Curs IOPC 2017 PDF

s.l.dr.ing.
Stefan Constantin PETRICEANU Curs IOPC Facultatea IMST

1 Capitolul 1..............................................................................................................................................4
Consideraţii recapitulative privind materialele supuse controlului ..............................................................4
1.1 Introducere ....................................................................................................................................4
1.2 Compendiu despre studiul materialelor .......................................................................................7
1.3 Clasificarea materialelor............................................................................................................. 10
2 Capitolul 2........................................................................................................................................... 12
Formarea şi preluarea imaginilor în procesele de control ......................................................................... 12
2.1 Lumina ........................................................................................................................................ 12
2.1.1 Mărimi si unităţi luminoase................................................................................................ 14
2.1.2 Mărimi referitoare la suprafaţa iluminată.......................................................................... 17
2.1.3 Interacţiunea lumină-materie ............................................................................................ 18
2.1.3.1 Absobţia luminii:............................................................................................................. 20
2.1.3.2 Difuzia luminii: ................................................................................................................ 21
2.1.3.3 Dispersia luminii ............................................................................................................. 22
2.1.3.4 Reflexia şi refracţia luminii ............................................................................................. 23
2.1.3.5 Difracţia luminii .............................................................................................................. 26
2.1.4 Surse de lumină .................................................................................................................. 27
2.1.4.1 Sursa incandescentă ....................................................................................................... 27
2.1.4.2 Sursa luminescenta ........................................................................................................ 28
2.1.4.3 Sursa fluorescentă .......................................................................................................... 28
2.1.4.4 Sursa laser (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation) .......................... 28
2.2 Senzori pentru detectarea luminii .............................................................................................. 29
2.2.1 Analizorul vizual.................................................................................................................. 29
2.2.1.1 Anatomia ochiului .......................................................................................................... 29
2.3 Elemente privind iluminarea în aplicaţiile de preluare a imaginilor .......................................... 39
2.4 Senzori tehnici ............................................................................................................................ 44
2.4.1 Definiţia şi clasificarea traductoarelor electronice ............................................................ 44
2.4.2 Tipuri de adaptoare electronice ......................................................................................... 46
2.4.3 Senzori optici activi............................................................................................................. 48
2.4.3.1 Clasificarea senzorilor optici activi ................................................................................. 48
2.4.3.2 Fotodiodele .................................................................................................................... 49
2.4.4 Senzori pentru termografie în infraroşu ............................................................................ 50
2.4.4.1 Tuburi fotomultiplicatoare ............................................................................................. 51
2.4.5 Traductoare de radiaţii nucleare ........................................................................................ 53
2.4.5.1 Detectoare semiconductoare de radiaţii nucleare......................................................... 54
1
s.l.dr.ing. Stefan Constantin PETRICEANU Curs IOPC Facultatea IMST
2.4.6 Traductoare cu ultrasunete ................................................................................................ 55
2.4.6.1 Traductoare semiconductoare cu ultrasunete ............................................................... 56
2.5 Elemente de colorimetrie........................................................................................................... 59
2.5.1 Culori primare şi secundare. Amestecuri aditive şi substractive ....................................... 62
2.5.2 Sisteme de coordonate de culoare .................................................................................... 64
2.5.2.1 Sistemul tricromatic CIE-XYZ .......................................................................................... 64
2.5.2.2 Sistemul tricromatic RGB................................................................................................ 69
2.5.2.3 Sistemul CMYK................................................................................................................ 72
2.5.2.4 Sisteme monocromatice................................................................................................. 72
2.5.2.5 Sistemul CIE-Lab ............................................................................................................. 73
2.5.2.6 Echivalenţa coordonatelor de culoare ........................................................................... 74
2.6 Formate grafice de stocare a imaginii ........................................................................................ 76
2.7 Caracteristicile sistemelor de preluare a imaginii ...................................................................... 77
2.8 Caracteristicile optoelectronice ale detectorilor vizuali ............................................................ 79
2.8.1 Senzorul CCD ...................................................................................................................... 80
2.8.1.1 Principiul de funcţionare al dispozitivului ...................................................................... 80
2.8.1.2 Arhitectura CCD funcţie de modul de citire al chip-ului ................................................. 83
2.8.2 Preluarea culorii ................................................................................................................. 86
2.8.3 Caracteristicile sensorului de imagine CCD ........................................................................ 89
2.8.3.1 Numărul şi mărimea pixelilor. Aria senzorului. Formatul optic ..................................... 89
2.8.3.2 Rezoluţia şi contrastul .................................................................................................... 92
2.8.3.3 Raportul semnal/zgomot (SNR) ...................................................................................... 94
2.8.3.4 Responsivitatea .............................................................................................................. 94
2.8.3.5 Gama dinamică şi corecţia gamma................................................................................. 95
2.8.3.6 Semnalul de ieşire .......................................................................................................... 95
2.8.4 Senzorul CMOS ................................................................................................................... 96
2.8.5 Proiectarea unei aplicaţii de tip control nedistructiv utilizând preluarea imaginii ............ 97
3 Capitolul 3......................................................................................................................................... 100
Analiza şi optimizarea imaginilor în procesele de control........................................................................ 100
3.1 Introducere în prelucrarea imaginilor ...................................................................................... 100
3.2 Eşantionarea şi cuantizarea imaginilor..................................................................................... 103
3.2.1 Tuburile vidicon ................................................................................................................ 103
3.2.2 Teoria eşantionării în spaţiul bidimensional .................................................................... 104
3.2.2.1 Imagini cu spectru limitat ............................................................................................. 104
3.2.2.2 Eşantionarea ................................................................................................................. 105
2
3.2.2.3 Refacerea imaginii utilizând eşantioanele acesteia ..................................................... 108
3.2.2.4 Teorema Nyquist, efectul "alias" şi frecvenţele de suprapunere ................................ 109
3.2.3 Cuantizarea imaginilor...................................................................................................... 113
3.3 Îmbunătăţirea imaginilor.......................................................................................................... 115
3.3.1 Metode şi algoritmi de îmbunătăţire a imaginii ............................................................... 116
3.3.1.1 Operaţiuni punctuale ................................................................................................... 116
3.3.1.2 Operaţiuni de tip fereastra ........................................................................................... 117
3.3.1.3 Operaţiuni spaţiale ....................................................................................................... 120
3
1 Capitolul 1
Consideraţii recapitulative privind materialele supuse controlului
1.1 Introducere
Informatizarea şi Optimizarea Proceselor de Control reprezintă un domeniu
complex, de avangardă, ce presupune includerea în procesul de control a unor
instrumente informatice specifice care să determine creşterea eficienţei acestuia.
Noţiunea de control nu este conturată semnatic foarte strict, sensul ei variind
de la “analiză permanentă sau periodică a unei activită ți, a unei situații etc.
pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire” şi până la
“inspecție, revizie, verificare”.
În contextul industrial, în care se situează această expunere, se pot decela
mai multe tipuri de control al calităţii:
- control dimensional (lungime, lăţime, dimetru, unghi, geometrie etc);
- control pentru verificarea prezenţei unui component;
- control de conformitate (poziţia relativă a elementelor);
- controlul formei;
- controlul aspectului (zgârieturi, culoare, pori etc);
- control statistic;
- control nedistructiv (pentru repere importante şi/sau de dimensiuni mari);
- control distructiv (prin utilizarea de epruvete din acelaşi material cu
piesa, elaborate în aceleaşi condiţii);
- controlul fazelor prezente într-un material (micrografie);
- controlul debitului;
- controlul temperaturii;
Mergând mai departe pe detalierea controlului calităţii produselor se

potdetermina următoarele:
- control unitar (100% sau "bucată cu bucată") pentru seriile mici sau acolo
unde aparitia unuidefect conduce la catastrofe;
- eşantionar, pe baza unor sondaje, la seriile mari. Acesta poate fi la rândul
săualeator (empiric, extragerea facându-se după reguli empirice), dirijat
(extragere pe baza eşantioanelor şi a tabelelor randomizate, decizia fiind
fundamentata de teoria probabilităţilor şi statistica matematică), sau mixt
(aleator + dirijat).
În funcţie de etapa procesului de fabricaţie controlul poate fi:

- control de fabricaţie (intermediar), având ca scop supravegherea fabricaţiei
şi reglajului procesului tehnologic pentru a-l menţine sau aduce în limitele
prescrise;
4
- control de recepţie (final), control asupra produselor finite sau semifinite

efectuat cu scopul verificării calităţii în vederea acceptării sau respingerii.
Controlul statistic este unul din mijloacele moderne de urmărire a procesului

de fabricaţie şi de estimare a calităţii, piesele sau produsele ce urmează a fi
urmărite pe baza controlului statistic trebuind să îndeplinească un cumul de
condiţii cum ar fi:
- să fie fabricate în serie;
- să aibă o anumita pondere în producţia întregii unităţi;
- să fie executate pe baza unui proces tehnologic automatizat sau
semiautomatizat.
După modul de estimare a caracteristicii de caliate, controlul se împarte în
două mari grupe:
- controlul pe baza de măsurare;
- controlul pe baza de atribute (atributiv), la care aprecierea se face prin
atribute: "bun/rau", "satisfacator/nesatisfacator", etc.
În fiecare astfel de tip de control, anterior prezentat, operatorul uman este

implicat pe două fronturi: pe de-o parte trebuie să fie capabil să utilizeze nişte
instrumente specifice cu ajutorul cărora să măsoare diferiţi parametri; pe de altă
parte este nevoie ca acesta să ia decizii pe baza unor specificaţii (norme), prin care
să aprecieze conformitatea elementelor evaluate.
În figura 1.1 se prezintă schema de principiu a unui control ce are ca element
principal operatorul uman.
Precizia acestui proces este în general scăzută şi dependentă de competenţa
operatorlui. În general controlul este complicat, obositor, nu se desfăşoară cu
rapiditate sau poate fi periculos.
În vederea eliminării acestor neajunsuri, datorită evoluţiei tehnologice, sunt
posibile creareade sisteme automate care să preia o parte, sau toate aceste funcţii şi
pe care să le facă mult mai rapide, mai fiabile, reproductibile şi sigure.
În figura 2.2 se prezintă schema de principiu a unui sistem informatizat de
control.
5
Fig. 0.1Schema de principiu a unui control ce are ca element principal operatorul uman
Fig. 0.2 Schema de principiu a unui sistem informatizat de control
Optimizarea deciziei, în ambele situaţii, se realizeazăpe baza utilizării unor

funcţii matematice alese corespunzator, de minimizare a efectelor nedorite (sau de
maximizare a celor voite) în concordanţă cu tipul de control considerat. Este
necesar de precizat aici că în cazul controlului informatizat parametrii de intrare ai
funcţiei sunt preluaţi direct de program, iar calculul este practic instantaneu, în
timp ce pentru operatorul uman se poate dovedi foarte dificil, chiar imposibil să
calculeze prin metode analitice, sau numerice, eficient funcţia de optimizare.
6
1.2 Compendiu despre studiul materialelor

Materialele pot fi caracterizate prin structura (modul de alcătuire din
particule, organizarea interna a acestora) şi prin proprietăţi.
La temperaturi şi presiuni obişnuite cele mai multe materiale se regasesc în
stare solidă, aceasta fiind o stare condensată a materiei.Starea condensată este
caracterizată prin interacţiuni atomice suficient de puternice pentru a conferi
materialului un volum definit.
Starea lichidă este, de asemenea, ostare condensată, aceasta putând fi
caracterizată prin intermediul vâscozităţii. Vâscozitatea reprezintă forţa de frecare
internă dintr-un fluid şi este asemănătoarecu tensiunile de forfecare (alunecare
relativă) care apar într-un solid şi care suntproduse de o anumită deplasare a
acestuia.
Atât în solide cât şi în lichide distanţa dintre atomi este de ordinul 10-10 [m],
adica de mărime egală cu norul electronic din jurul fiecărui atom. Forţele care
asigură coeziunea atât în solide cât şi în lichide sunt în general de natură electrică
şi variază cu distanţa dintre particule. Diferenţa dintre cele două stări condensate
estedată de mişcarea de vibraţie în jurul unor centre mai mult sau mai putin fixe.
Însolide mişcarea aceasta este relativ slabă, iar centrele ramân fixe situate la
distanţe regulate formând o reţea geometrică; în lichide, distanţa este cu numai
puţin maimare ca în solide, dar atomii execută mişcarea cu energii mai mari în
jurul unorcentre care se mişcă liber, dar care ramân la distanţe aproximativ egale
unele dealtele.
Majoritatea materialelor se află la temperaturi obişnuite în stare solidăşi trec
în stare lichidă când temperatura depăşeşte o anumită valoare. În stare solidă se
prezintă multe materiale care au proprietăţi foarte diferite, acestea putând fi
întelese pe seama aranjării atomilor în spaţiu.
După distribuţia mutuală (vecină) a particulelor (atomi, molecule, ioni) se
deosebesc trei stări structurale: starea amorfă, starea cristalină şi cea
mezomorfă.
Starea amorfă a materialelor corespunde distribuţiei dezordonate a
particulelor în spaţiu. Întrucât nu se păstrează o ordine specifică în aranjamentul
spaţial al particulelor, se constată existenţa aceloraşi proprietăţi în orice direcţie ar
fi acestea măsurate, adică este prezentă izotropia. Nepăstrându-se o ordine
specifică în aranjamentul spaţial al atomilor, ele sunt denumite materiale cu ordine
la scurta distanţă.
Obţinerea materialelor amorfe este uşoară, chiar naturală în cazul
materialelor anorganice silicate (ceramice uzuale), constituite din ioni complecşi
cu mobilitate foarte mică. Este dificilă în cazul unor materiale metalice, la care
mobilitatea ionilor obligă la răciri ale topiturilor cu viteze mai mari de 106 [K/s]; se
produce o transformare de fază de tip tranziţie vitroasă. Ea este specifică sticlelor
metalice ce sunt materiale ”metastabile” întrucât se produc transformări în stare
solidă de tip relaxare structurală, devitrifiere etc. Ca modele structurale se poate
considera că solidul amorf este o asamblare de mici cristale (monocristale) material
denumit cu ordine de scurtă distanţă, dar există voci care, presupun inexistenta
7
oricarei ordini cristaline la scară oricât de mică. Absenţa cristalinităţii în condiţiile

existenţei unor legaturi chimice identice cu cele ale materialelor cristaline (legatura
metalică este prezentăşi în solidele metalice cristaline şi în sticlele metalice)
conduce la apariţia unor caracteristici unice împrumutate de la amorfe nemetalice
şi de la materiale metalice cristaline.
Starea cristalină corespunde distribuţiei ordonate şi repetabile în spaţiu a
unor particule (ioni, atomi sau molecule). Un solid cristalin este caracterizat de
ordine pe domenii întinse (ordine îndepartată) sau o configuraţie care se repetă în
aranjarea atomilor; această configuraţie se numeşte structură de reţea, sau dacă se
atribuie acestei reţele şi baza materială, structură cristalină. Particulele ce formează
o reţea cristalină sunt împachetate compact, dar pentru simplificare, în
reprezentarea structurilor cristaline se exagerează distanţele dintre particule
învecinate ca în figura 1.3.
Caracteristica esenţială a unui cristal o constituie faptul că particulele din
care este format (ioni, atomi, molecule) sunt distribuite ordonat într-un ansamblu
periodic, specific unei reţele geometrice. Un astfel de aranjament care se referă la
intervale regulate în trei dimensiuni, formează cristalul. Consecinţa acestei repetări
ordonate este simetria, ce poate fi exterioară stărilor cristalografice reprezentând
repetarea regulată a elementelor identice (feţe, unghiuri), dar şi interioară. Dacă
cristalul creşte liber el va fi mărginit de feţe paralele care formează între ele
unghiuri de mărime bine determinată.
Fig. 0.3 Reprezentarea simbolică a unui cristal
Cristalele pot fi ionice, covalente sau metalice, după tipul de legatură

chimică dezvoltată între particule.
După modul de aranjare şi dispunere a atomilor într-un material distingem:
a) Starea monocristalină caracterizată prin aceea că toate particulele au
aceeaşi ordonare pe cele trei direcţii spaţiale putând exista nativ sau creată
artificial;
b) Starea policristalină caracterizată prin aceea că este formată dintr-un
număr mare de monocristale de formă, dimensiuni şi orientări diferite, dar cu feţe
lipite. În acest caz aranjarea ordonată şi regulată a atomilor se face pe distanţe mici
8
de ordinul sutelor sau miilor de angstromi (10-10 [m]), aranjarea suferind o oarecare
perturbare descrisă de alte caracteristici geometrice.
Sistemele cristaline adoptate sunt determinate de corelaţia dintre stabilitatea
maximă şi conţinutul minim de energie; în cristale atracţia dintre particule
predomină şi este respectat principiul celei mai compacte aranjări. Cristalele reale
prezintă abateri de la această structură idealizată.
Pentru că este starea ce necesită cea mai mică energie pentru stabilitate,
starea cristalină este starea de echilibru pe care o adoptă solidele metalice şi chiar
alte solide anorganice. Starea cristalină, specifică majorităţii materialelor metalice,
se obţine în urma solidificării nedirijate. Sub acţiunea solicitărilor mecanice
cristalele se sparg după suprafeţe plane (clivaj) acolo unde forţele de legatură sunt
mai slabe; la amorfe spărtura este neregulată.
Monocristalele sunt medii anizotrope, proprietăţile variind neuniform cu
direcţia (vectorial), la nivelul policristalelor reale prin compensare, mediile pot fi
cvasiizotrope.
Starea amorfă este o stare în afara echilibrului, obţinută prin subrăciri cu
grade mari ale unor lichide. Din acest motiv (neechilibru al amorfelor) se atribuie
denumirea de corp solid numai corpurilor cristaline.
Starea mezomorfă este o stare de tranziţie între cele două precedente şi este
specifică topiturilor. Atomii nu sunt ficşi în poziţiile de echilibru datorită agitaţiei
termice foarte avansate ce permite salturi în poziţii noi. În stare topită se ajunge
temporar la formarea unei anumite stări ordonate a particulelor, dar care nu sunt
stabile din cauza mişcării termice perturbatoare. Ordinea este de tip local,
proprietăţile fiind determinate de imperfecţiunile structurale existente în topituri şi
mai putin de forţele de legatură dintre atomi.
Existenţa corpurilor solide (cristalină sau amorfe) ridică problema apariţiei
unui tip nou de legatură denumit legatură cristalină ce este determinată cum se va
vedea în capitolele următoare, de principiul interacţiunii electrostatice, putând
fievaluată cu ajutorul mecanicii cuantice.
Din punct de vedere al scării de mărire la care se face examinarea se deosebesc:
a) structura macroscopică pusă în evidenţă cu microscopul stereo, cu lupa
sau cu ochiul liber;
b) structura microscopică pusă în evidenţă cu microscopul metalografic
optic cu mărimi până la 2000 de ori sau cu cel electronic pană la sute de mii de ori;
c) structura fină sau reticulară, cu referire la modul cum sunt asezaţi atomii
în reteaua cristalină şi pusă în evidenţă prin microscopie electronică, ionică sau
difracţia razelor X;
d) structura atomică cu referire la modul în care sunt alcătuiţi atomii din
nucleu şi electroni;
e) structura nucleară care se referă la părţile constitutive ale nucleului. În
mod frecvent în analiza materialelor metalice sunt considerate numai primele trei
aspecte ale structurii, adică macrostructura, microstructura şi structura reticulară,
ultimele două reprezentând obiectul de investigaţie al fizicienilor specializaţi în
fizica solidului.
9
1.3 Clasificarea materialelor

Materialele se clasifică luând drept criterii atât aspectul structurii,
proprietăţile şi compozţia chimică, cât şi domeniile de interes. Extinderea
domeniilor de utilizare ca şi dezvoltarea tehnologică sunt două modalităţi prin care
materialele în concurenţă pentru ponderea lor în tehnică, işi modifică locul
înierarhie.
Evoluţia materialelor şi a proprietăţilor lor este determinată de progresele
tehnologiei şi inovaţiile din acest domeniu. La rândul lor tehnologiile noi, apar ca
răspuns al exigenţelor din ce în ce mai severe privind confortul şi siguranţa omului,
a necesităţii ocrotirii mediului înconjurător etc. De exemplu, dezvoltarea industriei
electronice (adică a circuitelor integrate gravate pe siliciu, pe care sebazează
funcţionarea tuturor calculatoarelor) a adus iniţial în prim plan aluminiul şi aliajele
sale care chiar cu rezistivitate mică, nedifuzând în stratul de siliciu s-a dovedit
performant; pe masură ce grosimea conexiunilor gravate pe siliciu a trebuit să fie
micsorată aşa încât să se asigure o majorare a circuitelor desenate (la rândul lor
presupunând folosirea de noi tehnologii ce au pornit de la gravarea cu acid, până la
placarea electronică) au atras atenţia materialele pe baza de cupru ce asigură
obţinerea de structuri tip sandviş mai performante.
Sectorul tehnologic de vârf al secolului 21, microelectronica, a creat la
rândul ei etape superioaretehnologice, nanotehnologia fotonică, biotehnologia,
materialele semiconductoare reprezentând adevarate “vitamine” pentru acestea.
Drept criterii de clasificare, pot fi luate în considerare următoarele criterii:
a) Criterii de natură chimică:
- anorganice (clasificate dupa formula chimică, compoziţie etc)
- organice.
b) Criterii de stare fizică:
- elemente chimice;
- aliaje monofazice;
- compuşi chimici;
- aliaje heterofazice.
c) Criterii de utilizare:
- materiale metalice (metale şi aliaje metalice );
- materiale naturale (piatră, piei, cauciuc, lemn, etc.);
- ceramice (uzuale şi tehnice);
- polimeri sintetici (cauciucuri, mase plastice);
- materiale ingineresti (semiconductoare, compozite, sticle metalice,
etc).
Materialele metalice (metale şi aliaje metalice) caracterizate de
stareametalică, sunt acele materiale cu legături specifice metalice, ce presupun
colectivizarea electronilor din banda de valenţă şi mişcarea liberă a acestora sub
formă de”nor electronic” printre ionii pozitivi din care este alcătuit miezul. Au
proprietăţi specifice, cum sunt: conductivitatea termică şi electrică ridicate,
ductilitate, luciu metalic etc.
10
Materialele ceramice sunt acele solide anorganice nemetalice

cuprinzândoxizi, boruri, halogenuri, carburi cu utilitate tehnică. Ele pot fi cristaline
sau amorfe, pot prezenta legături chimice de tip metalic, dar si ionic sau covalent.
Au proprietăţi spectaculoase (ecranarea radiaţiilor, rezistenţă la eroziune,
transparenţă la emisia de unde etc), dar şi conservă unele dintre proprietăţile uzuale
(rămânizolatoare indiferent de temperatură). Ceramicele pot fi produse în
variantele poroase sauvitrifiate. Ceramicele au proprietăţi specifice dintre care una
foarte importantă este dată de faptul că nu îşi schimbă comportamentul rezistiv la
creşterea temperaturii (sunt izolatoare).
Materialele plastice sunt produse sintetice macromoleculare obţinute prin
producerea unor reacţii chimice în substanţe anorganice (petrol, gaze, etc.) sau
organice (lemn, stuf etc.). În compoziţia unei mase plastice intră de obicei
treicategorii de substanţe (compusul macromolecular ca liant, plastifiantul şi
umplutura de coeziune). Procesele de fabricare ca si cele de prelucrare sunt strict
controlate, materialele plastice având tendinţa să le detroneze pe cele metalice. De
altfel,caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor plastice, au fost cele care au
provocat cercetari soldate cu apariţia materialelor compozite.
Materialele lemnoase se pot utiliza ca atare în formă naturală sau ca
produseaglomerate, stratificate, impregnate sau nu cu răşini sintetice termoreactive
(CH=0).
Materialele compozite sunt ansambluri formate din cel puţin două materiale
cu individualitate diferită şi care trebuie să asigure stabilirea unor legaturi de
interfaţă şiuneori chiar cristalografice între acestea. Unul din componenţi este de
obicei ductil, denumit „matrice”, şi asigură transferul de sarcină cu care este
solicitat înspre al doilea component denumit „fibră”, cel mai adesea dur.
Fenomenul are la bază diferenţa de elasticitate a componenţilor. Fenomenele din
material sunt explicate cu ajutorul teoriei electronice, alegăturilor chimice, a
termodinamicii, a cristalografiei şi tot ce implică microstructura şi modul ei de
transformare (pornind de la diagrame de echilibru, obţinerea compozitiei chimice
dorite prin aliere convenţională, implantare ionica, aliere prin difuzie, modul de
prelucrare structurală şi fazică prin tratament termic, mecanic, ultrasonic, magnetic
şi până la obţinerea proprietăţilor structurale, respectiv de utilizare a materialelor)1.
*********************** curs 2 ***************************
1
Studiul Materialelor / Valeria Suciu, Marcel Valeriu Suciu – Bucuresti: Fair Partners, 2007
11
2 Capitolul 2
Formarea şi preluarea imaginilor în procesele de control
Elementele componente ale unui sistem de control informatizat sunt:

- dispozitiv de iluminare – caracterizează lumina incidentă pe obiect;
- obiectul de controlat – caracterizează lumina reflectată pe acesta;
- dispozitiv optic – realizează convergenţa luminii pe captorul camerei;
- camera de înregistrare – posedă un captor sensibil la lumină care
transformă energia luminoasă în semnal electric;
- sistem de transfer – transportă informaţia analogică sau digitală;
- unitate de tratament a imaginii – digitizează, stochează şi decide;
- sisteme mecanice şi de automatizare asociate.
2.1 Lumina
Prima teorie ştiinţifică cu privire la natura luminii aparţine lui I.Newton
(1704) şi susţine că sursa de lumină emite corpusculi luminoşi care se propagă în
virtutea inerţiei în linie dreaptă cu o viteză relativ mare.
Teoria corpusculară explică fenomenele de reflexie a luminii prin analogie
cu reflexia unor bile elastice de un perete fix, iar fenomenul de refracţie prin
atracţia corpusculilor luminoşi de către mediile mai dense.
În 1690, C. Huygens pune bazele teoriei ondulatorii cu privire la natura
luminii, conform căreia lumina trebuie să fie considerată ca o undă elastică ce se
propagă într-un mediu special, care umple întregul univers, numit eter. Teoria
ondulatorie a lui Huygens, completată de Young, Fresnel şi alţii explică
majoritatea fenomenelor optice cunoscute: reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia,
polarizarea, dar are şi unele neajunsuri.
Abia în 1893, Maxwell pune bazele teoriei electromagnetice cu privire la
natura luminii. El afirmă că lumina este un fenomen electromagnetic, unda
electromagnetică fiind formată dintr-un câmp electric şi unul magnetic, variabile în
spaţiu şi timp. Conform acestei teorii, deosebirea dintre undele electromagnetice
propriu zise şi undele luminoase constă în frecvenţa lor.
Mai târziu, în 1901, Max Planck revine la teoria corpusculară a luminii sub
forma teoriei cuantice a naturii luminii.
Conform acestei teorii, lumina are o structură discontinuă, sub formă de
cuante de energie.
Einstein (1905) a numit particulele de lumină care au energia egală cu o
cuantă, fotoni.
Dezvoltarea în continuare a cercetărilor în domeniul opticii au arătat că
lumina este un fenomen complex care reprezintă în acelaşi timp proprietăţi
ondulatorii şi corpusculare.
Louis de Broglie (1924) dezvoltă această idee şi arată că dualitatea undă-
corpuscul nu este caracteristică numai luminii, ci oricărei particule.
12
Lumina vizibilă este formată din unde electromagnetice cu lungimea de

undă cuprinsă între 3800 Å şi 7600 Å (380 nm - 760 [nm]; 1Å=10−10[m],
1nm=10−9[m]).
Efectul de "lumină" este creat de acţiunea componentei electrice a câmpului
electromagnetic asupra anumitor substanţe aflate în celulele de pe retina ochiului.
Lumina poate fi reprezentată într-un mediu omogen prin vectorii câmp
electric ⃗ şi câmp magnetic ⃗ care suntperpendiculari între ei şi perpendiculari pe
direcţia dedeplasare.Deoarece şi au aceeaşi fază şi variază sincron,
undaelectromagnetică poate fi reprezentată ca în figura 2.1. Se observă din figură
că polarizarea luminii este tip transversal (direcţia de propagare a undei şi direcţia
de variaţie a câmpului electric sunt perpendiculare)2.
Fig. 0.1 Variaţiile în mediu omogen ale câmpurilor electric ⃗ şi magnetic ⃗⃗⃗
În concluzie, lumina este un ansamblu de unde electromagnetice (radiaţii),

caracterizate de lungimea lor de undă (asemeni undei radio) şi produse de
propagarea particulelor luminoase numite fotoni.
Sursele de lumină care pot fi utilizate în controlul informatizat pot fi de mai

multe tipuri:
2
Mihaela Lazăr, curs Fizică Generală, Universitatea Vasile Alecsandri, Bacău
13
- surse de lumină halogene;

- surse de lumină fluorescente;
- surse de lumină electroluminiscente;
- surse de lumină laser (Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation).
Lungimea d e undă se măsoară în metri şi este dată de relaţia:

⁄ (2.1)
unde: - reprezintă frecvenţa exprimată în [Hz];
c – este viteza luminii în [ ⁄ ].
Viteza undelor luminoase într-un mediu oarecare este dată de relaţiile:
(2.2)
√ √ √
sau înlocuind:
(2.3)
√
unde: n – este indicele de refracţie al mediului;
– reprezintă permitivitatea electrică a mediului de
propagare/vidului;
– reprezintă permeabilitateamagnetică a mediului de
propagare/vidului; într-un mediu dielectric;
Mediile în care se propagă lumina pot fi omogene sau neomogene.Un mediu

omogen din punct de vedere optic este acel mediu în care, în toate punctele,
indicele de refracţie n are aceeaşi valoare. În aceste medii, lumina se propagă pe
drumul cel mai scurt, adică în linie dreaptă.
Traiectoriile după care se propagă lumina se numesc raze de lumină.
Un mănunchi de raze de lumină formează un fascicul de raze, care pot fi:
paralele, convergente sau divergente.
În mod curent, pentru a exprima lungimea de undei de lumină se utilizează
termenul de nanometru [ ].
Există pentru fiecare lungime de undă a spectrului vizibil o culoare pe care o
poate percepe ochiul uman.
Tabelul 2.1 prezintă corespondenţa lungimde de undă – culoare.
Lumina vizibilă naturală reprezintă partea radiaţiei electromagnetice emisă
de soare la care ochiul uman este sensibil (aproximativ între 380 şi 780 [ ]).
În figura 2.2 se prezintă plasarea spectrului vizibil pe scara lungimii de undă
a radiaţiei electromagnetice.
2.1.1 Mărimi si unităţi luminoase
Mărimile luminoase, cunoscute în literatura de specialitate şi sub numele de

mărimi fotometrice, se referă fie la sursa de lumină primară, fie la suprafaţa
14
iluminată. Unele mărimi referitoare la suprafeţele iluminate, considerate surse

secundare de lumină, sunt similare marimilor caracteristice surselor primare.
Tabelul 0.1 Corespondenţa lungimde de undă – culoare.
Fig. 0.2 Plasarea spectrului vizibil pe scara lungimii de undă a radiaţiei electromagnetice
În figura 2.3 se prezintă definirea mărimilor fotometrice în care o suprafaţă

este iluminată de către o sursă de lumină de dimensiuni relativ mici în comparaţie
cu distanta r fata de un punct P al suprafeţei iluminate (practic, sursă punctiformă).
Unui element de arie dAdin jurul punctului P îi corespunde unghiul solid
elementar cu varful în punctul S.
15
Fig. 0.3Schema de principiu pentru definirea mărimilor fotometrice
Fluxul luminos este o mărime globală care rezultă din fluxul energetic al
sursei definit conform relaţilei:
(2.4)
⁄
Fluxul luminos este emis, în general neuniform, în tot spaţiul din jurul sursei
sau într-un domeniu limitat, caracterizat de unghiuri solide relativ mari.
Unitatea de măsură a fluxului luminos este lumenul[lm] şi reprezintă fluxul
luminos al unei radiaţii monocromatice cu lungimea de undă aproximativ 555 [nm]
şi fluxul energetic 1/683 [W].
O lampă cu incandescenţă normală, folosită în instalaţiile de iluminat din
locuinţe la tensiunea de U = 220 [V], având puterea de 100 [W], emite un flux
luminos de circa 1000 [lm].
********************** curs 3 **************************
Intensitatea luminoasă I este o mărime direcţională care caracterizează

distribuţia fluxului luminos în spaţiu, reprezentând fluxul luminos emis în unitatea
de unghi solid în jurul unei direcţii date.
Păstrând notaţiile din figura 2.4, intensitatea luminoasă a sursei S în direcţia
punctului P (definită prin unghiul faţă de axa de referinţă) este:
(2.5)
unde: – este unghiul sub care este emis fluxul luminos .

Intensităţii luminoase Ii se asociază formal un vector⃗⃗⃗ situat pe direcţia
definită de unghiul cu originea în punctul cu care se asimilează sursa de luminăşi
modulul proporţional cu valoarea intensităţii luminoase în direcţia respectivă.
Unitatea de măsură a intensităţii luminoase este Candela [Cd] şi reprezintă
intensitatea luminoasăîntr-o direcţie dată a unei surse de radiaţie monocromatică cu
16
lungimea de undă de aproximativ 555 [nm]şi densitatea spaţială de flux energetic

emis în direcţia considerată de 1/683 [W/sr]3.
Emitanţa luminoasă M, într-un punct de pe suprafaţa sursei de lumină este

densitatea superficială de flux luminos emis de suprafaţa sursei în jurul punctului
considerat, conform relaţiei:
(2.6)
Unitatea de măsură este lumenul pe metru pătrat [ ⁄ ].
Luminanţa L este o mărime direcţională (ca şi intensitatea luminoasă),

reprezentând densitatea de flux luminos în spaţiu şi pe suprafaţa sursei. Densitatea
spaţială de flux luminos este dată de densitatea de intensitate luminoasă pe
suprafaţa sursei, normală pe direcţia considerată:
(2.7)
unde: – este unghiul format de normala la suprafaţă cu direcţia dată.

Unitatea de măsură este candela pe metru pătrat [ ⁄ ].
2.1.2 Mărimi referitoare la suprafaţa iluminată
IluminareaE într-un punct al unei suprafeţe iluminate este dată de

densitatea superficială de flux luminos primit de suprafaţa din jurul acelui punct.
Dacă se păstrează formalismul descris în figura 2.4, iluminarea în punctul P este
dată de relaţia:
(2.8)
Dacă nu există posibilitatea de confuzie, se renunţă la precizarea punctului şi

a suprafeţei căreia îi aparţine punctul.
Unitatea de măsură a iluminarii, deşi coincide dimensional cu unitatea de
măsură a emitanţei luminoase are o denumire specială şi anume lux [lx] pentru a
scoate în evidenţă referirea la suprafaţa iluminată (fluxul luminos primit).
Iluminarea într-un punct al suprafeţei iluminate se exprimă în funcţie de
intensitatea luminoasă a sursei în direcţia punctului respectiv şi de distanţa dintre
punct şi sursă, astfel:
(2.9)
Relaţia (1.9) este una dintre relaţiile de bază în calculul instalaţiilor de

iluminat, valabilă pentru o sursă punctiformă (o sursă de dimensiuni relativ mici
sau un element al unei surse de dimensiuni mari).
Se observă, de asemenea, că iluminarea nu depinde de proprietăţile fizice ale
suprafeţei iluminate.
Valorile uzuale ale iluminarii sunt:
17
- 100 - 400 [lx] pentru iluminatul natural în locuinţe, la amiază;

- 105[lx]pentru iluminatul exterior, vara, în condiţii de cer senin, soare, la
amiază.
Iluminarea fiind o caracteristică de baza a instalaţiei de iluminat, a fost
realizat un aparat special pentru măsurarea acesteia denumit luxmetru.
Luxmetrul este alcătuit dintr-o celulă fotoelectrică conectată la un
microampermetru. Curentul fotoelectric al celulei este proporţional cu valoarea
iluminării medii a suprafeţei celulei; suprafaţa fiind mica, aparatul va indica,
practic, valoarea iluminarii în punctul de pe suprafaţa iluminată în care este
plasatăcelula (scalaaparatului este gradata direct în [lx]). Prin intermediul unui
filtru, se corectează sensibilitatea spectrală a celulei făcând-o să coincidă cu cea a
ochiului.
Emitanţa luminoasă într-un punct al unei suprafeţe iluminate

(considerată sursă secundară de lumină, prin reflexie) se defineşte similar cu
emitanţa sursei primare de lumină:
(2.10)
Unitatea de măsură este lumenul pe metru pătrat [ ⁄ ].

Emitanţa luminoasă a unei suprafeţe iluminate depinde de proprietăţile fizice
ale acesteia (de reflectanţa suprafeţei de exemplu).
Luminanţa a suprafeţei iluminate (considerată ca sursă secundară de

lumină, prin reflexie, pentru o suprafaţă difuzantă, este dată de relaţia:
(2.11)
unde: – este factorul de reflexie al suprafeţei.

Din analiza relaţiei 1.11 rezultă că luminanţa într-un anumit punct depinde
de proprietăţile fizice ale suprafeţei.
Unitatea de măsură este candela pe metru pătrat [ ⁄ ].
2.1.3 Interacţiunea lumină-materie
Se reiterează faptul că lumina este o formă de energie radiantă de tip
electromagnetic, cu caracter dual undă-particule (corpuscul). În acest caz
particulele sunt denumite fotoni iar energia acestora este invers proporţională cu
lungimea de undă. Domeniul undelor de radiaţie electromagnetică formează
spectrul radiaţiei electromagnetice cu lungimi de undă diferite.
Lumina este produsă de printr-o stimulare termică şi/sau electrică a
elctronilor dispuşi pe straturile exterioare din atom.
Lumina este radiaţia electromagnetică caracterizată prin:
- lungime de undă sau frecvenţă (numărul de oscilaţii realizate/ secundă),
percepută de om ca fiind culoarea luminii;
- intensitate sau amplitudine, care este asociată percepţiei umane de
strălucire a culorii (luminanţă).
Culoarea reprezintă proprietatea luminii determinată de:
18
- lungimea sa de undă, care-i defineşte parametrii de cromaticitate,

percepuţi de om drept culoare;
- intensitatea sa, care-i defineşte parametrul luminanţă, perceput de om ca
strălucire a culorii.
Cele două proprietăţi fizice ale luminii definesc culoarea prin parametri de
culoare independenţi, cromaticitatea unei culori fiind determinată numai de
lungimea de undă, iar luminanţa numai de intensitatea acesteia.
Generic vorbind, orice combinaţie de unde de energie electromagnetică care
impresionează, în mod specific, retina ochiului uman, defineşte o culoare care este
mai întunecată sau mai strălucitoare, în funcţie de intensitatea lungimilor de undă
componente.
Spectrul vizibil reprezintă domeniul lungimilor de unde electromagnetice
care poate fi detectat de ochiul omului. Este format din undele de lumină vizibile,
cu lungimi cuprinse aproximativ între 380 nm (lumină ultravioletă) şi 760 nm
(lumină infraroşu).
Radiaţia electromagnetică poate fi împărţită în două categorii:
- monocromatică, dacă este formată dintr-o singură lungime de undă
vizibilă;
- policromatică, dacă este o combinaţie de mai multe lungimi de undă
vizibile.
Crearea senzaţiei de culoare implică lumina emisă de o sursă către obiectul

de vizualizat, care reflectă o parte din această lumină pe direcţia ochiului uman şi,
ca reacţie, acesta transmite către creier stimulii interpretaţi drept culoare la acest
nivel.
Culorile variate ale obiectelor apar ca rezultat al interacţiunii dintre lumină
şi materie.
Atunci când un obiect este iluminat el va reflecta o parte din lumină iar o
parte va fi absorbită. Două obiecte diferă prin modul în care absorb, reflectă sau
transmit lumina atunci când sunt iluminate iar diferenţele apar atunci cândlumina
este transmisă de acestea ochiului uman.
Prin urmare, senzaţia de culoare este determinată de următorii factori:
- proprietăţile fizice ale luminii şi caracteristicile surselor care o generează;
- proprietăţile optice ale materialelor care formează obiectele luminate;
- construcţia fiziologică a ochiului şi psihologia creierului uman.
Lungimile de undă diferite ale luminii produc o percepţie diferită a culorii,

de exemplu culoarea roşie este percepută la lungimi de undă mari în timp ce
lungimile de undă mici produc percepţia culorii violet.
Cea mai comună formă de interacţiune dintre lumină şi materie este cea de
tip lumină - electroni.
19
2.1.3.1 Absobţia luminii:

Lumina este absorbită la trecerea prin medii optice, în sensul că unda
luminoasă pierde energie la parcurgerea mediului respectiv.
Absorbţia are un caracter selectiv, ea depinzând de natura mediului
absorbant şi de lungimea de undă a undei luminoase, astfel, sticla nu absoarbe
radiaţiile vizibile, dar absoarbe radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, atmosfera
prezintă câteva ferestre de transparenţă – în vizibil, domeniul radio şi o parte a
domeniului infraroşu – pentru observaţii astronomice în domeniile de absorbţie
receptorii trebuind să fie situaţi în spaţiul extraatmosferic.
Absorbţia explică culoarea corpurilor: astfel, corpurile transparente (filtre)
absorb radiaţiile de toate lungimile de undă cu excepţia celor care determină
culoarea filtrului, în timp ce corpurile opace absorb toate lungimile de undă cu
excepţia celor reflectate şi care determină culoarea corpului.
Scăderea dI a intensităţii luminii la străbaterea unui strat absorbant
elementar de grosime dx este proporţională cu grosimea stratului absorbant, cu
intensitatea iniţială a fasciculului şi depinde de natura mediului şi de lungimea de
undă a luminii (figura 2.4).
Fig. 0.4 Modelul absobţiei luminii

În ipoteza unui extragerii unui element de volum infinitezimal sunt valabile
aproximaţiile: dI ~ I , dx ~ x  dI = – kIdx.
Pe cale de consecinţă se obţin egalităţile:
dI
Il
dI x
Il (2.12)
 k   dx ;   k    dx ; ln  k   x
I I
I 0
I 0
0
Care sub formă exponenţială se poate scrie:

(2.13)
unde: - Il şi I0 sunt intensităţile fasciculului incident, respectiv emergent din
mediul absorbant de grosime x;
- coeficientul de absorbţie care depinde de lungimea de undă şi de
natura mediului absorbant.
Relaţia 1.13 se numeşte legea Bouguer-Lambert.
20
2.1.3.2 Difuzia luminii:

Difuzia este fenomenul datorită căruia rezele de lumină care sunt invizibile
într-un mediu transparent, devin vizibile dacă în mediu se află impurităţi
microscopice (praf, fum, suspensii).
Când o undă luminoasă străbate un mediu, câmpul electromagnetic al undei
interacţionează cu particulele mediului, energia undelor fiind absorbită de acestea
şi apoi reemisă, lumina fiind astfel împrăştiată (difuzată) în toate direcţiile.
Reflexia luminii este, din punct de vedere microscopic, o difuzie a luminii de către
un număr mare de centri difuzanţi aflaţi la distanţe mici unii de alţii, în comparaţie
cu lungimea de undă. Refracţia este un fenomen similar în care lumina difuzată
interferă cu cea incidentă. Termenul de difuzie (scattering) este totuşi uzual pentru
situaţia în care centrii de difuzie nu se află la distanţe mici faţă de lungimea de
undă a luminii. Un astfel de exemplu este cel oferit de razele de soare care pătrund
într-o cameră întunecată, în care particulele de praf din atmosferă pot fi observate
ca puncte strălucitoare datorită luminii difuzate.
O particulă difuzantă absoarbe lumina şi o reemite ca un dipol oscilant. Să
considerăm o rază de lumină care se propagă în direcţia Oz şi care întâlneşte în
origine o particulă difuzantă (figura 2.5).
Fig. 0.5Modelul difuziei undei luminoase

Sub acţiunea câmpului electric al undei luminoase, sarcinile electrice ale
particulei vor efectua oscilaţii şi, ca urmare, vor emite radiaţii electromagnetice. În
unda luminoasă, oscilaţiile vectorului câmp electric se fac în toate direcţiile
perpendiculare pe direcţia de propagare, dar ele pot fi descompuse după două
direcţii, Ox şi Oy, astfel că particula difuzantă este echivalentă cu doi dipoli care
oscilează pe direcţii perpendiculare. Se ştie că la distanţă mare de dipol radiaţia
emisă de acesta se propagă sub forma unei unde plane, în care vectorul câmp
electric emis este paralel cu direcţia de oscilaţie a dipolului, iar în lungul direcţiei
de oscilaţie dipolul nu emite. Dacă privim perpendicular pe fascicul, de exemplu,
21
în direcţia Ox, vom vedea lumina radiată de dipolul care oscilează după direcţia
Oy, vectorul câmpului electric în lumina difuzată în această direcţie fiind orientat
paralel cu Oy. Dacă privim în direcţia Oy, vom vedea lumina radiată de dipolul
care oscilează după direcţia Ox, vectorul câmpului electric în lumina difuzată în
această direcţie fiind orientat paralel cu Ox. În direcţia Oz radiază ambii dipoli
echivalenţi din O, astfel că în radiaţia emisă în această direcţie câmpul electric
oscilează atât după Ox cât şi după Oy.
Fenomenul de difuzie este caracteristic propagării luminii prin medii
neomogene. În cazul mediilor omogene, undele secundare emise în toate direcţiile
interferă, anulându-se reciproc, intensitatea luminii este practic diferită de zero
numai în direcţia de propagare. În cazul mediilor neomogene caracterizate de
fluctuaţii ale indicelui de refracţie (ca urmare a fluctuaţiilor densităţii, orientării
moleculelor, prezenţei altor particule) intensitatea luminii va fi diferită de zero şi
pe direcţii diferite de direcţia de propagare, ca rezultat al proceselor de difuzie.
Se pot distinge mai multe tipuri de difuzie. Dacă particulele difuzante au
diametrul mai mic decât l/10 (l - lungimea de undă a luminii) este vorba de
difuzie de tip Rayleigh, pentru care intensitatea luminii difuzate într-o anumită
direcţie este invers proporţională cuputerea a patra a lungimii de undă : I ~1/l4.
Pentru particule cu dimensiune mai mare ca lungimea de undă, difuzia se numeşte
de tip Mie, iar intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cuputerea a
doua a lungimii de undă : I ~ 1/ l2.
Din cauza transferului de energie către undele secundare, intensitatea undei
primare scade. Notând cu k’ coeficientul de extincţie datorat difuziei şi
considerând şi absorbţia undei, legea de atenuare a undei luminoase se scrie:
(2.14)
Difuzia moleculară se produce în medii omogene (fără farticule în

suspensie), în special în lichide şi gaze. Acestea difuzează lumina mult mai puţin
decât mediile tulburi (este difuzată 10-6 ÷ 10-7 din intensitatea luminii incidente).
Cauza acestui tip de difuzie o reprezintă fluctuaţiile de densitate care determină
variaţii ale permitivităţii şi neregularităţi în orientarea moleculelor.
Culoarea albastră a cerului este datorată difuziei luminii solare, cauzată de
fluctuaţiile de densitate ale aerului atmosferic, explicaţia fiind următoarea: cum
intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cu puterea a patra a lungimii
de undă (difuzie Rayleigh) şi cum lungimea de undă a radiaţiei albastre este mai
mică decât cea a radiaţiei roşii, rezultă că intensitatea radiaţiei difuzate în domeniul
albastru este mai mare decât cea radiaţiei difuzate în domeniul roşu.
2.1.3.3 Dispersia luminii
Dispersia este fenomenul de dependenţă a vitezei de propagare (şi deci a
indicelui de refracţie) a luminii de lungimea de undă (frecvenţa) acesteia.
Fenomenul a fost pus în evidenţă de către Newton, prin descompunerea
luminii albe la trecerea printr-o prismă optică (figura 2.6); în acest caz, unghiul de
emergenţă al razei de lumină şi unghiul de deviere a acesteia faţă de direcţia
22
iniţială sunt dependente de indicele de refracţie al materialului din care este

confecţionată prisma şi, deci, de lungimea de undă a radiaţiei luminoase.
Conform unei relaţii a lui Cauchy, dispersia se exprimă prin:
(2.15)
B C
n2  A  2  4 
 depind
unde A, B, C, … sunt constante care  de natura mediului.
Fig. 0.6 Dispersia luminii

Se defineşte dispersia mediului ca fiind:
(2.16)
dn
D
Se mai folosesc mărimile: d
- dispersia medie:
(2.17)
- coeficientul de dispersie (numărul lui Abbé):
(2.18)
nD 1

nF  nC
-dispersia relativă (puterea de dispersie):
(2.19)
1 n  nC
Dr   F

unde:- nD este indicele de refracţien Dal mediului
1 pentru radiaţia galbenă a
sodiului (5890 [Å]);
- nF este indicele de refracţie al mediului pentru radiaţia albastră a
solidului (4860 [Å]);
- nC este indicele de refracţie al mediului pentru radiaţia roşie a
solidului (6560 [Å]).
În domeniul vizibil, majoritatea substanţelor prezintă o scădere continuă a
indicelui de refracţie odată cu creşterea lungimii de undă (creştere a indicelui de
refracţie odată cu creşterea frecvenţei).
2.1.3.4 Reflexia şi refracţia luminii
Dacă o undă luminoasă întâlneşte suprafaţa de separaţie dintre două medii
transparente (aer-sticlă, aer-apă etc) unda suferă un fenomen de reflexie şi
refracţie.
23
Reflexia constă în întoarcerea undei (parţial) în mediul din care a venit, iar
refracţia (transmisia) constă în schimbarea direcţiei de propagare a undei. În cursul
reflexiei şi refracţiei frecvenţa f a undei nu se modifică. Lungimea de undă însă se
modifică deoarece viteza de propagare a undei variază de la un mediu la altul; faţă
de vid, lungimea de undă într-un material este:
(2.20)
în care: - v este viteza de propagare a undei cu frecvenţa f în material; c -

este viteza luminii în vid; l0 este lungimea de undă a luminii în vid; n este indicele
de refracţie al materialului.
Prima lege a reflexiei (refracţiei) afirmă că raza incidentă, raza reflectată
(respectiv refractată) şi normala la suprafaţa de separaţie sunt coplanare.
Fig. 0.7 Reprezentarea schematică a propagării undei printr-un dioptru plan

Unghiul αi dintre raza incidentă şi normala la suprafaţa de separaţie, se
numeşte unghi de incidenţă, unghiul αr dintre raza reflectată şi normală este unghi
de reflexie, iar unghiul αt dintre raza refractată şi normală este unghi de refracţie.
A doua lege a reflexiei afirmă că unghiul de incidenţă este egal cu unghiul
de reflexie:
(2.21)
Legea a doua a refracţiei (Snellius-Descartes) stabileşte următoarea relaţie
matematică între unghiurile incident şi transmis şi indicii de refracţie ai celor două
medii de propagare:
(2.22)
unde: - n1 şi n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai celor două medii; - n2 este

indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţă de mediul 1.
Descrierea propagării undelor reflectate şi refractate se poate face cu ajutorul
principiului lui Huygens: orice punct atins de frontul de undă devine sursa unor
unde secundare iar noul front de undă est dat de înfăşurătoarea (suprafaţa tangentă)
undelor secundare (figura 2.8).
24
Mersul razelor de lumină între două puncte dintr-o regiune în care indicele
de refracţie este variabil poate fi dedus cu ajutorul principiului lui Fermat: o rază
de lumină, trecând de la un punct la altul, va urma acel drum care, comparat cu
drumurile alăturate, va necesita un timp extrem (de obicei, minim). Evaluarea
timpului presupune atât exprimarea drumului geometric cât şi a vitezei de
propagare a luminii în mediu; mărimea fizică ce ţine seama simultan de cele două
este drumul optic: produsul dintre lungimea drumului geometric şi indicele de
refracţie al mediului.
Fig. 0.8 Principiul lui Huygens aplicat fenomenelor de reflexie-refracţie

Astfel, principiul lui Fermat poate fi enunţat prin cerinţa ca drumul optic să
fie un extrem.
Dacă lumina trece dintr-un mediu optic mai dens într-un altul mai puţin dens
(n2< nx), din legea refracţiei rezultă sinαt> sinαi. În acest caz, pentru o anumită
valoare a unghiului de incidenţă αi=αl, unghiul de refracţie poate atinge valoarea
αt= π/2.
Pentru unghiuri de incidenţă mai mari ca αl, raza refractată nu mai trece în
mediul al doilea şi se produce fenomenul de reflexie totală sau reflexie internă
(figura 2.9).
Fig. 0.9 Schema de principiu a fenomenului de reflexie totată

Unghiul minim de incidenţă αl de la care se întâmplă acest fenomen se
numeşte unghi limită şi valoarea sa se obţine din relaţia (1.22) în care αt= π/2:
(2.23)
Pentru o pereche de medii transparente adiacente, unghiul limită are o

valoare bine determinată, depinzând de indicii de refracţie ai celor două medii.
25
Fenomenul de reflexie totală are numeroase aplicaţii, una dintre acestea fiind
prisma cu reflexie totală. Pentru o sticlă cu indicele de refracţie ns=1,52, la
suprafaţa de separaţie sticlă-aer (naer = 1) se produce reflexie totală pentru unghiuri
de incidenţă mai mari ca unghiul limită αl = 41⁰.
O aplicaţie deosebit de importantă a acestui fenomen sunt fibrele optice. O
fibră dintr-un mediu transparent (masă plastică, sticlă), înconjurată de un alt mediu
cu indice de refracţie mai mic, poate transmite o rază de lumină de la un capăt al
său la altul, prin reflexie totală, chiar îndoită fiind, (figura2.8) cu condiţia ca să se
menţină incidenţa razei pe peretele fibrei la unghiuri mai mari ca unghiul limită.
Fig. 0.10 Schema de principiu a propagării undei luminoase în fibra optică

2.1.3.5 Difracţia luminii
Obstacolele întâlnite de frontul de undă determină deformări ale acestuia şi,
ca rezultat, undele luminoase pătrund şi în domeniul umbrei geometrice.
Fenomenul se numeşte difracţie şi se explică cu ajutorul principiului lui
Huygens-Fresnel. Conform acestui principiu, fiecare element dS al suprafeţei de
undă 2 (figura 2.11) emite unde sferice secundare a căror amplitudine este
proporţională cu aria dS; amplitudinea rezultantă într-un punct oarecare de
observare O se poate obţine prin însumarea oscilaţiilor provenite din diferite zone
ale suprafeţei Σ, ţinând seama de fazele lor (interferenţa undelor secundare).
În cazul surselor punctiforme, suprafeţele de undă care se propagă în medii
omogene şi izotrope sunt sferice (fascicul divergent). Difracţia undelor de acest tip
se numeşte de tip Fresnel. Difracţia luminii în fascicul paralel (suprafeţe de undă
plane) este cunoscută sub numele de difracţie Fraunhoffer.
26
Fig. 0.11 Modelul difracţiei undei luminoase
Fig. 0.12 Principalele tipuri de fenomene la interacţiunea luminii cu materia

**************************** curs 4 ***********************
2.1.4 Surse de lumină
Tipuri de surse de lumină electrice: după modul de obţinere al radiatiei
luminoase:
- sursă incandescentă;
- sursă luminiscentă;
- sursă fluorescentă;
- sursă laser.
2.1.4.1 Sursa incandescentă
La sursa incandescentă atomii se ciocnesc unii cu alţii. Aceste coliziuni
transfera energie spre electroni impingandu-i pe acestia spre niveluri superioare.
Când electronii eliberează energie, ei emit fotoni. Unele coliziuni sunt mai
puternice iar alltele mai puţin puternice astfel sunt elminaţi fotoni de energie
diferită.
Lumina dintr-un bec incandescent provide din excitarea atomilor dintr-un fir
subţire (de obicei din wolfram) numit filament care este încălzit prin rezistivitate
de curentul ce trece prin el. Aproape 75% din radiaţiile ce provin de la lumina
incandescentă a unui bec sunt în spectrul de infraroşu.
27
În cazul unei surse ideale de lumină incandescentă spectrul de emisie nu

depinde de materialul filamentului, ci numai de temperatura acestuia (temperatura
limită de emisie luminoasă în spectrul vizibil 1000K).
Există surse cu incandescenţă şi halogen lumina provenind de la radiaţia
emisă de încălzirea unui filament (cel mai adesea din tungsten) într-un mediu
gazos, halogen (argon, kripton, iod).
2.1.4.2 Sursa luminescenta
Luminiscenţa reprezintă emisia de lumină fără incandescenţă la temperaturi
joase.
Sursele de emisie sunt date de descărcările electrice sau gazoase atunci când
un curent electric traversează un gaz. Moleculele astfel excitate emit o radiaţie într-
un domeniu spectral caracteristic fiecărui material şi presiunii acestuia îm
interiorul tubului. În lămpile cu descărcare radiaţia emisă la trecerea electronilor
prin gazul sau vaporii metalici (neon, heliu, argon, xenon,mercur, sodiu) este
transformată în energie luminoasă.
2.1.4.3 Sursa fluorescentă
Fluorescenţa este proprietatea anumitor corpuri de a emite lumina atunci
când sunt parcurse de o radiaţie. Aceasta este absorbită (de obicei de către un solid)
precis pentru o anumită lungime de undă şi apoi reemisă la o lungine de undă
diferită. În lămpile fluorescente radiaţia ultravioletă rezultată din descărcarea în
gaz este transformată în radiaţie vizibilă prin excitarea unui strat de fosfor aplicat
într-un strat subţire la interiorul tubului.
Electroluminiscenţa reprezintă emisia de lumină produsă la trecerea unui
curent electric continuu de tensiune joasă printrun dispozitiv de semiconductoare
ce conţin un cristal cu joncţiunea P-N.
Dispozitivul electroluminiscent cel mai utilizat este dioda
electroluminiscentă (LED). Lămpile cu electroluminiscenţă sunt alcătuite dintr-un
ansamblu de LED-uri cu o mare diversitate de configuraţie geometrică şi de culori.
Stroboscopul este o lampă cu electroluminiscenţă care pentru un timp foarte
scurt este alimentat la o tensiune de 5 ori mai mare decât tensiunea nominală.
2.1.4.4 Sursa laser (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation)
Laserul este un dispozitiv complex ce utilizează un mediu activ laser, ce
poate fi solid, lichid sau gazos, şi o cavitate optică rezonantă. Mediul activ, cu o
compoziţie şi parametri determinaţi, primeşte energie din exterior prin pompare.
Pomparea se poate realiza electric sau optic, folosind o sursă de lumină (flash, alt
laser etc.) şi produce excitarea atomilor din mediul activ, adică aducerea unora
dintre electronii din atomii mediului pe niveluri de energie superioare. Faţă de un
mediu aflat în echilibru termic, acest mediu pompat ajunge să aibă mai mulţi
electroni pe stările de energie superioare, fenomen numit inversie de populaţie. Un
fascicul de lumină care trece prin acest mediu activat va fi amplificat prin
dezexcitarea stimulată a atomilor, proces în care un foton care interacţionează cu
un atom excitat determină emisia unui nou foton, de aceeaşi direcţie, lungime de
undă, fază şi stare de polarizare. Astfel este posibil ca pornind de la un singur
28
foton, generat prin emisie spontană, să se obţină un fascicul cu un număr imens de

fotoni, toţi avînd aceleaşi caracteristici cu fotonul iniţial. Acest fapt determină
caracteristica de coerenţă a fasciculelor laser.
Rolul cavităţii optice rezonante, formată de obicei din două oglinzi concave
aflate la capetele mediului activ, este acela de a selecta fotonii generaţi pe o
anumită direcţie (axa optică a cavităţii) şi de a-i recircula numai pe aceştia de cât
mai multe ori prin mediul activ. Trecerea fotonilor prin mediul activ are ca efect
dezexcitarea atomilor şi deci micşorarea factorului de amplificare optică a
mediului. Se ajunge astfel la un echilibru activ, în care numărul atomilor excitaţi
prin pompare este egal cu numărul atomilor dezexcitaţi prin emisie stimulată,
punct în care laserul ajunge la o intensitate constantă. Avînd în vedere că în mediul
activ şi în cavitatea optică există pierderi prin absorbţie, reflexie parţială,
împrăştiere, difracţie, există un nivel minim, de prag, al energiei care trebuie
furnizată mediului activ pentru a se obţine efectul laser.
În funcţie de tipul mediului activ şi de modul în care se realizează pomparea
acestuia laserul poate funcţiona în undă continuă sau în impulsuri.
Laserul pentru anumite lungimi de undă şi puteri poate fi folosit şi ca
aplicaţie activă (în medicină chirurgia laser).
2.2 Senzori pentru detectarea luminii
2.2.1 Analizorul vizual
2.2.1.1 Anatomia ochiului
Ochiul este un organ complex, capabil să sesizeze lumina sub aspecte
multiple, cantitative şi calitative. Caracteristicile ochiului sunt variabile între
anumite limite de la individ la individ, astfel încât datele care vor fi prezentate au
un caracter convenţional, fiind rezultatul prelucrării statistice a performanţelor
determinate pe un număr mare de observatori cu ochi normal.
Din punct de vedere optic, ochiul este un sistem compus, centrat şi
convergent, de formă aproximativ sferică.
În figura 2.13 sunt prezentate imagini care ilustrează cele mai importante
elemente anatomice ce prezintă importanţă din punct de vedere optic.
Componentele cu putere de refracţie sunt corneea (indicele de refracţie
n=1.3671), umoarea apoasă (n=1.3364), cristalinul (n=1.36... 1.42) şi umoarea
vitroasă (n=1.3385).
Cel mai important element în formarea imaginilor este cristalinul, care se
prezintă sub forma unei lentile convergente biconvexe, având razele de
aproximativ 6 şi respectiv 10 [mm] şi grosimea de cca 3.6 [mm].
Cristalinul are indice de refracţie variabil, descrescător de la axa optică spre
margine, pentru a compensa aberaţia sferică pe care orice componentă optică
singulară o introduce într-un sistem. Cristalinul este singura componentă cu putere
de refracţie din structura ochiului, care are capacitatea de a îşi varia curburile,
astfel încât să fie asigurată formarea imaginilor pe retină, indiferent de distanţa la
care se găseşte obiectul vizat.
29
Fig. 0.13
Fig. 0.14 Principalele elemente de anatomie a ochiului

Modificările de formă ale cristalinului se realizează prin acţiunea muşchilor
ciliari, de care este legat. În partea anterioară, aceşti muşchi sunt cunoscuţi sub
denumirea de iris, care are o culoare caracteristică pentru fiecare individ şi a cărei
deschidere variabilă reprezintă pupila.
Fig. 0.15 Vedere detaliu ochi cu irisul de culoare personalizată, sclera şi pupila
Componenta care receptează efectiv stimulul luminos şi care este o
prelungire a nervului optic, este retina.
Elementele fotosensibile propriu-zise care o compun sunt de două categorii,
diferite numeric şi ca distribuţie pe suprafaţa retinei. Perceperea detaliilor şi a
culorilor se realizează cu ajutorul celulelor denumite conuri (figura 2.15). Acestea
se leagă câte 2-3 la o terminaie nervoasă, care se alătură altor terminaţii formând
nervul optic, cu ieşirea din globul ocular în partea inferioară axei optice.
30
Fig. 0.16 Componentele principale ale retinei – celulele cu conuri şi cu bastonaşe
Retina conţine aproximativ 7 milioane de conuri (Φ=5 [µm], l = 33[µm]) a

căror distribuţie pe retină este neuniformă. Conurile sunt grupate mai ales în partea
centrală a retinei, în foveea centralis - o adâncitură cu diametrul de (0.2...0.4)
[mm], caracterizată prin densitatea maximă a conurilor (~180.000 [conuri/mm2]) -
şi în pata galbenă, care înconjoară foveea centralis - având diametrul de
aproximativ 1.5 [mm]. În afara acestei zone, densitatea de conuri scade rapid până
la cca 5000 [conuri/mm2]. Foveea centralis, ca zonă de sensibilitate maximă, nu se
află exact pe axa optică, ci deasupra acesteia, într-un punct care unit cu centrul
ochiului determină axa vizuală. Între axa geometrică a ochiului şi axa vizuală se
măsoară un unghi de (4°...8°), ce variază de la individ la individ. Aglomerarea
retiniana centrală a conurilor, care sunt funcţionale în vederea de zi, corespunde
deschiderii mici a pupilei în prezenţa fluxului luminos diurn, care este puternic.
Există trei tipuri de conuri cu sensibilitate spectrală diferită, care asigură
vederea culorilor (tabelul 2.2).
Bastonaşele (Φ=1.5[µm], l = 70 [µm]) - servesc vederii crepusculare şi
nocturne şi sunt mai sensibile la componenta fotometrică a luminii şi mai puţin la
culori.
Sensibilitatea spectrală maximă a bastonaşelor se manifesră în jurul valorii
de 498 nm. Dispunerea lor prezintă o densitate mai mare în zona extraaxială, spre
marginea retinei, numită ora serata şi este caracteristică deschiderii mari a pupilei
la fluxuri luminoase reduse.
Tabelul 0.2 Sensibilitate celuelor retiniene în funcţie de lungimea de undă
Tipul elementului fotosensibil Lungimea de undă la sensibilitatea spectrală maximă [nm]
retinian
con L (roşu) 564
con M (verde) 533
con S (albastru) 437
bastonas 498
31
Repartiţia celulelor cu conuri pe retină nu este uniformă, receptorii pentru

culoarea roşu fiind cei mai numeroşi, urmaţi de cei pentru culoarea verde şi la final
de cei pentru culoarea albastru (figura 2.16).
Fig. 0.17 Repartiţia celulelor cu conuri pe retină

Există trei tipuri de conuri (figura 2.17):
- lungi (conuri de tip Ll~420 [nm]) sensibile la lungimea de undă
corespunzătoare culorii roşu;
- medii (conuri de tip Ml~520 [nm]) sensibile la lungimea de undă pentru
culoarea verde;
- scurte (conuri de tip Sl~560 [nm]) ce sunt impresionate de culoarea
albastră.
32
Figură 0.1
Fig. 0.18 Funcţia de absobţie a retinei relativă la celulele cu conuri

În locul unde fibrele nervoase se strâng în mănunchi formând nervul optic,
pe retină nu există celule fotosensibile. Zona se numeşte pata oarbă.
Pe faţa anterioară a corneei se află o conjunctivă corneeană de protecţie, dar
care, fiind traversată de lumină este importantă şi ca element de refracţie
(n=1.3520).
În partea posterioara a ochiului conjunctiva corneeană se transforma în
membrana seroasă. În mod similar, corneea transparentă se transformă în
sclerotică, o membrană care în spatele retinei este de culoare neagră şi care,
împreună cu membrana seroasă îmbracă nervul optic, protejându-l.
Între cornee şi cristalin se află umoarea apoasă, iar între cristalin şi retină,
umoarea vitroasă (sau sticloasă).
Din punct de vedere optic, elementele de referinţă ale ochiului au valori
medii, aşa cum rezultă din figura 2.18.
33
Fig. 0.19 Schema optică redusă a ochiului

Puterea optică totală a ochiului, luând în considerare toate elementele cu
putere de refracţie, este de aproximativ 60 dioptrii (puterea lentilei cu distanţa
focală de 1 [m]).
Punctele principale, H şi H', sunt separate doar de câteva zecimi de
milimetru, astfel încât se consideră practic confundate şi se află în apropierea
suprafeţei interioare a corneei. Punctele nodale, N şi N', de asemenea
practicsuprapuse, sunt plasate foarte aproape de suprafaţa interioară a cristalinului
şi au primit denumirea de centru optic al ochiului. Acesta se află la aproximativ 5
[mm] faţă de centrul geometric C, al ochiului.
Axa vizuală a ochiului, înclinată cu (4°...8°) faţă de cea geometrică, trece
prin centrul optic şi foveea centralis. Sistemul optic convergent al ochiului
formează imagini reale ale obiectelor situate teoretic la abscise cuprinse între (- ,
f). Practic, domeniul obiect este ceva mai redus.
Evident, imaginile formate pe retină sunt răsturnate. Impresia de imagine
dreaptă rezultă în urma prelucrării informaţiei preluate de ochi şi transmise la
nivelul sistemului nervos central.
************************* curs 5 ***********************
Fiziologia ochiului
Capacitatea ochiului de a percepe caracteristici diverse şi variabile ale
stimulilor luminoşi face obiectul fiziologiei, care descrie şi explică mecanismele
prin care se realizează percepţia vizuală.
1. Acomodarea ochiului
Desemnează totalitatea proceselor care concură la asigurarea formării
imaginii pe retină (pentru vedere clară), indiferent de distanţa la care este plasat
obiectul. Acomodarea se realizează prin varierea curburilor cristalinului la acţiunea
reflexă a muşchilor ciliari şi prin modificarea indicilor de refracţie. Schimbările
care au loc sunt în sensul creşterii convergenţei ochiului.
34
Punctul cel mai îndepărtat care poate fi văzut clar se numeşte remotum (R)
şi corespunde puterii minime a ochiului. Punctul cel mai apropiat care poate fi
văzut clar se numeşte proximum (P) şi corespunde puterii maxime a ochiului.
Pentru ochiul normal, numit emetrop, punctul remotum se afla la infinit, iar
punctul proximum la aproximativ 250 [mm].
Abscisele obiect ale punctelor proximum şi remotum se numesc distanţa
minimă, respectiv maximă a vederii clare.
Teoretic, amplitudinea de acomodare A, este:
(2.24)
Practic, amplitudinea de acomodare este mult mai mică şi variază mult cu

vârsta. Experimental, se constată ca acestă capacitate este maximă la vârsta
copilăriei (la 10 ani-aproximativ 12 dpt) şi scade puternic la vârstnici (la 60 ani-
aproximativ 1 dpt).
La ochiul cu defecte, numit ametrop, punctele proximum sau remotum se
află la distanţe care diferă mult de cele convenţional stabilite pentru observatorul
etalon cu ochi normal. În aceste cazuri, amplitudinea de acomodare înregistrează
aluri total diferite.
2. Adaptarea ochiului
Prin adaptare, ochiul îşi îndeplineşte funcţia de percepţie a luminii la fluxuri
variabile. Cu alte cuvinte, face posibilă atât vederea în lumină puternică, cât şi în
lumină slabă. Din acest punct de vedere, ochiul reprezintă un receptor foarte
performant, având un domeniu de sensibilitate foarte larg (raportul dintre fluxul
luminos maxim, corespunzător pragului de durere şi fluxul luminos minim care
mai poate fi perceput este de aproximativ 1011, ceea ce nici un receptor fizic nu a
realizat încă).
Adaptarea se face prin două mecanisme: unui mecanic şi unul fiziologic.
Mecanic, variaţiile de flux luminos produc modificări ale deschiderii pupilei, prin
acţiunea irisului, respectiv a muşchilor ciliari. Diametrul pupilei variază în mod
normal între 2 şi 8 [mm]. Pierderea elasticităţii acestor muşchi, determină la
vârstnici o scădere a domeniului de variaţie, ajungându-se la un moment dat la o
valoare cvasiconstantă de 2 [mm].
Fiziologic, adaptarea se realizează prin modificarea sensibilităţii celulelor
fotosensibile din retină.
Adaptarea nu este un proces instantaneu. Din momentul în care ochiul
primeşte un semnal luminos de o lungime temporală dată, preluarea acestei
informaţii parcurge mai multe etape: o perioadă în care semnalul creşte de la zero
la valoarea de regim (~0.1 secunde), faza constantă de adaptare, funcţională până
la încetarea semnalului, o fază de persistenţă după încetarea semnalului (0.1...0.15
secunde) şi faza de dispariţie a impresiei luminoase (~0.2 secunde). Existenţa fazei
de persistenţă a făcut posibilă utilizarea surselor intermitente (în curent alternativ)
şi dezvoltarea aplicaţiilor din stroboscopie şi cinematografie. Această fază de
35
persistenţă permite ca, la întreruperi suficient de scurte ale fluxului stimul,

impresia sa fie de iluminare continuă.
3. Sensibilitatea spectrală a ochiului

Ochiul nu percepe în mod egal toate culorile din spectru. Două fluxuri de
lumină monocromatică cu lungime de undă diferită, sunt percepute de ochi ca
având luminozităţi diferite (una pare mai strălucitoare decât cealaltă).
Răspunsul spectral al ochiului uman la stimuli luminoşi este descris de
mărimea numită eficacitate luminoasă relativă spectrală, kX. Aceasta reprezintă
inversul fluxului de radiaţie având lungimea de undă X, necesar pentru a produce o
senzaţie de luminozitate dată. Curba kX se reprezintă la scară arbitrară, cu
maximul normat la valoarea 1, pentru lungimea de undă de 555 [nm] pentru
vederea diurnă, numită fotopică în figura 2.19.
Sensibilitatea spectrală maximă a conurilor se manifesră în jurul valorii de
560 nm.
Ochiul uman este mai sensibil la culorile verde şi galben pe care le percepe
mai clar în comparaţie cu albastru şi roşu care sunt observate mai sombru
(întunecat).
Funcţia de eficacitate luminoasă relativă la spectrul ochiului uman
(sensibilitate luminosă în funcţie de lungimea de undă) se prezintă în figura 2.19.
Eficacitatea luminoasă relativă spectrală a fost introdusă de CIE în 1924 şi
se referă la observatorul standard, pentru care au fost stabilite valorile rezultate
prin prelucrări statistice ale măsurărilor pe un număr mare de subiecţi cu vedere
normală. Aceste valori, cu ajutorul cărora a fost trasată curba din figura 2.19, sunt
prezentate în tabelul 2.3.
Analizând datele din tabelul 2.3 şi alura curbei din figura 2.19 se poate
constata că sensibilitatea spectrală a ochiului scade rapid de la valoarea 1 la 555
[nm], la 0.5 pentru lungimile de undă de aproximativ 610 [nm] şi 510 [nm], la
dreapta, respectiv la stânga maximului. Se observă, de asemenea, că alura curbei
eficacităţii spectrale este uşor asimetrică, indicând o sensibilitate spectrală ceva
mai ridicată în jumătatea inferioară a vizibilului în raport cu cea superioară.
36
Tabelul 0.3 Variaţia lungimii fr undă cu eficacitatea luminoasă
l[nm] kl l[nm] kl
380 0.00004 580 0.87
390 0.00012 590 0.757
400 0.0004 600 0.631
410 0.0012 610 0.503
420 0.004 620 0.381
430 0.0116 630 0.265
440 0.023 640 0.175
450 0.038 650 0.107
460 0.06 660 0.061
470 0.091 670 0.032
480 0.139 680 0.017
490 0.208 690 0.0082
500 0.323 700 0.0041
510 0.503 710 0.0021
520 0.71 720 0.00105
530 0.862 730 0.00052
540 0.954 740 0.00025
550 0.995 750 0.00012
555 1 760 0.00006
560 0.995 770 0
570 0.952 780 0
Fig. 0.20 Funcţia de eficacitate luminoasă a ochiului

Variaţiile individuale faţă de valorile din tabelul 2.3, caracteristic
observatorului standard, suntposibile şi se consideră normale.
În vederea crepusculară, în lumină slabă, numită scotopică, curba eficacităţii
spectrale îşi păstrează alura, dar are un maxim deplasat spre stânga, la cca. 510
37
[nm]. Sensibilitatea spectrală în lumină slabă este mai redusă decât înlumina de zi.
Lungimile de undă de tăiere sunt 380 [nm] şi, respectiv 640 [nm], ceea ce
înseamnă că percepţia zonei roşului este aproape nulă în lumină slabă şi noaptea.
Din punct de vedere spectral, lumina produce asupra ochiului senzaţia de
culoare. Există şase subdomenii ale vizibilului care determină percepţia nuanţelor a
şase culori. Acestea sunt violetul, albstrul, verdele, galbenul, orange-ul şi roşul.
Succesiunea culorilor de la roşu la violet este aceeaşi cu aceea a curcubeului

respetiv: roşu – oranj – galben – verde – albastru – indigo - violet. Fiecărui stimul
colorat îi corespund următorii parametri:
- tonalitatea - este dată de lungimea de undă a stimulului colorat, fiecare
tonalitate putând avea tonuri, nuanţe diferite fiecărui ton corespunzându-i
o anumită lungime de undă;
- luminozitatea - este în raport cu cantitatea de alb conţinută de un stimul
colorat;
- saturaţia – reprezintă puritatea colorimetrică, şi este dată de cantitatea de
radiaţii de aceeaşi lungime de undă conţinută de un stimul colorat.
Pentru orice culoare există o alta, în amestec cu care va rezulta senzaţia de
alb. Aceste culori sunt complementare (roşu – albastru - verzui, portocaliu -
albastru). Oricare culoare din natură se poate obţine amestecând trei culori
fundamentale roşu, verde şi albastru prin variaţia tonalităţii, luminozităţii şi
saturaţiei acestora.
4. Rezoluţia
Rezoluţia sau puterea de separare a ochiului se defineşte ca fiind unghiul
minim sub care două puncte apropiate mai pot fi percepute distinct.
Rezoluţia depinde foarte mult de forma obiectelor, de culoarea şi contrastul
lor faţă de fondul pe care se află. De exemplu, în textele scrise, literele se văd până
la un unghi de 60"-70", iar liniile vernierelor se disting chiar sub unghiuri până la
5". Un punct negru pe fond alb strălucitor nu se mai poate percepe sub 30", pe
când un punct alb pe fond negru practic nu are limită de rezoluţie dacă strălucirea
lui este suficientă pentru a impresiona retina.
5. Vederea stereoscopică (tridimensională)

Pentru ca imaginea unui obiect să fie percepută este necesar ca ochii să se
rotească, astfel încât axele lor să fie convergente pe obiectul vizat. Fiecare ochi
formează pe retina sa imaginea bidimensională a obiectului. Datorită poziţiei
diferite a ochilor relativ la obiect, cele două imagini nu sunt identice. Impresia de
imagine unică rezultă numai după prelucrarea imaginilor la nivel cerebral. Unghiul
α, sub care se vede obiectul se numeşte paralaxă stereoscopică (figura 2.20).
38
Fig. 0.21Paralaxa stereoscopică şi principiul vederii tridimensionale

Pentru o distanţă interpupilară medie de 65 [mm] şi pentru distanţa minimă a
vederii clare de 250 [mm], rezultă o paralaxă stereoscopică maximă de aproximativ
15°. Pentru obiecte prea apropiate, la care α>15°, punctul obiect se vede dublu.
Distanţa maximă până la care observatorul are senzaţia de relief se numeşte
rază maximă a vederii stereoscopice, iar diferenţa minimă între două puncte obiect
care mai pot fi percepute ca aparţinând unor plane diferite, se numeşte prag al
vederii stereoscopice şi este o măsură a profunzimii câmpului. Cele două mărimi
variază în acelaşi sens şi depind de distanţa la care este plasat obiectul, respectiv de
paralaxa stereoscopică.
Raza maximă a vederii stereoscopice, la o acuitate stereoscopică de 5" este
de cca. 2700 [m], dar pragul vederii stereoscopice este aproximativ jumătate din
acesta distanţă. În mod obişnuit, pentru observatorul cu ochi normal, raza maximă
a vederii stereoscopice se află în jurul valorii de 600 [m], la o profunzime
acceptabilă de câţiva metri. La distanţa minimă a vederii clare profunzimea
ochiului este de aproximativ 0.1 [mm].
************************** curs 6 **********************
2.3 Elemente privind iluminarea în aplicaţiile de preluare a imaginilor

Pentru o scenă oarecare, modul în care este distribuită lumina, valoarea
parametrilor acesteia, locul şi direcţia de emisie a sursei sunt denumite generic prin
termenul de iluminare.
Iluminarea reprezintă un aspect foarte important, care este avut în vedere la
proiectarea unor sisteme din domenii foarte diverse. Pentru majoritatea aplicaţiilor,
caracteristicile iluminării sunt impuse prin normative sau sunt indicate orientativ
prin recomandări.
Fiecare activitate necesită o anumită cantitate de lumină, cu o distribuţie
specifică. De aceea, un birou, o sală de operaţie, o hală industrială cu maşini-
unelte, o sală de clasă, un birou de recepţie a unei instituţii vor avea moduri de
iluminare foarte diferite.
Nu numai spaţiile închise destinate activităţii umane sunt supuse
reglementării din punct de vedere al iluminării, ci şi spaţiile publice, între care un
loc central este ocupat de iluminatul stradal. Deasemenea, având în vedere volum
mare al transporturilor de toate tipurile, există standarde obligatorii pentru sursele
de lumină ale autovehiculelor, trenurilor, navelor maritime şi aeriene.
39
Larga diversificare a corpurilor artificiale de iluminat este o expresie a

preocupării pentru asigurarea iluminării optime pe întreaga arie de activităţi
umane.
Obţinerea unei imagini de calitate cu ajutorul unui sistem bazat pe senzori
vizuali depinde în aceeaşi măsură de calitatea iluminării, a sistemului optic asociat
şi a părţii electronice.
Iluminarea slabă sau incorectă a scenei vizate are efecte negative asupra
imaginii. Aceastea se pot concretiza prin contrast, luminozitate sau rezoluţie
scăzute în raport cu performanţele sistemului optic şi electronic.
Distribuţia neuniformă a luminii, prin prezenţa punctelor de concentrare
luminoasă alăturată unor zone umbrite, spoliază calitatea globală a imaginii, dar
pot afecta şi rezultatele măsurărilor.
Iluminarea generală slabă sau neumiformitatea în întreg planul imagine
determină un raport semnal/zgomot scăzut, fac dificilă prelucrarea semnalului şi
conduc la imagini cu erori de diverse tipuri.
Alegerea tipului de iluminare depinde de:
- mărimea obiectului vizat (o suprafaţă mică necesită o iluminare mai
intensă pentru a colecta energia necesară funcţionării optime a elementului de
detecţie);
- caracteristicile sistemului optic sunt determinante pentru caracteristicile
geometrice şi energetice ale sursei de iluminare. Cu cât puterea optică a
obiectivului este mai mare, cu atât câmpul obiect este mai mic şi va reflecta o
cantitate de lumină mai mică. Rezultă că este necesară o sursă mai puternică.
Apertura (gradul de deschidere) sistemului optic trebuie să fie corelată, de
asemenea, cu cantitatea de lumină disponibilă în câmpul obiect. Apertura,
exprimată prin numărul (f'/D), trebuie să fie invers proporţională cu puterea sursei;
- sensibilitatea elementului detector trebuie să fie invers proporţională cu
cantitatea de lumină care cade pe suprafaţa sensibilă;
- modul de transport al luminii în planul obiect. Acest aspect vizează cu
precădere aplicaţiile frecvente care includ fibre optice de ghidare a energiei
luminoase. Numărul, secţiunea şi lungimea fibrelor trebuie corelate cu parametrii
energetici ai sursei şi detectorului.
În tabelul 2.4 sunt prezentate câteva recomandări generale de iluminare în
funcţie de cerinţele aplicaţiei şi caracteristicile obiectului.
40
Tabelul 0.4 Recomandări generale de iluminare în funcţie de cerinţele aplicaţiei
Cerinţele aplicaţiei Caracteristicile obiectului Tip de iluminare recomandat

Reducerea reflectanţei Obiect strălucitor, reflectant Difuză axială sau polarizată
Iluminare uniformă Orice tip de obiect Difuză axială sau cu inel
(pentru iluminare prin fibre
optice)
Evidenţierea defectelor de Obiecte 2D (teoretic plane) Unidirecţională sau lumină
suprafaţă sau a topologiei structurată
Evidenţierea texturii obiectelor Orice tip de obiect Unidirecţională sau lumină
prin umbre structurată
Reducerea umbrelor Obiecte 3D Difuză axială sau cu inel
(pentru iluminare prin fibre
optice)
Evidenţierea defectelor Obiect transparent Crearea unui câmp întunecat
interioare
Observarea siluetei obiectelor Orice tip de obiect Din spatele obiectului
Determinarea profilului Obiecte 3D Lumina structurată
obiectelor 3D
Considerând obiectul complex tridimensional din figura 2.21, care prezintă

proeminenţe, suprafeţe reflectante şi porţiuni de diferite culori, se pot adopta
diverse tipuri de iluminare discutate în tabelele 2.5...2.11, funcţie de diferite
criterii.
Fig. 0.22 Obiect 3D cu detalii de diverse facturi (culoare, reflectanţă şi geometrie variabile)
Tabelul 0.5
Iluminare direcţionată (de la una sau mai multe surse, cu focusare sau colimare a unui sistem
optic asociat dispozitivului de iluminare) - figura 2.22 a)
Avantaje Sistem cu strălucire ridicată, flexibil, utilizabil într-o gamă largă de aplicaţii
Dezavantaje Poate introduce umbriri parţiale şi zone de strălucire orbitoare
Componente Fibre optice de ghidare, subansambluri de focusare, surse de lumină cu
necesare incandescenţă sau LED-uri luminiscente
Aplicaţii Inspecţia şi măsurarea obiectelor cu suptafeţe plane şi mate
41
a) b)
Fig. 0.23Moduri de iluminare pentru corpuri 3D complexe:
a) Iluminare direcţionată; b) Iluminare laterală
Tabelul 0.6
Iluminare laterală (similară celei directe, dar cu un unghi de incidenţă mic) - figura
2.22 b)
Avantaje Permite vizualizarea structurii suprafeţei şi accentuează elementele de
topografie
Dezavantaje Introduce pete puternic strălucitoare şi umbre foarte accentuate
Componente Fibre optice de ghidare, subansambluri de focusare, surse de lumină cu
necesare incandescenţă sau LED-uri luminiscente
Aplicaţii Identificarea defectelor unui obiect 3D sau a suprafeţelor plane opace
Tabelul 0.7
Iluminare difuză (cu lumină difuză, uniformă, provenită de la o sursă extinsă) - figura
2.23 a)
Avantaje Reduce strălucirea locală şi asigură iluminarea uniformă
Dezavantaje Dimensiunile mari pot face dificilă încadrarea în spaţiul alocat
Componente Lămpi fluorescente liniare
necesare
Aplicaţii Preluarea imaginilor mari, a obiectelor cu reflectanţă ridicată, cu obiective
cu distanţă obiect mare
Tabelul 0.8
Iluminare inelară (coaxială, fixată direct pe montura obiectivului) - figura 2.23 b)
Avantaje Umbrire redusă, iluminare uniformă dacă inelul se află la distanţa adecvată
fatăde câmpul obiect
Dezavantaje Strălucire circulară a suprafeţelor reflectante, distanţă de lucru relativ
redusă
Componente Fibre optice de ghidare cu inel, surse incandescente sau LED-uri
necesare
luminiscente
Aplicaţii O gamă largă de aplicaţii de aspectare sau şi/ măsurare a obiectelor mate
42
a) b)
Fig. 0.24 Moduri de iluminare pentru corpuri 3D complexe:
a) Iluminare difuză; b) Iluminare cu inel luminos
Tabelul 0.9
Iluminare difuză axială (lumină difuză emisă paralel cu direcţia axei optice printr-un divizor de
fascicul care o reflectă pe obiect) - figura 2.24
Avantaje Lumină difuză, foarte unformă, cu umbrire foarte redusă şi foarte slabă
strălucireparazită
Dezavantaje Dimensiuni mari şi dificultăţi de montaj, distanţă de lucru limitată, densitate
de energie scăzută, care poate fi îmbunătăţită prin folosirea sistemelor de
ghidareprin fibră optică
Componente Un sistem de fibre optice de transport al luminii şi difuzie a acesteia, surse
necesare tradiţionale sau LED-uri luminiscente
Aplicaţii Aspectarea şi măsurarea obiectelor reflectante
Fig. 0.25Iluminare difuză axială

Tabelul 0.10
Lumina structurată (generatoare de linii) - pe obiect sunt proiectate diverse măşti formate
din linii,puncte, caroiaje, cercuri - figura 2.25
Avantaje Accentuează trăsăturile suprafeţei datorită iluminării intense pe arii mici
Dezavantaje Poate absorbi unele culori şi poate introduce imagini parţiale parazite
Componente Laseri cu generatoarea de linii sau sisteme optice difractive care pot
genera măşti
43
Fig. 0.26Iluminare structurată
Tabelul 0.11
Lumina polarizată (iluminare direcţionată cu lumină polarizată care îndepărtează
posibilitatea apariţiei zonelor reflectante sau foarte strălucitoare) - fig. 3.21
Avantaje Iluminare uniformă pe întreg planul obiect, fără strălucire sau reflectanţă
zonală
Dezavantaje Intensitatea globală a luminii redusă de trecerea prin filtrul de polarizare
plasat imediat după sursă sau în faţa obiectivului
Componente Sursă de lumină şi dispozitive de polarizare
Aplicaţii Aspectarea obiectelor 3D pentru măsurări topografice sau identificarea
detaliilor care lipsesc sau au forme necorespunzătoare
2.4 Senzori tehnici
2.4.1 Definiţia şi clasificarea traductoarelor electronice
Traductoarele electronice transformă mărimea fizică de măsurat într-o
mărime electrică, utilizând tehnici electronice.
Transformarea mărimii fizice de la intrare se poate realiza în două moduri:
- prin transformare directă, într-un singur element fizic sau
- prin transformare indirectă, atunci când sunt necesare mai multe
transformări succesive ale mărimii fizice de intrare.
Criteriile de clasificare a traductoarelor electronice sunt următoarele:
a) după natura mărimii fizice neelectrice de intrare, traductoarete sunt:
pentru semnale radiante, termice, chimice, mecanice, magnetice, etc.
44
b) după modul în care se face transformarea semnalului, traductoarele sunt

directe şi complexe.
c) după principiul de funcţionare, traductoarele sunt parametrice
(modulatoare) şi energetice (generatoare).
Traductoarele parametrice sau modulatoare transformă variaţia mărimii
neelectrice de la intrare într-o variaţie a unui parametru electric (rezistenţă,
inductanţă mutuală, capacitate) şi necesită o sursă de energie auxiliară
(termorezistenţa, marca tensometrică, fotorezistenţa, piezorezistenţa, bolometrul,
etc.).
Traductoarele energetice sau generatoare transformă mărimea neelectrică de
intrare într-o tensiune, curent sau sarcină electrică fără a avea nevoie de o sursă
auxiliară de energie. Exemple: termopila, fotodioda, fotodetectorul piroelectric,
traductorul piezoelectric, etc.
d) după forma semnalului electric de ieşire, traductoarele sunt analogice şi
numerice.
Structura generală a unui traductor electronic este reprezentată în fig. 2.26.
La intrarea traductorului se aplică mărimea de măsurat X (temperatură,

debit, presiune, nivel, viteză, etc.). Mărimea de ieşire Y este un semnal electric
unificat sau specializat, în funcţie de aparatele sau sistemelor de achiziţii de
semnale folosite în aplicaţie.
Pentru sistemele complexe este necesară caracterizarea procesului de
transformare printr-o mărime de calitate rezultată din combinarea mai multor
parametri. Mărimea de calitate se obţine prin operaţii specifice măsurătorilor
indirecte, efectuate asupra mai multor mărimi componente din traductor sau asupra
semnalelor de ieşire de la mai multe traductoare cu structura din fig. 2.26.
Fig. 0.27 Structura generală a unui traductor electronic

Funcţiile blocurilor componente din structura generală a traductorului
electronic sunt următoarele:
Senzorul (elementul sensibil) detector sau captor, este elementul specific
fiecărui traductor şi are funcţia de a detecta mărimea fizică ce trebuie măsurată.
Senzorul detectează doar mărimea de intrare X, eliminând sau reducând la minim
45
influenţele celorlalte mărimi fizice existente în mediul respectiv. Sub acţiunea

mărimii de intrare are loc o modificare de stare a elementului sensibil, modificare
ce se manifestă sub forma unui semnal electric la ieşirea senzorului.
Adaptorul electronic are rolul de a adapta informaţia obţinută la ieşirea
senzorului la cerinţele impuse de sistemele de achiziţii de semnale.
La intrare, adaptorul electronic se caracterizează printr-o mare diversificare,
pentru a putea prelua diferitele forme ale semnalelor de la ieşirea senzorilor.
La ieşire, adaptoarele electronice sunt prevăzute cu elemente constructive
comune, specifice generării semnalelor electrice unificate şi care nu depind de tipul
sau domeniul de valori al mărimii de intrare.
Funcţiile realizate de adaptorul electronic sunt: condiţionări de semnale,
adaptare de nivel, adaptare de putere sau adaptare de impedanţă. Adaptorul
electronic asigură conversia variaţiilor de stare ale senzorilor în semnale calibrate
reprezentând valoarea mărimii de intrare. Realizează operaţia specifică măsurării
(comparaţia cu unitatea de măsură adoptată). Modurile de comparaţie depind
demetodele de măsurare aplicate şi determină diferenţieri structurale ale
adaptoarelor electronice. Comparaţia se face cu o mărime elalon, care exercită o
acţiune permanentă şi simultană asupra mărimii de intrare. În multe cazuri,
comparaţia este nesimultană, mărimea etalon fiind aplicată din exterior iniţial în
cadrul operaţiei de calibrare, anumite elemente constructive memorând efectele
sale şi utilizându-le apoi pentru comparaţia cu mărimea de măsurat, singura care se
aplică din exterior în aceste cazuri (comparaţie succesivă). Din acest motiv,
adaptorul realizează uneori operaţii de calcul liniare (atenuare, amplificare,
sumare, integrare, diferenţiere), operaţii de calcul neliniare (produs, ridicare la
putere, logaritmare) sau funcţii neliniare particulare (compensarea neliniarităţilor
unor componente, asigurarea liniarităţii intrare - ieşire).
Uneori, particularităţi tehnologice sau economice impun prezenţa unor
elemente auxiliare. De exemplu, la măsurarea temperaturilor ridicate, senzorul nu
poate fi amplasat în aceeaşi unitate constructivă cu adaptorul, fiind necesare
elemente de legătură pentru transmiterea semnalului de la senzor către adaptorul
electronic. Elementele de transmisie realizează conexiuni electrice, mecanice,
optice, etc. Dacă mărimea generată de senzor este neadecvată pentru transmisie (de
exemplu în cazul transmisiilor la mare distanţă) elementele de transmisie au şi
componente de conversie, în funcţie de cerinţele canalelor de transmisie.
Din categoria elementelor auxiliare fac parte şi sursele de alimentare, care
pot fi surse de tensiune sau curent continuu sau alternative, tipic stabilizate sau
surse de referinţă de precizie.
2.4.2 Tipuri de adaptoare electronice

Rolul adaptorului electronic este de a converti mărimea generată de senzor
în semnal electric la ieşirea traductorului electronic.
În scopul standardizării echipamentelor de automatizare şi a sistemelor de
achiziţie de semnale, adaptoarele electronice dau la ieşire semnale electrice
unificate, adică tensiuni sau curenţii electrici între limitele: 0 ... + 10 [V], -5 ... +5
46
[V], -10 ... + 10 [V] sau 2 ... 10 [mA], 4 ... 20 [mA], indiferent de natura şi
domeniul de variaţie al mărimii de intrare în traductor. În cazul semnalelor de
ieşire unificate în curent, se impun game de variaţie cu limita inferioară diferită de
zero, pentru a evita situaţia când la mărime neelectrică de intrare zero corespunde
curent zero la ieşire, caz care poate apărea şi la defecte. Etajele de ieşire ale
adaptoarelor electronice sunt similare pentru acelaşi tip de semnal unificat.
Diferenţierile importante sunt la circuitele de intrare, unde se primesc de la senzori
semnale diversificate ca natură fizică şi gamă de variaţie.
Adaptoarele electronice pentru senzori parametrici au la intrare circuite
specifice mărimilor electrice de circuit R, L, sau C. Cele mai utilizate sunt punţile
de curent continuu sau de curent alternativ funcţionând în regim dezechilibrat.
Semnalul de dezechilibru obţinut este amplificat şi aplicat etajului de ieşire, care îl
converteşte în semnalul unificat.
Pentru eliminarea influenţei perturbaţiilor, se foloseşte o reacţie negativă
care are în buclă cât mai multe din blocurile componente. Atunci când fie senzorul,
fie schema de măsurare are neliniarităţi importante, se prevăd blocuri de liniarizare
sub forma unor generatoare de funcţii, plasate fie pe legătura directă, fie pe calea
de reacţie.
În unele cazuri, metoda de măsurare sau necesitatea eliminării unor semnale
parazite impun folosirea unor blocuri speciale de condiţionare: multiplicatoare,
extractoare de radicali, ridicare la pătrat, mediere, filtrare, etc. Pentru alimentarea
schemei de măsurare în punte Wheatstone în curent continuu şi regim
dezechilibrat, este necesară o sursă de tensiune stabilizată, tensiunea de
dezechilibru fiind direct influenţată de variaţiile acesteia.
Amplificatorul de tensiune continuă poate fi de tipul cu cuplare directă, cu
modulare-demodulare, de instrumentaţie sau cu izolaţie. Pentru a obţine ieşire în
curent se foloseşte un convertor tensiune-curent realizat cu amplificatoare
operaţionale, tranzistoare sau circuite specializate. Blocul de reacţie este un divizor
rezistiv de tensiune sau de curent. Blocul de liniarizare este un generator de funcţii,
realizat cu diode, diode Zener sau tranzistoare şi introduce nelinearităţi de sens
opus celor determinate de senzor sau de schema de măsurare, astfel încât relaţia
intrare - ieşire a traductorului să fie liniară.
Pentru celelalte tipuri de senzori parametrici, inductivi şi capacitivi structura
adaptorului electronic este similară. Deosebirile apar în modul de realizare al
blocurilor componente. Astfel, schemele de măsurare sunt punţi de curent
alternativ în regim dezechilibrat iar amplificatoarele sunt de curent alternativ
selective, acordate pe frecvenţa de alimentare a punţilor. Separarea galvanică se
face mai simplu, prin transformator sau optic. Se complică în schimb liniarizarea şi
bucla de reacţie are mai multe elemente.
Senzorii de tip generator dau la ieşire tensiuni, curenţi sau sarcini electrice
continue sau alternative. Structura adaptorului electronic pentru senzori tip
generator este aproximativ aceeaşi ca pentru senzorii parametrici, din care lipseşte
însă schema de măsurare, tensiunea dată de senzor fiind similară cu tensiunea de
dezechilibru a punţii. Comparaţia cu semnalul de reacţie se realizează cu un
47
amplificator diferenţial de tensiune. În locul schemei de măsurare poate fi un etaj

adaptor de impedanţă. Cerinţele amplificatoarelor folosite în aceste adaptoare de
impedanţă depind de caracteristicile semnalului generat de senzor, cazurile cele
mai frecvent întâlnite fiind: tensiuni continui de nivel mic, tensiuni de frecvenţă
variabilă în limite largi şi tensiuni continui sau alternative obţinute de la surse cu
impedanţă internă foarte mare.
Amplificatoarele pentru tensiuni continue de nivel redus trebuie să aibă o
mare stabilitate a parametrilor, obţinută prin compensarea statică a derivei cu
temperatura sau prin termoreglarea substratului, cu derive sub 0.25 µV/ °C.
Amplificatoarele de tensiune de bandă largă, exemplu 1Hz ... 1MHz, se
folosesc la senzorii electromagnetici, piezoelectnci, magnetostrictivi, etc. Aceste
amplificatoare au cuplaje RC între etaje şi o puternică reacţie negativă pentru
asigurarea liniarităţii pe întreaga bandă.
Amplificatoarele pentru senzori cu rezistenţă internă foarte mare, de ordinul
9
10 (de exemplu, la traductoarele de pH), denumite amplificatoare electrometrice,
trebuie să aibă rezistenţa de intrare foarte mare (1012 ... 1014 ), de aceea folosesc la
intrare tranzistoare TECMOS (tranzistoare cu efect de câmpMetal Oxide
Semiconductor) sau TECJ (tranzistoare cu efect de câmp cu joncţiune în
amplificatoare).
*********************** curs 7 ***************************
2.4.3 Senzori optici activi

2.4.3.1 Clasificarea senzorilor optici activi
Senzorii optici activi, denumiţi şi fotodetectoare, transformă variaţia
intensităţii radiaţiei optice (fluxului sau puterii optice) modificate de mărimea de
măsurat în senzorii optici pasivi, într-o variaţie a unei mărimi sau parametru
electric (tensiune, curent, sarcină, rezistenţă sau capacitate).
După modul în care se face absorbţia radiaţiei optice şi transformarea ei în
alte forme de energie, senzorii optici activi se împart în două grupe:
- electronici (sau cuantici), în care absorbţia radiaţiei optice determină
excitarea electronilor pe niveluri energetice superioare;
- termici, în care absorbţia radiaţiei optice este însoţită de creşterea
temperaturii sistemului reţea cristalină - electroni.
Fotodetectoarele electronice sunt selective deoarece răspund numai la acei
fotoni a căror energie minimă depăşeşte energia de prag determinată de lărgimea
benzii interzise a semiconductorului. La baza funcţionării fotodetectoarelor
electronice stă efectul fotoelectric.
Dacă în urma absorbţiei, radiaţia optică determină ieşirea electronilor din
solid şi formarea unui flux de electroni între catod şi anod, atunci apare efectul
fotoelectric extern. Excitarea internă a reţelei cristaline sub acţiunea radiaţiei optice
absorbite ce determină trecerea electronilor din stările legate în stările libere poartă
denumirea de efect fotoelectric intern. O formă a efectului fotoelectric intern este
apariţia purtătorilor de sarcină şi creşterea conductivităţii electrice. O altă formă a
48
efectului fotoelectric intern în semiconductoare cu neomogenităţi (contact metal-

semiconductor, joncţiune p-n), este separarea purtătorilor de sarcină în câmpurile
interne şi apariţia unei tensiuni fotoelectromotoare (efect fotovoltaic).
Fotodetectoarele termice nu sunt selective deoarece energia absorbită este
transformată în energie termică. Ele utilizează acele proprietăţi ale solidelor ce se
modifică la creşterea temperaturii în urma absorbţiei radiaţiei optice. De aceea,
fotodetectoarele termice au viteză de răspuns mult mai mică decât fotodetectoarete
electronice.
Fiecare din cele două tipuri de fotodetectoare se clasifică în parametrice (sau
modulatoare) şi energetice (generatoare), după cum radiaţia optică are ca efect
modificarea unui parametru electric (rezistenţă, capacitate) sau generarea unei
tensiuni, curent sau sarcini electrice.
2.4.3.2 Fotodiodele
Fotodiode p-n (planare) cele mai răspândite sunt cele din siliciu, realizate
dintr-un singur substrat cristalin din Si pur, similar celor folosite la circuite
integrate. Puritatea Si este direct legată de rezistivitatea sa. Valorile tipice pentru
rezistivitatea Si sunt 10 [ cm] ... 10 [k cm].
O secţiune transversală printr-o fotodiodă plană din Si este dată în fig. 2.27.
Fig. 0.28 Secţiune transversală printr-o fotodiodă plană din Si
Prin difuzia termică sau implantarea ionică a unui material dopant (de obicei
bor) în Si tip n, se formează stratul subţire tip p de la suprafaţa frontală. Pe
suprafaţa frontală se aplică un contact mic de metal iar suprafaţa posterioară este
complet metalizată. Se formează astfel o joncţiune p-n care diferă de cele de la
diode prin faptul că stratul p este foarte subţire, în funcţie de gama de lungimi de
undă selectate. Adâncimea regiunii de sărăcire poate varia prin modificarea
tensiunii inverse aplicate pe joncţiune.
Capacitatea electrică a joncţiunii p-n depinde de grosimea regiunii de
sărăcire, rezistivitatea siliciului şi mărimea suprafeţei active. Crescând tensiunea de
49
polarizare inversă, creşte adâncimea regiunii de sărăcire şi se micşorează

capacitatea până se atinge sărăcirea completă.
Când radiaţia optică este absorbită în regiunea activă, se formează perechi
electron - gol care sunt separate, electronii trecând în regiunea n, iar golurile în
regiunea p. Rezultă astfel un curent foarte puţin afectat de temperatură, variind cu
mai puţin de 0,2 %°C pentru spectrul vizibil.
La aplicarea unei polarizări inverse, în lipsa iluminării, prin fotodiodă va
trece un curent mic, denumit curent de întuneric.
Parametrii fotodiodelor p - n sunt următorii:
- responsivitatea este o măsură a sensibilităţii fotodiodei şi este definită ca
raportul dintre fotocurentul de ieşire şi puterea radiantă incidentă. În fig 2.28 se dă
responsivitatea spectrală a unei fotodiode de siliciu;
- eficienţa cuantică se exprimă în procente şi este capabilitatea fotodiodei
de a converti energia radiaţiei optice în energie electrică;
- puterea echivalentă de zgomot este puterea optică incidentă minimă
necesară unei fotodiode pentru a genera un fotocurent egal cu curentul de zgomot
total al fotodiodei şi se defineşte ca raportul între curentul de zgomot şi
responsivitate. Puterea echivalentă de zgomot depinde de lăţimea benzii de
frecvenţă a sistemului de măsurare;
Fig. 0.29 Responsivitatea spectrală a unei fotodiode de siliciu

- timpul de creştere reprezintă măsura vitezei de răspuns a fotodiodei la un
impuls dreptunghiular de radiaţie optică şi este timpul necesar pentru fotodiodă să-
şi crească nivelul de ieşire de la 10 % ia 90 % din nivelul final de ieşire.
Timpul de colectare al sarcinii depinde de tensiune şi are două componente:
una rapidă, care este timpul de tranzit al purtătorilor de sarcină prin regiunea de
sărăcire, sub influenţa unui câmp electric şi una lentă, timpul de difuzie.
O clasă specială de fotodiode sunt cele pentru domeniul infraroşu.
2.4.4 Senzori pentru termografie în infraroşu
Termografia în infraroşu descrie echipamentele de preluare a imaginilor
termice în IR, utilizate în următoarele aplicaţii:
50
- inspecţia sistemelor electrice, în scopul depistării conexiunilor sau

echipamentelor calde sau anormal de reci;
- inspecţia sistemelor mecanice, pentru frecări excesive şi curgeri anormale
ale fluidelor;
- inspecţia acoperişurilor, pentru detectarea izolărilor umede: detectarea
pierderilor de energie prin pereţii exteriori ai clădirilor;
- monitorizarea proceselor;
- analize medicale, cantitative şi ale plăcilor de circuit electronice etc.
Un sistem de termografie în IR conţine un captator termic de imagini în

infraroşu (scaner IR sau IR imager), o placă de achiziţie de imagini, soft pentru
procesarea de imagini şi un monitor video.
Măsurătorile sunt făcute în două benzi spectrale: 3...5 [µm] sau 8... 12 [µm],
datorită transmisiei bune a radiaţiei infraroşii prin atmosferă, în aceste două benzi
de lungimi de undă. Informaţia obţinută trebuie corectată, astfel încât temperatura
măsurată să fie funcţie numai de temperatura obiectului.
Trebuie să se ţină seama de asemenea de mărimea obiectului. Pentru un
obiect a cărui imagine spectrală pe fotodetector este mai mică decât fotodetectorul,
scanerul va măsura o temperatură care este o medie a temperaturii obiectului şi
mediului înconjurător. Pentru mărirea rezoluţiei, se foloseşte un sistem optic de
mărire a imaginiiobiectului şi nu o amplificare electronică a semnalului. Se elimină
astfel efectele difracţiilor optice, aberaţii sau umbriri.
Rezultatele măsurătorilor nu sunt identice în cele două benzi de lungimi de
undă. Acestea diferă din cauza condiţiilor atmosferice, distanţei până la obiect,
tipul obiectului a cărui temperatură se măsoară, radiaţia obiectelor înconjurătoare
etc.
Toate aceste condiţii specifice aplicaţiei se compensează prin programul
software din sistemul de procesare de imagini.
Scanerele în infraroşu sunt, în general, de două tipuri:
- cu suprafeţe de fotodiode care necesită răcire la temperaturi criogenice,
au diferenţe de temperaturi echivalente de zgomot de 0,01°C, sunt scumpe, se
folosesc în laborator şi lucrează în banda 3. ..5 [µm];
- cu suprafeţe de fotodiode la temperatura camerei, în banda 0,9 ... 2,5
[µm], cu diferenţe de temperaturi echivalente de zgomot de 1°C.
2.4.4.1 Tuburi fotomultiplicatoare
Tuburile fotomultiplicatoare sunt tuburi cu vacuum, formate dintr-o carcasă
din sticlă, ceramică sau metal, un fotocatod din material fotoemisiv, electrozi cu
emisie secundară (dinozi) şi un electrod colector, anodul. Structura unui tub
fotomultiplicator este prezentată în fig. 2.29.
51
Fig. 0.30
Un foton care trece prin fereastra tubului fotomultiplicator este absorbit de
fotocatod dacă energia sa depăşeşte energia de legătură a materialului
fotocatodului. Conform efectului fotoelectric extern, se eliberează un electron care,
dacă are energie suficientă scapă în vidul tubului şi este accelerat spre primul dinod
de diferenţa de potenţial dintre fotocatod şi primul dinod. În urma coliziunii,
energia electronului primar produce un număr de electroni secundari. Aceştia, la
rândul lor, sunt acceleraţi spre al doilea dinod, unde se formează alţi electroni.
Procesul se repetă până când anodul colectează un nor de electroni (peste un milion
de electroni), rezultând un curent de semnal la ieşire.
Tipic se folosesc două configuraţii de fotocatozi:

- opac (sau prin reflexie), folosit la tuburile fotomultiplicatoare laterale;
- semitransparent (sau prin transmisie), folosit la tuburile fotomultiplicatoare
frontale.
Fotocatozii opaci au sensibilitate mai bună în domeniul UV şi IR, în timp ce
fotocatozii semitransparenţi au sensibilitate mai bună în regiunile albastru şi verde
ale spectrului vizibil.
Numărul şi configuraţia dinozilor determină amplificarea, viteza, liniaritatea
şi uniformitatea răspunsului.
Există şapte tipuri de tuburi fotomultiplicatoare: circular, cutie cu grilă (fig.
2.29), cu focalizare liniară, veneţian, cu reţea fină, placă microcanal şi canal.
Plăcile microcanal se folosesc pentru intensificarea semnalului, datorită
dimensiunilor mici, rigidităţii, vitezei, liniarităţii şi imunităţii la câmpuri
magnetice. O placă microcanal conţine milioane de tuburicapilare paralele.
Amplificarea se realizează prin ciocnirea electronilor de pereţii interiori, din
materiale semiconductoare, ai tuburilor capilare.
Pentru aplicaţii de preluare de semnale la nivel de element de imagine
(pixel), fără interferenţă între pixeli, se folosesc tuburi fotomultiplicatoare
multicanal, denumite şi PMT multianod sau PMT sensibile la poziţie, cu 64 de
canale sau cu de 96 canale. PMT multicanal sunt realizate cu 10 etaje şi asigură o
amplificare de 106 (ca în PMT convenţionale) la o tensiune de alimentare de 1000
52
... 1200 V. Diferenţa de câştig între cele 96 PMT este de 3:1. Curentul de întuneric
anodic este tipic 5 [nA] şi de ordinul 100 [pA/pixel]. Interferenţa între canale este
doar 35% la un pixel faţă de toţi ceilalţi opt vecini. În versiunea cu 64 canale
interferenţa scade la 12%.
Tuburile fotomultiplicatoare singulare (convenţionale), pentru un singur
foton incident, produc sute de [mV] pe o sarcină de 50 [ ]. În aplicaţii de
numărare a fotonilor, de exemplu pentru creşterea sensibilităţii, tuburile trebuie
răcite pentru scăderea zgomotului. Produsul amplificare bandă este 10 16 iar timpul
mediu de bună funcţionare 10000 ... 100000 ore.
Dezavantajele tuburilor fotomultiplicatoare sunt următoarele:
- posibilitatea defectării la niveluri mari de iradiere optică, din cauza
saturaţiei date de norul de electroni de la anod;
- fragilitate mecanică şi dimensiuni mari;
- perturbare în câmp magnetic;
- existenţa impulsurilor ecou;
-tensiune mare de alimentare;
-reţea rezistivă de divizare a tensiunii.
2.4.5 Traductoare de radiaţii nucleare

Radiaţiile nucleare sunt de mai multe tipuri. După modul de alcătuire, ele se
clasifică astfel:
a. Radiaţii electromagnetice, formate din particule fără masă de repaus:
- radiaţii X (λ= 10-8 ... 10-11 [m]);
- radiaţii Γ (λ= 10-11 ... 10-14 [m]).
b. Radiaţii corpusculare, alcătuite din particule cu masă de repaus:

- fascicule de particule elementare: electroni, neutroni, protoni, etc;
- fascicule de nuclee de atomi: deuteroni, helioni, etc;
- fascicule de atomi ionizaţi în mişcare: He+ , Li+ , etc.
Radiaţiile nucleare cu importanţă deosebită în industrie sunt: radiaţiile α

(nuclee de încărcate), radiaţiile β (electroni), radiaţiile X şi radiaţiile Γ.
Un fascicul de particule se caracterizează fie prin numărul de particule, fie
prin energia particulelor sale.
În timpul interacţiunii dintre radiaţia nucleară şi substanţă apar procese
specifice prin care particula incidentă este scoasă din fascicul sau cedează o parte
din energia sa atomilor substanţei respective. Interacţiunea depinde de proprietăţile
particulei incidente şi ale substanţei şi are rol decisiv în alegerea detectorului de
radiaţii. Procesele de interacţiune predominante ale particulelor încărcate electric
cu substanţa sunt ionizarea şi excitarea atomilor din mediu. Acestea conduc la
pierderi succesive de energie din partea particulei incidente, datorită ciocnirilor ei
cu electronii sau nucleele atomilor din substanţă
53
Sursele de radiaţii nucleare au construcţie simplă, specifică radiaţiei pe care

o emit. Izotopii radioactivi sunt surse nucleare artificiale care emit în mod spontan
radiaţii.
Sursele Γ şi sursele de neutroni sunt construite din cilindri de plumb sau oţel
inoxidabil, prevăzuţi cu fereastră pentru iradiere, incluşi în ecrane de plumb sau
oţel inoxidabil cu grosimea impusă de fondul de radiaţie admis pentru mediul
înconjurător.
Sursele tipice de radiaţii Γ sunt: Co60, care are timp de înjumătăţire 5,3 ani,
este foarte puternică, necesită condiţii speciale de ecranare şi protecţie şi se
foloseşte tot mai puţin, şi Cs137, care are timp de înjumătăţire 30 ani şi radiaţie
scăzută.
Sursele α, fiind puţin penetrante, nu au condiţii speciale de ecranare, iar
sursele β au construcţii specifice, în funcţie de energia electronilor emişi.
Detectorul de radiaţii nucleare converteşte particulele incidente pe

suprafaţa sa activă în semnal electric (sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri.
Detectoarele de radiații nucleare sunt de mai multe feluri:
- detectoare cu ionizare directă (camere de ionizare, contoare proporţionale,
contoare Geiger - Muller, detectoare cu semiconductoare);
- detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilaţie, Cerenkov etc).
Pentru radiaţiile X se folosesc detectoare umplute cu gaz, tip numărător
proporţional, calorimetre, plăci microcanal, suprafeţe de fotodetectoare, detectoare
superconductoare cu joncţiune tunel etc.
Caracteristicile specifice detectoarelor de radiaţii nucleare sunt:
- amplitudinea impulsului de ieşire;
-viteza de numărare, egală cu raportul dintre numărul total de impulsuri şi
timpul de măsurare;
- puterea de rezoluţie, egală cu numărul de impulsuri de ieşire în unitatea de
timp;
-eficacitatea, egală cu raportul dintre numărul de particule care dau
impulsuri la ieşire şi numărul total de particule incidente;
- selectivitatea faţă de radiaţie;
-volumul sensibil al detectorului.
2.4.5.1 Detectoare semiconductoare de radiaţii nucleare
Energia necesară formării unei perechi de purtători într-un detector din
material semiconductor este mai mică cu un ordin de mărime faţă de energia
necesară în camerele de ionizare. În funcţie de cristalul semiconductor folosit,
detectoarele sunt omogene (n sau p) sau heterogene (joncţiuni p-n).
Detectoarele omogene se realizează din material cu rezistivitate mare
8
(>10 cm), pentru a avea zgomot mic. Sunt utilizate pentru detecţia particulelor
penetrante.
Detectoarele heterogene (joncţiuni p-n) sunt polarizate invers şi se
deosebesc de joncţiunile diodelor uzuale, prin faptul că au o regiune de sarcină
54
spaţială mai groasă (pentru volum mare) şi mai apropiată de suprafaţă (pentru ca
fereastra detectorului să aibă o grosime neglijabilă).
Timpul de răspuns este mic şi se poate micşora mai mult dacă se modifică
dimensiunile geometrice ale joncţiunii.
Pentru detecţia radiaţiei de mare energie şi a particulelor nucleare se
folosesc fotodiode PIN.
Materialele utilizate în construcţia lor sunt Si (pentru energii relativ mici) şi
Ge (pentru energii mai mari). Se aleg cristale de mare puritate, rezistivitate mare şi
concentraţie mică la defecte structurale. Pentru a reduce concentraţia de dopant se
folosesc ioni de Li. Alte materiale folosite pentru fotodiode PIN la temperatura
camerei sunt CdTe şi GaAs. Din cauza dificultăţii obţinerii cristalelor de mare
puritate aceste fotodiode sunt mult mai lente decât cele din Si sau Ge.
********************** curs 8 *****************************
2.4.6 Traductoare cu ultrasunete

Ultrasunetele, ca şi sunetele, sunt oscilaţii elastice care se datorează
vibraţiilor mecanice ale particulelor mediului, în jurul unor poziţii de echilibru.
Domeniul de frecvenţă al ultrasunetelor este 16 kHz ... 100 GHz.
În gaze şi lichide se propagă un singur tip de unde elastice, undele
longitudinale. Acestea se găsesc şi în solidele ale căror dimensiuni depăşesc foarte
mult lungimea de undă a oscilaţiilor elastice.
Generatoarele şi receptoarele de ultrasunete se bazează pe efectul
piezoelectric şi efectul piezomagnetic.
Unii dielectrici formaţi din dipoli permanenţi care nu au centru de simetrie
(de exemplu substanţele feroelectrice) au efect piezoelectric direct.
Dacă un astfel de cristal este supus unei deformări elastice de întindere,
compresiune sau torsiune, atunci dipolii săi moleculari se rotesc şi cristalul se
polarizează. Ca urmare, pe feţele opuse ale cristalului apar sarcini legate care
creează un câmp electric şi o diferenţă de potenţial între aceste feţe.
Mărimea polarizării este proporţională cu deformaţia mecanică. La
schimbarea sensului deformaţiei, se schimbă şi semnul polarizării. Cristalele
piezoelectrice sunt cristale naturale (cuarţul, sarea Seignette - tartrat dublu de sodiu
şi potasiu) şi cristale artificiale (metatitanatul de bariu).
Efectul piezoelectric invers apare dacă se aplică o diferenţă de potenţial
cristalului. Ca urmare a rotirii dipolilor, apare o deformaţie de întindere,
comprimare sau torsiune. Cristalele pot fi tăiate astfel încât câmpul electric şi
deformaţia să fie reciproc perpendiculare (efect piezoelectric transversal) sau
câmpul electric şi deformaţia să fie paralele (efectpiezoelectric longitudinal).
Efectul piezoelectrie invers nu rebuie confundat cu fenomenul de
electrostricţiune, care apare la dielectricii cu legături ionice (de exemplu NaCl).
Reţelele ionilor pozitivi şi ale celor negativi din dielectricul situat într-un câmp
electric, se deplasează în direcţii opuse, producând o deformare. Datorită deplasării
reciproce a particulelor încărcate cu sarcini electrice de semne contrare,
electrostricţiunea, spre deosebire de efectul piezoelectric, nu depinde de sensul
55
câmpului aplicat: deformaţia prin electrostricţiune depinde pătratic de câmp, în

timp ce efectul piezoelectric depinde liniar de câmp.
Efectul magnetostrictiv constă în deformarea unui material feromagnetic
sub acţiunea câmpului magnetic, independent de sensul acestuia şi depinzând doar
de mărimea câmpului şi de natura materialului. Efectul este reversibil.
Materialele magnetostrictive sunt metalele feromagnetice (Ni, Co, Fe) şi
unele aliaje ale acestora: permendur 75 % Co, 25 % Fe, alifer 13 % Al, 87 % Fe,
hipert 50 % Ni, 50 % Fe, permalloy 40 % Ni, 60 % Fe precum şi unele ferite.
Proprietăţile piezoelectrice şi piezomagnetice dispar când materialele respective
sunt încălzite peste temperatura Curie a acestora.
În practică se întâlnesc următoarele metode de defectoscopie ultrasonoră:
1. Metoda vizualizării
Imaginea obţinută prin examinarea obiectului cu ajutorul ultrasunetelor se
transformă în imagine optică; după străbaterea obiectului, fasciculul ultrasonic nu
mai are intensitate uniformă în toate punctele şi se foloseşte un convertor acustico-
optic pentru a obţine zone luminoase sau întunecate.
Convertorul acustico-optic se bazează pe unul din următoarele efecte:
- reliefarea suprafeţei unui lichid sub acţiunea combinată a presiunii
ultrasonice şi a gravitaţiei,
- modificarea indicelui de refracţie a luminii în lichidele supuse acţiunii
ultrasunetelor,
- orientarea unor suspensii metalice în lichide, datorită ultrasunetelor şi
examinarea acestor orientări la iluminare oblică;
2. Metoda rezonanţei ultrasonice se bazează pe formarea undelor
staţionare, în cazul existenţei unui anumit raport între lungimea de undă a
fasciculului ultrasonor şi grosimea piesei examinate.
3. Metoda umbrei are la bază analogia dintre propagarea ultrasunetelor în
spatele unui defect şi propagarea luminii în spatele unui corp opac.
4. Metoda impulsului reflectat
Ultrasunetele emise sunt trenuri de oscilaţii, a căror propagare în material
poate fi urmărită cu precizie. Emiţătorul şi receptorul de ultrasunete se fixează de o
parte şi de alta a piesei examinate sau ambele pe aceeaşi parte.
2.4.6.1 Traductoare semiconductoare cu ultrasunete

Cea mai importantă proprietate a undelor ultrasonore este viteza scăzută în
comparaţie cu viteza undelor electromagnetice. Viteza ultrasunetelor în solide este
de 1,5 x 102... 12 x 103[m/s] iar viteza ultrasunetelor în cazul senzorilor cu unde
ultrasonore de suprafaţă (SAW - Surface Acoustic Waves) este de 3,8 x 103 ... 4,2
x 103[m/s]. Se observă că viteza ultrasunetelor este cu cinci ordine de mărime mai
mică decât viteza undelor electromagnetice, rezultând astfel senzori de dimensiuni
foarte mici.
Frecvenţele fundamentale ale senzorilor cu unde ultrasonore de suprafaţă
sunt de aproximativ 5 [GHz], au suprafeţe de câţiva [mm2] şi pot fi fabricaţi
monolitic pe acelaşi substrat împreună cu circuitele electronice necesare.
56
Undele elastice care se propagă în materiale solide sunt de patru tipuri:

- unde longitudinale de volum, cu viteza de fază v = 4000 ... 12000 [m/s];
- unde transversale de volum, v = 2000 ... 6000 [m/s];
- unde de suprafaţă (Rayleigh), v = 2000 ... 6000 [m/s];
- unde plate (Lamb) în două variante: simetrice, v = 2000 ... 12000 [m/s] şi
antisimetrice, v = 100 ... 4000 [m/s].
Există mai multe tipuri de senzori microelectromecanici cu ultrasunete din

materiale semiconductoare şi anume:
- cu torsionarea grosimii (TSM - thickness shear mode), fig. 2.30a;
- cu unde ultrasonore de suprafaţă (SAW), fig. 2.30b;
- cu unde plate de flexiune (FPW- flexural plate waves), fig. 2.30c;
- cu mod plat ultrasonor (APM - acoustic plate mode) şi tip suprafaţă de
microtobe, fig 2.30d.
În cazul senzorilor cu torsionarea grosimii, TSM, frecvenţa de rezonanţă

depinde de numărul de molecule absorbite în stratul activ de deasupra. La senzorii
cu mod plat ultrasonor, APM, undele sar cu un unghi ascuţit între planele vecine
ale plăcii. Din punct de vedere constructiv, arată la fel ca senzorii SAW.
Fig. 0.31 Tipuri de senzori microelectromecanici cu ultrasunete
Senzori cu unde ultrasonore de suprafaţă se obţin prin fotolitografie, pe

straturi subţiri din materiale piezoelectrice depuse pe materiale semiconductoare
(ZnO pe Si sau AlN pe GaAs).
Se realizează sub formă de linii de întârziere, filtre, spirale, rezonatoare sau
oscilatoare, ca senzori de gaze, acceleraţie, presiune, etc.
Materialele piezoelectrice folosite pentru senzorii SAW sunt: cuarţ cristalin
SiO2, cristal feroelectric artificial şi straturi subţiri depuse de ZnO. Senzorii SAW
din ZnO pe Si au latura de 2,5 [mm] şi generează ultrasunete în gama 100 ... 500
[MHz].
Deplasarea particulelor aproape de suprafaţa unui solid prin care se propagă
o undă Rayleigh de suprafaţă are două componente: una longitudinală (înainte şi
înapoi, paralelă cu suprafaţa) şi una verticală de torsiune (în sus şi în jos).
57
Suprapunerea celor două componente determină traiectorii eliptice ale particulelor

suprafeţei, în jurul poziţiilor de echilibru.
Undele de suprafaţă au cea mai mare parte a energiei localizată în una sau
două lungimi de undă, ceea ce permite o interacţiune puternică şi uşoară cu mediul
adiacent suprafeţei.
Undele Rayleigh se generează uşor, într-o mare varietate de substraturi
piezoelectrice, folosind un senzor interdigitat (IDT, interdigitate transducer).
Acesta este fabricat microlitografic, dintr-un strat subţire de metal, cu grosime
100...200 [nm] prin evaporare în vid, pe un substrat piezoelectric lustruit. La
aplicarea unei tensiuni de radiofrecvenţă, senzorul genereză o undă Rayleigh de
suprafaţă în substratul piezoelectric. Lungimea de undă a undei Rayleigh depinde
de distanţa dintre electrozii senzorului. Impedanţa electrică a senzorului depinde de
numărul electrozilor şi de lungimea lor de suprapunere. Lungimea de suprapunere
a electrozilor determină şi adâncimea undei ultrasonoregenerate. Limitele
frecvenţelor de lucru ale senzorilor cu unde ultrasonore de suprafaţă sunt de 10
MHz. ... 3 [GHz].
Din punct de vedere electric, senzorul interdigitat este o încărcare capacitivă
pentru sursa de tensiune de radiofrecvenţă şi pentru a îmbunătăţi transferul de
putere este nevoie de o inductanţă serie de cuplaj.
Senzorii cu undă ultrasonoră de suprafaţă tip linie de întârziere au câte un
senzor interdigitat la fiecare capăt al substratului.
Un senzor interdigitat acţionează ca emiţător şi celălalt ca receptor al
energiei ultrasonore. Unda Rayleigh care se propagă interacţionează cu materia de
la suprafaţa liniei de întârziere şi modifică caracteristicilor undelor (amplitudine,
fază, viteză, conţinutul în armonici etc).
Senzorii interdigitaţi sunt bidirecţionali, o cantitate mare de energie fiind
reflectată de muchia substratului de lângă senzor. Acest lucru provoacă un efect
cunoscut sub numele de ecou de trecere triplă, ce se poate elimina prin aplicarea
absorbanţilor de energie ultrasonoră (de exemplu adeziv siliconic) la capetele liniei
de întârziere, sau prin tăierea oblică a capetelor, astfel ca undele ultrasonore să fie
reflectate în afara axei.
O altă problemă apare când o cantitate mică de energie a undei ultrasonore
de suprafaţă este împrăştiată în substrat şi convertită în unde ultrasonore de volum,
care apoi se reflectă de suprafaţa de jos a substratului şi interferă cu unda de
suprafaţă de sus. Acest efect se reduce uşor prin realizarea unor striaţiuni sau se
foloseşte material absorbant pe partea inferioară a substratului, pentru a distruge
coerenţa de fază a undelor ultrasonore de volum.
Senzorii cu unde ultrasonore de suprafaţă tip linie de întârziere sunt folosiţi
la monitorizarea variaţiilor de amplitudine sau variaţiilor de viteză a undelor
ultrasonore, astfel:
- măsurările de amplitudine: unda Rayleigh este excitată cu o sursă de
putere de radiofrecvenţă şi se măsoară puterea undelor ultrasonore la capătul
receptor al liniei de întârziere;
58
- măsurările de viteză: se fac indirect, cu o precizie mult mai bună dacă se

utilizează linia de întârziere ca element rezonant.
În fig. 2.31 este prezentată schema de măsurare a variaţiilor de viteză pentru
undele ultrasonore, folosind linia de întârziere.
Fig. 0.32 Schema de măsurare a variaţiilor de viteză pentru undele ultrasonore

Schema conţine un amplificator de putere de RF legat în buclă cu senzorul
SAW tip linie de întârziere. Sistemul oscilează pe frecvenţa de rezonanţă a
senzorului interdigitat, oscilaţiile având loc doar când câştigul amplificatorului este
mai mare decât pierderile liniei de întârziere.
Frecvenţa de rezonanţă a traductorului se modifică datorită variaţiilor vitezei
undelor Rayleigh şi se poate măsura cu acurateţe cu un frecvenţmetru numeric.
Senzori cu unde ultrasonore plate de flexiune

Senzorii de acest tip au o membrană nepiezoelectrică din Si îmbogăţit şi
nitrat de Si pe care se depune ZnO, fig. 2.30c. Dacă grosimea membranei este mult
mai mică decât lungimea de undă, modul de flexiune cu ordinul cel mai scăzut se
va propaga în membrană cu o viteză de fază de sute de m/s, mai mică decât viteza
ultrasunetelor în majoritatea lichidelor (viteza ultrasunetelor în apă la 25°C este
1480 [m/s]).
Când membrana intră în contact cu un fluid nevâscos ideal, unda de flexiune
produce doar o perturbaţie în fluid la suprafaţa membranei şi nu se radiază energie
din membrană în fluid.
Senzorii cu unde ultrasonore plate de flexiune (FPW) se folosesc în
următoarele tipuri de aplicaţii:
- ca senzori gravimetrici (variaţia masei datorită absorbţiei unor vapori);
- ca senzori de vâscozitate;
- ca senzori pentru microdebit;
- în micropompe, micromixere etc.
2.5 Elemente de colorimetrie

Colorimetria se ocupă cu măsurarea cantitativă a senzaţiei de culoare.
Percepţia culorii este un proces complex psihofizic. Componenta fizică se
referă la detectarea fluxului luminos spectral incident pe retina ochiului, iar
59
componenta psihică descrie generic procesele de prelucrare şi interpretare a

informaţiei fotometrice şi spectrale la nivelul sistemului nervos central.
Culoarea este un concept abstract, care nu are corespondent cu relaţie
biunivocă în lumea fizică. Culoarea este rezultatul percepţiei vizuale, este o
senzaţie cu un puternic caracter subiectiv, având o determinare complexă în raport
cu observatorul uman. Determinarea cumulează mai multe componente (anatomic,
fiziologic, psihologic, sex, vârstă, profesie, mediu social, context geopolitic şi
istoric etc.), care produc pentru observatori diferiţi, senzaţii de culoare diferite şi
greu de definit şi cuantificat.
Parametrizarea fenomenului cromatic s-a dovedit a fi un demers dificil,
nefinalizat nici în prezent. Acesta este motivul pentru care coexistă o serie largă de
sisteme de coordonate de culoare şi sisteme de culoare, pentru care diverşi
utilizatori manifestă preferinţe, funcţie de măsura în care sistemul este convenabil
unei activităţi specifice.
Indivizii cu ochi normal disting culoarea ca urmare a sensibilităţii
receptorilor din retină la radiaţia electromagnetică, în domeniul vizibil,
corespunzător intervalului de lungumi de undă (380+20...780±20) [nm].
Lumina albă, la care ochiul este sensibil, este o radiaţie policromatică,
compusă, cu spectru continuu. Prin descompunerea acesteia, ochiul percepe şase
domenii de culoare, prezentate în tabelul 2.12.
Tabelul 0.12 Domeniile de culoare ale percepţiei oculare
Dacă majoritatea indivizilor sunt de acord în privinţa numărului şi

identificării celor şase mari domenii de culoare (violet, albastru, verde, galben,
orange şi roşu), asupra numărului şi definirii nuanţelor fiecărui domeniu există
diferenţe foarte largi de la individ la individ.
Se poate observa că albul şi negrul nu se regăsesc pe nicio scară cromatică.
Albul şi negrul nu sunt culori, ci aparţin domeniului acromatic.
În lumină transmisă, albul reprezintă amestecul tuturor lungimilor de undă
din domeniul vizibil, iar negrul este perceput în absenţa oricărei radiaţii.
În lumină reflectată albul caracterizează suprafeţe cu absorbanţă nulă, care
reflectă integral lumina albă, compusă, pe când negrul apare ca senzaţie atunci
când ochiul vizează o suprafaţă total absorbantă, cu reflectanţă nulă.
Dificultăţile de definire a culorilor provin din următoarele cauze:
- există teoretic o infinitate de culori, pentru care nu s-a putut concepe un
sistem coerent de identificare, valabil pentru toţi observatorii;
- practic, numărul culorilor pe care le poate distinge un individ este limitat
de pragul de sensibilitate spectrală, care în medie este de 6 [nm], dar prezintă
variaţii mari de la subiect la subiect şi este variabil spectral;
- numele pe care o culoare le sugerează diverşilor observatori pot fi foarte
diferite;
60
- o culoare dată poate fi obţinută teoretic dintr-o infinitate de combinaţii de

culori (culorile identice obţinute prin amestecuri diferite sunt numite metamerice).
Este important de menţionat faptul că trebuie făcută distincţie între culoarea
luminii şi culoarea obiectelor. Culoarea luminii este percepută direct în cazul în
care aceasta impresionează ochiul în mod direct, adică fasciculul provenitde la
sursă ajunge nemijlocit pe retină. Acest tip de percepţie este caracteristic numai
pentru cazul surselor artificiale de radiaţie colorată (display-ul monitoarelor,
ecranul televizoarelor, jocuri de lumini la diverse spectacole etc).
Obiectele, cu excepţia artefactelor denumite surse de lumină, nu emit
radiaţie în domeniul vizibil şi, ca urmare, în absenţa unei iluminări exterioare, nu
pot fi percepute ca fiind colorate.
Iluminantul natural este soarele, a cărei lumină albă reprezintă un etalon
pentru iluminanţii artificiali. Lumina albă naturală sau artificială, incidentă pe
obiecte este absorbită spectral selectiv, astfel încât ceea ce percepe ochiul este doar
partea reflectată, complementară celei absorbite. Rezultă că obiectele nu au
culoarea ca proprietate intrinsecă, ci doar o culoare aparentă, care depinde de
caracteristicile iluminantului şi de reflectanţa spectrală a obiectului.
Percepţia psihologică a culorii este guvernată de cele patru legi Grassmann,
enunţate astfel:
- ochiul uman distinge trei variabile ale culorii: nuanţa, strălucirea şi
saturaţia;
- dacă într-un amestec de două culori inegale proporţia dintre ele se
modifică, atunci culoarea rezultantă se schimbă;
- culoarea obţinută prin amestecul a două culori este aceeaşi indiferent de
compoziţia spectrală a acestora (o culoare poate fi obţintă dintr-o infinitate de
combinaţii a două culori);
- fluxul luminos al unei culori este egal cu suma fluxurilor luminoase ale
culorilor componente.
Prima lege Grassmann defineşte cele trei caracteristici ale culorii, care în
sistemele de coordonate de culoare cu caracter intuitiv, reprezintă chiar coordonate
de măsurare a culorii.
Nuanţa (tonul sau croma) identifică de fapt culoarea, într-un interval
mărginit de violet şi, respectiv, roşu, dându-i totodată şi denumirea.
Saturaţia (puritatea) reprezintă capacitatea de a aprecia intensităţi diferite
ale aleiaşi nuanţe.
Strălucirea (luminozitatea) reflectă capacitatea ochiului de a sesiza dacă un
corp emite mai multă sau mai puţină lumină.
Cele trei elemente de mai sus au un caracter pur descriptiv şi nu conţin
sugestii nici chiar intuitive despre modul în care s-ar putea obţine practic culorile,
mai ales având în vedere metamerismul (schimare a culorii unui obiect privit în
lumini diferite) acestora. Principial, se poate presupune că se pot găsi seturi
conţinând un număr restrâns de culori de bază, prin amestecul cărora în diferite
61
proporţii să rezulte toate culorile. Pentru găsirea acestor culori de bază, însă, nu s-a
putut defini niciun formalism matematic oarecare.
Ca urmare, setul de culori de bază s-a determint pe baza experienţei practice.
încercările desfăşurate de-a lungul a câteva sute de ani, nu numai de către oanemi
de ştiinţă, ci mai ales de artişti şi psihologi, au condus la constarea favorabilă că se
poate defini un set de trei culori de bază, numite primare, prin amestecul cărora să
se poată obţine orice altă culoare. Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească
aceste culori primare este aceea că trebuie să fie independente, adică niciuna dintre
ele să nu poată fi obţinută prin amestecul celorlalte două. Ataşând celor trei culori
primare un sistem de axe ortogonal, fiecare punct din spaţiu corespunde unei
culori, definite de trei coordonate care descriu cantitativ prezenţa celor trei culori
primare în amestec.
Vocabularul specific colorimetriei preferă termenul de stimul de culoare sau
simplu stimul pentru sursa unei culori primare şi numele de funcţie a stimulului de
culoare pentru fluxul luminos spectral corespunzător unei surse primare, care are
valoare de coordonată de culoare.
Mărimea stimulilor primari poate fi exprimată direct în unităţi fotometrice
sau radiometrice, sau, în cele mai multe cazuri prin rapoarte adimensionale ale
mărimii funcţiilor stimulilor.
2.5.1 Culori primare şi secundare. Amestecuri aditive şi substractive
Senzaţia de culoare rezultă ca urmare a impresionării retinei în două moduri
distincte:
- cu lumină transmisă sau directă (provenită direct de la sursă);
- cu lumină reflectată (care conţine radiaţia cu lungimi de undă reflectate de
obiecte).
Din această perspectivă, lumina transmisă nu există în mod natural, ci este
creată de artefacte şi se întâlneşte în cazul display-urilor şi ecranelor de toate
tipurile şi a sistemelor artistice de iluminat de la teatru, circ, cluburi şi
diversespectacole.
În toate celelalte cazuri percepţia culorii presupune lumina reflectată,
naturală sau artificială.
În prezent s-au impus, cu preponderenţă, două seturi de culori primare:
RGB şi MYC.
Sistemul RGB are la bază culorile primare roşu (R, l=700[nm]), verde (G,
l=546 [nm]) şi albastru (B, l=[435]nm) - atât pentru amestecuri aditive, cât şi
substractive.
În sistemul MYC, culorile primare sunt magenta (M, l=604[nm]), galben
(Y, l=580[nm]) şi cyan (C, l=450[nm]), pentru amestecuri aditive şi magenta (M,
l=608 [nm]), galben (Y, l=576[nm]) şi cyan (C, l=472[nm]), pentru amestecuri
substractive.
Proprietăţile de amestec al culorilor primare aparţinând celor două sisteme
sunt sintetizate în tabelul 2.13.
62
Tabelul 0.13 Amestecuri cromatice
AMESTECURI CROMATICE
LUMINA TRANSMISĂ LUMINA REFLECTATĂ
AMESTECURI ADITIVE AMESTECURI AMESTECURI ADITIVE AMESTECURI
fig. 2.32 SUBSTRACTIVE fig. 2.34 SUBSTRACTIVE
fig. 2.33
Orice culoarea se Culoarea se obţine Orice culoare rezultă Culoarea rezultă prin
poate obţine prin prin scăderea selectivă prin amestecul amestecul culorilor
amestecul a trei culori şi gradată a culorilor primare MYC primare:
primare din sistemul componentelor
RGB primare R, G , B din R (LAMBDA=608nm),
culoarea albă a Y (LAMBDA=576nm),
spectrului continuu B (LAMBDA=472nm)
Amestecul a câte Culorile primare devin Culorile secundare Culorile secundare sunt
două culori primare MYC, iar cele care se obţin prin verde (B+Y=G,
dă culorile secundare: secundare R=Y+M, combinarea a câte LAMBDA=561nm),
magenta (M=R+B, G=Y+C, B=C+M. două culori primare violet (B+R=V,
LAMBDA=610nm), sunt vermillion (C+Y), LAMBDA=410nm) şi
galben (Y=R+G, orange (M+Y) şi violet orange (R+Y=O,
(C+M) LAMBDA=590nm)
LAMBDA=520nm),
cyan (C=G+B,
LAMBDA=450nm)
Amestecul celor trei Amestecul celor trei Amestecul celor trei Amestecul culorilor
culori primare este culori primare este culori primare primare este griul
acromatic acromatic funizează griul neutru. neutru
(R+G+B=alb) (M+Y+C=negru, Pentru obţinerea
simbolizat K) negrului, sistemul se
completează cu
negrul, care aparţine
domeniului acromatic.
Rezultă sistemul
derivat MYCK
Se aplică în televiziune Se aplică în teatru Se aplică în tipografie, Se aplică în pictură,
pictură, design arhitectură
Fig. 0.33Amestecul aditiv RGB în lumina transmisă
63
Fig. 0.34Amestecul substractiv MYCK în lumina transmisă
Fig. 0.35Amestecul aditiv MYC în lumină reflectată

************************* curs 9 *************************
2.5.2 Sisteme de coordonate de culoare
2.5.2.1 Sistemul tricromatic CIE-XYZ
În prezent există o multitudine de sisteme de coordonate de culoare,
monocromatice sau tricromatice, care pot defini un număr mai mare sau mai mic
de culori. Toate sistemele însă, într-o măsură mai mică sau mai mare, derivă sau
sunt subordonate sistemului tricromatic CIE-XYZ, care poate fi privit ca suport
teoretic în matematizarea fenomenului cromatic.
Acest sistem face obiectul unui standard internaţional, stabilit de Comisia
Internaţională pentru Iluminare (CIE - Commission International de l'Eclairage) în
1931 (cu completări în 1964 şi 1976). Pe baza unor convenţii privind luminanţa
culorilor primare a fost elaborată o diagramă CIE de referinţă (fig. 2.36), pe
suprafaţa căreia se găsesc toate culorile reale, definite într-un sistem de referinţă
plan (x,y).
64
Fig. 0.36 Diagrama CIE

Culorile primare roşu, verde şi albastru, identificate experimental ca
potenţiale culori de bază, fără să se precizeze exact valoarea lungimii lor de undă,
trebuie să satisfacă următoarele cerinţe, cu valoare de principii:
- coeficienţii tricromatici să aibă valori pozitive pentru toate culorile reale;
- luminanţa culorii primare roşii (X) şi luminanţa culorii primare albastre (Z)
să fie nule, iar luminanţa culorii primare verzi (Y) să fie egală cu
luminanţaamestecului. Ca urmare, curba coeficientului tricromatic verde este chiar
curba eficacităţii spectrale relative;
- culoarea albastră primară este aleasă astfel încât coeficientul tricromatic
corespunzător (Z) să fie aproximativ nul pentru toate lungimile de undă mai mari
decât 540 [nm]. Ca urmare, partea inferioară a diagramei este mărginită de o
dreaptă a cărei ecuaţie este x + y = 1;
- direcţiile Ox şi Oy formează un unghi drept într-un plan unitate;
- unităţile se aleg astfel încât reprezentările coeficienţilor tricromatici ( ̅ ,
̅ , ̅ ) ai culorilor de aceeaşi energie să delimiteze suprafeţe egale (fig. 2.36). Ca
urmare, coordonatele tricromatice ale spectrului total de aceeaşi energie (lumina
albă) sunt (1/3, 1/3, 1/3). Figura 2.36 conţine curbe normalizate, astfel încât scara
de reprezentare trebuie să conducă la o alură a curbei verzi care să prezinte
maximul egal cu unitatea la l = 555 [nm]. Reprezentarea grafică caracterizează
observatorul standard (CIE 1931) şi trebuie interpretată în sensul că pentru
obţinerea unei culori spectral pure cu lungimea de undă X este necesară cantitatea
de roşu, verde şi albastru care rezultă prin intersecţia unei verticale trasate la
lungimea de undă respectivă cu cele trei curbe.
65
Fig. 0.37 Curbele coeficienţilor tricromatici în sistemul CIE-XYZ
Coeficienţii tricromatici ( ̅ , ̅ , ̅ ) ai culorilor spectrale cu pasul de 5

[nm], de la 380 la 780 [nm] pot fi urmăriţi grafic în figura 2.36.
Cu ajutorul coeficienţilor tricromatici ( ̅ , ̅ , ̅ ) se definesc coeficienţii
tricromatici în planul unitate (X, Y, Z):
(2.25)
(2.26)
(2.27)
În tabelul 2.14 sunt redate valorile coeficienţilor tricromatici în planul

unitate (sau a coordonatelor de culoare) pe întreg domeniul vizibil, cu pasul de
10[nm].
Coeficienţii tricromatici totali (cantitatea de culoare primară) rezultă prin
integrarea fluxului luminos spectral ponderat prin coeficientul tricromatic
corespunzător, pe domeniul vizibil:
(2.28)
(2.29)
(2.30)
Coeficienţii tricromatici în planul unitate sau coordonatele de culoare devin:

(2.31)
(2.32)
66
(2.33)
Tabelul 0.14 Coeficienţii tricromatici în planul unitate pe întreg domeniul vizibil, cu pasul de 10 [nm]
l [nm] x y z l [nm] x y z
380 0.1741 0.0050 0.8209 590 0.5752 0.4242 0.000600
390 0.1738 0.0049 0.8213 600 0.6270 0.3725 0.000500
400 0.1733 0.0048 0.8219 610 0.6658 0.3340 0.000200
410 0.1726 0.0048 0.8226 620 0.6915 0.3083 0.000200
420 0.1714 0.0051 0.8235 630 0.7079 0.2920 0.000100
430 0.1689 0.0069 0.8242 640 0.7190 0.2809 0.000100
440 0.1644 0.0109 0.8247 650 0.7260 0.2740 0.000000
450 0.1566 0.0177 0.8257 660 0.7300 0.2700 0.000000
460 0.1440 0.0297 0.8263 670 0.7320 0.2680 0.000000
470 0.1241 0.0578 0.8181 680 0.7334 0.2666 0.000000
480 0.0913 0.1327 0.7760 690 0.7344 0.2656 0.000000
490 0.0454 0.2950 0.6596 700 0.7347 0.2653 0.000000
500 0.0082 0.5384 0.4534 710 0.7347 0.2653 0.000000
510 0.0139 0.7502 0.2359 720 0.7347 0.2653 0.000000
520 0.0743 0.8338 0.0919 730 0.7347 0.2653 0.000000
530 0.1547 0.8059 0.0394 740 0.7347 0.2653 0.000000
540 0.2296 0.7543 0.0161 750 0.7347 0.2653 0.000000
550 0.3016 0.6923 0.0061 760 0.7347 0.2653 0.000000
560 0.3731 0.6245 0.0024 770 0.7347 0.2653 0.000000
570 0.4441 0.5547 0.0012 780 0.7347 0.2653 0.000000
580 0.5125 0.4566 0.0009
Din examinarea diagramei de culoare CIE se pot trage următoarele

concluzii:
- pe arcul de curbă care conţine punctele R, G, B şi care mărgineşte
suprafaţa diagramei se află toate culorile spectral pure din spectrul vizibil
(culori pentru care se poate stabili pe diagramă lungimea de undă
dominantă);
- pe dreapta care uneşte punctele R şi B se află culorile purpurii;
- pe arcul care porneşte din roşul spectral pur şi conţine punctele A, B şi C
se află locurile care reprezintă poziţia spectrală a corpului negru la
diverse temperaturi. Punctele A, B şi C au corespondent fizic prin surse
de lumină declarate ca etaloane CIE. Sursa A este o lampă cu filament,
care funcţionează la temperatura de culoare de 2856K. Temperatura de
culoare reprezintă temperatura corpului negru a cărei curbă de iradianţă
se suprapune peste curba de iradianţă a unei surse artificiale. Sursele B şi
C derivă din sursa A, căreia i se ataşează filtre care conduc la obţinerea
temperaturilor de culoare de 4874K, respectiv 6774K. Sursa B simulează
lumina albă a soarelui de amiază, iar sursa C, lumina soarelui şi a cerului.
Curbele de iradianţă ale surselor A, B şi C sunt redate în figura 2.37.
Maiexistă o serie de sursenotate cu D (D50, D55, D65, D75), dintre care
67
cea de referinţă este sursa D65. Aceasta are temperatura de culoare de

6504K şi emite cea mai asemănătoare lumină cu aceea a soarelui de
amiază. Celelalte surse D simulează alte momente ale zilei din punct de
vedere al iluminării (dimineaţa, după-masa, lumina din zonele nordice).
Sursa E, al cărei punct caracteristic nu se află pe arcul celorlalte surse,
corespunde unui alb teoretic, având coordonatele (1/3,1/3), la o
temperatură de culoare de 5454K. Mai există o serie de surse etalon
definite de CIE prin Indicatorii F1...F10 pentru realizarea unor tipuri de
lumină albă rece, fluorescentă etc;
Fig. 0.38 Curbele de iradianţă ale surselor etalon A, B şi C
- având în vedere modul în care au fost aleşi coeficienţii tricromatici CIE,

dreapta zx reprezintă locul geometric al punctelor de luminanţă nulă;
- punctele caracteristice a două culori complementare în raport cu lumina
albă se află pe o dreaptă care trece prin punctul E. Culorile
complementare, în orice sistem de măsurare a culorii, se află la capetele
opuse ale unei axe de coordonate. Complementaritea nu poate fi definită
exact. Într-o exprimare aproximativă, două culori sunt complementare
dacă amestecate într- anumită proporţie conduc la obţinerea unei nuanţe
din domeniul acromatic (alb, negru sau gri). În principiu, complementara
culorilor primare este amestecul celorlate două culori primare. Această
definiţie este cel mai bine ilustrată desistemul de culori primare roşu,
galben, albastru. Astfel:
68
o complementara roşului este verdele (albastru + galben);

o complementara albastrului este orange-ul (roşu + glaben);
o complementara galbenului este violetul (roşu + albastru).
În figura 4.7 este prezentat un cerc al culorilor bazat pe culorile primare
roşu, galben, albastru. Pe acest cerc, culorile complementare se află
situate diametral opus.
Fig. 0.39 Cercul culorilor obţinut prin amestecuri ale culorilor de bază roşu,
galben, albastru
- dreptele de tipul EM, care unesc punctul corespunzător albului cu punctul
caracteristic unei culori spectral pure oarecare, conţin reprezentări ale
unor culori cu aceeaşi lungime de undă dominantă cu aceea a punctului
M, dar cu saturaţii tot mai reduse, de la M spre E;
- saturaţia sau puritatea p a unei culori se exprimă prin raportul:
(2.34)
unde: yd şi y reprezintă coordonatele culorii spectral pure (a punctului

M), respectiv a culorii date (a unui punct de pe dreapta EM).
2.5.2.2 Sistemul tricromatic RGB

Sistemul RGB este un model tricromatic aditiv, al cărui nume derivă din
iniţialele celor trei culori primare: roşu, verde şi albastru. Utilizarea sa la scară
foarte largă este direct legată de dezvoltarea domeniului electronic. Sistemul este
utilizat în redarea imaginilor pe ecranele televizoarelor (cu tub catodic, tip LCD
sau plasmă), pe monitoarele calculatoarelor, pe display-urile telefoanelor mobile, a
camerelor foto şi video sau a altor aparate care presupun afişarea unor informaţii
implicând culoarea.
Caracteristic sistemului este faptul că amestecul celor trei culori primare dă
albul, în absenţa lor fiind perceput negrul.
69
Sistemul RGB trebuie privit ca un derivat al sistemului tricromatic CIE-

XYZ, cu valoare de sistem de principiu, în care roşul, verdele şi albastrul sunt
denumiri generice ale unor culori primare, care nu sunt precis definite.
S-au dezvoltat o serie de sisteme practice, ca norme de culoare, definite şi
adoptate de diverşi producători din industria de profil. Astfel, există sistemele
sRGB, Adobe RGB, NTSC, PAL/SECAM, capabile să redea un anumit număr de
culori cu ajutorul celor trei culori primare şi a sursei albe D65. De exemplu
sistemul sRGB este norma dezvoltată de HP împreună cu Microsoft în 1996, în
scopul utilizării sale la monitoare. Coordonatele CIE-xyz ale sistemului sunt
înscrise în tabelul 2.15 şi redate în figura 2.39.
Numărul culorilor care pot fi obţinute cu acest sistem de culoare este limitat
de aria triunghiului în vârfurile căruia se află cele trei culori primare. Subsetul de
culori din diagrama CIE caracteristic unui sistem de culoare defineşte gama
(culorilor) sistemului. Culorile din afara triunghiului vor fi percepute de ochi ca
griuri.
Reprezentarea numerică a culorilor presupune indicarea cantităţii din fiecare
culoare primară. Aceasta poate fi cuantificată prin:
- valori între 0 şi 1;
- valori procentuale intre (0.100)%;
- un număr întreg în intervalul (0.255), în codificarea pe 8 bit;
- un număr întreg în intervalul (0.65535), în codificarea pe 16 bit.
Tabelul 0.15 Coordonatele CIE-xzy ales sistemului sRGB
Coordonate CIE Roşu Verde Albastru Coordonatele punctului
alb
x 0.640 0.300 0.150 0.3127
y 0.330 0.600 0.060 0.3290
z 0.030 0.100 0.790 0.3583
Fig. 0.40 Triunghiul culorilor şi poziţia albului D65 în sistemul sRGB
70
Imaginile digitale sunt stocate cu ajutorul unui număr variabil de biţi, funcţie
de capacitatea de memorie alocată fiecărui pixel. Uzual, se întâlnesc următoarele
norme:
- 1 bit monochrome - fiecărui pixel i se atribuie valoarea 0 sau 1, iar
imaginea stocată este alb – negru;
- 8 bit greyscale - fiecărui pixel i se atribuie o luminanţă variabilă neliniar,
în 8 trepte, echivalentă cu trecerea de la negru la alb prin mai multe
nuanţe de gri. O imagine colorată, redată pe baza informaţiei conţinute de
elementele RGB ale senzorului, va fi convertită într-o imagine greyscale
cu 256 de nuanţe de gri (câte 8 aferente fiecărei culori primare);
- 8 bit color - fiecărui pixel i se atribuie 8 biţi, cu diferite distribuţii pe cele
trei culori, astfel încât redarea imaginii este posibilă în 256 de culori (28);
- 16 bit color (Highcolor) - fiecărui pixel i se alocă 16 biţi (5R, 6G, 5B sau
alte configuraţii), astfel încât se pot reda teoretic 216 = 65536 culori;
- 24 bit color (Truecolor) - fiecărui pixel i se alocă 24 biţi (câte 8 pentru
fiecare culoare primară). Fiecare grup de 8 este caracterizat de un număr
întreg cuprins între (0...255). Norma asigură o paletă teoretică de
16.777.216 culori;
- mai există reprezentarea pixelilor cu 32 de biţi. Faţă de alocarea celor 24
de biţi aferenţi culorilor primare se adaugă un canal de 8 biţi pentru
codificarea luminanţei, care permite redarea transparenţei
- deep color (32 sau 48 biţi) - asigură redarea unui număr de culori de
ordinul miliardelor. Desigur, un număr atât de mare de nuanţe nu este
decelabil cu ochiul şi, teoretic, este inutil. Din punct de vedere tehnic,
însă, îmbunătăţeşte mult calitatea cromatică a imaginii, prin eliminarea
efectelor erorilor care apar la codificarea mai simplă. Stocarea necesită
capacitate corespunzătoare.
Practic, redarea culorilor se face adoptând diverse soluţii care conţin

componente optoelectronice. De exemplu, fiecărui pixel al unui monitor LCD îi
este alocat un set de trei LED-uri corespunzătoare culorilor primare (fig. 2.40).
Fig. 0.41 LED-urile RGB ale unui pixel de monitor LCD
71
Senzorii de culoare se realizează prin aplicarea unor filtre colorate, în

diverse configuraţii, la nivelul pixelilor senzorului. În figura 2.41 este prezentată
cea mai simplă soluţie de transmitere selectivă a luminii pe o matrice de elemente
fotosensibile.
Fig. 0.42 Configuraţie de filtre RGB Bayer

**************************** curs 10 *******************
2.5.2.3 Sistemul CMYK
Sistemul de coordonate CMYK este caracteristic amestecului substractiv al
culorilor şi este utilizat, cu precădere, la tipărire. Culorile primare sunt cyan,
magenta şi galben, la care se adaugă negrul (notat cu K), datorită faptului că prin
amestecul culorilor primare rezultă griul neutru.
Sistemul prezintă o importanţă deosebită deoarece este utilizat practic la
toate imprimantele. Convertirea sistemului RGB pe baza căruia redă monitorul
imaginea în sistemul CMYK în care lucrează imprimanta nu este standardizată şi
se află la latitudine aproducătorului de imprimante. Similitudinea totală a imaginii
RGB, redată într-un sistem aditiv, nu este posibilă nici chiar teoretic cu imaginea
CMYK, obţinută pe baza unui sistem substractiv.
2.5.2.4 Sisteme monocromatice
Sistemele monocromatice de coordonate de culoare sunt bazate pe percepţia
naturală, caracterizată de sesizarea nuanţei, saturaţiei şi luminozităţii. Cele mai
întâlnite sisteme sunt HSL (hue, saturation, lightness – în română nuanță, saturație,
luminozitate) şi HSV (hue, saturation, value - valoare). Deşi nu sunt standardizate,
unul sau ambele sisteme sunt incluse în soft-urile de redare sau prelucrare a
imaginii şi figurează printre opţiunile privind paleta de culori.
Sistemele HSL şi HSV definesc culoarea în coordonate cilindrice (figura
2.42).
72
Fig. 0.43Sistemele de coordonate cilindrice HSL şi HSV

Sinteza principalelor coordonate care definesc sistemele HSL şi HSV se
prezintă în tabelul .
Tabelul 0.16Coordonate care definesc sistemele HSL şi HSV

Sistem Coordonate Interpretare Domeniu
de valori
HSL Nuanţa (H) Culoarea dominantă 0...360
Saturaţia (S) Intensitatea culorii 0...100
Luminozitatea Strălucire echivalentă de la negru la alb 0...100
(L)
HSV Nuanţa (H) Culoarea dominantă 0...360
Saturaţia (S) Intensitatea culorii 0...100
Value (V) Strălucire relativă la strălucirea unei suprafeţe albe 0...100
egal iluminate
2.5.2.5 Sistemul CIE-Lab

Sistemul CIE-Lab (numit şi Hunter Lab) a fost propus în 1948 şi redefinit în
1976, când pentru diferenţierea coordonatelor noi de cele vechi, s-au introdus
notaţiile L*a*b*. în prezent se utilizează ultima versiune a sistemului şi în unele
soft-uri, deşi se referă la L*a*b*, denumirea coordonatelor se scrie fără steluţă.
Sistemul CIE-Lab formează culoarea într-o manieră mai asemănătoare
percepţiei vizuale, în raport cu sistemele RGB sau CMYK, care sunt legate de
posibilităţile practice de creare a culorilor.
Coordonatele iau valori în intervalul [-100...+100]. Pe axa a la extremitatea
negativă se află verdele, iar la cea pozitivă, roşul, astfel încât această coordonată
indică "gradul de verde" sau gradul de roşu". Coordonata b, în mod similar arată
"gradul de albastru", respectiv "gradul de galben". A treia coordonată, luminanţa
L, este perpendiculară pe planul ab şi poate avea valori în intervalul [-100...+100],
semnificând prezenţa în amestec a negrului (valori negative, respectiv a albului
(valori pozitive).
73
În figura 2.43 este exemplificată poziţionarea culorii galben cu lungimea de

undă de 576 [nm], în sistemul CIE Lab. În acest sistem, coordonatele culorii sunt (-
5.1172, +49.3648, 86.0697).
Fig. 0.44Sistemul de coordonate de culoare CIE-Lab
2.5.2.6 Echivalenţa coordonatelor de culoare

Sistemele de coordonate de culoare au la bază concepte diferite privind
formarea culorii (aditiv, substractiv), numărul culorilor primare(monocromatic,
tricromatic), semnificaţia coordonatelor de culoare şi legăturile dintre ele.
Echivalenţa între sistemele de culoare, este foarte dificilă şi, de cele mai
multe ori, aproximativă.
Există seturi de relaţii, relativ complicate matematic, cu caracter neliniar,
care descriu mai mult sau mai puţin precis legătura formală între diverse
coordonate de culoare. Această echivalenţă are o importanţă relativă şi nici nu este
necesar să aibă un caracter mai mult decât orientativ, întrucât aprecierea finală a
unei imagini se face prin percepţie vizuală, care este fundamental subiectivă şi
imposibil de cunatificat matematic exact pentru toţi observatorii.
Majoritatea soft-urilor care sunt destinate creerii, redării sau prelucrării
imaginilor, prezintă utilizatorului mai multe palete de culori şi, în cazul
programelor profesioniste, oferă şi echivalenţe aproximative între coordonatele de
culoare măsurate în diverse sisteme.
În figurile 2.44 - 2.46 este prezentată o mostră de culoare şi coordonatele
sale în sistemele RGB, HSB, CMYK şi Lab, conform soft-ului CorelDraw12.
74
Fig. 0.45 Echivalenţa RGB – HSB
Fig. 0.46Echivalenţa RGB – CMYK
75
Fig. 0.47Echivalenţa RGB – Lab
2.6 Formate grafice de stocare a imaginii

Mărimea unui fişier grafic, exprimată în biţi, depinde de numărul de pixeli şi
de numărul de biţi alocat fiecărui pixel al imaginii stocate. Pentru obţinerea unei
imagini cu rezoluţie ridicată şi profunzime avansată a culorii este necesar un număr
mare de pixeli, cu un cod de culoare extins, ceea ce implică necesitatea unui spaţiu
informatic de stocare mare. Pentru reducerea necesarului de memorie în stocarea
fişierelor s-au dezvoltat algoritmi de compresie, care micşorează mărimea
fişierelor cu sau fără pierderea de informaţie. Compresia cu pierderi nu este admisă
decât în cazul fişierelor grafice sau audio (nu şi pentru cele de tip text), până la
limita la care scăderea calităţii informaţiei atinge un prag impus.
Imaginea digitală - este reprezentarea unei imagini bidimensionale sub
forma unui set de valori ce alcătuiesc o matrice.
În genere în memorie imaginile sunt salvate sub formă de raster (Raster
graphics), iar pe un mediu extern ele sunt salvate sub o formă comprimată.
O imagine este caracterizată de:
• Rezoluţie (Image resolution)
• Adâncimea culorii (Color depth)
• Spaţiul de culoare (Color space)
Rezoluţia - descrie cantitatea de informaţie pe care o imagine o
înmagazinează.
• PPI - Pixels per inch
• DPI - Dots per inch
Adâncimea culorii - reprezintă numărul de biţi care sunt folosiţi pentru a
reprezenta culoarea unui singur pixel.
76
BPP - Bits per pixel:

• 1-bit = 2^1 = 2 culori: imagine monocromă;
• 2-biţi = 2^2 = 4 culori: imagine în tonuri de gri (Grayscale); CGA;
• 4-biţi = 2^4 = 16 culori: EGA şi VGA;
• 8-biţi = 2^8 = 256 culori: VGA; SVGA;
• 15-biţi = 2^15 = 32768 culori: 5 biţi pentru fiecare canal RGB;
• 16-biţi = 2^16 = 65536 culori: ca şi în cazul 15-biţi, cu excepţia că
pentru verde se folosesc 6 biţi.
Stocarea fişierelor grafice se poate realiza în două moduri:

- tip raster - grilă (imaginea este codificată printr-o structură de date de tip
rectangular, ale cărei elemente sunt reprezentate de pixeli);
- tip vector (imaginea este reprezentată prin elemente geometrice
elementare de tip punct, dreaptă, curbe, poligoane etc).
Calitatea imaginilor stocate în fişiere de tip raster este mai bună. Adeseori se
acceptă o calitate mai slabă în favoarea spaţiului de stocare mult mai redus,
specific fişierelor vectoriale. De exemplu formatul SVG (Scalable Vector
Graphics) este larg utilizat pentru materialele postate pe internet, fiind suportat de
majoritatea browserelor web.
Pentru stocarea imaginilor există câteva sute de formate grafice digitale,
create pentru utilizarea cu anumite soft-uri specializate sau cu caracter universal.
În tabelul 2.17 se prezintă câteva dintre câteva formate grafice mai des
întâlnite şi cele mai relevante caracteristici ale acestora.
Tabelul 0.17
Format Raster/ Profunzimea culorii (bit/pixel) Transparenţa Compresie
vector
BMP Raster 1, 4, 8, 16, 24 şi 32 Da, de la 8b -
per-pixel
CDR Ambele 1, 8, 24 şi 32 Da fără pierderi
GIF Raster 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 Da fără pierderi
JPEG Raster 8-bit (greyscale), 12 şi 24 Nu cu sau fără pierderi
JPEG Raster 8 şi 16 (greyscale) şi color până la Da cu sau fără pierderi
2000 48
PNG Raster 1, 2, 4, 8, 16, 24, 32, 48 şi 64 Da, de la 8b, fără pierderi
16b per-pixel
SVG Vector 24 şi 32 Da fără pierderi
TIFF Ambele 1, 2, 4, 8, 16, 24 şi 32 Da fără pierderi
2.7 Caracteristicile sistemelor de preluare a imaginii

Proiectarea unui sistem de preluare a imaginii cu ajutorul unui sistem tehnic
presupune cunoaşterea unei serii largi de parametri, dintre care cei mai importanţi
sunt:
- câmpul vizual, defineşte aria de pe suprafaţa obiectului care poate fi
preluată de senzor. Corespondenţa dintre câmpul vizual şi aria senzorului
77
depinde de puterea optică şi deschiderea obiectivului inclus în sistemul

tehnic;
- distanţa de lucru, reprezintă, de fapt, abscisa obiect în raport cu
obiectivul sistemului;
- profunzimea câmpului, reprezintă distanţa măsurată pe adâncime a
obiectului, care poate fi sesizată clar la o anumită focusare, respectiv
distanţă de lucru;
- rezoluţia, reprezintă distanţa dintre cele mai apropiate două puncte care
mai pot fi sesizate ca separate. Rezoluţia se exprimă în diverse unităţi de
măsură, în funcţie de componenta la care se referă. Echivalenţele dintre
unităţi au, în general, un caracter orientativ;
- mărimea senzorului, se referă în principialla aria activă optic a
acestuia.În calcule şi ca dată de catalog se exprimă prin dimensiunea
orizontală a suprafeţei sensibile;
- mărirea primară, reprezintă raportul dintre aria senzorului şi câmpul
vizual. Rezultă că această caracteristică foarte importantă este o mărime
derivată, care depinde de două mărimi fundamentale. În proiectare,
adeseori se impune mărirea primară şi una dintre mărimile fundamentale;
- mărirea sistemului, se defineşte ca raport între mărimea imaginii finale
de pe monitor şi mărimea obiectului. Matematic, mărirea sistemului este
egală cu produsul dintre mărirea primară şi raportul diagonală a
monitorului/diagonală a senzorului. Mărirea sistemului este o mărime
derivată care depinde de mărimea dispozitivului de redare a imaginii;
- apertura obiectivului (F-Număr sau f/#), care caracterizează cantitatea de
lumină pe care este capabil sistemul să o capteze. Apertura se defineşte
numeric prin raportul dintre distanţa focală a obiectivului şi diametrul util
al acestuia şi reprezintă o mărime derivată foarte importantă întrucât
iluminarea în planul imagine este direct proporţională cu apertura, în
timp ce profunzimea câmpului se află în relaţie inversă cu aceasta.
Alegerea deschiderii este o problemă de optimizare, care constă, în
general, în alegerea celei mai bune combinaţii de componente optice,
mecanice şi optoelectronice.
În figura 2.47 sunt puse în evidenţă mărimile fundamentale caracteristice

sistemelor de preluare a imaginii.
78
Fig. 0.48Mărimi fundamentale caracteristice sistemelor de preluare a imaginii

În figura 2.48 este ilustrată relaţia dintre mărimea senzorului de recepţie şi
câmpul vizual (obiectul de înregistrat), prin intermediul mărimii derivatedenumită
mărire primară (PMAG). Sistemele de preluare a imginii lucrează, în marea
majoritate a cazurilor, cu măriri primare subunitare.
Fig. 0.49 Relaţia dintre câmpul obiect, aria senzorului şi mărirea primară
2.8 Caracteristicile optoelectronice ale detectorilor vizuali

Performanţele unui sistem imaging sunt determinate în primul rând de
caracteristicile senzorului optic, precum şi de calitate a sistemului optic.
Aplicaţiile industriale de control nedistructiv utilizează imagini digitale,
preluate cu ajutorul unor sisteme care integrează senzori optoelectronici.
În marea majoritate a cazurilor dispozitivul optoelectronic cu rol de senzor
de imagine este un CCD sau un CMOS.
Senzorii de imagine CCD prezintă avantaje nete faţă de toate celelalte
modalităţi de preluare şi stocare a informaţiei vizuale. Cel mai important avantaj
constă în rezoluţia foarte ridicată, indiferent dacă obiectele vizate sunt foarte
79
îndepărtate sau de dimensiuni foarte mici. De asemenea, au un randament luminos

foarte bun. Dacă filmul, care este un detector fotochimic, utilizează aproximativ
2% din lumina care cade pe suprafaţa sa, dispozitivul electronic converteşte în
semnal video aproximativ 70% din lumina captată.
Dimensiunile foarte mici, masa redusă şi gama extinsă a mărimii fluxului
luminos detectabil reprezintă, de asemenea, avantaje care au condus la utilizarea
cvasigenerală a dispozitivului.
******************** curs 11 ***********************
2.8.1 Senzorul CCD
2.8.1.1 Principiul de funcţionare al dispozitivului
CCD (acronim pentru charged - coupled device) este un dispozitiv electronic
de deplasare a sarcinii electrice de la acesta la un bloc electronic care îl transformă
în semnal digital. CCD deplasează sarcina electrică din aproape în aproape, între
elementele capacitive care intra în construcţia sa. CCD este un dispozitiv electronic
utilizat în crearea imaginii obiectelor, stocarea informaţiei sau în transferul
potenţialului electric, ca parte a unor dispozitive mai complexe.
Semnalul de intrare al unui CCD este lumina provenită de la un obiect sau
un potenţial de intrare. Dispozitivul preia semnalul optic sau electric de intrare şi îl
coverteşte într-un semnal electronic de ieşire. Semnalul de ieşire este procesat de
alte echipamente şi/sau softuri pentru a obţine o imagine sau un alt tip de
informaţie.
În cele mai multe cazuri, CCD este integrat unui senzor de imagine,
elementele sale fiind sensibile la radiaţia luminoasă, a carei energie spectral
selectivă determină apariţia sarcinilor prin efect fotoelectric. CCD este o
tehnologie majoră în preluarea imaginilor digitale şi este larg utilizată în toate
domeniile care operează cu imagine. Dispozitivul fost inventat in 1969 la Bell
Laboratories, iar inventatorii săi, Boyle şi Smith au fost recompensaţi cu Premiul
Nobel în 2006.
Tranformarea semnalului luminos în semnal electric are la bază efectul
fotoelectric, observat de numeroşi fizicieni din secolul al XIX-lea şi explicat de
Einstein în 1905, pe baza teoriei cuantice a luminii. Efectul se manifestă atunci
când un fascicul radiant cade pe o structură materială (metalică sau nemetalică), iar
fotonii poartă suficientă energie pentru a excita electronii din banda de valenţă a
atomului, asfel încât să traverseze banda interzisă şi să ajungă în banda de
conducţie. Cantitativ, procesul este direct proporţional cu intensitatea fasciculului
luminos, astfel încât variaţia unei mărimi electrice într-un circuit care include
materialul fotosensibil, devine o măsură a acestei intensităţi.
80
Fig. 0.50 Modelul unei celule CCD
CCD este o matrice de celule capacitive (sau pixeli) interconectate, de tip

MOS (metal - oxide - semiconductor). Pe un substrat de siliciu dopat (introducerea
deliberată și controlată de impurități în rețeaua unui material semiconductor în
scopul modificării proprietăților sale) cu bor p+ este depus un strat epitaxial
(metodă de dopaj care încorporează impuritățile pe un cristal de germaniu sau de
siliciu monocristalin, prin tehnologia depunerii de vapori) de siliciu, dopat, de
asemenea p+, care reprezintă locul de captare a electronilor. Pe substratul de siliciu
se află un strat dielectric de bioxid de siliciu, pe care, tot prin tehnica vaporizării,
se depune un strat metalic, având rolul unei porţi de transport a sarcinii negative
acumulate în stratul epitaxial. Poarta metalică, având rolul armăturii şi stratul de
bioxid de siliciu, cu rol de dielectric, formează un mic condensator, într-un circuit
în care poarta este legată la polul pozitiv. Aplicarea tensiunii pozitive determină
formarea unei zone foarte sărăcite în sarcini negative în stratul epitaxial, la
joncţiunea cu substratul de siliciu, formându-se o "capcană de electroni", atâta timp
cât este menţinută tensiunea care o creează. Capacitatea sa de a atrage şi reţine
electronii este direct proporţională cu mărimea tensiunii pozitive aplicate. Dacă un
foton este incident pe substratul de siliciu, prin efect fotoelectric se formează o
pereche gol - electron, acesta din urmă fiind atras în zona sărăcită din vecinătatea
porţii. Numărul de electroni atraşi este proporţional cu numărul fotonilor şi, ca
urmare, cu intensitatea radiaţiei. Regiunea iniţial săracă în sarcini negative va
acumula electroni şi îi va reţine pe durata încărcării pozitive a porţii, durată numită
timp de integrare a sarcinii. Aceasta urmează să fie deplasată din locul de
acumulare în scopul cuantificării.
Citirea informaţiei acumulate în pixeli se realizează printr-un mecanism de
cuplare şi transfer succesiv al sarcinii între mai multe zone ale unui pixel şi, în
final, la un registru destinat preluării seriale a informaţiei analogice furnizate de
fiecare element fotosensibil. Procesul de cuplare şi transfer are loc în condiţiile în
care un electrod este comun tuturor pixelilor (substratul de siliciu). Fiecărui pixel i
se ataşează fizic trei porţi care sunt încărcate pozitiv secvenţial, în trei timpi.
81
Mecanismul de cuplare a câte două porţi şi transferul spre următoarea a

electronilor acumulaţi sunt ilustrate în figurile 2.50 şi 2.51.
Fig. 0.51 Mecanismul de cuplare şi transfer al sarcinilor

În schema de mai sus, poarta din partea stângă este legată şi de un canal de
absorbţie a excesului de electroni, al căror număr poate depăşi capacitatea gropii de
potenţial, caz care poate apărea pentru obiecte foarte strălucitoare. Poarta din
dreapta poate fi privită ca o poartă de citire şi este conectată la pixelul din dreapta
sau la registrul de transport serial al informaţiei spre un nod central de citire.
Citirea se face întotdeauna începând cu primul pixel din colţul din dreapta
jos. Conţinutul său electronic este transferat registrului de citire. Urmează cuplarea
şi transferul sarcinii acumulate de al doilea pixel, a cărei informaţie migrează în
locul vacantat pe primul pixel şi apoi pe registrul de citire. În această situaţie
registru de citire se numeşte registru glisant. Astfel, din aproape în aproape, este
citită o întreagă linie. Pe prima linie golită de informaţie este mutată linia
următoare, a cărei citire se realizează analog ca mai sus, pixel cu pixel, de la
dreapta la stânga. Principial, citirea CCD transformă în serie o informaţie captată
într-o configuraţie paralelă.
În timpul citirii procesul de acumulare este oprit. Funcţionarea, în toate
detaliile sale a matricii CCD, este controlată de cipul asociat senzorului, care
asigură corectitudinea timpilor de acumulare şi citire, sincronizarea sau
temporizarea diverselor etape, alimentarea porţilor metalice etc.
82
Fig. 0.52 Schema transferului de sarcina pe un pixel
2.8.1.2 Arhitectura CCD funcţie de modul de citire al chip-ului

Celula CCD ca atare nu are raţiuni practice. Ea a fost gândită ca element
constitutiv al unei mulţimi configurate fie liniar, fie matriceal (bidimensional).
Senzorii liniari redau imaginea printr-un proces de reconstrucţie linie cu
linie, specific aplicaţiilor de scanare. Utilizarea senzorilor liniari este restrictivă,
având în vedere faptul ca obiectele vizate trebuie să aibă un regim static, să nu se
afle în mişcare şi să fie uniform iluminate în timpul preluării imaginii lor.
În cazul citirii cu transfer pe linii, numărul pixelilor este dublat. Structura
conţine linii alternative de pixeli fotosensibili şi pixeli de memorare, care se
constituie în regiştri de transport. Liniile acestor registri se obţin prin acoperirea cu
un material opac, în general aluminiu, astfel încât să nu interacţioneze cu lumina.
Fiecare pixel activ transferă sarcina acumulată pixelului omolog din registrul de
transport. Acesta deplasează sarcina spre registrul vertical colector de la capătul
rândului. Citirea serială a liniei de pixeli opaci se face în timpul următoarei
perioade de integrare. Procesul se desfăşoară rapid şi este caracteristic camerelor
de mare viteză, dar are dezavantajul rezoluţiei limitate de faptul că numai
(30...50)% din suprafaţa senzorului este efectiv fotosensibilă, restul ariei fiind
acoperită (figura 2.53).
83
Arhitectura cu transfer de cadre (frame transfer) elimină dezavantajul

rezoluţiei scăzute al transferului interlinie şi dublează aria senzorului prin dublarea
lungimii liniilor (figura 2.54).
CCD are două secţiuni: una sensibilă, de detectare a radiaţiei şi una opacă,
de stocare. După perioada de integrare, sarcina acumulată este transferată în
secţiunea se stocare, pe acelaşi rând. Această secţiune este citită în timpul
următoarei perioade de integrare a secţiunii optic active. Celor două secţiuni li se
adaugă registrul de citire, care permite extragerea semnalului video, la ieşirea
dintr-un amplificator.
Faţă de interline transfer, frame transfer este mai încet, măreşte fizic
senzorul şi, ca urmare costul acestuia, dar îmbunătăţeşte calitatea informaţiei.
Totuşi, imaginea este afectată de prezenţa unor linii întunecate pe verticală, în jurul
punctelor luminoase, pe durata transferului de sarcină de la sfârşitul fiecărui cadru.
Fig. 0.53 Arhitectura tip “interline transfer” a senzorului bidimensional CCD
84
Fig. 0.54 Schema citirii electronice în arhitectura “frame transfer”

Deşi procesele sunt foarte rapide, cu frecvenţe de ordinul megahertzilor,
aceste pete verticale pot fi uneori vizible. În scopul eliminării lor se poate utiliza un
obturator mecanic, care să blocheze accesul luminii pe senzor în timpul
transferului de sarcină. Introducerea unui element mecanic într-un sistem altfel pur
electronic şi de foarte mare viteza poate constitui o problemă majoră de construcţie
şi realizare efectivă, gabaritul dispozitivului crescând foarte mult odată cu scăderea
fiabilităţii acestuia.
Neajunsurile acestei arhitecturi pot fi înlăturate prin introducerea uneia noi,
de tipul transfer pe linii şi cadre, care este utilizat la majoritatea camerelor
profesionale (figura 2.55). Acestea au o rezoluţie pe verticală mai bună decât la
toate celelalte arhitecturi şi furnizeză o imagine curată, fără străluciri sau pete
întunecate.
85
Fig. 0.55 Arhitectura CCD cu transfer pe linii şi cadre

Soluţia de transfer pe linii şi cadre păstrează cele două secţiuni, sensibilă şi
opacă, la care se adaugă regiştri verticali de transfer atribuiţi pe coloană şi porţi de
selecţie sau drenaj, la capătul fiecărui registru, cu rolul de eliminare a excesului
electronic înainte de a ajunge la secţiunea de citire.
Complexitatea arhitecturii determină o creştere considerabilă a preţului şi
complică electronica sistemului, având în vedere faptul că multitudinea operaţiilor
de control impune frecvenţe de lucru foarte ridicate (de ex., la un CCD cu 1036
x1920 pixeli este necesară o frecvenţă de control de aproximativ 75 MHz).
Redarea imaginilor preluate cu ajutorul senzorilor CCD este diferită de
modul lor de citire şi se face în două modalităţi diferite: “interlacing” şi
„progressive”.
Redarea interlacing presupune afişarea alternativă a liniilor impare şi
respectiv pare. În modul progressive se afişează pe rând toate liniile.
Frecvenţa cadrelor şi modul de redare fac obiectul a numeroase standarde de
televiziune analogică şi digitală.
2.8.2 Preluarea culorii
Detectarea componentei spectrale a luminii se realizeză, prin mai multe
soluţii practice, care principial trimit selectiv componentele RGB pe acelaşi pixel
sau pe pixeli diferiţi.
Cip-ul CCD lucrează prin efect fotoelectric şi nu poate face direct distincţia
între frecvenţe diferite ale radiaţiei incidente. Stratul activ este sensibil la o gamă
continuă de frecvenţe care cuprinde NUV - VIS - NIR, respectiv perechile gol -
electron se formează sub acţiunea fotonilor care poartă energii din aceste domenii.
86
Cea mai simplă soluţie de detectare a unei imagini în culori este utilizarea
unei măşti Bayer, al cărei mod de acţiune este ilustrat în figura 2.56.
Fig. 0.56 Principiul de funcţionare a unei “măşti Bayer”

Masca Bayer (Eastman Kodak), este un filtru cu aranjament spectral
specific. Modelul de filtre colorate este repetitiv pe aria senzorului, algoritmul de
configurare fiind bazat pe alternanţa BG (albastru - verde) pe o linie şi GR (verde -
roşu) pe următoarea. Se observă că numărul pixelilor care detectează verdele este
dublu faţă de cei destinaţi albastrului şi roşului, această necesitate rezultând din
analiza sensibilităţii spectrale a ochiului.
Există şi alte variante de mozaic Bayer, printre care mai utilizate sunt
CMYG (cyan, magenta, yellow, green) şi RGBW (red, green, blue, white).
Majoritatea camerelor color de consum conţin astfel de filtre şi stochează
imaginile în format JPEG sau TIF.
O altă modalitate de preluare a imaginilor colorate (figura 2.57),
implementată de Philips, presupune integrarea a trei CCD care primesc radiaţiie
RGB de la o prismă dicroică (proprietate a unei substanțe birefringente -
proprietate a unor corpuri transparente de a diviza razele de lumină în două în urma
fenomenului de refracţie - de a absorbi selectiv și inegal cele două raze rezultate
prin refracție).
Un sistem foarte nou, apaărut în 2009, este Foveon X3, care presupune
aplicarea pe suprafaţa pixelului un strat de siliciu de aproximativ 5μm selectiv
spectral (figura 2.58) astfel încât fiecare pixel poartă informaţia completă a culorii.
87
Fig. 0.57 Două soluţii de prisme dicroice
Fig. 0.58 Principiul senzorului color Foveon X3 la nivelul pixelului

În proiectarea unei aplicaţii industriale de tip control nedistructiv, alegerea
unui sistem de preluare a imaginii monocromatic sau color trebuie să aibă în
vedere următoarele observaţii:
- camerele monocrome, ai căror senzori CCD preiau prin fiecare pixel
numai informaţie referitoare la iluminare, au rezoluţie cu aproximativ
10% mai mare decât camerele color cu senzori geometrici comparabili;
- camerele monocrome au rezoluţie mai bună, raportul semnal/zgomot mai
redus şi contrast mai mare în comparaţie cu camerele color la acelaşi
preţ;
- ochiul percepe mai multe trepte de gri decât nuanţe ale oricărei culori,
ceea ce, în majoritatea aplicaţiilor industriale, recomandă camerele
monocrome;
- semnalul de ieşire al camerelor color este mai complex şi necesită un
timp de procesare mai lung, fără a oferi informaţii suplimentare pe
măsură, în raport cu un semnal alb – negru;
- pentru diferenţierea obiectelor de culori diferite se pot utiliza camere
monocrome asociate cu filtre colorate;
- dacă sunt necesare imagini colorate de înaltă rezoluţie este preferabilă
alegerea unei camere cu chip 3CCD. Formatul RGB al semnalului de
ieşire este superior standardelor NTSC, PAL sau Y-C întrucât sunt
alocate canale separate transmiterii fiecărei culori primare.
************************* curs 12 *********************
88
2.8.3 Caracteristicile sensorului de imagine CCD

Dispozitivul CCD ca element integrat sistemelor de preluare a imaginilor
poate fi caracterizat prin parametri geometrici, optici, electronici şi informatici.
Printre cele mai importante caracteristici se menţionează numărul şi
mărimea pixelilor, formatul optic, rezoluţia, contrastul, funcţia optică de transfer,
frecvenţa cadrelor, numărul de linii, frecvenţa Nyquist (criteriul Nyquist trebuie
îndeplinit: rata de eşantionare trebuie să fie cel puţin dublul frecvenţei semnalului
eşantionat), raportul semnal/zgomot, sensibilitatea, răspunsul spectral, defecte de
imagine geometrice sau fotometrice etc.
2.8.3.1 Numărul şi mărimea pixelilor. Aria senzorului. Formatul optic
Pixelii au formă pătrată în majoritatea cazurilor, astfel încât rezoluţia pe
orizontală şi verticală este aceeaşi. Unele camere digitale pot avea pixeli de formă
dreptunghiulară, cu latura mai mare pe orizontală, iar rezoluţia este puţin diferită
pe verticală faţă de orizontală.
Numărul liniilor şi coloanelor are valori astfel încât dimensiunile suprafeţei
senzorului să fie, în general, în raportul 4:3 (latura orizontală raportată laturei
verticale).
Dimensiunile pixelului sunt de ordinul micrometrilor (2,2...11) [μm].
Redarea imaginii se face pe un display, care în funcţie de generaţie şi norma
adoptată, poate avea numere de pixeli foarte diferite. În tabelul 2.1 sunt prezentate
câteva formate de redare uzuale, iar în figura 2.58 sunt ilustrate normele de redare,
cu caracter orientativ pentru evoluţia lor şi apartenenţa la diverse norme.
Tabelul nr. 0.1 Formate de redare uzuale
Format Pixeli
QVGA 320 X 240
CGA 600 X 200
EGA 600 X 350
VGA 640 X 480
SVGA 800 X 600
XGA 1024 X 768
SXGA 1280 X1024
UXGA 1600 X1200
WUXGA 1920 X1200
QZGA 2084 X1536
89
Fig. 0.59 Evoluţia normelor de redare a imaginii

Având în vedere marea varietate a numărului elementelor matricii şi a
mărimii pixelului, atât pentru senzorii vizuali, cât şi pentru monitoarele de redare a
imaginii, se apelează la un parametru geometric sintetic, numit format optic.
Acesta este indicat întotdeauna printre caracteristicile unei camere CCD.
Formatul optic exprimă diagonala maximă a imaginii formate de un sistem
optic, proiectată în planul său focal. Diagonala unui senzor de imagine trebuie să
fie corelată cu formatul optic, astfel încât să se evite proiectarea pe senzor a unei
iamgini mai mari sau mai mici decât suprafaţa acestuia.
Pentru senzorii de imagine, formatul optic se exprimă printr-un număr
rezultat din împăţirea valorii diagonalei la 16. Formal se exprimă în inch, deşi nu
se face transformarea mm - inch. Această formulă oarecum improprie, a fost
păstrată istoric, din anii 50, când tubul vidicon standardizat de 1 inch avea o
diagonală utilă de 16 [mm].
Dacă formatul optic nu este indicat direct, atunci poate fi calculat cu relaţia:
(2.35)
90
unde: w este numărul de pixeli pe orizontală, h - numărul de pixeli pe

verticală, iar p - mărimea pixelului în [μm].
În tabelul 2.2 sunt prezentate câteva mărimi standardizate de senzori de
imagine, iar figura 2.59 ilustrează relaţia între suprafeţele formatelor. Formatul
maxim corespunde filmului de 35 [mm].
Tabelul nr. 0.2
2
Tip Raport H/V Lăţime (H) înălţime (V) [mm] Diagonală [mm] Arie [mm ]
[mm]
1/6" 4:3 2.300 1.730 2.878 3.979
1/4" 4:3 3.200 2.400 4.000 7.680
1/3.6" 4:3 4.000 3.000 5.000 12.000
1/3.2" 4:3 4.536 3.416 5.678 15.495
1/3" 4:3 4.800 3.600 6.000 17.280
1/2.7" 4:3 5.270 3.960 6.592 20.869
1/2" 4:3 6.400 4.800 8.000 30.720
1/1.8" 4:3 7.176 5.319 8.932 38.169
2/3" 4:3 8.800 6.600 11.000 58.080
1" 4:3 12.800 9.600 16.000 122.880
4/3" 4:3 18.000 13.500 22.500 243.000
Fig. 0.60 Suprafeţele relative ale formatelor optice standardizate pentru senzorii de imagine
91
Mărimea ariei senzorului este una dintre caracteristicile cele mai importante
întrucât determină direct mărimea câmpului obiect pe care îl poate viza. Mărimea
pixelului influenţează direct rezoluţia imaginii preluate. Ambele caracteristici - aria
senzorului şi mărimea pixelului - trebuie cunoscute pentru stabilirea rezoluţiei.
În figura 2.60 sunt redate câteva mărimi standardizate de senzori liniari.
Fig. 0.61 Mărimi standardizate de senzori liniari
2.8.3.2 Rezoluţia şi contrastul

Rezoluţia, din punct de vedere optic, este definită ca fiind distanţa minimă
dintre două puncte care mai pot fi sesizate (de sistemul optic, detector fizic sau
natural) ca separate.
Rezoluţia senzorului CCD nu trebuie confundată cu rezoluţia obiectivului
sau a sistemului optic asociat. Este necesară, însă, respectarea unui principiu
general valabil în cazul aplicaţiilor de inginerie optică şi anume că rezoluţia
sistemului optic trebuie corelată cu cea a sesizorului, în sensul că trebuie să fie
superioară, cel puţin egală cu a acestuia.
Rezoluţia senzorului este uşor de definit intuitiv. Având în vedere faptul că
observarea a două puncte alăturate, unul luminos şi unul întunecat, necesită doi
pixeli alăturaţi, rezultă că rezoluţia senzorului este dată de dublul lăţimii unui
pixel. În mod convenţional, rezoluţia senzorului este definită de rezoluţia pe
orizontală, care este indicată în cataloage şi care constituie un parametru de
proiectare a sistemelor de imagine.
Uneori, numărul de pixeli în sine este considerat o măsură a rezoluţiei. Fără
precizarea mărimii pixelului, informaţia este, însă, ambiguă.
În figura 2.61 este ilustrată corelaţia arie senzor - mărime pixel - rezoluţie.
Aceeaşi arie poate include mai mulţi pixeli de dimensiuni mai mici, caz în care
rezoluţia este mai bună.
Fig. 0.62 Rezoluţii diferite, mai mare - a. şi mai mică – b, pentru aceeaşi arie a senzorului
Verificarea rezoluţiei se poate face practic prin vizualizarea unor mire (riglă
cu diviziuni speciale, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a
92
înălțimilor), cum ar fi mira USAF 1951 (figura 2.63) cu destinaţie generală sau
mira IEEE (Institute of Electrical and Electronic Engineers) destinată special
măsurării rezoluţiei în linii TV (LTV) - figura 2.64. Pentru imagini digitale,
conform ISO 12233, a fost creată o miră care permite aprecierea rezoluţiei până la
4000 [lw/ph] (line widths per picture height - lățimi de linie pe înălțimea imaginii).
Fig. 0.63 Mira USAF 1951
Fig. 0.64 Mira IEEE

Cel mai complet mod de caracterizare a rezoluţiei senzorului CCD este
funcţia optică de transfer de modulaţie (MTF), care indică şi variaţia contrastului
imaginii preluate, funcţie de rezoluţia necesară decelării detaliilor din planul
obiect. Desigur, rezoluţia limită ramâne egală cu dublul lăţimii unui pixel pe
orizontală, dar exprimarea sa se face în termeni de frecvenţă spaţială.
În figura 2.64 este redată curba MTF a unui senzor cu 1008 pixeli pe linie, a
cărei lungime este de 9.07 [mm]. Rezoluţia maximă a senzorului este aproximativ
~18 [μm].
Pe abscisa MTF, unitatea de măsură este numărul de perechi de linii pe
milimetru, unitate valabilă şi pentru sistemele optice şi prin care se poate realiza
corelaţia cu acestea. Pe ordonata MTF este figurat contrastul în unităţi
adimensionale, normalizat (între 0 şi 1 sau exprimat procentual între 0% şi 100%).
Se observă faptul că cele două mărimi sunt invers proporţionale - odată cu
93
creşterea rezoluţiei, contrastul scade. Sub acest aspect, neliniaritatea curbei este
foarte importantă (poate fi concavă sau convexă în diverse grade) întrucât aria de
sub curba MTF este proporţională cu iluminarea globală din planul imagine.
Fig. 0.65 MTF pentru un senzor cu 1008 pixeli pe o linie de 9.07 [mm]
Frecvenţa spaţială de tăiere, la care contrastul devine nul, se numeşte

frecvenţă Nyquist şi repezintă o modalitate alternativă importantă de exprimare a
rezoluţiei limită. Frecvenţa Nyquist se poate calcula teoretic ca număr de perechi
de pixeli pe un milimetru.
În cazul prezentat în figura 2.64, frecvenţa Nyquist este:
(2.36)
2.8.3.3 Raportul semnal/zgomot (SNR)

Funcţionarea cip-ului CCD poate fi afectată de zgomotul provenit din surse
multiple cele mai importante fiind: imperfecţiuni de proiectare sau fabricaţie şi de
origine termică.
Zgomotul termic poate fi evaluat prin măsurarea curentului de întuneric.
SNR se calculează ca raport al acestui curent şi acelui corespunzător semnalului
maxim (asociat albului sau strălucirii maxime).
Zgomotul, privit ca un semnal parazit, nu poate fi total eliminat, dar poate fi
minimizat prin mijloace electronice.
Din punctul de vedere al SNR, CCD este superior tuturor tipurilor de senzori
de imagine anteriori cronologic (tuburi orticon, vidicon, sidicon).
SNR se măsoară în [dB] pentru sistemele analogice şi în biţi pentru cele
digitale. În principiu echivalenţa între cele două tipuri de semnale de ieşire din
punct de vedere al zgomotului este:
(2.37)
2.8.3.4 Responsivitatea
Responsivitatea senzorului, ca măsură a capacităţii de producere a unui
semnal electric, exprimată prin raportul dintre sarcina electrică acumulată şi
energia incidentă, poate fi scrisă sub forma:
94
(2.38)
unde: η este eficienţa cuantică, e - sarcina electronului, λ - lungimea de

undă, h - constanta lui Planck, iar c - viteza luminii.
Eficienţa cuantică η reprezintă raportul dintre numărul de electroni acumulat
şi numărul de fotoni incidenţi.
Relaţia (2.4) conţine trei constante (e, h şi c) şi două variabile.
Eficienţa cuantică a siliciului este dependentă spectral şi are valori maxime
de peste 90% în jur de 700 [nm].
În raport cu lungimea de undă, responsivitatea variază de la valori nule la
350, respectiv 1100 [nm], la valori maxime de aproxuimativ 0.55 în jurul lungimii
de undă de 750 [nm]. În unele cataloage, responsivitatea este exprimată în unităţi
de sarcină/putere [C/W].
2.8.3.5 Gama dinamică şi corecţia gamma
Gama dinamică, adâncimea pixelului sau scala de griuri reprezintă numărul
de nuanţe de gri pe care pot fi redate în planul imagine. Deplasarea spre unul dintre
capetele scalei griurilor (alb şi negru) se realizeză cu ajutorul funcţiei sau corecţiei
gamma. În cazul CCD, răspunsul este liniar, adică imaginea reproduce fidel
distribuţia luminanţei obiectului, dacă γ = 1.
O setare a corecţiei gamma la valori mult mai mari decât unitatea conduc la
imagini care pierd culoare şi apar în forma alb - negru, tip siluetă. Valorile mult
subunitare pentru gamma au ca rezultat imagini şterse, în griuri întunecate.
Corecţia gamma este adesea utilizată pentru îmbunătăţirea SNR.
Pentru alte tipuri de senzori video, corecţia gamma este puternic neliniară şi
are valori specifice funcţie de luminanţă şi de sistemul optoelectronic.
2.8.3.6 Semnalul de ieşire

Chip-ul CCD furnizează un semnal electronic analogic, a cărei frecvenţă şi
amplitudine poate fi interpretată de un dispozitiv de afişare, ca informaţie video.
Camerele video analogice sunt mai mici şi mai puţin complicate, deci mai ieftine şi
pot constitui soluţia corectă pentru o serie largă de aplicaţii. Ele au limitări în ceea
ce priveşte rezoluţia şi frecvenţa cadrelor. Semnalele video analogice sunt
standardizate în diverse formate (NTSC - în televiziune pe continentul american şi
Japonia, PAL sau SECAM - în televiziune în Europa, Rusia şi China, RGB şi Y -
C - pentru alte aplicaţii tehnice).
Camerele analogice pot fi legate direct la un display analogic sau la plăci de
achiziţie care digitizează semnalul. Sistemele cu ieşire analogică prezintă unele
dezavantaje. De exemplu, norma NTSC este limitată la 800 de linii şi 30 de cadre
pe secundă. Susceptibilitatea la zgomot a semnalelor analogice este, de asemenea,
o problemă, întrucât însăşi lungimea cablului sau tipul conectorului pot influenţa
calitatea semnalului. Trebuie menţionat că fiecare normă de semnal impune
utilizarea unor conectori specifici.
95
O altă posibilitate este ca semnalul electronic analogic furnizat de chip-ul

CCD să fie digitizat în sistemul în care este integrat - o cameră video digitală, al
cărei semnal de ieşire să fie de tip binar. Faţă de semnalul analogic, cel digital este
identic la ieşirea din cameră şi intrarea într-un dispozitiv de afişare sau prelucrare.
De asemenea, citirea sa se face, practic, fără erori.
Camerele digitale permit obţinerea unor rezoluţii mai mari, a unui număr de
cadre pe secundă mai ridicat, la zgomot redus. Toate aceste facilităţi presupun, însă
construcţii mai complicate şi mai costisitoare, precum şi configraţii mai sofisticate
ale sistemelor integrate cameră - calculator. Semnalele digitale sunt configurate
astfel încât să corespundă unor norme standardizate, dintre care cele mai cunoscute
sunt IEEE 1394 (Firewire) - o interfaţă serială compatibilă cu o serie largă de
sisteme de operare, cu versiuni din 1995, 2000, 2002, 2007, 2009 - , CameraLink,
RS - 422, RS - 644 şi GigE Vision (2006) - care permite legarea camerelor prin
internet. Fiecare normă privind semnalul digital necesită cabluri şi conectori
specifici.
Cu excepţia camerelor construite pe norma Firewire, celelalte necesită plăci
de achiziţie dedicate.
În tabelul 6.3 sunt prezentate tipurile cele mai uzuale de conectori şi câteva
dintre caracteristicile lor.
Tabelul nr. 0.3 Tipuri de conectori şi caracteristicile lor
2.8.4 Senzorul CMOS

CMOS (acronimul pentru complementary metal oxide semiconductor)
defineşte o tehnnologie a circuitelor integrate, patentată în 1967, cu largă utilizare
în domeniul microprocesoarelor şi al microcontrolerelor, care include şi realizarea
de senzori de imagine.
Dispozitivul CMOS a cunoscut numeroase variante, în funcţie de destinaţie
şi evoluţia electronicii în ultimii 40 de ani. Ca senzor de radiaţie luminoasă, CMOS
este utilizat în forma APS (active pixel sensor), de unde provine şi denumirea
CMOS APS, utilizată uneori.
Senzorul constă dintr-o matrice de pixeli, fiecare dintre aceştia conţinând un
fotodetector şi un amplificator. Principial, detectarea luminii are loc prin efect
fotoelectric într-un material semiconductor. Fotonii generează acumularea
electronilor la nivelul pixelului, într-o relaţie de proporţionalitate. Spre deosebire
de CCD la care sarcina se deplasează şi este citită prin regiştri ataşaţi la capătul
96
rândurilor de pixeli, tehnologia CMOS este proiectată astfel încât sarcina să fie
convertită în tensiune la nivelul fiecărui pixel.
Tabelul nr. 0.4 Comparaţie sistem digital – sistem analogic
Camere cu semnal digital Camere cu semnal analogic
 Dimensiuni fizice, ȋn general, mari  Dimensiuni fizice, ȋn general, mici

 Fără limitare a rezoluţiei verticale (cu rezoluţie mai  Rezoluţia verticală este limitată de lăţimea de
ridicată decât cele analogice) bandă a semnalului analogic
 Fără limitare a lăţimii de bandă (cu posibilitatea  Senzorii au, ȋn general, dimensiuni ȋn format
unui senzor cu număr mai mare de pixeli şi, deci, standardizat
rezoluţie mairidicată)
 Calculatorul şi placa de achiziţie pot fi utilizate
 Pentru afişarea imaginii pe monitor este necesar un pentru digitizare, dar nu sunt necesare pentru
calculator şi placa de achziţie simplă afişare
 Semnalul poate fi comprimat, astfel ȋncât  Tipărirea şi ȋnregistrarea pot fi uşor incorporate
transmiterea necesită lăţimi de bandă mici, fără ȋn sistem
pierderi
 De obicei, pixelii sunt dreptunghiuri (rezoluţia
 In mod tipic, pixelii au formă pătrată pentru rezoluţii orizontală şi verticală diferă)
egale pe orizontală şi verticală
 Semnalele analogice sunt susceptibile la zgomote
 Semnalul de ieşire fiind digital, prin procesare, şi interferenţe
pierderile sunt foarte reduse
În acest caz, ordinea citirii nu este restrictivă pentru coerenţa semnalului de

ieşire şi prezintă un mare avantaj în cazul aplicaţiilor cu arii restrânse de interes
sau/şi modificări rapide.
În tabelul 2.5 sunt prezentate comparativ câteva caracteristici importante ale
senzorilor CCD şi CMOS.
Senzorii CMOS sunt preferabili în aplicaţii de mare volum şi cerinţe de
calitate moderate. Astfel, ei reprezintă alegerea potrivită pentru aplicaţii de tipul
camerelor de supraveghere, a sistemelor de videoconferinţă, scanerelor de coduri
de bare, faxurilor, camerelor foto integrate telefoanelor celulare, jucăriilor etc.
Senzorii CCD oferă calitate superioară a imaginii la aceeaşi mărime a
sistemului, dar au cost mai ridicat. Sunt preferate pentru fotografia digitală,
televiziunea digitală, aplicaţii imaging industriale pretenţioase şi în majoritatea
aplicaţiilor ştiinţifice şi medicale.
2.8.5 Proiectarea unei aplicaţii de tip control nedistructiv utilizând preluarea

imaginii
În cazul cel mai general, proiectarea unui sistem de tip control nedistructiv
utilizând preluarea imaginii se derulează parcurgând următoarele etape:
- se formulează cerinţele aplicaţiei (câmpul obiect, distanţa de lucru,
rezoluţia de redare, dispozitivul de redare a imaginii);
- se definesc parametrii sistemului, cu următoarele subetape:
97
o se alege o cameră CCD, cu un format standard de 1/2" sau 1/3" şi

cu ajutorul dimensiunii orizontale a senzorului (Sensor Size H) se
determină mărirea primară, MP, cu relaţia:
Tabelul nr. 0.5
CCD CMOS
Semnal la nivelul pixelului pachet de electroni tensiune

Semnalul la nivelul chip-ului analogic digital
Factorul de umplere ridicat redus (pixelul este fotoactiv numai
parţial), în special la iluminare
redusă, viteză ridicată sau mărire
ridicată
Ordinea de citire a pixelilor pe linii oarecare
Dimensiunile pixelilor (10...4) [μm] (10...2) [μm]
Responsivitate medie medie până la înaltă
Nivel de zgomot scăzut mediu până la înalt
Gama dinamică largă medie
Uniformitate înaltă scăzută
Rezoluţie variabilă variabilă
Calitatea imaginii bună până la foarte bună
bună
Viteză medie până la ridicată
ridicată
Consum de energie scăzut mediu până la ridicat
Complexitate joasă medie
Cost mediu mediu
(2.39)
unde: DS – dimensiune senzor, CV – câmp de vedere (dimensiune obiect de

cercetat).
o se calculează distanţa imagine, a cu relaţia:
(2.40)
unde: DL – este distanţa de lucru.
o se determină distanţa focală a obiectivului necesar, din ecuaţia de
formare a imaginii:
(2.41)
şi se alege o componentă de catalog, dacă aceasta există în ofertă sau se

proiectează sistemul optic adecvat.
o se calculează rezoluţia camerei CCD în [pl/mm], pornind de la
exprimarea rezoluţiei ca dublul mărimii unui pixel pe orizontală:
98
(2.42)
o se estimează rezoluţia minimă a obiectivului (respectiv mărimea

decelabilă a detaliului minim al obiectului):
(2.43)
o determină mărirea totală a sistemului integrat, cu relaţia:

(2.44)
unde: DM – diagonala monitor în [mm], DS – diagonală senzor.

********************* curs 13 *******************************
99
3 Capitolul 3
Analiza şi optimizarea imaginilor în procesele de control
3.1 Introducere în prelucrarea imaginilor
Una dintre primele aplicaţii ale tehnicilor de prelucrare a imaginilor a fost

îmbunătăţirea transmisiei imaginilor de ziar în formă digitală, prin intermediul
cablului submarin, între Londra şi New York. Introducerea sistemului Bartlane de
transmisie prin cablu a imaginilor în primii ani de după 1920 a dus la reducerea
timpului de transmisie peste Atlantic de la mai mult de o săptămâna la mai puţin de
3 ore. Echipamente speciale de editare codau imaginea în vederea transmisiei prin
cablu şi apoi o reconstruiau la recepţie. Primele sisteme de transmisie Bartlane erau
capabile să codeze imagini având 5 niveluri distincte de strălucire. În 1929,
numărul acestora a crescut la 15.
Îmbunătăţirea metodelor de prelucrare în vederea transmisiei de imagini au
continuat în următorii 35 de ani. Cu toate acestea, a fost necesară folosirea
capabilităţilor oferite de calculatoarele numerice şi de programele spaţiale pentru a
aduce în prim-plan potenţialul conceptelor de prelucrare a imaginilor. Tehnici de
îmbunătăţire a unor imagini transmise din spaţiul cosmic s-au folosit, spre
exemplu, pentru corectarea diferitelor tipuri de distorsiuni ale imaginilor preluate
cu o cameră video de la bordul staţiei spaţiale Ranger 7. Asemenea tehnici au
servit ca bază pentru optimizarea metodelor de restaurare şi îmbunătăţire a
imaginilor recepţionate de la misiunile spaţiale Surveyor, Mariner şi Apollo.
Din 1964 până în prezent progresele în domeniul prelucrării imaginilor au
fost impresionante. Pe lângă aplicaţiile în tehnica spaţială, aceste tehnici se
folosesc, la ora actuală, într-o multitudine de alte aplicaţii, care necesită folosirea
unor metode capabile să îmbunătăţească informaţia vizuală, în vederea optimizării
analizei şi interpretării de către observatorul uman.
În medicină, spre exemplu, metodele computerizate de prelucrare fac
posibilă îmbunătăţirea contrastului sau codarea intensităţilor (nivelurilor de gri)
imaginilor monocrome în culori, pentru uşurarea interpretării radiografiilor sau a
altor tipuri de imagini biomedicale.
Tehnici de îmbunătăţire similare se folosesc şi pentru studiul poluării cu
ajutorul imaginilor aeriene sau preluate de la sateliţi. Metode de îmbunătăţire şi
restaurare se folosesc şi pentru prelucrarea imaginilor degradate ale unor obiecte
irecuperabile (tablouri, spre exemplu) sau în experimente prea costisitoare pentru a
fi repetate.
În fizică a devenit obişnuită folosirea calculatoarelor pentru restaurarea şi
îmbunătăţirea imaginilor în experimente din domeniul plasmei de energie înaltă
sau microscopiei electronice.
Aplicaţii similare se întâlnesc în astronomie, biologie, medicină nucleară,
criminalistică, apărare şi, nu în ultimul rând, în industrie în domeniul controlului
(mai ales a celui nedistructiv: optico-vizual, cu ultrasunete, cu lichide penetrante,
cu radiaţii penetrante etc).
100
Figura 3.1. prezintă câteva exemple tipice de rezultate ce se pot obţine

folosind tehnici de prelucrare digitală. Imaginile originale sunt cele din stânga, în
dreapta fiind prezentate imaginile obţinute în urma prelucrării. Figura 3.1.a
prezintă o imagine afectată de zgomot electronic iar figura 3.1.b prezintă rezultatul
reducerii zgomotului prin mediere. În figura 3.1.c este o imagine cu contrast scăzut
ce devine este mult mai uşor de interpretat după îmbunătăţirea de contrast (figura
3.1.d). Figura 3.1.f prezintă rezultatul filtrării unei imagini flu (contur imprecis)
(figura 1.1.e), iar figura 3.1.h ilustrează posibilitatea extragerii anumitor regiuni de
interes dintr-o imagine tomografică (figura 3.1.g), în vederea reprezentării
tridimensionale. Exemplele prezentate ilustrează rezultate ale prelucrării digitale de
imagini realizate în scopul îmbunătăţirii interpretării lor de către ochiul uman.
Fig. 0.1 Prelucrări şi optimizări informatizate de imagini

101
Prelucrarea imaginilor digitale presupune folosirea unor tehnici exprimate,

de obicei, sub forma unor algoritmi. Din această cauză, cu excepţia achiziţiei şi
redării imaginilor, majoritatea celorlalte funcţii de prelucrare pot fi implementate
soft.
Singurele motivaţii ce justifică, în anumite aplicaţii, implementarea hard a
anumitor algoritmi sunt necesitatea asigurării unei viteze mari de prelucrare sau
depăşirea anumitor limitări fundamentale ale calculatoarelor. Spre exemplu, pentru
prelucrarea imaginilor obţinute în microscopia electronică, se impune reducerea
zgomotului din imagini prin medierea acestora de-a lungul unui set de imagini şi
cu o viteză corespunzătoare ratei video (25 de cadre/secundă). Arhitectura
magistralelor majorităţii calculatoarelor nu poate gestiona cantitatea de informaţie
la rata de transfer cerută de această aplicaţie şi, din această cauză, sistemele de
prelucrare de imagini sunt, la ora actuală, combinaţii de calculatoare uzuale şi plăci
specializate de prelucrări hard, operaţiile fiind supervizate de către pachetele de
programe instalate pe calculator. Cu toate că există încă o piaţă importantă pentru
sisteme de prelucrare de imagini foarte performante, pentru aplicaţii de mare
anvergură cum ar fi prelucrarea imaginilor satelitare, tendinţa de miniaturizare şi
de combinare a calculatoarelor de uz general cu echipamente (plăci) specializate în
prelucrarea hard a imaginilor câştigă din ce în ce mai mult teren. În particular,
principalul echipament hard ce se adaugă la arhitectura clasică a PC-urilor constă
într-o combinaţie de digitizor şi registru de imagine ("frame buffer"), pentru
digitizarea şi stocarea temporară a imaginilor, o aşa-numită unitate de procesare
aritmetică/logică (ALU) utilizată pentru operaţiile de tip aritmetic şi logic în timpi
comparabili cu ratele de transfer video şi unul sau mai multe registre de imagine,
pentru asigurarea unui acces rapid la date în timpul prelucrării.
Din punctul de vedere al programelor utilizate, pe piaţă este disponibil la ora
actuală un număr semnificativ de asemenea programe de prelucrare. În combinaţie
cu alte pachete de programe (de grafică computerizată, de exemplu) ele constituie
un foarte util punct de plecare pentru soluţionarea unor probleme specifice de
prelucrare şi optimizare de imagini. Soluţiile obţinute prin implementare soft sunt,
ulterior, transferate (portate) pe plăci specializate de prelucrare hard pentru
obţinerea unei viteze superioare.
Prelucrările de imagini se caracterizează prin faptul că folosesc tehnici
specifice. Cu toate acestea, metode care duc la rezultate foarte bune în unele
aplicaţii, sunt total inadecvate în altele. Ceea ce pun la dispoziţie hard-ul şi
programele soft este un punct de pornire în dezvoltarea unor aplicaţii specifice,
care necesită o muncă de cercetare şi dezvoltare în general foarte laborioasă.
Problemele care vor fi prezentate în continuare au în vedere tocmai să pună la
dispoziţia studenţilor de la specializările Ingineria şi Managementul Calităţii și
Ingineria Sudării, din cadrul facultăţii IMST din Universitatea Politehnica din
Bucreşti, uneltele necesare acestui tip de activităţi.
102
3.2 Eşantionarea şi cuantizarea imaginilor

Pentru prelucrarea digitală a imaginilor cu ajutorul unui soft specializat
avem nevoie de forma digitală a acestora, respectiv de o matrice compusă din
interpretări binare de dimensiuni finite.
Pentru digitizare, imaginea se eşantionează cu ajutorul unei reţele discrete,
iar fiecare eşantion (sau pixel), este cuantizat folosind un număr finit de biţi. Pentru
afişare, imaginea digitală se converteşte din nou în formă analogică.
O metodă simplă de eşantionare este explorarea (scanarea) imaginii, linie
după linie, şi eşantionarea fiecărei linii. De exemplu, camera video cu tub vidicon
sau având un dispozitiv videocaptor de tip CCD, face o asemenea scanare a
imaginii chiar în procesul de captare.
3.2.1 Tuburile vidicon
Ideea utilizării unui tub fotoconductiv a apărut în anul 1935 (Bobitts), dar
realizarea propriu zisă a vidiconului a avut loc în 1950 de către Weimer, Forgue,
Goodrich, care şi-au anunţat-o în revista „Electronics” (SUA). Ţinta folosită, din
trisulfură de stibiu, a fost îmbunătăţită simţitor după 1950. S-au investigat şi alte
materiale, dar importanţă practică au căpătat, în acest domeniu, doar trisulfura de
stibiu şi monixidul de plumb.
În prezent, la camerele de televiziune în culori se foloseşte aproape în
exclusivitate plumbiconul, realizat cu strat de Pb0 de către Hann în anul 1962. În
anul 1967, Crowell anunţă realizarea unui tub videocaptor cu ţintă de siliciu, numit
ulterior sidicon.
În afara tuburilor vidicon sensibile în domeniul vizibil există și o varietate
destul de mare de tuburi analizoare de imagini, sensibile la altfel de tipuri de
radiații sau vibrații mecanice precum: infraroşu, ultraviolet, radiaţii X, ultrasunete.
Tuburile vidicon sensibile la infraroşu (destinate termografiei) au ţinta
realizată din materiale cu sesibilitate spectrală maximă pentru λ≥1 μm (de exemplu
sulfură de plumb).
Tuburile vidicon sensibile la ultraviolet au fereastra frontală realizată din
cuarţ. Ţinta se realizează din seleniu, sensibil până la λ=200 nm.
Tuburile sensibile la raze Roentgen (X) au o serie de particularităţi: ţinta
este foarte groasă datorită puterii de pătrundere foarte mari a acestor radiaţii,
fereastra frontală este din aluminiu, care reţine doar 15 % din radiaţia incidentă
(faţă de sticlă care reţine 80 -85 %), iar datorită inexistenţei obiectivelor pentru
raze X, a fost necesară realizarea de tuburi vidicon cu suprafaţă foarte mare a ţintei
(ex. 40 x 40 cm). Ţinta este realizată din seleniu sau monixid de plumb.
Tuburile sensibile la ultrasunete au ţinta realizată din materiale
piezoelectrice: cristale de cuarţ, sare Seignette, titanat de Ba. Având în vedere
particularităţile propagării ultrasunetelor, aceste tuburi funcţionează în medii
lichide, medii în care sunt situate şi sursele de ultrasunete.
Alte tipuri de imagini, cum ar fi filmele sau paginile tipărite, se scanează în

mod analog, cu ajutorul unor echipamente numite scanere.
103
În figura 3.2 este prezentat principiul de obţinere a imaginilor digitale,

precum şi transformarea inversă în formă analogică.
Digitizare
Redare
Fig. 0.2 Eşantionarea, cuantizarea şi afişarea imaginilor
În figura 3.2 bis se prezintă eșantionarea unei imagini reale în spațiul
bidimensional prin luarea în considerare a valorilor ce se află în nodurile
unei rețele eșantionată corespunzător (teorema Nyquist) cu pasul Δx.
Fig. 3.2 bis a) Imaginea reală și b) imaginea eșantionată pe niveluri de gri în spațiul bidimensional
f(x,y)
3.2.2 Teoria eşantionării în spaţiul bidimensional

3.2.2.1 Imagini cu spectru limitat
Procesul de digitizare aplicat imaginilor poate fi înţeles prin modelarea cu
ajutorul semnalelor cu spectru limitat. Deşi în realitate imaginile cu spectru limitat
sunt rare, totuşi ele pot fi aproximate în genere ca funcţii cu spectru limitat.
Funcţia f(x,y) se numeşte funcţie cu spectru limitat dacă transformata sa
Fourier este zero în afara unei regiuni delimitate din planul frecvenţei
(figura 3.3):
(3.1)
unde şi se numesc lărgimile de bandă x, respectiv y.
104
Dacă spectrul are o simetrie circulară, atunci lărgimea de bandă va fi

.
Fig. 0.3 Transformarea Fourier a funcţiilor cu spectru limitat

3.2.2.2 Eşantionarea
Eşantionarea poate fi definită ca un proces prin care, dintr-o mulţime
conţinînd un număr (posibil infinit) de elemente se extrage o submulţime cu un
număr finit de elemente. În contextul imaginilor, eşantionarea asigură prelevarea
informaţiei referitoare la intensitatea sau culoarea imaginii în puncte situate într-o
reţea cu pas constant, numită şi grilă de eşantionare.
Reconstrucţia exactă a imaginii originale pe baza eşantioanelor prelevate
este posibilă teoretic dacă imaginea este un semnal de bandă limitată şi pasul de
eşantionare este mai mic decît o limită stabilită de teorema eşantionării. Prin
urmare este necesar ca pasul critic de eşantionare este invers proporţional cu dublul
benzii de frecvenţă.
Aceast lucru poate fi explicat matematic prin faptul că transformata Fourier
a unei funcţii eşantionate este duplicatul periodic al transformatei Fourier al
funcţiei originale. Pentru a se demonstra aceasta se va considera o imagine
eşantionată ideal, care se reprezintă ca un tablou bidimensional de funcţii Dirac
delta, situate pe o reţea dreptunghiulară cu pasul , (figura 3.4), definită de
relaţia:
(3.2)
Fig. 0.4 Reţea de eşantionare
105
Fig. 3.4 bis Citirea valorilor functiei continue de luminanta f(x,y) doar in pozitiile corespunzatoare
punctelor retelei
Rezultatul eşantionării poate fi definit cu ajutorul expresiei:
(3.3)
Transformata Fourier a funcţiei gp cu pasul este o funcţie cu pasul

(1/Δx,1/Δy) notată cu şi este definită de ecuaţia:
(3.4)
unde: ⁄ ⁄ .
Prin aplicarea proprietăţii de multiplicare din domeniul frecvenţă,
transformata Fourier a imaginii eşantionate , va fi:
(3.5)
Din ecuaţia (3.5) rezultă că transformata Fourier a imaginii eşantionate este

replica periodică, scalată a transformatei Fourier a imaginii de intrare, pe o reţea al
cărei pas este (figura 3.5).
Fig. 0.5 Spectrul imaginii eşantionate

106
În figura 3.5 bis se prezintă imaginea originală, transformata Fourier a

acesteia 3D (spectrul în frecvență) precum și spectrul 2D în nuanțe de gri.
a) b) c)
Fig. 3.5 bis a) Imaginea originală, b) Spectrul imaginii originale (3D), Spectrul imaginii originale
(reprezentarea 2D).
De notat că imaginile din lumea reală nu sunt semnale de bandă limitată.
Pentru limitarea benzii este necesară utilizarea unui filtru de tip trece jos înainte de
eşantionare sau concomitent cu acest proces. În literatură, acest filtru este denumit
curent ”anti alias”, iar erorile pricinuite de neutilizarea unei asemenea filtrări ”erori
alias”. Aşa cum se ilustrează în exemplul unidimensional din figura 3.6, erorile
alias pot produce în unele situaţii o alterare semnificativă a rezultatului
eşantionării.
Fig. 0.6 Exemplu de eroare alias la eşantionarea unui semnal sinusoidal, de perioadă spaţială λ, cu
nerespectarea condiţiei Δx < 1/2λ.
În figura 3.6 bis se prezintă rețeaua de eșantionare (funcție Dirac) în spațiul
bidimensional 2D a), spectrul acesteia în spațiile tridimensional b) și bidimensional
c).
107
a) b) c)
Fig. 3.6 bis a) Rețeaua de eșantionare (funcție Dirac) în spațiul bidimensional 2D, b) spectrul acesteia
în spațiile tridimensional b) și c) bidimensional.
Imaginile folosite curent în prelucrare conţin între 64x64 eşantioane (pixeli)
şi 2048x2048 eşantioane.
În figura 3.7a), este redată o imagine în formatul 256x256 pixeli, în timp ce
versiunea subeşantionată la 64x64 de pixeli este redată în figura 3.7b). Înainte de
reeşantionare, imaginea a fost filtrată cu un filtru anti alias (trece-jos).
Numărul de pixeli de pe linie stabileşte rezoluţia pe orizontală, în timp ce
numărul de pixeli de pe coloană stabileşte rezoluţia verticală a imaginii. În optică,
rezoluţia se măsoară in inversul unei unităţi de grad. Acuitatea vizuală corespunde
unui unghi de aproximativ 2 minute. Detalii ce se proiectează pe pupilă sub un
unghi mai mic decât acesta nu mai sunt percepute distinct.
Fig. 0.7 a) imaginea originală, de 256 x 256 pixeli; b) imaginea subeşantionată la 64 x 64 pixeli.
3.2.2.3 Refacerea imaginii utilizând eşantioanele acesteia

Din proprietatea de unicitate a transformatei Fourier se ştie că, dacă spectrul
imaginii originale se poate reface folosind spectrul imaginii eşantionate, atunci
vom putea obţine şi imaginea interpolată pe baza imaginii eşantionate.
Dacă frecvenţele de eşantionare pe cele două axe, x şi y, sunt de două ori
mai mari decât lărgimea de bandă, respectiv dacă:
108
(3.6)
sau dacă intervalele de eşantionare sunt mai mici decât jumătate din
(1/lărgimea de bandă) corespunzătoare, atunci poate fi refăcută printr-o
filtrare trece jos cu caracteristica de frecvenţă următoare:
(3.7)
{
Unde este orice regiune ale cărei margini se află în suprafaţa cuprinsă
între dreptunghiurile şi , aşa cum se poate observa şi din figura 3.5.
Se va putea scrie deci că:
̃ (3.8)
Analizând relaţia (3.8) se extrage facil ideea că rezultatul obţinut reprezintă
întocmai imaginea refăcută prin filtrarea imaginii eşantionate.
3.2.2.4 Teorema Nyquist, efectul "alias" şi frecvenţele de suprapunere
Teorema eșantionării Nyquist garantează că semnalele limitate în bandă
(adică, semnale care au o frecvență maximă) pot fi reconstruite perfect din
versiunea lor eșantionată, dacă rata de eșantionare este mai mare decât dublul
frecvenței maxime.
În cazul prezentat anterior valorile minime ale frecvenţei de eşantionare,
şi , se numesc frecvenţele Nyquist. Complementarele din domeniul timp
se numesc intervale Nyquist.
Teoria eşantionării precizează că o imagine cu spectru limitat, eşantionată cu
frecvenţele Nyquist, poate fi refăcută fără nici o eroare prin filtrarea imaginii
eşantionate cu un fitru de tip trece-jos (doar valorile mai mici decât cea precizată
vor fi luate în considerare).
Atunci când frecvenţele de eşantionare sunt mai mici decât frecvenţele
Nyquist, respectiv şi atunci replicile periodice ale
lui se vor suprapune, rezultând un spectru distorsionat ( ) (figura
3.6), de unde rezultă că imaginea iniţială în spectru (şi implicit în timp)
nu va mai putea fi refăcută cu exactitate.
Fig. 0.8 Efectul "alias" - frecvenţele de suprapunere
109
Frecvenţele mai mari decât jumătate din frecvenţele de eşantionare (mai

mari decât , respectiv din figura 3.8 se numesc frecvenţe de suprapunere.
Această suprapunere parţială de perioade succesive din spectru cauzează apariţia
frecvenţelor de suprapunere în imaginea originală.
Fenomenul se numeşte efect "alias". Erorile de "alias" nu pot fi eliminate
prin filtrarea ce urmează transformării. Acesta poate fi înlăturat numai printr-o
filtrare trece jos a imaginii iniţiale astfel încât lărgimea de bandă să fie mai mică
decât jumătate din frecvenţa de eşantionare, satisfăcându-se în felul acesta condiţia
teoremei lui Nyquist (relaţia (3.6)).
Procesele de eşantionare prezentate anterior sunt bazate pe concepte
idealizante. Imaginile reale nu au spectru limitat, ceea ce duce la apariţia erorilor
de tip "alias", care pot fi reduse printr-o filtrare iniţială a imaginii (înaintea
eşantionării), dar cu dezavantajul atenuării frecvenţelor înalte. În consecinţă,
imaginea va fi înceţoşată ("blurred"), lucru care se petrece şi în procesul de
achiziţie, deoarece sistemele de descompunere a imaginii au, în practică, o apertură
finită.
Funcţia de transfer a filtrului trece-jos de reconstrucţie nu va fi ideală,
aceasta depinzând de apertura sistemului de afişare.
Un sistem perfect de refacere a imaginii necesită un proces de interpolare
infinită între eşantionele .
Pentru sistemul de afişare, asta înseamnă că "spotul" acestuia trebuie să aibă
o distribuţie a intensităţii luminoase dată de funcţia sinc (sinus cardinal
), care are o durată infinită şi prezintă lobi negativi.
În tabelul 3.1 sunt prezentate câteva funcţii folosite pentru interpolare.
Interpolarea bidimensională poate fi realizată printr-o succesiune de interpolări pe
rânduri, respectiv pe coloane. Filtrele de ordin zero respectiv de ordin unu, dau
interpolări în trepte, respectiv liniare între eşantioane. Filtrele de ordin superior pot
duce la interpolări pătratice (n=2) respectiv cubice (n=3). Pentru , filtrele de
ordinul n pot să conveargă spre o funcţie gaussiană.
În figura 3.9 se prezintă diferite exemple de refacere a imaginilor plecând de
la funcțiile simple de interpolare dreptunghiulară, triunghiulară și cubică.
În figura 3.10 este prezentat efectul real al implementării interpolării în
refacerea imaginii continue. Rezoluţia în frecvenţă, pierdută din cauza filtrului de
reconstrucţie, depinde de dimensiunea lobului principal. Deoarece |sinc(x)^n |<1
pentru orice x, lobul principal al filtrului de ordinul n va deveni tot mai îngust, pe
măsură ce n creşte. Prin urmare, dintre toate funcţiile prezentate în tabelul 3.1,
filtrul de ordin zero este singurul care prezintă pierderi minime de spectru
(rezoluţie), dar va avea eroare maximă de interpolare.
110
Tabelul nr. 0.1 Funcţii de interpolare a imaginilor
111
a)
b)
c)
Fig. 0.9 Exemple de refacere a imaginilor plecând de la funcțiile simple de interpolare: a)
dreptunghiulară, b) triunghiulară și c) cubică
112
Fig. 0.10 Efectul interpolării imaginilor reale

În practică, interpolarea cu funcţii de ordinul întâi (liniare) oferă un
compromis satisfăcător între pierderea de rezoluţie şi acurateţea imaginii
reconstruite.
3.2.3 Cuantizarea imaginilor
Pasul ulterior eşantionării în digitizarea imaginilor este cuantizarea
(cuantificarea).
Imaginile reale (analogice) conţin o infinitate de nuanţe de gri sau culori.
Având în vedere faptul că eşantioanele imaginii sunt reprezentate după conversie
folosind un număr finit de biţi, rezultă şi un număr finit de niveluri posibile.
Mărimile care pot lua un număr finit de valori se numesc cuantizate, iar
operaţia prin care o mărime continuă se transformă într-una cuantizată se numeşte
cuantizare.
Un cuantizor face corespondenţa dintre o variabilă continuă u şi o variabilă
discretă u' care ia valori dintr-un set finit de numere {r1,..., rL}. Această alocare se
face în general cu o funcţie scară şi regula este următoarea: se defineşte {tk; unde
k=1,...,L+1] un set de tranziţii crescătoare sau niveluri de decizie, unde t1 şi tL+1
sunt valoarile minimă, respectiv, maximă a lui u. Dacă u este în intervalul (tk, tk+1),
atunci i se alocă nivelul rk, al k-lea nivel de reconstrucţie.
Cel mai simplu şi mai uzual cuantizor este cel uniform. Se consideră ieşirea
unui senzor de imagine cu valori între 0,0 şi 10,0. Dacă eşantioanele sunt
cuantizate uniform cu 256 de niveluri (codare 8 biţi = 28 = 256), atunci nivelurile
de tranziţie şi de reconstrucţie sunt:
113
(3.9)
(3.10)
Intervalul este constant pentru diferite valori ale
lui k şi este numit interval de cuantizare.
Imaginea din figura 3.11 este reprezentată pe 8 biţi, ceea ce corespunde la un
număr maxim de 28 = 256 niveluri de gri. În figura 3.12, aceeaşi imagine este
reprezentată succesiv pe 32, 16, 8, și 4 niveluri de gri, folosind cuantizarea cu pas
constant, numită cuantizare uniformă.
Fig. 0.11 Imagine reprezentată pe 256 niveluri de gri
a) b)
c) d)
Fig. 0.12 Cuantizare uniformă. Imagine cu: a) 32 niveluri de gri; b) 16 niveluri de gri; c) 8 niveluri de gri;
d) 4 niveluri de gri.
114
Se poate remarca la aceste imagini apariţia unor contururi false (fenomen de

conturare) în zone de imagine netede, cu variaţii lente ale luminanţei. Fenomenul
de conturare este o consecinţă a erorilor introduse de procesul de cuantizare.
Conturarea este nu este perceptibilă în imagini redate pe 128 sau 64 de niveloride
gri, motiv pentru care acele imagini nu au fost incluse în figură. Practic, erorile sau
zgomotul de cuantizare din acele imagini rămân imperceptibile ochiului. Cu toate
acestea, zgomotul de cuantizare produce efecte nedorite asupra unor operatori de
prelucrare sensibili la zgomot, cum sunt cei de derivare, folosiţi la extragerea
contururilor.
Cuantizarea uniformă nu asigură o reprezentare optimă, cu o eroare medie
patratică minimă, decât pentru cazul particular în care nivelurile de gri au o
distribuţie uniformă.
În general se ia în considerare doar cuantizarea cu memorie zero, care
operează la un moment dat numai asupra unui eşantion de intrare, iar valoarea de
ieşire depinde numai de acel eşantion. Asemenea cuantizori sunt utili în tehnicile
de codare de imagine.
Deoarece sistemele de achiziţie a imaginilor sunt proiectate de cele mai
multe ori pentru a servi aplicaţii diverse, distribuţia nivelurilor de gri la conversia
analog numerică este în general necunoscută. În medie se poate considera
uniformă. În plus, sistemele de achiziţie contemporane asigură o cuantizare
suficient de fină pentru a reduce importanţa problemei minimizării erorilor de
cuantizare. Totuşi, în numeroase situaţii, optimizarea procesului de cuantizere a
imaginilor rămâne de actualitate. Este cazul compresiei imaginilor sau al tipăririi
imaginilor color folosind o paletă redusă de culori.
Este de notat desemenea că operaţia de cuantizare este ireversibilă deoarece,
pentru o valoare dată de ieşire, nu se poate determina în mod unic valoarea de la
intrare. Din acest motiv, un cuantizor introduce distorsiuni, pe care orice metodă de
proiectare trebuie să încerce să le minimizeze.
************************** curs 14 ****************************
3.3 Îmbunătăţirea imaginilor
Termenul de digital image processing, (prelucrare digitală a imaginilor) se
referă la prelucrarea cu ajutorul calculatorului a semnalului bidimensional de
televiziune. Într-un context mai larg, se poate spune că el cuprinde orice tip de
prelucrare a unor informaţii de tip bidimensional.
Prelucrarea digitală a imaginilor are un spectru foarte larg de aplicaţii:
- transmisia şi memorarea de imagine pentru aplicaţii industriale de tip
inspecţie automată;
- captarea, înregistrarea şi prelucrarea de imagini pentru procesele de
control nedistructiv (ultrasunete, radiaţie infraroşu, radiaţii penetrante,
lichide penetrante etc);
- recunoaşterea formelor, transmisia şi memorarea de imagine pentru
aplicaţii economice (stabilirea automată a stocurilor, a preţurilor etc);
- procesarea medicală a imaginilor tomograf, ultrasonografice ("medical
imaging");
115
- prelucrarea imaginilor radar sau sonar;

- prelucrarea imaginilor undelor seismice provocate de explozii controlate
în vederea descoperirii zăcămintelor din subsol.
Scopul metodelor de îmbunătăţire a imaginilor este accentuarea anumitor

caracteristici pentru a uşura analiza sau redarea lor.
Tehnicile de îmbunătăţire a imaginilor transformă un nivel de gri în alt nivel
de gri, după o anumită funcţie, sau realizează operaţii de tip "fereastră" în imediata
vecinătate a pixelului (transformări, convoluţii, pseudocolorări etc).
3.3.1 Metode şi algoritmi de îmbunătăţire a imaginii
Îmbunătăţirea imaginilor se referă la punerea în evidenţă a unor caracteristici
ale imaginii (contururi, contrast etc), pentru a o face mai elocventă pentru diferite
tipuri de aplicaţii. Metodele de îmbunătăţire nu măresc conţinutul de informaţii,
dar măresc dinamica caracteristicilor alese, pentru a putea fi observate mai uşor.
Dificultatea cea mai mare constă în alegerea criteriilor de îmbunătăţire, motiv
pentru care există o multitudine de tehnici empirice de îmbunătăţire, majoritatea
intractive.
Având în vedere utilitatea lor în practică, în toate aplicaţiile legate de
prelucrările digitale de imagini, aceste metode sunt foarte importante.
Din punctul de vedere al algoritmilor utilizaţi pentru îmbunătăţirea imaginii,
se disting patru categorii mari de tehnici de îmbunătăţire:
- operaţiuni punctuale care cuprind: mărirea contrastului, atenuarea
zgomotului, operaţiuni de tip fereastră şi modelarea imaginii prin
histograme;
- operaţiuni spaţiale dintre care mai importante sunt: curăţarea de zgomot,
filtrarea mediană, filtrarea trece-jos, trece-sus, trece-bandă şi tehnica de
"zooming" a imaginii;
- operaţiuni de transformare a imaginilor, care cuprind: filtrarea liniară,
filtrarea de tip radical sau filtrarea homomorfică (transformare între două
structuri alegbrice: grupuri, inele, vectori, matrici etc);
- operaţiuni de pseudocolorare între care se disting tehnicile de colorare
falsă şi pseudocolorare a imaginilor.
3.3.1.1 Operaţiuni punctuale
Operaţiunile punctuale sunt aşa-numite operaţii "cu memorie zero", la care
un anumit nivel de gri , trece în alt nivel de gri , în conformitate
cu o funcţie .
Dintre aceste operaţii se va realiza o trecere în revistă a celor mai importante
dintre ele.
Accentuarea de contrast este necesară mai ales în cazul imaginilor cu
contrast mic, din cauza iluminării slabe sau dinamicii scăzute a elementului
traductor imagine-curent electric.
Funcţia matematică utilizată este:
116
(3.11)
Parametrii a şi b se obţin din examinarea histogramei imaginii, iar m, n, p

determină gradul de accentuare a contrastului.
În figura 3.13 se prezintă o accentuare de contrast cu următorii parametrii:
ş
(3.12)
n>1, pentru regiunea medie de gri şi b (2/3)L
Inversarea (negativarea) imaginilor este folosită în redarea imaginilor

medicale, sau la realizarea de imagini negative digitale. Transformarea se face, în
acest caz, conform funcţiei:
(3.13)
Relaţia dintre imaginea originală şi imaginea prelucrată este prezentată în
figura 3.14:
Fig. 0.13 Accentuare de contrast
Fig. 0.14 Negativarea imaginii
3.3.1.2 Operaţiuni de tip fereastra

Funcţiile corespunzătoare acestor transformări punctuale sunt:
{ (3.14)
117
{ (3.15)
Reprezentările grafice ale celor două transformări sunt date în figura 3.10.
Aceste transformări permit extragerea ("segmentarea") anumitor niveluri de
gri din restul imaginii, în raport cu un prag predefinit de programator.
Ele sunt utile atunci când diferite caracteristici ale imaginii sunt conţinute în
regiuni cu niveluri de gri diferite.
Fig. 0.15 Operaţiuni de tip fereastră

Extragerea unui bit de rangul n dintr-o imagine în care fiecare pixel este
cuantizat cu B biţi se realizează printr-o funcţie de forma:
(3.16)
Imaginea care va fi obţinută la ieşire va fi definită de relaţia:
{ (3.17)
Acest tip de prelucrare este folositor pentru determinarea biţilor
nesemnificativi din punct de vedere vizual într-o imagine.
În general, se poate spune că doar primii 6 biţi au semnificaţie din punct de
vedere vizual, contribuţia celorlalţi fiind legată mai mult de redarea detaliilor fine
din imagine, fără să ofere informaţii asupra structurii acesteia.
Scăderea imaginilor este necesară pentru compararea a două imagini
complexe cu multe elemente, dar având deosebiri relativ mici între ele. Cea mai
simplă metodă constă în extragerea uneia din cealaltă prin scădere. Ca exemplu
poate fi menţionată detectarea componentelor lipsă de pe un circuit, prin scăderea
imaginii plăcii echipate, de pe banda de asamblare, din cea a plăcii asamblate
corect. Alt domeniu de aplicaţie constă în vizualizarea vaselor de sânge şi a
arterelor, pornind de la imagini obţinute cu raze x. În acest caz, în circuitul sanguin
este injectată o soluţie opacă pentru razele x şi se scad imaginile preluate, înainte şi
după injectare. Diferenţa celor două imagini evidenţiază traiectoria circuitului
sanguin.
Îmbunătăţirea imaginilor prin histograme
Histograma este reprezentarea frecvenţei de apariţie a diferitelor niveluri de
gri într-o imagine. Prin modelarea histogramei se modifică imaginea, astfel încât să
obţinem o imagine cu histograma dorită. O aplicaţie de acest gen este utilă, de
118
exemplu, pentru vizualizarea unor imagini cu contrast scăzut (având o histogramă

foarte îngustă).
Egalizarea histogramei se face în scopul obţinerii unei imagini cu
histogramă uniformă. Considerăm valoarea unui pixel u ca o variabilă aleatoare, cu
funcţia de densitate de probabilitate pu(u) şi o distribuţie de probabilităţi
cumulativă:
(3.18)
În acest caz, variabila aleatoare:
(3.19)
∫
va fi distribuită uniform între 0 şi 1.

Pentru implementarea acestei transformări la imagini digitale, se presupune
că imaginea iniţială u are L valori xi, i = 0, 1,..., L-1, având probabilităţile pu(xi).
Aceste probabilităţi pot fi determinate din histograma imaginii digitale, care dă
numărul h(xi) de pixeli care au nivelul de gri xi.
Atunci:
(3.20)
∑
Funcţia de ieşire v' se obţine după cum urmează:
(3.21)
∑
[ ] (3.22)
unde vmin este valoarea minimă pozitivă obţinută pentru v. De notat că v este
o variabilă discretă care ia valoarea:
(3.23)
∑
Ecuaţia (3.23) recuantizează uniform setul de valori {Vk} în {V’k}.

Figura 3.16 prezintă un algoritm de egalizare a histogramei unei imagini
digitale:
Fig. 0.16 Algoritm egalizare de histogramă

În figura 3.17 este prezentat rezultatul aplicării unui algoritm de egalizare a
histogramei pentru imaginea din figura 3.17.a, având un contrast foarte scăzut
(histograma ei este foarte îngustă - imaginea 3.17.b). În figura 3.18.a este
prezentată imaginea cu histograma egalizată, iar în 3.18.b modificarea histogramei.
119
Fig. 0.17 Imagine cu contrast scăzut: a - imaginea reală, b – histograma imaginii
Fig. 0.18 Rezultatul egalizării de histogramă
3.3.1.3 Operaţiuni spaţiale

Spre deosebire de operaţiunile punctuale, cele spaţiale se realizează asupra
pixelilor din imaginea iniţială, dar şi asupra pixelilor din imediata lor vecinătate.
Uneori, imaginea este convoluţionată (compusă) cu un filtru cu răspuns finit numit
mască spaţială.
Dintre operaţiunile spaţiale vor fi enumerate în continuare cele mai uzuale,
cum ar fi:
- mediere spaţială;
- filtrare trece-jos spaţială;
- filtrare trece-sus spaţială;
- filtrare trece-bandă spaţială;
- inversarea de contrast;
Medierea spaţială: în acest caz, fiecare pixel este înlocuit cu o medie

ponderată a pixelilor din vecinătate, conform relaţiei:
(3.24)
∑ ∑
unde: y(n,m) şi v(n,m) sunt imaginile de intrare, respectiv ieşire, W este o

fereastră aleasă corespuzător, iar a(k,l) reprezintă ponderea filtrării.
O clasă comună de filtre spaţiale mediane este cea la care ponderile sunt
aceleaşi:
(3.25)
∑ ∑
unde: , iar NW reprezintă numărul pixelilor din fereastra W.
120
O altă filtrare spaţială mediană, utilizată frecvent, este dată de transformarea:

(3.26)
Se observă că, în acest caz, fiecare pixel este înlocuit cu media sumei dintre
valoarea lui şi media a patru pixeli din vecinătatea sa.
Ferestrele utilizate pot fi de de dimensiuni mai mici sau mai mari, în funcţie
de aplicaţie şi de performanţele necesare.
Este evident că folosirea unor ferestre de dimensiuni mai mari duce la
creşterea performanţelor, în detrimentul, timpului de calcul şi al capacităţii de
memorie necesare.
Exemple de ferestre utilizate, împreună cu valoarea coeficienţilor a(k,l), sunt
prezentate în figurile 3.19.a, b şi c:
Fig. 0.19 Ferestre utilizate în filtrarea spaţială mediană

În filtrarea mediană pixelul din imaginea de intrare se înlocuieşte cu media
pixelilor conţinuţi într-o fereastră din jurul pixelului:
(3.27)
unde: W este o fereastră aleasă corespunzător.
Algoritmul de filtrare mediană necesită aşezarea valorilor pixelilor din
fereastra W în ordine crescătoare sau descrescătoare şi determinarea valorii medii.
În general, fereastra se alege astfel ca NW să fie impar. În cazul când NW este
par, media se determină ca media celor două valori din mijlocul şirului ordonat.
Ferestrele tipice utilizate au dimensiuni de 3X3, 5X5, 7X7 sau fereastra în cinci
puncte din figura 3.19.c.
Filtrul median are următoarele proprietăţi:
- este un filtru neliniar: pentru două secvenţe x(m) şi y(m), media
;
- este util pentru înlăturarea liniilor sau pixelilor izolaţi, cu păstrarea
rezoluţiei spaţiale: are performanţe slabe când numărul pixelilor afectaţi de zgomot
este mai mare sau egal cu jumătate din numărul total al pixelilor din fereastră.
Alternative pentru filtrarea mediană constau în înlocuirea zgomotului izolat
prin găsirea unei medii spaţiale şi înlocuirea pixelului cu această valoare medie
dacă valoarea zgomotului este mare, adică dacă v(m,n)-y(m,n) este mai mare decât o
valoare prestabilită.
Pentru un zgomot de tip gausian aditiv se folosesc algoritmi ce utilizează
proprietăţile statistice ale imaginii şi zgomotului. Există, de asemenea, algoritmi
121
adaptivi ce ajustează răspunsul filtrului în concordanţă cu variaţiile locale ale

proprietăţilor statistice.
Pentru zgomot multiplicativ se utilizează algoritmi de curăţare în vederea
refacerii imaginilor.
În figura 3.20 este prezentată în stânga o imagine cu zgomot binar, iar în
dreapta, aceeaşi imagine prelucrată prin filtrare mediană cu o fereastră 3x3.
Fig. 0.20 Atenuarea zgomotului binar folosind filtrarea mediană
În figura 3.21.a, imaginea afectată de zgomot gaussian este filtrată median

pe o fereastră de 3x3 pixeli, rezultând imaginea din figura 3.21.b.
Fig. 0.21 Reducerea zgomotului gaussian prin filtrare mediană

Operaţiunea de accentuare de contur constă în extragerea din imaginea
originală a unui semnal proporţional cu imaginea filtrată trece-jos.
Aceasta este echivalent cu adunarea unui semnal trecut printr-un filtru trece-
sus la imagine.
În general, accentuarea de contur poate fi exprimată matematic printr-o
relaţie de forma:
(3.28)
unde: >0 şi g(m,n) este gradientul definit în mod convenabil al funcţiei
u(m,n).
O funcţie gradient uzuală este laplacianul discret:
(3.29)
122
Din punctul de vedere al prelucrărilor pe care le suferă semnalul, figura 3.22

a, b, c, d prezintă succesiunea acestora şi efectul final asupra imaginii.
Fig. 0.22 Algoritm de accentuare de contur
Fig. 0.23 Accentuare de contur utilizând operatorul laplacian

Filtrare trece-sus şi trece-bandă spaţială:
Medierea spaţială este de fapt o filtrare de tip trece-jos (figura 3.24). Un
asemenea filtru se poate implementa prin scăderea imaginii obţinute prin filtrare TJ
(trece-jos) din imaginea iniţială (figura 3.25).
Fig. 0.24 Filtrare trece-jos Fig. 0.25 Filtrare trece-sus
Filtrarea de tip trece-jos se utilizează pentru atenuarea zgomotului şi

pentru interpolare, iar filtrarea de tip trece-sus se foloseşte pentru extragerea sau
accentuarea contururilor. Filtrarea de tip trece-bandă este utilă pentru
îmbunătăţirea contururilor sau altor caracteristici de tip trece-sus ale unei imagini,
în prezenţa zgomotului. Un filtru de tip trece-bandă poate fi caracterizat de relaţia:
(3.30)
123
unde: hTJ1(m,n) şi hTJ2(m,n) sunt funcţii de transfer a două FTJ (filtre trece-
jos) (figura 3.21).
Fig. 0.26 Filtrarea trece-bandă a imaginilor

În figura 3.27.a este prezentată o imagine reală din biblioteca matlab 7.0 şi
rezultatul trecerii acesteia prin diferite filtre spaţiale: filtru trece-sus (figura 3.27.b),
filtru trece-jos (figura 3.27.c) şi filtru trece-bandă (figura 3.27.d).
Fig. 0.27 Filtrări de imagine cu filtre spaţiale: a – imagine reală din biblioteca matlab 7.0; b - filtru
trece-sus; c - filtru trece-jos; d - filtru trece-bandă
Inversarea de contrast:
Ochiul detectează un obiect pe un fond uniform, în funcţie de mărimea sa şi
de factorul de contrast γ, definit ca:
(3.31)
unde: σ este deviaţia standard a luminanţei obiectului faţă de fond, iar μ este
luminanţa medie a obiectului.
Dacă se consideră un factor de contrast invers, de forma:
(3.32)
unde: μ(m,n) reprezintă luminanţa medie locală, iar σ(m,n) este deviaţia
standard locală a u(m,n), măsurată pe o fereastră W.
124
Mărimile μ(m,n) şi σ(m,n) sunt date de relaţiile:

(3.33)
(3.34)
O transformare de tip inversare de contrast generează o imagine la care

contururile cu contrast slab sunt accentuate.
Un caz special îl constituie transformarea:
(3.35)
care recalculează fiecare pixel în funcţie de deviaţia sa standard, rezultând o
imagine având pixeli cu varianţă (media patratică a abaterilor în mărime absolută a
valorilor inregistrate fată de media aritmetică) unitară, transformare care poartă
numele de scalare statistică. Operaţia duce la rezultate spectaculoase în ceea ce
priveşte punerea în evidenţă a unor detalii care nu apar în imaginea originală.
Interpolarea liniară este o multiplicare a imaginii, la care pixelii care se

intercalează și sunt media aritmetică a pixelilor vecini din imaginea originală.
De exemplu, pentru a mări de 2x2 ori o imagine, interpolarea liniară de-a
lungul liniilor va fi dată de relaţiile:
(3.36)
(3.37)
Pe coloane, valorile interpolării vor fi:
(3.38)
(3.39)
Un rezultat similar se poate obţine prin convoluţia matricii 2Mx2N (obţinută
prin întreţeserea imaginii MxN originale cu o matrice MxN de zerouri), cu
matricea din relaţia:
(3.40)
[ ]
a cărei origine (m=0, n=0) este în centrul matricii.

Algoritmul folosit în acest caz este ilustrat în figura 3.28:
Fig. 0.28 Algoritm de interpolare liniară

Interpolarea de ordin superior se realizează prin intercalarea fiecărei linii şi
coloane cu p linii şi p coloane de zerouri şi convoluţia de p ori cu matricea H.
125

Curs IOPC 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs IOPC 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

s.l.dr.ing.

Stefan Constantin PETRICEANU Curs IOPC Facultatea IMST

Mergând mai departe pe detalierea controlului calităţii produselor se

În funcţie de etapa procesului de fabricaţie controlul poate fi:

- control de recepţie (final), control asupra produselor finite sau semifinite

Controlul statistic este unul din mijloacele moderne de urmărire a procesului

În fiecare astfel de tip de control, anterior prezentat, operatorul uman este

Fig. 0.2 Schema de principiu a unui sistem informatizat de control

Optimizarea deciziei, în ambele situaţii, se realizeazăpe baza utilizării unor

1.2 Compendiu despre studiul materialelor

oricarei ordini cristaline la scară oricât de mică. Absenţa cristalinităţii în condiţiile

Fig. 0.3 Reprezentarea simbolică a unui cristal

Cristalele pot fi ionice, covalente sau metalice, după tipul de legatură

1.3 Clasificarea materialelor

Materialele ceramice sunt acele solide anorganice nemetalice

Elementele componente ale unui sistem de control informatizat sunt:

Lumina vizibilă este formată din unde electromagnetice cu lungimea de

În concluzie, lumina este un ansamblu de unde electromagnetice (radiaţii),

Sursele de lumină care pot fi utilizate în controlul informatizat pot fi de mai

- surse de lumină halogene;

Lungimea d e undă se măsoară în metri şi este dată de relaţia:

Mediile în care se propagă lumina pot fi omogene sau neomogene.Un mediu

Mărimile luminoase, cunoscute în literatura de specialitate şi sub numele de

iluminată. Unele mărimi referitoare la suprafeţele iluminate, considerate surse

În figura 2.3 se prezintă definirea mărimilor fotometrice în care o suprafaţă

Fig. 0.3Schema de principiu pentru definirea mărimilor fotometrice

Intensitatea luminoasă I este o mărime direcţională care caracterizează

unde: – este unghiul sub care este emis fluxul luminos .

lungimea de undă de aproximativ 555 [nm]şi densitatea spaţială de flux energetic

Emitanţa luminoasă M, într-un punct de pe suprafaţa sursei de lumină este

Unitatea de măsură este lumenul pe metru pătrat [ ⁄ ].

Luminanţa L este o mărime direcţională (ca şi intensitatea luminoasă),

unde: – este unghiul format de normala la suprafaţă cu direcţia dată.

IluminareaE într-un punct al unei suprafeţe iluminate este dată de

Dacă nu există posibilitatea de confuzie, se renunţă la precizarea punctului şi

Relaţia (1.9) este una dintre relaţiile de bază în calculul instalaţiilor de

- 100 - 400 [lx] pentru iluminatul natural în locuinţe, la amiază;

Emitanţa luminoasă într-un punct al unei suprafeţe iluminate

Unitatea de măsură este lumenul pe metru pătrat [ ⁄ ].

Luminanţa a suprafeţei iluminate (considerată ca sursă secundară de

unde: – este factorul de reflexie al suprafeţei.

- lungimea sa de undă, care-i defineşte parametrii de cromaticitate,

Crearea senzaţiei de culoare implică lumina emisă de o sursă către obiectul

Lungimile de undă diferite ale luminii produc o percepţie diferită a culorii,

2.1.3.1 Absobţia luminii:

Fig. 0.4 Modelul absobţiei luminii

Care sub formă exponenţială se poate scrie:

2.1.3.2 Difuzia luminii:

Fig. 0.5Modelul difuziei undei luminoase

Difuzia moleculară se produce în medii omogene (fără farticule în

iniţială sunt dependente de indicele de refracţie al materialului din care este

Fig. 0.6 Dispersia luminii

în care: - v este viteza de propagare a undei cu frecvenţa f în material; c -

Fig. 0.7 Reprezentarea schematică a propagării undei printr-un dioptru plan

unde: - n1 şi n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai celor două medii; - n2 este

Fig. 0.8 Principiul lui Huygens aplicat fenomenelor de reflexie-refracţie

Fig. 0.9 Schema de principiu a fenomenului de reflexie totată

Pentru o pereche de medii transparente adiacente, unghiul limită are o

Fig. 0.10 Schema de principiu a propagării undei luminoase în fibra optică

Fig. 0.11 Modelul difracţiei undei luminoase

Fig. 0.12 Principalele tipuri de fenomene la interacţiunea luminii cu materia

În cazul unei surse ideale de lumină incandescentă spectrul de emisie nu

foton, generat prin emisie spontană, să se obţină un fascicul cu un număr imens de