎤ dy ; unde ( C ) este conturul ce
⎧1 ≤ x ≤ 4
închide patrulaterul 1) (C ) : ⎨ ;
⎩0 ≤ y ≤ 2
2) ( C ) : x 2 + y 2 − 4 x − 6 y + 12 = 0 .
d) ∫ xy dy
2
- x 2 ydx ; unde curba ( C ) este:
(C )
Exerciţiul 9.7.1.
a) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz. V = [ 0; a ] × [ 0; b ] × [ 0; c ]
V
1 2
R:
2
( a bc + ab2 c + abc2 )
⎡ π⎤ ⎡ π⎤
b) ∫∫∫ δ sinθ dϕ dδ dθ V = ⎢0, ⎥ × [ 0, 2] × ⎢0, ⎥ .
V
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦
R :π
In xyz
c) ∫ ∫ ∫ dxdy V = [ 0;1] × [ 0;1] × [ 0,1]
V xyz
⎧x = 0
⎪y = 0
dxdydz ⎪
d) ∫ ∫ ∫ (1 + x + y + z ) V =⎨
⎪z = 0
V 3
⎪⎩ x + y + z = 1
1⎛ 5⎞
R: ⎜ In 2 − ⎟ .
2⎝ 8⎠
⎧ x2 y2 z 2
⎪ + + ≤1
e) ∫∫∫ V
zdxdydz V = ⎨ a 2 b2 c 2
⎪x ≥ 0
⎩
π abc 2
R:
4
⎧ x2 y2 z 2
⎛ x2 y 2 z 2 ⎞ ⎪ 2 + 2 + 2 ≤0
f) ∫ ∫ ∫ ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ dxdydz V = ⎨a b c
V a b c ⎠
⎝ ⎪z ≥ 0
⎩
4
R: π abc
5
⎧ 2 h2 2
⎪z = 2 ( x + y )
2
g) ∫∫∫ V
zdxdydz V: ⎨ R
⎪z = h
⎩
π R 2h2
R:
4
⎧x = 0
⎪y = 0
⎪
h) ∫∫∫ xdxdydz V: ⎨
⎪y = h
V
⎪⎩ x + z = a
a2 h
R:
6
⎧partea comunã a abciselor :
⎪
∫∫∫ V : ⎨ x2 + y2 + z 2 ≤ R2
2
z dxdydz
i) V
⎪ x2 + y 2 + z 2 ≤ 2R
⎩ z
⎧⎪ x 2 + y 2 ≤ 2az
∫ ∫ ∫V ( x + y + z )
2
j) dxdydz V :⎨ 2
⎪⎩ x + y + z ≤ 3a
2 2 2
⎧ y 2 + z 2 ≤ x2
⎪
∫ ∫ ∫ (x + y 2 + z 2 ) dxdydz V : ⎨ x2 + y 2 + z 2 ≤ R2
2
k)
V
⎪x ≥ 0
⎩
⎧⎛ z ⎞ 2 ⎛ y ⎞2 ⎛ x ⎞ 2
⎪⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟
⎪⎝ c ⎠ ⎝ b ⎠ ⎝ a ⎠
⎪z = c
⎪
⎪x = 0
xy ⎪
l) ∫∫∫ V
z
dxdydz V : ⎨y = 0
⎪x ≥ 0
⎪
⎪y ≥ 0
⎪z ≥ 0
⎪
⎪
⎩
Exerciţiul 9.7.2.
xyz dxdydz
a) ∫∫∫ ; V = [0,1] × [0,1] × [0.1]
(x + y2 + z2 )
V 2 4
1
R:
192
b) ∫∫∫ V
xyz dxdydz; V = [0, a ] × [0, b] × [0, c ]
a 2b 2 c 2
R:
8
dxdydz
c) ∫∫∫ ; V = [ 0,1] × [ 0,1] × [ 0,1]
V
x + y + z +1
R:
8
15
(
31 + 12 2 + 27 3 )
Exerciţiul 9.7.3. Să se transforme în integrale iterate pentru următoarele domenii:
I = ∫ ∫ ∫ f ( x, y, z ) dxdydz
V
x2 y 2 z 2
a) V este suprafaţa conică + = ; cuprinsă între planele z = 0
a 2 b2 c2
şi z = c.
b) V este limitat de suprafeţele: z = 1 − x 2 − y 2 ; z = 0.
Exerciţiul 9.7.4. Să se calculeze integrala:
⎧x = 0
⎪y = 0
dxdydz ⎪
a) ∫ ∫ ∫ (1 + x + y + z ) ; V = ⎨
⎪z = 0
V 3
⎪⎩ x + y + z = 1
1⎛ 5⎞
R : ⎜ ln2 − ⎟
2⎝ 8⎠
x2 y 2 z 2
b) ∫∫∫ V
z dxdydz; V = + +
a 2 b2 c 2
≤1
π abc 2
R:
4
⎛x y2 z2 2
⎞ x2 y 2 z 2
c) ∫ ∫ ∫ ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ dxdydz; V = + + ≤1
V a
⎝ b c ⎠ a 2 b2 c 2
4π abc
R:
5
⎧ 2 42 2
⎪z = 2 ( x + y )
2
d) ∫∫∫ V
z dxdydz; V: ⎨ R
⎪z = h
⎩
π R 2h2
R:
4
⎧x = 0
⎪y = 0
⎪⎪
e) ∫∫∫ V
x dxdydz; V : ⎨z = 0
⎪y = h
⎪
⎪⎩ x + z = a
a3h
R:
6
⎪⎧ x + y + z ≤ R
2 2 2 2
∫∫∫
2
f) z dxdydz; V: ⎨ 2
⎪⎩ x + y + z ≤ 2 Rz
V 2 2
59
R: π R5
480
⎧⎪ x 2 + y 2 ≤ 2az
g) ∫ ∫ ∫ ( x + y + z ) dxdydz;
2
V: ⎨ 2
⎪⎩ x + y + z ≤ 3a
V 2 2 2
π a5 ⎛ 97 ⎞
R: ⎜18 3 − ⎟
5 ⎝ 6 ⎠
⎧ x2 + z 2 ≤ x2
⎪
∫ ∫ ∫ (x + y 2 + z 2 ) dxdydz; V : ⎨ x2 + y2 + z 2 ≤ R2
2
h)
V
⎪x ≥ 0
⎩
π R5
R:
5
(2 − 2 )
i) ∫∫∫ V
x 2 + y 2 + z 2 dxdydz : V : x2 + y2 + z 2 ≤ z
π
R:
10
⎧⎪ x 2 + y 2 ≤ 2 z
j) ∫∫∫ V
x 2 + y 2 dxdydz; (V ) : ⎨ 2
⎪⎩ x + y + z ≤ 8
2 2
4π ( 5π − 8 )
R:
5
Exerciţiul 9.8.1.
Să se calculeze:
( x + y + z )dσ
a) ∫ ∫S unde S este suprafaţa x 2 + y 2 + z 2 = a 2 ; z ≥ 0 .
b) ∫ ∫ ( xy + yz + z ⋅ x )dσ
S
unde S este porţiunea suprafeţei conice
z = x 2 + y 2 decupată de suprafaţa x 2 + y 2 = 2ax.

−1
c) ∫ ∫ (x + y + z)
S
dσ unde S este porţiunea din planul x + y + z = a
decupată de planele de coordonate.
x2 + y 2
d) ∫∫S
zd σ unde S este porţiunea din paraboloidul z =
2
decupată
de cilindrul x 2 + y 2 = 8 .
x2 y 2 z 2
e) ∫ ∫ x + y dσ S fiind suprafaţa laterală a conului
2 2
+ =
S a 2 a 2 b2
cuprinsă între planele z = 0 şi z = b .
x2 y 2 z 2 x2 y2 z 2
f)∫ ∫S a 4 b4 c 4
+ + d σ S : + +
a 2 a 2 b2
= 1.
z
g) ∫ ∫ dσ S : z = x 2 + y 2 1 < z < a.
S 2
h) ∫ ∫ ( xy + z )dσ
S
S fiind porţiunea suprafeţei conice z = x2 + y 2
decupată de planul z = 1 .
Exerciţiul 9.8.2
Să se calculeze următoarele integrale:
a) ∫∫ S
x 2 dydz + y 2 dzdx + z 2 dxdy; S fiind suprafaţa interioară a sferei
x2 + y 2 + z 2 = a2 .
b) ∫∫ S
xdydz + ydzdx + zdxdy; S fiind suprafaţa exterioară sferei
x2 + y 2 + z 2 = a2 .
dydz dzdx dxdy
c) ∫ ∫S x + y + z ; S fiind faţa exterioară elipsoidului:
x2 y 2 z 2
+ + = 1.
a 2 b2 c2
d) ∫ ∫ x 2 yz dydz + xy 2 z dzdx + xyz 2 dxdy; S fiind faţa exterioară a
S
tetraedrului limitat de planele: x = 0; y = 0; z = 0; x + y + z = a.
x2 y 2 z 2
e) ∫ ∫ zdxdy; S fiind faţa exterioară a elipsoidului: 2 + 2 + 2 − 1 = 0 .
S a b c
f) ∫ ∫ x dydz + y dzdx + z dxdy; S fiind faţa exterioară închisă a cilindrului:
S
x + y 2 = a 2 − h ≤ z ≤ h.
2
g) ∫ ∫ ( y - z ) dydz + ( z − x ) dzdx + ( x − y ) dxdy; unde

S
S este faţa exterioară
închisă a conului: z = x 2 + y 2 ; 0 ≤ z ≤ h .
Ind: Acolo unde este posibil să se calculeze şi folosind formula Gauss-
Ostrogradski.
Exerciţiul 9.8.3. Folosind formula lui Stokes să se calculeze:

a) ∫ ( y + z )dx + ( x + z ) dy + ( x + y ) dz
(C )
⎧ x2 + y 2 + z 2 = a2
(C ) = ⎨
⎩x + y + z = 0
b) ∫ ( y − z )dx + ( x − z ) dy + ( x − y ) dz
(C )
⎧ x2 + y 2 = 1
(C ) = ⎨
⎩x + y = 1
c) ∫ xdx + ( x + y ) dy + ( x + y + z ) dz
(C )
⎧ x = asint
⎪
( C ) = ⎨ y = acost
⎪ z = a sint + cost t ∈ [ 0, 2π ]
⎩ ( )
d) ∫ y 2 dx + z 2 dy + x 2 dz (C ) fiind perimetrul AB DA al triunghiului ABD
(C )
unde A(a, 0, 0); B (0, a, 0); C (0, 0, a).
∫x y 3 dx + dy + zdz
2
e)
(C )
⎧ x2 + y 2 = a2
(C ) = ⎨
⎩z = 0
f) ∫ ( y − z )dx + ( x − z ) dy + ( x 2 − y 2 ) dz
2 2 2 2
(C ) fiind conturul obţinut prin
(C )
3a
intersecţia cubului [0, a ] × [0, a ] × [0, a ] cu planul x + y + z = .
2
ANEXĂ
Această anexă cuprinde unele integrale importante ale analizei

matematice.
sin2nx
A1. a) ∫ sinx
dx;
sin ( 2n + 1) x
b) ∫ sinx
dx n ∈ N ∗
n n
a) Deoarece sin2nx = ∑ ⎡⎣sin2kx − sin ( 2k − 2 ) x ⎤⎦ = 2sinx∑ cos ( 2k − 1) x
k =1 k =1
Se obţine:
sin2nx ⎛ n ⎞
∫ sinx dx = 2 ∫ ⎜⎝ ∑
k =1
cos ( 2k − 1) x ⎟dx =
⎠
n n sin ( 2k − 1) x
= 2∑ ∫ cos ( 2k − 1) xdx = 2∑
k =1 k =1 2k -1
sin2nx n sin ( 2k − 1) x
Aşadar ∫ sinx dx = 2 ∑
k =1 2k -1
+C
b) În mod analog se obţine:

sin ( 2n + 1) x n
sin2kx
∫ sinx dx = x + 2 ∑k =1 2k
+C
A2. În calculul integral sunt foarte utile următoarele recurenţe:

1 x 2n − 1 1 1
a) J n1+1 = ⋅ + ⋅ ⋅ J n unde
2na ( x 2 + a 2 )
2 n
2n a 2
dx
J n1 = ∫ ; n = 1, 2,...
(x 2
−a )
2 n
1 x 1 2n − 3 2
b) J n2 = ⋅ −⋅ 2 ⋅ ⋅ J n −1
2a ( n − 1) ( x 2 + a 2 )
2 n −1
a 2n − 2
dx
J n2 = ∫ ; n≥2
(x 2
−a )
2 n
x n −1 a 2 + x 2 ( n − 1) a
2
c) J n3 = − ⋅ J n3− 2
n n
n
x dx
J n3 = ∫ n≥2
a +x
2 2
x ⋅ x 2 − a 2 ( n − 1) a
n −1 2
d) J n4 = + ⋅ J n4− 2
n n
4
x dx
J n4 = ∫ , n≥2
x −a
2 2
a2 + x2 n−2
e) J n5 = − − ⋅J
( n − 1) ⋅ a ⋅ x
2 n −1
( n − 1) a 2 n −2
dx
J n5 = , n≥2
xn x2 − a2
x2 − a2 n−2
f) J n6 = − − ⋅ J n6− 2
( n − 1) ⋅ a ⋅ x
2 n −1
( n − 1) a 2
dx
J n6 = ∫ , n≥2
x x2 − a2
n
x n −1 x 2 − a 2 ( n − 1) a
2
g) J n7 = − − ⋅ J n7− 2 , n ≥ 2
n n
n
x
J n7 = ∫ dx
a − x2
2
− a2 − x2 n−2
h) J n8 = + 2 ⋅ J n8− 2
a ( n − 1) ⋅ x
2 n −1
a ( n − 1)
dx
J n8 = ∫ , n≥2
x a2 − x2
n
i) J n9 = x ( lnx ) − n ⋅ J n −1
n
J n9 = ∫ ( lnx ) dx, n ≥ 1
n
sinn −1 x ⋅ cosx n − 1 10
j) J n10 = − + ⋅ J n−2
n n
J n10 = ∫ sinn xdx, n ≥ 2
cosn −1 x ⋅ sinx n − 1 11
k) J n11 = + ⋅ J n−2
n n
J n11 = ∫ cosn xdx, n ≥ 2
tgn −1 x
l) J n12 = − J n12− 2
n −1
J n12 = ∫ tgn xdx, n ≥ 2
ctgn −1 x
m) J n13 = − J n13− 2
n −1
J n13 = ∫ ctgn xdx, n ≥ 2
cosx n − 2 14
n) J n14 = − + ⋅J
( n − 1) ⋅ sin x n − 1 n−2
n −1
dx
J n14 =∫ , n≥2
sinn x
sinx n − 2 15
o) J n15 = + ⋅J
( n − 1) ⋅ cos x n − 1 n −2
n −1
dx
J n15 = ∫ , n≥2
cosn x
Ind: Relaţiile de recurenţă a) ÷ o) se obţin utilizând integrarea prin părţi.
A3. Recurenţe des utilizate în analiza matematică pentru integrala definită.

n −1 1
a) I n1 = I n−2
n
π
I = ∫ 2 sinn xdx, n ≥ 2
1
n 0
n −1 2
b) I n2 = I n−2
n
π
I = ∫ 2 cosn xdx, n ≥ 2
2
n 0
1⎛1 3 ⎞
c) I n3 = ⎜ + I n −1 ⎟
2⎝n ⎠
π
I = ∫ 2 cosn xsinnxdx, n ≥ 2
3
n 0
m 1
d) I n1.,m = − I n ,m −1
n +1
π
I n1, m = ∫ 2 cosn xcosnxdx
0
A4.
a) Fie f : [0, ∞ ) → R astfel încât
Dacă:
⎛ π⎤
1. f integrabilă pe ⎜ 0, ⎥ ;
⎝ 2⎦
2. f ( x + π ) = f ( x)
3. f ( π - x) = f ( x)
π
∞ sinx ∞ sinx
Atunci: ∫ f ( x) dx convergentă şi ∫ f ( x) dx = ∫ 2 f ( x ) dx .
0 x 0 x 0
b) Fie f , ϕ : [a, ∞ ) → R
Dacă:
1. f ( x) > 0 (∀ ) x ≥ a;
2. ϕ ( x ) derivabilă, crescătoare şi ϕ ( x ) ≥ x
3. f şi ϕ integrabile pe orice interval compact din [ 0, ∞ )
f (ϕ ( x ) ) ⋅ ϕ ′ ( x )
4. ≤ q < 1 ( respectiv ≥ 1)
f ( x)
∞
Atunci: ∫ f ( x ) dx
0
convergentă (respectiv divergentă).
c) Fie f : [a, ∞ ) → R
Dacă:
1. f ( x) > 0 (∀ ) x ≥ a; ;
2. f integrabilă pe orice compact inclus în [ 0, ∞ )
3. există r ∈ R astfel încât ( ∀ ) x > r atunci
⎡ f ( x) ⎤
lim inf ⎢ q ( x ) − q ( x + α )⎥ > 0
x →∞
⎣⎢ f (x +α) ⎦⎥
unde α > 0
∞
Atunci: ∫ f ( x )dx
a
convergentă (respectiv divergentă).
d) Fie f , g : [a, ∞ ) → R
Dacă:
1. f ( x) > 0, g ( x ) >0, (∀) x ≥ 0;
2. f şi q integrabile pe orice compact din [ 0, ∞ )
⎛ f ( x) ⎞
3. există α > 0 astfel încât lim inf ⎜ − 1⎟ = p > α
x →∞ ⎜ f (x +α ) ⎟
⎝ ⎠
∞
a
convergentă (Criteriul Kumer).
e) Fie f : [a, ∞ ) → R
Dacă:
1. f ( x) > 0 (∀ ) x ≥ a;
2. f integrabilă pe orice compact din [0, ∞ )
⎛ f ( x) ⎞
3. există α > 0 astfel încât lim inf ⎜ − 1⎟ = p > α
x →∞ ⎜ f (x +α ) ⎟
⎝ ⎠
∞
a
convergentă (Criteriul Raabe).
f) Fie f : [a, ∞ ) → R
Dacă:
1. f ( x) > 0 (∀ ) x ≥ a;
2. f integrabilă pe orice compact din [0, ∞ )
f ( x) μ ϕ ( x)
3. (∀) x suficient de mare =λ+ + unde λ , μ ∈ R ;
f (x +α ) x x1+ n
α , μ > 0 şi ϕ : [a, ∞ ) → R mărginită
∞
a
convergentă ( ∀ )( λ , μ ) ∈ (1, ∞ ) × ( −∞, ∞ ) ∪ {1} × (α , ∞ )
(Criteriul Gauss).
g) Fie f : [a, ∞ ) → R . Dacă:
1. f integrabilă pe orice compact din [ 0, ∞ )
1
2. lim f ( x ) π < 1
x →∞
∞
a
convergentă (Criteriul rădăcinii).
h) Fie f : [a, ∞ ) → R∗ . Dacă:
1. f integrabilă pe orice compact din [ 0, ∞ )
1
ln
f ( x)
2. lim
x →∞ lnx
∞
a
este convergentă (Criteriul logaritmic).
∞ dx
A5. ∫ 2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
1 2 3
x ∈ R+ [ x ] = partea întreagă a lui X.
Dacă n < x < n + 1 ⇒ [ x ] = n n∈ N

n +1 dx n +1 dx 1
Atunci ∫ n
2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
2 3
=∫
n 2n + 3n + n
2 3
=
n ( n + 1)( n + 2 )
.
n −1
n +1 dx dx k +1 dx
= lim ∑ ∫
n
∫
1
2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
2 3
= lim ∫
n →∞ 1
2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
2 3 n →∞
k =1
k
2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
2 3
=
n −1
1 1
= lim ∑ =
k =1 k ( k + 1)( k + 2 ) 4
n →∞
∞ dx 1
Deci ∫ 2 [ x ] + 3[ x ] + [ x ]
1 2 3
=
4
∞ sinx
A6. I =∫ dx
0 x
∞ π
( n +1) sinx
I = ∑∫ π
2
dx; Se consideră că n = 2m şi se obţine integrala
n =0
n⋅
2
x
π
sinx ( 2 m +1)
2
x ∫
dx
2 m⋅
π
2
(*)
Dacă se foloseşte substituţia x = mπ + t integrala (*) devine
π π
( 2 m +1) sinx sint
∫2m⋅π2 x ( ) ∫02 mπ + t dt
m
2
dx = − 1 ⋅
(**)
De asemenea se consideră n = 2m − 1 şi se obţine integrala:
π
2 m⋅ sinx
∫( 2m−21)π2 x dx
(***)
Dacă se foloseşte substituţia x = mπ − t integrala (***) devine:
π
sint
( −1) ⋅ ∫02
m −1
dt
mπ − t
(****)
Prin însumarea relaţiilor (**), (****) se obţine:
π ∞
( −1) ⎛⎜
sint 1 1 ⎞
∫0 t ∑
m
2
dt + + ⎟ sintdt
m =1 ⎝ t + mπ t − mπ ⎠
⎡ π⎤ ∞
m ⎛ 1 1 ⎞
Pentru t ∈ ⎢0, ⎥ seria ∑ ( −1) ⎜ + ⎟ sint este uniform
⎣ 2⎦ m =1 ⎝ t + mπ t − mπ ⎠
1 ∞ 1
convergentă, deoarece este majorată de seria ∑ . Fiind uniform
π m =1 m 2 − 1
4
convergentă se poate integra termen cu termen.
Aşadar se obţine:
π
⎡1 ∞ m ⎛ 1 1 ⎞⎤
I = ∫ 2 sint ⎢ + ∑ ( −1) ⎜ + ⎟ ⎥dt
0
⎣ t m =1 ⎝ t + mπ t − mπ ⎠ ⎦
π π
sint π
I =∫ 2
dt + ∫ 2 dt ⇒ I =
0 t 0 2
sinx ∞ π
Deci
x∫ dx =
0 2
Ţinând cont de acest rezultat se poate afirma că funcţia sinus integral
∞ sint ∞ sinx π
six = ∫ dt este bine definită. Acest mod de a arăta că ∫ dx =
0 t 0 x 2
aparţine lui Lobacevski.
∞ cosax − cosbx π
A7. a) ∫ 2
dx = ( b − a )
0 x 2
2
⋅x2 2 2
∞ e− a − e−b ⋅x
b) ∫ dx = π ( b − a )
0 x2
∞ ln (1 + a ⋅ x ) − ln (1 + b ⋅ x )
2 2 2 2
c) ∫ dx = π ( b − a )
0 x2
Ind: Aceste rezultate se obţin integrând prin părţi.
⎧π
⎪ 2 , pentru α > 0
∞ sinα x ⎪
A8. ∫0 x dx = ⎨0, pentru α = 0
⎪ π
⎪− , pentru α < 0
⎩ 2
∞ sinx π
Ind: Acest rezultat este evident dacă se ţine cont că ∫
0 x
dx = .
2
⎧π
⎪ 2 , pentru α > β
⎪
∞ sinα x ⎪π
A9. ∫0 x ⋅ cosβ xdx = ⎨ 4 , pentru α = β
⎪
⎪0, pentru α < β
⎪
⎩
Ind: Rezultatul este evident dacă se ţine cont de A.8 şi de egalitatea:
∞ sinα x 1 ⎡ ∞ sin (α + β ) x ∞ sin (α − β ) x ⎤
∫0 x ⋅ cosβ xdx = 2 ⎢ ∫0 x
+∫
0 x
⎥ dx.
⎣ ⎦
∞ sinα x
Integrala ∫ ⋅ cosβ xdx poartă denumirea de “factorul discontinuu al
0 x
lui Dirichlet”.
⎡ π⎤
A10. Dacă f ( x ) este integrabilă impropriu pe ⎢ 0, ⎥ atunci:
⎣ 2⎦
π
∞ sinx
a) ∫ f ( x ) ⋅ dx = ∫ 2 f ( x ) dx
0 x 0
π
∞ sin2 x
b) ∫ f ( x ) ⋅ 2 dx = ∫ 2 f ( x ) dx
0 x 0
Ind: Folosind A4 a) şi metoda lui Lobacevski utilizată în A6 se obţin din

A10.
A11. (Integrala lui Laplace)

∞ cosβ x π −αβ
a) ∫ 2 dx = ⋅e
0 α + x2 2α
∞ xsinβ x π
b) ∫
0 α +x
2 2
dx = ⋅ e −αβ
2
α, β > 0
1 ∞ − t (α 2 + x 2 )
α 2 + x 2 ∫0
a) Punând = e dt atunci
∞ cosβ x ∞ ∞ − t (α 2 + x 2 )
∫0 α 2 + x 2 ∫0
dx = cos β xdx ∫0 e dt . Ţinând cont de propoziţia 4.1.4 şi
β2
∞ 1 π − 4t ∞ cosβ x π −αβ
de faptul că ∫ e cosβ xdx =
− tx 2
⋅e se obţin ∫ 2 dx = ⋅e .
0 2 4 0 α +x 2
2α
b) Se derivează în raport cu β egalitatea de la punctul a).
A12. (Integralele Fresnel)

∞ ∞ 1 π
∫0
sinx 2 dx = ∫ cosx 2 dx =
0 2 2
Se face schimbarea de x2 = t
variabilă
şi se obţine:
∞ 1 ∞ sint
∫0 sinx dx = 2 ∫0 t dt
2
∞ 1 ∞ cost
respectiv ∫ cosx 2 dx = ∫ dt .
0 2 0 t
Se observă că:
1 2 ∞ − t ⋅u 2
t
= ∫ e dt
π 0
(*)
Ţinând cont de (*) se obţine:
∞ sint 1 ∞ ∞
∫0 t dx = π ∫0 sintdt ∫0 e
− t ⋅u 2
(**)
Folosind permutarea integralelor din (**) se obţine:
∞ sint π
∫0 t dx = 2
∞ cost
În mod asemănător se procedează pentru ∫ dt şi se obţine
0
t
∞ ∞ 1 π
∫0 = ∫0 cosx dx = 2 2 .
2 2
sin x dx
Observaţie: Pentru a putea fundamenta mai uşor permutarea integralelor conform

cu propoziţia 4.1.4 se utilizează factorul e − kt ( k > 0 ) şi se utilizează
∞ sint
integrala ∫
0
t
e − kt dt .
A13. Fie D = {( x, y ) ∈ R 2 x ≥ 0; y ≥ 0; x + y ≤ 1} , p, q ≥ 1 şi ϕ : [ 0,1] → R funcţie
1
∫ ∫ ϕ ( x + y) x ⋅ y q −1 dxdy = B ( p.q ) ∫ ϕ ( u ) u p + q −1 du .
p −1
continuă atunci
D 0
Această egalitate poartă denumirea de formula lui Liouville.
Se consideră schimbarea de variabilă dată de transformarea:
⎪⎧ x = u (1 − v )
T :⎨
⎪⎩ y = u ⋅ v
Aceasta transformare admite inversă şi aceasta este:
⎧u = x + y
−1 ⎪
T :⎨ y
⎪v = x + y
⎩
Aceaste transformări stabilesc o corespondenţă biunivocă între triunghiul
D şi pătratul Δ = [ 0,1] × [ 0,1]. Jacobianul transformării este
D ( x, y )
J= = u.
D ( u, v )
Cu această schimbare de variabilă se obţine:
1 1
∫ ∫ ϕ ( x + y) x ⋅ y dxdy = ∫ v q −1 (1 − v ) dv ⋅ ∫ ϕ ( u ) ⋅ u p + q −1 du .
p −1 q −1 p −1
D 0 0
1
Deci ∫ ∫ ϕ ( x + y ) x p −1
⋅y q −1
dxdy = B ( p, q ) ⋅ ∫ ϕ ( u ) ⋅ u p + q −1 du .
D 0
Observaţie: Dacă se consideră ϕ (u ) ≡ 1 se obţine

1
∫∫ x p −1 ⋅ y q −1 dxdy = B ( p, q ) ⋅ ∫ u p + q −1 du .
D 0
B ( p, q )
Adică ∫∫ D
x p −1 ⋅ y q −1 dxdy =
p+q
numită formula lui Dirichlet.
A14. Fie S o suprafaţă închisă cu două feţe şi n normala de suprafaţă în

punctul M ( x, y, z ) al suprafeţei corespunzătoare uneia din feţe. Dacă
A ( a, b, c ) este un punct fix şi r distanţa de la A la M atunci:
cos ( r , n ) cos ( r , n )
∫ ∫( ) d σ = 4π sau ∫∫ dσ = 0 ( r, n) este unghiul dintre
S r2 S r2
cos ( r , n )
AM = r şi normala n . Integrala ∫∫ S r2
d σ poartă denumirea de
( x + a) + ( y − b) + ( z − c) .
2 2 2
integrala lui Gauss, r= Dacă
cosα , cosβ ,cosγ sunt cosinuşii directori ai normalei n , atunci:
cos ( r , n ) ⎛ x−a y -b z-c ⎞
∫∫S r 2
d σ = ∫ ∫ ⎜ 3 cosα + 3 cosβ + 3 cosγ ⎟dσ =
S
⎝ r r r ⎠
x−a y -b z -c
= ∫∫ dxdy + 3 dxdz + 3 dxdy
S r3 r r
Dacă suprafaţa S este închisă şi nu înconjoară pe A ( a, b, c ) , atunci
cos ( r , n ) ∂P ∂Q ∂R
∫∫S r 2
dσ = 0 (este îndeplinită condiţia
+
∂x ∂y ∂z
+ = 0 ).
Dacă suprafaţa S este închisă dar înconjoară pe A ( a, b, c ) , atunci

integrala are aceiaşi valoare.
De aceea, pentru calculul ei se consideră sfera cu centrul în A ( a, b, c ) şi
rază R. În acest caz, cos ( r , n ) = 1 şi atunci:
cos ( r , n ) 1 1
∫∫S R 2
dσ =
R2 ∫∫
S
dσ =
R 2
⋅ 4π R 2 = 4π .
BIBLIOGRAFIE
1. Fihteholt G.M. – Curs de calcul diferenţial şi integral, vol. 1, 2, 3. Editura

Tehnică, Bucureşti 1963, 1964, 1965
2. Nicolescu M., Dinculeanu N., Marcus S. – Analiză matematică, vol. I-II,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971
3. Roşculeţ M. – Analiză matematică, Bucureşti 1966
4. Olaru V., Halanay A., Turbatu S. – Analiză matematică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti 1983
5. Olaru V. – Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

1981
6. Gheorghiu N., Precupanu T. – Analiză matematică, Editura Didactică şi

7. Aramă L., Morozan C. – Culegere de probleme de calcul diferenţial şi

integral, vol. 1, Editura Tehnică, Bucureşti 1978
8. Găină Şt., Cîmpu E., Bucur Gh. – Culegere de probleme de calcul

diferenţial şi integral, vol. II-III, Editura Tehnică, Bucureşti 1966, 1967
9. Demidovitch B. – Requeil d’exercises et de problemes d’analyse

matematique, Edition mir. Moscou
10. Gunter N.E., Kuzmin K. – Culegere de probleme de matematici

superioare, vol. I-II, Editura Tehnică, Bucureşti 1950
11. Sireţchi Gh. – Calcul diferenţial şi integral, vol. I-II, Editura Didactică şi
12. Flondor D., Donciu N. – Culegere de probleme de algebră şi analiză

matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979
13. Dogaru Gh., Colţescu I. – Culegere de probleme de analiză matematică.

Calcul integral, vol. II, Editura Academiei Navale “Mircea cel Bâtrân”,
Constanţa 1990
14. Dogaru Gh., Colţescu I. – Analiză matematică. Calcul integral. Ecuaţii
diferenţiale. Funcţii complexe, Editura Academiei Navale “Mircea cel Bâtrân”,
Constanţa 2000

ANMB Analiza A II Manual

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANMB Analiza A II Manual

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GH. DOGARU I.

3. Funcţiile lui Euler..........................................................................................66

Acest număr se notează cu v ( Δ ) . Diviziunea Δ se numeşte diviziune

4) Dacă Δ1 , Δ 2 ∈ L[a,b] Δ1 ⊆ Δ 2 , atunci s f ( Δ1 ) ≤ s f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ 2 ) ≤ S f ( Δ1 ) .

Dar cum M i = sup f ( x ) , M i' = sup f ( x ) , M i'' = sup f ( x) ⇒ M ' ≤ M i

Ţinând cont de acestea rezultă:

b) Mulţimea de numere reale {s ( Δ )}

Definiţia 1.2.3. Dacă numărul sup s f ( Δ ) şi inf S f ( Δ ) care se mai notează şi

Propoziţia 1.2.2. Fie f : [ a, b ] → R . Dacă f este mărginită, atunci

rezultă: L − ε < s f ( Δ ) < S f ( Δ ) < L + ε rezultă S f ( Δ ) − s f ( Δ ) < ε ' .

Cum f este mărginită conform cu propoziţia 1.2. rezultă că f integrabilă.

3. Clase de funcţii integrabile

4. Proprietăţi ale funcţiilor integrabile

b) Fie f , g : [ a, b ] → R , integrabile şi λ , β ∈ R atunci funcţia λ f ± β g

(Proprietatea de liniaritate a integralei definite).

Propoziţia 1.4.2. (Prima formulă de medie)

minimul respectiv maximul funcţiei f pe [ a, b ] .

Propoziţia 1.4.3. Fie f , g : [ a, b ] → R două funcţii integrabile pe [ a, b ] şi Δ ∈ L[a,b]

lim ρ = 0 . Deci I = lim σ .

dar G ( x ) fiind continuă îşi atinge marginile m şi M pe [ a, b ] , iar ţinând

Observaţia 1.4.2. a) Dacă în propoziţia 1.4.4 f ( x ) este monoton crescătoare

b) Dacă f ( x) descreşte monoton fără a mai fi pozitivă, atunci

Definiţia 1.4.1. Fie f : [ a, b ] → R .

Propoziţia 1.4.5. Fie f : [ a, b ] → R . Funcţia f este integrabilă pe [ a, b ] dacă şi

1.5.1. Inegalitatea lui Cebîşev.

1.5.2. Inegalitatea lui Young.

1.5.3. Inegalitatea lui Holder.

1.5.4. Inegalitatea lui Minkowski.

şi aplicând 1.5.3 membrului drept se obţine inegalitatea lui Minkowski.

b) Se împarte intervalul [ a, b ] în părţi neegale folosind diviziunea

f ( x ) = x , a > 0 , b > 0 , μ ∈ R este continuă, atunci f ( x ) este integrabilă

d) Se observă că (1 − r ) ≤ 1 − 2r cosx + r 2 . Deci ( ∀ ) r ≠ t1 , 1 − 2r cosx + r 2 > 0 ,

Conform cu proprietatea de monotonie a integralei definite se obţine:

Ţinând cont de această egalitate, se obţine

∫ xcosx 2 dx ≤ ⎜ ∫0 xdx ⎟ ⋅ ⎜ ∫0 2 cosx dx ⎟

( ∀ ) x ∈ [0, λ ] . Din aceasta rezultă că inegalitatea din enunţ se scrie

1. Primitive. Definiţie. Proprietăţi

Observaţia 2.1.1. Dacă I se înlocuieşte cu o reuniune de intervale, atunci propoziţia

Propoziţia 2.1.3. a) Dacă f ( x ) este integrabilă în intervalul [ a, b ] atunci funcţia

ce arată că F este continuă în t = x ∈ [ a, b ] .

aplica prima formulă de medie. Conform acesteia, există ξ ∈ [ x, x + h ] şi astfel

Deoarece funcţia f ( x ) este continuă pe [ x, x + h ] , ea are proprietatea lui

Pentru ca funcţia F ( x) să fie derivabilă în punctul t = x , trebuie ca

Cum funcţia f ( x ) este continuă atunci f ( x ) este mărginită şi îşi atinge

Din (1) şi (2) ⇒ F ' ( x ) = f ( x ) .

este primitivă a funcţiei f ( x ) pe [ a, b ] . Această primitivă este considerată ca o

Propoziţia 2.1.7. (Proprietatea de liniaritate a primitivelor)

2. Metode de calcul a primitivelor

∫ f ⎡⎣u ( x )⎤⎦ ⋅ u ( x )dx = F ⎡⎣u ( x )⎤⎦ + C , unde F ( x ) = f ( x ) .

Egalitatea din propoziţia 2.2.1. se numeşte prima formulă de schimbare de

atunci ∫ f ⎡⎣u ( x )⎤⎦ dx = F ( x ) + C - a doua formulă de schimbare de variabilă

Tabelul primitivelor imediate

aij numere reale.

se numesc fracţii simple.

Q1 ( a ) ≠ 0 şi P ( x ) un polinom astfel încât grad P ( x ) < grad Q ( x ) atunci are loc

Propoziţia 2.2.5. Fie Q ( x ) un polinom astfel încât Q ( x ) = ( x 2 + px + q ) ⋅ Q1 ( x ) . Dacă

Δ = p 2 − 4q < 0 şi polinomul Q1 ( x ) nu se mai divide la x 2 + px + q atunci are loc

unde P ( x ) este un polinom astfel încât grad P ( x ) < grad Q ( x ) .

unde α i şi βi i = 1, n sunt numere naturale şi Δ i = pi2 − 4qi < 0, i = 1, n atunci

x2 + 1 A A B31 B21 B11 B22 B12

Coeficienţii corespunzători rădăcinii reale simple se pot calcula direct după

Coeficienţii corespunzători rădăcinii reale şi multiple se pot calcula după

P ( x) A1 A B3' B2' B1' C31 x + D2 C2' x + D2 C1' x + D1