Sunteți pe pagina 1din 244

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Investeşte în oameni!

Axa prioritară nr. 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior”

Numărul de identificare al contractului: POSDRU/156/1.2/G/138821


Beneficiar: Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
Titlul proiectului: Calitate, inovare, comunicare - instrumente eficiente utilizate pentru creşterea accesului şi promovabilităţii în
învăţământul superior tehnic

Manual suport disciplina

Fizică

Ileana CREANGĂ
Izabela Cristina STANCU
Investește în oameni !
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară nr. 1 „Educația și formarea profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării
societății bazate pe cunoaștere”
Domeniul major de intervenție 1.2 „Calitate în învățământul superior”

Numărul de identificare al contractului: POSDRU/156/1.2/G/138821


Beneficiar: Universitatea POLITEHNICA din București
Titlul proiectului: Calitate, inovare, comunicare - instrumente eficiente utilizate pentru creșterea accesului
și promovabilității în învățământul superior tehnic

Manual suport disciplina FIZICĂ

-1-
Cuprins

1. Unități de măsură ....................................................................................................................... 3

2. Elemente de mecanică clasică (nerelativistă) ........................................................................... 24

3. Căldura; Termodinamica; Materiale ........................................................................................ 55

4. Lichide, gaze ideale și gaze reale ............................................................................................. 71

5. Electrostatică și electrocinetică ................................................................................................ 87

6. Magnetism .............................................................................................................................. 118

7. Optică ..................................................................................................................................... 147

8. Oscilatii și unde; spectroscopie .............................................................................................. 182

9. Seturi de probleme propuse .................................................................................................... 208

-2-
1. Unități de măsură
1.1. Introducere

Umanitatea a creat și utilizat unități de măsură și implicit mijloace de măsurare încă


din cele mai vechi timpuri; măsurarea mărimilor fizice, progresul în știință și tehnică,
cunoașterea și transformarea mediului sunt de neconceput fără măsurători, respectiv fără
mijloace de măsurare și unități de măsură.

Revenind la ideea de mărime și de măsurare a acesteia vom purcede la un exemplu


pitoresc. Cu toții, la vârsta primei clase am scris celebra propoziție “Ana are mere”.
Desigur, foarte util pentru deprinderea meșteșugului scrisului, dar foarte imprecis; astfel,
este posibil ca Ana să aibă trei mere, după cum este posibil să țină în pivniță 2,36 tone de
mere.

Din acest punct de vedere, științele exacte și cele inginerești (spre deosebire de
științele umaniste) utilizează un aparat matematic adaptat cerințelor unui anumit domeniu;
rezultatele se exprimă printr-un număr (A - cu trei-patru cifre semnificative) urmat de
ordinul de mărime (B) și, neapărat de unitatea de măsură (C).

Să presupunem că frecvența pe care emite Radio România Actualități este:

105,3 * 106 Hz

A B C

Vom analiza acum cele trei componente.

A. Numărul nu poate avea mai mult de trei-patru cifre semnificative din motive legate
de precizia măsurătorii.

B. Să presupunem că se dă înmulțirea 0.3456 * 1.234; se poate aprecia că rezultatul


final va fi cuprins între 0.35 până la 0.45. Efectuând înmulțirea folosind un
calculator de buzunar, rezultă 0.3456 * 1.234 = 0.4264704. Cu toate acestea, din
punct de vedere ingineresc rezultatul corect (obținut prin rotunjire) este 0.4265;
într-adevăr, este uzual să se considere un număr de trei-patru cifre semnificative,
alături de ordinul de mărime.

C. Ordinul de mărime este ilustrat de puterile lui 10; uneori, pentru comoditate se
folosește un prefix convenabil așa cum rezultă din tabelul 1.1. În sistemul

-3-
internațional se folosesc prefixe, cu abrevieri standard și care desemnează ordinul
de mărime.

Tabelul 1.1. Prefixe și abrevieri în sistemul internațional

Prefix Abreviere Ordin Exemplu


mărime

Exa E 1018

Peta P 1015

Tera T 1012

Giga G 109 Consumul de căldură se măsoară


în Gcal

Mega M 106 Puterea centralelor electrice se


măsoară în MW

kilo k 103 1 km = 103m; 1 m3 = 103 litri

hecto h 102 1 hectar = 102 ari; 1 hl = 100 litri

deca da 10

deci d 10-1 1 dm = 10-1m

centi c 10-2 1 cm = 10-2m

mili m 10-3 1 mg = 10-3g

micro μ 10-6 1 micron = 1 μ = 10-3 mm

nano n 10-9 Nanomaterialele sunt acele


compozite în care componentele
se află la distanțe de nanometri.

1 Angstrom = 1 A0 = 10-1 nm

pico p 10-12 Capacitățile condensatorilor


uzuali se măsoară în pF (pico-
farad)

femto f 10-15

-4-
Observație

În vorbirea curentă, prefixele pot avea un sens metaforic; astfel, un megaconcert nu


înseamnă 106 concerte, ci doar un concert mare, sau foarte important.

Unitățile de măsură (sistemice sau tolerate) reprezintă precizarea importantă cu


privire la natura mărimii, dar și principala metodă de verificare a corectitudinii
dimensionale a unei ecuații.

Mărimile definite utilizate pot fi:

1. Constante universale; acestea pot fi matematice (ex. numărul π și numărul e)


sau fizice (vezi tabelul 1.2.);

2. Constante de material (în condiții precizate, de pildă, coeficientul de frecare,


indicele de refracție, punctul de topire, modulul de elasticitate, constanta
dielectrică etc.);

3. Mărimi intensive (adică cele care nu depind de cantitatea de material – de


exemplu, presiunea, temperatura, compoziția, conversia și randamentul, viteza
unui proces etc);

4. Mărimi extensive (strict dependente de cantitatea de material – de exemplu,


masa, volumul, cantitatea de substanță, etc.)

Tabelul 1.2. Principalele constante fizice X

Unitatea unificată de masă 1/12 din masa atomului 12C


atomică 1 Dalton = 1 Da
1 uma = 1,66043±0,00007·10-24g

Constanta universală a gazelor R = 8,31433J·K-1·mol-1 =


perfecte 1,98717cal·K-1·mol-1 =
0,08205atm·l·K-1·mol-1 =

62,36 torr·l·K-1·mol-1

Numărul lui Avogadro NA = (6,02252


±0,00028)·1023mol-1

Numărul Loschmidt n0 = N/Vm = 2,68702·1019cm-3

-5-
Constanta lui Bolzman k = 1.3806 10-23J/K

Constanta lui Planck h = 6,626 10-34 J*s

Constanta lui Faraday F = 9,648 104 C mol-1

Masa electronului me = 9,109 10-31 kg

Sarcina electronului e = 1,602 10-19C

Masa protonului mp = 1,672*10-27kg

Condiții normale T = 273,15K;

p = 101,32 kPa

Volumul molar al gazelor ideale Vm = 22,414 10-3 m3


în condiții normale

Accelerația gravitațională g = 9,807 m*s-2

(la 450 latitudine și nivelul mării)

Permitivitatea vidului 1011/4πc2 (J-1·C2·m-1)

Permeabilitatea vidului 0 = 8,854*10-12 F/m

Viteza luminii în vid c = 2,9979*108 m/s


X
) (unitățile de măsură vor fi explicitate ulterior)

Observație

Valorile numerice ale constantelor fizice sunt exprimate cu mai mult de patru cifre
semnificative, ca urmare a unor măsurători fizice foarte precise; acest fapt nu schimbă cu
nimic regula după care în calculele inginerești, numerele se scriu cu maximum patru cifre
semnificative.

Existența a numeroase sisteme de unități, cărora li se alătură un mare număr de


unități ce nu făceau parte din nici un sistem de unități, a determinat adoptarea unui sistem
practic de unități de măsură denumit Sistemul Internațional de Unități (SI). Există unități
de măsură din afara SI, care (fiind larg răspândite și utilizate în toate domeniile de
activitate, sau numai în anumite domenii) nu au fost scoase din uz la adoptarea Sistemului
Internațional de Unități.

Mărimile fizice au unități de măsură, care pot fi sistemice, tolerate sau


suplimentare. De pildă, lungimea se poate măsura în prăjini, pași (unități tolerate), li

-6-
(unitate chineză), sau în metri (unitate din sistemul internațional – SI), respectiv în yarzi
sau inchi (unități, de asemenea sistemice, dar aparținând sistemului Anglo-Saxon).

Sistemele de unități de măsură se bazează pe un număr de unități fundamentale care


rezultă ca urmare a unor definiții cu caracter arbitrar. În Sistemul Internațional – SI se
pornește de la trei unități fundamentale folosite în mecanică (metrul – m; kilogramul – kg;
secunda – s), la care se adaugă (în funcție de domeniu) încă patru (molul – mol; amperul –
A; gradul Kelvin – K; candela – cd).

Dacă sistemul SI este fundamentat pe m, kg și s (adesea sistemul este numit MKS),


în mod similar, sistemul Anglo-Saxon are la bază yardul (cotul), livra (pound – lb) și
secunda. De asemenea, sistemul fizic CGS măsoară lungimea, masa și timpul în centimetri
(cm), grame, respectiv secunde. Revenind la sistemul SI, unitățile fundamentale sunt
rezumate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3. Unități fundamentale în Sistemul Internațional

Mecanică Metru - m Kilogram - Kg Secundă - s

Alte domenii Mol Amper - A Grad Kelvin K Candelă - cd

Așadar, Sistemul Internațional are la bază șapte unități bine definite, care sunt
considerate independente din punct de vedere dimensional.

Trecerea de la un sistem la altul necesită cunoașterea unor factori de transformare.


Cu alte cuvinte, schimbarea unității de măsură aduce după sine schimbarea numărului
și adeseori a ordinului de mărime. Iată mai jos câteva transformări utile între sistemul SI
și cel Anglo-Saxon:

Lungimi Volume

1 picior (foot) = 0,305 m 1 galon = 3,785 l

1 cm = 0,0328 picioare 1 cm³ = 0,061 in³

1 cm = 0,3937 țoli 1 picioare³ = 0,0283 m³

1 km = 3281 picioare (feet) 1 l = 0,264 galoane

1 milă = 1,61 km 1 l = 2,1 pints

Masa

1 g = 0,035 uncii

1 kg = 2,2 lb; 1 livră (lb) = 453 g

-7-
Așa cum s-a precizat anterior, Sistemul Internațional (SI) numit și MKS (m; kg; s)
are la bază un număr de șapte unități fundamentale. Trei dintre acestea (m; kg; s) stau la
baza tuturor calculelor din mecanică; următoarele unități și anume 1 amper = 1A
(electricitate și magnetism), 1 candelă = 1 cd (optică) 1 grad Kelvin = 1 K (căldură și
termodinamică) și 1 mol (chimie) sunt folosite în domeniile specifice menționate. În
paralel, se pot folosi și alte sisteme; enumerarea acestora (bazată pe unitățile mecanice
fundamentale) este prezentată în tabelul 1.4.

Tabelul 1.4. Comparație între sistemele de măsură (mărimi mecanice)

Mărimea Sistem
mecanică
MKS CGS Tehnic Anglo-
saxon
(SI) (sist.fizic)

Lungime - L m cm m Yard

Masă - m Kg g - Pound – lb

Forță – F - - kgf -

Timp – t, τ s s s s

Ce este, în fond, o unitate fundamentală? Mărimile fundamentale provin ca urmare


a unor definiții cu caracter volitiv (și în consecință arbitrar).

Așadar, unitățile fundamentale rezultă ca urmare a unor definiții arbitrare, în


timp ce unitățile derivate se definesc prin introducerea unităților fundamentale în
formulele pentru mărimea fizică corespunzătoare.

De pildă metrul a fost inițial definit ca a 40-a milioana parte din lungimea medie a
meridianului pământesc (astăzi sunt în vigoare, definiții mult mai precise, dar la fel de
arbitrare).

Trebuie menționată o mică istorioară legată de sistemul anglo-saxon. Se spune că


regele Henric al VIII-lea (1509 - 1547) dornic să încurajeze comerțul cu țesături a definit
cotul (de pânză), adică yardul, ca fiind distanța de la cotul său până la vârful degetului
mijlociu; faptul că 1 yard = 0.915 m se explică prin aceea că regele era foarte înalt și deci
avea brațele lungi. Un yard are trei picioare (feet).

Consecințele acestei definiții se văd până în ziua de astăzi. De pildă, într-un meci
de fotbal, arbitrul dictează o lovitură liberă directă, după care se apucă să măsoare (cel

-8-
puțin conform crainicului de la radio) distanța de 9m și 15 cm până la “zid”. De ce? Pentru
că jocul cu pricina a fost inventat în Anglia, iar regulamentul inițial prevedea o distanță de
fix 10 yarzi. În mod similar, lovitura de pedeapsă (penalty) se execută de la 11m, adică 12
yarzi.

Se pune deci întrebarea: Care unitate de măsură este mai bună metrul, sau yardul?
Răspunsul este că ambele sunt la fel de bune sau la fel de rele, pentru că amândouă
pornesc de la definiții arbitrare.

Conceptul de an-lumină (prescurtat a.l.) se folosește la măsurarea distanțelor


foarte, foarte mari, chiar dacă anul este o unitate de măsură a timpului.

Anul-lumină este o unitate de măsură a lungimii, definită ca distanța parcursă


de o rază de lumină prin vid, în timp de un an iulian - o distanță uriașă de circa
9,5 miliarde de km. Analog se definesc și minutul-lumină precum și secunda-
lumină. Distanța reprezentată de un an-lumină este de 9.460.730.472.580,8
kilometri = 0,3066 parsec; distanța dintre Pământ și Lună este de 1,282
secunde-lumină.

În privința masei, kilogramul (kg) se definește ca masa cuprinsă într-un litru (1l = 1
dm ) de apă la temperatura de +4 0C.
3

În sistemul Anglo-Saxon, masa este legată de sistemul bănesc. Astfel, o livră


(Elisabeta I-a) reprezenta masa, dar și valoarea a 453g argint (1 pound = 1lb).

Consecințe:

a) Un pound se traduce în românește fie ca o livră (masă), fie ca o liră (monedă).

b) Inflația (de-a lungul a circa 500 ani) a făcut ca astăzi o liră să fie insuficientă pentru
a cumpăra un cornet de înghețată.

c) Multe conserve (gemuri, zacuscă, bulion etc) se vând și astăzi în borcane ce conțin
453g, deoarece s-a păstrat tradiția conservelor de 1 pound.

Unitatea de măsură folosită trebuie să fie corespunzătoare mărimii măsurate. De


pildă, dacă un om are masa de 75 kg, nu vom spune că are 0,075 tone, deși afirmația ar fi
corectă.

Astfel, pentru mase foarte mici (de pildă masele atomice sau moleculare) se
folosește o unitate potrivită (unitatea atomică de masă = uam, adică Da). Conform
definiției, 1 Da reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon (izotopul 12C).

-9-
Unitatea atomică de masă (uam) sau Dalton (Da) poartă numele lui
John Dalton (1766 – 1844), chimist și fizician englez. La transformarea în SI,
1 Da = 1.6605389×10−27 kg.

Toate sistemele folosesc secunda (s) drept unitate fundamentală pentru măsurarea
timpului (1 oră = 60 minute = 3600 s). Spre deosebire de mărimile anterioare (lungimea și
masa), măsurarea timpului implică un “punct de pornire” (sau “timpul zero”).

Să presupunem că la momentul în care citiți aceste rânduri ceasul indică în


București ora 13.00; în același moment, la Lisabona este 11.00.

Cu toate acestea, în ambele orașe timpul se măsoară în ore, dar “timpul zero” (de la
care începe numărătoarea) este diferit.

Consecințe

a) În Europa (și nu numai) ne aflăm în anul 2014 (AD- Anno Domine), ani numărați
de la Nașterea Mântuitorului; anii anteriori se notează cu BC (before Christ). Este
important de menționat că nu există anul zero. În cărțile de dinainte de 1989 se
explică că anii din “era noastră” se numără începând cu anul al 32-lea al domniei
lui Octavian Augustus.

b) Pe parcursul întregii istorii a Țării Moldovei, moldovenii au folosit un calendar,


bazat pe versiunea Septuaginta Biblică (culegere de traduceri a Vechiului
Testament în greaca veche), în care sistemul cronologic începe de la crearea lumii,
adică cu 5508 ani înainte de Nașterea Domnului. În acest mod, domnia lui Ștefan
cel Mare (1457-1504) este menționată de cronicari ca 6965-7012.

c) Profetul Mohamed a trăit între 570 și 632; în consecință, în unele state musulmane,
anii sunt socotiți de la nașterea profetului. Astfel, anul 2014 devine 1444.

Trebuie subliniat că în toate cazurile menționate unitatea de măsură (anul) este


aceeași, doar “timpul zero’ este diferit. O situație asemănătoare se întâlnește la măsurarea
temperaturii.

- 10 -
1.2. Alte unități fundamentale

1 mol reprezintă o cantitate de substanță ce conține 6.023*1023 particule (molecule,


atomi, uneori chiar electroni). Pe de altă parte, un mol se exprimă ca fiind numeric egal cu
masa moleculară, dar prin exprimare în grame devine masă molară.

În esență, un mol reprezintă un substantiv colectiv definit. Dacă, de pildă o duzină


(de obiecte oarecare) conține fix 12 obiecte, tot astfel 1 mol conține 6.023*1023 molecule
(cunoscut ca numărul lui Avogadro, notat NA). În concluzie, NA este un număr foarte,
foarte mare, dar finit.

Numărul lui Avogadro își ia numele de la savantul italian Amedeo


Avogadro, care a presupus în 1811 că volumul unui gaz depinde de numărul de
molecule conținut, indiferent de natura sa.

Problemă rezolvată

Calculați câte tone are o moleculă de azot. Masa molară a azotului (N2) este 28 g.

Răspuns: 28*10-6 tone/6.023*1023 = 4,65*10-29 tone/moleculă

O problemă ilustrativă pentru numărul Avogadro

Presupunând (experiență mentală și ipotetică) că am putea număra moleculele de


apă dintr-un mol (adică 18g = puțină apă pe fundul unui pahar) cu viteza de 1 moleculă pe
secundă, presupunând de asemenea că facem tot timpul (24 ore/zi) această operație, se cere
să se calculeze după câți ani această sarcină va fi îndeplinită.

Răspuns: Într-un an sunt 365 (zile)*24 (ore/zi) *3600 (secunde/ora) = 31536000


secunde/an. Dacă am trăi 100 de ani si tot timpul am număra molecule, fie zi, fie noapte,
atunci am putea număra aproximativ 3,15 * 109 molecule.

Așadar, câți oameni ar fi necesari pentru a număra moleculele din cele 18 grame de
apă? Desigur, 6.023*1023 /3,15 * 109 = 1,91 * 1014 oameni. Din păcate, pe Pământ locuiesc
doar 7 * 109 oameni! Nu vom continua raționamentul, care poate conduce la rezultate și
mai ciudate, dar am ilustrat faptul că numărul Avogadro, NA este cu adevărat un număr
uriaș (și totuși finit).

Gradul Kelvin (K) reprezintă unitatea de măsură a temperaturii. Odată cu începerea


studiilor sistematice asupra căldurii (incluzând temperatura), diverși oameni de știință

- 11 -
(Celsius, Réaumur) au propus diverse scale de temperatură. Astfel, Celsius a propus 00C
pentru punctul de înghețare al apei și respectiv 100 0C pentru punctul său de fierbere.

Observație

Nu confundați Celsius cu Celsus (vezi Biblioteca din Ephesus).

Scala Kelvin este așa numită în cinstea lui Wiliam Thompson, Baron Kelvin
(1824-1907) care a definit scala termometrică absolută. Zero absolut (0 K) este
echivalent cu −273.15 °C (−459.67 °F).

Legătura între scara Kelvin (temperatura T) și scara Celsius (temperatura notată cu


t) este T(K) = t(0C) + 273,15; unitatea dimensională implică faptul că 1 0C = 1 K!!

Această afirmație pare greu de acceptat de către începători, dar aici (ca și în cazul
măsurării timpului) este vorba de “valoarea zero” de la care începe numărătoarea.

Fahrenheit (simbol °F) este o scală de temperatură propusă de către Daniel


Gabriel Fahrenheit (1686–1736). Astfel, apa îngheață la 32 °F și fierbe la
212 °F.

Problemă propusă

Stabiliți o ecuație pentru transformarea gradelor Celsius în Fahrenheit și vice-versa.

Problemă bazată pe o situație reală

În Marea Britanie, un băștinaș vi se plânge că are gripă, mai ales că și-a măsurat
temperatura corpului, iar termometrul a înregistrat 100 de grade. Credeți că are dreptate?

Răspuns: Da, 100 °F = 37,78 °C; probabil că cetățeanul cu pricina are gripă.

În electricitate, magnetism, electrochimie etc, unitatea fundamentală este Amperul


(A); pe această bază se definesc toate celelalte unități specifice domeniului.

Amperul este unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric; simplist,


intensitatea unui curent (continuu) are semnificația vitezei de deplasare a sarcinii electrice
(electronilor) de-a lungul conductoarelor.

Să presupunem două conductoare electrice paralele și rectilinii de lungime infinită,


aflate la distanță de 1 m unul de celălalt și prin care circulă un curent electric continuu de
aceeași intensitate (cei doi curenți pot avea același sens, sau dimpotrivă sensuri contrarii);

- 12 -
între cele două conductoare se exercită o forță de respingere (sau dimpotrivă, de atracție –
vezi mai sus). Atunci când pentru fiecare un metru, forța de interacțiune are valoarea de
2×10–7 N, înseamnă că prin fiecare dintre conductoare circulă curenți de 1 amper.

Amperul (A) este unitate fundamentală în sistemul internațional și


definește măsura intensității curentului electric; denumirea este dată în onoarea
lui André-Marie Ampère (1775–1836), matematician și fizician francez,
considerat părintele electrodinamicii.

Multă lume crede, în mod eronat, că unitatea fundamentală este cea legată de
sarcina electrică (coulomb); în realitate, Coulombul se definește în funcție de amper:

1 C = 1 Coulomb = 1 amper * 1 secundă = 1A * 1s

Observație

Nu confundați Coulomb cu Columb (cel despre care se spune că ar fi descoperit


America, fapt despre care încă există dubii)!

Problemă propusă

Acumulatorii electrici instalați pe automobile se clasifică (și se vând) după


capacitatea lor de a înmagazina electricitate, exprimată în amperi*oră. Există vreo legătură
între această unitate și respectiv unitatea de sarcină electrică (coulomb)?

O alta problemă propusă

Știind că într-un proces de electroliză o cantitate de 96500 C (Numărul lui Faraday)


este necesară pentru a depune un echivalent-gram de metal, calculați sarcina electronului
(verificați, folosind tabelul 1.2.).

Michael Faraday, FRS (1791 –1867) om de știință englez ce a adus


contribuții însemnate în ceea ce privește inducția electromagnetică,
diamagnetism și electrochimie; deși nu absolvise studii superioare, s-a dovedit
un excelent experimentator (într-un timp a lucrat ca asistentul lui Boyle). A
introdus termenii de catod, anod sau număr de oxidare.

- 13 -
În optică, unitatea fundamentală este candela.

Candela (cd) este unitatea fundamentală în SI pentru intensitatea luminoasă; în


limba latină candelă înseamnă lumânare.

Fără a intra în amănunte, vom menționa doar că intensitatea luminoasă de o candelă


este foarte apropiată de cea a unei lumânări obișnuite, din cele utilizate curent la orice
biserică sau templu.

1.3. Unități derivate

A doua clasă de unități SI cuprinde unitățile derivate, adică unitățile ce pot fi


formate combinând unitățile fundamentale pe baza unor relații algebrice, care leagă
mărimile corespunzătoare (tabelul 1.5.) Denumirile și simbolurile unora dintre unitățile
formate în acest mod, în funcție de unitățile fundamentale, pot fi înlocuite prin denumiri și
simboluri speciale. Acestea, la rândul lor pot fi folosite pentru exprimarea altor unități
derivate.

Tabelul 1.5. Unități de măsură în Sistemul Internațional

și unele transformări în alte sisteme

Lungime Metru - m 1 Inch (in) =


2,54.10-2m
1A0 = 10-10 m
Unități
fundamen Masă Kilogram - kg 1 Pound (lb)
tale
1lb = 0,4536 kg

Timp Secundă – s 1 zi = 86400s

Intensitatea Amper - A
curentului

Temperatură Grad Kelvin - K 10C = 1 K

Cantitatea de Mol; mol


substanță

Intensitate Candelă - cd
luminoasă

- 14 -
Unități Suprafață; arie Metru pătrat – square inch (sqin)
derivate m2
1 sqin =
6,45 ·10-4 m2

Volum Metru cub – m3 1l = 10-3 m3


cubic inch ( cuin )
1 cuin =
1,639·10-5 m3

Frecvență Hertz; 1 Hz 1 Hz = 1/s

Viteză 1 m/s

Viteză unghiulară 1 rad/s

Accelerația 1 m/s2

Forță Newton; 1 dynă = 10-5N


1 N = 1 kg*ms-2 1kgf = 9,80665N

Presiune Pascal; 1dyn/cm2 =0,1Pa


1Pa = 1N/m2 1 at = 9,80665·
*10-4Pa
1torr = 133,22 Pa
1bar = 105Pa
1atm =
1,01325·105Pa
1psi = 6890Pa

Lucru mecanic sau Joule; 1 erg = 10-7 J;


energie
1 J = 1N *1m 1 cal = 4,185 J;
1 eV = 1,6021 10-19J
1kgf·m = 9,80665 J

Densitate de energie 1 J/m3 1 erg/cm3 = 0,1 J/m3

Putere Watt; 1W = 1J/s 1 erg/sec = 10-7 W

- 15 -
Vâscozitate dinamică 1 N·s / m2 1 Poise =
0,1 N·s / m2

Vâscozitate 1 m2/s 1 Stokes (St) =


cinematică
10-4 m2/s

Tensiune superficială 1N/m 1dyn/cm = 10-3 N/m

Cantitate de Coulomb; 1C 1C = 1A s
electricitate

Potențial electric; Volt; 1 V 1 V = 1 J/C


tensiune

Intensitatea câmpului 1V/m dynă pe franklin =


electric dyn/Fr 
3,33·10-5 V/m

Inducția electrică 1 C/m2

Capacitate electrică Farad; 1F 1F = 1C/V

Momentul electric 1 m·C

Polarizația electrică 1 C/m2

Rezistență electrică Ohm; 1  1  = 1V/A

Densitatea de curent 1 A/m2 Biot/centimetru


pătrat = 1Bi/cm2 =
105 A/m2

Rezistivitate 1 Ω·m

Constantă dielectrică Adimensional

Conductanță electrică Siemens;

1S = 1 -1

Conductivitate 1 S/m

Flux magnetic Weber; Maxwell;


1 Wb = 1V.s 1Mx ≈ 10-8 Wb

Inducție magnetică Tesla; 1T = 104 Gauss


1T = 1Wb m-2

- 16 -
Inductanță Henry;
1H = 1 Wb A-1

Intensitatea câmpului Oersted;


magnetic 103
A/m 1Oe  A/m

Flux luminos 1 lumen (lm);


1 lm = 1cd.sr

Iluminare lux (lx) 1 lx = 1 lm/m2

Cantitatea de lumină 1 lm·s

Activitatea unei surse 1 Becquerel Curie (curie)


radioactive (Bq); 1 Bq = s-1
1curie = 3,7·1010s-1

Doza de radiație 1 rad = 10-2·J/kg 1 rad = 102erg/g


absorbită

Debitul dozei 1 rad/s = 10- 1 rad/s = 102/kg·s


absorbite 2
J/kg·s

Doza (de ionizare) 1 Röntgen (R) 1R = 2,58·10-4C/kg

Debitul dozei (de Röntgen pe 1R/s =


ionizare) secundă (R/s)
2,58·10-4C/s·kg

A treia clasă de unități SI, (denumite unități suplimentare) conține unitatea SI de


unghi plan și cea de unghi solid (tabelul 1.6.).

Tabelul 1.6. Unități SI suplimentare

Unghi plan Radian rad

Unghi solid Steradian sr

Considerând că unghiul plan se exprimă ca un raport între două lungimi, iar unghiul
solid ca un raport între o arie și pătratul unei lungimi, aceste mărimi trebuie considerate ca
mărimi derivate fără dimensiuni și prin urmare, unitățile suplimentare radian si steradian
sunt fără dimensiuni și pot fi utilizate in expresiile unităților derivate (tabelul 1.7.).

- 17 -
Tabelul 1.7. Exemple de unități SI derivate

care se exprimă cu ajutorul unităților suplimentare

Mărime Unitate SI

Denumire Simbol

Viteza unghiulară Radian pe secundă rad/s

Accelerația unghiulară Radian pe secundă la pătrat rad/s2

Intensitatea energetică Watt pe steradian W/sr

Luminanță energetică Watt pe metru pătrat și steradian W m-2 sr-1

Alte unități acceptate

Țolul (inch), piciorul (foot) și mila sunt unități de lungime de uz curent. Mila
marină (nautical mile) internațională este de exact 1852 metri .
Gallonul lichid american este definit drept 231,0 țoli cubici, adică 3,785 litri.
1 livră (pound) = 0,453 kg. 1 stone (o piatră) = 14 livre = 6,342 kg.

Unele unități de măsură pentru volum au o etimologie aparte.

Astfel, o halbă (de bere) are de regula 0,5l; denumirea provine de la halb (jumătate
în limba germană).

Un țoi (de țuică) are 100 ml; evident, denumirea vine de la o sută, care în limba
rusă se pronunță sto („cmo”).

Un baril (butoi) reprezintă unitatea folosită pe plan mondial pentru stabilirea


zilnică a prețului la petrolul brut; orientativ, un baril corespunde la aproximativ 159 litri.

Cu toate aceste excepții, în calculele inginerești ne referim, de fiecare dată la


unitățile sistemice.

- 18 -
Probleme rezolvate

Problema 1.

O picătură de ulei suspendată în apă are diametrul de 2 cm; în urma unei agitări
energice picătura se divide în N =1000 de picături mai mici. De câte ori a crescut suprafața
de separare ulei-apă?

Picătura inițială are raza R iar fiecare din picăturile mici corespunde unei raze r.
Întrucât lichidele sunt incompresibile volumul total rămâne același. În consecință:

4R 3 4r 3 R3
N sau 3  1000 R  10r
3 3 r

Suprafatafinala N 4r 2 r2
  1000  10
Suprafatainitiala 4R 2 100r 2

Așadar, suprafața specifică de separare crește de zece ori fără ca masa de ulei, sau
volumul său să varieze.

Problema 2.

O albină are masa de 0,3 grame; exprimați masa albinei în megatone.


0,3 g = 3* 10-1g = 3* 10-4 kg = 3* 10-7 t = 3* 10-13 Mt

Utilizatorii Sistemului Internațional au nevoie să folosească anumite unități care nu


fac parte din SI, dar care joacă un rol important și sunt larg răspândite. Cele mai importante
sunt: minutul (min); ora (h); ziua (d); gradul (0); minutul (‘); secunda (‘’); litrul (l);
tona (t). Definițiile acestora sunt cunoscute.

In fizică se folosește sistemul CGS bazat pe centimetru, gram si secunda. Odată cu


trecerea in domeniul electricității si magnetismului, sistemul CGS se divide in:

- 19 -
 Sistemul CGS electrostatic;
 Sistemul CGS electromagnetic;
 Sistemul CGS Gauss.

Principalele unități CGS sunt:

dynă = dyn = 10-5N

erg = 10-7J

poise = P = 0,1 Pa*s

stokes = St = 10-4 m2s-1

gauss = Gs sau G = 10-4 T

oersted = Oe = (1000/4π) A/m

maxwell = Mx = 10-8 Wb

phot = ph = 104 lx

Încă de la începutul acestui capitol am subliniat faptul că fizica studiază fenomenele


din natură cu ajutorul mărimilor; caracteristica esențială a mărimilor o constituie faptul că
acestea sunt măsurabile. Pentru simplificare, mărimile au fost clasificate drept constante
universale, constante de material, mărimi intensive si mărimi extensive.

Pe de altă parte, mărimile pot fi direct măsurabile sau indirect măsurabile


(reperabile). Mărimile direct măsurabile sunt acele mărimi pentru care se pot defini
operațiunile de egalitate și adunare. Alegând o anumită mărime drept unitate se pot măsura
direct celelalte mărimi de aceeași natură prin procedeul stabilit. De pildă, prin alegerea
metrului ca unitate de lungime se poate măsura oricare din lungimile întâlnite în lumea
înconjurătoare, cu procedeul de măsurare stabilit: se așază metrul cap la cap, peste
lungimea de măsurat; se obține un număr (întreg sau neîntreg) care arată de câte ori metrul
se cuprinde în lungimea măsurată.

- 20 -
Majoritatea mărimilor (ex. masa, lungimea, energia, sarcina electrică etc) sunt
mărimi direct măsurabile.

Mărimi indirect măsurabile, sau mărimi reperabile sunt acele mărimi pentru care
nu se poate defini decât operația de egalitate. Adunarea acestor mărimi nu poate avea loc,
fiind lipsită de sens fizic. Probabil că cel mai bun exemplu este dat de temperatură; într-
adevăr, se poate defini egalitatea a doua temperaturi, dar însumarea a două temperaturi nu
are sens.

După modul de reprezentare al mărimilor fizice, deosebim:

 mărimi fizice scalare reprezentate prin numere reale (pozitive sau negative), ex:
masa, durata, temperatura, tensiunea electrică, energia etc;
 mărimi fizice orientate reprezentate prin vectori și tensori.
Vectorul este o mărime care, pe lângă valoare numerică are în spațiu o direcție, o
origine și un sens pe acea direcție.

Tensorul este o mărime atașată unui punct dintr-un spațiu cu o anumită structură
geometrică (ex: viteza, accelerația, forța).

Din punct de vedere al stării și evoluției unui sistem fizic deosebim mărimi fizice
de stare și mărimi fizice de proces.

Mărimile fizice de stare sunt acele mărimi ale căror valori depind numai de starea
sistemului la momentul considerat, nefiind influențate de evoluția sistemului (ex. energia
sau entropia).

Mărimile fizice de proces sunt acele mărimi ale căror valori depind de toate stările
intermediare în desfășurarea procesului respectiv.

Acestea sunt legate de evoluția sistemului, adică de proces; un bun exemplu este
lucrul mecanic.

- 21 -
1.4. Întrebări si probleme

Problema 1.1.

Să se exprime energia de 1 Kwh in MeV, și invers.

Problema 1.2.

Ce înseamnă:

 Izoterm;
 Izocor;
 Izobar;
 Izotop;
 Izomer?

Problema 1.3.

Un om cu masa de 80 kg are greutatea de 80 kgf.

Afirmația potrivit căreia 1kg = 1 kgf este adevărată sau falsă? Calculați greutatea
omului în unitățile Sistemului Internațional.

Problema 1.4.

Enumerați cele șapte unități de măsură fundamentale ale Sistemului Internațional


(SI). Cunoașteți și alte sisteme coerente de unități de măsură ?

Problema 1.5.

Exprimați 0,2 MF în pF.

- 22 -
Problema 1.6.

Să se afle unitatea de măsură (SI) pentru fiecare dintre mărimile fizice reprezentate
prin următoarele produse:

 P*t ; P = puterea; t = timpul.


 ρgh; formula presiunii hidrostatice.
 0,5*ρv2; formula presiunii hidrodinamice; ρ=densitatea; v = viteza.
 F*l; F = forța; l = lungime.

Problema 1.7.

Stabiliți relația de transformare între 1 cm3 și 1 ml.

Problema 1.8

O picătură de ulei în apă are formă sferică și diametrul de 0,64 cm. În urma agitării,
picătura se sparge în 10 picături identice; să se calculeze de câte ori crește suprafața la
interfața ulei/apă.

Problema 1.9.

Numiți mărimile fizice care se măsoară în unitățile de măsură de mai jos:

a) m/s2; b) N*m; c) N/m2; d) J/kg*K; e) A*s; f) V/m; g) cal/mol*K; h) F.

Problema 1.10

O exploatație agricolă deține 545 hectare; calculați această suprafață în km2.

- 23 -
2. Elemente de mecanică clasică
2.1. Introducere

Fundamentată de către Galileo Galilei și Isaac Newton, mecanica clasică are drept
obiect de studiu mișcarea mecanică a corpurilor materiale, adică studiază schimbarea în
timp a poziției relative a corpurilor sau particulelor acestora, precum și interacțiunile dintre
corpuri care influențează această mișcare.

Galileo Galilei (1564 - 1642) fizician, inginer, filozof și astronom italian a fost
un susținător al teoriei heliocentrice a lui Copernic.

Definirea stării de mișcare a unui corp poate fi făcută numai prin stabilirea poziției
sale în raport cu alt corp, ales ca sistem de referință. Mișcarea mecanică a corpurilor
constituie doar un caz particular al mișcării materiei, care este universală și se referă la
orice schimbare în starea corpurilor materiale, a organismelor vii etc.

Mecanica clasică se bazează pe legile enunțate de către Newton și descrie mișcarea


punctelor materiale, concepute ca entități macroscopice, admițând că vitezele lor relative
sunt mici în raport cu viteza de propagare a luminii în vid (c ≈ 3*108m/s).

Interacțiunea punctelor materiale este descrisă prin intermediul energiei potențiale


de interacțiune, care este o funcție de coordonatele punctelor care interacționează,
admițând ipoteza propagării instantanee a acestor interacțiuni.

Interacțiunea la distanță a corpurilor a condus la introducerea noțiunii de câmp.


Acest concept a fost introdus pentru prima dată în fizică de către Michael Faraday și este
conceput ca un mediu continuu material, calitativ diferit de substanță, prin care se transmit
interacțiunile între corpuri.

2.2. Spațiul și timpul în mecanica clasică

În mecanica clasică se consideră spațiul absolut și timpul absolut, mărimi


independente între ele, dar și independente de obiectul mișcării. În mecanica clasică se
consideră că spațiul posedă următoarele proprietăți:

 este infinit (nu are limită);

- 24 -
 este tridimensional;
 este continuu (adică trecerea de la un punct al spațiului la alt punct al său se
realizează printr-o infinitate de puncte intermediare);
 este omogen (diferite porțiuni nu se deosebesc unele față de altele);
 este izotrop (proprietățile sale după diferitele direcții rămân aceleași).
În privința timpului, mecanica clasică postulează existența unui timp universal.

Timpul este considerat ca fiind:

 infinit;
 continuu;
 omogen;
 ireversibil (adică se scurge într-un singur sens trecut-prezent-viitor).

2.3. Sisteme de referință

Prin sistem de referință se înțelege un sistem de coordonate care servește la


indicarea poziției punctelor materiale (corpurilor) în spațiu, împreună cu un “ceas” legat de
acest sistem, care servește, evident, la indicarea timpului.

Cel mai vechi sistem de referință utilizat a fost sistemul geometric, sau sistemul lui
Ptolomeu, în care mișcările corpurilor sunt raportate la Pământ, considerat fix.

Sistemul de referință al lui Copernic, sau sistemul heliocentric, este sistemul de


referință a cărui origine coincide cu centrul de gravitație al sistemului solar (Soarele) și ale
cărui axe sunt definite de direcțiile a “trei stele fixe”. Orice sistem de referință care se află
într-o mișcare uniformă de translație față de sistemul de referință al lui Copernic, poartă
numele de sistem de referință Galilei. Un asemenea sistem de referință poate fi considerat
(pentru scurt timp), un sistem de referință cu originea în centrul Pământului și cu axele
paralele cu axele sistemului de referință al lui Copernic. Sistemele de referință în raport cu
care corpurile libere (cele care nu se află sub acțiunea unor forțe exterioare) au o mișcare
de translație rectilinie și uniformă, se numesc inerțiale. În aceste sisteme de referință este
valabil principiul inerției (un corp liber aflat în mișcare rectilinie și uniformă își conservă
această mișcare). Sistemele de referință pot fi, la rândul lor, în mișcare față de alte sisteme
de referință.

Dacă un sistem de referință mobil se deplasează rectiliniu și uniform în raport cu un


sistem de referință inerțial, atunci acesta este, la rândul sau inerțial. Rezultă așadar că
există o infinitate de sisteme de referință inerțiale, care se mișcă unele față de altele
rectiliniu și uniform.

- 25 -
2.4. Caracteristicile mișcării punctului material; cinetica

În continuare, vom descrie mișcările unui punct material. În acest sens este necesar
să precizăm, ori de câte ori dorim să cunoaștem poziția exactă a corpului mobil, atașându-i
pentru aceasta un sistem de referință sau un sistem de coordonate ales într-un mod
convenabil.

Un element fundamental al mișcării este traiectoria, definită ca fiind locul


geometric al pozițiilor succesive pe care le ocupă punctul material în mișcarea sa (drumul
străbătut). Așadar, traiectoria este o linie geometrică; după cum linia este dreaptă sau
curbă, mișcarea este rectilinie sau curbilinie. Uneori se folosește termenul de spațiu, cu
sens mai restrâns, definind lungimea drumului parcurs pe traiectorie. Cunoscând în orice
moment poziția punctului material față de sistemul de coordonate dat, se pot determina
traiectoria, viteza și accelerația sa.

În mecanică, viteza este înțeleasă doar că spațiul parcurs în unitatea de timp, dar la
modul general viteza unui proces (fizic, chimic sau chiar social) reprezintă intensitatea cu
care se desfășoară acel proces (fenomen). Să luăm un exemplu, intenționat vulgar, și
anume să presupunem că un copil mănâncă o ciocolată de 100 de grame în cinci minute.
Atunci, viteza cu care copilul mănâncă ciocolata va fi de 1200 g/oră; deși fenomenul este
imposibil (nimeni nu poate mânca 1,2 kg ciocolată într-un timp de o oră), calculul este
corect, deoarece indică doar intensitatea fenomenului la un moment dat. În mod similar,
viteza unei reacții chimice se măsoară fie ca scăderea concentrației reactanților în timp, fie
drept creșterea concentrației produșilor în intervalul de timp considerat.

Revenind la mecanică, viteza se măsoară în m/s (nu există o denumire specială


pentru această unitate de măsură); desigur, există viteze constante, viteze medii (vm = s/t) și
viteze instantanee (momentane) de tipul v = ds/dt.

Viteza este un vector, adică are direcție, sens etc; uneori un corp se poate mișca în
două direcții, dar nu este întotdeauna necesar să se facă diagrame vectoriale, problemele
putând fi rezolvate pe baza timpului comun (cele două mișcări au loc în același timp).

Problemă rezolvată

Un pescar vâslește perpendicular către țărm cu o viteză v1=5 km/h față de apă. În
acest timp, apa curgătoare mută barca pe distanța d =60 m în josul râului. Lățimea râului
este L=100 m. Care este viteza apei (v2) și durata traversării?

- 26 -
Rezolvare: Cele două mișcări decurg simultan, dar ambele au loc cu viteză
constantă. În consecință:

100 m/5 (km/h) = timpul traversării = 60m/v2

Rezultă v2 = 3 km/h și apoi timpul de 0,2 ore adică 12 minute

Nu toate mișcările au loc cu viteză constantă. Să ne imaginăm un mijloc de


transport (fie un tren de mare viteză, fie o roabă de cărat nisip, exemplul nu este relevant)
care inițial stă pe loc, așteptându-și încărcătura. Apoi vehiculul accelerează, atinge o viteză
de regim (sau de croazieră), după care decelerează și finalmente se oprește în punctul
terminus pentru a permite coborârea (sau descărcarea, după caz). Este evident că pe
parcursul deplasării vehiculului, viteza momentană (instantanee) a acestuia variază, iar
viteza medie reflectă doar procesul în ansamblu. Simplificând excesiv, se poate afirma că
accelerația este viteza de variație (creștere) a vitezei (mișcare uniform accelerată); firește,
în perioada de decelerare (reducerea vitezei), accelerația este negativă.

Accelerația este mărimea fizică ce caracterizează modul în care viteza variază în


timp. Dacă mobilul care se deplasează între punctele A și B are viteza v0 în momentul în
care trece prin punctul A(t0), iar la momentul t când trece prin punctul B are viteza v, vom
numi accelerație medie raportul:

am = ∆v/∆t = (v – v0)/(t – t0)

Vom defini accelerația instantanee (simplu accelerație) ca fiind derivata vitezei în


raport cu timpul. Să considerăm o mișcare rectilinie în care accelerația este constantă;
conform definiției:

dv
a
dt

De aici încolo, nu mai este necesară nici o presupunere fizică simplificatoare,


deoarece totul se reduce la integrări succesive, după cum urmează:

v t
v0
dv  a  dt
0
v  v0  at

și

- 27 -
at 2
S  S 0  v0 t 
2

Evident, dacă accelerația este nulă (a=0), formulele se simplifică. Dacă avem de a
face cu o mișcare accelerată, fără viteză inițială, atunci:

at 2
S
2

O aplicație este căderea liberă a corpurilor produsă de accelerația gravitațională


(g=9,81 m/s2), atunci formula anterioară se transformă în:

gt 2
H
2

Un paradox aparent

Pentru simplificare vom considera accelerația gravitațională ca fiind 10 m/s2 (în loc
de 9,81 m/s2).

Să presupunem de asemenea că afară este ploaie, iar norul se află la 2 km înălțime


față de sol. Vom calcula viteza v  2 gH cu care picăturile cad la nivelul solului:

m m km
v  2 gH  20 2
 2000m  200  720
s s h

Rezultatul este aberant deoarece această viteză este similară cu cea a unui glonț de
pușcă (sau a unui avion); concluzia ar fi aceea că oamenii ar trebui să circule cu umbrele
blindate, altfel ar fi găuriți!!

Care este explicația pentru care putem folosi doar umbrele de


pânză? Picăturile de ploaie nu cad în vid, ci în aerul atmosferic. Forța
gravitațională este constantă; veți învăța însă, că apare o forță de frecare
(legea Stokes) între picătură și aer, și că această forță crește odată cu viteza
picăturii. La un moment dat, cele două forțe se egalează, iar picătura de
ploaie își continuă mișcarea inerțială cu o viteză relativ mică. Veți mai
învăța că picăturile foarte, foarte mici cad foarte încet; așa se explică de ce
o ceață de toamnă este persistentă, în timp ce o ploaie de vară poate fi
foarte rapidă.

- 28 -
În cazul mișcării curbilinii, viteza poate varia atât ca mărime cât și ca direcție; în
acest caz se impune ca accelerația să fie de asemenea definită ca un vector. În cele ce
urmează vom prezenta doar cazul simplu al mișcării circulare uniforme; în acest caz ne
referim la mișcarea de rotație pe o traiectorie circulară în care vectorul de poziție își
păstrează mărimea constantă, dar își schimbă în timp direcția și sensul. Accelerația (vector)
determină schimbarea direcției vitezei care rămâne tangentă la cerc în fiecare moment, în
timp ce valoarea (modulul) vitezei rămâne constantă.

M v

r
r

0 M0 0

v v

a) b)

Figura 2.1. Viteza în mișcarea curbilinie uniformă

Prin M am notat punctul în care se găsește mobilul la momentul t, iar M0 este un


punct fix pe cerc (vezi fig 2.1.a). Dacă mișcarea este uniform circulară, mobilul va
parcurge arce egale în intervale de timp egale, adică raza vectoare acoperă unghiuri egale.

Unghiul descris de raza vectoare în unitatea de timp se numește viteză unghiulară;


viteza unghiulară se notează cu ω și se măsoară în radiani pe secundă:

ω = /t sau α = ωt

Perioada rotației (T) reprezintă timpul în care mobilul străbate întreaga


circumferință, adică raza vectoare acoperă un unghi 2 .

Frecvența (υ) reprezintă numărul de rotații executate de mobil în unitatea de timp


și se măsoară în rot/s sau herz (Hz).

- 29 -
Unitatea de măsură 1 herz = 1 rot/s este dată în cinstea fizicianului german
Heinrich Hertz (1857–1894).

Perioada și frecvența sunt mărimi invers proporționale, deci:

T*υ=1

Rezultă că viteza unghiulară este dată de

ω = 2π/T = 2π υ

În mod asemănător, în mișcarea uniform circulară pe circumferința unui cerc de


rază R, modulul vitezei poate fi scris ca:

v = 2πR/T = 2πRυ

Problemă rezolvată

Să considerăm cu o aproximație rezonabilă, că mișcarea Pământului în jurul


Soarelui are loc pe un cerc (în realitate orbita terestră reprezintă o elipsă). Distanța medie
între Pământ și Soare este 149,6 * 109 metri; pentru perioada de rotație vom considera 365
zile * 24 ore/zi * 3600 s/oră = 31,536 * 104 secunde. Apreciați viteza cu care se deplasează
Pământul în Cosmos, considerând un sistem de referință heliocentric.

Rezolvare

v = 2πR/T = 2π * 149,6 109 m/31,536 * 104 s = 29,7 105 m/s ≈3 *106 m/s ≈ 3000 km/s

Valoarea obținută este desigur, foarte mare. De ce nu “simțim” o astfel de viteză?


Răspunsul este acela că ne aflăm într-un sistem inerțial.

In mișcarea circulară uniformă, viteza periferică rămâne constantă ca modul;


desigur, că direcția vitezei se schimbă continuu, vectorul viteza rămânând mereu tangent la

- 30 -
traiectoria circulară (figura 2.1.b). Dacă însă, la un moment dat corpul aflat în mișcare
circulară este eliberat de legături, atunci acesta își va continua mișcarea cu viteză
constantă, dar rectilinie. Cel mai bun exemplu în acest sens este dat de probele olimpice de
aruncare a discului sau respectiv a ciocanului, in care atleții execută doua-trei piruete
înainte de lansarea discului, respectiv ciocanului. Recordurile (naționale, europene,
olimpice, mondiale) la aruncarea ciocanului sunt întotdeauna superioare celor de la
aruncarea discului, deoarece valoarea R (din expresia v = 2πR/T) este mai mare în proba de
aruncare a ciocanului.

David și Goliat

Legenda spune că firavul păstor David, înarmat doar cu o praștie l-a învins pe
gigantul Goliat aruncându-i o piatră drept în frunte. Să verificăm veridicitatea
povestirii. Vom presupune ca praștia lui David era alcătuită dintr-o fâșie de piele
cu lungimea de un metru și că aruncătorul învârtea praștia cu 20 rotații pe
secundă. Rezultă o viteză v = 2*3,14*1* 20 m/s = 125,6 m/s = 452 km/h.
Desigur, că o piatră care lovește cu o asemenea viteză poate fi letală și legenda
biblică pare credibilă.

2.5. Legile (principiile) mecanicii clasice

Interacțiunea dintre corpuri determină variația vitezei acestor corpuri în funcție de


inerția lor. Prin inerție se înțelege tendința corpurilor de a-și menține starea de repaus
relativ sau de mișcare rectilinie uniformă. Inerția este o proprietate importantă, comună
tuturor corpurilor din univers.

Această proprietate fizică a corpurilor poate fi caracterizată prin mărimi fizice: în


cazul mișcării de translație, mărimea fizică prin care caracterizăm inerția unui corp este
numită masa corpului (m), iar în mișcarea de rotație este vorba despre momentul de
inerție (I).

În mecanica clasică, masa este o mărime scalară, pozitivă și constantă (nu depinde
de viteză). O mărime fizică derivată care caracterizează mișcarea din punct de vedere
dinamic este impulsul definit printr-un vector p (p = mv).

2.5.1. Legea inerției: Un corp ce nu interacționează cu alte corpuri, păstrează


întotdeauna în raport cu un referențial inerțial viteza constantă, atât ca mărime cât și ca
orientare, sau starea de repaus relativ (v = 0).

- 31 -
2.5.2. Legea a II-a a lui Newton:

Cauza care modifică starea de repaus sau de mișcare rectilinie și uniformă a unui
corp se numește forță.

Forțele sunt mărimi vectoriale. Atunci când o forță acționează asupra unui corp se
poate întâmpla unul din următoarele fenomene:

1. corpul capătă o anumită accelerație (F = m*a);


2. corpul este deformat (reversibil sau ireversibil);
3. corpul se sparge.

Vom analiza doar prima situație, în timp ce pentru celelalte se va reveni la capitolul
ce descrie comportarea corpurilor solide. Prezența unei forțe conduce la apariția unei
accelerații, care este o mărime vectorială, rezultând astfel că și forța este un vector de
aceiași direcție și sens cu accelerația pe care o produce. Accelerația imprimată unui corp de
masă dată este direct proporțională cu forța care acționează asupra corpului:

F = m*a

Pe baza formulei F = m*a, se poate defini unitatea de măsură a forței în SI, adică 1
Newton (Forța de un Newton aplicată unui corp cu masă de 1 kg îi imprimă acestuia o
accelerație de 1 m/s2).

1 Newton = 1 N = 1 kg * 1 m/s2

Sir Isaac Newton (1642–1727) a fost un mare fizician și matematician


englez. Cartea sa Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica (1687) a pus
fundamentele mecanicii clasice. A stabilit legile mișcării, ale gravitației
universale, a definit vâscozitatea etc.

Subliniem, faptul că forțele sunt vectori. Dacă asupra unui corp nu acționează nici o
forță, sau rezultanta tuturor forțelor este nulă, atunci corpul se află în mișcare uniformă cu
viteza v , deoarece, evident că accelerația este nulă. În cazul particular în care v = 0, corpul
se află în repaus relativ.

- 32 -
- 33 -
Greutatea

În sistemul tehnic, kilogramul forță (kgf) este unitate fundamentală; prin definiție, 1
kgf este forța cu care pământul atrage masa de 1 kg. Întrucât accelerația gravitațională este
9,81 m/s2 iar, F = m*a rezultă:

1kgf = 1kg *9,81 m/s2 = 9,81 N

Un alt paradox

Masa unui corp exprimată în kg este numeric egală cu greutatea sa exprimată însă
în kgf. Acest fapt provine din definiția dată pentru kgf; rețineți însă că kg și kgf măsoară
mărimi diferite (masa, respectiv forța), în sisteme diferite de unități de măsură.

Să presupunem că un om de talie medie se urcă pe cântar; acest aparat stabilește


faptul că omul apasă pe platforma cântarului cu o forță gravitațională (greutate) de 75 kgf;
în consecință, omul nostru are masa de 75 kg.

2.5.3. Legea acțiunii și reacțiunii

Cea de a treia lege a mecanicii, cunoscută ca legea acțiunii și reacțiunii, afirmă că


dacă un corp acționează cu o forță asupra altui corp, acesta din urmă acționează, la rândul
său, asupra primului cu o forță egală și de sens contrar. Așadar, acțiunile dintre corpuri
sunt totdeauna reciproce. Valabilitatea acestei legi (principiu) poate fi ilustrată prin multe
exemple.

Să presupunem că un amator de plimbări cu barca s-a apropiat prea mult de malul


unui lac. Pentru a îndepărta barca de mal, acesta împinge cu o vâslă în mal, acționând deci
cu o forță (acțiune) asupra malului. Ca urmare, barca va începe să se deplaseze spre larg,
deoarece o forță de reacțiune (dirijată în sens contrar forței de acțiune) va acționa asupra
sistemului om-barcă.

Un alt exemplu este furnizat de vehiculele cu elice (avioane, vapoare etc). Rotirea
elicei pune în mișcare fluidul (aer, apă etc), deci se acționează cu o anumită forță asupra
fluidului; acesta, la rândul său, reacționează cu o forță egală, dar de sens contrar, care se
aplică avionului, respectiv vaporului.

- 34 -
2.5.4. Legea independenței acțiunii forțelor

Fiecare dintre forțele exterioare la care este supus un corp, acționează independent
de existență, respectiv acțiunea celorlalte forțe aplicate acestuia. Această lege afirmă că
dacă asupra unui corp acționează forțele F1, F2 ...Fn efectul echivalent cu efectele produse
de fiecare forță în parte corespunde efectului produs de o singură forță F, numită forță
rezultantă, obținută prin însumarea vectorială a vectorilor Fi.

2.5.5. Forțe de frecare

Atunci când un corp se mișcă pe suprafața altuia, între cele două corpuri apare o
forță de frecare, ce depinde de natura corpurilor. Intuitiv, ne dăm seama că forțele de
frecare ce apar la coborârea unui schior pe zăpada bătută sunt mai mici, decât cele ce apar
atunci când un sac este târât prin nisip.

Forțele de frecare apar numai în momentul mișcării. Se numește forță normală


(FN) forța perpendiculară pe direcția mișcării; aceasta este cel mai adesea greutatea sau o
componentă a acesteia. Prin definiție, forța de frecare (Ff) este dată de relația:

Ff = µ * FN

In relația de mai sus trebuie ținut seama că forța de frecare este o forță dinamică,
adică apare numai în cazul mișcării unui corp pe suprafața celuilalt. Desigur, µ
(coeficientul de frecare) este adimensional, deoarece ambele forțe se măsoară în newtoni.

Cauzele forțelor de frecare pot fi rugozitatea suprafețelor care se află în contact,


sau, dimpotrivă, tendința de adeziune prin forțe superficiale (adică cele care acționează la
suprafață).

O aplicație a celor de mai sus este dată de mișcarea pe planul înclinat, cu sau fără
frecare.

- 35 -
Fx


Fy
G

Figura 2.2. Forțele ce acționează pe planul înclinat

Un corp de masă m aflat pe un plan înclinat este supus forței gravitaționale


(greutății) G = mg. Forța G poate fi descompusă în forța tangențială Gt = Fx:

Fx  mg sin

și forța perpendiculară (normală) Gn = Fy:

Fy  mg cos 

În consecință, forța de frecare (Ff) poate fi scrisă ca:

F f  mg cos 

Să presupunem că un corp este aruncat în sus pe planul înclinat cu viteza inițială v0.
Corpul va executa o mișcare uniform-încetinită, deoarece forța rezultantă R este însumarea
forței tangențiale cu forța de frecare:

R = Fx + Ff

- 36 -
Dimpotrivă, la coborâre sub influența propriei greutăți, se poate scrie:

R = Fx - Ff

dacă Fx < Ff atunci, corpul nu coboară.

Multă lume consideră în mod eronat că planul înclinat are relativ puține aplicații, ca
de pildă urcarea unei greutăți pe platforma unui camion. În realitate, importanța sa este
covârșitoare în funcționarea oricărui dispozitiv care conține șuruburi. Într-adevăr, dacă am
înfășura triunghiul din figura 2.2. am obține profilul unui filet. Fixarea cu șuruburi este
rezultatul forțelor de frecare (Fx < Ff ).

Problema 2.1.

Scrieți ecuațiile corespunzătoare pentru:

a. Aruncarea unui corp cu viteza inițială v0 pe un plan înclinat de unghi α, în absența


frecării;
b. Coborârea aceluiași corp, pe un plan înclinat de unghi α, sub acțiunea greutății sale
și ținând seama de coeficientul de frecare (µ).

Problema 2.2.

Un corp este așezat pe un plan înclinat cu unghiul de 300. Care este valoarea
minimă a coeficientului de frecare astfel încât corpul să nu alunece de pe plan?

Leul furnicilor și frecarea pe planul înclinat

Leul furnicilor trăiește în deșertul Saharian și este de fapt o larvă a unei


insecte. Ca să crească, larva are nevoie de hrană, dar există două probleme majore
și anume:

lipsa de mobilitate a larvei, și

puținătatea hranei în deșert.

În consecință, larva își sapă în nisip un con și se plasează la fundul

- 37 -
acestuia; generatoarea conului face unghiul α cu orizontala.

Dacă vreo furnică naivă traversează nisipul și nimerește în con, ea va cădea


inevitabil în fundul gropii, unde va fi devorată de leul furnicilor. Condiția
necesară este legată de valoarea coeficientului de frecare între furnică și nisip:

mg sin α > mg μ cos α

sau

μ< tan α

ceea ce este ușor de realizat. Prezentarea de mai sus este voit simplificată
(firicelele de nisip se rostogolesc) și aleasă doar pentru pitorescul său.

2.6. Lucrul mecanic; energia; puterea

Atunci când o forță produce deplasarea unui corp se vorbește despre “lucrul”
acestei forțe. Daca forța F acționează asupra unui corp aflat inițial in repaus și nesupus la
legături, produce o deplasare a corpului în sensul forței, lucrul mecanic L va fi:

L = F*s

Dacă corpul nu este inițial în repaus, sau dacă există legături, atunci se poate
întâmpla ca deplasarea s să facă unghiul α cu direcția forței și în acest caz lucrul mecanic al
forței are expresia:

L = F*s * cosα

Unitatea de măsură pentru lucrul mecanic este jouleul. Un joule (J)


reprezintă lucrul mecanic efectuat de forța de 1 N pe distanța de 1 metru; pe de
altă parte fiind vorba de energie, un joule poate fi definit ca energia consumată la
trecerea unui curent de un amper, printr-o rezistență de un ohm, în timp de o
secundă. Această problema va fi reluată în capitolul consacrat fenomenelor
electrice. Așadar:

1 J = 1 N * 1 m = 1 C * 1V

Denumirea de joule (J) este dată în onoarea fizicianului englez James


Prescott Joule (1818 – 1889). Este important de semnalat că trecerea de la
unitățile mecanice la cele electrice (sau vice-versa) se face prin intermediul
joule-lui.

- 38 -
Spre deosebire de forțe, lucrul mecanic este o mărime scalară.

Joule este unitatea de măsură a tuturor formelor de energie (mecanică, electrică,


chimică, eoliană, nucleară, respectiv a căldurii).

Căldura este o altă formă de energie pentru care există unitatea de măsură caloria
(respectiv Kcal, sau Gcal); 1 cal = 4,185 j (stabilit experimental).

În mod similar, la nivelul atomic, electron-voltul (1 eV = 1,6 * 10-19 j) este unitatea


de măsură pentru energie.

Cazuri mai interesante din punct de vedere al lucrului forței sunt acelea în care
asupra unui corp acționează mai multe forțe care pot fi fundamentale sau
nefundamentale. Forțele care produc mișcarea sau modificarea mișcării unui corp față de
un sistem de referință inerțial se numesc forțe fundamentale; exemple de forțe
fundamentale sunt forțele gravitaționale, electrice, nucleare, arhimedice etc.

În cazul mișcărilor produse de forțe, distingem forța care produce mișcarea (numită
forță activă) și respectiv forța rezultantă. De pildă, pentru un corp scufundat într-un lichid,
forța activă este forța arhimedică (FA), iar forța rezultantă (FR)ține seama de greutatea
corpului (G):

FR = FA – G

Pentru caracterizarea dinamică a mișcărilor în care intervin mai multe forțe este
necesară definirea unor noi mărimi și anume lucrul mecanic consumat și respectiv lucrul
mecanic efectiv. Lucrul consumat este lucrul forței active:

Lcons = FA*s

În cazul in care asupra unui corp acționează mai multe tipuri de forțe se definește
lucrul efectiv ca lucrul mecanic al forței rezultante:

Lef = FR*s

Forța rezultantă este forța care produce accelerarea corpului și deci forța care
modifică viteza corpului. Din cauza forțelor care se opun mișcării (forța de frecare între

- 39 -
suprafețe, forța de rezistență la mișcarea în fluide), în toate cazurile este valabilă
inegalitatea:

FR < FA

In cazul general în care forțele FA și FR au direcții diferite, trebuie comparate


componentele acestora pe direcția mișcării. Inegalitatea de mai sus devine:

Lef < Lcons

În cazul particular când FR = 0, și lucrul mecanic efectiv Lef = 0; vom exemplifica


această situație în cazul unui elicopter care stă în echilibru la o anumită altitudine. Condiția
de echilibru Fasc = G, conduce la FR = 0 și deci Lef = 0, deși Lcons ≠ 0.

Pentru a determina modul în care lucrul mecanic efectiv modifică mișcarea


corpului, să analizăm cazul în care forța nu este constantă de-a lungul deplasării. În cazul
deplasării elementare ds a unui corp de masă m, lucrul efectiv elementar va fi:

dL  Frez ds

Lucrul efectiv total Lef la o deplasare între două puncte (s1 și respectiv s2) este:

s2 s2
Lef   dLef   Frez ds
s1 s1

Întrucât:
dp
Frez 
dt

atunci:
s2 dp p2
Lef   ds   dpv
s1 dt p1

Introducând expresia impulsului p = mv, lucrul mecanic efectiv se scrie:

v2
mv22 mv12
Lef  m  v * dv  
v1
2 2

- 40 -
Definim energia cinetică a corpului aflat in mișcare, drept o mărime ce
caracterizează starea de mișcare a corpului la un moment dat:

mv 2
Ec 
2

Așadar, energia cinetică a unui corp în mișcare se definește ca lucrul efectiv necesar
pentru a aduce corpul din starea de repaus (v = 0) în starea de mișcare caracterizată prin
viteza v.

Mărimea lucrului mecanic efectuat de o forță depinde de timpul cât acționează


forța, deoarece deplasarea s crește cu timpul. Prin definiție, puterea este egală cu lucrul
mecanic efectuat în unitatea de timp:

L
P
t

Să presupunem că avem de încărcat 100 kg pepeni într-o căruță. Un om


voinic încarcă totul în cinci minute; unui slăbănog, aceeași operație îi ia 15
minute. Spunem, așadar că voinicul are de trei ori mai multă putere decât
slăbănogul, deși amândoi au efectuat același lucru mecanic. În calcularea
puterii trebuie să ținem seama atât de lucrul mecanic efectuat, cât și de timpul
consumat în acest sens.

Deoarece, în intervale de timp egale se efectuează lucruri mecanice diferite, trebuie


să considerăm un interval de timp ∆t, suficient de mic, în care se efectuează lucrul mecanic
∆L. Puterea instantanee va fi:

L s
P  lim  lim Fs  Fs * v
s t

Rezultă deci că:

P = Fs*v

unde Fs este proiecția forței pe direcția mișcării.

- 41 -
Watt-ul (W) este unitatea de putere în sistemul internațional,
reprezentând 1 joule/secundă; denumirea îl omagiază pe inginerul
scoțian James Watt (1736–1819).

Firește că un kilowatt are 1000 watt. O unitate de măsură tolerată este calul
putere (CP). Ca urmare a unui experiment (prea tragic pentru a-l povesti aici) s-a stabilit
că:

1 CP = 75 kgf*m/s = 75 * 9,81 N * m/s = 735 W = 0,735 kW

Așadar, kW este mai mare decât CP.

Observație

Se va arăta ulterior (capitolul ce descrie fenomenele electrice) că 1 watt


poate fi definit și ca 1W = 1V * 1A.

O greșeală frecventă

Multă lume confundă kW(putere) cu kWh (energie). Este ușor de observat că:

1 kWh = 1 kW * 1 h = 103 W * 3,6 * 103 s = 3,6 * 106 J = 3,6 MJ

Să calculăm lucrul mecanic al unor forțe mai des întâlnite. Astfel, în cazul forței
elastice Fe = -Ky care apare la întinderea unui resort, lucrul mecanic efectuat de această
forță va fi:

yB K 2
L   K  y * dy   ( yB  y A2 )
yA 2

Deoarece yB > yA se observă că lucrul mecanic al forței elastice este negativ,


deoarece forța elastică se opune depărtării de punctul de echilibru.

- 42 -
Pentru A=0 și yA=0 se obține lucrul mecanic al forței elastice la deplasarea din
originea O până în B (vezi figura 2.3.):

LO-B = -(K/2)(yB)2

ca și observația potrivit căreia LB-O = LO-B.

O A dJ B y

Figura 2.3. Alungirea unui resort

În mod similar se poate calcula lucrul mecanic efectuat de forța de atracție


universală.

O categorie specială de forțe o constituie forțele conservative. Se numesc astfel


acele forțe al căror lucru mecanic nu depinde de drumul parcurs, ci doar de pozițiile inițială
și respectiv finală ale corpului.

- 43 -
B

(2)

(1)

A O

Figura 2.4. Deplasarea sub acțiunea forței gravitaționale

Lucrul mecanic efectuat de forța gravitațională la deplasarea unui corp între


punctele A și B poate fi calculat pe baza celor prezentate în figura 2.4. Acesta este dat de
relația:

1 1
LA  B  kMm(  )0
rA rB

cu raza rA=R și rB= R+h, indiferent de drumul (1) sau (2) pe dare se mișcă corpul
între cele două puncte:

1 1 h
LA  B  kMm(  )  kMm 0
Rh R R ( R  h)

Deoarece LA-B = -LB-A, și LA-B + LB-A = 0 rezultă că lucrul mecanic efectuat de forța
de gravitație pe curba închisă formată de drumurile (1) și (2) este nul.

Din cele prezentate mai sus rezultă că lucrul mecanic LA-B efectuat de o forță
conservativă, la deplasarea unui corp din punctul A în punctul B poate fi caracterizat prin

- 44 -
introducerea unei mărimi Ep numită energie potențială a cărei variație între punctele A și
B să fie egală chiar cu lucrul mecanic efectuat:

LA  B  E p ( A )  E p ( B )

De exemplu, lucrul mecanic LA-B efectuat de forța de greutate este dat de relația:

LA B  GhAB  mg (hA  hB ) și LA-B >0

Considerând în mod convențional că energia potențială la suprafața Pământului este


zero, atunci energia potențială într-un punct oarecare situate la înălțimea h este:

E p  mgh

Suma dintre energia cinetică (Ec) și energia potențială (Ep) se numește energia
mecanică totală E a punctului material (a corpului):

E  Ec  E p

Energia mecanică totală a punctului material, asupra căruia acționează numai forțe
conservative rămâne constantă pe toată durata mișcării. Pe parcursul mișcării energia
potențială se transformă în energie cinetică (sau invers) dar suma E  Ec  E p rămâne
constantă.

Ca și masa, energia se conservă. Legea conservării energiei este


una din legile fundamentale ale fizicii.

Problema 2.3.

Un corp de masă m este aruncat pe verticală cu viteza inițial v0; să se arate că


energia potențială de la înălțimea maximă este egală cu energia cinetică inițială.

- 45 -
Problema 2.4.

Un corp cu masa m = 1 kg este aruncat pe verticală în sus cu v0 = 40m/s. Să se


calculeze energia cinetică și potențială a corpului după un timp t=2s de la lansare.

Problema 2.5.

Automobilul A are un motor ce dezvoltă o putere de 70 CP, iar automobilul B o


putere de 50 kW. Care automobil este mai puternic?

2.7. Elemente de statică

Dacă asupra unui punct material (corp) acționează o forță, aceasta îi imprimă o
accelerație proporțională cu forța. De asemenea, în cazul în care acționează mai multe
forțe, accelerația este proporțională cu rezultanta tuturor forțelor. Dacă această rezultantă
este zero atunci și accelerația este nulă iar punctul material își păstrează starea de repaus
sau de mișcare rectilinie și uniformă. Atunci când este vorba despre un corp cu dimensiuni
finite (corp considerat rigid), problema devine ceva mai complicată; un corp rigid poate fi
reprezentat de un sistem de puncte materiale ale căror distanțe reciproce rămân
neschimbate.

Se poate întâmpla ca și în acest caz, sub acțiunea simultană a mai multor forțe
corpul să nu își modifice starea de mișcare sau repaus relativ (accelerațiile tuturor
punctelor sale să fie nule). Această situație corespunde unui echilibru al forțelor.

Un exemplu simplu de echilibru al forțelor ni-l oferă sistemul om-


parașută. Sub acțiunea greutății proprii sistemul cade spre pământ într-o mișcare
care la începutul căderii este uniform accelerată. Datorită rezistenței aerului
apare însă o forță depinzând de viteză și care se opune mișcării. Această forță,
la un moment dat compensează complet greutatea parașutistului și acesta se va
mișca uniform către pământ. În exemplul de față, echilibrul realizat este un
echilibru dinamic.

Un alt tip de echilibru este echilibrul static. Dacă așezăm, de pildă, o


carte pe o masă, aceasta rămâne în repaus deoarece forța de greutate este
echilibrată de forța de reacțiune a mesei. Construirea clădirilor se bazează
tocmai pe realizarea echilibrului static dintre greutatea fiecărui element din
construcție și reacțiunea suportului pe care acestea sunt realizate.

- 46 -
Statica este acea parte a mecanicii care studiază echilibrul static creat de forțele
exterioare ce acționează asupra corpurilor.

2.7.1. Compunerea forțelor; momentul forței

Dacă asupra unui corp rigid acționează două forțe egale și opuse în două puncte
diferite, starea sa de mișcare sau de repaus nu se modifică (figura 2.5).

-F
-F

Figura 2.5. Acțiunea a două forțe paralele și opuse

Astfel, dacă avem un sistem de forțe care acționează asupra unui corp rigid, putem
oricând introduce sau suprima două forțe egale și direct opuse, fără ca prin aceasta efectul
sistemului de forțe asupra rigidului să se schimbe. Forțele care acționează asupra rigidului
sunt forțe alunecătoare, deoarece putem deplasa punctul de aplicație al forței pe suportul
său, fără ca efectul pe care-l produce asupra rigidului să se modifice.

Forțele care acționează asupra rigidului și au același punct de aplicație se numesc


forțe concurente. Dacă asupra unui rigid acționează mai multe forțe concurente, efectul lor
este același cu cel al rezultantei lor. Deoarece forțele sunt mărimi vectoriale, rezultanta se
obține după regula adunării vectorilor:
n
R   Fi
i 1

unde Fi sunt cele n forțe concurente care acționează asupra rigidului. Dacă forțele
acționează pe același suport, rezultanta va avea aceeași direcție, mărimea sa fiind obținută
prin însumarea algebrică a mărimilor forțelor respective.

- 47 -
F1 

A 
R

F2

Figura 2.6. Compunerea forțelor concurente

În cazul în care suporturile sunt diferite, forțele se compun două câte două după
regula paralelogramului (figura 2.6). Astfel:

R 2  F12  F22  2 F1F2 cos

unde α este unghiul dintre cele două forțe F1 și F2. Desigur, urmând aceeași regulă
se pot compune (aduna) n forțe.

O altă mărime importantă este momentul forței F, în raport cu un punct O; noțiunea


este explicată în figura 2.7.


P
m F

d r

Figura 2.7. Momentul unei forțe

- 48 -
Este cazul unui corp (punct material) de masă m, ce se găsește într-un punct P de
rază r și asupra căruia acționează o forță F.

Prin definiție, momentul forței F față de punctul O este dat de expresia:

  
M0  r xF

Mărimea momentului este:

M 0  rF sin

Unde d = r sin α reprezintă distanța de la punctul O până la suportul forței, numit


brațul forței.

Un observator superficial poate conchide că lucrul mecanic și respectiv


brațul forței ar avea aceleași unități de măsură; este, desigur, greșit. Lucrul
mecanic este rezultatul unui produs scalar Fr cos α, se măsoară în jouli, în
timp ce momentul forței rezultă dintr-un produs vectorial Fr sin α, fiind un
vector, care se măsoară în N*m.

2.7.2. Sisteme de forțe paralele. Cuplu de forțe.

Să considerăm un sistem rigid, care sub acțiunea unui sistem de forțe, poate efectua
o mișcare de translație, o mișcare de rotație sau amândouă mișcările simultan. Forțele care
acționează sunt paralele (figura 2.8).

- 49 -
F3

A C B

F1
F2

Figura 2.8. Compunerea forțelor paralele de același sens

Rezultanta a două forțe paralele și de același sens, aplicate aceluiași solid, este o
forță paralelă și de același sens cu componentele și are modulul egal cu suma modulelor
componentelor. Punctul de aplicație al rezultantei împarte segmentul de dreaptă care unește
punctele de aplicație ale componentelor în două segmente, invers proporționale cu
modulele forțelor componente. Forța R este rezultanta forțelor paralele, adică R = F1 + F2.
Forța F3 este forța care echilibrează forțele F1 și F2.

F3
R

F1
F2

Figura 2.9. Compunerea forțelor paralele de sens opus

Rezultanta forțelor F1 și F2, paralele dar de sens opus este paralelă cu forțele
componente și are sensul forței celei mai mari în modul. Modulul rezultantei este egal cu
diferența modulelor componentelor (R = F3 – F1); forța F2 echilibrează forțele F1 și F3.

- 50 -
2.7.3. Centrul de greutate.

Un corp este atras de Pământ cu o forță egală cu greutatea sa, adică G = mg. Putem
însă considera corpul ca fiind format dintr-un număr foarte mare de puncte materiale,
fiecare dintre acestea fiind atras cu o forță Gi.

Toate aceste forțe sunt orientate în lungul verticalei locului și pentru corpurile cu
dimensiuni obișnuite pot fi considerate practic paralele.

În acest mod, greutatea corpului este rezultanta forțelor paralele Gi cu care este
atras de către Pământ fiecare punct material. Punctul de aplicație al acestei rezultante este
numit centru de greutate.

Poziția centrului de greutate este bine stabilită pentru fiecare corp și nu depinde de
orientarea sa în spațiu. Această afirmație poate fi dovedită experimental prin suspendarea
repetată a unui corp, alegând de fiecare dată alt punct de suspendare.

Centrul de greutate al corpurilor omogene, cu forme geometrice regulate, care


posedă axe sau planuri de simetrie se va afla întotdeauna situat pe axa, respectiv pe planul
de simetrie.

Astfel, pentru:

a. Sferă – centrul de greutate se găsește în punctul de intersecție al diametrelor, adică


în centrul sferei.
b. Cilindru - centrul de greutate se găsește în punctul în care axa cilindrului înțeapă un
plan perpendicular pe ea și care împarte înălțimea cilindrului în două.
c. Bară prismatică dreaptă – admite plane de simetrie perpendiculare între ele:
centrul de greutate se găsește în punctul de intersecție al acestora.
Trebuie observat că uneori (în general în cazul corpurilor găurite) centrul de
greutate se află în afara substanței corpului, ca de pildă în cazul unei sfere goale.

Pentru un om cu dimensiuni normale, centrul său de greutate se află în


regiunea “plexului solar”.

Menționăm că poziția centrului de greutate al unui rigid coincide cu poziția


centrului său de masă.

Astfel, vectorul de poziție al centrului de greutate în raport cu o origine aleasă


arbitrar este:

- 51 -
N  N 
m r m r
i i i i
rQ  i 1
N
 i 1

m
M
i
i 1

unde N reprezintă numărul de elemente în care am împărțit corpul dat, iar mi și ri


sunt masa și respectiv vectorul de poziție al elementului i.

2.8. Probleme propuse; întrebări

Problema 2.1

Aflați lucrul mecanic necesar pentru alungi cu ∆l=5 mm o bară cilindrică din
cauciuc având s=100mm2 și lungimea inițială l0=100cm.Modulul de elasticitate al
cauciucului E=100KN/m2.

Problema 2.2

Un corp cu masa m=500g este aruncat pe verticală în sus cu v0=30m/s. Să se


calculeze energia cinetică și potențială a corpului după un timp t=2s de la lansare.

Problema 2.3

Un copil vâslește perpendicular către țărm cu o viteză V0=5,4 km/h față de apă.
Cursul apei deplasează barca pe distanța d=100 m în josul râului. Lățimea râului este
L=150 m. Care este viteza râului și durata traversării lui?

Problema 2.4

Deduceți legile cineticii la aruncarea pe verticală cu viteza inițială v0 pornind de la


transformarea energiei cinetice inițiale în energia potențială corespunzătoare înălțimii
maxime.

Problema 2.5

Un parașutist cântărește (împreună cu parașuta, harnașamentul și echipamentul


specific) 100 kgf. Calculați forța de rezistență a aerului (exprimată în N) pentru momentul
în care mișcarea de coborâre decurge cu viteză uniformă (g = 9,81 m/s2).

- 52 -
Problema 2.6

Un corp este lansat cu viteza inițială v0 pe un plan înclinat foarte lung, care face
unghiul α cu orizontala; accelerația gravitațională este g, iar coeficientul de frecare între
corp și plan este µ. Calculați distanța maximă pe care o parcurge corpul. Comparați timpul
de urcare cu timpul de coborâre.

Problema 2.7

Un automobil cu masa m = 1,2 t pornește (din repaos) cu accelerația 0,5 m/s2. Dacă
neglijăm forțele de frecare, se cere să se calculeze după cât timp automobilul dobândește
viteza de 72 km/h; calculați energia cinetică a sa în momentul atingerii acestei viteze.

Problema 2.8

Este posibil ca un fir, dintr-un material cu densitatea ρ, cu modul de elasticitate


(Young) E, având o lungime l și secțiune s, aflat în poziție verticală (fixat doar la capătul
superior) să se rupă sub influența propriei greutăți? Dacă acest fenomen nu are loc,
calculați alungirea corespunzătoare ∆l, considerând că alungirea este elastică.

Problema 2.9

Un copil aflat pe o sanie îți dă drumul de pe un derdeluș cu înălțimea de 2,5 m.


Panta derdelușului este de 300 iar coeficientul de frecare între sanie și zăpadă este µ = 0,04.
După coborârea derdelușului, sania își continuă drumul, de această dată în plan orizontal,
pe o distanță l, după care se oprește. Calculați l, considerând g = 10 m/s2.

Problema 2.10

Un biciclist merge cu o viteză constantă de 18 km/h; bicicleta are roți cu diametrul


(inclusiv anvelopele) de 120 cm. Calculați frecvența (turația) roților.

Problema 2.11

Un automobil rulează pe autostradă cu 108 km/h și abordează o curbă largă care are
o rază R = 200 m. Calculați valoarea minimă a coeficientului de frecare la alunecare între
anvelope și autostradă, astfel încât automobilul să își păstreze traiectoria (să nu alunece în
afară).

- 53 -
Problema 2.12

Un aruncător de disc execută câteva piruete înainte de lansarea discului; ultima


piruetă a avut loc în 0,5 secunde iar distanța între disc și axa verticală care trece prin corpul
aruncătorului este 1,2 m. Calculați viteza cu care este lansat discul.

Problema 2.13

O macara folosită în construcții trebuie să ridice un perete prefabricat având masa


totală de 800 Kg. Panoul trebuie ridicat la înălțimea de 30 m, iar motorul utilizat are o
putere de 8 kW. În cât timp va fi ridicat panoul?

Problema 2.14

Un automobil cu masa m = 1500 kg și viteza de 72 km/h frânează brusc și oprește


vehiculul în 0,4 secunde. Presupunând că forța de frânare a fost constantă (problema se
referă la un automobil de tip vechi, fără ABS) se cere calcularea acestei forțe.

Problema 2.15

Explicați de ce cabinele ascensoarelor sunt legate (printr-un sistem mecanic ce


funcționează pe principiul unui scripete) de contragreutăți. Care este valoarea optimă a
contragreutății?

Problema 2.16

De o sfoară întinsă se atârnă o sarcină cu masa de 100 g. În aceste condiții, cele


două părți ale sforii formează între ele un unghi de 1200. Calculați tensiunile din sfoară.

Problema 2.17

Asupra unui corp solid considerat rigid, acționează două forțe concurente F1 = 400
N și F2 = 300 N care fac între ele un unghi de 900. Calculați forța F3 concurentă cu cele
două și care ar trebui aplicată pentru ca corpul să rămână în echilibru.

- 54 -
3. Căldură și Termodinamică
3.1. Căldura
Cantitatea de căldură (Q) reprezintă o formă de energie inclusă în substanță și
rezultată ca urmare a mișcării particulelor (molecule, atomi, ioni etc) ce alcătuiesc
substanța. Inițial, acest adevăr nu a fost pe deplin înțeles, astfel că primii cercetători au
simțit nevoia definirii unei unități pentru măsurarea căldurii.

Astfel, caloria (cal) a fost definită drept cantitatea de căldură necesară pentru a
încălzi un gram de apă cu 1K; ulterior, odată cu recunoașterea faptului că avem de a face
cu o formă de energie pentru care exista unitate de măsură în SI (joule), s-a procedat la
stabilirea experimentală a relației între joule și calorie, cu rezultatul 1 calorie = 4,185
jouli.

Gazele și lichidele sunt alcătuite din molecule aflate în continuă mișcare


(“Browniană”); particulele (atomi, ioni, molecule) ce alcătuiesc rețele cristaline execută
de asemenea mișcări de vibrație. Temperatura reprezintă o mărime macroscopică ce
reflectă capacitatea de mișcare (agitația termică) a particulelor ce alcătuiesc substanța.
Modul de măsurare al temperaturii (scale de temperatură) a fost descris în capitolul 1.
Conform celor de mai sus, temperatura de 0 K, în practică imposibil de atins (în ultimii ani
au apărut speculații cu privire la temperaturi absolute negative, dar aceste discuții depășesc
scopul capitolului de față), reprezintă o stare în care orice mișcare moleculară încetează
(desigur, nu am răspuns la întrebări legitime cu privire la mișcarea particulelor subatomice,
dar răspunsurile aici sunt mai degrabă speculative și în nici un caz inginerești).

Totodată, temperatura reprezintă potențialul termic al unei substanțe; căldura se


transmite (transfer caloric) în mod natural, numai de la o temperatură mai mare la una
mai mică și nu invers.

Față de unitățile de măsură fundamentale din mecanică, în studiul căldurii se


introduce o nouă unitate fundamentală și anume gradul Kelvin (K) definit ca a suta parte
din intervalul de temperatură aflat între punctele de înghețare și respectiv fierbere ale apei
la presiunea atmosferică. În capitolul introductiv s-a menționat faptul (doar aparent
neobișnuit) că 10C = 1K, deoarece singura diferență între cele două scale este “punctul
zero”.

Utilizarea temperaturii ca mijloc de apreciere al potențialului termic permite


calcularea primirii sau cedării de căldură. În principiu, un corp poate primi (sau ceda)
căldură ca urmare a aportului (respectiv cedării) de energie mecanică, electrică etc.

În cazul primirii de căldură, aceasta se propagă (transmite) prin:

 Conducție (în special la metale);

- 55 -
 Convecție (curenți în fluide; convecția poate fi liberă sau forțată);

 Radiație (radiații, în special în infraroșu, de la corpuri cu temperatură ridicată).

O observație cu caracter general este aceea că la conductorii electrici se manifestă


și o bună conductivitate termică. Dimpotrivă, materiale ca lemnul, polimerii sintetici,
sticla etc se comportă ca izolatori termici. Deseori, este necesară o izolare termică a unor
utilaje (reactoare, conducte, schimbătoare de căldură etc); în acest scop, se folosește “vata
minerală”, deoarece un alt bun izolator termic și anume azbestul este actualmente interzis,
fiind socotit ca dăunător sănătății.

Dacă un fluid (gaz sau lichid) este încălzit dintr-o anumită direcție, atunci în masa
fluidului apar diferențe de temperatură (apare un gradient de temperatură). Consecința
imediată a acestui fenomen constă într-o fluctuație de densitate, care la rândul său
determină apariția unor curenți, adică convecția liberă. În acest mod, schimbul de căldură
și omogenizarea temperaturii se realizează mult mai rapid. Pe de altă parte, se știe că
agitarea într-un lichid, sau folosirea ventilatorului într-un amestec gazos determină
grăbirea omogenizării termice; fenomenul este cunoscut drept convecție forțată.

În sfârșit, o cale importantă pentru transmisia căldurii este radiația. Fără îndoială,
că cel mai cunoscut exemplu este dat de radiația solară, care constituie principala sursă de
energie pe Pământ. De regulă, se consideră că radiațiile infraroșii sunt cele responsabile de
transmisia căldurii, dar spectrul de emisie al Soarelui este mult mai larg.

Menționăm că mijloacele clasice de încălzire a locuințelor (sobe, calorifere etc)


transmit căldură atât prin convecție, cât și prin radiație.

Multe experimente legate de căldură se desfășoară în condiții adiabatice, adică fără


schimb energetic cu exteriorul sau, cu alte cuvinte, în sisteme perfect izolate termic. În
orice proces adiabatic, temperatura din sistem se modifică. De asemenea, fenomene quasi-
adiabatice pot avea loc în procese foarte rapide, când nu există timpul fizic necesar
schimbului termic. Dimpotrivă, atunci când într-un proces nu au loc schimbări de
temperatură, procesul poartă denumirea de izoterm.

Soarele reprezintă sursa de energie a Pământului, contribuind la menținerea


temperaturii planetei mult peste valoarea de aproape 0 K, întâlnită în spațiul
interplanetar și este singura sursă de energie. Soarele reprezintă practic o sursă
inepuizabilă de energie, estimându-se o durată a existenței radiației solare de încă
aproximativ 4-5 miliarde de ani; în timp ce traversează atmosfera terestră, cu o
grosime de peste 50 km, intensitatea radiației solare este redusă treptat. În
atmosferă este absorbită (reținută, filtrată) aproape total radiația X și o mare parte

- 56 -
din radiația ultravioletă. Vaporii de apă, bioxidul de carbon sau ozonul, existente
în atmosferă, contribuie la absorbția radiației solare de către atmosferă. Radiația
absorbită este în general transformată în căldură, iar radiația difuză astfel obținută
este retrimisă în toate direcțiile în atmosferă. Principalele componente ale radiației
solare care ajung pe Pământ și participația fiecărei componente în radiația globală,
din punct de vedere energetic, sunt: - radiație ultravioletă 3%; - radiație vizibilă
42%; - radiație infraroșie 55%

Dacă un corp de masă m primește cantitatea de căldură Q, și nu își schimbă starea


de agregare, înseamnă că aceasta este o căldură sensibilă, deoarece corpul se încălzește cu
ΔT. Egalitatea corespunzătoare este:

Q = mc ΔT

în care c reprezintă căldura specifică. Căldura specifică (notată cu c) a unui corp


(substanțe) reprezintă o constantă de material și este cantitatea de căldură necesară pentru
a încălzi unitatea de masă cu 1K. Ca urmare a definiției inițiale a caloriei, căldura specifică
a apei rezultă ca fiind 1 cal/g*K = 1 Kcal/kg*K, și prin transformare în SI rezultă 4185
J/kg*K. Produsul mc se numește capacitate calorică și se măsoară în cal/K, respectiv J/K.
Cele de mai sus se referă la solide și/sau lichide.

Spre deosebire de solide și lichide, la gaze există două călduri specifice și anume la
presiune constantă (Cp), respectiv la volum constant (Cv). Uneori, se recurge la căldură
specifică molară (exprimată în J/mol*K sau cal/mol*K); cu alte cuvinte, căldura specifică
molară a gazelor are dimensiunile constantei universale R.

Pe de altă parte, căldura latentă:

Q = λm

reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru topirea, respectiv vaporizarea


substanței (figura 3.1.) Evident, λ se măsoară în cal/g, respectiv în J/kg; desigur, și aici se
poate folosi căldura latentă molară (cal/mol sau J/mol).

- 57 -
Temperatura

S S+L L L+V V

pf

pt

Caldura
Figura 3.1. Încălzirea unui solid ideal până în faza de vapori

(pt = punct de topire și pf = punct de fierbere)

Figura 3.1 prezintă schematic ceea ce se întâmplă cu un corp solid atunci când
acesta primește căldură. Să luăm ca exemplu o substanță obișnuită, de pildă benzenul.

Substanța se prezintă sub forma unor cristale aciculare (S); pe măsură ce solidul
primește căldură, temperatura sa crește până la punctul de topire (pt), care la benzen este
5,45 0C. Punctul de topire este caracterizat de coexistența fazei solide cu cea lichidă (S +
L), iar căldura primită (latentă) este folosită pentru transformarea solidului în lichid
(“distrugerea” rețelei cristaline). În continuare, lichidul format (L) se încălzește din nou
(căldură sensibilă), iar după atingerea punctului de fierbere (L + V) se înregistrează căldură
latentă necesară transformării lichidului (L) în vapori (V).

Sa reluăm problema topirii cristalelor de benzen. Pe tot parcursul transformării


temperatura de tranziție rămâne constantă; în plus, unele proprietăți fizice (de exemplu
volumul specific – ca în figura 3.2.) variază în mod discontinuu, cu salt. Astfel de
transformări (tranziții) se numesc tranziții de ordinul I. Unele corpuri amorfe (ceara,
smoala, sticla) suferă însă tranziții de ordinul II, adică proprietățile lor variază continuu
(treptat), într-un interval de temperatură; cu alte cuvinte, temperatura de topire este
înlocuită cu intervalul (domeniul) de înmuiere.

Observație. În limba engleză (în care se publică majoritatea lucrărilor științifice)


punctul de topire (melting point) se notează mp; acesta nu trebuie confundat cu M.P.

- 58 -
(Military Police), sau MP (Member of Parliament). În mod similar, punctul de fierbere
(boiling point) se notează cu bp; nici acesta nu trebuie confundat cu BP (British
Petroleum).

Vsp

Ttr T

Figura 3.2. Transformare de ordinul I

(volumul specific variază brusc, cu salt, la temperatura de tranziție)

Așa cum rezultă din figura 3.2, densitatea lichidelor este mai mică decât cea a
solidelor din care provin. Două excepții notabile de la această regulă sunt furnizate de apă,
respectiv fontă. Astfel, densitatea gheții este mai mică decât cea a apei (gheața plutește pe
apă).

Problemă rezolvată

Dacă apa s-ar comporta conform fenomenului descris în figura 3.2, care credeți ca
ar fi consecințele asupra climei pe planeta Pământ?

Răspuns. Daca gheața ar avea o densitate mai mare decât apa, atunci aceasta s-ar
depune la fundul râurilor sau lacurilor și în timp s-ar acumula, determinând răcirea
ireversibilă a climei. Din fericire, gheața are o densitate mai mică decât apa și primăvara
plutește pe apă, fiind astfel expusă radiației solare.

Notați faptul că principiul conservării energiei se aplică și schimbului de căldură


între două corpuri (căldura cedată este egală cu căldura primită). Acest principiu se aplică
în problemele următoare.

- 59 -
Problemă rezolvată

Apa foarte pură (i.e. pentadistilată, fără aer dizolvat în ea) poate fi răcită foarte
rapid până la o temperatură de -8 0C; evident această situație este metastabilă și la cea mai
mică perturbație (ex. o ușoară vibrație) o parte din apă va îngheța, un echilibru stabil
realizându-se la 0 0C. Se cere să se stabilească raportul gheață/apă la punctul de înghețare.

Indicație. Considerați căldura latentă de topire a gheții ca fiind 80 cal/g, iar căldura
specifică a apei 1 cal/g*K.

Răspuns: Să presupunem o masă de apă m; o cantitate x din aceasta va îngheța


eliberând o cantitate de căldură necesară pentru ca m-x să se încălzească de la -8 0C la 00C
(înghețarea este un fenomen exoterm). Ecuația de conservare a căldurii devine:

80 x = 8(m-x) sau x = m/11

Așadar, numai a 11-a parte din apă îngheață, iar sistemul se află în întregime la 00C
în echilibru termodinamic. Problema de mai sus pornește de la o situație reală și anume
principiul măsurătorilor crioscopice; de altfel, metodica prezentată mai sus reprezintă
unica posibilitate de a atinge echilibrul termodinamic în toată masa amestecului.

Problemă rezolvată

Un kilogram de gheață mărunțită la 00C este amestecată cu:

1 kg apă aflată la 500C

99 kg apă aflată la 500C

Stabiliți starea finală a sistemului în ambele situații, după realizarea schimbului de căldură.

Răspuns: Să analizăm punctul a. Este evident că temperatura finală va fi cuprinsă


între 0 C (inclusiv) și 500C. Dacă temperatura va fi cuprinsă între 00C și 500C, atunci vor
0

rezulta 2 kg apă; dimpotrivă, dacă numai o parte din gheață se va topi, atunci amestecul
apă – gheață se va afla la 00C. În consecință, sunt necesare câteva calcule preliminare, după
cum urmează.

Cantitatea de căldură necesară topirii gheții este:

Q1 = 1kg*80 Kcal/kg = 80 Kcal

- 60 -
Cantitatea de căldură rezultată prin răcirea apei este:

Q2 = 1kg*1 (Kcal/kg)*50K = 50 Kcal

Deoarece Q1 > Q2 rezultă că nu toată gheața poate fi topită, astfel încât amestecul
final de apă și gheață se va afla la 00C.

Încercați să rezolvați problema în situația de la punctul b.

Diverse tipuri de energie (mecanică, electrică, chimică) se pot transforma în căldură


(și invers) respectând principiul conservării energiei; cu toate acestea, în transformare
poate interveni un anumit randament, în sensul că nu toată energia din forma A se
transformă în integralitate în forma de energie B.

3.2. Noțiuni de termodinamică


În principiu, termodinamica studiază transformarea căldurii în lucru mecanic și
invers, a lucrului mecanic în căldură. De altfel, în 1842, Robert Julius von Mayer a stabilit
echivalența dintre căldură și lucrul mecanic și a enunțat principiul conservării energiei,
cunoscut și ca principiul I al termodinamicii.

Robert Julius von Mayer (1814 – 1878), fizician german, este considerat ca
unul din fondatorii termodinamicii, enunțând primul principiu (Energia nu poate
fi nici creată si nici distrusă). Multă vreme, contribuția sa a fost neglijată și
meritul descoperirii echivalentului mecanic al căldurii a fost atribuit în 1843 lui
James Joule.

Într-o diagramă desenată în coordonatele p-V se pot prezenta evoluții ciclice ale
unui gaz ideal; astfel, un ciclu pornește dintr-un punct oarecare A, parcurge diverse
transformări (izoterme, izobare, izocore, adiabate sau oarecare), iar conturul închis se
caracterizează prin aceea că în cele din urmă revine în punctual inițial A.. Dacă ciclul se
parcurge în sensul acelor de ceasornic, atunci acesta descrie o mașină termică, iar dacă
ciclul este parcurs în sens trigonometric avem de a face cu o pompă de căldură.

- 61 -
Dacă am lua “ad literam” principiul I, ar rezulta că orice formă de energie poate fi
transformată integral în orice altă formă de energie, iar randamente mai mici de 100% s-ar
datora doar unor imperfecțiuni tehnice. Cu toate acestea, dacă lucrul mecanic poate fi
transformat integral în căldură, reciproca nu este valabilă; cel mai mare randament teoretic
care poate fi obținut este cel corespunzător ciclului Carnot, alcătuit din două izoterme și
două adiabate.

Acest fapt este enunțat de către cel de al doilea principiu al termodinamicii, care
însă are mai multe formulări (enunțuri):

 Este imposibil de realizat o transformare al cărei unic rezultat final să fie o


transformare în lucru mecanic a căldurii luate de la o sursă de temperatură
uniformă (postulatul lui Lord Kelvin);
 Este imposibil de realizat o transformare al cărei unic rezultat final să fie o
transmitere a căldurii de la un corp cu o temperatură dată, la un altul cu o
temperatură mai înaltă (postulatul lui Clausius).

În esență, cele două formulări atestă faptul că nu toată cantitatea de căldură poate fi
transformată în lucru mecanic. Această particularitate provine din caracterul special al
energiei calorice, dat de mișcarea particulelor ce alcătuiesc substanța.

Termodinamica introduce noțiunile de entalpie, entropie și energie liberă Gibbs.

Entalpia (notată de obicei cu H) este definită ca un potențial termodinamic care


constă în suma dintre energia internă a sistemului (U) si produsul presiunii cu volumul
sistemului (pV).

H = U + pV

Deoarece, conform relației de mai sus depinde de funcții de stare ale sistemului
termodinamic, entalpia însăși este o mărime de stare. Unitatea de măsură a entalpiei în
Sistemul Internațional (SI) este joule-ul. Ca urmare, entalpia reprezintă o mărime extensivă
(în sistemele omogene), deoarece valoarea sa este proporțională cu dimensiunea
sistemului. Din acest punct de vedere este uneori util să introducem entalpia specifică
masică (h = H/m), sau entalpia molară (Hm = H/n); m și n reprezintă masa sistemului,
respectiv numărul de moli din sistem.

Entalpia este folosită pentru a descrie schimbările de energie ale sistemelor în multe
măsurători fizice, chimice sau biologice.

- 62 -
Cuvântul entalpie provine de la grecescul enthalpos care înseamnă încălzire.
Introducerea acestui termen este legată de Benoît Paul Émile Clapeyron și
Rudolf Clausius, autorii relației Clausius-Clapeyron.

Entalpia totală (H) a unui sistem nu este direct măsurabilă, deoarece energia internă
(U) este greu de estimat. În consecință este mult mai ușor să se măsoare variația de entalpie
ΔH. Atunci când valoarea ΔH este pozitivă avem de a face cu un proces (eventual reacție)
endoterm(ă); dimpotrivă în procesele exoterme variația de entalpie este negativă. La
presiune constantă schimbarea de entalpie decurge din căldura eliminată (sau absorbită),
fie printr-o reacție chimică, fie ca urmare a transferului de căldură cu mediul exterior
sistemului. Entalpia gazelor ideale, ca și cea a solidelor sau lichidelor incompresibile nu
depinde de presiune; materialele reale aflate la temperaturi și presiuni obișnuite prezintă o
comportare similară.

Poate că noțiunea de ireversibilitate este cea mai importantă în înțelegerea


entropiei. Să ne imaginăm că într-un pahar cu apă turnăm o picătură de cerneală; curând
cerneala va difuza și toată soluția va deveni albăstruie. Fenomenul poate fi considerat ca
ireversibil, deoarece refacerea spontană a situației inițiale (resepararea picăturii de
cerneală) ține de imposibil.

O analogie semnificativă este dată de filmarea unui eveniment ireversibil (de pildă,
un automobil în viteză sfărâmându-se într-un stâlp) și apoi redarea inversă a filmului; este
desigur imposibil să ne imaginăm automobilul re-asamblându-se singur. În mod similar, să
ne imaginăm o persoană care toarnă vin dintr-o sticlă într-un pahar; la filmarea inversă
vom vedea cum vinul urcă din pahar și re-intră în sticlă, ceea ce oricine știe că este
imposibil.

În termodinamică procesele care merg doar “înainte” sunt numite ireversibile. Într-
un proces ireversibil ce are loc într-un sistem izolat, mărimea de stare numită entropie
crește. Motivul pentru care prezentarea inversă a filmului este ușor de recunoscut, constă în
aceea că entropia scade.

Termenul entropie a fost introdus în 1865 de către fizicianul german


Rudolf Clausius; este compus din cuvintele grecești „en” = în și „trope” =
schimbare (cotitură).

Conceptul de entropie se află în centrul celei de a doua legi a termodinamicii; cea


de a doua lege stabilește care sunt acele procese fizice care pot avea loc. De pildă, aceasta
prevede că transferul termic dintr-o regiune cu temperatură ridicată către o regiune cu

- 63 -
temperatură scăzută reprezintă un proces spontan; regiunea fierbinte devine mai rece, iar
regiunea inițial rece se încălzește. Deoarece diferența de temperatură dintre regiunea
fierbinte și cea rece s-a micșorat, entropia crește.

Entropia dintr-un sistem izolat crește întotdeauna.

Pe de altă parte, entropia reprezintă o măsură a gradului de dezordine în sistem,


caracterizată prin numărul distinct de aranjamente ale particulelor (i.e. molecule) care
alcătuiesc sistemul. Pentru un sistem alcătuit din N particule, Bolzmann a definit entropia,
pe baza mecanicii statistice, ca fiind:

S = kB ln Ω = = kB ln N!

unde kB = R/NA (constanta Bolzmann) iar Ω este numărul de micro-stări, sau


aranjări distincte ale particulelor. kB = 1.38062 x 10−23 J/K.

Fizicianul austriac Ludwig Bolzmann (1844 – 1906) este cunoscut pentru


ecuația care îi poartă numele, deși în forma de mai sus a fost scrisă de către Planck.
În anul 1934 fizico-chimistul elvețian Werner Kuhn a dezvoltat teoria elasticității
cauciucului utilizând formula Bolzmann.

Entropia a fost folosită pentru a descrie fenomene din domenii diverse. Un exemplu
modern în acest sens este entropia informațională, care folosește conceptele matematice
ale termodinamicii statistice.

Energia liberă Gibbs, inițial numită „energie disponibilă”, a fost astfel definită în
1870 de către matematicianul american Josiah Willard Gibbs; lucrarea sa fundamentală
(1876) a fost intitulată On the Equilibrium of Heterogeneous Substances.

Variația energiei libere Gibbs (adesea notată ca ∆G) reprezintă un criteriu


convenabil pentru spontaneitatea proceselor la temperatură și presiune constante; atunci
când ∆G este negativă (diferența între starea finală și cea inițială), acest fapt indică doar
posibilitatea ca transformarea (evenimentul) să poată avea loc. Energia liberă Gibbs

- 64 -
combină entalpia și entropia într-o singură valoare; variația acesteia (între stările inițială și
finală) este:

∆G = ∆H - T∆S

Atunci când ∆G este negativă, procesul poate avea loc; aceasta nu înseamnă că
procesul va avea loc cu siguranță, ci doar că acesta este posibil. Ecuația se aplică la
fenomene fizice, chimice, biologice etc.

În cazul particular al reacțiilor chimice, dacă ΔG este pozitiv, atunci reacția este non-
spontană (necesită energie externă ca să apară); dimpotrivă, dacă ΔG este negativ, reacția
poate avea loc în mod spontan.

3.3. Solidele; deformarea și dilatarea acestora

Corpurile solide și cele lichide au volum propriu; în plus, solidele au și formă


proprie, în timp ce lichidele iau forma vasului în care au fost turnate.

Din punct de vedere fizic, corpurile solide corespund unor rețele în nodurile cărora
se află particule, aranjate ordonat în diverse moduri geometrice (sistem cubic, cubic cu fețe
centrate, hexagonal, rombic etc); în nodurile rețelelor se pot afla atomi (i.e. rețeaua
diamantului), ioni (de pildă un bun exemplu este clorura de sodiu), sau molecule (cel mai
bun exemplu este gheața). Cu titlu informativ, se cunosc șapte sisteme de cristalizare.

De regulă, cristalele sunt substanțe dure, deseori transparente și care nu se


deformează cu ușurință, iar în cazul eforturilor mecanice mari, se sparg. Poate că,
ilustrativ, cel mai bun exemplu în sensul celor de mai sus este cel al cristalelor de cuarț.

O serie de materiale (cauciucul vulcanizat, materialele termoplastice, sticla etc)


prezintă o aparență de corp solid; cu toate acestea, astfel de corpuri au o structură amorfă,
adică nu există o anumită ordine în așezarea particulelor constitutive.

De fapt, corpul perfect cristalin, respectiv total amorf reprezintă situații (și
modele) ideale.

Astfel, despre metale se învață la școală, că acestea prezintă o structură cristalină;


pe de altă parte, firele metalice (ex. cuprul) se pot îndoi ireversibil, fapt ce poate fi explicat
prin existența unor zone amorfe, care permit alunecarea straturilor cristaline, unul peste
celălalt. Așadar, multe corpuri reale conțin atât fază cristalină, cât și amorfă, în
proporții variabile.

- 65 -
Observație

Adeseori auzim expresii precum “izvor cu apă cristalină”; această


formulare este evident o metaforă, întrucât apa este un lichid. La fel de înșelător
este și enunțul “pahare de cristal”, atunci când de fapt este vorba de un sortiment
de sticlă (deci un corp amorf) foarte transparentă și cu un indice de refracție mare.
În ambele cazuri, neclaritatea provine din confuzia între transparența ridicată și
structura cristalină.

Corpurile solide pot suferi deformări reversibile (elasticitate) sau ireversibile


(curgere) atunci când asupra acestora se aplică eforturi de întindere (sau compresie,
încovoiere etc). Fenomenul este ilustrat schematic în figura 3.3.

l

l
l0

Figura 3.3. Deformarea elastică a unei epruvete (probe)

Subliniem ca epruveta și eprubeta reprezintă doua noțiuni total diferite.

Deformarea la alungire (întindere) se poate defini în două moduri, ca în ecuațiile de


mai jos:

l l  l0
     1
l0 l0

Deformarea la întindere decurge sub acțiunea unui efort deformator (σ).

- 66 -
F
  E
S

În ecuația de mai sus (cunoscută ca legea lui Hooke) valoarea E (modulul lui
Young = constantă de material) are aceleași unități de măsură (1 Pascal = 1 Pa = N/m2) ca
și σ (efortul unitar) întrucât valoarea deformării (γ) este adimensională. Ecuații similare se
pot scrie și pentru alte tipuri de deformări (ex. compresiune). Remarcați și faptul că
modulul lui Young are aceleași unități de măsură cu presiunea, fapt evident în special în
testele de comprimare (compresiune). În capitolul 4 (despre gaze) se vor prezenta și alte
unități de măsură pentru presiune. Deseori, în special pentru metale și aliaje, modulul de
elasticitate (Young) este exprimat în kgf/mm2.

Blaise Pascal (1623 – 1662) a fost un matematician, fizician și filozof


francez; în cinstea lui s-a definit unitatea de presiune Pascal (1Pa = 1N/m2).

În afara deformării la întindere, ilustrată în figura 3.3, corpurile (probele) pot fi


supuse și altor încercări mecanice (comprimare, forfecare, torsiune, încovoiere etc).

Observație

Nu confundați legea lui Hooke cu căpitanul Hooke (piratul din povestea lui
Peter Pan).

Corpurile solide și cele lichide își măresc dimensiunile ca urmare a încălzirii;


fenomenul se numește dilatare termică. Atunci când corpurile solide sunt încălzite,
distanțele între “nodurile” rețelei cristaline cresc; acest fenomen ce are loc la nivel
microscopic are drept urmare mărirea dimensiunilor corpului la nivel macroscopic.

Pentru corpuri solide de tip sârmă, bară, țeavă, șină, una dintre dimensiuni
(lungimea) este mult mai mare decât celelalte două (lățimea și grosimea); alungirea prin
dilatare este dată de ecuația:

l  l 0 1  T 

unde ∝ este coeficientul de dilatare liniară (măsurat în K-1). Atunci când un solid,
sau un lichid se dilată în întreg volumul, se aplică ecuația:

- 67 -
V  V0 1  T 

Se poate aplica aproximația:

  3

Spre deosebire de solide, lichidele curg; curgerea poate fi considerată ca o


deformare ireversibilă. Legea care descrie curgerea laminară (pentru moment vom face
doar precizarea foarte aproximativă, potrivit căreia aceasta poate fi considerată ca având
loc cu viteză foarte mică) ține cont de vâscozitatea lichidelor și este cunoscută ca Legea lui
Newton:

σ = η (dv/dx)

unde σ este efortul unitar tangențial, η este coeficientul de vâscozitate, iar (dv/dx)
este gradientul de viteză. Așadar vâscozitatea se măsoară în N*s/m2 = 1 Pa*s.

Este ușor de înțeles că apa are o vâscozitate mai mică decât mierea, deoarece curge
mult mai repede.

Cel mai adesea, vâscozitatea dinamică se măsoară în Poise (P),


unitate a sistemului CGS, astfel numită după Jean Louis Marie Poiseuille. Prin
definiție 1P = 1g*cm-1*s-1. Vâscozitatea multor lichide se măsoară în centipoise
(cP); de pildă, vâscozitatea apei este circa 0,9 cP. Lichidele organice (i.e.
benzenul, acetona, alcoolul etilic etc) prezintă, de regulă, vâscozități mai mici
decât cea a apei. În sistemul internațional (SI) unitatea este Pascal*secundă (1
Pa*s).

Relația de transformare este 1 Pa*s = 10 P.

- 68 -
3.4. Probleme

Problema 3.1

O bară cu lungimea l și secțiunea S este încălzită cu diferența de temperatură de ∆T


(căldura sensibilă). Cunoscând constantele de material E (modulul Young), c (căldura
specifică), ρ (densitatea) și α (coeficientul de dilatare lineară) se cere să se calculeze:

I.Alungirea barei în urma încălzirii;

II.Cantitatea de căldură absorbită de bară;

III.Forța ce apare în urma dilatării;

IV.Lucrul mecanic efectuat de această forță.

Problema 3.2

Se amestecă 1 kg apă la temperatura de 20 0C cu 4 kg apă la temperatura de 80 0C;


presupunând că valoarea căldurii specifice a apei nu se schimbă cu temperatura, calculați
temperatura finală a amestecului. Pierderile de căldură către mediul exterior vor fi
neglijate.

Problema 3.3

5 kg de apă aflată la temperatura de 80 0C trebuie răcite până la temperatura de 20


0
C; calculați ce cantitate de gheață aflată la 0 0C trebuie adăugată pentru ca amestecul final
să dobândească temperatura dorită. Căldura specifică a apei c = 1 cal/g*K iar căldura
latentă de topire a gheții λ = 80 cal/g.

Problema 3.4

Un automobil frânează ușor pe o șosea acoperită cu zăpadă, aflată la 0 0C, și după


10 secunde, acesta se oprește. Motorul automobilului are puterea de 60 kW și 75% din
această putere este folosită la învârtirea roților. Calculați câtă zăpadă s-a topit.

Problema 3.5

Liofilizarea este un procedeu de laborator prin care un solid (de pildă gheața) este
îndepărtat prin sublimare; procedeul implică utilizarea unui vid înaintat. Argumentați dacă
suma căldurilor latente de topire, respectiv vaporizare reprezintă căldura de sublimare.

- 69 -
Problema 3.6

O șină de tramvai confecționată din oțel (α = 10-5 K-1) are lungimea de 12 m la


temperatura ambiantă de 10 0C. Calculați cu cât se alungește șina într-o zi caniculară când
temperatura la sol poate ajunge la 50 0C.

Problema 3.7

Să presupunem o ceașcă cu ceai fierbinte aflată la T1 = 80 0C, pe masă, în timp ce


temperatura camerei (mediul exterior) este de T2 = 22 0C și este practic constantă. Desigur,
se știe din experiență că ceașca ce conține ceai se va răci, ajungând în final la temperatura
mediului exterior. Totuși, viteza de răcire depinde de diferența T1 - T2 după o ecuație de
tipul:

q = KS ∆T

unde S reprezintă suprafața de transfer termic.

Sugerați cum va evolua viteza de răcire în funcție de timp. Explicați de ce ecuația


obținută este specifică fenomenelor de ordinul I.

Problema 3.8

Omul poate fi definit ca fiind o ființă antientropică. Explicați această afirmație.

Problema 3.9

Atunci când scăpăm un obiect din mână, acesta cade în jos și niciodată în sus.
Explicați această banalitate folosind principiile termodinamicii.

- 70 -
4. Lichide, gaze ideale și gaze reale
Lichidele și gazele se numesc fluide, deoarece prezintă proprietatea comună de
curgere. Dacă lichidele au volum propriu (lichidele sunt practic incompresibile), dar nu
prezintă formă, gazele nu au nici formă, nici volum propriu.

O trăsătură comună tuturor fluidelor (gaze sau lichide) constă în libertatea relativă
de mișcare a moleculelor componente; acest fapt determină transmiterea uniformă a
presiunii în toate direcțiile, așa cum este enunțat în principiul lui Pascal.

Principiul lui Pascal: Dacă asupra unui fluid (lichid sau gaz) se
exercită o anumită presiune, atunci aceasta se distribuie uniform în
toate direcțiile și în toată masa fluidului.

Explicația cea mai la îndemână a acestui principiu este aceea că lichidele și gazele
sunt păstrate în vase alcătuite dintr-un material solid; presiunea fluidului este dată de
ciocnirile moleculelor componente cu pereții vasului.

De asemenea, pentru toate fluidele (gaze sau lichide) este valabil principiul lui
Arhimede, potrivit căruia un corp (solid), cufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu
o forță egală cu greutatea fluidului dislocuit.

Deși lui Arhimede i se atribuie și alte invenții, sau dispozitive (cel


mai cunoscut exemplu este “focul grecesc”), principiul mai sus enunțat
este de departe cel mai important, deoarece stă la baza construcției
navelor de suprafață, sau submarine, baloane cu aer cald, baloanele
dirijabile cu heliu etc.

4.1. Lichide

Așa cum s-a arătat mai sus, lichidele au volum propriu și sunt practic
incompresibile. Faptul se datorează forțelor de tensiune superficială care apar la interfața
lichid gaz. Analizând stratul molecular superficial, vom constata că moleculele care îl
alcătuiesc sunt mult mai puternic atrase de moleculele de același fel din lichid (forțe de
coeziune) decât de rarele molecule de gaz. In consecință, aceste molecule din stratul de
suprafață exercită o presiune foarte mare asupra propriului lichid; o presiune suplimentară,

- 71 -
chiar mare este neglijabilă în raport cu presiunea internă intrinsecă, proprie lichidului,
astfel încât lichidele sunt practic incompresibile.

Observație

O consecință directă este tendința de micșorare a suprafeței de contact lichid-gaz.


Astfel, picăturile de lichid tind spre forma sferică, deoarece pentru un volum dat, sfera este
corpul geometric cu suprafața laterală minimă.

Să ne imaginăm o coloană de lichid de înălțime h având totodată o secțiune S


constantă de-a lungul coloanei; densitatea lichidului este ρ, valoare practic constantă,
întrucât lichidul nu este compresibil. La baza coloanei greutatea sa (mg) exercită presiunea
p = mg/S. Vom obține pe rând:

p = mg/S = ρShg/S = ρgh

Această formulă importantă arată că presiunea crește odată cu înălțimea coloanei de


lichid, respectiv cu adâncimea în cazul scufundărilor. O regulă empirică arată, în cazul
apei, că o coloană cu înălțimea de 10 m corespunde unei presiuni de circa o atmosferă.

Desigur că de-a lungul coloanei presiunea variază; cu cât înălțimea (sau adâncimea)
sunt mai mari, cu atât presiunea este mai ridicată.

Observații

Într-un bloc de zece etaje numărul de defecțiuni la instalația de apă


curentă este mai mare la parter și etajele inferioare, deoarece instalația suportă o
presiune statică mai mare.

Încercările de a construi batiscafuri care să coboare la mari adâncimi se


lovesc de mari dificultăți; astfel, pentru a coborî la o adâncime de 3 km spre
fundul oceanului, aparatul trebuie să reziste la o presiune de 300 atmosfere!!

Curgerea lichidelor obișnuite (apă, alcool, benzen, acetonă) este descrisă de legea
lui Newton, care indică proporționalitatea dintre tensiunea de forfecare (τ) și viteza de
deformare (γ’); vâscozitatea (η) reprezintă coeficientul de proporționalitate:

τ = η(du/dx) = η(dγ/dt) = η γ’

- 72 -
Câteva precizări sunt necesare pentru a explica termenii din ecuația de mai sus;
astfel, în timpul curgerii diverse planuri (straturi) de lichid se deplasează cu viteze diferite,
alunecând unele peste altele, întocmai ca lamele unei foarfeci. O astfel de curgere se
numește curgere laminară și este în esență o deformare ireversibilă. De aici vine termenul
de tensiune de forfecare (τ), unitățile de măsură (Pa) fiind însă aceleași cu cele din ecuația
Hooke. Raportul du/dx se numește gradient de viteză; scris cu diferențe finite, Δu/Δx,
acesta reprezintă raportul dintre diferența de viteză a straturilor (planurilor) și distanța
dintre acestea (măsurată pe o direcție perpendiculară pe direcția de deplasare); gradientul
de viteză este identic cu viteza deformării relative (dγ/dt = γ’), măsurată în s-1. Așadar,
curgerea este caracterizată de o deformare infinită, dar care are loc cu o viteză de
deformare finită și proporțională cu tensiunea deformatoare, de forfecare. Unitatea de
măsură a vâscozității este Pa*s.

Lichidele mic moleculare prezintă o vâscozitate constantă și sunt numite de regulă


lichide newtoniene (deoarece ascultă de ecuația Newton); desigur, temperatura trebuie
menținută constantă. Dimpotrivă, lichidele ne-newtoniene sunt cele cu vâscozitate
variabilă.

Savantul Osborne Reynolds (1842 – 1912) a introdus numărul


adimensional care îi poartă numele (Re) pentru a caracteriza felul curgerii:

Re = ρvD/η

unde: ρ = densitatea lichidului; v = viteza de deplasare în tub (țeavă, conductă);


D = diametrul tubului (țevii, conductei); η = vâscozitatea dinamică.

Dintre acestea menționăm cu titlu de exemplu fluidele dilatante la care


vâscozitatea crește odată cu viteza de forfecare (i.e. unele suspensii, sau sângele
mamiferelor), sau dimpotrivă, fluide cu comportare pseudo-plastică (cauciuc, plastisoli,
etc.) la care vâscozitatea scade (uneori semnificativ), odată cu creșterea vitezei de
forfecare.

Problemă rezolvată

Să se arate că Re este un număr adimensional.

Răspuns:

Verificarea se va face introducând unitățile de măsură.

<Re> = [(kg/m3)*(m/s)*m]/(Pa*s) = N/N = adimensional

- 73 -
În această ordine de idei, ori de câte ori Re este mai mic decât 2300 curgerea este
considerată laminară; peste această valoare urmează etapa de tranziție și respectiv curgerea
turbulentă.

4.2. Gaze ideale și gaze reale

4.2.1.Gaze ideale

Noțiunea de gaz ideal este parte a unui model fizic.

După cum se știe, orice model fizic face presupuneri simplificatoare față de situația
reală, cu scopul de a obține ecuații matematice relativ simple, care să aproximeze
satisfăcător o situație reală. În cazul de față, principala presupunere este aceea că un gaz
ideal rămâne în stare de gaz, indiferent de presiunea și temperatura la care se găsește.

Evident că un gaz ocupă tot volumul recipientului (sistem închis); așadar, volumul
gazului este volumul vasului care îl găzduiește. Moleculele de gaz se mișcă în toate
direcțiile, exercitând o anumită presiune asupra pereților vasului.

“vid”

Presiune

atmosferică
h = 760 mm Hg

Figura 4.1. Reprezentarea schematică a experimentului Torricelli

Aerul atmosferic este un amestec de gaze în care principalii componenți sunt azotul
(~79%) și oxigenul (~21%); procentele sunt procente volumetrice (sau molare, cu care se
identifică în acest caz). În compoziția aerului sunt cuprinse și cantități mici de bioxid de
carbon, argon și vapori de apă; într-o primă aproximație, aceste componente pot fi
neglijate.

- 74 -
Aerul exercită o anumită presiune a cărei valoare depinde de altitudine, ca și de
condițiile meteorologice. În general se acceptă că la nivelul mării și umiditate scăzută,
presiunea atmosferică este 1 atm = 760 torr.

Modul (experimental) în care presiunea atmosferică a fost măsurată pentru prima


dată rezultă din figura 4.1.

Denumirea de torr (sau mm coloană de Hg) provine de la învățatul călugăr


Evangelista Torricelli, cel care a dovedit experimental că presiunea atmosferică
normală corespunde unei coloane de mercur de 760 mm. Așadar, rezultă că 1
torr corespunde presiunii hidrostatice exercitate de o coloană de mercur cu
înălțimea de 1 mm.

Întrucât coloana de mercur (figura 4.1.) exercită o presiune hidrostatică ρgh, iar
densitatea mercurului este 13,6 g/cm3 rezultă că atmosfera fizică (atm) este:

1 atm = (13600 kg/m3) * (9,81 m/s2) * (0,76 m) = 101396 Pa

În tehnică se folosește adesea atmosfera tehnică (at) definită astfel:

1 at = 1 Kgf/cm2 = 98100 Pa

Evident, transformarea este:

1 atm = 1,033 at

adică, cele două unități de măsură sunt foarte asemănătoare.

Un paradox aparent

Să presupunem că un om ține în palmă o coală de hârtie format A4, în poziție


orizontală. Conform standardelor:

- 75 -
Denumire Greutate Suprafața
format

A0 80 gf 10000 cm2

A1 40 gf 5000 cm2

A2 20 gf 2500 cm2

A3 10 gf 1250 cm2

A4 5 gf 625 cm2

Întrucât presiunea atmosferică este de circa 1kgf/cm2 rezultă că pe foaia de hârtie se


exercită de sus în jos o forță de 625 kgf, adică greutatea a opt oameni. Și totuși este
posibil!

Răspuns:

Conform principiului lui Pascal și pe partea inferioară a foii de hârtie se exercită


de jos în sus o forță egală, astfel încât omul ține în palmă doar greutatea de 5 gf.

Un alt paradox (mai dificil de explicat)

Pielea (epiderma) unui om de talie medie este de circa 2 m2, adică 20000 cm2;
conform principiului lui Pascal pe fiecare cm2 se exercită o forță de circa 1 kgf, adică în
total 20 tone-forță. Oricât de ciudat ar părea, afirmația este adevărată. Faptul că nu simțim
această apăsare uriașă se explică prin presiunea internă (tensiunea arterială și cea venoasă),
puțin mai mare decât presiunea atmosferică. Dimpotrivă, un scufundător ce înoată sub apă,
simte din plin presiunea suplimentară provenită din presiunea hidrostatică a apei.

Observație

Să presupunem că se ia “tensiunea” unui om, iar rezultatul este 12 cu


7. Aceasta înseamnă că presiunea arterială este cu 120 torr mai mare decât
presiunea atmosferică, iar presiunea venoasă este 70 torr + 760 torr.

În esență, legile gazelor ideale se reduc la una singură (legea Mendeleev


Clapeyron):

- 76 -
pV  nRT

Fiecare membru din ecuație conține câte o mărime intensivă (p și T) și câte una
extensivă (V și n). R reprezintă constanta necesară pentru a transforma o proporționalitate
într-o egalitate.

Observație

Constanta gazelor poate fi calculată știind că la presiunea de 1 atm și temperatura


de 0 C (273.14K) un mol de gaz ideal ocupă 22.414 l; folosind aceste unități de măsură,
0

rezultă, pe rând:

pV 1atm * 22.414l atm * l


R   0.082
nT 1mol * 273.14K mol * K

j kj cal
R  8.31  8310  1.98
mol * K mol * K mol * K

Observație

Ca și în alte cazuri, schimbarea unităților de măsură determină schimbarea valorii


lui R, astfel încât în calculele curente, alegerea valorii convenabile pentru R trebuie să țină
seama de modul în care sunt exprimați ceilalți parametri.

Dacă starea inițială va fi notată cu 1, iar cea finală cu 2, atunci legea Mendeleev
Clapeyron se transformă în:

Transformare Ecuație

Izotermă; T = ct P1V1 = P2V2

Izobară; p = ct V1/T1 = V2/T2

Izocoră; V = ct P1/T1 = P2/T2

- 77 -
Dacă se reia ecuația Mendeleev-Clapeyron și se ține seama că numărul de moli n se
poate scrie sub forma:

n = m/M

unde, m este masa gazului iar M reprezintă masa molară (g/mol), atunci densitatea
unui gaz (sau amestec) devine:

ρ = (pM)/(RT)

Cu alte cuvinte, densitatea (mărime intensivă) depinde numai de mărimi intensive


adică p și T; desigur, M și R sunt constante.

Problemă rezolvată

În preajma ploii presiunea atmosferică scade; explicați acest fenomen.

Răspuns:

Socotind numai principalii componenți ai aerului (azot și oxigen), rezultă că masa


moleculară medie a aerului este:

Maer = 0,21 * 32 + 0,79 * 28 ≅ 28,9

Prin înlocuire M = 28,9 g/mol în formula densității gazelor, în condiții normale se


obține ρaer ≅ 1,29 kg/m3; astfel, densitatea gazelor este de circa 1000 ori mai mică decât
cea a lichidelor.

Înaintea ploii umiditatea atmosferică (veți învăța ulterior ce este umiditatea


absolută, cea relativă și punctul de rouă) este crescută, adică aerul atmosferic conține
vapori de apă într-o cantitate semnificativă.

- 78 -
Deoarece apa are masa moleculară mai mică decât aerul (18 < 28,9) rezultă că noua
masă moleculară medie va scădea și în consecință densitatea aerului umed este mai mică.

Amestecul de gaze (cel cu vapori de apă) de densitate mai mică exercită o presiune
hidrostatică mai mică; barometrul scade, semn că vine ploaia.

4.2.2. Gaze reale

Să presupunem acum două categorii de gaze reale, fiecare alcătuită din cinci
substanțe reprezentative:

oxigen; azot; hidrogen; azot; heliu.

butan; amoniac; clor; bioxid de sulf; bioxid de carbon.

În “condiții normale” (p = 1atm și T = 273.14K) toate cele zece substanțe se află în


stare gazoasă. Apoi, fără a modifica temperatura, se trece la mărirea presiunii.

Ca urmare, gazele din prima categorie își micșorează volumul odată cu creșterea
presiunii, dar rămân gaze ca atare, oricât de mult ar crește presiunea. Fenomenul este
descris de legea Boyle-Mariotte pentru transformările izoterme. De altfel, cele cinci gaze
se comercializează în butelii (“bombe”) de gaze comprimate; pe măsura consumului
(numărul de moli scade, dar volumul și temperatura rămân neschimbate), presiunea
reziduală scade, până la consumarea totală.

Dimpotrivă, gazele din cea de a doua categorie se transformă în lichid (la atingerea
unui “prag” de presiune), lichid aflat în contact nemijlocit cu gazul din care provine. Într-o
butelie cu gaz “lichefiat” se găsește lichid (în partea inferioară a buteliei), în echilibru
dinamic cu proprii vapori (în partea superioară a buteliei). Presiunea acestora (presiunea
vaporilor saturanți) nu depinde de raportul vapori/lichid, ci numai de natura substanței și
de temperatură. În consecință, la deschiderea robinetului aflat în partea superioară (vezi ca
exemplu o butelie cu butan lichefiat), gazul iese în afară (spre consum); în locul gazului
consumat, o cantitate corespunzătoare de lichid se va evapora, până la atingerea aceleiași
presiuni (dacă temperatura rămâne neschimbată).

Astfel, în butelie se conservă aceeași presiune, desigur până la “epuizarea”


lichidului din partea inferioară.

Observație

Fiecare tip de butelie pentru gaze comprimate este vopsită într-o culoare
codificată, pentru a evita orice confuzie la utilizare, respectiv la reumplere.
Buteliile de oxigen (de regulă vopsite în albastru) aflate inițial la cca 100 atm,

- 79 -
sunt prevăzute cu reductoare de presiune; acestea se înșurubează la butelie cu
filet invers și nu sunt niciodată unse cu ulei. Încercați să furnizați o explicație.

4.3. Amestecuri și stabilitatea acestora

Amestecurile, fie omogene, fie eterogene sunt caracterizate, în primul rând, printr-o
mărime intensivă, și anume compoziția.

La rândul său, compoziția poate fi exprimată diferit, în funcție de criteriul folosit.


Pentru a ilustra această afirmație vom folosi exemplul vulgar de mai jos:

Într-o sacoșă cu fructe se află un pepene cu masa de 3 kg și nouă mere cu masa


totală de 2 kg, adică în total 5 kg de fructe. Fracțiile masice ale componenților sunt:

3
w pepene   0.6  60%
5

2
wmere   0.4  40%
5

Notația w (fracția masică) provine de la termenul englez weight; conform calculelor


simple de mai sus, pepenele este preponderent.

Pe de altă parte, în sacoșă sunt zece fructe. Fracțiile numerice ale componenților
sunt:

1
x pepene   0.1  10%
10

9
xmere   0.9  90%
10

Conform acestui tip de raționament, merele sunt majoritare.

În calculele chimice, fracțiile numerice sunt înlocuite cu fracții molare, care au


aceeași valoare, deoarece un mol din oricare substanță conține NA molecule.

- 80 -
În afara fracțiilor molare și fracțiilor masice, se pot folosi și alte criterii, de pildă
volumul componentelor înainte de amestecare, fapt ce conduce la fracții volumetrice.

Astfel, clasificarea (și caracterizarea) băuturilor alcoolice, are în vedere procentul


volumetric de alcool.

a)Amestecuri omogene

În general se prezumă că amestecurile omogene sunt acelea în care amestecul s-a


realizat la nivel molecular, fapt ce le conferă stabilitate.

Amestecurile omogene pot fi gazoase (amestecuri de gaze), lichide (soluții), sau


chiar solide (i.e. aliaje metalice).

Cel mai obișnuit mod de exprimare a compoziției soluțiilor este concentrația


masică a substanței dizolvate.

Rezolvarea problemelor legate de amestecarea soluțiilor de același fel (fără reacție


chimică) se realizează prin metoda bilanțurilor de masă (total și parțial).

Problemă rezolvată

Într-un butoi se amestecă 10 kg sare cu 90 kg apă pentru a prepara saramură. Din


soluția rezultată se iau cu un ibric 123,4 g soluție. Care este noua concentrație a soluției din
ibric?

Răspuns:

Evident, aceeași (10%) întrucât concentrația (compoziția soluției) este o mărime


intensivă.

b)Amestecuri eterogene

De regulă, amestecurile eterogene nu sunt stabile în timp, componentele având


tendință de separare. Pe de altă parte, timpul necesar separării (stabilitate cinetică) poate
varia foarte mult, depinzând, printre altele de dimensiunile particulelor din faza
discontinuă. Tabelul 4.1 prezintă câteva exemple de amestecuri eterogene.

Tabelul 4.1. Exemple de amestecuri eterogene

Faza continuă Faza discontinuă Amestec

Gaz lichid Ceață

- 81 -
solid Vânt cu praf; ninsoare

Lichid Gaz Ape minerale carbogazoase

Lichid Lichid (nemiscibil) Emulsie directă – ulei în apă


(O/W)

Lichid Lichid (nemiscibil) Emulsie inversă – apă în ulei


(W/O)

Lichid Solid insolubil Suspensie – ex. Nisip în apă

Solid Gaz Bureți “uscați”; piatră ponce;


brânza de tip Emmenthal

Solid Lichid Burete îmbibat; recif de corali

Solid Solid Unele cauciucuri vulcanizate


cu conținut de negru de fum,
unele aliaje imperfecte, sau
nano-materiale, deși
caracterizarea acestora este
discutabilă

Atâta timp cât amestecurile eterogene nu s-au separat, compoziția acestora se poate
măsura la fel ca și pentru amestecurile omogene.

- 82 -
4.4. Probleme propuse

Problema 4.1.

O presă hidraulică trebuie să furnizeze (la pistonul mare) o forță de 2000kgf; de


altfel, o asemenea valoare se întâlnește curent la mașinile pentru injectarea materialelor
plastic. Dacă diametrul pistonului mare este 40 cm iar diametrul pistonului mic este 2 cm,
se cere să se calculeze forța cu care trebuie acționat asupra pistonului mic.

Problema 4.2.

Lotca unui pescar din Delta Dunării are masa de 260 kg. Calculați câți litri de apă
dezlocuiește lotca, presupunând că apa este curată (adică ρ ≈ 1 g/cm3).

Problema 4.3.

Pentru a umple cada de la baie cu 600 litri de apă caldă, deschidem robinetul, care la rândul
său este legat de țeava de alimentare cu diametrul de 12 mm. Umplerea căzii durează 10 minute.
Calculați viteza apei calde în țeava de alimentare.

Problema 4.4.

Presupunând un tub Torricelli foarte lung, care ar trebui să fie lungimea coloanei de
lichid dacă am înlocui mercurul cu benzen (adică ρ ≈ 0,8 g/cm3)?

Problema 4.5.

În afara celor patru valori distincte menționate în subcapitolul 4.2.1, se cere să se


calculeze valoarea R exprimată în (torr*cm3/mol*K).

Problema 4.6.

Încercați să exprimați (intuitiv și calitativ) aspectele energetice ale transformării


izobare.

- 83 -
- 84 -
Problema 4.7.

Două baloane sunt unite între ele printr-un tub prevăzut cu un robinet închis. Primul
balon cu volumul de 2 litri conține heliu la presiunea de 3 atm. Al doilea balon cu volumul
de 3 litri conține azot la presiunea de 2,4 atm. Se cere să se calculeze presiunea finală a
amestecului, după deschiderea robinetului (în cazul în care s-au asigurat condiții izoterme).
Ce se poate spune despre schimburile de energie cu exteriorul?

Problema 4.8.

Ce s-ar întâmpla dacă am deschide robinetul unei butelii cu bioxid de carbon


lichefiat (dintr-o sifonărie), dar butelia ar fi ținută vertical cu robinetul în jos?

Indicație:

Aveți în vedere că fenomenul decurge foarte rapid, deci în condiții cvasi-adiabatice.

Problema 4.9.

O butelie de “aragaz” (pentru simplificare vom considera că butelia conține doar


butan lichefiat) este folosită intens (cu flacăra foarte mare).

Deși butelia este așezată corect (cu robinetul în sus) se constată că după un timp
scurt pe suprafața exterioară a buteliei se depune un strat de brumă.

Explicați fenomenul.

Indicație: Pentru o înțelegere deplină a fenomenului, trebuie ținut seama că


evaporarea lichidului este un fenomen endoterm.

Problema 4.10.

Un balon cu aer cald (și înveliș termorezistent) poate dezvolta un volum util de 300
m . Presupunând că arzătorul de sub balon poate determina creșterea temperaturii aerului
3

din balon până la 770C, apreciați încărcătura maximă (balon, nacelă echipaj și pasageri)
care poate fi ridicată în aer. Presupuneți că temperatura aerului înconjurător este de 300 K.

- 85 -
Problema 4.11.

Un amestec gazos este format din 8 moli de azot (M1 = 28 Da) și 2 moli de heliu
(M2 = 4 Da). Calculați densitatea amestecului la presiunea p = 1 atm și temperatura T =
300K.

Problema 4.12.

Azotul lichid se păstrează în vase Dewar (vase deschise cu pereți dubli vidați, de tip
termos) la punctul de fierbere (p.f. = 77 K). Explicați de ce nu se poate păstra azotul lichid
în vase închise.

Problema 4.13.

O soluție de sare în apă are concentrația de 12%. Ce acțiune ar trebui să întreprindem


pentru a obține o soluție cu concentrația de 8%?

Problema 4.14.

2 kg soluție NaOH 12% se amestecă cu 3 kg soluție NaOH 24%; calculați


concentrația soluției finale (amestecului).

- 86 -
5. Electrostatică și electrocinetică
5.1. Noțiuni de electrostatică

Electrostatica este partea electromagnetismului care studiază fenomenele electrice


produse de sarcini electrice imobile în raport cu un sistem inerțial de referință. Aceste
fenomene pot fi evidențiate experimental prin apariția unor forțe și momente determinate
de interacțiunile electrice specifice. Se deosebesc astfel, două stări distincte ale corpurilor:
starea de electrizare (de încărcare electrică) și starea de polarizare electrică.

Starea de încărcare electrică, electrizarea, apare în urma încărcării corpurilor cu


sarcini electrice (pozitive și negative). Electrizarea corpurilor poate fi realizată prin frecare,
sau prin contact (atingere nemijlocită cu un corp electrizat). Unele corpuri pot fi electrizate
prin iradiere cu radiații de lungimi de undă convenabile (electrizare prin efect fotoelectric),
sau prin încălzire (electrizare prin efect termoelectric, datorită emisiei electronice la
suprafața acestora). Sarcini electrice, pot să apară pe anumite regiuni ale unor cristale
atunci când acestea sunt comprimate sau întinse, deci atunci când suferă acțiuni mecanice
(electrizare prin efect piezoelectric) sau dacă sunt încălzite (electrizare prin efect
piroelectric).

De asemenea, sarcini electrice apar și pe corpuri care se găsesc în vecinătatea unor


corpuri electrizate (electrizare prin influență în cazul în care corpurile care se electrizează
conțin sarcini electrice libere, de exemplu când acele corpuri sunt metalice). Experiența
arată că dacă se freacă între ele anumite corpuri, de exemplu o vergea de sticlă cu o bucată
de postav, după separare, cele două corpuri capătă proprietatea de a se atrage între ele și de
a atrage unele corpuri ușoare, de pildă bucăți mici de hârtie așezate în apropierea acestora.

Se spune despre corpurile care au fost frecate că s-au electrizat și au căpătat o


sarcină electrică. Între două vergele de sticlă electrizate, respectiv între două bucăți de
postav electrizate, se exercită forțe de respingere, pe când între o vergea de sticlă și o
bucată de postav electrizate se exercită forțe de atracție. Corpurile pot fi împărțite în două
grupe: unele care se electrizează ca vergeaua de sticlă, iar celelalte care se electrizează ca
bucata de postav.

Prin convenție, se spune despre primele că s-au electrizat pozitiv, că au căpătat o


sarcină electrică pozitivă, sau că pe ele se găsește o cantitate de electricitate pozitivă, iar
despre celelalte că s-au electrizat negativ, au căpătat o sarcină negativă, deci o cantitate de
electricitate negativă.

Material informativ utilizat : Ileana Creangă, Fizică (II) Electricitate și Magnetism,


Ed. Matrix-Rom, București, 2013

- 87 -
Dacă se repetă experiența de frecare cu bucata de postav, dar a unei vergele
metalice ținute în mână, se constată că aceasta nu poate fi electrizată prin frecare, dar poate
fi electrizată dacă este fixată pe un mâner de sticlă ținut în mână. În cazul vergelei de
sticlă, sarcina electrică rămâne localizată acolo unde a apărut în urma frecării, pe când în
cazul vergelei metalice, sarcina se deplasează, ajunge la mâna experimentatorului și prin
corpul lui, se scurge în pământ.

Substanțele din care sunt alcătuite corpurile ca de exemplu vergeaua de sticlă, se


numesc substanțe rău conductoare de electricitate, izolanți sau dielectrici, iar substanțele
prin care sarcina electrică se poate deplasa, se numesc substanțe bune conductoare de
electricitate sau conductori.

Din categoria substanțelor dielectrice amintim: sticla, ebonita, chihlimbarul,


rășinile, majoritatea polimerilor sintetici, parafina, porțelanul, sulful, uleiurile, gazele
menținute în anumite condiții, iar din categoria conductorilor, în afară de metale,
menționăm soluțiile de săruri, de acizi sau de baze, sărurile topite precum și gazele în
anumite condiții.

Metalele se mai numesc uneori conductori de specia întâi, iar ceilalți conductori se
numesc conductori de specia a doua. În cazul acestora din urmă, deplasarea sarcinii
electrice este însoțită de o deplasare de substanță.

Starea de polarizare electrică, constă, în obținerea unei asimetrii în distribuția


sarcinilor electrice pozitive și negative ale corpurilor. Starea de polarizare se explică,
considerând moleculele ca sisteme statice de sarcini punctiforme (electroni cu sarcină
electrică negativă și nuclee cu sarcini electrice pozitive) aflate în echilibru.

Între aceste particule încărcate se exercită forțe cvasi-elastice, proporționale cu


distanța dintre ele și atunci când molecula se găsește într-un câmp electric, apare starea lor
de polarizare, adică o redistribuire a acestor particule încărcate în interiorul moleculei.

5.1.1. Sarcina electrică

Explicația fenomenelor de electrizare rezultă din cunoștințele asupra structurii


diferitelor substanțe. Așa cum s-a arătat anterior, atomii din care sunt alcătuite acestea, sunt
constituiți dintr-un nucleu care are o sarcină electrică pozitivă și din electroni având
sarcină electrică negativă.

Sarcina pozitivă a nucleului este egală în valoare absolută, cu un multiplu întreg al


sarcinii unui electron, în cazul atomului neutru fiind egală în valoare absolută, chiar cu
suma sarcinilor electronilor atomului.

Experiența a arătat că sarcina electrică a unui electron este sarcina minimă pe care o
poate avea un corp electrizat și reprezintă sarcina electrică elementară, numită uneori

- 88 -
cuantă de electricitate. Un corp este încărcat negativ când conține un surplus de electroni,
iar un corp este încărcat pozitiv când îi lipsesc electronii. Rezultă deci, că sarcina electrică
a unui corp nu poate avea orice valoare, ci poate fi numai un multiplu al unei sarcini egale
în valoare absolută cu sarcina electronului e = -1,6·10-19 C, numită sarcină elementară și
care este o constantă universală (vezi și capitolul 1).

Sarcina electrică (q, Q) este o mărime primitivă (ireductibilă la alte mărimi) care
măsoară starea de încărcare electrică a corpurilor și caracterizează proprietatea corpurilor
de a crea un câmp electric ori de ar fi acționate atunci când sunt introduse în câmpul
electric al altor corpuri. În sistemul „ SI ” sarcina electrică se măsoară în coulombi ( C ).

Uneori, sarcinile electrice individuale de un anumit semn sunt repartizate pe o


curba (C), pe o suprafață (S), sau în interiorul unui volum (V), în așa mod încât oricât de
mic ar fi un element de linie, de suprafață, sau de volum, pe acesta să se găsească un
mare număr de electroni, sau dimpotrivă, de ioni pozitivi. Se poate vorbi în acest caz de o
răspândire continuă a sarcinii electrice pe o curbă (C), pe suprafața (S), sau in interiorul
volumului respectiv. Vom introduce următoarele noțiuni :

Densitate liniară de sarcină electrică

λ=

unde, Q este sarcina purtată de arcul de curbă cu lungimea dl.

Densitate superficială de sarcină electrică

σ=

unde Q este sarcina elementului de suprafață cu aria

Densitatea volumică de sarcină electrică

ρ=

dQ fiind sarcina electrică a elementului de volum dV.

Densitățile de sarcină λ, σ, ρ sunt așadar numeric egale cu sarcina existentă în


unitatea de lungime, suprafață și volum, fiind în cazul general, funcții de timp și de punct.
Starea de electrizare se poate transmite de la un corp electrizat la un corp neelectrizat prin
contact, sau prin influență; după modul în care își transmit starea de electrizare, corpurile
se pot grupa în următoarele categorii :

-corpuri neconductoare, izolatoare, sau dielectrice, în care sarcina electrică


rămâne în locul în care s-a format un timp îndelungat; aceste corpuri (ex. sticla, ebonita,
etc) transmit starea de electrizare în ore sau zile;

- 89 -
-corpuri conductoare, în care sarcina electrică se deplasează liber; aceste corpuri
(ex. metalele, soluțiile electrolitice, electroliți topiți, etc.) transmit starea de electrizare
practic instantaneu (10-12 s );

- corpuri semiconductoare, cu proprietăți intermediare între proprietățile


conductorilor și cele ale dielectricilor; timpul de transmitere a stării de electrizare este de
ordinul secundelor sau fracțiunilor de secundă;

Legea lui Coulomb se scrie după cum urmează:

=k

K= ; ε = ε0.εr

unde ε reprezintă permitivitatea absolută a mediului respectiv și este o constantă de


material care caracterizează mediul din punct de vedere electric. Uneori, ɛr poartă
denumirea de constantă dielectrică.

Permitivitatea absolută poate fi exprimată ca produsul dintre permitivitatea vidului


(ε0 = 8,854·10-12 ) și permitivitatea relativă a mediului εr.

5.1.2. Intensitatea câmpului electric

Corpurile cu sarcină electrică creează în spațiul din jurul lor, un câmp electric.
Faptul că un alt corp electrizat, introdus într-un câmp electric, este supus acțiunii unor
forțe, arată că acest câmp electric reprezintă o formă de existență a materiei prin care se
realizează transmiterea interacțiunii dintre corpurile care au sarcini electrice. Câmpurile
electrice pot fi create atât în regiuni ale spațiului ocupate cu substanțe, cât și în lipsa
acestora, adică în vid. Intensitatea câmpului electric este o mărime vectorială, funcție de
punct, ce caracterizează local câmpul electric prin interacțiunile pe care le produce.

( )= = ·

Mărimea intensității câmpului electric depinde de mărimea sarcinii electrice care


creează câmpul, iar forța depinde atât de sarcina q cât și de poziția punctului în care se
află corpul de probă, poziție dată de vectorul (figura 5.1.)

- 90 -
Figura 5.1. Intensitatea câmpului electric

Câmpul electric poate fi descris cu ajutorul liniilor de câmp; acestea sunt curbele
tangente în fiecare punct la direcția locală a vectorului Sensul acestora este astfel încât
fiecare linie pleacă de la o sarcină pozitivă spre una negativă (adică, liniile de câmp ale
câmpului electric sunt curbe deschise). Ansamblul liniilor de câmp constituie spectrul
câmpului. Configurația liniilor de câmp în trei cazuri simple este prezentată în figura 5.2.

Figura 5.2 Diverse configurații ale liniilor de câmp

5.1.3. Potențialul câmpului electric

Potențialul câmpului electric este o mărime scalară care se definește cu ajutorul


lucrului mecanic al forțelor electrice. Funcția scalară

V(r) =

se numește potențial electrostatic sau potențialul câmpului electric într-un punct și


depinde de poziția r a acestuia, V (r .

Prin definiție, tensiunea electrică U între două puncte A și B este:

= -

- 91 -
adică tensiunea electrică dintre două puncte este egală cu diferența de potențial
dintre cele două puncte.

5.1.4. Momentul electric

Momentul electric este o mărime vectorială care măsoară starea de polarizare a


corpurilor. Pentru o sarcină punctiformă q situată în vid într-un punct având vectorul de
poziție față de o origine O arbitrar aleasă, momentul electric al sarcinii în raport cu O
este prin definiție:

= q·

Un ansamblu de două sarcini electrice punctiforme +q și (egale dar de


semne opuse) situate la o distanță l fixă, constituie cel mai simplu sistem neutru de sarcini,
numit dipol electric.

Momentul electric al dipolului , numit momentul electric dipolar este:

= q( ) = q·

în care și sunt vectorii de poziție ai celor două sarcini, iar .

Experimental se constată că polarizarea prezintă două componente prin momentele


electrice respective: una permanentă , caracteristică intrinsecă a corpurilor, întâlnită
numai la anumite substanțe și una temporară, , comună tuturor corpurilor, care apare
numai când acestea se găsesc într-un câmp electric.

Starea de polarizare poate fi descrisă și printr-o mărime numită polarizație, care


pentru elementul de volum dV al unui corp omogen este definită prin relația:

- 92 -
=

Polarizația poate fi exprimată printr-o polarizație permanentă și o polarizație


temporară :

= +

Substanțele se pot grupa în substanțe cu molecule nepolare și substanțe cu


molecule polare.

Substanțele nepolare cu ( = 0), sunt substanțele în care centrul sarcinilor pozitive


coincide cu centrul sarcinilor negative și moleculele nu au moment electric, cum sunt
moleculele cu structură simetrică. De pildă, metanul, tetraclorura de carbon sau benzenul
sunt substanțe nepolare.

Introduse într-un câmp electric, moleculele nepolare se deformează, sarcinile


electrice pozitive și cele negative se deplasează în sensuri opuse, fiecare căpătând un
moment electric cu atât mai mare cu cât intensitatea câmpului electric este mai mare. Acest
tip de polarizare se numește polarizare dielectrică.

Substanțele polare cu ( 0), sunt substanțele în care centrul sarcinilor pozitive


este diferit de centrul sarcinilor negative, iar moleculele polare se comportă ca mici dipoli,
fiecare având un moment electric ne-nul; substanțe ca clorura de metil, fenolul, nitro-
benzenul etc reprezintă substanțe cu molecule polare.

Substanța polară în afara câmpului electric nu este polarizată, deoarece din cauza
agitației termice, vectorii moment electric ai moleculelor sunt orientați haotic, astfel încât
rezultanta acestora este nulă.

5.1.5. Inducția electrică

Inducția electrică este o mărime electrică vectorială, care caracterizează câmpul


electric funcție de sarcina electrică ce produce câmpul.

- 93 -
unde este permitivitatea electrică a vidului iar este intensitatea câmpului
electric în vid.

5.1.6. Legi fundamentale ale regimului electrostatic

Legi generale

a) Legea conservării sarcinii electrice: sarcina electrică totală a unui sistem izolat de
corpuri rămâne constantă în timp.

b) Legea lui Gauss: fluxul electric total printr-o suprafață închisă S, este egal cu
raportul dintre sarcina electrică Q conținută în volumul mărginit de suprafața S și
permitivitatea vidului în care se află sarcina Q

e=

Legi de material

a) Legea dependenței polarizației electrice de câmpul electric = ( ).

Pentru mediile liniare, omogene și izotrope, dependența este de forma:

în care vectorii si sunt paraleli

- reprezintă permitivitatea electrică a vidului;

- reprezintă o constantă de material adimensională, pozitivă sau negativă,


numită susceptivitate electrică.

În funcție de valorile și , substanțele se pot clasifica astfel :

1) Diaelectrice ( = 0 în absența c.e exterior, < 0)

ex. metan, azot, etc. ;

2) Paraelectrice ( 0 în absența c.e exterior, >0)

ex. apa, amoniac, alcool etilic etc. ;

- 94 -
3) Feroelectrice ( 0, , >0)

ex. titanat de bariu

b) Legea dependenței inducției electrice de intensitatea câmpului electric

În cazul general:

= +

unde

= + (

Pentru mediile liniare, omogene și izotrope, inducția electrică este:

iar raportul

= = 1+

reprezintă permitivitatea electrică relativă.

Energia electrostatică este localizată în fiecare punct al câmpului electrostatic și


densitatea sa volumică este:

= ·

În „ SI ” unitatea de măsură a densității volumice de energie a câmpului


electrostatic este

- 95 -
< SI = < >·< >= · =

5.1.7. Condensatoare de energie electrică

Sistemul format din două conductoare omogene, în echilibru electrostatic, între care
există o diferență de potențial (V1 –V2) astfel încât liniile câmpului electric, care pleacă de
pe un conductor să ajungă pe celălalt conductor, formează un condensator.

Cele două conductoare se numesc armăturile condensatorului și sunt încărcate cu


sarcini electrice egale și de semn opus:

= =Q

C= =

În „ SI ” unitatea de măsură a capacității electrice este

(farad)

Capacitatea unui condensator depinde de forma, dimensiunile și poziția relativă a


armăturilor, precum și de permitivitatea mediului dintre armături, fiind independentă de
natura armăturilor. Două plăci paralele încărcate cu sarcini electrice de semn opus și între
care există un material izolator, formează un condensator plan fig. 5.3.).

- 96 -
Figura 5.3. Reprezentarea schematică a unui condensator plan

Pentru condensatorul plan ale cărui armături au suprafața S și între care se găsește
un mediu dielectric de grosime d cu permitivitatea absolută , capacitatea sa are expresia

În mod similar, vom prezenta condensatorul sferic. Sfera de raza R1 este


încărcată cu sarcina electrică +Q1 iar sfera de rază R2 este legată la pământ (fig. 5.4.)

- 97 -
Figura 5.4. Condensatorul sferic

Capacitatea condensatorului sferic este:

Dacă

și

atunci se obține capacitatea unei sfere de rază R, ca fiind:

Gruparea condensatorilor

 serie

 paralel

- 98 -
5.2. Electrocinetica

Electrocinetica studiază regimul dinamic al sarcinilor electrice, mișcarea ordonată a


acestora în spațiu, care determină curentul electric. Deplasarea ordonată a purtătorilor de
sarcină (electroni, ioni) într-un mediu conductor sub acțiunea unui câmp electric dă naștere
unui curent electric de conducție.

Transferul stării de încărcare electrică dintr-un punct în altul prin simpla deplasare
mecanică a unui corp încărcat, dă naștere unui curent electric de convecție.

Prin convenție se consideră că sensul curentului electric coincide cu sensul de


mișcare al sarcinilor electrice pozitive.

Starea electrocinetică, caracteristică corpurilor conductoare este însoțită de o serie


de efecte electrocinetice de natură diferită care o pun în evidență și care se pot clasifica
astfel:

- efecte mecanice - constau în acțiunea unor forțe suplimentare față de cele datorate
stării lor de electrizare sau de magnetizare;

- efecte magnetice - în jurul conductoarelor parcurse de curent electric apare un


câmp magnetic;

- efecte electrice - sarcina electrică poate să varieze, ca în cazul procesului de


descărcare-încărcare a unui condensator;

- efecte chimice - în unele conductoare, numite de speța a II–a se produc transformări


chimice;

- efecte termice - în corpurile aflate în stare electrocinetică se produce o degajare de


căldură;

- efecte luminoase - unele corpuri în stare electrocinetică emit lumină:

a). în mod direct sub efectul acestei stări (descărcarea în gaze rarefiate);

b). în mod indirect în urma efectelor termice (i.e.-incandescența filamentului


unui bec electric).

5.2.1. Densitatea curentului de conducție

Densitatea curentului de conducție este vectorul a cărui mărime este egală în fiecare punct
cu sarcina care trece în unitatea de timp prin unitatea de arie normală pe direcția de deplasare, iar
versorul său coincide cu versorul vitezei medii de deplasare a particulelor

- 99 -
unde este densitatea volumică de sarcină.

5.2.2. Densitatea fluxului de masă

Densitatea fluxului de masă este un vector a cărui mărime este egală în fiecare
punct cu masa care trece în unitatea de timp prin unitatea de arie orientată normal pe
direcția de deplasare a particulelor, iar versorul său coincide cu versorul vitezei medii de
deplasare a particulelor

unde este densitatea volumică de masă.

Legea lui Faraday: densitatea fluxului de masă a unui tip de particule este
proporțională cu densitatea de curent a aceluiași flux de particule, purtători de sarcină
electrică.

= =

5.2.3. Intensitatea curentului de conducție

Pentru caracterizarea globală a stării electrocinetice a unui conductor se definește o


mărime derivată, scalară, numită intensitatea curentului electric (I).

Prin definiție, intensitatea curentului electric printr-un conductor reprezintă sarcina


electrică netă ce traversează în unitatea de timp suprafața unei secțiunii transversale a
conductorului. Astfel, dacă în intervalul de timp suprafața secțiunii transversale a
conductorului este traversată de sarcina electrică , atunci

I=

- 100 -
Curentul electric care transportă prin fiecare secțiune a conductorului sarcini egale
în intervale de timp egale se numește curent electric staționar.

Intensitatea curentului electric în „ SI ” se exprimă în amperi (A).

Pentru conductorul omogen și izotrop, cu un singur tip de purtători de sarcină,


găsim relația dintre intensitatea și modulul densității de curent este:

I = i ·S

5.2.4. Legi fundamentale ale curentului electric

Legea de continuitate a curentului electric exprimă conservarea sarcinii electrice


în regim dinamic.

=0

Legea conducției electrice (legea lui Ohm) exprimă mișcarea purtătorilor de


sarcină electrică într-un mediu conductor; aceasta nu este o simplă mișcare mecanică, ci
are un caracter complex. Pentru apariția și menținerea curentului electric de conducție este
necesar ca purtătorii de sarcină din conductor să fie acționați de forțe care să asigure
deplasarea lor ordonată de-a lungul circuitului închis, pe o durată de timp suficient de
lungă.

Astfel de forțe pot fi aplicate purtătorilor de sarcină numai prin intermediul unui
câmp electric de natură neelectrostatică (neconservativ).

Între purtătorii de sarcină si mediul conductor în care se deplasează, se exercită


interacțiuni care tind să frâneze mișcarea lor. Pe de altă parte, purtătorii de sarcină electrică
în mișcare transferă continuu și ireversibil energia lor rețelei cristaline, prin efect Joule.

Pentru a învinge rezistența mediului și pentru ca mișcarea lor să nu înceteze, este


necesar să li se transfere din exterior, în fiecare unitate de timp, o energie egală cu cea
disipată în conductor în unitatea de timp. Această energie poate fi de natură mecanică,
chimică, etc. și este furnizată prin lucrul mecanic efectuat de forțele neelectrice care
acționează asupra purtătorilor de sarcină.

- 101 -
În concluzie, pentru a menține curentul în circuit, este necesar ca asupra purtătorilor
de sarcină să acționeze pe lângă forțele de natură electrostatică și forțele de natură
neelectrostatică. Aceste forte numite induse sau imprimate acționează asupra purtătorilor
de sarcină prin intermediul unui câmp electric imprimat și sunt generate într-un punct,
sau în mai multe puncte ale circuitului închis, în care se găsește un dispozitiv numit sursă
de tensiune electromotoare.

Sursele de tensiune electromotoare sunt diverse. Acumulatoarele și pilele galvanice


transformă în energie electrică energia liberă din diferite reacții chimice.

În mediile omogene liniare și izotrope

constituie legea lui Ohm (în formă locală) pentru astfel de medii. Introducând
rezistivitatea

găsim:

Atunci când conductorul este omogen fizic și chimic și deci câmpul imprimat este
nul, legea devine:

sau

Rezistență electrică a conductorului (mărimea constantă de material) este:

- 102 -
Unitatea de măsură „ SI ” a rezistenței electrice este

(ohm)

Legea lui Ohm pentru un circuit străbătut de curentul de intensitate I, furnizat de o


sursă de curent cu tensiunea electromotoare E poate fi formulată ca:

unde R+r reprezintă rezistența totală a circuitului.

Relația de mai jos exprimă legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit (circuit
deschis).

sau

Există corpuri conductoare pentru care relația dintre intensitatea curentului și


tensiunea aplicată nu este liniară. Ca exemple amintim doar câteva:

 dispozitivele electronice;

 becurile cu incandescență;

 tuburile cu descărcări electrice în gaze.

În conductoarele omogene, neliniaritatea este datorată încălzirii.

Experimental s-a constatat o dependență de temperatură a rezistivității electrice

- 103 -
În cazul unor materiale (ex. metale, cărbune sau diverse soluții, etc) la temperaturi
nu foarte înalte, dependența poate fi exprimată prin relația

unde ρ0 reprezintă rezistivitatea materialului la temperatura de referință t0 ( sau


), α reprezintă o constantă de material numită coeficient de temperatură al
rezistivității: α > 0 (metale); α < 0 (cărbune);

La temperaturi de peste 500 relație de dependență a lui este de forma:

Pentru semiconductori, relația de dependență este

unde reprezintă energia de activare iar reprezintă constanta Boltzmann.

KB = 1,38 10-23

La temperaturi foarte coborâte ( 1-7K ), rezistivitatea unor metale și aliaje scade


brusc la zero (se stabilește starea de supraconductibilitate):

 - dielectrici: are valori în domeniul (1018 – 106 )

 - semiconductori: are valori în domeniul (106 – 10-7 )

 - conductori: are valori în domeniul (10-7 – 10-8 )

- 104 -
5.2.5. Legile lui Kirchhoff pentru rețele electrice în curent continuu

Rețeaua electrică conține surse de curent, rezistoare, ambele tipuri de elemente de


circuit putând fi conectate în serie sau paralel.

Figura 5.5. Circuit electric

Rețeaua electrică se caracterizează prin noduri NK , puncte în care sunt conectate cel
puțin trei conductoare, prin laturi, porțiuni de circuit pe care elementele sunt legate în serie
și prin ochiuri, porțiuni de circuit închise formate din laturi în care există și surse de curent.

Legea nodurilor: Suma algebrică a intensităților curenților dintr-un nod al unei


rețele electrice este nulă.

i= 1,2......n

Curenții care intră în nod au semnul (+) iar cei care ies capătă semnul (-).

Legea ochiurilor: Într-un circuit electric închis (ochiuri de rețea), suma tensiunilor
de-a lungul tuturor laturilor ochiului respectiv este egală cu suma algebrică a tensiunilor
electromotoare furnizate de sursele de curent.

- 105 -
În cazul unui circuit electric alcătuit din mai mulți rezistori cu rezistența electrică
individuală , conectați în serie, respectiv în paralel, rezistența echivalentă se calculează
astfel:

- serie

- paralel

5.2.6. Legea lui Joule – Lentz

Relația reprezintă legea Joule-Lentz sub formă locală și exprimă


puterea disipată în unitatea de timp și unitatea de volum a conductorului, de rezistivitate ,
străbătut de curentul cu densitatea

Puterea disipată în tot conductorul este

Energia disipată într-un interval de timp, reprezintă legea Joule – Lentz:

5.2.7. Legea Faraday (pentru electroliză)

Între densitatea fluxului de curent și densitatea fluxului de masă există relația


de proporționalitate:

unde

- 106 -
= = =m

= = =

iar n reprezintă concentrația purtătorilor de sarcină q și masă m.

Dacă (numărul lui Avogadro), relația dintre și devine:

unde , Z= , iar reprezintă constanta Faraday. Deoarece


e=1,6 ·10-19C, numărul (constanta) lui Faraday devine 96500 C/mol.

Factorul:

se numește echivalent electrochimic.

Raportul , în cazul curenților electronici este foarte mic și deci transportul de


masă este neglijabil.

Dimpotrivă, raportul , în cazul curenților ionici are valori semnificative, iar


transportul de masă este pus în evidență prin depunerea pe electrozi a unei cantități de
substanță în timpul procesului de electroliză.

Masa de substanță depusă pe electrozi, este proporțională cu intensitatea curentului


și cu timpul cât durează electroliza, factorul de proporționalitate fiind echivalentul

- 107 -
electrochimic Ke. Aplicațiile practice sunt legate de electroliză, acoperirile (depunerile)
galvanice etc.

5.3. Recapitulare; discuții; probleme

Așa cum s-a arătat anterior, unitatea fundamentală SI pentru intensitatea curentului este
Amperul, care rezultă ca urmare a unei definiții volitive, arbitrare. Acest aspect va fi discutat
detaliat în capitolul următor. Pe de altă parte, întrucât intensitatea curentului electric poate fi privită
ca un debit (viteza de deplasare a sarcinii electrice, notate Q):

I = Q/t și deci Q = It

rezultă:

1 Coulomb = 1 Amper * 1 secunda

Un coulomb - C este o unitate derivată în SI (1C = 1A*1s = 1F*1V);


denumirea provine de la Charles-Augustin de Coulomb.

Corpurile pot fi încărcate electric. Dacă există un exces de electroni, atunci corpul
dobândește sarcină negativă; dimpotrivă, o lipsă de electroni conferă corpului o sarcină
electrică pozitivă. Intre două corpuri încărcate electric în același fel apare o forță
(coulombiană) de respingere, iar în cazul sarcinilor contrare o forță de atracție.

Legea lui Coulomb poate fi scrisă ca:

F = (1/4πε0) * (Q1Q2/r2)

unde r reprezintă distanța între cele două corpuri, iar ε0 este permitivitatea vidului
(ε0 = 8,854*10-12 F/m); constanta (1/4πε0) devine 8,988*109 m/F. Ținând seama că 1F =
1C/1V rezultă 8,988*109 Nm2/C2.

- 108 -
Așadar, forța electrostatică (de atracție sau, respectiv respingere) este direct
proporțională cu mărimea sarcinilor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre
sarcini.

Astfel de raționamente sunt valabile atât la nivel macroscopic, cât și la nivel


molecular, atomic sau ionic; în acest mod au fost explicate structura învelișului atomic sau
natura legăturii ionice.

Legea Coulomb a fost folosită pentru cel mai simplu model atomic (Rutherford) în
care se presupunea că forța de atracție dintre electron și nucleul pozitiv este egalată de
forța centrifugă rezultată prin mișcarea circulară a electronului.

Sarcinile electrice generează un câmp electrostatic. La rândul său, câmpul


electrostatic este caracterizat de potențial, care determină sensul mișcării altor sarcini
electrice aflate în acest câmp.

Observație

In natură, sensul în care decurg fenomenele este de la un potențial ridicat la unul


scăzut și nu invers. De pildă:

 Potențialul gravitațional (apa curge de la deal la vale și nu invers);

 Potențialul termic = temperatura (Căldura se transferă de la sursa caldă la cea rece);

 Potențialul electric (sarcina se deplasează de la un potențial ridicat la unul mai scăzut).

Deplasarea unei sarcini electrice între două puncte cu potențial electric diferit
implică un lucru mecanic:

L = Q*(VA – VB)

Diferența de potențial se numește tensiune electrică, și se măsoară în volți; se


remarcă faptul că voltul reprezintă o unitate derivată care a rezultat prin introducerea unor
unități cunoscute în relația de definiție:

1V = 1J/1C

1 Volt (V) este unitatea derivată din SI pentru potențialul electric ca și pentru
diferența de potențial (tensiune). Numele provine de la fizicianul italian
Alessandro Volta (1745–1827), care a inventat pila voltaică, probabil, prima
baterie chimică.

- 109 -
Sarcina electrică poate fi “stocată” în dispozitive numite condensatori (sau
condensatoare) din care cel mai simplu este condensatorul plan (vezi figura 5.3).
Reprezentarea schematică a unui condensator plan cuprinde două plăci metalice (de arie A)
între care se află un material izolator (de grosime d). Pe această bază se pot face
următoarele observații:

 Cantitatea de sarcină electrică aflată într-un condensator reprezintă în ultimă


instanță, un multiplu al sarcinii electrice elementare;

 Introducerea condensatorului într-un circuit electric de curent continuu face


imposibilă trecerea curentului, datorită prezenței materialului izolator; în
schimb, pe cele două plăci metalice se vor acumula sarcini electrice negative,
respectiv pozitive, potrivit modului de legare la sursă.

 Dacă se schimbă valoarea ariei dintre plăci (de pildă prin rotirea uneia față de
cealaltă) atunci se obține un dispozitiv numit condensator variabil;

 Măsurarea experimentală a constantei dielectrice se face prin determinarea


capacității unui condensator plan ce conține materialul dielectric de investigat
având grosimea d, urmată de repetarea experimentului la aceeași distanță între
plăci, dar dielectricul este acum aerul. Raportul celor două capacități este ɛr;

Pentru materialele nepolare valoarea r este aproximativ egală cu 2, în timp ce


pentru materialele polare permitivitatea relativă este cuprinsă între 2 și 20. Constanta
dielectrică este adimensională și depinde numai de natura materialului.

Cantitatea de electricitate acumulată în condensator depinde de capacitatea acestuia


și de tensiunea furnizată de sursă; prin definiție, capacitatea unui condensator este raportul
dintre sarcină și tensiune, iar unitatea de măsură este faradul:

C  Q / U si deci 1F  1C /1V

Denumirea de Farad este dată în onoarea marelui experimentator și fizicianului


Michael Faraday.

Observație

Unitatea de măsură Farad este prea mare pentru măsurarea capacității


condensatoarelor uzuale, astfel încât se folosesc nF și pF.

- 110 -
Unele materiale permit conducția curentului electric (deplasarea sarcinilor
elementare), fiind numite conductori; printre aceste materiale, menționăm metalele ca Ag,
Cu, Al, Fe, Zn. Rezistivitatea conductorilor (ρ) este cuprinsă în intervalul 10-5-10-3 Ωcm.

Dimpotrivă, materiale ca ceramica, sticla, polietilena, policlorura de vinil etc sunt


izolatori, în sensul că nu permit deplasarea sarcinilor elementare în interiorul lor și în
consecință, sunt utilizate în realizarea izolațiilor electrice. Rezistivitatea izolatorilor este
cuprinsă în intervalul 108-1018 Ωcm. Principala cauză care generează această comportare
constă în absența unui mecanism de conducție.

Desigur, între aceste clase se situează semiconductorii, care prezintă o


conductivitate intermediară (10-3 - 109 Ωcm); o caracteristică importantă este aceea că
rezistivitatea semiconductorilor scade odată cu ridicarea temperaturii (invers decât la
metale). O prezentare schematică a acestei problematici este sugerată în figura 5.6.

Observație

Fie un cablu electric dintr-un metal având ρ = 10-4 Ωcm și izolat cu un


înveliș polimeric, având ρ = 108 Ωcm; în acest caz conductivitatea metalului este
de 1012 ori mai mare decât a izolatorului extern, adică de un milion de milioane
de ori!

Izolatori Teflon
Rezistivitate

16 Polietilena
10
E/RT
R = R0 e PVC

12
10
Portelan Polivinil
alcool
8
10 Piropolimeri
Semiconductori

4
10

R = R 0 (1 + )
0
10

-4
10 Cupru
Metale

Figura 5.6. Conductivitatea electrică a materialelor.

- 111 -
Deplasarea sarcinilor electrice prin materiale conductoare (de regulă metale) se
numește curent electric. În acest caz se aplică legea:

U  I *R

în care R este rezistența circuitului, măsurată în ohmi. Înlocuind în formula de mai sus,
rezultă:

1  1V /1A

Unitatea pentru rezistența electrică numită ohm (simbol: Ω) este o unitate


derivată, numită astfel, după fizicianul german Georg Simon Ohm.

Presupunând că conductorul electric (rezistorul) este o “sârmă”, atunci rezistența sa


depinde de lungimea conductorului (l) și secțiunea acestuia (s):

l
R
S

valoarea ρ (rezistivitate) este o constantă de material, care depinde de natura


metalului și care se măsoară in Ω*m (uneori în Ω*cm).

La trecerea curentului electric prin rezistori, aceștia se încălzesc (efectul Joule-


Lenz) și în consecință, rezistența circuitului crește. S-a constatat experimental că rezistența
metalelor crește odată cu ridicarea temperaturii după o lege de tipul:

R  R0 (1  T )

Observație

Din punct de vedere practic trebuie subliniat faptul că curenții continui sunt mai
periculoși pentru oameni decât curentul alternativ.

- 112 -
Așa se explică de ce partea electrică a automobilelor (curent continuu)
funcționează, de regulă, la 12 volți, în timp ce alimentarea locuințelor (curent alternativ) se
face la 220 volți.

Gruparea mai multor rezistori (sau, dimpotrivă, condensatori) se poate realiza în


serie, sau în paralel; rezistența echivalentă (respectiv, capacitatea echivalentă) se
calculează folosind formulele cuprinse în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Gruparea rezistențelor, respectiv condensatoarelor

Grupare În serie În paralel

Rezistențe R  Ri 1 1

R Ri

Condensatoare 1 1 C  Ci

C Ci

Trebuie subliniată, inversarea tipului de formulă de la rezistențe atunci când sunt


aplicate în cazul condensatoarelor.

Observație

Un mod util (și pragmatic) de a verifica exactitatea calculelor pornește de la ideea


că valorile rezistențelor (în Ω) respectiv a capacității condensatoarelor (în F) sunt
întotdeauna numere pozitive.

Dacă se folosește o formulă de tipul:

1/A = 1/B + 1/C + 1/D etc

Atunci:

A < B; A < C ; A < D etc

Cu alte cuvinte, A va avea cea mai mică valoare.

- 113 -
Pornind de la egalitatea postulată anterior:

1J = 1V * 1C

Prin împărțirea la 1 secundă, se obține:

1W  1V *1A

Aceasta reprezintă o altă posibilitate de trecere de la unitățile electrice la cele


mecanice sau invers.

Problema 5.1.

Se dă circuitul de curent continuu din figură, alcătuit din sursa cu E = 12 volți și


rezistența internă r = 1 Ω, rezistențele R1 = 3 Ω, R2 = 2 Ω, condensatorul plan C și
întrerupătorul K.

R1

R2
K

E, r

Se cere să se calculeze (după închiderea întrerupătorului K) intensitatea curentului care


trece prin rezistența R1 și tensiunea între plăcile condensatorului plan.

- 114 -
Problema 5.2.

Trei sfere metalice identice (același material, aceleași dimensiuni) sunt încărcate cu
sarcinile electrice: Q1 = - 8*10-4 C; Q2 = +2*10-4 C; Q3 = - 9*10-4 C. Cele trei sfere sunt
puse în contact; calculați sarcina fiecărei sfere după punerea în contact.

Problema 5.3.

Calculați forța de atracție exercitată de o particulă α (He2+) asupra unui electron


aflat la distanța de 10 A0.

Problema 5.4.

Considerând modelul Rutherford al atomului de hidrogen în care distanța între


nucleu (proton) și electronul în mișcare este de 0,53 A0 se cere să se calculeze forța de
atracție între cele două sarcini; pe această bază calculați viteza de deplasare a electronului.

Problema 5.5.

Un condensator plan are capacitatea de 12 pF în condițiile în care între armăturile


sale se află doar aer; distanța între plăci este d. Cum se va modifica valoarea capacității
dacă între armături se introduce o placă ceramică cu constanta dielectrică ɛ r = 4 și grosimea
d/2?

Problema 5.6.

Trei condensatoare plane având fiecare aceiași capacitate C = 6 pF sunt legate ca în


figură;

- 115 -
C

A B

Calculați capacitatea echivalentă a montajului ilustrat în figură și sarcina electrică


înmagazinată dacă tensiunea între punctele A și B este 24 V.

Problema 5.7.

Un condensator plan cu capacitatea de 1,6 pF este supus unei diferențe de potențial


de 10V. Calculați numărul de electroni în exces, aflați pe armătura negativă a
condensatorului.

Problema 5.8.

Două rezistențe electrice (4Ω și respectiv 2Ω) sunt legate în paralel; calculați
rezistența ansamblului astfel format.

Problema 5.9.

O rezistență electrică este alcătuită dintr-o sârmă metalică (cu rezistivitatea inițială,
la 20 C = 4*10-7 Ωm și coeficientul de temperatură al rezistivității 10-4 K-1) cu lungimea
0

de 1,5 m și secțiunea 0,1 mm2. Calculați valoarea rezistenței electrice la 220 0C (se vor
neglija efectele produse de dilatare).

- 116 -
Problema 5.10.

Un bec cu puterea de 100 w este alimentat la o tensiune de 200V. Calculați


intensitatea curentului electric care trece prin filamentul becului. Care va fi rezistența
filamentului?

Problema 5.11.

Două pile electrice (elemente galvanice) identice având fiecare t.e.m. de 2,1 V și
rezistența internă r sunt legate în serie cu un rezistor de rezistență 1,4 Ω; calculați
rezistența internă în elementele galvanice.

Problema 5.12.

Un receptor cu rezistența de 10 Ω este conectat la o tensiune de 220 V; conexiunea


se realizează printr-un conductor având rezistența de 1 Ω. Calculați căderea de tensiune pe
receptor.

Problema 5.13.

Un bec electric de putere 100 W și o rezistență electrică R= 20 Ω sunt legate în


paralel și alimentate la o tensiune de 100V; calculați rezistența electrică a becului și
cantitatea de căldură produsă de rezistența electrică în timp de două minute.

- 117 -
6. Magnetism
6.1. Mărimi caracteristice câmpului magnetic și stării de magnetizare

Magnetostatica este partea electromagnetismului care studiază câmpul magnetic,


una din formele particulare de manifestare ale câmpului electromagnetic. Încă din
antichitate, s-a constatat că există roci, între care se manifestă forte de atracție sau de
respingere, în funcție de orientarea relative a acestora.

De la numele regiunii Magnesia (Asia Mică) unde se găseau asemenea tip de roci
(magnetită), fenomenul respectiv a primit numele de magnetism. Cristalele naturale de
magnetită (i.e. Fe3O4 ) exercită atât între ele cât și asupra corpurilor din fier, cobalt, nichel
sau din aliaje ale acestora forțe și cupluri de forțe specifice.

Aceste acțiuni se datorau unor forțe magnetice, iar regiunea din spațiu în care se
manifestă astfel de forțe, constituie câmpul magnetic. Mai târziu, pe cale experimentală, s-
a pus în evidență că și curentul electric sau variațiile în timp ale câmpului de inducție
electrică, determină apariția unui câmp magnetic. Așadar, câmpul magnetic, poate fi
produs atât de substanțele în stare de magnetizare (magneți), cât și de conductoarele
parcurse de curenți.

Câmpul magnetic acționează numai asupra corpurilor și particulelor electrizate


aflate în mișcare, ca și asupra corpurilor magnetice, independent de starea de mișcare a
acestora. Câmpul magnetic, poate fi definit ca fiind spațiul în care se exercită interacțiuni
magnetice de tipul următoarelor forțe:

 forțe magnetostatice - se exercită între magneți permanenți, corpuri care prezintă o


anumită stare de magnetizare;

 forțe electromagnetice - se manifestă între un conducător străbătut de curent


electric și un magnet permanent;

 forțe electrodinamice – se exercită între conductoare parcurse de curenți electrici;

6.1.1. Inducția magnetică în vid

Fie un corp de probă nemagnetizat, încărcat cu sarcină electrică și menținut imobil


în câmp electric. Asupra corpului de probă, se exercită numai forte electrice. Dacă însă
corpul se pune în mișcare, se constată că asupra sa în afară de forțele electrice acționează și
o forță suplimentară (forță magnetică), care depinde de sarcina electrică și de viteza de
deplasare a corpului.

- 118 -
Material informativ utilizat : Ileana Creangă, Fizică (II) Electricitate și Magnetism,
Ed. Matrix-Rom, București, 2013

unde B0 este numeric egală cu forța maximă ce acționează asupra unității de


sarcină, care se deplasează în câmp cu o viteză egală cu unitatea. Vectorial, relația poate
fi scrisă în forma ;

Inducția magnetică în vid , caracterizează fiecare punct din câmpul magnetic,


prin interacțiile magnetice pe care aceasta le produce. Ansamblul liniilor inducției
magnetice constituie spectrul magnetic vizualizat prin diverse procedee experimentale (ex.
pilitura de fier, etc.). Liniile de câmp magnetic sub curbe închise, ceea ce exprimă absența
în spațiu a sarcinilor magnetice.

6.1.2. Moment magnetic

Bucla de curent (fig. 6.1.), este reprezentată de o spiră mică, plană, cu aria =
, alimentată de la o sursă de curent de tensiune constantă, prin intermediul a două fire
conductoare, izolate și răsucite (astfel încât efectele curenților să se compenseze reciproc).

- 119 -
Figura 6.1. Buclă de curent

Prin definiție, produsul:

se numește moment magnetic al buclei, iar este un vector normal la planul buclei,
orientat în sensul de înaintare al unui burghiu al cărui mâner se rotește în sensul parcurgerii
buclei de către curentul electric I.

Introducând spira într-un câmp magnetic de inducție , se constată că asupra sa,


acționează un cuplu de forte :

Cuplul de forțe, tinde să orienteze bucla de curent astfel încât vectorii și


respectiv să aibă aceeași direcție și sens ( ). Dacă, într-un câmp magnetic
omogen de inducție se plasează mici corpuri magnetice, atunci se constată că asupra
acestor corpuri, acționează un cuplu de forțe care tinde să rotească corpurile, astfel încât
pentru o anumită orientare a corpurilor, cuplul se anulează.

- 120 -
Valoarea maximă a cuplului este proporțională cu :

unde m depinde de starea de magnetizare a corpului și reprezintă momentul magnetic al corpului.

Câmpul magnetic într-o substanță, diferă de cel produs în vid. Există substanțe care pe de o
parte produc câmp magnetic, iar pe de altă parte, când sunt introduse într-un câmp magnetic, în vid,
suportă întocmai ca o buclă de curent, forțe și cupluri de forțe.

Starea specială a acestor substanțe, se numește stare de magnetizare. Momentul magnetic


este o mărime caracteristică stării de magnetizare. Starea de magnetizare a corpurilor, prezintă
o dependență de câmpul magnetic exterior în care se află corpurile. Corpurile care prezintă un
moment magnetic propriu în absența unui câmp magnetic exterior, sau care aduse într-un astfel
de câmp păstrează o magnetizare chiar și după îndepărtarea câmpului exterior, sunt corpuri
magnetizate permanent. Corpurile pot dobândi un moment magnetic temporar în prezența
unui câmp magnetic exterior.

Suma:

reprezintă momentul magnetic total al corpului.

6.1.3. Magnetizația

Magnetizația sau intensitatea de magnetizare este o mărime vectorială locală,


de stare, definită ca fiind momentul magnetic al unității de volum.

Magnetizarea superficială reprezintă o mărime vectorială locală de stare,


definită ca fiind raportul dintre momentul magnetic al unui corp magnetizat de grosime
neglijabilă față de dimensiunile suprafeței sale ca și de aria sa.

- 121 -
Starea de magnetizare permanentă este caracterizată de:

 moment magnetic permanent ;

 magnetizația permanentă ;

 magnetizație superficială permanentă .

În prezența unui câmp magnetic exterior, corpurile capătă o magnetizație


temporară care dispare odată cu înlăturarea câmpului magnetic exterior. Magnetizarea
temporară este caracterizată de :

 momentul magnetic temporar ;

 magnetizația temporară ;

 magnetizația superficială temporară ;

 magnetizația totală a corpului:

6.1.4. Câmpul magnetic în regim staționar

Câmpul magnetic invariabil în timp, produs de corpuri magnetizate imobile și


neînsoțit de transformări ale energiei, se numește câmp magnetostatic. Câmpul magnetic
permanent, determinat de conductoarele parcurse de curent continuu, poartă numele de
câmp magnetic staționar. În regimul staționar, câmpul magnetic este independent de
câmpul electric și spre deosebire de acesta, are un caracter solenoidal, adică liniile de câmp
sunt curbe închise.

- 122 -
Figura 6.2. Câmp magnetic produs de un curent electric constant

Experimental, se poate dovedi acest fapt, prin imaginea obținută din ordonarea
piliturii de fier, presărată pe o foaie de carton, străpunsă de un conductor rectiliniu, parcurs
de un curent de intensitate constantă (figura 6.2.).

6.1.5. Legea Biot-Savart-Laplace

Pe cale experimentală, Biot-Savart-Laplace au calculat inducția magnetică


creată în vid, de un curent electric închis, de intensitate constantă I, într-un punct P având
vectorul de poziție față de un element de contur arbitrar ales.

Figura 6.3. Ilustrarea legii Biot-Savart-Laplace

- 123 -
=

sau scalar,

unde este unghiul dintre și , iar , reprezintă o constantă


fizică universală numită permeabilitatea magnetică a vidului.

6.1.6. Intensitatea câmpului magnetic în vid

Intensitatea câmpului magnetic în vid , este o mărime vectorială, definită prin


raportul dintre inducția magnetică în vid și permeabilitatea magnetică a vidului

6.1.7. Legea dependenței dintre și

Datorită magnetizării substanței, câmpul magnetic în substanța respectivă, omogenă


și izotropă va fi descris de mărimea vectorului numită inducție magnetică, deosebită ca
valoare de inducția magnetică în vid . Dependența liniară capătă de forma:

unde reprezintă intensitatea câmpului magnetic, iar reprezintă permeabilitatea


vidului.

- 124 -
Energia magnetostatică este localizată în fiecare punct al câmpului magnetic, iar
densitatea sa se exprimă printr-o relație asemănătoare densității energiei electrostatice.

Unitatea de măsură în „ SI ” este

6.1.8. Legea magnetizației temporare

Legea magnetizației temporare ilustrează dependența magnetizației temporare de


intensitatea câmpului magnetic

= )

Pentru mediile liniare, omogene și izotrope, dependența este de forma:

și

Raportul

definește permeabilitatea relativă, care este o constantă de material, dependentă de


natura și starea mediului omogen și izotrop.

- 125 -
Pentru unele substanțe numite diamagnetice, susceptibilitatea este negativă
( , dar pentru altele numite paramagnetice, susceptibilitatea este pozitivă
( .

Substanțele diamagnetice pot fi clasice, anomale și supraconductoare:

 diamagnetice clasice , la care susceptibilitatea magnetică este mică


și negativă ( independentă de temperatură (ex. : gaze inerte,
unele metale (Zn, Au, Hg, etc), siliciul, fosforul, numeroși compuși
organici);

 diamagnetice anomale , , dar aceasta depinde de


temperatură (ex. : Bi, Ga, grafit, stibiu, etc.);

 diamagnetice supraconductoare – care prezintă o conductibilitate electrică


nulă atunci când temperatura scade sub valoarea temperaturii de tranziție,

Substanțele paramagnetice pot fi normale, metalice și antiferomagnetice:

 paramagnetice normale , susceptibilitatea magnetică este mică și


pozitivă ( dependentă de temperatură, (i.e. oxigen, oxid de carbon,
platină, săruri de cobalt, etc.);

 paramagnetice metalice , >0, având susceptibilitatea magnetică


este χm , și independentă de temperatură; exemple în acest
sens sunt metalele alcaline, metalele alcalino-pământoase, ;

 antiferomagnetice cu susceptibilitatea magnetică mică și pozitivă,


dependentă de temperatură ( scade cu temperatura); exemple tipice sunt
sărurile și oxizii metalelor de tranziție, etc.

Dacă dependența Mt ( ), este neliniară, substanțele sunt magnetizate


neliniar. Din această categorie fac parte substanțele feromagnetice având
(ex. : Fe, Ni, Co, aliaje precum Fe-Si, Fe-Co, Fe-Ni, Mn-Cu-Al, etc.).

6.1.9. Aplicații ale magnetostaticii; calculul intensităților unor câmpuri


magnetice create de curenți

În determinarea intensității câmpului magnetic creat în jurul conductoarelor


parcurse de curent se poate utiliza legea Biot-Savart-Laplace

- 126 -
6.1.9.a. Intensitatea câmpului magnetic creat de un conductor rectiliniu și infinit
parcurs de curentul de intensitate I

Pentru intensitatea câmpului magnetic generat de elementul dintr-un conductor


parcurs de curentul electric de intensitate I s-a stabilit formula:

cunoscută sub numele de formula Biot-Savart-Laplace.

În cazul unui conductor liniar se poate scrie:

și

H=

6.1.9.b. Intensitatea câmpului magnetic creat de un curent de intensitate I care


trece printr-o spiră circulară de rază R

Câmpul magnetic dH0 (fig. 6.4.) creat în centrul spirei de elementul dL de contur
poate fi calculat utilizând relația:

unde , r = R,

și

- 127 -
Figura 6.4. Câmpul magnetic produs de un curent circular

Câmpul magnetic creat de întreaga spiră, a cărei lungime este , este :

Într-un punct P, aflat pe axa spirei la distanța x de centrul acesteia, intensitatea


câmpului magnetic se calculează aplicând principiul superpoziției câmpurilor
magnetice dHi , create de fiecare element de curent în punctul P:

Intensitatea câmpului magnetic creat în punctul P de întreaga spiră va fi:

- 128 -
6.1.9.c. Intensitatea câmpului magnetic pe axa unui solenoid

Solenoidul rectiliniu, este un sistem de spire circulare, legate în serie, înfășurate pe


un miez rectiliniu. Considerăm un solenoid cu N spire, de rază R, de lungime L prin care
circulă un curent de intensitate I. Câmpul magnetic creat de curentul I într-un punct P pe
axa solenoidului va fi rezultatul contribuției tuturor spirelor (fig. 6.5.).

Figura 6.5. Câmpul magnetic produs de un solenoid

În consecință:

6.1.9.d. Intensitatea câmpului magnetic creat de un curent de intensitate I în


centrul unui solenoid toroidal

În acest caz, formula folosită este:

unde: reprezintă numărul de spire pe unitatea de lungime a torului (fig. 6.6.).

- 129 -
Figura 6.6. Câmpul magnetic produs în centrul unui solenoid toroidal

6.1.10. Acțiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de curent


electric; forța electromagnetică

Expresia forței electromagnetice exercitate de către câmpul magnetic omogen, în


vid, de inducție magnetică , asupra unui conductor străbătut de curentul electric de
intensitate I, se poate obține calculând cuplul de forțe exercitat asupra unui circuit plan, cu
laturile L1 și L2 , latura L2 fiind paralelă cu vectorul (fig. 6.7.).

și

x )

Relația de mai sus permite definirea unității de măsură în „ SI ” a inducției


magnetice numită tesla (T).

- 130 -
Figura 6.7. Acțiunea câmpului magnetic asupra conductorului

Denumirea de Tesla a fost dată în onoarea lui Nikolae Tesla (1856 – 1943),
inginer electrician și fizician, foarte cunoscut pentru proiectarea sistemelor de
transport și distribuție a curentului alternativ. Un gauss, prescurtat G, este
unitatea de măsură în CGS a câmpului magnetic B, care este de asemenea
cunoscut drept „densitatea fluxului magnetic”. Numele provine de la
matematicianul și fizicianul german Carl Friedrich Gauss. Un Gauss este egal
cu 1×10−4 Tesla.

Într-un mediu oarecare, omogen, expresia forței electromagnetice este:

x )

- 131 -
6.1.11. Forța electrodinamică

Experiența arată că dacă, doi conductori rectilinii, paraleli, de lungime L, așezați la


distanță d unul de altul, într-un mediu omogen cu permeabilitatea , sunt parcurși de
curenți cu intensitățile și , între aceștia se exercită o forță electrodinamică (fig. 6.8).

Figura 6.8. Forța electrodinamică

Mărimea forței electrodinamice este:

Forța electrodinamică este de atracție, atunci când curenții au același sens, dar este
o forță de respingere, atunci când curenții au sens opus. Relația precedentă este utilizată
pentru definirea în „SI” a unității de măsură a intensității curentului electric staționar.

Prin definiție, un amper este intensitatea unui curent electric constant,


care se stabilește prin două conductoare rectilinii, paralele, foarte lungi,
așezate în vid la distanța de 1m unul de celălalt și între care se exercită o
forță de 2 N pe fiecare metru de lungime.

- 132 -
6.1.12. Acțiunea câmpului magnetic asupra particulelor încărcate electric; forța
Lorentz

Deoarece forța Lorentz este perpendiculară pe direcția vitezei , rezultă că poate


aceasta va varia numai direcția de mișcare a particulei și nu valoarea (modulul) vitezei
acesteia (fig. 6.9.).

Figura 6.9. Forța Lorenz

Dacă o particulă de masă m și sarcină electrică +q, intră cu viteza


(perpendicular pe inducția magnetică ) între polii unui electromagnet, atunci particula se
va deplasa pe un cerc de rază R (fig.6.10).

- 133 -
Figura 6.10. Mișcarea circulară sub acțiunea forței Lorenz

Condiția unei mișcări uniforme pe cerc, este ca forța centripetă, forța Lorentz, să fie
egală cu forța centrifugă.

sau

R=

Viteza unghiulară a particulei este:

6.2. Inducția electromagnetică

Câmpul electric și câmpul magnetic nu sunt independente, ci trebuie considerate


întotdeauna împreună ca un câmp electromagnetic. Un fenomen care are loc în cadrul
regimurilor electrice și magnetice variabile în timp, este inducția electromagnetică. Acest
fenomen constă în apariția unei tensiuni electromotoare induse, respectiv a unui curent
indus într-un circuit electric închis, lipsit de surse de curent, prin variația în timp a fluxului
inducției unui câmp magnetic. Apariția tensiunii electromotoare induse și a curentului
indus în circuite fixe, străbătute de flux magnetic variabil, nu poate fi explicată pe baza
legilor electrostaticii și magnetostaticii.

6.2.1. Experiențe fundamentale

Fenomenul de inducție a fost descoperit de Faraday în 1831. Din numeroasele


experiențe efectuate de Faraday și de alți cercetători, vor fi descrise numai câteva. O
bobină (A), conectată în serie cu un galvanometru constituind un circuit închis, este
parcursă de un curent electric atunci când un magnet se apropie (depărtează) de acesta;
fenomenul este ilustrat în figura 6.11, a și b.

- 134 -
În bobina (A) apare un curent numai atât timp cât durează deplasarea magnetului.
Intensitatea curentului din bobină, obținut în urma unor deplasări identice ca traiectorie și
poziție a magnetului, este mai mare când viteza de deplasare a acestuia este mai mare.

Curentul are intensitatea mai mică, dar durează mai mult când deplasarea
magnetului este mai lentă. Fenomenele descrise se petrec la fel, fie că magnetul se apropie
de bobina (A) (fig. 6.11.a), fie că se depărtează de aceasta (fig. 6.11.b), cu singura
deosebire că în acest al doilea caz, curentul prin bobina (A) este de sens contrar celui care
apare în primul caz; acest fapt este indicat de sensul de rotire a acului galvanometrului față
de poziția de zero.

a b

Figura 6.11 Ilustrarea experienței Faraday

- 135 -
Figura 6.12. Înlocuirea magnetului cu o bobină

Prin înlocuirea magnetului cu o bobină de formă asemănătoare (A′), parcursă de


curent (fig. 6.12.), fenomenele se petrec la fel.

Această constatare arată identitatea dintre câmpul magnetic produs de magneți și


cel produs de curenți. Prin bobina (A) circulă un curent în același sens, fie că bobina (A′)
se apropie de aceasta când este menținută fixă, fie că bobina (A) se apropie de bobina (A′)
menținută fixă. Ceea ce contează deci este deplasarea relativă a celor două sisteme.
Fenomenul, datorită căruia apare curent electric într-un circuit închis ce nu conține surse
(generator electric) se numește inducție electromagnetică.

Sistemului (magnet sau bobină), care produce câmpul magnetic, i se spune


inductor, iar circuitului în care a apărut curentul indus i se spune pe scurt, indus. Dacă se
deplasează sistemul inductor-indus în ansamblu, poziția relativă a bobinelor rămânând
aceeași, fenomenul de inducție nu are loc.

- 136 -
Figura 6.13. Inducție produsă de un flux magnetic variabil

Fenomenul de inducție are loc atunci când variază oricare din factorii de care
depinde fluxul magnetic

Φm =

Fenomenul de inducție poate avea loc totuși și atunci când sistemele inductor și
indus sunt fixe, dacă indusul este străbătut de un flux magnetic variabil produs de inductor
(fig. 6.13.). Bobina (A′) se află în interiorul bobinei (A). La închiderea și deschiderea
întrerupătorului K, în bobina (A) apar curenți induși de sensuri contrare.

Se poate obține un fenomen asemănător dacă se menține întrerupătorul K închis, dar se


schimbă sensul curentului din inductor cu ajutorul inversorului J, sau menținând
întrerupătorul K închis și inversorul J într-o anumită poziție, dar se variază poziția
cursorului reostatului R. De fiecare dată s-a produs o variație de flux indus, datorită
variației curentului prin circuitul inductor, cel care produce câmpul magnetic.

- 137 -
6.2.2. Legi calitative

Indiferent de modul de variație a fluxului de inducție magnetică ce străbate un


circuit, în acesta apare un curent indus.

Legea lui Faraday: un circuit conductor închis este parcurs de un curent indus ori de
câte ori este străbătut de un flux de inducție variabil.

Legea lui Lentz: sensul curentului indus este altfel încât fluxul de inducție
magnetică pe care îl produce în circuit se opune variației fluxului magnetic inductor.

Prin analogie cu mecanica, unde se vorbește despre inerția corpurilor și în


electromagnetism se poate vorbi de o inerție electromagnetică reprezentată de curentul
indus, care prin forțele pe care le determină se opune variației fluxului magnetic prin
circuitul indus.

6.2.3. Legi cantitative

Legea fundamentală a inducției electromagnetice se poate formula după cum


urmează: Într-un circuit închis, care nu conține surse, apare un curent electric atunci
când circuitul este străbătut de un flux magnetic variabil.

Existența curentului presupune existența unei tensiuni (e) , care se datorează


fenomenului de inducție electromagnetică. Formula fundamentală a inducției
electromagnetice

numită și formula lui Faraday, în care intervine semnul minus, căci (e) și (
sunt întotdeauna de semne contrare.

Tensiunea electromotoare indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului


magnetic inductor.

6.2.4. Curentul electric indus și sarcina electrică indusă

Dacă într-un circuit închis, de rezistență R, acționează numai o tensiune indusă,


atunci prin acesta circulă un curent indus a cărui expresie este:

- 138 -
Sarcina electrică transportată de curentul indus în intervalul de timp dt are
expresia:

Dacă fluxurile cuprinse de circuit în momentele t1 și t2 sunt 1 și 2, sarcina


electrică indusă în circuit se poate calcula conform relației:

6.2.5. Autoinducția

Într-un circuit parcurs de un curent electric cu intensitatea I, se generează un câmp


magnetic, iar prin suprafața limitată de circuitul respectiv va exista un flux m al inducției
magnetice B.

Orice variație în timp a intensității curentului electric prin circuit conduce la o


variație a fluxului magnetic m și deci la apariția unei tensiuni electromotoare de inducție.

Fenomenul de autoinducție, constă în apariția unei tensiuni electromotoare de


inducție într-un circuit, datorită variației intensității curentului electric prin însuși circuitul
considerat.

Un circuit parcurs de un curent constant de intensitate I este străbătut de un flux


magnetic m datorită propriului curent, flux care este totdeauna pozitiv și are expresia:

= LI

Coeficientul de proporționalitate L definește mărimea de material numită


inductanță măsurată în sistemul „ SI ” , in Henry (H).

- 139 -
Fluxul inducției magnetice printr-o spiră a solenoidului este:

unde S este aria secțiunii transversale a solenoidului.

Fluxul total, prin cele N spire se obține ca fiind:

= S

Observați că mărimea , reprezintă volumul solenoidului. Inductanța L a


unui solenoid devine:

În cazul general, dacă variază datorită variației în timp a factorilor L și I,


circuitul este sediul unei tensiuni electromotoare.

numită tensiune electromotoare de autoinducție (sau tensiune electromotoare de


selfinducție).

- 140 -
Tensiunea electromotoare de autoinducție care apare într-un circuit liniar și rigid,
parcurs de un curent variabil, este proporțională cu derivata intensității curentului în raport
cu timpul.

Fenomenul de autoinducție este important în special când circuitul cuprinde bobine


cu miez (ex. electromagneți, etc.) și joacă un rol esențial în circuitele de curent alternativ.

6.2.6. Energia câmpului magnetic

Expresia acesteia poate fi scrisă ca:

iar

unde , reprezintă volumul solenoidului.

Densitatea volumică a energiei câmpului magnetic poate fi determinată astfel:

6.2.7. Ecuațiile lui Maxwell

Ca în orice altă știință, descoperirile, experimentele relevante și teoriile


corespunzătoare acestora s-au acumulat în timp, ducând astfel la o mai profundă înțelegere
a fenomenelor/

Coulomb, (1875) a stabilit legea interacțiunii sarcinilor electrice, considerând că


aceste interacțiuni au loc instantaneu și la distanță. El pune astfel bazele studiului cantitativ
al fenomenelor electrice. Oersted, demonstrează apoi că între fenomenele electrice și cele
magnetice există legătură, deoarece curentul electric produce un câmp magnetic
asemănător cu cel produs de magneți. Ampère, (1820-1825) stabilește că orice câmp

- 141 -
magnetic este datorat curenților electrici. În sfârșit, Faraday, (1831) prin descoperirea
inducției electromagnetice confirmă legătura dintre fenomenele electrice și cele magnetice,
admițând că fenomenele electrice și magnetice depind și de mediul în care se produc.

Maxwell, (1873) sintetizând cunoștințele existente la acea dată despre fenomenele


electrice și magnetice, elaborează teoria câmpului electromagnetic.

Reprezentarea clasică a câmpului electromagnetic în cazul mediilor în repaus, este


exprimată riguros matematic sub forma unui grup de ecuații care-i poartă numele. Aceste
ecuații, cuprind toate legile de bază, ale câmpurilor electric și magnetic, motiv pentru care
acestea mai sunt cunoscute sub numele de ecuații generale ale câmpului electromagnetic.

În general, sub denumirea de ecuațiile lui Maxwell se înțelege grupul de ecuații sub
formă diferențială (locală), ce stabilesc relațiile care există între cele patru mărimi ,
și , referitoare la același punct al câmpului electromagnetic

(M - F)

(M - A)

6.2.8. Unde electromagnetice

Fenomenul de propagare în spațiu și timp a unei perturbații, cu o viteză finită, din


aproape în aproape, prin intermediul unui câmp, se numește undă. Un fenomen ondulatoriu
periodic va avea aceleași caracteristici la anumite intervale minime de timp (numite
perioade T) și în anumite regiuni din spațiu, la o distanță minimă de sursa de perturbație
(numită lungime de undă ). Frecvența de repetare a fenomenului ondulatoriu se definește
prin numărul de perioade din unitatea de timp:

Lungimea de undă se exprimă prin relația :

unde v reprezintă viteza de propagare.

- 142 -
O undă electromagnetică reprezintă propagarea unui câmp electromagnetic variabil,
perturbația inițială fiind în acest caz de natură electromagnetică. Apariția într-un punct din
spațiu a unui curent electric alternativ, determină un câmp magnetic alternativ, care, la
rândul său, determină prin inducție electromagnetică un câmp electric variabil. Astfel,
oscilația electromagnetică produce un câmp electromagnetic variabil în timp, care cuprinde
noi porțiuni din spațiu, propagându-se cu o viteză finită.

O undă electromagnetică este descrisă prin minimum de mărimi care o


caracterizează și anume prin și . Așadar, câmpul electromagnetic are proprietatea de
a se propaga în timp și spațiu, în vid și în medii substanțiale, din aproape în aproape cu
viteză finită; atunci când acesta are un caracter periodic, propagarea câmpului
electromagnetic dă naștere undelor electromagnetice. Ecuațiile de propagare a undelor
electromagnetice, au la bază sistemul de ecuații Maxwell, relații de material și mărimi
fizice scalare și vectoriale ale electromagnetismului, toate contribuind la caracterizarea
structurii câmpului electromagnetic, a interacțiunii dintre corpurile macroscopice și câmpul
electromagnetic, precum și a mediului în care se produce câmp electromagnetic.

Undele electromagnetice acoperă o gamă largă de frecvențe, gamă care se


subîmparte în mai multe domenii. Criteriul esențial al clasificării fiind modul în care se
produc aceste unde. Tipurile de unde electromagnetice ca și aplicațiile (utilizările) acestora
sunt prezentate pe larg în capitolul 8.

6.2.9. Mediul ideal

Mediul ideal, se consideră a fi acel mediu care prezintă următoarele proprietăți:

-omogenitate și izotropie - mărimile de material sunt independente de direcția și


poziția în spațiu a mediului considerat;

-liniaritate – relațiile de interdependență au forma cea mai simplă;

-conservativitate – intensitatea undei nu se modifică prin transformarea energiei


electromagnetice în alte forme de energie (nu apare un câmp electric imprimat);

-nedispersivitate - mediu nu afectează propagarea undei electromagnetice;

-lipsa fenomenelor de histerezis magnetic sau electric;

- 143 -
6.2.10. Medii reale

Proprietățile unui mediu real diferă de cele ale unui mediu ideal. Indicele de
refracție n nu este o simplă constantă de material, ci depinde de frecvența ,
respectiv Un astfel de mediu se numește mediu dispersiv.

Mediul real este un mediu disipativ, la nivelul căruia apare fenomenul de absorbție
a undelor electromagnetice. În acest caz, indicele de refracție devine o mărime complexă .
Mediile dispersive sunt în general și absorbante (ex. dispersia și absorbția luminii ).

Într-un mediu real anizotrop, proprietățile undei depind de direcția considerată în


mediu. Anizotropia se manifestă prin caracterul tensorial al permitivității electrice .
Relația dintre inducția electrică și intensitatea câmpului electric este :

6.3. Aplicații; Discuții; Probleme

Probabil că cea mai cunoscută aplicație a forțelor Lorenz, cel puțin pentru publicul
larg, este tehnica acceleratoarelor de particule.

În cele ce urmează, vom prezenta, principial, o altă tehnică, mult mai familiar
inginerilor chimiști, și anume spectroscopia de masa (Mass spectroscopy – MS).
Spectroscopia de masă reprezintă o tehnică analitică prin care substanța de cercetat, aflată
in stare de gaz, este ionizată și fragmentată într-o incintă în care s-a realizat un vid înaintat
(10-6torr).

Pentru a înțelege principiul separării, să presupunem o particulă de masă m ce


poartă o sarcină e; accelerarea particulei se realizează într-un câmp electric sub diferența
de potențial U, astfel încât la ieșirea din câmpul electric, particula a dobândit viteza v.
Ecuațiile clasice care descriu fenomenul sunt:

mv 2 2eU
eU  sau v
2 m

La ieșirea din câmpul electric, particula pătrunde într-un câmp magnetic de


intensitate H; desigur, în acest caz apare forța Lorentz:

f  evH

- 144 -
Fiind perpendiculară pe viteza particulei, forța Lorentz nu efectuează lucru
mecanic, deci nu modifică energia cinetică a sistemului; în schimb, forța Lorentz va
modifica orientarea vitezei, acționând ca o forță centripetă, fără să modifice modulul
vitezei.

În consecință, particula va executa o mișcare circulară uniformă, într-un plan


normal pe liniile de câmp magnetic, adică:

mv 2 mv
evH  sau r
r eH

Întrucât viteza la intrarea în câmpul magnetic depinde de tensiunea aplicată


anterior, rezultă că razele (și în consecință, traiectoriile parcurse) depind de masa particulei
ce are sarcină electrică.

Pe acest principiu se bazează spectroscopia de masa. Ionizarea particulelor se face


prin bombardare cu electroni, rezultând particule încărcate electric, de regulă sub formă de
radical-cationi. Dacă molecula primește mai multă energie decât cea necesară ionizării (în
general, potențialul de ionizare al moleculelor obișnuite este cuprins între 8-15 eV), atunci
aceasta se fragmentează.

După ionizare-fragmentare, particulele încărcate sunt accelerate într-un câmp


electric (ca în exemplul de mai sus), și separate într-un câmp magnetic, pe baza raportului
masă/sarcină; aparatul înregistrează “debitul” de particule de o anumită masă.

Energia inițială a electronilor ionizanți se alege în intervalul 50-70 eV, pentru ca


ciocnirile să conducă la fragmentarea moleculelor, obținându-se “spectre” independente de
energia transmisă, așadar reproductibile. La ionizare se formează de preferință ioni-
molecule, sau fracțiuni ionice pozitive, ca și particule neîncărcate electric (radicali). Pentru
realizarea unui spectru, proba (0,1-0,2 g) se introduce în camera de ionizare, vidată a
spectroscopului de masă și se ionizează cu ajutorul unui fascicol de electroni. Particulele
încărcate pozitiv se accelerează și se introduc în incinta în care câmpul magnetic este activ;
particulele neîncărcate electric (radicalii) sunt evacuate din camera de ionizare, prin
pomparea continuă.

Aparatul permite variația câmpului magnetic H, astfel încât particulele pozitive vor
intra, pe rând prin fanta ce conduce la detector. Peak-ul molecular corespunzător masei
moleculare celei mai mari reprezintă chiar substanța de analizat (și nu peak-ul cel mai
intens deoarece acesta reprezintă doar un fragment). Această afirmație este valabilă,
deoarece în condițiile vidului înaintat, reacțiile bimoleculare (care ar conduce teoretic la
dublarea masei moleculare) sunt foarte puțin probabile. Interpretarea spectrelor de
fragmentare permite analiza structurii substanțelor organice; se poate aprecia că MS este o
tehnică utilă specifică chimiștilor organicieni, dar nefolositoare în studiul polimerilor, prin
definiție “nevolatili”. Aparatura modernă de tip GLC este dotată cu dispozitive MS, astfel
încât la ieșirea din coloana cromatografică, fiecare component este identificat.

- 145 -
Problema 6.1.

Un curent electric de intensitate I = 10 A trece printr-un conductor lung și liniar;


calculați valoarea inducției magnetice produse la 10 cm de conductor.

Problema 6.2.

O bobină (solenoid) cu 50 spire este parcursă de un curent de 2 A; știind că


lungimea bobinei este de 25 cm, calculați inducția magnetică în centrul acesteia.

Problema 6.3.

Calculați fluxul magnetic pentru o suprafață de 20 cm2, dacă aceasta este așezată la
900 față de liniile unui câmp magnetic cu inducția 5*10-2 T.

Problema 6.4.

Un fascicul de electroni, care se mișcă în vid înaintat și aflat sub influența unui
câmp magnetic (B = 6*10-7T), dobândește o traiectorie de forma unui arc de cerc de rază R
= 4 cm; cunoscând masa și sarcina electronului (Capitolul 1), calculați viteza electronului
pe arcul de cerc.

Problema 6.5.

Dacă față de problema anterioară am substitui electronul cu un proton (sarcina


protonului este egală, dar de sens contrar cu cea a electronului, dar masa sa este de circa
1838 ori mai mare), care ar trebui să fie valoarea B pentru a obține o traiectorie similară
(aceiași valoare pentru R)?

Problema 6.6.

Un conductor rectiliniu, cu lungimea de 0,5 m se deplasează cu o viteză constantă


de 3m/s, perpendicular pe liniile de forță ale unui câmp magnetic; ca urmare, în conductor
se induce o t.e.m. de 6V. Calculați inducția magnetică a câmpului.

- 146 -
7. Optică
7.1. Introducere în optică

Optica studiază lumina și fenomenele luminoase. Lumina provenită de la diferite


corpuri constituie agentul fizic care, prin intermediul retinei, face ca ochiul să poată vedea
aceste corpuri (Opsis = știința despre vedere). Natura luminii, structura ei a preocupat pe
oameni din cele mai vechi timpuri. Diversele ipoteze emise erau însă pur speculative,
deoarece nu exista posibilitatea verificării acestora pe cale experimentală.

Legile propagării luminii au putut fi studiate mai amănunțit pe baza observației că,
în mod obișnuit, lumina se propagă în linie dreaptă. Astfel, intre anii 1623 (Snellius) și
1637 (Descartes) sunt enunțate legile refracției (legile reflexiei erau cunoscute și utilizate
încă din antichitate, dar nu se cunoaște cine le-a descoperit).

În prezent, se știe că fenomenele luminoase (ex. acțiunea fotochimică,


luminescența, efectul fotoelectric, efectele fiziologice ale vederii, etc.) sunt produse de
câmpul electric alternativ al undei electromagnetice, domeniul vizibil fiind cuprins
aproximativ între lungimile de undă λ 400-700 nm. Așadar, o rază de lumină este de fapt
o undă electromagnetică.

Studiul fenomenelor optice se grupează de obicei în trei secțiuni:

 -OPTICĂ GEOMETRICĂ, în care se studiază legile propagării luminii și formării


imaginilor optice, făcându-se în general abstracție de natura luminii;

 -OPTICĂ ONDULATORIE, în care se studiază fenomene ca difracția, interferența


și polarizația luminii. Astfel de fenomene pot fi explicate considerând lumina ca un
fenomen de natură ondulatorie, în speță, o undă electromagnetică;

 -OPTICĂ FOTONICĂ, în care se studiază procese ca efectul fotoelectric și altele


ce scot în evidență aspectul corpuscular al undelor electromagnetice.

7.2. Optică geometrică

Optica geometrică studiază mersul razelor de lumină prin diferite medii


transparente.

Material informativ utilizat : Maria Popa Milea, Ileana Creangă, Optică și Teoria
Relativității, Ed. SC. Andor Tipo, , București, 1997; Compendiu de fizică pentru admitere
în învățământul superior, Ed. Științifică, București, 1972

- 147 -
Legile opticii geometrice stau la baza construirii unui număr mare de aparate
optice ca microscopul, luneta, telescopul, aparatul de fotografiat, aparatul de proiecție.
Aceste aparate formează imaginile diverselor obiecte luminoase, sau luminate, cu ajutorul
razelor de lumină provenite de la aceste obiecte, raze ce se propagă în linie dreaptă. Un
exemplu în acest sens este prezentat în figura 7.1.

Fig. 7.1. Formarea imaginilor în camera obscură

a). Legea propagării rectilinii a luminii.

Într-un mediu transparent, omogen, lumina se propagă în linie dreaptă. Segmentul


de dreaptă de-a lungul căruia se propagă lumina se numește rază de lumină.

Un grup de raze de lumină formează un fascicul de lumină. Dacă razele sunt


concurente într-un punct, ele formează un fascicul omocentric, izogen sau conic.

Un fascicul omocentric este divergent, când razele sale pleacă din vârful conului, și
convergent, când sensul razelor este spre vârful conului. Dacă razele sunt paralele, ele
formează un fascicul paralel sau cilindric. Un fascicul paralel poate fi considerat ca fiind
homocentric, având punctele de concurență situate la infinit.

Izvoarele (sursele) de lumină dau de obicei fascicule conice divergente.


Condensatorii aparatelor de proiecție dau fascicule convergente, iar colimatoarele dau
fascicule paralele (cilindrice).

b). Legea independenței mutuale și a inversiunii drumului optic.

Parcursul unei raze de lumină este independent de acțiunea altor raze și de sensul
de propagare al acestora.

Legea independenței mutuale este valabilă numai în cazul fasciculelor ce vin de la


izvoarele necoerente, ceea ce se întâmplă de fapt aproape în toate cazurile obișnuite.

- 148 -
c). Legile reflexiei.

Atunci când o rază de lumină ajunge la limita de separare dintre două medii de
separare diferite, o parte din aceasta trece în mediul al doilea, iar o altă parte se reîntoarce
în primul mediu. Fenomenul este prezentat grafic în figura 7.2 a și b; în această figură,
primul mediu ar putea fi aerul, iar cel de al doilea apa.

Fig. 7.2. Reflexie și refracție la limita dintre două medii omogene

Revenirea luminii în mediul în care se află raza incidentă atunci când întâlnește
suprafața de separare între două medii, se numește reflexie.

Reflexia luminii înseamnă deci o modificare a direcției razei incidente, aceasta


rămânând însă în același mediu de propagare.

Punctul în care are loc această deviere se numește punct de incidență, iar noua
direcție se numește rază reflectată.

Legile reflexiei, stabilite experimental, sunt:

1). Raza incidentă, normala și raza reflectată se găsesc în același plan.

2). Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidență.

- 149 -
Reflexie dirijată și reflexie difuză.

Dacă suprafața reflectătoare este perfect plană, un fascicul incident paralel va fi, după
reflexie tot paralel. În acest caz, avem de-a face cu fenomenul de reflexie dirijată (fig.
7.3.a).

Fig. 7.3. Reflexia dirijată și reflexia difuză

În cazul în care suprafața prezintă mici denivelări, atunci lumina paralelă este
împrăștiată după reflexie în toate direcțiile. Acest fenomen se numește reflexie difuză și
este evidențiat în figura 7.3.b.

Orice suprafață difuzează mai mult sau mai puțin lumina. De exemplu, pe o
suprafață de hârtie obișnuită, lumina se reflectă, practic, difuz, în timp ce pe o suprafață
metalică, lustruită, nichelată, sau argintată, reflexia este practic, dirijată.

d). Legile refracției.

Raza de lumină care trece dintr-un mediu în celălalt, nu-și mai păstrează direcția de
propagare din primul mediu, ci „se frânge”.

Această schimbare a direcției razei de lumină la trecerea dintr-un mediu transparent


în altul, se numește refracție. Unghiul dintre raza refractată și normală se numește unghi de
refracție. Fenomenul de refracție a luminii la limita de separare a două medii transparente
diferite are loc conform următoarelor legi:

1). Raza incidentă, normala și raza refractată se află în același plan;

- 150 -
2). Raportul dintre sinusul unghiului de incidență și sinusul unghiului de refracție,
pentru două medii date, păstrează o valoare constantă care se numește indicele de
refracție al mediului al doilea față de primul.

Notând cu și indicii de refracție absoluți a două substanțe oarecare, atunci


indicele de refracție relativ, n, al celei de a doua substanțe (care conține raza refractată)
față de prima va fi

iar legea refracției se va putea scrie și sub forma:

Indicele de refracție absolut al vidului este egal cu unitatea. Sticla obișnuită are
indicele de refracție absolut pentru radiația galbenă a sodiului 1,5 , apa 1,33 , sulfura de
carbon 1,63 , diamantul 2,43 , aerul 1,0003, etc.

Observație

Lichidele organice prezintă indici de refracție cuprinși într-o plajă foarte îngustă,
între 1,3 și 1,9. Foarte puține substanțe (de regulă, cristale anorganice) prezintă indici de
refracție mai mari decât 2,0. Măsurarea indicelui de refracție al lichidelor reprezintă o
metodă simplă pentru a verifica puritatea acestora și uneori chiar identificarea lor; cel mai
obișnuit aparat folosit în acest sens este refractometrul Abbé.

Aerul având indicele de refracție foarte apropiat de cel al vidului, în practică se pot
lua ca indici de refracție absoluți pentru substanțe valorile acestora față de aer, atunci când
nu este nevoie de o precizie prea mare.

- 151 -
e) Reflexia totală

În cazul în care lumina trece dintr-un mediu optic mai dens în unul mai puțin dens
(ex. din aer în apă, din sticlă în apă, etc.), unghiul de refracție este totdeauna mai mare
decât unghiul de incidență. Valoarea unghiului de incidență pentru care unghiul de
refracție este , se numește unghi limită.

Fig. 7.4. Fenomenul reflexiei totale

Pentru orice valoare a unghiului de incidență mai mare decât unghiul limită l,
lumina nu mai trece în mediul al doilea, ci se reflectă în punctul de incidență, întorcându-se
în primul mediu, conform legilor reflexiei, suprafața de separare comportându-se deci ca o
oglindă. Fenomenul este ilustrat în figura 7.4.

Absența practic completă a luminii în mediul al doilea pentru unghiuri de incidență


mai mari decât unghiul limită, întoarcerea ei integrală în mediul întâi, a făcut ca acest
fenomen să fie numit reflexie totală.

Unghiul limită l, depinde numai de indicii de refracție ai celor două substanțe în


contact.

Dacă de exemplu, mediul al doilea este aerul ( ), unghiul limită l, pentru apă-aer este
48 , pentru sulfură de carbon-aer este 38 , iar pentru diamant-aer este 240.
0 0

În cazul în care lumina cade pe un corp, acesta poate să o reflecte, să o absoarbă,


sau să o transmită. Aceste trei fenomene au loc totdeauna simultan, însă de obicei în
proporții foarte diferite. Sticla, de exemplu, cu indicele de refracție n=1,5 reflectă doar
aproximativ 4% din lumina ce cade pe ea.

- 152 -
Având și o absorbție neglijabilă, sticla transmite deci aproape integral lumina.
Astfel de corpuri se numesc transparente. Corpurile absorbante (rețin prin absorbție o
parte apreciabilă a luminii) absorb în general selectiv lumina și se numesc corpuri
colorate. Corpul care absoarbe toată lumina ce cade pe el poartă numele de corp negru.
Negrul de fum, de exemplu, se comportă aproximativ ca un corp negru.

f) Reflexia atmosferică.

Aerul atmosferic nu este un mediu omogen din punct de vedere optic, indicele său
de refracție variază în funcție de densitatea sa, care scade pe verticală o dată cu creșterea
înălțimii.

Din această cauză, lumina care vine de la un astru (ex. Soarele, Luna, sau o stea,
etc) la un observator de pe Pământ va parcurge o traiectorie curbă, dând astfel impresia că
astrul s-ar afla în prelungirea ultimei porțiuni a acestei traiectorii. Fenomenul este prezentat
în figura 7.5. Astfel, astrele vor apărea mereu mai sus decât sunt în realitate.

S` S

I1
I2
n1
I3
n2
n3

Fig. 7.5. Ilustrarea reflexiei atmosferice

Când Soarele, de exemplu, se vede la orizont, acesta se află de fapt cu aproximativ


7 mai jos, sub linia orizontului. Datorită refracției atmosferice, Luna și Soarele par turtite
0

pe verticală când sunt văzute la orizont.

- 153 -
Această refracție atmosferică se numește refracție astronomică atunci când lumina
provine de la corpuri cerești și respectiv refracție terestră atunci când lumina provine de la
corpuri de pe Pământ.

g) Mirajul.

Mirajul este un fenomen de refracție atmosferică, care se datorează variației


densității straturilor de aer, deci și a indicelui de refracție, cu temperatura. Astfel, dacă
suprafața solului este foarte caldă, straturile de aer din imediata vecinătate vor fi mult mai
calde decât cele superioare, indicele de refracție crescând cu creșterea înălțimii.

În acest mod se produce o inversare a densității straturilor. Un observator O va


vedea obiectul A însoțit de imaginea sa răsturnată (fig. 7.6.).

Aceste fenomen, în care imaginea răsturnată A se află sub obiect, se numește miraj
inferior.

Fig.7.6. Mirajul datorat variației de temperatură

Dacă imaginile răsturnate apar deasupra obiectului straturile inferioare de aer sunt
mai reci decât cele superioare, cum se întâmplă uneori dimineața, deasupra mărilor,
fenomenul se numește miraj superior. Acest miraj mai este cunoscut și sub numele de fata
morgana, sau apa morților (astfel de fenomene apar în vecinătatea coastelor strâmtorii
Messina, strâmtoare care separă Italia de Sicilia).

- 154 -
h) Prisma optică

O prismă optică este un mediu transparent limitat de două fețe plane (doi dioptri
plani) a căror linie de intersecție se numește muchia prismei. Unghiul diedru dintre două
fețe plane se numește unghi de refringență, sau unghiul prismei (fig. 7.7.).

Fig. 7.7. Principiul prismei optice

Trimițând pe prismă un fascicul cilindric îngust de lumină albă (necolorată),


provenită de la Soare, de la un arc electric sau de la filamentul incandescent al unui bec
electric, acesta se va descompune în punctul de incidență după intrarea în prismă, într-un
fascicul mai larg și colorat. După ieșirea din prismă, fasciculul colorat se va lărgi și mai
mult, astfel încât pe ecranul așezat în calea sa, va apărea o bandă viu colorată (fig. 7.8.).

Fig. 7.8. Descompunerea (dispersia) luminii albe în componente

- 155 -
Lumina incidentă a fost deci descompusă, dispersată în mai multe culori, în culorile
sale componente. Pe ecran s-a obținut spectrul luminii incidente, alcătuit din toate culorile
curcubeului (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet), trecerea de la o
culoare la alta făcându-se continuu, nuanțat, din care cauză el se numește spectru continuu.
Acest fenomen poartă numele de dispersie sau descompunerea luminii.

Dispersia luminii se datorește faptului că radiațiile de diferite culori (de diferite


lungimi de undă) se refractă diferit printr-un mediu transparent dat. Mediul transparent al
prismei nu prezintă același indice de refracție pentru diferite culori. Indicele său de
refracție crește cu scăderea lungimii de undă, caz frecvent întâlnit în practică, denumit
dispersie normală. Dacă indicele de refracție scade cu scăderea lungimii de undă, avem de-
a face cu dispersia anormală (Un exemplu în acest sens este dat de dispersia printr-o
prismă umplută cu iod, sau umplută cu o soluție de fuxină).

Fenomenul de dispersie a luminii albe (de la Soare) prin prismă a fost


obținut și cercetat pentru prima dată de Newton în anul 1672.

i) Lentile

O porțiune dintr-un mediu transparent, cuprinsă între două suprafețe sferice (doi
dioptri sferici), formează o lentilă.

Lentilele convergente au focarul real, sunt lentile cu marginea subțire (mai subțiri la
margine decât în mijloc) și se împart în lentile biconvexe, lentile plan-convexe și meniscuri
convergente.

Lentilele divergente au focarul virtual, sunt lentile cu marginea groasă și se împart


în lentile biconcave, lentile plan-concave și meniscuri divergente. Meniscurile sunt lentile
concave-convexe.

Figura 7.9. prezintă principalele tipuri de lentile.

- 156 -
Fig. 7.9. Principalele tipuri de lentile

Principalele elemente ale lentilei sunt centrele de curbură, axul optic principal,
centrul optic al lentilei. O rază de lumină care trece prin centrul optic al lentilei înclinat
față de axul optic principal nu va fi deviată, ca într-o lamă cu fețe plan-paralele. Dacă
lentila este suficient de subțire în regiunea centrului optic, raza va trece practic nedeviată și
nedeplasată, constituind un ax optic secundar al lentilei. Relația:

constituie ecuația punctelor convergente pentru lentila subțire.

Inversul distanței focale se numește convergență.

- 157 -
Unitatea sa de măsură este dioptria, care măsoară convergența unei lentile cu
distanța locală de 1 m.

j) Noțiuni referitoare la aberații

Orice imagine dată de un instrument optic trebuie să prezinte următoarele calități:

- imaginea să fie cât mai precisă, adică stigmatică, ceea ce înseamnă că fiecărui
punct al obiectului trebuie să-i corespundă un singur punct în imagine;

- imaginea să fie plană, adică fiecărui obiect plan perpendicular pe axul optic
trebuie să-i corespundă o imagine de asemenea plană, perpendiculară pe axul optic;

- imaginea să fie asemenea cu obiectul, nedeformată (ortoscopică);

O astfel de imagine se poate obține cu bună aproximație dacă se utilizează fascicule


paraxiale. Fasciculul trebuie să fie în plus și monocromatic. În practică însă nu putem evita
fascicule înclinate la formarea imaginilor, deoarece obiectele sunt în general întinse,
alcătuite din puncte depărtate de axul optic. Fasciculul nu poate fi diafragmat (îngustat)
prea mult, din motive de luminozitate.

Lumina folosită de obicei în instrumentele optice nu este monocromatică, aceasta


fiind alcătuită din mai multe culori, adică din radiații de diferite lungimi de undă. Toate
acestea duc la abateri în formarea imaginii de către o lentilă sau un sistem optic, abateri
care se numesc aberații.

Aberațiile sistemelor optice fac ca imaginile să fie însoțite de defecte, să fie


deformate, neclare și cu marginile irizate în diverse culori. Aberațiile care apar în cazul
fasciculelor care se abat de la condițiile de stigmatism se numesc aberații geometrice.

Acestea apar la fasciculele lungi, izvorâte din puncte de pe axul optic, sau vecine cu
axul optic, și la fascicule înguste dar înclinate față de ax. Aberațiile care se datorează lipsei
de monocromatism a luminii folosite se numesc aberații cromatice.

k) Ochiul omenesc ca aparat optic.

Din punct de vedere anatomic, ochiul este un organ deosebit de complex, servind la
transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzații vizuale. Din punct de vedere al
opticii geometrice, ochiul constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea
apoasă, cristalinul și umoarea sticloasă. Acestea se găsesc în interiorul globului ocular, mărginit
în exterior de o membrană rezistentă numită sclerotică. Sclerotica este opacă peste tot,
exceptând o porțiune din față, care este transparentă și are o formă sferică, numită cornee
transparentă (fig. 7.10).

- 158 -
Fig. 7.10 Secțiune prin ochiul omenesc

Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele trei medii transparente și cade pe
retină, unde se formează o imagine reală și răsturnată a obiectelor privite. Fluxul luminos
este reglat automat prin acțiunea involuntară (reflex) a irisului. Acesta este o membrană
(pigmenții acesteia dau culoarea ochilor) perforată în centru printr-o deschidere circulară,
de diametru variabil, numită pupilă. La lumină prea intensă, irisul își micșorează pupila
pentru a proteja retina, iar la lumină prea slabă, irisul își mărește pupila pentru a mări
iluminarea imaginii de pe retina. Retina este o membrane subțire alcătuită din prelungirile
nervului optic și conținând un mare număr de celule senzoriale, care percep lumina, numite
conuri și bastonașe. Conurile sunt celule specializate în perceperea luminii intense din
timpul zilei, fiind capabile să dea senzații diferite pentru diferite culori (lungimi de undă).
Bastonașele sunt specializate în perceperea luminii de intensitate slabă, fiind practic
incapabile să distingă culorile.

Ochiul omenesc conține aproximativ 7 milioane conuri și 130 milioane bastonașe.


răspândite neuniform. Conurile ocupă preponderent partea centrală a retinei, în timp ce
densitatea bastonașelor crește spre periferie.

În partea centrală, puțin mai sus de axul optic, există o regiune numită pata galbenă
(macula lutea), în mijlocul căreia se află o mică adâncitură - foveea centralis - populate
exclusiv cu conuri, în număr de 13000-15000. Sub acțiunea involuntară a mușchilor

- 159 -
speciali ai globului ocular, acesta suferă mișcări de rotație în orbita sa, astfel încât
imaginea să se formeze întotdeauna în regiunea petei galbene, cea mai importantă regiune
fotosensibilă a ochiului.

Cristalinul are forma unei lentile nesimetrice biconvexe, ce poate fi mai bombat
sau mai puțin bombat, sub acțiunea reflexă a mușchilor ciliari, modificându-și astfel
convergența încât imaginea să cadă pe retină.

Acesta are o structură stratificată, prezentând spre margine indicele de refracție de


aproximativ 1,38 iar în interior aproximativ 1,41.

Acomodarea ochiului este posibilă între un punct aflat la o distanță maximă


(punctual remotum) care, pentru ochiul normal se află la infinit (practic, peste 15 metri) și
un punct aflat la o distanță minimă (punctual proximum), care pentru ochiul normal este de
10-15 cm la tineri și aproximativ 25 cm la adulți.

În mod normal, ochiul vede cel mai bine, putând distinge cele mai multe detalii, la
o distanță mai mare decât distanța minimă de vedere și anume la aproximativ 25 cm,
numită distanța vederii optime.

Fig. 7.11 Formarea imaginilor în ochiul uman

- 160 -
În figura 7.11 se indică modul de formare al imaginilor pentru ochiul normal, cel
miop și respective hipermetrop.

l) Lupa.

Ochiul nu poate distinge amănunte oricât de mici, din cauza puterii separatoare
limitate de care dispune.

Putem mări puterea separatoare a ochiului folosind o lupă, care este o lentilă
convergentă (sau un sistem convergent) cu distanța focală mică și care se așază între obiect
și ochi, astfel încât să formeze o imagine virtuală a obiectului, dreaptă și mărită.

Pentru aceasta, lupa trebuie să ocupe o astfel de poziție, încât obiectul y1 să se afle
între focar și vârful lentilei (fig. 7.12).

În fig. 7.12, pe lângă razele r și r′, cu ajutorul cărora s-a construit imaginea virtuală
y2, s-a figurat și fasciculul de lumină (hașurat) care intră în ochi, provenind din punctul
extrem al obiectului y1 și limitat de pupila ochiului.

În absența lupei, ochiul vedea obiectul y1 sub unghiul α1. Folosind lupa, ochiul
privește imaginea virtuală y2 pe care o vede sub unghiul α2, mai mare decât unghiul α1.

Observatorul așază astfel lupa, încât imaginea să se formeze la o distanță de ochi


mai mare decât distanța minimă de vedere clară ( δ = 25 cm). Pentru aceasta, obiectul y1 se
va afla în imediata vecinătate a focarului.

Fig. 7.12. Formarea imaginilor virtuale cu ajutorul lupei

- 161 -
Puterea lupei este egală numeric cu convergența sa.

m) Microscopul.

Pentru a putea distinge obiecte ale căror dimensiuni liniare nu pot fi puse în
evidență doar cu ajutorul lupei, se poate utiliza un aparat optic mai complex, microscopul,
care este alcătuit din două sisteme de lentile, montate în corpuri metalice separate, unul în
vecinătatea obiectului, numit obiectiv și altul în vecinătatea ochiului, numit ocular. Acest
sistem este numit microscop compus, în timp ce lupa se mai numește microscop simplu.

Denumirea de microscop provine din limba greacă (mikros =


mic; skopia = observare).

În fig. 7.13 se poate observa mersul razelor și construcția imaginilor printr-un


microscop, în care obiectul și ocularul sunt reduse, pentru simplificare, la două lentile
subțiri. Obiectul de cercetat (preparatul microscopic) având o dimensiune liniară y1 se
așază în vecinătatea focarului F1 al obiectivului în stânga lui, pentru a se forma o imagine y
′ reală, mărită și răsturnată.

Imaginea y′ este obiect (real) pentru ocularul microscopului așezat astfel încât y′ să
cadă între focarul obiect F2 al ocularului și ocular, în scopul obținerii unei imagini virtuale
și mărite, , dată de ocular, aceasta constituind totodată și imaginea finală dată de
microscop.

Puterea optică a microscopului. este cu atât mai mare cu cât intervalul e este mai
mare și cu cât convergențele obiectivului (1/f1) și ocularului ( 1/f2) sunt mai mari.

- 162 -
În mod convențional, microscopul este deseori caracterizat prin mărimea numită
grosisment, o mărime fără dimensiuni, deoarece P este inversul unei distanțe, iar are
dimensiunea unei lungimi.

Fig. 7.13. Schema de funcționare pentru un microscop optic

n) Luneta; telescopul.

Aceasta construcție este destinată observării obiectelor foarte îndepărtate. De la


orice punct al unui astfel de obiect ajung la observator fascicule practic paralele.

Luneta astronomică, dă imagini virtuale răsturnate, fapt care nu constituie un


inconvenient prea mare în studierea obiectelor cerești.

- 163 -
Pentru observarea obiectelor terestre, lunetele au un dispozitiv de inversare a
imaginii, astfel ca imaginea finală să fie dreaptă.

Se introduce de exemplu, între obiectiv și ocular o lentilă convergentă, numită


vehiculul lui Kepler.

O altă cale constă în folosirea unei lentile divergente ca ocular (ocular negativ),
așezată între obiectiv și imaginea intermediară reală. Imaginea finală va fi una virtuală și
dreaptă în raport cu obiectul terestru vizat cu luneta.

Aceasta se numește luneta olandeză sau luneta lui Galilei (primul tip de lunetă
cunoscut) și are avantajul că este mai scurtă decât cea astronomică, fiind folosită ca lunetă
portabilă, întâlnită mai ales sub formă de binoclu (două lunete Galilei asociate pe un
același suport, dând astfel observatorului posibilitatea să privească cu ambii ochi).

Lunetele cu obiectivele formate din lentile de sticlă se mai numesc și telescoape


dioptrice, iar cele cu obiectivul constând dintr-o oglindă concavă – telescoape catoptrice,
sau simplu telescoape.

Scurt istoric privind descoperirea lunetei.

Nu se știe când și cine a descoperit luneta. Este foarte probabil că prima


lunetă a fost descoperită în Olanda, în jurul anului 1608, în atelierul unui meșter
care confecționa lentile și ochelari, (Zaharias Jensen, din orășelul Middelbourg).

Descoperirea a fost făcută întâmplător de către copii meșterului, aceștia


jucându-se, au observat că așezând o lentilă divergentă la o oarecare distanță de o
lentilă convergentă, pe același ax, obiectele privite prin aceste lentile par a fi mai
mari și mai apropiate decât în realitate. Pornind de la această întâmplare, Jensen a
construit prima lunetă, care deși a fost ținută în secret, în scopuri militare, a
devenit ulterior cunoscută și în alte zone.

În această perioadă, un profesor de fizică și inginerie militară de la


Universitatea din Padova, Galileo Galilei (1564-1642), află despre această
interesantă descoperire în urma unei călătorii întreprinse la Veneția în anul 1609.
Realizând importanța acestei descoperiri pentru cercetările sale în domeniul
astronomiei, Galilei construiește în anul următor o lunetă (cunoscută sub numele
de luneta Galilei) care mărea de aproximativ 60 de ori, aceasta făcând posibilă
descoperirea sateliților planetelor Jupiter și Saturn, a fazelor planetei Venus, a
petelor solare, a rotației Pământului sau a reliefului accidentat de pe Lună.

În anul 1613, Cristophe Sheiner construiește luneta cu ocular convergent


(ocular pozitiv), calculată în anul 1611 de către Kepler.

- 164 -
În figura 7.14 este prezentată schema unui telescop cu vizare laterală, perpendicular
pe axul optic, fără să fie indicată în amănunt formarea imaginii. Acest tip de telescop a fost
inventat de Newton (1672).

Observație

Dispozitivele de tip microscop, lunetă sau telescop prezentate mai sus se referă
exclusiv la domeniul vizibil (lungimi de undă cuprinse între 400 și 800 nm). Prin
extindere, astfel de termeni sunt folosiți pentru descrierea unor aparate moderne de
investigare, ca de exemplu microscopul electronic (TEM sau SEM) care folosește
fascicule accelerate de electroni, sau radiotelescoapele care înregistrează semnalele
pe frecvențe radio venite din toate părțile Universului.

Fig. 7.14 Schema principială a unui telescop

Telescoapele cu viziune directă (de-a lungul axei optice) se numesc telescoape de tip
Cassegrain (au fost construite de Gregory în anul 1663, fiind ulterior perfecționate de Cassegrain).

- 165 -
7.3. Noțiuni de fotometrie
Fotometria are ca domeniu de activitate măsurarea intensității luminii prin
intermediul senzației de lumină pe care o provoacă. Ca disciplină științifică, fotometria stă
la baza tehnicii iluminatului.

În optica geometrică am văzut că lumina, pătrunzând în ochi, provoacă la incidența


sa cu retina senzația de lumină, care va fi mai mare sau mai mică, după cum energia
transportată de raza de lumină va fi mai mare sau mai mică.

a) Flux de energie radiantă.

O rază de lumină transportă energie. Energia transportată de rază în unitatea de


timp printr-o secțiune oarecare se numește flux de energie radiantă. Acest flux are deci
dimensiunile unei puteri (energie/timp) și se măsoară în watt (în sistemul SI).

b)Flux luminos.

Ochiul nu este la fel de sensibil pentru diferite lungimi de undă ale fluxului radiant
incident. Astfel, dacă avem două radiații ce transport aceeași putere (același flux radiant),
dar au lungimi de undă diferite, de exemplu (verde) și (roșu),
măsurătorile arată că verdele produce o senzație de lumină de 7,8 ori mai intensă decât
roșul.

Cu alte cuvinte ochiul este mai sensibil la verde decât la roșu, astfel, dacă dorim să
avem aceiași senzație luminoasă pentru ambele radiații, sursa roșie trebuie să fie de 7,8 ori
mai intensă.

Sensibilitatea ochiului variază în funcție de lungimea de undă, adică de culoare. Se


iluminează simultan două jumătăți ale unei suprafețe albe (figura 7.15) cu două radiații
monocromatice cu lungimi de undă diferite (cu puterea radiantă ) și λ (cu diverse
puteri ).

- 166 -
Fig. 7.15 Test de iluminare

Fluxul radiant se alege în așa fel încât ochiul să vadă cele două suprafețe
adiacente la fel de luminoase (deși în culori diferite). Raportul

se numește sensibilitate spectrală relativă a ochiului.

Sensibilitatea ochiului este maximă pentru culoarea verde-gălbui (λ și


devine aproape nulă în regiunea violet. Fluxul luminos este definit ca un flux de energie
radiată evaluată în funcție de senzația vizuală. Unitatea de flux luminos este lumenul (lm).

c) Intensitate luminoasă

Intensitatea luminoasă a unui izvor punctiform este fluxul luminos emis în unitatea
de unghi solid. Astfel, dacă un izvor punctiform emite uniform într-un unghi solid Ω⃰ fluxul
lumino , atunci intensitatea luminoasă a acelui izvor este

- 167 -
Unitatea de intensitate este candela (cd). Candela este unitatea fundamentală a
fotometriei și se definește ca fiind 1/60 din intensitatea luminoasă emisă în direcția
normală de 1 cm2 din suprafața corpului negru (corpul absolut negru, sau radiantul integral
este corpul care absoarbe în întregime toate radiațiile ce cad pe el, fără a reflecta nimic)
adus la temperatura de solidificare a platinei.

Subliniem faptul potrivit căruia candela este cea de a șaptea unitate fundamental în
SI. Funinginea și negrul de platină se apropie cel mai mult de proprietățile corpului absolut
negru adus la temperatura de solidificare a platinei.

d) Luminanță.

Dacă izvorul luminos nu este punctiform, atunci acesta se caracterizează prin


luminanță B. Aceasta este definită ca fiind intensitatea luminoasă emisă în direcția normală
de unitatea de suprafață

Unitatea de măsură pentru luminanță este nitul (nt), definit ca intensitatea


emisă uniform în direcția normală de către unitatea de arie

1 nt = cd / m2

Uneori se mai folosește și stilbul (sb)

1 sb = cd / cm2

e) Iluminarea.

Iluminarea caracterizează suprafețele luminate. Se notează de obicei cu E și se


definește ca fiind fluxul luminos ce cade pe unitatea de arie.

Dacă este fluxul total ce cade pe o suprafață dată S, atunci, dacă acesta
este distribuit uniform pe această suprafață, rezultă

- 168 -
Unitatea de iluminare este luxul (lx) egal cu iluminarea produsă de un flux de un
lumen, distribuit uniform pe o suprafață de 1 m2, 1 lx = lm/m2. Uneori se mai utilizează și
photul (ph), 1 ph = lm/cm2.

f) Eficacitate luminoasă.

Orice izvor de lumină, pentru a emite un flux luminos total, , consumă o putere P.

Raportul:

poartă numele de eficacitate luminoasă și se măsoară în lumeni pe watt (lm/W).


Această mărime indică deci câți lumeni se produc pentru fiecare watt consumat. Lămpile
electrice cu incandescență (becurile) cu puteri cuprinse între 25W și 1000W au eficacitatea
luminoasă între 7 și 18 lm/W, în timp ce lămpile luminescente (fluorescente) au
aproximativ 50 lm/W.

7.4. Optică ondulatorie

a) Natura luminii.

Faptul că lumina posedă (și transportă) energie este explicat astăzi prin caracterul
său dual corpuscular și totodată ondulatoriu. Experimental s-a demonstrat că lumina
transportă energie în două moduri:

 prin particule în mișcare, sub formă de energie cinetică a acestor particule;

 prin unde, sub formă de energie deformatoare a unui mediu elastic, fără a
avea un transport de masă;

Din punct de vedere istoric, conform teoriei lui Newton, lumina este alcătuită din
particule materiale care se propagă în direcția razei luminoase cu viteze diferite, în diferite
medii transparente (teoria corpusculară a luminii). Teoria lui Huygens definește lumina
ca o perturbație a unui mediu elastic special, numit eter, viteza de propagare a acestei

- 169 -
perturbații depinzând de asemenea de natura corpului transparent (teoria ondulatorie a
luminii).

Cele două concepții par însă a fi antagoniste, deoarece:

 Definind lumina ca o perturbație a unui mediu elastic, conform teoriei ondulatorii,


viteza acesteia este mai mică în mediul mai dens.

 Considerând lumina ca fiind alcătuită din particule material de masa m, supuse legii
atracției universale, rezultă că viteza luminii este mai mare în mediul mai dens,
conform teoriei corpusculare.

De asemenea, aceste două concepții explică în moduri diferite legea refracției:

 prin micșorarea vitezei luminii în mediul mai dens;

 prin creșterea vitezei luminii în mediul mai dens;

Pentru a decide între aceste două concepții, au fost necesare măsurători directe ale
vitezei luminii în diverse medii transparente, măsurători care au confirmat concepția
ondulatorie a luminii, respectiv reducerea vitezei acesteia în medii mai dense.

Această concepție s-a structurat în timp urmare a descoperirii fenomenelor de


interferență și difracție, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Formulată inițial de către Huygens în anul 1690, teoria ondulatorie a fost


completată de către Fresnel, la începutul secolului al XIX-lea, cel care a elaborat
teoria ondulatorie conform căreia lumina este o perturbație a unui mediu elastic
special, numit eter și se propagă sub forma unor unde transversale periodice, de
frecvență foarte mare.

Descoperirea undelor electromagnetice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a


dovedit că undele luminoase sunt unde electromagnetice, iar efectele luminoase sunt
produse de câmpul electric al undei electromagnetice.

Radiațiile luminoase sunt unde electromagnetice care au proprietatea de a impresiona


retina ochiului, posedând atât proprietăți ondulatorii cât și proprietăți corpusculare. În
teoria electromagnetică a luminii se admite dualismul corpuscul-undă a fenomenului
luminos.

- 170 -
b) Interferența luminii.

Interferența este fenomenul de suprapunere a două sau mai multe unde luminoase
în spațiu. Zona comună de propagare constituie un câmp de interferență. Un punct
oarecare din acest câmp constituie un punct de interferență.

Principala problemă în studiul acestui fenomen constă în determinarea intensității


undei rezultante în fiecare punct de interferență. Considerând mediul de propagare liniar,
se va utiliza principiul suprapunerii.

Interferența undelor poate fi staționară și nestaționară, după cum undele care se


suprapun sunt coerente, sau nu sunt coerente. Două unde sunt coerente atunci când prezintă
aceeași pulsație și au o diferență de fază constantă în timp. Undele monocromatice având
aceeași frecvență sunt unde coerente, iar sursele corespunzătoare acestora sunt de
asemenea surse coerente. Prin interferența staționară se obțin maxime și respectiv, minime
de interferență.

Prin suprapunerea nestaționară a undelor rezultă o intensitate egală cu suma


intensităților undelor componente. Undele elastice au în general lungimi de undă λ mari,
astfel încât sursele, având dimensiuni inferioare ale lungimii de undă λ , pot fi considerate
punctiforme. Fiecare sursă este alcătuită dintr-un număr foarte mare de microsisteme care
emit unde în momentul tranzițiilor de pe un nivel energetic superior pe alt nivel energetic
inferior.

În cazul interferenței staționare, intensitatea undei rezultante este de forma

unde reprezintă intensitățile undelor care interferă, iar diferența de fază.

unde reprezintă vectorul de undă, n indicele de refracție al mediului, iar


reprezintă diferența fazelor inițiale.

În urma interferenței staționare se obțin maxime și minime de interferență, numite


franje de interferență, care alternează în spațiu:

- 171 -
I). , când

Pentru , rezultă o diferență de drum

II). când

Pentru , rezultă o diferență de drum

III). Dacă cele două surse produc unde de intensități egale , în punctul
de interferență se poate obține

sau

Fenomenul de interferență a luminii scoate în evidență natura ondulatorie


(periodică) a luminii.

c) Difracția luminii.

Fenomenul de difracție este acel fenomen care apare atunci când undele luminoase,
în propagarea lor, întâlnesc obstacole mici (neomogenități ale mediului, în care se propagă,
ca obiecte opace, fante, orificii în paravane) cu dimensiuni foarte mici comparabile (ca

- 172 -
ordin de mărime) cu lungimea de undă λ. Acest fenomen constă în devieri de la propagarea
rectilinie a luminii (proprii opticii geometrice). Aceste devieri care nu sunt produse numai
de reflexie și refracție, apar și la întâlnirea unor suprafețe de discontinuitate ale căror
margini sunt ocolite de lumină, fapte constatate experimental.

a). difracția luminii poate duce la formarea spectrului luminii albe (curcubeului),
analog dispersiei printr-o prismă optică, cu deosebirea că în cazul difracției , radiațiile roșii
sunt mai puternic deviate decât cele violete (invers ca la dispersie);

b). apariția unei aureole în jurul Lunii sau a Soarelui, se datorează difracției luminii
produsă de particule de apă distribuite haotic sub formă de ceață în atmosferă, marginea
exterioară a coroanei fiind colorată în roșu (conform teoriei difracției), fenomenul fiind
mai intens când picăturile de ceață au aproximativ aceeași dimensiune (mărime);

c). evidențierea unor zone de penumbră, în care intensitatea luminii este diferită de
zero în jurul zonelor de umbră geometrică a obstacolelor întâlnite de lumină, nu poate fi
explicată în optica geometrică, deoarece conform opticii geometrice, umbra trebuie să aibă
conturul bine definit al formei obstacolului. În realitate, lumina pătrunde și în umbra
geometrică, astfel încât marginile umbrei sunt difuze prezentând maxime (zone de lumină)
și minime (zone de întuneric) ale intensității luminii difractate de obstacolul respectiv.
Fenomenul este ilustrat în figura 7.16.

Fig. 7.16 Fenomenul de penumbră

Această redistribuire a intensității undelor luminoase difractate, depinde atât de


caracteristicile neomogenităților întâlnite (forma și dimensiunea obstacolului) cât și de cele
ale undei luminoase incidente pe obstacol (lungimea de undă, forma suprafeței de undă). O

- 173 -
undă luminoasă va fi difractată cu atât mai mult cu cât lungimea de undă este mai mare (
λ=mare).

Astfel, practic, dacă un orificiu circular cu diametrul 0,1-0,2 mm, făcut cu vârful
unui ac într-un paravan de carton subțire este iluminat de către o sursă intensă punctiformă,
atunci maximele și minimele de intensitate a luminii difractate, vor fi percepute sub forma
unor inele luminoase alternative, intercalate cu cele întunecate, concentrice în jurul
imaginii sursei.

Fenomenul de apariție a maximelor și minimelor de intensitate a luminii la limita


de separare dintre zonele de lumină și cele de umbră geometrică a obstacolului întâlnit de
unda luminoasă în propagarea sa, se numește difracția luminii, iar maximele și minimele
respective constituie franjele de difracție.

Distribuția intensității luminii în aceste franje de difracție poate fi dedusă folosind


ipoteza lui Fresnel (1815), conform căreia undele elementare emise de sursele secundare
de pe frontul de undă, fiind coerente, pot produce la întâlnirea lor maxime și minime de
interferență, în conformitate cu legile cunoscute ale interferenței luminii. Principiul
propagării luminii sub forma frontului de undă, completat cu principiul interferenței
undelor periodice și coerente ale surselor (izvoarelor) secundare, este cunoscut ca
principiul Huygens-Fresnel.

Difracția apare și când obstacolul este transparent, deoarece și în acest caz,


obstacolul respectiv introduce o modificare fie a fazei, fie a amplitudinii. De aceea,
difracția apare în orice dispozitiv optic, fapt de care trebuie să se țină seama în evaluarea
puterii de rezoluție a dispozitivului.

d) Polarizarea luminii. Undele de lumină sunt unde electromagnetice ( , ),


efectele luminoase fiind produse de către câmpul electric al undei.

Starea de polarizare este o caracteristică generală a undelor vectoriale și este dată,


pentru undele electromagnetice, de locul geometric al vârfului vectorului electric al undei
într-un plan perpendicular pe direcția de propagare. O undă în care vectorii și
oscilează după o direcție bine determinată se numește undă total polarizată sau liniar polarizată

Planul determinat de direcția de oscilație a vectorului și de direcția de propagare,


se numește plan de oscilație, iar planul perpendicular pe cel de oscilație se numește plan de
polarizare. Unda electromagnetică fiind o undă transversală, prezintă o stare de polarizare,
adică în fiecare moment vectorii și prezintă o anumită orientare în spațiu.

Pentru o undă electromagnetică plană cu vectorii și (0,0, legile de


propagare pot fi scrise sub formă reală:

- 174 -
Vectorii și oscilează în orice moment numai pe o anumită direcție, iar unda va
fi total polarizată (fig. 7.17).

Fig. 7.17 Undă electromagnetică

Vectorul oscilează numai în planul (xoy) iar vectorul oscilează numai în


planul (xoz), ambele direcții de oscilație fiind perpendiculare pe direcția de propagare (ox).
Sursele obișnuite de unde electromagnetice emit unde electromagnetice în general
nepolarizate, datorită mecanismului emisiei (tranziții energetice ale diferitelor
microsisteme, molecule, ale sursei).

Într-o sursă macroscopică există un număr imens de microsisteme (de ordinul 1016),
fiecare constituind o sursă punctiformă de unde. Fiecare microsistem emite câte o undă
electromagnetică elementară într-un timp foarte scurt ( .

În fiecare undă emisă, vectorii oscilează perpendicular pe direcția de propagare,


dar posedă toate orientările posibile și fazele posibile. Unda electromagnetică emisă de
întreaga sursă este rezultanta tuturor undelor elementare care au vectorul cu toate
orientările posibile într-un plan normal pe direcția de propagare. Întrucât amplitudinile
vectorilor sunt egale, rezultă că la unirea extremităților tuturor vectorilor se obține un
cerc (fig. 7.18.a).

- 175 -
b)

Fig. 7.18 Undă nepolarizată

O astfel de undă se numește nepolarizată și se poate considera că provine dintr-un


amestec de unde liniar polarizate, vectorii având aceeași mărime, dar toate orientările
posibile într-un plan perpendicular pe direcția de propagare. În cazul general, pentru o
undă monocromatică plană, vectorul poate fi descompus în două componente,
și , aflate în două plane perpendiculare, astfel încât este valoarea maximă iar
este valoarea minimă a vectorului (fig. 7.18. b).

Aceeași descompunere se poate face și pentru vectorul , rezultatele fiind identice.

În cazul undei armonice plane:

Vectorii și , variază armonic în spațiu și timp, dar sunt în general defazați cu


un unghi Dacă vectorii și , sunt orientați după axele (Oy) respectiv (Oz), notând
și , în această situație vom avea:

- 176 -
Eliminând parametrul t se obține:

ceea ce reprezintă ecuația unei elipse.

Proiecția locului geometric, pe care-l descrie în spațiu vârful vectorului câmp


electric rezultant, pe un plan perpendicular pe direcția de propagare este deci o elipsă, cu
semiaxele și

Vârful vectorului câmp electric descrie o elice întrucât simultan are loc și o
propagare de-a lungul axei (Ox). Pasul elicei este . (fig. 7.19). O astfel de
undă se numește eliptic polarizată.

Fig. 7.19 Undă eliptic polarizată

- 177 -
Elipsa se închide după o perioadă T = și în funcție de diferența de fază elipsa
cuprinsă în dreptunghiul cu laturile și are diverse forme, parcursă în sens direct
sau invers acelor ceasornicului .

Dacă

și = = E0

ecuația elipsei se transformă în ecuația unui cerc

iar unda se numește undă circular polarizată.

Dacă cu m = 0, 1, 2, 3, …., elipsa degenerează în câte două


drepte confundate:

iar unda se numește undă liniar polarizată.

Se observă că polarizarea eliptică reprezintă situația cea mai generală de polarizare


a undelor plane, deoarece cuprinde drept cazuri particulare atât polarizarea circulară cât și
polarizarea liniară. Din acest motiv o undă eliptic polarizată este o undă parțial polarizată.

Pentru undele eliptic polarizate există întotdeauna o direcție privilegiată de-a lungul
căreia intensitatea câmpului electric are o valoare maximă EM ceea ce corespunde unei
intensități maxime.

Pe o direcție perpendiculară pe prima, intensitatea câmpului electric are valoarea


minimă Em ceea ce corespunde unei intensități minime.

Pentru că intensitatea undei electromagnetice este proporțională cu pătratul


amplitudinii vectorului

- 178 -
se poate defini o mărime numită grad de polarizare prin relația dintre intensități:

unde P poate lua valorile 0 :

-când P = 1, unda este total polarizată, adică ea conține numai componentele


ale vectorului electric.

-când 0 < P < 1, unda este parțial polarizată.

-când P = 0, unda este nepolarizată, cum este cazul luminii naturale;

Prin anumite procedee (reflexie, refracție, difuzie) se poate obține dintr-o undă
nepolarizată, o undă total, sau parțial polarizată.

Acest proces constituie fenomenul de polarizare al undei. Dispozitivele care


produc unde liniar polarizate din unde nepolarizate sau parțial polarizate se numesc
polarizori.

7.5. Probleme

Problema 7.1.

Într-o camera cu înălțimea de 3,2 m, pe tavan se află o plafonieră ce conține un bec


cu incandescență care produce o intensitate luminoasă de 80 cd. Calculați iluminarea la
nivelul podelei.

Problema 7.2.

Becurile cu incandescență nu sunt economice, deoarece o mare parte din energia


electrică se transformă în căldură. Să luăm exemplul unui bec de 75 w care într-un minut a
produs 4385,5 j, sub formă de căldură; calculați randamentul luminos al becului.

- 179 -
Problema 7.3.

Două surse luminoase cu intensitățile I1 = 1 cd și respectiv I2 = 3 cd se află la o


distanță de 120 cm una față de cealaltă. Unde trebuie plasat un ecran vertical, între cele
două surse astfel încât iluminarea să fie identică pe ambele fețe?

Problema 7.4.

Lungimea de undă a unei radiații luminoase monocromatice este 600 nm. Calculați
ce lungime de undă va dobândi această radiație în apă (napă = 1,3333).

Problema 7.5.

O rază de lumină orizontală cade pe un ecran așezat vertical (perpendicular pe


rază); dacă se așază o oglindă plană la 30 cm de ecran, atunci noul spot luminos se
formează la o distanță de 5 cm față de vechea poziție. Calculați unghiul între oglinda plană
și raza luminoasă incidentă.

Problema 7.6.

O rază de lumină monocromatică cade perpendicular pe una din fețele unei prisme
optice; unghiul prismei de sticlă (nsticlă = 1,5) este 300. Calculați unghiul de deviație față de
raza incidentă.

Problema 7.7.

O rază de lumină pătrunde printr-o fereastră de sticlă (nsticlă = 1,5) cu grosimea de 4


mm sub un unghi de incidență de 450; calculați cu cât se depărtează raza față de direcția
inițială, după ieșirea din sticlă.

Problema 7.8.

Convergența unei lentile este de 4 dioptrii și este folosită drept lupă. La ce distanță
de obiect (de exemplu un text scris cu font mic) trebuie așezată lentila pentru a obține o
imagine virtuală de două ori mai mare?

- 180 -
Problema 7.9.

Se dau două lentile convergente (L1 și L2), așezate pe același ax optic, caracterizate
de convergențele C1 = 5 dioptrii și respectiv C2 = 10 dioptrii; distanța între cele două
lentile este de 2 m. În stânga lentilei L1 la distanța de 40 cm, se așază un obiect luminos, cu
înălțimea de 1 cm. Se cere să se stabilească poziția și dimensiunea imaginii finale.

Problema 7.10.

O lentilă convergentă formează o imagine reală de 5 ori mai mare decât obiectul.
Distanța între obiect și imagine este 240 cm. Calculați distanța focală a lentilei ca și
pozițiile ocupate de obiect, respectiv imagine.

- 181 -
8. Oscilații și unde
8.1. Oscilatori și oscilații

a) Oscilații mecanice

Mișcarea oscilatorie a unui sistem fizic ia naștere într-un câmp de forțe elastice sau
cvasielastice și se definește ca fiind mișcarea sistemului în jurul poziției de echilibru. Acest
tip de mișcare mecanică se caracterizează prin variația locală a unor mărimi fizice
caracteristice sistemului în jurul unor valori de echilibru.

Forța elastică este o forță centrală, adică direcția sa trece printr-un punct fix și are
sensul îndreptat spre acel punct, având la origine o deformație elastică a unui mediu.

Mărimea forței este proporțională cu deformația definită prin relația:

unde reprezintă constanta elastică a mediului. Exemplu de forță elastică este


forța care provoacă mișcarea unui resort prin întindere și comprimare.

Forța cvasielastică este o forță de natură neelastică, dar care poate produce același
efect ca o forță elastică, de exemplu oscilațiile unui pendul matematic se produc sub
acțiunea componentei tangențiale a greutății, forță care nu este de natură elastică.

Prin generalizare s-a adoptat denumirea de forță cvasielastică pentru toate forțele,
indiferent de natura lor (electrică, gravitațională, magnetică) care tind să readucă un sistem
fizic (o particulă, sau un corp material) un sistem oscilant în general, la poziția sa de
echilibru și care sunt proporționale cu distanța măsurată de la această poziție de echilibru.
Mișcările în câmpul de forțe cvasielastice sunt mișcări periodice, numite oscilații, mișcări
care se efectuează pe direcția forței în jurul poziției de echilibru.

Timpul T după care sistemul oscilant revine în poziția inițială se numește perioadă.
Când perioada este mică, mișcările periodice se numesc vibrații.

Material informativ utilizat : Ileana Creangă, Fizică (I), Ed. Matrix-Rom, București,
2005

reprezintă frecvența de oscilație.

- 182 -
Vibrațiile au o frecvență mare (deoarece, evident, perioada este mică). Oscilația
este localizată în spațiu și timp. Oscilația unui sistem oscilant este descrisă de expresia:

care reprezintă legea de mișcare.

Elementele care intervin în legea de mișcare sunt:

 elongația (t) reprezintă depărtarea oscilatorului din poziția de echilibru la


momentul t;

 amplitudinea reprezintă valoarea maximă a elongației;

 faza instantanee ;

 faza inițială ;

iar reprezintă pulsația respectiv viteza de variație a fazei.

După cum sistemul oscilant transferă sau nu energie mediului în care se află și unde
mărimi caracteristice variază sau nu în timp, deosebim:

 oscilații nearmonizate, pentru care energia sistemului oscilant izolat rămâne


constantă, respectiv unele mărimi rămân constante în timp;

 oscilații armonizate, oscilații care se efectuează cu scăderea energiei sistemului


oscilant neizolat, cu transferul ireversibil către mediu a unei părți de energie sub
formă de căldură;

 Oscilațiile amortizate pot devenii nearmonizate, dacă sistemul oscilant primește


energie din exterior și astfel se obțin oscilații forțate sau întreținute.

b) Oscilații libere.

Un oscilator intră în oscilație sub acțiunea unei excitații exterioare. Lăsat să


oscileze, fără a mai exista nici o influență din exterior, oscilatorul execută oscilații libere
numite în unele publicații oscilații libere.

Aceste oscilații se caracterizează printr-o perioadă proprie a cărei expresie este

- 183 -
unde este pulsația proprie iar este frecvența proprie.

Perioada proprie depinde numai de proprietățile intrinseci ale oscilatorului.

Exemplu: perioada proprie a unei coarde de pian depinde de materialul din care
este confecționată, de grosimea și de lungimea acesteia.

c) Oscilații amortizate.

Analizate în timp, oscilațiile libere se micșorează (amplitudinea acestora scade în


timp). Astfel de oscilații se numesc oscilații amortizate, fiind descrise de relația:

unde evidențiază scăderea amplitudinii în timp. Această relație descrie


descreșterea exponențială a amplitudinii. Scăderea amplitudinii în timp a oscilațiilor se
numește amortizare. Amortizarea oscilațiilor se poate datora fenomenului de frecare. Cu
cât frecarea este mai mare, cu atât amortizarea este mai pronunțată și oscilatorul ajunge
mai repede în poziția de echilibru.

Fenomenul de frecare este caracteristic sistemelor oscilante reale, astfel încât la toți
oscilatorii reali se observă oscilații amortizate. La oscilatorul electric rolul frecării este
îndeplinit de rezistența electrică a circuitului oscilant.

d) Oscilații forțate.

Un oscilator poate fi pus să oscileze sub acțiunea unei excitații exterioare


periodice, executând astfel oscilații forțate. Atunci când excitația exterioară are perioada Te
, oscilațiile forțate ale oscilatorului au aceeași perioadă Te. Această perioadă poate fi
diferită sau egală cu perioada proprie To a oscilatorului.

e) Oscilații întreținute.

În diverse domenii sunt necesare oscilații care trebuie să își păstreze amplitudinea
constantă în timp. Exemplu: pentru măsurarea timpului, balansierul ceasului sau pendulul
ceasurilor tip pendulă, trebuie să execute oscilații cu amplitudine constantă în timp, fapt ce
se poate realiza fie prin întreținerea oscilațiilor libere ale unui oscilator, fie prin oscilații
forțate sub acțiunea unei forțe periodice din exterior (în acest caz este necesar un sistem
oscilant exterior, care să furnizeze excitația periodică cu o anumită perioadă).

Este mult mai ușor de întreținut oscilațiile libere cu un sistem care să furnizeze
impulsuri periodice. Sistemul de întreținere a oscilațiilor furnizează oscilatorului energia
care se pierde prin fenomenul de frecare.

- 184 -
O caracteristică a oscilațiilor întreținute este faptul că perioada acestora este chiar
perioada proprie To a oscilatorului.
Un exemplu clasic de oscilator este pendulul gravitațional care își păstrează
neschimbat planul de oscilație. Pe de altă parte, corpurile care se rotesc (exemplu:
Pământul în jurul axei sale) își păstrează planul de rotație. În timp ce pendulul gravitațional
oscilează, sub acesta, Pământul se rotește cu 11019’ în fiecare oră.

Pendulul lui Leon Foucault este o sferă cu masa de 28 kg, prevăzută cu


un vârf ascuțit și legată de domul Pantheonului (Paris) cu un fir lung de 67
metri. Vârful atinge un strat de nisip fin presărat pe podea, astfel că vârful
pendulului desenează o rozetă, revenind în planul inițial (față de clădire) după
32 ore. Este ușor de observat că (11°19') X 32 ≈ 3600.

Aplicația cea mai obișnuită a pendulului o putem vedea în construcțiile ingenioase


ale ceasornicelor cu pendulă.

8.2. Unde mecanice (elastice)

Fenomenul de propagare în spațiu și timp a unei perturbații, cu viteză finită, din


aproape în aproape, prin intermediul unui câmp, se numește undă. Perturbația poate fi de
natură mecanică, electromagnetică, etc., iar câmpul poate fi un câmp uniform de forțe
(elastice, de presiune, etc.) sau un câmp electromagnetic. Existența unei unde presupune
definirea a două elemente care îi condiționează comportarea:

Sursa - o regiune finită din spațiu în care se produce perturbația inițială, având
drept rezultat variația locală a unor mărimi caracteristice mediului;

Câmpul (un mediu substanțial), în care perturbația inițială se transmite din aproape
în aproape cu viteză finită.

Mărimea perturbată este reprezentată printr-o funcție, numită funcție de undă, dată
de relația:

unde T este perioada, , iar m este un număr întreg pozitiv.

Această funcție de undă poate fi o mărime scalară (presiunea unui gaz, diferența de
potențial, etc.) sau o mărime vectorială (deplasare mecanică, intensitatea câmpului electric,

- 185 -
etc.). Mulțimea punctelor din spațiu în care funcția de undă are la un moment dat aceeași
valoare constantă formează suprafața de undă.

 Frontul de undă reprezintă suprafața de undă cea mai depărtată de sursă, care
separă regiunea perturbată din spațiu de cea neperturbată la care unda nu a ajuns
încă.

 Direcția de propagare a undei este indicată de dreapta perpendiculară pe fronturile


de undă.

Proprietățile mediului prin care undele se propagă pot influența existența respectiv,
evoluția acestora; dintre aceste proprietăți amintim:

 -omogenitate (neomogenitate) – proprietățile de material sunt (sau nu sunt)


aceleași în orice punct al mediului;

 -izotropie (anizotropie) – în orice punct al mediului mărimile de material nu depind


(sau depind) de direcția în care sunt măsurate;

 -conservativitate (disipativitate) – propagarea undelor se face fără (sau cu) pierdere


de energie;

 -nedispersivitate (dispersivitate) – perturbații cu frecvențe apropiate se propagă cu


aceeași viteză indiferent de valoarea frecvenței (sau, dimpotrivă, viteza de
propagare depinde de frecvență);

 -liniaritate (neliniaritate) – unda rezultată prin compunerea mai multor unde de


aceeași natură se exprimă (sau nu) printr-o relație liniară;

 -fără (sau cu) histeresis – lipsa (sau existența) memoriei evenimentelor;

Un mediu care este omogen, liniar, izotrop, nedispersiv, neabsorbant și fără


histeresis se consideră a fi un mediu ideal. În general, mediile reale nu prezintă toate
aceste proprietăți dar pentru anumite domenii de frecvență pot fi aproximate ca fiind
ideale.

În funcție de caracteristicile perturbațiilor și cele ale mediilor prin care se propagă


acestea, undele au căpătat denumiri specifice (unde elastice, electromagnetice, etc.).
Propagarea perturbațiilor mecanice, în medii elastice dă naștere undelor mecanice
(elastice).

Mediul elastic este definit ca un ansamblu de particule material între care se


exercită forțe elastic de tipul:

- 186 -
Propagarea perturbațiilor mecanice într-un mediu elastic, poate fi explicată cu
ajutorul principiului Huygens.

Conform acestui principiu, orice sursă primară S poate fi înlocuită prin surse
secundare Si , distribuite pe o suprafață închisă – de obicei suprafața de undă – ce va
constitui unda primară (figura 8.1.).

Figura 8.1. Sursă principală și surse secundare

Astfel, Huygens a considerat că fiecare punct al unui front de undă F la momentul t


poate fi considerat ca o nouă sursă de perturbații; undele secundare produse de sursele
secundare Si se suprapun și înfășurătoarea lor, la momentul (t+ constituie noul front de
undă F′.

În cazul în care deplasarea particulelor (elongația cu direcția de


deplasare a undei Ox , atunci unda se numește undă longitudinală (fig. 8.2.a), iar dacă
direcția de oscilație a particulelor este perpendiculară pe direcția de propagare a undei,
atunci unda se numește undă transversală (fig. 8.2.b).

În mediile elastice solide se pot propaga atât unde longitudinale cât și transversale.

- 187 -
De exemplu, undele elastice longitudinale iau naștere într-o bară elastică
caracterizată de o rezistență apreciabilă la încovoiere, prin compresiune și destindere.
Undele transversale iau naștere într-o coardă vibrantă - fir perfect flexibil cu secțiune
foarte mică, lungime mare și o rezistență neglijabilă la încovoiere - fixate la capete și
supusă unei forțe de tensiune mecanică.

Figura 8.2. Unde longitudinale (a) și unde transversale (b)

Ecuația de propagare a undelor mecanice longitudinale unidimensionale este de


forma:

unde:

reprezintă viteza de propagare a undelor longitudinale într-un mediu cu densitatea


și modulul de elasticitate E.

Ecuația de propagare a undelor mecanice transversale unidimensionale este de


forma:

- 188 -
unde:

reprezintă viteza de propagare a undelor transversale (µ este masa unității de


lungime iar, T este o forță de tensiune.

Spre deosebire de undele elastice transversale care se propagă numai în medii


solide, undele elastice longitudinale se propagă atât în medii solide cât și în cele fluide
(lichide și gaze).

În fluide nu se pot propaga unde transversale, deoarece în aceste medii nu se


produc deformări de forfecare, ci numai deformări de comprimare – dilatare.

Viteza de propagare a undelor elastice în lichide este dată de relația

unde χ este o constantă care se numește coeficient de compresibilitate.

Viteza de propagare a undelor elastice în gaze este

unde este coeficientul adiabatic iar p presiunea.

În principiu, undele sunt de două tipuri:

I. Unde care se propagă printr-un mediu material (unde mecanice elastice);

- 189 -
II. Undele electromagnetice care se propagă în spațiu, fără necesitatea existenței unui
mediu natural; undele electromagnetice se propagă cu viteza luminii și diferă între
ele prin lungimea de undă, respectiv energia cuantelor specifice.

În privința undelor mecanice elastice, cele mai cunoscute sunt:

a) Undele sonore se propagă prin aer, lichide, solide;

b) Valurile, sau tsunami-urile se propagă prin apă;

c) Undele seismice se propagă prin elementele solului.

Undele sonore sunt unde longitudinale; transmiterea sunetului este legată de


comprimarea (dilatarea) aerului a cărui densitate variază în mod corespunzător. Viteza
sunetului în aer este 340 m/s. Pe această bază, există regula empirică după care se socotește
depărtarea față de o furtună (cu fulgere și trăsnete); timpul în secunde scurs între apariția
fulgerului și bubuitul tunetului se înmulțește cu trei, rezultatul fiind distanța în kilometri
până la locul furtunii. Viteza sunetului în lichide este mult mai mare; astfel în apă, viteza
sunetului este de aproximativ 1500 m/s. De asemenea, în solide viteza sunetului este
considerabil mai mare (într-o bară de oțel valoarea vitezei sunetului atinge 5,1 km/s).

Numărul lui (Ernst) Mach este o unitate de măsură folosită în


aerodinamică; astfel, viteza Mach 1 este egală cu viteza sunetului în aer (1224
km/h). Numărul lui Mach este o valoare adimensională care arată de câte ori
viteza unui avion (rachetă etc) este mai mare decât viteza sunetului.

Tsunami reprezintă o undă cu o mare încărcătură energetică, care se propagă în


oceane și apare ca urmare a unor erupții sau cutremure subacvatice, de mare magnitudine;
cel mai adesea, acest fenomen are loc în Oceanul Pacific.

Spre deosebire de valurile de suprafață provocate de vânt, fenomenul


tsunami se propagă în toată adâncimea oceanului; o altă deosebire față de
valurile obișnuite este viteza foarte mare de propagare, ce poate atinge până la
700 km/h. Pagubele cele mai importante se produc la țărm.

Undele seismice sunt unde elastice care pot traversa un mediu fără a se modifica.
Vibrațiile unui seism se propagă în toate direcțiile. Se disting două tipuri de unde, undele
de volum care traversează Pământul și undele de suprafață care se propagă la suprafața
Pământului.

- 190 -
În cazul unui cutremur, distingem:

Undele P, sau undele primare numite și unde de compresie sau unde


longitudinale. Acestea sunt cele mai rapide (6 km/s aproape de suprafață).

Undele S, sau undele secundare numite și undele de tăiere, sau undele


transversale. La trecerea acestora, mișcările solului se efectuează perpendicular
pe sensul de propagare al undei. Viteza acestora este de 4,06 km/s.

8.3. Unde electromagnetice

Undele electromagnetice sunt unde transversale (vectorii câmp electric și câmp


magnetic sunt perpendicular pe direcția de propagare). Prezentarea principială a undelor
electromagnetice este ilustrată în figura 7.17. Unde sunt unde? Răspunsul evident este că
peste tot; în cele ce urmează vom justifica această afirmație.

Vom relua, într-o manieră simplistă câteva noțiuni legate de unde. Oscilațiile (de
regulă sinusoidale) care se propagă cu o viteză finită se numesc unde. Timpul în care are
loc oscilația completă se numește perioadă și se notează cu T; inversul perioadei se
numește frecvență, notată ca υ și este măsurată în hertzi (1 Hz = 1s-1). Spațiul străbătut în
timpul unei oscilații complete se numește lungime de undă și, prin tradiție, se notează cu λ
și se exprimă în metri (sau subdiviziunile sale).

Ținând seama că viteza luminii este c ≈ 3* 108 m/s, se poate scrie:

c=λ*υ

Așadar, toate radiațiile electromagnetice se propagă cu aceiași viteză în vid, iar


lungimea de undă și frecvența sunt mărimi invers proporționale. Dacă cele de mai sus sunt
valabile pentru vid, trebuie spus că substanțele (în general materia) pot (în funcție de
structură) să absoarbă unele radiații electromagnetice.

Observație

Noțiunea de radiație este oarecum ambiguă, deoarece se poate referi deopotrivă la


emisia de unde electromagnetice, dar și la generarea unor particule (vezi radioactivitatea
naturală: particulele α – nuclee de heliu; particule β, adică flux de electroni) etc.

- 191 -
În cele ce urmează vom prezenta principalele unde (radiații) electromagnetice în
ordinea creșterii lungimilor de undă (adică în ordinea scăderii frecvențelor). În figura 8.3.
atât frecvențele cât și lungimile de undă sunt prezentate ca logaritmi zecimali.

-2 0 2 4 6 8 10 12 14 16

10 8 6 4 2 0 -2 -4 -6 -8 log  (m)
I.R. U.V.
unde radio Raze X,  etc.
microunde vizibil
polarizare atomica electronica

deformare

Figura 8.3. Unde electromagnetice și tipuri de tranziții.

Unele elemente radioactive emit radiații γ de lungime de undă foarte mică; efectul
acestora asupra oamenilor s-a văzut la Hiroshima, Nagasaki, Koslodui și recent
Fukushima.

Un tub Roentgen emite radiații X (prin definiție între 1 și 4 A0); notați că 1 A0 =


10-10m.

Fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit în 1895 razele


care îi poartă numele, prin bombardarea cu electroni a unui anticatod aflat în
tubul vidat; lungimea de undă a radiației rezultate depinde de natura metalului
din care este confecționat anticatodul.

Radiația X (sau razele Röntgen) prezintă lungimi de undă mici, de regulă între 1 și
10 Å. Întrucât aceste lungimi de undă prezintă același ordin de mărime cu distanțele
interatomice, difracția de raze X constituie o metodă fundamentală în studierea rețelelor
cristaline. Pe de altă parte, fiecare dintre noi cunoaștem aplicația legată de radiografia
pulmonară.

Radiațiile ultraviolete prezintă lungimi de undă importante cuprinse într-un interval


îngust (200 – 400 nm), în timp ce domeniul vizibil este cuprins între 400 (violet) și 800 nm
(roșu). O sursă de lumină vizibilă poate fi un bec cu descărcări electrice într-un gaz
(“plasmă rece”). Filamentul unui bec cu incandescență emite radiații atât în domeniul
vizibil cât și, ceva infraroșii.

- 192 -
Radiațiile infraroșii au lungimi de undă cuprinse între 2,5 și 15 microni. Alături de
lungimile de undă (λ) se folosește numărul de undă (1/λ) măsurat în cm-1; este ușor de
calculat că în acest caz domeniul infraroșu se întinde între 4000 cm-1 și 666 cm-1. O sobă, o
rezistență electrică incandescentă, sau un calorifer emit radiații infraroșii.

În anii care au precedat cel de al doilea război mondial, au existat încercări


de a depista avioanele inamice pe baza radiațiilor infraroșii emise de motoarele
calde ale acestora; aceste cercetări militare s-au dovedit un eșec, deoarece aerul
absoarbe repede radiațiile infraroșii (o distanță de 10 metri prin aer este
suficientă pentru a absorbi total radiația infraroșie). Totuși, rezultatul acestor
investigații este acum prezent în casele noastre, sub forma telecomenzii pentru
televizoare, sau orice alt aparat electrocasnic.

Soarele emite radiații infraroșii (circa 50% - este vorba de căldura solară), lumină
vizibilă (46% - între 400 și 800 nm - domeniu spectral perceput de ochiul omenesc), iar
restul sunt radiații ultraviolete (UV). Din punct de vedere al efectului fiziologic distingem
UVA (320-400 nm) cu efect de bronzare a pielii, UVB (290-320 nm) cu efect relativ
periculos și UVC (200-290 nm), radiații periculoase, care, din fericire sunt absorbite de
stratul de ozon.

Importanța Soarelui a fost recunoscută de toate popoarele antice: la egipteni –


Zeul Ra; la vechii greci – Helios (fiul lui Hyperion și al Theiei); la romani – Sol.

Cuptoarele cu microunde (cea mai cunoscută aplicație) emit lungimi de undă de


ordinul centimetrilor; aceste radiații sunt absorbite de către moleculele de apă, determinând
astfel încălzirea alimentelor (evident, doar până la 1000C). Pe de altă parte, microundele
pot fi utilizate în tehnica transmisiunilor.

Antenele radio emit pe lungimi de undă ultrascurte, scurte, medii și lungi


(radiofrecvențe). Undele radio sunt unde electromagnetice folosite pentru transmisii la
diferite distanțe (în funcție de lungimea de undă) a emisiunilor radio și televiziune.
Conform convențiilor internaționale distingem: unde lungi (153 kHz – 279 kHz); undele
medii (531 kHz - 1.620 kHz); unde scurte (2.310 kHz - 25.820 kHz); unde ultrascurte: (88
MHz - 108 MHz). În mod similar, transmisiile de televiziune funcționează pe frecvențe
cuprinse între 50 MHz și 800 MHz. O situație asemănătoare o prezintă emițătoarele
pentru RMN folosite fie pentru caracterizarea structurală a moleculelor, fie pentru

- 193 -
imagistica medicală. Este important de semnalat că aparatele moderne de rezonanță
magnetică nucleară (RMN) funcționează între 300 și 500 MHz.

8.4. Elemente de spectroscopie

Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; valoarea sa,
notată cu c este de 299.792.458 m/s. Pentru calcule rapide, se consideră c = 3*108 m/s.
Frecvența devine 1/λ, deoarece:

c = λ.ν

Radiațiile electromagnetice au un caracter dualist, atât ondulatoriu, cât și


cuantic (fotonic); astfel, o frecvență ν transmite o cantitate discretă de energie (cuantă)
având valoarea:

E = hν

Constanta lui Planck (notată cu h) reprezintă constanta de proporționalitate dintre


energia unui foton și respectiv frecvența corespunzătoare unei unde electromagnetice; h =
6.626×10−34 J·s = 4.135 ×10−15 eV s.

Constanta lui Planck este astfel numită în cinstea lui Max Planck și este
folosită pentru a descrie „dimensiunile” cuantelor; lucrarea originară a fost
publicată în 1901.

Trebuie subliniat de la bun început că radiația electromagnetică este purtătoare de


energie; schimbul de energie între aceasta și materie constituie obiectul de studiu al
spectroscopiei.

a)Emisii

Un metal, sau un material ceramic incandescente (deci care au primit energie


termică), sau un gaz în care au loc descărcări electrice (lămpi cu vapori de mercur, lămpi
cu neon, lămpi cu sodiu – toate primitoare de energie electrică) emit radiații
electromagnetice. În mod similar, becurile cu filament (Edison) primesc energie electrică
pe care o transformă în radiații electromagnetice (lumină) și parțial în căldură.

- 194 -
Thomas Alva Edison (1847 – 1931) inventator, dar și om de afaceri american
este cel care a produs primul bec electric în scopuri comerciale; la fel de importante
sunt și alte invenții (1093 patente înregistrate) ca fonograful, aparatul de filmat,
bateria pentru automobilul electric și poate cel mai important centralele electrice.
Este creatorul conceptului de institut de cercetare în scopuri industriale.

Probabil, că cea mai importantă sursă de emisii electromagnetice este Soarele


(amănunte au fost prezentate în capitolul 8.3.) dar în acest caz energia provine ca urmare a
unei reacții termonucleare. Toate cele descrise mai sus reprezintă surse primare de unde
electromagnetice.

Analiza radiațiilor emise (descompunerea radiațiilor policromatice în radiații


monocromatice – ca în exemplul prismei prezentate în fig 7.8) au permis colectarea de
informații cu privire la structura materiei. Astfel, analiza spectrului de emisie al
hidrogenului a permis elaborarea teoriei atomice Bohr-Schrödinger.

b) Absorbții

Undele electromagnetice sunt purtătoare de energie; energia adusă de cuantele


electromagnetice poate fi absorbită de materie, cu condiția ca această energie să
corespundă exact diferențelor de energie dintre diferitele stări (nivele) existente în
substanță. Analiza radiației neabsorbite oferă informații asupra structurii substanței.

Ca urmare a primirii de energie, substanțele trec într-o stare energetică superioară


(„stare excitată”) evident instabilă, deoarece toate sistemele tind spre a avea o energie
internă minimă.

Mai mult, fenomenul ar trebui să înceteze foarte rapid deoarece s-ar crea o
suprasaturare de stări excitate; din fericire, există fenomenul (esențial) de relaxare, care
constă în revenirea la starea de energie joasă cu cedare de energie, dar nu ca radiație (ci, de
pildă sub formă de căldură). În acest mod, absorbția de energie poate continua, permițând
înregistrarea spectrelor de absorbție.

În cele ce urmează, se vor folosi o serie de prescurtări; unele sunt obișnuite, dar
altele fiind mai puțin întâlnite, am socotit utilă prezentarea acestora (în tabelul 8.1.).

Tabelul 8.1. este departe de a fi exhaustiv. În multe cazuri termenul de


spectroscopie se extinde și la alte domenii, în care însă nu intervine radiația
electromagnetică (ex. „spectroscopie mecanică” sau „spectroscopie dielectrică”); astfel de

- 195 -
denumiri se explică prin aceea că fenomenele studiate implică absorbție de energie de către
materie, iar aspectul înregistrărilor este similar cu cel al unui spectru obișnuit.

În tabelul 8.1. se prezintă unele tipuri de spectroscopie (MS, MALDI, TOF-SIMS


etc), care nu intră în tiparul clasic, dar în care fenomenul fundamental este absorbția de
energie.

Tabelul 8.1. Prescurtări folosite în spectroscopie.

Acronim Denumirea în limba Semnificația în limba română


engleză

FUV Far ultraviolet Ultra violet “de vid”

UV Ultraviolet Ultra violet

NIR Near infrared Infraroșu apropiat

IR Infrared Infraroșu (mediu)

FIR Far Infrared Infraroșu îndepărtat

ATRF Attenuated total reflection Spectroscopie (IR) de reflexie


spectroscopy totală atenuată

FTIR Fourier transform infrared Infraroșu cu transformată Fourier

XFR X-ray fluorescence Spectroscopie de fluorescență cu


spectroscopy raze X

ESCA Electron spectroscopy for Spectroscopie electronică pentru


chemical analysis analiza chimică

AES Auger electron Spectroscopie electronică tip


spectroscopy Auger

SIMS Secondary ion mass Spectroscopie de masă cu ioni


spectrometry secundari

EDAX Energy dispersive analysis Analiza dispersivă de energie prin


by X-rays raze X

MS Mass spectroscopy Spectroscopie de masă

- 196 -
MALDI Matrix Assisted Laser Spectroscopie de ionizare din
Desorption Ionization matrice ajutată de laser

TOF- Time-of-Flight Secondary Spectroscopie de masă cu timp de


SIMS Ion Mass Spectrometry zbor al ionilor secundari

NMR Nuclear magnetic Rezonanță magnetică nucleară


resonance (RMN)

ESR Electron spin resonance Rezonanță electronică de spin


(RES)

Unele metode prezentate în tabelul 8.1. au un caracter ceva mai special. De pildă, în
cazul metodei XPS (sau ESCA) particulele primare sunt constituite de către razele X, iar
particulele secundare sunt electronii. La spectroscopia Auger, atât particulele primare, cât
și cele secundare sunt electroni, în timp ce metoda SIMS implică faptul că particulele
primare și cele secundare sunt ioni. Desigur, astfel de metode sunt apanajul unor
laboratoare strict specializate; în cele ce urmează ne vom referi doar la metodele
spectroscopice curente.

a)Spectroscopia de absorbție în domeniul ultraviolet și vizibil

În această categorie se încadrează spectroscopia de absorbție în ultraviolet (UV) și


vizibil (VIS). Prin iradierea unui compus chimic, sau a unui amestec de substanțe, cu o
radiație electromagnetică policromatică se poate produce absorbția radiației inițiale la una,
sau mai multe lungimi de undă; dependența (uneori, reprezentarea grafică) între energia
absorbită (sau absorbție, transmisie, extincție) în funcție de lungimea de undă (frecvența
radiației, sau numărul de undă), se numește spectru de absorbție. Trebuie menționat că în
cazurile de mai sus (UV sau VIS), materialul supus analizei spectroscopice conține în mod
natural atât nivele energetice fundamentale (stabile), cât și nivele energetice excitate
(bogate în energie) fapt ce permite absorbția cuantelor de energie electromagnetică.

Atunci când lumina trece printr-un material, o parte din energia conținută este
absorbită, cu condiția ca aceasta să corespundă diferenței dintre doua stări, una
“fundamentală” (E1) și alta “excitată” (E2):

h = E = E2 – E1

unde h reprezintă constanta lui Planck (h = 6,6254 x 10-34 Js).

Aceste explicații se referă doar la absorbția cuantelor radiante de către materie


(substanță, amestec etc). Privind însă desfășurarea fenomenului în timp, rezultă că în lipsa

- 197 -
altor procese de schimb energetic, raportul dintre populațiile aflate în stare fundamentală,
respectiv “excitată” va evolua în sensul creșterii ponderii celei de a doua; astfel, după un
anumit timp, numărul de stări fundamentale se va epuiza. Spectroscopia de absorbție este
posibilă, tocmai pentru că există mecanisme alternative pentru reîntoarcerea în stare
fundamentală prin eliberarea energiei absorbite, de regulă sub formă de căldură. De altfel,
practica arată că materialul (“proba”) ce absoarbe energia radiantă, se încălzește în timp.

Tabelul 8.2. Domeniile spectroscopiei de absorbție în UV-VIS

Tipul de Domeniul Numere de undă


spectroscopie lungimilor de undă
(cm-1)

UV – „de vid” 100 – 200 nm 100000 – 50000

UV 200 – 400 nm 50000 – 25000

VIZ 400 – 800 nm 25000 – 12500

Diversele tehnici spectroscopice depind tocmai de aceste diferențe energetice (de


ordinul de mărime al acestora). De regulă, exprimarea se face în erg/moleculă, sau
Joule/mol; o altă posibilitate este exprimarea energiei cuantelor în electron-volt (1 eV =
1,602x10-19J și 1 eV/moleculă = 96,4 kJ/mol. Valorile medii ale domeniilor spectrale sunt
prezentate în tabelul 8.2.

Spectrele UV-VIS se datoresc tranzițiilor electronice de pe orbitali în stare


fundamentală (de tip  - legătură simplă;  - legătură dublă; n – electroni neparticipanți) pe
orbitali excitați. Fenomenul este redat schematic în figura 8.4.

- 198 -
*

a b *

n c d

Energie


Figura. 8.4. Tranziții fundamentale pentru absorbții în UV-VIS

Dintre tipurile de tranziții electronice posibile, cele de tip   * comportă o


energie mare (deci lungimi de undă mai mici); cele mai importante tranziții înregistrate
sunt cele de tip c și d. Compusul de studiat este de obicei dizolvat într-un solvent ales în
mod convenabil (care să nu absoarbă în domeniul de lucru); cei mai obișnuiți solvenți sunt
alcoolul etilic, apa, cloroformul, hexanul.

De regulă, soluția care conține compusul de analizat este introdusă într-o cuvă
confecționată din sticlă de cuarț (sticla obișnuită absoarbe în UV), cel mai adesea cu
lungimea de 1 cm. În cazul spectrometrelor UV-VIS se folosesc (desigur, alternativ) două
surse și anume o lampă de hidrogen (pentru 180-400 nm), respectiv o lampă cu filament de

- 199 -
wolfram (400-800 nm). Majoritatea aparatelor sunt cele cu dublu fascicol. Spectre “bune”
se obțin în intervalul 220-800 nm; sub 200 nm are loc absorbție datorită oxigenului
atmosferic; în consecință, sub această valoare trebuie luate precauții speciale, intrând în
domeniul sugestiv numit “ultravioletul de vid”.

Legea clasică Lambert-Beer este:

It = I0 e-cl

în care l este grosimea celulei (sau peliculei), c este concentrația molară, iar  este
coeficientul de extincție molară (măsurat în l/mol*cm). Dacă masa molară nu este
cunoscută, atunci se determină absorbția (sau extincția) totală.

Dintre tipurile de tranziții electronice posibile (vezi figura 8.4.), cele de tip   *
comportă o energie mare (deci au loc la frecvențe mari, respectiv la lungimi de undă mici,
de regulă sub 200 nm); de pildă, la propan, max = 135 nm. Astfel de tranziții nu apar în
spectrele UV obișnuite.

O caracteristică a lucrului cu soluții în domeniul spectroscopiei UV-Vis este


diluarea succesivă a acestora până la încadrarea absorbției (transmisiei) între 20 – 80%
(respectiv 80 – 20%); acest fapt este legat de mărirea (optimizarea) raportului “semnal
util”/”zgomot” (semnal parazit cu caracter aleatoriu). La limită:

I0 100
E  ln  ln  1.605
It 20

La aparatele obișnuite, la lucrul în extincție, valoarea maximă pentru E este 1,4


ceea ce corespunde la o transmisie de 25% (ln 4 = 1,386). Concluzia celor de mai sus este
că spectroscopia UV-VIS este indicată pentru dozări cantitative.

În privința spectrelor în vizibil trebuie subliniat că ochiul omenesc (vezi și figura


7.10) distinge în mod subiectiv fiecare lungime de undă ca pe o senzație de culoare; de
pildă, undele electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 750 – 800 nm dau
senzația subiectivă de roșu. Fără a intra în teoria culorilor, menționăm că datorită
fiziologiei ochiului, anumite culori (roșu-verde; galben – violet; albastru - portocaliu)
numite culori complementare, produc împreună senzația de alb.

- 200 -
Să ne imaginăm un toreador care agită în fața taurului o pânză
vopsită de culoare roșie. Problema pe care o supunem atenției este de ce
privind această pânză, cu toții avem senzația subiectivă de roșu. Vom
analiza, pe rând câteva ipoteze:

Colorantul cu care a fost vopsită pânza emite o radiație de 750 nm, care
ajungând în ochi dă senzația de roșu. Greșit, întrucât pânza nu reprezintă
o sursă de emisie.

Pânza primește “culoarea albă” din radiația solară și absoarbe la toate


lungimile de undă, cu excepția celei de 750 nm pe care o reflectă în
ochiul privitorului. Din nou greșit, deoarece absorbția luminii presupune
un mecanism de trecere de la o stare fundamentală la una excitată și nu
putem admite că există un număr nelimitat de astfel de tranziții.

Colorantul din pânză poate absorbi doar culoarea verde (o singură


tranziție); ca urmare, a faptului că verdele este complementar cu roșul,
rezultă că combinarea tuturor celorlalte lungimi de undă care sunt
reflectate, dau senzația ce roșu. Corect!

b)Spectroscopia de absorbție în domeniul infraroșu

Radiația IR nu determină tranziții între nivelele energetice electronice, ci aduce


schimbări în stările (nivelele) energetice de rotație-vibrație ale moleculelor.

Relația între lungimea de undă la care are loc absorbția și nivelele energetice
corespunzătoare se reduce, aproximativ, la problema oscilatorului armonic, molecula fiind
considerată un sistem care vibrează.

Cea mai simplă aproximație este cea a frecvențelor de grup. Cu alte cuvinte
anumite absorbții pot fi atribuite prezenței anumitor funcțiuni în moleculele substanței
studiate.

După cum rezultă din tabelul 8.3. fiecărei funcțiuni (grup de atomi) îi corespunde
un anumit domeniu de absorbție.

Cu alte cuvinte, o primă aplicație a spectrelor IR o constituie identificarea


funcțiunilor prezente în substanța supusă analizei.

Afirmația potrivit căreia spectrul de IR al substanțelor are rolul unei adevărate


amprente digitale, a devenit un truism, repetat cu obstinație în multe texte de profil.

- 201 -
Tabelul 8.3. Principalele domenii de absorbție în funcție de numărul de undă

(o aproximație)

Număr de Tipul de Funcțiune


undă (cm-1)
vibrație A)

600 - 900 R C-H

700 - 900 R N-H

850 - 1250 Str C-C

900 - 1300 Str C-N

900 - 1350 Str C-O

1200 - 1480 Sc O-H

1260 - 1500 Sc C-H

1480 - 1670 Sc N-H

1520 - 1670 Str C=C

1510 - 1660 Str C=N

1640 - 1820 Str C=O

2100 - 2400 Str CN

2600 - 3350 Str C-H

2900 - 3600 Str -OH sau -NH

A) Str = stretching = întindere; Sc = scissoring = forfecare; R = rocking = vibrație


în afara planului.

Tehnicile experimentale în IR pot fi împărțite convențional în aparate clasice (de


obicei cu dublu fascicol) și respectiv FTIR (infraroșu cu transformată Fourier). Detalii
asupra construcției acestor aparate, ca și interpretarea spectrelor vor fi explicate pe
parcursul studiilor de licență.

Într-un spectru IR apar numeroase vârfuri (peak-uri) de absorbție care sunt datorate
diferitelor funcțiuni din moleculă. În figura 8.5. se prezintă diverse moduri de reprezentare

- 202 -
ale acestor peak-uri. Graficul experimental absorbție (sau transmisie, sau extincție) în
funcție de lungimea de undă (sau de numărul de undă) se numește spectru de absorbție în
IR.

Probele se pot afla în soluție (cu condiția ca solventul folosit să nu absoarbă în


domeniul investigat), dispersate într-un mediu inert sau ca atare; în această din urmă
situație este vorba de „probe solide”.

De pildă, așa cum rezultă din figura 8.6a, un film (o peliculă) poate fi pusă în calea
radiației IR urmând a se analiza radiația transmisă.

De foarte multe ori, în spectroscopia FTIR, înregistrarea prin absorbție-


transmisie (figura 8.6.a) este înlocuită cu tehnica reflexiei totale atenuate (ATR –
attenuated total reflectance – figura 8.6.b).

Figura 8.5. Diverse scale pentru înregistrarea peak-urilor

Fenomenul reflexiei totale a fost evidențiat în capitolul precedent (figura 7.4.).


Dacă o radiație sosește din mediul cu indice de refracție mai mare ilim atunci la interfață
are loc reflexia, dar refracția este condiționată de valoarea unghiului de incidență.

- 203 -
a) b)

Figura 8.6. Tehnici de examinare a probelor (dreptunghiul hașurat) în IR: a) Absorbție


– Transmisie; b) Reflexie totală atenuată pe suprafața materialului

După cum este bine cunoscut, există un unghi limită (ilim) definit de condiția:

sin (ilim) = n2/n1

Dacă unghiul de incidență depășește unghiul limită ( n > ilim) atunci refracția nu
mai are loc, producându-se doar reflexia (reflexie totală).

Ceea ce este însă mai puțin evident este faptul că în momentul producerii reflexiei
totale, radiația pătrunde pe o adâncime egală cu (/2) producând absorbția
corespunzătoare; acest fapt prezintă importanță pentru spectroscopia IR, caracterizată prin
aceea că lungimile de undă folosite se află în domeniul 2,5 – 15 microni.

- 204 -
Figura 8.7. Dispozitiv ATR (Reflexie totală atenuată)

Proba de analizat este figurată cu culoarea neagră

Folosind un dispozitiv specific caracterizat de o prismă cu indice de refracție mare


și asigurând un unghi de incidență convenabil, se pot realiza un număr mare de reflexii
totale succesive, așa cum este sugerat în figura 8.7.

Este evident că pentru o lungime de undă având, de exemplu, 10 microni și după


cinci reflexii consecutive, efectul este același cu cel care s-ar realiza cu un film de grosime
de 25 microni, folosit în tehnica absorbție-transmisie.

Avantajul evident este că substanța (polimerul) poate fi depusă din soluție, pe


prismă, fiind urmată de evaporarea solventului. După terminarea determinării, prisma
urmează a fi spălată cu același solvent.

- 205 -
Superioritatea acestei tehnici rezultă prin compararea cu tehnicile experimentale
care presupun obținerea de filme stabile dimensional, fapt dificil de realizat, în special în
cazul elastomerilor.

Materialele din care se confecționează dispozitive ATR sunt prezentate în tabelul


8.4.

Tabelul 8.4. Unghiul limită pentru diverse materiale folosite

Materialul prismei ncristal nprobă

1,3 1,4 1,5 1,6

CaF2 1,43 66 78 - -

NaCl 1,52 60 67 81 -

AgCl 2,00 40 44 49 53

KRS-5X 2,30 33 37 41 42

Ge 4,02 19 20 22 24

X) Produs comercial bazat pe halogenuri de taliu

Așa cum rezultă din figura 8.7. aceste reflexii totale pot avea loc de multe ori în
interiorul prismei, alcătuite de obicei din materialul KRS-5 sau germaniu; în tabelul 8.4. se
dau valorile unghiurilor limită (trebuie să se țină seama de faptul că majoritatea
substanțelor organice – inclusiv polimerii organici – prezintă indici de refracție cuprinși
între 1.2 și 1,9) definite de condiția:

sin ilim = nprobă/ncristal

Subliniem încă odată, că în momentul în care se produce reflexia totală radiația


pătrunde pe o adâncime egală cu /2 producând absorbția corespunzătoare; ținând seama
de lungimile de undă folosite în IR, ca și de repetarea reflexiei totale, drumul parcurs prin
material devine semnificativ și comparabil cu grosimea unui film.

- 206 -
Identificarea benzilor de absorbție caracteristice din spectrele IR dau dovezi directe
asupra naturii chimice (fiecare compus are o “amprentă digitală” specifică) a acestora.
Totuși, este necesară compararea cu spectrele standard, pentru a confirma primele
constatări; în acest sens se pot consulta, fie cataloage de spectre, sau se poate face
comparație cu biblioteca de spectre aflată în soft-ul aparatului.

8.5. Probleme

Problema 8.1.

Seismologii apreciază că din momentul declanșării unui cutremur în zona Vrancea


și până în momentul în care unda seismică ajunge în București există un interval de 25 – 30
secunde, fapt ce ar permite avertizarea. Care este distanța aproximativă între București și
centrul seismului ?

Problema 8.2.

Într-o furtună se observă la un moment dat un fulger; după 5 secunde, acesta este
acompaniat de tunetul însoțitor. Apreciați la ce distanță ne aflăm de locul în care s-a produs
fulgerul.

Problema 8.3.

În spectrul UV-Viz al unei substanțe aflate într-o soluție foarte diluată (solventul
fiind neabsorbant) s-a înregistrat un peak având o absorbție de 60% ; calculați extincția.

Problema 8.4.

O radiație infraroșie este caracterizată de numărul de undă 2000 cm-1 ; calculați


frecvența acestei radiații.

Problema 8.5.

Analiza spectrului IR al unei substanțe organice a arătat existența pregnantă a unui


peak la 1760 cm-1 ; ce se poate spune despre această substanță ?

- 207 -
9. Seturi de probleme propuse
TEST 1
1. Care dintre mărimile fizice de mai jos are caracter vectorial :

a). lucrul mecanic; b). masa; c). intensitatea curentului electric; d).accelerația;

2. Legea mișcării unui mobil este dată de relația x = 8+ 20t + 2t2, unde x este distanța
parcursă (m), iar t este timpul (s). Viteza mobilului la momentul de timp t = 1s este:

a). 24 ms-1; b). 28 ms-1; c). 20 ms-1; d). 30 ms-1;

3. Acționând cu o forță constantă F = 20 N asupra unui corp, acesta este ridicat


la înălțimea h = 10 m. Ce lucru mecanic s-a efectuat în acest caz ?

a). 100 J; b). 200 J; c). 150 J; d). 300 J;

4. Știind că simbolurile mărimilor fizice sunt cele folosite în manuale, unitatea de


măsură a mărimii este :

a). J/(kgK); b). N/m2; c). kg/m3; d). J/K;

5. Dacă temperatura unui gaz ideal crește cu 25% într-o transformare izocoră, atunci
presiunea gazului :

a). crește cu 20%; b). scade cu 20%; c). scade cu 25%; d). crește cu 25%;

6. Un gaz care participă la o transformare ciclică al cărei randament este


efectuează lucrul mecanic L = 400 J. În decursul acestui ciclu, căldura
cedată de gaz la sursa rece este:

a). 3000 J ; b). 4000 J; c). -3600 J; d). 5000J;

7. Unitatea de măsură pentru rezistența electrică este :

a)Ω; b). Ω m; c). V; d).A;

8. O particulă electrizată având masa m și sarcina q pătrunde cu viteza v într-un


câmp magnetic omogen cu inducția B, astfel încât . Perioada de rotație a
particulei este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

- 208 -
9. Dacă două generatoare electrice cu tensiunea electromotoare de 8 V și
rezistența interioară de 0,2 sunt legate în serie la bornele unui rezistor cu
rezistența de 7,6 prin fiecare generator electric trece curentul electric de
intensitate :

a). 1,5 A; b). 2 A; c). 1,8 A; d). 2 A;

10. O radiație monocromatică având frecvența ν se propagă în vid cu viteza c.


Unitatea de măsură în S. I. a mărimii exprimate prin relația / v este:

a). m/s; b). m-1; c). Hz; d). m;

TEST 2
1. Unitatea de măsură pentru lucrul mecanic exprimată în unități fundamentale ale
Sistemului Internațional (SI) este:

a). Kg.m.s-1; b). Kg.m2s-2; c). Kg2.m.s-2; d). Kg.m.s2;

2. În ecuația , termenul reprezintă :

a). o viteză; b). un timp; c). o forță; d). o accelerație;

3. Un corp este aruncat cu viteza v0 = 80 m/s vertical în sus. La ce înălțime energia lui
cinetică va fi egală cu cea potențială ?

a). 160 m; b). 80 m; c). 200 m; d). 320 m;

4. Un mol de vapori de apă în condiții normale de presiune și temperatură ( t0 = 00 C


și p = 1 atm) ocupă un volum egal cu :

a). 22,42 L; b). 22,;42 m3 c). 22,42 cm3; d).

5. Prin încălzirea unui gaz cu la presiune constantă, volumul său s-a mărit
de două ori. În ce interval de temperatură a avut loc încălzirea ?

a). T1=1K, T2=2K; b). T1=17K, T2=18K; c). T1=273K, T2=274K; d). T1=64K,
T2= 65K;

6. O mașină termică ideală funcționează după un ciclu Carnot între temperaturile


t1=2270 C și t2=270 producând în cursul unui ciclu un lucru mecanic L = 8 .
Căldura cedată sursei reci într-un ciclu este :

a). 3 J; b). 1,2 J; c). 1,8 J; d). 3,6 J;

- 209 -
7. Rezistența unui fir conductor omogen, a cărui arie a secțiunii sale este S, a cărui
rezistivitate este ρ și lungime l, este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

8. Forța Lorentz se exercită asupra unei particule cu sarcina electrică ce se deplasează


într-un câmp magnetic. Mărimea forței Lorentz nu depinde de:

a). viteza particulei; b). inducția câmpului magnetic; c). sarcina particulei; d).
masa particulei;

9. Intensitatea curentului electric ce trece printr-un conductor de cupru


( =1,7 lung de 120 m, cu secțiunea 6 mm2, dacă de-a lungul
conductorului se produce o cădere de tensiune de 17V, are valoarea:

17 mA; b). 12 A; c). 50A; d). 70 mA;

10. Două raze de lumină de aceeași frecvență provin de la două fante ale unui
dispozitiv Young. Razele străbat medii optice diferite și interferă într-un punct.
Considerând că m este număr întreg, în acest punct se produce un maxim de
interferență dacă:

a). diferența de drum geometric este mλ; b). diferența de drum optic este mλ;

c). diferența de drum geometric este (2m+1)λ/2; d). diferența de drum optic este
(2m+1)λ/2;

TEST 3
1. Impulsul unui corp este produsul dintre:

a). masa corpului și pătratul vitezei sale; b). masa și viteza sa;

c). masa și accelerația sa; d). forță și viteză;

2. Între forța de frecare la alunecare dintre un corp și suportul său și forța de


apăsare normală există relația:

a). ; b). ; c). d). ;

3. Un corp cu masa m = 200g cade în timpul t = 3 s de la înălțimea h = 1,8 m. Care


este forța de rezistență care acționează asupra corpului ?

a). 0,88N; b). 1,08N; c). 1,88N; d). 2,88N;

- 210 -
4. Relația ce exprimă definiția călduri specifice a unei substanțe este:

a) ; b). ; c). ; d). ;

5. Într-un ciclu Carnot fluidul de lucru primește căldura Qt = 400 kJ. Temperatura
sursei calde Ti=500 K, iar temperatura sursei reci este T2 = 300 K. Lucrul mecanic
efectuat într-un ciclu de către fluidul de lucru este :

a). L = 350 kJ; b). L = 160 kJ; c). L = 200 kJ; d). L = 250 kJ;

6. Să se calculeze cantitatea de căldură absorbită de o cantitate de apă cu masa m = 2


kg pentru a trece de la temperatura t1=200 C la t2=800 C. Se dă c = 4200 J/kg

a). 504 kJ ; b). 504 J; c). 120 J; d). 252kJ;

7. Expresia puterii electrice consumate de un receptor în curent continuu este :

a) ; b). ; c). P = U2R ; d). P = I2R;

8. Ce frecvență are mișcarea de rotație a unui electron într-un loc în care componenta
orizontală a câmpului magnetic terestru are valoarea B = 8 , iar e
=1,6 și

a). 3,2 ; b). 7,032 ; c). 8,12 ; d). 4,8 ;

9. La o sursă de curent continuu având t.e.m. E = 5V se leagă un rezistor având


rezistența electrică

R = 2Ω. Dacă intensitatea curentului din circuit este I = 2A, atunci rezistența
internă a sursei este:

a) r = 0,2 Ω; b). r = 0,25 Ω; c). r = 0,5 Ω; d). r = 0,15 Ω;

10. Care este viteza luminii cu lungimea de undă de 500 nm (în vid), într-o sticlă cu
indicele de refracție 1,5 pentru această lungime de undă și care este lungimea de
undă a acestor unde în sticlă ?

a) ; b). ;

c). ; d). ;

- 211 -
TEST 4

1. Produsul reprezintă :

a) Putere mecanică; b). impulsul forței; c). lucru mecanic; d). variația de
energie cinetică;

2. Știind că simbolurile mărimilor fizice și ale unităților de măsură sunt cele utilizate
în manualele de fizică, unitatea de măsură a produsului este :

a). W; b). N; c). J; d). V;

3. Un corp aflat pe un plan orizontal cu frecarea i se imprimă o viteză


inițială

. Cât este spațiul parcurs de corp până la oprire ?

a). 23,00 m; b). 2,30 m; c). 7,30 m; d). 32,65 m;

4. Unitatea de măsură a capacității calorice în Sistemul Internațional (SI) este :

a). J/kg K; b). J/kmol; c). J/mol K; d). J/K ;

5. 200 g de azot se încălzesc la presiune constantă de la temperatura de 200 C la 1000


C, căldura specifică a azotului la presiune constantă fiind cp=1040 J/kg K.
Cantitatea de căldură necesară pentru efectuarea acestui proces este:

a). 10 kJ ; b). 14 kJ; c). 16,64 kJ; d). 14,64 kJ;

6. Randamentul unui ciclu Carnot este 20%. Să se determine temperatura sursei reci
T2 , dacă diferența dintre temperaturile extreme este de 1000 C ?

a). 400 K; b). 350 K; c). 2730 C; d). 500 K;

7. Precizați care din mărimile fizice de mai jos se măsoară în amperi :

a). intensitatea curentului electric; b). tensiunea electrică;

c). inducția câmpului magnetic; d). sarcina electrică;

8. Unitatea de măsură a mărimii fizice egală cu fracția este :

a) V ; b). Wb; c). T; d). N;

- 212 -
9. O sursă furnizează un curent I1 = 1A pe un rezistor cu rezistența R1 = 1 și
un curent I2 = 0,5A pe un rezistor cu rezistența R2 = 2,5 . Care este rezistența
internă a sursei ?

a). 1 ; b). 1,5 ; c). 2 ; d). 2,5 ;

10. O undă electromagnetică având frecvența v = 3 MHz trece din vid într-un mediu
nemagnetic cu permitivitatea . Cu cât variază lungimea de undă a undei
? (viteza luminii în vid c = )

b) 30 m; b). ; c). ; d). 50 m;

TEST 5
1. Unitatea de măsură a lucrului mecanic, în funcție de unități ale mărimilor
fundamentale este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

2. Un corp aruncat vertical în jos, în câmp gravitațional uniform, cu viteza v0 , are


viteza v la distanța h față de punctual de lansare. Expresia matematică pentru
ecuația lui Galileo Galilei în acest caz este :

a). ; b). ; c). ; d).


;

3. Un corp de masa m = 1 kg cade, de la înălțimea h = 110 cm și comprimă un arc


având constanta

k = 2 N/cm. Care este valoarea s a comprimării ?

a). 12,42 cm; b). 12,34 cm; c). 38,54 cm; d). 11,00 cm;

4. Legătura dintre căldura molară ( C ) a unui gaz ideal și căldura specifică (c) a
acestuia este descrisă de relația ( μ - masa molară a gazului : v - numărul de moli, m
- masa gazului)

a). C = μc; b). C = vc; c). C = c/μ; d). C = mc;

5. La temperatura T0 viteza termică corespunzătoare hidrogenului


( este egală cu viteza termică corespunzătoare oxigenului
( aflat la o altă temperatură T. Raportul T / T0 are
valoarea:

- 213 -
a). 16; b). 8; c). 4; d). 2;

6. Un motor termic funcționează cu un gaz ideal conform unui ciclu în care T2 =


eT1 , unde

e = 2,718 este baza logaritmilor naturali. Care este randamentul ciclului ?

a). 17,28%; b). 41,79%; c) 13,33%; d). 12,14%;

7. Care dintre mărimile fizice de mai jos este mărime fizică fundamentală din SI ?

a) intensitatea curentului electric; b).tensiunea; c). inducția magnetică; d).


rezistența electrică;

8. Un electron se mișcă pe o traiectorie circulară de rază 1,2 cm perpendicular pe un


câmp magnetic uniform. Viteza electronului este de 106 m/s. Care este fluxul
magnetic total care străbate orbita ?

a). 2,14 ; b). 2,14 ; c). 3,14 Tm2; d).


2,14 ;

9. O sursă de curent continuu, având t.e.m. E = 20 V și rezistența internă r = 1 Ω,


este legată la un rezistor de rezistență R = 1 Ω. Energia consumată de sursă în
timp de 25 s este:

a) 2250 J; b). 1600 J; c). 2000 J; d).3000 J;

10. Lumina de o anumită frecvență are în apă lungimea de undă de 442 nm. Care este
lungimea ei de undă când trece prin sulfură de carbon (nsc = 1,6276) ?

a). 420 nm; b). 510 ; c). 362 nm; d). 15 mm;

TEST 6
1. Știind că simbolurile mărimilor fizice și ale unităților de măsură sunt cele utilizate
în manualele de fizică, unitatea de măsură a mărimii fizice egală cu este:

a). W ; b). ; c). ; d). ;

2. Un corp lansat pe verticală în sus se deplasează cu frecare în câmp gravitațional și


ajunge, la un moment dat, la înălțimea maximă. În acest moment accelerația sa este:

a). zero ; b). ; c). ; d). ;

- 214 -
3. Un mobil aflat în mișcare rectilinie uniformă își mărește viteza de la v1 = 6 m/s la v2
= 18 m/s în intervalul de timp t = 5 s. Distanța parcursă de mobil în acest interval
de timp este :

a). 40 m; b). 50 m; c). 55 m; d). 60 m;

4. O cantitate de substanță are masa m și masa molară . Numărul lui Avogadro se


consideră cunoscut NA. Masa unei molecule din această substanță se poate exprima
prin relația :

a). ; b). ; c). ; d). m/ ;

5. Într-un ciclu Carnot substanța de lucru primește căldura Q1=3000 kJ.


Temperaturile celor două surse sunt T1 = 600 K și T2 = 300 K. Care este lucrul
mecanic efectuat într-un ciclu de către substanța de lucru ?

a). 200 kJ; b). 300 kJ; c) 150 kJ; d).400kJ;

6. Care este valoarea căldurii specifice izocore a unui gaz (în J/kg K), cu = 1,40 și
densitatea în condiții normale ( = 101325 Pa, = 273 K), = 1,293 kg/m3 ?

a). 84,39; b). 717,62; c)537,73; d). 720,00;

7. Rezistivitatea electrică a unui fir metalic :

a). depinde direct proporțional de temperatura sa; b). depinde invers proporțional
de temperatura sa;

c). este independentă de temperatura sa; d). crește odată cu creșterea temperaturii
sale;

8. Mărimea fizică egală cu reprezintă :

a). intensitate a curentului electric; b). flux magnetic; c). rezistență electrică; d).
inducție magnetică;

9. Dacă tensiunea la capetele unui rezistor este de 4,5 V, iar rezistența electrică a
acestuia este

5 kΩ, intensitatea curentului electric care îl străbate are valoarea :

a) 22,5 mA; b). 22,5 A; c). 0,9 A; d). 0,9 mA;

10. O undă electromagnetică se propagă într-un material de ferită având și


. Să se determine lungimea de undă a unei unde având frecvența de 100
MHz.

- 215 -
a). 5 ; b). 3 cm; c). 400 nm; d). 1 ;

TEST 7
1. Un corp de masă m = 1,5 kg este aruncat de la sol pe vertical cu viteza inițială v0 =
20 ms-1 (accelerația gravitațională se consideră g = 10 ms-2). Energia potențială
în punctual de înălțime maximă are valoarea :
a). 550 J; b). 450 J; c). 330 J; d). 300 J;

2. Mișcarea unui corp este descrisă de ecuația s = a + bt2 unde a = 20 cm, iar b = 4
cm/s2. Să se afle spațiul parcurs și viteza corpului după timpul t = 2 s.

a). s = 0,36 m, v = 0,16 m/s; b). s = 6,00 m, v = 7,60 m/s;

c). s = 3,00 m, v = 1,60 m/s; d). s = 0,36 m, v = 0,16 m/s;

3. Pentru ca o bilă de masa m să execute o mișcare circulară de rotație în plan vertical,


este necesar ca firul ce o susține să reziste la o tensiune de rupere egală cu :

a). 1 mg; b). 2 mg; c). 6 mg; d). 4mg;

4. Unitatea de măsură a mărimii fizice este :

a). J; b). K; c). Pa; d). W;

5. Un lichid de densitate urcă într-un tub capilar la înălțimea h. Care este presiunea
în lichid imediat după menisc, dacă presiunea atmosferică este p0 ?

a). p = p0 - ; b). p = p0 ; c) p = ; d). p = 0;

6. Împărțim o cantitate de apă având temperatura t1= 600 C în două părți de mase m1
și m2, astfel încât căldura cedată de m1 când aceasta se transformă înghețată la t = 00
C, să fie suficientă pentru a transforma cealaltă parte de masa m2 în vapori cu tv =
1000 C. Cunoscând căldura latentă de topire a gheții , cea de
vaporizare a apei și căldura specifică a apei
, precizați care este raportul m1 / m2.

a). 1; b). 1/2; c) 0,13; d). 4,13;

7. Dacă tensiunea electrică și intensitatea curentului electric sunt măsurate în SI, iar
rezistența electrică în kΩ, legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

- 216 -
8. Un ion se deplasează cu viteza într-un câmp magnetic
uniform de inducție B = 0,4 T, viteza ionului fiind perpendiculară pe liniile
de câmp. Dacă raza traiectoriei descrisă de ion este r = 10,4 cm, sarcina specifică
a ionului are valoarea :

a). C/kg; b). C/kg; c). C/kg; d).


C/kg;

9. Rezistența unui fier de călcat este R = 22 Ω, aceasta fiind executată din crom-
nichel, care are rezistivitatea Ωm și lungimea l = 6,6 m. Aria
secțiunii firului are valoarea:

a) 0,45 mm2; b). 0,33 mm2; c). 0,32 mm2; d).0,28 mm2;

10. Diferența de drum și diferența de fază între două radiații monocromatice,


emise fiecare în parte de aceeași sursă, cu aceeași fază inițială, satisfac relația:

a) ; b). ; c). ; d). ;

TEST 8
1. Unitatea din SI pentru constanta elastică a unui resort, în funcție de unități ale
mărimilor fundamentale, este:

a). m2 kg/s2; b). m-1 kg/s-1; c). kg/s; d). kgs-2;

2. Forță F = 0,5 N acționează asupra unui corp cu masa m = 10 kg în decurs de t =


2 s. Dacă energia cinetică inițială a corpului este nulă, care va fi energia cinetică
finală a acestuia ?

a). 70,5 J; b). 1 J; c). 0,05 J; d). 1,5 J;

3. Un corp cade liber de la înălțimea h = 1960 m. Să se determine timpul în care sunt


parcurși ultimii 60 m. Se dă g =9,8 m/s2.

a). 0,31 s; b). 13 s; c). 31 s ; d). 15 s;

4. Numărul de molecule dintr-un mol de substanță este:

a). 6,023 ; b). 6,023 ; c). 6,023 ; d). 6,023 ;

5. Deschizând un vas, presiunea gazului scade cu f1= 10%. Cu cât la sută scade masa
gazului ?

- 217 -
a). 33,3 % ; b). 30 %; c). 20 %; d). 25 %;

6. Presiunea unui gaz crește de 4 ori prin încălzire izocoră. Care este raportul
vitezelor termice înainte și după încălzire ?

a). 1; b). 2; c) 1/2; d). 3/2;

7. O sursă t.e.m. E și rezistența internă r alimentează un rezistor de rezistență R.


Căderea de tensiunea pe rezistența internă a sursei este:

a) ; b). c). ; d). ;

8. Inducția unui câmp magnetic omogen este B = 0,5 T. Care este fluxul magnetic care
traversează o suprafață, având aria S = 24 cm2, dispusă la 300 față liniile de câmp ?

a). 2 ; b). 600 ; c). 500 ; d). 4 ;

9. Tensiunea electromotoare a unei surse este E = 6 V. Conectată la un rezistor


cu rezistența

R=8 , prin circuit trece un curent I = 3 A. Care va fi valoarea curentului prin


circuit , dacă scurtcircuităm sursa ?

a). 4 A; b). 6 A; c). 8 A; d). 5 A;

10. Imaginea unui obiect real aflat în fața unei lentile convergente este :

a). totdeauna reală; b). fie reală, fie virtuală;

c). totdeauna dreaptă; d). totdeauna mai mare ca obiectul;

TEST 9
1. Pentru un electron de masa m care se mișcă cu viteza v pe o orbită circulară de rază
r, mărimea mvr este foarte importantă. Unitatea sa de măsură este :

a). ms/kg; b). kg.m/s; c). kg.m2 / s2; d). kg.m2s;

2. Mișcarea unui corp este descrisă de ecuația x = 8 + 20t – 2 t2 , unde x este în metri
și t este în secunde. Viteza corpului la momentul t = 2,3 s este :

a). 10,7 m/s; b). 15 m/s; c). 8,8 m/s; d). 10,8 m/s;

3. O persoană parcurge prima jumătate din drumul său total cu viteza v1 = 6 km/h, iar
cealaltă jumătate cu viteza v2 = 4 km/h. Care este viteza medie a persoanei ?

- 218 -
a). 48 km/h; b). 9,6 km/h; c). 5 km/h; d). 4,8 km/h;

4. O cantitate de substanță are masa m și masa molară . Numărul lui Avogadro se


consideră cunoscut . Masa unei molecule din această substanță se poate
exprima prin relația:

a). m/ ; b). ; c). ; d). m/ ;

5. Un gaz se află în condiții normale de temperatură și presiune dacă:

a). t = 00 și p = 1 atm; b). t = 200 și p = 1 atm;

c). t = 273,150 și p = 105 Pa; d). t = 200 și p = 1,013 105 Pa;

6. Un gaz ideal monoatomic aflat la presiunea p=105 N/m2 are concentrația


moleculelor

n=1,5 molecule/m3 și viteza termică v=600 m/s. Masa molară a gazului este
aproximativ :

a). 33,46 g/mol; b). 28,4 g/mol; c). 32,8 g/mol; d). 34,7 g/mol;

7. Știind că notațiile sunt cele utilizate în manualele de fizică, precizați care din
expresiile de mai jos nu reprezintă o rezistență electrică:

a) ; b). ; c). ; d). ;

8. O particulă având sarcina C și masa m= kg


descrie un cerc de rază r = 2 cm într-un câmp magnetic uniform de inducție B =
27 mT. Viteza particulei este :

a). 101 km/s ; b). m/s ; c). m/s; d). 740 m/s ;

9. Un elev învață timp de 3 ore la lumina unui bec de 60 W. Care este prețul energiei
electrice consumate, dacă 1 kWh costă 1,3 lei ?

a) 3,90 lei; b). 2,40 lei; c). 1,80lei; d). 0,234 lei;

10. Viteza luminii cu lungimea de undă de 656 nm (în vid), în sticlă grea de flint
este de

. Care este indicele de refracție al acestei sticle ?

a). 1,875; b). 2,3; c). 1,51; d). 0,98;

- 219 -
TEST 10
1. Accelerația de 12960 km/h2 este:

a). 1 m/s; b). 1,5 m/s; c). 1,2 m/s2 ; d). 1,0 m/s2;

2. Ecuația vitezei unui corp este v = 12 - t unde v este măsurat în m/s, iar t în
secunde. Dacă inițial (t = 0) coordonata de poziție a corpului este x0 = 10m,
coordonata la momentul t = 8 s este :

a). 74 m; b). 16 m; c). 32 m; d). 124 m;

3. Sub acțiunea unei forțe F = 300 N, un corp cu masa m = 10 kg urcă pe un plan


înclinat cu accelerația

a = 10 m/s2. Componenta tangențială a greutății corpului în lungul planului este F1


= 50 N. Care este valoarea forței de frecare care se opune mișcării ?

a). 0 N; b). 50 N; c). 100 N; d). 150 N;

4. Legea descrie o transformare :

a). izotermă; b). izocoră; c). adiabatică; d). izobară;

5. Într-o destindere adiabatică a unui gaz ideal, energia internă a gazului :

a). crește; b). scade; c). nu se schimbă; d). crește apoi scade;

6. Se amestecă m1 = 5 kg apă la t1 = 50 C cu m2 = 10 kg gheață la temperatura t2


= -150 C. Care este starea finală a amestecului ? ( ,

a). 15 kg apă; b). 15 kg gheață; c). 12 kg gheață și 3 kg apă; d). 10,63 kg


gheață și 4,37 kg apă;

7. Ce reprezintă mărimea fizică egală cu ?

a). rezistență electrică; b). tensiune electrică; c). intensitatea curentului electric; d).
inducție magnetică;

8. Forța de interacțiune dintre două conductoare paralele, foarte lungi, parcurse de


curenți staționari este :

a). nulă pentru curenți în sens contrar; b). de atracție pentru curenți în sens
contrar;

- 220 -
c). de atracție pentru curenți în același sens; d). de respingere pentru curenți în
același sens;

9. Un conductor de cupru ( lung de 160 metri, cu secțiunea de


16 mm2 este conectat la tensiunea de 170 V. De-a lungul conductorului
producându-se o cădere de tensiune de 6 %, prin conductor trece un curent electric
de intensitate:

a) 35 A; b). 65 A; c). 60 A; d). 75 A;

10. Viteza luminii în substanță este mai mică decât în vid cu un factor egal cu indicele
de refracție al substanței. Dacă lumina portocalie de lungime de undă 600 nm
pătrunde într-o sticlă având indicele de refracție 1,5, să se determine lungimea de
undă.

a). 400 nm; b). 300 ; c). 10 ; d). 900 nm;

TEST 11
1. Accelerația de 12960 km/h2 este:

a). 1 m/s; b). 1,5 m/s; c). 1,2 m/s2 ; d). 1,0 m/s2;

2. Un corp execută o mișcare circular, uniformă, caracterizată de = const., care este


analizată dintr-un sistem de referință inerțial. Una dintre afirmațiile următoare este
falsă :

a). forța centrifugă este creată de corp și suportată de mediu;

b). corpul execută mișcarea circular, uniformă, sub acțiunea forței centripete;

c). corpul execută mișcarea circular, uniformă, sub acțiunea forței centrifuge;

d). forța centripetă este creată de mediu și suportată de corp;

3. Volumul părții aflate deasupra apei unui iceberg este V0 = 500 m3. Dacă
densitatea gheții este , iar cea a apei de mare este
, care este volumul V al icebergului ?

a). 5238,82 m3; b). 5138,82 m3; c). 4839,20 m3; d). 4681,80 m3;

4. Expresia ecuației de stare termică este :

a). p = NkT; b). p = ; c). p ; d). p = ;

- 221 -
5. Numărul de molecule din unitatea de volum a unui gaz necunoscut, în
condiții normale T0 = 273 K, p0 = 0,1 MPa este n0 = 2,7 1025/m3. Același gaz
la temperatura t = 910 C și presiunea p = 800 kPa are densitatea .
Care este masa unei molecule a acestui gaz ?

a). ; b). ; c). ; d).


;

6. Dacă un sistem termodinamic izolat adiabatic efectuează lucru mecanic, atunci


energia internă a acestuia:

a). crește; b). poată să scadă sau să crească; c). rămâne constantă; d).
scade;

7. O sursă cu t.e.m. E și rezistența internă r alimentează un rezistor de rezistență R.


Tensiunea la bornele sursei este:

a) ; b). c). ; d). ;

8. Care dintre următoarele afirmații referitoare la forța Lorentz este falsă :

a). sensul forței Lorentz depinde de semnul sarcinii electrice asupra căreia
acționează;

b). sensul forței Lorentz depinde de viteza sarcinii electrice;

c). forța Lorentz modifică energia cinetică a particulei;

d). forța Lorentz nu acționează asupra particulelor fără sarcină electrică;

9. Un bec și un reostat sunt legate în serie și formează un circuit electric consumând


împreună 200W. Tensiunea la bornele becului fiind 60 V și rezistența reostatului
20 , prin circuitul electric trece un curent electric de intensitate :

a) 12 A; b). 5 A; c). 1 A; d). 2 A;

10. Dacă lumina parcurge distanța d într-un mediu cu indicele de refracție n, drumul
optic corespunzător este:

a). nd; b). d/n; c). n/d; d). n2d;

TEST 12
1. Formula lui Galilei are forma:

- 222 -
a). ; b). ; c). ; d).
;

2. Pe o masa orizontală (cu frecare) un corp de masa m = 0,8 kg este tras uniform cu
ajutorul unui dinamometru care indică o forță F1 = 3 N. Când dinamometrul indică
forța F2 = 7 N, corpul se mișcă cu accelerația :

a). 5 m/s2; b). 6 m/s2; c). 4 m/s2; d). 10 m/s2;

3. Un corp este așezat pe un plan înclinat de un unghi . Dacă planul înclinat


este împins convenabil cu accelerația orizontală a = 15 m/s2, corpul începe să urce
pe plan în mișcare uniformă. Coeficientul de frecare între corp și plan este :

a). 0,1; b). 0,2; c). 0,4; d). 0,6;

4. Într-o incintă de volum V se află un gaz la presiunea p și temperatura T. Mărimea


fizică exprimată prin relația pV/RT reprezintă :

a). concentrația gazului; b). numărul de moli de gaz;

c). energia internă a gazului; d). numărul total al particulelor de gaz;

5. O cantitate constantă de gaz ideal este supusă unei transformări izoterme în care
presiunea se dublează. Volumul gazului în această situație :

a). scade la jumătate; b). nu se schimbă; c). se dublează; d). se


mărește de patru ori;

6. Un motor ideal, ce funcționează după un ciclu Carnot, absoarbe într-un


ciclu căldura

QI=2500 J de la sursa caldă. Temperatura sursei calde este t1 = 2270 C, iar


temperatura sursei reci t2 = 270 C. Căldura cedată sursei reci este :

a). 1500 J ; b). 1600 J; c). 1550 J; d). 1000J;

7. Intensitatea curentului electric de scurtcircuit, pentru o sursă cu tensiunea


electromotoare E și rezistența internă r, este :

a) E/r; b). E2 r; c). U/I; d).Er;

8. Un electron ( cu C/kg ) care se mișcă în vid, într-un câmp


magnetic de inducție

B T, este un arc de cerc cu raza r = 3 cm. În acest caz, viteza v a


electronului este :

- 223 -
a). ; b). ; c). ; d). ;

9. Dacă tensiunea la capetele unui rezistor este de 10V, iar rezistența electrică a
acestuia este 2kΩ, intensitatea curentului electric care îl străbate are valoare de:

a) 5 mA; b). 5 A; c). 5 A; d). 200 A;

10. O radiație monocromatică având frecvența ν se propagă în vid cu viteza c. Unitatea


de măsură în S. I. a mărimii exprimate prin relația c / ν este:

a). m/s; b). m-1; c). Hz; d). m;

TEST 13
1. Știind că simbolurile mărimilor fizice și ale unităților de măsură sunt cele utilizate
în manualele de fizică, unitatea de măsură a produsului este :

a). N; b). kg; c). J; d). W;

2. Un camion se deplasează uniform pe un drum orizontal. La momentul t1 viteza sa


este v1= 5 m/s, iar după intervalul de timp t = t2-t1 ea devine v2= 20 m/s. În
intervalul de timp t camionul efectuează un lucru mecanic L = 375 kJ. Care este
greutatea camionului ?

a). 2 ; b). 20 kN; c). 12 kJ; d). 8 t;

3. Pe o masa orizontală (cu frecare) un corp de masa m = 0,8 kg este tras uniform cu
ajutorul unui dinamometru care indică o forță F1 = 3 N. Când dinamometrul indică
forța F2 = 7 N, corpul se mișcă cu accelerația :

a). 5 m/s2; b). 6 m/s2; c). 4 m/s2; d). 10 m/s2;

4. Ținând cont că notațiile utilizate sunt cele din manual, expresia matematică a legii
Boyle-Mariotte este :

a) p = nkT ; b). p = ; c). pV = ct ; d). pV = ct ;

5. Densitatea unui gaz ideal cu masa molară aflat la presiunea p și temperatura T


este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

- 224 -
6. Cât este căldura specifică izocoră a unui gaz biatomic, în J/kg K, știind că viteza
termică a moleculelor sale este v = 600 m/s la temperatura t = 270 C ?

a). 103; b). 418; c) 2090; d). 8310;

7. Efectele curentului electric staționar sunt:

a). termic, dinamic și magnetic; b). termic, chimic și magnetic;

c). termic, magnetic și chimic; d). magnetic, radioactiv și chimic;

8. Ce frecvență are mișcarea de rotație a unui electron într-un loc în care componenta
orizontală a câmpului magnetic terestru are valoarea B = 8 , iar
e =1,6 și

a). 3,2 ; b). 7,032 ; c). 8,12 ; d). 4,8 ;

9. Intensitatea de scurtcircuit a unui generator este I0 = 10 A. Realizându-se un


circuit electric cu acest generator, intensitatea curentului în circuit este I = 2A.
Randamentul circuitului este:

a) 0,3; b). 0,65; c). 0,80; d). 0,70;

10. O radiație monocromatică având frecvența ν și lungimea de undă în vid se


propagă într-un mediu cu indicele de refracție n. Unitatea de măsură în S. I. a
mărimii exprimate prin relația / n este:

a). m/s; b). m-1; c). Hz; d). m;

TEST 14
1. Viteza unui mobil este dată de relația v = m + n t 2, unde m = 16 cm/s iar n =
0,8 cm/s2. Să se afle viteza și accelerația instantanee la momentul t = 5 s.

a). v = 1,00 m/s, a = 0,8 m/s2; b). v = 2,00 m/s, a = 1,0 m/s2;

c). v = 0,18 m/s, a = 0,08 m/s2; d). v = 8,00 m/s, a = 0,08 m/s2;

2. Un corp este aruncat vertical în sus și revine pe pământ după un timp t = 2s. Să se
afle înălțimea la care s-a ridicat corpul (g = 98 m/s2).

a). 19,6 m; b). 9,8 m; c). 39,2 m; d). 4,9 m;

- 225 -
3. Știind că simbolurile mărimilor fizice și ale unităților de măsură sunt cele utilizate
în manualele de fizică, precizați care din expresiile de mai jos are dimensiunea unei
puteri:

a). ; b). ; c). ; d). ;

4. În formula fundamental a t.c.m. p = (nm )/3, mărimea notată prin simbolul n


reprezintă :

a). numărul de molecule din unitatea de volum; b). numărul de moli;

c). numărul total de molecule; d). numărul lui Avogadro;

5. Unitatea de măsură a mărimii fizice este :

a). J; b). ; c).Pa; d). ;

6. Într-un balon cu volumul V = 1 l se află gaz. Scoțând o cantitate de gaz din balon,
presiunea acestuia a scăzut cu = 56 kPa, iar masa balonului și a gazului s-au
micșorat cu m = 2 g. Considerând că temperatura gazului nu s-a modificat,
precizați care este densitatea ) gazului la presiunea normală = 0,1
MPa și temperatura experienței :

a). ; b). ; c). ; d). ;

7. Unitatea de măsură a mărimii fizice egală cu este :

a) W ; b). J; c). T; d). Wb;

8. Un ion bivalent se mișcă cu viteza v = 160 km/s într-un câmp magnetic omogen de
inducție B = 0,01T. Masa ionului, dacă el descrie un cerc de rază R = 10 cm,
este egală cu ( ):

a) 10-27 kg ; b). 10-27 kg; c). 10-27 kg ; d). 10-27 kg;

9. Dacă două generatoare electrice cu tensiunea electromotoare de 8 V și


rezistența interioară de 0,2 sunt legate în serie la bornele unui rezistor cu
rezistența de 7,6 prin fiecare generator electric trece curentul electric de
intensitate :

a) 1,5 A; b). 2 A; c). 1,8 A; d). 2 A;

10. O radiație electromagnetică care se propagă în vid are amplitudinea


câmpului electric

- 226 -
E = 0,02 V/m. Cunoscând , și
, precizați care este densitatea de volum w a energiei
electromagnetice:

a) 8,84 ; b). 7,2 ; c). ; d). 9,3


;

TEST 15
1. Unitatea de măsură în SI pentru impuls este :

a). ; b). N ; c). ; d). W;

2. Ce putere are un alpinist de 75 kg care se ridică în trei minute la 18 m înălțime ?

a). 275 W; b). 375 W; c). 100 W ; d). 75 W;

3. Două bile M1 și M2, având masele m1= 3 kg respectiv m2= 2 kg, se deplasează
una spre cealaltă cu viteza v1= 2 m/s respectiv v2= 3 m/s. Ce cantitate de căldură se
degajă în urma ciocnirii lor plastice ?

a). 5 J ; b). 10 J ; c). 15 J ; d). 20 J;

4. Unitatea de măsură a produsului dintre presiune și arie este :

a). J; b). ; c).K; d). ;

5. Numărul lui Avogadro fiind NA= 6,024 23


molecule/mol și masa moleculară
a oxigenului într-o masă de 2 kg de oxigen găsindu-se un
număr de molecule egal cu:

a). 3,765 ; b). 3 ;

c). 3 ; d). 3,8 ;

6. Într-un vas se află un amestec format din 60 g de hidrogen, cu masa molară


și 120 g dioxid de carbon cu masa molară
. Masa unui mol al acestui amestec este :

a). ; b). ; c). ; d).


;

- 227 -
7. Efectele curentului electric staționar sunt:

a). termic, dinamic și magnetic; b). termic, chimic și magnetic;

c). termic, magnetic și chimic; d). magnetic, radioactiv și chimic;

8. O spiră aflată în scurtcircuit , având rezistența R = 0,1 , este parcursă de un


flux magnetic produs de un electromagnet. Sarcina electrică totală care parcurge
spira dacă se întrerupe alimentarea electromagnetului are valoarea de 10-3 C. Fluxul
magnetic produs de electromagnet este egal cu :

a). 5 ; b). 2 ; c). 5 Wb; d). Wb;

9. Un circuit conține un rezistor cu rezistența R = 100 . În circuit se introduce un


ampermetru cu rezistența internă R0 = care măsoară curentul I = 5 A. Ce
valoare avea curentul din circuit înainte de introducerea ampermetrului ?

a). 5,2 A; b). 5,5 A; c). 5,05 A; d). 5,15 A;

10. Constanta rețelei de difracție are în S.I. unitatea de măsură:

a). m; b). m-1; c). radian; d). adimensională;

TEST 16
1. Forța care acționează asupra unui punct material de masa m dintr-un pendul
matematic care face unghiul cu verticala pentru a-l readuce în poziția de echilibru
este ?

a). Fr = mg cos ; b). Fr = mg sin ; c). Fr = mg / cos ; d). Fr = mg;

2. Un corp de dimensiuni mici este aruncat de la nivelul solului pe verticală în sus.


Dacă el se află în aer timp de 4 s, aproximând g = 10 m/s2, înălțimea maximă atinsă
de corp este :

a). 20 m; b). 18 m; c). 24 m; d). 15 m;

3. O forță orizontală constantă de 45N acționează asupra unui corp aflat pe un plan
orizontal neted. Corpul pornește din repaus și parcurge 75 m în 5 s, după care forța
își încetează acțiunea. Să se determine spațiul parcurs de corp în următoarele 5 s.

a). 15 m; b). 5 m; c). 120 m; d). 150 m;

4. Mărimea fizică exprimată prin relația pV/RT reprezintă :

- 228 -
a). concentrația de molecule; b). numărul total de molecule;

c). energia internă a gazului; d). numărul de moli de gaz;

5. Pentru un mol de gaz ideal monoatomic energia internă va fi:

a). ; b). ; c). ; d). ;

6. Două baloane de volume și conțin același gaz la presiunile


și respectiv . Cele două baloane, aflate la aceeași
temperatură, sunt legate cu un tub de volum neglijabil prevăzut cu un robinet. Ce
presiune se va stabili în cele două baloane după deschiderea robinetului ?

a). ; b). ; c). ; d). ;

7. Precizați care din mărimile fizice de mai jos este mărime fizică fundamentală:

a). tensiunea electrică; b). inducția câmpului magnetic;

c). intensitatea curentului electric; d). sarcina electrică;

8. Inducția magnetică în centrul unei bobine având 50 spire și o lungime de 5 cm,


atunci când aceasta este parcursă de un curent electric cu intensitatea de 1,5 A și are
un miez de fier cu

, valoarea acesteia este:

a). 25 ; b). 0,12 ; c). 20 ; d). 30 ;

9. Care este rezistența echivalentă a unui montaj mixt format din m grupări serie de
câte n rezistoare identice, având fiecare rezistența electrică R, legate în paralel ?

a). mnR ; b). ; c). ; d). ;

10. O rază de lumină venind din aer cade sub unghi i = 30o pe suprafața unui mediu
transparent cu indicele de refracție n astfel încât raza refractată este perpendiculară
pe raza reflectată. Indicele de refracție n are valoarea:

a). 1,5; b). 1,33; c). /3; d). /2;

- 229 -
TEST 17
1. Un corp este așezat pe podeaua unui lift care urcă cu viteză constantă. Forța de
apăsare normal (FN) exercitată de corp pe podeaua liftului este :

a) ; b). și c). ; d). ;

2. Un biciclist se deplasează din punctul A în punctul B cu viteza v1= 12 km/h, iar la


întoarcere din punctul B în punctul A cu viteza v2 = 8 km/h. Care este viteza medie
de deplasare a biciclistului ?

a). 10,00 km/h; b). 9,00 km/h; c). 20 km/h; d). 9,6 km/h;

3. O bilă suspendată de un fir oscilează în planul vertical cu amplitudinea unghiulară


. Raportul dintre tensiunea maximă și minimă a firului în timpul
oscilațiilor este :

a). 1; b). 2; c). 3; d). 4;

4. Într-o incintă de volum V se află un gaz la presiunea p și temperatura T. Mărimea


fizică exprimată prin relația reprezintă :

a). concentrația gazului; b). numărul total al particulelor de gaz;

c). energia internă a gazului; d). numărul de moli de gaz;

5. Energia internă a unei cantități de gaz ideal este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

6. Într-un vas se află gaz la presiunea p = 0,15 MPa și temperatura t = 2730 C.


Cunoscând

R = 8310 J/Kmol și NA= /Kmol, să se precizeze numărul de molecule din


unitatea de volum a gazului:

a). ; b). ; c). ;


d). ;

7. Coeficientul termic al rezistivității electrice se măsoară în:

b) Ωm; b). V; c). Ω-1 m-1; d).grd -1;

- 230 -
8. O bobină cu n = 10 spire/cm are volumul interior V = 10 cm3 ocupat de un miez
magnetic având permeabilitatea relative . Cunoaștem
N/A și 2
. Inducția bobinei este :

a). 7,8 mH ; b). ; c). ; d). 15,2 mH ;

9. Două generatoare electrice cu tensiunea electromotoare de 7 V și rezistența


interioară de 0,2 sunt legate în serie la bornele unui rezistor cu rezistența de
6,6 Căldura disipată de rezistența de 6,6 n timp de un minut este :

a) 1584 J; b). 1600 J; c). 1580 J; d). 3000 J;

10. Dacă o lentilă are convergența C = 2,5 dioptrii, distanța sa focală este :

a). 2,5 m; b). 25 cm; c). 40 cm; d). 75 cm;

TEST 18
1. Un corp este aruncat pe verticală în lungul unui plan înclinat. Care este
condiția ca acesta să se întoarcă la baza planului înclinat ?

a). ; b). ; c). ; d). ;

2. Un disc omogen cu raza R = 1 m și masa m = 1 kg se rotește în jurul axei sale fixe


care trece prin centrul său cu viteza liniară v = 1m/s. Impulsul său total este :

a). 2 kg m/s; b). 1 kg m/s; c). 0 kg m/s; d). 10 kg m/s;

3. Un obiect cu masa m = 50 g este aruncat de la pământ vertical, în sus, cu viteza v0


= 20 m/s. Se neglijează efectele frecării. La jumătatea înălțimii maxime, energia sa
cinetică este:

a). 50 J; b). 20 J; c). 10 J; d). 5 J;

4. Știind că simbolurile mărimilor fizice sunt cele folosite în manuale, precizați care
din relațiile de mai jos reprezintă expresia matematică a legii Boyle-Mariotte :

a) p = nkT; b). pV = ct; c).pV = ct; d). p = (2/3) n ;

5. Numărul de molecule dintr-un mol de substanță este:

a). 6,023 ; b). 6,023 ; c). 6,023 ; d). 6,023 ;

6. Un gaz ideal suferă o transformare generală în care presiunea se dublează iar


densitatea se înjumătățește. Viteza termică a moleculelor se modifică astfel :

- 231 -
a). se înjumătățește; b). se dublează; c). crește de ; d). scade de
;

7. Dacă tensiunea și rezistența electrică sunt măsurate în SI, iar intensitatea în


miliamperi, legea lui Ohm pentru o porțiune de circuit este:

a). ; b). ; c). ; d). ;

8. Câmpul magnetic într-un ciclotron care accelerează protoni are inducția 1,5 Wb m-
2
. Raza maximă a ciclotronului este 0,35 m. Care este viteza maximă a protonului ?

a). 5 ; b). 200 ; c). ; d). ;

9. Un element cu tensiunea electromotoare E = 12 V și rezistența internă r = 1


debitează pe un rezistor cu rezistența R = 9 r.

Care este cantitatea de căldură degajată în circuitul exterior timp de 1 secundă ?

a). 18,28 J/s; b). 12 J/s; c).24,22 J/s; d). 12,96 J/s;

10. O rețea de difracție cu n = 400 trăsături/mm este iluminată normal cu o radiație


monocromatică cu lungimea de undă 500 nm. Ordinul maxim de difracție este
:

a). 2; b). 4; c). 5; d). 8;

TEST 19
1. Un mobil parcurge o treime din drumul său cu viteza v1 = 15 ms-1, iar restul
drumului cu viteza
v2 = 20 ms-1. Viteza medie a mobilului pe întregul parcurs a fost :

a). 15 ms-1; b). 18 ms-1; c). 25 ms-1; d). 60 kmh-1;

2. Randamentul unui plan înclinat cu unghiul α = 45o față de orizontală este η = 80%.
Coeficientul de frecare de alunecare pe planul înclinat respectiv are valoarea:

a). 0,2; b). 0,15; c). 0,25; d). 0,30;

3. O sferă de aluminiu ( ), cu pereții groși, cântărește m =


6,75 kg. Cavitatea din interior are volumul Vi = 5 l. Se introduce această
sferă la adâncimea h = 8 m în apă

- 232 -
( ) și se lasă liberă. În cât timp va urca sfera la suprafața apei,
neglijând frecările și greutatea aerului din interior ?

a). 3,82 s; b). 3,74 s; c). 3,79 s; d). 3,69 s;

4. Mărimea fizică descrisă de relația reprezintă :

a). capacitatea calorică; b). căldură specifică; c). energie internă;


d). căldură molară;

5. Se cunosc NA= 6,02 23


molecule/mol și . Un gaz cu
căldură specifică izobară și căldura specifică izocoră

are masa molară:

a). 4 ; b). 4,14 ;

c). 3,92 ; d). 4,2 ;

6. Care este relația dintre coeficienții de dilatare liniară , , a două bare de natură
diferite și lungimi diferite pentru ca la orice temperatură, diferența lungimilor
barelor să rămână constantă ?

a). ; b). ; c) ; d). ;

7. Căldura degajată într-un interval de timp t, de un rezistor având rezistența R,


parcurs de un curent electric având intensitatea I, conectat la o sursă (E,r) este:

a). ; b). ; c). ; d). ;

8. Cu ce viteză trebuie să se deplaseze un conductor liniar cu lungimea l = 10 cm


perpendicular pe liniile unui câmp de inducție magnetică B = 0,2 T, pentru ca
diferența de potențial între capetele lui să fie

U = 0,01 V ? Viteza conductorului face cu vectorul inducție magnetice unghiul α =


300.

a). 3 m/s; b). 2,5 m/s; c). 6 m/s; d). 1 m/s;

9. Puterea debitată de o sursă cu t.e.m. E = 100 V, pe doi rezistori având


rezistențele electrice

- 233 -
R1 = 80Ω, respective R2 = 80Ω, la care sursa este conectată succesiv, este
aceeași . Intensitatea curentului electric care parcurge sursa la scurtcircuitarea
acesteia este :

a) 1,5 A; b). 2,5 A; c). 10 A; d). 25 A;

10. O radiație monocromatică având lungimea de undă λ se propagă în vid cu viteza v.


Unitatea de măsură în S. I. a mărimii exprimate prin relația c / λ este:

a). m/s; b). m-1; c). Hz; d). m;

TEST 20
1. Un biciclist parcurge distanța d = 314 m pe o traiectorie având forma unui sfert de
cerc. Să se determine raza cercului.

a). 100 m; b). 314 m; c). 628 m; d). 200 m;

2. Un glonț pătrunde într-o scândură pe o distanță d având o viteză inițială v0 = 200


m/s. Să se calculeze viteza v cu care iese glonțul dintr-o scândură din același
material, care are grosimea pe jumătate:

a). 200 m/s; b). 150 m/s; c). 125,5 m/s; d). 141 m/s;

3. Un corp în cădere liberă întâmpină din partea aerului o forță de rezistență de 98,10
N. Care este masa corpului în situația în care corpul se mișcă uniform ?

a). 1 kg; b). 5 kg; c). 10 kg; d). 15 kg;

4. Produsul reprezintă :

a). lucrul mecanic efectuat de forța de presiune;

b). valoarea forței de presiune exercitată pe suprafața S;

c). valoarea energiei interne într-o transformare la presiunea constantă p;

d). variația de volum într-o transformare la presiunea constantă p;

5. Să se calculeze numărul de molecule dintr-un kilogram de apă dacă masa


moleculară relativă a apei este și numărul lui Avogadro este NA=
23
6,023 molecule/mol :

a). ; b). 3 ; c). 3 ; d). 3,346 ;

- 234 -
6. Într-o transformare a unei cantități de v moli de gaz ideal, în care presiunea crește
direct proporțional cu volumul de la temperatura T1 la temperatura T2, lucrul
mecanic efectuat de gaz este :

a). ; b). ; c). ; d).


;

7. Dacă tensiunea la capetele unui rezistor este de 10 V, iar rezistența electrică a


acestuia este de 2 kΩ, intensitatea curentului electric care îl străbate are valoarea :

a) 5 mA; b). 5 A; c). 5 A; d). 200A;

8. O bobină are 120 spire, lungimea 10 cm și este parcursă de un curent electric cu


intensitatea de 1 A. Știind că /m, inducția magnetică în centrul
bobinei este :

a) ; b). ; c). ; d). 4,8 T;

9. Prin conectarea unui rezistor având R = 1400 la o sursă de curent continuu,


intensitatea curentului devine de 29 ori mai mică decât intensitatea curentului de
scurtcircuit. Rezistența internă a sursei este :

a). 15 ; b). 20 ; c). 25 ; d). 50 ;

10. Dacă se spune despre o rază de lumină că a parcurs drumul optic δ într-un mediu
cu indicele de refracție n, înseamnă că distanța geometrică parcursă de rază a fost:

a). nδ; b). δ/n; c). n/δ; d). ;

TEST 21
1. Un resort a fost comprimat cu x = 4 cm sub acțiunea unei forțe F = 25 N. Calculați
energia potențială a resortului.

a). 10 J; b). 5 J; c). 1 J; d). 0,5 J;

2. Un corp cu masa m = 1 kg este ridicat pe verticală cu accelerația a = 0,19 m/s2


până la înălțimea h = 10 m. Să se determine lucrul mecanic efectuat (g = 9,81
m/s2).

a). 10 J; b). 150 J; c). 200 J; d). 100 J;

3. Două corpuri alăturate A și B, de mase m1 = 20 kg și respectiv m2= 5 kg, se află


inițial în repaus pe un plan orizontal. Corpul A este împins cu o forță orizontală F =

- 235 -
100 N, coeficientul de frecare dintre plan și corpuri este . Care este forța
rezultantă care acționează asupra corpului B ?

a). 15 N; b). 45 N; c). 100 N; d). 30 N;

4. Mărimea fizică descrisă de relația reprezintă :

a). căldură specifică; b). lucru mecanic; c). energie internă; d).
căldură molară;

5. Într-o destindere adiabatică a unui mol de gaz ideal având Cv=5/2 R, lucrul mecanic
efectuat este L=41,55 J (R=8310 J/kmol K) Temperatura gazului s-a modificat cu :

a). a crescut cu 2K; b). a scăzut cu 2K; c). a scăzut cu 10K; d). a crescut cu
10K;

6. Ce valoare are căldura specifică a unui gaz ideal, în J/kg K, știind că masa lui
molară este =30kg/Kmol și raportul = 1,40 (R=8310 J/Kmol K) ?

a). 838,72; b). 969,50; c) 329,43; d).


480,00;

7. Un corp punctiform, izolat, încărcat cu sarcina q = 3 C creează în jurul lui


un câmp electric. Care este diferența de potențial între punctele A și B
situate la distanțele r1 = 0,3 m, respectiv r2 = 0,9 m, de sarcina q ?
(1/4

a) 100V; b). 40kV; c). 60kV; d). 300V;

8. Alegeți afirmația adevărată :

a). câmpul magnetic al unui solenoid are liniile de câmp deschise;

b). inducția câmpului magnetic produs de un curent electric scade dacă intensitatea
curentului crește;

c). la distanța r de un conductor rectiliniu, infinit, parcurs de un curent de


intensitate I, inducția magnetică este ;

d). pe axa unui solenoid subțire inducția magnetică este ;

9. Pe soclul unui bec este inscripționat U = 120V, P =60W. Pentru alimentarea


acestuia la tensiunea

- 236 -
UI = 220V trebuie introdusă în circuit o rezistență adițională egală cu :

a) 100 ; b). 150 ; c). 200 ; d). 250 ;

10. Dacă este lungimea de undă a două unde luminoase monocromatice coerente și
k este un număr întreg, condiția ca ele să formeze un maxim de interferență este ca
diferența de drum dintre ele să fie egală cu :

a). k ; b). k ; c). 2k ; d). k ;

TEST 22

1. Impulsul unui corp este p = 10 N , iar energia cinetică Ec = 10 J. Să se afle masa


corpului.

a). 1 kg; b). 3 kg; c). 5 kg; d). 7 kg;

2. Accelerația gravitațională este g = 10 m/s2. Lucrul mecanic efectuat de o macara


care ridică un corp cu masa m = 300 kg la înălțimea h = 5 m, cu accelerația a = 2
m/s2, este:

a). 180 kJ; b). 1800 J; c). 16000 J; d). 18 kJ;

3. Un corp se mișcă uniform accelerat parcurgând în prima secundă 1m, iar în a doua
secundă 2 m. Care este accelerația corpului ?

a). 10 m/s2; b). 5 m/s2; c). 0,1 m/s2; d). 1 m/s2;

4. Căldura schimbată de o anumită cantitate de gaz ideal într-un proces izobar este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

5. Care este valoarea minimă pe care o poate atinge presiunea unui gaz ideal în
decursul procesului , unde și sunt constante pozitive, iar V
este volumul unui mol de gaz ?

a). ; b). ; c). ; d). ;

6. Într-un cilindru cu piston având masa m = 120 kg și aria suprafeței s = 50 cm2 se


află un gaz la temperatura T1 = 323 K care ocupă volumul V1= 190 cm3. Presiunea
atmosferică este = 0,1 MPa. Gazul este încălzit cu Care este
lucrul mecanic efectuat de gaz prin destindere ?

- 237 -
a). 10,00 J; b). 17,58 J; c). 32,21 J; d). 20,00 J;

7. Dacă se dublează tensiunea U aplicată la capetele unui conductor, viteza de


transport a electronilor:

a) . crește de 2 ori; b). crește de 4 ori; c).scade de 2 ori; d). scade de 2 ori;

8. Puterea debitată de o sursă cu t.e.m. E = 100 V, pe doi rezistori având


rezistențele electrice R1 = 80Ω, respectiv R2 = 80Ω, la care sursa este
conectată succesiv, este aceeași . Intensitatea curentului electric care parcurge
sursa la scurtcircuitarea acesteia este :

b) 1,5 A; b). 2,5 A; c). 10 A; d). 25 A;

9. Un generator electric produce printr-o rezistență de 7 o putere electrică


Rezistența interioară a generatorului dacă acesta produce aceeași putere printr-o
rezistență de 28 are valoarea :

a) 20 ; b). 14 ; c). 35 ; d). 40 ;

10. Care este lungimea de undă în metri a radiațiilor X moi de frecvență 2 ?

a). 200 nm; b). 30 ; c). 150 nm; d). 15 ;

TEST 23
1. Un corp de masă m = 1,5 kg este aruncat de la sol pe vertical cu viteza inițială v0 =
20 ms-1 (accelerația gravitațională se consideră g = 10 ms-2). Energia potențială în
punctual de înălțime maximă are valoarea :
a). 550 J; b). 450 J; c). 330 J; d). 300 J;

2. Un corp este lansat de jos în sus pe un plan înclinat de unghi 0


. Dacă timpul
de coborâre este de n = 4 ori mai mare decât cel de urcare, coeficientul de frecare
dintre corp și plan este :

a). ; b). ; c). ; d). ;

3. De tavanul unui lift care se ridică cu accelerația a = 5 m/s2 este fixat un


dinamometru D de care atârnă un scripete ideal ce se poate roti liber în jurul unui ax
orizontal. Peste scripete este trecut un fir, de capetele căruia sunt legate două
corpuri cu masele m1 = 200g și m2 = 300g.

Ce indică dinamometrul ?

- 238 -
a). 5 N; b). 1 N; c). 7,20 N; d). 3,60 N;

4. O cantitate de substanță are masa m și masa molară Numărul lui Avogadro se


consideră cunoscut NA. Masa unei molecule din această substanță se poate exprima
prin relația :

a) m/NA; b). ; c). ; d). ;

5. Formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare este:

a). ; b). ; c). ; d). p=NkT;

6. Un gaz se află în condiții normale de temperatură și presiune dacă:

a). t = 00 și p = 1 atm; b). t = 200 și p = 1 atm;

c). t = 273,150 și p = 105 Pa; d). t = 200 și p = 1,013 105 Pa;

7. Câți electroni trec într-un minut printr-un conductor străbătut de un curent I =


0,64 A? Sarcina electronului este e = 1,6 C.

a) 9,6 ; b). 8,3 ; c). 24 ; d). 4,8 ;

8. Un solenoid având lungimea l = 1 m și N = 100 spire este parcurs de un


curent cu intensitatea

I1 = 1A. O spiră circulară având raza R = 0,2 m este plasată coaxial cu solenoidul,
în mijlocul acesteia. Ce intensitate I2 trebuie să aibă curentul care străbate spira
circular, pentru ca în centrul acesteia, inducția câmpului magnetic să fie nulă ?

a). 200 A; b). 400 A; c). 120 A; d). 10 A;

9. Se leagă n rezistențe identice mai întâi în serie și apoi în paralel. Între rezistențele
echivalente Rs și Rp se poate scrie relația :

a) Rs/Rp<n2 ; b). Rs/Rp= n2; c). Rs/Rp<1/n2; d). Rs/Rp>1/n2;

10. Care este lungimea de undă în metri a luminii verzi de frecvență 5,6 ?

a). 200 nm; b). 30 ; c). 150 nm; d). 15 ;

TEST 24
1. Alegeți relația corectă reprezentând legea lui Hooke a deformărilor elastic (notații
uzuale)

- 239 -
a). ; b). ; c). ; d). E= ;

2. Un corp cade liber de la o înălțime h. După un interval de timp τ de la pornirea


primului corp, cade liber de la aceeași înălțime, un al doilea corp. Ce fel de mișcare
execută primul corp față de al doilea corp:

a). uniform accelerată cu a = g; b). uniform accelerată cu a = g/2;

c). uniform accelerată cu a = 2g; d). uniformă;

3. Două sfere, m1=1 kg și m2= 3 kg legate printr-o bară rigidă, cad liber. Neglijând
rezistența aerului, care este tensiunea în bară ?

a). 0 N; b). 2 N; c). 4 N; d). 10 N;

4. Concentrația moleculelor unui gaz este n, iar masa unei molecule m0. Gazul se află
într-un vas cu volumul V. Densitatea a gazului este :

a). p = ; b). p = ; c). p ; d). p = ;

5. Știind că notațiile sunt cele folosite în manual de fizică, selectați din expresiile de
mai jos formula fundamentală a teoriei cinetico-moleculare :

a) p = nkT; b). p ; c). p ; d). p = 2/3 ;

6. Care va fi temperatura maximă pe care o poate atinge un gaz ideal în procesul


, unde și sunt constant pozitive iar V este volumul unui mol de
gaz ?

a). ; b). ; c). ; d). ;

7. Unitatea de măsură a rezistivității electrice, exprimată în funcție de unități ale


mărimilor fundamentale din SI, este :

a) . m kgs-2 A-1; b). m3s-3 A-2; c). m2 kg s-2 A-1; d). m2 kg s-3 A-2;

8. Un electron se mișcă pe o traiectorie perpendicular pe un câmp magnetic uniform.


Dacă energia cinetică se dublează, frecvența de rotație crește de :

a). de 2 ori ; b). de 1/2 ori; c). de 4 ori; d). nu se modifică;

9. Într-un circuit cu rezistența R, o baterie are randamentul . În același


circuit, o altă baterie are randamentul . Randamentul celor două baterii
legate în serie, în circuitul cu rezistența R, va fi :

- 240 -
a) 0,2; b). 0,65; c). 0,80; d). 0,70;

10. O undă electromagnetică se propagă într-un material de ferită având și


. Să se determine viteza de propagare.

a). 3 ; b). 5 ; c). 200 ; d). 2,8 ;

TEST 25
1. Unitatea de măsură pentru lucrul mecanic exprimată în unități fundamentale ale
Sistemului Internațional (SI) este:

a). Kg.m.s-1; b). Kg.m2s-2; c). Kg2.m.s-2; d). Kg.m.s2;

2. Un automobil cu masa m = 1 t pornește din repaus și se mișcă uniform


accelerat parcurgând s = 20m în t = 2s. Puterea dezvoltată de motorul
automobilului este :

a) 100 W; b). 200 W; c). 300 W; d). 100kW;

3. Un corp este lansat în sus, de-a lungul unui plan înclinat, care formează unghiul
450 cu orizontala, revine înapoi la baza planului astfel încât timpul de coborâre
este de n = ori mai mare decât timpul de urcare. Coeficientul de frecare dintre
corp și plan este :

a). ; b). 1/ ; c). 0,2; d). 0,5;

4. Știind că T reprezintă temperatura absolută, iar k reprezintă constanta lui


Boltzmann, unitatea de măsură a mărimii fizice egală cu k T este:

a) W; b). Pa; c). J; d). K;

5. Mărind presiunea unui gaz ideal de opt ori și micșorându-i volumul de două ori,
viteza termică a moleculelor sale :

a). crește de două ori; b). crește de patru ori; c). crește de opt ori; d). scade
de două ori;

6. Un gaz ideal se supune legii , fiind o constantă pozitivă arbitrară. Dacă


temperatura gazului se schimbă în raportul T1/T2 = 2,25, în ce raport se va
modifica presiunea ?

a). ; b). 1; c). 1,5; d).0,5;

- 241 -
7. O sferă având masa m = 10 g și sarcina q = 4 C se află într-un câmp
electric uniform de intensitate E = 300 V/cm. Cu ce accelerație se va mișca sfera ?

a) 7 m/s; b). 12 m/s; c). 1,4 m/s; d). 2 mm/s;

8. Forța de interacțiune dintre două conductoare paralele, foarte lungi, parcurse de


curenți staționari este:

b) nulă pentru curenți în sens contrar;


c) de atracție pentru curenți în sens contrar;
d) de atracție pentru curenți în același sens;
e) de respingere pentru curenți în același sens;

9. Un generator electric care produce într-o rezistența de 16 aceeași putere


electrică ca într-o rezistența de 25 are rezistența interioară egală cu :

a) 16 ; b). 22 ; c). 10 ; d). 20 ;

10. Lungimea de undă a unei radiații luminoase :

a). depinde numai de sursa care o emite;

b). depinde numai de mediul în care se propagă ;

c). depinde atât de sursa care o emite cât și de mediul în care se propagă;

d). nu depinde nici de sursa care o emite nici de mediul în care se propagă;

- 242 -
Titlul programului:
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Titlul proiectului:
Calitate, inovare, comunicare - instrumente eficiente utilizate pentru creşterea accesului şi
promovabilităţii în învăţământul superior tehnic

Editorul materialului:
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Data publicării:
Mai 2015

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României