Calcul Diferential Si Integral SOLOI PDF

ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ
CALCUL DIFERENŢIAL ŞI INTEGRAL. BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII

ANTON SOLOI
CALCUL DIFERENŢIAL
ŞI INTEGRAL
BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII
z ANTON SOLOI
ISBN 978-973-640- EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE

LEI BUCUREŞTI, 2009
ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ
ANTON SOLOI
CALCUL DIFERENŢIAL
ŞI INTEGRAL
BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII
EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE

Bucureşti, 2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SOLOI, ANTON
Calcul diferenţial şi integral. Breviar teoretic şi aplicaţii. Anton Soloi.
- Bucureşti : Editura Academiei Tehnice Militare, 2009
ISBN 978-973-640-
Editat: Academia Tehnică Militară

Redactor-şef: lt. col. ing. Stelian SPÎNU
Corectură: ing. Alina CIOBANU
Tehnoredactare: conf. dr. mat. Anton SOLOI
Operaţiuni tipografice: plt. maj. Mitruţa TOMESCU,
Silvia STROE, Viorica TOMA, Adrian STĂNICĂ
Bun de tipar: 00.07.2009

Hârtie ofset: 61 × 86 Format: 32 / 61 × 86
Coli tipar: 29,8 Coli editură: 14,9
Tiparul: Academia Tehnică Militară
Lucrarea conţine 474 pagini
0208 C. C-
PREFAŢĂ
Este cunoscut faptul că o carte se scrie folosind alte cărţi, dintre care, în
general, cea mai mare parte nu este a autorului însuşi, dar pot să fie şi unele
rezultate proprii ale autorului cărţii.
Mereu se pun mai multe întrebări. Când se scrie o carte? Atunci când
autorul simte că are ceva nou de spus. Nou ca materie ştiinţifică sau măcar ca
mod de organizare şi filtrare pedagogică. Această idee stă sub semnul dictonului
latin Non idem este si duo dicunt idem.
Ce îşi propune autorul printr-o carte? Îşi propune să înveţe ceva pe cititor
sau să dea răspunsuri la unele din întrebările pe care acesta şi le pune.
Având în vedere numai domeniul matematicii, cartea este nu numai cele n
pagini materializate ale ei, ci şi paginile virtuale, cele cu idei şi calcule
intermediare. Numai cititorul care reface calculele dintr-o carte va înţelege acest
aspect şi va fi cu adevărat câştigat. Un câştig real şi de durată.
Scrierea acestei cărţi a fost guvernată de ideile de mai sus şi încă multe
altele. Cuprinde 12 capitole care reprezintă esenţa Analizei matematice.
Analiza matematică a fost studiată mult şi în diverse moduri în istoria
matematicii. De ce? Datorită importanţei sale covârşitoare în toate domeniile
ştiinţei. Dintre problemele elucidate în această carte menţionăm:
¾ aproximările liniare şi de ordinul doi;
¾ extremele condiţionate ale funcţiilor explicite şi implicite;
¾ dependenţa funcţională;
¾ schimbări de variabilă;
¾ integrala improprie cu parametru;
¾ integrala curbilinie de primul şi al doilea tip;
¾ integrala de suprafaţă de primul şi al doilea tip;
¾ integralele multiple;
¾ formulele integrale;
¾ ecuaţiile şi sistemele de ecuaţii diferenţiale liniare;
¾ ecuaţiile cu derivate parţiale liniare de ordinul întâi.
Problemele rezolvate în carte sunt prezentate în stil algoritmic. Cititorul
îşi poate însuşi metoda de rezolvare pe care ulterior să o aplice independent.
La unele probleme se dau două sau trei metode de rezolvare în scopul de
a-l face pe cititor să înţeleagă avantajele şi dezavantajele fiecărei metode şi ca
ulterior să fie capabil să aleagă singur cea mai bună metodă de rezolvare.
Cartea reprezintă un manual util pentru studenţii din anul I, dar oricine o
citeşte cu atenţie are ceva de învăţat.
Anton Soloi
3
4
CUPRINS
CAPITOLUL 1 STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE.......... 9

1.1 Spaţii topologice ................................................................................... 9
1.1.1 Mulţimi de puncte în spaţii topologice .................................. 13
1.1.2 Exerciţii.................................................................................. 20
1.2 Spaţii compacte ................................................................................... 25
1.3 Spaţii conexe ....................................................................................... 29
1.4 Spaţii metrice ...................................................................................... 30
1.4.1 Spaţii metrice complete.......................................................... 40
1.4.2 Principiul contracţiei.............................................................. 41
1.4.3 Exerciţii.................................................................................. 45
1.5 Spaţii normate ..................................................................................... 46
1.5.1 Spaţii Banach ......................................................................... 51
1.5.2 Spaţii Hilbert.......................................................................... 52
1.5.3 Exerciţii.................................................................................. 62
CAPITOLUL 2 SERII NUMERICE .............................................................. 69
2.1 Proprietăţi generale ale seriilor convergente ...................................... 69
2.2 Serii numerice cu termeni pozitivi...................................................... 72
2.3 Serii numerice cu termeni arbitrari ..................................................... 85
2.4 Schimbarea ordinii termenilor unei serii numerice............................. 88
2.5 Produsul a două serii numerice ........................................................... 90
2.6 Exerciţii............................................................................................... 94
CAPITOLUL 3 APLICAŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE........................... 96
3.1 Limita unei aplicaţii într-un punct ...................................................... 96
3.2 Funcţii reale de argument vectorial................................................... 105
3.3 Aplicaţii continue.............................................................................. 110
3.4 Exerciţii............................................................................................. 123
CAPITOLUL 4 ŞIRURI DE FUNCŢII........................................................ 125
4.1 Tipuri de convergenţă ....................................................................... 125
4.2 Criterii de convergenţă uniformă ...................................................... 128
4.3 Proprietăţi.......................................................................................... 137
4.4 Exerciţii............................................................................................. 147
5
CAPITOLUL 5 SERII DE FUNCŢII........................................................... 153
5.1 Criterii de uniform convergenţă........................................................ 155
5.2 Proprietăţi.......................................................................................... 156
5.3 Serii de puteri .................................................................................... 158
5.4 Seria Taylor reală .............................................................................. 162
5.5 Exerciţii............................................................................................. 164
CAPITOLUL 6 CALCUL DIFERENŢIAL ÎN \ p ..................................... 166
6.1 Diferenţiabilitate de ordinul întâi...................................................... 166
6.1.1 Derivabilitate parţială de ordinul întâi ................................. 166
6.1.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul întâi .............. 174
6.1.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul întâi................ 179
6.1.4 Diferenţiabilitate globală ..................................................... 203
6.1.5 Exerciţii................................................................................ 205
6.2 Teorema de medie în \ p .................................................................. 209
6.2.1 Teorema lui Fermat.............................................................. 209
6.2.2 Teorema lui Rolle ................................................................ 213
6.2.3 Teorema lui Lagrange .......................................................... 214
6.2.4 Teorema lui Cauchy ............................................................. 223
6.2.5 Exerciţii................................................................................ 223
6.3 Inversare locală şi funcţii implicite................................................... 224
6.3.1 Inversare locală .................................................................... 224
6.3.2 Funcţii implicite ................................................................... 230
6.3.3 Condiţii necesare pentru extrem condiţionat ....................... 234
6.3.4 Dependenţă funcţională ....................................................... 244
6.3.5 Schimbări de variabile ......................................................... 245
6.3.5.1 Schimbări de variabilă în cazul funcţiilor de o singură
variabilă independentă ............................................. 245
6.3.5.2 Intervertirea variabilelor cu funcţia în cazul
unidimensional ......................................................... 246
6.3.5.3 Schimbarea de variabilă independentă
şi de funcţie .............................................................. 247
6.3.5.4 Schimbări de variabilă în expresiile care conţin
derivate parţiale........................................................ 248
6.3.5.5 Schimbări de variabilă şi de funcţie în expresiile
care conţin derivate parţiale ..................................... 250
6.3.6 Exerciţii................................................................................ 254
6.4 Diferenţiabilitate de ordinul doi........................................................ 258
6.4.1 Derivabilitate parţială de ordinul doi ................................... 258
6.4.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul doi ................ 264
6.4.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul doi.................. 265
6.4.4 Diferenţiabilitate globală de ordinul doi.............................. 273
6
6.4.5 Exerciţii................................................................................ 275
6.5 Concepte de diferenţiabilitate de ordin superior............................... 278
6.5.1 Derivabilitate parţială de ordin superior .............................. 278
6.5.2 Diferenţiabilitate de ordin superior...................................... 281
6.5.3 Diferenţiabilitate globală de ordin superior......................... 284
6.5.4 Formule de tip Taylor în \ p ................................................ 285
6.5.5 Condiţii suficiente pentru extrem ........................................ 288
6.5.5.1 Extrem necondiţionat.............................................. 289
6.5.5.2 Extrem condiţionat.................................................. 294
6.5.5.3 Extrem necondiţionat al unei funcţii implicite ....... 298
6.5.5.4 Extrem condiţionat al unei funcţii implicite ........... 300
6.5.6 Exerciţii................................................................................ 305
CAPITOLUL 7 CALCUL INTEGRAL ÎN \ p ........................................... 309
7.1 Mulţimi neglijabile............................................................................ 309
7.1.1 Mulţimi elementare .............................................................. 309
7.1.2 Măsura exterioară Jordan..................................................... 311
7.1.3 Mulţimi de măsură Jordan nulă ........................................... 313
7.1.4 Mulţimi de măsură Lebesgue nulă....................................... 315
7.1.5 Exerciţii................................................................................ 317
7.2 Mulţimi măsurabile Jordan ............................................................... 318
7.2.1 Mulţimi mărginite măsurabile Jordan.................................. 318
7.2.2 Măsura Jordan în \ p ........................................................... 321
7.2.3 Mulţimi nemărginite măsurabile Jordan .............................. 323
7.2.4 Exerciţii................................................................................ 324
7.3 Funcţii măsurabile pe mulţimi mărginite măsurabile Jordan............ 325
7.3.1 Criterii de integrabilitate pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan .................................................................................. 325
7.3.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan ................................................................ 335
7.3.3 Formule de calcul a integralelor multiple ............................ 340
7.3.4 Exerciţii................................................................................ 350
7.4 Integrale multiple generalizate pe mulţimi măsurabile Jordan ......... 353
7.4.1 Integrabilitate pe mulţimi nemărginite
7.4.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi nemărginite
7.4.3 Funcţii nemărginite integrabile pe mulţimi mărginite
7.4.4 Exerciţii................................................................................ 360
7.5 Integrale cu parametru....................................................................... 361
7.5.1 Integrale cu parametru pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan ................................................................................... 361
7
7.5.2 Integrale generalizate cu parametru ..................................... 366
7.5.3 Exerciţii................................................................................ 372
CAPITOLUL 8 INTEGRAREA FORMELOR DIFERENŢIABILE
DE GRADUL ÎNTÂI ŞI DOI ............................................ 377
8.1 Integrale curbilinii............................................................................. 377
8.1.1 Drumuri şi curbe în \ n ....................................................... 377
8.1.2 Forme diferenţiale de gradul întâi în \ n ............................. 381
8.1.3 Integrala unei forme diferenţiale de gradul întâi
pe un drum ........................................................................... 383
8.1.4 Integrarea formelor diferenţiale primitivabile ..................... 388
8.1.5 Exerciţii................................................................................ 393
8.2 Integrale de suprafaţă ........................................................................ 397
8.2.1 Pânze şi lanţuri în \ n .......................................................... 397
8.2.2 Noţiunea de suprafaţă .......................................................... 399
8.2.3 Forme diferenţiale de gradul doi.......................................... 401
8.2.4 Integrarea formelor diferenţiale de gradul doi în \ 3 .......... 402
8.2.5 Exerciţii................................................................................ 407
CAPITOLUL 9 ECUAŢII DIFERENŢIALE.............................................. 409
9.1 Ecuaţii diferenţiale liniare ................................................................. 409
9.2 Sisteme de ecuaţii diferenţiale liniare ............................................... 423
CAPITOLUL 10 ECUAŢII CU DERIVATE PARŢIALE
DE ORDINUL ÎNTÂI ...................................................... 457
10.1 Sisteme simetrice. Integrale prime.................................................. 457
10.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi liniare ........................ 459
10.3 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniare................. 464
10.4 Interpretarea geometrică a soluţiilor ............................................... 466
10.5 Aplicaţii ale sistemelor de ecuaţii diferenţiale................................ 468
10.5.1 Traiectoriile ortogonale ale unei familii de suprafeţe........ 468
10.5.2 Liniile de câmp ale unui câmp vectorial............................ 469
10.5.3 Generarea suprafeţelor ....................................................... 470
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................. 473
8
CAPITOLUL 1
STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE
1.1 Spaţii topologice

Când un topolog este întrebat Ce este topologia?, La ce foloseşte?, acesta
este pus într-o poziţie incomodă, deoarece interlocutorul său aşteptă acel gen de
răspuns care se dă pentru întrebări similare despre trigonometrie, şi anume: că
trigonometria se ocupă cu determinarea unghiurilor şi este folosită pentru a
rezolva probleme de geodezie, navigaţie şi astronomie. Topologul nu poate da
un răspuns atât de direct; el poate spune că topologia este un tip de reprezentare
geometrică folosit în multe domenii ale matematicii moderne, dar acest răspuns,
de regulă, nu îl satisface pe cel care doreşte elemente specifice. În acest caz
topologul poate să construiască o bandă Möbius1 şi să o taie de-a lungul liniei
mediane obţinând o nouă bandă Möbius sau poate să ia o bucată de sfoară şi să
arate cum se pot forma, fără a înnoda, trei bucle. De asemenea, poate demonstra
cum se poate scoate vesta fără a scoate haina. Fiecare din aceste scamatorii este
bazată pe o idee matematică care necesită câteva ore pentru a fi explicată. A
prezenta aceste scamatorii fără o explicaţie adecvată înseamnă a prezenta o
caricatură a topologiei.
Topologia a început să fie recunoscută ca un domeniu distinct al
matematicii acum aproximativ şaptezeci de ani, dar dezvoltarea ei semnificativă
a avut loc în ultimii patruzeci de ani. Topologia este cea mai viguroasă dintre
ramurile noi ale matematicii şi a influenţat puternic majoritatea ramurilor mai
vechi; ea a fost iniţiată ca un răspuns la necesităţile analizei matematice (partea
matematicii care conţine calculul diferenţial, calculul integral şi ecuaţiile
diferenţiale). Cel mai remarcabil fapt este că ideile topologiei au pătruns în
aproape toate domeniile matematicii. Pentru a aprecia topologia este necesar să
se studieze unele dintre aplicaţiile ei fructuoase. În cele mai multe dintre aceste
aplicaţii, topologia furnizează metode şi concepte pentru demonstrarea unor
propoziţii fundamentale cunoscute ca teoreme de existenţă. O teoremă de
existenţă afirmă că pentru o anumită problemă există o soluţie; aceasta îi asigură
pe cei care caută o astfel de soluţie că efortul lor nu este zadarnic. Deoarece
teoremele de existenţă sunt adesea fundamentale în structura unui subiect
matematic, posibilităţile pe care le are topologia în demonstrarea acestor
teoreme constituie o forţă unificatoare pentru domenii vaste ale matematicii.
1 August Ferdinand Möbius, 1790-1868, matematician german
9
O definiţie succintă a topologiei poate fi următoarea:
Definiţie 1.1. Topologia este ramura matematicii care studiază
proprietăţile topologice ale mulţimilor de puncte şi ale funcţiilor.
Observaţie 1.2
Cunoaştem că pe axa reală o mulţime D ⊂ se numeşte mulţime
deschisă dacă D = ∅ sau D ≠ ∅ şi ∀ x ∈ D , ∃ r > 0 , astfel încât
( x − r , x + r ) ⊂ D . Complementara unei mulţimi deschise faţă de mulţimea
totală X = se numeşte mulţime închisă.
Definiţie 1.3
Fie X ≠ ∅ o mulţime arbitrară. O familie D ⊂P ( X ) de părţi ale lui X se
numeşte topologie pentru X dacă satisface următoarele axiome:
(i) ∅, X ∈D (mulţimea vidă şi mulţimea totală aparţin familiei D);
(ii) ∀ ( Dα )α∈ A ⊂D ⇒ ∪ Dα ∈D (reuniunea infinită de mulţimi din D este în D);

α∈ A
n
(iii) ∀ Di ∈D , i = 1, n ⇒ ∩ Di ∈D (intersecţie finită de mulţimi din D este în D).
i =1
Definiţie 1.4. O pereche ( X ,D ) , unde X este o mulţime nevidă, iar

D ⊂P ( X ) este o topologie pentru X se numeşte spaţiu topologic. Elementele
lui D ⊂P ( X ) se numesc mulţimi deschise în raport cu topologia D , iar
complementarele mulţimilor deschise se numesc mulţimi închise în raport cu
topologia D . Dacă D 1, D 2 sunt două topologii pe X, D 2 este mai fină decât
D 1 , dacă D 1 ⊂D 2 .
Exemple:
(i) Fie X o mulţime. Familia D={∅, X } este o topologie pentru X numită
topologie trivială sau grosieră, iar perechea ( X ,D ) este spaţiu topologic
trivial.
(ii) Fie X o mulţime. Familia P ( X ) este o topologie pentru X numită
topologie discretă, iar perechea ( X ,P ( X ) ) este spaţiu topologic discret.
(iii) Pe se consideră familia de mulţimi deschise
D = {D ⊂ ( ∀ ) x ∈ D, ( ∃) r > 0, astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
ce reprezintă topologia uzuală pe . Perechea ( , D ) este spaţiu topologic
uzual.
(iv) Pe se consideră familia de mulţimi
{
D =D ∪ D ∪ ( a, ∞ ] , D ∪ [ −∞, b ) , D ∪ [ −∞, b ) ∪ ( a, ∞ ] D ∈D , a, b ∈ , }
ce reprezintă o topologie pe . Perechea ( ,D ) este un spaţiu topologic.
10
(v) Pe mulţimea a numerelor complexe se consideră familia de mulţimi
deschise
D = {D ⊂ ( ∀ ) a ∈ D, ( ∃) r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ D} ∪ ∅ ,
unde B ( a, r ) = { z ∈ z − a < r} este discul deschis centrat în a şi de rază r.
Perechea ( , D ) este spaţiu topologic.
Observaţie 1.5
Din legile lui de Morgan2 deducem C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB şi
C ( A ∩ B ) = CA ∪ CB , CX = ∅ şi C∅ = X , adică orice reuniune finită de
submulţimi închise ale lui X este o mulţime închisă şi orice intersecţie de
submulţimi închise ale lui X este o închisă.
Definiţie 1.6
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Mulţimea V ⊂ X se numeşte vecinătate a
punctului x ∈ X dacă ∃ D ∈D astfel ca x ∈ D ⊂ V .
Observaţie 1.7
Dacă ( X ,D ) este topologia uzuală pe X = , spunem că V este o
vecinătate a lui x ∈ X dacă ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V , altfel spus cum D este o
deschisă şi x ∈ D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V .
Definiţie 1.8
Numim filtrul vecinătăţilor punctului x în spaţiul topologic ( X ,D )
familia tuturor vecinătăţilor lui x şi notăm
V ( x ) = {V ⊂ X V este o vecinătate a lui x} .
Propoziţie 1.9
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi x ∈ X , filtrul vecinătăţilor V ( x ) are
următoarele proprietăţi:
(i) Dacă V ∈V ( x ) , atunci x ∈V .
(ii) Dacă V1,V2 ∈V ( x ) , atunci V1 ∩ V2 ∈V ( x ) .
(iii) Dacă V ∈V ( x ) şi V ⊂ U , atunci U ∈V ( x ) .
(iv) Dacă V ∈V ( x ) , atunci există W ∈V ( x ) astfel încât W ⊂ V şi pentru
orice y ∈W , V ∈V ( y ) .
Demonstraţie
(i) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V ⇒ x ∈V .
(ii) V1,V2 ∈V ( x ) ⇒ ∃ D1, D2 ∈D cu x ∈ Di ⊂ Vi ,
i = 1,2 ⇒ x ∈ D1 ∩ D2 ⊂ V1 ∩ V2 .
Dar D1 ∩ D2 ∈D ⇒ V1 ∩ V2 ∈V ( x ) .
2 Augustus de Morgan, 1806-1871, matematician englez
11
(iii) Dacă V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea
x ∈ D ⊂ U ⇒ U ∈V ( x )
(iv) Fie V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ V . Să luăm W = D ⇒ W ∈D .
Dacă y ∈W , atunci putem scrie că ∃ W ∈D astfel încât
y ∈W ⊂ W ⇒ W ∈V ( y ) .
Definiţie 1.10
Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu topologic separat (sau
spaţiu Hausdorff3) dacă pentru orice două puncte x, y ∈ X , cu x ≠ y rezultă că
există vecinătăţile V ∈V ( x ) , U ∈V ( y ) , astfel încât U ∩ V = ∅ .
Exemple:
1) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.
2) ( ,D ) este spaţiu topologic separat.
Definiţie 1.11. Fie ( X , τ) un spaţiu topologic. O aplicaţie

f : → X , f ( n ) = xn , n ∈ , se numeşte şir de puncte şi se notează prin
( xn )n∈ .
Dacă xn sunt numere reale, şirul ( xn )n∈ se numeşte şir de numere reale.
Fie ( ,D ) un spaţiu topologic, un şir ( xn )n ⊂ X şi x ∈ X . Spunem că
( xn )n converge la x şi scriem nlim
şirul
→∞
xn = x dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) există un număr nV ∈ astfel încât pentru orice n ≥ nV ⇒ xn ∈V .
Este uşor de demonstrat următoarea afirmaţie

Propoziţie 1.12
Limita unui şir convergent într-un spaţiu topologic separat este unică.
Observaţie. În mulţimea a numerelor reale, dacă un şir de numere este

convergent, limita sa este unică. Într-un spaţiu topologic oarecare, limita unui
şir, în general, nu este unică, fapt ce poate fi constatat din următorul
Exemplu:
Fie X o mulţime infinită, nenumărabilă şi
D = {G X \ G este finit ă} ∪{∅} .
În spaţiul topologic ( X ,D ) orice şir ( xn )n∈N , cu termenii diferiţi doi câte
doi, este convergent către orice punct x al spaţiului, deci are o infinitate de
limite. Spaţiile topologice în care este asigurată unicitatea limitei sunt spaţiile
topologice separate (Hausdorff).
3 Felix Hausdorff, 1868-1942, matematician german
12
Definiţie. Fie ( X ,D ) x ∈ X şi mulţimea
un spaţiu topologic,
U ( x ) ⊂V ( x ) . U ( x ) se numeşte sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x,
dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( x ) există submulţimea W ∈U ( x ) astfel
încât W ⊂ V .
Exemple:
1) În spaţiul topologic ( ,D ), familia U ( x ) = {( x − r, x + r ) r>0 }
este un sistem fundamental de vecinătăţi ale lui x.
⎧ ⎫
) , familia U ( x ) = ⎨⎛⎜ x −
1 1⎞
2) În spaţiul topologic ( ,D , x + ⎟ n∈ *⎬
⎩⎝ n n⎠ ⎭
este un sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale punctului x ∈ .
{
3) În spaţiul topologic ( ,D ) , familia U ( z ) = B ( z , r ) r > 0 este un }
sistem fundamental de vecinătăţi ale punctului z ∈ .
⎧ ⎛ 1⎞ *⎫
4) În spaţiul topologic ( ,D U ( z ) = ⎨ B ⎜ z, ⎟ n ∈
) , familia ⎬ este
⎩ ⎝ n⎠ ⎭
un sistem fundamental numărabil de vecinătăţi ale lui z ∈ .
1.1.1 Mulţimi de puncte în spaţii topologice
Definiţie 1.13
Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, A ⊂ X şi x ∈ X . Punctul x se numeşte
punct interior al mulţimii A dacă mulţimea A este o vecinătate pentru punctul x
adică A ∈V ( x ) sau echivalent există D ∈D cu proprietatea x ∈ D ⊂ A ∈V ( x ) .
Notăm cu A = int A = { x ∈ X x este punct interior al lui A} şi o numim

interiorul mulţimii A în topologia D .
Exemplu: Fie spaţiul topologic ( 2
,D 2 ) . Dacă
A = [ a, b ] × [ a, b ] , a, b ∈ , a < b , atunci A = ( a, b ) × ( a, b ) .
Propoziţie 1.14. Proprietăţi ale interiorului mulţimii A.

(i) A ⊂ A .
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B .
(iii) A ∩ B = A∩ B .
(iv) A este deschisă ⇔ A = A .
13
(v) A = ∪D , adică interiorul lui A este cea mai mare mulţime
D∈D , D ⊂ A
deschisă conţinută în A.
Demonstraţie
(i) x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .
(ii) Fie x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) şi cum A ⊂ B ⇒ B ∈V ( x ) , deci x ∈ B .

(iii) Avem următoarele relaţii A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B . Din (ii) ⇒
A ∩ B ⊂ A şi A ∩ B ⊂ B ⇒ A ∩ B ⊂ A∩ B .
Reciproc ∀ x ∈ A∩ B ⇒ x ∈ A şi x ∈ B ⇒ A ∈V ( x ) şi
B ∈V ( x ) ⇒ A ∩ B ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A ∩ B
(iv) A deschisă ⇒ ∃ D ∈D astfel încât ∀ x ∈ A , x ∈ D ⊂ A . Aleg D = A ,
deoarece A ∈D ⇒ A ∈V ( x ) , ∀x ∈ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .
Cum A ⊂ A ⇒ A = A .
(v) Dacă x ∈ A ⇒ ∃ D ∈D cu x ∈ D ⊂ A , deci x ∈ ∪{ D D ∈D , D ⊂ A} .
Reciproc, dacă x ∈ { D D ∈D , D ⊂ A} , atunci ∃ D ∈D , D ⊂ A cu
proprietatea x ∈ D .
Prin urmare, ∃ D ∈D astfel încât x ∈ D ⊂ A ⇒ A ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A .□
Definiţie 1.15. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element
x ∈ X se numeşte punct aderent al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A ≠ ∅ .
Mulţimea A = { x ∈ X x este punct aderent al lui A} se numeşte aderenţa
lui A sau închiderea lui A în topologia D .
,D 2 ).
Dacă A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b , atunci A = [ a, b ] × [ a, b ] .
Definiţie 1.16. Fie A ⊂ , x ∈ . Notăm cu d ( x, A ) = inf x − a distanţa

a∈ A
de la punctul x la mulţimea A.
Teoremă 1.17. Fie spaţiul topologic real ( ,D ), mulţimea A ⊂ şi
punctul x ∈ . Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
(i) punctul x este punct aderent al mulţimii A,
14
(ii) există şirul ( an )n ⊂ A convergent şi lim an = x ,
n →∞
(iii) d ( x, A ) = 0 .
Demonstraţie
Să demonstrăm că (i) ⇒ (ii). Presupun că x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem
⎛ 1 1⎞
V ∩ A = ∅ . În particular pentru Vn = ⎜ x − , x + ⎟ avem Vn ∩ A ≠ ∅ , ∀ n ≥ 1 .
⎝ n n⎠
1
Construim şirul an ∈ A ∩ Vn , ∀ n ≥ 1 ⇒ an ∈ A şi an − x < , adică şirul
n
( an )n are limită şi lim an = x .
n
(ii) ⇒ (iii). Presupun că ∃ ( an )n ⊂ A şi lim an = x .
n
Atunci ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât an − x < ε , ∀ n ≥ nε .
Dar d ( x, A ) = inf α − x şi cum an ∈ A ⇒ d ( x, A ) = inf α − x ≤ x − an
α∈ A
⇒ d ( x, A ) < ε , ∀ ε > 0 ⇒ d ( x, A ) = 0 .
(iii) ⇒ (i). Vom presupune că d ( x, A ) = 0 şi fie o vecinătate arbitrară a
punctului x, V ∈V ( x ) ⇒ ∃ D ∈D cu proprietatea că x ∈ D ⊂ V .
Cum mulţimea D ∈D ⇒ ∃ r > 0 astfel încât ( x − r , x + r ) ⊂ D ⊂ V , adică
( x − r, x + r ) ⊂ V .
Deoarece 0 = d ( x, A ) = inf x − a este cel mai mare minorant al mulţimii
a∈ A
{ x − a }a∈A rezultă că r > 0 nu este minorant pentru această mulţime, adică
există un element ar ∈ A astfel încât r > x − ar ⇒ − r < x − ar < r , prin urmare
ar ∈ ( x − r , x + r ) ⊂ V şi cum ar ∈ A rezultă că ar ∈ ( x − r , x + r ) ∩ A sau
echivalent ar ⊂ V ∩ A . În concluzie, ∀ V ∈V ( x ) ⇒ A ∩ V ≠ ∅ , adică x ∈ A .□
p
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ , p ∈ , p > 1.
Propoziţie 1.18. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Aderenţa

mulţimii A are următoarele proprietăţi:
(i) A ⊂ A ;
(ii) A ⊂ B ⇒ A ⊂ B ;
(iii) A ∪ B = A ∪ B ;
(iv) A închisă ⇔ A = A ;
(v) A = A ;
(vi) A = ∩ F (adică A este cea mai mică închisă ce include pe A).
F =F ,F ⊃ A
15
Demonstraţie
(i) Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) , ( x ∈V ) ⇒ x ∈V ∩ A ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .
(ii) Fie x ∈ A şi V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ şi cum
A ⊂ B ⇒ B ∩ V ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ B .
(iii) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Din (ii) rezultă A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B , prin urmare A ∪ B ⊂ A ∪ B .
( )
Trebuie să arătăm că A ∪ B ⊂ A ∪ B ⇔ C A ∪ B ⊃ C ( A ∪ B ) = CA ∩ CB .
Fie x ∈ CA ∩ CB ⇒ x ∉ A şi x ∉ B ⇒ ∃ U1U 2 ∈V ( x ) cu proprietatea
U1 ∩ A = ∅ şi U 2 ∩ A = ∅ . Luăm U 0 = U1 ∩ U 2 ⇒ U 0 ⊂ U1 şi U 0 ⊂ U 2
⇒ U 0 ∩ A = ∅ şi U 0 ∩ B = ∅ ⇒ U 0 ∩ ( A ∩ B ) = ∅ . Cum U 0 ∈V ( x )
( )
⇒ x∈ A∪ B ⇒ x∉ A∪ B.
(iv) Vom spune că A ⊂ ( X ,D ) este închisă dacă CA∈D . Să presupunem
că A este închisă ⇒ CA ∈D . Va trebui să arătăm că A ⊂ A , cealaltă incluziune
fiind demonstrată la (i). Dar A ⊂ A ⇔ CA ⊂ CA .
Fie x ∈ CA care este deschisă ⇒ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA . Însă CA ∩ A = ∅
⇒ x ∉ A ⇒ x ∈ CA .
Reciproc presupunem că A = A şi demonstrăm că A este închisă, adică
CA este deschisă ⇔ CA ∈V ( x ) , ∀ x ∈ CA .
Fie x ∈ CA = CA conform ipotezei. Atunci x ∉ A , deci ∃ V0 ∈V ( x ) cu
proprietatea că V0 ∩ A = ∅ ceea ce este echivalent cu V0 ⊂ CA . Însă V0 ∈V ( x )
⇒ CA ⊂V ( x ) , ∀ x ∈ CA ⇒ CA este deschisă ⇒ A este închisă.
(v) Din (i) ⇒ A ⊂ A .
Fie x ∈ A ⇒ ∀ V ∈V ( x ) avem V ∩ A = ∅ .
Cum V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ ⇒ ∃ y ∈ A ∩ V . Deoarece V este o deschisă
şi îl conţine pe y ⇒ V ∈V ( y ) . Însă y ∈ A ⇒ V ∩ A ≠ ∅ de unde datorită lui
V ⊂ V ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Cum V ∈V ( x ) este arbitrară ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .

(vi) Fie F o mulţime închisă ce include mulţimea A ⇒ F = F ⊃ A .
Cum F a fost aleasă arbitrar deducem că pentru orice F închisă care
include pe A, adică A ⊂ F ⇒ A ⊂ F = F (include şi pe A ). Rezultă A ⊂ F.∩
F =F
F⊃A
16
Reciproc, observăm că ∩ F ⊂ F = F , ∀ F = F ⊃ A . În particular pentru
F =F
F = A ⇒ ∩F ⊂ A . □
Definiţie 1.19. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element

x ∈ X se numeşte punct de acumulare al mulţimii A dacă pentru orice vecinătate
V ∈V ( x ) rezultă V ∩ A − { x} ≠ ∅ .
Notăm cu A′ = { x ∈ X x este punct de acumulare pentru A} şi o numim
mulţimea derivată a lui A în topologia D .
Propoziţie 1.20. Fie ( X , τ ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Mulţimea

derivată a lui A în topologia D are următoarele proprietăţi:
(i) A′ ⊂ A ;
(ii) A ⊂ B ⇒ A′ ⊂ B′ ;
(iii) ( A ∪ B )′ = A′ ∪ B′ ;
(iv) A = A ∪ A′ ;
(v) A este închisă dacă şi numai dacă A′ ⊂ A .
Demonstraţie Primele două propoziţii sunt evidente.
(iii) Avem incluziunile A ⊂ A ∪ B şi B ⊂ A ∪ B .
Conform (ii) ⇒ A′ ⊂ ( A ∪ B )′ şi B′ ⊂ ( A ∪ B )′ ⇒ A′ ∪ B′ ⊂ ( A ∪ B )′ .
Reciproc, vom arăta că ( A ∪ B )′ ∪ A′ ∪ B′ ⇔ C ( A′ ∪ B′ ) ⊂ C ( A ∪ B )′ .
Fie acum x ∈ C ( A′ ∪ B′ ) = CA′ ∩ CB′ ⇒ x ∈ CA′ şi x ∈ CB′ ⇒ x ∉ A′ şi
x ∉ B′ . Prin urmare, există două vecinătăţi V ,U ∈V ( x ) astfel încât
(U − { x}) ∩ A = ∅ şi (V − { x}) ∩ A = ∅ .
Luând W = U ∩ V ∈V ( x ) ⇒ (W − { x} ) ∩ ( A ∪ B ) = ∅ deci x ∉ ( A ∪ B )′
⇒ x ∈ C ( A ∪ B )′ .
(iv) Avem următoarele incluziuni A ⊂ A , A′ ⊂ A ⇒ A ∪ A′ ⊂ A .
Reciproc, fie x ∈ A . Atunci ∀ V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Avem sau x ∈ A
sau x ∉ A . Dacă x ∉ A , atunci (V − { x} ) ∩ A ≠ ∅ , ∀ V ∈V ( x ) ⇒ x ∈ A′ , deci
x ∈ A ∪ A′ .
(v) Dacă A este închisă ⇔ A = A . Dar A = A ∪ A′ ⇒ A = A ∪ A′
⇒ A′ ⊂ A .□
17
Propoziţie 1.21. Dacă în orice vecinătate a lui x există o infinitate de
puncte ale lui A, atunci punctul x ∈ X este punct de acumulare al mulţimii
A⊂ X .
Consecinţă 1.22. Dacă A are un punct de acumulare, atunci este infinită.
O mulţime finită nu are puncte de acumulare.
O caracterizare utilă a punctelor de acumulare (aderenţă) este dată de

Teoremă 1.23. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic, mulţimea A ⊂ X şi
punctul x ∈ X . Sunt echivalente afirmaţiile
(i) x este punct de acumulare pentru mulţimea A sau x ∈ A′ ,
(ii) există ( xn )n∈ un şir de elemente distincte din A, cu xn ≠ x , ∀ n ∈
astfel ca lim xn = x .
n →∞
Demonstraţie
Fie x ∈ A′ şi familia {Vn }n ⊂V ( x ) pe care o putem considera
n
descrescătoare, în caz contrar considerăm {U n }n ⊂V ( x ) , U n = ∩ Vi .
i =1
Atunci Vn ∩ A − { x} ≠ ∅, ∀n ∈ , deci pentru orice n ∈ există cel
puţin un element an ∈Vn ∩ A − { x} .
Pentru orice vecinătate V ⊂V ( x ) , există numărul nV ∈ astfel încât
VnV ⊂ V . Mai mult, şirul {Vn }n ⊂V ( x ) fiind descrescător obţinem
Vn ⊂ VnV ⊂ V , ∀n ≥ nV .
Din ultimele afirmaţii deducem că an ∈V , ∀n ≥ nV , adică ∃ lim an = x .
n →∞
Reciproc, presupunem că există şirul ( xn )n ⊂ A neconstant, convergent la
punctul x . Atunci pentru orice vecinătate V ⊂V ( x ) există nV ∈ astfel încât
xn ∈V , ∀n ≥ nV . Deoarece ( xn )n ⊂ A deducem că V ∩ A − { x} ≠ ∅ , deci
x ∈ A′ .□
Definiţie 1.24. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X .

( )
Mulţimea FrA = ∂A = A ∩ X − A = A ∩ CA se numeşte frontiera mulţimii
A.
,D 2 ). Frontiera mulţimii
A = ( a, b ) × ( a, b ) , a, b ∈ , a < b este
∂A = {( x, y ) ∈ 2
}
x ∈ [ a, b ] şi y ∈ {a, b} sau x ∈ {a, b} şi y ∈ [ a, b ] .
18
Definiţie 1.25
Fie A ⊂ . Vom spune că A este majorată (sau mărginită superior) dacă
∃ b ∈ astfel încât x ≤ b , ∀ x ∈ A .
Numărul b se numeşte majorant al mulţimii A. Un număr M se numeşte
margine superioară a unei mulţimi A dacă este cel mai mic majorant al mulţimii
A şi notăm M = sup A . Similar definim m = inf A marginea inferioară.
Teoremă 1.26. Orice mulţime nevidă majorată are margine superioară.

Demonstraţie
Fie a care nu este majorant al lui A şi b un majorant al lui A ⇒ ∃ x ∈ A
astfel încât a ≤ x ≤ b şi b − a = > 0 . În plus, putem alege.
Prin metoda Cantor4 se construiesc două şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ astfel
ca:
(i) an nu este majorant al lui A şi bn este majorant al lui A, ∀ n ∈ ;
(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 .
Din proprietatea (ii) şi (iii) ∃ !α ∈ astfel încât an ≤ α ≤ bn , ∀ n ∈ .
Vom arăta, în doi paşi, că α = sup A .
1) α este majorant al lui A. Dacă prin absurd nu este majorant, atunci
∃ x0 ∈ A cu α < x0 . Putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât
< x0 − α ⇒ bn − an < x0 − α ⇒ bn < an − α + x0 ⇒ bn < x0

2n
ceea ce contrazice faptul că bn este majorant.
2) α este cel mai mic majorant al lui A. Dacă prin absurd ∃ α′ < α un
b
majorant al lui A, putem alege n ∈ suficient de mare astfel încât n < α − α′
2
⇒ bn − an < α − α′ ⇒ −an < α − bn − α′ ⇒ − an < −α′ ⇒ α′ < an ⇒ an este
majorant pentru A , contradicţie. □
O afirmaţie similară are loc şi pentru mulţimi A ⊂ p , p ∈ , p > 1 .
Consecinţă 1.27. Orice mulţime mărginită are margine superioară şi

inferioară.
Definiţie. Fie A ⊂ B două mulţimi. Vom spune că mulţimea A este densă
în B dacă şi numai dacă pentru orice x ∈ B există un şir de puncte ( an )n ⊂ A
convergent la x.
4 Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor, 1845-1918, matematician german
19
Propoziţie. Fie A ⊂ B două mulţimi. Dacă A = B , atunci mulţimea A este
densă în B.
Exemplu: Mulţimile , {m ⋅ α + m m, n ∈ , α ∉ } sunt mulţimi dense
în , pe când mulţimea nu este densă în , deoarece = ≠ .
Teoremă 1.28 (Weierstrass5 - Bolzano6)

Orice mulţime A infinită şi mărginită are cel puţin un punct de acumulare.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea A ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p .
Fie a un minorant şi b un majorant al mulţimii A. În plus, putem alege
a, b ∈ ⇒ = b − a ∈ şi A ⊂ [ a, b ] . Prin metoda Cantor7 se construiesc două
şiruri ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 ;
(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) mulţimea [ an , bn ] , n ∈ , conţine o infinitate de puncte din A.
Din (i) şi (ii) deducem că există în mod unic punctul x0 astfel ca
an ≤ x0 ≤ bn , ∀n ∈ .
Fie vecinătatea arbitrară V = ( α, β ) ∈V ( x0 ) ⇒ α < x0 < β. Putem alege
n∈ suficient de mare astfel ca α < an ≤ x0 ≤ bn < β şi prin urmare intervalul
( α, β ) conţine o infinitate de puncte din A , adică (V − { x} ) ∩ A ≠ ∅ , deci
x0 ∈ A ' .□
1.1.2 Exerciţii
1. Fie mulţimea X = {1, 2, 3, 4} . Să se stabilească care din familiile

următoare de părţi ale lui X este topologie pe X:
D 1 = {∅, X , {1} , {1, 2} ,{1, 3} ,{2, 4} ,{1, 2, 4} ,{1, 3, 4}} ;
D 2 = {∅, X , {1} ,{2} ,{3} ,{4} ,{1, 2} , {1, 3} ,{1, 4} ,{2, 3} ,{2, 4} ,{3, 4} ,
{1, 2, 3} ,{1, 2, 4} ,{2, 3, 4} ,{1, 3, 4}}
Indicaţie. Cum {1, 2} , {1, 3} ∈D 1 , dar {1, 2} ∪ {1, 3} = {1, 2, 3} ∉D 1
rezultă că D 1 nu este topologie pe X.
5 Karl Theodor Weierstrass, 1815-1897, matematician german

6 Bernard Placidus Johann Nepomuk Bolzano, 1871-1948, matematician ceh
7 Georg Ferdinand Ludwing Philipp Cantor, 1845-1918, matematician rus
20
Pentru D 2 se verifică toate condiţiile din definiţia topologiei, deci este o
topologie pe X.
2. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi deschise pentru

care intersecţia nu este o mulţime deschisă.
Indicaţie
Se consideră, pe axa reală, familia de mulţimi deschise ( An )n∈ * , pentru
∞
⎛ 1 1⎞
care An = ⎜ − , ⎟ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∩ An = {0} este o mulţime închisă.
⎝ n n⎠ n =1
3. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi închise pentru

care reuniunea nu este mulţime închisă.
Indicaţie
Se consideră, pe axa reală, familia de mulţimi închise ( An )n∈ * , pentru
∞
⎡1 ⎤
care An = ⎢ ,1⎥ , ( ∀ ) n ∈ *
. Atunci ∪ An = ( 0,1] nu este o mulţime închisă.
⎣n ⎦ n =1
4. (principiul lui Cantor - lema intervalelor incluse)

Dacă şirul de intervale reale închise I n = [ an , bn ] , n ≥ 1 , are proprietatea
∞
I n +1 ⊂ I n , ∀n ∈ *
, atunci ∩ In ≠ ∅ .
n =1
Indicaţie. Să observăm că din modul în care au fost definite intervalele
avem următoarele
a1 ≤ an ≤ an +1 ≤ bn +1 ≤ bn ≤ b1, ∀n ∈ * .
Şirurile reale ( an )n , ( bn )n fiind mărginite şi monotone sunt convergente,
adică există
a = lim an = sup an , b = lim bn = inf bn .
n →∞ n∈ n →∞ n∈
Se arată uşor că pentru orice numere naturale j , k are loc ak ≤ b j . Prin
urmare, pentru orice număr natural j , are loc a = sup ak ≤ b j . În final se obţine
k∈ *
*
ak ≤ a = sup ak ≤ inf b j = b ≤ b j , ∀k , j ∈ .
*
k∈ * j∈
*
Pentru k = j = n ∈ are loc
∞
an ≤ a ≤ b ≤ bn , ∀n ∈ *
⇔ ∩ I n = [ a, b ] ≠ ∅ .
n =1
21
⎧ 1 1 ⎫
5. Fie mulţimea infinită A = ⎨1, ,.., ,...⎬ . Să se determine mulţimea
⎩ 2 n ⎭
punctelor de acumulare A′ .
Indicaţie. Se demonstrează că 0 ∈ A′ , adică pentru orice vecinătate V a lui
0 se verifică (V \ {0} ) ∩ A ≠ ∅ .
⎛ 1 1 ⎞
Fie n0 ∈ N * arbitrar şi vecinătatea V = ⎜ − , ⎟ ∈V0 .
⎝ n0 n0 ⎠
⎡⎛ 1 1 ⎞ ⎤ 1
Rezultă că ⎢⎜ − , ⎟ \ {0}⎥ ∩ A ≠ ∅ , deoarece aparţine
n
⎣⎝ 0 0 ⎠ n ⎦ n0 + 1
intersecţiei.
Se arată că nu mai există niciun punct de acumulare pentru mulţimea A.
1
Fie x0 ∈ A, x0 ≠ 0 ⇒ ( ∃) n0 ∈ N * astfel ca x0 = . Se consideră
n0
1 1
vecinătatea punctului x0 , de forma V = ( x0 − ε, x0 + ε ) , ε = − .
n0 n0 + 1
Rezultă (V \ { x0 }) ∩ A = ∅ , deci x0 nu este punct de acumulare.
Astfel, A′ = {0} .
⎧ 1 1 ⎫
6. Fie mulţimea A = ⎨ x ∈ x = + ; n, m ∈ * ⎬ .
⎩ n m ⎭
Să se determine mulţimea A′ .
Indicaţie. Se consideră mulţimile
⎧ 1 1 ⎫
An = ⎨ x ∈ x = + , (∀) m ∈ * ⎬, (∀) n ∈ * .
⎩ n m ⎭
⎧1 ⎫
Atunci An ⊂ A ⇒ An′ ⊂ A′ . Cum An′ = ⎨ ⎬ , rezultă că mulţimea
⎩n⎭
⎧ 1 1 ⎫
B = ⎨0,1, ,..., ,...⎬ ⊆ A′ . Se demonstrează incluziunea inversă, adică A′ ⊆ B .
⎩ 2 n ⎭
Pentru aceasta, fie un punct x0 ∈ A′ ⇒ ( ∃) ( xn )n ⊂ A, xn ≠ x0 , astfel
încât lim xn = x0 . Cum xn ∈ A ⇒ xn = yn + zn . Fie z = lim zn şi y = lim yn .
n →∞ n →∞ n →∞
Rezultă că x0 = y + z . Dacă y = z = 0 ⇒ x0 = 0 ∈ B . Dacă y ≠ 0 ⇒ ( yn )n este un
şir staţionar şi lim zn = z = 0 , deci x0 = y ∈ B .
n →∞
Rezultă astfel că A′ = B .
22
⎪⎧ 1 2 2n − 1 ⎪⎫
7. Fie A = ⎨ n , n ,..., n n ∈ * ⎬ . Să se demonstreze că A = [ 0,1] .
⎩⎪ 2 2 2 ⎭⎪
Indicaţie. Este clar că A ⊂ [ 0,1] ⇒ A ⊂ [ 0,1] . Pentru a demonstra
incluziunea inversă, se consideră un punct
2n −1 k
⎡ k + 1⎤
{ } ⎡ k k + 1⎤
x ∈ [ 0,1] = ∪ ⎢ n , n ⎥ ⇒ ( ∃) k ∈ 0,..., 2n − 1 astfel ca x ∈ ⎢ n , n ⎥ .
k =0 ⎣ 2 2 ⎦ ⎣2 2 ⎦
1
În consecinţă, pentru orice vecinătate V = ( x − ε, x + ε ) cu ε > n rezultă
2
V ∩ A ≠ ∅ , deci x ∈ A , adică A = [ 0,1] .
8. Fie funcţia reală f : A × B ⊂ × → . Să se demonstreze că

sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B
Indicaţie
Avem inegalităţile
f ( x, y ) ≤ sup f ( x, y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A × B ,
y∈B
inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) , ∀y ∈ B .
x∈ A x∈ A y∈B
Cum termenul din dreapta este o constantă, luăm în stânga supremul după
y şi avem
sup inf f ( x, y ) ≤ inf sup f ( x, y ) .
y∈B x∈ A x∈ A y∈B
9. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . Să se arate că

♦ A = A ∪ ∂A ,
♦ A este închisă dacă şi numai dacă A ⊃ ∂A ,
♦ A este deschisă dacă şi numai dacă A ∩ ∂A = ∅ .
10. Demonstraţi că mulţimea K = z ∈ { z = x + i ⋅ y, }

x ∈ [ a , b ] , y ∈ [ c, d ]
este o mulţime închisă în spaţiul topologic complex ( ,τ ).
p
11. Să se arate că orice mulţime deschisă nevidă din , p ≥ 1, se poate scrie
ca reuniune numărabilă de intervale închise.
Indicaţie
Fie x ∈ D = D . Prin urmare, există un rx > 0 astfel încât B ( x, rx ) ⊂ D .
Deoarece mulţimea numerelor raţionale este densă în , deducem că între două
23
numere reale diferite există cel puţin un număr raţional, adică există intervalul p
p
dimensional astfel încât x ∈ I x = ∏ ( a(xk ) , bx( k ) ) ⊂ B ( x, rx ) ⊂ D .
k =1
Egalitatea D = ∪ Ix este evidentă. Pe de altă parte, deoarece mulţimea
x∈D
p
× p
este numărabilă, rezultă că familia intervalelor ( I x ) x∈D este cel mult
numărabilă.
12. Fie A, B ⊂ două mulţimi şi x ∈ arbitrar. Să se demonstreze că au loc

următoarele egalităţi
sup ( A + x ) = sup A + x
⎧ x ⋅ sup A, x > 0
sup ( A ⋅ x ) = ⎨
⎩ x ⋅ inf A, x < 0
sup ( A + B ) = sup A + sup B
Indicaţie
Demonstrăm numai ultima egalitate. Dacă x ∈ A + B , atunci există
numerele reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
x = a + b ≤ sup ( A + B ) , ∀x ∈ A + B ,
ceea ce înseamnă că sup A + sup B este un majorant pentru mulţimea A + B ,
adică
sup ( A + B ) ≤ sup A + sup B .
Pentru orice ε > 0 , din definiţia supremului unei mulţimi, există numerele
reale a ∈ A, b ∈ B astfel ca
sup A − ε ≤ a ≤ sup A
şi
sup B − ε ≤ b ≤ sup B .
Prin adunare obţinem
sup A + sup B − 2 ⋅ ε < a + b ≤ sup A + sup B .
Dar
a + b ∈ A + B ⇒ a + b ≤ sup ( A + B ) ⇒ sup A + sup B − 2 ⋅ ε < sup ( A + B ) , ∀ε > 0 ,
adică
sup A + sup B ≤ sup ( A + B ) .
Cele două inegalităţi obţinute ne conduc la
sup A + sup B = sup ( A + B ) .
24
1.2 Spaţii compacte
Definiţie 1.29 Fie ( X ,D X ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . O

familie ( Dα )α∈J de submulţimi ale lui X se numeşte acoperire a lui A dacă
A ⊂ ∪ Dα , unde J este o familie nevidă de indici.
α∈I
O familie ( Dα )α∈J ⊂D X (J o mulţime nevidă de indici) de mulţimi
deschise cu proprietatea că pentru orice element x ∈ A, ∃α ∈ J , astfel încât
x ∈ Dα , adică A ⊂ ∪ Dα , se numeşte acoperirea cu mulţimi deschise a
α∈J
mulţimii A.
Dacă mulţimea J este finită, atunci acoperirea se numeşte acoperire finită.
Se spune că din acoperirea ( Dα )α∈J ⊂D X cu mulţimi deschise a
mulţimii A se poate extrage o subacoperire finită, dacă există un număr finit de
mulţimi deschise Di1 , Di2 ,..., Din ⊂D X , astfel încât A ⊂ Di1 ∪ Di2 ∪ ... ∪ Din .
Definiţie. O mulţime închisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.
Exemple:
1) Orice mulţime finită dintr-un spaţiu topologic separat este compactă.
2) O submulţime a unui spaţiu topologic compact nu este totdeauna
compactă. De exemplu, X = [ a, b ] este compact, dar ( a, b ) nu este
compact.
Teoremă (Borel8-Lebesgue9). Fie ( p

,τ ) şi mulţimea K⊂ p
.
Mulţimea K este compactă dacă şi numai dacă din orice acoperire deschisă a lui
K se poate extrage o subacoperire finită.
Demonstraţie
Pentru simplitate vom considera mulţimea K ca fiind submulţime a
mulţimii , deşi afirmaţia este adevărată şi pentru submulţimi din p . Este clar
că dacă din orice acoperire deschisă a lui K se poate extrage o subacoperire
finită, mulţimea K este compactă.
Să admitem acum că mulţimea K este compactă şi să demonstrăm că din
orice acoperire deschisă a sa se poate extrage o subacoperire finită.
a) Dacă K este finită, afirmaţia este evidentă.
8 Armand Borel, 1923-2003, matematician elveţian

9 Henri Léon Lebesgue, 1875-1941, matematician francez
25
b) Dacă K este infinită, vom presupune prin absurd că K nu poate fi
acoperită cu un număr finit de intervale deschise. Cum K este compactă ⇒ K
este mărginită ⇒ ∃ a, b ∈ astfel încât ∀x ∈ C , a ≤ x ≤ b .
Vom construi şirurile ( an )n , ( bn )n ⊂ cu proprietăţile:
(i) a1 ≤ a2 ≤ ... ≤ an ≤ ... ≤ bn ≤ ... ≤ b2 ≤ b1 ;
(ii) bn − an = , ∀ n∈ ;
2n
(iii) mulţimea An ⊂ K , cu proprietatea că ∀x ∈ An , an ≤ x ≤ bn , ∀ n ∈ ,
nu poate fi acoperită cu un număr finit de intervale deschise.
Din (i) şi (ii) ∃ !x0 astfel încât an ≤ x0 ≤ bn , ∀ n şi x0 ∈ K ′ .
Fie V = ( α, β ) astfel încât α < x0 < β . Putem găsi n ∈ suficient de mare
⎡ ⎛ ⎞⎤
n > ⎢log 2 ⎜ ⎟ ⎥ + 1 astfel încât α < an ≤ x0 ≤ bn < β ⇒ An ⊂ V .
⎣ ⎝ β − α ⎠⎦
Dar An conţine o infinitate de puncte din K ⇒ (V − { x0 }) ∩ K ≠ ∅ .
Însă K este compactă ⇒ este închisă ⇒ îşi conţine punctele de
acumulare ⇒ x0 ∈ K . Există deci un interval V ce conţine pe x0 , V ∈V ( x ) ce
poate fi acoperire a mulţimii An cu n suficient de mare, fapt ce vine în
contradicţie cu afirmaţia (iii). □
Definiţie. Un spaţiu topologic separat ( X , τ X ) se numeşte compact, dacă

din orice acoperire deschisă a lui X se poate extrage o subacoperire finită.
Un spaţiu topologic n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p , se numeşte local compact dacă
orice punct din X are o vecinătate compactă.
Observaţie. Spaţiul topologic ( ,D ) nu este compact, deoarece din

acoperirea deschisă {( −n, n )}n∈ a axei reale nu se poate extrage o
subacoperire deschisă şi finită. Totuşi, spaţiul topologic ( ,D ) este local
compact, deoarece orice x ∈ este punct interior unui interval
[ x − ε, x + ε ], ε > 0 , care este o mulţime compactă. Mulţimea poate fi făcută
compactă prin adăugarea punctului de la infinit, numit punctul de
compactificare al lui Aleksandrov10.
Vom prezenta câteva condiţii echivalente de compacticitate în spaţii

topologice separate.
10 Pavel Sergeevich Aleksandrov, 1896-1982, matematician rus
26
Teoremă. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi K ⊂ X . Următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
i. Mulţimea K este compactă,
ii. Din orice familie de mulţimi închise cu intersecţia vidă se poate
extrage o subfamilie finită cu intersecţia vidă.
Demonstraţie
i ⇒ ii . Fie familia { Fi }i∈I de mulţimi închise cu proprietatea
⎛ ⎞
⎜ ∩
K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ .
⎟
⎝ i∈I ⎠
⎛ ⎞
∩ ∪
Rezultă că K ⊂ C X ⎜ Fi ⎟ = C X Fi . Deoarece toate mulţimile C X Fi
⎜ ⎟
⎝ i∈I ⎠ i∈I
sunt închise, iar K este compactă deducem, prin teorema Borel-Lebesgue, că
există o familie finită de indici J ⊂ I cu proprietatea:
⎛ ⎞
∩
K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ .
⎜ ⎟
⎝ i∈J ⎠
ii ⇒ i . Fie D = ( Di )i∈I o acoperire cu deschise a lui K, adică
K⊂ ∪ Di .
i∈I
Pentru mulţimile închise Fi = C X Di , i ∈ I , putem folosi afirmaţia ii. Mai
⎛ ⎞
⎜ ∩
mult, cum K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ , există o familie finită de indici J ⊂ I cu
⎟
⎝ i∈I ⎠
⎛ ⎞
∩ ∪
proprietatea K ∩ ⎜ Fi ⎟ = ∅ , de unde deducem că K ⊂ Di , adică K este
⎜ ⎟
⎝ i∈J ⎠ i∈I
compactă.□
Propoziţia următoare, pe care o lăsăm drept exerciţiu, evidenţiază

principalele proprietăţi ale mulţimilor compacte în spaţii topologice separate.
Propoziţie. Dacă ( X ,D ) este un spaţiu topologic separat, atunci:
i. orice mulţime K ⊂ X compactă este închisă,
ii. pentru orice K , L ⊂ X mulţimi compacte, reuniunea lor K ∪ L este
compactă echivalent cu afirmaţia că reuniunea finită de mulţimi
compacte este o mulţime compactă,
27
iii. pentru orice familie nevidă {Ki }i∈i de părţi compacte ale lui X,
intersecţia ∩ Ki este o mulţime compactă echivalent cu afirmaţia că
i∈I
intersecţia de mulţimi compacte este o mulţime compactă.
Indicaţie
ii. Se foloseşte teorema Borel-Lebesgue.
iii. Dacă mulţimea Ki este închisă şi mărginită pentru orice i ∈ I , unde I
este o mulţime de indici, atunci ∩ Ki este închisă şi mărginită.
i∈I
Exerciţii
1. Să se demonstreze că mulţimea A = ( 0,1) ∩ Q nu este compactă.
Indicaţie
⎛1 ⎞
Fie familia de mulţimi deschise Dn = ⎜ ,1 ⎟ , n ∈ * , astfel ca
⎝n ⎠
A ⊂ ∪ Dn .
n∈ *
Presupunând, prin reducere la absurd, că A este compactă, prin teorema
Borel-Lebesgue rezultă că din orice acoperire deschisă a sa se poate extrage o
subacoperire finită, adică există k numere naturale n1 < n2 < ... < nk astfel ca
k ⎛ 1 ⎞
A ⊂ ∪ Dni , unde Dn1 ⊂ Dn2 ⊂ ... ⊂ Dnk . Rezultă că A ⊂ Dnk ⇒ A ⊂ ⎜ ,1⎟ ,
i =1 ⎝ nk ⎠
1 1 ⎛ 1 ⎞
ceea ce este fals, deoarece ∈ A , iar ∉ ⎜ , 1⎟ = Dnk . Presupunerea
nk + 1 nk + 1 ⎝ nk ⎠
făcută fiind falsă, A nu este compactă.
p
2. Să se arate că orice mulţime deschisă nevidă din , p ≥ 1, se poate scrie
ca reuniune numărabilă de intervale închise.
Indicaţie
Fie x ∈ D = D . Prin urmare, există un rx > 0 astfel încât B ( x, rx ) ⊂ D .
Deoarece mulţimea numerelor raţionale este densă în , deducem că între două
numere reale diferite există cel puţin un număr raţional, adică există intervalul p
p
dimensional astfel încât x ∈ I x = ∏ ( a(xk ) , bx( k ) ) ⊂ B ( x, rx ) ⊂ D .
k =1
Egalitatea D = ∪ Ix este evidentă. Pe de altă parte, deoarece mulţimea
x∈D
p
× p
este numărabilă, rezultă că familia intervalelor ( I x ) x∈D este cel mult
numărabilă.
28
1.3 Spaţii conexe
Intuitiv, mulţimile conexe sunt mulţimi dintr-o bucată, adică nu sunt

reuniuni de mulţimi deschise disjuncte.
Definiţie 1.30. O mulţime A ≠ ∅ din spaţiul topologic ( X ,D ) se
numeşte conexă în X, dacă nu există mulţimile D1, D2 ⊂D astfel încât
A ∩ D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ∩ A ≠ ∅ , A ∩ D2 ≠ ∅ , A ⊂ D1 ∪ D2 .
Propoziţie. Dacă în spaţiul topologic ( X ,D ) există mulţimile

D1, D2 ⊂ X astfel încât
D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ∩ ( D2 )′ = ∅ , ( D1 )′ ∩ D2 = ∅ , A = D1 ∪ D2 ,
atunci mulţimea A este conexă în X.
Definiţie 1.31. O mulţime X ≠ ∅ deschisă şi conexă se numeşte

domeniu.
Un domeniu la care i se adaugă frontiera se numeşte domeniu închis.
Definiţie. Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu conex dacă nu

există două deschise D1, D2 ∈D cu următoarele trei proprietăţi
♦ X = D1 ∪ D2 ,
♦ D1 ∩ D2 = ∅ ,
♦ D1 ≠ ∅ , D2 ≠ ∅ .
Exemplu:
♦ Mulţimea finită A = {a, b} ⊂ nu este conexă în . În adevăr pentru
1
t = ⋅ b − a definim deschisele
4
D1 = ( a − t , a + t ) ∈D , D2 = ( b − t , b + t ) ∈D
care verifică cerinţele definiţiei.
♦ O submulţime A nevidă a lui este conexă dacă şi numai dacă A este
un interval.
Următoarea teoremă este o teoremă de caracterizare a spaţiilor conexe.
Teoremă. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Următoarele afirmaţii sunt

echivalente:
i. X este spaţiu conex,
ii. X nu se poate descompune în două submulţimi închise, disjuncte şi
nevide.
29
Demonstraţie
i ⇒ ii . Presupunem că există mulţimile F1, F2 nevide, închise şi
X = F1 ∪ F2 , F1 ∩ F2 = ∅ .
Fie deschisele D1 = C X F1, D2 = C X F2 . Din proprietăţile lui F1, F2
deducem că D1, D2 sunt nevide, în plus
D1 ∩ D2 = C X F1 ∩ C X F2 = C X ( F1 ∪ F2 ) = C X ( X ) = ∅
D1 ∪ D2 = C X F1 ∪ C X F2 = C X ( F1 ∩ F2 ) = C X ( ∅ ) = X ,
adică X nu este conex, fapt ce contrazice ipoteza i.
ii ⇒ i . Presupunând că X ar fi neconex, adică există deschisele
D1, D2 ∈D cu următoarele proprietăţi
X = D1 ∪ D2 , D1 ∩ D2 = ∅ , D1 ≠ ∅ , D2 ≠ ∅ .
În consecinţă, există două mulţimi închise, disjuncte şi nevide
F1 = C X D1, F2 = C X D2 astfel ca X = F1 ∪ F2 , fapt ce contrazice ii. Aşadar, X
este spaţiu conex.
1.4 Spaţii metrice
Definiţie 1.32. Fie X o mulţime nevidă. O metrică (distanţă) pe X este o

aplicaţie d : X × X → ce satisface axiomele distanţei:
(M1) d ( x, y ) ≥ 0 , ∀ x, y ∈ X şi d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y (pozitivitate);
(M2) d ( x, y ) = d ( y, x ) , ∀ x, y ∈ X (simetrie);
(M3) d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) , ∀ x, y, z ∈ X (inegalitatea triunghiului).
Perechea ( X , d ) se numeşte spaţiu metric. Elementele din X se numesc
puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Proprietatea 1 arată că distanţa are valori pozitive, fiind nulă doar dacă
punctele x, y coincid, proprietatea 2 arată că distanţa este simetrică, iar
proprietatea 3 se mai numeşte inegalitatea triunghiului. Perechea ( X , d ) formată
din mulţimea nevidă X şi distanţa (metrica) d pe X se numeşte spaţiu metric.11
Elementele lui X se numesc puncte, iar d ( x, y ) este distanţa de la x la y.
Remarcăm că, pe o mulţime, se pot defini mai multe distanţe, deci mai
multe structuri de spaţiu metric. De asemenea, dacă ( X , d ) este spaţiu metric şi
Y ⊂ X , atunci (Y , d ) este spaţiu metric în raport cu distanţa indusă pe X.
11 Noţiunea de spaţiu metric a fost introdusă de Frèchet (1906) şi dezvoltată de Hausdorff

(1914) pornind de la ideile lui Riemann (1854).
30
Exemple:
1) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y este spaţiu
metric.
2) Perechea ( , d ) unde d : × → , d ( z1, z2 ) = z1 − z2 este spaţiu
metric.
n
3) Perechea ( n
)
, d unde d : n
× n
→ , d ( x, y ) = ∑ ( xi − yi )
2
i =1
pentru x = ( x1, x2 ,..., xn ) , y = ( y1, y2 ,..., yn ) este spaţiu metric.
Propoziţie 1.33. Dacă ( X , d ) este un spaţiu metric, atunci:

(i) d ( x1, xn ) ≤ d ( x1, x2 ) + d ( x2 , x3 ) + ... + d ( xn −1, xn ) , ∀ xk ∈ X , k = 1, n ;
(ii) d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y ) , ∀ x, y, z ∈ X ;
(iii) d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y, y′ ) , ∀ x, x′, y, y′ ∈ X (inegalitatea
patrulaterului).
Demonstraţie
(ii) Din M3 avem
⎧⎪d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ) şi
⎨ ⇒
⎪⎩d ( y, z ) ≤ d ( y, x ) + d ( x, z ) = d ( x, y ) + d ( x, z )
⎧⎪d ( x, z ) − d ( y, z ) ≤ d ( x, y )
⇒⎨ ⇒ d ( y , z ) − d ( x, z ) ≤ d ( x, y )
⎪⎩ (
d y , z ) ( ) ( )
− d x , z ≤ d x , y
(iii) Folosind (i) avem:
d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( x′, y′ ) + d ( y′, y ) ⇒
⇒ d ( x, y ) − d ( x′, y′ ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y )
Schimbând rolul lui x → x′ şi y → y′
⇒ d ( x′, y′ ) − d ( x, y ) ≤ d ( x, x′ ) + d ( y′, y ) ⇒ (iii) □
Definiţie 1.34. Fie ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X . Se numeşte bilă

deschisă de centru a şi rază r > 0 mulţimea
{
B ( a , r ) = x ∈ X d ( x, a ) < r . }
Analog, mulţimea ∀ n ≥ n j ( ε ) se numeşte bilă închisă de centru a şi
rază r.
Exemple:
1) Fie spaţiul metric ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = x − y .
31
Mulţimea B ( x, r ) = ( x − r , x + r ) , adică bila deschisă de centru x şi rază r
coincide cu intervalul deschis ( x − r , x + r ) .
2) Fie spaţiul metric ( 2

)
, d unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 )2 + ( x2 − y2 )2 .
Bila deschisă de centru x = ( x1, x2 ) şi rază r > 0 coincide cu mulţimea punctelor
interioare discului cu centrul în x = ( x1, x2 ) şi de rază r > 0 .
3) Fie spaţiul metric
( 3
)
, d unde d ( x, y ) = ( x1 − y1 )2 + ( x2 − y2 )2 + ( x3 − y3 )2 .
Atunci bila deschisă de centru x = ( x1, x2 , x3 ) şi rază r > 0 coincide cu
interiorul sferei centrate în x = ( x1, x2 , x3 ) şi de rază r.
În cele ce urmează arătăm cum putem defini pe spaţiul n o structură de
n
spaţiu metric. Mulţimea = × ... × este formată din toate sistemele
ordonate de puncte ( x1, x2 ,..., xn ) . Elementele lui x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ n se
numesc puncte, iar numerele xi se numesc coordonate de rang i ale punctului
x . Mulţimea n se mai numeşte spaţiu aritmetic cu n dimensiuni.
Putem defini pe n următoarele operaţii peste :
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n
,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial, rezultă că ( n
)
, +, ⋅ este
spaţiu vectorial peste , iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
n
vectorilor. În se mai defineşte produsul scalar a doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn
cu proprietăţile
(i) < x, y >=< y, x > (comutativitate);
(ii) < x, y + y >=< y, x > + < x, z > (distributivitatea faţă de adunare);
(iii) < αx, y >= α < y, x > (omogenitate);
n
(iv) < x, x > ≥ 0 , ∀ x ∈ şi < x, x > = 0 ⇔ x = 0 (pozitivitate).
Definiţie. Spaţiul vectorial n în care s-a definit un produs scalar se

numeşte spaţiu Euclidian cu n dimensiuni.
Definiţie 1.35. În spaţiul Euclidian ( n
, <, > ) putem defini norma
n
vectorului x ∈ ca fiind număr real
x = < x, x > = x12 + x22 + ... + xn2
32
ce are proprietăţile
n
(i) x ≥ 0 , ∀ x ∈ şi x = 0 ⇔ x = 0 (pozitivitate);
n
(ii) x + y ≤ x + y , ∀ x, y ∈ (inegalitatea triunghiului);
n
(iii) α ⋅ x = α ⋅ x , ∀ x ∈ , ∀ α ∈ . (omogenitate).
Definiţie 1.36. Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă cu

proprietăţile precedente se numeşte spaţiu normat. Într-un spaţiu normat putem
definim distanţa dintre două puncte ca fiind d ( x, y ) = x − y .
Observaţie 1.37. Într-un spaţiu metric se poate introduce o topologie D d
cu ajutorul distanţei, numită topologia metrică ( X , d ) → ( X ,D d ) . În acest sens
este necesar să definim mulţimile deschise.
Definiţie 1.38. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Spunem că mulţimea D ⊂ X
este deschisă şi notăm D ∈D d dacă pentru orice punct a ∈ D , există r > 0
astfel încât B ( a, r ) ⊂ D .
Se poate arăta că familia de mulţimi D d care conţine Ø, X şi toate
mulţimile deschise D formează o topologie pe ( X , d ) şi spaţiul metric ( X , d )
este un spaţiu topologic separat.
Teoremă 1.39. Familia de mulţimi D d formată din ∅, X şi toate
mulţimile D definite mai sus formează o topologie pe ( X , d ) .
Demonstraţie
(i) ∅, X ∈D d ;
(ii) Fie D1, D2 ∈D d nevide (dacă este una vidă, atunci ∩ Di ∈D d ).
Fie x0 ∈ D1 ∩ D2 ⇒ x0 ∈ D1 şi x0 ∈ D2 ⇒ ∃ r1, r2 > 0 astfel încât
B ( x0 , r1 ) ⊂ D1 şi B ( x0 , r2 ) ⊂ D2 .
Notăm cu r = min ( r1, r2 ) şi găsim B ( x0 , r ) ⊂ Di , i = 1,2
⇒ B ( x0 , r ) ⊂ D1 ∩ D2 ⇒ D1 ∩ D2 ∈D d .
(iii) Fie o familie oarecare ( Dk )k∈J ⊂D d . Vom arăta că ∪ Dk ∈D d .
k ∈J
Vom presupune că cel puţin una este nevidă.
Fie x ∈ ∪Dk rezultă că ∃ k0 ∈ J astfel încât x0 ∈ Dk0 ∈D d şi ∃ r > 0
k ∈J
astfel încât B ( x0 , r ) ⊂ Dk0 ⊂ ∪ Dk deci B ( x0 , r ) ⊂ ∪ Dk , adică ∪ D ∈D d .□
k ∈J k ∈J k ∈J
Definiţie. O vecinătate a punctului a ∈ X în spaţiul topologic ( X ,D d )

este o mulţime nevidă V ⊂ X cu proprietatea că ∃r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ V .
33
Definiţie. În spaţiul metric ( n
)
, d 2 , n ≥ 2, se numeşte interval n –
dimensional, mulţimea
I = I1 × I 2 × ... × I n = {( x1,..., xn ) x1 ∈ I1,..., xn ∈ I n }
unde I k , k = 1, n , este un interval (latura intervalului I) pe dreapta reală.
După cum intervalele I k sunt toate închise, deschise, mărginite, spunem
că intervalul I este închis, deschis, mărginit.
Din propoziţia următoare deducem că orice interval n – dimensional

mărginit şi deschis ce conţine pe a este la rândul său o vecinătate.
Propoziţie. Orice bilă B ( a, r ) deschisă include un interval n –
dimensional mărginit şi deschis ce conţine pe a şi reciproc, orice interval n –
dimensional, mărginit şi deschis care conţine pe a include o bilă deschisă
B ( a, r ) .
Demonstraţie
„⇒ ”. Fie Sr ( a ) o sferă deschisă ⇒ x ∈ Sr ( a ) ⇔ d ( x, a ) < r
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 .
2 2 2
⎛ r r ⎞
Aleg intervalul I = I1 × I 2 × ... × I n ,
I k = ⎜ ak −
unde , ak + ⎟,
⎝ n n⎠
∀ k = 1, n care conţine pe a şi este inclus în S r ( a ) deoarece ∀ x ∈ I ⇒ xk ∈ I k
r
sau xk − ak < , ∀ k = 1, n
n
⇒ ( x1 − a1 ) + ( x2 − a2 ) + ... + ( xn − an ) < r 2 ⇒ x ∈ Sr ( a ) .
2 2 2
„ ⇐ ”. Fie I = I1 × I 2 × ... × I n un interval n – dimensional mărginit şi

deschis ce conţine pe a ∈ 3 . Dacă I k = ( α k , βk ) ⇒ α k < ak < βk , ∀ k = 1, n .
Vom nota ρ = min ( ak − α k , βk − ak ) şi consider intervalul J = J1 × J 2 × ... × J n
k
cu centrul în a şi cu laturile J1, J 2 ,..., J n de aceeaşi lungime J k = ( ak − r , ak + r )
cu 0 < r ≤ ρ . Să arătăm că J ⊆ I . Fie x ∈ y ⇒ xk ∈ J k , ∀ k ,
⇒ ak − r < xk < ak + r , ∀k ⇒ 0 < r ≤ ρ min ( ak − α k , bk − α k ) , ∀k
⇒ α k ≤ ak − r < xk < ak + r < βk , ∀ k ⇒ xk ∈ I k , ∀ k ⇒ x ∈ I ⇒ J ⊆ I .
Să arătăm că Sr ( a ) ⊆ J . Într-adevăr, dacă x ∈ Sr ( a ) , rezultă că
( x1 − a1 )2 + ( x2 − a2 )2 + ... + ( xn − an )2 < r
de unde xk − ak < r , ∀k = 1,..., n , adică xk ∈ J k , ∀k = 1,..., n , ceea ce atrage
faptul că x ∈ J , deci Sr ( a ) ⊆ J , adică Sr ( a ) ⊆ I .
34
Prin urmare, un spaţiu metric este de fapt un caz particular de spaţiu
topologic. Mai mult, se poate arăta că orice spaţiu metric ( X , d ) este un spaţiu
topologic separat.
Considerăm ( X , d ) un spaţiu metric şi a ∈ X un punct. Dacă notăm
mulţimea vecinătăţilor punctului a (filtrul vecinătăţilor) prin
V ( a ) = { B ( a, r ) r > 0} , atunci prin convergenţa şirului ( xn )n ⊂ X înţelegem:
Definiţie 1.40. Şirul ( xn )n ⊂ X converge la x ∈ X , dacă pentru orice
( ) ( ) există n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice

B x, ε ∈ V x n ≥ n ( ε ) să rezulte
xn ∈ B ( x, ε ) şi scriem lim xn = x .
x →∞
Cu alte cuvinte, şirul ( xn )n ⊂ X este convergent la x ∈ X , dacă avem
îndeplinită condiţia
(
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) ⇒ d xn , x < ε . )
Spaţiul topologic ( X ,D d ) fiind separat deducem că limita unui şir
convergent într-un spaţiu metric este unică.
Definiţie 1.41. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Şirul de puncte ( xn )n ⊂ X se
numeşte şir Cauchy12 (fundamental), dacă pentru orice ε > 0 există rangul
n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice m > n ≥ n ( ε ) să rezulte d ( xm , xn ) < ε sau
echivalent
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀m > n ≥ n ( ε ) ⇒ d ( xm , xn ) < ε .
Cum m > n , există p ∈ * , p ≥ 1 , astfel încât m = n + p . Prin urmare,
putem reformula definiţia anterioară astfel:
Definiţie 1.42. Şirul ( xn )n de puncte din spaţiul metric ( X , d ) se
numeşte şir Cauchy (fundamental), dacă pentru orice ε > 0 există rangul
n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi p ∈ * , p ≥ 1 , să rezulte
( )
d xn + p , xn < ε sau echivalent
∀ε > 0, ∃n ( ε ) ∈ , ∀n ≥ n ( ε ) , ∀p ∈ *
( )
, p ≥ 1 ⇒ d xn + p , xn < ε .
Teoremă 1.43. Fie ( X , d ) un spaţiu metric, ( xn )n∈N un şir de puncte din
X şi x ∈ X . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) lim xn = x ;
n →∞
12 Augustin Louis Cauchy (1789-1857), matematician francez. A introdus noţiunile

fundamentale ale analizei matematice în spiritul analizei matematice moderne.
35
(
2) lim d xn , x = 0 .
n →∞
)
Definiţie 1.44. Spaţiul metric ( X , d ) se numeşte spaţiu metric complet,
relativ la distanţa d, dacă orice şir fundamental ( xn )n de puncte din ( X , d ) este
convergent, adică ∃ lim xn = x ∈ X .
n →∞
Exemplu:
¾ În mecanica analitică a lui Lagrange spaţiul cu 3n dimensiuni apare în
studiul mişcării unui sistem de n puncte materiale; 3n fiind numărul
gradelor de libertate.
¾ Un solid rigid are 6 grade de libertate – trei translaţii de-a lungul axelor şi
trei rotaţii în jurul fiecărei axe. Spaţiul cu 6 dimensiuni apare în studiul
mişcării unui solid rigid.
Definiţie 1.45. Fie două distanţe definite pe aceeaşi mulţime nevidă X,
d1, d 2 : X × X → . Spunem că d1 şi d 2 sunt echivalente dacă există constantele
reale α > 0 şi β > α astfel încât:
∀x, y ∈ X , α ⋅ d1 ( x, y ) ≤ d 2 ( x, y ) ≤ β ⋅ d1 ( x, y )
şi scriem d1 ∼ d 2 .
n
Teoremă 1.46. Metricele d 2 , δ, ρ : → , n ≥ 1 , definite prin
n n
d 2 ( x, y ) = ∑ ( xk − yk ) , δ ( x, y ) = ∑ xk − yk şi ρ ( x, y ) = max xk − yk ,
2
k =1, n
k =1 k =1
sunt trei metrici echivalente pe spaţiul X = n .
Demonstraţie
Se arată că are loc şirul de inegalităţi
1
δ ( x, y ) ≥ d ( x, y ) ≥ ρ ( x, y ) ≥ ⋅ δ ( x, y ) , ∀ x, y ∈ n .□
n
Propoziţie 1.47. Fie ( X , d ) un spaţiu metric. Dacă ( xn )n∈N este un şir
convergent de puncte din X şi a = lim xn , atunci orice subşir al şirului ( xn )n∈N
n →∞
este convergent şi are limita a.
Definiţie 1.48. Fie ( X , d ) un spaţiu metric, mulţimile A, B ⊂ X şi

punctul x ∈ X
• numărul d ( x, A ) = inf {d ( x, a ) a ∈ A} se numeşte distanţa de la
punctul x la mulţimea A,
36
• numărul d ( A, B ) = inf {d ( a, b ) a ∈ A, b ∈ B} se numeşte distanţa de
la mulţimea A la mulţimea B,
• numărul diam A = sup {d ( x, y ) x, y ∈ A} se numeşte diametrul
mulţimii A,
• spunem că mulţimea A este mărginită dacă are diametrul finit sau
echivalent dacă există x0 ∈ X şi r > 0 astfel încât A ⊂ B ( x0 , r ) .
Propoziţie 1.49. Într-un spaţiu metric orice şir convergent este mărginit.
Propoziţie 1.50
Într-un spaţiu metric ( X , d ) orice şir convergent este şir fundamental.
Demonstraţie
Fie ( xn )n ⊂ X , xn → a ∈ X un şir convergent, adică
∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ astfel încât ∀ n ≥ nε avem d ( xn , a ) < ε .
Dar n + p > n ≥ nε , p ∈ ∗
( )
⇒ d xn + p , a < ε , prin urmare pentru orice
∗
numere n ≥ nε şi p ∈ rezultă
( ) ( )
d xn + p , xn ≤ d xn + p , a + d ( xn , a ) < 2 ⋅ ε .□
Reciproca propoziţiei anterioare nu este în general adevărată după cum
arată următorul
Exemplu:
(i) Vom arăta că ( , d ) cu metrica d ( x, y ) = arctg x − arctg y este un
spaţiu metric, dar nu este spaţiu metric complet.
Faptul că d este o metrică, este clar. Vom arăta că, în această metrică, şirul
de termen general xn = n este fundamental, dar nu este convergent.
( )
d xn + p , xn = arctg ( n + p ) − arctg n =
p p 1 n
= arctg ≤ arctg ≤ →0
1+ n(n + p) 1+ n(n + p) n
Dar ( xn )n nu este convergent. Vom presupune prin absurd că
∃ lim xn = a ∈ *
⇒ lim d ( xn , a ) = 0 .
n →∞ n →∞
n−a n 1
d ( xn , a ) = arctg n − arctg a = arctg → arctg ≠ 0
1+ n ⋅ a a
π
contradicţie. Pentru a = 0 raţionamentul este similar doar că lim d ( xn ,0 ) = .
n →∞ 2
37
Propoziţie 1.51
Orice şir Cauchy (fundamental) ( xn )n ⊂ ( p
)
, d 2 , p ≥ 1 este mărginit.
Demonstraţie
Vom demonstra afirmaţia numai pentru ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) , ea rămânând
adevărată şi pentru cazul ( xn )n ⊂ ( p
)
, d , p ≥ 1 . Fie un ( xn )n ⊂ ( , ⋅ = δ ) un
şir fundamental, adică pentru orice ε > 0 există nε ∈ astfel încât pentru orice
∗
n ≥ nε şi p ∈ ⇒ xn + p − xn < ε .
Luăm ε = 1 , n = n1 ⇒ xn1 + p < 1 + xn1 , ∀ p ∈ N ∗ , fapt ce arată că
{ }
mulţimea infinită xn1 , xn1 +1,... este mărginită.
{
Dacă luăm M = max x1 , x2 ,..., xn
1
} , atunci M = max{M , x + 1} are
n1
proprietatea că xn ≤ M , ∀n ∈ .
Propoziţie 1.52 (Cesáro13)
Orice şir mărginit de numere reale ( xn )n ⊂ p
conţine un subşir
convergent.
Demonstraţie
Fie A = { x1, x2 ,..., xn ,...} ⊂ p
, p ≥ 1 este infinită şi mărginită. Prin
teorema Weierstrass Bolzano obţinem A′ ≠ ∅ ⇒ A ≠ ∅ , adică există cel puţin
un punct de acumulare x ∈ A şi subşirul xn p ( ) np
⊂ A astfel încât lim xn p = x .
n p →∞
Teoremă 1.53
(i) Orice subşir al unui şir convergent de numere reale este convergent
către aceeaşi limită.
(ii) Dacă un şir Cauchy ( xn )n are un subşir convergent către
a∈ ( p
)
, d , p ≥ 1 , atunci şirul ( xn )n este convergent şi lim xn = a .
n →∞
Demonstraţie
(ii) Fie şirul ( xn )n fundamental şi subşirul xn p ( ) np
convergent la a ∈ p
.
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există nε = max nε1 , nε2 ∈ ( ) astfel ca pentru
( ) (
orice n, n p ≥ nε să rezulte d ( xn , a ) ≤ d xn , xn p + d xn p , a < 2 ⋅ ε .□ )
13 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian
38
Teoremă 1.54 (Cauchy14)
Un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă este
fundamental sau echivalent spaţiul ( , ⋅ ) este spaţiu metric complet.
Demonstraţie
„⇒ ” Cum ( , ⋅ ) este un spaţiu metric, rezultă că dacă ( xn )n ⊂ este
convergent, atunci el este fundamental.
„ ⇐ ” Dacă ( xn )n este fundamental, atunci este mărginit. Din propoziţia
lui Cesaro, şirul conţine un subşir convergent şi prin teorema anterioară şirul
( xn )n este convergent. □
Teoremă 1.55. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ (
n
n
p
)
, d2 , p ≥ 1 să aibă ca limită punctul a∈ p
, adică
lim x
n →∞
( n)
(
= a = a1, a2 ,..., a p ∈ ) p
, este ca toate componentele
( )
x(j )
n
n
⊂ , j = 1,..., p ale şirului x( )
n
( ) n
să fie convergente şi să existe relaţiile
( n)
lim xk = ak ∈ , ∀ k = 1: p .
n →∞
Demonstraţie
Vom utiliza dubla inegalitate
( ) (x ) ( )
2 2
(n)
x(j ) − a j ≤ d 2 x( ) , a = + ... + x(p ) − a p < x1( ) − a1 + ... + x(p ) − a p
n n n n n
1 − a1
„ ⇒ ” Dacă lim x( ) = a , atunci pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈

n
astfel
n →∞
încât pentru orice ∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , a < ε şi din inegalitatea stângă

n
( )
deducem x(j ) − a j < ε , ∀ j = 1, p , adică lim x(j ) = a j , ∀ j = 1, p .
n n
n →∞
„ ⇐ ” Din convergenţa componentelor deducem că pentru orice ε > 0
ε
există n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel ca ∀ n ≥ n j ( ε ) să avem x(j ) − a j < .
n
p
Dacă n ( ε ) = max n j ( ε ) , atunci pentru orice n ≥ n(ε)
j =1,..., p
( ε
)
⇒ d x( ) , a < p ⋅ = ε .□
n
p
14 Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez
39
Observaţie. O reformulare a acestei teoreme este următoarea. În spaţiul
( p
)
, d , convergenţa este echivalentă cu convergenţa în spaţiul coordonatelor.
1.4.1 Spaţii metrice complete
Teoremă 1.56 (completitudinea - Banach15)

Spaţiul metric ( p
)
, d 2 , p ≥ 2 este spaţiu metric complet sau echivalent
un şir x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent dacă şi numai dacă este fundamental.
Demonstraţie
„⇒ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este convergent, prin teorema anterioară,
deducem că toate componentele sale sunt convergente. Cum ( , ⋅ ) este spaţiu

metric complet, prin teorema lui Cauchy, deducem că toate componentele
şirului ( x( ) )
n
n
⊂ p
sunt fundamentale, adică pentru orice ε > 0 există
n j ( ε ) ∈ , j = 1,..., p astfel încât pentru orice k , ≥ n j ( ε ) ⇒ x(j ) − x(j ) < ε .

k
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există n = max n j ( ε ) ∈ astfel încât

j =1,..., p
pentru orice k , ≥ n ( ε ) ,
) ∑( )
p
(
2
x( ) , x( ) = xi( ) − xi( ) < x1( ) − x1( ) + x2( ) − x2( ) + ... + x(p ) − x(p ) < p ⋅ ε
k k k k k
d2
i =1
„ ⇐ ” Dacă şirul x( )
n
( ) n
⊂ p
este fundamental, deducem că pentru orice
ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice k , ≥ n ( ε ) ⇒ d x( ) , x ( ) < ε .

k
( )
Din inegalitatea
p
) ∑( ( ) < ε, i = 1,..., p ,
2
xi( ) − xi( ) < d 2 x( ) , x( ) = xi( ) − xi( )
k k k
i =1
deducem că şirul componentelor ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este fundamental. Prin

n
i
n
teorema lui Cauchy şirul ( x( ) ) ⊂ , i = 1,..., p , este convergent şi prin teorema

n
i
n
anterioară deducem că şirul ( x( ) ) ⊂

n p
este convergent. □
n
15 Ştefan Banach, 1892-1945, matematician polonez
40
Consecinţă. Condiţia necesară şi suficientă ca un şir
( x( ) ) ⊂ ( , d ) , p ≥ 1, să fie fundamental este ca toate
n
n
p
2 componentele
( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p , şirului ( x( ) ) să fie fundamentale.

j
n
n
n
n
Demonstraţie
n
( ) ⊂(
Şirul x( )
n
p
)
, d 2 , p ≥ 1, este fundamental dacă şi numai dacă este
convergent, iar el este convergent dacă şi numai dacă toate componentele
( x( ) )
j
n
n
⊂ , j = 1,..., p , şirului( x( ) ) sunt convergente. Prin teorema lui
n
n
componentele ( x( ) ) ⊂ , j = 1,..., p , sunt şiruri reale

n
Cauchy, dacă j
n
convergente, atunci ele sunt şiruri fundamentale. □
Consecinţă. Spaţiile metrice ( , d 2 ) şi ( p
)
, d2 , p ∈ *
sunt spaţii
metrice complete.
1.4.2 Principiul contracţiei
Definiţie. O aplicaţie T : X → X cu proprietatea că există constanta

c ∈ ( 0,1) astfel încât pentru orice două puncte x, y ∈ X rezultă
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y )
se numeşte contracţie de coeficient c a spaţiului metric X. Numim punct fix al
aplicaţiei T punctul x ∈ X ce satisface egalitatea T x = x . ()
Teoremă (principiul contracţiei – Banach). Fie ( X , d ) un spaţiu metric
complet. Dacă aplicaţia continuă T : X → X este o contracţie de coeficient
c ∈ ( 0,1) a spaţiului X, adică pentru orice două puncte x, y ∈ X are loc
d ( T ( x ) , T ( y ) ) ≤ c ⋅ d ( x, y ) ,
atunci aplicaţia T are un unic punct fix x în spaţiul metric complet ( X , d ) , care
se poate obţine ca limită a următorului proces iterativ:
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ , cu x0 ∈ X .
În plus, are loc formula de evaluare a erorii de aproximare
cn
d xn , x ≤ (1− c
)
⋅ d ( x0 , x1 ) , ∀n ∈ . (1)
Demonstraţie
• Vom arăta că şirul ( xn )n este şir fundamental în ( xn )n . Fie punctul
x0 ∈ X arbitrar şi şirul aproximaţiilor succesive
41
xn +1 = T ( xn ) , n ∈ .
Deoarece
d ( xn +1, xn ) = d (T ( xn ) , T ( xn −1 ) ) ≤ c ⋅ d ( xn , xn −1 ) ,
deducem prin inducţie matematică că
d ( xn +1, xn ) ≤ c n ⋅ d ( x1, x0 ) , ∀n ∈ .
Prin urmare, pentru orice numere n, p ∈ are loc
d ( xn + p , xn ) ≤ d ( xn + p , xn + p −1 ) + d ( xn + p −1 , xn + p − 2 ) + ... + d ( xn +1 , xn ) ≤
cn (2)
≤ c ( n + p −1
+c n+ p −2 n
)
+ ... + c ⋅ d ( x1 , x0 ) <
1− c
⋅ d ( x1 , x0 ) .
Cum c ∈ ( 0,1) , rezultă imediat că şirul ( xn )n este fundamental în X.
Spaţiul metric ( X ,d ) fiind complet deducem că şirul aproximaţiilor
succesive ( xn )n este convergent în ( X , d ) , adică există punctul x ∈ X astfel
încât
lim xn = x .
n →∞
• Vom arăta în continuare că punctul x ∈ X este punct fix al aplicaţiei T.
Deoarece pentru orice n ∈
( ( )) ( ) ( ( )) ( ) (
d x, T x ≤ d x, xn + d xn , T x = d x, xn + d T ( xn −1 ) , T x ≤ ( ))
≤ d ( x, xn ) + c ⋅ d ( xn −1, x ) ≤ (1 + c ) ⋅ d ( xn −1, x )
din convergenţa şirului ( xn )n deducem că T ( x ) = x , adică x ∈ X este punct fix
al aplicaţiei T.
• Să arătăm că x ∈ X este singurul punct fix al aplicaţiei T. Dacă prin
absurd ar mai exista un punct y ∈ X astfel ca T y = y ≠ x = T x , ( ) ()
atunci
( ) ( ( ) ( )) ( ) ( )
d x, y = d T x , T y ≤ c ⋅ d x, y ⇒ (1 − c ) ⋅ d x, y ≤ 0 ⇒ d x, y = 0 ⇒ x = y , ( )
contradicţie, fapt ce arată că ecuaţia T ( x ) = x are soluţie unică în spaţiul metric
complet ( X , d ) . Formula de evaluare a erorii de aproximaţie se obţine trecând la
limită pentru p → ∞ în inegalitatea (2).
Pe baza relaţiei (1) putem obţine o evaluare a erorii absolute, atunci când
facem aproximarea xn x . Mai mult, dacă dorim să determinăm punctul fix x
cu o eroare mai mică decât ε > 0 , putem găsi numărul natural minim nmin ce
satisface relaţia
42
d ( x0 , x1 ) n ⎡ (1 − c ) ⋅ ε ⎤ + 1
⋅ c < ε ⇒ nmin = ⎢log c ⎥
1− c ⎣ d ( x0 , x1 ) ⎦
efectuându-se atâtea iteraţii câte indică nmin . În acest caz punctul fix x este
aproximat cu eroarea ε . □
Exemplu: Ca aplicaţie a teoremei lui Banach vom prezenta cazul

şirurilor recurente de ordinul întâi, definite printr-o funcţie lipschitziană
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ , x0 ∈ , f : I ⊆ → ,
adică I este un interval real şi funcţia f are proprietatea:
∃M > 0, ∀x, y ∈ I , f ( x ) − f ( y ) < M ⋅ x − y .
Deoarece şirul ( xn )n trebuie să fie bine definit va trebui ca J = Im f ⊆ I .
Prin urmare, vom considera funcţia lipschitziană
f : I = [ a , b ] → J = [ c, d ] ⊆ [ a , b ]
pentru care 0 < M < 1 , adică funcţia f este o contracţie a intervalului I . Se
cunoaşte că dacă funcţia f este o contracţie a intervalului real I , atunci funcţia
f are un unic punct fix, adică ecuaţia f ( u ) = u admite soluţie unică pe
intervalul I , mai mult şirul ( xn )n este convergent şi limita sa este punctul fix al
funcţiei f.
Pentru exemplificare studiem convergenţa şirului ( xn )n dat prin
recurenţa:
1
xn +1 = 1 + xn − ⋅ xn2 , n ∈ *
, x1 ∈ [1,2] .
2
1
Consider funcţia f : [1,2] → , f ( x) = 1 + x − ⋅ x 2 . Este o funcţie de
2
⎛ 3⎞
gradul doi al cărei grafic este o parabolă ce are vârful în punctul ⎜1, ⎟ . Pe
⎝ 2⎠
intervalul [1,2] funcţia f este descrescătoare, prin urmare:
3 ⎡ 3⎤
1 = f ( 2 ) ≤ f ( x ) ≤ f (1) = , x ∈ [1,2] ⇒ Im f = ⎢1, ⎥
2 x∈[1,2] ⎣ 2⎦
În virtutea celor de mai sus, putem afirma că şirul ( xn )n este bine definit,
3
mai mult că 1 ≤ xn ≤ , n ≥ 2, n ∈ . Putem deci considera restricţia funcţiei f
2
⎡ 3⎤
la intervalul ⎢1, ⎥ şi reformulăm problema astfel:
⎣ 2⎦
43
⎡ 3⎤ ⎡ 3⎤ 1
xn +1 = f ( xn ) , n ∈ , n ≥ 2, x2 ∈ ⎢1, ⎥ , f : ⎢1, ⎥ → , f ( x ) = 1 + x − ⋅ x 2
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦ 2
Verificăm ipotezele teoremei anterioare:
⎡ 3⎤
• este clar că restricţia funcţiei f la intervalul ⎢1, ⎥ este o contracţie:
⎣ 2⎦
⎡1 ⎤ 1 ⎡ 3⎤
f ( x ) − f ( y ) = x − y ⋅ ⎢ ⋅ ( x + y ) − 1⎥ ≤ ⋅ x − y , ∀x, y ∈ ⎢1, ⎥ ;
⎣2 ⎦ 2 ⎣ 2⎦
⎡ 3⎤
• ecuaţia f ( u ) = u are o soluţie pe intervalul ⎢1, ⎥ , aceasta fiind
⎣ 2⎦
x = 2.
Suntem in ipotezele teoremei anterioare. În concluzie, şirul ( xn )n este
convergent şi lim xn = x = 2 .
n
Exemplu: Fie ( X ,d ) un spaţiu metric complet şi aplicaţia continuă

f : X → X cu proprietatea că ∃n ∈ * astfel ca f ( ) = f f ... f este o
n
contracţie în X. Arătaţi ca f are un unic punct fix (al doilea principiu al

contracţiei).
Indicaţie. Din teorema lui Banach deducem că pentru aplicaţia f ( )
n
()
există un singur punct fix, fie acesta x ∈ X , adică f ( ) x = x . Prin compunere
n
cu f , obţinem (f )( ) ( )
f ( ) x = f x sau echivalent
n
( f ( ) f ) ( x ) = f ( x ) sau
n
încă
( ( )) ( )
f( ) f x = f x .
n
()
Ceea ce arată că f x ∈ X este un punct fix al aplicaţiei f ( ) . Dar acesta
n
este unic pentru aplicaţia f ( ) = f

n
()
f ... f , prin urmare f x = x , adică
x ∈ X este punct fix şi pentru aplicaţia f. Pentru a demonstra unicitatea
punctului x ∈ X fix pentru aplicaţia f , presupunem că ar mai exista un alt
() ( )
punct fix al aplicaţiei f y ∈ X , astfel ca f x = x ≠ y = f y . Cum f ( ) este o
n
contracţie deducem
( ( ) ( )) = d ( f ( ) ( f ( x )) , f ( ) ( f ( y ))) ≤ L ⋅ d ( f ( x ) , f ( y )) ⇒
d f x ,f y
n n
d ( f ( x ) , f ( y ) ) = 0 ⇒ f ( x ) = f ( y ) ⇒ x = y,
contradicţie, deci f are un singur punct fix şi acesta este x ∈ X .
44
1.4.3 Exerciţii
x− y
1. Să se arate că ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = este un
1+ x − y
spaţiu metric.
Indicaţie. Se verifică imediat că
d ( x, y ) > 0 pentru x ≠ y; d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y
şi că d ( x, y ) = d ( y, x ) , ( ∀ ) x, y ∈ .
Pentru a demonstra inegalitatea triunghiului se foloseşte faptul că funcţia
x
ϕ : + → , ϕ( x) = este crescătoare şi subaditivă. Astfel are loc:
1+ x
α+β α+β α β
ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α ) + ϕ( β ) = + ,
1+ α + β 1+ α + β 1+ α 1+ β
Rezultă că
x−z ( x − y) + ( y − z) x− y y−z
d ( x, z ) = = ≤ + = d ( x, y ) + d ( y , z )
1+ x − z 1+ ( x − y) + ( y − z) 1+ x − y 1+ y − z
{
2. Fie X = ( s ) = x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ } mulţimea şirurilor de numere
reale. Să se arate că aplicaţia
∞
1 xn − yn
• d : s × s → , d ( x, y ) =
2 n
⋅
1 + x∑
n − y n
este o distanţă în spaţiul X,
n =1
k
1 x −y
• d k : s × s → , d k ( x, y ) = ∑ 2n ⋅ 1 + nxn − nyn , unde k ≥ 1 fixat, nu este
n =1
o distanţă în spaţiul X.
Indicaţie
• Fie x, y ∈ X două şiruri reale. Cum şirul sumelor parţiale
n
1 x −y
S n ( x, y ) = ∑ 2k ⋅ 1 + kxk − kyk este crescător şi mărginit superior
k =1
n
1
S n ( x, y ) ≤ ∑ 2 k
< 1, ∀n ∈ ,
k =1
prin teorema lui Weierstrass16, există lim Sn ( x, y ) = d ( x, y ) şi în plus
n →∞
d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ . Dacă d ( x, y ) = 0 , atunci
16 Karl Theodor Wilhelm Weierstrass, 1815-1897, matematician german
45
0 = d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ ,
de unde Sn ( x, y ) = 0, ∀n ∈ , ceea ce atrage că
xk − yk = 0, ∀k = 1,..., n, ∀n ∈ , prin urmare x = y . Celelalte condiţii
ale distanţei se verifică uşor folosind exerciţiul precedent.
• Pentru d k se arată că există două şiruri x, y ∈ X , x ≠ y astfel ca
d k ( x, y ) = 0 .
3. Să se arate că mulţimea L2 ([ a, b ]) a funcţiilor pătrat integrabile

f : [ a, b ] → este un spaţiu normat relativ la aplicaţia
1/ 2
⎛b ⎞
f ∈ L ( [ a, b ]) → f = ⎜ f ( t ) d t ⎟ ∈ .
2
∫
2
⎜ ⎟
⎝a ⎠
Indicaţie. Condiţiile 1) şi 2) din definiţia normei se verifică imediat.
Pentru condiţia 3) se utilizează inegalitatea
⎛b 2 ⎞
⎜ ∫
⎜ ⎡⎣λ ⋅ f ( t ) + g ( t ) ⎤⎦ d t ⎟ ≥ 0 ⇔
⎟
⎝a ⎠
b b b
2 2
∫ f (t ) d t + 2 ⋅ λ ⋅ ∫ f (t ) ⋅ g (t ) d t + ∫ g (t ) d t ≥ 0
2
⇔λ ⋅
a a a
Ţinând seama de semnul trinomului de gradul doi, rezultă că
discriminantul ∆ ≤ 0 , adică:
2
⎛b ⎞ ⎛b 2 ⎞ ⎛b 2 ⎞
⎜ ∫ ⎟ ⎜ ∫ ⎟ ⎜ ⎟∫
⎜ f (t ) ⋅ g (t ) d t ⎟ − ⎜ f (t ) d t ⎟ ⋅ ⎜ g (t ) d t ⎟ ≤ 0 .
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Extrăgând radicalul, se va obţine imediat condiţia 3) din definiţia normei.
1.5 Spaţii normate
Definiţie 1.57. Fie E un K-spaţiu vectorial (K este sau ). Numim

normă pe spaţiul vectorial real E aplicaţia f : E → care are următoarele trei
proprietăţi:
1) ∀x ∈ E , f ( x ) ≥ 0 şi f ( x ) = 0 ⇔ x = 0 ∈ E (pozitivitate);
2) ∀x ∈ E , ∀λ ∈ , f ( λ ⋅ x ) = λ ⋅ f ( x ) (omogenitate);
3) ∀x, y ∈ E , f ( x + y ) ≤ f ( x ) + f ( y ) (inegalitatea triunghiului)
46
şi notăm f ( x ) = x . Numărul x se citeşte norma lui x.
Definiţie 1.58. Se numeşte spaţiu vectorial normat un spaţiu vectorial pe

care s-a definit o normă compatibilă cu structura de spaţiu vectorial, adică în
raport cu care operaţiile spaţiului vectorial sunt continue.
Dacă corpul K este corpul numerelor reale, spaţiul ( X , ⋅ ) se va numi
spaţiu normat real.
Dacă corpul K este corpul numerelor complexe, spaţiul ( X , ⋅ ) se va
numi spaţiu normat complex.
Definiţie. Fie X un spaţiu vectorial pe care sunt definite două norme
diferite. Spunem că normele ⋅ p , ⋅ q : X → sunt echivalente dacă există
constantele pozitive α, β > 0 astfel ca
α ⋅ x q ≤ x p ≤ β ⋅ x q , ∀x ∈ X ,
şi scriem ⋅ p
∼ ⋅ q.
Exemplu: În spaţiul Euclidian ( p

)
, < ⋅, ⋅ > , p ≥ 1 numim norma
p
euclidiană a vectorului x ∈ număr real
x = x, x = x12 + x22 + ... + x 2p , ( ∀ ) x = x1, x2 ,..., x p ∈ ( ) p
.
Exemplu: Fie C m ([ a, b ]; ), m ∈ , mulţimea tuturor funcţiilor reale de
m ori derivabile cu derivatele continue pe intervalul real [ a, b ] .
Aplicaţia
x∈[ a ,b ]
{
f → f = max f ( x ) , f ( ) ( x ) ,..., f ( ) ( x )
1
defineşte o
m
}
normă pe mulţimea C m ([ a, b ]; ) , normă care nu provine din produs scalar.
(
Spaţiul C m ([ a, b ]; ), ⋅ ) devine spaţiu normat real.
Exemplu: Notăm prin L2 ([ a, b ]) mulţimea tuturor funcţiilor pătrat
integrabile pe intervalul real [ a, b ] .
1
⎛b ⎞ 2
Aplicaţia f → f = ⎜ f 2 ( x ) dx ⎟
⎜ ⎟ ∫ defineşte o normă pe mulţimea
⎝a ⎠
( )
L2 ([ a, b ]) . Spaţiul L2 ([ a, b ]) , ⋅ devine spaţiu normat real.
Exemplu: Notăm prin Lp ([ a, b ]) , p ≥ 1 , mulţimea tuturor funcţiilor p
integrabile pe intervalul real [ a, b ] .
47
1
⎛b ⎞ p
∫ ( x ) dx ⎟⎟
p
Aplicaţia f → f =⎜ f defineşte o normă pe mulţimea
p ⎜
⎝a ⎠
(
Lp ([ a, b ]) . Spaţiul Lp ([ a, b ]) , ⋅ ) devine spaţiu normat real.
Exemplu: Aplicaţia care asociază fiecărei funcţii liniare şi continue
f : V → , unde V este un spaţiu vectorial normat, numărul:
f ( x)
f L
= sup = sup f ( x )
x V ≠0 xV x V =1
satisface axiomele normei.
Propoziţie. Într-un spaţiu X vectorial de dimensiune finită, peste corpul

K, orice normă este echivalentă cu norma euclidiană.
Demonstraţie. Fie x ∈ X şi baza B = {ek }k =1: p în spaţiul vectorial X.
p
Dacă x = ∑ xk ⋅ ek , atunci pentru orice normă definită pe spaţiul X obţinem,
k =1
prin intermediul inegalităţii Schwartz, evaluarea
p p p p
∑ xk ⋅ ek ≤ ∑ xk ⋅ ek ∑ ∑ ek
2
x = ≤ xk2 ⋅ .
k =1 k =1 k =1 k =1
∑ ek
2
Notând cu α = > 0 deducem x ≤ α ⋅ x 2 .
k =1
Vom arăta că există constanta β > 0 astfel ca x ≥ β ⋅ x 2 pentru orice
element x ∈ X . Dacă presupunem prin absurd că nu ar exista o astfel de
constantă, atunci putem determina un şir de elemente xm ∈ X , m ∈ cu
proprietatea
1
xm < ⋅ xm 2 , ∀m ∈ * .
m
1
Construim şirul de elemente ym ∈ X , m ∈ , astfel ym = ⋅ xm , m ∈ .
xm
Este clar că ym = 1, m ∈ , prin urmare şirul ( ym )m este mărginit. Prin lema lui
Cesaro rezultă că şirul ( ym )m conţine un subşir convergent ymk ( )m k
care are
norma 1.
48
În consecinţă, prin trecere la limită în relaţia ymk = 1, mk ∈ deducem
( )m
că subşirul ymk
k
are limita y nenulă şi y = 1 .
xmk 1
Pe de altă parte, are loc ymk = < , ∀mk ∈ . Prin trecere la
xmk mk
2
limită după mk → ∞ , în această ultimă inegalitate deducem că y = 0,
contradicţie. Prin urmare, există constanta β > 0 astfel ca x ≤ β ⋅ x 2 . Cu
aceasta am demonstrat afirmaţia din propoziţie. □
Consecinţa imediată ale acestei afirmaţii este următoarea
Într-un spaţiu normat de dimensiune finită convergenţa în raport cu orice
normă este echivalentă cu convergenţa pe componente.
Observaţie 1.59. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat. Aplicaţia d : X × X →

definită prin d ( x, y ) = x − y ( ∀ ) ( x, y ) ∈ X × X este o distanţă (indusă de
normă) pe X, de unde rezultă că orice spaţiu normat este spaţiu metric.
Reciproca nu este adevărată. De exemplu, mulţimea numerelor raţionale
este spaţiu metric relativ la distanţa euclidiană, dar nu este spaţiu normat (nu
este nici spaţiu vectorial).
Exemple:
1) Dacă pentru orice x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ K n , ( K = , K = ) definim
următoarele norme
1/ p
⎛ n p⎞
n
x p
=⎜
⎜ ∑ xi ⎟⎟ , p > 1; x1= ∑ xi ; x ∞
= max xi ,
1≤ i ≤ n
⎝ i =1 ⎠ i =1
(
atunci K n , ⋅ p ), ( K , ⋅ ), ( K ,
n
1
n
⋅ ∞ ) sunt spaţii normate. Spaţiul vectorial
K n fiind de dimensiune finită, aceste norme sunt echivalente.
2). Se notează cu M n×n ( )
mulţimea matricelor cu n linii şi n coloane şi
cu elementele numere reale. Fiind dată o normă vectorială ⋅ pe spaţiul
vectorial real n
, aplicaţia ⋅ L
: M n× n ( )→ +, definită prin:
A⋅ x
A L
= sup = sup A ⋅ x = sup A ⋅ x ,
x∈ n x x∈ n x∈ n
x≠0 x ≤1 x =1
este norma matriceală subordonată normei vectoriale.
49
Definiţie 1.60. Un spaţiu vectorial real H se numeşte prehilbertian dacă
există o aplicaţie f : H × H → numită produs scalar şi notată prin
f ( x, y ) = x, y , care are următoarele patru proprietăţi:
1. x, y = y, x , ∀x, y ∈ H (comutativitate);
2. x, y + z = x, y + x, z , ∀x, y, z ∈ H (distributivitatea faţă de adunare);
3. λ ⋅ x, y = λ ⋅ x, y , ∀x, y ∈ H , ∀λ ∈ (omogenitate);
4. x, x ≥ 0, ∀x ∈ H şi x, x = 0 ⇔ x = 0 (inegalitatea triunghiului).
Spaţiile prehilbertiene finit dimensionale se numesc şi spaţii euclidiene.

Pentru orice x ∈ H se notează x = x,x definind în acest fel o aplicaţie
h : H → . Se poate verifica că x = x,x are proprietăţile normei, fapt pentru
care se numeşte norma lui x.
Observaţie 1.61. Putem defini pe n următoarele operaţii peste corpul
:
• adunarea vectorilor x + y = ( x1 + y1, x2 + y2 ,..., xn + yn ) , ∀ x, y ∈ n ,
• înmulţirea cu scalar α ⋅ x = ( α ⋅ x1, α ⋅ x2 ,..., α ⋅ xn ) , ∀ x ∈ n
, α∈ .
Se pot verifica axiomele spaţiului vectorial, adică ( n
)
, +, ⋅ este spaţiu
vectorial peste , iar punctele sale se numesc vectori şi xi coordonatele
vectorilor. În spaţiul vectorial ( n
)
, +, ⋅ se mai poate defini produsul scalar a
doi vectori
< x, y >= x1 ⋅ y1 + x2 ⋅ y2 + ... + xn ⋅ yn .
Teoremă 1.62. Fie H un spaţiu prehilbertian real.

• Pentru orice două elemente x, y ∈ H are loc inegalitatea17
x, y ≤ x ⋅ y .
• H este spaţiu vectorial normat relativ la norma
h : H → , h ( x ) = x, x .
• Pentru orice două elemente x, y ∈ H are loc relaţia18
2
x+ y + x− y
2
(
= 2⋅ x + y
2 2
).
• Pentru orice două elemente x, y ∈ H au loc următoarele două duble
implicaţii x + y = x + y ⇔ x, y = x ⋅ y ⇔ ∃λ ∈ , y = λ ⋅ x .
17 Inegalitatea lui Schwarz

18 Regula paralelogramului
50
Pe un spaţiu normat putem defini o topologie indusă de normă, astfel
Definiţie 1.63. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat şi a ∈ X .
Mulţimea B ( a, r ) = { x ∈ X x − a < r} ( r > 0 ) se numeşte bila deschisă
de centru a şi rază r.
Mulţimea B′ ( a, r ) = { x ∈ X x − a ≤ r} ( r > 0 ) se numeşte bila închisă
de centru a şi rază r.
Observaţie 1.64. Topologia asociată normei ⋅ este:

τ ⋅ = {D ⊂ X (∀) x ∈ D, ( ∃) r > 0 pentru care B ( x, r ) ⊂ D} ∪ {∅} .
Prin urmare, perechea X , τ ⋅ ( ) este un spaţiu topologic şi putem defini

noţiunea de convergenţă a unui şir. Fie ( X , ⋅ ) un spaţiu normat, ( xn )n∈ un
şir din X şi a ∈ X .
Şirul ( xn )n∈ este convergent la a ∈ X şi scriem lim xn = a dacă pentru
n →∞
orice ε > 0 există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice număr natural n ≥ nε
să aibă loc xn − a < ε .
1.5.1 Spaţii Banach
Definiţie. Un spaţiu normat care este metric complet relativ la distanţa

indusă de normă se numeşte spaţiu Banach.
Exemplu: Spaţiul metric ( p
)
, d , d ( x, y ) = x − y este spaţiu Banach
relativ la norma euclidiană,
p
x = ∑ xi2 = ( )
x12 + x22 + ... + x 2p , ( ∀ ) x = x1, x2 ,..., x p ∈ p
.
i =1
Exemplu: Fie A o mulţime nevidă şi B ( A ) mulţimea funcţiilor mărginite
f : A→ . Spaţiul ( B ( A) , ⋅ ) , unde f = sup f ( x ) , este un spaţiu normat
x∈ A
real. Norma definită astfel se mai numeşte norma uniformă. Dacă definim
distanţa indusă de norma uniformă d ( f , g ) = f − g = sup f ( x ) − g ( x ) , se
x∈ A
poate arăta că spaţiul ( B ( A ) , d ) este spaţiu Banach.
Exemplu Fie m mulţimea şirurilor mărginite de numere reale. Pentru
orice x = ( xn )n∈ , x ∈ m aplicaţia x → x = sup xn este o normă pe m. Distanţa
n∈
51
indusă de această normă d ( x, y ) = x − y = sup xn − yn generează spaţiul metric
n∈
( m, d )care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Exemplu: Fie c mulţimea şirurilor convergente de numere reale. Pentru
orice şir x = ( xn )n ∈ c , aplicaţia x → x = sup xn este o normă pe c. Distanţa
n∈
indusă de această normă d ( x, y ) = x − y = sup xn − yn generează spaţiul metric
n∈
( c, d ) care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Exemplu: Fie mulţimea lq , q ≥ 1 de şiruri reale definită prin
⎧⎪ ⎫⎪
lq = ⎨ x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ , seria ∑ xn
q
este convergentă ⎬ .
⎪⎩ n≥0 ⎪⎭
1
⎛ q⎞
q
Pentru orice element x = ( xn )n ∈lq , aplicaţia x → x = ⎜
⎜
xn ⎟
⎟ ∑ este
⎝ n≥0 ⎠
o normă pe lq . Distanţa indusă de această normă
1
⎛ q⎞
q
d ( x, y ) = x − y = ⎜
⎜ ∑xn − yn ⎟
⎟
⎝ n≥0 ⎠
( )
generează spaţiul metric lq , d care se poate demonstra că este spaţiu Banach.
Pentru q = ∞ se consideră l∞ = m .
Remarcă. Orice spaţiu normat de dimensiune finită este un spaţiu

Banach. Reciproca nu este adevărată.
1.5.2 Spaţii Hilbert
Într-un spaţiu normat (metric) se pot măsura distanţele, dar nu şi

unghiurile, ceea ce restrânge posibilitatea de interpretare geometrică. Pentru a
elimina acest neajuns vom introduce o clasă specială de spaţii cu largi aplicaţii
în inginerie, şi anume: spaţiul Hilbert. Într-un spaţiu Hilbert avem definit
produsul scalar a doi vectori cu ajutorul căruia definim norma, putând astfel
determina atât unghiurile, cât şi lungimile vectorilor.
Exemplu: Fie mulţimea l2 de şiruri reale definită prin

⎧⎪ ⎫⎪
l2 = ⎨ x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ , seria ∑ xn
2
este convergentă ⎬ .
⎩⎪ n≥0 ⎭⎪
52
Aplicaţia ( x, y ) → ∑ xn ⋅ yn este un produs scalar pe l2 . Norma indusă de
n≥0
1
⎛ ⎞ 2
acest produs scalar este x = ⎜ xn2 ⎟
⎜ ⎟ ∑ . Se poate arăta că spaţiul ( l2 , ⋅ ) este
⎝ n≥0 ⎠
spaţiu Hilbert.
Fie H1, H 2 şi H spaţii vectoriale peste acelaşi corp de scalari K.

Definiţie. O aplicaţie notată ⋅, ⋅ a produsului cartezian H1 × H 2 în K se
numeşte forma hermitiană dacă are următoarele două proprietăţi:
1. a1x1 + a2 x2 , y = a1 ⋅ x1, y + a2 ⋅ x2 , y ,
∀x1, x2 ∈ H1, y ∈ H 2 , ∀a1, a2 ∈ K ,
2. x, y = y, x , ∀x ∈ H1, y ∈ H 2 , bara marcând operaţia de conjugare
în K.
Definiţie. O formă hermitiană ⋅, ⋅ pe H × H care are în plus proprietatea

3. x, x > 0, ∀x ∈ H , x ≠ 0 H se numeşte produs scalar pe H. Condiţia are
sens, deoarece din definiţia anterioară rezultă că x, x ∈ .
Teoremă. Într-un spaţiu vectorial H peste corpul K în care sunt

îndeplinite pentru aplicaţia ⋅, ⋅ : H1 × H → K proprietăţile 1, 2 şi 3, funcţia
f : H → , f ( x ) = x, x este o normă.
Demonstraţie Vom observa în primul rând că
x, y1 + y2 = y1 + y2 , x = y1, x + y2 , x = y1, x + y2 , x = x, y1 + x, y2
x , α y = α y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ y , x = α ⋅ x, y
Vom scrie anticipat x := x, x şi obţinem
x = 0 ⇔ x, x = 0 ⇔ x = 0 H .
Apoi αx = αx, αx = α ⋅ α ⋅ x, x = α ⋅ x .
Să stabilim inegalitatea triunghiului.
Observăm că ∀α ∈ K ⇒ x + αy ≥ 0 ⇒ x + αy, x + αy ≥ 0 ⇒
2 2 2
x + α ⋅ y , x + α x, y + α y ≥ 0.
x, y
Pentru α = − 2
obţinem inegalitatea x, y ≤ x ⋅ y cunoscută sub
y
denumirea de inegalitatea lui Schwartz.
53
În baza acestei inegalităţi deducem:
=( x + y )
2 2 2 2 2 2
x+ y = x + y , x + x, y + y ≤ x + 2 ⋅ x, y + y
de unde x + y ≤ x + y şi cu aceasta am arătat că funcţia x = x, x este o
normă în H.
Definiţie. Un spaţiu vectorial H în care s-a introdus un produs scalar ⋅, ⋅
cu proprietăţile 1, 2, 3 şi s-a definit norma prin relaţia x = x, x (adică norma
provine din produsul scalar) se numeşte spaţiu prehilbertian.
Un spaţiu Hilbert19 este prin definiţie un spaţiu prehilbertian complet. În
particular, orice spaţiu euclidian este spaţiu Hilbert.
Exemplu: Fie L2 ([ a, b ]; ) mulţimea tuturor funcţiilor reale pătrat
b
integrabile pe intervalul real [ a, b ] . Aplicaţia ( f , g ) → ∫ f ( x ) ⋅ g ( x ) dx defineşte
a
un produs scalar pe mulţimea L2 ([ a, b ]; ) . Norma indusă de acest produs scalar
1
⎛b ⎞ 2
⎜
2
∫ ⎟
(
este f = ⎜ f ( x ) dx ⎟ . Se poate arăta că spaţiul L2 ([ a, b ]; ) , ⋅ este spaţiu )
⎝a ⎠
Hilbert.
Observaţie. În general, dintr-o normă nu putem defini un produs scalar
după cum putem vedea din
Teoremă. Fie ( H , ⋅ ) un spaţiu vectorial normat. O condiţie necesară şi
suficientă pentru ca norma ⋅ definită pe H să fie generată de un produs scalar
pe H este ca să fie satisfăcută egalitatea paralelogramului
x+ y + x− y
2 2
(
= 2⋅ x + y
2 2
) , ∀x, y ∈ H .
Demonstraţie „=>” Dacă există un produs scalar ⋅, ⋅ pe H care
2
generează norma ⋅ pe H, atunci x = x, x şi
2 2
x+ y + x− y = x + y, x + y + x − y, x − y =
= x, x + y + y , x + y + x, x − y − y , x − y =
2 2
= x + x , y + y , x + y + x − x, y − y , x + y
2 2
(
= 2⋅ x + y
2 2
)
„<=” Să presupunem relaţia verificată. Definim produsul scalar pe H care
generează norma ⋅ pe H, după relaţia
19 David Hilbert (1862-1943), matematician german, a introdus noţiunea de produs scalar abstract.
54
x, y H
=
1
4
(x+ y
2
H
+ x− y
2
H ) pentru H spaţiu real,
( + i ⋅ x + y − i ⋅ x − y ) pentru H spaţiu
1 2 2 2 2
x, y H
= x+ y H
− x− y H H H
4
complex
şi verificăm cu uşurinţă axiomele produsului scalar ⋅, ⋅ . □
Observaţie. Rezultă imediat că un spaţiu Banach a cărui normă satisface
egalitatea paralelogramului este un spaţiu Hilbert.
Definiţie. O mulţime M ⊂ H nevidă care odată cu două puncte ale sale
conţine şi dreapta determinată de cele două puncte mulţime convexă, adică
∀u , v ∈ M , ∀α ∈ [ 0,1] ⇒ α ⋅ v + (1 − α ) ⋅ u ∈ M .
Definiţie. Fie H un spaţiu hilbertian. Două elemente u , v ∈ H se numesc
ortogonale dacă produsul lor scalar este nul, adică u, v H = 0 .
Observaţie. Dacă elementele u , v ∈ H sunt ortogonale, atunci are loc
teorema lui Pitagora20 rescrisă în limbajul normei:
2 2 2
u+v = u + v .
În adevăr, din
2 2 2
u , v = 0 ⇒ u + v = u + v, u + v = u + v .
Observaţie. Să presupunem că în produsul scalar x, y fixăm unul din

puncte, de pildă pe y, şi definim aplicaţia f y : H → K , f y ( x ) = x, y .
Se poate arăta că această aplicaţie este liniară şi continuă.
Într-adevăr
f y ( ax ) = ax, y = a ⋅ x, y = a ⋅ f y ( x ) ,
f y ( x + z ) = x + z , y = x, y + z , y = f y ( x ) + f y ( z ) ,
iar din inegalitatea lui Schwartz21 obţinem
f y ( x ) = x, y ≤ x ⋅ y , ∀x ∈ H ,
adică f y este mărginită şi cum este şi liniară, deducem că f y este continuă.
Fréchet22 şi Riesz23 au arătat independent unul de altul că oricărei
funcţionale liniare şi mărginite f : H → K îi corespunde un produs scalar
⋅, y f şi unul singur, astfel ca f ( x ) = x, y f , ∀x ∈ H .
20 Pythagoras, 559-500 î.C., matematician grec

21 Laurent Schwartz, 1915-2002, matematician francez
22 Maurice René Fréchet, 1878-1973, matematician francez
23 Frigyes Riesz, 1880-1956, matematician maghiar
55
Teoremă (existenţa şi unicitatea elementului de normă minimă)
Dacă H este un spaţiu hilbertian şi M ⊂ H o mulţime convexă şi închisă,
atunci există un element unic x ∈ M astfel încât
x ≤ x , ∀x ∈ M
şi notăm x = arg inf { x x ∈ M } .
Demonstraţie. Demonstraţia are două etape.
♦ Vom demonstra mai întâi existenţa lui x din M.
Deoarece x ≥ 0 rezultă că mulţimea { x x ∈ M } este minorată de zero,
deci posedă o margine inferioară. Prin urmare, există d = inf { x x ∈ M } şi care
este geometric distanţa de la elementul 0 H la M, adică d = dist ( M ,0 H ) .
Cum d = inf { x x ∈ M } este marginea inferioară a mulţimii
{x x ∈ M } , prin urmare este punct aderent, există şirul ( xn )n ⊂ M astfel ca
lim xn = d .
n →∞
Arătăm că există elementul x ∈ M astfel ca lim xn = x = d .
n →∞
Din egalitatea paralelogramului
2
x+ y + x− y
2
(
= 2⋅ x + y
2 2
) , ∀x, y ∈ M
deducem că:
( ) ( )
2
2 2 2 2 x+ y 2 2
x − y = 2⋅ x + y − x + y = 2⋅ x + y − 4⋅ , ∀x, y ∈ M
2
Folosim în continuare faptul că atât produsul scalar, cât norma
x = x, x sunt funcţii continue, fapt exemplificat în capitolul de funcţii
continue.
Pentru x = xn ∈ M , y = xm ∈ M , m, n ∈ , cum M este mulţime convexă
x + y xn + xm
obţinem = ∈ M , deci
2 2
( )
2
2 2 2 xn + xm
xn − xm = 2 ⋅ xn + xm − 4 ⋅ .
2
2
Dar cum lim xn = d 2 , prin definiţie avem că pentru orice ε > 0 există
n →∞
2
numărul nε ∈ astfel ca pentru orice m, n ≥ nε să rezulte atât xn − d 2 < ε , cât
2
x + xm
şi n − d 2 < ε . Prin urmare,
2
56
( )
2
2 2 2
xn − xm = 2 ⋅ xn + xm − 4 ⋅ n
x + xm
2
( )
≤ 2⋅ 2⋅ d2 + 2⋅ε − 4⋅ d2 − ε = 8⋅ε , ( )
adică şirul ( xn )n ⊂ M este un şir fundamental şi cum M ⊂ H care este spaţiu
Hilbert rezultă că şirul ( xn )n ⊂ M este şi convergent.
În consecinţă, ∃ x ∈ M astfel ca lim xn = x .
n →∞
Din ipoteza că M este mulţime închisă deducem că x ∈ M .
♦ Să arătăm că x este unic.

Fie prin absurd un alt element y ∈ M cu proprietatea că x ≠ y şi
y = arginf { x x ∈ M } .
Folosind din nou egalitatea paralelogramului deducem:
2
x+ y
= 2 ⋅ ⎛⎜ x + y ⎞⎟ − 4 ⋅
2 2 2
0< x− y .
⎝ ⎠ 2
Deoarece x, y ∈ M , M fiind convexă, rezultă că există elementul z ∈ M
x+ y
astfel ca z = . Prin urmare,
2
z ≥ inf { x x ∈ M } = d ⇒ z
2
≥ d2
şi înlocuind în relaţia anterioară deducem
2 2
0< x− y = 4⋅d2 − 4⋅ z ≤0
fals, ceea ce arată că elementul x ∈ M este unic.
Definiţie. Vom defini distanţa de la o mulţime M ⊂ H la un punct u ∈ H

ca fiind numărul d = inf { u − v v ∈ M } =: dist ( u , M ) , iar dacă elementul x ∈ H
are proprietatea că x, u = 0, ∀u ∈ M , spunem că x este ortogonal pe mulţimea
M şi scriem x ⊥ M .
Observaţie. Teorema anterioară se poate generaliza în modul următor.
Fie H un spaţiu hilbertian peste K, M ⊂ H o mulţime închisă convexă
nevidă. Dacă u ∈ H şi d = inf { u − v v ∈ M } =: dist ( u , M ) , atunci există
elementul w ∈ M unic determinat astfel încât d = dist ( u , M ) = u − w .
H
În adevăr, dacă definim submulţimea P ⊂ H astfel că pentru orice x ∈ P
există elementul vx ∈ M cu proprietatea x = u − vx , atunci constatăm că P este
mulţime convexă,
57
∀x, y ∈ P ⇒ ax + (1 − a ) y = a ( u − vx ) + (1 − a ) u − v y = ( )
= u − ⎡⎣ avx + (1 − a ) v y ⎤⎦ = u − vax + (1− a ) y ∈ P
şi închisă deoarece M este închisă.
Din teorema anterioară deducem că există în mod unic elementul x ∈ P
astfel ca x = inf { x x ∈ P} =: dist ( 0 H , P ) , prin urmare există şi este unic
elementul w ∈ M astfel ca d = dist ( u , M ) = u − w .
H
În baza teoremei anterioare putem formula

Definiţia Fie H un spaţiu hilbertian, M∈ H o mulţime nevidă convexă şi
închisă. Fie P : H → M aplicaţia care asociază fiecărui element u ∈ H
elementul w ∈ M definit ca fiind cel cu proprietatea
d = dist ( u , M ) = u − w .
H
Operatorul (aplicaţia) P astfel definită se numeşte operator de proiecţie
(proiector) al lui H pe M, iar w = P ( u ) ∈ M se numeşte proiecţia lui u pe M.
Definiţie. Fie H un spaţiu hilbertian şi M o parte nevidă a sa. Se numeşte

complementul ortogonal al lui M şi se notează M ⊥ mulţimea elementelor lui H
ortogonale pe M, adică
{
M ⊥ := x ∈ H x, y H
= 0, ∀y ∈ M . }
Teoremă (principiul ortogonalităţii)
Dacă M ⊂ H este un subspaţiu închis al lui H, atunci există o pereche
unică de aplicaţii P, G : H → M cu proprietatea că pentru oricare element
x ∈ H există şi este unică perechea de elemente x − , x ⊥ ∈ M astfel ca
x − = P ( x ) , x ⊥ = G ( x ) şi
x = x− + x⊥
Demonstraţie. Demonstraţia are două etape.
♦ Să arătăm că există o descompunere de forma
H = M ⊕ M ⊥ = Im P ⊕ Im G .
Fie elementul x ∈ H arbitrar şi definim mulţimea x + M = { x + y y ∈ M }
care se poate arăta că este închisă (căci M este închisă) şi conexă (căci M este
subspaţiu).
Din teorema anterioară deducem că există elementul x ⊥ ∈ x + M unic
determinat ce are cea mai mică normă în mulţimea x + M . Să notăm cu
x − = x − x ⊥ . Deoarece x ∈ x + M şi x ⊥ ∈ x + M , iar M este subspaţiu al
58
spaţiului liniar H, deducem că x − x ⊥ = x − ∈ M , elementul x − ∈ M fiind unic
determinat.
Prin urmare, putem defini aplicaţia P : H → M prin P ( x ) = x − .
Să arătăm că elementul x ⊥ ∈ x + M este ortogonal pe mulţimea M, adică
x⊥ , y = 0, ∀y ∈ M . Presupunem pentru simplitate y = 1 .
H
Deoarece x ⊥ ∈ x + M este de normă minimă în mulţimea x + M putem
scrie
2 2
x⊥ , x⊥ = x⊥ ≤ x ⊥ − a ⋅ y ≤ x ⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ y =
2 2
= x⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ x ⊥ , y + a 2 ⋅ y , ∀a ∈ , ∀y ∈ M
Pentru a = x ⊥ , y , cum y = 1 obţinem

2 2
x⊥ ≤ x ⊥ − a ⋅ y, x ⊥ − a ⋅ y = x ⊥ − x⊥ , y .
Prin urmare, x⊥ , y = 0, ∀y ∈ M . Ipoteza restrictivă y = 1 nu

H
micşorează generalitatea, deoarece pentru y ≠ 1 putem simplifica toate relaţiile
prin această cantitate. Prin urmare, x ⊥ ⊥ M , adică x ⊥ ∈ M ⊥ .
♦ Să demonstrăm unicitatea.
Presupunem prin absurd că există două descompuneri distincte
⎧⎪ x = x1− + x1⊥ , x1− ∈ M , x1⊥ ∈ M ⊥ x2 − ≠ x1−
⎨ cu
− ⊥ − ⊥ ⊥
⎪⎩ x = x2 + x2 , x2 ∈ M , x2 ∈ M x2 ⊥ ≠ x1⊥
Scăzând cele două relaţii, obţinem
x1− − x2 − = x2 ⊥ − x1⊥ .
Însă x1− − x2 − ∈ M , x1⊥ − x2 ⊥ ∈ M ⊥ deoarece atât M, cât şi M ⊥ sunt
subspaţii ale lui H. Dacă în relaţia anterioară facem produsul scalar cu x1− − x2 − ,
deducem:
x1− − x2 − , x1− − x2 − = x2⊥ − x1⊥ , x1− − x2− = 0 ⇒
2
⇒ x1− − x2 − = 0 ⇔ x1− = x2 − ⇔ x1⊥ = x2⊥
contradicţie, prin urmare descompunerea este unică şi putem scrie
H = M ⊕ M ⊥ = Im P ⊕ Im G .□
59
Elementele x − , x ⊥ se mai numesc proiecţiile ortogonale ale elementului
x ∈ H pe mulţimile M, respectiv M ⊥ şi se notează prin x − = p.o ⎡⎣ x, M − ⎤⎦ ,
respectiv x ⊥ = p.o ⎡⎣ x, M ⊥ ⎤⎦ .
Propoziţie. Aceste aplicaţii au următoarele proprietăţi:

♦ Dacă elementul x ∈ M , atunci x = x − şi x ⊥ = 0 , iar dacă x ∈ M ⊥ ,
atunci x = x ⊥ şi x − = 0 ,
♦ x ⊥ = x − x − = inf { x − y y ∈ M } numită şi proprietatea de
minimizare a componentei x ⊥ (în tehnică x ⊥ este eroarea de
aproximare a elementului x ∈ H cu elementul x − ∈ M ),
2 2 2
♦ x = x⊥ + x − , ∀x ∈ H ,
♦ aplicaţiile P şi G sunt funcţionale liniare, continue şi idempotente,
adică P 2 = P şi G 2 = G . În plus, G = I − P ,
♦ P ( u ) , v = u , P ( v ) , ∀u , v ∈ H .
Demonstraţie. Vom demonstra a doua proprietate, celelalte lăsându-le
cititorului drept exerciţiu.
Pentru orice element y ∈ M putem scrie
2 2
x− y = x⊥ + x− − y = x ⊥ + x − − y, x ⊥ + x − − y =
2 2
= x⊥ + x− − y − 2 ⋅ x⊥ , x− − y
Cum M este subspaţiu al lui H, iar x − , x ∈ M rezultă că x − − x ∈ M , prin
2 2 2
urmare x ⊥ , x − − y = 0 şi în consecinţă, x − y = x⊥ + x − − y , ∀y ∈ M .
2 2 2 2
Urmează că x− y = x − x− + x − − y ≥ x − x − , ∀y ∈ M , adică
x ⊥ = x − x − = inf { x − y y ∈ M } .□
Exemplu: Fie H un spaţiu hilbertian, H n , n ∈ , un subspaţiu finit

dimensional al său ( dim H n = n ) şi elementul u ∈ H . Vom calcula
d = dist ( u , H n ) .
Fie {e1, e2 ,..., en } ⊂ H n un sistem de n elementele liniar independente şi Pn
operatorul de proiecţie al spaţiului H pe subspaţiul H n , n ∈ .
60
Avem d ( u , H n ) = inf d ( u , v ) = inf u − v H
= u − Pn ( u ) şi Pn ( u ) este
v∈H n v∈H n H
unicul element din H n cu proprietatea că realizează distanţa de la u la H n .

Deoarece Pn ( u ) ∈ H n rezultă că elementul Pn ( u ) se scrie în mod unic astfel
n
Pn ( u ) = ∑ λ k ⋅ ek .
k =1
Condiţia u − Pn ( u ) ⊥ H n este echivalentă cu condiţiile
u − Pn ( u ) ⊥ ek , k = 1: n sau cu condiţiile u − Pn ( u ) , ek = 0, k = 1 : n . Ţinând
n
seama de reprezentarea elementului Pn ( u ) = ∑ λ k ⋅ ek în subspaţiul H n ,
k =1
deducem următorul sistem liniar
n
∑ λk ⋅ ek , e j
H
= u, e j
H
, ∀j = 1: n
k =1
sau încă
⎧ λ1 ⋅ e1, e1 + λ 2 ⋅ e2 , e1 + ... + λ n ⋅ en , e1 = u , e1
⎪
⎪ λ1 ⋅ e1, e2 + λ 2 ⋅ e2 , e2 + ... + λ n ⋅ en , e2 = u , e2
⎨
⎪...................................................................................
⎪ λ1 ⋅ e1, en + λ 2 ⋅ e2 , en + ... + λ n ⋅ en , en = u , en
⎩
Cum Pn ( u ) este singurul element din H n proprietatea că
u − Pn ( u ) ⊥ ek , k = 1: n , deducem că sistemul de mai sus privit ca sistem liniar în
necunoscutele λ1, λ 2 ,..., λ n are soluţie unică, prin urmare determinantul
sistemului, numit grammian, este nenul
⎛ < e1, e1 > < e2 , e1 > ... < en , e1 > ⎞
⎜ < e , e > < e , e > ... < e , e > ⎟
Γ ( e1, e2 ,..., en ) = det ⎜ 1 2 2 2 n 2 ⎟
≠ 0.
⎜ ........... ⎟
⎜ ⎟
⎝ < e1, en > < e2 , en > ... < en , en > ⎠
În concluzie, proiecţia lui u pe subspaţiul H n este definită unic de
constantele ( λ i )i =1, n ce reprezintă soluţia sistemului liniar de mai sus. În
particular, dacă sistemul de elemente {e1, e2 ,..., en } ⊂ H n este ortonormat, adică
ei , e j = δi , j , i, j = 1: n , atunci
n
λ k = u , ek , k = 1: n şi Pn ( u ) = ∑ u, ek ⋅ ek .
k =1
61
Revenind la determinarea distanţei d = dist ( u , H n ) avem:
n
∑ λ k ⋅ ek , u
2
d = u − Pn ( u ) = u − Pn ( u ) , u − Pn ( u ) = u − Pn ( u ) , u = u −
2 2
k =1
sau încă
λ1 ⋅ e1, u + λ 2 ⋅ e2 , u + ... + λ n ⋅ en , u = u , u − d 2 .
Sistemul liniar anterior completat cu această ecuaţie, în necunoscutele
λ k , k = 1: n , este compatibil. Prin urmare,
⎛ u, u − d 2 e1, u ... en , u ⎞
⎜ ⎟
det ⎜
u , e1 e1, e1 ... en , e1 ⎟ = 0 ⇒ d 2 = Γ ( u , e1,..., en ) .
⎜ ... ... ... ... ⎟ Γ ( e1, e2 ,..., en )
⎜ ⎟
⎜ u ,e e1, en ... en , en ⎟
⎝ 1 n ⎠
1.5.3 Exerciţii
x− y
1. Să se arate că ( , d ) unde d : × → , d ( x, y ) = este un
1+ x − y
spaţiu metric.
Indicaţie
Se verifică imediat că d ( x, y ) > 0 pentru x ≠ y; d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y şi
că d ( x, y ) = d ( y, x ) , ( ∀ ) x, y ∈ .
Pentru a demonstra inegalitatea triunghiului se foloseşte faptul că funcţia
x
ϕ : + → , ϕ( x) = este crescătoare şi subaditivă. Astfel are loc:
1+ x
α+β α+β α β
ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α + β ) = ≤ ϕ( α ) + ϕ( β ) = + ,
1+ α + β 1+ α + β 1+ α 1+ β
Rezultă că
x−z ( x − y) + ( y − z) x− y y−z
d ( x, z ) = = ≤ + = d ( x, y ) + d ( y , z )
1+ x − z 1+ ( x − y) + ( y − z) 1+ x − y 1+ y − z
{
2. Fie X = ( s ) = x = ( xn )n xn ∈ , ∀n ∈ } mulţimea şirurilor de numere
reale. Să se arate că aplicaţia
∞
1 xn − yn
• d : s × s → , d ( x, y ) = ∑
2 n
⋅
1 + xn − y n
este o distanţă în spaţiul X,
n =1
62
k
1 xn − yn
• d k : s × s → , d k ( x, y ) = ∑ 2 n
⋅
1 + xn − y n
, unde k ≥ 1 fixat, nu este o
n =1
distanţă în spaţiul X.
Indicaţie
• Fie x, y ∈ X două şiruri reale. Cum şirul sumelor parţiale
n
1 x −y
S n ( x, y ) = ∑ 2k ⋅ 1 + kxk − kyk este crescător şi mărginit superior
k =1
n
1
S n ( x, y ) ≤ ∑ 2k < 1, ∀n ∈ ,
k =1
prin teorema lui Weierstrass24, există lim Sn ( x, y ) = d ( x, y ) şi în plus
n →∞
d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ . Dacă d ( x, y ) = 0 , atunci
0 = d ( x, y ) ≥ Sn ( x, y ) ≥ 0, ∀n ∈ ,
de unde Sn ( x, y ) = 0, ∀n ∈ , ceea ce atrage că
xk − yk = 0, ∀k = 1,..., n, ∀n ∈ ,
prin urmare x = y . Celelalte condiţii ale distanţei se verifică uşor folosind
exerciţiul precedent.
• Pentru d k se arată că există două şiruri x, y ∈ X , x ≠ y , astfel ca
d k ( x, y ) = 0 .
3. Să se arate că mulţimea L2 ([ a, b ]) a funcţiilor pătrat integrabile

f : [ a, b ] → este un spaţiu normat relativ la aplicaţia
1/ 2
⎛b ⎞
f ∈ L ( [ a, b ]) → f = ⎜ f ( t ) d t ⎟
∫
2 2
∈ .
⎜ ⎟
⎝a ⎠
Indicaţie. Condiţiile 1) şi 2) din definiţia normei se verifică imediat.

Pentru condiţia 3) se utilizează inegalitatea
⎛b 2 ⎞
⎜ ∫
⎜ ⎡⎣λ ⋅ f ( t ) + g ( t ) ⎤⎦ d t ⎟ ≥ 0 ⇔
⎟
⎝a ⎠
b b b
2 2
∫ f (t ) d t + 2 ⋅ λ ⋅ ∫ f (t ) ⋅ g (t ) d t + ∫ g (t ) d t ≥ 0
2
⇔λ ⋅
a a a
24 Karl Theodor Wilhelm Weierstrass, 1815-1897, matematician german
63
Ţinând seama de semnul trinomului de gradul doi, rezultă că
discriminantul ∆ ≤ 0 , adică:
2
⎛b ⎞ ⎛b ⎞ ⎛b ⎞
∫ ∫ ∫
2 2
⎜ f (t ) ⋅ g (t ) d t ⎟ − ⎜ f (t ) d t ⎟ ⋅ ⎜ g (t ) d t ⎟ ≤ 0 .
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝a ⎠ ⎝a ⎠ ⎝a ⎠
Extrăgând radicalul, se va obţine imediat condiţia 3) din definiţia normei.
4. Fie şirul ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) . Notăm yn = inf xk şi zn = sup xk , n ∈ . Să se

k ≥n k ≥n
arate că cele două şiruri sunt convergente şi lim yn ≤ lim zn .
n n
Indicaţie. Observăm că yn ≤ zn , ∀ n ∈ şi
yn = inf ( yn +1, xn ) ≤ yn +1 , iar zn = sup ( zn +1, xn ) ≥ zn +1 .
Prin urmare au loc inegalităţile y1 ≤ ... ≤ yn ≤ yn +1 ≤ zn ≤ ... ≤ z1 , adică
şirurile ( yn )n , ( zn )n ⊂ ( , ⋅ ) sunt convergente şi lim yn ≤ lim zn .
n n
n m ≥1 n ≥ m n
( n
) ⎛ ⎞
Numerele lim yn = sup inf xn =: lim xn şi lim zn = inf ⎜ sup xn ⎟ =: lim xn
m ≥1 ⎝ n ≥ m ⎠ n
se numesc limită inferioară sau cel mai mic punct limită, respectiv limită
superioară sau cel mai mare punct limită al şirului ( xn )n . Aceste limite există
chiar dacă şirul ( xn )n nu este convergent. Rezultatul următor prezintă o legătură
între aceste limite şi convergenţa şirului ( xn )n .
5. Să se arate că un şir ( xn )n ⊂ ( , ⋅ ) este convergent dacă şi numai dacă

∃ lim xn = lim xn = .
n n
Indicaţie
„⇒ ” ∀ ε > 0 , ∃ nε ∈ cu xn − x0 < ε , ∀ n ≥ nε
⇒ x0 − ε ≤ inf x j = ynε ≤ sup yn = lim xn = şi
j ≥ nε n ≥1 n
x0 + ε ≥ sup x j = znε ≥ inf zn = lim xn = L
j ≥ nε n ≥1 n
x0 − ε ≤ ≤ L ≤ x + ε ⇒ L − ≤ x0 + ε − x0 + ε = 2ε , ∀ ε > 0 ⇒ L = .
„ ⇐ ” Fie = L = c ∈ , atunci ∀ ε > 0 avem
− ε ≠ sup yn = cel mai mic majorant al lui ( yn )n ⇒ − ε nu este
n ≥1
majorant pentru ( yn )n ⇒ ∃ pε ∈ astfel încât − ε < y pε ≤ x j , ∀ j ≥ pε .
Analog se obţine un qε ∈ astfel încât L + ε < zqε ≥ x j , ∀ j ≥ qε .
64
Cum = L = c deducem
c − ε < x j < c + ε , − ε < y pε ≤ x j , ∀ j > nε = max ( pε , qε ) .
6. Să se calculeze lim şi lim pentru şirurile următoare

n n
n
(i) xn = ⋅ cos ( n ⋅ π ) ;
n +1
1 + ( −1)
n
n 2n
(ii) xn = + ( −1) ;
3 3n + 1
n ⎛ 1⎞
(iii) xn = ( −1) ⋅ ⎜ a + ⎟ , a ≥ 0 .
⎝ n⎠
7. Să se studieze convergenţa şirului de termen general

⎛ 1 n
ln ( n!) π⎞
• yn = ⎜
⎜
⋅ k,∑ n ⋅ ln n
π π
, n n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin ⎟ ∈
n ⎠⎟
( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
;
⎝ n ⋅ n k =1 2 3
⎛ n n
k ⎞
• xn = ⎜
⎜ ∑ k ⋅ (
1
k + 1)
,
n!
nn
, ∑ n 2
+ k
⎟⎟ ∈ ( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
.
⎝ k =1 k =1 ⎠
Indicaţie. Se cunoaşte că şirurile din ( p
)
, ⋅ 2 , p∈ *
, convergenţa este
echivalentă cu convergenţa coordonatelor. Pentru şirul ( yn ) n ⊂ ( 3

,⋅2 ) vom
aplica trei rezultate de convergenţa şirurilor reale:
• Pentru prima componentă folosim suma Riemann asociată funcţiei
f : [ 0,1] → definită prin f ( x ) = x , diviziunii
1 k
x0 = 0 < x1 = < ... < xk = < ... < xn = 1 ,
n n
şi punctelor intermediare ξk = xk , k = 1: n .
n 1
1 2
Se obţine lim
n →∞ n ⋅ n
⋅ k= ∑
x dx = .
3 ∫
k =1 0
• Pentru a doua componentă, folosim teorema lui Stolz25-Cesàro26, şi
anume: dacă şirurile reale ( xn )n , ( yn )n ⊂ ( , ⋅ ) au proprietăţile:
(i) ( yn )n este strict monoton şi nemărginit,
25 Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac

26 Ernesto Cesàro, 1859-1906, matematician italian
65
xn +1 − xn
(ii) ∃ lim = ∈ ,
n →∞ yn +1 − yn
x
atunci ∃ lim n = .
n →∞ yn
ln ( n!) ln ( n + 1)
Prin urmare, lim = lim = 1.
n →∞ n ⋅ ln n n →∞ ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) − n ⋅ ln n
• Pentru a treia componentă folosim criteriul raportului, şi anume: dacă

x
şirul ( xn )n ⊂ ( + , ⋅ ) are proprietatea că există lim n +1 = ∈ , atunci
n →∞ xn
x
• există lim n xn şi are loc egalitatea lim n xn = lim n +1 ,
n →∞ n →∞ n →∞ xn
⎧ 0, <1
• există lim xn = ⎨
n →∞ ⎩ ∞, >1
π π π
π π π ( n + 1)!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin
lim n n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin = lim 2 3 n + 1 = π.
n →∞ 2 3 n n →∞ π π π
n!⋅ sin ⋅ sin ⋅ ... ⋅ sin
2 3 n
Reunind cele trei rezultate, obţinem că şirul ( yn )n ⊂ 3 , ⋅ 2 este ( )
⎛2 ⎞
convergent şi lim yn = ⎜ , 1, π ⎟ . Procedând similar pentru şirul
n →∞ ⎝3 ⎠
( )
( xn )n ⊂ 3 , ⋅ 2 , se obţine nlim
→∞
⎛
xn = ⎜1, 0,
⎝
1⎞
⎟.
2⎠
8. Fie şirul X n = ( xn , yn , z n ) ∈ ( 3
)
, ⋅ 2 , n∈ *
, ale cărui componente
sunt definite prin recurenţele
⎧ xn + yn + zn
⎪ xn +1 = 3
, x1 > 0
⎪⎪ *
⎨ yn +1 = 3 xn ⋅ yn ⋅ zn , y1 > 0, n ∈
⎪ 3 1 1 1
⎪ = + + , z1 > 0
⎪⎩ zn +1 xn yn zn
• Să se arate că dacă x1 ≠ y1 sau y1 ≠ z1 sau z1 ≠ x1 , atunci pentru orice
n > 1 are loc xn > yn > zn .
• Să se arate că dacă x1 ⋅ z1 = y12 , atunci şirul ( X n )n este convergent.
Precizaţi limita sa.
66
9. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Pentru
λ ∈ρ (T ) notăm prin d ( λ ) distanţa de la λ la spectrul lui T, adică la
mulţimea σ (T ) = λ ∈ { }
∃x ∈ D (T ) , x ≠ 0, T ( x ) = λ ⋅ x , definită
prin
d ( λ ) = min λ − µ .
µ∈σ(T )
Arătaţi că
1
( λ ⋅ I − T ) −1 ≤ , ∀λ ∈ρ (T ) .
d (λ)
10. Fie X un spaţiu Banach şi T ∈L ( X ) un operator liniar. Arătaţi că

( λ ⋅ I − T )−1 − ( µ ⋅ I − T )−1 = ( λ − µ ) ⋅ ( λ ⋅ I − T )−1 ⋅ ( µ ⋅ I − T )−1 , ∀λ, µ ∈ σ (T ) .
11. Fie X un spaţiu Banach complex şi T : D (T ) ⊂ X → X un operator

liniar închis. Arătaţi că spectrul lui T, adică mulţimea notată
σ (T ) = λ ∈ { ∃x ∈ D (T ) , x ≠ 0, T ( x ) = λ ⋅ x este o mulţime }
închisă pe .
12. Fie mulţimea

⎧⎪ ⎫⎪
V [ a, b ] = ⎨ f = ( f n ) n f n ∈ C ( [ a, b ] , ), n ∈ , ∑ f n2 ( x ) este uniform convergentă ⎬
⎩⎪ n≥0 ⎭⎪
• Să se arate că (V [ a, b ] , +, ⋅) este un spaţiu vectorial peste corpul

( , +, ⋅) .
• În - spaţiu vectorial V [ a, b ] definim aplicaţia
b
f ,g = ∫∑
n≥0
f n ( x ) ⋅ g n ( x ) dx , f = ( f n )n , g = ( g n )n ∈ V [ a, b ] ,
a
care asociază fiecărei perechi ( f , g ) ∈V [ a, b ] × V [ a, b ] numărul real definit prin
relaţia anterioară, este un produs scalar în V [ a, b ] .
⎡ π⎤ ⎡ π⎤
• Stabiliţi că f = ( f n )n ∈V ⎢0, ⎥ , g = ( g n )n ∈V ⎢0, ⎥ , unde
⎣ 2⎦ ⎣ 2⎦
⎧ x x x
⎪⎪ f n ( x ) = cos ⋅ cos ⋅ ... ⋅ cos
2 22 2n n∈
⎨
⎪ g ( x ) = sin x
⎪⎩ n 2n
67
şi calculaţi f , g .
• Stabiliţi că
n
2⋅ x
h = ( hn )n ∈V [ ], hn ( x ) = ⎛⎜ 2 ⎞⎟ , n ∈
⎝1+ x ⎠
şi calculaţi h .
sin x sin x 1
Indicaţie. lim f n ( x ) = şi fn ( x ) − f ( x ) ≤ n +1
≤ n +1
, de unde
n →∞ x 2 2
convergenţa uniformă.
68
CAPITOLUL 2
SERII NUMERICE
2.1 Proprietăţi generale ale seriilor convergente
Definiţie 2.1. Fie şirul ( xn )n ⊂ şi corespunzător acestuia se formează

n
şirul ( Sn )n cu termenul general Sn = ∑ xk . Şirul ( S n )n se numeşte şirul
k =1
sumelor parţiale asociat şirului ( xn )n . Cuplul format din şirurile ( xn )n şi ( Sn )n
∞
se numeşte serie de termen general xn , iar ∑ xk se numeşte seria asociată
k =1
şirului ( xn )n .
n
Dacă şirul ( Sn )n este convergent şi există ∑ xm ≤ M astfel încât
m =1
∞
S = lim Sn , atunci spunem că seria
n
∑ xk este convergentă. Numărul S se
k =1
∞
numeşte suma seriei şi scriem S = ∑ xk . Dacă limita şirului ( Sn )n nu există sau
k =1
nu este finită, spunem că seria diverge.
Definiţie 2.2. Fie seria ∑ xk o serie numerică. Spunem că seria

k ≥1
Rn = ∑ xk . este restul de ordinul n al seriei iniţiale.
k ≥ n +1
Ţinând seama de definiţia seriilor convergente, se obţin cu uşurinţă
următoarele proprietăţi.
Teoremă. Dacă unei serii i se adaugă sau i se suprimă un număr finit de
termeni, atunci natura ei nu se schimbă.
Observaţie. În cazul când seria este convergentă suma acesteia se
modifică, şi anume: adăugând suma finită a termenilor ce se adaugă. Formulaţi
rezultatul pentru cazul când se suprimă un număr finit de termeni.
69
Teoremă. Seria ∑ xn este convergentă dacă şi numai dacă restul de
n ≥1
ordinul n este o serie convergentă, în plus lim Rn = 0 .
n →∞
Propoziţie. Dacă seria numerică ∑ xn este convergentă, atunci termenul
n ≥1
general al seriei este convergent la zero, adică lim xn = 0 .
n →∞
Consecinţă. Contrara reciprocei este adevărată, adică dacă pentru seria
numerică ∑
xn , şirul ( xn )n nu converge sau converge, dar nu converge la zero,
n ≥1
atunci seria este divergentă.
Observaţie. Condiţia lim xn = 0 este necesară nu şi suficientă pentru
n →∞
convergenţa seriei după cum se poate vedea lesne analizând exemplul următor,
1 1
al seriei armonice ∑ n
care este divergentă, deşi lim xn = lim = 0 .
n →∞ n →∞ n
n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑n numită seria armonică, întrucât termenul general
n ≥1
xn al seriei este media armonică a numerelor xn −1, xn +1 , este divergentă.
Să considerăm şirul sumelor parţiale
1 1
Sn = 1 + + ... +
2 n
şi să arătăm că nu este şir Cauchy , adică nu este convergent.
1
Fie n ∈ * , p ≥ n . Avem
1 1 1 p 1
Sn + p − Sn = + + ... + > > .
n +1 n + 2 n+ p n+ p 2
1
Prin urmare, există ε = aşa încât pentru orice n ∈ există p ∈ astfel
2
1
ca Sn + p − Sn > ε = , fapt ce asigură că şirul ( Sn )n nu este şir Cauchy.
2
Exemplu: Seria ∑ ( −1)n este divergentă, deoarece lim ( −1)n nu există.
n→∞
n≥1
Teoremă. Dacă seria ∑ an converge, având suma A, iar seria ∑ bn
n ≥1 n ≥1
converge având suma B, atunci seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ , converge şi
n ≥1
are suma α ⋅ A ± β ⋅ B .
1
Augustin Louis Cauchy, 1789-1857, matematician francez
70
Observaţie. Dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt divergente, atunci este
n ≥1 n ≥1
posibil ca seria ∑ ( α ⋅ an + β ⋅ bn ), α, β∈ , să fie convergentă, după cum se
n ≥1
poate vedea din următorul exemplu.
∑ ( −1) ∑ ( −1)
n −1 n
Exemplu: Seriile şi sunt divergente, însă seria
n ≥1 n≥1
∑ ⎡⎣( −1)
n −1
+ ( −1) ⎤ este convergentă.
n
⎦
n ≥1
Propoziţie 2.3. Dacă seria ∑ xn este convergentă, atunci şirul sumelor
n ≥1
parţiale este mărginit (reciproca nu este adevărată, de exemplu seria
∑ ( −1)
n −1
).
n ≥1
Teoremă 2.4 (criteriul lui Cauchy)
O serie ∑
xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
n ≥1
există un număr natural nε ∈ astfel încât pentru orice n > m ≥ nε să avem:
xm +1 + xm + 2 + ... + xn < ε .
Demonstraţie Fie Sn = x1 + x2 + ... + xn . Cum seria numerică ∑ xn
n ≥1
converge dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este convergent, iar şirul ( Sn )n este
convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental, rezultă că seria numerică
∑ xn este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există un număr
n ≥1
natural nε ∈ aşa ca pentru orice numere naturale n > m ≥ nε are loc
Sn − Sm = xm +1 + xm + 2 + ... + xn < ε .
Teoremă. Dacă într-o serie convergentă se asociază termenii seriei în
grupuri finite, cu păstrarea ordinii, atunci se obţine o serie convergentă şi cu
aceeaşi sumă.
Demonstraţie. Fie seria convergentă ∑
xn şi şirul sumelor parţiale cu
n ≥1
termenul general Sn = x1 + x2 + ... + xn şi lim Sn = S . Fie seria
n →∞
( x1 + x2 + ... + xn ) + ( xn +1 + xn + 2 + ... + xn ) + ... + ( xn

1 1 1 2 k −1 +1 )
+ xnk −1 + 2 + ... + xnk + ...
obţinută din prima serie prin asocierea termenilor seriei în grupe finite, cu
păstrarea ordinii termenilor. Dacă notăm cu
ai = xni −1 +1 + xni −1 + 2 + ... + xni
71
termenul general al seriei obţinute, iar cu
An = a1 + a2 + ... + an ,
atunci observăm că
( ) (
Ak = x1 + x2 + ... + xn1 + xn1 +1 + xn1 + 2 + ... + xn2 + )
( )
+ ... + xnk −1 +1 + xnk −1 + 2 + ... + xnk = Snk
adică şirul (Tk )k este un subşir al şirului convergent ( Sn )n . Prin urmare, şirul
(Tk )k este convergent şi are aceeaşi limită, adică lim Sn = S = lim Tk .
n →∞ k →∞
Observaţie. Prin asocierea termenilor unei serii divergente în grupe finite,
cu păstrarea ordinii, se pot obţine serii convergente. Spre exemplu, dacă se
∑ ( −1)
n
consideră seria şi seria
n≥1
( −1 + 1) + ( −1 + 1) + ... + ( −1 + 1) + ...
obţinută prin asocierea termenilor în grupe de câte doi termeni, observăm că
seria obţinută este convergentă şi are suma zero.
De asemenea, dacă avem o serie convergentă ai cărei termeni sunt sume
finite, prin desfacerea parantezelor se poate obţine o serie divergentă.
2.2 Serii numerice cu termeni pozitivi
Dacă seria ∑ xn are termenii pozitivi, se constată cu uşurinţă că şirul

n ≥1
sumelor parţiale ( Sn )n este crescător. Ţinând seama de teorema de convergenţă
a şirurilor monotone, rezultă că, în acest caz, condiţia ca şirul ( Sn )n să fie
majorat este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru convergenţa seriei.
Propoziţie 2.5. Seria ∑
xn cu termeni pozitivi este convergentă dacă şi
n ≥1
numai dacă şirul sumelor parţiale mărginit.
Observaţie. Contrara teoremei este adevărată, adică seria este divergentă
dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale este nemărginit.
Acest rezultat ne permite să obţinem cu uşurinţă rezultate deosebite
privind convergenţa seriilor cu termeni pozitivi.
Propoziţie 2.6 (primul criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni pozitivi un şi ∑ ∑
vn au proprietatea:
n ≥1 n ≥1
∃ n0 ∈ astfel încât un ≤ vn , ∀ n ≥ n0 ,
72
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑ nα , α < 1 este divergentă. În adevăr, în acest caz
n ≥1
1 1
> , ∀n ≥ 1
nα n
1
şi cum seria armonică este divergentă rezultă că seria ∑ nα , α < 1 este
n ≥1
divergentă, pentru orice α < 1.
Propoziţie 2.7 (al doilea criteriu de comparaţie)
Dacă seriile cu termeni strict pozitivi un şi ∑
vn au proprietatea: ∑
n ≥1 n ≥1
un +1 vn +1
∃ n0 ∈ astfel încât ≤ , ∀ n ≥ n0 ,
un vn
şi dacă
(i) seria ∑ vn este convergentă, atunci şi seria ∑ un este convergentă,
n ≥1 n ≥1
(ii) seria ∑ un este divergentă, atunci şi seria ∑ vn este divergentă.
n ≥1 n ≥1
1
Exemplu: Seria ∑ n2 este convergentă. În adevăr, în acest caz
n ≥1
1 1
( n + 1) 2
≤
( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) , ∀n ≥ 1
1 1
n2 n ⋅ ( n + 1)
1 1
şi cum seria ∑ n ⋅ ( n + 1) este convergentă rezultă că seria ∑ n2 este
n ≥1 n ≥1
convergentă.
Propoziţie 2.8 (criteriu de comparaţie la limită)
Fie seriile cu termeni strict pozitivi, un şi ∑ ∑ vn . Dacă există
n ≥1 n ≥1
un
lim = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci seriile au aceeaşi natură.
n →∞ vn
73
un
Demonstraţie. Dacă există lim = λ ∈ [ 0, ∞ ) , atunci pentru orice ε > 0
n →∞ vn
există n ( ε ) ∈ aşa ca pentru orice n ≥ n ( ε ) să aibă loc

u
λ−ε< n <λ+ε.
vn
λ
Dacă λ > 0 , atunci pentru ε = şi pentru orice n ≥ n ( ε ) are loc
2
λ un 3
≤ ≤ ⋅λ,
2 vn 2
de unde prin aplicarea primului criteriu de comparaţie rezultă afirmaţia din
teoremă.
Dacă λ = 0 , atunci pentru orice ε > 0 şi orice n ≥ n ( ε ) rezultă
u
0 ≤ n ≤ ε ⇒ un ≤ ε ⋅ vn ,
vn
de unde prin aplicarea din nou a primului criteriu de comparaţie deducem
afirmaţia din teoremă.
u v
Observaţie. Dacă există lim n = ∞ , atunci există lim n = 0 şi prin
n →∞ vn n →∞ un
criteriul precedent seriile cu termeni pozitivi ∑ un şi ∑ vn au aceeaşi natură.

n ≥1 n ≥1
1
Observaţie. În particular, dacă vn =
, atunci obţinem criteriul de
nα
comparaţie la limită cu seria armonică generalizată (Riemann2). Fie
lim nα ⋅ un = l . Dacă
n →∞
• α > 1 şi l ∈ , atunci seria ∑ un este convergentă,
n ≥1
• α ≤ 1 şi l > 0 , atunci seria ∑ un este divergentă.
n ≥1
1
arcsin
Exemplu: Seria C = A ⋅ B este divergentă deoarece lim n = 1 , iar
n →∞ 1
n
seria armonică este divergentă.
Teoremă (criteriul logaritmic). Fie ( xn )n ⊂ + un şir de numere
− ln xn
pozitive şi există lim = l . Dacă
n →∞ ln n
2
Georg Friedrich Bernhard Riemann, 1826-1866, matematician german
74
• l > 1 , atunci seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
• l < 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Teoremă 2.9 (condensării - Cauchy). Fie ( xn )n ⊂ + un şir de numere
pozitive şi descrescător. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) seria ∑ xn este convergentă,
n ≥1
(ii) seria ∑ 2n ⋅ x2 n este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Pentru orice număr n ∈ ∗ , ∃ k = kn ∈ astfel încât 2k ≤ n ≤ 2k +1 − 1 .
Fie şirurile ( sn )n , ( tk )k ⊂ definite prin
n k kn
sn = ∑ xk , tk := ∑ 2 m
⋅ x2m = ∑ 2m ⋅ x2 m = tk n .
k =1 m =0 m=0
Din monotonia lui ( xn )n şi cum n ≤ 2 k +1
−1⇒
sn = x1 + x2 + ... + xn ≤ x1 + x2 + ... + x2k +1 −1 =
(
= x1 + ( x2 + x3 ) + ( x4 + x5 + x6 + x7 ) + ... + x2k + x2k +1 + ... + x2k +1 −1 ≤ ) (1 )
≤ x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = tk

Similar, cum 2k ≤ n , obţinem
sn = x1 + x2 + ... + xn ≥ x1 + x2 + ... + x2k =
= x1 + x2 + ( x3 + x4 ) + ( x5 + x6 + x7 + x8 ) + ... +
( )
+ ... + x2k −1 +1 + x2k −1 + 2 + ... + x2k ≥ (2 )
≥ x1 + x2 + 2 ⋅ x22 + 22 ⋅ x23 + ... + 2k −1 ⋅ x2k =
=
1
2
1
( 1 1 1
x1 + x1 + 2 ⋅ x2 + 22 ⋅ x22 + ... + 2k ⋅ x2k = x1 + tk ≥ tk
2 2 2 2
)
Observăm că şirurile ( sn )n şi ( tk )k de numere reale pozitive sunt şiruri
crescătoare. Pentru a fi convergente rămâne să demonstrăm că sunt mărginite.
( 2)
(i) ⇒ ( sn )n convergent ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ ( tk )k mărginit ⇒ (ii) şi
(1)
(ii) ⇒ ( tk )k convergent ⇒ ( tk ) mărginit ⇒ ( sn )n mărginit ⇒ (i).
75
Exemplu 2.10. Vom arăta folosind criteriul condensării că seria armonică
1
generalizată
n
∑
α
este convergentă dacă şi numai dacă α > 1 .
n ≥1
1
Într-adevăr, din criteriul condensării, seria
n α ∑
este convergentă dacă
n ≥1
n
1 ⎛ 1 ⎞
şi numai dacă seria geometrică ∑2 n
∑
= ⎜ α−1 ⎟ este convergentă,
n ≥1 (2 )
n α
n ≥1 ⎝ 2 ⎠
adică dacă şi numai dacă α > 1 .
Teoremă 2.11 (d’Alembert3) (Criteriul raportului). Fie şirul
( xn )n ⊂ .
xn +1 x
(a) Dacă ∃ lim sup
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 < 1, atunci seria
n →∞ xn
∑ xn este absolut
n ≥1
convergentă.
xn +1 x
(b) Dacă ∃ lim inf
m →∞ n ≥ m xn
= lim n +1 > 1 , atunci seria
n xn ∑ xn este
n ≥1
divergentă.
Demonstraţie
xn +1 x
(a) Presupunem că: L = lim = inf sup k +1 < 1 şi ∃ a > 0 astfel încât
n →∞ xn n ≥1 k ≥ n xk
xk +1
L < a < 1 . Notând zn = sup ⇒ inf zn < a < 1 . Deoarece inf zn este cel mai
k ≥n xk n ≥1 n ≥1
mare minorant pentru şirul ( zn ) n rezultă că a nu este minorant pentru şirul

( zn )n . Prin urmare, există n0 ∈ astfel încât zn0 < a , adică
xk +1 x
⇒ ≤ sup k +1 = zn0 < a , ∀ k ≥ n0 .
xk k ≥ n0 xk
În consecinţă, xk +1 < a ⋅ xk , ∀ k ≥ n0 , adică xm < c ⋅ a m , ∀ m ≥ n0 + 1 ,

xn0
unde c =
a n0
. Cum 0 < a < 1 seria geometrică ∑ an este convergentă, din
n ≥1
primul criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1
xn +1 x
(b) Să presupunem că 1 < lim = supinf k +1 .
n xn n ≥1 k ≥ n xk
3 Jean Le Rond d’Alembert, 1717-1783, matematician francez
76
xk +1
Notând cu bn = inf , rezultă că 1 < sup bn , adică 1 nu este majorant
k ≥n xk n ≥1
pentru şirul ( bn )n . Prin urmare, există n0 ∈ cu proprietatea că
xk +1 x
1 ≤ bn0 = inf < k +1 , ∀ k ≥ n0 , deci xn +1 > xn > 0 , ∀ n ≥ n0 , adică şirul
k ≥ n0 xk xk
( xn )n este monoton crescător pozitiv, deci nu converge la zero, adică seria
∑ xn diverge.
n ≥1
⎛ x ⎞
Consecinţă 2.12. Dacă ( xn )n ⊂ are proprietatea că şirul ⎜ n +1 ⎟⎟ este
⎜ x
⎝ n ⎠n
convergent şi
⎧< 1, atunci
xn +1 ⎪⎪
∑
xn este absolut convergentă
n ≥1
lim =⎨
n →∞ xn
⎪> 1, atunci
⎪⎩
∑
xn este divergentă
n ≥1
De remarcat că acest criteriu nu precizează nimic despre natura seriei
x
∑ xn în situaţia când lim n +1 = 1 .
n →∞ xn
n ≥1
Exerciţiu:
(i) Să se studieze convergenţa absolută a seriei
∑ xn = 1 + a + a ⋅ b + a 2 ⋅ b + a 2 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b 2 + a3 ⋅ b3 + ... , 0 < a < b < 1 .
n
a a2
(ii) Să se arate că pentru a > 2 seria ∑ xn = 1 + + a +
2 2
+ a 2 + ... este
n
divergentă.
Teoremă 2.13 (Cauchy-Hadamard4) (Criteriul radicalului)

Fie ( xn )n ⊂ şi L = lim sup n xn = lim n xn .
m →∞ m ≥ n n →∞
(a) Dacă L < 1 , atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.

n ≥1
(b) Dacă L > 1 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
4 Jacques Salomon Hadamard, 1865-1963, matematician francez
77
Demonstraţie
(a) Dacă L < 1 , atunci există r > 0 astfel încât L < r < 1 , adică
inf sup k xk = L < r şi dacă notăm cu zn = sup k xk , obţinem inf zn < r . Prin
n ≥1 k ≥ n k ≥n n ≥1
urmare, r este mai mare decât cel mai mare minorant al şirului ( zn )n , deci r nu
este minorant pentru şirul ( zn )n . Prin urmare, există n0 ∈ astfel încât zn0 < r ,
deci
k zk ≤ sup k xk = zn0 < r , ∀ k ≥ n0 , adică
k ≥ n0
xk < r k , ∀ k ≥ n0 .
∑ r n este convergentă şi din primul
Cum 0 < r < 1 , seria geometrică
n ≥1
criteriu de comparaţie deducem că seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1
(b) Dacă L > 1 ⇒ 1 < L = inf zn ≤ zn = sup k xk , ∀ n ≥ 1 , adică 1 este mai
n ≥1 k ≥n
mic decât cel mai mic majorant al şirului ( zn )n , deci 1 nu este majorant pentru
şirul ( zn )n . Prin urmare, există n ∈ astfel ca zn = sup k xk > 1 ; deci, există
k ≥n
kn ≥ n astfel ca xkn > 1 , adică şirul ( xn )n nu converge la zero şi, în consecinţă,
seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Consecinţă 2.14. Dacă şirul ( xn )n ⊂ are proprietatea că şirul ( n xn ) k

este convergent şi
⎧< 1, atunci
⎪⎪
∑
xn este absolut convergentă
n ≥1
lim n xn = ⎨
n →∞
⎪> 1, atunci
⎪⎩
∑
xn este divergentă
n ≥1
De remarcat că nici acest criteriu nu precizează nimic despre natura seriei
∑ xn în situaţia când lim n xn = 1 .
n →∞
n ≥1
Observaţie. Se cunoaşte că
x x
lim n +1 ≤ lim n xn ≤ lim n xn ≤ lim n +1 ,
n →∞ xn n →∞ n →∞ n →∞ xn
ceea ce arată că criteriul radicalului este mai tare decât criteriul raportului,
deoarece ori de câte ori putem decide natura unei serii prin criteriul raportului
vom putea decide natura seriei şi prin criteriul radicalului, dar există situaţii în
78
care natura unei serii se poate preciza cu criteriul rădăcinii, dar nu se poate
preciza cu criteriul raportului. Exemplificăm această afirmaţie prin
Exemplu: Fie seria numerică de termen general
⎧1
⎪⎪ 2n , n = 2⋅k
xn = ⎨
⎪ 1 , n = 2 ⋅ k +1
⎪⎩ 3n
1
Observăm că lim n xn = < 1 şi conform criteriului radicalului, seria
n →∞ 2
este convergentă. Pe de altă parte, se constată că
xn +1 x2⋅k 32⋅k −1
lim = lim = lim 2⋅k = ∞ ,
n →∞ xn k →∞ x2⋅k −1 k →∞ 2
iar
x x 2 2⋅ k
lim n +1 = lim 2⋅k +1 = lim 2⋅k +1 = 0 ,
n →∞ xn k →∞ x2⋅k 3
adică
x x
lim n +1 = 0 < 1 < ∞ = lim n +1 .
n →∞ xn n →∞ xn
Prin urmare, criteriul raportului nu dă niciun fel de informaţii despre

natura seriei, în timp ce criteriul radicalului permite precizarea naturii seriei.
Observaţie. Dacă criteriul radicalului nu poate da informaţii despre
natura seriei, nici criteriul raportului nu poate preciza natura seriei. Astfel dacă
x
lim n +1 = 1 , atunci lim n xn = 1 şi nici criteriul raportului, nici cel al
n →∞ xn n →∞
radicalului nu poate preciza natura seriei.

n
Exemplu: Fie seria ∑ 2 ⋅ n 2
− 1
. Observăm că
n ≥1
xn +1 n +1 2 ⋅ n2 − 1
lim = lim ⋅ = 1.
n →∞ xn n →∞ 2 ⋅ ( n + 1)2 − 1 n
Prin urmare, nici criteriul raportului, nici cel al rădăcinii nu ne permite să
precizăm natura seriei. Apelând la un criteriu de comparaţie, constatăm că
n
2 1
lim 2 ⋅ n − 1 = . Astfel am arătat că seria dată are aceeaşi natură cu seria
n →∞ 1 2
n
armonică, adică este divergentă.
79
Teoremă 2.15 (Criteriul Kummer5) Fie şirul ( xn )n ⊂ *
+.
(a) Dacă există şirul ( an )n ⊂ ∗

+, constanta ρ > 0 şi numărul natural
n0 ∈ astfel încât pentru orice n ≥ n0
xn
an ⋅ − an +1 ≥ ρ ,
xn +1
atunci seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
1
(b) Dacă ∃ ( an )n ⊂ ∗
+ astfel încât seria ∑ an
este divergentă şi
n
xn
∃ n0 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n0 , an ⋅ − an +1 ≤ 0 ,
xn +1
atunci seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie. Fără a micşora generalitatea, consider n0 = 1.
x
(a) Din an n − an +1 ≥ ρ, ∀ n ≥ 1 , rezultă
xn +1
ρ ⋅ xn +1 ≤ an ⋅ xn − an +1 ⋅ xn +1 ,∀ n ≥ 1 .
Însumând după n, deducem
ρ ⋅ Sn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 − an ⋅ xn ≤ ( ρ + a1 ) ⋅ x1 ,
de unde obţinem că şirul ( Sn )n este mărginit şi fiind crescător, este convergent,
adică seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
xn a x
(b) Din an − an +1 ≤ 0 rezultă n +1 ≥ n şi prin al doilea criteriu de
xn +1 an xn +1
comparaţie seria ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Observaţie. Pentru diverse alegeri ale şirului ( an )n în teorema lui

Kummer se pot obţine criterii utile în practică. Astfel pentru an = 1 se obţine
criteriul raportului. Dacă an = n , se obţine criteriul lui Raabe-Duhamel, iar
pentru an = n ⋅ ln n se obţine criteriul lui Bertrand6.
5 Ernst Eduard Kummer, 1810-1893, matematician german

6 Joseph Louis François Bertrand, 1822-1900, matematician francez
80
Consecinţă 2.16 (Criteriul Raabe7-Duhamel8) Fie ( xn )n ⊂ *
+.
⎛ x ⎞
(a) Dacă ∃ k > 1 şi n0 ∈ astfel ca n ⋅ ⎜ n − 1⎟ ≥ k , ∀ n ≥ n0 , atunci
⎝ xn +1 ⎠
seria ∑ xn este convergentă.
n ≥1
⎛ x ⎞
(b) ∃ n0 ∈ astfel încât n ⋅ ⎜ n − 1⎟ < 1 , ∀ n ≥ n0 , atunci seria
⎝ xn +1 ⎠
∑ xn
n ≥1
este divergentă.
Consecinţă 2.17 (Criteriul lui Bertrand) Fie ( xn )n ⊂ *
+ şi
xn
Bn = n ⋅ ln n ⋅ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) , n ∈ *
.
xn +1
Dacă:
(a) există lim Bn > 0 , atunci seria
n →∞
∑ xn este convergentă;
n ≥1
(b) există lim Bn < 0 , atunci seria ∑ xn este divergentă.
n →∞ n ≥1
1
Demonstraţie. Seria ∑ n ⋅ ln n este divergentă. În adevăr, conform
n≥ 2
2n 1
criteriului condensării ea are aceeaşi natură cu seria n ∑
n
=
n ⋅ ln 2 ∑
n ≥ 2 2 ⋅ ln 2 n≥2
care este divergentă. Folosind apoi criteriul Kummer cu an = n ⋅ ln n se obţine
concluzia din teoremă.
Un criteriu mai general decât criteriul lui Kummer este criteriul lui
Gauss.
Teoremă 2.18 (Criteriul Gauss9)
Dacă şirul ( an )n ⊂ *+ are proprietatea că există constantele reale
λ, µ, L, α ∈ , α > 0 şi şirul ( θn )n ⊂ , cu θn ≤ L, ∀n ∈ , astfel ca
an µ θn
= λ + + 1+α , ∀ n∈ ,
an +1 n n
şi dacă
(a) λ > 1 sau dacă λ = 1, dar µ > 1, atunci ∑ an este convergentă;
n ≥1
7 Joachim Raabe, 1801-1872, matematician german

8 Jean Marie Constant Duhamel, 1797-1872, matematician francez
9 Johann Carl Friedrich Gauss, 1777-1855, matematician german
81
(b) λ < 1 sau dacă λ = 1, dar µ ≤ 1 , atunci ∑ an este divergentă.
n ≥1
Demonstraţie. Dacă λ > 1 sau λ < 1 prin criteriul raportului afirmaţia
teoremei este clară. Pentru λ = 1 aplicăm criteriul lui Raabe-Duhamel. Are loc
⎛ a ⎞
lim n ⋅ ⎜ n − 1⎟ = µ .
n →∞ ⎝ an +1 ⎠
Dacă µ > 1, seria ∑ an este convergentă, iar pentru µ < 1 seria este
n ≥1
divergentă. Mai rămâne să analizăm cazul µ = 1. În acest caz constatăm că
⎛ 1 θn ⎞ n ln n
Bn = n ⋅ ln n ⋅ ⎜1 + + 1+α ⎟ − ( n + 1) ⋅ ln ( n + 1) = ( n + 1) ⋅ ln + θn ⋅ α .
⎝ n n ⎠ n +1 n
Însă
α α
ln n 2 ⋅ ln n 2 2 ⋅ n 2 2
0< α = < = ,
n α ⋅ nα α ⋅ nα α ⋅ nα 2
ln n ln n
ceea ce antrenează că ∃ lim α = 0 . Deci, lim θn α = 0 . Pe de altă parte,
n →∞ n n →∞ n
n
lim ( n + 1) ⋅ ln = −1 < 0 .
n →∞ n +1
Prin urmare, lim Bn = −1 < 0 şi conform criteriului Bertrand seria
n →∞
an ∑
n ≥1
este divergentă.
Exemplu: Să se discute natura seriei numerice
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤
∑ ⎢
b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r ) ⎥ , a , b, r , α ∈ + .
n ≥1 ⎣ ⎦
Seria este cu termeni pozitivi. Pentru b ≥ a + r deducem că
α
⎡ a ⋅ ( a + r ) ⋅ ... ⋅ ( a + n ⋅ r − r ) ⎤ ⎛ a ⎞
α
xn = ⎢ ⎥ ≤⎜ ⎟
⎣ b ⋅ ( b + r ) ⋅ ... ⋅ ( b + n ⋅ r − r ) ⎦ ⎝ a + n⋅r ⎠
şi condiţia necesară de convergenţă lim an = 0 este îndeplinită.
n →∞
α
x ⎛ a + n⋅r ⎞
Deoarece lim n +1 = lim ⎜ ⎟ = 1 , criteriul raportului nu dă nicio
n →∞ xn n →∞ ⎝ b + n ⋅ r ⎠
informaţie despre natura seriei.
Din
α
⎛ b⋅ z + r ⎞
⎛ xn ⎞ ⎡⎛ b + n ⋅ r ⎞ α ⎤ ⎜ ⎟ −1 α
⎝ a⋅z +r ⎠
lim n ⋅ ⎜ − 1⎟ = lim n ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1⎥ = zlim = ⋅ (b − a )
n →∞ ⎝ xn +1 ⎠ n →∞ ⎢⎣⎝ a + n ⋅ r ⎠ ⎥⎦ →0 z r
82
deducem următoarele
α r
• dacă ⋅ ( b − a ) < 1 ⇔ b < a + seria este convergentă,
r α
α r
• dacă ⋅ ( b − a ) > 1 ⇔ b > a + seria este divergentă.
r α
r
Pentru b = a + vom folosi criteriul lui Gauss
α
⎡ α ⎤
⎛ r ⎞
+ + ⋅
1 1 ⎢ 2 ⎜ ⎥
α a n r ⎟
xn ⎛ b + n ⋅ r ⎞ α
=⎜ ⎟ = 1 + + ⋅ ⎢ n ⋅ ⎜ ⎟ − n 2
− n ⎥.
xn +1 ⎝ a + n ⋅ r ⎠ n n2 ⎣ ⎝ a + n⋅r ⎠ ⎦
Dacă analizăm
α
⎡⎛ r⎞ ⎤
⎡⎛ α ⎤ ⎢ ⎜ a + ⎟ ⋅ z + r ⎥
r ⎞ ⎝ α⎠
⎢ + + ⋅ ⎢ ⎥ −1− z
1⎥
a n r
2 ⎜ α ⎟ ⎣ a ⋅ z + r ⎦
lim n ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1 − ⎥ = lim =
n →∞ ⎣⎝ a + n ⋅ r ⎠ n ⎦ z →0 z2
α−1
⎡⎛ r⎞ ⎤
2 ⎢ ⎜ a + ⎟ ⋅ z + r ⎥
r ⎝ α⎠
⎢ ⎥ −1
= lim
( a ⋅ z + r ) 2
⎣ a ⋅ z + r ⎦
a α −1
=− + < ∞,
z →0 2⋅ z r α
deducem că şi în acest caz seria este divergentă.
Exemplu (dat de Gauss în anul 1821): Fie seria

α ⋅ ( α + 1) ⋅ ... ⋅ ( α + n − 1) β ⋅ ( β + 1) ⋅ ... ⋅ (β + n − 1)
∑ n !
⋅
γ ⋅ ( γ + 1) ⋅ ... ⋅ ( γ + n − 1)
,
n ≥1
unde α, β, γ sunt numere reale pozitive nenule, numită seria hipergeometrică.
Dacă aplicăm criteriul raportului, observăm că
xn +1 n 2 + ( α + β ) ⋅ n + α ⋅β
∃ lim = lim = 1,
n →∞ xn n →∞ n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ
deci cu acest criteriu nu putem decide natura seriei. Observăm însă că

xn n 2 + ( γ + 1) ⋅ n + γ γ + 1 − α − β θn
= 2 =1+ + 2,
xn +1 n + ( α + β ) ⋅ n + α ⋅β n n
unde şirul
n3 ⋅ ⎡⎣ γ − α ⋅β − ( α + β ) ⋅ ( γ + 1 − α − β ) ⎤⎦ − α ⋅ β ⋅ ( γ + 1 − α − β ) ⋅ n 2
θn =
n ⋅ ( n + α ) ⋅ ( n + β)
este un şir convergent, deci mărginit. Aplicând criteriul lui Gauss, deducem că
seria este
83
• convergentă pentru γ + 1 − α − β > 1 ⇔ γ > α + β ;
• divergentă pentru γ + 1 − α − β ≤ 1 ⇔ γ ≤ α + β .
Teoremă (criteriul integral - Cauchy). Fie funcţia f : ( 0, ∞ ) → [ 0, ∞ )

descrescătoare şi şirul
n
xn = ∫ f ( t ) dt .
1
Seria ∑ f (n) este convergentă dacă şi numai dacă şirul ( xn )n este
n ≥1
convergent.
Teoremă 2.19 (Criteriul Ermakov10)

Fie funcţia f : (1, +∞ ) → + monoton descrescătoare şi an = f ( n ) ,
n ∈ . Dacă ∃ x0 ≥ 1 cu proprietatea
( )
f ex ⋅ ex
≤ q > 1 , ∀ x ≥ x0 , şi
f ( x)
x
• ∃ lim
x →∞ ∫ f ( t ) dt < ∞ , atunci seria ∑
n ≥1
an este convergentă;
1
x
• lim
x →∞ ∫ f ( t ) dt nu există sau are valoare infinită, atunci seria ∑
n ≥1
an
1
este divergentă.
În general nu se poate calcula suma exactă a unei serii numerice
convergente. De aceea, în cele mai multe cazuri se preferă să se determine o
aproximată a sumei seriilor cu termeni pozitivi.
Teoremă. Fie şirul ( xn )n ⊂ + şi seria numerică ∑ xn .

n ≥1
xn +1
Dacă există α ∈ [ 0,1) şi n0 ∈ astfel ca < α, ∀n ≥ n0 , atunci
xn
α
S − Sn < ⋅ xn ,
1− α
unde S este suma seriei ∑ xn , iar ( Sn )n este şirul sumelor parţiale.
n ≥1
10 Vassili Petrovitch Ermakov, 1845-1922, matematician rus
84
2.3 Serii numerice cu termeni arbitrari
Teoremă 2.20 (criteriul Dirichlet11)

Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( yn )n ⊂ + au proprietăţile:
n
(i) ∃ M > 0 astfel încât ∑ xm ≤ M , ∀ n ∈ ,
m =1
(ii) şirul ( yn )n este descrescător convergent la zero,
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
n
Dacă sn = ∑ xk este şirul sumelor parţiale, atunci pentru m > n avem:
k =1
m
∑ xk ⋅ yk = xn ⋅ yn + xn+1 ⋅ yn+1 + ... + xm ⋅ ym =

k =n
= yn ⋅ ( sn − sn −1 ) + yn +1 ⋅ ( sn +1 − sn ) + ... + ym ⋅ ( sm − sm −1 ) =
= − sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + sm −1 ⋅ ( ym −1 − ym ) + sm ⋅ ym ≤
≤ sn −1 ⋅ yn + sn ⋅ yn − yn +1 + ... + sm −1 ⋅ ym −1 − ym + sm ⋅ ym ≤
≤ M ⋅ yn + M ⋅ ( yn − yn +1 ) + ... + M ⋅ ( ym −1 − ym ) + M ⋅ ym = 2 ⋅ M ⋅ yn
Cum lim yn = 0 rezultă concluzia teoremei.
n →∞
sin ( n ⋅ x )
Exemplu: Fie seria ∑ n
, x∈ . Observăm că seria
n ≥1
∑ sin ( n ⋅ x ) are şirul sumelor parţiale {Sn ( x )}n mărginit. În adevăr, dacă
n ≥1
x ≠ 2 ⋅ k ⋅ π, k ∈ , atunci
x ⎛ 1⎞
cos − cos ⎜ n + ⎟ ⋅ x
2 ⎝ 2⎠ 1
Sn ( x ) = sin x + sin ( 2 ⋅ x ) + ... + sin ( n ⋅ x ) = ≤ ,
x x
2 ⋅ sin sin
2 2
iar dacă x = 2 ⋅ k ⋅ π, k ∈ , atunci Sn ( x ) = 0 . Prin urmare, în ambele cazuri, şirul
{Sn ( x )}n este mărginit.
11 Johann Peter Gustav Lejeune Dirichlet, 1805-1859, matematician belgian
85
1
Pe de altă parte, şirul yn = este descrescător convergent la zero. Fiind
n
sin ( n ⋅ x )
îndeplinite condiţiile criteriului Dirichlet, rezultă că seria
n ∑ este
n ≥1
convergentă pentru orice x ∈ .
Consecinţă 2.21 (Criteriul Leibniz12)
Dacă şirul ( an )n ⊂ + este monoton descrescător şi convergent la zero,
∑ ( −1)
n
atunci seria alternantă ⋅ an este convergentă.
n ≥1
În plus, suma seriei s are proprietatea 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 , ∀ n ∈

n
,
n
∑ ( −1)
k
unde sn = ⋅ ak este şirul sumelor parţiale.
k =1
n
∑ ( −1)
k
Demonstraţie. Se observă că ≤ 2, ∀ n∈ şi se aplică criteriul
k =0
lui Dirichlet.
În plus, s2 < s4 < ... < s2 n < ... < s < ... < s2 n −1 < ... < s3 < s1 şi
0 < s − s2 n < s2 n +1 − s2 n = a2 n +1
⇒ 0 < ( −1) ⋅ ( s − sn ) < an +1 , ∀ n ∈
n
.
0 < s2 n +1 − s < s2 n +1 − s2 n = a2 n + 2
( −1)n −1 1
Exemplu: Seria ∑ n
este convergentă, întrucât şirul an =
n
este
n ≥1
descrescător convergent la zero, fiind astfel îndeplinite ipotezele criteriului lui
Leibniz. Mai mult, criteriul lui Leibniz ne asigură că modulul diferenţei dintre
suma seriei şi o sumă parţială oarecare nu poate depăşi modulul primului termen
care nu a fost considerat în suma parţială. Astfel, dacă notăm cu S suma seriei,
atunci
⎛ 1 1 n −1
( −1) ⎞ 1
Sn − S = ⎜1 − + − ... + ⎟−S ≤ , ∀n ∈ * .
⎜ 2 3 n ⎟ n +1
⎝ ⎠
Prin urmare, în acest caz chiar dacă nu putem găsi valoarea exactă a lui S
( S = ln 2 ) putem determina valoarea sa cu aproximaţie. Pentru a obţine valoarea
1
sumei seriei cu eroarea de ε = 10−3 este necesar ca < ε ⇒ n = 1000 , adică
n +1
sunt necesari cel puţin primii 1000 de termeni din serie pentru a obţine valoarea
sumei seriei cu aproximaţia ε = 10−3 .
12 Gottfried Wilhelm von Leibniz, 1646-1716, matematician german
86
Teoremă 2.22 (Criteriul Abel13)
Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( yn )n ⊂ au proprietăţile:
(i) ∃ M > 0 astfel încât xn ≤ M , ∀ n ∈ , ( ( xn )n este mărginit),
(ii) ( xn )n monoton,
(ii) seria ∑ yk este convergentă,
k ≥1
atunci seria ∑ xn ⋅ yn este convergentă.
n ≥1
Demonstraţie
Din (i) şi (ii) deducem că şirul ( xn )n este convergent şi fie lim xn = x .
n
Vom presupune, fără a micşora generalitatea, că şirul ( xn )n este monoton
descrescător ⇒ zn = xn − x este descrescător, convergent la zero. Cum seria
∑ yk este convergentă deducem că şirul sumelor sale parţiale este mărginit.
k ≥1
Aplicăm criteriul Dirichlet seriei ∑ yn ⋅ zn = ∑ yn ⋅ ( xn − x ) , rezultă că seria
n ≥1 n ≥1
∑ yn ⋅ z n este convergentă şi combinând cu (iii) deducem că seria ∑ xn ⋅ yn

n ≥1 n ≥1
este convergentă.
( −1)n +1
Exemplu: Vom studia natura seriei ∑ 1+
1
folosind criteriile
n ≥1 n
n
Dirichlet şi Abel, astfel dacă rescriem seria dată în forma
( −1)n +1 = 1 ( −1)
n +1
∑ 1+
1 ∑ n
n
⋅
n
,
n ≥1 n n ≥1
n xn yn
1
unde atât seria ∑ yn , cât şi şirul xn = n
n
sunt convergente (mărginite), mai
n ≥1
mult şirul ( xn )n este monoton crescător. Prin urmare, seria este convergentă.
Definiţie 2.23. Spunem că seria ∑ xn este absolut convergentă dacă

n ≥1
seria modulelor ∑ xn este convergentă.
n ≥1
13 Niels Henrik Abel, 1802-1829, matematician norvegian
87
Spunem că seria ∑ xn este semiconvergentă dacă seria este convergentă,
n ≥1
dar seria modulelor ∑ xn este divergentă.
n ≥1
Spunem că seria ∑ xn este necondiţionat convergentă dacă pentru orice
n ≥1
funcţie bijectivă σ : → , seria ∑ xσ( n ) este convergentă; altfel seria se
n ≥1
numeşte condiţionat convergentă.
Din teorema lui Cauchy se obţin imediat următoarele consecinţe.
Consecinţă 2.24. Dacă seria ∑
xn este absolut convergentă, atunci ea
n ≥1
( −1)n
este convergentă, reciproca nu este adevărată, de exemplu seria ∑ n
este
n ≥1
1
semiconvergentă, deoarece seria modulelor ∑ n este divergentă.
n ≥1
Consecinţă 2.25. Dacă şirurile ( xn )n ⊂ şi ( rn )n ⊂ + au proprietăţile:
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât xn ≤ rn , ∀ n ≥ n0 ;
(ii) seria ∑ rn este convergentă,
n ≥1
atunci seria ∑ xn este absolut convergentă.
n ≥1
Propoziţie. Fie şirul ( xn )n ⊂ ∑ ( −1)

n
+. Dacă seria numerică ⋅ xn este
n≥0
convergentă, atunci pentru orice n ∈ are loc inegalitatea
S − Sn < xn +1 ,
unde S este suma seriei ∑ xn , iar ( Sn )n este şirul sumelor parţiale.
n ≥1
2.4 Schimbarea ordinii termenilor unei serii numerice
Este bine cunoscută proprietatea de comutativitate a termenilor unei sume

finite de numere complexe. Prin urmare, este firesc să ne întrebăm dacă această
proprietate rămâne valabilă şi în cazul seriilor, cu alte cuvinte dacă schimbând
ordinea de sumare într-o serie convergentă se modifică natura seriei. În
continuare ne propunem să analizăm situaţia în care se permută o infinitate de
termeni ai unei serii. Vom arăta că dacă seria este absolut convergentă, prin
orice schimbare a ordinii termenilor se obţine o serie convergentă şi cu aceeaşi
88
sumă, în timp ce dacă schimbăm ordinea unei infinităţi de termeni ai unei serii
semiconvergente, putem obţine atât serii convergente, cât şi serii divergente.
Teoremă. O serie ∑
xn este absolut convergentă dacă şi numai dacă este
n ≥1
necondiţionat convergentă.
Consecinţă. O serie ∑ xn cu termeni pozitivi este convergentă cu suma
n ≥1
S dacă şi numai dacă este necondiţionat convergentă. Mai mult, seria obţinută
prin permutarea termenilor are aceeaşi sumă cu seria iniţială.
Teoremă (Riemann). Fie seria ∑
xn condiţionat convergentă. Atunci
n ≥1
există o permutare a termenilor săi astfel încât să se obţină:
• o serie convergentă cu suma un număr dat,
• o serie divergentă cu suma ±∞ ,
• o serie divergentă cu şirul sumelor parţiale oscilant.
Observaţie. Teorema lui Riemann arată că seriile semiconvergente sunt
condiţionat convergente, adică natura acestora este condiţionată de schimbarea
ordinii termenilor seriei.
Teoremă. Dacă seria ∑
xn este absolut convergentă, atunci pentru orice
n ≥1
permutare a termenilor săi se obţine o serie convergentă convergentă către
aceeaşi sumă.
Exemplu:
n
−λ λ
1. (distribuţia Poisson) Se dă şirul pn = e ⋅ , λ > 0, n ∈ . Arătaţi că
n!
• ∑ pn = 1 ;
n≥0
• ∑ n ⋅ pn = λ .
n≥0
2. (sumabilitate Borel) Fie seria numerică ∑ xn cu şirul sumelor parţiale
n≥0
n
sn = ∑ xn , n ∈ . Vom spune că seria este Borel sumabilă dacă
k =0
∃ lim
λ→∞
∑ sn ⋅ pn ,
n≥0
unde şirul ( pn )n este şirul probabilităţilor Poisson definit în exerciţiul
anterior. Pentru care valori ale lui z ∈ seria geometrică ∑ zn este Borel
n≥0
sumabilă?
89
2.5 Produsul a două serii numerice
Definiţie 2.26. Fie două serii convergente ∑ an şi ∑ bn . Numim

n ≥1 n ≥1
produsul Cauchy al celor două serii, seria ∑ cn cu termenul general
n ≥1
m
cm = ∑ ai ⋅ b j = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m∈ *
.
i + j = m +1 k =1
Observaţie. Produsul Cauchy a două serii convergente nu este
întotdeauna o serie convergentă, după cum se poate vedea din următorul
n −1
Exemplu: Fie an = bn =
( −1)
. Conform criteriului lui Leibniz cele
n
două serii sunt convergente. Observăm că
n n
1
∑ ak ⋅ bn−k +1 = ( −1) ⋅ ∑
n −1 *
cn = , n∈ .
k =1 k =1 k ⋅ n − k +1
Prin urmare
n n
1 1
cn = ∑ ∑ ≥
k ⋅ n − k + 1 k =1 n ⋅ n
*
= 1, n ∈
,
k =1
adică lim cn ≠ 0 , ceea ce arată că seria produs ∑ cn nu este convergentă.
n →∞
n ≥1
Vom arăta în continuare că dacă seriile ∑ an şi ∑ bn sunt convergente
n ≥1 n ≥1
şi cel puţin una din ele este absolut convergentă, atunci şi seria produs este
convergentă.
Teoremă 2.27 (Toeplitz14). Fie matricea T = ( tnm )m, n∈ , (1 ≤ m ≤ n )
⎛ t11 ⎞
⎜t t ⎟
⎜ 21 22 ⎟
⎜ t31 t32 t33 ⎟
T =⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎜ tn1 tn 2 tn3 tnn ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
unde elementele matricei triunghiulare infinite T au următoarele proprietăţi:
(i) elementele care se găsesc în fiecare coloană tind către zero, adică
lim tnm = 0 , ∀ m ∈ ;
n →∞
14 Otto Toeplitz, 1881-1940, matematician german
90
(ii) suma valorilor absolute ale elementelor din fiecare linie este mărginită
de aceeaşi constantă adică
∃ M > 0 astfel încât tn1 + tn 2 + ... + tnn < M , ∀ n ∈ ∗ .
Dacă şirul ( xn )n ⊂ este convergent la zero, atunci şirul ( yn )n definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la zero.
Demonstraţie
Explicitând ipotezele teoremei, deducem că
∀ ε > 0, ∃ n1 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n1 ⇒ xn < ε şi
∃ n2 ∈ astfel încât ∀ n ≥ n2 , ∀m ≤ n ⇒ tnm < ε
Folosind acest lucru şi (ii) avem că pentru orice n ≥ n = n1 ∧ n2
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 +
(
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + ... + tnn ⋅ xn ≤ tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn1 ⋅ xn1 + )
( )
+ tnn1 +1 ⋅ xn1 +1 + tnn1 + 2 ⋅ xn1 + 2 + ... + tnn ⋅ xn < ( n1 ⋅ L + M ) ⋅ ε,
unde L > 0 astfel încât xn < L , ∀ n ∈ .
Consecinţă 2.28
Să presupunem că elementele ( tnm ) în afara condiţiilor (i) şi (ii) verifică
şi condiţia
(iii) Tn = tn1 + tn 2 + ... + tnn , n ∈ şi ∃ lim Tn = 1.
n →∞
Dacă şirul ( xn )n ⊂ (
este convergent la a ∃ lim xn = a , atunci şirul
n →∞
)
( yn ) n definit de
yn = tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn
este convergent la a, adică ∃ lim yn = lim ( tn1 ⋅ x1 + tn 2 ⋅ x2 + ... + tnn ⋅ xn ) = a .
n →∞ n →∞
Demonstraţie
Rescriem şirul ( yn )n sub forma:
yn = tn1 ⋅ ( x1 − a ) + tn 2 ⋅ ( x2 − a ) + ... + tnn ⋅ ( xn − a ) + Tn ⋅ a ,
folosim teorema anterioară şi proprietatea şirului (Tn )n .
Consecinţă 2.29 (Stolz15)
Dacă şirul ( zn )n este monoton crescător, pozitiv şi nemărginit, iar şirul
n
⎛ xn − xn −1 ⎞ xn − x0 ⎛ x − xm −1 ⎞
⎜ ⎟ converge la a, atunci şirul yn =
⎝ zn − zn −1 ⎠n zn
= tnm ⋅ ⎜ m
⎝ z m − z m −
∑
1
⎟
⎠
m =1
15 Otto Stolz, 1842-1905, matematician austriac
91
zm − zm −1
converge la a, unde tnm = .
zn
Demonstraţie
Se verifică condiţiile (i), (ii) şi (iii) pentru şirul ( tnm ) şi cum şirul
⎛ xn − xn −1 ⎞
⎜ ⎟ este convergent la a, putem folosi consecinţa 2.28 de mai sus.
⎝ zn − zn −1 ⎠n
Consecinţă 2.30
Fie ( xn )n , ( yn )n ⊂ convergent la zero, iar ( yn )n satisface condiţia
∃ M > 0 , y1 + y2 + ... + yn ≤ M , ∀ n ∈ . Atunci şirul ( zn )n ⊂ , definit prin
zn = x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1
converge la zero.
Demonstraţia se bazează pe teorema 2.27, punând tnm = yn − m +1 .
Consecinţă 2.31
Dacă şirurile ( xn )n , ( yn )n ⊂ cu lim xn = a , lim yn = b , atunci şirul
n n
x1 ⋅ yn + x2 ⋅ yn −1 + ... + xn ⋅ y1
zn =
n
converge la a ⋅ b , adică lim zn = a ⋅ b .
n →∞
Demonstraţie. Vom rescrie şirul ( zn )n sub forma
zn =
( x1 − a ) ⋅ yn + ( x2 − a ) ⋅ yn −1 + ... + ( xn − a ) ⋅ y1 + a ⋅ y1 + y2 + ... + yn
n n
în care primul termen tinde la zero prin teorema 2.27, iar al doilea termen la
a ⋅ b prin consecinţa 2.29.
Consecinţă 2.32
Dacă şirul ( xn )n ⊂ converge la a şi z > 0 , atunci şirul ( yn )n ⊂ ,
Cn0 ⋅ x0 + Cn1 ⋅ z ⋅ x1 + Cn2 ⋅ z 2 ⋅ x2 + ... + Cnn ⋅ z n ⋅ xn
yn =
(1 + z )n
converge la a.
Teoremă 2.33 (Mertens16)

Dacă seriile ∑
an = A şi ∑
bn = B sunt convergente şi cel puţin una este
n ≥1 n ≥1
absolut convergentă, atunci seria produs ∑ cn cu cm = ∑ ai ⋅ b j este
n ≥1 i + j = m +1
convergentă şi are suma C = A ⋅ B .
16 Franz Carl Joseph Mertens, 1840-1927, matematician austriac
92
Demonstraţie
Admitem că seria ∑ an este absolut convergentă, adică seria ∑ an este
n ≥1 n ≥1
convergentă. Notăm cu Cn = c1 + c2 + ... + cn şirul sumelor parţiale ale seriei
produs, de termen general
cn = a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 .
Vom demonstra că lim Cn = A ⋅ B . Notând βn = B − Bn , avem lim βn = 0 .
n →∞ n→∞
Rescriem Cn în forma
Cn = a1 ⋅ b1 + ( a1 ⋅ b2 + b1 ⋅ a2 ) + ( a1 ⋅ b3 + a2 ⋅ b2 + a3 ⋅ b1 ) + ... +
+ ( a1 ⋅ bn + a2 ⋅ bn −1 + ... + an ⋅ b1 ) =
= a1 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn ) + a2 ⋅ ( b1 + b2 + ... + bn −1 ) + ... + an ⋅ b1 =
= a1 ⋅ Bn + a2 ⋅ Bn −1 + ... + an ⋅ B1 = An ⋅ Bn − ( a1 ⋅ βn + a2 ⋅ βn −1 + ... + an ⋅ β1 )
şi prin consecinţa 2.30 a teoremei lui Toeplitz deducem că lim Cn = A ⋅ B .
n →∞
Exemplu: Să calculăm pătratul seriei geometrice ∑ q n , q ∈ ( −1,1) .
n≥0
Produsul Cauchy al seriei date cu ea însuşi are termenul general
n
cn = ∑ q k ⋅ q n−k = ( n + 1) ⋅ q n , n∈ .
k =0
Fiind verificate ipotezele teoremei lui Mertens, conchidem
1
∑
cn = ∑
( n + 1) ⋅ q n =
(1 − q ) 2
.
n≥0 n≥0
Consecinţă. Produsul Cauchy a două serii absolut convergente este o
serie absolut convergentă cu suma egală cu produsul sumelor celor două serii.
Observaţie. Este natural să ne întrebăm dacă putem să relaxăm ipotezele
teoremei Mertens. Astfel ne punem întrebarea dacă seria produs Cauchy cn ∑
n ≥1
este convergentă, ce ipoteze verifică seriile ∑ an şi ∑ bn pentru ca suma
n ≥1 n ≥1
seriei produs să fie C = A ⋅ B .
Teoremă (Abel). Dacă seriile ∑ an , ∑ bn şi ∑ cn , unde
n ≥1 n ≥1 n ≥1
m
cm = ∑ ak ⋅ bm−k +1, m∈ *
, sunt convergente şi au sumele A, B şi, respectiv,
k =1
C, atunci C = A ⋅ B .
93
n −1
Exemplu: Fie an = bn =
( −1)
, n∈ *
. Conform criteriului lui Leibniz
n
seriile ∑ an , ∑ bn sunt convergente, fără a fi însă absolut convergente. Mai
n ≥1 n ≥1
mult, ele au suma A = B = ln 2 . Termenul general al seriei produs este
n n
1 1
∑ ak ⋅ bn−k +1 = ( −1) ⋅ ∑ k ⋅ n − k + 1 =
n
cn =
k =1 k =1
⎞ ( −1)
n n n
1 ⎛1 1 1
= ( −1) ⋅ ∑ ∑
n *
⋅⎜ + ⎟= ⋅ , n∈
k =1
n + 1 ⎝ k n − k + 1 ⎠ n + 1 k =1
k
Se constată cu uşurinţă că seria produs este o serie alternată şi verifică
ipotezele criteriului Leibniz
n
1 1 1
lim
n →∞ n + 1
⋅
k ∑
= lim
n →∞ n + 1
= 0.
k =1
Suntem în condiţiile teoremei lui Abel, prin urmare seria produs are suma
( −1)n ⋅ ⎛ n 1 ⎞ = ln 2 2 .
n + 1∑ ⎜⎜
k ∑
⎟⎟ ( )
n ≥1 ⎝ k =1 ⎠
2.6 Exerciţii
1. Să se determine natura seriei de termen general un şi în caz de

convergenţă să se determine suma sa dacă
2n + 1
¾ un = ;
n 2 ( n + 1)
2
3n + 2n
¾ un = ;
6n
⎛ 1 ⎞
¾ un = ln ⎜1 + ⎟;
⎝ n ⋅ ( n + 3 ) ⎠
¾ un = n + 2 + α − 2 n + 1 + α + n + α α ∈ IR + ;
α ⎛ π⎞
¾ un = ln cos n α ∈ ⎜ 0, ⎟ .
2 ⎝ 2⎠
2. Să se discute, în raport cu valorile parametrilor (acolo unde este cazul),

natura seriei numerice termen general un , unde
cos ( nα )
¾ un = α ∈ ( 0, π ) , p > 0 ;
np
94
2
⎡1 ⋅ 3 ⋅ 5...( 2n − 1) ⎤ 1
¾ un =⎢ ⎥ ⋅ ;
⎣ 2 ⋅ 4 ⋅ 6... ( 2 n ) ⎦ n
∞
2 ⋅ n +1
¾ un = ∑ ( −1)n +1 ⋅ n ;
3
n =1
π
¾ un = n 2 ⋅ sin n ;
2
ω
¾ un = a n ⋅ tg n a > 0, ω∈ ( 0, π ) ;
2
1 1
∞ 1 + + ... +
¾ un = ∑ 2
n
n;
n =1
∞
2n ⋅ n!
¾ un = ∑ n n
;
n =1
1
¾ un = , n ≥ 2;
( ln n )ln ln n
n
⎛ 1⎞
n
¾ un = a ⋅ ⎜1 + ⎟ , a ≥ 0, n ≥ 1;
⎝ n⎠
2
⎡ a ( a − 1) ...( a − n + 1) ⎤
¾ un = ( 2n + 1) ⎢ ⎥ ;
⎣ ( a + 1)( a + 2 ) ... ( a + n + 1) ⎦
2
n + n +1
¾ un = sin π;
n +1
αn
¾ un = , α, β∈ .
β 1
n ⋅ sin
n
3. Să se stabilească dacă se poate aplica criteriul lui Leibniz pentru seriile:

∞
1 + cos ( n ⋅ π )
¾ ∑ ( −1)n −1 ⋅
n
;
n =1
∞
cos ( n ⋅ π )
¾ ∑ arctg ( tg n )
.
n =1
95
CAPITOLUL 3
APLICAŢII ÎNTRE SPAŢII METRICE
3.1 Limita unei aplicaţii într-un punct
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe

spaţiul X şi τY topologia metrică pe spaţiul Y. Convenim să notăm cu
S X ( a, r ) , a ∈ X , r > 0 şi SY ( b, r ) , b ∈ Y bilele deschise din X şi, respectiv, Y.
Fie aplicaţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi să presupunem că punctul a ∈ E′ este
un punct de acumulare pentru mulţimea E; în această situaţie ne putem apropia
cu ajutorul altor puncte din mulţimea E oricât de mult de punctul a.
Noţiunea de limită a aplicaţiei f în punctul a va exprima intuitiv faptul că
dacă ne apropiem de punctul a prin puncte din mulţimea E, atunci valorile
aplicaţiei f în aceste puncte se apropie oricât de mult de punctul l din
mulţimea Y.
Prin urmare, oricare ar fi vecinătatea punctului l din Y, în această
vecinătate se vor găsi toate valorile lui f calculate în puncte din E suficient de
apropiate de punctul a ∈ E ′ .
Definiţia 3.1
Fie aplicaţia f : E ⊂ X → F ⊂ Y şi punctul a ∈ E ′ . Un element l ∈ Y se
numeşte limita aplicaţiei f în punctul a şi se notează l = lim f ( x ) dacă pentru
x→a
orice vecinătate V ∈V ( ) a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) există o vecinătate
Y
UV ∈V ( a ) a lui a în spaţiul ( X , d1 ) , astfel încât pentru orice x ∈ E ,
X
x ∈UV , x ≠ a , să rezulte f ( x ) ∈V sau echivalent
( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ D ⊂ V .
Observaţii
• Definiţia limitei unei aplicaţii se dă într-un punct de acumulare al
mulţimii de definiţie E, adică într-un punct pentru care avem asigurată
posibilitatea de a ne apropia de acesta prin puncte diferite din
mulţimea pe care este definită aplicaţia f.
• Remarcăm că, în general, punctul a ∈ E ′ nu aparţine mulţimii de
definiţie a aplicaţiei f, dar chiar dacă aplicaţia f este definită în punctul
96
a valoarea f ( a ) nu este neapărat egală cu valoarea limitei l = lim f ( x ) .
x→a
Consecinţă. Elementul l ∈ Y nu este limita funcţiei f în punctul a dacă şi
numai dacă există o vecinătate U a punctului l astfel încât pentru orice
vecinătate V a lui a există un punct xV ∈ E ∩ V − { x0 } cu proprietatea că
f ( xV ) ∉U .
Particularizând spaţiile X şi Y, spunem că o aplicaţie
f : E ⊂ p → , p ≥ 1 , este funcţie reală de argument vectorial, iar o aplicaţie
p q
h:E ⊂ →F⊂ , q ≥ 1 , este funcţie vectorială de argument vectorial.
Definiţie 3.2
Spunem că funcţia f : E ⊂ p → F ⊂ are limita ∈ în punctul
x0 ∈ E ′ dacă ∀ V ∈V ( ) , ∃ UV ∈V ( x0 ) astfel încât
()
∀ x ∈U ∩ E − { x0 } ⇒ f x ∈V şi scriem lim f ( x ) = .
x → x0
Evident că V ( ) este considerată în topologia lui , iar V ( x0 ) este

p
considerată în topologia lui .
Definiţie 3.3
p
Mai mult, dacă pe spaţiile p
şi definim normele x = ∑ xi2 şi,
i =1
respectiv, x , vom spune că lim f ( x ) = dacă pentru orice ε > 0 există
x → x0
δε > 0 , astfel încât pentru orice x ∈ E , x ≠ x0 cu x − x0 < δε ⇒ f x − < ε . ()

Următoarea teoremă de caracterizare a noţiuni de limită se datorează
matematicianului german Heinrich Eduard Heine1.
Teoremă (caracterizarea noţiunii de limită)

Fie aplicaţia f : E ⊂ X → (Y , d 2 ) , unde E este o submulţime a spaţiului
metric ( X , d1 ) şi punctul de acumulare a ∈ E′ .
Următoarele afirmaţii sunt echivalente.
(i) Punctul l ∈ Y este limita aplicaţiei f în punctul a, adică pentru orice
vecinătate V a lui l, în spaţiul (Y , d 2 ) , există o vecinătate UV a lui a în spaţiul
( X , d1 ) ,
astfel încât pentru orice x ∈ E , x ∈UV , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈V ,
(definiţia cu vecinătăţi).
1 Heinrich Eduard Heine, matematician german, 1821-1881
97
(ii) Pentru orice bilă deschisă SY ( l , ε ) , ε > 0 există o bilă deschisă
( )
S X ( a, δε ) , δε > 0 aşa încât f ⎡⎣ S X ( a, δ ) − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) , adică pentru
orice x ∈ S X ( a, δ ) cu x ∈ E , x ≠ a să rezulte f ( x ) ∈ SY ( l , ε ) , (definiţia cu bile).
(iii) Pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel încât pentru orice x ∈ E , x ≠ a
are loc d1 ( x, a ) < ε ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < δ , (definiţia cu ε − δ ).
(iv) Pentru orice şir ( xn )n de puncte din E − {a} convergent în X la
punctul a, şirul ( f ( xn ) ) ⊂ Y este convergent în Y la l. (definiţia cu şiruri).
n
Demonstraţie. Evident afirmaţia (ii) este echivalentă cu (iii), întrucât (iii)
exprimă prin inegalităţi tocmai (ii). Vom arăta următoarele implicaţii:
( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) ⇒ ( i )
Să arătăm mai întâi ( i ) ⇒ ( ii ) . Fie V = SY ( l , ε ) , unde ε > 0 este arbitrar.
Conform afirmaţiei ( i ) , există o vecinătate U a punctului a aşa încât
( )
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) . (1)
U fiind vecinătate pentru a există o sferă deschisă S X ( a, δ ) aşa ca
S X ( a, δ ) ⊂ U . (2)
Din (1) şi (2) rezultă că
( )
f ⎡⎣ S X ( a, δ ) − {a}⎤⎦ ∩ E ⊂ SY ( l , ε ) ,
adică afirmaţia (ii).
Să demonstrăm implicaţia ( ii ) ⇒ ( iv ) .
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în spaţiul X la punctul a. Va trebui
să demonstrăm că şirul ( f ( xn ) ) ⊂ Y este convergent la punctul l ∈ Y .
n
Fie ε > 0 , conform afirmaţiei (iii), care este echivalentă cu (ii), există
δ > 0 aşa încât pentru orice x ∈ E − {a} are loc
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , l ) < ε . (3)
Cum şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a este convergent în X la punctul a, pentru δ
din (3) există nδ ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nδ să rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε .
Conform relaţiei (3) obţinem d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε pentru orice
n ≥ nδ = nδ( ε ) = nε .
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există nε ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nε să
rezulte d 2 ( f ( xn ) , l ) < ε , adică şirul ( f ( xn ) )n ⊂ Y este convergent la punctul
l ∈Y .
Să demonstrăm acum că ( iv ) ⇒ ( i ) .
98
Raţionăm prin reducere la absurd. Să presupunem că există o vecinătate V
a punctului l aşa ca pentru orice vecinătate U ∈V ( a ) să avem
(
f ⎡⎣U − {a}⎤⎦ ∩ E ⊄ V . ) (4)
* ⎛ 1⎞
Pentru orice n ∈ să luăm drept U sfera deschisă S ⎜ a, ⎟ . Din (4)
⎝ n⎠
obţinem că
⎛⎡ ⎛ 1⎞ ⎤ ⎞
f ⎜ ⎢ S ⎜ a, ⎟ − {a}⎥ ∩ E ⎟ ⊄ V .
⎝⎣ ⎝ n⎠ ⎦ ⎠
⎛ 1⎞
Putem construi un şir de elemente xn ∈ S ⎜ a, ⎟ ∩ E − {a} cu proprietatea
⎝ n⎠
că
f ( xn ) ∉V . (5)
⎛ 1⎞
Pe de altă parte, cum xn ∈ S ⎜ a, ⎟ ∩ E − {a} rezultă că
⎝ n⎠
1
d1 ( xn , a ) < , ∀n ∈ * ,
n
fapt ce arată că şirul ( xn )n astfel construit este convergent, în spaţiul X, la a.
Conform afirmaţiei (iv) rezultă că şirul ( f ( xn ) ) este convergent în spaţiul Y la
n
l, prin urmare ∃nV ∈ aşa ca pentru orice n ≥ nV să avem f ( xn ) ∈V , fapt ce
contrazice (5). În concluzie, presupunerea făcută este falsă şi ( iv ) ⇒ ( i ) .□
Afirmaţiile (i)-(iv) fiind logic echivalente, oricare din ele poate fi luată ca
definiţie a limitei unei aplicaţii într-un punct.
Exemplu: Vom arăta, utilizând definiţia cu ε − δ , că
3 3
x +y
lim = 0 , adică vom arăta că pentru orice ε > 0 există δ > 0 astfel
( x, y )→( 0,0 ) x 2 + y 2
încât pentru orice ( x, y ) ∈ *
× *
cu proprietatea x 2 + y 2 < δ să rezulte
x3 + y 3
< ε.
x2 + y2
2 2 x3 + y 3 x ⋅ x2 + y ⋅ y 2
Să admitem că x + y < δ , atunci din 2 ≤ <δ.
x + y2 x2 + y 2
x3 + y 3
Prin urmare, dacă δ = ε , atunci şi < ε.
x2 + y2
99
Observaţie
Adeseori vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei unei aplicaţii în punct
pentru a dovedi că aplicaţia nu are limită în punct. Pentru aceasta este suficient
să se arate că există două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E − {a} , ambele convergente în
X la a, pentru care şirurile imaginilor ( f ( xn ) ) , ( f ( zn ) ) să aibă limite diferite
n n
în Y.
* *
Exemplu: Vom arăta că funcţia f: × → definită prin
x⋅ y
f ( x, y ) = 2 nu are limită în origine.
x + y2
Considerând şirul de puncte ( xn , λ ⋅ xn )n , λ ∈ *
, cu proprietatea că
lim xn = 0 , avem
n →∞
λ
f ( xn , λ ⋅ xn ) = , ∀n ∈ ,
1 + λ2
adică limita şirului ( f ( xn , λ ⋅ xn ) )n depinde de parametrul λ . Prin urmare,
funcţia f nu are limită în origine.
Propoziţie. Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) , E ⊂ X , f : E → Y şi
punctul de acumulare a ∈ E′ . Dacă aplicaţia f are limită în punctul a, atunci
această limită este unică.
Demonstraţie. Afirmaţia rezultă imediat din definiţia cu şiruri a limitei
unei aplicaţii într-un punct, ţinând seama totodată că limita unui şir de puncte
într-un spaţiu metric este unică.
Teoremă (Cauchy2)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice din care (Y , d 2 ) este complet,
aplicaţia f : E ⊂ X → Y şi punctul de acumulare a ∈ E′ . Atunci f are limită în
punctul a dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru
orice x′, x′′ ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} rezultă d 2 ( f ( x ') , f ( x ") ) < ε , adică pentru
orice x ', x " ∈ E cu x′ ≠ a, x′′ ≠ a are loc
⎧ d1 ( x′, a ) < δ
⎨ ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε (6)
d
⎩ 1 ( x′′, a ) < δ
Demonstraţie
Să presupunem că există lim f ( x ) = l . Atunci pentru orice ε > 0 există
x→a
δ ( ε ) > 0 aşa încât
2 Augustin Louis Cauchy, matematician francez, 1789-1857
100
⎛ ε⎞
∀x ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ∈ SY ⎜ l , ⎟ (7)
⎝ 2⎠
Fie două puncte arbitrare x′, x′′ ∈ S X ( a, δ ) ∩ E − {a} . Din (7) obţinem
ε ε
d 2 ( f ( x′ ) , l ) < , d 2 ( f ( x′′ ) , l ) < .
2 2
De aici, utilizând inegalitatea triunghiului, avem
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < d 2 ( f ( x′ ) , l ) + d 2 ( l , f ( x′′ ) ) < ε.
Reciproc, să presupunem că pentru orice ε > 0 , există δ ( ε ) > 0 şi să
arătăm existenţa limitei aplicaţiei f în punctul a.
Vom utiliza definiţia cu şiruri a limitei în punct pentru aplicaţia f.
Fie şirul ( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a. Vom arăta că şirul
( f ( xn ) )n este convergent în Y.
Cum şirul ( xn )n este convergent în X la a, pentru δ ( ε ) ce apare în relaţia
(6) există nδ( ε ) ∈ aşa încât
∀n ≥ nδ( ε ) ⇒ d1 ( xn , a ) < δ ( ε )
Dacă n, m ≥ nδ , interpretând pe xn , xm ca fiind x′, x′′ în relaţia (6), avem
⎧⎪ d1 ( xn , a ) < δ ( ε )
⎨ ⇒ d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε .
⎪⎩d1 ( xm , a ) < δ ( ε )
Întrucât pentru orice ε > 0 există nε = nδ( ε ) ∈ aşa ca pentru orice
m, n ≥ nε să rezulte d 2 ( f ( xn ) , f ( xm ) ) < ε , deducem că şirul ( f ( xn ) )n este un
şir fundamental în spaţiul Y. Spaţiul Y fiind complet rezultă că există un element
l ∈ Y aşa ca lim f ( xn ) = l .
n →∞
Pentru a încheia demonstraţia mai rămâne să arătăm că pentru orice şir
( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) ) are aceeaşi
n
limită.
În adevăr, să considerăm două şiruri ( xn )n , ( zn )n ⊂ E , xn ≠ a, zn ≠ a
convergente în X la a. Conform celor de mai sus şirurile imaginilor sunt
convergente în Y, dar să presupunem prin absurd că limitele sunt diferite, adică
lim f ( xn ) = l1 ≠ l2 = lim f ( zn ) .
n →∞ n →∞
Să formăm şirul x1, z1, x2 , z2 ,..., xn , zn ,... . Evident acest şir converge în X la
a. Aplicând din nou cele demonstrate mai sus, rezultă că există l ∈ Y aşa ca şirul
f ( x1 ) , f ( z1 ) , f ( x2 ) , f ( z2 ) ,..., f ( xn ) , f ( zn ) ,... (8)
101
este convergent la l. Întrucât şirurile ( f ( xn ) )n , ( f ( zn ) )n sunt subşiruri ale
şirului (8), rezultă că l1 = l = l2 , contradicţie. Astfel am arătat că pentru orice şir
( xn )n ⊂ E , xn ≠ a convergent în X la a, şirul imaginilor ( f ( xn ) )n are aceeaşi
limită.
Observaţie. Teorema lui Cauchy spune că o aplicaţie f are limită în
punctul de acumulare a dacă şi numai dacă pentru oricare perechi de puncte
x′, x′′ din ce în ce mai apropiate de punctul a, distanţa dintre valorile aplicaţiei
în aceste puncte este din ce în ce mai mică.
Teorema lui Cauchy este importantă, deoarece permite demonstrarea
existenţei limitei unei aplicaţii într-un punct fără a cunoaşte efectiv limita, ceea
ce în multe probleme, în special cu caracter teoretic, este deosebit de util.
Pe de altă parte, teorema lui Cauchy nu permite stabilirea efectivă a
valorii limitei, ci numai existenţa acesteia.
Exemplu: Folosind teorema lui Cauchy, vom arăta că aplicaţia
x12 ⋅ x2
f: × → * *
definită prin f ( x1, x2 ) = 2 are limită în origine, adică
x1 + x22
vom arăta că pentru orice ε > 0 , există δ = δε > 0 astfel încât pentru orice
perechi de puncte ( x1, x2 ) , ( y1, y2 ) ∈ * × * cu proprietatea
x12 + x22 < δ, y12 + y22 < δ şi ( x1, x2 ) ≠ ( 0,0 ) , ( y1, y2 ) ≠ ( 0, 0 ) să rezulte
x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2
f ( x1, x2 ) − f ( y1, y2 ) = − <ε.
x12 + x22 y12 + y22
Din
x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2 x12 ⋅ x2 y12 ⋅ y2 x1 y1
− ≤ + ≤ + < δ.
x12 + x22 y12 + y22 x12 + x22 y12 + y22 2 2
Prin urmare, dacă δ = ε , atunci şi f ( x1, x2 ) − f ( y1, y2 ) < ε .
Teoremă. Fie f : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .
Aplicaţia f are limită în punctul a ∈ E ′ dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există δ ( ε ) > 0 aşa încât pentru orice x′, x′′ ∈ E − {a} are loc
⎧⎪ x′ − a p < δ
⎨ ⇒ f ( x′ ) − f ( x′′ ) q < ε (9)
⎪⎩ x′′ − a p
< δ
Demonstraţie. Rezultatul se obţine imediat din teorema lui Cauchy dacă
se ţine seama că în acest caz distanţa dintre două puncte din k , k ≥ 1, este dată
de
d k ( x, y ) = x − y k , k ≥ 1 .
102
În continuare vom pune în evidenţă un rezultat important, cunoscut şi sub
numele de principiul substituţiei, care permite calculul limitelor unor aplicaţii
compuse.
Teoremă (principiul substituţiei). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) şi
( Z , d3 ) şi aplicaţiile f : B ⊂ Y → Z , g : A ⊂ X → B − {b} . Dacă există limitele
lim f ( y ) = l şi lim g ( x ) = b , unde a ∈ A′, b ∈ B′ , atunci există limita
y →b x→a
lim f ( g ( x ) ) = l .
x →a
Demonstraţie. Cum lim f ( y ) = l rezultă că pentru orice vecinătate
y →b
W ∈V ( l ) există vecinătatea U ∈V ( b ) aşa încât pentru orice
y ∈U ∩ B − {b} ⇒ f ( y ) ∈W .
Pe de altă parte, întrucât lim g ( x ) = b şi g ia valori în mulţimea B − {b} ,
x→a
avem că există o vecinătate V ∈V ( a ) aşa ca pentru orice
x ∈V ∩ A − {a} ⇒ g ( x ) ∈U ∩ B − {b} ,
de unde pentru orice vecinătate W ∈V ( l ) există vecinătatea V ∈V ( a ) aşa ca
pentru orice
x ∈V ∩ A − {a} ⇒ f ( g ( x ) ) ∈ W ,
adică tocmai lim f ( g ( x ) ) = l .
x →a
Exemplu: Vom arăta că funcţia
h: ( )* 2
(
→ , h ( x1, x2 ) = x12 + x22 ⋅ ln x12 + x22) ( )
are limita nulă în origine. Se constată cu uşurinţă că h ( x1, x2 ) = ( f ρ )( x1, x2 ) ,
unde f : *
→ , f ( x ) = x 2 ⋅ ln x 2 şi ρ : 2
→ , ρ ( x1, x2 ) = x12 + x22 .
Deoarece ∃ lim f ( x ) = lim x 2 ⋅ ln x 2 = 0 , iar lim ρ ( x1, x2 ) = 0
x →0 x →0 ( x1 , x2 )→( 0,0 )
deducem prin principiul substituţiei că
∃ lim h ( x1, x2 ) = lim (f ρ )( x1, x2 ) = 0 .
( x1 , x2 )→( 0,0 ) ( x1 , x2 )→( 0,0 )
Observaţie. Condiţia ca funcţia g să ia valori în mulţimea B − {b} este
esenţială, după cum se poate vedea din următorul exemplu
Exemplu
Fie funcţiile f , g : → definite prin
⎧1, x ≠ 0
f ( x) = ⎨ , g ( x ) = 0, ∀x ∈ .
⎩0, x = 0
103
Este clar că lim f ( g ( x ) ) = 0 ≠ 1 = lim f ( x ) , adică concluzia teoremei
x →0 x →0
anterioare nu mai este adevărată.
Teoremă (criteriul sandwich). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) , (T , d3 ) ,
funcţiile f : E ⊂ X → Y , h : E → T , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d3 ( h ( x ) , 1 ) ,
• lim h ( x ) = 1,
x→a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a
Demonstraţie. Folosind definiţia cu ε − δ a limitei unei aplicaţii în punctul
de acumulare a ∈ E ′ , din a doua ipoteză a teoremei putem scrie că pentru orice
ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d3 ( h ( x ) , 1 ) < ε.
Din prima ipoteză a teoremei deducem imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ 0 ≤ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ d3 ( h ( x ) , 1 ) < ε,
adică pentru orice
x ∈ E − {a} cu d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) < ε,
echivalent cu concluzia teoremei ∃ lim f ( x ) = .
x →a
Exemplu: Folosind criteriul sandwich vom demonstra că
x12 ⋅ x2 + 1 − 1
∃ lim = 0.
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
x12 ⋅ x2
În exemplul anterior am demonstrat că ∃ lim . Mai mult, se
( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
poate constata că pentru orice ( x1, x2 ) ∈ *
× *
x12 ⋅ x2 1
≤ ⋅ x1 .
x12 + x22 2
x12 ⋅ x2
Deoarece ∃ lim x1 = 0 rezultă că ∃ lim = 0.
( x1 , x2 )→( 0,0 ) ( x1 , x2 )→( 0,0 ) x12 + x22
Revenind la problema iniţială, constatăm că
x12 ⋅ x2 + 1 − 1 x12 ⋅ x2 2
1 x1 ⋅ x2
1
= 2 ⋅ ≤ ⋅ 2
x12 + x22 x1 + x22 x1 ⋅ x2 + 1 + 1 2 x1 + x2
2 2
104
x12 ⋅ x2 + 1 − 1
şi prin criteriul sandwich deducem că ∃ = 0.
lim
x12 + x22
( x1 , x2 )→( 0,0 )
Criteriul sandwich se poate reformula sub forma criteriului următor.
Propoziţie (criteriu de existenţă a limitei). Fie spaţiile metrice ( X , d1 ) ,

(Y , d 2 ) ,
aplicaţiile f : E ⊂ X → F ⊂ Y , h : E → , şi punctul de acumulare
a ∈ E ′ . Dacă există:
• numărul real ∈ şi vecinătatea V ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈V ∩ E − {a} ⇒ d 2 ( f ( x ) , ) ≤ h( x) ,
• lim h ( x ) = 0 ,
x →a
atunci există lim f ( x ) = .
x→a
3.2 Funcţii reale de argument vectorial
Un caz important al teoriei prezentate în secţiunea anterioară îl reprezintă

cazul funcţiilor reale. Este de aşteptat ca în acest caz să apară o serie de
proprietăţi noi care nu au sens în cadrul general.
Fie funcţia F : E ⊂ p → q , p, q ≥ 1 . Se observă că F este echivalentă cu

un sistem de q funcţii fi : E → , i = 1,..., q .
În adevăr, dacă x ∈ E , atunci y = F ( x ) ∈ q
( )
, adică y = y1,..., yq . Dacă
pentru orice i = 1,..., q ataşăm fiecărui x ∈ E coordonata de rang i a elementului
(
y = F ( x ) , atunci F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) ) pentru orice x ∈ E , unde
funcţiile fi : E → , i = 1,..., q , sunt funcţii reale.
Reciproc, dacă avem un sistem de q funcţii reale fi : E → , i = 1,..., q ,
p q
putem defini funcţia F:E ⊂ → , p, q ≥ 1 aşa încât
(
F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) ) pentru orice x∈E . Funcţiile de tip
p q
F :E ⊂ → , p, q ≥ 1 vor fi numite funcţii vectoriale.
p q
Teoremă. Fie F : E ⊂ → , p, q ≥ 1 , adică
(
F ( x ) = f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f q ( x ) )
pentru orice x ∈ E , unde fi : E → , i = 1,..., q , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .
105
( )
Funcţia F are limita l = l1,..., lq în punctul a dacă şi numai dacă există
simultan lim fi ( x ) = li , i = 1,..., q .
x→a
Demonstraţie. Rezultatul se obţine imediat din definiţia limitei cu şiruri a
unei funcţii şi din faptul că în p , p ≥ 1, convergenţa unui şir de elemente este
echivalentă cu convergenţa pe coordonate sau folosind dubla inegalitate:
p
∑ d ( fi ( x ) , i ) ≤ d ( F ( x ) , ) ≤ d ( fi ( x ) , i ) ,
q i = 1: p, x∈ E .
i =1
Observaţie. Din această teoremă rezultă că studiul limitei unei funcţii

vectoriale (ce acţionează de la un spaţiu p la un spaţiu q ) poate fi redus la
studiul unui sistem de q funcţii reale, adică de tipul fi : E ⊂ p → , i = 1,..., q .
Teoremă. Fie funcţiile f , g : E ⊂ X → , unde ( X , d ) este spaţiu metric,

şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există următoarele limite
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈ ,
x→a x→a
atunci
• există lim ( f + g )( x ) = lim f ( x ) + lim g ( x ) ,
x→a x→a x→a
• există lim ( f ⋅ g )( x ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( x ) ,
x→a x→a x→a
• dacă în plus l2 ≠ 0 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ∈V ( a ) ,
⎛ f ⎞ lim f ( x )
există lim ⎜ ⎟ ( x ) = x→a
.
x→a ⎝ g ⎠ lim g ( x )
x→a
Demonstraţie. Vom aplica definiţia cu şiruri a limitei unei funcţii în
punct.
Fie şirul ( xn )n ⊂ E − {a} convergent în X la a. Conform ipotezei
lim f ( x ) = l1 ∈ , lim g ( x ) = l2 ∈ .
x→a x→a
Ţinând seama de proprietăţile cunoscute de la şiruri, rezultă
• lim ( f + g ) ( xn ) = lim f ( xn ) + lim g ( xn ) = l1 + l2 ;
n →∞ n →∞ n →∞
• lim ( f ⋅ g ) ( xn ) = lim f ( x ) ⋅ lim g ( xn ) lim ( f + g ) ( xn ) = l1 ⋅ l2 ;
n →∞ n →∞ n →∞ n →∞
⎛ f ⎞ lim f ( xn ) l
• lim ⎜ ⎟ ( xn ) = n →∞
= 1,
n →∞ ⎝ g ⎠ lim g ( xn ) l2
n →∞
ceea ce asigură îndeplinirea proprietăţilor din enunţul teoremei.
106
Teoremă (proprietatea locală a semnului). Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
lim f ( x ) = l ≠ 0 ,
x→a
atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) astfel încât funcţia f să ia valori de acelaşi
semn cu numărul l pentru toate punctele x ∈U ∩ E − {a} .
Demonstraţie. Pentru fixarea ideilor să presupunem că l > 0 . Folosind
l
definiţia cu ε − δ a limitei funcţiei f în punctul de acumulare a şi luând ε = ,
2
rezultă că există δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) − l < ε .
De aici obţinem că pentru orice
l 3⋅l
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ 0 < < f ( x ) < ,
2 2
de unde rezultă imediat că pentru orice
x ∈ E − {a} cu d ( x, a ) < δ ⇒ f ( x ) > 0 .
Teoremă (proprietatea locală de mărginire). Fie funcţia f : E ⊂ X → ,
unde ( X , d ) este spaţiu metric, şi punctul de acumulare a ∈ E ′ . Dacă există
lim f ( x ) = l ∈ ,
x→a
atunci există o vecinătate U ∈V ( a ) şi numărul M > 0 astfel încât pentru orice
x ∈U ∩ E ⇒ f ( x ) ≤ M .
Demonstraţie. Din ipoteză cunoaştem că există lim f ( x ) = l ∈ , ceea ce
x→a
arată că pentru ε = 1 există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca pentru orice
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) − l < 1 .
De aici obţinem că pentru orice
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ f ( x ) − l + l < 1 + l .
Dacă, eventual a ∈ E , atunci luând M = max { f ( a ) ,1 + l } , rezultă
x ∈U ∩ E − {a} ⇒ f ( x ) ≤ M .
p
Definiţie. Fie funcţia reală f : E ⊂ → F ⊂ , p ≥ 1 , şi punctul de
( )
acumulare a = a1,..., a p ∈ E ′ . Funcţiile reale de variabilă reală
( )
f k : xk → f x1, x2 ,..., xk ,..., x p , k = 1, p ,
unde variabilele nesubliniate sunt considerate constante, se numesc funcţiile
parţiale ale lui f. Considerăm limitele acestor funcţii de o singură variabilă reală
107
( )
lim f k ( xk ) = lim f x1, x2 ,..., xk ,..., x p , k = 1, 2,..., p ,
xk → ak xk → ak
care depind de ( p − 1) variabile x j , j ≠ k , j = 1, p .

Numim limită iterată a funcţiei f : E ⊂ p → F ⊂ în raport cu toate
variabilele, numărul real
σ = lim lim ... lim f x1, x2 ,..., x p
xσ(1) → aσ(1) xσ( 2 ) → aσ( 2 ) xσ( p ) → aσ( p )
( )
care nu depinde de niciuna din variabile, unde σ ∈ S ( p ) este o permutare a
mulţimii {1, 2,..., p} .
Observaţie
Despre limita funcţiei f în punctul a ∈ E ′ se spune că se obţine făcând
variabilele x j , j = 1, p , să tindă independent, dar simultan către a j , j = 1, p ; iar
despre limita iterată se spune că se obţine făcând variabilele x j , j = 1, p , să
tindă succesiv către a j , j = 1, p .
Exemplu
xy + 2 x + 2 y
Pentru funcţia f : 2
− { xy − x + 2 y ≠ 0} → , f ( x, y ) = are
xy − x + 2 y
loc
lim lim f ( x, y ) = 1 şi lim lim f ( x, y ) = −2 .
y →0 x →0 x →0 y →0
În exemplul următor constatăm că funcţia f poate avea limită într-un
punct de acumulare chiar dacă limitele iterate în acest punct nu există.
Exemplu: Fie funcţia f : * × * → , definită prin relaţia
⎛ 1 1⎞
f ( x, y ) = ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟ .
⎝ x y⎠
Funcţia f are limită în origine fără ca să aibă limite iterate în origine.
Într-adevăr din inegalitatea
f ( x , y ) ≤ 2 ⋅ ( x + y ) , ∀ ( x, y ) ∈ * × *
1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 . Pe de altă parte, cum ∃ lim sin deducem
( x , y )→( 0,0 ) x →0 x
că
⎛ 1 1⎞
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim ( x + y ) ⋅ ⎜ sin + sin ⎟ .
y →0 x →0 y →0 x →0 ⎝ x y⎠
108
Schimbând rolul variabilelor, putem afirma că nu există nici cealaltă
limită iterată. Totuşi există o legătură între aceste două noţiuni, astfel legătura
dintre limitele iterate şi limita funcţiei în a ∈ n este dată de
Teoremă. Dacă f : E ⊂ p → F ⊂ , p ≥ 1 are limita 1 în punctul de
acumulare a ∈ E ′ şi dacă ea admite o limită iterată 2 în acest punct, atunci
aceste limite sunt egale 1 = 2 .
Demonstraţie. Să admitem că există lim f ( x ) = 1 şi limita iterată
x→a
lim lim ... lim f ( x ) = 2.
xn → an xn −1 → an −1 x1 → a1
Din prima limită deducem că pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ≠ a cu x − a p
< δ ( ε ) rezultă f ( x ) − 1 <ε.
În relaţia precedentă fixăm pe x2 ,..., x p astfel ca să avem x − a < δ ( ε ) şi
trecem la limită în inegalitate după x1 ; în rezultatul obţinut fixăm pe x3 ,..., x p şi
trecem la limită după x2 ş.a.m.d.
Cum limita iterată există se obţine 2 − 1 ≤ ε , ∀ ε > 0 ⇒ 1 = 2 .
Exemplu: Teorema anterioară afirmă egalitatea celor două limite în
ipoteza că ele există. Este posibil însă ca una din limitele iterate să nu existe,
deşi limita funcţiei în punct să existe, ca în exemplul de mai jos.
Fie funcţia f : × * → , definită prin relaţia
1
f ( x, y ) = x ⋅ sin .
y
Funcţia f are limită în origine şi una din limitele iterate există însă
cealaltă nu există. Într-adevăr din inegalitatea
f ( x, y ) ≤ x , ∀ ( x, y ) ∈ * × *
1
deducem că ∃ lim f ( x, y ) = 0 şi lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin = 0.
( x , y )→( 0,0 ) y →0 x →0 y →0 x →0 y
1
Pe de altă parte, cum ∃ lim sin deducem că
y →0 y
1
∃ lim lim f ( x, y ) = lim lim x ⋅ sin .
x →0 y →0 x →0 y →0 y
Consecinţă. Dacă funcţia reală f : E ⊂ p → are în punctul de
acumulare a ∈ E ′ două limite iterate inegale, atunci f nu poate avea limită în
acest punct.
109
3.3 Aplicaţii continue
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, τ X topologia metrică pe

spaţiul X şi τY topologia metrică pe spaţiul Y.
Definiţie. Spunem că aplicaţia f : E ⊂ X → Y este continuă în punctul
a ∈ E dacă şi numai dacă pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a )) există
vecinătatea U ∈V ( a ) , astfel încât pentru orice x ∈U ∩ E să rezulte f ( x ) ∈V
sau echivalent f (U ∩ E ) ⊂ V .
Dacă aplicaţia f nu este continuă în punctul a, atunci spunem că f este
discontinuă în punctul a sau că punctul a este punct de discontinuitate pentru f.
Observaţie. Dacă admitem că noţiunea matematică de vecinătate traduce
ideea intuitivă de apropiere, atunci definiţia precedentă a continuităţii în punct
ne spune că valorile f ( x ) ale aplicaţiei f sunt oricât de aproape de f ( a ) de
îndată ce x este suficient de aproape de a.
Noţiunea de continuitate nu are sens decât în punctele mulţimii de
definiţie a aplicaţiei f.
Astfel, dacă am considera funcţia f ( x ) = ln x , f : * → , atunci nu
putem vorbi de continuitatea lui f în punctul a = 0 , deoarece acest punct nu este
punct al mulţimii de definiţie.
Observăm că noţiunea de continuitate în punct are caracter local,
depinzând numai de valorile dintr-o vecinătate a punctului. O funcţie poate fi
astfel continuă într-un punct a ∈ E , dar să nu fie continuă într-un alt punct
apropiat de a. Totodată dacă f este continuă în punctul a şi funcţia g este o altă
funcţie ce coincide într-o vecinătate a punctului a cu funcţia f, atunci g este
continuă în punctul a.
Remarcăm că dacă a ∈ E este un punct izolat, atunci f este continuă în a.
În adevăr, a fiind punct izolat există o vecinătate U a sa, aşa încât U ∩ E = {a}
şi atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) are loc
f (U ∩ E ) = f ({a} ) ⊂ V ,
ceea ce antrenează continuitatea funcţiei f în punctul a.
Din definiţie rezultă imediat
Teoremă. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y , şi punctul de acumulare a ∈ E ′ .
Funcţia f este continuă în punctul a dacă şi numai dacă există lim f ( x ) şi este
x→a
egală cu f ( a ) .
Demonstraţie. Să presupunem că funcţia f este continuă în punctul a.
Atunci pentru orice vecinătate V ∈V ( f ( a ) ) există o vecinătate U ∈V ( a ) aşa
ca f (U ∩ E ) ⊂ V , de unde cu atât mai mult are loc
110
f (U ∩ E − {a} ) ⊂ V ,
ceea ce înseamnă că există lim f ( x ) = f ( a ) .
x→a
Reciproc, dacă lim f ( x ) = f ( a ) , atunci pentru orice vecinătate
x→a
V ∈V ( f ( a ) ) există vecinătatea U ∈V ( a ) aşa ca
f (U ∩ E − {a} ) ⊂ V .
Cum şi pentru x = a ∈ E are loc f ( a ) ∈V rezultă că f (U ∩ E ) ⊂ V ,
adică funcţia f este continuă în punctul a.
Ţinând seama de observaţia de mai sus şi teorema precedentă, rezultă
Teoremă. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y şi punctul a ∈ E . Funcţia f este
continuă în punctul a dacă şi numai dacă are loc una din următoarele situaţii:
• punctul a ∈ E este punct de acumulare şi există lim f ( x ) = f ( a ) ,
x→a
• punctul a ∈ E este punct izolat.
Observaţie. Dacă a ∈ E ∩ E ′ , iar funcţia f este continuă în punctul a,
definiţia continuităţii lui f în punctul a se mai scrie
x→a
( )
lim f ( x ) = f lim x ,
x→a
adică operaţia de trecere la limită este permutabilă cu funcţia f.
Ţinând seama de teorema anterioară şi de teorema de caracterizare a
limitei unei funcţii într-un punct (Heine), rezultă
Teoremă (de caracterizare a continuităţii în punct)
Fie ( X , d1 ) şi (Y , d 2 ) două spaţii metrice, funcţia f : E ⊂ X → Y şi
punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) funcţia f este continuă în punctul a (definiţia cu vecinătăţi);
(ii) pentru orice bilă deschisă SY ( f ( a ) , ε ) , există o sferă S X ( a, δ ) aşa încât
f ( S X ( a, δ ) ∩ E ) ⊂ SY ( f ( a ) ,ε ) (definiţia cu bile);
(iii) pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 aşa ca pentru orice x ∈ E cu
d1 ( x, a ) < δ ⇒ d 2 ( f ( x ) , f ( a ) ) < ε (definiţia cu ε − δ );
(iv) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent în X la a rezultă că şirul
( f ( xn ) )n este convergent în Y la f ( a ) . (definiţia cu şiruri).
Definiţie. Fie funcţia f : E ⊂ X → Y . Spunem că funcţia f este continuă
pe mulţimea E dacă f este continuă în orice punct x ∈ E .
Exemplu: Funcţiile pri : p → , p ≥ 1, i = 1,..., p , definite prin
pri ( x ) = xi , i = 1,..., p, (
x = x1, x2 ,..., x p )
p
şi numite aplicaţii de proiecţie, sunt continue pe .
111
În adevăr, fie punctul a = a1, a2 ,..., a p ∈ ( ) p
şi să considerăm şirul
( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a. Însă convergenţa unui şir în p
este echivalentă cu convergenţa componentelor sale în , adică toate şirurile

( x( ) )
i
k
k
⊂ , i = 1,..., p , sunt convergente în la ai . Prin urmare, există
k →∞
( )
lim pri x( ) = lim xi( ) = ai = pri ( a ) = pri lim x( ) ,
k k
k →∞
k
( k →∞
)
ceea ce arată că funcţia pri este continuă în punctul a pentru orice i = 1,..., p .
Teoremă. Fie spaţiile p
şi q
( p, q ≥ 1) înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p
→ q
(
, F = f1, f 2 ,..., f q . )
Aplicaţia F este continuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q , sunt continue în punctul a.
Demonstraţie. Aplicaţia F este continuă în punctul a dacă şi numai dacă
pentru orice şir ( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a, şirul
( F ( x( ) ) )
k
k
⊂ q
este convergent în q
la F ( a ) . Dar şirul F x( )
k
( ( )) k
⊂ q
este convergent în q
la F ( a ) dacă şi numai dacă toate componentele sale
( f ( x( ) )) , i = 1,..., q , sunt convergente în

i
k
k
la fi ( a ) .
Prin urmare, condiţia de continuitate a lui F în punctul a este echivalentă
cu faptul că pentru orice şir ( x( ) )
k
k
⊂ p
convergent în p
la punctul a,
şirurile ( f ( x( ) )) , i = 1,..., q , sunt convergente în

i
k
k
la fi ( a ) , adică este
echivalentă cu condiţia de continuitate a funcţiilor componente fi , i = 1,..., q , în
punctul a.
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) , ( Z , d3 )
trei spaţii metrice, mulţimile
E ⊂ X , F ⊂ Y , aplicaţiile f : F → G, g : E → F şi punctele a ∈ E , b = g ( a ) ∈ F .
Dacă funcţia g este continuă în a ∈ E , iar f este continuă în b = g ( a ) , atunci
funcţia compusă f g : E → G este continuă în a.
Demonstraţie. Se aplică principiul substituţiei de la limita unei funcţii
compuse într-un punct, combinat cu teorema de caracterizare a continuităţii.
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, (Y , ⋅ ) un K-spaţiu normat,

mulţimea E ⊂ X , aplicaţiile f , g : E → Y , punctul a ∈ E şi constantele
112
α, β∈ K . Dacă aplicaţiile f şi g sunt continue în punctul a ∈ E , atunci aplicaţia
α ⋅ f + β ⋅ g : E → Y este continuă în punctul a ∈ E .
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) un spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X , aplicaţia
complexă f = f1 + i ⋅ f 2 : E → şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
(i) funcţia complexă f este continuă în punctul a ∈ E ,
(ii) funcţiile reale f1, f 2 : E → sunt continue în punctul a ∈ E .
Definiţie. Fie ( p
)
, d1 , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice, E ⊂ p
, a∈E
şi aplicaţia f : E → Y . Asociem punctului a ∈ E mulţimile
{
Ek ( a ) = xk ∈ ( a1,..., ak −1, xk , ak +1,..., a p ) ∈ E}, k = 1,..., p .
Aplicaţiile f k : Ek ( a ) → Y , k = 1,..., p , f k ( xk ) = f ( a1, a2 ,..., xk ,..., a p )
se numesc aplicaţiile parţiale ale aplicaţiei f în punctul a ∈ E .
Aplicaţia f se numeşte continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă şi numai dacă aplicaţia parţială f k : Ek ( a ) → Y este
continuă în punctul a ∈ E .
Altfel spus, aplicaţia f este continuă parţial în raport cu variabila xk în
punctul a ∈ E dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 astfel încât pentru orice
( )
xk ∈ Ek ( a ) cu xk − ak < δε ⇒ d 2 f k ( xk ) , f k ( ak ) < ε .
Dacă f este continuă în a ∈ E , vom spune că ea continuă în raport cu
ansamblul variabilelor.
Propoziţie. Fie ( p
)
, d1 , (Y , d 2 ) , p ≥ 1 două spaţii metrice şi aplicaţia
f : E ⊂ p → Y . Dacă aplicaţia f este continuă în punctul a ∈ E în raport cu
ansamblul variabilelor, atunci ea este continuă în a ∈ E în raport cu fiecare
variabilă.
Demonstraţie
Deoarece f este continuă în a ∈ E , pentru orice ε > 0 , există δε > 0 astfel
încât pentru orice x ∈ E cu d1 ( x, a ) < δε rezultă d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) < ε .
În inegalitatea anterioară aleg constante x j = a j , j = 1, n , j ≠ k , şi
cunoscând că xk − ak < d1 ( x, a ) < δε , k = 1,..., p , se obţine
( )
d 2 ( f ( x ) − f ( a ) ) = d 2 f k ( xk ) , f k ( ak ) < ε, k = 1: p ,
adică continuitatea parţială a aplicaţiei f în raport cu variabila xk în punctul
a ∈ E , pentru orice k = 1,..., p .
Observaţie. Reciproca nu este adevărată după cum se poate vedea din
următorul exemplu.
113
2
Exemplu: Fie funcţia reală f : → definită prin
⎧ x2 − y2
⎪ 2 , x2 + y 2 ≠ 0
f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪
⎩ 1, x2 + y2 = 0
Cum lim lim f ( x, y ) = 1 ≠ −1 = lim lim f ( x, y ) f nu are limită în origine.
x →0 y →0 y →0 x →0
Prin urmare, funcţia f nu este continuă în origine, deşi funcţia parţială
f 1 ( x ) = f ( x,0 ) = 1, x ∈ , fiind funcţie constantă, este continuă în origine.
⎧−1, y ≠ 0
Constatăm că funcţia parţială f 2 ( y ) = f ( 0, y ) = ⎨ este discontinuă în
⎩ 1, y = 0
punctul y = 0 . Acest exemplu ar putea crea impresia greşită că dacă funcţia f
este discontinuă într-un punct, atunci există cel puţin o funcţie parţială în acel
punct care să fie discontinuă. Pentru a corecta această impresie dăm următorul
exemplu.
Exemplu: Fie funcţia reală f : E ⊂ 2 → F ⊂ definită prin
⎧ x⋅ y 2 2
⎪ x 4 + y 4 , x + y ≠ 0.
f ( x, y ) = ⎨
⎪ 0, x 2 + y 2 = 0
⎩
Constatăm că funcţia f este discontinuă în origine, deoarece
x⋅ y x⋅ y
f ( x, y ) = 4 ≥
x + y4
( )
2
x2 + y 2
şi există un şir de puncte ( xn , yn ) ∈ 2
, yn = λ ⋅ xn , λ ∈ *
, lim xn = 0 astfel ca
n →∞
x⋅ y λ
f ( xn , yn ) = ≥
x4 + y 4
( )
2
xn2 ⋅ 1 + λ 2
de unde lim f ( xn , yn ) = ∞ , adică f este nemărginită în origine. Pe de altă
n →∞
parte, funcţiile parţiale f 1 ( x ) = f ( x,0 ) = 0 = f ( 0, y ) = f 2 ( y ) fiind constante
sunt continue pe .
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X , a ∈ E ′ − E şi
aplicaţia f : E → Y . Dacă există l = lim f ( x ) , atunci aplicaţia g : E ∪ {a} → Y
x →a
definită prin
⎧ f ( x), x ∈ E
g ( x) = ⎨
⎩ l, x=a
se numeşte prelungirea prin continuitate a aplicaţiei f la mulţimea E ∪ {a} .
114
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă există E1, E2 ,..., En ∈ τ X astfel încât E = E1 ∪ E2 ∪ ... ∪ E2 , cu
Ei ∩ E j , i ≠ j , şi există aplicaţiile f1, f 2 ,..., f n : X → Y continue, atunci aplicaţia
f : E → Y definită prin
f ( x ) = f k ( x ) , ∀x ∈ Ek , k = 1,..., n ,
se numeşte aplicaţie continuă pe porţiuni.
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte uniform continuă pe mulţimea E dacă şi
numai dacă pentru orice ε > 0 există δε > 0 , astfel încât pentru orice
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
În cazul particular al funcţiilor reale f : E ⊂ p → F ⊂ spunem că
funcţia f este uniform continuă pe mulţimea E dacă pentru orice ε > 0 există
δε > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu x′ − x′′ p < δε să rezulte
f ( x′ ) − f ( x′′ ) < ε .
Spunem că aplicaţia f nu este uniform continuă pe mulţimea E, dacă
există ε0 > 0 cu proprietatea că pentru orice δ > 0 există cel puţin două puncte
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δ astfel ca d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) > ε0 .
Exemplu: Fie funcţia reală f : ( −1,1) × → , definită prin
f ( x, y ) = x ⋅ arctg y .
Vom arăta, folosind definiţia, că funcţia f este uniform continuă pe
mulţimea de definiţie, adică pentru orice ε > 0 există δ = δε > 0 , astfel încât
pentru orice perechi de puncte ( x1, y1 ) , ( x2 , y2 ) ∈ ( −1,1) × cu proprietatea
( x1 − x2 )2 + ( y1 − y2 )2 < δ şi ( x1, y1 ) ≠ ( x2 , y2 ) să rezulte
f ( x1, y1 ) − f ( x2 , y2 ) = x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 < ε .

Studiind membrul stâng. avem următorul şir de inegalităţi
x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 ≤ x1 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y1 + x2 ⋅ arctg y1 − x2 ⋅ arctg y2 <
π π 1 ⎛π ⎞
< ⋅ x1 − x2 + x2 ⋅ arctg y1 − arctg y2 = ⋅ x1 − x2 + x2 ⋅ y1 − y2 ⋅ < ⎜ + 1⎟ ⋅ δ
2 2 1 + c2 ⎝ 2 ⎠
2
Prin urmare, dacă δ = ⋅ ε , atunci şi f ( x1, y1 ) − f ( x2 , y2 ) < ε .
π+2
115
Exemplu: Fie funcţia f : ( 0,1] × [ 0,1] → , definită prin
1
f ( x1, x2 ) = + x2 nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie, deoarece
x1
⎛1 ⎞ 2 ⎛ 1 ⎞
pentru două perechi de puncte x( ) = ⎜ ,0 ⎟ , x( ) = ⎜
1
,0 ⎟ , k > 0 , astfel ca
⎝k ⎠ ⎝ k +1 ⎠
2
⎛1 1 ⎞ 1 1
x( ) − x( ) = ⎜ −
1 2
⎟ = < ⇒
⎝ k k + 1 ⎠ k ⋅ ( k + 1) k
( ) ( )
1 2 1
f x( ) − f x( ) = k − ( k + 1) = 1 > = ε .
2
Propoziţie. Fie spaţiile p

şi q
, ( p, q ≥ 1) , înzestrate cu metricile
euclidiene corespunzătoare şi aplicaţia F : E ⊂ p
→ q
( )
, F = f1, f 2 ,..., f q .
Aplicaţia F este uniform continuă pe E dacă şi numai dacă toate funcţiile
componente fi : E → , i = 1,..., q , sunt uniform continue pe E.
Demonstraţie
Propoziţia rezultă imediat din dubla inegalitate
q
f j ( x′ ) − f j ( x′′ ) ≤ F ( x′ ) − F ( x′′ ) ≤
q ∑ f j ( x′) − f j ( x′′) , j = 1: q ,
j =1
fapt ce ne permite să reducem studiul funcţiilor vectoriale uniform continue la
studiul uniform continuităţii componentelor lor reale.
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, E ⊂ X şi aplicaţia
f : E → Y . Dacă aplicaţia f este uniform continuă pe mulţimea E, atunci f este
continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie. Aplicaţia f fiind uniform continuă pe mulţimea E avem
că pentru orice ε > 0 există δε > 0 , astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu
d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε . Fie punctul arbitrar a ∈ E . Luând în
afirmaţia precedentă x′′ = a , se obţine afirmaţia din propoziţie.
Observaţie. Reciproca propoziţiei anterioare nu este adevărată, după cum
se poate vedea din următorul
Exemplu: Funcţia reală f : p × p → F ⊂ + , p ≥ 1 , definită prin
p
f ( x, y ) = x , y = ∑ xk ⋅ yk
k =1
este continuă, dar nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie.
116
În adevăr, folosind inegalitatea lui Schwartz, obţinem
d ( f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) ) = f ( x, y ) − f ( x0 , y0 ) = x, y − x0 , y0 =
= x − x0 , y + x0 , y − y0 ≤ x − x0 , y + x0 , y − y0 ≤
≤ x − x0 ⋅ y + x0 ⋅ y − y0 ≤ δ ⋅ ( y + x0 ) ≤ δ ⋅ ( y0 + δ + x0 ) ≤ ε
pentru
− ( y0 + x0 ) + ( )
2
y0 + x0 + 4ε
0 < δε ≤ ,
2
ceea ce arată că aplicaţia produs scalar este o funcţie continuă. Ca o consecinţă
imediată deducem că şi norma x = x, x este o funcţie continuă ca fiind
compunere de funcţii continue.
În continuare vom arăta că în raport cu metrica
d ( ( x′, y′ ) , ( x′′, y′′ ) ) = x′ − x′′ + y′ − y′′ , x = x, x
funcţia f nu este uniform continuă pe mulţimea de definiţie.
Fie punctul a ∈ p cu a = 1 .
Construim şirul ( xn )n ⊂ p
, xn = a ⋅ n , n ∈ . Este clar că
∃ lim xn +1 − xn = lim a ⋅
n →∞ n →∞
( n +1 − n = 0. )
⎡ 1 ⎤
Prin urmare, pentru orice δ > 0 există nδ = ⎢ + 1∈ , astfel încât
⎣ 2 ⋅ δ ⎥⎦
1 1
xnδ +1 − xnδ = < < δ.
nδ + 1 + nδ 2 ⋅ nδ
Prin urmare
d (( x
nδ +1 , xnδ +1 ) , ( xn , xn )) = 2 ⋅ xn +1 − xn
δ δ δ δ
< 2⋅δ
şi
( ) ( )
f xnδ +1, xnδ +1 − f xnδ , xnδ = xnδ +1, xnδ +1 − xnδ , xnδ = ( nδ + 1) − nδ = 1 = ε 0 .
Definiţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X şi
aplicaţia f : E → Y . Aplicaţia f se numeşte lipschiziană pe mulţimea E dacă
există constanta L > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E are loc
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < L ⋅ d1 ( x′, x′′ ) .
Propoziţie. Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea E ⊂ X .
Dacă aplicaţia f : E → Y este lipschiziană pe mulţimea E, atunci f este uniform
continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie. Aplicaţia f fiind lipschiziană pe mulţimea E, există
constanta L > 0 astfel încât pentru orice x′, x′′ ∈ E are loc
117
d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < L ⋅ d1 ( x′, x′′ ) .
ε
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există δε = > 0 astfel încât pentru orice
L
x′, x′′ ∈ E , x′ ≠ x′′ cu d1 ( x′, x′′ ) < δε ⇒ d 2 ( f ( x′ ) , f ( x′′ ) ) < ε .
Funcţia poate fi uniform continuă pe mulţimea E fără a fi lipschitziană pe
această mulţime, aşa cum se poate constata din exemplul următor.
Exemplu: Funcţia reală f : [ 0,1] × [ −1,1] → , definită prin f ( x, y ) = x
nu este lipschitziană pe domeniul de definiţie, însă este uniform continuă.
În adevăr, funcţia f fiind continuă pe compactul [ 0,1] × [ −1,1] prin
teorema lui Cantor (vezi teorema următoare) este uniform continuă.
Pentru a arăta că funcţia f nu este lipschitziană pe domeniul de definiţie
vom arăta că pentru orice L > 0 există cel puţin două perechi de puncte astfel ca
f ( x1L , y1L ) − f ( x2 L , y2 L ) > L ⋅ ( x1L − x2 L )2 + ( y1L − y2 L )2 .
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
Considerând ( x1n , y1n ) = ⎜ 2 ,0 ⎟ , ( x2 n , y2 n ) = ⎜ 2
,0 ⎟ , obţinem
⎝n ⎠ ⎝ 4⋅n ⎠
x − x2 n
f ( x1n , y1n ) − f ( x2 n , y2 n ) = 1n =
x1n + x2 n
2n
= x1n − x2 n ⋅ > L⋅ ( x1n − x2n )2 + ( y1n − y2n )2
3
⎡3 ⎤
pentru n > ⎢ ⋅ L ⎥ + 1 .
⎣2 ⎦
Teoremă (Cantor3). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f este uniform continuă pe mulţimea E.
Demonstraţie
Să presupunem prin absurd că aplicaţia f nu este uniform continuă pe
1
mulţimea E, adică există ε0 > 0 şi pentru orice δ = > 0 există punctele
n
( ( ( ) ( ))
1
)
xn′ , xn′′ ∈ E astfel ca din condiţia d1 xn′ , xn′′ < δ = ⇒ d 2 f xn′ , f xn′′ > ε0 .
n
Şirul ( x′′ ) ⊂ E fiind mărginit, prin lema Cesaro are un subşir ( x′′ )
n np
n np
convergent şi fie x = lim xn′′ p . Mulţimea E fiind compactă x ∈ E , reformulăm

n p →∞
condiţia de mai sus pentru n = n p , şi anume:
3 Georg Ferdinand Ludwing Philipp Cantor, matematician german, 1845-1918
118
( )
d1 xn′ p , xn′′ p < δ =
1
np ( ( ) ( )) > ε ,
⇒ d 2 f xn′ p , f xn′′ p 0 ∀n p ∈ .
Trecând la limită după n p → ∞ în relaţia de mai sus, deducem că şi
( )
subşirul xn′ p
np
este convergent şi x = lim xn′ p .
n p →∞
Mai mult, folosind continuitatea aplicaţiei f deducem
( ( ) ( )) ⎛ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎞
lim d 2 f xn′ p , f xn′′ p = d 2 ⎜ f ⎜ lim xn′ p ⎟ , f ⎜ lim xn′′ p ⎟ ⎟ =
n p →∞
⎝ ⎝ n p →∞ ⎠ ⎝ n p →∞ ⎠⎠
( ( ) ( ))
= d 2 f x , f x = 0 ≥ ε0 > 0
Contradicţie.□
Teoremă (Weierstrass). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice,

mulţimea E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe
mulţimea E, atunci f este mărginită.
Demonstraţie
Presupunem prin absurd că f nu este continuă, adică pentru orice n ∈
există un punct xn ∈ E astfel ca d 2 ( f ( xn ) ,0 ) > n . Cum E este mărginită şi şirul
( xn )n ⊂ E este mărginit, din lema lui Cesaro deducem că există subşirul
(x )
np
np
⊂ E convergent şi fie x = lim xn p . Mulţimea E fiind şi închisă îşi
n p →∞
conţine toate punctele de acumulare, prin urmare x ∈ E . Folosind continuitatea

aplicaţiei f, trecem la limită după n p → ∞ în inegalitatea
(( ) )
d 2 f xn p ,0 > n p , ∀n p ∈ .
( () )
Deducem d 2 f x ,0 = ∞ , contradicţie.
Teorema (Darboux). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X compactă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este compactă.
Demonstraţie
Din teorema lui Weierstrass f ( E ) este mărginită. Mai rămâne să
demonstrăm că f ( E ) este şi închisă. Considerăm şirul ( yn ) n ⊂ f ( E )
convergent în spaţiul metric (Y , d 2 ) şi fie y = lim yn . Ne propunem să
n →∞
demonstrăm că y ∈ f ( E ) , adică tocmai faptul că f ( E ) este închisă.
119
Deoarece ( yn ) n ⊂ f ( E ) , pentru fiecare n ∈ există punctul xn ∈ E
astfel ca f ( xn ) = yn . Prin urmare, şirul obţinut ( xn )n ⊂ E este mărginit, iar prin
lema Cesaro există un subşir xn p ( ) np

⊂ E convergent şi fie x = lim xn p . Însă
n p →∞
( )
yn p = f xn p , ∀n p ∈ . Trecând la limită după n p → ∞ în ultima relaţie şi
cum limita într-un spaţiu metric este unică, obţinem că
( )⎛ ⎞
()
y = lim yn p = lim f xn p = f ⎜ lim xn p ⎟ = f x ∈ f ( E ) .□
n p →∞ n p →∞ ⎝ n p →∞ ⎠
Teoremă (Darboux4). Fie ( X , d1 ) , (Y , d 2 ) două spaţii metrice, mulţimea
E ⊂ X conexă. Dacă aplicaţia f : E → Y este continuă pe mulţimea E, atunci
f ( E ) este conexă în Y.
Demonstraţie. Dacă prin absurd f ( A ) nu este conexă, atunci există
deschisele D1, D2 ∈ τY astfel ca
a) f ( A ) ⊂ D1 ∪ D2 ,
b) f ( A ) ∩ D1 ∩ D2 = ∅ ,
c) f ( A ) ∩ D1 ≠ ∅ , f ( A ) ∩ D2 ≠ ∅ .
Deoarece funcţia f este continuă, rezultă că f −1 ( D1 ) ∈ τ X , f −1 ( D2 ) ∈ τ X .
Din a) obţinem
A ⊂ f −1 ( D1 ∪ D2 ) = f −1 ( D1 ) ∪ f −1 ( D2 ) . (1)
Să arătăm că
A ∩ f −1 ( D1 ) ∩ f −1 ( D2 ) = ∅ . (2)
Dacă prin absurd există elementul
x ∈ A ∩ f −1 ( D1 ) ∩ f −1 ( D2 ) ≠ ∅ ,
atunci
f ( x ) ∈ f ( A ) ∩ D1 ∩ D2 = ∅ ,
contradicţie.
Acum să arătăm că
f −1 ( D1 ) ∩ A ≠ ∅ , f −1 ( D2 ) ∩ A ≠ ∅ . (3)
Din c) rezultă că există elementele y1 ∈ f ( A ) ∩ D1 şi y2 ∈ f ( A ) ∩ D2 ,
ceea ce arată că există elementele x1, x2 ∈ A astfel ca f ( x1 ) = y1 şi f ( x2 ) = y2 .
Pe de altă parte, f ( x1 ) ∈ D1 şi f ( x2 ) ∈ D2 , adică x1 ∈ f −1 ( D1 ) şi
x2 ∈ f −1 ( D2 ) de unde rezultă imediat (3). Din (1), (2) şi (3) rezultă că mulţimea
4 Jean Gaston Darboux, matematician francez, 1842-1917
120
A nu este conexă, fapt ce contrazice ipoteza. Rezultă că presupunerea făcută este
falsă, deci f ( A ) este conexă. □
Consecinţă (Weierstrass). Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, mulţimea E ⊂ X

convexă şi compactă. Dacă aplicaţia f : E → este continuă pe mulţimea E,
atunci f ( E ) este un interval închis şi mărginit.
În plus, pentru orice ξ ∈ ⎡ min f ( x ) ,max f ( x ) ⎤ există xξ ∈ E astfel încât

⎢⎣ x∈E x∈E ⎥⎦
( )
f xξ = ξ .
Exemplu: În spaţiul topologic (
,D ) funcţia f : → continuă are
proprietatea că pentru orice interval I ⊂ (mulţime conexă), mulţimea f ( I )
este un interval (mulţime conexă).
Definiţie. Fie ( X , d1 ) spaţiu metric. Funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}

se numeşte inferior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă şi numai dacă pentru
orice punct b < f ( a ) există o vecinătate Vb ∈V ( a ) astfel încât pentru orice
x ∈Vb ⇒ f ( x ) > b .
Spunem că funcţia f este superior semicontinuă în punctul a ∈ E dacă
funcţia − f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E .
Funcţia f se numeşte inferior (superior) semicontinuă pe mulţimea E
dacă şi numai dacă este inferior (superior) semicontinuă în fiecare punct al
mulţimii E.
Teoremă. Fie ( X , d1 ) spaţiu metric, funcţia reală f : E → = ∪ {±∞}

şi punctul a ∈ E . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) funcţia f este inferior semicontinuă în punctul a ∈ E ,
(ii) pentru orice şir ( xn )n ⊂ E convergent la a există lim f ( xn ) ≥ f ( a ) .
n →∞
Definiţie. Fie (Y , ⋅ ) spaţiu Banach. Aplicaţia f : [ a, b ] ⊂ → F ⊂ Y se
numeşte absolut continuă pe intervalul [ a, b ] dacă şi numai dacă pentru orice
ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice familie finită de intervale deschise
{( ai , bi )}i =1,2,...,n , n > 1 cu
( ai , bi ) ⊂ [ a, b], ( ai , bi ) ∩ ( a j , b j ) = ∅, i, j = 1,2,..., n
n n
şi ∑ ( bk − ak ) < δ ( ε ) să rezulte ∑ f ( bk ) − f ( ak ) < ε .
k =1 k =1
121
Exemplu:
1. Considerăm şirul {Gn }n de subintervale deschise ale intervalului
compact [ 0,1] cu proprietăţile:
¾ G1 ⊃ G2 ⊃ ... ⊃ Gn ⊃ ... ;
1
¾ Gn ≤ n , ∀n ∈
2
şi funcţia f : [ 0,1] → , f ( x ) = ∑ Gn ∩ [0, x] . Vom arăta că
n ≥1
¾ f este absolut continuă pe compactul [ 0,1] , adică f ∈ AC ([ 0,1]) ,
¾ ∃M > 0, ∀x1, x2 ∈ [ 0,1] , f ( x1 ) − f ( x2 ) ≤ M ⋅ x1 − x2 dacă şi numai
dacă nu există un număr natural n0 ∈ astfel ca Gn = ∅, ∀n ≥ n0 .
Soluţie
∞
1 ε
¾ Pentru orice ε > 0 considerăm n ( ε ) ∈ astfel ca ∑ 2 k
< .
2
k = n ( ε ) +1
ε
Fie δ ( ε ) =
2n ( ε )
. Dacă considerăm un şir {( ak , bk )}k de intervale
deschise disjuncte ale compactului [ 0,1] cu proprietatea că ∑ ( bk − ak ) < δ ( ε ) ,

k ≥1
atunci
⎛ ⎞
∑ f ( bk ) − f ( ak ) = ∑∑ ⎜⎜ Gn ∩ [ ak , bk ] ⎟ ≤
⎟
k ≥1 n ≥1 ⎝ k ≥1 ⎠
∞ n( ε )
⎛ ⎞ ε ε ε
≤ ∑ Gj + ∑ ⎜⎜ ∑ G j ∩ [ak , bk ] ⎟⎟ ≤ 2 + n ( ε ) ⋅ ∑ ( bk − ak ) < 2 + 2 = ε
j = n ( ε ) +1 j =1 ⎝ k ≥1
⎠ k ≥1
ceea ce înseamnă că f este absolut continuă pe compactul [ 0,1] .

¾ Să presupunem că există un număr natural n0 ∈ astfel ca
Gn = ∅, ∀n ≥ n0 , atunci pentru x1, x2 ∈ [ 0,1] , x2 ≥ x1
n0
f ( x2 ) − f ( x1 ) = ∑ Gn ∩ [ x1, x2 ] ≤ n0 ⋅ x2 − x1 .
n =1
Reciproc, să presupunem că pentru orice număr natural k ∈ există
k ′ ∈ , k ′ ≥ k şi Gk ′ ≠ ∅ , prin urmare şi Gk ≠ ∅ . Fie x ∈ Gk , δ > 0 astfel ca
k
( x − δ, x + δ ) ⊂ Gk . Luăm a, b ∈ ( x − δ, x + δ ) ⊂ Gk = ∩ G j , a <b.
j =1
122
Atunci
k k
f (b) − f ( a ) = ∑ Gn ∩ [ a, b] ≥ ∑ Gn ∩ [ a, b] = ∑ [ a, b] = k ⋅ ( b − a ) .
n ≥1 n =1 n =1
2. O funcţie f : A ⊂ p → , p ∈ * este convexă pe mulţimea A dacă

pentru orice două puncte x, y ∈ A şi oricare constante reale pozitive
α, β∈ + , α + β = 1 rezultă f ( α ⋅ x + β ⋅ y ) ≤ α ⋅ f ( x ) + β ⋅ f ( y ) .
Transformata Legendre a funcţiei convexe f este funcţia
g : A → , g ( y ) = max ( x ⋅ y − f ( x ) ) , y ∈ A .
x∈ A
Arătaţi că funcţia g este convexă pe mulţimea A şi că
f ( x ) = max ( x ⋅ y − g ( y ) ) , x ∈ A .
y∈ A
3.4 Exerciţii
1. Fie aplicaţiile continue f , g : A ⊂ R → R şi mulţimile:
E = { x ∈ A / f ( x ) = g ( x )}
F = { x ∈ A / f ( x ) ≤ g ( x )}
G = { x ∈ A / f ( x ) < g ( x )}
Să se arate că mulţimile E şi F sunt închise, iar G este deschisă.
Indicaţie
Funcţia f − g : A → R, definită prin
( f − g )( x ) = f ( x ) − g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ A
este continuă şi
E = ( f − g)
−1
( 0) , F = ( f − g)
−1
( −∞,0], G = ( f − g)
−1
( −∞,0 ) .
2. Să se studieze continuitatea uniformă a funcţiilor:
x+2
a) f ( x ) = ⋅ sin 2 x 2 , x ∈ [ 0, ∞ ) ;
x +1
b) f ( x ) = ln x, x ∈ [ ε,e ] , ε > 0 ; c) f ( x ) = ln x, x ∈ ( 0,e] ;
x
d) f ( x ) = sin x 2 , x ∈ ; e) f ( x ) = + x, x ∈ ( 0, ∞ ) ;
x +1
x
f) f ( x ) = + x, x ∈ ( −1,∞ ) .
x +1
123
Indicaţii
π
a) Pentru x1 = 2nπ , x2 = 2nπ + ⇒ x1 − x2 → 0 ,
2
dar f ( x1 ) − f ( x2 ) > 1 , deci funcţia nu este uniform continuă.
b) Funcţia este continuă pe interval compact, deci este uniform continuă.
1 1
c) Pentru x1 = , x2 = ⇒ x1 − x2 → 0 , dar
n 2n + 1
⎛ 1⎞
f ( x1 ) − f ( x2 ) = ln ⎜ 2 + ⎟ ≥ ln 2 ,
⎝ n⎠
deci funcţia nu este uniform continuă.
d) Nu este uniform continuă.
e) Pentru ε > 0 arbitrar şi pentru x1, x2 ∈ ( 0, ∞ ) , pentru care
x1 − x2 < δε ⇔ x1 < δε , x2 < δε , se va obţine:
x1 x
f ( x1 ) − f ( x2 ) = + x1 − 2 − x2 ≤
x1 + 1 x2 + 1
x1 − x2
≤ x1 − x2 + < 2 ⋅ x1 − x2 < 2δε
( x1 + 1)( x2 + 1)
şi impunând condiţia 2δε < ε , rezultă că funcţia este uniform continuă.
1 2 1
f) Pentru x1 = −1 + , x2 = −1 + ⇒ x1 − x2 = → 0 , dar
n n n
f ( x1 ) − f ( x2 ) → ∞ , deci funcţia nu este uniform continuă.
3. Să se studieze continuitatea uniformă a funcţiilor f1, f 2 , f1 + f 2 , f1 ⋅ f 2

definite pe prin
f1 ( x ) = x ⋅ sin 2 x 2 ; f 2 ( x ) = x ⋅ cos 2 x 2 .
Indicaţie. Pentru
π
x1 = ( 2n + 1) , x2 = nπ ⇒ x1 − x2 → 0 ,
2
dar f1 ( x1 ) − f1 ( x2 ) → ∞ deci funcţia f1 nu este uniform continuă.
În mod asemănător se arată că nici funcţia f 2 nu este uniform continuă
pe .
Funcţia ( f1 + f 2 )( x ) = x şi este uniform continuă pe .
Se arată că funcţia f1 ⋅ f 2 nu este uniform continuă pe , considerând
π nπ
x1 = ( 2n + 1) , x2 = .
4 2
124
CAPITOLUL 4
ŞIRURI DE FUNCŢII
4.1 Tipuri de convergenţă
Observaţie 4.1. Şirurile de funcţii constituie o extensie naturală a şirurilor

numerice. Importanţa lor rezidă în faptul că ele constituie un mijloc eficient de a
defini noi funcţii.
Fie familia de funcţii complexe ( f α )α∈I definite pe aceeaşi submulţime
liniară A , a spaţiului metric ( X , d ) . Dacă mulţimea indicilor I este mulţimea
numerelor naturale, atunci avem un şir de funcţii pe care-l notăm ( f n )n .
Definiţie 4.2. Spunem că a ∈ A este un punct de convergenţă al şirului
( f n )n dacă şirul de numere ( f n ( a ) )n este convergent. Mulţimea punctelor de
convergenţă B ⊆ A o numim mulţimea de convergenţă a şirului ( f n )n .
Exemple:
1) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = x n , n ∈ N , are mulţimea de
convergenţă intervalul [ −1,1] .
2) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = n x , n ∈ N * are mulţimea de
convergenţă .
Definiţie. Fie ( f n )n un şir de funcţii definite pe mulţimea A şi având

mulţimea de convergenţă B. Dacă pentru orice x ∈ B notăm limita şirului
numeric ( f n ( x ) )n cu f ( x ) = lim f n ( x ) , atunci s-a stabilit o corespondenţă
n →∞
x → f ( x ) a mulţimii B în mulţimea numerelor complexe. Funcţia f : B →
definită prin f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ B , se numeşte funcţia limită a şirului de
n →∞
funcţii ( f n )n pe mulţimea B.
Exemple:
xn
1) Şirul de funcţii f n : → , f n ( x ) = are mulţimea de convergenţă
n!
şi pentru orice x real lim f n ( x ) = 0 ⇒ f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ .
n →∞
125
n⋅ x + 2
2) Şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) = , n ∈ , este convergent
n +1
pentru orice x real şi are funcţia limită f ( x ) = lim f n ( x ) = x, x ∈ .
n →∞
Definiţie 4.3. Spunem că şirul ( f n )n este punctual convergent sau simplu

convergent pe B către f, dacă pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B există un număr
n ( ε, x ) ∈ aşa încât
∀ n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x
Exemplu: Vom arăta că şirul de funcţii f n ( x ) = , n ∈ , definit pe
2
1+ n
este convergent pe către funcţia f ( x ) = 0, ( ∀ ) x ∈ . Pentru aceasta vom
căuta un număr natural n ( ε, x ) , astfel încât pentru orice n > n ( ε, x ) să avem
x
< ε . Din
2
1+ n
2
⎛x⎞ ⎡x⎤
1 + n > n > ⎜ ⎟ ⇒ n ( ε, x ) = ⎢ ⎥ + 1 .
2 2
⎝ε⎠ ⎣ε⎦
Definiţie 4.4. Spunem că şirul ( f n )n este uniform convergent pe A către f
dacă pentru orice ε > 0 există un număr n ( ε ) ∈ , astfel încât pentru
orice x ∈ A şi
∀ n ≥ n ( ε ) ⇒ fn ( x ) − f ( x ) < ε .
126
Observaţie. Un şir de funcţii uniform convergent este şi simplu
convergent. Reciproca nu este adevărată, după cum se poate constata din
următorul
Exemplu: Şirul de funcţii ( f n )n , f n : [ 0,1] → este definit prin
f n ( x ) = x n , x ∈ [ 0,1] . Constatăm că
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨
⎩1, x =1
Pentru a arăta că şirul ( f n )n nu este uniform convergent pe mulţimea
[0,1] va trebuie să arătăm că există ε0 > 0 astfel ca pentru orice n∈ să existe
xn ∈ [ 0,1] cu proprietatea f n ( xn ) − f ( xn ) > ε0 .
1 1
În adevăr pentru ε0 = > 0 şi pentru orice n ∈ există xn = n ∈ [ 0,1]
3 2
1
astfel ca f n ( xn ) − f ( xn ) = − 0 > ε0 .
2
Totuşi restricţia şirului de funcţii ( f n )n la intervalul [ 0, ρ] , ρ∈ ( 0,1) este
un şir uniform convergent pe [ 0,ρ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 . În adevăr,
deoarece f n ( x ) − f ( x ) = x n ≤ ρn = ε ⇒ n ( ε ) = ⎡⎣log ρ ε ⎤⎦ + 1 , deducem că şirul
( f n )n este uniform convergent pe [0,ρ] către funcţia constantă f ( x ) = 0 .
Din punct de vedere logic avem două situaţii:
(i) mulţimea numerelor n ( ε, x ) este majorată pe B, adică
∃ sup n ( ε, x ) < ∞ . Atunci şirul ( f n )n este uniform convergent pe B şi
x∈B
n ( ε ) = sup n ( ε, x ) ;
x∈B
(ii) mulţimea numerelor n ( ε, x ) nu este majorată pe B, adică
sup n ( ε, x ) = +∞ . Atunci şirul ( f n )n nu converge uniform pe B către f.
x∈B
Observaţie. Convergenţa unui şir de funcţii poate fi analizată, pentru
x ∈ A fixat, cu ajutorul tehnicilor de analiză de la şiruri de numere. Totuşi
convergenţa uniformă se poate stabili numai cu ajutorul unor metode speciale.
Următoarea propoziţie este importantă în practică, deoarece după
determinarea funcţiei limită a unui şir de funcţii în sensul convergenţei simple,
cu ajutorul ei se poate preciza dacă această convergenţă are sau nu caracter
uniform.
Propoziţie. Fie A ⊂ ( X , d ) şi f n : A → un şir de funcţii. Şirul ( f n )n
converge uniform pe A la funcţia f dacă şi numai dacă
127
⎡ ⎤
lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 .
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
Demonstraţie. Dacă şirul de funcţii ( f n )n converge uniform la f pe
mulţimea A, rezultă că pentru orice ε > 0 există numărul natural n ( ε ) aşa încât
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε, ∀x ∈ A ,
de unde, trecând la suprem, obţinem
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) ≤ ε,
x∈ A
⎡ ⎤
adică lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 .
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
⎡ ⎤
Reciproc, dacă lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 , deducem că pentru orice
n →∞ ⎣ x∈ A ⎦
ε > 0 există numărul natural n ( ε ) astfel ca
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ sup f n ( x ) − f ( x ) < ε,
x∈ A
de unde cu atât mai mult are loc
∀n ≥ n ( ε ) ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε, ∀x ∈ A ,
adică şirul ( f n )n converge uniform la f pe mulţimea A.
n ⋅ x2
Exemplu: Fie şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → , fn ( x ) = .
1+ n ⋅ x
Observăm că şirul ( f n )n converge simplu către funcţia
f : [ 0, ∞ ) → , f ( x ) = x . Cum
x 1
fn ( x ) − f ( x ) = < , ∀n ∈ * , ∀x ≥ 0 ,
1+ n ⋅ x n
⎡ ⎤
deducem că lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = 0 , prin urmare şirul ( f n )n converge
n →∞ ⎣ x ≥ 0 ⎦
uniform la f pe mulţimea [ 0,∞ ) .
4.2 Criterii de convergenţă uniformă
Teoremă 4.5 (criteriul Cauchy)

Şirul ( f n )n converge uniform pe A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0
există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru oricare n, m ≥ n ( ε ) şi oricare
x ∈ A rezultă f n ( x ) − f m ( x ) < ε .
128
Demonstraţie
„ ⇒ ”. Dacă ( f n )n converge uniform pe A către f ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈
astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi ∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare:
f n ( x ) − f m ( x ) < f n ( x ) − f ( x ) + f m ( x ) − f ( x ) < 2ε (#)
„ ⇐ ” Cunoaştem că ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε ) ∈ astfel încât ∀ n, m ≥ n ( ε ) şi
cu
∀ x ∈ A ⇒ f n ( x ) − f m ( x ) < ε . Vom arăta că ∃ f : A → astfel încât f n → f .
Pentru fiecare x ∈ A şirul numeric ( f n ( x ) )n este fundamental şi prin
urmare convergent către f ( x ) . Să fixăm pe n ≥ n ( ε ) şi trecem la limită în
cu
inegalitatea (#) pentru m → ∞ . Obţinem f ( x ) − f n ( x ) ≤ ε < 2 ⋅ ε ⇒ f n → f .
Exemplu: Vom arăta, folosind criteriul Cauchy, că şirul de funcţii

x
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
1 + n2 ⋅ x2
Pentru a arăta că şirul ( f n )n este uniform convergent pe mulţimea [1,∞ )
va trebuie să arătăm că pentru orice ε > 0 , există n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice
n ≥ n(ε) , p ∈ *
şi orice x ∈ [1, ∞ ) să aibă loc inegalitatea
fn+ p ( x ) − fn ( x ) < ε .
Din şirul de inegalităţi
2 ⋅ n ⋅ p + p2 2 ⋅ n ⋅ p + p2 1
f n + p ( x ) − f n ( x ) < x3 ⋅ < <
( )
1 + n 2 ⋅ x 2 ⋅ ⎡1 + ( n + p ) ⋅ x 2 ⎤ n ⋅ ( n + p ) ⋅ x n
⎣
2
⎦
2 2 2
⎡ 1⎤
deducem că n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1 .
⎣ ε⎦
Observaţie. În cazul convergenţei uniforme, criteriul lui Cauchy deşi
este general nu precizează care este limita şirului de funcţii. Din acest motiv este
mai puţin folosit în aplicaţiile practice, având însă o deosebită utilitate în
raţionamentele teoretice.
Propoziţie (criteriul majorării). Dacă şirurile ( f n )n şi ( ϕn ) n ,

f n , ϕn : A → au proprietăţile
(i) ∃f : A → şi ∃n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) <
2⋅
129
f n ( x ) − f ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
cu
(ii) lim ϕn ( x ) = 0 , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
atunci lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A .
n →∞
Corolar. Dacă pentru şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n ∈ , există o

funcţie f : A → şi un şir de numere reale ( an )n ⊂ , cu proprietăţile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) − f ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim an = 0 ,
n →∞
atunci şirul de funcţii ( f n )n converge uniform către funcţia f.
Corolar. Dacă şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , n∈ , satisface
condiţiile
• ∃n0 ∈ , f n ( x ) < an , ( ∀ ) x ∈ A, ( ∀ ) n ≥ n0 ,
• an > 0, ∀n ∈ şi lim an = 0 ,
n →∞
atunci şirul ( f n )n converge uniform către funcţia constantă zero.
Exemplu: Vom arăta, folosind propoziţia anterioară, că şirul de funcţii
xn
f n : [1, ∞ ) → , n ∈ definit prin f n ( x ) = este uniform convergent.
1+ x (
2⋅ n n
)
Deoarece 1 + x 2⋅n ≥ 2 ⋅ x n , ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 are loc
1
0 ≤ f n ( x ) ≤ n −1 , ∀n ∈ , ∀x ≥ 1 ,
2
adică şirul ( f n )n este uniform convergent pe [1,∞ ) .
Teoremă 4.6 (Dini1). Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A → , A ⊂ X . Dacă:

(i) A mulţime compactă,
(ii) şirul ( f n )n este monoton în fiecare punct x ∈ A ,
(iii) şirul ( f n )n este simplu convergent către funcţia f : A → ,
(iv) funcţiile ( f n )n şi f sunt continue pe A,
atunci convergenţa este uniformă pe mulţimea A.
1 Ulisse Dini, 1845-1918, matematician italian
130
Demonstraţie
Vom presupune că f ( x ) = 0 pe A, în caz contrar vom considera şirul
( f n − f )n . De asemenea, vom presupune că ( f n )n este descrescător pe A, în caz
contrar se poate considera şirul ( − f n )n .
cs
Din lim f n ( x ) = f ( x ) = 0 ⇒ ∀ ε > 0 , ∃ n ( ε, x ) ∈ astfel încât
n
∀ n ≥ n ( ε, x ) , să avem 0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε , deoarece ( f n )n este descrescător
∀ x ∈ A.
Dintre toate funcţiile ( f n )n cu n ≥ n ( ε, x ) = n0 alegem f n0 . Din cauza
continuităţii lui f n0 în x ∈ A arbitrar deducem că pentru orice ε > 0 există
Vε ∈V ( x ) astfel încât pentru orice x ∈Vε ∩ A ⇒ 0 ≤ f n0 ( x ) < ε .
Şirul ( f n )n fiind descrescător în fiecare x ∈ A vom avea, de asemenea,
0 ≤ f n ( x ) < f n0 ( x ) < ε , ∀ n ≥ n0 şi ∀ x ∈Vε ∩ A ,
adică şirul ( f n )n este uniform convergent la zero pe mulţimea Vε ∩ A .
Când x ∈ A parcurge intervalul A, mulţimea vecinătăţilor Vε acoperă A
interval compact şi în virtutea teoremei Borel-Lebesgue vom putea extrage din
această acoperite a lui A cu intervale deschise o acoperire finită U1,U 2 ,...,U p .
Şirul ( f n )n este uniform convergent pe U k ∩ A , ∀ k = 1, p şi deci el va fi
p
uniform convergent pe ∪ (U k ∩ A) = A .
k =1
Exemplu (Stone2): Fie şirul de polinoame pn : [ 0,1] → , n ∈ cu
coeficienţi reali, definit prin recurenţa
1
( )
pn +1 ( x ) = pn ( x ) + ⋅ x − pn2 ( x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ , p0 ( x ) = 0 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de polinoame ( pn )n
converge uniform la funcţia nepolinomială f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .
Observăm că toate polinoamele pn nu au termen liber şi că
pn ( x ) ≤ x , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ . Prin inducţie matematică se poate demonstra
că şirul de polinoame ( pn )n este crescător în fiecare punct al mulţimii [ 0,1] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de polinoame ( pn )n
este uniform convergent către funcţia f ( x ) = x pe mulţimea [ 0,1] .
2 Marshall Harvey Stone, 1903-1989, matematician american
131
Exemplu (Euler3): Fie şirul de funcţii f n : [ 0, π] → , n ∈ , definit prin
recurenţa
x
f n +1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ cos n +1 , ∀x ∈ [ 0, π] , ∀n ∈ , f 0 ( x ) = 1 .
2
Vom arăta, folosind teorema lui Dini, că şirul de funcţii ( f n )n converge
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π]
uniform la funcţia f ( x ) = ⎨ x pe mulţimea [ 0, π] .
⎪⎩ 1, x=0
Observăm că funcţiile f n sunt continue, pozitive şi au expresia
⎧ 1 sin x
⎪⎪ 2n ⋅ , x ∈ ( 0, π]
x
fn ( x ) = ⎨ sin n , n∈ .
⎪ 2
⎪⎩ 1, x=0
Este evident că şirul ( f n )n converge simplu către funcţia continuă
⎧ sin x
⎪ , x ∈ ( 0, π]
f ( x) = ⎨ x
⎪⎩ 1, x=0
Din următorul şir de egalităţi
⎛ x ⎞ x
f n +1 ( x ) − f n ( x ) = f n ( x ) ⋅ ⎜ cos n +1 − 1⎟ = −2 ⋅ f n ( x ) ⋅ sin 2 n + 2 ≤ 0,
⎝ 2 ⎠ 2
∀x ∈ [ 0, π] , ∀n ∈
deducem că şirul de funcţii ( f n )n este monoton descrescător pe [ 0,π] .
Fiind în condiţiile teoremei lui Dini deducem că şirul de funcţii ( f n )n este
uniform convergent către funcţia f pe mulţimea [ 0, π] .
Definiţie. Spunem că funcţiile f n : A ⊂ → , n ∈ sunt uniform

echicontinue pe A dacă
∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0, ∀x, y ∈ A, x − y < δ, ∀n ∈ ⇒ f n ( x ) − f n ( y ) < ε .
Mai supunem că familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A
Propoziţie. Fie funcţia f continuă pe mulţimea A şi şirul ( f n )n de funcţii
reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
¾ familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,
3 Leonhard Euler, 1707-1783, matematician elveţian
132
¾ şirul ( f n )n este punctual convergent pe A către funcţia f.
Atunci
a) funcţia f este continuă pe A,
b) dacă A este o mulţime compactă, atunci şirul ( f n )n este uniform
convergent către f pe A.
Demonstraţie
a) Fie ε > 0, a ∈ A şi δ = δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice x ∈ A cu
x − a < δ şi pentru orice n ∈ să rezulte f n ( x ) − f n ( a ) < ε . Trecând
la limită după n → ∞ , în ultima inegalitate obţinem
x ∈ A, x − a < δ, f ( x ) − f ( a ) = lim f n ( x ) − f n ( a ) ≤ ε ,
n →∞
aşadar funcţia f este continuă în punctul a, ∀a ∈ A .
b) Pentru orice ε > 0 considerăm submulţimea
{
B ( a, δ ) = x ∈ A x − a < δ ⊂ A . }
Vom arăta că şirul ( f n )n converge uniform pe B ( a, δ ) către funcţia f.
În adevăr, pentru fiecare ε > 0 şi a ∈ A există nε, a ∈ şi δ = δε > 0 astfel ca
ε
¾ ∀n ∈ , ∀x ∈ B ( a, δ ) ⇒ f n ( x ) − f n ( a ) < , (echicontinuitatea);
3
ε
¾ ∀n ≥ nε, a , ∀x ∈ B ( a, δ ) ⇒ f n ( x ) − f ( a ) < . (convergenţa
3
punctuală).
Prin urmare, pentru orice n ≥ nε, a şi orice x ∈ B ( a, δ ) obţinem
fn ( x ) − f ( x ) ≤ fn ( x ) − fn ( a ) + fn ( a ) − f ( a ) + f ( a ) − f ( x ) < ε ,
ceea ce arată că şirul ( f n )n converge uniform pe B ( a, δ ) către funcţia f.
Cum mulţimea A este compactă, pentru orice ε > 0 din acoperirea sa
A = ∪ B ( a, δε, a ) cu mulţimi deschise se poate extrage o acoperire finită, adică
a∈ A
s
există s ∈ *
(
şi punctele a1, a2 ,..., as ∈ A astfel încât A = ∪ B ai , δε, ai .
i =1
)
Pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există o submulţime
( ) ( )
B ai , δε, ai ⊂ A, i = 1: s , astfel ca x ∈ B ai , δε, ai şi din uniform convergenţa
( )
şirului ( f n )n către funcţia f pe această submulţime B ai , δε, ai obţinem că există
un rang nε,i ∈ astfel ca pentru orice n ≥ nε,i să rezulte f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Am obţinut că pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există rangul nε = max nε,i
i =1:s
astfel ca pentru orice n ≥ nε să rezulte f n ( x ) − f ( x ) < ε , deci şirul ( f n )n este
uniform convergent către f pe A.□
133
Propoziţie. Fie o submulţime E ⊂ A densă a mulţimii A (adică E = A , de
exemplu toate numerele raţionale din intervalul A) şi şirul ( f n )n de funcţii reale,
f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
¾ pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) )n este convergent.
Atunci există funcţia f continuă pe A cu proprietatea că şirul ( f n )n este
punctual convergent către f pe A.
Demonstraţie
Din uniform echicontinuitate deducem că pentru un punct x ∈ A fixat şi
pentru orice ε > 0 există δ = δε > 0 astfel încât pentru orice
y ∈ A, y ∈ B ( x, δε ) şi pentru orice n ∈ să rezulte f n ( x ) − f n ( y ) < ε .
3
Din densitatea lui E în A există cel puţin un punct a ∈ E ∩ B ( x, δε ) . Din
convergenţa şirului numeric ( f n ( a ) )n deducem că există un rang nε ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ nε şi orice p ∈ *
rezultă f n + p ( a ) − f n ( a ) < ε .
3
În final se obţine
fn+ p ( x ) − f ( x ) ≤ fn+ p ( x ) − fn+ p ( a ) + fn+ p ( a ) − fn ( a ) + fn ( a ) − fn ( x ) < ε
prin urmare, pentru orice punct x ∈ A şirul numeric ( f n ( x ) )n este un şir
fundamental, deci convergent.
Aşadar se poate defini funcţia f : A → , f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ A ,
n →∞
pentru care aplicăm propoziţia anterioară găsind că funcţia f este continuă
pe A.□
Teoremă (Arzelà4-Ascoli5). Fie o submulţime E ⊂ A şi şirul ( f n )n de

funcţii reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
• familia { f n ; n ∈ } este uniform echicontinuă pe A,
• E este o submulţime densă a mulţimii A,
• pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) ) este mărginit.
n
Atunci există o funcţie continuă f ∈C ( A; ) şi un subşir (f )np

np
punctual convergent pe A către funcţia f, adică lim f n p ( x ) = f ( x ) , x ∈ A .

n p →∞
4 Arzelà Cesare, 1847-1912, mathematician italian

5 Ascoli Giulio, 1843-1896, mathematician italian
134
Demonstraţie. Vom arăta că ultima ipoteză este echivalentă cu ultima
ipoteză din propoziţia anterioară.
Fie submulţimea densă E = a j ( ) j∈
a mulţimii A. Deoarece şirul numeric
( fn ( a1 ) )n este un şir mărginit putem, conform teoremei Weierstrass, extrage un

(
subşir f s1,n ( a1 ) , ) {s } ⊆
n
1, n convergent.
În mod similar din şirul numeric f s1,n ( a2 ) ( ) n

mărginit se poate extrage un
subşir (f s2,n ( a2 ) )n , {s2,n} ⊆ {s1,n } convergent. În particular, şirurile numerice

(f s2,n ( a2 ) )n , (f s2,n ( a1 ) )n sunt convergente.
Se pot construi prin inducţie matematică şirurile numerice
( f ( a )) ,
s j ,n j
n
j ∈ , cu proprietăţile:
¾ {s j,n} ⊆ {s j −1,n} ⊆ ... ⊆ {s1,n}, j∈ *

,
¾ pentru orice j ∈ *
( ( ))
şirul numeric f s j ,n a j
n
este convergent.
Dacă reprezentăm şirurile s j , n ( )n , j ∈ *

, ca o matrice infinită, obţinem
⎛ s1,1 s1,2 ... s1, n ... ⎞
⎜ ⎟
⎜s s2,2 ... s2, n ... ⎟
⎜ 2,1
⎟
⎜ ... ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
s
⎜ k ,1 sk ,2 ... sk ,n ... ⎟.
⎜ ... ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ sn,1 sn,2 ... sn, n ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ ... ... ... ... ... ⎟⎠
⎝
Şirul ( sn, n ) format din elementele diagonale ale matricei infinite
n∈ *
are proprietatea că şirul ( sn, n ) , k∈ *
, este subşir al şirului ( sk , n ) , k ≤ n ,
n≥ k n
adică toate elementele şirului ( sn, n ) se regăsesc toate pe linia k a submatricei
n≥ k
superioare.
Considerăm subşirul de funcţii ( f ) . Deoarece şirul ( f )
sn ,n
n
sn ,n
n≥ k
este
subşir al lui ( f ) , putem afirma că pentru orice punct a ∈ E, k ∈

sk ,n
n
k
*
, şirul
135
numeric (f sn ,n ( ak ) )n≥ k este convergent pentru orice k ∈ *
. În definitiv, şirul
numeric ( f sn ,n ( ak ) )n este convergent pentru orice k ∈ *

. Conform propoziţiei
anterioare, există funcţia f continuă pe mulţimea A astfel încât şirul de funcţii
(f )
sn ,n
n
să conveargă punctual către f pe mulţimea A. □
Din rezultatele anterioare deducem cu uşurinţă următorul

Corolar (Arzelà-Ascoli). Fie o submulţime E ⊂ A şi şirul ( f n )n de
funcţii reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile
¾ A este o mulţime compactă,
¾ E este o submulţime densă a mulţimii A,
¾ pentru orice a ∈ E şirul numeric ( f n ( a ) )n este mărginit.
Atunci există o funcţie continuă f ∈C ( A; ) şi un subşir (f )

np
np
uniform convergent pe A către funcţia f.
Exemplu: Fie şirul de funcţii f n ( x ) = sin ( n ⋅ x ) , x ∈ [ 0,1] . Se poate arăta

cu uşurinţă că şirul este mărginit şi uniform echicontinuu pe mulţimea [ 0,1] .
Mai mult pentru orice x ∈ ( 0,1] nu există lim f n ( x ) . Prin teorema Arzelà-
n →∞
Ascoli deducem că există un şir ( kn )n ⊂ şi o funcţie f : [ 0,1] → astfel ca
şirul {sin ( kn ⋅ x )} să conveargă uniform către funcţia f sau echivalent
n
∃ lim sup sin ( kn x ) − f ( x ) = 0 .
n →∞ x∈[ 0,1]
Remarcă. În analiza funcţională teorema lui Arzela-Ascoli dă condiţiile

necesare şi suficiente pentru ca o mulţime de funcţii continue dintr-un spaţiu
metric compact să fie compactă în topologia uniform convergenţei.
Exemplu: Submulţimea A ⊂ C ([ 0,1]) este compactă dacă şi numai dacă
A este închisă, mărginită şi uniform echicontinuă.
Teoremă (Weierstrass). Mulţimea polinoamelor [ x] este completă în

spaţiul C ([ 0,1] , ) sau echivalent sistemul de funcţii {x } n
n
este complet în
C ([ 0,1] , ).
136
Teoremă (Müntz6-Szász7). Sistemul de funcţii {x } , λ
λn
n
n > 0, n ∈ ,
1
este complet în C ([ 0,1] , ) dacă şi numai dacă seria numerică ∑ λn este
n≥ 0
divergentă.
4.3 Proprietăţi
În continuare vom examina în ce condiţii proprietăţile termenilor unui şir
de funcţii uniform convergente pe mulţimea A se transmit şi funcţiei limită.
Propoziţie 4.7 (transferul limitei)
cu
Fie şirul ( f n )n , fn : A → . Dacă lim f n ( x ) = f ( x ) , x ∈ A şi există
n →∞
lim f n ( x ) pentru orice n ∈ şi x0 ∈ A′ , atunci
x → x0
lim lim f n ( x ) = lim lim f n ( x ) .
n →∞ x → x0 x → x0 n →∞
Teoremă 4.8 (transferul continuităţii)
Fie A ⊂ X o mulţime nevidă şi şirul ( f n )n , f n : A → cu proprietăţile:
(i) f n continuă în punctul a ∈ A , ∀ n ∈ ;
cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci f este continuă în punctul a.
Demonstraţie
Din (i) deducem că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât
pentru orice n ∈ şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem că f n ( x ) − f n ( a ) < ε .
Din (ii) deducem că pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ A există n ( ε ) ∈
astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) rezultă f n ( x ) − f ( x ) < ε .
În concluzie, pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 şi n ( ε ) ∈ astfel
încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A cu d ( x, a ) < δ avem:
f ( x ) − f ( a ) ≤ f ( x ) − fn ( x ) + fn ( x ) − fn ( a ) + fn ( a ) − f ( a ) < 3 ⋅ ε ,
adică f este continuă în punctul a ∈ A .
Observaţii:
1) În cazul în care a ∈ A ∩ A′ , teorema transferului continuităţii este
valabilă sub forma mai generală: Dacă şirul de funcţii ( f n )n este uniform
6 Herman Müntz, 1884-1956, matematician german

7 Otto Szász, 1884-1952, matematician german
137
convergent pe A \ {a} , unde a ∈ A ∩ A′ şi dacă toate funcţiile f n sunt continue
în punctul a , atunci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe A şi limita
sa este continuă în a.
2) Teorema transferului continuităţii rămâne valabilă dacă funcţiile f n
sunt continue la stânga (la dreapta) în punctul a, atunci funcţia f va fi continuă
la stânga (la dreapta) în punctul a.
Consecinţă 4.9. Un şir ( f n )n de funcţii continue pe A, uniform
convergent pe A, are limita o funcţie continuă pe A.
Consecinţa 4.10. Dacă limita unui şir de funcţii continue pe A nu este o
funcţie continuă pe A, atunci convergenţa nu este uniformă.
Observaţie. Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie continuu pe A
sau convergenţa să nu fie uniformă şi totuşi limita să fie continuă. Cu alte
cuvinte, uniform convergenţa oferă o condiţie suficientă, nu însă şi necesară
pentru transferul proprietăţii de continuitate. Există şiruri de funcţii continue
care converg simplu la funcţii cu aceeaşi proprietate.
n⋅ x
Exemplu: Fie şirul de funcţii f n : → , definit de f n ( x ) = .
1 + n2 ⋅ x2
Se observă că lim f n ( x ) = 0 = f ( x ) , ∀x ∈ . Mai mult, atât funcţiile f n , cât şi
n →∞
funcţia limită f sunt funcţii continue pe . Totuşi, convergenţa nu este
uniformă.
În adevăr, f n′ ( x ) =
(
n ⋅ 1 − n2 ⋅ x2 ) şi punctele critice ale funcţiei f n sunt
(1 + n 2
⋅x )
2 2
1 1
x = ± . Analizând monotonia funcţiei f n , se constată că x = − este punct de
n n
1
minim, iar x = este punct de maxim pentru f n . Mai mult, aceste puncte sunt
n
de extrem absolut şi lim f n ( x ) = lim f n ( x ) = 0 . De aici rezultă că
x →−∞ x →∞
⎡ ⎤ ⎛ ⎛ 1⎞ ⎛1⎞⎞ 1
lim ⎢sup f n ( x ) − f ( x ) ⎥ = lim max ⎜ f n ⎜ − ⎟ , f n ⎜ ⎟ ⎟ = ≠ 0
n →∞ ⎣ x∈ ⎦ n →∞ ⎝ ⎝ n⎠ ⎝n⎠ ⎠ 2
şi conform criteriului de uniform convergenţă şirul ( f n )n nu converge uniform
către f pe
Propoziţia 4.11 (transferul proprietăţii de mărginire)

Dacă ( f n )n este un şir de funcţii egal mărginite pe A şi uniform
convergent către f pe A, atunci funcţia limită f este mărginită pe A.
138
Demonstraţie
cu
Cum lim f n ( x ) = f ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈
n
astfel încât pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A avem f n ( x ) − f ( x ) < ε .
Prin urmare, pentru orice ε > 0 avem că f ( x ) ≤ f nε ( x ) + ε < M + ε ,
deci f ( x ) ≤ M , ∀ x ∈ A .
Teorema 4.12 (transferul de integrabilitate)

Fie şirul ( f n )n , f n : A = [ a, b ] ⊂ → , n ∈ . Dacă
(i) şirul ( f n )n converge uniform pe mulţimea A către funcţia f ;
(ii) funcţiile f n , n ∈ , sunt Riemann integrabile pe mulţimea A,
atunci
(a) funcţia limită f este Riemann – integrabilă pe A = [ a, b ] ,
⎛b ⎞
⎜∫
(b) şirul ⎜ f n ( x ) dx ⎟ este convergent şi
⎟
⎝a ⎠n
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a
Demonstraţie. Deoarece funcţiile f n sunt integrabile, ele sunt mărginite şi
prin teorema de transfer a proprietăţii de mărginire deducem că şi funcţia limită
este mărginită. Cum f n sunt integrabile, mulţimea An a punctelor sale de
continuitate este neglijabilă şi ∪ An este neglijabilă. Din teorema transferului
n∈
de continuitate mulţimea punctelor de discontinuitate a lui f A ⊂ ∪ An , adică
n∈
mulţimea A este neglijabilă şi prin criteriul de integrabilitate Lebesgue funcţia f
este integrabilă pe [ a, b ] .
cu
Cum pentru orice x ∈ [ a, b ] , lim f n ( x ) = f ( x ) , deducem că pentru orice
n →∞
ε > 0 , există numărul nε ∈ astfel încât pentru orice x ∈ [ a, b ] şi orice n ≥ nε
ε
fn ( x ) − f ( x ) < .
b−a
Folosind proprietatea modulului, obţinem
b b b
∫ f n ( x ) dx − ∫ f ( x ) d x < ∫ f n ( x ) − f ( x ) dx < ε .
a a a
139
Exemplu: Se consideră funcţia f : [ 0,1] → definită prin
f ( x ) = a1 ⋅ 3−1 + a2 ⋅ 3−2 + ... dacă
x = a1 ⋅ 2−1 + a2 ⋅ 2−2 + ..., ak ∈ {0,1} , k ∈ * ,
adică valoarea funcţiei f în punctul x este rescrierea în baza 3 a reprezentării
binare a lui x.
1
Vom arăta că f este integrabilă pe [ 0,1] şi vom calcula ∫ f ( x ) dx .
0
Pentru aceasta, vom defini şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , n ∈
f n ( x ) = an ⋅ 3− n + an +1 ⋅ 3 ( ) + ..., n ∈ * ,
− n +1
care are următoarele proprietăţi:

1
¾ 0 ≤ f n ( x ) ≤ 3− n + 3 ( ) + ... < , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈
− n +1 *
;
2 ⋅ 3n −1
¾ f n ( x ) = an ⋅ 3− n + f n +1 ( x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , ∀n ∈ * ;
1 2− n 1 2− n
¾ ∫ fn ( x ) dx = ∫ f n ( x ) dx + ∫ −n
f n ( x ) dx = ∫ f n +1 ( x ) dx +
0 0 2 0
1 1
∫ (3 )
+ f n +1 ( x ) dx = 3 ( )+∫ f ( x ) dx .
−n −n −n
+ ⋅ 1− 2 n +1
2− n 0
Din prima proprietate deducem că şirul de funcţii ( f n )n este convergent
uniform către funcţia identic nulă pe compactul [ 0,1] . Din ultima proprietate
deducem egalitatea
1 n 1
∫ f ( x ) dx = ∑ 3 ⋅ (1 − 2 ) + ∫ fn+1 ( x ) dx,
−k −k
∀n ∈ *
.
0 k =1 0
Pentru ultimul termen din partea dreaptă aplicăm teorema transferului de
integrabilitate
1 1
lim
n →∞ ∫ fn+1 ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n +1 ( x ) dx = 0 .
0 0
Prin trecere la limită, după n, în penultima egalitate deducem
1 ∞
∫ f ( x ) dx = ∑ (
3− k ⋅ 1 − 2− k = ) 7
10
.
0 k =1
140
cos ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, π] → definit de f n ( x ) =
n
este un şir de funcţii integrabile şi uniform convergent pe [ 0,π] către funcţia
f ( x ) ≡ 0 . Pentru orice α ∈ [ 0, π] se verifică transferul integrabilităţii
⎛ α cos ( n ⋅ x ) ⎞ ⎛ 1 α⎞
⎛ 1 ⎞
lim ⎜
n →∞ ⎜ ∫ n
dx ⎟ = lim ⎜ 2 ⋅ sin ( n ⋅ x ) ⎟ = lim ⎜ 2 ⋅ sin ( n ⋅ α ) ⎟ = 0 .
⎟ n →∞ ⎜ n
⎝
⎟
0 ⎠ n →∞ ⎝ n ⎠
⎝0 ⎠
n ⋅ e− x
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, ∞ ) → definit de f n ( x ) = este
n+ x
uniform convergent pe [ 0,∞ ) către funcţia f ( x ) ≡ e− x . Studiem în continuare
x
fn ( x ) − f ( x ) = ⋅ e− x = g ( x ) .
x+n
Studiul variaţiei funcţiei g : [ 0, ∞ ) → ne permite să afirmăm că funcţia
este crescătoare pe intervalul [ 0, xn ) şi descrescătoare pe intervalul ( xn , ∞ ) ,
n2 + 4 ⋅ n − n
unde xn = . Prin urmare,
2
x
fn ( x ) − f ( x ) = ⋅ e − x = g ( x ) ≤ g ( xn ) .
x+n
Cum lim g ( xn ) = 0 deducem că lim sup f n ( x ) − f ( x ) = 0 , adică şirul de
n →∞ n →∞ x ≥ 0
funcţii ( f n )n converge uniform către funcţia f pe +. Din teorema transferului
de integrabilitate aplicată şirului de funcţii ( f n )n pe intervalul [ a, b ] ⊂ + avem
b b b
n ⋅ e− x n ⋅ e− x
lim ∫
n →∞ n + x ∫
dx = lim
n →∞ n + x ∫
dx = e − x dx = e− a − e −b .
a a a
Observaţie. Convergenţa uniformă a şirului ( f n )n este esenţială, fapt
ilustrat de următorul
Exemplu: Fie A = {r1, r2 ,..., rn ,...} ⊂ mulţimea punctelor raţionale din
intervalul [ 0,1] şi şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin
⎪⎧1, x ∈ {r1, r2 ,..., rn }
fn ( x ) = ⎨ , n∈ .
⎪⎩ 0, x ∈ [ 0,1] − { r ,
1 2r ,..., rn }
Este clar că fiecare funcţie f n este discontinuă în orice punct raţional
ri ∈ A, i = 1,2,..., n , în rest fiind continuă. Având un număr finit de puncte de
discontinuitate, rezultă că f n este integrabilă Riemann pe [ 0,1] .
141
Pe de altă parte, şirul ( f n )n converge simplu pe [ 0,1] la funcţia
⎧1, x∈ A
f ( x) = ⎨
⎩0, x ∈ [ 0,1] − A.
Se vede că funcţia limită f nu este Riemann integrabilă pe [ 0,1] ,
deoarece dacă considerăm o diviziune
∆ ∈D [ 0,1] , 0 = x0 < x1 < ... < xk = 1, k ∈ ,
atunci
k −1
⎧1, ξi ∈ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
σ ∆ ( f ; ξi ) = ∑ f ( ξi ) ⋅ ( xi +1 − xi ) = ⎨
⎩0, ξi ∉ A, ∀i ∈ {0,1,..., k − 1}
i =0
ceea ce arată că nu există lim σ∆ ( f ; ξi ) , prin urmare funcţia limită nu este
∆ →0
Riemann integrabilă pe [ 0,1] .
Observaţie. Este posibil ca şirul de funcţii ( f n )n să nu fie uniform
convergent pe A către f, totuşi funcţia limită să fie Riemann integrabilă pe
mulţimea A şi
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a
Acest lucru este ilustrat de următorul
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n este Riemann
integrabil pe [ 0,1] , converge simplu, dar nu uniform către funcţia
⎧0, x ∈ [ 0,1)
f ( x) = ⎨ . Cu toate acestea funcţia limită f este Riemann
⎩1, x =1
integrabilă pe [ 0,1] şi
1 1 1 1
1
∫ ∫
f n ( x ) dx = lim x dx = lim ∫ f ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx .
n
lim =0=
n →∞ n →∞ n →∞ n + 1 →∞
0 0 0 0
Teorema 4.13 (transferul derivabilităţii)

Dacă şirul ( f n )n de funcţii reale, f n : A → are proprietăţile:
(i) f n sunt derivabile pe A pentru orice n ∈ ,
cu
(ii) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
cu
(iii) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A ,
n →∞
atunci
(a) f este derivabilă pe A,
142
(b) f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A , sau echivalent
d d
lim f n ( x ) = lim fn ( x ) , ∀ x ∈ A .
d x n →∞ n →∞ d x
Demonstraţie
Fie a ∈ A arbitrar, să arătăm că f este derivabilă în a şi că f ′ ( a ) = g ( a ) .
cu
• Cum lim f n′ ( x ) = g ( x ) deducem că pentru orice ε > 0 există
n →∞
numărul n1 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice n ≥ n1 ( ε ) şi orice x ∈ A
ε
f n′ ( x ) − g ( x ) < .
3
• Cum f n este derivabilă în a obţinem că pentru orice ε > 0 există
vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel încât pentru orice x ∈U ε ∩ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) ε
− f n′ ( a ) < .
x−a 3
• Din criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 există numărul n2 ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) şi orice x ∈ A are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) < .
3
• Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei f n − f m pe intervalul
( a, x ) , deducem că există punctul c ∈ ( a, x ) astfel ca:
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a )
− = f n′ ( c ) − f m′ ( c ) .
x−a x−a
Combinând ultimele două inegalităţi, pentru n, m ≥ n2 ( ε ) şi pentru orice
x ∈ A , obţinem
fn ( x ) − fn ( a ) fm ( x ) − fm ( a ) ε
− < .
x−a x−a 3
În ultima inegalitate trecem la limită după m → ∞ , ţinând seama că
cu
lim f m ( x ) = f ( x ) . Astfel obţinem că pentru orice n ≥ n2 ( ε ) şi orice
m →∞
x ∈ A − {a} are loc
fn ( x ) − fn ( a ) f ( x ) − f ( a ) ε
− ≤ .
x−a x−a 3
143
Reunim inegalităţile de mai sus, obţinem că pentru orice ε > 0 şi orice
n ≥ max ( n2 ( ε ) , n1 ( ε ) ) există vecinătatea U ε ∈V ( a ) astfel că pentru orice
x ∈U ε ∩ A − {a} are loc inegalitatea
f ( x) − f (a) f ( x ) − f ( a ) fn ( x ) − fn ( a )
− g (a) ≤ − +
x−a x−a x−a
fn ( x ) − fn ( a )
+ − f n′ ( a ) + f n′ ( a ) − g ( a ) < ε
x−a
de unde concluzia teoremei.
Observaţie. Reciproca acestei teoreme nu este adevărată. Un şir de funcţii
( f n )n poate fi uniform convergent către funcţia f, cu f n derivabile şi f
derivabilă, fără ca şirul derivatelor ( f n′ )n să fie uniform convergent.
sin ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul f n ( x ) = , x ∈ [ 0,2 ⋅ π] este uniform convergent
n
pe [ 0,2 ⋅ π] către funcţia f ( x ) ≡ 0 , termenii şirului şi funcţia limită sunt
derivabile pe [ 0,2 ⋅ π] , dar şirul derivatelor f n′ ( x ) = cos ( n ⋅ x ) nu este
convergent pe [ 0,2 ⋅ π] .
Observaţie. Convergenţa uniformă a şirului ( f n )n nu atrage convergenţa
uniformă a şirului ( f n′ )n . Acest fapt este ilustrat de următorul
cos ( n ⋅ x ) cu
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0, π] → , fn ( x ) = → f ( x) = 0
n
dar f n′ ( x ) = − sin ( n ⋅ x ) nu este convergent pe [ 0, π] .
Observaţie. Convergenţa uniformă a lui şirului ( f n′ )n este esenţială, fapt
ilustrat de următorul
arctg ( n ⋅ x )
Exemplu: Şirul de funcţii f n : → , definit prin f n ( x ) =
n
converge uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe axa reală. Însă şirul derivatelor
1 ⎧0, x ≠ 0
f n′ ( x ) = este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie discontinuă,
1 + n2 x ⎩ 1, x = 0
deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se poate constata
cu uşurinţă că f ′ ( 0 ) ≠ g ( 0 ) .
Exemplu (G.H. Hardy, Proc.London Math. Soc. 2, 9, 1909, pp.126-144):
Fie şirul de funcţii reale f n : → , n ∈ definit prin
1 1
f n ( x ) = cos x + ⋅ cos3 x + ... + n ⋅ cos3n x, n ∈ ,
2 2
144
care deşi sunt derivabile pe şi converge uniform pe limita sa nu este
derivabilă în niciun punct xn = 2nπ, n ∈ al axei reale.
În adevăr pentru orice x ∈ şi orice n > p ≥ 1
1 1
f n + p ( x ) − f n ( x ) = n +1 cos3n +1 x + ... + n + p cos3n + p x ≤
2 2
1 1 1 1 1
≤ n +1 + ... + n + p = n − n + p < n
2 2 2 2 2
ceea ce arată că şirul de funcţii este uniform convergent pe
Pentru partea a doua a concluziei este suficient să demonstrăm că funcţia
limită f nu este derivabilă în punctul 0 şi prin periodicitate în toate punctele
π
xn = 2nπ, n ∈ . Vom considera şirul xk = k , k ∈ care este convergent la
3
zero.
Mai mult, cos3 j xk = cos3 j − k π = −1, j ≥ k . Prin urmare,
π 1 π 1 π 1 1
cos k + cos k −1 + ... + n cos k − n − 1 − − ... − n
f n ( xk ) − f n ( 0 ) 3 2 3 2 3 2 2 =
=
xk − 0 π
3k
π 1 π 1 π 1 1 1 1
cos k + cos k −1 + ... + k −1 cos − k − ... − n − 1 − − ... − n
= 3 2 3 2 3 2 2 2 2
π
3k
f ( xk ) − f ( 0 ) f ( x ) − fn ( 0)
Deoarece = lim n k , vom obţine
xk − 0 n →∞ xk − 0
f ( xk ) − f ( 0 ) 3k ⎛ π 1 π 1 π 1 ⎞
= ⎜ cos k + cos k −1 + ... + k −1 cos − k −1 − 2 ⎟ ≤
xk − 0 π ⎝ 3 2 3 2 3 2 ⎠
k −2
3k⎛ 1 1 1 ⎞ 3k 9⎛3⎞
≤ ⎜ 1 + + ... + k −1
− k −1
− 2 ⎟ = − k −2
= − ⎜ ⎟ .
π ⎝ 2 2 2 ⎠ π 2 π ⎝2⎠
f ( xk ) − f ( 0 )
Ceea ce arată că lim = −∞ , adică funcţia limită nu este
k →∞ xk − 0
derivabilă în punctul zero.
Observaţie. Chiar dacă şirul de funcţii derivabile ( f n )n este uniform

convergent pe A către funcţia limită f şi aceasta este derivabilă se poate
întâmpla ca şirul derivatelor ( f n′ )n să nu conveargă la f ′ . Putem ilustra acest
fapt prin următorul
145
xn
Exemplu: Şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definit prin fn ( x ) =
n
converge uniform către funcţia f ( x ) = 0 pe [ 0,1] . Observăm însă că şirul
⎧0, x ∈ [ 0,1)
derivatelor f n′ ( x ) = x n −1 este convergent către g ( x ) = ⎨ o funcţie
⎩ 1, x = 1
discontinuă, deci şirul derivatelor este simplu convergent către funcţia g . Se
poate constata cu uşurinţă că
⎛ d ⎞ d ⎛ d ⎞
lim ⎜ f n ⎟ (1) = lim f n′ (1) = 1 ≠ 0 = f (1) = ⎜ lim f n ⎟ (1) .
n →∞ ⎝ dx ⎠ n →∞ dx ⎝ dx n →∞ ⎠
Observaţie. Dacă A este un interval mărginit, concluzia teoremei

precedente rămâne adevărată chiar dacă despre şirul ( f n )n se ştie că este
convergent într-un singur punct al mulţimii A.
Teoremă 4.14 (transferul derivabilităţii). Fie şirul ( f n )n de funcţii

reale, f n : A ⊂ → cu proprietăţile:
(i) A un interval mărginit;
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt derivabile pe A;
(iii) şirul numeric ( f n ( x0 ) ) , x0 ∈ A este convergent;
n
cu
(iv) ∃ lim f n′ ( x ) = g ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
atunci
cu
(a) ∃ lim f n ( x ) = f ( x ) pentru orice x ∈ A ,
n →∞
(b) f este derivabilă pe A şi pentru orice x ∈ A ,
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) .
n →∞ dx dx n →∞
Demonstraţie
Din (iii) deducem că pentru orice ε > 0 există numărul n1 ( ε ) ∈ , astfel
încât pentru orice n, m ≥ n1 ( ε ) are loc
ε
f n ( x0 ) − f m ( x0 ) <
.
2
Din (iv) şi criteriul lui Cauchy de convergenţă uniformă deducem că
pentru orice ε > 0 există numărul n2 ( ε ) ∈ , astfel încât pentru orice
n, m ≥ n2 ( ε ) are loc
ε
f n′ ( x ) − f m′ ( x ) < , ∀ x ∈ A,
2⋅
146
unde = lung ( A ) . Folosind inegalitatea triunghiului şi teorema lui Lagrange
aplicată funcţiei f n − f m pe intervalul [ x, x0 ] ⊆ A se obţine
f n ( x ) − f m ( x ) ≤ f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f n ( x0 ) + f m ( x ) − f m ( x0 ) =
= f n ( x0 ) − f m ( x0 ) + f n ( x ) − f m ( x ) − ( f n ( x0 ) − f m ( x0 ) ) <
ε ε ε
< + x − x0 ⋅ f n′ ( c ) − f m′ ( c ) < + ⋅ = ε,
2 2 2⋅
cu c ∈ ( x, a ) şi m, n ≥ max ( n1 ( ε ) , n2 ( ε ) ) .
cu
Aşadar, lim f n ( x ) = f ( x ) pe A şi din teorema anterioară de transfer de
n →∞
derivabilitate obţinem concluzia.□
Observaţie. Condiţiile pe care le îndeplinesc funcţiile f n în această
teoremă au caracter de suficienţă. Există şiruri de funcţii care pot fi derivate
termen cu termen fără ca şirul derivatelor să conveargă uniform.
În acest sens să considerăm şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , definite prin
fn ( x ) =
(
ln 1 + n 4 ⋅ x 2 ) , n∈ *
.
2⋅n
Observăm că lim f n ( x ) = lim

(
ln 1 + n 4 ⋅ x 2 ) = 0.
Deci, şirul ( f n )n
n →∞ 2⋅n n →∞
converge simplu pe intervalul [ 0,1] către funcţia limită f ( x ) = 0 . Observăm,
x ⋅ n3
însă că şirul f n′ ( x ) = 4 2
, x ∈ [ 0,1] , n ∈ * converge simplu pe [ 0,1] către
1+ n ⋅ x
funcţia limită g ( x ) = 0 . Cum f ′ = g deducem că şirul ( f n′ )n converge simplu
pe [ 0,1] către f ′ . Prin urmare, şirul ( f n )n verifică relaţia
d d
lim fn ( x ) = lim f n ( x ) , ∀ x ∈ [ 0,1] ,
deşi şirul derivatelor ( f n′ )n nu converge uniform pe [ 0,1] .
4.4 Exerciţii
1. Să se arate că şirul de funcţii f n : ( −1,1) → , f0 ( x ) = 1,

( )
f n +1 ( x ) = f n ( x ) ⋅ 1 + x n +1 , n ∈ este convergent pe ( −1,1) şi
⎛x x+2 ⎞ ⎛ x ⎞
2 ⎟ n →∞ n ( ) ⎟ , x ∈ ( −1,1) .
exp ⎜ ⋅ ≤ lim f x ≤ exp ⎜
⎝ 2 1− x ⎠ ⎝1− x ⎠
147
2. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) =
arctg x n ( ) converge
n
d d
uniform pe şi totuşi lim f n (1) ≠ lim f n (1) . Să se explice
rezultatul.
n⋅ x
3. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = ,
1 + n2 ⋅ x2
1 1
converge neuniform pe [ 0,1] şi totuşi lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx .
n →∞ →∞
0 0
Explicaţi rezultatul.
4. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = x n ⋅ 1 − x n ( )

nu este uniform convergent pe [ 0,1] şi totuşi
1 1
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
0 0
Explicaţi rezultatul.
n
sin ( k ⋅ x )
5. Să se arate că şirul de funcţii f n : → , fn ( x ) = ∑ ( k + 1)2 , este
k =1
uniform convergent şi limita sa este o funcţie continuă pe .
Indicaţie de rezolvare. Se aplică criteriul lui Cauchy.
sin ⎡⎣( n + 1) ⋅ x ⎤⎦ sin ⎡⎣( n + 2 ) ⋅ x ⎤⎦ sin ⎡⎣( n + p ) ⋅ x ⎤⎦
fn+ p ( x ) − fn ( x ) = + + ... + <
( n + 2 )2 ( n + 3)2 ( n + p + 1)2
1 1 1
< + + ... + <
( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + 2 ) ⋅ ( n + 3) ( n + p ) ⋅ ( n + p + 1)
⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 ⎞
<⎜ − ⎟+⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟=
⎝ n + 1 n + 2 ⎠ ⎝ n + 2 n + 3 ⎠ ⎝ n + p n + p + 1 ⎠
1 1 1
= − < < ε.
n +1 n + p +1 n +1
Deci şirul de funcţii ( f n )n este uniform convergent pe . Funcţiile f n
fiind continue pe , rezultă că limita şirului va fi o funcţie continuă pe .
148
6. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ 0,1] → , f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) nu
1 1
converge uniform pe [ 0,1] şi totuşi lim ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim f n ( x ) dx . Explicaţi
n →∞ →∞
0 0
rezultatul.
7. Fie funcţia continuă g : [ a, b ] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii

continue, uniform convergent pe intervalul [ a, b] către f. Să se arate
1 1
că lim
n →∞ ∫ fn ( x ) ⋅ g ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) ⋅ g ( x ) dx .
0 0
8. Fie mulţimea
C 0, α
{
([0,1]; ) = f : [0,1] → f este Holder continuă de exponent α ∈ ( 0,1] }
pe care definim norma
f ( x) − f ( y)
f α
= max f ( x ) + sup α
, f ∈ C 0,α ([ 0,1]) .
x∈[ 0,1] x , y∈[ 0,1] x− y
Folosind teorema lui Arzela-Ascoli, arătaţi că submulţimea
{ f ∈ C ([0,1])
0, α
f α }
≤ 1 ⊂ C 0,α ([ 0,1]) este compactă în spaţiul
C 0,α ([ 0,1]; ).
9. Fie funcţia derivabilă g : [ a, b ] ⊂ → şi ( f n )n un şir de funcţii
derivabile cu proprietatea că şirul derivatelor este uniform convergent
pe intervalul [ a, b ] către f ′ , iar şirul ( f n )n converge pe [ a, b ] către f.
d d
Să se arate că lim ( f n ⋅ g ) ( x ) = ⎡ lim ( f n ⋅ g ) ⎤ ( x ) .
n →∞ dx dx ⎢⎣ n →∞ ⎥⎦
10. Să se arate că polinoamele Bernstein8 de gradul n, Bk , n : [ 0,1] →

definite prin
n−k
Bk , n ( x ) = Cnk ⋅ x k ⋅ (1 − x ) , k = 0,1,..., n, n ∈ :
• formează o bază în mulţimea polinoamelor de gradul n;
• au proprietatea de simetrie şi sunt pozitive, adică
0 ≤ Bk , n ( x ) = Bn − k , n (1 − x ) , ∀x ∈ [ 0,1] , k = 0,1,..., n, n ∈ ;
8 Sergei Natanovich Bernstein, 1880-1968, matematician ucrainian
149
• realizează partiţia unităţii, adică au proprietatea de normalizare
n
∑ Bk ,n ( x ) = 1, ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈ ;
k =0
• satisfac relaţiile de recurenţă
⎧ Bk , n ( x ) = (1 − x ) ⋅ Bk , n −1 ( x ) + x ⋅ Bk −1, n −1 ( x )
⎪
⎨d , ∀x ∈ [ 0,1] , k = 0,1,..., n, n ∈ ;
B
⎪⎩ dx k , n ( x ) = n ⋅ ( k −1,n−1
B ( x ) − B k , n −1 ( x ) )
• dezvoltarea Bernstein de ordinul n a funcţiei continue
f : [ 0,1] →
n
∑ Bk ,n ( x ) ⋅ f ⎛⎜⎝ n ⎞⎟⎠,
k
Bn( x) = ∀x ∈ [ 0,1] , n ∈ *
k =0
formează un şir de funcţii uniform convergent către funcţia f
continuă pe intervalul [ 0,1] , adică
n
⎛ ⎞ k
lim B n ( x ) = lim
n →∞ n →∞
∑ Bk , n ( x ) ⋅ f ⎜ ⎟ = f ( x ) ,
⎝n⎠
∀x ∈ [ 0,1]
k =0
(teorema lui Weierstrass)
11. Fie funcţia f : →

uniform continuă pe . Să se arate că şirul de
⎛ 1⎞
funcţii f n : → , f n ( x ) = f ⎜ x + ⎟ , ∀x ∈ este uniform
⎝ n⎠
convergent pe către funcţia f .
12. Fie funcţia f : → continuă pe . Să se arate că şirul de funcţii

n −1
∑ f ⎛⎜⎝ x + n ⎞⎟⎠,
k
fn : → , fn ( x ) = ∀x ∈ este uniform convergent
k =0
pe orice interval compact din .
13. Să se arate că şirul de funcţii f n : [ −2,2] → , f0 ( x ) = x ,

f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , n ∈ se poate exprima sub forma
⎛ x⎞
⎜ arccos 2 ⎟
f n ( x ) = 2 ⋅ cos ⎜ n ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
şi este uniform convergent pe [ −2,2] .
150
14. Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n definit
recurent prin
f n : [ −2,2] → , f n +1 ( x ) = 2 + f n ( x ) , f0 ( x ) = x .
t
Indicaţie. x = 2 ⋅ cos t , t ∈ [ 0, π] ⇒ f n ( 2 ⋅ cos t ) = 2 ⋅ cos
şi
2n
π
f n ( x ) − f ( x ) = f n ( 2 ⋅ cos t ) − 1 ≤ n
4
de unde convergenţa uniformă.
15. (Stone9) Studiaţi convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n

definit de recurenţa
1
( )
f n +1 ( x ) = f n ( x ) + ⋅ x − f n2 ( x ) , n ∈ , f0 ( x ) = x, x ∈ [ 0,1] ,
2
şir care defineşte un şir de polinoame, însă limita sa nu este un polinom.
16. Să se arate că şirul f n ( x ) = n ⋅ x n ⋅ (1 − x ) , x ∈ [ 0,1] , nu este uniform

1 1
convergent, însă lim
x →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
0 0
17. Fie funcţia g : → derivabilă, mărginită, monoton crescătoare şi

∃ lim g ( x ) = 0 . Studiaţi convergenţa uniformă a şirului
x →∞
n ⋅ g ( − x ) + x ⋅ g ( −n )
fn ( x ) = , x ≥ 0.
x+n
18. (Arzelà) Fie şirul f n : A = [ a, b ] ⊂ → , n∈ cu proprietăţile:

i) şirul ( f n )n converge punctual pe mulţimea A către funcţia f ;
ii) funcţiile f n , n ∈ sunt Riemann integrabile pe mulţimea A,
iii) şirul ( f n )n este uniform mărginit;
iv) funcţia limită f este Riemann integrabilă pe A.
⎛b ⎞
⎜ ∫
Demonstraţi că şirul ⎜ f n ( x ) dx ⎟ este convergent şi
⎟
⎝a ⎠n
b b
lim
n →∞ ∫ fn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
f n ( x ) dx .
a a
9 Marshall Harvey Stone, 1903-1989, matematician american
151
19. Fie şirul de funcţii f n : → , n∈ definit prin
⎧ 1 − 1 x2
⎪ ⋅e , x≠0
fn ( x ) = ⎨ xn , n∈ .
⎪ 0, x=0
⎩
¾ Arătaţi că funcţiile f n , n ∈ sunt continue pentru orice x ∈ .
¾ Stabiliţi egalitatea
df n
( x ) = −n ⋅ f n +1 ( x ) + 2 ⋅ f n +3 ( x ) , n ∈ , x ∈ .
dx
¾ Arătaţi că f n ∈ C ∞ ( ; ) , n ∈ şi totuşi nicio funcţie f n nu este
analitică în vecinătatea originii; adică niciun termen al şirului de
funcţii nu se poate scrie ca suma unei serii de puteri pe un interval
ce conţine originea.
152
CAPITOLUL 5
SERII DE FUNCŢII
Definiţie. Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .

Funcţia f1 ( x ) + f 2 ( x ) + f n ( x ) + ... , x ∈ A formată din termenii şirului de
funcţii ( f n )n despărţite între ele de semnul „+” se numeşte serie de funcţii pe
care o notăm în continuare prin ∑ fk , x ∈ A .
k ≥1
Observaţie. Pentru fiecare a ∈ A se consideră seria de numere ∑ fn ( a ) ,
k ≥1
putând astfel aplica seriilor de funcţii consideraţiile făcute asupra seriilor de
∞
numere; seria numerică ∑ fn ( a ) poate fi convergentă sau divergentă. De
n =1
asemenea, analizând seria de funcţii prin intermediul şirului sumelor parţiale
( Sn ( x ) )n definit prin Sn ( x ) = f1 ( x ) + ... + fn ( x ) , n ∈ , x ∈ A, putem aplica
seriilor de funcţii consideraţiile făcute asupra şirurilor de funcţii.
Definiţie. Vom spune că seria ∑
f k ( x ) este convergentă într-un punct
k ≥1
a ∈ A , dacă şirul sumelor parţiale ( Sn ( x ) )n este un şir de funcţii convergent în
punctul a, punct numit şi punct de convergenţă al seriei.
De asemenea, seria de funcţii ∑
f n ( x ) este convergentă într-un punct
n
a ∈ A dacă şi numai dacă seria de numere ∑ fn ( a ) este convergentă (similar
k ≥1
pentru absolut convergenţă).
Mulţimea B ⊆ A a punctelor de convergenţă se numeşte mulţimea de
convergenţă a seriei de funcţii. Funcţia f : B → definită prin
f ( x) = ∑ fn ( x ), x ∈ B se numeşte suma seriei.
n≥0
xn
Exemplu: Cu şirul de funcţii f n ( x ) = , x ∈ , n ∈ se formează seria
n!
n
x
de funcţii ∑ n !
, care are mulţimea de convergenţă ( −∞, ∞ ) .
n≥0
153
Definiţie. Vom spune că seria ∑ fk este simplu sau punctual
k ≥1
convergentă pe B către funcţia f dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este simplu
convergent către f. De asemenea, vom spune că seria ∑ fk este uniform
k ≥1
convergentă pe B către f dacă şirul de funcţii ( Sn )n este uniform convergent pe
B către f. Echivalent:
• seria de funcţii ∑ fk ( x ) este simplu convergentă pe B către f dacă
k ≥1
pentru orice ε > 0 şi orice x ∈ B există numărul n ( ε, x ) ∈ astfel încât pentru
orice n ≥ n ( ε, x ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε ;
• seria de funcţii ∑ fk este uniform convergentă pe B către f dacă
k ≥1
pentru orice ε > 0 există numărul n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice x ∈ B şi
orice n ≥ n ( ε ) ⇒ f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε .
x2
Exemplu: Fie şirul f n : → , fn ( x ) = . Seria ∑ fn ( x ) este
(1 + x ) 2 n
n≥0
1
simplu convergentă pe către funcţia f ( x ) = 1 + x 2 . În adevăr, există ε0 =
2
n
aşa încât pentru orice n ∈ există xn = 2 −1∈ cu proprietatea
1 1
Sn ( xn ) − f ( xn ) = f1 ( xn ) + f 2 ( xn ) + ... + f n ( xn ) − f ( xn ) = = ε > .
( )
0
2 n 3
1 + xn
Exemplu: Fie seria de funcţii ∑ fn ( x ), f n ( x ) = x n , x ∈ [ 0, ρ] , ρ∈ ( 0,1) .
n≥0
ε
Pentru aceasta, şirul sumelor parţiale σ p < converge uniform către
2
1
funcţia f ( x) ≡ . În adevăr, pentru orice ε > 0 există numărul
1− x
n ( ε ) = ⎡⎣logρ ( ε ⋅ (1 − ρ ) ) ⎤⎦ ∈ astfel încât pentru orice x ∈ [ 0, ρ] şi orice
n ≥ n ( ε ) ⇒ Sn ( x ) − f ( x ) = f1 ( x ) + f 2 ( x ) + ... + f n ( x ) − f ( x ) < ε ,
deci seria este uniform convergentă pe [ 0,ρ] .
154
5.1 Criterii de uniform convergenţă
Teoremă 5.1 (criteriul general de convergenţă uniformă - Cauchy)

O serie de funcţii ∑
f n ( x ) , ( f n : A → ) este uniform convergentă pe
n ≥1
mulţimea B ⊆ A dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există numărul n ( ε ) ∈
astfel încât pentru orice numere naturale n ≥ n ( ε ) , p ≥ 1 , şi pentru orice x ∈ A ,
avem:
f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) < ε .
Demonstraţie
Seria de funcţii este uniform convergentă pe mulţimea B dacă şi numai
dacă şirul sumelor parţiale ( Sn ( ⋅) )n este uniform convergent pe mulţimea B.
Prin urmare, pentru orice ε > 0 există rangul n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice
x ∈ B şi orice numere naturale n ≥ n ( ε ) , p ≥ 1 să rezulte
Sn + p ( x ) − Sn ( x ) = f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) < ε .
1
Exemplu: Fie şirul de funcţii g n : → , gn ( x ) =
2
⋅ sin n x . Seria
n
∑ gn ( x ) este uniform convergentă pe . În adevăr, pentru orice ε > 0 există
n ≥1
⎡1 ⎤
numărul n ( ε ) = ⎢ ⎥ + 1∈ astfel încât pentru orice x ∈ şi orice n ≥ n ( ε )
⎣ε⎦
rezultă
sin n +1 x sin n + 2 x sin n + p x
g n +1 ( x ) + g n + 2 ( x ) + ... + g n + p ( x ) = + + ... + <
( n + 1)2 ( n + 2 )2 ( n + p )2
1 1 1 1 1 1
< + + ... + = − < <ε
n ⋅ ( n + 1) ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ( n + p − 1) ⋅ ( n + p ) n n + p n
deci seria este uniform convergentă pe .
Propoziţie 5.2 (Weierstrass)

Fie două şiruri de funcţii f n , ϕn : A → , n ∈ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ ϕn ( x ) ,
(ii) seria ∑ ϕn ( x ) este uniform convergentă pe mulţimea A,
n ≥1
155
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1
Schiţă de demonstraţie
f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + 2 ( x ) ≤ f n +1 ( x ) + f n + 2 ( x ) + ... + f n + p ( x ) ≤
≤ ϕn +1 ( x ) + ϕn + 2 ( x ) + ... + ϕn + p ( x ) , ∀n ≥ nε , ∀p ≥ 1, ∀x ∈ A
Consecinţă
Fie şirul de funcţii f n : A → , n ∈ şi şirul numeric ( an )n ⊂ . Dacă
(i) ∃ n0 ∈ astfel încât pentru orice x ∈ A şi orice n ≥ n0 avem
f n ( x ) ≤ an ,
(ii) seria numerică ∑ an este convergentă,
n ≥1
atunci seria de funcţii ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A.
n ≥1
∞
1
Exemplu: Fie seria de funcţii ∑ nx , x ∈ (1, ∞ ) . Aceasta este uniform
n =1
convergentă pentru orice x ∈ (1, ∞ ) , deoarece pentru
∞
1 1 1
( ∀ ) x ∈ (1, ∞ ) , ( ∃) a ∈ (1, ∞ ) , cu 1 < a < x şi x < a , iar seria numerică
n n
∑ a
n =1 n
este convergentă.
5.2 Proprietăţi
Datorită analogiei prin intermediul şirului ( S n )n de funcţii, multe

rezultate de la şiruri de funcţii le regăsim şi aici.
Teoremă 5.3 (transfer de continuitate)

Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe mulţimea A ⊂ .
n ≥1
(i) seria este uniform convergentă pe A către funcţia f,
(ii) funcţiile f n , n ∈ sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este continuă în a şi
lim fn ( x ) =
x→a
∑
lim f n ( x ) . ∑ x→a
n ≥1 n ≥1
156
Teoremă 5.4 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑f n ( x ) de funcţii definite pe A.
n ≥1
(i) seria ∑ f n ( x ) este uniform convergentă pe A către f,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către g,
n ≥1
atunci f este derivabilă pe A şi f ′ ( x ) = g ( x ) , ∀ x ∈ A sau echivalent
d d
dx n ≥1
fn = ∑
d x ∑
f n pe A.
n ≥1
Exemplu
∞
cos nx
Seria ∑ n 3
, x ∈ [ 0, 2π] este uniform convergentă pe [0,2π]
n =1
∞
cos nx 1 sin nx
deoarece
n 3
≤ 3 . Seria derivatelor este −
n n 2 ∑
care este uniform
n =1
sin nx 1
convergentă pe [ 0,2π] deoarece − ≤ . Notând cu f ( x ) suma seriei
n2 n2
∞
sin nx
considerată, vom avea f ′ ( x ) = −
n 2 ∑
, x ∈ [ 0, 2π] .
n =1
Teoremă 5.5 (transfer de derivabilitate)
Fie seria ∑
f n ( x ) de funcţii definite pe compactul A = [ a, b ] .
n ≥1
(i) seria ∑ f n ( x ) este convergentă în punctul x0 ∈ A ,
n ≥1
(ii) seria derivatelor ∑ f n′ ( x ) este uniform convergentă pe A către funcţia
n ≥1
g, atunci
(a) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe A către f;
n ≥1
d d
(b)
dx ∑ fn = ∑ dx fn pe A.
n n
Teoremă 5.6 (transfer de integrabilitate)
Fie ∑f n ( x ) de funcţii definite pe A = [ a, b ] ⊂ .
n ≥1
(i) ( f n )n integrabile pe [ a, b ] ,
(ii) seria ∑ fn ( x ) este uniform convergentă pe [a, b] către f,
n ≥1
157
atunci: (a) f este integrabilă pe [ a, b ] ;
b b
(b) ∑ ∫ fn ( x ) dx = ∫ ∑ fn ( x ) dx .
n ≥1 a a n ≥1
Observaţie
Teorema serveşte nu numai pentru calculul integralei definite a unei serii
de funcţii, ci şi a primitivelor pe orice interval conţinut în mulţimea de
convergenţă uniformă a seriei considerată.
Exemple:
cos x cos 2 x cos nx
1) Seria trigonometrică f ( x ) = 1 + 2 + + ... + + ... este
1 22 n2
uniform convergentă pentru orice x real.
sin x sin 2 x sin nx
∫
Rezultă că f ( x ) dx = C + x + 3 + 3 + ... + 3 + ... .
1 2 n
2) Seria de funcţii polinomiale 1 + x + x + ... + x n + ... este uniform
2
1
convergentă pentru orice x ∈ [ a, b ] ⊂ ( −1,1) şi are suma .
1− x
Din teorema de transfer de integrabilitate rezultă că pentru orice
x ∈ ( −1,1) avem
1 x x2 xn
∫ ∫∑ x dx = ∑ ∫ + ... = − ln (1 − x ) + C2 .
k k
dx = x dx = C1 + + + ... +
1− x k ≥0 k ≥0
1 2 n
x x2 xn
Pentru x = 0 ⇒ C1 = C2 ⇒ ln (1 − x ) = − − − ... − − ..., x < 1 .
1 2 n
5.3 Serii de puteri
Seriile de puteri sunt un caz particular al seriilor de funcţii.

Definiţie. Fie şirul de funcţii ( f n )n , f n : A ⊂ → .
Numim serie de puteri o serie de funcţii ∑ fn ( x ) cu termenul general
n ≥1
f n ( x ) = an ⋅ x , an ∈ , n ∈ .
n
Observaţie
Toate rezultatele privind seriile de funcţii sunt valabile şi pentru seriile de
puteri. În studiul seriilor de puteri interesează mulţimea de convergenţă.
Lemă 5.7
Dacă o serie de puteri ∑
an ⋅ x n este convergentă în x0 ∈ ∗ , atunci ea
n ≥1
este absolut convergentă pentru ∀ x ∈ cu x < x0 .
158
Demonstraţie
Deoarece lim an ⋅ x0n = 0 ⇒ ∃ M > 0 astfel încât an ⋅ x0n < M , ∀ n ∈ .
n →∞
n n
x x
Prin urmare, an ⋅ x0n
⋅ ≤M⋅ < M ⋅ r n . Concluzia lemei rezultă imediat,
x0 x0
dacă se utilizează în continuare criteriul comparaţiei.
Consecinţă 5.8
Dacă seria de putere ∑an ⋅ x n este divergentă în punctul x0 ∈ ∗ , atunci
n ≥1
pentru ∀ x ∈ cu x > x0 seria este divergentă.
Teoremă 5.9 (Abel1)
Pentru orice serie de puteri ∑
an ⋅ x n , an ∈ există R ≥ 0 , numit rază de
n ≥1
convergenţă, astfel încât:
(i) pentru orice x ∈ , x < R seria este absolut convergentă,
(ii) pentru orice x ∈ , x > R seria este divergentă
(iii) pentru orice x ∈ , x ≤ r < R seria este uniform convergentă.
Demonstraţie
Fie B mulţimea de convergenţă a seriei. Evident {0} ∈ B ≠ ∅ .
Dacă B − {0} ≠ ∅ , vom nota cu R = sup B > 0 .
• Să presupunem că R < ∞ . Atunci ∀ x ∈ , x < R , ∃ x0 ∈ B astfel ca
x < x0 < R şi cum seria este convergentă în x0 , prin lema 5.7, ea este absolut
convergentă în x.
De asemenea, pentru ∀ x ∈ cu x > R seria este divergentă, deoarece în
caz contrar ∃ x0 ∈ astfel încât R < x0 < x şi seria este convergentă în x0 ,
ceea ce este absurd, căci R = sup B .
• Să presupunem că R = +∞ . În acest caz ∀ x ∈ , ∃ x0 ∈ , x < x0 în
care seria este convergentă. Cum în x0 seria este convergentă deducem că ea
este absolut convergentă în x, prin urmare B = .
• Fie r ∈ cu 0 < r < R ⇒ ∑
an ⋅ r n este convergentă şi ∀ x ∈ ,
n ≥1
( x ≤ r) n n
⇒ an ⋅ x < an ⋅ r . Prin criteriul Weierstrass deducem că seria
∑ an ⋅ xn este uniform convergentă pentru orice x ∈ , x ≤r < R.

n ≥1
1 Niels Henrik Abel, 1802-1829, matematician norvegian
159
Observaţie
Pentru x = R teorema nu afirmă nimic şi pentru a stabili natura seriei de
puteri în acest caz trebuie studiate seriile numerice corespunzătoare.
Consecinţă 5.10
Cum termenul general al unei serii de puteri este o funcţie polinomială
deducem că suma S a unei serii de puteri este continuă, derivabilă şi integrabilă
pe mulţimea de uniform convergenţă.
Teoremă 5.11 (Cauchy-Hadamard2)
Fie seria ∑ an x n o serie de puteri şi R raza sa de convergenţă.
n
⎧1
⎪ , 0 < ω ≤ ∞ (ω ≠ 0)
Dacă ∃ lim n an = ω , atunci R = ⎨ ω
n →∞
⎪⎩∞, ω = 0.
Demonstraţie
∑ an ⋅ x0
n
Fie x0 ∈ arbitrar şi seria numerică pentru care aplic
n ≥1
criteriul Cauchy (radicalului) ⇒ ∃ lim n an ⋅ x0n = lim n an ⋅ x0 = ω⋅ x0 .

n →∞ n →∞
∑ an ⋅ x0
n
• Dacă ω = 0 ⇒ lim n an ⋅ x0n = 0 < 1 şi seria numerică este
n →∞
n ≥1
absolut convergentă pentru ∀ x ∈ ⇒ R = 0.
∑ an ⋅ x0
n
• Dacă 0 < ω < ∞ , atunci pentru x0 ⋅ ω < 1 seria numerică
n ≥1
este absolut convergentă. Mai mult, pentru x0 ⋅ ω > 1 seria numerică este
1
divergentă. Prin urmare, R = .
ω
Propoziţie (criteriul raportului)
a
Fie seria ∑ an ⋅ x n de puteri. Dacă ∃ lim n = ω, atunci raza de
n →∞ an +1
n ≥1
⎧1
⎪ , 0 < ω ≤ ∞;
convergenţă a seriei de puteri este R = ⎨ ω
⎪⎩∞, ω = 0.
Teorema 5.12 (teorema la limită a lui Abel)
Fie seria ∑ an ⋅ x n de puteri reală ( an ∈ , n ∈ ) şi R raza sa de
n ≥1
convergenţă. Dacă seria este convergentă în R (sau – R), atunci suma S a seriei
2 Jacques Salomon Hadamard, 1865-1963, matematician francez
160
este continuă în R (sau – R), adică
lim S ( x ) = lim ∑ an ⋅ x n = ∑ lim ( an ⋅ x n ) = ∑ an ⋅ R n .
x R x R x R
n ≥1 n ≥1 n ≥1
Demonstraţie. Deoarece seria este convergentă în R, prin criteriul Cauchy
avem că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ astfel încât pentru orice numere
naturale n ≥ n ( ε ) şi p ≥ 1 :
ε
an +1 ⋅ R n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p <
2
şi dacă notăm prin σ p = Sn + p − Sn , unde ( S n )n este şirul sumelor parţiale ale
ε
seriei numerice ∑ an ⋅ Rn , deducem că pentru orice p ≥ 1, σ p <
2
.
n ≥1
Dar
⎧an +1 ⋅ R n +1 = Sn +1 − Sn = σ1
⎪
⎪an + 2 ⋅ R n + 2 = Sn + 2 − Sn +1 = σ2 − σ1
⎨
⎪.........................................
⎪a n+ p
⎩ n+ p ⋅ R = Sn + p − Sn + p +1 = σ p − σ p −1
x
Pentru x ∈ [ 0, R ] notăm 0 < y = ≤ 1 . Atunci pentru orice n ≥ n ( ε ) şi
R
p ≥ 1 avem:
an +1 ⋅ x n +1 + an + 2 ⋅ x n + 2 + ... + an + p ⋅ x n + p =
= an +1 ⋅ R n +1 ⋅ y n +1 + an + 2 ⋅ R n + 2 ⋅ y n + 2 + ... + an + p ⋅ R n + p ⋅ y n + p =
(
= σ1 ⋅ y n +1 + ( σ2 − σ1 ) ⋅ y n + 2 + ... + σ p − σ p −1 ⋅ y n + p = )
= σ1 y n +1 (1 − y ) + σ2 y n + 2 (1 − y ) + ... + σ p −1 y n + p −1 (1 − y ) + σ p y n + p =
( )
= y n +1 ⋅ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p −1 ⋅ y n + p −1 ≤
⎛ 1 − y p −1 ⎞ ε
(
≤ (1 − y ) ⋅ σ1 + σ2 ⋅ y + ... + σ p −1 ⋅ y p − 2 + σ p < ) ε
2
⋅ (1 − y ) ⋅ ⎜⎜
1 − y
⎟⎟ + =
⎝ ⎠ 2
=
ε
2
( )
⋅ 2 − y p −1 < ε
şi conform criteriului Cauchy seria este uniform convergentă pe [ 0, R ] .
Cum termenii seriei de puteri sunt funcţii continue, deducem că suma
seriei S este continuă pe [ 0, R ] .
161
Propoziţie
Dacă seria ∑ an ⋅ xn de puteri are raza de convergenţă R, atunci
n ≥1
(i) seria derivatelor ∑ n ⋅ an ⋅ x n −1 are aceeaşi rază de convergenţă;
n ≥1
(ii) suma seriei de puteri S este derivabilă şi
S′( x ) = ∑
n ⋅ an ⋅ x n −1 , x < R .
n ≥1
Exemplu:
α ⋅ ( α − 1) ⋅ ... ⋅ ( α − n + 1) n
Fie seria ∑ n! ∑
⋅ x = Cnα ⋅ x n numită şi seria
n≥0 n≥0
binomială. Din criteriul raportului deducem raza de convergenţă R = 1 .
Notând cu f suma seriei şi folosind propoziţia de mai sus pentru
x ≤ r < 1 , obţinem:
α
f ′ ( x ) + x ⋅ f ′ ( x ) = α ⋅ f ( x ) , x ≤ r < 1 ⇒ f ( x ) = C ⋅ (1 + x ) , C ∈ .
α
Cum f ( 0 ) = 1 ⇒ f ( x ) = (1 + x ) . Cele mai cunoscute aplicaţii sunt
1
• = 1 + x + x 2 + ... + x n + ..., x < 1;
1− x
1
= 1 − x + x 2 + ... + ( −1) ⋅ x n + ..., x < 1 .
n
•
1+ x
5.4 Seria Taylor reală
Observaţie 5.13
Se cunoaşte că dacă f : E ⊂ → , f ∈ C n +1 ( E; ), n∈ ∗
, atunci
pentru a ∈ E are loc

f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) =
= f (a) +
x−a
f ′( a ) +
( x − a ) f ′′ a + ... + ( x − a ) f ( n ) a + R x; a , x ∈ E
2 n
( ) ( ) n( )
1! 2! n!
unde restul formulei Taylor
n +1
Rn ( x; a ) =
( x − a)
⋅ f ( ) ⎡⎣ a + θ ( x − a ) ⎤⎦ , ( 0 < θ < 1) .
n +1
( n + 1)!
Vom presupune f ∈ C ∞ ( E ) , în acest caz numărul n ∈ poate fi oricât de
mare şi fie T ( x ) suma acestei serii
162
T ( x) = f (a) +
x−a
f ′ ( a ) + ... +
( x − a ) f ( n ) a + ..., x ∈ E ∩ A .
n
( )
1 n!
Seria de puteri din partea dreaptă se numeşte seria Taylor a funcţiei f
în punctul a ∈ E .
Observaţie
Fiind o serie de puteri se menţin toate proprietăţile seriilor de puteri
referitoare la raza de convergenţă, teoreme de transfer etc.
Sumele parţiale ale acestei serii sunt polinoamele Taylor asociate funcţiei
f în punctul a. Avem deci
T ( x ) = Tn ( x ) + ρn ( x ) , x ∈ A ∩ E şi
f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) , x ∈ E ,
aici A este mulţimea de convergenţă a seriei Taylor.
Se pune întrebarea: în ce condiţii f ( x ) ≡ T ( x ) , x ∈ A ∩ E ?
Teoremă 5.14 (Taylor)
O funcţie f ∈ C ∞ ( E; ) , E interval mărginit este dezvoltabilă în serie
Taylor în a ∈ E dacă derivatele sale sunt uniform mărginite pe E, adică:

, f ( ) ( x) ≤ M .
n
∃ M > 0, ∀ x∈ E , ∀ n∈
Demonstraţie
Restul sub formă Lagrange este:
( x − a )n +1 ⋅ f ( n +1) a + θ ⋅ x − a ≤ M ⋅ x − a n +1 ≤ M ⋅ n +1 = u .
Rn ( x; a ) = ( ( ))
( n + 1) ( n + 1)! ( n + 1)! n
uc
Cum există lim un = 0 , rezultă că există şi lim Rn ( x; a ) = 0 şi prin
n →∞ n →∞
urmare, seria Taylor a lui f în a ∈ E este uniform convergentă pe E.

Teoremă 5.15 (Taylor)
Seria Taylor a funcţiei f ∈ C ∞ ( E; ) în punctul a ∈ E este convergentă
pe mulţimea A ∩ E către f dacă şi numai dacă şirul resturilor ( Rn ( x; a ) )n este
convergent către zero.
Demonstraţie
„ ⇐ ” este imediată.
⇒ Cum f ( x ) = Tn ( x; a ) + Rn ( x; a ) , ∀x ∈ A ∩ E , n ∈ rezultă
∃ lim Tn ( x; a ) = f ( x ) ⇔ ∃ lim Rn ( x; a ) = 0 .
n →∞ n →∞
163
Cum în acest caz lim Tn ( x; a ) = T ( x ) , x ∈ A ∩ E şi limita este unică
n→a
⇒ f ( x) = T ( x) , x ∈ A ∩ E .
5.5 Exerciţii
*
1. Fie a, b ∈ +. Să se arate că
( −1)n
1
t a −1
∑ a + n ⋅ b
= ∫
1 + t b
dt
n≥0 0
şi folosind eventual acest rezultat demonstraţi egalitatea
( −1)n −1 = 1 ⋅ ⎛ π ⎞
∑ 3⋅ n −1 ⎜
3 ⎝ 3
− ln 2 ⎟ .
⎠
n ≥1
∞
n ⋅ x n +1
∑ ( −1) ⋅ n
2. Fie seria de funcţii , x ∈ . Să se determine:
n =1 ( n + 1 ) ⋅ ( n + 2 )
¾ mulţimea de convergenţă;
¾ suma seriei de funcţii pe intervalul de convergenţă;
⎡ 1 1 2 1 n 1 ⎤
⋅ 3 + ... + ( −1) ⋅
n
• L = lim ⎢ ⋅ 2− ⋅ n +1 ⎥ .
n →∞ 2 ⋅ 3 2
⎣ 3⋅ 4 2 ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) 2 ⎦
∞
n ⋅ x n +1
3. Fie seria de funcţii ∑ ( n + 1)2 , x ∈ . Să se determine:
n =1
¾ mulţimea de uniform convergenţă a seriei de funcţii,
¾ suma f a seriei de puteri pe mulţimea de convergenţă.
4. Demonstraţi convergenţa seriei numerice

( 2 ⋅ n − 1)!!
∑ ( 2 ⋅ n + 1)2 ⋅ ( 2 ⋅ n )!!
n ≥1
Folosind dezvoltarea în serie de puteri a funcţiei
1
f : ( −1,1) → , f ( x) = , să se arate că suma seriei numerice este
1 − x2
π
⋅ ln 2 − 1 .
2
164
5. Funcţia f : [ a, b ] → se numeşte funcţie în scară dacă există o
diviziune a intervalului [ a, b ] , a = x0 < x1 < ... < xn = b, n ∈ * astfel ca pe
orice interval [ xk −1, xk ) , k = 1,..., n funcţia f să fie constantă. Să se arate că
şirul de funcţii în scară f n : [ a, b ] → , n ∈ *
definite prin
⎛ b−a⎞ ⎡ b−a b−a⎞
fn ( x ) = f ⎜ a + k ⋅ ⎟ , x ∈ ⎢a + k ⋅ , a + ( k + 1) ⋅ ⎟ , k = 0,..., n − 1 ,
⎝ n ⎠ ⎣ n n ⎠
unde f : [ a, b ] → sunt uniform convergente către funcţia f pe intervalul
⎛b ⎞
[ ]
a , b . Studiaţi convergenţa şirului numeric ⎜
⎜ n
f x d∫
( ) ⎟⎟ .
x
⎝a ⎠n
6. Să se dezvolte perioada pendulului matematic T dat de expresia

L π2 1
T (t ) = 4 ⋅ ⋅ ∫
g 0 1 − t 2 ⋅ sin 2 x
dx, t ∈ ( −1,1) , L, g ∈ *+ ,
după puterile lui t, precizând mulţimea de convergenţă a seriei obţinute.
∞
n ⋅ x n +1
7. Fie seria de funcţii ∑ n 2
− 1
, x ∈ . Să se determine:
n=2
¾ mulţimea de uniform convergenţă a seriei de funcţii,
¾ suma f a seriei de puteri pe mulţimea de convergenţă.
8. Se consideră şirul de funcţii f n : *+ → definit prin recurenţa

1
f n +1 ( x ) = x + , n ∈ * , x > 0, f1 ( x ) = x.
fn ( x )
¾ Să se arate că şirul este convergent pe domeniul de definiţie şi
x + x2 + 4
lim f n ( x ) = f ( x ) = , x > 0.
n →∞ 2
¾ Dacă se prelungeşte funcţia f prin continuitate pe , să se
dezvolte f în serie de puteri în punctul x = 0 , precizându-se
mulţimea de convergenţă.
9. Să se demonstreze că are loc următoarea dezvoltare în serie de puteri

∞
( 2n − 2 )!! x 2 n
( arcsin x ) = ∑ , x ∈ ( −1,1) .
2
⋅
n =1 ( 2 n − 1) !! n
165
CAPITOLUL 6
p
CALCUL DIFERENŢIAL ÎN
În calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală se definesc

noţiunile echivalente de funcţie derivabilă şi, respectiv, funcţie diferenţiabilă. În
acest capitol vom extinde aceste definiţii la cazul funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială.
Astfel sunt introduse şi studiate conceptele de diferenţiabilitate parţială,
globală, Gâteaux1 şi Fréchet2 de ordinul întâi şi de ordin superior. Sunt
generalizate teoremele de medie Fermat, Rolle, Lagrange, Cauchy, Taylor şi
se demonstrează rezultate fundamentale ale diferenţiabilităţii, teorema de
inversare locală şi teorema funcţiilor implicite.
6.1 Diferenţiabilitate de ordinul întâi

6.1.1 Derivabilitate parţială de ordinul întâi
p *
Fie mulţimea A ⊂ , p∈ o mulţime deschisă nevidă, punctul interior
( )
a = a1 a2 ... a p ∈ A şi funcţia
f = f1 ( f 2 ... )
fq : A ⊂ p
→ q
, q∈ *
,
vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.
Pentru orice i ∈ {1,2,..., p} vom nota prin
Ai = {t ∈ a + t ⋅ ei ∈ A}
proiecţia mulţimii A pe axa reală, unde ei = ( 0 0 ... 1 ... 0 ) este vectorul
de ordin i al bazei canonice din p .
Considerăm funcţia reală de variabilă reală ϕi : Ai → q , definită prin
ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) numită şi funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a
funcţiei f în punctul a.
Să remarcăm că datorită faptului că punctul a este punct interior pentru
mulţimea A, rezultă imediat că punctul 0 este punct interior pentru mulţimea Ai
1 René Gâteaux, 1889-1914, matematician francez

2 Maurice Réne Fréchet, 1878-1973, matematician francez
166
şi deci are sens să punem problema derivabilităţii funcţiilor ϕk , k = 1,2,..., p în
origine.
Definiţie 6.1. Spunem că funcţia f : A ⊂ p → q este derivabilă parţial
în raport cu variabila de indice i în punctul a = a1 a2 ... a p ∈ A dacă ( )
funcţia ϕi este derivabilă în punctul t0 = 0 .
Cu alte cuvinte, funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila
(
de indice i în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , dacă şi numai dacă )
există (şi este finită pentru q = 1 ) limita
ϕ ( t ) − ϕi ( 0 ) f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a )
ϕi( ) ( 0 ) = lim i
1 q
= lim ∈ .
t →0 t t →0 t
Definiţie 6.2. Vectorul ϕ(i ) ( 0 ) se numeşte derivata parţială în raport cu

1
variabila de indice i a funcţiei f în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A ( )

∂f
şi se notează prin ( a ) ori f x(i1) ( a ) sau chiar Di f ( a ) .
∂xi
Deci, dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila de
(
indice i în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , atunci )
∂f
( a ) = tlim
(
f a1 ... ai −1 ai + t ) (
ai +1 ... a p − f a1 a2 ... a p )∈ q
.
∂xi →0 t
Definiţie 6.3. Spunem că funcţia f = f1 ( f 2 ... )

fq : A ⊂ p
→ q
(
este derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A , dacă pentru )
orice indice i ∈ {1,2,..., p} funcţia f este derivabilă parţial în raport cu
variabila de indice i în punctul a.
De aici rezultă că derivabilitatea parţială a unei funcţii vectoriale de
( )
argument vectorial f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q în punctul interior
( )
a = a1 a2 ... a p ∈ A este echivalentă cu proprietatea ca pentru orice indice
i ∈ {1,2,..., p} aplicaţiile Ri = Ri1 ( )

Ri2 ... Riq definite prin
f j ( a + t ⋅ ei ) − f j ( a )
Ri j ( t ) = , t ≠ 0, j = 1,2,..., q ,
t
să aibă limită (finită în cazul q = 1 ) în punctul t0 = 0 .
Ţinând seama că o aplicaţie vectorială are limită într-un punct interior a
dacă şi numai dacă toate componentele sale au limită finită, se obţine
167
Propoziţie 6.4. Aplicaţia (
f = f1 f 2 ... )
fq : A ⊂ p
→ q
este
( )
derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A dacă şi numai
dacă toate componentele sale f k : A ⊂ p → q , k = 1,..., p sunt derivabile
parţial în punctul a. În plus, deoarece limita unei aplicaţii vectoriale este limita
pe componente, avem că
∂f
∂xi
( a ) = tlim
→0
( t →0 t →0 t →0
)
Ri ( t ) = lim Ri1 ( t ) lim Ri2 ( t ) ... lim Riq ( t ) =
⎛ ∂f ∂f 2 ∂f ⎞
= ⎜ 1 (a) ( a ) ... q ( a ) ⎟ ,
⎝ ∂xi ∂xi ∂xi ⎠
adică componentele derivatei parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f în punctul a sunt derivatele parţiale în raport cu variabila de indice i ale
componentelor funcţiei f în punctul a.
(
De aici rezultă că oricărei aplicaţii f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q)
( )
derivabilă parţial în punctul interior a = a1 a2 ... a p ∈ A i se poate asocia
matricea reală cu q linii şi p coloane
⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎜ 1 2 p ⎟
⎜ ∂f 2 ∂f ∂f ⎟
⎜ ( a ) 2 ( a ) ... 2 ( a ) ⎟
f ′ ( a ) = ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ ∈ M q× p ( )
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ ∂f q ∂f q ∂f q ⎟
⎜ (a) ( a ) ... (a)⎟
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎠
numită matricea lui Jacobi asociată aplicaţiei f în punctul a şi notată cu f ′ ( a ) .
Pentru matricea f ′ ( a ) se mai utilizează şi denumirea de derivata de ordinul
întâi a aplicaţiei f în punctul a.
În cazul particular p = q , matricea f ′ ( a ) este o matrice pătratică al cărei
determinant se notează cu
J f ( a ) = det f ′ ( a )
şi se numeşte Jacobianul aplicaţiei f (derivabile parţial) în punctul a.
( )
Dacă f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q este derivabilă parţial în
( )
punctul a = a1 a2 ... a p ∈ A , atunci determinantul J f ( a ) = det f ′ ( a ) se
mai notează prin
168
J f (a) =
(
D f1 f 2 ... fp) (a)
D ( x1 x2 ... xp )
şi se numeşte determinantul funcţional al funcţiilor reale f1, f 2 , ... , f p în
raport cu variabilele x1, x2 , ... , x p în punctul a.
Exemplu 6.5: Aplicaţia f : [ 0, ∞ ) × → , 2
f ( ρ, α ) = ( ρ ⋅ cos α ρ ⋅ sin α )
este derivabilă parţial în orice punct a = ( ρ, α ) ∈ [ 0, ∞ ) × şi
⎛ cos α −ρ ⋅ sin α ⎞
f ( ) (a) = ⎜
1
⎟
⎝ sin α ρ ⋅ cos α ⎠
de unde rezultă că
J f ( a ) = det f ( ) ( a ) = ρ .
1
Remarcă 6.6. Din calculul diferenţial al funcţiilor reale de variabilă reală

se ştie că orice funcţie derivabilă într-un punct este continuă în acel punct.
Aplicând acest rezultat pentru funcţiile ϕk , k = 1,..., p , parţiale în raport cu
variabila de indice k a funcţiei f în punctul a, se obţine imediat că dacă
( )
funcţia f = f1 f 2 ... f q : A ⊂ p → q este derivabilă parţial în punctul
a ∈ A , atunci f este continuă parţial în punctul a ∈ A .
Exemplul care urmează arată că implicaţia reciprocă nu este adevărată.
Exemplu 6.7 (funcţie continuă care nu este derivabilă parţial): Funcţia

f: p
→ , f ( x ) = x este continuă în punctul a = 0 p = ( 0 0 ... 0 ) , dar
nu este derivabilă parţial în acest punct, deoarece pentru orice i ∈ {1,2,..., p}
funcţia
ϕi : → , ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = t
nu este derivabilă în origine.
Se pune problema dacă o funcţie derivabilă parţial este continuă.

Răspunsul este negativ, aşa cum arată următorul
Exemplu 6.8 (funcţie discontinuă derivabilă parţial): Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
169
( x1n , x2n ) = ⎛⎜
1 1⎞ *
este discontinuă în origine, deoarece există şirul , ⎟, n ∈
⎝n n⎠
1
convergent la origine ( 0,0 ) astfel încât lim f ( x1n , x2 n ) = ≠ 0 = f ( 0,0 ) .
n →∞ 2
Funcţiile parţiale ϕi : → , ϕi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) = 0, i = 1,2 fiind
constante sunt derivabile în origine şi ϕ(i ) ( 0 ) = 0, i = 1, 2. În consecinţă, funcţia
1
f este derivabilă parţial în origine şi

∂f
( a ) = ϕ(i1) ( 0 ) = 0, i = 1, 2 .
∂xi
Regulile de derivare cunoscute în cazul funcţiilor reale de variabilă reală
rămân adevărate şi în cazul derivatelor parţiale ale funcţiilor vectoriale de
variabilă vectorială. Astfel
Propoziţie 6.9. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → q sunt derivabile parţial
în punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt derivabile
parţial în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
∂ ∂ ∂
( α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) = α ⋅ f ( a ) + β ⋅ g ( a )
∂xi ∂xi ∂xi
∂ ∂ ∂
f , g (a) = f (a), g (a) + f (a), g (a)
∂xi ∂xi ∂xi
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este derivabilă parţial în
g
punctul a şi
∂ ∂
g (a) ⋅ ( f )( a ) − f ( a ) ⋅ ( g )( a )
∂ ⎛ f ⎞ ∂xi ∂xi
⎜ ⎟(a) = , i = 1,2,..., p .
∂xi ⎝ g ⎠ g2 (a)
Demonstraţie. Dacă f = f1 ( f 2 ... )
fq , g = g1( )
g 2 ... g q , iar
(
ϕi = ϕ1i ϕi2 ... ϕiq ) (
şi, respectiv, ψ i = ψ1i ψ i2 ... ψ iq ) sunt funcţiile
parţiale în raport cu variabila de indice i a funcţiilor f şi, respectiv, g în punctul
a, atunci funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei
f , g = f1 ⋅ g1 + f 2 ⋅ g 2 + ... + f q ⋅ g q
în punctul a este
Pi ( t ) = f ( a + t ⋅ ei ) , g ( a + t ⋅ ei ) = ϕ ( t ) , ψ ( t ) =
= ϕ1i ( t ) ⋅ ψ1i ( t ) + ϕi2 ( t ) ⋅ ψ i2 ( t ) + ... + ϕiq ( t ) ⋅ ψ iq ( t ) , t ∈V ( 0 )
170
Ţinând seama că o sumă finită de produse de funcţii reale derivabile este
o funcţie derivabilă, obţinem că funcţia f , g este derivabilă parţial în punctul
a şi
(1) (1)
∂
∂xi
( )
f , g ( a ) = Pi( ) ( 0 ) = ϕ1i ( 0 ) ⋅ ψ1i ( 0 ) + ϕ1i ( 0 ) ⋅ ψ1i ( 0 ) +
1
( )
(1) (1) (1) (1)
( )
+ ϕi2 ( )
( 0 ) ⋅ ψi2 ( 0 ) + ϕi2 ( 0 ) ⋅ ψi2 ( )
( 0 ) + ... + ϕiq ( )
( 0 ) ⋅ ψiq ( 0 ) + ϕiq ( 0 ) ⋅ ψiq (0) =
∂ ∂
= f (a), g (a) + f (a), g ( a ) , i = 1, 2,..., p
∂xi ∂xi
Analog se demonstrează derivabilitatea parţială în punctul a a funcţiilor

f
α ⋅ f + β ⋅ g şi (în cazul q = 1 ) şi se verifică regulile de derivare date în
g
enunţ. □
Spre deosebire de cazul funcţiilor reale de argument real unde compusa a

două funcţii derivabile era derivabilă, în cazul funcţiilor vectoriale de argument
vectorial compusa a două funcţii derivabile parţial nu mai este neapărat
derivabilă parţial, după cum se poate constata din următorul exemplu
Exemplu 6.10 (Funcţii derivabile parţial, a căror compusă nu este
derivabilă parţial): Funcţiile
f : 2 → 2 , f ( x1, x2 ) = ( x1 ⋅ x2 , x1 ⋅ x2 )
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
g: 2
→ , g ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
sunt derivabile parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi, respectiv, în punctul

b = f ( a ) = ( 0,0 ) , dar compusa lor
⎧ 1 2 2
⎪ , x1 + x2 > 0
g f: 2
→ , ( g f )( x1, x2 ) = ⎨ 2
⎪ x12 + x22 = 0
⎩0,
nu este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece nu este continuă parţial
în acest punct.
Definiţie 6.11. Spunem că aplicaţia f : A ⊂ p → q este derivabilă

parţial pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial în orice punct a ∈ A .
171
∂f
În acest caz, aplicaţiile : A → q , i = 1,2,..., p , se numesc derivatele
∂xi
parţiale ale aplicaţiei f pe mulţimea A.
În cazul particular q = 1 , pentru orice funcţie f : A ⊂ p → derivabilă
parţial pe mulţimea A se defineşte aplicaţia
⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞
∇f : A → p , ( ∇f )( a ) = ⎜ (a) ( a ) ... (a) ⎟, a ∈ A
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x2 ⎠
numită gradientul funcţiei f.
Cu alte cuvinte, gradientul unei funcţii reale derivabilă parţial pe o
mulţime este o aplicaţie vectorială care are drept componente derivatele parţiale
ale funcţiei f. În teoria câmpului, ∇ se mai numeşte şi operatorul nabla al lui
Hamilton3. Se mai utilizează notaţia
∇f = grad f .
Am remarcat deja că existenţa derivatelor parţiale ale unei funcţii într-un
punct nu asigură continuitatea funcţiei în acel punct. O condiţie suficientă de
continuitate într-un punct al unei funcţii derivabile parţial este dată de
p q
Propoziţie 6.12. Dacă funcţia f : A ⊂ → este derivabilă parţial pe
p
mulţimea deschisă A şi ∇f : A → este mărginită pe o vecinătate V a
punctului a ∈ A , atunci funcţia f este continuă în a.

Demonstraţie. Dacă funcţia f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi
există o vecinătate V ⊂ A a punctului a astfel ca ∇f este mărginită pe V, atunci
există constanta M > 0 astfel ca
∂f
( x ) < M , ∀x ∈V , i = 1,2,..., p .
∂xi
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange4, din calculul diferenţial al funcţiilor
reale de variabilă reală rezultă că pentru orice punct x = x1 x2 ... x p ∈V ( )
( )
există punctul c = c1 c2 ... c p ∈V cu coordonatele având proprietatea că
ci ∈ ( ai , xi ) , i = 1,2,..., p , astfel ca
3 Sir William Rowan Hamilton, matematician irlandez, 1805-1865

4 Joseph-Louis Lagrange, matematician italian, 1736-1813
172
( ) (
f ( x ) − f ( a ) = f x1,..., x p −1, x p − f x1,..., x p −1, a p + )
( ) ( )
+ f x1,..., x p −1, a p − f x1,..., x p − 2 , a p −1, a p + ... +
+ f ( x1, x2 , a3 ,..., a p −1, a p ) − f ( x1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) +
+ f ( x1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) − f ( a1, a2 , a3 ,..., a p −1, a p ) =

p
∂f
= ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi ( x1,..., xi −1, ci , ai +1,..., a p ) ,
i =1
unde în cazul când există j ∈ {1,2,..., p} cu x j = a j se ia c j = x j .
Deci
p
f ( x) − f (a) ≤ M ⋅ ∑ xi − ai ≤ M ⋅ p ⋅ x − a , ∀x ∈V .
i =1
De aici rezultă imediat că
lim f ( x ) = f ( a )
x→a
şi deci funcţia f este continuă în punctul a. □
Propoziţia precedentă arată că dacă funcţia f are derivate parţiale
mărginite pe o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A , atunci f este continuă în a.
Această condiţie suficientă de continuitate nu este şi necesară, fapt
motivat de următorul exemplu.
Exemplu 6.13 (Funcţie continuă cu derivate parţiale nemărginite):
Funcţia
⎧ 2
⎪ x1 + x2
2
⋅ cos ( 1
), x12 + x22 > 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨
2 2
x1 + x2
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
este continuă pe 2 − {( 0,0 )} şi din
f ( x1, x2 ) ≤ x12 + x22
rezultă că
∃ lim f ( x1, x2 ) = 0 = f ( 0,0 )
δx → 0
şi deci f este continuă şi în origine. În concluzie, f este continuă pe 2 . Se
observă că f este derivabilă parţial pe 2 − {( 0,0 )} (ca produs de funcţii
derivabile parţial) şi
∂f 1 x 1
( x1, x2 ) = 2 ⋅ xi ⋅ cos 2 2 + 2 i 2 ⋅ sin 2 2 , x12 + x22 > 0, i = 1,2
∂xi x +x x +x x +x
1 2 1 2 1 2
173
Deoarece funcţia parţială
⎧ 1
⎪ xi ⋅ cos 2 , x12 + x22 > 0
ϕi ( t ) = f ( t ⋅ ei ) = ⎨ x1 + x22 , i = 1, 2
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
este derivabilă şi cu derivata nulă în punctul t0 = 0 , rezultă că f este derivabilă
parţial în punctul a = ( 0,0 ) şi
∂f
( 0,0 ) = ϕ(i1) ( 0 ) = 0, i = 1,2 .
∂xi
⎛ 1 ⎞
Mai mult, notând cu an = ⎜ ,0 ⎟ un şir convergent la origine, atunci
⎝ 2⋅n⋅π ⎠
∂f
lim
n →∞ ∂x1
( an ) = nlim
→∞
n⋅π = ∞,
∂f
deci , în consecinţă nici ∇f nu este mărginită pe nicio vecinătate a punctului
∂x1
a = ( 0,0 ) .
6.1.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul întâi
p *
Fie mulţimea A ⊂ , p∈ o mulţime deschisă nevidă, punctul interior
( )
a = a1 a2 ... aq ∈ A şi funcţia
f = f1 ( f 2 ... )
fp : A⊂ p
→ q
, q∈ *
vectorială de argument vectorial definită pe mulţimea A.

Vom nota prin
Va = {t ∈ a + t ⋅ v ∈ A} , v ∈ p
şi cum punctul a este punct interior pentru mulţimea A, deducem că 0 este punct
interior pentru mulţimea Va ⊂ . Are deci sens să ne punem problema
derivabilităţii aplicaţiei:
Fv : Va ⊂ → q , Fv ( t ) = f ( a + t ⋅ v ) .
Definiţie 6.14. Spunem că aplicaţia f = f1 ( f 2 ... )
fp : A ⊂ p
→ q
este derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A , dacă aplicaţia Fv este

derivabilă în punctul t0 = 0 .
∂f
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 ) Fv( ) ( 0 ) se notează cu ( a ) sau
1
∂v
Dv f ( a ) şi se numeşte derivata după direcţia v a funcţiei f în punctul a.
174
Prin urmare dacă f este derivabilă după direcţia v în punctul a, atunci
există:
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = tlim ∈ q.
∂v →0 t
Remarcă 6.15. Pentru cazul particular v = ei se obţine imediat că funcţia f

este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i în punctul a dacă şi
numai dacă f este derivabilă după direcţia ei în punctul a.
În plus, avem
∂f ∂f
(a) = (a) .
∂xi ∂ei
Remarcă 6.16. Dacă p = 1 , atunci derivabilitatea unei aplicaţii

f : A ⊂ → q după o direcţie v ∈ * într-un punct a ∈ A este echivalentă cu
derivabilitatea funcţiei f în punctul a.
În adevăr este suficient să observăm că în acest caz
∂f f (a + t ⋅ v) − f (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
( a ) = tlim = v ⋅ f ( ) (a)
1
= v ⋅ lim
∂v →0 t t →0 t ⋅v
şi deci
∂f
( a ) = v ⋅ f (1) ( a ) .
∂v
Remarcă 6.17. Ţinând seama că derivabilitatea aplicaţiei Fv implică

continuitatea sa, din Definiţia 6.14 rezultă că dacă f este derivabilă după
direcţia v în punctul a, atunci f este continuă după direcţia v în a.
Remarcă 6.18. Aplicaţia (

f = f1 f 2 ... )
fp : A ⊂ p
→ q
este
derivabilă după direcţia v în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă toate
componentele sale f k , k = 1,..., q sunt derivabile după direcţia v în punctul a.
În plus, are loc egalitatea
∂f ⎛ ∂f ∂f ∂f ⎞
( a ) = ⎜ 1 ( a ) 2 ( a ) ... q ( a ) ⎟
∂v ⎝ ∂v ∂v ∂v ⎠
Pentru justificare este suficient să observăm că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) ⎛ f1 ( a + t ⋅ v ) − f1 ( a ) fq ( a + t ⋅ v ) − fq ( a ) ⎞
=⎜ ... ⎟
t ⎝ t t ⎠
şi apoi se trece la limită pentru t → 0 , ţinând seama că limita unei aplicaţii
vectoriale este vectorul care are drept componente limitele componentelor
aplicaţiei respective.
175
Definiţie 6.19. Spunem că o aplicaţie
( )
f = f1 f 2 ... f p : A ⊂ p
→ q
este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a ∈ A dacă f este derivabilă după

∂f
orice direcţie v ∈ p în punctul a. Aplicaţia δa f : p → q , δa f ( v ) = ( a ) ,
∂v
p
care asociază fiecărui vector v ∈ derivata după direcţia v a funcţiei f în
punctul a se numeşte diferenţiala Gâteaux a funcţiei f în punctul a.
Să remarcăm că derivata după o direcţie v ∈ p a unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q într-un punct a ∈ A este un vector din q , pentru q = 1 fiind
un număr real, în timp ce diferenţiala Gâteaux a aplicaţiei f în punctul a este
o aplicaţie definită pe p cu valori în q , deşi aplicaţia f este definită doar pe
mulţimea A.
Remarcă 6.20. Din definiţia precedentă şi Remarca 6.15 rezultă imediat

că dacă funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este
derivabilă parţial în punctul a şi are loc relaţia
∂f
δa f ( ei ) = ( a ) , i = 1,..., p .
∂xi
Prin urmare, dacă notăm cu G a respectiv D a mulţimea aplicaţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux, respectiv derivabile parţial în punctul a, atunci
G a ⊂D a
incluziunea reciprocă nefiind adevărată, fapt subliniat de următorul
Exemplu 6.21 (Funcţie derivabilă parţial, dar care nu este

diferenţiabilă în sens Gâteaux): Funcţia
⎧ x1 ⋅ x2 2 2
⎪ x 2 + x 2 , x1 + x2 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ 1 2
⎪ 0, x12 + x22 = 0
⎩
este derivabilă parţial în punctul a = ( 0,0 ) (vezi exemplul 6.8). Se observă că
dacă v = ( v1, v2 ) ≠ ( 0, 0 ) , atunci
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1, t ⋅ v2 ) f ( t ⋅ v )
= = , t ≠ 0,
t t t
care nu are limită pentru t → 0 şi deci funcţia f nu este derivabilă după direcţia
v în punctul a. În concluzie, f nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în origine
deşi este derivabilă parţial în acest punct.
Remarcă 6.22. Dacă p = 1 , atunci din Remarca 6.16 obţinem că
q
diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii f : A ⊂ → într-un punct
176
a ∈ A este echivalentă cu derivabilitatea aplicaţiei f în punctul a. În plus,
avem că
( δa f ) ( v ) = v ⋅ f (1) ( a ) , ∀v ∈ .
Remarcă 6.23. Din Remarca 6.17 rezultă imediat că dacă

f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, atunci f este
continuă în sens Gâteaux în punctul a. În consecinţă, dacă notăm cu C a
mulţimea aplicaţiilor continue în sens Gâteaux în punctul a, atunci
G a ⊂C a .
Ne punem întrebarea dacă diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei
aplicaţii f într-un punct a implică continuitatea lui f în a. Răspunsul este
negativ (în cazul p > 1 ) aşa cum este ilustrat în următorul
Exemplu 6.24 (Funcţie discontinuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux):
Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
⎛1 1 ⎞
este discontinuă în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece există un şir xn = ⎜ , 2 ⎟ ∈ 2
⎝n n ⎠
convergent la a astfel încât şirul f ( xn ) = 1, ∀n ∈ * nu converge către valoarea
funcţiei în punctul a = ( 0,0 ) . Mai mult, se poate demonstra că funcţia f nu are
limită în origine. În schimb, se observă că pentru orice punct v = ( v1, v2 ) ∈ 2
avem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f ( t ⋅ v1, t ⋅ v2 )
= = f ( v1, v2 ) ,
t t
deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , iar δ( 0,0 ) f = f .
Se pune întrebarea dacă proprietatea de continuitate în punctul a nu

implică diferenţiabilitatea în sens Gâteaux în punctul a. Răspunsul este negativ,
fapt ilustrat de următorul exemplu
Exemplu 6.25 (Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă în sens
Gâteaux):
Funcţia
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a căci f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în
Exemplul 6.7.
177
Remarcă 6.26. Din Remarca 6.18 rezultă imediat că funcţia
( )
f = f1 f 2 ... f p : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens Gâteaux în
punctul a dacă şi numai dacă toate componentele sale sunt diferenţiabile în sens
Gâteaux în punctul a. În plus, avem că:
( )
δa f ( v ) = δa f1 ( v ) δa f 2 ( v ) ... δa f q ( v ) , ∀v ∈ p .
Operaţiile aritmetice cu funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a

au drept rezultat funcţii cu aceeaşi proprietate.
Propoziţie 6.27. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → q sunt diferenţiabile în
sens Gâteaux în punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a ∈ A şi au loc relaţiile
δa ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ δ a f + β ⋅ δa g
δa f , g = δa f , g ( a ) + f ( a ) , δa g .
f
Dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A , atunci este diferenţiabilă în sens
g
Gâteaux în punctul a şi
⎛ f ⎞ g ( a ) ⋅ δa f − f ( a ) ⋅ δa g
δa ⎜ ⎟ = .
g
⎝ ⎠ g 2
( )
a
Demonstraţie. Prin trecere la limită în egalităţile
( α ⋅ f + β ⋅ g )( a + t ⋅ v ) − ( α ⋅ f + β ⋅ g )( a ) =
t
f (a + t ⋅ v) − f (a) g (a + t ⋅ v) − g (a)
=α⋅ +β⋅
t t
f , g (a + t ⋅ v) − f , g (a) f (a + t ⋅ v) − f (a)
= , g (a + t ⋅ v) +
t t
g (a + t ⋅ v) − g (a)
+ f (a + t ⋅ v),
t
şi respectiv
⎛ f ⎞ ⎛ f ⎞
⎜ g ⎟ ( a + t ⋅ v ) − ⎜ g ⎟ ( a ) ( f ( a + t ⋅ v ) − f ( a )) ⋅ g ( a ) − f ( a ) ⋅ ( g ( a + t ⋅ v) − g ( a ))
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ =
t t ⋅ g (a) ⋅ g (a + t ⋅ v)
ţinându-se seama că f şi g sunt continue după direcţia v în punctul a. □
Se pune problema dacă compusa a două aplicaţii diferenţiabile în sens

Gâteaux este diferenţiabilă în sens Gâteaux. Răspunsul este negativ, fapt ilustrat
de următorul exemplu
178
Exemplu 6.28 (Funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux a căror compusă nu
este diferenţiabilă în sens Gâteaux):
Funcţiile
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
şi
1
g : − {−1} → , g ( t ) =
1+ t
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) şi, respectiv,
b = f ( a ) = 0 . (vezi Exemplul 6.24 şi Remarca 6.22) Să observăm că compusa
lor
g f: 2
{
− x∈ 2
}
f ( x ) = −1 →
definită prin
⎧ x2
1 ⎪ , x2 ≠ 0
g f ( x1, x2 ) = = ⎨ x2 + x12
1 + f ( x1, x2 ) ⎪
⎩ 1, x2 = 0
nu este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece dacă
considerăm vectorul v = (1,0 ) , atunci
(g f )( a + t ⋅ v ) − ( g f )( a ) g ( f ( t ⋅ v ) ) − 1 1
= =− ,
t t t
care nu are limită în punctul t0 = 0 .
6.1.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul întâi
Se ştie că dacă o funcţie reală de variabilă reală f : A ⊂ → este

derivabilă într-un punct interior a ∈ A , atunci graficul lui f admite tangentă în
punctul ( a, f ( a ) ) , iar ecuaţia tangentei este
y − f (a) = f ( ) (a) ⋅ ( x − a) .
1
Dacă f este derivabilă în punctul a ∈ A şi notăm prin

→ , F ( x) = f (a) + f ( ) (a) ⋅ ( x − a) ,
1
F:
atunci
F ( x) − f ( x)
∃ lim = 0,
x→a x−a
caz în care mai spunem că funcţiile F şi f sunt tangente în punctul a ∈ A .
179
Reciproc, dacă există o funcţie de forma
F : → , F ( x ) = b0 + b1 ⋅ x, b0 , b1 ∈
numită şi funcţională afină pe , încât f şi F sunt tangente în punctul a ∈ A ,
atunci funcţia f este derivabilă în punctul a ∈ A şi
b0 = f ( a ) − a ⋅ f ( ) ( a ) , b1 = f ( ) ( a ) .
1 1
În continuare ne propunem să generalizăm noţiunea de tangentă pentru

cazul aplicaţiilor de mai multe variabile reale.
Definiţie 6.29. Aplicaţiile f , F : A ⊂ p → q se numesc tangente în
punctul interior a ∈ A , dacă
F ( x) − f ( x)
∃ lim = 0∈ q .
x→a x−a p
Remarcă 6.30. Dacă f şi F sunt tangente în punctul interior a ∈ A ,

atunci F ( a ) = f ( a ) .
Remarcă 6.31. Fie f , F1, F2 : A ⊂ p → q cu proprietatea că perechile

( f , F1 ) şi ( f , F2 ) sunt tangente în punctul interior a ∈ A , atunci ( F1, F2 ) sunt
tangente în punctul a ∈ A . În adevăr, din faptul că perechile ( f , F1 ) şi ( f , F2 )
sunt tangente în punctul interior a ∈ A şi din inegalitatea
F1 ( x ) − F2 ( x ) q F1 ( x ) − f ( x ) q F2 ( x ) − f ( x ) q
≤ +
x−a p x−a p x−a p
rezultă imediat, prin trecere la limită pentru x → a , că ( F1, F2 ) sunt tangente în
punctul a ∈ A .
Problema centrală a acestei secţiuni este studiul mulţimii aplicaţiilor

f : A ⊂ p → q numite şi aplicaţii afine, cu proprietatea că F şi f sunt
tangente în punctul interior a ∈ A .
Remarcă 6.32. Dacă f : A ⊂ p → q are proprietatea că există o
aplicaţie afină
F : p → q , F ( x ) = b0 + L ( x ) , b0 ∈ q ,
unde L : p → q este o aplicaţie liniară, încât f şi F sunt tangente în punctul
a ∈ A , atunci F este unică.
Pentru justificarea acestei afirmaţii să observăm mai întâi că
F ( a ) = f ( a ) (vezi Remarca 6.30) şi deci
b0 = f ( a ) − L ( a )
180
de unde rezultă că orice aplicaţie afină proprietatea că f şi F sunt tangente
în punctul a ∈ A este de forma
F : p → q , F ( x) = f (a) + L( x − a) ,
unde L : p → q este o aplicaţie liniară.
Să presupunem, prin absurd, că ar exista două aplicaţii afine
F1, F2 : A ⊂ p → q definite prin
Fk : p
→ q
, Fk ( x ) = f ( a ) + Lk ( x − a ) , k = 1,2 ,
cu Lk : p → q , k = 1,2 , aplicaţii liniare, astfel că perechile ( f , F1 ) şi
( f , F2 ) sunt tangente în punctul interior a ∈ A . Din Remarca 6.31 deducem că
p q
aplicaţiile F1, F2 : A ⊂ → sunt tangente în punctul a ∈ A şi deci
F1 ( x ) − F2 ( x ) q
( L1 − L2 )( x − a ) q
∃ lim = lim = 0,
x→a x−a p
x→a x−a p
ceea ce este echivalent cu faptul că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel
încât pentru orice x ∈ A, x−a p
< δ să avem
( L1 − L2 )( x − a ) q < ε ⋅ x−a p.
În particular, pentru t ∈ ( 0, δ ) şi pentru orice v ∈ p
, v = 1 , iar
x = a + t ⋅ v ∈ A obţinem că
( L1 − L2 ) v < ε, ∀ε > 0 q
şi deci L1 ( v ) = L2 ( v ) , ∀v ∈ p
, v = 1.
p
Mai mult, pentru orice v ∈ , v ≠ 0 avem
⎛ v ⎞ ⎛ v ⎞
L1 ( v ) = v ⋅ L1 ⎜⎜ ⎟⎟ = v ⋅ L2 ⎜⎜ ⎟⎟ = L2 ( v )
⎝ v ⎠ ⎝ v ⎠
de unde se obţine L1 ≡ L2 şi de aici F1 ≡ F2 .
Definiţie 6.33. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă în

sens Fréchet, pe scurt diferenţiabilă, în punctul interior a ∈ A , dacă există o
aplicaţie liniară L : p → q astfel ca f şi
F : p → q , F ( x) = f (a) + L( x − a)
să fie tangente în punctul a ∈ A . Aplicaţia liniară L (a cărei unicitate rezultă din
Remarca 6.32) se numeşte diferenţiala Fréchet a funcţiei f în punctul a şi
notăm cu d a f .
Cu alte cuvinte, o aplicaţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă Fréchet
în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie liniară
L : p → q cu proprietatea
181
f ( x) − f (a) − L( x − a) q
∃ lim = 0∈ .
x→a x−a p
Remarcă 6.34. Definiţia dată noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă într-un

punct este în mod evident generalizabilă pentru cazul f : A ⊂ X1 → X 2 , unde
X1, X 2 sunt spaţii vectoriale normate.
Mai există o altă noţiune de diferenţiabilitate, pe care o menţionăm fără a

da mai multe amănunte.
Definiţie. O funcţie f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în sens
Carathéodory5 în punctul a ∈ A dacă există o funcţie ϕ : p → q continuă în
punctul a ∈ A astfel încât
f ( x) − f ( a ) = ϕ( x) ⋅ ( x − a ), x ∈ A .
Se poate demonstra că orice funcţie diferenţiabilă Carathéodory este
diferenţiabilă Fréchet, reciproc nu.
Exemplu 6.35 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor liniare): Fie L : X1 → X 2 o

aplicaţie liniară de la spaţiul vectorial normat X1 la spaţiul vectorial normat X 2 .
Atunci L este diferenţiabilă în orice punct interior a ∈ X1 şi d a L = L, ∀a ∈ X1 .
În adevăr, este suficient să observăm că
L( x) − L(a) − L( x − a)
= 0∈ X2 .
x−a
Ca un caz particular, considerăm cazul funcţionalelor liniare f : p →
care, conform teoremei de reprezentare a funcţionalelor liniare a lui Riesz6 în
p
, sunt de forma
( )
f x1, x2 ,..., x p = b, x = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + b p ⋅ x p ,
( )
unde b = b1, b2 ,..., b p ∈ p
. Deci, funcţia f este diferenţiabilă în orice punct
p p
a∈ şi d a f = f , ∀a ∈ .
Remarcă 6.36. Ca şi în cazul diferenţiabilităţii parţiale şi, respectiv,

diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a unei aplicaţii vectoriale şi
diferenţiabilitatea în sens Fréchet a unei aplicaţii vectoriale se reduce la
diferenţiabilitatea funcţiilor reale. Mai exact, avem că o aplicaţie
f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai
5 Constantin Carathéodory, matematician grec, 1873-1950

6 Frigyes Riesz, matematician maghiar, 1880-1956
182
(
dacă toate componentele sale f = f1, f 2 ,..., f q ) sunt diferenţiabile în punctul
a ∈ A . În plus, are loc egalitatea
(
d a f = d a f1, d a f 2 ,..., d a f q .)
În adevăr, dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a şi
( )
d a f = L = L1, L2 ,..., Lq , unde Lk : p → , k = 1,2,..., q sunt funcţionale liniare
p
pe , atunci din
f ( x) − f (a) − L( x − a)
=
x−a
(* )
⎛ f1 ( x ) − f1 ( a ) − L1 ( x − a ) f q ( x ) − f q ( a ) − Lq ( x − a ) ⎞
= ⎜⎜ ,..., ⎟⎟
⎝ x − a x − a ⎠
prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f1, f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în
punctul a şi
d a f k = Lk , ∀k = 1, 2,..., q .
Reciproc, dacă f1, f 2 ,..., f q sunt diferenţiabile în punctul a şi notăm
( )
Lk = d a f k , atunci L = L1, L2 ,..., Lq este o aplicaţie liniară de la p
la q
care
verifică egalitatea (*). Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a ∈ A şi d a f = L . □
Caracterizări ale noţiunii de aplicaţie diferenţiabilă ne furnizează

următoarea teoremă.
Teoremă 6.37. Pentru orice aplicaţie f : A ⊂ p → q sunt echivalente
următoarele afirmaţii:
(1) f este diferenţiabilă în punctul a ∈ A ;
(2) există aplicaţia liniară L : p → q astfel încât pentru orice ε > 0 există
δ = δ ( ε ) > 0 astfel ca pentru orice x ∈ A, x − a < δ să avem
f ( x) − f (a) − L( x − a) < ε ⋅ x − a ;
(3) există aplicaţia liniară L : p → q şi aplicaţia ω : A ⊂ p → q
continuă şi nulă în punctul a ( ω ( a ) = 0 ) astfel că pentru orice x ∈ A are
loc
f ( x ) = f ( a ) + L ( x − a ) + x − a ⋅ ω( x ) ;
(4) există constantele b1, b2 ,..., b p ∈ q şi aplicaţiile ω1,..., ω p : A ⊂ p
→ q
continue şi nule în punctul a astfel că pentru orice x ∈ A are loc

p
f ( x) = f (a) + ∑ ( xk − ak ) ⋅ ( bk + ωk ( x ) ) .
k =1
183
Demonstraţie. Implicaţia (1) ⇒ ( 2 ) rezultă imediat din transcrierea în
limbaj ( ε − δ ) a egalităţii
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0.
x→a x−a
( 2 ) ⇒ ( 3) . Se verifică imediat că în ipoteza ( 2 ) funcţia ω : A ⊂ p
→ q
definită prin
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
are proprietăţile cerute de ( 3) .
( 3) ⇒ ( 4 ) . Pentru k = 1,2,..., p notăm cu bk = L ( ek ) şi ωk : A ⊂ p
→ q
aplicaţia definită prin

⎧ xk − ak
⎪ ⋅ ω( x ) , x ≠ a
ωk ( x ) = ⎨ x − a
⎪ 0, x=a
⎩
( )
unde B = e1, e2 ,..., e p este baza canonică din p
.
Din inegalitatea ωk ( x ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A, k = 1,2,.., p rezultă prin trecere
la limită pentru x → a că aplicaţia ωk este continuă şi nulă în punctul a.
Din egalitatea de la ( 3) şi din definiţiile constantelor bk şi a aplicaţiilor
ωk se obţine imediat egalitatea de la ( 4 ) .
( 4 ) ⇒ (1) . Fie aplicaţia L: p
→ q
definită prin
( )
L x1, x2 ,..., x p = b1 ⋅ x1 + b2 ⋅ x2 + ... + b p ⋅ x p .
Se verifică imediat că L este liniară şi din ( 4 ) rezultă
f ( x) − f (a) − L( x − a)
p p
xk − ak
x−a
≤ ∑ x − a
⋅ ωk ( x ) ≤ ∑
ωk ( x )
k =1 k =1
de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0,
x→a x−a
deci f este diferenţiabilă în punctul a şi d a f = L .□
Din teorema precedentă obţinem conexiuni între conceptele de

diferenţiabilitate, diferenţiabilitate în sens Gâteaux, derivabilitate parţială şi
continuitate puse în evidenţă de
184
p q
Corolar 6.38. Dacă f : A ⊂ → este diferenţiabilă în punctul
a ∈ A , atunci
(i) f este continuă în punctul a;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δa f = d a f ;
(iii) f este derivabilă parţial în punctul a şi
∂f
a) ( a ) = d a f ( ek ) , k = 1,2,..., p ;
∂xk
p
∂f
b) d a f ( v ) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ∀v ∈ p
.
k =1
Demonstraţie. (i ) Dacă f este diferenţiabilă în punctul interior a,
atunci prin trecere la limită pentru x → a în egalitatea dată de proprietatea ( 3) a
Teoremei 6.37, ţinând seama că o aplicaţie liniară L este continuă şi L ( 0 ) = 0 se
obţine că
∃ lim f ( x ) = f ( a ) ,
x→a
deci f este continuă în punctul a.
( ii ) Fie v ∈ p , t ∈ * şi L = d a f . Atunci din egalitatea de la ( 3) a
Teoremei 6.37 obţinem că
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) L ( t ⋅ v ) + ω( a + t ⋅ v ) ⋅ t ⋅ v t
= = L ( v ) + ⋅ ω( a + t ⋅ v ) ⋅ v
t t t
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 rezultă că există
f (a + t ⋅ v) − f (a)
lim = L (v) ,
t →0 t
adică f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a şi δa f = d a f .
( iii ) Derivabilitatea parţială a funcţiei f în punctul a rezultă imediat din
( ii ) , ţinând seama că orice aplicaţie diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a
este derivabilă parţial în punctul a (vezi Remarca 6.20) şi
∂f
( a ) = δa f ( ek ) , k = 1, 2,..., p .
∂xk
Ţinând seama de ( ii ) , deducem că
∂f
d a f ( ek ) = δa f ( ek ) = ( a ) , k = 1, 2,..., p ,
∂xk
de unde în baza liniarităţii lui d a f obţinem
⎛ p ⎞ p p
∂f
∑
d a f ( v ) = d a f ⎜ vk ⋅ ek ⎟ =
⎜ ⎟ ∑
vk ⋅ d a f ( ek ) = ∑ vk ⋅
∂x
( a ), ∀v ∈ p
.□
⎝ k =1 ⎠ k =1 k =1 k
185
Remarcă 6.39. Amintim că dacă L : p → q este o aplicaţie liniară cu
componentele Lk : p → , k = 1,2,..., q , atunci matricea asociată aplicaţiei
liniare L este matricea [ L ] ∈ M q× p ( ) definită prin
[ L ] = ( L j ( ei ) )i =1,..., p; j =1,...,q .
(
În particular, dacă f = f1, f 2 ,..., f q : A ⊂ ) p
→ q
este diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A , atunci matricea asociată aplicaţiei liniare
(
d a f = d a f1, d a f 2 ,..., d a f q )
este
⎛ d a f1 ( e1 ) d a f1 ( e2 ) ... d a f1 e p
⎜
( ) ⎞⎟
⎜ d f ( e ) d f ( e ) ... d f e
[ da f ] = ⎜ a 2 1 a 2 2 a 2 p ( ) ⎟⎟ =
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
⎜ d a f q ( e1 ) d a f q ( e2 ) ... d a f q e p
⎝ ( ) ⎟
⎠
⎛ ∂f1 ∂f1 ∂f1 ⎞
⎜ ∂x ( a ) ∂x ( a ) ... ∂x ( a ) ⎟
⎜ 1 2 p ⎟
⎜ ∂f 2 ∂f 2 ∂f 21 ⎟
⎜ (a) ( a ) ... ( a ) ⎟ (1)
= ⎜ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎟ = f (a)
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ ⎟
∂
⎜ qf ∂ f ∂f ⎟
⎜ ( a ) q ( a ) ... q ( a ) ⎟
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂x p ⎠
adică matricea asociată diferenţialei funcţiei f în punctul a este tocmai
derivata funcţiei f în punctul a.
Remarcă 6.40. Se ştie că orice aplicaţie liniară L : p → q este
continuă pe p . Din continuitatea aplicaţiei liniare L pe mulţimea compactă
K1 = x ∈ { p
x ≤1 }
obţinem că numărul
L := sup L ( x ) < ∞
x∈K1
număr numit şi norma aplicaţiei liniare L.
Din definiţia normei L rezultă că pentru orice x ≠ 0 avem că
⎛ x ⎞
L ( x ) = x ⋅ L ⎜⎜ ⎟⎟ ≤ L ⋅ x
⎝ x ⎠
186
şi deci
L ( x ) ≤ L ⋅ x , ∀x ∈ p
.
În cazul particular când f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în punctul a,
obţinem
d a f ( v ) ≤ d a f ⋅ v , ∀v ∈ p .
p q
Remarcă 6.41. Reţinem că diferenţiala unei aplicaţii f : A ⊂ → ,
diferenţiabile în punctul a, este o aplicaţie liniară de la p la q . În cazul mai
general al aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile în sens Gâteaux în
punctul a, avem că diferenţiala Gâteaux δa f nu este neapărat liniară. Se pune
întrebarea dacă liniaritatea diferenţialei Gâteaux δa f a unei aplicaţii
f : A ⊂ p → q , diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a, este suficientă nu
numai necesară pentru diferenţiabilitatea lui f în punctul a.
Răspunsul este negativ şi este ilustrat de

Exemplu 6.42 (Funcţie nediferenţiabilă în punctul a, care este
diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a cu diferenţiala δa f liniară): Funcţia
⎧ x12
⎪ , x2 ≠ 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
este diferenţiabilă în sens Gâteaux în punctul a = ( 0,0 ) , deoarece
f (a + t ⋅ v) − f (a) f (t ⋅ v )
∃ lim = lim = 0, ∀v ∈ 2 ,
t →0 t t →0 t
adică δa f = 0 este liniară.
Cu toate acestea f nu este diferenţiabilă în punctul a, căci f este
discontinuă în punctul a (vezi Corolarul 6.38). Pentru justificarea discontinuităţii
⎛1 1 ⎞
în punctul a este suficient să observăm că există şirul xn = ⎜ , 3 ⎟ → ( 0,0 )
⎝n n ⎠
astfel încât f ( xn ) = 1 → 1 ≠ 0 = f ( a ) .
Remarcă 6.43. Dacă notăm cu F a , respectiv G a şi D a mulţimea

aplicaţiilor f : A ⊂ p → q diferenţiabile, respectiv diferenţiabile în sens
Gâteaux şi derivabile parţial în punctul a, iar cu C a , respectiv cu CG a şi CP a
mulţimea aplicaţiilor f : A ⊂ p → q continue, respectiv continue în sens
Gâteaux şi continue parţial în punctul a, atunci din Corolarul 6.38 şi Remarcile
6.26 şi 6.6 rezultă că au loc incluziunile
187
Fa ⊂ Ga ⊂ Da
∩ ∩ ∩
C a ⊂ CG a ⊂ CP a
Incluziunile reciproce nu au loc. Din exemplele prezentate până aici
rezultă că justificarea acestei afirmaţii este suficientă.
Exemplu 6.44 (Funcţie continuă care nu este diferenţiabilă): Funcţia

f : 2 → , f ( x1, x2 ) = x12 + x22
este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , dar nu este diferenţiabilă în punctul a,
deoarece f nu este derivabilă parţial în punctul a, fapt arătat în exemplul 6.7.
Am văzut că proprietăţile de continuitate şi, respectiv, de diferenţiabilitate
în sens Gâteaux a unei aplicaţii în punctul a (luate separat) nu implică
diferenţiabilitatea în punctul a a aplicaţiei respective. Ne punem problema dacă
continuitatea şi diferenţiabilitatea în sens Gâteaux (luate împreună) a unei
aplicaţii f în punctul a implică diferenţiabilitatea lui f în punctul a. Răspunsul
este şi de data aceasta negativ, fapt ilustrat de
Exemplu 6.45. Funcţie continuă şi diferenţiabilă în sens Gâteaux care nu
este diferenţiabilă. Funcţia
⎧ x13
⎪ 2 , x12 + x22 > 0
f: 2
→ , f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 2
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
are proprietatea că
f ( x1, x2 ) ≤ x1 , ∀ ( x1, x2 ) ∈ 2
de unde pentru x → a = ( 0,0 ) se obţine că
∃ lim f ( x ) = 0 = f ( a ) ,
x→a
adică f este continuă în punctul a. Din
f ( a + t ⋅ v ) − f ( a ) f (t ⋅ v )
= = f ( v ) , ∀v ∈ 2
t t
prin trecere la limită pentru t → 0 se obţine că f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux în punctul a şi δa f = f .
Se observă că
1
f (1,1) = ≠ 1 = f (1,0 ) + f ( 0,1) ,
2
ceea ce arată că δa f = f nu este liniară. De aici, via Corolarul 6.38, rezultă că f
nu este diferenţiabilă în punctul a.
188
Corolarul 6.38 arată că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei
aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct interior a ∈ A este derivabilitatea
parţială a lui f în punctul a. Se pune întrebarea ce condiţii suplimentare
trebuie să îndeplinească o aplicaţie derivabilă parţial f pentru ca să fie
diferenţiabilă în punctul a. Răspunsul este dat de
Corolar 6.46. Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q derivabilă parţial în punctul
a ∈ A . Atunci f este derivabilă în punctul a dacă şi numai dacă
p
∂f
f ( x) − f (a) − ∑ ( xk − ak ) ⋅ ∂xk ( a )
k =1
∃ lim =0.
x→a x−a
Demonstraţie ⇒ Dacă f este diferenţiabilă în punctul a şi L = d a f ,
atunci prin Corolarul 6.38 deducem
p
∂f
L (v) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ∀v ∈ p
k =1
de unde ţinând seama de definiţia diferenţiabilităţii lui f în punctul a rezultă
imediat egalitatea din enunţ.
⇐ Se verifică imediat că aplicaţia
p
∂f
L: p
→ q
, L (v) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a )
k =1
este liniară, iar din egalitatea din enunţ rezultă că aplicaţia
⎧ f ( x) − f (a) − L( x − a)
⎪ , x≠a
ω: A ⊂ p
→ , ω( x ) = ⎨
q
x−a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă şi nulă în punctul a.
Din modul de definire a aplicaţiilor L şi ω rezultă imediat că are loc
egalitatea de la proprietatea ( 3) a Teoremei 6.37, ceea ce demonstrează că f
este diferenţiabilă în punctul a.
Remarcă 6.47. Corolarele 6.38 şi 6.46 furnizează următorul algoritm de

studiu al diferenţiabilităţii unei aplicaţii f : A ⊂ p → q într-un punct a ∈ A .
1. Se studiază dacă f este derivabilă parţial în punctul a.
a. Dacă f nu este derivabilă parţial în punctul a, atunci f nu este
diferenţiabilă în punctul a.
b. Dacă f este derivabilă parţial în punctul a, atunci se calculează
∂f
( a ) , i = 1,..., p şi se trece la etapa
∂xi
189
2. Se studiază dacă aplicaţia
⎧ p
∂f
⎪ f ( x ) − f ( a ) − ( xi − ai ) ⋅
⎪ ∂x ∑(a)
ω : A ⊂ p → q , ω( x ) = ⎨ i =1 i
, x≠a
⎪ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă în punctul a.
a. Dacă aplicaţia ω este continuă în punctul a, atunci f este
diferenţiabilă în punctul a şi
p
∂f
da f ( v ) = ∑ vk ⋅ ∂xk ( a ), ( )
∀v = v1,..., v p ∈ p
.
k =1
b. Dacă aplicaţia ω nu este continuă în punctul a, atunci f nu este
Ca o aplicaţie a acestui algoritm prezentăm

Exemplu 6.48 (Diferenţiabilitatea aplicaţiilor biliniare):
Fie B : p × p → q o aplicaţie biliniară pe p × p . Din continuitatea
lui B pe mulţimea compactă
K= {( x, y ) ∈ p
× p
}
x ≤ 1, y ≤ 1
rezultă că B este mărginită pe K şi deci numărul
B := sup B ( x, y )
( x, y )∈K
numit şi norma aplicaţiei biliniare B, este finit.
Din definiţia lui B rezultă imediat că pentru orice x, y ≠ 0 avem că
⎛ x y ⎞
B ( x, y ) = B ⎜⎜ , ⎟⎟ ⋅ x ⋅ y ≤ B ⋅ x ⋅ y
⎝ x y ⎠
şi deci
B ( x, y ) ≤ B ⋅ x ⋅ y , ∀ ( x, y ) ∈ p × p .
Folosind definiţia se verifică, că orice aplicaţie biliniară
p
B: × p → q este derivabilă parţial pe p × p şi
∂B ⎧⎪ B ( ei , b ) , i = 1,..., p
( a, b ) = ⎨
∂xi ( )
⎪⎩ B a, ei − p , i = p + 1,...,2 ⋅ p.
Conform algoritmului precedent, pentru studiul diferenţiabilităţii lui B în
punctul ( a, b ) rămâne să studiem continuitatea în punctul ( a, b ) a aplicaţiei
p p q
ω: × → ,
190
⎧ p
⎛ ∂B ∂B ⎞
⎪ B ( x, y ) − B ( a , b ) −
⎪
∑ ⎜⎝ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi + ( yi − bi ) ⋅ ∂yi ⎟⎠ ( a, b )
ω ( x, y ) = ⎨ i =1
, ( x, y ) ≠ ( a , b )
⎪ ( x, y ) − ( a , b )
⎪ 0, ( x, y ) = ( a , b )
⎩
Se constată că
B ( x, y ) − B ( a , b ) − ( B ( x − a , b ) + B ( a , y − b ) ) B ( x − a , y − b )
ω ( x, y ) = =
( x − a, y − b ) ( x − a, y − b )
şi deci
B ⋅ x−a ⋅ y −b
ω ( x, y ) ≤ ≤ B ⋅ x−a
( x − a, y − b )
de unde prin trecere la limită pentru ( x, y ) → ( a, b ) se obţine că
lim ω ( x, y ) = 0 = ω ( a, b )
( x , y ) →( a ,b )
şi deci B este diferenţiabilă în punctul ( a, b ) şi
d ( a , b ) B ( x, y ) = B ( x , b ) + B ( a , y ) , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p
.
În particular, funcţionala biliniară (produsul scalar)
P : p × p → , P ( x, y ) = x, y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ p
× p
şi
d ( a , b ) P ( x, y ) = x , b + a , y , ∀ ( x , y ) ∈ p
× p
.
Dacă p = 1 , atunci forma biliniară
P : × → , P ( x, y ) = x ⋅ y
este diferenţiabilă în orice punct ( a, b ) ∈ × şi
d ( a , b ) P ( x, y ) = b ⋅ x + a ⋅ y , ∀ ( x , y ) ∈ × .
Am văzut că o condiţie necesară pentru diferenţiabilitatea unei aplicaţii

f : A ⊂ p → q în punctul interior a ∈ A este derivabilitatea parţială a lui f
în punctul a. O condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea unei funcţii f
într-un punct a este dată de
Corolar 6.49. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi gradientul său ∇f este continuu în punctul a, atunci f este
Demonstraţie. Trebuie să demonstrăm că dacă o funcţie f are derivate
parţiale continue în punctul a, atunci f este diferenţiabilă în a. Din demonstraţia
191
Propoziţiei 6.12 rezultă că pentru orice x, a ∈ A , există punctul c = c1, c2 ,..., c p ( )
cu ck aflat între ak şi xk astfel ca
p
∂f
f ( x) − f (a) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi
( bi ),
i =1
( )
unde bi = x1, x2 ,..., xi −1, ci , ai +1,..., a p , i = 1,..., p . Atunci
p p
∂f ⎡ ∂f ∂f ⎤
∑
f ( x ) − f ( a ) − ( xi − ai ) ⋅
∂x
(a) ∑ ( xi − ai ) ⋅ ⎢ ⎣ ∂xi
( bi ) − ( a )⎥
∂xi ⎦
ω( x ) = i =1 i i =1
= .
x−a x−a
Prin urmare,
p
∂f ∂f
ω( x ) ≤ ∑ ∂xi ( bi ) − ∂xi ( a ) , x≠a,
i =1
de unde prin trecere la limită pentru x → a , ţinând seama de continuitatea în
punctul a a derivatelor parţiale ale funcţiei f, deducem
lim ω ( x ) = 0 = ω ( a )
x→a
şi deci, via Corolarul 6.46, funcţia f este diferenţiabilă în punctul a.
Pentru cazul aplicaţiilor vectoriale are loc

Corolar 6.50. Dacă funcţia f : A ⊂ p → q este derivabilă parţial pe
mulţimea A şi toate derivatele parţiale ale funcţiei f sunt continue în a, atunci
f este diferenţiabilă în punctul a.
Demonstraţie. Ţinând seama că proprietăţile de continuitate şi, respectiv,
diferenţiabilitate ale unei aplicaţii vectoriale sunt echivalente cu proprietăţile de
continuitate şi, respectiv, de diferenţiabilitate a tuturor componentelor sale, din
Corolarul 6.49 se obţine imediat afirmaţia din enunţ. □
Continuitatea gradientului unei funcţii f : A ⊂ p → derivabilă parţial

pe mulţimea A este o condiţie suficientă pentru diferenţiabilitatea lui f în
punctul a. Această condiţie nu este şi necesară, fapt ilustrat de
Exemplu 6.51. Funcţie diferenţiabilă cu derivate parţiale discontinue.
Funcţia
⎧ 2
⎪ (
x1 + x22 ⋅ cos
1
), x12 + x22 > 0
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = ⎨ x12 + x22
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
considerată şi în Exemplul 6.13 este derivabilă parţial pe 2 cu
192
∂f ∂f
( 0,0 ) = ( 0,0 ) = 0
∂x1 ∂x2
şi are proprietatea că ∇f nu este continuă în punctul a = ( 0,0 ) , vezi Exemplul
2
6.13. Să observăm că funcţia ω : → ,
∂f ∂f
f ( x ) − f ( a ) − x1 ⋅ ( a ) − x2 ⋅ ( a )
∂x1 ∂x2 1
ω( x ) = = x ⋅ cos , x ≠ a
x−a x
are limita 0 în punctul a = ( 0,0 ) , deci prin Corolarul 6.46 funcţia f este
Exemplu 6.52. Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ → , I interval şi

funcţia f : I × I → definită prin
⎧ ϕ( x ) − ϕ( y )
⎪ , x≠ y
f ( x, y ) = ⎨ x− y
⎪ ϕ′ ( x ) , x= y
⎩
(i) Să se arate că f este continuă pe I × I .
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I .
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ′′ ( a ) = 0 , să se demonstreze că
f este diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Soluţie
(i) Vom demonstra că f este continuă în punctele ( a, a ) ∈ I × I . Prin
teorema creşterilor finite deducem că există un punct ξ( x , y ) aflat între x şi y
astfel încât
ϕ( x) − ϕ( y )
lim
( x , y ) →( a , a ) x− y
= lim ϕ′ ξ( x , y ) ,
( x , y ) →( a , a )
( )
iar din continuitatea derivatei funcţiei ϕ : I ⊂ → deducem
lim
( x , y ) →( a , a )
( )
ϕ′ ξ( x, y ) = ϕ′ ( a ) = f ( a, a ) .
(ii) Deoarece
ϕ( x) − ϕ( a )
f ( x, a ) − f ( a , a ) − ϕ′ ( a )
x − a 1 ∂f
∃ lim = lim = ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a )
x→a x−a x→a x−a 2 ∂x
deducem că f are derivată parţială în raport cu x în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
Datorită relaţiei f ( x, y ) = f ( y, x ) deducem că f are şi derivate parţiale în
1 ∂f
raport cu y în punctul ( a, a ) ∈ I × I şi ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a ) .
2 ∂y
193
(iii) Să considerăm funcţia ω : I × I → ,
⎧ ∂f ∂f
⎪ f ( x , y ) − f ( a , a ) − ( x − a ) ⋅ ( a , a ) − ( y − a ) ⋅ ( a, a )
⎪ ∂ x ∂y
ω ( x, y ) = ⎨ , ( x, y ) ≠ ( a , a )
⎪
( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x= y=a
∂f 1 ∂f
Ţinând seama că ( a, a ) = ⋅ ϕ′′ ( a ) = ( a, a ) , deducem
∂x 2 ∂y
⎧ 1
⎪⎪ f ( x , y ) − f ( a , a ) − ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⋅ ϕ′′ ( a )
2 , ( x, y ) ≠ ( a , a )
ω ( x, y ) = ⎨
⎪
( x, y ) − ( a , a )
⎪⎩ 0 x = y = a.
Scriind formula lui Taylor de ordinul doi, pentru funcţia ϕ , în punctul
y ∈ I , deducem că există un punct ξ , aflat între x şi y, astfel încât
⎡ 1 ⎤
ϕ ( x ) − ϕ ( y ) − ( x − y ) ⋅ ⎢ϕ′ ( a ) + ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y ) ⎥
ω ( x, y ) = ⎣ 2 ⎦ =
( x − y ) ⋅ ( x − a )2 + ( y − a )2
1 1
ϕ′ ( y ) − ϕ′ ( a ) + ⋅ ϕ′′ ( ξ ) ⋅ ( x − y ) − ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
= 2 2
( x − a )2 + ( y − a )2
În ultima expresie, scriind din nou formula lui Taylor de ordinul întâi,
pentru funcţia ϕ′ , în punctul a ∈ I , deducem că există un punct η, aflat între y
şi a, astfel încât
1 1
ϕ′′ ( η) ⋅ ( y − a ) + ⋅ ϕ′′ ( ξ ) ⋅ ( x − a + a − y ) − ⋅ ϕ′′ ( a ) ⋅ ( 2 ⋅ a − x − y )
ω ( x, y ) = 2 2 ≤
( x − a )2 + ( y − a )2
≤ ϕ′′ ( η) + ϕ′′ ( ξ ) + ϕ′′ ( a )
Cum funcţia ϕ este de clasă C2 şi ϕ′′ ( a ) = 0 , rezultă
∃ lim ω ( x, y ) = 0 , adică ω este continuă şi nulă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
( x , y ) →( a , a )
Prin urmare, conform Corolarului 6.46 funcţia f este diferenţiabilă în punctul
( a, a ) ∈ I × I .□
194
În cadrul acestui paragraf, în consideraţiile de până aici, pentru aplicaţiile
f : A ⊂ p → q au fost introduse trei concepte de diferenţiabilitate într-un
punct, anume:
(i) derivabilitate parţială,
(ii) diferenţiabilitate în sens Gâteaux,
(iii) diferenţiabilitate în sens Fréchet
între care, în general, au loc implicaţiile
( iii ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( i ) .
Ne punem problema determinării unor clase de funcţii pentru care cele
trei concepte de diferenţiabilitate sunt echivalente. Corolarul care urmează arată
că acest fapt are loc în cazul p = 1 .
Corolar 6.53. Pentru orice funcţie f : A ⊂ p → q următoarele
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a;
f ( x) − f (a)
(iv) f este derivabilă în a, adică există lim ∈ q.
x→a x−a
Demonstraţie. Implicaţiile ( i ) ⇒ ( ii ) ⇒ ( iii ) au fost deja stabilite şi sunt
adevărate în general, nu numai pentru p = 1 . Echivalenţa ( iii ) ⇒ ( iv ) este
evidentă. Rămâne să demonstrăm implicaţia ( iv ) ⇒ ( i ) . Fie
f ( x) − f (a) q
b = lim ∈ ,
x →a x−a
q
atunci aplicaţia ω : A → ,
⎧ f ( x) − f (a) − ( x − a) ⋅ b
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x−a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă în punctul a. Din Corolarul 6.46 obţinem că este diferenţiabilă în
punctul a. □
În vederea evidenţierii unei clase de funcţii pentru care cele trei concepte
de diferenţiabilitate coincid, introducem
Definiţie 6.54. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă. O funcţie
f : A ⊂ p → se numeşte convexă pe mulţimea A dacă pentru orice α ∈ ( 0,1)
are loc inegalitatea
f ⎡⎣ α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ y ⎤⎦ ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( y ) , ∀x, y ∈ A .
195
Spunem că f este concavă pe mulţimea A dacă ( − f ) este convexă pe
mulţimea A.
Remarcă 6.55. Se poate verifica imediat prin inducţie matematică că f
este convexă pe mulţimea A dacă şi numai dacă pentru orice n ∈ * , n ≥ 2 , orice
x1, x2 ,..., xn ∈ A şi orice α1, α 2 ,..., α n ∈ + cu α1 + α 2 + ... + α n = 1 avem că
f ( α1 ⋅ x1 + α 2 ⋅ x2 + ... + α n ⋅ xn ) ≤ α1 ⋅ f ( x1 ) + α 2 ⋅ f ( x2 ) + ... + α n ⋅ f ( xn ) ,
adică imaginea unei combinaţii convexe este mai mică decât combinaţia convexă
a imaginilor.
Corolar 6.56. Fie f : A ⊂ p → o funcţie convexă sau concavă.
Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A ;
(ii) f este diferenţiabilă în sens Gâteaux în a;
(iii) f este derivabilă parţial în a.
Demonstraţie. Procedând analog ca în demonstraţia corolarului precedent,
este suficient să demonstrăm că pentru orice funcţie convexă este adevărată
implicaţia ( iii ) ⇒ ( i ) . Presupunem deci că funcţia convexă f este derivabilă
parţial în punctul a ∈ A şi fie r > 0 astfel încât D ( a, r ) ⊂ A . Se vede imediat că
funcţia g : D ( a, r ) → ,
p
∂f
g ( x) = f ( x) − f (a) − ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∂xi ( a )
i =1
este convexă pe D ( a, r ) .
(
Se observă că orice punct x = x1, x2 ,..., x p ∈ ) p
se poate reprezenta prin
relaţia
1
x=
p
(
⋅ y1 + y2 + ... + y p , )
{ }
unde yk = p ⋅ xk ⋅ ek , k = 1, 2,..., p , iar B = e1, e2 ,..., e p este baza canonică din
p
. Din convexitatea funcţiei g obţinem
p p
1 1 ⎡ dϕ ⎤
g ( x) ≤ ⋅ ∑
p i =1 ∑
g ( yi ) = ⋅ ⎢ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) − p ⋅ ( xi − ai ) ⋅ i ( ai ) ⎥ ,
p i =1 ⎣ dxi ⎦
unde ϕi este funcţia parţială în raport cu variabila de indice i a funcţiei f în
punctul a. Deci,
1
p
ϕ ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕi
g ( x) ≤ ⋅
p i =1 ∑
xi − ai ⋅ i
p ⋅ ( xi − ai )
−
dxi
( ai ) ≤
p
ϕi ( p ⋅ xi ) − ϕi ( ai ) dϕi
≤ x−a ⋅ ∑ p ⋅ ( xi − ai )
−
dxi
( ai )
i =1
196
de unde prin trecere la limită pentru x → a se obţine că funcţia ω : A → ,
⎧ g ( x)
⎪ , x≠a
ω( x ) = ⎨ x − a
⎪ 0, x=a
⎩
este continuă în punctul a. Prin aplicarea Corolarului 6.46 se obţine în final că
f este diferenţiabilă în punctul a. □
Ca o aplicaţie la corolarul precedent prezentăm

Exemplu 6.57 Determinarea punctelor în care norma euclidiană este
diferenţiabilă: Funcţia f : p → , f ( x ) = x este convexă şi din corolarul
precedent rezultă că funcţia f este diferenţiabilă în punctul a dacă şi numai dacă
f este derivabilă parţial în punctul a. Se poate constata uşor că f este derivabilă
parţial în punctul a dacă şi numai dacă a ≠ ( 0,0,...,0 ) . Deci, mulţimea punctelor
în care f este diferenţiabilă este p
− {0} . Se poate arăta că pentru orice
a ≠ ( 0,0,...,0 ) are loc egalitatea
a, v
da f ( v ) = , ∀v ∈ p
.
a
O altă caracterizare a diferenţiabilităţii unei aplicaţii într-un punct este

Teoremă 6.58 (Carathéodory). O aplicaţie f : A ⊂ p → q este
diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A dacă şi numai dacă există o aplicaţie
C: A→ L ( p
, q
) continuă în punctul a ∈ A astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + C ( x ) ⋅ ( x − a ) , ∀x ∈ A .
p q
Demonstraţie. Necesitatea. Fie f : A ⊂ → diferenţiabilă în punctul
interior a ∈ A şi aplicaţia C : A → L ( p
, q
) definită prin
⎧ x − a, v
d
⎪ a f ( v ) + ⋅ ⎡ f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) ⎤⎦ , x ≠ a
C ( x )( v ) = ⎨ x−a ⎣ , v∈ p .
⎪ da f ( v ) , x=a
⎩
Se constată imediat că aplicaţia C verifică egalitatea din enunţ. Rămâne să
demonstrăm continuitatea lui C în punctul a.
Din egalitatea (3) a Teoremei 6.37 deducem că există funcţia ω : A → q
continuă şi nulă în punctul a, astfel ca
v ⋅ f ( x ) − f ( a ) − da f ( x − a )
C ( x )( v ) − C ( a )( v ) ≤ ≤ ω( x ) v
x−a
p
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ .
197
De aici rezultă că
C ( x ) − C ( a ) ≤ ω ( x ) , ∀x ∈ A .
Din criteriul majorării rezultă imediat că
∃ lim C ( x ) = C ( a ) ,
x→a
adică C este continuă în punctul a.
Suficienţa. Dacă f satisface egalitatea din enunţ, atunci
f ( x) − f (a) − C (a) ⋅ ( x − a) (C ( x ) − C ( a )) ⋅ ( x − a )
= ≤ C ( x) − C (a)
x−a x−a
pentru orice x ∈ A . Prin trecere la limită pentru x → a se obţine că f este
diferenţiabilă în punctul a şi d a f = C ( a ) . □
Am văzut, în exemplul 6.28, că compusa a două aplicaţii diferenţiabile în

sens Gâteaux nu este neapărat diferenţiabilă în sens Gâteaux. În contrast cu
acest fapt la diferenţiabilitatea Fréchet are loc
Propoziţie 6.59. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi aplicaţiile
( )
f = f1, f 2 ,..., f q : A → B , g = ( g1, g 2 ,..., g s ) : B → s
. Considerăm compusa
celor două aplicaţii h = ( h1, h2 ,..., hs ) : A → s , h = g f . Dacă f este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , atunci
(i) h este diferenţiabilă în punctul a şi d a h = db g d a f ;
(ii) h′ ( a ) = g ′ ( a ) ⋅ f ′ ( a ) ;
(iii) dacă în plus p = q = s , atunci J h ( a ) = J g ( b ) ⋅ J f ( a ) , adică Jacobianul
aplicaţiei h în punctul a este egal cu produsul Jacobienilor funcţiilor g
şi f în punctul b şi, respectiv, a;
(iv) h este derivabilă parţial în punctul a şi
q
∂h ∂f j ∂g
∂xi
(a) = ∑ ∂xi
( a ) ⋅ ( b ), ∀i = 1,2,..., p .
∂y j
j =1
Demonstraţie.
(i) Fie L1 = d a f şi L2 = db f . Din diferenţiabilitatea funcţiilor f şi g în
punctul a, respectiv, b (via Teorema 6.37) se obţine că există funcţiile
ω1 : A → p , ω2 : B → s continue în a, respectiv, în b cu
ω1 ( a ) = 0, ω2 ( b ) = 0 şi
f ( x ) = f ( a ) + L1 ( x − a ) + x − a ⋅ ω1 ( x ) ,
g ( y ) = g ( b ) + L2 ( y − b ) + y − b ⋅ ω2 ( y )
pentru orice x ∈ A şi orice y ∈ B .
198
h( x) − h(a) = g f ( x) − g f (a) =
= L2 ( f ( x ) − f ( a ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= L2 ( L1 ( x − a ) ) + x − a ⋅ L2 ( ω1 ( x ) ) + f ( x ) − f ( a ) ⋅ ω2 ( f ( x ) ) =
= ( L2 L1 )( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
unde funcţia ω : A → s este definită prin
⎧ f ( x) − f (a)
⎪ L2 ( ω1 ( x ) ) + ⋅ ω2 ( f ( x ) ) , x ≠ a
ω( x ) = ⎨ x−a
⎪
⎩ 0, x=a
are proprietatea că
(
ω ( x ) ≤ L2 ⋅ ω1 ( x ) + ω2 ( f ( x ) ) ⋅ L1 + ω1 ( x ) )
de unde, ţinând seama de continuitatea aplicaţiilor ω1, ω2 , prin trecere la limită
pentru x → a se obţine că ω este continuă în punctul a. Din Teorema 6.37
obţinem în final că h este diferenţiabilă în punctul a şi
d a h = db g d a f .
(ii) Din (i) rezultă
h′ ( a ) = [ d a h ] = [ db g ] ⋅ [ d a f ] = g ′ ( b ) ⋅ f ′ ( a ) .
(iii) Este imediată din (ii) ţinând seama că determinantul produsului a două
matrice este egal cu produsul determinanţilor celor două matrice.
(iv) Din diferenţiabilitatea lui h în a, prin Corolarul 6.38, rezultă că h este
derivabilă parţial în punctul a şi
∂h ⎛ ∂f ⎞
= d a h ( ei ) = db g ( d a f ( ei ) ) = db g ⎜ (a)⎟ =
∂xi ( a ) ⎝ ∂xi ⎠
q
⎛ ∂f ∂f ∂f q ⎞ ∂f j ∂g
= db g ⎜ 1 ( a ) , 2 ( a ) ,...,
⎝ ∂xi ∂xi ∂xi
(a)⎟ =
⎠
∑ ∂xi ( a ) ⋅ ∂y j ( b )
j =1
pentru orice i = 1,2,..., p .
Reguli de calcul pentru diferenţiabilitate Fréchet sunt date de

Corolar 6.60. Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q diferenţiabile în
punctul interior a ∈ A şi α, β∈ , atunci
(i) α ⋅ f + β ⋅ g şi f , g sunt diferenţiabile în punctul a şi
da ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ da f + β ⋅ da g
d a f , g ( v ) = d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ p
;
199
(ii) dacă în plus q = 1 , atunci f ⋅ g este diferenţiabilă în punctul a şi
da ( f ⋅ g ) = g ( a ) ⋅ da f + f ( a ) ⋅ da g ;
(iii) dacă q = 1 şi g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈V ( a ) , atunci f este diferenţiabilă în
g
punctul a şi
da f
g ( )
=
g ( a ) ⋅ da f − f ( a ) ⋅ da g
g2 (a)
.
Demonstraţie. Fie aplicaţia F : A → q × q , definită prin

F ( x ) = ( f ( x ) , g ( x )) .
Din Remarca 6.36 deducem că F este diferenţiabilă în punctul a şi
da F = ( da f , da g ) .
(i) Dacă α, β∈ , atunci S : q
× q
→ q
, S ( x, y ) = α ⋅ x + β ⋅ y este
liniară şi via Exemplul 6.42, este diferenţiabilă cu d( u ,v ) S = S , ∀ ( u, v ) ∈ q × q .
Să observăm că aplicaţia S F : A → q este definită prin
S F ( x) = α ⋅ f ( x) + β ⋅ g ( x) .
Aplicând Propoziţia 6.59, obţinem că α ⋅ f + β ⋅ g este diferenţiabilă în
punctul a şi
da ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = d F ( a )S da F = d F ( a )S ( da f , da g ) = S ( da f , da g ) = α ⋅ da f + β ⋅ da g
Pentru cazul funcţiei f ,g se procedează similar, considerându-se
aplicaţia biliniară P: q
× q
→ , P ( x , y ) = x, y , care în virtutea
Exemplului 6.48 este diferenţiabilă în orice punct ( x, y ) ∈ q
× q
şi
da f , g ( v ) = d F ( a ) P ( da F ( v ) ) = d F ( a ) P ( da f ( v ) , da g ( v ) ) =
= d a f ( v ) , g ( a ) + f ( a ) , d a g ( v ) , ∀v ∈ p
.
(ii) Este evident un caz particular de la (i), pentru q = 1 .
1
(iii) Funcţia G : * → , G ( t ) = este derivabilă în orice punct t ∈ * şi
t
deci prin Corolarul 6.53 este diferenţiabilă în orice punct t ∈ * . Prin
aplicarea Propoziţiei 6.59 obţinem că 1 = G g este diferenţiabilă în
g
punctul a şi
( )
g
d g (v)
d a 1 ( v ) = d g ( a )G ( d a g ( v ) ) = − a2
g (a)
, ∀v ∈ p .
Folosind acum (ii), obţinem în final că funcţia f este diferenţiabilă în

g
punctul a şi
200
da f( g) (v) =
1
g (a) ( )
⋅ da f ( v ) + f ( a ) ⋅ da 1 ( v ) =
g
1 d g ( v ) g ( a ) ⋅ da f ( v ) − f ( a ) ⋅ da g ( v )
= ⋅ d a f ( v ) − f ( a ) ⋅ a2 =
g (a) g (a) g2 (a)
pentru orice v ∈ p .□
În cazul p = q = 1 se cunoaşte că inversa unei aplicaţii bijective
diferenţiabile nu este neapărat diferenţiabilă. Dacă totuşi f −1 este diferenţiabilă
în punctul b = f ( a ) , atunci
( f )′ (b ) = f ′1( a ) .
−1
Generalizarea acestui rezultat la cazul aplicaţiilor de mai multe variabile

reale este dată de
Corolar 6.61. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi f : A → B o
funcţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A cu proprietatea că şi f −1 este
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) . Atunci
(i) p = q ;
−1
(ii) d a f este o aplicaţie bijectivă cu ( d a f ) = db f −1 ;
(iii) matricea f ′ ( a ) este inversabilă şi
( f ′( a ))
−1
( )′ (b ) ;
= f −1
1
(iv) J f −1 ( b ) = , adică Jacobianul inversei funcţiei f în punctul
J f (a)
f ( a ) este inversul Jacobianului lui f în punctul a.
Demonstraţie. Din
(f −1
f ) ( x ) = x, ∀x ∈ A
şi din Propoziţia 6.59 obţinem
db f −1 d a f = I p ,
unde I p : p → p este aplicaţia identică pe p
, de unde rezultă că d a f este
injectivă. Similar, din
(f )
f −1 ( y ) = y, ∀y ∈ B
obţinem
d a f db f −1 = I q
şi deci d a f este surjectivă.
201
p q
În concluzie, d a f este o aplicaţie liniar bijectivă de la la . Am
demonstrat că d a f este un izomorfism între spaţiile vectoriale p şi q , iar
două spaţii finit dimensionale sunt izomorfe dacă şi numai dacă au aceeaşi
dimensiune, adică p = q . Mai mult, din cele de mai sus rezultă şi
( da f )−1 = db f −1 . De aici deducem imediat şi egalităţile de la (iii) şi (iv). □
Din Corolarul precedent rezultă că o condiţie necesară pentru ca o bijecţie
f : A ⊂ p → B ⊂ q diferenţiabilă în punctul interior a ∈ A să aibă o inversă
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) este ca Jacobianul lui f în punctul a să fie
nenul. Această condiţie este şi suficientă, adică are loc
Propoziţie 6.62. Fie f : A ⊂ p → B ⊂ q o bijecţie diferenţiabilă în
punctul interior a ∈ A şi cu inversa continuă în punctul b = f ( a ) . Dacă
J f ( a ) ≠ 0 , atunci
(i) d a f este un operator liniar inversabil;
−1
(ii) f −1 este diferenţiabil în punctul b = f ( a ) şi db f −1 = ( d a f ) .
Demonstraţie.
(i) Fie L = d a f . Deoarece J f ( a ) = det [ L ] ≠ 0 rezultă că L este o
aplicaţie liniară inversabilă.
(ii) Din diferenţiabilitatea funcţiei f în punctul a rezultă, via
Teorema 6.37, că există o funcţie ω : A → p continuă şi nulă în a astfel încât
f ( x ) = f ( a ) + L ( x − a ) + x − a ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈ A .
x − a = L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) − L−1 ( ω ( x ) ) ⋅ x − a .
Din continuitatea lui ω în punctul a deducem că există o vecinătate V a
lui a astfel ca
1 > L−1 ⋅ ω ( x ) , ∀x ∈V .
Prin urmare
x−a L−1
≤ := h ( x ) , ∀x ∈V (**)
f ( x ) − f ( a ) 1 − L−1 ⋅ ω ( x )
Pentru a demonstra diferenţiabilitatea lui f −1 în punctul b şi a formulei de

calcul a diferenţialei lui f −1 în b este suficient să arătăm că funcţia
⎧ g ( y ) − g ( b ) − L−1 ( y − b )
⎪ , y≠b
ω : B → q , ω( y ) = ⎨ y −b
⎪
⎩ 0, y =b
202
este continuă în punctul b.
Fie y ∈ B şi x ∈ A cu y = f ( x ) . Ţinând seama de (**), obţinem
x − a − L−1 ( f ( x ) − f ( a ) ) x − a ⋅ L−1 ( ω ( x ) )
ω( x ) = = ≤
f ( x) − f (a) f ( x) − f (a)
≤ L−1 ⋅ ω ( x ) ⋅ h ( x ) = L−1 ⋅ ω ( g ( y ) ) ⋅ h ( g ( y ) ) , ∀y ∈V ( b )
de unde prin trecere la limită pentru y → b , utilizând şi continuitatea aplicaţiei
g = f −1 în punctul b, se obţine că funcţia ω este continuă în punctul b, ceea ce
trebuia demonstrat. □
Din cele de mai sus se obţine teorema de diferenţiabilitate a inversei unei

bijecţii diferenţiabile dată de
Teoremă 6.63. Fie A ⊂ p , B ⊂ q două mulţimi deschise şi f : A → B
o bijecţie diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f −1 este diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) ;
(ii) f −1 este continuă în punctul b şi J f ( a ) ≠ 0 .
Demonstraţia este imediată din Corolarul 6.61 şi Propoziţia 6.62. □
6.1.4 Diferenţiabilitate globală
p q
Fie aplicaţia f : A ⊂ → , A fiind presupusă o mulţime deschisă.
Definiţie 6.64. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă pe
mulţimea A dacă f este diferenţiabilă în orice punct a al mulţimii A.
Dacă f este diferenţiabilă pe mulţimea A, atunci aplicaţia
df : A → L ( p
, q
), df ( x ) = d x f
se numeşte diferenţiala aplicaţiei f.
Exemplu 6.65. Din definiţia precedentă şi Exemplul 6.42 rezultă că orice
aplicaţie liniară L : p → q este diferenţiabilă pe p şi
( dL )( x ) = L, ∀x ∈ p ,
adică diferenţiala unei aplicaţii liniare L : p → q este o aplicaţie constantă.
Similar din Exemplul 6.48 şi definiţia precedentă rezultă că orice aplicaţie
biliniară B : p × p → q este diferenţiabilă pe p × p şi
( dB )( x, y )( u, v ) = B ( u, y ) + B ( x, v ) , x, y, u, v ∈ p .
Remarcă 6.66. Din definiţia diferenţiabilităţii pe o mulţime rezultă
imediat că Corolarele 6.38, 6.53, 6.56, precum şi rezultatele referitoare la
203
operaţii cu funcţii diferenţiabile rămân adevărate şi în cazul aplicaţiilor
diferenţiabile pe o mulţime.
p q
Definiţie 6.67. Aplicaţia f : A ⊂ → se zice că este de clasă C1 pe
mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă pe A şi aplicaţia df : A → L ( p
, q
)
este continuă pe mulţimea A.
Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C1 în limbaj de derivate parţiale este

dată de
Propoziţie 6.68. O aplicaţie f : A ⊂ p → q este de clasă C1 pe
mulţimea A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe mulţimea A şi
∂f
pentru orice i = 1,..., p funcţiile sunt continue pe mulţimea A.
∂xi
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C1 pe mulţimea A,
atunci din
∂f ∂f
( x ) − ( a ) = ( d x f − da f )( ei ) ≤ d x f − da f
∂xi ∂xi
∂f
rezultă că este continuă în orice punct interior a ∈ A , pentru orice
∂xi
i = 1,..., p .
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale continue pe mulţimea A, atunci din
p
⎡ ∂f ∂f ⎤
(dx f − da f ) ( v ) = ∑ vi ⋅ ⎢⎣ ∂xi ( x ) − ∂xi ( a )⎥⎦ ≤
i =1
p p
∂f ∂f ∂f ∂f
≤ ∑ vi ⋅
∂xi
( x) − (a) ≤
∂xi ∑ ∂xi ( x ) − ∂xi ( a ) ⋅ v
i =1 i =1
rezultă imediat continuitatea lui df în orice punct interior a ∈ A şi deci f este
de clasă C1 pe mulţimea A. □
Corolar 6.69. Orice aplicaţie f : A ⊂ p → q de clasă C1 pe mulţimea

A este diferenţiabilă pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din propoziţia precedentă şi Corolarul 6.50.
Remarcă 6.70. Dacă notăm cu C1A mulţimea aplicaţiilor de clasă C1 pe

mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 6.43 rezultă că
C1A ⊂ F A ⊂G A ⊂D A
204
unde F A , G A şi, respectiv, D A reprezintă mulţimea aplicaţiilor diferenţiabile,
diferenţiabile în sens Gâteaux şi, respectiv, derivabile parţial pe mulţimea A.
p q
Corolar 6.71. Dacă f : A ⊂ →B⊂ este de clasă C1 pe mulţimea
q s
A şi g : B ⊂ → este de clasă C1 pe mulţimea B, atunci f g este de clasă
1
C pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 6.59 şi 6.68.□
Teoremă 6.72. Fie f : A ⊂ p → diferenţiabilă pe mulţimea convexă

şi deschisă A. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este convexă pe mulţimea A;
(ii) f ( x ) ≥ f ( a ) + d a f ( x − a ) , ∀x, a ∈ A .
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) . Presupunem că funcţia convexă f este
diferenţiabilă pe mulţimea A. Din convexitatea lui f pe mulţimea A rezultă
f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) − ≥ 0, ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1) ,
α
care împreună cu diferenţiabilitatea în sens Gâteaux a lui f pe mulţimea A,
consecinţă a diferenţiabilităţii lui f pe mulţimea A, implică inegalitatea din (ii).
( ii ) ⇒ ( i ) . Ţinând seama că inegalitatea din (ii) este adevărată pentru
orice x, a ∈ A , obţinem că pentru orice α ∈ ( 0,1) avem
dα⋅ x + (1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( x ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
şi
dα⋅ x + (1−α )⋅ x f ( (1 − α ) ⋅ ( x − a ) ) ≤ f ( a ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
de unde prin înmulţirea primei inegalităţi cu α şi a celei de-a doua cu 1 − α şi
apoi adunarea inegalităţilor obţinute, rezultă că
0 ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) − f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) , ∀x, a ∈ A, ∀α ∈ ( 0,1)
adică f este convexă pe mulţimea A. □
6.1.5 Exerciţii
1. Să se arate că funcţia
⎧1, x1 ⋅ x2 ≠ 0
f: 2
f ( x1, x2 ) = ⎨
→ ,
⎩0, x1 ⋅ x2 = 0
este derivabilă parţial în origine deşi nu are limită în acest punct.
205
2. Să se studieze continuitatea, continuitatea parţială, continuitatea în
sens Gâteaux, derivabilitatea parţială, diferenţiabilitatea în sens
Gâteaux şi diferenţiabilitatea funcţiei f : 2 → definită prin
⎧ x13 ⋅ x2
⎪ 4 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 4
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ x12 ⋅ x2
⎪ 6 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 2
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ x13
, x ≠0
f ( x1, x2 ) = ⎪⎨ x22 2
⎪ 0, x = 0
⎩ 2
⎧ x1 ⋅ x24
⎪ 2 , x12 + x22 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 + x2 8
⎪
⎩ 0, x12 + x22 = 0
⎧ 2 1 2 1
x
⎪ 1 ⋅ sin + x2 ⋅ sin , x1 ⋅ x2 ≠ 0
x1 x2
⎪
⎪ 1
⎪ x12 ⋅ sin , x2 = 0, x1 ≠ 0
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1
⎪ 1
⎪ x22 ⋅ sin , x1 = 0, x2 ≠ 0
⎪ x 2
⎪ 0 x1 = 0, x2 = 0
⎩
3. Fie A ⊂ 3 o mulţime deschisă. Să se arate că dacă funcţia f : A →

are proprietăţile:
(i) f este continuă parţial în raport cu prima variabilă;
(ii) f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice doi pe
∂f
mulţimea A şi este mărginită pe A,
∂x2
atunci f este continuă pe A.
4. Fie f , g : A ⊂ n → derivabile parţial pe A şi α, β∈ . Să se arate

că:
(i) ∇ ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∇f + β ⋅ ∇g ;
206
(ii) ∇ ( f ⋅ g ) = f ⋅ ∇g + g ⋅ ∇f ;
( )
(iii) ∇ f
g
=
g ⋅ ∇f − f ⋅ ∇ g
g2
, în ipoteza g ≠ 0 pe mulţimea A.
p q
5. Fie f : A ⊂ → . Să se arate că:
f ( x) − f (a)
(i) dacă există lim = 0 , atunci f este diferenţiabilă în
x→a x−a
punctul interior a ∈ A şi d a f = 0 ;
(ii) dacă f are derivate parţiale nule în punctul a, atunci f este
f ( x) − f (a)
diferenţiabilă în a dacă şi numai dacă există lim = 0;
x→a x−a
(iii) dacă există numărul natural n ≥ 1 astfel ca
f ( x ) − f ( y ) ≤ x − y , ∀x, y ∈ A ,
n
atunci f este constantă.
p
6. (teorema lui Euler) O funcţie f : A ⊂ → se numeşte omogenă
*
de gradul n ∈ dacă
f ( α ⋅ x ) = α n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A, ∀α ∈ *
+.
p
Să se arate că o funcţie diferenţiabilă f : A ⊂ → este
omogenă de gradul n dacă şi numai dacă f ( 0 ) = 0 şi
x, ∇f ( x ) = n ⋅ f ( x ) , ∀x ∈ A
⎧ 2 1
⎪ x ⋅ sin , x ≠ 0
7. Fie funcţia f : → , f ( x ) = ⎨ x . Să se arate că
⎩⎪ 0, x=0
funcţia h : 2 → , h ( x1, x2 ) = f ( x1 ) + f ( x2 ) este diferenţiabilă în
punctul a = ( 0,0 ) deşi derivatele sale parţiale sunt discontinue în a.
p q
8. Fie A ⊂ şi B ⊂ două mulţimi deschise. O bijecţie f : A → B se
numeşte difeomorfism dacă f este diferenţiabilă pe A şi f −1 este
diferenţiabilă pe B.
Un difeomorfism f : A → B cu proprietatea că f este de clasă C1
pe A şi f −1 este de clasă C1 pe B se numeşte C1 -difeomorfism.
Să se arate că:
(i) există homeomorfisme de clasă C1 care nu sunt difeomorfisme;
207
(ii) un C1 -homeomorfism pe mulţimea A este un C1 -difeomorfism
dacă şi numai dacă J f ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A .
9. Să se determine mulţimea B ⊂ q astfel încât aplicaţia

f :A⊂ p
→ B diferenţiabilă în punctul a ∈ A să fie bijectivă cu f −1
diferenţiabilă în punctul b = f ( a ) , calculând db f −1 şi J f −1 ( b ) , pentru
(i) f : A = 2
→B⊂ 2
, f ( x1, x2 ) = ( x1 + x2 , x1 − x2 ) ;
(ii) f : A = *
× ( 0,2 ⋅ π ) ⊂ 2
→B⊂ 2
, f ( r , α ) = ( r ⋅ cos α, r ⋅ sin α ) ;
⎛ π π⎞
(iii) f : A = *
× ( −π, π ) × ⎜ − , ⎟ ⊂ 3 → B ⊂ 3 ,
⎝ 2 2⎠
f ( r , θ, ϕ ) = ( r ⋅ cos θ ⋅ sin ϕ, r ⋅ sin θ ⋅ sin ϕ, r ⋅ cos ϕ ) .
10. O aplicaţie f = ( f1, f 2 ) : A ⊂ 2 → 2 se numeşte complex

diferenţiabilă în punctul a ∈ A , dacă există un operator complex liniar
L : 2 → 2 (adică
L ( α ⋅ x + β ⋅ y ) = α ⋅ L ( x ) + β ⋅ L ( y ) , ∀x, y ∈ 2 , ∀α, β∈ )
astfel ca
f ( x) − f (a) − L( x − a)
lim = 0.
x→a x−a
Să se arate că:
(i) orice operator complex liniar este liniar;
(ii) orice aplicaţie complex diferenţiabilă în punctul a ∈ A este
diferenţiabilă în a;
(iii) o aplicaţie f = ( f1, f 2 ) : A ⊂ 2 → 2 este complex diferenţiabilă
în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă au loc condiţiile Cauchy
Riemann
⎧ ∂f1 ∂f 2
⎪ ∂x ( a ) = − ( a),
⎪ 2 ∂x1
⎨
⎪ ∂f1 ( a ) = ∂f 2 ( a ) ;
⎪⎩ ∂x1 ∂x2
(iv) aplicaţia f : 2
→ 2
, f ( x1, x2 ) = ( x2 , x1 ) este diferenţiabilă în
2
orice punct a ∈ , dar nu este complex diferenţiabilă în niciun
punct din 2 .
208
11. Fie funcţia de clasă C 2 , ϕ : I ⊂ → , I interval şi funcţia
f : I × I → definită prin
⎧ x2 ⋅ ϕ ( x1 ) − x1 ⋅ ϕ ( x2 )
⎪ , x1 ≠ x2
f ( x1, x2 ) = ⎨ x1 − x2
⎪
⎩ x1 ⋅ ϕ′ ( x1 ) − ϕ ( x1 ) , x1 = x2
(i) Să se arate că f este continuă pe I × I .
(ii) Să se arate că f are derivate parţiale în orice punct al mulţimii I × I .
(iii) Dacă a ∈ I este un punct interior şi ϕ′′ ( a ) = 0 , să se demonstreze că
f este diferenţiabilă în punctul ( a, a ) ∈ I × I .
p
6.2 Teorema de medie în
6.2.1 Teorema lui Fermat
Fie funcţia f : A ⊂ p → , unde A este o mulţime deschisă şi a ∈ A .

Definiţie 6.73. Punctul a se numeşte punct de extrem local, şi anume: de
minim local (respectiv de maxim local) pentru funcţia f, dacă există o vecinătate
V a punctului a astfel încât pentru orice x ∈V ∩ A are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) , b − a ≤ 0 (respectiv f ( x ) − f ( a ) ≤ 0 ).
Dacă inegalitatea este strictă, atunci a se numeşte punct de minim
(respectiv maxim) local în sens strict pentru f.
Dacă inegalitatea este adevărată pentru orice x ∈ A , atunci a se numeşte
punct de minim (respectiv maxim) global pentru funcţia f.
Remarcă 6.74. Dacă A ⊂ p este o mulţime convexă şi deschisă, iar

f : A → este convexă (respectiv concavă), atunci:
(i) orice punct de minim (respectiv de maxim) local pentru f este un
punct de minim (respectiv de maxim) global;
(ii) Dacă f are un punct de maxim (respectiv de minim) global, atunci f
este constantă.
Demonstraţie
(i) În adevăr, dacă a ∈ A este un punct de minim local al funcţiei convexe
f, atunci există r > 0 cu proprietatea
D ( x, r ) ⊂ A şi f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Fie x ∈ A . Atunci ∃δ ∈ ( 0,1) astfel încât δ > 0 .
Din convexitatea mulţimii A rezultă că y ∈ A , iar din convexitatea
funcţiei f obţinem
209
f ( a ) ≤ f ( a + α ⋅ ( x − a ) ) = f ( α ⋅ x + (1 − α ) ⋅ a ) ≤ α ⋅ f ( x ) + (1 − α ) ⋅ f ( a ) ≤ f ( x )
ceea ce arată că a este punct de minim global pentru funcţia f.
(ii) Dacă a este un punct de maxim global al funcţiei convexe f, atunci
f ( x ) ≤ f ( a ) , ∀x ∈ A .
Să arătăm că f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A .
Presupunem că există x0 ∈ A cu df = dg . Deoarece A este deschisă,
rezultă că există y0 ∈ A cu a ∈ ( y0 , x0 ) , adică există α 0 ∈ ( 0,1) astfel ca
a = α 0 ⋅ x0 + (1 − α 0 ) ⋅ y0 , de unde obţinem
p =q,
ceea ce conduce la contradicţie.
Afirmaţiile pentru cazul funcţiilor concave rezultă imediat din rezultatele
demonstrate pentru funcţiile convexe, ţinându-se seama că o funcţie f este
concavă dacă şi numai dacă − f este convexă.
Varianta teoremei lui Fermat7 pentru funcţii de mai multe variabile reale
este
Teoremă 6.75 (Fermat). Fie A ⊂ p o mulţime deschisă şi a ∈ A un
punct de extrem local pentru funcţia f : A → . Dacă f este derivabilă parţial
în punctul a, atunci
∂f
( a ) = 0, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Demonstraţie. Să presupunem că a este punct de minim local pentru f
(analog procedându-se în cazul în care a este punct de maxim local pentru f ). De
aici şi din faptul că A este deschisă, rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A încât
f ( x ) − f ( a ) ≥ 0, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Atunci pentru orice i = 1,..., p avem că
f ( a + t ⋅ ei ) − f ( a ) ⎧≥ 0, t ∈ ( 0, r )
=⎨
t ⎩≤ 0, t ∈ ( − r ,0 )
de unde prin trecere la limită pentru t → 0 (ţinând seama că f este derivabilă
parţial în punctul a) se obţine că
∂f ∂f
( a ) ≥ 0 şi ( a ) ≤ 0, ∀i = 1,..., n ,
∂xi ∂xi
de unde concluzia.
7 Pierre de Fermat, matematician francez, 1601-1665
210
Remarcă 6.76. Demonstraţia dată Teoremei 6.75 se poate adapta
(înlocuind versorul ei cu un vector arbitrar v ∈ p pentru a justifica o teoremă
de tip Fermat pentru funcţii diferenţiabile în sens Gâteaux. Mai exact, dacă
a ∈ A este punct de extrem local pentru funcţia f : A → diferenţiabilă în sens
Gâteaux în punctul a, atunci δa f = 0 .
Varianta teoremei Fermat pentru funcţii diferenţiabile este

Corolar 6.77. Fie f : A ⊂ p → diferenţiabilă în punctul a ∈ A . Dacă
a este punct de extrem local pentru f, atunci
da f = 0 .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în punctul de extrem local
a ∈ A , atunci conform teoremei lui Fermat avem că f are derivate parţiale
nule în punctul a, de unde rezultă că
p
∂f
da f ( v ) = ∑ vi ⋅ ∂xi ( a ) = 0, ∀v ∈ p
.
i =1
Remarcă 6.78. Dacă o funcţie f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în

punctul interior a şi d a f = 0 , atunci a se numeşte punct critic sau punct
staţionar pentru f. Corolarul precedent arată că punctele interioare de extrem
local ale unei funcţii diferenţiabile se află printre punctele sale critice. În
general, un punct critic nu este neapărat un punct de extrem local; condiţia
d a f = 0 este necesară nu şi suficientă pentru ca punctul a ∈ A să fie punct de
extrem local pentru funcţia diferenţiabilă f. Acest lucru este ilustrat de
Exemplu 6.79 (Punct critic care nu este punct de extrem local). Funcţia
f : 2 → , f ( x1, x2 ) = x12 − x22
este diferenţiabilă în punctul a = ( 0,0 ) cu d a f = 0 , adică a este punct critic
pentru f, dar a nu este punct de extrem local pentru f deoarece
⎧⎪ x12 ≥ 0, x2 = 0
f ( x1, x2 ) − f ( 0,0 ) = ⎨
2
⎪⎩− x2 ≤ 0, x1 = 0
şi deci diferenţa f ( x1, x2 ) − f ( 0,0 ) = f ( x ) − f ( a ) nu păstrează semn constant
pe nicio vecinătate a punctului a.
Să remarcăm că graficul lui f în 2 × este un paraboloid hiperbolic
care în vecinătatea originii arată ca o şa. Din acest motiv punctele critice ale lui
f care nu sunt puncte de extrem local se mai numesc şi puncte şa pentru f.
211
Fig. 6.1
Varianta teoremei lui Fermat pentru funcţii convexe este

Teoremă 6.80. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A , iar
f : A→ diferenţiabilă şi convexă (respectiv concavă). Atunci următoarele
(i) punctul a este punct critic pentru f;
(ii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) global pentru f;
(iii) punctul a este punct de minim (respectiv maxim) local pentru f.
Demonstraţie. Ca şi în Remarca 6.74 este suficient să considerăm cazul în
care f este convexă.
( i ) ⇒ ( ii ) . Din convexitatea funcţiei f rezultă că pentru orice x ∈ A şi
orice α ∈ ( 0,1) are loc inegalitatea
f ( a + α ⋅ ( x − a )) − f ( a )
f ( x) − f (a) ≥ ,
α
de unde trecând la limită pentru α → 0 , ţinând seama că a este punct critic
pentru f, obţinem
f ( x ) − f ( a ) ≥ δa f ( x − a ) = d a f ( x − a ) = 0
pentru orice x ∈ A . Prin urmare, a este punct de minim global pentru f.
( ii ) ⇒ ( iii ) este evidentă.
( iii ) ⇒ ( i ) rezultă din teorema lui Fermat.
*
Exemplu: Să se determine constantele a, b ∈ + astfel ca
b a x y b a a b *
a + b + a + b ≥ x + y + a + b , ∀x, y ∈ +.
Fie funcţia f : *+ × *+ → , f ( x, y ) = a x + b y − xb − y a
diferenţiabilă
pe domeniul de definiţie. Condiţia din enunţ se transcrie astfel
212
f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , ∀x, y ∈ *
+,
ceea ce înseamnă că punctul ( a, b ) ∈ *+ × *+ este punct de minim global pentru
funcţia f. Din teorema lui Fermat deducem că d( a ,b ) f = 0 , condiţie echivalentă
cu următorul sistem de ecuaţii
⎧∂f
⎪⎪ ∂x ( a, b ) = 0 b −1
⎪⎧ a ⋅ ln a − b ⋅ a = 0
a
⎨ ⇒⎨
⎪ ∂f ( a, b ) = 0
b a −1
⎪⎩b ⋅ ln b − a ⋅ b = 0.
⎪⎩ ∂y
Deoarece sistemul este simetric în necunoscutele a, b ∈ *+ , putem
presupune, fără să micşorăm cu nimic generalitatea problemei, că a ≥ b . Din a
doua ecuaţie a sistemului deducem
bb ⋅ ln b = a ⋅ b a −1 > 0 ⇒ b > 1 .
Prin urmare, admitem că a ≥ b > 1. Distingem două cazuri.
¾ Dacă a ≥ b ≥ e , atunci din prima ecuaţie a sistemului obţinem
0 = a a ⋅ ln a − b ⋅ ab −1 ≥ a a − ab ⇒ b ≥ a .
Prin urmare, a = b .
¾ Dacă e ≥ a ≥ b sau a ≥ e ≥ b , atunci din a doua ecuaţie a sistemului
obţinem
0 = bb ⋅ ln b − a ⋅ b a −1 ≥ bb − b a ⇒ b ≥ a .
Şi în acest caz are loc a = b . Din analiza celor două cazuri reiese că a = b .
Înlocuind în prima ecuaţie a sistemului se obţine a = b = e .
6.2.2 Teorema lui Rolle
Varianta teoremei lui Rolle8 pentru funcţii reale de mai multe variabile.
Teoremă 6.81 (Rolle). Fie K ⊂ p o mulţime compactă. Dacă
f : K → este
• continuă pe K ;
• diferenţiabilă pe K ;
• constantă pe frontiera lui K ,
atunci există un punct c ∈ K astfel ca dc f = 0 .
Demonstraţia este analoagă cazului p = 1 .
1. Dacă f este constantă pe K, atunci concluzia teoremei este evidentă.
2. Dacă f nu este constantă pe K, atunci inf f ( x ) < sup f ( x ) . Din
x∈K x∈K
continuitatea lui f pe mulţimea compactă K rezultă că există punctele a, b ∈ K
8 Michel Rolle, matematician francez, 1652-1719
213
astfel ca
f ( a ) = inf f ( x ) < sup f ( x ) = f ( b ) .
x∈K x∈K
De aici şi din (iii) rezultă {a, b} ∩ K ≠ ∅ (căci în caz contrar a, b ∈ ∂K şi

din (iii) şi inegalitatea precedentă ar rezulta că f este constantă).
Fie c ∈ {a, b} ∩ K . Atunci c este punct de extrem local pentru funcţia f
diferenţiabilă în c ∈ K . Din teorema lui Fermat rezultă că dc f = 0 .
Remarcăm că teorema lui Rolle a fost demonstrată doar pentru funcţii

reale. Exemplul care urmează arată că teorema lui Rolle nu este adevărată
pentru aplicaţii cu valori în q şi q > 1 .
Exemplu 6.82. Funcţia f : [ 0, π] → 2
, f ( x ) = ( sin x,sin 2 x ) este
diferenţiabilă (deci şi continuă) pe K = [ 0, π] cu
dx f : → 2
, d x f ( t ) = t ⋅ ( cos x,2 ⋅ cos 2 x ) .
Pentru orice t ∈ şi orice x ∈ ( 0, π ) . Deoarece f ( 0 ) = f ( π ) = ( 0,0 )
rezultă că f este constantă pe frontiera lui K. Cu toate acestea se observă că
d x f ≠ ( 0,0 ) pentru orice x ∈ ( 0, π ) .
Remarcă 6.83. Din Remarca 6.76 şi demonstraţia teoremei precedente
rezultă imediat demonstraţia unei teoreme de tip Rolle pentru funcţii
diferenţiabile în sens Gâteaux. Mai exact, dacă funcţia reală f : K → este
continuă pe K, constantă pe frontiera lui K şi diferenţiabilă în sens Gâteaux
pe K , atunci există punctul c ∈ K cu δc f = 0 .
6.2.3 Teorema lui Lagrange
O variantă a teoremei lui Lagrange pentru funcţii reale de mai multe

variabile reale este
Teoremă 6.84 (Lagrange). Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă pe
p
mulţimea convexă şi deschisă A ⊂ , atunci pentru orice a, b ∈ A există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) = dc f ( b − a ) .
Demonstraţie. Deoarece A este convexă şi deschisă, rezultă că pentru
orice a, b ∈ A există r > 0 astfel încât
a, b ∈ A .
214
Se verifică imediat că aplicaţia
g : ( − r ,1 + r ) ⊂ → A ⊂ p
, g (t ) = a + t ⋅ (b − a )
este diferenţiabilă pe ( − r ,1 + r ) şi
dt g ( s ) = s ⋅ ( b − a ) , ∀s ∈ , ∀t ∈ ( − r ,1 + r ) .
Din teorema de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că h = f g
este diferenţiabilă pe ( −r ,1 + r ) ⊃ [ 0,1] şi
h′ ( t ) = dt h (1) = d g ( t ) f ( b − a ) , ∀t ∈ ( − r ,1 + r ) .
Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei h reale de argument real,
rezultă că există t0 ∈ ( 0,1) cu
h (1) − h ( 0 ) = h′ ( t0 ) ,
ceea ce este echivalent cu
f ( b ) − f ( a ) = d c f ( b − a ) , c = g ( t0 ) = a + t 0 ⋅ ( b − a ) .
Remarcă 6.85. Se vede imediat că demonstraţia teoremei lui Lagrange se

poate adapta imediat şi pentru cazul în care f este diferenţiabilă în sens Gâteaux.
Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Lagrange pentru funcţii reale
diferenţiabile în sens Gâteaux, afirmă că dacă f : A ⊂ p → este
diferenţiabilă în sens Gâteaux pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru
orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f ( b ) − f ( a ) = δc f ( b − a ) .
Exemplu: Fie funcţia f : [ 0,1] → derivabilă, cu derivata monoton

descrescătoare şi mărginită. Să se arate că:
⎡1 n ⎛ k ⎞ 1 ⎤
1. lim n ⋅ ⎢ ⋅
n →∞
∑
⎢⎣ n k =1 ⎝ n ⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx ⎥ = f ( 0 ) − f (1) ;
⎥⎦
⎡ ⎛ 1 ⎞
2⎤
1 ⎛ i ⎞ ⎛ j⎞ 1
2. lim n ⋅ ⎢ 2 ⋅
⎢n ∑ f ⎜ ⎟ ⋅ f ⎜ ⎟ − ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =
n ⎝ n ⎠ 2 ⎜⎝ 0 ∫ ⎟ ⎥
1≤ i ≤ j ≤ n ⎝ ⎠
n →∞
⎢⎣ ⎠ ⎥⎦
1
⎛ 1⎞
⎝ 2⎠ ∫
= ⎜ f ( 0 ) − f (1) − ⎟ ⋅ f ( x ) dx .
0
⎡ k⎤
1. Din teorema lui Lagrange aplicată funcţiei f pe intervalul ⎢ x, ⎥ ,
⎣ n⎦
⎡ k −1 k ⎤ ⎛ k⎞
pentru orice x ∈ ⎢ , ⎥ , k = 1,..., n , există punctul c ∈ ⎜ x, ⎟ astfel încât
⎣ n n⎦ ⎝ n⎠
215
⎛k⎞
f ⎜ ⎟ − f ( x)
n
f ′( c ) = ⎝ ⎠ .
k
−x
n
Din monotonia derivatei deducem
⎛k ⎞ ⎛ k −1⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞ ⎡ k −1 k ⎤
⎜ − x ⎟ ⋅ f ′⎜ ⎟ > f ⎜ ⎟ − f ( x ) > ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′ ⎜ ⎟ , ∀x ∈ ⎢ , , ∀k = 1,..., n .
⎝n ⎠ ⎝ n ⎠ ⎝n⎠ ⎝n ⎠ ⎝n⎠ ⎣ n n ⎦⎥
⎡ k −1 k ⎤
Integrând pe intervalul ⎢ , , obţinem
⎣ n n ⎦⎥
k k k
n n n
⎛k ⎞ ⎛ k −1⎞ ⎛k⎞ ⎛k ⎞ ⎛k⎞
∫ ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′⎜
k −1 ⎝
n ⎠ ⎝ n ⎠
⎟ dx > ∫
k −1 ⎝ ⎠
n k −1 ⎝
n ⎠ ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx > ⎜ − x ⎟ ⋅ f ′ ⎜ ⎟ dx, ∀k = 1,..., n
⎝n⎠
n n n
de unde
k
n
−1 ⎛ k −1⎞ 1 ⎛k⎞ −1 ⎛k⎞
2n 2
⋅ f ′⎜ ⎟> ⋅
⎝ n ⎠ n
f ⎜ ⎟−
⎝ n ⎠ k −1∫f ( x ) dx > 2 ⋅ f ′ ⎜ ⎟ , ∀k = 1,..., n .
2n ⎝n⎠
n
Însumând după k, obţinem
n n 1 n
−1 ⎛ k −1⎞ 1 ⎛k⎞ −1 ⎛k⎞
⋅ ∑f ′ ⎜ ⎟> ⋅
2n 2 k =1 ⎝ n ⎠ n k =1
∑ ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx > 2 ⋅ ∑
f ′⎜ ⎟ .
2n k =1 ⎝ n ⎠
Trecând la limită pentru n → ∞ , folosind criteriul cleştelui, obţinem (1).
2. Deoarece
⎡ n 2 ⎤
⎛ i ⎞ ⎛ j ⎞ 1 ⎢⎛ ⎛ i ⎞⎞
n
2 ⎛ i ⎞⎥
∑ f ⎜ ⎟⋅ f ⎜ ⎟ = ⋅ ⎜
⎝ n ⎠ ⎝ n ⎠ 2 ⎢ ⎜ ∑f ⎜ ⎟⎟ −
⎝ n ⎠ ⎟ ∑ f ⎜ ⎟ .
⎝ n ⎠⎥
1≤i ≤ j ≤ n
⎣⎝ i =1 ⎠ i =1
⎦
Deducem
⎡ ⎛ 1 ⎞
2⎤
1 ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
i j 1
n⋅⎢ 2 ⋅
⎢n ∑ f ⎜ ⎟ ⋅ f ⎜ ⎟ − ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =
∫
⎝ n ⎠ 2 ⎜⎝ 0 ⎟ ⎥
1≤i ≤ j ≤ n ⎝ ⎠
n
⎣⎢ ⎠ ⎦⎥
⎡ ⎛ 2
⎛1 ⎞ ⎤
2
⎛ i ⎞⎞ 1 1
n n
1 1 ⎛ i ⎞ 1
= n⋅ ⎢ ⋅⎜
⎢2 ⎜ n ∑ f ⎜ ⎟⎟ − ⋅ 2
⎝ n ⎠ ⎠⎟ 2 n
∑ f 2 ⎜ ⎟ − ⋅ ⎜ f ( x ) dx ⎟ ⎥ =
∫
⎝ n ⎠ 2 ⎝⎜ 0 ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ ⎠ ⎦⎥
i =1 i =1
n ⎡1 ⎤ ⎡1 n ⎤ 1 n
n 1 1
⎛i⎞ ⎛i⎞ ⎛i⎞
= ⋅⎢ ⋅ ∑
2 ⎢ n i =1 ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ − f ( x ) dx ⎥ ⋅ ⎢ ⋅
⎥⎦ ⎢⎣ n i =1
∑ ⎝n⎠ 0 ∫
f ⎜ ⎟ + f ( x ) dx ⎥ − ⋅ ∑f 2⎜ ⎟
⎥⎦ 2n i =1 ⎝ n ⎠
⎣
216
Prin trecere la limită, ţinând seama de primul punct, deducem (2).
Varianta teoremei de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale este

dată de
Teoremă 6.86. Dacă aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă pe A,
atunci pentru orice a, b ∈ A există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
f ( b ) − f ( a ) ≤ dc f ( b − a ) .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă pe A, atunci pentru orice
a, b ∈ A , funcţia reală
F : A → , F ( x) = f (b) − f ( a ), f ( x)
este diferenţiabilă pe A şi
d x F ( v ) = f ( b ) − f ( a ) , d x f ( v ) , ∀v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei precedente funcţiei F se obţine că există
c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) cu proprietatea
2
f ( b ) − f ( a ) = F ( b ) − F ( a ) = f ( b ) − f ( a ) , dc f ( b − a ) ,
de unde, prin inegalitatea Cauchy-Schwarz9-Buniakowski10, se obţine
2
f ( b ) − f ( a ) ≤ f ( b ) − f ( a ) ⋅ dc f ( b − a ) ,
ceea ce implică inegalitatea din enunţ.
Remarcă 6.87. Teorema precedentă arată că spre deosebire de cazul

funcţiilor reale, formula de medie a lui Lagrange pentru aplicaţii cu valori în
q
, q ≥ 2 este în general o inegalitate. Acest fenomen este ilustrat şi de
Exemplu 6.88. Funcţia f : → 2 , f ( x ) = ( cos x,sin x ) este
diferenţiabilă pe cu
d x f ( t ) = t ⋅ ( − sin x,cos x ) = ( −t ⋅ sin x, t ⋅ cos x ) , ∀t , x ∈ .
Pentru a = 0, b = 2π avem că
f ( b ) − f ( a ) = 0 < 2π = d x f ( b − a ) .
Remarcă 6.89. Demonstraţia Teoremei 6.86 este adaptabilă imediat

pentru aplicaţiile vectoriale diferenţiabile în sens Gâteaux. Se obţine astfel
varianta teoremei lui Lagrange pentru aplicaţii vectoriale diferenţiabile în sens
Gâteaux, care afirmă că dacă aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă în
sens Gâteaux pe mulţimea conexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A
există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel încât
9 Hermann Amandus Schwarz, matematician german, 1843-1921

10 Wiktor Jakowlewicz Buniakowski, matematician rus, 1804-1889
217
f ( b ) − f ( a ) ≤ δc f ( b − a ) .
Se pune problema dacă consecinţele teoremei lui Lagrange din cazul
funcţiilor reale de argument real rămân valabile şi în cazul aplicaţiilor vectoriale
de argument vectorial. Dintre acestea un rol important îl joacă cea referitoare la
monotonia funcţiilor diferenţiabile a căror derivată păstrează un semn constant
pe un interval. În vederea generalizării acestei proprietăţi, trebuie să precizăm ce
înţelegem prin:
• aplicaţie f : A ⊂ p → q monotonă;
• faptul că diferenţiala unei aplicaţii vectoriale de argument vectorial
păstrează semn constant.
În acest scop introducem
Definiţie 6.90. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte monoton
crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A, dacă pentru orice
a, b ∈ A are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) , b − a ≥ 0 , respectiv f ( b ) − f ( a ) , b − a ≤ 0 .
Pentru cazul operatorilor liniari pe p introducem
Definiţie 6.91. O aplicaţie liniară L : p → p o numim pozitivă
(respectiv negativă) şi notăm L ≥ 0 (respectiv L ≤ 0 ) dacă are loc inegalitatea
Lx, x ≥ 0 , respectiv Lx, x ≤ 0
pentru orice x ∈ p .
Cu aceste pregătiri se pot enunţa consecinţele teoremei lui Lagrange
pentru aplicaţii vectoriale de argument vectorial.
Corolar 6.92. Fie aplicaţia f : A ⊂ p → q diferenţiabilă pe mulţimea

convexă şi deschisă A.
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci f este constantă pe mulţimea A.
(ii) Dacă aplicaţia g : A → q este diferenţiabilă pe mulţimea A cu
df = dg pe mulţimea A, atunci f − g este constantă pe mulţimea A.
(iii) Dacă sup d x f < ∞ , atunci f este lipschitziană pe mulţimea A, deci
x∈ A
şi uniform continuă.
(iv) Dacă p = q şi t → 0 (respectiv d x f ≤ 0 ) pentru orice x ∈ A , atunci
f este monoton crescătoare (respectiv descrescătoare) pe mulţimea A.
Demonstraţie
(i) Dacă df = 0 pe mulţimea A, atunci din Teorema 6.86 rezultă că
pentru orice a, b ∈ A avem că f ( b ) − f ( a ) ≤ 0 , deci f ( b ) = f ( a )
pentru orice a, b ∈ A , ceea ce arată că f este constantă pe A.
(ii) Rezultă imediat prin aplicarea lui (i) pentru h = f − g .
218
(iii) Dacă notăm M = sup d x f < ∞ , atunci din teorema lui Lagrange
x∈ A
rezultă că pentru orice x, y ∈ A există c = x + t ⋅ ( y − x ) , t ∈ ( 0,1) cu
f ( x ) − f ( y ) ≤ dc f ⋅ x − y ≤ M ⋅ x − y
ceea ce arată că f este lischitziană pe A.
(iv) Pentru orice a, b ∈ A funcţia F : A → , F ( x ) = f ( x ) , b − a este
diferenţiabilă pe mulţimea A şi
dxF = dx f (v),b − a
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F, ţinând seama că
d x f ≥ 0, ∀x ∈ A (similar se procedează în cazul d x f ≤ 0, ∀x ∈ A ), obţinem că
există c = a + t ⋅ ( b − a ) , t ∈ ( 0,1) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , b − a = F ( b ) − F ( a ) = dc f ( b − a ) , b − a ≥ 0 ,
ceea ce arată că f este monoton crescătoare pe mulţimea A.
Remarcă 6.93. Proprietatea (i) din corolarul precedent rămâne adevărată

şi în cazul mai general când mulţimea A este un domeniu (adică A este deschisă
şi conexă). Pentru justificarea acestei afirmaţii procedăm în două etape.
e1. Arătăm că pentru orice a ∈ A (fixat) există o vecinătate deschisă
V ⊂ A a lui a pe care f este constantă, adică f este local constantă. Pentru
(
aceasta trebuie arătat că mulţimea A0 = f −1 { f ( a )} este deschisă. )
În adevăr, dacă a0 ∈ A0 , atunci din faptul că A este deschisă există r0 > 0
cu V0 = D ( a0 , r0 ) ⊂ A . Cum V0 ⊂ A este deschisă şi convexă, prin aplicarea
Corolarului 6.92 pentru restricţia lui f la V0 obţinem că V0 ⊂ A0 şi deci
a0 ∈ A0 , adică A0 este deschisă.

e2. Deoarece { f ( a )} este închisă, mulţimea A0 este o submulţime
nevidă, închisă relativ la A, fiind imaginea inversă printr-o funcţie continuă a
unei mulţimi închise). Deoarece A este conexă, rezultă că
f ( x ) − f (ux (t ) ) − L ( x − ux (t ))
=
( d cx ( t ) )
f − L ( x − ux (t ))
≤ dc (t ) f − L < ε ,
x − ux (t ) x − ux (t ) x
adică
f ( x ) = f ( a ) , ∀x ∈ A ,
ceea ce arată că f este constantă pe mulţimea A.
Remarcă 6.94. Ipoteza ca mulţimea A să fie deschisă şi conexă este

esenţială pentru valabilitatea rezultatului precedent. Acest fapt este ilustrat de
219
Exemplu 6.95 (funcţie neconstantă cu diferenţiala nulă). Funcţia
f :A= {( x , x ) ∈
1 2
2
}
x2 ≠ 0 definită prin
⎧0, x2 < 0, x1 ∈
f ( x1, x2 ) = ⎨
⎩1, x2 > 0, x1 ∈
are diferenţiala nulă pe mulţimea A, dar f nu este constantă pe A. Explicaţia
acestui fapt constă în faptul că A nu este conexă.
Remarcă 6.96. În articolul A Function not Constant on a Connected Set

of Critical Points publicat în revista Duke Mathematical Journal, 1 (1935),
nr. 4, pag. 514-517, matematicianul H. Whitney11 a dat un exemplu de funcţie
diferenţiabilă neconstantă f : A ⊂ 2 → pe mulţimea A conexă fără puncte
interioare, cu diferenţiala nulă pe mulţimea A.
Ca şi în cazul p = q = 1 , cu ajutorul teoremei lui Lagrange se poate

obţine o condiţie suficientă de diferenţiabilitate a unei funcţii f într-un punct
a ∈ A , în ipoteza că f este continuă pe A, diferenţiabilă pe A − {a} şi diferenţiala
d x f are limită în punctul a.
11 Hassler Whitney, matematician american, 1907-1989
220
Mai exact are loc
Corolar 6.97. Fie A ⊂ p o mulţime convexă şi deschisă, a ∈ A şi
funcţia f : A → . Dacă:
• f este continuă pe mulţimea A;
• f este diferenţiabilă pe A − {a} ;
• există lim d x f ,
x→a
atunci f este diferenţiabilă în punctul a şi
d a f = lim d x f .
x→a
Demonstraţie. Fie L = lim d x f . Din ultima ipoteză deducem că pentru
x→a
orice ε > 0 există un r > 0 cu f : [ 0, π] → 3 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x,sin 3 x ) şi
d x f − L < ε, ∀x ∈ D ( a, r ) .
Fie x ∈ D ( a, r ) fixat şi considerăm aplicaţia
u x : ( 0,1) → ( a, x ) ⊂ A, u x ( t ) = a + t ⋅ ( x − a ) .
Atunci pentru orice t ∈ ( 0,1) există o mulţime deschisă şi convexă
A0 ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca x, u x ∈ A0 .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei f pe mulţimea A0 ,
obţinem că există un punct cx ( t ) ∈ ( u x ( t ) , x ) ⊂ D ( a, r ) − {a} astfel ca
f ( x ) − f (ux (t )) − L ( x − ux (t ))
=
( d cx ( t ) )
f − L ( x − ux (t ))
≤ dc (t ) f − L < ε
x − ux (t ) x − ux (t ) x
şi deci
f ( x ) − f (ux (t )) − L ( x − ux (t )) < ε ⋅ x − ux ( t )
pentru orice t ∈ ( 0,1) şi orice x ∈ D ( a, r ) .
De aici prin trecere la limită pentru t → 0 , ţinând seama de continuitatea
aplicaţiilor f , u x şi L, obţinem
f ( x) − f (a) − L( x − a) < ε ⋅ x − a
pentru orice x ∈ D ( a, r ) . Ultima inegalitate demonstrează că f este diferenţiabilă
în a şi d a f = L .
O altă consecinţă importantă a teoremei lui Lagrange este teorema de

diferenţiabilitate pentru şiruri de funcţii dată de
Corolar 6.98. Fie f n : A ⊂ p → q un şir de funcţii diferenţiabile pe
mulţimea conexă şi deschisă A .
221
Dacă există a ∈ A şi g : A → L ( p
, q
) încât
(i) şirul numeric ( f n ( a ) ) este convergent în q
;
n
(ii) şirul de funcţii ( df n )n converge uniform la funcţia g pe orice
mulţime mărginită A0 ⊂ A ,
atunci există o funcţie f : A → q diferenţiabilă pe A cu proprietăţile:
a) şirul ( f n )n converge uniform la f pe orice mulţime mărginită A0 ⊂ A ;
b) d x f = g ( x ) , ∀x ∈ A
sau echivalent
lim d x f n = d x lim f n , ∀x ∈ A .
n n
Demonstraţie.
a) Fie mulţimea mărginită A0 ⊂ A . Atunci există r > 0 astfel ca
A0 ⊂ A ∩ D ( a, r ) = B . Din convergenţa uniformă a şirului ( df n )n şi teorema lui
Lagrange rezultă că pentru orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ încât pentru orice
m, n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ B avem că
fm ( x ) − fn ( x ) ≤ ( fm ( x ) − fn ( x )) − ( fm ( a ) − fn ( a )) +
+ f m ( a ) − f n ( a ) ≤ sup dc f m − d c f n ⋅ x − a + f m ( a ) − f n ( a ) <
c∈( a , x )
ε ε
<
⋅ x − a + < ε,
2r 2
ceea ce din criteriul Cauchy de convergenţă uniformă conduce la existenţa unei
aplicaţii f : A → q astfel încât şirul ( f n )n converge uniform la f pe
mulţimea A0 .
b) Procedând similar ca mai sus, se arată că pentru orice x0 ∈ A şi orice
ε > 0 există n ( ε ) ∈ încât pentru orice x ∈ A şi orice m, n ≥ n ( ε ) avem că
( fm ( x ) − fn ( x0 ) ) − ( fm ( x ) − fn ( x0 ) ) ≤ sup dc fm − dc fn ⋅ x − x0 ≤ 3ε ⋅ x − x0
c∈( x0 , x )
Din această inegalitate, din diferenţiabilitatea lui f n , convergenţa
uniformă a şirurilor ( f n )n şi ( df n )n şi inegalitatea
f ( x ) − f ( x0 ) − g ( x0 ) ⋅ ( x − x0 ) ≤ f ( x ) − f ( x0 ) − ( f n ( x ) − f n ( x0 ) ) +
+ f n ( x ) − f n ( x0 ) − d x0 f n ( x − x0 ) + d x0 f n − g ( x0 ) ⋅ x − x0
se obţine imediat că f este diferenţiabilă în orice punct x0 ∈ A şi
d x0 f = g ( x0 ) .
222
6.2.4 Teorema lui Cauchy
O variantă a teoremei lui Cauchy pentru aplicaţiile vectoriale de

argument vectorial este dată de
Teoremă 6.99 (Cauchy). Dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q sunt
diferenţiabile pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice a, b ∈ A
există un c ∈ ( a, b ) astfel ca
f ( b ) − f ( a ) , dc g ( b − a ) = dc f ( a − b ) , g ( b ) − g ( a ) .
Demonstraţie. Pentru a, b ∈ A considerăm funcţia
F : A → , F ( x ) = f (b) − f ( a ) , g ( x ) − f ( x ), g (b) − g ( a ) .
Se observă că F ( b ) = F ( a ) , F este diferenţiabilă pe A şi
d x F (v ) = f (b) − f ( a ) , d x g (v ) − d x f ( v ) , g (b) − g ( a )
pentru orice x ∈ A şi orice v ∈ p .
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei reale F se obţine imediat
afirmaţia din enunţ.
Remarcă 6.100. Se vede uşor că demonstraţia teoremei lui Cauchy este

adaptabilă la cazul în care f şi g sunt diferenţiabile în sens Gâteaux pe
mulţimea A. Cu alte cuvinte, varianta teoremei lui Cauchy pentru aplicaţii
diferenţiabile în sens Gâteaux afirmă că dacă aplicaţiile f , g : A ⊂ p → q
sunt diferenţiabile pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice
a, b ∈ A există un c ∈ ( a, b ) astfel ca
da f = I .
6.2.5 Exerciţii
1. Fie funcţia f : A ⊂ p → diferenţiabilă şi convexă pe mulţimea

convexă şi deschisă A. Să se arate că mulţimea punctelor de minim local pentru
f este o mulţime convexă.
2. Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă şi funcţia f : A ⊂ p →

diferenţiabilă cu proprietatea că există l ∈ încât pentru orice ε > 0 există
δ > 0 cu proprietatea că pentru orice x ∈ A cu x > δ are loc inegalitatea
f ( x ) − l < ε,
atunci există a ∈ A astfel ca d a f = 0 .
223
3. Să se determine punctele critice ale funcţiilor:
(i) f : A⊂ 2
→ , ( )
f ( x1, x2 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ ln x12 + x22 ;
(ii) f :A⊂ 3
→ , f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ x3 + x3 + x1 ⋅ x2 ;
(iii) f : A ⊂ 3
→ , f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x3 + x2 ⋅ x3 .
4. Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Rolle pentru aplicaţia

f : [ 0, π] → 3 , f ( x ) = ( sin x,sin 2 x,sin 3 x ) .
5. Să se studieze aplicabilitatea teoremei lui Lagrange pentru

⎡ π⎤
f : ⎢0, ⎥ → 3 , f ( x ) = ( sin x,cos x,sin x ) .
⎣ 2⎦
*
6. Să se determine parametrii a, b ∈ + astfel ca
ab + b a + a x + b y ≥ xb + y a + a a + bb , ∀x, y ∈ *
+.
7. Fie f : A ⊂ p → q diferenţiabilă pe mulţimea convexă şi deschisă A.

Să se arate că pentru orice a, b ∈ A şi orice c ∈ [ a, b ] are loc inegalitatea
f ( b ) − f ( a ) − dc f ( b − a ) ≤ sup d x f − dc f ⋅ b − a
x∈[ a ,b ]
(formula a doua de medie).
6.3 Inversare locală şi funcţii implicite
6.3.1 Inversare locală
Se ştie că dacă f : I ⊂ → (unde I este un interval real) este o funcţie

de clasă C1 pe I cu derivata nenulă pe I, atunci f este inversabilă pe I şi inversa
sa g = f −1 este de clasă F : 2 → 2 pe intervalul f : A ⊂ p → .
În această secţiune ne punem problema generalizării acestui rezultat la
cazul aplicaţiilor f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea deschisă A. În
acest scop introducem
Definiţie 6.101. O aplicaţie f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A se numeşte regulată în punctul a ∈ A , dacă jacobianul lui f în
punctul a este nenul.
224
Cu alte cuvinte, aplicaţia f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A este regulată în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă matricea f ′ ( a )
este nesingulară sau echivalent, operatorul liniar d a f : p → p este bijectiv.
Din faptul că jacobianul J f : A → este o aplicaţie continuă, rezultă că dacă
aplicaţia f : A ⊂ p → p este regulată în punctul a ∈ A , atunci există o
vecinătate U a lui a încât J f ( a ) ≠ 0 pentru orice x ∈U , adică f este regulată
pe o vecinătate a punctului a.
Se pune problema dacă o aplicaţie regulată este inversabilă. Spre

deosebire de cazul F ( x, y ) = 0 , în cazul p > 1 răspunsul este negativ, fapt
ilustrat de
Exemplu 6.102 (Aplicaţie regulată neinversabilă). Aplicaţia
f: 2
→ 2
, (
f ( x1, x2 ) = e x1 ⋅ cos x2 ,e x1 ⋅ sin x2 )
2
este de clasă C1 pe cu jacobianul
J f ( x1, x2 ) = e x1 ≠ 0, ∀ ( x1, x2 ) = x ∈ 2
.
Prin urmare, f este regulată în orice punct a ∈ 2 . Cu toate acestea, f nu
este inversabilă căci nu este injectivă. În adevăr
f ( x1, x2 ) = f ( x1, x2 + 2π ) .
În continuare urmărim să demonstrăm o teoremă care să asigure
inversabilitatea pe o vecinătate a punctului a, precum şi diferenţiabilitatea
inversei unei aplicaţii regulate în punctul a. În acest scop ne vom concentra
atenţia asupra mulţimii operatorilor liniari inversabili pe p .
Remarcă 6.103. Mulţimea

( ) ( )
G ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f 2 ( x ) ) = G ( x, f 2 ( x ) )
a operatorilor liniari L : p → p
inversabili este o mulţime deschisă în spaţiul
p
Banach al operatorilor liniari pe .
În adevăr, dacă L0 ∈I ( ) , atunci
p
L0 ≠ 0 şi pentru orice operator
p = 2 cu L − L0 < r = 1 operatorul liniar
L−01
L1 = I − L−01L = L−01 ( L0 − L )
are proprietatea
L1 ≤ L−01 ⋅ L0 − L < 1 .
225
De aici rezultă că operatorul I − L1 este inversabil şi
∞
∑ L1n .
−1
( I − L1 ) =
n=0
Din L = L0 ( I − L1 ) rezultă că L ∈I ( ) pentru orice L cu

p
L − L0 < r .
Remarcă 6.104. Aplicaţia

h :I ( ) →L ( ) ,
p p
h ( L ) = L−1
este continuă.
În adevăr, dacă L, L0 ∈I ( ) , atunci p
h( L) − h( L ) = L − L = ( L
0
−1 −1
0
−1
)
L0 − I L−01 =
∞
∑ L1n L−01,
−1
= ⎡( I − L1 ) − I ⎤ L−01 =
⎣ ⎦
n =1
unde L1 = I − L−01L
= L−01 ( L0 − L ) .
De aici rezultă
∞ L−01 ⋅ L1 L − L0
h ( L ) − h ( L0 ) ≤ L−01 ∑ L1n =
1 − L1
= L−01 ⋅
1− L−01 ⋅ ( L0 − L )
,
n =1
de unde prin trecere la limită pentru L → L0 se obţine că h este continuă în orice

C2 .
Un exemplu de aplicaţie regulată în orice punct a este orice

f : A ⊂ p → p de clasă C1 cu diferenţiala d a f = I (operatorul identitate pe
p
). Pentru astfel de aplicaţii are loc
Propoziţie 6.105. Fie f : A ⊂ p → p de clasă C1 pe mulţimea
deschisă A, cu diferenţiala d a f = I , unde a ∈ A . Atunci există o vecinătate
deschisă U a punctului a şi o vecinătate deschisă V a punctului b = f ( a ) cu
proprietăţile:
(i) d x f este un operator liniar inversabil pentru orice x ∈U ;
∂2 f
(ii) : A→ pentru orice d a2 f ( u , v ) = d a ( df )( u )( v ) ;
∂xi ∂x j
(iii) restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V;
(iv) g = fU−1 : V → U este de clasă C1 pe V şi
( )
−1
d y g = dg( y) f
226
pentru orice y ∈V .
Demonstraţie
(i) Deoarece d a f = I este un operator liniar inversabil şi mulţimea
operatorilor liniari inversabili este deschisă rezultă că există o vecinătate
{ }
deschisă B = e1,..., e p a lui a astfel încât d x f este inversabil pentru orice
x ∈ A0 .
(ii) Considerăm aplicaţia
F : A0 → p , F ( x ) = x − f ( x ) + b .
{ }
Se constată că F este de clasă C1 pe mulţimea B = e1,..., e p cu F ( a ) = a
şi d a F = 0 . Deoarece F este de clasă C1 rezultă că există un r > 0 cu
D ( a, r ) ⊂ A0 şi
1
d a F < pentru orice x ∈ D ( a, r ) .
2
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei F pe mulţimea convexă şi
deschisă D ( a, r ) ⊂ A0 se obţine că
1
F ( x2 ) − F ( x1 ) ≤ x2 − x1 pentru orice x2 , x1 ∈ D ( a, r ) .
2
De aici rezultă că dacă x2 , x1 ∈ D ( a, r ) , atunci
x1 − x2 ≤ x1 − x2 − f ( x1 ) + f ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) =
1
= F ( x1 ) − F ( x2 ) + f ( x1 ) − f ( x2 ) ≤
x1 − x2 + f ( x1 ) − f ( x2 ) ,
2
care conduce la inegalitatea de la (ii) pe mulţimea D ( a, r ) ⊂ A0 .
⎛ r⎞
(iii) Fie V = D ⎜ b, ⎟ , y ∈V fixat şi U 0 = D ( a, r ) . Aplicaţia
⎝ 2⎠
Fy : U 0 → p , Fy ( x ) = x − f ( x ) + y = y − b + F ( x )
este de clasă C1 pe U 0 = D ( a, r ) cu Fy (U 0 ) ⊂ U 0 .
În adevăr, dacă x ∈U 0 , atunci
r r
Fy ( x ) − a = y − b + F ( x ) − a ≤ y − b + F ( x ) − F ( a ) < + = r.
2 2
În plus, pentru orice x2 , x1 ∈U 0 avem că
1
Fy ( x1 ) − Fy ( x2 ) = F ( x1 ) − F ( x2 ) ≤ x1 − x2 ,
2
adică Fy este o contracţie pe U 0 .
Aplicând teorema de punct fix a lui Banach (principiul contracţiei),
deducem că există un unic punct x ∈U 0 cu Fy ( x ) = x , adică y = f ( x ) .
227
Aşadar, pentru orice y ∈V există un unic punct x ∈U 0 cu y = f ( x ) ceea
ce arată că restricţia fU a aplicaţiei f la mulţimea (vecinătate deschisă a lui a)
U = f −1 (V ) ∩ U 0
este o bijecţie de la U la V.
(iv) Din (ii) rezultă că inversa g = fU−1 satisface inegalitatea
g ( y1 ) − g ( y2 ) ≤ 2 ⋅ y1 − y2 pentru orice y2 , y1 ∈V ,
ceea ce implică continuitatea lui g pe V.
Deoarece U ⊂ U 0 ⊂ A0 din (i) rezultă că Lx = d x f este inversabilă pentru
orice x ∈U . Din Propoziţia 6.62 rezultă că g este diferenţiabilă în orice punct
y = f ( x ) ∈V şi
( )
−1 −1
d y g = (dx f )
= dg( y) f ,
adică dg = h df g , unde h este aplicaţia continuă definită în Remarca 6.104.
De aici rezultă că dg este continuă pe V şi deci g este de clasă C1 pe V.
Cu aceste pregătiri se poate demonstra rezultatul principal al acestei

secţiuni
Teoremă 6.106 (Teorema de inversare locală). Dacă f : A ⊂ p → p
este o aplicaţie regulată în punctul interior a ∈ A , atunci există o vecinătate U a
lui a şi o vecinătate V a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia fU a aplicaţiei f la
mulţimea U este o bijecţie de la U la V cu inversa g = fU−1 : V → U de clasă C1
pe V cu
( )
−1
d y g = dg( y) f pentru orice y ∈V .
Demonstraţie. Din continuitatea jacobianului lui f în punctul a rezultă
că există o vecinătate U1 ⊂ A a punctului a astfel ca
J f ( x ) ≠ 0 pentru orice x ∈U1 .
De aici rezultă că F a , G a şi D a este un operator liniar inversabil pentru
orice x ∈U1 . Fie L = d a f . Aplicaţia
f1 = L−1 f : A → p
este de clasă C1 pe A cu d a f1 = db L−1 d a f = L−1 L = I .

În virtutea Propoziţiei 6.105 există o vecinătate deschisă U ⊂ U1 a
punctului a şi o vecinătate deschisă V1 a punctului b = f1 ( a ) = L−1 ( b ) încât
restricţia lui f1 la U este o bijecţie de la U la V1 cu inversa g1 : V1 → U de clasă
C1 pe V1 şi
−1
d y g1 = ( d x f1 ) pentru orice y = f1 ( x ) ∈V1 .
228
Mulţimea V = L (V1 ) este o vecinătate a punctului b (datorită continuităţii
operatorului liniar L−1 ) şi restricţia fU a lui f la U este o bijecţie de la U la V
( )
cu inversa g = g1,..., g q : U → q
.
Se observă că df : V → L ( p
, q
) , unde g 2 este restricţia lui L−1 la V.
Din teorema de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse rezultă că g este de clasă
C1 pe V cu
( )
−1
d y g = d g ( y ) g1 d y g 2 = d g ( y ) f1
2
( d a f )−1 =
( ) ( ) ( )
−1 −1 −1
= d a f d g ( y ) f1 = L L−1 d g ( y ) f = dg( y) f
pentru orice y ∈V .
Remarcă 6.107. Din teorema de inversare locală rezultă că dacă f este

regulată în punctul a, atunci f este inversabilă pe o vecinătate U a lui a. Cum
din regularitatea lui f în punctul a obţinem că pentru orice x0 ∈U1 există o
vecinătate deschisă U 0 a lui x0 pe care f este inversabilă (se mai spune că f
este local inversabilă).
Remarcă 6.108. O aplicaţie bijectivă F ( x, y ) = 0 diferenţiabilă cu
inversa diferenţiabilă se numeşte difeomorfism (de la A la B).
Prin urmare, teorema de inversare locală afirmă că dacă y = f ( x ) este
regulată în punctul a ∈ A , atunci există o vecinătate deschisă U a lui a şi o
vecinătate deschisă V a lui b = f ( a ) astfel ca restricţia fU a lui f la U este un
difeomorfism de clasă C1 (pe scurt C1 - difeomorfism) de la vecinătatea U a lui
a la vecinătatea V a lui b = f ( a ) .
Dacă presupunem că f este regulată pe mulţimea A (adică f este de clasă
1
C pe A şi jacobianul său este nenul pe A), atunci din teorema de inversare
locală rezultă că pentru orice mulţime deschisă D ⊂ A avem că f ( D ) este o
mulţime deschisă. O aplicaţie cu această proprietate se numeşte aplicaţie
deschisă. Deci, orice aplicaţie y = f ( x ) regulată pe A este o aplicaţie deschisă.
Din teorema de inversare locală rezultă că o condiţie suficientă pentru

inversabilitatea unei aplicaţii y = f ( x ) pe o vecinătate U a punctului a ∈ A este
ca f să fie regulată în punctul a. Această condiţie nu este şi necesară, aşa cum
rezultă din
Exemplu 6.109 (Aplicaţie diferenţiabilă inversabilă care nu este
(
regulată). Aplicaţia f : 2 → 2 , f ( x1, x2 ) = x13 , x23 este diferenţiabilă, )
inversabilă, cu inversa
229
g = f −1 : 2
→ 2
, g ( y1, y2 ) = ( 3
)
y1 , 3 y2 .
Se constată că f nu este regulată în origine a = ( 0,0 ) , deoarece
J f ( 0,0 ) = 0 .
2
Exemplu 6.110 (Trecerea la coordonate polare în )
∂2 f ∂2 f
(a) = (a)
∂x j ∂xi ∂xi ∂x j
Aplicaţia
f: + × → f ( r , θ ) = ( r ⋅ cos θ, r ⋅ sin θ )
2
,
∂f ∂f
2
∂ f ∂xi
a + t ⋅ej −( ∂xi
(a) )
este de clasă C 1
pe ( a ) = tlim cu J f ( r , θ ) = r
∂x j ∂xi →0 t
pentru orice ( r, θ) ∈ + × . De aici rezultă că f este regulată pe mulţimea
deschisă A = {( r , θ ) ∈+× r ≠ 0} .
Prin aplicarea teoremei de inversare locală aplicaţiei f rezultă că pentru
orice punct a = ( r0 , θ0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a încât f este un
F ( x, f ( x ) ) = 0 difeomorfism de la U la x ∈U .
3
Exemplu 6.111 (Trecerea la coordonate sferice în ). Aplicaţia
G1,..., G p , G p +1,..., G p + q
este de clasă C1 pe 3 cu jacobianul J f ( r , θ, ϕ ) = r 2 ⋅ sin ϕ . De aici rezultă că
f este regulată pe mulţimea deschisă
{
A = ( r , θ, ϕ ) ∈ + × 2
r ≠ 0, ϕ ≠ k ⋅ π cu k ∈ }.
Din teorema de inversare locală rezultă că pentru orice punct
a = ( r0 , θ0 , ϕ0 ) ∈ A există o vecinătate deschisă U a lui a şi o vecinătate deschisă
V a lui b = f ( a ) astfel încât restricţia lui f la U este un C1 - difeomorfism de la
U la V.
6.3.2 Funcţii implicite

p q q
Fie A ⊂ ,B⊂ mulţimi deschise şi F : A × B → cu proprietatea
că există punctul a ∈ A şi b ∈ B cu C1 . Ne punem problema în ce condiţii
impuse aplicaţiei F există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o
aplicaţie V ⊂ B cu proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U .
230
Dacă există o unică astfel de aplicaţie f, atunci se spune că f este o
funcţie implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 într-o vecinătate W = U × V a
punctului ( a, b ) ∈U × V .
Cu alte cuvinte, problema de mai sus revine la determinarea unei
vecinătăţi W = U × V a punctului ( a, b ) şi a unei aplicaţii V ⊂ B astfel ca
( x, y ) ∈W şi F ( x, y ) = 0 ⇔ x ∈U şi y = f ( x ) .
Înainte de a da o soluţie acestei probleme să analizăm
Exemplu 6.112. Fie funcţia F: × → definită prin
F ( x, y ) = x + y − 1 şi ( a, b ) ∈
2 2 2
cu F ( a, b ) = 0 . Este clar că b 2 = 1 − a 2 şi
a ≤ 1.
• Dacă a < 1 , problema enunţată mai sus are soluţie, şi anume: dacă b > 0 ,
atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o vecinătate V ⊂ ( 0,1)
a lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = 1 − x 2 cu proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U .
• Analog, dacă b < 0 , atunci există o vecinătate U a lui a cu U ⊂ ( −1,1) , o
vecinătate V ⊂ ( −1,0 ) a lui b şi funcţia f : U → V , f ( x ) = − 1 − x 2 cu
proprietatea că
x → a pentru orice x ∈U ,
adică f este o funcţie implicită definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 în
vecinătatea U × V .
• Dacă a = 1 , atunci problema enunţată mai sus nu are nicio soluţie,
deoarece nu există nicio funcţie definită pe o vecinătate U a lui a astfel ca
x 2 + f 2 ( x ) = 1 pentru orice x ∈U .
În continuare ne vom pune problema în ce condiţii o ecuaţie de forma
F ( x, y ) = 0 asociată unei aplicaţii F de clasă C1 defineşte o funcţie implicită
f de clasă C1 pe o vecinătate a unui punct ( a, b ) cu F ( a, b ) = 0 .
Dacă ( ) ( ) (
F = F1, F2 ,..., Fq , x = x1, x2 ,..., x p ∈ A, y = y1, y2 ,..., yq ∈ B , )
atunci vom nota în continuare
∂F1 ∂F1
...
∂y1 ∂yq
J Fy ( a, b ) =
(
D F1, F2 ,..., Fq ) ( a, b ) = ... ... ... ( a, b ) .
D ( y1, y2 ,..., yq )
∂Fq ∂Fq
...
∂y1 ∂yq
231
O condiţie suficientă de existenţă a unei funcţii implicite de clasă C1 este
dată de
Teoremă 6.113 (Teorema funcţiilor implicite)
Fie aplicaţia F : A × B ⊂ p × q → q de clasă C1 pe A × B şi
a ∈ A, b ∈ B astfel ca F ( a, b ) = 0 şi J Fy ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate
deschisă U ⊂ A a punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o
funcţie f : U → V cu proprietăţile:
(i) f este de clasă C1 pe U;
(ii) f ( a ) = b ;
(iii) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
Demonstraţie. Să arătăm că aplicaţia
G : A × B ⊂ p × q → p × q , G ( x, y ) = ( x , F ( x , y ) )
îndeplineşte condiţiile din teorema de inversare locală. În adevăr, ţinând seama
că G are componentele G1,..., G p , G p +1,..., G p + q date prin
Gi ( x, y ) = xi şi G j + p ( x, y ) = F j ( x, y ) ,
pentru i = 1,..., p şi j = 1,..., q , rezultă imediat că G este de clasă C1 pe A × B cu
J G ( a, b ) = J Fy ( a, b ) ≠ 0 .
Din teorema de inversare locală aplicată aplicaţiei G rezultă că există
vecinătăţile 2 , respectiv V ale punctelor a şi, respectiv, b cu U × V ⊂ A × B şi
o vecinătate W a punctului G ( a, b ) = ( a, 0 ) încât restricţia lui G la U × V este un
C1 - difeomorfism de la U × V la W.
⎧∇f ( x ) − ∇f ( a ) − d a ( ∇f )( x − a )
⎪ , x≠a
Fie Ω f ( x ) = ⎨ x−a , inversa restricţiei
⎪ 0, x=a
⎩
lui G la U × V . Din G ( a, b ) = ( a, 0 ) obţinem H1 ( a,0 ) = a şi A × B . Fie
f : U → V aplicaţia definită prin f ( x ) = H 2 ( x,0 ) . Atunci f este de clasă C1
pe U cu f ( a ) = H 2 ( a,0 ) = b . Din
( x, y ) ∈ U × V şi F ( x, y ) = 0 ⇔ ( x, y ) ∈U × V şi G ( x, y ) = ( x,0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈U × V şi H ( x,0 ) = ( x,0 ) ⇔
⇔ ( x, y ) ∈U × V şi H1 ( x,0 ) = x şi H 2 ( x,0 ) = y ⇔ x ∈ U şi y = f ( x ) ∈ V
rezultă imediat (iii) şi teorema este demonstrată.
Remarcă 6.114. Funcţia implicită f dată de teorema precedentă este
unică.
În adevăr, dacă ar exista două funcţii f1, f 2 : U → V diferite cu
proprietăţile (i), (ii) şi (iii) din Teorema 6.113, atunci din
232
( ) ( )
G ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f1 ( x ) ) = x, F ( x, f 2 ( x ) ) = G ( x, f 2 ( x ) )
pentru orice x ∈U şi din bijectivitatea lui G pe U × V rezultă
f1 ( x ) = f 2 ( x ) pentru orice x ∈U
contradicţie.
Remarcă 6.115. Dacă aplicaţia F : A × B ⊂ p × q → q de clasă C1 pe

A × B are proprietatea că J Fy ( a, b ) ≠ 0 , atunci din continuitatea lui J Fy în
punctul ( a, b ) se poate presupune fără a micşora generalitatea că J F ( x, y ) ≠ 0
pentru orice ( x, y ) ∈U × V unde U şi V sunt date de Teorema 6.113.
Ţinând seama de faptul că ecuaţia F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U este
de fapt sistemul
( ( ) (
F j x1,..., x p , f1 x1,..., x p ,..., f q x1,..., x p )) = 0 ,
( )
pentru j = 1,..., q şi orice x = x1,..., x p ∈U , prin utilizarea formulei de derivare
parţială a funcţiilor compuse (Propoziţia 6.59) obţinem
∂F j ∂F j ∂f ∂F j ∂f q
∂xi
( x, f ( x ) ) +
∂y1
( x, f ( x ) ) ⋅ 1 ( x ) + ... +
∂xi ∂yq
( x, f ( x ) ) ⋅
∂xi
( x ) = 0,
pentru orice x ∈U , i = 1,..., p şi j = 1,..., q .
Pentru i fixat, relaţiile precedente pot fi privite ca un sistem liniar
∂f j
neomogen cu q ecuaţii şi necunoscutele ( x ) , j = 1,..., q , al cărui determinant
∂xi
este tocmai dc2 L0 ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ Ker dc F .
Din regula lui Cramer se obţine formula de calcul a derivatelor parţiale
ale funcţiei implicite f, dată de
(
D F1,..., Fk −1, Fk , Fk +1,..., Fq )
∂f k D ( y1,..., yk −1, xi , yk +1,..., yq )
( x) = − ( x, f ( x ) ) ,
∂xi D ( F1,..., Fk −1, Fk , Fk +1,..., Fq )
D ( y1,..., yk −1, yk , yk +1,..., yq )
pentru i = 1,..., p, k = 1,..., q şi orice x ∈U .
În cazul particular q = 1 se obţine o teoremă de existenţă şi unicitate a

funcţiilor implicite reale dată de
Corolar 6.116. Fie F : A × B ⊂ p × → de clasă C1 pe A × B şi
∂F
a ∈ A, b ∈ B astfel ca F ( a, b ) = 0 şi ( a, b ) ≠ 0 . Atunci există o vecinătate
∂y
233
U ⊂ A a punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o unică
funcţie f : U ⊂ A ⊂ p → V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
(iv) f este de clasă C1 pe U;
(v) f (a) = b ;
(vi) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U ;
∂F
∂f ∂x
(vii) ( x ) = − ∂Fi ( x, f ( x ) ) pentru orice x ∈U şi i = 1,..., p .
∂xi
∂y
Demonstraţia rezultă din Teorema 6.113 şi Remarca 6.114 şi 6.115.
6.3.3 Condiţii necesare pentru extrem condiţionat
p q
Fie A ⊂ şi B ⊂ mulţimi deschise (nevide) şi f : A × B → o
funcţie de clasă C1 pe A × B şi mulţimea S ⊂ A × B cu S nevidă.
Definiţie 6.117. Un punct s = ( a, b ) ∈ S se numeşte punct de extrem local
relativ la mulţimea S pentru funcţia f, dacă s este un punct de extrem local
pentru restricţia lui f la S.
Extremele locale relative la submulţimi S ⊂ A × B se mai numesc şi
extreme locale condiţionate sau extreme cu legături. Pentru funcţia f (ale cărei
extreme cu legături se caută) se utilizează în aplicaţii şi denumirea de funcţie
scop sau funcţie obiectiv.
În cadrul acestei secţiuni vom considera submulţimi S ⊂ A × B de forma
{
S = ( x, y ) ∈ A × B F ( x, y ) = 0 , }
(
unde F = F1,..., Fq : A × B → ) q
este o aplicaţie de clasă C1 pe A × B cu
(
J Fy ( x, y ) =
) ( x, y ) ≠ 0 ,
D F1,..., Fq
D ( y1,..., yq )
pentru orice x = ( x1,..., x p ) , y = ( y1,..., yq ) cu ( x, y ) ∈ S .
În aceste notaţii şi ipoteze are loc

Propoziţie 6.118. Fie funcţia f : A × B ⊂ p × q → de clasă C1 pe
A × B . Dacă pentru orice punct s = ( a, b ) ∈ S există o vecinătate U a lui a şi o
(
aplicaţie g = g1,..., g q : U → ) q
de clasă C1 pe U cu proprietăţile:
(i) g (a) = b ;
(ii) ( x, g ( x ) ) ∈ S şi u , v ∈ p
, pentru orice x ∈U ,
234
atunci
a) s ∈ S ⊂ A × B este punct de extrem local relativ la S pentru f dacă şi
numai dacă a este punct de extrem local pentru aplicaţia
G : U → , G ( x ) = f ( x, g ( x ) ) ;
b) dacă s = ( a, b ) ∈ S este punct de extrem relativ la S pentru
f : A × B → , atunci
q
∂f ∂f ∂g
∂xi
( a, b ) + ∑ ∂y j
( a, b ) ⋅ j ( a ) = 0,
∂xi
j =1
pentru orice i = 1,..., p.
Demonstraţie. Prin aplicarea teoremei funcţiilor implicite pentru F rezultă
că există o vecinătate U a lui a, o vecinătate V a lui b şi o aplicaţie g : U → V de
clasă C1 definită implicit de ecuaţia F ( x, y ) = 0 cu proprietăţile (i) şi (ii) din
enunţ.
Din G ( x ) − G ( a ) = f ( x, y ) − f ( a, b ) pentru orice ( x, y ) ∈U × V ⊂ S
rezultă imediat (a).
Pentru (b) se observă că dacă s este un punct de extrem local pentru f
relativ la S, atunci din (a), via teorema lui Fermat, s este punct critic pentru G şi
deci
R (v)
lim n n = 0 , pentru i = 1,..., p ,
n →∞ v
ceea ce, prin utilizarea regulii de derivare parţială a funcţiilor compuse, conduce
la egalitatea de la (b).
O condiţie necesară pentru ca punctul s = ( a, b ) ∈ S să fie punct de extrem
local relativ la S pentru funcţia f este dată de
Teoremă 6.119 (lui Lagrange - regula multiplicatorilor). Dacă punctul
s = ( a, b ) ∈ S ⊂ A × B este un punct de extrem local relativ la S pentru funcţia
f : A× B ⊂ p
× q
→ de clasă C1 pe A × B , atunci există punctul
( )
λ 0 = λ10 ,..., λ 0q ∈ q
astfel încât ( s, λ 0 ) este un punct critic pentru funcţia
L : A× B × q
→ , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x , y ) ,
adică
L ( x, y, λ ) = f ( x, y ) + λ1 ⋅ F1 ( x, y ) + λ 2 ⋅ F2 ( x, y ) + ... + λ q ⋅ Fq ( x, y ) .
Demonstraţie. Din ipoteza făcută asupra aplicaţiei F rezultă că sistemul de
q ecuaţii
q
∂F j ∂f
∑ λj ⋅
∂yk
( a, b ) = − ( a, b ) , k = 1,..., q ,
∂yk
j =1
235
cu necunoscutele λ1,..., λ q este un sistem liniar de neomogen, cu determinantul
rot G = 0 , deci compatibil unic determinat, adică există un unic punct
(
λ 0 = λ10 ,..., λ 0q ∈ ) q
care să verifice acest sistem.
Rămâne să arătăm că ( s, λ 0 ) = ( a, b, λ 0 ) este un punct critic pentru L.
Sistemul liniar precedent arată că
∂L
( s, λ0 ) = 0 pentru orice k = 1,..., q .
∂yk
Din propoziţia precedentă există o aplicaţie g : U → q de clasă C1 ale
cărei derivate parţiale verifică egalitatea
q
∂F j ∂F j ∂g
∂xi
(s) +
∂yk ∑
( s ) ⋅ k ( a ) = 0, j = 1,..., q, i = 1,..., p .
∂xi
j =1
De aici şi din Propoziţia 6.118 (iv) rezultă că
q
∂L ∂f ∂F ∂f
∂xi ∂xi ∂xi∑
( s, λ0 ) = ( s ) + λ 0j ⋅ j ( s ) = ( s ) , i = 1,..., p ,
∂xi
j =1
q q q
∂F j ∂g ∂f ∂g k ∂f ∂G
− ∑∑ λ 0j ⋅
∂yk
(s) ⋅ k (a) = (s) +
∂xi ∂xi ∂xi ∑
( a ) ⋅ ( s ) = ( a ) = 0, i = 1,..., p
∂yk ∂xi
j =1 k =1 k =1
Pe de altă parte
∂L
( s, λ 0 ) = F j ( s ) = 0, j = 1,..., q ,
∂λ j
deci în final deducem că ( s, λ 0 ) este punct critic pentru funcţia L.
Corolar 6.120. Dacă s = ( a, b ) ∈ S este un punct de extrem local relativ la
mulţimea S pentru funcţia f : A × B ⊃ S → de clasă C1 pe A × B , atunci
(
există λ 0 = λ10 , λ 02 ,..., λ 0q ∈ ) q
cu
q
dc f = ∑ λu0 ⋅ dc Fi .
i =1
adică diferenţiala lui f în punctul s se exprimă ca o combinaţie liniară de
diferenţiale în s ale funcţiilor F1,..., Fq numite şi legături.
Remarcă 6.121. Teorema precedentă este o condiţie necesară pentru ca
punctul s să fie punct de extrem local condiţionat. Numerele λ10 , λ 02 ,..., λ 0q date
de Teorema 6.119 se numesc multiplicatori ai lui Lagrange, iar funcţia
L : C × q → , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x , y )
se numeşte funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f în raport cu mulţimea S.
236
Condiţia necesară pusă în evidenţă de teorema precedentă nu este şi
suficientă, fapt ilustrat de
Exemplu 6.122. Fie funcţia
f : 2 × *+ → , f ( x, y, z ) = x 2 − y 2 + z
şi mulţimea
S= {( x, y, z ) ∈ 2
× *
+ x2 + y 2 + z 2 − 1 = 0 . }
Funcţia Lagrange asociată lui f relativ la mulţimea S este
L: 2
× *
+ × (
→ , L ( x, y , z , λ ) = x 2 − y 2 + z + λ ⋅ x 2 + y 2 + z 2 − 1 . )
⎛ −1 ⎞
Se constată imediat că punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ 0,0,1, ⎟ este un punct critic
⎝ 2 ⎠
pentru L. Vom arăta că punctul
f ( a + v ) = Tn −1 ( v ) + ∑
1
α!
⋅ D α f ( c ) ⋅ v α = Tn ( v ) + ∑
1
α!
( )
⋅ Dα f ( c ) − D α f ( a ) ⋅ vα
α =n α =n
nu este punct de extrem local relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
În adevăr, în orice vecinătate relativ la mulţimea S a punctului s există, pe
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
de o parte, puncte de forma ( x,0, z ) ∈ S , z ∈ ⎜ , ⎟ pentru care
⎝ 2 2 ⎠
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
f ( x,0, z ) − f ( 0,0,1) = x 2 + z = 1 − z 2 + z > 0, ∀z ∈ ⎜ , ⎟,
⎝ 2 2 ⎠
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
iar pe de altă parte, există şi puncte de forma ( 0, y, z ) ∈ S , z ∈ ⎜ , ⎟
⎝ 2 2 ⎠
pentru care
⎛1− 5 1+ 5 ⎞
f ( 0, y, z ) − f ( 0,0,1) = − y 2 + z = −1 + z 2 + z < 0, ∀z ∈ ⎜ , ⎟.
⎝ 2 2 ⎠
Remarcă. Dacă funcţia f este convexă (concavă) şi de clasă C 2 pe

A × B , atunci condiţiile necesare date de teorema 6.119 sunt şi suficiente pentru
ca punctul critic condiţionat s să punct de extrem condiţionat. Mai mult, acest
punct este unicul punct de extrem pentru funcţia f.
Exemplu 6.123. Fie funcţia

f: × → , f ( x, y ) = x ⋅ y
2
şi mulţimea S ⊂ definită prin
S= {( x, y ) ∈ 2
x + y −1 = 0 . }
237
Considerăm funcţia d xn f ≤ M , ∀n ∈ *
, x ∈ D ( a, r ) ⊂ A pentru care
se observă că
J Fy ( x, y ) = 1 pentru orice ( x, y ) ∈ 2 .
Funcţia lui Lagrange asociată funcţiei f relativ la mulţimea S este
L : × → , L ( x, y, λ ) = x ⋅ y + λ ⋅ ( x + y − 1) .
Punctele critice ale funcţiei L sunt date de sistemul
⎧ x+λ=0
⎪
⎨ y+λ=0
⎪
⎩x + y −1 = 0
⎛1 1 1⎞
de unde rezultă că punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , − ⎟ este unicul punct critic pentru L.
⎝2 2 2⎠
Deci unicul candidat pentru a fi punct de extrem local relativ la mulţimea
⎛1 1⎞
C pentru funcţia f este punctul s = ⎜ , ⎟ .
⎝2 2⎠
Ţinând seama că pentru ( x, y ) ∈ S avem x + y − 1 = 0 rezultă că
2
⎛1 1⎞ 1 1 ⎛ 2 ⋅ x −1⎞
f S ( x, y ) − f S ⎜ , ⎟ = x ⋅ y − = x ⋅ (1 − x ) − = − ⎜ ⎟ ≤0
⎝2 2⎠ 4 4 ⎝ 2 ⎠
⎛1 1⎞
pentru orice ( x, y ) ∈ S , ceea ce arată că punctul s = ⎜ , ⎟ este un punct de
⎝2 2⎠
maxim local relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
Remarcă 6.124. Este clar că dacă se poate explicita y din relaţia

F ( x, y ) = 0 , adică y = g ( x ) ∈ B, x ∈ A , atunci problema de extrem condiţionat
se transformă într-o problemă de extrem pentru funcţia
h ( x ) = f ( x, g ( x ) ) , x ∈ A .
Exemplu: Fie funcţia

f: 2
→ , f ( x, y ) = x 2 + y 2
2
şi mulţimea S ⊂ definită prin
S= {( x, y ) ∈ 2
x + y −1 = 0 . }
Explicitând y din relaţia F ( x, y ) = 0 şi înlocuindu-l în expresia funcţiei f,
obţinem o problemă de extrem pentru funcţia h : → ,
h ( x ) = f ( x, g ( x ) ) = x 2 + (1 − x ) , x ∈ .
2
238
1 ⎛1⎞
Punctul critic pentru h este x = . Deoarece h′′ ⎜ ⎟ = 2 2 > 0 deducem
2 ⎝2⎠
1 ⎛1 1⎞
că x = este punct de minim relativ pentru funcţia h, iar punctul ⎜ , ⎟ este
2 ⎝2 2⎠
punct de minim local relativ la mulţimea S pentru funcţia f, adică
⎛1 1⎞ 2
f ⎜ , ⎟= ≤ f ( x, y ) , ∀ ( x , y ) ∈ 2 .
⎝2 2⎠ 2
Atunci când se poate este de preferat abordarea geometrică a problemei
de extrem condiţionat. În acest exemplu valoarea funcţiei f este raza cercului
centrat în origine. Cercul de rază minimă care intersectează dreapta de ecuaţie
2
x + y − 1 = 0 este cercul centrat în origine de rază . Prin urmare, funcţia f
2
are un punct de minim global, iar valoarea funcţiei f în acest punct este
2
valoarea razei minime f min = .
2
Remarcă 6.125. Fie K ⊂ p o mulţime compactă a cărei frontieră poate

fi definită prin ecuaţii carteziene, iar f : K → de clasă C1 . Deoarece f este
239
continuă pe mulţimea K, rezultă că f este mărginită pe K şi există punctele
a, b ∈ K cu
r > 0.
Dacă a ∈ K (a este punct interior al mulţimii K), atunci a este punct de
extrem local pentru f şi deci, conform teoremei lui Fermat, avem că
∂f
( a ) = 0 pentru orice i = 1,..., p.
∂xi
Dacă a ∉ K , atunci a ∈ Fr K = ∂K (a este punct pe frontiera mulţimii K)

şi a poate fi un punct de minim local relativ la ∂K , care se determină cu metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.
Analog se procedează şi în cazul punctului b.
Deci dacă se cer marginile unei funcţii de clasă C1 pe o mulţime
compactă K, atunci
• pentru a determina punctele de extrem local din interiorul mulţimii K
se foloseşte teorema lui Fermat, iar
• pentru a determina punctele de extrem local situate pe frontiera ∂K
mulţimii K (caracterizată de ecuaţia F ( x, y ) = 0 ) se foloseşte metoda
multiplicatorilor lui Lagrange.
Ca exemplu prezentăm
Exemplu 6.126. Funcţia
f : 3→ , f ( x, y , z ) = x − y + 2 ⋅ z
este de clasă C1 şi neconstantă pe mulţimea compactă
K= {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 2 . }
Se constată că f nu are puncte critice în K şi deci f nu are puncte de
extrem local în K . Cu metoda multiplicatorilor lui Lagrange se arată că
⎛ 2 2 2⎞ ⎛ 2 2 2⎞
a=⎜ ,− , ⎟ ∈ ∂K şi b = ⎜ − , ,− ⎟ ∈ ∂K
⎝ 2 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 2 ⎠
sunt puncte de extrem local relative la ∂K pentru f. Cum f nu este constantă şi
f ( a ) = 2 ⋅ 2 , iar f ( b ) = −2 ⋅ 2 se obţine în final că
2 ⋅ 2 = f ( a ) = sup f ( K ) ≥ f ( x, y, z ) ≥ inf f ( K ) = f ( b ) = −2 ⋅ 2 .
Exemplu 6.127 Extremele formelor pătratice pe sfera unitate

Una din cele mai importante aplicaţii ale metodei multiplicatorilor a lui
Lagrange este problema extremelor formei pătratice în n variabile
240
n n
f ( x1, x2 ,..., xn ) = ∑∑ aij ⋅ xi ⋅ x j
i =1 j =1
în condiţia
x12 + x22 + ... + xn2 = 1.
Se poate interpreta ultima condiţie ca fiind ecuaţia sferei în spaţiul
euclidian n , aşa că problema noastră este aceea de a căuta extremele funcţiei f
pe sfera unitate. Dacă A = aij ( )1≤i, j ≤n
este matricea coeficienţilor formei
pătratice, iar aceasta este simetrică, atunci A = AT , iar forma pătratică se poate
scrie
f ( x1, x2 ,..., xn ) = x T ⋅ A ⋅ x .
Cu metoda multiplicatorilor lui Lagrange obţinem n + 1 ecuaţii
⎧ ∂f ∂g
⎪ dx + λ ⋅ dx = 0, i = 1: n
⎨ i i
⎪ g ( x , x ,..., x ) = 0,
⎩ 1 2 n
unde g ( x1, x2 ,..., xn ) = 1 − x12 − x22 − ... − xn2 . Deoarece A este matrice simetrică,
avem
n
f ( x1, x2 ,..., xn ) = ∑ aii ⋅ xi2 + 2 ⋅ ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j ,
i =1 1≤ i < j ≤ n
iar sistemul anterior se rescrie în forma
⎧2 ⋅ a11 ⋅ x1 + 2 ⋅ a12 ⋅ x2 + ... + 2 ⋅ a1n ⋅ xn − 2 ⋅ λ ⋅ x1 = 0
⎪2 ⋅ a ⋅ x + 2 ⋅ a ⋅ x + ... + 2 ⋅ a ⋅ x − 2 ⋅ λ ⋅ x = 0
⎪ 21 1 22 2 2n n 2
⎪ ...
⎨
⎪2 ⋅ a ⋅ x + 2 ⋅ a ⋅ x + ... + 2 ⋅ a ⋅ x − 2 ⋅ λ ⋅ x = 0
n1 1 n2 2 nn n n
⎪
⎪⎩ x12 + x22 + ... + xn2 = 1
Primele n ecuaţii rescrise în formă matriceală au forma
A⋅ x = λ ⋅ x ,
adică x este vectorul propriu matricei A asociat valorii proprii λ . Ultima ecuaţie
afirmă că x = 1 , adică x ∈ n este vectorul unitate. Astfel vom căuta vectorii
n
proprii unitate ai matricei A. Astfel dacă x ∈ este un astfel de vector, atunci
f ( x1, x2 ,..., xn ) = xT ⋅ A ⋅ x = xT ⋅ λ ⋅ x = λ ⋅ x = λ .
2
Prin urmare, valorile proprii ale matricei A reprezintă valorile lui f în

punctele sale critice pe sfera unitate. Cum matricea A este simetrică, ea are
numai valori proprii reale. În particular, valoarea maximă absolută a lui f pe
sfera unitate este cea mai mare valoare proprie a lui A, iar valoarea minimă
absolută a lui f pe sfera unitate este cea mai mică valoare proprie a matricei A.
241
Vom enunţa fără demonstraţie
Teorema (Kuhn-Tucker). Fie A ⊂ p , B ⊂ q şi C ⊂ r mulţimi
deschise (nevide), funcţia f : A × B × C → de clasă C1 pe A × B × C şi
mulţimea nevidă S ⊂ A × B × C de forma
{
S = ( x, y, z ) ∈ A × B × C F ( x, y, z ) = 0, G ( x, y, z ) ≥ 0 , }
( )
unde F = F1,..., Fq : A × B × C → q
şi G = ( G1,..., Gr ) : A × B × C → r
sunt
aplicaţii de clasă C1 pe A × B × C cu
J Fy ,,Gz ( x, y, z ) =
(
D F1,..., Fq , G1,..., Gr ) ( x, y, z ) ≠ 0,
(
D y1,..., yq , z1,..., zr )
( ) (
pentru orice x = x1,..., x p , y = y1,..., yq , ) z = ( z1,..., zr ) cu ( x, y , z ) ∈ S .
Punctele de extrem relativ la mulţimea S ale funcţiei f sunt puncte
critice ale funcţiei Φ : A × B × C × q × r × r+ → ,
Φ ( x , y , z , λ , µ, ω ) = f ( x , y , z ) − λ , F ( x , y , z ) − µ , G ( x , y , z ) − ω ,
unde λ sunt multiplicatorii lui Lagrange, µ sunt multiplicatorii lui Kuhn-
Tucker şi constantele pozitive ωi = ηi2 , i = 1: r sunt variabilele de egalizare.
Cu alte cuvinte, Φ este o funcţie de p + 2 ⋅ q + 3 ⋅ r variabile
independente, iar punctele sale critice sunt date de sistemul
⎧ ∂Φ ∂Φ q ∂Fk
r
∂G j
⎪ =
⎪ ∂xi ∂xi k =1
∑
− λk ⋅ − µj ⋅
∂xi j =1 ∑ ∂xi
= 0, i = 1: p
⎪ q
⎪ ∂Φ ∂Φ ∂Fk
r
∂G j
⎪ ∂y ∂y= − ∑ λ k ⋅
∂y
− µ ∑
j ⋅
∂y
= 0, i = 1: q
⎪ i i k =1 i j =1 i
⎪ q
⎪ ∂Φ = ∂Φ − λ ⋅ ∂Fk − µ ⋅ ∂G j = 0, i = 1: r
r
⎪ ∂z
⎨ i ∂zi k =1
∑ k
∂zi j =1 ∑
j
∂zi
⎪
⎪ ∂Φ = − F = 0, i = 1: q
i
⎪ ∂λi
⎪
⎪ ∂µi (
i i )
⎪ ∂Φ = − G − η2 = 0, i = 1: r
⎪
⎪ ∂Φ = 2µ ⋅ η = 0, i = 1: r
⎪⎩ ∂ηi i i
Dacă funcţia f este convexă, iar funcţiile G sunt concave, atunci s-a
demonstrat (Kuhn şi Tucker) că punctele critice ale funcţiei Φ sunt puncte de
extrem relativ la mulţimea S pentru funcţia f.
242
2
Exemplu: Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : → ,
definite prin f ( x, y ) = ( x − 2 ) + ( y − 1) condiţionată de următoarele restricţii
2 2
inegalităţi
S= {( x, y ) ∈ 2
}
y − x 2 ≥ 0, − x − y + 2 ≥ 0 .
Reprezentând în plan parabola y = x 2 şi dreapta de ecuaţie x + y = 2 ,

constatăm că mulţimea S este mulţimea punctelor M din interiorul şi de pe
laturile triunghiului curbiliniu format.
Funcţia f reprezintă pătratul distanţei de la punctul C ( 2,1) la punctul

M ( x, y ) ∈ S . Din punct de vedere geometric extremele globale ale funcţiei f
sunt atinse în punctele de coordonate M1 (1,1) şi M 2 ( −2,4 ) pentru minim şi
respectiv maximul condiţionat al funcţiei f, adică
f ( −2, 4 ) = 25 ≥ f ( x, y ) ≥ 1 = f (1,1) , ∀ ( x, y ) ∈ S .
Se observă că aceste puncte de extrem sunt atinse pe frontiera mulţimii S.
Pe de altă parte, dacă se scrie funcţia Φ : 2 × 2 × 2 → ,
( ) (
Φ ( x, y, λ1, λ 2 , η1, η2 ) = f ( x, y ) − λ1 ⋅ y − x 2 − η12 − λ 2 ⋅ − x − y + 2 − η22 )
pentru care sistemul punctelor sale critice este
⎧2 ( x − 2 ) + 2 xλ1 + λ 2 = 0
⎪
⎪2 ( y − 1) − λ1 + λ 2 = 0
⎪⎪ y − x 2 − η2 = 0
1
⎨ 2
⎪− x − y + 2 − η2 = 0
⎪ 2λ η = 0
⎪ 1 1
⎪⎩2λ 2η2 = 0
243
⎛ 2 2 ⎞
se constată că singurele soluţii admisibile ale acestuia sunt ⎜1,1, , ,0,0 ⎟ şi
⎝ 3 3 ⎠
( −2, 4, −2, −8,0,0 ) . Funcţia f fiind convexă rezultă că aceste puncte sunt puncte
de extrem condiţionat pentru f.
6.3.4 Dependenţă funcţională
Fie mulţimea deschisă D ⊂ p , p ≥ 1 şi funcţiile f k : D → , k = 1: p + 1 .

Definiţie. Spunem că funcţia f p +1 este dependentă funcţional de funcţiile
{ f1, f2 ,..., f p } pe mulţimea D1 ⊂ D dacă există o funcţie Φ : U ⊂ p
→ astfel
încât
( )
f p +1 ( x ) = Φ f1 ( x ) , f 2 ( x ) ,..., f p ( x ) , x ∈ D1 ,
unde U ⊃ f ( D1 ) , (
f = f1, f 2 ,..., f p .)
Definiţie.
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1 : p sunt dependente funcţional pe
mulţimea D1 ⊂ D dacă cel puţin una dintre ele depinde funcţional de
celelalte pe D1 ⊂ D .
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1: p sunt independente funcţional
în punctul x ∈ D dacă nu există nicio vecinătate a acestui punct pe care
funcţiile să fie dependente funcţional.
¾ Spunem că funcţiile f k : D → , k = 1: p sunt independente funcţional
pe mulţimea D1 ⊂ D dacă sunt independente funcţional în fiecare punct al
mulţimii.
Teoremă. Fie aplicaţia f : D ⊂ p

→ q
( )
, f = f1, f 2 ,..., f q , 1 < q ≤ p de
clasă C1 pe mulţimea deschisă D ⊂ p
. Dacă rangul matricei f ′ ( x ) este egal
cu q pentru orice punct x ∈ D , adică rang ( f ′ ( x ) ) = q, ∀x ∈ D , atunci funcţiile
{ f1, f2 ,..., fq } sunt independente funcţional pe mulţimea D.
Teoremă. Fie aplicaţia f : D ⊂ p
→ q
( )
, f = f1, f 2 ,..., f q , 1 < q ≤ p de
clasă C1 pe mulţimea deschisă D ⊂ p
. Dacă rangul matricei f ′ ( x ) este egal
cu s (1 < s < q ≤ p ) pentru orice punct x ∈ D , adică rang ( f ′ ( x ) ) = s, ∀x ∈ D ,
{ }
atunci s dintre funcţiile f1, f 2 ,..., f p sunt independente funcţional pe mulţimea
D, iar celelalte q − s funcţii depind funcţional de acestea pe mulţimea D.
244
6.3.5 Schimbări de variabile
Schimbările de variabile dau posibilitatea studiului problemelor în care
apar funcţii diferenţiabile într-un sistem de coordonate să fie simplificat prin
trecerea la alt sistem de coordonate. Nu există o metodă generală pentru
schimbarea de variabile sau de funcţii. Cele mai utilizate schimbări de variabilă
vor fi prezentate în cele ce urmează. Accentul nu va fi pus pe prezentarea unor
condiţii generale în care au loc schimbările de variabile ci pe metodele de calcul.
6.3.5.1 Schimbări de variabilă în cazul funcţiilor de o singură

variabilă independentă
Fie funcţiile f : A ⊂ → B ⊂ şi ϕ : I ⊂ → A ⊂ derivabile.
Presupunem că mulţimile A, I sunt mulţimi deschise şi ϕ′ ( t ) ≠ 0, t ∈ I .
Derivabilitatea lui f pe mulţimea A este echivalentă cu diferenţiabilitatea lui f
pe A şi are loc relaţia df = f ′dx în punctul curent. Această ultimă relaţie poate fi
df
scrisă simbolic f ′ = .
dx
Funcţia compusă y = f ϕ realizează o corespondenţă între mulţimea I şi
mulţimea B. Presupunem că funcţiile f şi ϕ sunt de clasă C k , k ∈ , unde k
este ordinul cel mai mare al derivatelor pe care dorim să le calculăm.
Aplicând regula de derivare a funcţiilor compuse, obţinem
d df dϕ
f ϕ= ⋅
dt dx dt
de unde rezultă
df 1 d 1 dy
= ⋅ ( f ϕ) = ⋅ .
dx ϕ′ ( t ) dt ϕ′ ( t ) dt
În felul acesta de poate observa că regula după care se calculează
derivatele de ordin superior este
d 1 d
= ⋅ .
dx ϕ′ ( t ) dt
Prin urmare
d2 f d ⎛ df ⎞ 1 d ⎛ 1 dy ⎞ 1 ⎛ d 2 y ϕ′′ ( t ) dy ⎞
= ⎜ ⎟ = ⋅ ⎜ ⋅ ⎟ = ⋅ ⎜ ( )
ϕ′ t ⋅ − ⋅ ⎟
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ ϕ′ ( t ) dt ⎝ ϕ′ ( t ) dt ⎠ ( ϕ′ ( t ) )3 ⎝⎜ dt 2 ϕ′ ( t ) dt ⎠⎟
d3 f d ⎛ d2 f ⎞ 1 d ⎛⎜ 1 ⎛ d 2 y ϕ′′ ( t ) dy ⎞ ⎞⎟
= ⎜ ⎟⎟ = ⋅ ⋅ ⎜ ϕ′ ( t ) ⋅ 2 −
3 ⎜
⋅ ⎟⎟ =
dx3 dx ⎜⎝ dx 2 ( ) ( )
⎝ (ϕ (t )) ⎝
⎠ ϕ′ t d t ⎜ ′ d t ϕ ′ t dt ⎠ ⎟
⎠
⎛
( ) dy ⎞
3
1 2 d y d2 y
( ) ( )
2
= ⋅
5 ⎜
ϕ′ ( t ) ⋅ − 3ϕ′ ( t ) ϕ′′ ( t ) ⋅ + 3 ϕ′′ ( t ) − ϕ′ ( t ) ϕ′′ ( t ) ⋅ ⎟
( ϕ′′ ( t ) ) ⎜⎝ dt 3 dt 2 dt ⎟⎠
245
dp f
Aceste relaţii exprimă dependenţa derivatelor cu ajutorul derivatelor
dx p
dq y
funcţiei compuse , p, q = 1: r .
dt q
Exemplu: Să transformăm ecuaţia
( ) ( )
2
1 + x2 y′′ + 2 x 1 + x 2 y′ + y = 0, x∈
⎛ π π⎞
folosind schimbarea de variabilă independentă x = tg t , t ∈ ⎜ − , ⎟ .
⎝ 2 2⎠
Se obţine succesiv
1 dy dy
y′ = ⋅ = cos 2 t ⋅
dx dt dt
dt
1 d ⎛ 2 dy ⎞ 3 ⎛ dy d2 y ⎞
′′
y = ⋅ cos t ⋅ ⎟ = cos t ⋅ ⎜⎜ −2sin t ⋅ + cos t ⋅ 2 ⎟⎟
dx dt ⎜⎝ dt ⎠ ⎝ dt dt ⎠
dt
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în
d2 y
+ y = 0.
dt 2
6.3.5.2 Intervertirea variabilelor cu funcţia

în cazul unidimensional
În condiţiile din subcapitolul precedent, în cazul când se doreşte să se
intervertească funcţia cu variabila independentă, se procedează astfel
dy 1
=
dx dx
dy
d2 x
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 d ⎛ 1 ⎞ dy 2
= ⎜ ⎟= ⋅ =−
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ dx dy ⎜⎜ dx ⎟⎟ ⎛ dx ⎞
3
dy ⎝ dy ⎠ ⎜ dy ⎟
⎝ ⎠
Exemplu: Să transformăm ecuaţia diferenţială y′ ⋅ y′′′ − 3 ( y′′ ) = 0 ,
2
considerând variabila independentă ca funcţie de y.

Primele două derivate sunt date în expresiile anterioare, iar pentru
derivata de ordinul trei se obţine expresia
246
⎛ d2 x ⎞ d 2 x dx d 3 x
⎜ ⎟ 3 2− ⋅ 3
d 3 y d ⎛ d 2 y ⎞ 1 d ⎜ dy 2 ⎟ dy dy dy
= ⎜ ⎟ = ⋅ − = .
dx3 dx ⎜⎝ dx 2 ⎟⎠ dx dy ⎜ ⎛ dx ⎞3 ⎟ ⎛ dx ⎞
5
⎜ ⎟
dy ⎜
⎜ dy ⎟ ⎟ ⎜ dy ⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎠ ⎝ ⎠
2
d x
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în = 0.
dy 2
6.3.5.3 Schimbarea de variabilă independentă şi de funcţie

Fie funcţia f : I ⊂ → de clasă C k , k ≥ 2 , unde I este un interval
deschis. Considerăm curba plană definită de funcţia f
C= {( x, y ) ∈ 2
y = f ( x), x ∈ I . }
Fie A, B două mulţimi deschise în 2 şi F : A → B ⊂ C , o aplicaţie
bijectivă de clasă C k . Convenim să notăm cu u, v variabilele independente în A
şi cu x, y variabilele independente în B, adică F ( u , v ) = ( x, y ) .
2
Aşadar, există funcţiile ϕ, ψ : A ⊂ → de clasă C 2 astfel încât
D ( ϕ, ψ )
x = ϕ ( u, v ) , y = ψ ( u, v ) şi ≠ 0 pe mulţimea A.
D ( u, v )
Ne propunem să calculăm derivatele lui y = f ( x ) în noile variabile
independente u , v . Avem y = ψ ( u , v ) = f ( ϕ ( u , v ) ) = f ( x ) .
Dacă pentru orice ( u , v ) ∈ A
∂ϕ ∂ϕ dv
+ ⋅ ≠ 0,
∂u ∂v du
atunci
dy ∂ψ ∂ψ dv
+ ⋅
dy du ∂u ∂v du
= = ,
dx dx ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv
du ∂u ∂v du
⎛ ∂ψ ∂ψ dv ⎞ ⎛ ∂ψ ∂ψ dv ⎞
+ ⋅ + ⋅
d y d ⎛ dy ⎞ 1 d ⎜ ∂u ∂v du ⎟
2
1 d ⎜ ∂u ∂v du ⎟
= ⎜ ⎟= ⋅ ⎜ ⎟= ⋅ ⎜ ⎟
dx 2 dx ⎝ dx ⎠ dx du ⎜ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv ⎟ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv du ⎜ ∂ϕ + ∂ϕ ⋅ dv ⎟
du ⎝ ∂u ∂v du ⎠ ∂u ∂v du ⎝ ∂u ∂v du ⎠
Exemplu:
( )
2
Să transformăm ecuaţia diferenţială 1 − x 2 ⋅ ( a − y′′ ) = y, x ∉ {±1} cu
ajutorul schimbării de variabilă independentă şi de funcţie conform relaţiilor
247
a⋅v
x = th u , y= ,
ch u
unde v = v ( u ) .
Se obţine succesiv
dy
dy du
= = a ⋅ ( v′ ⋅ ch u − v ⋅ sh u ) ,
dx dx
du
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 d
= ⎜ ⎟= ⋅ ⎡⎣ a ⋅ ( v′ ⋅ ch u − v ⋅ sh u ) ⎤⎦ = ( v′′ − v ) ⋅ ch 3 u
dx 2
dx ⎝ dx ⎠ dx du
du
1 − v′′ ⋅ ch 3 u = 0 .
Exemplu:
Să transformăm ecuaţia diferenţială x ⋅ y′′ + y′ − y = 0, x ≠ 0 cu ajutorul
schimbării de variabilă independentă şi de funcţie conform relaţiilor
y′ = u , x ⋅ u − y = v ,
unde v = v ( u ) .
Se obţine succesiv
dv
dv dx
= = x,
du du
dx
dv
u⋅ − v = y′ ⋅ x − ( x ⋅ y′ − y ) = y
du
d 2 y d ⎛ dy ⎞ 1 1
şi 2 = ⎜ ⎟ = = 2 .
dx dx ⎝ dx ⎠ dx d v
du du 2
v′
+ u − u ⋅ v′ + v = 0.
v′′
6.3.5.4 Schimbări de variabilă în expresiile care conţin derivate
parţiale
Fie funcţia f : A⊂ 2
→B⊂ , z = f ( x, y ) şi aplicaţia
T :D⊂ 2
⊂ A⊂ 2
, T ( u , v ) = ( x, y ) .
Atunci există funcţiile ϕ, ψ : D ⊂ 2 → ,
x = ϕ ( u, v ) , y = ψ ( u, v ) . (1)
248
Presupunem că mulţimile A, D sunt deschise, că funcţiile f , ϕ, ψ ∈ C k ,
unde k este ordinul cel mai mare al derivatelor parţiale pe care vrem să le
D ( ϕ, ψ )
calculăm şi că jacobianul ≠ 0 pe mulţimea D (adică transformarea (1)
D ( u, v )
este regulată pe mulţimea D).
Funcţia compusă
z = f ( ϕ ( u, v ) , ψ ( u, v ) ) (2)
realizează o corespondenţă între mulţimea D şi mulţimea B. Pentru a studia
funcţia f în noile variabile u, v urmărim să exprimăm derivatele parţiale
∂z ∂z ∂ 2 z ∂ 2 z ∂ 2 z
, , , , ,...
∂x ∂y ∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
∂z ∂z ∂ 2 z ∂ 2 z ∂ 2 z
cu ajutorul derivatelor parţiale , , , , ,... .
∂u ∂v ∂u 2 ∂v 2 ∂u∂v
Aplicând teorema lanţului de derivare a funcţiilor compuse pentru funcţia
(2), obţinem
∂z ∂z ∂ϕ ∂z ∂ψ
= ⋅ + ⋅
∂u ∂x ∂u ∂y ∂u
∂z ∂z ∂ϕ ∂z ∂ψ
= ⋅ + ⋅
∂v ∂x ∂v ∂y ∂v
∂z ∂z
Considerând pe , drept necunoscute în sistemul liniar de mai sus,
∂x ∂y
obţinem
∂z 1 ⎛ ∂z ∂ψ ∂z ∂ψ ⎞
= ⋅⎜ ⋅ − ⋅ ⎟
∂x D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
D ( u, v )
∂z 1 ⎛ ∂z ∂ϕ ∂z ∂ϕ ⎞
= ⋅⎜ ⋅ − ⋅ ⎟
∂y D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂v ∂u ∂u ∂v ⎠
D ( u, v )
Prin urmare, formal se poate scrie că derivata de ordinul întâi este
∂ 1 ⎛ ∂ψ ∂ ∂ψ ∂ ⎞
= ⋅⎜ − ⎟
∂x D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂v ∂u ∂u ∂v ⎠
D ( u, v )
∂ 1 ⎛ ∂ϕ ∂ ∂ϕ ∂ ⎞
= ⋅⎜ − ⎟
∂y D ( ϕ, ψ ) ⎝ ∂u ∂v ∂v ∂u ⎠
D ( u, v )
249
Exemplu:
Considerând pe u şi v noile variabile independente, să transformăm
ecuaţia cu derivate parţiale
∂2 z ∂2 z
2
+ 2 + m 2 z = 0, m ∈ ,
∂x ∂y
dacă 2 x = u 2 − v 2 , y = u ⋅ v .
Folosind consideraţiile de mai sus obţinem succesiv
∂z 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞
= ⋅ ⎜ u − v ⎟
(
∂x 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u )
∂v ⎠
∂z 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞
= ⋅ ⎜ v + u ⎟
(
∂y 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u ) ∂v ⎠
şi respectiv
⎡ ⎤
∂2z ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅⎜u − v ⎟ =
⎣ (
∂x 2 ∂x ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u ) ∂v ⎠ ⎥
⎦
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
u ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥ v ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅ ⋅⎜u − v ⎟ − ⋅ ⋅⎜u − v ⎟
(
2 u 2 + v2 ) ( )
∂u ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥ 2 u 2 + v 2 ∂v ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎦ ⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥
⎦
⎡ ⎤
∂2z ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅⎜v + u ⎟ =
⎣ (
∂y 2 ∂y ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u )∂v ⎠ ⎥
⎦
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
v ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥ u ∂ ⎢ 1 ⎛ ∂z ∂z ⎞ ⎥
= ⋅ ⋅⎜v + u ⎟ + ⋅ ⋅⎜v + u ⎟
(
2 u 2 + v2 ) ( )
∂u ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥ 2 u 2 + v 2 ∂v ⎢ 2 u 2 + v 2 ⎝ ∂u
⎦ ⎣ ( )
∂v ⎠ ⎥
⎦
∂2 z ∂2 z
∂u 2
∂v
(
+ 2 + m2 u 2 + v 2 ⋅ z = 0 . )
6.3.5.5 Schimbări de variabilă şi de funcţie în expresiile
care conţin derivate parţiale
Fie funcţia f : D ⊂ 2 → de clasă C1 , unde D este o mulţime deschisă.
Considerăm suprafaţa definită de această funcţie
S= {( x, y, z ) ∈ 3
z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D} .
Fie aplicaţia F : A ⊂ 3 → B ⊂ 3 bijectivă de clasă C1 , definită pe
mulţimea deschisă A ⊃ S , având inversa de clasă C1 . Convenim să notăm cu
250
( x, y , z ) coordonatele unui punct în mulţimea A şi cu ( u , v, w ) coordonatele
punctului F ( x, y, z ) = ( u , v, w ) ∈ B . Aşadar există funcţiile
u = ϕ ( x, y , z ) , v = ψ ( x, y , z ) , w = χ ( x, y , z )
D ( ϕ, ψ, χ )
astfel ca jacobianul ≠ 0 pe mulţimea A.
D ( x, y , z )
Aplicaţia F transformă ecuaţia z = f ( x, y ) într-o ecuaţie de forma
w = Φ ( u, v ) .
∂w ∂w
Ne propunem să exprimăm derivatele parţiale , cu ajutorul
∂u ∂v
∂z ∂z
derivatelor parţiale , . Diferenţiind relaţiile de mai sus, obţinem
∂x ∂y
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
du = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂ψ ∂ψ ∂ψ
dv = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂χ ∂χ ∂χ
dw = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ,
∂x ∂y ∂z
∂z ∂z
dz = ⋅ dx + ⋅ dy ,
∂x ∂y
∂w ∂w
dw = ⋅ du + ⋅ dv.
∂u ∂v
Eliminăm du şi dv între aceste relaţii, ţinând seama de cele două expresii
ale lui dw. Deducem
∂w ⎡ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎛ ∂z ∂z ⎞⎤
⋅ ⎢ ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟ ⎥ +
∂u ⎣ ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠⎦
∂w ⎡ ∂ψ ∂ψ ∂ψ ⎛ ∂z ∂z ⎞⎤
+ ⋅⎢ ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟ ⎥ =
∂v ⎣ ∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠⎦
∂χ ∂χ ∂χ ⎛ ∂z ∂z ⎞
=
⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠
Egalând coeficienţii lui dx şi dy, obţinem
∂w ⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ⎞ ∂w ⎛ ∂ψ ∂ψ ∂z ⎞ ∂χ ∂χ ∂z
⋅⎜ + ⋅ ⎟+ ⋅⎜ + ⋅ ⎟= + ⋅
∂u ⎝ ∂x ∂z ∂x ⎠ ∂v ⎝ ∂x ∂z ∂x ⎠ ∂x ∂z ∂x
∂w ⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ⎞ ∂w ⎛ ∂ψ ∂ψ ∂z ⎞ ∂χ ∂χ ∂z
⋅⎜ + ⋅ ⎟+ ⋅⎜ + ⋅ ⎟= + ⋅
∂u ⎝ ∂y ∂z ∂y ⎠ ∂v ⎝ ∂y ∂z ∂y ⎠ ∂y ∂z ∂y
251
∂w ∂w
ce este un sistem liniar cu necunoscutele , . Presupunem determinantul
∂u ∂v
sistemului
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
∆= ≠0
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
pe mulţimea A. Rezultă
∂χ ∂χ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂w 1 ∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
= ⋅
∂u ∆ ∂χ ∂χ ∂z ∂ψ ∂ψ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂χ ∂χ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂w 1 ∂x ∂z ∂x ∂x ∂z ∂x
= ⋅
∂v ∆ ∂ϕ ∂ϕ ∂z ∂χ ∂χ ∂z
+ ⋅ + ⋅
∂y ∂z ∂y ∂y ∂z ∂y
Din relaţiile anterioare, obţinute prin egalarea coeficienţilor dx şi dy,
∂z ∂z
putem exprima invers derivatele parţiale , cu ajutorul derivatelor parţiale
∂x ∂y
∂w ∂w
, . Obţinem
∂u ∂v
∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂z ∂u ∂x ∂v ∂x ∂x
=−
∂x ∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂u ∂z ∂v ∂z ∂z
∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂z ∂u ∂y ∂v ∂y ∂y
=−
∂y ∂w ∂ϕ ∂w ∂ψ ∂χ
⋅ + ⋅ −
∂u ∂z ∂v ∂z ∂z
Exemplu:
Considerând pe u şi v noile variabile independente şi noua funcţie fiind
w = w ( u , v ) , să transformăm ecuaţia cu derivate parţiale
∂z ∂z
x 2 + y 2 − z 2 = 0, z = z ( x, y ) ,
∂x ∂y
1 1 1 1
dacă u = x, v = − , w = − .
y x z x
252
Folosind consideraţiile de mai sus obţinem succesiv
∂z ⎛ 1 ∂w 1 ∂w ⎞
= z2 ⋅ ⎜ 2 − − ⋅ ⎟
∂x ⎝x ∂u x 2 ∂v ⎠
∂z z 2 ∂w
= ⋅
∂y y 2 ∂v
∂w
După înlocuire ecuaţia iniţială se transformă în = 0.
∂u
Exerciţii
∂2 z 2
2∂ z
1. Să se transforme ecuaţia x 2 − y = 0 , luând ca noi variabile
∂x 2 ∂y 2
independente
⎧u = xy
⎪
⎨ x
⎪ v =
⎩ y
2. Fie transformarea ⎨
⎧
(
1 2
⎪u = x + y
2
2
)
. Să se determine mulţimea deschisă
⎪⎩v = xy
D ⊂ IR 2 pe care funcţiile u şi v sunt independente. Să se transforme
2 2
(
ecuaţia 1 + y )
2 ∂ z
∂x 2
+ (1 + x )
2 ∂ z
∂y 2
− x
∂z
∂x
− y
∂z
∂y
= 0 , luând u şi v ca noi
variabile independente.
2 2
3. Să se transforme ecuaţia 1 + x ( 2 ∂ z
)
∂x 2
+(1 + y)2 ∂ z
∂y 2
+ x
∂z
∂x
+ y
∂z
∂y
= 0,
luând
(
⎧u = ln x + 1 + x 2
⎪
⎨
)
(
⎪v = ln y + 1 + y 2
⎩ )
ca noi variabile independente.
∂2w ∂2w
Răspuns: + =0
∂u 2 ∂v 2
∂2 z ∂2z ∂2 z
4. Să se transforme ecuaţia 2 + 2 − 3 2 = 0 , luând ca noi variabile
∂x ∂x∂y ∂y
⎧u = x + y
independente ⎨ .
⎩v = y − 3 x
253
⎧ x+ y
⎪⎪u = 2
5. Luând pe u, v ca noi variabile independente ⎨ şi pe w ca nouă
⎪v = x − y
⎪⎩ 2
2 2
∂ z ∂ z ∂z
funcţie w = z ⋅ e y , să se transforme ecuaţia 2 + + = z.
∂x ∂x∂y ∂x
⎧u = x + y
⎪
6. Luând pe u, v ca noi variabile independente ⎨ y şi pe w ca nouă
⎪⎩ v =
x
2
z ∂ z ∂ z ∂2 z
2
funcţie w = , să se transforme ecuaţia 2 − 2 + = 0.
x ∂x ∂x∂y ∂y 2
7. Luând pe u şi v ca noi variabile independente şi pe w ca noua funcţie, să
⎧y ⋅u = x
∂z 1 ∂2 z 1 ⎪
se scrie ecuaţia + ⋅ y ⋅ 2 = , unde ⎨v = x .
∂y 2 ∂y x ⎪
⎩w = x ⋅ z − y
∂2 z 2
8. Să se transforme ecuaţia 1 − x
∂x 2
(+ 1 − y 2 ∂ z
2
∂y 2
)
= x
∂z
∂x
+(y
∂z
∂y
)
, luând
⎧ x = sin u
ca noi variabile independente ⎨ şi ca nouă funcţie z = e w .
⎩ y = sin v
2 2
∂ 2 w ∂ 2 w ⎛ ∂w ⎞ ⎛ ∂w ⎞
Răspuns: + +⎜ ⎟ +⎜ ⎟ =0
∂u 2 ∂v 2 ⎝ ∂u ⎠ ⎝ ∂v ⎠
6.3.6 Exerciţii
1. Fie aplicaţia f: 2
→ 2
, f ( x, y ) = ( x + y, x ⋅ y ) şi mulţimea
deschisă A= {( x, y ) ∈ 2
}
x< y .
Să se arate că:
• restricţia f A lui f la A este o bijecţie a lui A pe o mulţime deschisă
B ⊂ 2 care se cere a fi determinată;
• inversa lui f A este diferenţiabilă pe B şi să i se calculeze diferenţiala.
2. Să se arate că aplicaţia
f: 2
→ 2
, (
f ( x, y ) = x 2 − y 2 ,2 ⋅ x ⋅ y )
are proprietăţile:
• f este regulată în orice punct a ≠ ( 0,0 ) ;
254
• nu există nicio vecinătate U a lui ( 0,0 ) încât f să fie inversabilă pe U.
Să se determine mulţimea punctelor a ∈ 2 cu proprietatea că există o
vecinătate U a lui a astfel încât f să fie injectivă pe U.
3. Să se arate că:
• f :A= {( x, y ) ∈ 2
x > 0, y > 0 → } 2
, (
f ( x, y ) = x 2 + y 2 , x 2 − y 2 )
este regulată şi inversabilă pe A;
• f :A= {( x, y ) ∈ 2
y≠0 → } 2
, f ( x, y ) = ( y ⋅ cos x, y ⋅ sin x ) este
regulată şi neinversabilă pe A;
• f : A = x∈{ 3
x <1 → } 3
, f ( x) =
1− x
x
2
este inversabilă cu
inversa de clasă C1 pe A;
• f :A= {( x, y, z ) ∈ 3
x > 0, y > 0 → } 3
, f ( x , y , z ) = ( x, x ⋅ y , x ⋅ y ⋅ z )
este un difeomorfism de la A la f ( A ) ;
2
• nu există funcţie f : → injectivă de clasă C1 .
4. Să se studieze aplicabilitatea teoremei de inversare locală pentru

aplicaţiile:
• f: 3
→ 3
, (
f ( x, y, z ) = sin ( x + y − z ) ,cos ( x − y + z ) , e x + y − z ) şi
⎛π π ⎞
punctul a = ⎜ , − ,0 ⎟ ;
⎝4 4 ⎠
• f: 3
→ 3
, (
f ( x, y , z ) = e 2 y + 2 z , e 2 x − 2 z , x − y ) şi punctul
a = ( 0,0,0 ) .
5. Să se arate că ecuaţia
x2 + 2 ⋅ y 2 + x ⋅ y + 3 ⋅ z 2 − z − 9 = 0
defineşte o funcţie implicită z = z ( x, y ) de clasă C1 cu f (1, −2 ) = 1 şi să se
calculeze derivatele parţiale ale funcţiei z în punctul a = (1, −2 ) .
6. Să se arate că sistemul
⎧ x 2 + y 2 − cos v + sin w = 0,
⎪ 2
⎪ x − y 2 − u 2 + ev + 4 = 0,
⎨
⎪ u
⎪⎩ z + ln − sin v = 0
2
255
defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3 → V ⊂ 3 de clasă C1 cu
f ( 0,1,0 ) = ( 2,0, π ) . Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiei f în punctul
a = ( 0,1,0 ) .
7. Transformarea Sturm-Liouville pentru ecuaţii diferenţiale. Fie ecuaţia

diferenţială
d 2u dp du
p( x) ⋅ 2 + ⋅ + ⎡λ ⋅ k ( x ) − q ( x ) ⎤⎦ ⋅ u ( x ) = 0, x ∈ [ a, b ] ,
dx dx d x ⎣
unde funcţiile p, k : [ a, b ] → sunt strict pozitive, q : [ a, b ] → , λ ∈ . Ecuaţia
diferenţială se modifică prin schimbarea de funcţie v = v ( y ) şi variabilă
independentă y astfel
⎧⎪u ( x ) = z ( x ) ⋅ v ( y ( x ) )
⎨ , h, z : [ a, b ] → ,
⎪⎩ y = h ( )
x
unde funcţia h este derivabilă cu derivata nenulă pe intervalul [ a, b ] , iar funcţia z
este nenulă pe acest interval.
¾ Arătaţi că noua ecuaţie are forma
2
⎛ dh ⎞ d v ⎛ d h dz dh dp ⎞ dv
2 2
pz ⎜ ⎟ ⋅ 2 + ⎜⎜ pz 2 + 2 p ⋅ + zh ⎟ +
⎝ dx ⎠ dy ⎝ dx dx dx dx ⎟⎠ dy
⎡ d 2 z dp dz ⎤
+⎢p 2 + ⋅ + z ( λk − q ) ⎥ v = 0
⎣ dx dx d x ⎦
unde toţi coeficienţii sunt exprimaţi în funcţie de variabila independentă z cu
ajutorul funcţiei inverse x = ϕ ( y ) a funcţiei y = h ( x ) (vom presupune că toate
funcţiile şi derivatele care apar în ecuaţia diferenţială sunt continue).
¾ Arătaţi că pentru o alegere potrivită a funcţiilor h şi z ecuaţia
diferenţială poate fi scrisă prin
d 2v
+ ( λ − Q ( y )) v = 0 .
dy 2
Indicaţie. Pentru a obţine forma dorită, vom impune ca, coeficientul lui
dv d 2v
să fie nul, iar coeficientul lui v să fie proporţional cu coeficientul lui ,
dy dy 2
urmând să împărţim ecuaţia prin acest divizorul lor comun. Arătaţi că a doua
dh k dh 2
condiţie conduce la = , iar prima condiţie conduce la ⋅ z ⋅ p =C .
dx p dx
−1
Alegând C = 1 şi z = ( k ⋅ p ) 4, se constată că
256
1 d2 f q 1
Q( y) =
⋅ 2 + , f = ,
f dy k z( y)
această schimbare de variabile fiind cunoscută sub numele de substituţia lui
Liouville.
8. Să se determine extremele locale relativ la mulţimea S ale funcţiei
f : 3 → , f ( x, y , z ) = x ⋅ y ⋅ z ,
unde
• S= {( x, y, z ) ∈ 3
x + y + z =1 ; }
• S= {( x, y, z ) ∈ 3
}
x 2 + y 2 + z 2 = 1, 2 ⋅ x + y + 2 ⋅ z = 1 ;
• S = {( x, y, z ) ∈ 3
}
x2 + y 2 + z 2 = 1 .
* *
9. Fie funcţia f : + × + → definită prin
(
f ( x, y ) = x ⋅ y ⋅ x 2 + y 2 )
şi mulţimea S= {( x, y ) ∈ *
+ × *
+ }
x2 + y2 − 1 = 0 .
Să se arate că:
⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , −1⎟ este un punct critic pentru funcţia L
⎝ 2 2 ⎠
a lui Lagrange asociată funcţiei în raport cu mulţimea S;
⎛ 2 2⎞
• punctul s = ⎜ , ⎟ este un punct de maxim local relativ la S
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia f ;
⎛ 2 2 ⎞
• punctul ( s, λ 0 ) = ⎜ , , −1⎟ nu este punct de extrem local
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia
L0 : *+ × *+ → , L0 ( x, y ) = f ( x, y ) + λ ⋅ F ( x, y ) ,
unde F ( x, y ) = x 2 + y 2 − 1 .
10. Să se arate că sistemul

⎧ x 2 + y ⋅ z + cos z = 7 ⋅ sin x,
⎪⎪
⎨ x ⋅ z + y ⋅ cos ( x ⋅ y ⋅ z ) + 1 = 9 ⋅ sin y,
2
⎪
⎪⎩ x ⋅ sin z + y ⋅ cos ( x ⋅ y ) = 8 ⋅ sin z
2 2
are o soluţie unică în mulţimea compactă K = [ −1,1] .

3
257
11. Să se determine marginile funcţiei f : K → , pe mulţimea compactă
K, unde
• f ( x, y ) = ( x + y ) , K =
2
{( x, y ) ∈ 2
x 2 ≤ 1, 0 ≤ y ≤ x 2 ; }
• f ( x, y , z ) = 2 ⋅ x 2 + 2 ⋅ y 2 − x ⋅ y + z 4 − 2 ⋅ z 2 ,
K= {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 + 2 ⋅ z 2 ≤ 8 . }
12. (sesiunea de examene, februarie 2006)
• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧u + v = x ⋅ y
⎨ (1)
⎩u ⋅ v = x + y
nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v ) : U ⊂ 2
→V ⊂ 2
în vecinătatea U a
punctului ( x, y ) = ( 2, 2 ) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u , v ) : U ⊂ 2
→V ⊂ 2
definită implicit
de sistemul (1) şi de condiţia ( u , v )(1,5 ) = ( 3, 2 ) este de clasă C ∞ pe o vecinătate
W a punctului (1,5 ) şi să se calculeze diferenţiala aplicaţiei f în punctul (1,5 ) .
13. (sesiunea de examene, februarie 2006)

• Să se arate că sistemul de ecuaţii
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
∂f , y≠0
( x, y ) = ⎪⎨ x 2 + y 2 (2)
∂x ⎪ 0,
⎩ y=0
nu defineşte implicit o aplicaţie f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3
→V ⊂ 3
în vecinătatea
U a punctului ( x, y, z ) = (1,1,1) .
• Să se arate că aplicaţia f = ( u , v, w ) : U ⊂ 3
→V ⊂ 3
definită
implicit de sistemul (2) şi de condiţia ( u , v, w )(1,2,3) = (1,2,3) este de clasă C ∞
pe o vecinătate W a punctului (1,2,3) şi să se scrie aproximaţia liniară a
aplicaţiei f în punctul (1,2,3) .
6.4 Diferenţiabilitate de ordinul doi

6.4.1 Derivabilitate parţială de ordinul doi
Fie A ⊂ p
o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi i, j ∈ {1,..., p} .
Definiţie 6.128. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de
două ori în raport cu variabilele de indici i şi j în punctul a ∈ A , dacă există o
258
vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f este derivabilă parţial în raport
cu variabila de indice i pe V şi derivata parţială
∂f
:A→ q
∂xi
este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice j în punctul a.
Vectorul (numărul real în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f
⎜ ⎟ ( a ) se notează cu (a)
∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂xi
şi se numeşte derivata parţială de ordin doi în raport cu variabilele de indici i şi
j a funcţiei f în punctul a.
În cazul i = j se utilizează şi notaţia
∂2 f ∂2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞
( a ) = ( a ) = ⎜ ⎟(a)
∂xi2 ∂xi ∂xi ∂xi ⎝ ∂xi ⎠
Ţinând seama de definiţia noţiunii de derivată parţială de ordinul I,
deducem că dacă sunt îndeplinite condiţiile din definiţia precedentă, atunci
∂f ∂f
2
∂ f ∂xi
( )
a + t ⋅ej −
∂xi
(a)
( a ) = tlim
∂x j ∂xi →0 t
{ }
unde B = e1,..., e p este baza canonică în p
.
Definiţie 6.129. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte derivabilă
parţial de două ori în punctul a ∈ A , dacă pentru orice indici i, j ∈ {1,..., p}
aplicaţia f este derivabilă parţial de două ori în raport cu variabilele de indici i şi
j în punctul a.
De aici rezultă imediat că oricărei funcţii reale f : A ⊂ p →
derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A i se poate asocia matricea
pătratică de ordinul p, numită derivata de ordinul doi a funcţiei reale f în
punctul a sau Hessiana funcţiei reale f în punctul a
⎛ ∂2 f ∂2 f ∂2 f ⎞
⎜ 2 ( a ) ( a ) ... ( a ) ⎟
⎜ ∂x1 ∂x1∂x2 ∂x1∂x p ⎟
⎜ 2 2 2 ⎟
⎜ ∂ f ∂ f ∂ f
(a) 2 ( )
a ... ( a ) ⎟⎟
H f (a) = ⎜ ∂x ∂
2 1x ∂x2 ∂x ∂
2 px
⎜ ⎟
⎜ ... ... ... ... ⎟
⎜ 2 2 2 ⎟
⎜ ∂ f ∂ f ∂ f
(a) ( a ) ... a ⎟
2 ( ) ⎟
⎜ ∂x p ∂x1 ∂x ∂ x ∂ x
⎝ p 2 p ⎠
notată şi cu f ′′ ( a ) .
259
Cu alte cuvinte, f ′′ ( a ) este o matrice pătratică reală de ordinul p care are
drept elemente derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Definiţie 6.130. O aplicaţie f : A ⊂ p → q se numeşte derivabilă
parţial de două ori pe mulţimea deschisă A, dacă f este derivabilă parţial de două
ori în orice punct a ∈ A .
Dacă f este derivabilă parţial de două ori pe mulţimea A, atunci funcţiile
∂2 f
: A → q,
∂x j ∂xi
unde i, j ∈ {1,..., p} se numesc derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f pe
mulţimea A.
Remarcă 6.131. Ţinând seama că derivabilitatea parţială a unei aplicaţii
vectoriale într-un punct a (respectiv pe mulţimea A) este echivalentă cu
derivabilitatea parţială a tuturor componentelor sale în punctul a (respectiv pe
( )
mulţimea A), deducem că o aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q
este derivabilă parţial de două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe mulţimea A)
dacă şi numai dacă funcţiile reale f1,..., f q sunt derivabile parţial de două ori
în punctul a (respectiv pe mulţimea A).
Din acest motiv în continuare vom considera doar cazul funcţiilor reale
( q = 1), cazul q > 1 reducându-se la acesta.
Remarcă 6.132. O funcţie f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de
două ori în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V a punctului a
astfel încât f este derivabilă parţial pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p , ( ∇f )( x ) = ⎜ ( x ) ,..., ( x)⎟
⎜ ∂x1 ∂x p ⎟
⎝ ⎠
este derivabil parţial în punctul a.
De aici rezultă că funcţia f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de
două ori pe mulţimea A dacă şi numai dacă f este derivabilă parţial pe A şi
gradientul său este derivabil parţial pe A.
Are loc
Propoziţie 6.133. Dacă funcţiile f , g : A ⊂ p → sunt derivabile
parţial de două ori în punctul a ∈ A (respectiv pe A), iar α, β∈ , atunci
funcţiile α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f (în acest din urmă caz presupunem că
g
g ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ A ) sunt derivabile parţial de două ori în punctul a (respectiv
pe A).
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 6.9 şi Remarcile 6.131 şi
6.132.
260
p
Dacă f : A ⊂ → este derivabilă parţial de două ori în punctul
a ∈ A , atunci
∂2 f ∂2 f
( a ) şi ( a ) pentru i ≠ j
se numesc derivate parţiale mixte de ordinul doi ale funcţiei f în punctul a.
Se pune problema dacă derivatele parţiale mixte de ordinul doi ale unei
funcţii (derivabile parţial de două ori) sunt egale, adică dacă are importanţă
ordinea de derivare. Exemplul care urmează arată că există funcţii care au
derivatele parţiale mixte de ordinul doi diferite.
Exemplu 6.134 (Funcţii cu derivate parţiale mixte de ordinul doi diferite)
Funcţia
( )
⎧ x ⋅ y ⋅ x2 − y 2
⎪⎪ , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ 2
x +y 2
⎪
⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
este derivabilă parţial pe 2 cu
( )
⎧ y ⋅ x4 − y 4 + 4 ⋅ x2 ⋅ y2
⎪ , x2 + y 2 > 0
∂f ⎪
( x, y ) = ⎨ ( )
2
x2 + y2
∂x ⎪
⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
şi
( )
⎧ x ⋅ x4 − y 4 − 4 ⋅ x2 ⋅ y 2
⎪ , x2 + y 2 > 0
∂f ⎪
( x, y ) = ⎨ ( )
2
x2 + y2
∂y ⎪
⎩⎪ 0, x2 + y 2 = 0
pentru orice x2 .
⎛ ∂f ∂f ⎞
Evident, gradientul ∇f = ⎜ , ⎟ al lui f este derivabil parţial în orice
⎝ ∂x ∂y ⎠
punct a ≠ ( 0,0 ) (via operaţii cu funcţii derivabile parţial).
Pentru cazul a = ( 0,0 ) se observă că
∂f ∂f ∂f
∂ f2 ( a + t ⋅ e1 ) − ( a ) ( t ,0 )
∂y ∂y ∂y
( a ) = tlim = lim =1
∂x∂y →0 t t →0 t
∂f ∂f ∂f
2
∂ f ( a + t ⋅ e2 ) − ( a ) ( 0, t )
( a ) = tlim ∂x ∂ x = lim ∂x = −1
∂y∂x →0 t t →0 t
261
O condiţie suficientă pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi este dată de criteriul lui Schwarz.
Teoremă 6.135 (Schwarz) Fie funcţia f : A ⊂ p → derivabilă parţial
de două ori pe mulţimea deschisă A atât în raport cu variabilele de indici i şi j,
cât şi în raport cu variabilele de indici j şi i, unde 1 ≤ i < j ≤ p.
Dacă funcţiile
∂2 f q ∂2 f
:A→ şi :A→ q
sunt continue în punctul a, atunci ele sunt egale în punctul a, adică
∂2 f ∂2 f
(a) = (a) .
Demonstraţie. Să presupunem pentru început că p = 2. Din faptul că A
este deschisă şi a = ( a1, a2 ) ∈ A rezultă că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A .
Considerăm funcţia
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∆f : A → , ∆f = 2 + 2 + 2 .
∂x1 ∂x2 ∂x3
Prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei
ϕ : [ a1, x1 ] → , ϕ ( t ) = f ( t , x2 ) − f ( t , a2 )
se obţine că pentru orice x = ( x1, x2 ) ∈ D ( a, r ) există punctul c1 situat între a1 şi
x1 astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ϕ ( x1 ) − ϕ ( a1 ) = ϕ′ ( c1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( c1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) .
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
Prin aplicarea din nou a teoremei lui Lagrange funcţiei
∂f
ϕ1 : [ a2 , x2 ] → , ϕ1 ( t ) = ( c1, t )
∂x1
se obţine că există punctul c2 situat între a2 şi x2 astfel ca
F ( x1, x2 ) = ( ϕ1 ( x2 ) − ϕ1 ( a2 ) ) ( x1 − a1 ) = ϕ1′ ( c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
Prin urmare
∂2 f
F ( x1, x2 ) = ( c1, c2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) . (1)
∂x2∂x1
Analog, prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiilor
ψ : [ a2 , x2 ] → , ψ ( t ) = f ( x1, t ) − f ( a1, t )
şi respectiv
∂f
ψ : [ a1, x1 ] → , ψ1 ( t ) = ( t , d2 )
∂x2
262
există punctul d = ( d1, d 2 ) cu d1 situat între a1 şi x1 , d 2 situat între a2 şi x2
astfel ca
F ( x1, x2 ) = ψ ( x2 ) − ψ ( a2 ) = ψ′ ( d 2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎛ ∂f ∂f ⎞
=⎜ ( x1, d2 ) − ( a1, d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
= ( ψ1 ( x1 ) − ψ1 ( a1 ) ) ( x2 − a2 ) = ψ1′ ( d1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) =
∂2 f
= ( d1, d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) .
∂x1∂x2
Dacă x = ( x1, x2 ) ∈ D ( a, r ) cu x1 ≠ a1 şi x2 ≠ a2 , atunci din (1) şi ultima
relaţie rezultă că
∂2 f ∂2 f
( c1, c2 ) = ( d1, d 2 )
∂x2∂x1 ∂x1∂x2
Ţinând seama că dacă
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a),
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3
atunci c = ( c1, c2 ) → ( a1, a2 ) = a şi d = ( d1, d 2 ) → ( a1, a2 ) = a , din egalitatea
precedentă şi ipoteza de continuitate a derivatelor parţiale mixte de ordinul doi
rezultă, prin trecere la limită pentru
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a)
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3
egalitatea din enunţ.
Dacă p > 2 şi 1 ≤ i < j ≤ p (fixaţi), atunci se consideră o mulţime
deschisă A0 ⊂ 2
( )
cu proprietatea că ai , a j ∈ A0 şi
( )
aijxy = a1,..., ai −1, x, ai +1,..., a j −1, y, a j +1,..., a p ∈ A
pentru orice ( x, y ) ∈ A0 .
Prin aplicarea rezultatului demonstrat (cazul p = 2 ) funcţiei
f 0 : A0 → , ( )
f 0 ( x, y ) = f aijxy
263
se obţine în final că
∂2 f ∂ 2 f0 ∂ 2 f0 ∂2 f
∂xi ∂x j
(a) =
∂x∂y
( )
ai , a j =
∂y∂x
( )
ai , a j =
∂x j ∂xi
(a)
ceea ce trebuia demonstrat.
6.4.2 Diferenţiabilitate în sens Gâteaux de ordinul doi
Vom considera la început cazul funcţiilor reale.

Definiţie 6.136. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte
diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă există o
vecinătate V ⊂ A a lui a astfel încât funcţia f este diferenţiabilă în sens Gâteaux
pe V şi toate derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux în punctul a.
Caracterizarea diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi în limbaj
de gradient este formulată în
Remarcă 6.137. Funcţia reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă există o vecinătate
V ⊂ A a lui a astfel încât f este diferenţiabilă în sens Gâteaux pe V şi gradientul
său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → p , ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂x
⎝ p ⎠
este diferenţiabil în sens Gâteaux în punctul a.
Această caracterizare permite
Definiţie 6.138. Fie funcţia reală f : A ⊂ p → diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A . Funcţia reală
δ2a f : p × p →
definită prin
δ2a f ( u , v ) = δa ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Gâteaux de ordinul doi a funcţiei f în punctul a.
Are loc
Propoziţie 6.139. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este derivabilă parţial de două
ori în a şi
∂2 f
2
( )
δa f e j , ei =
∂x j ∂xi
(a)
264
pentru orice i, j ∈ {1,..., p} .
Demonstraţie. Dacă f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux (deci, şi derivabilă parţial)
pe o vecinătate V ⊂ A a lui a, iar derivatele parţiale
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în sens Gâteaux (deci, şi derivabile parţial) în punctul a. În
consecinţă, f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi din definiţia lui
δ2a f obţinem
⎛ ⎛ ∂f ⎞ ⎛ ∂f ⎞ ⎞
( ) ( )
δ2a f e j , ei = δa ( ∇f ) e j , ei = ⎜ δa ⎜ e
⎜ ⎝ ∂x1 ⎟⎠ j ( )
,..., δ a⎜ ( )
e ⎟ ,e =
⎜ ∂x p ⎟⎟ j ⎟ i
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
⎛ ∂f ⎞ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂2 f
= δa ⎜ ( )
⎟ ej = ⎜ ⎟(a) = (a),
⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂x j ∂xi
Cazul aplicaţiilor vectoriale se reduce la cazul funcţiilor reale prin
( )
Definiţie 6.140. O aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q
se
numeşte diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate
componentele sale f1,..., f q sunt funcţii reale diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori în punctul a.
Prin definiţie aplicaţia
δ2a f : p × p → q
dată prin
(
δ2a f = δ a2 f1,..., δa2 f q )
se numeşte diferenţiala în sens Gâteaux de ordinul doi în punctul a a aplicaţiei
vectoriale f.
Remarcă 6.141. Din Definiţia 6.140 rezultă imediat că Propoziţia 6.139
rămâne adevărată şi pentru aplicaţii vectoriale.
6.4.3 Diferenţiabilitate în sens Fréchet de ordinul doi
Vom ilustra pentru început cazul funcţiilor reale.

Definiţie 6.142. O funcţie reală f : A ⊂ p → se numeşte
diferenţiabilă în sens Fréchet de două ori (pe scurt, diferenţiabilă de două ori)
în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a, astfel încât f este
diferenţiabilă pe V şi toate derivatele parţiale
265
∂f
: V → , i = 1,..., p
∂xi
sunt diferenţiabile în a.
Ca şi în cazul diferenţiabilităţii în sens Gâteaux de ordinul doi
diferenţiabilitatea de ordinul doi se caracterizează cu ajutorul gradientului prin
Remarcă 6.143. O funcţie reală f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de
două ori în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a
astfel încât f este diferenţiabilă pe V şi gradientul său
⎛ ∂f ∂f ⎞
∇f : V → , ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟
⎜ ∂x1 ∂ x
⎝ p ⎠
este diferenţiabil în punctul a.
Definiţie 6.144. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci funcţia
d a2 f : p × p →
definită prin
d a2 f ( u , v ) = d a ( ∇f )( u ) , v
se numeşte diferenţiala Fréchet de ordinul doi (pe scurt, diferenţiala de ordinul
doi) a funcţiei f în punctul a.
Remarcă 6.145. Ţinând seama că diferenţiala d a ( ∇f ) este o aplicaţie
liniară şi că produsul scalar este o funcţie biliniară, din definiţia precedentă
rezultă că diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul a (evident, în
ipoteza că f este diferenţiabilă de două ori) este o aplicaţie biliniară. În plus,
ţinând seama de definiţia normei unei aplicaţii biliniare, avem că
d a2 f ( u , v ) ≤ d a2 f ⋅ u ⋅ v
pentru orice u , v ∈ p şi orice funcţie f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori
în a.
Relaţia dintre conceptul de diferenţiabilitate de ordinul doi şi celelalte
concepte de diferenţiabilitate de ordinul doi sunt puse în evidenţă de
Propoziţie 6.146. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci
1) f este diferenţiabilă de două ori în punctul a şi δ2a f = d a2 f ;
2) f este derivabilă parţial de două ori în punctul a şi
∂2 f
(i)
∂xi ∂x j
( )
( a ) = d a2 f ei , e j , i, j = 1,..., p ;
p
∂2 f
(ii) d a2 f ( u, v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
(a) ;
i , j =1
266
(iii) matricea asociată lui d a2 f este f ′′ ( a ) .
Demonstraţie.
1. Dacă f este diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , atunci f este
diferenţiabilă pe o vecinătate V ⊂ A a lui a şi gradientul lui f ( ∇f ) este
diferenţiabil în punctul a. Atunci ∇f este diferenţiabil în sens Gâteaux în
punctul a. Deci f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori în
punctul a şi
δ2a f ( u , v ) = δa ( ∇f )( u ) , v = d a ( ∇f )( u ) , v = d a2 f ( u , v ) .
2. Din 1 şi Propoziţia 6.139 se obţine că f este derivabilă parţial de două ori
în punctul a şi
∂2 f
∂xi ∂x j
( )
( a ) = δa2 f ei , e j = d a2 f ei , e j . ( )
Ţinând seama că d a2 f este o formă biliniară, se obţine că pentru orice
p
u, v ∈
⎛ p p ⎞
d a2 f ( u, v ) = d a2 ∑
f ⎜ ui ⋅ ei ,
⎜ i =1 ∑ vj ⋅ej ⎟ =
⎟
⎝ j =1 ⎠
p p p
∂2 f
= ∑∑ ui ⋅ v j ⋅ d a2 ( ) ∑
f ei , e j = ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
(a)
i =1 j =1 i , j =1
Din definiţia matricei asociate unei aplicaţii biliniare rezultă imediat
afirmaţia de la (iii).
Remarcă 6.147. Dacă notăm cu F a2 , G a2 şi D a2 (respectiv F a , G a şi D a )
mulţimile funcţiilor diferenţiabile de două ori în punctul a, funcţiilor
diferenţiabile în sens Gâteaux de două ori în a şi funcţiilor derivabile parţial de
două ori în punctul a (respectiv diferenţiabile în a, diferenţiabile în sens
Gâteaux în a şi derivabile parţial în a), atunci din Remarca 6.43 şi Propoziţiile
6.139, 6.146 rezultă următoarele incluziuni
F a2 ⊂ G 2a ⊂ D a2
∩ ∩ ∩
F a ⊂ G a ⊂ Da
Un criteriu de diferenţiabilitate de ordinul doi, analog celui dat de
Corolarul 6.49 pentru diferenţiabilitatea de ordinul întâi este
Propoziţie 6.148. Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de două
ori pe mulţimea A şi pentru orice i, j = 1,..., p funcţiile
∂2 f
:A→
∂xi ∂x j
267
sunt continue în punctul a ∈ A , atunci f este diferenţiabilă de două ori în a.
Cu alte cuvinte, dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci f este diferenţiabilă de două ori în punctul a.
Demonstraţie. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue în
punctul a, atunci derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei f (adică,
componentele aplicaţiei ∇f ) au derivatele parţiale continue în a.
Din Corolarul 6.49 aplicat lui ∇f rezultă că ∇f este diferenţiabil în
punctul a, deci f este diferenţiabilă de două ori în a.
Condiţii suficiente pentru diferenţiabilitatea de ordinul doi oferă
Propoziţia 6.148, referitor la operaţii cu funcţii diferenţiabile de două ori.
Propoziţie 6.149. Dacă f , g : A ⊂ p → sunt diferenţiabile de două ori
în punctul a ∈ A , iar α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g , f ⋅ g şi f (în acest din urmă
g
caz presupunem g ( a ) ≠ 0 ) sunt diferenţiabile de două ori în a şi
• d a2 ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ d a2 f + β ⋅ d a2 g ;
• d a2 ( f ⋅ g )( u , v ) = g ( a ) ⋅ d a2 f ( u , v ) + f ( a ) ⋅ d a2 g ( u , v ) +
+da f ( u ) ⋅ da g ( v ) + da g ( u ) ⋅ da f ( v ) ;
• d a2 ( g ) ( u, v ) =
f g 2 ( a ) ⋅ d a2 f ( u , v ) − f 2 ( a ) ⋅ d a2 g ( u , v )
g3 (a)
+
2 ⋅ f ( a ) ⋅ da g ( u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da f ( u ) ⋅ da g ( v ) − g ( a ) ⋅ da g ( u ) ⋅ da f ( v )
+
g3 (a)
pentru orice F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 .
Demonstraţia rezultă din definiţiile diferenţiabilităţii şi diferenţialei de
ordinul doi şi proprietăţile de la operaţii cu funcţii diferenţiabile.
Diferenţiabilitatea şi diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiilor vectoriale se
introduce prin
Definiţie 6.150. O aplicaţie vectorială f = f1,..., f q : A ⊂ p → q se ( )
numeşte diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A , dacă toate componentele
sale f1,..., f q sunt diferenţiabile de două ori în a.
Prin definiţie, aplicaţia
f : A→
definită prin
(
d a2 f = d a2 f1,..., d a2 f q )
se numeşte diferenţiala de ordinul doi a aplicaţiei f în punctul a.
268
Deoarece d a2 f1,..., d a2 f q sunt biliniare, din definiţia precedentă rezultă că
diferenţiala de ordinul doi a oricărei aplicaţii vectoriale f : A ⊂ p → q
diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A este o aplicaţie biliniară.
Remarcă 6.151. Din definiţia precedentă, deducem imediat că
Propoziţiile 6.146 şi 6.148 rămân adevărate şi pentru cazul aplicaţiilor vectoriale
diferenţiabile de două ori.
Relativ la diferenţiabilitatea de ordinul doi a funcţiilor compuse
demonstrăm
Propoziţie 6.152. Fie A ⊂ p , B ⊂ q mulţimi deschise, iar g : B → şi
( )
f = f1,..., f q : A → B . Dacă f este diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A şi
g este diferenţiabilă de două ori în punctul b = f ( a ) ∈ B , atunci g f este
diferenţiabilă de două ori în a şi
(
d a2 ( g f )( u , v ) = db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u , v ) )
Demonstraţie. Deoarece f (respectiv g) este diferenţiabilă de două ori în a
(respectiv în b), rezultă că există o vecinătate U ⊂ A (respectiv V ⊂ B ) a
punctului a (respectiv b) astfel încât f (respectiv g) este diferenţiabilă pe U
(respectiv V) şi derivatele parţiale ale lui f (respectiv g) sunt diferenţiabile în a
(respectiv b). Din proprietatea de diferenţiabilitate a funcţiilor compuse
(Propoziţia 6.4) rezultă că funcţia h = g f este diferenţiabilă pe vecinătatea
U1 = f −1 (V ) ∩ U ⊂ A a punctului a, deci şi derivabilă parţial pe U1 cu
q
∂h ∂g ∂f
∂x j
( x) = ∑ ∂yk
( f ( x )) ⋅ k ( x )
∂x j
k =1
pentru orice j = 1,..., p şi orice a ∈ A .
∂g ∂f
Din diferenţiabilitatea în punctul a a funcţiilor şi k (prin utilizarea
∂yk ∂x j
Corolarului 6.60) deducem că
⎛ ∂h ∂h ⎞
∇h = ⎜ ,..., ⎟
⎜ ∂x1 ∂x p ⎟⎠
⎝
este diferenţiabilă în a şi
∂ ⎛ ∂f k ⎞
q q
∂ 2h ∂ ⎛ ∂ ⎞ ∂f k ∂g
∂xi ∂x j
(a) = ∑∂x
⎜
i⎝ ∂y
g f ⎟
⎠
( a ) ⋅
∂x
( a ) +
∂y ∑( b ) ⋅
∂x
⎜⎜
i ⎝ ∂x j
⎟⎟ ( a ) =
k =1 k j k =1 k ⎠
q q q
∂2g ∂fl ∂f k ∂g ∂ 2 fk
= ∑∑ ∂y ∂y
k l
( ) ( )
b ⋅
∂xi
a ⋅
∂x j
( )
a +
∂y k
b∑
( ) ⋅
∂x i ∂x j
(a)
k =1 l =1 k =1
269
De aici deducem că h este diferenţiabilă de două ori în a şi (conform
Propoziţiei 6.146) obţinem
p
∂ 2h
da h ( u, v ) =
2
∑ ui ⋅ v j ⋅
∂x i ∂x j
(a) =
i , j =1
q p p q p
∂2 g ∂f ∂f ∂g ∂ 2 fk
= ∑ ∂y ∂y ∑
( b ) ⋅ ui ⋅ l ( a ) ⋅
∂xi ∑ v j ⋅ k (a) +
∂x ∑ ∂y
( )
b ⋅ ∑ui ⋅ v j ⋅
∂x ∂x
(a) =
k ,l =1 l k i =1 j =1 j k =1 k i =1 i j
q q
∂2 g ∂g
= ∑ ∂y ∂y
( b ) ⋅ d a fl ( u ) ⋅ d a f k ( v ) + ∑ ∂yk
( b ) ⋅ d a2 f k ( u, v ) =
k ,l =1 l k k =1
(
= db2 g ( d a f ( u ) , d a f ( v ) ) + db g d a2 f ( u , v ) )
O altă condiţie suficientă de egalitate a derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi este datorată lui Young12.
Teoremă 6.153. (Criteriul lui Young). Dacă f : A ⊂ p → este
diferenţiabilă de două ori în punctul interior a ∈ A , atunci
∂2 f ∂2 f
( )
a = (a) ,
∂xi ∂x j ∂x j ∂xi
pentru orice i, j = 1,..., p .
Demonstraţie. Din raţionamente similare ca în demonstraţia criteriului lui
Schwarz deducem că este suficient să considerăm doar cazul p = 2 . Cu notaţiile
din demonstraţia Teoremei 6.37, din diferenţiabilitatea funcţiei f pe o vecinătate
V = D ( a, r ) ⊂ A a punctului a, pentru orice x = ( x1, x2 ) ∈V se deduce existenţa
unei punct c1 situat între a1 şi x1 astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( c1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) .
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
∂f
Din diferenţiabilitatea funcţiei în punctul a (via Teorema 6.37 şi
∂x1
Corolarul 6.46) se deduce existenţa a două funcţii ω1, ω2 : A → continue şi
nule în punctul a = ( a1, a2 ) astfel ca
12 William Henry Young, 1863-1942, matematician englez
270
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( c1, x2 ) − ( a1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) − ⎜ ( c1, a2 ) − ( a1, a2 ) ⎟ ⋅ ( x1 − a1 ) =
⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠ ⎝ ∂x1 ∂x1 ⎠
⎡ ∂2 f ∂2 f ⎤
= ⎢ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ( a ) ⋅ ( x2 − a2 ) + ω1 ( c1, x2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω2 ( c1, x2 ) ⋅ ( x2 − a2 )⎥ ⋅ ( x1 − a1 ) −
⎣ ∂x1 ∂x2∂x1 ⎦
⎛ ∂2 f ⎞
− ⎜⎜ 2 ( a ) ⋅ ( c1 − a1 ) + ω1 ( c1, a2 ) ⋅ ( c1 − a1 ) ⎟⎟ ⋅ ( x1 − a1 )
⎝ ∂x1 ⎠
prin urmare
∂2 f
F ( x1, x2 ) = ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω1 ( x1, x2 ) , (1)
∂x2∂x1
unde
Ω1 ( x1, x2 ) = ⎡⎣ω1 ( c1, x2 ) − ω1 ( c1, a2 ) ⎤⎦ ⋅ ( c1 − a1 ) ⋅ ( x1 − a1 ) + ω2 ( c1, x2 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( x1 − a1 )
Cu un raţionament complet analog, utilizând diferenţiabilitatea în punctul

∂f
a a funcţiei , se deduce existenţa a două funcţii ω3 , ω4 : A → continue şi
∂x2
nule în punctul a astfel ca
⎛ ∂f ∂f ⎞
F ( x1, x2 ) = ⎜ ( x1, d 2 ) − ( a1, d 2 ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) =
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
=⎜ ( x1, d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) − ⎜ ( a1, d 2 ) − ( a ) ⎟ ⋅ ( x2 − a2 ) = (2)
⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠ ⎝ ∂x2 ∂x2 ⎠
∂2 f
= ( a ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) + Ω2 ( x1, x2 )
∂x2∂x1
unde
Ω 2 ( x1, x2 ) = ⎡⎣ω4 ( x1, d 2 ) − ω4 ( a1, d 2 ) ⎤⎦ ⋅ ( x2 − a2 ) ⋅ ( d 2 − a2 ) +
+ ω3 ( x1, d 2 ) ⋅ ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
iar punctul d 2 este situat între a2 şi x2 .
Fie x = ( x1, x2 ) ∈V cu x2 − a2 = x1 − a1 ≠ 0 .
Din (1) şi (2) deducem
∂2 f Ω1 ( x1, x2 ) ∂2 f Ω 2 ( x1, x2 )
( )
a + = (a) +
∂x2∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) ∂x2∂x1 ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
Din continuitatea funcţiilor ω1, ω2 , ω3 , ω4 : A → în punctul a rezultă
Ω1 ( x1, x2 ) Ω 2 ( x1, x2 )
lim = lim = 0,
x → a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 ) x → a ( x1 − a1 ) ⋅ ( x2 − a2 )
care împreună cu egalitatea precedentă, prin trecere la limită pentru x → a ,

conduce la egalitatea din enunţ.
271
p
Corolar 6.154. Dacă f : A ⊂ → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci d a2 f este o aplicaţie biliniară şi simetrică.
Demonstraţie. În adevăr, din Teorema 6.153 a lui Young şi Propoziţia
6.146 obţinem că pentru orice u, v ∈ p avem
p p
∂2 f ∂2 f
d a2 f ( u, v ) = ∑ ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j ∑
( a ) = ui ⋅ v j ⋅
∂x j ∂xi
( a ) = d a2 f ( v, u ) ,
i , j =1 i , j =1
ceea ce arată că d a2 f este simetrică.

Remarcă 6.155. Criteriile lui Schwarz şi, respectiv, Young pun în
evidenţă condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor parţiale mixte de
ordinul doi. Aceste condiţii nu sunt şi necesare, fenomen ilustrat şi de I.
Barbălat prin următorul exemplu.
Exemplu 6.156 (Funcţie cu derivate parţiale mixte de ordinul doi egale,
care nu verifică condiţiile din ipotezele teoremelor Schwarz şi Young). Funcţia
⎧ 2 ⎛ x2 ⎞
⎪ y ⋅ ln ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ , y ≠ 0
f : 2 → , f ( x, y ) = ⎨ ⎝ y ⎠
⎪
⎩ 0, y=0
2
este derivabilă parţial pe cu
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
∂f , y≠0
( x, y ) = ⎨⎪ x 2 + y 2
∂x ⎪ 0,
⎩ y=0
şi
⎧ x2 + y 2 2 ⋅ x2 ⋅ y
∂f 2 ⋅ y ⋅ ln − 2 , y≠0
( x, y ) = ⎨⎪ y2 x + y2
∂y ⎪
⎩ 0, y = 0.
∂f ∂f
Funcţiile şi sunt derivabile parţial pe 2 , deci f este derivabilă
∂x ∂y
parţial de două ori pe 2 ) cu
⎧ 4 ⋅ x3 ⋅ y
⎪⎪ , ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
∂2 f ∂2 f
∂x∂y
( x, y ) =
∂y∂x
( x, y ) = ⎨ x + y
⎪
2
( 2 2
)
⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0,0 )
adică derivate parţiale mixte de ordinul doi sunt egale pe 2 .
∂2 f
1. Vom arăta că derivata nu este continuă în origine, adică funcţia
∂x∂y
f nu satisface condiţiile criteriului lui Schwarz.
272
Considerăm şirul ( xn , xn )n ⊂ 2
astfel că ∃ lim xn = 0 şi constatăm că
n
r > 0,
2
∂ f
adică nu este continuă în origine.
∂x∂y
2. Să arătăm că funcţia f nu satisface nici condiţiile criteriului lui Young.
∂f
Pentru aceasta este suficient să arătăm că nu este diferenţiabilă în
∂x
origine.
Presupunând contrariul, ar exista o funcţie ω : 2 → continuă şi nulă în
origine astfel ca
2 ⋅ x ⋅ y2
2 2
= x 2 + y 2 ⋅ ω ( x, y ) , ( x, y ) ≠ ( 0,0 ) ,
x +y
adică
⎧ 2 ⋅ x ⋅ y2
⎪⎪ , ( x, y ) ≠ ( 0,0 )
( )
3
ω ( x, y ) = ⎨ x + y
2 2 2
⎪
⎪⎩ 0, ( x, y ) = ( 0,0 ) .
Considerăm ca mai sus, şirul ( xn , xn )n ⊂ 2 astfel că ∃ lim xn = 0 şi
n
constatăm că
2
lim ω ( xn , xn ) =
≠ 0 = ω ( 0,0 ) ,
n →∞ 2
adică funcţia ω nu este continuă în origine.
6.4.4 Diferenţiabilitate globală de ordinul doi
p q
Fie aplicaţia f : A ⊂ → , unde mulţimea A este presupusă deschisă.
Definiţie 6.157. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se numeşte diferenţiabilă
(respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de două ori pe mulţimea A, dacă f
este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux ) de două ori în orice
punct a ∈ A .
Dacă f este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) de
două ori pe mulţimea A, atunci aplicaţia
d 2 f : A →L 2 ( p
, q
), d 2 f ( a ) = d a2 f ,
respectiv δ2 f : A →F ( p
× p
, q
), δ 2 f ( a ) = δ2a f , se numeşte diferenţiala
(respectiv diferenţiala Gâteaux) de ordinul doi a funcţiei f pe mulţimea A.
273
În definiţia precedentă am notat cu F ( p
× p
, q
) mulţimea
aplicaţiilor definite pe p
× p
cu valori în q
, iar cu L 2 ( p
, q
) mulţimea
aplicaţiilor F ∈F ( p
× p
, q
) biliniare.
Remarcă 6.158. Din Remarca 6.147 şi definiţia precedentă rezultă că
dacă f : A ⊂ p → q
(i) este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe A, atunci f este
derivabilă parţial de două ori pe A;
(ii) este diferenţiabilă de două ori pe A, atunci f este diferenţiabilă în sens
Gâteaux de două ori pe A.
Cu alte cuvinte, dacă notăm cu F A2 , G 2A şi, respectiv, D 2A mulţimile
aplicaţiilor diferenţiabile de două ori pe A, diferenţiabile în sens Gâteaux de
două ori pe A şi, respectiv, derivabile parţial de două ori pe A, avem că
F A2 ⊂ G 2A ⊂ D 2A
∩ ∩ ∩
FA ⊂ GA ⊂ DA
Definiţie 6.159. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C 2
pe mulţimea A, dacă f este diferenţiabilă de două ori pe A şi
d 2 f : A →L 2 ( p
, q
)
este continuă pe mulţimea A.
Caracterizarea aplicaţiilor de clasă C 2 cu ajutorul derivatelor parţiale de
ordinul doi este dată de
Propoziţie 6.160. O aplicaţie f : A ⊂ p → q este de clasă C 2 pe
mulţimea A dacă şi numai dacă este derivabilă de două ori pe A şi pentru orice
∂2 f
i, j = 1,..., p aplicaţiile : A → q sunt continue pe A.
∂xi ∂x j
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este de clasă C 2 pe mulţimea A,
atunci din
∂2 f ∂2 f
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(
( a ) = d x2 f − d a2 f )(e ,e ) ≤ d
i j
2
x f − d a2 f ⋅ ei ⋅ e j = d x2 f − d a2 f
şi din continuitatea aplicaţiei d 2 f rezultă imediat continuitatea aplicaţiilor

∂2 f
pentru orice i, j = 1,..., p şi în orice punct a ∈ A .
∂xi ∂x j
Suficienţa. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue pe A,
atunci utilizând formula de clacul a diferenţialei de ordinul doi avem
274
p
∂2 f ∂2 f
( d x2 f − d a2 )
f ( u, v ) ≤ ∑
ui ⋅ v j ⋅
∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a) ≤
i , j =1
p
∂2 f ∂2 f
≤ u ⋅ v ⋅ ∑ ∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a)
i , j =1
p
pentru orice u , v ∈ şi orice x, a ∈ A .
De aici rezultă
p
∂2 f ∂2 f
d x2 f − d a2 f ≤ ∑ ∂xi ∂x j
( x) −
∂xi ∂x j
(a)
i , j =1
care, împreună cu continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi, conduce la
continuitatea aplicaţiei d 2 f pe mulţimea A, deci f este de clasă C 2 pe A.
Corolar 6.161. Orice aplicaţie f : A ⊂ p → q de clasă C 2 pe
mulţimea A este diferenţiabilă de două ori pe A.
Demonstraţia rezultă din propoziţia precedentă şi Propoziţia 6.148.
Remarcă 6.162. Dacă notăm cu C 2A mulţimea aplicaţiilor de clasă C 2 pe
mulţimea A, atunci din corolarul precedent şi Remarca 6.158 rezultă că au loc
incluziunile
C 2A ⊂F A2 ⊂G 2A ⊂D 2A .
Corolar 6.163. Dacă aplicaţia f : A ⊂ p
→B⊂ q
este de clasă C 2 pe
mulţimea A şi g : B ⊂ q
→ s
este de clasă C 2 pe mulţimea B, atunci g f
este de clasă C 2 pe mulţimea A.
Demonstraţia rezultă din Propoziţiile 6.152 şi 6.160.
6.4.5 Exerciţii
1. Fie funcţia
⎧ x ⋅ y2
⎪ 2 , x2 + y 2 > 0
f: 2
→ , f ( x, y ) = ⎨ x + y 2
⎪
⎩0, x 2 + y 2 = 0.
Să se studieze dacă f
• este derivabilă parţial de două ori pe 2 ;
2
• este diferenţiabilă în sens Gâteaux de două ori pe ;
• este diferenţiabilă de două ori pe 2 ;
• este de clasă C 2 pe 2 ;
• satisface condiţiile criteriilor Schwarz şi Young.
275
1
• funcţia f : 3
→ , f ( x) = satisface pe 3
− {( 0,0,0 )} ecuaţia lui
x
Laplace
∂2 f ∂2 f ∂2 f
+ + = 0;
∂x12 ∂x22 ∂x32
• dacă funcţiile f , g : → sunt derivabile şi a ∈ , atunci funcţia
h: → , h ( x, t ) = f ( x + a ⋅ t ) − g ( x − a ⋅ t )
2
satisface ecuaţia coardei vibrante

∂ 2h 2 ∂ h
2
=a ⋅ 2 .
∂t 2 ∂x
2
3. Fie funcţia f : → de clasă C 2 pe 2
şi aplicaţia F : 2
→ 2
definită prin
F ( r , t ) = f ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t ) .
Să se arate că
∂ 2 f ∂ 2 f ∂ 2 F 1 ∂ 2 F 1 ∂F
+ = + ⋅ + ⋅ ,
∂x12 ∂x22 ∂r 2 r 2 ∂r 2 r ∂r
unde derivatele parţiale ale lui f se calculează în punctul
( x, y ) = ( r ⋅ cos t , r ⋅ sin t ) , iar cele ale lui F în punctul ( r , t ) .
4. Să se arate că aplicaţia f : A ⊂ p → q este diferenţiabilă de două ori

în punctul a ∈ A , dacă şi numai dacă există o vecinătate V ⊂ A a lui a astfel ca
f să fie diferenţiabilă pe V şi aplicaţia df : V → L ( p
, q
) să fie diferenţiabilă
în a.
În plus, avem că
d a2 f ( u , v ) = d a ( df )( u )( v )
p
pentru orice u , v ∈ .
2
5. Să se arate că funcţia f : → , definită prin
⎧ 1
⎪ x 2 −1
f ( x ) = ⎨e , x <1
⎪0, x ≥1
⎩
este de clasă C 2 pe 2
.
276
6. Să se arate că funcţia implicită f definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 şi
f ( a ) = b este o funcţie de clasă C 2 pe o vecinătate a punctului a şi apoi să se
calculeze derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f în punctul a, unde
• F ( x, y ) = x12 + x22 − y 2 + x1 ⋅ y − x2 ⋅ y − 1, a = (1,0 ) , b = 1 ;
• F ( x, y ) = x2 ⋅ y ⋅ sin x1 − x1 − x2 − y, a = ( 0,0 ) , b = 1 .
p
7. Fie funcţia f : → , definită prin
p
f ( x) = ∑ aij ⋅ xi ⋅ x j ,
i , j =1
unde aij = a ji ∈ , ∀i, j = 1,..., p . Să se arate că f este de clasă C 2 pe p

şi
1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
p
pentru orice a, x ∈ .
8. Funcţiei f : A ⊂ p → diferenţiabilă de două ori în punctul a ∈ A i

se asociază funcţia F : A → , definită prin
1
F ( x ) = f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) − ⋅ d a2 f ( x − a, x − a )
2
p
şi aplicaţia vectorială Ω f : A → definită prin
⎧∇f ( x ) − ∇f ( a ) − d a ( ∇f )( x − a )
⎪ , x≠a
Ω f ( x) = ⎨ x−a
⎪0, x = a.
⎩
Să se arate că
• Ω f este continuă în punctul a;
• F este diferenţiabilă pe A şi
dxF (v) = Ω f ( x),v ⋅ x − a
pentru orice x ∈ A şi v ∈ p ;
• există r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ D ( a, r ) există c ∈ ( a, x ) cu
F ( x) ≤ Ω f (c) ⋅ x − a ;
2
• există funcţia ω : A → continuă şi nulă în punctul a astfel încât

1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω ( x )
2
2
pentru orice x ∈ A.
277
9. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1, F2 , F3 ) : A ⊂ 3
→ 3
(numită şi
câmp vectorial) de clasă C1 pe mulţimea A i se asociază aplicaţia
⎛ ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ∂F ⎞
rot F : A → 3 , rot F = ⎜ 3 − 2 , 1 − 3 , 2 − 1 ⎟
⎝ ∂x2 ∂x3 ∂x3 ∂x1 ∂x1 ∂x2 ⎠
numită şi rotorul câmpului vectorial F. Să se arate că:
• aplicaţia
G: 3
→ 3
(
, G ( x1, x2 , x3 ) = 2 ⋅ x1 ⋅ x2 ⋅ x3 , x12 ⋅ x3 + x2 , x12 ⋅ x2 + 3 ⋅ x32 )
are proprietatea că rot G = 0 ;
• rot ( ∇f ) = 0 pentru orice funcţie f : A ⊂ 3
→ de clasă C 2 pe A;
3 3
• există o funcţie g : → de clasă C 2 pe cu proprietatea G = ∇g .
10. Oricărei aplicaţii vectoriale F = ( F1, F2 , F3 ) : A ⊂ 3

→ 3
de clasă
C1 pe mulţimea A i se asociază funcţia
3∂F1 ∂F2 ∂F3
div F : A → , div F =
+ +
∂x1 ∂x2 ∂x3
numită şi divergenţa câmpului vectorial F. Să se arate că dacă F este de clasă
C 2 pe A, iar
∂2 f ∂2 f ∂2 f
∆f : A → , ∆f = 2 + 2 + 2
∂x1 ∂x2 ∂x3
este laplacianul câmpului scalar f : A → de clasă C 2 pe A, atunci
• div ( rot F ) = 0 ;
• div ( ∇ f ) = ∆f ;
• rot ( rot F ) = ∇ ( div F ) − ∆F , unde
∆F : A → 3 , ∆F = ( ∆F1, ∆F2 , ∆F3 )
este laplacianul câmpului vectorial F.
6.5 Concepte de diferenţiabilitate de ordin superior

6.5.1 Derivabilitate parţială de ordin superior
Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi n ∈ * .

Definiţie 6.164. O aplicaţie f : A → q se numeşte derivabilă parţial de
n ori în punctul a ∈ A , dacă există o vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel
încât f este derivabilă parţial în de n − 1 ori pe V şi orice derivată parţială de
ordinul n − 1 este derivabilă parţial în a.
278
Vectorii (numerele reale în cazul q = 1 )
∂ ⎛ ∂ n −1 f ⎞
⎜ ⎟ ( a ) se notează cu F A ⊂G A ⊂D A
∂xin ⎜ ∂xi ...∂xi ⎟
⎝ n−1 1 ⎠
şi se numesc derivatele parţiale de ordinul n în raport cu variabilele de indici

in , in −1,..., i1 ale aplicaţiei f în punctul a, unde i1,..., in ∈ {1,..., p} .
Definiţie 6.165. Aplicaţia f : A → q se numeşte derivabilă parţial de n
ori pe mulţimea A, dacă f este derivabilă parţial de n ori în orice punct a ∈ A .
( )
Remarcă 6.166. O aplicaţie f = f1,..., f q : A ⊂ p → q este derivabilă
parţial de n ori în punctul a (respectiv pe mulţimea A) dacă şi numai dacă toate
componentele sale f1,..., f q sunt derivabile parţial de n ori în punctul a
(respectiv pe A). În plus, avem că
∂n f ⎛ ∂ n f1 ∂n fq ⎞
( a ) = ⎜⎜ ( a ) ,..., ( a ) ⎟⎟ .
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎝ ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 ⎠
De aici rezultă că este suficient să considerăm doar cazul q = 1 .
Varianta teoremei lui Schwarz pentru derivate parţiale de ordinul n este
dată de
Teoremă 6.167 (Schwarz) Fie f : A ⊂ p → derivabilă parţial de n
ori pe mulţimea A şi fie indicii {i1,..., ik } ⊂ {1,..., p} , iar { j1,..., jk } o permutare
arbitrară a numerelor i1,..., ik , 1 ≤ k ≤ n.
Dacă toate derivatele parţiale de ordinul n sunt continue în punctul a ∈ A ,
atunci
∂k f ∂k f
(a) = (a)
∂xik ∂xik −1 ...∂xi1 ∂x jk ∂x jk −1 ...∂x j1
pentru orice k ∈ {2,..., n} .
Demonstraţia se face prin inducţie, cu ajutorul teoremei lui Schwarz
(cazul k = 2 ), ţinând seama de proprietăţile permutărilor.
Vom considera aici doar cazul k = 3 (analog se procedează în general),
caz în care putem presupune fără a micşora generalitatea că p = 3 .
Trebuie demonstrat că
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a) =
∂x3∂x2∂x1 ∂x2∂x3∂x1 ∂x3∂x1∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
= (a) = (a) = (a)
∂x1∂x3∂x2 ∂x2∂x1∂x3 ∂x1∂x2∂x3
279
∂3 f ∂3 f ∂3 f
( )
a = ( )
a = (a)
∂x3∂x2∂x2 ∂x2∂x2∂x3 ∂x2∂x3∂x2
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x3∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x3 ∂x1∂x3∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x2∂x1∂x1 ∂x1∂x1∂x2 ∂x1∂x2∂x1
∂3 f ∂3 f ∂3 f
(a) = (a) = (a)
∂x1∂x2∂x2 ∂x2∂x2∂x1 ∂x2∂x1∂x2
Să arătăm de exemplu că
∂3 f ∂3 f
(a) = (a)
∂x3∂x2∂x1 ∂x1∂x2∂x3
(analog se procedează pentru demonstraţia şi celorlalte egalităţi).
Prin aplicarea criteriului lui Schwarz (relativ la egalitatea derivatelor
parţiale mixte de ordinul doi) obţinem
∂3 f ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
( )
a = ⎜ ⎟( )
a = ⎜ ⎟( )
a = (a) =
∂x1∂x2∂x3 ∂x1∂x2 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2∂x1 ⎝ ∂x3 ⎠ ∂x2∂x1∂x3
∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂ ⎛ ∂3 f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟(a) = ⎜ ⎟(a) = (a) =
∂x2 ⎜⎝ ∂x1∂x3 ⎟⎠ ∂x2 ⎜⎝ ∂x3∂x1 ⎟⎠ ∂x2∂x3∂x1
∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 ⎛ ∂f ⎞ ∂3 f
= ⎜ ⎟(a) = ⎜ ⎟(a) = (a),
∂x2∂x3 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2 ⎝ ∂x1 ⎠ ∂x3∂x2∂x1
Definiţie 6.168. Aplicaţia f : A ⊂ p → q se zice că este de clasă C n
pe mulţimea A (unde n ≥ 1 ), dacă f este derivabilă parţial de n ori pe A şi toate
derivatele parţiale de ordinul n sunt continue pe A.
Dacă f este de clasă C n pe mulţimea A, atunci f se zice că este de clasă
C ∞ pe A şi notăm f ∈ C A∞ . Deci
∞
C A∞ = ∩ C An ,
n =1
unde C An desemnează mulţimea aplicaţiilor de clasă C n pe A.
Din teorema precedentă rezultă că dacă f : A ⊂ p → este de clasă C n
pe A, atunci operaţia de derivare parţială (în raport cu variabilele de indici
ik ∈ {1,..., p} este asociativă şi deci apare posibilitatea utilizării unor notaţii
prescurtate de tipul
280
∂n f ∂n f
( )
a = αp ( )
a ,
∂xin ∂xin−1 ...∂xi1 α1 α 2
∂x1 ∂x2 ...∂x p
unde α1, α 2 ,..., α p ∈ {1,..., p} , α1 + α 2 + ... + α p = n . Aceasta înseamnă că în
∂n f
α (a)
∂x1α1 ∂x2α 2 ...∂x p p
se derivează în raport cu variabila x1 de α1 ori, în raport cu variabila x2 de α 2
ori şi, respectiv, în raport cu variabila x p de α p ori. Dacă α j = 0 , vom conveni
α
să nu se mai scrie ∂x j j . De exemplu
∂4 f ∂4 f
(a) = 2 2 (a)
∂x1∂x2∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
∂5 f ∂5 f
(a) = 2 3 (a) .
∂x1∂x2∂x2∂x1∂x2 ∂x1 ∂x2
Dacă notăm cu Di operaţia de derivare în raport cu variabila de indice i
(unde i = 1,..., p ) şi cu
α
D α = D1α1 D2α 2 ... D p p ,
(
unde α = α1,..., α p ∈) p
(numit şi multiindice) şi cu
Diαi = Di Di ... Di de αi ori, 1 ≤ i ≤ p,
atunci
α
∂ f
D f (a) =
α
α (a), unde α = α1 + ... + α p .
∂x1α1 ∂x2α2 ...∂x p p
Spre exemplu
∂5 f
2 3( )
a = D α f ( a ) = D( ) f ( a ) .
2,3
∂x1 ∂x2
6.5.2 Diferenţiabilitate de ordin superior
Fie A ⊂ p o mulţime deschisă nevidă, punctul a ∈ A şi n ∈ * .

Definiţie 6.169. Funcţia f : A → se numeşte diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori în punctul a ∈ A , dacă există o
vecinătate V ⊂ A a punctului a ∈ A astfel încât f este diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n − 1 ori pe V şi toate derivatele parţiale de
ordinul n − 1 sunt diferenţiabile (respectiv diferenţiabile în sens Gâteaux) în a.
281
Procedând prin inducţie, se justifică
Remarcă 6.170. Funcţia f : A → este diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă f
este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens Gâteaux) pe o vecinătate
⎛ ∂f ∂f ⎞
V ⊂ A a lui a şi gradientul său ∇f = ⎜ ,..., ⎟⎟ este diferenţiabil (respectiv
⎜ ∂x1 ∂x
⎝ p ⎠
diferenţiabil în sens Gâteaux) de ordinul n − 1 în punctul a.
Această remarcă sugerează

Definiţie 6.171. Fie f :A⊂ p → diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori în punctul a ∈ A . Aplicaţia
d an f : p × ... × p → , respectiv δna f : p × ... × p →
definită prin
d an f ( v1,..., vn −1, vn ) = d an −1 ( ∇f ) ( v1,..., vn −1 ) , vn ,
respectiv prin
δna f ( v1,..., vn −1, vn ) = δan −1 ( ∇f ) ( v1,..., vn −1 ) , vn
se numeşte diferenţiala (respectiv diferenţiala Gâteaux) de ordinul n a funcţiei f
în punctul a.
Remarcă 6.172. Problema diferenţiabilităţii (respectiv a diferenţiabilităţii
în sens Gâteaux) de ordinul n a aplicaţiei vectoriale
( )
f = f1,..., f q : A ⊂ p
→ q
se tratează analog ca în cazul n = 2 , prin reducere
la cazul q = 1 (cu ajutorul componentelor f1,..., f q ).
Remarcă 6.173. Procedând prin inducţie, se arată că dacă
f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n ori în punctul a ∈ A , atunci d an f este o
funcţie n-liniară, adică liniară în raport cu fiecare dintre cele n argumente ale
sale.
Relaţiile dintre conceptele de diferenţiabilitate de ordin superior sunt puse
în evidenţă de
Propoziţie 6.174. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n
ori în punctul a ∈ A , atunci
• f este diferenţiabilă în sens Gâteaux de n ori în a şi δna f = d an f ;
• f este derivabilă parţial de n ori în a şi
∂n f
o
∂xi1 ...∂xin
( )
( a ) = d an f ei1 ,..., ein , ∀i1,..., in ∈ {1,..., p} ;
282
p
∂n f
o d an f ( v1,..., vn ) = ∑ v1i1 ⋅ ... ⋅ vinn ⋅
∂xi1 ...∂xin
( a ),
i1 ,...,in =1
∀v1,..., vn ∈ p
(
, vi = v1i ,..., vip . )
Demonstraţia rezultă din Definiţiile 6.169 şi 6.171, ţinând seama de
incluziunile
F A ⊂G A ⊂D A
şi de faptul că d an f este n-liniară.
Un criteriu de diferenţiabilitate de ordinul n (analog celor date pentru
cazurile n = 1 şi n = 2 ) este dat de
Propoziţie 6.175. Dacă f : A ⊂ p → este derivabilă parţial de n ori
pe mulţimea A şi toate derivatele parţiale de ordinul n sunt continue în punctul
a ∈ A , atunci f este diferenţiabilă de n ori în punctul a.
Demonstraţia se face prin inducţie după n, observând că derivatele
parţiale de ordinul n ale funcţiei f în punctul a sunt tocmai derivatele parţiale de
ordinul n − 1 în a ale gradientului său ∇f .
Deci, conform ipotezei inducţiei, ∇f este diferenţiabilă de n − 1 ori în
punctul a ceea ce, via Remarca 6.170, este echivalent cu faptul că funcţia f este
diferenţiabilă de n ori în a.
Varianta criteriului lui Young pentru diferenţiabilitatea de ordinul n
este dată de
Teoremă 6.176 (Young) Fie funcţia f : A ⊂ p → , k , n ∈ cu k ≤ n ,
iar mulţimea {i1,..., ik , j1,..., jk } ⊂ {1,..., p} cu proprietatea că j1,..., jk este o
permutare a numerelor i1,..., ik şi j1 + ... + jk = n . Dacă f este diferenţiabilă de n
ori în punctul a ∈ A , atunci
∂n f ∂n f
(a) = (a) .
∂xi1 ...∂xik ∂x j1 ...∂x jk
Demonstraţie. Se procedează prin inducţie, analog ca în demonstraţia
criteriului lui Schwarz (Teorema 6.167), reducând problema la cazul k = 2.
Ca o primă consecinţă a teoremei lui Young avem
Corolar 6.177. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n ori în
punctul a ∈ A , atunci
(
d an f ( v1,..., vn ) = d an f vσ(1) ,..., vσ( n ) )
pentru orice v1,..., vn ∈ p şi orice permutare σ : {1,..., n} → {1,..., n} , adică d an f
este simetrică.
Demonstraţia rezultă imediat din Propoziţia 6.174 şi teorema lui Young.
283
În continuare, pentru α = α1,..., α p ∈ ( ) p
(
, v = v1,..., v p ∈ ) p
, vom
α
utiliza următoarele notaţii α! = α1 !⋅ ... ⋅ α p !, v p = v1α1 ⋅ ... ⋅ v p p .
Cu aceste notaţii demonstrăm
Corolar 6.178. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n ori
în punctul a, atunci
1
d an f ( v,..., v ) = n!⋅ ∑ α!
⋅ D α f ( a ) ⋅ v α , ∀v ∈ p .
α =n
Demonstraţie. Fie In mulţimea acelor (

α = α1,..., α p ∈ ) p
cu
α1 + ... + α p = n . Din criteriul lui Young rezultă că dacă f este diferenţiabilă de
n ori în punctul a, atunci numărul derivatelor parţiale de ordinul n egale cu
D α f ( a ) este egal cu numărul acelor sisteme ordonate ( i1,..., ik ) cu
1 ≤ i j ≤ p, ∀j = 1,..., n şi în care numărul 1 apare de α1 ori, numărul 2 apare de
α 2 ori, ..., numărul p apare de α p ori. Cum numărul acestor sisteme este
n! n!
=
α! α1 !⋅ ... ⋅ α p !
cu ajutorul formulei de calcul al lui d an f , dată de Propoziţia 6.174, se obţine
egalitatea din enunţ.
6.5.3 Diferenţiabilitate globală de ordin superior

Fie funcţia f : A ⊂ p → , unde mulţimea A este presupusă deschisă.
Definiţie 6.179. Funcţia f se numeşte diferenţiabilă (respectiv
diferenţiabilă în sens Gâteaux) de n ori pe mulţimea A şi notăm f ∈F An ,
respectiv f ∈G nA dacă f este diferenţiabilă (respectiv diferenţiabilă în sens
Gâteaux) de n ori în orice punct a ∈ A .
Remarcă 6.180. Din Propoziţiile 6.174 şi 6.175 şi definiţia precedentă
rezultă imediat că:
• dacă f este diferenţiabilă de n ori pe mulţimea A, atunci f este
diferenţiabilă în sens Gâteaux de n ori pe A;
• dacă f este de clasă C n pe A, atunci f este diferenţiabilă de n ori pe A.
Cu alte cuvinte, au loc incluziunile
C nA ⊂F An ⊂G nA ⊂D nA
Să notăm cu
∞ ∞ ∞ ∞
C ∞
A= ∩C n
A, F ∞
A= ∩F n
A, G ∞
A= ∩G n
A, D ∞A = ∩D nA.
n =1 n =1 n =1 n =1
284
Elementele acestor mulţimi se numesc funcţii de clasă C ∞ pe A, funcţii
indefinit diferenţiabile pe A, funcţii indefinit diferenţiabile în sens Gâteaux pe A
şi, respectiv, funcţii indefinit derivabile parţial pe A.
Din cele de mai sus, ţinând seama că orice funcţie diferenţiabilă pe A este
continuă pe A, obţinem în final că
C ∞A ⊂F A∞ ⊂G ∞A ⊂D ∞A ,
incluziunile fiind stricte. În acest sens prezentăm
Exemplu 6.181 (Funcţie discontinuă indefinit derivabilă parţial): Prin
inducţie se arată că funcţia
⎧ x2 − y 2
⎪ 2 2
f : 2 → , f ( x, y ) = ⎨e y x , x ⋅ y ≠ 0
⎪0, x⋅ y =0
⎩
este indefinit derivabilă parţial pe 2 .
Deoarece există şirul ( xn , xn )n , lim xn = 0 astfel ca
n →∞
lim f ( xn , xn ) = 1 ≠ f ( 0,0 ) ,
n →∞
deducem că f nu are limită în origine, prin urmare este discontinuă în origine.
Remarcă 6.182. Fie L n ( p
, q
) mulţimea aplicaţiilor n-liniare
F : p × ... × p → q .
Procedând analog ca în demonstraţia Propoziţiei 6.160, se arată că funcţia
f : A ⊂ p → este de clasă C n pe A dacă şi numai dacă f este diferenţiabilă
de n ori pe A şi aplicaţia
d n f : A →L n ( p
, q
), (d f )( x) = d
n n
x f
este continuă pe A.
p
6.5.4 Formule de tip Taylor în
În continuare vom pune în evidenţă proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile

de n ori pe o mulţime, scopul principal fiind generalizarea teoremei lui Taylor
de la cazul funcţiilor reale de argument real.
Fie funcţia f : A ⊂ p → diferenţiabilă de n ori în punctul a ∈ A , unde
A este presupusă deschisă. Atunci există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A .
Definiţie 6.183. Funcţia polinomială Tn : p → definită prin
1 1
Tn ( v ) = f ( a ) + d a f ( v ) + ⋅ d a2 f ( v, v ) + ... + ⋅ d an f ( v,..., v )
2! n!
se numeşte polinomul Taylor de gradul n asociat funcţiei f în punctul a, iar
285
Rn : D ( a, r ) → , Rn ( v ) = f ( a + v ) − Tn ( v )
se numeşte restul Taylor de ordinul n asociat funcţiei f în punctul a.
Se pune problema aproximării valorii f ( a + v ) , pentru v suficient de
mică, prin valoarea Tn ( v ) , adică problema aproximării locale a unei funcţii.
O egalitate de forma
f ( a + v ) = Rn ( v ) + Tn ( v ) , v ∈ D ( a, r )
cu Rn cunoscut, se numeşte formulă de tip Taylor cu restul Rn .
Remarcă 6.184. Din corolarul 6.178 rezultă
1
Tn ( v ) = ∑ α!
⋅ Dα f ( a ) ⋅ vα .
α ≤n
În continuare ne propunem să determinăm formulele de reprezentare ale
restului Rn . Are loc
Teoremă 6.185 (Taylor-Lagrange). Fie A o mulţime deschisă şi
convexă. Dacă funcţia f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n + 1 ori pe A,
atunci pentru orice a ∈ A şi v ∈ p cu [ a + a + v ] ⊂ A există punctul
c ∈ ( a, a + v ) astfel ca
1
• Rn ( v ) = ⋅ d cn +1 f ( v,..., v ) (restul Lagrange);
( n + 1)!
1
• f ( a + v ) = f ( a ) + d a f ( v ) + ⋅ d a2 f ( v, v ) + ... +
2!
1 1
+ ⋅ d an f ( v,..., v ) + ⋅ dcn +1 f ( v,..., v ) (formula lui Taylor cu restul
n! ( n + 1)!
lui Lagrange).
Demonstraţie. Dacă f : A ⊂ p → este diferenţiabilă de n + 1 ori pe A,
atunci pentru orice v ∈ p fixat, cu [ a, a + v ] ⊂ A , funcţia reală de variabilă
reală
g : [ 0,1] → , g ( t ) = f ( a + t ⋅ v )
este derivabilă de n + 1 ori pe [ 0,1] şi
g ( ) ( t ) = d ak+ t ⋅v f ( v,..., v ) , ∀k ∈ {1,..., n + 1} .
k
Din formula lui Taylor-Lagrange aplicată funcţiei g există un punct

ξ ∈ ( 0,1) cu
1 1 1
g (1) = g ( 0 ) + ⋅ g ′ ( 0 ) + ... + ⋅ g ( ) ( 0 ) + ⋅ g( ) (ξ)
n n +1
1! n! ( n + 1)!
care conduce imediat la egalităţile din enunţ, cu c = a + ξ ⋅ v ∈ ( a, a + v ) .
286
Corolar 6.186. În ipotezele teoremei precedente, formula lui Taylor cu
restul Lagrange se reprezintă şi prin
1 1
f (a + v) =
α! ∑
⋅ Dα f ( a ) ⋅ vα +
α! ∑
⋅ Dα f ( c ) ⋅ vα .
α ≤n α = n +1
Demonstraţia rezultă imediat din teorema precedentă şi Remarca 6.184.
Ca şi în cazul p = 1 , are loc următoarea proprietate a restului Taylor.

p
Corolar 6.187. Dacă f : A ⊂ → este de clasă C n pe mulţimea
convexă şi deschisă A, atunci
Rn ( v )
lim n
= 0.
n →∞ v
Demonstraţie. Din formula lui Taylor-Lagrange rezultă că pentru orice
v∈ p
cu [ a, a + v ] ⊂ A există punctul c ∈ ( a, a + v ) cu proprietatea
f ( a + v ) = Tn −1 ( v ) + ∑
1
α!
⋅ D α f ( c ) ⋅ v α = Tn ( v ) +
1
∑
α!
(
⋅ Dα f ( c ) − Dα f ( a ) ⋅ vα , )
α =n α =n
α α
f ( a + v ) − Tn −1 ( v ) D α f ( c ) − D α f ( a ) v1 1 ⋅ ... ⋅ v p
p
Rn ( v )
v
n
=
v
n
≤ ∑ α!
⋅
v
n
≤
α =n
Dα f ( c ) − Dα f ( a )
≤ ∑ α!
.
α =n
Ţinând seama de continuitatea funcţiei D α f în punctul a şi trecând la

limită pentru v → a (ceea ce implică c → a ), se obţine proprietatea din enunţ.
Cu ajutorul proprietăţii restului Taylor pusă în evidenţă de corolarul

precedent demonstrăm o nouă formulă de tip Taylor datorată lui Young13:
Teoremă 6.188 (Taylor-Young). Dacă funcţia f : A ⊂ p → este de
clasă C n pe mulţimea convexă şi deschisă A, atunci pentru orice punct a ∈ A
există r > 0 şi o funcţie ωn : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca:
• Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v , (restul lui Young);
n
1 1
• f ( a + v ) = f ( a ) + d a f ( v ) + ⋅ d a2 f ( v, v ) + ... + ⋅ d an f ( v,..., v ) + ωn ( v ) ⋅ v ,
n
2! n!
(formula lui Taylor-Young) pentru orice v ∈ D ( 0, r ) .
13 John W. Young, matematician englez, 1879-1932
287
Demonstraţie. Din corolarul precedent rezultă că pentru orice ε > 0 există
r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi Rn ( v ) < ε ⋅ v pentru orice v ∈ D ( 0, r ) . Atunci funcţia
n
⎧ Rn ( v )
⎪ , v≠0
ωn : D ( 0, r ) → , ωn ( v ) = ⎨ v n
⎪
⎩0, v=0
este continuă şi nulă în origine cu Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v .
n
Prin înlocuirea lui Rn ( v ) = ωn ( v ) ⋅ v în f ( a + v ) = Tn ( v ) + Rn ( v ) se

n
obţine formula lui Taylor-Young.
O altă formulă de tip Taylor:

Teoremă 6.189. Dacă funcţia f : A ⊂ p
→ este de clasă C n +1, n ∈
pe mulţimea deschisă şi convexă A, a ∈ A şi v ∈ p
cu [ a, a + v ] ⊂ A , atunci
1
1
f ( a + v ) = Tn ( v ) + ⋅ ∫ (1 − t ) ⋅ d an++t1⋅v f ( v,..., v, v ) dt
n
n!
0
(formula Taylor cu restul integral).
Demonstraţie. Dacă f este de clasă C n +1 pe mulţimea A şi v ∈ p
cu
[ a, a + v ] ⊂ A , atunci funcţia
F : [ 0,1] → , F ( t ) = f ( a + t ⋅ v )
este de clasă C n +1 pe [ 0,1] cu
F ( ) ( t ) = d ak+ t ⋅v f ( v,..., v ) , ∀t ∈ [ 0,1] .
k
Din egalitatea
(1)
⎡ F (1) ( t ) + (1 − t ) ⋅ F ( 2 ) ( t ) + ... + (1 − t )n ⋅ F ( n ) ( t ) ⎤ = (1 − t ) ⋅ F (
n n +1)
(t ), ∀t ∈ [ 0,1]
⎣ ⎦
prin integrare pe [ 0,1] se obţine
n 1
1 1
F (1) = ∑ ⋅ F ( ) (0) + ⋅ ∫ (1 − t ) ⋅ F(
n +1)
( t ) dt
2 n
k =0
k! n!
0
de unde egalitatea din enunţ. □
6.5.5 Condiţii suficiente pentru extrem

Ca şi în cazul p = 1 (al funcţiilor reale de variabilă reală) cu ajutorul
formulelor de tip Taylor se pot obţine caracterizări ale funcţiilor convexe de
clasă C 2 , precum şi condiţii necesare şi suficiente pentru ca un punct să fie de
extrem local pentru o funcţie de clasă C 2 .
288
În acest scop convenim că dacă aplicaţia biliniară (şi simetrică) d a2 f are
proprietatea
d a2 f ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ p , respectiv d a2 f ( v, v ) > 0, ∀v ∈ p − {0}
sau echivalent
d a2 f ( u , u ) ≥ 0, ∀u ∈ p , u = 1 , respectiv d a2 f ( u , u ) > 0, ∀u ∈ p , u = 1 ,
atunci vom nota
d a2 f ≥ 0 , respectiv d a2 f > 0
şi spunem că d a2 f este nenegativă, respectiv pozitiv definită.
În mod similar se definesc relaţiile
d a2 f ≤ 0 , respectiv d a2 f < 0 ,
spunând că d a2 f este nepozitivă, respectiv negativ definită.
Dacă există u , v ∈p cu proprietatea
d a2 f ( u , u ) > 0, d a2 f ( v, v ) < 0 ,
atunci se zice că d a2 f este nedefinită.
6.5.5.1 Extrem necondiţionat

p
Remarca 6.190. Dacă f : A ⊂ → este diferenţiabilă de două ori în
punctul a ∈ A , atunci d a2 f > 0 , respectiv d a2 f < 0 dacă şi numai dacă forma
pătratică
p
∂2 f
H af (v) = d a2 f ( v, v ) = ∑ ∂x ∂x
( a ) ⋅ vi ⋅ v j ,
i , j =1 i j
numită şi hessiana14 funcţiei f în punctul a, este pozitiv, respectiv negativ
definită.
Aplicând criteriul lui Sylvester15 din algebra liniară pentru forma
pătratică H af , se obţine că
d a2 f > 0 ⇔ ∆1f ( a ) > 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ∆ pf ( a ) > 0 ,
respectiv
d a2 f < 0 ⇔ ∆1f ( a ) < 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ( −1) p ⋅ ∆ pf ( a ) > 0 ,
unde
⎛ ∂2 f ⎞
∆ kf ( a ) = det ⎜⎜ ( a ) ⎟⎟ , k = 1,..., p .
∂x
⎝ i j∂x ⎠i , j =1,..., k
14 Ludwig Otto Hesse, matematician german, 1811-1874

15 James Joseph Sylvester, matematician englez, 1814-1897
289
Corolar 6.191. Fie f : A ⊂ p → de clasă C 2 pe mulţimea deschisă şi
convexă A. Atunci f este convexă pe A dacă şi numai dacă
d a2 f ≥ 0, ∀a ∈ A .
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f este o funcţie convexă de clasă C 2
pe A, atunci din Teorema de caracterizare a convexităţii funcţiilor diferenţiabile
rezultă că
f ( a + v ) ≥ f ( a ) + d a f ( v ) , ∀v ∈ p
cu a + v ∈ A .
Din corolarul precedent obţinem că există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi o
funcţie ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1
f ( a + v ) = f ( a ) + d a f ( v ) + ⋅ d a2 f ( v, v ) + ω2 ( v ) ⋅ v .
2
2!
Deci
1 2
⋅ d a f ( v, v ) + ω2 ( v ) ⋅ v ≥ 0, ∀v ∈ D ( 0, r ) .
2
2!
În particular, pentru v = t ⋅ u , t ∈ ( 0, r ) , u = 1, obţinem (ţinând seama
că d a2 f este biliniară)
d a2 f ( u , u ) + 2 ⋅ ω2 ( t ⋅ u ) ≥ 0, ∀u ∈ p , u = 1, ∀t ∈ ( 0,1) ,
de unde trecând la limită pentru t → 0 , ţinând seama de continuitatea în origine
a funcţiei ω2 , rezultă
d a2 f ( u , u ) ≥ 0, ∀u ∈ p
, u =1
şi deci d a2 f .
Suficienţa. Din formula Taylor-Lagrange rezultă că pentru orice
a, x ∈ A există punctul c ∈ ( a, a + x ) cu
1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ dc2 f ( x − a, a − a ) ,
2!
de unde rezultă că dacă d a2 f > 0 pentru orice a ∈ A , atunci
f ( x ) − f ( a ) − d a f ( x − a ) ≥ 0, ∀a, x ∈ A.
Din Teorema de caracterizare a convexităţii funcţiilor diferenţiabile
rezultă că f este convexă pe A. □
Cu ajutorul formulei Taylor-Young se demonstrează o condiţie necesară

pentru ca un punct a să fie punct de extrem local pentru o funcţie de clasă C 2 .
Corolar 6.192. Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, iar a ∈ A este un punct de minim (respectiv de maxim)
local pentru funcţia f, atunci
290
d a2 f ≥ 0 (respectiv d a2 f ≤ 0 ).
Demonstraţie. Să presupunem, de exemplu, că a este un punct de minim
local pentru f, cu alte cuvinte că există r > 0 cu
f ( a + v ) − f ( a ) ≥ 0, ∀v ∈ p , v < r .
De aici şi din formula lui Taylor-Young pentru n = 2 (ţinând seama că
d a f = 0, conform teoremei lui Fermat) rezultă că există r > 0 şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1
0 ≤ f ( a + v ) − f ( a ) = ⋅ d a2 f ( v, v ) + v ⋅ ω2 ( v ) , ∀v ∈ D ( 0, r ) .
2
2!
Procedând analog ca în demonstraţia corolarului precedent, se obţine că
2
d a f ≥ 0. □
Remarcă 6.193. Condiţia necesară de extrem local pusă în evidenţă de

corolarul precedent nu este şi suficientă.
De exemplu, funcţia
f : 2 → , f ( x, y ) = x − y
are proprietatea că punctul a = ( 0,0 ) nu este punct de extrem local deşi
d a f = 0 şi d a2 f = 0 .
Mai mult, observăm că dacă d a f = 0 şi d a2 f = 0 şi f este de clasă
C m , m > 2 , este necesar să folosim termeni de ordin superior în formula lui
Taylor pentru a studia semnul diferenţei
f ( a + v ) − f ( a ) , ∀v ∈ p , v < r .
De exemplu, funcţia
f : 2 → , f ( x, y ) = x 4 + y 4
are proprietatea că punctul a = ( 0,0 ) este punct de minim local (chiar global),
deşi d a f = 0 şi d a2 f = 0 . În adevăr d a3 f = 0 şi diferenţiala
d a4 f ( x, y ) = 24 ⋅ ⎡( dx ) + ( dy ) ⎤ ≥ 0 ,
4 4
⎣ ⎦
prin urmare a = ( 0,0 ) este punct de minim local pentru funcţia f.
Remarcă 6.194. Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea

deschisă şi convexă A, atunci funcţia (hessiana lui f în punctul a)
H af : p → , H af ( v ) = d a2 f ( v, v ) = vT ⋅ H ⋅ v,
unde
∂2 f
H ∈ M p ( ), ( a ) = hij , i, j = 1: p
∂xi ∂x j
291
este continuă.
p
Remarcă 6.195. Dacă f : A ⊂ → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, atunci d a2 f > 0 dacă şi numai dacă există numărul m > 0
astfel ca
d a2 f ( v, v ) ≥ m ⋅ v
2
pentru orice v ∈ p .
Demonstraţie. Din continuitatea lui H af pe mulţimea compactă
K = v∈{ p
}
v = 1 rezultă că există punctul v0 ∈ K cu H af ( v0 ) = inf H af ( v ) .
v∈K
Dacă presupunem în plus că d a2 f > 0 , atunci m = H a2 ( v0 ) > 0 şi deci
⎛ v v ⎞ ⎛ v ⎞
d a2 f ( v, v ) = v ⋅ d a2 f ⎜⎜ , ⎟⎟ = v ⋅ H af ⎜⎜ ⎟⎟ ≥ m ⋅ v
2 2 2
⎝ v v ⎠ ⎝ v ⎠
pentru orice v ∈ p , v ≠ 0 . Evident, inegalitatea are loc şi pentru v = 0.
Reciproc, dacă există m > 0 cu
d a2 f ( v, v ) ≥ m ⋅ v
2
p
pentru orice v ∈ , atunci d a2 f > 0 . □
p
De aici, rezultă că dacă f : A ⊂ → este de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, atunci d a2 f < 0 dacă şi numai dacă există numărul m > 0
astfel ca
d a2 f ( v, v ) ≤ − m ⋅ v
2
p
pentru orice v ∈ .
p
Corolar 6.196. Fie funcţia f : A ⊂ → de clasă C 2 pe mulţimea
deschisă şi convexă A, a ∈ A cu d a f = 0 .
(i) Dacă d a2 f > 0 (respectiv d a2 f < 0 ), atunci a este punct de minim (respectiv
maxim) local strict pentru f.
(ii) Dacă d a2 f este nedefinită, atunci a nu este punct de extrem local pentru f.
Demonstraţie
(i) Din formula Taylor-Young există r1 > 0 cu D ( a, r1 ) ⊂ A şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r1 ) → continuă şi nulă în origine astfel ca
1
f ( x ) = f ( a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω2 ( x − a ) , ∀x ∈ A .
2
2!
Din continuitatea funcţiei ω2 : D ( 0, r1 ) → în origine rezultă că există
numărul r ∈ ( 0, r1 ) astfel încât
292
m
ω2 ( x − a ) <
, ∀x ∈ D ( a, r ) ⊂ A ,
3
unde m = inf H af ( v ) , care împreună cu egalitatea precedentă conduce la
v =1
m m m
f ( x) − f (a) ≥
⋅ x − a − ⋅ x − a = ⋅ x − a > 0, ∀x ∈ D ( a, r ) , x ≠ a ,
2 2 2
2 3 6
adică a este punct de minim local stric pentru f.
(ii) Dacă d a2 f este nedefinită, atunci există punctele u , v ∈ p , u = v = 1 şi
α = d a2 f ( u , u ) > 0 > d a2 f ( v, v ) = β . Procedând analog ca mai sus, din
formula lui Taylor-Young există r > 0 cu D ( a, r ) ⊂ A şi o funcţie
ω2 : D ( 0, r ) → continuă şi nulă în origine cu
1
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + x − a ⋅ ω2 ( x − a ) , ∀x ∈ A
2
2!
şi
⎧ α −β ⎫
ω2 ( v ) < max ⎨ , ⎬ , ∀v ∈ D ( 0, r ) .
⎩3 3 ⎭
Fie V ⊂ A o vecinătate a lui a. Atunci există numărul t ∈ ( 0, r ) încât
x = a + t ⋅ u , iar din inegalitatea precedentă (ţinând seama că d a2 f este biliniară)
obţinem
t2 ⎛α α⎞ α
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ α + t 2 ⋅ ω2 ( t ⋅ u ) > t 2 ⋅ ⎜ − ⎟ = t 2 ⋅ > 0 .
2! ⎝2 3⎠ 6
Analog, se arată că există s ∈ ( 0, r ) încât y = a + s ⋅ v ∈V şi
s2 ⎛β β⎞ β
f ( x ) − f ( a ) = ⋅ α + s 2 ⋅ ω2 ( s ⋅ u ) < s 2 ⋅ ⎜ − ⎟ = s 2 ⋅ < 0 .
2! ⎝2 3⎠ 6
În concluzie, în orice vecinătate V ⊂ A a lui a există punctele x, y ∈V
astfel ca f ( x ) > f ( a ) > f ( y ) . Deci, a nu este punct de extrem local pentru f,
deşi este punct critic pentru f. □
Cu ajutorul notaţiilor din Remarca 6.190 obţinem

p
Corolar 6.197 (Sylverster). Fie funcţia f : A ⊂ → de clasă C 2 pe
mulţimea deschisă şi convexă A, a ∈ A cu
∂f
• ( a ) = 0, ∀i = 1,..., p ;
∂xi
• ∆1f ( a ) > 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ∆ pf ( a ) > 0 ,
(∆ 1
f ( a ) < 0, ∆ 2f ( a ) > 0,..., ( −1) p ⋅ ∆ pf ( a ) > 0 ) ,
atunci a este un punct de minim (respectiv maxim) local strict pentru f.
293
Demonstraţia este evidentă din corolarul precedent şi Remarca 6.190.
În cazul particular p = 2 , utilizând notaţiile lui Monge16

∂f ∂f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
pa = ( ) a
a , q = ( ) a
a , r = ( ) a
a , s = ( ) a
a , t = (a)
∂x1 ∂x2 ∂x12 ∂x1∂x2 ∂x22
are loc
p
Corolar 6.198 (Monge). Fie funcţia f : A ⊂ → de clasă C 2 pe
mulţimea deschisă şi convexă A, a ∈ A cu pa = qa = 0 .
(i) Dacă sa2 − ra ⋅ ta < 0 , atunci a este punct de extrem local pentru f, şi anume:
• dacă ra > 0 , atunci a este punct de minim local strict pentru f;
• dacă ra < 0 , atunci a este punct de minim local strict pentru f.
(ii) Dacă sa2 − ra ⋅ ta > 0 , atunci a nu este punct de extrem local pentru f.
Demonstraţie. În acest caz particular avem că
∆1f ( a ) > ra , ∆ 2f ( a ) = ra ⋅ ta − sa2 .
Din corolarul 6.190 rezultă imediat afirmaţiile de la (i).
Dacă sa2 − ra ⋅ ta > 0 , atunci ţinând seama că
d a2 f ( v, v ) = ra ⋅ v12 + 2 ⋅ sa ⋅ v1 ⋅ v2 + ta ⋅ v22
este nedefinită, atunci din Corolarul 6.196 rezultă că punctul a nu este punct de
extrem pentru f. □
Remarcă 6.199. Dacă f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe mulţimea

deschisă A, atunci funcţia (hessiana lui f în punctul a)
H af : p → , H af ( v ) = d a2 f ( v, v ) = vT ⋅ H ⋅ v, H ∈ M p ( )
este
¾ pozitiv definită, dacă cea mai mică valoare proprie a lui H este pozitivă
sau echivalent matricea H are toate valorile proprii pozitive;
¾ negativ definită, dacă cea mai mare valoare proprie a lui H este negativă
sau echivalent matricea H are toate valorile proprii negative.
6.5.5.2 Extrem condiţionat

p q
Fie A ⊂ şi B ⊂ mulţimi deschise (nevide) şi f : A × B → o
funcţie de clasă C 2 pe A × B şi mulţimea S ⊂ A × B cu S nevidă.
16 Gaspard Monge, matematician francez, 1746-1818
294
În continuare vom pune în evidenţă condiţii suficiente pentru ca un punct
critic condiţionat s = ( a, b ) ∈ S relativ la S pentru funcţia f să fie punct de
extrem condiţionat al funcţiei f relativ la S.
Ca şi mai înainte vom considera submulţimi S ⊂ A × B de forma
{
S = ( x, y ) ∈ A × B F ( x, y ) = 0 , }
( )
unde F = F1,..., Fq : A × B → q
este o aplicaţie de clasă C1 pe A × B cu
(
J Fy ( x, y ) =
) ( x, y ) ≠ 0 ,
D F1,..., Fq
D ( y1,..., yq )
Fie s = ( a, b ) ∈ S un punct critic condiţionat relativ la S pentru funcţia f,
adică punctul ( s, λ 0 ) este un punct critic pentru funcţia lui Lagrange
L : A × B × q → , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , F ( x , y ) .
Pentru caracterizarea acestui punct este normal să studiem semnul
diferenţei
f ( x, y ) − f ( a , b )
pentru toate punctele ( x, y ) ∈ S . Este clar că a cerceta semnul diferenţei de mai
sus este echivalent cu a cerceta semnul diferenţei
L ( x , y , λ ) − L ( a , b, λ 0 )
pentru toate punctele ( x, y ) ∈ S , întrucât
f ( x, y ) − f ( a, b ) = L ( x, y, λ ) − L ( a, b, λ 0 ) , ∀ ( x, y ) ∈ S .
Aplicând formula lui Taylor-Lagrange funcţiei L cu restul de ordinul 2 şi
ţinând seama că d( a ,b,λ ) L = 0 , obţinem
0
1 2
L ( x, y, λ ) − L ( a, b, λ 0 ) = ⋅d L ( x − a , y − b, λ − λ 0 ) =
2 ( ξ, ς , τ )
1 2
=
⋅d L ( x − a , y − b, λ − λ 0 ) +
2 ( a ,b , λ 0 )
1 ⎡ 1 ⎤
+ ⋅ ⎢ d(2ξ,ς, τ ) L ( x − a, y − b, λ − λ 0 ) − ⋅ d(2a ,b,λ ) L ( x − a, y − b, λ − λ 0 ) ⎥
2 ⎣ 2 0
⎦
Raţionând la fel ca în demonstraţia corolarului 6.196, se constată că
semnul diferenţei L ( x, y, λ ) − L ( a, b, λ 0 ) este dat de semnul formei pătratice
d(2a ,b,λ ) L .
0
Deoarece variabilele ( x, y ) ∈ S deducem că ele nu sunt independente, prin

urmare nici diferenţialele dxk , dy j , k = 1: p, j = 1: q nu sunt independente.
295
Calculăm, în punctul critic ( a, b ) , diferenţialele sistemului de relaţii
F ( x, y ) = 0 , obţinem
p q
∂F j ∂F j
∑ ∂xk ( a, b ) dxk + ∑
∂yi
( a, b ) dyi = 0, j = 1: q .
k =1 i =1
Cum determinantul sistemului
J Fy ( x, y ) =
(
D F1,..., Fq ) ( x, y ) ≠ 0, ∀ ( x, y ) ∈ S ,
(
D y1,..., yq )
utilizând regula lui Cramer putem determina dyi , i = 1: q în funcţie de
dxk , k = 1: p care înlocuiţi în d(2a ,b,λ ) L ( x − a, y − b, λ − λ 0 ) ne vor conduce la
0
forma pătratică
d(2a ,b,λ ) L =
0 ∑
aij ⋅ dxi dx j .
1≤ i , j ≤ p
Stabilim semnul formei pătratice fie folosind corolarul 6.197, fie remarca
6.199, astfel dacă
¾ d(2a ,b,λ ) L > 0 , punctul s este punct de minim condiţionat relativ la S
0
pentru funcţia f;
¾ d(2a ,b,λ ) L < 0 , punctul s este punct de maxim condiţionat relativ la S
0
pentru funcţia f.
Exemplu: Vom determina punctele de extrem local ale funcţiei f relativ

la submulţimea S, unde
f ( x1, x2 , x3 , x4 ) = x1 + x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3 ⋅ x4
şi
S= {( x , x , x , x ) ∈[1, ∞ )
1 2 3 4
4
x1 + x2 + x3 + x4 = 8, 2 . }
Funcţia lui Lagrange asociată acestei probleme de extrem condiţionat
este L : [1, ∞ ) × → ,
4
L ( x1, x2 , x3 , x4 , λ ) = f ( x1, x2 , x3 , x4 ) − λ ⋅ ( x1 + x2 + x3 + x4 − 8,2 ) ,

iar sistemul punctelor sale staţionare
⎧1 + x2 + x2 ⋅ x3 + x2 ⋅ x3 ⋅ x4 − λ = 0
⎪x + x ⋅ x + x ⋅ x ⋅ x − λ = 0
⎪⎪ 1 1 3 1 3 4
⎨ x1 ⋅ x2 + x1 ⋅ x2 ⋅ x4 − λ = 0
⎪x ⋅ x ⋅ x − λ = 0
⎪ 1 2 3
⎪⎩ x1 + x2 + x3 + x4 = 8, 2
296
Prin operaţii algebrice simple se obţine
1 x2 1 + x2
= = , x4 = x3 − 1,
x1 − x2 x2 − x3 x1 − x3
care conduce la următoarea ecuaţie polinomială
4 ⋅ z 4 − 9,2 ⋅ z 3 + 6 ⋅ z 2 − 8, 2 ⋅ z + 2 = 0, z := x3 ≥ 1 ,
care are o singură soluţie admisibilă z = 2 . Prin urmare, funcţia lui Lagrange
( )
⎛ 27 5
are un singur punct critic x1c , x2c , x3c , x4c , λ c = ⎜ , , 2,1, ⎟ .
⎝ 10 2
27 ⎞
2 ⎠
Analizăm natura acestui punct critic. Pentru aceasta este normal să
studiem semnul diferenţei
( ) ⎛ 27 5
f ( x1, x2 , x3 , x4 ) − f x1c , x2c , x3c , x4c = f ( x1, x2 , x3 , x4 ) − f ⎜ , , 2,1⎟
⎝ 10 2
⎞
⎠
pentru toate punctele ( x1, x2 , x3 , x4 ) ∈ S . Este clar că a cerceta semnul diferenţei
de mai sus este echivalent cu a cerceta semnul diferenţei
( ) ⎛ 27 5
⎝ 10 2
27 ⎞
L ( x1, x2 , x3 , x4 , λ ) − L x1c , x2c , x3c , x4c , λ c = L ( x1, x2 , x3 , x4 , λ ) − L ⎜ , , 2,1, ⎟
2 ⎠
pentru toate punctele ( x1, x2 , x3 , x4 ) ∈ S , întrucât pentru orice ( x1, x2 , x3 , x4 ) ∈ S
( ) ( )
f ( x1, x2 , x3 , x4 ) − f x1c , x2c , x3c , x4c = L ( x1, x2 , x3 , x4 , λ ) − L x1c , x2c , x3c , x4c , λ c .
Calculăm diferenţiala de ordinul doi a lui L în punctul critic
( )
a := x1c , x2c , x3c , x4c , λ c .
( )
d a2 L ( x, λ ) = 2 1 + x3c + x3c ⋅ x4c dx1dx2 + 2 x2c ⋅ x4c dx1dx3 + 2 x2c ⋅ x3c dx1dx4 +
( )
+2 x1c + x1c ⋅ x4c dx2 dx3 + 2 x1c ⋅ x3c dx2 dx4 + 2 x1c ⋅ x2c dx3dx4 − 2 ( dx1 + dx2 + dx3 + dx4 ) d λ
Deoarece variabilele ( x1, x2 , x3 , x4 ) ∈ S , deducem că ele nu sunt

independente, prin urmare nici diferenţialele dxk , k = 1: 4 nu sunt independente.
Calculând, în punctul critic, diferenţiala relaţiei de legătură, obţinem
dx1 + dx2 + dx3 + dx4 = 0 .
Înlocuind în forma pătratică d a2 L ( x, λ ) obţinem
d a2 L ( x, λ ) = −10 ⋅ ( dx2 ) − 4,2 ⋅ dx2dx3 − 9,2 ⋅ dx2 dx4 −
2
− 5 ⋅ ( dx3 ) − 1,5 ⋅ dx3dx4 − 10 ⋅ ( dx4 )

2 2
a cărei matrice asociată bazei canonice este

⎛ −10 −2,1 −4,6 ⎞
H = ⎜⎜ −2,1 −5 −0,75 ⎟⎟ .
⎜ −4,6 −0,75 −10 ⎟
⎝ ⎠
297
¾ Stabilim natura punctului critic folosind corolarul 6.197, dar pentru
acest lucru calculăm determinanţii lui Sylverster
−10 −2,1
∆1f ( a ) = −10, ∆ 2f ( a ) = = 45,59
−2,1 −5
⎛ −10 −2,1 −4,6 ⎞
∆3f( a ) = det ⎜⎜ −2,1 −5 −0,75 ⎟⎟ = −358,965
⎜ −4,6 −0,75 −10 ⎟
⎝ ⎠
adică punctul a este de maxim condiţionat pentru funcţia f.
¾ Putem stabili natura punctului critic folosind remarca 6.199, dar
pentru acest lucru calculăm valorile proprii ale matricei H. Acestea formează
spectrul matricei H, adică mulţimea spH = {−15,010; − 6,013; − 3,977} . Este
clar că primul criteriu este mai convenabil, deoarece nu întotdeauna putem
determina toate valorile proprii ale matricei H. Cum toate valorile proprii ale
matricei H sunt negative deducem că d a2 f < 0 , adică punctul a este de maxim
condiţionat pentru f. Astfel putem afirma că există o vecinătate V ∈V ( a ) astfel
ca
f ( x ) ≤ f ( a ) = 36,45, ∀x ∈V ∩ C .
6.5.5.3 Extrem necondiţionat al unei funcţii implicite
Fie A ⊂ p şi B ⊂ mulţimi deschise (nevide) şi aplicaţia

p
F : A× B ⊂ × → de clasă C 2 pe A × B şi a ∈ A, b ∈ B astfel ca
∂F
F ( a, b ) = 0 şi ( a, b ) ≠ 0 . Atunci cunoaştem că există o vecinătate deschisă
∂y
U ⊂ A a punctului a, o vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului b şi o funcţie
unică f : U ⊂ A ⊂ p → V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
(i) f este de clasă C 2 pe U;
(ii) f ( a ) = b ;
(iii) F ( x, f ( x ) ) = 0 pentru orice x ∈U .
∂F
∂f ∂x
Deoarece ( x ) = − ∂Fi ( x, f ( x ) ) pentru orice x ∈U şi i = 1,..., p ,
∂xi
∂y
punctele critice x c ∈U ale funcţiei implicite y = f ( x ) sunt soluţii ale sistemului
298
⎧∂F
⎪ ∂x ( x, f ( x ) ) = 0, i = 1: p
⎪⎪ i
⎨ F ( x, f ( x ) ) = 0
⎪
⎪ ∂F ( x, f ( x ) ) ≠ 0.
⎪⎩ ∂y
Semnul diferenţialei de ordinul doi a funcţiei implicite y = f ( x ) în
punctul x c ∈U stabileşte natura punctului critic. Astfel
(i) dacă d x2c f > 0 (respectiv d x2c f < 0 ), atunci x c ∈U este punct de minim
(respectiv maxim) local strict pentru funcţia implicită f;
(ii) dacă d x2c f este nedefinită, atunci x c ∈U nu este punct de extrem local
pentru f.
Exemplu: Vom determina punctele de extrem condiţionat ale funcţiei
z = f ( x, y ) definite implicit de ecuaţia
1
F ( x, y , z ) = z 2 − 4 ⋅ z − 3 + x ⋅ y + ⋅ x 2 + y 2 − 2 y = 0
2
şi de condiţia z ( 2,1) = 4 . Constatăm că sunt îndeplinite ipotezele teoremei
funcţiilor implicite, şi anume:
¾ F ( 2,1,4 ) = 0 ,
¾ F ∈C2 ( 3
; ) , fiind polinomială;
∂F
¾ ( 2,1, 4 ) = 4 ≠ 0 .
∂z
Prin urmare, există o vecinătate deschisă U ⊂ A a punctului ( 2,1) , o
vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului 4 şi o funcţie unică
f : U ⊂ A ⊂ p → V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
(ii) f ( 2,1) = 4 ;
(iii) F ( x, y, f ( x, y ) ) = 0 pentru orice ( x, y ) ∈U .
Punctul critic al funcţiei implicite f este soluţie a următorului sistem
⎧ ∂F
⎪ ∂x ( x, y, z ) = y + x = 0,
⎪
⎪ ∂F ( x, y, z ) = x + 2 y − 2 = 0,
⎪ ∂y
⎨
⎪ F ( x, y, z ) = z 2 − 4 ⋅ z − 3 + x ⋅ y + 1 ⋅ x 2 + y 2 − 2 y = 0,
⎪ 2
⎪ ∂F
⎪ ( x, y, z ) = 2 z − 4 ≠ 0.
⎩ ∂z
299
Soluţiile acestui sistem sunt ( −2,2,5 ) şi ( −2,2, −1) . Dintre acestea numai
( −2,2,5) este în concordanţă cu ipoteza z ( 2,1) = 4 . Astfel punctul critic al
( )
funcţiei implicite este punctul x c , y c = ( −2,2 ) . Calculând derivatele parţiale de
ordinul doi ale funcţiei implicite f, în punctul critic, obţinem
⎧ 2
(
⎪ ∂ f xc , y c = ) 1
= −
1
⎪
⎪ ∂x 2
4 − 2 ⋅ f xc , y c (6 )
⎪⎪ ∂ 2 f
⎨ (
xc , y c = ) 1
=−
1
⎪ ∂x∂y
c
4 − 2⋅ f x , y c
(6 )
⎪ 2
⎪ ∂ f c c
x , y( = )
1
= −
1
⎪ ∂y 2
⎪⎩ 2 − f xc , y c ( 3 )
iar matricea H asociată bazei canonice şi hessianei lui f în punctul critic este
⎛ −1 −1 ⎞
⎜ 6 6 ⎟
H =⎜ ⎟,
⎜ −1 −1 ⎟
⎜ ⎟
⎝ 6 3 ⎠
matrice care are toate valorile proprii strict negative, prin urmare d 2 c < 0,
( x , yc ) f
adică punctul ( x , y ) = ( −2,2) este
c c
punct de maxim local pentru funcţia
implicită f şi fmax = f (x , y ) = 5.
c c
6.5.5.4 Extrem condiţionat al unei funcţii implicite

p q
Fie A ⊂ B⊂
şi mulţimi deschise (nevide) şi aplicaţia
p
F : A× B × C ⊂ × q× → de clasă C2 pe A× B × C şi
∂F
a ∈ A, b ∈ B, c ∈ C astfel ca F ( a, b, c ) = 0 şi ( a, b, c ) ≠ 0 . Atunci cunoaştem
∂z
că există o vecinătate deschisă U ⊂ A × B a punctului ( a, b ) , o vecinătate
deschisă V ⊂C a punctului c şi o funcţie unică
p q
f :U ⊂ A × B ⊂ × → V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
(ii) f ( a, b ) = c ;
300
Vom considera submulţimi S ⊂ A × B de forma
{
S = ( x, y ) ∈ A × B G ( x, y ) = 0 , }
( )
unde G = G1,..., Gq : A × B → q
este o aplicaţie de clasă C 2 pe A × B cu
(
J Gy ( x, y ) =
) ( x, y ) ≠ 0 ,
D G1,..., Gq
D ( y1,..., yq )
Definiţie. Un punct s = ( a, b ) ∈ S se numeşte punct de extrem local relativ

la mulţimea S pentru funcţia implicită f, dacă s este un punct de extrem local
pentru restricţia lui f la S.
( )
Fie s = x c , y c ∈ S un punct critic condiţionat relativ la S pentru funcţia
implicită f, adică punctul ( s, λ 0 ) este un punct critic pentru funcţia lui Lagrange
L : A × B × q → , L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) + λ , G ( x , y ) .
Din teorema funcţiilor implicite se cunoaşte că
⎧ ∂F
⎪ ∂f ∂x
⎪ ( x, y ) = − ∂Fi ( x, y, f ( x, y ) ) , i = 1: p
⎪ ∂xi
⎪ ∂z
⎨
⎪ ∂F
⎪ ∂f ∂y
⎪ ( x, y ) = − ∂Fj ( x, y, f ( x, y ) ) , j = 1: q
⎪ ∂y j
⎩ ∂z
( )
pentru orice ( x, y ) ∈U . Punctele critice x c , y c ∈U condiţionate relativ la S ale
funcţiei implicite z = f ( x, y ) sunt puncte critice pentru funcţia Lagrange, adică
sunt soluţii ale sistemului
⎧ ∂F ∂F
q
∂G
⎪ ( x, y , f ( x, y ) ) +
⎪ ∂xi ∂z
( ∑
x, y, f ( x, y ) ) ⋅ λ k ⋅ k ( x, y ) = 0, i = 1: p
∂xi
k =1
⎪ q
⎪ ∂F x, y, f x, y + ∂F x, y, f x, y ⋅ λ ⋅ ∂Gk x, y = 0, j = 1: q
⎪⎪ ∂y ( ( ))
∂z
( ( )) ∑ k
∂y
( )
⎨ j k =1 j
⎪ F ( x, y , f ( x, y ) ) = 0
⎪
⎪G ( x, y ) = 0
⎪
⎪ ∂F ( x, y, f ( x, y ) ) ≠ 0
⎩⎪ ∂z
301
Este natural să studiem semnul diferenţei
f ( x, y ) − f x c , y c ( )
pentru toate punctele ( x, y ) ∈ S . Este clar că a cerceta semnul diferenţei de mai
sus este echivalent cu a cerceta semnul diferenţei
L ( x , y , λ ) − L ( a , b, λ 0 )
pentru toate punctele ( x, y ) ∈ S , întrucât
( ) (
f ( x, y ) − f x c , y c = L ( x, y , λ ) − L x c , y c , λ 0 , ∀ ( x , y ) ∈ S . )
Aplicând formula lui Taylor-Lagrange funcţiei L cu restul de ordinul 2 şi
ţinând seama că d c c L = 0 , obţinem
( x , y ,λ0 )
(
L ( x, y , λ ) − L x c , y c , λ 0 = ) 1 2
2
(
⋅ d( ξ, ς , τ ) L x − x c , y − y c , λ − λ 0 = )
=
1 2
(
⋅ d c c L x − xc , y − y c , λ − λ0
2 ( x , y ,λ0 )
)+
1 ⎡ ⎤
2 ⎣
( 1
)
+ ⋅ ⎢ d(2ξ,ς, τ ) L x − y c , y − y c , λ − λ 0 − ⋅ d 2 c c L x − y c , y − y c , λ − λ 0 ⎥
2 ( x , y ,λ0 ) ⎦
( )
Raţionând la fel ca în demonstraţia corolarului 6.196, se constată că
(
semnul diferenţei L ( x, y, λ ) − L x c , y c , λ 0 este dat de semnul formei pătratice)
d2 c
( x , y c ,λ0 ) L .
urmare nici diferenţialele dxk , dy j , k = 1: p, j = 1: q nu sunt independente.
Calculăm, în punctul critic ( x , y ) , diferenţialele sistemului de relaţii
c c
G ( x, y ) = 0 şi obţinem
p q
∂G j ∂G j
∑ ∂xk ( x , y ) dx + ∑ ∂y ( x , y ) dy = 0,
c c
k
i
c c
i j = 1: q .
k =1 i =1
Cum determinantul sistemului
J Gy ( x, y ) =
D G1,..., Gq ( ) ( x, y ) ≠ 0, ∀ ( x, y ) ∈ S ,
D y1,..., yq ( )
utilizând regula lui Cramer putem determina dyi , i = 1: q în funcţie de
dxk , k = 1: p , care înlocuiţi în d 2 c
( x , yc ,λ0 ) L ne vor conduce la forma pătratică
d2 c
( x , yc ,λ0 ) L = 1≤∑
i, j ≤ p
aij ⋅ dxi dx j .
302
Stabilim semnul formei pătratice fie folosind corolarul 6.197, fie remarca
6.199, astfel dacă:
¾ d(2a ,b,λ ) L > 0 , punctul s este punct de minim condiţionat relativ la S
0
pentru funcţia f;
¾ d(2a ,b,λ ) L < 0 , punctul s este punct de maxim condiţionat relativ la S
0
pentru funcţia f.
Exemplu: Vom studia extremele locale relative la mulţimea

S= {( x, y ) ∈ 2
}
G ( x, y ) = x + y − 2 = 0 pentru funcţia implicită z = f ( x, y )
definită prin
( ) (
⎧ F ( x, y , z ) = 2 ⋅ x 4 + y 4 + z 4 − x 2 + y 2 + z 2 = 0
⎪⎪
)
⎨ 1 1 1+ 3
⎪ z ⎛⎜ , ⎞⎟ = .
⎪⎩ ⎝ 2 2 ⎠ 2
Constatăm că sunt îndeplinite ipotezele teoremei funcţiilor implicite, şi
anume:
⎛ 1 1 1+ 3 ⎞
¾ F⎜ , , ⎟ = 0,
⎜2 2 2 ⎟
⎝ ⎠
¾ F ∈C2 ( 3
; ) , fiind polinomială;
∂F ⎛ 1 1 1 + 3 ⎞
¾ ⎜ , , ⎟ = 3 ⋅ 1+ 3 ≠ 0.
∂z ⎜ 2 2 2 ⎟
⎝ ⎠
⎛1 1⎞
Prin urmare, există o vecinătate deschisă U ⊂ A a punctului ⎜ , ⎟ , o
⎝2 2⎠
1+ 3
vecinătate deschisă V ⊂ B a punctului şi o funcţie unică
2
2
f :U ⊂ A ⊂ →V ⊂ B ⊂ cu proprietăţile:
⎛1 1⎞ 1+ 3
(ii) f ⎜ , ⎟= ;
⎝2 2⎠ 2
( )
Punctele critice x c , y c ∈U condiţionate relativ la S ale funcţiei implicite
z = f ( x, y ) sunt puncte critice pentru funcţia Lagrange
303
(
L ( x , y , λ ) = f ( x, y ) − λ ⋅ x + y − 2 , )
adică sunt soluţii ale sistemului
⎧ ∂F
⎪ ∂L ∂f
⎪ = ( )
− λ = − ∂x − λ = 0 ⇒ 8 x3 − 2 x + λ ⋅ 8 z 3 − 2 z = 0
∂F
⎪ ∂x ∂x
⎪ ∂z
⎪ ∂F
⎪ ∂L ∂f
⎪ =
⎨ ∂x ∂x ∂F ( )
− λ = − ∂x − λ = 0 ⇒ 8 y 3 − 2 y + λ ⋅ 8 z 3 − 2 z = 0
⎪ ∂z
⎪
⎪G ( x, y ) = x + y − 2 = 0
⎪
( 4 4 4
) (
⎪ F ( x, y , z ) = 2 ⋅ x + y + z − x + y + z = 0
2 2 2
)
⎪ ∂F
⎪ = 8z3 − 2 z ≠ 0
⎩ ∂z
După câteva operaţii algebrice elementare obţinem două soluţii distincte
⎛ 2 2 2 −1 ⎞ ⎛ 2 2 2 1⎞
ale acestui sistem: ⎜ , , , ⎟, ⎜ , ,− , ⎟.
⎝ 2 2 2 14 ⎠ ⎝ 2 2 2 14 ⎠
⎛ 2 2 2 −1 ⎞
Dintre acestea numai ⎜ , , , ⎟ este în concordanţă cu ipoteza
⎝ 2 2 2 14 ⎠
⎛1 1⎞ 1+ 3
z⎜ , ⎟ = . Astfel punctul critic condiţionat relativ la S pentru funcţia
⎝2 2⎠ 2
⎛ 2 2⎞
(
implicită f este punctul x c , y c = ⎜ ) 2
,
2
⎟ . Calculând derivatele parţiale de
⎝ ⎠
ordinul doi ale funcţiei implicite f, în punctul critic, obţinem:
⎧ 2
1 − 12 ⋅ ( )
x c 2
(
⎪ ∂ f xc , y c =
) =
12 − 2
⎪ ∂x 2
⎪ ( ) (
4 ⋅ f 3 xc , y c − f xc , y c ) 28
⎪ 2
⎨
∂x
(
⎪∂ f c c
∂y
x ,y =0 )
⎪
⎪
⎪∂ f c c
2 1 − 12 ⋅ ( )
y c 2
(
⎪ 2 x ,y = ) =
12 − 2
⎪⎩ ∂y ( ) (
4 ⋅ f 3 xc , y c − f xc , y c ) 28
304
Calculăm diferenţiala de ordinul doi a lui L în punctul critic
12 − 2 2 12 − 2
⋅ ( dx ) + ⋅ ( dy ) − 2 ⋅ ( dx + dy ) ⋅ d λ .
2
d⎛2 2 2 1 ⎞ L =
⎜ , ,− ⎟ 28 28
⎝ 2 2 14 ⎠

urmare nici diferenţialele dxk , k = 1: 4 nu sunt independente.
Diferenţiind, în punctul critic, relaţia de legătură obţinem
dx + dy = 0 .
Înlocuind în forma pătratică de mai sus obţinem
12 − 2
⋅ ( dx ) ≥ 0 ,
2
d⎛2 2 2 1 ⎞ L =
⎜ , ,− ⎟ 14
⎝ 2 2 14 ⎠
⎛ 2 2⎞
(
adică punctul x c , y c = ⎜ , ) ⎟ este punct de minim condiţionat relativ la S
⎝ 2 2 ⎠
pentru funcţia implicită f şi f min = f x c , y c =

2
2
(. )
6.5.6 Exerciţii
1. Să se arate că dacă aplicaţia
f : p × p × ... × p
= A→ q
, ( k ori )
este k-liniară, atunci f este de clasă C ∞ pe A şi d an f = 0 pentru orice n ≥ k + 1 şi
orice a ∈ A .
2. Să se scrie formulele lui Taylor-Lagrange şi, respectiv, Taylor cu

restul integral pentru
• f : 2 → , f ( x1, x2 ) = e x1 + x2 şi a ∈ ( −1,1) ;
• f: 3
→ , f ( x1, x2 , x3 ) = x12 + x22 + x32 şi a ∈ (1,1,1) .
3. Să se arate că dacă funcţia f : A ⊂ p → este de clasă C 2 pe

mulţimea deschisă şi convexă A, a, b ∈ A cu d a f = db f = 0 , atunci există
punctul c ∈ A astfel ca
4 ⋅ f ( b ) − f ( a ) ≤ b − a ⋅ dc2 f .
2
2
4. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei f : → , unde
• f ( x1, x2 ) = x12 + x22 − 4 ⋅ x1 + 6 ⋅ x2 + 25;
305
• f ( x1, x2 ) = x13 + x23 + 3 ⋅ x1 ⋅ x2 ;
• f ( x1, x2 ) = x14 + x24 + 2 ⋅ x12 ⋅ x22 − 8 ⋅ x1 + 8 ⋅ x2 .
3
5. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei f : → , unde
• f ( x1, x2 , x3 ) = x12 + x22 + 3 ⋅ x32 − x2 ⋅ x1 + x3 ⋅ x2 + 2 ⋅ x1 ⋅ x3 ;
• f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ e x2 + x2 ⋅ e x3 + x3 ⋅ e x1 ;
• f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ e x3 + x2 ⋅ x3 ⋅ e x1 + x1 ⋅ x3 ⋅ e x2 .
6. Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei implicite

y = f ( x ) definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 , unde
• F ( x, y ) = x12 + x22 + y 2 − 2 ⋅ x1 + 2 ⋅ x2 − 4 ⋅ y + 10 şi condiţia f (1, −1) = 6;
( )
• F ( x, y ) = y 3 + y + 20 ⋅ x12 + x22 − 8 ⋅ ( x1 + x2 + x1 ⋅ x2 ) şi condiţia
⎛1 1⎞
f ⎜ , ⎟ = 1.
⎝4 4⎠
7. O funcţie f : A ⊂ p → indefinit diferenţiabilă pe mulţimea

deschisă A se numeşte dezvoltabilă în serie Taylor centrată în punctul a ∈ A ,
dacă există numărul r > 0 astfel încât pentru orice x ∈ D ( a, r ) să avem
1 1
f ( x ) = f ( a ) + d a f ( x − a ) + ⋅ d a2 f ( x − a, x − a ) + ... + ⋅ d an f ( x − a,..., x − a ) + ...
2! n!
Să se arate că dacă există M , r > 0 încât
d xn f ≤ M , ∀n ∈ *
, x ∈ D ( a, r ) ⊂ A ,
atunci f este dezvoltabilă în serie Taylor centrată în a.
f ( x) = e
p x
Să se arate că f : → , este dezvoltabilă în serie Taylor
centrată în origine.
p
8. Fie A ⊂ o mulţime deschisă şi mărginită. O funcţie f : A → de
clasă C 2 pe A, continuă pe A şi cu proprietatea că
∂2 f ∂2 f ∂2 f
( )
x + ( )
x + ... + ( x ) = 0, ∀x ∈ A
∂x12 ∂x22 ∂x 2p
se numeşte funcţie armonică pe mulţimea A.
Să se arate că dacă funcţia f : A → este armonică, atunci f nu are
puncte de extrem local în interiorul mulţimii A, adică
306
inf f ( x ) = inf f ( x ) ≤ sup f ( x ) = sup f ( x ) .
x∈ A x∈∂A x∈∂A x∈ A
p p
9. Fie f : A× B ⊂ × → de clasă C2 pe A × B , unde
p p
A⊂ , B⊂ sunt mulţimi deschise, iar mulţimea
C= {( x, y ) ∈ A × B F ( x, y ) = 0 , }
( )
unde F = F1, F2 ,..., Fq : A × B ⊂ p
× p
→ q
este o aplicaţie de clasă C 2 pe
A × B cu J Fy ( x, y ) ≠ 0, ∀ ( x, y ) ∈ A × B .
Fie punctul ( c, λ 0 ) = ( a, b, λ 0 ) ∈ A × B × q un punct critic pentru funcţia
lui Lagrange
L : A × B × q → , L ( x, y , λ 0 ) = f ( x, y ) + λ , F ( x, y ) ,
iar
L0 : A × B → , L0 ( x, y ) = L ( x, y, λ 0 ) .
Să se arate că:
(i) c = ( a, b ) este un punct de minim local relativ la mulţimea C pentru f
dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există o vecinătate deschisă V ⊂ A × B a
punctului c astfel ca
L0 ( x, y ) + ε ⋅ F ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , ∀ ( x, y ) ∈V .
Să se formuleze condiţia corespunzătoare pentru cazul în care c = ( a, b )
este punct de maxim local relativ la mulţimea C pentru funcţia f;
(ii) dacă c = ( a, b ) este un punct de minim (respectiv maxim) local relativ
la C pentru f, atunci
dc2 L0 ( v, v ) ≥ 0, ∀v ∈ Ker dc F , respectiv dc2 L0 ( v, v ) ≤ 0, ∀v ∈ Ker dc F ;
q
(iii) există o vecinătate U ⊂ A a punctului a şi o aplicaţie h : U → de
clasă C1 pe U astfel ca
d a F ( x, h ( x ) ) = 0, ∀x ∈U ;
(iv) dacă forma pătratică
(
H a : p → , H a ( x ) = d a2 L0 ( x, h ( x ) ) , ( x, h ( x ) ) )
este pozitiv (respectiv negativ) definită, atunci c = ( a, b ) este un punct de minim
(respectiv maxim) local relativ la mulţimea C pentru f.
10. Aplicând rezultatele din exerciţiul precedent, să se determine punctele

de extrem local ale funcţiei f relativ la submulţimea C, unde
(i) f ( x1, x2 ) = 6 − 4 ⋅ x1 − 3 ⋅ x2 , C = {( x , x ) ∈
1 2
2
x12 + x22 = 1 ; }
307
(ii) f ( x1, x2 ) = (1 − x1 ) + x22 , C =
2
{( x , x ) ∈
1 2
2
}
x12 − x22 = 1 ;
(iii) f ( x1, x2 , x3 ) = x1 ⋅ x2 ⋅ x3 ,
C= {( x , x , x ) ∈
1 2 3
3
}
x1 + x2 + x3 = 0, x12 + x22 + x32 = 1 .
308
CAPITOLUL 7
p
CALCUL INTEGRAL ÎN
Scopul acestui capitol este prezentarea principalelor aspecte din teoria

integralei Riemann pentru funcţii reale de mai multe variabile reale. Se obţine
astfel o generalizare a unor rezultate referitoare la integrabilitatea funcţiilor reale
de variabilă reală. Spre deosebire de acest caz, pentru teoria integralei Riemann
în p sunt necesare câteva elemente de teoria măsurii Jordan prezentate în
primele două paragrafe ale acestui capitol.
7.1 Mulţimi neglijabile
7.1.1 Mulţimi elementare

p
O mulţime I ⊂ de forma I = I1 × ... × I p , unde I1,..., I p ⊂ sunt
intervale în , se numeşte interval în p .
Dacă toate intervalele I1,..., I p ⊂ sunt deschise, respectiv închise,
respectiv mărginite, atunci I = I1 × ... × I p se numeşte interval deschis, respectiv
interval închis, respectiv interval mărginit în p .
În cele ce urmează vom extinde operaţia de înmulţire din prin
0 ⋅ ∞ = 0.
Definiţie 7.1. Numărul din
( )
v ( I ) = l ( I1 ) ⋅ ... ⋅ l I p ,
( )
unde l I j reprezintă lungimea intervalului I j , se numeşte volumul sau măsura
intervalului I = I1 × ... × I p . Cu convenţia făcută mai sus, rezultă că
( )
• v ( I ) = 0 , dacă şi numai dacă există j ∈ {1,..., p} cu v I j = 0 ;
• v ( I ) = ∞ , dacă şi numai dacă v ( I k ) = 0, ∀k ∈ {1,..., p} şi există
( )
j ∈ {1,..., p} cu v I j = ∞ .
p
Definiţie 7.2. O mulţime E ⊂ se numeşte mulţime elementară şi
*
notăm E ∈E , dacă există numărul n ∈ şi intervalele I1,..., I n ⊂ p mărginite
p
în astfel ca
309
n
E= ∪ Ik .
k =1
Cu alte cuvinte, o mulţime este elementară dacă se reprezintă ca o
reuniune finită de intervale mărginite în p .
Remarcă 7.3. Orice mulţime elementară se reprezintă ca o reuniune finită
de intervale mărginite cu interioare disjuncte. Cu alte cuvinte, o mulţime E ∈E
dacă şi numai dacă există intervalele I1,..., I n ⊂ p mărginite în p cu
n
E= ∪ Ik , n ∈ *
( )
, int I j ∩ int ( I k ) = ∅, i ≠ k ,
k =1
caz în care vom utiliza în continuare notaţia
n
E= Ik .
k =1
Definiţie 7.4. Numărul real pozitiv
n
v(E) = ∑ v ( I k ), Ik ⊂ p
k =1
n
se numeşte volumul sau măsura mulţimii elementare E = Ik .
k =1
Remarcă 7.5. Se vede uşor că v ( E ) nu depinde de modul particular în
care E se reprezintă ca o reuniune finită de intervale mărginite, ale căror
interioare sunt disjuncte două câte două, adică v ( E ) este corect definită.
Remarcă 7.6. Evident, orice interval mărginit, în particular ∅ , este o
mulţime elementară. În plus, dacă E este o mulţime elementară, atunci int E şi
E sunt de asemenea elementare şi
v ( E ) = v ( int E ) = v E . ( )
Are loc
Propoziţie 7.7. Dacă E şi F sunt mulţimi elementare, atunci mulţimile
E ∪ F , E ∩ F şi E − F sunt de asemenea elementare. În plus, avem că:
(i) dacă int E ∩ int F = ∅ , atunci v ( E ∪ F ) = v ( E ) + v ( F ) (aditivitate);
(ii) dacă E ⊂ F , atunci
a. v ( E ) ≤ v ( F ) (monotonie);
b. v ( E − F ) = v ( E ) − v ( F ) (substractivitate);
(iii) v ( E ∪ F ) ≤ v ( E ) + v ( F ) , ∀E , F ∈E (subaditivitate).
Demonstraţie. Se observă mai întâi că dacă I şi J sunt intervale mărginite,
atunci I ∪ J , I ∩ J şi I − J sunt mulţimi elementare. De aici, rezultă imediat că
310
dacă E şi F sunt mulţimi elementare, atunci E ∪ F , E ∩ F şi E − F sunt de
asemenea elementare.
(i) Dacă
m n
*
E= I k şi F = J k , m, n ∈
k =1 k =1
cu int E ∩ int F = ∅ = I j1 ∩ I j2 = J k1 ∩ I k2 , j1 ≠ j2 şi k1 ≠ k2 ,
atunci int I j ∩ int J k = ∅ pentru orice j ∈ {1,..., m} şi orice k ∈ {1,..., n} . În
consecinţă, din definiţia 7.4 obţinem
m n
v(E ∪ F ) = ∑ v ( I j ) + ∑ v ( Jk ) = v ( E ) + v ( F ) .
j =1 k =1
(ii) Dacă E ⊂ F , atunci F = E ∪ ( F − E ) şi ţinând seama că
E ∩ ( F − E ) = ∅ , rezultă
v ( F ) = v ( E ) + v ( F − E ) ≤ v ( E ).
Folosind proprietatea de aditivitate şi faptul că E ∩ ( F − E ) = ∅ obţinem
v(E − F ) = v(E) − v(F ) .
(iii) Ţinând seama că E ∪ F = ( E ∩ F ) ⎡⎣ E − ( E ∩ F ) ⎤⎦ ⎡⎣ F − ( F ∩ E ) ⎤⎦ ,
din (i) şi (ii) rezultă
v(E ∪ F ) = v( E ∩ F ) + v(E) − v( E ∩ F ) + v(F ) − v( F ∩ E) =
= v ( E ) + v ( F ) − v ( E ∩ F ).
7.1.2 Măsura exterioară Jordan

Fie A ⊂ p o mulţime mărginită. Atunci există o mulţime elementară
E ∈E cu A ⊂ E şi deci mulţimea
E A = { E ∈E A ⊂ E} ≠ ∅ .
De aici rezultă că are sens
me ( A ) := inf v ( E )
E∈E A
se numeşte măsura exterioară Jordan a mulţimii mărginite A.
Remarcă 7.9. Dacă E este o mulţime elementară, atunci
me ( E ) = v ( E ) .
Remarcă 7.10. Dacă notăm cu
{
E 1A = E ∈E A ⊂ int ( E ) , }
atunci are loc egalitatea me ( A ) = inf v ( E ) .
E∈E 1A
311
Pentru justificare, să notăm cu α membrul drept al egalităţii precedente.
Să observăm pentru început că dacă A ⊂ int ( E ) , atunci
A ⊂ A ⊂ int ( E ) ⊂ E şi deci E 1A ⊂E A , ceea ce implică me ( A ) ≤ α . Rămâne să
demonstrăm inegalitatea de sens contrar.
Din definiţia măsurii exterioare me ( A ) := inf v ( E ) rezultă că pentru
E∈E A
n
orice ε > 0 există mulţimea elementară Eε = I k ∈E, Eε ⊃ A şi
k =1
n
ε
v ( Eε ) = ∑ v ( I k ) ≤ me ( A) + 2 .
k =1
Fie Jk un interval cu proprietatea că I k ⊂ int ( J k ) şi
n
ε
v ( J k ) − v ( Ik ) < ∪
, atunci F = J k ∈E cu
2⋅n k =1
n n
A⊂ ∪ I k ⊂ ∪ int J k ⊂ int ( F ) ,
k =1 k =1
adică F ∈E 1A . Deci
n n
ε
α ≤ v(F ) ≤ ∑ v ( J k ) < ∑ ⎛⎜⎝ v ( I k ) + 2 ⋅ n ⎞⎟⎠ < me ( A) + ε ,
k =1 k =1
ceea ce conduce la α < me ( A ) + ε pentru orice ε > 0. Trecând la limită pentru
ε → 0 , se obţine α ≤ me ( A ) , ceea ce rămăsese de demonstrat.
Proprietăţile măsurii exterioare Jordan sunt puse în evidenţă de
Propoziţie 7.11. Pentru orice mulţimi mărginite A1 şi A2 avem că
(i) dacă A1 ⊂ A2 , atunci me ( A1 ) ≤ me ( A2 ) (monotonie);
(ii) me ( A1 ∪ A2 ) ≤ me ( A1 ) + me ( A2 ) (subaditivitate).
(iii) me ( ∅ ) = 0 .
Demonstraţie. (i) Dacă A1 ⊂ A2 , atunci E A2 ⊂E A1 şi din definiţia 7.8
rezultă me ( A1 ) ≤ me ( A2 ) .
(ii) Din definiţia măsurii exterioare Jordan avem că pentru orice ε > 0
există mulţimile elementare Ek ∈E cu
ε
Ak ⊂ Ek şi v ( Ek ) < me ( Ak ) + , k ∈ {1,2} .
2
Fie A = A1 ∪ A2 şi E = E1 ∪ E2 , atunci E ∈E A şi din propoziţia 7.7
obţinem
me ( A ) ≤ v ( E ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) ≤ me ( A1 ) + me ( A2 ) + ε ,
312
pentru orice ε > 0 . Prin trecere la limită pentru ε → 0 rezultă proprietatea de
subaditivitate a măsurii exterioare.
(iii) Rezultă imediat din remarcile 7.6 şi 7.9.
7.1.3 Mulţimi de măsură Jordan nulă

Fie A ⊂ p o mulţime mărginită.
Definiţie 7.12. Mulţimea A cu proprietatea me ( A ) = 0 se numeşte de
măsură Jordan nulă şi notăm A∈ J 0 .
Cu alte cuvinte, A∈ J 0 dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există o
mulţime elementară E ⊃ A , adică E ∈E A , v ( E ) < ε .
Exemplu 7.13. Orice mulţime finită este de măsură Jordan nulă.
Fie A = {a1,..., an } o mulţime finită şi ε > 0 . Pentru fiecare k = 1,..., n
ε
considerăm un interval I k cu v ( I k ) = , atunci
2⋅n
n
E= ∪ I k ∈E A
k =1
şi
n
ε
v(E) ≤ ∑ v ( Ik ) ≤ n ⋅ 2 ⋅ n < ε ,
k =1
deci A∈ J 0.
Exemplu 7.14. Dacă funcţia f : [ a, b ] → este integrabilă Riemann,
atunci graficul său
Gf = {( x, y ) ∈ R 2
}
y = f ( x ) , x ∈ [ a, b ]
este de măsură Jordan nulă.
Din criteriul lui Darboux aplicat funcţiei f rezultă că pentru orice ε > 0
există o diviziune d = {a = t0 , t1,..., tn = b} ∈D [ a, b ] a segmentului [ a, b ] astfel ca
n n
S ( f ,d ) − s( f ,d ) = ∑ ( M k − mk ) ⋅ ( tk − tk −1 ) = ∑ v ( I k ) < ε,
k =1 k =1
n
unde I k = [tk −1, tk ] × [ mk , M k ] , k ∈ {1,..., n} . Atunci E = ∪ I k ∈E cu G f ⊂ E şi
k =1
n
v(E) ≤ ∑ v ( I k ) < ε,
k =1
adică G f ∈ J 0.
313
Remarcă 7.15. Din definiţiile 7.12 şi 7.8 prin aplicarea unui raţionament
analog cu cel făcut în justificarea afirmaţiei de la Remarca 7.10 rezultă că pentru
orice mulţime mărginită A ⊂ p următoarele afirmaţii sunt echivalente:
• A este de măsură Jordan nulă;
• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale mărginite I1,..., I n cu
n n
A⊂ ∪ I k şi ∑ v ( I k ) < ε ; (1)
k =1 k =1
• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale deschise I1,..., I n cu
proprietatea (1);
• pentru orice ε > 0 există o familie finită de intervale închise I1,..., I n cu
proprietatea (1).
Remarcă 7.16. Orice submulţime a unei mulţimi de măsură Jordan nulă

este o mulţime de măsură Jordan nulă.
În adevăr, dacă A∈ J 0 şi A0 ⊂ A , atunci din proprietatea de monotonie
a măsurii exterioare Jordan obţinem
0 ≤ me ( A0 ) ≤ me ( A ) = 0
şi deci me ( A0 ) = 0 , adică A0 ∈ J 0 .
Alte proprietăţi ale mulţimilor de măsură Jordan nulă sunt puse în
evidenţă de
Propoziţie 7.17. Dacă A şi B sunt mulţimi de măsură Jordan nulă, atunci

mulţimile A ∪ B, A ∩ B, int ( A ) , A şi A − B sunt de asemenea mulţimi de măsură
Jordan nulă.
Demonstraţie. Dacă A∈ J 0 , atunci din int ( A ) ⊂ A şi din Remarca 7.16
rezultă că şi int ( A ) ∈ J 0 .
Pe de altă parte, din A∈ J 0 rezultă că pentru orice ε > 0 există o
mulţime elementară E ⊃ A , adică E ∈E A , v ( E ) < ε .
( )
Atunci E ∈E cu A ⊂ E şi v E = v ( E ) < ε , ceea ce arată că A∈ J 0.
Dacă A, B ∈ J 0, atunci me ( A ) = me ( B ) = 0 şi din

0 ≤ me ( A ∪ B ) ≤ me ( A ) + me ( B ) = 0
rezultă că me ( A ∪ B ) = 0 , adică A ∪ B ∈ J 0.
A ∩ B⎫
De aici, via Remarca 7.16, ţinând seama că ⎬ ⊂ A∪ B∈ J 0 rezultă
A− B⎭
că A ∩ B, A − B ∈ J 0.
314
7.1.4 Mulţimi de măsură Lebesgue nulă
Fie A ⊂ p o mulţime arbitrară, nu neapărat mărginită.
Definiţie 7.18. Mulţimea A cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există o
familie cel mult numărabilă de intervale deschise { I n }n∈J cu
A⊂ ∪ I n şi ∑ v ( I n ) < ε
n∈J n∈J
se numeşte mulţime neglijabilă sau de măsură Lebesgue nulă şi notăm A∈L 0 .
Cu ajutorul mulţimilor neglijabile se introduce terminologia aproape
peste tot, pe scurt a.p.t. prin
Definiţie 7.19. Fie P ( x ) o proprietate care se referă la elementele x ale
unei mulţimi A∈ p . Se spune că proprietatea P are loc aproape peste tot în A
{ }
şi notăm a.p.t., dacă mulţimea x ∈ A P ( x ) este falsă este neglijabilă.
În particular:
(i) dacă mulţimea punctelor a ∈ A în care funcţia f : A → este discontinuă
este neglijabilă, atunci f este continuă a.p.t. pe A;
(ii) dacă mulţimea punctelor a ∈ A în care funcţiile f , g : A → sunt diferite
este neglijabilă, atunci spunem că ele sunt egale a.p.t. pe A.
Remarcă 7.20. Analog ca la mulţimile de măsură Jordan (cu o justificare
analoagă), avem că pentru orice mulţimi A∈ p următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
• A este de măsură Lebesgue nulă sau neglijabilă;
• pentru orice ε > 0 există o familie cel mult numărabilă de intervale
I1,..., I n ,... cu proprietatea
A⊂ ∪ I n şi ∑ v ( I n ) < ε, (2)
n∈J n∈J
• pentru orice ε > 0 există o familie cel mult numărabilă de intervale
închise I1,..., I n ,... cu proprietatea (2).
Exemplu 7.21. Orice mulţime cel mult numărabilă este neglijabilă.
Fie A = {a1,..., an ,...} o mulţime cel mult numărabilă, atunci pentru orice
ε
număr n şi orice ε > 0 există un interval deschis I n cu an ∈ I n şi v ( I n ) < n +1 .
2
Prin urmare
ε ε ε
A⊂ ∪ ∑
I n şi ∑
v ( In ) < ∑
n +1
≤ n +1
≤ < ε,
2
n∈J n∈J n∈J 2 n∈ 2
adică A∈L 0 .
Remarcă 7.22. Evident, orice mulţime de măsură Jordan nulă este
neglijabilă, adică J 0 ⊂L 0 .
315
Incluziunea este strictă, deoarece mulţimea A = p este neglijabilă (fiind
numărabilă), dar nu este de măsură Jordan nulă (căci este nemărginită).
Mai mult, există şi mulţimi mărginite care nu sunt de măsură Jordan
nulă, de exemplu A = p ∩ [ 0,1] .
p
Remarcă 7.23. Orice mulţime compactă este de măsură Jordan nulă.

În adevăr, dacă mulţimea K este neglijabilă, atunci pentru orice ε > 0
există o familie cel mult numărabilă de intervale deschise I1,..., I n ,... cu
proprietatea
A⊂ ∪
I n şi ∑
v ( I n ) < ε.
n∈J n∈J
Din compacitatea lui K, via teorema Borel-Lebesgue, rezultă că din
acoperirea lui K cu intervalele deschise I1,..., I n ,... putem extrage o acoperire
*
finită cu intervale deschise, adică există m ∈ şi I1,..., I m cu
m
K⊂ ∪I j ,
j =1
m
prin urmare ∑ v ( I j ) ≤ ∑ v ( I n ) < ε,
j =1 n =1
adică, via Remarca 7.15 K ∈ J 0.
Remarcă 7.24. Dacă notăm cu K familia mulţimilor compacte din p ,
avem că K ∩L 0 ⊂ J 0 şi deoarece J 0 ∩K ⊂K ∩L 0 , obţinem în final
K ∩L 0 ⊂ J 0 ∩K ,
adică o mulţime compactă este neglijabilă dacă şi numai dacă este de măsură
Jordan nulă.
Remarcă 7.25. Din Definiţia 7.18 rezultă imediat că orice submulţime a
unei mulţimi neglijabile este o mulţime neglijabilă. În particular, dacă A∈L 0 ,
atunci int ( A ) ∈L 0 . Spre deosebire de J 0 , dacă A∈L 0 nu rezultă că şi
A∈L 0 , de exemplu pentru A = p .
Alte proprietăţi ale mulţimilor neglijabile sunt date de
Proprietatea 7.26. Dacă A, B, A1,..., An ,... sunt mulţimi neglijabile, atunci
mulţimile A ∪ B, A ∩ B, A − B şi ∪ An sunt de asemenea mulţimi neglijabile.
n
Demonstraţie. Din remarca precedentă rezultă că este suficient să
demonstrăm că dacă An ∈L 0 , ∀n ∈ , atunci An ∈L 0 . ∪
n
În adevăr, dacă An ∈L 0 , ∀n ∈ , atunci pentru orice n ∈ şi orice
ε > 0 există o familie cel mult numărabilă de intervale deschise I mn ( ) m
cu
316
∑ v ( I mn ) < 2n+1 .
ε
An ⊂ ∪ I mn şi
m m
Atunci
∑ v ( I mn ) < ∑ 2n+1 ≤ ∑ 2n+1 ≤ 2 < ε,

ε ε ε
∪ An ⊂ ∪ I mn şi
n n, m n, m n n∈
adică ∪ An ∈L 0 .
n
7.1.5 Exerciţii
p p
1. Fie A ⊂ şi x ∈ . Notăm cu
A + x = {a + x a ∈ A} .
Să se arate că
• me ( A + x ) = me ( A ) ;
• A∈ J 0 dacă şi numai dacă A + x ∈ J 0 ;
• A∈L 0 dacă şi numai dacă A + x ∈L 0 .
2. Fie A ⊂ p o mulţime cu proprietatea că pentru orice ε > 0 există o

familie finită de mulţimi A1,..., An mărginite cu proprietatea că
n n
A⊂ ∪ Ak şi ∑ δ ( Ak ) < ε,
k =1 k =1
unde δ ( Ak ) reprezintă diametrul mulţimii Ak .
Să se arate că A este de măsură Jordan nulă.
3. Să se arate că mulţimea A este de măsură Jordan nulă, unde
• A = {a1, a2 ,..., an ,...} , iar ( an )n este un şir convergent în p ;
• { }
A = ( t , f ( t ) ) t ∈ [ a, b ] , unde f : [ a, b ] → 2
este o funcţie cu variaţie
mărginită.
4. Dacă A ⊂ p
este o mulţime mărginită şi f : [ a, b ] → q
cu p < q este
lipschitziană, atunci f ( A ) este neglijabilă.
5. Să se studieze dacă mulţimea A este de măsură Jordan nulă, respectiv

neglijabilă, unde
• {
A = x∈ 2
x =1 ;}
• A = {x ∈ 2
x1 + x2 = 1 ; }
317
⎧⎪ 2 x12 x22 ⎫⎪
• A = ⎨x ∈ + = 1⎬ .
⎩⎪ a 2 b2 ⎭⎪
7.2 Mulţimi măsurabile Jordan
7.2.1 Mulţimi mărginite măsurabile Jordan

Fie A ⊂ p o mulţime mărginită. Atunci există o familie de mulţimi
elementare F ⊂ A . Vom nota familia acestor mulţimi elementare cu F A .
mi ( A ) := sup v ( F )
F ∈F A
se numeşte măsura interioară Jordan a mulţimii mărginite A.
Remarcă 7.28. Dacă E este o mulţime elementară (în particular interval
mărginit), atunci
mi ( E ) = me ( E ) = v ( E ) .
Remarcă 7.29. Procedând analog ca în Remarca 7.10, se arată că
{
mi ( A ) = sup v ( F ) F ∈E , F ⊂ int ( A ) .}
Alte proprietăţi ale măsurii interioare Jordan sunt puse în evidenţă de
Propoziţie 7.30. Fie A, A1,..., An ,... mulţimi mărginite:
(i) mi ( A ) ≤ me ( A ) ;
(ii) dacă A1 ⊂ A2 , atunci mi ( A1 ) ≤ mi ( A2 ) (monotonie);
(iii) dacă A = ∪ An , atunci mi ( A) ≤ ∑ me ( An ) .
n ≥1 n ≥1
Demonstraţie.
(i) Dacă E şi F sunt mulţimi elementare cu F ⊂ A ⊂ E , atunci v ( F ) ≤ v ( E ) .
De aici trecând la supremum în raport cu mulţimea F ∈F A , se obţine
mi ( A ) ≤ v ( E ) , ∀E ∈E A .
Prin trecere la infimum în raport cu E ∈E A se obţine în final
mi ( A ) ≤ me ( A ) .
(ii) Din Remarca 7.29 rezultă că pentru orice ε > 0 există o mulţime
elementară F cu
F ⊂ int ( A ) şi mi ( A ) − ε < v ( F ) . (1)
*
Analog, din Remarca 7.10 rezultă că pentru orice k ∈ şi orice ε > 0
există o mulţime elementară Ek cu
ε
Ak ⊂ int ( Ek ) şi v ( Ek ) < me ( Ak ) + k +1 . (2)
2
318
Prin urmare
F ⊂ int ( A ) ⊂ A = ∪ An ⊂ ∪ An ⊂ ∪ int ( En ) ,
n ≥1 n ≥1 n ≥1
deci familia de mulţimi elementare deschise ( int ( Ek ) ) constituie o acoperire
k
*
deschisă a mulţimii compacte F . În consecinţă, există n ∈ cu
F ⊂ int ( En ) ⊂ En .
∪ ∪
n ≥1 n ≥1
Ultima incluziune împreună cu (1) şi (2) conduc la
n
( ) ∑ v ( Ek ) < ∑ v ( Ek ) < ∑ me ( Ak ) + ε,
mi ( A ) − ε < v ( F ) = v F ≤ ∀ε > 0 ,
k =1 k ≥1 k ≥1
care pentru ε → 0 conduce la inegalitatea din enunţ.
Definiţie 7.31. Mulţimea mărginită A ⊂ n se zice măsurabilă Jordan şi
notăm A∈ J , dacă
mi ( A ) = me ( A ) .
Remarcă 7.32. Din Remarca 7.28 rezultă imediat că orice mulţime
elementară este măsurabilă Jordan.
Remarcă 7.33. Orice mulţime de măsură Jordan nulă este măsurabilă
Jordan, adică J 0 ⊂ J .
În adevăr, dacă A∈ J 0 , atunci 0 ≤ mi ( A ) ≤ me ( A ) = 0 şi deci
mi ( A ) = me ( A ) , ceea ce arată că A∈ J .
Mulţimile neglijabile nu sunt neapărat măsurabile Jordan (de exemplu,
∩ [ 0,1] . Are loc totuşi un rezultat interesant, precizat de
p p
A=
Remarcă 7.34. Orice mulţime neglijabilă măsurabilă Jordan este de
măsură Jordan nulă.
În adevăr, dacă mulţimea măsurabilă Jordan A este neglijabilă, atunci
mi ( A ) = 0 , căci orice mulţime neglijabilă are interiorul vid şi se aplică formula
din Remarca 7.29. Dar cum A este măsurabilă Jordan rezultă că şi
mi ( A ) = me ( A ) şi deci A este de măsură Jordan nulă, adică mi ( A ) = me ( A ) = 0 .
Deci L 0 ∩ J ⊂ J 0 şi cum şi incluziunea reciprocă este adevărată (vezi
Remarca 7.20 şi 7.34) rezultă că are loc şi egalitatea
L 0∩ J = J 0,
adică familia mulţimilor de măsură Jordan nulă coincide cu familia mulţimilor
neglijabile măsurabile Jordan.
Caracterizări ale noţiunii de mulţime mărginită măsurabilă Jordan sunt
date de
Teoremă 7.35. Pentru orice mulţime mărginită A ⊂ p următoarele
(i) A este măsurabilă Jordan;
319
(ii)pentru orice ε > 0 există două mulţimi elementare E şi F cu
F ⊂ A ⊂ E şi v ( E ) − v ( F ) < ε ;
(iii) frontiera lui A este de măsură Jordan nulă;
(iv) frontiera lui A este neglijabilă.
Demonstraţie. Cunoaştem că dacă A este mărginită, atunci ∂A este
compactă (fiind mărginită şi închisă). Din Remarca 7.24 rezultă imediat
echivalenţa ( iii ) ⇔ ( iv ) .
( i ) ⇒ ( ii ) .
Dacă A∈ J , atunci există m ∈ + cu mi ( A ) = me ( A ) = m .
Din Definiţiile 7.27 şi 7.8 rezultă că pentru orice ε > 0 există mulţimile
elementare E şi F cu F ⊂ A ⊂ E şi
ε ε
m − < v(F ) ≤ v(E) < m + ,
2 2
ceea ce implică
ε ⎛ ε⎞
v(E) − v( F ) < m + − ⎜ m − ⎟ = ε .
2 ⎝ 2⎠
( ii ) ⇒ ( iii ) . Fie mulţimile elementare
m n
E= I j, F = Jk
j =1 k =1
cu proprietatea dată de (ii). Atunci mulţimile
m n
E0 = I j , F0 = int ( J k )
j =1 k =1
sunt mulţimi elementare cu
F0 ⊂ int ( A ) ⊂ A ⊂ A ⊂ E0 şi v ( E0 ) = v ( E ) , v ( F0 ) = v ( F ) .
Mulţimea E0 − F0 este o mulţime elementară cu
∂A ⊂ A − int ( A ) ⊂ E0 − F0
şi
v ( E0 − F0 ) = v ( E0 ) − v ( F0 ) = v ( E ) − v ( F ) < ε,
ceea ce arată că ∂A este o mulţime de măsură Jordan nulă.
( iii ) ⇒ ( i ) . Dacă ∂A ∈ J 0 , atunci pentru orice ε > 0 există mulţimea
E0 ∈E cu ∂A ⊂ E0 şi v ( E0 ) < ε . Deoarece A şi E0 sunt mărginite rezultă că
există un interval mărginit I cu A ∪ E0 ⊂ I . Cum I şi E0 sunt mulţimi
elementare rezultă că şi I − E0 ∈E , deci există o familie finită de intervale
I1,..., I n mărginite cu
n
I − E0 = Ij .
j =1
Cum ∂A ⊂ E0 rezultă că I j ∩ E0 = I j ∩ ∂A = ∅, ∀j = 1,..., n .
320
{ }
Fie mulţimea J = j ∈ {1,..., n} I j ∩ int ( A ) = ∅ . Să arătăm că
A − E0 = ∪Ij .
j∈J
e1 A − E0 ⊂ ∪ I j . În adevăr, dacă a ∈ A − E0 , atunci a ∈ A − ∂A = int ( A ) .

j∈J
De aici, ţinând seama şi de faptul că a ∈ I − E0 rezultă că există indicele j ∈ J
cu a ∈ I j şi deci a ∈ ∪Ij .
j∈J
e2 A − E0 ⊃ ∪Ij . Dacă există un indice j∈J cu a ∈ I j avem că

j∈J
I j ∩ int ( A ) = ∅ . Cum I j este o mulţime convexă şi I j ∩ ∂A = ∅ rezultă că
I j ⊂ A. Dar I j ∩ E0 = ∅ , deci a ∈ I j − E0 ⊂ A − E0 .
Din e1 şi e2 deducem că A − E0 = ∪ I j . Din această egalitate deducem
j∈J
că mulţimile F := A − E0 ∈E şi E := A ∪ E0 = ( A − E0 ) ∪ E0 ∈E . În plus, ţinând
seama că F ⊂ A ⊂ E deducem
0 ≤ me ( A ) − mi ( A ) ≤ v ( E ) − v ( F ) = v ( A ∪ E0 ) − v ( A − E0 ) = v ( E0 ) < ε, ∀ε > 0 .
Trecând la limită pentru ε → 0 , se obţine în final că me ( A ) = mi ( A ) ,
adică A ∈ J.
Operaţii cu mulţimi măsurabile Jordan sunt puse în evidenţă de
Corolar 7.36. Dacă mulţimile mărginite A şi B sunt măsurabile Jordan,
atunci mulţimile A,int ( A ) , A ∪ B, A − B şi A ∩ B sunt de asemenea măsurabile
Jordan.
Demonstraţie. Din teorema precedentă rezultă că dacă A, B ∈ J , atunci
∂A, ∂B ∈ J 0 . Cum
∂ ( A ∪ B ) , ∂ ( A ∩ B ) , ∂ ( A − B ) ⊂ ∂A ∪ ∂B ∈ J 0
rezultă că ∂ ( A ∪ B ) , ∂ ( A ∩ B ) , ∂ ( A − B ) ∈ J 0 şi deci A ∪ B, A ∩ B, A − B ∈ J .
De aici rezultă că dacă A∈ J , atunci ţinând seama că ∂A ∈ J 0 ⊂ J avem
că
A = A ∪ ∂A ∈ J şi int ( A ) = A − ∂A ∈ J.
p
7.2.2 Măsura Jordan în
p
Definiţie 7.37. Dacă mulţimea mărginită A ⊂ este măsurabilă
Jordan, atunci numărul real pozitiv
m ( A ) := mi ( A ) = me ( A )
321
se numeşte măsura Jordan a mulţimi mărginite numărabile Jordan A.
În acest mod, am definit o funcţie m : J → + care asociază fiecărei
mulţimi măsurabile Jordan A∈ J numărul real pozitiv m ( A ) , numit şi măsura
Jordan a mulţimii A.
Proprietăţile măsurii Jordan sunt date de
Teoremă 7.38. Fie mulţimile mărginite A, B, A1,..., An ,... măsurabile Jordan.
(i) Dacă int ( A ) ∩ int ( B ) = ∅ , atunci m ( A ∪ B ) = m ( A ) + m ( B ) (aditivitate).
(ii) m ( A ∪ B ) ≤ m ( A ) + m ( B ) (subaditivitate).
(iii)Dacă A ⊂ B , atunci m ( A ) ≤ m ( B ) (monotonie).
(iv) Dacă A ⊂ B , atunci m ( B − A ) = m ( B ) − m ( A ) (substractivitate).
( )
(v) m A = m ( int ( A ) ) = m ( A ) .
(vi) Dacă A = ∪ An şi An ∩ Am = ∅, n ≠ m , atunci
n ≥1
m ( A ) = ∑ m ( An ) (aditivitate numărabilă).
n ≥1
Demonstraţie.
(i) Din A, B ∈ J rezultă că pentru orice ε > 0 există mulţimile elementare
E1, E2 , F1, F2 ∈E cu F1 ⊂ A ⊂ E1, F2 ⊂ B ⊂ E2 şi
ε ε
v ( E1 ) − v ( F1 ) < , v ( E2 ) − v ( F2 ) < .
2 2
Atunci F = F1 ∪ F2 , E = E1 ∪ E2 sunt elementare cu F ⊂ A ∪ B ⊂ E.
Cum int ( A ) ∩ int ( B ) = ∅ rezultă că int ( F1 ) ∩ int ( F2 ) = ∅ , deci
v ( F ) = v ( F1 ) + v ( F2 ) ≤ m ( A) + m ( B ) . (3)
Din F ⊂ A ∪ B şi E , F ∈E rezultă
v ( F ) ≤ m ( A ∪ B ) ≤ v ( E ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) .
Pe de altă parte, din A ⊂ E1 şi B ⊂ E2 rezultă
m ( A ) ≤ v ( E1 ) , m ( B ) ≤ v ( E2 ) ,
deci
m ( A ) + m ( B ) ≤ v ( E1 ) + v ( E2 ) . (4)
Din (3) şi (4) deducem
m ( A ∪ B ) − m ( A ) − m ( B ) < v ( E1 ) + v ( E2 ) − v ( F1 ) − v ( F2 ) < ε, ∀ε > 0 .
Trecând la limită pentru ε → 0 se obţine egalitatea de la (i).
Demonstraţiile proprietăţilor (ii), (iii) şi (iv) sunt absolut analoage cu cele
date aceloraşi proprietăţi pentru mulţimi elementare (vezi Propoziţia 7.7)
(v) din A ⊂ A = A ∪ ∂A rezultă
( )
m ( A ) ≤ m A = m ( A) + m ( ∂A ) = m ( A ) + 0 = m ( A )
322
( )
se obţine că m ( A ) = m A .
Pe de altă parte, din int ( A ) = A ∪ ∂A prin utilizarea proprietăţii de
substractivitate se obţine că
( )
m ( int ( A ) ) = m A − m ( ∂A ) = m ( A ) − 0 = m ( A ) .
(vi) Din Definiţia 7.2 şi Teorema 7.38 (proprietatea (vi)) rezultă
m ( A) ≤ ∑
m ( An ) .
n ≥1
Pentru demonstrarea inegalităţii de sens contrar, observăm că pentru orice
n ∈ * , ţinând seama de proprietăţile de aditivitate şi monotonie a măsurii
Jordan, avem că
⎛ n ⎞
m ( A1 ) + ... + m ( An ) = m ⎜ Ak ⎟ ≤ m ( A ) .
∪
⎜ ⎟
⎝ k =1 ⎠
De aici, trecând la limită pentru n → ∞ , obţinem
∑ m ( An ) ≤ m ( A ) ,
n ≥1
7.2.3 Mulţimi nemărginite măsurabile Jordan

p
Fie A ⊂ o mulţime mărginită. Pentru orice r > 0 vom nota cu
{
Ar := a ∈ A a < r }
numită şi secţiunea de rază r în mulţimea A.
Definiţie 7.39. Mulţimea A ⊂ p nemărginită se zice măsurabilă Jordan,
dacă pentru orice număr r > 0 mulţimea Ar este măsurabilă Jordan.
Vom nota cu J familia mulţimilor nemărginite măsurabile Jordan.
Are loc
Propoziţie 7.40. Dacă A şi B sunt mulţimi nemărginite măsurabile
Jordan, atunci A ∪ B, A ∩ B, A − B sunt de asemenea măsurabile Jordan.
Demonstraţie. Dacă A, B ∈ J , atunci din
( A ∪ B )r = Ar ∪ Br
rezultă imediat că A ∪ B ∈ J .
Dacă A, B ∈ J şi A ∩ B (respectiv A − B ) este nemărginită, atunci din
( A ∩ B )r = Ar ∩ Br(respectiv ( A − B )r = Ar − Br ) rezultă A ∩ B, A − B ∈ J .
În cazul în care A ∩ B (respectiv A − B ) este mărginită, rezultă cu
ajutorul Teoremei 7.35 (iv) că A ∩ B, A − B ∈ J .
323
7.2.4 Exerciţii
1. Să se calculeze mi ( A ) şi me ( A ) pentru
A = [ 0,1] × [ 0,1] ∪ [ 0,1] × [1, 2] ∩ 2
2. Pentru orice mulţime mărginită următoarele afirmaţii sunt echivalente:

(i) A este mulţime măsurabilă Jordan;
(ii) pentru orice mulţime A există două mulţimi măsurabile Jordan
B, C ∈ J cu B ⊂ A ⊂ C şi
m (C ) − m ( B ) < ε ;
(iii) există două şiruri de mulţimi elementare ( En )n , ( Fn )n ⊂E cu
Fn ⊂ A ⊂ En , ∀n ∈ şi lim v ( Fn ) = lim v ( En ) ;
n n
(iv) există două şiruri de mulţimi măsurabile Jordan ( Bn )n , ( Cn )n ⊂ J cu
Bn ⊂ A ⊂ Cn , ∀n ∈ şi lim v ( Bn ) = lim v ( Cn ) .
n n
3. Să se arate că A este măsurabilă Jordan, unde

(i) A = {( x, y ) ∈ 2
}
a ≤ x ≤ b, 0 ≤ f ( x ) ≤ y , unde f : [ a, b ] → + este o
funcţie continuă;
(ii) A = {( x, y, z ) ∈ 3
( x, y ) ∈ B, f1 ( x, y ) ≤ z ≤ f 2 ( x, y )} , unde B⊂ 2
este o
mulţime mărginită măsurabilă Jordan, iar f1, f 2 : B → sunt funcţii
continue cu f1 ≤ f 2 .
4. Să se arate că dacă A, B, C sunt mulţimi mărginite măsurabile Jordan,

atunci
(i) m ( A ∪ B ) = m ( A ) + m ( B ) − m ( A ∩ B ) ;
(ii) m ( A ∪ B ) + m ( A ) = m ( A − B ) + m ( B − A ) ;
(iii) A × B este măsurabilă Jordan şi m ( A × B ) = m ( A ) ⋅ m ( B ) ;
(iv) A + x = {a + x a ∈ A} este măsurabilă Jordan şi m ( A + x ) = m ( A ) ;
(v) m ( A ∪ B ∪ C ) = m ( A ) + m ( B ) + m ( C ) m ( A ∩ B ∩ C ) −
− m ( A ∩ B ) − m ( B ∩ C ) − m ( C ∩ A) .
5. Dacă ( An )n este un şir de mulţimi mărginite măsurabile Jordan a cărui

reuniune este măsurabilă Jordan, atunci
⎛ ⎞
m ⎜ An ⎟ ≤
⎜ ⎟
m ( An )
∪ ∑
⎝ n ≥1 ⎠ n ≥1
numită şi proprietatea de subaditivitate numărabilă a măsurii Jordan.
324
Daţi exemplu de şir ( An )n de mulţimi mărginite măsurabile Jordan a
cărui reuniune nu este măsurabilă Jordan.
7.3 Funcţii integrabile pe mulţimi mărginite măsurabile

Jordan
7.3.1 Criterii de integrabilitate pe mulţimi mărginite măsurabile

Jordan
p
Fie A ⊂ o mulţime mărginită măsurabilă Jordan. Atunci diametrul
său este
δ ( A ) = sup x − y < ∞ .
x , y∈ A
Definiţie 7.41. O familie finită de mulţimi măsurabile Jordan { A1,..., An }
se numeşte diviziune Jordan a mulţimii A dacă
n
(i) A = ∪ Ak ;
k =1
(ii) int ( A j ) ∩ int ( Ai ) = ∅, i≠ j.
Notăm cu DJ A mulţimea diviziunilor Jordan ale mulţimii mărginite
măsurabile Jordan. Dacă d = { A1,..., An } este o diviziune Jordan a mulţimii
A ∈ J , atunci numărul
d = max {δ ( A1 ) ,..., δ ( An )}
se numeşte norma diviziunii d.
O mulţime finită
ξd = {ξ1,..., ξn } cu ξk ∈ Ak , k = 1,..., n
se numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii d = { A1,..., An } .
Fie A ⊂ p o mulţime mărginită măsurabilă Jordan şi funcţia reală
f : A→ .
Definiţie 7.42. Numărul real
n
σ ( f , d , ξd ) = ∑ f ( ξk ) ⋅ m ( Ak )
k =1
se numeşte suma integrală Riemann, pe scurt sumă riemanniană, asociată
funcţiei f, diviziunii d şi sistemului de puncte intermediare ξd . Uneori
σ ( f , d , ξd ) se notează cu σd ( f ) atunci când punctele intermediare sunt
subînţelese.
325
Definiţie 7.43. Funcţia reală f : A ⊂ p → se zice integrabilă
Riemann, pe scurt integrabilă, pe mulţimea mărginită măsurabilă Jordan A,
dacă există un număr real I încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 încât pentru
orice diviziune Jordan d = { A1,..., An } cu d < δ ( ε ) şi orice sistem de puncte
intermediare ξd asociat diviziunii d avem
σ ( f , d , ξd ) − I < ε .
Cu alte cuvinte, dacă notăm cu R A mulţimea funcţiilor reale integrabile
pe mulţimea mărginită măsurabilă Jordan, atunci
f ∈R A ⇔ ∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0, ∀d ∈DJ A , d < δ ( ε ) , ∀ξ d ⇒ σ ( f , d , ξ d ) − I < ε .
Remarcă 7.44. Dacă f ∈R A , atunci numărul I din definiţia precedentă
este unic. În adevăr, dacă prin absurd ar exista numerele reale I1, I 2 care să
satisfacă cerinţele definiţiei 7.43, atunci din
I1 − I 2 ≤ σ ( f , d , ξ d ) − I1 + σ ( f , d , ξ d ) − I 2 < 2 ⋅ ε, ∀ε > 0 .
Prin trecere la limită, pentru ε → 0 se obţine I1 = I 2 .
Definiţie 7.45. Dacă f ∈R A , atunci unicul număr real I dat de definiţia
7.43 se notează cu
I= ∫f sau I = ∫ f ( x ) dx
A A
şi se numeşte integrala Riemann a funcţiei f pe mulţimea mărginită şi
măsurabilă Jordan A, sau pe scurt integrala funcţiei f pe A.
În particular, dacă p = 2 respectiv p = 3 , atunci I = ∫ f ( x ) dx se notează
A
cu
I= ∫∫ f ( x, y ) dx dy , respectiv I = ∫∫∫ f ( x, y, z ) dx dy dz
A A
şi se numeşte integrala dublă, respectiv integrala triplă a funcţiei f pe
mulţimea A.
Remarcă 7.46. Dacă mulţimea mărginită A∈ J este neglijabilă
( m ( A ) = 0 ), atunci pentru orice funcţie reală f : A → avem σ ( f , d , ξd ) = 0
pentru orice diviziune Jordan d a mulţimii A şi orice sistem ξd de puncte
intermediare asociat lui d.
În consecinţă, orice funcţie reală f : A → este integrabilă Riemann pe
mulţimea A de măsură Jordan nulă şi ∫ f = 0.
A
Exemplu 7.47 (Funcţie nemărginită integrabilă Riemann pe o mulţime
mărginită măsurabilă Jordan). Mulţimea
326
⎧⎛ 1 1 ⎞ *⎫
A = ⎨⎜ , ⎟ n ∈ ⎬
⎩⎝ n n ⎠ ⎭
este o mulţime mărginită de măsură Jordan nulă, iar funcţia reală
⎛1 1⎞
f : A→ , f ⎜ , ⎟= n
⎝n n⎠
este nemărginită cu f ∈R A şi ∫ f = 0.
A
Relativ la relaţia de mărginire şi integrabilitate în sens Riemann pe
mulţimi mărginite măsurabile Jordan facem
Remarcă 7.48. Dacă f : A → este integrabilă pe mulţimea A∈ J ,
atunci există o mulţime A0 ⊂ A de măsură Jordan nulă astfel încât f este
mărginită pe A − A0 .
În plus, f este integrabilă pe A − A0 şi
∫ f = ∫f.
A − A0 A
În adevăr, dacă f ∈R A , atunci există numărul I = ∫f∈ şi δ > 0 astfel

A
încât pentru orice diviziune d = { A1,..., An } a mulţimii A, cu d < δ şi orice
sistem de puncte intermediare ξd avem că σ ( f , d , ξd ) − I < 1 .
Pentru justificarea afirmaţiei din enunţ este suficient să arătăm că f este
( )
mărginită pe orice mulţime A j ∈ d , m A j > 0, j = 1,..., n .
( )
Fie j ∈ {1,..., n} cu m A j > 0 , atunci
n
( ) ( ) ∑ f ( ξ j ) ⋅ m ( Ak ) < I + 1 .
I − 1 < σd ( f ) = f ξ j ⋅ m A j +
k =1, k ≠ j
De aici rezultă
n n
I −1− ∑ f ( ξ j ) ⋅ m ( Ak ) I + 1 − ∑ f ( ξ j ) ⋅ m ( Ak )
< f (ξ j ) <
k =1, k ≠ j k =1, k ≠ j
, ∀ξ j ∈ ξ d
m ( Aj ) m ( Aj )
deci f este mărginită pe A j .
Ţinând seama că în definiţia sumelor integrale Riemann intervin efectiv
( )
numai acele mulţimi A j ∈ d cu m A j > 0 , rezultă imediat şi a doua afirmaţie
din enunţ.
Ca şi pentru limite de funcţii are loc criteriul Heine de integrabilitate.
327
Teoremă 7.49 (Heine). Funcţia f : A → este integrabilă pe mulţimea
A∈ J dacă şi numai dacă există un număr real I astfel încât pentru orice şir
( d n )n ⊂DJ A cu lim d n = 0 şi orice şir de sisteme de puncte intermediare
n
( ξd )n avem că şirul ( σ ( f , dn , ξd ))n converge la I.

n n
Demonstraţie. Necesitatea. Dacă f ∈R A şi ( d n )n ⊂DJ A este un şir de

diviziuni Jordan a lui A cu lim d n = 0 , atunci
n
∀δ > 0, ∃n ( δ ) ∈ , ∀n ≥ n ( δ ) , d n < δ .
Din Definiţia 7.43 rezultă că există numărul I ∈ astfel încât pentru
orice ε > 0 , ∃δ ( ε ) > 0 cu
( )
σ f , d n , ξdn − I < ε, ∀n ≥ n ( δ ( ε ) )
(
În consecinţă, ∃ lim σ f , d n , ξdn = I .
n
)
Suficienţa se demonstrează prin reducere la absurd. Presupunând
contrariul, adică f nu este integrabilă pe mulţimea A, există ε0 > 0 încât pentru
1
orice δn = există o diviziune Jordan d n ∈DJ A cu d n < δn şi un sistem de
n
puncte intermediare ξdn cu
( )
σ f , d n , ξdn − I ≥ ε0 . (5)
Deoarece lim d n = 0 , din ipoteza teoremei deducem că
n
( )
lim σ f , d n , ξdn = I , fapt ce contrazice inegalitatea precedentă.
n
Din Remarca 7.48 rezultă că problema integrabilităţii unei funcţii se
reduce la studiul integrabilităţii unei funcţii mărginite. De aceea în continuare
vom prezenta criterii de integrabilitate pentru funcţii mărginite.
Fie funcţia f : A → mărginită pe mulţimea A∈ J , iar d = { A1,..., An } o
diviziune Jordan a lui A. Notând cu
m = inf f ( A ) , M = sup f ( A ) , mk = inf f ( Ak ) , M = sup f ( Ak ) , k = 1,..., n
definim sumele Darboux prin
Definiţie 7.50. Numerele reale
n n
s( f ,d ) = ∑ mk ⋅ m ( Ak ), S ( f ,d ) = ∑ M k ⋅ m ( Ak )
k =1 k =1
se numesc suma Darboux inferioară şi suma Darboux superioară asociate
funcţiei f şi diviziunii d.
328
Remarcă 7.51. Dacă d = { A1,..., An } ⊂DJ A şi ξd = {ξ1,..., ξn } este un
sistem de puncte intermediare asociat lui d, iar f : A → este o funcţie
mărginită pe A, atunci mk ≤ f ( ξk ) ≤ M k , k = 1,..., n . Înmulţim cu m ( Ak ) şi
însumăm după k se obţine
m ⋅ m ( A ) ≤ s ( f , d ) ≤ σ ( f , d , ξd ) ≤ S ( f , d ) ≤ M ⋅ m ( A ) ,
deci sumele Darboux sunt mărginite.
Remarcă 7.52. Se poate demonstra uşor că dacă d1, d 2 ∈DJ A , unde
{
d1 = A11,..., Am
1
} { }
şi d 2 = A12 ,..., An2 , sunt diviziuni Jordan ale mulţimii A,
atunci există diviziunea
{
d = d1 ∨ d 2 = Ai1 ∩ A2j i = 1,..., m }
j = 1,..., n ∈DJ A ,
cu proprietatea că
s ( f , d1 ) ≤ s ( f , d ) ≤ S ( f , d ) ≤ S ( f , d 2 ) ,
Are sens să introducem
Definiţie 7.53. Numerele reale
∫ f = d∈sup
DJ A
s ( f , d ), ∫ f = d∈inf
DJ A
S ( f ,d )
A A
se numesc integrala inferioară Darboux, respectiv integrala superioară Darboux
a funcţiei mărginite f : A → .
Din Remarca 7.52 deducem că
s ( f , d1 ) ≤ ∫ f ≤ ∫ f ≤ S ( f , d2 ) , ∀d1, d 2 ∈DJ A .
A A
Remarcă 7.54. Se poate arăta că
s ( f , d ) = inf σ ( f , d , ξ d ) , S ( f , d ) = sup σ ( f , d , ξd ) .
ξd ξd
Cu aceste pregătiri putem demonstra criteriul lui Darboux de
integrabilitate.
Teoremă 7.55 (Darboux). Pentru orice funcţie mărginită f : A →
următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) f este integrabilă pe A;
(ii) pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel că pentru orice diviziune
d ∈DJ A , cu d < δ ( ε ) avem
S ( f ,d ) − s( f ,d ) < ε ;
(iii) pentru orice ε > 0 există o diviziune d0 = d ( ε ) ∈DJ A , astfel ca
S ( f , d0 ) − s ( f , d0 ) < ε .
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) . Dacă f ∈R A , atunci din definiţia 7.43 există
numărul real I încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel ca
329
ε ε
I− < σ ( f , d , ξd ) < I + ,
2 2
pentru orice diviziune ∀d ∈DJ A cu d < δ . De aici, ţinând seama de Remarca
7.54 rezultă că
ε ε
I − ≤ s( f ,d ) ≤ S ( f ,d ) ≤ I + ,
2 2
deci
ε ⎛ ε⎞
S ( f ,d ) − s( f ,d ) < I + − ⎜ I − ⎟ = ε .
2 ⎝ 2⎠
Pentru orice diviziune d ∈DJ A cu d < δ .
( ii ) ⇒ ( iii ) este evidentă.
( iii ) ⇒ ( i ) Dacă notăm cu
I şi I integrala superioară, respectiv inferioară
Darboux a lui f pe mulţimea A, atunci din (iii) rezultă că pentru orice ε > 0
{
există o diviziune d0 = d ( ε ) ∈DJ A , d0 = A10 ,..., Am0 astfel ca }
ε
0 ≤ I − I ≤ S ( f ,d ) − s( f ,d ) < ,
2
deci I = I şi notăm cu I valoarea lor comună.
Deoarece f este mărginită pe A, există M > 0 cu f ( x ) ≤ M , ∀x ∈ A .
m
Mulţimea B = ∪ ∂Ak0 este o mulţime compactă de măsură Jordan nulă.
k =1
ε
Atunci există o mulţime elementară E ∈E deschisă cu E ⊃ B şi v ( B ) < .
4⋅M
Fie δ = inf { a − b a ∈ CE , b ∈ B} .
Deoarece mulţimea B este compactă şi CE este închisă cu B ∩ CE = ∅
rezultă că δ > 0.
Fie acum d ∈DJ A o diviziune Jordan arbitrară a lui A, cu d < δ . Să
notăm cu
{
K = {k ∈ {1,..., n} Ak ⊂ E} şi J = j ∈ {1,..., n} A j ∩ CE ≠ ∅ . }
Evident {1,...,n} = J ∪ K . Dacă ∫g = ∫ ∫
g+ g= ∫f, atunci există
A A− B B A
a ∈ A j ∩ CE ⊂ A , deci există i ∈ {1,..., m} cu a ∈ Ai0 . Conform definiţiei lui δ ,
avem D ( a, δ ) ∩ B = ∅ şi deci D ( a, δ ) ∩ ∂Ai0 = ∅ .
Cum D ( a, δ ) este conex şi a ∈ D ( a, δ ) ∩ Ai0 ≠ ∅ , avem că
( )
D ( a, δ ) ⊂ int Ai0 . În plus, i este unic.
330
Rezultă că mulţimile J i = j ∈ J A j ⊂ int Ai0 { ( )} sunt disjuncte două câte
m
două şi ∪ Ji
J=
i =1
Fie m j = inf f ( A j ) , M j = sup f ( A j ) , mi0 = inf f ( Ai0 ) , M i0 = sup f ( Ai0 ) .

Se observă că M k − mk ≤ 2 M , M j − m j < M i0 − mi0 , j ∈ J i ,
deci
S ( f ,d ) − s( f ,d ) = ∑(
M j − m j ⋅ m Aj + ) ( ) ∑
( M k − mk ) ⋅ m ( Ak ) <
j∈J k∈K
m
< ∑ ∑ ( M i0 − mi0 ) ⋅ m ( Aj ) + 2 ⋅ M ⋅ ∑ m ( Ak ) =
i =1 j∈J i k∈K
m ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
= ∑( )
M i0 − mi0 ⋅ m ⎜
⎜ j∈J ∪
Aj ⎟ + 2 ⋅ M ⋅ m ⎜
⎟ ⎜ ∪
Ak ⎟ ≤
⎟
i =1 ⎝ i ⎠ ⎝ k∈K ⎠
m
∑ ( M i0 − mi0 ) ⋅ m ( Ai0 ) + 2 ⋅ M ⋅ m ( E ) < S ( f , d0 ) − s ( f , d0 ) + 2 ⋅ M ⋅ 4 ⋅ M = ε .

ε
≤
i =1
De aici, ţinând seama că
s ( f , d ) ≤ σ ( f , d , ξd ) , I ≤ S ( f , d ) ,
obţinem
σ ( f , d , ξd ) − I < S ( f , d ) − s ( f , d ) < ε ,
pentru orice d ∈DJ A cu d < δ şi orice sistem de puncte intermediare ξd . În
concluzie, f ∈R A şi ∫ f =I.
A
Caracterizarea integrabilităţii cu ajutorul integralelor Darboux este dată de
Corolar 7.56. O funcţie mărginită f : A → este integrabilă pe A∈ J
dacă şi numai dacă
∫ f =∫ f .
A A
Demonstraţie. Necesitatea a fost demonstrată în prima parte a justificării
implicaţiei ( iii ) ⇒ ( i ) din teorema precedentă.
Suficienţa. Fie I valoarea comună a integralelor Darboux a funcţiei f pe
A. Din I = ∫f rezultă că pentru orice ε > 0 există o diviziune d1 = d1 ( ε ) ∈DJ A
A
ε
cu I − < s ( f , d1 ) .
2
331
Analog, din I = ∫f se obţine că pentru orice ε > 0 există o diviziune
A
ε
d 2 = d 2 ( ε ) ∈DJ cu S ( f , d 2 ) < I + .
A
2
Din Remarca 7.52 există o diviziune d = d ( ε ) = d1 ∨ d 2 ∈DJ A cu
ε ε
I − < s ( f , d1 ) ≤ s ( f , d ) ≤ S ( f , d ) ≤ S ( f , d 2 ) < I +
2 2
ε ⎛ ε⎞
deci S ( f ,d ) − s( f ,d ) < I + − ⎜ I − ⎟ = ε
2 ⎝ 2⎠
ceea ce, via criteriul Darboux, atrage integrabilitatea pe A a funcţiei f.
Criteriul lui Riemann de integrabilitate este dat de
Teoremă 7.57 (Riemann). Funcţia mărginită f : A → este integrabilă
pe A∈ J dacă şi numai dacă există un număr real I, astfel încât pentru orice
ε > 0 există o diviziune d = d ( ε ) ∈DJ A astfel ca σ ( f , d , ξd ) − I < ε pentru
orice sistem de puncte intermediare ξd asociat lui d.
Demonstraţia. Necesitatea este evidentă din Definiţia 7.43.
Suficienţa. Dacă este îndeplinită condiţia din ipoteză, atunci procedând ca
în demonstraţia implicaţiei ( i ) ⇒ ( ii ) din criteriul lui Darboux, se obţine că
pentru orice ε > 0 există o diviziune d = d ( ε ) ∈DJ A astfel ca
S ( f ,d ) − s( f ,d ) < ε .
Din criteriul lui Darboux se obţine în final că f ∈R A .
Amintim că dacă f : A ⊂ p → este o funcţie mărginită şi A0 ⊂ A ,
atunci ω f ( A0 ) = sup f ( A0 ) − inf f ( A0 )
se numeşte oscilaţia funcţiei f pe mulţimea A0 , iar
ω f ( a ) = inf ω f (V ∩ A ) ,
V ∈V a
unde V a reprezintă familia vecinătăţilor lui a, se numeşte oscilaţia funcţiei f în
punctul a ∈ A .
Din criteriul Cauchy-Bolzano pentru continuitate rezultă că f : A →
este continuă în punctul a ∈ A dacă şi numai dacă ω f ( a ) = 0 .
Remarcăm în plus că mulţimea D ( f ) a punctelor de discontinuitate a
funcţiei f este
∞
{
D( f ) = x ∈ A ω f ( x) = 0 =} ∪D n ,
n =1
⎧ 1⎫
unde Dn = ⎨ x ∈ A ω f ( x ) > ⎬.
⎩ n⎭
332
{
Remarcă 7.58. Mulţimea Dε ( f ) = x ∈ A ω f ( x ) ≥ ε } este compactă
pentru orice ε > 0 şi orice funcţie f : A → .
Pentru justificare este suficient să arătăm că Dε ( f ) este închisă.
Presupunem contrariul, adică există un punct de acumulare x a mulţimii
Dε ( f ) cu x ∉ Dε ( f ) . Atunci ω f ( x ) < ε şi deci există V ∈V x cu
ω f (V ∩ A ) < ε .
Dar din ω f ( y ) ≤ ω f (V ∩ A ) < ε, ∀y ∈V ∩ A
rezultă că V ∩ Dε ( f ) = ∅ , ceea ce contrazice ipoteza că x este punct de
acumulare pentru Dε ( f ) .
Remarcă 7.59. Dacă A este compactă şi există ε > 0 încât
ω f ( a ) < ε, ∀a ∈ A , atunci există şi δ > 0 astfel încât pentru orice A0 ⊂ A cu
δ ( A0 ) < δ avem ω f ( A0 ) < ε.
În adevăr din definiţia oscilaţiei funcţiei f în punctul a ∈ A şi a faptului
că ω f ( a ) < ε, ∀a ∈ A , rezultă că pentru orice a ∈ A există ra astfel ca oscilaţia
lui f pe Va = V ∩ D ( a,2 ⋅ ra ) este mai mică decât ε .
Dacă notăm cu Da = D ( a, ra ) , din compacitatea lui A rezultă că există
punctele a1,..., an ∈ A cu A ⊂ Da1 ∪ ... ∪ Dan .
{ }
Fie δ = min ra1 ,..., ran şi A0 ⊂ A cu δ ( A0 ) < δ . Atunci există k ∈ {1,..., n}
cu A0 ∩ Dak ≠ ∅ , deci a0 ∈ A0 ∩ Dak . Atunci pentru orice a ∈ A0 avem
a − ak ≤ a − a0 + a0 − ak < δ + rak < 2 ⋅ rak ,
deci a ∈Vak . În consecinţă, A0 ⊂ A ∩ Vak şi deci avem
( )
ω f ( A0 ) ≤ ω f A ∩ Vak < ε.
Relaţia dintre continuitate şi integrabilitate este pusă în evidenţă de
criteriul lui Lebesgue de integrabilitate dat de
Teoremă 7.60 (Lebesgue). Funcţia mărginită f : A → este integrabilă
pe A dacă şi numai dacă f este continuă a.p.t.
Demonstraţie. Necesitatea. Ţinând seama că reuniunea numărabilă de
mulţimi neglijabile este o mulţime neglijabilă, pentru a demonstra că f este
continuă a.p.t. este suficient să demonstrăm că pentru orice n ∈ * mulţimea
⎧ 1⎫
Dn = ⎨ x ∈ A ω f ( x ) ≥ ⎬
⎩ n⎭
este neglijabilă.
Fie ε > 0 şi n ∈ * . Deoarece f ∈R A , via criteriul lui Darboux, există o
diviziune d = { A1,..., An } ∈DJ A Jordan a lui A astfel ca
333
n
ε
S ( f ,d ) − s( f ,d ) = ∑ ω f ( Ak ) ⋅ m ( Ak ) < n .
k =1
Fie K = {k ∈ {1,..., n} Ak ∩ Dn ≠ ∅} , atunci
1 ε
⋅ ∑
n k∈K
m ( Ak ) ≤ ∑ ( M k − mk ) ⋅ m ( Ak ) < S ( f , d ) − s ( f , d ) < .
n
k∈K
Deci Dn ⊂ ∪ Ak şi ∑ m ( Ak ) < ε.
k ∈K k∈K
De aici rezultă că me ( Dn ) = 0 , deci Dn este de măsură Jordan nulă, deci
şi neglijabilă.
Suficienţa. Să presupunem că f este continuă a.p.t. Atunci D ( f ) este
neglijabilă şi cum Dn ⊂ D ( f ) rezultă că şi Dn este neglijabilă pentru orice
n ∈ * . Conform Remarcii 7.58, Dn este şi compactă, atunci Dn este de măsură
Jordan nulă.
1 ε
Fie ε > 0 şi n ∈ * suficient de mare astfel ca < . Deoarece
n 2 ⋅ m ( A)
Dn ∪ ∂A este de măsură Jordan nulă, rezultă că pentru orice ε > 0 există o
ε
mulţime elementară deschisă E ⊃ Dn ∪ ∂A şi v ( E ) < .
2 ⋅ ω f ( A)
Fie B = A − E = A ∩ CE , atunci B este o mulţime compactă măsurabilă
Jordan şi cum ∂A ⊂ E rezultă B = A ∩ CE . În consecinţă,
d0 = { B, A ∩ E} ∈DJ A este o diviziune Jordan a lui A. Cum B ∩ Dn = ∅
1 ε
rezultă că pentru orice b ∈ B avem ω f ( b ) ≤ < .
n 2 ⋅ m ( A)
Din Remarca 7.59 există δ > 0 astfel încât pentru orice C ⊂ B cu
ε
δ ( C ) < δ avem ω f ( C ) < .
2 ⋅ m ( A)
Fie d = { A1,..., As } ∈DJ B o diviziune Jordan a lui B cu d < δ . Atunci
ε
ω f ( Ak ) < , ∀k = 1,..., s .
2 ⋅ m ( A)
Pentru diviziunea d0 = { A ∩ E , A1,..., As } ∈DJ A avem
s
S ( f ,d ) − s( f ,d ) = ω f ( A ∩ E ) ⋅ m( A ∩ E ) + ∑ ω f ( Ak ) ⋅ m ( Ak ) ≤
k =1
s
ε ε ε ε ε
≤ ω f ( A) ⋅ v ( E ) + ∑
⋅ m ( Ak ) < +
2 ⋅ m ( A ) k =1 2 2 ⋅ m ( A)
⋅ m( B) ≤ + = ε
2 2
334
Din criteriul lui Darboux se obţine în final că f este integrabilă pe A.
Corolar 7.61. Dacă funcţia mărginită f : A → este continuă a.p.t. pe
int ( A ) şi A are frontiera neglijabilă, atunci f este integrabilă pe A.
Demonstraţia rezultă din criteriul lui Lebesgue ţinând seama că
D ( f ) = D ( f , A ) ∪ D ( f , ∂A ) ∈L 0 ,
adică reuniunea a două mulţimi neglijabile este neglijabilă.
7.3.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi mărginite

măsurabile Jordan
Proprietatea de liniaritate
Propoziţie 7.62. Dacă f , g : A → sunt funcţii integrabile pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A, iar α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g este
integrabilă pe mulţimea A şi
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g .
A A A
Demonstraţie. Fie ( d n )n un şir de diviziuni Jordan a lui A cu
lim d n = 0 . Se observă că
n
( ) ( ) (
σ α ⋅ f + β ⋅ g , d n , ξdn = α ⋅ σ f , d n , ξdn + β ⋅ σ g , d n , ξdn )
pentru orice sistem de puncte intermediare asociat lui d n . Aplicând criteriul lui
Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de pozitivitate
Propoziţie 7.63. Dacă f : A → este o funcţie integrabilă pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A şi f ≥ 0 pe mulţimea A, atunci
∫ f ≥ 0.
A
n
( )
σ f , d n , ξdn ≥ 0
pentru orice sistem de puncte intermediare asociat lui d n . Aplicând criteriul lui
Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de monotonie
Propoziţie 7.64. Dacă f , g : A → sunt funcţii integrabile pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A şi f ≤ g , atunci
335
∫ f ≤∫g.
A A
Demonstraţie. Dacă f ≤ g şi f , g ∈R A , atunci h = g − f ≥ 0 şi folosind
proprietatea de liniaritate şi de pozitivitate se obţine afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de ereditate
Propoziţie 7.65. Dacă funcţia mărginită f : A → este integrabilă pe
mulţimea mărginită şi măsurabilă Jordan A şi A0 ⊂ A este o submulţime
măsurabilă Jordan, atunci f este integrabilă şi pe A0 .
Demonstraţie. Dacă notăm cu f 0 restricţia lui f la A0 şi ţinând seama
că D ( f 0 ) ⊂ D ( f ) prin aplicarea criteriului lui Lebesgue, pentru funcţiile f şi
f 0 se obţine în final că f este integrabilă pe A0 .
Proprietatea de aditivitate
Propoziţie 7.66. Fie o funcţie mărginită f : A → , iar A1 şi A2 două
submulţimi mărginite şi măsurabile Jordan ale lui A cu A = A1 ∪ A2 şi
int ( A1 ) ∩ int ( A2 ) = ∅ . Atunci f este integrabilă pe A dacă şi numai dacă f este
integrabilă pe A1 şi pe A2 . În plus, avem că
∫ f = ∫f+∫f.
A = A1 ∪ A2 A1 A2
Demonstraţie. Dacă notăm cu f1 şi f 2 restricţia lui f la A1 , respectiv la
A2 , atunci D ( f1 ) ∪ D ( f 2 ) ⊂ D ( f ) ⊂ D ( f1 ) ∪ D ( f 2 ) ∪ ∂A1 ∪ ∂A2 .
Prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru funcţiile f1, f 2 şi f se obţine
imediat justificarea echivalenţei din enunţ.
Pentru demonstrarea egalităţii din enunţ se observă că dacă (d ) ,
1
n
n
( )
respectiv d n2
n
sunt şiruri de diviziuni Jordan ale lui A1 , respectiv A2 cu
lim d n1 = 0 = lim d n2 , atunci diviziunea d n = d n1 ∪ d n2 este un şir de diviziuni

n n
Jordan ale lui A cu lim d n = 0 . În plus, din
n
( ) ( ) (
σ f , d n , ξdn = σ f , d n1 , ξd1 + σ f , d n2 , ξd 2
n n
)
prin trecere la limită se obţine egalitatea din enunţ.
Remarcă 7.67. Fie o funcţie mărginită f : A → , iar A1 şi A2 două
submulţimi mărginite şi măsurabile Jordan ale lui A. Atunci
• f este integrabilă pe A1 dacă şi numai dacă f este integrabilă pe
A1 − A2 şi pe A1 ∩ A2 . În plus, avem că
336
∫f= ∫ f + ∫ f;
A1 A1 − A2 A1 ∩ A2
• f este integrabilă pe A1 dacă şi numai dacă f este integrabilă pe
A2 − A1 şi pe A1 ∪ A2 . În plus, avem că
∫f= ∫ f − ∫ f.
A1 A1 ∪ A2 A2 − A1
Demonstraţia se bazează pe proprietatea de aditivitate, ţinând seama de
A1 = ( A1 − A2 ) ∪ ( A1 ∩ A2 ) şi, respectiv, A1 ∪ A2 = A1 ∪ ( A1 − A2 ) .
Proprietatea de mărginire
Propoziţie 7.68. Fie o funcţie mărginită f : A → [ m, M ] ⊂ integrabilă
pe A o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan. Atunci
m ⋅ m ( A) ≤ ∫ f ≤ M ⋅ m ( A) .
A
n
n n
m ⋅ m ( A) = m ⋅ ∑ m ( Ak ) ≤ σ ( f , dn , ξd ) ≤ M ⋅ ∑ m ( Ak ) ≤ M ⋅ m ( A)
n
k =1 k =1
pentru orice sistem de puncte intermediare ξdn asociat lui d n . Aplicând criteriul
lui Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de medie
Propoziţie 7.69. Fie o funcţie mărginită f : A → [ m, M ] ⊂ integrabilă
pe A o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan. Dacă funcţia g : A → + este
integrabilă pe A, atunci f ⋅ g este integrabilă pe A şi există numărul real
µ ∈ [ m, M ] astfel ca
∫ f ⋅ g =µ⋅∫g .
A A
Demonstraţie. Putem presupune, conform Remarcii 7.48, fără a micşora
generalitatea că funcţia g este mărginită pe A.
Ţinând seama că D ( f ⋅ g ) ⊂ D ( f ) ∪ D ( g ) , prin aplicarea criteriului lui
Lebesgue pentru funcţiile f, g şi f ⋅ g se obţine că f ⋅ g este integrabilă pe A.
Pe de altă parte, din m ⋅ g ≤ f ⋅ g ≤ M ⋅ g pe A, prin aplicarea proprietăţii
de monotonie se deduce
∫
m⋅ g ≤ ∫ f ⋅g ≤ M ⋅∫g,
A A A
337
ceea ce conduce la egalitatea din enunţ, unde
⎧ f ⋅g
⎪ ∫
⎪A , g≠0 ∫
µ=⎨
⎪ g
∫
A .
⎪ A
⎪ 0,
⎪
g =0 ∫
⎩ A
Proprietatea modulului
Propoziţie 7.70. Dacă f : A → este o funcţie integrabilă pe mulţimea
mărginită şi măsurabilă Jordan A, atunci f este integrabilă pe A şi
∫ f ≤∫ f .
A A
Demonstraţie. Dacă f ∈R A , atunci, via Remarca 7.48, există o mulţime
de măsură Jordan nulă A0 ⊂ A astfel că f este mărginită pe A − A0 . Dacă
notăm cu f 0 restricţia lui f la A − A0 , din
D ( f0 ) ⊂ D ( f )
prin aplicarea criteriului lui Lebesgue pentru f şi f 0 se obţine că f este
integrabilă pe A − A0 . Deoarece m ( A0 ) = 0 , din Remarca 7.46 rezultă că f
este integrabilă şi pe A0 . Utilizând proprietatea de aditivitate, se obţine în final
că f este integrabilă şi pe A = A0 ∪ ( A − A0 ) .
Pe de altă parte, se observă că pentru orice şir ( d n )n de diviziuni Jordan
a lui A cu lim d n = 0 şi orice sistem de puncte intermediare ξdn asociat lui d n ,
n
avem
( ) ( )
σ f , d n , ξdn ≤ σ f , d n , ξdn .
Aplicând criteriul lui Heine, prin trecere la limită, se obţine imediat
afirmaţia din enunţ.
Proprietatea de medie pentru funcţii continue
Propoziţie 7.71. Fie A ⊂ p o mulţime compactă conexă şi măsurabilă
Jordan, iar f : A → o funcţie continuă şi g : A → + o funcţie integrabilă pe
A. Atunci există punctul a ∈ A astfel ca
(i) ∫ f ⋅ g = f (a) ⋅ ∫ g ;
A A
338
(ii) ∫ f = f ( a ) ⋅ m ( A) .
A
Demonstraţia rezultă imediat din propoziţia 7.69, ţinând seama că din
continuitate lui f pe A rezultă f ( A ) = [ m, M ] , unde m şi M sunt marginile lui f
pe A şi µ = f ( a ) , a ∈ A. Egalitatea (ii) se obţine din (i) pentru
g ( x ) = 1, ∀x ∈ A .
Trecerea la limită sub semnul integral

Propoziţie 7.72. Fie f n : A → , n ∈ un şir de funcţii mărginite
convergent uniform pe mulţimea mărginită şi măsurabilă Jordan A, la funcţia
f : A → . Dacă f n , n ∈ sunt integrabile pe A, pentru orice n, atunci
f = lim f n este integrabilă pe A, în plus
n
∫ limn fn = limn ∫ f .
A A
Demonstraţie. Dacă şirul f n : A → , n ∈ converge uniform către f pe
A şi ( f n )n sunt funcţii mărginite, atunci f este mărginită şi
∞
D( f ) ⊂ ∪ D ( fn ) .
n =1
Prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru ( f n )n şi f se obţine că f este
integrabilă pe A.
Din convergenţa uniformă a şirului de funcţii ( f n )n rezultă că pentru
orice ε > 0 există n ( ε ) ∈ astfel ca pentru orice n ≥ n ( ε ) şi orice x ∈ A avem
ε ε
f ( x) −
< fn ( x ) < f ( x ) + .
m ( A) m ( A)
Folosind proprietatea de monotonie rezultă
∫ f − ε < ∫ f n < ∫ f + ε,
A A A
adică ∫ fn − ∫ f < ε pentru orice n ≥ n ( ε ) .

A A
Integrarea termen cu termen a seriilor de funcţii

Corolar 7.73. Fie f n : A → , n ∈ un şir de funcţii mărginite astfel
încât seria de funcţii ∑ fn este uniform convergentă pe mulţimea mărginită şi
n ≥1
339
măsurabilă Jordan A, la funcţia f : A → . Dacă f n , n ∈ sunt integrabile pe
A, pentru orice n, atunci suma seriei f = ∑ fn este integrabilă pe A, în plus
n ≥1
∫∑
n ≥1
fn = ∑ ∫ fn .
n ≥1
A A
Demonstraţia rezultă imediat prin aplicarea propoziţiei precedente pentru
n
şirul de funcţii Fn : A → , Fn = ∑ fk .
k =1
Perturbarea unei funcţii integrabile

Propoziţie 7.74. Fie funcţiile mărginite f , g : A → şi A o mulţime
mărginită şi măsurabilă Jordan. Dacă:
• g este integrabilă pe A:
• f = g a.p.t. pe A, adică f este perturbaţia lui g pe o mulţime
neglijabilă,
atunci f este integrabilă pe A şi
∫ f = ∫g.
A A
Demonstraţie. Fie B mulţimea neglijabilă pe care f diferă de g. Ţinând
seama că f este mărginită şi reuniunea a două mulţimi neglijabile este
neglijabilă, adică
D ( f ) ⊂ D ( g ) ∪ B ∈L 0 ,
prin aplicarea criteriului Lebesgue pentru f se obţine că f este integrabilă pe A.
Mai mult,
∫g = ∫ ∫
g+ g= ∫ f.
A A− B B A
7.3.3 Formule de calcul a integralelor multiple
Fie A ⊂ m şi B ⊂ n mulţimi mărginite măsurabile Jordan, iar

f : A × B → . Pentru x ∈ A , respectiv y ∈ B considerăm funcţia
f x : B → respectiv f y : A →
numită şi secţiunea prin x, respectiv y a funcţiei f.
Definiţie 7.75. Funcţia f : A × B → se zice integrabilă parţial pe
A × B , dacă pentru orice x ∈ A, y ∈ B funcţiile f x , f y sunt integrabile pe B,
respectiv A.
Ne punem pentru început problema relaţiei dintre conceptele de
integrabilitate şi integrabilitate parţială. Spre deosebire de cazurile continuităţii
340
şi diferenţiabilităţii, unde continuitatea implică continuitatea parţială, iar
diferenţiabilitatea implică diferenţiabilitatea parţială, la integrabilitate nu are loc
nicio implicaţie între cele două concepte, fenomen subliniat de următoarele două
exemple.
Exemplu 7.76 (Funcţie integrabilă care nu este integrabilă parţial).
Funcţia
⎧q( y) −1
⎪ , ( x, y ) ∈ ×
f : [ 0,1] × [ 0,1] → , f ( x, y ) = ⎨ q ( y )
⎪ 1, ( x, y ) ∉ ×
⎩
unde q ( y ) este numitorul lui y scris sub forma de fracţie ireductibilă, este
integrabilă pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] căci este mărginită şi continuă a.p.t. Ea nu
este integrabilă parţial pe B = [ 0,1] , deoarece este discontinuă pe [ 0,1] şi deci nu
este continuă a.p.t.
Exemplu 7.77 (Funcţie integrabilă parţial care nu este integrabilă).
Funcţia
⎧ x⋅ y
⎪⎪ 2 , x2 + y 2 > 0
( )
2
f : [ −1,1] × [ −1,1] → , f ( x, y ) = ⎨ x + y
2
⎪
⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
este integrabilă parţial pe A × B = [ −1,1] × [ −1,1] şi
∫ f y = ∫ fx = 0 ,
A B
deoarece f este impară în raport cu fiecare din variabilele sale. Cu toate acestea
f nu este integrabilă pe A × B = [ −1,1] × [ −1,1] fiind nemărginită, deşi este
continuă a.p.t.
În cazul în care f : A × B → este integrabilă parţial pe A × B atunci are
sens să definim funcţiile
g : A → , g ( x) = ∫ f x = ∫ f ( x , y ) dy
B B
numită şi integrala cu parametru x asociată lui f şi
h : B → , h( y) = ∫ f y = ∫ f ( x , y ) dx
A A
numită şi integrala cu parametru y asociată lui f.
Se pune problema integrabilităţii funcţiilor g şi h pe A, respectiv B şi
relaţia cu integrabilitatea lui f.
În cazul în care g este integrabilă pe A, atunci integrala sa
∫ ∫ ∫
g = ⎛ f ( x, y ) dy ⎞ dx
⎜ ⎟
A A ⎝B ⎠
341
se numeşte integrala iterată în ordinea y, x a funcţiei f pe A × B .
Analog, dacă h este integrabilă pe B, atunci integrala sa
⎜ ∫ ∫ ∫
h = ⎛ f ( x, y ) dx ⎞ dy
⎟
B B ⎝A ⎠
se numeşte integrala iterată în ordinea x, y a funcţiei f pe A × B .
Corelaţia dintre conceptele de integrabilitate şi integrabilitate parţială este
şi mai complexă după cum se poate vedea din
Exemplu 7.78 (Funcţie integrabilă parţial care are integralele iterate
diferite). Fie funcţia
⎧ x2 − y 2
⎪⎪ , x2 + y 2 > 0
( )
2
f : [ 0,1] × [ 0,1] → , f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2
⎪
⎪⎩ 0, x2 + y 2 = 0
Cum f nu este mărginită pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] rezultă că nu este
integrabilă pe [ 0,1] × [ 0,1] , deşi f este continuă a.p.t. Totuşi f este integrabilă
parţial pe [ 0,1] × [ 0,1] , deoarece ∫ f y , ∫ f x sunt mărginite şi continue a.p.t., iar
A B
1
arctg
1 y
x2 − y 2 tg 2 α − 1 1 1 ⎛ 1⎞
∫ fy = ∫ dx = ∫ ⋅ dα = − sin ⎜ 2arctg
y ⎟⎠
, y ≠ 0.
(x )
2
A 0
2
+y 2
0
tg 2 α + 1 y 2y ⎝
Similar
1
arctg
1 x
x2 − y2 1 − tg 2 α 1 −1 ⎛ 1⎞
∫ fx = ∫ dy = ∫ ⋅ dα = ⋅ sin ⎜ 2arctg ⎟ , x ≠ 0.
(x 2 2
)
2
B 0
2
+y 0
tg α + 1 x 2x ⎝ x⎠
ψ( y )
Mai mult, h : [ a, b ] → , h ( x ) = ∫ f ( x, y ) dx , adică integralele iterate

ϕ( y )
există, dar sunt diferite.
Următoarea teoremă datorată lui G. Fubini1 dă o relaţie între integrala lui
f şi integralele iterate ale lui f.
Teoremă 7.79 (Fubini). Dacă f : A × B → este integrabilă şi integrabilă
parţial pe A × B , atunci g este integrabilă pe A, h este integrabilă pe B şi
∫ ∫
f = g = h. ∫
A× B A B
1 Guido Fubini (1879-1943), matematician italian
342
Demonstraţie. Din integrabilitatea pe A × B a funcţiei f rezultă că există
numărul I = ∫ f∈ astfel încât pentru orice ε > 0 există δ ( ε ) > 0 astfel încât
A× B
pentru orice d diviziune Jordan a lui A × B cu d < δ ( ε ) şi orice sistem de
puncte intermediare să avem
ε
σ ( f , d , ξd ) − I < . (1)
2
Fie d1 = { A1,..., Ar } o diviziune Jordan a lui A cu d1 < δ ( ε ) şi un sistem
de puncte intermediare ξd1 = {ξ1,..., ξ r } cu ξi ∈ Ai , i = 1,..., r , asociat lui d1 .
Din integrabilitatea pe B a secţiunii f ξi rezultă că pentru orice ε > 0
există 0 < δ2 < δ ( ε ) încât pentru orice diviziune d 2 = { B1,..., Bs } Jordan a lui B
cu d 2 < δ2 şi orice sistem de puncte intermediare ηd2 = {η1,..., ηs } cu
ηi ∈ Bi , i = 1,..., s , să avem
ε
( )
σ f ξi , d 2 , ηd2 − g ( ξi ) <
2 ⋅ r ⋅ m ( Ai )
, ∀i = 1,..., r . (2)
Considerăm diviziunea d = Ai × B j i = 1,..., r , { }

j = 1,..., s Jordan a lui
A × B cu d < δ ( ε ) . Fie de asemenea sistemul de puncte intermediare
{( )
ς d = ξi , η j i = 1,..., r , j = 1,..., s}
asociat diviziunii Jordan d a lui A × B .
Din inegalităţile (1) şi (2) obţinem
( ) ( )
σ g , d1, ξd1 − I ≤ σ g , d1, ξd1 − σ ( f , d , ξ d ) + σ ( f , d , ξd ) − I =
r r s
= ∑ g ( ξi ) ⋅ m ( Ai ) − ∑∑ f ( ξi , η j ) ⋅ m ( Ai ) ⋅ m ( B j ) + σ ( f , d , ξd ) − I <
i =1 i =1 j =1
r r
ε ε ε
< ∑ g ( ξi ) − σ ( fξ , d2 , ηd )
i 2
⋅ m ( Ai ) + <
2 ∑ 2 ⋅ r ⋅ m ( A) ⋅ m ( Ai ) + 2 = ε,
i =1 i =1
deci g este integrabilă pe A şi ∫ ∫

f = g . Analog se procedează şi pentru h.
A× B A
Corolar 7.80. Dacă funcţia f : A × B → este integrabilă parţial pe

A × B şi are integralele iterate diferite, atunci f nu este integrabilă pe A × B .
Demonstraţia derivă imediat din teorema lui Fubini.
Se pune problema dacă o funcţie integrabilă parţial cu integrale iterate
egale este integrabilă. Răspunsul este negativ, fenomen subliniat de
343
Exemplu 7.81 (Funcţie neintegrabilă cu integrale iterate egale). Funcţia
⎧0, ( x, y ) ∈ ×
f : [ 0,1] × [ 0,1] → , f ( x, y ) = ⎨
⎩1, ( x, y ) ∉ ×
este integrabilă parţial pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] şi are integralele iterate nule, dar
nu este integrabilă pe A × B = [ 0,1] × [ 0,1] , deoarece este discontinuă pe A × B .
Să aplică teorema lui Fubini pentru calculul integralelor duble şi triple.
Definiţie 7.82. O submulţime măsurabilă Jordan A ⊂ 2 se numeşte
simplă în raport cu axa Oy, respectiv Ox dacă există două funcţii continue
ϕ, ψ : [ a, b ] → cu ϕ ≤ ψ astfel ca
A= {( x, y ) ∈ 2
a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x ) , }
respectiv
A= {( x, y ) ∈ 2
a ≤ y ≤ b, ϕ ( y ) ≤ x ≤ ψ ( y ) . }
Corolar 7.83. Fie A ⊂ 2 o mulţime simplă în raport cu Oy şi
f : A × B → integrabilă pe A. Dacă pentru orice x ∈ [ a, b ] secţiunea f x este
integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( x ) , ψ ( x ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ( x )
g : [ a, b ] → , g ( x) = ∫ f ( x , y ) dy
ϕ( x )
este integrabilă pe [ a, b ] şi
b
∫g = ∫ f ,
a A
adică
⎛ ψ( x )
b ⎞
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ⎜ ∫ ∫ f ( x , y ) dy ⎟ dx .
⎜ ⎟
A a ⎝ ϕ( x ) ⎠
Demonstraţie. Fie c, d ∈ cu c < d astfel încât A ⊂ [ a, b ] × [ c, d ] .
Prelungim funcţia f la
⎧ f ( x, y ) , ( x , y ) ∈ A
f : [ a , b ] × [ c, d ] → , f ( x, y ) = ⎨
⎩ 0, ( x, y ) ∉ A
Se observă că din ipoteză rezultă că f este integrabilă şi integrabilă
parţial pe D = [ a, b ] × [ c, d ] şi ∫ f = ∫ f . Prin aplicarea teoremei lui Fubini
D A
funcţiei f pe D se obţine că funcţia
344
d
g : [ a, b ] → , g ( x) = ∫ f x ( y ) dy = g ( x ) , ∀x ∈ [ a, b ]
c
este integrabilă pe [ a, b ] şi are integrala egală cu integrala pe A a lui f.
Pentru cazul mulţimilor simple în raport cu axa Ox are loc
Corolar 7.84. Fie A ⊂ 2 o mulţime simplă în raport cu Ox şi
f : A × B → integrabilă pe A. Dacă pentru orice y ∈ [ a, b ] secţiunea f y este
integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( y ) , ψ ( y ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ( y )
h : [ a, b ] → , h ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx
ϕ( y )
este integrabilă pe [ a, b ] şi
b
∫h = ∫ f ,
a A
adică
⎛ ψ( y )b ⎞
⎜ f ( x, y ) dx ⎟ dy .
∫∫
f ( x, y ) dxdy =
⎜ ∫ ∫ ⎟
A a ⎝ ϕ( y ) ⎠
Demonstraţia este absolut analoagă cu cea a corolarului precedent.
Pentru calculul integralelor triple introducem
Definiţie 7.85. O mulţime măsurabilă Jordan A ⊂ 3 se numeşte simplă
în raport cu axa Oz dacă există o mulţime măsurabilă Jordan B ⊂ 2 şi două
funcţii continue ϕ, ψ : [ a, b ] → cu ϕ ≤ ψ astfel ca
A= {( x, y, z ) ∈ 3
( x, y ) ∈ B , ϕ ( x , y ) ≤ z ≤ ψ ( x, y ) . }
Analog se definesc mulţimile simple în raport cu axele Ox şi, respectiv,
Oy.
Are loc
Corolar 7.86. Fie A ⊂ 3 o mulţime simplă în raport cu axa Oz şi funcţia
f : A → integrabilă pe A. Dacă pentru orice ( x, y ) ∈ B secţiunea f( x, y ) este
integrabilă pe ⎡⎣ϕ ( x, y ) , ψ ( x, y ) ⎤⎦ , atunci funcţia
ψ( x, y )
g:B→ , g ( x, y ) = ∫ f ( x , y , z ) dz
ϕ( x , y )
este integrabilă pe B şi ∫ g = ∫ f , adică

B A
345
⎛ ψ( x, y ) ⎞
⎜ f ( x, y, z ) dz ⎟ dxdy .
∫∫∫
f ( x, y, z ) dxdydz =
⎜ ∫∫ ∫ ⎟
A B ⎝ ϕ( x , y ) ⎠
Demonstraţie. Se procedează analog ca în demonstraţia Corolarului 7.83,
aplicându-se teorema lui Fubini funcţiei f : [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] × [ a3 , b3 ] → ,
⎧ f ( x, y , z ) , ( x, y , z ) ∈ A
f ( x, y , z ) = ⎨ .
⎩ 0, ( x, y , z ) ∉ A
Corolar 7.87. Fie funcţia f : A → mărginită şi integrabilă pe mulţimea
A= {( x, y, z ) ∈ 3
a ≤ x ≤ b, ( y, z ) ∈ D ( x ) ⊂ 2
} mărginită şi măsurabilă
Jordan, unde D ( x ) ⊂ 2 este o mulţime mărginită şi măsurabilă Jordan pentru
orice x ∈ [ a, b ] , astfel încât pentru orice x ∈ [ a, b ] secţiunea f x este integrabilă
pe mulţimea D ( x ) , atunci funcţia
h : [ a, b ] → , h ( x ) = ∫∫ f ( x, y, z ) dydz
D( x )
b
este integrabilă pe [ a, b ] şi h = ∫ ∫ f , adică
a A
b
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdyd z = ∫ ⎛⎜ ∫∫ f ( x, y, z ) dydz ⎞ dx .

⎟
A a ⎝ D( x ) ⎠
Ca şi în cazul p = 1 , integralele multiple se pot calcula cu ajutorul
teoremei schimbării de variabile.
Spre deosebire de cazul p = 1 , unde schimbarea de variabilă avea drept
scop simplificarea funcţiei integrant în integrala multiplă, schimbarea de
variabilă pentru cazul p > 1 are două scopuri:
• simplificarea domeniului de integrare;
• simplificarea funcţiei integrant.
În general nu pot fi atinse ambele scopuri simultan şi de aceea se preferă,
de regulă, numai simplificarea domeniului de integrare.
Teoremă 7.88 (formula schimbării de variabile). Fie D ⊂ p o mulţime
deschisă, iar h : D → p o aplicaţie regulată injectivă cu A ⊂ h ( D ) . Dacă
f : A→ este integrabilă pe A, atunci B = h −1 ( A ) este măsurabilă Jordan,
funcţia ( f h ) ⋅ J h este integrabilă pe B şi
346
∫ f =∫ (f h) ⋅ Jh .
A B
Demonstraţia este complicată şi poate fi găsită de exemplu în Rudin.
Exemplu 7.89 (Trecerea la coordonate polare generalizate)
Fie mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ( −π, π ) şi aplicaţia h : D → 2
definită prin
h ( r , θ ) = ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ ) , a, b ∈ *+ .
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu
J h ( r , θ ) = a ⋅ b ⋅ r ≠ 0 şi
2
− h( D) ⊂ {( x, y ) ∈ 2
x=0 , }
adică complementara faţă de 2
a mulţimii h ( D ) este neglijabilă, deci
∫f = ∫ (f h ) ⋅ J h pentru orice funcţie f : A → integrabilă pe A ⊃ h ( D ) .

A h −1 ( A )
Astfel dacă A ⊂ 2 este o mulţime mărginită măsurabilă Jordan cu

A ⊂ h ( D ) şi funcţia f : A → este integrabilă pe A, atunci funcţia
g : B = h −1 ( A ) → , g ( r , θ ) = a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ )
este integrabilă pe mulţimea B şi
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫∫ a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ) dr dθ.
A B
În particular să calculăm integrala
∫∫ x 2 + y 2 dxdy ,
A
unde
A= {( x, y ) ∈ 2
a ⋅ x ≤ x 2 + y 2 ≤ 2 ⋅ a ⋅ x, y ≥ 0, a > 0 . }
Utilizând transformarea în coordonate polare definită prin
h : ( 0, ∞ ) × ( −π, π ) → 2 , h ( r , θ ) = ( r ⋅ cos θ, r ⋅ sin θ ) ,
domeniul A (fig. 7.1) devine
⎧ ⎡ π⎤ ⎫
B = h −1 ( A ) = ⎨( r , θ ) θ∈ ⎢0, ⎥ , r ∈ [ a ⋅ cos θ,2 ⋅ a ⋅ cos θ]⎬ .
⎩ ⎣ 2⎦ ⎭
Jacobianul transformării fiind egal cu r rezultă că:
π
2 ⎛ 2⋅a⋅cos θ ⎞
∫∫ ∫∫ r ⋅ r ⋅dr dθ = ∫ ∫
2 2
x + y dxdy = ⎜ r 2 dr ⎟ d θ =
⎜ ⎟
A ∆ 0 ⎝ a⋅cos θ ⎠
347
π π π
2 2 2
8 ⋅ a 3 ⋅ cos3 θ − a3 ⋅ cos3 θ
= ∫ 3
7
dθ = ⋅
3 ∫ cos3 θdθ =
7
3
⋅ ∫ (1 − sin2
θ ) ⋅ cos θ dθ =
14
9
.
0 0 0
a a x
2
Fig. 7.1
Exemplu 7.90 (Trecerea la coordonate sferice generalizate)

⎛ π π⎞
Fie mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ⎜ − , ⎟ × ( −π, π ) şi aplicaţia
⎝ 2 2⎠
h : D → 3 definită prin
h ( r , ϕ, θ ) = ( a ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ sin θ, c ⋅ r ⋅ cos ϕ ) . a, b, c ∈ *+ .
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă pe D cu jacobianul
J h ( r , ϕ, θ ) = a ⋅ b ⋅ c ⋅ r 2 ⋅ sin ϕ ≠ 0 şi
3
− h( D) ⊂ {( x, y, z ) ∈ 3
y=0 , }
ceea ce arată că complementara faţă de 3
a mulţimii h ( D ) este neglijabilă,
deci ∫f = ∫ (f h) ⋅ Jh pentru orice funcţie f : A → integrabilă pe
A h −1 ( A )
A ⊃ h( D) .
g : B = h −1 ( A ) → , g ( r , ϕ, θ ) = abcr 2 sin ϕ ⋅ f ( ar sin ϕ cos θ, br sin ϕ sin θ, cr cosϕ )
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdy dz =
A
= ∫∫∫ abcr 2 sin ϕ ⋅ f ( ar sin ϕ cos θ, br sin ϕ sin θ, cr cos ϕ )dr dϕdθ
B = h −1 ( A )
348
În particular să calculăm integrala
x2 y 2 z 2
∫∫∫
*
J= 1 − 2 − 2 − 2 dxdy dz , a, b, c ∈ +,
Ω
a b c
⎧⎪ x2 y 2 z 2 ⎫⎪
dacă mulţimea Ω = ⎨( x, y, z ) 2 + 2 + 2 − 1 ≤ 0, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0 ⎬ .
⎪⎩ a b c ⎭⎪
Folosind trecerea la coordonate sferice generalizate definită de aplicaţia
⎛ π π⎞
h : ( 0,1) × ⎜ − , ⎟ × ( −π, π ) → 3 ,
⎝ 2 2⎠
h ( r , ϕ, θ ) = ( a ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin ϕ ⋅ sin θ, c ⋅ r ⋅ cos ϕ )
domeniul Ω (fig. 7.2) devine
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
B = h −1 ( Ω ) = ( 0,1) × ⎜ 0, ⎟ × ⎜ 0, ⎟ .
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
J h ( r , ϕ, θ ) = r 2 ⋅ sin ϕ ≠ 0 .
Folosind teorema de schimbare de variabile, obţinem

ππ ππ
221 22
π π2
∫∫∫ ∫∫
2 2
J = a ⋅b⋅c⋅ 1 − r ⋅ r ⋅ sin θdr dϕdθ = a ⋅ b ⋅ c ⋅ sin θdϕdθ = a ⋅ b ⋅ c.
16 32
000 00
c
−a
−b b y
a
−c
x
Fig. 7.2
Exemplu 7.91 (Trecerea la coordonate cilindrice generalizate). Fie

mulţimea deschisă D = ( 0, ∞ ) × ( −π, π ) × şi aplicaţia h : D → 3 definită prin
h ( r , θ, z ) = ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ, z ) , a, b ∈ *
+.
349
J h ( r , θ, z ) = a ⋅ b ⋅ r ≠ 0 şi
3
− h( D) ⊂ {( x, y, z ) ∈ 3
}
x=0 ,
ceea ce arată că complementara faţă de 3
a mulţimii h ( D ) este neglijabilă,
deci ∫f = ∫ (f h) ⋅ Jh pentru orice funcţie f : A → integrabilă pe
A h −1 ( A )
A ⊃ h( D) .
g : B = h −1 ( A ) → , g ( r , θ, z ) = a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ, z )
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫∫−1
a ⋅ b ⋅ r ⋅ f ( a ⋅ r ⋅ cos θ, b ⋅ r ⋅ sin θ, z ) dr dθdz .
A B=h ( A)
În particular să calculăm măsura mulţimii Ω mărginite de suprafaţa
( )
3
z 2 = x2 + y2 şi de planele z = 0 şi z = a 3 , a > 0.
Folosind trecerea la coordonate cilindrice generalizate definită de
aplicaţia h : ( 0, ∞ ) × ( −π, π ) × → 3 , h ( r , θ, z ) = ( r ⋅ cos θ, r ⋅ sin θ, z ) mulţimea
Ω devine
{
B = h −1 ( Ω ) = ( r , θ, z ) 0 ≤ r ≤ a, − π ≤ θ ≤ π, 0 ≤ z ≤ r 3 . }
Se observă că h este o aplicaţie regulată injectivă cu jacobianul
J h ( r , θ, z ) = r ≠ 0 . Folosind teorema de schimbare de variabile, obţinem
π a r3 a
2πa 5
măs ( Ω ) = ∫ ∫∫ ∫
4
dzr drdθ = 2π ρ dρ = .
5
−π 0 0 0
7.3.4 Exerciţii
1. Fie B ⊂ p măsurabilă Jordan. Să se arate că o mulţime A ⊂ B este
măsurabilă Jordan dacă şi numai dacă funcţia
⎧1, x∈ A
ϕA : B → , ϕA ( x) = ⎨
⎩0, x ∈ B − A
este integrabilă pe B, în plus avem că m ( A ) = ϕ A . ∫
B
350
2. Să se arate că dacă funcţiile f , g : A → sunt integrabile pe A, atunci
f ⋅ g, f 2 , f şi
f + f f −f
f+= , f−=
2 2
sunt integrabile pe A.
{ }
(i) dacă x ∈ A f ( x ) ≠ 0 ∈ J 0 , atunci funcţia f : A → este integrabilă
pe A şi ∫ f = 0 ;
A
(ii) dacă f : A → este integrabilă pe A şi g : A → are proprietatea că
{ }
mulţimea x ∈ A f ( x ) ≠ g ( x ) ∈ J 0 , atunci şi g este integrabilă pe A cu
∫ f =∫g;
A A
(iii) dacă f , g : A → sunt integrabile pe A şi f = g a.p.t., atunci ∫ f =∫g;

A A
(iv) dacă f : A → + este integrabilă pe A şi ∫ f = 0 , atunci f = 0 a.p.t.;

A
(v) dacă f : A → este integrabilă pe A, atunci ∫f = 0 dacă şi numai dacă

A
f = 0 a.p.t.;
(vi) dacă f : A → + este continuă cu ∫ f = 0 , atunci f = 0.
A
4. Să se calculeze ∫∫ f ( x, y ) dxdy , unde

A
(i)
2 x2
f ( x, y ) = ( x + y ) ⋅ e , A= {( x, y ) ∈ 2
}
y ≤ 2 ⋅ x ≤ 2, x + y ≥ 0 ;
(ii) f ( x, y ) = x 2 + 2 ⋅ y + 1, A = {( x, y ) ∈ 2
− x ≤ y ≤ x ≤1 ; }
(iii) f ( x, y ) = x ⋅ y + x, A= {( x, y ) ∈ 2
1 ≤ x ≤ y + 2 ≤ 4 − x, x 2 + y 2 ≥ 2 . }
5. Fie mulţimea A ⊂ 3 măsurabilă Jordan şi proiecţia canonică
p3 : A → , p3 ( x, y, z ) = z cu proprietăţile:
• p3 ( A ) este măsurabilă Jordan;
• ∀z ∈ p3 ( A ) , Az = {( x, y ) ∈ 2
( x, y, z ) ∈ A} este măsurabilă Jordan.
351
Să se arate că dacă f : A → este integrabilă pe A şi pentru orice
z ∈ p3 ( A ) secţiunea f z este integrabilă pe Az , atunci funcţia
g : p3 ( A ) → , g ( z ) = ∫∫ f ( x, y, z ) dxdy
Az
este integrabilă pe p3 ( A ) şi
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ ⎛⎜ ∫∫ f ( x, y, z ) dxdy ⎞⎟ dz .

A p3 ( A ) ⎝ Az ⎠
6. Să se calculeze ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz , unde

A
(i) f ( x, y, z ) = x + y + z , A= {( x, y, z ) ∈ 3
+ x + y + z ≤1 ; }
⎧⎪ x2 y2 ⎫
*⎪
(ii) f ( x, y, z ) = 1, A = ⎨( x, y, z ) ∈ 3
+ ≤ 1, 0 ≤ z ≤ h, a, b ∈ + ⎬;
⎩⎪ a 2 b2 ⎭⎪
(iii) f ( x, y, z ) = z 2 − x 2 − y 2 , A = {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 ≤ z 2 , 0 ≤ z ≤ 1 .}
7. Fie mulţimile A = {( x, y ) ∈ 2
x2 ≤ y ≤ x } şi
⎧ 1 1⎫
B = ⎨( x, y ) ∈ 2
0≤ y≤ − x ≤ ⎬.
⎩ 4 4⎭
Să se arate că aplicaţia h : A → B, h ( x, y ) = x − y , y − x 2( ) are
proprietatea că h ( A ) = B şi
∫ f ≠ ∫ (f h) ⋅ Jh ,
h( A) A
unde f ( x ) = 1, ∀x ∈ B .
8. Să se calculeze ∫∫ f ( x, y ) dxdy , unde

A
{( x, y ) ∈ }
2
x
(i) f ( x, y ) = , A= 2
1 ≤ x 2 + y 2 ≤ 9, x≤ y ;
x2 + y 2
(ii) f ( x, y ) =
y2
x2
, A= {( x, y ) ∈ 2
1 ≤ x2 + y 2 ≤ 2 ⋅ x ; }
⎧⎪ x4 ⎫⎪
(iii) f ( x, y ) = x ⋅ y⋅4 x + y , A = ⎨( x, y ) ∈
4 4 2
+ ≤ y 4 ≤ 3 ⋅ x 4 ,1 ≤ x 4 + y 4 ≤ 16 ⎬ .
⎩⎪ 3 ⎭⎪
352
9. Să se calculeze ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz , unde
A
(i) f ( x, y, z ) = z 2 , {
A = ( x, y , z ) ∈ 3
x 2 + y 2 + z 2 ≤ 2, x 2 + y 2 ≤ z ; }
(ii) f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 , A= {( x, y, z ) ∈ 3
x2 + y2 + z 2 ≤ x + y + z ; }
(iii) f ( x, y, z ) = x + y + z , A = {( x, y, z ) ∈ 3
+ x + y + z ≤1 . }
10. Fie a = ( a1, a2 , a3 ) şi b = ( b1, b2 , b3 ) cu ak ≤ bk , k = 1,2,3 şi mulţimea
A = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] × [ a3 , b3 ] , iar funcţia f : A → integrabilă şi integrabilă
parţial pe A cu proprietatea că există F : A → de clasă C p pe A cu
∂3F
( x1, x2 , x3 ) = f ( x1, x2 , x3 ) , ∀ ( x1, x2 , x3 ) ∈ A .
∂x1∂x2∂x3
b b1 b2 b3
Notând cu ∆ F = ∆ ∆ ∆ F ( x1, x2 , x3 ) , unde de exemplu
a a1 a2 a3
b2
∆ F ( x1, x2 , x3 ) = F ( x1, b2 , x3 ) − F ( x1, a2 , x3 ) ,
a2
se cere:
b
(i) să se determine ∆ F ;
a
b
(ii) să se arate că ∫ f = ∆F ;
a
A
(iii) utilizând rezultatul de la punctul precedent, să se calculeze ∫ f , unde

A
(
f ( x, y , z ) = 1 − x ⋅ y ⋅ z
2 2 2
) ⋅ cos ( x ⋅ y ⋅ z ) − 3 ⋅ x ⋅ y ⋅ z ⋅ sin ( x ⋅ y ⋅ z )
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
şi A = ⎜ 0, ⎟ × ⎜ 0, ⎟ × ( π,2 ⋅ π ) .
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
7.4 Integrale multiple generalizate pe mulţimi

măsurabile Jordan
7.4.1 Integrabilitate pe mulţimi nemărginite măsurabile Jordan

Fie A ⊂ p o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan, iar f : A →
integrabilă pe orice secţiune
353
{
Ar = a ∈ A a < r }
a lui A. Aceste ipoteze le vom păstra peste tot în cadrul acestei secţiuni. Are sens
să considerăm funcţia
F: + → , F (r ) = ∫f.
Ar
Definiţie 7.92. Funcţia f se numeşte integrabilă Riemann generalizat
(pe scurt integrabilă generalizat) pe A, dacă F are limită finită pentru r → ∞ .
Prin definiţie, numărul real lim F ( r ) se notează cu
r →∞
∫ f = ∫ f ( x ) dx
A A
şi se numeşte integrala generalizată a funcţiei f pe mulţimea A (nemărginită şi
măsurabilă Jordan).
Dacă p = 2 , atunci se utilizează notaţia
∫ f ( x ) dx = ∫∫ f ( x, y ) dxdy ,
A A
iar în cazul p = 3 se utilizează notaţia
∫ f ( x ) dx = ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz .
A A
Exemplu 7.93. Fie A = x ∈ { 2

}
x ≥ 1 şi funcţia
1
f : A→ , f ( x) =α
, α > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele polare şi utilizând teorema lui
Fubini, avem
2π ⎛ r ⎞ r ⎧ 2π ⋅ ln r , α=2
ρ ⎪
∫ ∫ ∫
F ( r ) = f = ⎜ α dρ ⎟ dα = 2π ⋅ ρ dρ = ⎨ ∫
1−α
⎜ ρ ⎟ r 2 −α − 1
Ar 0 ⎝1 ⎠ 1 ⎪ 2π ⋅ , α≠2
⎩ 2−α
deci
⎧ ∞, 0 < α ≤ 2;
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 2π
r →∞
⎪⎩ α − 2 , α > 2.
În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă
α > 2 , caz în care
2π
∫
f =
α−2
.
A
354
}
x ≥ 1 şi funcţia
1
f : A→ , f ( x) = α
, α > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele sferice şi utilizând teorema lui
Fubini, avem
2π ⎛ π ⎛ r 2 ⎞ ⎞ r ⎧ 4 ⋅ π ⋅ ln r , α=3
ρ ⋅ sin ϕ ⎪
∫
F (r) = f = ⎜ ⎜∫ ∫ ∫ ∫
−α
α
dρ ⎟ dϕ ⎟ dθ = 4π ⋅ ρ dρ = ⎨
2
r 3−α
−1
⎜ ⎜ ρ ⎟ ⎟ ⎪4 ⋅ π ⋅ , α≠3
Ar 0 ⎝0 ⎝1 ⎠ ⎠ 1
⎩ 3−α
deci
⎧ ∞, 0 < α ≤ 3;
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 4π
r →∞
⎪⎩ α − 3 , α > 3.
α > 3 , caz în care
4⋅π
∫
f =
α−3
.
A
Pentru cazul funcţiilor pozitive are loc
Propoziţie 7.95. Fie f : A → + integrabilă pe orice secţiune Ar a
mulţimii nemărginite măsurabile Jordan A ⊂ p . Atunci f este integrabilă
generalizat pe A dacă şi numai dacă există un şir crescător ( rn )n nemărginit
astfel încât şirul ( F ( rn ) ) este mărginit.
n
Demonstraţia rezultă prin aplicarea teoremei lui H.E. Heine2 pentru
limita funcţiilor monotone, observând în prealabil că dacă f ≥ 0 , atunci pentru
r2 > r1 avem
F ( r2 ) − F ( r1 ) = ∫ f ≥0,
Ar2 − Ar1
deci F este crescătoare.

Un criteriu important de integrabilitate în sens generalizat ne oferă
Teoremă 7.96 (Cauchy-Bolzano). Funcţia f : A → este integrabilă în
sens generalizat pe mulţimea nemărginită măsurabilă Jordan dacă şi numai dacă
pentru orice ε > 0 există rε > 0 astfel încât pentru orice r2 > r1 > rε să avem
∫ f <ε.
Ar2 − Ar1
2 Heinrich Eduard Heine (1821-1881), matematician german
355
Demonstraţia rezultă imediat prin aplicarea criteriului Cauchy-Bolzano
pentru limita funcţiei F, observând în prealabil că
F ( r2 ) − F ( r1 ) = ∫ f.
Ar2 − Ar1
Corolar 7.97. Dacă f este integrabilă generalizat pe A, atunci şi f este

integrabilă generalizat pe A.
Demonstraţia rezultă imediat din criteriul precedent şi faptul că
∫ f < ∫ f .
Ar2 − Ar1 Ar2 − Ar1
Remarcă 7.98. În terminologia clasică, în loc de f este integrabilă

generalizat pe A, se mai zice că ∫f este convergentă, iar în loc de f este
A
integrabilă generalizat pe A se spune că ∫f este absolut convergentă. O

A
integrală convergentă care nu este absolut convergentă se numeşte
semiconvergentă. Un exemplu de astfel de integrală este
Exemplu 7.99 (Integrală generalizată semiconvergentă)
Fie funcţia
( −1)n −1 ⋅ ϕ
f: 2
→ , f ( x) = ∑ n2
An ( x ),
n ≥1
unde ϕ An este funcţia caracteristică a mulţimii An = x ∈ { 2

n −1≤ x < n . }
Se observă că dacă notăm cu s = [ r ] , atunci
( −1)n −1 ⋅ ϕ
F (r) = ∫∑
n ≥1 n2
An ( x) =
Ar
s −1
1 ( −1) ( −1)
s
= ∫ ϕ A1 − 2 ⋅
2 A ∫ ϕ A2 + ... +
s2
⋅ ∫ ϕ As +
s2
⋅ ∫ ϕ As +1 =
A1 2 − A1 As − As −1 Ar − As
s
( −1)k −1 ⋅ ( −1)
s
= π⋅ ∑ k2
( 2k − 1) + π ⋅
( s + 1) 2 (
⋅ r + s) .
k =1
Deoarece
( −1)
s
r+s 2π
2 (
π⋅ ⋅ r + s) ≤ π ⋅ ≤ →0,
( s + 1) ( s + 1) r
2
356
pentru r → ∞ obţinem, via criteriul lui G.W. Leibniz3 relativ la convergenţa
seriilor alternate, că există
∞
( −1)k −1 ⋅
lim F ( r ) = π ⋅
r →∞ k 2∑ ( 2k − 1) ∈ .
k =1
În consecinţă, f este integrabilă generalizat pe A şi
∞
( −1)k −1 ⋅
∫ f = π⋅∑
k =1 k2
( 2k − 1) .
A
Analog, deoarece
∞
( 2k − 1) + π ⋅ r+s
∫ f = π⋅ ∑ k 2
( s + 1)2
Ar k =1
tinde la infinit pentru r → ∞ , rezultă că f nu este integrabilă generalizat

pe A.
Un alt criteriu de integrabilitate în sens generalizat este criteriul
comparaţiei dat de
Propoziţie 7.100. Fie f , g : A → integrabile pe orice secţiune Ar a
mulţimii nemărginite şi măsurabile Jordan A şi cu proprietatea că există c > 0
cu f ≤ c ⋅ g .
(i) Dacă g este integrabilă generalizat pe A, atunci f este integrabilă
generalizat pe A.
(ii) Dacă f nu este integrabilă generalizat pe A, atunci nici g nu este
integrabilă generalizat pe A.
Demonstraţie. Să notăm cu
F (r) = ∫ f, G(r) = ∫g
Ar Ar
şi să observăm că din faptul că f şi g sunt pozitive rezultă că F şi G sunt
crescătoare, deci au limită pentru r → ∞ ; în plus, din f ≤ c ⋅ g rezultă F ≤ c ⋅ G .
(i) Dacă g este integrabilă generalizat pe A, atunci lim G ( r ) < ∞ şi din
r →∞
F ≤ c ⋅ G rezultă că lim F ( r ) < ∞ , adică f este integrabilă generalizat
r →∞
pe A.
(ii) Dacă f nu este integrabilă generalizat pe A, atunci lim F ( r ) = ∞ şi din
r →∞
F ≤ c ⋅ G rezultă că şi lim G ( r ) = ∞ , ceea ce arată că g nu este integrabilă
r →∞
generalizat pe A.
3 Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), matematician german
357
7.4.2 Proprietăţile funcţiilor integrabile pe mulţimi nemărginite
măsurabile Jordan
Are loc
Propoziţie 7.101. Fie f , g : A → integrabile pe orice secţiune Ar a
mulţimii nemărginite şi măsurabile Jordan A şi α, β∈ .
(i) Dacă f şi g sunt integrabile generalizat pe A, atunci α ⋅ f + β ⋅ g este
integrabilă generalizat pe A şi
∫ ( α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g (liniaritate).
A A A
(ii) Dacă f şi g sunt integrabile generalizat pe A şi f ≤ g , atunci
∫ f ≤ ∫ g (monotonie).
A A
(iii) Dacă A = A1 ∪ A2 , A1 ∩ A2 = ∅ cu A1 şi A2 măsurabile Jordan, iar f
este integrabilă pe A1 şi pe A2 , atunci f este integrabilă generalizat pe A
şi
∫ f = ∫f+∫f (aditivitate).
A = A1 ∪ A2 A1 A2
Demonstraţie.
(i) Din proprietatea de liniaritate a integralei pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan se obţine
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g .
Ar Ar Ar
Trecând la limită pentru r → ∞ se obţine afirmaţia din enunţ.
(ii) Din proprietatea de monotonie a integralei pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan, din f ≤ g rezultă
∫ f ≤ ∫ g,
Ar Ar
de unde prin trecere la limită pentru r → ∞ obţinem ∫ f ≤ ∫g.

A A
(iii) Ţinând seama că Ar = ( A1 )r ∪ ( A2 )r , ( A1 )r ∩ ( A2 )r = ∅ şi utilizând
proprietatea de aditivitate a integralei pe mulţimi mărginite măsurabile
Jordan, rezultă
∫ f = ∫ f + ∫ f
Ar = ( A1 )r ∪( A2 )r ( A1 )r ( A2 )r
de unde pentru r → ∞ se obţine afirmaţia din enunţ.
358
7.4.3 Funcţii nemărginite integrabile pe mulţimi mărginite
măsurabile Jordan
În această secţiune vom defini integrabilitatea în sens generalizat pentru o
funcţie f : A → nemărginită în orice vecinătate a unui punct a ∈∂A .
Fie deci A o mulţime mărginită măsurabilă Jordan şi f integrabilă pe
{ }
Cr ( A ) = a ∈ A x − a ≥ r = A − D ( a , r )
pentru orice r > 0.
Are sens să considerăm funcţia
→ , F (r ) = ∫
*
F: + f.
Cr ( A)
Definiţie 7.102. Fie A ⊂ p o mulţime mărginită măsurabilă Jordan şi

f : A → nemărginită în orice vecinătate a punctului a ∈ ∂A şi integrabilă pe
Cr ( A ) pentru orice r > 0 .
Funcţia f se numeşte integrabilă generalizat pe A, dacă funcţia F are
limită finită în origine.
Prin definiţie numărul real lim F ( r ) se notează cu
r →0
∫ f = ∫ f ( x ) dx
A A
şi se numeşte integrala generalizată a funcţiei nemărginite f pe mulţimea
mărginită A.
}
1 ≥ x > 0 , a = ( 0,0 ) ∈∂A şi funcţia
1
f : A→ , f ( x) =
β
, β > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele polare şi utilizând teorema lui
Fubini, avem
2π ⎛ 1 ⎞ 1 ⎧ −2π ⋅ ln r , β=2
ρ ⎪
F (r) = ∫ ∫ ∫ ∫
1−β
f = ⎜ β dρ ⎟ dα = 2π ⋅ ρ dρ = ⎨ 1 − r 2 −β ,
⎜ ρ ⎟ ⎪ 2 π ⋅ , β ≠ 2
Cr ( A ) 0 ⎝r ⎠ r 2−β
⎩
⎧ ∞, β ≥ 2;
⎪
deci lim F ( r ) = ⎨ 2 ⋅ π
r →0
⎪ 2 − β , β > 2.
⎩
0 < β < 2 , caz în care
2⋅π
f = ∫
2−β
.
A
359
Exemplu 7.104. A = x ∈ { 3
}
1 ≥ x > 0 , a = ( 0,0,0 ) ∈ ∂A şi funcţia
1
f : A→ , f ( x) =
β
, β > 0.
x
Se observă că prin trecere la coordonatele sferice şi utilizând teorema lui
Fubini, avem
2π ⎛ π ⎛ 1 2
ρ ⋅ sin ϕ ⎞ ⎞⎟
F (r) = ∫ f = ⎜
⎜ ⎜∫ ∫ ∫
⎜
ρ β
dρ ⎟ dϕ dθ =
⎟ ⎟
Cr ( A ) 0 ⎝0 ⎝r ⎠ ⎠
1 ⎧ 4 ⋅ π ⋅ ln r , β=3
⎪
∫
= 4 ⋅ π ⋅ ρ2 −βdρ = ⎨ 1 − r 3−β
⎪4 ⋅ π ⋅ 3 − β , β ≠ 3
r
⎩
deci
⎧ ∞, β ≥ 3;
⎪
lim F ( r ) = ⎨ 4 ⋅ π
r →∞
⎪ 3 − β , 0 < β < 3.
⎩
0 < β < 3 , caz în care
4⋅π
f =∫ 3−β
.
A
Remarcă 7.105. Toate rezultatele obţinute în secţiunile 4.1 şi 4.2 se
extind, cu modificările evidente ale enunţurilor şi la cazul studiat în această
secţiune.
Astfel, de exemplu, dacă f ≥ 0, atunci F (r) = ∫ f este
Cr ( A )
descrescătoare, deci în acest caz f este integrabilă generalizat pe A dacă şi
numai dacă există un şir descrescător ( rn )n convergent la zero astfel încât şirul
( F ( rn ) )n să fie mărginit (via criteriul lui Heine pentru integrabilitatea
generalizată a funcţiilor nemărginite pe mulţimi mărginite).
7.4.4 Exerciţii
1. Să se studieze dacă f : A → este integrabilă generalizat, iar în caz
afirmativ să se calculeze ∫ f , unde
A
(i) (
f ( x, y ) = sin x + y 2 ,
2
) A= {( x, y ) ∈ 2
}
x ≥ 0, y ≥ 0 ;
360
(ii) f ( x, y ) =
sin x
e x⋅ y
, A= {( x, y ) ∈ 2
x ≥ 0, y ≥ 0 ; }
( ),
( )
− x2 + y 2
(iii) f ( x, y ) = cos x 2 + y 2 ⋅ e A= 2
.
2. Fie funcţia f : A → + integrabilă pe orice submulţime măsurabilă

Jordan a lui A, iar A este mărginită şi măsurabilă Jordan. Atunci f este
integrabilă generalizat pe A dacă şi numai dacă există un şir crescător ( Bn )n de
⎜ ⎟ ∫
părţi ale lui A astfel ca şirul ⎛ f ⎞ să fie convergent în .
⎝ Bn ⎠n
3. Să se studieze dacă f : A → este integrabilă generalizat, iar în caz
afirmativ să se calculeze ∫ f , unde
A
( ),
{( x, y ) ∈ }
2 2
− x +y
(i) f ( x, y ) = e A= 2
x ≥ 0, y ≥ 0 ;
(ii) f ( x, y ) = x α ⋅ yβ , A= {( x, y ) ∈ 2
x ≥ 1, y ≥ 1 ; }
y2 − x2
(iii) f ( x, y ) = , A = [ 0,1] × [1, ∞ ) .
(x 2
+y 2 2
)
7.5 Integrale cu parametru
7.5.1 Integrale cu parametru pe mulţimi mărginite măsurabile

Jordan
Fie mulţimile A ⊂ m şi B ⊂ n mărginite măsurabile Jordan, iar

funcţia f : A × B → integrabilă parţial pe A × B . Atunci pentru orice x ∈ A şi
orice y ∈ B secţiunile sale f x , f y sunt integrabile pe B, respectiv A. Deci, are
sens să definim funcţiile
g:A→ , g ( x) = ∫ f x = ∫ f ( x , y ) dy (1)
B B
numită şi integrală cu parametru x asociată funcţiei f şi
h : B → , h( y) = ∫ f y = ∫ f ( x , y ) dx (2)
A A
numită şi integrală cu parametru y asociată funcţiei f.
361
În vederea studiului limitei integralelor cu parametru introducem
Definiţie 7.106. Spunem că funcţia f : A × B → are limită uniformă în
raport cu y în punctul de acumulare a ∈ A′ , dacă pentru orice şir de puncte
( an )n ⊂ A, an ≠ a convergent la a, şirul de funcţii
ϕn : B → , ϕn ( y ) = f ( an , y )
converge uniform pe B.
Dacă f are limita uniformă în a, atunci funcţia
f 0 : B → , f 0 ( y ) = lim ϕn ( y ) = lim f ( an , y )
n →∞ n →∞
se numeşte limita uniformă a funcţiei f în punctul a şi se notează
f ( x, y ) ⎯⎯⎯
u
x→a
→ f 0 ( y ) , ∀y ∈ B .
Trecerea la limită în raport cu parametru a integralelor (1) sau (2) este
soluţionată de
Teoremă 7.107 (Transferul limitei). Fie funcţia f : A × B → cu
proprietatea că pentru orice x ∈ A secţiunea sa f x este integrabilă pe B, adică f
este integrabilă parţial în raport cu y. Dacă
f ( x, y ) ⎯⎯⎯
u
x→a
→ f 0 ( y ) , ∀y ∈ B ,
atunci f0 este integrabilă pe B şi funcţia g (vezi (1)) are limită în punctul a cu
lim g ( x ) = lim
x→a x→a ∫ f ( x , y ) dy = ∫ xlim
→a
f ( x , y ) dy = ∫ f0 ( y ) dy .
B B B
Demonstraţie. Fie şirul de puncte ( an )n ⊂ A, an ≠ a convergent la a.
Atunci şirul de funcţii ϕn : B → , ϕn ( y ) = f ( an , y ) este integrabil pe B cu
limita uniformă pe B, f 0 ( y ) = lim ϕn ( y ) , ∀y ∈ B . Din teorema de transfer de
n →∞
integrabilitate de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia limită f 0 este integrabilă
pe B şi există
lim
n →∞ ∫ ϕn ( y ) dy = ∫ nlim
→∞
ϕ n ( y ) dy = ∫ f 0 ( y ) dy ,
B B B
adică lim g ( an ) =
n →∞ ∫ f 0 ( y ) dy . Din teorema lui Heine pentru limită rezultă că
B
funcţia g are limită în punctul a şi
lim g ( x ) =
x→a ∫ f 0 ( y ) dy.
B
Remarcă 7.108. Ultima egalitate este util a fi scrisă

lim
x→a ∫ f ( x , y ) dy = ∫ xlim
→a
f ( x, y ) dy ,
B B
adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare şi trecere la limită.
362
În vederea studiului continuităţii integralelor cu parametru introducem
Definiţie 5.109. Funcţia f : A × B → se numeşte continuă în punctul
a ∈ A uniform în raport cu y ∈ B , dacă pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0
astfel încât pentru orice x ∈ A cu x − a < δ şi orice y ∈ B să avem
f ( x, y ) − f ( a , y ) < ε .
Continuitatea integralelor cu parametru este demonstrată de
Teoremă 7.110 (Transferul continuităţii). Fie funcţia f : A × B →
integrabilă parţial în raport cu y pe B. Dacă f este continuă în punctul a ∈ A
uniform în raport cu y ∈ B , atunci şi funcţia g este continuă în punctul a.
Demonstraţie. Dacă f este continuă punctul a ∈ A uniform în raport cu
y ∈ B , atunci pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice
x ∈ A cu x − a < δ şi orice y ∈ B avem
ε
f ( x, y ) − f ( a , y ) < .
m( B)
Atunci
g ( x) − g (a) ≤ ∫ f ( x, y ) − f ( a , y ) < ε ,
B
pentru orice x ∈ A cu x − a < δ , deci g este continuă în a.
Corolar 7.111. Dacă A şi B sunt mulţimi compacte măsurabile Jordan şi
f : A × B → este continuă pe A × B , atunci g este continuă uniform pe B.
Demonstraţie. Din continuitatea lui f pe compactul A × B rezultă că f
este continuă uniform pe A × B , ceea ce implică faptul că f este continuă în
orice punct a ∈ A uniform în raport cu y ∈ B . Din teorema precedentă rezultă că
g este continuă pe mulţimea compactă A şi deci g este continuă uniform pe A.
Teorema de derivabilitate a integralelor cu parametru este
Teorema 7.112 (G. W. Leibniz). Fie A ⊂ m , B ⊂ n mulţimi compacte
măsurabile Jordan, iar f : A × B → continuă cu proprietatea că este derivabilă
parţial în raport cu variabila de indice i pe A × B pentru orice i = 1,..., m . Dacă
∂f
este continuă pe A × B pentru orice i = 1,..., m , atunci funcţia
∂xi
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x, y ) dy
B
1
este de clasă C pe A cu
∂g ∂f
∂xi
( x) = ∫ ∂xi
( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A .
B
363
Demonstraţie. Este suficient să considerăm doar cazul m = 1 şi m ( B ) > 0 .
Se observă că dacă a ∈ A , atunci prin aplicarea teoremei lui Lagrange funcţiei
f y obţinem că pentru orice x ∈ A există punctul c situat între a şi x astfel ca
g ( x) − g (a) ∂f f ( x, y ) − f ( a, y ) ∂f
x−a
− ∫ ∂x
( a, y ) dy ≤ ∫ x−a
− ( a , y ) dy =
∂x
B B
∂f ∂f
= ∫ ∂x
( c, y ) − ( a, y ) dy.
∂x
B
∂f
Din continuitatea uniformă a lui pe mulţimea compactă A × B rezultă
∂x
că pentru orice ε > 0 există δ = δ ( ε ) > 0 astfel încât pentru orice x ∈ A cu
x − a < δ şi orice y ∈ B avem
∂f ∂f ε
( x, y ) − ( a, y ) < ,
∂x ∂x m( B)
ceea ce conduce la concluzia că g este derivabilă în punctul a cu derivata
∂f
g′( a ) =
∂x ∫
( a , y ) dy .
B
Prin aplicarea teoremei 7.110 rezultă că g ′ este continuă, deci g este de
clasă C1 pe A.
Remarcă 7.113. Formula de derivare a integralelor cu parametru dată de
teorema 7.112 se poate scrie astfel
∂ ⎛ ⎞ ∂f
∂xi ⎜ ∫
⎜ f ( x, y ) dy ⎟ =
⎟ ∫
∂xi
( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A ,
⎝B ⎠ B
adică o intervertire a operaţiilor de integrare şi derivare parţială.
Să considerăm cazul particular B ⊂ şi fie u , v : A → B două funcţii cu
u ≤ v . În ipoteza că f : A × B → este integrabilă parţial în raport cu y pe B
are sens să definim funcţia
v( x )
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x , y ) dy ,
u( x)
deoarece existenţa integralei este asigurată de proprietatea de ereditate. Funcţia
g se numeşte integrala cu parametru cu limite variabile. Are loc
Corolar 7.114. Fie A ⊂ m , B ⊂ mulţimi compacte măsurabile
Jordan, u , v : A → B două funcţii de clasă C1 pe A cu u ≤ v , iar f : A × B →
continuă. Dacă f este derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i pe
364
∂f
A × B pentru orice i = 1,..., m , având derivatele parţiale continue pe A × B
∂xi
pentru orice i = 1,..., m , atunci funcţia
v( x )
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x , y ) dy
u( x)
este de clasă C1 pe A cu
v( x )
∂g ∂f ∂v ∂u
( x) = ∫ ( x , y ) dy + ( x ) ⋅ f ( x , v ( x ) ) − ( x ) ⋅ f ( x , u ( x ) ) ,
∂xi ∂xi ∂xi ∂xi
u( x)
∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A.
Demonstraţie. Se observă că g ( x ) = G ( x, u ( x ) , v ( x ) ) , unde
v
G ( x, u , v ) = ∫ f ( x , y ) dy .
u
Prin aplicarea teoremei precedente şi a teoremei de diferenţiabilitate a
funcţiilor compuse se deduce că g este derivabilă parţial pe A cu
∂g ∂G ∂G ∂u ∂G ∂v
( x ) = ( x, u ( x ) , v ( x ) ) + ( x, u ( x ) , v ( x ) ) ⋅ ( x ) + ( x , u ( x ) , v ( x ) ) ⋅ ( x ) =
∂xi ∂xi ∂u ∂xi ∂v ∂xi
v( x )
∂f ∂u ∂v
= ∫ ( x, y ) dy − ( x ) ⋅ f ( x, u ( x ) ) + ( x ) ⋅ f ( x, v ( x ) ) , ∀i = 1,..., m, ∀x ∈ A.
∂xi ∂xi ∂xi
u( x)
Prin aplicarea teoremei de continuitate a integralelor cu parametru şi a
∂g
teoremei de continuitate a funcţiilor compuse se deduce că este continuă pe
∂xi
A şi deci g este de clasă C1 pe A.
Teorema de integrabilitate a integralelor cu parametru este
Teoremă 7.115 (G. Fubini). Fie f : A × B → integrabilă parţial pe
A × B . Atunci
¾ funcţia g : A → , g ( x) = ∫ f ( x, y ) dy este integrabilă pe mulţimea A;
B
¾ funcţia h : A → , h ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este integrabilă pe mulţimea B;

A
¾ ∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ g ( y ) dy = ∫ h ( x ) dx , adică
A× B A B
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ ⎛⎜ ∫ f ( x, y ) dy ⎞⎟ dx = ∫ ⎛⎜ ∫ f ( x, y ) dx ⎞⎟ dy .
A× B A ⎝B ⎠ B ⎝A ⎠
365
Demonstraţia a fost dată în secţiunea 9.3.
7.5.2 Integrale generalizate cu parametru

Fie B ⊂ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan, A ⊂ m
şi
funcţia f : A × B → cu proprietatea că pentru orice x ∈ A secţiunea
f x : B → , f x ( y ) = f ( x, y )
este interabilă generalizat pe mulţimea B.
Deci are sens să definim funcţia
g:A→ , g ( x) = ∫ fx = ∫ f ( x , y ) dy
B B
numită şi integrală generalizată cu parametru.
Atunci pentru orice şir crescător ( rn )n nemărginit, şirul
gn : A → , gn ( x ) = ∫ fx
B ( rn )
este convergent la funcţia g , pentru orice x ∈ A , unde
{
B ( rn ) := b ∈ B b < rn . }
Definiţie 7.116. Spunem că integrala generalizată ∫ f ( x, y ) dy converge
B
uniform pe B sau că f este integrabilă generalizat uniform în raport cu x pe B
u
şi notăm f ∈ R B , dacă pentru orice şir crescător nemărginit ( rn )n şirul de
funcţii ( g n )n converge uniform pe A la g.
Un criteriu de convergenţă uniformă a integralelor generalizate cu
parametru este criteriul majorării dat de
Propoziţie 7.117. Dacă există funcţia g : B → integrabilă generalizat
pe mulţimea B ∈ J şi
f ( x, y ) ≤ g ( y ) , ∀ ( x, y ) ∈ A × B ,
atunci f este integrabilă generalizat uniform pe mulţimea B.
Demonstraţie. Fie şirul crescător nemărginit ( rn )n . Pentru a demonstra că
şirul de funcţii ( g n )n converge uniform pe A este suficient, conform criteriului
lui Cauchy pentru convergenţa uniformă, să arătăm că şirul ( g n )n este uniform
fundamental pe mulţimea A.
În adevăr, prin aplicarea criteriului Cauchy-Bolzano de integrabilitate
generalizată funcţiei g rezultă că pentru orice ε > 0 există nε ∈ încât pentru
orice n ≥ nε şi orice x ∈ A şi p ∈ avem
366
gn+ p ( x ) − gn ( x ) = ∫ f ( x , y ) dy ≤
( )
B rn + p − B ( rn )
≤ ∫ f ( x , y ) dy ≤ ∫ g ( y ) dy < ε .
( )
B rn + p − B ( rn ) ( )
B rn + p − B ( rn )
Exemplu 7.118 (Convergenţa uniformă a funcţiei Gamma)

Se cunoaşte că integrala generalizată
∞
Γ( x) = ∫ y x −1 ⋅ e− y dy ,
0
numită şi funcţia Gamma a lui L. Euler4, este convergentă pentru orice x > 0 .
Să arătăm că Γ converge uniform pe orice interval I = [ a, b ) cu
0 < a < b ≤ ∞ . În adevăr, dacă x ≤ b şi y ≥ 1, atunci
0 < y x −1 ⋅ e− y ≤ y b −1 ⋅ e− y
şi cum integrala
∞
∫y
b −1
⋅ e − y dy
1
∞
∫y
x −1
este convergentă, din criteriul precedent rezultă că ⋅ e− y dy este uniform
1
convergentă pe intervalul [ a, b ) cu a > 0 .
Pe de altă parte, dacă 0 < a ≤ x şi 0 < y ≤ 1 , atunci
y x −1 ⋅ e− y ≤ y x −1 ≤ y a −1
1
∫y
a −1
şi cum a > 0 rezultă că integrala dy este convergentă, deci prin criteriul
0
1
precedent ∫y
x −1
⋅ e − y dy converge uniform pe orice interval [ a, ∞ ) cu a > 0 .
0
În consecinţă
∞ 1 ∞
Γ( x) = ∫y ∫y ∫y
x −1 −y x −1 −y x −1
⋅e dy = ⋅e dy + ⋅ e− y dy
0 0 1
converge uniform pe orice interval I = [ a, b ) cu 0 < a < b ≤ ∞ .
4 Leonhard Euler, matematician elveţian, 1707-1783
367
Trecerea la limită sub integralele generalizate cu parametru este justificată
de
Teoremă 7.119. Dacă f : A × B → integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea B şi există funcţia G : B → astfel ca
uniform
lim f ( x, y ) = f 0 ( y ) , ∀y ∈ B ,
x→a
atunci f 0 este integrabilă generalizat pe mulţimea B şi funcţia
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x, y ) dy
B
are limită finită în punctul a ∈ A′ şi
lim g ( x ) = lim
x→a x→a ∫ f ( x , y ) dy = ∫ xlim
→a
f ( x , y ) dy = ∫ f0 ( y ) dy .
B B B
u
Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ + crescător, nemărginit. Din f ∈ R B
uniform
rezultă că lim g n ( x ) = g ( x ) , ∀x ∈ A . Prin aplicarea Teoremei 7.107 pe
n →∞
mulţimea B ( rn ) obţinem că există
lim g n ( x ) = lim
x→a x→a ∫ f ( x , y ) dy = ∫ lim f ( x, y ) dy =
x→a ∫ f0 ( y ) dy, ∀n ∈ .
B ( rn ) B ( rn ) B ( rn )
Din teorema de limită de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia g are limită
finită în punctul a ∈ A′ egală cu
lim lim g n ( x ) = lim lim g n ( x ) = lim g ( x ) = lim
n →∞ x → a x → a n →∞ x→a n →∞ ∫ f 0 ( y ) dy =: ∫ f 0 ( y ) dy .
B ( rn ) B
Remarcă 7.120. Ultima egalitate se mai poate scrie sub forma
lim
x→a ∫ f ( x , y ) dy = ∫ xlim
→a
f ( x, y ) dy ,
B B
adică o intervertire a operaţiilor de integrare generalizată şi trecere la limită.
Teorema de continuitate a integralelor generalizate cu parametru este dată
de
Teoremă 7.121. Fie f : A × B → integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea B. Dacă f este continuă în punctul a ∈ A uniform în raport cu
y ∈ B , atunci funcţia g este continuă în punctul a.
u uniform
Demonstraţie. Din f ∈R B rezultă că lim g n ( x ) = g ( x ) , ∀x ∈ A .
n →∞
Prin aplicarea Teoremei 7.110 pe mulţimea B ( rn ) rezultă că şirul de funcţii
( g n )n este continuu în punctul a. Din teorema transferului continuităţii de la
şiruri de funcţii rezultă că g este continuă în punctul a.
368
Corolar 7.122. Fie A ⊂ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan, iar
B ⊂ n o mulţime nemărginită măsurabilă Jordan cu proprietatea că orice
secţiune a sa B ( r ) este compactă. Dacă f : A × B → este continuă pe A × B şi
integrabilă generalizat uniform pe B, atunci integrala generalizată cu parametru
g, asociată lui f, este continuă uniform pe mulţimea A.
Demonstraţia este analoagă cu demonstraţia teoremei precedente, în locul
teoremei 7.110 utilizându-se corolarul 7.111.
Teorema de derivabilitate a integralelor generalizate cu parametru este
Teoremă 7.123. Fie A ⊂ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan, iar
secţiune a sa B ( r ) este compactă. Fie f : A × B → continuă pe A × B şi
derivabilă parţial în raport cu variabila de indice i pentru orice i = 1,..., m .
∂f
Dacă este continuă pe A × B şi integrabilă generalizat uniform pe B
∂xi
pentru orice i = 1,..., m , atunci integrala generalizată cu parametru g, asociată lui
f, este de clasă C1 pe mulţimea A şi
∂g ∂f
∂xi
( x) =∫ ∂xi
( x, y ) dy, ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., m .
B
Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ + crescător, nemărginit. Prin aplicarea
teoremei 7.112 funcţiei
gn : A → , gn ( x ) = ∫ f ( x, y ) dy = ∫ fx
B ( rn ) B ( rn )
∂f u
şi folosind faptul că ∈ R B obţinem că şirul ( g n )n este de clasă C1 pe A cu
∂xi
∂g ∂f uniform ∂f
lim n ( x ) = lim
n →∞ ∂xi n →∞ ∫∂xi
( x, y ) dy =
∂xi ∫
( x, y ) dy, ∀i = 1,..., m .
B ( rn ) B
Din teorema de derivabilitate de la şiruri de funcţii rezultă că funcţia
g ( x ) = lim g n ( x ) , ∀x ∈ A
n →∞
este derivabilă pe mulţimea A şi are loc egalitatea din enunţ. Din corolarul 7.122
rezultă că g este de clasă C1 pe mulţimea A.
Remarcă 7.124. Egalitatea din enunţul teoremei precedente se rescrie
astfel
∂ ∂f
∂xi∫ f ( x, y ) dy = ∫
∂xi
( x, y ) dy, ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., m ,
B B
adică o intervertire a operaţiilor de derivare şi integrare în sens generalizat.
369
Teoremă 7.125. Fie A ⊂ m o mulţime compactă măsurabilă Jordan, iar
secţiune a sa B ( r ) este compactă.
Dacă f : A × B → este continuă pe A × B şi integrabilă generalizat
uniform pe mulţimea B, atunci
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x, y ) dy
B
este integrabilă pe mulţimea A, iar funcţia
h : B → , h( y) = ∫ f ( x , y ) dx
A
este integrabilă generalizat pe mulţimea B cu
∫ h ( y ) dy = ∫ g ( x ) dx .
B A
Demonstraţie. Fie şirul ( rn )n ⊂ + crescător, nemărginit. Prin aplicarea
corolarului 7.111 funcţiei
gn : A → , gn ( x ) = ∫ f ( x, y ) dy = ∫ fx
B ( rn ) B ( rn )
rezultă că g n este continuă pe A. Prin teorema de continuitate de la şiruri de
uniform
funcţii, cum g ( x ) = lim g n ( x ) , ∀x ∈ A , rezultă că funcţia limită g este
n →∞
continuă pe mulţimea A, ceea ce asigură integrabilitatea sa pe A. Din teorema lui
Fubini aplicată restricţiei lui f la A × B ( rn ) rezultă că
g n ∈R A , h ∈R B ( r ) , ∀n ∈ şi
n
∫ g n ( x ) dx = ∫ h ( y ) dy, ∀n ∈ .
A B ( rn )
Prin aplicarea teoremei transferului integrabilităţii de la şiruri de funcţii
rezultă că există
∫ h ( y ) dy = nlim
→∞ ∫
h ( y ) dy = lim
n →∞ ∫ gn ( x ) dx = ∫ nlim
→∞
g n ( x ) dx = ∫ g ( x ) dx .
B B ( rn ) A A A
Remarcă 7.126. Ultima egalitate se mai poate scrie în forma
⎜ ∫ ∫ ⎟ ⎜ ∫ ∫
⎛ f ( x , y ) dx ⎞ dy = ⎛ f ( x , y ) dy ⎞ d x ,
⎟
B ⎝A ⎠ A ⎝B ⎠
adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare şi integrare în sens
generalizat.
Teorema de integrabilitate generalizată a integralelor generalizate cu
parametru este
370
Teoremă 7.127. Fie A ⊂ m şi B ⊂ n mulţimi nemărginite măsurabile
Jordan cu proprietatea că orice secţiune a lor este compactă.
Fie f : A × B → continuă pe A × B , integrabilă generalizat uniform pe
mulţimea A şi pe B.
Dacă cel puţin una dintre integralele iterate ale lui f este convergentă,
atunci
¾ funcţia
g:A→ , g ( x) = ∫ f ( x, y ) dy
B
este integrabilă generalizat pe mulţimea A,
¾ funcţia
h : B → , h( y) = ∫ f ( x , y ) dx
A
este integrabilă generalizat pe mulţimea B şi
∫ h ( y ) dy = ∫ g ( x ) dx .
B A
Demonstraţie. Presupunem că integrala iterată
⎜ ∫ ∫
⎛ f ( x, y ) dx ⎞ dy
⎟
B ⎝A ⎠
este convergentă, adică funcţia
h : B → , h( y) = ∫ f ( x, y ) dx
A
este integrabilă generalizat pe mulţimea B.
Din h ≤ h ∈ R B , prin utilizarea criteriului comparaţiei rezultă că şi h este
integrabilă generalizat pe B.
Fie şirul ( rn )n ⊂ + crescător, nemărginit. Aplicând teorema precedentă
restricţiei lui f la A ( rn ) × B , rezultă că g este integrabilă pe A ( rn ) şi funcţia
hn : B → , hn ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
A( rn )
este integrabilă generalizat pe B şi
∫ g ( x ) dx = ∫ hn ( y ) dy, ∀n ∈ . (1)
A( rn ) B
Urmează să trecem la limită pentru n → ∞ în această egalitate. Să
justificăm existenţa limitei în partea dreaptă a egalităţii. Pentru aceasta vom
aplica teorema 7.119 pentru funcţia
H : × B → , H ( n, y ) = hn ( y ) .
371
Din inegalitatea
H ( n, y ) ≤ ∫ f ( x, y ) dx ≤ h ( y ) , ∀n ∈ , ∀y ∈ B
A( rn )
prin aplicarea criteriului majorării (propoziţia 7.117) obţinem că integrala
∫ hn ( y ) dy = ∫ H ( n, y ) dy
B B
este uniform convergentă. Din teorema 7.119 obţinem că h este integrabilă
generalizat pe B şi există
lim
n →∞ ∫ hn ( y ) dy = nlim
→∞ ∫
H ( n, y ) dy = ∫ lim H ( n, y ) dy = ∫ lim hn ( y ) dy = ∫ h ( y ) dy.
n →∞ n →∞
B B B B B
Trecând la limită în egalitatea (1), pentru n → ∞ se obţine în final că g

este integrabilă generalizat pe mulţimea A şi integrala sa pe A coincide cu
integrala lui h pe B.
Remarcă 7.128. Egalitatea din enunţul teoremei precedente arată că
⎜ ∫ ∫ ⎟ ⎜ ∫ ∫
⎛ f ( x , y ) dx ⎞ dy = ⎛ f ( x , y ) dy ⎞ d x ,
⎟
B ⎝A ⎠ A ⎝B ⎠
adică are loc o intervertire a operaţiilor de integrare în sens generalizat.
7.5.3 Exerciţii
1. Utilizând teorema 7.107, să se arate că funcţia f : A × B → nu are
limită uniformă în punctul a = 0 , unde:
− y2
y
(i) f ( x, y ) = 2 ⋅ e x , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] ;
2
x
x2 ⋅ y
(ii) f ( x, y ) = , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] .
( 2
x +y 2 2
)
2. Să se studieze continuitatea funcţiilor:
1
g ( x) = ∫ arctg ( x )
2
(i) g : → , + y 2 dy ;
0
1
(ii) h : → , h( y) = ∫ sgn ( x − y ) dx .
0
3. Să se studieze diferenţiabilitatea funcţiei

h : A → , h( x) = ∫ f ( x , y ) dy ,
B
372
unde f : A × B → este dată de:
⎧⎪ln x 2 + y 2 , x 2 + y 2 >0
(i) f ( x, y ) = ⎨ , A = B = [ 0,1] ;
⎪⎩ −1, x2 + y2 =0
ln (1 + x ⋅ y )
(ii) f ( x, y ) = , A = +, B = [ 0,1] ;
1 + y2
1
(iii) f ( x, y ) = 2 , A = ( 0, ∞ ) , B = [ 0,1] .
x + y2
4. Fie funcţia f : → derivabilă. Utilizând formula lui Leibniz, să se
calculeze:
1
(i) g ′′ ( x ) pentru g ( x ) = ∫ f ( y ) ⋅ x − y dy, x∈ ;
0
∂2g
(ii) pentru
∂x1∂x2
x1 ⋅ x2
g ( x1, x2 ) = ∫ ( x1 − x2 ⋅ y ) ⋅ f ( y ) dy, x = ( x1, x2 ) ∈ × *
.
x 1
x2
5. Utilizând teorema de derivare a integralelor cu parametru, să se

calculeze:
ln (1 + y )
1
(i) I = ∫ 1 + y2
dy ;
0
π
1
(ii) I = ∫ ( x1 + x2 ⋅ cos y )2 dy, x1 ≥ x2 > 0 ;
0
π
∫ ln ( x ) x ∈ ( 0,1) .
2
(iii) I = − 2 ⋅ x ⋅ cos y + 1 dy,
0
6. Prin aplicarea teoremei de integrabilitate a integralelor cu parametru

funcţiei
f : [ 0,1] × [ a, b ] → , f ( x, y ) = x y , b > a > 0
să se calculeze integrala funcţiei
⎧ xb − x a
⎪ , x ∈ ( 0,1) ;
g : [ 0,1] → , g ( x ) = ⎨ ln x
⎪ 0, x ∈ {0,1}.
⎩
373
7. Să se studieze convergenţa uniformă a integralei generalizate
h : A → , h( x) = ∫ f ( x , y ) dy ,
B
unde
(i) f ( x, y ) = x ⋅ e − x ⋅ y , A = [ 0,1) , B = +;
(ii) f ( x, y ) = y ⋅ e− x⋅ y ⋅ cos y, A = [1, ∞ ) , B = +.
8. Să se studieze aplicabilitatea teoremei de limită de la integrale

generalizate cu parametru pentru a = ∞ şi f : A × B → , unde:
⎧ x
⎪ , y≤x
¾ f ( x, y ) = ⎨ x 2 + y 2 , A = [1, ∞ ) , B = + ;
⎪ 0, y>x
⎩
⎧ x − x 2 y2
⎪ ⋅e , y≠0
¾ f ( x, y ) = ⎨ y 3 , A = [1, ∞ ) , B = + .
⎪
⎩ 0, y=0
9. Să se studieze continuitatea funcţiei

∞
⎡ 1⎤ y x −1
g : ⎢0, ⎥ → ,
⎣ 2⎦
g ( x) = ∫ 1+ y
dy .
1
10. Să se calculeze cu ajutorul teoremei de derivare a integralelor

generalizate cu parametru următoarele integrale generalizate:
∞
arctgx
¾ I= ∫ 1 + x2
dx ;
0
∞
(
ln 1 + x 2 ) dx .
¾ J= ∫ 1 + x2
0
11. Utilizând teorema de integrabilitate generalizată a integralelor

generalizate cu parametru, să se calculeze următoarele integrale generalizate:
∞
e− x − e −2 x
¾ I= ∫ x
dx ;
0
∞
cos x − cos 2 x
¾ J= ∫ x
dx .
0
374
12. (calculul integralei S.D. Poisson5)
sin ( x ⋅ y )
Fie funcţia f : *3
+ → , f ( x, y , t ) = e − t ⋅ x ⋅ . Să se arate că
x
¾ integrala generalizată cu parametru
∞
→ , h ( y, t ) = ∫ f ( x , y , t ) dx
*2
h: +
0
converge uniform;
∂h
¾ este integrabilă generalizat uniform pe *+ ;
∂y
¾ cu ajutorul teoremei de derivare a integralelor generalizate cu
parametru să se arate că
∂h 1 y
= 2 , h ( y , t ) = arctg ;
∂y t + y 2 t
∞
sin x π
¾ ∫ x
dx = lim h (1, t ) = (integrala Poisson).
t 0 2
0
13. (calculul integralei Euler-Poisson)

Fie funcţia f : → , f ( x, y ) = x ⋅ e
*2
.
(
− x 2 ⋅ 1+ y 2 )
+
¾ Să se arate că integrala generalizată cu parametru
∞
→ , h( y) = ∫ f ( x , y ) dx
*
h: +
0
⎛∞ ∞⎞ π
∫ ∫
şi ⎜ f ( x, y ) dx ⎟ dy = .
*
este integrabilă generalizat pe +
⎜ ⎟ 4
0 ⎝0 ⎠
∞
g ( x) = ∫ f ( x , y ) dy
*
g: + → ,
0
∞ 2
⎛∞ ⎞ ⎛∞ 2 ⎞
∫ ∫
este integrabilă generalizat pe + şi ⎜ f ( x, y ) dy ⎟ dx = ⎜ e −t dt ⎟ . ∫
*
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
0 ⎝0 ⎠ ⎝0 ⎠
¾ Să se arate folosind teorema de integrabilitate generalizată a
integralelor generalizate cu parametru, că
∞
π
∫
2
e − x dx = (integrala Euler-Poisson).
2
0
5 Siméon Denis Poisson, 1781-1840, matematician francez
375
14. (calculul integralei Fresnel6)
2
Fie funcţia f : 2+ → , f ( x, y ) = e− y ⋅ x ⋅ sin y .
∞
→ , h( y) = ∫ f ( x , y ) dx
*
h: +
0
⎛∞ ∞ ⎞ ∞
1 π
∫ ∫
şi ⎜ f ( x, y ) dx ⎟ dy = ∫
*
este integrabilă generalizat pe + d x = .
⎜ ⎟ 1 + x 2
2 ⋅ 2
0 ⎝0 ⎠ 0
∞
→ , g ( x) = ∫ f ( x , y ) dy
*
g: +
0
⎛∞ ∞ ⎞ ∞
∫ ∫
şi ⎜ f ( x, y ) dy ⎟ dx = π ⋅ sin t 2dt . ∫
*
este integrabilă generalizat pe +
⎜ ⎟
0 ⎝0 ⎠ 0
¾ Să se arate folosind teorema de integrabilitate generalizată a
integralelor generalizate cu parametru, că
∞
1 π
∫ sin x dx = 2 ⋅
2
(integrala Fresnel).
2
0
15. Să se enunţe şi să se demonstreze variantele rezultatelor din secţiunea

5.2 pentru cazul integralelor generalizate cu parametru generate de funcţii
f : A × B → nemărginite în orice vecinătate a unui punct b ∈ B − B , unde B
este mărginită măsurabilă Jordan.
6 Augustin Jean Fresnel, 1788-1827, matematician francez
376
CAPITOLUL 8
INTEGRAREA FORMELOR DIFERENŢIABILE

DE GRADUL ÎNTÂI ŞI DOI
În acest capitol vom prezenta câteva elemente de calcul integral pentru

forme diferenţiabile de gradul I şi II în n , cunoscute tradiţional sub denumirea
de integrale curbilinii şi, respectiv, de suprafaţă. Sunt demonstrate formulele de
legătură între aceste integrale şi integralele duble şi triple, obţinându-se aşa-
numitele formule stocksiene (Green1, Gauss2-Ostrogradski3, Stokes4).
8.1 Integrale curbilinii
n
8.1.1 Drumuri şi curbe în
n
O aplicaţie continuă definită pe un interval compact cu valori în A ⊂ ,
γ : [ a, b ] → A se mai numeşte drum în A.
{ }
Mulţimea I ( γ ) = γ ( t ) t ∈ [ a, b ] se mai numeşte imaginea drumului γ .
Dacă pentru orice t0 ∈ [ a, b ] există
γ ( t ) − γ ( t0 )
γ′ ( t0 ) = lim ∈ n,
t →t0 t − t0
atunci drumul γ se numeşte derivabil sau diferenţiabil.
Dacă
∆ ∈D [ a, b ] , a = t0 < t1 < ... < tk −1 < tk < ... < tn = b
este o diviziune a segmentului [ a, b ] , atunci numărul real
n
V ( γ; ∆ ) = ∑ γ ( tk ) − γ ( tk −1 )
k =1
1 George Green, matematician englez, 1793-1841

2 Johann Carl Friedrich Gauss, matematician german, 1777-1855
3 Mikhail Vasilevich Ostrogradski, matematician ukrainian, 1801-1862
4 George Gabriel Stokes, matematician irlandez, 1819-1903
377
se numeşte variaţia drumului γ relativ la diviziunea ∆ , iar numărul din +
b
Vγ= sup V ( γ; ∆ )
a ∆∈D [ a ,b ]
se numeşte variaţia totală a drumului γ sau lungimea drumului γ şi notăm
b
l (γ) = V γ .
a
Definiţie 8.1. Drumul γ : [ a, b ] → A ⊂ n
se numeşte:
¾ închis, dacă γ ( a ) = γ ( b ) ;
¾ simplu, dacă γ este injectivă;
¾ rectificabil, dacă l ( γ ) < ∞ ;
¾ cu tangentă continuă, dacă γ este de clasă C1 ;
¾ cu tangentă continuă pe porţiuni, dacă există o diviziune ∆ ∈D [ a, b ]
astfel încât restricţia lui γ la fiecare interval parţial [tk −1, tk ] , k = 1,..., n ,
este de clasă C1 ;
¾ neted, dacă γ este de clasă C1 şi γ′ ( t ) ≠ 0, ∀t ∈ [ a, b ] .
Remarcă 8.2. Au loc implicaţiile γ neted ⇒ γ cu tangentă continuă ⇒ γ
cu tangentă continuă pe porţiuni ⇒ γ rectificabil.
Dacă γ este cu tangentă continuă pe porţiuni, atunci γ este diferenţiabilă
cu excepţia eventual a unei mulţimi finite şi deci aplicaţia γ′ este definită a.p.t.
pe [ a, b ] .
Definiţie 8.3. Drumurile γ1 : [ a1, b1 ] → n
, γ 2 : [ a2 , b2 ] → n
se numesc:
¾ de extremităţi comune, dacă γ1 ( a1 ) = γ 2 ( a2 ) , γ1 ( b1 ) = γ 2 ( b2 ) ;
¾ justapozabile, dacă γ1 ( b1 ) = γ 2 ( a2 ) ;
¾ echivalente şi notăm γ1 ∼ γ 2 , dacă există un homeomorfism crescător
h : [ a1, b1 ] → [ a2 , b2 ] de clasă C1 astfel încât γ1 = γ 2 h .
Dacă drumurile γ1 : [ a1, b1 ] → n
, γ 2 : [ a2 , b2 ] → n
sunt justapozabile,
atunci definim drumul γ1 ∪ γ 2 : [ a1, b1 + b2 − a2 ] → n
prin
⎧ γ1 ( t ) , t ∈ [ a1, b1 ];
( γ1 ∪ γ 2 )( t ) = ⎨
⎩ γ 2 ( t + a2 − b1 ) , t ∈ ( b1, b1 + b2 − a2 ].
Se observă că I ( γ1 ∪ γ 2 ) = I ( γ1 ) ∪ I ( γ 2 ) , motiv pentru care drumul
γ1 ∪ γ 2 se mai numeşte reuniunea drumurilor γ1 şi γ 2 .
Exemplu 8.4. Fie γ : [ a, b ] → n
şi γ − : [ a, b ] → n
definit prin
γ− (t ) = γ ( a + b − t )
378
( )
numit şi opusul drumului γ . Se observă că I ( γ ) = I γ − , drumurile γ şi γ − sunt
justapozabile, iar drumul γ ∪ γ − este un drum închis.
Remarcă 8.5. Se vede imediat că dacă drumurile γ1 şi γ 2 sunt
justapozabile şi cu tangenta continuă pe porţiuni respectiv rectificabile, atunci şi
drumul γ1 ∪ γ 2 este cu tangenta continuă pe porţiuni, respectiv rectificabil.
n
Remarcă 8.6. Se vede uşor că echivalenţa drumurilor în are
proprietăţile:
¾ γ ∼ γ (reflexivitate);
¾ dacă γ1 ∼ γ 2 ⇒ γ 2 ∼ γ1 (simetrie);
¾ dacă γ1 ∼ γ 2 şi γ 2 ∼ γ 3 , atunci γ 3 ∼ γ1 (tranzitivitate).
În consecinţă, relaţia ∼ este o relaţie de echivalenţă în mulţimea
drumurilor în n .
Definiţie 8.7. O clasă de drumuri echivalente în n se numeşte curbă în
n
. Proprietăţile curbelor sunt similare proprietăţilor drumurilor.
Propoziţie 8.8. Fie γ1 : [ a1, b1 ] → n , γ 2 : [ a2 , b2 ] → n două drumuri
echivalente. Atunci:
(i) I ( γ1 ) = I ( γ 2 ) ;
(ii) dacă γ 2 este simplu, atunci şi γ1 este simplu;
(iii) dacă γ 2 este închis, atunci şi γ1 este închis;
(iv) dacă γ 2 este cu tangentă continuă sau cu tangentă continuă pe porţiuni,
atunci şi γ1 este cu tangentă continuă, respectiv cu tangentă continuă pe
porţiuni;
(v) dacă γ 2 este rectificabil, atunci şi γ1 este rectificabil şi l ( γ1 ) = l ( γ 2 ) ;
(vi) dacă γ 2 este neted, atunci şi γ1 este neted.
Demonstraţie. (i) Din definiţia 8.3 obţinem
( )
I ( γ1 ) = γ1 ([ a1, b1 ]) = γ1 h ([ a2 , b2 ]) = γ 2 ([ a2 , b2 ]) = I ( γ 2 ) .
(ii) Dacă γ 2 este injectivă şi h este un homeomorfism, atunci şi γ1 = γ 2 h
este injectivă, adică γ1 este simplu.
(iii) Dacă γ 2 ( a2 ) = γ 2 ( b2 ) şi γ1 ∼ γ 2 , atunci
γ1 ( a1 ) = γ 2 ( h ( a1 ) ) = γ 2 ( a2 ) = γ 2 ( b2 ) = γ 2 ( h ( b1 ) ) = γ1 ( b1 ) ,
deci γ1 este închisă.
(iv) Dacă γ 2 este cu tangentă continuă şi γ1 ∼ γ 2 , atunci există
homeomorfismul h de clasă C1 astfel ca γ1 = γ 2 h , deci γ1 este cu tangentă
continuă. Dacă γ 2 este cu tangentă continuă pe porţiuni şi γ1 ∼ γ 2 , atunci există
o diviziune ∆ ∈D [ a2 , b2 ] încât restricţia lui γ 2 la orice interval parţial al
379
diviziunii ∆ este o aplicaţie de clasă C1 . Prin homeomorfismul h diviziunea ∆
trece în diviziunea h ( ∆ ) ∈D [ a1, b1 ] cu proprietatea că restricţia lui γ1 = γ 2 h la
orice interval parţial al acestei diviziuni este o aplicaţie de clasă C1 , fapt ce arată
că drumul γ1 este cu tangentă continuă pe porţiuni.
(v) Dacă γ 2 este rectificabil şi γ1 ∼ γ 2 , iar ∆ ∈D [ a1, b1 ] este o diviziune
arbitrară, atunci
n
V ( γ1, ∆ ) = ∑ γ1 ( tk ) − γ1 ( tk −1 ) =
k =1
n b2
= ∑ γ 2 ( h ( tk ) ) − γ 2 ( h ( tk −1 ) ) = V ( γ1, h ( ∆ ) ) ≤ V γ 2 < ∞,
a2
k =1
deci γ1 este rectificabil cu
b1 b2
l ( γ1 ) = V γ1 ≤ V γ 2 = l ( γ 2 ) .
a1 a2
Inegalitatea în sens contrar rezultă din simetria relaţiei de echivalenţă a
drumurilor. Prin urmare, l ( γ1 ) = l ( γ 2 ) .
(vi) Din regula de derivare a funcţiilor compuse şi definiţia 8.3 rezultă că
dacă γ1 ∼ γ 2 , atunci există homeomorfismul h astfel ca
γ1′ ( t ) = γ′2 ( h ( t ) ) ⋅ h′ ( t ) , t ∈ [ a1, b1 ] ,
de unde deducem că dacă γ 2 este neted, atunci şi γ1 are această proprietate.
Propoziţia precedentă conduce în mod natural la
Definiţie 8.9. O curbă C se numeşte:
¾ închisă, dacă există un drum γ ∈ C închis;
¾ simplă, dacă există un drum γ ∈ C simplu;
¾ rectificabilă, dacă există un drum γ ∈ C rectificabil;
¾ cu tangentă continuă, dacă există un drum γ ∈ C cu tangenta continuă;
¾ cu tangentă continuă pe porţiuni, dacă există un drum γ ∈ C cu tangenta
continuă pe porţiuni;
¾ netedă, dacă există un drum γ ∈ C neted.
Mulţimea I ( C ) = I ( γ ) , γ ∈ C se numeşte imaginea curbei C.
În exemplul de mai jos vom arăta că:
¾ un drum nu trebuie confundat cu imaginea sa, deoarece există drumuri cu
aceeaşi imagine aparţinând la curbe diferite;
¾ lungimea unui drum nu trebuie confundată cu lungimea imaginii sale.
Exemplu 8.10. Fie drumurile γ1, γ 2 , γ 3 : [ 0,1] → 2 definite prin
γ k ( t ) = ( f k ( t ) , f k ( t ) ) , k = 1,2,3 ,
380
⎧ ⎡ 1⎤
⎧ π ⎪ 2 ⋅ t , t ∈ 0, ;
⎪t ⋅ sin , t ∈ ( 0,1]
⎪ ⎣⎢ 2 ⎦⎥
unde f1 ( t ) = t , f2 (t ) = ⎨ 2⋅t f3 ( t ) = ⎨ ,
⎪⎩ 0, t =0 ⎪2 − 2 ⋅ t , t ∈ ⎛ 1 ,1⎤ .
⎜
⎪⎩ ⎝ 2 ⎦⎥
Se observă că γ1 este cu tangentă continuă, prin urmare şi rectificabil,
având lungimea
1 1
l ( γ1 ) = V γ1 =
0 ∫ γ ′ ( t ) dt = 2 ,
0
b b
aici am utilizat formula V γ =
a ∫ γ′ ( t ) dt de calcul a variaţiei totale a unei
a
aplicaţii γ : [ a, b ] → cu tangentă continuă pe porţiuni.
Deoarece f 2 este o funcţie continuă care nu este cu variaţie mărginită
(exerciţiu), rezultă că γ 2 nu este rectificabil, ceea ce arată că γ 2 nu este
echivalent cu γ1 .
Drumul γ 3 este un drum cu tangentă continuă pe porţiuni, deci
rectificabil, aşadar nu este echivalent cu γ 2 , mai mult
1
1 2 1 8 8
l ( γ3 ) = V γ3 = V γ3 + V γ3 = + = 2 2 ≠ l ( γ1 ) ,
0 0 1
2
2 2
ceea ce arată că γ1 şi γ 3 nu sunt echivalente.
Se constată imediat că γ 3 este închis, proprietate pe care drumul γ 2 nu o
are. Cu toate aceste putem observa cu uşurinţă că cele trei drumuri au aceeaşi
imagine
I ( γ1 ) = I ( γ 2 ) = I ( γ 3 ) = {( x, y ) ∈ 2
}
x = y ∈ [ 0,1] .
n
8.1.2 Forme diferenţiale de gradul întâi în
Fie A ⊂ n
o mulţime deschisă, iar L ( n
; ) mulţimea funcţiilor liniare
n
L: → .
Definiţie 8.11. O aplicaţie f : A → L ( n
; ) continuă se numeşte formă
diferenţială de gradul întâi în A şi notăm f ∈F 1( A ) .
Dacă aplicaţia f ∈F 1( A ) este de clasă C k , cu k ∈ , atunci f se
numeşte formă diferenţială de gradul întâi de clasă C k şi notăm f ∈F 1k ( A ) .
Evident F 10 ( A ) =F 1( A ) .
381
Remarcă 8.12. Dacă f ∈F 1k ( A ) , atunci pentru orice x ∈ A şi orice
n
v = v1 ⋅ e1 + v2 ⋅ e2 + ... + vn ⋅ en ∈ , avem
⎛ n ⎞ n n
∑
f ( x )( v ) = f ( x ) ⎜ vi ⋅ ei ⎟ =
⎜ ⎟ ∑
vi ⋅ f ( x ) ei = ∑
fi ( x ) ⋅ dxi ( v ),
⎝ i =1 ⎠ i =1 i =1
unde fi : A → , fi ( x ) = f ( x ) ( ei ) , i = 1,..., n , sunt funcţii de clasă C k , iar
dxi : n
→ , dxi ( v ) = vi , i = 1,..., n , sunt proiecţiile canonice din n
pe .
Deci, orice f ∈F 1k ( A ) se reprezintă prin
n
f ( x) = ∑ fi ( x ) dxi , cu f1,..., f n ∈ C Ak .
i =1
n
Exemplu 8.13. Dacă F : A ⊂ → este o funcţie de clasă C1 pe A,
atunci aplicaţia (diferenţiala)
dF : A → L ( n
; ), ( dF )( x ) = d x F
se calculează cu ajutorul relaţiei
∂F ( x )
n n
∂F ( x )
d xF (v) = ∑ ∂x i
vi = ∑ ∂x i
dxi ( v ) ,
i =1 i =1
deci diferenţiala este o formă diferenţială de gradul întâi pe A, ai cărei
coeficienţi sunt funcţiile
∂F ( x )
fi : A → , fi ( x ) = , i = 1,..., n.
∂xi
Acest exemplu sugerează
Definiţie 8.14. O formă diferenţială f ∈F 1k ( A ) este primitivabilă sau
formă diferenţială exactă pe A şi notăm f ∈P Ak , dacă există o funcţie
F :A→ de clasă C k +1 cu proprietatea dF = f .
Facem convenţia ca în cazul k = 0 să notăm P 10 ( A ) =P 1( A ) .
Cu alte cuvinte, f ∈P Ak dacă şi numai dacă există o funcţie f : A → de
clasă C k +1 pe A astfel încât
∂F ( x )
= fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Funcţia F, prin analogie cu situaţia funcţiilor care se mai numesc şi forme
diferenţiale de grad zero, se numeşte primitivă pe A a formei diferenţiale
f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn .
Mulţimea tuturor primitivelor formei diferenţiale f ∈P Ak o notăm cu ∫f.
382
Remarcă 8.15. Dacă A este un domeniu, adică A este deschisă şi conexă,
∫
n
în , f ∈P Ak şi F ∈ f , atunci prin consecinţa teoremei lui Lagrange avem
că
∫ f = {F + C C∈ }
şi deci pentru determinarea mulţimii primitivelor unei forme diferenţiale f ∈P Ak
este suficient să determinăm doar o primitivă F a acesteia, toate celelalte
diferind, în situaţia când A este domeniu, de F printr-o constantă.
8.1.3 Integrala unei forme diferenţiale de gradul întâi

pe un drum
Fie f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn o formă diferenţială de gradul întâi pe
mulţimea deschisă A ⊂ n şi γ : [ a, b ] → A, γ = ( γ1,..., γ n ) un drum în A.
Definiţie 8.16. Forma diferenţială f se numeşte integrabilă pe drumul γ
şi notăm f ∈I γ , dacă pentru orice i = 1,..., n funcţia fi γ este integrabilă în
sens Stieltjes5-Riemann6 pe [ a, b ] .
Prin definiţie numărul real
n b
∑ ∫ ( fi ∫
γ ) dγ i =: f
i =1 a γ
se numeşte integrala formei diferenţiale f pe drumul γ .
Exemplu 8.17. Pentru orice a, x ∈ n există drumul cu tangentă continuă
γ ax : [ 0,1] → n , γ ax ( t ) = a + t ⋅ ( x − a )
cu γ ax ( 0 ) = a, γ ax (1) = x .
Deoarece componentele lui γ ax sunt de clasă C1 , iar fi γ ax sunt continue
pe [ a, x ] rezultă că f ∈I γ x şi prin aplicarea teoremei de reducere a integralei
a
Stieltjes-Riemann la integrala Riemann obţinem
n 1
∫ f =∑
i =1
( xi − ai ) ⋅ ∫ fi ( a + t ⋅ ( x - a ) ) dt .
γ ax 0
5 Thomas Jan Stieltjes, matematician olandez, 1856-1894

6 Georg Friedrich Bernhard Riemann, matematician german, 1826-1866
383
În particular, pentru n = 2, a = ( 0,0 ) , f1 ( x ) = x2 , f 2 ( x ) = x1 obţinem
2 1 1
∫ f =∑
i =1
( xi − ai ) ⋅ ∫ fi ( a + t ⋅ ( x - a ) ) dt = x1 ⋅ ∫ f1 ( t ⋅ ( x - a ) ) dt +
γ ax 0 0
1 1 1
+ x2 ⋅ ∫ f2 ( t ⋅ ( x - a ) ) dt = x1 ⋅ ∫ t ⋅ x2dt + x2 ⋅ ∫ t ⋅ x1dt = x1 ⋅ x2.
0 0 0
Remarcă 8.18. Dacă f ∈F 1( A ) şi γ = ( γ1,..., γ n ) : [ a, b ] → A este un
drum rectificabil, atunci fi γ este continuă, iar γ i este cu variaţie mărginită
pentru orice i = 1,..., n . În consecinţă, fi γ este integrabilă Stieltjes în raport cu
γ i , deci f ∈I γ .
Remarcă 8.19. Dacă f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 1( A ) şi drumul cu
tangentă continuă γ = ( γ1,..., γ n ) : [ a, b ] → A , atunci din teorema de reducere a
integralei Stieltjes-Riemann la integrala Riemann rezultă că f ∈I γ şi
n b
∫ f =∑
i =1
∫ f i ( γ ( t ) ) ⋅ γ ′ ( t ) dt .
γ a
Adică formula de reducere a integralei Stieltjes-Riemann la integrala
Riemann.
Proprietatea de liniaritate a integralei unei forme diferenţiale de gradul
întâi pe un drum este dată de
Propoziţie 8.20. Dacă f , g ∈F 1( A ) sunt integrabile pe drumul
rectificabil γ = ( γ1,..., γ n ) : [ a, b ] → A , iar α, β∈ , atunci α ⋅ f + β ⋅ g este
integrabilă pe γ şi are loc
∫ (α ⋅ f + β ⋅ g ) = α ⋅ ∫ f + β ⋅ ∫ g .
γ γ γ
Demonstraţia rezultă imediat din Definiţia 8.14 şi proprietatea de
liniaritate a integralei Stieltjes-Riemann.
Proprietatea de aditivitate a integralei unei forme diferenţiale de gradul
întâi pe un drum este
( )
Propoziţie 8.21. Fie γ1 = γ11,..., γ1n : [ a1, b1 ] → A
şi
( )
γ 2 = γ12 ,..., γ 2n : [ a2 , b2 ] → A justapozabile,
γ = γ1 ∪ γ 2 , iar
f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 1( A ) .
f este integrabilă pe γ dacă şi numai dacă f este integrabilă pe γ1 şi pe γ 2 .
384
În plus, ∫ f = ∫f+∫ f.
γ=γ1 ∪γ 2 γ1 γ2
Demonstraţie. Se aplică proprietatea de aditivitate şi teorema schimbării
de variabilă în integrala Stieltjes-Riemann şi se obţine că f ∈I γ1 ∩I γ 2 şi
n b1 + b2 − a2 n b1
∫ f =∑
i =1
∫ f i ( γ ( t ) ) dγ i ( t ) = ∑ ∫ fi ( γ1 ( t ) ) dγ1i ( t ) +
i =1 a1
γ a1
n b1 + b2 − a2
+ ∑ ∫ fi ( γ 2 ( t + a2 − b1 ) ) dγ i2 ( t + a2 − b1 ).
i =1 b1
În a doua integrală, efectuând schimbarea de variabilă s = t − b1 + a2 , obţinem
n b2
∫ f = ∫ f +∑ ∫ fi ( γ 2 ( s ) ) dγ i ( s ) = ∫ f + ∫ f . 2
γ i =1
γ1 a2 γ1 γ2
Ne punem problema dacă din faptul că forma diferenţiabilă f este
integrabilă pe un drum γ aparţinând curbei C rezultă că f este integrabilă pe
orice alt drum γ1 ∈ C . Un drum γ ∈ C se mai numeşte şi reprezentare
parametrică pentru curba C.
Independenţa de reprezentarea parametrică sau teorema de schimbare
de variabilă pentru integrala unei forme diferenţiabile de gradul întâi este
Propoziţie 8.22. Fie ( )
γ1 = γ11,..., γ1n : [ a1, b1 ] → A şi
( )
γ 2 = γ12 ,..., γ 2n : [ a2 , b2 ] → A două drumuri echivalente γ1 ∼ γ 2 . Dacă
f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 1( A ) este integrabilă pe γ1 , atunci f este
integrabilă şi pe γ 2 şi
∫f=∫f.
γ1 γ2
Demonstraţie. Se aplică teorema schimbării de variabilă de la integrala
Stieltjes-Riemann, făcându-se schimbarea de variabilă h ( t ) = s , unde
h : [ a2 , b2 ] → [ a1, b1 ] este un homeomorfism crescător cu γ 2 = γ1 h . Rezultă
f ∈I γ 2 şi
n b1 n b2
∫ f =∑ ∫ fi ( γ1 ( s ) ) dγ1i (s) = ∑ ∫ ( )
fi γ1 ( h ( t ) ) dγ1i ( h ( t ) ) =
γ1 i =1 a1 i =1 a2
n b2
= ∑ ∫ fi ( γ 2 ( t ) ) dγi2 ( t ) = ∫ f .
i =1 a2 γ2
385
Definiţie 8.23. Fie f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 1( A ) şi C o curbă cu
I ( C ) ⊂ A . Forma diferenţială f se numeşte integrabilă pe curba C şi notăm
f ∈I C , dacă există un drum γ ∈ C cu f ∈I γ . Numărul real ∫f se notează cu
γ
∫f şi se numeşte integrala formei diferenţiale de gradul întâi pe curba C, de

C
unde provine şi denumirea tradiţională de integrală curbilinie.
Remarcă 8.24. Procedând absolut analog ca în demonstraţia propoziţiei
8.22, se demonstrează că dacă f ∈I γ1 şi γ 2 = γ1 h , unde h : [ a2 , b2 ] → [ a1, b1 ]
este un homeomorfism descrescător, atunci f ∈I γ2 şi
∫
− f = ∫f.
γ1 γ2
În particular, pentru h ( t ) = a + b − t se obţine că dacă f ∈I γ , atunci
f ∈I γ−
şi
∫ f = −∫ f = .
γ− γ
Vom pune în continuare în evidenţă o formulă de legătură între integrala
curbilinie şi integrala dublă.
În acest scop, vom considera pentru început o mulţime A ⊂ 2 simplă în
raport cu axa Oy dată de
A= {( x, y ) ∈ 2
a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x ) , }
unde ϕ, ψ : [ a, b ] → sunt continue cu ϕ ≤ ψ .
Considerăm drumul γ = γ1 ∪ γ 2 ∪ γ 3− ∪ γ 4− , unde
γ1 : [ a, b ] → ∂A, γ1 ( t ) = ( t , ϕ ( t ) ) ;
γ 2 : ⎡⎣ϕ ( b ) , ψ ( b ) ⎤⎦ → ∂A, γ 2 ( t ) = ( b, t ) ;
γ 3 : [ a, b ] → ∂A, γ 3 ( t ) = ( t , ψ ( t ) ) ;
γ 4 : ⎡⎣ϕ ( a ) , ψ ( a ) ⎤⎦ → ∂A, γ 4 ( t ) = ( a, t ) .
Se utilizează notaţia
∫f =∫ f
γ ∂A
şi o vom numi integrala curbilinie orientată pe frontiera lui A a formei
diferenţiale de gradul întâi f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 1( A ) . Are loc
386
Lemă 8.25. Fie f1 : A → de clasă C1 pe mulţimea A ⊂ 2 simplă în
raport cu axa Oy a cărei frontieră γ este imaginea unui drum închis rectificabil.
Atunci forma diferenţiabilă de gradul întâi f = f1dx1 ∈I γ , adică este integrabilă
pe γ şi
∂f1
∫ f = ∫ f1dx1 = − ∫∫ ∂x2
dx1dx2 .
γ ∂A A
Demonstraţie. Prin formulei lui Lebniz7-Newton8 obţinem
b ⎛ ψ ( x1 ) ⎞ b
∂f1 ∂f1
∫∫ dx1dx2 = ⎜
∫ ∫ dx2 dx1 = ⎡⎣ f1 ( x1, ψ ( x1 ) ) − f1 ( x1, ϕ ( x1 ) ) ⎤⎦ dx1 .
⎟
∫
∂x2 ⎜ ∂x2 ⎟
A a ⎝ ϕ( x1 ) ⎠ a
Pe de altă parte, din proprietatea de aditivitate şi de reducere a integralei
curbilinii la o integrală Riemann obţinem
∫ ∫ ∫
f1dx1 = f1dx1 = f1dx1 + f1dx1 − f1dx1 − f1dx1 = ∫ ∫ ∫
∂A γ γ1 γ2 γ3 γ4
b
= ∫ f1dx1 − ∫ f1dx1 = ∫ ⎡⎣ f1 (t, ϕ ( t ) ) − f1 (t, ψ ( t ) )⎤⎦ dt
γ1 γ3 a
şi din egalitatea precedentă rezultă relaţia din enunţ.
Dacă mulţimea A ⊂ 2 este simplă în raport cu axa Ox
A= {( x, y ) ∈ 2
c ≤ y ≤ d , φ( y ) ≤ x ≤ θ( y ) , }
unde φ, θ : [ c, d ] → sunt continue cu φ ≤ θ şi γ = γ1 ∪ γ 2 ∪ γ 3− ∪ γ −4 este un
drum închis definit analog ca mai sus
γ 4 : [ c, d ] → ∂A, γ 4 ( t ) = ( φ ( t ) , t ) ;
γ 3 : ⎡⎣φ ( d ) , θ ( d ) ⎤⎦ → ∂A, γ 3 ( t ) = ( t , d ) ;
γ 2 : [ c, d ] → ∂A, γ 2 ( t ) = ( θ ( t ) , t ) ;
γ1 : ⎡⎣φ ( c ) , θ ( c ) ⎤⎦ → ∂A, γ1 ( t ) = ( t , c ) .
Pentru f ∈F 1( A ) cu f ∈I γ vom utiliza şi în acest caz notaţia
∫f =∫ f.
γ ∂A
Lemă 8.26. Fie f 2 : A → de clasă C1 pe mulţimea A ⊂ 2 simplă în

raport cu axa Ox a cărei frontieră γ este imaginea unui drum închis rectificabil.
7 Gottfried Wilhelm von Leibniz, matematician german, 1646-1716

8 Sir Isaac Newton, matematician englez, 1643-1727
387
Atunci forma diferenţiabilă de gradul întâi f = f 2dx2 ∈I γ , adică este
integrabilă pe γ şi
∂f 2
∫ f = ∫ f 2dx2 = ∫∫ ∂x1
dx1dx2 .
γ ∂A A
Demonstraţia este analoagă cu a lemei precedente.
Prin combinarea rezultatelor obţinute în lemele precedente obţinem o
formulă de legătură între integrala curbilinie şi integrala dublă, datorată
matematicianului englez G. Green9.
Teoremă 8.27 (Green). Fie A ⊂ 2 o mulţime simplă în raport cu
ambele axe a cărei frontieră este imaginea unui drum închis rectificabil, iar
f = f1dx1 + f 2dx2 ∈F 1( A )
o formă diferenţiabilă de gradul întâi şi de clasă C1 pe A. Atunci
⎛ ∂f 2 ∂f1 ⎞
∫f = ∫ f1dx1 + f 2dx2 = ⎜
∂
⎝ 1x
− ∫∫
∂x
⎟ dx1dx2
2⎠
γ ∂A A
(formula lui Green).
Demonstraţia rezultă imediat din Lemele 8.25 şi 8.26.
Remarcă 8.28. Din proprietăţile de aditivitate ale integralei duble şi a
integralei curbilinii se deduce imediat că formula lui Green rămâne adevărată şi
pentru mulţimi care sunt reuniuni finite de mulţimi simple în raport cu ambele
axe şi ale căror frontiere sunt imagini de drumuri rectificabile închise.
Corolar 8.29. Dacă A ⊂ 2 este o mulţime simplă în raport cu ambele
axe a cărei frontieră este imaginea unui drum închis rectificabil, atunci A este
măsurabilă Jordan şi
1
∫
m ( A ) = ⋅ x1dx2 − x2dx1.
2
∂A
Demonstraţie. Se aplică teorema lui Green pentru forma diferenţială
x x
f = − 2 dx1 + 1 dx2 ∈F 1( A )
2 2
şi se obţine
⎛ ∂f 2 ∂f1 ⎞ 1
m ( A) =∫∫dx1dx2 = ∫∫
⎜ −
⎝ ∂x1 ∂x2 ⎠
⎟ dx1dx2 = ∫
f = ⋅ x1dx2 − x2dx1.
2 ∫
A A ∂A ∂A
8.1.4 Integrarea formelor diferenţiabile primitivabile

Analog ca şi în cazul funcţiilor, adică a formelor diferenţiabile de grad
zero, şi pentru formele diferenţiabile de gradul întâi primitivabile are loc o
formulă de tip Leibniz-Newton.
9 George Green, matematician englez, 1793-1841
388
Teoremă 8.30 (Leibniz-Newton). Fie A ⊂ n o mulţime deschisă,
γ : [ a, b ] → A un drum cu tangentă continuă. Dacă f ∈F 1( A ) este o formă
diferenţiabilă de gradul întâi primitivabilă pe A, iar F este o primitivă a lui f
pe A, atunci f este integrabilă pe γ şi
∫ f = F ( γ (b )) − F ( γ ( a ))
γ
numită şi formula lui Leibniz-Newton pentru integrala curbilinie.
Demonstraţie. Prin aplicarea formulelor de reducere a integralei curbilinii
la integrala Riemann, de derivare a funcţiilor compuse şi a formulei lui Leibniz
Newton pentru integrala Riemann obţinem
n b
∂F ( γ ( t ) )
b n
∫
f = ∑∫fi ( γ ( t ) ) ⋅ γ′ ( t ) dt = ∫∑ ∂ xi
⋅ γ ′ ( t ) dt =
γ i =1 a i =1
a
b
= ∫ (F γ )′ ( t ) dt = F ( γ ( b ) ) − F ( γ ( a ) )
a
Remarcă 8.31. Din proprietatea de aditivitate a integralei Riemann se
obţine că formula lui Leibniz-Newton dată de teorema precedentă rămâne
adevărată şi în cazul în care γ este un drum cu tangentă continuă.
Corolar 8.32. Dacă f ∈F 1( A ) este o formă diferenţiabilă primitivabilă
pe mulţimea A şi γ : [ a, b ] → A este un drum închis cu tangentă continuă pe
porţiuni, atunci
∫ f = 0.
γ
Demonstraţia rezultă imediat din formula Leibniz-Newton pentru
integrala curbilinie. □
Corolar 8.33. Dacă f ∈F 1( A ) este o formă diferenţiabilă primitivabilă
pe mulţimea A, iar γ1 : [ a1, b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A sunt drumuri cu tangentă
continuă pe porţiuni şi cu extremităţi comune, atunci
∫f=∫f.
γ1 γ2
Demonstraţie. Dacă γ1 : [ a1, b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A au extremităţi
comune, atunci γ1 ( a1 ) = γ 2 ( a2 ) , γ1 ( b1 ) = γ 2 ( b2 ) şi din formula lui Leibniz-
Newton pentru integrala curbilinie obţinem
∫ f = F ( γ1 ( b1 ) ) − F ( γ1 ( a1 ) ) = F ( γ 2 ( b2 ) ) − F ( γ 2 ( a2 ) ) = ∫ f . □
γ1 γ2
389
Corolarul precedent sugerează
Definiţie 8.34. Spunem că integrala ∫f nu depinde de γ , ci doar de
γ
extremităţile lui γ , dacă pentru orice două drumuri cu tangenta continuă pe
porţiuni γ1 : [ a1, b1 ] → A şi γ 2 : [ a2 , b2 ] → A cu extremităţi comune, avem că
∫f=∫f.
γ1 γ2
Dacă integrala ∫f nu depinde de γ , ci doar de extremităţile lui γ , atunci

γ
se utilizează notaţia
γ(b)
∫f = ∫ f
γ γ(a)
pentru a sublinia că ∫f nu depinde de γ , ci doar de extremităţile lui γ .

γ
Corolarul 8.33 arată că dacă f este primitivabilă, atunci ∫f nu depinde

γ
de γ . Se pune problema în ce condiţii are loc afirmaţia reciprocă. Este necesar
să introducem următoarea
Definiţie 8.35. O mulţime A ⊂ n se zice stelată în raport cu punctul
a ∈ A , dacă pentru orice x ∈ A avem că
{ }
[ a, x ] = a + t ⋅ ( x − a ) t ∈ [0,1] ⊂ A .
Evident, orice mulţime conexă este stelată în raport cu orice punct al său.
Teorema următoare dă o caracterizare a formelor diferenţiale de gradul
întâi primitivabile pe mulţimi deschise şi stelate şi este datorat matematicianului
J. Henri Poincaré10.
Teoremă 8.36 (Poincaré). Fie A ⊂ n o mulţime deschisă şi stelată în
raport cu punctul a ∈ A , iar f = f1dx1 + f 2dx2 + ... + f ndxn ∈F 11( A ) . Următoarele
(i) f este primitivabilă pe mulţimea A;
∂fi ∂f
(ii) ( x ) = j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i, j = 1,..., n ;
∂x j ∂xi
(iii) ∫f nu depinde de γ .
γ
10 J. Henri Poincaré, matematician francez, 1854-1912
390
Demonstraţie. ( i ) ⇒ ( ii ) Dacă f ∈P 1A , atunci, prin definiţia 8.14, există
funcţia F : A → de clasă C 2 pe A cu proprietatea
∂F
( x ) = fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Prin aplicarea criteriului lui Young obţinem
∂fi ∂ ⎛ ∂F ⎞ ∂ ⎛ ∂F ⎞ ∂f
( x ) = ⎜ ⎟ ( x ) = ⎜⎜ ⎟⎟ ( x ) = j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i, j = 1,..., n .
∂x j ∂x j ⎝ ∂xi ⎠ ∂xi ⎝ ∂x j ⎠ ∂xi
( ii ) ⇒ ( iii ) . Din corolarul 8.33 rezultă că este suficient să demonstrăm că
( ii ) ⇒ ( i ) . Pentru fiecare x ∈ A fixat considerăm drumul
γ x : [ 0,1] → A, γ x ( t ) = a + t ⋅ ( x − a ) .
Fie funcţia F : A → , F ( x ) = ∫ f . Să arătăm că F este o primitivă
γx
pentru f, adică
∂F
( x ) = fi ( x ) , ∀x ∈ A, ∀i = 1,..., n .
∂xi
Din exemplul 8.17 rezultă
n 1
F ( x) = ∑ ( xi − ai ) ⋅ ∫ fi ( a + t ⋅ ( x − a ) ) dt.
i =1 0
Aplicând teorema de derivare a integralelor cu parametru, ipoteza ( ii ) şi
formula Leibniz-Newton se obţine că
1 n 1
∂F ∂f
∂x j
( x) = ∫ f j ( a + t ⋅ ( x − a ) ) dt + ∑
i =1
( xi − ai ) ⋅ ∫ t ⋅ i ( γ x ( t ) ) dt =
∂x j
0 0
1
⎡ n
∂fi ⎤
= ∫ ⎢ f j ( γ x (t )) +
⎢⎣
∑ ( xi − ai ) ⋅ t ⋅ ∂x j
( γ x ( t ) ) ⎥ dt =
⎥⎦
0 i =1
1
⎡ n
∂f j ⎤
= ∫ ⎢ f j ( γ x (t )) +
⎢⎣
∑ ( xi − ai ) ⋅ t ⋅ ∂xi
( γ x ( t ) )⎥ dt =
⎥⎦
0 i =1
1
d
⎡t ⋅ f j ( γ x ( t ) ) ⎤⎦ dt = f j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀j = 1,..., n,
= ∫ dt ⎣
0
ceea ce trebuia arătat.
391
x
( iii ) ⇒ ( i ) . Considerăm funcţia F : A → , F ( x ) = ∫ f , definirea fiind
a
posibilă datorită independenţei de drum a integralei ∫f faţă de drumul γ cu

γ
extremităţile a, x ∈ A .
Din faptul că A este deschisă, rezultă că pentru orice x ∈ A există r > 0 cu
⎡⎣ x, x + t ⋅ e j ⎤⎦ ⊂ A, ∀t ∈ ( − r , r ) , ∀j = 1,..., n .
Din proprietatea de aditivitate a integralei curbilinii obţinem
x + t ⋅e j x x + t ⋅e j
(
F x + t ⋅ej = ) ∫ f = ∫f+ ∫ f = F ( x) + ∫ f,
a a x γ
unde γ : [ 0, t ] → A, γ ( s ) = x + s ⋅ e j .
n t t
( )
F x + t ⋅ e j − F ( x) = ∑ ∫ fi ( x + )
s ⋅ e j ⋅ γ i' ( s ) ds = ∫ f j ( x + s ⋅ e j ) ds,
i =1 0 0
deci
( )
F x + t ⋅ e j − F ( x) 1
t
lim
t →0 t
= lim ⋅
t →0 t ∫ f j ( x + s ⋅ e j ) ds = f j ( x ) , ∀x ∈ A, ∀j = 1,..., n ,
0
ceea ce trebuia demonstrat. □
Ipoteza ca mulţimea A să fie stelată în raport cu un punct al său este
esenţială pentru ca echivalenţele din teorema precedentă să aibă loc.
Acest fapt este subliniat de
Exemplu 8.37 (Integrală curbilinie care depinde de drum). Fie
mulţimea A = 2 − {( 0,0 )} şi forma diferenţiabilă
x2 x1
f ( x) = −2
⋅ dx2 , x = ( x1, x2 ) ∈ A .
2
⋅ dx1 +
x x
∂f ∂f
Se observă că 1 = 2 , adică f satisface condiţia ( ii ) din teorema 8.36.
∂x2 ∂x1
Cu toate acestea, f nu este primitivabilă, deoarece ∫f depinde de γ .
γ
În adevăr, drumurile
⎡ π π⎤
γ1 : ⎢ − , ⎥ → , γ1 ( t ) = ( cos t ,sin t )
⎣ 2 2⎦
⎡ 3⋅ π π⎤
γ 2 : ⎢− , − ⎥ → , γ 2 ( t ) = ( cos t , − sin t )
⎣ 2 2⎦
392
sunt cu tangentă continuă şi au aceleaşi extremităţi, dar
∫ f = π ≠ −π = ∫ f .
γ1 γ2
8.1.5 Exerciţii
1. Pentru orice drum γ : [ a, b ] → n
există un drum γ 0 : [ 0,1] → n
cu
γ ∼ γ0 .
2. Să se arate că dacă în echivalenţa a două drumuri se cere ca funcţia h să

fie continuă şi strict crescătoare, atunci există drumuri echivalente, în sensul
cestei definiţii, γ1 ∼ γ 2 astfel încât γ1 este cu tangentă continuă, iar γ 2 nu are
această proprietate.
3. Să se arate că drumurile γ1 şi γ 2 , unde
⎛ t ⎞
γ1 : [ 0,2] → 3
, γ1 ( t ) = ⎜ cos t ,sin t , ⎟;
⎝ 2⋅π ⎠
γ 2 : [ −1,1] → 3 , γ 2 ( t ) = (1,0, −t ) ,
sunt justapozabile deşi γ 2 şi γ1 nu sunt justapozabile.
4. Să se arate că f este integrabilă pe γ şi să se calculeze ∫ f , unde

γ
⎛ π⋅t ⎞
(i) f ( x1, x2 ) = ( x1 + x2 ) dx1 − x2dx2 , γ ( t ) = ⎜1 − 1 − t ,cos ⎟ , t ∈ [ −1,3] ;
⎝ 2 ⎠
(ii) f ( x1, x2 , x3 ) = x1dx1 + x1 ⋅ x2dx2 + x1 ⋅ x2 ⋅ x3dx3 , γ ( t ) = ( t ⋅ cos t , t ⋅ sin t , t ) ,
t ∈ [ −, π ] .
5. Să se studieze dacă f ∈F 1( A ) este primitivabilă, în caz afirmativ să se

calculeze ∫ f , unde
γ
(i) f ( x1, x2 ) = x2dx1 + x1dx2 , A= 2

;
(ii) f ( x1, x2 , x3 ) = x2 ⋅ x3dx1 + x3 ⋅ x1dx2 + x1 ⋅ x2dx3 , A = 3 ;
x2 x1
(iii) f ( x1, x2 ) = 2 2
dx1 − dx2 ,
3 ⋅ x1 + 3 ⋅ x2 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2 3 ⋅ x1 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2
2
* *
A= × ;
x2 x1
(iv) f ( x1, x2 ) = d x1 − dx2 ,
3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2 3 ⋅ x12 + 3 ⋅ x22 − 2 ⋅ x1 ⋅ x2
A= {( x , x ) ∈
1 2
2
x2 > 0 ; }
393
B
6. Să se arate că ∫f nu depinde de γ şi să se calculeze ∫ f , unde
γ A
(i) f ( x1, x2 ) = 2 ⋅ x1 ⋅ x2dx1 + x12dx2 , A = ( 0,1) , B = ( 2,1) ;

(ii) f ( x1, x2 , x3 ) = x12dx1 + x2 dx2 + x3 ⋅ x2 dx3 , A = ( 0,1,2 ) , B = ( −2,1,5 ) .
7. Să se studieze aplicabilitatea formulei lui Green şi în caz afirmativ să

se calculeze ∫ f , unde
∂A
A= {( x , x ) ∈
1 2
2
x12 + x22 ≤ 1 }
şi f = f1dx1 + f 2dx2 , unde
2 2 2 2
(i) f1 ( x1, x2 ) = − x2 ⋅ e x1 + x2 , f 2 ( x1, x2 ) = x1 ⋅ e x1 + x2 ;
(ii) f1 ( x1, x2 ) = e
(
− x12 + x22 ) ⋅ cos ( 2 ⋅ x ), f 2 ( x1, x2 ) = e
(
− x12 − x22 ) ⋅ sin ( 2 ⋅ x ).
1 ⋅ x2 1 ⋅ x2
8. Să se calculeze cu ajutorul formulei Green, măsura Jordan a mulţimii

A, unde
⎧⎪ x 2 x 2 ⎫⎪
(i) A = ⎨( x1, x2 ) ∈ 2 12 + 22 ≤ 1⎬ , a, b ∈ *| ;
⎪⎩ a b ⎪⎭
{
(ii) A = ( x1, x2 ) ∈ 2 3
x12 + 3 x22 ≤ 1 . }
9. Să se calculeze ∫ f , unde
γ
f ( x1, x2 , x3 ) = x1dx1 + dx2 − x1 ⋅ x3dx3 , γ = γ1 ∪ γ 2 ∪ γ 3 ,
iar drumurile γ1, γ 2 , γ 3 sunt indicate în figura următoare.
394
10. Să se demonstreze inegalitatea
1 1
< ln ( x + 1) − ln x < , ∀x > 0
x +1 x
şi apoi să se stabilească monotonia funcţiilor
x x +1
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
e, f : *
+ → *
+, e ( x ) = ⎜1 + ⎟ , f ( x ) = ⎜1 + ⎟ .
⎝ x⎠ ⎝ x⎠
(i) Să se demonstreze că funcţiile z , y : [ 2, e ) → , definite implicit de
sistemul
⎪⎧ x = y
y x
⎨ z
⎪⎩ x = y
şi de condiţiile y ( 2 ) = 4, z ( 2 ) = 2 , au derivata continuă şi mărginită pe
intervalul ( 2,e ) . Precizaţi monotonia funcţiilor z şi y.
(ii) Demonstraţi că aria A aflată între graficele celor două funcţii satisface
relaţia
1 2
A= ∫ (1 + x ) x dx .
0
(iii) Dezvoltaţi în serie Laurent în jurul punctului x = 0 funcţia
⎪⎧(1 + x ) x , x > 0
2
h : ( −1, ∞ ) → , h ( x ) = ⎨
⎪⎩ e 2 , x = 0
şi apoi determinaţi eroarea maximă care se face dacă se calculează integrala
considerând numai patru termeni din seria Laurent a funcţiei h în jurul
punctului x = 0 .
Observaţie. Se consideră o aplicaţie V : D ⊂ 2 → 2 . Fie C o

curbă astfel încât I ( C ) ⊂ D . Dacă V ( x, y ) = ( P ( x, y ) , Q ( x, y ) ) şi
⎧ x = f (t )
γ : [ a, b ] → , γ ( t ) = ⎨ , un element al clasei de echivalenţă C,
⎩ y = g (t )
atunci definim lucrul mecanic al forţei V de-a lungul curbei C ca fiind
b
(
L V ,C = ) ∫ P ( x , y ) dx + Q ( x , y ) dy = ∫ V ⋅ d r .
C a
Integrala de mai sus se numeşte integrală curbilinie de speţa a doua căreia
îi vom studia proprietăţile, printre care cea mai importantă este aceea de
independenţă de drum.
Observaţie. Integrala curbilinie de speţa a doua se mai poate defini ca
fiind integrala formelor diferenţiabile de gradul întâi.
395
Fie L ( k
, ) spaţiul aplicaţiilor liniare definite pe k
cu valori reale şi
k
fie A∈ L ( k
, ) , iar x = ( x ,..., x ) ∈ , atunci
1 k k
x= ∑ xi ⋅ ei , unde
i =1
k
ei , i = 1,..., k , formează baza canonică în . Putem exprima aplicaţia liniară A
în forma
⎛ k i ⎞ k i
A ( x ) = A ⎜ x ⋅ ei ⎟ =
⎜ ⎟ ∑
x ⋅ A ( ei ) . ∑
⎝ i =1 ⎠ i =1
Prin urmare, pentru a cunoaşte aplicaţia liniară A trebuie să cunoaştem
valorile ei în baza canonică, echivalent cu cunoaşterea elementului
( A ( e1 ) ,..., A ( ek ) ) ∈ k
. Din punct de vedere algebric spaţiul L ( k
, ) este
izomorf cu k
. Mai mult, spaţiul L ( k
, ) este de dimensiune k şi aplicaţiile
pi : k
→ , ( )
pi x1,..., xi ,..., x k = xi , i = 1,..., k , numite proiecţii ale lui k
pe
, constituie o bază a acestui spaţiu vectorial peste corpul .
Definiţie. Fie U ⊂ k
o mulţime deschisă. Aplicaţia ω : U → L ( k
, )
de clasă C p , p ≥ 0 se numeşte formă diferenţiabilă de gradul întâi şi de clasă
C p , p ≥ 0 pe mulţimea U. Mulţimea formelor diferenţiabile de gradul întâi şi de
clasă C p , p ≥ 0 pe mulţimea U le vom nota prin D1( ) (U ) . Deoarece
p
L ( k
, )≅ k
, noţiunea de formă diferenţiabilă de gradul întâi se poate gândi
ca fiind legată de aplicaţia ω : U → L ( k

, ).
Observaţie. Vrem să descriem mai exact modul de scriere al unei forme
diferenţiabile conform definiţiei pentru k = 3 .
Fie aplicaţia ω ( x, y, z ) = ( ω1 ( x, y, z ) , ω2 ( x, y, z ) , ω3 ( x, y, z ) ) de clasă C1 .
Dacă v = v1, v 2 , v3 ∈( ) 3
, atunci din regula de calcul a funcţionalelor
liniare
ω ( x, y, z ) ⋅ v = ω1 ( x, y, z ) ⋅ v1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ v2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ v3 .
Folosind proiecţiile lui k pe obţinem
ω ( x, y, z ) ⋅ v = ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 ( v ) + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 ( v ) + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3 ( v ) =
= ⎡⎣ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3 ⎤⎦ ( v ) .
396
Prin urmare, putem scrie formal
ω ( x, y, z ) = ω1 ( x, y, z ) ⋅ p1 + ω2 ( x, y, z ) ⋅ p2 + ω3 ( x, y, z ) ⋅ p3 .
Observaţie. Să reamintim câteva proprietăţi ale proiecţiilor şi spunem că

funcţia f : U ⊂ 3 → este diferenţiabilă în punctul interior a ∈U .
8.2 Integrale de suprafaţă
n
8.2.1 Pânze şi lanţuri în
n
Fie A ⊂ o mulţime deschisă şi k ∈ * cu k ≤ n . O aplicaţie continuă
p : Tk := [ a1, b1 ] × ... × [ ak , bk ] ⊂ k → A ⊂ n
se numeşte k-pânză în mulţimea A şi notăm p ∈P k ( A ) . Dacă pânza p este de
clasă C r pe mulţimea A, atunci notăm p ∈P kr ( A ) . Deci P k0 ( A ) =P k ( A ) .
Dacă p ∈P k ( A ) , atunci mulţimea
I ( p ) = p (Tk ) ⊂ A
se numeşte imaginea k-pânzei p.
În cazul particular k = 1 , orice p ∈P 1( A ) este un drum, iar pentru k = 2
elementele mulţimii P 2 ( A ) se vor numi pe scurt pânze în A.
Dacă k = 2 şi n = 3 , atunci o aplicaţie continuă
p : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
se numeşte pânză de suprafaţă.
În sfârşit, dacă k = n − 1 ≥ 2 , atunci p ∈P k ( A ) se mai numeşte şi pânză
de hipersuprafaţă.
Remarcăm că dacă p : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3 este o pânză de
suprafaţă, atunci pentru orice punct ( t1, t2 ) ∈ T2 aplicaţiile, în fapt secţiunile lui
p,
pt1 : T11 = [ a2 , b2 ] → A, pt1 ( t2 ) = p ( t1, t2 )
şi, respectiv,
pt2 : T12 = [ a1, b1 ] → A, pt2 ( t1 ) = p ( t1, t2 )
sunt drumuri în A.
În particular, o pânză de suprafaţă p : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
definită prin
p ( t1, t2 ) = ( t1, t2 , f ( t1, t2 ) ) ,
397
unde f : T2 → este o funcţie continuă, se numeşte pânză de suprafaţă dată
sub formă explicită, iar z = f ( x, y ) este ecuaţia explicită a pânzei de
suprafaţă p.
Definiţie 8.38. Pânza de suprafaţă p : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3

este:
• simplă, dacă p este injectivă pe T2 ;
• închisă, dacă pentru orice punct ( t1, t2 ) ∈ T2 drumurile pt1 şi pt2 sunt
închise;
• netedă sau singulară, dacă p este de clasă C1 cu rang p′ ( t ) = 2, ∀t ∈ T2 .
Remarcă 8.39. Dacă p : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3

este o pânză de
suprafaţă, atunci se vede imediat că drumurile pa1 şi pb1 , pb−2 şi pa−1 , pa2 ∪ pb1
şi pb2 ∪ pa1 sunt justapozabile şi deci are sens considerarea drumului închis
( ) (
∂p = pa2 ∪ pb1 ∪ pb−2 ∪ pa−1 )
numit şi bordul pânzei de suprafaţă p.
În vederea introducerii noţiunii de bord pentru o k-pânză vom utiliza
pentru bordul pânzei de suprafaţă notaţia
∂p = pa2 + pa2 − pb2 − pa1 sau ∂p = p20 + p11 − p21 − p10 ,
unde
p20 ( t1 ) = p ( t1, a2 ) = pa2 ( t1 ) , p21 ( t1 ) = p ( t1, b2 ) = pb2 ( t1 ) ,
p10 ( t2 ) = p ( a1, t2 ) = pa1 ( t2 ) , p11 ( t2 ) = p ( a1, t2 ) = pa1 ( t2 ) .
Definiţie 8.40. O aplicaţie de forma

m
L= ∑ ci ⋅ pi , m∈ *
, ci ∈ , pi ∈P kr ( A ) , i = 1,..., m ,
i =1
se numeşte k-lanţ de clasă C r în A şi notăm L ∈L rk ( A ) .
Pentru r = 0 notăm L ∈L 0k ( A ) =L k ( A ) şi elementele acestei mulţimi le
numim k-lanţuri în A.
Se vede imediat că un k-lanţ este o combinaţie liniară a m pânze de clasă
C r pe mulţimea A, adică mai spunem că L rk ( A ) este un - modul liber generat
de elementele mulţimii P kr ( A ) .
Definiţie 8.41. Dacă p : Tk := [ a1, b1 ] × ... × [ ak , bk ] ⊂ k

→ A⊂ n
este o
k-pânză în mulţimea A, atunci ( k − 1) - lanţul
398
k 1
∑∑ ( −1)
i+ j
∂p = ⋅ pij ,
i =1 j = 0
unde aplicaţia
pij : Tki−1 := [ a1, b1 ] × ... × [ ai −1, bi −1 ] × [ ai +1, bi +1 ] × ... × [ ak , bk ] → A
este definită prin
(
pij ( t1,..., ti −1, ti +1,..., tk ) = p t1,..., ti −1, sij , ti +1,..., tk , )
iar
⎧a , j = 0
sij = ⎨ i
⎩ bi , j = 1
se numeşte bordul k-pânzei p în mulţimea A.
Exemplu 8.42. Fie p : T3 := [ a1, b1 ] × ... × [ a3 , b3 ] ⊂ 3

→ A⊂ 3
o 3-pânză
3
în . Bordul său este 2-lanţul
∂p = p11 + p20 + p31 − ( p10 + p21 + p30 ) ,
unde
p11 ( t2 , t3 ) = pb1 ( t2 , t3 ) = p ( b1, t2 , t3 ) ,
p20 ( t1, t3 ) = pa2 ( t1, t3 ) = p ( t1, a2 , t3 ) ,
p31 ( t1, t2 ) = pb3 ( t1, t2 ) = p ( t1, t2 , b3 ) ,
p10 ( t2 , t3 ) = pa1 ( t2 , t3 ) = p ( a1, t2 , t3 ) ,
p21 ( t1, t3 ) = pb2 ( t1, t3 ) = p ( t1, b2 , t3 ) ,
p30 ( t1, t2 ) = pa3 ( t1, t2 ) = p ( t1, t2 , a3 ) .
8.2.2 Noţiunea de suprafaţă
După cum am văzut în paragraful precedent, noţiunea de curbă s-a definit

ca o clasă de drumuri echivalente. Noţiunea de suprafaţă este un analog
bidimensional al noţiunii de curbă.
Pentru definirea noţiunii de suprafaţă introducem

Definiţie 8.43. Pânzele de suprafeţe
p : T2 ⊂ 2 → 3 , q : T2 ⊂ 2 → 3
se numesc echivalente şi notăm p ∼ q dacă există un homeomorfism h : T2 → T2

de clasă C1 cu J h > 0 şi q = p h .
399
Se verifică imediat că relaţia ∼ introdusă în definiţia precedentă este o
relaţie de echivalenţă.
O clasă de echivalenţă în raport cu această relaţie de echivalenţă se
numeşte suprafaţă şi notăm S = p . Cu alte cuvinte, o suprafaţă este o clasă de
pânze echivalente.
Propoziţie 8.44. Fie p : T2 ⊂ 2 → 3 , q : T2 ⊂ 2 → 3 două pânze de

suprafaţă echivalente. Atunci:
(i) I ( p ) = I ( q ) ;
(ii) dacă p este simplă, atunci şi q este simplă;
(iii) dacă p este de clasă C1 , atunci şi q este de clasă C1 ;
(iv) dacă p este netedă, atunci şi q este netedă.
Demonstraţia este imediată din definiţia precedentă. Pentru ( iv ) este
suficient să se observe că dacă
rang p′ ( t ) = 2, t ∈ T2 şi J h > 0 ,
atunci din
q′ ( t ) = p′ ( h ( t ) ) ⋅ h′ ( t ) , t ∈ T2
deducem
rang q′ ( t ) = 2, ∀t ∈ T2 ,
adică q este netedă. □

Definiţie 8.45. O suprafaţă S se numeşte
(i) simplă, dacă există o pânză p ∈ S simplă;
(ii) de clasă C1 , dacă există pânza p ∈ S de clasă C1 ;
(iii) netedă, dacă există pânza p ∈ S de netedă.
Exemplu 8.46. Pânzele de suprafeţe p, q : [ 0,1] →

2 3
definite prin
p ( t ) = ( t1, t2 ,0 ) , q ( t ) = ( 2 ⋅ t1 − 1 , 2 ⋅ t2 − 1 ,0 ) ,
au proprietatea că I ( p ) = I ( q ) . Cu toate acestea, p nu este echivalentă cu q,
deoarece p este simplă, iar q nu are această proprietate, căci
⎛1 1⎞ ⎛3 3⎞
q⎜ , ⎟ = q⎜ , ⎟ .
⎝4 4⎠ ⎝4 4⎠
400
8.2.3 Forme diferenţiale de gradul doi
În continuare vom nota cu A 2 ( n

, ) mulţimea funcţiilor
n n
F: × → biliniare cu
F ( u , v ) = − F ( v, u ) , ∀u, v ∈ n
.
Elementele lui A 2 ( n
, ) se numesc aplicaţii alternate pe n
.
n n n
Remarcă 8.47. Dacă F : × → este alternată pe , atunci
F ( u , u ) = 0, ∀u ∈ n .
n
Exemplu 8.48. Dacă f ,g : → sunt liniare, atunci funcţia
n n
f ∧g: × → definită prin
( f ∧ g )( u, v ) = f ( u ) ⋅ g ( v ) − f ( v ) ⋅ g ( u )
este o aplicaţie alternată pe n
. În particular, dxi ∧ dx j ∈A 2 ( n
, ) , unde
( dxi ∧ dx j ) ( u, v ) = ui ⋅ v j − u j ⋅ vi .
Din Remarca 8.47 rezultă că
dxi ∧ dxi = 0, dxi ∧ dx j = − dx j ∧ dxi .
n
Definiţie 8.49. Fie A⊂ o mulţime deschisă. O aplicaţie
f : A →A 2 ( n
, ) continuă se numeşte formă diferenţială de gradul doi în A
şi notăm f ∈F 2 ( A) .
Dacă f este de clasă C k pe mulţimea A, atunci notăm f ∈F k
2 ( A) . În
particular, F 2 ( A) =F 20 ( A) .
Remarcă 8.50. Din definiţia precedentă, ţinând seama de exemplul 8.48,
obţinem că dacă f ∈F 2k ( A ) , atunci pentru orice x ∈ A şi orice u , v ∈ n avem
⎛ n n ⎞
∑
f ( x )( u, v ) = f ( x ) ⎜ ui ⋅ ei , v j ⋅ e j ⎟ =
⎜ i =1 ⎟ ∑
⎝ j =1 ⎠
n ⎛ n ⎞ n n
= ∑
ui ⋅ f ( x ) ⎜
⎜ ∑
vj ⋅ej ⎟ =
⎟ ∑∑
ui ⋅ v j ⋅ f ( x ) ei , e j = ( )
i =1 ⎝ j =1 ⎠ i =1 j =1
n
= ∑ (ui ⋅ v j − u j ⋅ vi ) ⋅ fij ( x ) = ∑ (
fij ( x ) ⋅ dxi ∧ dx j ( u , v ) )
i , j =1 1≤ i < j ≤ n
401
unde
fij : A → , (
fij ( x ) = f ( x ) ei , e j ,) x ∈ A, i, j = 1,..., n, i < j
sunt funcţii de clasă C k pe A.
În concluzie, orice formă diferenţială de gradul doi de clasă C k pe A este
de forma
f ( x) = ∑
fij ( x ) ⋅ dxi ∧ dx j
1≤ i < j ≤ n
k
unde fij : A → este de clasă C pe A pentru orice i, j = 1,..., n, i < j .
În cazul particular n = 3 , obţinem că o formă diferenţială de gradul doi şi
de clasă C k pe o mulţime A ⊂ 3 este de forma
f ( x ) = f12 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx2 + f13 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx3 + f 23 ( x ) ⋅ dx2 ∧ dx3 =
= f1 ( x ) ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ( x ) ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ( x ) ⋅ dx1 ∧ dx2 ,
unde f1 = f 23 , f 2 = − f12 , f3 = f12 sunt funcţii de clasă C k pe A.
Vom nota pe scurt
f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .
3
8.2.4 Integrarea formelor diferenţiale de gradul doi în
Fie p : T2 := [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3 o pânză de suprafaţă în A ⊂ 3 , iar

f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ⋅ dx1 ∧ dx2
o formă diferenţială de gradul doi în A.
La aceste două obiecte asociem funcţia reală f p : T2 → definită prin
D ( p2 , p3 ) D ( p3 , p1 )
f p ( t1, t2 ) = f1 ( p ( t1, t2 ) ) ⋅ ( t1, t2 ) + f 2 ( p ( t1, t2 ) ) ⋅ ( t1, t2 ) +
D ( t1, t2 ) D ( t1, t2 )
D ( p1, p2 )
+ f3 ( p ( t1, t2 ) ) ⋅ ( t1, t2 ).
D ( t1, t2 )
Definiţie 8.51. Forma diferenţială de gradul doi f ∈F se numeşte 2 ( A)

integrabilă pe pânza de suprafaţă p ∈P 2 ( A ) , dacă funcţia f p este integrabilă
pe T2 . Numărul real ∫ f p se mai notează cu ∫ f sau
T2 p
∫∫ f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ⋅ dx1 ∧ dx2 ,

p
fiind integrala formei diferenţiale de gradul doi f pe pânza de suprafaţă p.
402
2 3 2
Propoziţie 8.52. Fie p : T2 ⊂ → A⊂ şi q : T2 ⊂ → A două
pânze de suprafaţă de clasă C1 echivalente. Dacă f ∈F 2 ( A ) este integrabilă pe
pânza p, atunci f este integrabilă şi pe pânza q şi are loc
∫ f =∫ f .
p q
Demonstraţie. Fie h : T2 → T2 un homeomorfism de clasă C1 cu J h > 0 şi

( )
q = p h . Se observă că f q = f p h ⋅ J h şi din teorema schimbării de variabile
rezultă că f q este integrabilă pe T2 , adică f este integrabilă pe q şi
∫ f = ∫ fq = ∫ ( f p h ) ⋅ J h = ∫ f p = ∫ f ,
q T2 T2 T2 p
În baza propoziţie precedente se poate defini integrala unei forme

diferenţiale de gradul doi în 3 pe o suprafaţă prin următoarea
Definiţie 8.53. Forma diferenţială de gradul doi f ∈F 2 ( A ) se numeşte
integrabilă pe suprafaţa S de clasă C1 , dacă există o pânză de suprafaţă p ∈ S
încât f este integrabilă pe pânza p. Numărul real
∫f se mai notează cu ∫f
p S
şi se numeşte integrala formei diferenţiale de gradul doi f pe suprafaţa S, de
unde şi denumirea tradiţională integrală de suprafaţă.
Integrala unei forme diferenţiale de gradul doi pe un 2-lanţ se defineşte

prin
m
Definiţie 8.54. Fie L = ∑ ci ⋅ pi , m∈ *
, ci ∈ , pi ∈P 2 ( A ) un 2-lanţ
i =1
în A ⊂ . O formă diferenţiabilă f ∈F 2 ( A ) se numeşte integrabilă pe lanţul
3
L, dacă f este integrabilă pe pânzele p1,..., pm . Numărul real

m
∑ ci ⋅ ∫ f se notează cu ∫f
i =1 pi L
şi se numeşte integrala lui f ∈F 2 ( A ) pe 2-lanţul L ∈L 2 ( A ) .
În continuare vom stabili formule de legătură între integrala de suprafaţă
şi integrala triplă, respectiv integrala curbilinie.
403
O formulă de legătură între integrala de suprafaţă şi integrala triplă este
dată de teorema Gauss-Ostrogradski pentru formularea căreia avem nevoie de
o 3-pânză în A ⊂ 3
p = ( p1, p2 , p3 ) : T3 = J1 × J 2 × J 3 ⊂ 3 → A ⊂ 3
cu J K = [ ak , bk ] , k = 1,2, 3 şi o formă diferenţială de gradul doi în A
f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f 2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .
Are loc
Teoremă 8.55 (Gauss-Ostrogradski). Dacă f ∈F 21 ( A ) şi p ∈P 32 ( A ) cu
J p > 0 , atunci
⎛ ∂f1 ∂f 2 ∂f3 ⎞
∫ f = ∫ ⎜
⎝ ∂x1
+
∂x2
+ ⎟
∂x3 ⎠
∂A p (T3 )
numită şi formula Gauss-Ostrogradski.

Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că
∂f1
∫
f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 =
∂x1 ∫
∂p p (T3 )
Ţinând seama de definiţia 8.54, avem că
∫ f = I1 + I 2 + I3 ,
∂p
unde
I1 = ∫ f − ∫ f,
p11 p10
I2 = ∫ f − ∫ f,
p20 p21
I3 = ∫ f − ∫ f
p31 p30
şi f = f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 .
Din definiţia 8.53 ţinând seama de exemplul 8.42 şi prin aplicarea
formulei Leibniz-Newton, rezultă
⎡ D ( p2 , p3 )
I1 = ∫∫ ⎢ f1 ( p ( b1, t2 , t3 ) ) ⋅ ( b1, t2 , t3 ) −
J 2 × J3 ⎣ D ( t 2 , t3 )
D ( p2 , p3 ) ⎤
− f1 ( p ( a1, t2 , t3 ) ) ⋅ ( a1, t2 , t3 )⎥ dt2dt3 =
D ( t2 , t3 ) ⎦
404
⎛ D ( p2 , p3 ) ⎤ ⎞⎟
∂ ⎡
= ∫∫ ∫ ⎜ ⎢ f ( p (t )) ⋅ ( t ) ⎥ dt1 dt2dt3 .
⎜ ∂t1 ⎣ 1 D ( t2 , t3 ) ⎦ ⎟⎠
J 2 × J3 ⎝ J1
De aici prin utilizarea formulei lui Fubini obţinem
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I1 = ∫∫∫ f
⎢ 1
∂t1 ⎣
( p ( t ) ) ⋅
D ( t2 , t3 )
( t ) ⎥ dt1dt2dt3.
T3 ⎦
Analog se arată că
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I2 = − ∫∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2dt3
∂t2 ⎣ D ( t1, t3 ) ⎦
T3
şi
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
I3 = ∫∫∫ f
⎢ 1
∂t3 ⎣
( p ( t ) ) ⋅
D ( t1, t2 )
( t )⎥ dt1dt2dt3.
T3 ⎦
Prin aplicarea formulei de derivare a funcţiilor compuse se obţine
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤ ∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤
⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t ) ⎥ − ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ +
∂t1 ⎣ D ( t2 , t3 ) ⎦ ∂t 2 ⎣ D ( t1 , t3 ) ⎦
∂ ⎡ D ( p2 , p3 ) ⎤ ∂f1
+ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ = ( p ( t ) ) ⋅ J p ( t )
∂t3 ⎣ D ( t1, t2 ) ⎦ ∂x1
De aici prin aplicarea formulei de schimbare de variabilă rezultă
∂f1
∫ f = ∫ f 2 ⋅ dx2 ∧ dx3 = ∫∫∫ ∂x1
( p ( t ) ) ⋅ J p ( t ) dt1dt2dt3 =
∂p ∂p T3
∂f1
= ∫∫∫ ∂x1
( p ( t ) ) dx1dx2dx3 ,
p (T3 )
Remarcă 8.56. Formula lui Gauss-Ostrogradski se mai poate scrie astfel
∫∫ f1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + f2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + f3 ⋅ dx1 ∧ dx2 =

∂p
⎛ ∂f1 ∂f 2 ∂f3 ⎞
= ∫∫∫ ⎜
∂x
+
∂x
+
∂x
⎟ dx1dx2dx3.
p (T3 ) ⎝ 1 2 3⎠
405
O formulă de legătură între integrala curbilinie şi integrala de suprafaţă
este dată de teorema lui Stockes, pentru formularea căreia considerăm o pânză
de suprafaţă
p = ( p1, p2 ) : T2 = [ a1, b1 ] × [ a2 , b2 ] → A ⊂ 3
şi o formă diferenţială de gradul întâi în A,
f = f1 ⋅ dx1 + f 2 ⋅ dx2 + f3 ⋅ dx3 .
Are loc
Teoremă 8.57 (Stockes). Dacă f ∈F 11( A ) şi p ∈P 22 ( A ) , atunci
⎛ ∂f3 ∂f 2 ⎞
∫ f1 ⋅ dx1 + f 2 ⋅ dx2 + f3 ⋅ dx3 = ∫∫ ⎜
∂
⎝ 2x
−
∂x3⎠
⎟ ⋅ dx2 ∧ dx3 +
∂p p
⎛ ∂f1 ∂f3 ⎞ ⎛ ∂f 2 ∂f1 ⎞

+ ∫∫ ⎜
∂
⎝ 3x
−
∂x
⎟ ⋅ dx3 ∧ dx1 +
1⎠
∫∫ ⎜
∂
⎝ 1x
−
∂x
⎟ ⋅ dx1 ∧ dx2
2⎠
p p
numită şi formula lui Stockes.

Demonstraţie. Este suficient să demonstrăm că
⎛ ∂f1 ∂f ⎞
∫ f1 ⋅ dx1 = ∫∫ ⎜
⎝ ∂x3
⋅ dx3 ∧ dx1 − 1 ⋅ dx1 ∧ dx2 ⎟ .
∂x2 ⎠
∂p p
Ţinând seama că ∂p = p11 + p20 − p10 − p21 , avem
∫ f1 ⋅ dx1 = I1 + I 2 ,
∂p
unde
I1 = ∫ f1 ⋅ dx1 − ∫ f1 ⋅ dx1
p11 p10
I2 = ∫ f1 ⋅ dx1 − ∫ f1 ⋅ dx1.
p20 p21
Procedând analog ca în demonstraţia teoremei precedente prin utilizarea
formulelor lui Leibniz-Newton şi, respectiv, Fubini, se obţine
b2 b2
∂p ∂p1
I1 = ∫ f1 ( p ( b1, t2 ) ) ⋅ 1 ( b1, t2 ) dt2 − ∫ f1 ( p ( a1, t2 ) ) ⋅ ( a1, t2 ) dt2 =
∂t2 ∂t2
a2 a2
b2 ⎛ b1 ⎞
∂ ⎡ ∂p1 ⎤ ⎟ ∂ ⎡ ∂p1 ⎤
= ∫ ∫ ⎜ f ( p (t )) ⋅ ( t )⎥ dt1 dt2 = ∫∫ f ( p ( t ) ) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 .
⎜ ∂t1 ⎢⎣ 1 ∂t2 ⎦ ⎟
⎢ 1
∂t1 ⎣ ∂t2 ⎦
a2 ⎝ a2 ⎠ T2
406
Analog se arată că
∂ ⎡ ∂p1 ⎤
I2 = − ∫∫ ⎢ f1 ( p ( t ) ) ⋅ ( t ) ⎥ dt1dt2 .
∂t2 ⎣ ∂t1 ⎦
T2
Utilizând formula de derivare a funcţiilor compuse, se verifică egalitatea
∂ ⎡ ∂p1 ⎤ ∂ ⎡ ∂p ⎤
⎢( f1 p )( t ) ⋅ ( t ) ⎥ − ⎢( f1 p )( t ) ⋅ 1 ( t )⎥ =
∂t1 ⎣ ∂t2 ⎦ ∂t2 ⎣ ∂t1 ⎦
∂f1 D ( p3 , p1 ) ∂f D ( p1, p2 )
=
∂x3
( p (t )) ⋅
D ( t1, t2 )
(t ) − 1 ( p (t )) ⋅
∂x2 D ( t1, t2 )
(t )
care conduce la
⎡ ∂f1 D ( p3 , p1 ) ∂f D ( p1, p2 ) ⎤
∫ f1 ⋅ dx1 = ∫∫ ⎢ ( p (t )) ⋅ (t ) − 1 ( p (t )) ⋅ ( t )⎥ dt1dt2 =
∂p T2
∂
⎣ 3x D ( t ,
1 2t ) ∂x 2 D ( t ,
1 2t ) ⎦
⎛ ∂f1 ∂f ⎞
= ∫∫ ⎜
⎝ ∂x3
⋅ dx3 ∧ dx1 − 1 ⋅ dx1 ∧ dx2 ⎟ ,
∂x2 ⎠
p
ceea ce trebuia arătat. □
8.2.5 Exerciţii
1. Să se determine ∂p , unde
(i) p : [ 0, π] × [ 0,2π] → 3
, p ( t1, t2 ) = ( sin t1 ⋅ cos t2 ,sin t1 ⋅ sin t2 ,cos t1 ) ;
(ii) p : [ 0, π] × [ 0,2π] × [ 0,1] → 3
, p ( t1, t2 , t3 ) = ( t3 ⋅ sin t1 ⋅ cos t2 , t3 ⋅ sin t1 ⋅ sin t2 , t3 ⋅ cos t1 )
2. Să se calculeze ∫ f , unde
p
p : [ 0,1] × [ 0,1] → 3
, p ( t1, t2 ) = ( t1, t2 , t1 + t2 )
şi
f ( x ) = x1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + x2 ⋅ dx3 ∧ dx1 + x3 ⋅ dx1 ∧ dx2 .
3. Să se calculeze direct şi cu formula lui Gauss-Ostrogradski ∫ f , unde

p
f ( x ) = x1 ⋅ dx2 ∧ dx3 + x3 ⋅ dx3 ∧ dx1 + x1 ⋅ dx1 ∧ dx2
şi
p : [ 0, π] × [ 0,2π] × [ 0,1] → 3
, p ( t1, t2 , t3 ) = ( t3 ⋅ sin t1 ⋅ cos t2 , t3 ⋅ sin t1 ⋅ sin t2 , t3 ⋅ cos t1 )
407
4. Să se calculeze direct şi cu formula lui Stockes ∫ f , unde
p
⎡ π⎤
p : ⎢0, ⎥ × [ 0,2π] → 3
, p ( t1, t2 ) = ( sin t1 ⋅ cos t2 ,sin t1 ⋅ sin t2 ,cos t1 )
⎣ 2⎦
şi
f ( x ) = − x2 ⋅ dx1 + x1 ⋅ dx2 + x3 ⋅ dx3 .
408
CAPITOLUL 9
ECUAŢII DIFERENŢIALE
9.1 Ecuaţii diferenţiale liniare
Definiţii 9.1
• O ecuaţie diferenţială de forma:
a0 ( x ) ⋅ y ( ) + a1 ( x ) ⋅ y ( ) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I ,
n n −1
(9.1)
( k) dk y
unde y = k , k = 1: n şi în care funcţiile ak , f ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \
dx
este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I , iar y ∈ C n ( I , \ ) este funcţia necunoscută, se
numeşte ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n.
• Numim soluţie a ecuaţiei (9.1) orice funcţie y : I → \ cu proprietăţile:
o y ∈ C(
n −1)
( I;\) ;
o ∃y ( ) pe intervalul I;
n
o funcţia y verifică identic ecuaţia (9.1).

• Dacă f ( x ) = 0, ∀x ∈ I , ecuaţia se numeşte omogenă, iar dacă ∃x ∈ I ,
astfel încât f ( x ) ≠ 0 , ecuaţia se numeşte neomogenă. Funcţiile se numesc
coeficienţii ecuaţiei, iar funcţia f, termenul liber. Punctele x ∈ I în care
a0 ( x ) = 0 se numesc puncte singulare ale ecuaţiei (9.1).
• Definim operatorul diferenţial liniar de ordinul n:
Ln : C n ( I , \ ) → C 0 ( I , \ )
dn d n −1
prin Ln := a0 ( x ) ⋅ n + a1 ( x ) ⋅ n −1 + ... + an ( x ) .
dx dx
Cu ajutorul său ecuaţia (9.1) se scrie ( Ln y ) ( x ) = f ( x ) , x ∈ I .
Ecuaţia Ln y = 0 se mai numeşte ecuaţia omogenă asociată ecuaţiei (9.1).
Propoziţie 9.2
Operatorul Ln este operator liniar iar Ker Ln este un \ -spaţiu vectorial.
409
Exemplu 9.3. Vom determina Ker D n , unde D n , n ∈ `* este operatorul
de derivare de ordin n D n : C ∞ ( I ) → C ∞ ( I ) , I ⊆ \ al funcţiilor reale de clasă
C∞ .
Este clar că soluţia generală ecuaţiei diferenţiale Dy = 0 este un polinom
de gradul zero, adică y = c0 . Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale D 2 y = 0
este un polinom de gradul unu, adică y = c0 ⋅ x + c1 . Vom presupune că soluţia
generală a ecuaţiei D n y = 0 este un polinom de gradul ( n − 1) , adică
y = c0 ⋅ x n −1 + c1 ⋅ x n − 2 + ... + cn − 2 ⋅ x + cn −1 .
Deoarece D n +1 y = 0 se poate scrie D n ( Dy ) = 0 , deducem
Dy = c0 ⋅ x n −1 + c1 ⋅ x n − 2 + ... + cn − 2 ⋅ x + cn −1 ,
de unde
xn x n −1 x2
y = c0 ⋅ + c1 ⋅ + ... + cn − 2 ⋅ + cn −1 ⋅ x + cn ,
n n −1 2
adică soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale D n +1 y = 0 este un polinom de
gradul n. În concluzie, Ker D n este spaţiul vectorial al funcţiilor polinomiale de
grad n.
Definiţie 9.4. Elementele yk ∈ Ker Ln , k = 1: p se numesc liniar
dependente dacă există constantele reale ck , k = 1: p nu toate nule, astfel încât
să avem
p
∑ ck ⋅ yk ( x ) = 0, ∀x ∈ I .
k =1
În caz contrar, elementele yk ∈ Ker Ln , k = 1: p se numesc
independente.
• Fie yk ∈ C (
n −1)
( I , \ ) , k = 1: n . Determinantul funcţional
y1 y2 ... yn
d d d
y1 y2 ... yn
dx dx dx
W ( y1, y2 ,..., yn ) ( x ) := ( x), x ∈ I
... ... ... ...
d n −1 d n −1 d n −1
y1 y2 ... yn
dx n −1 dx n −1 dx n −1
se numeşte determinantul lui Wronski1 sau wronskianul funcţiilor
yk ∈ C (
n −1)
( I , \ ) , k = 1: n .
1 Josef Hoene de Wronski (1778-1853)
410
Teoremă 9.5. Funcţiile yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n sunt liniar dependente
n −1
pe intervalul I dacă şi numai dacă wronskianul lor este nul în orice punct din I.
Exemplu 9.6
• Aratăţi că în spaţiul vectorial real al funcţiilor reale de clasă C ∞
funcţiile
{1 1 − x 1 − x − exp ( x )}
sunt liniar independente pe \ şi generează un subspaţiu finit dimensional V.
• Determinaţi ecuaţia diferenţială liniară ce caracterizează subspaţiul V.
• Calculaţi wronskianul funcţiilor date.
Soluţie
• Din relaţia c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) = 0, ∀x ∈ \ deducem
⎧c1 + c2 + c3 = 0
⎪
⎨ c2 + c3 = 0
⎪ c3 = 0
⎩
de unde c1 = c2 = c3 = 0 , adică funcţiile {1 1 − x 1 − x − exp ( x )} sunt liniar
independente pe \ . Se pot verifica cu uşurinţă axiomele spaţiului vectorial real
pentru subspaţiul
{
V = v ∈ C ∞ ( \; \ ) v = c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) , ck ∈ \, k = 1: 3 . }
• Un element arbitrar al subspaţiului vectorial y ∈V se poate scrie sub
forma
y = c1 + c2 ⋅ (1 − x ) + c3 ⋅ (1 − x − exp ( x ) ) , ck ∈ \, k = 1: 3 ,
iar wronskianul funcţiilor y, y1, y2 , y3 ∈V este
y 1 1 − x 1 − x − exp ( x )
d
y 0 −1 −1 − exp ( x )
dx
W ( y, y1, y2 , y3 ) ( x ) := d 2 = 0, x ∈ \ .
y 0 0 − exp ( x )
dx 2
d3
y 0 0 − exp ( x )
dx 3
Prin calcul direct se constată că y ( ) − y ( ) = 0, x ∈ \ .
3 2
• Un calcul direct arată că

1 1 − x 1 − x − exp ( x )
W ( y1, y2 , y3 ) ( x ) := 0 −1 −1 − exp ( x ) = exp ( x ) > 0, x ∈ \
0 0 − exp ( x )
411
Teoremă 9.7
Dacă n + 1 funcţii yk , y ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n au proprietăţile:
n
• W ( y1, y2 ,..., yn ) ( x ) ≠ 0, ∀x ∈ I ;
• W ( y1, y2 ,..., yn , y ) ( x ) = 0, ∀x ∈ I ,
atunci există constantele ck ∈ \, k = 1: n arbitrare, nu toate nule, astfel încât
y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 + ... + cn ⋅ yn .
Exemplu 9.8
Aratăţi că funcţiile y1, y2 : \ → \
⎧⎪ x n , x < 0 ⎧⎪ 0, x < 0
y1 ( x ) = ⎨ , y2 ( x ) = ⎨ n , n≥3
⎪⎩ 0, x ≥ 0 ⎪⎩ x , x ≥ 0
au următoarele proprietăţi:
• sunt liniar independente pe \ ;
• sunt soluţii ale ecuaţiei diferenţiale
d2 y dy
x 2 ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ ;
dx dx
• au wronskianul nul pe \ ;
• nu generează spaţiul vectorial al soluţiilor V pentru ecuaţia dată.
Explicaţi de ce afirmaţia Teoremei 9.5 nu este verificată de funcţiile
y1, y2 .
Soluţie
• Relaţia c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 = 0, x ∈ \ devine
⎧⎪ c1 ⋅ x n , x < 0
0=⎨ , ∀x ∈ \ ,
n
⎪⎩c2 ⋅ x , x ≥ 0
ceea ce conduce la c1 = c2 = 0 . Astfel funcţiile y1, y2 sunt liniar independente.
• Se verifică imediat că funcţiile y1, y2 ∈ C 2 ( \ ) şi verifică identic pe \
ecuatia
2
2 d y dy
x ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ .
dx dx
• Un calcul direct conduce la
⎧ xn 0
⎪ = 0, x < 0;
n
⎪⎪ n ⋅ x 0
W ( y1, y2 )( x ) := ⎨
⎪ 0 xn
⎪ = 0, x ≥ 0.
n
⎪⎩ 0 n ⋅ x
412
• Se poate constata că ecuaţia admite de asemenea soluţia
1
y3 = n , x ∈ \ − {0} ce nu aparţine spaţiului vectorial V generat de
x
soluţiile y1, y2 .
d2 y dy
• Ecuaţia x ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ admite solutia y4 = x n .
2
dx dx
2
2 d y dy
• Ecuaţia x ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x ∈ \ − {0} admite drept soluţii
dx dx
liniar independente soluţiile y3 , y4 .
d2 y dy
• Mulţimea soluţiilor ecuaţiei x ⋅ 2 + x ⋅ − n 2 ⋅ y = 0, x > 0 este
2
dx dx
subspaţiul vectorial bidimensional real ale cărui elemente sunt de
forma
1
y ( x ) = c1 ⋅ n + c2 ⋅ x n , c1, c2 ∈ \ .
x
• Pe un interval I ce conţine originea, nu sunt verificate ipotezele
teoremei de existenţă şi unicitate. În fapt se poate constata că toate
soluţiile y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 ale ecuaţiei date verifică condiţiile iniţiale
y ( 0 ) = y( ) ( 0 ) = 0 .
1
Teoremă 9.9
Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n, omogenă
Ln ( y ) := a0 ( x ) ⋅ y ( ) + a1 ( x ) ⋅ y ( ) + ... + an ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I ,
n n −1
(9.2)
în care funcţiile ak ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I şi
yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n , n soluţii ale sale. Dacă wronskianul celor n soluţii
n
yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n nu este identic nul pe I, atunci orice soluţie a ecuaţiei

n
(9.2) este de forma

y = c1 ⋅ y1 + c2 ⋅ y2 + ... + cn ⋅ yn , ∀x ∈ I , (9.3)
unde constantele ck ∈ \, k = 1: n sunt arbitrare. Funcţia dată de (9.3) se numeşte
soluţia generală a ecuaţiei (9.2) pe intervalul I.
Definiţie 9.10
Un sistem de soluţii yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n ale ecuaţiei (9.2), cu
n
wronskianul nenul pe intervalul I, se numeşte sistem fundamental de soluţii pe I

ale ecuaţiei (9.2).
Consecinţă 9.11
• n soluţii yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n formează un sistem fundamental pe I
n
dacă şi numai dacă sunt liniar independente pe I;
413
• n + 1 soluţii ale unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n, definite pe I, sunt
liniar dependente pe I.
Observaţie 9.12
Dacă yk ∈ C ( ) ( I , \ ) , k = 1: n constituie un sistem fundamental de soluţii
n
pe I ale ecuaţiei (9.2) atunci soluţia generală a ecuaţiei (9.2) pe I este combinaţia
liniară a acestor soluţii, adică (9.3).
Teoremă 9.13
Fie ecuaţia diferenţiala liniară de ordinul n, omogenă
n n −1
în care funcţiile ak ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .

Dacă se cunoaşte o soluţie particulară y p a ecuaţiei date (deci, un element al
bazei spaţiului soluţiilor), atunci ordinul ecuaţiei se poate micşora cu o unitate
prin schimbarea de funcţie y = y p ⋅ z .
Definiţie 9.14
Se numeşte problema lui Cauchy pentru ecuaţia diferenţială liniară
omogenă de ordinul n
n n −1
în care funcţiile ak ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I ,

problema determinării soluţiei ϕ∈ C ( ) ( I ; \ ) care în punctul x0 ∈ I satisface
n
condiţiile iniţiale ϕ( ) ( x0 ) = y0, k , y0, k ∈ \, k = 0 : ( n − 1) .

k
Teoremă 9.15
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară şi omogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( ) + a1 ( x ) ⋅ y ( ) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I ,
n n −1
(9.4)
în care funcţiile ak , f ∈ C 0 ( I , \ ) , k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, a0 ( x ) ≠ 0, x ∈ I .
Soluţia generală a ecuaţiei (9.4) este suma dintre soluţia generală a
ecuaţiei omogene asociate şi o soluţie particulară (oarecare) a ecuaţiei
neomogene.
Teoremă 9.16 (Lagrange)
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară şi omogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( ) + a1 ( x ) ⋅ y ( ) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I ,
n n −1

Dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii yk , k = 1: n , ale
ecuaţiei omogene asociate pe I, atunci o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene
(9.4) pe I este dată de
n
yp = ∑ yk ⋅ ∫ ck(1) ( x ) dx ,
k =1
414
unde derivatele funcţiilor ck ∈ C ( ) ( I ; \ ) , k = 1: n , reprezintă soluţia sistemului
1
algebric liniar, de n ecuaţii cu n necunoscute, neomogen

⎧c(1) ( x ) ⋅ y ( x ) + c(1) ( x ) ⋅ y ( x ) + ... + c(1) ( x ) ⋅ y ( x ) = 0
1 2 n n
⎪1 2
⎪c( ) ( x ) ⋅ y ( ) ( x ) + c( ) ( x ) ⋅ y ( ) ( x ) + ... + cn(1) ( x ) ⋅ yn(1) ( x ) = 0
1 1 1 1
⎪1 1 2 2
⎪ ...
⎨ , x∈I
(1)
⎪c1 ( x ) ⋅ y1 ( n−2) (1) ( n−2) (1) ( n−2)
( x ) + c2 ( x ) ⋅ y2 ( x ) + ... + cn ( x ) ⋅ yn ( x ) = 0
⎪
⎪c(1) x ⋅ y ( n −1) x + c(1) x ⋅ y ( n −1) x + ... + c(1) x ⋅ y ( n −1) x = f ( x )
⎪1 ( ) 1 ( ) 2 ( ) 2 ( ) n ( ) n ( )
a0 ( x )
⎩
Exemplu 9.17
Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
d2 y dy
x ⋅ 2 + 2 ⋅ + x ⋅ y = 1, x > 0 ,
dx dx
sin x
cunoscând o soluţie y1 ( x ) = a ecuaţiei omogene.
x
Soluţie
Pentru ecuaţia diferenţială omogenă
d2 y dy
x ⋅ 2 + 2 ⋅ + x ⋅ y = 0, x > 0
dx dx
vom face schimbarea de funcţie y = y1 ⋅ z .
d2 z dz
Rezultă ⋅ sin x + 2 ⋅ ⋅ cos x = 0, x > 0 .
dx 2 dx
dz
Schimbând din nou funcţia prin relaţia = v , se obţine o ecuaţie cu
dx
dv 2dx
variabile separate de forma =− . Vom determina o soluţie particulară de
v sin x
dz 1
forma v ⋅ sin 2 x = 1 . Prin urmare, = ⇒ z = − ctg x + C . Am obţinut a
dx sin 2 x
cos x
doua soluţie y2 = a ecuaţiei diferenţiale omogene, liniar independentă de
x
y1 . Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene este
sin x cos x
y0 = c1 ⋅ + c2 ⋅ , x > 0.
x x
O soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale neomogene poate fi găsită prin
metoda variaţiei constantelor. Sistemul liniar diferenţial (Lagrange)
415
⎧ sin x (1) cos x (1)
⎪⎪ x ⋅ c1 + x ⋅ c2 = 0
⎨ ,x>0
⎪ x ⋅ cos x − sin x (1) − x ⋅ sin x − cos x (1) 1
⋅ c1 + ⋅ c2 =
⎪⎩ x2 x2 x
are soluţia c1( ) = cos x, c2( ) = − sin x . Astfel am obţinut următoarea soluţie
1 1
particulară pentru ecuaţia diferenţiala neomogenă

sin 2 x cos 2 x 1
yp ( x) = + = , x > 0.
x x x
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este
sin x cos x 1
y = c1 ⋅ + c2 ⋅ + , x > 0.
x x x
Teoremă 9.18 (soluţia problemei Cauchy pentru ecuaţia diferenţială
liniară de ordinul n, neomogenă)
Fie ecuaţia diferenţială liniară de ordinul n neomogenă
a0 ( x ) ⋅ y ( ) + a1 ( x ) ⋅ y ( ) + ... + an ( x ) ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I ,
n n −1

Dacă se cunoaşte un sistem fundamental de soluţii yk , k = 1: n , pe
intervalul I, atunci există şi este unică soluţia ϕ∈ C ( ) ( I ; \ ) care în punctul
n
x0 ∈ I satisface condiţiile iniţiale ϕ( ) ( x0 ) = y0, k , y0, k ∈ \, k = 0 : ( n − 1) .

k
Definiţie 9.19
Se numeşte ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale de ordinul n,
liniare, cu coeficienţi constanţi, omogene
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0 ,
n n −1
în care ak ∈ \, k = 0 : n , I ⊂ \ este interval, ecuaţia algebrică de ordinul n

a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0 . (9.5)
Se mai notează
K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an
şi se numeşte polinomul caracteristic asociat ecuaţiei diferenţiale de ordinul n,
liniară, cu coeficienţi constanţi, omogene.
Teoremă 9.20
Fie ecuaţia diferenţiala de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
omogenă
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0
n n −1
şi ecuaţia sa caracteristică asociată

K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0 .
416
• Dacă ecuaţia caracteristică are toate rădăcinile reale şi distincte,
rk ∈ \, rk ≠ r j , k ≠ j , ∀k , j = 1 : n , atunci funcţiile yk ( x ) = erk ⋅ x , k = 1: n
formează un sistem fundamental de soluţii pe I, pentru ecuaţia
omogenă.
• Dacă n este un număr par, n = 2 ⋅ k , şi ecuaţia caracteristică are toate
rădăcinile complexe distincte
rm = α m + i ⋅ βm = rm* , rm ≠ r j , m ≠ j , ∀j , m = 1 : k ,
atunci funcţiile
ym ( x ) = eα m ⋅ x ⋅ cos ( βm ⋅ x ) , ym
*
( x ) = eαm ⋅ x ⋅ sin (βm ⋅ x ) , ∀m = 1: k ,
formează un sistem fundamental de soluţii pe I, pentru ecuaţia
omogenă.
• Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina r = α ∈ \ multiplă de ordinul
k ≤ n , atunci funcţiile ym ( x ) = x m −1 ⋅ eα⋅ x , ∀m = 1: k sunt soluţii
independente pe I, pentru ecuaţia omogenă.
• Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcina complexă r = α + i ⋅ β multiplă
n
de ordinul k ≤ , atunci funcţiile
2
ym ( x ) = x ⋅ e
m −1 α m ⋅ x
⋅ cos ( βm ⋅ x ) , ym *
( x ) = x m −1 ⋅ eαm ⋅ x ⋅ sin (βm ⋅ x ) , ∀m = 1: k
sunt 2 ⋅ k soluţii independente, pe I, pentru ecuaţia omogenă.
Propoziţie 9.21 (metoda coeficienţilor nedeterminaţi)
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
neomogenă
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0
n n −1
(9.6)
Dacă f ( x ) = Pm ( x ) ⋅ eα⋅ x ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qk ( x ) ⋅ eα⋅ x ⋅ sin ( β ⋅ x ) , unde
Pm , Qk ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul m, respectiv k şi
• K n ( α + i ⋅ β ) ≠ 0 , atunci o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene
este y p ( x ) = ⎡⎣ Ps* ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qs* ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎤⎦ ⋅ eα⋅ x , unde
Ps* , Qs* ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul s = max ( m, k ) ;
n
• K n ( α + i ⋅ β ) = 0 , r = α + i ⋅ β = r * fiind o rădăcină de ordinul q ≤ a
2
ecuaţiei caracteristice, atunci o soluţie particulară a ecuaţiei
neomogene este
y p ( x ) = x q ⋅ ⎡⎣ Ps* ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qs* ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎤⎦ ⋅ eα⋅ x ,
unde Ps* , Qs* ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul s = max ( m, k ) .
417
Propoziţie 9.22 (principiul superpoziţiei)
Dacă termenul liber f al ecuaţiei diferenţiale neomogene (9.6) este o sumă
s
a s∈` *
funcţii f = ∑ fi fiecare dintre acestea având structură dată în
i =1
propoziţia 9.21, atunci soluţia particulară căutată pentru ecuaţia diferenţială
s
neomogenă (9.6) va fi de forma y p ( x ) = ∑ y p,i ( x ), x ∈ I unde y p ,i este o
i =1
soluţie particulară a sistemului neomogen
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = f k ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0, k = 1: s .
n n −1
Exemplu 9.23
Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale
d 3 y d 2 y dy
− − + y = 3 ⋅ exp ( x ) + 5 ⋅ x ⋅ sin x, x ∈ \ .
dx 3 dx 2 dx
Soluţie
Rădăcinile ecuaţiei caracteristice ale ecuaţiei diferenţiale omogene
K3 ( r ) = r 3 − r 2 − r + 1 = 0
sunt r1 = r2 = 1, r3 = −1 . Soluţia generală a ecuaţiei omogene este
y0 = ( c1 + c2 ⋅ x ) ⋅ exp ( x ) + c3 ⋅ exp ( − x ) .
Folosind principiul superpoziţiei şi metoda coeficienţilor nedeterminaţi
propunem pentru ecuaţia diferenţiala neomogenă soluţia particulară
y p = c4 ⋅ x 2 ⋅ exp ( x ) + ( c5 + c6 ⋅ x ) ⋅ cos x + ( c7 + c8 ⋅ x ) ⋅ sin x .
Înlocuind în ecuaţia diferenţiala neomogenă şi efectuând identificările
termenilor asemenea, obţinem
3 10 5 5
c4 = , c5 = , c6 = c8 = , c7 = − .
4 7 7 7
Prin urmare, soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este
3
y = ( c1 + c2 ⋅ x ) ⋅ exp ( x ) + c3 ⋅ exp ( − x ) + ⋅ x 2 ⋅ exp ( x ) +
4
⎛ 10 5 ⎞ ⎛ 5 5 ⎞
+ ⎜ + ⋅ x ⎟ ⋅ cos x + ⎜ − + ⋅ x ⎟ ⋅ sin x
⎝7 7 ⎠ ⎝ 7 7 ⎠
Definiţie 9.24
O ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n de forma
a0 ⋅ x n ⋅ y ( ) + a1 ⋅ x n −1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = f ( x ) , x ∈ I , a0 ≠ 0 ,
n n −1
(9.7)
în care ak ∈ \, k = 0 : n , I ⊂ \ este interval şi f ∈ C 0 ( I ; \ ) se numeşte ecuaţia
lui Euler2, neomogenă.
2 Leonard Euler (1707-1783)
418
Dacă f ( x ) = 0, ∀x ∈ I , atunci ecuaţia se numeşte ecuaţia Euler omogenă
şi soluţia sa este definită pe I − {0} .
Teoremă 9.25 (Euler)
Prin schimbarea de variabilă independentă x = et , ecuaţia diferenţială de
tip Euler (9.7) se transformă într-o ecuaţie diferenţială liniară de ordinul n, cu
coeficienţi constanţi.
Exemplu 9.26
Determinaţi soluţia problemei Cauchy
⎧ 3 d3 y 2 d y
2
dy
⎪ x ⋅ 3 + 3 ⋅ x ⋅ 2 + x ⋅ − y = 0, x > 0
⎨ dx dx dx
⎪ y 1 = y (1) 1 = 0, y ( 2 ) 1 = 1
⎩ ( ) () ()
Soluţie
Deoarece ecuaţia diferenţială este o ecuaţie de tip Euler vom face
schimbarea de variabilă independentă x = et , x > 0 . Ecuaţia diferenţială de tip
Euler se reduce la ecuaţia diferenţială liniară cu coeficienţi constanţi
d3 y
− y =0.
dt 3
Ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei diferenţiale obţinute este
K3 ( r ) = r 3 − 1 = 0 .
−1 + i ⋅ 3
Rădăcinile acestei ecuaţii sunt r1 = 1, r2 = = r3 . Prin urmare,
2
soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale transformate este
⎛ t⎞ ⎛ 3 ⋅t 3 ⋅t ⎞
y ( t ) = c1 ⋅ exp ( t ) + exp ⎜ − ⎟ ⋅ ⎜ c2 ⋅ cos + c3 ⋅ sin ⎟.
⎝ 2⎠ ⎝ 2 2 ⎠
Revenind la variabila independentă x, vom determina soluţia generală a
ecuaţiei diferenţiale iniţiale de forma
1 ⎛ 3 ⋅ ln x 3 ⋅ ln x ⎞
y ( x ) = c1 ⋅ x + ⋅ ⎜ c2 ⋅ cos + c3 ⋅ sin ⎟, x > 0 .
x ⎝ 2 2 ⎠
Scriem condiţiile iniţiale ale soluţiei şi obţinem sistemul liniar
⎧ c1 + c2 = 0
⎪
⎨3 ⋅ c1 + 3 ⋅ c3 = 0
⎪
⎩ 9 ⋅ c1 − 3 ⋅ c2 = 4
1 1
de unde c1 = = −c2 , c3 = − .
3 3
419
Soluţia problemei Cauchy este
1 1 ⎛1 3 ⋅ ln x 1 3 ⋅ ln x ⎞
y ( x) = ⋅ x − ⋅ ⎜ ⋅ cos + ⋅ sin ⎟, x > 0 .
3 x ⎝3 2 3 2 ⎠
Observăm că x = 1 este punct de minim pentru soluţia problemei Cauchy.
Propoziţie 9.27 (Metoda seriilor de puteri)

Dacă f şi g pot fi reprezentate prin serii Taylor (adică sunt funcţii
analitice) într-o vecinătate a punctului x0 , atunci orice soluţie a ecuaţiei
d2 y dy
+ f ( x ) ⋅ + g ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ ( x0 − δ, x0 + δ ) , δ > 0
dx 2 dx
poate fi reprezentată în forma unei serii de puteri
y ( x) = ∑ ak ⋅ ( x − x0 ) , x ∈ ( x0 − δ, x0 + δ ) , δ > 0 ,
k
k ≥0
unde raza seriei de puteri se stabileşte după ce se determină prin identificare,
coeficienţii seriei ak , k ≥ 0 .
Propoziţie 9.28 (Metoda seriilor de puteri)
Dacă f şi g pot fi reprezentate prin serii Taylor într-o vecinătate a
punctului x0 (punct singular pentru ecuaţia diferenţială), atunci orice soluţie a
ecuaţiei
2
2 d y dy
( x − x0 ) ⋅ 2 + ( x − x0 ) ⋅ f ( x ) ⋅ + g ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ ( x0 − δ, x0 + δ ) , δ > 0
dx dx
poate fi reprezentată în forma unei serii de puteri
∑ ak ⋅ ( x − x0 ) , x ∈ ( x0 − δ, x0 + δ ) , δ > 0, α ≥ 0 ,
α
y ( x ) = ( x − x0 ) ⋅
k
k ≥0
unde raza seriei de puteri se stabileşte după ce se determină prin identificare,
coeficienţii seriei ak , k ≥ 0 . În acest caz x0 este un punct singular al soluţiei.
Exemplu 9.29
Determinaţi soluţia ecuaţiei Schrödinger
d2 y ⎛ A ⎞
2
+ k ⋅ ⎜ E − ⋅ exp ( −λ ⋅ x ) ⎟ ⋅ y = 0, x > 0 ,
dx ⎝ x ⎠
unde k , E , A, λ ∈ \ , folosind metoda seriilor de puteri.
Soluţie
Folosind dezvoltarea în serie de puteri, în vecinătatea originii, a funcţiei
analitice exp ( −λ ⋅ x ) , ecuaţia
d2 y ⎛ A ( −λ ⋅ x )
k ⎞
dx 2
+ k ⋅⎜ E − ⋅
⎜ x k ≥0 ∑k!
⎟ ⋅ y = 0, x > 0 .
⎟
⎝ ⎠
420
Vom căuta o soluţie sub forma unei serii de puteri
∑
y = x α ⋅ ak ⋅ x k , x > 0, α ≥ 0 .
k ≥0
Impunând ca această soluţie să verifice identic ecuaţia Schrödinger,
obţinem prin identificare următorul sistem infinit de ecuaţii liniare
⎧α ⋅ ( α − 1) = 0
⎪
⎪α ⋅ ( α + 1) ⋅ a1 − k ⋅ A ⋅ a0 = 0
⎪( α + 2 ) ⋅ ( α + 1) ⋅ a2 + ( k ⋅ E + λ ⋅ k ⋅ A ) ⋅ a0 − k ⋅ A ⋅ a1 = 0
⎪
⎪ ...
⎨ ⎡α ⋅ ( α − 1) + ( n + 1) ⋅ ( n + 2 ) ⎤ ⋅ a + 2 ⋅ α ⋅ ( n + 1) ⋅ a +
⎪⎣ ⎦ n+2 n +1
⎪ n +1
( −λ )k ⋅ a
⎪+ k ⋅ E ⋅ an − k ⋅ A ⋅
⎪ ∑ k !
n +1− k = 0
k =0
⎪
⎩ ...
Rezultă α = 0 sau α = 1 . Pentru α = 1 obţinem
k⋅A 1 ⎛ k 2 ⋅ A2 ⎞
a1 = ⋅ a0 , a2 = ⋅ ⎜⎜ − k ⋅ E − λ ⋅ k ⋅ A ⎟⎟ ⋅ a0 , ...
2 6 ⎝ 2 ⎠
Prin urmare, o soluţie a ecuaţiei Schrödinger este seria de puteri
⎡ k⋅A 1 ⎛ k 2 ⋅ A2 ⎞ ⎤
y = a0 ⋅ x ⋅ ⎢1 + ⋅ x + ⋅ ⎜⎜ − k ⋅ E − λ ⋅ k ⋅ A ⎟⎟ ⋅ x 2 + ...⎥ , x > 0 ,
⎢⎣ 2 6 ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
unde a0 ∈ \ şi a cărei raza de convergenţă este R = ∞ .
Exemplu 9.30
Determinaţi soluţia ecuaţiei diferenţiale
d2 y dy
2 ⋅ x 2 2 + x ⋅ ( 2 ⋅ x − 3) ⋅ − 3 ⋅ y = 0, x > 0
dx dx
folosind metoda seriilor de puteri.
Definiţii 9.31
Fie ecuaţia diferenţială liniară omogenă de ordinul n cu coeficienţi
constanţi
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0 .
n n −1
Soluţia generală se scrie ca fiind combinaţia liniară a n soluţii liniar

independente yk , k = 1: n
n
y ( x, c ) = ∑ ck ⋅ yk ( x ), x ∈ I , c = ( c1 c2 ... cn ) ∈ \ n .
t
k =1
• Soluţia y ( x, c ) = 0, x ∈ I corespunzătoare lui c = 0 ∈ \n se numeşte
punct de echilibru.
421
• Punctul de echilibru y ( x, c ) = 0, x ∈ I este numit stabil dacă
∃ lim y ( ) ( x, c ) = 0, k = 0 : ( n − 1) , ∀x ∈ I
k
c →0
uniform în raport cu x ∈ I .
• Punctul de echilibru y ( x, c ) = 0, x ∈ I este numit asimptotic stabil
dacă este stabil şi suplimentar
∃ lim y ( ) ( x, c ) = 0, k = 0 : ( n − 1) , c ∈ \ n .
k
x →∞
Propoziţie 9.32
Fie ecuaţia diferenţială de ordinul n, liniară, cu coeficienţi constanţi,
omogenă
a0 ⋅ y ( ) + a1 ⋅ y ( ) + ... + an ⋅ y = 0, x ∈ I , a0 ≠ 0
n n −1
şi ecuaţia sa caracteristică asociată

K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0 .
• Dacă toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice au partea reală strict
negativă, atunci punctul de echilibru este stabil şi asimptotic stabil.
• Dacă există o rădăcină a ecuaţiei caracteristice cu proprietăţile:
o are ordinul de multiplicitate unu,
o are partea reală nulă,
iar celelalte rădăcini au partea reală strict negativă, atunci punctul
de echilibru este stabil, dar nu este asimptotic stabil.
• Dacă are loc cel puţin una din următoarele două situaţii:
o există o rădăcină a ecuaţiei caracteristice cu partea reală strict
pozitivă;
o există o rădăcină cu partea reală nulă, dar multiplă de cel
puţin ordin doi,
atunci punctul de echilibru nu este stabil.
Teoremă 9.33 (criteriul Hurwitz). Rădăcinile polinomului K n ∈ \ [ x ]

(ecuaţiei caracteristice)
K n ( r ) = a0 ⋅ r n + a1 ⋅ r n −1 + ... + an = 0, ak ∈ \, k = 0 : n, a0 > 0, an ≠ 0
au partea reală strict negativă dacă şi numai dacă
• ak > 0, k = 0 : n ;
• matricea
⎛ a1 a0 0 0 0 ... 0 ⎞
⎜ a a a a 0 ... 0 ⎟
H =⎜ 3 2 1 0 ⎟,
⎜ # # # # # # # ⎟
⎜ ⎟
⎝ a2⋅n −1 a2⋅n − 2 a2⋅n −3 a2⋅n − 4 a2⋅n −5 ... an ⎠
unde as = 0, ∀s > n , are toţi minorii principali strict pozitivi.
422
Exemplu 9.34
Studiaţi stabilitatea punctului de echilibru pentru următoarea ecuaţie
diferenţială
y ( ) + y ( ) + y ( ) + y = 0, x ∈ \ .
3 2 1
Soluţie
Ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei diferenţiale date este
K3 ( r ) = r 3 + r 2 + r + 1 = 0 .
⎛1 1 0⎞
Matricea Hurwitz H = ⎜⎜ 1 1 1 ⎟⎟ nu are toţi minorii strict pozitivi, prin
⎜0 0 1⎟
⎝ ⎠
urmare nu toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice au partea reală strict negativă.
Rădăcinile ecuaţiei caracteristice sunt r1 = i = r2 , r3 = −1 . Soluţia generală
a ecuaţiei diferenţiale se poate scrie sub forma
y ( x, c1, c2 , c3 ) = c1 ⋅ sin x + c2 ⋅ cos x + c3 ⋅ exp ( − x ) .
∃ lim y ( ) ( x, c ) = 0, k = 0 : 2, ∀x ∈ \ ∃ lim y ( ) ( x, c ) ,
k k
Deoarece şi
c →0 x →∞
3
k = 0 : 2, c ∈ \ deducem că punctul de echilibru este stabil, dar nu este
asimptotic stabil.
9.2 Sisteme de ecuaţii diferenţiale liniare
Definiţie 9.35
Un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma
( m 1 m 1
)
Fk x; y1, y1( ) ,..., y1( 1 ) , y2 , y2( ) ,..., y2( 2 ) ,..., ys , ys( ) ,..., ys( s ) = 0, x ∈ I , k = 1: s (9.8)
1 m
s
unde funcţiile Fk : I × ∏ E j → \, Ek ⊆ \m , k = 1: s ,k I ⊂ \ este interval,
j =1
( ms )
yk ∈ C ( I , \ ) , k = 1: s sunt funcţiile necunoscute, se numeşte sistem de
ecuaţii diferenţiale de ordinul n = max mk . Dacă n = 1 , sistemul (9.8) se
k =1:s
numeşte sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.
Teoremă 9.36
Un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordin superior poate fi transformat
într-un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi prin introducerea de noi
funcţii necunoscute.
423
Exemplu 9.37
Să se transforme sistemul de ecuaţii diferenţiale
⎧ d 2 x1
⎪ 2 + 2 ⋅ m ⋅ x2 = 0
⎪ dt
⎨ 2 , m > 0, t > 0
⎪ d x2 − 2 ⋅ m ⋅ x = 0
⎪⎩ dt 2 1
într-un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.

Soluţie
Prin introducerea următoarelor noi funcţii necunoscute
dx dx
x3 = 1 , x4 = 2 obţinem un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi cu
dt dt
coeficienţi constanţi
⎧ dx1
⎪ dt = x3
⎪
⎪ dx2 = x
⎪ dt 4
⎨ , t >0.
⎪ d x3
= −2 ⋅ m ⋅ x2
⎪ dt
⎪ dx
⎪ 4 = 2 ⋅ m ⋅ x1
⎩ dt
Consecinţă 9.38
O ecuaţie diferenţială de ordinul superior se poate transforma într-un
sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi.
Teoremă 9.39 (metoda reducerii la o ecuaţie rezolventă)
Rezolvarea unui sistem de n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi se poate
reduce la rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n.
Exemplu 9.40
Să se reducă următorul sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi
⎧ dx1
⎪ dt = x2 + x3
⎪
⎪ dx2
⎨ = x1 + x3 , t > 0
⎪ dt
⎪ dx3
⎪ dt = x1 + x2
⎩
la o ecuaţie diferenţială de ordin trei.
Soluţie
Derivăm prima ecuaţie (în raport cu variabila independentă) şi ţinând
seama de celelalte două ecuaţii, obţinem
424
d 2 x1 dx1
= 2 ⋅ x 1 + , t > 0.
dt 2 dt
Prin derivarea încă o dată a ultimei ecuaţii obţinute, avem
d 3 x1 dx1
= 2 ⋅ x 1 + 3 ⋅ , t > 0,
dt 2 dt
a cărei soluţie generală este
x1 = ( c1 + c2 ⋅ t ) ⋅ exp ( −t ) + c3 ⋅ exp ( 2 ⋅ t ) , t > 0, ck ∈ \, k = 1: 3 .
Teoremă 9.41 (de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy
pentru sisteme de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi)
Fie punctul ( x0 , y10 , y20 ,..., yn 0 ) ∈ I × D = Ω, I ⊂ \, D ⊂ \ n şi sistemul de
n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi cu n funcţii necunoscute
dy k
= Fk ( x, y1, y2 ,..., yn ) , x ∈ I , k = 1: n ,
dx
unde Fk : Ω → \, Ω = I × D, D ⊆ \ n , k = 1: n , care îndeplineşte următoarele
condiţii:
• funcţiile Fk , k = 1: n sunt continue pe compactul Ω ⊂ \ n +1 , definit prin
Ω= {( x, y1, y2 ,..., yn ) x − x0 ≤ a, yk − yk 0 ≤ bk , a, bk ∈ \ + , k = 1: n ; }
• funcţiile Fk , k = 1: n sunt local lipschitziene pe Ω în raport cu
argumentele y1, y2 ,..., yn , adică există constantele pozitive
lk , j > 0, k , j = 1: n , astfel încât oricare ar fi două puncte
( x, y , y ,..., y ) , ( x, y , y ,..., y ) ∈ Ω are loc inegalitatea

*
1
*
2
*
n 1 2 n
n
F ( x, y , y ,..., y ) − F ( x, y , y ,..., y ) ≤ ∑ l ⋅ y − y
k
*
1
*
2
*
n k 1 2 n k, j
*
j j , k = 1: n.
j =1
Atunci există şi este unică soluţia sistemului, şi anume:
yk = ϕk ( x ) , ϕk ∈ C ( ) ( J ; D ) , k = 1: n,
1
{
J = x ∈ \ x − x0 ≤ h ⊆ I , } unde
⎧ b ⎫
h = min ⎨a, k ⎬ , M = max sup Fk ( x, y1, y2 ..., yn ) , iar ϕk , k = 1: n
k =1:n ⎩ M ⎭ k =1:n ( x , y , y ..., y )∈D
1 2 n
verifică condiţiile iniţiale ϕk ( x0 ) = yk 0 , k = 1: n . Mai mult, funcţiile ϕk , k = 1: n

verifică şi următorul sistem de ecuaţii integrale
x
ϕ k ( x ) = yk 0 + ∫ Fk ( t, ϕ1 ( t ) , ϕ2 ( t ) ,..., ϕn ( t ) ) dt, k = 1: n, x ∈ I .
x0
Exemplu 9.42
Cunoscând că xk ≤ 1, k = 1: 2 , să se arate că următorul sistem de ecuaţii
diferenţiale
425
⎧ dx1
⎪⎪ dt = t + x1 − arctg x2
⎨ , t ∈ [ −1,1] , x1 ( 0 ) = x2 ( 0 ) = 0
dx
⎪ 2 = 1 − x + arctg x
2 1
⎪⎩ dt
⎧ 4 ⎫
are o soluţie unică pe intervalul J = ⎨t ∈ \ t ≤ h = ⎬.
⎩ 8 + π⎭
Soluţie
Se verifică ipotezele Teoremei 9.41. Astfel funcţiile
Fk : [ −1,1] → \, k = 1: 2
3
⎧⎪ F1 ( t , x1, x2 ) = t + x1 − arctg x2
⎨
⎪⎩ F2 ( t , x1, x2 ) = 1 − x2 + arctg x1
sunt continue pe domeniul de definiţie şi
∂Fk π
( t , x1, x2 ) ≤ = lk , j , j, k = 1: 2, ∀ ( t , x1, x2 ) ∈ [ −1,1]3 .
∂x j 2
π
Mai mult, M = max sup Fk ( t , x1 , x2 ) = 2 + . Concluzia este imediată.
k =1:2 ( t , x , x )∈D
1 2 4
Teorema (Peano). Fie punctul
( x0 , y10 , y20 ,..., yn0 ) ∈ I × D = Ω, I ⊂ \, D ⊂ \ n
şi sistemul de n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi cu n funcţii necunoscute
dy k
= Fk ( x, y1, y2 ,..., yn ) , x ∈ I , k = 1: n ,
dx
unde Fk : Ω → \, Ω = I × D, D ⊆ \ n , k = 1: n , care îndeplineşte următoarele
condiţii: funcţiile Fk , k = 1: n sunt continue pe compactul Ω ⊂ \ n +1 , definit prin
Ω= {( x, y1, y2 ,..., yn ) x − x0 ≤ a, }
yk − yk 0 ≤ bk , a, bk ∈ \ + , k = 1: n .
Atunci există cel puţin o soluţie a sistemului, şi anume:
yk = ϕk ( x ) , ϕk ∈ C ( ) ( J ; D ) , k = 1: n,
1
{ }
J = x ∈ \ x − x0 ≤ h ⊆ I ,
⎧ b ⎫
unde h = min ⎨a, k ⎬ , M = max sup Fk ( x, y1, y2 ..., yn ) iar ϕk , k = 1: n
k =1:n ⎩ M ⎭ k =1:n ( x , y , y ..., y )∈D
1 2 n
verifică condiţiile iniţiale ϕk ( x0 ) = yk 0 , k = 1: n .
dy 2
Exemplu: Fie ecuaţia diferenţială = 3 y 3 şi condiţia iniţială y ( 0 ) = 0 ,
dx
2
unde funcţia f ( x, y ) = 3 y 3 este funcţie continuă în \ 2 , dar nu este
426
lipschitziană într-o vecinătate a originii. Se pot găsi cel puţin patru soluţii care
verifică atât ecuaţia, cât şi condiţia iniţială, şi anume:
⎧ y1 = x3 , x ∈ \
⎪
⎪ y2 = 0, x ∈ \
⎪
⎪ ⎪⎧ 0, x ≤ 0
⎨ y3 = ⎨ 3
⎪ ⎪⎩ x , x > 0
⎪ ⎧ 0, x ≥ 0
⎪ y = ⎪⎨
⎪⎩ 3 ⎪⎩ x3 , x < 0
Teoremă 9.43
Fie sistemul de n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi cu n funcţii
necunoscute
dy k
= Fk ( x, y1, y2 ,..., yn ) , x ∈ I , k = 1: n ,
dx
unde Fk ∈ C ( ) ( D; \ ) , D = I × E , I ⊆ \, E ⊆ \ n , k = 1: n . Soluţia generală a
1
sistemului depinde de n constante reale arbitrare.
Consecinţă 9.44
Soluţia generală a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n
( ) ( )
y ( ) = F x, y, y ( ) ,..., y ( ) , x ∈ I ⊂ \ , unde F ∈ C ( ) I × \ n ; \ , depinde de n
n 1 n −1 1
constante reale arbitrare.
Teoremă 9.45 (de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy

pentru ecuaţia diferenţială de ordinul n)
Fie problema Cauchy asociată ecuaţiei diferenţiale de ordinul n,
n
( 1
)
y ( ) = F x, y, y ( ) ,..., y ( ) , x ∈ I cu condiţiile iniţiale
n −1
{
y ( ) ( x0 ) = yk 0 ∈ \, k = 0 : ( n − 1) , unde I = x ∈ \ x − x0 ≤ a ⊂ \ .
k
}
Dacă
F ∈ C ( ) ( I × Ω; \ ) , Ω =
1
{( y1, y2 ,..., yn ) }
yk − yk 0 ≤ bk , bk ∈ \ + , k = 1: n ⊆ \ n ,
y = ϕ ( x ) , ϕ∈ C ( ) ( J ; \ ) a ecuaţiei
n
atunci există şi este unică soluţia
diferenţiale date, unde
⎧ b ⎫
{ }
J = x ∈ \ x − x0 ≤ h ⊂ I , iar h = min ⎨a, k ⎬ ,
k =1:n ⎩ M ⎭
(
M = sup F x, y, y ( ) ,..., y ( ) .
1 n −1
)
427
Definiţie 9.46
Un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma
n
dyi
=
dx j =1 ∑
aij ( x ) ⋅ y j + fi ( x ) , i = 1: n , (9.9)
unde aij , fi ∈ C 0 ( I ; \ ) , i, j = 1: n , iar yi ∈ C ( ) ( I ; \ ) , i = 1: n sunt funcţii

1
necunoscute, se numeşte sistem de ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi.

Observaţie 9.47
Un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi satisface condiţiile din
teorema de existenţă şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy. Se poate
demonstra că orice asemenea soluţie se poate prelungi până la extremităţile
intervalului I, dacă I este un interval închis.
Din punct de vedere fizic aceasta înseamnă că sistemele liniare cu
coeficienţi funcţii continue nu au soluţii care tind la infinit într-un timp finit.
Geometric soluţia ( y1, y2 ,..., yn ) ( x ) , x ∈ J ⊆ I este o curbă (sub forma
parametrică) din \ n de clasa C1 I ; \ n . ( )
În notaţie matriceală sistemul (9.9) se poate scrie
dY
= A( x ) ⋅ Y ( x ) + F ( x ) , x ∈ I , (9.10)
dx
unde
Y = ( y1, y2 ,..., yn ) ( x ) ,
t
(
A ( x ) = aij ( x ) )i, j =1:n ,
F ( x ) = ( f1, f 2 ,..., f n ) ( x ) , x ∈ J ⊆ I ,
t
iar condiţiile iniţiale se scriu Y ( x0 ) = Y0 := ( y10 , y20 ,..., yn 0 ) .

t
Teoremă 9.48
Soluţia generală a sistemului neomogen (9.10) este suma dintre soluţia
generală a sistemului omogen asociat şi o soluţie particulară a sistemului
neomogen, adică Yg ( x ) = Ygo ( x ) + Y p ( x ) , unde
dYgo dY p
= A ( x ) ⋅ Ygo ( x ) , = A ( x ) ⋅ Yp ( x ) + F ( x ) , x ∈ I .
dx dx
Teoremă 9.49
Daca A este o matrice de ordinul n, atunci mulţimea tuturor soluţiilor
sistemului (9.9) definite pe intervalul I, notată cu V, este un spaţiu vectorial
izomorf cu \ n , adică V este subspaţiu vectorial finit dimensional ( dimV = n )
al spaţiului vectorial real infinit dimensional C1 I ; \ n . ( )
428
Definiţie 9.50
Fie n soluţii ale sistemului diferenţial liniar, omogen
dY
= A ( x ) ⋅ Y ( x ) , x ∈ I , şi anume: Y1, Y2 ,..., Yn . Matricea W = [Y1 Y2 ... Yn ]
dx
se numeşte matricea Wronski sau matricea fundamentală de soluţii, iar
w = det W se numeşte wronskianul celor n soluţii. Spunem că soluţiile
Y1, Y2 ,..., Yn sunt liniar independente pe intervalul I dacă din identitatea
c1 ⋅ Y1 ( x ) + c2 ⋅ Y2 ( x ) + ... + cn ⋅ Yn ( x ) = 0, ∀x ∈ I
rezultă c1 = c2 = ... = cn = 0 .
Teoremă 9.51 (Abel-Liouville)

dW
• Matricea W satisface ecuaţia diferenţială = A( x ) ⋅W ( x ) , x ∈ I .
dx
• Wronskianul w are expresia
⎛x ⎞
w ( x ) = w ( x0 ) ⋅ exp tr ( A ( t ) ) dt ⎟ , ∀x ∈ I .
⎜
∫
⎜ ⎟
⎝ x0 ⎠
• Soluţiile Y1, Y2 ,..., Yn (coloanele lui W) sunt liniar independente pe
intervalul I, dacă şi numai dacă wronskianul este nenul pe I.
Exemplu 9.52
dY
Se dă sistemul diferenţial liniar, omogen = A ( x ) ⋅ Y ( x ) , x ∈ \ , unde
dx
⎡ 3 2 3 ⎤
⎢ − 1 + ⋅ cos x −1 − ⋅ cos x ⋅ sin x ⎥
2 2 ⎡ y1 ⎤
A( x ) = ⎢ ⎥ , Y ( x) = ⎢ ⎥ ( x) .
⎢ −1 − 3 ⋅ cos x ⋅ sin x 3
−1 + ⋅ sin 2 x ⎥ ⎣ y2 ⎦
⎢⎣ 2 2 ⎥⎦
⎡ ⎛ x⎞ ⎤
⎢ − exp ⎜ 2 ⎟ ⋅ cos x ⎥
⎝ ⎠
• Arătaţi că Y ( x ) = ⎢ ⎥ este o soluţie a sistemului.
⎢ ⎛ x⎞ ⎥
⎢ exp ⎜ 2 ⎟ ⋅ sin x ⎥
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
• Calculaţi lim Y ( x ) .
x →∞
• Calculaţi expresia wronskian-ului soluţiilor sistemului.
Soluţie
• Se verifică prin calcul direct.
⎛x⎞
• Deoarece Y ( x ) = exp ( x ) ⋅ cos 2 x + exp ( x ) ⋅ sin 2 x = exp ⎜ ⎟
⎝2⎠
deducem lim Y ( x ) = ∞ .
x →∞
429
1
• Cum tr ( A ( x ) ) = − , ∀x ∈ \ , conform Teoremei 9.51 deducem
2
⎛x ⎞
⎛ 1 ⎞
w ( x ) = w ( x0 ) ⋅ exp tr ( A ( t ) ) dt ⎟ = w ( x0 ) ⋅ exp ⎜ − ⋅ ( x − x0 ) ⎟ , ∀x ∈ \ .
⎜
∫
⎜ ⎟ ⎝ 2 ⎠
⎝ x0 ⎠
Teoremă 9.53 (Lagrange)

Fie sistemul liniar, neomogen (9.10) şi sistemul omogen asociat
dY
= A( x ) ⋅ Y ( x ) , x ∈ I .
dx
Notăm cu Ygo soluţia generală a sistemului omogen, matricea
W = [Y1 Y2 ... Yn ] fiind matricea fundamentală de soluţii.
O soluţie particulară a sistemului neomogen poate fi găsită sub forma
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , x ∈ I ,
( )
unde C ( x ) = ( c1, c2 ,..., cn ) ( x ) ∈ C1 I ; \ n şi
t
dC
= W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x ∈ I .
dx
Exemplu 9.54
Se consideră sistemul diferenţial neomogen
dY
= A ( x ) ⋅ Y ( x ) + F ( x ) , x ∈ \*+ ,
dx
unde
⎡ 4 4⎤
⎢− x −
x2 ⎥ , F x = ⎡ x ⎤ , x > 0 .
A( x ) = ⎢ ⎥ ( ) ⎢ 2⎥
⎢ 2 1⎥ ⎣x ⎦
−
⎢⎣ x ⎥⎦
t
• Arătaţi că vectorii Y1 ( x ) = [1 x ] , Y2 ( x ) = ⎡⎣ 2 ⋅ x 2
t
x3 ⎤⎦ constituie o
bază în spaţiul vectorial real al soluţiilor sistemului omogen, pentru x > 0 .
Scrieţi soluţia generală a sistemului omogen.
• Folosind metoda variaţiei constantelor, să se determine soluţia sistemului
diferenţial neomogen.
Soluţie
• Se verifică prin calcul direct că vectorii
t
Y1 ( x ) = [1 x ] , Y2 ( x ) = ⎡⎣ 2 ⋅ x 2
t
x3 ⎤⎦
sunt soluţii ale sistemului diferenţial omogen.
430
Deoarece wronskianul
1 2 ⋅ x2
w( x ) = = − x3 < 0, ∀x > 0
3
x x
deducem că soluţiile Y1, Y2 sunt liniar independente pentru x > 0 . Prin urmare,
soluţia generală a sistemului diferenţial omogen este
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Y1 ( x ) + c2 ⋅ Y2 ( x ) , x > 0 .
• Matricea fundamentală de soluţii (Wronski) a sistemului diferenţial
omogen este
⎡1 2 ⋅ x 2 ⎤
W ( x) = ⎢ ⎥ , ∀x > 0 .
3
⎣⎢ x x ⎦⎥
O soluţie particulară a sistemului diferenţial neomogen poate fi găsită de
dC
forma Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
⎡ 2⎤
⎢ − 1
x⎥
Dar W −1 ( x ) = ⎢ ⎥ , x > 0 şi ultima ecuaţie devine
⎢ 1 −1 ⎥
⎢⎣ x 2 x3 ⎥⎦
⎡ 2⎤
⎢ − 1
dC x ⎥ ⎡ x ⎤ ⎡ x⎤
= W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) = ⎢ ⎥ ⋅ ⎢ 2⎥ = ⎢ ⎥, x > 0.
dx ⎢ 1 −1 ⎥ ⎣ x ⎦ ⎣0⎦
⎢⎣ x 2
x ⎥⎦
3
Integrând ultimul sistem de ecuaţii, se obţine ca soluţie particulară a

sistemului diferenţial neomogen
⎡ x2 ⎤
⎡ 2⎤
⎡1 2 ⋅ x 2 ⎤ ⎢ x ⎥ ⎢ 2 ⎥
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) = ⎢ ⎥⋅⎢ 2 ⎥ = ⎢ 3⎥.
⎣⎢ x
3
x ⎦⎥ 0 ⎢x ⎥
⎢⎣ ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎣2⎦
Soluţia generală a sistemului diferenţial neomogen este
⎡ x2 ⎤
⎡1 ⎤ ⎡2 ⋅ x2 ⎤ ⎢ 2 ⎥
Yg ( x ) = Ygo ( x ) + Y p ( x ) = c1 ⋅ ⎢ ⎥ + c2 ⋅ ⎢ ⎥ + ⎢ 3 ⎥, x > 0.
x ⎣⎢ x ⎦⎥ ⎢ x ⎥
3
⎣ ⎦
⎢ ⎥
⎣2⎦
Lemă 9.55 (Duhamel). Fie aplicaţia A : \ → L ( X ) , unde X este un
subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` . Dacă A este continuă şi aplicaţiile
U ,V : \ → L ( X ) sunt soluţiile unice ale următoarelor sisteme de ecuaţii
diferenţiale
431
⎧d ⎧d
⎪ V (t ) = A(t ) ⋅V (t ) , t ∈ \ ⎪ U (t ) = − A(t ) ⋅U (t ) , t ∈ \
⎨ dt , ⎨ dt
⎪V ( 0 ) = I ⎪U ( 0 ) = I
⎩ ⎩
atunci V ( t ) este inversabilă pentru orice t ∈ \ şi V −1 ( t ) = U ( t ) , t ∈ \ .
Demonstraţie. Este clar că
(U ⋅ V ) = U ⋅ V + ⎛⎜ U ⎞⎟ ⋅ V = −U ⋅ A ⋅ V + U ⋅ A ⋅ V = 0, ∀t ∈ \ .
d d d
dt dt ⎝ dt ⎠
Prin urmare, U ( t ) ⋅ V ( t ) = C , t ∈ \ . Dar
V ( 0 ) = I = U ( 0 ) ⇒ U ( t ) ⋅ V ( t ) = I ⇒ ∃V −1 ( t ) = U ( t ) .
Propoziţie 9.56 (principiul I al lui Duhamel). Fie aplicaţia

A : \ → L ( X ) , unde X este un subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` şi h ∈ C ( \; X ) .
Dacă A este continuă şi aplicaţia V : \ → L ( X ) este soluţia unică a sistemului
de ecuaţii diferenţiale
⎧d
⎪ V ( t ) = A ( t ) ⋅ V ( t ) , t ∈ \;
⎨ dt
⎪V ( 0 ) = I ,
⎩
atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale
dy
= A ( t ) ⋅ y ( t ) + h ( t ) , t ∈ \, (9.11)
dt
cu condiţia iniţială y ( 0 ) = a ∈ X are soluţia unică
t
∫
y ( t ) = V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ V −1 ( τ ) ⋅ h ( τ ) dτ, t ∈ \ .
0
Demonstraţie. Dacă y este soluţia sistemului de ecuaţii diferenţiale
(9.11), atunci folosind lema anterioară putem constata că
dt
(
d −1 d
dt
) d
dt
d
V ⋅ y = (U ⋅ y ) = (U ) ⋅ y + U ⋅ ( y ) = −U ⋅ A ⋅ y + U ⋅ ( A ⋅ y + h ) = U ⋅ h .
dt
Prin urmare
t t
V (t ) ⋅ a + V (t ) ⋅ V ∫ ( τ ) ⋅ h ( τ ) dτ = V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ∫ U ( τ ) ⋅ h ( τ ) dτ = V ( t ) ⋅ a +
−1
0 0
t
∫ dτ (V ( τ ) ⋅ y ( τ ) ) dτ = V ( t ) ⋅ a + V ( t ) ⋅ ⎡⎣V −1 ( t ) ⋅ y ( t ) − V −1 ( 0 ) ⋅ y ( 0 ) ⎤⎦ = y ( t ) ,
d
+V ( t ) ⋅ −1
0
t ∈ \.
432
Exemplu:
Se consideră sistemul diferenţial neomogen
dY
= A( x ) ⋅ Y ( x ) + F ( x ) , x ∈ \ ,
dx
unde
⎡1 2⎤
⎢3 3⎥ ⎡0⎤
A( x ) = ⎢ ⎥ , F ( x) = ⎢ ⎥ , x ∈ \ .
⎢2 1⎥ ⎣1 ⎦
⎣⎢ 3 3 ⎦⎥
−x
• Arătaţi că vectorii Y1 ( x ) = [1 1] ⋅ e x , Y2 ( x ) = [ −1 1] ⋅ e 3 constituie o
t t
bază în spaţiul vectorial real al soluţiilor sistemului omogen, pentru

x ∈ \ . Scrieţi soluţia generală a sistemului omogen.
• Folosind principiul I al lui Duhamel, să se determine soluţia sistemului
diferenţial neomogen cu condiţia iniţială Y ( 0 ) = Y0 = [1 2] .
t
Soluţie
• Se verifică prin calcul direct că vectorii
−x
Y1 ( x ) = [1 1] ⋅ e , Y2 ( x ) = [ −1 1] ⋅ e 3
t x t
sunt soluţii ale sistemului diferenţial omogen. Deoarece wronskianul

x
ex −e 3 4x
w( x ) = = 2⋅e 3 > 0, ∀x ∈ \
x
x
e e 3
deducem că soluţiile Y1, Y2 sunt liniar independente pentru x ∈ \ . Prin urmare,
soluţia generală a sistemului diferenţial omogen este
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Y1 ( x ) + c2 ⋅ Y2 ( x ) , x ∈ \ .
• Soluţia sistemului de ecuaţii diferenţiale
⎧d
⎪ V (t ) = A(t ) ⋅V (t ) , t ∈ \
⎨ dt
⎪V ( 0 ) = I
⎩
1 ⎡ ⎛ 1 1 ⎞ x ⎛ 1 −1 ⎞ − x 3 ⎤
este V ( x ) = ⋅ ⎢⎜ ⎟ ⋅ e + ⎜ −1 1 ⎟ ⋅ e ⎥ . Prin urmare, sistemul de ecuaţii
2 ⎣⎝ 1 1 ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
diferenţiale iniţial cu condiţia iniţială Y ( 0 ) = Y0 = [1 2] are soluţia unică
t
∫
Y ( x ) = V ( x ) ⋅ Y0 + V ( x ) ⋅ V −1 ( τ ) ⋅ F ( τ ) dτ =
0
433
⎛ x − x3 −x ⎞
1 ⎜e + e ex − e 3
⎟⎛ 1 ⎞
= ⎜ ⎟⎜ 2 ⎟ +
2 ⎜ x − x3 −x
⎟⎝ ⎠
⎝e − e ex + e 3
⎠
⎛ x − x3 −x ⎞
x ⎛ τ τ ⎞
1 ⎜e + e e − e 3 ⎟ ⎜ e −τ + e 3 e−τ + e 3 ⎟ ⎛ 0 ⎞
x
+ ⎜
4 ⎜ x − x3 −x ⎟
⋅
⎜ ∫
⎜ −τ τ
⋅
τ ⎟ ⎜1⎟
⎟ ⎝ ⎠
dτ =
e x + e 3 ⎟⎠ 0 ⎝ e + e 3 e + e 3 ⎠
−τ
⎝e − e
⎛ −x ⎞ ⎛ −x ⎞ ⎛ x − x3 ⎞
x x
1 ⎜3⋅ e + e 3
⎟ ⎜ e + 3⋅ e
3 − 4 ⎟ ⎜ 2e + e − 2⎟
= ⋅⎜ ⎟+⎜ ⎟=⎜ ⎟.
2 ⎜ − x3 −x −x
⎝e + 3 ⋅ e x ⎟⎠ ⎜⎝ e x − 3 ⋅ e 3 + 2 ⎟⎠ ⎜⎝ 2e x − e 3 + 1 ⎟⎠
Similar se poate demonstra

Propoziţie 9.57 (principiul al II-lea al lui Duhamel). Fie aplicaţia
A : \ → L ( X ) , unde X este un subspaţiu al lui M n ( \ ) , n ∈ ` şi H ∈ C ( \; X ) .
Dacă A este continuă şi aplicaţia V : \ → L ( X ) este soluţia unică a sistemului
de ecuaţii diferenţiale
⎧d
⎪ V (t ) = A(t ) ⋅V (t ) , t ∈ \
⎨ dt
⎪V ( 0 ) = I
⎩
atunci sistemul de ecuaţii diferenţiale
dy
= A ( t ) ⋅ y ( t ) + H ( t ) , t ∈ \, (9.12)
dt
cu condiţia iniţială y ( 0 ) = b ∈ L ( X ) are soluţia unică
t
∫
y ( t ) = V ( t ) ⋅ b + V ( t ) ⋅ V −1 ( τ ) ⋅ H ( τ ) dτ, t ∈ \ .
0
Propoziţie 9.58
Fie W = [Y1 Y2 ... Yn ] matricea fundamentala de soluţii pe intervalul I,
a sistemului omogen asociat sistemului de ecuaţii diferenţiale liniare neomogen
(9.10). Sistemul de n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi
dzk dy k 1 dy k 2 dykn
...
dx dx dx dx
z1 y11 y12 ... y1n ( x ) = 0, k = 1: n, x ∈ I
# # # ... #
zn yn1 yn 2 ... ynn
admite ca sistem fundamental de soluţii coloanele matricei W .
434
Exemplu 9.59
Se dau funcţiile vectoriale
⎡1 ⎤ ⎡ x ⎤
Y1 = ⎢ ⎥ , Y1 = ⎢ ⎥, x∈\ .
⎣ x⎦ ( )
⎢⎣exp x
⎥⎦
2
• Să se arate că formează un sistem fundamental de soluţii.

• Să se formeze sistemul diferenţial liniar omogen care admite acest sistem
fundamental de soluţii.
Soluţie
• Verificăm mai întâi că soluţiile date formează un sistem fundamental de
soluţii
1 x
w( x ) =
x exp x ( ) ( )
2 2
2 = exp x − x > 0, ∀x ∈ \ .
• Folosind Propoziţia 9.58 formăm ecuaţiile sistemului

o prima ecuaţie
dy1
0 1
dx
dy x ⋅ y1 − y2
y1 1 x =0⇒ 1 =− , x∈\ ;
y2 x exp x 2 ( )
dx exp x( )
2
− x 2
o a doua ecuaţie
dy2
dx
x exp x 2 ( )
dy
y1 1 x = 0 ⇒ 2 = y2 , x ∈ \ .
dx
y2 x exp x 2
( )
Observaţie 9.60
Pentru sistemele de ecuaţii diferenţiale liniare omogene cu coeficienţi
constanţi de forma
dY
= A ⋅Y , x ∈ I , (9.13)
dx
( )i, j =1:n
unde A = aij ∈ M n×n ( \ ) , sunt îndeplinite condiţiile teoremei de existenţă
şi unicitate a soluţiei problemei Cauchy şi se poate determina întotdeauna un
sistem fundamental de soluţii.
Definiţii 9.61
• Ecuaţia det ( A − r ⋅ I n ) = 0 se numeşte ecuaţia caracteristică a sistemului
(9.13). Rădăcinile acestei ecuaţii sunt valorile proprii ale matricei A.
435
• Numim multiplicitate algebrică a valorii proprii ri numărul natural
ma ( ri ) ≥ 1 egal cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii ri ca rădăcină
a polinomului caracteristic det ( A − r ⋅ I n ) al matricei A.
• Se numeşte subspaţiul vectorilor proprii corespunzători valorii proprii ri
mulţimea S ( ri ) generată de toate combinaţiile liniare ale vectorilor
proprii asociaţi valorii proprii ri .
• Se numeşte multiplicitate geometrică a valorii proprii ri numărul natural
mg ( ri ) ≥ 1 egal cu dimensiunea spaţiului S ( ri ) , adică mg ( ri ) = dim S ( ri ) .
Se poate demonstra că mg ( ri ) ≤ ma ( ri ) .
Teoremă 9.62
Fie sistemul de ecuaţii diferenţiale liniare omogene cu coeficienţi
constanţi (9.13). Dacă
• matricea A are valori proprii reale distincte ri ∈ \, ri ≠ r j , i, j = 1: n , iar
vi ∈ \ n , i = 1: n sunt vectorii proprii corespunzători, atunci soluţia
generală a sistemului (9.13) este
n
Y ( x) = ∑ ci ⋅ exp ( ri ⋅ x ) ⋅ vi , x ∈ I , ci ∈ \, i = 1: n ;
i =1
• n este un număr par, n = 2 ⋅ k , matricea A are toate valorile proprii
complexe (nereale) distincte
rm = α m + i ⋅ βm = rm* ∈ ^ − \, rm ≠ r j , m ≠ j , ∀j , m = 1: k ,
iar vi ∈ ^n , i = 1: k sunt vectorii proprii corespunzători, atunci soluţia
generală a sistemului (9.13) este
k k
Y ( x) = ∑ cm ⋅ Re ⎡⎣exp ( rm ⋅ x ) ⋅ vm ⎤⎦ + ∑ dm ⋅ Im ⎡⎣exp ( rm ⋅ x ) ⋅ vm ⎤⎦, x ∈ I ,
m =1 m =1
unde ci , di ∈ \, i = 1: k ;
• matricea A are valoarea proprie reală r = α ∈ \ multiplă, pentru care
o n = k = ma ( r ) ≥ mg ( r ) = p ;
o vi ∈ \ n , i = 1: p sunt vectorii proprii liniari independenţi asociaţi
valorii proprii r = α ∈ \ ;
o wi , j ∈ \ n , j = 1: si ,
si + 1 = dim Ker ( A − r ⋅ I n ) − dim Ker ( A − r ⋅ I n ) , i = 1: p
k
sunt vectorii principali liniari independenţi asociaţi fiecărui vector

propriu. Aceştia se calculează rezolvând succesiv sistemele liniare
436
⎧( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi ,1 = vi
⎪
⎪( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi ,2 = wi ,1
⎨ , i = 1: k , (9.14)
⎪ ...
⎪( A − r ⋅ I n ) ⋅ wi , si = wi ,( s −1)
⎩ i
atunci soluţia generală a sistemului (9.13) este

p ⎛ sm ⎞
∑
Y ( x ) = exp ( r ⋅ x ) ⋅ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm +
⎜ ∑ Pm( ) ( x ) ⋅ wm, j ⎟, x ∈ I ,
j
⎟
m =1 ⎝ j =1 ⎠
unde Pi , i = 1: p este un polinom arbitrar, cu coeficienţi reali, de grad si ,
adică Pi ∈ \ [ x ] , gradP = si , i = 1: p ;
• n este un număr par, n = 2 ⋅ k , matricea A are valoarea proprie complexă
(nereală) r = α + i ⋅ β∈ ^ − \ multiplă, pentru care
n
o = k = ma ( r ) ≥ mg ( r ) = p ;
2
o vi ∈ ^ n , i = 1: p sunt vectorii proprii liniari independenţi asociaţi
valorii proprii r = α + i ⋅ β∈ ^ − \ ;
o wij ∈ ^ n , j = 1: si ,
si + 1 = dim Ker ( A − r ⋅ I n ) − dim Ker ( A − r ⋅ I n ) , i = 1: p
k
sunt vectorii principali liniari independenţi asociaţi fiecărui vector

propriu. Aceştia se calculează rezolvând succesiv sistemele liniare
(9.14),
atunci soluţia generală a sistemului (9.13) este
⎡ p ⎛ sm ⎞⎤
∑
Y ( x ) = c1 ⋅ Re ⎢exp ( r ⋅ x ) ⋅ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm +
⎢ ⎜ ∑( j)
Pm ( x ) ⋅ wm, j ⎟ ⎥ +
⎟⎥
⎣ m =1 ⎝ j =1 ⎠⎦
⎡ p ⎛ sm ⎞⎤
∑
+ c2 ⋅ Im ⎢exp ( r ⋅ x ) ⋅ ⎜ Pm ( x ) ⋅ vm +
⎢ ⎜
(
∑
j)
Pm ( x ) ⋅ wm, j ⎟ ⎥ , x ∈ I ,
⎟⎥
⎣ m =1 ⎝ j =1 ⎠⎦
unde Pi , i = 1: p este un polinom arbitrar, cu coeficienţi complecşi, de
grad si , adică Pi ∈ ^ [ x ] , gradP = si , i = 1: p, c1, c2 ∈ \ .
Exemplu 9.63
Să se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial liniar
omogen cu coeficienţi constanţi
⎧ dy1
⎪⎪ dx = 3 ⋅ y1 + y2
⎨ , x∈\ .
d y
⎪ 2 = 2⋅ y + 2⋅ y
1 2
⎪⎩ dx
437
Soluţie
Matricea ataşată sistemului diferenţial este
⎡3 1⎤
A=⎢ ⎥,
⎣2 2⎦
iar ecuaţia caracteristica asociată este
det ( A − r ⋅ I 2 ) ≡ r 2 − 5 ⋅ r + 4 = 0 .
Spectrul matricei A este sp A = {4,1} şi vectorii proprii corespunzători sunt
v1 = (1 1) , v2 = (1 −2 ) .
t t
Prin urmare, soluţia generală a sistemului diferenţial este

⎛ 1⎞ ⎛1⎞
Ygo ( x ) = c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e 4⋅ x + c2 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e x , c1, c2 ∈ \, x ∈ \ .
⎝ 1⎠ ⎝ −2 ⎠
⎡ e 4⋅ x ex ⎤
Matricea fundamentală este W ( x ) = ⎢ ⎥ , iar wronskianul
4⋅ x x
⎣⎢e −2 ⋅ e ⎦⎥
soluţiilor este w ( x ) = det W ( x ) = −3 ⋅ e5⋅ x ≠ 0, x ∈ \ .
Exemplu 9.64
⎧ dy1
⎪⎪ dx = 2 ⋅ y1 − y2
⎨ , x∈\ .
d y
⎪ 2 = y + 2⋅ y
1 2
⎪⎩ dx
Soluţie
⎡ 2 −1⎤
A=⎢ ⎥,
⎣ 1 2 ⎦
iar ecuaţia caracteristica asociata este
det ( A − r ⋅ I 2 ) ≡ r 2 − 4 ⋅ r + 5 = 0 .
{ }
Obţinem sp A = 2 + i,2 + i şi vectorii proprii corespunzători
v1 = ( i 1) , v2 = v1 = ( −i 1) .
t t
Prin urmare, soluţia generală a sistemului diferenţial este

⎡⎛ i ⎞ 2 + i ⋅ x ⎤ ⎡⎛ i ⎞ 2 + i ⋅ x ⎤
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Re ⎢⎜ ⎟ ⋅ e( ) ⎥ + c2 ⋅ Im ⎢⎜ ⎟ ⋅ e( ) ⎥ =
⎣⎝ 1 ⎠ ⎦ ⎣⎝ 1 ⎠ ⎦
⎛ − sin x ⎞ 2⋅ x ⎛ cos x ⎞ 2⋅ x
= c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e + c2 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ e , c1, c2 ∈ \, x ∈ \.
⎝ cos x ⎠ ⎝ sin x ⎠
438
⎡ − e 2⋅ x ⋅ sin x e2⋅ x ⋅ cos x ⎤
Matricea fundamentală este W ( x ) = ⎢ ⎥ , x ∈ \ , iar
2⋅ x 2⋅ x
⎢⎣ e ⋅ cos x e ⋅ sin x ⎥⎦
wronskianul soluţiilor este w ( x ) = det W ( x ) = − e4⋅ x ≠ 0, x ∈ \ .
Exemplu 9.65
⎧ dy1 2
⎪ dx = y3 + x
⎪
⎪ dy2
⎨ = y1 − 3 ⋅ y3 + x , x ∈ \ .
⎪ d x
⎪ dy2
⎪ dx = y2 − 3 ⋅ y3
⎩
Soluţie. Matricea ataşată sistemului diferenţial omogen este
⎡0 0 −1⎤
A = ⎢ 1 0 −3 ⎥ ,
⎢ ⎥
⎢⎣0 1 −3⎥⎦
iar ecuaţia caracteristică asociată este
det ( A − r ⋅ I 3 ) ≡ − r 3 − 3 ⋅ r 2 − 3 ⋅ r − 1 = 0 ,
a cărei valoarea proprie reală r = −1 are ordinul de multiplicitate 3
(multiplicitatea algebrică este ma = 3 ).
Cum rang ( A − r ⋅ I 3 ) = dim Ker ( A − r ⋅ I 3 ) = dim S ( r ) = mg = 2 (numărul
de vectori proprii liniari independenţi) numărul de celule Jordan este
n − rang ( A − r ⋅ I 3 ) = 3 − 2 = 1 .
Deoarece există o singură celulă Jordan de tip 3 × 3 , atunci corespunzător
acesteia există un vector propriu şi doi vectori principali asociaţi acestuia. Forma
Jordan a matricei A este următoarea
⎛ −1 1 0 ⎞
J = ⎜⎜ 0 −1 1 ⎟⎟ .
⎜ 0 0 −1 ⎟
⎝ ⎠
Deoarece diferenţa dintre multiplicitatea algebrică şi cea geometrică a
valorii proprii este ma − mg = 1 , vom determina un vector propriu liniar
independent, rezolvând sistemul simplu nedeterminat
⎧ x1 − x3 = 0
⎪
⎨ x1 + x2 − 3 ⋅ x3 = 0
⎪x − 4 ⋅ x = 0
⎩ 2 3
439
Se obţine vectorul propriu v1 = (1 2 1) . Determinăm vectorii principali
t
asociaţi vectorului propriu prin rezolvarea succesivă a sistemelor liniare (9.14).

Astfel din
( A − r ⋅ I3 ) ⋅ w1,1 = v1
se obtine un prim vector principal
w1,1 = (1 2 0 ) ,
t
iar din sistemul

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,2 = w1,1
se obţine un al doilea vector principal
w1,2 = (1 0 0 ) .
t
S-a obţinut următoarea mulţime de vectori {v1 w1,1 w1,2 } care

i = {v w
1,1 w1,2 } ⊂ \ , în care matricea A are forma
3
determină baza Jordan B 1
Jordan. Forma Jordan a matricei A şi matricea de trecere C la noua bază sunt
respectiv
⎛ −1 1 0 ⎞ ⎛1 1 1⎞
J = ⎜ 0 −1 1 ⎟ , C = ( v1 w1,1 w1,2 ) = ⎜⎜ 2 1 0 ⎟⎟ ,
⎜ ⎟
⎜ 0 0 −1 ⎟ ⎜ 1 0 0⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
−1
acestea verificând relaţia C ⋅ A ⋅ C = J .
Conform Teoremei 9.62 se obţine soluţia generală a sistemului diferenţial
liniar cu coeficienţi constanţi daţi
⎡⎛ x2 ⎞ ⎤
Ygo ( x ) = exp ( − x ) ⋅ ⎢⎜⎜ c1 + c2 ⋅ x + c3 ⋅ ⎟⎟ ⋅ v1 + ( c3 ⋅ x + c2 ) ⋅ w1,1 + c3 ⋅ w1,2 ⎥ =
⎢⎣⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
⎛ x2 ⎞
⎜ + x + 1⎟
⎛1⎞ ⎛ x +1 ⎞ ⎜ 2 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
= c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 2 ⎟ + c2 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜ 2 x + 1⎟ + c3 ⋅ exp ( − x ) ⋅ x + x ⎟ , ck ∈ \, k = 1: 3.
⎜ 2
⎜1⎟ ⎜ x ⎟ ⎜ ⎟
2
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎜ x ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
Matricea fundamentală este
440
⎡ −x ⎛ x2 ⎞ −x ⎤
⎢ e ( x + 1) ⋅ e −x
⎜⎜ + x + 1 ⎟⎟ ⋅ e ⎥
⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎥
⎢ ⎥
W ( x ) = ⎢ 2 ⋅ e− x ( 2 x + 1) ⋅ e− x ( )
x 2 + x ⋅ e− x ⎥ , x ∈ \ ,
⎢ 2
⎥
⎢ −x −x x −x ⎥
⎢ e x ⋅ e ⋅ e ⎥
2
⎣ ⎦
iar wronskianul soluţiilor este w ( x ) = det W ( x ) = − e −3⋅ x
≠ 0, x ∈ \ .
Pentru a determina o soluţie particulară a sistemului neomogen vom folosi
Teorema 9.53 a lui Lagrange. O soluţie particulară a sistemului diferenţial
neomogen poate fi găsită de forma
dC
Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
Dar
⎡ x x2 ⎛ x2 ⎞ x ⎛ x2 ⎞ x⎤
⎢ e ⋅ ⎜⎜ − − x ⎟⎟ ⋅ e ⎜⎜ + 2 x + 1 ⎟⎟ ⋅ e ⎥
⎢ 2 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎥
⎢ ⎥
W −1 ( x ) = ⎢ − x ⋅ e x ( x + 1) ⋅ e x ( − x − 2) ⋅ ex ⎥ , x ∈ \
⎢ ex − ex ex ⎥
⎣ ⎦
şi ultima ecuaţie devine
⎡ x x2 ⎛ x2 ⎞ x ⎛ x2 ⎞ x⎤ ⎛ ⎛ x 4 x3 2⎞ x
⎞
⎢e ⋅ ⎜⎜ − − x ⎟⎟ ⋅ e ⎜⎜ + 2 x + 1⎟⎟ ⋅ e ⎥ ⎜ ⎜⎜ − + x ⎟⎟ ⋅ e ⎟
⎢ 2 ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎥ ⎛ x2 ⎞ ⎜ ⎝ 2 2 ⎠ ⎟
dC ⎢ ⎥ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
= ⎢− x ⋅ e x
dx ⎢
( x + 1) ⋅ e x ( )
( − x − 2 ) ⋅ e x ⎥ ⋅ ⎜ x ⎟ = ⎜ − x3 + x 2 + x ⋅ e x ⎟ , x ∈ \.
⎥ ⎜0⎟ ⎜ ⎟
( )
x
⎣ e − ex ex ⎦ ⎝ ⎠ ⎜ 2
x − x ⋅e x
⎟
⎝ ⎠
Integrând ultimul sistem de ecuaţii, se obţine ca soluţie particulară a
sistemului diferenţial neomogen
⎡ −x ⎛ x2 ⎞ − x ⎤ ⎛ ⎛ x 4 5 x3 13 x 2 ⎞ x⎞
⎢ e ( x + 1) ⋅ e− x ⎜⎜ + x + 1 ⎟⎟ ⋅ e ⎥ ⎜ ⎜⎜ − + − 13 x + 13 ⎟⎟ ⋅ e ⎟
⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎥ ⎜⎝ 2 2 2 ⎠ ⎟
⎢ ⎥ ⎜ ⎟
Yp ( x ) = ⎢ 2 ⋅ e− x ( 2 x + 1) ⋅ e− x ( )
x 2 + x ⋅ e− x ⎥ ⋅ ⎜ (
− x3 + 4 x 2 + 7 x − 7 ⋅ e x ) ⎟
⎢ ⎥ ⎜ ⎟
⎢ −x
⎢⎣ e x ⋅ e− x
x2 − x
⋅e
⎥ ⎜
⎥ ⎝ (2
x − 3x + 3 ⋅ e )x
⎟
⎠
2 ⎦
441
⎛ 3 x 2 − 13 x + 23 ⎞
⎜ ⎟
Y p ( x ) = ⎜ 3 x − 16 x + 33 ⎟ , x ∈ \ .
2
⎜ 2 ⎟
⎜ x − 6 x + 13 ⎟
⎝ ⎠
Soluţia particulară a sistemului diferenţial neomogen putea fi obţinută şi
prin Propoziţia 9.57 (metoda coeficienţilor nedeterminaţi). Astfel se propune
drept soluţie particulară a sistemului neomogen
⎛ a11 ⋅ x 2 + a12 ⋅ x + a13 ⎞
⎜ ⎟
Y p ( x ) = ⎜ a21 ⋅ x 2 + a22 ⋅ x + a23 ⎟ , x ∈ \ .
⎜ ⎟
⎜ a31 ⋅ x 2 + a32 ⋅ x + a33 ⎟
⎝ ⎠
Din condiţia ca Y p să verifice identic sistemul diferenţial neomogen
obţinem
⎛ 2 ⋅ a11 ⋅ x + a12 ⎞ ⎛ 0 0 −1 ⎞ ⎛⎜ a11 ⋅ x + a12 ⋅ x + a13 ⎞⎟ ⎛ x ⎞
2 2
⎜ 2 ⋅ a ⋅ x + a ⎟ = ⎜ 1 0 −3 ⎟ ⋅ a ⋅ x 2 + a ⋅ x + a + ⎜ x ⎟ , x ∈ \ .
⎜ 21 22 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 21 22 23 ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 2 ⋅ a ⋅ x + a ⎟ ⎜ 0 1 −3 ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 31 32 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ a31 ⋅ x 2 + a32 ⋅ x + a33 ⎟⎠ ⎝ 0 ⎠
Folosind metoda identificării coeficienţilor nedeterminaţi se obţine
aceeaşi soluţie particulară ca mai sus.
Yg ( x ) = Ygo ( x ) + Y p ( x ) =
⎡ −x ⎛ x2 ⎞ −x ⎤
⎢ e ( x + 1) ⋅ e −x
⎜⎜ + x + 1 ⎟⎟ ⋅ e ⎥
⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎥ ⎛ c1 ⎞ ⎛ 3 x 2 − 13 x + 23 ⎞
⎢ −x ⎥ ⎜ ⎟ ⎜ 2 ⎟
= ⎢ 2 ⋅ e− x ( 2 x + 1) ⋅ e− x ( 2
)
x + x ⋅e ⎥ ⋅ ⎜ c2 ⎟ + ⎜ 3 x − 16 x + 33 ⎟ .
⎢ ⎥ ⎜ c ⎟ ⎜⎜ 2 ⎟
⎟
⎢ −x x 2
⎥ ⎝ 3 ⎠ ⎝ x − 6 x + 13 ⎠
⎢ e x ⋅ e− x ⋅e −x
⎥
2
⎣ ⎦
Exemplu 9.66
Sa se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial liniar
442
⎧ dy1
⎪ dx = 2 ⋅ y1 + 2 ⋅ y3 − y4
⎪
⎪ dy2 = 2 ⋅ y + 4 ⋅ y − 2 ⋅ y
⎪ dx 2 3 4
⎨ , x∈\.
dy
⎪ 3 = 2⋅ y − y + y + y
1 2 3 4
⎪ dx
⎪ dy
⎪ 4 = 2 ⋅ y1 − y2 − y3 + 3 ⋅ y4
⎩ dx
443
Soluţie
⎡ 2 0 2 −1⎤
⎢ 0 2 4 −2 ⎥
A=⎢ ⎥,
⎢ 2 −1 1 1 ⎥
⎢ ⎥
⎣ 2 −1 − 1 3 ⎦
det ( A − r ⋅ I 4 ) = r 4 − 8 ⋅ r 3 + 24 ⋅ r 2 − 32 ⋅ r + 16 = 0
a cărei valoarea proprie reala r = 2 are ordinul de multiplicitate 4
n − rang ( A − r ⋅ I 4 ) = 4 − 2 = 2 .
Ordinele celulelor Jordan pot fi
o ambele de ordinul doi;
o una de ordinul trei şi cealaltă de ordinul unu.
valorii proprii este ma − mg = 2 , vom determina 2 vectori proprii liniari
independenţi rezolvând sistemul dublu nedeterminat
⎧2 ⋅ x3 − x4 = 0
⎪4 ⋅ x − 2 ⋅ x = 0
⎪ 3 4
⎨
⎪2 ⋅ x1 − x2 − x3 + x4 = 0
⎪⎩2 ⋅ x1 − x2 − x3 + x4 = 0
Soluţia generală a acestui sistem este
v = α ⋅ (1 2 0 0 ) + β ⋅ ( 0 1 1 2 ) , α, β∈ \ .
t t
Determinăm situaţia în care ne aflăm, folosind ordinul de nilpotenţă al

matricei N r := A − r ⋅ I 4 .
Deoarece
⎡ 0 0 2 −1⎤ ⎡ 2 −1 − 1 1 ⎤
⎢ 0 0 4 −2 ⎥ ⎢ 4 −2 − 2 2 ⎥
B := A − r ⋅ I 4 = ⎢ ⎥ ⇒B =⎢2 ⎥ ⇒ B 3 = 04 ,
⎢ 2 −1 − 1 1 ⎥ ⎢0 0 0 0⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣ 2 −1 − 1 1 ⎦ ⎣0 0 0 0⎦
obţinem că ordinul de nilpotenţă este h = 3 şi
S ( r ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂
2
⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) = \ 4 ,
3 4
444
unde am notat prin Id aplicaţia identică a spaţiului vectorial \ 4 .
Deoarece h = 3 şi n − h = 4 − 3 = 1 există o singură celulă Jordan de tip
h × h = 3 × 3 şi corespunzător acesteia un vector propriu şi doi vectori principali
asociaţi acestuia. Forma Jordan a matricei A este următoarea
⎛ J1 0 ⎞ ⎛ 2 1 0⎞
J =⎜ ⎟ , J1 = ⎜ 0 2 1 ⎟ , J 2 = ( 2 )
⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟
⎝ J ⎠ ⎜ ⎟
⎝ 0 0 2⎠
2
sau într-o formă compactă

⎛2 1 0 0⎞
⎜ ⎟
⎜0 2 1 0⎟
J =⎜ .
0 0 2 0⎟
⎜ ⎟
⎜0 0 0 2⎟
⎝ ⎠
Determinăm vectorii principali asociaţi vectorului propriu
v1 = (1 2 0 0 ) prin rezolvarea succesivă a sistemelor liniare (9.14). Astfel
t
din
( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,1 = v1
se obţine un prim vector principal
w1,1 = (1 2 1 1) ,
t
iar din sistemul

( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,2 = w1,1
se obţine un al doilea vector principal
w1,2 = (1 1 1 1) .
t
S-au obţinut următoarele seturi de vectori {v1 w1,1 w1,2 } , {v2 } care prin
i = {v w
1,1 w1,2 v2 } ⊂ \ , în care
4
reuniune determină baza Jordan B 1
matricea A are forma Jordan. Corespunzător fiecărui set de vectori în parte
avem două celule Jordan de ordinul trei şi, respectiv, de ordinul unu (numărul
i , forma Jordan a matricei A
de vectori din fiecare set). Relativ la baza Jordan B
şi matricea de trecere C la noua bază sunt respectiv
⎛2 1 0 0⎞ ⎛1 1 1 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜0 2 1 0⎟ 2 2 1 1
J =⎜ , C = ( v1 w1,1 w1,2 v2 ) = ⎜ ⎟,
0 0 2 0⎟ ⎜0 1 1 1 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜0 0 0 2⎟ ⎝ 0 1 1 2⎠
⎝ ⎠
acestea verificând relaţia C −1 ⋅ A ⋅ C = J .
445
⎡⎛ x2 ⎞ ⎤
Y ( x ) = exp ( 2 ⋅ x ) ⋅ ⎢⎜⎜ c1 ⋅ + c2 ⋅ x + c3 ⎟⎟ ⋅ v1 + ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ w1,1 + c1 ⋅ w1,2 + c4 ⋅ v2 ⎥ ,
⎢⎣⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
ck ∈ \, k = 1: 4.
Exemplu 9.67
Sa se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial liniar
⎧ dy1
⎪ dx = 2 ⋅ y1 + y2
⎪
⎪ dy2 = −4 ⋅ y − 2 ⋅ y
⎪ dx 1 2
⎨ , x∈\ .
dy
⎪ 3 = 7⋅ y + y + y + y
1 2 3 4
⎪ dx
⎪ dy
⎪ 4 = −17 ⋅ y1 − 6 ⋅ y2 − y3 − y4
⎩ dx
Soluţie
⎡ 2 1 0 0⎤
⎢ −4 − 2 0 0 ⎥
A=⎢ ⎥,
⎢ 7 1 1 1⎥
⎢ ⎥
⎣ −17 −6 −1 −1⎦
det ( A − r ⋅ I 4 ) = r 4 = 0
a cărei valoarea proprie reală r = 0 are ordinul de multiplicitate 4
n − rang ( A − r ⋅ I 4 ) = 4 − 2 = 2 .
Ordinele celulelor Jordan pot fi
o ambele de ordinul doi;
o una de ordinul trei şi cealaltă de ordinul unu.
valorii proprii este ma − mg = 2 , vom determina 2 vectori proprii liniari
independenţi rezolvând sistemul dublu nedeterminat
446
⎧2 ⋅ x1 + x2 = 0
⎪ −4 ⋅ x − 2 ⋅ x = 0
⎪ 1 2
⎨
⎪7 ⋅ x1 + x2 + x3 + x4 = 0
⎪⎩−17 ⋅ x1 − 6 ⋅ x2 − x3 − x4 = 0
Soluţia generală a acestui sistem este
v = α ⋅ (1 −2 −5 0 ) + β ⋅ ( 0 0 −1 1) , α, β∈ \ .
t t
Determinăm situaţia în care ne aflăm, folosind ordinul de nilpotenţă al

matricei N r := A − r ⋅ I 4 .
Deoarece
⎡ 2 1 0 0⎤
⎢ −4 − 2 0 0 ⎥
B := A − r ⋅ I 4 = A = ⎢ ⎥ ⇒ B 2 = 04 ,
⎢ 7 1 1 1⎥
⎢ ⎥
⎣ −17 −6 −1 −1⎦
obţinem că odinul de nilpotenţă este h = 2 şi
S ( r ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) ⊂ Ker ( A − r ⋅ Id ) =
2
= Ker ( A − r ⋅ Id ) = Ker ( A − r ⋅ Id ) = \ 4 ,
3 4
unde am notat prin Id aplicaţia identică a spaţiului vectorial \ 4 .

Deoarece h = 2 şi n − h = 4 − 2 = 2 există două celule Jordan de tip
h × h = 2 × 2 şi corespunzător fiecăreia un vector propriu şi un vector principal
asociat acestuia. Forma Jordan a matricei A este următoarea
⎛ J1 0 ⎞
⎟ , J1 = J 2 = ⎛⎜
0 1⎞
J= ⎜
⎜ 0 J ⎟ ⎝ 0 0 ⎟⎠
⎝ 2 ⎠
sau într-o formă compactă
⎛0 1 0 0⎞
⎜ ⎟
⎜0 0 0 0⎟
J =⎜ ⎟.
⎜ 0 0 0 1 ⎟
⎜0 0 0 0⎟
⎝ ⎠
Determinăm vectorul principal asociat vectorului propriu
v1 = (1 −2 −5 0 ) prin rezolvarea succesivă a sistemelor liniare (9.14).
t
Astfel din
( A − r ⋅ I n ) ⋅ w1,1 = v1
se obţine vectorul principal
w1,1 = ( 0 1 −6 0 ) .
t
447
Determinăm vectorul principal asociat vectorului propriu
v2 = ( 0 0 −1 1) . Astfel din
t
( A − r ⋅ I n ) ⋅ w2,1 = v2
se obţine vectorul principal, liniar independent de w1,1
w2,1 = ( 0 0 −1 0 ) .
t
S-au obţinut următoarele seturi de vectori {v1 w1,1} , {v2 w2,1} , care prin
i = {v w
1,1 v2 w2,1} ⊂ \ . Corespunzător
4
reuniune determină baza Jordan B 1
fiecărui set de vectori în parte avem două celule Jordan de ordinul doi (numărul
de vectori din fiecare set). Relativ la baza Jordan B i forma Jordan a matricei A
şi matricea de trecere la noua bază sunt respectiv
⎛0 1 0 0⎞ ⎛1 0 0 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ −2 1
⎜0 0 0 0⎟ 0 0 ⎟⎟
⎟ , C = ( v1 w1,1 v2 w2,1 ) = ⎜
J =⎜ ⎜ ,
− 5 -6 − 1 − 1 ⎟
⎜0 0 0 1⎟ ⎜ ⎟
⎜0 0 0 0⎟ ⎝ 0 0 1 0⎠
⎝ ⎠
acestea verificând relaţia C −1 ⋅ A ⋅ C = J .
Y ( x ) = ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ v1 + c1 ⋅ w1,1 + ( c3 ⋅ x + c4 ) ⋅ v2 + c3 ⋅ w2,1, ck ∈ \, k = 1 : 4
⎛ c2 + c1 ⋅ x ⎞
⎜ c1 − 2 ⋅ c2 − 2 ⋅ c1 ⋅ x ⎟
Y ( x) = ⎜ ⎟.
⎜ c4 − 5 ⋅ c2 − c3 − 6 ⋅ c1 + ( c3 − 5c1 ) ⋅ x ⎟
⎜ ⎟
⎝ c4 + c3 ⋅ x ⎠
Exemplu: Să se determine soluţia generală a următorului sistem

diferenţial liniar omogen cu coeficienţi constanţi
⎧ dy1
⎪ dx = y2 + y3
⎪
⎪ dy2 = − y + y
⎪ dx 1 4
⎨ , x∈\ .
⎪ dy3
= y4
⎪ dx
⎪ dy
⎪ 4 = − y3
⎩ dx
448
⎡ 0 1 1 0⎤
⎢ −1 0 0 1 ⎥
A=⎢ ⎥,
⎢ 0 0 0 1⎥
⎢ ⎥
⎣ 0 0 −1 0 ⎦
det ( A − r ⋅ I 4 ) = r 4 + 2r 2 + 1 = 0 .
Valorile proprii sunt {i, −i} , fiecare cu ordinul de multiplicitate 2.
Vectorul propriu asociat valorii proprii i este
v1 = (1 i 0 0 ) ,
t
iar vectorul principal asociat acestuia este

w11 = ( −i 1 1 i ) .
t
Conform teoremei 9.62 soluţia generală a sistemului de ecuaţii

diferenţiale este
⎡ ⎛ ⎛1⎞ ⎛ −i ⎞ ⎞ ⎤
⎢ ⎜ ⎜i⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎟⎥
Y ( x ) = c3 ⋅ Re ⎢e ⋅ ⎜ ( c1x + c2 ) ⋅ ⎜ ⎟ + c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⎟ ⎥ +
i x
⎢ ⎜ ⎜0⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎟⎥
⎢ ⎜⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ 0
⎝ ⎠ ⎝ i ⎠ ⎠ ⎦⎥
⎡ ⎛ ⎛1⎞ ⎛ −i ⎞ ⎞ ⎤
⎢ ⎜ ⎜i⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎟⎥
+ c4 ⋅ Im e ⋅ ( c1x + c2 ) ⋅ ⎜ ⎟ + c1 ⋅ ⎜ ⎟ ⎟ ⎥ =
⎢ ix ⎜
⎢ ⎜ ⎜0⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎟⎥
⎢ ⎜⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ ⎝0⎠ ⎝ i ⎠ ⎠ ⎦⎥
⎛ c3 ⋅ ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ cos x + c3 ⋅ c1 ⋅ sin x + c4 ⋅ ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ sin x − c4 ⋅ c1 ⋅ cos x ⎞
⎜ ⎟
=⎜
− c3 ⋅ ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ sin x + c3 ⋅ c1 ⋅ cos x + c4 ⋅ ( c1 ⋅ x + c2 ) ⋅ cos x − c4 ⋅ c1 ⋅ sin x ⎟.
⎜ c3 ⋅ c1 ⋅ cos x + c4 ⋅ c1 ⋅ sin x ⎟
⎜ ⎟
⎝ −c3 ⋅ c1 ⋅ sin x + c4 ⋅ c1 ⋅ cos x ⎠
Propoziţia 9.68 (metoda coeficienţilor nedeterminaţi)

Fie sistemul de n ecuaţii diferenţiale cu coeficienţi constanţi, neomogen
dY
= A ⋅Y ( x) + F ( x), x ∈ I , (9.15)
dx
( )i, j =1:n
unde A = aij ∈ M n×n ( \ ) , termenul
F ( x ) = ( f1 ( x ) fn ( x )) , x ∈ I ,
t
f 2 ( x ) ...
449
având componentele de următoarea formă particulară
fi ( x ) = ⎡⎣ Pi , mi ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi , ki ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) ⎤⎦ ⋅ eα⋅ x , i = 1: n ,
unde Pimi , Qiki ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul mi , respectiv ki . Dacă notăm
r = α + i ⋅ β şi
• det ( A − r ⋅ I n ) ≠ 0 , atunci o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene este
( )
t
Y p ( x ) = y1 p ( x ) y2 p ( x ) ... ynp ( x ) , x ∈ I ,
( )
yip = eα⋅ x ⋅ Pi*, m ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi*, m ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) , i = 1: n ,
unde Pi*, m , Qi*, m ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul m = max ( mi , ki ) ;
i =1:n
• det ( A − r ⋅ I n ) = 0 , r = α + i ⋅ β = r * fiind o rădăcină multiplă de ordinul

n
q ∈ ` , 0 ≤ q ≤ a ecuaţiei caracteristice, atunci o soluţie particulară a
2
ecuaţiei neomogene este
( )
t
Y p ( x ) = y1 p ( x ) y2 p ( x ) ... ynp ( x ) , x ∈ I ,
( )
yip = x q ⋅ eα⋅ x ⋅ Pi*, m ( x ) ⋅ cos ( β ⋅ x ) + Qi*, m ( x ) ⋅ sin ( β ⋅ x ) , i = 1: n ,
unde Pi*, m , Qi*, m ∈ \ [ x ] sunt polinoame de gradul m = max ( mi , ki ) .
i =1:n
Propoziţia 9.69 (principiul superpoziţiei)

Dacă vectorul termen liber F al sistemului diferenţial neomogen (9.15)
s
este o sumă de s vectori F = ∑ Fi , fiecare dintre aceştia având structura dată în
i =1
Propoziţia 9.68, atunci soluţia particulară căutată pentru sistemul diferenţial
s
neomogen (9.15) va fi de forma Y p ( x ) = ∑Yp,i ( x ), x ∈ I , unde Y p ,i este o
i =1
soluţie particulară a sistemului neomogen
dY
= A ⋅ Y ( x ) + Fk ( x ) , x ∈ I , k = 1 : s .
dx
Exemplu 9.70
neomogen, cu coeficienţi constanţi
450
⎧ dy1
⎪ dx = − y1 + y2 + exp ( x )
⎪
⎪ dy2
⎨ = − y1 + y3 + cos x , x ∈ \ .
⎪ d x
⎪ dy3
⎪ dx = − y1
⎩
Soluţie
Matricea ataşată sistemului diferenţial liniar omogen este
⎡ −1 1 0 ⎤
A = ⎢ −1 0 1 ⎥ ,
⎢ ⎥
⎢⎣ −1 0 0 ⎥⎦
det ( A − r ⋅ I 3 ) = r 3 + r 2 + r + 1 = 0 ,
iar valorile proprii sunt r1 = −1, r2 = i = r3 . Corespunzător acestor valori proprii
avem următorii vectori proprii
⎛1⎞ ⎛ −i ⎞
v1 = ⎜ 0 ⎟ , v2 = ⎜⎜1 − i ⎟⎟ = v3 .
⎜ ⎟
⎜1⎟ ⎜ 1 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
liniar cu coeficienţi constanţi
Yo ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ v1 + c2 ⋅ Re ⎡⎣exp ( i ⋅ x ) ⋅ v2 ⎤⎦ + c3 ⋅ Im ⎡⎣ exp ( i ⋅ x ) ⋅ v2 ⎤⎦ , x ∈ \
sau în formă reală
⎛1⎞ ⎛ sin x ⎞ ⎛ − cos x ⎞
Yo ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜⎜ 0 ⎟⎟ + c2 ⋅ ⎜⎜ cos x + sin x ⎟⎟ + c3 ⋅ ⎜⎜ − cos x + sin x ⎟⎟ , x ∈ \ .
⎜1⎟ ⎜ cos x ⎟ ⎜ sin x ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Matricea Wronski este
⎛ exp ( − x ) sin x − cos x ⎞
⎜ ⎟
W ( x) = ⎜ 0 cos x + sin x sin x − cos x ⎟ .
⎜ exp ( − x ) cos x sin x ⎟
⎝ ⎠
O soluţie particulară a sistemului diferenţial neomogen poate fi găsită de
dC
forma Yp ( x ) = W ( x ) ⋅ C ( x ) , unde = W −1 ( x ) ⋅ F ( x ) , x > 0 .
dx
⎡ exp ( x ) − exp ( x ) exp ( x ) ⎤
1 ⎢ ⎥
Dar W −1 ( x ) = ⎢ − cos x + sin x cos x + sin x cos x − sin x ⎥ , x ∈ \ şi
2
⎢⎣ − cos x − sin x − cos x + sin x cos x + sin x ⎥⎦
ultima ecuaţie devine
451
⎡ exp ( x ) − exp ( x ) exp ( x ) ⎤ ⎡ exp ( x ) ⎤
dC 1 ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
= ⎢ − cos x + sin x cos x + sin x cos x − sin x ⎥ ⋅ ⎢ cos x ⎥ , x ∈ \ ,
dx 2
⎢⎣ − cos x − sin x − cos x + sin x cos x + sin x ⎥⎦ ⎢⎣ 0 ⎥⎦
de unde
⎛ 1 ⎞
⎜ 4
⋅ exp ( x ) ⋅ ( exp ( x ) − sin x − cos x ) ⎟
⎜ ⎟
⎜ 1 1 1 1
C ( x) = ⋅ x − ⋅ exp ( x ) ⋅ cos x − ⋅ cos ( 2 ⋅ x ) + ⋅ sin ( 2 ⋅ x ) ⎟ .
⎜ 4 2 8 8 ⎟
⎜ 1 ⎟
⎜⎜ − ⋅ x − 1 ⋅ exp ( x ) ⋅ sin x − 1 ⋅ cos ( 2 ⋅ x ) − 1 ⋅ sin ( 2 ⋅ x ) ⎟⎟
⎝ 4 2 8 8 ⎠
Prin urmare, o soluţie particulară a sistemului diferenţial neomogen este
⎛1 1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛ 1 ⎞
⎜4 ⋅ x − ⋅ x + −
8⎟ ⎜4 8⎟ ⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
1 1 1
Yp ( x ) = ⎜ ⋅ x ⎟ ⋅ cos x + ⎜ ⎟ ⋅ sin x + ⎜ − ⎟ ⋅ exp ( x ) . (9.16)
⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2⎟
⎜1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1⎟
⎜⎜ ⋅ x − 3 ⎟⎟ ⎜⎜ − 1 ⋅ x − 1 ⎟⎟ ⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ 4 8 ⎠ ⎝ 4 8 ⎠ ⎝ 4⎠
Este clar că putem să ne folosim de Propozitia 9.69 (metoda coeficienţilor
nedeterminaţi) şi în consecinţă, aplicând principiul superpoziţiei, putem
propune forma soluţiei particulare, aici det ( A − r ⋅ I n ) ≠ 0, r ∈ {i,0} , astfel
⎛ a1,1 ⋅ x + a1,0 ⎞ ⎛ b1,1 ⋅ x + b1,0 ⎞ ⎛ d1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Y p ( x ) = ⎜ a2,1 ⋅ x + a2,0 ⎟ ⋅ cos x + ⎜ b2,1 ⋅ x + b2,0 ⎟ ⋅ sin x + ⎜⎜ d 2 ⎟⎟ ⋅ exp ( x ) ,
⎜a ⋅x+a ⎟ ⎜b ⋅x +b ⎟ ⎜d ⎟
⎝ 3,1 3,0 ⎠ ⎝ 3,1 3,0 ⎠ ⎝ 3⎠
iar coeficienţii din forma generală a soluţiei particulare se determină impunând
condiţia ca aceasta să verifice identic sistemul diferenţial neomogen. Se obţine
aceeaşi soluţie particulară (9.16).
⎛1⎞ ⎛ sin x ⎞ ⎛ − cos x ⎞
Y ( x ) = c1 ⋅ exp ( − x ) ⋅ ⎜⎜ 0 ⎟⎟ + c2 ⋅ ⎜⎜ cos x + sin x ⎟⎟ + c3 ⋅ ⎜⎜ − cos x + sin x ⎟⎟ + Yp ( x ) , x ∈ \ .
⎜1⎟ ⎜ cos x ⎟ ⎜ sin x ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Exemplu: Vom exemplifica cazul când forma termenului liber are

componenta eα+ i⋅β , r = α + i ⋅ β = r * fiind o rădăcină multiplă de ordinul q ∈ ` ,
n
0 ≤ q ≤ a ecuaţiei caracteristice det ( A − r ⋅ I n ) = 0 .
2
452
Să se determine soluţia problemei Cauchy asociată sistemului diferenţial
liniar
⎧d
⎪⎪ dt y1 + n ⋅ y2 = cos nt
⎨ , t ≥ 0, n ∈ `*
⎪ d y − n ⋅ y = sin nt
⎪⎩ dt 2 1
şi condiţiilor iniţiale y1 ( 0 ) = 0, y2 ( 0 ) = 1.
⎡ 0 −n ⎤
A=⎢ ⎥,
⎣ − n 0 ⎦
det ( A − r ⋅ I 2 ) = r 2 + n n = 0 ,
iar valorile proprii sunt r1 = i ⋅ n = r2 . Corespunzător acestor valori proprii avem
următorii vectori proprii
⎛1⎞
v1 = ⎜ ⎟ = v2 .
⎝ −i ⎠
Ygo ( x ) = c1 ⋅ Re ⎡⎣exp ( i ⋅ n ⋅ x ) ⋅ v1 ⎤⎦ + c2 ⋅ Im ⎡⎣ exp ( i ⋅ n ⋅ x ) ⋅ v1 ⎤⎦ , x ∈ \
sau în formă reală
⎛ cos nx ⎞ ⎛ sin nx ⎞
Ygo ( x ) = c1 ⋅ ⎜ ⎟ 2 ⎜ − cos nx ⎟ , x ∈ \ .
+ c ⋅
⎝ sin nx ⎠ ⎝ ⎠
Putem propune forma soluţiei particulare astfel
⎛ a 0 ⎞ ⎛ cos nx ⎞ ⎛ b1 0 ⎞ ⎛ sin nx ⎞
Yp ( x ) = x ⋅ ⎜ 1 ⋅
⎟ ⎜ ⎟ + x ⋅ ⎜ 0 b ⎟⋅⎜ ⎟ = x ⋅ a ⋅ w1 + x ⋅ b ⋅ w2 ,
⎝ 0 a2 ⎠ ⎝ sin nx ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ − cos nx ⎠

condiţia ca aceasta să verifice identic sistemul diferenţial neomogen
⎧d
⎪⎪ dx Y p = a ⋅ w1 + x ⋅ a ⋅ A ⋅ w1 + b ⋅ w2 + x ⋅ b ⋅ A ⋅ w2
⎨ ⇒ a ⋅ w1 + b ⋅ w2 = F .
d
⎪ Y = A⋅(x ⋅ a ⋅ w + x ⋅b⋅ w ) + F
⎪⎩ dx p 1 2
Se obţine
⎛ x ⋅ cos nx ⎞
Y p = x ⋅ I 2 ⋅ w1 = ⎜ ⎟.
⎝ x ⋅ sin nx ⎠
453
⎛ cos nx ⎞ ⎛ sin nx ⎞ ⎛ x ⋅ cos nx ⎞
Y ( x ) = c1 ⋅ ⎜ ⎟ + c2 ⋅ ⎜ ⎟+⎜ ⎟, x ∈ \ .
⎝ sin nx ⎠ ⎝ − cos nx ⎠ ⎝ x ⋅ sin nx ⎠
⎛0⎞
Soluţia problemei Cauchy se obţine folosind condiţia iniţială Y ( 0 ) = ⎜ ⎟ .
⎝1⎠
⎛ sin nx ⎞ ⎛ x ⋅ cos nx ⎞
Y ( x) = ⎜ ⎟+⎜ ⎟, x ∈ \ .
⎝ − cos nx ⎠ ⎝ x ⋅ sin nx ⎠
Definiţia 9.71
Un sistem de n ecuaţii diferenţiale liniare de forma
dy
x ⋅ k = ak ,1 ⋅ y1 + ak ,1 ⋅ y1 + ... + ak ,1 ⋅ y1 + f k ( x ) , x ∈ I , k = 1: n , (9.17)
dx
în care ak ,i ∈ \, k , i = 1: n , I ⊂ \ este interval şi f k ∈ C 0 ( I ; \ ) , k = 1: n se
numeşte sistem diferenţial liniar de tip Euler, neomogen. Dacă
f k ( x ) = 0, ∀x ∈ I , k = 1: n , atunci sistemul se numeşte sistem Euler omogen şi
soluţia sa este definită pe I − {0} .
Teorema 9.72 (Euler)

Prin schimbarea de variabila independenta x = et , sistemul diferenţial de
tip Euler (9.17) se transformă într-un sistem diferenţial liniar de ordinul întâi, cu
coeficienţi constanţi.
Exemplu 9.73
⎧ dy1 2
⎪⎪ x ⋅ dx = − y1 − 2 ⋅ y2 + x
⎨ , x ∈ \*+ .
⎪ x ⋅ dy 2 = 3 ⋅ y + 4 ⋅ y + x
1 2
⎪⎩ dx
Efectuând schimbarea de variabilă independentă x = et , sistemul devine
⎧ dy1 2t
⎪⎪ dt = − y1 − 2 ⋅ y2 + e
⎨ , t ∈\ .
⎪ dy t
2
= 3 ⋅ y1 + 4 ⋅ y2 + e
⎪⎩ dt
⎡ −1 −2 ⎤
A=⎢ ⎥,
⎣3 4⎦
det ( A − r ⋅ I 2 ) = r 2 − 3 ⋅ r + 2 = 0 ,
454
iar valorile proprii sunt r1 = 2, r2 = 1. Corespunzător acestor valori proprii avem
următorii vectori proprii
⎛ −2 ⎞ ⎛ −1⎞
v1 = ⎜ ⎟ , v2 = ⎜ ⎟ .
⎝ 3⎠ ⎝1⎠
Ygo ( x ) = c1 ⋅ exp ( 2t ) ⋅ v1 + c2 ⋅ exp ( t ) ⋅ v2 , t ∈ \ .
Aplicând principiul superpoziţiei, putem propune forma soluţiei
particulare, aici det ( A − r ⋅ I n ) = 0, r ∈ {2,1} , astfel
⎛a 0 ⎞ ⎛ b1 0 ⎞
Yp ( t ) = t ⋅ ⎜ 1 ⎟ ⋅ v1 ⋅ e 2⋅t
+ t ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ v2 ⋅ et = t ⋅ a ⋅ v1 ⋅ e 2⋅t + t ⋅ b ⋅ v2 ⋅ et ,
⎝ 0 a2 ⎠ ⎝ 0 b2 ⎠
condiţia ca aceasta să verifice identic sistemul diferenţial neomogen
⎧d 2⋅t 2⋅t t t
⎪⎪ dt Y p = a ⋅ v1 ⋅ e + t ⋅ a ⋅ v1 ⋅ 2 ⋅ e + b ⋅ v2 ⋅ e + t ⋅ b ⋅ v2 ⋅ e ⎧ a ⋅ v1 = F1
⎨ ⇒⎨
⎩b ⋅ v2 = F2
⎪⎩ dt ( 1 2 )
⎪ d Y = A ⋅ t ⋅ a ⋅ v ⋅ e 2⋅t + t ⋅ b ⋅ v ⋅ et + F + F
p 1 2
sau încă
⎛ a1 0 ⎞ ⎛ −2 ⎞ ⎛ 1 ⎞
⎜ 0 a ⎟⋅⎜ ⎟ = ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝0⎠
⎛ b1 0 ⎞ ⎛ −1⎞ ⎛ 0 ⎞
⎜ 0 b ⎟⋅⎜ ⎟ = ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝1⎠
Se obţine
⎛ 1 ⎞ ⎛ t ⋅ e2⋅t ⎞
⎜ − 0⎟ ⎛0 0⎞
Yp ( t ) = t ⋅ 2 2⋅t
⋅v ⋅e + t ⋅⎜ t
⎟ ⋅ v2 ⋅ e = ⎜⎜ ⎟.
⎜ ⎟ 1 0 1 t ⎟
⎝ 0 0⎠
⎝ ⎠ ⎝ t ⋅e ⎠
2t ⎛ −2 ⎞ t ⎛ −1 ⎞
⎛ t ⋅ e 2⋅t ⎞
Y ( t ) = c1 ⋅ e ⋅ ⎜ ⎟ + c2 ⋅ e ⋅ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟, t ∈ \ .
⎝ 3⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎜⎝ t ⋅ et ⎟⎠
⎛ −2 ⎞ ⎛ −1⎞ ⎛ x 2 ⋅ ln x ⎞
Prin urmare, Y ( x ) = c1 ⋅ x 2 ⋅ ⎜ ⎟ + c2 ⋅ x ⋅ ⎜ ⎟ + ⎜ *
⎟, x ∈ \+ .
⎝ 3⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝ x ⋅ ln x ⎠
Exerciţii
1. Se consideră trei mase de-a lungul axei Ox legate între ele prin
intermediul a două arcuri elastice având aceeaşi constantă elastică k. Forţele
elastice sunt presupune liniare şi masele se deplasează pe axa Ox.
455
M m M
x1 x2 x3
Prin aplicarea legii lui Newton fiecărei mase obţinem următorul sistem
liniar de ecuaţii diferenţiale
⎧ d2 k
⎪ 2 x1 = − ⋅ ( x1 − x2 )
⎪ dt M
⎪⎪ d 2 k k
⎨ 2 x2 = − ⋅ ( x2 − x1 ) − ⋅ ( x2 − x3 )
⎪ dt m m
⎪ d2 k
⎪ 2 x3 = − ⋅ ( x3 − x2 )
⎪⎩ dt M
k k
¾ Pentru = 1, = 2 determinaţi soluţia generală a sistemului de
M m
ecuaţii diferenţiale de mai sus. (Ecuaţia caracteristică a sistemului
diferenţial este r 6 + 6 ⋅ r 4 + 5 ⋅ r 2 = 0 .).
¾ Dacă sistemul de mase este în vibraţie, aflaţi frecvenţa comună
2⋅π
ω= sau echivalent xs ( t ) = Cs ⋅ exp ( s ⋅ ω ⋅ t ) , s = 1,2,3 .
ν
2. Fie ecuaţia diferenţială liniară omogenă
d2 d
y + P ( x ) ⋅ y + Q ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I ⊂ \ .
dx 2 dx
¾ Să se arate că dacă se cunosc y1, y2 două soluţii liniar independente
ale ecuaţiei, atunci coeficienţii P şi Q se pot determina în mod unic.
¾ Să se arate că dacă se cunoaşte o soluţie particulară u ( x ) ≠ 0, x ∈ I
a ecuaţiei diferenţiale, atunci
x ⎛ ξ ⎞ 1
∫ ∫
v ( x ) = u ( x ) ⋅ exp − P ( t ) dt ⎟ ⋅ 2
⎜
⎜ ⎟ u (ξ)
dξ
a ⎝ a ⎠
este la rândul său o soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale.
456
¾ Dacă se cunoaşte soluţia particulară y ( x ) = exp ( x ) a ecuaţiei
d2
diferenţiale y + Q ( x ) ⋅ y = 0, x ∈ I ⊂ \ să se determine soluţia
dx 2
generală a ecuaţiei diferenţiale date şi funcţia Q.
457
CAPITOLUL 10
ECUAŢII CU DERIVATE PARŢIALE

DE ORDINUL ÎNTÂI
10.1 Sisteme simetrice. Integrale prime
Considerăm funcţiile f k : [ 0, ∞ ) × \ n → \, k = 1: n, n ∈ ` şi sistemul de

n ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi scris sub forma canonică, adică
dxk
= f k ( t , x1, x2 ,..., xn ) , k = 1: n, t > 0, x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D ⊂ \ n . (10.1)
dt
Dacă toate funcţiile f k , k = 1: n sunt nenule pe domeniul lor de definiţie,
atunci putem rescrie sistemul (10.1) sub forma
dx1 dx2 dxn
= = ... = = dt , (10.2)
f1 ( t , x1,..., xn ) f 2 ( t , x1,..., xn ) f n ( t , x1,..., xn )
pentru orice t > 0 şi orice x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D ⊂ \ n .
În general un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi în care nu
apare variabila independentă t poate avea şi forma (10.2), convenţia că dacă
numitorul este identic nul, atunci şi numărătorul să fie nul.
Definiţie. Numim formă simetrică a sistemului (10.1) şirul de rapoarte
dx1 dx2 dxn
= = ... = (10.3)
f1 ( x1,..., xn ) f 2 ( x1,..., xn ) f n ( x1,..., xn )
pentru orice x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ \ n , unde funcţiile de la numitor nu se anulează
simultan în D.
Considerând, spre exemplu, pe xn ca variabilă independentă sistemul
(10.3), se poate transforma într-un sistem de (n – 1) ecuaţii diferenţiale
dxk f k ( x1, x2 ,..., xn )
= , k = 1: n − 1, x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D ⊂ \ n . (10.4)
dxn f n ( x1, x2 ,..., xn )
Dacă putem determina soluţia sistemului (10.4) sub forma
xk = ϕk ( xn , c1, c2 ,..., cn −1 ) , ck ∈ \, k = 1: n − 1 , (10.5)
atunci prin aplicarea teoremei funcţiilor implicite putem determina constantele
ck ∈ \, k = 1: n − 1 , obţinând
ψ k ( x1, x2 ,..., xn ) = ck , k = 1: n − 1 , (10.6)
457
unde funcţiile ψ k : D ⊂ \ n → \, k = 1 : n − 1 sunt de clasă C1 pe domeniul D.
Definiţie. Orice funcţie ψ k : D ⊂ \ n → \, k = 1 : n − 1 de clasă C1 pe
domeniul D cu proprietatea că este constantă de-a lungul oricărei soluţii a
sistemului (10.2) se numeşte integrală primă a sistemului (10.2).
Din consideraţiile de mai sus deducem că dacă se cunosc (n – 1) integrale
prime ale sistemului (10.2), atunci cunoaştem soluţia generală a sistemului
(10.1).
Observaţie. Relaţiile (10.6) reprezintă o familie de curbe în spaţiul \ n .
Mai mult, prin orice punct al domeniului D trece o singură curbă integrală şi
numai una.
Definiţie. Un sistem de n funcţii λ k : D ⊂ \ n → \, k = 1: n continue cu
proprietăţile:
¾ există funcţia diferenţiabilă Φ : D → \ pe D astfel ca
λ1 ( x ) ⋅ dx1 + λ 2 ( x ) ⋅ dx2 + ... + λ n ( x ) ⋅ dxn = dΦ, x ∈ D ;
¾ pentru orice x ∈ D
λ1 ( x ) ⋅ f1 ( x ) + λ 2 ( x ) ⋅ f 2 ( x ) + ... + λ n ( x ) ⋅ f n ( x ) = 0
se numeşte combinaţie integrabilă a sistemului (10.3) în domeniul D, iar funcţia
Φ se numeşte integrală primă pe domeniul D a sistemului (10.3).
Observaţie. A determina (n – 1) combinaţii integrabile independente pe
domeniul D este echivalent cu a determina (n – 1) integrale prime ale sistemului
(10.3) sau încă este echivalent cu a determina soluţia generală a sistemului
(10.1).
Exemplu:
Să se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial dat sub
formă simetrică
dx dy dz
= = .
b⋅ z −c⋅ y c⋅ x − a⋅ z a⋅ y −b⋅ x
Se poate constata cu uşurinţă
dx dy dz a ⋅ dx + b ⋅ dy + c ⋅ dz x ⋅ dx + y ⋅ dy + z ⋅ dy
= = = =
b⋅ z −c⋅ y c⋅ x − a⋅ z a⋅ y −b⋅ x 0 0
de unde deducem
⎧ a ⋅ dx + b ⋅ dy + c ⋅ dz = 0
⎨
⎩ x ⋅ dx + y ⋅ d y + z ⋅ d z = 0
curbele integrale fiind cercurile
⎧⎪a ⋅ x + b ⋅ y + c ⋅ z = k1
⎨ 2 2 2
, k1, k2 ∈ \ . (10.7)
⎪⎩ x + y + z = k2
Este soluţia sistemului diferenţial dat sub formă simetrică, funcţiile fiind
definite implicit de sistemul de relaţii (10.7).
458
Exemplu:
Să se determine soluţia generală a următorului sistem diferenţial dat sub
formă simetrică
dx dy dz
4 3
= 3 4
=
2⋅ x − x⋅ y x ⋅ y − 2⋅ y 9 ⋅ z ⋅ x − 9 ⋅ z ⋅ y3
3
Se poate constata cu uşurinţă

dx dy dz dx dy
+
x y z x 2 ⋅ dx + y 2 ⋅ dy x y
= = = = ,
2 ⋅ x3 − y 3 x3 − 2 ⋅ y 3 9 ⋅ x3 − 9 ⋅ y 3 6
2⋅ x − y ( 6
) 3
3⋅ x − y(3
)
de unde deducem
⎪3 ⋅
(
⎧ d x3 + y 3
+
)
2 ⋅
dz
=0
⎪ x3 + y 3 z
⎨
⎪ dx dy dz
⎪ x + y + 3⋅ z = 0
⎩
curbele integrale fiind
⎨
⎧ 2
(3 3 3
⎪ z ⋅ x + y = k1 ), k1, k2 ∈ \ . (10.8)
⎪⎩ x ⋅ y ⋅ z = k2
3
Este soluţia sistemului diferenţial dat sub formă simetrică, funcţiile fiind
definite implicit de sistemul de relaţii (10.8).
10.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi liniare
Definiţie. Fie funcţia F : Ω ⊂ \ 2 n +1 → \ . O relaţie de forma

⎛ ∂u ∂u ∂u ⎞
⎟ = 0, x ∈ D ⊂ \ , u ∈ C ( D )
n 1
F ⎜ x1, x2 ,..., xn , u , , ,..., (10.9)
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂xn ⎠
pentru care se cere să se determine funcţia u = u ( x ) , x ∈ D de clasă C1 pe
domeniul D astfel ca aceasta să verifice identic relaţia (10.9) se numeşte ecuaţie
cu derivate parţiale de ordinul întâi pe domeniul D. Funcţiile u = u ( x ) , x ∈ D
care îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus se numesc soluţii ale ecuaţiei cu
derivate parţiale de ordinul întâi.
În continuare ne vom ocupa de ecuaţiile cu derivate parţiale de ordinul

întâi liniare în raport cu derivatele parţiale, adică ecuaţiile de forma
∂u ∂u ∂u
P1 ( x ) ⋅ + P2 ( x ) ⋅ + ... + Pn ( x ) ⋅ = 0, x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D , (10.10)
∂x1 ∂x2 ∂xn
459
unde funcţiile Pk : D ⊂ \ n → \, k = 1: n .
În majoritatea aplicaţiilor inginereşti se caută o anumită soluţie a ecuaţiei
(10.9), soluţie care îndeplineşte anumite condiţii iniţiale. Problema determinării
unei astfel de soluţii se numeşte problema Cauchy pentru ecuaţia cu derivate
parţiale (10.9) şi condiţia iniţială asociată acesteia.
Să se determine soluţia ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul întâi
liniare care pentru xn = xn 0 se reduce la o funcţie dată, adică
u ( x1, x2 ,..., xn −1, xn 0 ) = ϕ ( x1, x2 ,..., xn −1 ) , ∀ ( x1, x2 ,..., xn −1 ) ∈ d ⊂ \ n −1 ,
unde funcţia ϕ : d → \ este de clasă C1 pe domeniul d.
Se poate demonstra că în anumite condiţii impuse funcţiilor ϕ : d → \ şi
Pk : D ⊂ \ n → \, k = 1: n soluţia problemei Cauchy este unică.
În cele ce urmează vom demonstra că soluţia generală a ecuaţiei cu
derivate parţiale de ordinul întâi liniare depinde de o funcţie arbitrară.
Definiţie. Fiind dată o ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi liniară
(10.10) cu funcţiile Pk : D ⊂ \ n → \, k = 1: n continue şi nenule simultan în
domeniul D, numim sistem simetric asociat ecuaţiei (10.10) sistemul
dx1 dx2 dxn
= = ... = , x∈D. (10.11)
P1 ( x ) P2 ( x ) Pn ( x )
Vom arăta că problema integrării ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul
întâi liniare (10.10) este echivalentă cu problema integrării sistemului simetric
asociat ei (10.11).
Teoremă. Dacă ϕ ( x1, x2 ,..., xn ) = c ∈ \, x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D este o
integrală primă a sistemului simetric asociat ecuaţiei (10.10), atunci
u ( x ) = ϕ ( x ) , x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D
este o soluţie a ecuaţiei (10.10).
Demonstraţie. Deoarece ϕ ( x1, x2 ,..., xn ) = c ∈ \, x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D
este o integrală primă a sistemului simetric asociat ecuaţiei (10.10) deducem
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
dϕ = dx1 + dx2 + ... + dxn = 0, x ∈ D .
∂x1 ∂x2 ∂xn
De-a lungul curbelor caracteristice diferenţialele dxi , i = 1: n , sunt
proporţionale cu Pi , i = 1: n , adică
dx1 dx2 dxn
= = ... = = λ, x ∈ D .
P1 ( x ) P2 ( x ) Pn ( x )
În concluzie
⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎞
⎜ ⋅ P1 ( x ) + ⋅ P2 ( x ) + ... + ⋅ Pn ( x ) ⎟ ⋅ λ = 0, x ∈ D ,
⎝ ∂x1 ∂x2 ∂xn ⎠
adică funcţia ϕ este o soluţie a ecuaţiei (10.10).
460
Exemplu: Fie ecuaţia cu derivate parţiale liniară de ordinul întâi
∂u ∂u ∂u
x ⋅ + 2 y2 ⋅ + z ⋅ =0.
∂x ∂y ∂z
dx dy dz
Sistemul simetric asociat este = = ,
x 2 y2 z
iar combinaţiile integrabile
⎧1 1
⎪⎪ x d x − dy = 0
2 y2
⎨
⎪ 1 dx − 1 dz = 0
⎪⎩ x z
Integralele prime sunt
⎧ 1 1
⎪ln x + ⋅ = ϕ1 ( x, y )
⎨ 2 y
⎪ln x ⋅ z = ϕ ( x, z ) .
⎩ 2
Teoremă (soluţia generală). Fie ecuaţia cu derivate parţiale liniară de
ordinul I (10.10), unde funcţiile Pi , i = 1: n sunt continue şi nenule simultan în
domeniul D ⊂ \ n .
Dacă ϕi ( x ) = ci , i = 1: n − 1 sunt ( n − 1) integrale prime independente ale
sistemului simetric asociat ecuaţiei (10.10), iar funcţia Φ este de clasă C1 pe
( ( ))
domeniul d ⊂ \ n −1 Φ ∈ C1 d ⊂ \ n −1 , atunci funcţia
u ( x ) = Φ ( ϕ1 ( x ) , ϕ2 ( x ) ,..., ϕn −1 ( x ) ) , x ∈ D (10.12)
este o soluţie a ecuaţiei (10.10). Reciproc, orice soluţie a ecuaţiei (10.10) se
poate scrie în forma (10.12).
Demonstraţie. Fie funcţia u ( x ) = Φ ( ϕ1 ( x ) , ϕ2 ( x ) ,..., ϕn −1 ( x ) ) , x ∈ D .
Este clar că funcţia u este de clasă C1 pe domeniul d ⊂ \ n −1 şi pentru orice
i = 1: n
∂u ∂Φ ∂ϕ1 ∂Φ ∂ϕ2 ∂Φ ∂ϕn −1
= ⋅ + ⋅ + ... + ⋅ , x∈ D . (10.13)
∂xi ∂ϕ1 ∂xi ∂ϕ2 ∂xi ∂ϕn −1 ∂xi
Înmulţim relaţia (10.13) cu Pi , însumăm după i = 1: n şi pentru orice
x ∈ D obţinem
∂u ∂u ∂u
n ⎛ n −1 ∂Φ ∂ϕk ⎞
P1 ( x ) ⋅
∂xi
+ P2 ( x ) ⋅
∂x2
+ ... + Pn ( x ) ⋅ ∑ =
∂xn i =1 ∑
Pi ( x ) ⋅ ⎜
⎜ ∂ϕ
⋅
∂x
⎟⎟ =
⎝ k =1 k i ⎠
n −1 n −1
∂Φ ⎛ ∂ϕk ⎞
n
∂Φ ⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎞
= ∑ ∑
⋅ ⎜ Pi ( x ) ⋅
∂ϕk ⎜⎝ i =1 ∑
⎟ =
∂xi ⎟⎠ k =1 ∂ϕk ⎝
⋅ ⎜ P1 ( x ) ⋅ k + P2 ( x ) ⋅ k + ... + Pn ( x ) ⋅ k ⎟ = 0.
∂x1 ∂x2 ∂xn ⎠
k =1
461
Ultima egalitate rezultă din teorema precedentă, deoarece toate funcţiile
ϕi , i = 1: n −1 verifică identic relaţia (10.13). Am arătat astfel că funcţia u este
soluţie a ecuaţiei (10.10).
Reciproc.
Vom arăta că orice soluţie a ecuaţiei (10.10) este de forma (10.12). Fie
funcţia u ∈ C1 ( D ) o soluţie a ecuaţiei (10.10), adică pentru orice x ∈ D are loc
∂u ∂u ∂u
P1 ( x ) ⋅ + P2 ( x ) ⋅ + ... + Pn ( x ) ⋅ = 0. (10.14)
∂x1 ∂x2 ∂xn
Deoarece şi funcţiile independente ϕi , i = 1: n − 1 sunt soluţii ale ecuaţiei
(10.10), avem
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
P1 ( x ) ⋅ i + P2 ( x ) ⋅ i + ... + Pn ( x ) ⋅ i = 0, x ∈ D, i = 1: n − 1 . (10.15)
∂x1 ∂x2 ∂xn
Din (10.14) şi (10.15) rezultă un sistem de n ecuaţii cu n necunoscute,
funcţiile Pi , i = 1: n . Cum sistemul este liniar, omogen şi admite şi soluţii
nebanale deducem că determinantul sistemului este nul în domeniul D, adică
D ( u , ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 )
= 0, x ∈ D .
D ( x1, x2 ,..., xn )
Dar funcţiile ϕi , i = 1: n − 1 sunt liniar independente în domeniul D, adică
D ( ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 )
rang = n − 1, x ∈ D ,
D ( x1, x2 ,..., xn )
deci funcţiile u , ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 sunt în dependenţă funcţională în domeniul D.
Prin urmare, există o funcţie Ψ : \ n → \ de clasă C1 , astfel ca
Ψ ( u ( x ) , ϕ1 ( x ) , ϕ2 ( x ) ,..., ϕn −1 ( x ) ) = 0, x ∈ D . (10.16)
Dacă sunt îndeplinite pe D ipotezele teoremei funcţiilor implicite, atunci
putem determina în mod explicit funcţia u din relaţia (10.16), adică există
funcţia Φ ∈ C1 ( d ) astfel ca
u ( x ) = Φ ( ϕ1 ( x ) , ϕ2 ( x ) ,..., ϕn −1 ( x ) ) , x ∈ D .
În ipotezele teoremei precedente, funcţia u din (10.12) se numeşte soluţia
generală a ecuaţiei (10.10).
Observaţie. Pentru rezolvarea problemei Cauchy vom considera

integralele prime ϕi = ci , i = 1: n − 1 liniar independente în domeniul D şi vom
presupune că determinantul funcţional
D ( ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 )
D ( x1, x2 ,..., xn −1 )
este nenul în punctul ( x10 , x20 ,..., xn 0 ) ∈ D . Rezolvarea problemei Cauchy revine
la determinarea funcţiei Φ ∈ C1 ( d ) cu proprietatea că funcţia compusă
462
u ( x ) = Φ ( ϕ1 ( x ) , ϕ2 ( x ) ,..., ϕn −1 ( x ) ) , x ∈ D
satisface condiţia
unde funcţia ϕ∈ C1 ( d ) .
Deoarece ϕi ( x ) = ci , i = 1: n − 1, x ∈ D , vom înlocui pe xn = xn 0 ,
obţinând sistemul
ϕi ( x1, x2 ,..., xn −1, xn 0 ) = ci , i = 1: n − 1, ( x1, x2 ,..., xn −1 ) ∈ d . (10.17)
Acest sistem cu necunoscutele ( x1, x2 ,..., xn −1 ) ∈ d permite determinarea
lui xk , k = 1: n − 1 într-o vecinătate a punctului ( x1,0 , x2,0 ,..., xn −1,0 , xn,0 ) , adică
există funcţiile ψ k , k = 1, n − 1 de clasă C1 pe domeniul d, astfel ca
xk = ψ k ( c1, c2 ,..., cn −1 ) , k = 1: n − 1 . (10.18)
Teoremă. În ipotezele teoremei anterioare, soluţia problemei Cauchy
pentru ecuaţia (10.10) cu condiţia
unde funcţia ϕ : d → \ este de clasă C1 pe domeniul d, este dată de
u ( x ) = ϕ ( ψ1 ( ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 ) , ψ 2 ( ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn −1 ) ,..., ψ n −1 ( ϕ1, ϕ2 ,..., ϕn−1 ) ) ( x ) .
(10.19)
Demonstraţie. Considerăm funcţia u dată de (10.19). Deoarece funcţia
ϕ : d → \ este de clasă C1 pe domeniul d, din teorema precedentă deducem că
funcţia u este soluţie a ecuaţiei (10.10). Mai mult, din modul cum a fost definită
funcţia u deducem pentru xn = xn,0 că
adică funcţia u satisface condiţia Cauchy. Deci, funcţia u din (10.19) este
soluţia problemei Cauchy a ecuaţiei (10.10).
Exemplu: Să se determine soluţia problemei Cauchy asociată ecuaţiei cu
derivate parţiale liniară de ordinul I
(
1 + x2 ⋅ )∂u
∂x
+ xy ⋅
∂u
∂y
=0
şi condiţiei
u ( 0, y ) = y 2 .
1 + x2
Integrala primă a ecuaţiei cu derivate parţiale este ϕ ( x, y ) = 2 , iar
y
y2
soluţia generală a problemei Cauchy este u ( x, y ) = .
1 + x2
463
10.3 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi
cvasiliniare
Forma generală a ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniare

în raport cu derivatele parţiale este
∂u ∂u ∂u
P1 ( x, u ) ⋅ + P2 ( x, u ) ⋅ + ... + Pn ( x, u ) ⋅ = Pn +1 ( x, u ) , x = ( x1, x2 ,..., xn ) ∈ D
∂x1 ∂x2 ∂xn
(10.20)
n
unde funcţiile Pk : D × \ → \, k = 1: n + 1, D ⊂ \ sunt continue şi cu
derivate parţiale de ordinul I continue şi nenule simultan în domeniul D, iar
funcţia u : D → \ este de clasă C1 pe domeniul D.
Teoremă. Fie funcţia v : D × \ → \, v = v ( x, u ) este de clasă C1 pe

∂v
domeniul D × \ . Dacă ( x, u ) ≠ 0, ( x, u ) ∈ D × \ , atunci integrarea ecuaţiei
∂u
(10.20) se reduce la integrarea ecuaţiei cu derivate parţiale liniare şi omogene în
( n + 1) variabile
∂v ∂v ∂v ∂v
P1 ( x, u ) ⋅ + P2 ( x, u ) ⋅ + ... + Pn ( x, u ) ⋅ + Pn +1 ( x, u ) ⋅ = 0. (10.21)
∂x1 ∂x2 ∂xn ∂u
Demonstraţie
Căutăm pentru ecuaţia (10.20) o soluţie definită implicit prin relaţia
v ( x, u ( x ) ) = 0, x ∈ D , (10.22)
unde funcţia v : D × \ → \ de clasă C1 pe domeniul D × \ urmează să o
determinăm în cele ce urmează. Fiind în condiţiile teoremei funcţiilor implicite
∂v
( ( x, u ) ≠ 0, ( x, u ) ∈ D × \ ) deducem că există funcţia u : D → \ de clasă C1
∂u
pe domeniul D astfel ca
∂v
∂u ∂x
= − k , k = 1: n, x ∈ D .
∂xk ∂v
∂u
Înlocuind în (10.20) se obţine (10.21), adică funcţia u : D → \ definită
implicit de relaţia (10.22) este soluţie a ecuaţiei (10.20) dacă şi numai dacă
funcţia v : D × \ → \ este la rândul său soluţie a ecuaţiei (10.21).
Algoritm de determinare a soluţiei unei ecuaţii cu derivate parţiale de

ordinul I cvasiliniare (10.20).
¾ Se scrie ecuaţia cu derivate parţiale de ordinul I liniară (10.21).
464
¾ Se scrie sistemul caracteristic asociat ecuaţiei (10.21)
dx1 dx2 dxn du
= = ... = = , ( x, u ) ∈ D × \ .
P1 ( x, u ) P2 ( x, u ) Pn ( x, u ) Pn +1 ( x, u )
¾ Se determină n integrale prime ale sistemului caracteristic anterior
ϕk ( x, u ) = ck , k = 1: n, ( x, u ) ∈ D × \ .
¾ Scriem soluţia generală a ecuaţiei (10.21) sub forma
v ( x, u ) = Φ ( ϕ1 ( x, u ) , ϕ2 ( x, u ) ,..., ϕn ( x, u ) ) ,
unde funcţia Φ : \ n → \ este de clasă C1 pe domeniul său de definiţie.
¾ Relaţia v ( x, u ) = 0 defineşte implicit soluţia generală a ecuaţiei (10.20).
Exemplu
Să se determine soluţia generală a ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I
cvasiliniare
∂u ∂u ∂u
x12 ⋅ + x22 ⋅ + ... + xn2 ⋅ = u2,
∂x1 ∂x2 ∂xn
unde funcţia u = u ( x ) , x ∈ D ⊂ \ n este de clasă C1 pe domeniul său de
definiţie.
Sistemul caracteristic asociat ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I
liniare
∂v ∂v ∂v ∂v
x12 ⋅ + x22 ⋅ + ... + xn2 ⋅ + u2 ⋅ =0
∂x1 ∂x2 ∂xn ∂u
este
dx1 dx2 dxn du
= = ... = = .
x12 x22 xn2 u 2
1 1
Integralele prime ale acestui sistem simetric sunt − = ck , k = 1: n .
xk u
Soluţia generală a ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I liniare asociate
este
⎛1 1 1 1 1 1⎞
v ( x, u ) = Φ ⎜ − , − ,..., − ⎟ ,
⎝ x1 u x2 u xn u ⎠
unde funcţia Φ : \ n → \ este de clasă C1 pe domeniul său de definiţie.
⎛1 1 1 1 1 1⎞
Relaţia Φ ⎜ − , − ,..., − ⎟ = 0 defineşte implicit funcţia
⎝ x1 u x2 u xn u ⎠
u = u ( x ) ce este soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I cvasiliniare
date.
465
10.4 Interpretarea geometrică a soluţiilor
Fie ecuaţia cu derivate parţiale de ordinul I cvasiliniară

∂z ∂z
P ( x , y , z ) + Q ( x, y , z ) = R ( x, y , z ) (10.23)
∂x ∂y
şi câmpul vectorial G G G G
v : \ 3 → \ 3 , v = P ( x , y , z ) ⋅ i + Q ( x, y , z ) ⋅ j + R ( x, y , z ) ⋅ k , (10.24)
unde funcţiile reale P, Q, R : \3 → \ sunt continue în domeniul D ⊂ \3 având
derivate parţiale de ordinul I continue în D şi
P 2 ( x, y, z ) + Q 2 ( x, y, z ) ≠ 0, ∀ ( x, y, z ) ∈ D .
Dacă ecuaţia z = z ( x, y ) este ecuaţia explicită a unei suprafeţe simplă şi
netedă, atunci în fiecare punct ( a, b, c ) al suprafeţei se poate duce un plan tangent
de ecuaţie
∂z ∂z
( x − a ) ⋅ ( a, b ) + ( y − b ) ⋅ ( a, b ) = z − c .
∂x ∂y
Propoziţie. Soluţiile ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I cvasiliniare
(10.23) reprezintă suprafeţe S de ecuaţie z = z ( x, y ) pentru care câmpul
vectorial (10.24) este situat în planul tangent la suprafaţa S în fiecare punct al
său.
Demonstraţie. Câmpul vectorial (10.24) se află în planul tangent la
suprafaţa S dacă şi numai dacă normala planului este ortogonală cu câmpul
vectorial. Cum normala la planul tangent suprafeţei S este
G ∂z G ∂z G G G G
n = ( a, b ) ⋅ i + ( a, b ) ⋅ j − k , condiţia de ortogonalitate n ⋅ v = 0 devine
∂x ∂y
(10.23).
Fie acum sistemul caracteristic asociat ecuaţiei (10.23)

dx dy dz
= = (10.25)
P ( x, y , z ) Q ( x , y , z ) R ( x , y , z )
şi integralele sale prime
⎧ ϕ1 ( x, y, z ) = c1
⎨ (10.26)
⎩ ϕ 2 ( x , y , z ) = c2
ce formează o familie de curbe în domGeniuGl D. Sistemul simetric (10.25) se mai
poate scrie şi în următoarea formă v × d r = 0 şi are următoarea interpretare
geometrică: G
Dacă r este vectorul de poziţie al punctului curent M ( x, y, z ) al curbei
G
Γ ⊂ D , atunci câmpul vectorial v este tangent la curbă în punctul curent M.
466
Prin urmare, curbele integrale, ce sunt G soluţii ale sistemului (10.25), au
G că în fiecare punct vectorul v este tangent la curbă. Cum câmpul
proprietatea
vectorial v este situat în planul tangent la suprafeţele integrale ale ecuaţiei
(10.23) putem afirma că soluţiile integrale ale sistemului caracteristic (10.25)
sunt situate pe suprafeţele integrale ale ecuaţiei cu derivate parţiale de ordinul I
cvasiliniare (10.23).
În concluzie, determinarea suprafeţelor integrale ale ecuaţiei (10.23),
suprafeţe ce se sprijină pe o curbă dată, este chiar soluţia problemei Cauchy
pentru ecuaţia (10.23). Algoritm pentru determinarea suprafeţei integrale a
ecuaţiei (10.23), suprafaţă ce se sprijină pe curba
⎧ f ( x, y , z ) = 0
Γ: ⎨ (10.27)
⎩ g ( x , y , z ) = 0
¾ Se scrie sistemul simetric asociat (10.25), determinându-se soluţia sa
(10.26) sub forma unei familii de curbe biparametrice.
¾ Această familie de curbe biparametrice (10.26) trebuie să se sprijine pe
curba (10.27), prin urmare sistemul
⎧ f ( x, y , z ) = 0
⎪
⎪ g ( x, y , z ) = 0
⎨ (10.28)
⎪ 1ϕ ( x , y , z ) = c 1
⎪⎩ϕ2 ( x, y, z ) = c2
trebuie să fie compatibil.
¾ Se rezolvă sistemul (10.28) în raport cu necunoscutele principale ( x, y, z ) ,
(
obţinându-se o relaţie de forma Φ ( c1, c2 ) = 0, Φ ∈ C1 \ 2 ; \ , numită )
relaţia de compatibilitate.
¾ Ecuaţia sub formă implicită a suprafeţei căutate este
Φ ( ϕ1 ( x, y, z ) , ϕ2 ( x, y, z ) ) = 0 .
Exemplu: Să se determine suprafaţa z = z ( x, y ) care are proprietatea

∂z ∂z
x⋅ − y⋅ = z
∂x ∂y
şi se sprijină pe curba
⎧⎪ x = y
Γ: ⎨ 2
⎪⎩ z = x
Sistemul caracteristic asociat este
dx dy dz
= = ,
x −y z
467
iar integralele prime sunt
⎧ x ⋅ y = c1
⎨
⎩ z = c2 ⋅ x
Aceste două relaţii combinate cu ecuaţiile ce descriu curba Γ conduc la
următoarea relaţie de compatibilitate c22 = c1 de unde obţinem ecuaţia sub formă
implicită a suprafeţei căutate z 2 = x3 ⋅ y .
Exemplu: Să se determine suprafaţaG dG e tangenţă

G câmpului
G vectorial
3 3
v : \ → \ , v = yz ⋅ i + zx ⋅ j + xy ⋅ k
care se sprijină pe cercul
⎧⎪ x 2 + y 2 = 1
C: ⎨
⎪⎩ z = 1
G G
Condiţia geometrică se poate rescrie analitic astfel v × d r = 0 , condiţie
care conduce la următorul sistem simetric
dx dy dz
= = .
yz zx xy
Integralele prime ale sistemului simetric sunt
⎧⎪ x 2 − y 2 = c1
⎨ 2 2
⎪⎩ z − y = c2
Aceste două relaţii combinate cu ecuaţiile ce descriu curba C conduc la
următoarea relaţie de compatibilitate 2c2 − c1 = 1 de unde obţinem ecuaţia sub
formă implicită a suprafeţei căutate 2 z 2 − x 2 − y 2 = 1.
10.5 Aplicaţii ale sistemelor de ecuaţii diferenţiale

10.5.1 Traiectoriile ortogonale ale unei familii de suprafeţe
Fie SC familia de suprafeţe de ecuaţie implicită F ( x, y, z ) = C , unde
G
( )
funcţia F este de clasă C1 D ⊂ \3 ; \ . Dacă r este vectorul de poziţie al
punctului curent M ( x, y, z ) al curbei Γ ⊂ D , curbă care intersectează una din
suprafeţele SC în punctul curent M.
Dacă curba Γ ⊂ D este ortogonală suprafeţei SC , atunci tangenta la curbă
este coliniară în punctul M cu normala la supraf G Gaţă. CondiţiaG geometrică de
coliniaritate se poate rescrie analitic în forma d r × n = 0 sau d r × grad F = 0 . În
consecinţă:
468
dx dy dz
= = .
∂F ∂F ∂F
( x, y , z ) ( x, y , z ) ( x, y , z )
∂x ∂y ∂z
Acest sistem defineşte în domeniul D mulţimea curbelor Γ ⊂ D
ortogonale familiei de suprafeţe SC .
Exemplu: Să se determine familiile de curbe ortogonale hiperboloizilor

x2 + y 2 − z 2 = C .
Normala în punctul curent la hiperboloizi este
G ∂F G ∂F G ∂F G G G G
n = grad F = ( x , y , z ) ⋅ i + ( x, y , z ) ⋅ j + ( x, y , z ) ⋅ k = 2 x ⋅ i + 2 y ⋅ j − 2 z ⋅ k .
∂x ∂y ∂z
Ecuaţia curbelor ortogonale conduce la următorul sistem simetric
dx dy dz
= =
x y −z
a cărui soluţie
⎧ x = c1 y
⎨
⎩ yz = c2
reprezintă curbele ortogonale familiei de suprafeţe date. În cazul acestui
exemplu acestea se află la intersecţia unei familii de cilindri hiperbolici cu o
familie de plane.
10.5.2 Liniile de câmp ale unui câmp vectorial

Fie câmpul vectorialG G G G
v : \ 3 → \ 3 , v = P ( x , y , z ) ⋅ i + Q ( x, y , z ) ⋅ j + R ( x, y , z ) ⋅ k ,
unde funcţiile reale P, Q, R : \3 → \ sunt continue în domeniul D ⊂ \3 .
Curbele Γ ⊂ D tangente în fiecare punct curent M ∈ D la câmpul vectorial v se
numesc liniile de câmpG aleG câmpului v. Ecuaţiile liniilor de câmp se definesc din
condiţia de tangenţă d r × v = 0 sau echivalent
dx dy dz
= = .
P ( x, y , z ) Q ( x , y , z ) R ( x , y , z )
Soluţiile integrale ale acestui sistem simetric reprezintă liniile de câmp ale
câmpului vectorial v.
Exemplu: Să se determine liniile de câmp ale câmpului vectorial

G G G xy G
( ) ( ) (
v : \3 → \3 , v = 3x 2 y − y 3 ⋅ i + x3 − 3 xy 2 ⋅ j + y 2 − x 2 ⋅ ⋅ k .
z
)
469
Sistemul simetric al liniilor de câmp este
dx dy dz
= 3 = .
( xy
)
2 3 2
3x y − y x − 3 xy 2 2
y −x ⋅
z
Combinaţiile integrabile sunt
⎧⎪ xdx + ydy + 4 zdz = 0
(
⎨ 3 2
) ( 2 3
)
⎪⎩ x − 3 xy dx − 3 x y − y dy = 0
iar integralele prime, ce se constituie în familia de linii de câmp ale câmpului
vectorial dat, sunt
⎧⎪ x 2 + y 2 + 4 z 2 = c1
⎨ 4 2 2 4
⎪⎩ x − 6 x y + y = c2
10.5.3 Generarea suprafeţelor

1. Suprafeţe cilindrice. Dacă de exemplu avem problema determinării
ecuaţiei carteziene implicite a suprafeţei cilindrice pentru care generatoarele
sunt paralele cu dreapta
⎧ x − y + 3z = 1
⎨
⎩ x + 2 y − z = −2
iar curba directoare este elipsa
⎧ x2 y 2
⎪ + =1
⎨9 2 (10.29)
⎪z = 2
G G G G ⎩
Fie v = l ⋅ i + m ⋅ j + n ⋅ k vectorul director al suprafeţei cilindrice S căutate
z = z ( x, y ) .
Parametrii directori ai normalei la suprafaţă în punctul M ( x, y, z ) ∈ S sunt
( p, q, −1) , adică normala la suprafaţa S într-un punct arbitrar are expresia
G G G
G p ⋅i + q ⋅ j − k ∂z ∂z
n= , p= , q= . (10.30)
2
p + q +12 ∂x ∂ y
G G Cum în fiecare punct al suprafeţei are loc condiţia de ortogonalitate

n ⋅ v = 0 , obţinem
∂z ∂z
l ⋅ + m⋅ = n
∂x ∂y
numită ecuaţia Ggenerală a suprafeţelor cilindrice din \3 cu generatoarea de
vector director v .
470
În cazul concret al problemei Gde JGmaiJJGsus, generatoarea G G Geste dată ca
intersecţia a două plane, prin urmare v = n1 × n2 = −5 ⋅ i + 4 ⋅ j + 3 ⋅ k , iar ecuaţia
suprafeţei cilindrice căutate este
∂z ∂z
5 ⋅ − 4 ⋅ = −3 .
∂x ∂y
Cele două integrale prime sunt
⎧4 x + 5 y = c1
⎨
⎩3 x + 5 z = c2
EcGuaţia generală
G G a suprafeţe
G lor cilindrice având generatoarea de vector
director v = −5 ⋅ i + 4 ⋅ j + 3 ⋅ k este Φ ( 4 x + 5 y,3 x + 5 z ) = 0 , unde funcţia Φ este
de clasă C1 .
Suprafaţa cilindrică generată de curbele caracteristice care se sprijină pe
curba directoare (10.29) se obţine determinând condiţia de compatibilitate
194c22 + 81c12 − 216c1c2 + 2160c1 − 3880c2 = −15350 .
Înlocuind expresiile constantelor se obţine ecuaţia suprafeţei cilindrice
căutate
18 ⋅ x 2 + 60 ⋅ x ⋅ z − 120 ⋅ x + 81 ⋅ y 2 − 216 ⋅ y ⋅ z + 432 ⋅ y + 194 ⋅ z 2 − 776 ⋅ z + 614 = 0 .
2. Suprafeţe conice. Fie punctul V ( a, b, c ) ∈ \3 vârful conicei şi

M ( x, y, z ) un punct arbitrar pe suprafaţa conică de ecuaţie z = z ( x, y ) . Vectorul
JJJG
VM se află pe suprafJJJGaţa conicei,
G iar normala în punctul M la conică are expresia
(10.30), prin urmare VM ⋅ n = 0 sau echivalent
∂z ∂z
( x − a) ⋅ + ( y − b) ⋅ = z − c . (10.31)
∂x ∂y
Sistemul caracteristic asociat ecuaţiei cu derivate parţiale cvasiliniare de
ordinul I este
dx dy dz
= = ,
x−a y −b z −c
iar integralele prime independente sunt
⎧ x − a = c1 ⋅ ( y − b )
⎨
⎩ y − b = c2 ⋅ ( z − c )
Soluţia generală a ecuaţiei cu derivate parţiale pentru suprafeţele conice
este dată în următoarea formă implicită
⎛ x−a y −b ⎞
Φ⎜ ⎟ = 0, Φ ∈ C ( \ ) .
1 2
,
⎝ y −b z −c ⎠
471
Exemplu: Ecuaţia carteziană implicită a suprafeţei conice cu vârful în
punctul V (1, −1,1) şi având curba directoare
⎪⎧ x 2 − 4 ⋅ y = 0
Γ:⎨
⎪⎩ z = 4
se obţine urmând paşii descrişi mai sus, obţinându-se soluţia generală de forma
⎛ x −1 y +1⎞
Φ⎜ ,
⎝ y +1 z −1 ⎠
⎟ ( )
= 0, Φ ∈ C1 \ 2 .
Soluţia problemei Cauchy se obţine determinând mai întâi condiţia de

compatibilitate
9 ⋅ c12 ⋅ c22 + 6 ⋅ c1 ⋅ c2 − 12 ⋅ c2 + 5 = 0 .
Înlocuind expresiile constantelor se obţine ecuaţia suprafeţei conice
căutate
9 ⋅ x 2 + 5 ⋅ z 2 + 6 ⋅ x ⋅ z − 12 ⋅ y ⋅ z − 24 ⋅ x + 12 ⋅ y − 28 ⋅ z + 32 = 0 .
472
BIBLIOGRAFIE
[1] Barbu, V., Ecuaţii diferenţiale, Editura Junimea, Iaşi, 1985

[2] Elianu, I.P., Principii de analiză matematică. Calcul diferenţial,
vol. I, Editura Academiei Militare, 1976
[3] Fihtenholţ, G.M., Curs de calcul diferenţial şi integral, vol. I, II, III,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1964-1965
[4] Flondor, D., Donciu, N., Algebră şi analiză matematică – culegere de
probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 1978-1979
[5] Găină, St., Câmpu, E., Bucur, Gh., Culegere de probleme de calcul
diferenţial şi integral, vol. I, II, III, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964-1968
[6] Gârban, V., Udrea, C., Ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale,
Editura Academiei Tehnice Militare, 2004
[7] Gârban, V., Sprinţu, I., Analiză matematică. Calcul diferenţial.
Aplicaţii, Editura Academiei Tehnice Militare, 2003
[8] Günter, N.M., Cuzmin, R.O., Culegere de probleme de matematici
superioare, vol. I, II, III, Editura Tehnică, Bucureşti, 1950-1955
[9] Megan, M., Calcul diferenţial şi integral în \ p , Editura Universităţii
de Vest, Timişoara, 2000
[10] Meghea, C., Meghea, I., Tratat de Calcul diferenţial şi integral
pentru învăţământul politehnic, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
[11] Otlăcan, P., Mocănescu, A., Giurgiu, M., Păltineanu, G.,
Dochiţoiu, I., Culegere de probleme de analiză matematică, vol. I, II, Editura
Academiei Militare, Bucureşti, 1980, 1981
[12] Popescu, E., Analiză matematică. Structuri fundamentale, Editura
Academiei Tehnice Militare, 1998
[13] Precupeanu, A., Bazele Analizei Matematice, Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1993
[14] Radu, C., Drăguşin, L., Drăguşin, C., Algebră liniară, Analiză
matematică, geometrie analitică şi diferenţială - culegere de probleme, Editura
Fair Parteners, Bucureşti, 2000
[15] Rogai, E., Exerciţii şi probleme de ecuaţii diferenţiale şi integrale,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1965
[16] Rudin, W., Analiză reală şi complexă, Editura Theta, Bucureşti,
1999
473
[17] Soloi, A., Popescu, E., Analiză matematică – integrale multiple,
vol. IV, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1996
[18] Soloi, A., Popescu, E., Lupaş, A., Analiză matematică. Calcul
integral. Culegere de probleme, Editura Academiei Tehnice Militare, 2004
[19] Udrea, C., Analiză matematică, vol. III, integrala funcţiilor de o
variabilă reală, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1987
[20] Udrea, C., Integrala Riemann pentru funcţii de variabile vectoriale,
Editura Academiei Tehnice Militare, 2001
474

Calcul Diferential Si Integral SOLOI PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calcul Diferential Si Integral SOLOI PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA TEHNICĂ MILITARĂ

CALCUL DIFERENŢIAL ŞI INTEGRAL. BREVIAR TEORETIC ŞI APLICAŢII

ISBN 978-973-640- EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE

EDITURA ACADEMIEI TEHNICE MILITARE

Editat: Academia Tehnică Militară

Bun de tipar: 00.07.2009

CAPITOLUL 1 STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE.......... 9

STRUCTURI MATEMATICE FUNDAMENTALE

1.1 Spaţii topologice

1 August Ferdinand Möbius, 1790-1868, matematician german

(ii) ∀ ( Dα )α∈ A ⊂D ⇒ ∪ Dα ∈D (reuniunea infinită de mulţimi din D este în D);

Definiţie 1.4. O pereche ( X ,D ) , unde X este o mulţime nevidă, iar

2 Augustus de Morgan, 1806-1871, matematician englez

Definiţie 1.11. Fie ( X , τ) un spaţiu topologic. O aplicaţie

Este uşor de demonstrat următoarea afirmaţie

Observaţie. În mulţimea a numerelor reale, dacă un şir de numere este

3 Felix Hausdorff, 1868-1942, matematician german

1.1.1 Mulţimi de puncte în spaţii topologice

Notăm cu A = int A = { x ∈ X x este punct interior al lui A} şi o numim

Propoziţie 1.14. Proprietăţi ale interiorului mulţimii A.

(ii) Fie x ∈ A ⇒ A ∈V ( x ) şi cum A ⊂ B ⇒ B ∈V ( x ) , deci x ∈ B .

Definiţie 1.16. Fie A ⊂ , x ∈ . Notăm cu d ( x, A ) = inf x − a distanţa

Propoziţie 1.18. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Aderenţa

Cum V ∈V ( x ) ⇒ V ∩ A ≠ ∅ ⇒ ∃ y ∈ A ∩ V . Deoarece V este o deschisă

şi îl conţine pe y ⇒ V ∈V ( y ) . Însă y ∈ A ⇒ V ∩ A ≠ ∅ de unde datorită lui

V ⊂ V ⇒ V ∩ A ≠ ∅ . Cum V ∈V ( x ) este arbitrară ⇒ x ∈ A ⇒ A ⊂ A .

Definiţie 1.19. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Un element

Propoziţie 1.20. Fie ( X , τ ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X . Mulţimea

O caracterizare utilă a punctelor de acumulare (aderenţă) este dată de

Definiţie 1.24. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi A ⊂ X .

Teoremă 1.26. Orice mulţime nevidă majorată are margine superioară.

< x0 − α ⇒ bn − an < x0 − α ⇒ bn < an − α + x0 ⇒ bn < x0

Consecinţă 1.27. Orice mulţime mărginită are margine superioară şi

4 Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor, 1845-1918, matematician german

Teoremă 1.28 (Weierstrass5 - Bolzano6)

1. Fie mulţimea X = {1, 2, 3, 4} . Să se stabilească care din familiile

5 Karl Theodor Weierstrass, 1815-1897, matematician german

2. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi deschise pentru

3. Să se găsească un exemplu de familie infinită de mulţimi închise pentru

4. (principiul lui Cantor - lema intervalelor incluse)

8. Fie funcţia reală f : A × B ⊂ × → . Să se demonstreze că

9. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . Să se arate că

10. Demonstraţi că mulţimea K = z ∈ { z = x + i ⋅ y, }

12. Fie A, B ⊂ două mulţimi şi x ∈ arbitrar. Să se demonstreze că au loc

Definiţie 1.29 Fie ( X ,D X ) un spaţiu topologic şi mulţimea A ⊂ X . O

Definiţie. O mulţime închisă şi mărginită se numeşte mulţime compactă.

Teoremă (Borel8-Lebesgue9). Fie ( p

8 Armand Borel, 1923-2003, matematician elveţian

Definiţie. Un spaţiu topologic separat ( X , τ X ) se numeşte compact, dacă

Observaţie. Spaţiul topologic ( ,D ) nu este compact, deoarece din

Vom prezenta câteva condiţii echivalente de compacticitate în spaţii

10 Pavel Sergeevich Aleksandrov, 1896-1982, matematician rus

Propoziţia următoare, pe care o lăsăm drept exerciţiu, evidenţiază

Intuitiv, mulţimile conexe sunt mulţimi dintr-o bucată, adică nu sunt

Propoziţie. Dacă în spaţiul topologic ( X ,D ) există mulţimile

Definiţie 1.31. O mulţime X ≠ ∅ deschisă şi conexă se numeşte

Definiţie. Un spaţiu topologic ( X ,D ) se numeşte spaţiu conex dacă nu

Următoarea teoremă este o teoremă de caracterizare a spaţiilor conexe.

Teoremă. Fie ( X ,D ) un spaţiu topologic. Următoarele afirmaţii sunt

1.4 Spaţii metrice

Definiţie 1.32. Fie X o mulţime nevidă. O metrică (distanţă) pe X este o

11 Noţiunea de spaţiu metric a fost introdusă de Frèchet (1906) şi dezvoltată de Hausdorff

Propoziţie 1.33. Dacă ( X , d ) este un spaţiu metric, atunci: