Sunteți pe pagina 1din 479

ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ

CALCUL DIFERENŢIAL ŞI INTEGRAL. BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII


ANTON SOLOI

CALCUL DIFERENŢIAL
ŞI INTEGRAL
BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII

z ANTON SOLOI

ISBN 978-973-640- EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE


LEI BUCUREŞTI, 2009
ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ

ANTON SOLOI

CALCUL DIFERENŢIAL
ŞI INTEGRAL
BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII

EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE


Bucureşti, 2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SOLOI, ANTON
Calcul diferenţial şi integral. Breviar teoretic şi aplicaţii. Anton Soloi.
- Bucureşti : Editura Academiei Tehnice Militare, 2009
ISBN 978-973-640-

Editat: Academia Tehnică Militară


Redactor-şef: lt. col. ing. Stelian SPÎNU
Corectură: ing. Alina CIOBANU
Tehnoredactare: conf. dr. mat. Anton SOLOI
Operaţiuni tipografice: plt. maj. Mitruţa TOMESCU,
Silvia STROE, Viorica TOMA, Adrian STĂNICĂ

Bun de tipar: 00.07.2009


Hârtie ofset: 61 × 86 Format: 32 / 61 × 86
Coli tipar: 29,8 Coli editură: 14,9
Tiparul: Academia Tehnică Militară
Lucrarea conţine 474 pagini
0208 C. C-
PREFAŢĂ

Este cunoscut faptul că o carte se scrie folosind alte cărţi, dintre care, în
general, cea mai mare parte nu este a autorului însuşi, dar pot să fie şi unele
rezultate proprii ale autorului cărţii.
Mereu se pun mai multe întrebări. Când se scrie o carte? Atunci când
autorul simte că are ceva nou de spus. Nou ca materie ştiinţifică sau măcar ca
mod de organizare şi filtrare pedagogică. Această idee stă sub semnul dictonului
latin Non idem este si duo dicunt idem.
Ce îşi propune autorul printr-o carte? Îşi propune să înveţe ceva pe cititor
sau să dea răspunsuri la unele din întrebările pe care acesta şi le pune.
Având în vedere numai domeniul matematicii, cartea este nu numai cele n
pagini materializate ale ei, ci şi paginile virtuale, cele cu idei şi calcule
intermediare. Numai cititorul care reface calculele dintr-o carte va înţelege acest
aspect şi va fi cu adevărat câştigat. Un câştig real şi de durată.
Scrierea acestei cărţi a fost guvernată de ideile de mai sus şi încă multe
altele. Cuprinde 12 capitole care reprezintă esenţa Analizei matematice.
Analiza matematică a fost studiată mult şi în diverse moduri în istoria
matematicii. De ce? Datorită importanţei sale covârşitoare în toate domeniile
ştiinţei. Dintre problemele elucidate în această carte menţionăm:
¾ aproximările liniare şi de ordinul doi;
¾ extremele condiţionate ale funcţiilor explicite şi implicite;
¾ dependenţa funcţională;
¾ schimbări de variabilă;
¾ integrala improprie cu parametru;
¾ integrala curbilinie de primul şi al doilea tip;
¾ integrala de suprafaţă de primul şi al doilea tip;
¾ integralele multiple;
¾ formulele integrale;
¾ ecuaţiile şi sistemele de ecuaţii diferenţiale liniare;
¾ ecuaţiile cu derivate parţiale liniare de ordinul întâi.
Problemele rezolvate în carte sunt prezentate în stil algoritmic. Cititorul
îşi poate însuşi metoda de rezolvare pe care ulterior să o aplice independent.
La unele probleme se dau două sau trei metode de rezolvare în scopul de
a-l face pe cititor să înţeleagă avantajele şi dezavantajele fiecărei metode şi ca
ulterior să fie capabil să aleagă singur cea mai bună metodă de rezolvare.
Cartea reprezintă un manual util pentru studenţii din anul I, dar oricine o
citeşte cu atenţie are ceva de învăţat.
Anton Soloi

3
4
CUPRINS

CAPITOLUL 1 STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE.......... 9


1.1 Spaţii topologice ................................................................................... 9
1.1.1 Mulţimi de puncte în spaţii topologice .................................. 13
1.1.2 Exerciţii.................................................................................. 20
1.2 Spaţii compacte ................................................................................... 25
1.3 Spaţii conexe ....................................................................................... 29
1.4 Spaţii metrice ...................................................................................... 30
1.4.1 Spaţii metrice complete.......................................................... 40
1.4.2 Principiul contracţiei.............................................................. 41
1.4.3 Exerciţii.................................................................................. 45
1.5 Spaţii normate ..................................................................................... 46
1.5.1 Spaţii Banach ......................................................................... 51
1.5.2 Spaţii Hilbert.......................................................................... 52
1.5.3 Exerciţii.................................................................................. 62
CAPITOLUL 2 SERII NUMERICE .............................................................. 69
2.1 Proprietăţi generale ale seriilor convergente ...................................... 69
2.2 Serii numerice cu termeni pozitivi...................................................... 72
2.3 Serii numerice cu termeni arbitrari ..................................................... 85
2.4 Schimbarea ordinii termenilor unei serii numerice............................. 88
2.5 Produsul a două serii numerice ........................................................... 90
2.6 Exerciţii............................................................................................... 94
CAPITOLUL 3 APLICAŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE........................... 96
3.1 Limita unei aplicaţii într-un punct ...................................................... 96
3.2 Funcţii reale de argument vectorial................................................... 105
3.3 Aplicaţii continue.............................................................................. 110
3.4 Exerciţii............................................................................................. 123
CAPITOLUL 4 ŞIRURI DE FUNCŢII........................................................ 125
4.1 Tipuri de convergenţă ....................................................................... 125
4.2 Criterii de convergenţă uniformă ...................................................... 128
4.3 Proprietăţi.......................................................................................... 137
4.4 Exerciţii............................................................................................. 147

5
CAPITOLUL 5 SERII DE FUNCŢII........................................................... 153
5.1 Criterii de uniform convergenţă........................................................ 155
5.2 Proprietăţi.......................................................................................... 156
5.3 Serii de puteri .................................................................................... 158
5.4 Seria Taylor reală .............................................................................. 162
5.5 Exerciţii............................................................................................. 164
CAPITOLUL 6 CALCUL DIFERENŢIAL ÎN \ p ..................................... 166
6.1 Diferenţiabilitate de ordinul întâi...................................................... 166
6.1.1 Derivabilitate parţială de ordinul întâi ................................. 166
6.1.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul întâi .............. 174
6.1.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul întâi................ 179
6.1.4 Diferenţiabilitate globală ..................................................... 203
6.1.5 Exerciţii................................................................................ 205
6.2 Teorema de medie în \ p .................................................................. 209
6.2.1 Teorema lui Fermat.............................................................. 209
6.2.2 Teorema lui Rolle ................................................................ 213
6.2.3 Teorema lui Lagrange .......................................................... 214
6.2.4 Teorema lui Cauchy ............................................................. 223
6.2.5 Exerciţii................................................................................ 223
6.3 Inversare locală şi funcţii implicite................................................... 224
6.3.1 Inversare locală .................................................................... 224
6.3.2 Funcţii implicite ................................................................... 230
6.3.3 Condiţii necesare pentru extrem condiţionat ....................... 234
6.3.4 Dependenţă funcţională ....................................................... 244
6.3.5 Schimbări de variabile ......................................................... 245
6.3.5.1 Schimbări de variabilă în cazul funcţiilor de o singură
variabilă independentă ............................................. 245
6.3.5.2 Intervertirea variabilelor cu funcţia în cazul
unidimensional ......................................................... 246
6.3.5.3 Schimbarea de variabilă independentă
şi de funcţie .............................................................. 247
6.3.5.4 Schimbări de variabilă în expresiile care conţin
derivate parţiale........................................................ 248
6.3.5.5 Schimbări de variabilă şi de funcţie în expresiile
care conţin derivate parţiale ..................................... 250
6.3.6 Exerciţii................................................................................ 254
6.4 Diferenţiabilitate de ordinul doi........................................................ 258
6.4.1 Derivabilitate parţială de ordinul doi ................................... 258
6.4.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul doi ................ 264
6.4.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul doi.................. 265
6.4.4 Diferenţiabilitate globală de ordinul doi.............................. 273

6
6.4.5 Exerciţii................................................................................ 275
6.5 Concepte de diferenţiabilitate de ordin superior............................... 278
6.5.1 Derivabilitate parţială de ordin superior .............................. 278
6.5.2 Diferenţiabilitate de ordin superior...................................... 281
6.5.3 Diferenţiabilitate globală de ordin superior......................... 284
6.5.4 Formule de tip Taylor în \ p ................................................ 285
6.5.5 Condiţii suficiente pentru extrem ........................................ 288
6.5.5.1 Extrem necondiţionat.............................................. 289
6.5.5.2 Extrem condiţionat.................................................. 294
6.5.5.3 Extrem necondiţionat al unei funcţii implicite ....... 298
6.5.5.4 Extrem condiţionat al unei funcţii implicite ........... 300
6.5.6 Exerciţii................................................................................ 305
CAPITOLUL 7 CALCUL INTEGRAL ÎN \ p ........................................... 309
7.1 Mulţimi neglijabile............................................................................ 309
7.1.1 Mulţimi elementare .............................................................. 309
7.1.2 Măsura exterioară Jordan..................................................... 311
7.1.3 Mulţimi de măsură Jordan nulă ........................................... 313
7.1.4 Mulţimi de măsură Lebesgue nulă....................................... 315
7.1.5 Exerciţii................................................................................ 317
7.2 Mulţimi măsurabile Jordan ............................................................... 318
7.2.1 Mulţimi mărginite măsurabile Jordan.................................. 318
7.2.2 Măsura Jordan în \ p ........................................................... 321
7.2.3 Mulţimi nemărginite măsurabile Jordan .............................. 323
7.2.4 Exerciţii................................................................................ 324
7.3 Funcţii măsurabile pe mulţimi mărginite măsurabile Jordan............ 325
7.3.1 Criterii de integrabilitate pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan .................................................................................. 325
7.3.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan ................................................................ 335
7.3.3 Formule de calcul a integralelor multiple ............................ 340
7.3.4 Exerciţii................................................................................ 350
7.4 Integrale multiple generalizate pe mulţimi măsurabile Jordan ......... 353
7.4.1 Integrabilitate pe mulţimi nemărginite
măsurabile Jordan ................................................................ 353
7.4.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi nemărginite
măsurabile Jordan ................................................................ 358
7.4.3 Funcţii nemărginite integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan ................................................................ 359
7.4.4 Exerciţii................................................................................ 360
7.5 Integrale cu parametru....................................................................... 361
7.5.1 Integrale cu parametru pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan ................................................................................... 361
7
7.5.2 Integrale generalizate cu parametru ..................................... 366
7.5.3 Exerciţii................................................................................ 372
CAPITOLUL 8 INTEGRAREA FORMELOR DIFERENŢIABILE
DE GRADUL ÎNTÂI ŞI DOI ............................................ 377
8.1 Integrale curbilinii............................................................................. 377
8.1.1 Drumuri şi curbe în \ n ....................................................... 377
8.1.2 Forme diferenţiale de gradul întâi în \ n ............................. 381
8.1.3 Integrala unei forme diferenţiale de gradul întâi
pe un drum ........................................................................... 383
8.1.4 Integrarea formelor diferenţiale primitivabile ..................... 388
8.1.5 Exerciţii................................................................................ 393
8.2 Integrale de suprafaţă ........................................................................ 397
8.2.1 Pânze şi lanţuri în \ n .......................................................... 397
8.2.2 Noţiunea de suprafaţă .......................................................... 399
8.2.3 Forme diferenţiale de gradul doi.......................................... 401
8.2.4 Integrarea formelor diferenţiale de gradul doi în \ 3 .......... 402
8.2.5 Exerciţii................................................................................ 407
CAPITOLUL 9 ECUAŢII DIFERENŢIALE.............................................. 409
9.1 Ecuaţii diferenţiale liniare ................................................................. 409
9.2 Sisteme de ecuaţii diferenţiale liniare ............................................... 423
CAPITOLUL 10 ECUAŢII CU DERIVATE PARŢIALE
DE ORDINUL ÎNTÂI ...................................................... 457
10.1 Sisteme simetrice. Integrale prime.................................................. 457
10.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi liniare ........................ 459
10.3 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniare................. 464
10.4 Interpretarea geometrică a soluţiilor ............................................... 466
10.5 Aplicaţii ale sistemelor de ecuaţii diferenţiale................................ 468
10.5.1 Traiectoriile ortogonale ale unei familii de suprafeţe........ 468
10.5.2 Liniile de câmp ale unui câmp vectorial............................ 469
10.5.3 Generarea suprafeţelor ....................................................... 470
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 473

8
CAPITOLUL 1

STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE

1.1 Spaţii topologice


Când un topolog este întrebat Ce este topologia?, La ce foloseşte?, acesta
este pus într-o poziţie incomodă, deoarece interlocutorul său aşteptă acel gen de
răspuns care se dă pentru întrebări similare despre trigonometrie, şi anume: că
trigonometria se ocupă cu determinarea unghiurilor şi este folosită pentru a
rezolva probleme de geodezie, navigaţie şi astronomie. Topologul nu poate da
un răspuns atât de direct; el poate spune că topologia este un tip de reprezentare
geometrică folosit în multe domenii ale matematicii moderne, dar acest răspuns,
de regulă, nu îl satisface pe cel care doreşte elemente specifice. În acest caz
topologul poate să construiască o bandă Möbius1 şi să o taie de-a lungul liniei
mediane obţinând o nouă bandă Möbius sau poate să ia o bucată de sfoară şi să
arate cum se pot forma, fără a înnoda, trei bucle. De asemenea, poate demonstra
cum se poate scoate vesta fără a scoate haina. Fiecare din aceste scamatorii este
bazată pe o idee matematică care necesită câteva ore pentru a fi explicată. A
prezenta aceste scamatorii fără o explicaţie adecvată înseamnă a prezenta o
caricatură a topologiei.
Topologia a început să fie recunoscută ca un domeniu distinct al
matematicii acum aproximativ şaptezeci de ani, dar dezvoltarea ei semnificativă
a avut loc în ultimii patruzeci de ani. Topologia este cea mai viguroasă dintre
ramurile noi ale matematicii şi a influenţat puternic majoritatea ramurilor mai
vechi; ea a fost iniţiată ca un răspuns la necesităţile analizei matematice (partea
matematicii care conţine calculul diferenţial, calculul integral şi ecuaţiile
diferenţiale). Cel mai remarcabil fapt este că ideile topologiei au pătruns în
aproape toate domeniile matematicii. Pentru a aprecia topologia este necesar să
se studieze unele dintre aplicaţiile ei fructuoase. În cele mai multe dintre aceste
aplicaţii, topologia furnizează metode şi concepte pentru demonstrarea unor
propoziţii fundamentale cunoscute ca teoreme de existenţă. O teoremă de
existenţă afirmă că pentru o anumită problemă există o soluţie; aceasta îi asigură
pe cei care caută o astfel de soluţie că efortul lor nu este zadarnic. Deoarece
teoremele de existenţă sunt adesea fundamentale în structura unui subiect
matematic, posibilităţile pe care le are topologia în demonstrarea acestor
teoreme constituie o forţă unificatoare pentru domenii vaste ale matematicii.

1 August Ferdinand Möbius, 1790-1868, matematician german

9
O definiţie succintă a topologiei poate fi următoarea:
Definiţie 1.1. Topologia este ramura matematicii care studiază
proprietăţile topologice ale mulţimilor de puncte şi ale funcţiilor.
Observaţie 1.2
Cunoaştem că pe axa reală o mulţime D ⊂ se numeşte mulţime
deschisă dacă D = ∅ sau D ≠ ∅ şi ∀ x ∈ D , ∃ r > 0 , astfel încât
( x − r , x + r ) ⊂ D . Complementara unei mulţimi deschise faţă de mulţimea
totală X = se numeşte mulţime închisă.
Definiţie 1.3
Fie X ≠ ∅ o mulţime arbitrară. O familie D ⊂P ( X ) de părţi ale lui X se
numeşte topologie pentru X dacă satisface următoarele axiome:
(i) ∅, X ∈D (mulţimea vidă şi mulţimea totală aparţin familiei D);

(ii) ∀ ( Dα )α∈ A ⊂D ⇒ ∪ Dα ∈D (reuniunea infinită de mulţimi din D este în D);


α∈ A
n
(iii) ∀ Di ∈D , i = 1, n ⇒ ∩ Di ∈D (intersecţie finită de mulţimi din D este în D).
i =1

Definiţie 1.4. O pereche ( X ,D ) , unde X este o mulţime nevidă, iar


D ⊂P ( X ) este o topologie pentru X se numeşte spaţiu topologic. Elementele
lui D ⊂P ( X ) se numesc mulţimi deschise în raport cu topologia D , iar
complementarele mulţimilor deschise se numesc mulţimi închise în raport cu
topologia D . Dacă D 1, D 2 sunt două topologii pe X, D 2 este mai fină decât
D 1 , dacă D 1 ⊂D 2 .
Exemple:
(i) Fie X o mulţime. Familia D={∅, X } este o topologie pentru X numită
topologie trivială sau grosieră, iar perechea ( X ,D ) este spaţiu topologic
trivial.
(ii) Fie X o mulţime. Familia P ( X ) este o topologie pentru X numită
topologie discretă, iar perechea ( X ,P ( X ) ) este spaţiu topologic discret.
(iii) Pe se consideră familia de mulţimi deschise
D = {D ⊂ ( ∀ ) x ∈ D, ( ∃) r > 0, astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
ce reprezintă topologia uzuală pe . Perechea ( , D ) este spaţiu topologic
uzual.
(iv) Pe se consideră familia de mulţimi
{
D =D ∪ D ∪ ( a, ∞ ] , D ∪ [ −∞, b ) , D ∪ [ −∞, b ) ∪ ( a, ∞ ] D ∈D , a, b ∈ , }
ce reprezintă o topologie pe . Perechea ( ,D ) este un spaţiu topologic.
10
(v) Pe mulţimea a numerelor complexe se consideră familia de mulţimi
deschise
D = {D ⊂ ( ∀ ) a ∈ D, ( ∃) r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
unde B ( a, r ) = { z ∈ z − a < r} este discul deschis centrat în a şi de rază r.
Perechea ( , D ) este spaţiu topologic.
Observaţie 1.5
Din legile lui de Morgan2 deducem C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB şi
C ( A ∩ B ) = CA ∪ CB , CX = ∅ şi C∅ = X , adică orice reuniune finită de
submulţimi închise ale lui X este o mulţime închisă şi orice intersecţie de
submulţimi închise ale lui X este o închisă.
Definiţie 1.6
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Mulţimea V ⊂ X se numeşte vecinătate a
punctului x ∈ X dacă ∃ D ∈D astfel ca x ∈ D ⊂ V .
Observaţie 1.7
Dacă ( X ,D ) este topologia uzuală pe X = , spunem că V este o
vecinătate a lui x ∈ X dacă ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V , altfel spus cum D este o
deschisă şi x ∈ D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V .
Definiţie 1.8
Numim filtrul vecinătăţilor punctului x în spaţiul topologic ( X ,D )
familia tuturor vecinătăţilor lui x şi notăm
V ( x ) = {V ⊂ X V este o vecinătate a lui x} .
Propoziţie 1.9
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi x ∈ X , filtrul vecinătăţilor V ( x ) are
următoarele proprietăţi:
(i) Dacă V ∈V ( x ) , atunci x ∈V .
(ii) Dacă V1,V2 ∈V ( x ) , atunci V1 ∩ V2 ∈V ( x ) .
(iii) Dacă V ∈V ( x ) şi V ⊂ U , atunci U ∈V ( x ) .
(iv) Dacă V ∈V ( x ) , atunci există W ∈V ( x ) astfel încât W ⊂ V şi pentru
orice y ∈W , V ∈V ( y ) .
Demonstraţie
(i) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V ⇒ x ∈V .
(ii) V1,V2 ∈V ( x ) ⇒ ∃ D1, D2 ∈D cu x ∈ Di ⊂ Vi ,
i = 1,2 ⇒ x ∈ D1 ∩ D2 ⊂ V1 ∩ V2 .
Dar D1 ∩ D2 ∈D ⇒ V1 ∩ V2 ∈V ( x ) .

2 Augustus de Morgan, 1806-1871, matematician englez

11
(iii) Dacă V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea
x ∈ D ⊂ U ⇒ U ∈V ( x )
(iv) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V . Să luăm W = D ⇒ W ∈D .
Dacă y ∈W , atunci putem scrie că ∃ W ∈D astfel încât
y ∈W ⊂ W ⇒ W ∈V ( y ) .
Definiţie 1.10
Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu topologic separat (sau
spaţiu Hausdorff3) dacă pentru orice două puncte x, y ∈ X , cu x ≠ y rezultă că
există vecinătăţile V ∈V ( x ) , U ∈V ( y ) , astfel încât U ∩ V = ∅ .
Exemple:
1) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.
2) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.

Definiţie 1.11. Fie ( X , τ) un spaţiu topologic. O aplicaţie


f : → X , f ( n ) = xn , n ∈ , se numeşte şir de puncte şi se notează prin
( xn )n∈ .
Dacă xn sunt numere reale, şirul ( xn )n∈ se numeşte şir de numere reale.
Fie ( ,D ) un spaţiu topologic, un şir ( xn )n ⊂ X şi x ∈ X . Spunem că
( xn )n converge la x şi scriem nlim
şirul
→∞
xn = x dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) există un număr nV ∈ astfel încât pentru orice n ≥ nV ⇒ xn ∈V .

Este uşor de demonstrat următoarea afirmaţie


Propoziţie 1.12
Limita unui şir convergent într-un spaţiu topologic separat este unică.

Observaţie. În mulţimea a numerelor reale, dacă un şir de numere este


convergent, limita sa este unică. Într-un spaţiu topologic oarecare, limita unui
şir, în general, nu este unică, fapt ce poate fi constatat din următorul
Exemplu:
Fie X o mulţime infinită, nenumărabilă şi
D = {G X \ G este finit ă} ∪{∅} .
În spaţiul topologic ( X ,D ) orice şir ( xn )n∈N , cu termenii diferiţi doi câte
doi, este convergent către orice punct x al spaţiului, deci are o infinitate de
limite. Spaţiile topologice în care este asigurată unicitatea limitei sunt spaţiile
topologice separate (Hausdorff).

3 Felix Hausdorff, 1868-1942, matematician german

12
Definiţie. Fie ( X ,D ) x ∈ X şi mulţimea
un spaţiu topologic,
U ( x ) ⊂V ( x ) . U ( x ) se numeşte sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x,
dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( x ) există submulţimea W ∈U ( x ) astfel
încât W ⊂ V .

Exemple:
1) În spaţiul topologic ( ,D ), familia U ( x ) = {( x − r, x + r ) r>0 }
este un sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x.
⎧ ⎫
) , familia U ( x ) = ⎨⎛⎜ x −
1 1⎞
2) În spaţiul topologic ( ,D , x + ⎟ n∈ *⎬
⎩⎝ n n⎠ ⎭
este un sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale punctului x ∈ .
{
3) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( z ) = B ( z , r ) r > 0 este un }
sistem fundamental de vecinătăţi ale punctului z ∈ .
⎧ ⎛ 1⎞ *⎫
4) În spaţiul topologic ( ,D U ( z ) = ⎨ B ⎜ z, ⎟ n ∈
) , familia ⎬ este
⎩ ⎝ n⎠ ⎭
un sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale lui z ∈ .

1.1.1 Mulţimi de puncte în spaţii topologice

Definiţie 1.13
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, A ⊂ X şi x ∈ X . Punctul x se numeşte
punct interior al mulţimii A dacă mulţimea A este o vecinătate pentru punctul x
adică A ∈V ( x ) sau echivalent există D ∈D cu proprietatea x ∈ D ⊂ A ∈V ( x ) .

Notăm cu A = int A = { x ∈ X x este punct interior al lui A} şi o numim


interiorul mulţimii A în topologia D .
Exemplu: Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ) . Dacă
A = [ a, b ] × [ a, b ] , a, b ∈ , a < b , atunci A = ( a, b ) × ( a, b ) .

Propoziţie 1.14. Proprietăţi ale interiorului mulţimii A.


(i) A ⊂ A .
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B .

(iii) A ∩ B = A∩ B .
(iv) A este deschisă ⇔ A = A .
13
(v) A = ∪D , adică interiorul lui A este cea mai mare mulţime
D∈D , D ⊂ A
deschisă conţinută în A.
Demonstraţie
(i) x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .

(ii) Fie x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) şi cum A ⊂ B ⇒ B ∈V ( x ) , deci x ∈ B .


(iii) Avem următoarele relaţii A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B . Din (ii) ⇒

A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B ⇒ A ∩ B ⊂ A∩ B .
Reciproc ∀ x ∈ A∩ B ⇒ x ∈ A şi x ∈ B ⇒ A ∈V ( x ) şi

B ∈V ( x ) ⇒ A ∩ B ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A ∩ B
(iv) A deschisă ⇒ ∃ D ∈D astfel încât ∀ x ∈ A , x ∈ D ⊂ A . Aleg D = A ,

deoarece A ∈D ⇒ A ∈V ( x ) , ∀x ∈ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .

Cum A ⊂ A ⇒ A = A .
(v) Dacă x ∈ A ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ A , deci x ∈ ∪{ D D ∈D , D ⊂ A} .
Reciproc, dacă x ∈ { D D ∈D , D ⊂ A} , atunci ∃ D ∈D , D ⊂ A cu
proprietatea x ∈ D .
Prin urmare, ∃ D ∈D astfel încât x ∈ D ⊂ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .□
Definiţie 1.15. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element
x ∈ X se numeşte punct aderent al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A ≠ ∅ .
Mulţimea A = { x ∈ X x este punct aderent al lui A} se numeşte aderenţa
lui A sau închiderea lui A în topologia D .
Exemplu: Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ).
Dacă A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b , atunci A = [ a, b ] × [ a, b ] .

Definiţie 1.16. Fie A ⊂ , x ∈ . Notăm cu d ( x, A ) = inf x − a distanţa


a∈ A
de la punctul x la mulţimea A.
Teoremă 1.17. Fie spaţiul topologic real ( ,D ), mulţimea A ⊂ şi
punctul x ∈ . Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
(i) punctul x este punct aderent al mulţimii A,

14
(ii) există şirul ( an )n ⊂ A convergent şi lim an = x ,
n →∞
(iii) d ( x, A ) = 0 .
Demonstraţie
Să demonstrăm că (i) ⇒ (ii). Presupun că x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem
⎛ 1 1⎞
V ∩ A = ∅ . În particular pentru Vn = ⎜ x − , x + ⎟ avem Vn ∩ A ≠ ∅ , ∀ n ≥ 1 .
⎝ n n⎠
1
Construim şirul an ∈ A ∩ Vn , ∀ n ≥ 1 ⇒ an ∈ A şi an − x < , adică şirul
n
( an )n are limită şi lim an = x .
n
(ii) ⇒ (iii). Presupun că ∃ ( an )n ⊂ A şi lim an = x .
n
Atunci ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât an − x < ε , ∀ n ≥ nε .
Dar d ( x, A ) = inf α − x şi cum an ∈ A ⇒ d ( x, A ) = inf α − x ≤ x − an
α∈ A
⇒ d ( x, A ) < ε , ∀ ε > 0 ⇒ d ( x, A ) = 0 .
(iii) ⇒ (i). Vom presupune că d ( x, A ) = 0 şi fie o vecinătate arbitrară a
punctului x, V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea că x ∈ D ⊂ V .
Cum mulţimea D ∈D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V , adică
( x − r, x + r ) ⊂ V .
Deoarece 0 = d ( x, A ) = inf x − a este cel mai mare minorant al mulţimii
a∈ A
{ x − a }a∈A rezultă că r > 0 nu este minorant pentru această mulţime, adică
există un element ar ∈ A astfel încât r > x − ar ⇒ − r < x − ar < r , prin urmare
ar ∈ ( x − r , x + r ) ⊂ V şi cum ar ∈ A rezultă că ar ∈ ( x − r , x + r ) ∩ A sau
echivalent ar ⊂ V ∩ A . În concluzie, ∀ V ∈V ( x ) ⇒ A ∩ V ≠ ∅ , adică x ∈ A .□
p
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ , p ∈ , p > 1.

Propoziţie 1.18. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Aderenţa


mulţimii A are următoarele proprietăţi:
(i) A ⊂ A ;
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B ;
(iii) A ∪ B = A ∪ B ;
(iv) A închisă ⇔ A = A ;
(v) A = A ;
(vi) A = ∩ F (adică A este cea mai mică închisă ce include pe A).
F =F ,F ⊃ A

15
Demonstraţie
(i) Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) , ( x ∈V ) ⇒ x ∈V ∩ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .
(ii) Fie x ∈ A şi V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ şi cum
A ⊂ B ⇒ B ∩ V ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ B .
(iii) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Din (ii) rezultă A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B , prin urmare A ∪ B ⊂ A ∪ B .
( )
Trebuie să arătăm că A ∪ B ⊂ A ∪ B ⇔ C A ∪ B ⊃ C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB .
Fie x ∈ CA ∩ CB ⇒ x ∉ A şi x ∉ B ⇒ ∃ U1U 2 ∈V ( x ) cu proprietatea
U1 ∩ A = ∅ şi U 2 ∩ A = ∅ . Luăm U 0 = U1 ∩ U 2 ⇒ U 0 ⊂ U1 şi U 0 ⊂ U 2
⇒ U 0 ∩ A = ∅ şi U 0 ∩ B = ∅ ⇒ U 0 ∩ ( A ∩ B ) = ∅ . Cum U 0 ∈V ( x )
( )
⇒ x∈ A∪ B ⇒ x∉ A∪ B.
(iv) Vom spune că A ⊂ ( X ,D ) este închisă dacă CA∈D . Să presupunem
că A este închisă ⇒ CA ∈D . Va trebui să arătăm că A ⊂ A , cealaltă incluziune
fiind demonstrată la (i). Dar A ⊂ A ⇔ CA ⊂ CA .
Fie x ∈ CA care este deschisă ⇒ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA . Însă CA ∩ A = ∅
⇒ x ∉ A ⇒ x ∈ CA .
Reciproc presupunem că A = A şi demonstrăm că A este închisă, adică
CA este deschisă ⇔ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA .
Fie x ∈ CA = CA conform ipotezei. Atunci x ∉ A , deci ∃ V0 ∈V ( x ) cu
proprietatea că V0 ∩ A = ∅ ceea ce este echivalent cu V0 ⊂ CA . Însă V0 ∈V ( x )
⇒ CA ⊂V ( x ) , ∀ x ∈ CA ⇒ CA este deschisă ⇒ A este închisă.
(v) Din (i) ⇒ A ⊂ A .
Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem V ∩ A = ∅ .

Cum V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ ⇒ ∃ y ∈ A ∩ V . Deoarece V este o deschisă

şi îl conţine pe y ⇒ V ∈V ( y ) . Însă y ∈ A ⇒ V ∩ A ≠ ∅ de unde datorită lui

V ⊂ V ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Cum V ∈V ( x ) este arbitrară ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .


(vi) Fie F o mulţime închisă ce include mulţimea A ⇒ F = F ⊃ A .
Cum F a fost aleasă arbitrar deducem că pentru orice F închisă care
include pe A, adică A ⊂ F ⇒ A ⊂ F = F (include şi pe A ). Rezultă A ⊂ F.∩
F =F
F⊃A

16
Reciproc, observăm că ∩ F ⊂ F = F , ∀ F = F ⊃ A . În particular pentru
F =F
F = A ⇒ ∩F ⊂ A . □

Definiţie 1.19. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element


x ∈ X se numeşte punct de acumulare al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A − { x} ≠ ∅ .
Notăm cu A′ = { x ∈ X x este punct de acumulare pentru A} şi o numim
mulţimea derivată a lui A în topologia D .

Propoziţie 1.20. Fie ( X , τ ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Mulţimea


derivată a lui A în topologia D are următoarele proprietăţi:
(i) A′ ⊂ A ;
(ii) A ⊂ B ⇒ A′ ⊂ B′ ;
(iii) ( A ∪ B )′ = A′ ∪ B′ ;
(iv) A = A ∪ A′ ;
(v) A este închisă dacă şi numai dacă A′ ⊂ A .
Demonstraţie Primele două propoziţii sunt evidente.
(iii) Avem incluziunile A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Conform (ii) ⇒ A′ ⊂ ( A ∪ B )′ şi B′ ⊂ ( A ∪ B )′ ⇒ A′ ∪ B′ ⊂ ( A ∪ B )′ .
Reciproc, vom arăta că ( A ∪ B )′ ∪ A′ ∪ B′ ⇔ C ( A′ ∪ B′ ) ⊂ C ( A ∪ B )′ .
Fie acum x ∈ C ( A′ ∪ B′ ) = CA′ ∩ CB′ ⇒ x ∈ CA′ şi x ∈ CB′ ⇒ x ∉ A′ şi
x ∉ B′ . Prin urmare, există două vecinătăţi V ,U ∈V ( x ) astfel încât
(U − { x}) ∩ A = ∅ şi (V − { x}) ∩ A = ∅ .
Luând W = U ∩ V ∈V ( x ) ⇒ (W − { x} ) ∩ ( A ∪ B ) = ∅ deci x ∉ ( A ∪ B )′
⇒ x ∈ C ( A ∪ B )′ .
(iv) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A , A′ ⊂ A ⇒ A ∪ A′ ⊂ A .
Reciproc, fie x ∈ A . Atunci ∀ V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Avem sau x ∈ A
sau x ∉ A . Dacă x ∉ A , atunci (V − { x} ) ∩ A ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A′ , deci
x ∈ A ∪ A′ .
(v) Dacă A este închisă ⇔ A = A . Dar A = A ∪ A′ ⇒ A = A ∪ A′
⇒ A′ ⊂ A .□

17
Propoziţie 1.21. Dacă în orice vecinătate a lui x există o infinitate de
puncte ale lui A, atunci punctul x ∈ X este punct de acumulare al mulţimii
A⊂ X .
Consecinţă 1.22. Dacă A are un punct de acumulare, atunci este infinită.
O mulţime finită nu are puncte de acumulare.

O caracterizare utilă a punctelor de acumulare (aderenţă) este dată de


Teoremă 1.23. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, mulţimea A ⊂ X şi
punctul x ∈ X . Sunt echivalente afirmaţiile
(i) x este punct de acumulare pentru mulţimea A sau x ∈ A′ ,
(ii) există ( xn )n∈ un şir de elemente distincte din A, cu xn ≠ x , ∀ n ∈
astfel ca lim xn = x .
n →∞
Demonstraţie
Fie x ∈ A′ şi familia {Vn }n ⊂V ( x ) pe care o putem considera
n
descrescătoare, în caz contrar considerăm {U n }n ⊂V ( x ) , U n = ∩ Vi .
i =1
Atunci Vn ∩ A − { x} ≠ ∅, ∀n ∈ , deci pentru orice n ∈ există cel
puţin un element an ∈Vn ∩ A − { x} .
Pentru orice vecinătate V ⊂V ( x ) , există numărul nV ∈ astfel încât
VnV ⊂ V . Mai mult, şirul {Vn }n ⊂V ( x ) fiind descrescător obţinem
Vn ⊂ VnV ⊂ V , ∀n ≥ nV .
Din ultimele afirmaţii deducem că an ∈V , ∀n ≥ nV , adică ∃ lim an = x .
n →∞
Reciproc, presupunem că există şirul ( xn )n ⊂ A neconstant, convergent la
punctul x . Atunci pentru orice vecinătate V ⊂V ( x ) există nV ∈ astfel încât
xn ∈V , ∀n ≥ nV . Deoarece ( xn )n ⊂ A deducem că V ∩ A − { x} ≠ ∅ , deci
x ∈ A′ .□

Definiţie 1.24. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X .


( )
Mulţimea FrA = ∂A = A ∩ X − A = A ∩ CA se numeşte frontiera mulţimii
A.
Exemplu: Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ). Frontiera mulţimii
A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b este
∂A = {( x, y ) ∈ 2
}
x ∈ [ a, b ] şi y ∈ {a, b} sau x ∈ {a, b} şi y ∈ [ a, b ] .

18
Definiţie 1.25
Fie A ⊂ . Vom spune că A este majorată (sau mărginită superior) dacă
∃ b ∈ astfel încât x ≤ b , ∀ x ∈ A .
Numărul b se numeşte majorant al mulţimii A. Un număr M se numeşte
margine superioară a unei mulţimi A dacă este cel mai mic majorant al mulţimii
A şi notăm M = sup A . Similar definim m = inf A marginea inferioară.

Teoremă 1.26. Orice mulţime nevidă majorată are margine superioară.


Demonstraţie
Fie a care nu este majorant al lui A şi b un majorant al lui A ⇒ ∃ x ∈ A
astfel încât a ≤ x ≤ b şi b − a = > 0 . În plus, putem alege.
Prin metoda Cantor4 se construiesc două şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ astfel
ca:
(i) an nu este majorant al lui A şi bn este majorant al lui A, ∀ n ∈ ;

(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 .
Din proprietatea (ii) şi (iii) ∃ !α ∈ astfel încât an ≤ α ≤ bn , ∀ n ∈ .
Vom arăta, în doi paşi, că α = sup A .
1) α este majorant al lui A. Dacă prin absurd nu este majorant, atunci
∃ x0 ∈ A cu α < x0 . Putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât

< x0 − α ⇒ bn − an < x0 − α ⇒ bn < an − α + x0 ⇒ bn < x0


2n
ceea ce contrazice faptul că bn este majorant.
2) α este cel mai mic majorant al lui A. Dacă prin absurd ∃ α′ < α un
b
majorant al lui A, putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât n < α − α′
2
⇒ bn − an < α − α′ ⇒ −an < α − bn − α′ ⇒ − an < −α′ ⇒ α′ < an ⇒ an este
majorant pentru A , contradicţie. □
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ p , p ∈ , p > 1 .

Consecinţă 1.27. Orice mulţime mărginită are margine superioară şi


inferioară.
Definiţie. Fie A ⊂ B două mulţimi. Vom spune că mulţimea A este densă
în B dacă şi numai dacă pentru orice x ∈ B există un şir de puncte ( an )n ⊂ A
convergent la x.

4 Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor, 1845-1918, matematician german

19
Propoziţie. Fie A ⊂ B două mulţimi. Dacă A = B , atunci mulţimea A este
densă în B.
Exemplu: Mulţimile , {m ⋅ α + m m, n ∈ , α ∉ } sunt mulţimi dense
în , pe când mulţimea nu este densă în , deoarece = ≠ .

Teoremă 1.28 (Weierstrass5 - Bolzano6)


Orice mulţime A infinită şi mărginită are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea A ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p .
Fie a un minorant şi b un majorant al mulţimii A. În plus, putem alege
a, b ∈ ⇒ = b − a ∈ şi A ⊂ [ a, b ] . Prin metoda Cantor7 se construiesc două
şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 ;

(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) mulţimea [ an , bn ] , n ∈ , conţine o infinitate de puncte din A.
Din (i) şi (ii) deducem că există în mod unic punctul x0 astfel ca
an ≤ x0 ≤ bn , ∀n ∈ .
Fie vecinătatea arbitrară V = ( α, β ) ∈V ( x0 ) ⇒ α < x0 < β. Putem alege
n∈ suficient de mare astfel ca α < an ≤ x0 ≤ bn < β şi prin urmare intervalul
( α, β ) conţine o infinitate de puncte din A , adică (V − { x} ) ∩ A ≠ ∅ , deci
x0 ∈ A ' .□

1.1.2 Exerciţii

1. Fie mulţimea X = {1, 2, 3, 4} . Să se stabilească care din familiile


următoare de părţi ale lui X este topologie pe X:
D 1 = {∅, X , {1} , {1, 2} ,{1, 3} ,{2, 4} ,{1, 2, 4} ,{1, 3, 4}} ;
D 2 = {∅, X , {1} ,{2} ,{3} ,{4} ,{1, 2} , {1, 3} ,{1, 4} ,{2, 3} ,{2, 4} ,{3, 4} ,
{1, 2, 3} ,{1, 2, 4} ,{2, 3, 4} ,{1, 3, 4}}
Indicaţie. Cum {1, 2} , {1, 3} ∈D 1 , dar {1, 2} ∪ {1, 3} = {1, 2, 3} ∉D 1
rezultă că D 1 nu este topologie pe X.

5 Karl Theodor Weierstrass, 1815-1897, matematician german


6 Bernard Placidus Johann Nepomuk Bolzano, 1871-1948, matematician ceh
7 Georg Ferdinand Ludwing Philipp Cantor, 1845-1918, matematician rus

20
Pentru D 2 se verifică toate condiţiile din definiţia topologiei, deci este o
topologie pe X.

2. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi deschise pentru


care intersecţia nu este o mulţime deschisă.
Indicaţie
Se consideră, pe axa reală, familia de mulţimi deschise ( An )n∈ * , pentru

⎛ 1 1⎞
care An = ⎜ − , ⎟ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∩ An = {0} este o mulţime închisă.
⎝ n n⎠ n =1

3. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi închise pentru


care reuniunea nu este mulţime închisă.
Indicaţie
Se consideră, pe axa reală, familia de mulţimi închise ( An )n∈ * , pentru

⎡1 ⎤
care An = ⎢ ,1⎥ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∪ An = ( 0,1] nu este o mulţime închisă.
⎣n ⎦ n =1

4. (principiul lui Cantor - lema intervalelor incluse)


Dacă şirul de intervale reale închise I n = [ an , bn ] , n ≥ 1 , are proprietatea

I n +1 ⊂ I n , ∀n ∈ *
, atunci ∩ In ≠ ∅ .
n =1
Indicaţie. Să observăm că din modul în care au fost definite intervalele
avem următoarele
a1 ≤ an ≤ an +1 ≤ bn +1 ≤ bn ≤ b1, ∀n ∈ * .
Şirurile reale ( an )n , ( bn )n fiind mărginite şi monotone sunt convergente,
adică există
a = lim an = sup an , b = lim bn = inf bn .
n →∞ n∈ n →∞ n∈
Se arată uşor că pentru orice numere naturale j , k are loc ak ≤ b j . Prin
urmare, pentru orice număr natural j , are loc a = sup ak ≤ b j . În final se obţine
k∈ *
*
ak ≤ a = sup ak ≤ inf b j = b ≤ b j , ∀k , j ∈ .
*
k∈ * j∈
*
Pentru k = j = n ∈ are loc

an ≤ a ≤ b ≤ bn , ∀n ∈ *
⇔ ∩ I n = [ a, b ] ≠ ∅ .
n =1

21
⎧ 1 1 ⎫
5. Fie mulţimea infinită A = ⎨1, ,.., ,...⎬ . Să se determine mulţimea
⎩ 2 n ⎭
punctelor de acumulare A′ .
Indicaţie. Se demonstrează că 0 ∈ A′ , adică pentru orice vecinătate V a lui
0 se verifică (V \ {0} ) ∩ A ≠ ∅ .
⎛ 1 1 ⎞
Fie n0 ∈ N * arbitrar şi vecinătatea V = ⎜ − , ⎟ ∈V0 .
⎝ n0 n0 ⎠
⎡⎛ 1 1 ⎞ ⎤ 1
Rezultă că ⎢⎜ − , ⎟ \ {0}⎥ ∩ A ≠ ∅ , deoarece aparţine
n
⎣⎝ 0 0 ⎠ n ⎦ n0 + 1
intersecţiei.
Se arată că nu mai există niciun punct de acumulare pentru mulţimea A.
1
Fie x0 ∈ A, x0 ≠ 0 ⇒ ( ∃) n0 ∈ N * astfel ca x0 = . Se consideră
n0
1 1
vecinătatea punctului x0 , de forma V = ( x0 − ε, x0 + ε ) , ε = − .
n0 n0 + 1
Rezultă (V \ { x0 }) ∩ A = ∅ , deci x0 nu este punct de acumulare.
Astfel, A′ = {0} .

⎧ 1 1 ⎫
6. Fie mulţimea A = ⎨ x ∈ x = + ; n, m ∈ * ⎬ .
⎩ n m ⎭
Să se determine mulţimea A′ .
Indicaţie. Se consideră mulţimile
⎧ 1 1 ⎫
An = ⎨ x ∈ x = + , (∀) m ∈ * ⎬, (∀) n ∈ * .
⎩ n m ⎭
⎧1 ⎫
Atunci An ⊂ A ⇒ An′ ⊂ A′ . Cum An′ = ⎨ ⎬ , rezultă că mulţimea
⎩n⎭
⎧ 1 1 ⎫
B = ⎨0,1, ,..., ,...⎬ ⊆ A′ . Se demonstrează incluziunea inversă, adică A′ ⊆ B .
⎩ 2 n ⎭
Pentru aceasta, fie un punct x0 ∈ A′ ⇒ ( ∃) ( xn )n ⊂ A, xn ≠ x0 , astfel
încât lim xn = x0 . Cum xn ∈ A ⇒ xn = yn + zn . Fie z = lim zn şi y = lim yn .
n →∞ n →∞ n →∞
Rezultă că x0 = y + z . Dacă y = z = 0 ⇒ x0 = 0 ∈ B . Dacă y ≠ 0 ⇒ ( yn )n este un
şir staţionar şi lim zn = z = 0 , deci x0 = y ∈ B .
n →∞
Rezultă astfel că A′ = B .

22
⎪⎧ 1 2 2n − 1 ⎪⎫
7. Fie A = ⎨ n , n ,..., n n ∈ * ⎬ . Să se demonstreze că A = [ 0,1] .
⎩⎪ 2 2 2 ⎭⎪
Indicaţie. Este clar că A ⊂ [ 0,1] ⇒ A ⊂ [ 0,1] . Pentru a demonstra
incluziunea inversă, se consideră un punct
2n −1 k
⎡ k + 1⎤
{ } ⎡ k k + 1⎤
x ∈ [ 0,1] = ∪ ⎢ n , n ⎥ ⇒ ( ∃) k ∈ 0,..., 2n − 1 astfel ca x ∈ ⎢ n , n ⎥ .
k =0 ⎣ 2 2 ⎦ ⎣2 2 ⎦
1
În consecinţă, pentru orice vecinătate V = ( x − ε, x + ε ) cu ε > n rezultă
2
V ∩ A ≠ ∅ , deci x ∈ A , adică A = [ 0,1] .

8. Fie funcţia reală f : A × B ⊂ × → . Să se demonstreze că


sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B

Indicaţie
Avem inegalităţile
f ( x, y ) ≤ sup f ( x, y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A × B ,
y∈B
inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) , ∀y ∈ B .
x∈ A x∈ A y∈B

Cum termenul din dreapta este o constantă, luăm în stânga supremul după
y şi avem
sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B

9. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . Să se arate că


♦ A = A ∪ ∂A ,
♦ A este închisă dacă şi numai dacă A ⊃ ∂A ,
♦ A este deschisă dacă şi numai dacă A ∩ ∂A = ∅ .

10. Demonstraţi că mulţimea K = z ∈ { z = x + i ⋅ y, }


x ∈ [ a , b ] , y ∈ [ c, d ]
este o mulţime închisă în spaţiul topologic complex ( ,τ ).
p
11. Să se arate că orice mulţime deschisă nevidă din , p ≥ 1, se poate scrie
ca reuniune numărabilă de intervale închise.
Indicaţie
Fie x ∈ D = D . Prin urmare, există un rx > 0 astfel încât B ( x, rx ) ⊂ D .
Deoarece mulţimea numerelor raţionale este densă în , deducem că între două

23
numere reale diferite există cel puţin un număr raţional, adică există intervalul p
p
dimensional astfel încât x ∈ I x = ∏ ( a(xk ) , bx( k ) ) ⊂ B ( x, rx ) ⊂ D .
k =1
Egalitatea D = ∪ Ix este evidentă. Pe de altă parte, deoarece mulţimea
x∈D
p
× p
este numărabilă, rezultă că familia intervalelor ( I x ) x∈D este cel mult
numărabilă.

12. Fie A, B ⊂ două mulţimi şi x ∈ arbitrar. Să se demonstreze că au loc


următoarele egalităţi
sup ( A + x ) = sup A + x
⎧ x ⋅ sup A, x > 0
sup ( A ⋅ x ) = ⎨
⎩ x ⋅ inf A, x < 0
sup ( A + B ) = sup A + sup B
Indicaţie
Demonstrăm numai ultima egalitate. Dacă x ∈ A + B , atunci există
numerele reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
x = a + b ≤ sup ( A + B ) , ∀x ∈ A + B ,
ceea ce înseamnă că sup A + sup B este un majorant pentru mulţimea A + B ,
adică
sup ( A + B ) ≤ sup A + sup B .
Pentru orice ε > 0 , din definiţia supremului unei mulţimi, există numerele
reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
sup A − ε ≤ a ≤ sup A
şi
sup B − ε ≤ b ≤ sup B .
Prin adunare obţinem
sup A + sup B − 2 ⋅ ε < a + b ≤ sup A + sup B .
Dar
a + b ∈ A + B ⇒ a + b ≤ sup ( A + B ) ⇒ sup A + sup B − 2 ⋅ ε < sup ( A + B ) , ∀ε > 0 ,
adică
sup A + sup B ≤ sup ( A + B ) .
Cele două inegalităţi obţinute ne conduc la
sup A + sup B = sup ( A + B ) .

24
1.2 Spaţii compacte

Definiţie 1.29 Fie ( X ,D X ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . O


familie ( Dα )α∈J de submulţimi ale lui X se numeşte acoperire a lui A dacă
A ⊂ ∪ Dα , unde J este o familie nevidă de indici.
α∈I
O familie ( Dα )α∈J ⊂D X (J o mulţime nevidă de indici) de mulţimi
deschise cu proprietatea că pentru orice element x ∈ A, ∃α ∈ J , astfel încât
x ∈ Dα , adică A ⊂ ∪ Dα , se numeşte acoperirea cu mulţimi deschise a
α∈J
mulţimii A.
Dacă mulţimea J este finită, atunci acoperirea se numeşte acoperire finită.
Se spune că din acoperirea ( Dα )α∈J ⊂D X cu mulţimi deschise a
mulţimii A se poate extrage o subacoperire finită, dacă există un număr finit de
mulţimi deschise Di1 , Di2 ,..., Din ⊂D X , astfel încât A ⊂ Di1 ∪ Di2 ∪ ... ∪ Din .

Definiţie. O mulţime închisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.

Exemple:
1) Orice mulţime finită dintr-un spaţiu topologic separat este compactă.
2) O submulţime a unui spaţiu topologic compact nu este totdeauna
compactă. De exemplu, X = [ a, b ] este compact, dar ( a, b ) nu este
compact.

Teoremă (Borel8-Lebesgue9). Fie ( p


,τ ) şi mulţimea K⊂ p
.
Mulţimea K este compactă dacă şi numai dacă din orice acoperire deschisă a lui
K se poate extrage o subacoperire finită.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea K ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p . Este clar
că dacă din orice acoperire deschisă a lui K se poate extrage o subacoperire
finită, mulţimea K este compactă.
Să admitem acum că mulţimea K este compactă şi să demonstrăm că din
orice acoperire deschisă a sa se poate extrage o subacoperire finită.
a) Dacă K este finită, afirmaţia este evidentă.

8 Armand Borel, 1923-2003, matematician elveţian


9 Henri Léon Lebesgue, 1875-1941, matematician francez

25
b) Dacă K este infinită, vom presupune prin absurd că K nu poate fi
acoperită cu un număr finit de intervale deschise. Cum K este compactă ⇒ K
este mărginită ⇒ ∃ a, b ∈ astfel încât ∀x ∈ C , a ≤ x ≤ b .
Vom construi şirurile ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 ;

(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) mulţimea An ⊂ K , cu proprietatea că ∀x ∈ An , an ≤ x ≤ bn , ∀ n ∈ ,
nu poate fi acoperită cu un număr finit de intervale deschise.
Din (i) şi (ii) ∃ !x0 astfel încât an ≤ x0 ≤ bn , ∀ n şi x0 ∈ K ′ .
Fie V = ( α, β ) astfel încât α < x0 < β . Putem găsi n ∈ suficient de mare
⎡ ⎛ ⎞⎤
n > ⎢log 2 ⎜ ⎟ ⎥ + 1 astfel încât α < an ≤ x0 ≤ bn < β ⇒ An ⊂ V .
⎣ ⎝ β − α ⎠⎦
Dar An conţine o infinitate de puncte din K ⇒ (V − { x0 }) ∩ K ≠ ∅ .
Însă K este compactă ⇒ este închisă ⇒ îşi conţine punctele de
acumulare ⇒ x0 ∈ K . Există deci un interval V ce conţine pe x0 , V ∈V ( x ) ce
poate fi acoperire a mulţimii An cu n suficient de mare, fapt ce vine în
contradicţie cu afirmaţia (iii). □

Definiţie. Un spaţiu topologic separat ( X , τ X ) se numeşte compact, dacă


din orice acoperire deschisă a lui X se poate extrage o subacoperire finită.
Un spaţiu topologic n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p , se numeşte local compact dacă
orice punct din X are o vecinătate compactă.

Observaţie. Spaţiul topologic ( ,D ) nu este compact, deoarece din


acoperirea deschisă {( −n, n )}n∈ a axei reale nu se poate extrage o
subacoperire deschisă şi finită. Totuşi, spaţiul topologic ( ,D ) este local
compact, deoarece orice x ∈ este punct interior unui interval
[ x − ε, x + ε ], ε > 0 , care este o mulţime compactă. Mulţimea poate fi făcută
compactă prin adăugarea punctului de la infinit, numit punctul de
compactificare al lui Aleksandrov10.

Vom prezenta câteva condiţii echivalente de compacticitate în spaţii


topologice separate.

10 Pavel Sergeevich Aleksandrov, 1896-1982, matematician rus

26
Teoremă. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi K ⊂ X . Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
i. Mulţimea K este compactă,
ii. Din orice familie de mulţimi închise cu intersecţia vidă se poate
extrage o subfamilie finită cu intersecţia vidă.
Demonstraţie
i ⇒ ii . Fie familia { Fi }i∈I de mulţimi închise cu proprietatea
⎛ ⎞
⎜ ∩
K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ .

⎝ i∈I ⎠
⎛ ⎞
∩ ∪
Rezultă că K ⊂ C X ⎜ Fi ⎟ = C X Fi . Deoarece toate mulţimile C X Fi
⎜ ⎟
⎝ i∈I ⎠ i∈I
sunt închise, iar K este compactă deducem, prin teorema Borel-Lebesgue, că
există o familie finită de indici J ⊂ I cu proprietatea:
⎛ ⎞

K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ .
⎜ ⎟
⎝ i∈J ⎠
ii ⇒ i . Fie D = ( Di )i∈I o acoperire cu deschise a lui K, adică
K⊂ ∪ Di .
i∈I
Pentru mulţimile închise Fi = C X Di , i ∈ I , putem folosi afirmaţia ii. Mai
⎛ ⎞
⎜ ∩
mult, cum K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ , există o familie finită de indici J ⊂ I cu

⎝ i∈I ⎠
⎛ ⎞
∩ ∪
proprietatea K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ , de unde deducem că K ⊂ Di , adică K este
⎜ ⎟
⎝ i∈J ⎠ i∈I
compactă.□

Propoziţia următoare, pe care o lăsăm drept exerciţiu, evidenţiază


principalele proprietăţi ale mulţimilor compacte în spaţii topologice separate.
Propoziţie. Dacă ( X ,D ) este un spaţiu topologic separat, atunci:
i. orice mulţime K ⊂ X compactă este închisă,
ii. pentru orice K , L ⊂ X mulţimi compacte, reuniunea lor K ∪ L este
compactă echivalent cu afirmaţia că reuniunea finită de mulţimi
compacte este o mulţime compactă,

27
iii. pentru orice familie nevidă {Ki }i∈i de părţi compacte ale lui X,
intersecţia ∩ Ki este o mulţime compactă echivalent cu afirmaţia că
i∈I
intersecţia de mulţimi compacte este o mulţime compactă.
Indicaţie
ii. Se foloseşte teorema Borel-Lebesgue.
iii. Dacă mulţimea Ki este închisă şi mărginită pentru orice i ∈ I , unde I
este o mulţime de indici, atunci ∩ Ki este închisă şi mărginită.
i∈I

Exerciţii
1. Să se demonstreze că mulţimea A = ( 0,1) ∩ Q nu este compactă.
Indicaţie
⎛1 ⎞
Fie familia de mulţimi deschise Dn = ⎜ ,1 ⎟ , n ∈ * , astfel ca
⎝n ⎠
A ⊂ ∪ Dn .
n∈ *
Presupunând, prin reducere la absurd, că A este compactă, prin teorema
Borel-Lebesgue rezultă că din orice acoperire deschisă a sa se poate extrage o
subacoperire finită, adică există k numere naturale n1 < n2 < ... < nk astfel ca
k ⎛ 1 ⎞
A ⊂ ∪ Dni , unde Dn1 ⊂ Dn2 ⊂ ... ⊂ Dnk . Rezultă că A ⊂ Dnk ⇒ A ⊂ ⎜ ,1⎟ ,
i =1 ⎝ nk ⎠
1 1 ⎛ 1 ⎞
ceea ce este fals, deoarece ∈ A , iar ∉ ⎜ , 1⎟ = Dnk . Presupunerea
nk + 1 nk + 1 ⎝ nk ⎠
făcută fiind falsă, A nu este compactă.

p
2. Să se arate că orice mulţime deschisă nevidă din , p ≥ 1, se poate scrie
ca reuniune numărabilă de intervale închise.
Indicaţie
Fie x ∈ D = D . Prin urmare, există un rx > 0 astfel încât B ( x, rx ) ⊂ D .
Deoarece mulţimea numerelor raţionale este densă în , deducem că între două
numere reale diferite există cel puţin un număr raţional, adică există intervalul p
p
dimensional astfel încât x ∈ I x = ∏ ( a(xk ) , bx( k ) ) ⊂ B ( x, rx ) ⊂ D .
k =1
Egalitatea D = ∪ Ix este evidentă. Pe de altă parte, deoarece mulţimea
x∈D
p
× p
este numărabilă, rezultă că familia intervalelor ( I x ) x∈D este cel mult
numărabilă.
28
1.3 Spaţii conexe

Intuitiv, mulţimile conexe sunt mulţimi dintr-o bucată, adică nu sunt


reuniuni de mulţimi deschise disjuncte.
Definiţie 1.30. O mulţime A ≠ ∅ din spaţiul topologic ( X ,D ) se
numeşte conexă în X, dacă nu există mulţimile D1, D2 ⊂D astfel încât
A ∩ D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ∩ A ≠ ∅ , A ∩ D2 ≠ ∅ , A ⊂ D1 ∪ D2 .

Propoziţie. Dacă în spaţiul topologic ( X ,D ) există mulţimile


D1, D2 ⊂ X astfel încât
D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ∩ ( D2 )′ = ∅ , ( D1 )′ ∩ D2 = ∅ , A = D1 ∪ D2 ,
atunci mulţimea A este conexă în X.

Definiţie 1.31. O mulţime X ≠ ∅ deschisă şi conexă se numeşte


domeniu.
Un domeniu la care i se adaugă frontiera se numeşte domeniu închis.

Definiţie. Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu conex dacă nu


există două deschise D1, D2 ∈D cu următoarele trei proprietăţi
♦ X = D1 ∪ D2 ,
♦ D1 ∩ D2 = ∅ ,
♦ D1 ≠ ∅ , D2 ≠ ∅ .
Exemplu:
♦ Mulţimea finită A = {a, b} ⊂ nu este conexă în . În adevăr pentru
1
t = ⋅ b − a definim deschisele
4
D1 = ( a − t , a + t ) ∈D , D2 = ( b − t , b + t ) ∈D
care verifică cerinţele definiţiei.
♦ O submulţime A nevidă a lui este conexă dacă şi numai dacă A este
un interval.

Următoarea teoremă este o teoremă de caracterizare a spaţiilor conexe.

Teoremă. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Următoarele afirmaţii sunt


echivalente:
i. X este spaţiu conex,
ii. X nu se poate descompune în două submulţimi închise, disjuncte şi
nevide.

29
Demonstraţie
i ⇒ ii . Presupunem că există mulţimile F1, F2 nevide, închise şi
X = F1 ∪ F2 , F1 ∩ F2 = ∅ .
Fie deschisele D1 = C X F1, D2 = C X F2 . Din proprietăţile lui F1, F2
deducem că D1, D2 sunt nevide, în plus
D1 ∩ D2 = C X F1 ∩ C X F2 = C X ( F1 ∪ F2 ) = C X ( X ) = ∅
D1 ∪ D2 = C X F1 ∪ C X F2 = C X ( F1 ∩ F2 ) = C X ( ∅ ) = X ,
adică X nu este conex, fapt ce contrazice ipoteza i.
ii ⇒ i . Presupunând că X ar fi neconex, adică există deschisele
D1, D2 ∈D cu următoarele proprietăţi
X = D1 ∪ D2 , D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ≠ ∅ , D2 ≠ ∅ .
În consecinţă, există două mulţimi închise, disjuncte şi nevide
F1 = C X D1, F2 = C X D2 astfel ca X = F1 ∪ F2 , fapt ce contrazice ii. Aşadar, X
este spaţiu conex.

1.4 Spaţii metrice

Definiţie 1.32. Fie X o mulţime nevidă. O metrică (distanţă) pe X este o


aplicaţie d : X × X → ce satisface axiomele distanţei:
(M1) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y (pozitivitate);
(M2) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X (simetrie);
(M3) d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) , ∀ x, y, z ∈ X (inegalitatea triunghiului).
Perechea ( X , d ) se numeşte spaţiu metric. Elementele din X se numesc
puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Proprietatea 1 arată că distanţa are valori pozitive, fiind nulă doar dacă
punctele x, y coincid, proprietatea 2 arată că distanţa este simetrică, iar
proprietatea 3 se mai numeşte inegalitatea triunghiului. Perechea ( X , d ) formată
din mulţimea nevidă X şi distanţa (metrica) d pe X se numeşte spaţiu metric.11
Elementele lui X se numesc puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Remarcăm că, pe o mulţime, se pot defini mai multe distanţe, deci mai
multe structuri de spaţiu metric. De asemenea, dacă ( X , d ) este spaţiu metric şi
Y ⊂ X , atunci (Y , d ) este spaţiu metric în raport cu distanţa indusă pe X.

11 Noţiunea de spaţiu metric a fost introdusă de Frèchet (1906) şi dezvoltată de Hausdorff


(1914) pornind de la ideile lui Riemann (1854).
30
Exemple:
1) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y este spaţiu
metric.
2) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( z1, z2 ) = z1 − z2 este spaţiu
metric.
n
3) Perechea ( n
)
, d unde d : n
× n
→ , d ( x, y ) = ∑ ( xi − yi )
2

i =1
pentru x = ( x1, x2 ,..., xn ) , y = ( y1, y2 ,..., yn ) este spaţiu metric.

Propoziţie 1.33. Dacă ( X , d ) este un spaţiu metric, atunci:


(i) d ( x1, xn ) ≤ d ( x1, x2 ) + d ( x2 , x3 ) + ... + d ( xn −1, xn ) , ∀ xk ∈ X , k = 1, n ;
(ii) d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y ) , ∀ x, y, z ∈ X ;
(iii) d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y, y′ ) , ∀ x, x′, y, y′ ∈ X (inegalitatea
patrulaterului).
Demonstraţie
(ii) Din M3 avem
⎧⎪d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) şi
⎨ ⇒
⎪⎩d ( y, z ) ≤ d ( y, x ) + d ( x, z ) = d ( x, y ) + d ( x, z )
⎧⎪d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y )
⇒⎨ ⇒ d ( y , z ) − d ( x, z ) ≤ d ( x, y )
⎪⎩ (
d y , z ) ( ) ( )
− d x , z ≤ d x , y
(iii) Folosind (i) avem:
d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( x′, y′ ) + d ( y′, y ) ⇒
⇒ d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y )
Schimbând rolul lui x → x′ şi y → y′
⇒ d ( x′, y′ ) − d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y ) ⇒ (iii) □

Definiţie 1.34. Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X . Se numeşte bilă


deschisă de centru a şi rază r > 0 mulţimea

{
B ( a , r ) = x ∈ X d ( x, a ) < r . }
Analog, mulţimea ∀ n ≥ n j ( ε ) se numeşte bilă închisă de centru a şi
rază r.
Exemple:
1) Fie spaţiul metric ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y .

31
Mulţimea B ( x, r ) = ( x − r , x + r ) , adică bila deschisă de centru x şi rază r
coincide cu intervalul deschis ( x − r , x + r ) .

2) Fie spaţiul metric ( 2


)
, d unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 )2 + ( x2 − y2 )2 .
Bila deschisă de centru x = ( x1, x2 ) şi rază r > 0 coincide cu mulţimea punctelor
interioare discului cu centrul în x = ( x1, x2 ) şi de rază r > 0 .
3) Fie spaţiul metric
( 3
)
, d unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 )2 + ( x2 − y2 )2 + ( x3 − y3 )2 .
Atunci bila deschisă de centru x = ( x1, x2 , x3 ) şi rază r > 0 coincide cu
interiorul sferei centrate în x = ( x1, x2 , x3 ) şi de rază r.
În cele ce urmează arătăm cum putem defini pe spaţiul n o structură de
n
spaţiu metric. Mulţimea = × ... × este formată din toate sistemele
ordonate de puncte ( x1, x2 ,..., xn ) . Elementele lui x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ n se
numesc puncte, iar numerele xi se numesc coordonate de rang i ale punctului
x . Mulţimea n se mai numeşte spaţiu aritmetic cu n dimensiuni.
Putem defini pe n următoarele operaţii peste :
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n
,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial, rezultă că ( n
)
, +, ⋅ este
spaţiu vectorial peste , iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
n
vectorilor. În se mai defineşte produsul scalar a doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn
cu proprietăţile
(i) < x, y >=< y, x > (comutativitate);
(ii) < x, y + y >=< y, x > + < x, z > (distributivitatea faţă de adunare);
(iii) < αx, y >= α < y, x > (omogenitate);
n
(iv) < x, x > ≥ 0 , ∀ x ∈ şi < x, x > = 0 ⇔ x = 0 (pozitivitate).

Definiţie. Spaţiul vectorial n în care s-a definit un produs scalar se


numeşte spaţiu Euclidian cu n dimensiuni.
Definiţie 1.35. În spaţiul Euclidian ( n
, <, > ) putem defini norma
n
vectorului x ∈ ca fiind număr real
x = < x, x > = x12 + x22 + ... + xn2

32
ce are proprietăţile
n
(i) x ≥ 0 , ∀ x ∈ şi x = 0 ⇔ x = 0 (pozitivitate);
n
(ii) x + y ≤ x + y , ∀ x, y ∈ (inegalitatea triunghiului);
n
(iii) α ⋅ x = α ⋅ x , ∀ x ∈ , ∀ α ∈ . (omogenitate).

Definiţie 1.36. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă cu


proprietăţile precedente se numeşte spaţiu normat. Într-un spaţiu normat putem
definim distanţa dintre două puncte ca fiind d ( x, y ) = x − y .
Observaţie 1.37. Într-un spaţiu metric se poate introduce o topologie D d
cu ajutorul distanţei, numită topologia metrică ( X , d ) → ( X ,D d ) . În acest sens
este necesar să definim mulţimile deschise.
Definiţie 1.38. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că mulţimea D ⊂ X
este deschisă şi notăm D ∈D d dacă pentru orice punct a ∈ D , există r > 0
astfel încât B ( a, r ) ⊂ D .
Se poate arăta că familia de mulţimi D d care conţine Ø, X şi toate
mulţimile deschise D formează o topologie pe ( X , d ) şi spaţiul metric ( X , d )
este un spaţiu topologic separat.
Teoremă 1.39. Familia de mulţimi D d formată din ∅, X şi toate
mulţimile D definite mai sus formează o topologie pe ( X , d ) .
Demonstraţie
(i) ∅, X ∈D d ;
(ii) Fie D1, D2 ∈D d nevide (dacă este una vidă, atunci ∩ Di ∈D d ).
Fie x0 ∈ D1 ∩ D2 ⇒ x0 ∈ D1 şi x0 ∈ D2 ⇒ ∃ r1, r2 > 0 astfel încât
B ( x0 , r1 ) ⊂ D1 şi B ( x0 , r2 ) ⊂ D2 .
Notăm cu r = min ( r1, r2 ) şi găsim B ( x0 , r ) ⊂ Di , i = 1,2
⇒ B ( x0 , r ) ⊂ D1 ∩ D2 ⇒ D1 ∩ D2 ∈D d .
(iii) Fie o familie oarecare ( Dk )k∈J ⊂D d . Vom arăta că ∪ Dk ∈D d .
k ∈J
Vom presupune că cel puţin una este nevidă.
Fie x ∈ ∪Dk rezultă că ∃ k0 ∈ J astfel încât x0 ∈ Dk0 ∈D d şi ∃ r > 0
k ∈J
astfel încât B ( x0 , r ) ⊂ Dk0 ⊂ ∪ Dk deci B ( x0 , r ) ⊂ ∪ Dk , adică ∪ D ∈D d .□
k ∈J k ∈J k ∈J

Definiţie. O vecinătate a punctului a ∈ X în spaţiul topologic ( X ,D d )


este o mulţime nevidă V ⊂ X cu proprietatea că ∃r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ V .

33
Definiţie. În spaţiul metric ( n
)
, d 2 , n ≥ 2, se numeşte interval n –
dimensional, mulţimea
I = I1 × I 2 × ... × I n = {( x1,..., xn ) x1 ∈ I1,..., xn ∈ I n }
unde I k , k = 1, n , este un interval (latura intervalului I) pe dreapta reală.
După cum intervalele I k sunt toate închise, deschise, mărginite, spunem
că intervalul I este închis, deschis, mărginit.

Din propoziţia următoare deducem că orice interval n – dimensional


mărginit şi deschis ce conţine pe a este la rândul său o vecinătate.
Propoziţie. Orice bilă B ( a, r ) deschisă include un interval n –
dimensional mărginit şi deschis ce conţine pe a şi reciproc, orice interval n –
dimensional, mărginit şi deschis care conţine pe a include o bilă deschisă
B ( a, r ) .
Demonstraţie
„⇒ ”. Fie Sr ( a ) o sferă deschisă ⇒ x ∈ Sr ( a ) ⇔ d ( x, a ) < r
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 .
2 2 2

⎛ r r ⎞
Aleg intervalul I = I1 × I 2 × ... × I n ,
I k = ⎜ ak −
unde , ak + ⎟,
⎝ n n⎠
∀ k = 1, n care conţine pe a şi este inclus în S r ( a ) deoarece ∀ x ∈ I ⇒ xk ∈ I k
r
sau xk − ak < , ∀ k = 1, n
n
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 ⇒ x ∈ Sr ( a ) .
2 2 2

„ ⇐ ”. Fie I = I1 × I 2 × ... × I n un interval n – dimensional mărginit şi


deschis ce conţine pe a ∈ 3 . Dacă I k = ( α k , βk ) ⇒ α k < ak < βk , ∀ k = 1, n .
Vom nota ρ = min ( ak − α k , βk − ak ) şi consider intervalul J = J1 × J 2 × ... × J n
k
cu centrul în a şi cu laturile J1, J 2 ,..., J n de aceeaşi lungime J k = ( ak − r , ak + r )
cu 0 < r ≤ ρ . Să arătăm că J ⊆ I . Fie x ∈ y ⇒ xk ∈ J k , ∀ k ,
⇒ ak − r < xk < ak + r , ∀k ⇒ 0 < r ≤ ρ min ( ak − α k , bk − α k ) , ∀k
⇒ α k ≤ ak − r < xk < ak + r < βk , ∀ k ⇒ xk ∈ I k , ∀ k ⇒ x ∈ I ⇒ J ⊆ I .
Să arătăm că Sr ( a ) ⊆ J . Într-adevăr, dacă x ∈ Sr ( a ) , rezultă că
( x1 − a1 )2 + ( x2 − a2 )2 + ... + ( xn − an )2 < r
de unde xk − ak < r , ∀k = 1,..., n , adică xk ∈ J k , ∀k = 1,..., n , ceea ce atrage
faptul că x ∈ J , deci Sr ( a ) ⊆ J , adică Sr ( a ) ⊆ I .

34
Prin urmare, un spaţiu metric este de fapt un caz particular de spaţiu
topologic. Mai mult, se poate arăta că orice spaţiu metric ( X , d ) este un spaţiu
topologic separat.
Considerăm ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X un punct. Dacă notăm
mulţimea vecinătăţilor punctului a (filtrul vecinătăţilor) prin
V ( a ) = { B ( a, r ) r > 0} , atunci prin convergenţa şirului ( xn )n ⊂ X înţelegem:
Definiţie 1.40. Şirul ( xn )n ⊂ X converge la x ∈ X , dacă pentru orice

( ) ( ) există n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice


B x, ε ∈ V x n ≥ n ( ε ) să rezulte
xn ∈ B ( x, ε ) şi scriem lim xn = x .
x →∞
Cu alte cuvinte, şirul ( xn )n ⊂ X este convergent la x ∈ X , dacă avem
îndeplinită condiţia
(
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) ⇒ d xn , x < ε . )
Spaţiul topologic ( X ,D d ) fiind separat deducem că limita unui şir
convergent într-un spaţiu metric este unică.
Definiţie 1.41. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Şirul de puncte ( xn )n ⊂ X se
numeşte şir Cauchy12 (fundamental), dacă pentru orice ε > 0 există rangul
n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice m > n ≥ n ( ε ) să rezulte d ( xm , xn ) < ε sau
echivalent
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀m > n ≥ n ( ε ) ⇒ d ( xm , xn ) < ε .
Cum m > n , există p ∈ * , p ≥ 1 , astfel încât m = n + p . Prin urmare,
putem reformula definiţia anterioară astfel:
Definiţie 1.42. Şirul ( xn )n de puncte din spaţiul metric ( X , d ) se
numeşte şir Cauchy (fundamental), dacă pentru orice ε > 0 există rangul
n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi p ∈ * , p ≥ 1 , să rezulte
( )
d xn + p , xn < ε sau echivalent
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) , ∀p ∈ *
( )
, p ≥ 1 ⇒ d xn + p , xn < ε .
Teoremă 1.43. Fie ( X , d ) un spaţiu metric, ( xn )n∈N un şir de puncte din
X şi x ∈ X . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) lim xn = x ;
n →∞

12 Augustin Louis Cauchy (1789-1857), matematician francez. A introdus noţiunile


fundamentale ale analizei matematice în spiritul analizei matematice moderne.
35
(
2) lim d xn , x = 0 .
n →∞
)
Definiţie 1.44. Spaţiul metric ( X , d ) se numeşte spaţiu metric complet,
relativ la distanţa d, dacă orice şir fundamental ( xn )n de puncte din ( X , d ) este
convergent, adică ∃ lim xn = x ∈ X .
n →∞

Exemplu:
¾ În mecanica analitică a lui Lagrange spaţiul cu 3n dimensiuni apare în
studiul mişcării unui sistem de n puncte materiale; 3n fiind numărul
gradelor de libertate.
¾ Un solid rigid are 6 grade de libertate – trei translaţii de-a lungul axelor şi
trei rotaţii în jurul fiecărei axe. Spaţiul cu 6 dimensiuni apare în studiul
mişcării unui solid rigid.
Definiţie 1.45. Fie două distanţe definite pe aceeaşi mulţime nevidă X,
d1, d 2 : X × X → . Spunem că d1 şi d 2 sunt echivalente dacă există constantele
reale α > 0 şi β > α astfel încât:
∀x, y ∈ X , α ⋅ d1 ( x, y ) ≤ d 2 ( x, y ) ≤ β ⋅ d1 ( x, y )

şi scriem d1 ∼ d 2 .
n
Teoremă 1.46. Metricele d 2 , δ, ρ : → , n ≥ 1 , definite prin
n n
d 2 ( x, y ) = ∑ ( xk − yk ) , δ ( x, y ) = ∑ xk − yk şi ρ ( x, y ) = max xk − yk ,
2
k =1, n
k =1 k =1
sunt trei metrici echivalente pe spaţiul X = n .
Demonstraţie
Se arată că are loc şirul de inegalităţi
1
δ ( x, y ) ≥ d ( x, y ) ≥ ρ ( x, y ) ≥ ⋅ δ ( x, y ) , ∀ x, y ∈ n .□
n
Propoziţie 1.47. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Dacă ( xn )n∈N este un şir
convergent de puncte din X şi a = lim xn , atunci orice subşir al şirului ( xn )n∈N
n →∞
este convergent şi are limita a.

Definiţie 1.48. Fie ( X , d ) un spaţiu metric, mulţimile A, B ⊂ X şi


punctul x ∈ X
• numărul d ( x, A ) = inf {d ( x, a ) a ∈ A} se numeşte distanţa de la
punctul x la mulţimea A,

36
• numărul d ( A, B ) = inf {d ( a, b ) a ∈ A, b ∈ B} se numeşte distanţa de
la mulţimea A la mulţimea B,
• numărul diam A = sup {d ( x, y ) x, y ∈ A} se numeşte diametrul
mulţimii A,
• spunem că mulţimea A este mărginită dacă are diametrul finit sau
echivalent dacă există x0 ∈ X şi r > 0 astfel încât A ⊂ B ( x0 , r ) .

Propoziţie 1.49. Într-un spaţiu metric orice şir convergent este mărginit.

Propoziţie 1.50
Într-un spaţiu metric ( X , d ) orice şir convergent este şir fundamental.
Demonstraţie
Fie ( xn )n ⊂ X , xn → a ∈ X un şir convergent, adică
∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât ∀ n ≥ nε avem d ( xn , a ) < ε .
Dar n + p > n ≥ nε , p ∈ ∗
( )
⇒ d xn + p , a < ε , prin urmare pentru orice

numere n ≥ nε şi p ∈ rezultă
( ) ( )
d xn + p , xn ≤ d xn + p , a + d ( xn , a ) < 2 ⋅ ε .□
Reciproca propoziţiei anterioare nu este în general adevărată după cum
arată următorul
Exemplu:
(i) Vom arăta că ( , d ) cu metrica d ( x, y ) = arctg x − arctg y este un
spaţiu metric, dar nu este spaţiu metric complet.
Faptul că d este o metrică, este clar. Vom arăta că, în această metrică, şirul
de termen general xn = n este fundamental, dar nu este convergent.
( )
d xn + p , xn = arctg ( n + p ) − arctg n =

p p 1 n
= arctg ≤ arctg ≤ →0
1+ n(n + p) 1+ n(n + p) n
Dar ( xn )n nu este convergent. Vom presupune prin absurd că
∃ lim xn = a ∈ *
⇒ lim d ( xn , a ) = 0 .
n →∞ n →∞
n−a n 1
d ( xn , a ) = arctg n − arctg a = arctg → arctg ≠ 0
1+ n ⋅ a a
π
contradicţie. Pentru a = 0 raţionamentul este similar doar că lim d ( xn ,0 ) = .
n →∞ 2

37
Propoziţie 1.51
Orice şir Cauchy (fundamental) ( xn )n ⊂ ( p
)
, d 2 , p ≥ 1 este mărginit.
Demonstraţie
Vom demonstra afirmaţia numai pentru ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) , ea rămânând
adevărată şi pentru cazul ( xn )n ⊂ ( p
)
, d , p ≥ 1 . Fie un ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) un
şir fundamental, adică pentru orice ε > 0 există nε ∈ astfel încât pentru orice

n ≥ nε şi p ∈ ⇒ xn + p − xn < ε .
Luăm ε = 1 , n = n1 ⇒ xn1 + p < 1 + xn1 , ∀ p ∈ N ∗ , fapt ce arată că

{ }
mulţimea infinită xn1 , xn1 +1,... este mărginită.

{
Dacă luăm M = max x1 , x2 ,..., xn
1
} , atunci M = max{M , x + 1} are
n1

proprietatea că xn ≤ M , ∀n ∈ .
Propoziţie 1.52 (Cesáro13)
Orice şir mărginit de numere reale ( xn )n ⊂ p
conţine un subşir
convergent.
Demonstraţie
Fie A = { x1, x2 ,..., xn ,...} ⊂ p
, p ≥ 1 este infinită şi mărginită. Prin
teorema Weierstrass Bolzano obţinem A′ ≠ ∅ ⇒ A ≠ ∅ , adică există cel puţin
un punct de acumulare x ∈ A şi subşirul xn p ( ) np
⊂ A astfel încât lim xn p = x .
n p →∞

Teoremă 1.53
(i) Orice subşir al unui şir convergent de numere reale este convergent
către aceeaşi limită.
(ii) Dacă un şir Cauchy ( xn )n are un subşir convergent către
a∈ ( p
)
, d , p ≥ 1 , atunci şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = a .
n →∞
Demonstraţie
(ii) Fie şirul ( xn )n fundamental şi subşirul xn p ( ) np
convergent la a ∈ p
.

Prin urmare, pentru orice ε > 0 există nε = max nε1 , nε2 ∈ ( ) astfel ca pentru

( ) (
orice n, n p ≥ nε să rezulte d ( xn , a ) ≤ d xn , xn p + d xn p , a < 2 ⋅ ε .□ )

13 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian

38
Teoremă 1.54 (Cauchy14)
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă este
fundamental sau echivalent spaţiul ( , ⋅ ) este spaţiu metric complet.
Demonstraţie
„⇒ ” Cum ( , ⋅ ) este un spaţiu metric, rezultă că dacă ( xn )n ⊂ este
convergent, atunci el este fundamental.
„ ⇐ ” Dacă ( xn )n este fundamental, atunci este mărginit. Din propoziţia
lui Cesaro, şirul conţine un subşir convergent şi prin teorema anterioară şirul
( xn )n este convergent. □
Teoremă 1.55. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ (
n
n
p
)
, d2 , p ≥ 1 să aibă ca limită punctul a∈ p
, adică

lim x
n →∞
( n)
(
= a = a1, a2 ,..., a p ∈ ) p
, este ca toate componentele

( )
x(j )
n
n
⊂ , j = 1,..., p ale şirului x( )
n
( ) n
să fie convergente şi să existe relaţiile
( n)
lim xk = ak ∈ , ∀ k = 1: p .
n →∞
Demonstraţie
Vom utiliza dubla inegalitate

( ) (x ) ( )
2 2
(n)
x(j ) − a j ≤ d 2 x( ) , a = + ... + x(p ) − a p < x1( ) − a1 + ... + x(p ) − a p
n n n n n
1 − a1

„ ⇒ ” Dacă lim x( ) = a , atunci pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈


n
astfel
n →∞

încât pentru orice ∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , a < ε şi din inegalitatea stângă


n
( )
deducem x(j ) − a j < ε , ∀ j = 1, p , adică lim x(j ) = a j , ∀ j = 1, p .
n n
n →∞
„ ⇐ ” Din convergenţa componentelor deducem că pentru orice ε > 0
ε
există n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel ca ∀ n ≥ n j ( ε ) să avem x(j ) − a j < .
n
p
Dacă n ( ε ) = max n j ( ε ) , atunci pentru orice n ≥ n(ε)
j =1,..., p

( ε
)
⇒ d x( ) , a < p ⋅ = ε .□
n
p

14 Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez

39
Observaţie. O reformulare a acestei teoreme este următoarea. În spaţiul
( p
)
, d , convergenţa este echivalentă cu convergenţa în spaţiul coordonatelor.

1.4.1 Spaţii metrice complete

Teoremă 1.56 (completitudinea - Banach15)


Spaţiul metric ( p
)
, d 2 , p ≥ 2 este spaţiu metric complet sau echivalent

un şir x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.
Demonstraţie
„⇒ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent, prin teorema anterioară,

deducem că toate componentele sale sunt convergente. Cum ( , ⋅ ) este spaţiu


metric complet, prin teorema lui Cauchy, deducem că toate componentele
şirului ( x( ) )
n
n
⊂ p
sunt fundamentale, adică pentru orice ε > 0 există

n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel încât pentru orice k , ≥ n j ( ε ) ⇒ x(j ) − x(j ) < ε .


k

Prin urmare, pentru orice ε > 0 există n = max n j ( ε ) ∈ astfel încât


j =1,..., p
pentru orice k , ≥ n ( ε ) ,

) ∑( )
p

(
2
x( ) , x( ) = xi( ) − xi( ) < x1( ) − x1( ) + x2( ) − x2( ) + ... + x(p ) − x(p ) < p ⋅ ε
k k k k k
d2
i =1

„ ⇐ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este fundamental, deducem că pentru orice

ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice k , ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , x ( ) < ε .


k
( )
Din inegalitatea
p

) ∑( ( ) < ε, i = 1,..., p ,
2
xi( ) − xi( ) < d 2 x( ) , x( ) = xi( ) − xi( )
k k k

i =1

deducem că şirul componentelor ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este fundamental. Prin


n
i
n

teorema lui Cauchy şirul ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este convergent şi prin teorema


n
i
n

anterioară deducem că şirul ( x( ) ) ⊂


n p
este convergent. □
n

15 Ştefan Banach, 1892-1945, matematician polonez

40
Consecinţă. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ ( , d ) , p ≥ 1, să fie fundamental este ca toate
n
n
p
2 componentele

( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p , şirului ( x( ) ) să fie fundamentale.


j
n
n
n
n
Demonstraţie
n
( ) ⊂(
Şirul x( )
n
p
)
, d 2 , p ≥ 1, este fundamental dacă şi numai dacă este
convergent, iar el este convergent dacă şi numai dacă toate componentele
( x( ) )
j
n
n
⊂ , j = 1,..., p , şirului( x( ) ) sunt convergente. Prin teorema lui
n
n

componentele ( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p , sunt şiruri reale


n
Cauchy, dacă j
n
convergente, atunci ele sunt şiruri fundamentale. □
Consecinţă. Spaţiile metrice ( , d 2 ) şi ( p
)
, d2 , p ∈ *
sunt spaţii
metrice complete.

1.4.2 Principiul contracţiei

Definiţie. O aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există constanta


c ∈ ( 0,1) astfel încât pentru orice două puncte x, y ∈ X rezultă
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y )
se numeşte contracţie de coeficient c a spaţiului metric X. Numim punct fix al
aplicaţiei T punctul x ∈ X ce satisface egalitatea T x = x . ()
Teoremă (principiul contracţiei – Banach). Fie ( X , d ) un spaţiu metric
complet. Dacă aplicaţia continuă T : X → X este o contracţie de coeficient
c ∈ ( 0,1) a spaţiului X, adică pentru orice două puncte x, y ∈ X are loc
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y ) ,
atunci aplicaţia T are un unic punct fix x în spaţiul metric complet ( X , d ) , care
se poate obţine ca limită a următorului proces iterativ:
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X .
În plus, are loc formula de evaluare a erorii de aproximare
cn
d xn , x ≤ (1− c
)
⋅ d ( x0 , x1 ) , ∀n ∈ . (1)
Demonstraţie
• Vom arăta că şirul ( xn )n este şir fundamental în ( xn )n . Fie punctul
x0 ∈ X arbitrar şi şirul aproximaţiilor succesive

41
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ .
Deoarece
d ( xn +1, xn ) = d (T ( xn ) , T ( xn −1 ) ) ≤ c ⋅ d ( xn , xn −1 ) ,
deducem prin inducţie matematică că
d ( xn +1, xn ) ≤ c n ⋅ d ( x1, x0 ) , ∀n ∈ .
Prin urmare, pentru orice numere n, p ∈ are loc
d ( xn + p , xn ) ≤ d ( xn + p , xn + p −1 ) + d ( xn + p −1 , xn + p − 2 ) + ... + d ( xn +1 , xn ) ≤
cn (2)
≤ c ( n + p −1
+c n+ p −2 n
)
+ ... + c ⋅ d ( x1 , x0 ) <
1− c
⋅ d ( x1 , x0 ) .
Cum c ∈ ( 0,1) , rezultă imediat că şirul ( xn )n este fundamental în X.
Spaţiul metric ( X ,d ) fiind complet deducem că şirul aproximaţiilor
succesive ( xn )n este convergent în ( X , d ) , adică există punctul x ∈ X astfel
încât
lim xn = x .
n →∞
• Vom arăta în continuare că punctul x ∈ X este punct fix al aplicaţiei T.
Deoarece pentru orice n ∈
( ( )) ( ) ( ( )) ( ) (
d x, T x ≤ d x, xn + d xn , T x = d x, xn + d T ( xn −1 ) , T x ≤ ( ))
≤ d ( x, xn ) + c ⋅ d ( xn −1, x ) ≤ (1 + c ) ⋅ d ( xn −1, x )
din convergenţa şirului ( xn )n deducem că T ( x ) = x , adică x ∈ X este punct fix
al aplicaţiei T.
• Să arătăm că x ∈ X este singurul punct fix al aplicaţiei T. Dacă prin
absurd ar mai exista un punct y ∈ X astfel ca T y = y ≠ x = T x , ( ) ()
atunci
( ) ( ( ) ( )) ( ) ( )
d x, y = d T x , T y ≤ c ⋅ d x, y ⇒ (1 − c ) ⋅ d x, y ≤ 0 ⇒ d x, y = 0 ⇒ x = y , ( )
contradicţie, fapt ce arată că ecuaţia T ( x ) = x are soluţie unică în spaţiul metric
complet ( X , d ) . Formula de evaluare a erorii de aproximaţie se obţine trecând la
limită pentru p → ∞ în inegalitatea (2).
Pe baza relaţiei (1) putem obţine o evaluare a erorii absolute, atunci când
facem aproximarea xn x . Mai mult, dacă dorim să determinăm punctul fix x
cu o eroare mai mică decât ε > 0 , putem găsi numărul natural minim nmin ce
satisface relaţia

42
d ( x0 , x1 ) n ⎡ (1 − c ) ⋅ ε ⎤ + 1
⋅ c < ε ⇒ nmin = ⎢log c ⎥
1− c ⎣ d ( x0 , x1 ) ⎦
efectuându-se atâtea iteraţii câte indică nmin . În acest caz punctul fix x este
aproximat cu eroarea ε . □

Exemplu: Ca aplicaţie a teoremei lui Banach vom prezenta cazul


şirurilor recurente de ordinul întâi, definite printr-o funcţie lipschitziană
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ , x0 ∈ , f : I ⊆ → ,
adică I este un interval real şi funcţia f are proprietatea:
∃M > 0, ∀x, y ∈ I , f ( x ) − f ( y ) < M ⋅ x − y .
Deoarece şirul ( xn )n trebuie să fie bine definit va trebui ca J = Im f ⊆ I .
Prin urmare, vom considera funcţia lipschitziană
f : I = [ a , b ] → J = [ c, d ] ⊆ [ a , b ]
pentru care 0 < M < 1 , adică funcţia f este o contracţie a intervalului I . Se
cunoaşte că dacă funcţia f este o contracţie a intervalului real I , atunci funcţia
f are un unic punct fix, adică ecuaţia f ( u ) = u admite soluţie unică pe
intervalul I , mai mult şirul ( xn )n este convergent şi limita sa este punctul fix al
funcţiei f.
Pentru exemplificare studiem convergenţa şirului ( xn )n dat prin
recurenţa:
1
xn +1 = 1 + xn − ⋅ xn2 , n ∈ *
, x1 ∈ [1,2] .
2
1
Consider funcţia f : [1,2] → , f ( x) = 1 + x − ⋅ x 2 . Este o funcţie de
2
⎛ 3⎞
gradul doi al cărei grafic este o parabolă ce are vârful în punctul ⎜1, ⎟ . Pe
⎝ 2⎠
intervalul [1,2] funcţia f este descrescătoare, prin urmare:
3 ⎡ 3⎤
1 = f ( 2 ) ≤ f ( x ) ≤ f (1) = , x ∈ [1,2] ⇒ Im f = ⎢1, ⎥
2 x∈[1,2] ⎣ 2⎦
În virtutea celor de mai sus, putem afirma că şirul ( xn )n este bine definit,
3
mai mult că 1 ≤ xn ≤ , n ≥ 2, n ∈ . Putem deci considera restricţia funcţiei f
2
⎡ 3⎤
la intervalul ⎢1, ⎥ şi reformulăm problema astfel:
⎣ 2⎦

43
⎡ 3⎤ ⎡ 3⎤ 1
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ , n ≥ 2, x2 ∈ ⎢1, ⎥ , f : ⎢1, ⎥ → , f ( x ) = 1 + x − ⋅ x 2
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦ 2
Verificăm ipotezele teoremei anterioare:
⎡ 3⎤
• este clar că restricţia funcţiei f la intervalul ⎢1, ⎥ este o contracţie:
⎣ 2⎦
⎡1 ⎤ 1 ⎡ 3⎤
f ( x ) − f ( y ) = x − y ⋅ ⎢ ⋅ ( x + y ) − 1⎥ ≤ ⋅ x − y , ∀x, y ∈ ⎢1, ⎥ ;
⎣2 ⎦ 2 ⎣ 2⎦
⎡ 3⎤
• ecuaţia f ( u ) = u are o soluţie pe intervalul ⎢1, ⎥ , aceasta fiind
⎣ 2⎦
x = 2.
Suntem in ipotezele teoremei anterioare. În concluzie, şirul ( xn )n este
convergent şi lim xn = x = 2 .
n

Exemplu: Fie ( X ,d ) un spaţiu metric complet şi aplicaţia continuă


f : X → X cu proprietatea că ∃n ∈ * astfel ca f ( ) = f f ... f este o
n

contracţie în X. Arătaţi ca f are un unic punct fix (al doilea principiu al


contracţiei).
Indicaţie. Din teorema lui Banach deducem că pentru aplicaţia f ( )
n

()
există un singur punct fix, fie acesta x ∈ X , adică f ( ) x = x . Prin compunere
n

cu f , obţinem (f )( ) ( )
f ( ) x = f x sau echivalent
n
( f ( ) f ) ( x ) = f ( x ) sau
n

încă
( ( )) ( )
f( ) f x = f x .
n

()
Ceea ce arată că f x ∈ X este un punct fix al aplicaţiei f ( ) . Dar acesta
n

este unic pentru aplicaţia f ( ) = f


n
()
f ... f , prin urmare f x = x , adică
x ∈ X este punct fix şi pentru aplicaţia f. Pentru a demonstra unicitatea
punctului x ∈ X fix pentru aplicaţia f , presupunem că ar mai exista un alt
() ( )
punct fix al aplicaţiei f y ∈ X , astfel ca f x = x ≠ y = f y . Cum f ( ) este o
n

contracţie deducem
( ( ) ( )) = d ( f ( ) ( f ( x )) , f ( ) ( f ( y ))) ≤ L ⋅ d ( f ( x ) , f ( y )) ⇒
d f x ,f y
n n

d ( f ( x ) , f ( y ) ) = 0 ⇒ f ( x ) = f ( y ) ⇒ x = y,
contradicţie, deci f are un singur punct fix şi acesta este x ∈ X .
44
1.4.3 Exerciţii

x− y
1. Să se arate că ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = este un
1+ x − y
spaţiu metric.
Indicaţie. Se verifică imediat că
d ( x, y ) > 0 pentru x ≠ y; d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y
şi că d ( x, y ) = d ( y, x ) , ( ∀ ) x, y ∈ .
Pentru a demonstra inegalitatea triunghiului se foloseşte faptul că funcţia
x
ϕ : + → , ϕ( x) = este crescătoare şi subaditivă. Astfel are loc:
1+ x
α+β α+β α β
ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α ) + ϕ( β ) = + ,
1+ α + β 1+ α + β 1+ α 1+ β
Rezultă că
x−z ( x − y) + ( y − z) x− y y−z
d ( x, z ) = = ≤ + = d ( x, y ) + d ( y , z )
1+ x − z 1+ ( x − y) + ( y − z) 1+ x − y 1+ y − z

{
2. Fie X = ( s ) = x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ } mulţimea şirurilor de numere
reale. Să se arate că aplicaţia

1 xn − yn
• d : s × s → , d ( x, y ) =
2 n

1 + x∑
n − y n
este o distanţă în spaţiul X,
n =1
k
1 x −y
• d k : s × s → , d k ( x, y ) = ∑ 2n ⋅ 1 + nxn − nyn , unde k ≥ 1 fixat, nu este
n =1
o distanţă în spaţiul X.
Indicaţie
• Fie x, y ∈ X două şiruri reale. Cum şirul sumelor parţiale
n
1 x −y
S n ( x, y ) = ∑ 2k ⋅ 1 + kxk − kyk este crescător şi mărginit superior
k =1
n
1
S n ( x, y ) ≤ ∑ 2 k
< 1, ∀n ∈ ,
k =1
prin teorema lui Weierstrass16, există lim Sn ( x, y ) = d ( x, y ) şi în plus
n →∞
d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ . Dacă d ( x, y ) = 0 , atunci

16 Karl Theodor Wilhelm Weierstrass, 1815-1897, matematician german

45
0 = d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ ,
de unde Sn ( x, y ) = 0, ∀n ∈ , ceea ce atrage că
xk − yk = 0, ∀k = 1,..., n, ∀n ∈ , prin urmare x = y . Celelalte condiţii
ale distanţei se verifică uşor folosind exerciţiul precedent.
• Pentru d k se arată că există două şiruri x, y ∈ X , x ≠ y astfel ca
d k ( x, y ) = 0 .

3. Să se arate că mulţimea L2 ([ a, b ]) a funcţiilor pătrat integrabile


f : [ a, b ] → este un spaţiu normat relativ la aplicaţia
1/ 2
⎛b ⎞
f ∈ L ( [ a, b ]) → f = ⎜ f ( t ) d t ⎟ ∈ .
2

2
⎜ ⎟
⎝a ⎠
Indicaţie. Condiţiile 1) şi 2) din definiţia normei se verifică imediat.
Pentru condiţia 3) se utilizează inegalitatea
⎛b 2 ⎞
⎜ ∫
⎜ ⎡⎣λ ⋅ f ( t ) + g ( t ) ⎤⎦ d t ⎟ ≥ 0 ⇔

⎝a ⎠
b b b
2 2
∫ f (t ) d t + 2 ⋅ λ ⋅ ∫ f (t ) ⋅ g (t ) d t + ∫ g (t ) d t ≥ 0
2
⇔λ ⋅
a a a
Ţinând seama de semnul trinomului de gradul doi, rezultă că
discriminantul ∆ ≤ 0 , adică:
2
⎛b ⎞ ⎛b 2 ⎞ ⎛b 2 ⎞
⎜ ∫ ⎟ ⎜ ∫ ⎟ ⎜ ⎟∫
⎜ f (t ) ⋅ g (t ) d t ⎟ − ⎜ f (t ) d t ⎟ ⋅ ⎜ g (t ) d t ⎟ ≤ 0 .
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Extrăgând radicalul, se va obţine imediat condiţia 3) din definiţia normei.

1.5 Spaţii normate

Definiţie 1.57. Fie E un K-spaţiu vectorial (K este sau ). Numim


normă pe spaţiul vectorial real E aplicaţia f : E → care are următoarele trei
proprietăţi:
1) ∀x ∈ E , f ( x ) ≥ 0 şi f ( x ) = 0 ⇔ x = 0 ∈ E (pozitivitate);

2) ∀x ∈ E , ∀λ ∈ , f ( λ ⋅ x ) = λ ⋅ f ( x ) (omogenitate);

3) ∀x, y ∈ E , f ( x + y ) ≤ f ( x ) + f ( y ) (inegalitatea triunghiului)

46
şi notăm f ( x ) = x . Numărul x se citeşte norma lui x.

Definiţie 1.58. Se numeşte spaţiu vectorial normat un spaţiu vectorial pe


care s-a definit o normă compatibilă cu structura de spaţiu vectorial, adică în
raport cu care operaţiile spaţiului vectorial sunt continue.
Dacă corpul K este corpul numerelor reale, spaţiul ( X , ⋅ ) se va numi
spaţiu normat real.
Dacă corpul K este corpul numerelor complexe, spaţiul ( X , ⋅ ) se va
numi spaţiu normat complex.
Definiţie. Fie X un spaţiu vectorial pe care sunt definite două norme
diferite. Spunem că normele ⋅ p , ⋅ q : X → sunt echivalente dacă există
constantele pozitive α, β > 0 astfel ca
α ⋅ x q ≤ x p ≤ β ⋅ x q , ∀x ∈ X ,
şi scriem ⋅ p
∼ ⋅ q.

Exemplu: În spaţiul Euclidian ( p


)
, < ⋅, ⋅ > , p ≥ 1 numim norma
p
euclidiană a vectorului x ∈ număr real
x = x, x = x12 + x22 + ... + x 2p , ( ∀ ) x = x1, x2 ,..., x p ∈ ( ) p
.
Exemplu: Fie C m ([ a, b ]; ), m ∈ , mulţimea tuturor funcţiilor reale de
m ori derivabile cu derivatele continue pe intervalul real [ a, b ] .
Aplicaţia
x∈[ a ,b ]
{
f → f = max f ( x ) , f ( ) ( x ) ,..., f ( ) ( x )
1
defineşte o
m
}
normă pe mulţimea C m ([ a, b ]; ) , normă care nu provine din produs scalar.

(
Spaţiul C m ([ a, b ]; ), ⋅ ) devine spaţiu normat real.
Exemplu: Notăm prin L2 ([ a, b ]) mulţimea tuturor funcţiilor pătrat
integrabile pe intervalul real [ a, b ] .
1
⎛b ⎞ 2
Aplicaţia f → f = ⎜ f 2 ( x ) dx ⎟
⎜ ⎟ ∫ defineşte o normă pe mulţimea
⎝a ⎠
( )
L2 ([ a, b ]) . Spaţiul L2 ([ a, b ]) , ⋅ devine spaţiu normat real.
Exemplu: Notăm prin Lp ([ a, b ]) , p ≥ 1 , mulţimea tuturor funcţiilor p
integrabile pe intervalul real [ a, b ] .

47
1
⎛b ⎞ p

∫ ( x ) dx ⎟⎟
p
Aplicaţia f → f =⎜ f defineşte o normă pe mulţimea
p ⎜
⎝a ⎠
(
Lp ([ a, b ]) . Spaţiul Lp ([ a, b ]) , ⋅ ) devine spaţiu normat real.
Exemplu: Aplicaţia care asociază fiecărei funcţii liniare şi continue
f : V → , unde V este un spaţiu vectorial normat, numărul:
f ( x)
f L
= sup = sup f ( x )
x V ≠0 xV x V =1
satisface axiomele normei.

Propoziţie. Într-un spaţiu X vectorial de dimensiune finită, peste corpul


K, orice normă este echivalentă cu norma euclidiană.
Demonstraţie. Fie x ∈ X şi baza B = {ek }k =1: p în spaţiul vectorial X.
p
Dacă x = ∑ xk ⋅ ek , atunci pentru orice normă definită pe spaţiul X obţinem,
k =1
prin intermediul inegalităţii Schwartz, evaluarea
p p p p

∑ xk ⋅ ek ≤ ∑ xk ⋅ ek ∑ ∑ ek
2
x = ≤ xk2 ⋅ .
k =1 k =1 k =1 k =1

∑ ek
2
Notând cu α = > 0 deducem x ≤ α ⋅ x 2 .
k =1
Vom arăta că există constanta β > 0 astfel ca x ≥ β ⋅ x 2 pentru orice
element x ∈ X . Dacă presupunem prin absurd că nu ar exista o astfel de
constantă, atunci putem determina un şir de elemente xm ∈ X , m ∈ cu
proprietatea
1
xm < ⋅ xm 2 , ∀m ∈ * .
m
1
Construim şirul de elemente ym ∈ X , m ∈ , astfel ym = ⋅ xm , m ∈ .
xm
Este clar că ym = 1, m ∈ , prin urmare şirul ( ym )m este mărginit. Prin lema lui
Cesaro rezultă că şirul ( ym )m conţine un subşir convergent ymk ( )m k
care are
norma 1.

48
În consecinţă, prin trecere la limită în relaţia ymk = 1, mk ∈ deducem

( )m
că subşirul ymk
k
are limita y nenulă şi y = 1 .

xmk 1
Pe de altă parte, are loc ymk = < , ∀mk ∈ . Prin trecere la
xmk mk
2
limită după mk → ∞ , în această ultimă inegalitate deducem că y = 0,
contradicţie. Prin urmare, există constanta β > 0 astfel ca x ≤ β ⋅ x 2 . Cu
aceasta am demonstrat afirmaţia din propoziţie. □
Consecinţa imediată ale acestei afirmaţii este următoarea
Într-un spaţiu normat de dimensiune finită convergenţa în raport cu orice
normă este echivalentă cu convergenţa pe componente.

Observaţie 1.59. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat. Aplicaţia d : X × X →


definită prin d ( x, y ) = x − y ( ∀ ) ( x, y ) ∈ X × X este o distanţă (indusă de
normă) pe X, de unde rezultă că orice spaţiu normat este spaţiu metric.
Reciproca nu este adevărată. De exemplu, mulţimea numerelor raţionale
este spaţiu metric relativ la distanţa euclidiană, dar nu este spaţiu normat (nu
este nici spaţiu vectorial).

Exemple:
1) Dacă pentru orice x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ K n , ( K = , K = ) definim
următoarele norme
1/ p
⎛ n p⎞
n
x p
=⎜
⎜ ∑ xi ⎟⎟ , p > 1; x1= ∑ xi ; x ∞
= max xi ,
1≤ i ≤ n
⎝ i =1 ⎠ i =1

(
atunci K n , ⋅ p ), ( K , ⋅ ), ( K ,
n
1
n
⋅ ∞ ) sunt spaţii normate. Spaţiul vectorial
K n fiind de dimensiune finită, aceste norme sunt echivalente.
2). Se notează cu M n×n ( )
mulţimea matricelor cu n linii şi n coloane şi
cu elementele numere reale. Fiind dată o normă vectorială ⋅ pe spaţiul
vectorial real n
, aplicaţia ⋅ L
: M n× n ( )→ +, definită prin:
A⋅ x
A L
= sup = sup A ⋅ x = sup A ⋅ x ,
x∈ n x x∈ n x∈ n
x≠0 x ≤1 x =1
este norma matriceală subordonată normei vectoriale.

49
Definiţie 1.60. Un spaţiu vectorial real H se numeşte prehilbertian dacă
există o aplicaţie f : H × H → numită produs scalar şi notată prin
f ( x, y ) = x, y , care are următoarele patru proprietăţi:
1. x, y = y, x , ∀x, y ∈ H (comutativitate);
2. x, y + z = x, y + x, z , ∀x, y, z ∈ H (distributivitatea faţă de adunare);
3. λ ⋅ x, y = λ ⋅ x, y , ∀x, y ∈ H , ∀λ ∈ (omogenitate);
4. x, x ≥ 0, ∀x ∈ H şi x, x = 0 ⇔ x = 0 (inegalitatea triunghiului).

Spaţiile prehilbertiene finit dimensionale se numesc şi spaţii euclidiene.


Pentru orice x ∈ H se notează x = x,x definind în acest fel o aplicaţie
h : H → . Se poate verifica că x = x,x are proprietăţile normei, fapt pentru
care se numeşte norma lui x.
Observaţie 1.61. Putem defini pe n următoarele operaţii peste corpul
:
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n ,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial, adică ( n
)
, +, ⋅ este spaţiu
vectorial peste , iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
vectorilor. În spaţiul vectorial ( n
)
, +, ⋅ se mai poate defini produsul scalar a
doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn .

Teoremă 1.62. Fie H un spaţiu prehilbertian real.


• Pentru orice două elemente x, y ∈ H are loc inegalitatea17
x, y ≤ x ⋅ y .
• H este spaţiu vectorial normat relativ la norma
h : H → , h ( x ) = x, x .
• Pentru orice două elemente x, y ∈ H are loc relaţia18
2
x+ y + x− y
2
(
= 2⋅ x + y
2 2
).
• Pentru orice două elemente x, y ∈ H au loc următoarele două duble
implicaţii x + y = x + y ⇔ x, y = x ⋅ y ⇔ ∃λ ∈ , y = λ ⋅ x .

17 Inegalitatea lui Schwarz


18 Regula paralelogramului

50
Pe un spaţiu normat putem defini o topologie indusă de normă, astfel
Definiţie 1.63. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat şi a ∈ X .
Mulţimea B ( a, r ) = { x ∈ X x − a < r} ( r > 0 ) se numeşte bila deschisă
de centru a şi rază r.
Mulţimea B′ ( a, r ) = { x ∈ X x − a ≤ r} ( r > 0 ) se numeşte bila închisă
de centru a şi rază r.

Observaţie 1.64. Topologia asociată normei ⋅ este:


τ ⋅ = {D ⊂ X (∀) x ∈ D, ( ∃) r > 0 pentru care B ( x, r ) ⊂ D} ∪ {∅} .

Prin urmare, perechea X , τ ⋅ ( ) este un spaţiu topologic şi putem defini


noţiunea de convergenţă a unui şir. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat, ( xn )n∈ un
şir din X şi a ∈ X .
Şirul ( xn )n∈ este convergent la a ∈ X şi scriem lim xn = a dacă pentru
n →∞
orice ε > 0 există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice număr natural n ≥ nε
să aibă loc xn − a < ε .

1.5.1 Spaţii Banach

Definiţie. Un spaţiu normat care este metric complet relativ la distanţa


indusă de normă se numeşte spaţiu Banach.
Exemplu: Spaţiul metric ( p
)
, d , d ( x, y ) = x − y este spaţiu Banach
relativ la norma euclidiană,
p
x = ∑ xi2 = ( )
x12 + x22 + ... + x 2p , ( ∀ ) x = x1, x2 ,..., x p ∈ p
.
i =1
Exemplu: Fie A o mulţime nevidă şi B ( A ) mulţimea funcţiilor mărginite
f : A→ . Spaţiul ( B ( A) , ⋅ ) , unde f = sup f ( x ) , este un spaţiu normat
x∈ A
real. Norma definită astfel se mai numeşte norma uniformă. Dacă definim
distanţa indusă de norma uniformă d ( f , g ) = f − g = sup f ( x ) − g ( x ) , se
x∈ A
poate arăta că spaţiul ( B ( A ) , d ) este spaţiu Banach.
Exemplu Fie m mulţimea şirurilor mărginite de numere reale. Pentru
orice x = ( xn )n∈ , x ∈ m aplicaţia x → x = sup xn este o normă pe m. Distanţa
n∈

51
indusă de această normă d ( x, y ) = x − y = sup xn − yn generează spaţiul metric
n∈
( m, d )care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Exemplu: Fie c mulţimea şirurilor convergente de numere reale. Pentru
orice şir x = ( xn )n ∈ c , aplicaţia x → x = sup xn este o normă pe c. Distanţa
n∈
indusă de această normă d ( x, y ) = x − y = sup xn − yn generează spaţiul metric
n∈
( c, d ) care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Exemplu: Fie mulţimea lq , q ≥ 1 de şiruri reale definită prin
⎧⎪ ⎫⎪
lq = ⎨ x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ , seria ∑ xn
q
este convergentă ⎬ .
⎪⎩ n≥0 ⎪⎭
1
⎛ q⎞
q
Pentru orice element x = ( xn )n ∈lq , aplicaţia x → x = ⎜

xn ⎟
⎟ ∑ este
⎝ n≥0 ⎠
o normă pe lq . Distanţa indusă de această normă
1
⎛ q⎞
q
d ( x, y ) = x − y = ⎜
⎜ ∑xn − yn ⎟

⎝ n≥0 ⎠
( )
generează spaţiul metric lq , d care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Pentru q = ∞ se consideră l∞ = m .

Remarcă. Orice spaţiu normat de dimensiune finită este un spaţiu


Banach. Reciproca nu este adevărată.

1.5.2 Spaţii Hilbert

Într-un spaţiu normat (metric) se pot măsura distanţele, dar nu şi


unghiurile, ceea ce restrânge posibilitatea de interpretare geometrică. Pentru a
elimina acest neajuns vom introduce o clasă specială de spaţii cu largi aplicaţii
în inginerie, şi anume: spaţiul Hilbert. Într-un spaţiu Hilbert avem definit
produsul scalar a doi vectori cu ajutorul căruia definim norma, putând astfel
determina atât unghiurile, cât şi lungimile vectorilor.

Exemplu: Fie mulţimea l2 de şiruri reale definită prin


⎧⎪ ⎫⎪
l2 = ⎨ x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ , seria ∑ xn
2
este convergentă ⎬ .
⎩⎪ n≥0 ⎭⎪

52
Aplicaţia ( x, y ) → ∑ xn ⋅ yn este un produs scalar pe l2 . Norma indusă de
n≥0
1
⎛ ⎞ 2
acest produs scalar este x = ⎜ xn2 ⎟
⎜ ⎟ ∑ . Se poate arăta că spaţiul ( l2 , ⋅ ) este
⎝ n≥0 ⎠
spaţiu Hilbert.

Fie H1, H 2 şi H spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K.


Definiţie. O aplicaţie notată ⋅, ⋅ a produsului cartezian H1 × H 2 în K se
numeşte forma hermitiană dacă are următoarele două proprietăţi:
1. a1x1 + a2 x2 , y = a1 ⋅ x1, y + a2 ⋅ x2 , y ,
∀x1, x2 ∈ H1, y ∈ H 2 , ∀a1, a2 ∈ K ,
2. x, y = y, x , ∀x ∈ H1, y ∈ H 2 , bara marcând operaţia de conjugare
în K.

Definiţie. O formă hermitiană ⋅, ⋅ pe H × H care are în plus proprietatea


3. x, x > 0, ∀x ∈ H , x ≠ 0 H se numeşte produs scalar pe H. Condiţia are
sens, deoarece din definiţia anterioară rezultă că x, x ∈ .

Teoremă. Într-un spaţiu vectorial H peste corpul K în care sunt


îndeplinite pentru aplicaţia ⋅, ⋅ : H1 × H → K proprietăţile 1, 2 şi 3, funcţia
f : H → , f ( x ) = x, x este o normă.
Demonstraţie Vom observa în primul rând că
x, y1 + y2 = y1 + y2 , x = y1, x + y2 , x = y1, x + y2 , x = x, y1 + x, y2
x , α y = α y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ x, y
Vom scrie anticipat x := x, x şi obţinem
x = 0 ⇔ x, x = 0 ⇔ x = 0 H .
Apoi αx = αx, αx = α ⋅ α ⋅ x, x = α ⋅ x .
Să stabilim inegalitatea triunghiului.
Observăm că ∀α ∈ K ⇒ x + αy ≥ 0 ⇒ x + αy, x + αy ≥ 0 ⇒
2 2 2
x + α ⋅ y , x + α x, y + α y ≥ 0.
x, y
Pentru α = − 2
obţinem inegalitatea x, y ≤ x ⋅ y cunoscută sub
y
denumirea de inegalitatea lui Schwartz.

53
În baza acestei inegalităţi deducem:
=( x + y )
2 2 2 2 2 2
x+ y = x + y , x + x, y + y ≤ x + 2 ⋅ x, y + y
de unde x + y ≤ x + y şi cu aceasta am arătat că funcţia x = x, x este o
normă în H.
Definiţie. Un spaţiu vectorial H în care s-a introdus un produs scalar ⋅, ⋅
cu proprietăţile 1, 2, 3 şi s-a definit norma prin relaţia x = x, x (adică norma
provine din produsul scalar) se numeşte spaţiu prehilbertian.
Un spaţiu Hilbert19 este prin definiţie un spaţiu prehilbertian complet. În
particular, orice spaţiu euclidian este spaţiu Hilbert.
Exemplu: Fie L2 ([ a, b ]; ) mulţimea tuturor funcţiilor reale pătrat
b
integrabile pe intervalul real [ a, b ] . Aplicaţia ( f , g ) → ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx defineşte
a
un produs scalar pe mulţimea L2 ([ a, b ]; ) . Norma indusă de acest produs scalar
1
⎛b ⎞ 2

2
∫ ⎟
(
este f = ⎜ f ( x ) dx ⎟ . Se poate arăta că spaţiul L2 ([ a, b ]; ) , ⋅ este spaţiu )
⎝a ⎠
Hilbert.
Observaţie. În general, dintr-o normă nu putem defini un produs scalar
după cum putem vedea din
Teoremă. Fie ( H , ⋅ ) un spaţiu vectorial normat. O condiţie necesară şi
suficientă pentru ca norma ⋅ definită pe H să fie generată de un produs scalar
pe H este ca să fie satisfăcută egalitatea paralelogramului
x+ y + x− y
2 2
(
= 2⋅ x + y
2 2
) , ∀x, y ∈ H .
Demonstraţie „=>” Dacă există un produs scalar ⋅, ⋅ pe H care
2
generează norma ⋅ pe H, atunci x = x, x şi
2 2
x+ y + x− y = x + y, x + y + x − y, x − y =
= x, x + y + y , x + y + x, x − y − y , x − y =
2 2
= x + x , y + y , x + y + x − x, y − y , x + y
2 2
(
= 2⋅ x + y
2 2
)
„<=” Să presupunem relaţia verificată. Definim produsul scalar pe H care
generează norma ⋅ pe H, după relaţia

19 David Hilbert (1862-1943), matematician german, a introdus noţiunea de produs scalar abstract.

54
x, y H
=
1
4
(x+ y
2
H
+ x− y
2
H ) pentru H spaţiu real,
( + i ⋅ x + y − i ⋅ x − y ) pentru H spaţiu
1 2 2 2 2
x, y H
= x+ y H
− x− y H H H
4
complex
şi verificăm cu uşurinţă axiomele produsului scalar ⋅, ⋅ . □
Observaţie. Rezultă imediat că un spaţiu Banach a cărui normă satisface
egalitatea paralelogramului este un spaţiu Hilbert.
Definiţie. O mulţime M ⊂ H nevidă care odată cu două puncte ale sale
conţine şi dreapta determinată de cele două puncte mulţime convexă, adică
∀u , v ∈ M , ∀α ∈ [ 0,1] ⇒ α ⋅ v + (1 − α ) ⋅ u ∈ M .
Definiţie. Fie H un spaţiu hilbertian. Două elemente u , v ∈ H se numesc
ortogonale dacă produsul lor scalar este nul, adică u, v H = 0 .
Observaţie. Dacă elementele u , v ∈ H sunt ortogonale, atunci are loc
teorema lui Pitagora20 rescrisă în limbajul normei:
2 2 2
u+v = u + v .
În adevăr, din
2 2 2
u , v = 0 ⇒ u + v = u + v, u + v = u + v .

Observaţie. Să presupunem că în produsul scalar x, y fixăm unul din


puncte, de pildă pe y, şi definim aplicaţia f y : H → K , f y ( x ) = x, y .
Se poate arăta că această aplicaţie este liniară şi continuă.
Într-adevăr
f y ( ax ) = ax, y = a ⋅ x, y = a ⋅ f y ( x ) ,
f y ( x + z ) = x + z , y = x, y + z , y = f y ( x ) + f y ( z ) ,
iar din inegalitatea lui Schwartz21 obţinem
f y ( x ) = x, y ≤ x ⋅ y , ∀x ∈ H ,
adică f y este mărginită şi cum este şi liniară, deducem că f y este continuă.
Fréchet22 şi Riesz23 au arătat independent unul de altul că oricărei
funcţionale liniare şi mărginite f : H → K îi corespunde un produs scalar
⋅, y f şi unul singur, astfel ca f ( x ) = x, y f , ∀x ∈ H .

20 Pythagoras, 559-500 î.C., matematician grec


21 Laurent Schwartz, 1915-2002, matematician francez
22 Maurice René Fréchet, 1878-1973, matematician francez
23 Frigyes Riesz, 1880-1956, matematician maghiar
55
Teoremă (existenţa şi unicitatea elementului de normă minimă)
Dacă H este un spaţiu hilbertian şi M ⊂ H o mulţime convexă şi închisă,
atunci există un element unic x ∈ M astfel încât
x ≤ x , ∀x ∈ M
şi notăm x = arg inf { x x ∈ M } .
Demonstraţie. Demonstraţia are două etape.
♦ Vom demonstra mai întâi existenţa lui x din M.
Deoarece x ≥ 0 rezultă că mulţimea { x x ∈ M } este minorată de zero,
deci posedă o margine inferioară. Prin urmare, există d = inf { x x ∈ M } şi care
este geometric distanţa de la elementul 0 H la M, adică d = dist ( M ,0 H ) .
Cum d = inf { x x ∈ M } este marginea inferioară a mulţimii
{x x ∈ M } , prin urmare este punct aderent, există şirul ( xn )n ⊂ M astfel ca
lim xn = d .
n →∞
Arătăm că există elementul x ∈ M astfel ca lim xn = x = d .
n →∞
Din egalitatea paralelogramului
2
x+ y + x− y
2
(
= 2⋅ x + y
2 2
) , ∀x, y ∈ M
deducem că:

( ) ( )
2
2 2 2 2 x+ y 2 2
x − y = 2⋅ x + y − x + y = 2⋅ x + y − 4⋅ , ∀x, y ∈ M
2
Folosim în continuare faptul că atât produsul scalar, cât norma
x = x, x sunt funcţii continue, fapt exemplificat în capitolul de funcţii
continue.
Pentru x = xn ∈ M , y = xm ∈ M , m, n ∈ , cum M este mulţime convexă
x + y xn + xm
obţinem = ∈ M , deci
2 2

( )
2
2 2 2 xn + xm
xn − xm = 2 ⋅ xn + xm − 4 ⋅ .
2
2
Dar cum lim xn = d 2 , prin definiţie avem că pentru orice ε > 0 există
n →∞
2
numărul nε ∈ astfel ca pentru orice m, n ≥ nε să rezulte atât xn − d 2 < ε , cât
2
x + xm
şi n − d 2 < ε . Prin urmare,
2

56
( )
2
2 2 2
xn − xm = 2 ⋅ xn + xm − 4 ⋅ n
x + xm
2
( )
≤ 2⋅ 2⋅ d2 + 2⋅ε − 4⋅ d2 − ε = 8⋅ε , ( )
adică şirul ( xn )n ⊂ M este un şir fundamental şi cum M ⊂ H care este spaţiu
Hilbert rezultă că şirul ( xn )n ⊂ M este şi convergent.
În consecinţă, ∃ x ∈ M astfel ca lim xn = x .
n →∞
Din ipoteza că M este mulţime închisă deducem că x ∈ M .

♦ Să arătăm că x este unic.


Fie prin absurd un alt element y ∈ M cu proprietatea că x ≠ y şi
y = arginf { x x ∈ M } .
Folosind din nou egalitatea paralelogramului deducem:
2
x+ y
= 2 ⋅ ⎛⎜ x + y ⎞⎟ − 4 ⋅
2 2 2
0< x− y .
⎝ ⎠ 2
Deoarece x, y ∈ M , M fiind convexă, rezultă că există elementul z ∈ M
x+ y
astfel ca z = . Prin urmare,
2
z ≥ inf { x x ∈ M } = d ⇒ z
2
≥ d2
şi înlocuind în relaţia anterioară deducem
2 2
0< x− y = 4⋅d2 − 4⋅ z ≤0
fals, ceea ce arată că elementul x ∈ M este unic.

Definiţie. Vom defini distanţa de la o mulţime M ⊂ H la un punct u ∈ H


ca fiind numărul d = inf { u − v v ∈ M } =: dist ( u , M ) , iar dacă elementul x ∈ H
are proprietatea că x, u = 0, ∀u ∈ M , spunem că x este ortogonal pe mulţimea
M şi scriem x ⊥ M .
Observaţie. Teorema anterioară se poate generaliza în modul următor.
Fie H un spaţiu hilbertian peste K, M ⊂ H o mulţime închisă convexă
nevidă. Dacă u ∈ H şi d = inf { u − v v ∈ M } =: dist ( u , M ) , atunci există
elementul w ∈ M unic determinat astfel încât d = dist ( u , M ) = u − w .
H
În adevăr, dacă definim submulţimea P ⊂ H astfel că pentru orice x ∈ P
există elementul vx ∈ M cu proprietatea x = u − vx , atunci constatăm că P este
mulţime convexă,

57
∀x, y ∈ P ⇒ ax + (1 − a ) y = a ( u − vx ) + (1 − a ) u − v y = ( )
= u − ⎡⎣ avx + (1 − a ) v y ⎤⎦ = u − vax + (1− a ) y ∈ P
şi închisă deoarece M este închisă.
Din teorema anterioară deducem că există în mod unic elementul x ∈ P
astfel ca x = inf { x x ∈ P} =: dist ( 0 H , P ) , prin urmare există şi este unic
elementul w ∈ M astfel ca d = dist ( u , M ) = u − w .
H

În baza teoremei anterioare putem formula


Definiţia Fie H un spaţiu hilbertian, M∈ H o mulţime nevidă convexă şi
închisă. Fie P : H → M aplicaţia care asociază fiecărui element u ∈ H
elementul w ∈ M definit ca fiind cel cu proprietatea
d = dist ( u , M ) = u − w .
H
Operatorul (aplicaţia) P astfel definită se numeşte operator de proiecţie
(proiector) al lui H pe M, iar w = P ( u ) ∈ M se numeşte proiecţia lui u pe M.

Definiţie. Fie H un spaţiu hilbertian şi M o parte nevidă a sa. Se numeşte


complementul ortogonal al lui M şi se notează M ⊥ mulţimea elementelor lui H
ortogonale pe M, adică
{
M ⊥ := x ∈ H x, y H
= 0, ∀y ∈ M . }
Teoremă (principiul ortogonalităţii)
Dacă M ⊂ H este un subspaţiu închis al lui H, atunci există o pereche
unică de aplicaţii P, G : H → M cu proprietatea că pentru oricare element
x ∈ H există şi este unică perechea de elemente x − , x ⊥ ∈ M astfel ca
x − = P ( x ) , x ⊥ = G ( x ) şi
x = x− + x⊥
Demonstraţie. Demonstraţia are două etape.
♦ Să arătăm că există o descompunere de forma
H = M ⊕ M ⊥ = Im P ⊕ Im G .
Fie elementul x ∈ H arbitrar şi definim mulţimea x + M = { x + y y ∈ M }
care se poate arăta că este închisă (căci M este închisă) şi conexă (căci M este
subspaţiu).
Din teorema anterioară deducem că există elementul x ⊥ ∈ x + M unic
determinat ce are cea mai mică normă în mulţimea x + M . Să notăm cu
x − = x − x ⊥ . Deoarece x ∈ x + M şi x ⊥ ∈ x + M , iar M este subspaţiu al

58
spaţiului liniar H, deducem că x − x ⊥ = x − ∈ M , elementul x − ∈ M fiind unic
determinat.
Prin urmare, putem defini aplicaţia P : H → M prin P ( x ) = x − .
Să arătăm că elementul x ⊥ ∈ x + M este ortogonal pe mulţimea M, adică
x⊥ , y = 0, ∀y ∈ M . Presupunem pentru simplitate y = 1 .
H
Deoarece x ⊥ ∈ x + M este de normă minimă în mulţimea x + M putem
scrie
2 2
x⊥ , x⊥ = x⊥ ≤ x ⊥ − a ⋅ y ≤ x ⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ y =
2 2
= x⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ x ⊥ , y + a 2 ⋅ y , ∀a ∈ , ∀y ∈ M

Pentru a = x ⊥ , y , cum y = 1 obţinem


2 2
x⊥ ≤ x ⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ y = x ⊥ − x⊥ , y .

Prin urmare, x⊥ , y = 0, ∀y ∈ M . Ipoteza restrictivă y = 1 nu


H
micşorează generalitatea, deoarece pentru y ≠ 1 putem simplifica toate relaţiile
prin această cantitate. Prin urmare, x ⊥ ⊥ M , adică x ⊥ ∈ M ⊥ .
♦ Să demonstrăm unicitatea.
Presupunem prin absurd că există două descompuneri distincte
⎧⎪ x = x1− + x1⊥ , x1− ∈ M , x1⊥ ∈ M ⊥ x2 − ≠ x1−
⎨ cu
− ⊥ − ⊥ ⊥
⎪⎩ x = x2 + x2 , x2 ∈ M , x2 ∈ M x2 ⊥ ≠ x1⊥
Scăzând cele două relaţii, obţinem
x1− − x2 − = x2 ⊥ − x1⊥ .
Însă x1− − x2 − ∈ M , x1⊥ − x2 ⊥ ∈ M ⊥ deoarece atât M, cât şi M ⊥ sunt
subspaţii ale lui H. Dacă în relaţia anterioară facem produsul scalar cu x1− − x2 − ,
deducem:
x1− − x2 − , x1− − x2 − = x2⊥ − x1⊥ , x1− − x2− = 0 ⇒
2
⇒ x1− − x2 − = 0 ⇔ x1− = x2 − ⇔ x1⊥ = x2⊥
contradicţie, prin urmare descompunerea este unică şi putem scrie
H = M ⊕ M ⊥ = Im P ⊕ Im G .□

59
Elementele x − , x ⊥ se mai numesc proiecţiile ortogonale ale elementului
x ∈ H pe mulţimile M, respectiv M ⊥ şi se notează prin x − = p.o ⎡⎣ x, M − ⎤⎦ ,

respectiv x ⊥ = p.o ⎡⎣ x, M ⊥ ⎤⎦ .

Propoziţie. Aceste aplicaţii au următoarele proprietăţi:


♦ Dacă elementul x ∈ M , atunci x = x − şi x ⊥ = 0 , iar dacă x ∈ M ⊥ ,
atunci x = x ⊥ şi x − = 0 ,
♦ x ⊥ = x − x − = inf { x − y y ∈ M } numită şi proprietatea de
minimizare a componentei x ⊥ (în tehnică x ⊥ este eroarea de
aproximare a elementului x ∈ H cu elementul x − ∈ M ),
2 2 2
♦ x = x⊥ + x − , ∀x ∈ H ,
♦ aplicaţiile P şi G sunt funcţionale liniare, continue şi idempotente,
adică P 2 = P şi G 2 = G . În plus, G = I − P ,
♦ P ( u ) , v = u , P ( v ) , ∀u , v ∈ H .
Demonstraţie. Vom demonstra a doua proprietate, celelalte lăsându-le
cititorului drept exerciţiu.
Pentru orice element y ∈ M putem scrie
2 2
x− y = x⊥ + x− − y = x ⊥ + x − − y, x ⊥ + x − − y =
2 2
= x⊥ + x− − y − 2 ⋅ x⊥ , x− − y
Cum M este subspaţiu al lui H, iar x − , x ∈ M rezultă că x − − x ∈ M , prin
2 2 2
urmare x ⊥ , x − − y = 0 şi în consecinţă, x − y = x⊥ + x − − y , ∀y ∈ M .
2 2 2 2
Urmează că x− y = x − x− + x − − y ≥ x − x − , ∀y ∈ M , adică

x ⊥ = x − x − = inf { x − y y ∈ M } .□

Exemplu: Fie H un spaţiu hilbertian, H n , n ∈ , un subspaţiu finit


dimensional al său ( dim H n = n ) şi elementul u ∈ H . Vom calcula
d = dist ( u , H n ) .
Fie {e1, e2 ,..., en } ⊂ H n un sistem de n elementele liniar independente şi Pn
operatorul de proiecţie al spaţiului H pe subspaţiul H n , n ∈ .

60
Avem d ( u , H n ) = inf d ( u , v ) = inf u − v H
= u − Pn ( u ) şi Pn ( u ) este
v∈H n v∈H n H

unicul element din H n cu proprietatea că realizează distanţa de la u la H n .


Deoarece Pn ( u ) ∈ H n rezultă că elementul Pn ( u ) se scrie în mod unic astfel
n
Pn ( u ) = ∑ λ k ⋅ ek .
k =1
Condiţia u − Pn ( u ) ⊥ H n este echivalentă cu condiţiile
u − Pn ( u ) ⊥ ek , k = 1: n sau cu condiţiile u − Pn ( u ) , ek = 0, k = 1 : n . Ţinând
n
seama de reprezentarea elementului Pn ( u ) = ∑ λ k ⋅ ek în subspaţiul H n ,
k =1
deducem următorul sistem liniar
n

∑ λk ⋅ ek , e j
H
= u, e j
H
, ∀j = 1: n
k =1
sau încă
⎧ λ1 ⋅ e1, e1 + λ 2 ⋅ e2 , e1 + ... + λ n ⋅ en , e1 = u , e1

⎪ λ1 ⋅ e1, e2 + λ 2 ⋅ e2 , e2 + ... + λ n ⋅ en , e2 = u , e2

⎪...................................................................................
⎪ λ1 ⋅ e1, en + λ 2 ⋅ e2 , en + ... + λ n ⋅ en , en = u , en

Cum Pn ( u ) este singurul element din H n proprietatea că
u − Pn ( u ) ⊥ ek , k = 1: n , deducem că sistemul de mai sus privit ca sistem liniar în
necunoscutele λ1, λ 2 ,..., λ n are soluţie unică, prin urmare determinantul
sistemului, numit grammian, este nenul
⎛ < e1, e1 > < e2 , e1 > ... < en , e1 > ⎞
⎜ < e , e > < e , e > ... < e , e > ⎟
Γ ( e1, e2 ,..., en ) = det ⎜ 1 2 2 2 n 2 ⎟
≠ 0.
⎜ ........... ⎟
⎜ ⎟
⎝ < e1, en > < e2 , en > ... < en , en > ⎠
În concluzie, proiecţia lui u pe subspaţiul H n este definită unic de
constantele ( λ i )i =1, n ce reprezintă soluţia sistemului liniar de mai sus. În
particular, dacă sistemul de elemente {e1, e2 ,..., en } ⊂ H n este ortonormat, adică
ei , e j = δi , j , i, j = 1: n , atunci
n
λ k = u , ek , k = 1: n şi Pn ( u ) = ∑ u, ek ⋅ ek .
k =1

61
Revenind la determinarea distanţei d = dist ( u , H n ) avem:
n

∑ λ k ⋅ ek , u
2
d = u − Pn ( u ) = u − Pn ( u ) , u − Pn ( u ) = u − Pn ( u ) , u = u −
2 2

k =1
sau încă
λ1 ⋅ e1, u + λ 2 ⋅ e2 , u + ... + λ n ⋅ en , u = u , u − d 2 .
Sistemul liniar anterior completat cu această ecuaţie, în necunoscutele
λ k , k = 1: n , este compatibil. Prin urmare,
⎛ u, u − d 2 e1, u ... en , u ⎞
⎜ ⎟
det ⎜
u , e1 e1, e1 ... en , e1 ⎟ = 0 ⇒ d 2 = Γ ( u , e1,..., en ) .
⎜ ... ... ... ... ⎟ Γ ( e1, e2 ,..., en )
⎜ ⎟
⎜ u ,e e1, en ... en , en ⎟
⎝ 1 n ⎠

1.5.3 Exerciţii

x− y
1. Să se arate că ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = este un
1+ x − y
spaţiu metric.

Indicaţie
Se verifică imediat că d ( x, y ) > 0 pentru x ≠ y; d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y şi
că d ( x, y ) = d ( y, x ) , ( ∀ ) x, y ∈ .
Pentru a demonstra inegalitatea triunghiului se foloseşte faptul că funcţia
x
ϕ : + → , ϕ( x) = este crescătoare şi subaditivă. Astfel are loc:
1+ x
α+β α+β α β
ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α ) + ϕ( β ) = + ,
1+ α + β 1+ α + β 1+ α 1+ β
Rezultă că
x−z ( x − y) + ( y − z) x− y y−z
d ( x, z ) = = ≤ + = d ( x, y ) + d ( y , z )
1+ x − z 1+ ( x − y) + ( y − z) 1+ x − y 1+ y − z

{
2. Fie X = ( s ) = x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ } mulţimea şirurilor de numere
reale. Să se arate că aplicaţia

1 xn − yn
• d : s × s → , d ( x, y ) = ∑
2 n

1 + xn − y n
este o distanţă în spaţiul X,
n =1

62
k
1 xn − yn
• d k : s × s → , d k ( x, y ) = ∑ 2 n

1 + xn − y n
, unde k ≥ 1 fixat, nu este o
n =1
distanţă în spaţiul X.

Indicaţie
• Fie x, y ∈ X două şiruri reale. Cum şirul sumelor parţiale
n
1 x −y
S n ( x, y ) = ∑ 2k ⋅ 1 + kxk − kyk este crescător şi mărginit superior
k =1
n
1
S n ( x, y ) ≤ ∑ 2k < 1, ∀n ∈ ,
k =1
prin teorema lui Weierstrass24, există lim Sn ( x, y ) = d ( x, y ) şi în plus
n →∞
d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ . Dacă d ( x, y ) = 0 , atunci
0 = d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ ,
de unde Sn ( x, y ) = 0, ∀n ∈ , ceea ce atrage că
xk − yk = 0, ∀k = 1,..., n, ∀n ∈ ,
prin urmare x = y . Celelalte condiţii ale distanţei se verifică uşor folosind
exerciţiul precedent.
• Pentru d k se arată că există două şiruri x, y ∈ X , x ≠ y , astfel ca
d k ( x, y ) = 0 .

3. Să se arate că mulţimea L2 ([ a, b ]) a funcţiilor pătrat integrabile


f : [ a, b ] → este un spaţiu normat relativ la aplicaţia
1/ 2
⎛b ⎞
f ∈ L ( [ a, b ]) → f = ⎜ f ( t ) d t ⎟

2 2
∈ .
⎜ ⎟
⎝a ⎠

Indicaţie. Condiţiile 1) şi 2) din definiţia normei se verifică imediat.


Pentru condiţia 3) se utilizează inegalitatea
⎛b 2 ⎞
⎜ ∫
⎜ ⎡⎣λ ⋅ f ( t ) + g ( t ) ⎤⎦ d t ⎟ ≥ 0 ⇔

⎝a ⎠
b b b
2 2
∫ f (t ) d t + 2 ⋅ λ ⋅ ∫ f (t ) ⋅ g (t ) d t + ∫ g (t ) d t ≥ 0
2
⇔λ ⋅
a a a

24 Karl Theodor Wilhelm Weierstrass, 1815-1897, matematician german

63
Ţinând seama de semnul trinomului de gradul doi, rezultă că
discriminantul ∆ ≤ 0 , adică:
2
⎛b ⎞ ⎛b ⎞ ⎛b ⎞
∫ ∫ ∫
2 2
⎜ f (t ) ⋅ g (t ) d t ⎟ − ⎜ f (t ) d t ⎟ ⋅ ⎜ g (t ) d t ⎟ ≤ 0 .
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Extrăgând radicalul, se va obţine imediat condiţia 3) din definiţia normei.

4. Fie şirul ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) . Notăm yn = inf xk şi zn = sup xk , n ∈ . Să se


k ≥n k ≥n
arate că cele două şiruri sunt convergente şi lim yn ≤ lim zn .
n n
Indicaţie. Observăm că yn ≤ zn , ∀ n ∈ şi
yn = inf ( yn +1, xn ) ≤ yn +1 , iar zn = sup ( zn +1, xn ) ≥ zn +1 .
Prin urmare au loc inegalităţile y1 ≤ ... ≤ yn ≤ yn +1 ≤ zn ≤ ... ≤ z1 , adică
şirurile ( yn )n , ( zn )n ⊂ ( , ⋅ ) sunt convergente şi lim yn ≤ lim zn .
n n

n m ≥1 n ≥ m n
( n
) ⎛ ⎞
Numerele lim yn = sup inf xn =: lim xn şi lim zn = inf ⎜ sup xn ⎟ =: lim xn
m ≥1 ⎝ n ≥ m ⎠ n
se numesc limită inferioară sau cel mai mic punct limită, respectiv limită
superioară sau cel mai mare punct limită al şirului ( xn )n . Aceste limite există
chiar dacă şirul ( xn )n nu este convergent. Rezultatul următor prezintă o legătură
între aceste limite şi convergenţa şirului ( xn )n .

5. Să se arate că un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă


∃ lim xn = lim xn = .
n n
Indicaţie
„⇒ ” ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ cu xn − x0 < ε , ∀ n ≥ nε
⇒ x0 − ε ≤ inf x j = ynε ≤ sup yn = lim xn = şi
j ≥ nε n ≥1 n
x0 + ε ≥ sup x j = znε ≥ inf zn = lim xn = L
j ≥ nε n ≥1 n

x0 − ε ≤ ≤ L ≤ x + ε ⇒ L − ≤ x0 + ε − x0 + ε = 2ε , ∀ ε > 0 ⇒ L = .
„ ⇐ ” Fie = L = c ∈ , atunci ∀ ε > 0 avem
− ε ≠ sup yn = cel mai mic majorant al lui ( yn )n ⇒ − ε nu este
n ≥1
majorant pentru ( yn )n ⇒ ∃ pε ∈ astfel încât − ε < y pε ≤ x j , ∀ j ≥ pε .
Analog se obţine un qε ∈ astfel încât L + ε < zqε ≥ x j , ∀ j ≥ qε .

64
Cum = L = c deducem
c − ε < x j < c + ε , − ε < y pε ≤ x j , ∀ j > nε = max ( pε , qε ) .

6. Să se calculeze lim şi lim pentru şirurile următoare


n n
n
(i) xn = ⋅ cos ( n ⋅ π ) ;
n +1
1 + ( −1)
n
n 2n
(ii) xn = + ( −1) ;
3 3n + 1
n ⎛ 1⎞
(iii) xn = ( −1) ⋅ ⎜ a + ⎟ , a ≥ 0 .
⎝ n⎠

7. Să se studieze convergenţa şirului de termen general


⎛ 1 n
ln ( n!) π⎞
• yn = ⎜

⋅ k,∑ n ⋅ ln n
π π
, n n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin ⎟ ∈
n ⎠⎟
( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
;
⎝ n ⋅ n k =1 2 3

⎛ n n
k ⎞
• xn = ⎜
⎜ ∑ k ⋅ (
1
k + 1)
,
n!
nn
, ∑ n 2
+ k
⎟⎟ ∈ ( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
.
⎝ k =1 k =1 ⎠
Indicaţie. Se cunoaşte că şirurile din ( p
)
, ⋅ 2 , p∈ *
, convergenţa este

echivalentă cu convergenţa coordonatelor. Pentru şirul ( yn ) n ⊂ ( 3


,⋅2 ) vom
aplica trei rezultate de convergenţa şirurilor reale:
• Pentru prima componentă folosim suma Riemann asociată funcţiei
f : [ 0,1] → definită prin f ( x ) = x , diviziunii
1 k
x0 = 0 < x1 = < ... < xk = < ... < xn = 1 ,
n n
şi punctelor intermediare ξk = xk , k = 1: n .
n 1
1 2
Se obţine lim
n →∞ n ⋅ n
⋅ k= ∑
x dx = .
3 ∫
k =1 0
• Pentru a doua componentă, folosim teorema lui Stolz25-Cesàro26, şi
anume: dacă şirurile reale ( xn )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile:
(i) ( yn )n este strict monoton şi nemărginit,

25 Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac


26 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian

65
xn +1 − xn
(ii) ∃ lim = ∈ ,
n →∞ yn +1 − yn

x
atunci ∃ lim n = .
n →∞ yn

ln ( n!) ln ( n + 1)
Prin urmare, lim = lim = 1.
n →∞ n ⋅ ln n n →∞ ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) − n ⋅ ln n

• Pentru a treia componentă folosim criteriul raportului, şi anume: dacă


x
şirul ( xn )n ⊂ ( + , ⋅ ) are proprietatea că există lim n +1 = ∈ , atunci
n →∞ xn

x
• există lim n xn şi are loc egalitatea lim n xn = lim n +1 ,
n →∞ n →∞ n →∞ xn

⎧ 0, <1
• există lim xn = ⎨
n →∞ ⎩ ∞, >1
π π π
π π π ( n + 1)!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin
lim n n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin = lim 2 3 n + 1 = π.
n →∞ 2 3 n n →∞ π π π
n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin
2 3 n
Reunind cele trei rezultate, obţinem că şirul ( yn )n ⊂ 3 , ⋅ 2 este ( )
⎛2 ⎞
convergent şi lim yn = ⎜ , 1, π ⎟ . Procedând similar pentru şirul
n →∞ ⎝3 ⎠

( )
( xn )n ⊂ 3 , ⋅ 2 , se obţine nlim
→∞

xn = ⎜1, 0,

1⎞
⎟.
2⎠

8. Fie şirul X n = ( xn , yn , z n ) ∈ ( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
, ale cărui componente
sunt definite prin recurenţele
⎧ xn + yn + zn
⎪ xn +1 = 3
, x1 > 0
⎪⎪ *
⎨ yn +1 = 3 xn ⋅ yn ⋅ zn , y1 > 0, n ∈
⎪ 3 1 1 1
⎪ = + + , z1 > 0
⎪⎩ zn +1 xn yn zn
• Să se arate că dacă x1 ≠ y1 sau y1 ≠ z1 sau z1 ≠ x1 , atunci pentru orice
n > 1 are loc xn > yn > zn .
• Să se arate că dacă x1 ⋅ z1 = y12 , atunci şirul ( X n )n este convergent.
Precizaţi limita sa.

66
9. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Pentru
λ ∈ρ (T ) notăm prin d ( λ ) distanţa de la λ la spectrul lui T, adică la
mulţimea σ (T ) = λ ∈ { }
∃x ∈ D (T ) , x ≠ 0, T ( x ) = λ ⋅ x , definită
prin
d ( λ ) = min λ − µ .
µ∈σ(T )
Arătaţi că
1
( λ ⋅ I − T ) −1 ≤ , ∀λ ∈ρ (T ) .
d (λ)

10. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Arătaţi că


( λ ⋅ I − T )−1 − ( µ ⋅ I − T )−1 = ( λ − µ ) ⋅ ( λ ⋅ I − T )−1 ⋅ ( µ ⋅ I − T )−1 , ∀λ, µ ∈ σ (T ) .

11. Fie X un spaţiu Banach complex şi T : D (T ) ⊂ X → X un operator


liniar închis. Arătaţi că spectrul lui T, adică mulţimea notată
σ (T ) = λ ∈ { ∃x ∈ D (T ) , x ≠ 0, T ( x ) = λ ⋅ x este o mulţime }
închisă pe .

12. Fie mulţimea


⎧⎪ ⎫⎪
V [ a, b ] = ⎨ f = ( f n ) n f n ∈ C ( [ a, b ] , ), n ∈ , ∑ f n2 ( x ) este uniform convergentă ⎬
⎩⎪ n≥0 ⎭⎪

• Să se arate că (V [ a, b ] , +, ⋅) este un spaţiu vectorial peste corpul


( , +, ⋅) .
• În - spaţiu vectorial V [ a, b ] definim aplicaţia
b
f ,g = ∫∑
n≥0
f n ( x ) ⋅ g n ( x ) dx , f = ( f n )n , g = ( g n )n ∈ V [ a, b ] ,
a
care asociază fiecărei perechi ( f , g ) ∈V [ a, b ] × V [ a, b ] numărul real definit prin
relaţia anterioară, este un produs scalar în V [ a, b ] .
⎡ π⎤ ⎡ π⎤
• Stabiliţi că f = ( f n )n ∈V ⎢0, ⎥ , g = ( g n )n ∈V ⎢0, ⎥ , unde
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦
⎧ x x x
⎪⎪ f n ( x ) = cos ⋅ cos ⋅ ... ⋅ cos
2 22 2n n∈

⎪ g ( x ) = sin x
⎪⎩ n 2n
67
şi calculaţi f , g .
• Stabiliţi că
n
2⋅ x
h = ( hn )n ∈V [ ], hn ( x ) = ⎛⎜ 2 ⎞⎟ , n ∈
⎝1+ x ⎠
şi calculaţi h .
sin x sin x 1
Indicaţie. lim f n ( x ) = şi fn ( x ) − f ( x ) ≤ n +1
≤ n +1
, de unde
n →∞ x 2 2
convergenţa uniformă.

68
CAPITOLUL 2

SERII NUMERICE

2.1 Proprietăţi generale ale seriilor convergente

Definiţie 2.1. Fie şirul ( xn )n ⊂ şi corespunzător acestuia se formează


n
şirul ( Sn )n cu termenul general Sn = ∑ xk . Şirul ( S n )n se numeşte şirul
k =1
sumelor parţiale asociat şirului ( xn )n . Cuplul format din şirurile ( xn )n şi ( Sn )n

se numeşte serie de termen general xn , iar ∑ xk se numeşte seria asociată
k =1
şirului ( xn )n .
n
Dacă şirul ( Sn )n este convergent şi există ∑ xm ≤ M astfel încât
m =1

S = lim Sn , atunci spunem că seria
n
∑ xk este convergentă. Numărul S se
k =1

numeşte suma seriei şi scriem S = ∑ xk . Dacă limita şirului ( Sn )n nu există sau
k =1
nu este finită, spunem că seria diverge.

Definiţie 2.2. Fie seria ∑ xk o serie numerică. Spunem că seria


k ≥1
Rn = ∑ xk . este restul de ordinul n al seriei iniţiale.
k ≥ n +1
Ţinând seama de definiţia seriilor convergente, se obţin cu uşurinţă
următoarele proprietăţi.
Teoremă. Dacă unei serii i se adaugă sau i se suprimă un număr finit de
termeni, atunci natura ei nu se schimbă.
Observaţie. În cazul când seria este convergentă suma acesteia se
modifică, şi anume: adăugând suma finită a termenilor ce se adaugă. Formulaţi
rezultatul pentru cazul când se suprimă un număr finit de termeni.

69
Teoremă. Seria ∑ xn este convergentă dacă şi numai dacă restul de
n ≥1
ordinul n este o serie convergentă, în plus lim Rn = 0 .
n →∞
Propoziţie. Dacă seria numerică ∑ xn este convergentă, atunci termenul
n ≥1
general al seriei este convergent la zero, adică lim xn = 0 .
n →∞
Consecinţă. Contrara reciprocei este adevărată, adică dacă pentru seria
numerică ∑
xn , şirul ( xn )n nu converge sau converge, dar nu converge la zero,
n ≥1
atunci seria este divergentă.
Observaţie. Condiţia lim xn = 0 este necesară nu şi suficientă pentru
n →∞
convergenţa seriei după cum se poate vedea lesne analizând exemplul următor,
1 1
al seriei armonice ∑ n
care este divergentă, deşi lim xn = lim = 0 .
n →∞ n →∞ n
n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑n numită seria armonică, întrucât termenul general
n ≥1
xn al seriei este media armonică a numerelor xn −1, xn +1 , este divergentă.
Să considerăm şirul sumelor parţiale
1 1
Sn = 1 + + ... +
2 n
şi să arătăm că nu este şir Cauchy , adică nu este convergent.
1

Fie n ∈ * , p ≥ n . Avem
1 1 1 p 1
Sn + p − Sn = + + ... + > > .
n +1 n + 2 n+ p n+ p 2
1
Prin urmare, există ε = aşa încât pentru orice n ∈ există p ∈ astfel
2
1
ca Sn + p − Sn > ε = , fapt ce asigură că şirul ( Sn )n nu este şir Cauchy.
2
Exemplu: Seria ∑ ( −1)n este divergentă, deoarece lim ( −1)n nu există.
n→∞
n≥1
Teoremă. Dacă seria ∑ an converge, având suma A, iar seria ∑ bn
n ≥1 n ≥1
converge având suma B, atunci seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ , converge şi
n ≥1
are suma α ⋅ A ± β ⋅ B .

1
Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez
70
Observaţie. Dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt divergente, atunci este
n ≥1 n ≥1
posibil ca seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ , să fie convergentă, după cum se
n ≥1
poate vedea din următorul exemplu.
∑ ( −1) ∑ ( −1)
n −1 n
Exemplu: Seriile şi sunt divergente, însă seria
n ≥1 n≥1

∑ ⎡⎣( −1)
n −1
+ ( −1) ⎤ este convergentă.
n

n ≥1
Propoziţie 2.3. Dacă seria ∑ xn este convergentă, atunci şirul sumelor
n ≥1
parţiale este mărginit (reciproca nu este adevărată, de exemplu seria
∑ ( −1)
n −1
).
n ≥1
Teoremă 2.4 (criteriul lui Cauchy)
O serie ∑
xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
n ≥1
există un număr natural nε ∈ astfel încât pentru orice n > m ≥ nε să avem:
xm +1 + xm + 2 + ... + xn < ε .
Demonstraţie Fie Sn = x1 + x2 + ... + xn . Cum seria numerică ∑ xn
n ≥1
converge dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este convergent, iar şirul ( Sn )n este
convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental, rezultă că seria numerică
∑ xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există un număr
n ≥1
natural nε ∈ aşa ca pentru orice numere naturale n > m ≥ nε are loc
Sn − Sm = xm +1 + xm + 2 + ... + xn < ε .
Teoremă. Dacă într-o serie convergentă se asociază termenii seriei în
grupuri finite, cu păstrarea ordinii, atunci se obţine o serie convergentă şi cu
aceeaşi sumă.
Demonstraţie. Fie seria convergentă ∑
xn şi şirul sumelor parţiale cu
n ≥1
termenul general Sn = x1 + x2 + ... + xn şi lim Sn = S . Fie seria
n →∞

( x1 + x2 + ... + xn ) + ( xn +1 + xn + 2 + ... + xn ) + ... + ( xn


1 1 1 2 k −1 +1 )
+ xnk −1 + 2 + ... + xnk + ...

obţinută din prima serie prin asocierea termenilor seriei în grupe finite, cu
păstrarea ordinii termenilor. Dacă notăm cu
ai = xni −1 +1 + xni −1 + 2 + ... + xni

71
termenul general al seriei obţinute, iar cu
An = a1 + a2 + ... + an ,
atunci observăm că
( ) (
Ak = x1 + x2 + ... + xn1 + xn1 +1 + xn1 + 2 + ... + xn2 + )
( )
+ ... + xnk −1 +1 + xnk −1 + 2 + ... + xnk = Snk
adică şirul (Tk )k este un subşir al şirului convergent ( Sn )n . Prin urmare, şirul
(Tk )k este convergent şi are aceeaşi limită, adică lim Sn = S = lim Tk .
n →∞ k →∞
Observaţie. Prin asocierea termenilor unei serii divergente în grupe finite,
cu păstrarea ordinii, se pot obţine serii convergente. Spre exemplu, dacă se
∑ ( −1)
n
consideră seria şi seria
n≥1
( −1 + 1) + ( −1 + 1) + ... + ( −1 + 1) + ...
obţinută prin asocierea termenilor în grupe de câte doi termeni, observăm că
seria obţinută este convergentă şi are suma zero.
De asemenea, dacă avem o serie convergentă ai cărei termeni sunt sume
finite, prin desfacerea parantezelor se poate obţine o serie divergentă.

2.2 Serii numerice cu termeni pozitivi

Dacă seria ∑ xn are termenii pozitivi, se constată cu uşurinţă că şirul


n ≥1
sumelor parţiale ( Sn )n este crescător. Ţinând seama de teorema de convergenţă
a şirurilor monotone, rezultă că, în acest caz, condiţia ca şirul ( Sn )n să fie
majorat este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru convergenţa seriei.
Propoziţie 2.5. Seria ∑
xn cu termeni pozitivi este convergentă dacă şi
n ≥1
numai dacă şirul sumelor parţiale mărginit.
Observaţie. Contrara teoremei este adevărată, adică seria este divergentă
dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale este nemărginit.
Acest rezultat ne permite să obţinem cu uşurinţă rezultate deosebite
privind convergenţa seriilor cu termeni pozitivi.
Propoziţie 2.6 (primul criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni pozitivi un şi ∑ ∑
vn au proprietatea:
n ≥1 n ≥1
∃ n0 ∈ astfel încât un ≤ vn , ∀ n ≥ n0 ,

72
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑ nα , α < 1 este divergentă. În adevăr, în acest caz
n ≥1
1 1
> , ∀n ≥ 1
nα n
1
şi cum seria armonică este divergentă rezultă că seria ∑ nα , α < 1 este
n ≥1
divergentă, pentru orice α < 1.
Propoziţie 2.7 (al doilea criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni strict pozitivi un şi ∑
vn au proprietatea: ∑
n ≥1 n ≥1
un +1 vn +1
∃ n0 ∈ astfel încât ≤ , ∀ n ≥ n0 ,
un vn
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑ n2 este convergentă. În adevăr, în acest caz
n ≥1
1 1
( n + 1) 2

( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) , ∀n ≥ 1
1 1
n2 n ⋅ ( n + 1)
1 1
şi cum seria ∑ n ⋅ ( n + 1) este convergentă rezultă că seria ∑ n2 este
n ≥1 n ≥1
convergentă.
Propoziţie 2.8 (criteriu de comparaţie la limită)
Fie seriile cu termeni strict pozitivi, un şi ∑ ∑ vn . Dacă există
n ≥1 n ≥1
un
lim = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci seriile au aceeaşi natură.
n →∞ vn

73
un
Demonstraţie. Dacă există lim = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci pentru orice ε > 0
n →∞ vn

există n ( ε ) ∈ aşa ca pentru orice n ≥ n ( ε ) să aibă loc


u
λ−ε< n <λ+ε.
vn
λ
Dacă λ > 0 , atunci pentru ε = şi pentru orice n ≥ n ( ε ) are loc
2
λ un 3
≤ ≤ ⋅λ,
2 vn 2
de unde prin aplicarea primului criteriu de comparaţie rezultă afirmaţia din
teoremă.
Dacă λ = 0 , atunci pentru orice ε > 0 şi orice n ≥ n ( ε ) rezultă
u
0 ≤ n ≤ ε ⇒ un ≤ ε ⋅ vn ,
vn
de unde prin aplicarea din nou a primului criteriu de comparaţie deducem
afirmaţia din teoremă.
u v
Observaţie. Dacă există lim n = ∞ , atunci există lim n = 0 şi prin
n →∞ vn n →∞ un

criteriul precedent seriile cu termeni pozitivi ∑ un şi ∑ vn au aceeaşi natură.


n ≥1 n ≥1
1
Observaţie. În particular, dacă vn =
, atunci obţinem criteriul de

comparaţie la limită cu seria armonică generalizată (Riemann2). Fie
lim nα ⋅ un = l . Dacă
n →∞
• α > 1 şi l ∈ , atunci seria ∑ un este convergentă,
n ≥1
• α ≤ 1 şi l > 0 , atunci seria ∑ un este divergentă.
n ≥1
1
arcsin
Exemplu: Seria C = A ⋅ B este divergentă deoarece lim n = 1 , iar
n →∞ 1
n
seria armonică este divergentă.
Teoremă (criteriul logaritmic). Fie ( xn )n ⊂ + un şir de numere
− ln xn
pozitive şi există lim = l . Dacă
n →∞ ln n

2
Georg Friedrich Bernhard Riemann, 1826-1866, matematician german
74
• l > 1 , atunci seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
• l < 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Teoremă 2.9 (condensării - Cauchy). Fie ( xn )n ⊂ + un şir de numere
pozitive şi descrescător. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
(ii) seria ∑ 2n ⋅ x2 n este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Pentru orice număr n ∈ ∗ , ∃ k = kn ∈ astfel încât 2k ≤ n ≤ 2k +1 − 1 .
Fie şirurile ( sn )n , ( tk )k ⊂ definite prin
n k kn
sn = ∑ xk , tk := ∑ 2 m
⋅ x2m = ∑ 2m ⋅ x2 m = tk n .
k =1 m =0 m=0
Din monotonia lui ( xn )n şi cum n ≤ 2 k +1
−1⇒
sn = x1 + x2 + ... + xn ≤ x1 + x2 + ... + x2k +1 −1 =

(
= x1 + ( x2 + x3 ) + ( x4 + x5 + x6 + x7 ) + ... + x2k + x2k +1 + ... + x2k +1 −1 ≤ ) (1 )

≤ x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = tk


Similar, cum 2k ≤ n , obţinem
sn = x1 + x2 + ... + xn ≥ x1 + x2 + ... + x2k =
= x1 + x2 + ( x3 + x4 ) + ( x5 + x6 + x7 + x8 ) + ... +

( )
+ ... + x2k −1 +1 + x2k −1 + 2 + ... + x2k ≥ (2 )

≥ x1 + x2 + 2 ⋅ x22 + 22 ⋅ x23 + ... + 2k −1 ⋅ x2k =

=
1
2
1
( 1 1 1
x1 + x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = x1 + tk ≥ tk
2 2 2 2
)
Observăm că şirurile ( sn )n şi ( tk )k de numere reale pozitive sunt şiruri
crescătoare. Pentru a fi convergente rămâne să demonstrăm că sunt mărginite.
( 2)
(i) ⇒ ( sn )n convergent ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ ( tk )k mărginit ⇒ (ii) şi
(1)
(ii) ⇒ ( tk )k convergent ⇒ ( tk ) mărginit ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ (i).

75
Exemplu 2.10. Vom arăta folosind criteriul condensării că seria armonică
1
generalizată
n

α
este convergentă dacă şi numai dacă α > 1 .
n ≥1
1
Într-adevăr, din criteriul condensării, seria
n α ∑
este convergentă dacă
n ≥1
n
1 ⎛ 1 ⎞
şi numai dacă seria geometrică ∑2 n

= ⎜ α−1 ⎟ este convergentă,
n ≥1 (2 )
n α
n ≥1 ⎝ 2 ⎠
adică dacă şi numai dacă α > 1 .
Teoremă 2.11 (d’Alembert3) (Criteriul raportului). Fie şirul
( xn )n ⊂ .
xn +1 x
(a) Dacă ∃ lim sup
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 < 1, atunci seria
n →∞ xn
∑ xn este absolut
n ≥1
convergentă.
xn +1 x
(b) Dacă ∃ lim inf
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 > 1 , atunci seria
n xn ∑ xn este
n ≥1
divergentă.
Demonstraţie
xn +1 x
(a) Presupunem că: L = lim = inf sup k +1 < 1 şi ∃ a > 0 astfel încât
n →∞ xn n ≥1 k ≥ n xk

xk +1
L < a < 1 . Notând zn = sup ⇒ inf zn < a < 1 . Deoarece inf zn este cel mai
k ≥n xk n ≥1 n ≥1

mare minorant pentru şirul ( zn ) n rezultă că a nu este minorant pentru şirul


( zn )n . Prin urmare, există n0 ∈ astfel încât zn0 < a , adică
xk +1 x
⇒ ≤ sup k +1 = zn0 < a , ∀ k ≥ n0 .
xk k ≥ n0 xk

În consecinţă, xk +1 < a ⋅ xk , ∀ k ≥ n0 , adică xm < c ⋅ a m , ∀ m ≥ n0 + 1 ,


xn0
unde c =
a n0
. Cum 0 < a < 1 seria geometrică ∑ an este convergentă, din
n ≥1
primul criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1
xn +1 x
(b) Să presupunem că 1 < lim = supinf k +1 .
n xn n ≥1 k ≥ n xk

3 Jean Le Rond d’Alembert, 1717-1783, matematician francez

76
xk +1
Notând cu bn = inf , rezultă că 1 < sup bn , adică 1 nu este majorant
k ≥n xk n ≥1
pentru şirul ( bn )n . Prin urmare, există n0 ∈ cu proprietatea că
xk +1 x
1 ≤ bn0 = inf < k +1 , ∀ k ≥ n0 , deci xn +1 > xn > 0 , ∀ n ≥ n0 , adică şirul
k ≥ n0 xk xk
( xn )n este monoton crescător pozitiv, deci nu converge la zero, adică seria

∑ xn diverge.
n ≥1
⎛ x ⎞
Consecinţă 2.12. Dacă ( xn )n ⊂ are proprietatea că şirul ⎜ n +1 ⎟⎟ este
⎜ x
⎝ n ⎠n
convergent şi
⎧< 1, atunci
xn +1 ⎪⎪

xn este absolut convergentă
n ≥1
lim =⎨
n →∞ xn
⎪> 1, atunci
⎪⎩

xn este divergentă
n ≥1
De remarcat că acest criteriu nu precizează nimic despre natura seriei
x
∑ xn în situaţia când lim n +1 = 1 .
n →∞ xn
n ≥1
Exerciţiu:
(i) Să se studieze convergenţa absolută a seriei
∑ xn = 1 + a + a ⋅ b + a 2 ⋅ b + a 2 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b3 + ... , 0 < a < b < 1 .
n
a a2
(ii) Să se arate că pentru a > 2 seria ∑ xn = 1 + + a +
2 2
+ a 2 + ... este
n
divergentă.

Teoremă 2.13 (Cauchy-Hadamard4) (Criteriul radicalului)


Fie ( xn )n ⊂ şi L = lim sup n xn = lim n xn .
m →∞ m ≥ n n →∞

(a) Dacă L < 1 , atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.


n ≥1
(b) Dacă L > 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1

4 Jacques Salomon Hadamard, 1865-1963, matematician francez

77
Demonstraţie
(a) Dacă L < 1 , atunci există r > 0 astfel încât L < r < 1 , adică
inf sup k xk = L < r şi dacă notăm cu zn = sup k xk , obţinem inf zn < r . Prin
n ≥1 k ≥ n k ≥n n ≥1
urmare, r este mai mare decât cel mai mare minorant al şirului ( zn )n , deci r nu
este minorant pentru şirul ( zn )n . Prin urmare, există n0 ∈ astfel încât zn0 < r ,
deci
k zk ≤ sup k xk = zn0 < r , ∀ k ≥ n0 , adică
k ≥ n0

xk < r k , ∀ k ≥ n0 .
∑ r n este convergentă şi din primul
Cum 0 < r < 1 , seria geometrică
n ≥1
criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1
(b) Dacă L > 1 ⇒ 1 < L = inf zn ≤ zn = sup k xk , ∀ n ≥ 1 , adică 1 este mai
n ≥1 k ≥n
mic decât cel mai mic majorant al şirului ( zn )n , deci 1 nu este majorant pentru
şirul ( zn )n . Prin urmare, există n ∈ astfel ca zn = sup k xk > 1 ; deci, există
k ≥n
kn ≥ n astfel ca xkn > 1 , adică şirul ( xn )n nu converge la zero şi, în consecinţă,
seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1

Consecinţă 2.14. Dacă şirul ( xn )n ⊂ are proprietatea că şirul ( n xn ) k


este convergent şi
⎧< 1, atunci
⎪⎪

xn este absolut convergentă
n ≥1
lim n xn = ⎨
n →∞
⎪> 1, atunci
⎪⎩

xn este divergentă
n ≥1
De remarcat că nici acest criteriu nu precizează nimic despre natura seriei
∑ xn în situaţia când lim n xn = 1 .
n →∞
n ≥1
Observaţie. Se cunoaşte că
x x
lim n +1 ≤ lim n xn ≤ lim n xn ≤ lim n +1 ,
n →∞ xn n →∞ n →∞ n →∞ xn

ceea ce arată că criteriul radicalului este mai tare decât criteriul raportului,
deoarece ori de câte ori putem decide natura unei serii prin criteriul raportului
vom putea decide natura seriei şi prin criteriul radicalului, dar există situaţii în

78
care natura unei serii se poate preciza cu criteriul rădăcinii, dar nu se poate
preciza cu criteriul raportului. Exemplificăm această afirmaţie prin
Exemplu: Fie seria numerică de termen general
⎧1
⎪⎪ 2n , n = 2⋅k
xn = ⎨
⎪ 1 , n = 2 ⋅ k +1
⎪⎩ 3n
1
Observăm că lim n xn = < 1 şi conform criteriului radicalului, seria
n →∞ 2
este convergentă. Pe de altă parte, se constată că
xn +1 x2⋅k 32⋅k −1
lim = lim = lim 2⋅k = ∞ ,
n →∞ xn k →∞ x2⋅k −1 k →∞ 2

iar
x x 2 2⋅ k
lim n +1 = lim 2⋅k +1 = lim 2⋅k +1 = 0 ,
n →∞ xn k →∞ x2⋅k 3
adică
x x
lim n +1 = 0 < 1 < ∞ = lim n +1 .
n →∞ xn n →∞ xn

Prin urmare, criteriul raportului nu dă niciun fel de informaţii despre


natura seriei, în timp ce criteriul radicalului permite precizarea naturii seriei.
Observaţie. Dacă criteriul radicalului nu poate da informaţii despre
natura seriei, nici criteriul raportului nu poate preciza natura seriei. Astfel dacă
x
lim n +1 = 1 , atunci lim n xn = 1 şi nici criteriul raportului, nici cel al
n →∞ xn n →∞

radicalului nu poate preciza natura seriei.


n
Exemplu: Fie seria ∑ 2 ⋅ n 2
− 1
. Observăm că
n ≥1
xn +1 n +1 2 ⋅ n2 − 1
lim = lim ⋅ = 1.
n →∞ xn n →∞ 2 ⋅ ( n + 1)2 − 1 n
Prin urmare, nici criteriul raportului, nici cel al rădăcinii nu ne permite să
precizăm natura seriei. Apelând la un criteriu de comparaţie, constatăm că
n
2 1
lim 2 ⋅ n − 1 = . Astfel am arătat că seria dată are aceeaşi natură cu seria
n →∞ 1 2
n
armonică, adică este divergentă.

79
Teoremă 2.15 (Criteriul Kummer5) Fie şirul ( xn )n ⊂ *
+.

(a) Dacă există şirul ( an )n ⊂ ∗


+, constanta ρ > 0 şi numărul natural
n0 ∈ astfel încât pentru orice n ≥ n0
xn
an ⋅ − an +1 ≥ ρ ,
xn +1
atunci seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
1
(b) Dacă ∃ ( an )n ⊂ ∗
+ astfel încât seria ∑ an
este divergentă şi
n
xn
∃ n0 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n0 , an ⋅ − an +1 ≤ 0 ,
xn +1
atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie. Fără a micşora generalitatea, consider n0 = 1.
x
(a) Din an n − an +1 ≥ ρ, ∀ n ≥ 1 , rezultă
xn +1
ρ ⋅ xn +1 ≤ an ⋅ xn − an +1 ⋅ xn +1 ,∀ n ≥ 1 .
Însumând după n, deducem
ρ ⋅ Sn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 − an ⋅ xn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 ,
de unde obţinem că şirul ( Sn )n este mărginit şi fiind crescător, este convergent,
adică seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
xn a x
(b) Din an − an +1 ≤ 0 rezultă n +1 ≥ n şi prin al doilea criteriu de
xn +1 an xn +1
comparaţie seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1

Observaţie. Pentru diverse alegeri ale şirului ( an )n în teorema lui


Kummer se pot obţine criterii utile în practică. Astfel pentru an = 1 se obţine
criteriul raportului. Dacă an = n , se obţine criteriul lui Raabe-Duhamel, iar
pentru an = n ⋅ ln n se obţine criteriul lui Bertrand6.

5 Ernst Eduard Kummer, 1810-1893, matematician german


6 Joseph Louis François Bertrand, 1822-1900, matematician francez

80
Consecinţă 2.16 (Criteriul Raabe7-Duhamel8) Fie ( xn )n ⊂ *
+.

⎛ x ⎞
(a) Dacă ∃ k > 1 şi n0 ∈ astfel ca n ⋅ ⎜ n − 1⎟ ≥ k , ∀ n ≥ n0 , atunci
⎝ xn +1 ⎠
seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
⎛ x ⎞
(b) ∃ n0 ∈ astfel încât n ⋅ ⎜ n − 1⎟ < 1 , ∀ n ≥ n0 , atunci seria
⎝ xn +1 ⎠
∑ xn
n ≥1
este divergentă.
Consecinţă 2.17 (Criteriul lui Bertrand) Fie ( xn )n ⊂ *
+ şi
xn
Bn = n ⋅ ln n ⋅ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) , n ∈ *
.
xn +1
Dacă:
(a) există lim Bn > 0 , atunci seria
n →∞
∑ xn este convergentă;
n ≥1
(b) există lim Bn < 0 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n →∞ n ≥1
1
Demonstraţie. Seria ∑ n ⋅ ln n este divergentă. În adevăr, conform
n≥ 2
2n 1
criteriului condensării ea are aceeaşi natură cu seria n ∑
n
=
n ⋅ ln 2 ∑
n ≥ 2 2 ⋅ ln 2 n≥2
care este divergentă. Folosind apoi criteriul Kummer cu an = n ⋅ ln n se obţine
concluzia din teoremă.
Un criteriu mai general decât criteriul lui Kummer este criteriul lui
Gauss.
Teoremă 2.18 (Criteriul Gauss9)
Dacă şirul ( an )n ⊂ *+ are proprietatea că există constantele reale
λ, µ, L, α ∈ , α > 0 şi şirul ( θn )n ⊂ , cu θn ≤ L, ∀n ∈ , astfel ca
an µ θn
= λ + + 1+α , ∀ n∈ ,
an +1 n n
şi dacă
(a) λ > 1 sau dacă λ = 1, dar µ > 1, atunci ∑ an este convergentă;
n ≥1

7 Joachim Raabe, 1801-1872, matematician german


8 Jean Marie Constant Duhamel, 1797-1872, matematician francez
9 Johann Carl Friedrich Gauss, 1777-1855, matematician german

81
(b) λ < 1 sau dacă λ = 1, dar µ ≤ 1 , atunci ∑ an este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie. Dacă λ > 1 sau λ < 1 prin criteriul raportului afirmaţia
teoremei este clară. Pentru λ = 1 aplicăm criteriul lui Raabe-Duhamel. Are loc
⎛ a ⎞
lim n ⋅ ⎜ n − 1⎟ = µ .
n →∞ ⎝ an +1 ⎠
Dacă µ > 1, seria ∑ an este convergentă, iar pentru µ < 1 seria este
n ≥1
divergentă. Mai rămâne să analizăm cazul µ = 1. În acest caz constatăm că
⎛ 1 θn ⎞ n ln n
Bn = n ⋅ ln n ⋅ ⎜1 + + 1+α ⎟ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) = ( n + 1) ⋅ ln + θn ⋅ α .
⎝ n n ⎠ n +1 n
Însă
α α
ln n 2 ⋅ ln n 2 2 ⋅ n 2 2
0< α = < = ,
n α ⋅ nα α ⋅ nα α ⋅ nα 2
ln n ln n
ceea ce antrenează că ∃ lim α = 0 . Deci, lim θn α = 0 . Pe de altă parte,
n →∞ n n →∞ n
n
lim ( n + 1) ⋅ ln = −1 < 0 .
n →∞ n +1
Prin urmare, lim Bn = −1 < 0 şi conform criteriului Bertrand seria
n →∞
an ∑
n ≥1
este divergentă.
Exemplu: Să se discute natura seriei numerice
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤
∑ ⎢
b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r ) ⎥ , a , b, r , α ∈ + .
n ≥1 ⎣ ⎦
Seria este cu termeni pozitivi. Pentru b ≥ a + r deducem că
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤ ⎛ a ⎞
α
xn = ⎢ ⎥ ≤⎜ ⎟
⎣ b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r ) ⎦ ⎝ a + n⋅r ⎠
şi condiţia necesară de convergenţă lim an = 0 este îndeplinită.
n →∞
α
x ⎛ a + n⋅r ⎞
Deoarece lim n +1 = lim ⎜ ⎟ = 1 , criteriul raportului nu dă nicio
n →∞ xn n →∞ ⎝ b + n ⋅ r ⎠
informaţie despre natura seriei.
Din
α
⎛ b⋅ z + r ⎞
⎛ xn ⎞ ⎡⎛ b + n ⋅ r ⎞ α ⎤ ⎜ ⎟ −1 α
⎝ a⋅z +r ⎠
lim n ⋅ ⎜ − 1⎟ = lim n ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1⎥ = zlim = ⋅ (b − a )
n →∞ ⎝ xn +1 ⎠ n →∞ ⎢⎣⎝ a + n ⋅ r ⎠ ⎥⎦ →0 z r

82
deducem următoarele
α r
• dacă ⋅ ( b − a ) < 1 ⇔ b < a + seria este convergentă,
r α
α r
• dacă ⋅ ( b − a ) > 1 ⇔ b > a + seria este divergentă.
r α
r
Pentru b = a + vom folosi criteriul lui Gauss
α
⎡ α ⎤
⎛ r ⎞
+ + ⋅
1 1 ⎢ 2 ⎜ ⎥
α a n r ⎟
xn ⎛ b + n ⋅ r ⎞ α
=⎜ ⎟ = 1 + + ⋅ ⎢ n ⋅ ⎜ ⎟ − n 2
− n ⎥.
xn +1 ⎝ a + n ⋅ r ⎠ n n2 ⎣ ⎝ a + n⋅r ⎠ ⎦
Dacă analizăm
α
⎡⎛ r⎞ ⎤
⎡⎛ α ⎤ ⎢ ⎜ a + ⎟ ⋅ z + r ⎥
r ⎞ ⎝ α⎠
⎢ + + ⋅ ⎢ ⎥ −1− z
1⎥
a n r
2 ⎜ α ⎟ ⎣ a ⋅ z + r ⎦
lim n ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1 − ⎥ = lim =
n →∞ ⎣⎝ a + n ⋅ r ⎠ n ⎦ z →0 z2
α−1
⎡⎛ r⎞ ⎤
2 ⎢ ⎜ a + ⎟ ⋅ z + r ⎥
r ⎝ α⎠
⎢ ⎥ −1
= lim
( a ⋅ z + r ) 2
⎣ a ⋅ z + r ⎦
a α −1
=− + < ∞,
z →0 2⋅ z r α
deducem că şi în acest caz seria este divergentă.

Exemplu (dat de Gauss în anul 1821): Fie seria


α ⋅ ( α + 1) ⋅ ... ⋅ ( α + n − 1) β ⋅ ( β + 1) ⋅ ... ⋅ (β + n − 1)
∑ n !

γ ⋅ ( γ + 1) ⋅ ... ⋅ ( γ + n − 1)
,
n ≥1
unde α, β, γ sunt numere reale pozitive nenule, numită seria hipergeometrică.
Dacă aplicăm criteriul raportului, observăm că
xn +1 n 2 + ( α + β ) ⋅ n + α ⋅β
∃ lim = lim = 1,
n →∞ xn n →∞ n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ

deci cu acest criteriu nu putem decide natura seriei. Observăm însă că


xn n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ γ + 1 − α − β θn
= 2 =1+ + 2,
xn +1 n + ( α + β ) ⋅ n + α ⋅β n n
unde şirul
n3 ⋅ ⎡⎣ γ − α ⋅β − ( α + β ) ⋅ ( γ + 1 − α − β ) ⎤⎦ − α ⋅ β ⋅ ( γ + 1 − α − β ) ⋅ n 2
θn =
n ⋅ ( n + α ) ⋅ ( n + β)
este un şir convergent, deci mărginit. Aplicând criteriul lui Gauss, deducem că
seria este

83
• convergentă pentru γ + 1 − α − β > 1 ⇔ γ > α + β ;
• divergentă pentru γ + 1 − α − β ≤ 1 ⇔ γ ≤ α + β .

Teoremă (criteriul integral - Cauchy). Fie funcţia f : ( 0, ∞ ) → [ 0, ∞ )


descrescătoare şi şirul
n
xn = ∫ f ( t ) dt .
1
Seria ∑ f (n) este convergentă dacă şi numai dacă şirul ( xn )n este
n ≥1
convergent.

Teoremă 2.19 (Criteriul Ermakov10)


Fie funcţia f : (1, +∞ ) → + monoton descrescătoare şi an = f ( n ) ,

n ∈ . Dacă ∃ x0 ≥ 1 cu proprietatea
( )
f ex ⋅ ex
≤ q > 1 , ∀ x ≥ x0 , şi
f ( x)
x
• ∃ lim
x →∞ ∫ f ( t ) dt < ∞ , atunci seria ∑
n ≥1
an este convergentă;
1
x
• lim
x →∞ ∫ f ( t ) dt nu există sau are valoare infinită, atunci seria ∑
n ≥1
an
1
este divergentă.
În general nu se poate calcula suma exactă a unei serii numerice
convergente. De aceea, în cele mai multe cazuri se preferă să se determine o
aproximată a sumei seriilor cu termeni pozitivi.

Teoremă. Fie şirul ( xn )n ⊂ + şi seria numerică ∑ xn .


n ≥1
xn +1
Dacă există α ∈ [ 0,1) şi n0 ∈ astfel ca < α, ∀n ≥ n0 , atunci
xn
α
S − Sn < ⋅ xn ,
1− α
unde S este suma seriei ∑ xn , iar ( Sn )n este şirul sumelor parţiale.
n ≥1

10 Vassili Petrovitch Ermakov, 1845-1922, matematician rus

84
2.3 Serii numerice cu termeni arbitrari

Teoremă 2.20 (criteriul Dirichlet11)


Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( yn )n ⊂ + au proprietăţile:
n
(i) ∃ M > 0 astfel încât ∑ xm ≤ M , ∀ n ∈ ,
m =1
(ii) şirul ( yn )n este descrescător convergent la zero,
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
n
Dacă sn = ∑ xk este şirul sumelor parţiale, atunci pentru m > n avem:
k =1
m

∑ xk ⋅ yk = xn ⋅ yn + xn+1 ⋅ yn+1 + ... + xm ⋅ ym =


k =n

= yn ⋅ ( sn − sn −1 ) + yn +1 ⋅ ( sn +1 − sn ) + ... + ym ⋅ ( sm − sm −1 ) =
= − sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + sm −1 ⋅ ( ym −1 − ym ) + sm ⋅ ym ≤
≤ sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ yn − yn +1 + ... + sm −1 ⋅ ym −1 − ym + sm ⋅ ym ≤
≤ M ⋅ yn + M ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + M ⋅ ( ym −1 − ym ) + M ⋅ ym = 2 ⋅ M ⋅ yn
Cum lim yn = 0 rezultă concluzia teoremei.
n →∞
sin ( n ⋅ x )
Exemplu: Fie seria ∑ n
, x∈ . Observăm că seria
n ≥1

∑ sin ( n ⋅ x ) are şirul sumelor parţiale {Sn ( x )}n mărginit. În adevăr, dacă
n ≥1
x ≠ 2 ⋅ k ⋅ π, k ∈ , atunci
x ⎛ 1⎞
cos − cos ⎜ n + ⎟ ⋅ x
2 ⎝ 2⎠ 1
Sn ( x ) = sin x + sin ( 2 ⋅ x ) + ... + sin ( n ⋅ x ) = ≤ ,
x x
2 ⋅ sin sin
2 2
iar dacă x = 2 ⋅ k ⋅ π, k ∈ , atunci Sn ( x ) = 0 . Prin urmare, în ambele cazuri, şirul
{Sn ( x )}n este mărginit.

11 Johann Peter Gustav Lejeune Dirichlet, 1805-1859, matematician belgian

85
1
Pe de altă parte, şirul yn = este descrescător convergent la zero. Fiind
n
sin ( n ⋅ x )
îndeplinite condiţiile criteriului Dirichlet, rezultă că seria
n ∑ este
n ≥1
convergentă pentru orice x ∈ .
Consecinţă 2.21 (Criteriul Leibniz12)
Dacă şirul ( an )n ⊂ + este monoton descrescător şi convergent la zero,

∑ ( −1)
n
atunci seria alternantă ⋅ an este convergentă.
n ≥1

În plus, suma seriei s are proprietatea 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 , ∀ n ∈


n
,
n

∑ ( −1)
k
unde sn = ⋅ ak este şirul sumelor parţiale.
k =1
n

∑ ( −1)
k
Demonstraţie. Se observă că ≤ 2, ∀ n∈ şi se aplică criteriul
k =0
lui Dirichlet.
În plus, s2 < s4 < ... < s2 n < ... < s < ... < s2 n −1 < ... < s3 < s1 şi
0 < s − s2 n < s2 n +1 − s2 n = a2 n +1
⇒ 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 , ∀ n ∈
n
.
0 < s2 n +1 − s < s2 n +1 − s2 n = a2 n + 2
( −1)n −1 1
Exemplu: Seria ∑ n
este convergentă, întrucât şirul an =
n
este
n ≥1
descrescător convergent la zero, fiind astfel îndeplinite ipotezele criteriului lui
Leibniz. Mai mult, criteriul lui Leibniz ne asigură că modulul diferenţei dintre
suma seriei şi o sumă parţială oarecare nu poate depăşi modulul primului termen
care nu a fost considerat în suma parţială. Astfel, dacă notăm cu S suma seriei,
atunci
⎛ 1 1 n −1
( −1) ⎞ 1
Sn − S = ⎜1 − + − ... + ⎟−S ≤ , ∀n ∈ * .
⎜ 2 3 n ⎟ n +1
⎝ ⎠
Prin urmare, în acest caz chiar dacă nu putem găsi valoarea exactă a lui S
( S = ln 2 ) putem determina valoarea sa cu aproximaţie. Pentru a obţine valoarea
1
sumei seriei cu eroarea de ε = 10−3 este necesar ca < ε ⇒ n = 1000 , adică
n +1
sunt necesari cel puţin primii 1000 de termeni din serie pentru a obţine valoarea
sumei seriei cu aproximaţia ε = 10−3 .

12 Gottfried Wilhelm von Leibniz, 1646-1716, matematician german

86
Teoremă 2.22 (Criteriul Abel13)
Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( yn )n ⊂ au proprietăţile:
(i) ∃ M > 0 astfel încât xn ≤ M , ∀ n ∈ , ( ( xn )n este mărginit),
(ii) ( xn )n monoton,
(ii) seria ∑ yk este convergentă,
k ≥1
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Din (i) şi (ii) deducem că şirul ( xn )n este convergent şi fie lim xn = x .
n
Vom presupune, fără a micşora generalitatea, că şirul ( xn )n este monoton
descrescător ⇒ zn = xn − x este descrescător, convergent la zero. Cum seria
∑ yk este convergentă deducem că şirul sumelor sale parţiale este mărginit.
k ≥1
Aplicăm criteriul Dirichlet seriei ∑ yn ⋅ zn = ∑ yn ⋅ ( xn − x ) , rezultă că seria
n ≥1 n ≥1

∑ yn ⋅ z n este convergentă şi combinând cu (iii) deducem că seria ∑ xn ⋅ yn


n ≥1 n ≥1
este convergentă.
( −1)n +1
Exemplu: Vom studia natura seriei ∑ 1+
1
folosind criteriile
n ≥1 n
n
Dirichlet şi Abel, astfel dacă rescriem seria dată în forma
( −1)n +1 = 1 ( −1)
n +1

∑ 1+
1 ∑ n
n

n
,
n ≥1 n n ≥1
n xn yn
1
unde atât seria ∑ yn , cât şi şirul xn = n
n
sunt convergente (mărginite), mai
n ≥1
mult şirul ( xn )n este monoton crescător. Prin urmare, seria este convergentă.

Definiţie 2.23. Spunem că seria ∑ xn este absolut convergentă dacă


n ≥1
seria modulelor ∑ xn este convergentă.
n ≥1

13 Niels Henrik Abel, 1802-1829, matematician norvegian

87
Spunem că seria ∑ xn este semiconvergentă dacă seria este convergentă,
n ≥1
dar seria modulelor ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Spunem că seria ∑ xn este necondiţionat convergentă dacă pentru orice
n ≥1
funcţie bijectivă σ : → , seria ∑ xσ( n ) este convergentă; altfel seria se
n ≥1
numeşte condiţionat convergentă.
Din teorema lui Cauchy se obţin imediat următoarele consecinţe.
Consecinţă 2.24. Dacă seria ∑
xn este absolut convergentă, atunci ea
n ≥1

( −1)n
este convergentă, reciproca nu este adevărată, de exemplu seria ∑ n
este
n ≥1
1
semiconvergentă, deoarece seria modulelor ∑ n este divergentă.
n ≥1
Consecinţă 2.25. Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( rn )n ⊂ + au proprietăţile:
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât xn ≤ rn , ∀ n ≥ n0 ;
(ii) seria ∑ rn este convergentă,
n ≥1
atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1

Propoziţie. Fie şirul ( xn )n ⊂ ∑ ( −1)


n
+. Dacă seria numerică ⋅ xn este
n≥0
convergentă, atunci pentru orice n ∈ are loc inegalitatea
S − Sn < xn +1 ,
unde S este suma seriei ∑ xn , iar ( Sn )n este şirul sumelor parţiale.
n ≥1

2.4 Schimbarea ordinii termenilor unei serii numerice

Este bine cunoscută proprietatea de comutativitate a termenilor unei sume


finite de numere complexe. Prin urmare, este firesc să ne întrebăm dacă această
proprietate rămâne valabilă şi în cazul seriilor, cu alte cuvinte dacă schimbând
ordinea de sumare într-o serie convergentă se modifică natura seriei. În
continuare ne propunem să analizăm situaţia în care se permută o infinitate de
termeni ai unei serii. Vom arăta că dacă seria este absolut convergentă, prin
orice schimbare a ordinii termenilor se obţine o serie convergentă şi cu aceeaşi

88
sumă, în timp ce dacă schimbăm ordinea unei infinităţi de termeni ai unei serii
semiconvergente, putem obţine atât serii convergente, cât şi serii divergente.
Teoremă. O serie ∑
xn este absolut convergentă dacă şi numai dacă este
n ≥1
necondiţionat convergentă.
Consecinţă. O serie ∑ xn cu termeni pozitivi este convergentă cu suma
n ≥1
S dacă şi numai dacă este necondiţionat convergentă. Mai mult, seria obţinută
prin permutarea termenilor are aceeaşi sumă cu seria iniţială.
Teoremă (Riemann). Fie seria ∑
xn condiţionat convergentă. Atunci
n ≥1
există o permutare a termenilor săi astfel încât să se obţină:
• o serie convergentă cu suma un număr dat,
• o serie divergentă cu suma ±∞ ,
• o serie divergentă cu şirul sumelor parţiale oscilant.
Observaţie. Teorema lui Riemann arată că seriile semiconvergente sunt
condiţionat convergente, adică natura acestora este condiţionată de schimbarea
ordinii termenilor seriei.
Teoremă. Dacă seria ∑
xn este absolut convergentă, atunci pentru orice
n ≥1
permutare a termenilor săi se obţine o serie convergentă convergentă către
aceeaşi sumă.
Exemplu:
n
−λ λ
1. (distribuţia Poisson) Se dă şirul pn = e ⋅ , λ > 0, n ∈ . Arătaţi că
n!
• ∑ pn = 1 ;
n≥0
• ∑ n ⋅ pn = λ .
n≥0
2. (sumabilitate Borel) Fie seria numerică ∑ xn cu şirul sumelor parţiale
n≥0
n
sn = ∑ xn , n ∈ . Vom spune că seria este Borel sumabilă dacă
k =0
∃ lim
λ→∞
∑ sn ⋅ pn ,
n≥0
unde şirul ( pn )n este şirul probabilităţilor Poisson definit în exerciţiul
anterior. Pentru care valori ale lui z ∈ seria geometrică ∑ zn este Borel
n≥0
sumabilă?

89
2.5 Produsul a două serii numerice

Definiţie 2.26. Fie două serii convergente ∑ an şi ∑ bn . Numim


n ≥1 n ≥1
produsul Cauchy al celor două serii, seria ∑ cn cu termenul general
n ≥1
m
cm = ∑ ai ⋅ b j = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m∈ *
.
i + j = m +1 k =1
Observaţie. Produsul Cauchy a două serii convergente nu este
întotdeauna o serie convergentă, după cum se poate vedea din următorul
n −1
Exemplu: Fie an = bn =
( −1)
. Conform criteriului lui Leibniz cele
n
două serii sunt convergente. Observăm că
n n
1
∑ ak ⋅ bn−k +1 = ( −1) ⋅ ∑
n −1 *
cn = , n∈ .
k =1 k =1 k ⋅ n − k +1
Prin urmare
n n
1 1
cn = ∑ ∑ ≥
k ⋅ n − k + 1 k =1 n ⋅ n
*
= 1, n ∈
,
k =1
adică lim cn ≠ 0 , ceea ce arată că seria produs ∑ cn nu este convergentă.
n →∞
n ≥1
Vom arăta în continuare că dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt convergente
n ≥1 n ≥1
şi cel puţin una din ele este absolut convergentă, atunci şi seria produs este
convergentă.
Teoremă 2.27 (Toeplitz14). Fie matricea T = ( tnm )m, n∈ , (1 ≤ m ≤ n )
⎛ t11 ⎞
⎜t t ⎟
⎜ 21 22 ⎟
⎜ t31 t32 t33 ⎟
T =⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎜ tn1 tn 2 tn3 tnn ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
unde elementele matricei triunghiulare infinite T au următoarele proprietăţi:
(i) elementele care se găsesc în fiecare coloană tind către zero, adică
lim tnm = 0 , ∀ m ∈ ;
n →∞

14 Otto Toeplitz, 1881-1940, matematician german

90
(ii) suma valorilor absolute ale elementelor din fiecare linie este mărginită
de aceeaşi constantă adică
∃ M > 0 astfel încât tn1 + tn 2 + ... + tnn < M , ∀ n ∈ ∗ .
Dacă şirul ( xn )n ⊂ este convergent la zero, atunci şirul ( yn )n definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la zero.
Demonstraţie
Explicitând ipotezele teoremei, deducem că
∀ ε > 0, ∃ n1 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n1 ⇒ xn < ε şi
∃ n2 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n2 , ∀m ≤ n ⇒ tnm < ε
Folosind acest lucru şi (ii) avem că pentru orice n ≥ n = n1 ∧ n2
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 +

(
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 + )
( )
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + tnn1 + 2 ⋅ xn1 + 2 + ... + tnn ⋅ xn < ( n1 ⋅ L + M ) ⋅ ε,
unde L > 0 astfel încât xn < L , ∀ n ∈ .
Consecinţă 2.28
Să presupunem că elementele ( tnm ) în afara condiţiilor (i) şi (ii) verifică
şi condiţia
(iii) Tn = tn1 + tn 2 + ... + tnn , n ∈ şi ∃ lim Tn = 1.
n →∞

Dacă şirul ( xn )n ⊂ (
este convergent la a ∃ lim xn = a , atunci şirul
n →∞
)
( yn ) n definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la a, adică ∃ lim yn = lim ( tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ) = a .
n →∞ n →∞
Demonstraţie
Rescriem şirul ( yn )n sub forma:
yn = tn1 ⋅ ( x1 − a ) + tn 2 ⋅ ( x2 − a ) + ... + tnn ⋅ ( xn − a ) + Tn ⋅ a ,
folosim teorema anterioară şi proprietatea şirului (Tn )n .
Consecinţă 2.29 (Stolz15)
Dacă şirul ( zn )n este monoton crescător, pozitiv şi nemărginit, iar şirul
n
⎛ xn − xn −1 ⎞ xn − x0 ⎛ x − xm −1 ⎞
⎜ ⎟ converge la a, atunci şirul yn =
⎝ zn − zn −1 ⎠n zn
= tnm ⋅ ⎜ m
⎝ z m − z m −

1


m =1

15 Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac

91
zm − zm −1
converge la a, unde tnm = .
zn
Demonstraţie
Se verifică condiţiile (i), (ii) şi (iii) pentru şirul ( tnm ) şi cum şirul
⎛ xn − xn −1 ⎞
⎜ ⎟ este convergent la a, putem folosi consecinţa 2.28 de mai sus.
⎝ zn − zn −1 ⎠n
Consecinţă 2.30
Fie ( xn )n , ( yn )n ⊂ convergent la zero, iar ( yn )n satisface condiţia
∃ M > 0 , y1 + y2 + ... + yn ≤ M , ∀ n ∈ . Atunci şirul ( zn )n ⊂ , definit prin
zn = x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1
converge la zero.
Demonstraţia se bazează pe teorema 2.27, punând tnm = yn − m +1 .
Consecinţă 2.31
Dacă şirurile ( xn )n , ( yn )n ⊂ cu lim xn = a , lim yn = b , atunci şirul
n n
x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1
zn =
n
converge la a ⋅ b , adică lim zn = a ⋅ b .
n →∞
Demonstraţie. Vom rescrie şirul ( zn )n sub forma

zn =
( x1 − a ) ⋅ yn + ( x2 − a ) ⋅ yn −1 + ... + ( xn − a ) ⋅ y1 + a ⋅ y1 + y2 + ... + yn
n n
în care primul termen tinde la zero prin teorema 2.27, iar al doilea termen la
a ⋅ b prin consecinţa 2.29.
Consecinţă 2.32
Dacă şirul ( xn )n ⊂ converge la a şi z > 0 , atunci şirul ( yn )n ⊂ ,
Cn0 ⋅ x0 + Cn1 ⋅ z ⋅ x1 + Cn2 ⋅ z 2 ⋅ x2 + ... + Cnn ⋅ z n ⋅ xn
yn =
(1 + z )n
converge la a.

Teoremă 2.33 (Mertens16)


Dacă seriile ∑
an = A şi ∑
bn = B sunt convergente şi cel puţin una este
n ≥1 n ≥1
absolut convergentă, atunci seria produs ∑ cn cu cm = ∑ ai ⋅ b j este
n ≥1 i + j = m +1
convergentă şi are suma C = A ⋅ B .

16 Franz Carl Joseph Mertens, 1840-1927, matematician austriac

92
Demonstraţie
Admitem că seria ∑ an este absolut convergentă, adică seria ∑ an este
n ≥1 n ≥1
convergentă. Notăm cu Cn = c1 + c2 + ... + cn şirul sumelor parţiale ale seriei
produs, de termen general
cn = a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 .
Vom demonstra că lim Cn = A ⋅ B . Notând βn = B − Bn , avem lim βn = 0 .
n →∞ n→∞
Rescriem Cn în forma
Cn = a1 ⋅ b1 + ( a1 ⋅ b2 + b1 ⋅ a2 ) + ( a1 ⋅ b3 + a2 ⋅ b2 + a3 ⋅ b1 ) + ... +
+ ( a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 ) =
= a1 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn ) + a2 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn −1 ) + ... + an ⋅ b1 =
= a1 ⋅ Bn + a2 ⋅ Bn −1 + ... + an ⋅ B1 = An ⋅ Bn − ( a1 ⋅ βn + a2 ⋅ βn −1 + ... + an ⋅ β1 )
şi prin consecinţa 2.30 a teoremei lui Toeplitz deducem că lim Cn = A ⋅ B .
n →∞
Exemplu: Să calculăm pătratul seriei geometrice ∑ q n , q ∈ ( −1,1) .
n≥0
Produsul Cauchy al seriei date cu ea însuşi are termenul general
n
cn = ∑ q k ⋅ q n−k = ( n + 1) ⋅ q n , n∈ .
k =0
Fiind verificate ipotezele teoremei lui Mertens, conchidem
1

cn = ∑
( n + 1) ⋅ q n =
(1 − q ) 2
.
n≥0 n≥0
Consecinţă. Produsul Cauchy a două serii absolut convergente este o
serie absolut convergentă cu suma egală cu produsul sumelor celor două serii.
Observaţie. Este natural să ne întrebăm dacă putem să relaxăm ipotezele
teoremei Mertens. Astfel ne punem întrebarea dacă seria produs Cauchy cn ∑
n ≥1
este convergentă, ce ipoteze verifică seriile ∑ an şi ∑ bn pentru ca suma
n ≥1 n ≥1
seriei produs să fie C = A ⋅ B .
Teoremă (Abel). Dacă seriile ∑ an , ∑ bn şi ∑ cn , unde
n ≥1 n ≥1 n ≥1
m
cm = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m∈ *
, sunt convergente şi au sumele A, B şi, respectiv,
k =1
C, atunci C = A ⋅ B .

93
n −1
Exemplu: Fie an = bn =
( −1)
, n∈ *
. Conform criteriului lui Leibniz
n
seriile ∑ an , ∑ bn sunt convergente, fără a fi însă absolut convergente. Mai
n ≥1 n ≥1
mult, ele au suma A = B = ln 2 . Termenul general al seriei produs este
n n
1 1
∑ ak ⋅ bn−k +1 = ( −1) ⋅ ∑ k ⋅ n − k + 1 =
n
cn =
k =1 k =1

⎞ ( −1)
n n n
1 ⎛1 1 1
= ( −1) ⋅ ∑ ∑
n *
⋅⎜ + ⎟= ⋅ , n∈
k =1
n + 1 ⎝ k n − k + 1 ⎠ n + 1 k =1
k
Se constată cu uşurinţă că seria produs este o serie alternată şi verifică
ipotezele criteriului Leibniz
n
1 1 1
lim
n →∞ n + 1

k ∑
= lim
n →∞ n + 1
= 0.
k =1
Suntem în condiţiile teoremei lui Abel, prin urmare seria produs are suma
( −1)n ⋅ ⎛ n 1 ⎞ = ln 2 2 .
n + 1∑ ⎜⎜
k ∑
⎟⎟ ( )
n ≥1 ⎝ k =1 ⎠

2.6 Exerciţii

1. Să se determine natura seriei de termen general un şi în caz de


convergenţă să se determine suma sa dacă
2n + 1
¾ un = ;
n 2 ( n + 1)
2

3n + 2n
¾ un = ;
6n
⎛ 1 ⎞
¾ un = ln ⎜1 + ⎟;
⎝ n ⋅ ( n + 3 ) ⎠
¾ un = n + 2 + α − 2 n + 1 + α + n + α α ∈ IR + ;
α ⎛ π⎞
¾ un = ln cos n α ∈ ⎜ 0, ⎟ .
2 ⎝ 2⎠

2. Să se discute, în raport cu valorile parametrilor (acolo unde este cazul),


natura seriei numerice termen general un , unde
cos ( nα )
¾ un = α ∈ ( 0, π ) , p > 0 ;
np
94
2
⎡1 ⋅ 3 ⋅ 5...( 2n − 1) ⎤ 1
¾ un =⎢ ⎥ ⋅ ;
⎣ 2 ⋅ 4 ⋅ 6... ( 2 n ) ⎦ n

2 ⋅ n +1
¾ un = ∑ ( −1)n +1 ⋅ n ;
3
n =1
π
¾ un = n 2 ⋅ sin n ;
2
ω
¾ un = a n ⋅ tg n a > 0, ω∈ ( 0, π ) ;
2
1 1
∞ 1 + + ... +
¾ un = ∑ 2
n
n;
n =1

2n ⋅ n!
¾ un = ∑ n n
;
n =1
1
¾ un = , n ≥ 2;
( ln n )ln ln n
n
⎛ 1⎞
n
¾ un = a ⋅ ⎜1 + ⎟ , a ≥ 0, n ≥ 1;
⎝ n⎠
2
⎡ a ( a − 1) ...( a − n + 1) ⎤
¾ un = ( 2n + 1) ⎢ ⎥ ;
⎣ ( a + 1)( a + 2 ) ... ( a + n + 1) ⎦
2
n + n +1
¾ un = sin π;
n +1
αn
¾ un = , α, β∈ .
β 1
n ⋅ sin
n

3. Să se stabilească dacă se poate aplica criteriul lui Leibniz pentru seriile:



1 + cos ( n ⋅ π )
¾ ∑ ( −1)n −1 ⋅
n
;
n =1

cos ( n ⋅ π )
¾ ∑ arctg ( tg n )
.
n =1

95
CAPITOLUL 3

APLICAŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE

3.1 Limita unei aplicaţii într-un punct

Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe


spaţiul X şi τY topologia metrică pe spaţiul Y. Convenim să notăm cu
S X ( a, r ) , a ∈ X , r > 0 şi SY ( b, r ) , b ∈ Y bilele deschise din X şi, respectiv, Y.
Fie aplicaţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi să presupunem că punctul a ∈ E′ este
un punct de acumulare pentru mulţimea E; în această situaţie ne putem apropia
cu ajutorul altor puncte din mulţimea E oricât de mult de punctul a.
Noţiunea de limită a aplicaţiei f în punctul a va exprima intuitiv faptul că
dacă ne apropiem de punctul a prin puncte din mulţimea E, atunci valorile
aplicaţiei f în aceste puncte se apropie oricât de mult de punctul l din
mulţimea Y.
Prin urmare, oricare ar fi vecinătatea punctului l din Y, în această
vecinătate se vor găsi toate valorile lui f calculate în puncte din E suficient de
apropiate de punctul a ∈ E ′ .

Definiţia 3.1
Fie aplicaţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi punctul a ∈ E ′ . Un element l ∈ Y se
numeşte limita aplicaţiei f în punctul a şi se notează l = lim f ( x ) dacă pentru
x→a
orice vecinătate V ∈V ( ) a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) există o vecinătate
Y
UV ∈V ( a ) a lui a în spaţiul ( X , d1 ) , astfel încât pentru orice x ∈ E ,
X
x ∈UV , x ≠ a , să rezulte f ( x ) ∈V sau echivalent
( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ⊂ V .
Observaţii
• Definiţia limitei unei aplicaţii se dă într-un punct de acumulare al
mulţimii de definiţie E, adică într-un punct pentru care avem asigurată
posibilitatea de a ne apropia de acesta prin puncte diferite din
mulţimea pe care este definită aplicaţia f.
• Remarcăm că, în general, punctul a ∈ E ′ nu aparţine mulţimii de
definiţie a aplicaţiei f, dar chiar dacă aplicaţia f este definită în punctul
96
a valoarea f ( a ) nu este neapărat egală cu valoarea limitei l = lim f ( x ) .
x→a
Consecinţă. Elementul l ∈ Y nu este limita funcţiei f în punctul a dacă şi
numai dacă există o vecinătate U a punctului l astfel încât pentru orice
vecinătate V a lui a există un punct xV ∈ E ∩ V − { x0 } cu proprietatea că
f ( xV ) ∉U .
Particularizând spaţiile X şi Y, spunem că o aplicaţie
f : E ⊂ p → , p ≥ 1 , este funcţie reală de argument vectorial, iar o aplicaţie
p q
h:E ⊂ →F⊂ , q ≥ 1 , este funcţie vectorială de argument vectorial.

Definiţie 3.2
Spunem că funcţia f : E ⊂ p → F ⊂ are limita ∈ în punctul
x0 ∈ E ′ dacă ∀ V ∈V ( ) , ∃ UV ∈V ( x0 ) astfel încât
()
∀ x ∈U ∩ E − { x0 } ⇒ f x ∈V şi scriem lim f ( x ) = .
x → x0

Evident că V ( ) este considerată în topologia lui , iar V ( x0 ) este


p
considerată în topologia lui .

Definiţie 3.3
p
Mai mult, dacă pe spaţiile p
şi definim normele x = ∑ xi2 şi,
i =1
respectiv, x , vom spune că lim f ( x ) = dacă pentru orice ε > 0 există
x → x0

δε > 0 , astfel încât pentru orice x ∈ E , x ≠ x0 cu x − x0 < δε ⇒ f x − < ε . ()


Următoarea teoremă de caracterizare a noţiuni de limită se datorează
matematicianului german Heinrich Eduard Heine1.

Teoremă (caracterizarea noţiunii de limită)


Fie aplicaţia f : E ⊂ X → (Y , d 2 ) , unde E este o submulţime a spaţiului
metric ( X , d1 ) şi punctul de acumulare a ∈ E′ .
Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
(i) Punctul l ∈ Y este limita aplicaţiei f în punctul a, adică pentru orice
vecinătate V a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) , există o vecinătate UV a lui a în spaţiul
( X , d1 ) ,
astfel încât pentru orice x ∈ E , x ∈UV , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈V ,
(definiţia cu vecinătăţi).

1 Heinrich Eduard Heine, matematician german, 1821-1881

97
(ii) Pentru orice bilă deschisă SY ( l , ε ) , ε > 0 există o bilă deschisă
( )
S X ( a, δε ) , δε > 0 aşa încât f ⎡⎣ S X ( a, δ ) − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) , adică pentru
orice x ∈ S X ( a, δ ) cu x ∈ E , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈ SY ( l , ε ) , (definiţia cu bile).
(iii) Pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel încât pentru orice x ∈ E , x ≠ a
are loc d1 ( x, a ) < ε ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < δ , (definiţia cu ε − δ ).
(iv) Pentru orice şir ( xn )n de puncte din E − {a} convergent în X la
punctul a, şirul ( f ( xn ) ) ⊂ Y este convergent în Y la l. (definiţia cu şiruri).
n
Demonstraţie. Evident afirmaţia (ii) este echivalentă cu (iii), întrucât (iii)
exprimă prin inegalităţi tocmai (ii). Vom arăta următoarele implicaţii:
( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) ⇒ ( i )
Să arătăm mai întâi ( i ) ⇒ ( ii ) . Fie V = SY ( l , ε ) , unde ε > 0 este arbitrar.
Conform afirmaţiei ( i ) , există o vecinătate U a punctului a aşa încât
( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) . (1)
U fiind vecinătate pentru a există o sferă deschisă S X ( a, δ ) aşa ca
S X ( a, δ ) ⊂ U . (2)
Din (1) şi (2) rezultă că
( )
f ⎡⎣ S X ( a, δ ) − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) ,
adică afirmaţia (ii).
Să demonstrăm implicaţia ( ii ) ⇒ ( iv ) .
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în spaţiul X la punctul a. Va trebui
să demonstrăm că şirul ( f ( xn ) ) ⊂ Y este convergent la punctul l ∈ Y .
n
Fie ε > 0 , conform afirmaţiei (iii), care este echivalentă cu (ii), există
δ > 0 aşa încât pentru orice x ∈ E − {a} are loc
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < ε . (3)
Cum şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a este convergent în X la punctul a, pentru δ
din (3) există nδ ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nδ să rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε .
Conform relaţiei (3) obţinem d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε pentru orice
n ≥ nδ = nδ( ε ) = nε .
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există nε ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nε să
rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε , adică şirul ( f ( xn ) )n ⊂ Y este convergent la punctul
l ∈Y .
Să demonstrăm acum că ( iv ) ⇒ ( i ) .

98
Raţionăm prin reducere la absurd. Să presupunem că există o vecinătate V
a punctului l aşa ca pentru orice vecinătate U ∈V ( a ) să avem
(
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ⊄ V . ) (4)
* ⎛ 1⎞
Pentru orice n ∈ să luăm drept U sfera deschisă S ⎜ a, ⎟ . Din (4)
⎝ n⎠
obţinem că
⎛⎡ ⎛ 1⎞ ⎤ ⎞
f ⎜ ⎢ S ⎜ a, ⎟ − {a}⎥ ∩ E ⎟ ⊄ V .
⎝⎣ ⎝ n⎠ ⎦ ⎠
⎛ 1⎞
Putem construi un şir de elemente xn ∈ S ⎜ a, ⎟ ∩ E − {a} cu proprietatea
⎝ n⎠

f ( xn ) ∉V . (5)
⎛ 1⎞
Pe de altă parte, cum xn ∈ S ⎜ a, ⎟ ∩ E − {a} rezultă că
⎝ n⎠
1
d1 ( xn , a ) < , ∀n ∈ * ,
n
fapt ce arată că şirul ( xn )n astfel construit este convergent, în spaţiul X, la a.
Conform afirmaţiei (iv) rezultă că şirul ( f ( xn ) ) este convergent în spaţiul Y la
n
l, prin urmare ∃nV ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nV să avem f ( xn ) ∈V , fapt ce
contrazice (5). În concluzie, presupunerea făcută este falsă şi ( iv ) ⇒ ( i ) .□
Afirmaţiile (i)-(iv) fiind logic echivalente, oricare din ele poate fi luată ca
definiţie a limitei unei aplicaţii într-un punct.
Exemplu: Vom arăta, utilizând definiţia cu ε − δ , că
3 3
x +y
lim = 0 , adică vom arăta că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel
( x, y )→( 0,0 ) x 2 + y 2
încât pentru orice ( x, y ) ∈ *
× *
cu proprietatea x 2 + y 2 < δ să rezulte
x3 + y 3
< ε.
x2 + y2
2 2 x3 + y 3 x ⋅ x2 + y ⋅ y 2
Să admitem că x + y < δ , atunci din 2 ≤ <δ.
x + y2 x2 + y 2
x3 + y 3
Prin urmare, dacă δ = ε , atunci şi < ε.
x2 + y2

99
Observaţie
Adeseori vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei unei aplicaţii în punct
pentru a dovedi că aplicaţia nu are limită în punct. Pentru aceasta este suficient
să se arate că există două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E − {a} , ambele convergente în
X la a, pentru care şirurile imaginilor ( f ( xn ) ) , ( f ( zn ) ) să aibă limite diferite
n n
în Y.
* *
Exemplu: Vom arăta că funcţia f: × → definită prin
x⋅ y
f ( x, y ) = 2 nu are limită în origine.
x + y2
Considerând şirul de puncte ( xn , λ ⋅ xn )n , λ ∈ *
, cu proprietatea că
lim xn = 0 , avem
n →∞
λ
f ( xn , λ ⋅ xn ) = , ∀n ∈ ,
1 + λ2
adică limita şirului ( f ( xn , λ ⋅ xn ) )n depinde de parametrul λ . Prin urmare,
funcţia f nu are limită în origine.
Propoziţie. Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) , E ⊂ X , f : E → Y şi
punctul de acumulare a ∈ E′ . Dacă aplicaţia f are limită în punctul a, atunci
această limită este unică.
Demonstraţie. Afirmaţia rezultă imediat din definiţia cu şiruri a limitei
unei aplicaţii într-un punct, ţinând seama totodată că limita unui şir de puncte
într-un spaţiu metric este unică.

Teoremă (Cauchy2)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice din care (Y , d 2 ) este complet,
aplicaţia f : E ⊂ X → Y şi punctul de acumulare a ∈ E′ . Atunci f are limită în
punctul a dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru
orice x′, x′′ ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} rezultă d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε , adică pentru
orice x ', x " ∈ E cu x′ ≠ a, x′′ ≠ a are loc
⎧ d1 ( x′, a ) < δ
⎨ ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε (6)
d
⎩ 1 ( x′′, a ) < δ
Demonstraţie
Să presupunem că există lim f ( x ) = l . Atunci pentru orice ε > 0 există
x→a
δ ( ε ) > 0 aşa încât

2 Augustin Louis Cauchy, matematician francez, 1789-1857

100
⎛ ε⎞
∀x ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ∈ SY ⎜ l , ⎟ (7)
⎝ 2⎠
Fie două puncte arbitrare x′, x′′ ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} . Din (7) obţinem
ε ε
d 2 ( f ( x′ ) , l ) < , d 2 ( f ( x′′ ) , l ) < .
2 2
De aici, utilizând inegalitatea triunghiului, avem
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < d 2 ( f ( x′ ) , l ) + d 2 ( l , f ( x′′ ) ) < ε.
Reciproc, să presupunem că pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 şi să
arătăm existenţa limitei aplicaţiei f în punctul a.
Vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei în punct pentru aplicaţia f.
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a. Vom arăta că şirul
( f ( xn ) )n este convergent în Y.
Cum şirul ( xn )n este convergent în X la a, pentru δ ( ε ) ce apare în relaţia
(6) există nδ( ε ) ∈ aşa încât
∀n ≥ nδ( ε ) ⇒ d1 ( xn , a ) < δ ( ε )
Dacă n, m ≥ nδ , interpretând pe xn , xm ca fiind x′, x′′ în relaţia (6), avem
⎧⎪ d1 ( xn , a ) < δ ( ε )
⎨ ⇒ d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε .
⎪⎩d1 ( xm , a ) < δ ( ε )
Întrucât pentru orice ε > 0 există nε = nδ( ε ) ∈ aşa ca pentru orice
m, n ≥ nε să rezulte d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε , deducem că şirul ( f ( xn ) )n este un
şir fundamental în spaţiul Y. Spaţiul Y fiind complet rezultă că există un element
l ∈ Y aşa ca lim f ( xn ) = l .
n →∞
Pentru a încheia demonstraţia mai rămâne să arătăm că pentru orice şir
( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) ) are aceeaşi
n
limită.
În adevăr, să considerăm două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E , xn ≠ a, zn ≠ a
convergente în X la a. Conform celor de mai sus şirurile imaginilor sunt
convergente în Y, dar să presupunem prin absurd că limitele sunt diferite, adică
lim f ( xn ) = l1 ≠ l2 = lim f ( zn ) .
n →∞ n →∞
Să formăm şirul x1, z1, x2 , z2 ,..., xn , zn ,... . Evident acest şir converge în X la
a. Aplicând din nou cele demonstrate mai sus, rezultă că există l ∈ Y aşa ca şirul
f ( x1 ) , f ( z1 ) , f ( x2 ) , f ( z2 ) ,..., f ( xn ) , f ( zn ) ,... (8)

101
este convergent la l. Întrucât şirurile ( f ( xn ) )n , ( f ( zn ) )n sunt subşiruri ale
şirului (8), rezultă că l1 = l = l2 , contradicţie. Astfel am arătat că pentru orice şir
( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) )n are aceeaşi
limită.
Observaţie. Teorema lui Cauchy spune că o aplicaţie f are limită în
punctul de acumulare a dacă şi numai dacă pentru oricare perechi de puncte
x′, x′′ din ce în ce mai apropiate de punctul a, distanţa dintre valorile aplicaţiei
în aceste puncte este din ce în ce mai mică.
Teorema lui Cauchy este importantă, deoarece permite demonstrarea
existenţei limitei unei aplicaţii într-un punct fără a cunoaşte efectiv limita, ceea
ce în multe probleme, în special cu caracter teoretic, este deosebit de util.
Pe de altă parte, teorema lui Cauchy nu permite stabilirea efectivă a
valorii limitei, ci numai existenţa acesteia.
Exemplu: Folosind teorema lui Cauchy, vom arăta că aplicaţia
x12 ⋅ x2
f: × → * *
definită prin f ( x1, x2 ) = 2 are limită în origine, adică
x1 + x22
vom arăta că pentru orice ε > 0 , există δ = δε > 0 astfel încât pentru orice
perechi de puncte ( x1, x2 ) , ( y1, y2 ) ∈ * × * cu proprietatea
x12 + x22 < δ, y12 + y22 < δ şi ( x1, x2 ) ≠ ( 0,0 ) , ( y1, y2 ) ≠ ( 0, 0 ) să rezulte
x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2
f ( x1, x2 ) − f ( y1, y2 ) = − <ε.
x12 + x22 y12 + y22
Din
x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2 x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2 x1 y1
− ≤ + ≤ + < δ.
x12 + x22 y12 + y22 x12 + x22 y12 + y22 2 2
Prin urmare, dacă δ = ε , atunci şi f ( x1, x2 ) − f ( y1, y2 ) < ε .
Teoremă. Fie f : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .
Aplicaţia f are limită în punctul a ∈ E ′ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru orice x′, x′′ ∈ E − {a} are loc
⎧⎪ x′ − a p < δ
⎨ ⇒ f ( x′ ) − f ( x′′ ) q < ε (9)
⎪⎩ x′′ − a p
< δ
Demonstraţie. Rezultatul se obţine imediat din teorema lui Cauchy dacă
se ţine seama că în acest caz distanţa dintre două puncte din k , k ≥ 1, este dată
de
d k ( x, y ) = x − y k , k ≥ 1 .

102
În continuare vom pune în evidenţă un rezultat important, cunoscut şi sub
numele de principiul substituţiei, care permite calculul limitelor unor aplicaţii
compuse.
Teoremă (principiul substituţiei). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) şi
( Z , d3 ) şi aplicaţiile f : B ⊂ Y → Z , g : A ⊂ X → B − {b} . Dacă există limitele
lim f ( y ) = l şi lim g ( x ) = b , unde a ∈ A′, b ∈ B′ , atunci există limita
y →b x→a
lim f ( g ( x ) ) = l .
x →a
Demonstraţie. Cum lim f ( y ) = l rezultă că pentru orice vecinătate
y →b
W ∈V ( l ) există vecinătatea U ∈V ( b ) aşa încât pentru orice
y ∈U ∩ B − {b} ⇒ f ( y ) ∈W .
Pe de altă parte, întrucât lim g ( x ) = b şi g ia valori în mulţimea B − {b} ,
x→a
avem că există o vecinătate V ∈V ( a ) aşa ca pentru orice
x ∈V ∩ A − {a} ⇒ g ( x ) ∈U ∩ B − {b} ,
de unde pentru orice vecinătate W ∈V ( l ) există vecinătatea V ∈V ( a ) aşa ca
pentru orice
x ∈V ∩ A − {a} ⇒ f ( g ( x ) ) ∈ W ,
adică tocmai lim f ( g ( x ) ) = l .
x →a
Exemplu: Vom arăta că funcţia
h: ( )* 2
(
→ , h ( x1, x2 ) = x12 + x22 ⋅ ln x12 + x22) ( )
are limita nulă în origine. Se constată cu uşurinţă că h ( x1, x2 ) = ( f ρ )( x1, x2 ) ,
unde f : *
→ , f ( x ) = x 2 ⋅ ln x 2 şi ρ : 2
→ , ρ ( x1, x2 ) = x12 + x22 .
Deoarece ∃ lim f ( x ) = lim x 2 ⋅ ln x 2 = 0 , iar lim ρ ( x1, x2 ) = 0
x →0 x →0 ( x1 , x2 )→( 0,0 )
deducem prin principiul substituţiei că
∃ lim h ( x1, x2 ) = lim (f ρ )( x1, x2 ) = 0 .
( x1 , x2 )→( 0,0 ) ( x1 , x2 )→( 0,0 )
Observaţie. Condiţia ca funcţia g să ia valori în mulţimea B − {b} este
esenţială, după cum se poate vedea din următorul exemplu
Exemplu
Fie funcţiile f , g : → definite prin
⎧1, x ≠ 0
f ( x) = ⎨ , g ( x ) = 0, ∀x ∈ .
⎩0, x = 0

103
Este clar că lim f ( g ( x ) ) = 0 ≠ 1 = lim f ( x ) , adică concluzia teoremei
x →0 x →0
anterioare nu mai este adevărată.
Teoremă (criteriul sandwich). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) , (T , d3 ) ,
funcţiile f : E ⊂ X → Y , h : E → T , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d3 ( h ( x ) , 1 ) ,
• lim h ( x ) = 1,
x→a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a
Demonstraţie. Folosind definiţia cu ε − δ a limitei unei aplicaţii în punctul
de acumulare a ∈ E ′ , din a doua ipoteză a teoremei putem scrie că pentru orice
ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d3 ( h ( x ) , 1 ) < ε.
Din prima ipoteză a teoremei deducem imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ 0 ≤ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d3 ( h ( x ) , 1 ) < ε,
adică pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) < ε,
echivalent cu concluzia teoremei ∃ lim f ( x ) = .
x →a
Exemplu: Folosind criteriul sandwich vom demonstra că
x12 ⋅ x2 + 1 − 1
∃ lim = 0.
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
x12 ⋅ x2
În exemplul anterior am demonstrat că ∃ lim . Mai mult, se
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
poate constata că pentru orice ( x1, x2 ) ∈ *
× *

x12 ⋅ x2 1
≤ ⋅ x1 .
x12 + x22 2
x12 ⋅ x2
Deoarece ∃ lim x1 = 0 rezultă că ∃ lim = 0.
( x1 , x2 )→( 0,0 ) ( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
Revenind la problema iniţială, constatăm că

x12 ⋅ x2 + 1 − 1 x12 ⋅ x2 2
1 x1 ⋅ x2
1
= 2 ⋅ ≤ ⋅ 2
x12 + x22 x1 + x22 x1 ⋅ x2 + 1 + 1 2 x1 + x2
2 2

104
x12 ⋅ x2 + 1 − 1
şi prin criteriul sandwich deducem că ∃ = 0.
lim
x12 + x22
( x1 , x2 )→( 0,0 )
Criteriul sandwich se poate reformula sub forma criteriului următor.

Propoziţie (criteriu de existenţă a limitei). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) ,


(Y , d 2 ) ,
aplicaţiile f : E ⊂ X → F ⊂ Y , h : E → , şi punctul de acumulare
a ∈ E ′ . Dacă există:
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ h( x) ,
• lim h ( x ) = 0 ,
x →a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a

3.2 Funcţii reale de argument vectorial

Un caz important al teoriei prezentate în secţiunea anterioară îl reprezintă


cazul funcţiilor reale. Este de aşteptat ca în acest caz să apară o serie de
proprietăţi noi care nu au sens în cadrul general.

Fie funcţia F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 . Se observă că F este echivalentă cu


un sistem de q funcţii fi : E → , i = 1,..., q .
În adevăr, dacă x ∈ E , atunci y = F ( x ) ∈ q
( )
, adică y = y1,..., yq . Dacă
pentru orice i = 1,..., q ataşăm fiecărui x ∈ E coordonata de rang i a elementului
(
y = F ( x ) , atunci F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) ) pentru orice x ∈ E , unde
funcţiile fi : E → , i = 1,..., q , sunt funcţii reale.
Reciproc, dacă avem un sistem de q funcţii reale fi : E → , i = 1,..., q ,
p q
putem defini funcţia F:E ⊂ → , p, q ≥ 1 aşa încât
(
F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) ) pentru orice x∈E . Funcţiile de tip
p q
F :E ⊂ → , p, q ≥ 1 vor fi numite funcţii vectoriale.

p q
Teoremă. Fie F : E ⊂ → , p, q ≥ 1 , adică
(
F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) )
pentru orice x ∈ E , unde fi : E → , i = 1,..., q , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .

105
( )
Funcţia F are limita l = l1,..., lq în punctul a dacă şi numai dacă există
simultan lim fi ( x ) = li , i = 1,..., q .
x→a
Demonstraţie. Rezultatul se obţine imediat din definiţia limitei cu şiruri a
unei funcţii şi din faptul că în p , p ≥ 1, convergenţa unui şir de elemente este
echivalentă cu convergenţa pe coordonate sau folosind dubla inegalitate:
p

∑ d ( fi ( x ) , i ) ≤ d ( F ( x ) , ) ≤ d ( fi ( x ) , i ) ,
q i = 1: p, x∈ E .
i =1

Observaţie. Din această teoremă rezultă că studiul limitei unei funcţii


vectoriale (ce acţionează de la un spaţiu p la un spaţiu q ) poate fi redus la
studiul unui sistem de q funcţii reale, adică de tipul fi : E ⊂ p → , i = 1,..., q .

Teoremă. Fie funcţiile f , g : E ⊂ X → , unde ( X , d ) este spaţiu metric,


şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există următoarele limite
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈ ,
x→a x→a
atunci
• există lim ( f + g )( x ) = lim f ( x ) + lim g ( x ) ,
x→a x→a x→a
• există lim ( f ⋅ g )( x ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( x ) ,
x→a x→a x→a
• dacă în plus l2 ≠ 0 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ∈V ( a ) ,
⎛ f ⎞ lim f ( x )
există lim ⎜ ⎟ ( x ) = x→a
.
x→a ⎝ g ⎠ lim g ( x )
x→a
Demonstraţie. Vom aplica definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii în
punct.
Fie şirul ( xn )n ⊂ E − {a} convergent în X la a. Conform ipotezei
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈ .
x→a x→a
Ţinând seama de proprietăţile cunoscute de la şiruri, rezultă
• lim ( f + g ) ( xn ) = lim f ( xn ) + lim g ( xn ) = l1 + l2 ;
n →∞ n →∞ n →∞
• lim ( f ⋅ g ) ( xn ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( xn ) lim ( f + g ) ( xn ) = l1 ⋅ l2 ;
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞

⎛ f ⎞ lim f ( xn ) l
• lim ⎜ ⎟ ( xn ) = n →∞
= 1,
n →∞ ⎝ g ⎠ lim g ( xn ) l2
n →∞
ceea ce asigură îndeplinirea proprietăţilor din enunţul teoremei.

106
Teoremă (proprietatea locală a semnului). Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
lim f ( x ) = l ≠ 0 ,
x→a
atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) astfel încât funcţia f să ia valori de acelaşi
semn cu numărul l pentru toate punctele x ∈U ∩ E − {a} .
Demonstraţie. Pentru fixarea ideilor să presupunem că l > 0 . Folosind
l
definiţia cu ε − δ a limitei funcţiei f în punctul de acumulare a şi luând ε = ,
2
rezultă că există δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) − l < ε .
De aici obţinem că pentru orice
l 3⋅l
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ 0 < < f ( x ) < ,
2 2
de unde rezultă imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) > 0 .
Teoremă (proprietatea locală de mărginire). Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
lim f ( x ) = l ∈ ,
x→a
atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) şi numărul M > 0 astfel încât pentru orice
x ∈U ∩ E ⇒ f ( x ) ≤ M .
Demonstraţie. Din ipoteză cunoaştem că există lim f ( x ) = l ∈ , ceea ce
x→a
arată că pentru ε = 1 există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca pentru orice
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) − l < 1 .
De aici obţinem că pentru orice
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ f ( x ) − l + l < 1 + l .
Dacă, eventual a ∈ E , atunci luând M = max { f ( a ) ,1 + l } , rezultă
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ M .

p
Definiţie. Fie funcţia reală f : E ⊂ → F ⊂ , p ≥ 1 , şi punctul de
( )
acumulare a = a1,..., a p ∈ E ′ . Funcţiile reale de variabilă reală

( )
f k : xk → f x1, x2 ,..., xk ,..., x p , k = 1, p ,
unde variabilele nesubliniate sunt considerate constante, se numesc funcţiile
parţiale ale lui f. Considerăm limitele acestor funcţii de o singură variabilă reală

107
( )
lim f k ( xk ) = lim f x1, x2 ,..., xk ,..., x p , k = 1, 2,..., p ,
xk → ak xk → ak

care depind de ( p − 1) variabile x j , j ≠ k , j = 1, p .


Numim limită iterată a funcţiei f : E ⊂ p → F ⊂ în raport cu toate
variabilele, numărul real
σ = lim lim ... lim f x1, x2 ,..., x p
xσ(1) → aσ(1) xσ( 2 ) → aσ( 2 ) xσ( p ) → aσ( p )
( )
care nu depinde de niciuna din variabile, unde σ ∈ S ( p ) este o permutare a
mulţimii {1, 2,..., p} .

Observaţie
Despre limita funcţiei f în punctul a ∈ E ′ se spune că se obţine făcând
variabilele x j , j = 1, p , să tindă independent, dar simultan către a j , j = 1, p ; iar
despre limita iterată se spune că se obţine făcând variabilele x j , j = 1, p , să
tindă succesiv către a j , j = 1, p .

Exemplu
xy + 2 x + 2 y
Pentru funcţia f : 2
− { xy − x + 2 y ≠ 0} → , f ( x, y ) = are
xy − x + 2 y
loc
lim lim f ( x, y ) = 1 şi lim lim f ( x, y ) = −2 .
y →0 x →0 x →0 y →0
În exemplul următor constatăm că funcţia f poate avea limită într-un
punct de acumulare chiar dacă limitele iterate în acest punct nu există.
Exemplu: Fie funcţia f : * × * → , definită prin relaţia
⎛ 1 1⎞
f ( x, y ) = ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟ .
⎝ x y⎠
Funcţia f are limită în origine fără ca să aibă limite iterate în origine.
Într-adevăr din inegalitatea
f ( x , y ) ≤ 2 ⋅ ( x + y ) , ∀ ( x, y ) ∈ * × *
1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 . Pe de altă parte, cum ∃ lim sin deducem
( x , y )→( 0,0 ) x →0 x

⎛ 1 1⎞
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟ .
y →0 x →0 y →0 x →0 ⎝ x y⎠

108
Schimbând rolul variabilelor, putem afirma că nu există nici cealaltă
limită iterată. Totuşi există o legătură între aceste două noţiuni, astfel legătura
dintre limitele iterate şi limita funcţiei în a ∈ n este dată de
Teoremă. Dacă f : E ⊂ p → F ⊂ , p ≥ 1 are limita 1 în punctul de
acumulare a ∈ E ′ şi dacă ea admite o limită iterată 2 în acest punct, atunci
aceste limite sunt egale 1 = 2 .
Demonstraţie. Să admitem că există lim f ( x ) = 1 şi limita iterată
x→a
lim lim ... lim f ( x ) = 2.
xn → an xn −1 → an −1 x1 → a1
Din prima limită deducem că pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ≠ a cu x − a p
< δ ( ε ) rezultă f ( x ) − 1 <ε.
În relaţia precedentă fixăm pe x2 ,..., x p astfel ca să avem x − a < δ ( ε ) şi
trecem la limită în inegalitate după x1 ; în rezultatul obţinut fixăm pe x3 ,..., x p şi
trecem la limită după x2 ş.a.m.d.
Cum limita iterată există se obţine 2 − 1 ≤ ε , ∀ ε > 0 ⇒ 1 = 2 .
Exemplu: Teorema anterioară afirmă egalitatea celor două limite în
ipoteza că ele există. Este posibil însă ca una din limitele iterate să nu existe,
deşi limita funcţiei în punct să existe, ca în exemplul de mai jos.
Fie funcţia f : × * → , definită prin relaţia
1
f ( x, y ) = x ⋅ sin .
y
Funcţia f are limită în origine şi una din limitele iterate există însă
cealaltă nu există. Într-adevăr din inegalitatea
f ( x, y ) ≤ x , ∀ ( x, y ) ∈ * × *
1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 şi lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin = 0.
( x , y )→( 0,0 ) y →0 x →0 y →0 x →0 y
1
Pe de altă parte, cum ∃ lim sin deducem că
y →0 y
1
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin .
x →0 y →0 x →0 y →0 y
Consecinţă. Dacă funcţia reală f : E ⊂ p → are în punctul de
acumulare a ∈ E ′ două limite iterate inegale, atunci f nu poate avea limită în
acest punct.

109
3.3 Aplicaţii continue

Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe


spaţiul X şi τY topologia metrică pe spaţiul Y.
Definiţie. Spunem că aplicaţia f : E ⊂ X → Y este continuă în punctul
a ∈ E dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a )) există
vecinătatea U ∈V ( a ) , astfel încât pentru orice x ∈U ∩ E să rezulte f ( x ) ∈V
sau echivalent f (U ∩ E ) ⊂ V .
Dacă aplicaţia f nu este continuă în punctul a, atunci spunem că f este
discontinuă în punctul a sau că punctul a este punct de discontinuitate pentru f.
Observaţie. Dacă admitem că noţiunea matematică de vecinătate traduce
ideea intuitivă de apropiere, atunci definiţia precedentă a continuităţii în punct
ne spune că valorile f ( x ) ale aplicaţiei f sunt oricât de aproape de f ( a ) de
îndată ce x este suficient de aproape de a.
Noţiunea de continuitate nu are sens decât în punctele mulţimii de
definiţie a aplicaţiei f.
Astfel, dacă am considera funcţia f ( x ) = ln x , f : * → , atunci nu
putem vorbi de continuitatea lui f în punctul a = 0 , deoarece acest punct nu este
punct al mulţimii de definiţie.
Observăm că noţiunea de continuitate în punct are caracter local,
depinzând numai de valorile dintr-o vecinătate a punctului. O funcţie poate fi
astfel continuă într-un punct a ∈ E , dar să nu fie continuă într-un alt punct
apropiat de a. Totodată dacă f este continuă în punctul a şi funcţia g este o altă
funcţie ce coincide într-o vecinătate a punctului a cu funcţia f, atunci g este
continuă în punctul a.
Remarcăm că dacă a ∈ E este un punct izolat, atunci f este continuă în a.
În adevăr, a fiind punct izolat există o vecinătate U a sa, aşa încât U ∩ E = {a}
şi atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) are loc
f (U ∩ E ) = f ({a} ) ⊂ V ,
ceea ce antrenează continuitatea funcţiei f în punctul a.
Din definiţie rezultă imediat
Teoremă. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .
Funcţia f este continuă în punctul a dacă şi numai dacă există lim f ( x ) şi este
x→a
egală cu f ( a ) .
Demonstraţie. Să presupunem că funcţia f este continuă în punctul a.
Atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) există o vecinătate U ∈V ( a ) aşa
ca f (U ∩ E ) ⊂ V , de unde cu atât mai mult are loc

110
f (U ∩ E − {a} ) ⊂ V ,
ceea ce înseamnă că există lim f ( x ) = f ( a ) .
x→a
Reciproc, dacă lim f ( x ) = f ( a ) , atunci pentru orice vecinătate
x→a
V ∈V ( f ( a ) ) există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca
f (U ∩ E − {a} ) ⊂ V .
Cum şi pentru x = a ∈ E are loc f ( a ) ∈V rezultă că f (U ∩ E ) ⊂ V ,
adică funcţia f este continuă în punctul a.
Ţinând seama de observaţia de mai sus şi teorema precedentă, rezultă
Teoremă. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y şi punctul a ∈ E . Funcţia f este
continuă în punctul a dacă şi numai dacă are loc una din următoarele situaţii:
• punctul a ∈ E este punct de acumulare şi există lim f ( x ) = f ( a ) ,
x→a
• punctul a ∈ E este punct izolat.
Observaţie. Dacă a ∈ E ∩ E ′ , iar funcţia f este continuă în punctul a,
definiţia continuităţii lui f în punctul a se mai scrie

x→a
( )
lim f ( x ) = f lim x ,
x→a
adică operaţia de trecere la limită este permutabilă cu funcţia f.
Ţinând seama de teorema anterioară şi de teorema de caracterizare a
limitei unei funcţii într-un punct (Heine), rezultă
Teoremă (de caracterizare a continuităţii în punct)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, funcţia f : E ⊂ X → Y şi
punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) funcţia f este continuă în punctul a (definiţia cu vecinătăţi);
(ii) pentru orice bilă deschisă SY ( f ( a ) , ε ) , există o sferă S X ( a, δ ) aşa încât
f ( S X ( a, δ ) ∩ E ) ⊂ SY ( f ( a ) ,ε ) (definiţia cu bile);
(iii) pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa ca pentru orice x ∈ E cu
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , f ( a ) ) < ε (definiţia cu ε − δ );
(iv) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent în X la a rezultă că şirul
( f ( xn ) )n este convergent în Y la f ( a ) . (definiţia cu şiruri).
Definiţie. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y . Spunem că funcţia f este continuă
pe mulţimea E dacă f este continuă în orice punct x ∈ E .
Exemplu: Funcţiile pri : p → , p ≥ 1, i = 1,..., p , definite prin
pri ( x ) = xi , i = 1,..., p, (
x = x1, x2 ,..., x p )
p
şi numite aplicaţii de proiecţie, sunt continue pe .
111
În adevăr, fie punctul a = a1, a2 ,..., a p ∈ ( ) p
şi să considerăm şirul

( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a. Însă convergenţa unui şir în p

este echivalentă cu convergenţa componentelor sale în , adică toate şirurile


( x( ) )
i
k
k
⊂ , i = 1,..., p , sunt convergente în la ai . Prin urmare, există

k →∞
( )
lim pri x( ) = lim xi( ) = ai = pri ( a ) = pri lim x( ) ,
k k
k →∞
k
( k →∞
)
ceea ce arată că funcţia pri este continuă în punctul a pentru orice i = 1,..., p .
Teoremă. Fie spaţiile p
şi q
( p, q ≥ 1) înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p
→ q
(
, F = f1, f 2 ,..., f q . )
Aplicaţia F este continuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q , sunt continue în punctul a.
Demonstraţie. Aplicaţia F este continuă în punctul a dacă şi numai dacă
pentru orice şir ( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a, şirul

( F ( x( ) ) )
k
k
⊂ q
este convergent în q
la F ( a ) . Dar şirul F x( )
k
( ( )) k
⊂ q

este convergent în q
la F ( a ) dacă şi numai dacă toate componentele sale

( f ( x( ) )) , i = 1,..., q , sunt convergente în


i
k
k
la fi ( a ) .
Prin urmare, condiţia de continuitate a lui F în punctul a este echivalentă
cu faptul că pentru orice şir ( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a,

şirurile ( f ( x( ) )) , i = 1,..., q , sunt convergente în


i
k
k
la fi ( a ) , adică este
echivalentă cu condiţia de continuitate a funcţiilor componente fi , i = 1,..., q , în
punctul a.

Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) , ( Z , d3 )
trei spaţii metrice, mulţimile
E ⊂ X , F ⊂ Y , aplicaţiile f : F → G, g : E → F şi punctele a ∈ E , b = g ( a ) ∈ F .
Dacă funcţia g este continuă în a ∈ E , iar f este continuă în b = g ( a ) , atunci
funcţia compusă f g : E → G este continuă în a.
Demonstraţie. Se aplică principiul substituţiei de la limita unei funcţii
compuse într-un punct, combinat cu teorema de caracterizare a continuităţii.

Propoziţie. Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, (Y , ⋅ ) un K-spaţiu normat,


mulţimea E ⊂ X , aplicaţiile f , g : E → Y , punctul a ∈ E şi constantele

112
α, β∈ K . Dacă aplicaţiile f şi g sunt continue în punctul a ∈ E , atunci aplicaţia
α ⋅ f + β ⋅ g : E → Y este continuă în punctul a ∈ E .
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X , aplicaţia
complexă f = f1 + i ⋅ f 2 : E → şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
(i) funcţia complexă f este continuă în punctul a ∈ E ,
(ii) funcţiile reale f1, f 2 : E → sunt continue în punctul a ∈ E .
Definiţie. Fie ( p
)
, d1 , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice, E ⊂ p
, a∈E
şi aplicaţia f : E → Y . Asociem punctului a ∈ E mulţimile

{
Ek ( a ) = xk ∈ ( a1,..., ak −1, xk , ak +1,..., a p ) ∈ E}, k = 1,..., p .
Aplicaţiile f k : Ek ( a ) → Y , k = 1,..., p , f k ( xk ) = f ( a1, a2 ,..., xk ,..., a p )
se numesc aplicaţiile parţiale ale aplicaţiei f în punctul a ∈ E .
Aplicaţia f se numeşte continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă şi numai dacă aplicaţia parţială f k : Ek ( a ) → Y este
continuă în punctul a ∈ E .
Altfel spus, aplicaţia f este continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel încât pentru orice
( )
xk ∈ Ek ( a ) cu xk − ak < δε ⇒ d 2 f k ( xk ) , f k ( ak ) < ε .
Dacă f este continuă în a ∈ E , vom spune că ea continuă în raport cu
ansamblul variabilelor.
Propoziţie. Fie ( p
)
, d1 , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice şi aplicaţia
f : E ⊂ p → Y . Dacă aplicaţia f este continuă în punctul a ∈ E în raport cu
ansamblul variabilelor, atunci ea este continuă în a ∈ E în raport cu fiecare
variabilă.
Demonstraţie
Deoarece f este continuă în a ∈ E , pentru orice ε > 0 , există δε > 0 astfel
încât pentru orice x ∈ E cu d1 ( x, a ) < δε rezultă d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) < ε .
În inegalitatea anterioară aleg constante x j = a j , j = 1, n , j ≠ k , şi
cunoscând că xk − ak < d1 ( x, a ) < δε , k = 1,..., p , se obţine
( )
d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) = d 2 f k ( xk ) , f k ( ak ) < ε, k = 1: p ,
adică continuitatea parţială a aplicaţiei f în raport cu variabila xk în punctul
a ∈ E , pentru orice k = 1,..., p .
Observaţie. Reciproca nu este adevărată după cum se poate vedea din
următorul exemplu.
113
2
Exemplu: Fie funcţia reală f : → definită prin
⎧ x2 − y2
⎪ 2 , x2 + y 2 ≠ 0
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2


⎩ 1, x2 + y2 = 0
Cum lim lim f ( x, y ) = 1 ≠ −1 = lim lim f ( x, y ) f nu are limită în origine.
x →0 y →0 y →0 x →0
Prin urmare, funcţia f nu este continuă în origine, deşi funcţia parţială
f 1 ( x ) = f ( x,0 ) = 1, x ∈ , fiind funcţie constantă, este continuă în origine.
⎧−1, y ≠ 0
Constatăm că funcţia parţială f 2 ( y ) = f ( 0, y ) = ⎨ este discontinuă în
⎩ 1, y = 0
punctul y = 0 . Acest exemplu ar putea crea impresia greşită că dacă funcţia f
este discontinuă într-un punct, atunci există cel puţin o funcţie parţială în acel
punct care să fie discontinuă. Pentru a corecta această impresie dăm următorul
exemplu.
Exemplu: Fie funcţia reală f : E ⊂ 2 → F ⊂ definită prin
⎧ x⋅ y 2 2
⎪ x 4 + y 4 , x + y ≠ 0.
f ( x, y ) = ⎨
⎪ 0, x 2 + y 2 = 0

Constatăm că funcţia f este discontinuă în origine, deoarece
x⋅ y x⋅ y
f ( x, y ) = 4 ≥
x + y4
( )
2
x2 + y 2
şi există un şir de puncte ( xn , yn ) ∈ 2
, yn = λ ⋅ xn , λ ∈ *
, lim xn = 0 astfel ca
n →∞
x⋅ y λ
f ( xn , yn ) = ≥
x4 + y 4
( )
2
xn2 ⋅ 1 + λ 2
de unde lim f ( xn , yn ) = ∞ , adică f este nemărginită în origine. Pe de altă
n →∞
parte, funcţiile parţiale f 1 ( x ) = f ( x,0 ) = 0 = f ( 0, y ) = f 2 ( y ) fiind constante
sunt continue pe .
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X , a ∈ E ′ − E şi
aplicaţia f : E → Y . Dacă există l = lim f ( x ) , atunci aplicaţia g : E ∪ {a} → Y
x →a
definită prin
⎧ f ( x), x ∈ E
g ( x) = ⎨
⎩ l, x=a
se numeşte prelungirea prin continuitate a aplicaţiei f la mulţimea E ∪ {a} .
114
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă există E1, E2 ,..., En ∈ τ X astfel încât E = E1 ∪ E2 ∪ ... ∪ E2 , cu
Ei ∩ E j , i ≠ j , şi există aplicaţiile f1, f 2 ,..., f n : X → Y continue, atunci aplicaţia
f : E → Y definită prin
f ( x ) = f k ( x ) , ∀x ∈ Ek , k = 1,..., n ,
se numeşte aplicaţie continuă pe porţiuni.
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte uniform continuă pe mulţimea E dacă şi
numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 , astfel încât pentru orice
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
În cazul particular al funcţiilor reale f : E ⊂ p → F ⊂ spunem că
funcţia f este uniform continuă pe mulţimea E dacă pentru orice ε > 0 există
δε > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu x′ − x′′ p < δε să rezulte
f ( x′ ) − f ( x′′ ) < ε .
Spunem că aplicaţia f nu este uniform continuă pe mulţimea E, dacă
există ε0 > 0 cu proprietatea că pentru orice δ > 0 există cel puţin două puncte
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δ astfel ca d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) > ε0 .
Exemplu: Fie funcţia reală f : ( −1,1) × → , definită prin
f ( x, y ) = x ⋅ arctg y .
Vom arăta, folosind definiţia, că funcţia f este uniform continuă pe
mulţimea de definiţie, adică pentru orice ε > 0 există δ = δε > 0 , astfel încât
pentru orice perechi de puncte ( x1, y1 ) , ( x2 , y2 ) ∈ ( −1,1) × cu proprietatea

( x1 − x2 )2 + ( y1 − y2 )2 < δ şi ( x1, y1 ) ≠ ( x2 , y2 ) să rezulte

f ( x1, y1 ) − f ( x2 , y2 ) = x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 < ε .


Studiind membrul stâng. avem următorul şir de inegalităţi
x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 ≤ x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y1 + x2 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 <
π π 1 ⎛π ⎞
< ⋅ x1 − x2 + x2 ⋅ arctg y1 − arctg y2 = ⋅ x1 − x2 + x2 ⋅ y1 − y2 ⋅ < ⎜ + 1⎟ ⋅ δ
2 2 1 + c2 ⎝ 2 ⎠
2
Prin urmare, dacă δ = ⋅ ε , atunci şi f ( x1, y1 ) − f ( x2 , y2 ) < ε .
π+2

115
Exemplu: Fie funcţia f : ( 0,1] × [ 0,1] → , definită prin
1
f ( x1, x2 ) = + x2 nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie, deoarece
x1
⎛1 ⎞ 2 ⎛ 1 ⎞
pentru două perechi de puncte x( ) = ⎜ ,0 ⎟ , x( ) = ⎜
1
,0 ⎟ , k > 0 , astfel ca
⎝k ⎠ ⎝ k +1 ⎠
2
⎛1 1 ⎞ 1 1
x( ) − x( ) = ⎜ −
1 2
⎟ = < ⇒
⎝ k k + 1 ⎠ k ⋅ ( k + 1) k

( ) ( )
1 2 1
f x( ) − f x( ) = k − ( k + 1) = 1 > = ε .
2

Propoziţie. Fie spaţiile p


şi q
, ( p, q ≥ 1) , înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p
→ q
( )
, F = f1, f 2 ,..., f q .
Aplicaţia F este uniform continuă pe E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q , sunt uniform continue pe E.
Demonstraţie
Propoziţia rezultă imediat din dubla inegalitate
q
f j ( x′ ) − f j ( x′′ ) ≤ F ( x′ ) − F ( x′′ ) ≤
q ∑ f j ( x′) − f j ( x′′) , j = 1: q ,
j =1
fapt ce ne permite să reducem studiul funcţiilor vectoriale uniform continue la
studiul uniform continuităţii componentelor lor reale.
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă aplicaţia f este uniform continuă pe mulţimea E, atunci f este
continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie. Aplicaţia f fiind uniform continuă pe mulţimea E avem
că pentru orice ε > 0 există δε > 0 , astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu
d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε . Fie punctul arbitrar a ∈ E . Luând în
afirmaţia precedentă x′′ = a , se obţine afirmaţia din propoziţie.
Observaţie. Reciproca propoziţiei anterioare nu este adevărată, după cum
se poate vedea din următorul
Exemplu: Funcţia reală f : p × p → F ⊂ + , p ≥ 1 , definită prin
p
f ( x, y ) = x , y = ∑ xk ⋅ yk
k =1
este continuă, dar nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie.

116
În adevăr, folosind inegalitatea lui Schwartz, obţinem
d ( f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) ) = f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) = x, y − x0 , y0 =
= x − x0 , y + x0 , y − y0 ≤ x − x0 , y + x0 , y − y0 ≤
≤ x − x0 ⋅ y + x0 ⋅ y − y0 ≤ δ ⋅ ( y + x0 ) ≤ δ ⋅ ( y0 + δ + x0 ) ≤ ε
pentru
− ( y0 + x0 ) + ( )
2
y0 + x0 + 4ε
0 < δε ≤ ,
2
ceea ce arată că aplicaţia produs scalar este o funcţie continuă. Ca o consecinţă
imediată deducem că şi norma x = x, x este o funcţie continuă ca fiind
compunere de funcţii continue.
În continuare vom arăta că în raport cu metrica
d ( ( x′, y′ ) , ( x′′, y′′ ) ) = x′ − x′′ + y′ − y′′ , x = x, x
funcţia f nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie.
Fie punctul a ∈ p cu a = 1 .
Construim şirul ( xn )n ⊂ p
, xn = a ⋅ n , n ∈ . Este clar că
∃ lim xn +1 − xn = lim a ⋅
n →∞ n →∞
( n +1 − n = 0. )
⎡ 1 ⎤
Prin urmare, pentru orice δ > 0 există nδ = ⎢ + 1∈ , astfel încât
⎣ 2 ⋅ δ ⎥⎦
1 1
xnδ +1 − xnδ = < < δ.
nδ + 1 + nδ 2 ⋅ nδ
Prin urmare
d (( x
nδ +1 , xnδ +1 ) , ( xn , xn )) = 2 ⋅ xn +1 − xn
δ δ δ δ
< 2⋅δ
şi
( ) ( )
f xnδ +1, xnδ +1 − f xnδ , xnδ = xnδ +1, xnδ +1 − xnδ , xnδ = ( nδ + 1) − nδ = 1 = ε 0 .
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X şi
aplicaţia f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte lipschiziană pe mulţimea E dacă
există constanta L > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E are loc
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < L ⋅ d1 ( x′, x′′ ) .
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X .
Dacă aplicaţia f : E → Y este lipschiziană pe mulţimea E, atunci f este uniform
continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie. Aplicaţia f fiind lipschiziană pe mulţimea E, există
constanta L > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E are loc

117
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < L ⋅ d1 ( x′, x′′ ) .
ε
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există δε = > 0 astfel încât pentru orice
L
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
Funcţia poate fi uniform continuă pe mulţimea E fără a fi lipschitziană pe
această mulţime, aşa cum se poate constata din exemplul următor.
Exemplu: Funcţia reală f : [ 0,1] × [ −1,1] → , definită prin f ( x, y ) = x
nu este lipschitziană pe domeniul de definiţie, însă este uniform continuă.
În adevăr, funcţia f fiind continuă pe compactul [ 0,1] × [ −1,1] prin
teorema lui Cantor (vezi teorema următoare) este uniform continuă.
Pentru a arăta că funcţia f nu este lipschitziană pe domeniul de definiţie
vom arăta că pentru orice L > 0 există cel puţin două perechi de puncte astfel ca
f ( x1L , y1L ) − f ( x2 L , y2 L ) > L ⋅ ( x1L − x2 L )2 + ( y1L − y2 L )2 .
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
Considerând ( x1n , y1n ) = ⎜ 2 ,0 ⎟ , ( x2 n , y2 n ) = ⎜ 2
,0 ⎟ , obţinem
⎝n ⎠ ⎝ 4⋅n ⎠
x − x2 n
f ( x1n , y1n ) − f ( x2 n , y2 n ) = 1n =
x1n + x2 n
2n
= x1n − x2 n ⋅ > L⋅ ( x1n − x2n )2 + ( y1n − y2n )2
3
⎡3 ⎤
pentru n > ⎢ ⋅ L ⎥ + 1 .
⎣2 ⎦
Teoremă (Cantor3). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f este uniform continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie
Să presupunem prin absurd că aplicaţia f nu este uniform continuă pe
1
mulţimea E, adică există ε0 > 0 şi pentru orice δ = > 0 există punctele
n
( ( ( ) ( ))
1
)
xn′ , xn′′ ∈ E astfel ca din condiţia d1 xn′ , xn′′ < δ = ⇒ d 2 f xn′ , f xn′′ > ε0 .
n
Şirul ( x′′ ) ⊂ E fiind mărginit, prin lema Cesaro are un subşir ( x′′ )
n np
n np

convergent şi fie x = lim xn′′ p . Mulţimea E fiind compactă x ∈ E , reformulăm


n p →∞

condiţia de mai sus pentru n = n p , şi anume:

3 Georg Ferdinand Ludwing Philipp Cantor, matematician german, 1845-1918

118
( )
d1 xn′ p , xn′′ p < δ =
1
np ( ( ) ( )) > ε ,
⇒ d 2 f xn′ p , f xn′′ p 0 ∀n p ∈ .

Trecând la limită după n p → ∞ în relaţia de mai sus, deducem că şi

( )
subşirul xn′ p
np
este convergent şi x = lim xn′ p .
n p →∞
Mai mult, folosind continuitatea aplicaţiei f deducem

( ( ) ( )) ⎛ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎞
lim d 2 f xn′ p , f xn′′ p = d 2 ⎜ f ⎜ lim xn′ p ⎟ , f ⎜ lim xn′′ p ⎟ ⎟ =
n p →∞
⎝ ⎝ n p →∞ ⎠ ⎝ n p →∞ ⎠⎠
( ( ) ( ))
= d 2 f x , f x = 0 ≥ ε0 > 0
Contradicţie.□

Teoremă (Weierstrass). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice,


mulţimea E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe
mulţimea E, atunci f este mărginită.
Demonstraţie
Presupunem prin absurd că f nu este continuă, adică pentru orice n ∈
există un punct xn ∈ E astfel ca d 2 ( f ( xn ) ,0 ) > n . Cum E este mărginită şi şirul
( xn )n ⊂ E este mărginit, din lema lui Cesaro deducem că există subşirul

(x )
np
np
⊂ E convergent şi fie x = lim xn p . Mulţimea E fiind şi închisă îşi
n p →∞

conţine toate punctele de acumulare, prin urmare x ∈ E . Folosind continuitatea


aplicaţiei f, trecem la limită după n p → ∞ în inegalitatea

(( ) )
d 2 f xn p ,0 > n p , ∀n p ∈ .

( () )
Deducem d 2 f x ,0 = ∞ , contradicţie.
Teorema (Darboux). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este compactă.
Demonstraţie
Din teorema lui Weierstrass f ( E ) este mărginită. Mai rămâne să
demonstrăm că f ( E ) este şi închisă. Considerăm şirul ( yn ) n ⊂ f ( E )
convergent în spaţiul metric (Y , d 2 ) şi fie y = lim yn . Ne propunem să
n →∞
demonstrăm că y ∈ f ( E ) , adică tocmai faptul că f ( E ) este închisă.

119
Deoarece ( yn ) n ⊂ f ( E ) , pentru fiecare n ∈ există punctul xn ∈ E
astfel ca f ( xn ) = yn . Prin urmare, şirul obţinut ( xn )n ⊂ E este mărginit, iar prin

lema Cesaro există un subşir xn p ( ) np


⊂ E convergent şi fie x = lim xn p . Însă
n p →∞

( )
yn p = f xn p , ∀n p ∈ . Trecând la limită după n p → ∞ în ultima relaţie şi
cum limita într-un spaţiu metric este unică, obţinem că

( )⎛ ⎞
()
y = lim yn p = lim f xn p = f ⎜ lim xn p ⎟ = f x ∈ f ( E ) .□
n p →∞ n p →∞ ⎝ n p →∞ ⎠
Teoremă (Darboux4). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X conexă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este conexă în Y.
Demonstraţie. Dacă prin absurd f ( A ) nu este conexă, atunci există
deschisele D1, D2 ∈ τY astfel ca
a) f ( A ) ⊂ D1 ∪ D2 ,
b) f ( A ) ∩ D1 ∩ D2 = ∅ ,
c) f ( A ) ∩ D1 ≠ ∅ , f ( A ) ∩ D2 ≠ ∅ .
Deoarece funcţia f este continuă, rezultă că f −1 ( D1 ) ∈ τ X , f −1 ( D2 ) ∈ τ X .
Din a) obţinem
A ⊂ f −1 ( D1 ∪ D2 ) = f −1 ( D1 ) ∪ f −1 ( D2 ) . (1)
Să arătăm că
A ∩ f −1 ( D1 ) ∩ f −1 ( D2 ) = ∅ . (2)
Dacă prin absurd există elementul
x ∈ A ∩ f −1 ( D1 ) ∩ f −1 ( D2 ) ≠ ∅ ,
atunci
f ( x ) ∈ f ( A ) ∩ D1 ∩ D2 = ∅ ,
contradicţie.
Acum să arătăm că
f −1 ( D1 ) ∩ A ≠ ∅ , f −1 ( D2 ) ∩ A ≠ ∅ . (3)
Din c) rezultă că există elementele y1 ∈ f ( A ) ∩ D1 şi y2 ∈ f ( A ) ∩ D2 ,
ceea ce arată că există elementele x1, x2 ∈ A astfel ca f ( x1 ) = y1 şi f ( x2 ) = y2 .
Pe de altă parte, f ( x1 ) ∈ D1 şi f ( x2 ) ∈ D2 , adică x1 ∈ f −1 ( D1 ) şi
x2 ∈ f −1 ( D2 ) de unde rezultă imediat (3). Din (1), (2) şi (3) rezultă că mulţimea

4 Jean Gaston Darboux, matematician francez, 1842-1917

120
A nu este conexă, fapt ce contrazice ipoteza. Rezultă că presupunerea făcută este
falsă, deci f ( A ) este conexă. □

Consecinţă (Weierstrass). Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X


convexă şi compactă. Dacă aplicaţia f : E → este continuă pe mulţimea E,
atunci f ( E ) este un interval închis şi mărginit.

În plus, pentru orice ξ ∈ ⎡ min f ( x ) ,max f ( x ) ⎤ există xξ ∈ E astfel încât


⎢⎣ x∈E x∈E ⎥⎦
( )
f xξ = ξ .
Exemplu: În spaţiul topologic (
,D ) funcţia f : → continuă are
proprietatea că pentru orice interval I ⊂ (mulţime conexă), mulţimea f ( I )
este un interval (mulţime conexă).

Definiţie. Fie ( X , d1 ) spaţiu metric. Funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}


se numeşte inferior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă pentru
orice punct b < f ( a ) există o vecinătate Vb ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈Vb ⇒ f ( x ) > b .
Spunem că funcţia f este superior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă
funcţia − f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E .
Funcţia f se numeşte inferior (superior) semicontinuă pe mulţimea E
dacă şi numai dacă este inferior (superior) semicontinuă în fiecare punct al
mulţimii E.

Teoremă. Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}


şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) funcţia f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E ,
(ii) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent la a există lim f ( xn ) ≥ f ( a ) .
n →∞
Definiţie. Fie (Y , ⋅ ) spaţiu Banach. Aplicaţia f : [ a, b ] ⊂ → F ⊂ Y se
numeşte absolut continuă pe intervalul [ a, b ] dacă şi numai dacă pentru orice
ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice familie finită de intervale deschise
{( ai , bi )}i =1,2,...,n , n > 1 cu
( ai , bi ) ⊂ [ a, b], ( ai , bi ) ∩ ( a j , b j ) = ∅, i, j = 1,2,..., n
n n
şi ∑ ( bk − ak ) < δ ( ε ) să rezulte ∑ f ( bk ) − f ( ak ) < ε .
k =1 k =1

121
Exemplu:
1. Considerăm şirul {Gn }n de subintervale deschise ale intervalului
compact [ 0,1] cu proprietăţile:
¾ G1 ⊃ G2 ⊃ ... ⊃ Gn ⊃ ... ;
1
¾ Gn ≤ n , ∀n ∈
2
şi funcţia f : [ 0,1] → , f ( x ) = ∑ Gn ∩ [0, x] . Vom arăta că
n ≥1
¾ f este absolut continuă pe compactul [ 0,1] , adică f ∈ AC ([ 0,1]) ,
¾ ∃M > 0, ∀x1, x2 ∈ [ 0,1] , f ( x1 ) − f ( x2 ) ≤ M ⋅ x1 − x2 dacă şi numai
dacă nu există un număr natural n0 ∈ astfel ca Gn = ∅, ∀n ≥ n0 .
Soluţie

1 ε
¾ Pentru orice ε > 0 considerăm n ( ε ) ∈ astfel ca ∑ 2 k
< .
2
k = n ( ε ) +1
ε
Fie δ ( ε ) =
2n ( ε )
. Dacă considerăm un şir {( ak , bk )}k de intervale

deschise disjuncte ale compactului [ 0,1] cu proprietatea că ∑ ( bk − ak ) < δ ( ε ) ,


k ≥1
atunci
⎛ ⎞
∑ f ( bk ) − f ( ak ) = ∑∑ ⎜⎜ Gn ∩ [ ak , bk ] ⎟ ≤

k ≥1 n ≥1 ⎝ k ≥1 ⎠
∞ n( ε )
⎛ ⎞ ε ε ε
≤ ∑ Gj + ∑ ⎜⎜ ∑ G j ∩ [ak , bk ] ⎟⎟ ≤ 2 + n ( ε ) ⋅ ∑ ( bk − ak ) < 2 + 2 = ε
j = n ( ε ) +1 j =1 ⎝ k ≥1
⎠ k ≥1

ceea ce înseamnă că f este absolut continuă pe compactul [ 0,1] .


¾ Să presupunem că există un număr natural n0 ∈ astfel ca
Gn = ∅, ∀n ≥ n0 , atunci pentru x1, x2 ∈ [ 0,1] , x2 ≥ x1
n0
f ( x2 ) − f ( x1 ) = ∑ Gn ∩ [ x1, x2 ] ≤ n0 ⋅ x2 − x1 .
n =1
Reciproc, să presupunem că pentru orice număr natural k ∈ există
k ′ ∈ , k ′ ≥ k şi Gk ′ ≠ ∅ , prin urmare şi Gk ≠ ∅ . Fie x ∈ Gk , δ > 0 astfel ca
k
( x − δ, x + δ ) ⊂ Gk . Luăm a, b ∈ ( x − δ, x + δ ) ⊂ Gk = ∩ G j , a <b.
j =1

122
Atunci
k k
f (b) − f ( a ) = ∑ Gn ∩ [ a, b] ≥ ∑ Gn ∩ [ a, b] = ∑ [ a, b] = k ⋅ ( b − a ) .
n ≥1 n =1 n =1

2. O funcţie f : A ⊂ p → , p ∈ * este convexă pe mulţimea A dacă


pentru orice două puncte x, y ∈ A şi oricare constante reale pozitive
α, β∈ + , α + β = 1 rezultă f ( α ⋅ x + β ⋅ y ) ≤ α ⋅ f ( x ) + β ⋅ f ( y ) .
Transformata Legendre a funcţiei convexe f este funcţia
g : A → , g ( y ) = max ( x ⋅ y − f ( x ) ) , y ∈ A .
x∈ A
Arătaţi că funcţia g este convexă pe mulţimea A şi că
f ( x ) = max ( x ⋅ y − g ( y ) ) , x ∈ A .
y∈ A

3.4 Exerciţii
1. Fie aplicaţiile continue f , g : A ⊂ R → R şi mulţimile:
E = { x ∈ A / f ( x ) = g ( x )}
F = { x ∈ A / f ( x ) ≤ g ( x )}
G = { x ∈ A / f ( x ) < g ( x )}
Să se arate că mulţimile E şi F sunt închise, iar G este deschisă.

Indicaţie
Funcţia f − g : A → R, definită prin
( f − g )( x ) = f ( x ) − g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ A
este continuă şi
E = ( f − g)
−1
( 0) , F = ( f − g)
−1
( −∞,0], G = ( f − g)
−1
( −∞,0 ) .
2. Să se studieze continuitatea uniformă a funcţiilor:
x+2
a) f ( x ) = ⋅ sin 2 x 2 , x ∈ [ 0, ∞ ) ;
x +1
b) f ( x ) = ln x, x ∈ [ ε,e ] , ε > 0 ; c) f ( x ) = ln x, x ∈ ( 0,e] ;
x
d) f ( x ) = sin x 2 , x ∈ ; e) f ( x ) = + x, x ∈ ( 0, ∞ ) ;
x +1
x
f) f ( x ) = + x, x ∈ ( −1,∞ ) .
x +1

123
Indicaţii
π
a) Pentru x1 = 2nπ , x2 = 2nπ + ⇒ x1 − x2 → 0 ,
2
dar f ( x1 ) − f ( x2 ) > 1 , deci funcţia nu este uniform continuă.
b) Funcţia este continuă pe interval compact, deci este uniform continuă.
1 1
c) Pentru x1 = , x2 = ⇒ x1 − x2 → 0 , dar
n 2n + 1
⎛ 1⎞
f ( x1 ) − f ( x2 ) = ln ⎜ 2 + ⎟ ≥ ln 2 ,
⎝ n⎠
deci funcţia nu este uniform continuă.
d) Nu este uniform continuă.
e) Pentru ε > 0 arbitrar şi pentru x1, x2 ∈ ( 0, ∞ ) , pentru care
x1 − x2 < δε ⇔ x1 < δε , x2 < δε , se va obţine:
x1 x
f ( x1 ) − f ( x2 ) = + x1 − 2 − x2 ≤
x1 + 1 x2 + 1
x1 − x2
≤ x1 − x2 + < 2 ⋅ x1 − x2 < 2δε
( x1 + 1)( x2 + 1)
şi impunând condiţia 2δε < ε , rezultă că funcţia este uniform continuă.
1 2 1
f) Pentru x1 = −1 + , x2 = −1 + ⇒ x1 − x2 = → 0 , dar
n n n
f ( x1 ) − f ( x2 ) → ∞ , deci funcţia nu este uniform continuă.

3. Să se studieze continuitatea uniformă a funcţiilor f1, f 2 , f1 + f 2 , f1 ⋅ f 2


definite pe prin
f1 ( x ) = x ⋅ sin 2 x 2 ; f 2 ( x ) = x ⋅ cos 2 x 2 .

Indicaţie. Pentru
π
x1 = ( 2n + 1) , x2 = nπ ⇒ x1 − x2 → 0 ,
2
dar f1 ( x1 ) − f1 ( x2 ) → ∞ deci funcţia f1 nu este uniform continuă.
În mod asemănător se arată că nici funcţia f 2 nu este uniform continuă
pe .
Funcţia ( f1 + f 2 )( x ) = x şi este uniform continuă pe .
Se arată că funcţia f1 ⋅ f 2 nu este uniform continuă pe , considerând
π nπ
x1 = ( 2n + 1) , x2 = .
4 2
124
CAPITOLUL 4

ŞIRURI DE FUNCŢII

4.1 Tipuri de convergenţă

Observaţie 4.1. Şirurile de funcţii constituie o extensie naturală a şirurilor


numerice. Importanţa lor rezidă în faptul că ele constituie un mijloc eficient de a
defini noi funcţii.
Fie familia de funcţii complexe ( f α )α∈I definite pe aceeaşi submulţime
liniară A , a spaţiului metric ( X , d ) . Dacă mulţimea indicilor I este mulţimea
numerelor naturale, atunci avem un şir de funcţii pe care-l notăm ( f n )n .
Definiţie 4.2. Spunem că a ∈ A este un punct de convergenţă al şirului
( f n )n dacă şirul de numere ( f n ( a ) )n este convergent. Mulţimea punctelor de
convergenţă B ⊆ A o numim mulţimea de convergenţă a şirului ( f n )n .
Exemple:
1) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = x n , n ∈ N , are mulţimea de
convergenţă intervalul [ −1,1] .
2) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = n x , n ∈ N * are mulţimea de
convergenţă .

Definiţie. Fie ( f n )n un şir de funcţii definite pe mulţimea A şi având


mulţimea de convergenţă B. Dacă pentru orice x ∈ B notăm limita şirului
numeric ( f n ( x ) )n cu f ( x ) = lim f n ( x ) , atunci s-a stabilit o corespondenţă
n →∞
x → f ( x ) a mulţimii B în mulţimea numerelor complexe. Funcţia f : B →
definită prin f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ B , se numeşte funcţia limită a şirului de
n →∞
funcţii ( f n )n pe mulţimea B.
Exemple:
xn
1) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = are mulţimea de convergenţă
n!
şi pentru orice x real lim f n ( x ) = 0 ⇒ f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ .
n →∞

125
n⋅ x + 2
2) Şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) = , n ∈ , este convergent
n +1
pentru orice x real şi are funcţia limită f ( x ) = lim f n ( x ) = x, x ∈ .
n →∞

Definiţie 4.3. Spunem că şirul ( f n )n este punctual convergent sau simplu


convergent pe B către f, dacă pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B există un număr
n ( ε, x ) ∈ aşa încât
∀ n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x
Exemplu: Vom arăta că şirul de funcţii f n ( x ) = , n ∈ , definit pe
2
1+ n
este convergent pe către funcţia f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ . Pentru aceasta vom
căuta un număr natural n ( ε, x ) , astfel încât pentru orice n > n ( ε, x ) să avem
x
< ε . Din
2
1+ n
2
⎛x⎞ ⎡x⎤
1 + n > n > ⎜ ⎟ ⇒ n ( ε, x ) = ⎢ ⎥ + 1 .
2 2
⎝ε⎠ ⎣ε⎦
Definiţie 4.4. Spunem că şirul ( f n )n este uniform convergent pe A către f
dacă pentru orice ε > 0 există un număr n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru
orice x ∈ A şi
∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ fn ( x ) − f ( x ) < ε .

126
Observaţie. Un şir de funcţii uniform convergent este şi simplu
convergent. Reciproca nu este adevărată, după cum se poate constata din
următorul
Exemplu: Şirul de funcţii ( f n )n , f n : [ 0,1] → este definit prin
f n ( x ) = x n , x ∈ [ 0,1] . Constatăm că
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨
⎩1, x =1
Pentru a arăta că şirul ( f n )n nu este uniform convergent pe mulţimea
[0,1] va trebuie să arătăm că există ε0 > 0 astfel ca pentru orice n∈ să existe
xn ∈ [ 0,1] cu proprietatea f n ( xn ) − f ( xn ) > ε0 .
1 1
În adevăr pentru ε0 = > 0 şi pentru orice n ∈ există xn = n ∈ [ 0,1]
3 2
1
astfel ca f n ( xn ) − f ( xn ) = − 0 > ε0 .
2
Totuşi restricţia şirului de funcţii ( f n )n la intervalul [ 0, ρ] , ρ∈ ( 0,1) este
un şir uniform convergent pe [ 0,ρ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 . În adevăr,
deoarece f n ( x ) − f ( x ) = x n ≤ ρn = ε ⇒ n ( ε ) = ⎡⎣log ρ ε ⎤⎦ + 1 , deducem că şirul
( f n )n este uniform convergent pe [0,ρ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 .
Din punct de vedere logic avem două situaţii:
(i) mulţimea numerelor n ( ε, x ) este majorată pe B, adică
∃ sup n ( ε, x ) < ∞ . Atunci şirul ( f n )n este uniform convergent pe B şi
x∈B
n ( ε ) = sup n ( ε, x ) ;
x∈B
(ii) mulţimea numerelor n ( ε, x ) nu este majorată pe B, adică
sup n ( ε, x ) = +∞ . Atunci şirul ( f n )n nu converge uniform pe B către f.
x∈B
Observaţie. Convergenţa unui şir de funcţii poate fi analizată, pentru
x ∈ A fixat, cu ajutorul tehnicilor de analiză de la şiruri de numere. Totuşi
convergenţa uniformă se poate stabili numai cu ajutorul unor metode speciale.
Următoarea propoziţie este importantă în practică, deoarece după
determinarea funcţiei limită a unui şir de funcţii în sensul convergenţei simple,
cu ajutorul ei se poate preciza dacă această convergenţă are sau nu caracter
uniform.
Propoziţie. Fie A ⊂ ( X , d ) şi f n : A → un şir de funcţii. Şirul ( f n )n
converge uniform pe A la funcţia f dacă şi numai dacă
127
⎡ ⎤
lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 .
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
Demonstraţie. Dacă şirul de funcţii ( f n )n converge uniform la f pe
mulţimea A, rezultă că pentru orice ε > 0 există numărul natural n ( ε ) aşa încât
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε, ∀x ∈ A ,
de unde, trecând la suprem, obţinem
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) ≤ ε,
x∈ A
⎡ ⎤
adică lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 .
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
⎡ ⎤
Reciproc, dacă lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 , deducem că pentru orice
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
ε > 0 există numărul natural n ( ε ) astfel ca
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) < ε,
x∈ A
de unde cu atât mai mult are loc
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε, ∀x ∈ A ,
adică şirul ( f n )n converge uniform la f pe mulţimea A.
n ⋅ x2
Exemplu: Fie şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → , fn ( x ) = .
1+ n ⋅ x
Observăm că şirul ( f n )n converge simplu către funcţia
f : [ 0, ∞ ) → , f ( x ) = x . Cum
x 1
fn ( x ) − f ( x ) = < , ∀n ∈ * , ∀x ≥ 0 ,
1+ n ⋅ x n
⎡ ⎤
deducem că lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 , prin urmare şirul ( f n )n converge
n →∞ ⎣ x ≥ 0 ⎦
uniform la f pe mulţimea [ 0,∞ ) .

4.2 Criterii de convergenţă uniformă

Teoremă 4.5 (criteriul Cauchy)


Şirul ( f n )n converge uniform pe A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru oricare n, m ≥ n ( ε ) şi oricare
x ∈ A rezultă f n ( x ) − f m ( x ) < ε .

128
Demonstraţie
„ ⇒ ”. Dacă ( f n )n converge uniform pe A către f ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈
astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi ∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare:
f n ( x ) − f m ( x ) < f n ( x ) − f ( x ) + f m ( x ) − f ( x ) < 2ε (#)
„ ⇐ ” Cunoaştem că ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈ astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi
cu
∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f m ( x ) < ε . Vom arăta că ∃ f : A → astfel încât f n → f .
Pentru fiecare x ∈ A şirul numeric ( f n ( x ) )n este fundamental şi prin
urmare convergent către f ( x ) . Să fixăm pe n ≥ n ( ε ) şi trecem la limită în
cu
inegalitatea (#) pentru m → ∞ . Obţinem f ( x ) − f n ( x ) ≤ ε < 2 ⋅ ε ⇒ f n → f .

Exemplu: Vom arăta, folosind criteriul Cauchy, că şirul de funcţii


x
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
1 + n2 ⋅ x2
Pentru a arăta că şirul ( f n )n este uniform convergent pe mulţimea [1,∞ )
va trebuie să arătăm că pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice
n ≥ n(ε) , p ∈ *
şi orice x ∈ [1, ∞ ) să aibă loc inegalitatea
fn+ p ( x ) − fn ( x ) < ε .
Din şirul de inegalităţi
2 ⋅ n ⋅ p + p2 2 ⋅ n ⋅ p + p2 1
f n + p ( x ) − f n ( x ) < x3 ⋅ < <
( )
1 + n 2 ⋅ x 2 ⋅ ⎡1 + ( n + p ) ⋅ x 2 ⎤ n ⋅ ( n + p ) ⋅ x n

2

2 2 2

⎡ 1⎤
deducem că n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1 .
⎣ ε⎦
Observaţie. În cazul convergenţei uniforme, criteriul lui Cauchy deşi
este general nu precizează care este limita şirului de funcţii. Din acest motiv este
mai puţin folosit în aplicaţiile practice, având însă o deosebită utilitate în
raţionamentele teoretice.

Propoziţie (criteriul majorării). Dacă şirurile ( f n )n şi ( ϕn ) n ,


f n , ϕn : A → au proprietăţile
(i) ∃f : A → şi ∃n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) <
2⋅

129
f n ( x ) − f ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
cu
(ii) lim ϕn ( x ) = 0 , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
atunci lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A .
n →∞

Corolar. Dacă pentru şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n ∈ , există o


funcţie f : A → şi un şir de numere reale ( an )n ⊂ , cu proprietăţile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) − f ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim an = 0 ,
n →∞
atunci şirul de funcţii ( f n )n converge uniform către funcţia f.
Corolar. Dacă şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n∈ , satisface
condiţiile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim an = 0 ,
n →∞
atunci şirul ( f n )n converge uniform către funcţia constantă zero.
Exemplu: Vom arăta, folosind propoziţia anterioară, că şirul de funcţii
xn
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
1+ x (
2⋅ n n
)
Deoarece 1 + x 2⋅n ≥ 2 ⋅ x n , ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 are loc
1
0 ≤ f n ( x ) ≤ n −1 , ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 ,
2
adică şirul ( f n )n este uniform convergent pe [1,∞ ) .

Teoremă 4.6 (Dini1). Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , A ⊂ X . Dacă:


(i) A mulţime compactă,
(ii) şirul ( f n )n este monoton în fiecare punct x ∈ A ,
(iii) şirul ( f n )n este simplu convergent către funcţia f : A → ,
(iv) funcţiile ( f n )n şi f sunt continue pe A,
atunci convergenţa este uniformă pe mulţimea A.

1 Ulisse Dini, 1845-1918, matematician italian

130
Demonstraţie
Vom presupune că f ( x ) = 0 pe A, în caz contrar vom considera şirul
( f n − f )n . De asemenea, vom presupune că ( f n )n este descrescător pe A, în caz
contrar se poate considera şirul ( − f n )n .
cs
Din lim f n ( x ) = f ( x ) = 0 ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε, x ) ∈ astfel încât
n
∀ n ≥ n ( ε, x ) , să avem 0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε , deoarece ( f n )n este descrescător
∀ x ∈ A.
Dintre toate funcţiile ( f n )n cu n ≥ n ( ε, x ) = n0 alegem f n0 . Din cauza
continuităţii lui f n0 în x ∈ A arbitrar deducem că pentru orice ε > 0 există
Vε ∈V ( x ) astfel încât pentru orice x ∈Vε ∩ A ⇒ 0 ≤ f n0 ( x ) < ε .
Şirul ( f n )n fiind descrescător în fiecare x ∈ A vom avea, de asemenea,
0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε , ∀ n ≥ n0 şi ∀ x ∈Vε ∩ A ,
adică şirul ( f n )n este uniform convergent la zero pe mulţimea Vε ∩ A .
Când x ∈ A parcurge intervalul A, mulţimea vecinătăţilor Vε acoperă A
interval compact şi în virtutea teoremei Borel-Lebesgue vom putea extrage din
această acoperite a lui A cu intervale deschise o acoperire finită U1,U 2 ,...,U p .
Şirul ( f n )n este uniform convergent pe U k ∩ A , ∀ k = 1, p şi deci el va fi
p
uniform convergent pe ∪ (U k ∩ A) = A .
k =1
Exemplu (Stone2): Fie şirul de polinoame pn : [ 0,1] → , n ∈ cu
coeficienţi reali, definit prin recurenţa
1
( )
pn +1 ( x ) = pn ( x ) + ⋅ x − pn2 ( x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ , p0 ( x ) = 0 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de polinoame ( pn )n
converge uniform la funcţia nepolinomială f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .
Observăm că toate polinoamele pn nu au termen liber şi că
pn ( x ) ≤ x , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ . Prin inducţie matematică se poate demonstra
că şirul de polinoame ( pn )n este crescător în fiecare punct al mulţimii [ 0,1] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de polinoame ( pn )n
este uniform convergent către funcţia f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .

2 Marshall Harvey Stone, 1903-1989, matematician american

131
Exemplu (Euler3): Fie şirul de funcţii f n : [ 0, π] → , n ∈ , definit prin
recurenţa
x
f n +1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ cos n +1 , ∀x ∈ [ 0, π] , ∀n ∈ , f 0 ( x ) = 1 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de funcţii ( f n )n converge
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π]
uniform la funcţia f ( x ) = ⎨ x pe mulţimea [ 0, π] .
⎪⎩ 1, x=0
Observăm că funcţiile f n sunt continue, pozitive şi au expresia
⎧ 1 sin x
⎪⎪ 2n ⋅ , x ∈ ( 0, π]
x
fn ( x ) = ⎨ sin n , n∈ .
⎪ 2
⎪⎩ 1, x=0
Este evident că şirul ( f n )n converge simplu către funcţia continuă
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π]
f ( x) = ⎨ x
⎪⎩ 1, x=0
Din următorul şir de egalităţi
⎛ x ⎞ x
f n +1 ( x ) − f n ( x ) = f n ( x ) ⋅ ⎜ cos n +1 − 1⎟ = −2 ⋅ f n ( x ) ⋅ sin 2 n + 2 ≤ 0,
⎝ 2 ⎠ 2
∀x ∈ [ 0, π] , ∀n ∈
deducem că şirul de funcţii ( f n )n este monoton descrescător pe [ 0,π] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de funcţii ( f n )n este
uniform convergent către funcţia f pe mulţimea [ 0, π] .

Definiţie. Spunem că funcţiile f n : A ⊂ → , n ∈ sunt uniform


echicontinue pe A dacă
∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0, ∀x, y ∈ A, x − y < δ, ∀n ∈ ⇒ f n ( x ) − f n ( y ) < ε .
Mai supunem că familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A
Propoziţie. Fie funcţia f continuă pe mulţimea A şi şirul ( f n )n de funcţii
reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
¾ familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,

3 Leonhard Euler, 1707-1783, matematician elveţian

132
¾ şirul ( f n )n este punctual convergent pe A către funcţia f.
Atunci
a) funcţia f este continuă pe A,
b) dacă A este o mulţime compactă, atunci şirul ( f n )n este uniform
convergent către f pe A.
Demonstraţie
a) Fie ε > 0, a ∈ A şi δ = δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice x ∈ A cu
x − a < δ şi pentru orice n ∈ să rezulte f n ( x ) − f n ( a ) < ε . Trecând
la limită după n → ∞ , în ultima inegalitate obţinem
x ∈ A, x − a < δ, f ( x ) − f ( a ) = lim f n ( x ) − f n ( a ) ≤ ε ,
n →∞
aşadar funcţia f este continuă în punctul a, ∀a ∈ A .
b) Pentru orice ε > 0 considerăm submulţimea
{
B ( a, δ ) = x ∈ A x − a < δ ⊂ A . }
Vom arăta că şirul ( f n )n converge uniform pe B ( a, δ ) către funcţia f.
În adevăr, pentru fiecare ε > 0 şi a ∈ A există nε, a ∈ şi δ = δε > 0 astfel ca
ε
¾ ∀n ∈ , ∀x ∈ B ( a, δ ) ⇒ f n ( x ) − f n ( a ) < , (echicontinuitatea);
3
ε
¾ ∀n ≥ nε, a , ∀x ∈ B ( a, δ ) ⇒ f n ( x ) − f ( a ) < . (convergenţa
3
punctuală).
Prin urmare, pentru orice n ≥ nε, a şi orice x ∈ B ( a, δ ) obţinem
fn ( x ) − f ( x ) ≤ fn ( x ) − fn ( a ) + fn ( a ) − f ( a ) + f ( a ) − f ( x ) < ε ,
ceea ce arată că şirul ( f n )n converge uniform pe B ( a, δ ) către funcţia f.
Cum mulţimea A este compactă, pentru orice ε > 0 din acoperirea sa
A = ∪ B ( a, δε, a ) cu mulţimi deschise se poate extrage o acoperire finită, adică
a∈ A
s
există s ∈ *
(
şi punctele a1, a2 ,..., as ∈ A astfel încât A = ∪ B ai , δε, ai .
i =1
)
Pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există o submulţime
( ) ( )
B ai , δε, ai ⊂ A, i = 1: s , astfel ca x ∈ B ai , δε, ai şi din uniform convergenţa

( )
şirului ( f n )n către funcţia f pe această submulţime B ai , δε, ai obţinem că există
un rang nε,i ∈ astfel ca pentru orice n ≥ nε,i să rezulte f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Am obţinut că pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există rangul nε = max nε,i
i =1:s
astfel ca pentru orice n ≥ nε să rezulte f n ( x ) − f ( x ) < ε , deci şirul ( f n )n este
uniform convergent către f pe A.□
133
Propoziţie. Fie o submulţime E ⊂ A densă a mulţimii A (adică E = A , de
exemplu toate numerele raţionale din intervalul A) şi şirul ( f n )n de funcţii reale,
f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
¾ familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,
¾ pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) )n este convergent.
Atunci există funcţia f continuă pe A cu proprietatea că şirul ( f n )n este
punctual convergent către f pe A.
Demonstraţie
Din uniform echicontinuitate deducem că pentru un punct x ∈ A fixat şi
pentru orice ε > 0 există δ = δε > 0 astfel încât pentru orice
y ∈ A, y ∈ B ( x, δε ) şi pentru orice n ∈ să rezulte f n ( x ) − f n ( y ) < ε .
3
Din densitatea lui E în A există cel puţin un punct a ∈ E ∩ B ( x, δε ) . Din
convergenţa şirului numeric ( f n ( a ) )n deducem că există un rang nε ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ nε şi orice p ∈ *
rezultă f n + p ( a ) − f n ( a ) < ε .
3
În final se obţine
fn+ p ( x ) − f ( x ) ≤ fn+ p ( x ) − fn+ p ( a ) + fn+ p ( a ) − fn ( a ) + fn ( a ) − fn ( x ) < ε
prin urmare, pentru orice punct x ∈ A şirul numeric ( f n ( x ) )n este un şir
fundamental, deci convergent.
Aşadar se poate defini funcţia f : A → , f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ A ,
n →∞
pentru care aplicăm propoziţia anterioară găsind că funcţia f este continuă
pe A.□

Teoremă (Arzelà4-Ascoli5). Fie o submulţime E ⊂ A şi şirul ( f n )n de


funcţii reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
• familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,
• E este o submulţime densă a mulţimii A,
• pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) ) este mărginit.
n

Atunci există o funcţie continuă f ∈C ( A; ) şi un subşir (f )np


np

punctual convergent pe A către funcţia f, adică lim f n p ( x ) = f ( x ) , x ∈ A .


n p →∞

4 Arzelà Cesare, 1847-1912, mathematician italian


5 Ascoli Giulio, 1843-1896, mathematician italian

134
Demonstraţie. Vom arăta că ultima ipoteză este echivalentă cu ultima
ipoteză din propoziţia anterioară.
Fie submulţimea densă E = a j ( ) j∈
a mulţimii A. Deoarece şirul numeric

( fn ( a1 ) )n este un şir mărginit putem, conform teoremei Weierstrass, extrage un


(
subşir f s1,n ( a1 ) , ) {s } ⊆
n
1, n convergent.

În mod similar din şirul numeric f s1,n ( a2 ) ( ) n


mărginit se poate extrage un

subşir (f s2,n ( a2 ) )n , {s2,n} ⊆ {s1,n } convergent. În particular, şirurile numerice


(f s2,n ( a2 ) )n , (f s2,n ( a1 ) )n sunt convergente.
Se pot construi prin inducţie matematică şirurile numerice
( f ( a )) ,
s j ,n j
n
j ∈ , cu proprietăţile:

¾ {s j,n} ⊆ {s j −1,n} ⊆ ... ⊆ {s1,n}, j∈ *


,

¾ pentru orice j ∈ *
( ( ))
şirul numeric f s j ,n a j
n
este convergent.

Dacă reprezentăm şirurile s j , n ( )n , j ∈ *


, ca o matrice infinită, obţinem
⎛ s1,1 s1,2 ... s1, n ... ⎞
⎜ ⎟
⎜s s2,2 ... s2, n ... ⎟
⎜ 2,1

⎜ ... ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
s
⎜ k ,1 sk ,2 ... sk ,n ... ⎟.
⎜ ... ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ sn,1 sn,2 ... sn, n ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ ... ... ... ... ... ⎟⎠

Şirul ( sn, n ) format din elementele diagonale ale matricei infinite
n∈ *
are proprietatea că şirul ( sn, n ) , k∈ *
, este subşir al şirului ( sk , n ) , k ≤ n ,
n≥ k n
adică toate elementele şirului ( sn, n ) se regăsesc toate pe linia k a submatricei
n≥ k
superioare.
Considerăm subşirul de funcţii ( f ) . Deoarece şirul ( f )
sn ,n
n
sn ,n
n≥ k
este

subşir al lui ( f ) , putem afirma că pentru orice punct a ∈ E, k ∈


sk ,n
n
k
*
, şirul

135
numeric (f sn ,n ( ak ) )n≥ k este convergent pentru orice k ∈ *
. În definitiv, şirul

numeric ( f sn ,n ( ak ) )n este convergent pentru orice k ∈ *


. Conform propoziţiei
anterioare, există funcţia f continuă pe mulţimea A astfel încât şirul de funcţii
(f )
sn ,n
n
să conveargă punctual către f pe mulţimea A. □

Din rezultatele anterioare deducem cu uşurinţă următorul


Corolar (Arzelà-Ascoli). Fie o submulţime E ⊂ A şi şirul ( f n )n de
funcţii reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile
¾ familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,
¾ A este o mulţime compactă,
¾ E este o submulţime densă a mulţimii A,
¾ pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) )n este mărginit.

Atunci există o funcţie continuă f ∈C ( A; ) şi un subşir (f )


np
np
uniform convergent pe A către funcţia f.

Exemplu: Fie şirul de funcţii f n ( x ) = sin ( n ⋅ x ) , x ∈ [ 0,1] . Se poate arăta


cu uşurinţă că şirul este mărginit şi uniform echicontinuu pe mulţimea [ 0,1] .
Mai mult pentru orice x ∈ ( 0,1] nu există lim f n ( x ) . Prin teorema Arzelà-
n →∞
Ascoli deducem că există un şir ( kn )n ⊂ şi o funcţie f : [ 0,1] → astfel ca
şirul {sin ( kn ⋅ x )} să conveargă uniform către funcţia f sau echivalent
n
∃ lim sup sin ( kn x ) − f ( x ) = 0 .
n →∞ x∈[ 0,1]

Remarcă. În analiza funcţională teorema lui Arzela-Ascoli dă condiţiile


necesare şi suficiente pentru ca o mulţime de funcţii continue dintr-un spaţiu
metric compact să fie compactă în topologia uniform convergenţei.
Exemplu: Submulţimea A ⊂ C ([ 0,1]) este compactă dacă şi numai dacă
A este închisă, mărginită şi uniform echicontinuă.

Teoremă (Weierstrass). Mulţimea polinoamelor [ x] este completă în


spaţiul C ([ 0,1] , ) sau echivalent sistemul de funcţii {x } n
n
este complet în
C ([ 0,1] , ).

136
Teoremă (Müntz6-Szász7). Sistemul de funcţii {x } , λ
λn
n
n > 0, n ∈ ,
1
este complet în C ([ 0,1] , ) dacă şi numai dacă seria numerică ∑ λn este
n≥ 0
divergentă.

4.3 Proprietăţi
În continuare vom examina în ce condiţii proprietăţile termenilor unui şir
de funcţii uniform convergente pe mulţimea A se transmit şi funcţiei limită.
Propoziţie 4.7 (transferul limitei)
cu
Fie şirul ( f n )n , fn : A → . Dacă lim f n ( x ) = f ( x ) , x ∈ A şi există
n →∞
lim f n ( x ) pentru orice n ∈ şi x0 ∈ A′ , atunci
x → x0
lim lim f n ( x ) = lim lim f n ( x ) .
n →∞ x → x0 x → x0 n →∞
Teoremă 4.8 (transferul continuităţii)
Fie A ⊂ X o mulţime nevidă şi şirul ( f n )n , f n : A → cu proprietăţile:
(i) f n continuă în punctul a ∈ A , ∀ n ∈ ;
cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci f este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Din (i) deducem că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât
pentru orice n ∈ şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem că f n ( x ) − f n ( a ) < ε .
Din (ii) deducem că pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există n ( ε ) ∈
astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) rezultă f n ( x ) − f ( x ) < ε .
În concluzie, pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 şi n ( ε ) ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem:
f ( x ) − f ( a ) ≤ f ( x ) − fn ( x ) + fn ( x ) − fn ( a ) + fn ( a ) − f ( a ) < 3 ⋅ ε ,
adică f este continuă în punctul a ∈ A .
Observaţii:
1) În cazul în care a ∈ A ∩ A′ , teorema transferului continuităţii este
valabilă sub forma mai generală: Dacă şirul de funcţii ( f n )n este uniform

6 Herman Müntz, 1884-1956, matematician german


7 Otto Szász, 1884-1952, matematician german

137
convergent pe A \ {a} , unde a ∈ A ∩ A′ şi dacă toate funcţiile f n sunt continue
în punctul a , atunci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe A şi limita
sa este continuă în a.
2) Teorema transferului continuităţii rămâne valabilă dacă funcţiile f n
sunt continue la stânga (la dreapta) în punctul a, atunci funcţia f va fi continuă
la stânga (la dreapta) în punctul a.
Consecinţă 4.9. Un şir ( f n )n de funcţii continue pe A, uniform
convergent pe A, are limita o funcţie continuă pe A.
Consecinţa 4.10. Dacă limita unui şir de funcţii continue pe A nu este o
funcţie continuă pe A, atunci convergenţa nu este uniformă.
Observaţie. Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie continuu pe A
sau convergenţa să nu fie uniformă şi totuşi limita să fie continuă. Cu alte
cuvinte, uniform convergenţa oferă o condiţie suficientă, nu însă şi necesară
pentru transferul proprietăţii de continuitate. Există şiruri de funcţii continue
care converg simplu la funcţii cu aceeaşi proprietate.
n⋅ x
Exemplu: Fie şirul de funcţii f n : → , definit de f n ( x ) = .
1 + n2 ⋅ x2
Se observă că lim f n ( x ) = 0 = f ( x ) , ∀x ∈ . Mai mult, atât funcţiile f n , cât şi
n →∞
funcţia limită f sunt funcţii continue pe . Totuşi, convergenţa nu este
uniformă.

În adevăr, f n′ ( x ) =
(
n ⋅ 1 − n2 ⋅ x2 ) şi punctele critice ale funcţiei f n sunt
(1 + n 2
⋅x )
2 2

1 1
x = ± . Analizând monotonia funcţiei f n , se constată că x = − este punct de
n n
1
minim, iar x = este punct de maxim pentru f n . Mai mult, aceste puncte sunt
n
de extrem absolut şi lim f n ( x ) = lim f n ( x ) = 0 . De aici rezultă că
x →−∞ x →∞
⎡ ⎤ ⎛ ⎛ 1⎞ ⎛1⎞⎞ 1
lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = lim max ⎜ f n ⎜ − ⎟ , f n ⎜ ⎟ ⎟ = ≠ 0
n →∞ ⎣ x∈ ⎦ n →∞ ⎝ ⎝ n⎠ ⎝n⎠ ⎠ 2
şi conform criteriului de uniform convergenţă şirul ( f n )n nu converge uniform
către f pe

Propoziţia 4.11 (transferul proprietăţii de mărginire)


Dacă ( f n )n este un şir de funcţii egal mărginite pe A şi uniform
convergent către f pe A, atunci funcţia limită f este mărginită pe A.

138
Demonstraţie
cu
Cum lim f n ( x ) = f ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈
n
astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A avem f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare, pentru orice ε > 0 avem că f ( x ) ≤ f nε ( x ) + ε < M + ε ,
deci f ( x ) ≤ M , ∀ x ∈ A .

Teorema 4.12 (transferul de integrabilitate)


Fie şirul ( f n )n , f n : A = [ a, b ] ⊂ → , n ∈ . Dacă
(i) şirul ( f n )n converge uniform pe mulţimea A către funcţia f ;
(ii) funcţiile f n , n ∈ , sunt Riemann integrabile pe mulţimea A,
atunci
(a) funcţia limită f este Riemann – integrabilă pe A = [ a, b ] ,
⎛b ⎞
⎜∫
(b) şirul ⎜ f n ( x ) dx ⎟ este convergent şi

⎝a ⎠n
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a
Demonstraţie. Deoarece funcţiile f n sunt integrabile, ele sunt mărginite şi
prin teorema de transfer a proprietăţii de mărginire deducem că şi funcţia limită
este mărginită. Cum f n sunt integrabile, mulţimea An a punctelor sale de
continuitate este neglijabilă şi ∪ An este neglijabilă. Din teorema transferului
n∈
de continuitate mulţimea punctelor de discontinuitate a lui f A ⊂ ∪ An , adică
n∈
mulţimea A este neglijabilă şi prin criteriul de integrabilitate Lebesgue funcţia f
este integrabilă pe [ a, b ] .
cu
Cum pentru orice x ∈ [ a, b ] , lim f n ( x ) = f ( x ) , deducem că pentru orice
n →∞
ε > 0 , există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice x ∈ [ a, b ] şi orice n ≥ nε
ε
fn ( x ) − f ( x ) < .
b−a
Folosind proprietatea modulului, obţinem
b b b

∫ f n ( x ) dx − ∫ f ( x ) d x < ∫ f n ( x ) − f ( x ) dx < ε .
a a a

139
Exemplu: Se consideră funcţia f : [ 0,1] → definită prin
f ( x ) = a1 ⋅ 3−1 + a2 ⋅ 3−2 + ... dacă
x = a1 ⋅ 2−1 + a2 ⋅ 2−2 + ..., ak ∈ {0,1} , k ∈ * ,
adică valoarea funcţiei f în punctul x este rescrierea în baza 3 a reprezentării
binare a lui x.
1
Vom arăta că f este integrabilă pe [ 0,1] şi vom calcula ∫ f ( x ) dx .
0
Pentru aceasta, vom defini şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , n ∈
f n ( x ) = an ⋅ 3− n + an +1 ⋅ 3 ( ) + ..., n ∈ * ,
− n +1

care are următoarele proprietăţi:


1
¾ 0 ≤ f n ( x ) ≤ 3− n + 3 ( ) + ... < , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈
− n +1 *
;
2 ⋅ 3n −1
¾ f n ( x ) = an ⋅ 3− n + f n +1 ( x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ * ;
1 2− n 1 2− n
¾ ∫ fn ( x ) dx = ∫ f n ( x ) dx + ∫ −n
f n ( x ) dx = ∫ f n +1 ( x ) dx +
0 0 2 0
1 1

∫ (3 )
+ f n +1 ( x ) dx = 3 ( )+∫ f ( x ) dx .
−n −n −n
+ ⋅ 1− 2 n +1
2− n 0
Din prima proprietate deducem că şirul de funcţii ( f n )n este convergent
uniform către funcţia identic nulă pe compactul [ 0,1] . Din ultima proprietate
deducem egalitatea
1 n 1

∫ f ( x ) dx = ∑ 3 ⋅ (1 − 2 ) + ∫ fn+1 ( x ) dx,
−k −k
∀n ∈ *
.
0 k =1 0
Pentru ultimul termen din partea dreaptă aplicăm teorema transferului de
integrabilitate
1 1
lim
n →∞ ∫ fn+1 ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n +1 ( x ) dx = 0 .
0 0
Prin trecere la limită, după n, în penultima egalitate deducem
1 ∞

∫ f ( x ) dx = ∑ (
3− k ⋅ 1 − 2− k = ) 7
10
.
0 k =1

140
cos ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, π] → definit de f n ( x ) =
n
este un şir de funcţii integrabile şi uniform convergent pe [ 0,π] către funcţia
f ( x ) ≡ 0 . Pentru orice α ∈ [ 0, π] se verifică transferul integrabilităţii
⎛ α cos ( n ⋅ x ) ⎞ ⎛ 1 α⎞
⎛ 1 ⎞
lim ⎜
n →∞ ⎜ ∫ n
dx ⎟ = lim ⎜ 2 ⋅ sin ( n ⋅ x ) ⎟ = lim ⎜ 2 ⋅ sin ( n ⋅ α ) ⎟ = 0 .
⎟ n →∞ ⎜ n


0 ⎠ n →∞ ⎝ n ⎠
⎝0 ⎠
n ⋅ e− x
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → definit de f n ( x ) = este
n+ x
uniform convergent pe [ 0,∞ ) către funcţia f ( x ) ≡ e− x . Studiem în continuare
x
fn ( x ) − f ( x ) = ⋅ e− x = g ( x ) .
x+n
Studiul variaţiei funcţiei g : [ 0, ∞ ) → ne permite să afirmăm că funcţia
este crescătoare pe intervalul [ 0, xn ) şi descrescătoare pe intervalul ( xn , ∞ ) ,
n2 + 4 ⋅ n − n
unde xn = . Prin urmare,
2
x
fn ( x ) − f ( x ) = ⋅ e − x = g ( x ) ≤ g ( xn ) .
x+n
Cum lim g ( xn ) = 0 deducem că lim sup f n ( x ) − f ( x ) = 0 , adică şirul de
n →∞ n →∞ x ≥ 0
funcţii ( f n )n converge uniform către funcţia f pe +. Din teorema transferului
de integrabilitate aplicată şirului de funcţii ( f n )n pe intervalul [ a, b ] ⊂ + avem
b b b
n ⋅ e− x n ⋅ e− x
lim ∫
n →∞ n + x ∫
dx = lim
n →∞ n + x ∫
dx = e − x dx = e− a − e −b .
a a a
Observaţie. Convergenţa uniformă a şirului ( f n )n este esenţială, fapt
ilustrat de următorul
Exemplu: Fie A = {r1, r2 ,..., rn ,...} ⊂ mulţimea punctelor raţionale din
intervalul [ 0,1] şi şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin
⎪⎧1, x ∈ {r1, r2 ,..., rn }
fn ( x ) = ⎨ , n∈ .
⎪⎩ 0, x ∈ [ 0,1] − { r ,
1 2r ,..., rn }
Este clar că fiecare funcţie f n este discontinuă în orice punct raţional
ri ∈ A, i = 1,2,..., n , în rest fiind continuă. Având un număr finit de puncte de
discontinuitate, rezultă că f n este integrabilă Riemann pe [ 0,1] .

141
Pe de altă parte, şirul ( f n )n converge simplu pe [ 0,1] la funcţia
⎧1, x∈ A
f ( x) = ⎨
⎩0, x ∈ [ 0,1] − A.
Se vede că funcţia limită f nu este Riemann integrabilă pe [ 0,1] ,
deoarece dacă considerăm o diviziune
∆ ∈D [ 0,1] , 0 = x0 < x1 < ... < xk = 1, k ∈ ,
atunci
k −1
⎧1, ξi ∈ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
σ ∆ ( f ; ξi ) = ∑ f ( ξi ) ⋅ ( xi +1 − xi ) = ⎨
⎩0, ξi ∉ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
i =0
ceea ce arată că nu există lim σ∆ ( f ; ξi ) , prin urmare funcţia limită nu este
∆ →0
Riemann integrabilă pe [ 0,1] .
Observaţie. Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie uniform
convergent pe A către f, totuşi funcţia limită să fie Riemann integrabilă pe
mulţimea A şi
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a
Acest lucru este ilustrat de următorul
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n este Riemann
integrabil pe [ 0,1] , converge simplu, dar nu uniform către funcţia
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨ . Cu toate acestea funcţia limită f este Riemann
⎩1, x =1
integrabilă pe [ 0,1] şi
1 1 1 1
1
∫ ∫
f n ( x ) dx = lim x dx = lim ∫ f ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx .
n
lim =0=
n →∞ n →∞ n →∞ n + 1 →∞
0 0 0 0

Teorema 4.13 (transferul derivabilităţii)


Dacă şirul ( f n )n de funcţii reale, f n : A → are proprietăţile:
(i) f n sunt derivabile pe A pentru orice n ∈ ,
cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
(iii) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci
(a) f este derivabilă pe A,
142
(b) f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A , sau echivalent
d d
lim f n ( x ) = lim fn ( x ) , ∀ x ∈ A .
d x n →∞ n →∞ d x
Demonstraţie
Fie a ∈ A arbitrar, să arătăm că f este derivabilă în a şi că f ′ ( a ) = g ( a ) .
cu
• Cum lim f n′ ( x ) = g ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 există
n →∞
numărul n1 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice n ≥ n1 ( ε ) şi orice x ∈ A
ε
f n′ ( x ) − g ( x ) < .
3
• Cum f n este derivabilă în a obţinem că pentru orice ε > 0 există
vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel încât pentru orice x ∈U ε ∩ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) ε
− f n′ ( a ) < .
x−a 3
• Din criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 există numărul n2 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) şi orice x ∈ A are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) < .
3
• Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei f n − f m pe intervalul
( a, x ) , deducem că există punctul c ∈ ( a, x ) astfel ca:
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a )
− = f n′ ( c ) − f m′ ( c ) .
x−a x−a
Combinând ultimele două inegalităţi, pentru n, m ≥ n2 ( ε ) şi pentru orice
x ∈ A , obţinem
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a ) ε
− < .
x−a x−a 3
În ultima inegalitate trecem la limită după m → ∞ , ţinând seama că
cu
lim f m ( x ) = f ( x ) . Astfel obţinem că pentru orice n ≥ n2 ( ε ) şi orice
m →∞
x ∈ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) f ( x ) − f ( a ) ε
− ≤ .
x−a x−a 3

143
Reunim inegalităţile de mai sus, obţinem că pentru orice ε > 0 şi orice
n ≥ max ( n2 ( ε ) , n1 ( ε ) ) există vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel că pentru orice
x ∈U ε ∩ A − {a} are loc inegalitatea
f ( x) − f (a) f ( x ) − f ( a ) fn ( x ) − fn ( a )
− g (a) ≤ − +
x−a x−a x−a
fn ( x ) − fn ( a )
+ − f n′ ( a ) + f n′ ( a ) − g ( a ) < ε
x−a
de unde concluzia teoremei.
Observaţie. Reciproca acestei teoreme nu este adevărată. Un şir de funcţii
( f n )n poate fi uniform convergent către funcţia f, cu f n derivabile şi f
derivabilă, fără ca şirul derivatelor ( f n′ )n să fie uniform convergent.
sin ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul f n ( x ) = , x ∈ [ 0,2 ⋅ π] este uniform convergent
n
pe [ 0,2 ⋅ π] către funcţia f ( x ) ≡ 0 , termenii şirului şi funcţia limită sunt
derivabile pe [ 0,2 ⋅ π] , dar şirul derivatelor f n′ ( x ) = cos ( n ⋅ x ) nu este
convergent pe [ 0,2 ⋅ π] .
Observaţie. Convergenţa uniformă a şirului ( f n )n nu atrage convergenţa
uniformă a şirului ( f n′ )n . Acest fapt este ilustrat de următorul
cos ( n ⋅ x ) cu
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, π] → , fn ( x ) = → f ( x) = 0
n
dar f n′ ( x ) = − sin ( n ⋅ x ) nu este convergent pe [ 0, π] .
Observaţie. Convergenţa uniformă a lui şirului ( f n′ )n este esenţială, fapt
ilustrat de următorul
arctg ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul de funcţii f n : → , definit prin f n ( x ) =
n
converge uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe axa reală. Însă şirul derivatelor
1 ⎧0, x ≠ 0
f n′ ( x ) = este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie discontinuă,
1 + n2 x ⎩ 1, x = 0
deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se poate constata
cu uşurinţă că f ′ ( 0 ) ≠ g ( 0 ) .
Exemplu (G.H. Hardy, Proc.London Math. Soc. 2, 9, 1909, pp.126-144):
Fie şirul de funcţii reale f n : → , n ∈ definit prin
1 1
f n ( x ) = cos x + ⋅ cos3 x + ... + n ⋅ cos3n x, n ∈ ,
2 2

144
care deşi sunt derivabile pe şi converge uniform pe limita sa nu este
derivabilă în niciun punct xn = 2nπ, n ∈ al axei reale.
În adevăr pentru orice x ∈ şi orice n > p ≥ 1
1 1
f n + p ( x ) − f n ( x ) = n +1 cos3n +1 x + ... + n + p cos3n + p x ≤
2 2
1 1 1 1 1
≤ n +1 + ... + n + p = n − n + p < n
2 2 2 2 2
ceea ce arată că şirul de funcţii este uniform convergent pe
Pentru partea a doua a concluziei este suficient să demonstrăm că funcţia
limită f nu este derivabilă în punctul 0 şi prin periodicitate în toate punctele
π
xn = 2nπ, n ∈ . Vom considera şirul xk = k , k ∈ care este convergent la
3
zero.
Mai mult, cos3 j xk = cos3 j − k π = −1, j ≥ k . Prin urmare,
π 1 π 1 π 1 1
cos k + cos k −1 + ... + n cos k − n − 1 − − ... − n
f n ( xk ) − f n ( 0 ) 3 2 3 2 3 2 2 =
=
xk − 0 π
3k
π 1 π 1 π 1 1 1 1
cos k + cos k −1 + ... + k −1 cos − k − ... − n − 1 − − ... − n
= 3 2 3 2 3 2 2 2 2
π
3k
f ( xk ) − f ( 0 ) f ( x ) − fn ( 0)
Deoarece = lim n k , vom obţine
xk − 0 n →∞ xk − 0
f ( xk ) − f ( 0 ) 3k ⎛ π 1 π 1 π 1 ⎞
= ⎜ cos k + cos k −1 + ... + k −1 cos − k −1 − 2 ⎟ ≤
xk − 0 π ⎝ 3 2 3 2 3 2 ⎠
k −2
3k⎛ 1 1 1 ⎞ 3k 9⎛3⎞
≤ ⎜ 1 + + ... + k −1
− k −1
− 2 ⎟ = − k −2
= − ⎜ ⎟ .
π ⎝ 2 2 2 ⎠ π 2 π ⎝2⎠
f ( xk ) − f ( 0 )
Ceea ce arată că lim = −∞ , adică funcţia limită nu este
k →∞ xk − 0
derivabilă în punctul zero.

Observaţie. Chiar dacă şirul de funcţii derivabile ( f n )n este uniform


convergent pe A către funcţia limită f şi aceasta este derivabilă se poate
întâmpla ca şirul derivatelor ( f n′ )n să nu conveargă la f ′ . Putem ilustra acest
fapt prin următorul

145
xn
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin fn ( x ) =
n
converge uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe [ 0,1] . Observăm însă că şirul
⎧0, x ∈ [ 0,1)
derivatelor f n′ ( x ) = x n −1 este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie
⎩ 1, x = 1
discontinuă, deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se
poate constata cu uşurinţă că
⎛ d ⎞ d ⎛ d ⎞
lim ⎜ f n ⎟ (1) = lim f n′ (1) = 1 ≠ 0 = f (1) = ⎜ lim f n ⎟ (1) .
n →∞ ⎝ dx ⎠ n →∞ dx ⎝ dx n →∞ ⎠

Observaţie. Dacă A este un interval mărginit, concluzia teoremei


precedente rămâne adevărată chiar dacă despre şirul ( f n )n se ştie că este
convergent într-un singur punct al mulţimii A.

Teoremă 4.14 (transferul derivabilităţii). Fie şirul ( f n )n de funcţii


reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
(i) A un interval mărginit;
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt derivabile pe A;
(iii) şirul numeric ( f n ( x0 ) ) , x0 ∈ A este convergent;
n
cu
(iv) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
atunci
cu
(a) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
(b) f este derivabilă pe A şi pentru orice x ∈ A ,
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) .
n →∞ dx dx n →∞
Demonstraţie
Din (iii) deducem că pentru orice ε > 0 există numărul n1 ( ε ) ∈ , astfel
încât pentru orice n, m ≥ n1 ( ε ) are loc
ε
f n ( x0 ) − f m ( x0 ) <
.
2
Din (iv) şi criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 există numărul n2 ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) < , ∀ x ∈ A,
2⋅
146
unde = lung ( A ) . Folosind inegalitatea triunghiului şi teorema lui Lagrange
aplicată funcţiei f n − f m pe intervalul [ x, x0 ] ⊆ A se obţine
f n ( x ) − f m ( x ) ≤ f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f n ( x0 ) + f m ( x ) − f m ( x0 ) =
= f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f m ( x ) − ( f n ( x0 ) − f m ( x0 ) ) <
ε ε ε
< + x − x0 ⋅ f n′ ( c ) − f m′ ( c ) < + ⋅ = ε,
2 2 2⋅
cu c ∈ ( x, a ) şi m, n ≥ max ( n1 ( ε ) , n2 ( ε ) ) .
cu
Aşadar, lim f n ( x ) = f ( x ) pe A şi din teorema anterioară de transfer de
n →∞
derivabilitate obţinem concluzia.□
Observaţie. Condiţiile pe care le îndeplinesc funcţiile f n în această
teoremă au caracter de suficienţă. Există şiruri de funcţii care pot fi derivate
termen cu termen fără ca şirul derivatelor să conveargă uniform.
În acest sens să considerăm şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definite prin

fn ( x ) =
(
ln 1 + n 4 ⋅ x 2 ) , n∈ *
.
2⋅n

Observăm că lim f n ( x ) = lim


(
ln 1 + n 4 ⋅ x 2 ) = 0.
Deci, şirul ( f n )n
n →∞ 2⋅n n →∞
converge simplu pe intervalul [ 0,1] către funcţia limită f ( x ) = 0 . Observăm,
x ⋅ n3
însă că şirul f n′ ( x ) = 4 2
, x ∈ [ 0,1] , n ∈ * converge simplu pe [ 0,1] către
1+ n ⋅ x
funcţia limită g ( x ) = 0 . Cum f ′ = g deducem că şirul ( f n′ )n converge simplu
pe [ 0,1] către f ′ . Prin urmare, şirul ( f n )n verifică relaţia
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) , ∀ x ∈ [ 0,1] ,
n →∞ dx dx n →∞
deşi şirul derivatelor ( f n′ )n nu converge uniform pe [ 0,1] .

4.4 Exerciţii

1. Să se arate că şirul de funcţii f n : ( −1,1) → , f0 ( x ) = 1,


( )
f n +1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ 1 + x n +1 , n ∈ este convergent pe ( −1,1) şi
⎛x x+2 ⎞ ⎛ x ⎞
2 ⎟ n →∞ n ( ) ⎟ , x ∈ ( −1,1) .
exp ⎜ ⋅ ≤ lim f x ≤ exp ⎜
⎝ 2 1− x ⎠ ⎝1− x ⎠

147
2. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) =
arctg x n ( ) converge
n
d d
uniform pe şi totuşi lim f n (1) ≠ lim f n (1) . Să se explice
n →∞ dx dx n →∞
rezultatul.

n⋅ x
3. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = ,
1 + n2 ⋅ x2
1 1
converge neuniform pe [ 0,1] şi totuşi lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx .
n →∞ →∞
0 0
Explicaţi rezultatul.

4. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n ⋅ 1 − x n ( )


nu este uniform convergent pe [ 0,1] şi totuşi
1 1
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
0 0
Explicaţi rezultatul.

n
sin ( k ⋅ x )
5. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) = ∑ ( k + 1)2 , este
k =1
uniform convergent şi limita sa este o funcţie continuă pe .
Indicaţie de rezolvare. Se aplică criteriul lui Cauchy.
sin ⎡⎣( n + 1) ⋅ x ⎤⎦ sin ⎡⎣( n + 2 ) ⋅ x ⎤⎦ sin ⎡⎣( n + p ) ⋅ x ⎤⎦
fn+ p ( x ) − fn ( x ) = + + ... + <
( n + 2 )2 ( n + 3)2 ( n + p + 1)2
1 1 1
< + + ... + <
( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + 2 ) ⋅ ( n + 3) ( n + p ) ⋅ ( n + p + 1)
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
<⎜ − ⎟+⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟=
⎝ n + 1 n + 2 ⎠ ⎝ n + 2 n + 3 ⎠ ⎝ n + p n + p + 1 ⎠
1 1 1
= − < < ε.
n +1 n + p +1 n +1
Deci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe . Funcţiile f n
fiind continue pe , rezultă că limita şirului va fi o funcţie continuă pe .

148
6. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) nu
1 1
converge uniform pe [ 0,1] şi totuşi lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx . Explicaţi
n →∞ →∞
0 0
rezultatul.

7. Fie funcţia continuă g : [ a, b ] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii


continue, uniform convergent pe intervalul [ a, b] către f. Să se arate
1 1
că lim
n →∞ ∫ fn ( x ) ⋅ g ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) ⋅ g ( x ) dx .
0 0

8. Fie mulţimea
C 0, α
{
([0,1]; ) = f : [0,1] → f este Holder continuă de exponent α ∈ ( 0,1] }
pe care definim norma
f ( x) − f ( y)
f α
= max f ( x ) + sup α
, f ∈ C 0,α ([ 0,1]) .
x∈[ 0,1] x , y∈[ 0,1] x− y
Folosind teorema lui Arzela-Ascoli, arătaţi că submulţimea
{ f ∈ C ([0,1])
0, α
f α }
≤ 1 ⊂ C 0,α ([ 0,1]) este compactă în spaţiul
C 0,α ([ 0,1]; ).
9. Fie funcţia derivabilă g : [ a, b ] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii
derivabile cu proprietatea că şirul derivatelor este uniform convergent
pe intervalul [ a, b ] către f ′ , iar şirul ( f n )n converge pe [ a, b ] către f.
d d
Să se arate că lim ( f n ⋅ g ) ( x ) = ⎡ lim ( f n ⋅ g ) ⎤ ( x ) .
n →∞ dx dx ⎢⎣ n →∞ ⎥⎦

10. Să se arate că polinoamele Bernstein8 de gradul n, Bk , n : [ 0,1] →


definite prin
n−k
Bk , n ( x ) = Cnk ⋅ x k ⋅ (1 − x ) , k = 0,1,..., n, n ∈ :
• formează o bază în mulţimea polinoamelor de gradul n;
• au proprietatea de simetrie şi sunt pozitive, adică
0 ≤ Bk , n ( x ) = Bn − k , n (1 − x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , k = 0,1,..., n, n ∈ ;

8 Sergei Natanovich Bernstein, 1880-1968, matematician ucrainian

149
• realizează partiţia unităţii, adică au proprietatea de normalizare
n

∑ Bk ,n ( x ) = 1, ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈ ;
k =0
• satisfac relaţiile de recurenţă
⎧ Bk , n ( x ) = (1 − x ) ⋅ Bk , n −1 ( x ) + x ⋅ Bk −1, n −1 ( x )

⎨d , ∀x ∈ [ 0,1] , k = 0,1,..., n, n ∈ ;
B
⎪⎩ dx k , n ( x ) = n ⋅ ( k −1,n−1
B ( x ) − B k , n −1 ( x ) )
• dezvoltarea Bernstein de ordinul n a funcţiei continue
f : [ 0,1] →
n

∑ Bk ,n ( x ) ⋅ f ⎛⎜⎝ n ⎞⎟⎠,
k
Bn( x) = ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈ *

k =0
formează un şir de funcţii uniform convergent către funcţia f
continuă pe intervalul [ 0,1] , adică
n
⎛ ⎞ k
lim B n ( x ) = lim
n →∞ n →∞
∑ Bk , n ( x ) ⋅ f ⎜ ⎟ = f ( x ) ,
⎝n⎠
∀x ∈ [ 0,1]
k =0
(teorema lui Weierstrass)

11. Fie funcţia f : →


uniform continuă pe . Să se arate că şirul de
⎛ 1⎞
funcţii f n : → , f n ( x ) = f ⎜ x + ⎟ , ∀x ∈ este uniform
⎝ n⎠
convergent pe către funcţia f .

12. Fie funcţia f : → continuă pe . Să se arate că şirul de funcţii


n −1

∑ f ⎛⎜⎝ x + n ⎞⎟⎠,
k
fn : → , fn ( x ) = ∀x ∈ este uniform convergent
k =0
pe orice interval compact din .

13. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ −2,2] → , f0 ( x ) = x ,


f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , n ∈ se poate exprima sub forma
⎛ x⎞
⎜ arccos 2 ⎟
f n ( x ) = 2 ⋅ cos ⎜ n ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
şi este uniform convergent pe [ −2,2] .

150
14. Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n definit
recurent prin
f n : [ −2,2] → , f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , f0 ( x ) = x .
t
Indicaţie. x = 2 ⋅ cos t , t ∈ [ 0, π] ⇒ f n ( 2 ⋅ cos t ) = 2 ⋅ cos
şi
2n
π
f n ( x ) − f ( x ) = f n ( 2 ⋅ cos t ) − 1 ≤ n
4
de unde convergenţa uniformă.

15. (Stone9) Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n


definit de recurenţa
1
( )
f n +1 ( x ) = f n ( x ) + ⋅ x − f n2 ( x ) , n ∈ , f0 ( x ) = x, x ∈ [ 0,1] ,
2
şir care defineşte un şir de polinoame, însă limita sa nu este un polinom.

16. Să se arate că şirul f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) , x ∈ [ 0,1] , nu este uniform


1 1
convergent, însă lim
x →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
0 0

17. Fie funcţia g : → derivabilă, mărginită, monoton crescătoare şi


∃ lim g ( x ) = 0 . Studiaţi convergenţa uniformă a şirului
x →∞
n ⋅ g ( − x ) + x ⋅ g ( −n )
fn ( x ) = , x ≥ 0.
x+n

18. (Arzelà) Fie şirul f n : A = [ a, b ] ⊂ → , n∈ cu proprietăţile:


i) şirul ( f n )n converge punctual pe mulţimea A către funcţia f ;
ii) funcţiile f n , n ∈ sunt Riemann integrabile pe mulţimea A,
iii) şirul ( f n )n este uniform mărginit;
iv) funcţia limită f este Riemann integrabilă pe A.
⎛b ⎞
⎜ ∫
Demonstraţi că şirul ⎜ f n ( x ) dx ⎟ este convergent şi

⎝a ⎠n
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a

9 Marshall Harvey Stone, 1903-1989, matematician american

151
19. Fie şirul de funcţii f n : → , n∈ definit prin
⎧ 1 − 1 x2
⎪ ⋅e , x≠0
fn ( x ) = ⎨ xn , n∈ .
⎪ 0, x=0

¾ Arătaţi că funcţiile f n , n ∈ sunt continue pentru orice x ∈ .
¾ Stabiliţi egalitatea
df n
( x ) = −n ⋅ f n +1 ( x ) + 2 ⋅ f n +3 ( x ) , n ∈ , x ∈ .
dx
¾ Arătaţi că f n ∈ C ∞ ( ; ) , n ∈ şi totuşi nicio funcţie f n nu este
analitică în vecinătatea originii; adică niciun termen al şirului de
funcţii nu se poate scrie ca suma unei serii de puteri pe un interval
ce conţine originea.

152
CAPITOLUL 5

SERII DE FUNCŢII

Definiţie. Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .


Funcţia f1 ( x ) + f 2 ( x ) + f n ( x ) + ... , x ∈ A formată din termenii şirului de
funcţii ( f n )n despărţite între ele de semnul „+” se numeşte serie de funcţii pe
care o notăm în continuare prin ∑ fk , x ∈ A .
k ≥1
Observaţie. Pentru fiecare a ∈ A se consideră seria de numere ∑ fn ( a ) ,
k ≥1
putând astfel aplica seriilor de funcţii consideraţiile făcute asupra seriilor de

numere; seria numerică ∑ fn ( a ) poate fi convergentă sau divergentă. De
n =1
asemenea, analizând seria de funcţii prin intermediul şirului sumelor parţiale
( Sn ( x ) )n definit prin Sn ( x ) = f1 ( x ) + ... + fn ( x ) , n ∈ , x ∈ A, putem aplica
seriilor de funcţii consideraţiile făcute asupra şirurilor de funcţii.
Definiţie. Vom spune că seria ∑
f k ( x ) este convergentă într-un punct
k ≥1
a ∈ A , dacă şirul sumelor parţiale ( Sn ( x ) )n este un şir de funcţii convergent în
punctul a, punct numit şi punct de convergenţă al seriei.
De asemenea, seria de funcţii ∑
f n ( x ) este convergentă într-un punct
n
a ∈ A dacă şi numai dacă seria de numere ∑ fn ( a ) este convergentă (similar
k ≥1
pentru absolut convergenţă).
Mulţimea B ⊆ A a punctelor de convergenţă se numeşte mulţimea de
convergenţă a seriei de funcţii. Funcţia f : B → definită prin
f ( x) = ∑ fn ( x ), x ∈ B se numeşte suma seriei.
n≥0
xn
Exemplu: Cu şirul de funcţii f n ( x ) = , x ∈ , n ∈ se formează seria
n!
n
x
de funcţii ∑ n !
, care are mulţimea de convergenţă ( −∞, ∞ ) .
n≥0

153
Definiţie. Vom spune că seria ∑ fk este simplu sau punctual
k ≥1
convergentă pe B către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este simplu
convergent către f. De asemenea, vom spune că seria ∑ fk este uniform
k ≥1
convergentă pe B către f dacă şirul de funcţii ( Sn )n este uniform convergent pe
B către f. Echivalent:
• seria de funcţii ∑ fk ( x ) este simplu convergentă pe B către f dacă
k ≥1
pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B există numărul n ( ε, x ) ∈ astfel încât pentru
orice n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε ;
• seria de funcţii ∑ fk este uniform convergentă pe B către f dacă
k ≥1
pentru orice ε > 0 există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice x ∈ B şi
orice n ≥ n ( ε ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x2
Exemplu: Fie şirul f n : → , fn ( x ) = . Seria ∑ fn ( x ) este
(1 + x ) 2 n
n≥0

1
simplu convergentă pe către funcţia f ( x ) = 1 + x 2 . În adevăr, există ε0 =
2
n
aşa încât pentru orice n ∈ există xn = 2 −1∈ cu proprietatea
1 1
Sn ( xn ) − f ( xn ) = f1 ( xn ) + f 2 ( xn ) + ... + f n ( xn ) − f ( xn ) = = ε > .
( )
0
2 n 3
1 + xn
Exemplu: Fie seria de funcţii ∑ fn ( x ), f n ( x ) = x n , x ∈ [ 0, ρ] , ρ∈ ( 0,1) .
n≥0
ε
Pentru aceasta, şirul sumelor parţiale σ p < converge uniform către
2
1
funcţia f ( x) ≡ . În adevăr, pentru orice ε > 0 există numărul
1− x
n ( ε ) = ⎡⎣logρ ( ε ⋅ (1 − ρ ) ) ⎤⎦ ∈ astfel încât pentru orice x ∈ [ 0, ρ] şi orice
n ≥ n ( ε ) ⇒ Sn ( x ) − f ( x ) = f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε ,
deci seria este uniform convergentă pe [ 0,ρ] .

154
5.1 Criterii de uniform convergenţă

Teoremă 5.1 (criteriul general de convergenţă uniformă - Cauchy)


O serie de funcţii ∑
f n ( x ) , ( f n : A → ) este uniform convergentă pe
n ≥1
mulţimea B ⊆ A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există numărul n ( ε ) ∈
astfel încât pentru orice numere naturale n ≥ n ( ε ) , p ≥ 1 , şi pentru orice x ∈ A ,
avem:
f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) < ε .
Demonstraţie
Seria de funcţii este uniform convergentă pe mulţimea B dacă şi numai
dacă şirul sumelor parţiale ( Sn ( ⋅) )n este uniform convergent pe mulţimea B.
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există rangul n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice
x ∈ B şi orice numere naturale n ≥ n ( ε ) , p ≥ 1 să rezulte
Sn + p ( x ) − Sn ( x ) = f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) < ε .
1
Exemplu: Fie şirul de funcţii g n : → , gn ( x ) =
2
⋅ sin n x . Seria
n
∑ gn ( x ) este uniform convergentă pe . În adevăr, pentru orice ε > 0 există
n ≥1
⎡1 ⎤
numărul n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1∈ astfel încât pentru orice x ∈ şi orice n ≥ n ( ε )
⎣ε⎦
rezultă
sin n +1 x sin n + 2 x sin n + p x
g n +1 ( x ) + g n + 2 ( x ) + ... + g n + p ( x ) = + + ... + <
( n + 1)2 ( n + 2 )2 ( n + p )2
1 1 1 1 1 1
< + + ... + = − < <ε
n ⋅ ( n + 1) ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + p − 1) ⋅ ( n + p ) n n + p n
deci seria este uniform convergentă pe .

Propoziţie 5.2 (Weierstrass)


Fie două şiruri de funcţii f n , ϕn : A → , n ∈ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
(ii) seria ∑ ϕn ( x ) este uniform convergentă pe mulţimea A,
n ≥1

155
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1
Schiţă de demonstraţie
f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + 2 ( x ) ≤ f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) ≤
≤ ϕn +1 ( x ) + ϕn + 2 ( x ) + ... + ϕn + p ( x ) , ∀n ≥ nε , ∀p ≥ 1, ∀x ∈ A

Consecinţă
Fie şirul de funcţii f n : A → , n ∈ şi şirul numeric ( an )n ⊂ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ an ,
(ii) seria numerică ∑ an este convergentă,
n ≥1
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1

1
Exemplu: Fie seria de funcţii ∑ nx , x ∈ (1, ∞ ) . Aceasta este uniform
n =1
convergentă pentru orice x ∈ (1, ∞ ) , deoarece pentru

1 1 1
( ∀ ) x ∈ (1, ∞ ) , ( ∃) a ∈ (1, ∞ ) , cu 1 < a < x şi x < a , iar seria numerică
n n
∑ a
n =1 n
este convergentă.

5.2 Proprietăţi

Datorită analogiei prin intermediul şirului ( S n )n de funcţii, multe


rezultate de la şiruri de funcţii le regăsim şi aici.

Teoremă 5.3 (transfer de continuitate)


Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe mulţimea A ⊂ .
n ≥1
(i) seria este uniform convergentă pe A către funcţia f,
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este continuă în a şi
lim fn ( x ) =
x→a

lim f n ( x ) . ∑ x→a
n ≥1 n ≥1

156
Teoremă 5.4 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑f n ( x ) de funcţii definite pe A.
n ≥1
(i) seria ∑ f n ( x ) este uniform convergentă pe A către f,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către g,
n ≥1
atunci f este derivabilă pe A şi f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A sau echivalent
d d
dx n ≥1
fn = ∑
d x ∑
f n pe A.
n ≥1
Exemplu

cos nx
Seria ∑ n 3
, x ∈ [ 0, 2π] este uniform convergentă pe [0,2π]
n =1

cos nx 1 sin nx
deoarece
n 3
≤ 3 . Seria derivatelor este −
n n 2 ∑
care este uniform
n =1
sin nx 1
convergentă pe [ 0,2π] deoarece − ≤ . Notând cu f ( x ) suma seriei
n2 n2

sin nx
considerată, vom avea f ′ ( x ) = −
n 2 ∑
, x ∈ [ 0, 2π] .
n =1
Teoremă 5.5 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe compactul A = [ a, b ] .
n ≥1
(i) seria ∑ f n ( x ) este convergentă în punctul x0 ∈ A ,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către funcţia
n ≥1
g, atunci
(a) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A către f;
n ≥1
d d
(b)
dx ∑ fn = ∑ dx fn pe A.
n n
Teoremă 5.6 (transfer de integrabilitate)
Fie ∑f n ( x ) de funcţii definite pe A = [ a, b ] ⊂ .
n ≥1
(i) ( f n )n integrabile pe [ a, b ] ,
(ii) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe [a, b] către f,
n ≥1

157
atunci: (a) f este integrabilă pe [ a, b ] ;
b b
(b) ∑ ∫ fn ( x ) dx = ∫ ∑ fn ( x ) dx .
n ≥1 a a n ≥1
Observaţie
Teorema serveşte nu numai pentru calculul integralei definite a unei serii
de funcţii, ci şi a primitivelor pe orice interval conţinut în mulţimea de
convergenţă uniformă a seriei considerată.
Exemple:
cos x cos 2 x cos nx
1) Seria trigonometrică f ( x ) = 1 + 2 + + ... + + ... este
1 22 n2
uniform convergentă pentru orice x real.
sin x sin 2 x sin nx

Rezultă că f ( x ) dx = C + x + 3 + 3 + ... + 3 + ... .
1 2 n
2) Seria de funcţii polinomiale 1 + x + x + ... + x n + ... este uniform
2

1
convergentă pentru orice x ∈ [ a, b ] ⊂ ( −1,1) şi are suma .
1− x
Din teorema de transfer de integrabilitate rezultă că pentru orice
x ∈ ( −1,1) avem
1 x x2 xn
∫ ∫∑ x dx = ∑ ∫ + ... = − ln (1 − x ) + C2 .
k k
dx = x dx = C1 + + + ... +
1− x k ≥0 k ≥0
1 2 n
x x2 xn
Pentru x = 0 ⇒ C1 = C2 ⇒ ln (1 − x ) = − − − ... − − ..., x < 1 .
1 2 n

5.3 Serii de puteri

Seriile de puteri sunt un caz particular al seriilor de funcţii.


Definiţie. Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .
Numim serie de puteri o serie de funcţii ∑ fn ( x ) cu termenul general
n ≥1
f n ( x ) = an ⋅ x , an ∈ , n ∈ .
n

Observaţie
Toate rezultatele privind seriile de funcţii sunt valabile şi pentru seriile de
puteri. În studiul seriilor de puteri interesează mulţimea de convergenţă.
Lemă 5.7
Dacă o serie de puteri ∑
an ⋅ x n este convergentă în x0 ∈ ∗ , atunci ea
n ≥1
este absolut convergentă pentru ∀ x ∈ cu x < x0 .

158
Demonstraţie
Deoarece lim an ⋅ x0n = 0 ⇒ ∃ M > 0 astfel încât an ⋅ x0n < M , ∀ n ∈ .
n →∞
n n
x x
Prin urmare, an ⋅ x0n
⋅ ≤M⋅ < M ⋅ r n . Concluzia lemei rezultă imediat,
x0 x0
dacă se utilizează în continuare criteriul comparaţiei.
Consecinţă 5.8
Dacă seria de putere ∑an ⋅ x n este divergentă în punctul x0 ∈ ∗ , atunci
n ≥1
pentru ∀ x ∈ cu x > x0 seria este divergentă.
Teoremă 5.9 (Abel1)
Pentru orice serie de puteri ∑
an ⋅ x n , an ∈ există R ≥ 0 , numit rază de
n ≥1
convergenţă, astfel încât:
(i) pentru orice x ∈ , x < R seria este absolut convergentă,
(ii) pentru orice x ∈ , x > R seria este divergentă
(iii) pentru orice x ∈ , x ≤ r < R seria este uniform convergentă.
Demonstraţie
Fie B mulţimea de convergenţă a seriei. Evident {0} ∈ B ≠ ∅ .
Dacă B − {0} ≠ ∅ , vom nota cu R = sup B > 0 .
• Să presupunem că R < ∞ . Atunci ∀ x ∈ , x < R , ∃ x0 ∈ B astfel ca
x < x0 < R şi cum seria este convergentă în x0 , prin lema 5.7, ea este absolut
convergentă în x.
De asemenea, pentru ∀ x ∈ cu x > R seria este divergentă, deoarece în
caz contrar ∃ x0 ∈ astfel încât R < x0 < x şi seria este convergentă în x0 ,
ceea ce este absurd, căci R = sup B .
• Să presupunem că R = +∞ . În acest caz ∀ x ∈ , ∃ x0 ∈ , x < x0 în
care seria este convergentă. Cum în x0 seria este convergentă deducem că ea
este absolut convergentă în x, prin urmare B = .
• Fie r ∈ cu 0 < r < R ⇒ ∑
an ⋅ r n este convergentă şi ∀ x ∈ ,
n ≥1

( x ≤ r) n n
⇒ an ⋅ x < an ⋅ r . Prin criteriul Weierstrass deducem că seria

∑ an ⋅ xn este uniform convergentă pentru orice x ∈ , x ≤r < R.


n ≥1

1 Niels Henrik Abel, 1802-1829, matematician norvegian

159
Observaţie
Pentru x = R teorema nu afirmă nimic şi pentru a stabili natura seriei de
puteri în acest caz trebuie studiate seriile numerice corespunzătoare.
Consecinţă 5.10
Cum termenul general al unei serii de puteri este o funcţie polinomială
deducem că suma S a unei serii de puteri este continuă, derivabilă şi integrabilă
pe mulţimea de uniform convergenţă.
Teoremă 5.11 (Cauchy-Hadamard2)
Fie seria ∑ an x n o serie de puteri şi R raza sa de convergenţă.
n
⎧1
⎪ , 0 < ω ≤ ∞ (ω ≠ 0)
Dacă ∃ lim n an = ω , atunci R = ⎨ ω
n →∞
⎪⎩∞, ω = 0.
Demonstraţie
∑ an ⋅ x0
n
Fie x0 ∈ arbitrar şi seria numerică pentru care aplic
n ≥1

criteriul Cauchy (radicalului) ⇒ ∃ lim n an ⋅ x0n = lim n an ⋅ x0 = ω⋅ x0 .


n →∞ n →∞

∑ an ⋅ x0
n
• Dacă ω = 0 ⇒ lim n an ⋅ x0n = 0 < 1 şi seria numerică este
n →∞
n ≥1
absolut convergentă pentru ∀ x ∈ ⇒ R = 0.

∑ an ⋅ x0
n
• Dacă 0 < ω < ∞ , atunci pentru x0 ⋅ ω < 1 seria numerică
n ≥1
este absolut convergentă. Mai mult, pentru x0 ⋅ ω > 1 seria numerică este
1
divergentă. Prin urmare, R = .
ω
Propoziţie (criteriul raportului)
a
Fie seria ∑ an ⋅ x n de puteri. Dacă ∃ lim n = ω, atunci raza de
n →∞ an +1
n ≥1
⎧1
⎪ , 0 < ω ≤ ∞;
convergenţă a seriei de puteri este R = ⎨ ω
⎪⎩∞, ω = 0.
Teorema 5.12 (teorema la limită a lui Abel)
Fie seria ∑ an ⋅ x n de puteri reală ( an ∈ , n ∈ ) şi R raza sa de
n ≥1
convergenţă. Dacă seria este convergentă în R (sau – R), atunci suma S a seriei

2 Jacques Salomon Hadamard, 1865-1963, matematician francez

160
este continuă în R (sau – R), adică
lim S ( x ) = lim ∑ an ⋅ x n = ∑ lim ( an ⋅ x n ) = ∑ an ⋅ R n .
x R x R x R
n ≥1 n ≥1 n ≥1
Demonstraţie. Deoarece seria este convergentă în R, prin criteriul Cauchy
avem că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice numere
naturale n ≥ n ( ε ) şi p ≥ 1 :
ε
an +1 ⋅ R n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p <
2
şi dacă notăm prin σ p = Sn + p − Sn , unde ( S n )n este şirul sumelor parţiale ale
ε
seriei numerice ∑ an ⋅ Rn , deducem că pentru orice p ≥ 1, σ p <
2
.
n ≥1
Dar
⎧an +1 ⋅ R n +1 = Sn +1 − Sn = σ1

⎪an + 2 ⋅ R n + 2 = Sn + 2 − Sn +1 = σ2 − σ1

⎪.........................................
⎪a n+ p
⎩ n+ p ⋅ R = Sn + p − Sn + p +1 = σ p − σ p −1
x
Pentru x ∈ [ 0, R ] notăm 0 < y = ≤ 1 . Atunci pentru orice n ≥ n ( ε ) şi
R
p ≥ 1 avem:
an +1 ⋅ x n +1 + an + 2 ⋅ x n + 2 + ... + an + p ⋅ x n + p =

= an +1 ⋅ R n +1 ⋅ y n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 ⋅ y n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p ⋅ y n + p =

(
= σ1 ⋅ y n +1 + ( σ2 − σ1 ) ⋅ y n + 2 + ... + σ p − σ p −1 ⋅ y n + p = )
= σ1 y n +1 (1 − y ) + σ2 y n + 2 (1 − y ) + ... + σ p −1 y n + p −1 (1 − y ) + σ p y n + p =

( )
= y n +1 ⋅ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p −1 ⋅ y n + p −1 ≤

⎛ 1 − y p −1 ⎞ ε
(
≤ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p < ) ε
2
⋅ (1 − y ) ⋅ ⎜⎜
1 − y
⎟⎟ + =
⎝ ⎠ 2
=
ε
2
( )
⋅ 2 − y p −1 < ε
şi conform criteriului Cauchy seria este uniform convergentă pe [ 0, R ] .
Cum termenii seriei de puteri sunt funcţii continue, deducem că suma
seriei S este continuă pe [ 0, R ] .

161
Propoziţie
Dacă seria ∑ an ⋅ xn de puteri are raza de convergenţă R, atunci
n ≥1
(i) seria derivatelor ∑ n ⋅ an ⋅ x n −1 are aceeaşi rază de convergenţă;
n ≥1
(ii) suma seriei de puteri S este derivabilă şi
S′( x ) = ∑
n ⋅ an ⋅ x n −1 , x < R .
n ≥1

Exemplu:
α ⋅ ( α − 1) ⋅ ... ⋅ ( α − n + 1) n
Fie seria ∑ n! ∑
⋅ x = Cnα ⋅ x n numită şi seria
n≥0 n≥0
binomială. Din criteriul raportului deducem raza de convergenţă R = 1 .
Notând cu f suma seriei şi folosind propoziţia de mai sus pentru
x ≤ r < 1 , obţinem:
α
f ′ ( x ) + x ⋅ f ′ ( x ) = α ⋅ f ( x ) , x ≤ r < 1 ⇒ f ( x ) = C ⋅ (1 + x ) , C ∈ .
α
Cum f ( 0 ) = 1 ⇒ f ( x ) = (1 + x ) . Cele mai cunoscute aplicaţii sunt
1
• = 1 + x + x 2 + ... + x n + ..., x < 1;
1− x
1
= 1 − x + x 2 + ... + ( −1) ⋅ x n + ..., x < 1 .
n

1+ x

5.4 Seria Taylor reală

Observaţie 5.13
Se cunoaşte că dacă f : E ⊂ → , f ∈ C n +1 ( E; ), n∈ ∗
, atunci

pentru a ∈ E are loc


f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) =

= f (a) +
x−a
f ′( a ) +
( x − a ) f ′′ a + ... + ( x − a ) f ( n ) a + R x; a , x ∈ E
2 n
( ) ( ) n( )
1! 2! n!
unde restul formulei Taylor
n +1
Rn ( x; a ) =
( x − a)
⋅ f ( ) ⎡⎣ a + θ ( x − a ) ⎤⎦ , ( 0 < θ < 1) .
n +1
( n + 1)!
Vom presupune f ∈ C ∞ ( E ) , în acest caz numărul n ∈ poate fi oricât de
mare şi fie T ( x ) suma acestei serii

162
T ( x) = f (a) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) f ( n ) a + ..., x ∈ E ∩ A .
n
( )
1 n!
Seria de puteri din partea dreaptă se numeşte seria Taylor a funcţiei f
în punctul a ∈ E .
Observaţie
Fiind o serie de puteri se menţin toate proprietăţile seriilor de puteri
referitoare la raza de convergenţă, teoreme de transfer etc.
Sumele parţiale ale acestei serii sunt polinoamele Taylor asociate funcţiei
f în punctul a. Avem deci
T ( x ) = Tn ( x ) + ρn ( x ) , x ∈ A ∩ E şi
f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) , x ∈ E ,
aici A este mulţimea de convergenţă a seriei Taylor.
Se pune întrebarea: în ce condiţii f ( x ) ≡ T ( x ) , x ∈ A ∩ E ?
Teoremă 5.14 (Taylor)
O funcţie f ∈ C ∞ ( E; ) , E interval mărginit este dezvoltabilă în serie

Taylor în a ∈ E dacă derivatele sale sunt uniform mărginite pe E, adică:


, f ( ) ( x) ≤ M .
n
∃ M > 0, ∀ x∈ E , ∀ n∈
Demonstraţie
Restul sub formă Lagrange este:
( x − a )n +1 ⋅ f ( n +1) a + θ ⋅ x − a ≤ M ⋅ x − a n +1 ≤ M ⋅ n +1 = u .
Rn ( x; a ) = ( ( ))
( n + 1) ( n + 1)! ( n + 1)! n
uc
Cum există lim un = 0 , rezultă că există şi lim Rn ( x; a ) = 0 şi prin
n →∞ n →∞

urmare, seria Taylor a lui f în a ∈ E este uniform convergentă pe E.


Teoremă 5.15 (Taylor)
Seria Taylor a funcţiei f ∈ C ∞ ( E; ) în punctul a ∈ E este convergentă
pe mulţimea A ∩ E către f dacă şi numai dacă şirul resturilor ( Rn ( x; a ) )n este
convergent către zero.
Demonstraţie
„ ⇐ ” este imediată.
⇒ Cum f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) , ∀x ∈ A ∩ E , n ∈ rezultă
∃ lim Tn ( x; a ) = f ( x ) ⇔ ∃ lim Rn ( x; a ) = 0 .
n →∞ n →∞

163
Cum în acest caz lim Tn ( x; a ) = T ( x ) , x ∈ A ∩ E şi limita este unică
n→a
⇒ f ( x) = T ( x) , x ∈ A ∩ E .

5.5 Exerciţii

*
1. Fie a, b ∈ +. Să se arate că
( −1)n
1
t a −1
∑ a + n ⋅ b
= ∫
1 + t b
dt
n≥0 0
şi folosind eventual acest rezultat demonstraţi egalitatea
( −1)n −1 = 1 ⋅ ⎛ π ⎞
∑ 3⋅ n −1 ⎜
3 ⎝ 3
− ln 2 ⎟ .

n ≥1


n ⋅ x n +1
∑ ( −1) ⋅ n
2. Fie seria de funcţii , x ∈ . Să se determine:
n =1 ( n + 1 ) ⋅ ( n + 2 )
¾ mulţimea de convergenţă;
¾ suma seriei de funcţii pe intervalul de convergenţă;
⎡ 1 1 2 1 n 1 ⎤
⋅ 3 + ... + ( −1) ⋅
n
• L = lim ⎢ ⋅ 2− ⋅ n +1 ⎥ .
n →∞ 2 ⋅ 3 2
⎣ 3⋅ 4 2 ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) 2 ⎦

n ⋅ x n +1
3. Fie seria de funcţii ∑ ( n + 1)2 , x ∈ . Să se determine:
n =1
¾ mulţimea de uniform convergenţă a seriei de funcţii,
¾ suma f a seriei de puteri pe mulţimea de convergenţă.

4. Demonstraţi convergenţa seriei numerice


( 2 ⋅ n − 1)!!
∑ ( 2 ⋅ n + 1)2 ⋅ ( 2 ⋅ n )!!
n ≥1
Folosind dezvoltarea în serie de puteri a funcţiei
1
f : ( −1,1) → , f ( x) = , să se arate că suma seriei numerice este
1 − x2
π
⋅ ln 2 − 1 .
2

164
5. Funcţia f : [ a, b ] → se numeşte funcţie în scară dacă există o
diviziune a intervalului [ a, b ] , a = x0 < x1 < ... < xn = b, n ∈ * astfel ca pe
orice interval [ xk −1, xk ) , k = 1,..., n funcţia f să fie constantă. Să se arate că
şirul de funcţii în scară f n : [ a, b ] → , n ∈ *
definite prin
⎛ b−a⎞ ⎡ b−a b−a⎞
fn ( x ) = f ⎜ a + k ⋅ ⎟ , x ∈ ⎢a + k ⋅ , a + ( k + 1) ⋅ ⎟ , k = 0,..., n − 1 ,
⎝ n ⎠ ⎣ n n ⎠
unde f : [ a, b ] → sunt uniform convergente către funcţia f pe intervalul
⎛b ⎞
[ ]
a , b . Studiaţi convergenţa şirului numeric ⎜
⎜ n
f x d∫
( ) ⎟⎟ .
x
⎝a ⎠n

6. Să se dezvolte perioada pendulului matematic T dat de expresia


L π2 1
T (t ) = 4 ⋅ ⋅ ∫
g 0 1 − t 2 ⋅ sin 2 x
dx, t ∈ ( −1,1) , L, g ∈ *+ ,

după puterile lui t, precizând mulţimea de convergenţă a seriei obţinute.


n ⋅ x n +1
7. Fie seria de funcţii ∑ n 2
− 1
, x ∈ . Să se determine:
n=2
¾ mulţimea de uniform convergenţă a seriei de funcţii,
¾ suma f a seriei de puteri pe mulţimea de convergenţă.

8. Se consideră şirul de funcţii f n : *+ → definit prin recurenţa


1
f n +1 ( x ) = x + , n ∈ * , x > 0, f1 ( x ) = x.
fn ( x )
¾ Să se arate că şirul este convergent pe domeniul de definiţie şi
x + x2 + 4
lim f n ( x ) = f ( x ) = , x > 0.
n →∞ 2
¾ Dacă se prelungeşte funcţia f prin continuitate pe , să se
dezvolte f în serie de puteri în punctul x = 0 , precizându-se
mulţimea de convergenţă.

9. Să se demonstreze că are loc următoarea dezvoltare în serie de puteri



( 2n − 2 )!! x 2 n
( arcsin x ) = ∑ , x ∈ ( −1,1) .
2

n =1 ( 2 n − 1) !! n

165
CAPITOLUL 6

p
CALCUL DIFERENŢIAL ÎN

În calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală se definesc


noţiunile echivalente de funcţie derivabilă şi, respectiv, funcţie diferenţiabilă. În
acest capitol vom extinde aceste definiţii la cazul funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială.
Astfel sunt introduse şi studiate conceptele de diferenţiabilitate parţială,
globală, Gâteaux1 şi Fréchet2 de ordinul întâi şi de ordin superior. Sunt
generalizate teoremele de medie Fermat, Rolle, Lagrange, Cauchy, Taylor şi
se demonstrează rezultate fundamentale ale diferenţiabilităţii, teorema de
inversare locală şi teorema funcţiilor implicite.

6.1 Diferenţiabilitate de ordinul întâi


6.1.1 Derivabilitate parţială de ordinul întâi
p *
Fie mulţimea A ⊂ , p∈ o mulţime deschisă nevidă, punctul interior
( )
a = a1 a2 ... a p ∈ A şi funcţia
f = f1 ( f 2 ... )
fq : A ⊂ p
→ q
, q∈ *
,
vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.
Pentru orice i ∈ {1,2,..., p} vom nota prin
Ai = {t ∈ a + t ⋅ ei ∈ A}
proiecţia mulţimii A pe axa reală, unde ei = ( 0 0 ... 1 ... 0 ) este vectorul
de ordin i al bazei canonice din p .
Considerăm funcţia reală de variabilă reală ϕi : Ai → q , definită prin
ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) numită şi funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a
funcţiei f în punctul a.
Să remarcăm că datorită faptului că punctul a este punct interior pentru
mulţimea A, rezultă imediat că punctul 0 este punct interior pentru mulţimea Ai

1 René Gâteaux, 1889-1914, matematician francez


2 Maurice Réne Fréchet, 1878-1973, matematician francez

166
şi deci are sens să punem problema derivabilităţii funcţiilor ϕk , k = 1,2,..., p în
origine.
Definiţie 6.1. Spunem că funcţia f : A ⊂ p → q este derivabilă parţial
în raport cu variabila de indice i în punctul a = a1 a2 ... a p ∈ A dacă ( )
funcţia ϕi este derivabilă în punctul t0 = 0 .
Cu alte cuvinte, funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila
(
de indice i în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , dacă şi numai dacă )
există (şi este finită pentru q = 1 ) limita
ϕ ( t ) − ϕi ( 0 ) f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a )
ϕi( ) ( 0 ) = lim i
1 q
= lim ∈ .
t →0 t t →0 t

Definiţie 6.2. Vectorul ϕ(i ) ( 0 ) se numeşte derivata parţială în raport cu


1

variabila de indice i a funcţiei f în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A ( )


∂f
şi se notează prin ( a ) ori f x(i1) ( a ) sau chiar Di f ( a ) .
∂xi
Deci, dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila de
(
indice i în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , atunci )
∂f
( a ) = tlim
(
f a1 ... ai −1 ai + t ) (
ai +1 ... a p − f a1 a2 ... a p )∈ q
.
∂xi →0 t

Definiţie 6.3. Spunem că funcţia f = f1 ( f 2 ... )


fq : A ⊂ p
→ q

(
este derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , dacă pentru )
orice indice i ∈ {1,2,..., p} funcţia f este derivabilă parţial în raport cu
variabila de indice i în punctul a.
De aici rezultă că derivabilitatea parţială a unei funcţii vectoriale de
( )
argument vectorial f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q în punctul interior

( )
a = a1 a2 ... a p ∈ A este echivalentă cu proprietatea ca pentru orice indice

i ∈ {1,2,..., p} aplicaţiile Ri = Ri1 ( )


Ri2 ... Riq definite prin
f j ( a + t ⋅ ei ) − f j ( a )
Ri j ( t ) = , t ≠ 0, j = 1,2,..., q ,
t
să aibă limită (finită în cazul q = 1 ) în punctul t0 = 0 .
Ţinând seama că o aplicaţie vectorială are limită într-un punct interior a
dacă şi numai dacă toate componentele sale au limită finită, se obţine
167
Propoziţie 6.4. Aplicaţia (
f = f1 f 2 ... )
fq : A ⊂ p
→ q
este

( )
derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A dacă şi numai
dacă toate componentele sale f k : A ⊂ p → q , k = 1,..., p sunt derivabile
parţial în punctul a. În plus, deoarece limita unei aplicaţii vectoriale este limita
pe componente, avem că
∂f
∂xi
( a ) = tlim
→0
( t →0 t →0 t →0
)
Ri ( t ) = lim Ri1 ( t ) lim Ri2 ( t ) ... lim Riq ( t ) =

⎛ ∂f ∂f 2 ∂f ⎞
= ⎜ 1 (a) ( a ) ... q ( a ) ⎟ ,
⎝ ∂xi ∂xi ∂xi ⎠
adică componentele derivatei parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f în punctul a sunt derivatele parţiale în raport cu variabila de indice i ale
componentelor funcţiei f în punctul a.
(
De aici rezultă că oricărei aplicaţii f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q)
( )
derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A i se poate asocia
matricea reală cu q linii şi p coloane
⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎜ 1 2 p ⎟
⎜ ∂f 2 ∂f ∂f ⎟
⎜ ( a ) 2 ( a ) ... 2 ( a ) ⎟
f ′ ( a ) = ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ ∈ M q× p ( )
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ ∂f q ∂f q ∂f q ⎟
⎜ (a) ( a ) ... (a)⎟
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎠
numită matricea lui Jacobi asociată aplicaţiei f în punctul a şi notată cu f ′ ( a ) .
Pentru matricea f ′ ( a ) se mai utilizează şi denumirea de derivata de ordinul
întâi a aplicaţiei f în punctul a.
În cazul particular p = q , matricea f ′ ( a ) este o matrice pătratică al cărei
determinant se notează cu
J f ( a ) = det f ′ ( a )
şi se numeşte Jacobianul aplicaţiei f (derivabile parţial) în punctul a.
( )
Dacă f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q este derivabilă parţial în

( )
punctul a = a1 a2 ... a p ∈ A , atunci determinantul J f ( a ) = det f ′ ( a ) se
mai notează prin

168
J f (a) =
(
D f1 f 2 ... fp) (a)
D ( x1 x2 ... xp )
şi se numeşte determinantul funcţional al funcţiilor reale f1, f 2 , ... , f p în
raport cu variabilele x1, x2 , ... , x p în punctul a.
Exemplu 6.5: Aplicaţia f : [ 0, ∞ ) × → , 2

f ( ρ, α ) = ( ρ ⋅ cos α ρ ⋅ sin α )
este derivabilă parţial în orice punct a = ( ρ, α ) ∈ [ 0, ∞ ) × şi
⎛ cos α −ρ ⋅ sin α ⎞
f ( ) (a) = ⎜
1

⎝ sin α ρ ⋅ cos α ⎠
de unde rezultă că
J f ( a ) = det f ( ) ( a ) = ρ .
1

Remarcă 6.6. Din calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală


se ştie că orice funcţie derivabilă într-un punct este continuă în acel punct.
Aplicând acest rezultat pentru funcţiile ϕk , k = 1,..., p , parţiale în raport cu
variabila de indice k a funcţiei f în punctul a, se obţine imediat că dacă
( )
funcţia f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q este derivabilă parţial în punctul
a ∈ A , atunci f este continuă parţial în punctul a ∈ A .
Exemplul care urmează arată că implicaţia reciprocă nu este adevărată.

Exemplu 6.7 (funcţie continuă care nu este derivabilă parţial): Funcţia


f: p
→ , f ( x ) = x este continuă în punctul a = 0 p = ( 0 0 ... 0 ) , dar
nu este derivabilă parţial în acest punct, deoarece pentru orice i ∈ {1,2,..., p}
funcţia
ϕi : → , ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = t
nu este derivabilă în origine.

Se pune problema dacă o funcţie derivabilă parţial este continuă.


Răspunsul este negativ, aşa cum arată următorul
Exemplu 6.8 (funcţie discontinuă derivabilă parţial): Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0

169
( x1n , x2n ) = ⎛⎜
1 1⎞ *
este discontinuă în origine, deoarece există şirul , ⎟, n ∈
⎝n n⎠
1
convergent la origine ( 0,0 ) astfel încât lim f ( x1n , x2 n ) = ≠ 0 = f ( 0,0 ) .
n →∞ 2
Funcţiile parţiale ϕi : → , ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = 0, i = 1,2 fiind
constante sunt derivabile în origine şi ϕ(i ) ( 0 ) = 0, i = 1, 2. În consecinţă, funcţia
1

f este derivabilă parţial în origine şi


∂f
( a ) = ϕ(i1) ( 0 ) = 0, i = 1, 2 .
∂xi
Regulile de derivare cunoscute în cazul funcţiilor reale de variabilă reală
rămân adevărate şi în cazul derivatelor parţiale ale funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială. Astfel
Propoziţie 6.9. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → q sunt derivabile parţial
în punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt derivabile
parţial în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
∂ ∂ ∂
( α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) = α ⋅ f ( a ) + β ⋅ g ( a )
∂xi ∂xi ∂xi
∂ ∂ ∂
f , g (a) = f (a), g (a) + f (a), g (a)
∂xi ∂xi ∂xi
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este derivabilă parţial în
g
punctul a şi
∂ ∂
g (a) ⋅ ( f )( a ) − f ( a ) ⋅ ( g )( a )
∂ ⎛ f ⎞ ∂xi ∂xi
⎜ ⎟(a) = , i = 1,2,..., p .
∂xi ⎝ g ⎠ g2 (a)
Demonstraţie. Dacă f = f1 ( f 2 ... )
fq , g = g1( )
g 2 ... g q , iar

(
ϕi = ϕ1i ϕi2 ... ϕiq ) (
şi, respectiv, ψ i = ψ1i ψ i2 ... ψ iq ) sunt funcţiile
parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiilor f şi, respectiv, g în punctul
a, atunci funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f , g = f1 ⋅ g1 + f 2 ⋅ g 2 + ... + f q ⋅ g q
în punctul a este
Pi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) , g ( a + t ⋅ ei ) = ϕ ( t ) , ψ ( t ) =
= ϕ1i ( t ) ⋅ ψ1i ( t ) + ϕi2 ( t ) ⋅ ψ i2 ( t ) + ... + ϕiq ( t ) ⋅ ψ iq ( t ) , t ∈V ( 0 )

170
Ţinând seama că o sumă finită de produse de funcţii reale derivabile este
o funcţie derivabilă, obţinem că funcţia f , g este derivabilă parţial în punctul
a şi
(1) (1)

∂xi
( )
f , g ( a ) = Pi( ) ( 0 ) = ϕ1i ( 0 ) ⋅ ψ1i ( 0 ) + ϕ1i ( 0 ) ⋅ ψ1i ( 0 ) +
1
( )
(1) (1) (1) (1)
( )
+ ϕi2 ( )
( 0 ) ⋅ ψi2 ( 0 ) + ϕi2 ( 0 ) ⋅ ψi2 ( )
( 0 ) + ... + ϕiq ( )
( 0 ) ⋅ ψiq ( 0 ) + ϕiq ( 0 ) ⋅ ψiq (0) =
∂ ∂
= f (a), g (a) + f (a), g ( a ) , i = 1, 2,..., p
∂xi ∂xi

Analog se demonstrează derivabilitatea parţială în punctul a a funcţiilor


f
α ⋅ f + β ⋅ g şi (în cazul q = 1 ) şi se verifică regulile de derivare date în
g
enunţ. □

Spre deosebire de cazul funcţiilor reale de argument real unde compusa a


două funcţii derivabile era derivabilă, în cazul funcţiilor vectoriale de argument
vectorial compusa a două funcţii derivabile parţial nu mai este neapărat
derivabilă parţial, după cum se poate constata din următorul exemplu
Exemplu 6.10 (Funcţii derivabile parţial, a căror compusă nu este
derivabilă parţial): Funcţiile
f : 2 → 2 , f ( x1, x2 ) = ( x1 ⋅ x2 , x1 ⋅ x2 )
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
g: 2
→ , g ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0

sunt derivabile parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi, respectiv, în punctul


b = f ( a ) = ( 0,0 ) , dar compusa lor
⎧ 1 2 2
⎪ , x1 + x2 > 0
g f: 2
→ , ( g f )( x1, x2 ) = ⎨ 2
⎪ x12 + x22 = 0
⎩0,
nu este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece nu este continuă parţial
în acest punct.

Definiţie 6.11. Spunem că aplicaţia f : A ⊂ p → q este derivabilă


parţial pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial în orice punct a ∈ A .

171
∂f
În acest caz, aplicaţiile : A → q , i = 1,2,..., p , se numesc derivatele
∂xi
parţiale ale aplicaţiei f pe mulţimea A.
În cazul particular q = 1 , pentru orice funcţie f : A ⊂ p → derivabilă
parţial pe mulţimea A se defineşte aplicaţia
⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞
∇f : A → p , ( ∇f )( a ) = ⎜ (a) ( a ) ... (a) ⎟, a ∈ A
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x2 ⎠
numită gradientul funcţiei f.
Cu alte cuvinte, gradientul unei funcţii reale derivabilă parţial pe o
mulţime este o aplicaţie vectorială care are drept componente derivatele parţiale
ale funcţiei f. În teoria câmpului, ∇ se mai numeşte şi operatorul nabla al lui
Hamilton3. Se mai utilizează notaţia
∇f = grad f .
Am remarcat deja că existenţa derivatelor parţiale ale unei funcţii într-un
punct nu asigură continuitatea funcţiei în acel punct. O condiţie suficientă de
continuitate într-un punct al unei funcţii derivabile parţial este dată de

p q
Propoziţie 6.12. Dacă funcţia f : A ⊂ → este derivabilă parţial pe
p
mulţimea deschisă A şi ∇f : A → este mărginită pe o vecinătate V a

punctului a ∈ A , atunci funcţia f este continuă în a.


Demonstraţie. Dacă funcţia f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi
există o vecinătate V ⊂ A a punctului a astfel ca ∇f este mărginită pe V, atunci
există constanta M > 0 astfel ca
∂f
( x ) < M , ∀x ∈V , i = 1,2,..., p .
∂xi
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange4, din calculul diferenţial al funcţiilor
reale de variabilă reală rezultă că pentru orice punct x = x1 x2 ... x p ∈V ( )
( )
există punctul c = c1 c2 ... c p ∈V cu coordonatele având proprietatea că
ci ∈ ( ai , xi ) , i = 1,2,..., p , astfel ca

3 Sir William Rowan Hamilton, matematician irlandez, 1805-1865


4 Joseph-Louis Lagrange, matematician italian, 1736-1813

172
( ) (
f ( x ) − f ( a ) = f x1,..., x p −1, x p − f x1,..., x p −1, a p + )
( ) ( )
+ f x1,..., x p −1, a p − f x1,..., x p − 2 , a p −1, a p + ... +

+ f ( x1, x2 , a3 ,..., a p −1, a p ) − f ( x1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) +

+ f ( x1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) − f ( a1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) =


p
∂f
= ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi ( x1,..., xi −1, ci , ai +1,..., a p ) ,
i =1
unde în cazul când există j ∈ {1,2,..., p} cu x j = a j se ia c j = x j .
Deci
p
f ( x) − f (a) ≤ M ⋅ ∑ xi − ai ≤ M ⋅ p ⋅ x − a , ∀x ∈V .
i =1
De aici rezultă imediat că
lim f ( x ) = f ( a )
x→a
şi deci funcţia f este continuă în punctul a. □
Propoziţia precedentă arată că dacă funcţia f are derivate parţiale
mărginite pe o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A , atunci f este continuă în a.
Această condiţie suficientă de continuitate nu este şi necesară, fapt
motivat de următorul exemplu.
Exemplu 6.13 (Funcţie continuă cu derivate parţiale nemărginite):
Funcţia
⎧ 2
⎪ x1 + x2
2
⋅ cos ( 1
), x12 + x22 > 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨
2 2
x1 + x2

⎩ 0, x12 + x22 = 0
este continuă pe 2 − {( 0,0 )} şi din
f ( x1, x2 ) ≤ x12 + x22
rezultă că
∃ lim f ( x1, x2 ) = 0 = f ( 0,0 )
δx → 0
şi deci f este continuă şi în origine. În concluzie, f este continuă pe 2 . Se
observă că f este derivabilă parţial pe 2 − {( 0,0 )} (ca produs de funcţii
derivabile parţial) şi
∂f 1 x 1
( x1, x2 ) = 2 ⋅ xi ⋅ cos 2 2 + 2 i 2 ⋅ sin 2 2 , x12 + x22 > 0, i = 1,2
∂xi x +x x +x x +x
1 2 1 2 1 2

173
Deoarece funcţia parţială
⎧ 1
⎪ xi ⋅ cos 2 , x12 + x22 > 0
ϕi ( t ) = f ( t ⋅ ei ) = ⎨ x1 + x22 , i = 1, 2

⎩ 0, x12 + x22 = 0
este derivabilă şi cu derivata nulă în punctul t0 = 0 , rezultă că f este derivabilă
parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi
∂f
( 0,0 ) = ϕ(i1) ( 0 ) = 0, i = 1,2 .
∂xi
⎛ 1 ⎞
Mai mult, notând cu an = ⎜ ,0 ⎟ un şir convergent la origine, atunci
⎝ 2⋅n⋅π ⎠
∂f
lim
n →∞ ∂x1
( an ) = nlim
→∞
n⋅π = ∞,

∂f
deci , în consecinţă nici ∇f nu este mărginită pe nicio vecinătate a punctului
∂x1
a = ( 0,0 ) .

6.1.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul întâi

p *
Fie mulţimea A ⊂ , p∈ o mulţime deschisă nevidă, punctul interior
( )
a = a1 a2 ... aq ∈ A şi funcţia
f = f1 ( f 2 ... )
fp : A⊂ p
→ q
, q∈ *

vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.


Vom nota prin
Va = {t ∈ a + t ⋅ v ∈ A} , v ∈ p
şi cum punctul a este punct interior pentru mulţimea A, deducem că 0 este punct
interior pentru mulţimea Va ⊂ . Are deci sens să ne punem problema
derivabilităţii aplicaţiei:
Fv : Va ⊂ → q , Fv ( t ) = f ( a + t ⋅ v ) .
Definiţie 6.14. Spunem că aplicaţia f = f1 ( f 2 ... )
fp : A ⊂ p
→ q

este derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A , dacă aplicaţia Fv este


derivabilă în punctul t0 = 0 .
∂f
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 ) Fv( ) ( 0 ) se notează cu ( a ) sau
1
∂v
Dv f ( a ) şi se numeşte derivata după direcţia v a funcţiei f în punctul a.

174
Prin urmare dacă f este derivabilă după direcţia v în punctul a, atunci
există:
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = tlim ∈ q.
∂v →0 t

Remarcă 6.15. Pentru cazul particular v = ei se obţine imediat că funcţia f


este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i în punctul a dacă şi
numai dacă f este derivabilă după direcţia ei în punctul a.
În plus, avem
∂f ∂f
(a) = (a) .
∂xi ∂ei

Remarcă 6.16. Dacă p = 1 , atunci derivabilitatea unei aplicaţii


f : A ⊂ → q după o direcţie v ∈ * într-un punct a ∈ A este echivalentă cu
derivabilitatea funcţiei f în punctul a.
În adevăr este suficient să observăm că în acest caz
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = tlim = v ⋅ f ( ) (a)
1
= v ⋅ lim
∂v →0 t t →0 t ⋅v
şi deci
∂f
( a ) = v ⋅ f (1) ( a ) .
∂v

Remarcă 6.17. Ţinând seama că derivabilitatea aplicaţiei Fv implică


continuitatea sa, din Definiţia 6.14 rezultă că dacă f este derivabilă după
direcţia v în punctul a, atunci f este continuă după direcţia v în a.

Remarcă 6.18. Aplicaţia (


f = f1 f 2 ... )
fp : A ⊂ p
→ q
este
derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă toate
componentele sale f k , k = 1,..., q sunt derivabile după direcţia v în punctul a.
În plus, are loc egalitatea
∂f ⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞
( a ) = ⎜ 1 ( a ) 2 ( a ) ... q ( a ) ⎟
∂v ⎝ ∂v ∂v ∂v ⎠
Pentru justificare este suficient să observăm că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) ⎛ f1 ( a + t ⋅ v ) − f1 ( a ) fq ( a + t ⋅ v ) − fq ( a ) ⎞
=⎜ ... ⎟
t ⎝ t t ⎠
şi apoi se trece la limită pentru t → 0 , ţinând seama că limita unei aplicaţii
vectoriale este vectorul care are drept componente limitele componentelor
aplicaţiei respective.

175
Definiţie 6.19. Spunem că o aplicaţie
( )
f = f1 f 2 ... f p : A ⊂ p
→ q

este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a ∈ A dacă f este derivabilă după


∂f
orice direcţie v ∈ p în punctul a. Aplicaţia δa f : p → q , δa f ( v ) = ( a ) ,
∂v
p
care asociază fiecărui vector v ∈ derivata după direcţia v a funcţiei f în
punctul a se numeşte diferenţiala Gâteaux a funcţiei f în punctul a.
Să remarcăm că derivata după o direcţie v ∈ p a unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q într-un punct a ∈ A este un vector din q , pentru q = 1 fiind
un număr real, în timp ce diferenţiala Gâteaux a aplicaţiei f în punctul a este
o aplicaţie definită pe p cu valori în q , deşi aplicaţia f este definită doar pe
mulţimea A.

Remarcă 6.20. Din definiţia precedentă şi Remarca 6.15 rezultă imediat


că dacă funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este
derivabilă parţial în punctul a şi are loc relaţia
∂f
δa f ( ei ) = ( a ) , i = 1,..., p .
∂xi
Prin urmare, dacă notăm cu G a respectiv D a mulţimea aplicaţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux, respectiv derivabile parţial în punctul a, atunci
G a ⊂D a
incluziunea reciprocă nefiind adevărată, fapt subliniat de următorul

Exemplu 6.21 (Funcţie derivabilă parţial, dar care nu este


diferenţiabilă în sens Gâteaux): Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0

este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) (vezi exemplul 6.8). Se observă că
dacă v = ( v1, v2 ) ≠ ( 0, 0 ) , atunci
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1, t ⋅ v2 ) f ( t ⋅ v )
= = , t ≠ 0,
t t t
care nu are limită pentru t → 0 şi deci funcţia f nu este derivabilă după direcţia
v în punctul a. În concluzie, f nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în origine
deşi este derivabilă parţial în acest punct.
Remarcă 6.22. Dacă p = 1 , atunci din Remarca 6.16 obţinem că
q
diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii f : A ⊂ → într-un punct

176
a ∈ A este echivalentă cu derivabilitatea aplicaţiei f în punctul a. În plus,
avem că
( δa f ) ( v ) = v ⋅ f (1) ( a ) , ∀v ∈ .

Remarcă 6.23. Din Remarca 6.17 rezultă imediat că dacă


f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este
continuă în sens Gâteaux în punctul a. În consecinţă, dacă notăm cu C a
mulţimea aplicaţiilor continue în sens Gâteaux în punctul a, atunci
G a ⊂C a .
Ne punem întrebarea dacă diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei
aplicaţii f într-un punct a implică continuitatea lui f în a. Răspunsul este
negativ (în cazul p > 1 ) aşa cum este ilustrat în următorul
Exemplu 6.24 (Funcţie discontinuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux):
Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
⎛1 1 ⎞
este discontinuă în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece există un şir xn = ⎜ , 2 ⎟ ∈ 2
⎝n n ⎠
convergent la a astfel încât şirul f ( xn ) = 1, ∀n ∈ * nu converge către valoarea
funcţiei în punctul a = ( 0,0 ) . Mai mult, se poate demonstra că funcţia f nu are
limită în origine. În schimb, se observă că pentru orice punct v = ( v1, v2 ) ∈ 2
avem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1, t ⋅ v2 )
= = f ( v1, v2 ) ,
t t
deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , iar δ( 0,0 ) f = f .

Se pune întrebarea dacă proprietatea de continuitate în punctul a nu


implică diferenţiabilitatea în sens Gâteaux în punctul a. Răspunsul este negativ,
fapt ilustrat de următorul exemplu
Exemplu 6.25 (Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă în sens
Gâteaux):
Funcţia
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a căci f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în
Exemplul 6.7.

177
Remarcă 6.26. Din Remarca 6.18 rezultă imediat că funcţia
( )
f = f1 f 2 ... f p : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a dacă şi numai dacă toate componentele sale sunt diferenţiabile în sens
Gâteaux în punctul a. În plus, avem că:
( )
δa f ( v ) = δa f1 ( v ) δa f 2 ( v ) ... δa f q ( v ) , ∀v ∈ p .

Operaţiile aritmetice cu funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a


au drept rezultat funcţii cu aceeaşi proprietate.
Propoziţie 6.27. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → q sunt diferenţiabile în
sens Gâteaux în punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
δa ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ δ a f + β ⋅ δa g
δa f , g = δa f , g ( a ) + f ( a ) , δa g .
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este diferenţiabilă în sens
g
Gâteaux în punctul a şi
⎛ f ⎞ g ( a ) ⋅ δa f − f ( a ) ⋅ δa g
δa ⎜ ⎟ = .
g
⎝ ⎠ g 2
( )
a
Demonstraţie. Prin trecere la limită în egalităţile
( α ⋅ f + β ⋅ g )( a + t ⋅ v ) − ( α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) =
t
f (a + t ⋅ v) − f (a) g (a + t ⋅ v) − g (a)
=α⋅ +β⋅
t t
f , g (a + t ⋅ v) − f , g (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
= , g (a + t ⋅ v) +
t t
g (a + t ⋅ v) − g (a)
+ f (a + t ⋅ v),
t
şi respectiv
⎛ f ⎞ ⎛ f ⎞
⎜ g ⎟ ( a + t ⋅ v ) − ⎜ g ⎟ ( a ) ( f ( a + t ⋅ v ) − f ( a )) ⋅ g ( a ) − f ( a ) ⋅ ( g ( a + t ⋅ v) − g ( a ))
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ =
t t ⋅ g (a) ⋅ g (a + t ⋅ v)
ţinându-se seama că f şi g sunt continue după direcţia v în punctul a. □

Se pune problema dacă compusa a două aplicaţii diferenţiabile în sens


Gâteaux este diferenţiabilă în sens Gâteaux. Răspunsul este negativ, fapt ilustrat
de următorul exemplu
178
Exemplu 6.28 (Funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux a căror compusă nu
este diferenţiabilă în sens Gâteaux):
Funcţiile
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
şi
1
g : − {−1} → , g ( t ) =
1+ t
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) şi, respectiv,
b = f ( a ) = 0 . (vezi Exemplul 6.24 şi Remarca 6.22) Să observăm că compusa
lor
g f: 2
{
− x∈ 2
}
f ( x ) = −1 →
definită prin
⎧ x2
1 ⎪ , x2 ≠ 0
g f ( x1, x2 ) = = ⎨ x2 + x12
1 + f ( x1, x2 ) ⎪
⎩ 1, x2 = 0
nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece dacă
considerăm vectorul v = (1,0 ) , atunci
(g f )( a + t ⋅ v ) − ( g f )( a ) g ( f ( t ⋅ v ) ) − 1 1
= =− ,
t t t
care nu are limită în punctul t0 = 0 .

6.1.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul întâi

Se ştie că dacă o funcţie reală de variabilă reală f : A ⊂ → este


derivabilă într-un punct interior a ∈ A , atunci graficul lui f admite tangentă în
punctul ( a, f ( a ) ) , iar ecuaţia tangentei este
y − f (a) = f ( ) (a) ⋅ ( x − a) .
1

Dacă f este derivabilă în punctul a ∈ A şi notăm prin


→ , F ( x) = f (a) + f ( ) (a) ⋅ ( x − a) ,
1
F:
atunci
F ( x) − f ( x)
∃ lim = 0,
x→a x−a
caz în care mai spunem că funcţiile F şi f sunt tangente în punctul a ∈ A .

179
Reciproc, dacă există o funcţie de forma
F : → , F ( x ) = b0 + b1 ⋅ x, b0 , b1 ∈
numită şi funcţională afină pe , încât f şi F sunt tangente în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este derivabilă în punctul a ∈ A şi
b0 = f ( a ) − a ⋅ f ( ) ( a ) , b1 = f ( ) ( a ) .
1 1

În continuare ne propunem să generalizăm noţiunea de tangentă pentru


cazul aplicaţiilor de mai multe variabile reale.
Definiţie 6.29. Aplicaţiile f , F : A ⊂ p → q se numesc tangente în
punctul interior a ∈ A , dacă
F ( x) − f ( x)
∃ lim = 0∈ q .
x→a x−a p

Remarcă 6.30. Dacă f şi F sunt tangente în punctul interior a ∈ A ,


atunci F ( a ) = f ( a ) .

Remarcă 6.31. Fie f , F1, F2 : A ⊂ p → q cu proprietatea că perechile


( f , F1 ) şi ( f , F2 ) sunt tangente în punctul interior a ∈ A , atunci ( F1, F2 ) sunt
tangente în punctul a ∈ A . În adevăr, din faptul că perechile ( f , F1 ) şi ( f , F2 )
sunt tangente în punctul interior a ∈ A şi din inegalitatea
F1 ( x ) − F2 ( x ) q F1 ( x ) − f ( x ) q F2 ( x ) − f ( x ) q
≤ +
x−a p x−a p x−a p
rezultă imediat, prin trecere la limită pentru x → a , că ( F1, F2 ) sunt tangente în
punctul a ∈ A .

Problema centrală a acestei secţiuni este studiul mulţimii aplicaţiilor


f : A ⊂ p → q numite şi aplicaţii afine, cu proprietatea că F şi f sunt
tangente în punctul interior a ∈ A .
Remarcă 6.32. Dacă f : A ⊂ p → q are proprietatea că există o
aplicaţie afină
F : p → q , F ( x ) = b0 + L ( x ) , b0 ∈ q ,
unde L : p → q este o aplicaţie liniară, încât f şi F sunt tangente în punctul
a ∈ A , atunci F este unică.
Pentru justificarea acestei afirmaţii să observăm mai întâi că
F ( a ) = f ( a ) (vezi Remarca 6.30) şi deci
b0 = f ( a ) − L ( a )

180
de unde rezultă că orice aplicaţie afină proprietatea că f şi F sunt tangente
în punctul a ∈ A este de forma
F : p → q , F ( x) = f (a) + L( x − a) ,
unde L : p → q este o aplicaţie liniară.
Să presupunem, prin absurd, că ar exista două aplicaţii afine
F1, F2 : A ⊂ p → q definite prin
Fk : p
→ q
, Fk ( x ) = f ( a ) + Lk ( x − a ) , k = 1,2 ,
cu Lk : p → q , k = 1,2 , aplicaţii liniare, astfel că perechile ( f , F1 ) şi
( f , F2 ) sunt tangente în punctul interior a ∈ A . Din Remarca 6.31 deducem că
p q
aplicaţiile F1, F2 : A ⊂ → sunt tangente în punctul a ∈ A şi deci
F1 ( x ) − F2 ( x ) q
( L1 − L2 )( x − a ) q
∃ lim = lim = 0,
x→a x−a p
x→a x−a p
ceea ce este echivalent cu faptul că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ∈ A, x−a p
< δ să avem
( L1 − L2 )( x − a ) q < ε ⋅ x−a p.
În particular, pentru t ∈ ( 0, δ ) şi pentru orice v ∈ p
, v = 1 , iar
x = a + t ⋅ v ∈ A obţinem că
( L1 − L2 ) v < ε, ∀ε > 0 q

şi deci L1 ( v ) = L2 ( v ) , ∀v ∈ p
, v = 1.
p
Mai mult, pentru orice v ∈ , v ≠ 0 avem
⎛ v ⎞ ⎛ v ⎞
L1 ( v ) = v ⋅ L1 ⎜⎜ ⎟⎟ = v ⋅ L2 ⎜⎜ ⎟⎟ = L2 ( v )
⎝ v ⎠ ⎝ v ⎠
de unde se obţine L1 ≡ L2 şi de aici F1 ≡ F2 .

Definiţie 6.33. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă în


sens Fréchet, pe scurt diferenţiabilă, în punctul interior a ∈ A , dacă există o
aplicaţie liniară L : p → q astfel ca f şi
F : p → q , F ( x) = f (a) + L( x − a)
să fie tangente în punctul a ∈ A . Aplicaţia liniară L (a cărei unicitate rezultă din
Remarca 6.32) se numeşte diferenţiala Fréchet a funcţiei f în punctul a şi
notăm cu d a f .
Cu alte cuvinte, o aplicaţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă Fréchet
în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie liniară
L : p → q cu proprietatea
181
f ( x) − f (a) − L( x − a) q
∃ lim = 0∈ .
x→a x−a p

Remarcă 6.34. Definiţia dată noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă într-un


punct este în mod evident generalizabilă pentru cazul f : A ⊂ X1 → X 2 , unde
X1, X 2 sunt spaţii vectoriale normate.

Mai există o altă noţiune de diferenţiabilitate, pe care o menţionăm fără a


da mai multe amănunte.
Definiţie. O funcţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens
Carathéodory5 în punctul a ∈ A dacă există o funcţie ϕ : p → q continuă în
punctul a ∈ A astfel încât
f ( x) − f ( a ) = ϕ( x) ⋅ ( x − a ), x ∈ A .
Se poate demonstra că orice funcţie diferenţiabilă Carathéodory este
diferenţiabilă Fréchet, reciproc nu.

Exemplu 6.35 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor liniare): Fie L : X1 → X 2 o


aplicaţie liniară de la spaţiul vectorial normat X1 la spaţiul vectorial normat X 2 .
Atunci L este diferenţiabilă în orice punct interior a ∈ X1 şi d a L = L, ∀a ∈ X1 .
În adevăr, este suficient să observăm că
L( x) − L(a) − L( x − a)
= 0∈ X2 .
x−a
Ca un caz particular, considerăm cazul funcţionalelor liniare f : p →
care, conform teoremei de reprezentare a funcţionalelor liniare a lui Riesz6 în
p
, sunt de forma
( )
f x1, x2 ,..., x p = b, x = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + b p ⋅ x p ,

( )
unde b = b1, b2 ,..., b p ∈ p
. Deci, funcţia f este diferenţiabilă în orice punct
p p
a∈ şi d a f = f , ∀a ∈ .

Remarcă 6.36. Ca şi în cazul diferenţiabilităţii parţiale şi, respectiv,


diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii vectoriale şi
diferenţiabilitatea în sens Fréchet a unei aplicaţii vectoriale se reduce la
diferenţiabilitatea funcţiilor reale. Mai exact, avem că o aplicaţie
f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai

5 Constantin Carathéodory, matematician grec, 1873-1950


6 Frigyes Riesz, matematician maghiar, 1880-1956

182
(
dacă toate componentele sale f = f1, f 2 ,..., f q ) sunt diferenţiabile în punctul
a ∈ A . În plus, are loc egalitatea
(
d a f = d a f1, d a f 2 ,..., d a f q .)
În adevăr, dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a şi
( )
d a f = L = L1, L2 ,..., Lq , unde Lk : p → , k = 1,2,..., q sunt funcţionale liniare
p
pe , atunci din
f ( x) − f (a) − L( x − a)
=
x−a
(* )
⎛ f1 ( x ) − f1 ( a ) − L1 ( x − a ) f q ( x ) − f q ( a ) − Lq ( x − a ) ⎞
= ⎜⎜ ,..., ⎟⎟
⎝ x − a x − a ⎠
prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f1, f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în
punctul a şi
d a f k = Lk , ∀k = 1, 2,..., q .
Reciproc, dacă f1, f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în punctul a şi notăm
( )
Lk = d a f k , atunci L = L1, L2 ,..., Lq este o aplicaţie liniară de la p
la q
care
verifică egalitatea (*). Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a ∈ A şi d a f = L . □

Caracterizări ale noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă ne furnizează


următoarea teoremă.
Teoremă 6.37. Pentru orice aplicaţie f : A ⊂ p → q sunt echivalente
următoarele afirmaţii:
(1) f este diferenţiabilă în punctul a ∈ A ;
(2) există aplicaţia liniară L : p → q astfel încât pentru orice ε > 0 există
δ = δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice x ∈ A, x − a < δ să avem
f ( x) − f (a) − L( x − a) < ε ⋅ x − a ;
(3) există aplicaţia liniară L : p → q şi aplicaţia ω : A ⊂ p → q
continuă şi nulă în punctul a ( ω ( a ) = 0 ) astfel că pentru orice x ∈ A are
loc
f ( x ) = f ( a ) + L ( x − a ) + x − a ⋅ ω( x ) ;
(4) există constantele b1, b2 ,..., b p ∈ q şi aplicaţiile ω1,..., ω p : A ⊂ p
→ q

continue şi nule în punctul a astfel că pentru orice x ∈ A are loc


p
f ( x) = f (a) + ∑ ( xk − ak ) ⋅ ( bk + ωk ( x ) ) .
k =1

183
Demonstraţie. Implicaţia (1) ⇒ ( 2 ) rezultă imediat din transcrierea în
limbaj ( ε − δ ) a egalităţii
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0.
x→a x−a
( 2 ) ⇒ ( 3) . Se verifică imediat că în ipoteza ( 2 ) funcţia ω : A ⊂ p
→ q

definită prin
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a

are proprietăţile cerute de ( 3) .
( 3) ⇒ ( 4 ) . Pentru k = 1,2,..., p notăm cu bk = L ( ek ) şi ωk : A ⊂ p
→ q

aplicaţia definită prin


⎧ xk − ak
⎪ ⋅ ω( x ) , x ≠ a
ωk ( x ) = ⎨ x − a
⎪ 0, x=a

( )
unde B = e1, e2 ,..., e p este baza canonică din p
.
Din inegalitatea ωk ( x ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A, k = 1,2,.., p rezultă prin trecere
la limită pentru x → a că aplicaţia ωk este continuă şi nulă în punctul a.
Din egalitatea de la ( 3) şi din definiţiile constantelor bk şi a aplicaţiilor
ωk se obţine imediat egalitatea de la ( 4 ) .
( 4 ) ⇒ (1) . Fie aplicaţia L: p
→ q
definită prin
( )
L x1, x2 ,..., x p = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + b p ⋅ x p .
Se verifică imediat că L este liniară şi din ( 4 ) rezultă
f ( x) − f (a) − L( x − a)
p p
xk − ak
x−a
≤ ∑ x − a
⋅ ωk ( x ) ≤ ∑
ωk ( x )
k =1 k =1
de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0,
x→a x−a
deci f este diferenţiabilă în punctul a şi d a f = L .□

Din teorema precedentă obţinem conexiuni între conceptele de


diferenţiabilitate, diferenţiabilitate în sens Gâteaux, derivabilitate parţială şi
continuitate puse în evidenţă de

184
p q
Corolar 6.38. Dacă f : A ⊂ → este diferenţiabilă în punctul
a ∈ A , atunci
(i) f este continuă în punctul a;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δa f = d a f ;
(iii) f este derivabilă parţial în punctul a şi
∂f
a) ( a ) = d a f ( ek ) , k = 1,2,..., p ;
∂xk
p
∂f
b) d a f ( v ) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ∀v ∈ p
.
k =1
Demonstraţie. (i ) Dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a,
atunci prin trecere la limită pentru x → a în egalitatea dată de proprietatea ( 3) a
Teoremei 6.37, ţinând seama că o aplicaţie liniară L este continuă şi L ( 0 ) = 0 se
obţine că
∃ lim f ( x ) = f ( a ) ,
x→a
deci f este continuă în punctul a.
( ii ) Fie v ∈ p , t ∈ * şi L = d a f . Atunci din egalitatea de la ( 3) a
Teoremei 6.37 obţinem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) L ( t ⋅ v ) + ω( a + t ⋅ v ) ⋅ t ⋅ v t
= = L ( v ) + ⋅ ω( a + t ⋅ v ) ⋅ v
t t t
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 rezultă că există
f (a + t ⋅ v) − f (a)
lim = L (v) ,
t →0 t
adică f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δa f = d a f .
( iii ) Derivabilitatea parţială a funcţiei f în punctul a rezultă imediat din
( ii ) , ţinând seama că orice aplicaţie diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a
este derivabilă parţial în punctul a (vezi Remarca 6.20) şi
∂f
( a ) = δa f ( ek ) , k = 1, 2,..., p .
∂xk
Ţinând seama de ( ii ) , deducem că
∂f
d a f ( ek ) = δa f ( ek ) = ( a ) , k = 1, 2,..., p ,
∂xk
de unde în baza liniarităţii lui d a f obţinem
⎛ p ⎞ p p
∂f

d a f ( v ) = d a f ⎜ vk ⋅ ek ⎟ =
⎜ ⎟ ∑
vk ⋅ d a f ( ek ) = ∑ vk ⋅
∂x
( a ), ∀v ∈ p
.□
⎝ k =1 ⎠ k =1 k =1 k

185
Remarcă 6.39. Amintim că dacă L : p → q este o aplicaţie liniară cu
componentele Lk : p → , k = 1,2,..., q , atunci matricea asociată aplicaţiei
liniare L este matricea [ L ] ∈ M q× p ( ) definită prin
[ L ] = ( L j ( ei ) )i =1,..., p; j =1,...,q .
(
În particular, dacă f = f1, f 2 ,..., f q : A ⊂ ) p
→ q
este diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A , atunci matricea asociată aplicaţiei liniare
(
d a f = d a f1, d a f 2 ,..., d a f q )
este
⎛ d a f1 ( e1 ) d a f1 ( e2 ) ... d a f1 e p

( ) ⎞⎟
⎜ d f ( e ) d f ( e ) ... d f e
[ da f ] = ⎜ a 2 1 a 2 2 a 2 p ( ) ⎟⎟ =
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ d a f q ( e1 ) d a f q ( e2 ) ... d a f q e p
⎝ ( ) ⎟

⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎜ 1 2 p ⎟
⎜ ∂f 2 ∂f 2 ∂f 21 ⎟
⎜ (a) ( a ) ... ( a ) ⎟ (1)
= ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ = f (a)
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟

⎜ qf ∂ f ∂f ⎟
⎜ ( a ) q ( a ) ... q ( a ) ⎟
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎠
adică matricea asociată diferenţialei funcţiei f în punctul a este tocmai
derivata funcţiei f în punctul a.
Remarcă 6.40. Se ştie că orice aplicaţie liniară L : p → q este
continuă pe p . Din continuitatea aplicaţiei liniare L pe mulţimea compactă
K1 = x ∈ { p
x ≤1 }
obţinem că numărul
L := sup L ( x ) < ∞
x∈K1
număr numit şi norma aplicaţiei liniare L.
Din definiţia normei L rezultă că pentru orice x ≠ 0 avem că
⎛ x ⎞
L ( x ) = x ⋅ L ⎜⎜ ⎟⎟ ≤ L ⋅ x
⎝ x ⎠

186
şi deci
L ( x ) ≤ L ⋅ x , ∀x ∈ p
.
În cazul particular când f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul a,
obţinem
d a f ( v ) ≤ d a f ⋅ v , ∀v ∈ p .

p q
Remarcă 6.41. Reţinem că diferenţiala unei aplicaţii f : A ⊂ → ,
diferenţiabile în punctul a, este o aplicaţie liniară de la p la q . În cazul mai
general al aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile în sens Gâteaux în
punctul a, avem că diferenţiala Gâteaux δa f nu este neapărat liniară. Se pune
întrebarea dacă liniaritatea diferenţialei Gâteaux δa f a unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q , diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, este suficientă nu
numai necesară pentru diferenţiabilitatea lui f în punctul a.

Răspunsul este negativ şi este ilustrat de


Exemplu 6.42 (Funcţie nediferenţiabilă în punctul a, care este
diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a cu diferenţiala δa f liniară): Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece
f (a + t ⋅ v) − f (a) f (t ⋅ v )
∃ lim = lim = 0, ∀v ∈ 2 ,
t →0 t t →0 t
adică δa f = 0 este liniară.
Cu toate acestea f nu este diferenţiabilă în punctul a, căci f este
discontinuă în punctul a (vezi Corolarul 6.38). Pentru justificarea discontinuităţii
⎛1 1 ⎞
în punctul a este suficient să observăm că există şirul xn = ⎜ , 3 ⎟ → ( 0,0 )
⎝n n ⎠
astfel încât f ( xn ) = 1 → 1 ≠ 0 = f ( a ) .

Remarcă 6.43. Dacă notăm cu F a , respectiv G a şi D a mulţimea


aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile, respectiv diferenţiabile în sens
Gâteaux şi derivabile parţial în punctul a, iar cu C a , respectiv cu CG a şi CP a
mulţimea aplicaţiilor f : A ⊂ p → q continue, respectiv continue în sens
Gâteaux şi continue parţial în punctul a, atunci din Corolarul 6.38 şi Remarcile
6.26 şi 6.6 rezultă că au loc incluziunile

187
Fa ⊂ Ga ⊂ Da
∩ ∩ ∩
C a ⊂ CG a ⊂ CP a
Incluziunile reciproce nu au loc. Din exemplele prezentate până aici
rezultă că justificarea acestei afirmaţii este suficientă.

Exemplu 6.44 (Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă): Funcţia


f : 2 → , f ( x1, x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în punctul a,
deoarece f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în exemplul 6.7.
Am văzut că proprietăţile de continuitate şi, respectiv, de diferenţiabilitate
în sens Gâteaux a unei aplicaţii în punctul a (luate separat) nu implică
diferenţiabilitatea în punctul a a aplicaţiei respective. Ne punem problema dacă
continuitatea şi diferenţiabilitatea în sens Gâteaux (luate împreună) a unei
aplicaţii f în punctul a implică diferenţiabilitatea lui f în punctul a. Răspunsul
este şi de data aceasta negativ, fapt ilustrat de
Exemplu 6.45. Funcţie continuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux care nu
este diferenţiabilă. Funcţia
⎧ x13
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 2


⎩ 0, x12 + x22 = 0
are proprietatea că
f ( x1, x2 ) ≤ x1 , ∀ ( x1, x2 ) ∈ 2
de unde pentru x → a = ( 0,0 ) se obţine că
∃ lim f ( x ) = 0 = f ( a ) ,
x→a
adică f este continuă în punctul a. Din
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f (t ⋅ v )
= = f ( v ) , ∀v ∈ 2
t t
prin trecere la limită pentru t → 0 se obţine că f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux în punctul a şi δa f = f .
Se observă că
1
f (1,1) = ≠ 1 = f (1,0 ) + f ( 0,1) ,
2
ceea ce arată că δa f = f nu este liniară. De aici, via Corolarul 6.38, rezultă că f
nu este diferenţiabilă în punctul a.

188
Corolarul 6.38 arată că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei
aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct interior a ∈ A este derivabilitatea
parţială a lui f în punctul a. Se pune întrebarea ce condiţii suplimentare
trebuie să îndeplinească o aplicaţie derivabilă parţial f pentru ca să fie
diferenţiabilă în punctul a. Răspunsul este dat de
Corolar 6.46. Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q derivabilă parţial în punctul
a ∈ A . Atunci f este derivabilă în punctul a dacă şi numai dacă
p
∂f
f ( x) − f (a) − ∑ ( xk − ak ) ⋅ ∂xk ( a )
k =1
∃ lim =0.
x→a x−a
Demonstraţie ⇒ Dacă f este diferenţiabilă în punctul a şi L = d a f ,
atunci prin Corolarul 6.38 deducem
p
∂f
L (v) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ∀v ∈ p

k =1
de unde ţinând seama de definiţia diferenţiabilităţii lui f în punctul a rezultă
imediat egalitatea din enunţ.
⇐ Se verifică imediat că aplicaţia
p
∂f
L: p
→ q
, L (v) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a )
k =1
este liniară, iar din egalitatea din enunţ rezultă că aplicaţia
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω: A ⊂ p
→ , ω( x ) = ⎨
q
x−a
⎪ 0, x=a

este continuă şi nulă în punctul a.
Din modul de definire a aplicaţiilor L şi ω rezultă imediat că are loc
egalitatea de la proprietatea ( 3) a Teoremei 6.37, ceea ce demonstrează că f
este diferenţiabilă în punctul a.

Remarcă 6.47. Corolarele 6.38 şi 6.46 furnizează următorul algoritm de


studiu al diferenţiabilităţii unei aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct a ∈ A .
1. Se studiază dacă f este derivabilă parţial în punctul a.
a. Dacă f nu este derivabilă parţial în punctul a, atunci f nu este
diferenţiabilă în punctul a.
b. Dacă f este derivabilă parţial în punctul a, atunci se calculează
∂f
( a ) , i = 1,..., p şi se trece la etapa
∂xi

189
2. Se studiază dacă aplicaţia
⎧ p
∂f
⎪ f ( x ) − f ( a ) − ( xi − ai ) ⋅
⎪ ∂x ∑(a)
ω : A ⊂ p → q , ω( x ) = ⎨ i =1 i
, x≠a
⎪ x−a
⎪ 0, x=a

este continuă în punctul a.
a. Dacă aplicaţia ω este continuă în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a şi
p
∂f
da f ( v ) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ( )
∀v = v1,..., v p ∈ p
.
k =1
b. Dacă aplicaţia ω nu este continuă în punctul a, atunci f nu este
diferenţiabilă în punctul a.

Ca o aplicaţie a acestui algoritm prezentăm


Exemplu 6.48 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor biliniare):
Fie B : p × p → q o aplicaţie biliniară pe p × p . Din continuitatea
lui B pe mulţimea compactă
K= {( x, y ) ∈ p
× p
}
x ≤ 1, y ≤ 1
rezultă că B este mărginită pe K şi deci numărul
B := sup B ( x, y )
( x, y )∈K
numit şi norma aplicaţiei biliniare B, este finit.
Din definiţia lui B rezultă imediat că pentru orice x, y ≠ 0 avem că
⎛ x y ⎞
B ( x, y ) = B ⎜⎜ , ⎟⎟ ⋅ x ⋅ y ≤ B ⋅ x ⋅ y
⎝ x y ⎠
şi deci
B ( x, y ) ≤ B ⋅ x ⋅ y , ∀ ( x, y ) ∈ p × p .
Folosind definiţia se verifică, că orice aplicaţie biliniară
p
B: × p → q este derivabilă parţial pe p × p şi
∂B ⎧⎪ B ( ei , b ) , i = 1,..., p
( a, b ) = ⎨
∂xi ( )
⎪⎩ B a, ei − p , i = p + 1,...,2 ⋅ p.
Conform algoritmului precedent, pentru studiul diferenţiabilităţii lui B în
punctul ( a, b ) rămâne să studiem continuitatea în punctul ( a, b ) a aplicaţiei
p p q
ω: × → ,

190
⎧ p
⎛ ∂B ∂B ⎞
⎪ B ( x, y ) − B ( a , b ) −

∑ ⎜⎝ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi + ( yi − bi ) ⋅ ∂yi ⎟⎠ ( a, b )
ω ( x, y ) = ⎨ i =1
, ( x, y ) ≠ ( a , b )
⎪ ( x, y ) − ( a , b )
⎪ 0, ( x, y ) = ( a , b )

Se constată că
B ( x, y ) − B ( a , b ) − ( B ( x − a , b ) + B ( a , y − b ) ) B ( x − a , y − b )
ω ( x, y ) = =
( x − a, y − b ) ( x − a, y − b )
şi deci
B ⋅ x−a ⋅ y −b
ω ( x, y ) ≤ ≤ B ⋅ x−a
( x − a, y − b )
de unde prin trecere la limită pentru ( x, y ) → ( a, b ) se obţine că
lim ω ( x, y ) = 0 = ω ( a, b )
( x , y ) →( a ,b )
şi deci B este diferenţiabilă în punctul ( a, b ) şi
d ( a , b ) B ( x, y ) = B ( x , b ) + B ( a , y ) , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p
.
În particular, funcţionala biliniară (produsul scalar)
P : p × p → , P ( x, y ) = x, y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ p
× p
şi
d ( a , b ) P ( x, y ) = x , b + a , y , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p
.
Dacă p = 1 , atunci forma biliniară
P : × → , P ( x, y ) = x ⋅ y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ × şi
d ( a , b ) P ( x, y ) = b ⋅ x + a ⋅ y , ∀ ( x , y ) ∈ × .

Am văzut că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei aplicaţii


f : A ⊂ p → q în punctul interior a ∈ A este derivabilitatea parţială a lui f
în punctul a. O condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea unei funcţii f
într-un punct a este dată de
Corolar 6.49. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi gradientul său ∇f este continuu în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm că dacă o funcţie f are derivate
parţiale continue în punctul a, atunci f este diferenţiabilă în a. Din demonstraţia

191
Propoziţiei 6.12 rezultă că pentru orice x, a ∈ A , există punctul c = c1, c2 ,..., c p ( )
cu ck aflat între ak şi xk astfel ca
p
∂f
f ( x) − f (a) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi
( bi ),
i =1

( )
unde bi = x1, x2 ,..., xi −1, ci , ai +1,..., a p , i = 1,..., p . Atunci
p p
∂f ⎡ ∂f ∂f ⎤

f ( x ) − f ( a ) − ( xi − ai ) ⋅
∂x
(a) ∑ ( xi − ai ) ⋅ ⎢ ⎣ ∂xi
( bi ) − ( a )⎥
∂xi ⎦
ω( x ) = i =1 i i =1
= .
x−a x−a
Prin urmare,
p
∂f ∂f
ω( x ) ≤ ∑ ∂xi ( bi ) − ∂xi ( a ) , x≠a,
i =1
de unde prin trecere la limită pentru x → a , ţinând seama de continuitatea în
punctul a a derivatelor parţiale ale funcţiei f, deducem
lim ω ( x ) = 0 = ω ( a )
x→a
şi deci, via Corolarul 6.46, funcţia f este diferenţiabilă în punctul a.

Pentru cazul aplicaţiilor vectoriale are loc


Corolar 6.50. Dacă funcţia f : A ⊂ p → q este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi toate derivatele parţiale ale funcţiei f sunt continue în a, atunci
f este diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie. Ţinând seama că proprietăţile de continuitate şi, respectiv,
diferenţiabilitate ale unei aplicaţii vectoriale sunt echivalente cu proprietăţile de
continuitate şi, respectiv, de diferenţiabilitate a tuturor componentelor sale, din
Corolarul 6.49 se obţine imediat afirmaţia din enunţ. □

Continuitatea gradientului unei funcţii f : A ⊂ p → derivabilă parţial


pe mulţimea A este o condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea lui f în
punctul a. Această condiţie nu este şi necesară, fapt ilustrat de
Exemplu 6.51. Funcţie diferenţiabilă cu derivate parţiale discontinue.
Funcţia
⎧ 2
⎪ (
x1 + x22 ⋅ cos
1
), x12 + x22 > 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x12 + x22

⎩ 0, x12 + x22 = 0
considerată şi în Exemplul 6.13 este derivabilă parţial pe 2 cu

192
∂f ∂f
( 0,0 ) = ( 0,0 ) = 0
∂x1 ∂x2
şi are proprietatea că ∇f nu este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , vezi Exemplul
2
6.13. Să observăm că funcţia ω : → ,
∂f ∂f
f ( x ) − f ( a ) − x1 ⋅ ( a ) − x2 ⋅ ( a )
∂x1 ∂x2 1
ω( x ) = = x ⋅ cos , x ≠ a
x−a x
are limita 0 în punctul a = ( 0,0 ) , deci prin Corolarul 6.46 funcţia f este
diferenţiabilă în punctul a.

Exemplu 6.52. Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ → , I interval şi


funcţia f : I × I → definită prin
⎧ ϕ( x ) − ϕ( y )
⎪ , x≠ y
f ( x, y ) = ⎨ x− y
⎪ ϕ′ ( x ) , x= y

(i) Să se arate că f este continuă pe I × I .
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I .
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ′′ ( a ) = 0 , să se demonstreze că
f este diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Soluţie
(i) Vom demonstra că f este continuă în punctele ( a, a ) ∈ I × I . Prin
teorema creşterilor finite deducem că există un punct ξ( x , y ) aflat între x şi y
astfel încât
ϕ( x) − ϕ( y )
lim
( x , y ) →( a , a ) x− y
= lim ϕ′ ξ( x , y ) ,
( x , y ) →( a , a )
( )
iar din continuitatea derivatei funcţiei ϕ : I ⊂ → deducem
lim
( x , y ) →( a , a )
( )
ϕ′ ξ( x, y ) = ϕ′ ( a ) = f ( a, a ) .

(ii) Deoarece
ϕ( x) − ϕ( a )
f ( x, a ) − f ( a , a ) − ϕ′ ( a )
x − a 1 ∂f
∃ lim = lim = ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a )
x→a x−a x→a x−a 2 ∂x
deducem că f are derivată parţială în raport cu x în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Datorită relaţiei f ( x, y ) = f ( y, x ) deducem că f are şi derivate parţiale în
1 ∂f
raport cu y în punctul ( a, a ) ∈ I × I şi ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a ) .
2 ∂y

193
(iii) Să considerăm funcţia ω : I × I → ,
⎧ ∂f ∂f
⎪ f ( x , y ) − f ( a , a ) − ( x − a ) ⋅ ( a , a ) − ( y − a ) ⋅ ( a, a )
⎪ ∂ x ∂y
ω ( x, y ) = ⎨ , ( x, y ) ≠ ( a , a )

( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x= y=a
∂f 1 ∂f
Ţinând seama că ( a, a ) = ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a ) , deducem
∂x 2 ∂y
⎧ 1
⎪⎪ f ( x , y ) − f ( a , a ) − ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⋅ ϕ′′ ( a )
2 , ( x, y ) ≠ ( a , a )
ω ( x, y ) = ⎨

( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x = y = a.
Scriind formula lui Taylor de ordinul doi, pentru funcţia ϕ , în punctul
y ∈ I , deducem că există un punct ξ , aflat între x şi y, astfel încât
⎡ 1 ⎤
ϕ ( x ) − ϕ ( y ) − ( x − y ) ⋅ ⎢ϕ′ ( a ) + ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⎥
ω ( x, y ) = ⎣ 2 ⎦ =
( x − y ) ⋅ ( x − a )2 + ( y − a )2
1 1
ϕ′ ( y ) − ϕ′ ( a ) + ⋅ ϕ′′ ( ξ ) ⋅ ( x − y ) − ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
= 2 2
( x − a )2 + ( y − a )2
În ultima expresie, scriind din nou formula lui Taylor de ordinul întâi,
pentru funcţia ϕ′ , în punctul a ∈ I , deducem că există un punct η, aflat între y
şi a, astfel încât
1 1
ϕ′′ ( η) ⋅ ( y − a ) + ⋅ ϕ′′ ( ξ ) ⋅ ( x − a + a − y ) − ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
ω ( x, y ) = 2 2 ≤
( x − a )2 + ( y − a )2
≤ ϕ′′ ( η) + ϕ′′ ( ξ ) + ϕ′′ ( a )
Cum funcţia ϕ este de clasă C2 şi ϕ′′ ( a ) = 0 , rezultă
∃ lim ω ( x, y ) = 0 , adică ω este continuă şi nulă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
( x , y ) →( a , a )
Prin urmare, conform Corolarului 6.46 funcţia f este diferenţiabilă în punctul
( a, a ) ∈ I × I .□

194
În cadrul acestui paragraf, în consideraţiile de până aici, pentru aplicaţiile
f : A ⊂ p → q au fost introduse trei concepte de diferenţiabilitate într-un
punct, anume:
(i) derivabilitate parţială,
(ii) diferenţiabilitate în sens Gâteaux,
(iii) diferenţiabilitate în sens Fréchet
între care, în general, au loc implicaţiile
( iii ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( i ) .
Ne punem problema determinării unor clase de funcţii pentru care cele
trei concepte de diferenţiabilitate sunt echivalente. Corolarul care urmează arată
că acest fapt are loc în cazul p = 1 .
Corolar 6.53. Pentru orice funcţie f : A ⊂ p → q următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a;
f ( x) − f (a)
(iv) f este derivabilă în a, adică există lim ∈ q.
x→a x−a
Demonstraţie. Implicaţiile ( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) au fost deja stabilite şi sunt
adevărate în general, nu numai pentru p = 1 . Echivalenţa ( iii ) ⇒ ( iv ) este
evidentă. Rămâne să demonstrăm implicaţia ( iv ) ⇒ ( i ) . Fie
f ( x) − f (a) q
b = lim ∈ ,
x →a x−a
q
atunci aplicaţia ω : A → ,
⎧ f ( x) − f (a) − ( x − a) ⋅ b
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a

este continuă în punctul a. Din Corolarul 6.46 obţinem că este diferenţiabilă în
punctul a. □

În vederea evidenţierii unei clase de funcţii pentru care cele trei concepte
de diferenţiabilitate coincid, introducem
Definiţie 6.54. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă. O funcţie
f : A ⊂ p → se numeşte convexă pe mulţimea A dacă pentru orice α ∈ ( 0,1)
are loc inegalitatea
f ⎡⎣ α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ y ⎤⎦ ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( y ) , ∀x, y ∈ A .

195
Spunem că f este concavă pe mulţimea A dacă ( − f ) este convexă pe
mulţimea A.
Remarcă 6.55. Se poate verifica imediat prin inducţie matematică că f
este convexă pe mulţimea A dacă şi numai dacă pentru orice n ∈ * , n ≥ 2 , orice
x1, x2 ,..., xn ∈ A şi orice α1, α 2 ,..., α n ∈ + cu α1 + α 2 + ... + α n = 1 avem că
f ( α1 ⋅ x1 + α 2 ⋅ x2 + ... + α n ⋅ xn ) ≤ α1 ⋅ f ( x1 ) + α 2 ⋅ f ( x2 ) + ... + α n ⋅ f ( xn ) ,
adică imaginea unei combinaţii convexe este mai mică decât combinaţia convexă
a imaginilor.
Corolar 6.56. Fie f : A ⊂ p → o funcţie convexă sau concavă.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a.
Demonstraţie. Procedând analog ca în demonstraţia corolarului precedent,
este suficient să demonstrăm că pentru orice funcţie convexă este adevărată
implicaţia ( iii ) ⇒ ( i ) . Presupunem deci că funcţia convexă f este derivabilă
parţial în punctul a ∈ A şi fie r > 0 astfel încât D ( a, r ) ⊂ A . Se vede imediat că
funcţia g : D ( a, r ) → ,
p
∂f
g ( x) = f ( x) − f (a) − ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi ( a )
i =1
este convexă pe D ( a, r ) .
(
Se observă că orice punct x = x1, x2 ,..., x p ∈ ) p
se poate reprezenta prin
relaţia
1
x=
p
(
⋅ y1 + y2 + ... + y p , )
{ }
unde yk = p ⋅ xk ⋅ ek , k = 1, 2,..., p , iar B = e1, e2 ,..., e p este baza canonică din
p
. Din convexitatea funcţiei g obţinem
p p
1 1 ⎡ dϕ ⎤
g ( x) ≤ ⋅ ∑
p i =1 ∑
g ( yi ) = ⋅ ⎢ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) − p ⋅ ( xi − ai ) ⋅ i ( ai ) ⎥ ,
p i =1 ⎣ dxi ⎦
unde ϕi este funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei f în
punctul a. Deci,
1
p
ϕ ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕi
g ( x) ≤ ⋅
p i =1 ∑
xi − ai ⋅ i
p ⋅ ( xi − ai )

dxi
( ai ) ≤
p
ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕi
≤ x−a ⋅ ∑ p ⋅ ( xi − ai )

dxi
( ai )
i =1
196
de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că funcţia ω : A → ,
⎧ g ( x)
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x − a
⎪ 0, x=a

este continuă în punctul a. Prin aplicarea Corolarului 6.46 se obţine în final că
f este diferenţiabilă în punctul a. □

Ca o aplicaţie la corolarul precedent prezentăm


Exemplu 6.57 Determinarea punctelor în care norma euclidiană este
diferenţiabilă: Funcţia f : p → , f ( x ) = x este convexă şi din corolarul
precedent rezultă că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai dacă
f este derivabilă parţial în punctul a. Se poate constata uşor că f este derivabilă
parţial în punctul a dacă şi numai dacă a ≠ ( 0,0,...,0 ) . Deci, mulţimea punctelor
în care f este diferenţiabilă este p
− {0} . Se poate arăta că pentru orice
a ≠ ( 0,0,...,0 ) are loc egalitatea
a, v
da f ( v ) = , ∀v ∈ p
.
a

O altă caracterizare a diferenţiabilităţii unei aplicaţii într-un punct este


Teoremă 6.58 (Carathéodory). O aplicaţie f : A ⊂ p → q este
diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie
C: A→ L ( p
, q
) continuă în punctul a ∈ A astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + C ( x ) ⋅ ( x − a ) , ∀x ∈ A .
p q
Demonstraţie. Necesitatea. Fie f : A ⊂ → diferenţiabilă în punctul
interior a ∈ A şi aplicaţia C : A → L ( p
, q
) definită prin
⎧ x − a, v
d
⎪ a f ( v ) + ⋅ ⎡ f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) ⎤⎦ , x ≠ a
C ( x )( v ) = ⎨ x−a ⎣ , v∈ p .
⎪ da f ( v ) , x=a

Se constată imediat că aplicaţia C verifică egalitatea din enunţ. Rămâne să
demonstrăm continuitatea lui C în punctul a.
Din egalitatea (3) a Teoremei 6.37 deducem că există funcţia ω : A → q
continuă şi nulă în punctul a, astfel ca
v ⋅ f ( x ) − f ( a ) − da f ( x − a )
C ( x )( v ) − C ( a )( v ) ≤ ≤ ω( x ) v
x−a
p
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ .
197
De aici rezultă că
C ( x ) − C ( a ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A .
Din criteriul majorării rezultă imediat că
∃ lim C ( x ) = C ( a ) ,
x→a
adică C este continuă în punctul a.
Suficienţa. Dacă f satisface egalitatea din enunţ, atunci
f ( x) − f (a) − C (a) ⋅ ( x − a) (C ( x ) − C ( a )) ⋅ ( x − a )
= ≤ C ( x) − C (a)
x−a x−a
pentru orice x ∈ A . Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a şi d a f = C ( a ) . □

Am văzut, în exemplul 6.28, că compusa a două aplicaţii diferenţiabile în


sens Gâteaux nu este neapărat diferenţiabilă în sens Gâteaux. În contrast cu
acest fapt la diferenţiabilitatea Fréchet are loc
Propoziţie 6.59. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi aplicaţiile
( )
f = f1, f 2 ,..., f q : A → B , g = ( g1, g 2 ,..., g s ) : B → s
. Considerăm compusa
celor două aplicaţii h = ( h1, h2 ,..., hs ) : A → s , h = g f . Dacă f este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , atunci
(i) h este diferenţiabilă în punctul a şi d a h = db g d a f ;
(ii) h′ ( a ) = g ′ ( a ) ⋅ f ′ ( a ) ;
(iii) dacă în plus p = q = s , atunci J h ( a ) = J g ( b ) ⋅ J f ( a ) , adică Jacobianul
aplicaţiei h în punctul a este egal cu produsul Jacobienilor funcţiilor g
şi f în punctul b şi, respectiv, a;
(iv) h este derivabilă parţial în punctul a şi
q
∂h ∂f j ∂g
∂xi
(a) = ∑ ∂xi
( a ) ⋅ ( b ), ∀i = 1,2,..., p .
∂y j
j =1
Demonstraţie.
(i) Fie L1 = d a f şi L2 = db f . Din diferenţiabilitatea funcţiilor f şi g în
punctul a, respectiv, b (via Teorema 6.37) se obţine că există funcţiile
ω1 : A → p , ω2 : B → s continue în a, respectiv, în b cu
ω1 ( a ) = 0, ω2 ( b ) = 0 şi
f ( x ) = f ( a ) + L1 ( x − a ) + x − a ⋅ ω1 ( x ) ,
g ( y ) = g ( b ) + L2 ( y − b ) + y − b ⋅ ω2 ( y )
pentru orice x ∈ A şi orice y ∈ B .

198
De aici rezultă că
h( x) − h(a) = g f ( x) − g f (a) =
= L2 ( f ( x ) − f ( a ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= L2 ( L1 ( x − a ) ) + x − a ⋅ L2 ( ω1 ( x ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= ( L2 L1 )( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
unde funcţia ω : A → s este definită prin
⎧ f ( x) − f (a)
⎪ L2 ( ω1 ( x ) ) + ⋅ ω2 ( f ( x ) ) , x ≠ a
ω( x ) = ⎨ x−a

⎩ 0, x=a
are proprietatea că
(
ω ( x ) ≤ L2 ⋅ ω1 ( x ) + ω2 ( f ( x ) ) ⋅ L1 + ω1 ( x ) )
de unde, ţinând seama de continuitatea aplicaţiilor ω1, ω2 , prin trecere la limită
pentru x → a se obţine că ω este continuă în punctul a. Din Teorema 6.37
obţinem în final că h este diferenţiabilă în punctul a şi
d a h = db g d a f .
(ii) Din (i) rezultă
h′ ( a ) = [ d a h ] = [ db g ] ⋅ [ d a f ] = g ′ ( b ) ⋅ f ′ ( a ) .
(iii) Este imediată din (ii) ţinând seama că determinantul produsului a două
matrice este egal cu produsul determinanţilor celor două matrice.
(iv) Din diferenţiabilitatea lui h în a, prin Corolarul 6.38, rezultă că h este
derivabilă parţial în punctul a şi
∂h ⎛ ∂f ⎞
= d a h ( ei ) = db g ( d a f ( ei ) ) = db g ⎜ (a)⎟ =
∂xi ( a ) ⎝ ∂xi ⎠
q
⎛ ∂f ∂f ∂f q ⎞ ∂f j ∂g
= db g ⎜ 1 ( a ) , 2 ( a ) ,...,
⎝ ∂xi ∂xi ∂xi
(a)⎟ =

∑ ∂xi ( a ) ⋅ ∂y j ( b )
j =1
pentru orice i = 1,2,..., p .

Reguli de calcul pentru diferenţiabilitate Fréchet sunt date de


Corolar 6.60. Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q diferenţiabile în
punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci
(i) α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt diferenţiabile în punctul a şi
da ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ da f + β ⋅ da g
d a f , g ( v ) = d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ p
;

199
(ii) dacă în plus q = 1 , atunci f ⋅ g este diferenţiabilă în punctul a şi
da ( f ⋅ g ) = g ( a ) ⋅ da f + f ( a ) ⋅ da g ;
(iii) dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ( a ) , atunci f este diferenţiabilă în
g
punctul a şi
da f
g ( )
=
g ( a ) ⋅ da f − f ( a ) ⋅ da g
g2 (a)
.

Demonstraţie. Fie aplicaţia F : A → q × q , definită prin


F ( x ) = ( f ( x ) , g ( x )) .
Din Remarca 6.36 deducem că F este diferenţiabilă în punctul a şi
da F = ( da f , da g ) .
(i) Dacă α, β∈ , atunci S : q
× q
→ q
, S ( x, y ) = α ⋅ x + β ⋅ y este
liniară şi via Exemplul 6.42, este diferenţiabilă cu d( u ,v ) S = S , ∀ ( u, v ) ∈ q × q .
Să observăm că aplicaţia S F : A → q este definită prin
S F ( x) = α ⋅ f ( x) + β ⋅ g ( x) .
Aplicând Propoziţia 6.59, obţinem că α ⋅ f + β ⋅ g este diferenţiabilă în
punctul a şi
da ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = d F ( a )S da F = d F ( a )S ( da f , da g ) = S ( da f , da g ) = α ⋅ da f + β ⋅ da g
Pentru cazul funcţiei f ,g se procedează similar, considerându-se
aplicaţia biliniară P: q
× q
→ , P ( x , y ) = x, y , care în virtutea
Exemplului 6.48 este diferenţiabilă în orice punct ( x, y ) ∈ q
× q
şi
da f , g ( v ) = d F ( a ) P ( da F ( v ) ) = d F ( a ) P ( da f ( v ) , da g ( v ) ) =

= d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ p
.
(ii) Este evident un caz particular de la (i), pentru q = 1 .
1
(iii) Funcţia G : * → , G ( t ) = este derivabilă în orice punct t ∈ * şi
t
deci prin Corolarul 6.53 este diferenţiabilă în orice punct t ∈ * . Prin
aplicarea Propoziţiei 6.59 obţinem că 1 = G g este diferenţiabilă în
g
punctul a şi

( )
g
d g (v)
d a 1 ( v ) = d g ( a )G ( d a g ( v ) ) = − a2
g (a)
, ∀v ∈ p .

Folosind acum (ii), obţinem în final că funcţia f este diferenţiabilă în


g
punctul a şi
200
da f( g) (v) =
1
g (a) ( )
⋅ da f ( v ) + f ( a ) ⋅ da 1 ( v ) =
g

1 d g ( v ) g ( a ) ⋅ da f ( v ) − f ( a ) ⋅ da g ( v )
= ⋅ d a f ( v ) − f ( a ) ⋅ a2 =
g (a) g (a) g2 (a)
pentru orice v ∈ p .□
În cazul p = q = 1 se cunoaşte că inversa unei aplicaţii bijective
diferenţiabile nu este neapărat diferenţiabilă. Dacă totuşi f −1 este diferenţiabilă
în punctul b = f ( a ) , atunci

( f )′ (b ) = f ′1( a ) .
−1

Generalizarea acestui rezultat la cazul aplicaţiilor de mai multe variabile


reale este dată de
Corolar 6.61. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi f : A → B o
funcţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A cu proprietatea că şi f −1 este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) . Atunci
(i) p = q ;
−1
(ii) d a f este o aplicaţie bijectivă cu ( d a f ) = db f −1 ;
(iii) matricea f ′ ( a ) este inversabilă şi

( f ′( a ))
−1
( )′ (b ) ;
= f −1
1
(iv) J f −1 ( b ) = , adică Jacobianul inversei funcţiei f în punctul
J f (a)
f ( a ) este inversul Jacobianului lui f în punctul a.
Demonstraţie. Din
(f −1
f ) ( x ) = x, ∀x ∈ A
şi din Propoziţia 6.59 obţinem
db f −1 d a f = I p ,
unde I p : p → p este aplicaţia identică pe p
, de unde rezultă că d a f este
injectivă. Similar, din
(f )
f −1 ( y ) = y, ∀y ∈ B
obţinem
d a f db f −1 = I q
şi deci d a f este surjectivă.

201
p q
În concluzie, d a f este o aplicaţie liniar bijectivă de la la . Am
demonstrat că d a f este un izomorfism între spaţiile vectoriale p şi q , iar
două spaţii finit dimensionale sunt izomorfe dacă şi numai dacă au aceeaşi
dimensiune, adică p = q . Mai mult, din cele de mai sus rezultă şi
( da f )−1 = db f −1 . De aici deducem imediat şi egalităţile de la (iii) şi (iv). □
Din Corolarul precedent rezultă că o condiţie necesară pentru ca o bijecţie
f : A ⊂ p → B ⊂ q diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A să aibă o inversă
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) este ca Jacobianul lui f în punctul a să fie
nenul. Această condiţie este şi suficientă, adică are loc
Propoziţie 6.62. Fie f : A ⊂ p → B ⊂ q o bijecţie diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A şi cu inversa continuă în punctul b = f ( a ) . Dacă
J f ( a ) ≠ 0 , atunci
(i) d a f este un operator liniar inversabil;
−1
(ii) f −1 este diferenţiabil în punctul b = f ( a ) şi db f −1 = ( d a f ) .
Demonstraţie.
(i) Fie L = d a f . Deoarece J f ( a ) = det [ L ] ≠ 0 rezultă că L este o
aplicaţie liniară inversabilă.
(ii) Din diferenţiabilitatea funcţiei f în punctul a rezultă, via
Teorema 6.37, că există o funcţie ω : A → p continuă şi nulă în a astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + L ( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈ A .
De aici rezultă că
x − a = L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) − L−1 ( ω ( x ) ) ⋅ x − a .
Din continuitatea lui ω în punctul a deducem că există o vecinătate V a
lui a astfel ca
1 > L−1 ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈V .
Prin urmare
x−a L−1
≤ := h ( x ) , ∀x ∈V (**)
f ( x ) − f ( a ) 1 − L−1 ⋅ ω ( x )

Pentru a demonstra diferenţiabilitatea lui f −1 în punctul b şi a formulei de


calcul a diferenţialei lui f −1 în b este suficient să arătăm că funcţia
⎧ g ( y ) − g ( b ) − L−1 ( y − b )
⎪ , y≠b
ω : B → q , ω( y ) = ⎨ y −b

⎩ 0, y =b
202
este continuă în punctul b.
Fie y ∈ B şi x ∈ A cu y = f ( x ) . Ţinând seama de (**), obţinem
x − a − L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) x − a ⋅ L−1 ( ω ( x ) )
ω( x ) = = ≤
f ( x) − f (a) f ( x) − f (a)
≤ L−1 ⋅ ω ( x ) ⋅ h ( x ) = L−1 ⋅ ω ( g ( y ) ) ⋅ h ( g ( y ) ) , ∀y ∈V ( b )
de unde prin trecere la limită pentru y → b , utilizând şi continuitatea aplicaţiei
g = f −1 în punctul b, se obţine că funcţia ω este continuă în punctul b, ceea ce
trebuia demonstrat. □

Din cele de mai sus se obţine teorema de diferenţiabilitate a inversei unei


bijecţii diferenţiabile dată de
Teoremă 6.63. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi f : A → B
o bijecţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f −1 este diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) ;
(ii) f −1 este continuă în punctul b şi J f ( a ) ≠ 0 .
Demonstraţia este imediată din Corolarul 6.61 şi Propoziţia 6.62. □

6.1.4 Diferenţiabilitate globală

p q
Fie aplicaţia f : A ⊂ → , A fiind presupusă o mulţime deschisă.
Definiţie 6.64. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă pe
mulţimea A dacă f este diferenţiabilă în orice punct a al mulţimii A.
Dacă f este diferenţiabilă pe mulţimea A, atunci aplicaţia
df : A → L ( p
, q
), df ( x ) = d x f
se numeşte diferenţiala aplicaţiei f.
Exemplu 6.65. Din definiţia precedentă şi Exemplul 6.42 rezultă că orice
aplicaţie liniară L : p → q este diferenţiabilă pe p şi
( dL )( x ) = L, ∀x ∈ p ,
adică diferenţiala unei aplicaţii liniare L : p → q este o aplicaţie constantă.
Similar din Exemplul 6.48 şi definiţia precedentă rezultă că orice aplicaţie
biliniară B : p × p → q este diferenţiabilă pe p × p şi
( dB )( x, y )( u, v ) = B ( u, y ) + B ( x, v ) , x, y, u, v ∈ p .
Remarcă 6.66. Din definiţia diferenţiabilităţii pe o mulţime rezultă
imediat că Corolarele 6.38, 6.53, 6.56, precum şi rezultatele referitoare la

203
operaţii cu funcţii diferenţiabile rămân adevărate şi în cazul aplicaţiilor
diferenţiabile pe o mulţime.

p q
Definiţie 6.67. Aplicaţia f : A ⊂ → se zice că este de clasă C1 pe
mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă pe A şi aplicaţia df : A → L ( p
, q
)
este continuă pe mulţimea A.

Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C1 în limbaj de derivate parţiale este


dată de
Propoziţie 6.68. O aplicaţie f : A ⊂ p → q este de clasă C1 pe
mulţimea A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi
∂f
pentru orice i = 1,..., p funcţiile sunt continue pe mulţimea A.
∂xi
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C1 pe mulţimea A,
atunci din
∂f ∂f
( x ) − ( a ) = ( d x f − da f )( ei ) ≤ d x f − da f
∂xi ∂xi
∂f
rezultă că este continuă în orice punct interior a ∈ A , pentru orice
∂xi
i = 1,..., p .
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale continue pe mulţimea A, atunci din
p
⎡ ∂f ∂f ⎤
(dx f − da f ) ( v ) = ∑ vi ⋅ ⎢⎣ ∂xi ( x ) − ∂xi ( a )⎥⎦ ≤
i =1
p p
∂f ∂f ∂f ∂f
≤ ∑ vi ⋅
∂xi
( x) − (a) ≤
∂xi ∑ ∂xi ( x ) − ∂xi ( a ) ⋅ v
i =1 i =1
rezultă imediat continuitatea lui df în orice punct interior a ∈ A şi deci f este
de clasă C1 pe mulţimea A. □

Corolar 6.69. Orice aplicaţie f : A ⊂ p → q de clasă C1 pe mulţimea


A este diferenţiabilă pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din propoziţia precedentă şi Corolarul 6.50.

Remarcă 6.70. Dacă notăm cu C1A mulţimea aplicaţiilor de clasă C1 pe


mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 6.43 rezultă că
C1A ⊂ F A ⊂G A ⊂D A

204
unde F A , G A şi, respectiv, D A reprezintă mulţimea aplicaţiilor diferenţiabile,
diferenţiabile în sens Gâteaux şi, respectiv, derivabile parţial pe mulţimea A.

p q
Corolar 6.71. Dacă f : A ⊂ →B⊂ este de clasă C1 pe mulţimea
q s
A şi g : B ⊂ → este de clasă C1 pe mulţimea B, atunci f g este de clasă
1
C pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 6.59 şi 6.68.□

Teoremă 6.72. Fie f : A ⊂ p → diferenţiabilă pe mulţimea convexă


şi deschisă A. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este convexă pe mulţimea A;
(ii) f ( x ) ≥ f ( a ) + d a f ( x − a ) , ∀x, a ∈ A .
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) . Presupunem că funcţia convexă f este
diferenţiabilă pe mulţimea A. Din convexitatea lui f pe mulţimea A rezultă
f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
de unde rezultă că
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) − ≥ 0, ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1) ,
α
care împreună cu diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a lui f pe mulţimea A,
consecinţă a diferenţiabilităţii lui f pe mulţimea A, implică inegalitatea din (ii).
( ii ) ⇒ ( i ) . Ţinând seama că inegalitatea din (ii) este adevărată pentru
orice x, a ∈ A , obţinem că pentru orice α ∈ ( 0,1) avem
dα⋅ x + (1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( x ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
şi
dα⋅ x + (1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( a ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
de unde prin înmulţirea primei inegalităţi cu α şi a celei de-a doua cu 1 − α şi
apoi adunarea inegalităţilor obţinute, rezultă că
0 ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
adică f este convexă pe mulţimea A. □

6.1.5 Exerciţii

1. Să se arate că funcţia
⎧1, x1 ⋅ x2 ≠ 0
f: 2
f ( x1, x2 ) = ⎨
→ ,
⎩0, x1 ⋅ x2 = 0
este derivabilă parţial în origine deşi nu are limită în acest punct.

205
2. Să se studieze continuitatea, continuitatea parţială, continuitatea în
sens Gâteaux, derivabilitatea parţială, diferenţiabilitatea în sens
Gâteaux şi diferenţiabilitatea funcţiei f : 2 → definită prin
⎧ x13 ⋅ x2
⎪ 4 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 4


⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ x12 ⋅ x2
⎪ 6 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 2


⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ x13
, x ≠0
f ( x1, x2 ) = ⎪⎨ x22 2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
⎧ x1 ⋅ x24
⎪ 2 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 8


⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ 2 1 2 1
x
⎪ 1 ⋅ sin + x2 ⋅ sin , x1 ⋅ x2 ≠ 0
x1 x2

⎪ 1
⎪ x12 ⋅ sin , x2 = 0, x1 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1
⎪ 1
⎪ x22 ⋅ sin , x1 = 0, x2 ≠ 0
⎪ x 2
⎪ 0 x1 = 0, x2 = 0

3. Fie A ⊂ 3 o mulţime deschisă. Să se arate că dacă funcţia f : A →


are proprietăţile:
(i) f este continuă parţial în raport cu prima variabilă;
(ii) f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice doi pe
∂f
mulţimea A şi este mărginită pe A,
∂x2
atunci f este continuă pe A.

4. Fie f , g : A ⊂ n → derivabile parţial pe A şi α, β∈ . Să se arate


că:
(i) ∇ ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∇f + β ⋅ ∇g ;
206
(ii) ∇ ( f ⋅ g ) = f ⋅ ∇g + g ⋅ ∇f ;

( )
(iii) ∇ f
g
=
g ⋅ ∇f − f ⋅ ∇ g
g2
, în ipoteza g ≠ 0 pe mulţimea A.

p q
5. Fie f : A ⊂ → . Să se arate că:
f ( x) − f (a)
(i) dacă există lim = 0 , atunci f este diferenţiabilă în
x→a x−a
punctul interior a ∈ A şi d a f = 0 ;
(ii) dacă f are derivate parţiale nule în punctul a, atunci f este
f ( x) − f (a)
diferenţiabilă în a dacă şi numai dacă există lim = 0;
x→a x−a
(iii) dacă există numărul natural n ≥ 1 astfel ca
f ( x ) − f ( y ) ≤ x − y , ∀x, y ∈ A ,
n

atunci f este constantă.

p
6. (teorema lui Euler) O funcţie f : A ⊂ → se numeşte omogenă
*
de gradul n ∈ dacă
f ( α ⋅ x ) = α n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A, ∀α ∈ *
+.
p
Să se arate că o funcţie diferenţiabilă f : A ⊂ → este
omogenă de gradul n dacă şi numai dacă f ( 0 ) = 0 şi
x, ∇f ( x ) = n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A

⎧ 2 1
⎪ x ⋅ sin , x ≠ 0
7. Fie funcţia f : → , f ( x ) = ⎨ x . Să se arate că
⎩⎪ 0, x=0
funcţia h : 2 → , h ( x1, x2 ) = f ( x1 ) + f ( x2 ) este diferenţiabilă în
punctul a = ( 0,0 ) deşi derivatele sale parţiale sunt discontinue în a.

p q
8. Fie A ⊂ şi B ⊂ două mulţimi deschise. O bijecţie f : A → B se
numeşte difeomorfism dacă f este diferenţiabilă pe A şi f −1 este
diferenţiabilă pe B.
Un difeomorfism f : A → B cu proprietatea că f este de clasă C1
pe A şi f −1 este de clasă C1 pe B se numeşte C1 -difeomorfism.
Să se arate că:
(i) există homeomorfisme de clasă C1 care nu sunt difeomorfisme;
207
(ii) un C1 -homeomorfism pe mulţimea A este un C1 -difeomorfism
dacă şi numai dacă J f ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A .

9. Să se determine mulţimea B ⊂ q astfel încât aplicaţia


f :A⊂ p
→ B diferenţiabilă în punctul a ∈ A să fie bijectivă cu f −1
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , calculând db f −1 şi J f −1 ( b ) , pentru
(i) f : A = 2
→B⊂ 2
, f ( x1, x2 ) = ( x1 + x2 , x1 − x2 ) ;
(ii) f : A = *
× ( 0,2 ⋅ π ) ⊂ 2
→B⊂ 2
, f ( r , α ) = ( r ⋅ cos α, r ⋅ sin α ) ;
⎛ π π⎞
(iii) f : A = *
× ( −π, π ) × ⎜ − , ⎟ ⊂ 3 → B ⊂ 3 ,
⎝ 2 2⎠
f ( r , θ, ϕ ) = ( r ⋅ cos θ ⋅ sin ϕ, r ⋅ sin θ ⋅ sin ϕ, r ⋅ cos ϕ ) .

10. O aplicaţie f = ( f1, f 2 ) : A ⊂ 2 → 2 se numeşte complex


diferenţiabilă în punctul a ∈ A , dacă există un operator complex liniar
L : 2 → 2 (adică
L ( α ⋅ x + β ⋅ y ) = α ⋅ L ( x ) + β ⋅ L ( y ) , ∀x, y ∈ 2 , ∀α, β∈ )
astfel ca
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0.
x→a x−a
Să se arate că:
(i) orice operator complex liniar este liniar;
(ii) orice aplicaţie complex diferenţiabilă în punctul a ∈ A este
diferenţiabilă în a;
(iii) o aplicaţie f = ( f1, f 2 ) : A ⊂ 2 → 2 este complex diferenţiabilă
în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă au loc condiţiile Cauchy
Riemann
⎧ ∂f1 ∂f 2
⎪ ∂x ( a ) = − ( a),
⎪ 2 ∂x1

⎪ ∂f1 ( a ) = ∂f 2 ( a ) ;
⎪⎩ ∂x1 ∂x2
(iv) aplicaţia f : 2
→ 2
, f ( x1, x2 ) = ( x2 , x1 ) este diferenţiabilă în
2
orice punct a ∈ , dar nu este complex diferenţiabilă în niciun
punct din 2 .

208
11. Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ → , I interval şi funcţia
f : I × I → definită prin
⎧ x2 ⋅ ϕ ( x1 ) − x1 ⋅ ϕ ( x2 )
⎪ , x1 ≠ x2
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 − x2

⎩ x1 ⋅ ϕ′ ( x1 ) − ϕ ( x1 ) , x1 = x2
(i) Să se arate că f este continuă pe I × I .
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I .
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ′′ ( a ) = 0 , să se demonstreze că
f este diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .

p
6.2 Teorema de medie în

6.2.1 Teorema lui Fermat

Fie funcţia f : A ⊂ p → , unde A este o mulţime deschisă şi a ∈ A .


Definiţie 6.73. Punctul a se numeşte punct de extrem local, şi anume: de
minim local (respectiv de maxim local) pentru funcţia f, dacă există o vecinătate
V a punctului a astfel încât pentru orice x ∈V ∩ A are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) , b − a ≤ 0 (respectiv f ( x ) − f ( a ) ≤ 0 ).
Dacă inegalitatea este strictă, atunci a se numeşte punct de minim
(respectiv maxim) local în sens strict pentru f.
Dacă inegalitatea este adevărată pentru orice x ∈ A , atunci a se numeşte
punct de minim (respectiv maxim) global pentru funcţia f.

Remarcă 6.74. Dacă A ⊂ p este o mulţime convexă şi deschisă, iar


f : A → este convexă (respectiv concavă), atunci:
(i) orice punct de minim (respectiv de maxim) local pentru f este un
punct de minim (respectiv de maxim) global;
(ii) Dacă f are un punct de maxim (respectiv de minim) global, atunci f
este constantă.
Demonstraţie
(i) În adevăr, dacă a ∈ A este un punct de minim local al funcţiei convexe
f, atunci există r > 0 cu proprietatea
D ( x, r ) ⊂ A şi f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Fie x ∈ A . Atunci ∃δ ∈ ( 0,1) astfel încât δ > 0 .
Din convexitatea mulţimii A rezultă că y ∈ A , iar din convexitatea
funcţiei f obţinem

209
f ( a ) ≤ f ( a + α ⋅ ( x − a ) ) = f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) ≤ f ( x )
ceea ce arată că a este punct de minim global pentru funcţia f.
(ii) Dacă a este un punct de maxim global al funcţiei convexe f, atunci
f ( x ) ≤ f ( a ) , ∀x ∈ A .
Să arătăm că f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A .
Presupunem că există x0 ∈ A cu df = dg . Deoarece A este deschisă,
rezultă că există y0 ∈ A cu a ∈ ( y0 , x0 ) , adică există α 0 ∈ ( 0,1) astfel ca
a = α 0 ⋅ x0 + (1 − α 0 ) ⋅ y0 , de unde obţinem
p =q,
ceea ce conduce la contradicţie.
Afirmaţiile pentru cazul funcţiilor concave rezultă imediat din rezultatele
demonstrate pentru funcţiile convexe, ţinându-se seama că o funcţie f este
concavă dacă şi numai dacă − f este convexă.

Varianta teoremei lui Fermat7 pentru funcţii de mai multe variabile reale
este
Teoremă 6.75 (Fermat). Fie A ⊂ p o mulţime deschisă şi a ∈ A un
punct de extrem local pentru funcţia f : A → . Dacă f este derivabilă parţial
în punctul a, atunci
∂f
( a ) = 0, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Demonstraţie. Să presupunem că a este punct de minim local pentru f
(analog procedându-se în cazul în care a este punct de maxim local pentru f ). De
aici şi din faptul că A este deschisă, rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A încât
f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Atunci pentru orice i = 1,..., p avem că
f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a ) ⎧≥ 0, t ∈ ( 0, r )
=⎨
t ⎩≤ 0, t ∈ ( − r ,0 )
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 (ţinând seama că f este derivabilă
parţial în punctul a) se obţine că
∂f ∂f
( a ) ≥ 0 şi ( a ) ≤ 0, ∀i = 1,..., n ,
∂xi ∂xi
de unde concluzia.

7 Pierre de Fermat, matematician francez, 1601-1665

210
Remarcă 6.76. Demonstraţia dată Teoremei 6.75 se poate adapta
(înlocuind versorul ei cu un vector arbitrar v ∈ p pentru a justifica o teoremă
de tip Fermat pentru funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux. Mai exact, dacă
a ∈ A este punct de extrem local pentru funcţia f : A → diferenţiabilă în sens
Gâteaux în punctul a, atunci δa f = 0 .

Varianta teoremei Fermat pentru funcţii diferenţiabile este


Corolar 6.77. Fie f : A ⊂ p → diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Dacă
a este punct de extrem local pentru f, atunci
da f = 0 .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în punctul de extrem local
a ∈ A , atunci conform teoremei lui Fermat avem că f are derivate parţiale
nule în punctul a, de unde rezultă că
p
∂f
da f ( v ) = ∑ vi ⋅ ∂xi ( a ) = 0, ∀v ∈ p
.
i =1

Remarcă 6.78. Dacă o funcţie f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în


punctul interior a şi d a f = 0 , atunci a se numeşte punct critic sau punct
staţionar pentru f. Corolarul precedent arată că punctele interioare de extrem
local ale unei funcţii diferenţiabile se află printre punctele sale critice. În
general, un punct critic nu este neapărat un punct de extrem local; condiţia
d a f = 0 este necesară nu şi suficientă pentru ca punctul a ∈ A să fie punct de
extrem local pentru funcţia diferenţiabilă f. Acest lucru este ilustrat de
Exemplu 6.79 (Punct critic care nu este punct de extrem local). Funcţia
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = x12 − x22
este diferenţiabilă în punctul a = ( 0,0 ) cu d a f = 0 , adică a este punct critic
pentru f, dar a nu este punct de extrem local pentru f deoarece
⎧⎪ x12 ≥ 0, x2 = 0
f ( x1, x2 ) − f ( 0,0 ) = ⎨
2
⎪⎩− x2 ≤ 0, x1 = 0
şi deci diferenţa f ( x1, x2 ) − f ( 0,0 ) = f ( x ) − f ( a ) nu păstrează semn constant
pe nicio vecinătate a punctului a.
Să remarcăm că graficul lui f în 2 × este un paraboloid hiperbolic
care în vecinătatea originii arată ca o şa. Din acest motiv punctele critice ale lui
f care nu sunt puncte de extrem local se mai numesc şi puncte şa pentru f.

211
Fig. 6.1

Varianta teoremei lui Fermat pentru funcţii convexe este


Teoremă 6.80. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A , iar
f : A→ diferenţiabilă şi convexă (respectiv concavă). Atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
(i) punctul a este punct critic pentru f;
(ii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) global pentru f;
(iii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) local pentru f.
Demonstraţie. Ca şi în Remarca 6.74 este suficient să considerăm cazul în
care f este convexă.
( i ) ⇒ ( ii ) . Din convexitatea funcţiei f rezultă că pentru orice x ∈ A şi
orice α ∈ ( 0,1) are loc inegalitatea
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) ≥ ,
α
de unde trecând la limită pentru α → 0 , ţinând seama că a este punct critic
pentru f, obţinem
f ( x ) − f ( a ) ≥ δa f ( x − a ) = d a f ( x − a ) = 0
pentru orice x ∈ A . Prin urmare, a este punct de minim global pentru f.
( ii ) ⇒ ( iii ) este evidentă.
( iii ) ⇒ ( i ) rezultă din teorema lui Fermat.
*
Exemplu: Să se determine constantele a, b ∈ + astfel ca
b a x y b a a b *
a + b + a + b ≥ x + y + a + b , ∀x, y ∈ +.
Fie funcţia f : *+ × *+ → , f ( x, y ) = a x + b y − xb − y a
diferenţiabilă
pe domeniul de definiţie. Condiţia din enunţ se transcrie astfel

212
f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , ∀x, y ∈ *
+,
ceea ce înseamnă că punctul ( a, b ) ∈ *+ × *+ este punct de minim global pentru
funcţia f. Din teorema lui Fermat deducem că d( a ,b ) f = 0 , condiţie echivalentă
cu următorul sistem de ecuaţii
⎧∂f
⎪⎪ ∂x ( a, b ) = 0 b −1
⎪⎧ a ⋅ ln a − b ⋅ a = 0
a
⎨ ⇒⎨
⎪ ∂f ( a, b ) = 0
b a −1
⎪⎩b ⋅ ln b − a ⋅ b = 0.
⎪⎩ ∂y
Deoarece sistemul este simetric în necunoscutele a, b ∈ *+ , putem
presupune, fără să micşorăm cu nimic generalitatea problemei, că a ≥ b . Din a
doua ecuaţie a sistemului deducem
bb ⋅ ln b = a ⋅ b a −1 > 0 ⇒ b > 1 .
Prin urmare, admitem că a ≥ b > 1. Distingem două cazuri.
¾ Dacă a ≥ b ≥ e , atunci din prima ecuaţie a sistemului obţinem
0 = a a ⋅ ln a − b ⋅ ab −1 ≥ a a − ab ⇒ b ≥ a .
Prin urmare, a = b .
¾ Dacă e ≥ a ≥ b sau a ≥ e ≥ b , atunci din a doua ecuaţie a sistemului
obţinem
0 = bb ⋅ ln b − a ⋅ b a −1 ≥ bb − b a ⇒ b ≥ a .
Şi în acest caz are loc a = b . Din analiza celor două cazuri reiese că a = b .
Înlocuind în prima ecuaţie a sistemului se obţine a = b = e .
6.2.2 Teorema lui Rolle

Varianta teoremei lui Rolle8 pentru funcţii reale de mai multe variabile.
Teoremă 6.81 (Rolle). Fie K ⊂ p o mulţime compactă. Dacă
f : K → este
• continuă pe K ;
• diferenţiabilă pe K ;
• constantă pe frontiera lui K ,
atunci există un punct c ∈ K astfel ca dc f = 0 .
Demonstraţia este analoagă cazului p = 1 .
1. Dacă f este constantă pe K, atunci concluzia teoremei este evidentă.
2. Dacă f nu este constantă pe K, atunci inf f ( x ) < sup f ( x ) . Din
x∈K x∈K
continuitatea lui f pe mulţimea compactă K rezultă că există punctele a, b ∈ K

8 Michel Rolle, matematician francez, 1652-1719

213
astfel ca
f ( a ) = inf f ( x ) < sup f ( x ) = f ( b ) .
x∈K x∈K

De aici şi din (iii) rezultă {a, b} ∩ K ≠ ∅ (căci în caz contrar a, b ∈ ∂K şi


din (iii) şi inegalitatea precedentă ar rezulta că f este constantă).
Fie c ∈ {a, b} ∩ K . Atunci c este punct de extrem local pentru funcţia f

diferenţiabilă în c ∈ K . Din teorema lui Fermat rezultă că dc f = 0 .

Remarcăm că teorema lui Rolle a fost demonstrată doar pentru funcţii


reale. Exemplul care urmează arată că teorema lui Rolle nu este adevărată
pentru aplicaţii cu valori în q şi q > 1 .
Exemplu 6.82. Funcţia f : [ 0, π] → 2
, f ( x ) = ( sin x,sin 2 x ) este
diferenţiabilă (deci şi continuă) pe K = [ 0, π] cu
dx f : → 2
, d x f ( t ) = t ⋅ ( cos x,2 ⋅ cos 2 x ) .
Pentru orice t ∈ şi orice x ∈ ( 0, π ) . Deoarece f ( 0 ) = f ( π ) = ( 0,0 )
rezultă că f este constantă pe frontiera lui K. Cu toate acestea se observă că
d x f ≠ ( 0,0 ) pentru orice x ∈ ( 0, π ) .
Remarcă 6.83. Din Remarca 6.76 şi demonstraţia teoremei precedente
rezultă imediat demonstraţia unei teoreme de tip Rolle pentru funcţii
diferenţiabile în sens Gâteaux. Mai exact, dacă funcţia reală f : K → este
continuă pe K, constantă pe frontiera lui K şi diferenţiabilă în sens Gâteaux
pe K , atunci există punctul c ∈ K cu δc f = 0 .

6.2.3 Teorema lui Lagrange

O variantă a teoremei lui Lagrange pentru funcţii reale de mai multe


variabile reale este
Teoremă 6.84 (Lagrange). Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă pe
p
mulţimea convexă şi deschisă A ⊂ , atunci pentru orice a, b ∈ A există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) = dc f ( b − a ) .
Demonstraţie. Deoarece A este convexă şi deschisă, rezultă că pentru
orice a, b ∈ A există r > 0 astfel încât
a, b ∈ A .

214
Se verifică imediat că aplicaţia
g : ( − r ,1 + r ) ⊂ → A ⊂ p
, g (t ) = a + t ⋅ (b − a )
este diferenţiabilă pe ( − r ,1 + r ) şi
dt g ( s ) = s ⋅ ( b − a ) , ∀s ∈ , ∀t ∈ ( − r ,1 + r ) .
Din teorema de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că h = f g
este diferenţiabilă pe ( −r ,1 + r ) ⊃ [ 0,1] şi
h′ ( t ) = dt h (1) = d g ( t ) f ( b − a ) , ∀t ∈ ( − r ,1 + r ) .
Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei h reale de argument real,
rezultă că există t0 ∈ ( 0,1) cu
h (1) − h ( 0 ) = h′ ( t0 ) ,
ceea ce este echivalent cu
f ( b ) − f ( a ) = d c f ( b − a ) , c = g ( t0 ) = a + t 0 ⋅ ( b − a ) .

Remarcă 6.85. Se vede imediat că demonstraţia teoremei lui Lagrange se


poate adapta imediat şi pentru cazul în care f este diferenţiabilă în sens Gâteaux.
Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Lagrange pentru funcţii reale
diferenţiabile în sens Gâteaux, afirmă că dacă f : A ⊂ p → este
diferenţiabilă în sens Gâteaux pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru
orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f ( b ) − f ( a ) = δc f ( b − a ) .

Exemplu: Fie funcţia f : [ 0,1] → derivabilă, cu derivata monoton


descrescătoare şi mărginită. Să se arate că:
⎡1 n ⎛ k ⎞ 1 ⎤
1. lim n ⋅ ⎢ ⋅
n →∞

⎢⎣ n k =1 ⎝ n ⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx ⎥ = f ( 0 ) − f (1) ;
⎥⎦
⎡ ⎛ 1 ⎞
2⎤
1 ⎛ i ⎞ ⎛ j⎞ 1
2. lim n ⋅ ⎢ 2 ⋅
⎢n ∑ f ⎜ ⎟ ⋅ f ⎜ ⎟ − ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =
n ⎝ n ⎠ 2 ⎜⎝ 0 ∫ ⎟ ⎥
1≤ i ≤ j ≤ n ⎝ ⎠
n →∞
⎢⎣ ⎠ ⎥⎦
1
⎛ 1⎞
⎝ 2⎠ ∫
= ⎜ f ( 0 ) − f (1) − ⎟ ⋅ f ( x ) dx .
0
⎡ k⎤
1. Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei f pe intervalul ⎢ x, ⎥ ,
⎣ n⎦
⎡ k −1 k ⎤ ⎛ k⎞
pentru orice x ∈ ⎢ , ⎥ , k = 1,..., n , există punctul c ∈ ⎜ x, ⎟ astfel încât
⎣ n n⎦ ⎝ n⎠

215
⎛k⎞
f ⎜ ⎟ − f ( x)
n
f ′( c ) = ⎝ ⎠ .
k
−x
n
Din monotonia derivatei deducem
⎛k ⎞ ⎛ k −1⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞ ⎡ k −1 k ⎤
⎜ − x ⎟ ⋅ f ′⎜ ⎟ > f ⎜ ⎟ − f ( x ) > ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′ ⎜ ⎟ , ∀x ∈ ⎢ , , ∀k = 1,..., n .
⎝n ⎠ ⎝ n ⎠ ⎝n⎠ ⎝n ⎠ ⎝n⎠ ⎣ n n ⎦⎥
⎡ k −1 k ⎤
Integrând pe intervalul ⎢ , , obţinem
⎣ n n ⎦⎥
k k k
n n n
⎛k ⎞ ⎛ k −1⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞
∫ ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′⎜
k −1 ⎝
n ⎠ ⎝ n ⎠
⎟ dx > ∫
k −1 ⎝ ⎠
n k −1 ⎝
n ⎠ ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx > ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′ ⎜ ⎟ dx, ∀k = 1,..., n
⎝n⎠
n n n

de unde
k
n
−1 ⎛ k −1⎞ 1 ⎛k⎞ −1 ⎛k⎞
2n 2
⋅ f ′⎜ ⎟> ⋅
⎝ n ⎠ n
f ⎜ ⎟−
⎝ n ⎠ k −1∫f ( x ) dx > 2 ⋅ f ′ ⎜ ⎟ , ∀k = 1,..., n .
2n ⎝n⎠
n
Însumând după k, obţinem
n n 1 n
−1 ⎛ k −1⎞ 1 ⎛k⎞ −1 ⎛k⎞
⋅ ∑f ′ ⎜ ⎟> ⋅
2n 2 k =1 ⎝ n ⎠ n k =1
∑ ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx > 2 ⋅ ∑
f ′⎜ ⎟ .
2n k =1 ⎝ n ⎠
Trecând la limită pentru n → ∞ , folosind criteriul cleştelui, obţinem (1).
2. Deoarece
⎡ n 2 ⎤
⎛ i ⎞ ⎛ j ⎞ 1 ⎢⎛ ⎛ i ⎞⎞
n
2 ⎛ i ⎞⎥
∑ f ⎜ ⎟⋅ f ⎜ ⎟ = ⋅ ⎜
⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠ 2 ⎢ ⎜ ∑f ⎜ ⎟⎟ −
⎝ n ⎠ ⎟ ∑ f ⎜ ⎟ .
⎝ n ⎠⎥
1≤i ≤ j ≤ n
⎣⎝ i =1 ⎠ i =1

Deducem
⎡ ⎛ 1 ⎞
2⎤
1 ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
i j 1
n⋅⎢ 2 ⋅
⎢n ∑ f ⎜ ⎟ ⋅ f ⎜ ⎟ − ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =

⎝ n ⎠ 2 ⎜⎝ 0 ⎟ ⎥
1≤i ≤ j ≤ n ⎝ ⎠
n
⎣⎢ ⎠ ⎦⎥
⎡ ⎛ 2
⎛1 ⎞ ⎤
2
⎛ i ⎞⎞ 1 1
n n
1 1 ⎛ i ⎞ 1
= n⋅ ⎢ ⋅⎜
⎢2 ⎜ n ∑ f ⎜ ⎟⎟ − ⋅ 2
⎝ n ⎠ ⎠⎟ 2 n
∑ f 2 ⎜ ⎟ − ⋅ ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =

⎝ n ⎠ 2 ⎝⎜ 0 ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ ⎠ ⎦⎥
i =1 i =1

n ⎡1 ⎤ ⎡1 n ⎤ 1 n
n 1 1
⎛i⎞ ⎛i⎞ ⎛i⎞
= ⋅⎢ ⋅ ∑
2 ⎢ n i =1 ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx ⎥ ⋅ ⎢ ⋅
⎥⎦ ⎢⎣ n i =1
∑ ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ + f ( x ) dx ⎥ − ⋅ ∑f 2⎜ ⎟
⎥⎦ 2n i =1 ⎝ n ⎠

216
Prin trecere la limită, ţinând seama de primul punct, deducem (2).

Varianta teoremei de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale este


dată de
Teoremă 6.86. Dacă aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă pe A,
atunci pentru orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f ( b ) − f ( a ) ≤ dc f ( b − a ) .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă pe A, atunci pentru orice
a, b ∈ A , funcţia reală
F : A → , F ( x) = f (b) − f ( a ), f ( x)
este diferenţiabilă pe A şi
d x F ( v ) = f ( b ) − f ( a ) , d x f ( v ) , ∀v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei precedente funcţiei F se obţine că există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) cu proprietatea
2
f ( b ) − f ( a ) = F ( b ) − F ( a ) = f ( b ) − f ( a ) , dc f ( b − a ) ,
de unde, prin inegalitatea Cauchy-Schwarz9-Buniakowski10, se obţine
2
f ( b ) − f ( a ) ≤ f ( b ) − f ( a ) ⋅ dc f ( b − a ) ,
ceea ce implică inegalitatea din enunţ.

Remarcă 6.87. Teorema precedentă arată că spre deosebire de cazul


funcţiilor reale, formula de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii cu valori în
q
, q ≥ 2 este în general o inegalitate. Acest fenomen este ilustrat şi de
Exemplu 6.88. Funcţia f : → 2 , f ( x ) = ( cos x,sin x ) este
diferenţiabilă pe cu
d x f ( t ) = t ⋅ ( − sin x,cos x ) = ( −t ⋅ sin x, t ⋅ cos x ) , ∀t , x ∈ .
Pentru a = 0, b = 2π avem că
f ( b ) − f ( a ) = 0 < 2π = d x f ( b − a ) .

Remarcă 6.89. Demonstraţia Teoremei 6.86 este adaptabilă imediat


pentru aplicaţiile vectoriale diferenţiabile în sens Gâteaux. Se obţine astfel
varianta teoremei lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale diferenţiabile în sens
Gâteaux, care afirmă că dacă aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în
sens Gâteaux pe mulţimea conexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A
există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât

9 Hermann Amandus Schwarz, matematician german, 1843-1921


10 Wiktor Jakowlewicz Buniakowski, matematician rus, 1804-1889

217
f ( b ) − f ( a ) ≤ δc f ( b − a ) .
Se pune problema dacă consecinţele teoremei lui Lagrange din cazul
funcţiilor reale de argument real rămân valabile şi în cazul aplicaţiilor vectoriale
de argument vectorial. Dintre acestea un rol important îl joacă cea referitoare la
monotonia funcţiilor diferenţiabile a căror derivată păstrează un semn constant
pe un interval. În vederea generalizării acestei proprietăţi, trebuie să precizăm ce
înţelegem prin:
• aplicaţie f : A ⊂ p → q monotonă;
• faptul că diferenţiala unei aplicaţii vectoriale de argument vectorial
păstrează semn constant.
În acest scop introducem
Definiţie 6.90. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte monoton
crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A, dacă pentru orice
a, b ∈ A are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) , b − a ≥ 0 , respectiv f ( b ) − f ( a ) , b − a ≤ 0 .
Pentru cazul operatorilor liniari pe p introducem
Definiţie 6.91. O aplicaţie liniară L : p → p o numim pozitivă
(respectiv negativă) şi notăm L ≥ 0 (respectiv L ≤ 0 ) dacă are loc inegalitatea
Lx, x ≥ 0 , respectiv Lx, x ≤ 0
pentru orice x ∈ p .
Cu aceste pregătiri se pot enunţa consecinţele teoremei lui Lagrange
pentru aplicaţii vectoriale de argument vectorial.

Corolar 6.92. Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q diferenţiabilă pe mulţimea


convexă şi deschisă A.
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci f este constantă pe mulţimea A.
(ii) Dacă aplicaţia g : A → q este diferenţiabilă pe mulţimea A cu
df = dg pe mulţimea A, atunci f − g este constantă pe mulţimea A.
(iii) Dacă sup d x f < ∞ , atunci f este lipschitziană pe mulţimea A, deci
x∈ A
şi uniform continuă.
(iv) Dacă p = q şi t → 0 (respectiv d x f ≤ 0 ) pentru orice x ∈ A , atunci
f este monoton crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A.
Demonstraţie
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci din Teorema 6.86 rezultă că
pentru orice a, b ∈ A avem că f ( b ) − f ( a ) ≤ 0 , deci f ( b ) = f ( a )
pentru orice a, b ∈ A , ceea ce arată că f este constantă pe A.
(ii) Rezultă imediat prin aplicarea lui (i) pentru h = f − g .

218
(iii) Dacă notăm M = sup d x f < ∞ , atunci din teorema lui Lagrange
x∈ A
rezultă că pentru orice x, y ∈ A există c = x + t ⋅ ( y − x ) , t ∈ ( 0,1) cu
f ( x ) − f ( y ) ≤ dc f ⋅ x − y ≤ M ⋅ x − y
ceea ce arată că f este lischitziană pe A.
(iv) Pentru orice a, b ∈ A funcţia F : A → , F ( x ) = f ( x ) , b − a este
diferenţiabilă pe mulţimea A şi
dxF = dx f (v),b − a
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F, ţinând seama că
d x f ≥ 0, ∀x ∈ A (similar se procedează în cazul d x f ≤ 0, ∀x ∈ A ), obţinem că
există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , b − a = F ( b ) − F ( a ) = dc f ( b − a ) , b − a ≥ 0 ,
ceea ce arată că f este monoton crescătoare pe mulţimea A.

Remarcă 6.93. Proprietatea (i) din corolarul precedent rămâne adevărată


şi în cazul mai general când mulţimea A este un domeniu (adică A este deschisă
şi conexă). Pentru justificarea acestei afirmaţii procedăm în două etape.
e1. Arătăm că pentru orice a ∈ A (fixat) există o vecinătate deschisă
V ⊂ A a lui a pe care f este constantă, adică f este local constantă. Pentru
(
aceasta trebuie arătat că mulţimea A0 = f −1 { f ( a )} este deschisă. )
În adevăr, dacă a0 ∈ A0 , atunci din faptul că A este deschisă există r0 > 0
cu V0 = D ( a0 , r0 ) ⊂ A . Cum V0 ⊂ A este deschisă şi convexă, prin aplicarea
Corolarului 6.92 pentru restricţia lui f la V0 obţinem că V0 ⊂ A0 şi deci

a0 ∈ A0 , adică A0 este deschisă.


e2. Deoarece { f ( a )} este închisă, mulţimea A0 este o submulţime
nevidă, închisă relativ la A, fiind imaginea inversă printr-o funcţie continuă a
unei mulţimi închise). Deoarece A este conexă, rezultă că
f ( x ) − f (ux (t ) ) − L ( x − ux (t ))
=
( d cx ( t ) )
f − L ( x − ux (t ))
≤ dc (t ) f − L < ε ,
x − ux (t ) x − ux (t ) x

adică
f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A ,
ceea ce arată că f este constantă pe mulţimea A.

Remarcă 6.94. Ipoteza ca mulţimea A să fie deschisă şi conexă este


esenţială pentru valabilitatea rezultatului precedent. Acest fapt este ilustrat de

219
Exemplu 6.95 (funcţie neconstantă cu diferenţiala nulă). Funcţia
f :A= {( x , x ) ∈
1 2
2
}
x2 ≠ 0 definită prin
⎧0, x2 < 0, x1 ∈
f ( x1, x2 ) = ⎨
⎩1, x2 > 0, x1 ∈
are diferenţiala nulă pe mulţimea A, dar f nu este constantă pe A. Explicaţia
acestui fapt constă în faptul că A nu este conexă.

Remarcă 6.96. În articolul A Function not Constant on a Connected Set


of Critical Points publicat în revista Duke Mathematical Journal, 1 (1935),
nr. 4, pag. 514-517, matematicianul H. Whitney11 a dat un exemplu de funcţie
diferenţiabilă neconstantă f : A ⊂ 2 → pe mulţimea A conexă fără puncte
interioare, cu diferenţiala nulă pe mulţimea A.

Ca şi în cazul p = q = 1 , cu ajutorul teoremei lui Lagrange se poate


obţine o condiţie suficientă de diferenţiabilitate a unei funcţii f într-un punct
a ∈ A , în ipoteza că f este continuă pe A, diferenţiabilă pe A − {a} şi diferenţiala
d x f are limită în punctul a.

11 Hassler Whitney, matematician american, 1907-1989

220
Mai exact are loc
Corolar 6.97. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A şi
funcţia f : A → . Dacă:
• f este continuă pe mulţimea A;
• f este diferenţiabilă pe A − {a} ;
• există lim d x f ,
x→a
atunci f este diferenţiabilă în punctul a şi
d a f = lim d x f .
x→a
Demonstraţie. Fie L = lim d x f . Din ultima ipoteză deducem că pentru
x→a
orice ε > 0 există un r > 0 cu f : [ 0, π] → 3 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x,sin 3 x ) şi
d x f − L < ε, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Fie x ∈ D ( a, r ) fixat şi considerăm aplicaţia
u x : ( 0,1) → ( a, x ) ⊂ A, u x ( t ) = a + t ⋅ ( x − a ) .
Atunci pentru orice t ∈ ( 0,1) există o mulţime deschisă şi convexă
A0 ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca x, u x ∈ A0 .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei f pe mulţimea A0 ,
obţinem că există un punct cx ( t ) ∈ ( u x ( t ) , x ) ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca

f ( x ) − f (ux (t )) − L ( x − ux (t ))
=
( d cx ( t ) )
f − L ( x − ux (t ))
≤ dc (t ) f − L < ε
x − ux (t ) x − ux (t ) x

şi deci
f ( x ) − f (ux (t )) − L ( x − ux (t )) < ε ⋅ x − ux ( t )
pentru orice t ∈ ( 0,1) şi orice x ∈ D ( a, r ) .
De aici prin trecere la limită pentru t → 0 , ţinând seama de continuitatea
aplicaţiilor f , u x şi L, obţinem
f ( x) − f (a) − L( x − a) < ε ⋅ x − a
pentru orice x ∈ D ( a, r ) . Ultima inegalitate demonstrează că f este diferenţiabilă
în a şi d a f = L .

O altă consecinţă importantă a teoremei lui Lagrange este teorema de


diferenţiabilitate pentru şiruri de funcţii dată de
Corolar 6.98. Fie f n : A ⊂ p → q un şir de funcţii diferenţiabile pe
mulţimea conexă şi deschisă A .

221
Dacă există a ∈ A şi g : A → L ( p
, q
) încât
(i) şirul numeric ( f n ( a ) ) este convergent în q
;
n
(ii) şirul de funcţii ( df n )n converge uniform la funcţia g pe orice
mulţime mărginită A0 ⊂ A ,
atunci există o funcţie f : A → q diferenţiabilă pe A cu proprietăţile:
a) şirul ( f n )n converge uniform la f pe orice mulţime mărginită A0 ⊂ A ;
b) d x f = g ( x ) , ∀x ∈ A
sau echivalent
lim d x f n = d x lim f n , ∀x ∈ A .
n n
Demonstraţie.
a) Fie mulţimea mărginită A0 ⊂ A . Atunci există r > 0 astfel ca
A0 ⊂ A ∩ D ( a, r ) = B . Din convergenţa uniformă a şirului ( df n )n şi teorema lui
Lagrange rezultă că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ încât pentru orice
m, n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ B avem că
fm ( x ) − fn ( x ) ≤ ( fm ( x ) − fn ( x )) − ( fm ( a ) − fn ( a )) +
+ f m ( a ) − f n ( a ) ≤ sup dc f m − d c f n ⋅ x − a + f m ( a ) − f n ( a ) <
c∈( a , x )

ε ε
<
⋅ x − a + < ε,
2r 2
ceea ce din criteriul Cauchy de convergenţă uniformă conduce la existenţa unei
aplicaţii f : A → q astfel încât şirul ( f n )n converge uniform la f pe
mulţimea A0 .
b) Procedând similar ca mai sus, se arată că pentru orice x0 ∈ A şi orice
ε > 0 există n ( ε ) ∈ încât pentru orice x ∈ A şi orice m, n ≥ n ( ε ) avem că

( fm ( x ) − fn ( x0 ) ) − ( fm ( x ) − fn ( x0 ) ) ≤ sup dc fm − dc fn ⋅ x − x0 ≤ 3ε ⋅ x − x0
c∈( x0 , x )
Din această inegalitate, din diferenţiabilitatea lui f n , convergenţa
uniformă a şirurilor ( f n )n şi ( df n )n şi inegalitatea
f ( x ) − f ( x0 ) − g ( x0 ) ⋅ ( x − x0 ) ≤ f ( x ) − f ( x0 ) − ( f n ( x ) − f n ( x0 ) ) +

+ f n ( x ) − f n ( x0 ) − d x0 f n ( x − x0 ) + d x0 f n − g ( x0 ) ⋅ x − x0
se obţine imediat că f este diferenţiabilă în orice punct x0 ∈ A şi
d x0 f = g ( x0 ) .

222
6.2.4 Teorema lui Cauchy

O variantă a teoremei lui Cauchy pentru aplicaţiile vectoriale de


argument vectorial este dată de
Teoremă 6.99 (Cauchy). Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q sunt
diferenţiabile pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A
există un c ∈ ( a, b ) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , dc g ( b − a ) = dc f ( a − b ) , g ( b ) − g ( a ) .
Demonstraţie. Pentru a, b ∈ A considerăm funcţia
F : A → , F ( x ) = f (b) − f ( a ) , g ( x ) − f ( x ), g (b) − g ( a ) .
Se observă că F ( b ) = F ( a ) , F este diferenţiabilă pe A şi
d x F (v ) = f (b) − f ( a ) , d x g (v ) − d x f ( v ) , g (b) − g ( a )
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei reale F se obţine imediat
afirmaţia din enunţ.

Remarcă 6.100. Se vede uşor că demonstraţia teoremei lui Cauchy este


adaptabilă la cazul în care f şi g sunt diferenţiabile în sens Gâteaux pe
mulţimea A. Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Cauchy pentru aplicaţii
diferenţiabile în sens Gâteaux afirmă că dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q
sunt diferenţiabile pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice
a, b ∈ A există un c ∈ ( a, b ) astfel ca
da f = I .

6.2.5 Exerciţii

1. Fie funcţia f : A ⊂ p → diferenţiabilă şi convexă pe mulţimea


convexă şi deschisă A. Să se arate că mulţimea punctelor de minim local pentru
f este o mulţime convexă.

2. Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă şi funcţia f : A ⊂ p →


diferenţiabilă cu proprietatea că există l ∈ încât pentru orice ε > 0 există
δ > 0 cu proprietatea că pentru orice x ∈ A cu x > δ are loc inegalitatea
f ( x ) − l < ε,
atunci există a ∈ A astfel ca d a f = 0 .

223
3. Să se determine punctele critice ale funcţiilor:
(i) f : A⊂ 2
→ , ( )
f ( x1, x2 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ ln x12 + x22 ;
(ii) f :A⊂ 3
→ , f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ x3 + x3 + x1 ⋅ x2 ;
(iii) f : A ⊂ 3
→ , f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x3 + x2 ⋅ x3 .

4. Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Rolle pentru aplicaţia


f : [ 0, π] → 3 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x,sin 3 x ) .

5. Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Lagrange pentru


⎡ π⎤
f : ⎢0, ⎥ → 3 , f ( x ) = ( sin x,cos x,sin x ) .
⎣ 2⎦

*
6. Să se determine parametrii a, b ∈ + astfel ca
ab + b a + a x + b y ≥ xb + y a + a a + bb , ∀x, y ∈ *
+.

7. Fie f : A ⊂ p → q diferenţiabilă pe mulţimea convexă şi deschisă A.


Să se arate că pentru orice a, b ∈ A şi orice c ∈ [ a, b ] are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) − dc f ( b − a ) ≤ sup d x f − dc f ⋅ b − a
x∈[ a ,b ]
(formula a doua de medie).

6.3 Inversare locală şi funcţii implicite

6.3.1 Inversare locală

Se ştie că dacă f : I ⊂ → (unde I este un interval real) este o funcţie


de clasă C1 pe I cu derivata nenulă pe I, atunci f este inversabilă pe I şi inversa
sa g = f −1 este de clasă F : 2 → 2 pe intervalul f : A ⊂ p → .
În această secţiune ne punem problema generalizării acestui rezultat la
cazul aplicaţiilor f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea deschisă A. În
acest scop introducem
Definiţie 6.101. O aplicaţie f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A se numeşte regulată în punctul a ∈ A , dacă jacobianul lui f în
punctul a este nenul.

224
Cu alte cuvinte, aplicaţia f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A este regulată în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă matricea f ′ ( a )
este nesingulară sau echivalent, operatorul liniar d a f : p → p este bijectiv.
Din faptul că jacobianul J f : A → este o aplicaţie continuă, rezultă că dacă
aplicaţia f : A ⊂ p → p este regulată în punctul a ∈ A , atunci există o
vecinătate U a lui a încât J f ( a ) ≠ 0 pentru orice x ∈U , adică f este regulată
pe o vecinătate a punctului a.

Se pune problema dacă o aplicaţie regulată este inversabilă. Spre


deosebire de cazul F ( x, y ) = 0 , în cazul p > 1 răspunsul este negativ, fapt
ilustrat de
Exemplu 6.102 (Aplicaţie regulată neinversabilă). Aplicaţia
f: 2
→ 2
, (
f ( x1, x2 ) = e x1 ⋅ cos x2 ,e x1 ⋅ sin x2 )
2
este de clasă C1 pe cu jacobianul
J f ( x1, x2 ) = e x1 ≠ 0, ∀ ( x1, x2 ) = x ∈ 2
.
Prin urmare, f este regulată în orice punct a ∈ 2 . Cu toate acestea, f nu
este inversabilă căci nu este injectivă. În adevăr
f ( x1, x2 ) = f ( x1, x2 + 2π ) .
În continuare urmărim să demonstrăm o teoremă care să asigure
inversabilitatea pe o vecinătate a punctului a, precum şi diferenţiabilitatea
inversei unei aplicaţii regulate în punctul a. În acest scop ne vom concentra
atenţia asupra mulţimii operatorilor liniari inversabili pe p .

Remarcă 6.103. Mulţimea


( ) ( )
G ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f 2 ( x ) ) = G ( x, f 2 ( x ) )
a operatorilor liniari L : p → p
inversabili este o mulţime deschisă în spaţiul
p
Banach al operatorilor liniari pe .
În adevăr, dacă L0 ∈I ( ) , atunci
p
L0 ≠ 0 şi pentru orice operator
p = 2 cu L − L0 < r = 1 operatorul liniar
L−01
L1 = I − L−01L = L−01 ( L0 − L )
are proprietatea
L1 ≤ L−01 ⋅ L0 − L < 1 .

225
De aici rezultă că operatorul I − L1 este inversabil şi

∑ L1n .
−1
( I − L1 ) =
n=0

Din L = L0 ( I − L1 ) rezultă că L ∈I ( ) pentru orice L cu


p
L − L0 < r .

Remarcă 6.104. Aplicaţia


h :I ( ) →L ( ) ,
p p
h ( L ) = L−1
este continuă.
În adevăr, dacă L, L0 ∈I ( ) , atunci p

h( L) − h( L ) = L − L = ( L
0
−1 −1
0
−1
)
L0 − I L−01 =

∑ L1n L−01,
−1
= ⎡( I − L1 ) − I ⎤ L−01 =
⎣ ⎦
n =1
unde L1 = I − L−01L
= L−01 ( L0 − L ) .
De aici rezultă
∞ L−01 ⋅ L1 L − L0
h ( L ) − h ( L0 ) ≤ L−01 ∑ L1n =
1 − L1
= L−01 ⋅
1− L−01 ⋅ ( L0 − L )
,
n =1

de unde prin trecere la limită pentru L → L0 se obţine că h este continuă în orice


C2 .

Un exemplu de aplicaţie regulată în orice punct a este orice


f : A ⊂ p → p de clasă C1 cu diferenţiala d a f = I (operatorul identitate pe
p
). Pentru astfel de aplicaţii are loc
Propoziţie 6.105. Fie f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A, cu diferenţiala d a f = I , unde a ∈ A . Atunci există o vecinătate
deschisă U a punctului a şi o vecinătate deschisă V a punctului b = f ( a ) cu
proprietăţile:
(i) d x f este un operator liniar inversabil pentru orice x ∈U ;
∂2 f
(ii) : A→ pentru orice d a2 f ( u , v ) = d a ( df )( u )( v ) ;
∂xi ∂x j
(iii) restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V;
(iv) g = fU−1 : V → U este de clasă C1 pe V şi

( )
−1
d y g = dg( y) f

226
pentru orice y ∈V .
Demonstraţie
(i) Deoarece d a f = I este un operator liniar inversabil şi mulţimea
operatorilor liniari inversabili este deschisă rezultă că există o vecinătate
{ }
deschisă B = e1,..., e p a lui a astfel încât d x f este inversabil pentru orice
x ∈ A0 .
(ii) Considerăm aplicaţia
F : A0 → p , F ( x ) = x − f ( x ) + b .
{ }
Se constată că F este de clasă C1 pe mulţimea B = e1,..., e p cu F ( a ) = a
şi d a F = 0 . Deoarece F este de clasă C1 rezultă că există un r > 0 cu
D ( a, r ) ⊂ A0 şi
1
d a F < pentru orice x ∈ D ( a, r ) .
2
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F pe mulţimea convexă şi
deschisă D ( a, r ) ⊂ A0 se obţine că
1
F ( x2 ) − F ( x1 ) ≤ x2 − x1 pentru orice x2 , x1 ∈ D ( a, r ) .
2
De aici rezultă că dacă x2 , x1 ∈ D ( a, r ) , atunci
x1 − x2 ≤ x1 − x2 − f ( x1 ) + f ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) =
1
= F ( x1 ) − F ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) ≤
x1 − x2 + f ( x1 ) − f ( x2 ) ,
2
care conduce la inegalitatea de la (ii) pe mulţimea D ( a, r ) ⊂ A0 .
⎛ r⎞
(iii) Fie V = D ⎜ b, ⎟ , y ∈V fixat şi U 0 = D ( a, r ) . Aplicaţia
⎝ 2⎠
Fy : U 0 → p , Fy ( x ) = x − f ( x ) + y = y − b + F ( x )
este de clasă C1 pe U 0 = D ( a, r ) cu Fy (U 0 ) ⊂ U 0 .
În adevăr, dacă x ∈U 0 , atunci
r r
Fy ( x ) − a = y − b + F ( x ) − a ≤ y − b + F ( x ) − F ( a ) < + = r.
2 2
În plus, pentru orice x2 , x1 ∈U 0 avem că
1
Fy ( x1 ) − Fy ( x2 ) = F ( x1 ) − F ( x2 ) ≤ x1 − x2 ,
2
adică Fy este o contracţie pe U 0 .
Aplicând teorema de punct fix a lui Banach (principiul contracţiei),
deducem că există un unic punct x ∈U 0 cu Fy ( x ) = x , adică y = f ( x ) .

227
Aşadar, pentru orice y ∈V există un unic punct x ∈U 0 cu y = f ( x ) ceea
ce arată că restricţia fU a aplicaţiei f la mulţimea (vecinătate deschisă a lui a)
U = f −1 (V ) ∩ U 0
este o bijecţie de la U la V.
(iv) Din (ii) rezultă că inversa g = fU−1 satisface inegalitatea
g ( y1 ) − g ( y2 ) ≤ 2 ⋅ y1 − y2 pentru orice y2 , y1 ∈V ,
ceea ce implică continuitatea lui g pe V.
Deoarece U ⊂ U 0 ⊂ A0 din (i) rezultă că Lx = d x f este inversabilă pentru
orice x ∈U . Din Propoziţia 6.62 rezultă că g este diferenţiabilă în orice punct
y = f ( x ) ∈V şi

( )
−1 −1
d y g = (dx f )
= dg( y) f ,
adică dg = h df g , unde h este aplicaţia continuă definită în Remarca 6.104.
De aici rezultă că dg este continuă pe V şi deci g este de clasă C1 pe V.

Cu aceste pregătiri se poate demonstra rezultatul principal al acestei


secţiuni
Teoremă 6.106 (Teorema de inversare locală). Dacă f : A ⊂ p → p
este o aplicaţie regulată în punctul interior a ∈ A , atunci există o vecinătate U a
lui a şi o vecinătate V a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia fU a aplicaţiei f la
mulţimea U este o bijecţie de la U la V cu inversa g = fU−1 : V → U de clasă C1
pe V cu

( )
−1
d y g = dg( y) f pentru orice y ∈V .
Demonstraţie. Din continuitatea jacobianului lui f în punctul a rezultă
că există o vecinătate U1 ⊂ A a punctului a astfel ca
J f ( x ) ≠ 0 pentru orice x ∈U1 .
De aici rezultă că F a , G a şi D a este un operator liniar inversabil pentru
orice x ∈U1 . Fie L = d a f . Aplicaţia
f1 = L−1 f : A → p

este de clasă C1 pe A cu d a f1 = db L−1 d a f = L−1 L = I .


În virtutea Propoziţiei 6.105 există o vecinătate deschisă U ⊂ U1 a
punctului a şi o vecinătate deschisă V1 a punctului b = f1 ( a ) = L−1 ( b ) încât
restricţia lui f1 la U este o bijecţie de la U la V1 cu inversa g1 : V1 → U de clasă
C1 pe V1 şi
−1
d y g1 = ( d x f1 ) pentru orice y = f1 ( x ) ∈V1 .

228
Mulţimea V = L (V1 ) este o vecinătate a punctului b (datorită continuităţii
operatorului liniar L−1 ) şi restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V
( )
cu inversa g = g1,..., g q : U → q
.

Se observă că df : V → L ( p
, q
) , unde g 2 este restricţia lui L−1 la V.
Din teorema de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că g este de clasă
C1 pe V cu

( )
−1
d y g = d g ( y ) g1 d y g 2 = d g ( y ) f1
2
( d a f )−1 =

( ) ( ) ( )
−1 −1 −1
= d a f d g ( y ) f1 = L L−1 d g ( y ) f = dg( y) f
pentru orice y ∈V .

Remarcă 6.107. Din teorema de inversare locală rezultă că dacă f este


regulată în punctul a, atunci f este inversabilă pe o vecinătate U a lui a. Cum
din regularitatea lui f în punctul a obţinem că pentru orice x0 ∈U1 există o
vecinătate deschisă U 0 a lui x0 pe care f este inversabilă (se mai spune că f
este local inversabilă).
Remarcă 6.108. O aplicaţie bijectivă F ( x, y ) = 0 diferenţiabilă cu
inversa diferenţiabilă se numeşte difeomorfism (de la A la B).
Prin urmare, teorema de inversare locală afirmă că dacă y = f ( x ) este
regulată în punctul a ∈ A , atunci există o vecinătate deschisă U a lui a şi o
vecinătate deschisă V a lui b = f ( a ) astfel ca restricţia fU a lui f la U este un
difeomorfism de clasă C1 (pe scurt C1 - difeomorfism) de la vecinătatea U a lui
a la vecinătatea V a lui b = f ( a ) .
Dacă presupunem că f este regulată pe mulţimea A (adică f este de clasă
1
C pe A şi jacobianul său este nenul pe A), atunci din teorema de inversare
locală rezultă că pentru orice mulţime deschisă D ⊂ A avem că f ( D ) este o
mulţime deschisă. O aplicaţie cu această proprietate se numeşte aplicaţie
deschisă. Deci, orice aplicaţie y = f ( x ) regulată pe A este o aplicaţie deschisă.

Din teorema de inversare locală rezultă că o condiţie suficientă pentru


inversabilitatea unei aplicaţii y = f ( x ) pe o vecinătate U a punctului a ∈ A este
ca f să fie regulată în punctul a. Această condiţie nu este şi necesară, aşa cum
rezultă din
Exemplu 6.109 (Aplicaţie diferenţiabilă inversabilă care nu este
(
regulată). Aplicaţia f : 2 → 2 , f ( x1, x2 ) = x13 , x23 este diferenţiabilă, )
inversabilă, cu inversa
229
g = f −1 : 2
→ 2
, g ( y1, y2 ) = ( 3
)
y1 , 3 y2 .
Se constată că f nu este regulată în origine a = ( 0,0 ) , deoarece
J f ( 0,0 ) = 0 .
2
Exemplu 6.110 (Trecerea la coordonate polare în )
∂2 f ∂2 f
(a) = (a)
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
Aplicaţia
f: + × → f ( r , θ ) = ( r ⋅ cos θ, r ⋅ sin θ )
2
,
∂f ∂f
2
∂ f ∂xi
a + t ⋅ej −( ∂xi
(a) )
este de clasă C 1
pe ( a ) = tlim cu J f ( r , θ ) = r
∂x j ∂xi →0 t
pentru orice ( r, θ) ∈ + × . De aici rezultă că f este regulată pe mulţimea
deschisă A = {( r , θ ) ∈+× r ≠ 0} .
Prin aplicarea teoremei de inversare locală aplicaţiei f rezultă că pentru
orice punct a = ( r0 , θ0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a încât f este un
F ( x, f ( x ) ) = 0 difeomorfism de la U la x ∈U .

3
Exemplu 6.111 (Trecerea la coordonate sferice în ). Aplicaţia
G1,..., G p , G p +1,..., G p + q
este de clasă C1 pe 3 cu jacobianul J f ( r , θ, ϕ ) = r 2 ⋅ sin ϕ . De aici rezultă că
f este regulată pe mulţimea deschisă
{
A = ( r , θ, ϕ ) ∈ + × 2
r ≠ 0, ϕ ≠ k ⋅ π cu k ∈ }.
Din teorema de inversare locală rezultă că pentru orice punct
a = ( r0 , θ0 , ϕ0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a şi o vecinătate deschisă
V a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia lui f la U este un C1 - difeomorfism de la
U la V.

6.3.2 Funcţii implicite


p q q
Fie A ⊂ ,B⊂ mulţimi deschise şi F : A × B → cu proprietatea
că există punctul a ∈ A şi b ∈ B cu C1 . Ne punem problema în ce condiţii
impuse aplicaţiei F există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o
aplicaţie V ⊂ B cu proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U .

230
Dacă există o unică astfel de aplicaţie f, atunci se spune că f este o
funcţie implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 într-o vecinătate W = U × V a
punctului ( a, b ) ∈U × V .
Cu alte cuvinte, problema de mai sus revine la determinarea unei
vecinătăţi W = U × V a punctului ( a, b ) şi a unei aplicaţii V ⊂ B astfel ca
( x, y ) ∈W şi F ( x, y ) = 0 ⇔ x ∈U şi y = f ( x ) .
Înainte de a da o soluţie acestei probleme să analizăm
Exemplu 6.112. Fie funcţia F: × → definită prin
F ( x, y ) = x + y − 1 şi ( a, b ) ∈
2 2 2
cu F ( a, b ) = 0 . Este clar că b 2 = 1 − a 2 şi
a ≤ 1.
• Dacă a < 1 , problema enunţată mai sus are soluţie, şi anume: dacă b > 0 ,
atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o vecinătate V ⊂ ( 0,1)
a lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = 1 − x 2 cu proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U .
• Analog, dacă b < 0 , atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o
vecinătate V ⊂ ( −1,0 ) a lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = − 1 − x 2 cu
proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U ,
adică f este o funcţie implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 în
vecinătatea U × V .
• Dacă a = 1 , atunci problema enunţată mai sus nu are nicio soluţie,
deoarece nu există nicio funcţie definită pe o vecinătate U a lui a astfel ca
x 2 + f 2 ( x ) = 1 pentru orice x ∈U .
În continuare ne vom pune problema în ce condiţii o ecuaţie de forma
F ( x, y ) = 0 asociată unei aplicaţii F de clasă C1 defineşte o funcţie implicită
f de clasă C1 pe o vecinătate a unui punct ( a, b ) cu F ( a, b ) = 0 .
Dacă ( ) ( ) (
F = F1, F2 ,..., Fq , x = x1, x2 ,..., x p ∈ A, y = y1, y2 ,..., yq ∈ B , )
atunci vom nota în continuare
∂F1 ∂F1
...
∂y1 ∂yq
J Fy ( a, b ) =
(
D F1, F2 ,..., Fq ) ( a, b ) = ... ... ... ( a, b ) .
D ( y1, y2 ,..., yq )
∂Fq ∂Fq
...
∂y1 ∂yq

231
O condiţie suficientă de existenţă a unei funcţii implicite de clasă C1 este
dată de
Teoremă 6.113 (Teorema funcţiilor implicite)
Fie aplicaţia F : A × B ⊂ p × q → q de clasă C1 pe A × B şi
a ∈ A, b ∈ B astfel ca F ( a, b ) = 0 şi J Fy ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate
deschisă U ⊂ A a punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o
funcţie f : U → V cu proprietăţile:
(i) f este de clasă C1 pe U;
(ii) f ( a ) = b ;
(iii) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
Demonstraţie. Să arătăm că aplicaţia
G : A × B ⊂ p × q → p × q , G ( x, y ) = ( x , F ( x , y ) )
îndeplineşte condiţiile din teorema de inversare locală. În adevăr, ţinând seama
că G are componentele G1,..., G p , G p +1,..., G p + q date prin
Gi ( x, y ) = xi şi G j + p ( x, y ) = F j ( x, y ) ,
pentru i = 1,..., p şi j = 1,..., q , rezultă imediat că G este de clasă C1 pe A × B cu
J G ( a, b ) = J Fy ( a, b ) ≠ 0 .
Din teorema de inversare locală aplicată aplicaţiei G rezultă că există
vecinătăţile 2 , respectiv V ale punctelor a şi, respectiv, b cu U × V ⊂ A × B şi
o vecinătate W a punctului G ( a, b ) = ( a, 0 ) încât restricţia lui G la U × V este un
C1 - difeomorfism de la U × V la W.
⎧∇f ( x ) − ∇f ( a ) − d a ( ∇f )( x − a )
⎪ , x≠a
Fie Ω f ( x ) = ⎨ x−a , inversa restricţiei
⎪ 0, x=a

lui G la U × V . Din G ( a, b ) = ( a, 0 ) obţinem H1 ( a,0 ) = a şi A × B . Fie
f : U → V aplicaţia definită prin f ( x ) = H 2 ( x,0 ) . Atunci f este de clasă C1
pe U cu f ( a ) = H 2 ( a,0 ) = b . Din
( x, y ) ∈ U × V şi F ( x, y ) = 0 ⇔ ( x, y ) ∈U × V şi G ( x, y ) = ( x,0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈U × V şi H ( x,0 ) = ( x,0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈U × V şi H1 ( x,0 ) = x şi H 2 ( x,0 ) = y ⇔ x ∈ U şi y = f ( x ) ∈ V
rezultă imediat (iii) şi teorema este demonstrată.
Remarcă 6.114. Funcţia implicită f dată de teorema precedentă este
unică.
În adevăr, dacă ar exista două funcţii f1, f 2 : U → V diferite cu
proprietăţile (i), (ii) şi (iii) din Teorema 6.113, atunci din

232
( ) ( )
G ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f 2 ( x ) ) = G ( x, f 2 ( x ) )
pentru orice x ∈U şi din bijectivitatea lui G pe U × V rezultă
f1 ( x ) = f 2 ( x ) pentru orice x ∈U
contradicţie.

Remarcă 6.115. Dacă aplicaţia F : A × B ⊂ p × q → q de clasă C1 pe


A × B are proprietatea că J Fy ( a, b ) ≠ 0 , atunci din continuitatea lui J Fy în
punctul ( a, b ) se poate presupune fără a micşora generalitatea că J F ( x, y ) ≠ 0
pentru orice ( x, y ) ∈U × V unde U şi V sunt date de Teorema 6.113.
Ţinând seama de faptul că ecuaţia F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U este
de fapt sistemul
( ( ) (
F j x1,..., x p , f1 x1,..., x p ,..., f q x1,..., x p )) = 0 ,
( )
pentru j = 1,..., q şi orice x = x1,..., x p ∈U , prin utilizarea formulei de derivare
parţială a funcţiilor compuse (Propoziţia 6.59) obţinem
∂F j ∂F j ∂f ∂F j ∂f q
∂xi
( x, f ( x ) ) +
∂y1
( x, f ( x ) ) ⋅ 1 ( x ) + ... +
∂xi ∂yq
( x, f ( x ) ) ⋅
∂xi
( x ) = 0,
pentru orice x ∈U , i = 1,..., p şi j = 1,..., q .
Pentru i fixat, relaţiile precedente pot fi privite ca un sistem liniar
∂f j
neomogen cu q ecuaţii şi necunoscutele ( x ) , j = 1,..., q , al cărui determinant
∂xi
este tocmai dc2 L0 ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ Ker dc F .
Din regula lui Cramer se obţine formula de calcul a derivatelor parţiale
ale funcţiei implicite f, dată de
(
D F1,..., Fk −1, Fk , Fk +1,..., Fq )
∂f k D ( y1,..., yk −1, xi , yk +1,..., yq )
( x) = − ( x, f ( x ) ) ,
∂xi D ( F1,..., Fk −1, Fk , Fk +1,..., Fq )
D ( y1,..., yk −1, yk , yk +1,..., yq )
pentru i = 1,..., p, k = 1,..., q şi orice x ∈U .

În cazul particular q = 1 se obţine o teoremă de existenţă şi unicitate a


funcţiilor implicite reale dată de
Corolar 6.116. Fie F : A × B ⊂ p × → de clasă C1 pe A × B şi
∂F
a ∈ A, b ∈ B astfel ca F ( a, b ) = 0 şi ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate
∂y

233
U ⊂ A a punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o unică
funcţie f : U ⊂ A ⊂ p → V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
(iv) f este de clasă C1 pe U;
(v) f (a) = b ;
(vi) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U ;
∂F
∂f ∂x
(vii) ( x ) = − ∂Fi ( x, f ( x ) ) pentru orice x ∈U şi i = 1,..., p .
∂xi
∂y
Demonstraţia rezultă din Teorema 6.113 şi Remarca 6.114 şi 6.115.

6.3.3 Condiţii necesare pentru extrem condiţionat

p q
Fie A ⊂ şi B ⊂ mulţimi deschise (nevide) şi f : A × B → o
funcţie de clasă C1 pe A × B şi mulţimea S ⊂ A × B cu S nevidă.
Definiţie 6.117. Un punct s = ( a, b ) ∈ S se numeşte punct de extrem local
relativ la mulţimea S pentru funcţia f, dacă s este un punct de extrem local
pentru restricţia lui f la S.
Extremele locale relative la submulţimi S ⊂ A × B se mai numesc şi
extreme locale condiţionate sau extreme cu legături. Pentru funcţia f (ale cărei
extreme cu legături se caută) se utilizează în aplicaţii şi denumirea de funcţie
scop sau funcţie obiectiv.
În cadrul acestei secţiuni vom considera submulţimi S ⊂ A × B de forma
{
S = ( x, y ) ∈ A × B F ( x, y ) = 0 , }
(
unde F = F1,..., Fq : A × B → ) q
este o aplicaţie de clasă C1 pe A × B cu

(
J Fy ( x, y ) =
) ( x, y ) ≠ 0 ,
D F1,..., Fq
D ( y1,..., yq )
pentru orice x = ( x1,..., x p ) , y = ( y1,..., yq ) cu ( x, y ) ∈ S .

În aceste notaţii şi ipoteze are loc


Propoziţie 6.118. Fie funcţia f : A × B ⊂ p × q → de clasă C1 pe
A × B . Dacă pentru orice punct s = ( a, b ) ∈ S există o vecinătate U a lui a şi o
(
aplicaţie g = g1,..., g q : U → ) q
de clasă C1 pe U cu proprietăţile:
(i) g (a) = b ;
(ii) ( x, g ( x ) ) ∈ S şi u , v ∈ p
, pentru orice x ∈U ,

234
atunci
a) s ∈ S ⊂ A × B este punct de extrem local relativ la S pentru f dacă şi
numai dacă a este punct de extrem local pentru aplicaţia
G : U → , G ( x ) = f ( x, g ( x ) ) ;
b) dacă s = ( a, b ) ∈ S este punct de extrem relativ la S pentru
f : A × B → , atunci
q
∂f ∂f ∂g
∂xi
( a, b ) + ∑ ∂y j
( a, b ) ⋅ j ( a ) = 0,
∂xi
j =1
pentru orice i = 1,..., p.
Demonstraţie. Prin aplicarea teoremei funcţiilor implicite pentru F rezultă
că există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o aplicaţie g : U → V de
clasă C1 definită implicit de ecuaţia F ( x, y ) = 0 cu proprietăţile (i) şi (ii) din
enunţ.
Din G ( x ) − G ( a ) = f ( x, y ) − f ( a, b ) pentru orice ( x, y ) ∈U × V ⊂ S
rezultă imediat (a).
Pentru (b) se observă că dacă s este un punct de extrem local pentru f
relativ la S, atunci din (a), via teorema lui Fermat, s este punct critic pentru G şi
deci
R (v)
lim n n = 0 , pentru i = 1,..., p ,
n →∞ v

ceea ce, prin utilizarea regulii de derivare parţială a funcţiilor compuse, conduce
la egalitatea de la (b).
O condiţie necesară pentru ca punctul s = ( a, b ) ∈ S să fie punct de extrem
local relativ la S pentru funcţia f este dată de
Teoremă 6.119 (lui Lagrange - regula multiplicatorilor). Dacă punctul
s = ( a, b ) ∈ S ⊂ A × B este un punct de extrem local relativ la S pentru funcţia
f : A× B ⊂ p
× q
→ de clasă C1 pe A × B , atunci există punctul
( )
λ 0 = λ10 ,..., λ 0q ∈ q
astfel încât ( s, λ 0 ) este un punct critic pentru funcţia
L : A× B × q
→ , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x , y ) ,
adică
L ( x, y, λ ) = f ( x, y ) + λ1 ⋅ F1 ( x, y ) + λ 2 ⋅ F2 ( x, y ) + ... + λ q ⋅ Fq ( x, y ) .
Demonstraţie. Din ipoteza făcută asupra aplicaţiei F rezultă că sistemul de
q ecuaţii
q
∂F j ∂f
∑ λj ⋅
∂yk
( a, b ) = − ( a, b ) , k = 1,..., q ,
∂yk
j =1

235
cu necunoscutele λ1,..., λ q este un sistem liniar de neomogen, cu determinantul
rot G = 0 , deci compatibil unic determinat, adică există un unic punct
(
λ 0 = λ10 ,..., λ 0q ∈ ) q
care să verifice acest sistem.
Rămâne să arătăm că ( s, λ 0 ) = ( a, b, λ 0 ) este un punct critic pentru L.
Sistemul liniar precedent arată că
∂L
( s, λ0 ) = 0 pentru orice k = 1,..., q .
∂yk
Din propoziţia precedentă există o aplicaţie g : U → q de clasă C1 ale
cărei derivate parţiale verifică egalitatea
q
∂F j ∂F j ∂g
∂xi
(s) +
∂yk ∑
( s ) ⋅ k ( a ) = 0, j = 1,..., q, i = 1,..., p .
∂xi
j =1
De aici şi din Propoziţia 6.118 (iv) rezultă că
q
∂L ∂f ∂F ∂f
∂xi ∂xi ∂xi∑
( s, λ0 ) = ( s ) + λ 0j ⋅ j ( s ) = ( s ) , i = 1,..., p ,
∂xi
j =1
q q q
∂F j ∂g ∂f ∂g k ∂f ∂G
− ∑∑ λ 0j ⋅
∂yk
(s) ⋅ k (a) = (s) +
∂xi ∂xi ∂xi ∑
( a ) ⋅ ( s ) = ( a ) = 0, i = 1,..., p
∂yk ∂xi
j =1 k =1 k =1
Pe de altă parte
∂L
( s, λ 0 ) = F j ( s ) = 0, j = 1,..., q ,
∂λ j
deci în final deducem că ( s, λ 0 ) este punct critic pentru funcţia L.
Corolar 6.120. Dacă s = ( a, b ) ∈ S este un punct de extrem local relativ la
mulţimea S pentru funcţia f : A × B ⊃ S → de clasă C1 pe A × B , atunci
(
există λ 0 = λ10 , λ 02 ,..., λ 0q ∈ ) q
cu
q
dc f = ∑ λu0 ⋅ dc Fi .
i =1
adică diferenţiala lui f în punctul s se exprimă ca o combinaţie liniară de
diferenţiale în s ale funcţiilor F1,..., Fq numite şi legături.
Remarcă 6.121. Teorema precedentă este o condiţie necesară pentru ca
punctul s să fie punct de extrem local condiţionat. Numerele λ10 , λ 02 ,..., λ 0q date
de Teorema 6.119 se numesc multiplicatori ai lui Lagrange, iar funcţia
L : C × q → , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x , y )
se numeşte funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f în raport cu mulţimea S.

236
Condiţia necesară pusă în evidenţă de teorema precedentă nu este şi
suficientă, fapt ilustrat de
Exemplu 6.122. Fie funcţia
f : 2 × *+ → , f ( x, y, z ) = x 2 − y 2 + z
şi mulţimea
S= {( x, y, z ) ∈ 2
× *
+ x2 + y 2 + z 2 − 1 = 0 . }
Funcţia Lagrange asociată lui f relativ la mulţimea S este
L: 2
× *
+ × (
→ , L ( x, y , z , λ ) = x 2 − y 2 + z + λ ⋅ x 2 + y 2 + z 2 − 1 . )
⎛ −1 ⎞
Se constată imediat că punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ 0,0,1, ⎟ este un punct critic
⎝ 2 ⎠
pentru L. Vom arăta că punctul
f ( a + v ) = Tn −1 ( v ) + ∑
1
α!
⋅ D α f ( c ) ⋅ v α = Tn ( v ) + ∑
1
α!
( )
⋅ Dα f ( c ) − D α f ( a ) ⋅ vα
α =n α =n
nu este punct de extrem local relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
În adevăr, în orice vecinătate relativ la mulţimea S a punctului s există, pe
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
de o parte, puncte de forma ( x,0, z ) ∈ S , z ∈ ⎜ , ⎟ pentru care
⎝ 2 2 ⎠
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
f ( x,0, z ) − f ( 0,0,1) = x 2 + z = 1 − z 2 + z > 0, ∀z ∈ ⎜ , ⎟,
⎝ 2 2 ⎠
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
iar pe de altă parte, există şi puncte de forma ( 0, y, z ) ∈ S , z ∈ ⎜ , ⎟
⎝ 2 2 ⎠
pentru care
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
f ( 0, y, z ) − f ( 0,0,1) = − y 2 + z = −1 + z 2 + z < 0, ∀z ∈ ⎜ , ⎟.
⎝ 2 2 ⎠

Remarcă. Dacă funcţia f este convexă (concavă) şi de clasă C 2 pe


A × B , atunci condiţiile necesare date de teorema 6.119 sunt şi suficiente pentru
ca punctul critic condiţionat s să punct de extrem condiţionat. Mai mult, acest
punct este unicul punct de extrem pentru funcţia f.

Exemplu 6.123. Fie funcţia


f: × → , f ( x, y ) = x ⋅ y
2
şi mulţimea S ⊂ definită prin
S= {( x, y ) ∈ 2
x + y −1 = 0 . }

237
Considerăm funcţia d xn f ≤ M , ∀n ∈ *
, x ∈ D ( a, r ) ⊂ A pentru care
se observă că
J Fy ( x, y ) = 1 pentru orice ( x, y ) ∈ 2 .
Funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f relativ la mulţimea S este
L : × → , L ( x, y, λ ) = x ⋅ y + λ ⋅ ( x + y − 1) .
Punctele critice ale funcţiei L sunt date de sistemul
⎧ x+λ=0

⎨ y+λ=0

⎩x + y −1 = 0
⎛1 1 1⎞
de unde rezultă că punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , − ⎟ este unicul punct critic pentru L.
⎝2 2 2⎠
Deci unicul candidat pentru a fi punct de extrem local relativ la mulţimea
⎛1 1⎞
C pentru funcţia f este punctul s = ⎜ , ⎟ .
⎝2 2⎠
Ţinând seama că pentru ( x, y ) ∈ S avem x + y − 1 = 0 rezultă că
2
⎛1 1⎞ 1 1 ⎛ 2 ⋅ x −1⎞
f S ( x, y ) − f S ⎜ , ⎟ = x ⋅ y − = x ⋅ (1 − x ) − = − ⎜ ⎟ ≤0
⎝2 2⎠ 4 4 ⎝ 2 ⎠
⎛1 1⎞
pentru orice ( x, y ) ∈ S , ceea ce arată că punctul s = ⎜ , ⎟ este un punct de
⎝2 2⎠
maxim local relativ la mulţimea S pentru funcţia f.

Remarcă 6.124. Este clar că dacă se poate explicita y din relaţia


F ( x, y ) = 0 , adică y = g ( x ) ∈ B, x ∈ A , atunci problema de extrem condiţionat
se transformă într-o problemă de extrem pentru funcţia
h ( x ) = f ( x, g ( x ) ) , x ∈ A .

Exemplu: Fie funcţia


f: 2
→ , f ( x, y ) = x 2 + y 2
2
şi mulţimea S ⊂ definită prin
S= {( x, y ) ∈ 2
x + y −1 = 0 . }
Explicitând y din relaţia F ( x, y ) = 0 şi înlocuindu-l în expresia funcţiei f,
obţinem o problemă de extrem pentru funcţia h : → ,
h ( x ) = f ( x, g ( x ) ) = x 2 + (1 − x ) , x ∈ .
2

238
1 ⎛1⎞
Punctul critic pentru h este x = . Deoarece h′′ ⎜ ⎟ = 2 2 > 0 deducem
2 ⎝2⎠
1 ⎛1 1⎞
că x = este punct de minim relativ pentru funcţia h, iar punctul ⎜ , ⎟ este
2 ⎝2 2⎠
punct de minim local relativ la mulţimea S pentru funcţia f, adică
⎛1 1⎞ 2
f ⎜ , ⎟= ≤ f ( x, y ) , ∀ ( x , y ) ∈ 2 .
⎝2 2⎠ 2
Atunci când se poate este de preferat abordarea geometrică a problemei
de extrem condiţionat. În acest exemplu valoarea funcţiei f este raza cercului
centrat în origine. Cercul de rază minimă care intersectează dreapta de ecuaţie
2
x + y − 1 = 0 este cercul centrat în origine de rază . Prin urmare, funcţia f
2
are un punct de minim global, iar valoarea funcţiei f în acest punct este
2
valoarea razei minime f min = .
2

Remarcă 6.125. Fie K ⊂ p o mulţime compactă a cărei frontieră poate


fi definită prin ecuaţii carteziene, iar f : K → de clasă C1 . Deoarece f este
239
continuă pe mulţimea K, rezultă că f este mărginită pe K şi există punctele
a, b ∈ K cu
r > 0.
Dacă a ∈ K (a este punct interior al mulţimii K), atunci a este punct de
extrem local pentru f şi deci, conform teoremei lui Fermat, avem că
∂f
( a ) = 0 pentru orice i = 1,..., p.
∂xi

Dacă a ∉ K , atunci a ∈ Fr K = ∂K (a este punct pe frontiera mulţimii K)


şi a poate fi un punct de minim local relativ la ∂K , care se determină cu metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.
Analog se procedează şi în cazul punctului b.
Deci dacă se cer marginile unei funcţii de clasă C1 pe o mulţime
compactă K, atunci
• pentru a determina punctele de extrem local din interiorul mulţimii K
se foloseşte teorema lui Fermat, iar
• pentru a determina punctele de extrem local situate pe frontiera ∂K
mulţimii K (caracterizată de ecuaţia F ( x, y ) = 0 ) se foloseşte metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.

Ca exemplu prezentăm
Exemplu 6.126. Funcţia
f : 3→ , f ( x, y , z ) = x − y + 2 ⋅ z
este de clasă C1 şi neconstantă pe mulţimea compactă
K= {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 2 . }
Se constată că f nu are puncte critice în K şi deci f nu are puncte de
extrem local în K . Cu metoda multiplicatorilor lui Lagrange se arată că
⎛ 2 2 2⎞ ⎛ 2 2 2⎞
a=⎜ ,− , ⎟ ∈ ∂K şi b = ⎜ − , ,− ⎟ ∈ ∂K
⎝ 2 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 2 ⎠
sunt puncte de extrem local relative la ∂K pentru f. Cum f nu este constantă şi
f ( a ) = 2 ⋅ 2 , iar f ( b ) = −2 ⋅ 2 se obţine în final că
2 ⋅ 2 = f ( a ) = sup f ( K ) ≥ f ( x, y, z ) ≥ inf f ( K ) = f ( b ) = −2 ⋅ 2 .

Exemplu 6.127 Extremele formelor pătratice pe sfera unitate


Una din cele mai importante aplicaţii ale metodei multiplicatorilor a lui
Lagrange este problema extremelor formei pătratice în n variabile

240
n n
f ( x1, x2 ,..., xn ) = ∑∑ aij ⋅ xi ⋅ x j
i =1 j =1
în condiţia
x12 + x22 + ... + xn2 = 1.
Se poate interpreta ultima condiţie ca fiind ecuaţia sferei în spaţiul
euclidian n , aşa că problema noastră este aceea de a căuta extremele funcţiei f
pe sfera unitate. Dacă A = aij ( )1≤i, j ≤n
este matricea coeficienţilor formei

pătratice, iar aceasta este simetrică, atunci A = AT , iar forma pătratică se poate
scrie
f ( x1, x2 ,..., xn ) = x T ⋅ A ⋅ x .
Cu metoda multiplicatorilor lui Lagrange obţinem n + 1 ecuaţii
⎧ ∂f ∂g
⎪ dx + λ ⋅ dx = 0, i = 1: n
⎨ i i
⎪ g ( x , x ,..., x ) = 0,
⎩ 1 2 n

unde g ( x1, x2 ,..., xn ) = 1 − x12 − x22 − ... − xn2 . Deoarece A este matrice simetrică,
avem
n
f ( x1, x2 ,..., xn ) = ∑ aii ⋅ xi2 + 2 ⋅ ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j ,
i =1 1≤ i < j ≤ n
iar sistemul anterior se rescrie în forma
⎧2 ⋅ a11 ⋅ x1 + 2 ⋅ a12 ⋅ x2 + ... + 2 ⋅ a1n ⋅ xn − 2 ⋅ λ ⋅ x1 = 0
⎪2 ⋅ a ⋅ x + 2 ⋅ a ⋅ x + ... + 2 ⋅ a ⋅ x − 2 ⋅ λ ⋅ x = 0
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎪ ...

⎪2 ⋅ a ⋅ x + 2 ⋅ a ⋅ x + ... + 2 ⋅ a ⋅ x − 2 ⋅ λ ⋅ x = 0
n1 1 n2 2 nn n n

⎪⎩ x12 + x22 + ... + xn2 = 1
Primele n ecuaţii rescrise în formă matriceală au forma
A⋅ x = λ ⋅ x ,
adică x este vectorul propriu matricei A asociat valorii proprii λ . Ultima ecuaţie
afirmă că x = 1 , adică x ∈ n este vectorul unitate. Astfel vom căuta vectorii
n
proprii unitate ai matricei A. Astfel dacă x ∈ este un astfel de vector, atunci
f ( x1, x2 ,..., xn ) = xT ⋅ A ⋅ x = xT ⋅ λ ⋅ x = λ ⋅ x = λ .
2

Prin urmare, valorile proprii ale matricei A reprezintă valorile lui f în


punctele sale critice pe sfera unitate. Cum matricea A este simetrică, ea are
numai valori proprii reale. În particular, valoarea maximă absolută a lui f pe
sfera unitate este cea mai mare valoare proprie a lui A, iar valoarea minimă
absolută a lui f pe sfera unitate este cea mai mică valoare proprie a matricei A.
241
Vom enunţa fără demonstraţie
Teorema (Kuhn-Tucker). Fie A ⊂ p , B ⊂ q şi C ⊂ r mulţimi
deschise (nevide), funcţia f : A × B × C → de clasă C1 pe A × B × C şi
mulţimea nevidă S ⊂ A × B × C de forma
{
S = ( x, y, z ) ∈ A × B × C F ( x, y, z ) = 0, G ( x, y, z ) ≥ 0 , }
( )
unde F = F1,..., Fq : A × B × C → q
şi G = ( G1,..., Gr ) : A × B × C → r
sunt
aplicaţii de clasă C1 pe A × B × C cu

J Fy ,,Gz ( x, y, z ) =
(
D F1,..., Fq , G1,..., Gr ) ( x, y, z ) ≠ 0,
(
D y1,..., yq , z1,..., zr )
( ) (
pentru orice x = x1,..., x p , y = y1,..., yq , ) z = ( z1,..., zr ) cu ( x, y , z ) ∈ S .
Punctele de extrem relativ la mulţimea S ale funcţiei f sunt puncte
critice ale funcţiei Φ : A × B × C × q × r × r+ → ,
Φ ( x , y , z , λ , µ, ω ) = f ( x , y , z ) − λ , F ( x , y , z ) − µ , G ( x , y , z ) − ω ,
unde λ sunt multiplicatorii lui Lagrange, µ sunt multiplicatorii lui Kuhn-
Tucker şi constantele pozitive ωi = ηi2 , i = 1: r sunt variabilele de egalizare.
Cu alte cuvinte, Φ este o funcţie de p + 2 ⋅ q + 3 ⋅ r variabile
independente, iar punctele sale critice sunt date de sistemul
⎧ ∂Φ ∂Φ q ∂Fk
r
∂G j
⎪ =
⎪ ∂xi ∂xi k =1

− λk ⋅ − µj ⋅
∂xi j =1 ∑ ∂xi
= 0, i = 1: p
⎪ q
⎪ ∂Φ ∂Φ ∂Fk
r
∂G j
⎪ ∂y ∂y= − ∑ λ k ⋅
∂y
− µ ∑
j ⋅
∂y
= 0, i = 1: q
⎪ i i k =1 i j =1 i
⎪ q
⎪ ∂Φ = ∂Φ − λ ⋅ ∂Fk − µ ⋅ ∂G j = 0, i = 1: r
r

⎪ ∂z
⎨ i ∂zi k =1
∑ k
∂zi j =1 ∑
j
∂zi

⎪ ∂Φ = − F = 0, i = 1: q
i
⎪ ∂λi

⎪ ∂µi (
i i )
⎪ ∂Φ = − G − η2 = 0, i = 1: r

⎪ ∂Φ = 2µ ⋅ η = 0, i = 1: r
⎪⎩ ∂ηi i i

Dacă funcţia f este convexă, iar funcţiile G sunt concave, atunci s-a
demonstrat (Kuhn şi Tucker) că punctele critice ale funcţiei Φ sunt puncte de
extrem relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
242
2
Exemplu: Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : → ,
definite prin f ( x, y ) = ( x − 2 ) + ( y − 1) condiţionată de următoarele restricţii
2 2

inegalităţi
S= {( x, y ) ∈ 2
}
y − x 2 ≥ 0, − x − y + 2 ≥ 0 .

Reprezentând în plan parabola y = x 2 şi dreapta de ecuaţie x + y = 2 ,


constatăm că mulţimea S este mulţimea punctelor M din interiorul şi de pe
laturile triunghiului curbiliniu format.

Funcţia f reprezintă pătratul distanţei de la punctul C ( 2,1) la punctul


M ( x, y ) ∈ S . Din punct de vedere geometric extremele globale ale funcţiei f
sunt atinse în punctele de coordonate M1 (1,1) şi M 2 ( −2,4 ) pentru minim şi
respectiv maximul condiţionat al funcţiei f, adică
f ( −2, 4 ) = 25 ≥ f ( x, y ) ≥ 1 = f (1,1) , ∀ ( x, y ) ∈ S .
Se observă că aceste puncte de extrem sunt atinse pe frontiera mulţimii S.
Pe de altă parte, dacă se scrie funcţia Φ : 2 × 2 × 2 → ,
( ) (
Φ ( x, y, λ1, λ 2 , η1, η2 ) = f ( x, y ) − λ1 ⋅ y − x 2 − η12 − λ 2 ⋅ − x − y + 2 − η22 )
pentru care sistemul punctelor sale critice este
⎧2 ( x − 2 ) + 2 xλ1 + λ 2 = 0

⎪2 ( y − 1) − λ1 + λ 2 = 0
⎪⎪ y − x 2 − η2 = 0
1
⎨ 2
⎪− x − y + 2 − η2 = 0
⎪ 2λ η = 0
⎪ 1 1
⎪⎩2λ 2η2 = 0

243
⎛ 2 2 ⎞
se constată că singurele soluţii admisibile ale acestuia sunt ⎜1,1, , ,0,0 ⎟ şi
⎝ 3 3 ⎠
( −2, 4, −2, −8,0,0 ) . Funcţia f fiind convexă rezultă că aceste puncte sunt puncte
de extrem condiţionat pentru f.

6.3.4 Dependenţă funcţională

Fie mulţimea deschisă D ⊂ p , p ≥ 1 şi funcţiile f k : D → , k = 1: p + 1 .


Definiţie. Spunem că funcţia f p +1 este dependentă funcţional de funcţiile
{ f1, f2 ,..., f p } pe mulţimea D1 ⊂ D dacă există o funcţie Φ : U ⊂ p
→ astfel
încât
( )
f p +1 ( x ) = Φ f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f p ( x ) , x ∈ D1 ,
unde U ⊃ f ( D1 ) , (
f = f1, f 2 ,..., f p .)
Definiţie.
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1 : p sunt dependente funcţional pe
mulţimea D1 ⊂ D dacă cel puţin una dintre ele depinde funcţional de
celelalte pe D1 ⊂ D .
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1: p sunt independente funcţional
în punctul x ∈ D dacă nu există nicio vecinătate a acestui punct pe care
funcţiile să fie dependente funcţional.
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1: p sunt independente funcţional
pe mulţimea D1 ⊂ D dacă sunt independente funcţional în fiecare punct al
mulţimii.

Teoremă. Fie aplicaţia f : D ⊂ p


→ q
( )
, f = f1, f 2 ,..., f q , 1 < q ≤ p de
clasă C1 pe mulţimea deschisă D ⊂ p
. Dacă rangul matricei f ′ ( x ) este egal
cu q pentru orice punct x ∈ D , adică rang ( f ′ ( x ) ) = q, ∀x ∈ D , atunci funcţiile
{ f1, f2 ,..., fq } sunt independente funcţional pe mulţimea D.
Teoremă. Fie aplicaţia f : D ⊂ p
→ q
( )
, f = f1, f 2 ,..., f q , 1 < q ≤ p de
clasă C1 pe mulţimea deschisă D ⊂ p
. Dacă rangul matricei f ′ ( x ) este egal
cu s (1 < s < q ≤ p ) pentru orice punct x ∈ D , adică rang ( f ′ ( x ) ) = s, ∀x ∈ D ,
{ }
atunci s dintre funcţiile f1, f 2 ,..., f p sunt independente funcţional pe mulţimea
D, iar celelalte q − s funcţii depind funcţional de acestea pe mulţimea D.
244
6.3.5 Schimbări de variabile
Schimbările de variabile dau posibilitatea studiului problemelor în care
apar funcţii diferenţiabile într-un sistem de coordonate să fie simplificat prin
trecerea la alt sistem de coordonate. Nu există o metodă generală pentru
schimbarea de variabile sau de funcţii. Cele mai utilizate schimbări de variabilă
vor fi prezentate în cele ce urmează. Accentul nu va fi pus pe prezentarea unor
condiţii generale în care au loc schimbările de variabile ci pe metodele de calcul.

6.3.5.1 Schimbări de variabilă în cazul funcţiilor de o singură


variabilă independentă
Fie funcţiile f : A ⊂ → B ⊂ şi ϕ : I ⊂ → A ⊂ derivabile.
Presupunem că mulţimile A, I sunt mulţimi deschise şi ϕ′ ( t ) ≠ 0, t ∈ I .
Derivabilitatea lui f pe mulţimea A este echivalentă cu diferenţiabilitatea lui f
pe A şi are loc relaţia df = f ′dx în punctul curent. Această ultimă relaţie poate fi
df
scrisă simbolic f ′ = .
dx
Funcţia compusă y = f ϕ realizează o corespondenţă între mulţimea I şi
mulţimea B. Presupunem că funcţiile f şi ϕ sunt de clasă C k , k ∈ , unde k
este ordinul cel mai mare al derivatelor pe care dorim să le calculăm.
Aplicând regula de derivare a funcţiilor compuse, obţinem
d df dϕ
f ϕ= ⋅
dt dx dt
de unde rezultă
df 1 d 1 dy
= ⋅ ( f ϕ) = ⋅ .
dx ϕ′ ( t ) dt ϕ′ ( t ) dt
În felul acesta de poate observa că regula după care se calculează
derivatele de ordin superior este
d 1 d
= ⋅ .
dx ϕ′ ( t ) dt
Prin urmare
d2 f d ⎛ df ⎞ 1 d ⎛ 1 dy ⎞ 1 ⎛ d 2 y ϕ′′ ( t ) dy ⎞
= ⎜ ⎟ = ⋅ ⎜ ⋅ ⎟ = ⋅ ⎜ ( )
ϕ′ t ⋅ − ⋅ ⎟
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ ϕ′ ( t ) dt ⎝ ϕ′ ( t ) dt ⎠ ( ϕ′ ( t ) )3 ⎝⎜ dt 2 ϕ′ ( t ) dt ⎠⎟

d3 f d ⎛ d2 f ⎞ 1 d ⎛⎜ 1 ⎛ d 2 y ϕ′′ ( t ) dy ⎞ ⎞⎟
= ⎜ ⎟⎟ = ⋅ ⋅ ⎜ ϕ′ ( t ) ⋅ 2 −
3 ⎜
⋅ ⎟⎟ =
dx3 dx ⎜⎝ dx 2 ( ) ( )
⎝ (ϕ (t )) ⎝
⎠ ϕ′ t d t ⎜ ′ d t ϕ ′ t dt ⎠ ⎟


( ) dy ⎞
3
1 2 d y d2 y
( ) ( )
2
= ⋅
5 ⎜
ϕ′ ( t ) ⋅ − 3ϕ′ ( t ) ϕ′′ ( t ) ⋅ + 3 ϕ′′ ( t ) − ϕ′ ( t ) ϕ′′ ( t ) ⋅ ⎟
( ϕ′′ ( t ) ) ⎜⎝ dt 3 dt 2 dt ⎟⎠

245
dp f
Aceste relaţii exprimă dependenţa derivatelor cu ajutorul derivatelor
dx p
dq y
funcţiei compuse , p, q = 1: r .
dt q
Exemplu: Să transformăm ecuaţia
( ) ( )
2
1 + x2 y′′ + 2 x 1 + x 2 y′ + y = 0, x∈
⎛ π π⎞
folosind schimbarea de variabilă independentă x = tg t , t ∈ ⎜ − , ⎟ .
⎝ 2 2⎠
Se obţine succesiv
1 dy dy
y′ = ⋅ = cos 2 t ⋅
dx dt dt
dt
1 d ⎛ 2 dy ⎞ 3 ⎛ dy d2 y ⎞
′′
y = ⋅ cos t ⋅ ⎟ = cos t ⋅ ⎜⎜ −2sin t ⋅ + cos t ⋅ 2 ⎟⎟
dx dt ⎜⎝ dt ⎠ ⎝ dt dt ⎠
dt
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în
d2 y
+ y = 0.
dt 2

6.3.5.2 Intervertirea variabilelor cu funcţia


în cazul unidimensional
În condiţiile din subcapitolul precedent, în cazul când se doreşte să se
intervertească funcţia cu variabila independentă, se procedează astfel
dy 1
=
dx dx
dy
d2 x
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 d ⎛ 1 ⎞ dy 2
= ⎜ ⎟= ⋅ =−
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ dx dy ⎜⎜ dx ⎟⎟ ⎛ dx ⎞
3

dy ⎝ dy ⎠ ⎜ dy ⎟
⎝ ⎠
Exemplu: Să transformăm ecuaţia diferenţială y′ ⋅ y′′′ − 3 ( y′′ ) = 0 ,
2

considerând variabila independentă ca funcţie de y.


Primele două derivate sunt date în expresiile anterioare, iar pentru
derivata de ordinul trei se obţine expresia

246
⎛ d2 x ⎞ d 2 x dx d 3 x
⎜ ⎟ 3 2− ⋅ 3
d 3 y d ⎛ d 2 y ⎞ 1 d ⎜ dy 2 ⎟ dy dy dy
= ⎜ ⎟ = ⋅ − = .
dx3 dx ⎜⎝ dx 2 ⎟⎠ dx dy ⎜ ⎛ dx ⎞3 ⎟ ⎛ dx ⎞
5
⎜ ⎟
dy ⎜
⎜ dy ⎟ ⎟ ⎜ dy ⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎠ ⎝ ⎠
2
d x
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în = 0.
dy 2

6.3.5.3 Schimbarea de variabilă independentă şi de funcţie


Fie funcţia f : I ⊂ → de clasă C k , k ≥ 2 , unde I este un interval
deschis. Considerăm curba plană definită de funcţia f
C= {( x, y ) ∈ 2
y = f ( x), x ∈ I . }
Fie A, B două mulţimi deschise în 2 şi F : A → B ⊂ C , o aplicaţie
bijectivă de clasă C k . Convenim să notăm cu u, v variabilele independente în A
şi cu x, y variabilele independente în B, adică F ( u , v ) = ( x, y ) .
2
Aşadar, există funcţiile ϕ, ψ : A ⊂ → de clasă C 2 astfel încât
D ( ϕ, ψ )
x = ϕ ( u, v ) , y = ψ ( u, v ) şi ≠ 0 pe mulţimea A.
D ( u, v )
Ne propunem să calculăm derivatele lui y = f ( x ) în noile variabile
independente u , v . Avem y = ψ ( u , v ) = f ( ϕ ( u , v ) ) = f ( x ) .
Dacă pentru orice ( u , v ) ∈ A
∂ϕ ∂ϕ dv
+ ⋅ ≠ 0,
∂u ∂v du
atunci
dy ∂ψ ∂ψ dv
+ ⋅
dy du ∂u ∂v du
= = ,
dx dx ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv
du ∂u ∂v du
⎛ ∂ψ ∂ψ dv ⎞ ⎛ ∂ψ ∂ψ dv ⎞
+ ⋅ + ⋅
d y d ⎛ dy ⎞ 1 d ⎜ ∂u ∂v du ⎟
2
1 d ⎜ ∂u ∂v du ⎟
= ⎜ ⎟= ⋅ ⎜ ⎟= ⋅ ⎜ ⎟
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ dx du ⎜ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv ⎟ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv du ⎜ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv ⎟
du ⎝ ∂u ∂v du ⎠ ∂u ∂v du ⎝ ∂u ∂v du ⎠
Exemplu:
( )
2
Să transformăm ecuaţia diferenţială 1 − x 2 ⋅ ( a − y′′ ) = y, x ∉ {±1} cu
ajutorul schimbării de variabilă independentă şi de funcţie conform relaţiilor

247
a⋅v
x = th u , y= ,
ch u
unde v = v ( u ) .
Se obţine succesiv
dy
dy du
= = a ⋅ ( v′ ⋅ ch u − v ⋅ sh u ) ,
dx dx
du
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 d
= ⎜ ⎟= ⋅ ⎡⎣ a ⋅ ( v′ ⋅ ch u − v ⋅ sh u ) ⎤⎦ = ( v′′ − v ) ⋅ ch 3 u
dx 2
dx ⎝ dx ⎠ dx du
du
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în
1 − v′′ ⋅ ch 3 u = 0 .
Exemplu:
Să transformăm ecuaţia diferenţială x ⋅ y′′ + y′ − y = 0, x ≠ 0 cu ajutorul
schimbării de variabilă independentă şi de funcţie conform relaţiilor
y′ = u , x ⋅ u − y = v ,
unde v = v ( u ) .
Se obţine succesiv
dv
dv dx
= = x,
du du
dx
dv
u⋅ − v = y′ ⋅ x − ( x ⋅ y′ − y ) = y
du
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 1
şi 2 = ⎜ ⎟ = = 2 .
dx dx ⎝ dx ⎠ dx d v
du du 2
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în
v′
+ u − u ⋅ v′ + v = 0.
v′′
6.3.5.4 Schimbări de variabilă în expresiile care conţin derivate
parţiale
Fie funcţia f : A⊂ 2
→B⊂ , z = f ( x, y ) şi aplicaţia
T :D⊂ 2
⊂ A⊂ 2
, T ( u , v ) = ( x, y ) .
Atunci există funcţiile ϕ, ψ : D ⊂ 2 → ,
x = ϕ ( u, v ) , y = ψ ( u, v ) . (1)

248
Presupunem că mulţimile A, D sunt deschise, că funcţiile f , ϕ, ψ ∈ C k ,
unde k este ordinul cel mai mare al derivatelor parţiale pe care vrem să le
D ( ϕ, ψ )
calculăm şi că jacobianul ≠ 0 pe mulţimea D (adică transformarea (1)
D ( u, v )
este regulată pe mulţimea D).
Funcţia compusă
z = f ( ϕ ( u, v ) , ψ ( u, v ) ) (2)
realizează o corespondenţă între mulţimea D şi mulţimea B. Pentru a studia
funcţia f în noile variabile u, v urmărim să exprimăm derivatele parţiale
∂z ∂z ∂ 2 z ∂ 2 z ∂ 2 z
, , , , ,...
∂x ∂y ∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
∂z ∂z ∂ 2 z ∂ 2 z ∂ 2 z
cu ajutorul derivatelor parţiale , , , , ,... .
∂u ∂v ∂u 2 ∂v 2 ∂u∂v
Aplicând teorema lanţului de derivare a funcţiilor compuse pentru funcţia
(2), obţinem
∂z ∂z ∂ϕ ∂z ∂ψ
= ⋅ + ⋅
∂u ∂x ∂u ∂y ∂u
∂z ∂z ∂ϕ ∂z ∂ψ
= ⋅ + ⋅
∂v ∂x ∂v ∂y ∂v
∂z ∂z
Considerând pe , drept necunoscute în sistemul liniar de mai sus,
∂x ∂y
obţinem
∂z 1 ⎛ ∂z ∂ψ ∂z ∂ψ ⎞
= ⋅⎜ ⋅ − ⋅ ⎟
∂x D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
D ( u, v )
∂z 1 ⎛ ∂z ∂ϕ ∂z ∂ϕ ⎞
= ⋅⎜ ⋅ − ⋅ ⎟
∂y D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂v ∂u ∂u ∂v ⎠
D ( u, v )
Prin urmare, formal se poate scrie că derivata de ordinul întâi este
∂ 1 ⎛ ∂ψ ∂ ∂ψ ∂ ⎞
= ⋅⎜ − ⎟
∂x D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂v ∂u ∂u ∂v ⎠
D ( u, v )
∂ 1 ⎛ ∂ϕ ∂ ∂ϕ ∂ ⎞
= ⋅⎜ − ⎟
∂y D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
D ( u, v )

249
Exemplu:
Considerând pe u şi v noile variabile independente, să transformăm
ecuaţia cu derivate parţiale
∂2 z ∂2 z
2
+ 2 + m 2 z = 0, m ∈ ,
∂x ∂y
dacă 2 x = u 2 − v 2 , y = u ⋅ v .
Folosind consideraţiile de mai sus obţinem succesiv
∂z 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞
= ⋅ ⎜ u − v ⎟
(
∂x 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u )
∂v ⎠

∂z 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞
= ⋅ ⎜ v + u ⎟
(
∂y 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u ) ∂v ⎠
şi respectiv
⎡ ⎤
∂2z ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅⎜u − v ⎟ =
⎣ (
∂x 2 ∂x ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u ) ∂v ⎠ ⎥

⎡ ⎤ ⎡ ⎤
u ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥ v ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅ ⋅⎜u − v ⎟ − ⋅ ⋅⎜u − v ⎟
(
2 u 2 + v2 ) ( )
∂u ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥ 2 u 2 + v 2 ∂v ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎦ ⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥

⎡ ⎤
∂2z ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅⎜v + u ⎟ =
⎣ (
∂y 2 ∂y ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u )∂v ⎠ ⎥

⎡ ⎤ ⎡ ⎤
v ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥ u ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅ ⋅⎜v + u ⎟ + ⋅ ⋅⎜v + u ⎟
(
2 u 2 + v2 ) ( )
∂u ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥ 2 u 2 + v 2 ∂v ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎦ ⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥

După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în
∂2 z ∂2 z
∂u 2
∂v
(
+ 2 + m2 u 2 + v 2 ⋅ z = 0 . )
6.3.5.5 Schimbări de variabilă şi de funcţie în expresiile
care conţin derivate parţiale
Fie funcţia f : D ⊂ 2 → de clasă C1 , unde D este o mulţime deschisă.
Considerăm suprafaţa definită de această funcţie
S= {( x, y, z ) ∈ 3
z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D} .
Fie aplicaţia F : A ⊂ 3 → B ⊂ 3 bijectivă de clasă C1 , definită pe
mulţimea deschisă A ⊃ S , având inversa de clasă C1 . Convenim să notăm cu
250
( x, y , z ) coordonatele unui punct în mulţimea A şi cu ( u , v, w ) coordonatele
punctului F ( x, y, z ) = ( u , v, w ) ∈ B . Aşadar există funcţiile
u = ϕ ( x, y , z ) , v = ψ ( x, y , z ) , w = χ ( x, y , z )
D ( ϕ, ψ, χ )
astfel ca jacobianul ≠ 0 pe mulţimea A.
D ( x, y , z )
Aplicaţia F transformă ecuaţia z = f ( x, y ) într-o ecuaţie de forma
w = Φ ( u, v ) .
∂w ∂w
Ne propunem să exprimăm derivatele parţiale , cu ajutorul
∂u ∂v
∂z ∂z
derivatelor parţiale , . Diferenţiind relaţiile de mai sus, obţinem
∂x ∂y
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
du = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂ψ ∂ψ ∂ψ
dv = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂χ ∂χ ∂χ
dw = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂z ∂z
dz = ⋅ dx + ⋅ dy ,
∂x ∂y
∂w ∂w
dw = ⋅ du + ⋅ dv.
∂u ∂v
Eliminăm du şi dv între aceste relaţii, ţinând seama de cele două expresii
ale lui dw. Deducem
∂w ⎡ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎛ ∂z ∂z ⎞⎤
⋅ ⎢ ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟ ⎥ +
∂u ⎣ ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠⎦
∂w ⎡ ∂ψ ∂ψ ∂ψ ⎛ ∂z ∂z ⎞⎤
+ ⋅⎢ ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟ ⎥ =
∂v ⎣ ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠⎦
∂χ ∂χ ∂χ ⎛ ∂z ∂z ⎞
=
⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠
Egalând coeficienţii lui dx şi dy, obţinem
∂w ⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ⎞ ∂w ⎛ ∂ψ ∂ψ ∂z ⎞ ∂χ ∂χ ∂z
⋅⎜ + ⋅ ⎟+ ⋅⎜ + ⋅ ⎟= + ⋅
∂u ⎝ ∂x ∂z ∂x ⎠ ∂v ⎝ ∂x ∂z ∂x ⎠ ∂x ∂z ∂x
∂w ⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ⎞ ∂w ⎛ ∂ψ ∂ψ ∂z ⎞ ∂χ ∂χ ∂z
⋅⎜ + ⋅ ⎟+ ⋅⎜ + ⋅ ⎟= + ⋅
∂u ⎝ ∂y ∂z ∂y ⎠ ∂v ⎝ ∂y ∂z ∂y ⎠ ∂y ∂z ∂y

251
∂w ∂w
ce este un sistem liniar cu necunoscutele , . Presupunem determinantul
∂u ∂v
sistemului
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
∆= ≠0
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
pe mulţimea A. Rezultă
∂χ ∂χ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂w 1 ∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
= ⋅
∂u ∆ ∂χ ∂χ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂χ ∂χ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂w 1 ∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
= ⋅
∂v ∆ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂χ ∂χ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
Din relaţiile anterioare, obţinute prin egalarea coeficienţilor dx şi dy,
∂z ∂z
putem exprima invers derivatele parţiale , cu ajutorul derivatelor parţiale
∂x ∂y
∂w ∂w
, . Obţinem
∂u ∂v
∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂z ∂u ∂x ∂v ∂x ∂x
=−
∂x ∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂u ∂z ∂v ∂z ∂z
∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂z ∂u ∂y ∂v ∂y ∂y
=−
∂y ∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂u ∂z ∂v ∂z ∂z

Exemplu:
Considerând pe u şi v noile variabile independente şi noua funcţie fiind
w = w ( u , v ) , să transformăm ecuaţia cu derivate parţiale
∂z ∂z
x 2 + y 2 − z 2 = 0, z = z ( x, y ) ,
∂x ∂y
1 1 1 1
dacă u = x, v = − , w = − .
y x z x

252
Folosind consideraţiile de mai sus obţinem succesiv
∂z ⎛ 1 ∂w 1 ∂w ⎞
= z2 ⋅ ⎜ 2 − − ⋅ ⎟
∂x ⎝x ∂u x 2 ∂v ⎠
∂z z 2 ∂w
= ⋅
∂y y 2 ∂v
∂w
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în = 0.
∂u
Exerciţii
∂2 z 2
2∂ z
1. Să se transforme ecuaţia x 2 − y = 0 , luând ca noi variabile
∂x 2 ∂y 2
independente
⎧u = xy

⎨ x
⎪ v =
⎩ y

2. Fie transformarea ⎨

(
1 2
⎪u = x + y
2
2
)
. Să se determine mulţimea deschisă
⎪⎩v = xy
D ⊂ IR 2 pe care funcţiile u şi v sunt independente. Să se transforme
2 2
(
ecuaţia 1 + y )
2 ∂ z
∂x 2
+ (1 + x )
2 ∂ z
∂y 2
− x
∂z
∂x
− y
∂z
∂y
= 0 , luând u şi v ca noi

variabile independente.
2 2
3. Să se transforme ecuaţia 1 + x ( 2 ∂ z
)
∂x 2
+(1 + y)2 ∂ z
∂y 2
+ x
∂z
∂x
+ y
∂z
∂y
= 0,

luând

(
⎧u = ln x + 1 + x 2


)
(
⎪v = ln y + 1 + y 2
⎩ )
ca noi variabile independente.
∂2w ∂2w
Răspuns: + =0
∂u 2 ∂v 2
∂2 z ∂2z ∂2 z
4. Să se transforme ecuaţia 2 + 2 − 3 2 = 0 , luând ca noi variabile
∂x ∂x∂y ∂y
⎧u = x + y
independente ⎨ .
⎩v = y − 3 x

253
⎧ x+ y
⎪⎪u = 2
5. Luând pe u, v ca noi variabile independente ⎨ şi pe w ca nouă
⎪v = x − y
⎪⎩ 2
2 2
∂ z ∂ z ∂z
funcţie w = z ⋅ e y , să se transforme ecuaţia 2 + + = z.
∂x ∂x∂y ∂x
⎧u = x + y

6. Luând pe u, v ca noi variabile independente ⎨ y şi pe w ca nouă
⎪⎩ v =
x
2
z ∂ z ∂ z ∂2 z
2
funcţie w = , să se transforme ecuaţia 2 − 2 + = 0.
x ∂x ∂x∂y ∂y 2
7. Luând pe u şi v ca noi variabile independente şi pe w ca noua funcţie, să
⎧y ⋅u = x
∂z 1 ∂2 z 1 ⎪
se scrie ecuaţia + ⋅ y ⋅ 2 = , unde ⎨v = x .
∂y 2 ∂y x ⎪
⎩w = x ⋅ z − y
∂2 z 2
8. Să se transforme ecuaţia 1 − x
∂x 2
(+ 1 − y 2 ∂ z
2
∂y 2
)
= x
∂z
∂x
+(y
∂z
∂y
)
, luând

⎧ x = sin u
ca noi variabile independente ⎨ şi ca nouă funcţie z = e w .
⎩ y = sin v
2 2
∂ 2 w ∂ 2 w ⎛ ∂w ⎞ ⎛ ∂w ⎞
Răspuns: + +⎜ ⎟ +⎜ ⎟ =0
∂u 2 ∂v 2 ⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂v ⎠
6.3.6 Exerciţii
1. Fie aplicaţia f: 2
→ 2
, f ( x, y ) = ( x + y, x ⋅ y ) şi mulţimea
deschisă A= {( x, y ) ∈ 2
}
x< y .
Să se arate că:
• restricţia f A lui f la A este o bijecţie a lui A pe o mulţime deschisă
B ⊂ 2 care se cere a fi determinată;
• inversa lui f A este diferenţiabilă pe B şi să i se calculeze diferenţiala.

2. Să se arate că aplicaţia
f: 2
→ 2
, (
f ( x, y ) = x 2 − y 2 ,2 ⋅ x ⋅ y )
are proprietăţile:
• f este regulată în orice punct a ≠ ( 0,0 ) ;

254
• nu există nicio vecinătate U a lui ( 0,0 ) încât f să fie inversabilă pe U.
Să se determine mulţimea punctelor a ∈ 2 cu proprietatea că există o
vecinătate U a lui a astfel încât f să fie injectivă pe U.
3. Să se arate că:
• f :A= {( x, y ) ∈ 2
x > 0, y > 0 → } 2
, (
f ( x, y ) = x 2 + y 2 , x 2 − y 2 )
este regulată şi inversabilă pe A;
• f :A= {( x, y ) ∈ 2
y≠0 → } 2
, f ( x, y ) = ( y ⋅ cos x, y ⋅ sin x ) este
regulată şi neinversabilă pe A;
• f : A = x∈{ 3
x <1 → } 3
, f ( x) =
1− x
x
2
este inversabilă cu

inversa de clasă C1 pe A;
• f :A= {( x, y, z ) ∈ 3
x > 0, y > 0 → } 3
, f ( x , y , z ) = ( x, x ⋅ y , x ⋅ y ⋅ z )
este un difeomorfism de la A la f ( A ) ;
2
• nu există funcţie f : → injectivă de clasă C1 .

4. Să se studieze aplicabilitatea teoremei de inversare locală pentru


aplicaţiile:
• f: 3
→ 3
, (
f ( x, y, z ) = sin ( x + y − z ) ,cos ( x − y + z ) , e x + y − z ) şi
⎛π π ⎞
punctul a = ⎜ , − ,0 ⎟ ;
⎝4 4 ⎠
• f: 3
→ 3
, (
f ( x, y , z ) = e 2 y + 2 z , e 2 x − 2 z , x − y ) şi punctul
a = ( 0,0,0 ) .

5. Să se arate că ecuaţia
x2 + 2 ⋅ y 2 + x ⋅ y + 3 ⋅ z 2 − z − 9 = 0
defineşte o funcţie implicită z = z ( x, y ) de clasă C1 cu f (1, −2 ) = 1 şi să se
calculeze derivatele parţiale ale funcţiei z în punctul a = (1, −2 ) .

6. Să se arate că sistemul
⎧ x 2 + y 2 − cos v + sin w = 0,
⎪ 2
⎪ x − y 2 − u 2 + ev + 4 = 0,

⎪ u
⎪⎩ z + ln − sin v = 0
2

255
defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3 → V ⊂ 3 de clasă C1 cu
f ( 0,1,0 ) = ( 2,0, π ) . Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiei f în punctul
a = ( 0,1,0 ) .

7. Transformarea Sturm-Liouville pentru ecuaţii diferenţiale. Fie ecuaţia


diferenţială
d 2u dp du
p( x) ⋅ 2 + ⋅ + ⎡λ ⋅ k ( x ) − q ( x ) ⎤⎦ ⋅ u ( x ) = 0, x ∈ [ a, b ] ,
dx dx d x ⎣
unde funcţiile p, k : [ a, b ] → sunt strict pozitive, q : [ a, b ] → , λ ∈ . Ecuaţia
diferenţială se modifică prin schimbarea de funcţie v = v ( y ) şi variabilă
independentă y astfel
⎧⎪u ( x ) = z ( x ) ⋅ v ( y ( x ) )
⎨ , h, z : [ a, b ] → ,
⎪⎩ y = h ( )
x
unde funcţia h este derivabilă cu derivata nenulă pe intervalul [ a, b ] , iar funcţia z
este nenulă pe acest interval.
¾ Arătaţi că noua ecuaţie are forma
2
⎛ dh ⎞ d v ⎛ d h dz dh dp ⎞ dv
2 2
pz ⎜ ⎟ ⋅ 2 + ⎜⎜ pz 2 + 2 p ⋅ + zh ⎟ +
⎝ dx ⎠ dy ⎝ dx dx dx dx ⎟⎠ dy
⎡ d 2 z dp dz ⎤
+⎢p 2 + ⋅ + z ( λk − q ) ⎥ v = 0
⎣ dx dx d x ⎦
unde toţi coeficienţii sunt exprimaţi în funcţie de variabila independentă z cu
ajutorul funcţiei inverse x = ϕ ( y ) a funcţiei y = h ( x ) (vom presupune că toate
funcţiile şi derivatele care apar în ecuaţia diferenţială sunt continue).
¾ Arătaţi că pentru o alegere potrivită a funcţiilor h şi z ecuaţia
diferenţială poate fi scrisă prin
d 2v
+ ( λ − Q ( y )) v = 0 .
dy 2
Indicaţie. Pentru a obţine forma dorită, vom impune ca, coeficientul lui
dv d 2v
să fie nul, iar coeficientul lui v să fie proporţional cu coeficientul lui ,
dy dy 2
urmând să împărţim ecuaţia prin acest divizorul lor comun. Arătaţi că a doua
dh k dh 2
condiţie conduce la = , iar prima condiţie conduce la ⋅ z ⋅ p =C .
dx p dx
−1
Alegând C = 1 şi z = ( k ⋅ p ) 4, se constată că

256
1 d2 f q 1
Q( y) =
⋅ 2 + , f = ,
f dy k z( y)
această schimbare de variabile fiind cunoscută sub numele de substituţia lui
Liouville.
8. Să se determine extremele locale relativ la mulţimea S ale funcţiei
f : 3 → , f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z ,
unde
• S= {( x, y, z ) ∈ 3
x + y + z =1 ; }
• S= {( x, y, z ) ∈ 3
}
x 2 + y 2 + z 2 = 1, 2 ⋅ x + y + 2 ⋅ z = 1 ;

• S = {( x, y, z ) ∈ 3
}
x2 + y 2 + z 2 = 1 .

* *
9. Fie funcţia f : + × + → definită prin
(
f ( x, y ) = x ⋅ y ⋅ x 2 + y 2 )
şi mulţimea S= {( x, y ) ∈ *
+ × *
+ }
x2 + y2 − 1 = 0 .
Să se arate că:
⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , −1⎟ este un punct critic pentru funcţia L
⎝ 2 2 ⎠
a lui Lagrange asociată funcţiei în raport cu mulţimea S;
⎛ 2 2⎞
• punctul s = ⎜ , ⎟ este un punct de maxim local relativ la S
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia f ;
⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , −1⎟ nu este punct de extrem local
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia
L0 : *+ × *+ → , L0 ( x, y ) = f ( x, y ) + λ ⋅ F ( x, y ) ,
unde F ( x, y ) = x 2 + y 2 − 1 .

10. Să se arate că sistemul


⎧ x 2 + y ⋅ z + cos z = 7 ⋅ sin x,
⎪⎪
⎨ x ⋅ z + y ⋅ cos ( x ⋅ y ⋅ z ) + 1 = 9 ⋅ sin y,
2


⎪⎩ x ⋅ sin z + y ⋅ cos ( x ⋅ y ) = 8 ⋅ sin z
2 2

are o soluţie unică în mulţimea compactă K = [ −1,1] .


3

257
11. Să se determine marginile funcţiei f : K → , pe mulţimea compactă
K, unde
• f ( x, y ) = ( x + y ) , K =
2
{( x, y ) ∈ 2
x 2 ≤ 1, 0 ≤ y ≤ x 2 ; }
• f ( x, y , z ) = 2 ⋅ x 2 + 2 ⋅ y 2 − x ⋅ y + z 4 − 2 ⋅ z 2 ,
K= {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 8 . }
12. (sesiunea de examene, februarie 2006)
• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧u + v = x ⋅ y
⎨ (1)
⎩u ⋅ v = x + y
nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v ) : U ⊂ 2
→V ⊂ 2
în vecinătatea U a
punctului ( x, y ) = ( 2, 2 ) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u , v ) : U ⊂ 2
→V ⊂ 2
definită implicit
de sistemul (1) şi de condiţia ( u , v )(1,5 ) = ( 3, 2 ) este de clasă C ∞ pe o vecinătate
W a punctului (1,5 ) şi să se calculeze diferenţiala aplicaţiei f în punctul (1,5 ) .

13. (sesiunea de examene, februarie 2006)


• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
∂f , y≠0
( x, y ) = ⎪⎨ x 2 + y 2 (2)
∂x ⎪ 0,
⎩ y=0
nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3
→V ⊂ 3
în vecinătatea
U a punctului ( x, y, z ) = (1,1,1) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3
→V ⊂ 3
definită
implicit de sistemul (2) şi de condiţia ( u , v, w )(1,2,3) = (1,2,3) este de clasă C ∞
pe o vecinătate W a punctului (1,2,3) şi să se scrie aproximaţia liniară a
aplicaţiei f în punctul (1,2,3) .

6.4 Diferenţiabilitate de ordinul doi


6.4.1 Derivabilitate parţială de ordinul doi
Fie A ⊂ p
o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi i, j ∈ {1,..., p} .
Definiţie 6.128. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de
două ori în raport cu variabilele de indici i şi j în punctul a ∈ A , dacă există o
258
vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f este derivabilă parţial în raport
cu variabila de indice i pe V şi derivata parţială
∂f
:A→ q
∂xi
este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice j în punctul a.
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f
⎜ ⎟ ( a ) se notează cu (a)
∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂xi
şi se numeşte derivata parţială de ordin doi în raport cu variabilele de indici i şi
j a funcţiei f în punctul a.
În cazul i = j se utilizează şi notaţia
∂2 f ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞
( a ) = ( a ) = ⎜ ⎟(a)
∂xi2 ∂xi ∂xi ∂xi ⎝ ∂xi ⎠
Ţinând seama de definiţia noţiunii de derivată parţială de ordinul I,
deducem că dacă sunt îndeplinite condiţiile din definiţia precedentă, atunci
∂f ∂f
2
∂ f ∂xi
( )
a + t ⋅ej −
∂xi
(a)
( a ) = tlim
∂x j ∂xi →0 t
{ }
unde B = e1,..., e p este baza canonică în p
.
Definiţie 6.129. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte derivabilă
parţial de două ori în punctul a ∈ A , dacă pentru orice indici i, j ∈ {1,..., p}
aplicaţia f este derivabilă parţial de două ori în raport cu variabilele de indici i şi
j în punctul a.
De aici rezultă imediat că oricărei funcţii reale f : A ⊂ p →
derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A i se poate asocia matricea
pătratică de ordinul p, numită derivata de ordinul doi a funcţiei reale f în
punctul a sau Hessiana funcţiei reale f în punctul a
⎛ ∂2 f ∂2 f ∂2 f ⎞
⎜ 2 ( a ) ( a ) ... ( a ) ⎟
⎜ ∂x1 ∂x1∂x2 ∂x1∂x p ⎟
⎜ 2 2 2 ⎟
⎜ ∂ f ∂ f ∂ f
(a) 2 ( )
a ... ( a ) ⎟⎟
H f (a) = ⎜ ∂x ∂
2 1x ∂x2 ∂x ∂
2 px
⎜ ⎟
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ 2 2 2 ⎟
⎜ ∂ f ∂ f ∂ f
(a) ( a ) ... a ⎟
2 ( ) ⎟
⎜ ∂x p ∂x1 ∂x ∂ x ∂ x
⎝ p 2 p ⎠
notată şi cu f ′′ ( a ) .

259
Cu alte cuvinte, f ′′ ( a ) este o matrice pătratică reală de ordinul p care are
drept elemente derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Definiţie 6.130. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte derivabilă
parţial de două ori pe mulţimea deschisă A, dacă f este derivabilă parţial de două
ori în orice punct a ∈ A .
Dacă f este derivabilă parţial de două ori pe mulţimea A, atunci funcţiile
∂2 f
: A → q,
∂x j ∂xi
unde i, j ∈ {1,..., p} se numesc derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f pe
mulţimea A.
Remarcă 6.131. Ţinând seama că derivabilitatea parţială a unei aplicaţii
vectoriale într-un punct a (respectiv pe mulţimea A) este echivalentă cu
derivabilitatea parţială a tuturor componentelor sale în punctul a (respectiv pe
( )
mulţimea A), deducem că o aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q
este derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe mulţimea A)
dacă şi numai dacă funcţiile reale f1,..., f q sunt derivabile parţial de două ori
în punctul a (respectiv pe mulţimea A).
Din acest motiv în continuare vom considera doar cazul funcţiilor reale
( q = 1), cazul q > 1 reducându-se la acesta.
Remarcă 6.132. O funcţie f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de
două ori în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V a punctului a
astfel încât f este derivabilă parţial pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p , ( ∇f )( x ) = ⎜ ( x ) ,..., ( x)⎟
⎜ ∂x1 ∂x p ⎟
⎝ ⎠
este derivabil parţial în punctul a.
De aici rezultă că funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de
două ori pe mulţimea A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe A şi
gradientul său este derivabil parţial pe A.
Are loc
Propoziţie 6.133. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → sunt derivabile
parţial de două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe A), iar α, β∈ , atunci
funcţiile α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f (în acest din urmă caz presupunem că
g
g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A ) sunt derivabile parţial de două ori în punctul a (respectiv
pe A).
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 6.9 şi Remarcile 6.131 şi
6.132.

260
p
Dacă f : A ⊂ → este derivabilă parţial de două ori în punctul
a ∈ A , atunci
∂2 f ∂2 f
( a ) şi ( a ) pentru i ≠ j
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
se numesc derivate parţiale mixte de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Se pune problema dacă derivatele parţiale mixte de ordinul doi ale unei
funcţii (derivabile parţial de două ori) sunt egale, adică dacă are importanţă
ordinea de derivare. Exemplul care urmează arată că există funcţii care au
derivatele parţiale mixte de ordinul doi diferite.
Exemplu 6.134 (Funcţii cu derivate parţiale mixte de ordinul doi diferite)
Funcţia
( )
⎧ x ⋅ y ⋅ x2 − y 2
⎪⎪ , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ 2
x +y 2

⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
este derivabilă parţial pe 2 cu
( )
⎧ y ⋅ x4 − y 4 + 4 ⋅ x2 ⋅ y2
⎪ , x2 + y 2 > 0
∂f ⎪
( x, y ) = ⎨ ( )
2
x2 + y2
∂x ⎪
⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
şi
( )
⎧ x ⋅ x4 − y 4 − 4 ⋅ x2 ⋅ y 2
⎪ , x2 + y 2 > 0
∂f ⎪
( x, y ) = ⎨ ( )
2
x2 + y2
∂y ⎪
⎩⎪ 0, x2 + y 2 = 0
pentru orice x2 .
⎛ ∂f ∂f ⎞
Evident, gradientul ∇f = ⎜ , ⎟ al lui f este derivabil parţial în orice
⎝ ∂x ∂y ⎠
punct a ≠ ( 0,0 ) (via operaţii cu funcţii derivabile parţial).
Pentru cazul a = ( 0,0 ) se observă că
∂f ∂f ∂f
∂ f2 ( a + t ⋅ e1 ) − ( a ) ( t ,0 )
∂y ∂y ∂y
( a ) = tlim = lim =1
∂x∂y →0 t t →0 t
∂f ∂f ∂f
2
∂ f ( a + t ⋅ e2 ) − ( a ) ( 0, t )
( a ) = tlim ∂x ∂ x = lim ∂x = −1
∂y∂x →0 t t →0 t

261
O condiţie suficientă pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi este dată de criteriul lui Schwarz.
Teoremă 6.135 (Schwarz) Fie funcţia f : A ⊂ p → derivabilă parţial
de două ori pe mulţimea deschisă A atât în raport cu variabilele de indici i şi j,
cât şi în raport cu variabilele de indici j şi i, unde 1 ≤ i < j ≤ p.
Dacă funcţiile
∂2 f q ∂2 f
:A→ şi :A→ q
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
sunt continue în punctul a, atunci ele sunt egale în punctul a, adică
∂2 f ∂2 f
(a) = (a) .
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
Demonstraţie. Să presupunem pentru început că p = 2. Din faptul că A
este deschisă şi a = ( a1, a2 ) ∈ A rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A .
Considerăm funcţia
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∆f : A → , ∆f = 2 + 2 + 2 .
∂x1 ∂x2 ∂x3
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei
ϕ : [ a1, x1 ] → , ϕ ( t ) = f ( t , x2 ) − f ( t , a2 )
se obţine că pentru orice x = ( x1, x2 ) ∈ D ( a, r ) există punctul c1 situat între a1 şi
x1 astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ϕ ( x1 ) − ϕ ( a1 ) = ϕ′ ( c1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( c1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) .
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
Prin aplicarea din nou a teoremei lui Lagrange funcţiei
∂f
ϕ1 : [ a2 , x2 ] → , ϕ1 ( t ) = ( c1, t )
∂x1
se obţine că există punctul c2 situat între a2 şi x2 astfel ca
F ( x1, x2 ) = ( ϕ1 ( x2 ) − ϕ1 ( a2 ) ) ( x1 − a1 ) = ϕ1′ ( c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
Prin urmare
∂2 f
F ( x1, x2 ) = ( c1, c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) . (1)
∂x2∂x1
Analog, prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiilor
ψ : [ a2 , x2 ] → , ψ ( t ) = f ( x1, t ) − f ( a1, t )
şi respectiv
∂f
ψ : [ a1, x1 ] → , ψ1 ( t ) = ( t , d2 )
∂x2
262
există punctul d = ( d1, d 2 ) cu d1 situat între a1 şi x1 , d 2 situat între a2 şi x2
astfel ca
F ( x1, x2 ) = ψ ( x2 ) − ψ ( a2 ) = ψ′ ( d 2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎛ ∂f ∂f ⎞
=⎜ ( x1, d2 ) − ( a1, d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
= ( ψ1 ( x1 ) − ψ1 ( a1 ) ) ( x2 − a2 ) = ψ1′ ( d1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) =
∂2 f
= ( d1, d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
∂x1∂x2
Dacă x = ( x1, x2 ) ∈ D ( a, r ) cu x1 ≠ a1 şi x2 ≠ a2 , atunci din (1) şi ultima
relaţie rezultă că
∂2 f ∂2 f
( c1, c2 ) = ( d1, d 2 )
∂x2∂x1 ∂x1∂x2
Ţinând seama că dacă
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a),
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3
atunci c = ( c1, c2 ) → ( a1, a2 ) = a şi d = ( d1, d 2 ) → ( a1, a2 ) = a , din egalitatea
precedentă şi ipoteza de continuitate a derivatelor parţiale mixte de ordinul doi
rezultă, prin trecere la limită pentru
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a)
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3
egalitatea din enunţ.
Dacă p > 2 şi 1 ≤ i < j ≤ p (fixaţi), atunci se consideră o mulţime
deschisă A0 ⊂ 2
( )
cu proprietatea că ai , a j ∈ A0 şi

( )
aijxy = a1,..., ai −1, x, ai +1,..., a j −1, y, a j +1,..., a p ∈ A
pentru orice ( x, y ) ∈ A0 .
Prin aplicarea rezultatului demonstrat (cazul p = 2 ) funcţiei
f 0 : A0 → , ( )
f 0 ( x, y ) = f aijxy

263
se obţine în final că
∂2 f ∂ 2 f0 ∂ 2 f0 ∂2 f
∂xi ∂x j
(a) =
∂x∂y
( )
ai , a j =
∂y∂x
( )
ai , a j =
∂x j ∂xi
(a)
ceea ce trebuia demonstrat.

6.4.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul doi

Vom considera la început cazul funcţiilor reale.


Definiţie 6.136. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte
diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă există o
vecinătate V ⊂ A a lui a astfel încât funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux
pe V şi toate derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a.
Caracterizarea diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi în limbaj
de gradient este formulată în
Remarcă 6.137. Funcţia reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă există o vecinătate
V ⊂ A a lui a astfel încât f este diferenţiabilă în sens Gâteaux pe V şi gradientul
său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p , ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂x
⎝ p ⎠
este diferenţiabil în sens Gâteaux în punctul a.
Această caracterizare permite
Definiţie 6.138. Fie funcţia reală f : A ⊂ p → diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A . Funcţia reală
δ2a f : p × p →
definită prin
δ2a f ( u , v ) = δa ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Gâteaux de ordinul doi a funcţiei f în punctul a.
Are loc
Propoziţie 6.139. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este derivabilă parţial de două
ori în a şi
∂2 f
2
( )
δa f e j , ei =
∂x j ∂xi
(a)

264
pentru orice i, j ∈ {1,..., p} .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux (deci, şi derivabilă parţial)
pe o vecinătate V ⊂ A a lui a, iar derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux (deci, şi derivabile parţial) în punctul a. În
consecinţă, f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi din definiţia lui
δ2a f obţinem
⎛ ⎛ ∂f ⎞ ⎛ ∂f ⎞ ⎞
( ) ( )
δ2a f e j , ei = δa ( ∇f ) e j , ei = ⎜ δa ⎜ e
⎜ ⎝ ∂x1 ⎟⎠ j ( )
,..., δ a⎜ ( )
e ⎟ ,e =
⎜ ∂x p ⎟⎟ j ⎟ i
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f
= δa ⎜ ( )
⎟ ej = ⎜ ⎟(a) = (a),
⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂xi
ceea ce trebuia demonstrat.
Cazul aplicaţiilor vectoriale se reduce la cazul funcţiilor reale prin
( )
Definiţie 6.140. O aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q
se
numeşte diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate
componentele sale f1,..., f q sunt funcţii reale diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori în punctul a.
Prin definiţie aplicaţia
δ2a f : p × p → q
dată prin
(
δ2a f = δ a2 f1,..., δa2 f q )
se numeşte diferenţiala în sens Gâteaux de ordinul doi în punctul a a aplicaţiei
vectoriale f.
Remarcă 6.141. Din Definiţia 6.140 rezultă imediat că Propoziţia 6.139
rămâne adevărată şi pentru aplicaţii vectoriale.

6.4.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul doi

Vom ilustra pentru început cazul funcţiilor reale.


Definiţie 6.142. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte
diferenţiabilă în sens Fréchet de două ori (pe scurt, diferenţiabilă de două ori)
în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a, astfel încât f este
diferenţiabilă pe V şi toate derivatele parţiale

265
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în a.
Ca şi în cazul diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi
diferenţiabilitatea de ordinul doi se caracterizează cu ajutorul gradientului prin
Remarcă 6.143. O funcţie reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de
două ori în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a
astfel încât f este diferenţiabilă pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → , ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂ x
⎝ p ⎠
este diferenţiabil în punctul a.
Definiţie 6.144. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci funcţia
d a2 f : p × p →
definită prin
d a2 f ( u , v ) = d a ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Fréchet de ordinul doi (pe scurt, diferenţiala de ordinul
doi) a funcţiei f în punctul a.
Remarcă 6.145. Ţinând seama că diferenţiala d a ( ∇f ) este o aplicaţie
liniară şi că produsul scalar este o funcţie biliniară, din definiţia precedentă
rezultă că diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a (evident, în
ipoteza că f este diferenţiabilă de două ori) este o aplicaţie biliniară. În plus,
ţinând seama de definiţia normei unei aplicaţii biliniare, avem că
d a2 f ( u , v ) ≤ d a2 f ⋅ u ⋅ v
pentru orice u , v ∈ p şi orice funcţie f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori
în a.
Relaţia dintre conceptul de diferenţiabilitate de ordinul doi şi celelalte
concepte de diferenţiabilitate de ordinul doi sunt puse în evidenţă de
Propoziţie 6.146. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci
1) f este diferenţiabilă de două ori în punctul a şi δ2a f = d a2 f ;
2) f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi
∂2 f
(i)
∂xi ∂x j
( )
( a ) = d a2 f ei , e j , i, j = 1,..., p ;
p
∂2 f
(ii) d a2 f ( u, v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
(a) ;
i , j =1

266
(iii) matricea asociată lui d a2 f este f ′′ ( a ) .
Demonstraţie.
1. Dacă f este diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este
diferenţiabilă pe o vecinătate V ⊂ A a lui a şi gradientul lui f ( ∇f ) este
diferenţiabil în punctul a. Atunci ∇f este diferenţiabil în sens Gâteaux în
punctul a. Deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în
punctul a şi
δ2a f ( u , v ) = δa ( ∇f )( u ) , v = d a ( ∇f )( u ) , v = d a2 f ( u , v ) .
2. Din 1 şi Propoziţia 6.139 se obţine că f este derivabilă parţial de două ori
în punctul a şi
∂2 f
∂xi ∂x j
( )
( a ) = δa2 f ei , e j = d a2 f ei , e j . ( )
Ţinând seama că d a2 f este o formă biliniară, se obţine că pentru orice
p
u, v ∈
⎛ p p ⎞
d a2 f ( u, v ) = d a2 ∑
f ⎜ ui ⋅ ei ,
⎜ i =1 ∑ vj ⋅ej ⎟ =

⎝ j =1 ⎠
p p p
∂2 f
= ∑∑ ui ⋅ v j ⋅ d a2 ( ) ∑
f ei , e j = ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
(a)
i =1 j =1 i , j =1
Din definiţia matricei asociate unei aplicaţii biliniare rezultă imediat
afirmaţia de la (iii).
Remarcă 6.147. Dacă notăm cu F a2 , G a2 şi D a2 (respectiv F a , G a şi D a )
mulţimile funcţiilor diferenţiabile de două ori în punctul a, funcţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux de două ori în a şi funcţiilor derivabile parţial de
două ori în punctul a (respectiv diferenţiabile în a, diferenţiabile în sens
Gâteaux în a şi derivabile parţial în a), atunci din Remarca 6.43 şi Propoziţiile
6.139, 6.146 rezultă următoarele incluziuni
F a2 ⊂ G 2a ⊂ D a2
∩ ∩ ∩
F a ⊂ G a ⊂ Da
Un criteriu de diferenţiabilitate de ordinul doi, analog celui dat de
Corolarul 6.49 pentru diferenţiabilitatea de ordinul întâi este
Propoziţie 6.148. Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două
ori pe mulţimea A şi pentru orice i, j = 1,..., p funcţiile
∂2 f
:A→
∂xi ∂x j
267
sunt continue în punctul a ∈ A , atunci f este diferenţiabilă de două ori în a.
Cu alte cuvinte, dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă de două ori în punctul a.
Demonstraţie. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei f (adică,
componentele aplicaţiei ∇f ) au derivatele parţiale continue în a.
Din Corolarul 6.49 aplicat lui ∇f rezultă că ∇f este diferenţiabil în
punctul a, deci f este diferenţiabilă de două ori în a.
Condiţii suficiente pentru diferenţiabilitatea de ordinul doi oferă
Propoziţia 6.148, referitor la operaţii cu funcţii diferenţiabile de două ori.
Propoziţie 6.149. Dacă f , g : A ⊂ p → sunt diferenţiabile de două ori
în punctul a ∈ A , iar α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f (în acest din urmă
g
caz presupunem g ( a ) ≠ 0 ) sunt diferenţiabile de două ori în a şi
• d a2 ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ d a2 f + β ⋅ d a2 g ;
• d a2 ( f ⋅ g )( u , v ) = g ( a ) ⋅ d a2 f ( u , v ) + f ( a ) ⋅ d a2 g ( u , v ) +
+da f ( u ) ⋅ da g ( v ) + da g ( u ) ⋅ da f ( v ) ;

• d a2 ( g ) ( u, v ) =
f g 2 ( a ) ⋅ d a2 f ( u , v ) − f 2 ( a ) ⋅ d a2 g ( u , v )
g3 (a)
+

2 ⋅ f ( a ) ⋅ da g ( u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da f ( u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da g ( u ) ⋅ da f ( v )
+
g3 (a)
pentru orice F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 .
Demonstraţia rezultă din definiţiile diferenţiabilităţii şi diferenţialei de
ordinul doi şi proprietăţile de la operaţii cu funcţii diferenţiabile.
Diferenţiabilitatea şi diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiilor vectoriale se
introduce prin
Definiţie 6.150. O aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q se ( )
numeşte diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate componentele
sale f1,..., f q sunt diferenţiabile de două ori în a.
Prin definiţie, aplicaţia
f : A→
definită prin
(
d a2 f = d a2 f1,..., d a2 f q )
se numeşte diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiei f în punctul a.

268
Deoarece d a2 f1,..., d a2 f q sunt biliniare, din definiţia precedentă rezultă că
diferenţiala de ordinul doi a oricărei aplicaţii vectoriale f : A ⊂ p → q
diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A este o aplicaţie biliniară.
Remarcă 6.151. Din definiţia precedentă, deducem imediat că
Propoziţiile 6.146 şi 6.148 rămân adevărate şi pentru cazul aplicaţiilor vectoriale
diferenţiabile de două ori.
Relativ la diferenţiabilitatea de ordinul doi a funcţiilor compuse
demonstrăm
Propoziţie 6.152. Fie A ⊂ p , B ⊂ q mulţimi deschise, iar g : B → şi
( )
f = f1,..., f q : A → B . Dacă f este diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A şi
g este diferenţiabilă de două ori în punctul b = f ( a ) ∈ B , atunci g f este
diferenţiabilă de două ori în a şi
(
d a2 ( g f )( u , v ) = db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u , v ) )
pentru orice F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 .
Demonstraţie. Deoarece f (respectiv g) este diferenţiabilă de două ori în a
(respectiv în b), rezultă că există o vecinătate U ⊂ A (respectiv V ⊂ B ) a
punctului a (respectiv b) astfel încât f (respectiv g) este diferenţiabilă pe U
(respectiv V) şi derivatele parţiale ale lui f (respectiv g) sunt diferenţiabile în a
(respectiv b). Din proprietatea de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse
(Propoziţia 6.4) rezultă că funcţia h = g f este diferenţiabilă pe vecinătatea
U1 = f −1 (V ) ∩ U ⊂ A a punctului a, deci şi derivabilă parţial pe U1 cu
q
∂h ∂g ∂f
∂x j
( x) = ∑ ∂yk
( f ( x )) ⋅ k ( x )
∂x j
k =1
pentru orice j = 1,..., p şi orice a ∈ A .
∂g ∂f
Din diferenţiabilitatea în punctul a a funcţiilor şi k (prin utilizarea
∂yk ∂x j
Corolarului 6.60) deducem că
⎛ ∂h ∂h ⎞
∇h = ⎜ ,..., ⎟
⎜ ∂x1 ∂x p ⎟⎠

este diferenţiabilă în a şi
∂ ⎛ ∂f k ⎞
q q
∂ 2h ∂ ⎛ ∂ ⎞ ∂f k ∂g
∂xi ∂x j
(a) = ∑∂x

i⎝ ∂y
g f ⎟

( a ) ⋅
∂x
( a ) +
∂y ∑( b ) ⋅
∂x
⎜⎜
i ⎝ ∂x j
⎟⎟ ( a ) =
k =1 k j k =1 k ⎠
q q q
∂2g ∂fl ∂f k ∂g ∂ 2 fk
= ∑∑ ∂y ∂y
k l
( ) ( )
b ⋅
∂xi
a ⋅
∂x j
( )
a +
∂y k
b∑
( ) ⋅
∂x i ∂x j
(a)
k =1 l =1 k =1

269
De aici deducem că h este diferenţiabilă de două ori în a şi (conform
Propoziţiei 6.146) obţinem
p
∂ 2h
da h ( u, v ) =
2
∑ ui ⋅ v j ⋅
∂x i ∂x j
(a) =
i , j =1
q p p q p
∂2 g ∂f ∂f ∂g ∂ 2 fk
= ∑ ∂y ∂y ∑
( b ) ⋅ ui ⋅ l ( a ) ⋅
∂xi ∑ v j ⋅ k (a) +
∂x ∑ ∂y
( )
b ⋅ ∑ui ⋅ v j ⋅
∂x ∂x
(a) =
k ,l =1 l k i =1 j =1 j k =1 k i =1 i j
q q
∂2 g ∂g
= ∑ ∂y ∂y
( b ) ⋅ d a fl ( u ) ⋅ d a f k ( v ) + ∑ ∂yk
( b ) ⋅ d a2 f k ( u, v ) =
k ,l =1 l k k =1

(
= db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u , v ) )
pentru orice F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 .
O altă condiţie suficientă de egalitate a derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi este datorată lui Young12.
Teoremă 6.153. (Criteriul lui Young). Dacă f : A ⊂ p → este
diferenţiabilă de două ori în punctul interior a ∈ A , atunci
∂2 f ∂2 f
( )
a = (a) ,
∂xi ∂x j ∂x j ∂xi
pentru orice i, j = 1,..., p .
Demonstraţie. Din raţionamente similare ca în demonstraţia criteriului lui
Schwarz deducem că este suficient să considerăm doar cazul p = 2 . Cu notaţiile
din demonstraţia Teoremei 6.37, din diferenţiabilitatea funcţiei f pe o vecinătate
V = D ( a, r ) ⊂ A a punctului a, pentru orice x = ( x1, x2 ) ∈V se deduce existenţa
unei punct c1 situat între a1 şi x1 astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( c1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) .
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
∂f
Din diferenţiabilitatea funcţiei în punctul a (via Teorema 6.37 şi
∂x1
Corolarul 6.46) se deduce existenţa a două funcţii ω1, ω2 : A → continue şi
nule în punctul a = ( a1, a2 ) astfel ca

12 William Henry Young, 1863-1942, matematician englez

270
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( a1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) − ⎜ ( c1, a2 ) − ( a1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) =
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠ ⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
⎡ ∂2 f ∂2 f ⎤
= ⎢ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ( a ) ⋅ ( x2 − a2 ) + ω1 ( c1, x2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω2 ( c1, x2 ) ⋅ ( x2 − a2 )⎥ ⋅ ( x1 − a1 ) −
⎣ ∂x1 ∂x2∂x1 ⎦
⎛ ∂2 f ⎞
− ⎜⎜ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω1 ( c1, a2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) ⎟⎟ ⋅ ( x1 − a1 )
⎝ ∂x1 ⎠

prin urmare
∂2 f
F ( x1, x2 ) = ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω1 ( x1, x2 ) , (1)
∂x2∂x1
unde
Ω1 ( x1, x2 ) = ⎡⎣ω1 ( c1, x2 ) − ω1 ( c1, a2 ) ⎤⎦ ⋅ ( c1 − a1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) + ω2 ( c1, x2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( x1 − a1 )

Cu un raţionament complet analog, utilizând diferenţiabilitatea în punctul


∂f
a a funcţiei , se deduce existenţa a două funcţii ω3 , ω4 : A → continue şi
∂x2
nule în punctul a astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( x1, d 2 ) − ( a1, d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
=⎜ ( x1, d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) − ⎜ ( a1, d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) = (2)
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠ ⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
∂2 f
= ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω2 ( x1, x2 )
∂x2∂x1
unde
Ω 2 ( x1, x2 ) = ⎡⎣ω4 ( x1, d 2 ) − ω4 ( a1, d 2 ) ⎤⎦ ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( d 2 − a2 ) +
+ ω3 ( x1, d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
iar punctul d 2 este situat între a2 şi x2 .
Fie x = ( x1, x2 ) ∈V cu x2 − a2 = x1 − a1 ≠ 0 .
Din (1) şi (2) deducem
∂2 f Ω1 ( x1, x2 ) ∂2 f Ω 2 ( x1, x2 )
( )
a + = (a) +
∂x2∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ∂x2∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
Din continuitatea funcţiilor ω1, ω2 , ω3 , ω4 : A → în punctul a rezultă
Ω1 ( x1, x2 ) Ω 2 ( x1, x2 )
lim = lim = 0,
x → a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) x → a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )

care împreună cu egalitatea precedentă, prin trecere la limită pentru x → a ,


conduce la egalitatea din enunţ.
271
p
Corolar 6.154. Dacă f : A ⊂ → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci d a2 f este o aplicaţie biliniară şi simetrică.
Demonstraţie. În adevăr, din Teorema 6.153 a lui Young şi Propoziţia
6.146 obţinem că pentru orice u, v ∈ p avem
p p
∂2 f ∂2 f
d a2 f ( u, v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j ∑
( a ) = ui ⋅ v j ⋅
∂x j ∂xi
( a ) = d a2 f ( v, u ) ,
i , j =1 i , j =1

ceea ce arată că d a2 f este simetrică.


Remarcă 6.155. Criteriile lui Schwarz şi, respectiv, Young pun în
evidenţă condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi. Aceste condiţii nu sunt şi necesare, fenomen ilustrat şi de I.
Barbălat prin următorul exemplu.
Exemplu 6.156 (Funcţie cu derivate parţiale mixte de ordinul doi egale,
care nu verifică condiţiile din ipotezele teoremelor Schwarz şi Young). Funcţia
⎧ 2 ⎛ x2 ⎞
⎪ y ⋅ ln ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ , y ≠ 0
f : 2 → , f ( x, y ) = ⎨ ⎝ y ⎠

⎩ 0, y=0
2
este derivabilă parţial pe cu
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
∂f , y≠0
( x, y ) = ⎨⎪ x 2 + y 2
∂x ⎪ 0,
⎩ y=0
şi
⎧ x2 + y 2 2 ⋅ x2 ⋅ y
∂f 2 ⋅ y ⋅ ln − 2 , y≠0
( x, y ) = ⎨⎪ y2 x + y2
∂y ⎪
⎩ 0, y = 0.
∂f ∂f
Funcţiile şi sunt derivabile parţial pe 2 , deci f este derivabilă
∂x ∂y
parţial de două ori pe 2 ) cu
⎧ 4 ⋅ x3 ⋅ y
⎪⎪ , ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
∂2 f ∂2 f
∂x∂y
( x, y ) =
∂y∂x
( x, y ) = ⎨ x + y

2
( 2 2
)
⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0,0 )
adică derivate parţiale mixte de ordinul doi sunt egale pe 2 .
∂2 f
1. Vom arăta că derivata nu este continuă în origine, adică funcţia
∂x∂y
f nu satisface condiţiile criteriului lui Schwarz.
272
Considerăm şirul ( xn , xn )n ⊂ 2
astfel că ∃ lim xn = 0 şi constatăm că
n
r > 0,
2
∂ f
adică nu este continuă în origine.
∂x∂y
2. Să arătăm că funcţia f nu satisface nici condiţiile criteriului lui Young.
∂f
Pentru aceasta este suficient să arătăm că nu este diferenţiabilă în
∂x
origine.
Presupunând contrariul, ar exista o funcţie ω : 2 → continuă şi nulă în
origine astfel ca
2 ⋅ x ⋅ y2
2 2
= x 2 + y 2 ⋅ ω ( x, y ) , ( x, y ) ≠ ( 0,0 ) ,
x +y
adică
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
⎪⎪ , ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
( )
3
ω ( x, y ) = ⎨ x + y
2 2 2

⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0,0 ) .
Considerăm ca mai sus, şirul ( xn , xn )n ⊂ 2 astfel că ∃ lim xn = 0 şi
n
constatăm că
2
lim ω ( xn , xn ) =
≠ 0 = ω ( 0,0 ) ,
n →∞ 2
adică funcţia ω nu este continuă în origine.

6.4.4 Diferenţiabilitate globală de ordinul doi

p q
Fie aplicaţia f : A ⊂ → , unde mulţimea A este presupusă deschisă.
Definiţie 6.157. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă
(respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de două ori pe mulţimea A, dacă f
este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux ) de două ori în orice
punct a ∈ A .
Dacă f este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de
două ori pe mulţimea A, atunci aplicaţia
d 2 f : A →L 2 ( p
, q
), d 2 f ( a ) = d a2 f ,

respectiv δ2 f : A →F ( p
× p
, q
), δ 2 f ( a ) = δ2a f , se numeşte diferenţiala
(respectiv diferenţiala Gâteaux) de ordinul doi a funcţiei f pe mulţimea A.

273
În definiţia precedentă am notat cu F ( p
× p
, q
) mulţimea

aplicaţiilor definite pe p
× p
cu valori în q
, iar cu L 2 ( p
, q
) mulţimea
aplicaţiilor F ∈F ( p
× p
, q
) biliniare.
Remarcă 6.158. Din Remarca 6.147 şi definiţia precedentă rezultă că
dacă f : A ⊂ p → q
(i) este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe A, atunci f este
derivabilă parţial de două ori pe A;
(ii) este diferenţiabilă de două ori pe A, atunci f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori pe A.
Cu alte cuvinte, dacă notăm cu F A2 , G 2A şi, respectiv, D 2A mulţimile
aplicaţiilor diferenţiabile de două ori pe A, diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori pe A şi, respectiv, derivabile parţial de două ori pe A, avem că
F A2 ⊂ G 2A ⊂ D 2A
∩ ∩ ∩
FA ⊂ GA ⊂ DA
Definiţie 6.159. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C 2
pe mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă de două ori pe A şi
d 2 f : A →L 2 ( p
, q
)
este continuă pe mulţimea A.
Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C 2 cu ajutorul derivatelor parţiale de
ordinul doi este dată de
Propoziţie 6.160. O aplicaţie f : A ⊂ p → q este de clasă C 2 pe
mulţimea A dacă şi numai dacă este derivabilă de două ori pe A şi pentru orice
∂2 f
i, j = 1,..., p aplicaţiile : A → q sunt continue pe A.
∂xi ∂x j
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C 2 pe mulţimea A,
atunci din
∂2 f ∂2 f
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(
( a ) = d x2 f − d a2 f )(e ,e ) ≤ d
i j
2
x f − d a2 f ⋅ ei ⋅ e j = d x2 f − d a2 f

şi din continuitatea aplicaţiei d 2 f rezultă imediat continuitatea aplicaţiilor


∂2 f
pentru orice i, j = 1,..., p şi în orice punct a ∈ A .
∂xi ∂x j
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue pe A,
atunci utilizând formula de clacul a diferenţialei de ordinul doi avem
274
p
∂2 f ∂2 f
( d x2 f − d a2 )
f ( u, v ) ≤ ∑
ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a) ≤
i , j =1
p
∂2 f ∂2 f
≤ u ⋅ v ⋅ ∑ ∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a)
i , j =1
p
pentru orice u , v ∈ şi orice x, a ∈ A .
De aici rezultă
p
∂2 f ∂2 f
d x2 f − d a2 f ≤ ∑ ∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a)
i , j =1
care, împreună cu continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi, conduce la
continuitatea aplicaţiei d 2 f pe mulţimea A, deci f este de clasă C 2 pe A.
Corolar 6.161. Orice aplicaţie f : A ⊂ p → q de clasă C 2 pe
mulţimea A este diferenţiabilă de două ori pe A.
Demonstraţia rezultă din propoziţia precedentă şi Propoziţia 6.148.
Remarcă 6.162. Dacă notăm cu C 2A mulţimea aplicaţiilor de clasă C 2 pe
mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 6.158 rezultă că au loc
incluziunile
C 2A ⊂F A2 ⊂G 2A ⊂D 2A .
Corolar 6.163. Dacă aplicaţia f : A ⊂ p
→B⊂ q
este de clasă C 2 pe
mulţimea A şi g : B ⊂ q
→ s
este de clasă C 2 pe mulţimea B, atunci g f
este de clasă C 2 pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă din Propoziţiile 6.152 şi 6.160.

6.4.5 Exerciţii
1. Fie funcţia
⎧ x ⋅ y2
⎪ 2 , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ x + y 2


⎩0, x 2 + y 2 = 0.
Să se studieze dacă f
• este derivabilă parţial de două ori pe 2 ;
2
• este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe ;
• este diferenţiabilă de două ori pe 2 ;
• este de clasă C 2 pe 2 ;
• satisface condiţiile criteriilor Schwarz şi Young.

275
2. Să se arate că:
1
• funcţia f : 3
→ , f ( x) = satisface pe 3
− {( 0,0,0 )} ecuaţia lui
x
Laplace
∂2 f ∂2 f ∂2 f
+ + = 0;
∂x12 ∂x22 ∂x32
• dacă funcţiile f , g : → sunt derivabile şi a ∈ , atunci funcţia
h: → , h ( x, t ) = f ( x + a ⋅ t ) − g ( x − a ⋅ t )
2

satisface ecuaţia coardei vibrante


∂ 2h 2 ∂ h
2
=a ⋅ 2 .
∂t 2 ∂x

2
3. Fie funcţia f : → de clasă C 2 pe 2
şi aplicaţia F : 2
→ 2

definită prin
F ( r , t ) = f ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t ) .
Să se arate că
∂ 2 f ∂ 2 f ∂ 2 F 1 ∂ 2 F 1 ∂F
+ = + ⋅ + ⋅ ,
∂x12 ∂x22 ∂r 2 r 2 ∂r 2 r ∂r
unde derivatele parţiale ale lui f se calculează în punctul
( x, y ) = ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t ) , iar cele ale lui F în punctul ( r , t ) .

4. Să se arate că aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă de două ori


în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a astfel ca
f să fie diferenţiabilă pe V şi aplicaţia df : V → L ( p
, q
) să fie diferenţiabilă
în a.
În plus, avem că
d a2 f ( u , v ) = d a ( df )( u )( v )
p
pentru orice u , v ∈ .

2
5. Să se arate că funcţia f : → , definită prin
⎧ 1
⎪ x 2 −1
f ( x ) = ⎨e , x <1
⎪0, x ≥1

este de clasă C 2 pe 2
.

276
6. Să se arate că funcţia implicită f definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 şi
f ( a ) = b este o funcţie de clasă C 2 pe o vecinătate a punctului a şi apoi să se
calculeze derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f în punctul a, unde
• F ( x, y ) = x12 + x22 − y 2 + x1 ⋅ y − x2 ⋅ y − 1, a = (1,0 ) , b = 1 ;
• F ( x, y ) = x2 ⋅ y ⋅ sin x1 − x1 − x2 − y, a = ( 0,0 ) , b = 1 .

p
7. Fie funcţia f : → , definită prin
p
f ( x) = ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j ,
i , j =1

unde aij = a ji ∈ , ∀i, j = 1,..., p . Să se arate că f este de clasă C 2 pe p


şi
1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
p
pentru orice a, x ∈ .

8. Funcţiei f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A i


se asociază funcţia F : A → , definită prin
1
F ( x ) = f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) − ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
p
şi aplicaţia vectorială Ω f : A → definită prin
⎧∇f ( x ) − ∇f ( a ) − d a ( ∇f )( x − a )
⎪ , x≠a
Ω f ( x) = ⎨ x−a
⎪0, x = a.

Să se arate că
• Ω f este continuă în punctul a;
• F este diferenţiabilă pe A şi
dxF (v) = Ω f ( x),v ⋅ x − a
pentru orice x ∈ A şi v ∈ p ;
• există r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ D ( a, r ) există c ∈ ( a, x ) cu
F ( x) ≤ Ω f (c) ⋅ x − a ;
2

• există funcţia ω : A → continuă şi nulă în punctul a astfel încât


1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
2
2
pentru orice x ∈ A.

277
9. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1, F2 , F3 ) : A ⊂ 3
→ 3
(numită şi
câmp vectorial) de clasă C1 pe mulţimea A i se asociază aplicaţia
⎛ ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ⎞
rot F : A → 3 , rot F = ⎜ 3 − 2 , 1 − 3 , 2 − 1 ⎟
⎝ ∂x2 ∂x3 ∂x3 ∂x1 ∂x1 ∂x2 ⎠
numită şi rotorul câmpului vectorial F. Să se arate că:
• aplicaţia
G: 3
→ 3
(
, G ( x1, x2 , x3 ) = 2 ⋅ x1 ⋅ x2 ⋅ x3 , x12 ⋅ x3 + x2 , x12 ⋅ x2 + 3 ⋅ x32 )
are proprietatea că rot G = 0 ;
• rot ( ∇f ) = 0 pentru orice funcţie f : A ⊂ 3
→ de clasă C 2 pe A;
3 3
• există o funcţie g : → de clasă C 2 pe cu proprietatea G = ∇g .

10. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1, F2 , F3 ) : A ⊂ 3


→ 3
de clasă
C1 pe mulţimea A i se asociază funcţia
3∂F1 ∂F2 ∂F3
div F : A → , div F =
+ +
∂x1 ∂x2 ∂x3
numită şi divergenţa câmpului vectorial F. Să se arate că dacă F este de clasă
C 2 pe A, iar
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∆f : A → , ∆f = 2 + 2 + 2
∂x1 ∂x2 ∂x3
este laplacianul câmpului scalar f : A → de clasă C 2 pe A, atunci
• div ( rot F ) = 0 ;
• div ( ∇ f ) = ∆f ;
• rot ( rot F ) = ∇ ( div F ) − ∆F , unde
∆F : A → 3 , ∆F = ( ∆F1, ∆F2 , ∆F3 )
este laplacianul câmpului vectorial F.

6.5 Concepte de diferenţiabilitate de ordin superior


6.5.1 Derivabilitate parţială de ordin superior

Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi n ∈ * .


Definiţie 6.164. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de
n ori în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel
încât f este derivabilă parţial în de n − 1 ori pe V şi orice derivată parţială de
ordinul n − 1 este derivabilă parţial în a.
278
Vectorii (numerele reale în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂ n −1 f ⎞
⎜ ⎟ ( a ) se notează cu F A ⊂G A ⊂D A
∂xin ⎜ ∂xi ...∂xi ⎟
⎝ n−1 1 ⎠

şi se numesc derivatele parţiale de ordinul n în raport cu variabilele de indici


in , in −1,..., i1 ale aplicaţiei f în punctul a, unde i1,..., in ∈ {1,..., p} .
Definiţie 6.165. Aplicaţia f : A → q se numeşte derivabilă parţial de n
ori pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial de n ori în orice punct a ∈ A .
( )
Remarcă 6.166. O aplicaţie f = f1,..., f q : A ⊂ p → q este derivabilă
parţial de n ori în punctul a (respectiv pe mulţimea A) dacă şi numai dacă toate
componentele sale f1,..., f q sunt derivabile parţial de n ori în punctul a
(respectiv pe A). În plus, avem că
∂n f ⎛ ∂ n f1 ∂n fq ⎞
( a ) = ⎜⎜ ( a ) ,..., ( a ) ⎟⎟ .
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎝ ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎠
De aici rezultă că este suficient să considerăm doar cazul q = 1 .
Varianta teoremei lui Schwarz pentru derivate parţiale de ordinul n este
dată de
Teoremă 6.167 (Schwarz) Fie f : A ⊂ p → derivabilă parţial de n
ori pe mulţimea A şi fie indicii {i1,..., ik } ⊂ {1,..., p} , iar { j1,..., jk } o permutare
arbitrară a numerelor i1,..., ik , 1 ≤ k ≤ n.
Dacă toate derivatele parţiale de ordinul n sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci
∂k f ∂k f
(a) = (a)
∂xik ∂xik −1 ...∂xi1 ∂x jk ∂x jk −1 ...∂x j1
pentru orice k ∈ {2,..., n} .
Demonstraţia se face prin inducţie, cu ajutorul teoremei lui Schwarz
(cazul k = 2 ), ţinând seama de proprietăţile permutărilor.
Vom considera aici doar cazul k = 3 (analog se procedează în general),
caz în care putem presupune fără a micşora generalitatea că p = 3 .
Trebuie demonstrat că
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a)
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3

279
∂3 f ∂3 f ∂3 f
( )
a = ( )
a = (a)
∂x3∂x2∂x2 ∂x2∂x2∂x3 ∂x2∂x3∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x3∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x3 ∂x1∂x3∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x2∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x2 ∂x1∂x2∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x1∂x2∂x2 ∂x2∂x2∂x1 ∂x2∂x1∂x2
Să arătăm de exemplu că
∂3 f ∂3 f
(a) = (a)
∂x3∂x2∂x1 ∂x1∂x2∂x3
(analog se procedează pentru demonstraţia şi celorlalte egalităţi).
Prin aplicarea criteriului lui Schwarz (relativ la egalitatea derivatelor
parţiale mixte de ordinul doi) obţinem
∂3 f ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
( )
a = ⎜ ⎟( )
a = ⎜ ⎟( )
a = (a) =
∂x1∂x2∂x3 ∂x1∂x2 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2∂x1 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2∂x1∂x3
∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟(a) = ⎜ ⎟(a) = (a) =
∂x2 ⎜⎝ ∂x1∂x3 ⎟⎠ ∂x2 ⎜⎝ ∂x3∂x1 ⎟⎠ ∂x2∂x3∂x1
∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟(a) = ⎜ ⎟(a) = (a),
∂x2∂x3 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2∂x1
ceea ce trebuia demonstrat.
Definiţie 6.168. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C n
pe mulţimea A (unde n ≥ 1 ), dacă f este derivabilă parţial de n ori pe A şi toate
derivatele parţiale de ordinul n sunt continue pe A.
Dacă f este de clasă C n pe mulţimea A, atunci f se zice că este de clasă
C ∞ pe A şi notăm f ∈ C A∞ . Deci

C A∞ = ∩ C An ,
n =1
unde C An desemnează mulţimea aplicaţiilor de clasă C n pe A.
Din teorema precedentă rezultă că dacă f : A ⊂ p → este de clasă C n
pe A, atunci operaţia de derivare parţială (în raport cu variabilele de indici
ik ∈ {1,..., p} este asociativă şi deci apare posibilitatea utilizării unor notaţii
prescurtate de tipul

280
∂n f ∂n f
( )
a = αp ( )
a ,
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 α1 α 2
∂x1 ∂x2 ...∂x p
unde α1, α 2 ,..., α p ∈ {1,..., p} , α1 + α 2 + ... + α p = n . Aceasta înseamnă că în
∂n f
α (a)
∂x1α1 ∂x2α 2 ...∂x p p
se derivează în raport cu variabila x1 de α1 ori, în raport cu variabila x2 de α 2
ori şi, respectiv, în raport cu variabila x p de α p ori. Dacă α j = 0 , vom conveni
α
să nu se mai scrie ∂x j j . De exemplu
∂4 f ∂4 f
(a) = 2 2 (a)
∂x1∂x2∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
∂5 f ∂5 f
(a) = 2 3 (a) .
∂x1∂x2∂x2∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
Dacă notăm cu Di operaţia de derivare în raport cu variabila de indice i
(unde i = 1,..., p ) şi cu
α
D α = D1α1 D2α 2 ... D p p ,
(
unde α = α1,..., α p ∈) p
(numit şi multiindice) şi cu
Diαi = Di Di ... Di de αi ori, 1 ≤ i ≤ p,
atunci
α
∂ f
D f (a) =
α