Termodinamica Tehnica

ILIE LAŢA
TERMODINAMICA TEHNICĂ
Procese de transfer de căldură şi masă
Motoare termice şi maşini generatoare
t
λ1 λ2 λ3
1 dx
t x = t1 − q& ⋅ ln
2 ⋅ π ⋅ λ1 d1
t1
1 dy
tx t y = t x − q& ⋅ ln
ty 2 ⋅ π ⋅ λ2 d x
q& q&
....................
t2
t1 − t 2 ⎡W ⎤
q& = n ⎢⎣ m 2 ⎥⎦
1 d i +1
∑ 2 ⋅π ⋅ λ ln
di
i =1 i
d1 r
dx
dy
d4
EDITURA UNIVERSITĂŢII “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

— 2004 —
ISBN: 973 - 651 - 788 - 8
ILIE LAŢA
TERMODINAMICA TEHNICĂ
Motoare termice şi maşini generatoare
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

— 2004 —
Copyright © 2003, Editura Universităţii “L. Blaga” din Sibiu
Toate drepturile asupra lucrării sunt rezervate autorului.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau
ilustraţiilor din această carte este posibilă numai cu acordul
prealabil scris al autorului.
Adresa: Editura Universităţii „L. Blaga” din Sibiu
B-dul Victoriei nr. 10
55.00-24 Sibiu, România
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. ing. Alexandru Soare Univ. „Petrol şi Gaze” Ploieşti
Prof. univ. dr. ing. Radu Reff Univ. „Lucian Blaga” din Sibiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ilie Laţa
Termodinamică Tehnică:
Motoare termice şi maşini generatoare/ Laţa Ilie-Sibiu
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu 2004
337 pagini 21 x 29
ISBN 973-651-788-8
CZ 621.1-01
PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă constituie partea a II-a a cursului de Termodinamică predat de autor

la Facultatea de Inginerie a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu şi răspunde unor
necesităţi semnalate în acest domeniu
Problemele expuse sunt tratate fenomenologic şi sistematizate în cuprinsul lucrării
astfel:
Procese de transfer de căldură şi masă care cuprind studiul fenomenelor de
propagare a căldurii şi masei, optimizarea unor structuri şi a unor aplicaţii privitoare la
schimbătoare, acumulatoare şi regeneratore de căldură.
Motoare termice şi maşini generatoare care cuprinde motoarele cu ardere internă cu
piston, turbinele cu abur şi gaze, compresoare şi ventilatoare, instalaţiile frigorifice şi
pompele de căldură.
Ultimele două capitole din lucrare tratează: energia nucleară (cap. 13) şi resurse
energetice regenerabile (cap. 14), prezentându-se necesitatea şi posibilităţile de
valorificare a acestor energii; solară, eoliană, a valurilor, geotermală şi biogazul ce
sunt chemate să ocupe un rol tot mai important în balanţa energetică mondială şi care
vor permite în viitor „ecodezvoltarea”
Subiectele abordate în lucrare sunt utile atât studenţilor cât şi specialiştilor care
lucrează la proiectarea, construirea şi exploatarea maşinilor şi instalţiilor termice
industriale şi reprezintă un minimum de cunoştinţe pe baza cărora se capătă
deprinderea studierii şi optimizării proceselor termice.
Ca toate ştiinţele tehnice, Termodinamica este o operă colectivă. Cele câteva
personalităţi citate în lucrare au fost minţi luminate care au sintetizat rezultatele
concrete ale activităţii numeroşilor anonimi de geniu cărora le datorăm recunoştinţă şi
le aducem omagiul nostru.
Realizările din domeniul transmiterii căldurii, motoarelor şi maşinilor termice, a
instalaţiilor termice le datorăm unui număr impresionant de fochişti, cazangii, motorişti,
compresorişti, frigotehnişti, chimişti, metalurgişti etc., proiectanţi şi laboranţi, muncitori,
tehnicieni şi ingineri care cu sacrificiu, uneori suprem, şi au adus contribuţia la
realizarea actualei civilizaţii tehnice.
Toţi aceştia au verificat ipoteze, au realizat lucrări ce au generat sinteze, ei fiind aceia
care au evidenţiat în măsură deplină valabilitatea postulatului că practica este statutul
ontic al omului. A uita doar o clipă aceste fapte înseamnă a comite un sacrilegiu de
neiertat.
AUTORUL
Mediaş 15 – V – 2003
CUPRINS
pagina
PREFAŢĂ ................................................................................................ 3
1. PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ ............................. 5

1.1. Noţiuni generale ..................................................................................................................................... 5
1.2. Moduri elementare de transfer de căldura şi masă ............................................................................... 6
1.3. Definiţii şi mărimi de baza în transferul de căldură ............................................................................... 7
1.3.1. Câmpul de temperatură ......................................................................................................................... 7
1.3.2. Suprafeţe Izoterme ............................................................................................................................... 8
1.3.3. Gradient de temperatură ........................................................................................................................ 8
1.3.4. Cantitatea de căldură ........................................................................................................................... 9
1.3.5. Fluxul termic ......................................................................................................................................... 9
1.3.6. Densitatea fluxului termic ..................................................................................................................... 9
Bibliografie ............................................................................................................................................. 10
2. PROPAGAREA CĂLDURII PRIN CONDUCŢIE:

CONDUCTIVITATEA TERMICĂ ............................................................... 11
2.1. Generalităţi ............................................................................................................................................ 11
2.2. Coeficientul de conductivitate termica (λ) la diferite materiale ............................................................... 12
2.2.1 Gazele .................................................................................................................................................... 12
2.2.2. Lichidele ................................................................................................................................................ 14
2.2.3. Solidele .................................................................................................................................................. 15
2.3. Ecuaţia diferenţiala a conductivităţii termice .......................................................................................... 22
2.3.1. Legea lui Fourier .................................................................................................................................... 22
2.3.2. Deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice ....................................................................... 22
2.3.3. Condiţii de unicitate ............................................................................................................................... 23
2.3.4. Metode de integrare a ecuaţiei conductivităţii termice ........................................................................... 25
2.4. Conductivitatea termică în regim staţionar prin corpuri fără izvoare interioare de căldură .................... 25
2.4.1. Generalităţi ............................................................................................................................................. 25
2.4.2. Propagarea căldurii prin pereţi plani, paraleli, infiniţi .............................................................................. 26
2.4.3. Propagarea căldurii prin pereţi cilindrici infiniţi ....................................................................................... 30
2.4.4. Propagarea căldurii prin pereţi sferici..................................................................................................... 32
2.5. Conductivitatea termica în regim staţionar prin corpuri cu izvoare interioare de căldură ....................... 32
2.5.1. Noţiuni generale ..................................................................................................................................... 32
2.5.2. Propagarea căldurii prin pereţii plani paraleli, infiniţi .............................................................................. 33
2.5.3. Propagarea căldurii prin pereţi cilindrici ................................................................................................. 36
2.5.4. Propagarea căldurii prin pereţi sferici..................................................................................................... 39
2.6. Conductivitate termica în regim staţionar prin suprafeţe extinse cu nervuri ........................................... 43
2.7. Conductivitatea termica în regim nestaţionar ......................................................................................... 45
—I—
2.7.1. Generalităţi............................................................................................................................................. 45
2.7.2. Încălzirea şi răcirea corpurilor cu temperatură uniformă scufundate în medii cu temperatură constantă ...... 46
2.7.3. Soluţionarea problemelor de conductivitate termică prin metoda similitudinii fizice .............................. 47
Bibliografie ............................................................................................................................................. 50
3. CONVECŢIA TERMICĂ ............................................................................ 51

3.1. Generalităţi ........................................................................................................................................... 51
3.2. Factorii care influenţează transferul de căldură prin convecţie .............................................................. 51
3.3. Clasificarea proceselor de convecţie termică ........................................................................................ 53
3.4. Legea lui Newton. Coeficientul de convecţie. ........................................................................................ 53
3.5. Strat limită hidrodinamic şi strat limită termic ......................................................................................... 54
3.6. Ecuaţiile convecţiei termice.................................................................................................................... 57
3.7. Criterii de similitudine în transferul convectiv al căldurii şi semnificaţia lor fizică ................................. 59
3.7.1. Criteriul Nusselt ..................................................................................................................................... 59
3.7.2. Criteriul Euler ......................................................................................................................................... 61
3.7.3. Criteriul Reynolds .................................................................................................................................. 61
3.7.4. Criteriul lui Grashof ................................................................................................................................ 62
3.7.5. Criteriul lui Peclet ................................................................................................................................... 62
3.7.6. Criteriul Prandtl ...................................................................................................................................... 62
3.7.7. Criteriul Stanton (St) .............................................................................................................................. 63
3.7.8. Criteriul Biot (Bi)..................................................................................................................................... 63
3.7.9. Criteriul Fourier ...................................................................................................................................... 64
3.8. Metode pentru determinarea coeficientului de convecţie ....................................................................... 64
3.9. Convecţia liberă ..................................................................................................................................... 65
3.9.1. Convecţia liberă în spaţii mari (deschise).............................................................................................. 65
3.9.2. Convecţia liberă în spaţii mici (închise) ................................................................................................. 66
3.10. Convecţia forţată fără schimbare de fază .............................................................................................. 67
3.10.1. Convecţia forţată în spaţii deschise în regim de curgere laminar.......................................................... 67
3.10.2. Convecţia forţată în spaţii deschise în regim de curgere turbulentă ..................................................... 69
3.10.3. Convecţia forţată în spaţii închise (limitate) .......................................................................................... 73
3.11. Convecţia termică la schimbarea stării de agregare .............................................................................. 76
3.11.1. Clasificarea procesului de fierbere ........................................................................................................ 76
3.11.2. Clasificarea regimurilor de transfer de căldură la fierbere..................................................................... 77
3.11.3. Fierberea în volum mare de lichid ......................................................................................................... 79
3.11.4. Fierberea la curgerea bifazică forţată a lichidului .................................................................................. 83
3.11.5. Transferul de căldură la condensare ..................................................................................................... 90
Bibliografie ............................................................................................................................................. 99
4. RADIAŢIA TERMICĂ ................................................................................ 101

4.1.1. Generalităţi ........................................................................................................................................... 101
4.1.2. Teoria lui Niels Bohr ............................................................................................................................. 101
4.1.3. Emisia stimulată ..................................................................................................................................... 103
4.1.4. Mărimi caracteristice radiaţiei ................................................................................................................ 104
4.1.5. Legi de propagare. Definiţii .................................................................................................................... 104
4.2. Legiel Radiaţiei ...................................................................................................................................... 105
4.2.1. Legea lui Plnack..................................................................................................................................... 105
4.2.2. Legile Stefan Boltzmann şi Wien ........................................................................................................... 106
4.2.3. Legile lui Kichhoff ................................................................................................................................... 109
— II —
4.2.4. Legile lui Lambert................................................................................................................................... 110
4.3. Proprietăţile radiante ale materialelor .................................................................................................... 112
4.3.1. Solidele .................................................................................................................................................. 112
4.3.2. Lichidele ................................................................................................................................................ 113
4.3.3. Radiaţia termică a gazelor ..................................................................................................................... 114
4.3.4. Radiaţia termică a flăcărilor luminoase ................................................................................................. 117
4.3.5. Radiaţia solară ...................................................................................................................................... 118
4.4. Schimbul de căldură prin radiaţii ............................................................................................................ 121
4.4.1. Schimbul de căldură prin radiaţie între corpurile solide separate prin medii transparente .................... 121
4.4.2. Schimbul de căldură prin radiaţie între două corpuri oarecare .............................................................. 123
4.4.3. Schimbul de căldură prin radiaţie în prezenţa ecranelor ....................................................................... 125
Bibliografie ............................................................................................................................................. 126
5. TRANSFERUL GLOBAL DE CĂLDURĂ ..................................................................... 127

5.1. Coeficientul global de schimb de căldură............................................................................................... 127
5.2. Transferul de căldură prin pereţi plani.................................................................................................... 128
5.3. Transferul de căldură prin pereţi cilindrici .............................................................................................. 129
5.4. Transferul de căldură prin pereţi sferici .................................................................................................. 129
5.5. Intensificarea proceselor de transfer de căldură .................................................................................... 130
Bibliografie ............................................................................................................................................. 132
6. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ ..................................................................................... 133

6.1 Definiţii, noţiuni de bază, agenţi termici.................................................................................................. 133
6.1.1. Domeniile de utilizare ............................................................................................................................ 134
6.1.2. Clasificarea schimbătoarelor de căldură ................................................................................................ 134
6.1.3. Criterii de alegere ................................................................................................................................... 135
6.1.4. Consideraţii generale de proiectare ....................................................................................................... 136
6.1.5 Alegerea fluidului principal de lucru din manta ....................................................................................... 137
6.2. Calculul schimbătoarelor de căldură ...................................................................................................... 138
6.2.1. Ecuaţiile de bază ale schimbătoarelor de căldură prin suprafaţă........................................................... 138
6.2.2. Variaţia temperaturii fluidelor în schimbătoarele de căldură .................................................................. 139
6.2.3. Diferenţa medie de temperatură ............................................................................................................ 140
6.3. Schimbătoare de căldură de suprafaţă cu schimbarea stării de agregare a agenţilor termici................ 144
6.4. Radiatorul maşinilor termice................................................................................................................... 146
6.5. Acumulatoare de căldură ....................................................................................................................... 147
6.6. Schimbătoare de căldură regeneratoare................................................................................................ 150
6.6.1. Generalităţi ............................................................................................................................................. 150
6.6.2. Calculul regeneratoarelor de căldură ..................................................................................................... 152
6.7. Indicii de calitate ai schimbătoarelor de căldură .................................................................................... 154
Bibliografie ............................................................................................................................................. 157
7. TRANSFERUL DE MASĂ...................................................................................................... 159

7.1. Generalităţi ............................................................................................................................................. 159
7.2. Mărimi fundamentale şi legi de bază în transferul de masă ................................................................... 159
7.3. Ecuaţiile diferenţiale ale transferului de masă........................................................................................ 162
7.4. Transferul de masă convectiv ................................................................................................................ 164
— III —
7.5. Transferul de masă interfazic................................................................................................................. 165
7.6. Ecuaţia lui Merkel................................................................................................................................... 167
Bibliografie ............................................................................................................................................. 168
8. MOTOARE CU ARDERE INTRNĂ CU PISTON...................................................... 169

8.1. Clasificarea motoarelor cu piston........................................................................................................... 169
8.2. Descrierea constructivă şi funcţională a motoarelor cu ardere internă cu piston ................................... 170
8.3. Cicluri teoretice de funcţionare a motoarelor cu ardere internă cu piston .............................................. 171
8.3.1. Ciclul teoretic al motoarelor cu ardere la volum constant (MAS) ........................................................... 171
8.3.2. Ciclul teoretic al motorului cu ardere la presiune constantă (MAC) ....................................................... 174
8.3.3. Ciclul teoretic al motorului cu ardere mixtă ............................................................................................ 175
8.4. Motoare în doi timpi ............................................................................................................................... 177
8.5. Ciclurile reale ale motoarelor cu ardere internă ..................................................................................... 178
8.5.1. Aprinderea şi arderea combustibililor..................................................................................................... 178
8.5.2. Ciclul real al motorului în patru timpi ...................................................................................................... 181
8.5.3. Ciclul real al motorului în doi timpi ......................................................................................................... 182
8.5.4. Ciclul real al motorului cu supraalimentare ............................................................................................ 182
8.6. Mărirea puterii unui motor existent......................................................................................................... 185
8.7. Mărimile indicate şi efective ale motoarelor cu ardere internă cu piston ............................................... 186
Bibliografie ............................................................................................................................................. 187
9. COMPRESOARE ŞI VENTILATOARE ......................................................................... 189

9.1. Compresoare volumice .......................................................................................................................... 191
9.1.1. Compresoare monoetajate cu piston ..................................................................................................... 191
9.1.2. Compresoare polietajate cu piston ........................................................................................................ 199
9.2. Compresoare volumice rotative ............................................................................................................. 201
9.2.1. Compresoare volumice rotative cu lamele culisante .............................................................................. 201
9.2.2. Compresoare rotative cu rotoare profilate ............................................................................................. 203
9.3. Compresoare dinamice .......................................................................................................................... 204
9.3.1. Compresoare centrifugale...................................................................................................................... 205
9.3.2. Compresoare axiale ............................................................................................................................... 208
9.4. Ventilatoare ............................................................................................................................................ 210
9.4.1. Ventilatoare centrifugale ........................................................................................................................ 210
9.4.2. Ventilatoare axiale ................................................................................................................................. 212
Bibliografie ............................................................................................................................................. 213
10. INSTALAŢII DE TURBINE CU ABUR (I.T.A.) ŞI TURBINE CU GAZE

(I.T.G) ................................................................................................................................................ 215
10.1. Generalităţi............................................................................................................................................. 215
10.1.1. Descriere şi mod de funcţionare ............................................................................................................ 215
10.1.2. Clasificarea turbinelor cu abur ............................................................................................................... 216
10.1.3. Condiţii tehnice ale turbinelor cu aburi ................................................................................................... 220
10.1.4. Ciclul Clausius-Rankine al instalaţiilor de forţă cu turbine cu abur (ITA) ............................................... 221
10.1.5. Procesul termogazodinamic din treapta turbinei cu abur ....................................................................... 225
10.1.6. Metode de mărirea a randamentului ciclului Clausius-Rankine a ITA ................................................... 228
10.2. Instalaţii de turbine cu gaze (ITG) .......................................................................................................... 230
10.2.1. Principiul de funcţionare, clasificare şi domenii de utilizare ................................................................... 230
— IV —
10.2.2. Ciclul teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă ........................................................................... 234
10.2.3. Ciclul teoretic al ITG cu comprimare şi destindere în trepte .................................................................. 236
10.2.4. Ciclul teoretic al ITG cu regenerarea căldurii ......................................................................................... 238
10.2.5. Ciclul real al ITG cu ardere la presiune constantă ................................................................................ 240
10.3. Cicluri combinate gaze-abur .................................................................................................................. 242
Bibliografie ............................................................................................................................................. 244
11. INSTALAŢII FRIGORIFICE, POMPE DE CĂLDURĂ, CRIOGENIE............. 245

11.1. Generalităţi ............................................................................................................................................. 245
11.2. Agenţi frigorifici ...................................................................................................................................... 246
11.3. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori (IFV) într-o treaptă ........................................... 248
11.3.1. Ciclul ideal al instalaţiilor frigorifice şi pompelor de căldură ................................................................... 248
11.3.2. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori (I.F.V.) într-o treaptă ........................................ 249
11.3.3. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în cascadă ....................................................... 252
11.3.4. Metode de îmbunătăţire a economicităţii I.F.V. ...................................................................................... 252
11.4. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în două trepte .................................................. 253
11.4.1. Necesitatea comprimării în trepte .......................................................................................................... 253
11.4.2. Schema şi ciclul teoretic al IFV în două trepte cu răcire intermediară incompletă ................................. 253
11.4.3. Schema şi ciclul teoretic al IFV în două trepte cu răcire intermediară completă .................................... 255
11.5. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în cascadă ....................................................... 255
11.6. Instalaţii frigorifice cu gaze (I.F.G.) ........................................................................................................ 256
11.6.1. Studiul teoretic al I.F.G. fără regenerare ................................................................................................ 256
11.6.2. Studiul ciclului teoretic al I.F.G. cu regenerare şi funcţionare în regim staţionar ................................... 257
11.7. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiilor cu absorbţie şi ejecţie ............................................................... 259
11.7.1. Instalaţia frigorifică cu absorbţie (I.F.A.)................................................................................................. 259
11.7.2. Instalaţia frigorifică cu ejecţie ................................................................................................................. 263
11.8. Pompe de căldură .................................................................................................................................. 266
11.8.1. Rolul pompelor de căldură şi clasificarea lor .......................................................................................... 266
11.8.2. Ciclul ideal al pompelor de căldură ........................................................................................................ 267
11.8.3. Schema şi ciclul de funcţionare al pompei termice cu comprimare mecanică de vapori ....................... 268
11.9. Scheme şi procedee de lichefiere a gazelor .......................................................................................... 271
11.9.1. Generalităţi ............................................................................................................................................. 271
11.9.2. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiei de lichefiere utilizând procedeul Linde ........................................ 271
11.9.3. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiei de lichefiere utilizând procedeul Claude ..................................... 273
11.10. Procedee speciale de obţinere a temperaturilor scăzute (a frigului) ...................................................... 274
11.10.1 Instalaţii frigorifice cu gaze, cu regenerare internă, cu funcţionare nestaţionară ................................... 274
11.10.2 Generator turbionar ................................................................................................................................ 275
11.10.3 Efectul termoelectric............................................................................................................................... 276
11.10.4 Efectul termomagnetic ........................................................................................................................... 277
11.10.5 Efectul magnetocaloric ........................................................................................................................... 278
Bibliografie ............................................................................................................................................. 278
12. INSTALAŢII DE VENTILARE, CLIMATIZARE ŞI USCARE............................. 279

12.1. Instalaţii de ventilare .............................................................................................................................. 279
12.1.1. Clasificarea sistemelor de ventilare ....................................................................................................... 279
12.1.2. Ventilarea naturală ................................................................................................................................. 279
12.1.3. Ventilaţie mecanică ................................................................................................................................ 281
12.2. Instalaţii de climatizare ........................................................................................................................... 283
12.2.1. Domenii de utilizare, schema instalaţiei de climatizare .......................................................................... 283
—V—
12.2.2. Proiectarea instalaţiei de climatizare a aerului....................................................................................... 284
12.3. Instalaţii de uscare ................................................................................................................................. 288
12.3.1. Principiul de funcţionare al instalaţiilor de uscare .................................................................................. 288
12.3.2. Bilanţul masic al instalaţiilor de uscare prin convecţie ........................................................................... 289
12.3.3. Bilanţul termic al instalaţiilor de uscare prin convecţie ........................................................................... 290
Bibliografie ............................................................................................................................................. 292
13. ENERGIA NUCLEARĂ ........................................................................................................... 293

13.1. Noţiuni de fizica reacţiilor nucleare ........................................................................................................ 293
13.2. Reactoare nucleare................................................................................................................................ 295
13.3. Centrale nuclearo-electrice (CNE) ......................................................................................................... 296
13.4. Clasificarea centralelor nuclearo-electrice (CNE) .................................................................................. 297
13.5. Indicii specifici ai centralelor nuclearo-electrice ..................................................................................... 300
13.6. Securitatea centralelor nuclearoelectrice ............................................................................................... 300
13.7. Ciclul combustibilului nuclear ................................................................................................................. 306
13.8. Tratarea deşeurilor radioactive .............................................................................................................. 307
Bibliografie ............................................................................................................................................. 309
14. RESURSE ENERGETICE REGENERABILE ŞI ALTERNATIVE .................. 309

14.1. Energia solară ........................................................................................................................................ 309
14.1.1. Generalităţi............................................................................................................................................. 309
14.1.2. Potenţialul energiei solare (radiaţia solară)............................................................................................ 309
14.1.3. Conversia energiei solare în energie electrică sau energie chimică ...................................................... 314
14.1.4. Captatoare solare fără concentrarea radiaţiei solare ............................................................................. 315
14.1.5. Captatoare solare cu concentrarea radiaţiei solare ............................................................................... 317
14.2. Energia eoliană ...................................................................................................................................... 319
14.2.1. Energia cinetică a vântului ..................................................................................................................... 319
14.2.2. Turbine eoliene ...................................................................................................................................... 319
14.2.3. Instalaţii eoliene şi evoluţia lor ............................................................................................................... 321
14.3. Energia oceanelor .................................................................................................................................. 326
14.3.1. Apele de suprafaţă a oceanelor un uriaş rezervor termic ...................................................................... 326
14.3.2. Energia valurilor ..................................................................................................................................... 328
14.4. Energia geotermică ................................................................................................................................ 330
14.5. Biogazul ................................................................................................................................................. 335
Bibliografie ............................................................................................................................................. 337
— * * * —
— VI —
1. PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ
1.1. Noţiuni generale

Transferul de căldură şi masă este un proces spontan ireversibil de schimb energetic şi/sau de masă între două
corpuri, două regiuni ale aceluiaşi corp, sau două fluide, ca rezultat al unor diferenţe de temperatură şi/sau
concentraţii dintre acestea.
Procesele de transfer de căldură şi masă respectă integral principiile termodinamicii, după cum urmează:
o Principiul conservării energiei (principiul I al termodinamicii) este respectat prin faptul că bilanţul energetic
total este şi acum nul, deci energia termică cedată de sistemele mai calde (cu temperaturi mai ridicate) este
egală cu suma energiilor primite de celelalte sisteme (ce au temperaturi mai coborâte) şi de mediul ambiant.
o Al doilea principiu al termodinamicii se respectă acum tocmai sub formularea dată de Clausius acestui
principiu, atunci când a indicat sensul spontan de trecere (transfer) a căldurii: “Căldura trece spontan numai
de la corpul mai cald spre cel mai rece”.
Timpul joacă acum un rol important, atât la determinarea cantităţii de energie schimbată între sisteme, cât şi în
stabilirea unor coeficienţi de transfer a căldurii care depind mult de viteză, cum sunt cei de la convecţie.
O caracteristică generală a tuturor proceselor de transfer de căldură şi dQ
masă constă în faptul că, pentru a trece căldura de la un sistem la altul d(EA) d(AA)
într-o durată de timp, este necesară existenţa unei diferenţe finite de
temperatură si/sau de concentraţie. De aceea, entropia sistemului
complex, compus din sistemul care cedează şi din cel care primeşte
A anergia
căldură, creşte, deci o parte din energie se transformă în anergie, aşa cum
este prezentat în fig. 1.1, iar altă parte rămâne sub formă de exergie.
Limita
Se consideră două sisteme A şi B, separate între ele printr-un perete sistemelor dEP)
diaterman. De la sistemul A, cu temperatura TA > TB , pleacă energia δ QA
spre sistemul B, astfel că: B
δ QA = -δ QB = -δ Q (1.1)
d(EB) d(AB)
Concomitent cu energia δ QA, părăseşte sistemul A şi exergia
⎛ T ⎞ ⎛ T ⎞ Fig. 1.1.
d (E A ) = ⎜⎜1 − a ⎟⎟ ∂Q A = −⎜⎜1 − a ⎟⎟ ∂Q (1.2)
⎝ TA ⎠ ⎝ TA ⎠
unde Ta este temperatura mediului ambiant. Sistemul B primeşte tot energia dQ, însă numai exergia.
⎛ T ⎞
d (E B ) = ⎜⎜1 − a ⎟⎟ ∂Q (1.3)
⎝ TB ⎠
Deoarece d (EB) < ⎢d (EA) ⎢, pierderea de exergie realizată în timpul transferului de căldură este
⎛T T ⎞
d (E p ) = d (E A ) − d (E B ) = ⎜⎜ a − a ⎟⎟ ∂Q (1.4)
⎝ TB T A ⎠
T − TB
sau: ( )
d E p = Ta A ∂Q (1.4)
T A ⋅ TB
Pierderea de exergie realizată (pierderi de energie disponibilă) în procesele de transfer de căldură au loc pe
fondul creşterii entropiei:
δQ δ QA δ QB
(Δ S )irev = > > = (Δ S )rev (1.5)
Te TA TB
—5—
În concluzie, se poate considera că ireversibilitatea transferului de căldură determină apariţia unei cantităţi de
căldură δ Qirev., numită căldură necompensată, care determină o variaţie (o creştere) mai mare a entropiei decât în
cazul desfăşurării reversibile a procesului.
(Δ S )irev = δ QA + δ Qirev >

δ QA
= (Δ S )rev (1.6)
TA TA
Ca urmare, variaţia entropiei poate fi considerată ca având două componente:
• δ S = δ Q A , ce determinată de schimbul de căldură efectuat de corpul A şi corpul B şi
QA
TA
•
δ Qirev
δ S irev = > 0 , determinată de apariţia căldurii necompensate şi care întotdeauna este
TA
pozitivă : (ΔS )irev = ΔSQ + δ S irev (1.7)
Rezultă că în procesul de transfer de căldură ireversibil finit de la A → B, variaţia entropiei SB - SA este mai mare
B
δQ
decât mărimea ∫
A
T
(integrala lui Clausius).
Este cunoscut că variaţia entropiei este un criteriu general de apreciere a ireversibilităţii unui proces. Cu cât
diferenţa dintre variaţia entropiei SB-SA şi valoarea integralei lui Clausius este mai mare, cu atât procesul real se
depărtează mai mult de cel ideal, reversibil, deci gradul lui de interschimbabilitate este mai ridicat.
Transferul de căldură a pătruns, practic în toate domeniile tehnicii actuale, iar importanţa acestuia este în continuă
creştere. Legile şi aplicaţiile transferului de căldură se regăsesc la proiectarea, execuţia şi exploatarea unei game
extrem de variate de aparate şi instalaţii industriale (focare, generatoare de abur clasice sau nucleare,
schimbătoare de căldură regeneratoare sau recuperatoare, de suprafaţă sau amestec, reactoare nucleare etc).
Obiectivele principale ale studiului transferului de căldură sunt :
• determinarea sau asigurarea cantităţii maxime de energie termică ce poate fi schimbată în unitatea de
timp şi prin unitatea de suprafaţă în condiţiile date de temperatură.
• obţinerea unor randamente optime de utilizare a unor surse de energie termică
• verificarea compatibilităţii materialelor folosite cu regimul de temperaturi la care sunt supuse.
Se menţionează că un aparat schimbător de căldură reprezintă o soluţie “optimizată” din punct de vedere termic,
hidraulic, mecanic, economic şi de siguranţă în funcţionare numai dacă criteriul transferului de căldură - de regulă
factorul determinant este îndeplinit. La acestea se adaugă şi găsirea metodelor şi procedeelor de intensificare sau
de reducere a proceselor de transfer a căldurii.
Transferul şi propagarea căldurii este un fenomen complex ce are loc în trei moduri elementare de transfer termic;
conducţia, convecţia şi radiaţia. În timp ce conducţia şi radiaţia reprezintă procese de schimb de căldură datorat
exclusiv unei diferenţe de temperatură, convecţia termică este un proces mai complex care implică şi realizarea
unui transfer de masă.
În cadrul fenomenelor studiate şi întâlnite în practica industrială intervin - de cele mai multe ori concomitent - toate
cele trei moduri de transfer de căldură, iar separarea lor este uneori foarte dificilă mai ales în cazul fluidelor.
Legile de bază ale proceselor de transfer de căldură - conductivitate, convecţie şi radiaţie - ca şi factorii care au o
influenţă predominantă asupra lor sunt complet deosebite între ele. De aceea, este necesar ca aceste legi şi
procese să fie studiate separat.
1.2. Moduri elementare de transfer de căldura şi masă

Aşa cum s-a arătat, există trei moduri distincte de transfer al căldurii: conducţia, convecţia şi radiaţia.
CONDUCTIA TERMICA sau CONDUCTIVITATEA TERMICA este procesul de transfer de căldură dintr-o regiune
cu temperatura mai ridicată către o regiune cu temperatura mai coborâtă ce are loc în interiorul unui mediu (solid,
lichid sau gazos) sau între medii diferite aflate în contact fizic sub influenţa unei diferenţe de temperatură, fără
existenţa unei deplasări a particolelor care alcătuiesc mediile respective. Conducţia termică este caracteristică
îndeosebi solidelor şi straturilor subţiri de fluid în repaus şi depinde de natura corpului şi de spectrul de izoterme.
—6—
CONVECTIA CALDURII (TERMICA) este un proces de transfer de căldură (energie) şi impuls, însoţit de un
transfer de masă ce are loc prin corpuri ce au mişcări aparente. Convecţia, ca proces de transfer a energiei
termice este caracteristică şi se manifestă la fluidele în mişcare şi în procesele de schimbare a stării de agregare.
După cauza care generează mişcarea fluidului procesele convective se clasifică în două mari categorii :
a) Convecţia liberă sau naturală când fluidul se mişcă pe baza unor forţe de tip Arhimede ce sunt generate de
neuniformitatea câmpului de temperaturi. La convecţia naturala vitezele de mişcare ale fluidelor sunt în
general mici.
b) Convecţia forţată când fluidul se mişcă pe baza forţelor rezultate din diferenţe de presiuni statice sau
dinamice create artificial sau natural. În acest caz vitezele de mişcare sunt sensibil mai mari. Convecţia
căldurii se intensifică simultan cu creşterea vitezelor de mişcare sau cu accentuarea neuniformităţii câmpului
de temperaturi. Ea se manifestă la suprafaţa de separaţie dintre un solid şi un fluid, dar şi la suprafaţa de
separaţie a fazelor componente ale fluidelor polifazice.
Convecţia căldurii în procesele cu schimbarea stării de agregare (lichid-gaz, gaz-lichid), capătă aspecte
particulare fiind intim legată de transferul de (substanţă) masă.
RADIATIA ca fenomen de transfer de energie utilizează drept suport material undele electromagnetice şi se
manifestă termic la contactul cu corpurile pe care cade fiind absorbite, reflectate sau străbătând corpurile cu
transparenţă în proporţii ce depind de natura acestora.
Prin urmare, radiaţia energiei termice se produce prin unde electromagnetice care se propagă prin spaţiu de la un
corp cu temperatură ridicată la un corp cu temperatură coborâtă, corpurile fiind separate în spaţiu. Mecanismul
emisiei şi absorbţiei de energie radiantă se explică prin teoria “cuantelor de energie” cu ajutorul modelelor atomice
create de Bohr şi Sommerfeld.
În vid radiaţia termică se propagă cu viteză maximă şi independent de celelalte moduri elementare de transmitere
a căldurii (conducţia şi convecţia). În mediile materiale (solide, lichide, gaze) clasice, conducţia, convecţia şi
radiaţia există simultan şi în proporţii diferite.
1.3. Definiţii şi mărimi de baza în transferul de căldură

1.3.1. Câmpul de temperatură
Într-un punct oarecare din spaţiu P (x, y, z) temperatura, ca parametru scalar de stare, depinde de coordonatele
de poziţie ale punctului P şi de timp adică :
T = f(x, y, z, τ) (1.8)
Mulţimea valorilor pe care le ia temperatura T la un moment dat τ într-un spaţiu material (x, y, z) defineşte câmpul
de temperaturi. Expresia (1.8) reprezintă ecuaţia matematică a câmpului de temperaturi. Câmpul de temperatură
poate fi staţionar (constant sau permanent) şi nestaţionar (variabil sau tranzitoriu), după cum timpul apare explicit
sau nu în ecuaţia (1.8) după cum urmează:
• câmp staţionar (constant) de temperatură are ecuaţia:
∂T
T = f1 (x , y , z ) :=0 (1.9)
∂z
• câmp nestaţionar (tranzitoriu) de temperatură este descris prin ecuaţia 1.8 de mai sus.
În funcţie de numărul de coordonate care apar, câmpul de temperatură poate fi: uni, bi şi tridirecţional. Astfel, în
ecuaţia 1.8 câmpul de temperatură este tridirecţional în regim nestaţionar (tranzitoriu), iar în ecuaţia 1.9 este
constant. Atunci când temperatura este în funcţie de două coordonate şi timp, câmpul de temperatură este
bidirecţional şi nestaţionar (tranzitoriu) exprimat printr-o ecuaţie de forma :
∂T
T = f2 (x , y ,τ ); =0 (1.10)
∂z
În câmpul de temperatură uniderecţional-nestaţionar, temperatura se exprimă ca o funcţie de o coordonată (x) şi
de timp (τ), având ecuaţia:
∂T ∂T
T = f3 (x ,τ ); = =0 (1.11)
∂y ∂z
Ecuaţia câmpului staţionar de temperatură unidirecţional are forma cea mai simplă :
—7—
∂T ∂T ∂T
T = f 4 (x ); = 0; = =0 (1.12)
∂τ ∂y ∂z
Câmpurile de temperatură nestaţionare (tranzitorii, variabile) sunt întâlnite în mod curent (obişnuit) în tehnică,
situaţiile staţionare fiind situaţii de calcul.
1.3.2. Suprafeţe Izoterme

Mulţimea punctelor din spaţiu care la un moment dat (τ) au aceeaşi temperatură T formează o suprafaţă izotermă.
După caracterul câmpului de temperaturi şi suprafeţele izoterme pot să fie staţionare sau nestaţionare.
Suprafeţele izoterme staţionare nu-şi modifică coordonatele spaţiale în timp, fiind fixe, spre deosebire de
suprafeţele izoterme nestaţionare care depind de timp, schimbându-şi în permanenţă poziţia.
În spaţiile materiale se întâlnesc şi puncte cu o valoare a temperaturii care nu se mai găseşte în nici un alt punct.
Aceste puncte se numesc “puncte singulare” şi sunt considerate sfere izoterme cu raza nulă.
1.3.3. Gradient de temperatură

Gradientul de temperatură este o mărime cu ajutorul căreia se exprimă creşterea elementară de temperatură într-
un punct al unui câmp de temperatură, la un timp τ dat.
Gradientul de temperatură indică variaţia temperaturii pe unitatea de lungime. Este o mărime vectorială rezultată
din aplicarea operatorului simbolic al lui Hamilton asupra câmpului scalar de temperaturi
∂T ∂T ∂T
grad T = ∇T = i +j +k (1.13)
∂x ∂y ∂z
Ca poziţie, vectorul grad T este normal (perpendicular) pe suprafaţa izotermă, lucru evidenţiat de compararea
diferenţialelor temperaturii şi vectorului de poziţie
∂T ∂T ∂T
dT = dx + dy + dz (1.14)
∂x ∂y ∂z
dr = idx + jdy + kdz (1.15)
Gradientul de temperatură are valoarea maximă pe direcţia normalei la suprafaţa izotermă. Pentru demonstraţie
se consideră două suprafeţe izoterme T şi T+ΔT cu normala n dusă în M (fig.1.2). Temperatura punctului N este
egală cu temperatura punctului P, cele două puncte aflându-se pe izoterma T+ΔT. Se poate scrie:
∂T TN − TM
= grad T = lim [grad/m] (1.16)
∂n n MN →0 MN
∂T T − TM
= grad T l = lim P [grad/m] (1.17)
∂l MP →0 MP
TP − TM T − TM MN
lim = lim N ⋅ lim (1.18)
MP →0 MP MN → 0 MN MP →0 MP
Din triunghiul dreptunghic elementar MNP (< MNP= 90 o) se obţine la limită
MN
cos ϕ = lim (1.19)
MP →0 MP
şi deci: grad T l = grad T n
⋅ cos ϕ (1.20)
Această lege poate fi reprezentată printr-o diagramă polară sub forma unui cerc (fig.1.3) care are diametrul
MN = | grad T|n,
observându-se că: MR = | grad T|l,
Gradientul de temperatură pe direcţia normalei are deci modulul maxim şi reprezintă drumul de minimă rezistenţă
pentru fenomenul de propagare a căldurii. Sensurile însă vor fi diferite şi anume: fluxul termic se propagă de la
izoterma T+ΔT la izoterma T de-a lungul normalei, iar gradientul de temperaturi are sensul invers.
—8—
Această observaţie constituie una dintre n i
legile de bază ale fenomenelor de propagare n i
a căldurii şi anume: spectrul de izoterme este P N
N T+ΔT
format din suprafeţe izoterme ortogonale pe T+ΔT
liniile de flux termic. R
Căderea de temperatură ϕ ϕ
T
este valoarea negativă a gradientului de T
temperatură (- grad T), iar totalitatea acestor M M
vectori formează câmpul căderilor de
Fig.1.2 Fig.1.3
temperatură.
1.3.4. Cantitatea de căldură

Energia schimbată cu mediul ambiant, de către un sistem ai cărui parametri externi rămân constanţi se numeşte
impropriu, după cum s-a văzut, cantitate de căldură. Ea este proporţională cu masa sistemului, căldura masică
medie a procesului şi cu diferenţa de temperatură
Q = m ⋅ c ⋅ (T2 − T1 ) [J ] (1.21)
Căldura masică medie depinde de proces prin indicele politropei

nc v − c p
c = (1.22)
n −1
particularizările fiind cunoscute.
1.3.5. Fluxul termic

Reprezintă cantitatea de căldură care transmisă în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă S.
ΔQ
Q& = [W] (1.23)
Δτ
unde avem: ΔQ - este cantitatea de căldură transferată, în J
Δ τ - intervalul de timp de transfer al căldurii, în secunde.
Calculele termotehnice au în multe cazuri drept scop final determinarea fluxului termic care constituie “sarcina
termică”, sau “puterea termică” a unui generator de căldură. Uneori, impropriu este numit “pierdere de căldură”
denumire ce nu reflectă principiul conservării şi transformării energiei.
1.3.6. Densitatea fluxului termic

Densitatea fluxului termic (fluxul unitar de căldură) q, reprezintă fluxul de căldură care străbate (traversează) în
unitatea de timp, o suprafaţă izotermă S egală cu unitatea:
Q& ΔQ ⎡W ⎤
q& = = ⎢⎣ m 2 ⎥⎦ (1.24)
S S ⋅ Δτ
unde S este aria suprafeţei de schimb de căldură, în m2.
Densitatea fluxului termic este o mărime vectorială dirijată după normala la suprafaţa izotermă.
—9—
BIBLIOGRAFIE
1. Lexiconul de Termodinamică şi Maşini Termice – Vol.I şi IV, Bucureşti, Editura
Tehnică, 1985
2. N. Leonăchescu – Termotehnică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. Manualul Inginerului Termotehnician, Vol. I – Editura Tehnică, 1986
— 10 —
2. PROPAGAREA CĂLDURII PRIN CONDUCŢIE:
CONDUCTIVITATEA TERMICĂ
2.1. Generalităţi
Aşa cum s-a arătat, la cap.1.2, conducţia termică este un proces de transfer al căldurii, din aproape în aproape,
adică de la microparticolă la microparticolă dintr-o regiune cu temperaturi mai ridicate către o regiune cu
temperaturi mai coborâte în interiorul unor medii (solide, lichide sau gaze) sau între medii (corpuri) diferite aflate
în contact fizic sub influenţa unei diferenţe de temperatură fără existenţa unei deplasări a particolelor care
alcătuiesc mediile respective.
Prima explicaţie cu caracter ştiinţific a conductivităţii termice s-a bazat pe teoria cinetică a căldurii şi datează din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Potrivit acestei teorii, conductivitatea termică s-ar produce prin transmiterea
unor surplusuri de impulsuri de la moleculele cu energie de agitaţie termică mai mare (ce au temperaturi mai
ridicate) spre moleculele mai lente (ce au temperaturi mai coborâte). Aceste impulsuri se primesc şi se cedează
de molecule prin ciocniri reciproce. În cadrul acestei prime teorii, coeficientul de conductibilitate termică λ (W/mK)
era considerat ca o mărime primară, dependentă de substanţă, temperatură şi de presiune (în cazul gazelor) care
nu putea fi determinat din alte mărimi fizice, ci numai pe cale experimentală.
Teoria transmiterii de impulsuri era motivată de faptul că transferul căldurii prin conductivitate termică se produce
numai acolo unde mişcarea termică constă din oscilaţii sau agitaţii microscopice cu un parcurs liber mijlociu foarte
mic, deci nu ajunge să aibă un caracter macroscopic de curent. S-a constatat că această teorie este incompletă şi
nu reuşeşte să explice întru totul mecanismul transferului de căldură prin conducţie în corpurile solide, lichide şi
gazoase.
Mai mult cercetările întreprinse de către Wiedeman, Lorenz şi alţii au evidenţiat existenţa similitudinii (nu depline !)
între conductivitatea electrică a metalelor (şi chiar a nemetalelor) şi conductivitatea termică. De aceea s-a
renunţat la explicarea clasică a conductivităţii termice numai pe baza impulsurilor moleculare şi s-a angrenat la
această explicare şi a contribuţiei particolelor cu sarcini electrice sensibile (electronii + ioni).
S-a observat prin determinări experimentale că substanţele, a căror conductivitate electrică se datorează unui flux
de electroni, au şi conductivitatea termică dominată de acest flux. Asimilând fluxul de electroni cu un curent de
gaz perfect, expresia coeficientului λtermic prin care se iau în considerare calităţile intrinsece ale materialului de a
conduce căldura, va fi similară cu cea a lui λelectric.
În cazul materialelor, a căror conductivitate electrică nu se realizează prin electroni, conductivitatea termică este
realizată prin vibraţiile elastice (sonice) ale ionilor reţelei structurale. Acestor vibraţii cu caracter fonic li se
asociază, pe baza reciprocei legii lui de Broglie, nişte particule fictive numite fononi. Aceste particule ar forma un
gaz fononic, care poate fi considerat tot ca un gaz de microparticule perfecte. Coeficientul λtermic, la care participă
fononii, variază invers proporţional cu temperatura. În cazul corpurilor solide, conductivitatea termică este datorată
atât electronilor, cât şi fononilor. Coeficientul global de conductivitate termică se poate, deci, scrie
λtermic = λelectronic + λfononic (2.1)
În cazul metalelor, λelectronic >> λfononic deci λtermic ≈ λelectronic ≈ λmetal
la nemetale şi la temperaturi moderate λfon >> λel de unde λnemetalic ≈ λfon
Dacă temperatura creşte mult, importanţa lui λfon scade şi la nemetale; în acelaşi timp, apar tot mai mulţi electroni
liberi, astfel încât la temperaturi mari, se poate scrie la nemetale λnemetal = λel + λfon. Deci, de la o anumită
temperatură în sus, densitatea electronilor devine atât de mare, încât şi nemetalele se comportă, din punctul de
vedere al conductivităţii termice, ca şi metalele.
Cu ajutorul acestei teorii, a fost posibil - în cazuri mai simple - să se calculeze valoarea lui λ numai pe cale
teoretică, pe baza cunoaşterii mărimilor de care depinde λ şi a legilor de bază dintre ele.
În sistemul internaţional, coeficientul λ - de conductivitate termică - are dimensiunile (W/mK), pe când în sistemul
MKfS, dimensiunile sale sunt (kcal/m⋅h⋅grd), echivalenţa dintre cele două feluri de dimensiuni fiind
kcal W sau W kcal (2.2)
1 = 1,163 1 = 0,8593
m ⋅ h ⋅ grd m⋅K m⋅K m ⋅ h ⋅ grd
— 11 —
2.2. Coeficientul de conductivitate termica (λ) la diferite materiale
După cum s-a arătat, conductivitatea termică a unui material depinde de : substanţa din care este constituit acel
material, de starea de agregare a acesteia, de faza stării de agregare, de presiune (la gaze), de temperatură şi de
axele de cristalizare. În cazul materialelor fibroase, cum ar fi lemnul, etc. mărimea lui λ depinde şi de direcţia de
conductivitate, în raport cu direcţia fibrelor. Tot astfel, în cazul materialelor higroscopice, valoarea lui λ depinde de
umiditatea lor, iar în cazul materialelor poroase, de mărimea şi numărul porilor. Din punctul acesta de vedere, cel
mai simplu se comportă gazele, deoarece ele sunt izotrope şi nu prezintă lacune de structură.
2.2.1. Gazele
Coeficientul de conductivitate termică al unui material pur aflat în fază gazoasă este - în primă aproximaţie -
funcţiune de temperatură şi de presiune, deci:
λ = λ (t, p) (2.3)
Dependenţa de temperatură poate fi exprimată global prin formula aproximativă:
λ = λo (1 + β ⋅ t) (2.4)
⎡ 1 ⎤
unde: β ⎢ ⎥ depinde de gazul considerat şi de presiune.
⎣ grd ⎦
Conductivitatea termică a gazelor este o funcţiune liniară de căldura lor specifică la volum constant cv şi de
vâscozitatea dinamică η a lui. La rândul lor, ambele aceste mărimi sunt funcţiuni crescătoare de temperatură.
Relaţia de dependenţă dintre ele este
λ = ε ⋅ cv ⋅ η (2.5)
unde ε este un coeficient adimensional, care, la rândul său, depinde de căldura specifică molară CvM (kJ/kmol⋅K) a
gazului prin relaţia
19,55
ε= +1 (2.6)
CvM
Coeficientul λ al gazelor poate fi determinat şi pe cale teoretică, dacă se consideră gazul perfect, deci format din
molecule sferice, elastice şi fără coeziune între ele. În acest caz, pe baza teoriei cinetice se poate scrie
N ⋅c ⋅l 1 (2.7)
λ= mc v = ρ ⋅ c ⋅ l ⋅ c v
3 3
unde : N - este numărul de molecule din unitatea de volum;
c - viteza medie a moleculei;
l - parcursul mediu liber al moleculelor;
m - masa unei molecule;
cv - căldura specifică la volum constant al gazului;
ρ = Nm - densitatea gazului.
Dependenţa de presiune şi de temperatură a conductivităţii termice este foarte asemănătoare cu dependenţa de
aceste variabile a căldurii specifice a gazului, cum reiese şi din ecuaţiile teoretice (2.4) şi (2.5) şi din rezultatele
determinărilor experimentale.
În figura 2.1. este trasată valoarea lui λ ⎡ W ⎤ pentru aer între 0 şi 100oC, pentru presiuni de 1, 100, 200, 300, 400
⎢ ⎥
⎣ mK ⎦
şi 500 bar, iar figura 2.2, pentru p=1 bar şi t = -100 ... 1000 oC.
Se observă că λ creşte cu atât mai puţin cu temperatura, cu cât presiunea este mai mare, iar pentru presiuni mai
mari de 300 bar, valoarea lui λ începe chiar să scadă. Valoarea lui λ creşte, însă, în mod continuu cu presiunea.
În tabel sunt date, pentru p=1 bar, valorile lui λ=f(t) pentru diferite gaze interesante din punct de vedere tehnic.
Din tabelul 2.1. se poate observa că dintre toate gazele, cea mai mare conductivitate termică o are hidrogenul,
după care urmează heliul.
— 12 —
0,06 0,07
p=500 bar
0,06
p=400 bar
0,05 p=1 bar
0,05
p=300 bar
λ , in W /mK
, in W/m K
0,04
0,04 p=200 bar
0,03
p=100 bar
0,02
0,03 p=1 bar
0,01
0,02 0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 -100 0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000
t, in 0 C t, in 0 C
Fig. 2.1. Funcţiunea λ=f(t,p) pentru aer Fig. 2.2. Funcţiunea λ=f(t) pentru aer la p=1bar
Valorile conductivităţii termice pentru diverse gaze în 103 x λ în w/m k , la p = 1 bar Tabel 2.1.
o
GAZUL Temperatura ( C)
-200 -150 -100 -50 0 20 50 100 150 200 300 400 500
Vapori de - - - - - - 20,00 24,19 28,50 32,80 42,68 55,13 75,25
apă
Aer 4,34 15,49 16,33 20,52 23,73 25,12 26,80 30,70 33,84 36,98 42,91 48,50 53,96
Amoniac - - - 17,21 18,61 24,42 26,75 32,56 38,65 46,52 58,15 - -
Azot 6,56 12,14 16,53 20,52 23,86 25,54 27,63 30,56 33,15 35,59 39,77 43,34 46,89
Argon - 7,95 10,89 13,40 16,33 17,58 18,84 21,77 - - - - -
Bioxid de
- 4,65 8,14 11,63 14,24 15,91 17,79 20,93 24,58 28,47 35,17 42,15 50,23
carbon
(CO2)
Oxid de
5,98 10,89 15,07 19,26 22,19 - - - - - - - -
carbon (CO)
Oxigen 6,14 11,72 16,33 20,52 24,28 25,96 28,47 31,82 34,89 - - - -
Hidrogen 51,52 92,11 116,3 146,5 175,4 186,3 202,3 229,1 254,8 275,6 309,4 359,1 383,7
9 4 3 1 6 1 3 0 0 9
Heliu 59,08 81,64 103,1 123,8 143,6 151,1 160,4 170,3
6 6 3 9 9 8
Metan (CH4) 12,91 18,38 24,19 30,24 33,15 37,22
Etan (C2H6) 13,26 18,26 20,70 24,89 32,80
Propan 15,12 17,33 26,17
(C3H8)
Vaporii de apă şi bioxidul de carbon au cele mai mici valori ale lui λ. În general faţă de celelalte stări de agregare,
gazele au cele mai mici valori ale conductivităţii termice. În straturi foarte subţiri sau incluse în porozităţile
solidelor, unde nu se pot produce mişcări convective; libere sau forţate sunt cei mai buni izolanţi termici. De altfel,
numai în cazurile prezentate mai sus se poate vorbi la gaze de conductivitate termică pură.
Dacă intervine şi convecţia, proprietăţile gazelor de a transmite căldura se schimbă, dătător de ton fiind în acest
caz procesul convectiv.
La amestecurile de gaze considerate perfecte pentru “Calculul conductivităţii termice a amestecului “λamg” se
poate utiliza relaţia:
i =n
λ amg = ∑r λ
i =1
i i (2.8)
în care avem: λi - conductivitatea termică a unui component i

ri - participaţia volumetrică a componenţilor amestecului.
La gazele reale şi la amestecurile lor, λ se poate determina numai pe cale experimentală.
— 13 —
2.2.2. Lichidele
Se cunoaşte faptul că la lichide legăturile ionilor în reţea sunt mult mai slabe decât la solide. De aceea ionii
lichidelor pot oscila mai liber în jurul poziţiei lor de echilibru, putând efectua şi mişcări de translaţie, adică putând
trece relativ uşor de la un nod la altul al salbei reţelei cristaline. Cu cât temperatura lichidelor este mai mare, cu
atât se poate vorbi mai puţin în cazul lor, de o reţea ionică.
Acest fapt face ca la lichide transferul de căldură prin 0,7

conductivitate să fie preluat în cea mai mare parte de
fononi.
0,66
Conductivitatea termică a lichidelor se poate calcula
λ , in W/mK
A ⋅ cp ⋅ ρ 8
cu relaţia: λ l = [W/m⋅K] (2.9) 0,62
3
M
unde avem: 0,58
A - coef. de proporţionalitate ce depinde de viteza

de propagare a undelor elastice în lichide (este 0,54
o funcţie de temperatură şi nu depinde de 0 20 40 60 80 100 120 140 160
0,3 7
natura lichidului)
Cp - căldura specifică a lichidului la presiune 0,26
constantă
λ , in W/mK
ρ - densitatea lichidului 0,22

6
M - masa moleculară a lichidului. 5
0,18
Experimentele au confirmat destul de bine relaţia de 3
2 4
mai sus. 0,14 1
În afară de unele excepţii, cum ar fi, de exemplu, în 0,1
cazul apei şi al glicerinei valoarea lui λl scade la 0 20 40 60 80 100 120 140 160
lichide cu temperatura şi creşte cu presiunea. t, in 0 C
În fig. 2.3 este prezentată variaţia conductivităţii
termice a câtorva lichide λl în funcţie de temperatură. Fig. 2.3. Variaţia conductivităţii termice a lichidelor în
funcţie de temperatură
Dependenţa de temperatură a lui λl reiese şi din
1 – ulei mineral 5 – alcool etilic
tabelul nr.2.2 în care este dată variaţia λl = f(t) pentru
2 – benzol 6 – alcool metilic
apă. Se observă că la apă, valoarea lui λl creşte între
3 – acetonă 7 – glicerină
10 şi 100 oC iar între 100 şi 300 oC (apa sub
4 – ulei de ricin 8 – apă
presiune) λl începe să scadă.
Valoarea lui λl (W/m grad) pentru apă Tabelul 2.2

o
Temperatura în C
Lichidul 0 20 40 60 80 100 150 200 250 300
Apă 0,555 0,598 0,627 0,651 0,669 0,682 0,683 0,665 0,624 0,564
Pentru lichidele rău conducătoare de electricitate se poate folosi pentru calculul conductivităţii termice relaţia:
2 ⋅R ⋅a⋅ ρ2/ 3 [W/m⋅K]
λl = (2.10)
M2/3
unde avem: R - constanta vaporilor saturaţi ai lichidului
a - viteza sunetului în lichidul respectiv
ρ - densitatea lichidului
M - masa moleculară.
La unele amestecuri de lichide conductivitatea termică se poate calcula cu suficientă aproximaţie după legea
experimentală:
λ n
aml = ∑gi λ n
i (2.11)
i
verificată pentru doi componenţi cu participaţia masică gi care au conducţia termică λI, n fiind un număr specific
fiecărui amestec.
Coeficienţii conductivităţii termice sunt mai mari la lichidele metalice decât la lichidele nemetalice.
— 14 —
În tabelul 2.3. sunt date valorile lui λl pentru diferite lichide în W/m⋅grad. Tabelul 2.3.
Temperatura, în oC
Lichidul
0 20 50 100 150 200
Alcool etilic (C2H6O) 0,185 0,182 0,180 - - -
Alcool metilic (CH4O) 0,214 0,212 0,204
Amoniac (NH3) 0,540 0,494 0,313
Benzină de petrol 0,145 0,131 0,110 - - -
Bromură de etil (C2H5Br) 0,123 0,121 0,117 0,112 - -
Diclor-diflor-metan CF2Cl2 (Frenon 12) 0,0969 0,0897 0,0779 0,0521 - -
Eter etilic (C4H10O) 0,141 0,138 0,136 0,133 - -
Glicerină (C3H8O3) 0,283 0,285 0,287 0,291 - -
n-Hexan (C6H14) 0,138 0,137 0,136 0,135 - -
Sulfură de carbon (CS2) 0,162 0,1618 0,156 0,147 - -
Ulei de motor 0,144 0,144 0,1425 0,140 - -
Ulei de transformator - 0,124 0,122 0,119 - -
2.2.3. Solidele
Conductivitatea termică a corpurilor solide depinde de: natura corpului, temperatură, densitate şi structura lor. La
solide, reţeaua de ioni este staţionară şi interacţiunea dintre ionii cu polaritate diferită va da reţelei o stabilitate mai
mare sau mai mică după intensitatea ei. Dacă corpul primeşte o cantitate de căldură, ionii îşi intensifică oscilaţiile
în jurul poziţiei de echilibru, iar electronii liberi execută deplasări haotice, astfel că valoarea energiei potenţiale de
oscilaţie a nodurilor reţelei şi energia cinetică a electronilor, se măreşte. Electronii se deplasează din zonele cu
temperaturi mai ridicate spre zonele cu temperaturi mai scăzute transferând o dată cu ei şi energia termică
(căldura). Ionii corpului efectuează de asemenea mişcări în timpul cărora au loc ciocniri cu transferuri de energie
de la unul la altul pe baza legilor de conservare. În acest mod energia este transferată în timpul ciocnirilor din
zonele cu temperaturi mai mari în zonele cu temperaturi mai mici, transfer efectuat din aproape în aproape, difuziv
(apare aşa numitul fenomen de difuzie). Astfel, la valoarea coeficientului de conductivitate termică a solidelor λs
îşi aduc contribuţia două componente:
• una datorată electronilor λel
• cealaltă datorată fononilor λfon (prin analogie cu fotonii corespunzători undelor elastice de vibraţie a
ionilor).
Deci vom avea: λs = λel + λfon (2.12)
La stabilirea valorii coeficientului de conductivitate termică la corpurile solide λs din relaţia 2.12 participaţiile lui λel
şi a lui λfon sunt procentual diferite şi funcţie de natura corpului. De aceea ţinându-se seama de natura corpurilor
solide (compoziţie şi structură) s-a simţit necesitatea unei sistematizări mai amănunţite în tratarea conductivităţii
termice a materialelor solide. Prima clasificare are două grupe: metale şi aliaje şi nemetale (metaloizi). La rândul
lor nemetalele pot fi grupate în: materiale refractare (nemetalice), materiale izolante, materiale de construcţii şi
materiale diverse.
a) Metale
La metale care au o conducţie electrică foarte bună prin electroni, norul de electroni (există o concentraţie mare
de electroni) se poate asimila cu un gaz perfect putându-se aproxima astfel:
λs ≈ λel (contribuţia λfon e neglijabilă!)
După cum au observat Wiedemann, Franz şi Lorenz, conductivitatea termică a metalelor este direct proporţională
cu conductivitatea electrică a lor, deoarece la metale λel >> λfon.
Relaţia care leagă cele două conductivităţi are forma:
λ = λe⋅ T ⋅ L [W/mK] (2.13)
în care: λe - este conductivitatea electrică în 1/ Ω⋅m
T - temperatura, în K
L - constanta lui Lorenz, în WΩ/ K2
⎛k ⎞
Constanta lui Lorenz este exprimată prin relaţia: L = 3 ⋅ ⎜ ⎟ (2.14)
⎝e⎠
— 15 —
unde avem: k este constanta universală a lui Boltzmann, care reprezintă cota parte din lucrul mecanic ce
revine unei molecule, la o diferenţă de temperatură de un grad.
În relaţia 2.14, k se exprimă în erg/grad şi vom avea valoarea de:
k = (1,38041 ± 0,00007) ⋅ 10-16 erg/K
e = 1,602 ⋅ 10-19C este sarcina electrică a unui electron, care în SI se numeşte colurus (C) şi se
exprimă aici în erg/Volt.
Metalele în stare pură sunt bune conducătoare de căldură, proprietate ce şi-o păstrează şi în stare lichidă. În
tabelul de mai jos nr. 2.4 se redau valorile lui λ pentru unele metale la diferite temperaturi.
Conductivitatea termică λ pentru unele metale Tabelul 2.4.
Metalul Simbol Densitatea ρ Temperatura T Conductivitate termică

kg/m3 o
C W/m.k
0 229,11
Al 2700 200 229,11
Aluminiu (99,75 %)
300 222,133
800 125,604
0 418,680
Ag 10500 100 416,354
Argint (99,98 %)
300 407,050
0 310,521
Au 19290 100 310,521
Aur (99,99 %)
300 304,706
0 160,494
Be 1850 100 190,732
Beriliu (99,5 %)
200 215,155
0 8,374
Bismut Bi 9800 100 7,211
200 7,211
0 93,040
Cadmiu (pur) Cd 8620 100 91,877
200 91,296
300 87,807
0 386,116
100 379,138
Cu 8930 200 373,323
Cupru pur (99,98 %) 400 364,019
600 353,552
0 66,058
Cositor (staniu) pur Sn 7300 100 59,313
200 56,987
Fier 0 45,357
100 45,357
Otel (99,2 % Fe;0,2% C)
Fe 7800 300 43,031
500 37,216
Fier pur 800 30,238
0 73,20
Magneziu, pur Mg 1740 0 172,124
200 162,820
Mangan Mn 7300 0 50,242
Mercur Hg 13595 0 8,141...10,467
0 137,234
Mo 10200 100 137,234
Molibden 99,84 %
1000 98,855
0 93,040
100 82,573
Ni 8800 200 73,269
Nichel 99,94 % 300 63,965
400 59,131
500 61,639
0 70,013
Platină pură Pt 21400 100 71,408
300 75,595
500 79,084
— 16 —
Metalul Simbol Densitatea ρ Temperatura T Conductivitate termică
kg/m3 o
C W/m.k
0 35,123
Plumb, pur Pb 11340 100 33,378
300 29,773
500 16,747
Potasiu K 800 0 136,071
100 118,626
Sodiu Na 970 0 100,018
100 83,736
0 54,661
Tantal Ta 16650 100 54,080
1000 63,965
Taliu, pur Tl 11840 0 51,172
100 41,868
0 166,309
Tungsten W 19300 100 151,190
500 119,789
1000 98,855
0 112,811
Zinc, pur Zn 7130 100 109,904
200 105,833
300 101,181
Din tabelul nr. 2.4 se observă că metalele în stare pură sunt bune conducătoare de căldură cum sunt: argintul,
cuprul, aurul, aluminiu etc., dar această conductivitate termică scade sensibil la prezenţa unor impurităţi, care au
acest efect de diminuare a conductivităţii termice, pot fi constituite fie din alte metale (cazul aliajelor), sau din
nemetale (metaloizi).
Aşa se petrec lucrurile în cazul aliajelor, a căror conductivitate termică este mult mai mică decât a metalelor în
stare pură. Astfel, fierul pur are λ = 73,20 W/m⋅k, nichelul pur are λ = 93,40 W/m⋅k pe când aliajele lor (Fe-Ni) au
următoarele conductivităţi termice la temperatura de 20o C.
Fe-Ni (5 % Ni) λ = 34,89 W/m⋅k Fe-Ni (30 % Ni) λ = 12,212 W/m⋅k
Se observă că numai după ce procentul de Ni creşte peste 50%, valoarea lui λ începe şi ea să crească.
b) Materiale refractare
Sunt produse naturale sau artificiale, rezistente la temperaturi ridicate a căror refractaritate este definită şi se
determină conform STAS 124-94 şi va trebuie să fie de minimum 1500 oC (IP 150). Refractaritatea unui material,
respectiv temperatura de înmuiere, se exprimă în oC, sau prin numărul indicatorului piroscopic care a căzut odată
cu epruveta. Exemplu: 1720 oC sau IP 172.
Materialele refractare pot fi metalice, din aliaje de metale greu fuzibile sau nemetalice, de obicei ceramice. Atât la
materialele refractare din aliaje metalice, cât şi la materialele ceramice se observă o creştere a valori
conductivităţii termice λ, şi o dată cu creşterea temperaturii. Această tendinţă generală se manifestă însă în sens
invers numai la cărămizile magnezitice şi la cele de silică.
În tabelul 2.5. sunt date compoziţiile a patru categorii de cărămizi refractare, care pe lângă carbură de siliciu mai
conţin şi Al2O3, precum şi SiO2. Cărămizile diferă între ele nu numai prin compoziţie, ci şi prin densitate şi prin
porozitate.
Referitor la porozitate se poate spune că aceeaşi valoare Compoziţia unor cărămizi de silică. Tabelul 2.5.
a lui P se poate obţine prin existenţa în corpul materialului Curba I II III IV
a unor pori mici şi numeroşi sau prin pori mari, mai puţin Al2 O % 3,1 7,5 16,1 19,5
numeroşi. În figura 2.4 sunt trasate valorile lui λ pentru SiO2 % 6,7 10,2 21,3 25,6
cele patru categorii de cărămizi din tabela 2.5. Aceste Fe2O3 % 0,1 1,1 0,3 0,4
cărămizi se caracterizează printr-o bună comportare la SiC % 89,7 77,3 57,2 49,4
variaţii de temperatură în atmosferă reducătoare, dar sunt ρ kg/m3 2320 2360 2240 2190
sensibile la oxidare şi la acţiuni alcaline. Sunt însă relativ
P vol. % 25,6 21,0 24,5 22,0
scumpe
— 17 —
18 10
I 9 I
16
8
14 II
7 III
12 II
6
, in W/mK
10
5
, in W/mK
8 IV
4
III
6
3
4 V
IV 2
2 VI
1 VII
0
0
200 400 600 800 1000 1200 1400 0 500 1000 1500
t, in 0 C t, in 0
C
Fig. 2.4. Funcţiunea λ=f(t) pentru cărămizile Fig. 2.5. Funcţiunea λ=f(t) pentru cărămizile
refractare din tabela 2.5. de magnezită din tabela 2.6.
Compoziţia unor cărămizi de magnezită Tabelul 2.6

Curba I II III IV V VI VII
Al2O3 % 1,6 1,8 0,4 6,5 14,8 - 0,2
SiO2 % 2,9 2,4 5,0 2,7 22,5 - 0,2
Fe2O3 % 5,3 4,8 1,6 4,4 2,5 2,6 9,3
CaO % 2,0 2,3 1,7 - 4,9 4,7 0,3
MgO % 88,3 88,9 92,1 86,4 53,5 87,9 88,8
ρ kg/m3 2850 2980 2400 2340 2010 2560 2350
P vol. % 17,1 15,8 - 34 - - -
c) Materiale izolante
Sunt materiale rău conducătoare de căldură (azbest, vată de sticlă, vată de zgură etc), întrebuinţate pentru a
împiedica pierderile de căldură dintr-un sistem sau din diferite instalaţii energetice. Aceste materiale prezintă
această proprietate în special datorită porozităţilor pe care le conţin.
Materialele izolante au o porozitate aparentă (deschisă), o porozitate închisă şi o porozitate totală. Porozitatea
aparentă sau deschisă se înţelege raportul dintre volumul porilor deschişi şi volumul aparent al materialului izolant
(produsul respectiv), exprimat în procente de volum.
Porozitatea închisă este raportul dintre volumul porilor închişi şi volumul aparent al produsului, exprimat în
procente de volum.
Pentru studiul transferului de căldură prin conductivitate prezintă interes porozitatea totală care este raportul
dintre volumul total al porilor (închişi şi deschişi) şi volumul aparent al materialului izolant, exprimat în procente de
volum.
Deci porozitatea totală se poate exprima prin relaţia:
V − Vm (2.15)
P = 100
V
unde avem: V = Vm + Vp volumul total;
Vm = volumul materialului propriu-zis;
Vp = volumul total al porilor.
Materialele poroase au o densitate aparentă dată de relaţia:
m (2.16)
ρa =
V
unde m este masa materialului şi V volumul total.
— 18 —
Masa m este compusă din masa materialului mm şi masa gazelor mg cuprinse în porozităţi.
Având în vedere că masa gazelor mg << mm, valoarea lui mg poate fi neglijată în comparaţie cu mm, porozitatea
poate fi exprimată prin relaţia:
mm + mg mm
−
V − Vm ρa ρm (2.17)
P = 100 = 100
V mm + mg
ρa
sau: ρ m − ρa [%] (2.17.a)
P = 100
ρm
unde m m este densitatea materialului propriu-zis.
ρm =
Vm
Dacă λa este conductivitatea termică aparentă a materialului izolant (poros), λm - cea a materialului propriu-zis şi
λg a gazelor din porii materialului, atunci se poate scrie:
⎛ aλ g ⎞
1 − ⎜⎜1 − ⎟⋅b
⎝ λ m ⎟⎠
λa ≈ λm (2.18)
1 + (a − 1) ⋅ b
3λm p Vp
unde: a= şi b = =
2λm + λg 100 Vm + V p
Dacă se neglijează λg faţă de λm (λg << λm) relaţia 2.18 devine:

1−b
λa ≈ λm = (2.19)
1+b/ 2
Atunci când gazele prezente în porozităţi sunt hidrogen şi heliul pentru calculul conductivităţii termice aparente λa
se va utiliza totuşi relaţia 2.18 pentru că aceste gaze contribuie la scăderea capacităţii izolante a materialelor.
Materialele izolante pot fi utilizate pentru instalaţii frigorifice sau pentru instalaţii de încălzire. Cerinţele pentru cele
două tipuri sunt însă diferite. În instalaţiile frigorifice se formează apă de condensare sau chiar zăpadă şi gheaţă.
Materialele trebuie sa fie protejate şi contra apei fie prin impregnare, fie printr-o protecţie superficială (lac, folii de
polietilenă etc). La noi se utilizează mult materialul sintetic ampora, protejat în saci de polietilenă.
În figura 2.6 sunt redate valorile lui λ pentru mai multe materiale izolante frigorifice în funcţiune de temperatură. În
paranteză este înscrisă pe fiecare curbă şi densitatea aparentă.
Materialele izolante termice sunt mai puţin sensibile la umiditate, deoarece aceasta este înlăturată, în funcţionare
permanentă, prin încălzire.
Foarte importantă este densitatea acestor materiale şi adesea şi fragilitatea lor. În figura 2.7 sunt date valorile
funcţiunii λ=f(t) pentru diverse materiale termoizolante. (Cifrele din paranteză reprezintă densitatea ρ, în kg/m3).
d) Materialele de construcţie
Sunt formate fie din materii anorganice, fie din materii organice, naturale sau artificiale.
În tabela 2.7. sunt date valorile lui λ pentru materiale de construcţie uscate. Aceste valori depind de structura
materialului, de densitate şi uneori de prelucrare, cum ar fi în cazul cauciucului. Acest material în stare brută are
λ≈0,14 W/m K, pe când, în stare vulcanizată cu 90% cauciuc brut şi fără inserţii, are λ≈0,175 W/m K, iar cel cu 40
% are λ≈0,28 W/m K. Valorile lui λ din tabela 2.7 au pentru multe materiale numai un caracter indicativ, din cauza
dependenţei acestei valori de mai mulţi factori. Este necesar să se stabilească experimental valoarea lui λ pentru
cazurile concrete întâlnite în practica industrială
— 19 —
0,070
0,065
Pluta (125)
0,060
Vata de zgura indesata (250)
0,055
0,050
Puf de magnezie (150)
0,045
, in W/mK
0,040
0,035 Matase (100)
0,030
0,025 Placi turba (165)
0,020 Pluta (150) Mat. Sint. expandate (15)
0,015
Vata de zgura (120)
0,010
Pluta marunta (40)
0,005
-200 -160 -120 -80 -40 0 40 80
t, in 0 C
Fig. 2.6. Funcţiunea λ=f(t) pentru izolanţi frigorifici; în paranteză densitatea aparentă (kg/m3)
0,3
Azbest (700)
0,275
0,25
0,225 Azbest (580)

Pamantel (700)
0,2
Pamantel (500)
0,175
, in W/mK
Pamantel (300)
0,15 Pamantel (400)
0,125
0,1
Pamantel (200)
0,075 Pasta magnezita (300)
0,05 Vata de sticla (250)

Vata de sticla (120)
0,025 ( )
0
0 100 200 300 400 500 600 700 800
0
t, in C
Fig. 2.7. Funcţiunea λ=f(t) pentru izolanţi termici;
în paranteză densitatea aparentă (kg/m3)
.
— 20 —
Valorile lui λ pentru unele materiale de construcţie, în W/m⋅grd Tabela 2.7
Beton uscat în aer (500 kg/m3) 0,186
Cărămidă complet uscată (1700 kg/m3) 0,465
Beton uscat în aer (1 000 kg/m3) 0,361
Zid de cărămidă, perete interior 0,698 Beton uscat în aer (2 000 kg/m3) 0,895
Zid de cărămidă, perete exterior 0,872 Bazalt (2 900 kg/m3) 1,678
Zid de cărămidă, extraporoasă 0,350 Linoleum (1 200 kg/m3) 0,174
Zid de beton de zgură 0,582 Lemn de stejar cu - tangenţial 0,163
Gresie (2 200 kg/m3) 1,862 - radial 0,174
Solul natural 0,58...1,28 - axial 0,372
Plăci de plută (100 kg/m3) 0,042 Lemn de molift sau - tangenţial 0,105
Plăci de plută (300 kg/m3) 0,063 de brad cu umidi- - radial 0,116
Plăci de turbă (200 kg/m3) 0,046 tate de 15 % - axial 0,232
e) Materiale diverse.
Valorile lui λ pentru materiale diverse, în W/m⋅grd Tabela 2.8
În această grupă sunt cuprinse
toate materialele care nu au putu Sticlă 0,46...1,05 Piatră de cazan cu mult gips 0,7...2,3
fi introduse în celelalte grupe. De Porţelan 0,81...1,75 Piatră de cazan cu mult calcar 0,15...2,3
aceea numărul acestor materiale Bachelită 0,23 Piatră de cazan cu mult siliciu 0,08...0,23
este mult mai mare decât cel Grafit 11,6...17,5 Huilă 0,27
cuprins în total indicativ în tabela 2.8.
3 1,8
1,6 35
2,5
30
1,4
25
2 1,2 20
, in W/mK
1 15
, in W/mK
1,5
0,8 10
0,6 5
1 Saturat
40
30 0,4 1 % vol umid.
20
0,5
10
0,2
5
0% vol umid. 0
0
0 10 20 30 40 50 60
0 10 20 30 40 50 60 70 80
0
0
t, in C t, in C
Fig. 2.8. Valorile lui λ pentru pământ arabil Fig. 2.9. Valorile lui λ pentru nisip umed
în funcţie de porozitate şi umiditate
0,25
Conductivitatea termică a tuturor materialelor umiditatea lemnului % 20
puţin conducătoare depinde foarte mult de 15
porozitatea lor şi de umiditatea cuprinsă în 0,20
10
5
aceste porozităţi. În figura 2.8 este dată valoarea 0
lui λ pentru pământ arabil în funcţiune de
porozitate, pentru umidităţi, cuprinse între zero şi 0,15
, in W/mK
saturaţie, iar în figura 2.9, pentru nisipul umed.

În figura 2.10 este dată variaţia lui λ pentru
diferite categorii de lemn, perpendicular pe fibre, 0,10
în funcţie de densitatea aparentă ρa şi de
umiditate. Interesant e faptul că la aceste
categorii de lemn în sensul axial, valoarea lui λ 0,05
se dublează.
stajar
cedru
brad
ulm
fag
tei
0,00
100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000
densitatea ρ , in k g/m 3
Fig. 2.10. Valorile lui λ pentru lemn perpendicular pe fibre
— 21 —
2.3. Ecuaţia diferenţiala a conductivităţii termice
2.3.1. Legea lui Fourier
La baza transferului conductiv de căldură stă legea lui Fourier, stabilită experimental în anul 1822, conform căreia
densitatea fluxului termice (q) unidirecţional este direct proporţională cu gradientul de temperatură (grad t);
Q& dt ⎡ W ⎤
q& = = λ (− grad t ) = −λ (2.20)
A dx ⎢⎣ m 2 ⎥⎦
dt
sau fluxul de căldură transmis unidirecţional. Q& = −λ A [W] (2.21)
dx
dt
si cantitatea de căldură transferată: Q = −λ A ⋅τ [J] (2.22)
dx
unde avem: A - suprafaţa izotermă de schimb de căldură plasată perpendicular pe direcţiapropagării fluxului
termic
dt - variaţia temperaturii pe lungimea elementară dx
τ - timpul cât durează procesul de transfer
λ - coeficientul de conductivitate termică a corpului în (W/m.K)
Cum t şi x variază în conformitate cu principiul al doilea al termodinamicii întotdeauna în sens invers deci dt/dx<0,
pentru a obţine pentru q, Q şi Q o valoare pozitivă, s-a pus în faţa lui λ semnul negativ.
2.3.2. Deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice

Pentru deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice, numită şi ecuaţia lui Fourier se consideră
următoarele condiţii generale de desfăşurare a proceselor de transfer conductiv:
• materialul este omogen şi izotrop;
• corpul conţine (sau nu) surse interioare de căldură, cu densitatea volumică a fluxului de căldură q (W/m3)
• propagarea căldurii are loc tridirecţional;
• căldura reţinută (acumulată) de corp duce numai la realizarea unui gradient de temperatură nu şi la
modificarea fazei;
• conductivitatea termică a corpului este constantă ca şi valorile celorlalte mărimi termofizice care
caracterizează sistemul.
S-a considerat un paralelipiped elementar dx, dy, dz (fig. 2.12) prin z
dQ2 z
ale cărui feţe intră şi iese căldura în timpul elementar dτ.
6 dQ2 y
O parte din această căldură poate fi înmagazinată în materialul
paralelipipedului, care poate avea şi surse interne de căldură. 1 4 2
dQ2 x
Pentru simplitate, s-a considerat că materialul este izotropa, deci dQ1 x
dz y
nu are axe preferate de conductivitate (λx =λy=λz=λ). 3
Căldura intrată în paralelipiped după cele trei axe de coordonate dy 5

va fi: dQ1 y dx x
⎡ ∂t ∂t ∂t ⎤ dQ1 z
dQ1 = −λ ⎢(dy dz ) + (dxdz) + (dx dy ) ⎥dτ (2.23)
⎣ ∂x ∂y ∂z⎦
fig. 2.12 Paralelipipedul elementar
iar căldura ieşită va fi:
⎡ ⎛ ∂t ∂2t ⎞ ⎛ ∂t ∂2t ⎞ ⎛ ∂t ∂ 2 t ⎞⎤
dQ 2 = −λ ⎢(dy dz )⎜⎜ + 2 dx ⎟⎟ + (dxdz )⎜⎜ + dy ⎟
⎟ + (dx dy )⎜ ∂z ∂z 2 dz ⎟⎟⎥dτ
⎜ + (2.24)
⎝ ∂x ∂x ⎝ ∂y ∂y
2
⎣ ⎠ ⎠ ⎝ ⎠⎦
Energia termică ce poate fi înmagazinată în paralelipipedul solid sau fluid va fi:
∂t
dQ 3 = ρc (dx dy dz ) dτ (2.25)
∂τ
unde ∂ t/∂τ este variaţia temperaturii cauzată de înmagazinare.
Dacă M este intensitatea volumică a unei surse interioare de energie termică uniformă dispusă în volumul
paralelipipedului (W/m3) se poate scrie:
— 22 —
dQ4 = M (dx dy dz )dτ (2.26)
Bilanţul termic va fi: dQ1 + dQ4 = dQ2 + dQ3 (2.27)
∂t λ ⎛⎜ ∂ 2 t ∂ 2 t ∂ 2 t ⎞ Mv
⎟+
de unde rezultă că: = + + (2.28)
∂τ ρc ⎜⎝ ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ⎟ ρc
⎠
Relaţia (2.28) reprezintă ecuaţia diferenţială fundamentală a conductivităţii termice a lui Fourier iar expresia din
paranteză reprezintă Laplacianul temperaturii care se notează simbolic Δ2t.
Mărimea a = λ se numeşte difuzivitate termică a materialului (constituie o mărime fizică caracteristică fiecărui
ρc
corp) şi reprezintă raportul dintre fluxul de căldură care poate fi transferat prin conducţie şi fluxul acumulat, pentru
⎛ 2 2 2 ⎞
λ
aceeaşi valoare a diferenţei de temperatură: ∇2 t = ⎜ ∂ t + ∂ t + ∂ t ⎟ şi a= [m2-s] relaţia 2. 28 devine:
⎜ ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ⎟ ρ cp
⎝ ⎠
∂t M
= a ⋅ ∇2t + v (în coordonate carteziene x, y, z) (2.29)
∂τ ρc
∂t ⎛ ∂ 2 t 1 ∂t 1 ∂2t ∂2t ⎞ M
sau = a⎜ 2 + + 2 + ⎟+ (în coordonate cilindrice r, ϕ, z) (2.30)
∂τ ⎜ ∂r r ∂r r ∂ϕ 2 ∂z 2 ⎟ ρc
⎝ ⎠
∂t ⎛ ∂ 2 t τ∂t 1 ∂t 1 ∂2t 1 ∂ 2 t ⎞⎟ M
= a⎜ 2 + + 2 + 2 + + (în coordonate sferice r, ϕ, ψ) (2.31)
∂τ ⎜ rdr r tgψ ∂ψ r ∂ψ 2
r sin ψ ∂ϕ 2 ⎟⎠ ρ c
2
⎝ ∂r
în care ρ este densitatea materialului, iar "c" - căldura (specifică) masică.
Deoarece toţi factorii care compun difuzivitatea termică "a" depinde de temperatură înseamnă că şi valoarea lui
"a" va depinde de substanţă, de densitatea acesteia cât şi de temperatură.
Ecuaţiile conductivităţii termice prezentate sub diferite forme prin relaţiile 2.28; 2.29; 2.30 şi 2.31, indiferent de
situaţiile concrete întâlnite , conduc la precizarea câmpului de temperaturi:
t = t (x, y, z, )
a densităţii fluxului termic q = −λ grad t
&
şi a fluxului termic Q& = q& S
permiţând în acelaşi timp soluţionarea unor probleme de optimizarea transferului de căldură sau de dimensionare
a elementelor constitutive a instalaţiilor.
Studiul ecuaţiei conductivităţii termice se face în două etape distincte, după cum şi propagarea căldurii decurge
în:
- Regim staţionar t = t ( x, y, z) FARA sau CU IZVOARE INTERIOARE de căldură;
- Regim nestaţionar t = t (x, y, z, τ) FARA sau CU IZVOARE INTERIOARE de căldură.
Problematica poate fi soluţionată fie unidimensional (plan), bidimensional (în plan) sau tridimensional (în spaţiu).
2.3.3. Condiţii de unicitate

Integrarea ecuaţiei conductivităţii termice introduce constante de integrare care fac ca soluţia să reflecte o clasă
de fenomene asemănătoare. Precizarea soluţiei unice solicitată de tehnică impune utilizarea condiţiilor de
unicitate. Acestea se împart convenţional în două grupe:
I. Condiţiile temporale dau câmpul de temperaturi la un moment dat, moment care poate fi considerat drept
moment iniţial
t = t (x, y, z, τ0) (2.32)
II. Condiţiile la limite (numite şi condiţii de contur) sunt condiţii spaţiale şi sunt clasificate în patru categorii:
a. Condiţiile de tip Dirichlet sau de speţa întâi care dau întotdeauna câmpul de temperaturi pe suprafeţele
limită ca o funcţie cunoscută.
t = t (x, y, z, τ) (2.33)
b. Condiţiile de tip Neumann sau de speţa a doua care dau gradientul de temperatură pe suprafeţele limită
ca o funcţie cunoscută.
— 23 —
grad t = f (x, y, z, τ 0)
În cazul ipotezei Fourier condiţiile tip Neumann se exprimă prin cunoaşterea densităţii fluxului termic pe
suprafeţele limită
q& = −λ grad t = q& (x , y , z,τ ) (2.34)
c. Condiţiile de tip Fourier sau de speţa a treia (numite şi condiţii de propagare a căldurii prin suprafaţă)
exprimă o lege de conservare a energiei, marcând faptul că suprafaţa de separaţie dintre un solid şi un
fluid (fig. 2.13) nu modifică valoarea fluxului termic.
Solid 1 2
Fluid
ts t
ψ1
λ α n
N
Tα
λ1 ψ2 λ2
. .
q q
. .
S q S q
Fig. 2.13 Fig. 2.14
Propagarea căldurii prin suprafaţa de separaţie solid-fluid se face prin convecţie şi radiaţie şi este oglindită de
legea lui Newton.
q& = α (t S − t ∞ ) (2.35)
în care α este coeficientul de propagare a căldurii prin suprafaţă, ts - temperatura suprafeţei şi t∞ - temperatura
medie a fluidului. Condiţiile de tip Fourier exprimă faptul că densitatea fluxului termic care a străbătut solidul prin
conducţie termică a ajuns la suprafaţa de separaţie solid-fluid este preluată integral prin convecţie şi radiaţie.
q& = −λ grad t = α (t S − t ∞ )
S
(2.36)
Coeficientul de propagare a căldurii prin suprafaţă conţine o componenţă convectivă şi alta radiantă
α = αc + αr [W/m2⋅K] (2.37)
d. Condiţiile de contact sau de speţa a patra exprimă faptul că suprafaţa de separaţie dintre două solide nu
modifică valoarea fluxului termic, deci exprimă tot o lege de conservare. Densitatea fluxului termic ce
străbate primul corp prin conducţie termică şi ajunge la suprafaţa de separaţie, este preluată integral tot
prin conducţie termică de către cel de-al doilea corp.
q& = −λ1 grad t = λ 2 grad t
1 2
(2.38)
Această afirmaţie este echivalentă cu aceea că suprafaţa de separaţie nu conţine izvoare interioare de căldură
care să modifice valoarea densităţii fluxului termic.
Relaţia (2.38) este o egalitate vectorială. Dacă se consideră distribuţiile de temperaturi din fig. 2.14. se poate
scrie:
∂t
tgψ j =
∂n j
si în consecinţă conservarea densităţii fluxului termic se poate exprima şi sub forma

λ j tgψ j = const (2.39)
relaţie care constituie legea de frângere a curbelor de temperatură la suprafaţa de separaţie. În punctul N, fig.
2.14, tangenta la distribuţia de temperatură nu este comună, unghiurile faţă de normală fiind legate prin relaţia:
tg ψ 1 λ
= 2
tg ψ 2 λ1
Această lege exprimă faptul că liniile de flux termic se frâng la suprafaţa de separaţie. Frângerea liniilor de flux
termic este legată de spectrul de izoterme şi de modificările acestuia.
În afara condiţiilor de unicitate prezentate mai pot fi folosite şi altele; clasificarea de mai sus nefiind exhaustivă.
— 24 —
2.3.4. Metode de integrare a ecuaţiei conductivităţii termice
Integrarea ecuaţiei conductivităţii termice sub forma ei generală (2.29) pentru cazul tridimensional întâmpină
serioase dificultăţi care au putut fi depăşite prin utilizarea mai multor metode de integrare. Fără a intra în detalii
excesive, aceste metode se grupează în patru categorii:
a. Metode analitice exacte printre care: metoda separării variabilelor (procedeul Daniel Bernoulli), metoda
funcţiilor Dirac, metoda calculului operaţional, metoda transformărilor conforme şi utilizarea funcţiilor de
variabilă complexă, metoda izvoarelor, metoda imaginilor, etc.
b. Metode numerice aproximative: metoda calculului cu diferenţe finite (metoda clasică, metoda plurilocală a
lui Collatz, etc) metoda elementelor finite, metoda bilanţurilor termice elementare, metode grafo-analitice, etc.
c. Metoda modelării prin similitudine fizică.
d. Metoda analogiilor termodinamice sau termohidraulice. Aceste metode distincte sunt completate de alte
metode rezultate prin combinarea celor de mai sus.
2.4. Conductivitatea termică în regim staţionar prin corpuri fără izvoare

interioare de căldură
2.4.1. Generalităţi
Fenomenele de transfer termic prin conductivitate în regim staţionar (constant - permanent) sunt caracterizate prin
∂z
aceea că au câmpuri de temperatură care nu depind de timp ⎛⎜ = 0 ⎞⎟ . Dacă se mai ia în considerare şi faptul că
⎝ τ
∂ ⎠
M=0 corpurile sunt lipsite de izvoare interioare de căldură, ecuaţia fundamentală a conductivităţii termice dată de
relaţia 2.29 devine în acest caz:
a ⋅ ∇2t = 0 (2.40)
2
Având în vedere difuzivitatea termică a=λ/ρ [cm /s] din relaţia 2.40 nu poate fi nulă (a≠0) întrucât reprezintă o
proprietate fizică a corpurilor (materialelor), rezultă ca posibilă numai expresia ( a ⋅ ∇ 2 t = 0 ) să fie nulă!
Cu alte cuvinte, rezultă că pentru propagarea căldurii prin conductivitate termică în regim staţionar prin corpuri
fără izvoare interioare de căldură trebuie studiată ecuaţia de tip Laplace:
∂2t ∂2t ∂2t
∇2t = + + =0 (2.41)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
a cărei integrare va preciza câmpul de temperaturi.
Datorită dificultăţilor de integrare expuse mai sus, relaţia (2.41) se integrează de obicei numai pentru transmiterea
căldurii unidirecţională, caz în care relaţia 2.4.1. capătă forma:
d 2t
=0 (2.42)
dx 2
care integrată conduce la o soluţie generală de forma:
dt
= c şi t = Cx+B (2.43)
dx
În mod curent studiul conducţiei termice se face pe trei categorii de corpuri, care se întâlnesc în tehnică în
proporţie de peste 90% din cazuri.
a) Corpuri de forma plăcii plane la care una din dimensiuni este mult mai mică în comparaţie cu celelalte două.
Reprezentativ în această categorie este peretele plan, paralel, infinit.
b) Corpuri de formă cilindrică la care două dimensiuni sunt mici în raport cu a treia. În această categorie corpul
reprezentativ este cilindrul infinit de lung.
c) Corpuri de formă sferică la care cele trei dimensiuni au acelaşi ordin de mărime reprezentativă fiind la
această categorie sfera.
Studiul conducţiei termice urmăreşte în principiu această clasificare.
— 25 —
2.4.2. Propagarea căldurii prin pereţi plani, paraleli, infiniţi
Se presupune un perete simplu de grosime constantă alcătuit dintr-un material omogen şi izotrop cu suprafeţele
limită plane, paralele şi infinite pentru a se evita efectul de margine. Se consideră că temperatura nu variază de-a
lungul axelor y şi z şi în consecinţă suprafeţele izoterme sunt şi ele plane paralele cu planul yOz. Două izoterme
particulare t1 şi t2 se suprapun peste suprafeţele geometrice limită ale peretelui. Temperatura în aceste ipoteze va
prezenta variaţii numai de-a lungul axei Ox fiind dată de ecuaţia 2.45 şi figura 2.15.
În grosimea peretelui temperatura variază liniar, constantele de integrare determinându-se în funcţie de condiţiile
de unicitate.
J. Jacq a constatat experimental că la metale, în straturile din vecinătatea suprafeţelor limită, temperatura variază
neliniar. Anomalia termică Jacq se manifestă numai în straturile metalice subţiri (cca. 100-200 μ) şi mărimea ei
depinde de natura metalului. Explicaţii teoretice ale aceste anomalii au dat L. Kaiser pe baza originalei teorii
statistice a conducţiei electronice şi R. Lucas care o prezintă drept un fenomen de retrodifuzie termică. O a treia
explicaţie a anomaliei termice Jacq aparţine Dlui Prof. dr. ing. N. Leonăchescu de la Catedra de profil a Institutului
de Construcţii Bucureşti, care consideră că proprietăţile termofizice ale straturilor de metal aflate la suprafeţele
limită diferă de cele ale metalului aflat la distanţă de aceste suprafeţe. Fenomenele cvasistatice ireversibile de
difuzie ale gazelor în metale, tratamentele termochimice, decarburările locale la metale feroase, modificările de
structură şi compoziţie ale metalelor la suprafeţele limită în timpul turnării, tăierii, prelucrărilor mecanice, etc.
reprezintă tot atâtea cauze ale anomaliei termice Jacq. În cele ce urmează se va neglija anomalia termică Jacq,
corpurile considerându-se omogene.
2.4.2.1. Condiţii de tip Dirichlet

În cazul acestui tip de condiţii se cunosc temperaturile pe suprafeţele limită ale peretelui.
O secţiune printr-un perete cu feţele plan paralele este reprezentată în fig. 2.15.
Făcându-se apel la legea lui Fourier care exprimă densitatea fluxului termic unitar ce trece în direcţia x
(unidirecţional)
dt ⎡ W ⎤ (2.20)
q& = −λ
dx ⎢⎣ m 2 ⎥⎦
Prin integrare şi separare de variabilă, considerând că λ nu depinde de temperatură se obţine:
q& q&
dt = − dx ; tx = − x+B
λ λ
Trecând de la limită (avem condiţii de tip Dirichlet când se t
cunosc temperaturile pe suprafeţele peretelui pentru x = 0 şi
x = δ unde temperatura peretelui este t1 şi respectiv t2 δ
rezultând: t1
&
t1 = B; t 2 = − q δ tx
λ t2
Prin scădere se obţine
λ t −t q t1 – t2
q& = (t1 − t 2 ) = 1 2 (2.44) q=
δ δ
λ δ
x λ
Relaţia 2.44 ne permite să precizăm şi sensul fizic al 0
coeficientului λ de conductivitate termică. δ x
Explicitând pe λ din relaţia 2.44 se obţine expresia:
δ δ Q& δ Q Fig. 2.15. Variaţia temperaturii în perete
λ= q& = = omogen cu feţe paralele
t1 − t 2 t 1 − t 2 A t1 − t 2 A τ
considerând (făcând) că δ = 1m; t1 - t2=1oC şi A=1 m2 şi τ =1 secundă rezultă că λ ~ q&
Din cele prezentate rezultă că λ - coeficientul de conductivitate termică reprezintă cantitatea de căldură care
străbate într-o secundă, printr-o suprafaţă de 1 m2 un perete gros de 1 m, la care diferenţa temperaturilor
suprafeţelor sale limită este de un grad.
În acelaşi timp relaţia (2.44) poate fi pusă şi sub forma:
— 26 —
t − t2 t1 − t2
q& = = (2.45)
δ Rt
λ
în care Rt este rezistenta termică specifică (la permeabilitate termică ) a peretelui definită prin relaţia:
δ [m2K / W] (2.46)
Rt =
λ
Comparând ecuaţia (2.45) cu legea lui Ohm din electrocinetică U , se constată o identitate a formei
I=
Re
matematice sub care se prezintă conductivitatea termică prin pereţi şi conducţia electrică, cele două fenomene fac
parte din aceeaşi clasă de analogie.
Rezistenta specifică la permeabilitate termică Rt este analoagă rezistenţei electrice Re a conductorului; densitatea
fluxului termic q este analoagă intensităţii curentului electric I iar diferenţa de temperatură este analoagă diferenţei
de tensiune. Fenomenele de conductivitate termică pot fi tratate pe cale analogică studiind fenomenul de
conductibilitate electrică analog şi ţinând seama de scara de analogie se poate face conversia mărimilor.
Acest procedeu este utilizat în mod curent în studiul fenomenelor de conductivitate termică.
Fluxul termic se obţine sub forma: Q& = Aλ (t1 − t 2 ) [W] (2.47)

δ
λ ⋅ A ⋅τ
iar cantitatea de căldură: Q = Q& ⋅ τ = (t1 − t 2 ) [ J ] (2.48)
δ
în care τ este timpul iar A - aria suprafeţei izoterme.
2.4.2.2. Condiţii de contact

În cazul peretelui plan compus din mai multe straturi (fig.2.16) se utilizează legea de conservare a densităţii
fluxului termic exprimată prin condiţiile de unicitate de speţa a patra sau de contact. Acestea sunt însoţite şi de
condiţiile de tip Dirichlet pentru suprafeţele limită, exprimate sub forma:
x = 0; t = t1 (2.49)
n
x= ∑δ k t = tn
1 t1
Pentru un strat curent k ecuaţia (2.44) se poate scrie: t2
δk ψ2 t3
t k −1 − t k = q& (2.50) q&
λk tn-1 q&
Ştiind că densitatea fluxului termic este constantă (q1 =
...qh = ...qn) se poate face însumarea: λ1 λ2 λn
tn
n n
δk δ1 δ2 δn
∑ (t
1
k −1 − t k ) = q& ∑ 1
λk
(2.51)
t1 − t n 0
si se obţine: q& = n
(2.52) x
δk
∑1
λk Fig. 2.16
Rezistenţa specifică la permeabilitatea termică Rs în acest caz este de forma:
n
δk
Rs = ∑λ 1 k
(2.53)
Ordinea de aşezare a straturilor în structura din fig. 2.16 nu influenţează valoarea densităţii fluxului termic.
Temperaturile unei suprafeţe de separaţie “Sj ” aflată la distanţa xj rezultă din şirul de ecuaţii:
t −t t1 − t j t j − t n
q& = 1n n = j = n = const (2.54)
δ δ δ
∑ λkk ∑ λkk ∑ λkk
1 1 j =1
— 27 —
(t1 − t n ) j
δk (t1 − t n ) j
δk
în variantele: t j = t1 −
Rs ∑λ1 k
sau t j = tn −
Rs ∑λ
j +1 k
(2.55)
Temperatura într-un strat curent “j” variază liniar iar constantele A şi B vor fi determinate în următoarele condiţii
tip Dirichelt:
j −1
x= ∑δ
1
k ; t = t j −1
j
x= ∑δ
1
k ; t = tj
t j −1 − t j ⎛ j ⎞
obţinându-se t = tj −
δ j ⎜⎝
⎜x −
∑δ k
⎟
⎟
(2.56)
1 ⎠
j −1 j −1
∑δ
1
k ≤x≤ ∑δ
1
k ecuaţie care verifică relaţia (2.55).
Legea de frângere a izotermelor (curba temperaturii) la suprafaţa de separaţie dată de relaţia (2.39) va fi:
λ j −1
tgψ j = tgψ j −1
λj
ceea ce arată că pentru λj-1 < λj se va obţine ψj < ψj-1. Dreptele de temperatură vor avea înclinarea mare în
straturile izolatoare (< ψ mare) şi vor fi apropiate de orizontală în straturile bune conducătoare de căldură, fără ca
fluxul termic să se frângă la suprafaţa de separaţie, izotermele fiind paralele cu aceasta (fig. 2.16).
2.4.2.3. Condiţii de tip Fourier

În tehnică se întâlnesc şi situaţii în care de-a lungul feţelor laterale limită ale peretelui are loc o circulaţie a unor
fluide (calde) cu temperaturi ridicate.
Circulaţia acestor fluide şi fenomenele de radiaţie fac ca temperatura fluidelor să prezinte variaţii accentuate în
vecinătatea acestor suprafeţe. Propagarea căldurii prin suprafeţele de separaţie solid-lichid se face prin convecţie
şi radiaţie potrivit legii lui Newton (2.35) şi condiţiile de conservare a fluxului termic sunt în acest caz condiţii de tip
Fourier sau de speţa a treia.
Considerând temperatura fluidului la interior ti şi la exterior te precum şi
coeficienţii de transfer termic prin suprafaţa interioară ∝i şi exterioară ∝e se
pot impune condiţiile de determinare a constantelor C şi B din relaţia (2.43) ti
sub următoarea formă: t0
x=0; - λC= ∝i (ti -B) (2.57) αi αe
x=δ; - λC= ∝e (C⋅δ+B- te) t1
rezultând câmpul de temperaturi λ te
⎛ 1 δ ⎞⎤
⎡
t=
k
(t e − t i )x + k ⎢ t e
+ t i ⎜⎜ + ⎟⎟⎥ (2.57)
0
λ ⎣⎢ α i ⎝ α e λ ⎠⎦⎥
în care “k” este coeficientul specific total de transfer termic definit prin relaţia: x
δ
1 ⎡ W ⎤ (2.59)
k= ⎢ 2 ⎥
δ
1 1 ⎣m K ⎦ Fig. 2.17
+ +
αi λ αe
Densitatea fluxului termic rezultă pe baza relaţiei lui Fourier sub forma:
ti − te ⎡W ⎤
q& = k (t i − t e ) = ⎢m2 ⎥
(2.60)
R ⎣ ⎦
în care R este rezistenţa termică specifică a peretelui plan simplu.
— 28 —
2.4.2.4. Condiţii mixte de unicitate
Pentru un perete plan compus din mai multe straturi pentru stabilirea câmpului de temperatură şi calculul
densităţii fluxului termic se poate utiliza şi condiţiile de unicitate combinate de tip Fourier şi de contract.
Având în vedere legea de conservare a densităţii fluxului termic se poate scrie următoarele egalităţi:
t − t 0 t 0 − t1 t 0 − t n t n − t e ti − te
q& = i = = n = = = const (2.61)
1 δ1 δk 1 1
n
δk 1
α i λ1 α ∑α
1
+
k
+
e αi ∑α
1 k αe
Coeficientul specific total de transfer termic va fi definit prin relaţia:

n
1 1 δk 1
=
k αi
+ ∑λ 1 k
+
αe
(2.62)
1 1
Notându-se: R si = ; R se = (2.63)
αi αe
se definesc rezistenţele specifice la propagarea căldurii prin suprafaţa interioară şi exterioară a peretelui.
Scriindu-se şi egalitatea densităţii fluxului termic
ti − t j t j − te
q& = k (t i − t e ) = j
= n
(2.64)
1 δk δk 1
+
αi ∑λ k
∑ λ
j +1 k
+
α e
1
se va obţine temperatura în planul de separaţie xj sub următoarele forme:
⎛ 1 n
δ k ⎞⎟
t j = t e + k (t i − t e ) ⎜
⎜αe
+ ∑λ ⎟
(2.65)
⎝ j +1 k ⎠
⎛1 j
δ k ⎞⎟
t j = t i + k (t i − t e ) ⎜
⎜αi
+ ∑λ ⎟
⎝ 1 k ⎠
Expresiile 2.65 ne sunt necesare la verificarea termică a unor straturi ale pereţilor plani compuşi din mai multe
straturi (pereţii unor construcţii în vederea crierii condiţiilor de mediu din anumite incinte).
Determinarea câmpului de temperaturi în stratul j stabilit în condiţii mixte de unicitate porneşte tot de la legea
(2.43).
t = Cx + B
j −1 j −1 ⎛1 j −1
δ k ⎞⎟
care asociată cu condiţiile x= δk ; C⋅ ∑
δ k + B = t i − k (t i − t e ) ⎜ +
⎜ αi ∑
λ k ⎟⎠ ∑
1 1 ⎝ 1
j j ⎛ 1 j
δ k ⎞⎟
x= ∑ δk ; C⋅ ∑ δ k + B = t i − k (t i − t e ) ⎜
⎜ αe
+ ∑λ ⎟
1 1 ⎝ 1 k ⎠
va conduce la soluţia generală:
⎛ j ⎞
k
⎜
⎜ ∑δ k j
⎟
δk ⎟
t=− (t i − t e )x + t i - k (t i − t e ) ⎜ 1 + 1
+ ∑ ⎟ (2.66)
λj ⎜ αi λj 1
λk ⎟
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ⎠
j −1 j
unde x va respecta condiţia ∑
1
δk ≤ x ≤ ∑δ 1
k
2.4.2.5. Condiţii de tip Neumann, dau ca fiind cunoscut gradientul de temperatură pe suprafeţele limită ale
peretelui (plan, cilindric, sferic ş.a.m.d.)
Cunoscându-se, deci, gradientul de temperatură şi utilizând legea lui Fourier din relaţia (2.43) se obţine:
q&
grad t = − =C
λ
— 29 —
cea de-a doua constantă va fi scoasă dintr-o condiţie de tip Dirichelt: x = 0; t = to = B
q&
si deci vom avea: t = − x + t 0 (2.67)
λ
λ
Densitatea fluxului termic va fi: q& = (t 0 − t ) (2.68)
x
În relaţia (2.68) înlocuind pe x cu grosimea peretelui δ se va obţine rezultatele anterioare (x = δ) pentru un perete
alcătuit dintr-un singur strat.
λ
q& = (t 0 − t ) (2.69)
δ
n n
Dacă vom avea δ = ∑
1
δ k şi λ = ∑λ
1
k vom obţine densitatea fluxului termic la peretele plan compus din mai
multe straturi prezentată anterior

n
λk (t 0 − t )
q& = (t 0 − t ) ∑δ sau q& = n
δk
∑λ
1 k
1 k
2.4.3. Propagarea căldurii prin pereţi cilindrici infiniţi

Se consideră un perete cilindric, omogen, de lungime mare (infinit) pentru a se evita apariţia efectului de margine.
Conductele sunt caracterizate în tehnică prin diametrul interior d1 (r1) şi exterior d2 (r2) şi prin lungimea lor L1 în
m.
Ca urmare în acest caz, fluxul termic unitar se raportează
la 1 m de conductă cu diametrele d2/d1 (r2/r1). În figura nr.
2.18 se prezintă o conductă cu diametrele d1/d2 şi
λ
lungimea de 1 m. Se admite ipoteza că temperatura este
constantă în axul cilindrului şi că ea prezintă variaţii numai d1
t1 − t 2
de-a lungul razei iar căldura se transmite de la faţa d2 q& =
interioară spre cea exterioară (sau invers). 1 d
ln 2
2πλ d 1
Fluxul termic unitar, transmis numai radial prin peretele
conductei de diametrul d1/d2 în lungime de 1 m, va fi dat
t1
de legea lui Fourier: dr t2
dt
q& = −λ S1m
⎡W ⎤ (2.70) tr
dr ⎢m⎥
⎣ ⎦
în care S1m = 2 ⋅ π ⋅ r ⋅ 1 [m2] r
dt
Deci: q& = −λ 2 ⋅π ⋅ r fig. 2.18 Variaţia temperaturii în
dr
perete omogen cilindric
Se obţine prin integrare şi separarea variabilelor,
presupunând λ = ct :
q& dr
dt = −
2 ⋅π ⋅ λ r
t2 r2
q& dr
sau ∫ dt = − 2 ⋅ π ⋅ λ ∫ r
t1 r1
q&
de unde câmpul de temperaturi curente în perete va fi: t r = − ln r + C (2.71)
2 ⋅π ⋅ λ
Din relaţia (2.71) rezultă că variaţia temperaturii tr în peretele cilindric decurge după o curbă logaritmică.
Trecând la limită pentru r1 şi r2, unde temperaturile sunt t1 şi t2, se obţine:
q& q&
t1 = − ln r1 + C ; t2 = − ln r 2 + C (2.72)
2 ⋅π ⋅ λ 2 ⋅π ⋅ λ
q& r2 q& d
Prin scădere se obţine: t1 − t 2 = − ln =− ln 2
2 ⋅π ⋅ λ r1 2 ⋅ π ⋅ λ d1
— 30 —
iar fluxul termic unitar (pentru 1 m de conductă) va fi:
t1 − t 2 ⎡W ⎤ ⎡ kcal ⎤ (2.73)
q& = ⎢ m ⎥; ⎢ m ⋅ h ⎥
1 d ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
ln 2
2 ⋅ π ⋅ λ d1
Rezistenţa termică, opusă de peretele conductei circulare fluxului termic unic, este:
1 d
Rt = ln 2 (2.74)
2 ⋅ πλ d1
Variaţia temperaturii în perete este dată de relaţia obţinută anterior (2.71) în care:
q
C = t1 + ln r1 (2.75)
2 ⋅π ⋅ λ
În cazul unui perete compus din mai multe straturi, prezentat în figura 2.19, urmând acelaşi raţionament ca şi în
cazul peretelui cilindric simplu, se obţine:
1 d2 1 d 1 d
t1 − t x = q ⋅ ln ; tx − ty = q ⋅ ln 3 ; t y − t2 = q ⋅ ln 4
2 ⋅ π ⋅ λ1 d1 2 ⋅ π ⋅ λ2 d 2 2 ⋅ π ⋅ λ3 d 3
Prin însumare rezultă:

⎡ 1 d 1 d 1 d ⎤
t 2 − t1 = q ⎢ ln 2 + ln 3 + ln 4 ⎥ (2.76)
⎣ 2 ⋅ π ⋅ λ1 d 1 2 ⋅ π ⋅ λ 2 d 2 2 ⋅ π ⋅ λ 3 d3 ⎦
si: q& = t1 − t 2 t1 − t 2 ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤ (2.77)

= ⎢ m ⎥; ⎢ m ⋅ h ⎥
1 d2 1 d 1 d 1 d
2 ⋅ π ⋅ λ1
ln +
d1 2 ⋅ π ⋅ λ 2
ln 3 +
d 2 2 ⋅ π ⋅ λ3
ln 4
d3 ∑ 2 ⋅π ⋅ λ
ln i +1
di
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Deci fluxul termic (de căldură) care trece prin perete va fi:
⎡ kcal ⎤ (2.78)
Q = q& ⋅ L [W ]; ⎢ ⎥
⎣m ⋅ h⎦
Temperaturile necunoscute tx, ty etc. se determina din relaţiile de mai sus şi anume:
1 d2 1 d
t x = t1 − q& ⋅ ln ; t y = t x − q& ⋅ ln 3 (2.79)
2 ⋅ π ⋅ λ1 d1 2 ⋅ π ⋅ λ2 d 2
După cum se vede, căderea de temperatură depinde de rezistenţa termică a stratului, ea fiind cu atât mai mare
cu cât rezistenţa R, are o valoare mai mare. În interiorul stratului temperatura variază logaritmic cu raza.
t
λ1 λ2 λ3
t1
t1 − t 2
t1 − t 2 q& =
tx 1 d
tz
q& =
1 d λ ∑ 2πλ
ln i +1
q ∑ 2πλ ln di +i 1 di
t2
t1 tr
d1 t2
0
d2 r
d1
r
d2
d3
d4
Fig. 2.19. Variaţia temperaturii în Fig. 2.20. Variaţia temperaturii în

perete neomogen cilindric perete omogen sferic
— 31 —
2.4.4. Propagarea căldurii prin pereţi sferici
În cazul pereţilor sferici se admite ipoteza că temperatura variază de-a lungul razei şi în consecinţă suprafeţele
izoterme sunt sfere concentrice, centrul lor fiind şi centrul geometric al sferei. De asemenea se consideră că
temperatura la interiorul sferei este constantă şi că peretele sferic este omogen. Fluxul termic unitar, în cazul unei
sfere, se va raporta la dimensiunile geometrice ale ei, adică la diametrele d1 şi d2 (fig. 2.20). Legea lui Fourier
aplicată fluxului termic unitar în direcţia radială, raportată la sfera considerată, este:
dt dt ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤
q& = −λ ⋅ S sfera = −λ ⋅ 4πr 2 ; ⎢ ⎥; ⎢ ⎥ (2.80)
dr dr ⎣ sfera ⎦ ⎣ sfera ⋅ h ⎦
Se obţine prin separare de variabile şi integrare variaţia temperaturii în peretele sferei (tr):
t2 r2
q& dr q& dr
dt = −
4 ⋅π ⋅ λ r
⋅ 2
; ∫ dt = − 4 ⋅ π ⋅ λ ∫ r
t1 r1
2
q& 1
tr − ⋅ +C (2.81)
4 ⋅π ⋅ λ r
Pentru cazurile la limită (feţele sferei) temperaturile vor fi:
q& 1 q& 1
t1 = ⋅ + C; t 2 = ⋅ +C
4 ⋅ π ⋅ λ r1 4 ⋅ π ⋅ λ r2
q& ⎡1 1⎤ q& ⎡1 1 ⎤
t1 − t 2 = ⋅⎢ − ⎥ = ⋅⎢ − ⎥ +C (2.82)
4 ⋅ π ⋅ λ ⎣ r 2 r1 ⎦ 4 ⋅ π ⋅ λ ⎣ d 2 d1 ⎦
t1 − t 2 ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤
q& = ; ⎢ sfera ⎥ ; ⎢ sfera ⋅ h ⎥
1 ⎡1 1 ⎤ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
⋅⎢ − ⎥
2 ⋅ π ⋅ λ ⎣ d 2 d1 ⎦
1 ⎡ 1 1 ⎤
Rezistenţa termică, în cazul sferei este: R t = ⋅⎢ − ⎥ (2.83)
2 ⋅ π ⋅ λ ⎣ d ext d int ⎦
Variaţia temperaturii în perete sferic dată de relaţia 2.81 este hiperbolică, deci foarte rapidă.
Urmând acelaşi raţionament ca în cazul peretelui plan sau cilindric, pentru mai multe sfere concentrice, se obţin
relaţiile de calcul:
- fluxul termic unitar: t1 − t 2 ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤ (2.84)

q& = ; ⎢ sfera ⎥ ; ⎢ sfera ⋅ h ⎥
1 ⎡ 1 1 ⎤ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
∑ ⋅⎢ − ⎥
2 ⋅ π ⋅ λ i ⎣ d i +1 d i ⎦
1 ⎡ 1 1 ⎤
- temperatura curentă: t x = t x −1 − q ⎢ − ⎥ (2.85)
2 ⋅ π ⋅ λ x −1 ⎣ d x +1 d x ⎦
2.5. Conductivitatea termica în regim staţionar prin corpuri cu izvoare

interioare de căldură
2.5.1. Noţiuni generale
În tehnică se întâlnesc frecvent situaţii în care corpurile au la interior o funcţie de izvoare de căldură. Exemplele
care se pot semnala sunt numeroase. Astfel, reacţia de priză a betonului (hidroliza cimentului) utilizat pentru
cimentarea coloanelor de la sondele de ţiţei şi gaze este exotermă, deci betonul are o funcţie de izvoare de
căldură uniform distribuită în spaţiu şi variabilă în timp. Similar, reacţiile exoterme din unele procese chimice sau
rezistenţele electrice montate în instalaţii constituie de asemenea izvoare interioare de căldură.
Conducţia termică în regim staţionar prin corpuri cu izvoare interioare de căldură este redată de relaţia (2.29) în
care ∂t rezultând forma de mai jos:
∂τ
M
a ⋅ ∇2t + =0 (2.86)
ρ ⋅c
— 32 —
⎡ 2⎤
în care s-au notat: a = λ ⎢ m ⎥ difuzivitatea termică a materialului
ρ ⋅ c ⎣⎢ s ⎦⎥
M [W/m3] intensitatea volumică a sursei interioare de energie (căldură) dispusă

uniform în volumul paralelipipedului unitar considerat care este tocmai
funcţia de izvoare interioare de căldură
ρ [kg/m3] densitatea materialului
c [kJ/kg K] căldura masică specifică a materialului
⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞

∇2t = ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ Laplacianul temperaturii.
⎜ ∂x ∂y ∂z ⎟
⎝ ⎠
Procedând la înlocuirea notaţiilor de mai sus în relaţia (2.86) se va obţine:
λ ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞

=⎜ 2 + 2 + 2 ⎟+ M =0 (2.86.a)
ρ ⋅ c ⎜⎝ ∂x ∂y ∂z ⎟ ρ ⋅c
⎠
care poate fi simplificată şi scrisă sub o formă mai simplă:
∂2t ∂2t ∂2t M

+ + =− (2.87)
∂x 2
∂y 2
∂z 2 λ
Relaţia (2.87) este o ecuaţie de tip Poisson şi redă conductivitatea termică în regim staţionar prin corpuri cu
izvoare interioare de căldură.
Funcţia de izvoare M se poate pune sub o formă generală:
M = M (x, y, z, t)
Integrarea ecuaţiei (2.87) se va efectua numai pentru câteva cazuri particulare (clasice) şi pentru transmiterea
unidirecţională a căldurii.
2.5.2. Propagarea căldurii prin pereţii plani paraleli, infiniţi

Se va studia cazul simplu în care: M (x, t) = const. ecuaţia (2.87) pentru peretele plan infinit, devenind:
d 2t M
=− (2.88)
dx 2 λ
presupunând că temperatura nu variază după axele Oy şi Oz şi în consecinţă izotermele sunt plane paralele între
ele şi paralele au suprafeţele limită ale peretelui. Prin integrarea relaţiei (2.88) de mai sus se obţine câmpul de
temperaturi
M 2
t=− x + Cx + B (2.89)
2λ
în care se recunoaşte soluţia particulară (2.43) pentru cazul M = 0
a. Condiţii de tip Dirichlet. Funcţia de izvoare M poate fi pozitivă (M>0) sau negativă (M<0) şi în reprezentarea
grafică a câmpului de temperaturi (2.89) se reflectă acest lucru în fig.2.21.
Constantele de integrare se determină în funcţie de condiţiile de unicitate.

Pentru M>0 temperatura atinge un maxim de x0 iar pentru M<0 ea reprezintă un minim. Planul neutru se defineşte
ca fiind planul care nu este străbătut de nici o linie de flux termic şi în care temperatura atinge un extrem (tM sau
tm).
— 33 —
t t
tM M>0 M<0
t0
t0 q1 q1
q0
q0 t1
λ t1 λ
tm
δ δ
x0 x0
0 x 0 x
Fig. 2.21
Pe baza datelor din fig. 2.21 se poate scrie că:
x = 0; t = to
x = δ; t = t1
obţinându-se câmpul de temperaturi
⎛ Mδ t1 − t 2 ⎞ M 2
t = t0 + ⎜ + ⎟x− x (2.90)
⎝ 2λ δ ⎠ 2λ
Densitatea fluxului termic este formată din două componente: una banală (M=0) şi alta care provine din funcţia de
izvoare (M x,t):
dt λ ⎛ δ⎞
q& = −λ = q& b + q& i = (t 0 − t1 ) + M ⎜ x − ⎟ (2.91)
dx δ ⎝ 2⎠
Suprafeţele limită ale peretelui plan sunt străbătute de componentele:

λ δ
q& 0 = (t 0 − t1 ) − M (2.92)
δ 2
λ δ
q&1 = (t 0 − t1 ) + M
δ 2
Planul neutru se găseşte la distanţa xo care rezultată din condiţia
dt δ λ t 0 − t1
= 0 ; (q& = 0 ) ; x0 = − (2.93)
dx 2 M δ
Temperatura în acest plan atinge valori extreme calculabile cu relaţia:
t 0 − t1 Mδ 2 λ
tE = + + (t − t 0 )2
2 1
2 8λ 2Mδ
Extremele: M > 0; tM şi M < 0; tm
Extremele vor fi: M > 0; t = tM şi la M < 0; t = tm
Pentru M>0 planul neutru se găseşte la distanţa xo< δ iar temperatura atinge un maxim tM în acest plan. Similar
2
pentru M<0 planul neutru se găseşte la distanţa x0 > δ şi temperatura prezintă un minimum tm .
2
Observând că: q& 0 = −Mx 0 ; q&1 = −M (δ − x 0 ) (2.94)
iar q& 0 + q&1 = Mδ = const (2.95)
rezultă că se pot schimba valorile componentelor (2.92) prin deplasarea planului neutru. Consideraţiile acestea se
pot face şi asupra fluxului termic
Q& 0 + Q& 1 = MSδ = MV = const (2.96)
şi se poate mări deci o componentă a fluxului termic deplasând planul neutru în sens contrar, lucru care se
realizează prin aplicarea unor izolaţii pe suprafaţa de care dorim să apropiem planul neutru.
În cazul particular to= t1 rezultă:
— 34 —
δ δ δ Mδ 2
x0 = ; q& 0 = −M ; q&1 = M ; t E = t 0 + (2.97)
2 2 2 8λ
valori care indică simetria solicitării termice şi faptul că densitatea fluxului termic este generată numai de izvoarele
interioare de căldură.
b. Condiţii mixte de unicitate. Se consideră un perete plan cu izvoare interioare de căldură acoperit pe ambele
suprafeţe limită cu o serie de straturi izolatoare (fig. 2.22). Utilizarea condiţiilor de contact şi de tip Fourier
reprezintă astfel cazul cel mai general. Variaţia temperaturii în stratul de grosime δ este parabolică din cauza
prezenţei izvoarelor interioare de căldură. În straturile plane aşezate pe suprafeţele limită, straturi de grosimi
oarecare δk şi δj, temperatura variază liniar, cu pante diferite, în funcţie de coeficienţii de conducţie termică
corespunzători λk şi λj. Se definesc următoarele rezistenţe termice:
1
n
δk 1
m
δj δ
R1 =
αi
+ ∑λ
1 k
; R2 =
αe
+ ∑λ
1 j
; R = R1 +
λ
+ R2 (2.98)
t
Condiţiile de conservare a valorii fluxului termic în planele x=0 şi x=δ
se scriu pe baza acestor rezistenţe q&0 tM q&1
dt t −t
x = 0; - λ = = i
dx R1
dt t − te ti
x = δ; - λ = = (2.99) αi x0
dx R2
t1
λ te
sau utilizând (2.89) - λC = t i − B
R1 δ αe
Mδ 2 0
Cδ + B − − te x
⎛ Mδ ⎞ 2λ
- λ⎜ −
⎝ λ
+ C⎟ =
⎠ R2
δκ, λκ δj, λj
Prin precizarea constantelor C şi B rezultă câmpul de temperaturi Fig. 2.22
⎛ Mδ 2 ⎞ ⎛ R1 x ⎞ Mx 2
t = t i + ⎜ t e − t i + MδR 2 + ⎟⎜ + −
⎟ ⎝ R λR ⎟⎠ 2 λ
(2.100)
⎜ 2λ
⎝ ⎠
Densitatea fluxului termic rezultă din ipoteza Fourier
t − te ⎡ δ ⎛ δ ⎞⎤
q& = i + M ⎢ x − ⎜ R2 + ⎟ (2.101)
R ⎣ R ⎝ 2 λ ⎠⎥⎦
Suprafeţele limită sunt străbătute de componentele qo şi q1 descrise de relaţiile:

t − t e Mδ ⎛ δ ⎞
q& 0 = i + ⎜ R2 + ⎟ (2.102)
R R ⎝ 2λ ⎠
t − t e Mδ ⎛ δ ⎞
q&1 = i + ⎜ R1 + ⎟
R R ⎝ 2λ ⎠
Planul neutru se găseşte la distanţa

δ ⎛ δ ⎞ ti − te
x0 = ⎜ R2 + ⎟− (2.103)
R⎝ 2λ ⎠ MR
temperatura maximă în acest plan fiind
1 ⎛⎜ Mδ 2 ⎞⎛
⎟ ⎜ 2 λR1 +
δR 2 δ2 t −t ⎞
tM = ti + t − t + Mδ R + + + e i ⎟⎟ (2.104)
2 λR ⎜⎝ ⎟⎜
e i 2
2λ ⎠⎝ R 2 λR MR ⎠
Relaţiile deduse permit orice particularizare şi evidenţiere a unor situaţii limită de deplasare a planului neutru.
Mδ 2
Dacă R1=∞ (R=∞) se obţine: x 0 = 0 ; q& 0 = 0 ; q&1 = Mδ ; t M = t e + MδR 2 + (2.105)
2λ
ceea ce arată că, planul neutru coincide cu suprafaţa din stânga (xo=0) iar fluxul termic este îndreptat integral spre
suprafaţa din dreapta (q& 0 = 0 ) .
Similar pentru R2=∞ ( R=∞) rezultă:
— 35 —
Mδ 2
x 0 = 0 ; q& 0 = Mδ ; q&1 = 0; t M = t i + Mδ R1 + (2.106)
2λ
planul neutru suprapunându-se pe suprafaţa din dreapta (x0=δ) iar fluxul termic îndreptându-se integral în sens
contrar (q&1 = 0 ) .
În cazul solicitării termice simetrice ti = te şi R1 = R2 = Ro se obţine

δ δ δ Mδ ⎛ δ ⎞
x 0 = ; q& 0 = −M ; q&1 = M ; t M = t i + ⎜R + ⎟ (2.107)
2 2 2 4 ⎝ 2λ ⎠
Mărimea unei rezistenţe termice R1 sau R2 face ca planul neutru să se apropie de suprafaţa pe care ea
acţionează.
Aplicarea de izolaţii pe una din suprafeţe spre a mări fluxul termic dirijat în sens contrar este o metodă utilizată
frecvent în construcţia unor aparate electrocasnice, la cuptoarele de forjă şi tratamente termice.
2.5.3. Propagarea căldurii prin pereţi cilindrici

Studiul transferului termic în regim staţionar prin pereţi cilindrici cu izvoare interioare de căldură pleacă de la
ecuaţia diferenţială fundamentală a conductivităţii termice a lui Fourier scrisă în coordonate cilindrice (2.30).
∂t
În relaţia (2.30) considerând = 0 cazul conducţiei termice în regim staţionar şi că transmisia căldurii are loc
∂τ
unidirecţional de-a lungul razei, ecuaţia (2.30) capătă următoarea formă:
1 ∂ ⎛ ∂t ⎞ M
⎜r ⎟=−
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ λ
Mr 2
si considerând M=const. se obţine soluţia t = − + A ln r + C (2.108)
4λ
q&
în care considerând A = − se recunoaşte soluţia particulară obţinută la (2.71) pentru M=0). În acest caz
2πλ
studiul se va face atât pentru cilindrii plini cât şi pentru pereţi cilindrici goi la interior.
a) Cilindrul plin. Pentru precizarea constantelor de integrare se utilizează condiţii la limite de tip Dirichlet
r = 0; t = to (valoare finită)
r = r1 ; t = t1
Deoarece ln 0=- ∞ este obligatorie soluţia A=0 pentru ca temperatura în ax sa fie finită. Se obţine câmpul de
temperaturi
t = t1 +
M 2
4λ
(
r1 − r 2 ) (2.109)
Mr12
temperatura maximă fiind în ax t 0 = t1 + (2.110)
2
dt Mr
Densitatea fluxului termic rezultă sub forma q& = −λ = (2.111)
dr 2
si creşte liniar cu raza.
Fluxul termic ce străbate cilindrul plin cu raza r, lungimea L şi suprafaţa laterală S este:
Mr
Q& = q& S = 2π rL = π r 2 LM = MV (2.112)
2
cu valoarea sa maximă la r1 (V1 = π r12 L): Q& M = π r12 LM = MV1
În condiţii la limită de tip Fourier se poate scrie

dt
r=0; t=to (valoare finită) r = r1 ; -λ = α (t − t e )
dr
obţinându-se câmpul de temperaturi t = te +

Mr1 M 2
+
2α 4 λ
(
r1 − r 2 ) (2.113)
Mr1 Mr12
cu valoarea maximă în ax (r = 0) t 0 = t e + + (2.114)
2α 4λ
— 36 —
Se observă că temperatura pe suprafaţa exterioară a cilindrului plin (r = r1) este
Mr
t1 = t e + 1 (2.115)
2α
Mr12
şi diferenţa t 0 = t1 + (2.116)
4λ
este constantă indiferent de solicitarea termică, lucru semnalat de (2.110), (2.114) şi (2.115). Aceasta este o
metodă de determinare a funcţiei de izvoare de căldură
4⋅λ
M = ⋅ (t 0 − t 1 ) (2.117)
r12
Densitatea fluxului termic este dată de (2.111) iar pentru fluxul termic
rămâne valabilă expresia (2.112) şi utilizând (2.117) rezultă:
2
r tn
Q& = 4 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L(t 0 − t1 ) 2 (2.118)
r1
cu valoarea maximă (r = r1) r1 rn Q

Q& M = 4 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L(t 0 − t1 ) (2.119)
λ M te
Situaţia cea mai generală este cea prezentată în fig. 2.23 şi impune
utilizarea condiţiilor mixte de unicitate. Se utilizează rezistenţa la t1
transfer termic α
1 ⎛ n
1 rk 1 ⎞ ⎡K ⎤
Re = ⎜
2 ⋅ π ⋅ L ⎜⎝ ∑λ
2 k
ln
r k −1
+
a rn
⎟,
⎟ ⎢⎣W ⎥⎦
⎠
(2.120)
Fig. 2.23
pe baza căreia se poate scrie r = 0; t = to (valoare finită)

dt t − te
r = r1 ; - λ 2 ⋅ π ⋅ r1 ⋅ L = 1
dr Re
Se obţine câmpul de temperaturi
t = t e + 2 ⋅ π ⋅ r12 ⋅ L ⋅ M ⋅ R e +
M
4 ⋅λ
(
r12 − r 2 ) (2.121)
temperatura în ax (r=0) fiind maximă

Mr12
t0 = te + + MV1 R e (2.122)
4λ
si temperatura pe suprafaţa S1 (temperatura maximă a izolaţiei)
MV1 ⎛ n
1 rk 1 ⎞
t1 = t e + MV1Re = t e +
2πL
⎜
⎜
⎝
∑λ
2 k
ln
rk −1
+
αrn
⎟
⎟
⎠
(2.123)
Se observă că dacă λk şi ∝ au valori mici, iar temperaturile to şi t1 cresc şi pot atinge în unele cazuri valori
periculoase care au ca efect arderea izolaţiei şi chiar topirea metalului. Acest fenomen este frecvent întâlnit în
cazul conductorilor electrici izolaţi solicitaţi la suprasarcini.
Fluxul termic rezultă din condiţia de conservare a valorii sale sub forma:
2π L(t1 − t e )
Q& = n = MV1 (2.124)
1 rk 1
2
∑ ln +
λ k r k −1 α rn
Este de reţinut faptul că în cazul cilindrului plin nu se poate defini cilindrul neutru, fluxul termic fiind îndreptat
integral de la interior spre exterior.
b) Cilindrul gol. În cazul unui cilindru gol la interior se pot utiliza condiţiile de tip Dirichlet pentru precizarea
constantelor de integrare din relaţia (2.108).
r = ro ; t = to
r = r1 ; t = t1
— 37 —
r
ln
obţinându-se câmpul de temperaturi t = t 0 + M
4λ
⎡
r 02 − r 2 + ⎢t1 − t 0 +
M
(
4λ
)⎤
r12 − r02 ⎥
r 0
( ) (2.125)
⎣ ⎦ ln r1
r0
Temperatura atinge un extrem pe suprafaţa cilindrului
te
neutru, a cărei rază s-a notat cu xo raza obţinându-se din
condiţia
αe
dt
=- +
( )
M M r12 − r02 + 4 λ (t1 − t 0 )
=0 (2.126)
M
tn
dr 2λ r1
4 rλ ln λ
r0
αi r0
Rezultă astfel raza cilindrului neutru şi temperatura maximă x0
rm
sau minimă
δi λi
x0 =
( )
M r12 − r02 + 4 λ (t1 − t 0 )
(2.127) Q0
r1
r t0
2 M ln 1 rn
r0
t1
tE = t(x0); (E = M, m) δk λk
Dacă to= t1 se obţine raza cilindrului neutru sub forma unei Q1
diferenţe medii logaritmice:
r12 − r02 Fig. 2.24

x0 =
r
2 ln 1
r0
Densitatea fluxului termic utilizând (2.126) are forma de mai jos:
q& = -
Mr 4 λ (t 0 − t1 ) − M r12 − r02
+
( ) (2.128)
2 r
4 r ln 1
r0
iar fluxul termic Q& = 2π rLq& =

2π λL(t 0 − t1 )
+ MV −
π LM r12 − r02 (
= Q& b − Q& i
) (2.129)
r1 r1
ln 2 ln
r0 r0
Se observă că fluxul termic are cele două componente clasice: fluxul termic banal (M=0) şi fluxul termic generat
de izvoarele interioare de căldură.
Cele două componente ale fluxului termic care străbate suprafeţele limită So şi S1 se obţin înlocuind în V = π r2L
razele corespunzătoare.
Q& 0 = Q& ( r0 ) şi Q& 1 = Q& ( r1 )
( )
cu observaţia că Q& 1 − Q& 0 = π rLM r12 − r02 = M (V1 − V0 ) = MV (2.130)
lucru cunoscut din cele precedente.

Utilizarea condiţiilor mixte de unicitate (fig. 2.24) introduce rezistenţele termice Re şi Ri definite prin (2.120) şi
1 ⎛⎜ ⎞
m
r j −1 1
Ri =
2πL ⎜⎝ ∑ ln
1
rj
+
α rm
⎟
⎟
⎠
(2.131)
Scriind condiţia de conservare a valorii fluxului termic pe suprafeţele cilindrice So şi S1 şi utilizând (2.108)
dt t − t0
r = r0 ; -λ 2π r0 L = i
dr Ri
dt t −t
r = r1 ; -λ 2π r1 L = 1 e (2.132)
dr Re
se obţine funcţia
— 38 —
t = ti +
M 2
4λ
( )
r0 − r 2 − π ⋅ r02 LMR i −
K ⎛
⎜ 2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L ⋅ R i + ln
2 ⋅ π ⋅ λ ⋅ L ⎜⎝
r
r0
⎞
⎟⋅
⎟
⎠ (2.133)
⎡
⋅ ⎢t i − t e −
⎣
M
4⋅λ
( ) ⎤
r12 − r02 − π ⋅ M ⋅ L r02 Ri + r12 R e ⎥
⎦
( )
în care coeficientul total de transfer termic K este dat de relaţia:
1 1 r
= R i + Re = ln 1 (2.134)
K 2πλ L r0
Raza cilindrului neutru se determină anulând prima derivată a funcţiei (2.133), rezultând
1
⎧ K
x0 = ⎨
⎡ M 2
(
2 2 2
)
⎤⎫ 2
⎢t e − t i + 4 λ r1 − r0 + πML r0 R i + r1 R e ⎥ ⎬ ( ) (2.135)
⎩πLM ⎣ ⎦⎭
La această rază temperatura atinge un extrem.
dt
Fluxul termic rezultă din Legea lui Fourier: Q& = −λ 2π rL
dr
sub forma
⎡ r 2 − r02
Q& = K (t i − t e ) + πr 2 LM − MK ⎢ 1
⎤
+ πL r02 R i + r12 R e ⎥ ( ) (2.136)
⎣⎢ 4 λ ⎥⎦
din care se deduc componentele ce străbat suprafeţele cilindrice limită (r=ro şi r=r1). Se observă că
Q& + Q& = Q& − Q& = πL r 2 − r 2 M = MV
1 0 1 0 ( 1 0 )
Aceste relaţii permit orice particularizare dând şi soluţia deplasării cilindrului neutru, adică a modificării valorii
fluxului termic dirijat spre interior sau spre exterior.
Dacă Ri=∞ (K=0) se obţine fluxul termic dirijat integral numai spre exterior:
x0=r0 ; Q& = 0 ; 0 Q& = πLM r 2 − r 2 = MV 1 ( 1 0 )
şi similar pentru Re=∞ (K=0) rezultă:
x0=r1 ; Q& = 0 ; 1 Q& 0 = −πLM r12 − r02 = −MV( )
fluxul termic dirijat numai către interior.
Deplasarea cilindrului neutru se realizează deci, aplicând izolaţii pe suprafaţa de care dorim să-l apropiem,
mărindu-se astfel fluxul termic dirijat în sens contrar. Această soluţie este utilizată în construcţia unor aparate
electrocasnice.
Un caz particular este acela în care te= ti şi Re=Ri=R obţinându-se relaţiile
1
x0 = ⎨ ⎢ 1
(
⎧⎪ K ⎡ r 2 − r 2
0 )
+ πLR r02 + r12 ( ⎤ ⎫⎪ 2
)
⎥⎬
πL
⎪⎩ ⎣⎢ 4 λ ⎦⎥ ⎪⎭
⎡ r 2 − r02
Q& 0 = πr02 LM − MK ⎢ 1
(
+ πLR r02 + r12
) ( )⎤⎥ (2.137)
⎢⎣ 4 λ ⎥⎦
⎡ r 2 − r02
Q& 1 = πr12 LM − MK ⎢ 1
(
+ πLR r02 + r12
) ( )⎤⎥
⎢⎣ 4 λ ⎥⎦
care dovedesc că, chiar dacă solicitarea termică este simetrică, fluxurile termice care străbat suprafeţele limită
sunt inegale iar cilindrul neutru nu se găseşte la raza medie a cilindrului gol.
2.5.4. Propagarea căldurii prin pereţi sferici

În situaţia pereţilor sferici omogeni şi izotropi cu izvoare interioare de căldură propagarea căldurii în regim
staţionar este redată de ecuaţia:
1 d2 M (2.138)
( rt ) = −
r dr 2 λ
dedusă din ecuaţia conducţiei termice pe baza (2. 30) şi care are soluţia generală
— 39 —
Mr 2 A
t =− +C + (2.139)
6λ r
&
Se recunoaşte soluţia particulară (2.81) obţinută pentru M=0 iar A = q . Constantele de integrare se determină
4πλ
în diverse condiţii de unicitate, studiul făcându-se atât pentru sfere pline cât şi pentru sfere goale.
a) Sfera plină. Utilizându-se condiţiile de tip Dirichlet

r = 0; t = to (valoare finită)
r = r1 ; t = t1
se obţine câmpul de temperaturi t = t1 +
M 2
6λ
(
r1 − r 2 ) (2.140)
Mr12
si deci temperatura în centrul sferei (r=0) t 0 = t1 + (2.141)
6λ
Funcţia de izvoare interioare de căldură poate fi determinată prin măsurători efectuate în regim staţionar pe baza
relaţiei
6λ
M= (t 0 − t1 )
r12
dt Mr
Densitatea fluxului termic se obţine pe baza ipotezei Fourier q& = −λ (2.142)
dr 3
Mr
şi deci fluxul termic Q& = q& S = 4πr 2 = MV (2.143)
3
care are valoarea zero în centru.
În condiţiile mixte de unicitate (fig. 2.23) pe baza rezistenţei termice definite prin relaţia:
1 ⎡ n
1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎤
Re =
4π
⎢
⎢⎣
∑λ
2
⎜⎜
k ⎝ r k −1
−
rk
⎟⎟ +
⎠ αr n
2
⎥
⎥⎦
(2.144)
se scrie condiţia de conservare a valorii fluxului termic în suprafaţa sferică S1= 4 πr12
dt t − t e
r = r1 ; − 4πλr12 = (2.145)
dr Re
r = r0 ; t = t0 (valoare finită A=0 )
Determinând constantele de integrare din (2.139) în aceste condiţii se obţine câmpul de temperaturi
t = te +
3
4
π r13 MR e +
M 2
6λ
r1 − r 2( ) (2.146)
Se observă că pentru Re=0 se obţine (2.140) (cu te=t1) iar pentru Re=∞ temperatura creşte continuu pe baza
acumulării căldurii în sferă. În cazul particular
1
Re = (2.147)
4π r12 α
se obţine expresia simplificată a câmpului de temperaturi
t = te +
r1
+
3α 6 λ
M 2
r1 − r 2 ( ) (2.148)
Fluxul termic şi densitatea fluxului termic rezultă din (2.142) şi (2.143). În cazul sferei pline definirea sferei neutre
nu are sens.
b) Sfera goală. Utilizarea condiţiilor de unicitate de tip Dirichlet pentru determinarea constantelor de integrare
din (2.139)
Mr02 A
r = r0 ; t = t0 = − +C + (2.149)
6λ r0
Mr12 A
r = r1 ; t = t1 = − +C +
6λ r1
— 40 —
conduce la precizarea câmpului de temperaturi sub forma
⎡ ⎤
⎢ t −t ⎥
t = t0 +
M 2
6λ
( ⎛ 1 1
) ⎞ Mr r
r0 − r12 + ⎜⎜ − ⎟⎟ ⎢ 0 0 − 0 1 (r0 − r1 )⎥
6λ
(2.150)
⎝ r r0 ⎠ ⎢ 1 − 1 ⎥
⎢r r ⎥
⎣ 0 1 ⎦
În acest caz există o sferă neutră care nu este străbătută de nici o linie de flux termic şi pe suprafaţa căreia
temperatura atinge un extrem. Raza sferei neutre rezultă din condiţia ca prima derivată a temperaturii să se
anuleze, sub forma
1
⎡r r 3λ
(t 0 − t1 )⎤⎥
3
x 0 = ⎢ 0 1 (r0 + r1 ) − (2.151)
⎣ 2 M ⎦
si temperatura extremă (tE) corespunzătoare conform (2.150) tE = t (xo)
Densitatea fluxului termic în baza legii lui Fourier are forma:
λ (t 0 − t1 ) M ⎡ r0 r1 ⎤
q& = q& b + q& i = − + ⎢r − 2 (r0 − r1 )⎥ (2.152)
2⎛ 1 1⎞ 3 ⎣ 2r ⎦
r ⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ 0 r1 ⎠
r
t −t 4 2π
iar fluxul termic Q& = Q& b + Q& i = 4πr 2 q& − = 4πλ 0 1 + π r 3 M − Mr0 r1 (r0 − r1 ) (2.153)
1 1 3 3
−
r0 r1
cu valorile extreme pentru ro şi r1
t −t 4 2π
Q& 0 = 4πλ 0 1 + π r03 M − Mr0 r1 (r0 − r1 ) (2.154)
1 1 3 3
−
r0 r1
t −t 4 2π
Q& 1 = 4πλ 0 1 + π r13 M − Mr0 r1 (r0 − r1 )
1 1 3 3
−
r0 r1
Se observă că şi în acest caz Q& 1 − Q& 0 =

4π
3
(
M r13 − r03 = MV ) (2.155)
1
⎡r r ⎤ 3
x 0 = ⎢ 0 1 (r0 + r1 )⎥
⎣ 2 ⎦
M⎡ r r ⎤
În cazul particular to=t1 se obţine q& = r − 0 21 (r0 − r1 )⎥ (2.156)
3 ⎢⎣ 2r ⎦
Q& =
2π
3
[
M 2 r − r0 r1 (r0 + r1 )
2
]
În cazul condiţiilor mixte de unicitate pe baza fig.2.24 se definesc rezistenţele termice Re şi Ri prin (2.144) şi
prin:
1 ⎡ 1 ⎛⎜ 1 ⎞ ⎤
1
1 ⎟+ 1
Ri = ⎢
4π ⎢ ∑λ ⎜
j ⎝ rj
−
r j −1 ⎟ α r2
⎠
⎥
⎥⎦
(2.157)
⎣ m i m
cu ro=ro. Se poate astfel scrie pentru (2.139)

dt t i − t 0
r = r0 ; − 4πλr02 = (2.158)
dr Ri
dt t1 − t e
r = r1 ; − 4πλr12 =
dr Re
— 41 —
1 1 ⎛1 1⎞
Cu definirea coeficientului total de transfer termic prin = Ri + Re + ⎜ − ⎟ (2.159)
K 4πλ ⎜⎝ r0 r1 ⎟⎠
se obţine pe baza condiţiilor (2.158) câmpul de temperaturi:

⎛1 1 ⎞
t = ti =
M 2
6λ
( 4
)
r − r02 − π r03 MRi +
3
K
4πλ
⎜ − + 4πλRi ⎟
⎜r r ⎟
⎡
⋅ ⎢t i − te −
M 2
6λ
4
(
r1 − r02 − πM r03 Ri + r13 Re
3
) ( )⎤⎥ (2.160)
⎝ 0 ⎠ ⎣ ⎦
dt
Sfera neutră care nu este străbătută de nici o linie de flux termic are raza (din condiţia =0 )
dr
1
⎧ 3 K ⎡ 4π
( ) ⎤⎫
( )
M 2 3
3 3 2
x0 = ⎨ ⎢ 3 M r0 R i + r1 R e + 6 λ r1 − r0 + t e − t i ⎥ ⎬ (2.161)
⎩ 4πM ⎣ ⎦⎭
şi evident valoarea extremă a temperaturii tE = t (xo); E = M sau m
Densitatea fluxului termic se obţine pe baza legii lui Fourier sub forma
M ⎪⎧ ⎫
q& = q& b + q& i =
K
(t i − te ) + ⎨r −
K ⎡ r12 − r02
⎢ + 4π r03 R i + r13 R e ( )⎤⎥⎪⎬ (2.162)
⎢⎣ 2 λ
2
4πr 3 ⎪
⎩ 4πr 2 ⎥⎦ ⎪⎭
si în final fluxul termic (Q=4πr2q)
Q& = Q& b + Q& i = K (t i − t e ) +

M⎡
3 ⎢⎣
4πr 3 −
K 2
2λ
( ⎤
r1 − r02 − 4πK r03 R i + r13 R e ⎥ ) ( ) (2.163)
⎦
Componentele fluxului termic care străbat suprafeţele limită So şi S1 îndreptându-se spre interior şi spre exterior
sunt
4
Q& 0 = K (t i − t e ) + π r03 M −
3
MK ⎡ r12 − r02
⎢
3 ⎢⎣ 2 λ
+ 4π r03 R i + r13 R e ( )⎤⎥ (2.164)
⎥⎦
4
Q& 1 = K (t i − t e ) + π r13 M −
3
MK ⎡ r12 − r02
⎢
3 ⎣⎢ 2 λ
⎤
+ 4π r03 R i + r13 R e ⎥ ( )
⎥⎦
cu aceeaşi observaţie
3
Q&1 − Q& 0 = Q&1 + Q& 0 = π r13 − r03 M = MV
4
( ) (2.165)
Pentru Ri = ∞ (K = 0) rezultă x 0 = r0 ;
4
Q& 0 = 0
şi Q& 1 = π r13 − r03 M = MV
3
( )
fluxul termic fiind dirijat în întregime spre exterior, sfera neutră suprapunându-se peste sfera interioară de rază ro.
Similar pentru Re=∞ (K=0) se obţine: xo = r1 ; Q& 0 = −MV ; Q& 1 = 0
sfera neutră suprapunându-se peste sfera exterioară de rază r1 iar fluxul termic fiind dirijat integral spre interior.
Relaţiile (2.160) - (2.163) permit orice particularizare. Astfel în cazul solicitării termice simetrice:
Ti = Te; Ri = Re = Ro se obţine:
1
⎡
(
x 0 = ⎢KR 0 r03 + r13 +
8
K
πλ
) ⎤
r12 − r02 ⎥ ( ) 3
;
⎣ ⎦
q& =
M⎡
3 ⎢⎣
r−
K
8πλr 2
(
KR
r12 − r02 − 2 0 r03 − r13 ) ( )⎤⎥; (2.166)
r ⎦
Q& =
M⎡
3 ⎢⎣
4πr 3 −
K 2
2λ
( ⎤
)
r1 − r02 − 4πKR 0 r03 − r13 ⎥ . ( )
⎦
Se reţine în final concluzia că aplicarea unor izolaţii pe o suprafaţă a sferei măreşte fluxul termic dirijat în sens
contrar.
— 42 —
2.6. Conductivitate termica în regim staţionar prin suprafeţe
extinse cu nervuri
Pentru intensificarea fenomenelor de transfer termic în foarte multe cazuri se foloseşte metoda de extindere a
suprafeţelor de schimb de căldură practicându-se nervuri de diverse forme geometrice (dreptunghiulare,
triunghiulare, trapezoidale dispuse longitudinal sau radial) ce sunt executate din acelaşi material sau din materiale
diferite cu peretele suport.
Exemplele care pot fi amintite aici sunt numeroase: radiatoarele maşinilor termice, nervurarea la exterior a
blocurilor de la motoarele cu ardere internă, de la cilindri compresori etc, utilizarea ţevilor cu aripioare la
construcţia schimbătoarelor de căldură şi altele.
Problemele termice de bază sunt legate de determinarea câmpului de temperaturi ce apare de-a lungul nervurii şi
a fluxului termic pe care poate să-l transfere (evacueze) o astfel de nervură. Contactul ideal dintre bară şi peretele
solid este o condiţie esenţială pentru asigurarea rolului pe care “nervura” trebuie să-l joace în fenomenul de
transfer termic.
Mai mult, în timpul exploatării trebuie avut grija ca suprafeţele nervurate să nu fie acoperite cu praf, ulei, pământ
etc, care se pot depune pe suprafaţa nervurilor sau îndeosebi în spaţiul dintre două nervuri vecine, anulându-se în
acest fel efectul termic pentru care acestea au fost create.
În acest scop se admite că sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii de calcul a suprafeţelor
nervurate:
• regimul termic este constant în timp;
• conductivitatea termică a materialului nervurii λ=constant;
• nervura este răcită la exterior de un fluid cu temperatura uniformă tf = const.
• coeficientul de convecţie (∝=const) este constant pe toată suprafaţa nervurii.
Transferul căldurii de la nervură la fluidul înconjurător se face prin convecţie iar în interiorul nervurii acesta se
realizează prin conductivitate.
Cazul cel mai simplu ce se studiază este acela al
barelor cu secţiune dreptunghiulară prezentat în fig. 2.25 α tf
(δo - grosimea nervurii) cu lungimea b mult mai mare dx
decât grosimea barei. t0 0 δ0
Pe baza datelor din fig. 2.25 se poate scrie bilanţul x
Qx Qx+ δ Qx
termic:
Q& x = Q& x + δ Q& x + δ Q& l (2.167) δ Ql

b
d ⎛ dt ⎞
în care: δ Q& x = ⎜ − λS ⎟dx i (2.168) Fig. 2.25
dx ⎝ dx ⎠
δ Q& l = αP (t − t f )dx
d ⎛ dt ⎞ αP
De unde: ⎜S ⎟ (t = t f ) = 0 (2.169)
dx ⎝ dx ⎠ λ
Având în vedere că secţiunea S şi perimetrul P nu depind de x (bara fiind dreptunghiulară) se obţine din (2.169)
ecuaţia:
∂2t αP
− (t − t f ) = 0
∂x 2 λS
Cu notaţiile de mai jos: θ = t − t f şi β = αP (2.170)

λS
rezultă o ecuaţie diferenţială de forma: θ " − β 2θ = 0 (2.171)
cu o soluţie de tip Euler θ = C1e βx + C2e − βx (2.172)
— 43 —
Mărimea “β” ca parametru de calcul se măsoară în m-1 iar constantele C1 şi C2 de integrare se determină în
funcţie de tipul barei.
În tabelul de mai jos 2.9 se redau sub formă tabelară ecuaţiile calculului termic al unor nervuri convective mai
reprezentative:
Tabelul 2. 9
Tipul de nervură şi schiţa Distribuţia temperaturii, fluxul de căldură şi randamentul
nervurii
Nervura dreaptă cu grosime constantă t − tf ch m (b - x ) + (α b mλ ) sh m (b − x )

=
t0 − tf ch mb + (α b mλ ) sh mb
tD α t − tf ch m (b - x )
Pentru α b = 0 , =
t0 − tf ch mb
L
λ th m b + (α b nλ )
αb Q = λ Sm (t 0 − t f ) =
1 + (α b mλ ) th mb
δ0
x Pentru α b = 0 , Q = λSm(t 0 − t f ) th mb
t0
b 1
η= ch mb (pentru αb = 0 )
mb
Nervura cilindrică dreaptă Pentru nervura dreaptă cu grosime constantă
tf S = δ 0 L; P = 2L + 2δ 0 ; m ≈ 2α λδ 0
λ α
Pentru nervura cilindrică dreaptă
d S = πd 2 4 ; P = πd ; m ≈ 4α λ
x
t0
b αb t − tf K1 (mR e )J 0 (mr ) + J1 (mR e )K 0 (mr )
=
t0 − tf K1 (mR c )J 0 (mR i ) + J1 (mR e )K 0 (mR i )
Nervură cilindrică cu grosime constantă Q = 2πRi δ 0 λm(t0 − t f ) ⋅

J1 (mR e )K1 (mR i ) − K1 (mR e )J1 (mR i )
⋅
tf J1 (mR c )K 0 (mR i ) + K1 (mR e )J 0 (mR i )
Ri α 2R I J1 (mR e )K1 (mR i ) − K1 (mR e )J1 (mR i )
η= ⋅
Re m (
R c2 − R i2 ) J1 (mR c )K 0 (mR i ) + K1 (mR e )J 0 (mR i )
λ
S = 2πδ 0 ; P = 4πr ; m = 2α λδ 0
δc
r
t0 αb=0 J0 , J1 – funcţii Bessel modificate de speţa întâi, ordinul
zero, respectiv, unu
K0 , K1 – funcţii Bessel modificate de speţa a doua, ordinul
zero, respectiv, unu
S - suprafaţa transversală a nervurii [m2];

δ0 - grosimea nervurii la bază [m];
b - lungimea nervurii [m];
L - lăţimea nervurii [m];
P - perimetrul de transfer de căldură [m];
λ - conductivitatea termică a materialului nervurii [W/m⋅0C ];
α, αb - coeficientul de convecţie pentru suprafaţa laterală, respectiv pentru muchia (vârful) nervurii [W/m2⋅0C ];
Q - fluxul de căldură al nervurii [W];
t, t0, tf - temperatura într-un punct oarecare, a bazei nervurii, respectiv, a fundului [0C];
-1
m = 2α P λ S - parametrul de calcul [m ];
η - randamentul nervurii
— 44 —
În tabelul 2.9 s-a notat randamentul “η“ nervurii care se defineşte ca un raport dintre cantitatea reală (efectivă) de
căldură transferată de nervură şi fluidul exterior şi cantitatea de căldură care ar fi transferată dacă întreaga
nervură s-ar găsi la o temperatură egală cu cea de la baza ei to (ceea ce ar echivala cu condiţia ca întreaga
nervură să fie izotermă, respectiv λ → ∞).
Privitor la definirea “funcţiilor cilindrice” de tip Bessel se fac următoarele precizări:
- funcţiile cilindrice de ordinul întâi (tip Bessel) şi de indice ν se definesc printr-o serie de puteri de forma:
2 k +υ
Jυ ( x ) = ∑
n
(− 1)k ⋅ ⎛ x ⎞
⎜ ⎟ (2.173)
k =0
k ! (υ + k )! ⎝ 2 ⎠
1 ⎛ υ2 ⎞
si sunt soluţiile ecuaţiei diferenţiale tip Bessel y" + y' +⎜⎜1 − 2 ⎟y = 0
⎟ (2.174)
x ⎝ x ⎠
Funcţiile Bessel de ordinul întâi respectă relaţiile de recurenţă
d υ
dx
[ ]
x Jυ ( x ) = x υ Jυ −1 ( x ) (2.175)
d −υ
dx
[ ]
x Jυ ( x ) = − x −υ Jυ +1 ( x )
Funcţiile cilindrice de ordinul doi (de tip Neumann) de indice ν sunt definite prin:
2 x 1
υ −1
(υ − k − 1)! ⎛ x ⎞ 2 k −υ 1
∞
(− 1)k ⎛ x ⎞ 2 k +υ [ψ (k + 1) + ψ (k + υ + 1)]
Nυ ( x ) =
π
Jυ ( x ) ln −
2 π ∑
k =0
k!
⎜ ⎟
⎝2⎠
−
π∑
k =0
⎜ ⎟
k ! (υ + k )! ⎝ 2 ⎠
(2.176)
1 1
în care ψ (k + 1) = −γ + 1 + + ... +
2 k
unde γ =0,5772... este constanta lui Euler.
Funcţiile cilindrice de ordinul trei (de tip Hankel) şi indice ν sunt definite prin două relaţii:
Hυ(1 ) ( x ) = Jυ ( x ) + i Nυ ( x ) (2.177)
(2 )
Hυ ( x ) = Jυ ( x ) − i Nυ ( x )
Funcţiile cilindrice cu argument imaginar pot fi reale, imaginare sau complexe. Ele au valorile date în tabele.
2.7. Conductivitatea termica în regim nestaţionar

Transferul de căldură prin conductivitate termică în regim nestaţionar este caracterizat de faptul că atât
temperatura cât şi fluxul de căldură într-un punct oarecare sunt mărimi variabile în timp:
t = t(x, y, z, τ) şi Q=Q(x, y, z, ρ, c, τ)
La încălzirea sau răcirea unui corp, temperatura şi fluxul de căldură depind de rezistenţele termice interioare la
conducţie şi de suprafaţă la convecţie, deosebindu-se următoarele cazuri:
a) corpuri cu rezistenţe termice interne neglijabile;
b) corpuri cu rezistenţe termice de suprafaţă neglijabile;
c) corpuri cu rezistenţe interne şi de suprafaţă finite.
Primele două cazuri (a şi b) definesc situaţiile limită, iar al treilea orice situaţie practică cuprinsă între cele două
cazuri.
Conductivitatea termică în regim nestaţionară prin corpuri cu rezistenţe termice interne neglijabile “a” corespunde
corpurilor metalice ce au o conductivitate termică ridicată (λ → ∞) şi o suprafaţă de contact cu mediul ambiant S
mare în raport cu volumul. În această categorie intră plăcile metalice subţiri, cuiele, alicele, bilele, şuruburile,
— 45 —
şaibele, piuliţele etc., la care se poate considera că temperatura are la un moment dat aceiaşi valoare în toată
masa corpului, câmpul de temperatură fiind izoterm.
Conducţia nestaţionară (tranzitorie) prin corpuri cu rezistenţe termice de suprafaţă neglijabile “b” (∝→∞)
corespunde corpurilor cu o rezistenţă termică de suprafaţă (de convecţie) mică în comparaţie cu rezistenţa
termică totală la transferul căldurii.
Pentru soluţionarea problemelor de încălzire sau de răcire a corpurilor când trecerea căldurii are loc înainte de
stabilizarea poziţiei izotermelor în corp, precum şi pentru toate cazurile similare de conductivitate termică în regim
nestaţionar se pune problema să se găsească o soluţie pentru ecuaţia lui Fourier (2.28, 2.29, 2.30 şi 2.31), deci
să se determine expresiile care să satisfacă ecuaţia:
∂t ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞ M

= a⎜ 2 + 2 + 2 ⎟+
∂τ ⎜ ∂x ∂y ∂z ⎟ ρc
⎝ ⎠
în cazul corpurilor omogene şi izotrope, sau ecuaţia:
∂t 1 ⎡⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞ ⎤

= ⎢⎜⎜ λ x + λ y + λ z
⎟ + M⎥
⎟ (2.178)
∂τ ρc ⎢⎣⎝ ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ⎠ ⎥⎦
în cazul când anizotropia se manifestă după axele x, y şi z.

Pentru soluţionarea acestor ecuaţii, este necesară cunoaşterea condiţiilor de unicitate, adică a condiţiilor care
precizează problema în timp şi spaţiu. Dar, chiar şi după ce se cunosc aceste condiţii, ecuaţia lui Fourier nu poate
fi complet integrată decât în cazuri particulare.
În primul rând, trebuie să se cunoască repartiţia temperaturilor în corpul studiat la momentul iniţial τ0. Această
repartiţie se numeşte uneori condiţie de spaţiu, deoarece prin ea se arată modul cum este repartizată temperatura
în spaţiul corpului la momentul iniţial.
A doua condiţie de unicitate constă în cunoaşterea modului cum corpul studiat schimbă căldură cu mediul
ambiant. Prin urmare, este vorba de fapt de o condiţie de timp, deoarece schimbul de căldură cu mediul ambiant
se urmăreşte în timp. Astfel, corpurile cu temperatură mare, lăsate să se răcească în mediul ambiant, îi transmit
căldură acestuia mai întâi prin radiaţie, convecţia având acum un procent de participare cu atât mai redus, cu cât
temperatura este mai înaltă şi cu cât fluidul ce umple spaţiul înconjurător este mai liniştit.
Prin a treia condiţie de unicitate se iau în considerare forma externă şi dimensiunile corpului, deci geometria sa,
aceasta formând condiţia de contur. În schimbul de căldură al corpului considerat se mai pot deosebi şi
următoarele două cazuri:
1) temperatura mediului ambiant nu este influenţată de schimbul de căldură cu corpul în cauză, decât
într-un strat relativ subţire, deci această temperatură poate fi considerată constantă;
2) temperatura mediului ambiant este variabilă în timp, în care caz, pentru rezolvarea problemei, este
necesar să se cunoască şi legea de variaţie a acestei temperaturi.
2.7.2. Încălzirea şi răcirea corpurilor cu temperatură uniformă scufundate

în medii cu temperatură constantă
Se consideră un corp oarecare (fig. 2.26) care are temperatura “t” uniform distribuită în toată masa lui, volumul “V”
ce este scufundat într-un mediu cu temperatura constantă tf.
Coeficientul de transfer termic prin suprafaţă ∝ este constant şi are aceeaşi valoare în toate punctele suprafeţei S.
Câmpul de densităţi ρ şi de călduri masice C este continuu şi uniform.
— 46 —
Nefiind izvoare interioare de căldură se poate scrie ecuaţia de bilanţ
termic: variaţia căldurii acumulate în corp, străbate suprafaţa S,
α
d (Vρ ct ) = −αS( t − t f )dτ (2.179) V
tf
egalitatea de mai sus este valabilă atât pentru încălzirea cât şi pentru ρc S
răcirea corpului.
Vρ c t
Se adoptă notaţia: θ = t - tf precum şi ω = (2.180)
αS
numită ca mărime “factor de timp” care se măsoară în secunde, prin Fig. 2.26
integrarea relaţiei 2.179 se va obţine:
⎛ τ ⎞
Θ = C exp⎜ − ⎟ (2.181)
⎝ ω⎠
Constanta de integrare se determină pe baza condiţiei de timp τ = 0 ; θ = θ0 = t0 − tf (2.182)
⎛ τ ⎞ ⎛ αS ⎞
rezultând ecuaţia: t − t f = (t 0 − t f )exp⎜ − ⎟ = exp⎜⎜ − ⎟⎟τ (2.183)
⎝ ω⎠ ⎝ Vρc ⎠
Relaţia 2.183 evidenţiază faptul că corpurile iau temperatura mediului (tf) în care sunt scufundate după un timp,
teoretic infinit. Practic, procesul de încălzire sau răcire se consideră finalizat fie în momentul atingerii temperaturii
finale prescrisă în procesul tehnologic, fie atunci când diferenţa de temperatură (Δt=tf - tcf) scade sub eroarea de
măsurare a aparatului (fig. 2.27)
t t Răcire
ω1<ω2
tf t0
ω1
ω2
ω1 ω2
t1
t0 ω1<ω2
tf t2
Incalzire
τ τ0 τ
Fig. 2.27
Procesele de răcire sau de încălzire pot fi accelerate mărindu-se astfel productivitatea unor capacităţi:
- cuptoare de tratamente termice, de topit etc.
t0 − tf
Se observă din relaţia 2.184 de mai jos: τ = ω ln (2.184)
t − tf
că principala cale de mărire a productivităţii, respectiv micşorarea duratei proceselor de încălzire-răcire este
Vρ c
aceea a micşorării factorului timp ω = prin:
αS
- mărirea coeficientului de transfer termic ∝;
- mărirea suprafeţei S de transfer termic printr-o aşezare şi sprijinire corespunzătoare a pieselor în
cuptoarele de încălzire.
Din fig. 2.27 se constată materialele care sunt bune conducătoare de căldură (ω1) se răcesc şi încălzesc mai
repede decât materialele izolante (ω2) la aceleaşi dimensiuni geometrice.
În tabelul 2.10 sunt redate relaţiile de calcul pentru stabilirea variaţiei temperaturii cu timpul în corpuri geometrice
simple cu rezistenţe termice interne neglijabile (λ→ ∞).
— 47 —
Variaţia temperaturii cu timpul în corpuri geometrice simple cu rezistenţe termice
interne neglijabile (λ→∞) Tabelul 2.10
Nr. t − tf
Variaţia temperaturii
crt. Sistemul t0 − tf
1 Placă infinită cu grosimea δ [ (
exp − 2α δρ c p τ )]
2 Cilindru infinit cu raza r exp [− (2α δρ c p )τ ]
3 Sferă cu raza r exp [− (3α δρ c p )τ ]
4 Cilindru scurt cu raza r şi înălţimea egală cu 2r exp [− (3α δρ c p )τ ]
5 Bară pătrată infinită cu latura s exp [− (4α δρ c p )τ ]
6 Cub cu latura s exp [− (6α δρ c p )τ ]
7 Ţeavă cu pereţi subţiri cu grosimea δ, fluxul termic către
suprafaţa interioară, temperatura fluidului exterior t0 =
const. Transferul de căldură se realizează cu ambele
suprafeţe ale ţevii
α2 α1 ⎛ α + α2 ⎞
+ exp⎜ − 1 τ⎟
α 1 + α 2 α1 + α 2 ⎜ δρ c p ⎟
⎝ ⎠
t0, α2
tf,α1
δ
8 Placă subţire înconjurată de un fluid a cărui temperatură t = (t f 0 + Bτ ) − ρ c p VB αS + (t 0 − t f 0 ) −

variază liniar cu timpul tf = tf0+ B τ
[(
− c p ρ VB α S ⋅ exp − α S/ρ c pV τ )]
2.7.3. Soluţionarea problemelor de conductivitate termică prin

metoda similitudinii fizice
Din cele prezentate în capitolele anterioare cât şi din fizică se constată că fenomenele complexe depind de foarte
multe variabile şi de anumite condiţii locale. Dacă la scrierea ecuaţiilor diferenţiale care descriu aceste fenomene
complexe se pot depăşi anumite dificultăţi, nu acelaşi lucru se poate spune când este vorba de a integra aceste
ecuaţii diferenţiale în anumite cazuri concrete.
Un exemplu concret s-a văzut chiar la integrarea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice (2.28, 2.29, 2.30 şi
2.31), ecuaţie posibil de integrat numai în anumite cazuri simple (cu anumite ipoteze simplificatoare, transmisia
unidirecţională a căldurii etc) dar a cărei integrare devine tot mai dificilă, pe măsură ce cazurile concrete devin mai
complicate.
Din aceste motive, foarte multe probleme complexe din fizică sunt rezolvate pe cale experimentală făcându-se
apel la modele iar rezultatele experimentale obţinute vor fi extinse şi asupra originalelor, dacă între modelul de
referinţă şi original există similitudine geometrică şi fizică.
Similitudinea sau asemănarea geometrică este bine cunoscută şi nu necesită decât anumite explicaţii simple: ea
se reduce la egalităţi de unghiuri şi la rapoarte egale între laturi (distanţe omoloage). Similitudinea fizică se
bazează pe egalitatea la model şi la original a aşa numitelor criterii de similitudine, numite şi invarianţi.
Dacă aceste criterii îmbracă toate fenomenele fizice caracteristice, similitudinea este completă; în caz contrar,
similitudinea este incompletă sau parţială. Criteriile de similitudine conţin, sub formă de produse, câturi şi puteri
toate mărimile de stare care caracterizează fenomenele în cauză.
În acest caz va fi studiată aplicarea similitudinii cu ajutorul ecuaţiilor fundamentale care guvernează fenomenele
de conductivitate termică. Pentru un corp omogen şi izotrop ecuaţiile fundamentale sunt
— 48 —
∂t ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞
- ecuaţia lui Fourier = a∇ 2 t = a⎜⎜ 2 + 2 + 2 ⎟
⎟ (2.185)
∂τ ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
⎛ t ⎞
- ecuaţia lui Biot α∇t = −λ ⎜ ⎟ (2.186)
⎝ ∂x ⎠ x →0
Prin a doua ecuaţie se exprimă modul cum se face schimbul de căldură între corpul care conduce căldura şi
mediul ambiant. Este, deci, o ecuaţie de contur de timp. Coeficientul λ, ca şi lungimea dx, aparţin solidului care
transmite căldura.
În prima ecuaţie (a lui Fourier) intervin mărimile: temperatura t, timpul τ, difuziunea de temperatură a şi pătratul
lungimilor x, y şi z . Se vor înmulţi aceste mărimi cu nişte simplexuri
t τ a l
ft = fτ = fa = şi fl =
t' τ' a' l'
unde mărimile simple corespund originalului, iar cele cu indice modelului. Ecuaţia lui Fourier devine astfel
ft ∂t faft ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞

= 2 a⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ (2.187)
fτ ∂τ fl ⎜ ∂x ∂y ∂z ⎟
⎝ ⎠
Acelaşi lucru se poate scrie şi cu ecuaţia lui Biot
f λ ft ∂t
fa ft α Δ t = − λ (2.188)
fl ∂x
a λ
unde fa = şi fλ =
a' λ'
Pentru ca ecuaţiile (2.187) şi (2.188) să fie identice cu (2.185) şi (2.186), este necesar ca factorii de similitudine
să fie egali între ei, deci
ft f f fλ ft
= a 2t şi fa ft = −
fτ fl fl
τ ' a l' 2 α λ l'

de unde rezultă = şi =
τ a' l 2 α' λ' l
τa τ' a αl α' l'
sau Fo = = şi = = Bi (2.189)
l2 l' 2 λ λ'
Se obţin astfel cele două criterii de similitudine Fo şi Bi, obţinute şi prin metoda analizei dimensionale. În
consecinţă, se poate scrie
⎛ x ⎞
t = t0Φ ⎜⎜ Fo, Bi, ⎟
⎟ (2.190)
⎝ x0 ⎠
unde to şi xo sunt mărimi caracteristice ale modelului. Prin simplexul x / xo se arată că, pentru a obţine
similitudinea completă, trebuie să existe şi asemănare geometrică între model şi original.
Criteriul Fo are sens numai în regim nestaţionar, adică atunci când temperatura depinde de timp; în regim
staţionar, sensul lui dispare. Criteriul Biot definit mai sus prin relaţia (2.189) reprezintă de fapt raportul dintre
rezistenţa termică la conducţie şi rezistenţa termică la convecţie pentru corpul respectiv fiind un criteriu de contur.
— 49 —
BIBLIOGRAFIE
1. Mc.Adams. W.H. – Heat Transmission Mc.Graw – Hill Book Co New York, 1954
2. Antohi I – Termodinamică Tehnică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971
3. A.Bejan – Termodinamică Tehnică Avansată, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996
4. Hamburger, L. – Introducere în teoria propagării căldurii. Editura Academiei, Bucureşti, 1953
5. Isacenko V, Osipova V., Sucomel A. – Heat Transfer MIR, Moscova, 1964
6. H.Kreith – Transmission de la dialeur et termodinamique, Masson Ed., Paris, 1967
7. N.Leonăchescu – Termotehnică - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
8. A.Opriţoiu – Formularea ecuaţiei conducţiei termice cu considerarea variaţiei proprietăţilor
termofizice ale corpului, Conferinţa Naţională de Termotehnică, Ediţia a X-a, Sibiu, 2000
9. Simionov M. – "Metode numerice în transfer de căldură şi masă", Editura Evrika, brăila, 1998
10. Zerroukat M., Power H, Chen C.S. – "A Numerical Method for Heat Transfer Problems usig
Collocation and Radial basis function", International Journal for Noumerical Methods in
Engineering,. Vol. 42, nr. 7, 1998
— 50 —
3. CONVECŢIA TERMICĂ
3.1. Generalităţi
Convecţia termică este un proces de transfer de energie (de căldură) şi impuls ce este însoţit şi de un transfer de
masă, care se manifestă în cazul fluidelor în mişcare şi la schimbarea stării de agregare (de tipul lichid-gaz sau
gaz-lichid) a acestora.
La transferul convectiv de căldură iau parte cantităţi macroscopice de fluid, care, încărcate cu energie termică o
transportă din loc în loc, cedând-o fie altor cantităţi din fluidul respectiv, fie pereţilor solizi care delimitează
mişcarea fluidelor. De aceea procesul de transfer de căldură prin convecţie este intim legat de cel al curgerii
fluidelor cu care se află într-o interdependenţă directă. De fapt procesul de transfer al căldurii prin convecţie se
desfăşoară şi are loc prin acţiunea combinată a conducţiei termice, a acumulării de energie internă şi a mişcării de
amestec.
După cauza care generează mişcarea fluidelor se disting două mari categorii de procese convective:
• convecţia liberă sau naturală caracterizată prin viteze mici de mişcare a fluidelor, mişcare produsă de
diferenţa de densitate datorată neuniformităţii câmpului de temperaturi (forţe de tip Arhimede);
• convecţia forţată caracterizată prin viteze mari de mişcare ale fluidelor, mişcarea fiind produsă sub acţiunea
unor forţe mecanice exterioare (pompă, ventilator etc.).
Transferul convectiv de căldură respectă principiile termodinamicii şi este considerat ca cel de al treilea mod
elementar de schimb de căldură alături de conductivitate şi radiaţie. Fenomenele de convecţie termică au un
caracter foarte complex din cauza faptului că în aceste procese joacă un rol important mişcarea fluidului, care în
unele regiuni este laminară, iar în altele turbulentă, iar în vecinătatea pereţilor fluidul stagnează. Având în vedere
că transportul căldurii se produce prin masa de fluid, dătătoare de ton în convecţia termică sunt în primul rând:
viteza, căldura specifică şi densitatea fluidului.
Transferul de căldură prin convecţie între fluid şi o suprafaţă solidă este influenţat de mai mulţi factori ce vor fi
detaliaţi mai jos.
3.2. Factorii care influenţează transferul de căldură prin convecţie

Transferul de energie (de căldură) prin convecţie este influenţat de patru categorii de factori: natura mişcării,
regimul de curgere, proprietăţile fizice ale fluidului şi dimensiunile suprafeţelor de schimb de căldură.
a) Natura mişcării fluidelor, care depinde de cauza ce o generează, se disting:
- diferenţa de densitate a fluidului, produsă de diferenţa de temperatură între diverse puncte ale acestuia, dă
naştere unei mişcări libere cu viteze de deplasare relativ mici. Transferul de căldură între un perete şi un
fluid cu acest tip de mişcare poartă denumirea de convecţie liberă (naturală).
- efectul unui lucru mecanic exterior (pompă, ventilator etc) dă naştere unei mişcări forţate a fluidului,
transferul de căldură între un perete şi un fluid cu acest tip de mişcare poartă numele de convecţie forţată.
b) Regimul de curgere al fluidului, ce este caracterizat prin criteriul Reynolds (Re).
În funcţie de valoarea criteriului Re, se deosebesc următoarele categorii de procese de transfer de căldură
prin convecţie:
- convecţie în regim laminar, când 0 < Re < 2320;
- convecţie în regim tranzitoriu, când 2320 < Re < 104;
- convecţie în regim turbulent, când Re >104.
În funcţie de regimul de curgere al fluidului, mecanismul convecţiei se desfăşoară astfel:
• în regim laminar, convecţia se realizează cu precădere prin conductivitate termică între liniile de curent
ale fluidului iar aportul mişcării de amestec este foarte redus;
• în regim turbulent, convecţia are loc prin conductivitate termică în stratul limită şi prin transfer de masă şi
amestec de fluid în zona centrală a curgerii.
Datorită turbulenţei (existente) în fluid, se generează transferul de masă ceea ce face ca propagarea căldurii prin
turbulenţă să fie mult mai intensă decât cel de la convecţia laminară.
— 51 —
c) Proprietăţile fizice ale fluidului (tab. 3.1) influenţează schimbul de căldură prin convecţie, fluidele diferenţiindu-
se mult între ele ca “agenţi termici”.
În mod special, transferul de căldură prin convecţie este afectat de conductivitatea termică λ, căldura specifică
Cp, difuzivitatea termică a, densitatea ρ şi vâscozitatea dinamică η, proprietăţi dependente pentru fiecare fluid de
temperatură si, într-o măsură mult mai mică, de presiune.
Proprietăţile fizice ale fluidului care influenţează procesele de convecţie Tabelul 3.1.
Simbol sau relaţia de calcul Denumirea Unitatea de măsură
P Presiune N/m2
T Temperatura K
λ Conductivitatea termică W/m ⋅ K
Cp Căldura specifică la presiune constantă J/kg ⋅ K
ρ Densitatea kg/m3
V = 1/p Volum specific m3/kg
ν Vâscozitate cinematică m2/s
η=ν⋅ρ Vâscozitate dinamică N⋅s/m2
A = λ/Cp ⋅ ρ Difuzivitate termică m2/s
β Coeficient de dilatare volumetrică dm3/k; l/ K
h Entalpia J/kg
r Căldura latentă J/kg
σ Tensiune superficială N/m2
Determinarea vâscozităţii dinamice pentru gaze la o temperatură oarecare T(K), cunoscându-se valoarea
acestuia la 0 oC este dată de relaţia de mai jos, C fiind o constantă, dependentă de natura gazului:
3/ 2
273 + C ⎛ T ⎞ ⎡N ⋅ s ⎤ (3.1.)
η = ηo ⎜ ⎟ ⎢ m2 ⎥
T +C ⎝ 273 ⎠ ⎣ ⎦
C⋅ρ
iar pentru lichide va fi: η = 100 ,03 A e ⎡N ⋅ s ⎤
T
ρ3 ⎢ m2 ⎥
⎣ ⎦
În tabelele de mai jos se redau valorile constantelor A şi C pentru câteva gaze şi lichide tehnice.
Valorile constantei C şi ale vâscozităţii dinamice ηo, pentru câteva gaze. Tabelul 3.2.
5 2
Gazul C ηo⋅10 [N⋅s /m ] Gazul C ηo⋅105 [N⋅s /m2]
Aer 122 1,722 Metan 198 1,037
Azot 107 1,675 Heliu 80 1,844
Oxigen 138 1,925 Amoniac 626 0,942
Bioxid de carbon 250 1,375 Acetilenă 198 1,001
Oxid de carbon 102 1,655 Clor 531 1,265
Hidrogen 75 0,849 Vapori de apă 673 1,834
Valorile constantelor A şi C pentru câteva lichide Tabelul 3.3.

Substanţa A C Substanţa A C
Apă 58,8 1,534 Trimetiletilen 470 0,721
Mercur 2467 0,021 Florbenzol 514 0,695
Clor 1153 0,197 Clorbenzol 548 0,703
Brom 708 0,213 Brombenzol 571 0,563
Iod 1535 0,220 Iodbenzol 547 0,516
Pentan 434 0,855 Metilmercaptan 530 0,610
Hexan 455 0,929 Etilmercaptan 508 0,779
Heptan 453 0,990 Metanol 269 1,171
Octan 437 1,098 Etanol 228 1,491
Izohexan 454 0,900 Propanol 105 1,986
Izoheptan 449 0,974 Butanol 78,3 2,174
Benzol 338 1,000 Izopropanol 35,2 2,466
Etilbenzol 458 0,922 Izobutanol 34 2,620
Izopren 449 0,731 Acetonă 491 0,720
— 52 —
d) Forma şi dimensiunile suprafeţei de schimb de căldură
Geometria suprafeţei de schimb de căldură (plană, cilindrică, inelară, nervurată etc) cât şi orientarea acesteia faţă
de direcţia de curgere a fluidului influenţează caracteristicile stratului limită dinamic şi termic şi creează condiţii
locale specifice de curgere şi de transfer de căldură.
3.3. Clasificarea proceselor de convecţie termică

În baza celor patru categorii de factori ce au fost prezentaţi mai sus şi care influenţează preponderent transferul
de căldură prin convecţie, ne permit stabilirea unor criterii de clasificare a proceselor de convecţie termică.
Clasificarea proceselor de transfer de căldură prin convecţie este redată sub formă tabelară mai jos:
Clasificarea proceselor de convecţie termică Tabelul 3.4.

Regim laminar În spaţiu finit
Convecţie fără Convecţie În spaţiu mare
schimbarea stării liberă Regim turbulent În spaţiu finit
de agregare a În spaţiu mare
fluidului (convecţie Regim laminar În spaţiu finit
Convecţie monofazică) Convecţie În spaţiu mare
termică forţată Regim turbulent În spaţiu finit
În spaţiu mare
Fierbere În volum mare
Convecţie cu Fierbere nucleică În spaţiu finit
schimbarea stării Fierbere peliculară
de agregare a Condensare cu picături
fluidului Condensare Condensare Regim laminar
peliculară Regim turbulent
Din tabelul 3.4 se observă că s-au adoptat drept criterii de clasificare a proceselor convective următoarele:
- absenţa sau schimbarea stării de agregare a fluidului;
- natura mişcării;
- regimul de curgere;
- caracteristicile geometrice ale spaţiului în care se desfăşoară transferul de căldură.
3.4. Legea lui Newton. Coeficientul de convecţie.

Legea de bază a convecţiei termice este legea lui Newton care permite determinarea fluxului termic şi densitatea
fluxului termic pe care suprafaţa unui corp solid cu temperatura “tp” o transferă unui fluid în mişcare a cărei
temperatură medie este notată cu tf.
⎡w ⎤
q& = = α (t p − t f )
Q
Q = α⋅S⋅(tp - tf) [W] ; (3.2)
s ⎢m2 ⎥
⎣ ⎦
unde: Q - fluxul termic (w);
α - este coeficientul de schimb de căldură prin convecţie (coeficientul de convecţie) în W/ m2 K,
S - aria suprafeţei de schimb de căldură, în m2;
tp - temperatura peretelui la suprafaţa de contact cu fluidul, în oC;
tf - temperatura medie a fluidului la locul considerat, în oC;
q - densitatea fluxului termic (fluxul termic unitar), în (w / m2).
Legea lui Newton, respectiv formula 3.2. pare la prima vedere o relaţie foarte simplă care reprezintă relaţia de
definiţie a coeficientului de convecţie α. Definirea în acest mod a transferului de căldură prin convecţie face ca în
valoarea coeficientului de convecţie α să fie înglobaţi toţi factorii şi influenţele acestora care determină
desfăşurarea procesului de convecţie: tipul mişcării, regimul de curgere, proprietăţile fizice ale fluidului, forma şi
— 53 —
orientarea suprafeţei de schimb de căldură. În felul acesta α devine o funcţie complexă, cu multe variabile, greu
de determinat având forma:
α = f (w, ρ, t, Cp, l, λ...) (3.3) q ql
unde:
w - viteza de curgere a fluidului, în (m/s),
tp tp
ρ - densitatea (kg/m3),
t - temperatura peretelui tp şi a fluidului tf în oC, Δt Δt
Cp - căldura specifică la presiune constantă J/kg K tf tf
l - lungimea caracteristică a curgerii, în (m),
α
λ - conductivitatea termică, în (w/m⋅K). α
d
Tabelul 3.5. cuprinde elementele de bază pentru
calculul schimbului de căldură prin convecţie între un Perete plan Perete cilindric
fluid şi un perete plan sau cilindric.
Mărimi şi relaţii de bază pentru calculul convecţiei termice

Tabelul 3.5.
între un fluid şi un perete plan sau cilindric.
Denumirea Perete Unitatea de măsură Relaţia de calcul
2
[(m ⋅ K)/W] 1
Rezistenţa termică Plan Rcr =
α
2
[(m ⋅ K)/W] 1
la convecţie Cilindric R1,cr =
πdα
t t p − tf
Flux termic unitar [W/m2] q= =
Plan Rcr 1
α
t t p − tf
[W/m] q1 = =
Cilindric R1cr 1 (π dα )
Flux termic Plan W Q = q⋅ S = α⋅S⋅(tp - tf)
Cilindric W Q = q1 ⋅ S = π ⋅d⋅ α⋅ L⋅ (tp - tf)
Observaţii: α este coeficientul de convecţie, în [W(m2⋅K)]; S - aria suprafeţei de schimb de căldură a peretelui plan
sau cilindric, în m2, L, d - lungimea, respectiv diametrul peretelui cilindric, în m.
3.5. Strat limită hidrodinamic şi strat limită termic

3.5.1. Stratul limită hidrodinamic împarte zona de curgere pe lângă un perete în două domenii:
• un strat subţire (δh) adiacent peretelui, în care gradientul vitezei şi forţele de frecare mecanică şi
vâscoasă sunt mari , si
• regiune exterioară acestui strat.
Cu alte cuvinte stratul limită hidrodinamic se defineşte prin acea regiune a curgerii unui fluid în care forţele de
frecare vâscoase se fac puternic simţite. În mod convenţional, grosimea stratului limită hidrodinamic se defineşte,
cu distanţa de la suprafaţa peretelui până la punctul în care viteza locală atinge 99 % din viteza fluidului în zona
de curgere neperturbată.
Grosimea stratului limită hidrodinamic scade cu:
- creşterea vitezei medii a fluidului;
- reducerea rugozităţii peretelui;
- reducerea vâscozităţii fluidului.
Relaţia 3.4. de mai jos este o relaţie aproximativă pentru calculul grosimii stratului limită hidrodinamic “δh” la
curgerea unui fluid printr-un tub cilindric cu diametrul d:
— 54 —
30 ⋅ d w∝
δh = (3.4) y
w∝
Re f
unde f este coeficientul de frecare liniară.
În fig. 3.1 este prezentată distribuţia vitezei în δ (x) w (x,y)
stratul limită hidrodinamic la mişcarea în lungul
unui perete (placă) plan. Se observă că
grosimea stratului limită creşte în sensul
mişcării, ca urmare a creşterii zonei de influenţă Fig.3.1. Distribuţia vitezei în stratul limită la o placă plană:
a frecării. Stratul limită este cu atât mai subţire w∝ - viteza fluidului în afara stratului limită
cu cât vâscozitatea dinamică η a fluidului este w(x,y) - viteza mişcării în stratului limită
mai mică. δ(x,y) - grosimea stratului limită
Efortul tangenţial τ = η(dw/dy), care apare ca
urmare a frecării este cu atât mai mare cu cât gradientul vitezei dw/dy în direcţia normală y la direcţia de mişcare
este mai mare.
S tra t lim ită la m in ar w
w∝
δ
r
a) d
δ w m ax
0
Lh ≈ 50d S w R e < 23 2 0
S tra t lim ită la m in ar Z o nă tu rb ule n tă w F ilm lam in ar

w∝
w m ax
r
d
b)
δ
0
L h = (1 0 . . .1 5 )d S w R e < 2320
Fig.3.2. Strat limită la tubul cilindric: a) curgere laminară

b) curgere turbulentă
În afara stratului limită, efortul tangenţial de frecare τ este neglijabil, curgerea fluidelor va avea loc fără frecare,
astfel încât mişcarea poate fi studiată cu ajutorul ecuaţiilor fluidelor ideale.
În fig. 3.2. se prezintă formarea şi dezvoltarea stratului limită la un tub cilindric cu diametrul d pentru regimul de
curgere laminară (a) şi curgere turbulentă (b).
Modificarea profilului vitezei între secţiunile 0 şi S se datorează frecării fluidului cu peretele şi frecării vâscoase
între straturile vecine de fluid, efectul acestor forţe transmiţându-se progresiv către axa tubului pe măsură ce
fluidul avansează prin tub. Lungimea “Lh” se numeşte lungime hidrodinamică de intrare şi este aproximativ egală
cu:
a) Lh ≈ 50 ⋅ d la curgerea laminară
b) Lh = (10...15)⋅ d la curgerea turbulentă.
Se observă că lungimea hidrodinamică de intrare pe care se realizează stabilizarea profilului vitezei este mai
scurtă la curgerea turbulentă datorită efectelor turbulenţei. În regim stabilizat de curgere laminară (respectiv, după
secţiunea S), distribuţia vitezei este parabolică de forma:
⎡ ⎛r ⎞ ⎤
2
W = Wmax ⎢1 − 4 ⋅ ⎜ ⎟ ⎥ (3.5)
⎢⎣ ⎝ d ⎠ ⎥⎦
unde avem: W - viteza de curgere locală la distanţa r de axa tubului

Wmax - viteza de curgere maximă realizată în axa tubului.
— 55 —
Viteza medie W = 0,5 Wmax.
Pentru regimul turbulent de curgere au fost propuse mai multe legi de distribuţie a vitezei de curgere. Pentru
calculele orientative este indicat a se folosi formula aproximativă a lui Prandtl (legea 1/7)
W/Wmax = (y/ro)1/7 (3.6)
unde avem: ro = d/2 iar y = (ro - r) reprezintă distanţa măsurată de la perete.
În acest caz viteza medie W ≈ 0,84 Wmax
Relaţia lui Altşul indicată pentru calcule mai precise are, legea de distribuţie a vitezei de forma:
W = Wmax (y / ro)0,9·√f (3.7)
în care f - este coeficientul de frecare liniară.
W max
Raportul dintre viteza maximă şi viteza medie este în acest caz: = 1 + 1,35 f (3.8)
W
Este foarte important de reţinut că, la
mişcarea turbulentă, datorită y w∝
Zonă
pulsaţiilor vitezei, variaţia vitezei tinde
w = w(y) turbulentă
către o distribuţie uniformă. La
modelele mai complexe ale curgerii
Strat de tranziţie
turbulente, zona de lângă perete este
(amortizor)
concepută ca fiind alcătuită din trei
straturi succesive ce sunt prezentate Substrat vâscos
în fig. 3.3. şi anume: laminar
- un strat laminar (vâscos), w=0
adiacent peretelui; Fig.3.3. Structura curgerii turbulente şi profilul vitezei fluidului în
- un substrat de tranziţie (amortizor) apropierea suprafeţei unui perete (w este viteza fluidului
intermediar; la distanţă suficient de mare de perete).
- zona exterioară de curgere turbulentă.
3.5.2. Strat limită termic din vecinătatea peretelui, analog stratului limită hidrodinamic, care reprezintă acea
regiune a curgerii în care există gradienţi ai temperaturii (dt/dx) în fluid. Aceşti gradienţi ai temperaturii rezultă din
procesul de transfer al căldurii între fluidul cu temperatura t∞ (la o distanţă suficient de mare de perete) şi
suprafaţa peretelui ce are temperatura tp.
Se consideră ca exemplu placa plană din fig. 3.4 în care temperatura suprafeţei peretelui este tp, temperatura
fluidului în exteriorul stratului limită termic este t∞, iar grosimea stratului limită termic s-a notat cu δt.
Grosimea stratului limită termic δt, se y t Δ t = tp - t∝
defineşte, în mod convenţional, ca t∝
distanţa de la suprafaţa peretelui până P ro filu l
în punctul în care diferenţa de te m pe ratu rii
temperatură dintre perete şi fluid atinge Δ t = tp - t
99 % din valoarea diferenţei de
δ t
temperatură în curgerea liberă, t(x,y)
neperturbată de prezenţa peretelui. La tp
contactul cu peretele, viteza fluidului 0
este zero, astfel încât transferul de ⎛ ∂t ⎞
q& = − λ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟
căldură în fluid are loc prin conducţie. ⎝ ∂y ⎠ y =0
Scriind egalitatea dintre fluxul unitar de Fig.3.4. Profilul temperaturii în stratul limită termic la
suprafaţă transmis prin conducţie curgerea fluidului paralel cu o placă plană încălzită
(legea lui Fourier) şi fluxul unitar de
suprafaţă transmis prin convecţie (legea lui Newton) se obţine:
⎛∂t ⎞
q& = −λ ⎜⎜ ⎟⎟ = α (tp − t∞ ) (3.9)
⎝ ∂ y ⎠ y =0
⎛∂t ⎞
− λ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ∂ y ⎠ y =0
de unde va rezulta că: α= (3.10)
t p − t∞
— 56 —
Coeficientul de convecţie α depinde deci de cunoaşterea distribuţiei temperaturii în stratul limită termic. În fig. 3.4.
se prezintă profilul temperaturii în stratul limită termic la curgerea fluidului paralel cu o placă încălzită, din care
reiese că: distribuţia temperaturii va trebui să satisfacă următoarele condiţii la limită:
la y = 0, temperatura fluidului este egală cu temperatura peretelui t = tp
la y = δt, gradientul temperaturii ∂ t = 0 şi temperatura fluidului este t = t∞
∂y
la y = 0, viteza fluidului este zero, deci se poate admite absenţa disipării de căldură datorită vâscozităţii, astfel
încât ∂ t = 0 .
2
∂y 2
Pentru un fluid care curge peste o placă plană încălzită, ce respectă prima şi ultima condiţie, se obţine:
3
t − tp 3 y 1⎛y ⎞
= ⋅ − ⎜ ⎟ (3.11)
t∞ − t p 2 δ t 2 ⎜⎝ δ t ⎟
⎠
În ultima relaţie (3.11) se observă că trebuie stabilită valoarea lui δ t - grosimea stratului limită termic. Relaţia de
calcul a lui δ t (grosimea stratului limită termic) poate fi obţinută printr-o analiză integrală a ecuaţiei energiei
stratului limită.
Polhansen are meritul că a stabilit o relaţie de legătură între stratul limită termic δ t şi stratul limită hidrodinamic δh
la curgerea unui fluid peste o placă plană încălzită de forma:
δh
δt = (3.12)
Pr 1 / 3
Cp ⋅ η ν
în care avem: Pr = = criteriul Prandtl ce caracterizează proprietăţile fizice ale fluidului (se compară două
λ a
mărimi moleculare de transport; impulsurile cu frecare reprezentate prin vâscozitatea cinematică ν, şi cea de
căldură, reprezentată prin difuzibilitatea termică a).
Relaţia lui Polhausen, evidenţiază trei situaţii distincte care pot exista între δt - grosimea stratului limită termic şi
δh - grosimea stratului limită hidrodinamic, funcţie de valoarea criteriului Prandtl:
a) Pr <1 va rezulta δt >δ, deci grosimea stratului limită termic este mai mare decât a celui hidrodinamic (cazul
metalelor topite şi a mercurului).
b) Pr =1, δt =δh cazul fluidelor (apă, vapori şi gaze) la care profilele vitezei şi a temperaturii coincid, fiind descrise
de aceleaşi ecuaţii.
c) Pr >1 va rezulta, de regulă δt <δh . Un caz particular îl constituie familia “uleiurilor” care deşi au Pr>1, grosimea
stratului limită termic δt >δh .
3.6. Ecuaţiile convecţiei termice

Ecuaţiile convecţiei termice sunt un ansamblu de ecuaţii care descriu curgerea unui fluid şi transferul de energie
ce are loc într-un proces de convecţie. Prin urmare, se vor lua în considerare următoarele ecuaţii fundamentale:
1. Ecuaţia transferului de căldură (energie termică) care exprimă egalitatea dintre fluxul unitar de căldură
transmis prin conductivitate, exprimat prin relaţia lui Fourier şi fluxul unitar de căldură, transmis prin convecţie,
exprimat prin relaţia lui Newton:
⎛ ∂t ⎞
α ⋅ (tp - tf) = - λ⋅ ⎜
⎟ (3.13)
⎝ ∂n ⎠
unde n este normala la suprafaţa peretelui.
2. Ecuaţia de conservare a energiei termice, prin care se exprimă transferul de energie termică de la fluid la
perete, deci variaţia de temperatură cauzată de acest transfer. Având în vedere existenţa unui curent de fluid,
temperatura nu depinde numai de timp, cum s-a scris în ecuaţia lui Fourier, ci şi de spaţiu. De aceea Kirchhoff a
completat ecuaţia lui Fourier cu variaţia substanţială a temperaturii, scrisă sub forma:
Dt ∂ t ∂ t ∂ x ∂ t ∂ y ∂ t ∂ t ∂ t
= + ⋅ + ⋅ + ... = + Wx + Wy + ... (3.14)
dτ ∂τ ∂ x ∂τ ∂ y ∂τ ∂τ ∂ x ∂ y
— 57 —
Ecuaţia din relaţia (3.14), de mai sus, descrie distribuţia temperaturii într-un fluid în mişcare.
Ulterior Rayleigh a completat această ecuaţie pentru diferenţe mai mari de presiune şi pentru viteze mari (Ma > 1)
cu doi termeni:
- un termen Dp/dτ care reprezintă variaţia substanţială de presiune;
- un termen Wf care ia în considerare lucrul mecanic disipativ produs din cauza frecărilor.
Ecuaţia scrisă de Rayleigh are forma de mai jos:
Dt Dp
ρc p − = λ∇ 2 t + W f (3.15)
dτ dτ
Lucrul mecanic disipativ Wf a fost exprimat prin relaţia:

⎡⎛ ∂ W ⎞ 2
⎛ ∂W y ⎞
2
⎛ ∂ Wz ⎞ ⎤
2
⎡⎛ ∂ W ∂W y ⎞
2
⎛ ∂W y ∂W z ⎞
2
⎛ ∂ W z ∂ Wx ⎞ ⎤ 2
2
W f = 2η ⎢ ⎜ x
⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ + 2η ⎢ ⎜⎜ x
+ ⎟⎟ + ⎜⎜ + ⎟⎟ + ⎜ + ⎟ ⎥− (
div .w 2 )
⎢⎣ ⎝ ∂ x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂ z ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ ∂ y ∂x ⎠ ⎝ ∂z ∂y ⎠ ⎝ ∂x ∂ z ⎠ ⎥⎦ 3
(3.16)
Într-un regim de curgere staţionar, se anulează derivatele de forma ∂/∂τ, iar dacă şi vitezele sunt mai moderate
(Ma < 0,7), fluidul poate fi considerat drept incompresibil, situaţie în care ecuaţia de conservare a energiei poate fi
scrisa şi sub următoarea formă:
∂t ∂t ∂t ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞
wx +wy +wz = a ⎜⎜ 2 + + ⎟⎟ (3.17)
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x ∂y 2 ∂z 2 ⎠
sau forma vectorială w⋅ grad t = a ∇ 2⋅ t (3.17.a)
3. Ecuaţiile de curgere a unui fluid vâscos, ecuaţiile Navier-Stockes, scrise astfel încât axa Z să coincidă cu
direcţia acceleraţiei gravitaţionale, aşa ca în această direcţie să se exercite şi convecţia liberă.
⎛ ∂w x ∂w x ∂w x ⎞ 1 ∂p ⎡⎛ ∂ 2 w x ∂ 2 w x ∂ 2 w x ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂w x ∂w y ∂w z ⎞⎤ (3.18.a)
⎜⎜ w x + wy + wz ⎟⎟ = − + ν ⎢⎜⎜ + + ⎟⎟ + ⎜⎜ + + ⎟⎟⎥
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ρ ∂x ⎢⎣⎝ ∂x
2
∂y 2 ∂z 2 ⎠ 3 ∂x ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠⎦⎥
⎛ ∂w y ∂w y ∂w y ⎞ 1 ∂p ⎡⎛ ∂ 2 w y ∂ 2 w y ∂ 2 w y ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂w x ∂w y ∂w z ⎞ ⎤ (3.18.b)
⎜⎜ w x + wy + wz ⎟⎟ = − + ν ⎢⎜ + + ⎟+ ⎜⎜ + + ⎟⎟ ⎥
∂x ∂y ∂z ρ ∂y ⎢⎣⎜⎝ ∂x ∂y 2 ∂z 2 ⎟ 3 ∂y
⎝ ∂x ∂y ∂z
2
⎝ ⎠ ⎠ ⎠ ⎥⎦
⎛ ∂w z ∂w z ∂w z ⎞ 1 ∂p ⎡⎛ ∂ 2 w z ∂ 2 w z ∂ 2 w z ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂w x ∂w y ∂w z ⎞⎤
⎜⎜ w x +wy + wz ⎟⎟ = − + ν ⎢⎜⎜ + + ⎟⎟ + ⎜⎜ + + ⎟⎟ ⎥ − g β Δ t (3.18.c)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ρ ∂z ⎣⎝ ∂ x
2
∂y 2 ∂z 2 ⎠ 3 ∂z ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠⎦
sau sub formă vectorială: (w ⋅ grad w ) = − 1 grad p + ν ⎛⎜ ∇ 2 w + 1 grad ⋅ div w ⎞⎟ − g ⋅ β ⋅ Δ t (3.18.d)

ρ ⎝ 3 ⎠
În aceste ecuaţii se scriu egalităţile dintre forţele de inerţie: ∂ w = ∂ w dx + ... = w ∂ w + ...

∂τ ∂x dτ ∂χ
care se exercită asupra fluidului şi suma forţelor produse de variaţia de presiune (aceaşi presiuni pe toate axele),
a celor produse de frecările interne (considerate prin vâscozitatea cinematică ν) precum şi a celor produse de
dilatarea fluidului în câmpul gravitaţional (în sens ascendent).
În ecuaţia (3.18.c) s-a notat cu:
β - coeficientul de dilatare cubică a fluidului (nu s-a notat cu α ca de obicei, pentru a nu fi confundat cu
coeficientul de convecţie);
Δ t - variaţia de temperatură din fluid intervenită pe direcţia axei Z.
4. Ecuaţia de continuitate care reprezintă legea conservării masei fluidului în mişcare scrisă sub forma
diferenţială:
∂ρ r
+ ρ ⋅ div w = 0 (3.19)
∂τ
unde ρ = ρ (χ, y, z, τ ) este câmpul scalar al densităţii şi w = w (χ, y, z, τ ) - câmpul vectorial al vitezelor.
În coordonatele carteziene rectangulare ecuaţia de continuitate are forma:
— 58 —
∂ρ ∂
+ (ρw )x + ∂ (ρw )y + ∂ (ρw )z = 0 (3.20)
∂τ ∂x ∂y ∂z
unde wx, wy, wz reprezintă componentele vitezei pe cele trei axe x, y, z.
În cazul curgerii staţionare derivata de forma

∂ρ se anulează şi relaţia care reprezintă ecuaţia de
=0
∂τ
∂
continuitate capătă forma: (ρw x ) + ∂ (ρw y ) + ∂ (ρw z ) = 0 (3.21)
∂x ∂y ∂z
sau scrisă vectorial: div (ρ ⋅ w) = 0 (3.21.a)
3.7. Criterii de similitudine în transferul convectiv al căldurii şi

semnificaţia lor fizică
Imposibilitatea de a integra modelul matematic al convecţiei cu mijloacele actuale ale analizei matematice a făcut
ca similitudinea fizică să rămână principalul instrument de lucru în acest domeniu. Similitudinea fizică permite
extinderea rezultatelor experimentale şi teoretice obţinute pe un model, la o întreagă clasă de procese care se
caracterizează prin valori identice ale unor grupuri adimensionale - denumite criterii de similitudine. De asemenea
se constată că în ecuaţiile 3.13; 3.14; 3.18; 3.19 de mai sus intervin n = 11 mărimi, dintre care numai h = 6 sunt
independente, de unde rezultă că aceste ecuaţii pot da n - h = 5 criterii de similitudine.
Cele cinci criterii de similitudine se obţin utilizând cunoscutele simplexuri la ecuaţiile convecţiei termice 3.13; 3.17;
3.18.c şi 3.21 ce pot fi scrise sub următoarele forme:
1.a) Ecuaţia (3.13) transferul de căldură
fλ ft ⎛ ∂t ⎞
fα ftαΔt = −λ ⎜ ⎟ (3.22)
fl ⎝ ∂x ⎠ p
2.a) Ecuaţia (3.17) de conservare a energiei termice
fw ft ⎛ ∂t ∂t ∂t ⎞ f ⎛ ∂2t ∂2t ∂2t ⎞
⎜⎜ w x + wy + wz ⎟⎟ = − p a⎜⎜ 2 + 2 + 2 ⎟⎟ (3.23)
fl ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ f ρ fl ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
3.a) Ecuaţia de curgere (3.18.c) Navier-Stockes după axa 0z
fw2 ⎛ ∂w z ∂w z ∂w z ⎞ f p 1 ∂p
⎜⎜ w x + wy + wz ⎟⎟ = − − fg f β ft gβΔt +
fl ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ f ρ fl ρ ∂z
(3.24)
fν fw ⎡⎛ ∂ 2 w z ∂ 2 w z ∂ 2 w z ⎞ 1 ∂ ⎛ ∂w x ∂w y ∂w z ⎞⎤
+ 2 ν ⎢⎜⎜ + + ⎟⎟ + ⎜⎜ + + ⎟⎟⎥
⎣⎝ ∂x ∂y 2 ∂z 2 ⎠ 3 ∂z ⎝ ∂x ∂y ∂z
2
fl ⎠⎦
fw ⎛ ∂w x ∂w y ∂w z ⎞
4.a) Ecuaţia de continuitate (3.21) ⎜⎜ + + ⎟⎟ = 0 (3.25)
fl ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
După cum se observă, din ecuaţiile Novier-Stockes s-a ales numai ecuaţia (3.18.c) de curgere în lungul axei z
care este cea mai completă întrucât celelalte două de curgere (după axele 0x şi 0y) nu oferă nimic mai mult decât
aceasta.
fw
Din ecuaţia (3.25) de continuitate nu rezultă nici un criteriu de similitudine întrucât raportul = 0.
fl
3.7.1. Criteriul Nusselt

Pentru ca ecuaţia (3.22) transferului de căldură să poată fi aplicată atât modelului fizic cât şi originalului va trebui
ca factorii auxiliari din stânga să fie egali cu factorii din dreapta, fiecare în parte. Prin urmare
— 59 —
f λ ⋅ ft fλ α λ l' α l α ' l'
f x ⋅ ft = de unde fα = sau : ' = ' rezultând = = Nu (3.26)
fl fl α λ l λ λ'
Grupul adimensional ⎛⎜ Nu =
α ⋅ l ⎞ poartă denumirea de criteriul lui Nusselt şi este alcătuit din coeficientul de
⎟
⎝ λ ⎠
schimb de căldură prin convecţie α, lungimea caracteristică l şi conductivitatea termică a fluidului λ.
De altfel Nusselt W., a fost primul cercetător care a aplicat similitudinea la studiul convecţiei termice evidenţiind
faptul că metoda experimentală (cercetare aplicativă) este singura soluţie care permite să se ajungă la relaţii de
calcul individuale.
Dacă se scrie criteriul Nusselt şi sub forma Nu = l / λ , semnificaţia lui fizică este dată de raportul dintre
1/α
rezistenţa termică la conducţie a fluidului (l/λ) şi rezistenţa termică la convecţie 1/α.
Dacă se consideră din nou relaţia (3.10) care exprimă egalitatea fluxurilor unitare transmise prin conductivitate
respectiv, prin convecţie. ţinând cont că din punct de vedere matematic, se poate scrie ∂ t = ∂ (t - tp ) unde
temperatura peretelui tp = const. şi înmulţind ambii membrii ai relaţiei (3.10) cu o lungime caracteristică l, specifică
geometric suprafeţei de schimb de căldură, se poate scrie această ecuaţie în următoarea formă adimensională:
⎛ ∂t ⎞ ⎛ tp − t ⎞
− ⎜⎜ ⎟⎟ ∂⎜ ⎟
⎝ ∂y ⎠ y =0 ⎜ tp − t∞ ⎟
αl ⎝ ⎠
= = (3.27)
λ tp − t∞ ⎛y⎞
∂⎜ ⎟
l ⎝l ⎠
z =0
Potrivit relaţiei (3.27) criteriul Nusselt poate fi interpretat ca raportul dintre gradientul temperaturii în fluid la
contactul cu suprafaţa peretelui şi gradientul unei temperaturi de referinţă tp - t∞ / l.
În fig.3.5. de mai jos s-a reprezentat cu linia continuă distribuţia temperaturii la un fluid care curge turbulent
paralel cu suprafaţa unui perete cald.
Variaţia temperaturii în fluid tp - t∞ se realizează în stratul limită termic y t
δt din vecinătatea suprafeţei peretelui. Simplificând fenomenul real de t∝
transmisie a căldurii, se poate înlocui distribuţia efectivă a
temperaturii cu distribuţia ce este reprezentată liniar prin linia
punctată din fig.3.5.
Linia punctată este tangentă la curba reală a temperaturii la peretele w
plăcii, în punctul y=0 şi reprezintă fizic distribuţia temperaturii într-un
strat ipotetic de fluid ce are grosimea δt’<δt. Dacă fluidul nu ar curge,
δt
ar stagna, stratul (ipotetic) de fluid va avea aceiaşi rezistenţă termică δ’t
la propagarea căldurii ca şi stratul limită termic real (δt = δt’+). x
tp
În stratul de fluid care stă (stagnat) căldura se va propaga numai prin
conducţie, fluxul unitar de suprafaţă fiind:
Fig.3.5. Distribuţia temperaturii în
fp − t ∞
q& = λ
δt'
(
= α t p − t∞ ) (3.28)
stratul limită turbulent la curgerea
unui fluid cu o placă plană încălzită
λ α ⋅l l
Din relaţia (3.28), se obţine succesiv: α= ; Nu = = (3.29)
δt' λ δt'
Deşi imaginea fenomenului real de transmisie a căldurii a fost mult simplificată, ea arată faptul că cu cât este mai
subţire stratul limită termic δt’, cu atât este mai mare coeficientul de convecţie (relaţia 3.29). În acest fel, se poate
concluziona că intensificarea schimbului de căldură prin convecţie se poate face, prin altele, prin reducerea
grosimii stratului limită termic δt, fapt ce se poate realiza prin creşterea vitezei de curgere a fluidului şi/sau
creşterea turbulenţei acestuia. Reducerea intensităţii procesului de convecţie poate fi obţinut prin mărirea grosimii
stratului limită termic.
Din cele expuse reiese că mărimea criteriului Nusselt caracterizează practic grosimea stratului limită termic,
deoarece acesta se poate scrie şi sub forma:
α ⋅l l
Nul = =
λ λ/α
— 60 —
în care λ/α este grosimea stratului limită termic de la perete iar l este lungimea caracteristică.
În final, se mai poate spune că el (criteriul Nusselt) reprezentă şi raportul înclinărilor dintre cele două curbe de
temperatură şi anume: între câmpul real de temperatură de la perete - (∂t / ∂x)p şi cel rectiliniu (linia punctată fig.
3.5) din stratul conductiv de căldură cu λ constant şi cu grosimea δt.
− (∂ t / ∂ x )p
Nu =
( )
tp − t∞ / δ t
unde tp este temperatura la perete şi t∞ temperatura fluidului departe de perete.
Criteriul Nusselt serveşte la calculul coeficientului de convecţie.
3.7.2. Criteriul Euler

Pentru a putea fi aplicată ecuaţia (3.24) atât modelului cât şi originalului e necesar ca factorii auxiliari din stânga
să fie egali cu cei din dreapta ecuaţiei.
fw2 fp w 2 l' p ρ' l'
Prin urmare: = sau ⋅ = ⋅ ⋅
fl fp ⋅ fl w '2 l p' ρ l
p' p
de unde rezultă: Eu = = (3.30)
ρ' w '2
ρ ⋅w2
un criteriu hidrodinamic, denumit criteriu Euler.
Având în vedere că fluidele pot fi considerate incompresibile, din cauza vitezelor relativ modeste şi a faptului că în
ele nu se produc variaţii sensibile de presiune şi de densitate vom avea: p ≈ p’ şi ρ ≈ ρ‘. De unde rezultă că, în
cazul considerat, criteriul Euler nu joacă un rol deosebit de important şi nici nu va intra în ecuaţiile de transmitere
a căldurii prin convecţie.
3.7.3. Criteriul Reynolds

A doua egalitate care rezultă din ecuaţia (3.24) este următoarea:
fw2 w 2 l' g β Δ t
= f g ⋅ f β ⋅ ft sau ⋅ = ⋅ ⋅
fl w '2 l g ' β ' Δ t '
g ⋅ β ⋅ l ⋅ Δt g '⋅β '⋅l '⋅Δt '
de unde: = =...... (3.31)
w2 w '2
f 2 f ⋅f w ν l'
A treia egalitate din ecuaţia (3.24) este: w = ν 2 w , sau = ⋅
fl fl w' ν ' l
w ⋅l w '⋅l '
de unde, = = ... = Re (3.32)
ν ν'
denumit criteriu lui Reynolds. Potrivit relaţiei (3.32) criteriul Reynolds caracterizează în primul rând regimul de
curgere a fluidului şi se defineşte ca raportul dintre forţele de inerţie şi forţele de vâscozitate pentru unitatea de
volum de fluid.
În cazul curgerii fluidului printr-un tub, se poate lua drept lungime caracteristică atât diametrul d al tubului, în care
caz se va scrie Red, cât şi lungimea l a tubului şi se va scrie Rel, începând de la un punct de referinţă.
În primul caz, Red, criteriul Reynolds caracterizează curentul de fluid din secţiunea tubului unde avem diametrul d,
dar nu spune nimic despre evoluţia formei curentului în lungul tubului. În cazul al doilea Rel caracterizează
evoluţia curentului în lungul tubului pe lungimea l. În cazul unui spaţiu inelar dintre două tuburi concentrice, se va
utiliza diametrul echivalent calculat cu relaţia:
4A
d ech = = 4 (d e − d i ) (3.33)
p
în care: A - secţiunea, p - perimetrul, de - diametrul exterior şi di - diametrul interior.
Tot pentru un spaţiu inelar se poate utiliza grosimea spaţiului inelar calculată cu relaţia:
de − di
S= (3.34)
2
— 61 —
În cazul unui strat limită (hidrodinamic sau termic) de grosime δ se obişnuieşte să se scrie şi Reδ.
Pentru acurateţea şi omogenitatea formulelor în calcul de la transmisia căldurii prin convecţie este important de
reţinut că: dacă se alege o anumită lungime pentru exprimarea criteriului Reynolds, aceeaşi lungime se va alege
în toate criteriile în care intervine lungimea, cum ar fi Nusselt, Peclet sau Grashof ce vor fi prezentate mai jos.
3.7.4. Criteriul lui Grashof

Dacă se înlocuieşte valoarea vitezei w din relaţia (3.32) de definiţie a criteriului Reynolds în ecuaţia (3.31) aceasta
devine cu următoarea formă:
g ⋅ β ⋅ l 3 ⋅ Δt g' ⋅β ' ⋅l' 3 ⋅Δt'
= = ...... = Gr (3.35)
ν2 ν '2
denumit criteriu lui Grashof (Gr) care intervine în procesele de convecţie liberă şi caracterizează acţiunea
reciprocă a forţelor ascensionale şi a forţelor de vâscozitate a fluidului.
Criteriul Grashof se mai poate scrie şi sub forma: g ⋅ β ⋅ l ⋅ Δt = Gr = ρ ⋅ g ⋅ β ⋅ Δt' (3.36)

w2 Re 2 ρ ⋅w2
l
care exprimă raportul dintre forţa ascensională a unităţii de volum şi forţa de inerţie a acestei unităţi.
3.7.5. Criteriul lui Peclet

Din ecuaţia (3.23) de conservare a energiei termice, rezultă următoarea egalitate a factorilor din membrul întâi şi
al doilea:
fw ⋅ ft fa ⋅ ft w a l'
= 2 sau =
fl fl w ' a' l
w ⋅ l w' ⋅l'
de unde: = = ... = Pe (3.37)
a a'
care este denumit criteriu lui Peclet.
w ⋅ l w ⋅ ρ ⋅ Cp
Criteriul Peclet (Pe) se mai poate scrie şi sub forma: Pe l = = (3.38)
a λ/l
şi se defineşte ca un raport dintre fluxurile de căldură transmise prin convecţie (w ⋅ ρ ⋅ Cp), şi fluxurile de căldură
transmise prin conductivitate termică (λ/l), la aceeaşi diferenţă de temperatură (aceeaşi cădere de temperatură Δt
luată drept agent motor al transferului de căldură).
În locul acestor cinci criterii de bază, care reprezintă mărimi sau grupuri de mărimi adimensionale independente
între ele, pot fi utilizate orice combinaţii a acestor criterii (produs sau cât al acestora), deoarece şi acestea vor
avea tot un caracter adimensional.
3.7.6. Criteriul Prandtl

În locul criteriului Peclet, în care intervin factori dinamici (w⋅l) şi termici (a), se obişnuieşte să se utilizeze mai mult
produsul Pe = Re ⋅ Pr, în care:
Pe ν ρ ⋅ Cp ⋅ ν (3.39)
Pr = sau Pr = =
Re a λ
reprezintă un criteriu denumit criteriul lui Prandtl.
Din relaţia 3.39 se constată că aceasta conţine numai mărimi fizice caracteristice ale substanţei (ale fluidului în
cauză). Prin criteriul Prandtl se compară două mărimi moleculare de transport; cea a impulsurilor de frecare,
reprezentată prin vâscozitatea cinematică ν şi cea de căldură, reprezentată prin difuzibilitatea termică a.
Cauza transportului de impulsuri rezidă în căderea de viteză, pe când cel de căldură e cauzat de variaţia de
temperatură. Criteriul Prandtl, caracterizează, deci, raportul dintre câmpul de viteze şi cel de temperatură. Ecuaţia
criterială a convecţiei forţate cu viteze moderate, dar nu prea mici, se va scrie Nu=f(Re,Pr); ea poate fi interpretată
— 62 —
în sensul: căldura transmisă (Nu) depinde de formarea câmpului de viteze (Re) şi de relaţia dintre acesta şi
câmpul de temperaturi (Pr).
Pentru gazele care se apropie în comportarea lor de gazul perfect, criteriul Prandtl are următoarele valori: 0,67 -
pentru gazele monoatomice; 0,73 - pentru cele biatomice; 0,80 - pentru cele triatomice, ∼1,00 - pentru cele
tetraatomice sau cu mai mulţi atomi în moleculă. Dacă gazul se abate mai mult în comportare de la gazul perfect,
valorile criteriului Prandtl vor fi determinabile numai pe cale experimentală, prin măsurarea directă a lui ν şi a.
3.7.7. Criteriul Stanton (St)

A rezultat tot din combinarea criteriilor de bază (Nu, Pe şi Re) şi este dat de relaţia:
Nu Nu α
St = = = (3.40)
Pe Re Pr w ⋅ ρ ⋅ Cp
Semnificaţia fizică a criteriului Stanton din relaţia 3.40 este aceea că acest criteriu exprimă raportul dintre fluxul de
căldură transmis prin convecţie prin α şi fluxul de căldură înmagazinat de fluidul în mişcare prin w ⋅ ρ ⋅ Cp.
Privitor la criteriul Stanton se poate face şi următorul raţionament:
Se consideră un tub cu diametrul d şi lungimea l, parcurs de un fluid cu viteza w, prin pereţii căruia se schimbă
căldură. Dacă temperatura peretelui este tp şi temperatura medie a fluidului este tm (o medie formată adecvat pe
secţiunea şi pe lungimea tubului), atunci, dacă fluidul se încălzeşte, se poate scrie
q1 = α ⋅ π ⋅ dl ⋅ (tp - tm ) (3.41)
π d2
iar căldura preluată de fluid pe lungimea l va fi: q2 = w ρ ⋅ C p (t e − t i ) (3.42)
4
unde: w - este viteza fluidului (viteza medie pe secţiune);
Cp - căldura specifică la presiune constantă;
te - temperatura de ieşire;
ti - temperatura de intrare a fluidului, în tub.
te − ti d
În regim staţionar q1 = q2, deci St = (3.43)
t p − t m 4l
Prin urmare, prin criteriul Stanton se compară variaţia de temperatură, înregistrată de fluid pe lungimea l a tubului,
cu diferenţa de temperatură dintre perete şi fluid, mărime ce variază în lungul tubului; această ultimă diferenţă de
temperaturi (tp - tm) reprezintă motorul schimbului de căldură dintre fluid şi perete. Criteriul Stanton ca şi alte
criterii serveşte la determinarea coeficientului de convecţie.
3.7.8. Criteriul Biot (Bi)

α ⋅l
Are următoarea relaţie de definiţie: Bi = (3.44)
λ
Criteriul Biot reprezintă raportul dintre rezistenţa termică interioară şi cea exterioară a unui corp la transferul de
căldură între aceasta şi un fluid. Trebuie reţinută identitatea formală dintre criteriile Nusselt şi Biot.
α ⋅l α ⋅l
Nu = ; Bi =
λf λs
Totuşi diferenţa de fond dintre cele două criterii Nu şi Bi ar consta din următoarele:
• în criteriul Nusselt coeficientul de conductivitate termică este luat pentru fluid λf şi α este coeficientul de
convecţie;
• în criteriul Biot coeficientul de conductivitate termică λs al solidului, iar α este coeficientul de transfer termic
prin suprafaţa solidului (α = αc + αr);
• lungimea caracteristică l care apare în cele două criterii Nu şi Bi va trebui precizată pentru fiecare situaţie în
parte.
— 63 —
3.7.9. Criteriul Fourier
a ⋅τ
Este definit prin relaţia: Fo = (3.45)
l2
şi exprimă timpul de trecere a căldurii în unităţi adimensionale. Criteriul Fourier se utilizează în procesele
tranzitorii (nestaţionare) de transmitere a căldurii prin conductivitate termică la solide.
3.8. Metode pentru determinarea coeficientului de convecţie

Determinarea şi evaluarea coeficientului de schimb de căldură prin convecţie se poate face prin patru metode
generale şi anume:
- analiza dimensională combinată cu determinări experimentale;
- analiza matematică a ecuaţiilor stratului limită hidrodinamic şi termic;
- analiza aproximativă a stratului limită hidrodinamic şi termic prin metode integrale;
- analiza între transferul de căldură, masă şi impuls.
Se precizează de la început că toate aceste (patru) metode îşi aduc contribuţia mai mult la înţelegerea transferului
de căldură prin convecţie, dar că nici una din aceste metode nu poate rezolva singură toate problemele
schimbului de căldură convectiv deoarece fiecare metodă prezintă o serie de limitări şi îngrădiri care îi restrâng
utilizarea ei practică.
În mod practic coeficienţii de convecţie α, se calculează din ecuaţiile criteriale, obţinute printr-una din metodele
descrise mai sus, având la bază date experimentale. Forma generală a ecuaţiilor criteriale este de tipul:
α ⋅l
Nu = = f (Re, Pr,Gr , Pe, St .....) (3.46)
λ
unde Nu, Re, Pr, Gr, Pe, St,..... reprezintă criteriile: Nusselt, Reynolds, Prandtl, Grashof, Peclet, Stanton. Apoi,
coeficienţii de convecţie α se determină din relaţia:
λ
α = Nu (3.47)
l
În tabelul 3.6 sunt redate limitele aproximative de variaţie a coeficientului de convecţie α şi a criteriului Prandtl (Pr)
pentru unele fluide şi diferite procese de convecţie.
Intervalul de variaţie a coeficientului de convecţie şi a criteriului Prandtl (Pr) Tabelul 3.6
Fluidul Pr Procesul de convecţie α [W/m2⋅K]

(valori indicative)
Convecţie liberă 5-100

Gaze 0,68-0,80
Convecţie forţată 10-300
Convecţie liberă 100- 1 000
Convecţie forţată 500 - 30 000
Apă 0,68-13
Fierbere nucleică 2 000-40 000
Abur supraîncălzit 0,86-0,96 Convecţie forţată 25-500
Condensare cu picături 30 000-120 000
Abur 0,86-0,97
Condensare peliculară 4 000-15 000
Uleiuri 20-100 000 Convecţie monofazică 50-1 500
Convecţie monofazică 1 000-10 000
Fluide organice 2,9-9
Condensare 500- 2 000
Metale lichide 0,004-0,01 Convecţie monofazică 20 000-50 000
— 64 —
3.9. Convecţia liberă
Convecţia liberă reprezintă procesul în care diferenţa de temperatură dintre fluid şi perete, care-l delimitează în
spaţiu, cauzează mişcarea ascendentă a fluidului, iar această mişcare, la rândul ei, favorizează schimbul de
căldură dintre fluid şi perete. Prin urmare, cauza primară a convecţiei libere are un caracter pur termic, existenţa
unei diferenţe de temperatură ΔT care la rândul ei generează mişcarea: mişcarea ascendentă a fluidului - o
mişcare târâtoare (Prandtl) - generată de forţe ascensionale de tip Arhimede pe baza diferenţei de densitate şi
cauzată de schimbul de căldură avea viteze de deplasare mai mici, ceea ce face ca criteriul Reynolds să nu fie un
criteriu dominant în cazul convecţiei libere.
Mişcarea datorată convecţiei libere, fiind foarte înceată, are la început un caracter laminar, care se poate
transforma, în condiţii adecvate, în curent turbulent. În curentul laminar, transmiterea de căldură în sensul
perpendicular pe direcţia curentului se face prin conductivitate termică; de aceea, coeficientul λ joacă rolul cel mai
important, pentru că α = λ/δ [W/m2grad], unde δ este grosimea stratului de fluid de la locul considerat până la
perete.
La suprafaţa peretelui se formează stratul limită în α = ct
care profilul vitezei şi al temperaturii se prezintă ca Turbulent
în fig. 3.6.a. Se observă că la perete viteza fluidului
este zero şi după ce atinge un maxim descreşte din
nou - devenind iarăşi zero, la marginea stratului
limită. wp=0
w∝=0
tp
Variaţia coeficientului de convecţie α redată în
fig.3.6.b evidenţiază faptul că în curentul laminar Laminar
t∝=0
α=λ/δ transmisia căldurii se face predominant prin
conductivitate iar în stratul limită hidrodinamic în ∝x
care viteza variază mult cu distanţa de la perete
dw/dx>0 transmisia căldurii se face tot prin x
0 x 0
conductivitate. Tot aici intervine şi stratul limită a) b)
termic δt adică un strat dt/dx<0 care se poate greu
distinge şi delimita de stratul limită hidrodinamic în Fig. 3.6. - Transferul de căldură prin convecţie
zona de curgere laminară. liberă pentru o placă verticală
a) profilul vitezei de curgere şi distribuţia temperaturii
Delimitarea grosimii celor două straturi e dificilă
deoarece variaţia vitezei şi a temperaturii spre b) variaţia coeficientului de convecţie α
mijlocul curentului se produce relativ lent. În zona
de curgere turbulentă delimitarea celor două straturi
(δh şi δt) este mult uşurată.
3.9.1. Convecţia liberă în spaţii mari (deschise)

Convecţia liberă în spaţii mari este specifică proceselor din aparatele de schimb de căldură cu acumulare cu
serpentină de încălzire, al suprafeţelor plane, curbe, cilindrice, al multor construcţii industriale şi civile. Natura
mişcării laminare sau turbulente este funcţie de diferenţa de temperatură între perete şi fluid.
În majoritatea cazurilor valoarea medie a criteriului Nusselt se poate stabili cu ecuaţii criteriale de forma:
Num = C(Gr ⋅ Pr)mn (3.48)
în care indicele m arată că proprietăţile fluidului din grupările adimensionale la temperatura medie tm=1/2(tf + tp),
constanta C şi exponentul n se determină prezentând valori între 0,15 şi 0,7 respectiv 0,25 şi 1, în funcţie de
lungimea caracteristică şi valoarea produsului între criteriile Grashof şi Prandtl (tab.3.7).
— 65 —
Relaţii de calcul al convecţiei libere Tabelul 3.7.
Sistemul de transfer de căldură C n Condiţiile de transfer de căldură
1. Plăci verticale şi cilindri verticali 0,389 Valori variabile pen- 1/4 Pr=0,1
cu înălţimea L 0,535 tru tp=const. Pentru 1/4 Pr=1 103≤GrPr≤109
X=L 0,616 q=const.,valorile 1/4 Pr=10 (strat limită
0,655 se măresc cu 6% 1/4 Pr=100 laminar)
0,15 1/3 109≤GrPr≤1013 (strat limită turbulent)
2. Cilindri orizontali cu 1,18 1/8 10-3≤GrPr≤103
diametrul d 0,5 1/4 103≤GrPr≤108
X=d 0,135 1/3 2⋅107≤GrPr≤1013
3. Placă plană orizontală cu 0,54 1/4 103<GrPr≤109
latura L, cu transfer de (pentru discuri circulare cu diametru
căldură la partea superioară d, X = 0,9 d)
X=L 0,14 1/3 GrPr>109
4. Idem, la partea inferioară
X=L 0,27 1/4 104<GrPr<109
5. Două plăci paralele verticale
cu temperaturi egale, cu Pentru un strat de aer care se
înălţimea L şi distanţa între ele 0,04 (δ/L)3 1/3 găseşte între plăci
X=L
6. Tub cilindric vertical cu Pentru o coloană de aer care se
înălţimea L şi diametrul d 0,01 (d/L)3 1 găseşte în interiorul tubului cilindric
X=L
7. Două plăci paralele
orizontale cu distanţa
între ele δ şi temperaturi 0,27 1/4 Regim laminar (aer)
diferite tn1> tn2 placa caldă sus 3⋅105≤GrPr≤3⋅1010
X=δ
8. Două plăci paralele orizontale Regim laminar (aet)
cu distanţa între ele δ şi 0,195 Prm-1/4 1/4 104<Gr<4⋅105
temperaturi diferite Regim turbulent (aer)
tn1> tn2 placa caldă jos 0,068 Prm-1/3 1/3 Gr > 4 ⋅ 105
X=δ
9. Două plăci paralele 1/ 9 Regim laminar (aer)
verticale cu temperaturi 0,18 ⎛⎜ L ⎞⎟ Pr m−1 / 4 1/4 2⋅103<Gr<2⋅105
⎝δ ⎠
diferite tn1 > tn2 cu înălţimea −1 / 9
L şi distanţa între ele δ 0,065 ⎛⎜ L ⎞⎟ Prm−1 / 3 Regim turbulent (aer)
X=δ, pentru L>3δ ⎝δ ⎠ 1/3 2⋅105<Gr<2⋅107
3.9.2. Convecţia liberă în spaţii mici (închise)

Acest proces de transfer al căldurii prin convecţie este specific izolaţiilor termice, realizate sub forma unor straturi
înguste de gaze între suprafeţele paralele a doi pereţi. Intensitatea schimbului de căldură convectiv în staţii
înguste este determinat de condiţiile de contur (forma spaţiului, poziţia relativă a suprafeţelor calde şi reci) şi de
vâscozitatea fluidului. Cu cât spaţiul disponibil pentru mişcarea fluidului este mai mic, cu cât el va avea ca efect o
frânare a vitezei de deplasare a fluidului si, ca urmare, o mişcare a fluxului termic. În spaţiu limitat, micşorarea
liberă se face practic întotdeauna în regim laminar; ca urmare, trecerea căldurii se face cu precădere prin
conducţie, aportul convecţiei depinzând de existenţa condiţiilor de activare a mişcării.
Fluxul de căldură Q (fig. 3.7) între două suprafeţe paralele cu temperaturile tp1 şi tp2 (oC), despărţite printr-un strat
de fluid cu grosimea δ (m), se poate calcula cu relaţia generală a conducţiei termice:
λech
Q = qs ⋅ S = ⋅ S ⋅ (t p1 − t p2 ) [W], (3.49)
δ
în care: λech = λ ⋅ εc,
unde: q - este densitatea fluxului termic [W/m2]
S - suprafaţa de schimb de căldură [m2];
λech - conductivitatea termică echivalentă [W/m⋅K];
— 66 —
λ - conductivitatea termică a fluidului [W/m⋅K]
qs
tp1
Relaţii pentru calculul coeficientului
Fluid de corecţie εc. Tabelul 3.8.
λ Condiţia de valabilitate Relaţia de calcul
3
tp2 0 < Grf ⋅ Prf < 10 εc = 1
d 103 < Grf ⋅ Prf < 106 εc = 0,105 (Grf ⋅ Prf)0,3
106 < Grf ⋅ Prf < 1010 εc = 0,4 (Grf ⋅ Prf)0,2
Fig.3.7. Fluxul de căldură între
două suprafeţe paralele
Coeficientul adimensional de corecţie εc ţine seama de influenţa conducţiei şi se calculează cu expresii de forma:
εc = f(Grf, Prf), (3.50)
în care indicele f arată că proprietăţile fizice ale fluidului se determină la temperatura medie a acestuia
tf=0,5 (tp1 + tp2).
În tabelul 3.8. se dau unele relaţii pentru calculul coeficientului de corecţie εc şi condiţiile respective de valabilitate
pentru eI.
3.10. Convecţia forţată fără schimbare de fază

În cazul convecţiei forţate, mişcarea (curgerea) fluidelor este generată şi produsă sub acţiunea unor forţe
mecanice exterioare (pompe, ventilatoare etc).
În funcţie de spaţiul în care se desfăşoară, convecţia forţată, aceasta poate avea loc fie în spaţii nelimitate
(deschise - cazul curgerii peste cilindrii şi fascicole de cilindri) sau în spaţii limitate (închise - cazul curgerii prin
conducte şi canale).
Vitezele de mişcare fiind mari, criteriul Reynolds devine în cazul convecţiei forţate un criteriu dominant.
Drept criterii dominante mai apar acum şi criteriul Nusselt, criteriul Prandtl şi unele rapoarte de forma: (l/d):(ηf /ηp)
etc. în care l - este lungimea caracteristică, d - diametrul fascicolului sau conductei, iar ηf siηp vâscozitatea
dinamică. Indicele f se referă la fluid, iar p la perete. Ecuaţia criterială generală care oglindeşte fenomenele
convecţiei forţate este de forma:
Nu = C Rem Prn (3.51)
Relaţia permite determinarea coeficientului α de convecţie a căldurii, constantele C, m şi n urmând a fi precizate
şi particularizate în funcţie de domeniul concret în care are loc procesul de transfer de căldură prin convecţie
forţată.
În cazul regimului de curgere laminar, vâscozitatea fluidului are o influenţă importantă asupra profilului vitezei; pe
când în curentul turbulent această influenţă se diminuează iar influenţa termică este de asemenea disparentă. În
funcţie de regimul de curgere a fluidului, mecanismului convecţiei forţate se desfăşoară astfel:
• în regim de curgere laminar (0<Re<2320) convecţia se realizează cu precădere prin conductivitate termică
între liniile de curent ale fluidului;
• în regim de curgere turbulent, când Re > 104, convecţia se realizează prin transfer de impuls de la zona caldă
spre zona rece ceea ce face ca procesul de transfer convectiv în regim turbulent să fie mai intens decât
convecţia în regim laminar.
La convecţia forţată trebuie reţinut un fapt foarte important şi anume că fluidul cald în curgerea sa poate avea un
regim de curgere laminar sau turbulent. Modul de transmitere a căldurii în regim de curgere laminar va fi diferit de
cel în regim de curgere turbulent.
3.10.1. Convecţia forţată în spaţii deschise în regim de curgere laminar

Convecţia forţată în spaţii deschise sau nelimitate (la curgerea peste cilindri şi fascicole de ţevi) are numeroase
aplicaţii tehnice, între care amintim:
- porţiunile plane (pereţi şi plăci plane) a schimbătoarelor de căldură;
- schimbătoarele de căldură tubulare;
- fascicolele convective de ţevi din cazanele de abur etc.
— 67 —
3.10.1.a. Convecţia forţată de-a lungul unui perete (placă)
plan în regim de curgere laminar
w
T
Dacă un curent de fluid cald curge laminar în lungul unui perete
(placă) mai rece ca în fig.3.8., la suprafaţa peretelui se formează un δ L
strat limită hidrodinamic δh, în care viteza w variază de la 0 până la x
xcr
wmax şi un strat limită termic (δt), în care temperatura variază de la tp
(temperatura peretelui) până la temperatura tf (a fluidului
Fig.3.8. Perete (placă) plan orizontal
neinfluenţată de prezenţa peretelui).
încălzit prin convecţie forţată:
Cele două straturi limită hidrodinamică δh şi limită termic δt se poate L - zona de curgere laminară,
admite că au o variaţie parabolică, ca în fig. 3.9, dar în general T - curgere turbulentă,
diferită pentru cele două straturi (δh, respectiv δt ). xcr - lungimea hidrodinamică de intrare
(de stabilizare)
Mărimile lui δh şi δt depind de coordonata x din lungul peretelui
(plăcii) şi mai precis acestea cresc odată cu această coordonată ca
în fig. 3.10. t, w
Considerând peretele (placa) plan orizontal din fig. 3.8 cu bordul de tf wmax
atac prelucrat pentru a nu influenţa curgerea, se constată că stratul
limită hidrodinamic - zona de curgere laminară - are o grosime
variabilă maximă la xcr, valoare critică a lungimii hidrodinamice de δh
intrare (de stabilizare) de la care mişcarea se stabilizează şi de la
care grosimea stratului limită rămâne practic constantă (zona de w t
δt y
curgere laminară (L) şi zona de curgere turbulentă (T)).
x
Convecţia forţată de-a lungul unui perete plan este influenţată de tp
poziţia peretelui şi de grosimea stratului limită hidrodinamic. De
aceea, schimbul de căldură dintre fluid şi perete este mai eficient la Fig.3.9. Profilul temperaturii şi al vitezei
capătul de intrare al peretelui, unde grosimea stratului limită în stratul limită laminar
hidrodinamic este mai mică (disparentă). δh
Lungimea hidrodinamică de intrare xcr (de stabilizare) rezultă ca δt
valoare din condiţia: L
W ⋅ xcr
Rex = = 5 ⋅ 10 5 (3.52) xcr
ν
x
Ecuaţia criterială propusă de E. Eckert care ne permite să se
calculeze transferul de căldură pentru un perete (placă) spălat după Fig.3.10. Variaţia lui δh şi δt în lungul unui
axa x de un curent laminar are forma: perete.
Nu x = 0 ,332 3 Pr ⋅ Rex (3.53)
În formula 3.53 nu intră decât criteriile Pr şi Re. 20
Dacă α este coeficientul de transfer termic de la fluid la perete
(placă) într-o regiune mai îndepărtată de intrare, în zona în care 15
Rex>Recr, valoarea medie a lui α de la intrare va fi αm=2α ca în fig.
3.11. 10 αmd
În cazul metalelor lichide, la care criteriul Pr = 0,05...0,085 şi δh < δt λ
transferul de căldură de la metalul fluid spre peretele (placa) plan 5
generată de un curent laminar relaţia (3.53) a lui Echert devine: α⋅d
Re⋅ Pr
0 λ
Nu x = (3.54) 0,02 0,04 0,06 0,08 0,1
1,55 Pr + 3 ,09 0 ,372 − 0 ,15 Pr
Fig. 3.11. Valoarea medie a lui α.
În această relaţie 3.54, numitorul având o valoare aproape
constantă, rezultă că Nu va depinde numai de produsul Re Pr .
Dacă se ia în considerare un perete (placă) de o lungime l, în locul formulei 3.53 vom avea:
Nu x = 0 ,664 3 Pr ⋅ Rel (3.55)
Relaţia 3.55 este valabilă pentru valori ale Rel < 100.000 şi Pr = 0,1...1000.
1⎛ t ' +t " f ⎞
Mărimile caracteristice ale fluidului vor fi luate la temperatura ⎜t p + f ⎟ , tp fiind temperatura peretelui, iar
2⎝ 2 ⎠
t’f şi t”f - temperaturile de intrare, respectiv de ieşire ale fluidului.
— 68 —
3.10.1.b. Convecţia forţată prin tuburi orizontale în regim de curgere laminar
Convecţia forţată în cazul curgerii laminare prin tuburi atât pentru gaze cât şi pentru lichide are multe aplicaţii
tehnice interesante. Astfel, în cazul curgerii laminare descendente printr-un tub, profilul vitezei şi al temperaturii se
modifică, dacă viteza este atât de mică încât convecţia liberă să-şi poată face apariţia, cel puţin în centrul
curentului de fluid, aşa cum se vede în fig. 3.12.
În cazul curgerii laminare prin tuburi orizontale, după Hansen, ecuaţia
criterială trebuie înmulţită cu simplexul (ηo / ηp)0,14 pentru a se lua în wm
considerare şi sensul curentului termic (încălzire sau răcire), unde ηo-
este vâscozitatea dinamică a fluidului neinfluenţat, iar ηp-vâscozitatea w
fluidului la temperatura peretelui. Ecuaţia criterială va fi: tp
⎡ ⎛ Red ⋅ Pr ⋅ d i ⎞ ⎤
⎢ 0 ,0668 ⎜ ⎟ ⎥⎛ 0 ,14 t
⎝ ⎠ ⎥ ⎜ ηo ⎞ tmf
Nu d = ⎢3 ,65 +
l ⎟ (3.56)
⎢ 2 / 3 ⎥⎜ ⎟
⎛ Red ⋅ Pr ⋅ d i ⎞ η
⎢ 1 + 0 ,045 ⎜ ⎟ ⎥⎝ p ⎠
⎢⎣ ⎝ l ⎠ ⎥⎦ d d
unde di este diametrul interior al tubului de lungime l.
a b
Formula a fost dedusă teoretic până la valoarea coeficienţilor şi e Fig.3.12. Curgere laminară descendentă
valabilă pentru gaze şi pentru lichide, dacă raportul l are printr-un tub:
Red Pr d i a - izotermic; b - cu temperatură variabilă
valoarea cuprinsă între 0,0001 şi 10.
Pentru determinarea rapidă a simplexului 0 ,14
⎛ η0 ⎞ 1,6
(ηo / ηp)0,14 se poate utiliza diagrama de la ⎜ ⎟
fig. 3.13. ⎜η ⎟
⎝ p⎠ 1,4
Pentru calcule mai puţin exacte şi în cazul 1,2
că fluxul de căldură local este constant, 1

relaţia (3.56) poate fi scrisă sub forma: 0,8
Nud = 4,36 0,7

deci α = 4,36 λ / d (3.57) 0,6
deoarece transmiterea de căldură 0,05 0,1 0,2 0,7 1 2 3 4 5 7 10 20
transversal pe direcţia curentului se η0
produce prin conductivitate. ηp
În cazul în care temperatura locală a
peretelui tpx este constantă, diferenţa de Fig. 3.13. Valoarea simplexului (ηo/ηp)0,14 = f (ηo/ηp).
temperatură t0x - tpx scade după o
exponenţială ex; în acest caz, ecuaţia (3.56) devine:
20
Nud = 3,65. (3.58)
O importanţă deosebită trebuie să fie acordată intrării în tub. Din cauza 15
grosimii variabile a stratului limită, începând de la grosimea nulă, valoarea
criteriului Nud variază în funcţiune de produsul 1 x după linia
10 α md
Re d Pr d = Nu dm
λ
întreruptă din fig. 3.14 pe când valoarea medie a lui Nudm = α md variază 5
λ
αd
după linia continuă. = Nu d
0 λ
Valoarea raportului li /d, până la care se manifestă influenţa intrării fluidului 0,02 0,04 0,06 0,08 0,1
în tub poate fi scrisă sub forma: 1 x
Re ⋅ Rr d
li / d = 0,05 ⋅ Red ⋅ Pr (3.59) Fig. 3.14. Valorile lui Nud şi Nudm
la intrarea într-un tub
3.10.2. Convecţia forţată în spaţii deschise în regim de curgere turbulent

Deşi curentul de fluid în curgerea sa este în ansamblu său turbulent, stratul său limită va avea totdeauna un
caracter laminar, grosimea acestui strat limită laminar variază cu gradul de turbulenţă a curentului. Cu cât un
curent de fluid are o turbulenţă mai mare, cu atât agitaţia fluidului în sensul perpendicular pe direcţia principală de
curgere, va fi mai intensă, deci această agitaţie se va apropia mai mult de pereţii conductei şi grosimea stratului
laminar va descreşte.
— 69 —
În fig. 3.15 este prezentată variaţia temperaturii şi a vitezei în stratul limită a unui curent turbulent. Se vede că
stratul limită laminar are grosimea δl, în care variaţia temperaturii şi a vitezei este mai lentă. Peste stratul limită
laminar se suprapune un strat turbulent în care temperatura şi viteza ating valori maxime (tmax şi wmax)
neinfluenţate direct de perete.
y tmax m
w’, t’
w max 2 2
a a
w, t
1 1
m
δl
x
Fig.3.15. Variaţia temperaturii şi a Fig.3.16. Schimbul turbulent de

vitezei în stratul limită al curentului turbulent. substanţă în interiorul curentului.
În interiorul curentului turbulent, se produc mişcări macroscopice transversale, aşa cum sunt schiţate în fig. 3.16.
Prin aceste mişcări, părţi de fluid sunt transportate din planul 1 în planul 2, traversând planul de control a, care-i
paralel cu peretele. Dacă t este temperatura fluidului în planul 1 şi t’ în planul 2, iar masa de fluid transportată este
m, acest fluid duce din planul 1 în planul 2 fluxul de căldură.
Q t = m& ⋅ c p ( t - t' ) (3.60)
În acelaşi timp, fluidul transportă şi energia sa cinetică, care se manifestă ca un schimb de impulsuri, deci ca o
forţă tangenţială aparentă
τ t = m& ( w' - w ) (3.61)
dw
De fapt şi în stratul laminar apar forţe tangenţiale de forma: τl = η⋅ (3.62)
dy
şi schimbul de căldură prin conductivitate termică q& = −λ dt (3.63)

dy
în care axa y este perpendiculară pe perete.
Dacă se elimină masa de fluid transportată m din relaţiile 3.60 şi 3.61 se obţine:
t − t' t − t'
Q& t = −τ t c p sau q&t = −τ t c p (3.64)
w − w' w − w'
Relaţia 3.64 a fost scrisă de Reynolds pentru stratul turbulent încă din anul 1874.
Dacă această relaţie 3.64 se transpune în stratul limită laminar, pe baza celor de mai sus, se poate scrie:
λ dt λ t − t'
q&t = τ l = −τ l ⋅ (3.65)
η dw η u − u'
După cum se vede, relaţia (3.65) din curentul laminar este identică cu relaţia (3.64) din curentul turbulent numai
cp ⋅ η ν
dacă e îndeplinită condiţia: = = Pr ≈ 1 îndeplinită pentru gaze.
λ a
3.10.2.a. Convecţia forţată la radiatoarele maşinilor termice în regim de curgere turbulent

Dacă se notează cu R rezistenţa opusă curentului de forţele tangenţiale de pe suprafaţa S, se va putea scrie că
fluxul de căldură schimbat are relaţia:
cp
Q& = R
Wm
(
tm − t p ) (3.66)
unde avem: Wm - viteza medie a fluidului

tm - temperatura medie a fluidului.
Relaţia (3.66) este aproximativ valabilă pentru gaze (care au Pr = 1) putând fi utilizată pentru radiatoarele
autovehiculelor.
De fapt convecţia forţată la radiatoarele maşinilor termice apare ca un fenomen mai complex depinzând de tipul
radiatorului ca în cazul celor ce sunt prezentate în fig.3.17. a şi b de mai jos.
— 70 —
- Astfel, pentru radiatoarele tip fagure ca cele prezentate în fig.3.17.a la care aerul circulă prin canale,
coeficientul de convecţie a căldurii de la suprafaţa radiatorului la aer se calculează cu ecuaţia criterială:
0 ,05
⎛d ⎞
Nu = 22,5⋅ ⎜ ⎟ ⋅ (Re⋅ Pr )0 ,79 (3.67)
⎝l ⎠
d apa
aer
aer apa
l
d
a) Radiator fagure b) Radiator din ţevi cu aripioare
Fig.3.17
- La radiatoarele formate din ţevi cu aripioare ca cele din fig.3.17.b. sau ţevi cu nervuri dreptunghiulare sau
pătratice, coeficientul de convecţie a căldurii de la partea metalică la aer se face cu relaţia:
Nu = 0,211 ⋅ Re0,61 (3.68)
În acest caz lungimea caracteristică va fi diametrul exterior “d” al ţevilor.
3.10.2.b. Convecţia forţată în regim de curgere turbulent în lungul unui perete plan (placă)
În cazul curentului turbulent în lungul unui perete plan se poate utiliza o relaţie de calcul de genul celei propuse de
Nusselt (relaţia 3.51)
Nu = C ⋅ Rem ⋅ Prn
în care C este o constantă si, m şi n exponenţi de putere ce trebuiesc particularizaţi.
Astfel, pentru domeniul 5 ⋅ 105 < Re < 2 ⋅ 107 relaţia (3.51) capătă următoarea formă:
Nu = 0,0356 Re0,8 ⋅ Pr0,4 (3.69)
Relaţia (3.69) poate fi utilizată pentru gaze pe un interval destul de mare, deoarece Pr ≈ 1 şi rămâne constant pe
un interval foarte mare de temperaturi.
Formula lui Nusselt (3.51) nu este respectată în toate cazurile practice, deşi ea reflectă foarte bine multe
comportări reale, de aceea a fost necesar ca ea să fie transformată uneori destul de radical.
n
α ⋅l ⎛ wl ⎞
m
⎛ν ⋅ ρ ⋅ c p ⎞
Astfel, dacă se explicitează relaţia (3.51), se obţine: = C ⋅⎜ ⎟ ⎜ ⎟ (3.70)
λ ⎝ν ⎠ ⎜ λ ⎟
⎝ ⎠
relaţie din care rezultă valoarea lui α sub următoarea formă:
α = C ⋅ wm ⋅ lm-1 ⋅ λ1-n ⋅ υ n-m ⋅ Cpn ⋅ ρn (3.71)
Din ecuaţiile criteriale cunoscute şi utilizate rezultă că, în general, valoarea lui m este destul de apropiată de a lui
n, iar amândoi exponenţii sunt mai mici decât unitatea. Prin urmare, relaţia (3.71) poate fi scrisă şi sub forma:
w m ⋅ (ρ ⋅ c p ) ⋅ λ1−n
n
α =C ⎡ W ⎤ (3.71.a)
l 1− m ⋅ ν m −n ⎢ 2 ⎥
⎣ m ⋅ grad ⎦
Din relaţia (3.71.a) rezultă că rolul cel mai important în convecţia forţată în regim de curgere turbulent îl joacă:
viteza w şi produsul ρ ⋅ Cp.
— 71 —
Dacă se urmăreşte amplificarea procesului convectiv se va acţiona asupra acestor mărimi:
- viteza (w) poate fi mărită acţionându-se asupra cauzei care-o produce, adică a variaţiei;
- densitatea poate fi majorată la gaze prin modificarea (creşterea) presiunii ce se exercită asupra lor.
Căldura specifică (Cp) nu poate fi influenţată ca valoare, deoarece temperatura de care ea depinde într-o
oarecare măsură, variază şi ea de la sine şi poate fi influenţată mai greu. De asemenea se observă că valoarea
lui λ şi l influenţează relativ puţin valoarea lui α.
Un factor cu oarecare importanţă în transmiterea căldurii prin convecţie este reprezentat de rugozitatea suprafeţei
plăcii plane, a tubului, a cilindrului, a prismei etc, deoarece aceasta influenţează la rândul ei, grosimea stratului
limită, mai ales în curentul turbulent. O rugozitate mai accentuată poate mări valoarea coeficientului de convecţie
α cu până la 25 % faţă de cea de la o suprafaţă netedă.
3.10.2.c. Convecţia forţată în regim de curgere turbulent la exteriorul unui cilindru

Tabelul 3.9
Dintre ecuaţiile criteriale utilizate la curgerea fluidelor Re C n
peste un cilindru singular (la exterior) semnalăm: Gaze Lichide
Nu = C ⋅ Ren (3.72) 0,4...4 0,891 0,989 ⋅ Pr1/3 0,330
în care constanta C şi exponentul n au valorile 4...40 0,821 0,911 ⋅ Pr1/3 0,385
prezentate în tabelul 3.9: 40...4 ⋅ 103 0,615 0,683 ⋅ Pr1/3 0,466
4⋅103...4⋅104 0,174 0,193 ⋅ Pr1/3 0,618
4⋅104...4⋅105 0,0239 0,0266 ⋅ Pr1/3 0,805
3.10.2.d. Convecţia forţată în regim turbulent la exteriorul fascicolelor de cilindri (de ţevi)
Convecţia forţată în exteriorul fascicolelor de ţevi depinde de sensul de mişcare al fluidului în raport cu axul
acestora. În cazul în care mişcarea se realizează paralel cu axul ţevilor se recomandă ecuaţia criterială:
Nu = C ⋅ Re0,8 ⋅ Pr1/3 (3.73)
în care constanta C reprezintă expresiile:
⎛s⎞ s
- pentru rânduri paralele C = 0,042 ⎜ ⎟ − 0,024 pentru intervalul 1,1 ≤ ≤ 1,3
d
⎝ ⎠ d
s
- pentru rânduri decalate C = 0,026 ⎛⎜ s ⎞⎟ − 0,006 pentru intervalul 1,1 ≤ ≤ 1,5 .
⎝d ⎠ d
În cazul în care gazele curg cu o viteză relativ mare şi sub presiunea p prin sau la exteriorul fascicolelor de ţevi
coeficientul α se poate calcula şi cu relaţia:
α = 7,50
(w ⋅ ρ1 ⋅ p ⋅ Cp)0,79 ⋅ λ0,21 ⎡ W ⎤
(3.74)
⎢ 2 ⎥
l 0 ,05
⋅d 0 ,16
⎣ m ⋅ grad ⎦
unde: Cp - căldura specifică reală a gazului [KJ/Nm3 grad] la temperatura (to + tp)/2
ρ1 - densitatea gazului la 1 bar
p - presiunea gazului [bar]
λ - coef. de conductivitate termică [W/m⋅grad].
3.10.2.e. Convecţia forţată în regim de curgere turbulent la exteriorul unor prisme

Convecţia forţată la exteriorul unor prisme (cazul curentului transversal) cu secţiunea de diverse forme pentru
gaze, este reflectată de o ecuaţie criterială de forma:
Nu = C ⋅ Rem (3.75)
— 72 —
Tabelul 3.10
Prisma Re C m
în care C şi m depind de forma prismei şi de domeniul
w 3 5
regimului de curgere. Pentru câteva situaţii întâlnite în 5⋅10 ...10 0,222 0,588
practică, aceste valori sunt indicate în tabelul 3.10 în →
care lungimea caracteristică se calculează cu relaţia: w
5⋅103...105 0,0921 0,675
→
4⋅ s
x= (3.76) w
5⋅103...105 0,138 0,638
π →
în care s - secţiunea prismei pe care cade transversal 5⋅103...1,95⋅104 0,144 0,638
curentul de fluid. w
Valorile coeficienţilor de convecţie stabiliţi cu relaţia → 1,95⋅104...105 0,0347 0,782
3.75, C şi m din tabelul 3.10 sunt valabile la curgerea
transversală a fluidelor (la exterior) peste diferitele w
4⋅103...1,5⋅104 0,205 0,731
tipuri de prisme. →
Pentru lichide se recomandă relaţia criterială: w
2,5⋅103...1,5⋅104 0,224 0,612
m 0,5 →
Nu = 1,11 ⋅ C ⋅ Re ⋅ Pr (3.77)
w
3⋅103...1,5⋅104 0,085 0,804
→
Pentru situaţii în care fluidul are vectorul viteză îndreptat sub un unghi Ψ < 90o faţă de axa prismei (fig.3.18)
(cazul curgerii oblice peste o prismă, cilindru), coeficientul de convecţie a căldurii se corectează potrivit relaţiei de
mai jos:
αΨ = εΨ ⋅ α90o (3.78)
Corecţia εΨ fiind indicată în tabelul 3.11.
Valorile coeficientului de corecţie εΨ Tabelul 3.11
w
Ψ 90o 70o 60o 50o 40o 30o 20o
εΨ 1 0,98 0,94 0,86 0,76 0,65 0,60
ψ
Fig. 3.18. Curgere oblică sub un

unghi Ψ la exteriorul unei prisme
3.10.2.f. Convecţia forţată în regim de curgere turbulent în exteriorul unei sfere

Convecţia forţată în exteriorul unei sfere pentru numere mici ale criteriului Reynolds (Re ≈ 1) conduce în cazul
gazelor la o ecuaţie criterială de forma:
Nu = 2 (3.79)
Relaţia (3.79) evidenţiază caracterul conductiv al transferului termic în acest domeniu.
Ţinând seama de grosimea stratului limită laminar în acelaşi domeniu al valorilor Re mici, unii autori recomandă
ecuaţia criterială:
Nu = 2+0,388 Re0,5⋅ Pr 0,5 (3.80)
Pentru aer cu Re cuprins în intervalul: 20 < Re < 150.000
Mac Adams a stabilit pe cale experimentală relaţia: Nu = 0,33 ⋅ Re0,6 (3.81)
Relaţia (3.81) poate fi generalizată şi pentru alte gaze ţinând cont şi de valorile criteriului Prandtl, căpătând forma:
Nu = 0,37 Re0,6 ⋅ Pr1/3 (3.82)
3.10.3. Convecţia forţată în spaţii închise (limitate)

Convecţia forţată în spaţii închise (limitate) este un proces caracteristic de încălzire sau răcire a fluidelor la
curgerea lor prin conducte şi canale dintr-o gamă largă de aparate termotehnice (schimbătoare de căldură,
echipamente condiţionat aer, instalaţii frigorifice, generatoare de abur etc.).
— 73 —
Structura relaţiilor criteriale de calcul a coeficientului de schimb de căldură în acest caz depinde de regimul de
curgere a fluidului.
Astfel, în regim laminar şi tranzitoriu de curgere, schimbul de căldură este determinat de existenţa simultană a
mişcării forţate (turbulente) şi libere (laminare) când ecuaţiile criteriale vor avea forma:
Nuf = f (Re, Gr, Pr)f ⋅ εt ⋅ εl (3.83)
în care avem: εt - coeficientul de corecţie care ţine seama de efectul temperaturii stratului limită.
εl - coeficientul de corecţie care ţine seama că la intrarea într-o conductă sau canal, curgerea
prezintă un caracter turbulent.
Relaţiile de calcul recomandate pentru coeficientul de corecţie εt sunt:
0 ,25 0 ,14
⎛ Pr ⎞ ⎛η ⎞
εt = ⎜ f ⎟ sau εt = ⎜ f ⎟ (3.84)
⎜ Pr p ⎟ ⎜ηp ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
şi iau în considerare influenţa variaţiei proprietăţilor fizice ale stratului limită asupra convecţiei. Coeficientul εt
acţionează asupra distribuţiei vitezei şi temperaturii în stratul limită. Astfel, profilul vitezei în stratul limită se
aplatizează la încălzirea fluidelor şi se alungeşte la răcirea acestora ca în fig.3.19.
În relaţiile (3.83 şi 3.84) indicele f se referă la fluid iar p la perete.
Pentru gaze, Kays şi London au propus pentru εt o relaţie de calcul care evidenţiază mai clar efectul temperaturii
asupra stratului limită:
n
⎛T ⎞
εt = ⎜ f ⎟ (3.85) tp
⎜ Tp ⎟
⎝ ⎠ tf
în care: n = 0,25 la încălzirea gazelor şi Curgere izotermă
n = 0,8 la răcirea acestora.
Porţiunea de intrare în conductă (tub) sau canal este w’ax
luată în considerare la convecţia forţată în spaţii tp
w ax
limitate (închise) prin coeficientul εl care intervine mai
Răcire w”ax
ales pentru conductele scurte (l/d<50).
Izoterm tf
La intrarea în conductă sau canal, urmare a măririi Încălzire Încălzirea
turbulenţei din această zonă, a frecării vâscoase a fluidului
fluidului cu peretele şi a formării stratului limită
valoarea coeficientului de convecţie α este mult Răcirea
fluidului
influenţată - acesta are o creştere locală.
tf
Pe parcursul porţiunii de intrare are loc dezvoltarea
completă a curgerii până la atingerea formei finale a
profilului vitezei şi temperaturii, deosebindu-se o tp
lungime Lh hidrodinamică de intrare, respectiv o a b
lungime termică de intrare. Aşa cum s-a arătat la
3.5.1. în mişcarea laminară, stabilizarea curgerii se Fig.3.19. Distribuţia vitezei (a) şi a temperaturii (b) în
realizează pe parcursul a 50 diametre de la intrare, iar condiţii izoterme de încălzire şi răcire a lichidului
în situaţia unei curgeri puternic turbulente, stabilizarea
se realizează după 10 -15 diametre.
αl Nu l
Relaţia de calcul a coeficientului de corecţie εl este de forma: εl = ⋅ (3.86)
α s Nu s
în care indicele l se referă la valoarea medie pe lungimea l iar indicele s la zona stabilizată.
Pentru curgerea turbulentă la gaze şi lichide, coeficientul de corecţie εl se poate calcula şi cu relaţiile:
0 ,7
⎛d ⎞
εl = 1 + ⎜ ⎟ dacă 2 < l/d < 20
⎝l ⎠
d
εl = 1 + 6 dacă 2 < l/d < 50
l
Pentru uşurinţa calculelor, valorile coeficientului de corecţie εl funcţie de raportul l/d şi criteriul Reynolds sunt
redate în tabelul 3.12 de mai jos:
— 74 —
Valorile coeficientului de corecţie εl pentru conducte scurte. Tabelul 3.12
Regimul de Valoarea raportului l/d
curgere 1 2 5 10 20 30 40 50
Re<2 100 1,90 1,70 1,44 1,28 1,13 1,05 1,02 1
Re=1·104 1,65 1,50 1,34 1,23 1,13 1,07 1,03 1
Re=2·104 1,51 1,40 1,27 1,18 1,10 1,05 1,02 1
Re=5·104 1,34 1,27 1,18 1,13 1,08 1,04 1,02 1
Re=1·105 1,28 1,22 1,15 1,10 1,06 1,03 1,02 1
Re=1·106 1,14 1,11 1,08 1,05 1,03 1,02 1,01 1
După detalierea coeficienţilor de corecţie εt şi εl ecuaţia criterială (3.83) poate fi particularizată sub următoarea
formă:
0 ,25
⎛ Pr ⎞
Nuf = 0,17 ⋅ Ref0 ,33 ⋅ Prf0 ,43 ⋅ Grf0 ,1 ⋅ ⎜ f ⎟ (3.88)
⎜ Prp ⎟
⎝ ⎠
Relaţia 3.88 este o ecuaţie criterială ce se aplică la convecţia forţată în spaţii închise prin care fluidele au curgere
laminară (condiţii de valabilitate Ref < 2320 şi l/d > 50).
Pentru regim de curgere tranzitoriu (2100 < Ref < 104) ecuaţia criterială va avea forma:
0 ,14
⎞ ⎡ ⎛ d ⎞2 / 3 ⎤ ⎛
Nuf = 0 ,116 ⋅ (Ref2 / 3 − 125 ⎟
⎟
) ⋅ ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
η
⋅ Prf1 / 3 ⋅ ⎜ f
⎜ ηp
(3.89)
⎠ ⎢⎣ ⎝ l ⎠ ⎝⎥⎦
În regimul de curgere turbulent, schimbul de căldură depinde numai de mişcarea forţată, astfel încât ecuaţia
criterială generală (3.83) capătă forma:
Nuf = f(Re, Pr)f ⋅ εt ⋅ εl ⋅ εr (3.90)
în care εr - este coeficientul de corecţie care ţine seama de influenţa schimbării direcţiei de curgere a fluidului
asupra transferului convectiv de căldură (comparativ cu procesul de curgere printr-o ţeavă dreaptă). Pentru
calculul coeficientului de corecţie εr se propune o relaţie generală de forma:
εr = 1 + (1,77...1,8)⋅ d/R (3.91)
unde R este raza curburii (m) şi d - diametrul conductei (m).
Ecuaţia criterială (3.90) poate fi particularizată în acest caz pe domeniul: 104 < Ref < 5 ⋅ 106; l/d > 50 şi 0,6 < Prf
< 2500 sub forma:
0 ,25
⎛ Prf ⎞
Nuf = 0 ,021 ⋅ Ref0 ,8 ⋅ Prf0 ,43 ⋅ ⎜ ⎟ (3.92)
⎜ Pr ⎟
⎝ p⎠
Aceiaşi ecuaţie criterială (3.90) pe domeniul Ref > 104; 0,7 < Prf < 17000 şi l/d > 60 are forma:
0 ,14
η ⎛ ⎞
Nuf = 0 ,023 ⋅ Ref0 ,8 ⋅ Prf1 / 3 ⋅ ⎜ f ⎟ (3.93)
⎜ ηp ⎟
⎝ ⎠
În tabelul 3.13 sunt indicate principalele ecuaţii criteriale recomandate pentru calculul convecţiei la curgerea prin
ţevi sau canale.
Tabel 3.13
Regim de
Relaţia de calcul Condiţii de valabilitate Autor
curgere
0 ,14
⎛ d⎞
1/3
⎛ ηf ⎞ Re <2300; (1/Pem)(1/d)≤0,05; Petuhov
Nu m = 1,55 ⎜ Pem ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 1⎠ ⎜η ⎟ 5
(Gr Pr)m<8⋅10 ; 0,07≤ηp/ ηf ≤1500
Laminar ⎝ p ⎠
0 ,25
⎛ d⎞
0 ,4
⎛ Prf ⎞ Ref>10; Ref (d/l)(Prf)5/6>15; Mihaev
Nu f = 1,4 ⎜ Re f ⎟ ⋅ Pr 0 ,33 ⎜ ⎟ 1/d>10
⎝ 1⎠
f ⎜ Pr ⎟
⎝ p ⎠
0 ,14
⎛ d⎞
1/3
⎛ ηf ⎞ Ref < 2300; Pef (d/l) >10; Sieder-
Nu m = 1,86 ⎜ Pef ⎟ ⎜ ⎟ Tate
⎝ 1⎠ ⎜η ⎟
⎝ p ⎠
— 75 —
Regim de
Relaţia de calcul Condiţii de valabilitate Autor
curgere
0 ,25
De ⎛ Prf ⎞
Nu f = K o Pr ,,43 ⎜ ⎟
tranziţie
f ⎜ Pr ⎟ 2000 < Ref < 10-4 Mihaev
⎝ p ⎠
Ref⋅10-3 2,2 2,3 2,5 3 3,5 4 5 6 7 8 9 10

Ko 2,2 3,6 4,9 7,5 10 12,2 16,5 20 24 27 30 33
0 ,14 -4
⎛η ⎞ ⎡ ⎛d ⎞ 2/3
⎤ 2000 < Ref < 10 Hausen
( )
Nuf = 0,116 Re2f / 3 − 125 Prf1 / 3 ⎜ f ⎟
⎜η ⎟ ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎝ p⎠ ⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎦⎥
n=0,3 dacă tf > tp ; n=0,4 dacă tp > tf Ref > 104 ; 0,7< Prf < 100;
Dittus-
Nu f = 0,023 ⋅ Re 0f,8 ⋅ Prfn Pentru valori |tp–tf| moderate;l/d>60
Turbu- Boelter
lent 0 ,25 104 < Ref <5⋅106; 0,6<Prf <2500
⎛ Prf ⎞ Miheev
Nuf = 0,021 ⋅ Re ⋅ Pr 0 ,8 0 ,43 ⎜ ⎟ l/d>50
f f ⎜ Pr ⎟
⎝ p ⎠
n 104<Ref<5⋅106; 0,5<Prf<2000;
(f / 8 ) Re f Prf ⎛ ηf ⎞ Petuhov
⎜ ⎟ l/d>50
Nuf =
12,7 f / 8 (Prf − 1) + 1,07 ⎜⎝ η p ⎟⎠
2/3
n=0,11 la încălzirea lichidelor
n=0,25 la răcirea lichidelor
Nu g = St f ⋅ Prm2 / 3 = 0,023 ⋅ Re m−0,2 Ref>104; 0,7 < Prf <160; l/d>60 Colbrun
0 ,14
⎛η ⎞ Sieder-
St f = 0,023 ⋅ Re 0 ,2
⋅ Pr −2 / 3
⋅⎜ f ⎟ Ref>104; 0,7 < Prf <17000; l/d>60
f f ⎜η ⎟ Tate
⎝ p ⎠
Nuf = 7 + 0,025 ⋅ Pef0,8 Metale lichide, flux termic constant Lyon-
Martinelli
Nuf = 5 + 0,025 ⋅ Pef0,8 Metale lichide, temperatură Seban-

constantă a peretelui Shimazaki
3.11. Convecţia termică la schimbarea stării de agregare

Convecţia termică la schimbarea stării de agregare este un proces de transfer de căldură ce are loc la fierberea
lichidelor şi este însoţit de schimbarea fazei de lichid în fază de vapori. Fenomenele ce au loc în acest proces
sunt mult mai complexe decât la convecţia monofazică întrucât numărul variabilelor determinante este mai
numeros. Astfel, în timp ce la convecţia monofazică erau suficiente pentru definirea procesului doar date
referitoare la geometria sistemului, vâscozitatea, densitatea, conductivitatea termică şi căldura specifică a fluidului
în cazul procesului de fierbere mai intervin acum şi parametrii specifici schimbării stării de agregare ca: tensiunea
superficială, căldura latentă de vaporizare, caracteristicile suprafeţei de fierbere (mărimea microcavităţilor,
densitatea), proprietăţile fazei gazoase etc.
Fierberea ca proces, este specifică multor tipuri de instalaţii industriale, determinând condiţiile tehnice de
proiectare şi funcţionare a acestora; vaporizatoare, generatoare de abur, distilatoare etc. Din cauza numărului
mare de variabile ce apar la transferul de căldură la fierbere, nu există încă un model analitic complet care să
descrie procesul de fierbere, şi în consecinţă nu este disponibilă o ecuaţie generală pentru calculul transferului de
căldură în orice regim de fierbere.
3.11.1. Clasificarea procesului de fierbere

Fierberea este o schimbare de stare de ordinul întâi în care un corp aflat în fază lichidă primeşte căldura latentă
de vaporizare pentru a trece în fază gazoasă şi se desfăşoară la suprafaţa de separaţie dintre lichid şi solid prin
care se face transferul de căldură. Vaporizarea are la începutul încălzirii un caracter de evaporare. Vaporii se
formează pe adânciturile suprafeţei de transfer (microcavităţi care constituie centre de nucleaţie) termic şi numai
în cazul în care lichidul conţine suspensii solide apar vapori şi pe suprafaţa acestora.
— 76 —
Principala condiţie de realizare a fierberii este ca lichidul să fie pus în contact cu o sursă de căldură a cărei
temperatură să fie mai mare decât temperatura de saturaţie a lichidului corespunzătoare presiunii acestuia.
Fierberea are loc la presiune constantă. În timpul fierberii, temperatura rămâne de asemenea constantă. De altfel
fierberea unei substanţe pure este un proces izoterm ce are loc în condiţii izobare.
Fierberea se clasifică în următoarele tipuri:
a) Fierberea la convecţie liberă şi fierberea la convecţie forţată

Fierberea la convecţie liberă se produce pe suprafeţele încălzite imersate într-un volum mare de lichid staţionar.
Fierberea la convecţie forţată are loc în cazul unor canale de curgere în care un fluid bifazic se deplasează sub
influenţa unei forţe exterioare produse, de regulă, de o instalaţie de pompare.
b) Fierberea de suprafaţă şi fierberea în volum (globală)

Fierberea de suprafaţă este procesul în care formarea vaporilor se datorează căldurii transferate de o suprafaţă în
contact cu lichidul sau imersată în acesta. Fierberea în volum se produce în întreg volumul de lichid, datorită
căldurii conţinute sau generate în lichid de surse volumetrice de energie termică (ex.: reacţii chimice, reacţii
nucleare).
c) Fierbere nucleică şi fierbere în film

La fierberea nucleică, bulele de vapori sunt formate în interiorul lichidului în jurul unor centre de vaporizare
(rugozitatea pereţilor, gazele dizolvate etc). Fierberea nucleică poate fi de suprafaţă şi de volum. Fierberea în film
reprezintă procesul de formare a unei pelicule continue de vapori care acoperă suprafaţa de încălzire.
d) Fierberea la saturaţie şi fierberea la subrăcire

Fierberea la saturaţie are loc când întregul
volum de lichid se găseşte la temperatura de qs qs
saturaţie ts, corespunzătoare presiunii
sistemului (fig.3.20.a.). Fierberea la subrăcire tp tp
se produce în stratul de lichid adiacent unor Strat limită de Strat limită de
suprafeţe de încălzire în cazul în care lichid supraîncălzit lichid supraîncălzit
temperatura medie a lichidului este mai mică
decât valoarea de saturaţie corespunzătoare ts
presiunii respective (fig.3.20.b.). tf
Fierberea la saturaţie şi la subrăcire poate fi de ts tf
t s = tf t s > tf
tip nucleic sau în film.
a b
Fig. 3.20. Variaţia temperaturii la peretele
cald într-un lichid în fierbere:
a - fierbere la saturaţie;
b - fierbere la subrăcire
3.11.2. Clasificarea regimurilor de transfer de căldură la fierbere

Pentru înţelegerea fenomenelor caracteristice diferitelor regimuri de fierbere se consideră un vas cu apă în care
se imersează o suprafaţă de încălzire (de tipul unei plăci plane sau al unui fir de sârmă) care are temperatura
peretelui tp. Apa din vas este în repaus, la temperatura de saturaţie corespunzătoare presiunii respective. Atâta
timp cât temperatura suprafeţei de încălzire tp nu depăşeşte cu câteva grade temperatura de fierbere a lichidului,
căldura se transferă lichidului prin convecţie naturală.
Curenţii convectivi produc circulaţia lichidului încălzit şi evaporarea se produce la suprafaţa liberă a lichidului. Deşi
are loc şi un proces de evaporare, mecanismul de transfer de căldură este de convecţie monofazică, deoarece
numai lichidul vine în contact cu suprafaţa încălzită.
Pe măsură ce temperatura suprafeţei de încălzit creşte (tp ↑), se atinge o valoare la care, în anumite locuri,
cantitatea de energie a lichidului devine suficient de mare pentru a permite ca un grup de molecule de lichid să
poată executa transformarea de fază, formând în final bule de vapori.
De fapt acest proces are loc simultan într-un număr mai mare de locuri de pe suprafaţa încălzită, locuri numite
centre de nucleaţie.
Bulele de vapori sunt mai întâi mai mici şi condensează înainte de a atinge suprafaţa liberă a lichidului. Dacă
temperatura (tp ↑) tp creşte bulele devin mai numeroase şi mai mari până când, în final, acestea se ridică şi ating
suprafaţa liberă a lichidului.
— 77 —
Densitatea fluxului termic (q ) în
procesul de fierbere rezultă potrivit Log qs I II III IV V VI G
legii lui Newton:
F
q& = α (t p − t s ) ⎡ W ⎤ (3.94) Log α qsCI C
⎢ m2 ⎥
⎣ ⎦
în care: α - coef. de convecţie a ΔtCI
căldurii la fierbere.
αCI D
Dependenţa lui q& de Δt = tp - ts este B E
redată în diagrama experimentală,
L
numită şi “curba de fierbere a lui S.
Nukiyama” ce este prezentată în fig. A
3.21. Pe această diagramă sunt α
α
reprezentate regimurile de transfer de qs
căldură ce au loc la diferite condiţii de
0,1 1 10 100 1000
temperatură. Punctul L se numeşte
punctul lui Liedenfrost. Se observă în Δt = tp – tr [0C]
această diagramă existenţa a şase
zone distincte, fiecare cu regimul Fig.3.21. Valorile coeficientului de convecţie α şi ale fluxului termic q&
propriu de transfer de căldură la în funcţie de regimul de fierbere la un lichid în repaus.
fierbere.
În regimul I, temperatura depăşeşte cu cel mult câteva grade temperatura fluidului subrăcit ( tf < ts), astfel încât
schimbul de căldură şi deci fierberea are loc prin convecţie liberă monofazică lichidă. În masa de fluid apar curenţi
ascensionali de lichid, iar la suprafaţa liberă lichidul se evaporă. În acest domeniu (regimul I) determinarea
coeficientului de convecţie la fierbere se poate face cu ajutorul relaţiei criteriale:
Nu = C(Gr ⋅ Pr)n (3.95)
Fluxul termic creşte (aproximativ) proporţional cu excesul de temperatură al peretelui.
Regimul II, numit şi fierbere nucleică la subrăcire se obţine la o creştere a lui Δt, astfel încât tp > ts > tf iar transferul
căldurii efectuându-se prin fierbere nucleată la subrăcire (fig. 3.20.b). Pe suprafaţa de încălzire care are
temperatura tp, bulele de vapori care se formează sunt condensate după desprinderea lor de pe perete, de către
lichidul subrăcit.
Transferul de căldură se intensifică prin efectul de pompaj exercitat de nucleaţia bulelor asupra lichidului de lângă
perete. Fluxul unitar creşte din ce în ce mai repede o dată cu mărirea excesului de temperatură întrucât apar tot
mai multe centre active de nucleaţie. La apă, fenomenul este cunoscut şi observat sub denumirea de “apa cântă”.
Evaporarea la suprafaţa liberă a lichidului devine mai intensă în acest regim II.
Regimul III numit fierbere nucleică la saturaţie începe când temperatura lichidului în toată masa lui atinge
temperatura de saturaţie tf = ts = const. şi densitatea fluxului termic atinge valori mari. Bulele de vapori care se
desprind de pe suprafaţa de încălzire (solid-lichid) străbat lichidul, înving tensiunea superficială şi ies în
atmosferă. Creşterea temperaturii tp măreşte densitatea bulelor de vapori pe suprafaţa de schimb de căldură
permiţând realizarea unor fluxuri termice ridicate la valori moderate ale lui Δt. Regimul III de fierbere prezintă cea
mai mare importanţă pentru aplicaţiile tehnice. Sfârşitul regimului III este marcat de un maxim pentru fluxul termic
(q) şi a coeficientului de convecţie α şi corespunde acoperirii maxime cu bule a suprafeţei de schimb de căldură.
Pentru acest punct, q = qcr este fluxul termic unitar critic de ordinul unu, iar Δtcr = (tp - ts) diferenţa (exces) de
temperatură critică.
Regimul IV denumit şi fierbere de tranziţie se obţine când excesul de temperatură Δt > Δtcr iar q fluxul unitar
depăşeşte fluxul unitar critic q > qcr.
În aceste condiţii, bulele de vapori se produc cu o frecvenţă mărită, iar densitatea centrelor de nucleaţie devine
atât de mare încât practic suprafaţa de încălzit se acoperă cu un film continuu de vapori, care, în mod periodic, se
distruge şi apoi se reface, dând procesului un puternic caracter de instabilitate termică şi hidrodinamică. Din
această cauză acest regim IV se numeşte fierbere de tranziţie sau fierbere în film instabil.
Transferul de căldură se realizează atât prin fierbere nucleică cât şi prin convecţie prin filmul de vapori cu valori
scăzute ale coeficientului α ceea ce produce o reducere a fluxului termic q.
Regimul V, de fierbere în film stabilă, apare când, datorită creşterii excesului de temperatură a peretelui (tp), filmul
de vapori nu se distruge periodic, astfel încât fierberea se stabilizează. Densitatea fluxului termic (q) atinge un
minim din cauza caracterului izolant al filmului de vapori care are coeficientul de conducţie termică mai mic decât
al lichidului. Pelicula de vapori stabilă formată între lichid şi solid (suprafaţa plană încălzitoare cu tp) este
— 78 —
dăunătoare deoarece poate să conducă la supraîncălziri locale. Suprapresiunile care iau naştere în această
peliculă favorizează stabilitatea fierberii.
Valoarea minimă a densităţii fluxului unitar e denumit fluxul unitar critic de ordinul doi sau punctul lui Liedenfrost.
Coeficientul de transfer de căldură se menţine la valori reduse, astfel încât creşterea densităţii fluxului termic se
realizează pe seama creşterii diferenţei de temperatura dintre perete şi fluid.
În regimul VI, denumit fierbere în film şi radiaţie din cauza creşterii diferenţei de temperatură perete - fluid (tp>>tf),
intervine şi transferul de căldură prin radiaţie. Se înregistrează o creştere foarte pronunţată a densităţii fluxului
termic q, datorită ponderii schimbului de căldură prin radiaţie. În acest regim, temperatura peretelui tp atinge valori
mari la care materialul se topeşte, din cauza unei răciri insuficiente a peretelui. În practică, atingerea valori qcr
deplasează punctul de funcţionare din regimul III în regimul VI, în care are loc arderea (topirea) suprafeţei de
schimb de căldură.
Din această cauză, schimbătoarele de căldură cu fierbere trebuiesc proiectate pentru a funcţiona cu fluxuri
termice unitare care să respecte relaţia qef ≤ (0,7 - 0,75) qcr în tot domeniul de funcţionare.
3.11.3. Fierberea în volum mare de lichid

Dacă suprafaţa încălzită corespunde cu suprafaţa unui vas cu volumul relativ mare de lichid, lichidul începe
treptat să se încălzească şi în anumite condiţii începe să fiarbă. Regimurile de fierbere care au loc depind în
principal de excesul de temperatură al peretelui încălzit putând fi întâlnite: fierberea nucleică subrăcită sau la
saturaţie, fierberea în film şi în regimul intermediar de fierbere, de tranziţie.
Fluidul se deplasează faţă de suprafaţa încălzită numai sub acţiunea diferenţei de densitate care apare în mod
natural între fluidul cald şi cel rece.
a) Fierbere nucleică, este un proces complex în care bulele de vapori se produc în jurul unor centre de
nucleaţie constituite, în principal, de gazele dizolvate sau închise în microcavităţile existente în mod natural pe
orice suprafaţă.
Fenomenul Transferul de căldură în fierbere nucleică
macroscopic
Interacţiunea bulelor
Fenomene
macroscopice
şi statice Populaţia Frecvenţa Dimensiunea
de bule bulelor bulelor
Fenomene Timpul de
microscopice aşteptare
Condiţii Creşterea Detaşarea

de nucleaţie bulelor bulelor
Caracteristicile suprafeţei Turbulenţa

Fenomene (rugozitatea, dimensiunile globală
statice microcavităţilor, gradul
de udare, proprietăţile
termofizice, etc.)
Fig. 3.22 - Interacţiunea diverşilor parametrii în procesul de fierbere nucleică.

Mecanismul fierberii nucleice, corelaţii de calcul al transferului de căldură. Fierberea nucleică este caracterizată
prin prezenţa bulelor de vapori ca mijloc de intensificare a transferului de căldură. Fenomenele care
interacţionează sunt extrem de numeroase şi complexe. În figura 3.22 se prezintă o organigramă sugestivă din
care rezultă că există patru nivele de reprezentare a proceselor care interacţionează.
Primul nivel de la bază este cel al fenomenelor statistice care, în principal, se referă la caracteristicile suprafeţei:
rugozitatea, dimensiunea microcavităţilor, proprietăţile termofizice etc.
Nivelul următor de factori microscopici include criteriile de nucleaţie, viteza de creştere a unei bule şi diametrul
maxim de detaşare a bulelor.
Nivelul al treilea reprezintă o nouă trecere către fenomenele macroscopice prin intermediul datelor statistice
privind populaţia de bule, frecvenţa şi dimensiunea bulelor.
— 79 —
Nivelul al patrulea, al fenomenului macroscopic, permite evaluarea transferului de căldură prin intermediul unor
corelaţii adecvate. Se poate considera că transferul de căldură are loc prin intermediul a trei procese principale:
o conducţie termică tranzitorie prin stratul de lichid din vecinătatea centrului de nucleaţie;
o evaporarea la suprafaţa microstratului de sub bulă;
o convecţie liberă pe suprafeţele neacoperite de bule de vapori.
Este cert că procesul de nucleaţie produce o intensificare a turbulenţei în vecinătatea peretelui încălzit. Problema
este să se determine dacă această turbulenţă este suficientă pentru a mări coeficientul de diverşi cercetători au
propus diferite mecanisme care să explice fenomenele ce au loc la fierbere nucleică. Principalele mecanisme
cunoscute sunt prezentate în fig. 3.23 şi constau din:
- mecanismul agitaţiei induse de bule;
- mecanismul schimbului vapori-lichid;
- mecanismul evaporării microstratului.
mecanism de transfer de căldură cu una sau doua ordine de mărime faţă de convecţia monofazică.
Primul mecanism consideră intensificarea transferului de căldură pe seama agitaţiei induse de bulele de vapori. Al
doilea mecanism arată că nucleaţia exercită un efect de pompare care ridică stratul de lichid fierbinte de lângă
perete, permiţând ocuparea locului rămas liber cu lichid mai rece.
Al treilea mecanism atribuie creşterea bruscă a transferului termic
pe seama proceselor de evaporare ale microstratului de lichid de
sub fiecare bulă. În realitate, toate aceste trei procese au loc
simultan şi un mecanism complet trebuie să includă toate aceste a
fenomene.
Relaţiile practice de calcul au în majoritate caracter semiempiric şi
sunt deduse mai ales prin descrierea cu ajutorul unor funcţii şi a
unor date experimentale. Lichid
b rece
Principala constatare este că, fierberea nucleică complet
dezvoltată, dependenţa dintre fluxul unitar şi diferenţa de
temperatură dintre fluid şi temperatura de saturaţie, în Lichid
coordonatele logaritmice, este lineară. Cea mai cunoscută supraîncălzit
corelaţie de acest tip este stabilită de Kutateladze şi are forma: Evaporare
c
q& f = 22,2 p 0,45 (t p + t s )
3 ,33
(3.96)
Microstrat
unde q& f -fluxul unitar la fierbere, în W/m2, p-presiunea, în bar, iar de lichid
tp- ts - diferenţa de temperatură, în oC. Fig.3.23 Diagramele schematice ale

Rohsenow extinde metoda folosită la transferul de căldură mecanismelor de fierbere:
convectiv la fierbere în volum mare. El consideră criteriile Nu şi Re a - mecanismul agitaţiei produse
calculate pentru fluxul de bule de vapori şi propune o relaţie de nucleaţia bulelor;
criterială valabilă şi pentru fierbere: b - mecanismul schimbului vapori-lichid;
c - mecanismul evaporării microstratului.
Re b Pr1
= C Re bm Pr1n (3.97)
Nu b
Gb Db
unde Reb este criteriul Re pentru bule: Re b = (3.98)
η1
iar Gb reprezintă debitul masic de vapori care se depărtează de peretele încălzit prin intermediul bulelor:
π D b3
Gb = ⋅ ρv ⋅ f ⋅ nb (3.99)
6
Pornind de la ipoteza că Db ⋅ f=const. şi că diametrul bulelor la detaşare este conform corelaţiei lui Fritz:
σ
Db = const ⋅ β (3.100)
( ρ l − ρ v )g
se poate exprima criteriul Reb:

q& f σ
Reb = const ⋅
ηl ⋅ r (ρ l − ρ v )g
q& f Db q& f σ
Criteriul Nub se exprimă în forma: Nu b = const ⋅ (3.101)
λt (t p − t s ) λ l (t p − t s ) g (ρ l − ρ v )
— 80 —
în care s-a înlocuit valoarea lui Db din relaţia (3.100)
Re b Pr l c pl t p − t s ( )
Referitor la gruparea Reb ⋅ Prl / Nub există relaţia: = (3.102)
Nu b r
În acest fel, Rohsenow ajunge la următoarea expresie formată din grupuri adimensionale:
c pl (t p − t s )
0 ,33 1,7
⎡ q& σ ⎤ ⎛ c pl η l ⎞
= C sf ⎢ f ⎥ ⎜ ⎟ (3.103)
g (ρ l − ρ v ) ⎦ ⎜ λ ⎟
r ⎣η l ⋅ r ⎝ l ⎠
în care: cpl se exprimă în [J/kgK]; tp şi ts în oC; r în [J/kg]; qf în [W/m2]; ηl în [(N⋅s)/m2]; σ în [N/m]; ρt şi ρv în
(kg/m3); g în (m/s2); λl în [W/(m⋅K].
Csf este un coeficient care depinde de natura suprafeţei încălzite şi de natura combinaţiei de materiale pentru
suprafaţa încălzită si, respectiv, pentru fluid. În tabelul 3.14 sunt date valorile coeficientului Csf pentru diferite
combinaţii mai des folosite. Relaţia lui Rohsenow se poate pune într-o formă mai uşor de utilizat:
3
g (ρ l − ρ v ) ⎡ c pl (t v − t s )⎤
Tabelul 3.14 - Valorile coeficienţilor Csf şi Ch pentru
q& f = η l r ⎢ ⎥ (3.104) diferite combinaţii fluid-perete
σ ⎣ r Prl ⋅ C sf ⎦
1,7
Nr.
crt Combinaţia fluid-perete Csf Ch
o altă corelaţie propusă de Levy este utilizată pentru 1 Apă - oţel inoxidabil 0,014 0,364
orice fluid: 2 Apă - nichel şi oţel inoxidabil 0,013 0,455
λl c pl ρ l2 3 Apă - platină 0,013 0,455
q& f = BL (t p − t s )3 (3.105) 4 Apă – cupru 0,013 0,455
σt s ( ρ l − ρ v ) 5 Apă - nichel 0,006 4,630
unde BL este un coeficient care depinde de produsul 6 Apă - alamă 0,006 4,630
pvr. Relaţia lui Levy se poate pune într-o formă mai 7 n Pentan - crom 0,015 0,296
accesibilă: 8 Petraclorură de carbon–cupru 0,013 0,455
q& f = 1,313 p4/3 (tp - ts)3 [W/m2] (3.106) 9 Benzină - crom 0,010 1,000
10 Alcool n-butilic - cupru 0,003 37,04
în care p se exprimă în bar, iar Δt=tp - ts în oC. 11 Alcool etilic - crom 0,0027 50,08
Deseori în practica proiectării instalaţiilor, se foloseşte 12 Alcool izotropilic - cupru 0,0025 64,00
corelaţia Jens-Lottes: 13 35 % K2CO3 - cupru 0,0054 6,35
q& f = 2,55 e0,065 p (tp - ts)4 [W/m2] (3.107) 14 50 % K2CO3 - cupru 0,0027 50,08
unităţile de măsură sunt p în bar, tp - ts în oC.

Cele patru corelaţii pentru calculul fluxului în cazul fierberii nucleice în volum mare deşi sunt diferite, totuşi pot fi
puse sub forma corelaţiei lui Kutateladze, cu fluxul unitar proporţional cu excesul de temperatură la o putere
cuprinsă între 2 şi 4.
În proiectarea instalaţiilor cu fierbere se mai pot folosi relaţiile date de Labunţov (p < 200 bar):
α=
3,4 p 0,18
1 − 0,0045 p
q f2 / 3 [W / m 2
⋅K ] (3.108)
şi de Krujilin (p<40 bar): α = 3 q&f0,7 p0,15 = 38,7 t p − ts ( )2 ,33

p0,5 [W / m 2
⋅K ] (3.109)
presiunea p se exprimă în bar, fluxul unitar q& f în W/m2, iar excesul de temperatură Δt = tp - ts în oC.
Se recomandă utilizarea formulelor:

α = 3,8 p1 / 5 q f2 / 3 [W / m 2
]
⋅ K , pentru 1 < p < 30 bar; (3.110)
α = 0,6 p 3 / 4 q f2 / 3 [W / m 2
]
⋅ K , pentru 30 < p < 200 bar; (3.111)
Pentru apă la presiunea pl coeficientul de convecţie αp la fierbere se poate calcula cu relaţia simplificată:
αp = α0⋅ (p / p0 )0,4 (3.112)
în care p0 este presiunea atmosferică iar α0 este coeficientul de convecţie la fierbere la presiune atmosferică,
determinat cu formulele din tabelul 3.15.
— 81 —
b. Fierberea în film
Tabel 3.15 - Relaţii simplificate pt. fierberea apei la presiune
În procesul de fierbere se generează atmosferică
continuu un strat de vapori care izolează
lichidul de suprafaţa încălzită. Căldura Configuraţia α0[W/(m2⋅K)] qf , [W/m2]
este transferată prin conducţie până la Suprafaţa orizontală α0 = 1043 ⋅Δt1/3 qf < 15800
interfaţă lichid-vapori unde se produce (în volum mare) α = 5 ⋅5613 ⋅Δt3 15800 < qf < 236500
evaporarea. Procesul este specific la Suprafaţa verticală α0 = 537 ⋅Δt1/7 qf < 3150
regiunile V şi VI din curba de fierbere 7
(fig.3.21). Deoarece în acest proces
(în volum mare) α0= 83,4 ⋅Δt 3150 < qf < 63100
întreaga suprafaţă se acoperă cu un film Tub vertical α0 = 1305 ⋅Δt1/3 qf < 15800
de vapori, este necesară defalcarea (la interior) α0= 6,952 ⋅Δt 3
15800 < qf < 236500
studiului după geometria şi executarea
suprafeţei încălzite:
Suprafeţe verticale. Se consideră o suprafaţă plană verticală imersată într-un volum mare de lichid. Dacă
suprafaţa este puternic încălzită, în anumite condiţii, poate să se producă regimul de fierbere, în care se
generează continuu un strat de vapori lângă perete. Acest strat se ridică prin forţa arhimedică şi este frânat de
forţa de frecare cu lichidul.
Distribuţia de viteze şi temperaturi în stratul de vapori şi
lichidul adiacent este arătată calitativ în figura 7.24. tp wv
Interfaţa lichid-vapori nu este în repaus, deoarece mişcarea ts
vaporilor antrenează şi lichidul cu o viteză ce descreşte
progresiv şi se anulează la o distanţă egală cu grosimea tv
stratului limită dinamic δl.
Temperatura interfeţei este la valoarea de saturaţie şi dacă wL
lichidul este subrăcit se formează un strat limită termic de
grosimea δt care poate fi diferit de δl. Între perete şi interfaţa
lichid-vapori, căldura se transmite prin conducţie în stratul de δt tm
vapori în consecinţă, variaţia temperaturii este liniară în acest x δv δl
strat. Tratarea analitică a fierberii în film pe suprafeţe
verticale a fost realizată de Bromlez printr-o metodă similară y
cu aceea făcută de Nusselt pentru condensarea în film.
Considerând figura 3.25, se poate scrie ecuaţia mişcării:
Fig.7.24 - Reprezentarea schematică a
∂ wv
2
distribuţiei vitezei şi temperaturii în stratul de
g( ρ l − ρ v ) + η v =0 (3.113) vapori şi lichidul adiacent
∂y 2
Condiţiile la limită sunt: wv = 0, la y = 0 (pe suprafaţa peretelui);
wv = wli (viteza lichidului la interfaţă).
Integrând ecuaţia mişcării, rezultă: x
tp wv (wvi = wli ≠ 0
g (ρ l − ρ v )
wv =
w li ⋅ y
δv
+
2ηv
(
δv y − y 2 ) (3.114)
t
wv (wi = 0)
Dacă se consideră că transferul de căldură prin stratul de vapori are tv ts
loc numai prin conducţie moleculară, bilanţul termic este
δv(X)
dG ρ v gΔρ 2 dδ λv Δt
r = ⋅δ = (3.115)
Vapori
dx ηv dx δ Lichid
cu condiţia la limită: δ = 0, când x = 0.

y
Diferenţa de temperatură între perete şi temperatura de saturaţie s-a
notat cu Δt. Fig.3.25 - Modelul lui Bromlez pentru
fierberea în film pe suprafeţe
Prin integrare se obţine grosimea filmului:
verticale imersate în lichid
1/ 4
⎡ 4 λv Δtxη v ⎤
δ(x) = ⎢ ⎥ (3.116)
⎣ rρ v gΔρ ⎦
— 82 —
1/ 4
λ ⎡ rρ v gΔρλ3v ⎤
şi coeficientul local de transfer de căldură: α ( x ) = =⎢ ⎥ (3.117)
δ ⎣⎢ 4 Δtxη v ⎦⎥
1/ 4 1/ 4
5 ⎡ rρ v gΔρλ3v ⎤ ⎡ rρ gΔρλ3v ⎤
Coeficientul mediu de transfer de căldură este: α = ⎢ ⎥ = 0 ,883 ⎢ v ⎥ (3.118)
4 ⎣ 4 ΔtHη v ⎦ ⎣ ΔtHη v ⎦
unde H este înălţimea suprafeţei de fierbere.
Introducând şi o corecţie pentru căldura sensibilă din filmul de vapori prin utilizarea în locul lui r a unei călduri
latente de vaporizare echivalente:
⎛ c pv Δt ⎞
r ' = r ⎜⎜1 + 0 ,4 ⎟ (3.119)
⎝ r ⎟⎠
ecuaţia lui Bromley dă o bună concordanţă cu datele experimentale pentru ţevi verticale scurte.
Studiind aceeaşi problemă, Chang a arătat că se poate scrie o relaţie criterială de forma:
αlL
= Nu l = C 2 (Pr ∗ ⋅ Gr L∗ )
1/ 4
(3.120)
λv
gρ v2 L3 Δρ νv
unde: Gr L∗ = ⋅ ; Pr ∗ = (3.121)
ηv2
ρv ae
iar ae este difuziunea termică echivalentă, pentru care Chang a dat următoarea expresie:
λv Δt
ae =
[
2 rρ v + (t s − t l )c pl ρ l ] (3.122)
λv Δt
pentru fierberea în film la saturaţie, ae devine: ae ,sat = (3.123)
2 rρ v
Relaţia (3.121) este similară cu relaţia pentru convecţie naturală lângă o placă verticală:
Nu = 0,72 (Pr ⋅ Gr)1/4 (3.124)
unde Gr şi Pr au semnificaţia cunoscută. Chang consideră că acelaşi coeficient C2=0,72 poate fi folosit şi în acest
caz şi se obţine acelaşi transfer de căldură ca în relaţia lui Bromley.
Datele experimentale corelate de Hsu şi Westwater pentru tuburi verticale au condus la relaţia:
⎡ ηv2 ⎤
α = 0 ,0114 Re 0 ,6 ⎢ ⎥ (3.125)
⎣⎢ gρ v (ρ l − )
ρ v λ3v ⎦⎥
4m& ab
în care criteriul Reynolds se calculează cu relaţia: Re = (3.126)
πd 0ηv
mab - reprezintă debitul de abur la partea superioară a tubului, iar d0 - diametrul exterior al tubului.
3.11.4. Fierberea la curgerea bifazică forţată a lichidului

Curgerea bifazică necesită prezenţa a două faze care se deplasează împreună şi interacţionează între ele
corespunzător configuraţiei existente în canalul de curgere. În procesul de curgere, fazele îşi păstrează
caracteristicile legate de starea de agregare respectivă, dar capătă şi proprietăţi noi determinate de interacţiunea
lor continuă în urma căreia rezultă forma limitelor dintre ele.
Caracteristicile principale ale curgerii bifazice sunt:
• fazele alternează neregulat într-un anumit loc al canalului; este necesară, deci, luarea în considerare a unor
mărimi mediate pe un interval de timp mai mare decât perioada fluctuaţiilor observate;
• vitezele fazelor diferă între ele, viteza relativă depinzând de configuraţia şi parametrii curgerii;
• configuraţia curgerii este determinată de geometria fazelor şi modul de dispunere a acestora în timpul curgerii
bifazice;
• producerea sau condensarea vaporilor în interiorul canalului de curgere sunt fenomene cauzate de transferul
de căldură şi masă, precum şi de variaţia presiunii şi lungimea canalului.
— 83 —
Pentru calculul sistemelor cu circulaţie bifazică este necesară cunoaşterea parametrilor determinaţi: titlul real şi
termodinamic, coeficientul de goluri, densitatea şi entalpia amestecului bifazic etc.
3.11.4.1. Mărimi caracteristice în curgerea bifazică

Titlul real x reprezintă raportul dintre debitul de vapori mv şi debitul total m al amestecului bifazic:
&v
m
x= (3.127)
m&
Coeficientul de goluri β sau fracţia volumetrică de vapori este raportul dintre aria secţiunii de curgere ocupată de
vapori Av şi aria totală A ocupată de amestec într-o secţiune transversală a canalului de curgere:
β = Av / A (3.128)
Densitatea amestecului bifazic ρ se poate determina cunoscând masa şi volumul ocupat de fiecare fază în parte:
m m l mv m V m V
ρ= = + = l ⋅ l + v ⋅ v (3.129)
V V V Vl V Vv V
ştiind că Vv /V = Av /A = β şi Vl /V = Al /A = 1-β, rezultă: ρ = ρl ⋅(1-β)+ρv⋅β (3.130)

unde ρl şi ρv sunt densităţile normale ale fazelor la temperaturile la care se află.
Entalpia amestecului bifazic H este suma entalpiilor fazelor H = Hl + Hv entalpia specifică a amestecului este
raportul dintre entalpie şi masă:
H H m H m
h= = l ⋅ l + v ⋅ v (3.131)
m m l m mv m
Ţinând seama de relaţiile: mv / m = x şi ml / m = 1 - x, entalpia specifică devine:

h = hl (1 - x) + hvx = hl + x (hv - hl) (3.132)
Dacă fazele sunt în echilibru termodinamic, atunci hl = hs şi hv - hs = r. Entalpia specifică se scrie, în acest caz:
h = hs + x ⋅ r (3.133)
Titlul termodinamic este, prin definiţie, raportul: xt = (h - hs) / r (3.134)
Se observă că, în cazul fierberii subrăcite, când h < hs, titlul termodinamic are valori negative.
Alunecarea fazelor exprimă raportul vitezelor celor două faze şi se calculează cu relaţia:
wv x 1 − β ρl
A= = ⋅ ⋅ (3.135)
wl 1− x β ρv
S-a determinat experimental pentru că alunecarea depinde de: presiune, debitul masic şi titlu.
Vitezele de deplasare ale fazelor sunt diferite, valorile lor putând fi determinate din ecuaţia de continuitate:
m&
wl = [m / s ]; w v = Aw l [m / s ] (3.136)
ρ l (l − β ) + Aβρ v
Debitul specific sau viteza masică este raportul dintre debitul masic de agent bifazic m şi aria secţiunii
transversale a canalului (A):
j = m/A = ρ w [kg/(m2⋅s)] (3.137)
3.11.4.2. Configuraţia curgerii bifazice

Configuraţia sau structura curgerii bifazice, respectiv forma geometrică şi modul de dispunere a fazelor, are
deosebită importanţă pentru interacţiunea termohidraulică dintre fluidul bifazic şi canalul de curgere.
În regim adiabatic (fără schimb de căldură cu pereţii canalului) există diverse configuraţii dependente de
conţinutul de vapori, debit şi poziţia canalului de curgere. Pentru canale verticale, configuraţiile cele mai întâlnite
sunt următoarele (fig. 3.26):
- cu bule de vapori dispersate în masa de lichid (a);
- cu dopuri formate din mai multe bule reunite (b);
- curgere inelară, cu film de lichid pe pereţi (c);
- cu picături de lichid dispersate în masa de vapori (tip ceaţă) (d);.
— 84 —
a) b) c) d)
Fig. 3.26 - Configuraţiile curgerii
bifazice în canale verticale şi
orizontale: Bule de Dopuri de Film de
vapori vapori lichid Vapori
a - lichid cu bule de vapori
dispersate; Vapori
b - lichid cu dopuri de vapori; Picături Picăturide
Lichid Lichid
c - curgere inelară cu film de lichid; de lichid lichid
d - tip ceaţă - picături de lichid
dispersate în masa de vapori;
e - curgere stratificată;
Vapori Lichid Valuri de suprafaţă
f - curgere cu valuri de suprafaţă.
Tipul vaporilor creşte progresiv de la e) f)
prima configuraţie spre ultima.
În canalele orizontale se pot găsi în plus următoarele configuraţii:(fig. 3.26)

- cu dispunere stratificată a fazelor în funcţie de densitatea lor (e);
- cu valori de suprafaţă, care se obţine din configuraţia stratificată dacă viteza relativă dintre vapori şi lichid este
mare (f).
Curgerea bifazică, însoţită de transfer de căldură (regim adiabatic), are o configuraţie diferită de regimul adiabatic
din cauza creşterii conţinutului de vapori în lungul canalului de curgere pe măsură ce se suplimentează conţinutul
de căldură din fluid. Analiza regimului adiabatic se poate face dacă se consideră o conductă verticală încălzită cu
un flux termic constant pe toată lungimea în care curge un fluid aflat la intrare sub temperatura de saturaţie (fig.
3.27).
Datorită căldurii primite, entalpia fluidului creşte, începe fierberea pe suprafaţa încălzită, fierbere care se extinde
treptat în toată masa fluidului pe măsură ce se atinge saturaţia în tot volumul acestuia. Conţinutul de vapori se
măreşte progresiv, realizându-se astfel condiţiile pentru o mare varietate de configuraţii de curgere şi regimuri de
transfer de căldură. Limitele de demarcaţie între diferitele zone se pot stabili în funcţie de titlul termodinamic, titlul
real, precum şi în funcţie de temperatura peretelui.
În prima zonă (I), lichidul este subrăcit (xt<0), iar temperatura peretelui mai mică decât valoarea necesară fierberii
locale subrăcite. Configuraţia curgerii este corespunzătoare fluidului monofazic, iar transferul de căldură se face
prin convecţie forţată monofazică.
În zona a II-a lichidul este subrăcit (xt<0), dar temperatura peretelui depăşeşte supraîncălzirea necesară fierberii
la subrăcire. Configuraţia curgerii este cu bule de vapori ataşate în prima parte şi apoi detaşate, care se
deplasează în apropiere de perete. Regimul de transfer de căldură are loc prin fierbere nucleică subrăcită.
În zona a III-a, entalpia lichidului egalează saturaţia în tot volumul său, titlul termodinamic devine pozitiv, iar titlul
real creşte progresiv până la 80-85 %. Configuraţia curgerii este cu dopuri de vapori din ce în ce mai mare iar
regimul de transfer de căldură se realizează prin fierbere nucleică la saturaţie în toată masa de fluid.
În zona aI V-a, titlul real creşte până la 95-98 %, configuraţia curgerii fiind cu film inelar pe perete şi picături
dispersate în zona centrală de vapori. Viteza foarte ridicată a vaporilor creează turbulenţă ridicată la interfaţa
lichid-vapori; transferul de căldură are loc prin convecţie forţată monofazică de la perete la lichid şi prin vaporizare
intensă de la lichid la vapori. Regimul acesta de transfer de căldură se numeşte vaporizare în convecţie forţată.
În zona a V-a, titlul real creşte până aproape de 100 %, configuraţia curgerii este cu picături dispersate în vapori
saturaţi, iar regimul de transfer de căldură este intermediar între convecţie monofazică cu vapori şi vaporizarea
picăturilor care mai vin în contact cu pereţii canalului.
În zona a VI-a, faza lichidă lipseşte complet, configuraţia curgerii este monofazică cu vapori supraîncălziţi, iar
transferul de căldură are loc prin convecţie forţată monofazică.
— 85 —
Configuratia Transferul de Zona
curgerii căldură
Simpla
fază
Convectie VI
Vapori monofazică
supra-
încăziţi
Convectie
Vapori monofazică
V
saturati Vaporizarea
picaturilor
C dispersate
Film inelar
pe perete Convectie
prin filmul
Picaturi IV
de lichid
dispersate si fierbere
in centru
Dopuri de
vapori Fierbere
nucleica in
Spuma toata masa
B de fluid (fierbere III
Bule de
vapori la saturatie)
Tfluid Spuma
Tperete
A
Bule vapori Fierbere
xreal detasate nucleica numai
de perete langa perete
II
Bule vapori (fierbere
atasate subracita)
Simpla faza
Convectie I
xtermodinamic Lichid
monofazica
subracit
300 200 100 0 100 0

0
Temperatura, C Titlul, %
Fig.3.27Configuraţia curgerii la curgerea unui fluid bifazic şi

regimurile de fierbere printr-o ţeavă verticală încălzită.
3.11.4.3. Criza fierberii la curgere bifazică

În cazul convecţiei forţate, curba de fierbere este numai parţial asemănătoare cu aceea arătată la fierberea în
volum mare (curba lui Nukiyama, fig.3.21), în sensul că indiferent de modul de parcurgere, curba este unică, fără
efectul de histerezis cunoscut. Cu alte cuvinte, la creşterea fluxului termic, traseul este BCFG, iar la scăderea lui
GFCB, apărând numai diferenţieri ale valorii fluxului termic de salt (critic) în funcţie de debitul masic m de fluid
(fig.3.28). În acest caz, temperatura Leidenfrost nu mai reprezintă un minim pe curbă, ca în cazurile anterioare ci
se defineşte prin temperatura tL care delimitează fierberea în film instabil de fierbere în film stabil.
Mutarea punctului de funcţionare din C în F, cu consecinţele termohidraulice deosebit de importante, reprezintă
tocmai fenomenul de criză a fierberii. Coeficientul de transfer de căldură se reduce cu peste un ordin de mărime,
conducând la creşterea drastică a temperaturii peretelui încălzit şi distrugerea lui dacă se depăşesc limitele de
rezistenţă ale materialului din care acesta este executat.
Principalele fenomene fizice asociate cu criza fierberii sunt prezentate mai jos.
Configuraţia curgerii. Criza este cauzată, în principal, de lipsa lichidului de răcire de lângă suprafaţa încălzită.
Distribuţia fazelor în secţiunea canalului, care determină configuraţia curgerii, este influenţată de geometria
acestuia, de coeficientul de goluri şi presiunea fluidului.
Dimensiunea bulelor de vapori şi densitatea populaţiei de bule determină cantitatea de lichid de răcire care
vin în contact cu peretele încălzit. Densitatea populaţiei depinde de fluxul termic local şi subrăcirea fluidului.
Stratul de bule care acoperă suprafaţa încălzită reprezintă o rezistenţă termică suplimentară în calea fluxului de
căldură transmis către lichidul central.
Creşterea fluxului antrenează îngroşarea stratului şi deci a gradientului de temperatură prin el, ceea ce conduce
la supraîncălzirea peretelui. Din acest motiv, mărimea stratului indică apropierea faţă de condiţiile de criză.
Parametrii care îi produc sunt: viteza masică, subrăcirea locală, fluxul termic local şi din amonte.
— 86 —
Supraîncălzirea peretelui şi efectul de “memorie”. Supraîncălzirea
peretelui în fierberea nucleică este limitată de diferenţa maximă a
h
temperaturii lichidului metastabil din stratul limită şi temperatura de G3> G2> G1 G
saturaţie corespunzătoare presiunii din sistem. În cazul distribuţiilor G1 F
neuniforme de flux, influenţa fluxului termic din amonte se transmite, prin C
G2
aşa-numitul efect de memoriu, la locul crizei prin intermediul stratului de
bule şi a lichidului supraîncălzit de lângă perete. G3
Grosimea filmului de lichid din curgerea inelară influenţează direct rata L
B
de evacuare a căldurii din peretele încălzit. Această grosime depinde atât
de vitezele de antrenare şi depunere a lichidului din film, cât şi de
intensitatea procesului de evaporare. Aceşti factori depind de parametrii
hidrodinamici globali ai curgerii şi de condiţiile din amonte, incluzând Δ tL Δt
viteza masică, coeficientul mediu de goluri, căldura intrată în sistem şi Fig. 3.28. Curba de fierbere forţată
lungimea de fierbere.
Instabilităţile termohidraulice produc oscilaţii de debit care determină creşterea periodică a stratului de bule,
fiind posibilă supraîncălzirea lichidului din vecinătatea peretelui şi declanşarea crizei. Iniţierea instalaţiilor depinde
de presiune, debit, coeficientul de goluri şi lungimea canalului.
Se constată că fenomenul crizei este influenţat de trei grupe principale de parametri:
- parametrii termohidraulici ai agentului termic;
- geometria canalului de curgere;
- proprietăţile fizico-mecanice ale peretelui.
În cadrul fiecărei grupe există numeroşi parametrii specifici care pot interacţiona între ei sau cu parametrii
celorlalte grupe.
Studiile au arătat influenţa dominantă a cinci parametri primari corelaţiile de calcul ai fluxului unitar critic având, în
general, forma:
q& cr = f (Δti, m, p, d, L) (3.138) 5
1650
Subrăcirea fluidului la intrarea în canal Δti este deseori înlocuită prin qcr
valoarea existentă la locul crizei Δtcr (sau Δhcr) de asemenea, se poate 445
3 240
utiliza titlul termodinamic la locul crizei xcr toţi aceşti parametri fiind legaţi
prin ecuaţia bilanţului termic.
p = pr = 45
Influenţa subrăcirii este directă, fluxul unitar critic crescând pe măsură 1
ce creşte subrăcirea lichidului după o relaţie de forma (ec. de bilanţ 0 0,2 0,4 0,6
termodinamic): cp⋅ Δ t /λ
⎡ ⎛ ρ l ⎞ Δt i c p ⎤
0 ,8
q cr (Δt i ) = q cr , Δt i = 0 ⋅ 1 + 0 ,065 ⎜
& & ⎢ ⎜ ⎟ ⎥ (3.139) Fig. 3.29 - Influenţa subrăcirii
⎟
⎢⎣ ⎝ ρv ⎠ λ ⎥
⎦
lichidului la intrare în canal
asupra fluxului termic critic
Curbele de variaţie sunt redate în figura 3.30. Se constată că, la titluri
termodinamice negative, fluxul unitar critic creşte cu debitul iar la titluri pozitive scade.
Influenţa presiunii se manifestă prin variaţia proprietăţilor termodinamice ale lichidului cu presiunea. În general, se
consideră că fluxul unitar creşte cu presiunea, datele experimentale confirmând acest lucru (fig. 3.31). Unele
lucrări indică o scădere a fluxului critic la valori peste 80-100 bar (fig.3.32).
Influenţa diametrului: la valori ale diametrului mai mari de 10mm, qcr creşte cu diametrul, în timp ce la diametre
mai mici părerile cercetătorilor sunt diferite, unii indicând o creştere, iar alţi o scădere cu creşterea diametrului.
Influenţa lungimii se manifestă pe două căi: în primul rând, lungimea canalului determină cantitatea de căldură
primită de fluid şi deci entalpia locală a acestuia; în al doilea rând, lungimea influenţează configuraţia curgerii. Se
consideră că la valori L/d > 10 influenţa lungimii este neglijabilă.
Mecanisme pentru explicarea crizei fierberii la curgerea bifazică. Mecanismul de producere a crizei fierberii
depinde de configuraţia curgerii bifazice; o clasificare a mecanismelor în funcţie de configuraţie cuprinde
următoarele tipuri de criză:
- criza fierberii la curgerea cu bule de vapori prin abaterea de la fierberea nucleică (AFN) a regimului de
transfer de căldură;
- criza fierberii prin uscare (CFU) filmului de lichid în curgerea inelară a fluidului;
- criza fierberii la curgerea transversală (CFCT) a fluidului peste un fascicul de ţevi; în spatele ţevilor, răcirea
este mai puţin eficientă şi la fluxuri mari se poate produce criza.
— 87 —
La curgerea fluidului prin interiorul unui canal încălzit, 1 - 9400 kg/m ⋅s
2
se pot produce primele două tipuri de criză, locurile 800 2

2 - 5400 kg/m ⋅s
critice fiind notate cu A, B şi C în figura 3.27. 2
3 - 3800 kg/m ⋅s
2 1 4 - 1900 kg/m2⋅s
În zona A lichidul fierbe numai pe suprafaţa încălzită, 3 5 - 1350 kg/m2⋅s
masa centrală de fluid fiind sub temperatura de 600 6 - 950 kg/m2⋅s
4
saturaţie. Dacă fluxul termic este ridicat sau are loc qcr 7 - 580 kg/m2⋅s
scăderea debitului, pot fi îndeplinite condiţiile de criză. p = 69 bar
d = 24 mm
În acest caz, stratul format din bule de vapori, în 400
amonte faţă de zona A, curge paralel cu peretele.
Coeficientul de goluri local (în secţiunea transversală 7
5 6
ce trece prin A) are distribuţia din figura 3.33.a. Când 200
bulele de vapori se detaşează de perete, în apropierea -30 -15 0 15 32 xt %
peretelui se formează un strat de lichid care stagnează
şi din cauza fluxului ridicat de evaporă brusc, formând Fig. 3.30 - Variaţia fluxului critic cu
un înveliş de vapori pe peretele încălzit, care împiedică titlul termodinamic la diferite debite
răcirea acestuia. Temperatura suprafeţei încălzite creşte si, în momentul depăşirii valorii Leidenfrost, regimul de
căldură se abate definitiv de la fierberea nucleică, stabilizându-se în film. Are loc criza de tip AFN, denumită şi
DNB (departure from nucleate boiling).
Acest tip de criză are loc la fluxuri termice ridicate, care permit qcr
formarea unui strat de vapori suficient de gros, chiar în condiţiile
în care lichidul central este subrăcit.
800
Debitul de fluid este ridicat si, din această cauză, câmpul de
viteze are un gradient mare în apropierea pereţilor şi permite
existenţa dezechilibrului termodinamic între faze. Fenomenul
crizei depinde, în special, de parametrii din vecinătatea
400
suprafeţei şi mai puţin de cei globali. Când are loc fenomenul,
fluxul termic ridicat produce creşterea rapidă a temperaturii la 2
G = 4750 kg/m ⋅s
valori foarte mari. Are loc arderea fizică a peretelui încălzit, iar L = 300 mm
d = 57 mm
fenomenul este cunoscut şi sub numele de criză rapidă. p [bar]
În cazul al doilea, puţin în amonte faţă de zona C, configuraţia 0 100 200
curgerii este inelară, cu vârful curbei de distribuţie a Fig.3.31 - Influenţa presiunii asupra
coeficientului de goluri în centrul canalului (fig.33.b). fluxului critic
Când filmul de lichid devine suficient de subţire, se
q s [w /m 3 ]
poate forma o pată uscată pe suprafaţa încălzită şi 6
temperatura acesteia creşte; la depăşirea limitei de
reudabilitate (temperatura Leidenfrost), în zona C 4
are loc criza fierberii prin uscare (CFU), cunoscută q cr
2
şi sub numele de “drycut”. Acest tip de criză are loc
la fluxuri termice şi debite mai scăzute, fenomenul
depinzând de parametrii globali al curgerii. 10 2
Temperatura peretelui creşte lent, fiind posibilă şi 8
restabilirea condiţiilor anterioare crizei. Se
6
consideră, deci, în acest caz, că este o criză lentă
în care arderea fizică a peretelui nu este 4
obligatorie.
2
Din punct de vedere tehnic fenomenele ce au loc
în timpul ”crizei fierberii” sunt foarte periculoase din
cauza suprapresiunilor locale care pot să apară şi 10 3
din cauza micşorării rezistenţei mecanice a 8
sistemului (schimbătoare de căldură etc).
6
De aceea în practică, la cazanele cu vaporizaţie
4
rapidă se foloseşte simultan şi circulaţia forţată a
gazelor de ardere şi circulaţia forţată a apei prin 2
tuburile fierbătoare. 0,4 0,6 0,8 1 2 4 6 8 10 20 40
Pentru a face faţă necesităţii de a răci suprafeţele Δ t = t p – t s [ C]0
mari producătoare de fluxuri termice mari cuprinse Fig.3.32 - Dependenţa curbelor de fierbere şi a fluxului
în volume mai mici, cum este cazul rachetelor, al termic critic în funcţie de presiunea fluidului
motoarelor de propulsie cu jet şi în special al
— 88 —
reactoarelor nucleare, se foloseşte cu succes răcirea
β local β local
prin vaporizarea lichidelor subrăcite, deci a lichidelor
care au tl < ts, prin urmare Δtsr = ts - tl, unde Δtsr 0,8 0,8
reprezintă tocmai subrăcirea lichidului.
0,6 0,6
0,4 0,4
3.11.4.4. Transferul de căldură în curgerea
bifazică 0,2 0,2
Procesul de transfer de căldură în curgerea bifazică

0 0
este puternic influenţat de regimurile de curgere r 0 r r r
0
existente în diferitele zone ale canalului de curgere.
Astfel, pentru canalul descris anterior, coeficientul de
transfer de căldură variază în mod ilustrat în figura Δ FN
CFU
3.34. Se observă eficienţa mai mare a zonei cu fierbere
faţă de zona de convecţie cu lichid subrăcit, precum şi Vapori in
scăderea puternică a lui α când se produce criza centru
fierberii şi menţinerea acestuia la valori reduse şi în Film de
cazul răcirii cu abur şi picături dispersate în acesta. lichid
Lichid
central
În mod simplificat, determinarea transferului de căldură
în curgerea bifazică cu fierbere se poate face a) b)
considerând separat fluxurile unitare transmise prin
Fig. 3.33. Distribuţia coeficientului de goluri în
convecţie monofazică lichidă qc si, respectiv, prin
secţiunea transversală a canalului pentru
fierbere, qf şi care prin însumare dau fluxul unitar total
cele două zone critice ale canalului
qtot.
α Zonă de
I II III IV tranziţie V VI
w .
m2⋅c Convecţie Fier- Fierbere Vaporizare Vaporizare Convecţie Convecţie

forţata bere nucleică in convectie - convectie monofazică monofazică
(lichid sub- la saturaţie vapori vapori
subrăcit) răcită supraîncălziţi
Vaporizare
picături
x=0% x=100 % l [m]

0
Fig. 3.34 - Variaţia coeficientului de transfer de căldură pe lungimea canalului fierbător

în funcţie de configuraţia curgerii şi regimul de transfer termic
qtot = qc + qf (3.140)
Dacă se reprezintă grafic curbele de fierbere în curgerea bifazică în funcţie de excesul de temperatură, se obţine
diagrama din figura 3.35, în care s-a considerat ca parametru viteza fluidului. Se observă că, dacă viteza este
nulă, se obţine curba lui Nukiyama pentru fierberea în volum mare. Deşi diferă în zona de convecţie monofazică,
odată cu începerea fierberii, curbele tind asimptotic către aceeaşi dreaptă a cărei pantă reprezintă coeficientul de
transfer de căldură.
Acest lucru explică independenţa coeficientului α de viteză de deplasare a fluidului în zona de fierbere. Astfel
spus, turbulenţa produsă de convecţia forţată a fluidului este neglijabilă faţă de agitaţia creată de nucleaţia bulelor
de vapori si, în consecinţă, coeficientul de transfer de căldură este determinat, în principal, de procesul de
fierbere.
— 89 —
Considerând suprapunerea efectelor fierberii şi qs
convecţiei forţate Kutaleladze recomandă w
Fierbere în
Zonă de film stabil
.
următoarea relaţie pentru calculul coeficientului m2 Asimptotă tranziţie

total de schimb de căldură în fierberea nucleică (Fierbere nucleică w∝=30m/s
forţată: 107 complet dezvoltată)
w∝= 3 m/s
α = α fn2 + α cf2 [W/(m2⋅K]; (3.141)
w∝—>
unde: - αfn este coeficientul de schimb de 106
w∝= 1 m/s
căldură la fierberea nucleică în volum mare,
[W/(m2⋅K]; w∝=0
105 w∝= 30 m/s
- αcf - coeficientul de schimb de căldură în
convecţie forţată monofazică, în [W/(m2⋅K].
w∝= 3 m/s
La curgerea forţată a lichidelor în fierberea 104
nucleică prin ţevi, lichidul fiind la saturaţie,
coeficientul de convecţie α se poate calcula cu
următoarele formule propuse de Labunţov: 103
qc
- dacă αfn / αcf ≤ 0,5; α = αcf (3.142) w∝= 1 m/s
4α cf + α fn q1
Δt [0C]
- dacă 0,5<αfn /αcf <2·α=αcf ⋅ (3.143) 102 w∝=0
5α cf − α fn 0
10 1
10 10 2
103
- dacă αfn / αcf ≥ 2, α = αfn (3.144) Fig. 3.35 - Dependenţa dintre curbele de fierbere
în aceste relaţii coeficientul de convecţie la şi viteza de circulaţie a fluidului
fierberea nucleică în volum mare αfn se poate calcula cu formulele:
Nu* = 0,125 Re*0,65 Pr1/3 dacă Re ≥ 0,01
şi Nu* = 0,0625 Re*0,5 Pr1/3 dacă Re < 0,01
q& s l ∗ αl ∗ νl c pl ⋅ ρ l ⋅ σ ⋅ Ts
unde: Re = , Nu = , Pr = , l∗ = [m]
rρ vν l λl αl (rρ v )2
iar coeficientul de convecţie forţată monofazică αcf cu formula lui Miheev:
Nuf = 0,021 Re0,8f, Pr0,43f (Prf / Prp)0,25
Domeniul de valabilitate a formulelor (3.142), (3.144) este: presiunea p = 1 ... 86 bar,
viteza fluidului w=0,2 ... 6,7 (m/s),
conţinutul de vapori în volum β < 70 %.
3.11.5. Transferul de căldură la condensare

3.11.5.1. Mecanismul procesului de condensare
Condensarea este procesul termic de schimb de căldură (exoterm) prin care se produce transformarea vaporilor
în lichid. Condensarea nu se poate produce decât dacă presiunea vaporilor devine egală cu presiunea de
saturaţie corespunzătoare temperaturii la care se găsesc vaporii. Condensarea este un proces care se
desfăşoară izoterm şi izobar, schimbul de căldură fiind întotdeauna însoţit de un schimb de masă.
Masa de condensat formată caracterizează cantitatea de substanţă schimbată, iar căldura latentă de condensare
reprezintă cantitatea de căldură transformată de unitatea de masă de vapori care condensează.
Corelaţia dintre mărimile de stare ale vaporilor saturaţi este dată de relaţia Clausius-Clapeyron:
dp r
= (3.145)
dT ( v" −v' )T
în care: p - presiunea,
T - temperatura la care se produce condensarea;
r - căldura latentă de vaporizare (respectiv de condensare);
v” - volumul specific al vaporilor saturaţi;
v’ - volumul specific al vaporilor.
Deoarece partea a II-a a ecuaţiei (3.145) nu poate fi decât pozitivă în cazul condensării, rezultă că dp/dT<0, adică
presiunea şi temperatura variază în acelaşi sens; pentru o anumită presiune, temperatura de condensare depinde
de natura vaporilor ce condensează.
— 90 —
În practică, temperatura condensatului este mai mică decât temperatura vaporilor ce condensează, iar la limita de
separaţie a fazelor aburul e suprasaturat. Condensarea poate avea loc pe o suprafaţă de schimb de căldură răcită
(condensare peliculară) sau în tot volumul de vapori (condensarea nucleică).
Condensarea peliculară, la care condensatul se depune pe (pelicula de condens udă peretele) suprafaţa rece,
sub formă de peliculă continuă prezintă un larg interes teoretic şi practic deoarece se întâlneşte la aparatele de
schimb de căldură. În cazul condensării peliculare, trecerea căldurii prin peliculă de la vapori la perete se produce
numai prin conductivitate, deci coeficientul de convecţie, depinde în acest caz, de grosimea peliculei şi de
conductivitatea lichidului. Dintre toate moleculele de vapori care lovesc suprafaţa rece de condensare sunt
captate la această suprafaţă numai moleculele cele mai lente, iar restul se reîntorc în masa de vapori.
După unii autori, numărul de molecule captate, deci care condensează cu această ocazie ar fi de numai 2% din
numărul total de molecule care lovesc simultan peretele. Restul de molecule îşi cedează însă o parte din energia
lor cinetică suprafeţei de condensare (peretelui) şi mişcarea lor devine treptat mai lentă.
Pentru a fi posibilă condensarea şi transportul căldurii captate, este necesară o subrăcire a suprafeţei
condensate, care începe cam de la 0,05÷0,06 grade, dar poate fi şi mai mare. Pelicula de condensat formată pe
suprafaţa (răcită) de schimb de căldură se găseşte sub acţiunea forţelor gravitaţionale şi de frecare se
deplasează în lungul suprafeţei, mărindu-şi grosimea.
Curgerea peliculei de condensat poate fi:
- laminară, obţinută pentru pereţi cu înălţimea mică şi pentru debite specifice de condensat mai reduse;
- turbulent, obţinută pentru pereţi cu înălţimea mare şi pentru debite specifice de condensat ridicate.
Stabilirea regimului de curgere a peliculei se face în funcţie de criteriul Reynolds sau de lungimea raportată a
peretelui Z, calculată cu relaţiile:
4 ⋅L
Re = α ( t s − t p ) = α ( t s − t p )B (3.146)
rρν
1/ 3
λ
= (t s − t p )L ⋅ A
⎛ g ⎞ (3.147)
Z = (ts − t p ) ⋅ L ⋅ ⎜ 2 ⎟ ⋅
⎝v ⎠ r ⋅ ρ ⋅ν
1/ 3
⎛g ⎞ λ 4
A=⎜ 2⎟ ⋅ [1 / m ⋅ K ]; B = [m / W ]
⎝ν ⎠ r ⋅ ρ ⋅ν r ⋅ ρ ⋅ν
în care avem: α - coeficientul de schimb de căldură prin convecţie la condensare în [W/m2⋅K].

ts, tp - temperatura de saturaţie, respectiv a suprafeţei de schimb de căldură, în oC;
L- lungimea caracteristică (pentru suprafeţele verticale L = H, unde H este înălţimea
suprafeţei, iar pentru ţevi orizontale L = π R, R fiind raza ţevii), în m;
λ,ν,ρ - conductivitatea termică, vâscozitatea cinematică, respectiv densitatea condensatului la
temperatura de saturaţie, ts, în [W/m⋅K], [m2/s], [kg/m3].
r- căldura latentă de condensare la temperatura ts în [J/kg].
Începutul curgerii turbulente a peliculei de condensat se face pentru valoarea Recr = 1600 sau pentru lungimi
reduse Zcr = 3900 pentru ţevi orizontale şi Zcr = 2300 pentru suprafeţe verticale.
Grupările dimensionale A şi B din formulele (3.146) şi (3.147) conform relaţiilor lor de definiţie, depind exclusiv de
proprietăţile fizice ale fluidului considerat, putând fi astfel tabelate în funcţie de temperatura de saturaţie ts. în
tabelul 3.16 se prezintă valorile lui A şi B pentru apă.
Tabelul 3.16 - Valorile mărimilor A şi B pentru stabilirea regimului de curgere al condensului
ts, oC A[1/m⋅K] B⋅103[m/W] t [oC] A[1/m⋅K] B⋅103[m/W]
20 5,16 1,62 170 136 12,04
30 7,88 2,06 180 150 12,90
40 11,4 2,54 190 167 14,02
50 15,6 3,60 200 182 05,05
60 20,9 3,62 210 197 16,08
70 27,1 4,32 220 218 17,63
80 34,5 4,88 230 227 18,40
90 42,7 5,57 240 246 19,78
100 51,5 6,28 250 264 21,32
110 60,7 6,95 260 278 22,70
120 7,3 7,65 270 296 24,42
130 82,0 8,47 280 312 26,31
140 94,0 9,29 290 336 28,72
150 107 10,15 300 354 31,21
160 122 11,09
— 91 —
Condensarea nucleică (cu picături) apare în cazul în care condensatul nu udă suprafaţa de schimb de căldură. Pe
aceasta, în centre de condensare, se formează picături, care se măresc, până când sub acţiunea forţelor de
gravitaţie sau a altor forţe, se desprind de pe suprafaţă. Datorită faptului că o mare parte a suprafeţei nu este
acoperită cu lichid, rezistenţa termică a acestuia scade, coeficientul de schimb de căldură prin convecţie crescând
foarte mult.
În aparatele de schimb de căldură, în perioadele de pornire apare condensarea mixtă, o parte a suprafeţei fiind
acoperită cu o peliculă de condensat.
3.11.5.2. Transferul de căldură la condensare peliculară

3.11.5.2.1. Curgerea laminară a peliculei de condens
Acest caz a fost cercetat teoretic de către Nusselt (1916) şi de atunci acestui studiu i s-au adus numai completări
sau corecturi de relativă mică importanţă, fie chiar de Nusselt fie de alţi cercetători.
Curgerea peliculei de condens fiind laminară, Nusselt a considerat pereţi verticali, a stabilit pentru coeficientul de
schimb de căldură prin convecţie o formă analitică, pornind de la următoarele ipoteze simplificatoare:
- temperatura la suprafaţa peliculei este constantă şi egală cu 0 y
temperatura de saturaţie ts;
- temperatura suprafeţei de schimb de căldură (temperatura peretelui) tp
este constantă în lungul peliculei de condensat;
Condensat
- forţele de inerţie care apar în peliculă sunt neglijabile faţă de forţele de
frecare şi de greutate;
- forţele de tensiune superficială la suprafaţa peliculei nu modifică Vapori
caracterul strict laminar al curgerii;
qs
- caracteristicile fizice ale condensatului nu depi8nd de temperatură;
- frecarea între faza lichidă şi gazoasă se neglijează; t s
tp
- se neglijează subrăcirea condensatului; δ
- densitatea vaporilor (ρv) este mai mică comparativ cu densitatea
condensatului la saturaţie (ρ);
- pelicula de condensat are o suprafaţă plană, deplasându-se descendent λ
sub acţiunea forţelor de gravitaţie numai în lungul axei Ox (fig.3.36);
x
- se neglijează transferul de căldură convectiv în peliculă şi conductiv în
lungul ei, luându-se în consideraţie numai schimbul transversal de Fig. 3.36 - Condensarea
căldură prin conducţie (perpendicular pe suprafaţa de schimb de peliculară a vaporilor puri
căldură).
Fluxul de căldură unitar transmis de la vaporii care condensează la suprafaţa de schimb de căldură va fi
determinat deci, numai de rezistenţa termică la conducţie a peliculei de condensat:
q& =
λ
δx
(t s − t p ) = α x (t s − t p ) W / m 2 [ ] (3.148)
unde: αx =
λ
δx
[W / m 2
⋅K ] (3.149)
Rezultă că, pentru determinarea coeficientului de convecţie, este necesară stabilirea grosimii peliculei de
condensat δx. În acest scop, se scrie ecuaţia mişcării în pelicula de condens, în cazul ipotezelor simplificatoare a
lui Nusselt:
dw x2
g( ρ − ρ v ) + η =0 (3.150)
dy 2
g (ρ − ρ v ) 2
Prin integrare, rezultă valoarea vitezei de deplasare: w x = − y + C1 y + C 2 (3.151)
2η
Punând condiţiile la limită: - pentru y = 0, viteza wx = 0;
( )
- pentru y = δx, derivata vitezei dwx/dy = 0 de unde rezultă: C1 = g ρ − ρv ; C2 = 0
η
wx = g
( ρ − ρ v ) ⎛ yδ −
1 2⎞
Deci: ⎜ x y ⎟ (3.152)
η ⎝ 2 ⎠
— 92 —
Viteza medie wx a lichidului din peliculă în secţiunea x va fi:
g (ρ − ρ v )δ x2
δx
1
wx =
δx ∫
0
w x ⋅ dy =
3η
(3.153)
Debitul de condens care trece prin secţiunea x, pentru o lăţime a suprafeţei de schimb de căldură egală cu
unitatea, este:
δ
(ρ − ρ v )
∫
m = ρ w x dy = ρw x δ x = g ⋅ δ x3 [kg / s ] (3.154)
0
3η
3m&η
Rezultă că: δx = [m] (3.155)
g (ρ − ρ v )
Debitul m este format prin condensarea vaporilor în porţiunea 0-x, el putând fi determinat şi de ecuaţia bilanţului
termic:
x
& [m ]
∫
Q& = ρ q1dx = q&x = rm
0
(3.156)
unde: Q este fluxul termic transmis pe porţiunea 0-x, în W;

r - căldura latentă de condensare, în [J/kg].
Înlocuind în relaţia (3.156) valoarea lui m din expresia (3.154) şi cea a lui q din (3.148), rezultă:
δ
ρ − ρv 3
λ (t s − t p )∫
dx
= rg ⋅δ x (3.157)
0
δx 3η
Grosimea peliculei de condensat este dependentă de x. Deoarece pentru x = 0, δ = 0, ecuaţia care exprimă pe δx
în funcţie de x va avea forma:
δx = Cxn (3.158)
Înlocuind ultima expresie în relaţia (3.157) şi integrând, se obţine:
(t
− t p ) x 1− n
s ρ − ρv 3 3n
λ ⋅ = rg C x (3.159)
C 1−n 3η
Deoarece indicii puterii lui x trebuie să fie identici cu cei doi membri, rezultă:
1 - n = 3 n, deci n = 1/4
înlocuind valoarea lui “n” în ecuaţia (3.159), rezultă succesiv:
⎡ 4 λ (t s − t p )η ⎤
1/ 4
C=⎢ ⎥
⎣ rg (ρ − ρ v ) ⎦
⎡ 4 λ (t s − t p )ηx ⎤
1/ 4
δv = ⎢ ⎥ [m] (3.160)
⎣ rg (ρ − ρ v ) ⎦
1/ 4
λ ⎡ λ3 rg (ρ − ρ v ) ⎤
αx = =⎢ ⎥
δ x ⎣⎢ 4 (t s − t p )ηx ⎦⎥
[W / m 2
⋅K ] (3.161)
Valoarea medie a coeficientului de convecţie αx la condensare pe un perete vertical sau ţeavă verticală cu
înălţimea verticală Z este:
⎡ λ3 rg (ρ − ρ v ) ⎤
1/ 4 1/ 4
⎡ λ3 rg (ρ − ρ v ) ⎤
[W ( m ]
Z
1 4
α= αdx = ∫ = 0 ,943 ⎢ ⋅K )
2
⎢ ⎥ ⎥ (3.162)
Z0 3 ( )
⎣⎢ 4 t s − t p ηz ⎦⎥ ⎣⎢ (t s − t p )ηz ⎦⎥
Deoarece ρv << ρ, în relaţiile anterioare valoarea sa poate fi neglijată, respectiv ρ - ρv ≅ relaţiile (3.160, 3.161 şi
3.162) căpătând forme mai simple.
Formulele obţinute de Nusselt, datorită ipotezelor simplificatoare considerate, nu iau în considerare toate
elementele care influenţează schimbul de căldură la condensare, totuşi pentru calcule uzuale ele sunt suficient de
precise. În tabelul 3.17 sunt prezentate o serie de relaţii de calcul mai precise pentru calculul coeficientului de
schimb de căldură la condensarea peliculară, cu curgerea laminară a peliculei pe suprafeţe de diferite forme.
— 93 —
Tabelul 3.17 - Relaţii de calcul pentru coeficientul de schimb de căldură la condensarea peliculară în regim
laminar q = α(ts - tp) [W/m2]; Nu = α/λ
Nr. Tipul de Reprezentarea Domeniul de Autorul
Relaţia de calcul
crt. condensare grafică variabilitate
Z 3 ρ (ρ − ρ v )g
z=1 Nu = 0 ,943 [ ⋅
η⋅λ ⋅Δt
Condensare ⋅ (r + 0 ,68c p Δ t )] 1 / 4 Rohse-
Pr > 0,5 now
1. peliculară Proprietăţile condensatului
pe suprafeţe (cp Δt/r) ≤ 1 Labun-
x se determină la temperatura
verticale Re < 1600 ţov
tp + 0,31⋅Δt
Re =α ⋅ Δt ⋅ Z ⋅ B = 3,8⋅Z0,78 Z < 2300
Z’=Δt ⋅ Z ⋅ A
A=(g/v2)1/3⋅ (λ/rρυ); B=(4/rρυ)
2ϕ
Z
ϕ
Condensare Relaţiile de la poziţia 1 se vor
peliculară înmulţi cu g cu cos ϕ
2. —
pe suprafeţe —
înclinate
ϕ
⎡ 3 rρg (ρ − ρ v )g ⎤
1/ 4
α = 0 ,725 ⎢ ⎥ — Nusselt
⎣ Dη ⋅ Δ t ⎦
Condensare
3. A 0 ,75 1
peliculară D α = 3 ,25
pe ţevi B (πRΔt )0 ,25 Z < 3900
l = D = 2R
Labun-
orizontale 1/ 3
λ
Re<3200 ţov
⎛ g ⎞ 4
A=⎜ 2⎟ ; B=
⎝ν ⎠ rρν rρν
D3 ρ (ρ − ρv )g
Nu = 0 ,728 [ ⋅ Curgere Sparrow
η⋅λ ⋅Δt
laminară a şi
⋅ (r + 0 ,68 c p Δ t )] 1/ 4
peliculei
Gregg
α = α1 / 4 N
1
Condensare
D
α1 - coeficientul de convec-ţie Nusselt
2
D pentru o ţeavă orizontală din
peliculară . rândul 1 calculat cu relaţiile de la —
peste un .
poziţia 3
4. . D
fascicul cu N .
⎡ cp(N − 1)Δt ⎤
D Nu = ⎢1 + 0 ,2 ⎥⋅
rânduri de N
⎣ r ⎦
ţevi orizontale
⎡ D3 ρ (ρ − ρv )g (N −1)cpΔt
D 1/ 4
l=D
⋅⎢ (r + 0,68cpΔt )⎤⎥ <2 Chen
⎣ N ηλ Δt ⎦ r
D 3 ρ (ρ − ρ v )g Ţeavă scurtă
Nu = 0 ,555 [ ⋅ cu vit. mică
η⋅λ ⋅Δt
⋅ (r + 0 ,68 c p Δ t )] 1 / 4
Condensare a vaporilor Chato
peliculară în Rev <3,5⋅104
interiorul Nu = 0 ,026 Pr 1 / 3 ⋅ Ţeavă lungă
5.
ţevilor D 0 ,8 cu viteză
⎧D ⎡ ⎛ ρ ⎞
1/ 2
⎤ ⎫⎪ mare a
orizontale ⎪
l=D ⋅ ⎨ ⎢ ρv wv ⎜⎜ ⎟⎟ + ρw ⎥ ⎬ vaporilor
⎪⎩ η ⎢⎣ ⎝ ρv ⎠ ⎥⎦ ⎪
⎭
Akers
Rev <3,5⋅104
w – viteza condensatului la
saturaţie, în [m/s]
— 94 —
Nr. Tipul de Reprezentarea Domeniul de Autorul
Relaţia de calcul
crt. condensare grafică variabilitate
1/ 4
⎛ D 3 ρ 2 gr ⎞
Condensare Nu = 0 ,896 ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅
peliculară pe ⎝ ηλΔ t ⎠
1/ 4
ţevi ⎛ Snηn S ⎞ 1
6. ⋅ ⎜⎜ + ⎟
orizontale D D
⎝ Sn (2Dn )
1/ 4
1,3D1 / 4 ⎟⎠ SnηnS —
Beatty
cu nervuri h
δ 2
ηn = ⋅
mh(Dn / D ) + 1
l1 (mD / 2 )K1 (mDn / 2 ) − l1 (Dn / 2 )K1 (mD / 2 )
⋅
l 0 (mD / 2 )K1 (mDn / 2 ) − l1 (Dn / 2 )K 0 (mD / 2 )
unde m = (2α/λn⋅δ)1/2
În general, pentru pereţi verticali, coeficientul mediu de convecţie pentru regimul laminar al peliculei de condensat
se calculează cu relaţia generală:
α = αN ⋅ εϕ ⋅ εt ⋅ ε0 [W/(m2⋅K] (3.163)
în care: αN - este coeficientul de convecţie determinat cu relaţia lui Nusselt (sau relaţiile lui Rohsenow şi
Labunţov) pentru pereţi verticali, în [W/(m2 ⋅K];
εϕ - factor de corecţie pentru peretele înclinat cu unghiul “ϕ“ faţă de verticală;
εt - factor de corecţie care ţine seama de variaţia proprietăţilor fizice ale condensatului cu temperatura;
ε0 - factor de corelaţie care ţine seama de ondularea filmului de condensat la scurgerea acestuia.
Factorii εϕ, εt şi ε0 se stabilesc cu relaţiile:
1/ 8 0 ,25
⎡⎛ λ ⎞ 3 η ⎤ ⎛ Pr ⎞ ⎛ Re ⎞
0 ,04
ε ϕ = cos ϕ ; ε t = ⎜ ⎟
4 ⎢ ⎜ p
⎟ ⎥ ≅ ⎜ ⎟ ; ε0 = ⎜ ⎟
⎢⎝ λ ⎠ η p ⎥ ⎜ Pr ⎟ ⎝ 4 ⎠
⎣ ⎦ ⎝ p ⎠
în care: Re=4⋅α⋅H⋅Δt / r⋅ρ⋅ν este criteriul Reynolds al peliculei de condensat.

Indicele p arată că proprietăţile fizice respective ale condensatului se determină la temperatura peretelui tp; restul
proprietăţilor fizice se stabilesc la temperatura de saturaţie ts.
3.11.5.2.2. Curgerea turbulentă a peliculei de condens

Pentru Re ≥ 1600 curgerea peliculei de condens este turbulentă. În partea superioară a peliculei, unde Re <
1600, curgerea condensatului este laminată, ea devenind turbulentă numai în partea inferioară a peliculei. Pentru
calcule inginereşti, este necesar calculul coeficientului mediu de schimb de căldură prin convecţie. Cele mai
uzuale relaţii de calcul în acest scop sunt prezentate în tabelul 3.18 de mai jos:
Relaţii de calcul pentru coeficientul de schimb de căldură la condensarea peliculară în regim turbulent
Tabelul 3.18
Nr. Tipul de Domeniul de Auto-
Relaţia de calcul
crt. condensare valabilitate rul
1. Condensare z=1 Re = α⋅Δt⋅Z⋅B = 1,55⋅[253+0,069(Prs /Prp)0,25 ⋅
peliculară pe ⋅ Prs0,25⋅ (Z’-2300)]4/3
suprafeţe Z’ =Δt⋅Z⋅A Z > 2300 Labun-
verticale ţov
x A = (g/ν2)1/3⋅ λ/(r⋅ρ⋅ν); B = 4/(r⋅ρ⋅ν)
Prs, Prp — criteriul Prandtl pentru condensat
la temperaturile ts respectiv tp
2. Condensare 0 ,16
⎛ gρ 2 D 3 ⎞
1/ 3
⎡⎛ λ ⎞ η ⎤
3
peliculară pe Nu = 1,14 ⎜⎜ ⎟ Re −0 ,282
⎢⎜ p ⎟ ⎥
⎟ cd
⎢⎜⎝ λ ⎟ η ⎥
⎝ η
2
suprafeţe ⎠ ⎣ ⎠ p⎦ Recd>3200 Labun-
orizontale D ţov
Recd = 9 ,11⎨
[
⎧ DλΔt ⋅ ρ (ρ − ρ v ) ⋅ g 1/ 3
]⎫⎬ 0 ,16
⎩ η5 / 3r ⎭
— 95 —
3.11.5.2.3. Influenţa vitezei vaporilor asupra transferului de căldură la condensare peliculară
Datele experimentale au evidenţiat că viteza vaporilor are o influenţă mare asupra schimbului de căldură la
condensare. Fluxul de vapori, datorită forţelor de frecare la suprafaţa peliculei, modifică profilul vitezei
condensatului în secţiunea acesteia, schimbând astfel media vitezei şi grosimea peliculei. În acelaşi timp, se
modifică şi regimul de curgere al peliculei, grăbindu-se trecerea de la curgerea laminară la cea turbulentă. De
asemenea, la viteze ridicate ale vaporilor, nu se mai poate neglija schimbul de căldură în peliculă.
Pentru luarea în considerare a vitezei la condensarea pe ţevi pe suprafeţe verticale, se poate utiliza relaţia:
2 + (1 + M )
0 ,5
αz 2 ⎛ ρw v z ⎞ 0 ,5
Nu = ⎜ ⎟ ⋅
λ 3 ⎜⎝ η ⎟⎠ [1 + (1 + M ) ]
0 ,5 0 ,5
16 gZηr
M=
w v λ (t s − t p )
(3.164)
în care: ρ, η, λ sunt respectiv densitatea, vâscozitatea dinamică şi conductivitatea termică a condensatului, la

temperatura ts, în [kg/m3], ⎡ N / m 2 ⎤ , [W/(m⋅K)];
⎢s ⎥
⎣ ⎦
wv - viteza vaporilor, în [m/s];
z - înălţimea suprafeţei, în [m];
În cazul condensării pe ţevi orizontale, pentru valori ale debitului specific de vapori wv⋅ρv < 1 [kg/(m2⋅s], se poate
neglija influenţa vitezei vaporilor. Pentru wvρv ≥ 1 [kg/(m2⋅s], se poate utiliza relaţia:
α /αr = 28,3π0,8 (Nur)0,58 (3.165)
unde αr este coeficientul de schimb de căldură prin convecţie în cazul vaporilor în repaus, calculat cu una din
relaţiile din tabelul 3.17 în [W/(m2⋅K)]; grupul adimensional
w v2 ρ v α r
π este definit prin relaţia: π =
gρλ
celelalte notaţii sunt aceleaşi ca în expresia (3.164).
3.11.5.3. Transferul de căldură la condensarea nucleică

Pentru arariţia condensării nucleice, este necesar ca forţele de coeziune ale condensatului să fie mai mari decât
forţele de adeziune la suprafaţa de schimb de căldură (răcită).
Observaţiile experimentale au evidenţiat că picăturile de condensat cresc la început foarte rapid, viteza de
creştere încetinindu-se apoi, pe măsura creşterii dimensiunilor. Are loc, în acelaşi timp, un proces de contopire a
picăturilor, formându-se picături cu dimensiuni mai mari, care, sub acţiunea gravitaţiei şi a vitezei vaporilor, se
destind de pe suprafaţa de schimb de căldură.
În cazul unor diferenţe active de temperatură (Δt = ts - tp) mici, picăturile se formează în locurile unde pe suprafaţă
apar neuniformităţi (rugozităţi microscopice). La creşterea lui Δt, pe suprafaţă se poate forma o micropeliculă (cu
grosimea de aproximativ 1μm) nestaţionară, care se rupe continuu în picături, refăcându-se ulterior.
Teoria schimbului de căldură la condensarea nucleică se bazează pe o descriere statistică a procesului. Pentru
calculul coeficientului de schimb de căldură la condensarea nucleică pe suprafeţe verticale, se poate utiliza una
dintre relaţiile:
- pentru 8 ⋅ 10-4 < Re* < 3,3 ⋅ 10-3 Nu = 3,2 ⋅ 10-4 Re*Pr1/3 πk1,16 (3.166)
- pentru 3,3 ⋅ 10-3 ≤ Re* < 1,8 ⋅ 10-2 Nu = 1,46 ⋅ 10-6 Re*-1,63 Pr1/3 πk1,16 (3.167)
în care criteriile Nu, Πk şi Re, se definesc prin relaţiile:

2σαt s
Nu = ;
λrρ (t s − t p )
— 96 —
2σ (dσ / dt )t s
Πk = ;
rη 2
λ (t s − t p )
Re =
rη
σ este tensiunea superficială a condensului, în [N/m], celelalte mărimi având semnificaţiile din relaţiile anterioare.
3.11.5.4. Intensificarea transferului de căldură la condensare

Pentru intensificarea transferului de căldură, la condensare în aparatele industriale, se pot avea în vedere
următoarele elemente:
- Utilizarea preferenţială a ţevilor orizontale pentru condensare, care sunt mai avantajoase decât cele verticale.
Într-adevăr, considerând relaţiile corespunzătoare de calcul din tabelul 3.17 pentru coeficientul de convecţie
pe ţevi cu diametrul D (α0) şi pe ţevi cu înălţimea Z (αv), rezultă:
α0 Z
= 0 ,943 4
αv D
deoarece Z >> D, se obţine α0 > αv.

- Mărimea vitezei vaporilor care condensează peste fascicule de ţevi şi prevederea unor şicane care să asigure
o mişcare în spirală a acestuia în corpul aparatelor de schimb de căldură.
- Crearea pe suprafaţa de schimb de căldură a unor obstacole artificiale care să rupă pelicula de condensat
formată. În acest scop, se pot utiliza ţevi cu nervuri de mică înălţime (nervuri joase), ţevi care au lipite în
lungul lor fire subţiri de sârmă cu grosimea de 0,8 - 2 mm, sau ţevi verticale cu talere (fig.3.37) sau şicane.
Talerele sunt aşezate la distanţe relativ reduse pentru a permite obţinerea unor grosimii medii mai coborâte
ale peliculei de condensat; diametrul exterior al talerelor trebuie să fie suficient de mare pentru ca lichidul să
se scurgă de pe ele în picături. Prin astfel de măsuri se pot realiza mărimi ale coeficientului de schimb de
căldură prin convecţie de 2-6 ori.
- Introducerea în vaporii care condensează a unor substanţe hidrofobe, acoperirea suprafeţei de schimb de
căldură cu substanţe speciale (de exemplu, teflon) sau utilizarea unor ţevi din materiale cu grad redus de
uscare a suprafeţei de către lichide (de exemplu, ţevi din polipropilenă sau teflon la condensarea vaporilor de
apă), astfel încât condensatul format să nu mai ude suprafaţa şi să se obţină condensarea nucleică, la care
transferul de căldură este mult intensificat.
- Utilizarea unor geometrii speciale ale suprafeţei de schimb de căldură. Astfel, ţevile canelate se folosesc la
aparatele vaporizatoare cu ţevi verticale, la care aburul condensat în exterior, iar lichidul vaporizează în ţevi.
Acest tip de suprafaţă utilizează avantajul creat de tensiunea superficială ridicată, care produce scurgerea
condensatului dinspre creastă spre şanţul profilului, şi realizează coeficienţi de convecţie extrem de ridicaţi în
regiunea crestei. Ţevile canelate pot fi executate cu şanţuri verticale sau oblice cu performanţe asemănătoare
de transfer de căldură, cele din ultima categorie având, însă, o capacitate mai mare de preluare a diferenţelor
de presiune care apar în exploatare.
Profilul canelat are un efect redus asupra coeficientului de convecţie la vaporizare, dar se justifică prin aceea că
măreşte de aproximativ şase ori coeficientul de convecţie, dublând astfel coeficientul global de schimb de căldură
în comparaţie cu ţeava netedă. În plus ţeava canelată măreşte cu circa 25 % suprafaţa de schimb de căldură faţă
de ţeava netedă.
3.11.5.5. Transferul de căldură la condensarea amestecurilor de vapori-gaze necondesabile

În cazul condensării amestecurilor vapori-gaze necondensabile, intensitatea transferului de căldură se micşorează
considerabil, datorită faptului că gazele necondensabile formează la suprafaţa peliculei de condensat un strat
superficial difuz, care constituie o rezistenţă în calea deplasării vaporilor spre pelicula de condensat. În acest caz,
au loc concomitent trei procese:
- transferul de masă reprezentat de deplasarea vaporilor spre suprafaţa de condensat prin difuzie şi convecţie;
- transferul de căldură convectiv între amestecul vapori-gaze şi pelicula de condensat;
— 97 —
- transmiterea căldurii degajate prin condensarea suprafeţei răcite prin conducţie în conducţie în pelicula de
condensat.
Fluxul termic unitar total transmis suprafeţei de schimb de căldură, neglijând subrăcirea condensatului, este:
q&s = α (ta0 − tas ) + j as r [W / m ] 2

(3.168)
unde: α - este coeficientul de schimb de căldură prin convecţie de la amestec la pelicula de condensat, în
[W/(m2 ⋅K)];
jas - fluxul de vapori spre suprafaţa de schimb de căldură, în [kg/(m2⋅ s)];
ta0, tas - temperatura vaporilor în amestec, respectiv la suprafaţa peliculei de condensat, în oC;
Pentru calcule practice, ecuaţia (3.168) se scrie sub forma:
q& s = α (t a0 − t p ) [W / m ]
2
(3.169)
Prezenţa unor gaze necondensabile, la temperatura tc şi la presiunea pc,

micşorează mult valoarea coeficientului α indicată în cazurile descrise mai sus.
Cu această problemă s-au ocupat mai mulţi cercetători, W. Renker a sistematizat
rezultatele obţinute de aceştia, scriind şi formula: 1
αv
α= (3.170)
α
1+ v
αD
unde αv reprezintă coeficientul de convecţie al vaporilor puri, iar αD - coeficientul
de convecţie influenţat de prezenţa prin difuziune a gazului necondensabil în
stratul limită de lângă perete. Expresia lui αD este 2
K2
⎛ pv ⎞ ⎡ W ⎤
α D = K 1 ⎜⎜ ⎟
⎟ ⎢m2K ⎥ (3.171)
⎝ pa ⎠ ⎣ ⎦
unde K1 are expresia

0 ,95 0 ,92
Dpr ⎛ wd i ⎞ ⎛ν ⎞ ⎡ W ⎤ Fig.3.37 - Ţevi verticale cu
K1 = 0 ,0105 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎢ m 2 K ⎥ (3.172)
(t am − t r )Rv T ⎝ ν ⎠ ⎝D⎠ ⎣ ⎦ talere pentru intensificarea
condensării:
−0 ,27
⎛ν ⎞ 1- film de condensat;
iar: K2 = 0 ,38 ⎜⎜ v ⎟⎟ (3.173)
⎝D⎠ 2 - talere
în aceste expresii s-au notat:
D - coeficientul de difuziune, în m2/s;
p - presiunea totală (absolută), în N/m2;
r - entalpia de vaporizare, în J/kg;
Rv - constanta vaporilor, în J/kg K;
di - diametrul interior al tubului, în m;
ν - vâscozitatea cinematică a amestecului, în m2/s;
νv - vâscozitatea cinematică a vaporilor, în m2/s;
w - viteza de curgere a amestecului, în m/s;
tam - temperatura amestecului în mijlocul curentului, în oC;
tr - temperatura agentului de răcire, în oC;
T - temperatura amestecului în mijlocul curentului, în K;
α - coeficientul de transfer termic, în W/m2 K.
Proporţia gazelor necondensabile în amestec creşte, pe măsură ce vaporii se condensează, aşa că chiar dacă
concentraţia acestor gaze este iniţial foarte mică, ea devine predominantă la evacuare. Cu cât presiunea p a
amestecului este mai mare, cu atât valoarea lui α creşte.
— 98 —
BIBLIOGRAFIE
1. A. Bejan – Convection Heat Transfer – Editura John Wiley and Sons, 1984
2. Bories S. – Convection naturale dans une couche pareuse inclinee. Selection du nombre d onde
des configurations d ecoulement C.R. Acad. Sci Paris, Serie II, Vol. T. 316 – 1993
3. Botsch T.W., Stephan K, - A model to describe the steady-state and dynamic behaviour of vertical
condensers fed by mixtures. Revue Generale de Thermique, Vol.36 Elsevier, Paris, 1997
4. Chisacof A. – Aspecte specifice ale condensării amestecurilor gaze-vapori în tuburi verticale –
Conferinţa Naţională de Termotehnică Ediţia a X-a , 2000 Sibiu
5. Cornwell K, Houston S.D. – "Nucleate Pool Boiling on Horizontal Tubes a Convection Based
Correlation", Int. J. Heat Mass Transfer nr. 37/1994
6. Manualul Inginerului Termotehnician - Vol. I, Editura Tehnică, 1986
7. M. Marinescu, N. Băran, V. Radcenco ş.a. – Termodinamică Tehnică Vol. II, Editura MATRIX
ROM , Bucureşti, 1998
8. Miheev M.A. – Bazele transmiterii căldurii, Editura Energetică, Bucureşti 1953
9. Ioan Vlădea – Tratat de Termodinamică Tehnică şi Transmiterea Căldurii , Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1974
10. Valea E. – Contribuţii la intensificarea transferului de căldură la vaporizare –Teză de doctorat
Universitatea "Politehnica" din Timişoara, 1997
11. Mark W. Zemansky, Richard H. Dittman – Heat and Thermodynamics, 7th edition Mc.Graw
Comp.Inc., New York, London, etc. 1997
— 99 —
4. RADIAŢIA TERMICĂ
Radiaţia termică e un proces de transfer al energiei termice de la un corp cu temperatură ridicată la un alt corp ce
are temperatura mai coborâtă, corpurile fiind separate în spaţiu.
Schimbul de căldură (de energie) prin radiaţie se datorează naturii electromagnetice a energiei transferate sub
formă de cuante de energie. În cazul când o cuantă de energie cu valoarea h ⋅ ν = h ⋅ c (unde h este constanta lui
λ
Plank h = 6,625⋅10-34 J⋅s, iar c = 2,9979⋅108 m/s viteza luminii în vid) cade asupra unui corp, datorită transferului
de energie datorat impactului, electronii sunt scoşi de pe orbitele de echilibru mărindu-se astfel energia internă a
sistemului. În procesul de schimb de căldură prin radiaţie o parte din energia internă a corpului este transformată
în energie radiată şi este emisă în spaţiu sub forma unor unde cu o lungime de undă cuprinsă între (0,4...400) μm
cuprinzând domeniul vizibil şi infraroşu. Macroscopic, fenomenele radiante respectă principiile termodinamicii
clasice.
Radiaţiile sunt produse de diverşi oscilatori: radiaţiile ultraviolete, spectrul vizibil şi radiaţiile infraroşii sunt cauzate
de oscilaţiile electronilor, razele gama provin din reacţii nucleare etc. La interacţiunea radiaţiilor cu un mediu
material se evidenţiază efectul lor termic.
Din punct de vedere energetic, radiaţiile se comportă la fel, diferenţele apărând la lungimea de undă şi la efectele
pe care acestea le au asupra mediului ambiant. În funcţie de lungimea de undă, radiaţiile se clasifică conform
tabelului 4.1. de mai jos.
Energia radiaţiilor provine din energia internă a Tabel 4.1.
corpurilor şi diferă de la o radiaţie la alta. Cea mai Nr.crt. Denumirea radiaţiei Lungimea de undă λ
mare cantitate de energie o transportă radiaţiile 1 Radiaţii cosmice <0,05 pm
infraroşii care au şi cel mai puternic efect termic. 2 Radiaţii Gama (γ) 0,05 pm ... 10 pm
3 Radiaţii Rontgen (X) 10 pm ... 20 nm
Radiaţiile infraroşii nu sunt calde, ele sunt un transport
4 Radiaţii ultraviolete 20 nm ... 0,4 μm
de energie care devine termic (calde) numai după ce
5 Spectrul vizibil
sunt absorbite de un corp.
0,4 μm - violet 0,4 μm ... 0,8 μm
Efectele nocive asupra organismelor vii şi în primul 0,8 μm - roşu
rând asupra omului o au radiaţiile cosmice, gama (γ) şi 6 Radiaţii infraroşii 0,8 μm ... 0,4 mm
Rontgen. În doze mari şi celelalte radiaţii sunt 7 Radiaţii electrice >0,4 mm
periculoase deoarece pot provoca arsuri. 1 μm = 10-6 m; nm = 10-9 m; 1 pm = 10-12 m.
Lumina zilei este o lumină rezultată din compunerea
unor unde luminoase de diferite culori pe care le putem evidenţia trecând lumina naturală printr-o prismă care o
descompune în radiaţiile componente.
Lungimile de undă corespunzătoare spectrului vizibil sunt următoarele:
Lumina violetă albastră verde galbenă portocalie roşie
Lungimi de undă λ = 0,400 μ 0,452 μ 0,503 μ 0,556 μ 0,624 μ 0,720 μ
Radiaţiile luminoase produse de fire metalice sau organice (cărbune) incandescente produc, până la 50% din
energia lor, efecte termice. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre lămpile cu gaze fluorescente, care au un
efect termic destul de redus, din care cauză pentru aceeaşi luminozitate ca şi a celor cu fire incandescente, ele
consumă mai puţină energie.
Explicarea proceselor de emisie şi absorbţie a radiaţiilor se face pe baza cunoaşterii structurii materiei şi a
fenomenelor intraatomice.
4.1.2. Teoria lui Niels Bohr

Niels Bohr explica mecanismul absorbţiei şi emisiei de radiaţii pe baza a două ipoteze aplicate şi verificate la
atomul de hidrogen:
a) Electronii se mişcă pe anumite orbite care dau atomului starea staţionară în care acesta nu emite şi nici nu
absoarbe cuante de energie. Orbitele pe care se mişcă electronii se numesc “nivele energetice” şi dintre ele
— 101 —
orbita fundamentală K, cea mai apropiată de nucleu, este caracterizată prin cantitatea cea mai mică de
energie.
b) Electronii pot efectua salturi de pe un nivel energetic pe altul (fig.4.1) prin absorbţia sau emisia unei cantităţi
de energie numită cuantă de energie
ΔE = Em - En = hνmn (4.1)
Relaţia (4.1) mai este cunoscută şi sub denumirea de “condiţia de frecvenţă Bohr”.
Prin absorbţia unei cuante de energie atomul de hidrogen H trece într-o stare excitată H*
H + hν = H* (4.2)
iar la revenirea în situaţia iniţială emite cuanta de energie. În acest fel se formează seriile spectrale de frecvenţe
legate de orbita “m” de pe care se sare şi de orbita “n” pe care se sare cu frecvenţa lui Rydberg - Ry
⎛ 1 1 ⎞ M
ν mn = R y ⎜ 2
− 2⎟ (4.3)
⎝n m ⎠ L
Frecvenţa Rydberg se calculează cu relaţia (4.4) de mai jos: K
me ⋅ e 4
Ry = = 3 ,289842 ⋅ 10 15 ⋅ S −1 (4.4)
8 ⋅ ε o2 ⋅ h 3
+ hνKM
unde avem:
- -
me = 9,1085 ⋅10-31 kg - masa de repaus a electronului
e = 1,6021 ⋅ 10-19 C - sarcina electronului -
εo = 8,8543 ⋅ 10 -12 F ⋅ m-1 - permitivitatea vidului -
h = 6,6256 ⋅ 10-34 J.s. - constanta lui Plank. hνLK
Pentru hidrogen au fost identificate seriile de frecvenţe prezentate în Fig.4.1.
tabelul 4.2 de mai jos.
În diagrama Grotrian (fig.4.2) se poate vedea modul de formare a seriilor de frecvenţe pentru radiaţiile emise de
atomul de hidrogen la tranziţii spectrale de emisie. Seria unică de frecvenţe ce caracterizează radiaţiile absorbite
de atomul de hidrogen este seria Lyman dar cu săgeţile inverse. La absorbţia de energie sub forma de cuante se
efectuează tranziţii care corespund unei excitări crescânde a atomului de hidrogen. Dacă energia absorbită este
egală cu energia de ionizare Ei atunci electronul părăseşte atomul şi se obţine ionul pozitiv de hidrogen.
H + Ei = H+ + e— (4.5)
Reacţia de mai sus citită în sens invers arată recombinarea ionului pozitiv de hidrogen cu un electron şi
eliminarea energiei de ionizare sub forma unei cuante cu frecvenţa dată de seria Lyman.
Dincolo de limitele seriei Lyman spectrul de absorbţie şi spectrul de emisie sunt continui pentru că energia
absorbită sau eliberată de electron este mai mare decât energia de ionizare şi cuprinde şi energia cinetică iar
aceasta nu este cuantificată. În aceste procese se observă faptul că în microcosmos reversibilitatea este un
fenomen frecvent.
Teoria lui Bohr explică spectrele de scânteie şi ale atomilor “hidrogenoizi”: He+, Li2+, Be3+ ... O7+. Pentru
explicarea spectrelor de emisie şi absorbţie ale altor atomi precum şi structura acestora, mecanica cuantică a
adus corecţii teoriei lui Bohr şi anume:
a. Electronii ocupă în jurul nucleului trepte de energie Tabelul 4.2.
determinată, numite pături electronice notate K, L, M, N, Seria n şi m Radiaţia
O, P, Q. Pătura cea mai apropiată de nucleu K posedă Lyman n=1; m=2,3,4 ... ∞ Ultraviolet
energia cea mai mică şi are un singur nivel energetic; Balmer n=2; m=3,4,5 ... ∞ Spectrul vizibil
pătura L are două subnivele, M-trei subnivele, N-patru Paschen n=3; m=4,5,6 ... ∞ Infraroşu
subnivele etc. Subnivelele energetice sunt caracterizate Brackett n=4; m=5,6,7 ... ∞ Infraroşu
printr-un număr cuantic.
Pfund n=5; m=6,7,8 ... ∞ Infraroşu
b. Numărul electronilor aflaţi pe o treaptă de energie este
limitat: 2 electroni pe treapta K, 6 electroni pe treptele L, 10 electroni pe treptele M, 14 electroni pe treptele N
etc.
În esenţă, explicaţia absorbţiei de radiaţii sub formă cuantificată prin saltul electronilor de pe nivele energetice
apropiate de nucleu pe nivele energetice mai depărtate a rămas aceeaşi ca şi emisia de radiaţii prin salturi în
sens invers.
— 102 —
n = ∞
n = 5
P fund
n = 4
B rackett
n = 3
P aschen
n = 2
B alm er
Lym an
E m is ie A b so rb ţie
n = 1
Fig. 4.2.
4.1.3. Emisia stimulată

Saltul electronului de pe nivelul energetic inferior “n” pe nivelul energetic superior “m” se face prin absorbţia
radiaţiei cu frecvenţa bine determinată
hνmn = Em - En (4.6)
tranziţie care scoate atomul din starea sa fundamentală si-l situează într-o stare excitată. Dacă atomul revine la
starea fundamentală are loc emisia spontană a radiaţiei absorbite. Există însă şi posibilitatea ca atomul excitat să
interacţioneze cu o cuantă de energie provenită din exterior care are frecvenţa ν egală cu frecvenţa νmn a radiaţiei
absorbite şi în acest caz are loc emisia stimulată de energie sau emisia indusă (fig. 4.3).
Emisia stimulată poate fi amplificată dacă numărul νm n νm n νm n
de atomi Nm aflaţi în starea de excitaţie este mai νm n
mare decât numărul de atomi Nn aflaţi în starea Emisie spontană Emisie stimulată
fundamentală. Condiţia de amplificare
Nm > N n (4.7)
nu este satisfăcută în mod natural ci în condiţii
experimentale speciale prin care se realizează
“inversiunea de populaţie”. Amplificarea radiaţiei
atom excitat
atom neexcitat
Ansamblul de sisteme atomice nu se mai găseşte în
acest caz în echilibru termodinamic şi este Fig 4.3.
caracterizat prin temperaturi absolut negative. Dacă
se urmăreşte legea de distribuţie a lui Boltzmann
⎛ E ⎞ (4.8)
N i = A ⋅ exp⎜⎜ − i ⎟⎟
⎝ kT ⎠
Nm ⎛ E − En ⎞
se obţine pentru cele două nivele energetice = exp⎜ − m ⎟ (4.9)
Nn ⎝ kT ⎠
Em − En
unde k este constanta lui Boltzmann deci (k = 1,3805 ⋅ 10-23 J ⋅ K-1); T = − (4.10)
N
k ⋅ ln m
Nn
În mod obişnuit, la echilibru termodinamic, este respectată condiţia Nm < Nn (Em > En) şi temperatura definită astfel
are valori pozitive. În stările excitate, când se realizează inversiunea de populaţie Nm > Nn, temperatura este
negativă şi devine caracteristică sistemelor (aflate în stări de neechilibru termodinamic) cu cel puţin trei nivele
energetice. Sistemele care respectă distribuţia lui Boltzmann permit intensificarea coerentă a microundelor
(maser; amplificarea microundelor) prin emisia simultană a radiaţiei sau a radiaţiilor vizibile (laser; amplificarea
luminii prin emisia simultană a radiaţiei).
— 103 —
Mult mai avantajos lucrează sistemul cu patru nivele energetice.
Generarea şi amplificarea radiaţiei se realizează cu ajutorul unor generatoare şi amplificatoare cuantice (laseri,
maseri etc) în care se realizează şi inversiunea de populaţie şi emisia simultană cât şi amplificarea acesteia.
Procesul de”pompaj” se poate face prin mai multe procedee:
• pompaj optic (ce lucrează) în regim de impulsuri (ex.: Laser cu cristal cu pompaj optic);
• transferul de excitaţie şi reacţii chimice pentru laseri (generatoare şi amplificatoare care lucrează în
domeniul optic);
• sortarea stărilor energetice cu ajutorul câmpurilor electrice şi magnetice neuniforme;
• metoda a trei, patru sau mai multe nivele energetice;
• convertirea bruscă a câmpului electromagnetic etc.
De semnalat că următoarele proprietăţi ale fasciculului laser (semnalul laser) sunt foarte importante la aplicarea şi
exploatarea acestuia:
- densitatea de putere extrem de mare, solicitată în aplicaţiile de prelucrarea materialelor (găurire, tăiere,
durificare), în optica neliniară şi la experienţele de fuziune;
- grad înalt de coerenţă, cu aplicaţii în optică, holografie, interferometrie;
- divergenţă extrem de mică, de un mare interes la măsurătorile de distanţe mari, măsurătorile prin satelit,
măsurătorile cadastrale (de ex.: construcţia liniilor CF, porturi maritime, tunele etc.)
4.1.4. Mărimi caracteristice radiaţiei

Pentru a caracteriza posibilitatea de emisie/absorbţie a unor radiaţii electromagnetice, se introduc următoarele
mărimi:
• flux de radiaţie sau fluxul termic transmis prin radiaţie Q = dw [W ] , corespunde fluxului de energie
dτ
emis/absorbit de către un corp.
• puterea de emisie sau fluxul specific de radiaţie q& = dQ [W / m 2 ] , reprezintă fluxul de radiaţie corespunzător
dA
unităţii de suprafaţă dispusă normal pe direcţia de propagare a radiaţiei; dAn=dA⋅cosϕ, în care ϕ
corespunde unghiului între planul suprafeţei şi radiaţia normală.
• densitatea de radiaţie sau intensitatea de radiaţie Iλ = dq [W / m3 ] , corespunde puterii de emisie pentru o
&
dλ
anumită valoare a lungimii de undă.
• densitatea de variaţie Lλ =
dIq
=
dq 2
dΩ dλ ⋅ dΩ
[ ]
W /( m 3 Sr ) , reprezintă energia emisă în unitatea de suprafaţă,
în unitatea de timp, în interiorul unităţii de unghi solid - corespunzător unei anumite valori a lungimii de
∞
dq& d 2Q
undă λ. Evident, pentru tot spectrul de emisie densitatea de radiaţie va fi: L = ∫ Lλ ⋅ d λ = =
o
dΩ dAn ⋅ dΩ
4.1.5. Legi de propagare. Definiţii

Radiaţiile care cad pe suprafaţa unui corp pot să fie absorbite (A), reflectate (R) sau difuzate (D) străbătând
corpul prin transparenţă, proporţiile fiind în funcţie de calitatea suprafeţei, natura şi dimensiunile corpului.
Suprafeţele corpurilor pot să fie perfect lucii (oglinzi) şi în acest caz reflectarea radiaţiilor se face direcţionat sau
pot să fie mate (rugoase) şi reflectarea se face difuz, intensitatea radiaţiilor fiind practic aceiaşi în toate direcţiile.
Dacă se consideră că un flux de radiaţie Q cade asupra unui corp fig.4.4, o parte din el este absorbit QA, o alta
reflectat QR, restul fiind difuzat QD, străbătând corpul prin transparenţă, legea conservării energiei permite să se
scrie:
Q& = Q& A + Q& R + Q& D (4.11)
sau A+R+D=1 unde A - coeficientul de absorbţie

R - coeficientul de reflexie
D - coeficient de difuzie.
Coeficienţii A, R şi D pot lua valori cuprinse între 0 şi 1, funcţie de natura corpului, starea suprafeţei, lungimea de
undă a radiaţiei incidente şi de temperatură. Faţă de limitele de variaţie a celor 3 (trei) coeficienţi, există câteva
situaţii limită prezentate în tabelul nr. 4.3.
Definiţiile de alb, negru, cenuşiu au sens termic şi nu au nici o legătură cu corespondentele lor calorimetrice.
Zăpada spre exemplu are culoarea albă dar din punct de vedere radiant se apropie de calităţile corpului negru.
— 104 —
Corpul cenuşiu absoarbe radiaţii în aceeaşi proporţie indiferent de lungimea lor de undă (0<A<1). Corpurile
tehnice în afară de gaze se comportă la radiaţii ca nişte corpuri cenuşii.
Se numesc “corpuri selective” corpurile care absorb radiaţii numai pe anumite benzi de lungime de undă. În
această categorie intră gazele. În cazul în care corpul absoarbe radiaţii pe o singură lungime de undă el se
numeşte monocromatic sau colorat.
Tabelul 4.3.
R A D Definiţia Q QR
1 0 0 Corp alb
0 1 0 Corp negru (Radiator integral)
0 0 1 Corp diaterman absolut QA
- - ≠0 Corp diaterman (transparent)
- - 0 Corp aterman (opac) QD
- ≠0 - Corp cenuşiu Fig. 4.4.
Corpuri perfect negre nu există. Modelul fizic al corpului negru a fost construit sub forma unei sfere goale la
interior cu un orificiu practicat în peretele său. O rază care pătrunde în sferă prin orificiu este reflectată de
nenumărate ori şi absorbită. Modelul tehnic al corpului negru, utilizat în etalonări, este un cilindru gol la interior cu
o serie de diafragme.
Radiaţiile sunt de natură electromagnetică şi se propagă în spaţiu conform unor legi de propagare. Viteza lor în
vid este egală cu viteza luminii (C=3⋅108m/s) neexistând din acest punct de vedere diferenţe de comportare ale
radiaţiilor în funcţie de lungimea lor de undă. În alte medii viteza de propagare a radiaţiilor este
3 ⋅ 10 8
Cn = , [m/s] (4.12)
n
în care n este indicele de refracţie a acelui mediu material.
Frecvenţa şi perioada radiaţiilor nu este afectată de mediul pe care îl străbat acestea, dar lungimea de undă
depinde de indicele de refracţie
λn = λ/n (4.13)
cu λ - lungimea de undă a radiaţiei în vid; n - indicele de refracţie
Reflecţia radiaţiilor se face cu respectarea a două legi:
a) Raza incidentă, raza reflectată şi normală la suprafaţă în punctul de incidenţă se găsesc în acelaşi plan.
b) Unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie.
Aceste legi sunt respectate atât la reflexia difuză cât şi la reflexia direcţionată.
Refracţia radiaţiilor la trecerea dintr-un mediu intr-altul se face pe baza a două legi:
a) Raza incidentă, raza refractată şi normală la suprafaţă în punctul de incidenţă se găsesc în acelaşi plan;
b) Între unghiul de incidenţă (I) şi unghiul de refracţie (r) există legătura
sin i
=n (4.14)
sin r
numită şi legea lui Snellius.
4.2. Legile Radiaţiei

4.2.1. Legea lui Planck
Legea lui Planck reprezintă legea de distribuţie a intensităţii de radiaţie Iλ în funcţie de lungimea de undă λ pentru
corpul negru la diferite temperaturi.
Forma analitică a legii lui Planck care precizează dependenţa dintre intensitatea de radiaţie a unui corp negru
absolut (Iλo), temperatură şi lungimea de undă este următoarea:
C1 ⎡W ⎤ (4.15)
I λo = c2 ⎢m3 ⎥
⎣ ⎦
λ5 ( e λT
− 1)
în care: C1 - este prima constantă a radiaţiei ce are următoarele valori
C1 = 2π ⋅ c2 ⋅ h = 3,7414 ⋅ 10-16 [W/m2] (pentru radiaţii nepolarizate) (4.16.a)
sau C1 = 0,5925 ⋅ 10-16 [W/m2] (pentru radiaţii polarizate) (4.16.b)
c = 2,9979 ⋅ 108 m/s - viteza luminii în vid
— 105 —
h = 6,6250 ⋅ 10-34 J.s. - constanta lui Planck
λ = lungimea de undă, (m)
T = temperatura termodinamică (K)
c ⋅h
C2 = = 1,438 ⋅10 −2 [mK ] a doua constantă a radiaţiei (4.17)
k
k = 1,3805 ⋅ 10-23 [J/K] - constanta lui Boltzmann.
Reprezentarea grafică a funcţiei (4.15) pentru o temperatură dată în fig. 4.5 curba respectivă numindu-se
izotermă spectrală.
Radiaţiile vizibile ocupă o bandă foarte îngustă de lungimi de undă (0,4 μ < λ < 0,8 μ) notată cu (a) în fig. 4.5.a,
iar undele electromagnetice utilizate în radiotehnică au λ > 0,4 mm. Radiaţiile infraroşii fiind purtătoare a unor
cantităţi însemnate de energie au lungimea de undă cuprinsă între 0,8 μ ... 0,4 mm.
Intensitatea radiaţiilor emise de corpul negru Iλo prezintă o valoare maximă situată de obicei în infraroşu, dar dacă
temperaturile sunt ridicate acest maxim se poate situa (deplasa) şi în limitele spectrului vizibil.
M M
Iλ,0 Iλ,0
Izotermă
spectrală
dT = 0 0,94 e 0 dT = 0
λ λ
0 (a) λM 0,4 mm 0 0,5λM λM 4,5λM
a b
Fig. 4.5.
Legea lui Planck scoate în evidenţă faptul că radiaţiile cu lungimi mici de undă (cosmice, gama, Rontgen) au
intensitate radiantă mică (la fel ca undele radio) dar sunt foarte penetrante.
În domeniul lungimilor mici de undă, legea lui Planck permite să se regăsească legea lui Wien ca un caz
particular.
Se observă că în (4.15) pentru produsul λ ⋅ T mic (λ ⋅ T << 1)
⎛C ⎞ (4.18)
exp ⎜ 2 ⎟ >> 1
⎝ λT ⎠
C
− 2
si în consecinţă se poate aproxima I λ 0 = C1 λ−5 e λT
(4.19)
Similar pentru domeniul lungimilor mari de undă λ⋅T mare (λ⋅T >> 1) se poate dezvolta în serie Taylor funcţie,
rezultând:
C2
C
e λT = 1 + 2 + ... (4.20)
λT
C2
C
si cu aproximaţia e λT − 1 ≈ 2 (4.21)
λT
C1
se regăseşte legea Rayleigh-Jeans ca un caz particular I λ 0 = Tλ − 4 (4.22)
C2
Extinderea legii lui Wien în domeniul infraroşu conduce la “catastrofa infraroşului” iar exploatarea legii Rayleigh-
Jeans în domeniul ultravioletului generează “catastrofa ultravioletului” “catastrofe” formale rezultate din
extrapolarea unor legi în domenii în care ele nu sunt valabile. Legea lui Max Planck a înlăturat aceste contradicţii
formale, ecuaţia (4.15) confirmată experimental, dând valori mai mici decât cele două legi aproximative a lui Wien
(4.19) şi a lui Rayleigt-Jeans (4.22).
4.2.2. Legile Stefan-Boltzmann şi Wien

Înainte de enunţarea legii lui Planck (1901), Stefan a descoperit experimental (1879) legea ce a fost demonstrată
teoretic de Boltzmann (1881) ce stabileşte relaţia care există între energia termică radiată şi temperatura sursei
— 106 —
emitente. Forma relaţiei nu este, însă, univocă, deoarece ea depinde de modul cum variază temperatura sursei
emitente în timpul emisiei. De aceea legea are expresii diferite, după cum temperatura sursei emitente este:
constantă, crescătoare sau descrescătoare.
a. Temperatura constantă. În acest caz în care temperatura sursei emiţătoare de radiaţii termice se menţine
constantă, legea lui Stefan-Boltzmann poate fi dedusă direct prin integrarea ecuaţiei lui Planck între λ = 0
şi λ = ∞, deci pentru toată energia radiată de un corp negru cu temperatura T=const. Prin urmare, se
poate scrie că puterea de emisie a corpului negru absolut aflat la temperatura T va fi:
∞ ∞
C1 ⋅ λ−5
q& 0 = ∫ I λo ⋅ dλ = ∫ C2
dλ (4.23)
0 0
e λT − 1
C2
Efectuând schimbarea de variabilă z = (4.24)
λ ⋅T
C 2 dλ
se obţine: dz = −
λ2T
0 ∞
T4 z3 T4 z3
deci: q& o = −C1 ∫ 4 ⋅ z dz = C1 4 ∫ z dz
∞
C2 e − 1 C2 0 e − 1
Integrala reprezintă seria convergentă de mai jos: 6(1 + 14 + 14 + 14 + 14 + ...) = 6π ≈ 6 ,494

2 3 4 5 90
6 ,494 ⋅ C1
de unde q& o = ⋅T 4
= σ N ⋅T 4
(4.25)
C 24
Mărimea σN numită şi constanta Stefan-Boltzmann are valoarea σN ≅ 5,67⋅10-12 W/cm2K.
Pentru calcule numerice este, însă, mai comod să se scrie:
4 4
⎛ T ⎞ ⎛ T ⎞
q& o = 10 8 ⋅ σ N ⋅ ⎜ ⎟ = CN ⎜ ⎟ (4.25.a)
⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠
unde CN reprezintă constanta de radiaţie a corpului negru şi are valoarea: CN= 5,67 W/m2 K4= 4,875 kcal/m2⋅ h⋅ K4
Relaţiile 4.25 şi 4.25.a. exprimă legea lui Stefan-Bolzmann la temperatura constantă.
Această lege, arată că orice corp emite radiaţii, iar la corpul negru emisivitatea qo (puterea de emisie) este
proporţională cu temperatura absolută la puterea a patra. Integrala (4.23) efectuată pe toată gama lungimilor de
undă face ca legea Stefan-Boltzmann (4.25) să exprime efectul termic al tuturor radiaţiilor.
Legea lui Stefan-Boltzmann este exprimată grafic de suprafaţa cuprinsă între izoterma spectrală şi axa lungimilor
de undă (fig.4.5.b). Energia nu este însă distribuită uniform. Spre exemplu
0 ,5 λM ∞
∫
0
I λ 0 ⋅ dλ = 0,01q& o ⋅ ∫ Iλ
4 ,5 λM
0 ⋅ dλ = 0,05 q& o (4.26)
ceea ce arată că 94 % din energia spectrului se găseşte în domeniul radiaţiilor infraroşii.

Transferul de energie radiantă respectă principiul al doilea al termodinamicii şi reprezintă o diferenţă între energia
radiantă emisă de un corp şi energia radiantă primită şi absorbită de acel corp.
b. Temperatura crescătoare. Legea lui Wien. În cazul când temperatura sursei de radiaţii termice creşte în
timpul emisiunii considerate, peste radiaţia de bază corespunzătoare temperaturii constante se mai
suprapune radiaţia gradientului pozitiv de temperatură, conform efectului (principiului) Doppler. Potrivit
efectului Doppler: “dacă sursa de radiaţii (emitente) şi observatorul se mişcă unul spre celălalt, atunci
observatorul înregistrează o frecvenţă ν‘ alta decât în situaţia în care şi sursa şi observatorul sunt în
repaus (ν) (Doppler, 1842).
Între frecvenţa reală ν a vibraţiilor emise de sursă şi frecvenţa fictivă ν‘ percepută de observator, în cazul general,
în care se mişcă atât sursa emitentă cât şi observatorul există relaţia scrisă de Doppler:
c±u (4.27)
ν' = ν
cmu
Semnele superioare din relaţia (4.27) sunt valabile în situaţia mişcării înspre sursă, respectiv observator, iar
semnele inferioare corespund situaţiei de îndepărtare de sursă, respectiv observator.
În relaţia 4.27 „c” reprezintă viteza de propagare a vibraţiilor prin mediul considerat sau prin vid, iar u - viteza de
deplasare a sursei faţă de observator.
— 107 —
Ecuaţia 4.27 se mai poate scrie, pentru cazul apropierii sursei, şi în funcţie de lungime de undă, sub forma:
c +u (4.27.a)
λ' = λ
c −u
Radiaţia termică propagându-se cu viteza c, iar sursa (de radiaţie) cu viteza u se poate scrie relaţia:
λ − λ' c + u − c + u 2u
= = (4.28)
λ c +u c +u
Pentru u<<c în loc de λ-λ‘ se poate scrie diferenţiala dλ, precum si dλ = 2 du (4.29)
λ c
Ţinând seama că densitatea de variaţie Lλ a unei radiaţii monocromatice cu lungimea de undă λ depinde de
intensitatea Iλ şi că între acestea există o relaţie de forma:
dλ dI λ (4.30)
5 + =0
λ Iλ
si având în vedere şi faptul că: dλ dT (4.31)
=−
λ T
dI λ dT
rezultă: =5
Iλ T
expresie, care prin integrare se obţine: Iλ = K T5 (4.32)
ceea ce reprezintă tocmai relaţia căutată pentru intensitatea radiaţiei monocromatice în funcţie de temperatură,
când aceasta creşte în timpul emisiunii.
De remarcat că prin integrarea expresiei (4.31) se obţine: λ = C sau λ ⋅ T = constant (4.33)
T
care este legea lui Wien privitoare la deplasarea maximului curbei de radiaţie.
Legea lui Wien se enunţă astfel: “Orice variaţie de temperatură a radiaţiei normale este însoţită şi de o variaţie a
lungimii de undă în sens invers cu variaţia de temperatură”. Aceasta înseamnă că poziţia maximului intensităţii de
radieţie Iλ (curbele lui Planck) se deplasează spre lungimi de undă mai scurte, pe măsură ce creşte temperatura.
Cu alte cuvinte poziţia maximului intensităţii de radiaţie Iλ potrivit legii lui Wien se deplasează şi depinde de
valoarea temperaturii T care variază. Fiind vorba de un extrem se pune condiţia ca:
dI λ Mλn [-1012 W/m3]
=0 (4.34)
dλ 4
si utilizând (4.15) cu schimbarea de variabilă (4.24) se Domeniul
vizibil
obţine: M”’
5 (4.35)
ez = 3
5−z 3000K 6000K
care rezolvată grafo-analitic conduce la soluţia finală
λ ⋅ T = 0,2898 ⋅ 10-2 m⋅ K (4.36) λM ⋅ T = const
Relaţia 4.36 exprimă legea lui Wien. 2
Se observă că lungimea de undă corespunzătoare
maximului variază hiperbolic cu temperatura absolută. Pe 6000K
M” 2500K
măsură ce temperatura creşte, maximul intensităţii de
radiaţie Iλ se deplasează spre valorile mici ale lungimilor 1
x100
de undă (fig. 4.6) 2000K
La temperaturi foarte mari acest maxim (M’, m”, n, m1, m2, M’

m3) se poate afla (deplasa) în domeniul radiaţiilor vizibile. 0 1 2 3 4 μm 5
c. Temperatura descrescătoare. În cazul când λ
temperatura sursei care emite radiaţii scade Fig.4.6. Izotermele de radiaţie ale corpului negru
relaţia (4.30) va avea forma de mai jos: calculate în conformitate cu formula lui Plank
dλ dI λ (4.37)
3 + =0
λ Iλ
având în vedere şi relaţia (4.31) va rezulta dI λ = 3 dT (4.38)
Iλ T
care prin integrare devine: Iλ = K ⋅ T3 (4.39)
ceea ce reprezintă tocmai variaţia intensităţii de radiaţie în funcţie de temperatură atunci când temperatura sursei
scade.
— 108 —
Această lege se aplică, de exemplu, la radiaţia blocurilor de metal scoase din cuptoarele de forjă şi de tratamente
termice care se răcesc prin energia pe care o radiază.
Constanta K din relaţia (4.32) şi (4.39) are valoarea K=1,3095⋅10-5 W/m3⋅K5.
Tabelul 4.4. Valorile factorului de emisie pentru diferite materiale
Materialul şi Tempera- Materialul si Tempera-
e e
caracterul suprafeţei tura oC caracterul suprafeţei tura oC
Aluminiu Zinc
- polizat 200-600 0,04-0,06 - lustruit 40-260 0,02-0,03
- tablă 90 0,09 - oxidat 40 0,11
- tablă rugoasă 40 0,07 - laminat 40-260 0,21
- oxidat puternic 100-600 0,20-0,33 Wolfram 40-540 0,04-0,08
Suprafaţa de Cu acoperita cu Al 200-600 0,18-0,19 - lustruit 540-1140 0,11-0,16
Suprafaţa de otel acoperita cu Al 200-600 0,52-0,57 - sârmă 2800 0,39
Bismut strălucitor 90 0,34 Azbest
Otel - carton 40 0,96
- tablă şlefuită 930 0,55 - praf 40 0,96
- tablă oxidată rugoasă 40 0,80 - şnur 40 0,97
- oxidat 260 0,79 Cărămidă
- polizat 150-480 0,14-0,32 - roşie 40 0,93
- inoxidabil polizat 100 0,074 - şamotă 1000 0,59
Fontă - magnezită 1000 0,38
- polizată 200 0,21 Beton rugos 40 0,94
- oxidată la 600oC 200-600 0,64-0,78 Marmură albă 40 0,95
- rugoasă, puternic oxidată 40-250 0,95 Cuarţ 40-540 0,89-0,58
- topită 1300-1400 0,29 Sticlă 40 0,9
Aur pur lustruit 90-600 0,02-0,035 Sticlă de cuarţ 260-540 0,96-0,66
Cobalt 260-540 0,13-0,23 Hârtie
Alamă - albă 40 0,95
- polizată 40 0,07 - colorată 40 0,92-0,94
Apa, strat mai gros de
- laminată 22 0,06 40 0,96
0,11 mm
- oxidată 40-260 0,46 Zăpadă (-12)-(-6) 0,82
- laminata curăţată
22 0,02 Gheaţă 0 0,97
cu şmirghel
4.2.3. Legile lui Kirchhoff

Puterea de emisie a corpurilor reale q& este mai mică decât a corpului negru q& 0 (pentru aceeaşi valoare a
temperaturii), astfel că se poate defini factorul (energetic) de emisie ca un raport de forma:
q& (4.40)
e=
q& o
Valorile factorului de emisie e sunt cuprinse între 0 şi 1.
În tabelul nr. 4.4 sunt prezentate câteva valori ale factorului de emisie e pentru diferite materiale mai uzuale.
4.2.3.1 Prima lege a lui Kirchhoff

Se referă la lungimile de undă ale radiaţiilor emise sau absorbite de un corp şi se enunţă astfel: “Un corp emite
radiaţii pe aceleaşi lungimi de undă pe care şi absoarbe”.
Demonstraţia fenomenologică a acestei legi utilizează o incintă izolată perfect în care se găsesc două corpuri
suspendate cu un fir foarte subţire de peretele incintei (fig. 4.7).
Incinta şi corpurile au aceeaşi temperatură şi cum sistemul este izolat adiabatic perfect echilibrul termodinamic
stabilit în interior nu poate fi stricat decât printr-o intervenţie din exterior. Presupunem că corpul A absoarbe
radiaţiile cu lungimea de undă λ1 şi emite radiaţii cu lungimea de undă λ2. Corpul B absoarbe şi emite radiaţii pe
aceeaşi lungime de undă λ1. După un anumit timp radiaţiile cu lungimea de undă λ1 vor fi acumulate în corpul A
Temperatura corpului A va diferi de temperatura restului incintei fără să fi intervenit o forţă din exterior şi cum
acest lucru contravine primului şi celui de al doilea principiu al termodinamicii rezultă că nu sunt posibile corpuri
care să se comporte la fenomenele radiante ca corpul A. În consecinţă corpul B care emite şi absoarbe pe
aceeaşi (sau aceleaşi) lungime de undă corespunde corpurilor reale. provocându-se astfel un dezechilibru
termodinamic.
— 109 —
De fapt constatarea aceasta este în concordanţă cu una din formulările
celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care precizează că, într-o
incintă adiabatică nu se poate crea de la sine o diferenţă de λ1
temperatură. În consecinţă este stabilit prin această lege a lui Kirchhoff λ1
că în condiţii de echilibru termodinamic energia emisă este egală cu A
B
cea absorbită, deci (pentru difuzie nulă D = 0).
λ2
q1 = A1 ⋅ qo (4.41) λ2
q2 = A2 ⋅qo...qi = Ai ⋅qo ...qn = An ⋅qo (4.42)
Dacă raportăm relaţiile (4.41; 4.42) la qo - puterea de emisie a corpului Fig. 4.7.
negru absolut se va obţine:
q& q& q& q&
e1 = 1 = A1 ; e2 = 2 = A2 ; e i = i = Ai ; en = n (4.43)
q& o q& o q& o q& o
Ţinând seama de relaţia (4.37) de definiţie a factorului de emisie (e) se constată că în condiţii de echilibru
termodinamic, deci pentru toate corpurile coeficientul de absorbţie Ai este egal cu factorul de emisie ei.
ei = Ai (4.44)
Corpul negru absolut fiind complet absorbant (A = 1) are factorul de emisie (eo = 1) egal cu unitatea.
4.2.3.2. Legea a II-a a lui Kirchhoff

Cea de a doua lege a lui Kirchoff utilizează tot sistemul izolat din fig.4.7 care indică faptul că corpurile trebuie să
emită radiaţii tot atât cât primesc. Considerând că se folosesc corpuri cenuşii acestea vor absorbi o cotă parte din
radiaţiile pe care le absoarbe corpul negru
e λ = Aλ . eo (4.45)
eλ
si deci la o temperatură dată = eo (4.46)
Aλ
sau pentru întregul spectru (0 < λ < ∞) e (4.47)
= eo
A
expresie care exprimă cea de a doua lege a lui Kirchhoff. Pe baza ei se poate enunţa faptul că raportul dintre
emisivitatea şi absorbţia de radiaţii la un corp cenuşiu este constant şi egal cu emisivitatea corpului negru,
deoarece coeficientul de absorbţie
e eo e
= = o = eo (4.48)
A Ao 1
al corpului negru este egal cu unitatea. Relaţia (4.47) permite să se expliciteze şi legea lui Stefan-Boltzmann
pentru corpuri cenuşii
4
⎛ T ⎞
e = AσT 4 = AC o ⎜ ⎟ (4.49)
⎝ 100 ⎠
(0 < A < 1).
Se numeşte indice de negru sau coeficient de emisie raportul dintre emisivitatea corpului cenuşiu şi emisivitatea
corpului negru.
e
ε = (4.50)
eo
si pe baza legii a doua a lui Kirchhoff (4.47) rezultă ε = e = A (4.51)
eo
egalitate respectată în regim staţionar.
4.2.4. Legile lui Lambert

Intensitatea radiaţiilor emise de o suprafaţă radiantă într-un semispaţiu are valoarea maximă pe direcţia normalei
la suprafaţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre emisivitate. Într-o altă direcţie care face unghiul ϕ cu normala
la suprafaţă în punctul considerat, emisivitatea va fi mai mică şi anume:
Iϕ = In ⋅ cos ϕ sau eϕ = en ⋅ cos ϕ (4.52)
relaţie care constituie şi prima lege a lui Lambert, numită şi legea consinusului. Reprezentarea ei grafică este
marcată în diagrama polară din fig.4.8. Prima lege a lui Lambert permite să se stabilească o legătură între
emisivitatea direcţionată după normală şi emisivitatea difuză a unui corp calculabilă cu relaţia (4.49), prin
integrare pe o semisferă
— 110 —
π 2π
e= ∫ ∫e
ϕ =0 ψ =0
n ⋅ cos ϕ ⋅ sin ϕ ⋅ dϕ ⋅ dψ (4.53)
obţinându-se e = π en. (4.54)

Emisivitatea difuză dintr-o semisferă este de π ori mai mare decât emisivitatea în direcţia normalei pe unitatea de
unghi solid.
Prima lege a lui Lambert explică de ce la sfere sau cilindri luminoşi (globuri, tuburi fluorescente etc) emisivitatea
observată este constantă în orice punct de pe suprafaţa lor. Pentru explicaţie se trasează un fascicol de raze
paralele echidistante, dσ fiind elementul de suprafaţă normal pe direcţia de observare (fig. 4.9). Fluxul de energie
radiată în direcţia ϕ, este
d Qϕ = eϕ ⋅ dS = en ⋅ dS cos ϕ = en ⋅ dσ (W) (4.55)

en dS2
n1
ϕ eϕ dσ
dS
ϕ2
r
en dσ dΩ
n2
ϕ eϕ dσ ϕ1
dS dS1
Fig. 4.8. Fig. 4.9. Fig. 4.10.
Cum en şi dσ sunt constante, totul apare ca un disc sau o placă de egală intensitate radiantă.
Legea a doua a lui Lambert permite să se calculeze fluxul radiant (emisia) emis de o suprafaţă dS1 care cade pe
o suprafaţă oarecare dS2 aflată la distanţa r de dS1 (fig. 4.10).
d2Qϕ = en cos ϕ1 ⋅ dS1 ⋅ dΩ, (W) (4.56)

Unghiul solid sub care se vede dS2 din centrul de greutate al suprafeţei dS1 este dat de relaţia
dS2 ⋅ cos ϕ 2
dΩ = (4.57)
r2
obţinându-se astfel cea de a doua lege a lui Lambert.
en
d 2Q = ⋅ cos ϕ1 ⋅ cos ϕ 2 ⋅ dS1 ⋅ dS 2 (W) (4.58)
r2
Dacă se utilizează şi relaţiile (4.49) şi (4.54) rezultă
4
⎛ T ⎞ cos ϕ1 ⋅ cos ϕ 2 ⋅ dS1 ⋅ dS 2
d 2 Q = AC o ⎜ ⎟ ⋅ , (4.59)
⎝ 100 ⎠ πr 2
relaţie valabilă pentru corpuri cenuşii. Ea permite să se calculeze transferul de radiaţii între două corpuri de formă
oarecare. Legea lui Lambert este strict aplicabilă corpului negru. Pentru celelalte materiale, ea este aproximativă,
datorită faptului că factorul de emisie al suprafeţelor reale nu este constant în toate direcţiile.
Pentru exemplificare în fig. 4.11 este reprezentată în coordonate polare variaţia emisivităţii eϕ = q&ϕ / q&ϕo = f (ϕ )
pentru câteva materiale ( q& ϕ - este puterea totală de emisie a corpului negru).
o
Se observă că pentru suprafeţele rugoase (curbele 1, 2, 3) pentru ϕ>60o, valoarea lui eϕ se micşorează, tinzând
către 0. O mai puternică abatere de la legea lui Lambert este evidentă pentru metalele lustruite (curbele 4, 5, 6).
Pentru caracterizarea radiaţiei unui corp oarecare cu temperatura T, alături de factorul de emisie şi temperatura
de radiaţie neagră Trn, care reprezintă temperatura convenţională pe care ar trebui să o aibă un corp negru pentru
a avea aceeaşi putere totală de emisie cu corpul dat:
q (T) = q0 (Trn) (4.60)
În cazul în care între cele două corpuri se compară intensităţile de radiaţie pe o anumită lungime de undă,
temperatura neagră poartă denumirea de temperatură de strălucire Ts, ea fiind definită de relaţia:
— 111 —
Iλ(T) = Iλ0(Ts) (4.61)
Înlocuind valorile intensităţilor de radiaţie cu valorile date de 00
legea lui Planck, se obţine: 200
ε C1 C
I λ (T ) = = I λ 0 (Ts ) = 1
λ (e
5 c2 / λ T
−1 ) λ (e
5 c 2 / λ Ts
− 1) 400
1 ϕ
c 2 / λr 2
e
Adică: e c2 / λTs = , în care e c2 / λr >>1 3
600
ε
C2 C2 1
sau prin logaritmare: = − ln 4
λT Ts ε
5
800
deci: 1 1 λ 1 (4.62)
6
= − ln εϕ 900
T Ts C2 ε
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0
Relaţia (4.62) făcând legătura dintre temperatura corpului
radiant şi temperatura de strălucire, este utilizată în cazul Fig.4.11 - Legea lui Lambert pentru corpuri
măsurării temperaturii corpurilor radiante cu ajutorul rugoase şi lustruite:
pirometrelor (fotometrice, cu filament, cu radiaţie totală şi 1 - lemn; 2 - corindon; 3 - cupru oxidat;
altele). 4 - bismut; 5 - bronz-aluminiu; 6 - alamă
4.3. Proprietăţile radiante ale materialelor

Proprietăţile radiante ale materialelor pot fi exprimate prin: coeficientul de emisie ε după un unghi oarecare εϕ sau
după direcţia normală la suprafaţa radiantă εn, coeficientul (A) de absorbţie, gradul selectiv de absorbţie şi altele.
Există multe posibilităţi de a grupa materialele din punctul de vedere al comportării faţă de radiaţii, dar în cele de
mai jos acestea vor fi grupate după starea lor de agregare.
4.3.1. Solidele
Solidele opace (D = 0) sunt influenţate de radiaţiile termice numai într-un strat foarte subţire de la suprafaţa lor. În
acest strat, radiaţiile electromagnetice sunt transformate în mişcări de agitaţie termică, transmisă apoi mai
departe în masa solidului prin conductivitate. Bineînţeles, operaţia se produce în sens invers la emisiune, deci şi
aceasta are loc în stratul superficial.
După modul de comportare faţă de radiaţiile termice, solidele pot fi grupate mai departe în metale şi nemetale.
Suprafaţa metalelor este foarte selectivă, din care cauză legea Stefan-Boltzmann (4.25) nu mai poate fi aplicată.
De aceea pentru metale, s-a determinat pe cale experimentală relaţia
q& = C ρ 0T 5 (4.63)
unde C este o constantă, iar ρ0 - rezistivitatea electrică a m
metalului la 0oC. I rad. neagra
În general solidele pot fi considerate drept cenuşii, deci rad. cenuşie
coeficientul lor εn de emisivitate nu depinde de lungimea
de undă. În figura 4.12 este trasată curba lui Planck pentru rad. selectivă
corpul negru şi curba corpului cenuşiu pentru ε = 0,5.
După cum se poate vedea din mărimile înscrise în tabelele
4.4 şi 4.5, metalele fin prelucrate (polizate) au cea mai
mică emisivitate pentru radiaţiile termice, ele fiind puternic λ
reflectante. În tabel sunt înscrise valorile experimentale
Fig.4.12. Curbele lui Planck pentru: corpul negru,
ale coeficientului de emisivitate εn, pentru radiaţiile care cenuşiu şi selectiv.
cad normal pe suprafaţa considerată, şi anume pentru
două temperaturi. Se vede că valoarea lui εn creşte cu temperatura, ceea ce concordă şi cu relaţia (4.63). Cel mai
puternic reflectant este aurul, după care urmează argintul, aluminiul şi zincul.
— 112 —
Valorile lui εn pentru metale fin prelucrate Tabelul 4.5
o o
Suprafaţa t, în C εn Suprafaţa t, în C εn
Platină 230/630 0,054/0,104 Nichel 230/380 0,07/0,086
Aur 230/630 0,018/0,035 Fier 180/230 0,052/0,064
Argint 230/630 0,020/0,032 Zinc 230/330 0,045/0,053
Aluminiu 230/580 0,039/0,057 Plumb 130/230 0,057/0,075
Pentru unele calcule tehnice, este de dorit să se cunoască coeficientul (cifra) de absorbţie A, sau de reflexie R.
Aceşti coeficienţi pot fi calculaţi din valorile spectrale Rλ sau Aλ cu ajutorul formulei:
∞
R=
∫R
o
λ ⋅ I λ ,T dλ
(4.64)
σ N ⋅T 4
unde Iλ,T este repartiţia intensităţii de radiaţie după legea lui Planck, deci pentru corpul negru.
În cazul metalelor, de regulă coeficientul de difuzie D (transparenţa) fiind nul, se poate scrie că (vezi 4.11)
Aλ = 1 - Rλ (4.65)
Pe baza relaţiei (4.64) au fost calculate valorile lui R pentru diverse materiale şi s-au trasat diferite diagrame.
Coeficientul de absorbţie Aλ din relaţia (4.65) depinde atât de temperatura corpului care recepţionează cât şi de
lungimea de undă a radiaţiei incidente. Coeficientul A depinde de ambele temperaturi (a emiţătorului şi a
receptorului) însă de obicei predomină temperatura emiţătorului. În cazul metalelor, se poate lua coeficientul total
de absorbţie A a metalului la temperatura T = Te ⋅ Tr , unde Te este temperatura emiţătorului iar Tr a
receptorului.
La temperaturi mai scăzute (radiaţia întunecată), nemetalele absorb aproape toate radiaţiile incidente, pe când
temperaturi mai ridicate (de circa 6000 K) capacitatea lor de reflexie este uneori mai bună decât a unor metale
(de exemplu aluminiu). Acesta din urmă - aluminiu - reflectă la toate temperaturile de radiaţie ale emiţătorului în
proporţie de 70...93 %.
4.3.2. Lichidele
Deoarece lichidele sunt foarte selective şi posedă în oarecare măsură şi transparenţă, comportarea lor e mai
complicată decât a solidelor. Lichidele absorb radiaţiile şi în adâncime, deci lor li se aplică şi legea a doua a lui
Lambert. Curba lor de absorbţie depinde de substanţă şi de temperatură. În figura 4.13 este reprezentată variaţia
coeficientului de absorbţie Aλ pentru un strat subţire de apă, în funcţiune de lungimea de undă, pentru grosimi ale
stratului de 0,01 mm şi de 0,05 mm. Se observă o creştere bruscă a absorbanţei pentru λ = 3 μm şi λ = 6 μm
pentru ambele grosimi ale stratului.
În figura 4.14 este trasat coeficientul de difuzie (transparenţă) Dλ pentru grosimi ale stratului de apă (0,06 mm, 4
mm, 8 mm şi 22 mm). Se observă că, pentru radiaţiile cu λ < 0,8 μm, toate aceste grosimi de strat sunt complet
transparente, pe când pentru radiaţiile cu λ > 1,4 μm, numai stratul de 0,6 mm mai rămâne transparent, pe când
celelalte straturi mai groase devin absorbante şi reflectante.
Aλ Dλ
0 a 1,0
0,6 mm
0,2 0,8
8 mm 4 mm
0,4 0,6
22 mm
0,6 0,4
b
0,8 0,2
1,0 0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 0,4 0,8 1,2 1,6 2,0 2,4
μm λ μm
λ
Fig. 4.13. Absorbanta Aλ a unui strat Fig. 4.14. Transparenţa Dλ a apei la:
subţire de apă (δ = 0,01 şi 0,05 mm) δ = 0,6; 4; 8 şi 22 mm.
— 113 —
Materialele umede, cum sunt gipsul, calcarul, nisipul etc. împrumută în mai mică sau mai mare măsură din modul
de comportare al apei faţă de radiaţii.
Comportarea altor lichide faţă de radiaţiile termice depinde foarte mult de substanţă şi de densitatea acesteia.
Metalele lichide (Hg, Na, K etc.) se comportă aproape ca şi forma lor solidă. Comportarea sticlei pentru ferestre
faţă de radiaţiile luminoase şi termice a fost studiată amănunţit de către Erk. Se remarcă totuşi o bună absorbanţă
a sticlei (εn = 0,93 şi ε = 0,90).
4.3.3. Radiaţia termică a gazelor

Gazele şi corpurile solide, posedă capacitatea de a absorbi şi a emite energie radiantă, însă această capacitate
este diferită. Gazele mono şi biatomice (O2, CO2, H2, N2, etc.) practic pot fi considerate diaterme, cantitatea de
energie absorbită şi emisă de ele fiind neglijabilă. Gazele poliatomice, în special CO, vaporii de H2O, SO2, NH3 au
capacitatea de absorbţie şi de emisie importantă.
Absorbţia şi emisia gazelor, în comparaţie cu cea a corpurilor solide prezintă două particularităţi importante:
- Gazele emit şi absorb energie numai în anumite intervale ale lungimilor de undă (benzi de radiaţie),
amplasate în diverse porţiuni ale spectrului. Pentru alte lungimi de undă, în afara acestor benzi, gazele sunt
transparente şi energia lor de radiaţie este nulă. În felul acesta, emisia şi absorbţia gazelor are un caracter
selectiv. În tabelul 4.6. sunt prezentate benzile de absorbţie a CO2 şi a vaporilor de apă.
- Emisia şi absorbţia gazelor se realizează în întreg volumul
Tabelul 4.6. - Benzile de absorbţie a
respectiv şi nu la suprafaţă, ca în cazul corpurilor solide şi
energiei radiante pentru CO2 şi H2O
lichide.
CO2 H2O
Mecanismul procesului de absorbţie şi emisie a gazelor se poate
explica considerând radiaţia ca un flux de fotoni care se λ [μm] Δλ [μm] λ [μm] Δλ [μm]
deplasează în spaţiu cu viteza luminii c şi au energia hν. La 2,4-3,0 0,6 2,2-3,0 0,8
trecerea prin gaz a fluxului de fotoni, o parte din ei, şi anume 4,0-4,8 0,8 4,8-8,5 3,7
aceea a căror energie hν corespunde unei frecvenţe ν (respectiv 12,5-16,5 4,0 12-30 18
lungimii de undă λ=cν ) din banda de absorbţie a gazului, sunt
absorbiţi de acesta. Fotonii cu alte energii trec prin gaz fără a fi absorbiţi. Concomitent cu procesul de absorbţie în
gaz, unele molecule pierd periodic o mică parte din energia lor termică, care se transformă într-un flux de fotoni
cu energia corespunzătoare benzilor de emisie a gazului. Acest proces determină radiaţia proprie a volumului de
gaz.
Pentru caracterizarea radiaţiei proprii a unui strat de gaz, se poate utiliza, ca şi în cazul suprafeţelor solide,
factorul spectral de emisie:
q&
eν = ν = f ( aν , l ) (4.66)
q 0ν
unde aνl este grosimea optică a stratului radiant de gaz;
eν este coeficientul spectral de absorbţie.
Deoarece gazele radiază numai în anumite benzi ale lungimii de undă, factorul de emisie mediu pe spectru e este
sensibil mai mic ca unitatea, fiind în funcţie de natura gazului, presiunea, temperatura şi grosimea stratului de gaz
l. Pentru calcule tehnice, valoarea lui e se determină din grafice în funcţie de temperatură şi de produsul pl, unde
p este presiunea gazului în bar, iar l - grosimea efectivă a stratului de gaz. În figurile 4.15 şi 4.16 se prezintă
variaţia grafică a stratului de emisie pentru bioxidul de carbon şi vaporii de apă.
Pentru gazele rezultate din arderea combustibililor convenţionali din compoziţia cărora radiază CO2 şi vaporii de
apă, factorul de emisie se calculează cu relaţia:
e = eCO2 + βeH2O − Δeg (4.67)
în care: e CO2 şi e H2 O reprezintă factorii de emisie pentru CO2, respectiv H2O; valorile sunt date în fig.4.15 şi
4.16.
β- este un coeficient de corecţie care ţine seama că pentru vaporii de apă influenţa presiunii parţiale a
acestora asupra lui e H2 O este mai mare decât a grosimii stratului radiant de gaz; valoarea lui β se poate
determina din diagrama din fig.4.17.
Δeg - coeficient de corecţie care ţine seama că energia radiată de bioxidul de carbon este parţial absorbită de
vaporii de apă şi invers; valoarea sa se determină din diagramele din fig. 4.18. În calculele tehnice se poate
admite Δeg = 0.
— 114 —
Fig.4.15. - Factorul de emisie pentru bioxidul de carbon
Fig.4.16. - Factorul de emisie pentru vapori de apă
— 115 —
Grosimea efectivă a stratului radiant de gaz are valori diferite, dependente de forma spaţiului în care este cuprins
gazul. Valorile sale pentru câteva forme ale volumului de gaz sunt prezentate în tabelul 4.7. În cazul în care
volumul de gaz poate fi echivalent cu o emisferă reală cu raza medie 1, aceasta se poate determina cu relaţia:
4V 3 ,6V (4.68)
l = 0 ,9 =
S S
în care: V - volumul ocupat de gaz, [m3],
S - suprafaţa de contact dintre volumul de gaz şi perete, [m2].
1,6
β presiunea totală
pa1=1,02 bar
1,5
l ⋅ pH2O = 0 ÷0,015 m⋅ bar
0,075
1,4
0,015
1,3 0,2
0,075
1,2 1,5
3m⋅cit
1,1
1,0
0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
PH2O [bar]
Fig.4.17. - Factorul de corecţie β
ΔL
900 0C pO⋅l = 147150 m⋅ Pa
pO⋅l = 147150 m⋅ Pa 88290
58860
0 0
100 C 500 C 44145
0,04 29430
88290 pO⋅l = 147150 m⋅ Pa
22563
88290
58860 58860
44145 14715
0,02 29430
44145
22563
29430 14715
14715 8829 8829
4905 5886 5886
0 0,4 0,8 0 0,4 0,8 0 0,4 0,8
PH2O
PH2O + PCO2
Fig.4.18. - Coeficientul de corelaţie Δeg
Tabelul 4.7. - Valoarea grosimii stratului radiant de gaz l, pentru diferite forme ale spaţiului
Forma volumului de gaz l
Sferă cu diametrul d 0,6 d
Cub, cu latura a 0,6 a
Cilindru infinit, cu diametrul d 0,9 d
Cilindru, cu înălţimea h = d, radiind spre suprafaţa convexă 0,6 d
Cilindru, cu înălţimea h = d, radiind către centrul bazei 0,77 d
Cilindru infinit, cu baza semicirculară cu raza r, radiind pe partea plată 1,26 r
Volumul dintre două plane paralele infinite, separate prin distanţa δ 1,8 δ
Fascicul de ţevi, cu diametrul d şi distanţa între suprafeţele ţevilor x:
- dispuse în triunghi, x = d 2,8 x
- dispuse în triunghi, x = 2d 3,8 x
- dispune paralele x = d 3,5 x
Fluxul termic unitar transmis prin radiaţie între un gaz şi o suprafaţă solidă se determină cu relaţia:
— 116 —
⎡⎛ T g ⎞ 4 ⎛ T p ⎞ 4 ⎤
q r = e r C 0 ⎢⎜⎜
& ⎟ −⎜
⎢⎝ 100 ⎟⎠
⎟ ⎥
⎜ 100 ⎟ ⎥ [W / m ]2 (4.69)
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
eg e p
în care: e r = este factorul redus de radiaţie a sistemului:
e p + e g (1 − e p )
eg, ep - factorul de radiaţie al gazului, respectiv al peretelui; Tg,
Tg, Tp - temperatura absolută a gazului, respectiv a peretelui în K.
Dacă Tg > Tp, factorul de emisie al gazului se determină la temperatura Tp; dacă Tp > Tg, eg se consideră la
temperatura suprafeţei peretelui Tp.
Fluxul termic unitar care se transmite prin radiaţie de la un gaz cu temperatura Tg, la învelişul solid cu temperatura
Tp care îl conţine se poate calcula cu relaţia:
⎡ ⎛ T ⎞4 ⎛T ⎞ ⎤
4
q& r = (e p + 1)C 0 ⎢e g ⎜⎜
1
2
g
⎢ ⎝ 100 ⎟⎠
⎟ − Ag ⎜ p ⎟ ⎥
⎜ 100 ⎟ ⎥ [W / m ]
2 (4.70)
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
în care ep este factorul de emisie al gazului stabilit cu expresia (4.67), iar Ag - coeficientul de absorbţie al gazului
determinat cu relaţia:
Ag = ACO2 + AH2O = eCO2 (Tg / T p )0 ,65 + βeH2O (4.71)
mărimile: e CO2 şi e H2 O şi β având semnificaţiile din expresia (4.67).
4.3.4. Radiaţia termică a flăcărilor luminoase

Prin flăcări luminoase se înţeleg gazele de ardere ale hidrocarburilor mai grele sau ale diferitelor soiuri de
cărbune. Aceste gaze sunt colorate în galben-roşiatic de către particule de carbon incandescente sau de către
praful de cenuşă aflat în suspensie.
Gazele combustibile simple, cum sunt hidrogenul sau oxidul de carbon în stare pură ard practic cu o flacără
(invizibilă) albăstruie, datorită semiluminiscenţei.
Aceste flăcări nu au proprietăţi radiante deosebite de ale gazelor de ardere pe care le produc (vapori de apă şi
bioxid de carbon). Tot fără o flacără luminoasă ard complet metanul (CH4) sau chiar butanul (C4H10), în special în
exces de aer cum este arderea în aer liber.
Radiaţia flăcărilor luminoase se apropie de radiaţia corpurilor solide şi se datorează particulelor de funingine care
sunt formate în procesul de ardere al combustibililor derivaţi din hidrocarburi. Dimensiunea particulelor de
funingine este de ordinul (80 ... 600) A şi legătura între factorul de emisie al flăcării ef şi concentraţia acestor
particule este dată de expresia:
⎛ mp l ⎞
e f = 1 − exp ⎜ − K ⎟ (4.72)
⎝ ρp λ ⎠
unde K reprezintă o constantă, mp concentraţia particulelor de funingine [kg/m3], ρp - densitatea particulelor, l -
grosimea stratului radiant de gaz, iar λ - lungimea de undă a radiaţiei.
În tabelul 4.8 se dau câteva valori indicative ale factorului de emisie al diferitelor tipuri de flăcări.
Tabelul 4.8. Valoarea factorului de emisie εf pentru diferite flăcări

Natura flăcării εf
Flacără neluminoasă de gaze şi flacără de antracit la ardere pe grătar 0,40
Flacără luminoasă de praf de antracit 0,45
Flacără luminoasă de cărbuni slabi 0,60
Flacără luminoasă de huilă bogată în volatile, de cărbuni bruni, turbă etc.
arşi pe grătar sau sub formă pulverizată 0,70
Flacără luminoasă rezultată la arderea păcurii 0,85
În cazul particulelor ale căror dimensiuni sunt comparabile cu lungimea de undă a radiaţiei emise, relaţia de mai
sus devine:
— 117 —
⎛ 3m p l ⎞
e f = 1 − exp⎜ − ⎟ (4.73)
⎜ 2 ρ pd p ⎟
⎝ ⎠
Factorul de emisie al flăcării
Valoarea factorului de emisie al flăcărilor de hidrocarburi ef,
depinde de raportul C/H caracteristic combustibilului, şi are
1,0 combust. obţinuţi oprin
forma din fig. 4.19.
gazeificarea cărbunilor
Flăcările amestecurilor combustibile sunt cu atât mai 0,8 păcură
luminoase, cu cât combustibilul respectiv este caracterizat
printr-un raport C/H mai ridicat (fig.4.19) în urma proceselor 0,6 petrol
de descompunere termică (cracare) se formează particole
de funingine care până la ardere completă emit un spectru
0,4
continuu de radiaţii magnetice în spectru vizibil. Radiaţia
electromagnetică a gazelor din flacără are o intensitate mică
în domeniul vizibil, formând un spectru de benzi sau linii. 0,2
metan
Flacăra este, deci, cu atât mai puţin luminoasă, cu cât 0
raportul C/H este mai mic (cazul hidrogenului şi a oxidului de 2 4 6 8 10 12 14 C/H
carbon).
Expresia fluxului de căldură schimbat între flacără şi Fig.4.19. - Variaţia factorului de emisie al flăcării
suprafaţa unui perete cu temperatura Tp este: (eF) în funcţie de natura combustibilului
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T 4
⎤
q& r = e f e p C 0 ⎢⎜ f ⎟ − ⎜⎜
⎢⎝ 100 ⎠
p
100
⎞
⎟
⎟
⎥
⎥
[W / m ]
2 (4.74)
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
De cele mai multe ori transferul de căldură de la flacără la un perete, se realizează simultan cu cel de la gazele
de ardere; în acest caz valorile fluxurilor termice se însumează, putându-se calcula un factor de emisie
echivalent.
În situaţia când schimbul de căldură prin radiaţie este asociat cu cel convectiv, se va calcula un coeficient
echivalent de transmitere a căldurii prin radiaţie αr care se va cumula cu valoarea coeficientului de convecţie (αc
rezultat din criteriul Nusselt). Astfel coeficientul total de transmitere a căldurii devine:
α = αr + αc [W/(m2K)] (4.75)
unde α r =
q& r
tg − t p
[W / m 2
]
/ K , iar qr reprezintă fluxul unitar de căldură transmis prin radiaţie (rel. 4.70 şi 4.74).
Radiaţia termică poate fi neglijată dacă temperatura fluidului nu depăşeşte 350oC.
4.3.5. Radiaţia solară

Cunoştinţele asupra radiaţiei solare joacă un rol deosebit în proiectarea instalaţiilor de încălzire, a instalaţiilor
frigorifice, a serelor agricole şi în general în proiectarea tuturor instalaţiilor de climatizare. Compoziţia spectrală a
radiaţiei solare, care parvine până la sol, variază cu distanţa zenitală a Soarelui (unghiul făcut de poziţia Soarelui
cu verticala locului); la distanţe zenitale mai mari, radiaţia solară este mai săracă în radiaţii cu lungimi de undă
mici (frecvenţe mari). În tabelul 4.9 sunt date benzile spectrale existente în radiaţiile solare la nivelul mării, pentru
unghiul zenital de ϕ = 0o, 60o şi 75o. Se vede că, la ϕ = 75o, radiaţiile ultraviolete sunt disparente, în schimb cresc
cele infraroşii până la 58 %, restul fiind format din radiaţii vizibile, cu predominare a radiaţiei roşii.
Radiaţia solară de la altitudine mare (din afara atmosferei dense) corespunde unei temperaturi a Soarelui de circa
6 500 K şi se aseamănă cu cea din spectrul negru, având intensitatea maximă la lungimea de undă de 0,47 μ,
deci în regiunea albastră a spectrului luminos. Energia solară primită într-un minut de o suprafaţă de un
centimetru pătrat, perpendiculară pe direcţia radiaţiei, la limita superioară a atmosferei, se numeşte constantă
solară; ea are valoarea de 8,08 J cm2 min-1 sau de 1,363 KW/m2.
Traversând atmosfera, radiaţia solară directă slăbeşte datorită împrăştierii ei în atmosferă. Slăbirea depinde de
lungimea drumului parcurs de radiaţie prin atmosferă, adică de distanţa zenitală a Soarelui. Intensitatea radiaţiei
la unghiul zenital ϕ poate fi scrisă.
Iϕ = I0 e-am (4.76)
— 118 —
unde „a” reprezintă un coeficient de extincţie, iar
Tabelul 4.9 - Repartiţia spectrului radiaţiilor solare
„m”-masa de aer cuprinsă în cilindrul cu secţiunea
egală cu unitatea şi având ca axă direcţia razelor după unghiul zenital ϕ
solare. În tabelul 4.10 sunt redate valorile lui m în Soarele, la … zenit ϕ=60o ϕ=75
funcţie de unghiul zenital ϕ. Ultraviolet, sub 0,35μ 1% 0,5 0%
Vizibil, între 0,35 şi 0,4μ 3 25 1
Extincţia radiaţiei solare în atmosferă se datoreşte atât
împrăştierii, cât şi absorbţiei. Împrăştierea este cauzată Vizibil, între 0,4 şi 0,5μ 14 12 9
de moleculele gazelor componente ale atmosferei (ale Vizibil, între 0,5 şi 0,6μ 15 14 12
tuturor gazelor) şi de impurităţile atmosferice (praf, Vizibil, între 0,6 şi 0,7μ 16 18 20
ceaţă etc). Infraroşu, peste 0,7μ 51 53 58
Tabelul 4.10 Valoarea masei m

de aer în funcţie de unghiul zenital ϕ
ϕ 0 10 20 30 40 50 60 70 80 85o
m 1,00 1,02 1,06 1,15 1,30 1,55 1,995 2,904 5,60 10,39
Absorbţia se produce selectiv din partea bioxidului de carbon şi a vaporilor de apă. Aceştia din urmă pot absorbi
până la 10 % din intensitatea radiaţiei termice. Datorită acestei extincţii intensitatea radiaţiei solare nu
depăşeşte, în general, 0,984 kW/m2 la nivelul mării. Poluarea atmosferică prin pulberi sau prin gaze absorbante
diminuează şi mai mult intensitatea radiaţiilor solare, mergând la zenit (φ=0) până la 30 %, iar unghiuri zenitale
mari, până la 85 %.
Energia termică primită de unitatea de 1000
suprafata normala
suprafaţă de pe Pământ, de la Soare, 900
depinde de distanţa zenitală, de clima locală
800
(în special de umezeala aerului), de
Rad. solară în W/m2
acoperis
altitudinea locului deasupra nivelului mării şi 700
plat
de poluarea atmosferei în regiune. 600 perete vest
În figura 4. 20 este dată variaţia energiei 500 perete est
termice care cade asupra a diferite
400
suprafeţe de clădiri în funcţiune de orele
zilei (la paralela 450). Curba superioară 300 perete
reprezintă energia termică ce cade pe o perete
200 nord
suprafaţă normală pe direcţia radiaţiilor. În nord
figura 4.21 se vede variaţia temperaturilor 100
aerului exterior în funcţiune de orele zilei 0
pentru diferite suprafeţe delimitate. În figura 4 6 8 10 12 14 16 18 20
4.22 este trasată energia maximă radiată de ora zilei
Soare asupra unor suprafeţe de clădiri, în
funcţiune de lunile anului, în cazul când Fig.4.20 Variaţia orară a radiaţiei solare pe suprafeţe de clădiri.
cerul este senin, iar atmosfera nu este
poluată.
Schimbul de căldură cu radiaţia solară poate fi calculat cu formula
⎡⎛ T1 ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤
&
Q = As S s q s − ε 1C 0 S1 ⎢⎜⎜
& ⎟⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ [kW ] (4.77)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
unde: As - este capacitatea de absorbţie a corpului în cauză faţă de radiaţiile solare, dată aproximativ pentru
câteva corpuri în tabelul 4.11 (după Miheev);
Ss - suprafaţa corpului în cauză iluminată de Soare, în cazul când între această suprafaţă totală S1 a
corpului există diferenţe de mărime;
qs - puterea de emisiune a Soarelui, în kW/m2, dată în tabelul 4.12 după Cammerer;
ε1 - coeficientul de absorbţie al corpului pe care cade radiaţia solară, corp a cărui suprafaţă totală de
schimb de căldură este S1;
T1 - temperatura corpului cu suprafaţa S1;
T2 - temperatura mediului ambiant (la umbră).
— 119 —
t, în 0C qmax = W/m2
70 800
a
acoperiş b
60 plat d
perete 600
sudic c d
50
perete a a
vestic
400
40 perete d
estic
perete
30 nordic b c
perete 200
nordic e b
20
0
10 I F M A M I I A S O N D
Fig. 4.22. Valorile maxime ale radiaţiei solare

0 a - acoperiş înclinat spre sud;
2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 b - acoperiş plat;
Ora zilei c - perete la est şi vest;
d - perete la sud;
Fig.4.21. Temperaturile pereţilor datorate radiaţiei solare e - perete la nord
Puterea de absorbţie a diferitelor materiale pentru razele solare. Tabelul 4.11
Denumirea materialelor As Denumirea materialelor As
Aluminiu şlefuit 0,26 Vopsea albă 0,12...0,26
Asfalt 0,89 Vopsea neagră 0,97...0,99
Hârtie albă 0,27 Cupru şlefuit 0,26
Fier şlefuit 0,45 Fier nou zincat 0,66
Fier oxidat sau ruginit 0,74 Fier zincat, vechi, murdar 0,89
Cărămidă roşie 0,70...0,77 Ţiglă roşie şi cafenie 0,65...0,74
Radiaţia solară directă pe pereţi şi acoperişuri în W/m2 la latitudinea de 45o Tabelul 4.12.
Direcţia Ora Suma
4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
S, SE, E,
NE, N
Direcţia . W .
20 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7 m3/zi
S, SV, N,
NV,N Luna
1.I 420 636 706 722 4 370
Suprafaţă 1.V 108 490 648 798 864 918 948 960 10 540
normală 1.VII 4 342 582 702 787 864 918 960 975 11 316
1.IX 264 560 702 792 847 886 1 048 8 892
1.I 49 135 191 210 960
1.V 4 97 246 405 551 674 756 786 6 264
Acoperiş plat
1.VII 50 175 319 470 621 747 837 870 7 284
1.IX 30 155 303 446 563 643 672 4 908
1.I 316 550 659 691 3 792
1.V 164 309 437 522 550 3 432
Perete
Direcţia sud
1.VII 75 214 328 410 430 2 472

1.IX 59 198 346 475 565 595 3 864
1.I 200 391 494 528 2 736
Acope- 1.V 44 214 433 631 803 916 956 6 996
riş 1.VII 67 248 544 644 810 930 973 7 212
înclinat 1.IX 12 163 361 559 726 840 880 6 228
1.I 416 595 584 488 347 183 2 664
Direcţia SE, SV
1.V 43 278 451 588 636 623 536 390 202 3 744
Perete
1.VII 103 256 384 496 547 529 451 311 128 3 168
1.IX 165 420 637 637 632 560 421 239 39 5 736
1.I 249 414 458 427 338 207 22 2 148
Acope- 1.V 25 223 439 644 794 895 922 847 756 586 378 174 6 816
riş 1.VII 95 279 468 654 811 912 950 909 789 613 414 211 28 7 140
— 120 —
Direcţia Ora Suma
4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
S, SE, E,
NE, N
Direcţia . W .
20 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7 m3/zi
S, SV, N,
NV,N Luna
înclinat 1.IX 108 344 544 704 802 837 793 676 507 310 118 5 736
1.I 273 292 169 758
Direcţia Est, Vest
1.V 101 472 638 666 598 444 237 3 220

Perete
1.VII 3 300 529 620 627 562 422 230 3 340
1.IX 261 535 602 555 420 226 2 540
1.I 179 626 249 182 80 960
Acope- 1.V 54 325 531 684 771 806 772 680 536 362 181 18 5 690
riş 1.VII 1 194 417 585 720 818 858 840 753 610 435 258 94 6 600
înclinat 1.IX 156 426 562 663 697 671 561 444 278 108 4 520
1.I -
1.V 98 391 451 356 199 5 1 520
Direcţia NE, NV
Perete
1.VII 4 442 493 494 391 247 66 2 028
1.IX 193 337 286 149 964
1.I 27 17 44
Acope- 1.V 53 280 437 520 576 585 553 486 386 273 160 56 4 380
riş 1.VII 2 205 398 523 602 661 679 660 596 499 381 264 160 84 5 760
înclinat 1.IX 128 302 404 460 586 438 372 277 172 67 3 060
1.I -
1.V 38 80 254
Perete
Direcţia Nord
1.VII 2 156 168 55 810

1.IX 29 -
1.I -
Acope- 1.V 23 125 214 269 321 366 393 406 3 800
riş 1.VII 1 121 236 305 370 430 482 520 532 5 440
înclinat 1.IX 39 106 263 214 250 275 284 2 376
4.4. Schimbul de căldură prin radiaţii

În paragrafele anterioare s-a considerat în mod ipotetic că un singur corp emite şi absoarbe radiaţii în spaţiu, fără
să se ţină seama de efectul acestor radiaţii asupra altor corpuri sau de efectele reciproce. Cum însă, existenţa
corpurilor complet izolate în spaţiu nu este posibilă, radiaţiile emise de orice corp vor avea influenţă mai mare sau
mai mică asupra tuturor celorlalte corpuri întâlnite în spaţiu. Efectul acesta va fi cu atât mai important, cu cât
intensitatea radiaţiilor incindente va fi mai mare şi cu cât paralaxa reciprocă a corpurilor va fi mai mare.
Schimbul de energie termică prin radiaţie între corpurile solide separate prin medii transparente reprezintă un
proces complex de reflexii şi absorbţii repetate şi amortizate. Pentru determinarea schimbului de energie termică
prin radiaţii se consideră două corpuri solide 1 şi 2 ce au temperaturi diferite T1 şi T2, între care au loc schimburi
reciproce de radiaţii. Potrivit legilor lui Stefan-Boltzmann şi Wien, corpul cu temperatura mai mare emite radiaţii
mai intense, dar concentrate la frecvenţe mai mari, pe când corpul cu temperatură mai joasă emite radiaţii mai
puţin intense, concentrate la frecvenţe mai mici.
Neglijându-se eventuala proprietate de transparenţă (D=0) a corpurilor solide (considerate atermane, opace),
schimbul de energie prin radiaţii va fi constituit din diferenţa cuantumelor de radiaţii termice absorbite de fiecare
corp în parte din emisiunea celuilalt şi din propria emisiune reflectată de celălalt corp. Cazurile specifice de
schimb de energie prin radiaţie termică sunt următoarele:
4.4.1. Schimbul de căldură prin radiaţie între corpurile solide separate prin medii
transparente
În figura 4.23 este reprezentat cazul cel mai simplu al radiaţiei între două plăci paralele cu coeficienţii de absorbţie
A1 şi A2, puterile de emisie q1 şi q2 şi cu temperaturile T1 şi T2.
Prima suprafaţă emite radiaţia q1. Din aceasta, cea de-a doua suprafaţă absoarbe q1⋅A2 şi reflectă înapoi
q1⋅(1:A2).
— 121 —
Din aceasta, prima suprafaţă A1 1 2 A2
absoarbe q1⋅ (1 - A2) ⋅ A1 şi reflectă q1 q2 q2
q1 ⋅ (1-A2) ⋅ (1-A1). A doua suprafaţă q1
absoarbe din nou q1⋅(1-A2)⋅ (1-A1). T1 T2
A doua suprafaţă absoarbe din A1⋅q2 q1⋅A2

nou q1 ⋅ (1 - A2 ) ⋅ (1- A1 ) ⋅ A2 şi
radiază q1 ⋅ ( 1 - A2 )2 ⋅ (1 - A1 ), q1⋅(1-A2) q2⋅(1-A1)
procesul repetându-se la infinit. În q1⋅(1-A2)⋅A1 q2⋅(1-A1)⋅A2
mod analog se petrece fenomenul q2⋅(1-A2)⋅(1-A1)
q1⋅(1-A2)⋅(1-A1)
cu radiaţia emisă de suprafaţa a
două q2, din care prima absorbţie q2⋅(1-A1)⋅ (1-A2)⋅A1 q1⋅(1-A2)⋅ (1-A1)⋅A2
q2 ⋅ A1 şi radiază q2 ⋅ (1-A1) ş.a.m.d.
Pentru determinarea energiei pe q1⋅(1-A2)2⋅ (1-A1) q2⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)
q1⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)⋅A1 q2⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)⋅A2
care prima suprafaţă o transmite
celei de-a doua, este necesar ca q2⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)2
q1⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)2
din energia emisă iniţial q1 să se q2⋅(1-A1)2⋅ (1-A2)2A1
scadă în primul rând ceea ce
reflectă şi este absorbită de prima
suprafaţă şi în al doilea rând Fig.4.23. - Schema schimbului de căldură prin radiaţie între două suprafeţe
energia absorbită de prima plane paralele
suprafaţă din energia emisă de cea
de-a doua:
( ) (
q& = q& 1 − q& 1 1 + p + p 2 + ... (1 − A2 )A1 − q 2 A1 1 + p + p 2 + ... ) [W / m ]
2
(4.78)
unde s-a notat p = (1 - A1 )⋅ (1 - A2 ), q fiind fluxul termic unitar de suprafaţă.
Deoarece p<1, suma unei progresii geometrice descrescătoare este: 1 + p + p 2 + ... = 1 (4.79)
1− p
q&1 (1 − A2 )A1 q& 2 A1
Rezultă: q& = q&1 − − (4.80)
1−p 1−p
Înlocuind valoarea lui p şi aducând la acelaşi numitor, rezultă: q& = q1 A2 − q 2 A1

A1 + A2 − A1 A2
[W / m ] 2 (4.81)
4 4
Conform legii lui Stefan-Boltzmann: ⎛ T ⎞ ⎛T ⎞ (4.82)
q&1 = e1C 0 ⎜ 1 ⎟ ; q& 2 = e2 C0 ⎜ 2 ⎟
⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠
Pentru corpuri cenuşii, egalitatea A1 = e1 şi A2 = e2 are loc nu numai la echilibru termodinamic (legea lui
Kirchhoff), ci şi, în cazul schimbului de căldură prin radiaţie. Ţinând seama de aceasta, înlocuind în expresia
(4.82) se obţine:
⎡⎛ T ⎞4 ⎛ T ⎞4 ⎤
q& = er C0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ [W / m ] 2 (4.83)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
unde er este factorul de emisie redus al sistemului: e = 1 (4.84)
r
1 1
+ −1
e1 e2
Relaţia (4.83) este conformă cu legea lui Kirchhoff, deci respectă principiul al doilea al termodinamicii, deoarece,
dacă T1 > T2 şi q > 0. Prin urmare schimbul de energie prin radiaţie este zero între două suprafeţe cu aceiaşi
temperatură, chiar şi atunci când una dintre suprafeţe este complet neagră şi cealaltă este cenuşie.
În cazul unei suprafeţe închise cu suprafaţa S1, temperatura absolută T1 şi factorul de emisie e1, înconjurată de o
suprafaţă cu caracteristicile S2, T2, e2 unde T1 > T2, schimbul de căldură prin radiaţie se calculează cu relaţia:
⎡⎛ T ⎞4 ⎛ T ⎞4 ⎤
Q& = er C0S1 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ [W ] (4.85)
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
în care factorul de emisie redus al sistemului este: 1 (4.86)

er =
1 S ⎛ 1 ⎞
+ 1 ⎜ − 1⎟
e1 S2 ⎝ e 2 ⎠
Se observă că dacă S2 >> S1 atunci er → e1.
— 122 —
4.4.2. Schimbul de căldură prin radiaţie între două corpuri oarecare
Pentru suprafeţe complexe, metoda prezentată anterior pentru calculul schimbului de căldură prin radiaţie nu se
poate aplica. În aceste cazuri, se utilizează alte metode, printre care şi metoda geometrică, ale cărei principii se
vor expune în cele ce urmează.
Fie două elemente de suprafaţă dS1 şi dS2 ale căror caracteristici sunt T1, q1, A1, respectiv T2, q2, A2, iar T1>T2. Se
notează cu ϕ1 şi ϕ2 unghiurile formate de dreapta care uneşte centrele celor două suprafeţe cu normalele la
suprafeţele respective (fig. 4.24).
Conform legii lui Lambert, fluxul de energie radiată de suprafaţă dS1 în direcţia suprafeţei dS2 este:
1
d 2 Q& 1 = q&1 cos ϕ 1 dΩ1 dS1 (4.87) dS 2
π
n2
unde: dΩ1 este unghiul solid sub care se vede suprafaţa O2
dS2 din centrul suprafeţei dS1; q1 - puterea totală de dS”2 ϕ2
emisie a elementului dS1. dS’2
n1
Valoarea unghiului solid dΩ1 în funcţie de distanţa între
centrele celor două suprafeţe C1 C2 = r este: 1 dΩ 1
cos ϕ 2 ϕ1
dΩ1 = dS2 (4.88)
r2 dS 1
deci: O1 dS”2
1 cos ϕ1 cos ϕ 2
d 2 Q& 1 = q&1 dS1 ⋅ dS2 (4.89) Fig.4.24. - Schimbul de căldură prin radiaţie între
π r2 două suprafeţe oarecare
Elementul dS2 absoarbe din această energie:
1 cos ϕ1 cos ϕ 2
d 2 Q& 1→2 = A2 d 2 Q& 1 = A2 q&1 dS1 dS 2 (4.90)
π r2
Deoarece majoritatea materialelor au coeficientul de absorbţie destul de mare (0,8...0,9), se poate aproxima
procesul prin considerarea numai a primei absorbţii.
În mod analog, fluxul de energie absorbită de suprafaţa dS1 din energia emisă de dS2 este:
1 cos ϕ1 cos ϕ 2
d 2 Q& 2 →1 = A2 q&1 dS1 dS2 (4.91)
π r2
Diferenţa între mărimile exprimate prin ecuaţiile (4.87) şi (4.88) reprezintă energia transmisă prin radiaţie de
primul element celui de-al doilea:
1 cos ϕ1 cos ϕ 2
d 2 Q& = d 2 Q& 1→2 − d 2 Q& 2 →1 = ( A2 q&1 − A1 q& 2 ) dS1 dS2 (4.92)
π r2
4 4
⎛ T ⎞ ⎛T ⎞
Dar: q&1 = e1C 0 ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ; q& 2 = e 2 C 0 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ; e1 = A1 ; e 2 = A2 (4.93)
⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠
⎡ T1 ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤ cos ϕ 1 cos ϕ 2
Rezultă: d 2 Q& = e1 e2 C 0 ⎢⎛⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ ⋅ dS1 dS 2 (4.94)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦ r2
Fluxul termic transmis între suprafeţe finite va rezulta prin integrare:

⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤ cos ϕ 1 cos ϕ 2
Q& = e1 e2 C 0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦ S1
∫ ∫
S2
πr 2
⋅ dS1 dS 2 (4.95)
Pentru calcule practice, relaţia (4.95) se scrie sub forma:

⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
Q& = e r C 0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥S12 [W ] (4.96)
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
unde er=e1⋅e2 este factorul de emisie redus al sistemului, iar S12 suprafaţa de radiaţie reciprocă a sistemului.
Suprafaţa de radiaţie reciprocă este un parametru geometric care este determinat de dimensiunile şi de forma
suprafeţelor, distribuţia lor relativă şi distanţa între ele:
cos ϕ1 cos ϕ 2
S12 = ∫ dS ∫
S1
1
S2
πr 2 S
∫
= dS2 ϕ ′dS1 = ϕ12 S1 (4.97)
1
— 123 —
cos ϕ1 cos ϕ 2
sau: S12 = ∫ dS1 ∫ πr 2 ∫
dS1 = ϕ' dS1 = ϕ 21S2 (4.98)
S1 S2 S 1
Mărimile ϕ12 şi ϕ21 poartă denumirea de coeficienţi unghiulari medii de radiaţie, ei fiind definiţi de relaţiile:
cos ϕ1 cos ϕ 2
dϕ12 = dS2 (4.99)
πr 2
cos ϕ1 cos ϕ 2
dϕ 21 = dS1 (4.100)
πr 2
Determinarea coeficienţilor unghiulari de radiaţie reprezintă problema de bază în calculul schimbului de căldură
prin radiaţie între două suprafeţe oarecare.
În continuare, sunt prezentate în tabelul 4.13 unele expresii de calcul pentru coeficienţii medii de radiaţie în cazul
corpurilor plasate oricum în spaţiu.
Tabelul 4.13 - Relaţii de calcul pentru coeficienţii unghiulari medii de radiaţie în cazul corpurilor plasate oricum în
spaţiu
Nr. Forma şi tipul de aşezare Schema Suprafaţa de radiaţie raportată şi coeficienţii
crt. relativă a suprafeţelor medii unghiulari de radiaţie
1 Două suprafeţe formând S1
sisteme închise. Suprafaţa mai 2
2 ϕ12 = 1; ϕ12 = ; S12 = S1
mică nu prezintă concavităţi 1
S2
1
2 Două suprafeţe formând D D
2 ϕ12 = ; ϕ12 = ; S12 = D
sisteme închise. Suprafaţa mai D S1 S2
mică are concavităţi D2
D–Suprafaţa înfăşurătoare a suprafeţei
1
concave
3 Doi pereţi paraleli cu
1 ϕ 12 = ϕ 21 = 1; S12 = S1 = S 2
dimensiuni mari faţă de
distanţa dintre ei
2
4 Trei suprafeţe formând un 1⎛ S S ⎞
1
3 ϕ 12 = ⎜⎜1 + 2 − 3 ⎟⎟;
contur închis 2⎝ S1 S 2 ⎠
1
S12 = (S1 + S 2 + S 3 )
2 2
5 Ptru suprafeţe formând un 3 S12 =
1
(D1 + D2 − S3 − S4 );
contur 2
1
1 D1 D2 2 S13 = (S1 + S 3 − D1 );
2
1
4 S14 = (S1 + S 4 − S 2 )
2
6 Două suprafeţe c S1 1⎡ 1 ⎛ XY ⎞ 2 X C
ϕ12 = ⎢ ln⎜ ⎟+2 ctg +
dreptunghiulare identice b π ⎣ BC ⎝ X + Y − 1 ⎠ B X
dispuse paralel a 2 Y B 2 2 ⎤
S2 + ctg − ctg B − ctg C ⎥
C Y C B ⎦
unde B=b/a; C=c/a; X=1+B2; Z=1+C2
7 Două suprafeţe c
ϕ12 =
( )(
1 ⎧1 ⎡ 1 + B2 1 + C 2 )⎤ x
⎨ ln
πB ⎩ 4 ⎢⎣ 1 + B 2 + C 2 ⎥
b
dreptunghiulare dispuse ⎦
perpendicular una pe cealaltă S2
a
x
(
C 2 1 + B2 + C 2 ) ⎛1 ⎞
+ B ctg ⎜ ⎟ +
S1
(
1+C B +C
2 2
)( 2
) ⎝B⎠
⎛1 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎫
+ C ctg ⎜ ⎟ − B 2 + C 2 ctg ⎜ 2 2 ⎟⎬
⎝C ⎠ ⎝ B + C ⎠⎭
unde B=b/a; C=c/a;
— 124 —
Nr. Forma şi tipul de aşezare Schema Suprafaţa de radiaţie raportată şi coeficienţii
crt. relativă a suprafeţelor medii unghiulari de radiaţie
8 Două discuri circulare paralele S2 c ϕ12 =
1
2B 2
(
X − X 2 − 4B 2C 2 , )
a unde B=b/a; C=c/a
b
X = 1 + B2 + C 2
S1
9 2b 2⎡ 2 ⎛1 ⎞ ⎤ ,
ϕ12 = ⎢ B − 1 cos ec ⎜ ⎟ − B ⎥
Doi cilindri infiniţi paraleli a a π ⎢⎣ ⎝B⎠ ⎥⎦
unde B=b/a
S1 S2
10 Două sfere concentrice ⎛a⎞

2
S2 S1 ϕ12 = ⎜ ⎟
⎝b⎠
a 2
⎛a⎞
ϕ12 = 1; ϕ11 = 1 − ⎜ ⎟
b ⎝b⎠
11 O sferă amplasată coaxial S1 ϕ12 =

1
−
1
deasupra unui disc
c
2 1+ a ( c)
2
S2 a
12 O suprafaţă plană infinită şi un

rând de ţevi
b b
( ) 2 a
( )
2
ϕ12 = 1 − 1 − a b + arctg a b − 1 ;
b
= ⎢ − (a ) − 1 + arctg (a ) − 1 ⎥ ;
S2 a 1 ⎡b 2 ⎤ 2
ϕ 21 b b
S1 π ⎣a ⎦
S12 = ϕ12 b = ϕ12πa;
S12 se referă la o ţeavă cu lungime de 1 m
4.4.3. Schimbul de căldură prin radiaţie în prezenţa ecranelor

Intensificarea schimbului de căldură prin radiaţie se poate realiza pe două căi: prin mărirea temperaturii suprafeţei
radiante şi prin mărirea factorului de emisie al sistemului.
Pentru atenuarea efectului radiaţiei termice, este necesar să se micşoreze temperatura suprafeţei radiante şi
factorul de emisie al sistemului său să se utilizeze ecrane contra radiaţiei.
Pentru a evita efectul ecranelor, se consideră cazul cel mai simplu al unui ecran plan amplasat între două
suprafeţe plane paralele, factorul de emisie al ecranului fiind acelaşi cu al suprafeţelor (fig.4.25).
Fluxul termic unitar transmis între suprafeţele 1 şi 2 în absenţa ecranului este:
⎡⎛ T1 ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤ 1 T 2
q12 = er C0 ⎢⎜
& ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ [W / m ]
2 (4.101)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
În cazul prezenţei ecranului, fluxul termic transmis de la prima suprafaţă la ecran
la cea de-a doua suprafaţă:
⎡⎛ T1 ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ Te ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤
q& e = e r C0 ⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ = e r C 0 ⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ (4.102)
⎢⎣⎝100 ⎠ ⎝100 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣⎝100 ⎠ ⎝100 ⎠ ⎥⎦ T1 Te T2
Din ecuaţia (4.102) rezultă temperatura ecranului:

e1 e2 e2
T 4 + T24
Te4 = 1 (4.103) Fig. 4.25 - Ecran de
2 protecţie contra radiaţiei
— 125 —
Valoarea fluxului termic unitar în prezenţa ecranului va fi:
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
q& e = 0,5 ⋅ e r ⋅ C0 ⋅ ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ (4.104)
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
q&
Deci: q& e = 12 (4.105)
2
Rezultă că prin amplasarea unui ecran între două suprafeţe, fluxul termic transmis prin radiaţie între acestea se
reduce la jumătate. În mod analog, se poate arăta că, prin prezenţa a două ecrane, fluxul termic transmis se
reduce de trei ori, iar pentru „n” ecrane fluxul termic transmis se reduce de (n+1) ori.
Reducerea fluxului termic transmis prin radiaţie este însă şi mai mare dacă ecranul are un factor de emisie mai
mic decât al sistemului de suprafeţe. Astfel, dacă între două suprafeţe plane cu factorul de emisie e se
amplasează n ecrane cu factorul de emisie ee, raportul fluxurilor termice unitare transmise prin radiaţie este:
q& e 1
=
q&12 2 − ee e
1+n ⋅
2 − e ee
Pentru exemplificare, dacă între două suprafeţe cu factorul de emisie 0,9 se amplasează un ecran cu factorul de
emisie 0,1, micşorarea fluxului termic transmis prin radiaţie între cele două suprafeţe este de peste 16 ori.
BIBLIOGRAFIE
1. Bianu V.V. – Studiul radiaţiei corpului, Bucureşti, Editura Tehnică, 1957
2. Lexiconul de Termodinamică şi Maşini Termice – Vol. IV, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985
3. Manualul Inginerului Termotehnician – Vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
4. M.Marinescu, N.Băran, V. Radcenco ş.a. – Termodinamică Tehnică, Vol. II, Editura MATRIX
ROM, Bucureşti, 1998
5. Serban Tiţeica – Termodinamica Editura Academiei, Bucureşti, 1982
6. D.Stefănescu, D. Marinescu, Al. Dănescu – Transfer de căldură în tehnică – Culegere de
probleme, vol.I şi II Bucureşti, Editura Tehnică, 1984
7. Ioan Vlădea – Tratat de Termodinamică Tehnică şi Transmiterea Căldurii, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1974
— 126 —
5. TRANSFERUL GLOBAL DE CĂLDURĂ
În majoritatea cazurilor practice procesele de transfer termic se datorează acţiunii conjugate de transmitere a
căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
Astfel, numeroase aplicaţii tehnice presupun transferul de căldură de la un fluid (I) la un alt fluid (II) despărţite de
un perete, transferul realizându-se succesiv prin convecţie-conducţie-convecţie, iar la temperaturi mai ridicate se
adaugă şi transferul de căldură prin radiaţie.
De fapt, în practică apar două cazuri distincte:
a) Procese de transfer de căldură la temperaturi ridicate în care, alături de conductivitate şi convecţie intervine şi
fenomenul de radiaţie (Ex.: cuptoare de forjă, cuptoarele de regenerare gaze de la uscarea gazelor naturale,
camerele de ardere a gazelor de la staţiile de turbocompresoare etc.).
b) Procese de transfer de căldură la temperaturi coborâte (t ≤ 350oC) ce se desfăşoară predominant prin
conducţie şi convecţie şi în care radiaţia termică poate fi neglijată.
Pentru simplificarea calculelor se admite că fluxul termic unitar transmis prin convecţie şi radiaţie este dat de
expresia:
q& = (αconv + αrad)⋅ ( tf – tp) = α⋅ ( tf – tp ) [W / m2] (5.1)
în care avem: αconv - coeficientul de convecţie ce are semnificaţia dată de legea lui Newton [W/m2⋅K]
αrad - coeficientul de transmisie a căldurii prin radiaţie [W/m2⋅K]
În concluzie, dacă în relaţia (5.1) va fi α = αconv, vom avea transfer de căldură numai prin convecţie şi când
α=αconv + αrad, transferul de căldură are loc prin convecţie şi radiaţie.
5.1. Coeficientul global de schimb de căldură

Considerarea în calcule a existenţei simultane a proceselor individuale de conducţie, convecţie şi radiaţie se face
prin definirea unui "coeficient global de schimb de căldură k" cu ajutorul căruia ecuaţia fluxului de căldură Q
schimbat între cele două fluide printr-un perete plan, respectiv cilindric se poate scrie sub forma:
Q = q& p . Sp = kp . Sp (tf1 - tf2) [W] (5.2)
Q = q& c . Lc = kc . Lc (tf1 - tf2) [W] (5.3)

unde avem:
kp, - coeficientul global de schimb de căldură prin peretele plan în [W/m2⋅K]
kc - coeficientul global de schimb de căldură prin peretele cilindric în [W/m⋅k]
q& p şi q& c - densitatea fluxului termic [W/m2] care străbate peretele plan, respectiv peretele cilindric
Sp - suprafaţa peretelui plan în m2
Lc - lungimea peretelui cilindric [m]
tf1, tf2 - temperatura fluidului cald, respectiv rece în oC.
Comparând relaţiile (5.2) şi (5.3) cu legea lui Ohm aplicată la transferul de căldură (q=∆t/R), rezultă semnificaţia
coeficientului global de schimb de căldură ca inversul rezistenţei termice totale la transferul căldurii între
temperaturile tf1 şi tf2 (∆t=tf1-tf2).
Pentru peretele plan, respectiv cilindric, acest lucru se scrie:
1 1 (5.4)
kp = [W /m2⋅ k]; kc = [W /m⋅ k]
Rtp Rtc
în care Rtp şi Rtc reprezintă rezistenţa termică totală la transferul căldurii prin peretele plan în [m2.k/W], respectiv
prin peretele cilindric, în [m⋅k / W].
— 127 —
Exprimarea coeficientului global de schimb de căldură, pentru peretele cilindric cu diametrul d, în unităţi de
măsură raportate la unitatea de lungime (m) sau la unitatea de suprafaţă (m2), se face cu următoarea relaţie de
transformare:
k c [W / m ⋅ k ] =
[
k p W / m2 ⋅ k ] (5.5)
Tabelul 5.1 Ordinul de mărime a coeficientului
global de transfer de căldură k
π ⋅ d [m ] Fluidul cald/Fluidul rece K [W/m2⋅K]
În tabelul 5.1 se dau valorile orientative ale coeficientului global Gaze - Gaze 10 - 300
de transfer de căldură "k" pentru unii agenţi termici mai Gaze - apă 10 - 350
cunoscuţi. Având în vedere că valoarea coeficientului global de Apă - apă 1 000 - 3 000
schimb de căldură k depinde de forma peretelui despărţitor. de Abur - gaze 30 - 350
valorile coeficienţilor λ, α1 şi α2 este necesar să se studieze Abur - apă 1 000 - 10 000
această valoare (expresie) pentru mai multe cazuri concrete Ulei – apă 100 - 450
care intervin mai des în practică. Ulei - ulei 50 - 450
5.2. Transferul de căldură prin pereţi plani

Se consideră un perete plan cu suprafaţa de transfer a căldurii Sp (m2) ce este alcătuit din două straturi cu
grosimile δ1 (m) şi δ2 (m) şi conductivităţile termice λ1 [W/m⋅K] şi λ2 [W/m⋅K]. Între cele două straturi, prezentate în
fig. 5.1 există conductanţa termică de contact α" [W/m2⋅K].
Peretele plan desparte un fluid cald ce qs
are temperatura tf1 (K) şi un fluid rece Sp
cu temperatura tf2 (K); coeficienţii de tf1
schimb de căldură de suprafaţă (prin Δ t1 = q s R s 1 = q s
1
convecţie şi radiaţie), sunt, respectiv α1 α1
şi α2 în [W/m2⋅K]. Se cere determinarea tp1 δ1
Δ t p1 = q s R sp 1 = q s
coeficientului global de schimb de λ1
căldură k, [W/m2⋅K], densitatea fluxului Δt tp2 1
termic unitar de suprafaţă q& s [W/m2] şi α1 α” α2 Δ tc = q s R = q s
α"
a fluxului de căldură Q [W] cât şi tp3 Δ t p 2 = q s R sp 2
δ
= qs 2
distribuţia temperaturii în perete. tp4 λ2
1
Rezistenţa termică totală la transferul λ1 λ2 Δ t2 = q s R s 2 = q s
α2
căldurii este:
tf2
Rt = R1 +Rp1 +Rc +Rp2 +R2= δ1 δ2
1 δ1 1 δ 2 1
= + + + + (5.6) Fig. 5.1. Transferul căldurii între două fluide, separate
α1 λ1 α" λ 2 α 2 printr-un perete plan alcătuit din două straturi
1 1
Coeficientul global de schimb de căldură k p = = 2
Rt 1 δ 1 δ2 1 [W/m K]
+ 1 + + +
α1 λ1 α" λ2 α 2
(5.7)
Densitatea fluxul termic unitar de suprafaţă (plană)
(
q& p = k p ⋅ Δt = k p t f1 − t f2 = ) (t f1 − t f2
Rt
) [W/m2] (5.8)
Fluxul de căldură: Q& = q& p S p = k p ⋅ S p ⋅ Δt = k p ⋅ S p t f1 − t f2 ( ) [W] (5.9)
Distribuţia temperaturii în peretele plan se poate stabili cu ajutorul diferenţelor de temperatură ∆t, în rezistenţele
termice Ri. De exemplu, temperatura tp, este:
1
t p1 = t f1 − Δt1 = t f1 − q& s ⋅ R S1 = t f1 − q s ⋅ [K ] (5.10)
α1
— 128 —
5.3. Transferul de căldură prin pereţi cilindrici
Se consideră un perete cilindric tubular alcătuit din două straturi, care desparte un fluid cald şi un fluid rece. Se
cunosc următoarele mărimi: diametrele d1, d2, d3 în m, lungimea peretelui l, în m, conductivităţile λ1 şi λ2, în
W/m⋅K, conductanţa termică de contact între straturi α”, în [W/m2⋅K], temperatura fluidului cald şi rece tf1 şi tf2, în
o
C, coeficienţii de schimb de căldură de suprafaţă α1 şi α2 în [(W/m)2 ּ◌K]. Se cere calculul coeficientului global de
schimb de căldură kL, în [W/(m ּ◌K)], densitatea fluxului termic unitar liniar qL, în (W/m), al fluxului de căldură Q, în
(W), şi distribuţia temperaturii în peretele cilindric.
q&l
l
tf1
1
Δ t c = q l R l1 = q l
π d 1α 1
tp1 Δ t p1 = q l R p1 = q l
1 d
ln 2
2 πλ 1 d1
Δt tp2 1
α1 α” α2 Δ tc = q l R lc = q l
π d 2α "
tp3 Δ t p 2 = q l R lp 2 = q l
1 d
ln 3
tp4 2 πλ 2 d2
1
λ1 λ2 Δ t2 = q l R l2 = q l
π d 3α 2
tf2
d1
d2
d3
Fig. 5.2. – Transferul căldurii între două fluide separate printr-un

perete cilindric alcătuit din două straturi
Rezistenţa termică totală la transferul căldurii:

1 1 d 1 1 d 1
RLt = RL1 + Rp1 + RLC + Rp2 + RL2 = + ln 2 + + ln 3 + [(m⋅K)/W] (5.11)
πd1α1 2πλ1 d1 πd2α" 2πλ2 d 2 πd3α 2
Coeficientul global de schimb de căldură:
1 1 [(w/m)⋅K] (5.12)
kl = =
Rl t 1 1 d2 1 1 d 1
+ ln + + ln 3 +
πd1α1 2πλ1 d1 πd2α" 2πλ2 d2 πd3α 2
( ) (
Fluxul termic unitar liniar: q& L = k l Δt = k l t f1 − t f2 = t f1 − t f2 / R ct ) [W/m] (5.13)
Fluxul de căldură: (
Q& = q& L ⋅ l = k L ⋅ l ⋅ Δt = k1 ⋅ l ⋅ t f1 − t f2 ) [W] (5.14)
Distribuţia temperaturii în peretele cilindric se determină cu ajutorul diferenţelor de temperatură ∆ti, reprezentate în
fig. 5.2. Astfel temperatura tp2 este:
⎛ 1 d ⎞
( ) ( )
t p2 = t f1 − Δ t1 + Δt p1 = t f1 − q1 Rl1 + R p1 = tf1 − q&1 ⎜⎜
π d α
+
2π
1
λ
ln 2 ⎟⎟
d1 ⎠
[oC] (5.15)
⎝ 1 1 1
5.4. Transferul de căldură prin pereţi sferici

Se consideră o sferă cu diametrul interior d1 [m], diametrul exterior d2 [m] şi conductivitatea termică constantă a
peretelui λ [W/(m.K)]. În interior se găseşte un fluid cald cu temperatura tf1 [oC], iar în exterior un fluid rece cu
temperatura tf2 [oC]. Coeficienţii de transfer de căldură de suprafaţă sunt respectiv, α1 şi α2 în [(W/m)2 ּ◌K]. Este
necesară determinarea coeficientului global de schimb de căldură ksf [W/K], a fluxului de căldură Q [W] şi a
distribuţiei temperaturii în peretele sferic.
Rezistenţa termică totală pentru întreaga sferă este:
— 129 —
1 1 ⎛1 1 ⎞ 1
Rsf ,t = Rsf ,1 + Rsf ,p + Rsf ,2 = + ⎜ − ⎟+
π d12 α1 2 πλ ⎜d d ⎟ π d 2α [K/W] (5.16)
⎝ 1 2 ⎠ 2 2
tf1
tp1
α2 Δt
tp2
λ α1
tf2
d2 d1
Fig.5.3. – Transferul căldurii între două fluide

separate printr-un perete sferic
Coeficientul global de schimb de căldură pentru întreaga sferă:

1 1 [W/K] (5.17)
k sf = =
R sf ,r 1 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1
+ ⎜ − ⎟+
π d12 α 1 2 πλ ⎜⎝ d1 d 2 ⎟⎠ π d 22 α 2
Fluxul de căldură pentru întreaga sferă: ( ) ( )

Q& = k sf Δt = k sf t f1 − t f2 = t f1 − t f2 / R sf ,t [W] (5.18)
Temperaturile suprafeţelor peretelui sunt:
t p1 = t f1 − Q& / π d12α1 [ C]
0
t p2 = t f2 − Q& / π d 22 α 2 [0C] (5.19)
5.5. Intensificarea proceselor de transfer de căldură

Transferul global de căldură este exprimat prin ecuaţia:
(f
Q& = kS t − t = kSΔ t
1 f2 ) [W] (5.20)
Intensificarea proceselor de schimb de căldură se poate obţine acţionând separat sau simultan asupra celor trei
factori k, S şi ∆t din membrul drept al ecuaţiei (5.20). Indiferent de metoda care se adoptă, aceasta trebuie
justificată tehnic şi economic prin considerarea investiţiilor, a costului energiei de vehiculare a fluidelor purtătoare
de căldură, a cheltuielilor de exploatare a aparatului de schimb de căldură, a comportării şi efectelor produse de
aparat prin încadrarea sa în instalaţia respectivă.
În mod obişnuit, creşterea lui Δ t = t f1 − t f2 nu este considerată ca un procedeu de intensificare a schimbului de
căldură, datorită pierderilor termodinamice (exergetice) ridicate produse de transferul căldurii la diferenţe mari de
temperatură. Mărirea lui S este reprezentată de extinderea suprafeţei de schimb de căldură prin nervurare; acest
procedeu este larg folosit, fiind asociat, de regulă, utilizării unui agent termic gazos, la care coeficienţii de
convecţie sunt reduşi. În acest fel, se consideră ca metode de intensificare a schimbului de căldură acele
procedee care conduc la ridicarea valorii lui k.
Admiţând pentru simplificare, cazul transferului căldurii între două fluide printr-un perete plan, coeficientul k, se
determină cu relaţia:
1 1 [W/m2⋅K] (5.21)
k= =
1 δ 1 1 δ
+ + +
α1 λ α 2 k * λ
în care: 1 α1 α 2 k 1
k* = = [W/m ⋅K]
2
= (5.22)
1
+
1 α1 + α 2 k* 1+ δ k*
α1 α2 λ
— 130 —
În formulele (5.21) şi (5.22):
α1, α2 sunt coeficienţii de convecţie corespunzători celor două fluide 1 şi 2, în [W/(m2⋅K)];
δ grosimea peretelui plan în m;
λ conductivitatea termică a materialului peretelui, în [W/(m⋅K)]
Coeficientul k* se obţine din relaţia (5.21) prin neglijarea rezistenţei termice a peretelui δ /λ. În figurile (5.4) şi (5.5)
s-au reprezentat grafic expresiile (5.22) în forma: K* = f (α1, α2) şi k = f (k*, δ /λ)
10
α2 = ∞
α 1α 2 1 10-3. α2 = 20
K* = =
8 1 1 α1 + α 2
+ 15
α1 α 2
10-3Khs [W(m2C)]
6 10
5
4
3
2
2
1
0
0 2 4 6 8 10 12 14 16
10 αa22 [w (m K)]
10-3 ·-3 [W(m22
K)]
Fig. 5.4.Reprezentarea grafică k = f(α1, α2)
Din formula (5.22) şi din fig. 5.2 rezultă că valoarea lui k este întotdeauna mai mică decât cea mai mică valoare
dintre coeficienţii α1 şi α2. Creşterea lui k este influenţată sensibil doar de mărimea celui mai mic coeficient.
k* rămâne neschimbat la creşterea celui mai mare dintre coeficienţii α. Dacă de exemplu α1<<α2, creşterea lui α1
produce mărirea relativ rapidă a lui k* până când α1≈α2; în continuare, intensificarea schimbului de căldură se
obţine prin creşterea simultană a lui α1 şi α2.
În figura 5.6 se prezintă intervalul uzual de variaţie a coeficientului α pentru diferite fluide şi procese de convecţie.
Relaţia (5.22) şi figura (5.5) arată că majorarea rezistenţei termice a peretelui δ/λ este însoţită de reducerea
coeficientului global k, influenţa fiind cu atât mai mare cu cât este mai ridicată valoarea lui k; această concluzie
este valabilă atât la considerarea rezistenţei termice a peretelui, cât şi a depunerilor.
ks k" s = 1w (m 2 k)
1
k" s 100
0,8
500
1 000
0,6
2 000
0,4
5 000
0,2 ks ks
= 10 000
k "s δ
1 + k "s
0
λ
0 10 20 30 40 50 60 70 80
[10 3 (δ/λ) m 2 K]
Fig. 5.5. Reprezentarea grafică k = f(k*, δ/λ)

— 131 —
Fluidul şi procesul de
Schimb de căldură
Abur condensare
Apa fierbere
Apa convecţie forţată
Apa convecţie naturală
Freon condensare
Freon vaporizare
Hidrocarburi condensate
Hidrocarburi vaporizate
Hidrocarburi lichide
Hidrocarburi gaze
Uleiuri
Hidrogen
Aer comprimat
Aer la presiune altimetrică
Convecţie forţată
Aer la presiune altimetrică
Convecţie naturală
2 4 6 8 2 4 68 2 4 6 8 2 4 6 8 2 4 68
1 10 100 1000 10000 100 000
Fig. 5.6. – Intervalul de variaţie a coeficientului de convecţie α într-un fluid şi suprafaţa de schimb de căldură
Mărimea coeficientului k dat de expresia (5.21) se poate realiza prin:

- reducerea rezistenţei termice δ/λ a peretelui prin micşorarea grosimii acestuia δ şi prin alegerea unui
material cu conductivitate termică λ mai ridicată; aplicarea în practică a acestor măsuri este, însă limitată de
calculul de rezistenţă a echipamentului de transfer de căldură şi de considerente economice;
- curăţarea suprafeţei de schimb de căldură şi menţinerea efectelor în limite economice;
- îmbunătăţirea transferului de căldură prin convecţie prin creşterea vitezei de circulaţie a fluidelor sau prin
utilizarea unor metode speciale de intensificare a schimbului convectiv de căldură, bazate spre exemplu pe
crearea unei microturbulenţe la suprafaţa peretelui.
BIBLIOGRAFIE
1. Craghelschi I.V., Vinogradova I.E. – Coeffiţienţî trenia. Moscova. Maşghiz, 1955
2. Kicighin M.A. şi Kostenko G.H. – Schimbătoare de căldură şi instalaţii de vaporizare , Editura
Tehnică, Bucureşti 1958
3. Leca A., Prisecaru I, Tănase H.M. ş.a. – Conducte pentru agenţi termici. Indreptar Editura
Tehnică, Bucureşti, 1986
4. B.Popa ş.a. – Termotehnică, Agregate şi Instalaţii termice – culegere de probleme , Editura
5. xxx Manualul Inginerului Termotehnician, Vol.II – Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
— 132 —
6. SCHIMBATOARE DE CALDURA
6.1. Definiţii, noţiuni de bază, agenţi termici
Schimbătoarele de căldură sunt utilaje termice în care are loc transferul de căldură de la un fluid mai cald la altul
mai rece, în procese de: încălzire, răcire, fierbere, condensare sau în alte procese termice în care sunt prezente
două sau mai multe fluide cu temperaturi diferite.
Sensul de curgere pentru cele două fluide (cald şi rece) în cazul schimbătoarelor recuperatoare sau cu suprafaţă
este prezentat schematic în fig. 6.1.
b c d1 d2 d3
Fig. 6.1. Schema de curgere a agenţilor termici în schimbătoarele de căldură:
a-echicurent; b-contracurent; c-curent încrucişat; d1,2,3 – curent mixt
În cadrul instalaţiilor tehnologice, schimbătoarele de căldură ocupă o poziţie particulară; ele putând funcţiona fie
ca organe principale, când constituie părţi determinante ale unor procese tehnologice sau ale unor procese
exclusiv termice, fie ca organe secundare, introduse în instalaţii cu scopul de a economisi căldura sau masa de
substanţă.
Factorii care influenţează performanţele unui schimbător de căldură (Tab. 6.1) se pot grupa în trei categorii şi
anume: - datele procesului tehnologic;
- variabilele de proiectare;
- proprietăţile fizice ale fluidelor şi peretelui despărţitor.
Factori care influenţează transferul de căldură Tabelul 6.1.

Denumirea
Parametrul, modul de influenţă şi efectul
factorilor
Datele Suprafaţa de schimb de căldură S se măreşte Suprafaţa de schimb de căldură S se reduce cu
procesului cu creşterea următoarelor mărimi: creşterea următoarelor mărimi:
tehnologic - debitul volumetric de agent cald V1; - diferenţa medie de temperatură între agenţii termic
- variaţia de temperatura a agentului cald t’1-t”1; ∆tmed;
- densitatea şi căldura specifică a fluidului cald ρ1 şi - debitul volumetric de agent rece V2;
cp1 - densitatea şi căldura specifică a fluidului rece ρ2 şi
cp2;
- pierderile admisibile de presiune ale agenţilor termici
∆p1 şi ∆p2.
Variabilele Coeficientul de schimb de căldură k se Suprafaţa de schimb de căldură S se reduce cu:
de măreşte, iar suprafaţa de schimb de căldură S - creşterea vitezei agenţilor termici w1 şi w2 (prin
proiectare se reduce cu: reducerea secţiunilor de curgere A1 si A2), dar cu
- micşorarea diametrului hidraulic echivalent dech; pierderi de presiune Δp1 şi Δp2 mai mari;
- creşterea turbulenţei prin promotori de turbulenţă; - îmbunătăţirea schemei de curgere a fluidelor;
- micşorarea depunerilor pe suprafaţa de schimb de
- scăderea grosimii peretelui despărţitor δη căldură.
Proprietăţile Schimbul de căldură se îmbunătăţeşte prin Schimbul de căldură se reduce prin creşterea
fizice creşterea următoarelor mărimi: următoarelor mărimi:
- conductivitatea termică a fluidelor λ1 şi λ2; - vâscozitatea dinamică η1 şi η2 sau vâscozitatea
- căldura specifică a fluidelor cp1 şi cp2; cinematică a fluidelor υ1 şi υ2.
- densitatea fluidelor ρ1 şi ρ2;
- conductivitatea termică a peretelui despărţitor λp
— 133 —
Din datele procesului tehnolgic rezultă, de regulă, sarcina termică a schimbătorului de căldură. În majoritatea
aplicaţiilor, se cunosc, de obicei, variaţia de temperatură a fluidului principal şi temperatura de intrare a agentului
de încălzire sau răcire. O atenţie deosebită trebuie dată alegerii pierderilor admisibile de presiune ale agenţilor
termici ∆p1 şi ∆p2; ridicarea acestora poate conduce la viteze mai mari de curgere a fluidelor, la creşterea
turbulenţei, cu efecte pozitive asupra transferului căldurii, dar cu mărirea costului energiei de pompare pe toată
durata de exploatare a aparatului.
Alegerea tipului de aparat şi proiectarea acestuia, pentru o sarcină termică şi pentru un proces tehnologic dat,
reprezintă dimensionarea geometrică şi mecanică a schimbătorului de căldură (stabilirea schemei de curgere, a
secţiunilor de curgere a fluidelor, optimizarea vitezelor şi a pierderilor de presiune).
O variabilă de proiectare extrem de importantă o constituie rezerva de suprafaţă de schimb de căldură pentru
compensarea efectului depunerilor. Din punct de vedere termic, depunerile reprezintă o rezistenţă la transferul
căldurii în schimbătoarele de căldură, acţionând în sensul reducerii coeficientului de schimb de căldură şi al măririi
suprafeţei necesare schimbului de căldură. Prin proiectare, depunerile se pot micşora; prin alegerea unor viteze
de curgere mai mari ale fluidelor, prin creşterea turbulenţei şi printr-o distribuţie mai bună a curgerii.
Agenţii termici utilizaţi în schimbătoarele de căldură sunt: aburul, apa, gazele de ardere, uleiurile, soluţiile de
săruri, amestecurile de lichide, metale topite. Dintre aceştia, cei mai folosiţi sunt aburul, apa şi gazele de ardere.
Un bun agent termic, ca fluid purtător de căldură, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie corespunzător din punct de vedere termodinamic şi anume: să aibă conductivitate termică, densitate şi
căldură specifică mare, vâscozitate dinamică mică, căldură latentă de vaporizare mare, proprietăţi care
asigură intensificarea transferului căldurii şi reducerea consumului de energie de pompare la un debit de fluid
cât mai mic, să realizeze temperaturi de saturaţie ridicate la presiunii coborâte;
- să fie stabil termic şi neagresiv chimic, să nu formeze depuneri, sau dacă formează acestea să nu fie toxice
sau explozive, să fie uşor curăţabile.
- să fie ieftin şi cu disponibilitate ridicată.
De asemenea, rezistenţa termică a peretelui despărţitor între fluidele schimbătoare de căldură scade prin
alegerea unor materiale cu conductivităţi termice mai mari şi grosimi mai mici.
6.1.1. Domeniile de utilizare ale schimbătoarelor de căldură sunt foarte variate, destinaţiile principale
ale acestor aparate fiind următoarele:
- transferul de căldură în cadrul proceselor de încălzire, răcire, fierbere, condensate sau al altora speciale,
practic în toate ramurile industriale (industriile chimică, petrolieră, energetică, alimentară, metalurgică, a
construcţiilor de maşini, uşoară, tehnica frigului şi a aerului condiţionat etc.);
- schimbul complex de căldură între gazele de ardere şi apa-aburul din generatoarele de abur;
- prepararea apei calde şi fierbinţi în sistemele de termoficare;
- procese complexe de recuperare a căldurii cu potenţial termic scăzut, mediu şi ridicat pentru încălzire şi
scopuri tehnologice;
- evacuarea în atmosferă a căldurii reziduale rezultate din procesele tehnologice.
6.1.2. Clasificarea schimbătoarelor de căldură se poate face pe baza a două criterii generale:
• Criteriul tehnologic constructiv
a) După scopul aparatului cuprins, de regulă, în denumirea acestuia: încălzitor, vaporizator, condensator,
preîncălzitor, economizor, supraîncălzitor, fierbător, distilator, răcitor, acumulator, recuperator, transformator
de abur, radiator, boiler, degazor, turn de răcire, aerotermă etc.
b) După tipul constructiv al aparatului: schimbătoare de căldură prin suprafaţă, în care agenţii termici nu se
amestecă între ei, trecerea căldurii având loc printr-un perete despărţitor şi schimbătoare de căldură prin
amestec, în care transferul căldurii are loc prin amestecul agenţilor termici.
c) După sistemul de lucru al aparatului: aparate cu acţiune continuă (aparate recuperatoare cu sau fără
amestecul agenţilor termici), la care schimbul de căldură se efectuează în regim termic stabilizat; aparate cu
acţiune discontinuă, la care transferul căldurii are loc intermitent (aparate acumulatoare în care căldura este
înmagazinată când este disponibilă şi livrată apoi la cerere) sau periodic (aparate regeneratoare în care, în
mod ciclic, căldura transportată de agentul cald se acumulează într-un material inert care nu reacţionează
chimic cu purtătorii de căldură, fiind apoi cedată agentului rece).
— 134 —
d) După sensul relativ de circulaţie a agenţilor termici: aparate în echicurent, în contracurent, în curent
încrucişat, în curent mixt (combinat).
e) După natura agenţilor termici: aparate lichid-lichid, gaze (vapori)-lichid, gaze-gaze.
f) După geometria suprafeţei de schimb de căldură: aparate cu ţevi (tubulare), cu plăci sau cu lamele, cu
suprafaţă extinsă (nervurate), cu serpentină, cu ţevi sau plăci spirale.
g) După modul de preluare a dilatărilor termice: aparate rigide, semielastice (cu compensator lenticular),
elastice (cu ţevi în formă de U, cu cap mobil, cu presetupă la placa tubulară).
h) După poziţia aparatului: aparate verticale sau orizontale.
i) După numărul de treceri ale agentului termic prin aparat: aparate cu o trecere (longitudinală sau
transversală), cu două, sau mai multe treceri (longitudinale sau transversale).
j) După materialul de construcţie folosit: aparate metalice sau ceramice.
• Criteriul transferului de căldură
a) Aparate fără schimbarea stării de agregare a agenţilor termici: aparate prin suprafaţa (cu perete despărţitor)
sau prin amestec (fără perete despărţitor), fiecare în echicurent, contracurent, curent încrucişat sau curet
mixt;
b) Aparate cu schimbarea stării de agregare a unuia sau a ambilor agenţi termici: aparate prin suprafaţă sau
prin amestec, fiecare în echicurent, contracurent, curent încrucişat sau curent mixt.
Tabelul 6.2. cuprinde o clasificare mixtă constructivă şi funcţională a aparatelor schimbătoare de căldură.
Clasificarea constructivă-funcţională a schimbătoarelor de căldură Tabelul 6.2.
Starea de agregare Circulaţia relativă a
Tipul constructiv al Natura agentului Denumirea tehnică a
a agenţilor termici agenţilor termici în
aparatului termic aparatului
aparat
Contracurent Răcitoare
Curent mixt Incălzitoare
Lichid-lichid Curent încrucişat Preîncălzitoare
Echicurent
Contracurent Regeneratoare
Aparate cu perete Curent mixt Recuperatoare
Gaz-gaz
Aparate fără despărţitor Curent încrucişat Preîncălzitoare
Echicurent
modificarea stării Contracurent Radiatoare
de agregare a Curent mixt Boilere
agenţilor termici Lichid-gaz Curent încrucişat Baterii de încălzire
Echicurent Aparate frigorifice
Lichid-lichid Amestecătoare cu sau fără
-
Aparate cu Gaz-gaz agitatoare
amestec
Scrubere
Lichid-gaz -
Turnuri de răcire
Contracurent Vaporizatoare
Curent mixt Preîncălzitoare
Aparate cu Vapori-lichid Curent încrucişat Fierbătoare
modificarea stării Aparate cu perete Echicurent
de agregare a despărţitor Contracurent Condensatoare
unuia sau a Curent mixt
Lichid-vapori Curent încrucişat
ambilor agenţi
termici. Echicurent
Aparate cu Degazoare
Vapori-lichid - Acumulatoare
amestec
6.1.3. Criterii de alegere.

Pentru luarea unor decizii tehnico-economice adecvate la alegerea schimbătoarelor de căldură este absolut
necesară cunoaşterea în detaliu a factorilor principali care determină dimensionarea şi utilizarea acestora
(schema tehnologică, parametrii termici, hidraulici şi mecanici nominali şi maximi admisibili, tipul constructiv şi
materialele folosite, regimul de funcţionare, condiţiile de amplasare, montaj, exploatare şi întreţinere, caracterul şi
evoluţia în timp a depunerilor, posibilitatea reparaţiei şi accesul la suprafaţa de schimb de căldură, costul şi
economicitatea aparatului). În tabelul 6.3. se prezintă unele indicaţii generale folosite la alegerea tipului de aparat
tubular de transfer de căldură.
— 135 —
Indicaţii de alegere a tipului de schimbător de căldură tubular Tabelul 6.3
Costul relativ
Tipul Utilizările cele mai faţă de o
Caracteristici principale Limitări
constructiv convenabile construcţie din
oţel carbon
Placă tubulară Ambele plăci tubulare fixate Condensatoare; aparate Diferenţa temperaturilor
fixă la manta lichid-lichid,gaz-gaz, gaz- extreme sub 100oC,
lichid. datorită compensărilor
Procese de răcire, încălzire dilatărilor termice
1,0
sau refierbere. Poziţie
orizontală sau verticală
Cap mobil sau O placă tubulară este Diferenţe extreme de Pericol de neetanşeitate
placă tubulară mobilă în manta sau cu temperatură ridicate, peste la garniturile interioare.
mobilă mantaua. Fascicolul tubular 100oC. Fluide murdare care Coroziunea pieselor
(fascicule poate fi sau nu detaşabil din necesită curăţire în ţevi şi ansamblului mobil pe 1,28
demontabile manta. Capacul demontabil printre ţevi. Poziţie orizontală partea de manta. De
sau pentru inspecţia capetelor sau verticală regulă limitat la unităţile
nedemontabile) ţevilor orizontale.
Tevi U; O singură placă tubulară. Diferenţe de temperatură Coturile bine executate;
fascicul U Tevi îndoite în formă de U, mari. Compensare bună a pericol de spargeri.
fasciculul fiind demontabil dilatărilor termice. Curăţire Vitezele fluidului în ţevi
uşoară pe partea de ţevi şi pot produce coroziuni la 1,08
manta. Poziţie orizontală sau interiorul coturilor. Fluidul
verticală nu trebuie să conţină
particule în suspensie
Boiler Fasciculul tubular Fierberea în manta a unui Pentru instalaţii
demontabil (ţevi U sau cap fluid frigorific sau tehnologic. orizontale. Dimensiuni
mobil). Mantaua lărgită Congelarea sau răcirea mari pentru alte aplicaţii
pentru a permite fierberea fluidului din ţevi prin
1,2-1,4
şi separarea vaporilor evaporarea în manta a unui
agent frigorific
Ţeavă în ţeavă Fiecare ţeavă are manta Pentru suprafeţele de Utilizări care necesită
proprie, formând un spaţiu transfer de căldură relativ ţevi cu nervuri. Bateriile
inelar pentru fluidul din mici; în baterii pentru utilizări mai mari ridică costul şi
manta. De regulă. Se mai mari. În special necesită spaţiu de
0,8-1,4
folosesc ţevi cu nervuri recomandat pentru presiuni amplasare
exterioare în ţeavă peste 25 bar
Ţeavă în Ţeavă în serpentină Condensare sau sarcini Coeficientul de schimb
serpentină imersată într-o cuvă cu apă termice relativ scăzute de căldură este redus.
sau pulverizată cu apă Necesită spaţiu relativ 0,5-0,7
mare pentru sarcini
termice ridicate
Baterii cu ţevi Ţevile nu necesită manta ci Condensare sau sarcini Coeficientul de schimb
deschise (răcite numai colectoare lungi de termice relativ scăzute de căldură este redus.
cu apă) capăt. Apa este pulverizată Necesită mai puţin spaţiu
peste suprafaţă. De decât ţeava în
0,8-1,1
asemenea, poate fi folosită serpentină
în cuve cu apă
Baterii cu ţevi Ţevile nu necesită manta ci Condensare, nivele ridicate La convecţie liberă
deschise (răcite numai colectoare de capăt, de transfer de căldură coeficientul de schimb
cu aer). similar aparatelor răcite cu de căldură este redus;
apă se poate îmbunătăţi prin
0,8-1,8
Ţevi netede sau
cu nervuri circulaţia forţată a aerului
peste ţevi
6.1.4. Consideraţii generale de proiectare

La alegerea şi dimensionarea schimbătoarelor de căldură este necesară efectuarea calculului termic, hidraulic,
mecanic şi economic al aparatului, stabilirea unor elemente de tehnologie, exploatare şi întreţinere a acestuia. În
parcurgerea acestor etape se ţine seama de o serie de criterii şi recomandări rezultate din experienţa de
proiectare şi exploatare a schimbătoarelor de căldură.
a) Performanţele transferului de căldură. Datele procesului tehnologic ne permit, de regulă, fixarea
temperaturilor de intrare şi de ieşire pentru fiecare fluid. Cu acestea se determină eficienţa aparatului şi se
alege schema adecvată de curgere.
— 136 —
Pe baza debitelor agenţilor termici, se aleg vitezele de curgere (fiind recomandate viteze de -0,5….6 m/s pentru
fluide şi 3-30 m/s pentru gaze) şi se dimensionează secţiunile transversale de curgere. Se vor evita vitezele
ridicate care pot produce eroziuni, vibraţia ţevilor, instabilitatea curgerii (la sistemele de circulaţie naturală) sau
zgomot (la aparatele cu aer condiţionat).
Performanţele termice ale aparatului sunt puternic influenţate de depunerile pe suprafaţa de schimb de căldură.
La nivelul cunoştinţelor actuale, depunerile reprezintă un factor apreciat cu multă incertitudine, din care cauză
prevederea lui la proiectare trebuie cât mai temeinic justificată.
b) Restricţii de dimensiuni (lungime, înălţime), volum, greutate pot apare la încadrarea aparatului într-o anumită
instalaţie, din crearea spaţiilor necesare pentru întreţinere şi reparaţii sau din respectarea unor condiţii de
securitatea muncii.
c) Factorii economici pot fi decisivi în alegerea schimbătorului de căldură. Aceştia cuprind investiţiile capitale
iniţiale şi cheltuielile anuale ale aparatului (cheltuieli de reparaţie şi întreţinere, cheltuieli de amortizare,
cheltuieli de curăţare, inclusiv costul producţiei tehnologice nelivrate datorită întreruperii funcţionării
schimbătorului de căldură). Viteza optimă a agentului termic se obţine prin minimizarea sumei dintre
cheltuielile anuale de amortizare şi cheltuielile cu energia de pompare.
d) Solicitări mecanice. Până la presiuni de 15 bar şi temperaturi în metal de 150oC, solicitările mecanice sunt
neimportante; ele sunt, însă, hotărâtoare la presiuni peste 70 bar sau temperaturi peste 540oC. La aceşti
parametri, plăcile tubulare şi capacele reprezintă elementele decisive în alegerea geometriei aparatului, iar
solicitările mecanice factor major în alegerea materialelor. Compensarea dilatărilor termice poate impune
limitări deosebite în proiectarea aparatului, dacă diferenţa de temperatură dintre ţevi şi monta depăşeşte
40oC.
e) Condiţii de material şi de execuţie. Problemele de coroziune au practic întotdeauna importanţă la alegerea
materialelor pentru un anumit tip de schimbător de căldură. În cazul fluidelor corozive, poate apare oportună
înlocuirea materialelor mai scumpe rezistente la coroziune cu materiale mai ieftine, dar cu cheltuieli mai mari
de întreţinere. De asemenea, alegerea unui material poate fi condiţionată de problemele de fabricaţie, sub
aspectul compatibilităţii materialului respectiv cu procedeele tehnologice de execuţie.
f) Condiţiile de etanşare trebuie specificate, pentru cazul concret de utilizare a aparatului, atât pentru scurgerile
relative între fluide, cât şi pentru scurgerile de fluide către mediul ambiant.
g) Deservire, reparaţie şi întreţinere. Aceste operaţii depind de cazul concret de utilizare a aparatului, impunând
limitări specifice la proiectare. Astfel, prin construcţie trebuie să se prevadă posibilitatea executării rapide şi
sigure a unor lucrări de remediere a neetanşeităţilor, de curăţire a aparatului de depuneri, înlocuiri de ţevi
etc.
h) Condiţii de funcţionare şi control. În multe cazuri, răspunsul dinamic al schimbătorului de căldură la variaţiile
de sarcină are efecte importante asupra performanţelor instalaţiei. Inerţia termică la pornire sau oprire,
variaţiile de presiune, fiabilitatea aparatului pot influenţa funcţionarea stabilă a sistemului, necesitând un
echipament de măsură şi control automat adecvat.
6.1.5. Alegerea fluidului principal de lucru din manta influenţează stabilirea tipului de
schimbător de căldură, necesitând totuşi realizarea unui compromis între următorii factori:
- Posibilităţi de curăţire. Spaţiul dintre ţevi şi manta, în general, dificil de curăţat, din care cauză se recomandă
folosirea unui fluid mai curat.
- Coroziune. Problemele de coroziune şi condiţiile de puritate a fluidelor pot impune folosirea unor aliaje
scumpe; ca urmare, este recomandabil ca fluidele respective să curgă prin ţevi şi să se evite astfel
construirea unor mantale din oţeluri aliate.
- Presiune. Fluidele cu presiune ridicată sunt plasate în ţevi; în caz contrar, mantalele fiind solicitate la presiuni
ridicate, datorită diametrelor lor, au pereţi groşi şi costuri mari de fabricaţie.
- Temperaturi. Fluidele cu temperaturi mai mari trebuie să se găsească în ţevi. Temperaturile ridicate reduc
eforturile admisibile în materiale, efectul lor fiind similar efectului presiunilor mari în stabilirea grosimii
pereţilor mantalelor. De asemenea, din motive de securitate a personalului de deservire, plasarea fluidului
mai cald în manta necesită o izolaţie termică suplimentară.
- Fluide scumpe sau periculoase. Acestea trebuie păstrate în partea cea mai etanşă a schimbătorului de
căldură, respectiv în ţevi.
- Debite. Se obţine o concepţie mai bună a aparatului prin plasarea debitului mai mic în manta. Ca rezultat, se
evită o construcţie cu mai multe treceri prin ţevi, care are o eficienţă termică coborâtă şi se obţine o curgere
turbulentă în manta la numere Reynolds scăzute.
— 137 —
- Vâscozitatea, regimul de curgere. Numărul Reynolds critic pentru curgerea turbulentă în manta este de
aproximativ 200, iar în ţevi de 4 000 – 10 000; în acest fel, când curgerea este laminară în ţevi, ea poate
deveni turbulentă în manta. Dacă totuşi curgerea este laminară în manta, este recomandabil să se revină la
plasarea fluidului respectiv în ţevi, pentru care există relaţii mai sigure de determinare a transferului de
căldură şi distribuţie a debitului.
- Pierderi de presiune. Dacă pierderile de presiune prezintă o importanţă deosebită şi trebuie determinate
precis, atunci fluidul respectiv trebuie plasat în ţevi. Pierderile de presiune în ţevi pot fi calculate cu erori mai
mici decât pierderile de presiune din manta; ultimele se pot abate mult de la valorile teoretice în funcţie de
scurgerile prin interstiţiile din manta prevăzute la tipul respectiv de schimbător de căldură.
6.2. Calculul schimbătoarelor de căldură

La proiectarea unui schimbător de căldură vor trebui parcurse următoarele trei etape principale:
- calculul termic şi hidrodinamic
- calculul mecanic
- proiectul de execuţie
Calculul termic urmăreşte determinarea suprafeţei de schimb de căldură şi a modului de dispunere a acesteia în
spaţiul, corespunzător unei sarcini termice date, pentru anumite debite şi temperaturi ale fluidelor de lucru.
Calculul hidrodinamic corelează aceste elemente cu pierderile de presiune admise şi cu energia de pompare a
agenţilor termici.
Calculul mecanic alege soluţia constructivă, luând în considerare regimul de lucru, temperaturile şi presiunile de
funcţionare, procesele de coroziune ale fluidelor, compensarea dilatărilor termice relative şi eforturile termice
asociate, precum şi legătura schimbătorului de căldură cu alte echipamente.
Proiectul de execuţie finalizează calculele precedente, respectiv elaborează documentaţia de fabricaţie a unui
aparat, cu un preţ de cost cât mai scăzut (selecţionează materialele, efectuează calculul de rezistenţă, indică
tehnologia de execuţie, prevede soluţiile de etanşare, montaj, susţinere, izolare termică).
6.2.1. Ecuaţiile de bază ale schimbătoarelor de căldură prin suprafaţă

Calculul termic al schimbătoarelor de căldură prin suprafaţă se bazează pe două ecuaţii principale:
a) Ecuaţia de bilanţ termic dată de relaţia (6.1) de mai jos:

Q&
Q&1 = Q& 2 + Q& p = 2 [W] (6.1)
ηsc
care stabileşte egalitatea dintre fluxul de căldură cedat (Q1) de fluidul cald (notat în continuare cu indicele 1) şi
fluxul de căldură primit (Q2) de fluidul rece (notat cu indicele 2)
Q& p – pierderile de căldură ale schimbătorului de căldură în mediul ambiant [W]

S-a notat, în relaţia (6.1) cu ηsc - randamentul schimbătorului de căldură, care uzual are valori de
ηsc = 0,9 – 0,98.
Q& - fluxul de căldură cedat de fluidul mai cald va fi:
1
Q& = m ( )
& 1 c p t1' − t1" = m
1
( ) ( )
& 1 h1" − h1" = W1 t1' − t1" = W1δt1 [W] (6.2)
Q& 2 - fluxul de căldură primit de fluidul rece va fi:

Q& 2 = m ( )
& 2 c p t2" − t2' = m
2
( ) (
& 2 h2" − h2' = W2 t2" − t2' = W2δt2) [W] (6.3)
În relaţiile (6.2) şi (6.3) s-au notat:

m1 - debitul masic de fluid cald [kg/s]
m2 - debitul masic de fluid rece [kg/s]
t’1, t”1 - temperaturile de intrare-ieşire ale fluidului cald (t’1 > t”1)
t’2, t”2 - temperaturile de intrare-ieşire ale fluidului rece (t’2,t”2)
h’1, h”1 - entalpia specifică a fluidului cald la intrare, respectiv la ieşirea din schimbător [J/kg]
— 138 —
h’2, h”2 - entalpia specifică a fluidului rece la intrare, respectiv la ieşirea din schimbător [J/kg]
cp1, cp2 - căldura specifică la presiune constantă a fluidului cald, respectiv rece [J/kg⋅K]
W1=m1cp1 - capacitatea termică a fluidului cald [W/oC]
W2=m2cp2 - capacitatea termică a fluidului rece [W/oC]
δ t1= t’1-t”1 - variaţia de temperatură a fluidului cald [oC]
δ t2= t’2-t”2 - variaţia de temperatură a fluidului rece [oC]
b) Ecuaţia de transfer de căldură
Q = k ⋅S⋅Δtmed=kL⋅L⋅Δtmed [W] (6.4)
În care: k este coeficientul global de transfer de căldură raportat la unitatea de suprafaţă încălzită în [W/m2⋅k]
ce are următoarele relaţii de calcul:
- pentru perete plan
1 1 δp 1 ⎡⎛ m2 ⋅ k ⎞⎤
= + + + R d1 + R d 2 ⎢⎜⎜ ⎟⎥ (6.5)
k α1 λ p α 2 ⎢⎣⎝ W ⎟⎠⎦⎥
- pentru perete cilindric (în cazul raportării coeficientului global la diametrul exterior)
1 d 1 de d 1 d
= e ⋅ + ln e + + e R di + R de [(m2⋅K)/W] (6.6)
k ⋅ de di αi 2 ⋅ λp di αe di
- pentru perete cilindric (în cazul raportării coeficientului global la diametrul interior)
1 1 di d d 1 d
= + ln e + i ⋅ + Rdi + i Rde [(m2⋅K)/W] (6.7)
k ⋅ d i α i 2 ⋅ λp d i de αe de
α1 , α2 - coeficienţii de convecţie corespunzători fluidelor 1 şi 2;
αi , αe - coeficienţii de convecţie în raport cu suprafaţa interioară/exterioară;
δp/λp - rezistenţa termică a peretelui;
Rdi, Rde - rezistenţele termice ale depunerilor în raport cu fluidul 1, respectiv 2
Rdi/Rde - rezistenţele termice ale depunerilor, corespunzătoare suprafeţelor interioare/exterioare;
S - suprafaţa de schimb de căldură
de,di - diametrele exterior/interior pentru peretele cilindric
kl - coeficientul global de transfer de căldură raportat la unitatea de lungime de aparat.
1 1 1 d 1 Rd Rd
= + ln e + + i + e [(m⋅K)/W] (6.8)
kl πdiα i 2πλp d i πdeα e πd i πde
Δtmed – diferenţa medie de temperatură între agenţii termici.
6.2.2. Variaţia temperaturii fluidelor în schimbătoarele de căldură

Temperatura fluidelor care circulă prin schimbătoarele de căldură nu rămâne constantă, ci variază în lungul
suprafeţelor de schimb de căldură în care fluidele îşi pot modifica sau nu starea lor de agregare.
Variaţia temperaturii agenţilor termici în lungul suprafeţelor de schimb de căldură poate fi reprezentată grafic în
diagrame convenţionale de tipul t= f(S) sau t= f(Q) purtând denumirea de diagramele de temperatură ale
schimbătoarelor de căldură.
În diagramele de temperatură t= f(S) sau t= f(Q) vom avea t – temperatura fluidelor, S – suprafaţa de schimb de
căldură, iar Q – fluxul de căldură. Caracterul acestor diagrame depinde de schema de curgere a aparatului şi de
raportul capacităţilor termice W1 / W2 ale celor două fluide.
În fig. 6.2.a-d sunt prezentate diagramele de temperatură t= f(S) pentru schimbătoare de căldură monofazice cu
curgere paralelă, în echicurent şi în contracurent.
Din diagrama din fig. 6.2. a-b se observă că la schimbătoarele cu circulaţie paralelă în echicurent temperatura
finală a agentului rece este întotdeauna mai mică decât temperatura finală a agentului cald: t”2 < t”1
La schimbătoarele cu circulaţie paralelă în contracurent fig. 6.2. c-d se realizează o folosire mai bună a diferenţei
de temperatură astfel încât temperatura finală a agentului rece va fi: t”2 t”1 în funcţie de raportul capacităţilor
termice W1/W2 a agentului cald (W1) şi rece (W2).
— 139 —
t t t t
w2 > w1
t’1 t’1 w2 > w1
t’1 t1 t’1
Δ tmin t”1
t”1 t1 t”2
t”2 t”1
t”2 t”1
Δ tmin
t’2
t’2 w1 > w2 t2 t”2 w21> w2 t2
t’2 t’2
s s s s
a b c d
Fig. 6.2.
Cazul particular al schimbătoarelor cu circulaţie paralelă în contracurent în care capacităţile termice ale agentului
cald (W1) şi rece (W2) sunt egale (W1 = W2 sau W1 / W2 =1) este reprezentat în fig. 6.3, când fluidele au curbele de
variaţie a temperaturii paralele adică δt1 = δt2, iar Δt = constant.
Dacă unul din agenţii termici îşi modifică starea de agregare (este în fierbere sau condensare), variaţia de
temperatură în lungul schimbătorului de căldură se prezintă calitativ în fig. 6.4. a-b.
t t t
t’1 t’1 t”1 t’1

w2 = h
t”2 t”2
t”1
t”1
t”2 t’2
w1 = w2 t’2 w1 = h
t’2
s s
s a b
Fig. 6.3. Fig. 6.4.
Diagrama din fig. 6.4.a corespunde unui schimbător de căldură cu circulaţie paralelă în echicurent la care agentul
cald condensează, iar diagrama din figura 6.4.b corespunde unui schimbător de căldură cu circulaţie paralelă în
contracurent la care agentul rece vaporizează.
În ambele cazuri prezentate în fig. 6.4.a-b, temperaturile de saturaţie ale proceselor (de condensare – vaporizare)
sunt constante, astfel încât în primul caz cp1 =∞, W1 = ∞, iar în al doilea cp2 = ∞ şi W2 = ∞.În fig. 6.5. se prezintă
diagrama de temperatură a unui schimbător de căldură în care agentul cald condensează iar agentul rece
vaporizează – cazul transformatoarelor de abur – caz în care vom avea: cp1 = cp2 = ∞ şi W1 = W2 = ∞, iar
temperaturile celor două fluide, diferenţa de temperatură şi fluxul termic sunt toate mărimi constante.
Pentru schimbătoarele de căldură care au curgerea neparalelă (curent t
încrucişat sau curent mixt), cu ambele fluide, reprezentarea grafică a
ts1
variaţiei temperaturilor este mai dificilă, din această cauză fiind mai puţin
utilizată. t’1 t”1
Diferenţa medie de temperatură, Δtmed, dintre agenţii termici în ts2

schimbătoarele de căldură se determină în mod diferit pentru aparatele cu t”2 t’2
curgere paralelă (în echicurent şi contracurent) şi pentru aparatele cu alte
scheme de curgere (curent încrucişat CÎ şi în curent mixt CM). w1 = w2 =h
s
Fig. 6.5.
6.2.3. Diferenţa medie de temperatură

Variaţia diferenţei de temperatură dintre cele două fluide de-a lungul aparatului, impune determinarea unei valori
medii a ei. Se consideră, în continuare, un schimbător de căldură în contra curent pentru care urmează să se
— 140 —
− se consideră constante în lungul aparatului următoarele t
mărimi: debitele de agent termic, m1=const., m2=const., t’1
coeficientul global de schimb de căldură k=const.,
căldurile specifice ale agenţilor termici cp1=const., Δtmin d t1
cp2=const. În calcule practice, condiţiile k=const.; Δt t”1
cp1=const., cp2=const. se asigură prin determinarea t”2
d t2
acestor mărimi la temperaturile medii t1 respectiv t2 ale Δtmax
fluidelor. Precizia acestei simplificări depinde de mărimea
variaţiilor de temperatură dt1 şi dt2 ale fluidelor şi de
caracterul dependenţei cu temperatura al proprietăţilor t’2
fizice ale fluidelor. Δt
Δtmax
− se neglijează pierderile de căldură ale schimbătorului de d(Δt)
Δtmin
căldură în mediul ambiant, respectiv coeficientul de
dQ Q1 Q [W]
reţinere a căldurii ηr = 1;
Fig. 6.6. – Diagrama t – Q la un schimbător de
− în aparat nu există transfer combinat de căldură (transfer
căldură de suprafaţă în contracurent
simultan şi de căldură latentă de vaporizare sau
condensare);
− în fiecare secţiune transversală de curgere există câte o singură temperatură medie pentru fiecare fluid,
respectiv o singură valoare pentru diferenţa de temperatură Δt.
Variaţia temperaturii agenţilor termici este reprezentată în diagrama t-Q din figura 6.6.
Bilanţul energetic al schimbătorului de căldură se poate scrie, pe baza ipotezelor simplificatoare menţionate mai
sus, sub următoarea formă:
dQ = m1 ⋅ cp1 ⋅ dt1 = ±m2 ⋅ cp2 ⋅ dt2 [W] (6.9)
Semnul plus din relaţia (6.9) se aplică în cazul curgerii paralele în contracurent iar minus la o curgere paralele în
echicurent (în acelaşi sens).
Capacităţile termice ale celor două fluide sunt respectiv:
W1 = m & 1c p1 [W/K]; W2 = m & 2 c p1 [W/K];
Fluxul elementar de căldură dQ transmis prin suprafaţa elementară dS este:

dQ& = kΔtdS [W] (6.10)
Transferul de căldură prin suprafaţa dS pentru fluidul cald poate fi scris sub forma:
dQ& = dQ& = m
& 1c p1dt1 = W1dt1 [W] (6.11)
iar pentru fluidul rece: dQ& = dQ& = m
& 2 c p 2 dt 2 = W21dt 2 [W] (6.12)
Din ecuaţiile (6.11) şi (6.12) rezultă că, pentru debite m = const. şi capacităţile termice W = const., curbele t = f(Q)
reprezentate în coordonate t - Q sunt linii drepte. De asemenea, variaţia t = f(Q) este o linie dreaptă având panta:
d (Δt ) Δtmax − Δtmin
= (6.13)
dQ& Q& t
unde Qt este sarcina termică totală, iar Δtmax şi Δtmin reprezintă diferenţa maximă şi minimă de temperatură la
intrarea sau la ieşirea din aparat.
Înlocuind dQ din relaţia (6.10) în expresia (6.13), se obţine:
d (Δt ) Δtmax − Δtmin
= dS (6.14)
k ⋅ Δt Q& t
care integrată între limitele Δtmin şi Δtmax, respectiv 0 şi S dă:

Δt max
1 d (Δt ) Δtmax − Δtmin
k
Δ
∫
t min
Δt
=
Q& t
dS (6.15)
1 Δt max Δt max − Δtmin

ln = S (6.16)
k Δt min Q& t
— 141 —
t −t
Ultima relaţie se scrie sub forma: Q& t = k ⋅ S max min [w] (6.17)
t
ln max
tmin
Comparând ultima relaţie cu ecuaţia (6.4) reluată aici: Q& t = k ⋅ S ⋅ Δtmed [W] (6.18)
se obţine expresia de calcul a diferenţei medii de temperatură pentru aparatul cu curgerea în contracurent sau
echicurent:
Δt max − Δtmin
Δtmed = [oC] (6.19)
Δt
ln max
Δt min
denumită diferenţa de temperatură medie logaritmică.
În cazul în care variaţia temperaturii agenţilor termici este mică, adică 1 ≤ Δtmax/Δtmin ≤ 2, se poate admite că
variaţia reală a temperaturii fluidelor poate fi exprimată printr-o variaţie liniară, astfel încât diferenţa medie de
temperatură se poate calcula în mod aproximativ cu media aritmetică:
Δtmax + Δt min
Δt med = [oC] (6.20)
2
eroarea de calcul fiind mai mică de 4%. Dacă Δtmax / Δtmin < 1,5, eroarea de calcul coboară sub 1%.
Pentru intervalul de variaţie a temperaturii 1 ≤ Δtmax /Δtmin ≤ 4,8, o relaţie aproximativă pentru calculul diferenţei
medii de temperatură este:
Δtmed = 0,4Δtmax + 0,6Δtmin [oC] (6.21)
Compararea suprafeţei necesare unui schimbător de căldură cu circulaţia paralelă în echicurent sau în
contracurent, se poate face prin raportarea expresiilor fluxului termic, scris pentru cele două sisteme sub forma,
dQ = k ⋅ S ⋅ Δtmed.
⎛t ⎞
ln⎜⎜ max ⎟⎟
Se (Δt med )c (t max − t min )c ⎝ t min ⎠e
= = ⋅
Sc (Δt med )e (t max − t min )e ⎛t ⎞
ln⎜⎜ max ⎟⎟
⎝ t min ⎠c
în care indicii „e” şi „c” arată echicurentul şi respectiv contracurentul.
⎛ Δt ⎞ ⎛ Δt ⎞
Deoarece şi din diagramele din fig. 6.2.a-d se observă că: ⎜⎜ max ⎟⎟ << ⎜⎜ max ⎟⎟ rezultă Se > Sc (6.22)
⎝ Δtmin ⎠c ⎝ Δtmin ⎠e
schimbătoarele în contracurent sunt net superioare celor în echicurent, necesitând la aceleaşi fluxuri termice
transmise suprafeţe de schimb de căldură mult mai mici (deci gabarite mai mici !). Rezultă deci că atunci când se
pune problema să se realizeze un schimbător de căldură în curenţi paraleli, se va prefera întotdeauna
contracurentul.
În cazul schimbătoarelor de căldură cu curgere paralelă în curent încrucişat (CÎ) sau la curgerea mixtă (CM)
diferenţa medie de presiune Δtmed se determină cu relaţia:
Δtmed CÎ(CM) = F ⋅ Δtmed CC (6.23)
în care F este un factor de corecţie (subunitar) care se înmulţeşte cu Δtmed CC – diferenţă medie logaritmică de
temperatură pentru curgerea în contracurent considerată ca referinţă.
Factorul de corecţie F se exprimă printr-o relaţie de forma:
F = f (P, R, schema de curgere) ≤ 1
variabilele P şi R calculându-se cu expresiile
t 2'' − t 2' t1' − t1''

P= şi R = (6.24)
t1' − t 2' t 2'' − t 2'
În figurile 6.7; 6.8; 6.9; 6.10 sunt prezentate valorile factorului de corecţie F stabilite analitic sau experimental
pentru diferite tipuri de schimbătoare de căldură.
— 142 —
Fig. 6.7. Factorul de corecţie F pentru schimbătorul de căldură 1-2 (o trecere prin manta a
agentului cald, două sau multiple de doi treceri prin ţevi ale agentului rece)
Fig. 6.8. Factorul de corecţie F pentru schimbătorul de căldură 2 – 4

(două treceri prin manta, patru treceri prin ţevi)
Fig.6.9. Factorul de corecţie F pentru schimbătorul de căldură cu o singură trecere,

cu curgere încrucişată (transversală), cu ambele fluide neamestecate.
— 143 —
Fig.6.10. Factorul de corecţie F pentru schimbătorul de căldură cu o singură trecere, cu curgere încrucişată
(transversală), cu un fluid în amestec, iar altul neamestecat
6.3. Schimbătoare de căldură de suprafaţă cu schimbarea stării de agregare

a agenţilor termici
În cazul în care un agent termic sau amândoi îşi schimbă starea de agregare, nu se mai poate defini o schemă de
circulaţie neexistând doi vectori de viteză a căror poziţie reciprocă să definească această schemă de circulaţie. În
acest caz se poate vorbi cel mult de o viteză de schimbare a stării de agregare ca o mărime scalară ce nu poate
defini un sens de curgere a fluidului.
În categoria schimbătoarelor de căldură în care agenţii termici îşi modifică starea de agregare amintim:
a) Condensatoarele în care agentul termic primar aflat în stare de vapori condensează;
b) Vaporizatoarele (evaporatoarele, fierbătoarele, cazanele de abur) în care agentul termic secundar aflat în
fază lichidă vaporizează;
c) Topitoarele în care agentul termic t’2 t”2
secundar aflat în fază solidă se topeşte;
d) Reactoarele chimice în care pot avea
loc şi alte procese de transfer de
căldură cu schimbarea stării de abur
agregare a agenţilor termici în afara
celor enumerate mai sus. ts
t [ 0C]
Ca exemplu constructiv se prezintă în fig. abur
6.11 un condensator vertical cu două treceri H apa
ts
şi placă posterioară liberă pentru preluarea ta w2
dilatărilor. Prin ţevi circulă agentul termic tb
secundar care se încălzeşte de la t’2 la t”2 şi
pe suprafaţa exterioară a ţevilor
condensează aburul. Condensul este α1
evacuat prin partea inferioară a aparatului. α2
Pe baza diagramei t – S din fig. 6.12–a) şi a t2
relaţiei (6.19) se poate scrie diferenţa medie δ0 δp
de temperatură
x
t'' − t'
Δtmed = 2 2' (6.25) condens
t −t ts
ln s 2' '
ts − t2
a) b)
Fig. 6.11.
— 144 —
Bilanţul termic al condensatoarelor se scrie sub t [ 0C] t [ 0C]
forma ts
t’1
Q& = η sc m
& 1lv = m (
& 2 c p 2 t 2'' − t 2' ) = kSΔt m (6.26)
t”2
în care t”2
lv - reprezintă căldura latentă masică de t’2 ts
vaporizare a agentului primar iar
ts - temperatura de saturaţie la care se a) Condensator S [m ] 2
b) Vaporizator S [m2]
desfăşoară condensarea şi
ηsc - randamentul schimbătorului de căldură. Fig. 6.12.
Schimbarea sensului de circulaţie a agentului termic secundar în schimbătorul de căldură de acest tip nu modifică
productivitatea aparatului şi nici valoarea temperaturii agentului la ieşirea din condensator fapt constatat şi din fig.
6.11.a-b.
La condensare, coeficientul specific total de transfer termic k se poate calcula cu relaţia (6.7) în care s-au
introdus rezistenţele termice ale metalului δ0 /λ0 şi pietrei depuse pe ţevi δp /λp. În mod curent δp=0,2…1 mm iar
coeficientul de conducţie termică al pietrei depinde de natura acesteia. Astfel pentru ţevi acoperite cu:
- piatră bogată în silicaţi λp = 0,082 … 0,235 W/mK;
- piatră bogată în var λp = 0,15 … 2,35 W/mK;
- piatră bogată în gips λp = 0,7 … 2,35 W/mK.
Coeficientul de convecţie a căldurii de la abur la suprafaţa metalului pe care are loc condensarea rezultă din
ecuaţiile:
Nu1 = 0,943 (Ga ⋅ Pr ⋅ Ku)0,25 (6.27)
pentru condensatoarele verticale, la care lungimea caracteristică este egală cu H – înălţimea activă de
condensare a ţevilor şi
Nu1 = 0,724 (Ga ⋅ Pr ⋅ Ku)0,25 (6.28)
pentru condensatoare orizontale, cu lungimea caracteristică egală cu d – diametrul exterior al ţevilor orizontale.
S-a notat cu „Ku” criteriul lui Kutateladze care ne indică transferul de căldură şi masă în timpul vaporizării
(condensării).
lc
Ku =
c p ⋅ Δt s
lc - căldura latentă de condensare [kJ/ kg]
cp - căldura specific[ masic[ la presiune constantă [kJ/ kg·K]
∆ts - temperatura medie de saturaţie-condensare
Coeficientul de convecţie a căldurii de la metal la apă pentru Re>10 000 se calculează cu relaţia criterială
Nu2 = 0,023 Re0,8 Pr0,4 (6.29)
Pentru vaporizatorul din fig. 6.11. – b se pot scrie ecuaţiile
Q& = ηm (
& 1 c p1 t1' − t1'' = m )
& 2 l v = kSΔt med (6.30)
t1' − t1''
în care se găseşte uşor ΔTmed = (6.31)
t' − t
ln 1' ' s
t1 − ts
ce se utilizează atât în calcule de proiectare cât şi în calcule de verificare.
— 145 —
6.4. Radiatorul maşinilor termice
Radiatorul maşinilor termice este un recuperator de căldură în care agentul termic primar este apa ce circulă prin
sistemul de răcire al acestor maşini evacuând către aerul exterior o anumită cantitate de căldură. Mărimea
acesteia depinde de natura maşinii, astfel:
- motoare de automobil Qp = 550 … 800 W/CP
- motoare de tractor Qp = 600 … 2100 W/CP
(cu 1 CP = 735,499 W)
Dacă P este puterea motorului, prin radiator este evacuată orar sarcina termică
Q = P⋅Qp (6.32)
Apa cedează căldură aerului exterior. Se poate scrie bilanţul termic
( ) ( ) ⎛ ' ⎞
'' ' ''
Q& = ηsc m
& 1c p1 t1' − t1' ' = m& 2 c p2 t2' ' − t2' ≅ kS ⎜ t1 + t1 − t 2 + t2 ⎟ (6.33)
⎜ 2 2 ⎟
⎝ ⎠
Q&
Utilizând expresiile: t1'' = t1' − (6.34)
ηsc m& 1c p1
Q&
t2'' = t2' + (6.35)
& 2cp2
m
Q&
se obţine suprafaţa de transfer de căldură S0 = (6.36)
⎛ Q& Q& ⎞
k ⎜ t1' − t2' − − ⎟
⎜ 2ηsc m
& 1c p1 2 m
& 2 c p2 ⎟
⎝ ⎠
În determinarea coeficientului specific total de transfer termic k se foloseşte relaţia (6.5) cu Nu1 dat de (6.29).
Pentru calcularea coeficientului de convecţie a căldurii de la metal la aer se pot folosi relaţiile criteriale (3.67) şi
(3.68) prezentate la capitolul „Convecţia căldurii” în funcţie de tipul radiatorului.
Debitul de aer ce trece prin radiator este
m& 2 = S f wβρ 2 (6.37)
în care coeficientul β al secţiunii utile este raportul dintre viteza medie a aerului în faţa radiatorului şi viteza medie
a aerului dintre ţevile radiatorului.
β = wr / w (6.38)
Notând cu ϕ raportul dintre suprafaţa totală de transfer de căldură şi suprafaţa frontală a radiatorului
φ = S 0 / Sf (6.39)
şi folosind relaţiile (6.36) – (6.38) rezultă
⎛ 1 1 ⎞
Q& ⎜ + ⎟
S0 ⎜ kϕ 2 βwρ 2 c p 2 ⎟
⎝ ⎠
Sf = = (6.40)
ϕ ' ' Q
t1 − t 2 −
2ηm
& 1 c p1
La radiatorul cu ţevi cu aripioare în S0 intră suprafaţa exterioară a ţevilor şi o treime din suprafaţa nervurilor.
t’1 = 75 …80oC
În mod curent, la răcirea forţată se ia: t”1 = 65oC (6.41)
t’2 = 15oC
ρ2 ‚ 1,2 kg/m2
iar la răcirea prin termosifon: t’1 = 80 … 90oC
t”1 = 50 … 60oC (6.42)
Rezistenţa hidraulică opusă de radiatorul tip fagure la trecerea aerului este
Δp = ξρ 2 w r2 , [mm HO2] (6.43)
1 ⎡ l ⎤
în care ξ = 2 ⎢0 ,61 + (1 − β )2 + 0 ,316 Re 0 ,25 ⎥ (6.44)
β ⎣ d ⎦
La radiatoarele cu ţevi cu aripioare se recomandă relaţia

Δp = C1 ⋅ C2 (m + 1) ρ2w2Re-0,27, [mm H2O] (6.45)
cu m-numărul rândurilor de ţevi de-a lungul curentului de aer şi C1,C2–constante prezentate în fig. 6.13.
— 146 —
C1
3,6
3,4 C2
S1
3,2
S2 1,6
3,0
1,5
2,8
1,4
2,6
1,3
2,4 S2
2,2 d 1,2
1,1 S3
2,0
1,8 1,0
1,6 0,9
0,8 S1 d
1,4
1,2 0,7
1,0 S1 0,6 S2
1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 d 1,0 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0 2,2 2,4 2,6 2,8 3,0 3,2 3,4 3,6 3,8 d
Fig. 6.13
6.5. Acumulatoare de căldură

Sunt schimbătoare de căldură care lucrează în regim nestaţionar aperiodic. Din această categorie fac parte:
boilerele, băile de tratamente termice răcite printr-o serpentină, băile de ulei ale lagărelor răcite prin intermediul
unui agent termic rece care circulă printr-o serpentină, rezervoarele de bitum încălzite etc. (fig.6.14).
La acumulatoare de căldură temperatura agenţilor termici variază şi în timp şi în spaţiu.
Agentul termic secundar are masa m2 iar agentul termic primar are debitul m1.
t’1
t’1
t’’1 m2
m2 t’’1
Boiler Baie de ulei

Fig. 6.14.
La un moment dat temperatura agentului

t t
termic secundar are valoarea medie t2 pe [ 0C] [ 0C]
când agentul termic primar are o t’1 t1
temperatură care variază exponenţial de-a
lungul suprafeţei de transfer termic de la t’1 t’’1f
t”1 t’’1
la t”1.
t’’1i t2f t’’1i
Odată cu timpul, temperatura agentului t2 t2
dt2
termic primar creşte la ieşirea din
acumulatorul de căldură, de la t”1i în t2i t2i
momentul iniţial până la t”1f în momentul
final. Bilanţul termic scris pentru intervalul
δτ τ [s] S [m2]
elementar de timp se referă la cantităţi de
căldură transferate.
Fig. 6.15
( )
δ Q = η sc m& 1c p1 t1' − t1'' dτ = m2 c p2 dt 2 = kS Δ t med dτ (6.46)
cu diferenţa medie dată de (6.19) conform fig. 6.15 (t – S) sub forma

t1' − t1''
Δt med = (6.47)
t1' − t 2
ln
t1'' − t 2
Din egalitatea ( )
η sc m& 1 c p1 t1' − t1'' = kS
t1' − t1''
(6.48)
t1' − t 2
ln
t1'' − t 2
— 147 —
se obţine ( ⎛
)
t1'' = t 2 + t1' − t 2 exp⎜ −
⎜ ηm
kS
& 1 c p1
⎞
⎟
⎟
(6.49)
⎝ ⎠
( )
& 1 c p1 t1' − t1' ' dτ = m 2 c p 2 dt 2
Similar, din ecuaţia η sc m (6.50)
η sc m& 1 c p1 ⎡ 1 m2 c p2 ⎛ t ' − t 2i ⎞⎤
se obţine suprafaţa de transfer termic S = − ⋅ ln ⎢1 − ⋅ ln⎜ 1' ⎟⎥ (6.51)
⎜ ⎟⎥
⎣⎢ τ η sc m1 c p1 ⎝ t1 − t 2 f
k &
⎠⎦
t1' − t 2 i
ln
m 2 c p2 t1' − t 2 f
sau durata de transfer termic τ = ⋅ (6.52)
η sc m& 1 c p1 ⎛ kS ⎞
1 − exp⎜ − ⎟
⎜ η sc m& 1 c p1 ⎟
⎝ ⎠
Temperatura medie a agenţilor termici se poate deduce din fig.6.15 (diagrama t - τ) pe baza definiţiei
Δtmed = tj - tm (6.53)
rezultând prin utilizarea mediilor de temperatură de forma (6.19)
t1' 'f − t1''i t1''f − t1''i

t1''med = t1' − = t1' − (6.54)
t1' − t1' 'i t1' − t 2 i
ln ln
t1' − t1''f t1' − t 2 f
t 2f − t 2i
t 2 med = t1' − (6.55)
t1' − t 2 i
ln
t1' − t 2 f
În cazul în care prin serpentină circulă abur care condensează având debitul D şi lc – căldura latentă masică de
condensare iar ts – temperatura de saturaţie, din bilanţul
δQ = η sc Dl c dτ = m2 c p2 dt 2 = kS (t s − t 2 ) ⋅ dτ (6.56)
prin integrare se obţin, pe aceeaşi cale, mărimile

m 2 c p2 ⎛ t − t 2i ⎞
S= ln⎜⎜ s ⎟,
⎟ [m2]; (6.57)
k ⋅τ ⎝ t s − t 2f ⎠
⎛ k ⋅ S ⋅τ ⎞
t 2 = t s − t s − (t s − t 2 i ) ⋅ exp ⎜ − ⎟ [0C]; (6.58)
⎜ m2 ⋅ c p2 ⎟
⎝ ⎠
⎛ ⎞
D=
kS
(t s − t ei ) ⋅ exp⎜⎜ − kSτ ⎟,
⎟
[kg/s] (6.59)
ηl c ⎝ m2 c p2 ⎠
şi consumul de abur în timpul τ
τ
m2 c p2 ⎡ ⎛ kSτ ⎞⎤
∫
Dτ = D ⋅ dτ = (t s − t 2 i )⎢1 − exp⎜ −
⎜
⎟⎥ ,
⎟⎥
[kg]. (6.60)
ηl c ⎢⎣ ⎝ m2 c p2 ⎠⎦
0
Un acumulator aparte de căldură îl reprezintă rezervorul de bitum fie el staţionar, fie mobil. Pentru a fi utilizat în
lucrările de construcţii bitumul trebuie să fie fluid, fluiditate asigurată prin încălzire la temperatura de 110…120oC.
Încălzirea bitumului se face cu abur de 8…12 bar (ts = 170…190oC). Încălzirea bitumului se poate face şi cu gaze
fierbinţi rezultate din arderea unui combustibil. Gazele fierbinţi circulă printr-o serpentină montată în interiorul
rezervorului de bitum, ca în fig. 6.16.
În timpul încălzirii temperatura bitumului este neuniformă. În jurul gurii de absorbţie a pompei, temperatura
bitumului să fie de 110…120oC. Neuniformitatea câmpului de temperaturi atrage după sine neuniformitatea
parametrilor termofizici.
— 148 —
Căldura specifică masică la presiunea constantă, spre
exemplu variază astfel:
t, [oC] cp [kcal/kg ⋅ grad]
30 … 50 0,3 … 0,35
70 … 80 0,35 … 0,40
110 … 120 0,40 … 0,50 ø
Cu toate că este un acumulator de căldură, procesele de
transfer de căldură din rezervorul de bitum nu sunt
studiate în detaliu. În cele mai multe cazuri calculele
termodinamice care se fac au caracter de aproximaţie, L
rezervorul de bitum fiind considerat drept un recuperator
de căldură. În cele ce urmează se prezintă schematic Fig. 6.16.
calculul termic al unui rezervor de bitum îngropat în pământ.
Pentru încălzirea bitumului din partea centrală, în care se montează şi sorbul pompei de bitum, este necesar
fluxul termic
& c p (t1 − t 2 ) ,
Q& 1c = m (6.61)
cu t1 = 110…120oC iar t2 = 70…80oC.
& c p (t 2 − t 3 ) ,
Căldura necesară încălzirii bitumului din zona periferică este Q& 1e = m (6.62)
o o
cu t2 = 100…115 C şi t3 = 50…60 C.
Pentru determinarea căldurii disipate de la bitumul cald din zona centrală la rezervorul metalic se introduce
coeficientul de transfer termic
1 1 1
= + (6.63)
k1 α1 α2
cu α1 = 97 W/m2⋅ grad – coeficientul de transfer termic de la metal la bitumul cald cu temperatura

t1=110…120 oC şi
α2 = 55 W/m2⋅ grad – coeficientul de transfer termic de la bitumul rece cu temperatura t3=30…50 oC la
metal.
În consecinţă Q& 2 c = k1 S1 ( t1 − t 3 ), (6.64)
cu suprafaţa de transfer termic S1 = πD1 h1 +

π
4
(D 2
2 − D12 ) (6.65)
Căldura disipată de la masa centrală de bitum cald spre mediul ambiat se poate aproxima cu formula
Q& 3 c = S 2 k 2 Δt 2 + S 3 k 3 Δt 3 + S 4 k 4 Δt 4 (6.66)
π D22 π D12
în care, conform fig. 6.17, S2 = πD2h2; S 3 = ; S4 = (6.67)
4 4
Coeficientul specific total de transfer termic de la bitum la pământ este dat de relaţia
1 1 δp δi L
= + + + (6.68)
k 2 α 0 λ p λi λ
în care s-au introdus rezistenţele termice ale peretelui de beton δp /λp, izolaţiei δi / λi şi solului L /λ.
Lungimea liniei de flux termic depinde de temperatura bitumului. La t1 = 110…120 oC se ia L=8…10m.
Pentru coeficientul de transfer termic α0 de la bitum prin perete la aer se utilizează relaţia
125 [W/m2 K]
α0 = + 1,05 (6.69)
μ
în care vâscozitatea dinamică a bitumului în grade Engler
depinde de temperatura lui:
μ = 95o E pentru t3 = 50 … 80oC
o
μ = 25…17 E pentru t1 = 110 … 120oC
Coeficienţii de conducţie termică utilizabili sunt:
- beton λp = 0,76 W/mK
- izolaţie λi = 0,14 W/mK
- sol λ = 2,30 W/mK Fig.6.17
— 149 —
Coeficientul de transfer de căldură prin fundul rezervorului spre sol, k3, este dat de (6.68).
Coeficientul de convecţie a căldurii, k4, de la bitum la aerul exterior rezultă din formula
1 1 δp δi
= + + (6.70)
k 4 α a λ p λi
în care: αa = 0,158 W/m2 K pentru μ ‚ 25 … 17 oE ;

αa = 0,0,62 W/m2 K pentru μ ‚ 90 … 95 oE.
Pentru zona centrală se ia în toate cazurile: Δt2 = Δt3 = Δt4 = t1 - te (6.71)
o
în care temperatura aerului exterior se consideră egală cu temperatura medie a solului, te=10 C.
Pentru zona a II-a de bitum se calculează sarcina termică disipată spre exterior cu relaţia
Q3e = k2e⋅ S2e⋅ Δt2e + k3eS3eΔt3e + k4eS4eΔt4e, (6.72)
în care: S2e = π ⋅ D ⋅ h; S3e =

π
4
(D 2
)
− D22 ; S4 e =
π
4
(D 2
− D12 ) (6.73)
Coeficienţii de transfer termic k2e, k3e şi k4e se calculează cu relaţiile (6.68) şi (6.70) în care lungimea liniei de flux
termic ce străbate solul se ia L = 1,5 m pentru pereţii verticali şi L = 4,5 m pentru fondul rezervorului la
temperatura bitumului t3 = 65 … 80oC.
Diferenţele de temperatură sunt: Δt2e = Δt3e = Δt4e = t3 - te (6.74)
Sarcinile termice de calcul se vor lua:
- pentru zona centrală din care se pompează m⋅kg/s bitum Q& c = Q& 1c + 0 ,2Q& 2 c + Q& 3 c , [W] (6.75)
- pentru zona periferică Q& e = Q&1e + Q& 3 e , [W] (6.76)
1 1
n δj 1
Coeficientul specific total de transfer termic rezultă din =
k 0 α1
+ ∑λ j =1 j
+
α2
(6.77)
cu: α1 – coeficientul de convecţie de la abur (sau gaze de ardere) la suprafaţa interioară a serpentinei de
încălzire (α1 ≈ 10 000 W/m2 grad la condensarea aburului) şi
α2 – coeficientul de convecţie a căldurii de la metal la bitum. Pentru încălzirea bitumului de la 80oC la 120oC
se ia α2 = 93 W/m2grad (cu care se calculează k0c) şi pentru încălzirea bitumului de la 40oC până la
80oC se ia α2 = 55 W/m2grad (cu care se calculează k0e).
Q& c
Rezultă astfel suprafaţa de încălzire a zonei centrale S c = (6.78)
⎛ t + t k t1 + t 2 ⎞
k 0 c ⎜⎜ a − ⎟⎟
⎝ 2 2 ⎠
Q& e
şi a zonei periferice Se = (6.79)
⎛ t + tk t2 + t3 ⎞
k 0 e ⎜⎜ a − ⎟
⎝ 2 2 ⎟⎠
cu ta – temperatura aburului şi tk – temperatura condensului.
Pe baza relaţiilor (6.78) şi (6.79) se pot dimensiona serpentinele de încălzire ale rezervorului de bitum.
6.6. Schimbătoare de căldură regeneratoare

Regeneratoarele sunt schimbătoare de căldură de tipul gaz-gaz, la care suprafaţa de încălzire primeşte şi
cedează căldura în mod periodic (intermitent). Aceste tipuri de schimbătoare de căldură conţin la interior un
material inert (denumit – umplutură) care nu reacţionează chimic cu agenţii termici care circulă prin aparat,
material de umplutură ce înmagazinează căldura într-o primă perioadă de la agentul termic primar (gazul cald)
pentru ca în a doua perioadă să cedeze această căldură agentului termic secundar (gazul rece).
Cu alte cuvinte, la regeneratoare, cei doi agenţi termici parcurg alternativ aceleaşi spaţii (suprafeţe de schimb de
căldură) care conţin o umplutură dintr-un material oarecare (ceramice, foi, table, şi alice metalice).
— 150 —
Pentru temperaturi înalte (1700 … 2050oC cele mai răspândite recuperatoare sunt cele cu umplutură ceramică
formată din cărămizi simple sau fasonate aranjate în interiorul aparatului sub formă de grătar de zidărie, astfel
încât să formeze canale continue sau frânte (în zigzag) pentru trecerea gazelor.
Pentru a mări suprafaţa de schimb de căldură (suprafaţa de contact cu cărămizile) a gazelor cu cărămizile,
acestea sunt dispuse în diferite moduri de înzidire ce sunt prezentate în fig.6.18.
a b c
Fig.6.18. Moduri de înzidire interioară cu materiale ceramice
a – în canal continuu (tip Cauper); b - simplă (tip Siemens); c – canale alternate
Pentru regeneratoarele cu cărămizi dispuse ca în fig.6.18.a canale continue tip Cauper coeficientul de schimb de
căldură de la gaz la cărămidă este pentru p ≤ 1 bar:
Wo ⎡ W ⎤
α = 8 ,7 ⎢ 2 ⎥
3
d ⎣m k ⎦
Wo ⎡ W ⎤
iar pentru canale alternative fig. 6.18.c α = 10 ⎢ 2 ⎥
3
d ⎣m k ⎦
în care viteza „wo” este redusă la condiţiile 1023,25 mbar şi 273,16 K, iar „d” este diametrul echivalent al canalelor
dintre cărămizi. Se observă că dispunerea în canale alternate a cărămizilor este mai avantajoasă din punct de
vedere termic cu circa 15 %, dar din punct de vedere al pierderilor de sarcină aerodinamică este mai puţin
avantajoasă.
La regeneratoarele care lucrează la temperaturi ridicate zidăria de umplutură trebuie să fie termorezistentă
întrucât este supusă în timp la variaţii mari de temperatură. În cazul în care agentul de încălzire folosit sunt gazele
de ardere va trebui ca tipul cărămizilor, acidă (silică) sau bazică (magnezită sau dolomită) să fie ales potrivit
compoziţiei gazelor şi a eventualelor suspensii antrenate de acestea.
Regeneratoarele pentru temperaturi mai moderate (care pot încălzi gazele până la 450oC) şi mai mici se
construiesc aproape exclusiv din metal (oţel şi aluminiu) având umpluturi (foi din tablă profilată) ca cele
prezentate în fig.6.19. Aşa sunt construite regeneratoarele rotative Lüngström cu axa de rotaţie verticală sau
orizontală.
În fig. 6.20 se prezintă un regenerator rotativ Lüngström cu axa de rotaţie orizontală care are rotorul divizat în 18
sectoare fiecare sector fiind prevăzut cu două etaje. Gazele de ardere spală partea superioară a rotorului, iar
aerul ce trebuie preîncălzit intră prin partea lui inferioară.
Fig. 6.19 Umpluturi pentru temperaturi moderate şi mici
— 151 —
Fig. 6.20. Regenerator rotativ Lüngström cu axa de rotaţie orizontală:
1 – rotor;
2 – motor şi reductor (rotire cu 45o);
3 – lagăr axial;
4 – dispozitiv de etanşare.
6.6.2. Calculul regeneratoarelor de căldură

Regeneratoarele ceramice cu funcţionare intermitentă (periodică)
Pentru calculul regeneratoarelor ceramice folosite la cuptoare industriale sunt cunoscute, de obicei, următoarele
mărimi: debitul Dg, compoziţia şi temperatura iniţială t’g a gazelor de ardere; debitul Da, compoziţia şi temperaturile
iniţială şi finală t’a, t”a ale aerului sau combustibilul gazos preîncălzit; viteza aerului, respectiv a combustibilului
gazos wa şi viteza gazelor de ardere wg; grosimea cărămizii, sistemul de înzidire a grilajului, precum şi
proprietăţile fizice ale materialului cărămizii, durata perioadelor de încălzire, respectiv de răcire a regeneratorului.
Temperatura gazelor de ardere la ieşirea din regenerator se calculează cu relaţia:
S1k1
( )
−
ηDg c g
t g'' = t gr + t g' − t gr ⋅ e , (6.80)
unde: tgr [oC] – temperatura grătarului; k1 [W/m2 ⋅oC] – coeficientul global de transfer termic în perioada de
încălzire; S1 [m3] – suprafaţa de încălzire; η - randamentul termic al regeneratorului.
Expresia suprafeţei de încălzire S1 (pentru proiectare) este:
ηD g c g 1
S1 ln , [m2] (6.81)
k1 G gr c gr 1 t g' − t gr ,i
1− ⋅ ln
ηD g c g τ 1 t g' − t gr ,f
în care: Ggr [kg] este masa grătarului; cgr [J/kg⋅oC] – căldura specifică a materialului din care este confecţionat
grătarul; τi – durata perioadei de încălzire [s/ciclu].
Expresia perioadei de încălzire τi (pentru verificare) este:
— 152 —
ηDg c g ⎛⎜ ⎞
S1k1
t g' − t gr ,i −
ηDg cg ⎟
τ i = ln ⎜1 − e ⎟. (6.82)
t g' − t gr ,f Ggr c gr ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Expresia suprafeţei de răcire S2, la calculul de proiectare şi al perioadei de răcire τr în cazul calcului de verificare,
este:
Da c a 1
S2 = ln (6.83)
ηk 2 ηGgr c gr 1 t gr ,i − t a'
1− ⋅ ln
Da c a τr t gr ,f − t a'
în care: ca [J/kg⋅oC] este căldura specifică a aerului, iar k2 [W/m2 ⋅ oC] – coeficientul global de transfer de căldură
în perioada de răcire.
Admiţând că se preîncălzeşte aer, cantitatea de căldură primită de aer este:
(
Qa = Da ha'' − ha' ⋅ τ ) [J/ciclu] (6.84)
unde h’a, h”a [J/kg] sunt entalpiile aerului la temperatura de intrare t’a, respectiv temperatura de ieşire t”a (valoare
medie) din regenerator, iar τ [s/ciclu] – durata perioadei de încălzire sau de răcire a regeneratorului.
Admiţând că pierderile de căldură prin pereţii regeneratorului sunt 4% din căldura introdusă cu gazele de ardere,
cantitatea de căldură evacuată din regenerator este:
Qg = 0,96 Dg ⋅ h’g - Qa [J/ciclu] (6.85)
unde h’g [J/kg] este entalpia gazelor de ardere la temperatura de intrare t’g, în regenerator.
Entalpia gazelor de ardere la valoarea medie a temperaturii de evacuare din regenerator t”g este:
h”g = Qg / Dgτ (6.86)
Coeficientul global de schimb de căldură k, în cazul umpluturilor construite din cărămizi normalizate, se poate
obţine din relaţia:
1 1 2 b ⎛ 2 ⎞
= + ⋅ ⎜1 − 2 ⋅ b ⎟+ 1 , (6.87)
k α g τ 3 λcτ ⎜ 15 a τ ⎟ α τ
⎝ c ⎠ f
unde: αg, αf [W/m2⋅oC] sunt coeficienţii de transfer de căldură de la gazele de ardere la umplutura regeneratorului
şi de la umplutură la fluidul preîncălzit;
λc [W/m⋅oC] - conductivitatea termică a cărămizii;
ac [m2/s] - difuzivitatea termică a cărămizii;
b [m] - jumătate din grosimea echivalentă a cărămizii.
Când durata perioadelor de inversare τ < b2/2 ac, formula pentru determinarea coeficientului k este:
1 1 2 b 1
= + ⋅ M+ . (6.88)
k α gτ 3 λcτ αf τ
Valorile factorului M în funcţie de acτ/b2 sunt date în tabelul 6.4
Valorile factorului M Tabelul 6.4.

acτ/b2 0,05 0,10 0,20 0,30 0,400 0,500 1,000 2,000 ∞
M 0,25 0,36 0,49 0,60 0,683 0,738 0,852 0,933 1
Dacă perioada de încălzire τ1 [S/ciclu] diferă de perioada de răcire τr, coeficientul k se poate calcula din relaţia:
1 1 1 ⎡ 2 Δt mcc ⎤
= + + 0 ,4 ⋅ ⎢ + ⎥, (6.89)
k α gτ i α f τ r ⎣ c m ρ c Δt mcc 2 λ c (α1 + α 2 ) ⎦
unde: cm [J/kg⋅oC] - căldura specifică medie a cărămizilor umpluturii,
ρc [kg/m3] - masa specifică a cărămizii,
— 153 —
Δtmcc [oC] - diferenţa medie logaritmică de temperatură în cazul curgerii paralele în contracurent.
Transmiterea căldurii de la gazele de ardere la cărămizile umpluturii se face prin radiaţie şi convecţie, astfel încât:
α g = α gc + α gr (6.90)
Coeficientul de transfer de căldură prin radiaţie α gr şi α gc este coeficientul de transfer de căldură prin convecţie
ce vor fi determinate funcţie de tipul umpluturii, regimul de curgere din relaţiile criteriale prezentate în capitolele
convecţia şi radiaţia căldurii.
Regeneratoarele metalice cu funcţionare continuă
Pentru regeneratoarele metalice rotative, în calculul suprafeţelor de încălzire se foloseşte relaţia:
Sr Δ t m
Qa = = k r S r Δt m [W] (6.91)
⎛ 1 1 ⎞
⎜ + ⎟
⎜ α g xg α a xa ⎟
⎝ ⎠
în care: Qa [W] – debitul de căldură transmis aerului preîncălzit;
Δtm [oC] – diferenţa medie logaritmică de temperatură în cazul schemei în contracurent;
αg,αa [W/m2⋅oC] – coeficienţii de transfer de căldură de la gazele de ardere la umplutură şi de la aceasta
la aer;
Sr [m2] – suprafaţa totală de încălzire (ambele feţe ale regeneratorului):
xg = Sg/Sr; xa = Sa/Sr, (6.92)
2
Sa, Sg [m ] fiind suprafeţele plăcilor umpluturii în contact cu aerul, respectiv cu gazele de ardere.
Coeficientul de transfer termic pentru regeneratoarele de tip Lüngström se determină cu relaţia:
α c = 7 ,13w 0 ,78 + 5 ,36 ⋅ e −0 ,6w [W/m2⋅oC] (6.93)
unde w [m/s] este viteza de curgere a fluidului gazos prin interstiţiile umpluturii din foi de table.
6.7. Indicii de calitate ai schimbătoarelor de căldură

Un schimbător de căldură are trei categorii de pierderi: pierderi de temperatură în procesul de transfer de căldură
ce are loc la diferenţe finite de temperatură între agenţii termici; pierderi de căldură în mediul ambiant prin pereţii
sau izolaţia termică a aparatului; pierderi de presiune datorită rezistenţelor hidraulice la curgerea agenţilor termici
prin aparat. Aceste pierderi, nu pot fi eliminate complet şi determină prin mărimea lor, calitatea funcţionării
schimbătoarelor de căldură.
Aprecierea performanţelor schimbătoarelor de căldură se face cu o serie de indici de calitate, dintre care cei mai
importanţi sunt:
Coeficientul de reţinere a căldurii, ηr, reprezintă raportul dintre fluxul de căldură preluat de agentul rece Q2 şi
fluxul de căldură cedat de agentul cald Q1, adică
ηr = Q2 /Q1 = 1 – (Qp /Q1) (6.94)
în care Qp [W] este fluxul de căldură pierdut în mediul ambiant.
Mărimile Q1 şi Q2 se calculează cu expresiile (6.3) şi (6.4).
Cu ajutorul coeficientului ηr se evaluează pierderile de căldură în mediul înconjurător ale unui aparat prin pereţii
sau izolaţia termică a acestuia; din acest punct de vedere ηr are semnificaţia unui randament al izolaţiei termice.
La aparatele cu o izolaţie termică corespunzătoare, coeficientul ηr are valori de ordinul ηr = 0,98…0,995.
Randamentul termodinamic, ηtd, se defineşte prin relaţia:
η td =
Q2
=
(
m 2 c p2 t 2'' − t 2' ) = m (h
2
''
2 − h2' )
Q10 m1 c p1 1'(t − t10 ) m (h
1
'
1 − h10 ) (6.95)
— 154 —
unde: Q2 [W] este fluxul de căldură transmis agentului rece; Q01 [W] – fluxul de căldură transportat de agentul
cald; t01 [oC] – temperatura de referinţă a mediului ambiant; h01 [J/kg] – entalpia agentului cald la temperatura t01;
m1 şi m2 [kg/s] debitul masic de agent cald şi rece, cp1, cp2 [J/kg ⋅ oC] – căldura specifică medie la presiune
constantă a agentului cald, respectiv rece; t’1, t”2 [oC] – temperatura agentului cald la intrarea, respectiv la ieşirea
din schimbător; t’2, t”2 [oC] – temperatura agentului cald la intrarea, respectiv la ieşirea din schimbător; h’1, h”1
[J/kg] – entalpia specifică a agentului cald la intrarea, respectiv la ieşirea din schimbător; h’2, h”2 [J/kg] – entalpia
specifică a agentului rece la intrarea, respectiv la ieşirea din schimbător.
Mărimea Q01 reprezintă fluxul de căldură pe care fluidul cald îl poate transmite într-un proces de transfer de
căldură până la echilibru cu mediul ambiant la care fluidul cald are temperatura t01 şi entalpia h01. Acest mod de
definire permite ca, cu ajutorul randamentului termodinamic, să se evalueze gradul de utilizare a căldurii
transportate de agentul cald.
Eficienţa termică, ε, este conform definiţiei, raportul dintre sarcina termică reală Q şi sarcina termică maximă
posibilă Qmax a aparatului:
ε=
Q
=
(
W1 t1' − t1''
=
)W 2 t 2'' − t 2'( )
(
Qmax W min t1' − t 2' )
W min t1' − t 2'
,
( ) (6.96)
în care s-a considerat ηr=1. Capacitatea termică Wmin este valoarea minimă dintre W1=m1⋅cp1 şi W2=m2⋅cp2.
Deoarece Qmax reprezintă limita termodinamică a valorii sarcinii termice a schimbătorului de căldură
corespunzătoare intervalului disponibil de temperatură cuprins între t’1 şi t’2, eficienţa termică ε exprimă gradul de
apropiere a aparatului real de cel teoretic.
Pierderea specifică de presiune, Δpsp, se defineşte ca raportul dintre pierderea de presiune a fluidului cald sau
rece, în bar şi numărul de unităţi de transfer de căldură NTC pentru fluidul respectiv, adică:
Δp1 Δp1 Δp 2 Δp 2
Δp sp1 = = [bar]; Δp sp2 = = [bar] (6.97)
NTC1 k s S / W1 NTC 2 k s S / W2
Mărimea Δpsp exprimă legătura dintre pierderea de presiune Δpi la curgerea unui agent termic prin aparat şi
posibilităţile de transfer ale aparatului, NTC, raportate la fluidul respectiv. Pierderea specifică de presiune Δpsp are
valori optime pentru fiecare tip de fluid; astfel, pentru schimbătoarele de căldură apă-apă, valorile recomandate
sunt: Δpsp = 0,15…0,50 bar.
Randamentul exergetic, ηex, reprezintă raportul dintre variaţia fluxului de exergie al fluidului rece ΔE2 [W] şi
variaţia fluxului de exergie al fluidului cald ΔE1 [W], adică:
η ex =
ΔE 2 E 2'' − E 2'
= ' =
(
m 2 e '2' − e'2
=1−
)
ΔE p
ΔE1 E1 − E1 ' ' '
(
m1 e1 − e1 ' '
)
ΔE1
, (6.98)
unde: E’1, E”1 [W] reprezintă fluxul de exergie al agentului cald la intrarea, respectiv ieşirea din aparat;
E’2, E”2 [W] – fluxul de exergie al agentului rece la intrarea, respectiv ieşirea din aparat;
m1, m2 [kg/s] – debitul de agent cald, respectiv rece;
e’1, e”1 [J/kg] – exergia specifică a fluidului cald la intrarea, respectiv ieşirea din aparat;
e’2 e”2 [J/kg] – exergia specifică a fluidului rece la intrarea, respectiv ieşirea din aparat;
ΔEp [W] – fluxul de exergie pierdut de aparat.
Corespunzător celor trei categorii de pierderi dintr-un schimbător de căldură menţionate anterior, fluxul de exergie
pierdut de un aparat se determină cu relaţia:
ΔEp = ΔEsch + ΔEΔp + ΔEmed [W] (6.99)
unde: ΔEsch [W] – pierderea de exergie datorită ireversibilităţii schimbului de căldură la diferenţă finită de
temperatură;
ΔEΔp [W] – pierderea de exergie corespunzătoare pierderii de presiune a agentului cald şi rece în aparat;
ΔEmed [W] – pierderea de exergie datorată pierderii de căldură a aparatului în mediul ambiant.
Termenii relaţiei (6.99) se pot stabili cu următoarele formule de calcul:
T0 ⋅ Δ T
Δ E sch = Q [W]; (6.100)
T1 ⋅ T2
— 155 —
T0 T
Δ E Δp = Δ E Δp ,1 + Δ E Δp ,2 = N1 + 0 N 2 [W]; (6.101)
T1 T1
⎛ T0 ⎞
Δ E med = Q p ⎜⎜1 − ⎟⎟ [W]. (6.102)
⎝ T1 ⎠
unde: T0 [K] este temperatura de referinţă a mediului ambiant;
T1, T2 [K] temperaturile medii ale agentului cald şi, respectiv rece;
ΔT [K] diferenţa medie de temperatură între agenţii termici; ΔT = T1 – T2;
Q [W] sarcina termică a aparatului;
N1, N2 [W] puterea de pompare prin aparat a agentului, cald, respectiv rece;
Qp [W] fluxul de căldură pierdut în mediul ambiant.
Randamentul exergetic este un indice care caracterizează în mod complet funcţionarea unui aparat schimbător
de căldură, ţinând seama de toate pierderile termo şi hidrodinamice ale aparatului.
Indicii tehnico-economici evaluează eficienţa aparatelor schimbătoare de căldură şi a suprafeţei de schimb de
căldură, considerând atât performanţele tehnice, cât şi efectele economice ale unei soluţii constructive date.
Compararea aparatelor şi suprafeţelor de schimb de căldură pentru aceeaşi sarcină termică Q şi aceeaşi putere
de pompare N consumată pentru întregul aparat se poate face cu ajutorul relaţiilor de forma:
Q ⎛ Q ⎞ Q ⎛ Q ⎞
= f1 ⎜⎜ ⎟;
⎟ = f 2 ⎜⎜ ⎟.
⎟ (6.103)
GΔ t med ⎝ NΔ t med ⎠ VΔ t med ⎝ NΔ t med ⎠
în care: G [kg] este masa aparatului;
Δtmed [oC] – diferenţa medie de temperatură între cei doi agenţi termici din aparat;
V [m3] – volumul aparatului (la dimensiunile de gabarit).
Variabila independentă Q/NΔTmed exprimă fluxul de căldură transmis la o diferenţă medie de temperatură de 1oC,
corespunzător unităţii de putere consumată pentru pomparea agentului termic şi reprezintă indicele energetic de
calitate; funcţiile Q/GΔtmed şi Q/VΔtmed dau fluxul de căldură transmis la o diferenţă medie de temperatură de 1oC,
corespunzător unităţii de masă, respectiv de volum ai aparatului şi reprezintă indici economici de calitate.
La calculul caracteristicilor (6.103), se deosebesc trei cazuri:
- când se compară eficienţa aparatelor schimbătoare de căldură, la determinarea indicilor economici, masa şi
volumul aparatului se admit cu considerarea tuturor elementelor constructive ale aparatului (suprafaţă de
schimb de căldură, manta, capace etc); mărimea N se determină ca sumă a puterilor consumate pentru
pomparea celor doi agenţi termici prin aparat;
- când se compară eficienţa diferitelor suprafeţe schimbătoare de căldură, mărimile complexe din relaţiile
(6.103) se stabilesc cu următoarele ecuaţii:
Q / GΔtmed = αs/gs [W/kg⋅oC] (6.104)
3o
Q / VΔtmed = αs/vs = (Q/GΔtmed) (gs/vs) [W/m ⋅ C] (6.105)
o
Q / NΔtmed = (S/A) (αs/wΔp) [1/ C], (6.106)
2o
Unde: αs [W/m ⋅ C] este coeficientul de convecţie al suprafeţei de referinţă; pentru suprafeţele fără nervuri, αs =
α; pentru suprafeţele cu nervuri, αs = α [1+η(ϕ - 1)],
ϕ - fiind coeficientul de nervurare, iar
η - randamentul nervurilor;
gs [kg/m2] – masa suprafeţei de schimb de căldură raportată la suprafaţa de referinţă (gs = G/S);
vs [m] – volumul ocupat de suprafaţa de schimb de căldură raportat la suprafaţa de referinţă (vs = V/S);
Δp [Pa] – referinţa hidraulică a elementului considerat de suprafaţă de schimb de căldură (un rând de ţevi
la curgerea transversală peste un fascicul de ţevi, un metru liniar la curgerea longitudinală
printr-un fascicul de ţevi, o spirală sau o unitate din ţeavă nervurată la curgerea longitudinală
etc);
S [m2] – suprafaţa de referinţă a elementului considerat din suprafaţa de schimb de căldură;
A [m2] – secţiunea de curgere a elementului de suprafaţă;
w [m/s] – viteza agentului termic.
— 156 —
În acest caz, masa şi volumul se consideră pentru suprafaţa de schimb de căldură, coeficientul de convecţie pe
partea celuilalt agent termic se admite α2 = ∞, iar puterea consumată se determină numai pentru agentul termic
care udă suprafaţa de referinţă considerată;
- când se compară eficienţa diferitelor variante standardizate de suprafeţe de schimb de căldură cu scopul
stabilirii parametrilor lor optimi indicii de calitate se calculează cu relaţiile:
Q / GΔtmed = ks/gs [W/kg⋅oC]; (6.107)
3o
Q / VΔtmed = ks/vs [W/m ⋅ C]; (6.108)
o
Q / NΔtmed = Sks (A1w1Δp1 + A2w2Δp2) [1/ C] (6.109)
în care ks [W/m2⋅ oC] este coeficientul global de schimb de căldură raportat la suprafaţa de referinţă.
BIBLIOGRAFIE
1. Davidescu A şi Mucica H – Schimbătoare de căldură în instalaţii industriale, Bucureşti,
Editura Tehnică, 1964
2. G.Dogărescu – Recuperarea căldurii şi eficienţa raţională: un nou concept în aprecierea
performanţelor schimbătoarelor de căldură – Conferinţa Naţională de Termotehnică, Ediţia a
X-a 2000, Sibiu
3. Kays W.M. şi London L.A. – Compact heat exchangers. New York, Mc.Graw – Hill, 1964
4. Stefănescu D., Leca A., Badea A, Marinescu M. şi Luca L – "Transfer de căldură şi masă.
Teorie şi aplicaţii, Bucureşti, Editura Tehnică şi Pedagogică, 1983
5. I.Vlădea – Instalaţii şi utilaje termice Bucureşti, Editura Tehnică, 1966
6. xxx Manualul Inginerului Termotehnician, Vol.II, Editura Tehnică, 1986
7. S.B.Riffat, G.Gan – "Determination of effectiveness of heat-pipe heat recovery for naturally
ventilated buildings" , Applied Thermal Engineering. Volume 18 nr. 3-4, Aprilie, 1998
Pergamon England
— 157 —
— 158 —
7. TRANSFERUL DE MASĂ
7.1. Generalităţi
Transferul de masă este un fenomen ce intervine în cadrul unui amestec format din mai mulţi componenţi, la care
concentraţia este variabilă de la un loc la altul şi corespunde tendinţei naturale a oricărui sistem termodinamic de
evoluţie spre o stare de echilibru. Transferul de masă evidenţiază transportul de substanţă între două zone cu
concentraţii diferite.
Transferul de masă se întâlneşte în fază gazoasă, lichidă şi în domeniul vaporilor la sisteme de forma:
- gaz – lichid
- vapori – lichid
- lichid – lichid.
În general, transferul de masă este însoţit şi de un schimb de căldură în procese cum sunt: uscarea prin absorbţie
sau adsorbţie, distilarea, extracţia de lichid, solubilizarea, răcirea, umidificarea etc.
Mecanismul de realizare a transferului de masă este similar schimbului de căldură, ambele fiind determinate de
un parametru motor (concentraţia pentru transferul de masă – temperatura pentru transferul de căldură).
Intensitatea ambelor procese depinde de gradientul parametrului motor şi de rezistenţa opusă de mediu.
În prezenţa unei diferenţe de temperatură, sensul de propagare a fluxului termic nu coincide cu cel al fluxului de
substanţă, fiecare proces de transfer fiind determinat de propriul gradient.
Transferul de masă se poate realiza în două moduri distincte:
- prin difuzie moleculară
- prin difuziune turbulentă (convectiv).
Transferul de masă prin difuziune moleculară – similar conducţiei termice – corespunde deplasării dezordonate a
moleculelor componenţilor (o mişcare microscopică) dintr-un amestec datorită unui dezechilibru cauzat de:
- existenţa unui gradient de concentraţie
- un gradient de temperatură (termodifuzie)
- un gradient de presiune
- forţe exterioare exercitate asupra componenţilor din amestec.
Fluxul de masă generat de gradientul de concentraţie prezintă o valoare mult mai mare comparativ cu fluxurile
datorate gradienţilor de temperatură, presiune sau forţe exterioare.
Difuzia moleculară se poate considera că reprezintă transferul de masă al unui component în direcţia scăderii
concentraţiei dintr-un amestec format din cel puţin două substanţe. Vitezele de difuziune ale celor doi componenţi
sunt diferite, din care motiv fluxurile de masă se pot raporta fie la un sistem mobil de coordonate, fie la unul fix –
în care caz se poate calcula fluxul de masă total.
Transferul de masă prin difuziune turbulentă (convectiv) este similar transferului de căldură prin convecţie şi se
datorează unei tendinţe naturale de reducere a diferenţei de concentraţii într-un fluid, prin mişcarea dezordonată
a moleculelor (tot o mişcare macroscopică).
7.2. Mărimi fundamentale şi legi de bază în transferul de masă

Principalele mărimi ce intervin la studiul transferului de masă sunt:
1) Concentraţia masică a componentului i într-un amestec definit prin raportul dintre masa componentului
respectiv mi şi volumul total al amestecului V [m3].
mi ⎡ kg .component ⎤
ρi = ⎢ ⎥ (7.1)
V ⎣ m 3 amestec ⎦
2) Concentraţia molară
n ρ ⎡ moli .component ⎤
Ci = i = i ⎢ ⎥ (7.2)
V Mi ⎣ m 3 amestec ⎦
unde avem: ni – reprezintă numărul de moli ai componentului i
— 159 —
mi – masa componentului i [kg sau kmoli]
V – volumul întregului amestec [m3]
Mi – masa molară a componentului i
Valoarea concentraţiei totale C rezultă din expresia:
n ∑n ⎡ moli ⎤
∑C
i
C= = = i ⎢ 3 ⎥ (7.3)
V V ⎣ m amestec ⎦
3) Fracţie masică (participaţie masică)
m mi
gi = i = ∑g =1 (7.4)
∑
i
m mi
4) Fracţie molară
xi = Ci /C (7.5)
Pentru gaze perfecte: xi = pi /p
Număr total de kmoli: ni = mi /M (7.6)
⎛ 2 ⎞
5) Fluxul unitar de masă ⎜ m & = d m ⎟ reprezintă cantitatea de substanţă transferată prin unitatea de
⎜ dτ ⋅ dA ⎟⎠
⎝
suprafaţă în unitatea de timp, pe o direcţie normală la suprafaţă.
Se notează ni=Ji şi poate fi exprimat în ⎛⎜ kg sau kmoli ⎞⎟ potrivit relaţiei:

2
⎝ m S ⎠
d 2 mi
& i = J& i =
m [kg/m2⋅s] sau [kmol/m2s] (7.7)
dτ ⋅ dA
6) Legea lui Fick, defineşte fluxul molar (sau masic) Ji, care difuzează într-un sistem izoterm-izobar ca fiind
proporţional cu gradientul concentraţiei când există o diferenţă spaţială de concentraţie ∂c / ∂n a particulelor,
difuzia duce la un transport dirijat de masă, apărând un curent de particule în direcţia concentraţiilor mai mici de
particule.
În cazul unei diferenţe unidimensionale de concentraţie ∂Ci/∂x pe direcţia x, la staţionaritate (independent de timp)
prima lege a lui Fick
∂ Ci
J& ix = −Dix [kg/m2⋅s] (7.8)
∂x
Cazul general, când există o diferenţă spaţială de concentraţie molară legea lui Fick are forma:
∂ Ci
J& i = m
& i = −Di (7.9)
∂n
unde avem: Di – coeficientul de difuziune moleculară care este factorul de proporţionalitate [m2/s]
∂Ci / ∂n - gradientul concentraţiei [kg/m2]
În mod uzual se foloseşte exprimarea primei legi a lui Fick funcţie de concentraţia masică (volumică), care are
forma:
∂ρ i
J& i = m
& i = −Di [kg/m2⋅s] (7.10)
∂n
Semnul minus „ – „ indică faptul că difuzia se face de la concentraţii mari spre concentraţii mai mici, în sensul
micşorării gradientului de concentraţie (să scadă concentraţia).
Ecuaţiile (7.8), (7.9) şi (7.10) care exprimă prima lege a lui Fick se sprijină pe ipoteza că pentru un anumit sistem
coeficientul de difuziune moleculară Di este o constantă. Măsurătorile experimentului au arătat că, în general,
valorile lui Di sunt funcţie de concentraţie şi că Di tinde către o valoare limită. De aceea pentru stabilirea valorii lui
Di pentru anumite sisteme (gaz – lichid, gaz – gaz) trebuie precizate foarte exact condiţiile (experimentale) în care
are loc transferul de masă. Temperatura, în special, trebuie să fie constantă, deoarece Di creşte cu temperatura.
De asemenea valoarea coeficientului de difuziune moleculară Di depinde mult de mediul în care are loc procesul
de transfer de masă.
În tabelele 7.1. şi 7.2. sunt date valorile coeficientului de difuziune molară Di a unor gaze în vaporii unor substanţe
anorganice şi organice la anumite presiuni şi temperaturi.
— 160 —
Gaze şi vapori anorganici Tabel 7.1.
Presiune o Di
Substanţa Difuzează în: C
mm Hg [cm2/s]
Argon Heliu 751 15 0,703
Amoniac Aer 760 0 0,198
Brom Argon 760 0 0,0861
Brom Acid clorhidric 760 0 0,0869
Brom Bioxid de carbon 760 0 0,0863
Brom Metan 760 0 0,156
Brom Hidrogen 760 0 0,563
Iod Aer 760 20 0,081
Iod Azot 10 19,4 5,70
Bioxid de carbon Hidrogen 749 18 0,606
Mercur Azot 3 19,4 32,3
Oxigen Azot 756 12,5 0,203
Apă Aer 760 16,1 0,282
Hidrogen Oxigen 753 14 0,778
Hidrogen Azot 755 12,5 0,739
Gaze şi vapori organici (760 mm Hg) Tabel 7.2.

o Difuzează în Di cm2/s
Substanţa C
H2 Aer CO2
0 0,2727 0,0709 0,0487
Acetat de etil 46,1 0,3729 0,0970 0,0666
0 0,4040 0,1061 0,0713
Acetic, acid 98,5 0,7481 0,1965 0,1321
0 0,294 0,0751 0,0527
Benzen 45 0,3993 0,1011 0,0715
0 0,2325 0,0605 0,0424
Butiric, acid 98,6 0,4905 0,1263 0,0884
0 0,378 0,1016 0,685
Etilic, alcool 66,9 0,543 0,1475 0,1026
0 0,296 0,0775 0,0552
Etilic, eter 19,9 0,341 0,0893 0,0636
0 0,5131 0,1315 0,0879
Formic, acid 84,9 0,8830 0,2244 0,1519
0 0,1998 0,0499 0,0351
Hexilic, alcool 99,0 0,3712 0,0927 0,0651
0 0,5001 0,1325 0,0880
Metilic, alcool 49,6 0,6738 0,1809 0,1234
0 0,3153 0,0803 0,0577
Propilic, alcool 83,5 0,5434 0,1379 0,0976
0 0,3333 0,0847 0,0595
Propionic, acid 98,85 0,6182 0,1570 0,1104
Dacă difuzia are loc datorită gradientului de presiune, fluxul masic va fi:
∂
& i = D pi pi
J& i = m [kg/m2⋅s] (7.11)
∂n
în care vom avea Dpi – coeficientul de difuziune raportat la gradientul de presiune parţială
Di
D pi = [s] (7.12)
RiT
Dacă temperatura unui sistem binar variază, apare un proces de difuzie termică, denumit termodifuzie sau
EFECT SORET; în acest proces are loc transferul moleculelor mai grele din zone mai calde spre zonele mai reci.
Dacă masele moleculare sunt identice, atunci majoritatea moleculelor de dimensiuni mari, se deplasează spre
zonele mai reci.
7) Fiecare component dintr-un amestec are o viteză proprie de difuziune care complică problema stabilirii
vitezei amestecului.
Viteza masică medie se defineşte cu relaţia: w =

ρiw i
[m/s]
∑ (7.13)
ρ
— 161 —
7.3. Ecuaţiile diferenţiale ale transferului de masă
Principalele ecuaţii ale transferului de masă sunt:
- ecuaţia de continuitate
- legea a doua a difuziei a lui Fick
- ecuaţia lui Laplace.
Pentru stabilirea ecuaţiilor diferenţiale ale transferului de masă vom scrie bilanţul de substanţă (material) şi
energie al unui element de volum.
- Viteza de variaţie a cantităţii (de masă) de component A din volumul elementar este:
∂ρ A
dx ⋅ dy ⋅ dz [kg ⋅ m3/m3 ⋅s] = [kg/s] (7.14)
∂τ
- Variaţia fluxului de substanţă care străbate suprafaţa exterioară a volumului elementar este:
pe direcţia x: ρ A ⋅ w Ax ⋅ dy ⋅ dz x − ρ A ⋅ w Ax ⋅ dy ⋅ dz x +dx
pe direcţia y: ρ A ⋅ w Ay ⋅ dx ⋅ dz − ρ A ⋅ w Ay ⋅ dx ⋅ dz (7.15)
y y + dy
pe direcţia z: ρ A ⋅ w Az ⋅ dx ⋅ dy z
− ρ A ⋅ w Az ⋅ dx ⋅ dy z + dz
Dacă componentul A este generat în interiorul elementului de volum dx, dy, dz – urmare a unei reacţii chimice cu
viteza qVA - [kg/m3 ⋅ s], cantitatea produsă va fi: qVA ⋅ dx ⋅ dy ⋅ dz
Ecuaţia de conservare a masei devine:
∂ρ A
dx ⋅ dy ⋅ dz = ρ A w Ax ⋅ dy ⋅ dz x − ρ A w Ax ⋅ dy ⋅ dz x + dx − qVA ⋅ dx ⋅ dy ⋅ dz (7.16)
∂τ
care pentru componentul A va avea forma:
∂ρ A
∇( ρ A ⋅ w A ) + − qVA = 0 (7.17)
∂τ
respectiv pentru componentul B va fi:
∂ρ B
∇( ρ B ⋅ w B ) + − qVB = 0 (7.18)
∂τ
Prin însumarea ecuaţiilor (7.17) şi (7.18), se va obţine:
∂ (ρ A + ρ B )
∇( ρ A ⋅ w A + ρ B w B ) + − (qVA + qVB ) = 0
∂τ
∂ρ
şi rezultă ∇(ρW ) + =0 (7.19)
∂τ
Ecuaţia identică cu ecuaţia de continuitate pentru curgerea unui fluid omogen.
Pentru un amestec de 2 componenţi cu viteza medie masică wx, fluxul masic al componentului A devine:
& Ax = ρ A (W Ax − W x )
m (7.20)
WAx – viteza componentului A în direcţia x

dg A dρ A
& Ax = ρ A (W Ax − W x ) = −D AB ρ
m = −D AB
dx dx
dg A
ρ AW Ax = − ρD AB + ρ AW x
dx
pentru un sistem binar viteza masică Wx, este
ρ AW Ax − ρ BW Bx
Wx =
ρ
dg A ρ A
şi deci: ρ AW Ax = − ρD AB + (ρ AW Ax + ρ BW Bx )
dx ρ
& A = − ρD AB ∇g A + g A (m
m &B)
&A +m (7.21)
— 162 —
Înlocuind în ecuaţia fundamentală relaţia (7.17)
∂ρ A
∇( ρ a W A ) + − q vA = 0
∂τ
∂ρ A
− (ρD AB ∇g A ) + ∇(ρ AW x ) + − q vA = 0 (7.22)
∂τ
Această ecuaţie este generală şi exprimă distribuţia concentraţiei componentului A într-un amestec bicomponent.
Expresia este dificil de utilizat şi se fac o serie de ipoteze simplificatoare, între care:
a) ρ şi DAB → constante
∂ρ A
− D AB ρ∇ 2 g A + ρ A ∇W + W∇ρ A + − qνA = 0 (7.23)
∂τ
b) pentru fluid incompresibil ∇W = 0; în plus pentru qvA = 0 şi ρ, DAB → const.
∂ρ
− D AB ρ∇ 2 g A + W∇ρ A + A − qνA = 0
∂τ
∂ρ A
sau: + W∇ρ A = D AB ∇ 2 ρ A (7.24)
∂τ
∂ρ A ∂ρ A ∂ρ A
unde: W∇ ρ A = W x + Wy + Wz
∂x ∂y ∂z
Suma primilor doi termeni din membrul stâng (expresia 7.24) se numeşte derivata substanţială
∂ρ A ∂ρ A
= + W∇ ρ A
∂τ ∂τ
∂ρ A
şi deci: = D AB ∇ 2 ρ A (7.25)
∂τ
Relaţia 7.25 exprimă variaţia densităţii unui component în timp pentru un fluid care nu se deplasează.
Ipoteza că fluidul nu se deplasează, restrânge aplicabilitatea legii numai la corpuri solide sau lichide staţionare.
Expresia este similară cu ecuaţia lui Fourier de la transferul conductiv de căldură.
∂t
= a∇ 2 t (7.26)
∂τ
∂ρ A
c) în cazul când fluidul nu se deplasează W = 0 = D AB ∇ 2 ρ A (7.27)
∂τ
Această ecuaţie (2.72) reprezintă a 2-a lege a difuziei (a 2-a lege a lui Fick), aplicabilitatea ei fiind restrânsă la
solide şi lichide staţionare.
În concluzie, transferul de masă prin difuziune moleculară este rezultatul suprapunerii a 3 procese:
⇒ difuzia produsă datorită diferenţei de concentraţie;
⇒ difuzia termică, bazată pe efectul Soret, conform căreia moleculele cu masă mare tind să se deplaseze în
regiuni cu temperatură coborâtă, producând astfel un gradient de concentraţie;
⇒ difuzia de presiune.
Coeficientul de difuziune D [m2/s], depinde de t, p şi compoziţia sistemului.
Pentru amestecuri gazoase formate din 2 componenţi, coeficientul de difuzie–după formula ARNOLD este:
1/ 2
⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ + ⎟⎟ T 5 / 2
⎝ M A MB ⎠
D = 82 ,1 ⋅ 10 −8 [m2/s]
( )
ν 1A/ 3 + ν 1B / 3 p(T + C s )
(7.28)
MA, MB - masele molare

νA, νB - volume specifice molare
T - temperatura absolută, [K]
p - presiunea, [bar]
Cs - constantă
— 163 —
Constanta Cs se determină cu relaţia: C s = 11,76
(ν Aν B )0 ,5 (TfA − TfB )0 ,5 (7.29)
ν A +ν B
TfA, TfB - temperatura de fierbere ale componentelor A şi B
În cazul aerului umed, coeficientul de difuzie D se poate calcula cu relaţia:
1,8
0 ,228 ⋅ 10 −4 ⎛ 273 ⎞
D= ⎜ ⎟ [m2/s] (7.30)
p ⎝ T ⎠
în care: p, presiunea, în [bar] iar T, este temperatura în [K].
7.4. Transferul de masă convectiv

Transferul de masă convectiv (difuzie turbulentă) implică transferul de substanţă între o suprafaţă şi un fluid în
mişcare (sau între 2 fluide).
Ecuaţia de bază a transferului de masă prin convecţie este asemănătoare legii lui Newton fiind de forma:
m (
& A = J& A = k c ρ A − ρ A
i ∞
) [kg/(m2⋅s)] (7.31)
kc (β) - coeficient de transfer de masă convectiv [m/s]
ρAi - concentraţia substanţei A la interfaţă [kg/m3]
ρA∞ - concentraţia substanţei A la o distanţă egală cu grosimea stratului limită, [kg/m3].
Pentru stabilirea coeficientului de transfer de masă convectiv kc (β) se utilizează cel mai frecvent o serie de criterii
adimensionale, din care cele mai importante sunt:
- criteriul SCHMIDT (Sc)
ν
Sc = (7.32)
D AB
care reprezintă raportul între vâscozitatea cinematică şi coeficientul de difuzivitate moleculară.
⎛ ν⎞
Acest criteriul este analog, criteriul Prandtl ⎜ Pr = ⎟
⎝ a⎠
a
- criteriul LEWIS (Le) Le = (7.33)
D AB
Reprezentând raportul între difuziunea moleculară a căldurii şi masei
- criteriul SHERWOOD (Sh) care reprezintă raportul între rezistenţa la transferul de masă convectiv şi
molecular
k l
Sh = c e (7.34) Stratul limită referitor
D AB la concentraţie
le - lungimea ce corespunde lungimii caracteristice a ΔC
procesului C0
δC Ch
Acesta este analog criteriului Nusselt şi reprezintă
raportul între rezistenţa transferului de masă convectiv ΔT
T0
şi transferului de masă molecular al fluidului δT Th
În cazul convecţiei naturale (fig. 7.1) faţă de un perete Stratul limită

termic
vertical, se folosesc analogiile:
Nu → Sh (SHERWOOD)
Perete
α → D solid
r → Sc (SCHMIDT) x
Curgere
β (T0 - T∞) → βc (C0 - C∞)
în care: β - coeficientul de dilatare termică Fig.7.1. – Modul în care se prezintă stratul limită
termic δT şi de concentraţie δc, la interfaţa fluid-perete
1 ⎛ ∂ρ ⎞
β =− ⎜ ⎟ (7.35)
ρ ⎝ ∂T ⎠ p
— 164 —
βc – coeficientul de expansiune a concentraţiei
1 ⎛ ∂ρ ⎞
βc = − ⎜ ⎟ (7.36)
ρ ⎝ ∂c ⎠ p
gβ c (c o − c ∞ )l e3
În acest caz: Sh = f (Ra, Sc), Ra – criteriul Rayleigh Ra = (7.37)
νD
Ecuaţia criterială recomandată pentru criteriul Sherwood este:
0 ,25
Sh = 0 ,503 Ram pentru Sc > 1 (7.38)
şi Sh = (0 ,6 Ra m ⋅ Sc m ) 0 ,25
pentru Sc < 1 (7.39)
În cazul convecţiei forţate, prin analogie dimensională se

y
poate arăta că: Sh = f (Re,Sc) Ch
iar pentru convecţie naturală: Sh = f (Gr*,Sc) wh
De exemplu în cazul evaporării lichidelor de pe suprafaţa

capilar – poroasă, în regim turbulent:
Profilul
Sh = 0 ,096 Re 0 ,75 Sc 1 / 3 Gu 0 ,144 (7.40) concentraţiei
Gu – criteriul GUHMAN
Tg − Tum E
Gu = = (7.41) Perete solid C0 x
Tg Tg
Fig.7.2.–Profilul concentraţiei unui fluid în curgerea
Tg -temperatura gazelor după termometrul uscat laminară la interfaţa cu un perete
Tum -temperatura gazelor după termometrul umed
E = Tg – Tum - potenţial de uscare
Relaţia de mai sus (7.40) poate fi scrisă sub o formă mai generală: Sh = C Re m Sc 1 / 3 Gu 0 ,135 (7.42)
Valorile constantei C şi exponentului m, sunt date în tab. 7.3. În cazul convecţiei în regim laminar profilul calitativ
al concentraţiei se prezintă ca în figura 7.2.
Tabelul 7.3 Valorile constantei C şi
Sh = 0 ,332 Sc 1 / 3 Re1x / 2 Sc > 1 (7.42) exponentului m din ecuaţia (7.42)
Re C m
Sh = 0 ,564 Sc 1 / 2 Re1x / 2 Sc < 1 (7.43)
1 … 200 0,83 0,53
3,1 ⋅ 103 … 2,2 ⋅ 104 0,48 0,61
4
2,2 ⋅ 10 … 3,1 ⋅ 105 0,0248 0,90
7.5. Transferul de masă interfazic

Prin fază se înţelege o porţiune omogenă dintr-un sistem, separată de
celelalte părţi printr-o interfaţă. Condiţia de echilibru pentru un sistem PA
t = const
bifazic, de exemplu, corespunde stărilor prezentate pe curba de echilibru
concentraţie – presiune (la p = const.) în figura 7.3.
Pentru un sistem bifazic lichid-vapori, cu comportare ideală, legea lui Raoult
este:
pA = xA PA (7.44)
pA - presiunea parţială a componentului A în faza de vapori CA
xA - fracţia molară a componentului A în lichid Fig. 7.3. – Curba de echilibru
PA - presiunea de saturaţie a componentului A, la temperatura de concentraţie-presiune la t = ct.
echilibru (pA creşte o dată cu temperatura)
Dacă presiunea totală a sistemului este p, conform legii Dalton pA = yA ⋅ p (7.45)
yA - fracţia molară a componentului A în faza gazoasă;
p - presiunea sistemului.
— 165 —
Din egalitatea valorilor presiunilor parţiale a componentului A în faza gazoasă, rezultă:
xAPA = yA ⋅ p (7.46)
deci o relaţie între presiunea de saturaţie şi fracţia molară a componentului în faza gazoasă.
Presiunea parţială la echilibru pA este proporţională cu valoarea concentraţiei CA a componentului şi conform legii
lui Henry:
pA = H CA (7.47)
unde H este constanta lui Henry, în [(bar⋅m3)/kmol]; constanta depinde de fluid şi temperatură, câteva valori
pentru aer şi CO2 fiind prezentate în tabelul 7.4.
Tabelul 7.4. – Valorile constantei lui
Transferul de masă interfazic se efectuează în 3 etape:
Henry pentru aer şi CO2 în bar⋅[m3/kmol]
⇒ transferul de masă către suprafaţa de separaţie
Temperatura, oC Aer CO2
⇒ prin suprafaţă 0 764 12,8
⇒ către cealaltă fază 20 1174 25,1
40 1541 41,0
Pentru calculul acestui proces se utilizează modelul celor 2 filme
elaborat în 1923 de Withman (fig.7.4) în cazul unui sistem bifazic 60 1810 61,2
gaz – lichid, cu ipotezele: 80 1942 -
100 1969 -
− filmele sunt în mişcare turbulentă
− la interfază stratul limită este laminar
− prin stratul limită transferul de masă se face prin difuzie moleculară
− interfaţa este plană şi separă instantaneu cele două faze.
Conform acestui model se vor calcula coeficienţii individuali de transfer de masă pentru filmele de gaz (kg) şi de
lichid (kl).
Expresia fluxului de component A transferat în direcţia x, se poate exprima prin relaţiile:
mAx = kg (pAg – pAi) = kl (CAi – CAl) (7.47)
pAg, pAi - reprezintă presiunea componentului A în faza de gaz, respectiv la interfaţă
CAi, CAl - concentraţia componentului A la interfaţă, respectiv în faza lichidă
kg, kl - coeficienţii individuali de transfer de masă
kl p Ag − p Ai
Din expresia anterioară rezultă: − = (7.48)
kg C al − C Ai
Această expresie permite evaluarea compoziţiei la interfaţă, dacă se cunoaşte compoziţia în volum a uneia din
faze. Fie punctul D în diagrama de echilibru presiune – concentraţie (fig.7.5), dacă prin punctul D se duce o
dreptă cu panta „kl/kg”, la intersecţia cu diagrama de echilibru se găseşte compoziţia la interfaţă; metoda
necesită cunoaşterea raportului kl / kg = tg α.
Presiunea
(concentaţia)
p = ct
film film pA kL
pBg
gaz lichid D tgα=
kg
CAi pAg
cBL α
pAg pAi
faza
gazoasă pAi faza
cAL
lichidă
distanţa CAL CAi CA
Fig. 7.4. – Modelul celor două filme în transferul Fig. 7.5. Stabilirea concentraţiei interfazice de
de masă gaz-lichid lichid, cu ajutorul diagramei de echilibru
— 166 —
7.6. Ecuaţia lui Merkel
Ecuaţia fundamentală a lui Merkel exprimă legătura dintre fenomenele ce se produc în lungul unei suprafeţe
elementare dA şi cele care au loc perpendicular pe această suprafaţă, în cazul unui transfer simultan de căldură
şi masă, întâlnit de exemplu la turnurile de răcire de la CET-uri.
F. Merkel a determinat ecuaţia schimbului de căldură în cazul turnurilor de răcire în următorul mod: Apa caldă
transmite aerului mai rece, care trece prin turn, pe unitatea de suprafaţă căldură:
a) prin convecţie la contactul direct apă şi aer
b) prin evaporarea unei cantităţi mv de apă, care ia căldura de la restul apei
c) prin căldura sensibilă adusă de vapori în aer.
Pentru forma a) de transmitere a căldurii se poate scrie (
q& c = α t 0' − t' ) [W/m2] (7.49)
unde α este coeficientul de convecţie. Dacă la oglinda apei stratul limită este saturat cu vapori, se poate scrie că
t’0=t0, adică temperatura apei la oglindă este egală cu temperatura aerului din acelaşi loc.
Pentru forma b) se poate scrie q& e = σ ⋅ r (x 0 − x ) [W/m2] (7.50)
mărime care reprezintă căldura luată de la apă pentru evaporarea cantităţii x0–x de vapori ce trec în aer.
Pentru forma c) se ia în considerare faptul că vaporii se formează la temperatura t’0 = t0 din stratul limită şi apoi ei
se amestecă cu restul aerului care are temperatura t’ < t’0, prin urmare ei îi mai cedează aerului şi căldura
sensibilă (căldura manifestată printr-o variaţie de temperatură)
(
q& s = c pv σ (x 0 − x ) ⋅ t 0' − t' ) (7.51)
În relaţiile 7.50 şi 7.51, σ [kg/m2·s] reprezintă schimbul de substanţă ce are loc prin difuzie pentru aceleaşi codiţii
de contur: Pr= Sc = Le = 1 şi pentru orice valori ale lui Re.
Dacă Le =1 rezultă din relaţia 7.33 că a = DAB şi σ = β·ρ =cp / α [kg/m2·s]. În cazul când difuziunea se produce prin
vaporizare în aer, schimbul de substanţă se poate scrie sub următoarea formă:
β D dpv ⎡ kg ⎤
σ= (pVP − pv 0 ) = (7.52)
RT RT dy ⎢⎣ m2 ⋅ s ⎥⎦
Pentru suprafaţa elementară dA şi pentru debitul ma de aer, ecuaţiile de mai sus se pot scrie (în lungul turnului)
m [ (
& a c pa dt' +rdx + c pv t 0' − t' dx
& l c l dt = m ) ] (7.53)
unde ml este debitul total de lichid care vine în contact cu debitul ma de aer prin suprafaţa dA.
La oglinda apei vaporii au presiunea parţială pv0 şi temperatura t’0. Prin amestecarea cu aerul, vaporii ajung la
presiunea pv < pv0 şi la temperatura t’ < t’0, deci ei se pot supraîncălzi, deşi concomitent se răcesc. Dacă răcirea
este mai accentuată, aceşti vapori condensează din nou, formând ceaţa din aer; prin aceasta, ei cedează aerului
şi căldura lor de vaporizare.
În acest mod, entalpia aerului creşte cu cantitatea dh, putându-se scrie astfel
m& l c l dt = m
& a dh (7.54)
Căldura schimbată în cele trei cazuri se mai poate scrie şi sub următoarea forma:
a) căldura schimbată prin convecţie α t 0' − t' dA ( )
b) căldura extrasă din apă prin evaporare σr (x 0 − x )dA
(
c) aportul de căldură al vaporilor mai calzi σ (x 0 − x ) t 0 − t' c pv dA
'
)
&a
m
Dacă se mai notează şi λ = (7.55)
&l
m
raport numit debit specific de aer, se va putea scrie
λdh = c l dt =
σ ⎧α '
( ) [ (
⎨ t 0 − t' + (x 0 − x ) r + t 0 − t' c pv
ml ⎩σ
'
) ]⎫⎬dA
⎭
(7.56)
Având în vedere că termenul (t’0 – t’)⋅ cpv este relativ mic faţă de r (reprezintă abia 1,3 … 2%), el poate fi neglijat,
aşa că ecuaţia (7.56) devine
— 167 —
λdh = c l dt =
⎡α 'σ
ml
( ) ⎤
⎢ σ t 0 − t' + r (x 0 − x )⎥dA (7.57)
⎣ ⎦
Dacă acum se adaugă şi se scade în paranteza mare termenul cp (t’0 – t’), se obţine:
λdh = c l dt =
σ ⎡α '
⎢
ml ⎣ σ
( ) ( ) ( ) ⎤
t 0 − t' + c p t 0' − t' − c p t 0' − t' + r (x 0 − x )⎥dA
⎦
( )
Mărimea c p t 0 − t' + r (x0 − x )
'
(7.58)
( '
) ( )
poate fi scrisă şi sub forma c p t 0 + rx 0 − c p t' +rx = h0 − h (7.59)
unde h0 reprezintă entalpia specifică a aerului aflat la temperatura t’0=t0. Se poate, deci, scrie
σ ⎡ ⎛ α ⎞⎤
λdh = c l dt = ⎢(h0 − h ) + c p (t 0 − t' )⎜ − 1 ⎟⎥dA (7.60)
&l ⎢
m ⎜ σc p ⎟⎥
⎣ ⎝ ⎠⎦
În această ecuaţie cp este căldura specifică medie între temperaturile t0 şi t’ a aerului umed, deci
cp = (1 – x) cpa + xcpv [kJ/kg K] (7.61)
iar t0 ≈ t, t fiind temperatura masei de apă.
α
Dacă = 1 , deci dacă Le = 1, ecuaţia (7.60) devine:
σc p
σdA
λdh = c1dt =
&l
(h0 − h) (7.62)
m
relaţia cunoscută sub numele de ecuaţia fundamentală a lui Merkel. Prin ea se exprimă legătura dintre
fenomenele care se produc pe lungimea dx a suprafeţei de contact dA şi cele care se produc perpendicular pe
această suprafaţă. Ecuaţia (7.62) este valabilă numai dacă Le poate fi luat egal cu unitatea. Altfel, se va utiliza
ecuaţia (7.60). Dacă invariantul Lewis (Le = 1) are valoarea unu, adică difuzivitatea termică (a) este numeric
egală cu difuzivitatea masică (D), a = D, cele două mărimi vor avea nu numai aceleaşi dimensiuni, ci şi aceeaşi
valoare numerică.
BIBLIOGRAFIE
1. Bică M., Nagi M. – Transfer de masă şi căldură , Editura universitară, Craiova, 1999
2. Chiriac F. ş.a. – Procese de transfer de căldură şi de masă în instalaţiile industriale, Editura
Tehnică, Bucureşti 1982
3. F.P. Incropera, D.P.De Witt – Fundamentals of Heat and mass Transfer – Editura John Wilez
and Sons, 1985
4. Simionopv F.M. – Metode numerice în transfer de căldură şi masă, Editura Evrika, Brăila,
1999
5. Simionov F.M. – Metode numerice în transfer de căldură şi masă. Aplicaţii. Editura Mangabit,
Galaţi 1999
6. Stefănescu D., Leca A., Badea A., Marinescu M. şi Luca L., - Transfer de căldură şi masă.
Teorie şi aplicaţii. Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
— 168 —
8. MOTOARE CU ARDERE INTERNĂ CU PISTON
Motorul cu ardere internă cu piston este o maşină termică în care energia chimică a combustibilului se transformă
parţial, prin ardere în interiorul cilindrilor, în lucru mecanic cedat pistoanelor în mişcare rectilinie alternativă.
Mecanismul bielă manivelă transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor într-o mişcare de rotaţie a
arborelui cotit al motorului.
Prin motor termic în general se înţelege o maşină care transformă căldura produsă prin arderea uni combustibil în
lucru mecanic, prin intermediul evoluţiilor unui agent termic. Motoarele termice sunt de două categorii şi anume:
1) motoare cu ardere externă, care sunt caracterizate prin faptul că procesul de ardere cu degajare de căldură
are loc în afara motorului termic (de exemplu maşinile cu abur la care arderea combustibilului şi degajarea
de căldură are loc în focarele cazanelor de abur),
2) motoare cu ardere internă, categorie din care fac parte printre altele şi motorul cu ardere internă cu piston.
În comparaţie cu motoarele cu ardere externă, motoarele cu ardere internă prezintă o serie de avantaje,
randamente mai mari, gabarite şi greutăţi pe unitatea de putere mai mici, atingerea regimului nominal de
funcţionare mult mai rapidă. Faţă de motoarele cu ardere externă, motorul cu ardere internă prezintă şi anumite
dezavantaje; necesită combustibili superiori (mai scumpi), pentru realizarea mişcării de rotaţie reclamă prezenţa
unui mecanism bielă manivelă ceea ce face ca pentru puteri mai mari construcţia lor să devină mai voluminoasă
şi mai complicată.
Clasificarea motoarelor cu ardere internă poate fi făcută având în vedere diferite criterii. O clasificare după
caracteristica cea mai generală şi anume, după modul în care se face transformarea energiei chimice eliberate
sub formă de căldură în energie mecanică, se disting trei grupe:
- motoare cu piston;
- turbine cu gaze;
- motoare cu reacţie.
Motoarele cu ardere internă sunt caracterizate şi prin faptul că agentul termic (de lucru) este reprezentat de
substanţele rezultate în urma procesului de ardere a combustibilului, spre deosebire de motoarele cu ardere
externă la care agentul termic este altul decât substanţele rezultate (de exemplu, gaze arse, vaporii de apă) în
procesul de ardere.
8.1. Clasificarea motoarelor cu piston

1) După utilizarea motorului.
- stabile - pentru generatoare, compresoare, pompe, mori;
- de transport - utilizate în aviaţie, autovehicule rutiere, nave, locomotive, maşini de construcţie.
2) După numărul de curse simple ale pistonului în care se efectuează un ciclu (număr de timpi):
- 2 timpi
- 4 timpi
3) După locul de formare a amestecului de aer şi combustibil:
- cu formarea amestecului combustibil în exteriorul cilindrului categorie care cuprinde:
• motoare cu carburator;
• motoare cu combustibil gazos cu cameră de amestec;
• motoare cu injecţie de combustibil în conductele de aspiraţie;
- cu formarea amestecului combustibil în interiorul cilindrului, categorie care cuprinde:
• motoare cu injecţie de combustibil în interiorul cilindrului;
• motoare cu combustibil gazos la care combustibilul este introdus în timpul aspiraţiei printr-o supapă
aparte.
4) După modul de aprindere a amestecului combustibil:
- motor cu aprindere prin scânteie (prescurtat MAS);
- motor cu aprindere prin comprimare (Diesel) – prescurtat MAC;
- motor cu aprindere prin comprimare cu cap incandescent (semi-Diesel).
— 169 —
5) După viteza medie a pistonului notată cu Vpm sau turaţie:
- motoare lente Vpm = 4 … 5,5 m/s
- motoare semirapide Vpm = 6,5 … 10 m/s
- motoare rapide Vpm > 10 m/s.
8.2. Descrierea constructivă şi funcţională a motoarelor cu ardere internă cu

piston
Motorul cu ardere internă este o instalaţie complexă alcătuită din mecanismul motor şi un ansamblu de sisteme
auxiliare. Mecanismul motor este alcătuit din două părţi:
- partea mobilă numită mecanismul bielă manivelă care cuprinde: subansamblu piston (piston, bolţ,
segmenţi) (2), bielă (4) şi arborele cotit (3);
- partea fixă care cuprinde: chiulasa (5), cilindrul (1) şi carter superior (9) şi carter inferior (10).
Schema de principiu a motorului cu ardere internă cu scânteie (MAS) este prezentată în figura 8.1. În cilindrul 1
se deplasează pistonul 2, legat cu manivela arborelui cotit 3, prin intermediul bielei 4. Ansamblul piston, bielă,
manivelă-arbore cotit reprezintă parte mobilă a mecanismului motor.
La partea superioară cilindrul este închis de chiulasa 5 care este prevăzută cu trei orificii. Două dintre orificii sunt
astupate de supapa de admisie SA, respectiv de supapa de evacuare SE. Prin intermediul acestor două orificii
controlate de supape, se face legătura cu mediul exterior prin galeria de admisie 6 şi galeria de evacuare 7. În
orificiul al treilea se montează prin filetare bujia 8, care reprezintă un dispozitiv electric prevăzut cu doi electrozi
între care se produce scânteia electrică, care iniţiază aprinderea amestecului combustibil. La partea inferioară,
cilindrul se continuă cu carterul superior 9 pe care se suspendă lagărele arborelui cotit şi prin care motorul este
fixat pe fundaţie sau pe şasiul autovehiculului, în funcţie de destinaţia sa. Motorul este închis la partea inferioară
prin carterul inferior 10, care reprezintă şi rezervorul pentru uleiul de ungere. Motorul mai cuprinde şi o serie de
sisteme auxiliare, printre care:
- sistemul de distribuţie care comandă închiderea şi deschiderea supapelor;
- sistemul de alimentare cu combustibil;
- sistemul de aprindere (caracteristic pentru MAS)
- sistemul de răcire;
- sistemul de ungere;
- sistemul de pornire;
- sistemul de reglaj, etc.
În timpul funcţionării pistonul se deplasează între două poziţii extreme
determinate de poziţia arborelui cotit faţă de cilindru, numite puncte
moarte (puncte în care viteza pistonului este nulă).
Poziţia pistonului corespunzătoare volumului minim închis în cilindru se
numeşte punct mort interior (PMI), iar poziţia pistonului corespunzătoare
volumului maxim închis în cilindru se numeşte punct mort exterior (PME).
Spaţiul parcurs de piston între cele două puncte moarte se numeşte
cursa pistonului notată cu S, iar volumul descris de piston în cursa S,
cilindree unitară notată cu Vs. Pentru un motor cu mai mulţi cilindri la care
i reprezintă numărul de cilindri, se numeşte cilindree totală sau litraj suma
cilindreelor tuturor cilindrilor, notată cu Vt:
Vt = i Vs. [m3] (8.1)
uzual cilindreea unitară şi cea totală se exprimă în litri.
Volumul maxim ocupat de gaze în situaţia în care pistonul se află la
punctul mort exterior reprezintă volumul total al cilindrului notat cu V1.
Volumul minim ocupat de gaze pentru poziţia pistonului la punctul mort
interior se notează cu V0 şi se numeşte volumul camerei de ardere. Se
defineşte raportul de comprimare (geometric sau volumetric): Fig. 8.1. Schema constructivă a
ε = V1 /V0 (8.2) motorului cu aprindere internă MAS
ce reprezintă o caracteristică constructivă a motorului.
Unghiul făcut de manivela arborelui cotit cu axa cilindrului se numeşte unghi de rotaţie a arborelui cotit. Originea
unghiului de rotaţie se alege pentru poziţia pistonului la PMI.
— 170 —
Se remarcă faptul că o cursă simplă a pistonului între punctele moarte corespunde la un unghi de rotaţie de 180o.
La o rotaţie completă a arborelui cotit pistonul efectuează două curse simple. Deci, un motor în doi timpi
realizează un ciclu în timpul unei rotaţii complete a arborelui cotit, respectiv un motor în patru timpi în 2 rotaţii
complete ale arborelui cotit.
Numărul de rotaţii efectuat de arborele cotit în timpul de un minut se numeşte turaţia motorului notată cu n,
măsurată în rotaţii pe minut.
8.3. Cicluri teoretice de funcţionare ale motoarelor cu ardere internă cu

piston
Analiza termodinamică a ciclului motorului cu ardere internă impune înlocuirea proceselor reale, ireversibile şi
complexe, cu transformări de stare simple ale agentului termodinamic. Se obţine astfel un ciclu teoretic echivalent
celui real, pe baza căruia se efectuează calculul termic ale cărui rezultate sunt corectate prin anumiţi coeficienţi,
asigurând astfel concordanţa cu procesele reale.
Pentru studiul ciclului teoretic sunt luate în considerare următoarele ipoteze simplificatoare:
a) referitoare la natura agentului termic:

- agentul termodinamic ce descrie ciclul se consideră un gaz ideal ce are proprietăţile aerului;
- în timpul desfăşurării ciclului, agentul termodinamic nu suferă modificări cantitative sau calitative;
b) referitoare la transformările de stare ce formează ciclul:

- sunt reversibile, deci ciclul este reversibil;
- comprimarea se termină în punctul mort interior iar destinderea în punctul mort exterior, ambele fiind
considerate adiabate;
- procesele de ardere sunt înlocuite cu procese de încălzire şi anume: arderea explozivă (caracteristică
MAS) cu o încălzire izocoră iar arderea lentă (caracteristică MAC) cu o încălzire izobară;
- evacuarea liberă este înlocuită printr-o răcire izocoră care readuce agentul termic în starea de la începutul
procesului de comprimare;
- procesele de umplere a cilindrului şi de evacuare forţată se efectuează la aceeaşi presiune, egală cu cea a
mediului ambiant; în consecinţă cele două procese se suprapun perfect, lucrurile lor mecanice anulându-se
reciproc, ceea ce permite eliminarea acestor procese din calcul.
8.3.1. Ciclul teoretic al motoarelor cu ardere la volum constant (M.A.S.)

Ciclul teoretic al motoarelor cu ardere la volum constant, a fost conceput de francezul Beau de Rochas, este ciclul
motoarelor cu aprindere prin scânteie M.A.S.
Având în vedere că, în aceste motoare arderea se produce teoretic instantaneu, deci fără variaţie de volum
(izocor) ele se mai denumesc şi motoare cu ardere explozivă.
Ciclul motorului cu ardere la volum constant este reprezentat în coordonate p, V în figura 8.2. Se consideră
pistonul aflat la PMI, supapa de admisie este deschisă, iar supapa de evacuare închisă. Pistonul efectuează
cursa de la PMI la PME. În cilindru este introdus amestecul de aer şi combustibil preparat în carburator, proces
reprezentat de segmentul 0-1, fază ce poartă denumirea de admisiune.
În cursa următoare a pistonului de la PME la PMI, ambele supape sunt închise; prin deplasarea pistonului volumul
cilindrului se reduce, presiunea gazului creşte, procesul fiind reprezentat prin comprimarea adiabatică 1-2.
Urmează aprinderea şi arderea combustibilului 2-3 în aer, reprezentată de încălzirea la volum constant, egal cu
volumul camerei de ardere, Vo. Aceasta presupune producerea scânteii la sfârşitul cursei de comprimare şi
arderea instantanee a combustibilului. Faza de încălzire la volum constant 2-3 este caracterizată prin λ (raportul
de creştere a presiunii, în timpul arderii izocore):
p3 T3
λ= = = 3...5 (8.3)
p2 T2
Faza activă a ciclului este faza de destindere a gazelor rezultate în urma arderii, reprezentată prin evoluţia
adiabatica 3-4, în care pistonul este împins de la PMI la PME. Când pistonul ajunge la PME se deschide supapa
de evacuare, ceea ce are ca efect reducerea presiunii din cilindru, datorită evacuării libere a gazelor până la
valoarea presiunii mediului ambiant, proces reprezentat prin evoluţia de răcire la volum constant 4-1.
— 171 —
Urmează apoi faza de evacuare forţată a gazelor prin deplasarea
p
pistonului între PME şi PMI, proces reprezentat prin izobara 1-0. 3
Ciclul luat în considerare este închis de conturul 1 2 3 4, în care p3
căldura schimbată în evoluţia 2-3 reprezintă căldura primită de la
sursa caldă, iar căldura schimbată în evoluţia 4-1, căldura cedată
sursei rece. Se notează aceste călduri cu qsc respectiv qsr, qsc
δ34 = 0
considerându-se că în cadrul ciclului evoluează un kg de amestec
2
de combustibil-aer. p2
a) Randamentul termic teoretic al ciclului 4
Se ştie că randamentul termic al ciclului reprezintă raportul între p4
δ12 = 0 qsr
lucrul mecanic obţinut pe ciclu şi căldura consumată de la sursa 0
p0
caldă: 1
0
lc q sc − q sr q sr q V0 Vs V
ηT = = =1− = 1 − 41 (8.4) Va
q sc q sc q sc q 23
în care: qsc = q2-3 = cv (T3 – T2) (8.5) SA
q sr = q 4 −1 = c v (T4 − T1 ) SE
PME PMI
Înlocuind în relaţia randamentul rezultă:
T4 − T1 Fig. 8.2. Ciclul motorului cu ardere
ηT = 1 − (8.6) la V = ct. (MAS)
T3 − T2
Dacă se consideră cunoscuţi parametri de stare în punctul 1: p1, T1, v1 se poate scrie ecuaţia adiabatei 1-2:
p 2 / p1 = (V1 / V0 )
x
p1V1x = p2V2x sau (8.7)
de unde, conform relaţiei (8.2) de definiţie a lui ε, rezultă: p2 = p1 εx (8.8)

Din ecuaţia transformării adiabate în coordonate T, V, se obţine:
T1V1x −1 = T2V2x −1
T2 = T1 ε x −1 . (8.9)
Pentru transformarea izocoră 2-3, (V = ct.), se cunoaşte ecuaţia: p3 / p2 = T3 /T2 (8.10)

Ţinând cont de definiţia lui λ prin relaţia (8.3), rezultă:
p3 /p2 = T3 /T2 = λ (8.11)
de unde: p3 =λ p2 şi T3 = λT2
Înlocuind pe p2 din (8.8) şi pe T2 din (8.9) rezultă în final: p3 = λ⋅ p1 ⋅ εx; T3 = λ ⋅ T1 ⋅ εx-1 (8.12)
Pentru transformarea adiabată 3-4 se scrie în mod asemănător:
x −1
p4⋅ V1x = p3V0x şi T4V1 = T3V0x −1 (8.13)
Ţinând cont de relaţiile (8.12), rezultă: P4 = λ⋅ P1; T4 = λ ⋅ T1 (8.14)

Înlocuind în expresia randamentului termic (8.6), se obţine:
T1 (λ − 1) 1
ηT = 1 − , de unde ηT = 1 − (8.15)
T1 (λ − 1)ε x −1
ε x −1
Se observă că randamentul termic creşte o dată cu creşterea raportului de comprimare ε şi a exponentului
adiabatic χ.
a) Lucrul mecanic al ciclului

Lucrul mecanic al ciclului este dat de relaţia:
l c = q sc − q sr , = q 23 − q 4 −1 (8.16)
relaţie ce reprezintă ecuaţia principiului I al termodinamicii aplicată unui ciclu. Se mai poate exprima şi din relaţia
randamentului:
lc = ηT ⋅ qsc = ηT ⋅ q23 (8.17)
— 172 —
Ţinând cont de relaţia qsc = q23 = cv (T3 – T2), înlocuind pe T3 şi T2 din relaţiile (8.9) şi (8.12) şi căldura specifică cv
= R/x - 1, rezultă pentru lucrul mecanic:
⎡ 1 ⎤ RT1
l c = ⎢1 − x −1 ⎥ (λ − 1)ε x −1
⎣ ε ⎦ x −1
sau: lc =
RT1
x −1
(λ − 1) ε ( x −1
)
−1 . (8.18)
Din ecuaţia de stare aplicată în starea 1, se exprimă produsul RT1 = p1V1 şi ţinând cont de relaţia (8.2), se poate
scrie:
ε Vs
V1 = (8.19)
ε −1
Înlocuind acestea în (8.18) rezultă în final, lucrul mecanic:
lc =
(
p1 ε Vs (λ − 1) ε x −1 − 1 ) [J/ciclu cilindru] (8.20)
(ε − 1)(x − 1)
b) Presiunea medie teoretică a ciclului
Presiunea medie teoretică a ciclului este un indicator sintetic ce permite caracterizarea gradului de utilizare, din
punct de vedere al producerii de lucru mecanic, a unităţii de cilindree a motorului (cu cât presiunea medie
teoretică este mai mare, cu atât într-un cilindru de volum unitar se va putea obţine un lucru mecanic mai mare).
Vom nota această presiune cu pmed.t. De remarcat că presiunea medie teoretică reprezintă şi un lucru mecanic
specific (raportat la unitatea de volum de cilindru). Din definiţie:
pmed.t. = lc / Vs (8.21)
Cu lc din relaţia (8.20) se obţine: pmed .t . =

(
p1ε (λ − 1) ε x −1 − 1 ) (8.22)
(ε − 1)(x − 1)
Relaţia (8.22) indică parametri asupra cărora trebuie acţionat pentru mărirea presiunii medii teoretice. Presiunea
medie teoretică se măreşte odată cu creşterea presiunii de admisiune p1, cu creşterea raportului de comprimare
ε, explicabilă prin creşterea randamentului termic al ciclului şi cu mărirea lui λ, adică o dată cu creşterea căldurii
primite de la sursa caldă.
Ciclul motorului cu ardere la volum constant este caracteristic pentru motoarele cu aprindere prin scânteie MAS,
care sunt motoare de turaţie ridicată.
c) Puterea teoretică dezvoltată de motor este dată de relaţia:

l c ⋅ i ⋅ nr l c ⋅ i ⋅ nr
Pt = = [kw] (8.23)
τ 30 ⋅ 10 3 ⋅ τ
60 ⋅ 10 3 ⋅
2
unde: nr [rot/min] este turaţia de funcţionare a motorului la un anumit regim de funcţionare
τ - numărul de timpi ai motorului
i - numărul de cilindri
d) Consumul specific de combustibil

Consumul orar de combustibil al motorului se poate determina experimental sau se poate calcula cu relaţia:
n r ⋅ 60
Ch = C1 ⋅i (8.24)
τ/2
unde C1 = ⎡ kg ⎤ reprezintă consumul de combustibil pe ciclu şi cilindru.

⎢ ciclu ⋅ cilindru ⎥
⎣ ⎦
Consumul specific de combustibil reprezintă cantitatea de combustibil consumată la producerea unităţii de lucru
mecanic.
Ch ⎡ g ⎤ (8.25)
c= ⋅10 3 ⎢ ⎥,
P ⎣ kwh ⎦
— 173 —
8.3.2. Ciclul teoretic al motorului cu ardere la presiune constantă (MAC)
Atât studiul ciclului teoretic prezentat în fig. 8.3, cât şi realizarea practică a motorului se datorează inginerului
german Rudolf Diesel din care cauză aceste motoare sunt cunoscute sub denumirea de motoare Diesel.
Ciclul motorului cu ardere la presiune constantă corespunde motorului cu aprindere prin comprimare lent, în
special motorul cu injecţie pneumatică de combustibil. Fazele sunt similare cu cele ale ciclului cu ardere la volum
constant cu deosebirea că procesul de ardere este înlocuit prin izobara 2-3 definită de mărimea:
ρ = V 3 / V2 (8.26)
denumit raport de destindere prealabilă sau raport de injecţie. Această izobară de încălzire înlocuieşte procesul
de ardere în ipoteza următoare: în punctul 2 al ciclului începe injecţia combustibilului în aerul comprimat, acesta
se aprinde instantaneu şi arde progresiv pe măsură ce este introdus în cilindru; ca urmare a dezvoltării de căldură
presiunea în cilindru ar trebui să crească; în acelaşi timp, pistonul începe cursa de destindere de la PMI spre
PME, volumul deci creşte şi presiunea ar trebui să se reducă. Din aceste două tendinţe opuse, presupuse
echivalente ca efect asupra presiunii, aceasta rămâne constantă până se termină arderea combustibilului.
Teoretic, aprinderea are loc instantaneu, prin autoaprindere datorită temperaturii T2 suficient de mari realizată prin
comprimarea aerului. În continuare, ciclul continuă cu adiabata de destindere 3–4 a gazelor, iar în faza 4–1 are
loc evacuarea izocoră a căldurii.
Mărimile caracteristice ale ciclului cu ardere izobară sunt:
a) Raportul de comprimare, definit la fel ca în cazul motorului MAS, are la aceste motoare ε = 12…15
b) Raportul de creştere al volumului în timpul arderii izobare la aceste motoare ρ = 1,5 . . . 2,5
c) Randamentul termic teoretic al ciclului
Pentru ciclul cu ardere la presiune constantă rezultă: qsc
qsc=q2-3=cp(T3–T2), căldura primită de la sursa caldă: p
2 3
q sr = q 4 −1 = c v (T4 − T1 ), căldura cedată sursei reci.
Înlocuind în expresia randamentului:
4
q sr
ηT = 1 − (8.27)
0
qsr
q sc 1
c (T − T1 ) 0
rezultă: ηT = 1 − v 4 (8.28) V0 Vs V
c p (T3 − T2 ) Va
Aplicând relaţiile între parametri de stare, pe transformările de stare Fig.8.3. Ciclul motorului cu ardere la
componente ale ciclului, considerând cunoscuţi parametrii în starea 1: p = ct. (MAC)
• din adiabata 1–2: p1V1x = p2V2x şi T1V1x −1 = T2V2x −1

rezultă: p2 = p1ε x ; T2 = T1ε x −1
• din izobara 2 – 3: V 3 / V 2 = T 3 / T2 (8.29)

Ţinând cont de relaţiile (8.26), (8.8) şi (8.9), rezultă: p3 = p2 = p1 εx; T3 = ρT1 εx-1 (8.30)
• din adiabata 3 – 4:
p3V3x = p4V4x şi T3V3x −1 = T4V4x −1
din care: p4 = p3 (V3 / V4 )x

Ţinând cont de V4 = V1 şi de relaţia (8.30), rezultă: p4 = p1 ρ x; T4 = T1 ρ x. (8.31)
Înlocuind temperaturile în expresia randamentului termic:
ηT = 1 −
c v (T4 − T1 )
=1−
(
c v T1 ρ x − 1 )
c p (T3 − T2 ) c pT1ε x −1 (ρ − 1)
Ţinând cont de cp / cv = χ rezultă relaţia finală pentru randamentul termic:
ρ x −1 ρ x −1
nT = 1 − = 1 − (8.32)
xε x −1 (ρ − 1) x ⋅ ε x −1 ⋅ (ρ − 1)
— 174 —
Se remarcă creşterea randamentului termic odată cu mărirea raportului de comprimare ε şi reducerea raportului
de destindere prealabilă ρ.
d) Lucrul mecanic al ciclului

În expresia randamentului termic teoretic: lc = ηT ⋅ qsc în care qsc = cp (T3 – T2),
înlocuind temperaturile din relaţiile: T3 = ρT1 ε x-1; T2 = T1 ε x-1
⎡ ρ x −1 ⎤
⎥c pT1ε (ρ − 1)
x −1
rezultă: l c = ⎢1 − x −1 (8.33)
⎣ kε (ρ − 1)⎦
Dacă înlocuim cp = xR/x-1, rezultă: l c =

RT1
x −1
[ (
xε x −1 (ρ − 1) − ρ x − 1 )] (8.34)
e) Presiunea medie teoretică a ciclului

Plecând de la relaţia de definiţie a presiunii medii teoretice (8.21), în care se înlocuieşte lc din relaţia (8.34) şi
ţinând cont că R T1 = p1 V1 şi că V1 = ε Vs / (ε - 1):
p med t = p1
ε
(ε − 1)(x − 1)
[kε (ρ − 1) − (ρ
x −1 x
)]
−1 . (8.35)
Această relaţie indică şi căile de mărire a lucrului mecanic pe ciclu, respectiv a presiunii medii teoretice.
8.3.3. Ciclul teoretic al motorului cu ardere mixtă

Acest ciclu a fost studiat de Seilinger şi Sabathe şi este caracteristic motoarelor cu aprindere prin comprimare ce
funcţionează la turaţii ridicate.
Este ciclul care caracterizează motoarele cu aprindere prin comprimare rapide. Ciclul reprezentat în figura 8.4
este caracterizat prin faptul că faza de ardere a combustibilului se înlocuieşte prin schimbul de căldură 2–3, la V =
ct, şi schimbul de căldură 3–3’, la p = ct. La acest ciclu injecţia combustibilului începe înainte ca pistonul să
ajungă la PMI, în evoluţia de comprimare a aerului aspirat. Combustibilul injectat are o anumită întârziere astfel că
fracţiunea introdusă până în momentul când pistonul ajunge la PMI, după autoaprindere, arde instantaneu –
proces reprezentat prin evoluţia 2–3, la V = ct. Injecţia de combustibil continuând după ce pistonul începe cursa
de destindere de la PMI la PME, are loc arderea la p = ct., reprezentată prin evoluţia 3–3’. Din 3’ la 4 are loc
timpul motor, destinderea adiabatică. Ciclul este caracterizat de următorii parametri: raportul de comprimare (ε),
raport de creştere a presiunii (λ) şi raportul de creştere a volumului ρ :
V1 Va T
ε = = ; λ = p3 / p2 = 3 şi ρ = V3' / V3 = T3' / T3
V 2 V0 T2
p
care au aceleaşi semnificaţii conform cu relaţiile (8.2), (8.3) şi (8.26). La q”sc
motoarele cu ardere mixtă aceste mărimi caracteristice au următoarele valori: 3 3’
q’sc
ε = 15 … 22; λ ‚ 1,2 … 1,8; ρ = 1,8 … 1,2
2
Schimburile de căldură în cadrul ciclului fiind:
'
q sc = q sc + q "sc 4
căldura primită de la sursa caldă, în care: qsr
0
'
q sc = q 23 = c v (T3 − T2 ) 1
q "sc = q 33 = (
c p T3' − T3 ) (8.36) 0
V0 Vs V
Va
şi căldura cedată sursei reci: q sr = q 4 −1 = c v (T4 − T1 ) Fig. 8.4. Ciclul motorului cu
ardere mixtă
— 175 —
Randamentul termic teoretic al ciclului
qsr cv (T4 − T1 )
ηT = 1 − =1− (8.37)
qsc cv (T2 − T3 ) + c p (T3 − T1 )
Scriind relaţiile între parametrii de stare, în cadrul ciclului rezultă:

• pe transformarea adiabată 1 – 2: p2 = p1εx; T2 = T1 εx-1
• pe transformarea izocoră 2 –3: p3 = λ p2 sau p3 = λ p1 ε x,
T3 = λ T2 sau T3 = λ T1 ε x-1
• pe transformarea izobară 3 –3’: p3’ = p3;
T3’ = ρ T3 sau T’3 =λ ρ T1 ε x-1; V’3 = V1 ρ / ε
• pe transformarea adiabatică 3’ – 4: p3' V3x = p4V4x ;

T3'V3x' −1 = T4V4x −1
de unde rezultă: p4 = λ p1 ρ x; T4 = λ T1 ρ x
Înlocuind expresiile temperaturilor în expresia randamentului termic se obţine, în final:
1 λρ x −1
ηT = 1 − ⋅ (8.38)
ε x −1 (λ − 1) + xλ (ρ − 1)
Se remarcă faptul că randamentul termic creşte odată cu mărirea raportului de comprimare ε, a raportului de
creştere a presiunii λ şi cu reducerea lui ρ, raportul de destindere prealabilă. Se observă că din expresia
randamentului pentru motorul cu ardere mixtă se obţin prin particularizare randamentele ciclurilor studiate
anterior. Astfel, pentru ρ = 1 rezultă:
ηT = 1 – 1 /εx-1 (8.15)
cazul ciclului cu ardere la V = ct., iar pentru λ = 1 rezultă:
ρ x −1
ηT = 1 − (8.32)
xε x −1 (ρ − 1)
cazul ciclului cu ardere la p = ct.
Lucrul mecanic al ciclului

Lucrul mecanic al ciclului este dat de relaţia:
l c = q sc − q sr = q 'sc + q "sc − q sr = q 23 + q 33' − q 41 (8.38)
unde avem după transformări:
(T3' − T2 ) = 1 s ⋅ ε (λ − 1)
x
R pV
q 23 = c v (T3 − T2 ) =
x −1 x − 1 (ε − 1)
x
q 33' = c p (T3 − T3' ) =
xR
(T3 − T3' ) = p1Vs ⋅ x ⋅ ε ⋅ λ ⋅ (ρ − 1)
(x − 1) x −1 ε −1
q 41 = c v (T1 − T4 ) =
R
x −1
(T1 − T4 ) = 1 s ⋅ ε ⋅ 1 − λ ⋅ ρ x
p ⋅V
x −1 ε −1
( )
cu expresiile de mai sus pentru căldurile schimbate cu mediul exterior (sursa rece) se obţine următoarea relaţie
de calcul a lucrului mecanic al ciclului:
lc =
p1 ⋅ Vs ⋅ ε
(x − 1)(ε − 1)
[(λ − 1) ⋅ ε x −1
(
+ x ⋅ λ ⋅ (ρ − 1)ε x −1 − λ ⋅ ρ x − 1 )] [J/ciclu] (8.39)
p med .t =
lc
Vs
ρ
= 1 ⋅
ε
x −1 ε −1
[
(λ − 1) ⋅ ε x −1 + x ⋅ λ (ρ − 1)ε x −1 − λ ⋅ ρ x − 1 ( )] (8.40)
Consumul orar specific de combustibil se determină cu relaţiile (8.24) şi (8.25)
— 176 —
8.4. Motoare în doi timpi
Motoarele cu ardere internă în doi timpi se deosebesc constructiv de cele în patru timpi prin faptul că nu au
supape iar admisia şi evacuarea se fac prin nişte ferestre practicate în cilindru.
La motoarele în doi timpi aprinderea amestecului combustibil poate fi realizată prin scânteie electrică (MAS) sau
prin comprimare (MAC).
La MAS amestecarea combustibilului cu aerul se face în carburator iar la MAC amestecul se obţine chiar în
cilindru prin injectarea combustibilului în camera de ardere spre sfârşitul cursei de compresie.
Un motor în doi timpi cu aprindere prin scânteie electrică (fig.8.5.a) este compus în esenţă din următoarele piese:
1 – cilindru, 2 – chiulasa, 3 – pistonul, 4 – biela, 5 – arborele cotit, 6 – carterul, 7 – baia de ulei şi batiul, 8 –
galeria de admisie, 9 – galeria de evacuare, 10 – fereastra de admisie, 11 – fereastra de evacuare, B – bujia şi S-
clapeta de admisie în carter. Pistonul efectuează cursa de du-te-vino între PMI şi PME, cursa fiind în general
egală cu diametrul cilindrului (s ∼ d). Funcţionarea motorului se poate urmări în fig.8.5.b. Din punctul 1 începe
cursa de compresie a amestecului combustibil-aer din cilindru. Mişcarea ascendentă a pistonului produce în
carter o depresiune care face să se deschidă clapeta S şi să permită intrarea în carter a amestecului combustibil-
aer pregătit în carburator.
Fig. 8.5.
Spre sfârşitul cursei de compresie se declanşează arderea, presiunea atingând valoarea maximă în punctul 3, pe
cursa de destindere. De la PMI la punctul 4 are loc destinderea gazului din cilindri, acesta fiind procesul motor al
ciclului. În acest proces pistonul se apropie de punctul mort extern (PME) comprimând amestecul combustibil-aer
din carter şi transmiţând arborelui cotit o parte din energia dezvoltată pe ciclu.
În punctul 4 se deschid ferestrele de evacuare (FE) şi gazele de ardere din cilindru sunt evacuate în exterior,
presiunea scăzând până la p5. Ferestrele de admisie sunt deschise de pistonul care coboară, în punctul 5 şi
amestecul combustibil-aer din carter intră prin galeria de admisie 8 şi prin ferestrele 10 în cilindru. De la 5 la 6
(PME) se face deci şi admisia şi evacuarea. Galeria de admisie este înclinată faţă de axul motorului spre a se
imprima amestecului o direcţie ascendentă. Procesul de admisie a amestecului şi de evacuare simultană a
gazelor de ardere se numeşte baleiaj. În timpul baleiajului amestecul difuzează parţial în gazele de ardere, aceste
pierderi putând fi diminuate prin măsuri constructive: galerii înclinate, pistoane cu deflector etc., dar nu eliminate
complet. Baleiajul se face la o presiune de baleiaj (pb) de cca 1,3 bar.
Din punctul 6 (PME) începe cursa de compresie, gazul din cilindru mărindu-şi presiunea. În acelaşi timp de la 6 la
5 sunt deschise parţial ambele rânduri de ferestre, deci se continuă şi admisia şi evacuarea. În punctul 5 se închid
complet ferestrele de admisie, continuându-se evacuarea de la 5 la 1. În punctul 1 pistonul închide complet şi
ferestrele de evacuare şi începe cursa de comprimare. Convenţional, timpul întâi este procesul 6–5–1–2 compus
din aspiraţie (simultan cu evacuare) şi compresie, iar timpul al doilea 2–3–4–5–6, destinderea urmată de
— 177 —
evacuare (şi parţial – admisia). După alte convenţii timpul întâi este procesul 2–3–4–5–6 (timpul motor plus
evacuarea), iar timpul al doilea procesul 6–5–1–2 (admisia şi compresia).
Se observă din fig. 8.6. că procesul închis 5-6-5 este parcurs în sens invers acelor de ceasornic şi deci se
consumă lucru mecanic. De asemenea se reţine şi faptul că mărimea suprafeţelor 5–6–5 şi 4–5–1–4 este de
acelaşi ordin de mărime şi se pot neglija prin compensare reciprocă, obţinându-se ciclul teoretic din fig. 8.7.
O primă etapă a teoretizării ciclului motorului în doi timpi este neglijarea porţiunii negative a ciclului 6–5–6 din fig.
8.6. Cea de a doua etapă a obţinerii ciclului teoretic este neglijarea suprafeţei 4–5–1–4 din fig. 8.6.
Se obţine astfel ciclul teoretic din fig. 8.7. După caracterul arderii, ciclul teoretic al motorului în doi timpi se
aseamănă cu ciclurile teoretice definite în fig. 8.2, 8.3, 8.4. Diferenţe între cele două rânduri de cicluri: ale
motoarelor în patru timpi şi ale motoarelor în doi timpi, se menţin.
p p 3
3
q23
δq = 0
2
2
6 4 q41
4 pa δq = 0
pb
5 6
pa 5
pa
1 1
V 0 (1−ψ)Vc ψVc V
PMI FE FA PME
Fig. 8.6. Fig. 8.7.
Diferenţa esenţială este aceea că la motoarele în doi timpi o parte din cursă este ocupată de ferestre şi deci din
volumul cilindreei Vc o cotă parte ΦVc nu intră în cursa activă. Se foloseşte astfel pentru destindere numai (1 -
Φ)Vc. Ferestrele ocupă cca 10% din cursă. Acest lucru face ca puterea motoarelor în doi timpi (τ = 1) dată de
(8.23) să nu fie strict de două ori mai mare decât a motoarelor în patru timpi (τ = 2). La aceiaşi parametri
constructivi şi funcţionali motoarele în doi timpi au puterea mai mare de 50-70% decât a motoarelor în patru timpi.
8.5. Ciclurile reale ale motoarelor cu ardere internă

8.5.1. Aprinderea şi arderea combustibililor
Ciclurile reale ale motoarelor cu ardere internă sunt puternic influenţate de calitatea combustibilului şi de
momentul declanşării arderii, adică de aprinderea sa.
a) La motoarele cu aprindere prin scânteie MAS

Combustibilii utilizaţi la motoare cu aprindere prin scânteie MAS sunt benzinele caracterizate prin cifra octanică
(C.O.). Arderea trebuie să decurgă deflagrant, orice detonaţie se impune a fi evitată deoarece suprasolicită
motorul din punct de vedere termic şi mecanic. Rezistenţa la detonaţie a unei benzine este apreciată cu ajutorul
cifrei octanice. Pentru aceasta, benzina este comparată cu un amestec de referinţă format din n-heptan (n-C7H16)
care arde detonant şi izooctanul (C8H18) care are o mare rezistenţă la detonaţie. Participaţia volumică a
izooctanului în amestec reprezintă cifra octanică.
VC8 H18
C.O. = (8.41)
VC8 H18 + VC7 H16
Conform relaţiei (8.41) cifra octanică variază de la zero la o sută. În ultimul timp s-a descoperit însă un compus
chimic cu o rezistenţă la detonaţie şi mai mare decât a izooctanului. Acest compus este tetraetilul de plumb –
(C2H5)4Pb – notat prescurtat T.E.P. şi pe baza lui pot apare amestecuri de referinţă cu cifre octanice mai mari de
100.
— 178 —
Determinarea cifrei octanice a unei benzine se face conform STAS 26-68 (Metoda MOTOR şi RESEASCH) pe un
motor standard cu grad de compresie variabil. Se utilizează alternativ benzina experimentată şi amestecul de
referinţă cu participaţia volumică variabilă. Apariţia detonaţiei la arderea benzinei cercetate la acelaşi grad de
compresie la care apare acelaşi fenomen la arderea amestecului de referinţă precizează cifra octanică a benzinei.
Benzinele etilate conţin TEP şi alţi compuşi halogenaţi care antrenează Pb. Ele sunt nocive organismului
omenesc şi se colorează spre a se semnala acest lucru. În prezent au o largă utilizare benzinele fără plumb conf.
STAS 228-97.
b) La motoarele cu aprindere prin compresie MAC

Se folosesc drept combustibili motorinele, care se aprind greu. Motorinele sunt combustibili mai grei, dar sunt mai
ieftini în comparaţie cu benzinele. Din momentul injecţiei combustibilului în cilindru şi până în momentul aprinderii
trece un timp numit întârziere la aprindere. Combustibilii utilizaţi la MAC sunt caracterizaţi prin cifra cetanică
(C.Ca), ce indică tocmai rezistenţa la aprindere (întârzierea la aprindere) a lor. În acest caz amestecul de referinţă
este format din cetan (C18H34) care se aprinde foarte uşor şi mesitilenă (C9H12) care se aprinde foarte greu,
Participaţia volumică a cetanului în amestecul de referinţă format din cetan şi mesitilenă defineşte cifra cetanică.
VC16 H34
C.C a = (8.42)
VC16 H34 + VC9 H12
Cifra cetanică se defineşte în ultimul timp şi pe baza utilizării în locul mesitilenei a unui alt compus chimic –
alfametilnaftalina – care are o rezistenţă la aprindere mai mare decât mesitilena, astfel că
VC16 H34
C.C a = (8.43)
VC16 H34 + VC11H10
În baza standardului STAS 6918-64 se determină cifra cetanică a combustibililor pentru motoare Diesel şi se
utilizează această ultimă definiţie (8.43) a cifrei cetanice.
În paralel cu scara cetanică se utilizează şi scara cetenică (C.Ce) definită prin înlocuirea cetanului în amestecul de
referinţă cu cetenul (C16H32). Diferenţa dintre cele două scări este mică
7 detonaţie
C.C e = C.C a (8.44) p
8
~30 bar M
Aprinderea combustibilului trebuie declanşată cu avans faţă
de PMI pentru ca în momentul în care pistonul se află la
PMI arderea să fie în plină desfăşurare. În acest fel în
spaţiul mort presiunea gazelor poate să crească şi lucrul deflagraţie
b
mecanic dezvoltat să fie mai mare. Momentul declanşării inductie
scânteii electrice la MAS nu coincide cu momentul
aprinderii. În fig. 8.8. este reprezentată variaţia presiunii a
gazelor din cilindru în funcţie de unghiul de rotaţie al
arborelui cotit ϕ. Dacă scânteia se declanşează cu un
avans de 20o faţă de PMI (la care ϕ=0o), adică în punctul a,
se constată că aprinderea combustibilului se face în -20 0 +10 ϕ
punctul b, după o perioadă de timp numită perioadă de PMI
inducţie sau simplu, inducţie. Fig. 8.8.
Din punctul b presiunea gazelor creşte brusc atingând
valoarea maximă pe cursa de destindere la cca 10o unghi de rotaţie a arborelui cotit (RAC). Arderea se termină
pe cursa de destindere. Avansul la aprindere prea mare ca şi întârzierea excesivă conduc la cicluri defectuoase
caracterizate prin micşorarea lucrului mecanic util. În fig. 8.9-a se observă că un avans exagerat la aprindere
micşorează suprafaţa ciclului şi conduce la apariţia unei zone negative de ciclu la presiuni mari.
Similar, după cum se vede în fig.8.9-b o aprindere întârziată face ca arderea să se desfăşoare pe cursa de
destindere când creşte şi volumul şi în consecinţă presiunile gazului sunt relativ mici.
O aprindere corectă impune un avans la aprindere moderat specificat în cartea tehnică a motorului.
La MAS, în anumite condiţii, poate să se dezvolte o ardere anormală şi în special arderea detonantă. În cazul
arderii detonante se constată o creştere importantă a presiunii (fig. 8.8). Arderea detonantă are o fază de
preaprindere în care apar puncte incandescente în combustibil şi faza propriu-zisă de detonaţie caracterizată prin
luminiscenţă intensă şi aprindere bruscă, viteza de propagare a frontului de flacără fiind de cca. 1500–2300 m/s.
— 179 —
p p
V V
a) Avans mare la aprindere b) Aprindere întârziată
Fig. 8.9.
Arderea detonantă conduce la: micşorarea puterii utile şi a randamentului motorului, micşorarea temperaturii
gazelor de ardere şi apariţie fumului, mărirea presiunii gazelor din cilindru de cca 2-3 ori şi a cantităţii de căldură
evacuată prin sistemul de răcire, funcţionarea cu şocuri etc. Detonaţia este însoţită de zgomote, de vibraţii ale
maşinii şi datorită supraîncălzirii şi suprasolicitării mecanice se soldează cu reducerea durabilităţii motorului.
Detonaţia este în esenţă un proces chimic şi explicaţia ei se face pe baza teoriei peroxidice. Spre sfârşitul cursei
de compresie hidrocarburile se suprasaturează şi se descompun în acelaşi timp, formând în prezenţa oxigenului
nişte compuşi instabili numiţi peroxizi. Peroxizii fiind puternic explozivi şi oxidanţi, la o concentraţie critică şi în
prezenţa flăcării se declanşează explozia însoţită de unde de şoc.
La MAC combustibilul se injectează sub presiune în cilindru cu un avans faţă de PMI. În fig. 8.10 se arată că
injecţia combustibilului se face în punctul „a” cu un avans de cca 16o RAC, iar aprinderea se face în b. Intervalul
a–b dă întârzierea la aprindere şi deci marchează rezistenţa la aprindere a combustibilului utilizat. Arderea la
MAC prezintă particularităţi rezultate din faptul că amestecul combustibil – aer se realizează în cilindru prin
injecţia combustibilului la sfârşitul cursei de compresie. Presiunea maximă a gazelor de ardere din cilindru se
obţine de asemenea pe cursa de destindere, arderea continuând şi pe o parte din această cursă.
p
3
p
M 2
~50 bar
b
Întârziere AA DE
a 4
DA
pa 0
1
IE IA
-16 0 +30 ϕ
PMI PME V
PMI
Fig. 8.10 Fig. 8.11.
În funcţie de tipul motorului arderea durează 60o – 70oRAC cu un indice al excesului de aer n = 1,3 – 1,8. Avansul
la aprindere pentru MAS este de 5o – 40oRAC, iar avansul la injecţie pentru MAC are valoarea cuprinsă în
intervalul 4o – 20oRAC.
Respectarea avansului la aprindere sau la injecţie şi folosirea unui singur tip de combustibil reprezintă garanţia
unei funcţionări optime a motorului şi îi asigură o durată mare de exploatare. Schimbarea combustibilului sau
dereglarea avansului la aprindere sau la injecţie modifică regimul termic al motorului, modifică condiţiile
termodinamice de lucru şi spectrul de solicitări mecanice, efecte care scurtează viaţa motorului. Aceleaşi efecte
neplăcute se constată şi în cazul utilizării unor filtre necorespunzătoare de combustibil.
— 180 —
8.5.2. Ciclul real al motorului în patru timpi
Ciclurile reale ale motoarelor cu ardere internă în patru timpi atât de tipul MAS cât şi de tipul MAC consemnează
influenţa avansului la aprindere (AA) sau a avansului la injecţie (AI) precum şi influenţa altor măsuri constructive
sau a abaterilor funcţionale de la modelele teoretice. Printre aceste abateri se menţionează: dependenţa
căldurilor masice de temperatură, procese de comprimare şi de destindere politropice cu indice variabil, ardere
complexă etc.
În fig. 8.11 este prezentat ciclul real al MAS în patru timpi. Se observă că supapele se deschid cu avans şi se
închid cu întârziere faţă de PMI şi PME. Astfel supapa de admisie se deschide cu un avans de 8o-10o RAC pentru
ca umplerea să se facă în condiţiuni mai bune. În momentul în care începe cursa de aspiraţie secţiunea de intrare
în cilindru este deschisă la maximum, rezistenţa hidraulică locală având valoarea minimă. Tot în scopul umplerii
mai bune, diametrul supapei de admisie este mai mare decât al supapei de evacuare.
Din fig. 8.12 se observă că deschiderea cu avans a supapei de admisie (DA) face ca cursa utilă de aspiraţie să
crească.
Dacă deschiderea supapei de admisie se face la PMI (DA t) cursa efectivă de aspiraţie începe în B continuă până
în C şi se termină în IA, când presiunea gazelor din cilindru devine egală cu presiunea atmosferică pa (sau de
aspiraţie). Deschizând cu avans supapa de admisie (DA t) are loc o scădere a presiunii gazelor din cilindru până
în M iar aspiraţia începe în punctul A, deci cursa utilă creşte cu distanţa AB.
În cilindru intră astfel mai mult amestec combustibil-aer p
exprimat prin diferenţa VB – VA. Aspiraţia se face şi pe o
porţiune din cursa de compresie deci cu întârziere faţă de
PME cu cca 30o–40o RAC. Închiderea supapei de admisie DAr
corespunde momentului în care gazele au aceeaşi presiune DAt
B IA
ca în galeria de admisie. La multe motoare întârzierea la pa M
închiderea supapei de admisie depăşeşte momentul A
egalizării presiunilor pentru a se asigura o umplere V
suplimentară prin folosirea inerţiei gazului în mişcare de pe
galeria de admisie. PMI PME
Deschiderea supapei de evacuare (DE) se face cu un avans Fig. 8.12.

(fig. 8.13) de cca. 40o–60o RAC faţă de PME în scopul
măririi suprafeţei ciclului. În 4’ se face deschiderea teoretică p
a supapei de evacuare. Prin deschiderea cu avans a
DE
supapei de evacuare se pierde lucrul mecanic egal cu
triunghiul curbiliniu 4’-N-DE dar se câştigă o cantitate mult DA N 4’
mai mare egală cu suprafaţa N–4–DA. M 4
pa
Închiderea supapei de evacuare se face cu întârziere faţă
de PMI a cărei valoare este cuprinsă în intervalul 10o–12o IE V
RAC.
Punctul IE corespunde momentului în care gazele de ardere PMI PME
din cilindru au presiunea egală cu presiunea atmosferică
Fig. 8.13.
(sau de aspiraţie). Pentru o evacuare suplimentară la multe
motoare întârzierea la închiderea evacuării este mai mare
pentru a se utiliza inerţia gazelor în mişcare din galeria de evacuare.
Evacuarea se face deci şi în momentul în care supapa de admisie este deschisă. De la DA la IE ambele supape
sunt, fie parţial fie total, deschise.
Declanşarea aprinderii cu avans faţă de PMI se face în acelaşi scop al măririi lucrului mecanic dezvoltat pe ciclu.
În fig. 8.14 se observă că suprafaţa ciclului în cazul existenţei avansului la aprindere se măreşte cu aria T–R–S
mult mai mare decât aria AA–P–T cu care se micşorează. Avansul la aprindere este de cca. 5o–40o RAC, în
funcţie de tipul motorului.
La motoarele cu aprindere prin compresie în patru timpi ciclul real este similar celui din fig.8.11 cu singura
diferenţă că în locul avansului la aprindere apare avansul la injecţie (AI). După cum se vede în fig. 8.15 avansul la
injecţie determină o mărire a suprafeţei ciclului, deci a lucrului mecanic dezvoltat de motor.
— 181 —
p R p 3
T
S AI DE
P
DA 4
AA pa 0
1
IE IA
PMI V PMI PME V
Fig. 8.14. Fig. 8.15.
o o
Avansul la injecţie este de cca 4 -20 RAC. Celelalte observaţii privind închiderea şi deschiderea supapelor rămân
aceleaşi ca la MAS în patru timpi.
8.5.3. Ciclul real al motorului în doi timpi

Atât MAS cât şi MAC care lucrează în doi timpi au ferestre de admisie şi de evacuare în locul supapelor. Există
bineînţeles şi motoare de construcţie intermediară, cu ferestre de admisie şi supape de evacuare etc.
Ciclul real scoate în evidenţă procesele termodinamice reale ale mediului de lucru atât în zona ferestrelor cât şi în
zona de ardere unde abaterile de la ciclul teoretic sunt mari. Funcţionarea motoarelor în doi timpi a mai fost
descrisă în par.8.4 cu care ocazie, pe baza fig.8.5 b şi 8.6, s-au descris procesele din zona ferestrelor.
La MAS în doi timpi fig.8.16 declanşarea cu avans a aprinderii (AA) face ca suprafaţa ciclului să se mărească cu
T–2–3–S–T, pierzându-se triunghiul curbiliniu AA–P–T. Acelaşi efect se obţine la MAC în doi timpi făcând injecţia
combustibilului cu avans (AI) faţă de PMI. Pulverizarea combustibilului în cilindru se face la presiuni mai mari de
200 bar. La asemenea presiuni combustibilului este rupt mecanic în particule de diametru foarte mic (ceaţă de
combustibil) realizându-se astfel o amestecare bună cu aerul necesar arderii. La presiuni mici de injecţie picăturile
de combustibil cad pe piston supraîncălzindu-l local, arderea putându-se continua şi în toba de eşapament. Se
accelerează în acest fel şi depunerea de calamină (zgură) pe cilindru putând duce la gomarea, cocsarea sau
chiar griparea pistonului.
p 3
Motoarele în doi timpi prezintă o serie de avantaje faţă de cele
în patru timpi prin simplificarea sistemului de distribuţie şi prin
dublarea numărului de cicluri la aceeaşi turaţie. Puterea
teoretică este de aceea dublă la aceeaşi cilindree şi turaţie. 2
Puterea efectivă a M.A.S. în doi timpi este însă cu numai
50…65% mai mare decât la motorul în patru timpi, ca urmare a
pierderilor de combustibil şi a pierderilor de lucru mecanic prin P S
AA
frecare, cât şi a umplerii şi evacuării incomplete.
(AI)
M.A.S. în doi timpi se utilizează cu precădere în domeniul
4
puterilor mici, acolo unde simplitatea constructivă, greutatea şi pb
5
preţul de cost mai reduse primează asupra consumului de 6
combustibil, ca de exemplu la motociclete, motocositoare etc. pa
1 V
M.A.C. în doi timpi, de turaţii reduse (60…250 [rot/min]), sunt PMI FE FA PME
utilizate preponderent în domeniul puterilor mari şi foarte mari
(950…65 000 CP) caracterizate prin puteri litrice ridicate şi o Fig. 8.16.
economicitate deosebită, procesele de evacuare şi aspiraţie fiind efectuate cu aer şi deci nefiind însoţite de
pierderi.
8.5.4. Ciclul real al motorului cu supraalimentare

Pentru mărirea puterii dezvoltate de un motor cu ardere internă se poate introduce sub presiune amestecul
combustibil-aer în cilindru realizându-se în acest fel o supraalimentare. În fig. 8.17 se prezintă ciclul real al unui
— 182 —
MAS în patru timpi cu supraalimentare. Presiunea de supraalimentare se asigură cu ajutorul unui compresor
rotativ sau pe cale inerţială şi este de cca 1,3–3 bar. Se realizează un spor de putere de cca 50% - 120% cu o
reducere corespunzătoare a consumului specific de combustibil.
Destinderea gazelor se face politropic de la 3 la 4 iar de la 4 la 5 are loc evacuarea. Presiunea gazelor din galeria
de admisie fiind la o presiune ps > pa rezultă o umplere forţată a cilindrului, admisia fiind procesul 5–1. De la 1 la 2
are loc compresia şi cu avans faţă de PMI se declanşează aprinderea (AA). Deschiderea şi închiderea supapelor
se face cu avansurile sau întârzierile corespunzătoare cu singura diferenţă că închiderea supapelor de evacuare
(IE) se poate face chiar la PMI sau cu întârzieri mici.
3
Ciclul motorului cu supraalimentare p
are şi o arie negativă: ABCA
reprezentând consumul de energie al
compresorului sau suflantei de
supraalimentare (fig. 8.18). O mărime 2 p
caracteristică a motoarelor
supraalimentate este gradul de
ps C
supraalimentare. AA
IA
DE
1
B
⎛p ⎞n IE IA 4 A
λs = ⎜⎜ s ⎟⎟ (8.45) ps
pa
1
⎝ pa ⎠ 5 DA
pa
cu n – indicele politropei de V V
comprimare din compresor sau din PMI PME PME
suflantă.
Fig. 8.17 Fig. 8.18.
La motoarele în doi timpi
supraalimentate, gradul de supraalimentare este convenţional, presiunea de baleiaj respectând condiţia
pb > pa (8.46)
Presiunea de baleiaj joacă rolul presiunii de supraalimentare.
În tabelul 8.1 sunt prezentate sistemele de supraalimentare a motoarelor cu ardere internă.
Sisteme de supraalimentare a motoarelor cu ardere internă. Tabelul 8.1.

Supraalimentare cu compresor antrenat Antrenare de la motorul diesel
Motoare
mecanic Antrenare de la un motor electric auxiliar
în
Supraalimentare prin utilizarea energiei Prin grup turbocompresor
4 timpi
gazelor evacuate de motor (Turbosupraalimentare)
Motoare
Supraalimentare prin grup turbocompresor, fără instalaţii suplimentare de comprimare a
diesel
Motoare aerului
în Cu grup turbocompresor şi pompă de baleiaj Funcţionare în serie
2 timpi acţionate de motorul diesel sau de un motor
Funcţionare în paralel
electric auxiliar
Supraalimentare mecanică cu compresor antrenat de motor
Turbosupraalimentare
Motoare cu aprindere Prin utilizarea inerţiei încărcăturii
prin scânteie proaspete (supraalimentare dinamică)
în 4 timpi Fără grup turbocompresor Prin propagarea undelor de presiune în
încărcătura proaspătă (supraalimentare
acustică)
Supraalimentarea se aplică în mod curent la motoarele Diesel (MAC) cu puteri mai mari de 200 CP, utilizate
pentru tracţiune rutieră (autocamioane), tractoare, grupurile de foraj, tracţiune feroviară, grupuri electrogene şi de
propulsie navală.
La motoarele (MAS) cu aprindere prin scânteie supraalimentarea se foloseşte pe scară mai restrânsă şi anume la
motoarele cu utilizări speciale (motoare pentru automobile de curse şi motoare de avion în scopul compensării
puterii la altitudine).
Procedeele de supraalimentare a motoarelor Diesel sunt detaliate în fig. 8.19.
— 183 —
M M
A CE
M
CA ME
C T
c
CA C CA
a b c
CE CE
A A
M M
C T C T
CA PB CA PB
d e
Fig. 8.19. Procedee de supraalimentare ale motoarelor diesel:
a – supraalimentare mecanică cu compresor antrenat de motorul diesel;
b – supraalimentare mecanică cu compresor antrenat cu un motor electric auxiliar;
c – turbosupraalimentare;
d – supraalimentare în sistem mixt, cu funcţionarea pompei de baleiaj în paralel;
e – supraalimentare în sistem mixt, cu funcţionarea pompei de baleiaj în serie;
M – motor; CA – colector de admisie;
A – angrenaj de roţi dinţate; ME – motor electric;
C – compresor; T – turbină;
PB – pompă de baleiaj. CE – colector de evacuare;
Supraalimentarea (S) cu compresor antrenat mecanic poate fi realizată prin antrenarea compresorului direct la
motorul termic (fig. 8.19.a) sau prin antrenarea de către un motor electric auxiliar (fig. 8.19.b). Supraalimentarea
mecanică este dezavantajoasă din cauza reducerii puterii motorului diesel cu puterea necesară antrenării
compresorului (fig. 8.19.a) respectiv prin introducerea unui consumator suplimentar de energie (fig. 8.19.b). Un alt
dezavantaj al soluţiei constă în complexitatea sistemului de antrenare. Evitarea acestor dezavantaje se obţine
prin utilizarea sistemelor de supraalimentare care utilizează energia gazelor evacuate de motor.
Supraalimentarea prin utilizarea energiei gazelor de evacuare se realizează transformând energia cinetică a
acestora în lucru mecanic de comprimare a aerului într-un turbocompresor (fig. 8.19.c). Procedeul este numit
turbosupraalimentare şi are răspândirea cea mai largă în domeniul motoarelor diesel în patru timpi.
Supraalimentarea motoarelor în doi timpi numai prin intermediul grupului turbocompresor este rar utilizată, dat
fiind dificultatea asigurării aerului de baleiaj la pornirea motorului şi la sarcini parţiale reduse (la aceste regimuri
de funcţionare grupul turbo-compresor livrează debite de aer foarte mici); de asemenea, în funcţionarea motorului
la sarcini mari, debitele de aer livrate de turbocompresor sunt relativ mici datorită atât energiei mai mici a gazelor
arse în raport cu motoarele în patru timpi (temperatura acestora este mai mică) cât şi condiţiilor specifice de
funcţionare a turbocompresorului (debite necesare de aer de baleiaj mai mari, respectiv, posibilitatea destinderii
gazelor arse în turbină mai redusă în raport cu motoarele în patru timpi). Datorită acestor condiţii la motoarele
diesel în doi timpi şi în special la motoarele de puteri mari pentru propulsie navală, se utilizează sistemul de
supraalimentare mixtă: prin grup turbocompresor şi pompă de baleiaj.
Schemele de supraalimentare mixtă utilizează două compresoare: primul, constând din pompa de baleiaj,
efectuează baleiajul la sarcini reduse, iar al doilea realizează supraalimentarea propriu-zisă la funcţionarea
motorului în sarcină. Pompa de baleiaj poate fi acţionată direct de motor (fig. 8.19.d) sau de un motor electric
auxiliar. Funcţionarea celor două compresoare poate fi realizată în paralel (fig. 8.19.d) situaţie în care
compresoarele debitează aerul într-un colector comun şi pompa de baleiaj este suspendată la regimul nominal,
sau poate fi efectuată în serie (fig. 8.19.e)
La motoarele cu aprindere prin scânteie pot fi utilizate sistemele de supraalimentare mecanică (compresorul fiind
antrenat de motor) sau turbosupraalimentare; aceste sisteme introduc, însă, penalizări privind gabaritul, masa şi
consumul de combustibil, în special pentru motoarele de autoturisme. Pentru evitarea acestor dezavantaje, la
aceste motoare au fost dezvoltate sisteme speciale de supraalimentare, fără grup turbocompresor, prin utilizarea
— 184 —
inerţiei încărcăturii proaspete (supraalimentare dinamică) sau prin propagarea undelor de presiune în încărcătura
proaspătă (supraalimentare acustică).
Supraalimentarea dinamică, datorită inerţiei curgerii încărcăturii proaspete spre cilindrii (prin mişcarea accelerată
a gazelor în prima parte a cursei de admisie), apare la toate motoarele, însă efectul devine eficient în special la
turaţii ridicate (7 000–10 000 rot/min), specific motoarelor automobilelor de curse.
Supraalimentarea acustică se obţine astfel: la începutul admisiei, la extremitatea conductei dinspre supapa de
admisie se produce o depresiune, care se transmite prin încărcătura proaspătă, sub formă de undă (având viteza
egală cu viteza sunetului) spre extremitatea opusă a conductei. La ieşirea din conductă, unda de depresiune se
reflectă, întorcându-se spre supapa de admisie ca undă de presiune. În cazul în care închiderea supapei se
efectuează în momentul următor intrării undei în cilindru, se realizează supraalimentarea prin creşterea presiunii
încărcăturii proaspete admise. Propagarea undelor în conducta de admisie este posibilă numai în situaţia în care
între supapa de admisie şi ieşirea în atmosferă nu există elemente perturbatoare, cum sunt carburatorul şi filtrul
de aer. În consecinţă, supraalimentarea acustică poate fi realizată la motoarele cu injecţie de benzină şi în
cazurile în care filtrul de aer poate fi suspendat (automobile de curse). De asemenea, propagarea eficientă a
undelor de presiune este posibilă numai în cazul „acordării” traseului de admisie cu anumiţi parametri funcţionali
şi constructivi ai motorului: valorile fazelor de distribuţie, turaţia, mărimea cilindreei, lungimea colectoarelor de
admisie şi evacuare. Traseul de evacuare trebuie de asemenea studiat şi „acordat” cu parametrii motorului, astfel
încât propagarea undelor în gazele de evacuare să realizeze în cilindri o depresiune mare în momentul închiderii
supapei de evacuare. Se precizează faptul că supraalimentarea acustică presupune cercetarea complexă a
propagării undelor de presiune în încărcătura proaspătă (studiul efectului combinat al propagării undelor şi al
inerţiei încărcăturii admise în cilindri), precum şi propagarea undelor de presiune în gazele arse evacuate.
În raport cu valoarea presiunii aerului admis în cilindri, supraalimentarea poate fi joasă, medie, înaltă şi foarte
înaltă, conform tabelului 8.2.
Clasificarea metodelor de supraalimentare în raport cu presiunea de supraalimentare. Tabelul 8.2

Presiunea de Presiunea medie
Creşterea de putere
Supraalimentare supraalimentare efectivă a motorului
[%]
[bar] [bar]
Joasă 1,1 – 1,4 6,5 - 8 15 – 40
Medie 1,5 – 2,0 8 - 11 50 – 80
Înaltă 2,0 – 3,0 11 - 18 100 – 120
Foarte înaltă 4,0 – 6,0 18 - 25 -
8.6. Mărirea puterii unui motor existent

Metodele de mărire a puterii unui motor existent sunt relativ limitate, prima dintre ele fiind supraalimentarea lui cu
ajutorul unei instalaţii anexă de supraalimentare. Se poate monta pe motor o suflantă antrenată de gazele de la
eşapament cu ajutorul căreia să se introducă sub presiune aer în cilindru.
O altă metodă de mărire a puterii este aceea a unei umpleri mai bune asigurată prin micşorarea pierderilor de
presiune ale aerului în sistemul de alimentare şi ale gazelor de ardere în sistemul de evacuare. În acest scop de
şlefuiesc la interior galeriile de admisie şi de evacuare iar la schimbarea direcţiei aerului în mişcare (coturi,
ramificaţii etc.) se rotunjesc muchiile.
Un spor de putere se obţine întotdeauna prin mărirea gradului de compresie
ε 0 = V 1 / V2 (8.47)
nu prin mărirea lui V1 şi deci şi a lui V2 ci prin micşorarea simultană şi a lui V1 şi a lui V2. Aceasta se realizează
prin micşorarea volumului spaţiului mort, reducând prin frezare (un şpan, două) grosimea flanşei de la chiulasă
sau grosimea chiulasei la suprafaţa de contact cu garnitura. De asemenea se poate mări gradul de compresie
prin micşorarea grosimii garniturii şi prin astuparea tuturor racordurilor făcute în spaţiul mort în vederea unor
măsurători. Astuparea se face cu şuruburi bine înfiletate nu cu capace cu filet, goale la interior, care măresc
spaţiul mort. Grosimea stratului de metal (δ) îndepărtat nu poate fi prea mare, din condiţii de rezistenţă. Se obţine
astfel un grad de compresie
V1 − Sδ
ε1 = > ε0 (8.48)
V2 − Sδ
— 185 —
cu S – secţiunea liberă a camerei de ardere la nivelul flanşei de la chiulasă, care conduce la mărirea puterii şi a
randamentului termic teoretic.
Mărirea gradului de compresie atrage după sine modificarea avansului la aprindere. Acesta se micşorează pe
măsură ce gradul de compresie creşte şi de acest lucru trebuie ţinut seama.
În multe situaţii mărirea puterii unui motor şi a randamentului său termic teoretic se realizează prin utilizarea unei
benzine cu o cifră octanică mai mare. Mărirea cifrei octanice a benzinei atrage după sine şi schimbarea regimului
termic al motorului. Avansul la aprindere trebuie modificat şi deoarece presiunea maximă a gazelor din cilindru
creşte, este necesar să se verifice dacă motorul rezistă din punct de vedere termomecanic la noile condiţii. De
obicei utilizarea unei benzine cu o cifră octanică imediat superioară (98 în loc de 90, spre exemplu) nu pune
problema rezistenţei mecanice a motorului.
8.7. Mărimile indicate şi efective ale motoarelor cu ardere internă cu piston

Fiecărui motor cu ardere internă îi sunt proprii o serie de mărimi termodinamice şi un grup de diagrame (curbe)
caracteristice.
Diagrama reală de funcţionare a unui motor cu ardere internă cu piston se poate obţine cu ajutorul unui traductor
piezoelectric numit şi indicator electronic. Din această cauză diagrama reală se mai numeşte şi diagrama indicată,
iar mărimile ce corespund acestor diagrame se numesc „indicate”.
Puterea indicată reprezintă puterea reală dezvoltată în cilindrii motorului şi se exprimă prin relaţia:
Li ⋅ n r ⋅ i
Pi = [kW] (8.47)
30 ⋅ 10 3 τ
unde Li [J/ciclu cilindru] reprezintă lucru mecanic indicat, obţinut din analiza diagramei indicate.
Presiunea indicată este unul dintre principalii indici de performanţă ai motorului cu ardere internă cu piston.
pm.i = Li / Vs [N/m2] (8.48)
Valorile uzuale ale presiunii medii indicate sunt:

- pentru MAS pm.i = 8,5 … 12 [daN/cm2]
- pentru MAC pm.i = 8 … 11 [daN/cm2]
Randamentul indicat este definit ca raportul dintre lucrul mecanic indicat şi căldura primită de motor:
ηi = Li / Q (8.49)
şi are următoarele valori:
- pentru MAS ηi = 0,25 … 0,35
- pentru MAC ηi = 0,35 … 0,52
Raportul dintre lucrul mecanic indicat şi cel teoretic defineşte coeficientul de perfecţiune al diagramei:
Li P η
ηd = = i = i (8.50)
Lc Pt η t
cu valori uzuale:
- pentru MAS ηd = 0,8 … 0,9
- pentru MAC ηi = 0,6 … 0,8
În general, mărimile măsurate la arborele motor (la cuplajul de legătură cu consumatorul), care se numesc mărimi
efective, diferă de mărimile indicate măsurate în cilindru.
Puterea efectivă, care poate fi măsurată pe bancul de încercări cu ajutorul unei frâne, poate fi corelată cu lucrul
mecanic efectiv preluat de utilizator prin relaţia:
Le ⋅ n r ⋅ i
Pe = [kW] (8.51)
30 ⋅ 10 3 τ
— 186 —
Diferenţa între puterea efectivă şi cea indicată reprezintă consumul propriu de energie al motorului pentru
învingerea frecărilor din sistem şi pentru antrenarea sistemelor sale auxiliare. Pentru a ţine seama de această
diferenţă se introduce noţiunea de randament mecanic.
Le Pe
ηm = = (8.52)
Li Pi
care are valori uzuale:

- pentru MAS ηm = 0,65 … 0,87
- pentru MAC ηi = 0,68 … 0,9
Randamentul efectiv al motorului este definit de raportul dintre lucrul mecanic efectiv şi căldura primită de motor:
L L L
ηe = e = e i = η m ⋅ η i = η m ⋅ ηd ⋅ ηt (8.53)
Q Li Q
Valorile uzuale ale randamentului efectiv sunt:

- pentru MAS ηe = 0,21 … 0,29
- pentru MAC ηm = 0,28 … 0,41
La încercarea motorului pe bancul de probă se măsoară direct consumul orar de combustibil Cc [kg/h].
Consumul specific indicat de combustibil se determină ca raportul dintre consumul orar de combustibil şi puterea
indicată a motorului
Cc
ci = 10 3 [g/kWh] (8.54)
Pi
Valorile uzuale ale consumului indicat de combustibil sunt:

- pentru MAS ci = 245 … 340 [g/kWh]
- pentru MAC ci = 163 … 245 [g/kWh]
Consumul specific efectiv de combustibil se determină ca raportul dintre consumul orar real de combustibil şi
puterea efectivă a motorului
Cc
ce = 10 3 [g/kWh] (8.55)
Pe
Valorile uzuale ale consumului specific efectiv de combustibil sunt:

- pentru MAS ce=300…408 [g/kWh]
- pentru MAC ce=218…300 [g/kWh]
BIBLIOGRAFIE
1. C. Aramă, B. Grunwald – Motoare cu ardere internă. Procese şi caracteristici. Editura
2. Dănescu Vs., Radcenco, M. Marinescu ş.a. – Termotehnică şi maşini termice , Editura
Didactică şi Pedagogică, 1985
3. I. Ferguson – Internal Combustion Engines
4. B. Grunwald – Teoria, construcţia şi calculul motoarelor pentru autovehicule rutiere, editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
5. V. Pimsner, C.A. Vasilescu, Al. Petrovici – Termotehnica tehnică – Culegere de probleme,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
6. P. Răducanu – Cercetarea mişcării gazelor din cilindrul motorului Diesel cu cameră cupă în
piston, în vederea optimizării formării amestecului, Teză de doctorat, UPB, Bucureşti, 1992
7. S. Trifan, N.Boriaru, P. Răducanu, ş.a. – Termotehnică, maşini şi instalaţii termice în
agricultură, Editura IPB, Bucureşti, 1989
— 187 —
9. COMPRESOARE ŞI VENTILATOARE
Maşinile termice se împart în două mari categorii:
A) Maşini producătoare de energie numite şi maşini motoare; ele transformă o anumită formă de energie în
lucru mecanic.
B) Maşini consumatoare de energie numite şi maşini de lucru; ele consumă lucru mecanic şi produc altă
formă de energie.
Compresoarele şi ventilatoarele fac parte din categoria maşinilor termice (de lucru) care consumă, în general,
lucru mecanic în scopul de a realiza creşterea energiei potenţiale de presiune a gazelor sau vaporilor.
Mărimile caracteristice ale compresoarelor şi ventilatoarelor sunt:
a) Raportul de comprimare ε, definit prin raportul între presiunea de refulare (pr) şi la aspiraţie (pa):
pr (9.1)
ε=
pa
b) Debitul volumic refulat V (m3/s) raportat la presiunea şi temperatura de aspiraţie (pa şi Ta).
În funcţie de raportul de comprimare aceste maşini de lucru poartă denumirea de:
- ventilatoare, ε < 1,1
- suflante, ε = 1,1 – 2,5
- compresoare, ε > 2,5
Clasificarea compresoarelor poate fi făcută după următoarele criterii:
a) După principiul de funcţionare:
1. Compresoare volumice
2. Compresoare dinamice
La compresoarele volumice mărirea presiunii gazului are loc prin micşorarea volumului ocupat de gaz; acest
volum poate fi considerat ca un sistem termodinamic în care agentul termodinamic gaz sau vapori este supus
unui proces ce urmăreşte reducerea volumului şi ca urmare apare o creştere a presiunii gazului, sistemul
schimbând lucru mecanic şi căldură cu exteriorul.
La compresoarele dinamice realizarea procesului de comprimare are loc în două etape:
- În prima etapă rotorul compresorului transmite un lucru mecanic gazului, fapt ce determină creşterea energiei
cinetice a particulelor de gaz.
- În a doua etapă energia cinetică, acumulată de gaz, se transformă în energie potenţială de presiune proces
care are loc în general în statorul compresorului.
b) În funcţie de modul de antrenare:
1 - Motocompresoare (compresoare antrenate de motoare cu ardere internă)
2 - Turbocompresoare (compresoare antrenate de turbine cu abur şi gaze)
3 - Electrocompresoare (compresoare antrenate de motoare electrice)
c) În funcţie de numărul de trepte de comprimare:
1 - Compresoare cu o singură treaptă (monoetajate)
2 - Compresoare cu mai multe trepte (polietajate)
d) În funcţie de locul de montaj se disting:
1 - Compresoare fixe
2 - Compresoare mobile
Compresoarele mobile sunt de puteri mici şi se utilizează la lucrări de drumuri, în vopsitorii, la lucrările de
construcţii etc, pe când compresoarele fixe au o gamă variată de puteri, de la unităţi de puteri mici montate pe
maşini până la unităţi de puteri mari folosite la extracţia şi transportul gazelor naturale prin conducte magistrale
cât şi în combinatele petrochimice.
e) După sistemul de răcire se construiesc:
1 - Compresoare răcite cu aer (unităţi de puteri mici)
2 - Compresoare răcite cu apă
— 189 —
În tabelul nr.9.1 se prezintă o clasificare a compresoarelor care reuneşte multe din criteriile de clasificare enunţate
mai sus.
Clasificarea compresoarelor Tabelul 9.1
Presiunea de livrare a Debitul de gaz D,
Categoria Denumiri şi tipuri Observaţii
gazelor p, bar Nm3/h
cu piston compresoare de presiune compresoare mici Realizează presiuni foarte mari,
joasă (D=600) peste 10 000 bar, în unităţi de
mişcări alternative
compresoare cu
(sub 10 bar) mijlocii comprimare în mai multe trepte, cu

răcire intermediară. Au o mecanică
cu piston plonjor de presiune medie (D=600-2000)
pretenţioasă, pun probleme de
(10÷80 bar) mari etanşare, de ungere, de echilibrare
de presiune mare (D=2000–6000)
Compresoare volumice
a solicitărilor mecanice. Gazul este

(peste 80 bar) foarte mari livrat pulsat. El antrenează picături
cu diafragmă de presiune foarte mare (D=peste 6 000) de lubrifiant. Sunt puţin sensibile la
(peste 1000 bar) variaţiile presiunii de aspiraţie.
cu inel lichid de presiune joasă Mici Folosite pentru debite mari de gaze
(sub 2,5 bar) (D= sub 600) şi presiuni moderate. Se pot realiza
compresoare rotative
cu tambur şi palete de presiune medie medii şi instalaţii cu mai multe trepte.

Permit vehicularea unor gaze
(până la 15 bar) (D=600-800)
(suflante)
corosive (clor umed) sau explozive

cu pistoane rotative de presiune mare mari (acetilenă). Nu pun probleme de
cu şurub (până la 35 bar) (D peste 8000) lubrifiere. Prezintă dezavantajul
foarte mari neetanşeităţilor. Gazele se pot
(D ≈ 80 000) contamina cu lichid (la dispozitivele
cu inel lichid). Uzuri importante ale
pieselor mobile.
Ventilatoare de presiune mică D= 400-340 000 Utilizate pentru debite foarte mari.
rotodinamice
şi (sub 1 bar) Limite extreme, Funcţionare fără trepidaţii, gazul

Dispozitive
turbocompresoare de presiune medie D=250 – 425 000 livrat nu este contaminat. Necesită
cheltuieli reduse de întreţinere. Nu
axiale (până la 5 bar)
pot fi folosite sub o limită inferioară
sau de presiune mare a debitelor (cca 0,5 din valoarea
centrifuge (până la 200 bar) proiectată)
Injectoare şi Suprapresiunea maximă Folosite ca dispozitive de realizare
elemente
Dispoziti
ejectoare obţinută, cca 20 bar a vidului (ejectoare)

ve fără
mobile
- simple
- înseriate
Domeniul de utilizare al diferitelor tipuri de compresoare este redat şi în figura 9.1 de mai jos:
pr [MN/m2]
250
160
100
63
40
Cu piston
25
16
10
6,3
4,0
2,5
1,6
1,0
0,63
0,4 Centrifugale
0,25 şi axiale
0,16 Rotative
0,1
0,063
0,04
2,5 4,0 6,3 10-1 1,6 2,5 4 6,3 100 1,6 2,5 4 6,3 101 1,6 2,5 4 6,3
V [m3/s]
Fig. 9.1 Domeniul de utilizare al diferitelor tipuri de compresoare
— 190 —
9.1. Compresoare volumice
Compresoarele volumice cuprind:
a) Compresoare volumice cu piston în mişcare rectilinie alternativă, care sunt denumite pe scurt,
compresoare cu piston,
b) Compresoare rotative (suflante), la care elementul rotativ poate fi un piston profilat, un rotor cu lamele
culisante etc.
c) Compresoare elicoidale care au rotorul special profilat (sub formă de şurub melcat sau alte profile).
9.1.1. Compresoare monoetajate cu piston

Studiul compresoarelor cu piston impune introducerea noţiunii de „spaţiu mort”. La sfârşitul cursei de refulare
pistonul nu evacuează întreaga cantitate de gaz existentă în cilindrul compresorului. O anumită cantitate de gaz
rămâne în cilindrul compresorului într-un spaţiu în care pistonul nu efectuează nici o mişcare. Acest spaţiu se
numeşte spaţiu mort şi el este necesar la compresoarele reale pentru că în el se montează supapele, la el se
racordează indicatorul de diagrame sau alţi traductori, în el pot condensa vaporii de apă fără să pericliteze maşina
la punerea în funcţiune etc. Denumirea de „spaţiu mort” este improprie deoarece gazul din acest spaţiu este
supus unor procese termodinamice. Evident un spaţiu mort prea mare este neeconomic şi inutil.
Având în vedere mărimea spaţiului mort, din motive metodologice, se acceptă şi clasificarea următoare:
- compresoare teoretice cu piston (fără spaţiu mort) ;
- compresoare tehnice cu piston (cu spaţiu mort).
Studiul compresoarelor cu piston va urmări în cele ce urmează această clasificare.
9.1.1.1. Compresorul teoretic

Compresorul teoretic cu piston se compune, în principiu, dintr-un cilindru C, în care se mişcă pistonul P şi din
supapele de aspiraţie, SA respectiv de refulare SR prezentat în fig.9.2.
Compresorul teoretic cu piston lucrează într-o singură treaptă (etaj) de comprimare, nu are spaţiu mort şi pistonul
evacuează întreaga cantitate de gaz aflată în cilindru în zona de lucru.
Pistonul efectuează cursa „S” de du-te-vino între punctul p
mort inferior (P.M.I.) şi punctul mort superior (P.M.S.) deci la
2 (p2,V2)
o rotaţie completă a arborelui cotit. 3
În fig.9.2 este prezentată şi diagrama teoretică (ciclul) a V⋅dp

compresorului care are la bază următoarele ipoteze
simplificatoare:
- transformările suferite de gaze în timpul comprimării 4 1 (p1,V1)
sunt reversibile; p⋅dV
- fluidul de lucru este un gaz perfect; a b c
V
- nu există pierderi de presiune prin laminare la aspiraţia
şi refularea gazelor; S
- nu există frecare între piston şi cilindru; p.m.s. p.m.i.
- masa de gaz rămâne constantă.
SR p
Diagrama teoretică fig. 9.2 se compune din:
- Procesul 4-1 este izobar (p=const) şi reprezintă aspiraţia SA
gazelor în cilindrul compresorului C. În punctul 4 nu se C
găseşte gaz în cilindrul compresorului datorită poziţiei
pistonului în punctul mort superior (P.M.S.). Pe măsura Fig. 9.2. Schiţa compresorului teoretic cu o
deplasării pistonului spre punctul mort inferior (P.M.I.), treaptă de compresie şi diagrama mecanică
volumul ocupat de gaze creşte. Acestea sunt aspirate la
presiune p1, constantă, prin supapa de aspiraţie, SA, deschisă (supapa de refulare este închisă în acest timp).
La sfârşitul aspiraţiei gazul ocupă volumul V1 şi are presiunea p1. În punctul 1 pistonul este la punctul mort
inferior P.M.I. şi ambele supape sunt închise.
- Procesul 1-2 este comprimarea gazelor, pistonul se deplasează spre punctul mort superior (P.M.S.)
reducându-se continuu volumul ocupat de gaze şi crescându-le presiunea.
Procesul de comprimare 1-2 are loc cu respectarea relaţiei: p⋅ V n = const. (9.2)
— 191 —
În funcţie de diferite valori ale exponentului „n” procesul de comprimare poate fi (fig.9.3):
o izoterm (T = const. dT = 0) fig. 9.3 de la 1 la 2i (n = 1)
o adiabatic (dq = 0) de la 1 la 2a (n = χ)
⎛ c p − cn ⎞
politropic (cn = constant) de la 1 la 2p ⎜⎜ n = ⎟
c v − c n ⎟⎠
o
⎝
- Procesul 2-3 evacuarea izobară (p=const) a gazelor din compresor la p
presiunea p2. În punctul 2 (2p, 2a şi 2i) gazele sunt evacuate (se
deschide supapa de refulare) la o presiune p2 superioară celei de 2i 2a 2p
3
alimentare (p1). În punctul 3, pistonul este din nou în punctul mort
superior (P.M.S.), în cilindru nu mai există volum capabil de a fi ocupat δq = 0
de gaze. lc
- Procesul 3-4 este izocor (V=const), realizează închiderea ciclului cu dT = 0
supapa de refulare închisă de la 3-4. În punctul 4 se deschide din nou 4 1
supapa de aspiraţie, cilindrul compresorului este pus în comunicaţie cu
spaţiul ce are presiunea coborâtă p1 şi se reia un nou ciclu de
comprimare ş.a.m.d. V1 V
Lucrul mecanic consumat de compresor este egal cu aria 1-2-3-4-1 şi are Fig. 9.3
semnul minus, ciclul teoretic fiind parcurs în sens invers acelor de
ceasornic. Energia consumată de compresor sub formă de lucru mecanic pentru parcurgerea unui ciclu depinde
în mod hotărâtor de procesul de comprimare 1-2, acesta putându-se efectua: izoterm, adiabatic şi politropic.
cp
Exponentul (indicele) politropiei „n” poate fi ca valoare: n > χ = >1 (9.3)
cv
Pe această bază rezultă că lucrurile mecanice consumate se află în următorul raport:
l 2 iz < l 2 a < l 2 p (9.4)
Există un domeniu tehnic curent în care indicele politropiei n1 poate avea şi valori de: 1 < n1 < x
situaţie în care tot compresia izotermă a gazelor este cea care necesită cel mai redus consum de lucru mecanic,
dar ea nu poate fi realizată practic.
O compresie izotermă presupune realizarea procesului de comprimare cu o viteză foarte mică dar acest lucru nu
e rentabil din punct de vedere tehnico-economic. Răcirea compresorului urmăreşte nu numai îmbunătăţirea
regimului termomecanic de lucru a agregatului ci şi o răcire a gazului comprimat, deci o apropiere de izotermă.
Ciclul de funcţionare a compresorului teoretic (fig. 9.2) se realizează într-o cursă de ducere a pistonului şi o cursă
de întoarcere.
În cursa de aspiraţie (procesul 4-1) lucrul mecanic (La) de aspiraţie cedat de aer pistonului este reprezentat de
suprafaţa 4-1-c-a şi are valoarea:
La = p1 ⋅ V1 [J] (9.5)
În cursa de întoarcere, lucrul mecanic este efectuat de piston asupra gazelor din cilindru pentru a le comprima de
la 1 la 2. Lucrul mecanic de comprimare este reprezentat de aria c-1-2-b şi are valoarea generală de:
2
L12 = ∫ p ⋅ dV
1
[J] (9.6)
iar lucrul mecanic de evacuare (Le) a gazelor este reprezentat prin aria b 2 3 a şi are valoarea:
Le = - p2 ⋅V2 [J] (9.7)
Astfel, pentru efectuarea unui ciclu se consumă un lucru mecanic total ce poate fi calculat făcând suma algebrică
a lucrurilor mecanice a celor trei faze: aspiraţie, comprimare şi evacuare:
2
∫
Lt1 ,2 = La + L12 + Le = p1V1 + p ⋅ dV − p 2V2
1
[J] (9.8)
care este reprezentat prin aria 4-1-2-3 a cărei valoare se exprimă prin integrala:
2
∫
Lt1 ,2 = − V ⋅ dp
1
(9.9)
unde, semnul minus arată că lucrul mecanic consumat de compresor este negativ.
— 192 —
Din cele menţionate, rezultă că valoarea lucrului mecanic total al unui ciclu depinde hotărâtor de modul în care
are loc procesul de comprimare (1-2) (izoterm, adiabatic sau politropic).
I. În cazul comprimării izoterme (1-2)

Lucrul mecanic de comprimare (1-2) izoterm este:
2 V1 p
L1−2 ,iz = − ∫
1
p ⋅ dV = − p1V1 ⋅ ln
V2
= − p1 ⋅ V1 ⋅ ln 2
p1
[J] (9.10)
Expresia lucrului mecanic total consumat de compresorul teoretic pentru parcurgerea unui ciclu când procesul de
comprimare 1-2, este izoterm (Liz), se determină înlocuind în relaţia (9.8), relaţiile (9.5), (9.7) şi (9.10):
p2
Ltiz = p1V1 − p1V1 ln − p 2V 2 [ J ] (9.11)
p1
Ţinând cont că procesul (1-2) de comprimare are loc în condiţii izoterme (dT = 0) rezultă că:
p1 ⋅ V1 = p2 ⋅ V2 [J] (9.12)
atunci vom avea următoarea expresie a lucrului mecanic total al unui ciclu de comprimare parcurs în condiţii
izoterme:
p2 V
Ltiz = − p1V1 ln = − p1V1 ln 1 [J] (9.13)
p1 V2
Înlocuind volumul V1 [m3] în relaţia 9.13 cu volumul specific v1 [m3/kg], vom avea lucrul mecanic (tehnic) specific
consumat de compresor de-a lungul unui ciclu parcurs în condiţii izotermice:
p2 v p
Ltiz = − p1v 1 ln = − p1v 1 ln 1 = −RT1 ln 2 [J/kg] (9.14)
p1 v2 p1
II. În cazul comprimării adiabatice (δq12 = 0)

Lucrul mecanic de comprimare (1-2) adiabatic este:
p ⋅ V − p2 ⋅ V2
L1−2 = L(1−2 )ad = 1 1 [J] (9.15)
x −1
şi se găseşte expresia lucrului mecanic total al unui ciclu realizat în condiţii adiabatice înlocuind în relaţia (9.8)
relaţiile (9.5), (9.7) şi (9.15).
p1V1 − p2V2
Ltad = p1V1 + − p 2V 2 [J] (9.16)
x −1
x
din care se obţine: Ltad = (p1V1 − p2V2 ) [J] (9.17)
x −1
x ⎛ pV ⎞
sau sub altă formă: Ltad = p1V1 ⎜⎜1 − 2 2 ⎟⎟ [J] (9.18)
x −1 ⎝ p1V1 ⎠
p 2 V2 mRT2 T2
Dar, se cunoaşte că: = = (9.19)
p1V1 mRT1 T1
x −1
T2 ⎛ p 2 ⎞ x
şi deci într-o transformare adiabatică (1-2) vom avea: =⎜ ⎟⎟ (9.20)
T1 ⎜⎝ p1 ⎠
Înlocuind în relaţia (9.18) relaţiile (9.19) şi (9.20) se obţine: lucrul mecanic consumat de compresor de-a lungul
unui ciclu la care compresia (1-2) se realizează în condiţii adiabatice:
⎡ x −1
⎤
x ⎛p ⎞
p1V1 ⎢⎢1 − ⎜⎜ 2 ⎥
x
Ltad = ⎟⎟ [J] (9.21)
x −1 p ⎥
⎢⎣ ⎝ 1 ⎠ ⎥⎦
Înlocuind volumul V1 (m3) în relaţia (9.21), cu volumul specific v1 [m3/kg] vom avea lucrul mecanic specific
consumat de compresorul teoretic de-a lungul unui ciclu parcurs în condiţii adiabatice:
— 193 —
⎡ x −1
⎤
x ⎛p ⎞
p1v 1 ⎢⎢1 − ⎜⎜ 2 ⎥
x
Ltad = ⎟⎟ [ J/kg ] (9.22)
x −1 p ⎥
⎢⎣ ⎝ 1 ⎠ ⎥⎦
III. În cazul comprimării politropice

Procesul de comprimare politropic se defineşte ca fiind procesul în timpul căruia căldura (masică) specifică
rămâne constantă (cn = const) fiind independent de presiune şi volum. Exponentul (indicele) politropic se
defineşte ca fiind raportul:
c p − cn
n= (9.23)
cv − c n
în care cp şi cv sunt căldurile specifice la presiune şi volum constant [KJ/kg ⋅K] iar cn este căldura specifică din
procesul politrop [KJ/kg ⋅K].
Similar procesului de comprimare adiabatic se deduce şi cazul comprimării politrope:
⎡ n −1 ⎤
n ⎢ ⎛p ⎞ n ⎥ [J] (9.24)
L pol = p1 ⋅ V1 ⎢1 − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎥
n −1 p
⎢ ⎝ 1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
sau înlocuind V1 [m3] cu volumul specific v1 [m3/kg] se va obţine lucrul mecanic specific:
⎡ n −1 ⎤
n ⎢ ⎛p ⎞ n ⎥
L pol = p1 ⋅ v 1 ⎢1 − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎥ [J / kg] (9.25)
n −1 p
⎢ ⎝ 1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Lucrul mecanic consumat pentru comprimarea a „m” kg de gaz rezultă din relaţiile (9,14), (9.22) şi (9.25):
- comprimare izotermă Lciz = m ⋅ Liz [J] (9.26)
- comprimare adiabată Lcad = m ⋅ Lad [J] (9.27)
- comprimare politropă Lcpol = m ⋅ Lpol [J] (9.28)
Sistemul de răcire al compresorului va trebui să evacueze o cantitate de căldură ale cărei valori maxime
corespund răcirii gazelor până la izoterma stării 1 (T1).
La comprimarea izotermică (1-2iz) căldura ce trebuie evacuată va fi (T2i = T1) maximă:
p
q12 = L12iz = − p1V1 ln 2 [J] (9.29)
p1
Răcirea de la 2a la 2iz
Pentru cazul comprimării adiabate (2a) fig.9.3 şi răcirii până la (2iz) condiţiile izoterme sistemul de răcire va trebui
dimensionat la o sarcină termică dată de relaţia calorimetrică:
& ⋅ c p (T2 a − T1 ) [ J ]
Qa − i = m (9.30)
Ştiind că procesul 1 – 2a este adiabatic vom avea:

1− x 1− x 1− x
T1 ⋅ p1 x = T2 a ⋅ p 2 ax = T2 a ⋅ p 2 x (9.31)
⎡ x −1 ⎤
⎛p ⎞
& ⋅ c p ⋅ T1 ⎢⎜ 2 ⎥
x
se obţine: Q& a −i =m ⎢⎜ p ⎟⎟ − 1⎥ [ J ] (9.32)
⎢⎝ 1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Răcirea de la 2p la 2i impune evacuarea sarcinii termice:
⎡ n −1
⎤
⎛p ⎞
& ⋅ c p ⋅ T1 ⎢⎜ 2 − 1⎥⎥
n
Q& p −i =m ⎢⎜ p
⎟⎟ [J] (9.33)
⎢⎣⎝ 1 ⎠ ⎥⎦
ce se determină pe aceeaşi cale ca cea adiabatică.

— 194 —
Orice răcire intermediară de la 2p la 2a (cazul n1 > x) sau de la 2a la 2p (cazul n2 < x) asigură evacuarea unei
sarcini termice mai mici determinată prin relaţiile:
⎡ n1 −1 x −1 ⎤
⎢⎛ p2 ⎞ n1 ⎛p ⎞ x ⎥
& ⋅ c p ⋅ T1 ⎜
Q p1 −a = m ⎢⎜ p ⎟⎟ − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎥ [J] (9.34)
⎢⎝ 1 ⎠ ⎝ p1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
⎡ x −1 n2 −1
⎤
⎛p ⎞ ⎛p ⎞
& ⋅ c p ⋅ T1 ⎢⎜ 2 ⎥
x n2
Q a − p2 =m ⎟⎟ − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ [J] (9.35)
⎢⎜ p ⎥
⎢⎣⎝ 1 ⎠ ⎝ p1 ⎠ ⎥⎦
deduse din relaţia calorimetrică şi utilizând ecuaţia adiabatei şi a politropiei.

Sistemul de răcire al compresorului care asigură evacuarea în mediul ambiant a acestor sarcini termice are fie o
cămaşă de apă cu radiator de răcire, fie o suprafaţă nervurată la exteriorul cilindrului în cazul răcirii cu aer.
Compresoarele de mică putere sunt răcite cu aer şi au toată suprafaţa exterioară a chiulasei şi a cilindrului
acoperită cu nervuri care au rolul de a mări capacitatea de transfer termic a sistemului spre mediul ambiant.
9.1.1.2. Compresorul tehnic

Compresorul tehnic cu piston care lucrează într-un singur etaj de compresie are spaţiu mort şi deci pistonul nu
evacuează întreaga cantitate de gaz din cilindru. Volumul gazului care mai rămâne în cilindru la sfârşitul cursei de
evacuare formează spaţiul mort. Existenţa spaţiului mort este necesară pentru protecţia compresorului la
suprasolicitări mecanice ivite din blocarea supapelor în poziţia închis sau din incompresibilitatea lichidelor (apei)
pătrunse accidental în cilindru.
Punctul mort superior (P.M.S.) la acest compresor nu mai coincide cu suprafaţa interioară a chiulasei. Volumul
cilindreei compresorului tehnic este egal cu volumul măturat de piston între cele două puncte moarte
Vc = V1 − V3 (9.36)
Compresorul tehnic cu piston este caracterizat prin coeficientul spaţiului mort, εo = (5 … 12%)
V3 V V
εo = = 3 = m (9.37)
V1 − V3 Vc Vc
şi prin gradul de umplere μ = 0,7 … 0,85.
V − V4 V1 − V4 Va
μ= 1 = = (9.38)
V1 − V3 Vc Vc
Ta
Gradul de livrare ρ diferă de gradul de umplere μ prin relaţia ρ=μ (9.39)
T1
în care Ta este temperatura gazului la aspiraţie şi T1

p
temperatura gazului din cilindru la începutul cursei de
compresie. 3 2
a
Coeficientul spaţiului mort εo arată cât la sută din volumul
cilindreei (Vc) este volumul spaţiului mort (Vm) iar gradul de
umplere indică procentual, volumul de gaz aspirat (Va) în lc
raport cu acelaşi volum al cilindreei (Vc) 1
b
4 p⋅dV
a) Limita raportului de comprimare
V3 V4 V1 V
Prin mărirea raportului de comprimare ε = p r = p2 = p3 va
pa p1 p4 Vm Va
creşte presiunea de refulare, dar în această situaţie debitul Vc
aspirat va scădea considerabil (fig.9.4)
Relaţia între gradul de umplere μ şi coeficientul spaţiului
(vătămător) mort εo se stabileşte astfel:
Va = V 1 – V4 = V m + V c – V4
p.m.s. p.m.i.
considerând ecuaţia transformării politrope 3-4 se obţine:
Fig. 9.4.
— 195 —
p3 ⋅ V3n = p4 ⋅ V4n
1 1
1
⎛p ⎞n ⎛p ⎞n
de unde V4 = V3 ⎜⎜ 3 ⎟⎟ = V3 ⎜⎜ r ⎟ = V3 ⋅ ε n
⎟
⎝ p4 ⎠ ⎝ pa ⎠
şi că V3 = εoVc = Vm
1 ⎛ 1 ⎞
Rezultă: Va = Vm + Vc − V3 ε n = Vc + Vm ⎜1 − ε n ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Ţinând seama de relaţiile (9.36), (9.37) şi (9.38) se obţine:
⎛ 1
⎞
⎜
Vc + V m 1 − ε n ⎟
Va ⎜ ⎟ ⎛ 1 ⎞
⎝ ⎠
μ= = = 1 − ε o ⎜ ε n − 1⎟ (9.40)
Vc Vc ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Pentru o presiune de refulare pr = p2 max volumul aspirat este nul (Va = 0). Pentru a determina raportul maxim de
comprimare a unui compresor se pune condiţia ca Va = 0, ceea ce înseamnă că μ = 0. Din relaţia (9.40) se obţine:
⎛ 1 ⎞
1 − ε o ⎜ ε n − 1⎟ = 0 (9.41)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
1
1 + εo
ε max
n =
εo
n
⎛ 1 ⎞
ε max = ⎜⎜1 + ⎟ (9.42)
⎝ ε ⎟ o ⎠
n
⎛ 1 ⎞
Cu relaţia (9.1) obţinem: p rmax ≤ p a ⎜⎜1 + ⎟ (9.43)
⎝ ε o ⎟⎠
Din fig. 9.5 se observă că pe măsură ce gradul de umplere (μ) se micşorează presiunile de refulare cresc şi
punctul 4 tinde să se apropie de punctul 1. La limită, gradul de umplere zero (μ=0), compresorul generează
presiunea p2M dar să nu livrează nimic în exterior, el lucrând după curba (1-2) şi la compresie şi la destindere.
În consecinţă presiunea de refulare a compresorului monoetajat trebuie să respecte condiţia (9.43).
Pentru o valoare uzuală a lui ε0 = 0,05 şi în cazul unui proces izotermic de comprimare (n=1) rezultă εmax = 21,
când μ = 0; în acest caz compresorul nu mai evacuează aer comprimat.
În practică μ ≥ 0,7 şi din relaţia (9.40) pentru ε0 = 0,05 şi n=1 rezultă o valoare limită a raportului de comprimare ε,
impusă de gradul de umplere şi de temperatură: εlim, μ = 7
Analizând influenţa raportului de comprimare asupra temperaturii gazului la sfârşitul comprimării
⎡ n −1 ⎤
⎢ ⎛ p2 ⎞ n ⎥ se observă că T creşte odată cu ε - raportul de comprimare.
⎢T2 = T1 ⎜⎜ p ⎟⎟ ⎥ 2
⎢ ⎝ 1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Valoarea maximă a lui T2 este limitată de lubrifiantul folosit; pentru a se evita cocsificarea uleiului t2max = 180oC.
Valoarea maximă a raportului de comprimare este ε, limitată de t2 şi va fi:
n
⎛T ⎞ n −1
ε lim,T2 = ⎜⎜ 2 max ⎟⎟ (9.44)
⎝ T1 ⎠
1,4
o ⎛ 180 + 273 ⎞ 0 ,4
Pentru t1 = 20 C şi n = 1,4 rezultă ε lim,T2 =⎜ ⎟ = 4 ,6 (9.45)
⎝ 20 + 273 ⎠
Din relaţia (9.45) se observă că în cazul compresoarelor de aer (n = 1,4) limita raportului de comprimare din punct
de vedere al temperaturii la sfârşitul comprimării este mai severă decât cea dictată de valoarea admisibilă pentru
μ.
— 196 —
Compresorul tehnic u o singură treaptă prezintă dezavantajul că, pentru realizarea unor presiuni ridicate,
temperatura gazului la evacuare creşte foarte mult putând depăşi temperatura de autoaprindere a uleiului de
ungere.
Lucrul mecanic consumat de compresor depinde de natura p
procesului de comprimare 1-2 precum şi de caracterul 2, 3
procesului de destindere 3-4 a gazului rămas în spaţiul mort. Se P2M
disting astfel o infinitate de situaţii din care se desprind patru:
- compresie şi destindere, izoterme ;
- compresie şi destindere, politropice (n2 < x) ;
- compresie şi destindere, adiabatice ;
- compresie şi destindere, politropice (n1 > x). 2”
3”
Aceste cicluri diferite sunt prezentate în fig.9.6. Se observă că
ciclul compresorului tehnic este format din două cicluri (fig.9.4): lc
ciclul compresorului teoretic 12ab1 şi ciclul 34ba3 ce 2’
corespunde unei maşini care produce lucru mecanic prin 3’
destinderea gazului aflat în spaţiul mort. Pentru ambele cicluri
se aplică relaţiile de calcul (9.14), (9.22) şi (9.25) diferind prin 1, 4
semn. Se obţine astfel pentru compresorul tehnic cu piston
expresia lucrului mecanic consumat pentru comprimarea unui V3 V’4 V”4 V1 V
kg de gaz
Fig.9.5
- la o compresie şi destindere izotermă
p2 p p
p
Liz = − p1v 1 ln + p 4 v 4 ln 3 = − μ ⋅ p (v 1 − v 3 ) ln 2 ; [J/kg] 3
p1 p4 p1 2i 2a 2p
a
(9.46) cn = const
δq = 0
- la o compresie şi destindere adiabatică δq = 0
cn = ct
⎡ x −1
⎤ dT = 0
x ⎛p ⎞
μ ⋅ p (v 1 − v 3 ) ⎢⎢⎜⎜ 2 − 1⎥⎥ ; [J/kg] (9.47)
x lc
Lad =− ⎟⎟ b 1
x −1 p 4p 4a 4i
⎢⎣⎝ 1 ⎠ ⎥⎦
V3 V1 V
- la o compresie şi destindere politropică
Fig.9.6
⎡ n −1
⎤
n ⎛p ⎞ n
L pol =− μ ⋅ p (v 1 − v 3 ) ⎢⎢⎜⎜ 2 ⎟⎟ − 1⎥⎥ .[J/kg] (9.48)
n −1 p
⎢⎣⎝ 1 ⎠ ⎥⎦
Desigur se pot lua în consideraţie şi situaţii combinate în care procesul de compresie diferă de cel de destindere,
dar şi în aceste cazuri modul de calcul este simplu.
Puterea teoretică necesară antrenării compresorului tehnic

Deoarece diagrama (ciclul) comprimării este parcursă la o rotaţie completă a arborelui cotit pentru lucru mecanic
se poate lua unitatea de măsură şi [J/rot].
Este cunoscut din cele prezentate mai sus că lucrul mecanic va rezulta ca o cifră negativă şi ca urmare pentru
calculul puterii această valoare o vom lua în modul
L ⋅ nr L ⋅ nr
pt = [W] sau pt = [kW] (9.49)
60 60 ⋅ 10 3
în care nr , este turaţia compresorului exprimată în [rot/min].
În relaţia (9.45) lucrul mecanic L se va înlocui după caz cu lucrul mecanic izoterm Liz din relaţia (9.46), adiabat
relaţia (9.47) sau politrop dat de relaţia (9.48).
Debitul compresorului tehnic este dat de relaţia: V = Va ⋅ nr [m3/min] (9.50)
în care debitul aspirat Va este: Va = μ ⋅ Vc [m3/rot] (9.51)
Legătura între puterea necesară antrenării compresorului tehnic şi debitul aspirat de acesta considerând că
procesul de comprimare e parcurs politropic, vom avea:
— 197 —
⎡ n −1
⎤
L pol ⋅ n r nr ⋅ Va ⋅ pa ⎢ ⎛ p r ⎞ n ⎥ n
Pt pol = = 1 − ⎜ ⎟ [kW]
60 ⋅ 10 3 60 ⋅ 10 3 ⎢ ⎜⎝ pa ⎟⎠ ⎥ n − 1
⎢⎣ ⎥⎦
⎡ n −1
⎤
n ⎛p ⎞ 1
V ⋅ pa ⎢⎢1 − ⎜⎜ r ⎥⋅
n
sau Pt pol = ⎟ [KW] (9.52)
n −1 p ⎟ ⎥ 60 ⋅ 10 3
⎢⎣ ⎝ a ⎠ ⎥⎦
Relaţia (9.52) ne indică faptul că puterea de antrenare creşte o dată cu creşterea debitului aspirat Va [m3/rot] de
gaze.
Ciclul real de funcţionare a compresorului tehnic ţine seama de inerţia supapelor de admisie şi evacuare cât şi de
pierderile de presiune existente pe circuitul de aspiraţie şi refulare a gazelor.
Diagrama reală nu poate fi ridicată decât experimental cu ajutorul unui aparat numit indicator de aceea se mai
numeşte şi diagramă indicată (fig.9.7)
Forma ei este diferită de cea teoretică deosebirile fiind p
determinate de:
- Presiunea gazului în cursul procesului de aspiraţie şi refulare B’
nu este constantă; există un vârf de depresiune şi respectiv p’2
3 2
de suprapresiune datorită inerţiei supapelor. Diagrama reală
B”
prezintă oscilaţii de presiune datorită acţiunii arcurilor din
supape. La trecerea prin supape are loc o pierdere de
presiune ca urmare pe parcursul fazei de aspiraţie presiunea Li
gazului va fi mai mică ca p1 iar la refulare presiunea gazului
va fi mai mare ca p2 ; supapa de aspiraţie se deschide în A’ şi
se închide în A” respectiv cea de refulare în B’ şi B”. A”
4
- Comprimarea şi destinderea gazului nu sunt transformări p’1 1
reversibile, exponentul politropic n se modifică pe parcursul A’
transformărilor. Astfel, la începutul comprimării gazul fiind V
Vv Vs
mai rece decât cilindrul, el va primi căldură deci n > x.
La sfârşitul comprimării gazul devine mai cald decât pereţii Fig.9.7. – Diagrama indicată a
cilindrului şi va avea loc un transfer de căldură de la gaz către compresorului cu piston
perete, ceea ce înseamnă un exponent politropic n, mai mic
decât exponentul adiabatic x (n< x).
p
În concluzie, cele de mai sus determină o mărire a ariei
suprafeţei diagramei reale în comparaţie cu cea teoretică, deci
3’ 2’
lucrul mecanic indicat (Li) va fi mai mare ca cel precizat de p2
diagrama teoretică (Lt). p2
Valoarea lui Li se determină concret prin planimetrarea ariei

diagramei indicate.
Pentru calcule aproximative se consideră că politropele de
aspiraţie şi comprimarea cu n=ct.: n pentru comprimare şi n’
pentru destindere; aspiraţia şi refularea au loc la o presiune p1
medie definită de relaţia: p1
4’ 1’
p’1 = p1 - Δpa (9.53)
Vm Vc V
p’2 = p2 + Δpr (9.54)
În acest caz diagrama reală ia forma din figura 9.8 şi se Fig.9.8 – Diagrama de calcul a
numeşte diagramă de calcul. compresorului cu o treaptă de comprimare
În această diagramă valorile volumelor în puncte caracteristice
se determină astfel:
1 1
⎛ p' ⎞n ⎛ p' ⎞ n'
V1' = Vm + Vc ; V2' = V1' ⎜ 1' ⎟ ; V3' = Vm ; V4' = Vm ⎜ 2' ⎟ (9.55)
⎜p ⎟ ⎜p ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 1 ⎠
Lucrul mecanic indicat corespunde ariei diagramei 1’, 2’, 3’, 4’:
— 198 —
⎡ n −1 ⎤ ⎡ n' −1 ⎤
n ' '⎢
⎛ p' ⎞ n ⎥ n' ' ' ⎢
⎛ p' ⎞ n' ⎥
Li = p1V1 ⎢1 − ⎜ 2' ⎟ ⎥− p1V4 ⎢1 − ⎜ 2' ⎟ ⎥ [J/rot] (9.56)
n −1 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎥ n' −1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Li n r
Puterea indicată necesară pentru antrenarea compresorului este: Pi = [kW] (9.57)
60 ⋅ 10 3
Se defineşte coeficientul de debit al compresorului: λ = μ ⋅ λ p ⋅ λ t ⋅ λ e (9.58)
în care: μ - gradul de umplere
λp - coeficientul de presiune, care ţine cont de faptul că p1’ > p1
λt - coeficientul de temperatură, care ţine cont de încălzirea gazului la aspiraţie
λe - coeficient de pierderi, care ţine cont de pierderile prin neetanşeităţi.
Debitul efectiv de gaz vehiculat de compresor: V&ef = λ V&t [m3/min] (9.59)
în care Vt este debitul teoretic de gaz aspirat în compresor.
9.1.2. Compresoare polietajate cu piston

După cum s-a constatat mai sus, compresoarele monoetajate nu pot genera presiuni la refulare mai mari de:
n
⎛ 1 ⎞
p rmax ≤ pa ⎜⎜1 + ⎟⎟ (9.43)
⎝ εo ⎠
şi în plus, pe măsură ce presiunea de refulare creşte, se micşorează gradul de umplere (μ) şi implicit gradul de
livrare (ρ) a compresorului. Toate aceste limitări au impus construirea compresoarelor polietajate, constituite din
mai multe compresoare monoetajate legate în serie. Separarea etajelor (treptelor) de comprimare prezintă o serie
de avantaje constructive dintre care menţionăm:
- Cilindrii compresorului sunt solicitaţi la presiuni reduse,
- Spaţiul mort este întotdeauna proporţional cu volumul gazului comprimat,
- Se realizează echilibrarea mecanismului bielă-manivelă
- Se va reduce efortul în tija pistoanelor şi al arborelui cotit.
- La compresorul cu mai multe trepte de comprimare, după prima treaptă de comprimare gazul este răcit
într-un schimbător de căldură (răcitor intermediar) şi ulterior intră în a doua treaptă de comprimare, având
teoretic aceiaşi temperatură de aspiraţie.
Răcirea intermediară a gazului prezintă două avantaje:

- Procesul real de comprimare se apropie de o comprimare izotermă necesitând un lucru mecanic minim.
- Se limitează temperatura gazului la 180-200oC, care corespunde valorii maxime a temperaturii la care
uleiul de ungere îşi păstrează calităţile.
Diagrama de funcţionare şi schiţa unui compresor cu două trepte de comprimare sunt prezentate în fig. 9.9 (a,b).
În studiul funcţionării compresorului cu două trepte de comprimare se adoptă următoarele ipoteze:
o agentul de lucru este gaz perfect
o agentul de lucru are aceeaşi temperatură la aspiraţie în fiecare treaptă (T1 = Tb ).
o procesele de comprimare în cele două trepte au loc după o politropă cu acelaşi exponent politropic n.
Diagrama se compune din următoarele transformări: 0-1, aspiraţie în treapta I

1-a, comprimare politropă în treapta I de la p1 la px (px – presiune intermediară de comprimare)
a-c, refulare din treapta I; ulterior gazul este răcit de la Ta la Tb în răcitorul intermediar.
În ipoteza că agentul de lucru era comprimat în o singură treaptă 1-2’ diagrama de lucru necesită un lucru
mecanic tehnic dat de aria 012’30. Comprimarea în două trepte diagrama are aria 01ab230, deci se obţine o
economie de lucru mecanic dată de aria ab22’ indicată pe fig.9.9, a cu ΔL.
— 199 —
p T p2
3 2 2’ 2’ px
p2
p1
∆L
2
c’ a Ta = T2 a
a) px
c
b
T1 = Tb 1
b
0
p1 1
s
V s2 sb sa s1
Apa de
racire 3
Aspiratie Refulare
p1 px p2
1 2
b) DI DII
Fig.9.9 – Compresor cu două trepte de comprimare: a – diagrama teoretică a compresorului cu spaţiu vătămător
în p-V şi T-s; b – schiţa compresorului: 1 - cilindru de joasă presiune (treapta 1);
2 - cilindru de înaltă presiune (treapta II-a);
3 - răcitorul intermediar;
4 - arbore cotit;
5 - carter
c-0, destinderea politropă a gazului conţinut în volumul vătămător al treptei I
c-b, aspiraţie în treapta II-a
b-2, comprimare politropă în treapta a II-a de la px la p2
2-3, refularea gazului din treapta a II-a
3-c’, destinderea politropă a gazului conţinut în volumul vătămător al treptei a II-a
Lucrul mecanic necesar parcurgerii ciclului de comprimare al compresorului cu două trepte este dat de relaţia:
⎡ n −1 ⎤ ⎡ n −1 ⎤
n ⎢ ⎛p ⎞ n ⎥ n ⎢ ⎛ p2 ⎞ n ⎥
L = LI + LII = p1V1 ⎢1 − ⎜⎜ x ⎟⎟ ⎥ + n − 1 p bVb ⎢1 − ⎜⎜ p ⎟⎟ ⎥ (9.60)
n −1 p
⎢ ⎝ 1 ⎠ ⎥ ⎢ ⎝ x ⎠ ⎥
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Ţinând cont de răcirea izotermă din răcitor vom avea: p1V1 = pbVb şi va rezulta pentru 1 kg de gaz:
⎡ n −1 n −1 ⎤
n ⎢ ⎛p ⎞ n ⎛p ⎞ n ⎥
L= p1V1 ⎢2 − ⎜⎜ x ⎟⎟ − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ ⎥ [J / kg] (9.61)
n −1 ⎝ p1 ⎠ ⎝ px ⎠
⎢ ⎥
⎣ ⎦
Din relaţia (9.61) se observă că lucrul mecanic necesar pentru parcurgerea ciclului este funcţie de px; pentru a
obţine valoarea minimă prin efectuarea derivatei L = f(px) şi egalarea ei cu zero se obţine
p2
p x2 = p12 ⋅ ; p x = p1 ⋅ p2 (9.62)
p1
— 200 —
Deci presiunea intermediară optimă de comprimare este media geometrică a presiunii de aspiraţie şi refulare.
Înlocuind (9.62) în (9.61) se obţine:
⎡ n −1 ⎤
n ⎢ ⎛p ⎞ n ⎥
L=2 p1V1 ⎢1 − ⎜⎜ x ⎟⎟ ⎥ = 2 LI (9.63)
n −1 p
⎢ ⎝ 1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Deci în cazul când Tb = T1 şi (ε)II obţinem: L = 2LI = 2LII [J / kg] (9.64)
p2 p p
Pentru compresorul în două trepte obţinem: ε= = 2 ⋅ x = ε I ⋅ ε II (9.66)
p1 p x p1
ε I = ε II = ε
Pentru un număr “i” de etaje de comprimare putem scrie: ε I = ε II = ... = ε i (9.67)
ε I ⋅ ε II ⋅ ... ⋅ ε i = ε
εI = i ε (9.68)
Lucrul mecanic necesar comprimării pe fiecare etaj va fi:
n ⎡ n −1 ⎤
LI = LII = p1V1 ⎢1 − (ε II ) n ⎥ [J / kg] (9.69)
n −1 ⎣ ⎦
Pentru un compresor cu “i” trepte de comprimare lucrul mecanic necesar parcurgerii procesului este dat de relaţia:
n ⎡ n −1 ⎤ n ⎡ n −1 ⎤
L = i ⋅ LII = i p1V1 ⎢1 − (ε I ) n ⎥ = i p1V1 ⎢1 − (ε ) n⋅i ⎥ [J/kg] (9.70)
n −1 ⎣ ⎦ n −1 ⎣ ⎦
Din calcule conform convenţiei de semne, va rezulta o valoare negativă. Ca urmare în calculul puterii teoretice a
compresorului L va fi luat în modul.
L ⋅ nr
P= [W] (9.71)
60
în care nr reprezintă turaţia compresorului exprimată în rot/min. Procesul de comprimare în cele două trepte (1-a)
şi (b-2) cu răcire intermediară a gazului (a-b) este reprezentat în fig.9.9.
Căldura cedată de gaz în răcitorul intermediar este:
& c p (T b − Ta ) = m ⋅ k ⋅ R (T b − Ta )
&
Q& RI = m [W] (9.72)
k −1
căldura care este echivalentă cu aria ab22’ din fig. 9.9, a; aria 1asas1 reprezintă căldura produsă prin frecare în
treapta I, respectiv b2s2sb în treapta a II-a.
9.2. Compresoare volumice rotative

Din punct de vedere constructiv se deosebesc în general doua categorii de compresoare volumice rotative:
I. Compresoare cu lamele culisante
II. Compresoare cu rotoare profilate
Comprimarea gazului se realizează ca şi la compresoarele cu piston prin micşorarea spaţiului ocupat iniţial de
gaz; organul de lucru (rotorul) joacă rolul de piston dar nu are mişcare alternativă de translaţie ci o mişcare de
rotaţie faţă de cilindrul de comprimare.
Prin eliminarea mecanismului bielă manivelă au rezultat construcţii mult mai echilibrate dinamic care funcţionează
cu randamente superioare şi au coeficienţi de debit superior faţă de compresoarele cu piston.
9.2.1. Compresorul volumic rotativ cu lamele culisante

Construcţia unui compresor rotativ cu lamele culisante în rotor este prezentată în fig.9.10. Rotorul (1) este plasat
excentric în interiorul corpului cilindric (2), excentricitatea fiind „e” (fig.9.10).
— 201 —
În rotor sunt executate canale înclinate cu unghiul ϕ faţă de direcţia radială în interiorul cărora sunt introduse liber
lamelele (3) care culisează spre exterior. În timpul funcţionării compresorului datorită forţei centrifuge lamelele
sunt împinse către suprafaţa interioară a cilindrului. Răcirea compresorului este asigurată de canalele (4) prin
care circulă un agent de răcire. Aspiraţia are loc prin conducta (5) şi refularea prin (6).
La aspiraţie gazul intră în spaţiu (I) limitat de două lamele succesive, de suprafaţa interioară a cilindrului
(statorului) de suprafaţa interioară a rotorului şi cele două capace laterale exterioare ale compresorului.
Fig.9.10 – Compresor rotativ cu lamele Fig.9.11 – Diagrama teoretică de funcţionare a

culisante în rotor compresorului rotativ cu lamele culisante în rotor
După ce lamelele depăşesc orificiile de aspiraţie spaţiul I se micşorează ocupând succesiv poziţiile II şi III;
această micşorare se datorează excentricităţii rotorului faţă de cilindru.
Ca urmare a rotaţiei rotorului spaţiul III este pus în legătură cu conducta de refulare. Acest compresor
funcţionează fără supape, diagrama de lucru fiind analogă cu cea a compresorului cu piston.
Aceste compresoare sunt denumite compresoare volumice cu comprimare interioară deoarece comprimarea
gazului are loc în interiorul cilindrului.
În această diagramă se observă că presiunea la începutul comprimării (p1) este egală cu presiunea medie din
conducta de aspiraţie iar presiunea la finele comprimării (p2) este egală cu presiunea medie din conducta de
refulare.
Transformările ce compun ciclul de comprimare (diagrama) sunt: 1 – 2 aspiraţia izobară a gazului în spaţiul I; 2 –
3 comprimarea izotermă a gazului prin trecerea lui succesivă în poziţiile II şi III; 3 – 4, refularea izobară a gazului
comprimat; 4 – 1, destinderea gazului care rămâne la finele comprimării între cele două palete şi este antrenat
către aspiraţie; diagrama astfel realizată este similară compresorului tehnic cu piston, ca urmare calculele sunt
aceleaşi.
Debitul volumic al compresorului se calculează cu relaţia:
V = λ ⋅ K ⋅ l ⋅ e ⋅ r ⋅ nr [m3/min] (9.73)
în care: l - lungimea statorului, [m]

K - coeficient ce depinde de raportul e/r (tabel 9.2)
e - excentricitatea [m]
r - raza cilindrului [m]
nr - turaţia compresorului [rot/min]
λ - coeficientul de debit
Valorile coeficientului K (pentru e/r = 0,09 … 0,16)

pentru compresoarele volumetrice rotative Tabelul 9.2
Domeniul de utilizare Debite mici Debite medii (5 – 6 m3/min şi Debite
al compresorului (< 5 m3/min) p2 = 2 – 3 bar) mari
Nr. de lamele 2 4 6 8 10 12 12-32
k 9,90 11,90 12,20 12,30 12,40 12,50 12,56
— 202 —
Valorile coeficientului de debit λ sunt prezentate în fig.9.12 funcţie de gradul de compresie (β) şi corespund zonei
haşurate din diagramă.
Puterea efectivă necesară pentru antrenarea compresorului
λ
rotativ cu lamele culisante în rotor este dată de relaţia:
1
Dmr ⋅ l iz 1
Pe = [kW] (9.74)
ηe
0,8
unde: Dmr [kg/s] – debitul masic de gaz real refulat 2
liz [KJ/kg] – lucrul mecanic teoretic (izoterm) 0,6
consumat pentru comprimarea unui
kg de gaz 0,4
ηe – randamentul efectiv 1 2 3 4 5 β
Variaţia randamentului efectiv în funcţie de debit şi de gradul Fig. 9.12 Variaţia coeficientului de debit în
de compresie este redat în fig.9.13. funcţie de gradul de compresie
1 – debite mari;
2 – debite mici.
9.2.2. Compresoare rotative cu rotoare profilate η(%)
Cele mai cunoscute tipuri de compresoare din această
categorie sunt cele de tip Roots şi compresoarele elicoidale 70
β=2
care se construiesc cu două sau trei rotoare.
β=3
- Un compresor tip Roots (fig.9.14.a) constă din corpul 60 β=4
cilindric (1), două rotoare profilate (2) (3) cu doi lobi,
β=5
racordul de aspiraţie (4) şi racordul de refulare (5).
Rotoarele se rotesc în sens contrar, ci viteze unghiulare 50
egale, păstrându-se tot timpul un mic joc atât între cele
două rotoare cât şi între rotoare şi corpul cilindrului. 40 3
1 10 20 30 40 50 Vr (m /min)
În timpul comunicării cu racordul de aspiraţie are loc
umplerea cu gaz a spaţiilor dintre rotoare şi cilindru; prin Fig.9.13 Variaţia randamentului efectiv în funcţie
rotirea mai departe a rotoarelor acestea separă la un de debit şi de gradul de compresie
moment dat gazul cuprins în spaţiul haşurat Vc
(fig.9.14) de racordul de aspiraţie şi îl transportă P(kN/m2)
apoi către racordul de refulare. Comprimarea
gazului se produce în momentul când volumul d e
de gaz Vc comunică cu racordul de refulare prin p2 c
curgerea inversă a gazului din conducta de
refulare către spaţiul Vc.
Comprimarea are loc practic la volum constant p1 b
(fig.9.14.b) după care urmează refularea gazului a
din spaţiul Vc în conducta de refulare. Procesul
de lucru al compresorului Roots poate fi deci
caracterizat ca fiind cu comprimare exterioară, 0 V
Vr (m3/min)
diagrama teoretică de lucru având forma unui
dreptunghi a-b-c-d-a (fig.9.14.b); suprafaţa a) b)
haşurată bce reprezentând lucrul mecanic
suplimentar care se consumă la compresorul Fig.9.14 – Compresor rotativ tip Roots cu două rotoare (a) şi
Roots în comparaţie cu compresorul cu piston. diagrama teoretică de funcţionare (b)
- Debitul real vehiculat de compresor depinde de dimensiunile carcasei şi a rotoarelor, numărul şi forma lobilor
şi se calculează cu relaţia:
V&r = Z ⋅ λ ⋅ K ⋅ π ⋅ r 2 ⋅ l ⋅ n r [m3/min.] (9.75)
în care: Z – numărul de lobi;

l – lungimea rotoarelor;
r – raza carcasei;
K – coeficient ce ţine cont de forma lobilor, cu valori cuprinse între 0,53 ÷ 0,59 pentru Z = 2 şi
0,49 ÷ 0,527 pentru Z = 3. Aceste compresoare au coeficientul de debit λ = 0,65 ÷ 0,85.
În figura 9.15 este prezentat schematic un compresor rotativ tip Roots ce are rotoarele cu trei lobi.
— 203 —
Puterea efectivă necesară pentru antrenarea compresoarelor rotative de tip Roots este dată de relaţia:
V&r (p1 − p2 )
Pr = [kW ] (9.76)
60 ⋅ η m
în care: Vr [m3/min] – debitul volumetric real al

compresorului „Roots”
p1 şi p2 [kN/m2] – presiunile de aspiraţie şi refulare
ηm = 0,87…0,94 randamentul mecanic al acestor
compresoare de tip Roots. Compresorul de tip Roots nu
poate realiza rapoarte mari de comprimare din cauza
scăderii coeficientului de debit datorită scurgerilor de gaz
prin interstiţii (jocuri) din spaţiul de refulare către spaţiul de
aspiraţie; ca urmare aceste tipuri de compresoare sunt
încadrate în categoria suflantelor.
Fig.9.15. Schema unui compresor rotativ de tip
Compresoare elicoidale (tip Lisholm, Saurer, Hamilton- Roots având rotoarele cu trei lobi:
Witfild etc) funcţionează după acelaşi principiu ca şi
1 - racord de aspiraţie; 2 - carcasă; 3,4 - rotoare;
compresoarele rotative de tip Roots dar se deosebesc de
5, 6 - axe motoare; 7 - racord de refulare
acestea prin forma (profilul) conjugată a rotorilor şi
amplasarea ferestrelor de aspiraţie şi refulare.
În principiu compresorul elicoidal este alcătuit din două rotoare montate într-o carcasă; rotoarele sunt puse în
mişcare prin o pereche de roţi amplasate în exteriorul carcasei; aspiraţia şi refularea are loc frontal (fig.9.16).
Rotorul principal (de antrenare) 1 are profil convex iar rotorul secundar 2
are un profil concav. Prin întrepătrunderea danturii se formează o linie
continuă de angrenare; profilele, linia de angrenare şi carcasa delimitează
un spaţiu de volum variabil; în timpul rotaţiei celor doi rotori datorită formei
profilelor danturii acest volum se micşorează spre refulare. Debitul de gaz
vehiculat de compresor este dat de relaţia:
V = λ ⋅ l (A1 + A2) ⋅ Z1 ⋅ nr [m3/s] (9.77)
în care: l [m] – lungimea rotoarelor; Z1 – numărul de dinţi ai rotorului
principal; A1, A2 [m2] ariile secţiunilor utile în proiecţie frontală a golului,
corespunzător celor două rotoare; nr [rot/s] – turaţia rotorului principal; λ -
coeficient de debit. Aceste compresoare au un grad de comprimare de
până la 10 şi vehiculează debite de 3 ÷ 750 [m3/min].
Compresoarele volumice rotative prezintă faţă de compresoarele volumice
cu piston următoarele avantaje:
- o construcţie mai simplă Fig. 9.16 – Compresorul elicoidal;
- gabarite mai mici 1 – rotor principal;
- sisteme de reglare mai simple 2 – rotor secundar;
- prezintă un echilibraj mai bun la turaţii mari. 3 – carcasă
Dezavantajele compresoarelor volumice rotative constau într-o uzură mai pronunţată a pieselor în mişcare şi o
etanşeitate greu de realizat la presiuni ridicate.
9.3. Compresoare dinamice

Procesul de comprimare în compresoarele dinamice se realizează în două etape distincte:
- prima etapă este realizată de ROTORUL COMPRESORULUI care fiind acţionat din exterior, transmite
lucru mecanic direct gazelor ce trebuie comprimate mărindu-le acestora energia cinetică;
- etapa a doua are loc în STATORUL COMPRESORULUI unde energia cinetică a curentului de gaze
se transformă în energie potenţială de presiune.
În funcţie de traiectoria descrisă de particulele de gaz între aspiraţie şi refulare, aceste compresoare se împart în
două mari categorii:
— 204 —
a) Compresoare radiale (centrifugale) în care particulele de gaz se deplasează pe traiectorii care se
depărtează de axa maşinii; gazul aflat între peretele rotorului este supus acţiunii unor forţe centrifuge ceea
ce determină îndepărtarea particulelor de gaz faţă de axa rotorului.
b) Compresoare axiale în care particulele de gaz se deplasează pe traiectorii aproximativ paralele cu axa
maşinii.
După numărul treptelor (etajelor) de comprimare compresoarele dinamice pot fi:
- compresoare cu un singur etaj (monoetajate);
- compresoare cu mai multe etaje (multietajate).
Atât compresoarele axiale cât şi cele centrifugale furnizează debite mari de gaze, la presiuni scăzute, dar au
avantajul că presiunea la refulare se menţine constantă.
În general compresoarele radiale şi axiale necesită puteri mari de antrenare, fiind antrenate de turbine cu abur
sau gaze; ca urmare în tehnică le întâlnim sub denumirea de turbocompresoare centrifugale şi turbocompresoare
axiale.
9.3.1. Compresoare centrifugale

Un turbocompresor monoetajat (fig. 9.17) se compune din următoarele elemente:
- rotorul (1) prevăzut cu palete (2) care este solidar cu arborele (3)
- statorul format din camera de aspiraţie (4) aparatul director (5), difuzorul (6), camera spirală (7).
Prin centrifugarea gazului în rotor în zona de aspiraţie se creează o depresiune care permite aspiraţia gazului în
compresor. Gazul pătrunzând între paletele rotorului este centrifugat, energia lui cinetică va creşte; ulterior el intră
în difuzor care are rol de a transforma energia cinetică a gazului în energie potenţială de presiune; acest lucru are
loc prin mărirea secţiunii de trecere (prin frânare). Pentru obţinerea unui grad de compresie mai ridicat se folosesc
compresoare centrifugale multietajate, care sunt constituite de o succesiune de compresoare monoetajate.
Pentru asigurarea etanşeităţii între cele două etaje de comprimare se folosesc labirinţi.
a) Lucrul mecanic şi puterea necesară antrenării compresorului
Pentru stabilirea lucrului mecanic şi a puterii teoretice necesare antrenării turbocompresorului centrifugal se fac
următoarele ipoteze:
- rotorul are un număr infinit de palete de grosime infinit de mică;
- viteza gazului este uniformă în direcţia de curgere;
- gazul umple complet canalele rotorului, nu există pierderi prin frecări şi nici rezistenţe aerodinamice.
Notaţiile de calcul sunt următoarele:
u1 – viteza tangenţială a rotorului
w1 – viteza relativă a gazului la intrare în rotor
c1 – viteza absolută a gazului la intrarea în rotor.
Analog la ieşire din rotor avem u2, w2, c2.
Particula de gaz intrată în rotor în punctul 1 va parcurge traiectoria relativă 1 a 2; datorită mişcării de rotaţie a
rotorului cu viteza unghiulară ω, particula va urma traiectoria 1 a’ 2’; (fig. 9.19) în fiecare punct al traiectoriei
putem scrie relaţia vectorială:
r r r
c = u +w (9.78)
Paletele de pe rotor deviază curentul de gaz conducând la modificarea cantităţii de mişcare între intrarea şi
ieşirea din rotor:
r r r r r
M = ρ V& (r 2 xc 2 − r1 xc1 ) [N⋅m] (9.79)
Utilizând triunghiurile de viteze relaţia (9.79) devine:

& (r 2 c 2 u − r1 c1u ) = Fu ⋅ r
M =m (9.80)
în care Fu este forţa cu care rotorul acţionează asupra gazului, forţă aplicată la distanţa r faţă de axa
compresorului. Pentru a transmite gazului acest moment arborele compresorului trebuie să dispună de puterea:
& (r 2 c 2 u − r1 c1u )
P = Mω = m
& (u 2 c 2 u − u1 c1u )
Deoarece: u = ω ⋅ r obţinem: P = m (9.81)
Lucrul mecanic specificat cerut va fi: l = c 2 u u 2 − c1u u1 [J/kg] (9.82)
— 205 —
Fig. 9.17 – Turbocompresor centrifugal Fig.9.18 – Turbocompresor cu două etaje de comprimare
monoetajat I – treapta I de comprimare;
II – treapta a II-a de comprimare
c2
w2 u2
α2 c2u
β2
2
a’ 2’
a c1
w1 F
β1
α1 Fu
r2
1 c1u u1
c1 w1
c2 w2 c1r
c2r r1 r
α2 β2 α1 β1
u2 u1
c2u c1u
ω
Fig. 9.19. Triunghiurile de viteză la compresorul centrifugal
Din triunghiurile de viteză (fig.9.19) ale gazului la intrarea şi ieşirea din rotor aplicând teorema cosinusului se
obţine:
w 12 = u12 + c12 − 2u1 c1u
w 22 = u 22 + c 22 − 2u 2 c 2 u
u12 + c12 − w 12 u 22 + c 22 − w 22
c1u = c 2u = (9.83)
2 2
Introducând (9.83) în (9.82) obţinem:
c 22 − c12 u 22 − u12 w 12 − w 22
l = + + [J/kg] (9.84)
2 2 2
Transformarea energiei cinetice în energie potenţială de presiune are loc în difuzor prin frânarea gazului. Lucrul
mecanic cerut de compresor în cazul intrării axial a gazului în rotor (α = 90o; c1u = 0) este:
l = c 2 u ⋅ u 2 [J/kg] (9.85)
Din triunghiul vitezelor în secţiunea de ieşire se obţine:
sin β 2
c2 = u2 ; c 2 u = c 2 cos α 2
sin (α 2 + β 2 )
sin β 2 cos α 2
deci: l = u 22 [J/kg] (9.86)
sin (α 2 + β 2 )
— 206 —
Din relaţia (9.86) se observă că valoarea unghiului β2 influenţează lucrul mecanic cerut şi deci gradul de
comprimare.
c2
c2 w2
c2 w2 β2 w2
β2 α2
β2 α2
α2
u2
u2 u2
Fig.9.20 – Amplasarea paletelor pe rotor

o
Pentru β2 < 90 paletele la ieşirea din rotor vor fi curbate înapoi, faţă de sensul de rotaţie al rotorului.
Pentru β2 = 90o paletele vor fi radiale; pentru β2 > 90o paletele vor fi curbate înainte. Lucrul mecanic cerut şi gradul
de comprimare vor creşte cu β2; odată cu creşterea lui β2 va creşte şi viteza absolută a gazului (c2) la ieşirea din
rotor. Astfel va creşte energia cinetică deci va creşte presiunea dinamică a gazului în dauna presiunii statice, ceea
ce are ca rezultat înrăutăţirea treptei de comprimare.
Puterea teoretică cerută de compresor pentru un debit de gaz vehiculat (m, [kg/s]) va fi:
P=m
& l =m
& u 2 c 2 u [W] (9.87)
c) Gradul de comprimare realizat în turbocompresor (ε)

Prin gradul de comprimare se înţelege raportul dintre presiunea totală a gazului la ieşirea din compresor (3-3)
⎛ ∗ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞
⎜ p3 = p3 + ρ 3 ⋅ c 3 ⎟ şi presiunea totală la intrare (0-0) ⎜ p0∗ = p0 + ρ 0 ⋅ c 0 ⎟ notat cu ε = p3∗ / p0∗ .
⎜ 2 ⎟⎠ ⎜ 2 ⎟⎠
⎝ ⎝
Stabilirea gradului de comprimare pentru turbocompresor se face cu ajutorul ecuaţiei primului principiu al
termodinamicii, aplicată gazului între secţiunea (0-0) de intrare şi (3-3) de ieşire.
Lucrul mecanic necesar realizării comprimării adiabate va fi:
c 32 − c 02
l = + (h3 − h0 ) [J/kg] (9.88)
2
x ⎛ x −1 ⎞ c 32 c 02
Deoarece: l = RT00 ⎜ ε x − 1 ⎟; h3 + = h3∗ ; h0 + = h0∗
x −1 ⎜ ⎟ 2 2
⎝ ⎠
x ⎛ k −1 ⎞
se obţine: RT00 ⎜ ε k − 1 ⎟ = h3∗ − h0∗ (9.89)
x −1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
∗ ∗ T
În relaţia (9.85) h3 şi h0 sunt entalpia masică de frânare ce apare p2
în cazul mişcării adiabatice a gazelor la care se neglijează
3’
frecarea. T02’
3
Comprimarea teoretică (adiabată izentropă) este reprezentată în T02 qFr
diagrama T-s prin dreapta 0-3 (fig.9.21).
p0 = ct
Lucrul mecanic specific necesar realizării procesului izentrop 0-3 ls
este dat de relaţia:
T00
x ⎛ x −1 ⎞
l = c p (T02 − T00 ) = RT00 ⎜ ε x − 1 ⎟ [J/kg] (9.90) 0
x −1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠ a b s
Procesul real de comprimare între p0 şi p2, are loc cu un consum Fig. 9.21 – Comprimarea teoretică şi reală
mai mare de lucru mecanic necesar pentru învingerea frecărilor şi din compresorul centrifugal
rezistenţelor aerodinamice; deoarece lucrul mecanic de frecare se
transformă integral în căldură care rămâne în masa gazului, curba de comprimare va fi adiabată neizentropă 0-3’;
lucrul mecanic suplimentar (ls) în diagrama T-s este dat de aria 033’ (fig.9.21) iar lucrul mecanic de frecare este
reprezentat de aria a03’b.
— 207 —
Curba de comprimare (adiabată ireversibilă) este în realitate o politropă; lucrul mecanic cerut de compresor în
acest caz va fi:
n ⎛ n −1 ⎞
lp = RT00 ⎜ ε n − 1 ⎟ [J/kg] (9.91)
n −1 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
9.3.2. Compresoare axiale

Indiferent de tipul constructiv un compresor axial este
alcătuit în principal din:
- un tambur (1) pe care sunt montate radial şirurile de
palete mobile (2); tamburul este solidar cu arborele
(3), formând împreună partea mobilă adică rotorul;
- partea fixă a compresorului, adică statorul, este
compusă din carcasa (4) pe care sunt fixate şirurile
de palete fixe (5); de carcasă se fixează camera de
aspiraţie (6) şi camera de refulare (7). Aceste
compresoare se construiesc multietajate; o treaptă Fig.9.22 – Compresorul axial
elementară (un etaj) se compune dintr-un şir de
palete mobile şi un şir de palete fixe care le Palete mobile (PM), rotor
urmează. Şirurile de palete formează canele prin
care curge gazul şi au drept scop: Palete fixe (PF), stator
- canalele realizate de paletele fixe servesc la

transformarea energiei cinetice a gazului în energie
potenţială de presiune; PF PM PF
PF PM
- canalele realizate de paletele mobile servesc la
transformarea energiei mecanice în energie cinetică Etaj I Etaj II
a gazului. p
Gazul intră în compresor prin camera spirală (6) şi trece
prin primul şir de palete directoare de la intrare (8); aceste p2
palete imprimă curentului de la gaz o anumită direcţie C0 p’1
p1
favorabile pătrunderii gazului în şirul de palete mobile. p’0
p0
Sub acţiunea paletelor gazul îşi măreşte viteza, are loc
procesul de transformare a energiei mecanice în energie x
cinetică acumulată de gaz; în următorul şir de palete fixe
energia cinetică a gazului se transformă în energie Fig.9.23 – Variaţia presiunii şi vitezei gazului
potenţială de presiune (fig.9.23), s.s.m.d. în compresorul axial
c0 c0
Prin trecerea succesivă a gazului printr-un anumit
număr de şiruri de palete fixe şi mobile (un anumit
număr de trepte) se asigură creşterea presiunii
gazului de la presiunea de aspiraţie (pa) la presiunea
de refulare (pr). Dacă paletele mobile sunt cu c1
reacţiune atunci creşterea presiunii poate avea loc şi PF
w1 p1
aici (fig.9.23). c1
Pentru construirea triunghiurilor de viteză (fig.9.24) s- u Rotor
au adoptat notaţiile: u
PM
c0 - viteza de intrare a gazului în paletele p2
directoare w2 c2
c1 - viteza absolută de ieşire a gazului din paletele u
directoare
u - viteza tangenţială a paletelor mobile PF
p3
w1 - viteza relativă de intrare a gazului în paletele
mobile Fig. 9.24. Triunghiuri de viteză
w2 - viteza relativă de ieşire a gazului din paletele la compresorul axial
mobile
c2 - viteza absolută de ieşire a gazului din paletele mobile şi intrare în paletele fixe.
— 208 —
a) Lucrul mecanic şi puterea cerute de turbocompresorul axial.
Pentru a determina lucrul mecanic necesar antrenării şirului de palete mobile din treapta I (fig.9.24) se determină
variaţia parametrilor gazului la trecerea prin treaptă; se utilizează ecuaţia primului principiu al termodinamicii
pentru sisteme deschise:
w 22 − w 12
l = + h2 − h1 [J / kg] (9.92)
2
Ţinând seama de notaţiile din fig.9.24, relaţia (9.92) devine:
c 22 − c12
l = + h2 − h1
2
sau l = h2∗ − h1∗ = c pm T2
T1 (
⋅ T2* − T1* ) (9.93)
Pentru determinarea lucrului mecanic consumat pentru producerea energiei cinetice se apelează la ecuaţia
impulsului: l = Mm ⋅ ω în care Mm este momentul forţei pe şirul de palete pentru 1 [kg/s] de gaz. Ecuaţia se poate
scrie sub forma:
M m ,u = c 2 u ω 2 r2 − c1u ω1 r1 (9.94)
în care: rω = u deci: l = c 2 u u 2 − c1u u1 (9.95)
Din triunghiul vitezelor (fig.9.25) obţinem:

Δ c u = c1u − c 2 u ; Δw 1u − w 2 u (9.96)
Dar: c1u u1 − c 2 u u 2 = w 1u u1 − w 2 u u 2
Pentru u1 = u2, în ipoteza că prin treaptă trece 1 [kg/s] de gaz lucrul mecanic cerut va fi:
l = uΔc u = uΔw u [J/kg]
Însumând lucrul mecanic cerut de fiecare treaptă se stabileşte puterea teoretică cerută de turbocompresorul axial.
b) Gradul de comprimare
C2 w2
Pentru o treaptă elementară de turbocompresor (fig.9.24) s-a
notat: p1, p2 presiunea statică la intrare respectiv la ieşire din u
reţeaua de palete mobile; p3 – presiunea statică la ieşire din w1
C1 u
reţeaua de palete fixe. ∆cu
La ieşire din reţeaua de palete mobile gazul are presiunea ∆wu
statică p2 şi o presiunea dinamică dată de viteza de ieşire a
gazului, c2. Fig. 9.25 – Triunghiuri de viteză pe
paleta mobilă a compresorului axial
Intrând în reţeaua de palete fixe viteza va scădea presiunea
statică atingând p3 > p2.
Pentru intrarea şi ieşirea gazului din paletele fixe ecuaţia energiei devine:
c 22 c2
h2 + = h3 + 3 (9.97)
2 2
c 22 − c 32
relaţia (9.97) devine: c pm (T3 − T2 ) =
2
Considerând că în reţeaua de palete fixe şi parţial în cele mobile comprimarea are loc după o transformare
adiabată obţinem:
k −1 k −1
T3 ⎛ p 3 ⎞ k T ⎛p ⎞ k
=⎜ ⎟ ; 2 = ⎜⎜ 2 ⎟⎟
T2 ⎜⎝ p 2 ⎟⎠ T1 ⎝ p1 ⎠
⎛T ⎞ 1
(
c pmT2 ⎜⎜ 3 − 1 ⎟⎟ = c 22 − c 32 ) (9.98)
⎝ T2 ⎠ 2
— 209 —
⎡ k −1 ⎤
c mp
T3
T2
⎢⎛ p 3
⎢⎜⎜ p
⎞
⎟⎟
k ⎥
− 1⎥ =
1
2T1
(
c 22 − c 32 )
⎢⎝ 2 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
k −1 ⎡ k −1 ⎤
Rezultă:
⎛ p2
⎜⎜
⎞
⎟⎟
k ⎢⎛ p3
⎢⎜⎜ p
⎞
⎟⎟
k ⎥
− 1⎥ =
1
(
c 22 − c 32 ) (9.99)
⎝ p1 ⎠ ⎢⎝ 2 ⎠ ⎥
2 c pmT1
⎣ ⎦
Dacă în paletele mobile gazul nu este comprimat p1 ≅ p2, atunci din relaţia (9.99) se determină gradul de
comprimare în reţeaua de palete fixe.
9.4. Ventilatoare
Ventilatoarele sunt destinate vehiculării unui debit mare de gaze, cu un raport de comprimare redus (ε<1,1).
Deoarece diferenţa între presiunea totală la refulare şi aspiraţie este mică (max. 1500 mm H2O) în studiul
funcţionării ventilatoarelor se consideră că densitatea gazului se menţine aproximativ constantă (ρ = ct.)
Ventilatoarele sunt utilizate pentru vehicularea gazelor şi vaporilor în instalaţii de ventilare şi climatizarea aerului,
de uscare şi transport pneumatic.
Clasificarea ventilatoarelor este detaliată în STAS 7465-89, în care se prezintă principalele criterii de clasificare.
a) În funcţie de creşterea totală de presiune (Δpt) realizată între aspiraţie şi refulare se deosebesc:
- ventilatoare de joasă presiune (Δpt < 100 mm H2O)
- ventilatoare de medie presiune (Δpt = 100 ÷ 300 mm H2O)
- ventilatoare de înaltă presiune (Δpt = 300 ÷ 1000 mm H2O)
- ventilatoare de presiune foarte înaltă (Δpt > 1000 mm H2O)
b) După temperatura gazelor vehiculate:

- ventilatoare pentru gaze reci (t < 80oC)
- ventilatoare pentru gaze calde (t = 80 ÷ 400oC)
- ventilatoare pentru gaze fierbinţi (t > 400oC)
c) După sistemul de reglare:

- ventilatoare cu palete fixe
- ventilatoare cu palete reglabile
- ventilatoare cu palete cu aparat director
d) După direcţia de curgere a gazului

- ventilatoare radiale (centrifugale) în care particulele de gaz sunt transportate spre refulare pe
traiectorii ce se deplasează pe axa maşinii.
- ventilatoare axiale, în care particulele de gaz sunt vehiculate pe traiectorii paralele cu axa maşinii
9.4.1. Ventilatoare centrifugale

Construcţia şi principiul lor de funcţionare este asemănător turbocompresoarelor centrifugale; constructiv
ventilatoarele sunt mai simple în sensul că statorul este realizat mai simplu (fig.9.26).
Acţionarea ventilatoarelor se poate face direct de către motorul de antrenare, prin reductorul de turaţie sau prin
intermediul unor curele de transmisie ca în fig.9.26.
Părţile componente ale unui ventilator centrifugal sunt:
- rotorul constituit dintr-o coloană circulară (1) solidară cu butucul (2); pe coloană sunt amplasate mai multe
palete plane sau curbate (3), butucul este fixat pe arborele (4).
— 210 —
- statorul, partea fixă este alcătuită dintr-o cameră spirală (5) de lăţime constantă, prevăzută cu difuzorul de
aspiraţie (6) şi racordul de refulare (7). Camera spirală cu difuzorul şi racordul de refulare formează
carcasa ventilatorului care se montează pe un batiu (8) ce susţine lagărele (9).
Antrenarea ventilatorului se face de obicei printr-o curea de transmisie montată pe roata (10). Gazul este aspirat
prin difuzorul (6) şi este centrifugat de rotor; ulterior gazul colectat în camera spirală (5) este evacuat prin
racordul (7).
A SECTIUNEA A-A
5 Refulare
5
1
Aspiratie
9 7
4 10
2 1
6
3 8
8
A
Fig. 9.26 – Ventilator centrifugal
a) Puterea necesară antrenării ventilatorului

Ţinând cont de ecuaţia (9.84) stabilită la compresoarele centrifugale, creşterea de presiune totală realizată de
ventilator va fi:
c 22 − c12 u 2 − u12 w 2 − w 22
Δpt = ρ +ρ 2 +ρ 1 [N/m2] (9.100)
2 2 2
Relaţia (9.100) reprezintă ecuaţia de funcţionare a ventilatoarelor exprimată în presiuni; primul termen din dreapta
relaţiei reprezintă creşterea presiunii dinamice deoarece el reprezintă creşterea vitezei absolute a gazului.
Cel de al doilea şi al treilea termen reprezintă creşterea presiunii statice. Ca urmare între refulare şi aspiraţie în
raport cu presiunea dinamică (pd) şi presiunea statică (ps) putem scrie relaţia:
Δpt= (pd)r – (pd)a + (ps)r – (ps)a=(pd)r – (pd)a + (ps)r – (ps)a
Δpt= (Δpd) + (Δps) [N/m2] (9.101)
Puterea teoretică necesară antrenării ventilatorului este dată de relaţia:
P = Δpt ⋅ V&
în care: Δpt - creşterea totală de presiune [N/m2]
V - debitul volumic [m3/s]
Ţinând cont de pierderile prin frecare şi de rezistenţele aerodinamice, existente între aspiraţie şi refulare puterea
reală absorbită din exterior va fi mai mare:
Δpt ⋅ V&
Pr = [kW] (9.102)
10 3 ηV
în care ηV este randamentul ventilatorului.
b) Curbele caracteristice ale ventilatoarelor centrifuge.

Pentru a cunoaşte comportarea ventilatoarelor în exploatare este necesar să se cunoască dependenţa dintre
debitul V, creşterea de presiune (Δpt), puterea necesară antrenării (P) şi turaţie (n).
— 211 —
Această dependenţă poate fi exprimată prin curbele caracteristice ridicate în urma încercărilor efectuate pe un
stand de probă. Pentru o turaţie constantă şi o temperatură constantă a gazului aspirat curbele caracteristice
simple definesc următoarele dependenţe:
() ()
Δpt = f (V& ); P = f V& ; η = f V&
Caracteristicile simple ale unui ventilator centrifugal sunt prezentate în (fig.9.27). Debitul vehiculat, puterea
absorbită, creşterea de presiune totală realizată de ventilator şi randamentul lui depind de rezistenţele
gazodinamice care se află pe traseul de aspiraţie şi refulare al ventilatorului.
Variaţia pierderilor de presiune în aceste rezistenţe în funcţie ∆Pt
de debit este parabolică (fig.9.28) şi poartă denumirea de ∆pt
p
caracteristica reţelei. p
η
Debitul vehiculat de ventilator şi creşterea de presiune
realizată de el trebuie să fie egale cu debitul vehiculat prin
reţea şi cu rezistenţa gazodinamică a acesteia. η
Practic aflarea punctului de funcţionare se află prin
suprapunerea caracteristicii reţelei peste cea a ventilatorului
(fig.9.28); la intersecţia celor două caracteristici se obţine
punctul de funcţionare (F) care ne indică parametrii de
funcţionare ai ventilatorului care vehiculează gazul în
reţeaua respectivă. 0 V
Fig. 9.27 – Curbe caracteristice al ventilatorului

centrifugal
9.4.2. Ventilatoare axiale
∆Pt
Ventilatoarele axiale se utilizează pentru vehiculat debite 1 2
mari de gaz, realizând o creştere de presiune totală relativ
mică; ele au avantajul că sunt simple din punct de vedere F
constructiv, au gabarit şi greutate redusă. Sub aspect pf
constructiv un ventilator axial se compune din următoarele
elemente (fig.9.29):
- Partea fixă (statorul) este alcătuit din carcasă (1) în
interiorul căreia se montează paletajul statoric (2);
paletele sunt fixate cu un capăt de carcasă iar cu celălalt 0
de un butuc cilindric (3). Paletele fixe au rolul de a dirija în Vf V
mod favorabil curentul către rotor. Fig. 9.28 – Caracteristica reţelei şi punctul de
- Partea mobilă (rotorul) este alcătuit dintr-un disc circular funcţionare. 1 - Δpt = f (V) pentru ventilator;
(4) pe care sunt fixate paletele (5); discul este solidar cu 2 - Δpt = f (V) pentru reţea
arborele (6) care se roteşte în lagărul 7. Rotorul este
antrenat de electromotorul (8) care se montează în interiorul carcasei pe suportul (9).
2 5 4 1
∆Pt
∆p
p
0
3 6 7 8 9 10 V
Fig.9.29 – Ventilatorul axial Fig. 9.30 – Curbe caracteristice ale

ventilatorului axial
Aceste ventilatoare au avantajul că se montează prin flanşe (10) chiar pe traseul conductei prin care urmează a fi
vehiculat gazul respectiv. Unele tipuri de ventilatoare axiale sunt prevăzute în aval de rotor cu un difuzor care are
— 212 —
rolul de a transforma o parte din energia cinetică a gazului în energia potenţială de presiune; la ventilatoarele
axiale simple, le lipseşte aparatul director adică paletajul statoric.
Curbele caracteristice simple ale unui ventilator axial:
() ()
Δpt = f (V& ); P = f V& ; η = f V&
sunt prezentate în fig. 9.30.
Prin modificarea turaţiei ventilatorului se obţine o familie de curbe caracteristice pentru acelaşi tip de ventilator
axial.
BIBLIOGRAFIE
1. Al.Dănescu şi colect. – Termodinamică şi maşini termice. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1985
2. N.N.Koşkin ş.a. – Teplovie i konstruktivnie rasciotî holodilnîk. Leningrad, Maşinostroenie, 1976
3. Shewartz L. – Theorie des distributions I, II, Paris, 1997
4. C.Stamatescu, D.Taşcă şi M.Grigoriu – Compresoare volumice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1965
5. D.Ştefănescu, M.Marinescu – Termotehnică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
6. B.S.Veinberg – Porşnevie kompressori holodilnnîk maşin.Moscova, Gostorghizdat, 1960
7. xxx Manualul Inginerului Termotehnician, Vol.II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
— 213 —
— 214 —
10. INSTALAŢII DE TURBINE CU ABUR (I.T.A.)
10.1. Generalităţi
Turbina cu abur este un motor termic cu rotor în care energia potenţială a aburului (produs de un generator) se
transformă mai întâi în energie cinetică, care apoi este transformată în rotorul turbinei în lucru mecanic.
10.1.1. Descriere şi mod de funcţionare

Energia cinetică este obţinută prin destinderea aburului într-unul sau mai multe ajutaje de la o presiune ridicată,
pe care o are aburul la intrarea în ajutaje, la o presiune mai mică ce se găseşte la ieşirea din acestea.
Această energie este obţinută pe seama energiei entalpice primită de abur în „cazan” şi poate fi exprimată prin
ecuaţia conservării energiei:
⎛ c2 ⎞
dq = dh + d ⋅ ⎜⎜ ⎟
⎟ (10.1)
⎝ 2 ⎠
unde avem: q - căldura schimbată cu exteriorul în timpul destinderii [KJ/kg abur]
h - entalpia aburului [KJ/kg]
c - viteza de curgere a aburului prin ajutaje [m/s]
Deoarece viteza de curgere a aburului prin ajutajele statorului
este foarte mare, se poate neglija schimbul de căldură a h
aburului cu pereţii ajutajelor, şi ca urmare se poate considera 1 h1
că destinderea are loc în condiţii adiabatice (dq = 0) h1
⎛ c2 ⎞
Atunci relaţia (10.1) devine: dh + d ⋅ ⎜ ⎟=0 (10.2)
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
Creşterea energiei cinetice, se poate calcula prin integrarea
relaţiei (10.2) în cazul curgerii aburului prin ajutaje, fără să se
ţină seama de frecare şi neglijându-se schimbul de căldură cu h2
pereţii, obţinându-se în ipoteza că viteza co la intrarea în h2
ajutaje este neglijabilă (co ≈0): 2
⎛ c12 ⎞
⎜ ⎟ (10.3)
⎜ 2 = h1 − h2 ⎟
⎝ ⎠ s
unde: Fig.10.1. Destinderea adiabatică
c1 – este viteza de ieşire a aburului din ajutaje [m/s] a aburului în turbină
h1 şi h2 - entalpia aburului la începutul şi la sfârşitul
destinderii adiabatice [KJ/kg], respectiv la
intrarea şi ieşirea din ajutaj (fig.10.1).
⎛ c2 ⎞
Această energie cinetică ⎜⎜ ⎟ se transformă teoretic
⎟
⎝ 2 ⎠
integral în lucru mecanic tehnic, lt, în rotorul turbinei.
În consecinţă se poate scrie:
c12
lt = = h1 − h2 [KJ/kg] (10.4)
2
Turbina cu abur este alcătuită, în principal, din stator
şi rotor care sunt componentele ce realizează
transformarea energiei potenţiale a aburului în Fig.10.2. – Secţiune printr-o turbină cu abur:
energie mecanică; acestea pot fi alcătuite din mai a – rotor; b - stator
multe elemente, astfel încât un element complet de
— 215 —
stator şi un element complet de rotor să formeze o treaptă (celulă sau etaj) a turbinei. Celelalte elemente
componente ale turbinei cu abur sunt: carcasa, lagărele, dispozitivele de etanşare şi mecanismul de reglare.
În fig.10.2 este prezentată o secţiune printr-o turbină cu abur
10.1.2. Clasificarea turbinelor cu abur

Turbinele cu abur pot fi clasificate din mai multe (criterii) puncte de vedere. O clasificare generală a turbinelor cu
abur este redată în tabelul 10.1 de mai jos:
Tabelul 10.1
Nr. Criteriu Tip
Presiunea la sfârşitul destinderii în Turbine cu condensaţie (pe <po)
I turbină (pe) Turbine cu contrapresiune (pe>po)
Modul de utilizare a diferenţei de Turbine cu acţiune (utilizare numai în stator)
II entalpie disponibile în stator şi în rotor Turbine cu reacţiune (utilizare în stator şi în rotor)
Turbine unietajate
III Număr de trepte
Turbine multietajate
Turbine axiale
Direcţia curentului de abur faţă de axa
IV turbinei
Turbine radiale
Turbine axial-radiale
Turbine de centrală electrică
Turbine industriale
V Domenii de utilizare
Turbine navale
Turbine de locomotive
I. După mărimea presiunii (finale) la sfârşitul destinderii turbinele cu abur pot fi:
- turbine cu condensaţie (pe <pa)
- turbine cu emisie în atmosferă (pe ≅ pa)
- turbine cu contrapresiune (pe>po)
I.1. La turbinele cu condensaţie (fig.10.3) destinderea aburului se realizează până la o presiune inferioară
(0,1…0,035 bar) presiunii atmosferice, evacuarea aburului având loc într-un condensator. Prin reducerea presiunii
finale sub valoarea presiunii atmosferice căderea de entalpie disponibilă pe turbină creşte, iar consumul specific
de căldură scade. Se folosesc în centralele în care unica funcţie a turbinei este obţinerea puterii necesare
acţionării unei maşini generatoare cu randamente cât mai bune.
Avantajele turbinelor cu condensaţie constau deci în randamentul relativ mare şi în reutilizarea apei de
condensaţie pentru alimentarea cazanului de abur (ne mai fiind necesară dedurizarea chimică a apei).
Dezavantajele acestor turbine cu condensaţie sunt randamentele relativ mai mici ale treptelor finale care lucrează
în domeniul saturaţiei (spre condensator) din cauza pierderilor suplimentare produse prin condensare, necesitatea
unor secţiuni mari de trecere a aburului în ultimele trepte cât şi pericolul de eroziune a paletelor din cauza creşterii
umidităţii aburului (în ultimele trepte).
I.2. La turbinele cu emisiune în atmosferă, aburul după destindere este evacuat în atmosferă. Aceste
turbine funcţionează cu un randament termic redus. Acestea se utilizează pentru puteri mici: de exemplu pentru
acţionarea generatoarelor electrice folosite la iluminatul locomotivelor cu abur.
I.3. La turbinele cu contrapresiune (fig.10.4) destinderea aburului se face până la o presiune ce este
superioară presiunii atmosferice. Randamentul acestor turbine este relativ mai mic decât al turbinelor cu
condensaţie (de aceeaşi putere), datorită diferenţei de entalpie disponibilă mai mică.
Totuşi aburul evacuat din turbina cu contrapresiune este folosit pentru încălzirea unor instalaţii de termoficare
industrială sau urbană.
Turbinele cu contrapresiune au un consum specific de abur ridicat dar instalaţiile prevăzute cu astfel de turbine
sunt economice deoarece în instalaţiile de termoficare se foloseşte aproape integral căldura conţinută în aburul ce
a trecut prin turbină.
II. În funcţie de modul de utilizare a diferenţei de entalpie, total sau parţial în stator, turbinele cu abur se
clasifică în: - turbine cu acţiune
- turbine cu reacţiune
- turbine combinate
— 216 —
5 5
3
3
2 2
G T G
T
CA CA
1 1
4 6 4 6
9
pa
K 7
P
pC
7
Fig.10.3. Turbină cu abur, cu condensaţie: Fig.10.4. Turbină cu abur, cu contrapresiune
1 – cazan de abur; 2 – supraîncălzitor; 3 – conductă 1 – cazan de abur; 2 – supraîncălzitor; 3 – conductă
principală de abur; 4 – turbină cu abur; 5 – generator principală de abur; 4 – turbină cu abur; 5-generator
electric; 6 – condensator; 7 – pompă de condensat electric; 6 – consumator industrial; 7 – pompă de
condensat; 8 rezervor de apă; 9 – pompă de alimentare
a cazanului
II.1. Turbine cu acţiune, sunt turbinele la care, căderea (diferenţa) de entalpie a aburului la dispoziţia turbinei
este transformată în energie cinetică numai în reţeaua de palete a statorului.
Paletele statorului, numite de obicei ajutaje sunt fixate în nişte pereţi plani, numite diafragme care împart interiorul
carcasei în mai multe compartimente de presiuni diferite (fig.10.5).
Fig.10.5. Turbina axială cu acţiune: Fig.10.6. Varianta presiunii p şi a vitezei absolute c a

a – racordul de intrare a aburului; b – camera de aburului în treptele unei turbine cu acţiune:
distribuţie a aburului; c – carcasa; d – paletele rotorului; a – ajutajul;
e – arborele; f – carcasa lagărelor; g – ajutaje; h – b – diafragma;
diafragma; i – racord de ieşire a aburului; j – cuplajul; c – discul rotorului;
k – labirinţii exteriori IP; l – labirinţii exteriori JP d – paletele mobile ale rotorului.
Turbinele cu acţiune se recunosc şi după profilul paletelor rotorului; lăţimea canalului interpaletar este constantă
de la intrare până la ieşire (vezi fig.10.6).
Paletele rotorului sunt montate pe nişte discuri solidare cu arborele turbinei.
Ansamblul format dintr-o diafragmă (cu un ajutaj) şi discul cu palete mobile alăturat, în aval, formează un etaj sau
o treaptă a turbinei.
Pentru identificare, treptele turbinei se numerotează în ordinea numerelor crescătoare, în sensul curgerii
(destinderii) aburului.
Etanşarea locului de trecere a arborelui prin diafragmă, respectiv prin carcasa turbinei se realizează cu labirinţi,
numiţi intermediari respectiv exteriori, de capăt etc.
Fixarea poziţiei radiale şi axiale a rotorului se face cu ajutorul a două lagăre radiale şi al unui lagăr axial.
— 217 —
În fig.10.6 se prezintă variaţia presiunii „p” şi a vitezei absolute „c” a aburului de-a lungul unei turbine cu acţiune
care are mai multe trepte (etaje) de destindere a aburului.
II.2. Turbinele cu reacţiune, sunt turbinele la care căderea de entalpie disponibilă pe turbină este
transformată în energie cinetică atât în paletele directoare ale storului cât şi în paletele rotorului. Turbina cu
reacţiune se recunoaşte după profilul paletelor rotorului; lăţimea canalului interpaletar scade de la intrare până la
ieşire şi în general prin lipsa diafragmelor, paletele statorului sunt fixate direct în carcasa turbinei iar rotorul se
execută sub formă de tambur (fig.10.7.).
a b c d
pi
pe
ci ce
Fig.10.8. Variaţia presiunii p şi a vitezei absolute c a
Fig.10.7. Turbina axială cu reacţiune
aburului în treptele unei turbine cu reacţiune:
a – paletele directoare; b – paletele rotorului; c – a – paletele directoare;
carcasa; d – rotorul în tambur; e – carcasele lagărelor; f b – paletele rotorului;
– cuplajul; g – etanşarea IP; h – etanşarea JP. c – carcasa;
d – rotorul.
În fig.10.8. se prezintă variaţia presiunii „ρ” şi a vitezei absolute „c” a aburului ce se destinde în treptele unei
turbine cu reacţiune.
II.3. Turbinele combinate sunt turbinele multietajate ale căror trepte de înaltă presiune (IP) sunt cu acţiune iar
treptele de joasă presiune (JP) sunt cu reacţiune.
III. După numărul de trepte în care se realizează transformările energetice în turbină

se deosebesc: - turbine unietajate
- turbine cuasietajate
- turbine multietajate
III.1. Turbinele unietajate sunt turbinele în care se prelucrează toată căderea de entalpie într-o singură treaptă
(etaj) de destindere. Turbina axială unietajată cu acţiune mai este denumită şi turbină Laval. Aceste turbine se
utilizează (în general cu contrapresiune) la căderi de entalpie disponibile sub 200 KJ/kg şi la turaţii mari (10.000
… 30.000 rot/min) ceea ce complică transmisiile de reducere a turaţiilor la turaţia agregatului ce trebuie acţionat.
Se construiesc în general pentru puteri de maximum 500 KW. Ca avantaje a turbinelor unietajate semnalăm: o
construcţie relativ simplă, gabarite reduse şi cost scăzut.
Turbina cu acţiune cu o singură treaptă, turbina Laval este prezentată schematic în figura 10.9.
În figura 10.10 este reprezentată, la scară mărită, secţiunea A – B desfăşurată, a turbinei Laval, împreună cu
variaţia vitezei şi a presiunii aburului, care au loc datorită destinderii lui în ajutajul 4 şi transformării energiei sale
cinetice, în energie mecanică pe paletele active şi mobile 5 ale rotorului 6. La ieşirea din turbină, aburul este
condus prin racordul de evacuare 8.
III.2. Turbina cuasietajată numită şi turbină Curtis sau turbină cu trepte de viteză, este o turbină cu acţiune, în
care căderea de entalpie disponibilă pe turbină este transformată în energie cinetică într-o singură coroană de
ajutaje, dar energia cinetică obţinută este transformată în energie stereomecanică în mod treptat în două, sau,
mai rar, trei coroane de palete de pe rotor (fig.10.11).
A v a n t a j e: pornire rapidă, fiabilitate ridicată, dimensiuni reduse, construcţie simplă şi ieftină.
D e z a v a n t a j e: randament mai scăzut. Domenii de utilizare: puteri de obicei sub 2 MW, căderi de entalpie
relativ mari, 150-500 kJ/kg.
— 218 —
a b c d
c p c1
p0
c2
Fig.10.9. Schema turbinei de abur cu acţiune c0
cu o singură treaptă (turbină Laval) p1 p2 = p1
1 – conductă de abur; 2 – ventil de reglare; 3 – canal
pentru distribuţia aburului; 4 – ajutaj; 5 – palete mobile; Fig.10.10. Variaţia presiunii şi a vitezei aburului
6 – discul rotorului; 7 – canal pentru colectarea aburului; în treapta cu acţiune a turbinei Laval (din fig.10.9)
8 – racord de evacuare; 9 – carcasa turbinei.
III.3. Turbina multietajată, numită şi turbina cu trepte de presiune, prelucrează căderea de entalpie disponibilă
pe turbină în mai multe trepte dispuse în serie. Ea poate fi cu acţiune (fig.10.5), cu reacţiune (fig.10.7), sau
combinată.
A v a n t a j e: prelucrează căderi de entalpie ori cât de mari şi cu randamente mai bune ca turbina unietajată sau
cuasietajată.
D e z a v a n t a j e: construcţie complicată, dimensiuni mai mari, greutate mare, cost ridicat, timp de pornire lung,
exploatare mai pretenţioasă. Domeniul de utilizare ; puteri mijlocii, mari şi foarte mari.
IV. După direcţia curentului de abur

se deosebesc: - turbine axiale
- turbine radiale
- turbine radial-axiale
IV.1. La turbinele axiale liniile de curgere se găsesc pe o suprafaţă de revoluţie concentrică cu axa turbinei.
Ele pot fi cu acţiune sau cu reacţiune, unietajate, cvasietajate sau multietajate (Fig. 10.2; 10.5; 10.7; 10.9 şi
10.11).
A v a n t a j e: construcţie mai simplă, montaj mai uşor, o repartiţie mai favorabilă a solicitărilor mecanice ale
rotorului şi o funcţionare mai economică la sarcini parţiale ca la celelalte tipuri. Datorită acestor avantaje este cea
mai răspândită turbină cu abur.
IV.2. La turbinele radiale liniile de curgere se găsesc aproximativ în plane perpendiculare pe axa de rotaţie a
turbinei. Ele pot fi cu acţiune sau reacţiune, unietajate sau multietajate. D e z a v a n t a j e: repartiţie nefavorabilă
a solicitărilor în paletele rotorului, reglare neeconomică la sarcini parţiale.
Turbinele radiale unietajate (fig.10.12) sunt foarte rar folosite şi numai la puteri foarte mici. Turbina radială
multietajată de tip Ljungstrom (fig.10.13) are paletele rotorului dispuse pe mai multe cercuri concentrice,
alternativ, pe două discuri puse faţă-n faţă, care se învârt în sens contrar şi antrenează fiecare câte un generator.
A v a n t a j e: construcţie compactă, jocuri mici între rotoare, randament relativ bun.
D e z a v a n t a j e: ca la toate turbinele radiale, construcţie complicată, reclamă două generatoare electrice. Este
foarte rar folosită.
— 219 —
IV.3. Turbinele radial-axiale au treptele de IP de tip radial, iar cele de JP de tip axial. Sunt rar utilizate.
Ieşire abur Ieşire abur
Intrare
b
abur
Intrare
a
abur
Fig.10.11. Turbină Curtis: Fig.10.13. Turbină radială tip

Fig.10.12. Turbină radială unietajată
a – ajutajele; Ljungstrom
a – paletele statorului;
b – coroana întâi de palete mobile; b – paletele rotorului
c – coroana redresoare;
d – coroana a doua de palete mobile.
V. După domeniul de utilizare se deosebesc: - turbine cu abur staţionare

- turbine cu abur navale.
Turbinele navale nu se diferenţiază, în principiu, de turbinele stabile. Între arborele turbinei şi elice se prevede, de
obicei, o transmisie cu roţi dinţate sau, mai rar, o transmisie hidraulică sau electrică.
Turbinele cu abur mai pot fi clasificate şi după alte criterii.

VI. După numărul prizelor de prelevare ale aburului se deosebesc: turbine fără prelevare şi turbine cu
prelevare de abur.
VI.1. La turbinele fără prelevare, numite şi turbine fără prize de abur, debitul masic de abur al tuturor
treptelor este acelaşi. Se foloseşte rar şi numai la puteri mici.
VI.2. La turbinele cu prelevare, numite şi turbine cu prize de abur, o parte din debitul de abur ce intră în
turbină este extras printr-una sau mai multe prize situate între câte două etaje ale turbinei. Aburul prelevat se
foloseşte fie pentru preîncălzirea apei de alimentare a cazanului, fie pentru termoficare industrială sau urbană.
Presiunea la priză poate varia odată cu regimul de funcţionare al turbinei, în care caz priza se numeşte nereglată,
sau poate fi menţinută constantă, în care caz priza se numeşte reglată. Numărul prizelor nereglate este sub 10,
iar a celor reglate, maximum 2. O turbină poate fi prevăzută atât cu prize reglate, cât şi cu prize nereglate.
VII. După felul aburului utilizat se deosebesc: - turbine cu abur supraîncălzit

- turbine cu abur saturat.
VII.1. Turbinele cu abur supraîncălzit se folosesc în centralele termice clasice care funcţionează cu aburul
produs în generatoarele încălzite cu gazele obţinute prin arderea combustibililor clasici (cărbuni, produse
petroliere, gaze naturale, gaz de furnal sau de cocs) şi în CNE cu reactoare rapide.
VII.2. Turbinele cu abur saturat se folosesc, de obicei, în centralele atomice şi în centralele geotermice.
10.1.3. Condiţii tehnice ale turbinelor cu abur

Condiţiile tehnice ale turbinelor cu abur, care antrenează generatoare electrice sunt prescrise, în România, de
STAS 7148/1-80 care se înscrie în prevederile Comitetului Electrotehnic Internaţional (CEI).
Parametrii principali ai turbinelor cu condensaţie, cu sau fără prize reglabile, sunt prezentaţi în talul 10.2 iar cei ai
turbinelor cu contrapresiune prevăzute de acest standard, în tabelul 10.3. Standardul defineşte noţiunile de putere
nominală, economică şi de vârf, consumul specific de căldură, condiţiile tehnice pe care trebuie să le
— 220 —
îndeplinească turbina, condiţiile contractuale şi cele de livrare, datele care trebuie să fie precizate în comandă şi
în cererea de ofertă, precum şi modul în care se face simbolizarea turbinelor.
Parametrii nominali ai turbinelor cu condensaţie (cu sau fără prize reglabile) Tabelul 10.2
Parametrii Temperatura de
Temperatura
Tempe-
Puterea aburului viu de preîncăl- Presiunea Presiunea
Turaţia, supraîncălzire Ratura
zire regene- în conden- la prizele
nominală Presi- Tempe- inter mediară apei de
rativă a apei sator, reglabile,
une, ratură, (resupraîncălzire) răcire
rot/min de alimenta-
MW o re o bar bar
bar o
C C o C
C
Până la 4 ≥3000 1,2
35 435 - 145±5
4 … 12 2
15 0,035
12 90 535 - 215±5 7
până la până la
50 3000 230±8 10
30 0,080
150 13
186 535 535 245±8
330 15
OBSERVAŢII:
- Instalaţiile care funcţionează cu abur viu la 35 bar şi 435oC pot fi construite şi fără sistem de preîncălzire
regenerativă.
- Presiunile mai mari de 15 bar la prizele reglabile nu sunt standardizate şi vor fi adoptate în funcţie de necesităţi.
- Dacă nu se face o menţiune specială, în cuprinsul prezentului standard se indică presiunea absolută.
Parametri nominali ai turbinelor cu contrapresiune Tabelul 10.3.

Parametrii aburului viu Presiunea aburului la Presiunea
Putere Turaţie, ieşirea din turbină aburului la
presiune, temperatură,
nominală, MW rot/min o (contrapresiune) prizele reglabile,
bar C
bar bar
până la 12 12 sau 35 335 sau 435 1,2 10
5 13
12 3000 90 535 7 15
10
50 130 535 18
10.1.4. Ciclul Clausius-Rankine a instalaţiilor de forţă cu turbine cu abur (I.T.A.)

Obţinerea lucrului mecanic tehnic pe baza energiei termice a vaporilor se realizează în cadrul unor instalaţii de
forţă cu turbine cu abur care funcţionează după ciclul Clausius-Rankine care folosesc apa ca fluid de lucru. Dintre
toţi vaporii, vaporii de apă sunt preferaţi în aceste instalaţii (I.T.A.) pentru faptul că se procură mai uşor şi au
preţuri mai mici.
Vaporii de apă au însă şi alte avantaje însemnate ca:
- pot înmagazina cantităţi mari de energie termică disponibilă a fi transformată în energie mecanică pentru
că au o căldură latentă de vaporizare (condensare) mare;
- au un coeficient ridicat de transfer termic; pentru aburul în condensare acest coeficient atinge în medie
2300 W/m2.grad;
- la temperaturi ridicate – aburul supraîncălzit – are o comportare apropiată cu aceea a gazelor perfecte;
- temperatura relativ constantă pe parcursul operaţiei de cedare a căldurii atunci când, cazul cel mai
răspândit, când se foloseşte abur saturat, se evită solicitarea termică deosebită a utilajelor şi a agregatelor
energetice;
- vâscozitate acceptabilă ce are urmări favorabile în special la transportul său pe conducte (pierderea de
presiune fiind moderată);
- se pretează a fi utilizaţi în circuite închise în care se realizează în mod efectiv una din cerinţele
reversibilităţii;
- sunt imiscibili cu unele substanţe organice;
- nu sunt poluanţi (au caracter netoxic şi neinflamabil).
Ciclul Clausius.Rankine este ciclul teoretic (ideal) al instalaţiilor de forţă cu turbine cu abur (I.T.A.) care
înglobează într-o singură diagramă T – s transformările ce au loc în cazanul C, turbina cu abur T, condensatorul k
şi în pompa P de alimentare cu apă a cazanului instalaţiei din fig.10.14. Ciclul termodinamic teoretic (ideal) propus
— 221 —
de R. Clausius şi W. Rankine pentru instalaţiile de forţă cu vapori este format din două izobare şi două adiabate
reversibile şi constituie de fapt echivalentul ciclului Carnot pentru instalaţiile de forţă (motoare termice) ce
funcţionează cu gaze perfecte.
În fig.10.15 se prezintă în coordonatele T–s ciclul ideal Clausius-Rankine a unei instalaţii CTE cu condensaţie.
1 T K p1
C 1
1
SI 5 6
6 p2
T
V p1
C.T.E. G 2’
5 4
PI 2
3 2
K x=1
P x=σ
3 qk
4
s
a b c
Fig.10.14. Elementele componente ale unei
instalaţii de forţă cu turbine cu abur – CTE cu Fig.10.15. Ciclul Clausius-Rankine ideal al CTE cu
condensaţie: condensaţie:
1-2=destinderea adiabatică a aburului supraîncălzit în
C – cazanul instalaţiei format din:
turbina T,
PI – preîncălzitor;
2-3=condensarea aburului în condensatorul K
V – vaporizator,
3-4=comprimarea adiabatică a apei în pompa P
SI – supraîncălzitor,
4-5=încălzirea izobară a apei până la saturaţie în
T – turbină cu abur,
preîncălzitorul PI
K – condensator;
P – pompă; 5-6=vaporizarea izobar-izotermă a apei în vaporizatorul V
6-1=supraîncălzirea izobară a aburului în
G – generator electric
supraîncălzitorul SI
Apa în fază lichidă este introdusă în instalaţie la început prin preîncălzitorul PI cu starea 4, încălzindu-se izobar
până la starea de saturaţie 5. În vaporizatorul V are loc procesul 5 – 6 (izoterm şi izobar) de vaporizare a apei.
Aburul saturat uscat cu starea 6 este introdus în supraîncălzitorul SI unde i se ridică temperatura până la T1.
Preîncălzitorul, vaporizatorul şi supraîncălzitorul formează cazanul C al instalaţiei în care energia chimică a
combustibililor utilizaţi se transformă în energie termică a aburului. Aburul supraîncălzit cu starea 1 este introdus
în turbina de abur T în care are loc destinderea adiabatică 1 – 2 (în mod teoretic) proces în timpul căruia energia
internă a vaporilor se transformă în lucru mecanic şi mai departe în energie electrică prin intermediul generatorului
electric G (fig.10.14).
La ieşirea din turbină aburul cu starea 2, cu temperatura şi presiunea scăzute, este introdus în condensatorul K în
care se parcurge procesul 2 – 3 de condensare. Condensarea aburului se face cu ajutorul altui agent termic a
cărei temperatură este mai scăzută decât a aburului. Căldura latentă de condensare qK este egală cu suprafaţa 2
– 3 – a – b – 2 şi se pierde în mediul ambiant. Cu ajutorul pompei P se comprimă adiabatic lichidul de la 3 la 4,
diferenţa de temperatură T4 – T3 fiind neglijabilă.
Instalaţia din fig.10.14 se numeşte centrală termoelectrică cu condensaţie (CTE) şi realizează ciclul Clausius-
Rankine 1234561 din fig.10.15. Lucrul mecanic produs este egal cu aria ciclului.
Destinderea reală a aburului în turbină este politropică, starea sa finală fiind 2’.
- Căldura q preluată de 1 kg de agent de lucru în cazanul instalaţiei (C = PI + V + SI) în procesul izobar (4 –
5 – 6 – 1) de încălzire ce are loc la presiunea p1 este:
q = q41 = h1 – h4 [kJ/kg] (10.5)
- Căldura qo cedată de 1 kg de abur în condensatorul K al instalaţiei (procesul izobar 2 – 3) ce are loc la
presiunea p2:
qo = q23 = h2 – h3 [kJ/kg] (10.6)
Lucrul mecanic produs prin destinderea adiabatică (1-2) de la presiunea p1 la p2 a aburului în turbina T a 1 kg de
abur este dat de relaţia (10.4) de mai sus:
lt = h1 – h2 [kJ/kg] (10.4)
Lucrul mecanic consumat pentru pomparea 1 kg de condensat va fi:
lp = h3 – h4 [kJ/kg] (10.7)
— 222 —
Din expresia generală a randamentului unui ciclu termodinamic rezultă randamentul termic al ciclului Clausius-
Rankine al unei instalaţii de forţă cu turbină:
lc lt − l p qo (h − h2 ) − (h4 − h3 )
ηt = = =1− = 1 (10.8)
q q q h1 − h4
Ciclul Clausius-Rankine poate fi simplificat, ţinând seama de procesele din pompa P:

- temperatura şi entalpia apei în procesul de comprimare (pompare) (3-4) a agentului de lucru (apa) variază
(cresc) foarte puţin deci vom avea:
(T3 ≅ T4) şi (h3 ≅ h4) (10.9)
Neglijându-se lucru mecanic consumat de pompă (lp = h3 – h4 ≅ 0) expresia (10.8) randamentului termic al ciclului
devine:
h1 − h2 h − h2 h − h3
ηt = = 1 =1− 2 (10.10)
h1 − h4 h1 − h3 h1 − h4
Consumul de căldură corespunzător procesului din cazan şi căldura cedată la condensator se pot exprima şi prin
relaţiile:
q = q41 = h1 – h4 = h1 –h3 = Tmi ΔS (10.11)
qo = q23 = h2 – h3 = Tmi ⏐ΔS⏐ (10.12)
unde: Tm1 – temperatura medie la care se efectuează schimbul de căldură în cazanul instalaţiei
Tm2 – temperatura medie la care se efectuează schimbul de căldură în condensator
ΔS = S1 – S3 ≅ S1 – S4 / ⏐ΔS⏐ = S2 – S3 = S2 – S4
Randamentul termic al ciclului capătă forma:
q0 Tm 2
ηt = 1 − =1− (10.13)
q Tm1
Puterea teoretică a instalaţiei de forţă cu ITA ce funcţionează cu ciclul Clausius-Rankine se poate exprima astfel:
P(I.T.A.)t = mab ⋅ lciclu rev = mab ⋅ (lt – lp) [kW] (10.14)
mab - reprezintă debitul de abur ce trece prin instalaţie.
Puterea teoretică a instalaţiei date de relaţia 10.14 se poate scrie sub o formă mai simplă ţinând cont că lp << lT şi
sub forma:
P(I.T.A.)t ≅ mab ⋅ lt [kW] (10.15)
Această aproximare e justificată prin faptul că în mai toate cazurile pompa instalaţiei nu este antrenată de turbină.
Până acum s-a analizat ciclul Clausius-Rankine teoretic (ideal) în T K 1s
cadrul căruia toate evoluţiile agentului de lucru erau considerate 1r
reversibile iar comprimarea (pomparea) respectiv destinderea 6
5
aburului izentropice (ds = 0; S = const). În cazul real apar o
multitudine de inversibilităţi interne şi externe. Cele externe se
referă la schimburile de căldură din cazanul C şi condensatorul K
al instalaţiei care au loc la diferenţe finite de temperatură iar 4r
4s
printre cele interne semnalăm cele legate de curgerea aburului
prin turbină (T) respectiv a apei prin pompa (P). 3 2 s 2r
Considerând evoluţiile din turbină (T) şi pompă (P) nişte adiabate
ireversibile ciclul Clausius-Rankine va arăta ca în fig.10.16 de
mai jos: s
Fig.10.16 Ciclul Clausius-Rankine real
Punctele 2r şi 4r corespund evoluţiilor reale şi ireversibile iar
punctele 2s şi 4s corespund evoluţiilor izentropice (reversibile) în turbină respectiv în pompa de alimentare. Se va
scrie randamentul intern pentru aceste două utilaje componente ale I.T.A. pentru că acesta (randamentul intern)
este criteriul de apreciere al gradului de depărtare a ciclului reversibil (ideal) Clausius-Rankine format din două
transformări adiabate izentrope (destinderea din turbina 1s-2s şi comprimarea 3-3s din pompă) faţă de ciclul real
Clausius-Rankine când cele două adiabate sunt neizentrope (1r-2r şi 3-3r).
Aceste randamente interne ale turbinei (ηT) şi pompei (ηP) vor fi:
— 223 —
h1r − h2 r h − h3
ηT = ; ηP = 4s (10.16)
h1s − h2 s h4 r − h 2
În acest caz se va aborda problema randamentului global al instalaţiei I.T.A. cu observaţia că:
h1s – h4r ≅ h1s – h4s (10.17)
Se poate scrie şi randamentul efectiv al instalaţiei (care este raportul dintre lucrul mecanic efectiv disponibil la
arborele turbinei şi căldura absorbită (preluată şi consumată de aceasta) ţinând cont de ireversibilităţile din turbină
şi pompă.
h − h3
ηT (h1s − h2 s ) − 4 s
l h − h2 r − (h4 r − h3 ) ηP
η ef = ciclu .irev . = 1s = (10.18)
q h1s − h4 r h1s − h4 s
h4 s − h 3
ηT (h1s − h2 s ) −
l ciclului .irev . ηP
Randamentul intern va fi: η i = = (10.19)
l ciclului .rev . h1s − h2 s − (h4 s − h3 )
De unde rezultă că vom avea un randament efectiv:

l
η ef = ciclu.irev . = η t ⋅ η i (10.20)
q
Ţinând cont de faptul că ciclul Clausius-Rankine este utilizat la un CTE ne interesează puterea mecanică
utilizabilă de generatorul electric ce este produsă prin arderea unei cantităţi de combustibil.
În această situaţie vor trebui să fie luate în considerare:
ηcz – randamentul arderii combustibilului în cazan
ηcv – randamentul conductelor de vapori
ηm – randamentul mecanic la arborele turbinei
ηgen – randamentul (generatorului) de transformare a energiei mecanice în energie electrică.
Din punctul de vedere al transformării energiei combustibilului în cazan şi al transferului fluxului de căldură produs
către agentul termic, putem considera ca randament al cazanului:
Q& m& (h − h4 r ) m & (h − h4 s )
η cz = ab = ab 1s = ab 1s (10.21)
Q& c m& c Q& i m& c Q& i
unde mab reprezintă debitul de abur, mc debitul de combustibil, Qi puterea calorică inferioară a combustibilului, h1s
entalpia aburului la ieşirea din supraîncălzitor.
Întrucât între supraîncălzitor şi turbina aburul se deplasează în interiorul conductelor de abur, au loc inevitabil
pierderi prin transfer de căldură şi frecare, ceea ce conduce la modificarea parametrilor de stare şi calorici ai
aburului la intrarea în turbină. Notând cu h1r, entalpia aburului la intrarea în turbină vom defini randamentul
conductelor de vapori ca fiind:
h1r − h4 r h − h4 s
η cv = = 1r (10.22)
h1s − h4 r h1s − h4 s
Puterea teoretică pentru o instalaţie ce funcţionează după ciclul Clausius-Rankine a fost definită prin relaţiile
10.14 şi 10.15.
Puterea reală ţinând cont de ireversibilităţile din turbină şi pompă va fi:
Pi = mab ⋅ lciclu irev.= ηi ⋅ mab ⋅ lciclu rev. = ηi ⋅ Pt (10.23)
Puterea disponibilă la arborele turbinei devine: Pm = ηm ⋅Pi = ηm ⋅ ηi ⋅ Pt (10.24)
iar puterea transmisă utilizatorului extern: Pel = ηgen ⋅ Pm = ηgen ⋅ ηm ⋅ ηi ⋅ Pt (10.25)
relaţie în care ηgen reprezintă randamentul generatorului electric iar ηm randamentul mecanic. În aceste condiţii
randamentul global al instalaţiei de forţă care funcţionează pe baza ciclului Clausius-Rankine va rezulta:
Pel
η ITA = = η gen ⋅ η m ⋅ η i ⋅ η cz ⋅ η cv ⋅ η t (10.26)
mc ⋅ Qi
&
valorile uzuale ale acestor randamente sunt:

ηcz = 0,89÷0,91; ηm = 0,99; ηgen = 0,97 ÷ 0,99; ηi = 0,75 ÷ 0,85; ηcv =0,98-0,99.
— 224 —
Puterea electrică produsă de o astfel de instalaţie va fi:
Pel = ηITA ⋅ mc ⋅ Qi (10.27)
Din relaţia 10.28 rezultă debitul de combustibil necesar pentru producerea puterii electrice Pel:
Pel
&c =
m [kg/s] (10.28)
η ITA ⋅ Q i
dacă Pel este exprimat în [kW] iar Qi în [kJ/kg].
3600 ⋅ Pel
Debitul orar de combustibil necesar rezultă: B c = 3600 ⋅ m
&c = [kg/h] (10.29)
η ITA ⋅ Q i
Bc 3600
iar consumul specific de combustibil: b = = [kg/kWh] (10.30)
Pel η ITA ⋅ Q i
Sunt situaţii în care consumatorii solicită abur la anumiţi parametri pentru procesele tehnologice, precum şi
energie electrică. Satisfacerea acestor necesităţi se face cu ajutorul centralelor termoelectrice cu contrapresiune
(fig.10.17) sau al centralelor termoelectrice cu condensaţie şi priză de abur (fig.10.18).
La CET cu contrapresiune destinderea aburului se face de la presiunea p1 până la presiunea solicitată de
consumatorul tehnologic pt mai ridicată decât p2. Aburul fiind utilizat integral, apa se completează după ce în
prealabil este dedurizată în STA – staţia de tratare chimică a apei. Dacă se poate recupera parţial sau integral
condensul, proces recomandabil pentru toţi consumatorii din motive economice, instalaţia se modifică prin apariţia
gospodăriei de condens (rezervoare, pompe, conducte etc.).
SI p1 SI p1
T T
V V
G G pt
PI PI
La consumatorul tehnologic
pt
P P Condens recuperat
Rezervor
STA VL
de condens
STA
Fig.10.17.
Presiunea aburului prelevat la prizele

turbinelor cu condensaţie şi priză (fig.10.18) p1
poate fi constantă sau reglabilă (P.R.) în SI
funcţie de cerinţele consumatorilor. Instalaţia T G
va mai cuprinde în plus degazorul D faţă de V
schemele anterioare. Recuperarea P.R.
La consumatorul pt
condensului se recomandă ca peste tot, iar PI
de abur
prezenţa ventilului de laminare V.L. este
necesară pentru egalizarea presiunilor.
Degazorul poate funcţiona sub presiune sau
Condens
la presiunea atmosferică. P
VL recuperat
D STA
10.1.5. Procesul termogazodinamic Fig.10.18.
din treapta turbinei cu abur
Evoluţia agentului termodinamic în treapta turbinei poate fi modelată pe baza principiului I al termodinamicii. O
treaptă elementară de turbină se consideră a fi formată dintr-o reţea de palete fixe (R.P.F.) şi una mobilă (R.P.M.)
ca în figura 10.19.
R.P.F. se constituie ca o reţea de ajutaje geometrice având rolul de a accelera fluidul de lucru şi de a orienta liniile
de curent astfel încât fluidul să intre în R.P.M. sub un unghi corespunzător unghiului de aşezare a paletelor
acestuia.
— 225 —
0 1 2
RPF RPM
c2
RPM
RPF
D2
c0
D0
ω
D1 c1 u
a b
Fig.10.19. – Treapta de turbină:RPF – reţea de palete fixe; RPM – reţea de palete mobile;
co – viteza absolută la intrarea în treaptă; c1 – viteza absolută la intrarea în RPM;
c2 – viteza absolută la ieşirea din RPM; u – viteza tangenţială medie; a) schema de
principiu (secţiune transversală); b) schema de principiu (secţiune mediană desfăşurată)
R.P.M. are rolul de a transforma energia cinetică a fluidului în energia mecanică a arborelui turbinei. Această
transformare se bazează pe interacţiunea dintre paletă şi curentul de abur, lucru care se traduce în apariţia unei
forţe importante ce creează un cuplu la nivelul axei de rotaţie. Din punct de vedere cinematic procesul desfăşurat
în R.P.M. are caracteristicile prezentate în figura 10.20. în care s-a notat cu α1, unghiul format de viteza absolută
C1 la ieşirea din R.P.F. cu frontul reţelei R.P.M., cu α2, unghiul format de viteza absolută C2 la ieşirea din R.P.M.
cu bordul de fugă al R.P.M., cu w1 respectiv w2 vitezele relative la intrare respectiv ieşirea din R.P.M., cu u1 şi u2
vitezele tangenţiale la diametrele D1, Dşi cu C1u, C2u componentele tangenţiale ale vitezei absolute la intrarea
respectiv ieşirea din R.P.M.
În condiţiile unui sistem de coordonate ataşat R.P.M., expresia primului principiu, în ipotezele δlfr = 0; δqext = 0; dz
= 0, devine:
w2 w2
h1 + 1 = h2 + 2 (10.31)
2 2
c1u
α1
c1 c1u w1u c2u w2u
α1
β1 c1a β1 α 1 β2
-u α2
c2 w2
c1
Ft w1 u2
Fa RPM
u1
c2u c1u-c2u
β2 w1u-w2u
c2a w2
α2
a c2 u b
c1u c2u
β1 α1 β2
α2
c1 w2
w1 c2
α1 α2
u1 u2
c1u c2u
Fig.10.20 – Triunghiurile de viteză pe o paletă mobilă (R.P.M.)

w1 – viteza relativă la intrarea în paleta mobilă
w2 – viteza relativă la ieşirea din paleta mobilă
a – distribuţie pe paletă;
b – triunghiurile de viteze de intrare şi ieşire din paleta mobilă (RPM)
— 226 —
iar în condiţiile unui sistem de coordonare ataşat R.P.F., întreg procesul desfăşurat în treapta de turbină este
descris de:
c o2 c2
h0 + = h2 + 2 + l t + l fc (10.32)
2 2
unde lt reprezintă lucrul mecanic specific cedat R.P.M., iar lfc lucrul mecanic al forţei centrifuge
⎛ r2 ⎞
⎜ u 22 − u12 ⎟
⎜ l fc =
⎜ ∫ rω 2 dr =
2 ⎟.
⎟
⎝ r1 ⎠
În aceste condiţii putem scrie:
c 02 ⎛ c 2 ⎞ u 2 − u12 c2 ⎛ c 2 ⎞ u 2 − u12
l t = h0 + − ⎜⎜ h2 + 2 ⎟⎟ − 2 = h1 + 1 − ⎜⎜ h2 + 2 ⎟⎟ − 2 =
2 ⎝ 2 ⎠ 2 2 ⎝ 2 ⎠ 2
(10.33)
c 2 − c 22 u12 − u 22 w 2 − w 12 c12 − c 22 u12 − u 22
= h1 − h2 + 1 + = 2 + +
2 2 2 2 2
Din triunghiurile de viteză prezentate în figura 10.20 rezultă:
w 12 = c12 + u12 − 2u1 c1 cos α1
(10.32)
w 22 = c 22 + u 22 − 2u 2 c 2 cos α 2
Deci: l t = u1 c1 cos α1 − u 2 c 2 cos α 2 = u1 c iu − u 2 c 2 u (10.33)
ecuaţia 10.33 de mai sus reprezintă ecuaţia lui Euler. Puterea transmisă la arborele R.P.M. va fi:
P=m & (u1 c1u − u 2 c 2 u ) = m
& lt = m & ω (r1 c1u − r 2 c 2 u ) (10.34)
Dacă diametrul mediu al R.P.M. este constant (r1 = r2), rezultă:

P=m & ωr (c1u − c 2 u ) = m
& u (c1u − c 2 u ) (10.35)
Procesul real de destindere în treapta elementară este reprezentat în figura 10.21.

Se defineşte randamentul adiabatic al treptei de turbină. p*0
h
h * − h2 p*1
(η ad )T = *0 (10.36) 0*
h0 − h 2 s 1*
care evidenţiază pierderile prin ireversibilitatea

procesului de destindere. Se mai poate lua în
c12 lt
considerare randamentul relativ al turbinei: p1
2
lt h * − h2* ∆h*s
ηu = = *0 (10.37) ∆hs
(Δh )s h0 − h2 s 1 p*2
care ţine cont şi de pierderile de energie cinetică 1s 2*

(∆hs)RPM
corespunzătoare vitezei de ieşire a fluidului din treaptă. p2 c 22
În condiţiile în care considerăm treapta de turbină 2*s 2
încadrată într-o turbină multietajată această energie 2
2s
c2
cinetică 2 nu mai reprezintă o pierdere ea putând fi S
2
utilizată în continuare de următoarele trepte. În felul
Fig.10.21. – Reprezentarea procesului termodinamic
acesta poate fi definit randamentul relativ cu
din treapta de turbină în diagrama h-s
considerarea energiei cinetice:
lt h0* − h2*
η u* = =
(Δh ) *
s h0* − h2* s
(10.38)
Din punct de vedere cinematic, treptele de turbină pot fi clasificate în trepte cu acţiune şi trepte cu reacţiune, în
funcţie de valoarea gradului de reacţiune, definit ca:
(Δh )RPM h1 − h2
ρT = = (10.39)
lt h0* − h2*
Dacă ρT = 0, avem o treaptă cu acţiune, iar pentru ρT ≠ 0, o treaptă cu reacţiune.
— 227 —
În afară de pierderile prin ireversibilitatea procesului mai apar şi pierderi cauzate de scăpările de abur prin labirinţi
şi de apariţia particulelor de lichid în cazul ultimelor trepte ale turbinelor cu abur. Mărimea şi direcţia de mişcare a
acestor particule este diferită de cele ale aburului putându-se construi triunghiuri de viteză diferite pentru vapori şi
picăturile de lichid. Lichidul ajuns pe paletă modifică pe de-o parte forma profilului aerodinamic reducând
secţiunea de curgere, iar pe de altă parte evident frânează rotorul prin adăugarea unei mase suplimentare.
10.1.6. Metode de mărire a randamentului ciclului Clausius-Rankine a I.T.A.

Mărirea randamentului ciclului Clausius-Rankine se face prin mărirea lucrului mecanic dezvoltat pe ciclul lc
(fig.10.15) şi micşorarea căldurii evacuate la condensator qK. Metodele folosite în acest scop sunt numeroase şi în
cele ce urmează vor fi prezentate indicativ o parte dintre ele.
I. Ridicarea presiunii p1 a aburului la ieşirea
din supraîncălzitor şi intrarea în turbină. Metoda este
T K
convenabilă până la p1 ≈ 150 bar dar se merge şi la 1”
presiuni mai mari, caz în care sistemul trebuie 1’ 1
5’ 6’
dimensionat corespunzător la eforturi mecanice. În p1
fig.10.22 metoda este prezentată prin ciclul 1’ 2’ 3 4’ p2
5’6’1’. 4’ 5 6
lC
II. Mărirea temperaturii T1 a aburului 4
supraîncălzit este utilizată frecvent. Valorile maxime 2”
4’”
sunt limitate de rezistenţa mecanică slabă a 3 2
materialelor la temperaturi ridicate. Se utilizează curent x=0 3’” 2’” x=1
abur supraîncălzit cu temperatura oscilând în jurul
qk
valorii T1 = 800 K. Ciclul 1”2”2 3 4 5 6 1” marchează
această metodă.
III. Micşorarea presiunii finale p2 de s
destindere a aburului în turbină. Metoda este a b c d e
reprezentată prin ciclul 12’’’3’’’4’’’561 şi se soldează cu
mărirea lc şi micşorarea qK deci mărirea randamentului Fig.10.22.
termic. Destinderea se face până la presiuni de cca p2 ≈ 0,04 bar din cauza condiţiilor impuse de buna funcţionare
a condensatorului.
T K p1 ps1
1
p1 5 1’
6 1
SI 1’ p2
ps1
I II G lC
6 4 2’
2”
V 2’
5 PI 1’ 2” p2 x=0
3 2
x=1
K
qk
P
4 3 s
a b c
Fig.10.23.
IV. Metoda supraîncălzirilor intermediare utilizează turbine cu mai multe trepte de destindere. Aburul se
destinde de la p1 până la o presiune intermediară psi şi e trimis din nou în supraîncălzitor. Aici se încălzeşte până
la temperatura T1 şi apoi e introdus în a doua treaptă a turbinei.
Se observă că suprafaţa ciclului se măreşte cu 2’1’2”22’ dar şi căldura evacuată la condensator creşte cu 22’cb2.
Treptele de supraîncălzire intermediară pot fi: una, ca în fig.10.23, două, trei etc.
V. Metoda preîncălzirilor regenerative utilizează abur prelevat la priza turbinei pentru încălzirea apei de
alimentare, recuperând o parte din căldura evacuată la condensator.
— 228 —
În figura 10.24 s-a notat cu a priza turbinei de la care se ia debitul mp pentru preîncălzirea apei în P.I. Restul
debitului de abur m – mp se destinde în continuare în turbină până la presiunea p2. Condensul este colectat în
degazorul D şi pompat la cazane.
K
T
1
1 5 6
SI n r b
T G a
6 4
V
5 mp a 2
c 2
K 3
VL m - mp qk
3
4 P
D s
STA d e f g
Fig.10.24
Diagrama T – s se construieşte pentru 1 kg de substanţă şi nu se pot opera cu rigurozitate procesele din schema
prezentată în fig.10.24. Convenţional se consideră totuşi că segmentele nb şi ab sunt proporţionale cu debitele
(nb ≈ rb)
ab ab m&p
= = (10.40)
an bn + ab m&
şi deci de la starea 1 la starea a se destinde debitul de abur m iar de la starea b la starea c debitul m–mp. Ciclul s-
a micşorat cu suprafaţa abc2 dar şi căldura evacuată la condensator este mai mică cu o cantitate egală cu cfg2.
Bilanţul termic al preîncălzitorului de apă P.I.
& (hn − hr ) = m
m & p (ha − hr ) (10.41)
cu hn ≈ hr, arată că suprafaţa abfga este egală cu suprafaţa 34ned3.
Cazul ideal al preîncălzirilor regenerative este acela al utilizării mai multor preîncălzitoare (teoretic în număr infinit)
care transformă linia frântă 1abc într-o linie curbă paralelă cu curba 4n5 (≈x=0). Se realizează în acest fel un
paralelogram curbiliniu a cărei arie corespunde ariei ciclului Carnot reversibil direct (ΔT ⋅ Δs).
VI. Metoda termoficării constă în producerea combinată a energiei electrice şi a căldurii în centrale
electrice de termoficare (CET). Schimbătorul de căldură S (fig.10.25) aparţine centralei şi în el aburul prelevat la
priza turbinei serveşte la încălzirea agentului termic (de obicei apa) care circulă prin reţeaua de termoficare şi
alimentează cu căldură consumatorii de acest gen.
La CET-uri randamentul global creşte. Dacă Q reprezintă sarcina termică a reţelei de termoficare şi P puterea
generatorului electric (W) randamentul CET-ului este dat de raportul
P + Q&
η= (10.42)
BPi
cu B - consumul de combustibil (kg/s) şi Pi – puterea sa calorică inferioară (J/kg).
Abonati
SI
T G
PI S Reţeaua de termoficare
P
K
3 VL
P
D STA
Fig.10.25
— 229 —
VII. Metoda ciclurilor binare utilizează doi agenţi termici: mercur şi apă, în locul mercurului indicându-se
în unele situaţii bromură de aluminiu (Al2Br6) sau difeniloxid (C12H10O). Mercurul are curbele limită x = 0 şi x = 1
apropiate de verticală şi permite construirea unui ciclu apropiat de ciclul Carnot reversibil direct. Pe de altă parte
la temperaturi mari mercurul (Hg) are presiuni mici, lucru convenabil din punct de vedere al rezistenţei mecanice a
sistemului. La instalaţiile binare (fig.10.26) condensatorul instalaţiei de mercur este cazan pentru instalaţia de apă.
Bilanţul său termic
& Hg (hs − hc ) = m
m & a (h1 − h4 ) (10.43)
a 1
T1 G1 T2 G2
C
Hg H2O
b 2
K K
P
d c 4 3
Fig.10.26
& a - debitul de
va indica şi proporţiile debitelor agenţilor termici m a
apă şi m& Hg + debitul de mercur. Convenţional, s-au reprezentat în T
fig.10.27 ambele cicluri. Lucrul mecanic dezvoltat la ambele
turbine este de suma: Hg
l = la + gHg ⋅ lHg (10.44)
& Hg
m d K
în care s-a notat cu g Hg = (10.45) b
m&a
c
Puterea instalată a întregii centrale este 1
& Hg m
m & 4
P= + a (10.46) H2O
d Hg da x=1
x=0 3 2
cu consumurile specifice de abur date de relaţia 10.23.
Metodele indicate mai sus pentru ridicarea randamentului ciclului
Clausius-Rankine se reflectă în construcţia unor centrale s
termoelectrice construite atât în România cât şi alte ţări.
Fig.10.27.
10.2. Instalaţii de turbine cu gaze (I.T.G.)

10.2.1. Principiu de funcţionare, clasificare şi domenii de utilizare
Turbina cu gaze e un motor termic cu rotor care transformă energia potenţială a unui gaz sau a unui amestec de
gaze aflat la presiuni şi temperaturi ridicate în energie mecanică prin intermediul unor palete (profilate) în mişcare
de rotaţie. Turbina cu gaze este prevăzută cu un stator şi un rotor şi poate fi de tip axial (fig.10.5) sau radial
(fig.10.12) cu acţiune (fig.10.5) sau cu reacţiune (fig.10.7) monoetajată sau multietajată. Constructiv şi funcţional
turbinele cu gaze se aseamănă cu turbinele cu abur dar se deosebesc de acestea în principal prin aceea că:
- temperatura iniţială a agentului motor la I.T.G. este mult mai ridicată (650…900oC) faţă de maximum 565 ÷
600oC cât este la I.T.A.
- valoarea mică a raportului dintre volumele specifice ale agentului motor la evacuarea din turbină faţă de cel
din starea iniţială (la intrare):
3 10(13 )
... la I.T.G.
1 1
— 230 —
10 100
... la I.T.A.
1 1
- energia masică (respectiv căderea de entalpie) mult mai mică a gazelor utilizate la I.T.G. faţă de cea a
aburului; ceea ce conduce la un număr mai mic de etaje (trepte) / turbină de gaz.
- I.T.G. necesită un debit de apă de răcire mult mai redus faţă de I.T.A., exploatarea lor este mai simplă şi
cheltuielile de întreţinere sunt mai mici, au dimensiuni mici de gabarit şi greutăţile lor sunt mai mici la
aceleaşi puteri unitare comparate cu cele ale I.T.A.
- posibilitatea de a obţine gaze la temperaturi ridicate fără a fi nevoie de presiuni mari aşa cum sunt cele de
la abur, astfel că materialele (oţeluri refractare) din care sunt construite turbinele cu gaze sunt solicitate mai
mult termic decât mecanic.
Acest gen de motoare I.T.G. au apărut în exploatare cu mult după motoarele cu piston din cauza dificultăţilor
metalurgice de a obţine aliaje refractare.
- I.T.G. cumulează avantajele oferite de motoarele cu ardere internă cu piston (care folosesc ca agent
termodinamic gazele de ardere) cu cele ale I.T.A., şi se impun prin simplitatea lor constructivă şi prin aceea
că sunt capabile să dezvolte puteri mari şi superioare oricărui tip de instalaţii de forţă (100 KW÷150 MW)
ceea ce le conferă un domeniu larg de utilizare în energetică, transport feroviar, maritim, aerian şi chiar în
sistemele de transport şi distribuţie gaze naturale etc.
Instalaţiile de turbine cu gaze se mai numesc şi motoare cu ardere externă deoarece arderea combustibilului are
loc totdeauna într-o incintă separată de turbină numită cameră de ardere sau focar.
1 2 3 4 5
Fig.10.28. Instalaţie de turbină cu gaze cu ardere la presiune constantă
1 – intrarea în dispozitivul de admisie;
2 – intrarea în compresor;
3 – intrarea în camera de ardere;
4 – intrarea în turbină;
5 – dispozitiv de evacuare gaze arse.
I.T.G. este formată dintr-un compresor rotativ, o cameră de ardere şi o turbină (vezi fig.10.28). Compresorul 2
aspiră aerul atmosferic pe care îl comprimă şi îl introduce în camera de ardere 3. În camera de ardere 3 aerul
atmosferic se amestecă cu combustibilul injectat sub presiune şi are loc arderea. Căldura degajată în urma
procesului de ardere încălzeşte gazele de ardere care sunt apoi dirijate spre turbina 4 având la intrarea în aceasta
temperaturi şi presiuni ridicate. Urmare a procesului de destindere a gazelor în turbina 4 se obţine la arborele
turbinei puterea mecanică din care o parte se consumă de compresorul 2, restul se transmite maşinii antrenate.
Turbinele cu gaze se clasifică:
I. După agentul motor folosit:
a – turbine cu gaze de ardere
b – turbine cu aer cald
c – turbine cu freon
d – turbine cu azot
e – turbine cu heliu etc.
II. După forma circuitului străbătut de agentul motor:
a – turbine cu gaze în circuit deschis
b – turbine cu gaze în circuit închis.
II.a. Turbina cu gaze în circuit deschis foloseşte ca agent motor, în majoritatea cazurilor, gazele de ardere.
Instalaţia (fig.10.29) se compune dintr-un compresor axial sau radial a, prevăzut uneori cu un răcitor intermediar
— 231 —
e, care aspiră aerul din atmosferă şi îl refulează printr-un schimbător de căldură b, numit recuperator o cameră de
ardere c, în care arderea are loc la presiune constantă. (Turbinele cu gaze la care arderea are loc la volum
constant, în prezent, nu se mai folosesc). Gazele rezultate în urma arderii trec prin turbina d – producând lucru
mecanic – şi prin recuperatorul b în atmosferă. Lucrul mecanic produs în turbină se foloseşte, în parte, pentru
acţionarea compresorului, iar restul se transmite maşinii antrenate (de exemplu un generator electric G).
Pe vehicule (rutiere, feroviare, navale şi aeriene) şi, adeseori, în instalaţiile stabile se renunţă la schimbătoarele
de căldură (la recuperatorul b şi răcitorul e) pentru a-i reduce greutatea şi volumul instalaţiei, ceea ce duce,
desigur, la micşorarea randamentului termic al ciclului. În aceste cazuri instalaţia se reduce la compresor, cameră
de ardere şi turbină.
Pe avioanele turbopropulsoare turbina cu gaze se b c
execută cu două sau mai multe trepte montate pe doi
sau chiar trei arbori independenţi, tubulari, concentrici. În
cazul agregatelor cu doi arbori (Fig.10.30), treapta de a
înaltă presiune a a turbinei antrenează compresorul c, iar
treapta de joasă presiune b a turbinei antrenează elicea
e. Între compresor şi turbină se găsesc mai multe
camere de ardere f dispuse concentric în jurul axului G
agregatului; căderea de entalpie a gazelor se d
prelucrează aproape în întregime în treptele turbinei, iar
restul se transformă în energie cinetică în ajutajul de
reacţiune d, pentru a realiza o forţă de tracţiune
suplimentară. De obicei, treptele compresorului se Fig.10.29. Schema unei instalaţii de turbine
dispun pe doi arbori independenţi: treapta de IP a cu gaze în circuit deschis
turbinei antrenează compresorul de IP, treapta de JP a turbinei antrenează compresorul JP şi elicea. În cazul
vitezelor de zbor, care se apropie sau depăşesc viteza sunetului, randamentul propulsiei prin elice micşorându-se
foarte mult, se renunţă la propulsia prin elice şi se foloseşte propulsia prin reacţiune.
Pe avioanele turboreactoare toată puterea turbinei cu gaze serveşte la antrenarea compresorului. Turboagregatul
se execută cu o singură linie de arbori (Fig.10.31), cu două linii de arbori (Fig.10.32.a) sau cu trei linii de arbori
(Fig.10.32.b). Căderea de entalpie a gazelor se foloseşte, în parte, în turbină, iar restul în ajutajul de reacţiune,
pentru obţinerea forţei de tracţiune. Domeniul de utilizare a avioanelor turboreactoare este acela al vitezelor de
zbor apropiate sau mai mari ca viteza sunetului.
Avantajele pe care le prezintă turbinele cu gaze pe avioane sunt următoarele:
e c a b d
Fig.10.31. Turbina cu gaze a unui avion turboreactor

cu o linie de arbori
Fig.10.30. Turbina cu gaze a unui avion
turbopropulsor cu două linii de arbori
- turaţia mare, în general între 125 şi 250 rot/s, ceea ce permite realizarea unor motoare cu o masă specifică
redusă;
- posibilitatea de a realiza puterile mari pe care le reclamă vitezele mari de zbor ale avioanelor civile şi
militare;
- lipsa vibraţiilor de joasă frecvenţă;
- rezistenţa frontală redusă, din cauza formei aerodinamice a agregatului;
- utilizarea unui combustibil lichid inferior (petrol).
Aceste avantaje au contribuit la rapida răspândire a turbinelor cu gaze în transportul aerian, unde au înlocuit
integral motoarele cu ardere internă cu piston, atât pe avioane. cât şi pe elicoptere.
II.b. Turbina cu gaze în circuit închis (Fig.10.22) foloseşte ca agent motor aerul cald sub presiune, încălzit
într-un schimbător de căldură de suprafaţă de la gazele obţinute prin arderea cărbunilor într-un focar, sau heliul,
întrebuinţat ca agent de răcire al unui reactor de înaltă temperatură c. Gazele, după ce se destind în turbina d,
trec printr-un recuperator de căldură b şi un răcitor e în compresorul axial a, antrenat de turbină. Gazele refulate
de compresor sunt preîncălzite în recuperatorul b, după care ajung în schimbătorul de căldură, respectiv în
reactor.
— 232 —
Fig.10.32. Turbina cu gaze a unui avion turboreactor:
a – turbina cu gaze cu două linii de arbori, Olympus 593, fabricată de firma Rolls-Royce pentru avionul supersonic
de transport Concorde şi avionul militar Viper; b – turbina cu gaze RB 211, fabricată de firma Rolls-Royce, cu trei
linii de arbori.
Turbinele cu heliu au un randament termic foarte ridicat (peste 80%)

a
şi pot folosi turnurile de răcire uscate, deci n-au nevoie de apă de
c
răcire. Se speră că în viitorul apropiat puterea lor să atingă 1000
MW. e G
d
Turbinele cu gaze în afara elementelor componente amintite, mai
sunt prevăzute cu un sistem de reglare şi protecţie, cu o instalaţie de b
ungere, o instalaţie de alimentare cu combustibil, o instalaţie de
răcire şi cu aparatură de măsură şi control.
În funcţie de evoluţiile agentului motor I.T.G. teoretic acestea pot fi:
- procesele de comprimare şi destindere pot avea loc teoretic Fig.10.33. Schema unei instalaţii de
fie ca: procese adiabatice sau izotermice; turbine cu gaze în circuit închis.
- procesul de ardere poate avea loc teoretic fie în condiţii izobare sau izocore.
Deşi s-au realizat chiar de la început şi turbine cu gaz în care procesul de ardere era condus în condiţii izocore
(ardere cvasi-explozivă) ele au fost aproape complet abandonate şi în prezent se construiesc numai turbine cu
ardere la presiune constantă care s-au impus în practică.
Din aceste motive în cele ce urmează se va prezenta numai I.T.G. în care procesul de comprimare şi destindere
are loc în condiţii adiabatice şi arderea la presiune constantă.
Pentru studierea ciclului teoretic al I.T.G. se iau în considerare următoarele ipoteze simplificatoare:
- agentul (motor) termodinamic se comportă ca un gaz (ideal) perfect;
— 233 —
- proprietăţile termofizice ale aerului şi ale gazelor de ardere se consideră a fi identice;
- debitul de combustibil injectat în camera de ardere este neglijabil în raport cu debitul de aer care evoluează
(trece) în I.T.G.;
- se neglijează energia cinetică a agentului termodinamic în diversele secţiuni ale instalaţiei.
Aceste ipoteze simplificatoare au menirea de a uşura considerabil studiul ciclurilor teoretice ale I.T.G. cu ardere la
presiune constantă fără a altera concluziile care se obţin din acestea.
10.2.2. Ciclul teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă

Ciclul teoretic presupune neglijarea tuturor ireversibilităţilor cauzate de imperfecţiunile ce apar la nivelul
elementelor componente ale instalaţiei, în timpul desfăşurării proceselor termodinamice. El este compus din
următoarele procese reversibile:
- comprimarea izentropică 1 – 2 a aerului atmosferic în compresorul C până la atingerea presiunii p2;
- încălzirea izobară 2 – 3 în camera de ardere CA pentru obţinerea temperaturii T3;
- destinderea izentropică 3 – 4 a agentului termodinamic în turbina T până la valoarea p1 a presiunii
mediului ambiant;
- răcirea izobară 4 – 1 în scopul aducerii fluidului în starea iniţială.
În fig.10.34, a sunt prezentate în diagrama T – s procesele termodinamice care compun ciclul teoretic al ITG cu
ardere la presiune constantă, iar în fig.10.34,b schema de principiu a instalaţiei. Procesul 4 – 1 al răcirii izobare se
desfăşoară în exteriorul instalaţiei, închiderea ciclului realizându-se formal, prin intermediul mediului ambiant. Din
punct de vedere al teoriei ciclurilor, căldura q41 evacuată odată cu gazele de ardere este asimilată căldurii q2
cedată sursei reci, în timp ce căldura q23 dezvoltată prin arderea combustibilului reprezintă căldura q1 preluată de
la sursa caldă.
T q23
3
T3 p1, T1
2 3
q23 CA
p2
2 4
T2 qciclu C T G
p1 q41
1 1 4
T1
s p1, T1 p4, T4
Fig.10.34 – Ciclul teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă: a – Ciclul teoretic al ITG în diagrama T-s; b –
Schema de principiu a instalaţiei: C – Compresor; CA – Camera de ardere; T – turbină; G – Generator electric.
Performanţele ITG cu ardere la presiune constantă depind de doi parametrii adimensionali şi anume raportul de
comprimare al compresorului:
ε = p2 / p1 (10.47)
şi raportul temperaturilor extreme ale ciclului: θ = T3 /T1 (10.48)
Dacă starea iniţială 1 este fixată, parametrii ε şi θ definesc în mod univoc ciclul teoretic. Într-adevăr, deoarece
procesele de comprimare şi destindere sunt izentropice (adiabatice)
k −1 k −1
p 2 ⎛ T2 ⎞ k p ⎛T ⎞ k
=⎜ ⎟⎟ ; 3 = ⎜⎜ 3 ⎟⎟
p1 ⎜⎝ T1 ⎠ p4 ⎝ T4 ⎠
k −1
T1
şi cum p4 = p1 rezultă imediat că: T2 = T1 ε k ; T3 = θT1 ; T4 = θ k −1
(10.49)
ε k
Căldurile schimbate de agentul termodinamic cu exteriorul au expresiile:

⎛ k −1 ⎞
q1 = q 23 = c p (T3 − T2 ) = c pT1 ⎜θ − ε k ⎟ [KJ/kg] (10.50)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
— 234 —
⎛ ⎞
⎜ θ ⎟
q 2 = q 41 = c p (T1 − T4 ) = c pT1 ⎜1 − k −1 ⎟ [KJ/kg] (10.51)
⎜ ⎟
⎝ ε k ⎠
Randamentul termic al instalaţiei se determină cu relaţia:
q2 1
ηt = 1 − = 1 − k −1 (10.52)
q1
ε k
iar lucrul mecanic util, furnizat consumatorului de putere, cu expresia:

⎛ k −1 ⎞⎛⎜ θ ⎞
⎟
⎜
l ITG = q1 − q 2 = c pT1 ε k ⎟
− 1 ⎜ k −1 − 1 ⎟ [KJ/kg] (10.53)
⎜ ⎟⎜ ⎟
⎝ ⎠⎝ ε k ⎠
Puterea dezvoltată de ITG pentru un debit m [Kg/s] este: PITG = m
& l ITG [KW] (10.54)
Consumul orar de combustibil are expresia:

m& q1
C h = 3600 [kg cb/oră] sau [ m N3 cb / oră ] (10.55)
Hi
iar consumul specific este dat de relaţia:

C 3600
Cs = h = [kg cb/KWh] sau [ m N3 cb / KWh ] (10.56)
PITG ηt H i
unde Hi reprezintă puterea calorică inferioară a combustibilului exprimată în [KJ/kg] sau [kJ m3N] după cum
acesta este lichid sau gazos.
În continuare se analizează influenţa parametrilor ε şi θ asupra funcţionării instalaţiei. Din relaţia (10.52) se
observă că ηt nu depinde de θ.
Relaţia (10.53) arată însă că lITG depinde de ambii parametrii. Astfel, pentru θ impus, din condiţia T1≤T2≤T3,
rezultă că ε variază în limitele:
k −1
1≤ε ≤θ k (10.57)
T l
T=
cpT1
3b 3” 3’ 3a
T3 2
θ = 5,5
2” p1 1,5
θ = 4,5
4’
2’ 1
4” θ = 3,5
T1 0,5
1 θ = 2,5
s
a b 1 10 20 30 π
Fig.10.35 – Influenţa parametrilor ε şi θ asupra funcţionării ciclului teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă:
a – diagrama T – s a ciclului pentru θ fixat şi ε variabil; b – dependenţa lucrului mecanic funcţie de ε pentru
diverse valori θ
(k −1 ) / k
Din figura 10.35.a se observă că, dacă gradul de comprimare capătă valorile extreme, ε=1 sau ε= θ , ciclul
se reduce la curbele 1-3a, respectiv 1-3b parcurse în ambele sensuri, iar lucrul mecanic este nul. În schimb,
pentru orice valoare intermediară a lui ε, aria ciclului, proporţională cu căldura pe care aceasta o transformă în
lucru mecanic, are o valoare finită, continuu valabilă după ε. Dependenţa lITG / cpT1 funcţie de ε, luând ca
parametru raportul θ este reprezentată în figura 10.35.b. De aici se pot trage următoarele concluzii:
1. Pentru θ fixat există o valoare optimă a gradului de comprimare, (εopt)1 max, care maximizează lucrul
mecanic al instalaţiei. Egalând cu zero derivata relaţiei (10.53) după ε se obţine:
— 235 —
k
(ε opt )1 max = θ k −1 (10.58)
Din (10.53) se găseşte imediat expresia lucrului mecanic maxim:
(l ITG )max = c pT1 θ − 1 ( )2

(10.59)
iar din (10.52) relaţia randamentului termic al instalaţiei care lucrează cu gradul optim de comprimare:
1
(η t )opt =1− (10.60)
θ
2. Pentru ε fixat, lucrul mecanic este cu atât mai mare cu cât valoarea lui θ este mai ridicată. De obicei
temperatura T3 şi implicit valoarea lui θ este impusă din considerente legate de rezistenţa mecanică a
paletelor de turbină. Uzual temperatura T3 se plasează în jurul valorii de 1300 K, ceea ce conduce la un
raport θ ce variază între 4,3 şi 4,6 în funcţie de temperatura mediului ambiant. În aceste condiţii instalaţia
optimizată, care produce lucrul mecanic specific maxim, lucrează cu un grad de comprimare (ε opt)1 max ≅
14, valoare dificil de obţinut în cazul utilizării compresoarelor axiale monorotoare.
10.2.3. Ciclul teoretic al ITG cu comprimare şi destindere în trepte

Comparativ cu ciclul teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă prezentat la punctul 10.2.2. în acest caz
evoluţiile de comprimare sunt înlocuite cu o succesiune de procese de tipul „izentropic-izobar-izentropic”. Prin
apropierea comprimării, respectiv a destinderii, de evoluţia izotermică, această succesiune de procese conduce la
creşterea lucrului mecanic specific furnizat consumatorului de putere, dar şi la complicaţii suplimentare în ceea ce
priveşte realizarea practică a instalaţiei.
În figura 10.36.a este prezentat în diagrama T-s ciclul teoretic al ITG cu comprimare şi destindere în trepte, iar în
figura 10.36.b schema de principiu a instalaţiei. Ciclul este compus din următoarele procese reversibile:
1 – 2a – comprimare izentropică în compresorul C1 până la atingerea presiunii intermediare p2a;
2a – 1a – răcire izobară în schimbătorul de căldură S, pentru obţinerea temperaturii T1a, de obicei egală cu T1;
T
T1 = T0 q23 p0,T0 p4 = p1
3 3a
T3 q4a3a p1 = p0
q23 T4
1 2 3 4
CA1
4a l
p2 4
T2 2 C1 C2 T1 T2 G
p1 q41
2a
p1 1a 4a CA2 3a
2a
T1 S
1a 1 racire
q2a1a agent
s q2a1a q4a3a
Fig.10.36 – Ciclul teoretic al ITG cu comprimare şi destindere în trepte.

a – diagrama T-s a ciclului teoretic; b – schema de principiu a instalaţiei; C1 – compresor de joasă presiune; S –
schimbător de căldură; C2 – compresor de înaltă presiune; T2 – turbină de înaltă presiune; T1 – turbină de joasă
presiune; CA1 – cameră de ardere principală; CA2 – cameră de ardere auxiliară
1a – 2 –
comprimarea izentropică în compresorul C2 până la atingerea presiunii p2;
2–3 –
încălzire izobară a gazelor în camera de ardere principală CA1, pentru atingerea temperaturii T3;
3–4a –
destinderea izentropică în turbina T2 până la presiunea intermediară p4a;
4a–3a –
încălzire izobară a gazelor de ardere în camera de ardere auxiliară CA2, pentru obţinerea
temperaturii intermediare T3a, de obicei egală cu T3;
3a – 4 – destinderea izentropică în turbina T1 până la atingerea presiunii iniţiale;
4 – 1 – răcire izobară în scopul aducerii agentului termodinamic în starea iniţială. Această evoluţie se
realizează în exteriorul maşinii, închiderea ciclului realizându-se prin intermediul mediului ambiant.
— 236 —
Din figura 10.36.a se observă că, în cazul aceloraşi presiuni şi temperaturi extreme, aria ciclului cu comprimare şi
destindere în trepte, echivalentă cu căldura pe care acesta o transformă în lucru mecanic, este mai mare decât
aria corespunzătoare ciclului ITG cu ardere la presiune constantă. Din punct de vedere teoretic, cu cât numărul
răcirilor, respectiv al încălzirilor intermediare este mai ridicat, cu atât evoluţiile de comprimare, respectiv
destindere se apropie de procesul izotermic, iar lucrul mecanic produs este mai mare. Practic însă, complicaţiile
pe care schimbătoarele de căldură şi camerele de ardere intermediare le aduc în construcţia instalaţiei, limitează
la trei numărul treptelor de răcire şi încălzire intermediară.
Performanţele ITG cu comprimare şi destindere în trepte depind de patru parametrii adimensionali şi anume de
cele două rapoarte de comprimare ale compresoarelor C1 şi C2:
p p
ε1 = 2a ; ε2 = 2 (10.61)
p1 p1a
p3
de raportul de destindere al turbinei T1: β = (10.62)
p4a
T3
şi de raportul temperaturilor extreme ale ciclului: θ = (10.63)
T1
Dacă starea iniţială 1 este fixată, parametrii respectivi definesc în mod univoc ciclul ideal. Într-adevăr, în ipoteza
răcirii şi a încălzirii intermediare complete (T1a = T1; T3a = T3), rezultă imediat:
k −1
k −1 k −1
T2 T2 a T4 a T4 a T3 ⎛p ⎞ k θ
= ε2k ; = ε1 k ; = ⋅ = θ ⎜⎜ 4 a ⎟⎟ = k −1
T1 T1 T1 T3 T1 ⎝ p1 ⎠
β k
k −1 k −1 k −1
T4 T T ⎛p ⎞ k ⎛ p ⎞ k θ ⋅β k
= 4 ⋅ 3a = θ ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ⋅ ⎜⎜ 3 ⎟
⎟ = k −1
T1 T3 a T1 ⎝ p2 ⎝ p3 a
⎠ ⎠ (ε 1ε 2 ) k
Căldura schimbată de agentul termodinamic cu sursele de căldură are expresiile:

⎛ k −1 ⎞
⎜ θ ⎟
q1( tr ) = q 23 + q 4 a3 a = c pT1 ⎜ 2θ − ε 2 k − k −1 ⎟ [kJ/kg] (10.64)
⎜ ⎟
⎜ β k ⎟
⎝ ⎠
⎛ k −1
k −1 ⎞
⎜ θβ k ⎟
q 2( tr ) = q 41 + q 2 a1a = c pT1 ⎜ 2 − ε 1 k − k −1
⎟ [kJ/kg] (10.65)
⎜ ⎟
⎜
⎝
(ε1ε 2 ) k ⎟
⎠
Lucrul mecanic al instalaţiei se determină din relaţia:
⎛ k −1 k −1
k −1 ⎞
⎜ θ θβ k ⎟
( tr )
l ITG = q1 + q 2 = c pT1 ⎜ 2 − ε 1 k − ε 2 k − k −1 − k −1
⎟ (10.66)
⎜ ⎟
⎜
⎝ β k (ε1ε 2 ) k ⎟
⎠
iar randamentul termic al instalaţiei cu formula:
k −1 k −1
k −1
θβ k (
/ ε1ε 2 k ) + ε1 k −2
η t(tr ) = 1 − k −1 k −1
(10.67)
2θ − ε2k −θ / β k
Dacă în relaţiile (10.66) şi (10.67) se fac particularizările ε1 = 1 şi β = 1 se obţin formulele (10.53) şi (10.52)
corespunzătoare ciclului ideal al ITG cu ardere la presiune constantă.
Consumul orar şi specific de combustibil se determină din (10.55) şi (10.56) cu q1 şi ηt date de relaţiile (10.64) şi
(10.67).
Se analizează în continuare influenţa parametrilor funcţionali asupra lucrului mecanic al instalaţiei. Din relaţia
(tr ) creşte direct proporţional cu θ. Ca şi în cazul ITG cu ardere la presiune constantă,
(10.66) se observă că l ITG
acest raport este limitat din considerente de rezistenţă mecanică a paletelor de turbină. Pentru θ fixat, relaţia
(tr ) este o funcţie de trei variabile independente, acestea fiind cuprinse în limitele:
(10.66) arată că l ITG
— 237 —
k k k
2
1 ≤ ε1 ≤ θ k −1 ; 1 ≤ ε2 ≤ θ k −1 ; 1 ≤ β ≤ ε1 ⋅ ε 2 ≤ θ k −1 (10.68)
Şi în acest caz lucrul mecanic prezintă un maxim, valorile optime ale lui ε1, ε2 şi β fiind soluţii ale sistemului de
ecuaţii:
(tr )
∂l ITG (tr )
∂l ITG (tr )
∂l ITG
=0; =0; =0
∂ε 1 ∂ε 2 ∂β
După derivarea ecuaţiei (10.66) şi rezolvarea sistemului se obţine următoarea soluţie:

k
ε 1opt = ε 2 opt = β opt = θ k −1 (10.69)
Din relaţiile (10.66) şi (10.69) se obţine expresia lucrului mecanic maxim al instalaţiei cu comprimare şi destindere
în trepte:
(l ( ) )
tr
ITG max (
= 2 ⋅ c p p ⋅ T1 θ − 1 )2
(10.70)
iar din (10.67) şi (10.69) relaţia randamentului termic corespunzător:
(n ( ) )
t
tr
max
=1−
1
(10.71)
θ
Se observă că funcţionarea în regim optimizat a celor două tipuri de instalaţii studiate până în prezent se face cu
acelaşi randament termic în condiţiile în care lucrul mecanic maxim produs de ITG cu comprimare şi destindere în
două trepte este de două ori mai mare decât cel obţinut de la ITG cu ardere la presiunea constantă.
10.2.4. Ciclul teoretic al ITG cu regenerarea căldurii

Regenerarea căldurii reprezintă un mijloc eficient de creştere a randamentului termic al ITG cu ardere la presiune
constantă. Metoda regenerării constă în realizarea unui schimb de căldură într-un recuperator între aerul refulat
de compresor şi gazele de ardere evacuate din turbină. Evident, pentru ca procesul să poată avea loc, este
necesar ca temperatura aerului la intrarea în recuperator să fie mai mică decât temperatura gazelor evacuate din
turbină. În figura 10.37.a este prezentat, în diagrama T-s, ciclul cu regenerare, iar în figura 10.37.b schema de
principiu a instalaţiei care îl realizează. Ciclul, asemănător celui fără regenerare, este compus din:
- comprimarea izentropică 1-2 compresorul C până la atingerea presiunii p2;
- încălzirea izobară a aerului 2-5 în recuperatorul R, pentru obţinerea temperaturii T5 la intrarea în camera de
ardere;
- arderea combustibilului, asimilată cu încălzirea izobară 5-3, până la atingerea temperaturii T3 impusă;
- destinderea izentropică 3-4 în turbina T până la obţinerea presiunii mediului ambiant;
- răcirea izobară 4-6 a gazelor în recuperatorul R;
- răcirea izobară 6-1 asimilată schimbului de căldură cu sursă rece, în scopul aducerii agentului
termodinamic în starea iniţială.
Pe lângă parametrii ε şi θ definiţi în paragraful 10.2.2., ciclul ideal al ITG cu regenerare depinde şi de factorul de
regenerare a căldurii μ. Acesta se defineşte ca raport între căldura q25 = h5 – h2, preluată de aerul refulat de
compresor şi căldura maximă disponibilă (q46)max. = h4 – h2 ce poate fi cedată de gazele de ardere:
h5 − h 2 T5 − T 2
μ= = şi 0 ≤ μ ≤ 1 (10.72)
h 4 − h2 T 4 − T 2
Factorul de (recuperare) regenerare μ poate lua valori în intervalul (0…1), valorile extreme neputând fi atinse.
Astfel dacă μ = 0 procesul de regenerare a căldurii este absent, iar pentru μ = 1, (q25 = (q46)max) suprafaţa de
schimb de căldură a recuperatorului ar trebui să fie infinită. Recuperatoarele de căldură construite până în prezent
permit atingerea unui factor de recuperare, μ = 0,7 – 0,8.
— 238 —
T
3 T6, p6=p1 T0, p0
T3
6 R
q53
4
T4 4 2 CA1
5 5 3 l
6
2 q53
T2
C T G
1
q25 q61 q64
T1=T0 4a
s 1
p1=p0
Fig.10.37 – Ciclul teoretic al ITG cu regenerare a căldurii: a – diagrama T-s a ciclului teoretic; b – schema de
principiu a instalaţiei; C – compresor; R – recuperator de căldură; CA – camera de aerdere; T – turbina.
Regenerarea căldurii este posibilă numai dacă, la intrarea în recuperator, temperatura aerului, T2 este mai mică
decât temperatura gazelor evacuate din turbină, T4. Cum:
k −1 k −1
T4 T4 T3 T1 ⎛p ⎞ k ⎛ p1 ⎞ k θ
= ⋅ ⋅ = θ ⎜⎜ 4 ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ = k −1
(10.73)
T2 T3 T1 T2 ⎝ p3 ⎠ ⎝ p2 ⎠ 2
ε k
k
regenerarea căldurii se poate aplica numai dacă între parametrii ε şi θ există relaţia: ε< θ k −1
Comparând inegalitatea (10.73) cu relaţia (10.58) se observă că soluţia regenerării căldurii este aplicabilă numai
ITG-urilor cu ardere la presiune constantă care lucrează cu grade de comprimare mai mici decât cel optim.
Căldura q1 primită de agentul termic în camera de ardere este:
q1( reg ) = q 53 = c p (T3 − T5 ) (10.74)
Din relaţia (10.74) rezultă că: T5 = μ (T4 – T2) + T2 (10.75)
Cum raportul T4/T1 se poate exprima în funcţie de ε şi θ:
k −1
k −1
T4 T4 T3 ⎛p ⎞ k
= ⋅ = θ ⎜⎜ 4 ⎟⎟ =θ / ε k
(10.76)
T1 T3 T1 ⎝ p3 ⎠
din (10.74), (10.75) şi (10.76), se deduce relaţia:
⎡ k −1 ⎛ k −1 ⎞ ⎤
⎢ ⎜ θ ⎟⎥
q1(reg ) = c pT1 ⎢θ − ε k − μ ⎜ k −1 − ε k ⎟⎥ (10.77)
⎢ ⎜ k ⎟⎥
⎣ ⎝ε ⎠⎦
Figura 10.37.a arătat că, la acelaşi ε şi θ, lucrul mecanic al ITG cu regenerare este identic cu acela al ITG cu
ardere la presiune constantă, deoarece aria ciclului rămâne nemodificată. Folosind pentru lucrul mecanic al
instalaţiei relaţia (10.53), randamentul termic al ciclului cu regenerare a căldurii are expresia:
⎛ k −1 ⎞⎛ k −1 ⎞
⎜θ − ε k ⎟⎜ ε k − 1 ⎟
(reg ) ⎜ ⎟⎜ ⎟
( reg ) l ITG ⎝ ⎠⎝ ⎠
ηt = (reg ) = (10.78)
q1 k −1
2
k −1 ⎛ 2
k −1 ⎞
θε k − ε k − μ ⎜θ − ε k ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Cum la acelaşi lucru mecanic, căldura qi preluată de agentul termodinamic este mai mică, randamentul termic al
ciclului cu regenerare este superior celui corespunzător ciclului cu ardere la presiune constantă. În absenţa
regenerării (μ = 0) relaţia (10.78) devine echivalentă cu (10.60), iar în cazul regenerării integrale (μ = 1) din
(10.78) rezultă:
— 239 —
k −1
ε k
(η t )μ =1 =1− (10.79)
θ
Relaţia (10.78) arată că η t(reg ) se anulează pentru ε = 1 (ηt)(reg)
k −1
0,8 k
şi ε = θ k ceea ce demonstrează existenţa unei valori θ = 4,5 π max = θ
k −1
optime a raportului de comprimare (εopt)ηmax ce
maximizează randamentul termic al instalaţiei cu 0,6 μ=1
regenerare a căldurii. Figura 10.38, care prezintă
dependenţa η t(reg ) în funcţie de ε la θ = const., arată însă 0,9
0,4 0,8
că instalaţia nu poate lucra cu (εopt)ηmax. Într-adevăr pentru 0,6
θ = 4,5, valorile uzuale ale factorului de recuperare
conduc la un raport de comprimare (εopt)ηmax.≅ 3. Se poate 0,2 μ=0
( )
(reg ) / c T ≅ 0 ,85 ,
însă observa că în această situaţie l ITG p 1
valoare cu 48% mai mică decât cea maxim posibilă. În 0 ε
practică, se preferă un raport de comprimare cuprins între 1 5 10 15 n
(εopt)ηmax. şi (εopt)lmax. care asigură un lucru mecanic
specific ceva mai apropiat de l max (reg ) deşi în acest caz Fig.10.38. – Dependenţa ηt funcţie de ε la
randamentul termic obţinut în urma regenerării este θ = 4,5 pentru ITG cu regenerare a căldurii
inferior valorii sale maxime.
10.2.5. Ciclul real al ITG cu ardere la presiune constantă

Procesele reversibile care alcătuiesc ciclurile teoretice studiate în paragrafele anterioare nu pot fi însă realizate în
practică. Majoritatea ireversibilităţilor proprii ciclului ideal al ITG cu ardere la presiune constantă sunt cauzate de
frecări dintre fluidul în mişcare şi diversele organe ale instalaţiei.
În cazul proceselor adiabate, frecările transformă energia cinetică a agentului termodinamic în căldură şi conduc
întotdeauna la creşterea entropiei acestuia. Comparativ cu procesul izentropic, în cazul comprimării adiabate
ireversibile (fig.10.39) starea 2t este înlocuită de starea 2, creşterea de entropie implicând mărirea lucrului
mecanic furnizat compresorului pentru a realiza comprimarea până la presiunea p2 impusă.
Randamentul intern al compresorului se defineşte ca raport între T 3
lucrul mecanic specific necesar procesului izentropic 1-2t şi cel
corespunzător comprimării adiabat ireversibile 1-2. q23
p2
l12t h2t − h1 T2t − T1
η iC = = = (10.80)
l12 h2 − h1 T2 − T1 2 4
2t 4t
În mod analog, în cazul destinderii adiabat ireversibile (fig.10.39)
starea 4t este înlocuită de starea 4. Lucrul mecanic specific obţinut q41
în urma destinderii ireversibile a fluidului este inferior celui p1
izentropic, ceea ce face posibilă definirea randamentului intern al
turbinei. 1
l 34 h − h4 T − T4 s
η iT = = 3 = 3 (10.81)
l 34t h3 − h4 t t T 3 − T 4t
Fig.10.39 – Ciclul real al ITG cu ardere
Pentru compresoarele şi turbinele realizate până în prezent la presiune constantă în diagrama T-s
ηIT = 0,75 – 0,88 şi ηIT = 0,8 – 0,9.
Comparativ cu ciclul teoretic, ireversibilităţile cauzate de frecarea dintre fluidul de lucru şi pereţii dispozitivului de
admisie, camerei de ardere şi dispozitivului de evacuare conduc la pierderi de presiune în secţiunile de intrare în
compresor şi turbină, respectiv o creştere de presiune în secţiunea de evacuare. În cele ce urmează aceste
ireversibilităţi nu vor fi luate în consideraţie.
În camera de ardere imperfecţiunile procesului împiedică de obicei realizarea unei oxidări complete a
combustibilului. Din această cauză, căldura preluată de un kilogram de fluid pe evoluţie izobară 23, q23, este mai
mică decât cea care efectiv ar fi trebuit obţinută prin arderea completă a combustibilului, notată (q23)ef. În plus
— 240 —
diferenţa (q23)ef – q23 este mărită de pierderile inerente de căldură care au loc prin pereţii camerei de ardere.
Randamentul camerei de ardere se defineşte cu relaţia:
q 23
ηCA = (10.82)
(q 23 )ef
şi are valori cuprinse între 0,96 şi 0,99.
În figura 10.39 este prezentat ciclul real al ITG cu ardere la presiune constantă. Parametrii ε şi θ definiţi în
paragraful 10.2.2, la care se adaugă ηIC, ηIT, ηCA definesc în univoc ciclul respectiv. Într-adevăr din relaţiile (10.80)
şi (10.81) rezultă că:
1 ⎛⎜ k ⎞
k −1
T2 1 ⎛ T2 t ⎞
= ⎜⎜ ⎟
− 1⎟ + 1 = ε − 1⎟ + 1 (10.83)
T1 η iC ⎝ T1 ⎠ ηiC ⎜ ⎟
⎝ ⎠
⎛ ⎞
T4 T3 ⎛T T ⎞ ⎜ 1 ⎟
= + η iT ⎜⎜ 4 t − 3 ⎟⎟ = θ + θη iT ⎜
k −1
− 1⎟ (10.84)
T1 T1 ⎝ T1 T1 ⎠ ⎜ k ⎟
⎝ε ⎠
Dacă q1 şi q2 sunt căldurile schimbate de agentul termodinamic cu exteriorul:
⎡ 1 ⎛ k −1 ⎞ ⎤
q1 = c p (T3 − T2 ) = c pT1 ⎢θ − ⎜ ε k − 1 ⎟ − 1⎥ [KJ/kg] (10.85)
⎢ η iC ⎜ ⎟ ⎥
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
⎡ ⎛ ⎞ ⎤
⎢ ⎜ 1 ⎟ ⎥
q 2 = c p (T4 − T1 ) = c pT1 ⎢θ + θη iT ⎜ k −1 − 1 ⎟ − 1⎥ [KJ/kg] (10.86)
⎢ ⎜ 1 ⎟ ⎥
⎣ ⎝ε ⎠ ⎦
Lucrul mecanic specific efectiv, obţinut la axul instalaţiei se determină cu:
⎛ ⎞⎛⎜ k −1 ⎞
⎟
⎜ ⎟ ε k
= η m (q1 − q 2 ) = η m c pT1 ⎜1 − k −1
1
(l ITG )ef ⎟⎜θη iT − ⎟ (10.87)
⎜ ⎟⎜⎜ η iC ⎟⎟
⎝ ε k ⎠⎝ ⎠
iar randamentul efectiv al instalaţiei cu expresia:
k −1
ε k
⎛ ⎞ θη iT −
(l ITG )ef ⎜ 1 ⎟ η iC
η ef = = η mηCA ⎜1 − k −1 ⎟ (10.88)
(q1 )ef ⎜ ⎟ ⎛ k −1 ⎞
⎝ ε k ⎠ θ − 1 − ⎜ ε k ⎟ / η iC
⎜ ⎟
⎝ ⎠
În relaţiile (10.87) şi (10.88) cu ηm s-a notat randamentul mecanic al instalaţiei.
Consumul orar de combustibil are expresia:
& q1
m
C h = 3600 [kg comb/oră] sau [m3N comb/oră] (10.89)
ηCA H i
iar consumul specific este dat de relaţia:
3600
c sp = [kg comb/kWh] sau [m3N comb/kWh] (10.90)
ηCAη ef H i
unde q1 şi ηef se obţin din (10.85) şi respectiv (10.88).
În figura 10.40 este prezentată variaţia (lITG)ef / (cpT1) şi ηef funcţie de ε pentru ηiC=0,84, ηiT=0,88, nCA=0,98, luând
ca parametru raportul θ. Se observă imediat că cele două mărimi se anulează pentru ε=1 şi ε=(θηiCηiT)k/)k-1)
rezultând următoarele concluzii:
1. Ca şi în cazul ciclului teoretic al ITG cu ardere la presiune constantă există o valoare optimă (εopt)1max care
maximizează lucrul mecanic specific obţinut la axul instalaţiei. Egalând cu zero derivata relaţiei (10.87) după
ε se obţine:
(ε opt )1. max

k
= (θη iCη iT ) k −1 (10.91)
— 241 —
Comparând relaţia de mai sus cu (10.58) se observă imediat că această valoare optimă este sensibil mai mică
decât cea corespunzătoare ciclului teoretic, raportul lor fiind egal cu (ηiCηiT)0,5k/k-1. Din (10.87) şi (10.91) se obţine
imediat expresia lucrului mecanic maxim:
(l ITG )efmax = c pT1

ηm
η iC
[ (θη iC η iT ) − 1] (10.92)
2 (lITG)et
cpT1
a cărui valoare este cu atât mai mare cu cât θ este ηef
1,25
mai ridicat.
5,5
2. Spre deosebire de ciclul teoretic, randamentul 5,5
1 0,4
termic al ciclului real prezintă un maxim realizat
de (εopt)ηmax, soluţie a ecuaţiei dη/dε = 0. Din
nefericire, forma relativ complicată a relaţiei 0,75
(10.87) nu permite găsirea unei expresii analitice 4,5
explicite pentru (εopt)ηmax. Din figura 10.40 se 0,5 4,5
observă că ηef variază direct proporţional cu θ şi 0,2
că întotdeauna (εopt)ηmax > (εopt)lmax.
0,25 3,5
3,5
Din punct de vedere termodinamic este avantajos ca
θ = 2,5
pentru θ fixat, gradul de comprimare al compresorului
θ = 2,5
să se plaseze între cele două valori optime. În aceste
1 10 20 30 40 π
condiţii fig.10.38 arată că, pentru θ = 4,5, valoarea lui
ε trebuie să fie cuprinsă între 8 şi 16. Cum un raport
mare de comprimare ridică costul instalaţiei prin Fig.10.40 – Reprezentarea grafică (lITG)ef /(cpT1)
mărirea numărului de trepte de compresor şi turbină, funcţie de ε pentru ciclul real al ITG cu ardere
raţiuni de ordin economic fac mai avantajoasă la presiune constantă – (lITG) ef /(cpT1)=f (ε);…ηt=f(ε)
alegerea lui ε cât mai aproape de valoarea corespunzătoare obţinerii lui (l ITG )ef
max
.
10.4. Cicluri combinate gaze-abur

Datorită creşterii performanţelor instalaţiilor pe turbina de gaze şi în special a temperaturii iniţiale la intrarea în
aceasta, ce poate atinge valori de 1200-1300oC, temperatura gazelor de ardere la ieşirea din turbină este de circa
500-700oC. Aceasta permite o recuperare avansată a căldurii, prin utilizarea instalaţiilor de turbină cu abur care
funcţionează după ciclul Rankine. Recuperarea căldurii gazelor din turbină se realizează într-un generator de
abur. De asemenea, creşterea parametrilor ciclului cu abur se poate obţine prin arderea unui combustibil
suplimentar în generatorul de abur recuperator. Combustibilul ars în acest generator poate fi diferit de cel utilizat
la instalaţia de turbină cu gaze, adesea acesta fiind caloric mai slab şi cu proprietăţi de ardere inferioare.
Schema de bilanţ, la nivel de fluxuri energetice, a instalaţiei ce funcţionează cu ciclul combinat gaze-abur, este
prezentată în figura 10.41.
Pentru instalaţia cu ardere suplimentară în generatorul de abur, se PITG
(Ch Qi)ITG
defineşte gradul de postardere β, ca fiind raportul dintre cantitatea 1
de căldură obţinută prin arderea combustibilului în acesta şi căldura (ma ha)ITG
dezvoltată în camera de ardere a instalaţiei de turbina cu gaze şi se
determină cu relaţia:
(Ch Qi)GA mga hga
β = (C h Q i )GA / (C h Q i )ITG (10.93) (ma h0)GA 2
unde: Ch reprezintă consumul de combustibil, iar Qi puterea

Q
calorică inferioară aferentă. Indicele GA se referă la generatorul de PITA
abur, iar ITG la instalaţia de turbină cu gaze. 3
Pe baza bilanţului energetic al ciclului combinat, în conformitate cu
notaţiile de la figura 10.41 rezultă randamentul global al instalaţiei: |Qa0|
PITG + PITA
η gl = (10.94) Fig.10.41 – Schema de bilanţ a instalaţiei
(C h Qi )ITG + (C h Qi )GA cu ciclul combinat gaze-abur:
unde PITG, respectiv PITA reprezintă puterile dezvoltate de turbina cu 1 – instalaţia de turbine cu gaze;
gaze, respectiv de turbina cu abur. 2 – generator de abur;
3 – instalaţia de turbină cu abur
— 242 —
Se determină randamentul ciclului instalaţiei de turbină cu gaze (ITG) cu relaţia:
PITG
η ITG = (10.95)
(C h Qi )ITG
respectiv randamentul ciclului instalaţiei de turbină cu abur (ITA) cu expresia:
PITA
η ITA = (10.96)
Q&
unde Q este fluxul de căldură furnizat de generatorul de abur recuperator.
Gradul de recuperare a căldurii gazelor de ardere în generatorul de abur, este dat de relaţia:
Q&
μ= (10.97)
Q& + m (
& ga hga − ha )
unde: hga este entalpia specifică gazelor de ardere la ieşirea din generatorul de abur, [J/kg]; ha – entalpia specifică
a aerului în [J/kg]; ma – debitul de aer la intrarea în ITG respectiv în generatorul de vapori în [kg/s] (se neglijează
influenţa entalpiei fizice a combustibilului la intrare în instalaţie).
Bilanţul termic al instalaţiei cu ciclul combinat gaze-abur, cu notaţiile din fig. 10.41, unde se consideră
& ga = (m
&a)
ITG + (m a )GA , este:
m &
(C h Qi )ITG + (C h Qi )GA = PITG + Q& + m (

& ga hga − ha ) (10.98)
Din bilanţul termic al instalaţiei de turbină cu abur, în conformitate cu notaţiile de la figura 10.41, rezultă:
Q& = PITA + Q& 0 (10.99)
Cu aceste precizări şi ţinând seama de expresia gradului de postardere β (relaţia 10.93), randamentul global al
instalaţiei ciclului combinat gaze-abur, rezultă:
PITG + PITA
η gl = = η μ + μ ITG (1 − μη ITA ) / (1 + β ) (10.100)
(C h Qi )ITG + β (C hQi )ITG ITA
Atunci când nu există un proces de ardere în instalaţia de turbină cu gaze μ→∞, rezultă ηgl = μ⋅ηITA, adică
randamentul global al unei ITA cu generator de abur recuperator. În situaţia în care nu se arde combustibil
suplimentar în generatorul de abur, cazul ciclului combinat fără postardere, β = 0, randamentul acestuia devine:
η gl = η ITA μ (1 − η ITG ) + η ITG (10.101)
Primul termen este întotdeauna pozitiv şi reprezintă suplimentul de randament datorită recuperării gazelor arse de
la turbina cu gaze, în generatorul de vapori. Deci, în acest caz, randamentul instalaţiei cu ciclu combinat este
întotdeauna mai mare decât acela al ciclului simplu al ITG.
Prin exemplificare, se va lua cazul unei instalaţii reale cu ciclul combinat având randamentul efectiv al ciclului cu
gaze ηITG = 0,3, iar pentru ciclul cu abur un randament efectiv ηITA = 0,28. Pentru un grad de recuperare a căldurii
gazelor în generatorul de abur μ = 0,75, se obţine un randament global al instalaţiei cu ciclul combinat ηgl = 0,447.
Actualmente randamentele efective ale instalaţiilor de turbine cu gaze, respectiv cu abur au valori ridicate ce are
drept consecinţă obţinerea unor randamente globale ale ciclului mixt gaze-abur de circa 45-55%.
Schema de principiu a unei instalaţii cu ciclu mixt gaze-abur, este prezentată în figura 10.42.
— 243 —
Ch ITG 2
T
CA 1.3 Gaze
1.2 1.3
1 3
1.4 1.4’
C T G PITG 1.2
K 2.1
1.4
1.1 1.1
Vapori
Ch GA
2.1 5
mga
2.4
T G PITA
2.3 2.2
4
1.4
2.2
7
2.4 2.3 s
6
Fig.10.42. Schema de principiu a instalaţiilor ciclului combinat Fig.10.43 – Diagrama T-s

gaze-abur: 1 – compresor; 2 – camera de ardere; 3 – turbina cu a ciclului combinat gaze-abur
gaze; 4 – generator de abur; 5 – turbine cu abur; 6 –
condensator; 7 – pompa de circulaţie
În figura 10.43 sunt prezentate în diagrama T-s ciclurile instalaţiei de turbina cu gaze, respectiv a celei de turbina
cu abur. S-au notat cu 1.1-1.4 punctele caracteristice ale ciclului cu gaze, respectiv cu 2.1.-2.4 cele specifice ale
ciclului cu abur. Pe ciclul cu gaze transformarea izobară 1.4-1.4’ reprezintă încălzirea gazelor în urma procesului
de postardere din generatorul de vapori.
BIBLIOGRAFIE
1. R.Bidard, J.Bonnin – Energetique et turbomachines, Eyrolles, Paris, 1979
2. A.Kirilin ş.a. – Termodinamica. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, 1985
3. Manualul inginerului termotehnician . Editura Tehnică, 1961
4. D.Stefănescu, M.Marinescu – Termotehnică, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
5. G.Creţa – Turbine cu abur şi cu gaze – Editura Didactică şi Pedagogică, 1981
— 244 —
11. INSTALAŢII FRIGORIFICE, POMPE DE CĂLDURĂ, CRIOGENIE
11.1. Generalităţi
Un corp se consideră „rece” atunci când temperatura lui (To) este mai mică decât temperatura mediului ambiant
(Ta). Pentru a răci corpul şi a-l menţine la o temperatură To < Ta este necesar ca el să cedeze mediului ambiant
căldura pe care o conţine. În conformitate cu principiul al doilea al termodinamicii, trecerea căldurii de la un corp
mai rece la un corp mai cald nu poate avea loc de la sine; realizarea acestui proces de transfer de energie prin
efect termic de la temperaturi scăzute la temperaturi ridicate se poate efectua cu consum de lucru mecanic
(energie mecanică, electrică, termochimică, termocinetică ş.a.) în cadrul instalaţiilor frigorifice.
Instalaţiile frigorifice având rolul de a menţine temperatura unui spaţiu (To) sub temperatura mediului ambiant (Ta)
prin evacuarea căldurii, consumă în acest scop lucru mecanic sau o altă formă de energie.
Procesele de răcire au căpătat în ultimii ani un rol deosebit de important atât în industrie cât şi în gospodăriile
populaţiei. Răcirea corpurilor sau a spaţiilor (incintei) poate fi realizată natural (frig natural) sau artificial (frig
artificial). Obţinerea frigului pe cale naturală se realizează utilizând gheaţă sau amestecuri frigorifice (răcitoare).
În tabelul 11.1. de mai jos se indică temperatura cea mai scăzută (temperatura eutecticului) care se poate obţine
la amestecarea cantităţilor de substanţe arătate, cu 100 g zăpadă sau gheaţă mărunţită. Atingerea temperaturilor
indicate este posibilă numai în cazul unei izolaţii termice bune a incintelor şi al preparării unor cantităţi suficiente
de amestec (răcitor) frigorific.
Obţinerea frigului artificial presupune utilizarea unor maşini şi Tabelul 11.1.
instalaţii care să efectueze procesele frigorifice, ceea ce îi g substanţă la Temperatura
Substanţă 100 g zăpadă eutecticului
conferă o serie de avantaje faţă de utilizarea frigului natural: (gheaţă) o
C
- posibilitatea de răcire a corpurilor până la temperaturi mult K2SO4 7,3 -1,52
sub temperatura ambiantă Na2CO3⋅10H2O 19 -2,1
- continuitatea proceselor de răcire Na2SO4⋅10H2O 10,2 -1,25
- posibilitatea obţinerii frigului în orice perioadă a anului KNO3 12,2 -2,9
indiferent de condiţiile climatice. MgSO4⋅ 12H2O 114 -3,9
În funcţie de nivelul de frig obţinut pe cale artificială se disting: MgSO4⋅7H2O 64 -5,2
- instalaţii de frig moderat; KCl 24,6 -10,7
- instalaţii de frig adânc (sau criogenice), limita de separare Na2S2O3⋅5H2O 110 -11
fiind în jurul valorii de 120 K (temperatura normală de NH4Cl 22,9 -15,8
fierbere a metanului). Ca(NO3)2⋅4H2O 100 -16
NH4NO3 45 -16,7
Importanţa studierii instalaţiilor frigorifice este legată de NaCl(2H2O) 30,7 -21,2
diversitatea domeniilor în care este utilizat frigul artificial.:
- în industria chimică, în procesele de fabricaţie a multor substanţe uzuale, agenţii frigorifici realizând
evacuarea căldurii de reacţie sau dizolvare, separarea cristalelor de săruri din soluţie, lichefierea gazelor,
separarea amestecurilor de gaze şi fluide. Se foloseşte frigul moderat, dar şi adânc pentru separarea şi
epuizarea unor substanţe în stare gazoasă la temperaturi de până la –200oC;
- în industria petrolului şi gazelor naturale, în procesul de distilare şi rectificare;
- în industria alimentară la răcirea şi congelarea unor produse industriale în vederea depozitării şi conservării
la temperaturi de până la –40oC. Procesele de liofilizare (criodesicare), adică uscarea produselor prin
congelare şi eliminarea umidităţii prin sublimarea gheţii în vid, au deosebită nevoie de frig până la
temperaturi de –80oC;
- în metalurgie, pentru procese avansate de tratamente termice la temperaturi joase (-80oC ÷ -190oC),
utilizând băi de azot lichid;
- la funcţionarea reactorilor atomici, în producerea „apei grele”;
- în electrotehnică, la transportul energiei electrice prin cabluri criogenice sau criorezistive, răcite cu azot lichid
sau supraconductoare, răcite cu heliu lichid, la răcirea componentelor electrotehnice şi electronice;
- în exploatările miniere, prin îngheţarea apei conţinută de pământul din jurul galeriilor, pentru oprirea
infiltraţiilor şi consolidarea temporară a terenurilor;
- în tehnica condiţionării aerului;
- în medicină, pentru răcirea locală în scop de anestezie în intervenţiile chirurgicale sau pentru extirparea unor
tumori (criochirurgie);
- în aviaţie şi cosmonautică, pentru alimentarea cu oxigen a personalului uman la altitudine şi în spaţiu
cosmic, precum şi prin utilizarea combustibililor în starea lichidă.
În tehnica frigului se utilizează pentru obţinerea efectului de răcire următoarele metode:
— 245 —
- transformările de fază ale agenţilor frigorifici (vaporizarea şi condensarea);
- desorbţia gazelor şi vaporilor – respectiv absorbţia;
- laminarea gazelor şi vaporilor;
- destinarea izentropică a gazelor;
- efectul turbionar de separare energetică;
- efectul termoelectric;
- efectul magnetocaloric.
În instalaţiile frigorifice de frig moderat, cea mai largă utilizare o are prima din aceste metode: (utilizarea
vaporizării şi condensării), asociată cu laminarea agentului frigorific lichid, aplicată la instalaţiile frigorifice cu
comprimare mecanică de vapori (IFV), la cele cu absorbţie (IFA) şi respectiv la cele cu ejecţie (IFE).
În instalaţiile de frig adânc, în special pentru lichefierea gazelor, un rol important revine laminării şi destinderii
izentrope.
Instalaţiile frigorifice se pot clasifica:
a) după principiul de funcţionare:
- instalaţii de comprimare care utilizează proprietăţile elastice ale gazelor şi vaporilor, ce se manifestă prin
creşterea temperaturii lor la comprimare şi scăderea acesteia în timpul destinderii. Ca sursă de energie,
instalaţiile cu comprimare utilizează energia electrică sau mecanică. Se pot obţine într-o treaptă
temperaturi de vaporizare (la sursa de temperatură scăzută) de cca. –30oC, în funcţie de agentul frigorific
folosit, în două trepte până la –60oC, în cascadă –100oC, în cascade multiple, temperaturi foarte scăzute.
- instalaţiile de absorbţie, al căror principiu de lucru este realizarea succesivă a reacţiilor termochimice, a
absorbţiei agentului de lucru de către un sorbant. Ca formă de energie, aceste instalaţii utilizează fluxuri
termice reziduale şi, în ultimul timp, energia solară. Temperaturile ce se pot atinge variază în funcţie de
soluţiile binare folosite de la –50oC la soluţia hidroamoniacală, la temperaturi aflate la nivele de
condiţionare, în cazul folosirii soluţiei de bromură de litiu – apă;
- instalaţiile cu jet, utilizează energia cinetică a unui jet de vapori sau gaz;
- instalaţiile termoelectrice care au la bază efectul Peltier permit obţinerea frigului prin utilizarea directă a
energiei electrice. Utilizând materiale semiconductoare se pot obţine în cascadă temperaturi de –70oC;
- instalaţiile magnetocalorice, prin care se obţin temperaturi foarte scăzute prin demagnetizarea adiabatică
a unor substanţe de tipul sărurilor paramagnetice;
- instalaţii frigorifice cu gaze (I.F.G.) cu sau fără regenerare internă cu sau fără funcţionare nestaţionară;
- generatoare turbionare de frig şi căldură;
b) după tipul ciclului:
- instalaţii care funcţionează pe baza unui ciclu închis (IFV, IFA, unele I.F.G.-uri, IFE)
- instalaţii care funcţionează pe baza unui proces deschis, agentul de lucru fiind total sau parţial extras din
instalaţie în timpul funcţionării, în locul agentului extras este introdusă o nouă cantitate. În acest mod
funcţionează instalaţiile de separare şi lichefiere a gazelor, precum şi cele folosite pentru congelarea
gazelor (zăpada carbonică).
c) după periodicitate
- instalaţii cu funcţionare continuă, în regim staţionar (IFV, IFA, I.F.G., IFE);
- instalaţiile cu funcţionare discontinuă, în regim nestaţionar (unele IFA).
11.2. Agenţi frigorifici

Pentru a putea fi folosiţi în instalaţiile frigorifice agenţii frigorifici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să
fie inofensivi faţă de organismul omenesc; să nu provoace coroziunea metalelor din care se execută instalaţia
frigorifică; să nu fie inflamabili şi să nu prezinte pericol de explozie; să aibă presiuni moderate la temperaturile de
vaporizare şi condensare; volumul masic al vaporilor şi căldura masică a lichidului mici; coeficienţi de
conductivitate termică mari; punct de congelare scăzut, punct critic ridicat şi căldură de vaporizare mare; să fie
inerţi faţă de lubrifianţi; să aibă viscozitate mică; să aibă cost redus.
În tabelul 11.2. se prezintă proprietăţile fizice şi acţiunea fiziologică a agenţilor frigorifici conf. STAS 6987-81.
Cei mai frecvenţi agenţi frigorifici folosiţi sunt: amoniacul, agenţii halogenaţi, clorura de metil şi agenţii
intermediari. Agenţii intermediari se folosesc la instalaţiile cu răcire indirectă la care contactul acestora cu corpul
răcit poate avea efecte negative. Drept agenţi intermediari se utilizează: apa, aerul, soluţiile de săruri minerale în
apă, soluţiile de alcool şi de glicerină, R 30 şi R 11, unele hidrocarburi. Soluţiile de săruri în apă utilizate frecvent
sunt soluţiile de clorură de calciu, clorură de sodiu, clorură de magneziu. Concentraţia de sare corespunde la
diverse puncte de congelare a soluţiei şi trebuie astfel aleasă, încât să se evite pericolul de congelare a soluţiei.
Pentru reducerea efectivului corosiv al saramurilor se cere ca acestea să fie uşor alcaline cu pH = 7…8,5. Din
categoria soluţiilor alcoolice s-au impus soluţiile apoase de alcool metilic, alcool etilic, etilenglicol, propilen glicol şi
soluţiile de polialcooli.
— 246 —
Caracteristici fizice şi acţiunea fiziologică a fluidelor frigorifice Tabel 11.2.
Concentraţia Temperatura Leziuni Caracte-
Periculos Fără
Punct volumetrică de aprindere mortale sau ristici
Numărul Punct de în interval leziuni
de de pentru un am- foarte puter- diverse
de identi- Fluidul frigorific Formula chimică congelare de timp de
fierbere o aprindere estec gazos nice după conform
ficare o C 30-60 min 1-2 h
C în aer în contact cu câteva min. obser-
% flacăra [oC] la concentraţie în aer, volumetric, % vaţiilor
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Grupa I (fluide care nu ard şi au o acţiune fiziologică nulă sau foarte slabă)
- Bioxid de carbon CO2 -78,5 -56,5 - - 8 5-6 2-4 c
R 30 Clorură de metilen CH4Cl2 40 -96,7 - - 5-5,4 2-2,4 0,2 a
R 11 Triclor-monofluor-metan CFCl3 23,8 -111 - - - - 10 a
R 12 Diclor-difluor-metan CF2Cl2 -29,8 -158 - - - - 10-30 b
R 13 Monoclor-trifluor-metan CF3Cl -81,5 -181 - - - - 20-30 b
R 21 Diclor-monofluor-metan CHFCl2 8,9 -135 - - - 10 5 a
R 22 Monoclor-difluor-metan CHF2Cl -40,3 -160 - - - - 20 b
R 113 Triclor-trifluor-etan CC1F2CC1F 47,7 -35 - - - 5-10 2,5 a
R 114 Diclor-tetrafluor-etan CC1F2CC1F 3,5 -91 - - - - 20-30 b
R 115 Monoclor-pentafluor-etan CC1F2CF3 -38,7 -106 - - - - 20-30 b
R 13 B1 Monobrom-trifluor-metan CBrF3 -58 -168 - - - - 20-30 b
R 152a Difluor-etan CH3CHF2 - - - - - - - -
R 500 R 12 (73,8%)+R152a (26,2%) CF2Cl2+ CH3CHF2 -28 -159 - - - - 20 b
R 502 R 22 (48,8%)+R 115 (51,2%) CHF2Cl + CC1F2CF3 -45,6 - - - - - 20 b
Grupa II (fluide cu acţiune toxică care ard în concentraţii cu aerul de peste 3,5 % volumetric)
R 717 Amoniac NH3 -33,4 -77,9 16-25 651 0,5-1,0 0,2-0,3 0,1-0,03 d,e
R 1130 Diclor-etilen C2H2Cl2 48,5 -56,7 5,6-11,4 158 - 2-2,5 - f
R 160 Clorură de etil CH3CH2Cl -12,5 -138,5 3,7-12 519 15-30 6-10 2,0-4,0 f
R 40 Clorură de metil CH3Cl -24 -97,6 8,7-17,2 632 15-30 2-4 0,05-0,1 f
- Formiat de metil CH3COOOH 31,2 -104,4 4,5-20 456 2-2,5 0,9-1,0 - c
- Bioxid de sulf SO2 -10 -75,5 - - 0,3-1,0 0,04-0,050 0,005-0,004 d,e
Grupa III (fluide care se aprind uşor, în amestecuri cu aerul de concentraţii sub 3,5% volumetric)
R 600 n-Butan C4H10 0,5 -135 1,6-6,5 500 - - 5,0-5,6 g
R 1150 Etilenă C2H4 -103,7 -169,4 3-33,5 540 - - - g
R 170 Etan C2H6 -88,6 -183 3-14 580 - - 4,7-5,5 g
R 600a Izobutan (CH3)3CH -10,2 -145 1,6-6,5 530 - - 4,7-5,5 g
R 290 Propan C3H -42,8 -183 2,3-7,3 525 - 6,3 4,7-5,5 g
Observaţii: a – la concentraţii ridicate, fluidul este uşor narcotic; b – la concentraţii foarte ridicate, provoacă senzaţia de sufocare; c – fluidul nu are miros caracteristic, limitele concentraţiilor
toxice şi mortale sunt apropiate; d – miros caracteristic la concentraţie foarte slabă; e – iritant în concentraţie slabă şi f – foarte narcotic; g – nu produce leziuni importante la concentraţii
inferioare limitei minime de explozie.
— 247 —
11.3. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică
de vapori (IFV) într-o treaptă
11.3.1. Ciclul ideal al instalaţiilor frigorifice şi pompelor de căldură
Obţinerea efectului frigorific (sau caloric) presupune parcurgerea de către agentul de lucru a unei succesiuni de
procese care reprezintă ciclul frigorific (sau al pompei de căldură).
Ciclurile frigorifice şi cele ale pompelor de căldură sunt cicluri Carnot inversate (parcurse în sens antidiurn), adică
consumatoare de energie. Prin apropierea proceselor reale ireversibile, de procesele ideale, reversibile, gradul de
ireversibilitate al ciclului se reduce, astfel că, realizarea efectului frigorific (sau caloric) presupune un consum din
ce în ce mai redus de energie. Acest consum nu poate scade, însă, sub cel corespunzător unui ciclu ideal,
compus numai din evoluţii reversibile.
În continuare se va examina ciclul Carnot inversat care este un ciclu generator, pentru parcurgerea lui se
consumă lucru mecanic de la un alt motor (termic, electric, hidraulic etc.) şi se cedează căldură.
Cu ajutorul acestui ciclu ideal se poate explica în mod simplu, posibilitatea transformării căldurii de la un corp mai
rece la altul mai cald, cu consum de lucru mecanic.
De asemenea, proprietăţile acestuia (Ciclul Carnot inversat) servesc drept criteriu pentru compararea gradului de
perfecţiune termodinamică a instalaţiilor frigorifice şi a pompelor de căldură.
Din figura 11.2 rezultă că pentru realizarea p 3 T
transformărilor unui ciclu Carnot inversat q
q 3 2
se consumă un lucru mecanic l, echivalent T
2
cu suprafaţa închisă în ciclu (aria 1234). T = const
Sensul schimbului de căldură se l

inversează faţă de sensul din cazul ciclului
Carnot direct. Astfel, în timpul expansiunii T0
4 4 1
izoterme 4-1, agentul primeşte de la sursă 1 q0
rece căldura q0 la temperatura T0, iar în q0 b a
0 V 0
timpul comprimării izoterme 2-3, agentul s3=s4 s1=s2 s
cedează unei surse calde, căldura q la T
temperatura T. Agentul trece de la q
temperatura T0 la T prin comprimarea
adiabatică 1-2, lucrul mecanic de T0 q0
comprimare consumat determinând
creşterea energiei interne a agentului şi Fig.11.2. Ciclul Carnot inversat.
deci a temperaturii lui.
Ecuaţia de bilanţ termic al ciclului Carnot inversat se exprimă:
q = q0 + l (11.1)
unde: l, q şi q0 sunt valori specifice, adică s-a presupus că în ciclu evoluează 1 kg de agent frigorific.
Mărimea care caracterizează ciclurile maşinilor frigorifice este eficienţa frigorifică sau coeficientul frigorific. Se
notează cu εf şi se defineşte prin raportul între căldura preluată de la sursa rece q0 (frigul obţinut, denumit şi
capacitate frigorifică specifică) şi lucrul mecanic consumat în acest scop l, luat în valoare absolută.
q
εf = o (11.2)
l
Din figura 11.2 se poate scrie:
qo = aria 4 1 a b = T0 (s1 – s4) (11.3)
⏐l⏐= aria 1 2 3 4 = (T – T0)(s1 – s4) (11.4)
Introducând relaţiile (11.3 şi 11.4) în (11.2) se obţine pentru eficienţa frigorifică a ciclului Carnot inversat, relaţia:
T0 (s1 − s 4 ) T0 1
εf = = = >1 (11.5)
(T − T0 )(s1 − s 4 ) T − T0 T
−1
T0
Se observă că eficienţa frigorifică spre deosebire de randamentul termic al ciclului Carnot direct (ciclu motor),
poate avea valori mai mari decât unitatea.
În cazul ciclului Carnot inversat, eficienţa frigorifică εf nu depinde de natura agentului frigorific, ci numai de
valoarea raportului T/ T0 şi anume scade cu creşterea raportului T/ T0 ca în figura 11.3 de mai jos.
— 248 —
În cazul unei pompe de căldură vom avea acelaşi ciclu Carnot inversat dar acum
εef
prezintă interes căldura q care se cedează la sursa caldă la temperatura T.
Eficienţa termică (calorică) a pompei de căldură sau coeficientul de pompare a 10
căldurii va fi: 8
q T (s2 − s3 ) T (s1 − s4 ) T 1 6
εp = = = = = > 1 (11.6)
l (T − T0 )(s1 − s4 ) (T − T0 )(s1 − s4 ) T − T0 1 − T0 4
T 2
Din relaţia (11.6) se observă că avantajul utilizării unei pompe de căldură (P.C.) 0 T/T0
constă în aceea că pentru o unitate de energie mecanică consumată, devine 1 1,2 1,4 1,6
posibilă introducerea în spaţiul încălzit a unei călduri de câteva ori mai mare decât
energia mecanică consumată. Fig.11.3. Variaţia eficienţei
frigorifice a ciclului Carnot
Principial între instalaţiile frigorifice şi pompele de căldură nu există nici o
cu raportul T/T0
deosebire, nici ca schemă funcţională şi nici ca ciclu.
Deosebirile între I.F.V. şi P.C. sunt de amănunt şi adesea acestea se deosebesc prin tipul agentului de lucru
folosit şi prin aceea că, în instalaţiile frigorifice întreaga parte inferioară a ciclului este plasată în domeniul
temperaturilor negative pe când la pompele de căldură nici un punct al ciclului lor nu are nici o temperatură mai
mică de 0oC.
Astfel, urmărind instalaţiile prezentate în fig.11.4 de mai jos se observă comparând TM (temperatura maximă a
ciclului), Tm (temperatura minimă a ciclului) cu temperatura mediului ambiant Ta că vom avea următoarele situaţii:
A) dacă TM = Ta (temperatura mediului ambiant) instalaţia de tip A are rolul de a menţine temperatura
scăzută într-o incintă, deci are rol de FRIGIDER (Instalaţie Frigorifică)
B) dacă însă Tm = Ta instalaţia de tip B este utilizată la încălzirea unei incinte şi este o POMPĂ DE
CĂLDURĂ
C) dacă TM > Ta > Tm este cazul unei instalaţii mixte (I.M.) de tip C care poate să joace rol şi de
FRIGIDER şi de POMPĂ DE CĂLDURĂ funcţie de necesităţi. De exemplu instalaţiile mixte sunt
utilizate iarna ca pompe de căldură iar vara ca instalaţii de condiţionat aerul (Instalaţie Frigorifică).
Utilizându-se tot ciclul Carnot inversat (ideal) din fig.11.2 pentru T TM
instalaţia mixtă (I.M.) din fig.11.4 se poate scrie eficienţa termică a TM
instalaţiei mixte (IM) sau coeficientul de performanţă εIM sub forma: B
TM
Ta
q + q0 q + q0 T (s1 − s4 ) + T0 (s1 − s4 ) T + T0 C
ε IM = = = = >1 (11.7) Tm
l q − q0 T (s1 − s4 ) − T0 (s1 − s4 ) T − T0 A
Tm
T Tm
+1
T0
ε IM = >1 s
T
−1
T0 Fig.11.4.
11.3.2. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori (I.F.V.) într-o treaptă

Instalaţiile frigorifice cu o treaptă de comprimare sunt utilizate pentru obţinerea de temperaturi de –10oC până la –
30oC funcţie şi de agentul frigorific utilizat (freonii sau amoniac).
Acest tip de instalaţii frigorifice se construiesc în două variante clasice:
- cu detentor cu piston (D) vezi fig.11.5.
- cu ventil de laminare (V.L.) vezi fig.11.6.
Elementele componente ale instalaţiei frigorifice sunt:
C – compresorul acţionat de motorul M (electric sau termic)
K – condensatorul
D – detentor care acţionează generatorul electric G, detentor care este înlocuit în a doua variantă cu un
ventil de laminare (V.L.) vezi fig.11.6.
V – vaporizator
S.P - separator de picături
Instalaţia frigorifică cu compresie mecanică transferă căldura Q0 de la temperaturi scăzute la temperaturi ridicate
Qk consumând în acest scop lucru mecanic. Funcţionarea instalaţiei, precum şi transformările suferite de agentul
frigorific se pot urmări concomitent pe fig.11.5 a şi b.
— 249 —
QK T
K pk
2
2 3(3’) 3 qk
K Tk
2’
M C D 3’ lc pv
G 4
1 Q0 Tv
4’ 1’ 1
1
SP x=0 x=1
V q0
4(4’)
4(4’) s
c a d b
a) b)
Fig.11.5
Compresorul C aspiră vaporii saturaţi uscaţi de agent frigorific din separatorul de picături (S.P) şi îi comprimă
adiabatic supraîncălzindu-i (procesul 1 – 2 de comprimare adiabatică a vaporilor de la presiunea de saturaţie pv la
pk şi apoi îi refulează în condensatorul K.
În condensatorul K, vaporii supraîncălziţi se răcesc (2 – 2’) şi apoi condensează la presiunea pk = const. (procesul
2’ – 3 de condensare izobar-izoterm a vaporilor) cedând (evacuând) căldura Qk în mediul exterior sau unui fluid
(aer sau apă) ce are de regulă temperatura mediului ambiant.
În multe cazuri se utilizează şi răcirea condensului (3 – 3’) tot în condensatorul K mărindu-se astfel căldura Qo
evacuată de la sursa rece cu valoarea ac4’4.
Pentru a putea realiza prin vaporizare temperatura de răcire dorită, lichidul rezultat în urma condensării este
destins adiabatic (3 – 4) într-un detentor cu piston D fig.11.5.a până la presiunea de saturaţie pv corespunzătoare
temperaturii de saturaţie (Tv).
Agentul frigorific vaporizează apoi în vaporizatorul V (4 – 1 proces izobar – izoterm) preluând din exteriorul său
căldura Q0. Dacă prin instalaţia descrisă se urmăreşte numai evacuarea (sarcinii) căldurii Q0 dintr-o incintă atunci
numele de instalaţie frigorifică este justificat. În cazul în care se urmîreşte Qk avem de-a face cu o pompă de
căldură.
Ciclul real de funcţionare 1 2 3 4 1 al unei asemenea instalaţii frigorifice cu vapori (I.F.V.) diferă de ciclul Carnot
reversibil inversat şi este prezentat în fig.11.2.b.
Comprimarea agentului frigorific cu starea 1’ nu este indicată din cauza picăturilor de lichid care fiind antrenate
pot conduce la deteriorarea compresorului C.
Sarcinile termice sunt:
- puterea (capacitatea) frigorifică Q& o = m
& ⋅ qo = m & (h1 − h4 ) [kW] (11.8)
- sarcina termică a condensatorului Q& k = m & ⋅ qk = m & (h2 − h3 ) [kW] (11.9)
cu respectarea legii de conservare a energiei se ajunge la concluzia că lucrul mecanic necesar comprimării este
& [(h2 − h3 ) − (h1 − h4 )] [kW]
L& c = Q& K − Q& 0 = m (11.10)
Eficienţa frigorifică εf în acest caz este dată de relaţia

q h1 − h4
εf = 0 = >1 (11.11)
lc (h2 − h3 ) − (h1 − h4 )
pentru varianta fără răcirea condensului şi
h1 − h4'
εf = >1 (11.12)
(h2 − h3' ) − (h1 − h4' )
pentru situaţia când se face şi răcirea condensului.
Eficienţa pompei de căldură εp rezultă în cazul răcirii condensului sub forma

q h2 − h3'
εp = K = >1 (11.13)
lc (h2 − h3' ) − (h1 − h4' )
— 250 —
şi similar pentru situaţia în care nu se face răcirea condensului
h2 − h 3
εp = >1 (11.14)
(h2 − h3 ) − (h1 − h4 )
Eficienţa ciclului real este mai mică decât eficienţa corespunzătoare a ciclului Carnot reversibil inversat.
Detentorul este o maşină care produce lucru mecanic prin destinderea fazei lichide a agentului frigorific. El are
puteri mici şi energia debitată de el discontinuu nu poate fi utilizată din cauza inexistenţei unui consumator
obişnuit care să-şi adapteze consumul după curba lui de livrare. Energia obţinută la detentor cu ajutorul
generatorului G se consumă de multe ori pe o frână. Funcţionarea detentorului fiind greoaie a impus înlocuirea sa
cu un ventil de laminare ca în fig.11.6.
QK T p qk k
K 2
2’
3
2 3(3’)
K
3’ di = 0 pv
M C VL lc
Q0 4’ 4 1
1
4(4’)
1 x=0 q0 x=1
SL
V
4(4’) s
c a b
Fig.11.6.
Introducerea ventilului de laminare simplifică exploatarea instalaţiei frigorifice dar se soldează cu micşorarea
eficienţei frigorifice. Procesul 3 – 4 este un proces de laminare (efect Joule-Thomson) care are ca efect scăderea
temperaturii, dar cantitatea de căldură transportată de la sursa rece q0 (aria 4ab14) la sursa caldă este mai mică
decât la instalaţiile cu detentor. Eficienţa frigorifică şi a pompei de căldură se calculează cu relaţiile (11.11) –
(11.14) (cu h3 – h4)(h3’ – h4’) respectându-se principiul conservării energiei:
q K = l c + q0 (11.15)
Se atrage atenţia asupra faptului că în separatorul de picături SP nu au loc procese de transfer de energie între
agentul frigorific şi mediul exterior ci numai separarea fazelor.
Lucrul mecanic real cerut de compresor lr este mai mare decât lucrul mecanic, teoretic lc. Dacă ηc este
randamentul compresorului, atunci:
lc (h2 − h3 ) − (h1 − h4 )
lr = = (11.16)
ηc ηc
Dacă debitul de agent frigorific al instalaţiei este m [kg/h] şi q0 [kJ/kg] este capacitatea frigorifică specifică, atunci
capacitatea frigorifică va fi:
m ⋅ q0 m& (h1 − h4 )
Q0 = ⋅ 10 3 = [W] (11.17)
3600 3 ,6
Dacă se impune ca o instalaţie să realizeze o anumită capacitate frigorifică Q0, atunci din relaţia (11.17) se
determină debitul de agent frigorific necesar.
Puterea necesară antrenării compresorului:
m ⋅ lc m[( h2 − h3 ) − (h1 − h4 )]
P= = (11.18)
3600 ⋅ η c ⋅ η m 3600 ⋅ η c ⋅ η m
unde lucrul mecanic specific ⏐lc⏐ se ia în kJ/kg iar ηm este randamentul mecanic al compresorului.
Debitul caloric cedat de agentul frigorific fluidului de răcire al condensatorului K în cazul răcirii condensului
m ⋅ qK m& (h2 − h3' )
QK = ⋅ 10 3 = [W] (11.19)
3600 3 ,6
Debitul de fluid de răcire (apă sau aer) al condensatorului m’
— 251 —
m(h2 − h4' )
m' = [kg/h] (11.20)
c p Δt
cp - căldura specifică la presiune constantă a fluidului în [kJ/kg],
Δt - creşterea de temperatură a fluidului de răcire.
11.3.3. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în cascadă

Instalaţiile frigorifice cu vapori cu compresie mecanică se pot cupla în serie pentru a se atinge domeniul
temperaturilor extrem de scăzute (pentru lichefierea gazelor). La instalaţiile „în cascadă” vaporizatorul unei
instalaţii frigorifice este cuplat cu condensatorul instalaţiei frigorifice de rang superior şi aşa mai departe.
Variantele constructive realizate în practică au la bază principiile prezentate mai sus.
Aplicând procesul „în cascadă” în fig.11.7 se prezintă principial schema unei instalaţii de lichefiere a heliului.
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8
-1830C
-1930C
-2530C
-2690C
-1030C
-34 0C
NH3 C2 H4 O2 N2 H2 He
SL SL
Apa
VL1 VL2 VL3 VL4 VL5 VL6 VL7 VL8

Fig.11.7. Răcire în cascadă
Pentru lichefierea neonului (TK = 44,3 K; To = 26,9 K), a hidrogenului (TK = 33,1 K; To = 20,4 K) şi a heliului (TK =
5,1 K şi To = 4,2 K), se combină răcirea „în cascadă” cu efectul de răcire prin laminare Joule-Thomson.
Primele patru I.F.V.-uri formează o cascadă multiplă (c1 ÷ c4) ce pot asigura scăderea temperaturii până la 65 K.
Realizarea acestei temperaturi este posibilă prin vaporizarea azotului (N2) la presiuni mai mici decât presiunea
atmosferică. Însă, această temperatură este superioară temperaturii critice a hidrogenului (H2), de aceea, în
vaporizatorul de azot (N2) nu se poate realiza decât o răcire a hidrogenului (H2), după care urmează o răcire
recuperativă cu ajutorul vaporilor proprii, laminarea apoi într-un ventil de laminare VL4 producându-se vapori
umezi care se separă în vapori uscaţi reci şi lichid. Vaporii reci sunt folosiţi în schimbătorul recuperativ, iar apoi
introduşi în compresorul C5 pentru a se ridica presiunea hidrogenului gazos (H2) până la p < 150 bar şi TSN = 20,4
K (temperatura normală de saturaţie) sau la o temperatură mai mică, aproximativ 14 K, prin vaporizare în
depresiune astfel T ≅ 14 K > TK = 5,1 K (He). Compresorul C6 ridică presiunea vaporilor de H2 până la o valoare
intermediară realizată prin laminarea în primul ventil de reglaj, al fiecăreia dintre cele două instalaţii ale cascadei.
Ultima instalaţie, ce funcţionează cu He, poate realiza, prin vaporizarea He în depresiune sau la presiunea
normală (pN = 1,013 ⋅ 105 N/m2) temperaturi între 1 şi 4,25 K.
Acest procedeu al instalaţiei în cascadă descris pentru lichefierea heliului este cel mai ieftin, întrucât realizează un
consum specific de: 0,54 kWh/kg H2 lichid, mult mai scăzut decât la alte procedee. Totuşi această instalaţie
prezintă un grad mare de complexitate întrucât necesită reglaje şi intervenţii dificile.
11.3.4. Metode de îmbunătăţire a economicităţii I.F.V.

Pentru îmbunătăţirea eficienţei frigorifice εf a instalaţiilor frigorifice cu vapori se utilizează mai multe metode:
a) Introducerea în schema instalaţiei a unui schimbător de căldură denumit SUBRĂCITOR care se
amplasează aval de condensatorul K şi are rolul de a reduce temperatura agentului frigorific condensat, sub
temperatura de condensare. Ca agent de răcire se utilizează apă cu o temperatură mai coborâtă.
Această metodă este specifică I.F.V. ce funcţionează cu amoniac.
b) Supraîncălzirea vaporilor aspiraţi în compresorul C ce se realizează într-un vaporizor V astfel dimensionat
încât după vaporizare să se producă şi o supraîncălzire a vaporilor. Această supraîncălzire se manifestă
diferit în cazul amoniacului, respectiv freonilor, datorită valori diferite a exponentului adiabatic care pentru
freoni avem χF = 1,1 … 1,2 iar pentru amoniac χNH3 = 1,3.
Deci, o valoare mai ridicată a lui χNH3 determină creşterea gradului de supraîncălzire a vaporilor şi o creştere a
temperaturii de comprimare ceea ce afectează proprietăţile uleiului de ungere dar şi o majorare a lucrului mecanic
de comprimare. Prin urmare creşterea temperaturii de supraîncălzire a vaporilor la I.F.V cu amoniac (NH3) este
limitată la cca. (3÷5)oC pentru a nu înrăutăţi economicitatea instalaţiei.
— 252 —
În cazul freonilor, gradul de supraîncălzire a vaporilor poate fi majorat la valori de (20÷30)oC fără să fie afectată
economicitatea instalaţiei.
Această metodă conduce la creşterea eficienţei frigorifice acceptând grade de supraîncălziri mai mari ale vaporilor
astfel că la o temperatură de vaporizare de –25oC se ajunge ca la aspiraţia în compresor să avem +15oC, iar
pentru temperaturi de vaporizare mai coborâte, aspiraţia în compresor să fie la temperaturi până la 0oC.
c) Utilizarea subrăcitorului regenerativ, metoda e folosită la I.F.V. cu freoni la care este posibil realizarea unui
grad de supraîncălzire mai ridicat. Se utilizează un schimbător de căldură regenerativ în care supraîncălzirea
se realizează pe seama subrăcirii lichidului frigorific obţinut în procesul de condensare, pe baza unui transfer
(ireversibil) regenerativ de căldură.
11.4. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în două trepte

11.4.1. Necesitatea comprimării în trepte
S-a constatat că prin scăderea temperaturii de vaporizare Tv şi prin creşterea temperaturii de condensare TK,
p
raportul de comprimare: ε = K , care caracterizează funcţionalitatea compresorului creşte şi el, ceea ce
pv
determină creşterea lucrului mecanic necesar comprimării şi a temperaturii de refulare a vaporilor din cilindru
compresor şi la scăderea coeficientului de debit λ a compresorului.
Pe de altă parte, se impun condiţii restrictive privitoare la coeficientul de debit şi la temperatura de refulare din
compresor (impusă de calităţile uleiului de ungere), astfel încât:
λ ≥ 0,6 şi tref ≤ 150oC (11.21)
Pentru respectarea acestor condiţii restrictive trebuie să se ţină cont de valoarea exponentului adiabatic χ şi de
temperatura de vaporizare Tv a agentului frigorific.
S-a observat că la instalaţiile cu amoniac (NH3) care are χ = 1,3 temperatura de vaporizare poate fi admisă până
la nivelele de (-12 ÷ -20oC), iar la cele cu freoni (χ = 1,1 ÷ 1,2), până la temperaturi de vaporizare (-20 ÷ -40oC);
deci aceste instalaţii nu pot funcţiona la rapoarte de comprimare foarte mari.
Astfel, pentru obţinerea unor temperaturi de vaporizare mai scăzute de –40oC, cu respectarea condiţiilor
restrictive date de relaţia (10.16) este necesară şi oportună trecerea la comprimarea în două trepte cu răcire
intermediară.
Răcirea intermediară poate fi incompletă (când se face numai cu apă de răcire) sau completă când se utilizează
la răcire o fracţiune din debitul de agent frigorific.
Instalaţiile I.F.V. în două trepte de comprimare sunt foarte variate, funcţie de:
- tipul agentului frigorific utilizat
- temperatura apei de răcire
- valoarea temperaturii necesare la consumatorul de frig.
În general aceste instalaţii realizează rapoartele de comprimare ε care să asigure un coeficient de debit λ ≅ 0,6, o
economie de lucru mecanic cât şi o limitare a temperaturii de refulare a vaporilor.
11.4.2. Schema şi ciclul teoretic al IFV în două trepte cu răcire intermediară incompletă
Schema şi ciclul unei asemenea instalaţii sunt prezentate în figura 11.8. Schema presupune existenţa unui răcitor
intermediar în care vaporii de agent sunt răciţi cu ajutorul apei de răcire.
Procesele din instalaţia cu două trepte se desfăşoară la trei nivele de presiune:
pv – presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii de vaporizare;
pc – presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii de condensare;
pi – presiunea intermediară, care se determină din condiţia ca rapoartele de comprimare pe trepte să fie egale:
pi p
= c ⇒ pi = pv ⋅ p c (11.22)
pv pi
Procesele funcţionale sunt:

1 – 2s: comprimare izentropică în treapta de joasă presiune în compresorul Cpl, de la presiunea de
vaporizare pv la presiunea intermediară pi;
— 253 —
2s – 3: răcire intermediară izobară incompletă, la presiunea intermediară, pi de la T2s la Tc, în
răcitorul intermediar RI;
3 – 4s: comprimare izentropică în treapta de înaltă presiune în compresorul Cpl;
4s – 4”- 5’-5: răcire izobară (4s – 4”), condensare, izobar-izotermă (4”-5’) şi subrăcire izobară (5’-5) în
grupul condensator-subrăcitor (Cd-Sr);
5 – 6: laminare izentalpică în ventilul de laminare VL, de la presiunea de condensare pc la cea de
vaporizare pv;
6 – 1” – 1: vaporizare izobar-izotermă (6-1”), cu o uşoară supraîncălzire (1”-1), în vaporizatorul Vp la
presiunea pv.
Cd - Sr T pc
2’
4s
ΔL
5 qcd - qsr 4s pi
lc2
K
2s
Cp2 5’
3 Tc 4’’ 3
Apă pv
răcire 5
VL Apă Ti
RI
răcire
6 1’’ 1
2s
lc1
6 Vp q0
Cp1
1 s
q0 s5 s6 s1
a) b)
Fig.11.8. Schema şi ciclul unei IFV cu două trepte de comprimare şi răcire intermediară incompletă
a) schema; b) ciclul termodinamic cp1, cp2 – compresare treapta I (joasă) şi treapta II (înaltă), RI – răcitor
intermediar Cd-Sr grup condensator – subrăcitor, VL ventil de laminare, Vp vaporizator
Mărimile caracteristice ale ciclului sunt următoarele:

- puterea frigorifică a agentului qo = h1 – h6;
- lucrul mecanic specific de comprimare în prima treaptă: l c1 = h2s − h1 ;
- lucrul mecanic specific de comprimare în treapta a doua: l c 2 = h 4s − h 3 ;
- lucrul mecanic specific de comprimare în cele două trepte de comprimare va fi:

( )
l2 tr = l c1 + l c2 = ( h2s − h1 ) + h4s − h3 ;
- economia de lucru mecanic ΔL în raport cu comprimarea într-o singură treaptă de comprimare:

- ( l1tr = h2' − h1 : lucrul mecanic specific de comprimare într-o treaptă
- ( ) ( )
Δ L = l 1tr − l 2 tr = h2' − h1 − ( h2s − h1 ) − h4s − h3 = h2' − h4s − h2s − h3 ; economia de lucru
mecanic de comprimare.
- sarcina termică specifică a agentului la condensare-subrăcire q cd −sr = h4s − h5 ;
- eficienţa frigorifică a ciclului
q qo qo qo
ε f2 tr = o = = ⋅ = ε f2 tr (11.23)
l 2tr l1 + l 2 l C 2tr − Δl l C1tr − Δl
Reducerea consumului de lucru mecanic la ciclul cu două trepte conduce la creşterea eficienţei frigorifice cu 3-
4%. Deoarece în acest ciclu, temperatura până la care pot fi răciţi vaporii după prima treaptă este condiţionată de
temperatura apei de răcire, temperatura de refulare din treapta a doua se reduce insuficient. De aceea, această
schemă este recomandată în cazul utilizării amoniacului, şi până la temperatura de –40oC. La scăderea
temperaturii de vaporizare sub –40oC (la amoniac), în urma comprimării în treapta întâi se obţine o temperatură
de refulare prea mare pentru ca vaporii să poată fi răciţi cu ajutorul apei de răcire care are de regulă temperatura
mediului exterior.
Pentru temperaturi mai scăzute, se recurge la schema cu răcire intermediară completă.
— 254 —
11.4.3. Schema şi ciclul teoretic al IFV în două trepte cu răcire intermediară completă
În acest caz (fig.11.9), debitul m comprimat în treapta de înaltă presiune în compresorul Cp2 (procesul 3” – 4s),
condensat şi subrăcit (procesul 4s-4”-5’-5), este laminat în întregime în ventilul de laminare VL2, de la pc la pi
procesul (5-6). Acest debit de lichid este dirijat, apoi în butelia intermediară BI unde, prin vaporizare parţială,
determină răcirea intermediară completă (procesul 2-3-3”) a debitului m & o comprimat în treapta de joasă presiune
în compresorul Cp1. În timp ce vaporii saturaţi uscaţi de stare 3”, din butelia intermediară BI, sunt aspiraţi în Cp2,
& o este laminat în ventilul de la pi la pv (procesul 7-8). Urmează vaporizarea
restul debitului de lichid saturat m
debitului m& o de agent (procesul 8-1”) în vaporizator, însoţită şi de supraîncălzirea vaporilor (1”-1).
Se observă că circuitul, faţă de cazul precedent, este parcurs de două debite de agent, raportul celor două debite
putând fi determinat din bilanţul termic al buteliei intermediare BI:
& o h2 ( 3 ) + m
m & h6 = m
& h3" + m
& o h7
de unde: μ=
m& h
= 2( 3 )
− h7 2 3 7
= >1
()
&o
m h3' ' − h6 36
Laminarea agentului frigorific în două trepte conduce la creşterea puterii frigorifice specifice: q 02 lam = h1 − h8
Cd - Sr
qcd - qsr lg p
m
Cp2
K
lc2 tc t2’
VL2 Apă răcire 4’’ 2’
h3’ 5’ 4s
pc 5
m
m0 h6 m0 h2(3) ti qcd -sr
lC2
răcire
Apă
7’ 6 2s
BI RI pi q0 (lam)
t0
m0 h7 3’’ lC1
t4s<t2’
8
lc1 pv 1 tc
VL1 Δq0
q0 t0
Vp Cp1
m0
ti
q0 h
a) b)
Fig.11.9 (a, b) – Schema (a) şi ciclul teoretic al IFV cu două trepte cu răcire intermediară completă
reprezentat în diagrama lgp-h (b).
Lucrul mecanic specific de comprimare raportat la 1 kg de agent este:

PC
l2 tr = = l1 + μ l2 = h2 − h1 + μ (h4 − h3" )
m&
q h1 − h8
deci eficienţa frigorifică va fi: ε f = 0 = (11.24)
l2 h2 − h1 + μ (h4 − h3" )
tr
11.5. Instalaţii frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în cascadă

Pentru a reduce dimensiunile compresoarelor de joasă presiune şi pentru a realiza o corelaţie mai bună între
nivelul de temperatură (de exemplu al frigului produs) cu cel al proprietăţilor termodinamice ale agentului de lucru,
se impune realizarea procesului apelând la mai mulţi agenţi de lucru, având proprietăţi cât mai potrivite pentru un
interval de temperatură dorit.
— 255 —
11.6. Instalaţii frigorifice cu gaze (I.F.G.)
Utilizarea instalaţiilor frigorifice cu gaze s-a extins începând cu anul 1960 când s-au realizat cercetări de
prelucrare a cărnii cu aer caracterizat de temperaturi cuprinse între –100 … -120oC.
Aerul este agentul cel mai des utilizat în aceste instalaţii. Există însă şi instalaţii ce utilizează alte gaze cum ar fi
azotul, hidrogenul şi heliul. După cum se observă, în general, aceşti agenţi sunt naturali şi ecologici.
După natura proceselor care se desfăşoară în aceste instalaţii, acestea se împart în:
a) instalaţii în care procesele au loc în curgerea continuă şi în regim permanent
b) instalaţii în care procesele au caracter periodic şi se desfăşoară în regim nestaţionar.
Instalaţiile din cea de-a doua categorie se încadrează în grupa procedeelor speciale de obţinere a frigului.
11.6.1. Studiul teoretic al I.F.G. fără regenerare

În figura 11.10 a şi b sunt prezentate schema şi ciclul teoretic al instalaţiei frigorifice cu gaze cu funcţionare în
regim permanent. Instalaţiile în regim staţionar funcţionează după un ciclu Joule inversat. Ciclul este realizat prin
două transformări izobare şi două adiabate.
Datorită nivelului de presiuni şi temperaturi la care funcţionează instalaţia, studiul se face în ipoteza gazului
perfect.
Procesele de lucru sunt următoarele:
În turbocompresorul „TC” are loc procesul de comprimare izentropică în care presiunea creşte de la p1 la p2 iar
temperatura de la T1 = T0 până la T2 >Ta. Cu starea 2 gazul comprimat intră în răcitorul de gaz „RG”, unde are loc
o răcire izobară (p2 = ct.) până la temperatura T3 = Ta. Destinderea reversibilă a gazului în turbodetentorului „TD”
este considerată izentropă. La finalul procesului presiunea scade de la p3 = p2 la p4 = p1 iar temperatura se
micşorează de la T3 = Ta până la T4 <T0. Efectul frigorific se înregistrează în camera frigorifică „CF” prin procesul
de încălzire izobară a gazului cu starea 4 (p4 = p1, T4) până la starea 1 (p1, T1 = To). Din studiul ciclului rezultă că
agentul de lucru consumă lucru mecanic în compresor şi cedează lucru mecanic prin destindere în detentor. De
precizat este faptul că lucrul mecanic necesar comprimării este mai mare decât lucrul mecanic obţinut prin
destindere, ceea ce înseamnă că diferenţa este suplinită prin antrenarea compresorului de către un motor electric
„ME”, figura 11.10.a.
Qr T p2
RG
2
T2<Ta
Cp2 qr
3 2 3 p1
Ta lt
Apă răcire h3’
T1=T0 1
ME
T4<T0
TD TC 4 q0
4 1
CF s
Q0 s4 s1
a) b)
Fig.11.10 (a,b) – Schema (a) şi ciclul teoretic (b) al instalaţiei frigorifice cu gaze, fără regenerare.
1 – 2 comprimare izentropică (s1 = s2 = const.) 2 – 3 răcire izobară (p2 = p3 = const.) 3 – 4 destindere izentropică
(s4 = s3 = const.) 4 – 1 încălzire izobară (p4 = p1 = const.).
Se determină schimburile energetice specifice şi mărimile caracteristice ale ciclului.

p2
Dacă se notează raportul de creştere a presiunii cu ε = în ipoteza gazului perfect, comprimat adiabatic
p1
reversibil (izentropic 1 – 2) şi destins adiabatic reversibil (izentrop 3 – 4) rezultă:
k −1
k −1
⎛p ⎞ k
p 2 = ε ⋅ p1 ; T2 = T1 ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = T0 ⋅ ε k (11.25)
⎝ p1 ⎠
— 256 —
k −1
1− k
p3 ⎛p ⎞ k
p4 = ; T4 = T3 ⎜⎜ 4 ⎟
⎟ = Ta ⋅ ε k (11.26)
ε ⎝ p3 ⎠
1− k
T 2 T3 T2 − T3
Se observă că obţinem relaţia: = =ε k = (11.27)
T1 T4 T1 − T4
Apelând la ecuaţia primului principiu al termodinamicii δq = dh + δlt , rezultă:

- pentru comprimarea adiabatică izentropică 1 – 2; δq = 0; lucrul mecanic specific de comprimare:
⎛ k −1 ⎞
lC = h2 − h1 = c pm (T2 − T1 ) = c pm ⋅ T0 ⎜ ε k − 1 ⎟ [kJ/kg]
⎜ ⎟
⎝ ⎠
- pentru răcirea izobară 2 – 3; δlt = 0 deoarece dp = 0, fluxul termic specific evacuat în răcitorul RG
q r = h2 − h3 = c pm (T2 − T3 ) = c pm (T2 − Ta ) = aria s123s4 [kJ/kg]
- pentru destinderea adiabatic reversibilă (izentropă) 3–4, δq=0, rezultă lucrul mecanic specific de destindere:
⎛ k −1
⎞
l d = h3 − h4 = c pm (T3 − T4 ) = c pm ⋅ Ta ⎜1 − ε k ⎟ [kJ/kg]
⎜ ⎟
⎝ ⎠
- pentru încălzirea izobară 4 – 1, δlt = νdp = 0, puterea specifică (efectul frigorific)
q o = h1 − h4 = c pm (T1 − T4 ) = c pm (T0 − T4 ) = aria s441s1 [kJ/kg]
- lucrul mecanic specific pe ciclu ce trebuie compensat prin motorul electric
l t = l c − l d = q r − q 0 = aria 12341 (11.28)
În aceste condiţii se calculează eficienţa frigorifică teoretică εf a ciclului:

q0 q0 q0 1 1
ε ft = = = = =
lt lt − ld q r − q0 h2 − h3 T2 − T3
−1 −1
h1 − h4 T1 − T4
1
Din relaţiile (11.27) şi (11.28) se obţine: ε ft = 1− k
⇒ (ε ) (11.29)
ε k −1
Dacă se consideră temperaturile Ta şi T0 constante se poate trage concluzia că pentru valori ridicate ale raportului
de comprimare ε scade eficienţa frigorifică a ciclului. Creşterea lui ε este însoţită de majorarea pierderilor cauzate
de ireversibilitatea proceselor de transfer de căldură (pe plan extern).
Gradul teoretic de reversibilitate reprezintă raportul între eficienţa ciclului analizat şi eficienţa ciclului Carnot ce
funcţionează între aceleaşi limite de temperatură T0 şi Ta.
Ta Ta Ta
−1 −1 −1
ε ft T0 T0 T a − T0 T0 T T − T0
ρt = = = = = = 4 ⋅ a <1
εc k −1 T2 T 2 − T0 Ta T0 T 2 − T 4
ε k −1 −1 −1
T0 T4
Deoarece T2 > T4 iar T4 < T0 rezultă că gradul de reversibilitate este subunitar. Acest lucru se datorează
ireversibilităţii externe a proceselor de transfer de căldură agent-surse de căldură.
Studiul exergetic al ciclului teoretic conduce la aceleaşi concluzii însă scoate în evidenţă ponderea mare a
pierderilor prin transfer de căldură.
11.6.2. Studiul ciclului teoretic al I.F.G. cu regenerare şi funcţionare în regim staţionar

Particularitatea acestei scheme constă în prezenţa unui schimbător de căldură regenerativ, subrăcitorul
regenerativ „Rg” în figura 11.11.a, în care agentul de lucru care iese din răcitorul de gaz se răceşte pe seama
încălzirii agentului rece aspirat de compresor. Prin introducerea unui astfel de schimbător de căldură regenerativ
în schema instalaţiei, se poate reduce raportul de creştere a presiunii în compresorul instalaţiei.
În figura 11.11.b, sunt reprezentate în diagrama T – s atât ciclul cu regenerare cât şi cel fără regenerare a căldurii.
— 257 —
Pe scurt procesele funcţionale sunt următoarele:
- 1r – 2r comprimare izentropică în turbocompresorul „TC”, de la presiunea p1 la p2r < p2, proces în care
temperatura creşte de la Ta la T2r;
- 2r - α răcire izobară în răcitorul de gaz RG, proces în care temperatura scade de la T2r la Tα;
- α - 3r răcire izobară în schimbătorul regenerativ „Rg”, proces în care temperatura scade de la Ta la T0;
- 3r – 4r destinderea izentropică în turbodetentorul „TD”, în acest proces temperatura scade de la T0 la T4=T4r;
- 4r – 1 încălzirea izobară a agentului în camera frigorifică „CF”, proces în care se realizează efectul frigoric q0
prin creşterea temperaturii de la T4 la T1;
- 1 – 1r încălzirea izobară a agentului în subrăcitorul regenerativ „Rg”, în acest proces temperatura creşte de
la T0 la Ta.
p 2r p2
Se observă din figura 11.11.b că: ε r = <ε =
p1 p1
Se determină temperatura T2r la sfârşitul refulării în ciclul cu regenerare:
k −1
k −1 k −1
T 2r T 2r ⎛ p2 ⎞ k
= =⎜ r ⎟ = εr k ; T 2r = Ta ⋅ ε r k (11.30)
T1r Ta ⎜ p ⎟
⎝ 1 ⎠
RG T p2>p2r
2r 1r p2r
Qr T2r=T2 2r
Apă răcire TC
lc p1=p1r
3 α
Ta 1r
α 1r
tα=ta 3r
t1r=ta T0
Rg Δt→0 1
t1=t0 t3r=t0 4r=4
3r ARg qrg
T4r=T4 q0
TD ld
a b c s
s4r=s4 s1 s1r
4r
1 b)
CF
Q0
a)
Fig.11.11 (a, b) - Schema (a) şi ciclul teoretic (b) al instalaţiei frigorifice cu gaze, fără regenerare
În ciclul fără regenerare temperatura T2 este dată de relaţia:
k −1
T2 k −1 k −1
T 2r
⎛p ⎞ k
= = ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = ε r k ; T 2 = T0 ⋅ ε r k (11.31)
T1 T0 ⎝ p1 ⎠
Prin împărţirea relaţiilor (11.30) şi (11.31) se obţine:
k −1 k −1
T 2r T ⎛ε ⎞ k T ⎛ p2 ⎞ k T a T0
= a = ⎜⎜ r ⎟⎟ = a ⋅⎜ r ⎟ = ⋅ =1 (11.32)
T2 T0 ⎝ ε ⎠ T0 ⎜p ⎟ T0 T a
⎝ 2 ⎠
Rezultă că temperatura la sfârşit de refulare este aceeaşi în ambele cazuri (instalaţia cu şi fără regenerare).
Reprezentând variaţia temperaturilor gazului de-a lungul suprafeţei de schimb de căldură ARg a regeneratorului se
constată că în cazul deplasării în contracurent, diferenţa de temperatură Δt → 0 adică procesul de schimb de
căldură se desfăşoară, la nivelul ciclului teoretic, pe cale reversibilă.
Schimburile specifice de energie:
- fluxul termic specific în răcitorul de gaz „RG” şi camera frigorifică „CF”:
— 258 —
( )
q 0r = h1 − h4 = c pm T1 − T4r = c pm (T0 − T4 ) = aria a4r1b [kJ/kg]
( )
q rr = h2r − hα T2r − Tα = c pm (T2 − Ta ) = q r = aria c2rαb = aria b23a [kJ/kg]
Se poate trage concluzia că introducerea regeneratorului nu modifică schimburile specifice de căldură.

- lucrul mecanic tehnic specific în compresor şi detentor
( )
l Cr = h2r − h1r = c pm T2r − T1r = c pm (T2 − Ta ) < l C = h2 − h1 = c pm (T2 − T1 ) [kJ/kg]
l dr = h3r − h4r = c pm (T3 r

− T4 ) = c p
r m
(T0 − T4 ) < l d = h3 − h4 = c pm (T3 − T4 ) = c pm (Ta − T4 ) [kJ/kg]
deoarece T0 < Ta. l r = lCr − l dr = qrr − q0r = qr − q0 = l
Deci l Cr < l C şi l dr < l d , lucrul mecanic al ciclului cu regenerare este egal cu cel al ciclului fără regenerare.
q 0r q0
Se trage concluzia că eficienţa celor două scheme de I.F.G. în regim staţionar este aceeaşi: ε fr = r
= = εf
l l
Căldura schimbată în regeneratorul „Rg” al instalaţiei se determină cu relaţia:
( ) ( )
q rg = hα − h3r = c pm Tα − T3r = c pm (Ta − T0 ) = c pm T1r − T1 = h1r − h1 =aria b12rC=aria bα3ra [kJ/kg]
ε fr ε T0
Gradul de reversibilitate pentru cele două cicluri este acelaşi ρ r = = f =ρ unde
εC εC T a − T0
Aceasta se explică prin faptul că schimbul de căldură regenerativ are loc la diferenţă infinit de mică de
temperatură, deci este un proces reversibil, din acest motiv nu reprezintă o sursă importantă de pierderi.
11.7. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiilor cu absorbţie şi ejecţie

11.7.1. Instalaţia frigorifică cu absorbţie (I.F.A.)
Instalaţiile frigorifice cu absorbţie utilizează un amestec binar format dintr-un agent frigorific şi un absorbant aflat
în stare lichidă sau solidă (instalaţiile frigorifice cu absorbţie sau adsorbţie uscată). Soluţia binară se realizează
din componenţi care au temperaturi de vaporizare foarte diferite şi o capacitate mare a absorbantului de a absorbi
agentul frigorific la o anumită presiune şi temperatură.
Din punct de vedere al regimului de funcţionare se disting instalaţii cu funcţionare periodică (intermitentă) şi
permanentă.
Instalaţiile din prima categorie pot folosi absorbanţi lichizi sau solizi în timp ce instalaţiile cu funcţionare continuă
utilizează doar absorbanţi lichizi. În cazul în care solventul utilizat este în stare lichidă, circulaţia soluţiei bogate
este realizată cu ajutorul unei pompe de lichid. Pentru a reduce debitul de apă de răcire la condensatorul
fierbător, se apelează la schema cu resorbţie sau absorbţie reperată.
Instalaţiile frigorifice cu absorbţie de putere mică, cum este cazul frigiderului casnic (de tip Fram), utilizează pe
lângă soluţia hidromoniacală şi un compensator de gaz (hidrogen, gaz inert). În acest caz gazul utilizat
(hidrogenul) are rolul de a realiza în vaporizator o presiune care, însumată cu presiunea vaporilor de amoniac ce
se formează aici, să dea o presiune egală cu cea din restul instalaţiei (conform legii lui Dalton). Prin utilizarea
gazului inert se elimină din schema instalaţiei ventilul de laminare.
Pentru temperaturi de vaporizare scăzute şi surse termice de temperaturi mici se utilizează instalaţii cu absorbţie
în două trepte.
Dintre soluţiile binare cel mai des folosite sunt soluţia hidroamoniacală (în care NH3 este agentul frigorific iar H2O
absorbantul) şi soluţia apoasă de bromură de litiu (în care H2O este agentul frigorific şi LiBr este absorbantul).
Spre deosebire de instalaţiile frigorifice cu comprimare mecanică de vapori în care frigul se obţine prin consum de
lucru mecanic, necesar antrenării compresorului, instalaţiile cu absorbţie realizează efectul frigorific prin consum
de căldură la un nivel de temperatură destul de coborât. Această căldură poate fi preluată dintr-o energie termică
reziduală (abur, gaze arse, apă fierbinte etc.), energie geotermală sau solară, fiind suficiente în unele condiţii şi
temperaturi sub 100oC. Cu toate acestea se poate face o paralelă între procesele ce au loc în compresorul
frigorific al unei instalaţii cu comprimare mecanică de vapori şi cele din generatorul fierbător şi absorbantul
instalaţiei frigorifice cu absorbţie.
— 259 —
Se poate asocia procesul de aspiraţie a vaporilor de agent în compresorul frigorific cu procesul de absorbţie a
agentului frigorific (la presiunea de vaporizare) de către agentul absorbant. Comprimarea vaporilor de agent în
compresorul frigorific corespunde cu ridicarea presiunii soluţiei bogate în pompă. Procesul de refulare din
compresorul unui I.F.V. este înlocuit prin procesul de degazare a soluţiei în generatorul fierbător al I.F.A.
În literatura de specialitate instalaţia frigorifică cu absorbţie apare şi sub denumirea de instalaţie cu comprimare
termochimică de vapori. Este de observat faptul că atât I.F.V. cât şi I.F.A. conţin în schemele lor condensatorul,
vaporizatorul şi ventilul de laminare. Generatorul fierbător, absorbitorul şi pompa de soluţie bogată ale instalaţiei
cu absorbţie reprezintă compresorul termochimic corespunzător compresorului instalaţiei cu comprimare
mecanică de vapori.
În cele ce urmează este prezentată schema şi ciclul celei mai simple instalaţii frigorifice cu absorbţie într-o
treaptă cu soluţie hidroamoniacală, fără deflegmator şi coloană de rectificare, dar cu un strat de umplutură din
inele Raschig şi fără o serie de aparate ce ameliorează procesele. Într-o astfel de instalaţie soluţia bogată este
introdusă în generatorul fierbător deasupra stratului de umplutură. În figura 11.12.a, este prezentată schema
instalaţiei iar în fig.11.12.b, procesele ce au loc în instalaţie, în diagrama h - ξ (entalpie – concentraţie).
În ipoteza că atât condensatorul cât şi absorbitorul sunt răcite cu apă de aceeaşi temperatură (alimentarea lor se
face în paralel), temperatura la ieşire din absorbitorul „Ab” (tAE) se consideră egală cu temperatura de condensare
din condensatorul „Cd” (tC), teoretic aproximativ temperatura apei de răcire (tw). De asemenea se neglijează
pierderile de presiune, din instalaţie; drept urmare se consideră că presiunea din generatorul fierbător „GF” este
egală cu cea din condensatorul Cd (pg = pc), iar presiunile din vaporizatorul Vp şi absorbitorul Ab sunt egale (p0 =
pAb). Astfel, se observă că instalaţia funcţionează între două presiuni de lucru: pc – presiunea de condensare
(condiţionată de temperatura apei de răcire) şi p0 – presiunea de vaporizare (condiţionată de temperatura
mediului răcit la ieşirea din vaporizator).
Diagrama consacrată pentru studiul proprietăţilor soluţiilor binare este diagrama h-ξ unde „h” reprezintă entalpia
specifică [kJ/kg] iar ξ este concentraţia în amoniac a soluţiei sau vaporilor [kg NH3/kg soluţie].
4,ξ2’’ Cd m0, ξ2’’ h pg=pc

p0=pAb
2’’
m0 pg=pc A3 3’’
Qc GF p0=pAb
apă de 2’’
VL1 răcire
A2
m0, ξM
5
6’’
1 6 ⏐qc⏐
ξ2’’ Qg
q0
abur
P tS2=t2=ct 4≡5
pg=pc 3’≡7
m-m0
tag tS6=t6=ct
3’, ξM
VL2 p0=pAb 2’
Pp
Vp 7 Ab 8’ 1
tAe=tc 9’
m0 m0 6’
6, ξ2’’ ξ
Qg 9’, ξM ξm ξM ξ2’’ 1
apă de
Qab răcire Δξ
a) b)
Fig.11.12 (a,b) - Schema (a) şi ciclul teoretic (b) al instalaţiei frigorifice cu absorbţie.
Instalaţia este parcursă de trei debite: debitul de soluţie săracă ce circulă între generatorul fierbător şi absorbitor,
de concentraţie ξm; debitul de soluţie bogată ce circulă între absorbitor şi generatorul fierbător, de concentraţie ξM
şi debitul de agent frigorific (NH3) de concentraţie ξ 2" .
Deci concentraţia soluţiei bogate ξM este condiţionată de temperatura apei de răcire.

În generatorul fierbător G.F. intră soluţia bogată de concentraţie ξM introdusă la starea 1 de pompa P la
presiunea pg = pc. Lichidul fiind practic incompresibil, entalpia se poate considera constantă, deci starea 1 se
suprapune cu starea 9’ în diagrama h-ξ. În mod exact creşterea entalpiei în pompă se poate calcula cu relaţia:
— 260 —
p g − p0
Δh p = [kJ / kg ]
ρM
în care:
pg - presiunea din generatorul fierbător G.F. [N/m2]; (ps = pc - presiunea din condensator)
pAb - presiunea de vaporizare din vaporizatorul Vp [N/m2]; (pAb = p0 - presiunea de vaporizare)
ρM - densitatea soluţiei bogate la ieşirea din absorbitorul Ab [kg/m3].
Entalpia la ieşirea din pompă, respectiv la ieşirea din generatorul fierbător de calculează cu relaţia h1 = hg’ + Δhp
[kJ/kg].
În generatorul fierbător G.F. are loc procesul de încălzire şi fierbere a debitului m de soluţie venită din absorbitorul
Ab. În urma fluxului de căldură Qg, primit la generator, soluţia bogată cu starea 1 se încălzeşte până la
temperatura de saturaţie corespunzătoare stării 2’ (ts2 = t2’ = const.). La atingerea acestei temperaturi soluţia
începe să fiarbă, vaporii degajaţi cu starea 2”, fiind de concentraţie ridicată în amoniac. În diagrama h-ξ punctul 2”
se obţine la intersecţia izotermei vaporilor umezi ts2 cu izobara de vapori pg (se duce o verticală din punctul 2’
până la curba auxiliară pg, obţinând punctul A2; din A2 se construieşte o orizontală până la izobara pg pentru
vapori, obţinând punctul 2”, drepta 2’2” este izoterma ts2 = t2’ = const. în domeniul vaporilor umezi).
Se observă că, pe măsură ce are loc procesul de vaporizare a amoniacului, (denumit şi proces de degazare)
concentraţia soluţiei din generator scade. Se obţine astfel o soluţie ce se deplasează pe curba de saturaţie a
lichidului (de presiune pg) de la punctul 2’ la 3’. Pe tot parcursul acestui proces concentraţia soluţiei scade de la ξM
la ξm iar temperatura creşte de la ts2 = t2’ la ts3 = t3’. Punctul 3’ precizează parametrii de stare a soluţiei sărace la
ieşirea din generatorul fierbător sunt temperatura agentului de încălzire a generatorului tag şi presiunea pg pentru
lichid.
Instalaţia având la generator o coloană cu umplutură de inele Raschig, starea vaporilor la ieşirea din generatorul
fierbător se poate considera 2”, adică, vaporii produşi în generator, la funcţionarea în regim stabil şi permanent
sunt în echilibru cu starea 2’ a soluţiei la începutul fierberii. Vaporii de amoniac produşi în generatorul fierbător au
concentraţia ξ2”. Datorită fluxului de căldură primit în generatorul fierbător Qg de la agentul de încălzire, rezultă un
debit m0 [kg/s] vapori de concentraţie mare ξ2” şi un debit de soluţie săracă m & −m& 0 [kg/s] de concentraţie mică
ξm. Cum instalaţia nu este prevăzută cu coloană de rectificare vom avea ξ2” < 1.
Variaţia concentraţiei lichidului în procesul de vaporizare din generatorul fierbătorului poartă denumirea de interval
sau zonă de degazare şi se notează cu Δξl = ξM - ξm. Acest parametru precizează buna desfăşurare a procesului
de absorbţie recomandându-se valori Δξ > 0,06. El este stabilit practic de temperatura agentului de încălzire.
Dacă Δξ > 0,06 se recurge la o instalaţie de absorbţie în două trepte.
Cu starea 5, debitul m0 de agent laminat în VL1 intră în vaporizatorul Vp unde primeşte fluxul de căldură Q0 [k/W]
de la mediul răcit şi se vaporizează. Procesul de vaporizare se poate considera teoretic un proces izobar dar nu şi
izoterm, temperatura agentului la ieşirea din vaporizator toi <toe. Cu toate că procesul are loc la ξ2” = ct., prezenţa
apei (ξ2” < 1), chiar într-o cantitate foarte mică, aduce modificări în procesul de vaporizare prin faptul că acesta nu
se mai desfăşoară la temperatură constantă ca în cazul I.F.V.
La ieşirea din vaporizatorul Vp se obţin vapori umezi cu starea 6 obţinută prin intersecţia izotermei ts6 = toe cu
verticala de concentraţie ξ2” = const. Debitul m0 de vapori reci produşi în vaporizator sunt absorbiţi în absorbitor
de soluţia săracă de debit ( m & −m & 0 ) ce vine din generatorul fierbător „GF”. Datorită diferenţei de densitate în
generatorul fierbător, soluţia săracă, de concentraţie ξm, se află la partea inferioară, deoarece densitatea ei este
mai mare (amoniacul având densitatea mai mică decât a apei). Soluţia săracă este evacuată din generatorul
fierbător (pe la partea inferioară) cu starea 3’ apoi laminată în ventilul de laminare VL2 după care este introdusă în
absorbitor. Ventilul VL2 are rolul de a reduce soluţia săracă de la presiunea pg la presiunea pab = p0. În timpul
laminării concentraţia şi entalpia rămân constante, iar punctul 7 după laminare se suprapune cu punctul 3’ de la
intrarea în ventilul VL2.
Soluţia săracă cu starea 7 este introdusă, pe la partea superioară, în absorbitorul Ab, iar pe la partea inferioară
intră vapori cu starea 6. Aici are loc procesul de absorbţie, un proces exoterm, în care soluţia săracă absoarbe
vaporii reci de amoniac mărindu-şi concentraţie. Fluxul de căldură Qab este evacuat de apa de răcire. Absorbţia
vaporilor se poate considera ca o răcire a soluţiei sărace de la starea 7 la 8’, la ξm = const., după care are loc
procesul de absorbţie propriu-zisă 8’-9’. Soluţia de concentraţie maximă, rezultată la ieşirea din absorbitor, este
introdusă sub presiune, de către pompa P, cu starea 1, în generatorul fierbător.
a) Calculul debitelor din instalaţia frigorifică
- debitul de vapori de amoniac care circulă prin Cd, VL, Vp (agent frigorific)
Q&
m& 0 = 0 [kg/s]
q0
— 261 —
unde: Q0 [kW] - puterea frigorifică precizată prin temă
q0 = h6 – h5 [kJ/kg] – puterea frigorifică, segmentul 56 în figura 11.12.b.
- debitul de soluţie băgată rezultă din bilanţul masic de amoniac aplicat generatorului fierbător G.F.
& 0 ⋅ ξ 2" + (m
& ⋅ξM = m
m & 0 )⋅ξm
& −m
f ⋅ ξ M = ξ 2" + (f − 1)ξ m
m&
se notează f = [ - ] – factorul de circulaţie ξ 2" − ξ m ξ 2" − ξ m
&0
m f = = [ −]
ξM − ξm Δξ
Se determină debitul de soluţie bogată, cu relaţia:
& =f ⋅m
m &0 [kg/s]
- debitul de soluţie săracă se calculează ca diferenţă: & −m

m & 0 [kg/s]
b) Sarcinile termice ale aparatelor instalaţiei

Vaporizatorul Vp
Realizează puterea frigorifică Q0 [kW] precizată prin tema:
- sarcina termică specifică q 0 = h6 − h4 [kJ/kg]
Condensatorul Cd
- sarcina termică a condensatorului: Q& C = m
& ⋅ qc [kW]
- sarcina termică specifică
q c = h2" − h4 [kJ/kg] reprezintă grafic segmentul 2 " 4 figura 11.12.b.
Generatorul fierbător GF
- fluxul de căldură necesar procesului de degazare se obţine din bilanţul termic al acestui aparat:
Q& g + m & 0 ⋅ h2" + (m

& ⋅ h1 = m & 0 ) ⋅ h7
& −m
m&
utilizând relaţia f = şi împărţind relaţia anterioară cu m0 se obţine: q 8 + f ⋅ h1 = h2" + (f − 1)h7
&
m0
deci: q 8 = h2" − h7 + f (h7 − h1 ) [kJ/kg]
Sarcina termică specifică se poate calcula analitic cu relaţia anterioară dar se poate determina şi grafic din
diagrama h-ξ.
Q& 8 = m
& 0 ⋅ q 8 [kW]
Absorbitorul Ab
Fluxul de căldură ce trebuie evacuat de apa de răcire din absorbitor se determină cu ecuaţia de bilanţ termic al
absorbitorului
Q& ab + m & 0 ⋅ h6 + (m
& ⋅ h g' = m & 0 ) ⋅ h7 [kJ/kg]
& −m
Dacă se împarte relaţia la m0 se obţine:

Q&
q ab = ab sarcina termică specifică [kJ/kg]
&0
m
m& q ab + f ⋅ hg' = h6 + ( f − 1 )h7

dar f = se obţine:
&0
m q ab = h6 − h7 + f (h7 − h9 )
Sarcina termică se poate determina şi grafic pe baza unei construcţii geometrice
Q& ab = m
& 0 ⋅ q ab [kW]
Pompa de soluţie P
— 262 —
p g − po
Puterea necesară antrenării pompei de soluţie se determină cu relaţia: Pp = m
& [kW]
ρM
în care: m [kg/s] – debitul de soluţie bogată
pg; p0 [N/m2] – presiunea din generator (condensator) respectiv vaporizator (absorbitor)
ρM [kg/m3] – densitatea soluţiei bogate
c) Eficienţa frigorifică sau coeficientul termic

Q& 0
τ = [-]
Q& g + Pp
d) Randamentul exergetic
Se poate calcula pe baza relaţiei: η E =

Q& 0 ⋅ θ E0
=
( )
Ex Q& 0
Q& g ⋅ θ E0 + Pp ( )
Ex Q& + P
0 p
Ta − T0med T g med − Ta
unde: θ E0 = , θ E0 =
T0med T g med
sunt factorii exergetici de temperatură, în care: Tom – temperatura medie de vaporizare;

Tamb – temperatura mediului ambiant;
T2 + T3'
T g med ≅ - temperatura medie în generator;
2
T + T5
T0med ≅ 6 - temperatura medie în vaporizator;
2
11.7.2. Instalaţia frigorifică cu ejecţie

Instalaţiile frigorifice cu ejecţie (IFE) se mai numesc şi instalaţii frigorifice cu comprimare cinetică, deoarece
energia utilizată pentru efectuarea procesului de comprimare este energia cinetică a unui jet de abur. Similar
celorlalte instalaţii frigorifice acestea sunt prevăzute cu un vaporizator în care are loc vaporizarea apei la
temperaturi de 4-8oC. Atât instalaţiile cu ejecţie cât şi cele cu absorbţie sunt termoutilizatoare, în plus ele sunt
lipsite de utilaje cu piese în mişcare, excepţie făcând pompa (care este cu mult mai simplă decât un compresor).
Agentul frigorific utilizat, în general în aceste instalaţii este apa. Încercări experimentale s-au realizat încă din anul
1940 cu următorii agenţi NH3, R 12, R 22, R 113 şi R 11 însă fără o utilizare pe scară largă a lor în aceste
instalaţii. Folosirea instalaţiilor frigorifice cu ejecţie devine avantajoasă când aburul nu este produs în mod special,
ci rezultă ca deşeu dintr-un proces tehnologic sau este preluat de la instalaţii termice de forţă.
Instalaţiile frigorifice cu ejecţie sunt utilizate la nivel de condiţionare în intervalul de temperaturi 5-11oC, deoarece
agentul frigorific utilizat este apa. Acest tip de instalaţie frigorifică poate funcţiona în circuit închis sau deschis.
Datorită unor diferenţe în funcţionare, între cele două tipuri de instalaţii apar particularităţile constructive.
Condensatorul şi vaporizatorul instalaţiei cu circuit închis sunt schimbătoare de căldură prin suprafaţă; spre
deosebire de cele de la instalaţia în circuit deschis care sunt prin amestec.
În continuare se prezintă schema de principiu şi ciclul teoretic al unei instalaţii frigorifice cu ejecţie în circuit închis.
În figura 11.13.a este prezentată schema instalaţiei iar în figura 11.13.b sunt reprezentate procesele funcţionale în
diagramele h-s.
Instalaţia este prevăzută cu generatorul G care, primind fluxul de căldură Qg, produce debitul de abur de lucru mg
la presiunea pg şi temperatura de fierbere corespunzătoare tg. Aburul produs în generatorul de abur este practic
saturat uscat caracterizat de punctul 7 în diagrama h-s.
Procesul 7-8 reprezintă destinderea izentropică a aburului de lucru în ajutajul „A” ce alimentează ejectorul „E”.
Prin destinderea în ajutaj până la presiunea p0 de vaporizare se pot obţine viteze ce pot ajunge la valori foarte
ridicate, energia termică a aburului transformându-se în energie cinetică. La ieşirea din ajutaj (starea 2), aburul
este caracterizat prin presiune dinamică mare şi implicit o presiune statică redusă. Ca urmare are loc procesul de
aspiraţie a vaporilor reci cu starea 6 antrenaţi de debitul mg de abur de lucru (starea 8) şi amestecarea lor în
camera de amestec „CA”, rezultând abur cu starea 1 care este comprimat în difuzorul „D” al ejectorului până la
starea 2. Prin frânare, viteza aburului se reduce, iar presiunea statică devine egală cu presiunea de condensare
pc, datorită transformării energiei cinetice a aburului în energie potenţială de presiune.
— 263 —
7
mg
G
agentul
mg încălzitor
Ej Qg
A 3
B CA D D 2 m0+mg
7 1
2 P
5
apa de P
m racire
Cd
Vp
VL Qc 2’
5 4
m N mg
mediu Q0
răcit
h pg = ct
pc = ct
7
h7 2
k 2’’ p0 = ct
mg
5
h6 6
m0+mg
h3 3 m0 1
2’ 8 x=1
h2’ = h4
4
x=0
s5
s2’ = s3 s7 = s8 s1 = s2 s
b)
Fig.11.13. (a,b) – Schema (a) şi ciclul teoretic (b) al instalaţiei frigorifice cu ejecţie.
Amestecul intră în condensatorul „Cd” în care are loc procesul 2-2”-2’ ce reprezintă răcirea şi condensarea
&g +m
izobară a debitului m & 0 . Condensul părăseşte condensatorul „Cd” cu starea 2’ la presiunea pc şi se bifurcă
în două circuite. În felul acesta diagrama teoretică este realizată din două cicluri suprapuse parţial, parcurse de:
- debitul m0 [kg/s], laminat de la pc (starea 2) până la presiunea p0 intră în vaporizator cu starea 4
(procesul de laminare fiind izentalpic), realizează ciclul invers (frigorific) 5-1-2-2”-2’-4-5;
- debitul mg [kg/s], aspirat de pompa P la presiune pc (starea 2’) şi refulat în generator la presiunea pg
(starea 3), procesul 2’ – 3 fiind considerat izentropic, parcurge ciclul direct (motor) 1-2-2”-2’-3-6-7-8-1.
Debitul m0 cu starea 4 intră în vaporizatorul Vp în care preia fluxul de căldură Q0 [kW] de la mediul răcit. Procesul
de vaporizare este izobar-izoterm, şi are loc până la starea 5 ce caracterizează agentul la ieşirea din vaporizator
respectiv intrarea în ejector.
Debitul mg cu starea 3 intră în generatorul „G”, unde preia fluxul de căldură Q0 [kW] şi se vaporizează obţinându-
se în final vapori saturaţi uscaţi cu starea 7.
Se introduce noţiunea de consum specific teoretic de abur de lucru
m&g
at = < 1 [kg abur de lucru / kg vapori reci]
m&0
care reprezintă raportul debitelor masice de lucru şi de vapori reci aspiraţi din vaporizator.
m& 1
De asemenea este utilizat factorul de ejecţie: u t = 0 = > 1 [kg abur de lucru / kg vapori reci]
m&g at
care reprezintă cantitatea de vapori reci antrenată de un kg de abur de lucru.
— 264 —
Se precizează ecuaţia de bilanţ termic:
- aplicat camerei de amestec, în condiţii teoretice, pentru un kg de vapori reci:
a t ⋅ h8 + h5 = (1 + a t ) ⋅ h1
- aplicat ejectorului Ej
m& g ⋅ h7 + m (
& 0 ⋅ h5 = m
&g +m )
& 0 h2 / >: m
&0 (11.12)
a t (h7 − h2 ) = h2 − h5
Din relaţia (11. 12) se poate explicita coeficientul at de consum specific teoretic de abur de lucru:
h 2 − h5
at = (11.13)
h7 − h2
Starea 7 se poate determina prin calcul, dacă procesele ce au loc în ejector sunt considerate reversibile. Astfel,
procesele 1-2 de comprimare şi 7-8 de destindere se pot considera izentropice.
Se poate scrie astfel o ecuaţie de bilanţ entropic în ipotezele simplificate anterioare:
h 2 − h5 s − s5
ut = = 2
h7 − h2 s7 − s 2
h 2 − h5 h − h2 Δh
deci: = 7 = = const .
s2 − s5 s7 − s 2 Δs
Din această relaţie rezultă dependenţa lineară h = h(s) ce h
precizează chiar dreapta amestecului în procesul teoretic. În 7
diagrama h-s, figura 11.14 stările 7, 2 şi 5 se află pe aceeaşi
dreaptă, astfel că starea 2 se determină la intersecţia dreptei 7-5
cu izobara pc. Dacă se ţine seama de faptul că punctele sunt 2
foarte apropiate de curba superioară (x = 1), se poate lua în pg = ct
calcul punctul 2’ în locul lui 2.
2’’
Mărimi caracteristicile pC = ct
5
- puterea frigorifică a instalaţiei precizată prin tema Q0 [kW]
- puterea frigorifică specifică p0 = ct 1
8
q0 = h5 – h4 [kJ/kg] (11.14)
- debitul de vapori reci: s
Q& Fig.11.14. – Reprezentarea în diagrama h-s
m& 0 = 0 [kg/s] (11.15) a proceselor din ejector
q0
- fluxul termic la generator:

Q& g = m& g (h7 − h3 ) ≅ m
& g (h7 − h2' ) [kW] (11.16)
- fluxul termic specific la generator:

Q&
q s = s = a t (h7 − h3 ) ≅ a t (h7 − h2' ) (11.17)
m&g
- sarcina termică totală la condensator:

(
Q& c = m
&0 +m )
& g (h2 − h2' ) [kW] (11.18)
- sarcina termică specifică la condensator:

Q&
g c = c = (1 + a t )(h2 − h2' ) [kJ/kg] (11.19)
m&o
- puterea consumată de pompă:

P=m & a (h3 − h2' ) [kW] (11.20)
- lucrul mecanic specific consumat pentru pompare:
P
l = = a t (h3 − h2' ) [kJ/kf] (11.21)
m&0
— 265 —
Observaţie: În calculele termice se poate neglija creşterea entalpiei realizată în pompă, deci h2’ – h3.
Se poate scrie ecuaţia de bilanţ termic pe întreaga instalaţie dar nu se poate considera ecuaţia distinctă, ea fiind o
combinaţie a ecuaţiilor de bilanţ energetic pe aparate şi poate fi folosită pentru verificare:
q0 + q g + l = q c (11.22)
prin înlocuire se obţine: h5 + at ⋅ h7 = (1+at) ⋅h2

- eficienţa frigorifică
Q& 0 & 0 (h5 − h4 )
m h − h4
τ = = = μt ⋅ 5 (11.23)
Q g + P m g (h7 − h3 ) + (h3 − h2' )
& & h7 − h2'
Dacă se consideră ciclul ideal de funcţionare format din două cicluri Carnot unul direct şi altul inversat figura
11.13.a rezultă eficienţa frigorifică a procesului ideal.
τ c = ηc ⋅ ε c (11.24)
T0
unde: ηc = 1 − - randamentul ciclului Carnot direct;
T mg
T0
εc = - eficienţa frigorifică a ciclului Carnot inversat
T a − T0
iar Tmg - temperatura medie la care apa primeşte căldură în generatorul „G”
ρ - gradul de reversibilitate al ciclului teoretic considerat este precizat de raportul:
τ τ
ρ= = [-]
τ c ηc ⋅ ε c
E& Q&
ηE - randamentul exergetic al instalaţiei cu ejecţie este precizat de relaţia: η E = 0
E& Q& + P
0
E& Q&
dacă se consideră P = 0 rezultă η E = 0
E& Q&
g
E& Q& - fluxul de exergie introdus în instalaţie de spaţiul răcit;

0
E& Q& - fluxul de exergie introdus în instalaţie prin generator.

g
Expresia finală a randamentului exergetic devine:

T g − T0 h5 − h 4
ηE = u t ⋅ ⋅ (11.25)
T0 Tg ⎛ T g − Ta ⎞
h6 − h3 − c fm ln + (h7 − h8 )⎜ ⎟
T0 ⎜ Tg ⎟
⎝ ⎠
cfm - căldura specifică medie a lichidului între Tc şi Tg.
11.8. Pompe de căldură

11.8.1. Rolul pompelor de căldură şi clasificarea lor
Pompele termice sunt instalaţii care preiau căldura de la o sursă cu temperatura coborâtă şi o cedează
consumatorului la o temperatură mai ridicată. Pentru realizarea acestui transfer de energie termică, conform
principiului al doilea al termodinamicii, este necesar un consum de energie. Pompa de căldură funcţionează după
aceleaşi procese ca şi instalaţii frigorifice. Similar instalaţiilor frigorifice, pompele de căldură pot fi:
- cu comprimare mecanică de vapori sau gaze;
- cu comprimare cinetică sau termochimică
- termoelectrice, bazate pe efectul Peltier.
Deoarece natura sursei de căldură influenţează caracteristicile funcţional constructive precum şi performanţele
pompelor termice, acestea pot fi clasificate în următoarele categorii:
— 266 —
- pompe termice aer-aer utilizează drept sursă de căldură aerul atmosferic, iar ca agent purtător de căldură
tot aerul;
- pompe termice apă-aer preiau căldura de la apele de suprafaţă (râuri, lacuri etc) sau de adâncime, agentul
purtător de căldură fiind aerul;
- pompe termice apă-apă au ca sursă de căldură apele de mare adâncime iar agentul purtător de căldură
este tot apa;
- pompe termice pământ-aer sau pământ-apă folosesc pământul ca sursă de căldură şi utilizează ca agent
purtător de căldură aerul sau apa;
- pompe de căldură soare-aer sursă de căldură în acest caz este soarele iar agentul purtător de căldură este
aerul.
Cele mai răspândite pompe de căldură sunt cele cu comprimare mecanică de vapori (de amoniac şi freoni).
Există şi instalaţii care pe timp de vară lucrează ca instalaţii frigorifice iar pe timp de iarnă ca pompe de căldură.
Aceasta se realizează prin simpla „inversare” a aparatelor schimbătoare de căldură din schema instalaţiei. Spre
exemplu, condensatorul instalaţiei pe timp de vară devine vaporizator la funcţionarea inversată din timpul iernii, în
timp ce vaporizatorul instalaţiei frigorifice devine condensatorul pompei de căldură.
11.8.2. Ciclul ideal al pompelor de căldură

Ciclul ideal Carnot inversat al unei pompe termice cu comprimare de vapori este prezentat în figura 11.15 de mai
jos.
T K pc μc
3 qc 2 5
Tc = Ti
pv
pc ⏐lminc⏐
4
qc 4
Tv = Ta
x=0 1 x=1 3
qv 2
pv 1
S3,4 Δsq sS1,2 1 1,25 1,50 1,75 2,00 2,25 Tc/Tv

Fig.11.15 Reprezentarea ciclului ideal Carnot inversat
al pompei termice cu comprimare de vapori în Fig.11.16 Reprezentarea funcţiei μc = μ (Tc/Tv) pentru
diagrama T-s ciclul ideal al pompei termice
Procesele care compun ciclul sunt următoarele:

- comprimarea izentropică 1 – 2 de la presiunea de vaporizare pv şi temperatura de vaporizare Tv
egală cu cea a sursei reci Ta până la presiunea de condensare pc şi temperatura de condensare Tc
egală cu cea a receptorului încălzit Ti;
- condensare izobar-izotermică 2-3 la pc, Tc cu cedarea căldurii qc de condensare;
- destindere izentropică 3-4 de la pc, Tc la pv, Tv;
- vaporizare izobar-izotermă 4-1 la pv, Tv cu preluarea căldurii qv de la sursa rece.
Eficienţa acestui ciclu este dată de relaţia:
qc Tc Δs q Tc 1 1
μc = = = = = , (11.2)
l minC (Tc − Ta )Δs q Tc − Ta
1−
Ta ηC
Tc
unde:
lmin C - este consumul (minim) de lucru mecanic al ciclului Carnot inversat;
ηC - randamentul termic al aceluiaşi ciclu parcurs în sens direct şi delimitat de aceleaşi temperaturi Ta şi Tc;
εc - eficienţa frigorifică a unui ciclu inversat delimitat de temperaturile menţionate.
După cum rezultă din fig.11.16, reducerea temperaturii Tc şi mărirea lui Ta este însoţită de creşterea eficienţei μC.
Ca şi în cazul instalaţiilor frigorifice, realizarea în practică a ciclului pompei termice presupune deplasarea
procesului de comprimare în domeniul supraîncălzit şi realizarea destinderii prin laminare
— 267 —
Întrucât eficienţa ciclului „μc” la pompele de căldură este mai mare decât unu, deci supraunitară (μC > 1)
înseamnă că acestea (P.C.) furnizează consumatorului o cantitate de căldură de μC ori mai mare decât lucrul
mecanic consumat, ceea ce înseamnă că o pompă de căldură reprezintă de fapt un „amplificator de energie”, un
amplificator termic de unde şi denumirea de pompe termice dată în comparaţie cu pompele pentru fluide la care
se înregistrează în funcţiune o creştere de presiune.
11.8.3. Schema şi ciclul de funcţionare al pompei termice cu comprimare mecanică

de vapori
Schema de principiu (a) şi ciclul de funcţionare a pompei termice reprezentat în diagramele T-s (b) şi lg p-h (c)
sunt date în figura 11.17.
Considerând cazul unei pompe termice de tip apă-apă, procesele funcţionale sunt următoarele:
- comprimarea 1-2 considerată adiabată ireversibilă a vaporilor în compresorul cu piston sau
turbocompresorul Cp;
- răcirea, condensarea şi subrăcirea 2-2’-3-3’ agentului în grupul condensator-subrăcitor Cd-Sr;
- laminarea izentalpică 3’-4 a agentului în ventilul de laminare VL;
- vaporizarea izobară 4-1 în vaporizatorul Vp.
Qc
Cd - Sr T ⏐Δ Sqc⏐
pc
K
3’ 2
2
2s
mediu 3 2’
VL încălzit Tc
Cp
Ti
Ti
3’
4 pv
Pc Ta 1 Ta
Tv 4
1
Vp
x=0 qv x=1
πirl πirc
Qv
s1 s2 s3 s4
Apă (de lac geotermala) s
Pământ ΔSirl ΔSirΔtv ΔSirc
a) b)
lgp
K
tc
s = ct
3’ 3 2’ 2s 2
pc
⏐qsr⏐ ⏐qcd⏐
⏐qc⏐ t2
pv
tv ⏐lcs⏐
4 1
qv ⏐lc⏐
x=0
x=1 tv tc
h
c)
Fig.11.17. Schema de principiu (a) şi ciclul de funcţionare al pompei termice cu vapori
reprezentat în diagramele T-s (b) şi lg p-h (c)
— 268 —
Funcţional, compresorul „Cp” al instalaţiei aspiră vapori cu starea 1 la presiunea pv şi temperatura Tv de
vaporizare, mai coborâtă decât a mediului ambiant Ta, cu diferenţa de temperatură ΔTv necesară transferului de
căldură. În procesul de comprimare 1-2 presiunea creşte de la pv la pc iar temperatura vaporilor creşte până la
valoarea T2. Cu starea 2 vaporii supraîncălziţi intră în condensatorul Cd al instalaţiei unde are lor procesul izobar
de răcire-condensare a vaporilor 2-2’-3-3’. Temperatura de condensare a agentului trebuie să fie superioară cu
ΔTc, temperaturii agentului purtător de căldură (aer sau apă), pentru a avea loc schimbul de căldură între acesta
şi agentul frigorific. Intrarea în ventilul de laminare al instalaţiei se face cu starea 3’, procesul pe care-l realizează
acesta este un proces izentalpic în care presiunea scade de la pc la pv iar temperatura de la T3 la T0. Cu starea 4
realizată în urma laminării, agentul intră în vaporizatorul instalaţiei unde are loc procesul izobar-izoterm de
vaporizare până la starea 1. Preluarea căldurii de la mediul ambiant (apa, aer) are loc la diferenţa finită de
temperatură ΔTv.
S-au considerat următoarele ipoteze simplificatoare de lucru:
- comprimarea 1-2 a vaporilor în compresor, se consideră adiabată ireversibilă, în care entalpia creşte
Δs irc = s 2 − s 2s ;
- destinderea 3-4 a agentului în ventilul de laminare este un proces izentalpic ireversibil în care entropia
creşte cu Δs ir = s 4 − s 3 .
Mărimile caracteristice ale ciclului:

- puterea termică a pompei de căldură Qc [[kW] este precizată prin tema de proiectare
- fluxul termic specific cedat la condensator
q c = h2 − h3 = 2 3 [kJ/kg] (11.26)
- debitul de agent frigorific

Q&
m& = c [kg/s] (11.27)
qc
- fluxul de căldură specific preluat în procesul de vaporizare de la sursa rece

q v = h1 − h4 = h1 − h3 = 4 1 [kJ/kg] (11.28)
- fluxul termic preluat de la sursa rece

Q& v = m & (h1 − h4 ) [kW]
& ⋅ qv = m (11.29)
- lucrul mecanic specific de comprimare izentropică

l cs = h2s − h1 [kJ/kg] (11.30)
Dacă se ţine seama de expresia randamentului intern al comprimării se poate determina lucrul mecanic de
comprimare adiabată reversibilă.
l cs h2s − h1 Tv
ηc = = (se poate aprecia η c ≅ ) (11.31)
lc h2 − h1 Tc
se obţine:
- lucrul mecanic specific de comprimare adiabată ireversibilă
l cs
lc = [kJ/kg] (11.32)
ηc
h2s − h1
din care se poate obţine entalpia punctului 2, h2 = h1 +
ηc
- puterea teoretică necesară comprimării
l cs
Pc = m
& ⋅ lc = m
&⋅ , Pcs = m
& ⋅ l c [kW] (11.33)
lc s
- eficienţa termică sau coeficientul de pompare al căldurii este:
— 269 —
qc h2 − h 3
μc = = [−] (11.34)
lc h2 − h1
Între eficienţa frigorifică a ciclului şi coeficientul de pompare se poate stabili relaţia:

qc q c − qv + qv q
μc = = = 1 + v = 1 + εf (11.35)
lc l l
Pentru caracterizarea indicilor economici ai pompelor se poate recurge la bilanţul energetic. Prin raportarea
corespunzătoare a mărimilor lc, lmin C, q se obţin indicaţii ηE, μc şi μe care caracterizează performanţele pompei
termice cu comprimare de vapori.
- randamentul exergetic (termodinamic) al ciclului:
l minC ∑π ∑ Δs
∑π
j j
ηE = =1− = 1 − Ta =1− j , (11.36)
lc lc lc
unde: ∑π j = Ta ∑ Δs j = π irc + π irc + π qv + π ΔTc (11.37)
reprezintă suma pierderilor cauzate de ireversibilitatea internă a proceselor de comprimare (πir c) şi laminare (πir l),
respectiv externă a proceselor de transfer de căldură la diferenţă finită de temperatură la vaporizare (πqv) şi
condensare-subrăcire (πΔTc); aceste pierderi sunt exprimate conform teoremei Gouy-Stodola de produsul între
temperatura sursei reci Ta şi creşterile corespunzătoare de entropie datorită ireversibilităţii:
π irc = Ta Δs irc = Ta (s 2 − s1 ) ; π ir1 = Ta Δs ir1 = Ta (s 4 − s 3' ) (11.38)
⎛T ⎞ ⎛ qc ⎞
π qv = Ta Δs irΔTv = ⎜⎜ a − 1 ⎟⎟q v ; π ΔTc = Ta Δs irΔT = ⎜Ta − Δs qc ⎟ (11.39)
⎜ ⎟
⎝ Tv ⎠ Ti
c
⎝ ⎠
- corelaţia eficienţă-randament exergetic:
μ = ηE μC =
1− ∑π j
, (11.40)
T
1− a
Ti
unde: πj reprezintă ponderea unei pierderi oarecare în consumul de lucru mecanic al ciclului; Ta, Ti – temperaturile
termodinamice medii ale apei care evoluează în vaporizator, respectiv în condensator-subrăcitor.
t a' − t a" t a' + t a" t "i − t i' t "i + t i'
Ta = Tv + ΔTv = ≈ ; T i = Tc − ΔTc = ≈ (11.41)
Ta' 2 Ti" 2
ln ln
Ta" Ti i
ΔTv, ΔTc + diferenţele finite medii de temperatură în procesele de transfer de căldură care se desfăşoară în cele
două aparate schimbătoare de căldură.
Dacă se notează cu ηm – randamentul mecanic al compresorului şi cu ηel – randamentul electric al
electromotorului ce acţionează compresorul va rezulta:
- lucrul mecanic specific efectiv consumat la comprimare:
lc l cs
le = = (11.42)
η m ⋅ η el η c ⋅ η m ⋅ η el
- eficienţa efectivă a pompei termice:
qc qc lc
μe = = ⋅ = μ c ⋅ η E ⋅ η m ⋅ η el = μ ⋅ η m ⋅ η el (11.43)
le lc le
Ca urmare, puterea efectivă a electromotorului de antrenare va fi:
Pcs Q& c
Pe = = [kW] (11.44)
η m ⋅ η el μe
În tabelul 11.4 sunt trecute valorile orientative ale eficienţei μe pentru pompele termice cu comprimare de vapori
iar în tabelul 11.5 sunt indicate pentru randamentul exergetic ηE de asemenea valori orientative.
— 270 —
Valori orientative ale coeficientului de performanţă pentru pompele termice cu vapori Tabelul 11.4
Utilizarea pompei termice cu vapori Eficienţa μc
Sisteme de încălzire cu radiatoare 2,2 – 3,8
Sisteme de încălzire cu temperaturi moderate (45oC) 3,5 – 5,9
Sisteme de obţinere a apei fierbinţi (70oC) cu utilizarea apei din natură 2,2 – 3,8
Sisteme de obţinere a apei fierbinţi cu utilizarea apei calde reziduale 3,0 – 7,0
Sisteme de preîncălzire a apei din bazinele de înot 4,0 – 7,0
Instalaţii de concentrare a soluţiilor cu temperatură de vaporizare ridicată 5,0 – 9,0
Instalaţii de concentrare a soluţiilor cu temperatură de vaporizare redusă, uscare şi de desalinizare 10,0 – 25,0
Valori orientative ale randamentului exergetic pentru pompele termice cu vapori Tabelul 11.5
Tipul pompei termice Randamentul exergetic ηE,%
Cu piston, cu vapori de freon, de puteri mici 30 – 40
Cu piston, cu vapori de freon, de puteri mari 60 – 65
Cu turbocompresor având Q = 200 – 1000 kW 45 – 55
Cu turbocompresor având Q = 1 – 3 MW 55 – 60
Cu turbocompresor având Q > 3 MW 60 – 65
11.9. Scheme şi procedee de lichefiere a gazelor

Lichefierea gazelor are la bază destinderea adiabată a gazelor combinată cu regenerarea căldurii, care poate fi
realizată prin două metode, şi anume:
- fără efectuare de lucru mecanic, metodă ce utilizează efectul Joule-Thomson de scădere a temperaturii
gazului prin laminare izentalpică;
- cu efectuare de lucru mecanic, prin destinderea gazului într-un detentor cu piston sau turbodetentor.
Din punct de vedere termodinamic, cea de-a doua metodă permite obţinerea gazelor lichefiate mai eficient,
întrucât pierderile cauzate de ireversibilitate sunt, în acest caz, mai reduse decât la instalaţiile ce folosesc
laminarea gazului.
11.9.2. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiei de lichefiere utilizând procedeul Linde

Acest procedeu foloseşte efectul Joule-Thomson de laminare şi a fost produs în 1895 de către Linde şi numit
« Schimbătorul de căldură în contracurent ».
În figura 11.18 se prezintă schema acestui procedeu şi reprezentarea ciclului în coordonatele T-s. Procesele care
au loc în această instalaţie sunt:
1 – 2 comprimarea gazului de la presiunea ambiantă p1 la presiunea p2, în compresorul Cp, urmată de răcirea lui
într-un răcitor R, astfel încât să se poată considera comprimare izotermă. Nivelul presiunii p2 este în jur de
150-220 bar.
2 – 3 răcirea izobară a gazului comprimat cu ajutorul vaporilor reci rezultaţi din butelia B
3 – 4 laminarea izentalpică (h = ct.) a gazului în ventilul de laminare VL până la presiunea p1 existentă în butelia
B. Rezultă un amestec de vapori umezi de stare 4. În butelia B are loc separarea fracţiunii (1 – y) kg vapori
de y kg lichid care părăseşte instalaţia cu starea 0 = 4’ prin intermediul robinetului r.
4” – 5 încălzirea vaporilor reci în schimbătorul de căldură regeneratic Rg, la presiunea p1 = ct., în scopul răcirii
gazului comprimat.
— 271 —
apă
M
R răcire
Rg
2 Cp 1 kg
3
5 1
VL A Rg
(1-γ) kg t0
t5
1 kg t3
4’ 1 kg
T
ta p2=ct p1=ct
B t 2 1 kg 1
T1 = Ta
1 kg
0 5
M 3
T3 K
r
γ kg (1-γ) kg
a) 0=4’ γ kg (1-γ) kg
T0 4’’
4
S4’ S4 S4’’ s
b)
Fig.11.18 (a, b) – Schema instalaţiei de lichefiere Linde (a) şi

reprezentarea proceselor în diagrama T-s (b)
Starea 5 nu coincide cu starea 1, deoarece între cele două fluide care schimbă căldura în Rg trebuie să existe o
diferenţă de temperaturi Δtc = 5 ÷ 15 grd, care, pe de altă parte, duce la pierderea de frig datorată nerecuperării
totale a căldurii.
Pentru determinarea fracţiunii „y” de gaz lichefiat se scrie ecuaţia de bilanţ termic pentru conturul M-M şi se
obţine:
q i + 1 ⋅ h2 = (1 − y ) ⋅ h5 + y ⋅ h0 (11.45)
în care s-a considerat qi, căldura intrată prin izolaţie raportată la 1 kg gaz/ciclu.
Din ecuaţia (11.45) rezultă fracţiunea y:
h1 − h2 − q n − q i
y = [kg lichid/kg gaz comprimat] (11.46)
h1 − h0 − q n
unde qn = h1 – h5 = cp ⋅ Δtc reprezintă pierderile datorită nerecuperării totale a căldurii.

În relaţia (11.45) se notează: q 2 = h1 − h2 − (q n − q1 )
ce reprezintă căldura necesară pentru obţinerea cantităţii y de gaz lichefiat pe unitatea de cantitate de gaz
comprimat, şi:
q0 = h1 – h0 - qn
ce reprezintă frigul produs pentru lichefierea a y kg gaz.
În general, cu acest procedeu se obţin y = 50 ÷ 70 g. aer lichid/kg aer comprimat.
O condiţie importantă pentru funcţionarea şi pornirea unei astfel de instalaţii este ca prin laminare gazul să aibă
efect Joule-Thomson pozitiv (adică temperatura să scadă după laminare), chiar şi de la T1 = Ta.
Lucrul mecanic de comprimare efectiv se exprimă prin:
p
l c ,ef = f ⋅ R ⋅ T1 ⋅ ln 2 (11.47)
p1
în care f este un coeficient experimental de corecţie (f = 1/ηiz, ηiz fiind randamentul izotermic al comprimării); f este
evaluat în limitele 1,6 – 1,7.
— 272 —
11.9.3. Schema şi ciclul teoretic al instalaţiei de lichefiere utilizând procesul Claude
Acest procedeu se bazează pe efectul frigorific creat prin expansiune adiabată într-un detentor, dar şi pe
laminarea gazului într-un ventil de laminare. Frigul produs prin efectul Joule-Thomson este foarte mic faţă de
efectul frigorific produs prin expansiune politropică. Laminarea este necesară deoarece gazul intră în domeniul
vaporilor saturaţi umezi. Acest lucru nu este posibil la detentorul cu piston, datorită apariţiei loviturii hidraulice, iar
la turbodetentoare, datorită lovirii paletelor.
În figura 11.19 se prezintă procesul Claude şi reprezentarea proceselor în diagrama T-s. Schema cuprinde trei
schimbătoare de căldură regenerative (Rg 1, Rg 2, Rg 3), cu observaţia că schimbătorul Rg 3 poate lipsi în cazul
în care starea 4 obţinută prin destinderea fracţiunii (1-M) kg în detentorul D, este de temperatură apropiată cu
starea 5 necesară a fi obţinută de gaz înainte de ventilul de laminare VL.
M apă
Rg 3 Rg 2 Rg 1 R răcire 1 kg
5 3 2
1 kg
1
4 7
VL
6
M kg
6’’
B T p2 p1
D 1 kg
T1 = Ta
1 Δ tc
3
7
γ kg
M kg
M r (1-γ) kg
4’
0 Td
4
M kg
a)
5 K
M kg 4s
γ kg (M-γ) kg
T0 6’’
0 ≡ 6’ 6 0
s
b)
Fig.11.19 (a, b) – Schema instalaţiei de lichefiere Claude (a)
şi reprezentarea proceselor în diagrama T-s (b)
Presiunea de comprimare până la care se duce gazul suspus lichefierii este foarte diferită, depinzând de natura
gazului şi de eficienţa economică ce se doreşte a se obţine. În general cu acest procedeu se obţin cam 50 – 80 g
gaz lichefiat; dintr-un kg gaz comprimat.
Efectul de scădere a temperaturii se realizează atât în ventilul de laminare VL, cât şi în detentorul D.
Fracţiunea y de gaz lichefiat obţinut se determină scriind bilanţul termic pe contorul C-C.
q2 h − h2 − q n + (1 − M )(h3 − h4 s )η ad − q i
y = = 1 [kg lichid/kg gaz comprimat] (11.48)
q0 h1 − h0
În relaţia (11.48), qn şi qi au aceeaşi semnificaţie ca la procedeul anterior, q0 fiind „frigul” ideal pentru lichefierea
unui kg de gaz. „Frigul” produs cu ajutorul acestei instalaţii, q2, conţine şi termenul (1-M)(h3-h4s)ηad care reprezintă
„frigul” produs prin destinderea gazului în detentor. Randamentul adiabat ηad denumit de către Hansen
„randament al răcirii”, ţine cont de ireversibilitatea proceselor din detentor (umplere, evacuare liberă, frecări gazo-
dinamice).
— 273 —
Lucrul mecanic necesar realizării procedeului se compune din lucrul mecanic de comprimare (<0) şi lucrul
mecanic de destindere în detentor (>0). Însă, lucrul mecanic total este negativ datorită faptului că lucrul mecanic
1 1
produs de detentor reprezintă cam ÷ din lucrul mecanic necesar comprimării
5 6
l cef = fRT1 ln
p2
p1
( )
− (1 − M ) h3 − h4s η ad ⋅ η m (11.49)
în care f reprezintă coeficientul lui Hansen:

1
f = = 1,6...1,75 (11.50)
η iz ⋅ η m
iar ηm reprezintă randamentul mecanic al detentorului.
Consumul specific de energie al procesului este:
l cef
k = = 1,2...1,5 [kWh/kg lichid produs] (11.51)
J
11.10. Procedee speciale de obţinere a temperaturilor scăzute (a frigului)

În cadrul procedeelor speciale de obţinere a frigului se înscriu într-o primă categorie (1) instalaţiile frigorifice cu
gaze cu funcţionare în regim nestaţionar cu sau fără recuperare a căldurii, iar a doua (2) sistemele frigorifice
termoelectrice, termomagnetice şi magnetocalorice.
Nu ne propunem o tratare extinsă a acestor procedee, în acest capitol s-a considerat a fi utilă doar o prezentare
succintă a acestor procedee şi instalaţii criogenice. Cu toate că au o arie de utilizare restrânsă totuşi ele îşi
găsesc aplicabilitatea în domenii sau procese tehnologice în care sistemele frigorifice clasice nu sunt rentabile
sau nu pot fi utilizate.
11.10.1. Instalaţii frigorifice cu gaze, cu regenerare internă, cu funcţionare nestaţionară

Aceste instalaţii se caracterizează prin faptul că parametrii gazului se modifică nu numai la trecerea de la o stare
la alta dar şi într-un punct dat în timp.
Analiza teoretică a acestor instalaţii, scoate în evidenţă economicitatea redusă a lor în domeniul temperaturilor
negative moderate, eficienţa frigorifică a acestora situându-se mult sub valorile oferite de instalaţiile cu
comprimare mecanică de vapori. În schimb îşi găsesc o utilitate deosebită în domeniul temperaturilor negative
mai scăzute (-50 ÷ -200oC).
11.10.1.1. Maşina criogenică Philips

Prima maşină frigorifică cu regenerare internă de căldură a fost construită de Kirk pe baza maşinii termice a lui
Stirling (1816). Perfecţionarea ulterioară a acestei maşini frigorifice a fost făcută de Kohler şi Jonker (1954) în
laboratoarele firmei Philips.
Ciclul de funcţionare al maşinii este ciclul Stirling inversat compus din două izoterme şi două izocore, figura 11.20.
Agentul de lucru utilizat de această maşină este hidrogenul sau heliul. Similar cu funcţionarea I.F.G. clasic, ciclul
presupune realizarea proceselor de comprimare şi destindere. Aceste procese se efectuează ca urmare a
existenţei în structura maşinii a două pistoane dintre care unul este de tip compresor iar celălalt de tip evacuator
(detentor sau dezlocuitor).
— 274 —
Legile de deplasare ale celor două pistoane sunt
astfel concepute încât să asigure în structura T
v3 = v2 v4 = v1
ciclului prezenţa celor două izocore 2-3 şi 4-1 p2 p1
(figura 11.20). Elementul care creează dificultăţile
majore în realizarea şi funcţionarea unei astfel de T2 = T1 = T0 2 1
maşini este schimbătorul de căldură regenerator
care funcţionează în regim nestaţionar. ⎛⎜ ∂t ≠ 0 ⎞⎟ .
⎝ ∂τ ⎠
Existenţa acestui schimbător de căldură în
structura maşinii este motivată de regenerarea 3 4
căldurii din procesele izocore 2-3 şi 4-1 precizate T4 = T3 = T0
anterior. Destinderea şi comprimarea gazului în q0
cilindru se realizează teoretic izoterm, procesele 1-
2 şi 3-4 (figura 11.20). Procesul principal care
permite obţinerea frigului este destinderea gazului s3 s2 s4 s1 s
cu efectuarea de lucru mecanic.
Domeniul de temperaturi în care poate fi utilizată Fig.11.20 – Ciclul Stirling teoretic inversat în
această maşină se înscrie în intervalul –50…- diagrama T-s
o
200 C în special pentru cercetări ştiinţifice,
lichefiere de aer sau alte gaze.
11.10.1.2. Instalaţiile microcriogenice cu gaze

RG
Alături de maşinile de tip Philips care conţin un schimbător de
căldură regenerativ separat de maşina detentoare (instalaţie Cp
cu regenerare externă de căldură), s-au construit instalaţii în ld
care regeneratorul este dispus în spaţiul mort al detentorului, lc
astfel că procesul de destindere şi schimb de căldură are loc SA
Apă răcire
SE
simultan. Instalaţia microcriogenică cu detentor cu piston a
fost propusă pentru prima oară de Gifford şi McMahon.
D
Instalaţia este compusă dintr-un detentor cu piston „D” de
construcţie clasică dar cu tijă lungă, un compresor cu piston
„Cp”, un răcitor cu gaz „RG”, un regenerator cu construcţie
special „Rg” şi un refrigerator „Rf” în care se realizează efectul Rg
frigorific, figura 11.21.
Rf
Regeneratorul instalaţiei este construit din plasă de sârmă de
diametru de 2 μm aşezată în câteva sute de straturi.
q0
O astfel de instalaţie, ce utilizează ca agent termic heliul, cu
funcţionare într-o singură treaptă, realizează temperaturi de Fig.11.21 – Schema instalaţiei microcriogenice
50…60 K într-un timp de 3-4 minute. Debitul de gaz destins cu piston tip Gifford-McMahon
este însă de 5,7 … 8,5 l/min.
11.10.2. Generator turbionar

Efectul turbionar de separare energetică a fost descoperit în 1931 de inginerul metalurg francez Ranque în
procesul de studiere a unui ciclon. Prin măsurători precise el a constatat că în centrul ciclonului temperatura este
mai coborâtă decât la periferie.
Cercetările abandonate de Ranque au fost reluate în 1946 de fizicianul german Hilsch care a realizat prima
investigaţie experimentală în detaliu asupra unui generator turbionar.
Pentru obţinerea acestui efect se recurge la aşa numitul tub de vârtej (turbionar). Acesta este realizat dintr-un tub
metalic cilindric 1, figura 11.22, alimentat cu aer comprimat, care se destinde într-un ajutaj 2, uzual convergent,
dispus tangenţial. Tubul are montat la unul din capete o diafragmă 3, iar la celălalt capăt un robinet de reglaj 4.
Se constată că la alimentarea tubului cu debitul m de aer comprimat, curentul de gaz destins în ajutaj se separă
în două.
— 275 —
A
3 2 1 4
Ad At Av
Aer
rece
pf ~pa wt
T f ; mf
pc ~pa
Aer
comprimat Tc ; mc
A
Aer
cald
A—A
Aa
m
Aer pi ;T i
comprimat
Fig.11.22 – Schiţa generatorului turbionar adiabat

Debitul central mf evacuat prin diafragmă este caracterizat de o temperatură Tf mai mică decât Ta, temperatura
gazului ce alimentează tubul. Debitul periferic m0 care părăseşte tubul prin robinetul de reglaj are temperatura TC
mai mare decât Ta, temperatura gazului care alimentează tubul.
Se poate trage concluzia că în interiorul tubului a avut loc un proces de separare energetică a debitului m de aer
comprimat destins în ajutaj. Mecanismul de separare este deosebit de complex, iar descrierea sa fizico-
matematică nu este pusă la punct nici până în prezent.
Efectul turbionar de separare energetică este o consecinţă a interacţiunii straturilor de gaz considerate vâscoase,
care se deplasează în regim turbulent. Deşi sistemul frigorific turbionar este foarte simplu din punct de vedere
constructiv, eficienţa frigorifică a acestuia este redusă datorită pierderilor mari cauzate de ireversibilitatea internă
a procesului de transfer de energie între curentul central rece şi cel periferic cald. Cu toate acestea există
numeroase sisteme în care turbionatoarele frigorifice sunt utilizate. Nivelele de temperaturi ce pot fi realizate cu
un astfel de sistem sunt cuprinse în intervalul -30÷120oC.
11.10.3. Efectul termoelectric

În 1821 Seebeck descoperă primul efect termoelectric care constă în apariţia unei tensiuni termoelectromotoare la
aplicarea unei diferenţe de temperatură pe punctele de sudură a două materiale de natură diferită. Explicaţia
acestui efect este legată de prezenţa electronilor liberi de concentraţie diferită în cele două materiale.
Mai târziu, în anul 1834, francezul Peltier descoperă un al doilea efect termoelectric ce constă în apariţia unei
diferenţe de temperatură între punctele de sudură a două materiale diferite la trecerea prin ele a unui curent
electric, figura 11.23.a şi b.
— 276 —
În aceste condiţii la una din suduri se preia căldura iar la
- + + -
cealaltă se evacuează căldura
Qp = π ⋅ q = π ⋅ l ⋅ τ [J] Q’ T’ Q’ T’
unde: Qp - căldura Peltier [J];
q - cantitatea de electricitate [C];
π - coeficientul Peltier [V]; n p n p
I - intensitatea curentului [A];
τ - timpul [s].
În 1867 Thomson a anticipat pe cale teoretică cel de-al T”>T’ T”<T’
treilea efect termoelectric. Acest efect constă în aceea că
la trecerea unui curent electric printr-un conductor, Q” Q”
caracterizat prin existenţa unui gradient de temperatură,
apare o preluare de căldură sau evacuare de căldură în
Fig.11.23 (a, b) – Schema unui termoelement
funcţie de sensul trecerii e— de la nivelul de temperatură
alimentat cu curent electric în cazul
mai ridicată către cel de temperatură mai scăzută sau
T” > T’ (a) şi T” < T’ (b)
invers:
QT = σ ⋅ (T ' −T " ) ⋅ q = σ ⋅ (T ' −T " ) ⋅ I ⋅ τ [J]
Qr - căldura Thomson [J];

dα
σ =T ⋅ - coeficientul Thomson [V/K];
dT
I - intensitatea curentului [A];
τ - timpul [s];
q - cantitatea de electricitate [C]
T’-T” - diferenţa de temperatură aplicată [K].
Studiul efectului termoelectric precizează obţinerea unor randamente exergetice mici ηE <6% la un nivel de
temperatură de -10÷-20oC pentru un ΔT = 7 K. Mărirea intervalului de temperaturi se poate realiza cu ajutorul
bateriilor de termoelemente montate în cascadă, temperaturile obţinute fiind la nivel de -80÷-100oC.
S-a constatat că materialele bune conducătoare electric, realizează un efect termoelectric slab, de aceea se
utilizează în general materiale semiconductoare, aliaje pe bază de Be, Te, Se şi Sb. Efectul termoelectric se
utilizează la scară redusă în tehnica de laborator, aerospaţială etc.
11.10.4. Efectul termomagnetic

La temperaturi mai coborâte de –100oC, termoelemente cu semiconductori nu sunt utilizabile indiferent de
numărul de cascade folosit. În afara procedeelor clasice de obţinere a frigului la acest nivel de temperaturi se mai
utilizează efectul termomagnetic.
Ettinghausen este cel care a descoperit efectul termomagnetic. Schema de principiu a instalaţiei frigorifice
termomagnetice este prezentată în figura 11.24. Un material semiconductor având forma unei prisme este
introdus în interiorul unui câmp magnetic orientat (N) nord şi (S) sud. Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial
asupra corpului, se constată că în masa semiconductorului apare un gradient de temperatură, definit de un vector
perpendicular pe planul format de curentul electric şi liniile de forţă ale câmpului magnetic. Efectul termic se
înregistrează prin răcirea părţii superioare a prismei şi încălzirea celei inferioare.
Explicaţia efectului este de natură magneto-electrică respectiv apariţia unor cupluri electron-găuri în corp.
Q Q
T
S T0
N +
Q0
Q0 - +
Fig.11.24. – Schema procedeului de obţinere a frigului pe baza efectului magnetocaloric
— 277 —
11.10.5. Efectul magnetocaloric
Spre deosebire de metodele prezentate până acum, efectul magnetocaloric este utilizat la obţinerea unor
temperaturi foarte joase sub 1 K. În acest domeniu de temperaturi utilizarea ciclurilor cu gaze este exclusă
deoarece toate substanţele cu excepţia heliului (He3 şi He4) se află în stare solidă.
Utilizarea ca agent termic a He3 şi He4 presupune vaporizarea în condiţii de vacuum înaintat, foarte greu de
realizat din punct de vedere tehnic.
În 1926 Bebay şi Giauque au propus o metodă de răcire prin demagnetizarea adiabată a sărurilor paramagnetice.
Metoda demagnetizării adiabatice utilizează săruri care au ciclul histerezis
nul, magnetizarea şi demagnetizarea fiind procese ireversibile. Printre T
corpurile cu o asemenea proprietate se numără şi unele săruri
paramagnetice ca alaunul de crom şi de potasiu. Dipolii lor sunt orientaţi Magnetizare (dT = 0)
haotic şi în timpul magnetizării izoterme se degajă căldură, care este
evacuată printr-o metodă oarecare. Îndepărtarea câmpului magnetic
extern conduce la demagnetizarea acestor săruri, reacţia fiind endotermă.
Incinta fiind izolată demagnetizarea este adiabatică şi energia necesară Δ T1
procesului se ia chiar din masa corpului făcând ca temperatura acestuia Demagnetizare
să scadă. Ciclul de magnetizare izotermă şi de demagnetizare adiabatică (dq = 0)
se poate repeta obţinându-se de fiecare dată o scădere a temperaturii
corpului cu o valoare ΔT care devine din ce în ce mai mică pe măsură ce Δ T2
rangul repetării creşte. În fig.11.25 acest lucru se observă prin mărimea
segmentelor ΔTj (H – intensitatea câmpului magnetic extern). De la un
anumit moment această diferenţă de temperatură ΔT devine neglijabilă. H
Prin această metodă s-au obţinut temperaturi extrem de scăzute
(0,000001 K) şi s-a pus în evidenţă legătura dintre temperatura magnetică Fig.11.25.
T* şi susceptanţa magnetică χ sub forma
C
T∗ =
χ
în care C este constanta Curie.
Metoda nu are încă aplicaţii industriale fiind utilizată în prezent numai în unele cercetări de laborator.
BIBLIOGRAFIE
1. T.Duicu – Tehnica temperaturilor joase. Litografia I.P.B., 1984
2. Marieta Grigoriu – Construcţia şi calculul instalaţiilor frigorifice, vol. I şi II. Litografia I.P. Bucureşti, 1985
3. V.Radcenco, S.Porneală, Al.Dobrovicescu – Procese în instalaţii frigorifice. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
4. V.Radcenco, M.Grigoriu, T.Duicu, Al.Dobrovicescu – Instalaţii frigorifice şi criogenice. Probleme şi
aplicaţii. Editura Tehnică, Bucureşti, 1987
5. V.Radcenco – Generatoare turbionare de frig şi căldură. Editura Tehnică, Bucureşti, 1990
6. C.Stamatescu – Tehnica frigului, vol.II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979
7. Kuzman Raznjevic – Tabele şi diagrame termodinamice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978
— 278 —
12. INSTALAŢII DE VENTILARE, CLIMATIZARE ŞI USCARE
12.1. Instalaţii de ventilare
12.1.1. Clasificarea sistemelor de ventilare
Instalaţiile de ventilare vehiculează aerul (curat sau viciat) fără a modifica parametrii lui ca: temperatură,
umiditate, entalpie etc.
În general la funcţionarea oricărui sistem de ventilare este necesar să se introducă într-un spaţiu aer (denumit
aer refulat sau aer introdus) care prezintă capacitatea de a prelua nocivităţile în exces (umiditate, căldură, gaze,
vapori, praf) după care este eliminat din acest spaţiu (ca aer viciat sau aer evacuat).
Introducerea şi eliminarea aerului dintr-un spaţiu (încăpere, hală industrială etc.) se poate efectua în trei moduri
astfel:
- în mod natural, datorită acţiunii vântului sau mişcării aerului pe verticală ca urmare a difereţei de densitate;
în acest caz avem o ventilare naturală;
- în mod forţat, cu ajutorul unuia sau mai multor ventilatoare (un ventilator introduce aerul şi altul îl
evacuează); în acest caz avem o ventilare mecanică;
- în mod combinat adică introducerea aerului în mod natural iar evacuarea se face în mod forţat. Există
posibilitatea ca introducerea aerului să aibă loc în mod forţat iar evacuarea se face în mod natural; în acest
caz avem o ventilare mixtă.
În funcţie de mărimea spaţiului ventilat se deosebesc: ventilarea generală, ventilarea locală şi ventilarea
combinată.
- Ventilarea generală are drept scop schimbarea aerului în întreaga incintă şi este utilizată în cazul
încăperilor social-culturale sau a celor industriale fără degajări importante de nocivităţi.
- Ventilarea locală este necesară în următoarele situaţii:
o când există surse concentrate de nocivitate ce degajă cantităţi mari de praf, fum etc.; acestea sunt
captate în locul unde se produc cu ajutorul unor hote de aspiraţie;
o pentru împiedicarea pătrunderii aerului rece în încăperi (la deschiderea frecventă a uşilor) se utilizează
perdele de aer cald, iar la depozitele frigorifice, vara, se utilizează perdele de aer rece.
- Ventilarea combinată îmbină ventilarea generală cu cea locală adoptând soluţii particulare pentru fiecare
caz concret.
În funcţie de diferenţa de presiune care apare între aerul existent în interiorul incintei şi mediul exterior se
deosebesc:
- Ventilarea echilibrată, caz în care debitul de aer introdus în incintă este egal cu cel evacuat.
- Ventilarea cu suprapresiune când debitul de aer introdus este mai mare decât cel evacuat; în interiorul
incintei are o suprapresiune a aerului, debitul în exces evacuându-se în mod natural
- Ventilarea cu depresiune la care debitul de aer evacuat este mai mare decât cel introdus, în incinta
creându-se o depresiune care permite pătrunderea de aer din exteriorul incintei prin neetanşeitatea
acesteia; acest procedeu este utilizat frecvent în incintele în care au loc degajări importante de noxe,
existenţa unei depresiuni împiedicând răspândirea în mediul exterior a noxelor.
12.1.2. Ventilarea naturală

Realizarea ventilării naturale are loc datorită:
a) acţiunii vântului
b) diferenţei de densitate a aerului
a) Pătrunderea unui curent de aer proaspăt în interiorul unei incinte sau clădiri (fig.12.1) prin deschiderile
expuse la vânt are loc datorită vitezei vântului, care generează o presiune dinamică; această presiune
determină intrarea aerului din exterior în clădire producând astfel o creştere a presiunii aerului din interior.
Aerul viciat este evacuat în exterior prin deschideri opuse sensului de acţiune a vântului.
— 279 —
Din figura 12.1 se observă că pentru a realiza o ventilare în
Luminator
sensul de circulaţie al aerului din interior, de jos în sus, este
necesar ca deschiderile din luminator expuse acţiunii vântului
să fie închise; rămân deschise cele din luminatorul amplasat
pe partea opusă acţiunii vântului.
Debitul de aer care pătrunde în încăpere prin deschideri sub
acţiunea vântului se poate calcula cu relaţia:
2 ⋅ Δpv
V& = μA [m3/s] (12.1)
ρ
în care: Sensul si directia
μ - coeficientul de debit ce depinde de particularităţile vantului
constructive ale deschiderii;
A - aria secţiunii de intrare a aerului [m2]; Intrare aer
ρ - densitatea aerului [kg/m3];
Δpv - diferenţa de presiune între presiunea creată de
vânt pe suprafaţa expusă la vânt pv şi presiunea Fig.12.1 – Acţiunea vântului asupra unei clădiri
aerului din interiorul clădirii pi [N/m2] Δpv = pv – pi.
Presiunea creată de vânt pe suprafaţa expusă se poate
calcula cu relaţia:
ρw 2
pv = k v [N/m2] (12.2)
2
în care:
kv – coeficientul aerodinamic al laturii expusă acţiunii vântului ce
depinde de forma, dimensiunile şi poziţia suprafeţei i2 e2
respective faţă de direcţia vântului;
w – viteza vântului [m/s]
Pentru determinarea cantitativă a efectului de ventilare naturală
produs de vânt este necesar să se cunoască cel puţin următorii
factori: viteza medie şi direcţia predominantă a vântului, variaţiile
sezoniere şi zilnice ale vitezei şi direcţiei vântului, presiunea din
interiorul clădirii, coeficientul aerodinamic al clădirii ventilate. În e1
i1
general la proiectarea sistemelor de ventilare naturală, unii din
aceşti factori nu sunt cunoscuţi cu suficientă precizie. De exemplu
coeficientul aerodinamic kv şi valoarea presiunii interioare se pot
determina numai prin studii experimentale pe machete sau pe clădiri Fig.12.2 - Ventilarea naturală sub
existente. acţiunea presiunii vântului
Pentru calculul debitului de aer pătruns în clădire se poate folosi

formula aproximativă:
V& = E ⋅ A ⋅ w [m3/s] (12.3)
în care: E – coeficient de eficacitate a deschiderilor;
E = 0,5 … 0,6 pentru cazul când direcţia vântului este perpendiculară pe planul deschiderii
E = 0,25 … 0,35 când planul deschiderii este amplasat oblic faţă de direcţia vântului.
b) Dacă în interiorul unei incinte avem surse ce degajă căldură atunci densitatea aerului se modifică; ca
urmare aerul cald se va ridica la partea superioară iar prin deschideri practicate la partea inferioară va
pătrunde aer rece din exterior; acesta va lua locul aerului cald realizându-se astfel o ventilare naturală.
Debitul de aer intrat în incintă (cameră, hală) ca efect al modificării densităţii aerului se determină cu o
relaţie similară relaţiei (12.1):
2 ⋅ Δp t
V& = μA [m3/s] (12.4)
ρ
în care: Δpt – reprezintă diferenţa de presiune creată între cele 2 deschideri (la intrare şi ieşire) ca urmare a
deplasării aerului.
În cazul unei hale industriale cu deschideri (ferestre) de intrare la un singur nivel (1-1) figura 12.3 diferenţa de
presiune ce determină deplasarea pe înălţimea z a unei mase de aer care are iniţial (t1, ρ1) şi final (ρ2, t2) este:
— 280 —
Δp = (ρ1 − ρ 2 )gz (12.5)
Aerul intră prin deschiderile 1-1 datorită unei diferenţe de presiune:

Δp1 = p0 − p1 (12.6) 2 p2 t2 ρ2 2
2 ⋅ Δp1 pB pB
cu o viteză: w1 = [m3/s] (12.7)
ρ1
2 ⋅ Δp1 H
cu un debit: V& = μ1 A1 [m3/s] (12.8)
ρ1
în care coeficientul de debit are valoarea: μ1 = 0,2 - 0,65 pB p1 t1 ρ1

Deschiderile 2-2 practicate în luminator servesc la evacuarea aerului, sub 1 1
influenţa unei diferenţe de presiune:
Δp2 = p2 – p0 (12.9)
Fig.12.3 – Ventilarea naturală
Rezultă că diferenţa de presiune care determină evacuarea aerului va fi: sub acţiunea diferenţei de
densitate
Δp 2 = p 2 − p0 = p1 + (ρ1 − ρ 2 )gz − p0 = (ρ1 − ρ 2 )gz − Δp1 (12.10)
2 ⋅ Δp 2
Viteza aerului prin deschiderile de evacuare este: w 2 =
ρ2
2
iar debitul volumic evacuat va fi: V&2 = μ 2 A2 w 2 = μ 2 A2 [(ρ1 − ρ 2 )gz − Δp1 ] (12.11)
ρ2
Calculul sistemului de ventilare naturală se bazează pe ipoteza că debitele masice de aer intrat şi evacuat sunt
egale (m&1 = m&2)
μ1 A1 2 ρ1 ⋅ Δp1 = μ 2 A2 2 ρ 2 ⋅ [(ρ1 − ρ 2 )gz − Δp1 ] (12.12)
Această relaţie reprezintă ecuaţia bilanţului de aer din care se poate determina Δp1, ulterior se determină w1, Δp2
şi w2.
Debitul de aer necesar pentru realizarea ventilării naturale se poate determina în funcţie de degajările de căldură
din incintă (hală) cu relaţia:
Q&
V& = [m3/s] (12.13)
c p ⋅ ρ (t ev − t ext )
în care pentru aer cp = 1,004 [kJ/kgK].
Temperatura aerului evacuat la partea superioară a incintei depinde de temperatura din zona de lucru (tze):
tze = text + 5 (12.14)
iar tev = tze + f ⋅ z (12.15)
în care: z – înălţimea măsurată de la limita superioară a zonei de lucru până la axa deschiderii de evacuare în m
f – gradient de temperatură [grd/m].
Cu aproximaţie se poate admite f = 0,75 [grd/m] pentru hale cu degajări de căldură şi înălţimea z ≥ 20 m; f = 1
[grd/m] pentru z = 12 … 15 m şi f = 1,5 … 2 pentru hale cu înălţimea mică şi o aşezare compactă a utilajelor ce
degajă căldura. Cunoscând debitele de aer se dimensionează ferestrele de intrare şi evacuare a aerului.
12.1.3. Ventilaţie mecanică

În figura 12.4 este reprezentată schema unui sistem de ventilare mecanică generală. Instalaţia I introduce prin
ventilatorul VR în tot spaţiul încăperii, (prin conducta de refulare Cr şi gurile de refulare Gr) aer proaspăt, filtrat în
filtrul F şi, în timpul iernii, încălzit în bateria de încălzire BI. Instalaţia E evacuează, cu ajutorul ventilatorului VE,
aerul viciat, realizând o aspiraţie generală prin conducta de aspiraţie CE şi gurile de aspiraţie GE.
Ventilarea generală este în fond un proces de diluţie, noxa care viciază spaţiul general al încăperii fiind diluată cu
aer curat (noxa putând fi o substanţă nocivă, spre exemplu: CO2), sau cu aer cald sau rece.
Sistemele de introducere au rolul predominant, ele realizează diluţia noxelor, sistemele de aspiraţie generală au
rolul secundar de a extrage din încăperi aerul viciat şi realizează astfel evacuarea noxelor în exterior. Când
— 281 —
vecinătatea permite, pot să lipsească instalaţiile de aspiraţie, aerul viciat ieşind din încăpere (prin deschideri
întâmplătoare sau organizate) datorită suprapresiunii create de instalaţia de introducere a aerului proaspăt.
Debitele de aer ale sistemelor de ventilare mecanică GR CR
generală, destinate pentru diluarea noxelor (constante în
timp) pot fi determinate prin două metode: P
- Metoda I, care adoptă ca bază de calcul
concentraţia admisibilă Ca [gnoc/kgaer], ce trebuie
menţinută în încăpere, este mai exactă dar
comportă cunoaşterea debitului de nocivitate, mnoc I
GA
[g/h]. În acest caz notând cu co concentraţia de
noxe existentă în aerul exterior, debitul de aer
proaspăt, introdus din exterior este dat de relaţia: VA
m& noc CA
&a =
m [kg/h] (12.16) VR BI
ca − co
F
- Metoda II este empirică, bazată pe o experienţă
practică, mai puţin exactă dar sigură aplicabilă în Fig.12.4 – Schema unui sistem de ventilare
situaţiile în care debitul de noxe nu poate fi mecanică generală
cunoscut. După această a doua metodă, debitul
volumic de aer proaspăt este:
V& = nV [m /h]
3
ae (12.17)
în care: V – volumul încăperii [m3]
n – numărul de schimburi de aer pe oră.
Debitele de aer ale sistemelor de ventilare mecanică generală, destinate pentru încălzirea sau răcirea încăperilor
sunt determinate de sarcina termică de încălzire sau răcire a încăperii, de temperatura ti a încăperii şi de
temperatura tr a aerului introdus în încăpere.
Pentru instalaţii de încălzire, debitul total de aer ce trebuie introdus este:
Q& T
m&a = (12.18)
c p (t r − t i )
în care Q& T = Q& p − Q& a este fluxul de căldură introdus în încăpere prin aerul cald (Qp fiind pierderile de căldură ale
încăperilor iar Qa - aporturile de căldură provenite de la surse interioare sau radiaţia solară).
Q& T
Rezultă temperatura de insuflare: t r = t i + (12.19)
cp ⋅ m &a
Pentru a se evita condiţiile de inconfort se recomandă limitele:

- temperatura minimă tr ≥ (ti + 2)
- temperatura maximă, în cazul refulării aerului cald la o înălţime mai mică de 3,5 m, indiferent de direcţia de
insuflare a jetului tr ≤ 45oC
- temperatura maximă, în cazul refulării aerului cald la o înălţime mai mare de 3,5 m, dar când jeturile de aer
nu sunt îndreptate către zona ocupată tr ≤70oC.
Pentru instalaţii de răcire, debitul total de aer ce trebuie introdus este:
Q& T
m&a = (12.20)
c p (t i − t r )
în care: Q& T = Q& a − Q& p este fluxul de căldură extras din încăpere prin aerul de ventilare (Qa fiind aporturile de
căldură, Qp – fluxul de căldură extras din încăpere prin elementele de construcţie sau de către diferite instalaţii şi
aparate tehnologice).
Q& T
Temperatura de insuflare este în acest caz: t r = t i − (12.21)
cp ⋅ m &a
Alegerea temperaturilor de insuflare a aerului rece (introdus în încăperea ventilată) constituie una din problemele
confortului, foarte importantă pentru calitatea instalaţiei şi foarte dificil de soluţionat practic. Se poate recomanda:
- pentru introducerea aerului în zona inferioară a încăperii, la distanţe de minimum 1,5 m de la poziţia
oamenilor şi când jeturile de aer nu sunt dirijate către zona ocupată, tr = (ti – 5) … (ti – 7);
— 282 —
- pentru introducerea aerului în zona superioară a încăperii la o înălţime de minimum 4 m de la pardoseală
când jeturile de aer nu sunt dirijate către zona ocupată de oameni, tr = (ti – 10) … (ti – 12);
- pentru cazurile defavorabile, când jeturile de aer rece sunt insuflate în apropierea şi către locurile ocupate
de oameni, diferenţa de temperatură (ti – tr) se recomandă a fi de maximum 3oC.
În cazul sistemelor de ventilare generală pentru confort, când vicierea încăperilor este produsă numai de oameni
şi când raţia de aer proaspăt duce la debite neglijabile de aer proaspăt aspirat din exterior, este uzual ca debitul
total de aer stabilit pe baza condiţiei impuse de temperatura de refulare, să fie împărţit în 10% aer proaspăt şi
maximum 90% aer recirculat.
12.2. Instalaţii de climatizare

12.2.1. Domenii de utilizare, schema instalaţiei de climatizare
Similar instalaţiilor de ventilare, instalaţiile de climatizare (condiţionare) asigură vehicularea aerului, dar în acelaşi
timp ele modifică parametrii de stare ai aerului (temperatură, umiditate, entalpie).
Condiţionarea propriu-zisă a aerului are ca scop obţinerea într-un anumit volum, separat de atmosfera exterioară
a unui aer cu anumite caracteristici: temperatură, umiditate, viteză de deplasare şi puritate.
Instalaţiile de condiţionare (climatizare) cuprind instalaţii de ventilaţie, de încălzire, răcire, umidificare sau uscare,
toate servind următoarelor două scopuri:
a) să menţină constantă temperatura corpului omenesc (+37oC) sau să menţină constantă temperatura
aerului într-un spaţiu în care se desfăşoară procese tehnologice ce impun o anumită temperatură;
b) să asigure puritatea şi umiditatea corespunzătoare aerului.
După destinaţie, instalaţiile de condiţionare (climatizare) realizează fie condiţionarea de confort (pentru a asigura
condiţii optime pentru oamenii care stau sau lucrează într-o anumită incintă) fie condiţionarea industrială (când se
urmăreşte a se asigura, în primul rând, condiţii optime pentru desfăşurarea anumitor procese tehnologice din
instalaţiile industriale ce se află în incinta climatizată).
Condiţionarea de confort se realizează în încăperi social-culturale cu aglomerare mare de oameni ca: teatre,
cinematografe, biblioteci, vagoane de călători, autobuze pentru turism, avioane, urmărind crearea de condiţii
favorabile ca omul să se simtă bine.
De exemplu, omul în stare de repaus, pentru a avea condiţii optime, are nevoie de o temperatură de 18-22o şi o
umiditate relativă ϕ = 45-65%. Aceste limite de temperatură şi umiditate relativă trasate pe diagrama h1+x – x dau
un poligon numit „poligon de agrement” (fig.12.5). Instalaţii de condiţionare de confort trebuie să menţină
parametrii aerului din încăpere totdeauna în limitele poligonului de agrement.
În cazul încăperilor industriale, instalaţiile de ventilare şi condiţionare creează, în afară de un mediu favorabil
pentru buna desfăşurare a procesului tehnologic şi în condiţii de confort pentru oameni, care duc şi la obţinerea
unei creşteri însemnate a productivităţii muncii. Unele procese tehnologice (din industria textilă, alimentară,
optică, în industria lemnului, prelucrări de mare precizie, în laboratoare metrologice, la fabricile de tutun, de hârtie,
ca şi în industria poligrafică şi centre de calcul) impun cerinţe stricte în privinţa unuia sau a mai multora dintre
parametrii microclimatului interior, ceea ce influenţează nu numai complexitatea agregatului de climatizare ci şi
însuşi sistemul constructiv al incintei respective.
ϕmin
Instalaţiile de condiţionare sunt concepute a funcţiona cu aceleaşi h1+x - x
agregate de funcţionare atât în timpul verii, cât şi în timpul iernii, de
obicei cu acelaşi debit de aer. Întrucât perioada de vară reclamă un ϕmax
debit de aer mai mare, debitul instalaţiei se stabileşte pentru
tmax
condiţiile de vară.
ϕ =100%
Un agregat de condiţionare (fig.12.6) cuprinde următoarele tmin
elemente componente: filtrul (F), camera de amestec (CA), bateria
de preîncălzire (BPI), cameră de pulverizare (CU) cu separatori de
picături (S), bateria de răcire prin suprafaţă (BRS), bateria de
preîncălzire (BRI) şi ventilatorul (V). În funcţie de procedeele de
tratare a aerului adoptate, unele din aceste elemente pot să nu
x
funcţioneze (de exemplu, bateria de preîncălzire BPI nu
funcţionează decât în timpul iernii). Fig.12.5 – Poligonul de agrement
În instalaţia de condiţionare, debitul de aer proaspăt maE, luat din
— 283 —
exterior la starea E, se amestecă cu debitul de aer recirculat maI (o fracţiune de aer luat din încăperea supusă
condiţionării la starea I) rezultând debitul de aer ma, care este tratat succesiv în elementele instalaţiei şi adus la
starea necesară C a aerului condiţionat pe care ventilatorul îl introduce în încăperea de condiţionat.
Încăperea de condiţionat
I
BPI S CU S BRS BRI C
E
M M EM
V
CA F
apă
P
Fig.12.6 – Schema unui agregat de condiţionare
12.2.2. Proiectarea instalaţiei de climatizare a aerului

A) Stabilirea condiţiilor climatice de calcul
a) Parametrii climatici exteriori, tE şi ϕE (sau xE) se adoptă după STAS 6648/1,2 – 1982 şi STAS 1907/1,2 – 91
în funcţie de localitatea unde este destinată a funcţiona instalaţia de condiţionare.
b) Parametrii climatici interiori, tI şi ϕI se aleg în funcţie de destinaţia încăperii şi condiţiile ce trebuiesc
realizate:
- pentru încăperi social-culturale climatizate (în cazul condiţionării pentru confort) se recomandă (pentru
timpul verii):
20 + t E var a
tI = (12.22)
2
şi tE – tI < 6 – 7oC;
- pentru hale industriale ventilate mecanic, temperatura interioară (în centrul încăperii la 1,5 m înălţime faţă
de pardoseală):
tI ≤ tE +Δt (12.23)
în care Δt = 3 C pentru încăperi cu degajări mici de căldură (sub 25 [W/m ]) dar tI≤ 31 C şi Δt = 5oC
o 3 o
pentru încăperi cu degajări mari de căldură (peste 25 [W/m3]) dar tI ≤ 33oC.

- umiditatea relativă pentru condiţionarea de confort (ϕI = 30 … 70%) (sau chiar 50-60%) iar pentru hale
industriale după cerinţele proceselor tehnologice din hală.
c) Starea aerului condiţionat, rezultă din faptul că între starea C (a aerului condiţionat suflat de ventilator în
încăperea climatizată) şi starea I (a aerului din interiorul încăperilor) aerul suferă în încăpere o serie de
transformări necontrolate, în urma cărora preia din încăpere o cantitate de căldură ΔQT (sarcina termică a
încăperii) şi de umiditate Δmw (sarcina de umiditate).
εv ϕI
Direcţia procesului CI în diagrama H-x pentru aerul umed va fi dat de h1+x
ΔQTv I
raza procesului (raportul de termoumiditate) ε v = pe timp de
Δmwv tI ϕ =1
ΔQ i
vară şi ε i = T
pe timp de iarnă.
Δm i tC C
w
Starea C se determină diferit pentru vară şi iarnă. Pentru vară,

temperatura aerului condiţionat se alege în limitele:
t Cv ≥ t Iv − (6 ÷ 8 )o C (12.24)
şi rezultă punctul C la t Cv Iε v
(fig.12.7). x
Fig.12.7 – Starea aerului condiţionat
Pentru iarnă, se ţine seama că debitul de aer ma al instalaţiei este pe timp de vară
— 284 —
acelaşi în timp de vară şi iarnă, trebuind să satisfacă atât relaţia:
v
mW =m ( )
& a x1v − x Cv cât şi: ΔmW
i
(
& a x Ii − x Ci
=m ) (12.25)
i
ΔmW
de unde: x Ci = x Iv − (12.26)
&a
m
Astfel punctul C, în caz de iarnă, rezultă la x Ci I ε i (fig.12.8).
Temperatura tiC pentru caz de iarnă (corespunzător izotermei care trece prin punctul C astfel determinat) trebuie
să satisfacă următoarele condiţii:
- în cazul în care aerul pătrunde la cel puţin 4 m de locurile în care stau oamenii, îndreptat în orice direcţie,
t Ci ≤ +45 o C ;
- în cazul în care aerul pătrunde la o înălţime de minimum 3,50 m şi nu este îndreptat spre zona de lucru a
oamenilor t Ci ≤ +70 o C .
De remarcat că, la încăperile la care suma degajărilor de căldură este mai mare decât pierderile prin pereţi, aerul
refulat în încăpere iarna poate avea temperatura t Ci < t Ii .
B) Calculul sarcinii termice şi de umiditate a încăperii

Sarcina termică ΔQT reprezintă surplusul de căldură ce trebuie preluat (sarcina în timp de vară) sau deficitul de
căldură care trebuie acoperit iarna (sarcina de încălzire), de către aerul condiţionat introdus în încăpere, pentru a
se menţine temperatura interioară stabilită:
ΔQ& T = Q& d − Q& a [kW] (12.27) h1+x

εv
în care Qd este suma tuturor aporturilor şi degajărilor de căldură din C ϕii
încăpere iar Qa suma tuturor pierderilor şi consumurilor de căldură din ϕ =1
încăpere. t’i
Sursele interioare de degajare a căldurii sunt: oamenii (prin căldura
sensibilă prin piele şi căldura latentă conţinută în vaporii de apă rezultaţi
din respiraţie şi transpiraţie), iluminatul electric, aparatele electrice,
ventilatoarele, cuptoarele industriale, materiale fierbinţi care se răcesc în
încăpere, materiale topite care se solidifică în încăpere, produse de
ardere degajate direct în încăpere, suprafeţe calde ale conductelor şi xC xi x
utilajelor, vaporii de apă degajaţi, de la procesele tehnologice etc.
Fig.12.8 – Starea aerului condiţionat
Sarcina termică a încăperii pe timp de vară se calculează cu relaţia: pe timp de vară
ΔQ& TV = Q& M + Q& SI + Q& P + Q& W (12.28)
în care QM este căldura degajată de personalul uman (QM = mqM) iar qM = qp + q1 = 367 [kJ/h om] din care qp =
217 [kJ/h om] este căldura perceptibilă şi ql = 150 [kJ/h om], n – fiind numărul de persoane din încăpere; QSI –
căldura degajată de surse interioare; Qp – aportul de căldură din exterior prin pereţii sălii; QW = ΔmWhv – căldura
vaporilor de apă degajaţi în încăpere (hv – fiind entalpia vaporilor de apă la starea din interiorul încăperilor).
Pe timp de iarnă Qp are semn negativ deoarece prin pereţi, iarna, se pierde căldura, deoarece t Ei < t Ii .
Sarcina de umiditate ΔmW reprezintă debitul de vapori de apă ce trebuie preluat (sau ce trebuie introdus) de către
aerul condiţionat, refulat în încăpere, pentru a menţine în interior umiditatea relativă stabilită:
Δm
&W = m
& Wd − m
& Wa (12.29)
în care mWd – suma degajărilor de vapori datorate oamenilor sau altor surse interne iar mWa – suma condiţiilor de
vapori absorbiţi sau condensaţi de diferite elemente sau utilaje din interiorul încăperii.
C) Calculul debitelor de aer

ΔQT şi ΔmW fiind preluat de aerul din încăpere, debitul de aer condiţionat ce trebuie introdus în camera de
climatizat, trebuie să satisfacă relaţiile:
(
ΔQ& TV = m& a h1v − hCv ) (12.30)
— 285 —
V
Δm& W (
& a x1v − x Cv
=m ) (12.31)
Debitul de aer uscat al instalaţiei se calculează astfel cu relaţiile:
ΔQ& TV
&a =
m (12.32)
hIv − hCv
ΔmTV
sau: &a =
m (12.33)
x Iv − x Cv
debitul de aer umed fiind: m & a (1 + x C )

& um = m (12.34)
Debitul minim de aer proaspăt maE se calculează pe baza preluării din încăpere a nocivităţilor:
m& noc
& aE =
m (12.35)
Ca − Co
În unele cazuri mnoc este mic şi se recomandă ca maE ≥ 10% ma.

& al = m
Debitul de aer recirculat, mal, rezultă din relaţia: m &a −m
& aE (12.36)
D) Calculul termic al tratării în perioada de vară

Debitul de aer recirculat, mal, care este extras din încăpere la starea I ( t I I ϕ I ), se amestecă cu debitul de aer
proaspăt maE, la starea E ( t E I X E ), astfel că suma lor m &a = m& aI + m & aE este introdus în agregatul de
condiţionare (fig.12.6) pentru a fi tratat şi adus la starea C ( t Cv I ε v ).
Pe timp de vară nu funcţionează bateria de preîncălzire BPI. h1+x

M
Starea aerului amestecat M este determinată de parametrii: tM ϕ =1
m& H +m & al H I
H M = aE E (12.37) C
m&a tC hM
& a xE + m
m & al x l hC
xM = (12.38)
m&a tp
P
Se deosebesc următoarele cazuri:
xC xM x
a) se foloseşte numai bateria de răcire BRS; este posibil, numai în
cazul (fig.12.9) când dreapta MC intersectează curba de saturaţie Fig.12.9 – Procesul de tratare a aerului
(ϕ=1). În acest caz, temperatura punctului P reprezintă temperatura când se foloseşte numai BRS
suprafeţei bateriei de răcire prin suprafaţă. Bateria (BRS) se
h1+x
calculează pentru fluxul de căldură:
M
& a (hM − hC )
Q& BRS = m ϕ =1
C
O parte din vaporii de apă saturaţi în aer la starea M se condensează tM
pe suprafaţa bateriei de răcire cu temperatura peretelui mai mică hM
tC
decât temperatura punctului de rouă a stării C (tp < trC) şi anume: hC
tp W
Q& W
BRS & a (x M − x C )
=m (12.39)
b) se foloseşte numai camera de pulverizare (CU); este posibil de xC xM x

asemenea numai în cazul (fig.12.10) în care dreapta MC
intersectează curba de saturaţie (ϕ=1) dar în acest caz temperatura Fig.12.10 - Procesul de tratare a aerului
punctului de intersecţie W reprezintă temperatura apei de tratare a când se foloseşte numai CU
aerului. În acest caz, schimbul de căldură în camera de pulverizare este:
Q& CV = m& a (hM − hC ) (12.40)
&W
iar schimbul de umiditate (procesul este o uscare): m CU & a (x M − x C )
=m (12.41)
c) cazul în care se foloseşte bateria de răcire BRS şi bateria de reîncălzire BRI (fig.12.6) se aplică atunci când
dreapta MC nu intersectează linia de saturaţie (ϕ=1). În acest caz, în bateria de răcire prin suprafaţă are loc
— 286 —
procesul de uscare MR (punctul R fiind la intersecţia dreptei MP I xC) iar temperatura suprafeţei bateriei (BRS)
este cea corespunzătoare punctului P de pe curba de saturaţie (fig.12.11). În continuare aerul trece prin bateria
de reîncălzire BRI, în care suferă o încălzire uscată de la R la C, verticală în diagrama h1+x – x. În acest caz
schimbătoarele de căldură se calculează pentru fluxurile de căldură:
Q& BRS = m& a (hM − hR ) (12.42)
& a (hC − hR )
Q& BRS = m (12.43)
iar debitele de vapori ce se condensează pe suprafaţa rece a bateriei BRS:

Q& W
BRS
=m & a (x M − x R ) (12.44)
în care xR = xC.
h1+x h1+x M
M
ϕ =1
tM ϕ =1 tM
C C
tC tC
hM RW hM
R RP
tR tR W
hC hC
trC Rrc
tp P hRp
hR tp P
hRW
xC xM x xC xRW xM x
Fig.12.11 – Procesul de tratare a aerului Fig.12.12 – Procesul de tratare a aerului
când se folosesc BRS şi BRI când se folosesc CU, BRS şi BRI
Aceeaşi reprezentare este şi în cazul când se foloseşte CU şi BRI, numai că punctul P ar fi W, care precizează
temperatura de tratare a aerului.
d) cazul în care se foloseşte CU, BRS şi BRI se aplică atunci când se dispune de apă cu temperatura tW > trC
(fig.12.12). Aerul amestecat de stare M suferă o răcire cu uscare în camera de pulverizare CU de la M la R1 după
direcţia MW, în care tW este temperatura apei de tratare a aerului în CU. Urmează o răcire cu uscare în bateria de
răcire prin suprafaţă BRS, de la R1 la R2, după direcţia R1P, în care tp este temperatura bateriei de răcire BRS.
Apoi, aerul trece prin bateria de reîncălzire BRI în care are loc o încălzire uscată de la R2 la C. În acest caz
aparatele componente ale agregatului de condiţionare se calculează astfel:
Q& CU = m (
& a hM − hR
1
) (12.45)
Q& BRS = m (
& a hR − hR
1 2
) (12.46)
Q& BRS = m& a (hC − hR ) (12.47)

2
m&WCU
=m& a (x M − x R ) (12.48)
1
m&WCU
=m& a (x R − x R ) (12.49)
1 2
în care xR2 = xC.

Există şi alte combinaţii posibile pentru tratarea complexă a aerului.
E) Calculul termic al tratării aerului în perioada de iarnă

Se consideră cazul în care se foloseşte aceeaşi instalaţie ca pentru vară dar intră în funcţiune bateria de
preîncălzire (BPI) şi nu funcţionează bateria de răcire prin suprafaţă.
Starea aerului amestecat M (fig.12.13) este determinat la HM I xM, în care entalpia HM şi conţinutul de umiditate
xM se calculează cu relaţiile (12.37) şi (12.38).
ΔQTi
Direcţia procesului CI, ce are loc necontrolat în încăpere este dată de raportul de termoumiditate ε i = .
ΔmWi
Conţinutul de umiditate al aerului condiţionat C (xiC) se determină cu relaţia (12.26), punctul C obţinându-se,
grafic, la intersecţia ε i I x Ci .
— 287 —
În procesul de tratare a aerului, acesta trece mai întâi prin bateria de preîncălzire (BPI), în care suferă, o încălzire
uscată (la xM = ct.) până la o temperatură tR1 (necunoscută la început). Urmează în camera de pulverizare (CU)
un proces de umidificare adiabată R1R2 (după direcţia liniei de entalpie constantă hR2 = hR1) şi apoi un proces de
încălzire uscată R2C în bateria de încălzire, la xC = ct., întrucât prin acest ultim proces trebuie să se ajungă în
punctul C. Punctul R2 se determină astfel la intersecţia verticală xC = ct Iϕ R2 . Pentru umiditatea relativă ϕR2 se
pot adopta valori între 90-100%, în funcţie de eficienţa camerei de umidificare.
Fiind fixat pe diagrama h1+x – x punctul R2 la ieşirea din h1+x C
camera de pulverizare şi considerând în CU un proces de tC
umidificare adiabată, se determină punctul R1 la intersecţia RI
hR2 = ct . I x M = ct . , punct în care se citeşte (după izoterma tRI
care trece prin punctul R1) temperatura tR1 la finele încălzirii ϕ =90%
uscate ce are loc în bateria de preîncălzire (BRI).
În acest caz aparatele componente ale agregatului de RW ϕ =100%
M
condiţionare sunt condiţionate de relaţiile: tM
hRI=hRW = ct
Q& BPI = m (
& a h R − hM
1
) (12.50)
hM
Q& CU = 0 (12.51)
&W
m CU
=m (
& a xR − xR
2 1
) (12.52) xM xC x
în care: hR1 = hR2 , x R1 şi x R2 = x C . Fig.12.13 – Procesul de tratare
a aerului în perioada de iarnă
12.3. Instalaţii de uscare

12.3.1. Principiul de funcţionare al instalaţiilor de uscare
În timpul desfăşurării procesului de uscare au loc simultan atât transferul căldurii în interiorul materialului cât şi
deplasarea umidităţii în agentul de uscare.
Materialele umede supuse proceselor de uscare în industria chimică, alimentară, a materialelor de construcţii,
agricultură şi alte ramuri industriale, reprezintă, în marea lor majoritate, corpuri coloidale – poroase sau coloidale
– capilar poroase.
Condiţiile termofizice ale transferului simultan de căldură şi masă caracteristice acestor corpuri se deosebesc
fundamental de cele corespunzătoare corpurilor izotrope. Mecanismul uscării este determinat de apariţia unor
procese termodinamice complexe în interiorul materialelor (difuziune, termodifuzie) şi de transferul simultan de
masă şi căldură în filmul limită care separă suprafaţa corpului de agentul termodinamic – denumit agent de uscare
(aer cald, gaze de ardere).
Pentru stabilirea corectă a bazelor teoretice de calcul al aparatelor de schimb de căldură utilizate în instalaţiile de
uscare (baterii de încălzire, recuperatoare, uscătoare etc) este necesară cunoaşterea proceselor elementare de
transfer de căldură: conducţia, convecţia, radiaţia, care împreună definesc transferul global de căldură.
Procesul de uscare se referă la îndepărtarea apei (umidităţii) de la suprafaţă şi prin interiorul corpurilor umede,
foarte rar este necesară îndepărtarea altor lichide din interiorul materialului.
Toate corpurile conţin o cantitate de apă, care se modifică în timp, sub influenţa condiţiilor exterioare, tinzând
către valoarea de echilibru; modificarea conţinutului de apă duce la schimbări structurale şi la modificarea
proprietăţilor corpului umed supus uscării.
În studiul şi controlul proceselor de uscare umiditatea materialului se exprimă prin raportul între masa de apă
conţinută în material şi masa corpului uscat:
ma
u= [kg umid./kg mat.uscat] sau [%/100]
m usc
în care ma – masa de apă din material [kg]
musc – masa corpului uscat [kg]
u – umiditatea materialului [kg/kg] sau [%/100]
— 288 —
În analizele chimice ale unor substanţe umiditatea materialului se exprimă raportând cantitatea de apă la masa
totală a corpului (masa corpului umed):
ma ma
u' = = [kg/kg]
m m usc + m a
în care: m – masa corpului umed [kg]
u’ – umiditatea materialului raportată la masa corpului umed [kg/kg]
u' u
Între cele două moduri de definire a umidităţii există următoarele relaţii de transformare: u = ; u' =
1 − u' 1+u
Principalele metode de uscare sunt:
- uscarea prin convecţie, în care umiditatea se evaporă şi se îndepărtează ca urmare a schimbului de
căldură din materialul supus uscării şi aerului cald sau gazele de ardere care se deplasează cu o viteză
oarecare pe lângă suprafaţa materialului;
- uscarea prin conducţie, în care umiditatea se evaporă, ca urmare a încălzirii materialului prin contact cu o
suprafaţă fierbinte;
- uscarea prin radiaţie, în care umiditatea se evaporă ca urmare a încălzirii materialului de la surse care emit
radiaţii în infraroşu (elemente radiante electrice, cu flacără etc.);
- uscarea prin sublimare, în care evaporarea se face în vacuum, materialele supuse uscării fiind sensibile la
temperatură;
- uscarea în pat fluidizat, în care materialul, pulverulent sau granular este fluidizat şi încălzit de un curent de
aer sau gaze de ardere care îl străbate de jos în sus.
În afara procedeelor menţionate şi care sunt de largă utilizare, mai există şi o serie de procedee speciale cum ar fi
uscarea prin curenţi de înaltă frecvenţă, uscarea în câmp sonor etc.
După comportarea lor în procesul de uscare materialele se împart în:

- materiale nehigroscopice, capilar poroase, care pot fi uscate total;
- materiale hidroscopice, capilar poroase, care pot fi uscate numai până la umiditatea de echilibru;
- materiale neporoase, la care, neexistând pori nu este posibilă o uscare capilară a apei sau difuzia vaporilor
şi ca urmare, transportul umidităţii către suprafaţa materialului, unde se evaporă, se face numai datorită
difuziei determinată de diferenţa de concentraţie.
În general, dacă materialul conţine o cantitate suficientă de apă sub formă de umiditate liberă, vaporii de apă care
se formează pe suprafaţa sa au o presiune parţială psm determinată de temperatura tm a suprafeţei materialului.
Pentru ca uscarea să fie posibilă, aerul sau gazele de ardere trebuie să aibă o presiune parţială a vaporilor pv mai
mică decât psm. Sub acţiunea diferenţei presiunilor parţiale, vaporii formaţi pe suprafaţa materialului trec prin
difuziune în aer. Pe măsură ce materialul pierde prin evaporare umiditatea de pe suprafaţa sa, concentraţia apei
la suprafaţă devine mai mică decât în straturile interioare, ceea ce produce o migrare continuă a umidităţii de la
interior către suprafaţă.
Regimul de uscare, adică temperatura, umiditatea relativă şi viteza agentului de uscare (t, ϕ, w) precum şi durata
procesului nu se pot stabili decât pe cale experimentală. La o temperatură ridicată a agentului de uscare, se
măreşte diferenţa presiunilor parţiale psm – pv şi se accelerează uscarea materialului. Temperatura poate fi însă
ridicată numai până la o anumită limită care depinde de caracteristicile materialului supus uscării.
Agentul de uscare pe măsură ce se modifică trebuie evacuat. Viteza de deplasare a acestuia în raport cu
suprafaţa materialului are influenţa directă asupra vitezei de evaporare. Uscarea se realizează ca un proces
combinat de transfer de căldură şi de umiditate, între material şi agentul de uscare. Sursa de căldură o poate
constitui agentul de uscare sau o sursă de radiaţie, suprafaţa pe care este întins materialul etc. Apar astfel în
practică metode combinate în care predomină uscarea convectivă.
12.3.2. Bilanţul masic al instalaţiilor de uscare prin convecţie

Schema de principiu a unui uscător convectiv este reprezentată în figura 12.14. Ventilatorul (V) trimite aerul în
bateria de încălzire BI în care acesta îşi măreşte temperatura. În interiorul uscătorului (U) se introduce prin
intermediul unui mijloc de transport un flux de material. Prin deplasarea aerului cald peste suprafaţa materialului
se realizează procesul de uscare. Uscătorul poate include, în general, şi un radiator suplimentar de încălzire (RS).
Se consideră că există şi pierderi prin pereţii uscătorului către mediul exterior.
Ecuaţiile de bilanţ masic sunt:
— 289 —
- Bilanţul total: m & a ,us (1 + x1 ) = m
&1 + m & a ,us (1 + x 2 )
&2 +m (12.53)
u1 u
- &1 ⋅
Bilanţul parţial de umiditate: m ⋅m &2 ⋅ 2 ⋅m
& a ,usc ⋅ x1 = m & a ,usc ⋅ x 2 (12.54)
100 100
100 − u1 100 − u 2
- &1 ⋅
Bilanţul parţial de material uscat: m =m
&2 ⋅ (12.55)
100 100
În aceste relaţii: m1, m2 [kg/s] – reprezintă debitul masic de material umed introdus, respectiv evacuat;
ma,usc [kg/s] – reprezintă debitul de aer uscat furnizat de ventilator;
x1, x2 [kg vap./kg aer usc.] – conţinutul iniţial, respectiv final de umiditate al aerului
u1, u2 [%] – umiditatea iniţială, respectiv finală a materialului.
Substanţa uscată din material rămâne constantă în timpul uscării.
m1, u1, tm1

ma,us x1 x2
mt, tt1
x0 h1 h2
h0 t1 t2
t0
u
0 1 2 ma,us
V
RS
BI
QC
Qus mt, tt2
m2, u2, tm2
Fig.12.14 – Schema unui uscător convectiv
Din relaţia (12.55) debitul de material uscat se exprimă:

100 − u1
&2 = m
m &1 [kg/s] (12.56)
100 − u 2
Introducând relaţia (12.56) în (12.54) se determină debitul necesar de agent de uscare:

u1 − u 2 1 &w
m
& a ,usc = m
m &1 ⋅ = [kg/s] (12.57)
100 − u 2 x 2 − x1 x 2 − x1
în care mw este debitul de umiditate pierdut de material în cursul uscării:

100 − u1 u − u2
&w = m
m &1 − m
&2 = m
&1 − m
&1 &1 1
=m [kg/s] (12.58)
100 − u 2 100 − u 2
Consumul specific de agent de uscare pentru 1 kg de apă eliminat este:

& a ,usc
m 1
c= = [kg aer usc./kg apă evaporată] (12.59)
&
mw x 2 − x1
12.3.3. Bilanţul termic al instalaţiilor de uscare prin convecţie

Bilanţul termic ia în consideraţie căldura intrată şi respectiv ieşită din uscător cu materialul supus uscării, cu
mijloacele de transport, cu agentul de uscare, precum şi căldura pierdută prin pereţi, respectiv introdusă prin
intermediul radiatorului suplimentar şi bateria de încălzire. Conturul de bilanţ include şi bateria de încălzire a
agentului de uscare.
Termenii bilanţului sunt prezentaţi în tabelul 12.1.
— 290 —
Termenii bilanţului termic al uscătorului convectiv Tabelul 12.1
Termenul de bilanţ Căldura intrată [kW] Căldura ieşită [kW]
Materialul supus uscării Q& 1 = m (
& 2 cm + m
1
& w Cw ⋅ t m
1
) Q& = m& c ⋅t
6 2 m2 m2
Mijloace de transport Q& 2 = m

& t ⋅ ct ⋅ t m
1
Q& 7 = m
& t c t ⋅ t tj
Aerul Q& 3 = m& a ,usc ⋅ h0 Q& 8 = m

& a ,usc ⋅ h2
Bateria de încălzire Q& 4 = Q& c = m & a ,usc (h1 − h0 ) -
Radiatorul suplimentar Q& = Q& -

5 usc
Pierderile prin pereţi - Q& 9 = Q& p
în care: mt [kg/s] – reprezintă fluxul de masă corespunzător mijloacelor de transport;

cm1, cm2 [kJ/kgK] – căldurile specifice ale materialului corespunzător umidităţii iniţiale, respectiv finale;
h0, h1, h2 [kJ/kg aer usc.] – entalpiile specifice ale aerului umed;
tm1, tm2 [oC] – temperatura iniţială, respectiv finală a materialului;
tt1, tt2 [OC] – temperatura iniţială, respectiv finală a mijloacelor de transport;
ct [kJ/kgK] – căldura specifică a materialului mijloacelor de transport.
În baza primului principiu al termodinamicii Qintrat = Qieşit şi ca urmare se obţine ecuaţia:
Q& c + Q& us = m (
& 2 c m ⋅ t m − c m ⋅t
2 2 1 m 1
) + m& a ,usc (h2 − h0 ) + m (
& t ct tt − tt − m
2 1
)
& w c w t w + Q& p [kW] (12.60)
care precizează necesarul de căldură pentru realizarea h1+x

procesului de uscare. ϕ1
h1
1 ϕ =100%
Consumul de căldură necesar pentru eliminarea unui t1 2’
2
kilogram de umiditate din material se exprimă:
2”
Q& + Q& us
q= c [kW/kg apă evaporată] (12.61) ϕ2
&W
m
h0 0
În diagrama h-x din figura 12.15 sunt prezentate t0
transformările pe care le suferă aerul umed în procesul de
uscare.
Transformarea 0-1, încălzirea uscată (x = ct), reprezintă kg vap.
x
încălzirea aerului proaspăt în bateria de încălzire pentru a fi x0=x1 x2 kg aer usc.
adus la starea iniţială condiţionată de temperatura t1. La
trecerea prin uscător aerul se umidifică de la x1 la x2 putând Fig.12.15 – Reprezentarea procesului
apare trei situaţii: de uscare în diagrama h-x
a) Q& us + m& w c w t m1 = m& 2 (c m2 ⋅ t m2 − c m1 ⋅ t m1 ) + m& t c t (t t 2 − t t1 ) + Q& p

În acest caz procesul se desfăşoară la entalpia constantă, h2 = h1.
b) Q& us + m& w c w t m1 > m& 2 (c m2 ⋅ t m2 − c m1 ⋅ t m1 ) + m& t c t (t t2 − t t1 ) + Q& p

În acest caz procesul se desfăşoară cu creşterea entalpiei: h2 > h1.
c) Q& us + m& w c w t m1 < m& 2 (c m2 ⋅ t m2 − c m1 ⋅ t m1 ) + m& t c t (t t 2 − t t1 ) + Q& p

În acest caz procesul se desfăşoară cu scăderea entalpiei: h2 < h1.
Randamentul termic al procesului tehnologic se defineşte prin relaţia:
Q& u
η tt = ⋅ 100 [%] (12.62)
Q&int r
în care: Qu [kW] – reprezintă fluxul de căldură util;

Qintr [kW] – reprezintă fluxul de căldură intrat.
— 291 —
Se consideră căldura utilă:
- căldura necesară evaporării umidităţii din material Q& ev = m

& w r [kW] (12.63)
unde r [kJ/kg] este căldura latentă de vaporizare;
- căldura sensibilă a materialului uscat la ieşire: Q& 6 = m

& 2 ⋅ c m ⋅ t m [kW]
2 2
(12.64)
- căldura sensibilă a dispozitivelor de transport la ieşire: Q& 7 = m t ⋅ c t ⋅ t 2 [kW] (12.65)
În consecinţă: Q& u = Q& ev + Q& 6 + Q& 7 = m (

&wr + m
& cm ⋅ m
2
)
& t ⋅ c t ⋅ t 2 [kW] (12.66)
Căldura intrată este suma tuturor cantităţilor de căldură considerate „intrate”. În conformitate cu cele precizare în
tabelul 12.1, căldura intrată se exprimă:
Q& int r = Q& 1 + Q& 2 + Q& 3 + Q& 4 + Q& 5 = (m & w ⋅ c w ) ⋅ t1 + m
& 2cm ⋅ m & a ,usc h0 + Q& c + Q& us [kW] (12.67)
& t ⋅ ct ⋅ tt + m
t
Q& ev
Randamentul termic al procesului de uscare se defineşte prin relaţia: η t = ⋅ 100 [%]
Q& c + Q& us
adică se raportează căldura necesară evaporării umidităţii la consumul efectiv de căldură necesar pentru bateria
de încălzire şi radiatorul suplimentar (dacă, acesta există).
BIBLIOGRAFIE
1. Andreieff de Notbeck – Manual de conditionnent d air, Paris, 1991
2. Fl.Chiriac – Instalaţii frigorifice, Bucureşti, 1981
3. A.Christea, N.Niculescu – Ventilarea şi condiţionarea aerului, Bucureşti, 1971
4. M.Grigoriu – Construcţia şi calculul instalaţiilor frigorifice, Bucureşti, 1985
5. C.Mihăilă, M.Marinescu ş.a. – Procese şi instalaţii industriale de uscare. Bucureşti, Editura
Tehnică, 1983
6. V.N.Iazîkov – Teoreticeskie osnovî proektirovania sudovîh sistem kondiţionirovanaia vozduha,
Leningrad, 1967
7. S.Trifan ş.a. – Termotehnică, maşini şi instalaţii termice în agricultură, Bucureşti, 1989
— 292 —
13. ENERGIA NUCLEARĂ
13.1. Noţiuni de fizica reacţiilor nucleare
În fiecare atom este concentrată o anumită cantitate de energie atomică. Cea mai mare parte a acestei energii
atomice este cantonată în nucleul atomic, iar învelişul de electroni conţine o parte neînsemnată din această
energie. În unele procese chimice obişnuite (de exemplu arderea combustibililor) participă la reacţii numai învelişul
electronic pe când nucleul atomului rămâne neschimbat.
Încă din anul 1905, A. Einstein, căutând să explice efectul foto-electric, a ajuns la concluzia că masa şi energia
sunt echivalente conform relaţiei fundamentale:
E = m c2 (13.1)
8
în care E - este energia, m – masa considerată şi c = 3 ⋅ 10 m/s viteza luminii în vid (valoarea exactă fiind
8
c=2,998 ⋅ 10 m/s).
Energia nucleară (energia nucleului atomic) poate fi pusă în evidenţă prin două tipuri diferite de reacţii:
a) Fisiunea nucleară e o reacţie care constă în „spargerea” unor nuclee atomice foarte grele, de pildă uraniu –
235 sau plutoniu – 239, în două (bucăţi) nuclee atomice ale unor elemente cu masa atomică mai mică (mai
uşoare);
b) Fuziunea nucleară e o reacţie care constă în „unirea” a două nuclee atomice a unor elemente mai uşoare
(hidrogenul şi litiul) pentru a forma nuclee atomice mai grele. Ca proces fuziunea nucleară are loc la
temperaturi foarte mari (la zeci de milioane de grade) motiv pentru care această reacţie se mai numeşte şi
reacţie termonucleară.
Din cauza dificultăţilor tehnice ridicate de controlul reacţiei de fuziune în etapa actuală folosirea energiei nucleare
în vederea transformării ei în alte forme de energie este posibilă numai prin utilizarea reacţiei de fisiune. Instalaţiile
în care se degajă energia nucleară se numesc reactoare nucleare. Uzual producerea energiei nucleare are la
bază numai procesul de fisiune.
Trebuie evidenţiat faptul că atât în reacţiile de fisiune cât şi în cele de fuziune nucleară se degajă mari cantităţi de
energie pe seama „defectelor de masă”.
Nucleonii sunt menţinuţi în nucleu (legaţi între ei) prin energia de legătură, care se defineşte prin lucru mecanic Q
ce ar trebui cheltuit pentru a desface nucleul în nucleoni liberi, în stare de repaus.
Conform principiului conservării energiei, energia de legătură din nucleu – Q trebuie să fie egală cu energia + Q,
eliberată la formarea nucleului din nucleoni în repaus, adică, energia de legătură El a nucleonilor care ar putea ieşi
din nucleu este dată de suma maselor nucleonilor din starea finală (Mf) minus masa nucleului iniţial (Mi):
El = ∑M f − Mi (13.2)
Astfel, energia de legătură se poate defini ca fiind valoarea absolută a diferenţei maselor din relaţia (13.2) şi deci
ΔE = Q .
Ţinând seama de relaţia lui Einstein (13.1), variaţia de masă corespunzătoare variaţiei de energie la formarea unui
nucleu se poate exprima şi sub forma de mai jos:
E
Δm = (13.3)
c2
Continuând raţionamentul, conform relaţiei (13.2) defect de masă (aici cuvântul „defect” are sensul de „lipsă de
masă”) pentru un nucleu de masă M, format din A nucleoni, din care Z protoni şi (A-Z) neutroni, fiecare având
masa protonului mp şi respectiv masa neutronului mn se exprimă prin relaţia:
Δm = Z ⋅ mp + ( A − Z )mn − M (13.4)
Combinând relaţiile (13.3) şi (13.4) se obţine:
Q = ΔE = c 2 Δm = c 2 [Z ⋅ mp + ( A − Z )m n − M ] (13.5)
Folosind aceste relaţii s-a calculat energia de legătură a nucleului de He găsind că Δm este egal cu 5,01 ⋅ 10-26
grame, iar E = 28,18 MeV.
— 293 —
În aceste calcule s-au folosit valorile:
mp = 1,6726 ⋅ 10-24 g M = 6,6447 ⋅ 10-24 g
mn = 1,6748 ⋅ 10-24 g Z=2
c2 = 9 ⋅ 1016 (A-Z) = 2
1 MeV = 1,6 ⋅ 10-6 ergi
Din aceste valori se observă că unui defect de masă Δm = 1, egal cu o unitate de masă atomică îi corespunde o
degajare de energie egală cu 931,7 MeV.
Fisiunea nucleelor de 235U are loc atunci când neutronii termici (ce au energia cinetică foarte mică de ordinul a
0,025 eV) interacţionează cu 235U conform schemei de mai jos:
235
92 U +10 n ⇒ C → ZA1 x + ZA2 y + υ 01 n + γ + Q (13.6)
1 2
în care avem: x şi y – fragmentele mai uşoare de fisiune

A1 şi A2 – numerele de masă ale acestor fragmente
Z1 şi Z2 – numerele de ordine sau sarcinile fragmentelor de fisiune
ν – numărul neutronilor secundari rezultaţi din reacţia de fisiune
γ – radiaţiile gamma emise în urma fisiunii
Q – energia cinetică de fisiune a fragmentelor şi a neutronilor secundari
C – nucleul compus 92 235
( )
U +10 n iniţial
Dacă însumăm Z1 + Z2 din relaţia (13.6) se obţine numărul 92, adică suma numerelor de ordine (atomice) ale
fragmentelor de fisiune x şi y este egală cu numărul Z = Z1 + Z2 = 92 al uraniului. Dacă însă însumăm valorile
maselor exacte ale reactanţilor şi produşilor din relaţia (13.6) nu se obţine valoarea exactă a masei atomice egală
cu 235 a uraniului, ci o valoare mai mică (există un defect de masă !). Această „pierdere” de masă de repaus este
235
echivalentă în cazul fisiunii 92 U cu eliberarea unei energii de aproximativ 200 MeV per act de fisiune, conform
relaţiei (13.1), din care 165 MeV se eliberează (instantaneu) chiar în momentul fisiunii, iar 35 MeV reprezintă
energia de dezintegrare radioactivă a fragmentelor de fisiune.
În tabelul nr.13.1 se prezintă componentele energiei eliberate la o fisiune a nucleului de uraniu:
Energia eliberată la o fisiune a nucleului de U235 Tabelul nr.13.1
Energia cinetică a produselor de fisiune 161 MeV
Energia instantanee Energia cinetică a neutronilor de fisiune 5 MeV
Energia radiaţiei γ 5 MeV
Energia particulelor β 6 MeV
Energia cinetică a neutronilor întârziaţi 0,04 MeV
Energia întârziată
Energia radiaţilor γ 6 MeV
Energia particulelor neutrino 10 MeV
Energia instantanee şi întârziată Energia reacţiilor (m, γ) 7 MeV
TOTAL ENERGIE DE FISIUNE 200 MeV
La un act de fisiune nucleară, conform schemei (13.6) fiecare din cei 2-3 neutroni emişi pot să producă, la rândul
235
lor fisiunea unui alt nucleu de 92 U , de unde rezultă alţi doi neutroni care la fel pot produce alte acte de fisiune,
obţinându-se o multiplicare a numărului de neutroni în ordinea: 2, 4, 8, 16, 32 ş.a.m.d., care la rândul lor pot
produce o reacţie de fisiune în lanţ.
Pentru ca reacţia în lanţ să se poată menţine este necesar ca factorul de multiplicare al neutronilor „f” să fie pozitiv
şi cel puţin egal cu 1, adică:
neutroni de fisiune − neutroni pierduti
f = >1 (13.7)
neutroni utilizati
Se observă că atunci când factorul de multiplicare al neutronilor „f” va fi:
f < 1 reacţia în lanţ nu are loc
f = 1 reacţia de fisiune în lanţ are loc şi avansează cu o viteză constantă
f >1 reacţia de fisiune are loc în lanţ şi se propagă cu o viteză din ce în ce mai mare, ajungând la explozie
dacă între timp nu se întreprind operaţii de reducere a numărului de neutroni prin captarea lor, în
materiale, ca de exemplu Cadmiul sau Borul, care au o secţiune eficace de captare neutronică mare şi,
în final, după captare, se obţine un izotop al cadmiului sau al borului şi radiaţii γ astfel:
112
48 Cd +10 n ⇒113
48 Cd + γ (13.8)
— 294 —
Rezultă că în cursul reacţiilor de fisiune se degajă (vezi tabelul 13.1), în procese secundare şi radiaţii β (electroni)
şi γ (radiaţii electromagnetice), ce sunt periculoase pentru organismele vii. Energia produsă prin fisiunea nucleară
a unui gram de 235U este de 2,3 ⋅ 104 kWh. Neutronii rezultaţi din fisiunea nucleului de 235U au viteze de ordinul 105
[km/s], ei se numesc neutroni rapizi şi au o probabilitate mai mică de a întreţine reacţia de fisiune. De aceea
pentru încetinirea neutronilor rapizi se folosesc „medii moderatoare” care reduc viteza neutronilor la valori de
ordinul a 2 km/s, aceştia devenind neutroni termici (lenţi).
Neutronii termici (lenţi) au o probabilitate mai mare de a determina fisiunea nucleelor de 235U decât neutronii rapizi.
13.2. Reactoare nucleare

Reactoarele nucleare sunt instalaţii proiectate şi executate pentru a permite declanşarea, reglarea şi întreruperea
controlată a unei reacţii nucleare. În figura 13.1 este prezentată alcătuirea unui reactor nuclear cu neutroni termici.
Elementele principale ale unui reactor nuclear sunt:
a) zona activă, în care are loc reacţia de fisiune în lanţ. În această zonă se află elementele de combustibil
(barele de uraniu (1)) şi moderatorul (2).
b) reflectorul (4), care înconjoară zona activă şi are rolul de a micşora pierderile de neutroni în mediul
înconjurător;
c) sistemul de răcire (6), care evacuează căldura dezvoltată în zona activă a reactorului. Agentul termic
preia căldura din reactor pe care o cedează apoi în afara reactorului, de obicei prin intermediul unui
schimbător de căldură;
d) sistemul de reglare şi protecţie împotriva avariilor, 8
care cuprinde aparate pentru măsurarea 7
intensităţii fluxului de neutroni şi barele de reglare 9
(7), construite dintr-o substanţă care absoarbe
1
puternic neutronii;
2
e) ecranul de protecţie biologică (8), pentru 3
protejarea personalului împotriva radiaţiilor. În
ecran pot exista canalele experimentale (9), 4
destinate extragerii de probe.
La alte tipuri de reactoare unele dintre elementele de mai 5
sus (moderatorul, barele de reglare, reflectorul), pot lipsi.
Combustibilul nuclear poate fi dispus în zona activă sub 6
formă de bare, ţevi, plăci sau sub formă de soluţii (de Fig.13.1 – Reactor nuclear cu neutroni termici:
exemplu, oxid de uraniu şi apă). Elementele active se 1 – bare de uraniu, 2 – moderator,
închid în învelişuri metalice (de aluminiu, oţel inoxidabil, 3 cilindru metalic, 4 – reflector,
zirconiu) pentru împiedicarea coroziunii uraniului. 5 – înveliş de protecţie, 6 - sistem de răcire,
Materialele cele mai des folosite drept moderator şi 7 – bare de reglare, 8 – ecran de protecţie,
reflector sunt grafitul, apa şi apa grea. Se mai folosesc 9 – canale experimentale.
beriliul, oxidul de beriliu şi izotopul litiului Li7, care însă
prezintă un preţ de cost mai ridicat.
Drept fluide de răcire se folosesc gaze (aer, CO2, azot, heliu), lichide (apa, apa grea, mercur), sau metale topite
(sodiu, plumb, bismut).
Ecranul de protecţie biologică este realizat uzual din fontă şi beton.
N ⋅ σ f ⋅ Φ ⋅V
Puterea termică a unui reactor nuclear se determină cu relaţia: P = [W]
3 ,2 ⋅1010
unde avem: N – numărul de nuclee fisionabile [nuclee/cm3]
σf – secţiunea medie de fisiune [cm3]
Φ – fluxul mediu de neutroni în zona activă [1/cm⋅s]
V – volumul zonei active [cm3].
— 295 —
13.3. Centrale nuclearo-electrice (CNE)
Centralele nuclearo-electrice transformă energia nucleară în energie electrică. În acest scop, are loc mai întâi
transformarea energiei nucleare în energie termică, proces care se desfăşoară în reactoarele nucleare. Apoi
energia termică este convertită în energie mecanică, în turbine cu abur sau cu gaze. În fine, energia mecanică
este transformată în energie electrică, cu ajutorul generatoarelor electrice.
I III II I IV III II
2 3 2 3
9
1 7 1 8
6 5 4 7 4
6 5
10
a b
Fig.13.2 – Scheme de principiu ale CNE cu abur: a) schema cu două circuite termice;
b) schema cu trei circuite termice I – sala reactorului, II - sala turbinelor, III, IV – sălile schimbătoarelor de
căldură; 1 – reactor nuclear; 2 – turbină cu abur; 3 – generator electric; 4 – condensator; 5 – pompă de
condensat; 6, 7 – pompe de circulaţie, 8,9 – schimbătoare de căldură; 10 – protecţie biologică
Schema de principiu a unei CNE este asemănătoare cu cea a unei centrale termoelectrice clasice. Diferenţa
esenţială dintre cele două tipuri de centrale este aceea că sursa caldă este reprezentată nu de procesul de ardere
al unui combustibil clasic, ci de combustibilul nuclear, care este folosit în interiorul reactorului pentru degajarea
unor cantităţi importante de energie. Turbina şi instalaţiile electrice ale CNE se deosebesc foarte puţin de acelea
ale unei centrale termoelectrice clasice.
1
În figura 13.2 sunt reprezentate două scheme termice de 2
3
principiu ale CNE cu abur: cu două (a) şi respectiv cu trei
circuite termice (b). 3
În cazul schemei cu două circuite termice, căldura

produsă de reactorul (1) este transmisă agentului termic
primar (apă, apă grea, gaze, metale topite) care se
deplasează în circuitul primar (al reactorului), fiind pus în 4
mişcare de pompa de circulaţie (6). În schimbătorul de 4
căldură (7) (generatorul de abur) căldura trece din 6
circuitul primar în circuitul secundar (al turbinei cu abur).
Prin destinderea aburului în turbina (2) se produce lucrul 5 5
mecanic, transformat în energie electrică de generatorul
electric (3). Aburul condensează apoi în condensatorul
(4) iar condensatul este returnat de pompa (5) la 7
generatorul de abur (9).
8 9
Schema cu trei circuite termice se foloseşte atunci când
agentul termic primar este sodiul lichid. Datorită faptului Fig.13.3 – Sistemul CANDU 600
că acesta devine puternic radioactiv, trebuie evitată Schema de principiu:
introducerea sa directă în generatorul de abur, lucru care Abur saturat
ar determina radioactivizarea aburului. Din această Apă alimentare
cauză se introduce un circuit termic suplimentar şi un Agent răcire apă grea
schimbător de căldură intermediar (8). Moderator apă grea
Ca şi centralele termoelectrice clasice şi CNE pot fi: 1 – conducte abur; 2 – presurizor; 3 – generator de abur;
centrale de condensaţie, care produc numai energie 4 – pompă circuit primar; 5 – colector; 6 – vas Calandria;
7 – combustibil nuclear; 8 – pompă moderator;
electrică sau centrale de termoficare, care livrează
9 – schimbător de căldură.
consumatorilor energie electrică şi căldură.
Calculul termic al CNE este similar, în multe privinţe, celui întâlnit la centralele termice clasice. Elementul specific îl
reprezintă fluxul de căldură Qr furnizat de reactorul nuclear, care se poate calcula cu:
Q& r = Qcomb ⋅ m
& comb [W]
unde Qcomb [kJ/kg] şi m& comb [kg/s] reprezintă puterea calorică a combustibilului nuclear şi respectiv consumul în
unitatea de timp al acestuia.
— 296 —
Randamentul general maxim al CNE care utilizează ciclul
cu abur este cuprins între (29-44)%; valori mai mari
3 2 1
corespund instalaţiilor la care agentul primar are
temperaturi ridicate la ieşirea din reactor (agentul primar
este un gaz). 10
4
Centrala nuclearo-electrică de la Cernavodă dispune de
un reactor de tip CANDU 600. Schema de principiu a
sistemului CANDU este reprezentată în figura 13.3. Din 5 6 8 9
7
figură se observă că în reactorul nuclear apa grea este
folosită atât ca moderator cât şi ca agent de răcire. În
ultimul caz, apa grea serveşte la transferarea căldurii Fig. 13.4 – Circuitul combustibilului nuclear
degajate în reactor către generatoarele de abur. Acolo, la CNE Cernavodă;
căldura este utilizată la transformarea apei de alimentare 1 – cameră depozitare combustibil proaspăt; 2 – ecluză
în abur. În afara debitelor de lichide, prin reactorul nuclear echipamente; 3 – maşină de încărcare; 4 – reactor; 5 –
circulă şi combustibil. Traseul combustibilului nuclear este maşină descărcare; 6 – cameră descărcare combustibil
prezentat în fig. 13.4, din care se pot evidenţia uşor uzat; 7 – canal de transfer; 8 – bazin de recepţie; 9 -
măsurile deosebite care trebuiesc luate pentru evitarea bazin de depozitare a combustibilului defect; 10 –perete
pierderilor de substanţe radioactive în exteriorul instalaţiei. al clădirii centralei.
13.4. Clasificarea centralelor nuclearo-electrice (CNE)

Clasificarea centralelor nuclearo-electrice se face în funcţie de caracteristicile principale ale reactorului nuclear –
moderator, agent de răcire şi combustibilul utilizat – care alcătuiesc împreună filiera centralei respective. În tabelul
13.2 de mai jos sunt prezentate principalele tipuri de filiere ce sunt utilizate în prezent.
Clasificarea centralelor nucleare după filiera reactorului nuclear. Tabelul 13.2
Denumirea CNE Semnificaţie Moderator Agent de răcire Combustibil
GCR Reactor răcit cu gaz Grafit Bioxid de carbon U metalic
AGR Reactor avansat răcit cu gaz Grafit CO2 UO2 îmbogăţit
PWR Reactor cu apă sub presiune Apă uşoară Apă uşoară UO2 îmbogăţit
PHWR Reactor cu apă grea sub presiune Apa grea Apă grea UO2 natural
BWR Reactor cu apă în fierbere Apa uşoară Apă uşoară UO2 îmbogăţit
FBR Reactor rapid - Sodiu UO2+PuO2
HTGR Reactor răcit cu gaz la temperatură înaltă Grafit Heliu UO2
LWGR Reactor răcit cu apă şi moderator grafit Grafit Apă uşoară UO2
SGHWR Reactor cu apă în fierbere moderat cu apă grea Apă grea Apă uşoară UO2
Fig.13.5 – Sistemul nuclear de producere a

aburului la CNE – PHWR:
1 – abur (spre TA); 2 – GA; 3 – pompă de circulaţie;
4 – fideri; 5 – vasul calandria; 6 – canale de
combustibil; 7 – maşina de încărcare a combustibilului;
8 – sistemul de circulaţie a moderatorului.
Principalele elemente componente ale CNE sunt:

sistemul nuclear de producere a aburului, circuitul
secundar de producere a energiei electrice şi/sau
termice, instalaţiile auxiliare, sistemele de
securitate.
Sistemul nuclear de producere a aburului (SNPA)
este alcătuit, în principal, din: reactorul nuclear,
generatoarele de abur, pompele de circulaţie,
sistemul de menţinere a presiunii şi conductele
circuitului principal (fig.13.5).
Partea clasică a CNE este identică cu cea a
centralelor termice convenţionale.
— 297 —
Fig.13.6 – Schema termică a CNE PHWR-600
Schema termică a CNE PHW cu puterea electrică de 600 MW este arătată în figura 13.6. Agentul de răcire şi
moderatorul îl constituie apa grea. Schema termică este de două circuite.
Pentru menţinerea presiunii în circuitul primar a fost prevăzut un compensator de volum cu abur. Circulaţia
agentului de răcire în circuitul primar se realizează cu ajutorul pompelor principale de circulaţie. După extragerea
căldurii din zona activă a reactorului, agentul de răcire pătrunde în generatorul de abur, unde transformă apa de
alimentare din circuitul secundar în abur, care se destinde în turbină. Între corpul de medie presiune şi corpurile de
joasă presiune ale turbinei sunt prevăzute instalaţii de separare mecanică a umidităţii din abur.
Fig. 13.7 – Schema termică a CNE VVER-1000:

1 – expandor purjă GA; 1 – expandor de drenaje; 3 – rezervor de drenaje; 4 – rezervor pentru apă demineralizată;
5 – rezervor de golire pentru apă demineralizată; 6 – rezervor condensat murdar; 7 – rezervor condensat curat;
8 – rezervor de apă colectată; 9 – rezervor de soluţii.
— 298 —
Schema termică a CNE VVER-1000 este prezentă în figura 13.7 şi figura 13.8 reprezintă schema termică a
centralei cu neutroni rapizi BN-350, cu trei circuite. Agentul de răcire, în primul circuit, este natriul care cedează
căldura într-un schimbător de căldură intermediar agentului termic din cel de al doilea circuit, care, la rândul său,
prin cedare de căldură în generatorii de abur transformă apa de alimentare din circuitul al treilea în abur.
t = 435 0C
13
14 8
5
4 4
9
6 t=416 0C
t=453 0C
16 t=273 C
0
15
3 2 1
t=500 0C
10
11 t=300 0C
12
t=158 0C
Fig. 13.8 – Schema termică a CNE BN-350:

1 – reactor; 2 – schimbător de căldură sodiu; 3 – pompă de sodiu din circuitul primar; 4 – GA; 5 – supraîncălzitor
de abur; 6 – pompă de sodiu pentru circuitul intermediar; 7 – condensator tehnologic; 8 – pompa condensatorului
tehnologic; 9 – turbină de contrapresiune; 10 – degazor; 11 – pompă de alimentare; 12 – preîncălzitor regenerativ;
13 – ventil de reducere-răcire; 14 – abur de contrapresiune; 15 – condensat returnat; 16 – apă de adaos;
— · — agent termic în circuitul primar;
⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅ agentul termic în circuitul intermediar;
abur;
— — — apă de alimentare.
C.N. Electrice, aflate în prezent în funcţiune sau în construcţie (în total peste 300), sunt dotate cu reactori nucleari
de diferite tipuri (filiere), dintre care mai răspândiţi sunt următorii: PWR = reactor cu apă obişnuită sub presiune;
BWR=reactor cu apă în fierbere; PHWR=reactor cu apă grea sub presiune; GCR=reactor răcit cu gaz şi moderat
cu grafit; FBR=reactor reproducător, cu neutroni rapizi, care poate fi răcit fie cu metale topite (Na), fie cu gaz.
Un loc de frunte în energetica nucleară îl ocupă reactorii nucleari de tip PWR, GCR şi PHWR. În Federaţia Rusă,
S.U.A. şi alte state, tipul PWR este cel mai răspândit, iar în Canada şi în câteva ţări din Europa, America Latină şi
Asia, tipul PHWR câştigă teren tot mai mult. În tabelul 1 se prezintă unele caracteristici ale reactorilor nucleari
VVER care fac parte din filiera PWR (Rusia) cu mare perspectivă în viitor.
Tabelul 13.3.
Reactor Reactor
Caracteristica
VVER-440 VVER-1000
Puterea electrică, MW 440 1000
Puterea termică, MW 1375 3000
Randament global, % 32 33
Cantitatea de abur produsă, t/h 3000 3000
Presiunea aburului uscat în generator, 10-3 N/m2 47 47
Presiunea aburului la intrarea în turbine, atm 44 60
Debitul apei în reactor, m3/h 39000 76000
Temperatura apei la intrarea în reactor, oC 269 289
Încărcătura de uraniu, tone 42 66
Îmbogăţirea medie a combustibilului în 235U, % 3,5 3,3-4,4
Gradul mediu de ardere a combustibilului, MW/zi 28,6 26-40
Timpul mediu de funcţionare între două reîncărcări cu combustibil nuclear, h 7000 7000
— 299 —
O C.N. Electrică poate conţine unul au mai mulţi reactori nucleari, adică un grup sau 2-4 grupuri, astfel
dimensionate încât să însumeze o putere electrică optimă, în sensul că supradimensionarea puterii reactorilor
nucleari implică probleme extrem de dificile pentru dimensionarea celorlalte componente, cum sunt generatoarele
de abur, turbinele, precum şi toate circuitele agentului de răcire (termic), împreună cu sistemul de pompe pentru
circularea şi recircularea agentului termic, atât în zona activă a reactorului nuclear cât şi în afara reactorului.
În prezent, dimensionarea optimă a reactorilor se face în limita de 200, 400 şi 1000 MW per grup şi, de obicei, o
C.N. Electrică poate cuprinde 1 – 4 grupuri. În Rusia reactorul de tip VVER de 1000 MW este considerat ca
reactorul cu mari perspective, pentru construcţia de C.N.E. în viitor.
13.5. Indicii specifici ai centralelor nuclearo-electrice

Randamentul general al unei CNE cu două circuite este:
ηCNE2 = ηt ⋅ ηm ⋅ ηg ⋅ ηR ⋅ ηGA ⋅ ηcd1 ⋅ ηcd 2 ⋅ ηtr ⋅ η ⋅ (1 − ε ) (13.9)
unde: ηt – randamentul circuitului termic 0,2-0,5;

ηm – randamentul mecanic al turbinei;
ηg – randamentul generatorului electric; 0,97-0,99;
ηR. randamentul reactorului nuclear, 0,99;
ηGA – randamentul generatorului de abur, 0,97-0,99;
ηsc1, ηcd2 – randamentul conductelor din circuitul primar, respectiv secundar;
ηtr – randamentul transformatorului;
ε - consumul specific al serviciilor interne proprii (Tabelul 13.3)
Pierderile de energie la transformarea

Valorile consumului specific al serviciilor interne. Tabelul 13.3
energiei nucleare în energie electrică,
într-o CNE cu două circuite, sunt Tipul centralei nucleare electrice Consum specific, ε [%]
prezentate în figura 13.9. Reactor răcit cu apă 4-6
Pentru CNE cu unul sau trei circuite, CNE cu reactor răcit cu metale lichide 6-10
expresiile randamentului sunt respectiv: CNE cu reactor răcit cu gaze 10-12
ηCNE1 = ηt ⋅ ηm ⋅ ηg ⋅ ηR ⋅ ηGA ⋅ ηcd ⋅ ηtr ⋅ η ⋅ (1 − ε ) (13.10)

ηCNE3 = ηt ⋅ ηm ⋅ ηg ⋅ ηR ⋅ ηGA ⋅ ηcd1 ⋅ ηcd 2 ⋅ ηcd 3 ⋅ ηtr ⋅ (1 − ε ) (13.11)
în care ηs este randamentul schimbătorului intermediar de căldură.

Consumul specific de combustibil nuclear este:
860 0 ,054
b= = [g / MWh ] = 190 ,8 [g / MJ ] (13.12)
3
16 ⋅10 ηCNE ηCNE ηCNE
Consumul total de combustibil al CNE:

B = bPeτ PI / k [t/an], (13.13)
unde: τPI – durata de utilizare a puterii electrice instalate Pe

a CNE [h/an];
k – gradul de ardere a combustibilului [MW zi/t uraniu].
Fig. 13.9. Pierderile de energie
în CNE cu 2 circuite.
13.6. Securitatea centralelor nuclearoelectrice

Securitatea nucleară cuprinde ansamblul de măsuri organizatorice şi tehnice destinate să asigure funcţionarea
instalaţiilor nucleare ale CNE în condiţii de siguranţă, să prevină şi să asigure protecţia populaţiei şi a mediului
înconjurător. În figura 13.10 este prezentată clasificarea accidentelor în funcţie de probabilitatea lor de apariţie.
Riscul total individual se poate calcula cu relaţia:
P2
R (s )t / wb = ∫ M t / wb (P ,s )dP , (13.14)
P1
— 300 —
în care R(s)t/wb este riscul individual de mortalitate anual, în funcţie de distanţa s, iar Mt/wb – probabilitatea de
mortalitate, în funcţie de probabilitatea accidentului P şi de distanţa faţă de reactor s. Probabilitatea de mortalitate
se poate determina cu relaţia:
M t / wb = Dt / wb (P ,s )mt / wb , (13.15)
unde Dt/wb este doza în rad, în funcţie de probabilitatea accidentului P şi de distanţa s faţă de reactor, iar mt-wb –
probabilitatea de mortalitate pe rad de radiaţie.
Riscul total al populaţiei din jurul amplasamentului, în
funcţie de decese pe an sau de numărul de decese în
Distruptive
distruptive
Accidente
timpul duratei de viaţă proiectată a reactorului, poate fi
calculat, integrând riscul individual pe distanţă. Singura
dată în plus necesară este distribuţia populaţiei în funcţie
Clasa accidentului
Accidente
de aria acoperită de norul de produse de fisiune. Se
majore
Mari
consideră că acest nor ocupă un arc de 30o la 100 m şi
descreşte liniar cu distanţa până la un arc de 15o la 10000
m. Densitatea populaţiei este conservativ considerată
Accidente
Moderate
minore
constantă pe această distanţă. Riscul total este dat de
relaţia:
s2
∫ R (s )P (s )ds ,
operationale
Rt = (13.16)
Accidente
sx
Nu
unde Rt este riscul total de mortalitate a populaţiei în zona
afectată, iar P(s) – distribuţia populaţiei în zona afectată, în Neastep- Foarte Impro- Anticipate
tate impro- babile
funcţie de distanţa radială de reactor: babile
R (s ) = R i (s ) + Rwb (s ), (13.17) Zona accidentelor importante

Zona accidentelor importante urmare a deteriorării zonei active
definite de relaţia (13.14).
Fig.13.10 – Clasificarea accidentelor în funcţie
Cu ajutorul relaţiei (13.16) se poate calcula raza de de probabilitatea de apariţie
excluziune care asigură limita de risc acceptabilă.
Sunt trei bariere principale care protejează mediul înconjurător de contaminarea radioactivă: teaca elementului
combustibilului; vasul de presiune sau tuburile de presiune şi sistemul primar; anvelopa reactorului.
Pentru păstrarea integrităţii tecii care să asigure acumularea produselor de fisiune se prevăd următoarele:
- raportul dintre fluxul critic şi fluxul local să fie egal cu 1,3 sau mai mare;
- temperatura în centrul elementului combustibil trebuie să fie sub punctul de topire a UO2;
10-5 Anvelopă
Vasul de presiune
+
sistemul primar
Risc individual de mortalitate anual
10-7 Risc admisibil
10-9
10-11
10-13
Raza de excluziune
10-15
Combustibil Teacă
nuclear
102 103 104 105 106
Distanţa de reactor [m] Fig.13.12 – Barierele de protecţie împotriva
contaminării mediului înconjurător
Fig.13.11 – Utilizarea riscului acceptabil la
determinarea razei de excluziune
- presiunea internă a gazelor de fisurare să fie mai mică decât presiunea externă, chiar şi la sfârşitul vieţii
zonei active;
- eforturile termice în teacă să fie mai mici decât valorile admisibile;
- alungirea tecii să fie sub 1%.
— 301 —
Accidentele în care răcirea zonei active este imperfectă au potenţial consecinţe serioase asupra reactorului
nuclear şi posibil asupra publicului.
Accidentul de reducere a debitului de agent termic de răcire apare la defectarea uneia sau a mai multor
pompe de circulaţie din circuitul primar, avarie neînsoţită de blocarea rotorului pompei.
Variaţia în timp a debitului de agent de răcire se poate determina din relaţia:
du ρu 2
Lρ = −f + ρH , (13.18)
dτ 2
în care: L este lungimea totală a circuitului [m];
f – coeficient total de pierderi de presiune;
u – viteza efectivă a fluidului [m/s];
ρ - densitatea medie a agentului de răcire [kg/m3];
H – înălţimea de pompare [m].
Un mod foarte conservativ de a determina variaţia de debit este acela de a considera că înălţimea de pompare
scade la zero la începutul regimului tranzitoriu:
du f 2
+ u = 0, (13.19)
dτ 2 L
care prin integrare conduce la: u / u o = 1 / [(f / 2 L )u oτ + 1], (13.20)
unde uo este valoarea lui u la momentul iniţial.
O considerare mai realistă a fenomenului se face prin divizarea în mai multe segmente a buclei, fiecare având
caracteristici constante. Ecuaţia (13.18) se rescrie sub forma:
d ⎛ n GLi ⎞ ⎛ n fi G ⎞
dτ
⎜
⎜∑ A
⎟ = −⎜
⎟ ⎜ ρ ∑
⋅ ⎟ + ρH ,
⎟
(13.21)
⎝ i =1 i ⎠ ⎝ i =1 i Ai ⎠
unde: G este debitul masic [kg/s]; Li – lungimea porţiunii i [m];
Ai – secţiunea transversală a porţiunii i [m2];
ρi – densitatea fluidului pe porţiunea i [kg/m3].
Variaţia în timp a înălţimii de pompare H se poate determina din relaţia:
H ⎛D⎞⎛ D ⎞
= c1 ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ + c2 , (13.22)
⎝ω ⎠ ⎝ ω ⎠
2
ω
unde; c1, c2 sunt constante specifice fiecărei pompe;
D - debitul volumetric prin pompă [m3/s];
ω - viteza pompei [rad/s].
Variaţia vitezei pompei se determină din relaţia:
2
dω ⎛ω ⎞ DH
g − c 3 (ωr − u ) ,
2
I = −c 4 ⎜⎜ ⎟⎟ − ρ (13.23)
dτ ⎝ ωs ⎠ ω
în care: I - este momentul de inerţie al porţiunilor în rotaţie [kg ⋅ m2];
c3, c4 – constante ale pompei;
ωs – viteza normală a pompei [rad/s];
u - viteza agentului de răcire [m/s];
r – raza efectivă a paletelor [m].
În timpul acestui accident, răcirea zonei active se face prin circulaţie naturală, presiunea de circulaţie fiind obţinută
din relaţia:
0 0 ρu 2 z ρu 2
∫ z
gρdz = z ∫ f
2
+ ∫
0
f
2
, (13.24)
Accidentul de pierdere de agent de răcire apare ca urmare a ruperii unei conducte principale de agent de
răcire.
Ecuaţiile de bază ce descriu curgerea tranzitorie în conducte sunt:
∂H ∂u
g + + f u u = 0, (13.25)
∂x ∂τ
— 302 —
∂H a 2 ∂u
+ ⋅ = 0, (13.26)
∂τ g ∂x
unde: H este înălţimea fluidului [m];
u – viteza fluidului [m/s];
x – distanţa [m];
a – viteza sunetului [m/s].
Debitul de agent de răcire pierdut se stabileşte cu relaţia:
psursa − pc
G= , (13.27)
v'
unde: psursă este presiunea înainte de ruptură;
pc – presiunea în spaţiul din jurul conductei rupte;
v’ – volumul specific al lichidului la saturaţie, corespunzător presiunii pc.
Debitul de căldură extras în generatorul de abur se calculează cu formula:
[ ]
QGA = − t pr (τ ) − t sec k GASGA ; (13.28)
QGA(0 )
k GA =
(t pr − t sec )τ = 0 , (13.29)
în care:
tpr (τ) - este temperatura agentului primar;
tsec - temperatura agentului secundar;
sGA. - funcţie care arată modul cum scade în timp sarcina generatorului de abur, la oprire;
kGA - constanta de proporţionalitate exprimând coeficientul global de schimb de căldură calculat cu relaţia (13.29).
Variaţia în timp a puterii produse prin fisiune şi prin dezintegrarea produselor de fisiune se determină cu relaţiile:
Pn (τ ) n (τ ) Ei
= ⋅ ; (13.30)
Pn (0 ) n (0 ) 11
Ei + ∑γ
j =1
jEj
Pγ (τ ) 11
γ jEj
Pγ (0 )
= ∑⋅ 11
, (13.31)
j =1
Ei + ∑γ
j =1
jEj
unde:
Pn (τ), Pγ (τ) – este puterea produsă prin fisiune, respectiv prin dezintegrarea produselor de fisiune la timpul τ
Pn (0), Pγ (0) – puterea produsă prin fisiune, respectiv prin dezintegrarea produselor de fisiune la momentul iniţial;
n (τ), n (0) – densitatea de neutroni la momentul τ, respectiv la momentul iniţial;
Ei – energia degajată prin fisiune;
γj – concentraţia produselor de dezintegrare de tipul j;
Ej – energia degajată prin dezintegrarea unui element de tipul j.
Cantitatea de căldură rezultată în urma reacţiei metal-agent de răcire, se determină cu relaţia:
d (Δx0 x ) ρ metal ΔQ
qs = ⋅ [W/m2] (13.32)
dτ Ametal
unde: Δx0x este grosimea stratului de oxizi;
ρmetal – densitatea metalului;
Ametal – masa atomică a metalului;
ΔQ – căldura molară eliberată de metalul intrat în reacţie.
Anvelopa reactorului constituie un sistem conceput astfel, încât să protejeze publicul de consecinţele oricărui
accident credibil în sistemul de răcire al reactorului nuclear.
Funcţiunile principale ale anvelopei sunt următoarele:
− să reziste la şocul de presiune după accidentul de pierdere de agent de răcire şi să-şi menţină integritatea
structurală un timp nedeterminat după acest accident;
− să funcţioneze împreună cu sistemul de răcire la avarie, pentru a limita degajarea de energie după
accident şi pentru a preveni creşterea de presiune peste limitele admisibile;
— 303 —
− să limiteze pierderea de material radioactiv după accident;
− să reducă presiunea şi temperatura în structura anvelopei după accident;
− să protejeze sistemul de răcire al reactorului de influenţele mediului exterior.
Principalele tipuri de anvelope sunt: cu presiune maximă (totală) (fig.13.13) dimensionată să reţină produsele
radioactive la presiunea şi temperatura maximă care se dezvoltă după accident (5 bar, 150...180oC); cu reducerea
presiunii şi volumului, prin utilizarea unor sisteme de mare capacitate de absorbţie rapidă a căldurii degajate în
urma accidentului, volume de apă sau gheaţă (fig.13.14).
Presiunea maximă în anvelopă, la tipul de presiune maximă se determină cu relaţia:
MU1 + mu1 = MU 2 + mu 2 , (13.33)
unde: M este masa de agent de răcire ce refulează în anvelopă [kg];
m - masa de aer din anvelopă;
U1, U2 - energia internă iniţială şi finală a agentului de răcire;
u1, u2 - energia internă iniţială şi finală a aerului din anvelopă.
Fig.13.13 - Anvelopa CNE PHW:

1 – sistem de stropire; 2 – bazin; 3 – conducte de abur; 4 – apă de alimentare; 5 – sistemul de filtrare a aerului
evacuat; 6 – evacuarea aerului; 7 – apă tehnică; 8 – schimbător de căldură pentru moderator; 9 – sistemul de
oprire nr.2; 10 – pompă; 11 – pompă moderator; 12 – canal de transfer; 13 – cameră de descărcare; 14 – tub de
descărcare pentru combustibil ars; 15 – reactor; 16 – sistem primar; 17 – colectoare; 18 – sistem de răcire la
oprire; 19 – pompe principale; 20 – generatoare de abur; 21 – sistem de răcire la avarie zona activă; 22 –
anvelopă; 23 – bazin pentru depozitare; 24 – bazin de recepţie; 25 – bazin combustibil defect; 26 – rastele de
depozitare; 27 – combustibil defect întecuit.
Aerul poate fi considerat un gaz perfect şi, în acest caz, masa de aer se determină cu relaţia:
m = p1Vv / RT1 , (13.34)
2
unde: p1 este presiunea iniţială a aerului în anvelopă [N/m ];
Vv – volumul de vapori al anvelopei [m3];
T1 – temperatura iniţială a aerului [K];
R = 287 J/(kg⋅K) – constanta specifică a aerului.
— 304 —
Ţinând seama că: u 2 − u1 = c v (T2 − T1 ), (13.35)
se obţine în final: Vv / Vp =
(U1 − U 2 ) ; (13.36)
T − T1 Evl
p1 c v 2 +
RT1 vv
p f = p s + p1 (T2 / T1 ), (13.37)
în care: Vp este volumul sistemului primar [m3];

Evl- energia internă de evaporare la presiunea finală a aburului [J/kg]1;
vv – volumul specific al aburului la presiunea finală [m3/kg];
ps – presiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii T2 [N/m2],
Pentru calculul distribuţiei în timp a presiunii în anvelopă, se împarte volumul de vapori al anvelopei în volume de
control (Fig.13.15) pentru care se scriu ecuaţiile de conservare a masei pentru abur, apă şi aer:
ΔM v
= Wvi − Wve + Wc ; (13.38)
Δτ
ΔM w
= Wwi − Wc − Wwe ; (13.39)
Δτ
ΔM a
= Wai − Wae (13.40)
Δτ
unde: Mv, Mw, Ma reprezintă masele de abur, apă şi aer în nod;
Wvi, Wve – debitele de abur la intrare, respectiv la ieşire [kg/s];
Wwi, Wwe – debitele de intrare (apă) şi, respectiv, de ieşire [kg/s];
Wai, Wa2 – debitele de aer la intrare, respectiv la ieşire [kg/s]; Wc – debitul de condensat [kg/s].
Fig.13.14 – Anvelopă CNE BWR
Ecuaţia de bilanţ de energie, considerând că nu există transfer de căldură la suprafaţa camerei este:
ΔM v ΔM w ΔM a ΔP
Wwi i wi + Wvi i vi + W ai i ai − Wve i ve − Wwe i we − W ae i ae = i ve + i we + i ae − (13.41)
Δτ Δτ Δτ Δτ
Se poate scrie, de asemenea, bilanţul volumetric, deoarece volu-
mele de control nu se modifică: Gt
1 2 3
ΔM v ΔM w ΔM a
vv + vw + v a = 0. (3.42)
Δτ Δτ Δτ Fig. 14.15 – Zonarea volumului anvelopei.
— 305 —
Volumele specifice sunt funcţie de presiune şi temperatură mai mult, presiunea parţială a aerului pa şi a vaporilor
pv se poate scrie numai funcţie de temperatură:
M a RT
p = pv = pa = f (T ) + , (13.43)
Va
unde: Va este volumul total - volumul de apă.
Variaţia de presiune între două volume de control se determină cu relaţia:
KGt2
p j +1 − p j = (13.44)
2 ρ med
în care: Gt = (Wve + Wae ) / A j +1, j (13.45)
K fiind coeficientul de pierdere de presiune, iar

Aj+1,j – aria canalului de conexiune între volumele de control j şi j+1..
13.7. Ciclul combustibilului nuclear

În figura 13.15 este prezentat ciclul combustibilului nuclear cu uraniu îmbogăţit cu reciclarea uraniului.
Calculul bazinului de calmare. Puterea termică dezvoltată după scoaterea combustibilului din reactor, în bazinul
de calmare:
[
Pt = 5 ,9 ⋅10 −3 P0 (τ − τ 0 )−0 ,2 − τ −0 ,2 ] [MWt], (13.46)
E xtra g e re m in e re u
unde: P0 - este puterea termică a întregii zone active [MWt];
τ - timpul după oprire [zile];
τ0 - timpul de funcţionare la putere nominală [zile]. P re p a ra re U 3 O 8
Debitul de apă de răcire al schimbătorului de căldură al bazi-

nului de calmare: C o n ve rsie U 3 O 8 - U F 6
Pt ⋅10 3 Îm b o g ă ţire
G= [kg/s] (13.47)
c p ⋅ Δt
C o n ve rs ie U F 6 – U O 2
Separarea izotopică. Pentru a obţine 1 kg de uraniu îmbogăţit
cu îmbogăţirea ei sunt necesare:
F a b rica re e le m e n te
e − ew c o m b u stib ile
F= i [kg Unat] (14.48)
e n − ew
S to ca re la c e n tra lă
cu îmbogăţirea en, ew reprezentând îmbogăţirea reziduală.
Lucrul de separare necesar pentru 1 kg Uimb, obţinut într-o P ro d u ce re e n e rg ie
cascadă ideală, este dat de expresia:
R ă c ire co m b u stib il
ei e − en
V = (2 e i − 1) ln + i (2ew − 1)ln ew (13.49) iro d a t
en (1 − ei ) e n − ew en
R e tra ta re
Îmbogăţirea reziduală optimă ew se determină prin rezolvarea
ecuaţiilor:
dC d 2C T ra n sfo rm a re
= 0; >0 (13.50)
dew dew2 [N O 3 ]U în U F 6 şi
[N O 3 ]P u în P u O 2
în care: C este costul uraniului îmbogăţit.
P u ← V â n z a re → U
Producţia anuală de plutoniu a unui reactor termic este:
Pu = c/b [kg/MWe an], (13.51) Fig.13.15. Ciclul combustibilului nuclear
iar a unui reactor rapid reproducător:
— 306 —
Pu = (c - k)/b [kg/MWe an], (13.52)
în care: c/b reprezintă combustibilul recuperat din elementele iradiate pentru fiecare MWe. an;
k/b – consumul specific de combustibil proaspăt [kg/MWe. an].
Timpul de dublare liniar al unui reactor reproducător este:
k1 b
t= [ani] (13.53)
c −k
iar câştigul relativ anual:
c −k
h =1 / t = [ani-1] (13.54)
k1 b
Timpul de dublare exponenţial:
lg 2
t ex = [ani] (13.55)
lg (1 + h )
în care: k1 este prima încărcătură de combustibil [kg/MWe]; k – încărcătura de combustibil la echilibru [kg/MWe]; c –
materialul fisionabil în combustibilul iradiat, la echilibru [kg/MWe]; b – timpul de iradiere a combustibilului în reactor,
la echilibru [ani].
13.8. Tratarea deşeurilor radioactive

Deşeurile radioactive ale CNE provin din exploatarea instalaţiilor nucleare. Ele se clasifică după starea de
agregare în: lichide, solide, gazoase, iar după activitatea specifică în: puternic, mediu, slab active. În tabelul 13.4.
se arată tipurile şi cantitatea de deşeuri radioactive rezultate la funcţionarea unei CNE PHW-600.
Metodele de tratare a deşeurilor radioactive sunt: dispersia în mediul înconjurător (aer, apă) după o diluare
prealabilă care să asigure reducerea cantităţii de radioactivitate sub limitele admisibile; depozitarea temporară sau
definitivă, în condiţii de securitate maximă. În figura 13.16 se arată schema de principiu a metodelor de datare a
deşeurilor radioactive la CNE.
Tipurile şi cantităţile de deşeuri radioactive rezultate din funcţionarea unei CNE PHWR 600 Tabelul 13.4.
Cantitate
Tipuri de deşeuri radioactive Activitate Observaţii
[m3/an unit.]
0,26 Ci/an global şi 7 Sunt evacuate în Dunăre prin filtrare
Ci/an tritiu mecanică-ionică şi diluţie cu apă de
Deşeuri lichide slab active 14 000 răcire de la condensatoare, asigurându-
Activitate specifică 10-8- se CPM la evacuare conform normelor
103 Ci/m3 în vigoare
Deşeuri solide slab active Contaminanţi Conţin, în general, hârtii cârpe

255 2 Ci/an principali
Conţin, în general, materiale plastice
Co60, Cs137
Deşeuri solide slab active (PVC, polietilenă, cauciuc etc).
20
Activitate
Conţin, în general sticlărie, piese
Deşeuri solide active 2 Ci/an specifică
30 metalice mici şi alte materiale
combustibile neincinerabile <200m Ci/m3 compactabile
1500 Ci/an total din care
Aceste răşini sunt stocate în centrală
cca.300 Ci/an C14, cca. 10
Răşini ionice uzate 26 timp de 10 ani, după care urmează a fi
Ci/kg. Activitatea specifică tratate şi depozitate.
200 m Ci/m3 – 100 Ci/m3
500 Ci/an. Sunt cartuşe filtrante cu carcasă
Filtrele mecanice uzate din
3 Activitate specifică mai metalică şi umplutură din hârtie cutată.
circuitele de purificare a D2O Volumul unui filtru cca.0,2 m3.
mare de 100 Ci/m3
— 307 —
Deşeuri radioactive
Gazoase Lichide Solide
Slab active Puternic active Compactabile Combustibile Rigide
Filtrare Dezactivare prin:

Răcire - Schimb de ioni
- Vaporizare
Compactare Incinerare
Circulare Depozitare
Depozitare temporară
temporară
Betonare Bituminare Vitrifiere
Diluare Diluare
Dispersare în mediul
înconjurător Depozitare definitivă
Fig. 13.16 Schema de principiu a metodelor de datare a deşeurilor radioactive la CNE.
BIBLIOGRAFIE
1. N.Dănilă – Centrale atomoelectrice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1957
2. N.Dănilă – Centrale nucleare electrice. Probleme , Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1980
3. Burducea C., Moţoiu C, Vasilescu N., Mingiuc C. şi Wlezek K – Centrale nucleare electrice de putere
mare, Bucureşti, Editura Tehnică, 1974
4. xxx Manualul inginerului termotehnician, vol.III, Bucureşti, Editura Tehnică, 1986
5. Enciclopedia de Chimie, vol.6, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982
— 308 —
14. RESURSE ENERGETICE REGENERABILE ŞI
ALTERNATIVE
14.1. Energia solară
Omul fiind conştient de puterea luminii solare focalizate a folosit această energie, în diferite moduri, cu multe
secole înaintea erei noastre. În Egiptul secolului al XV-lea î.Hr. se spune că faraonul Amenkotep al III-lea avea mai
multe „statui cântătoare” pentru fiul său Zari Memnor, care cântau atunci când erau expuse la soare întrucât aerul
închis în golul piedestalelor se destindea.
Plutarh menţionează că vestalele foloseau obiecte din metal (lustruite) de formă conică pentru a aprinde focurile
rituale în secolele al VII şi al VIII-lea î.Hr.
De asemenea, există multe atestări de folosire a radiaţiilor solare pentru distilarea lichidelor şi uscarea produselor
agricole în această perioadă istorică. Cea mai dramatică şi controversată folosire timpurie a energie solare pare să
fi fost făcută de matematicianul grec Arhimede în anul 212 î.Hr. pentru a apăra portul Siracuza (Sicilia) de flota
romană. Potrivit medicului şi istoricului grec Galeu, Arhimede a folosit oglinzi uriaşe care orientau fascicule de
lumină focalizată spre navele romane incendiindu-le în timp ce acestea se aflau la distanţa unei lovituri de săgeată
de ţărm.
În prezent, energia solară este folosită mai mult în scopuri paşnice şi este captată cu diferite tipuri de instalaţii
pentru a se obţine fie energie termică utilizată la încălzirea spaţiilor de locuit sau/şi prepararea apei calde de
consum, fie pentru obţinerea energiei electrice.
14.1.2. Potenţialul energiei solare (radiaţia solară)

Vorbind despre Soare ca sursă energetică, trebuie să ne imaginăm o cantitate uriaşă de plasmă, aflată în plină
reacţie de fuziune termonucleară. Sistemul său degajă în spaţiu un flux de energie radiantă Φ de cca.9,56 ⋅1024
kWh/zi, din care pe Pământ sosesc cca.2,13 ⋅ 1015 kWh/zi. Oricum, această valoare este mult prea mare pentru a
fi vehiculată în diferite aprecieri şi calcule şi de aceea a fost adoptată o altă mărime numită „constanta solară” care
reprezintă fluxul (energetic) de energie radiantă (Φ) al Soarelui, care cade pe Pământ.
„Constanta solară” este fluxul de radiaţie solară (Φ) ce cade pe un element de suprafaţă unitară [m2] aşezată
perpendicular pe direcţia razelor solare, la o distanţă de o unitate astronomică de la centrul Soarelui
(1 UA=1,49598 ⋅ 1011 m = 1495,98 ⋅ 108 km). O unitate astronomică de lungime (UA), se defineşte ca semisuma
dintre distanţa cea mai mare şi cea mai mică a Pământului faţă de Soare.
Denumirea de „constantă solară” (E) este însă relativă, deoarece aceasta variază atât în funcţie de activitatea
soarelui cât şi de condiţiile atmosferice (atmosfera) de pe Pământ.
Totuşi, în urma măsurătorilor efectuate în ultimii ani cu ajutorul navelor cosmice s-a propus pentru constanta
solară o valoare standard E ≈ 1,4 kW/m2 ≈ 2 cal /(cm2 ⋅ min) în afara atmosferei terestre.
În apropierea solului, din cauza absorbţiilor atmosferice valoarea constantei solare variază în limite foarte largi de
la 0,1 kW/m la 1,06 W/m2, la nivelul mării, pe timp noros, respectiv senin, cu soarele la zenit ş.a.m.d.
Radiaţiile solare fiind de natură electromagnetică se propagă cu viteza luminii (c=2,998⋅108 m/s) şi străbat distanţa
de o unitate astronomică (UA=1495,98⋅108 km) într-un timp de 8,31 minute.
Soarele emite radiaţii cu lungimi de undă în tot spectrul câmpului electromagnetic (Em).
Radiaţiile din spectrul electromagnetic (Em) includ toate radiaţiile de la undele radio până la razele X şi Gamma (γ).
Aceste radiaţii se clasifică în funcţie de lungimea de undă, ele au frecvenţa specifică şi intensităţi energetice
diferite.
Lungimile de undă mai mici corespund radiaţiilor solare Em mai energetice. Cele mai energetice sunt radiaţiile (γ),
urmate de radiaţiile X, ultraviolete (UV), lumina vizibilă, radiaţiile infraroşii (IR), microundele şi undele radio.
Radiaţiile UV sunt invizibile impresionează placa fotografică şi provoacă multe reacţii chimice. Numele lor este
datorat faptului că în spectrul Em ele urmează după culoarea violet din spectrul vizibil.
— 309 —
Radiatie Sursa Realizare tehnica
-9
1024 10
1fm 10
-15
109 Radiatie cosmica
Hz
10 m eV
2
Nucleu atomic Sincrotron
10 21 10-12 Radiatie gama
10
1pm 10 -12
10 6
Betatron
10
10
2 Radiatie Rontgen Paturi electronice Tuburi Rontgen
1018 10-15
1nm -9 profunde
10 103
10 Ultraviolet
Paturi electronice Descarcare in gaze
2
10
10-18 exterioare Laser
1015 Vizibila
1μm 10-6 1
Vibratii moleculare Maser
10 Infrarosu
10
2
Magnetron
1012 10-21 Micounde
1mm 10-3 10 -3 Clistron
10
Rezonanta electronica Tuburi far
2
Radar de spin
10
109 10-24
1m 1 10-6 TV
10 Rezonanta nucleara Circuite oscilante
10
2
-27
de spin
106 10
1km 103 10-9
Domeniul radio
10
10
2
Telefonie
3 103 10-30
10 106 10 -12
10
4 Curent aletnativ
tehnic Generatoare
Fig. 14.1. Spectrul radiaţiilor electromagnetice

În funcţie de impactul lor asupra vieţii pe Pământ radiaţiile ultraviolete (UV) se subîmpart în trei categorii:
- UV-A sunt radiaţii UV de energie mică sub acţiunea lor se produce în organism Vitamina D din ergosterol
şi au efecte biologice minime. Majoritatea radiaţiilor UV-A care vin de la Soare ajung la suprafaţa
Pământului fig.14.2. Ele au lungimea de undă cuprinsă între 320 şi 400 nm.
- UV-B; sunt radiaţii UV de energie medie.
Majoritatea radiaţiilor UV-B sunt reţinute de UV - c UV - b UV - a
stratul de ozon, fig.14.2. Fracţiunea de Stratosfera
radiaţii UV-B care ajung la Pământ produc 60
perturbarea a numeroase procese biologice,
degradarea rapidă a unor materiale şi afec-
tează calitatea aerului. Energia transportată
40
de aceste radiaţii este suficient de mare
pentru a produce distrugeri însemnate ale
moleculelor de ADN. Arsurile solare sunt cele
mai cunoscute efecte ale radiaţiilor UV-B. 20
Expunerea prelungită la radiaţii UV (chiar şi Troposfera

din domeniul UV-A) de cele mai multe ori
duce la apariţia cancerului de piele. Expe- 0
10 20 30 40
rimente efectuate în laborator şi – in situ – au
Ozon (DU/km)
demonstrat că foarte multe şi diverse procese
chimice şi biologice sunt şi vor fi afectate de Fig.14.2. Stratul de ozon opreşte în întregime
creşterea cantităţii de radiaţii UV-B. Spre radiaţiile solare UV-B şi le atenuează pe cele UV-A
exemplu, creşterea cu 15-20% a radiaţiilor
UV-B în troposferă accelerează formarea pâclei (smogului) deasupra localităţilor urbane. Ele au lungimea
de undă cuprinsă între 280 şi 320 nm,
- UV-C; sunt radiaţiile UV cele mai energetice şi cele mai periculoase pentru toate formele de viaţă de pe
Pământ. Din fericire acestea sunt absorbite în întregime de oxigenul din atmosferă, fig.14.2. Ele au
lungimea de undă cuprinsă între 200 şi 280 nm.
Dacă ochii noştri ar detecta numai lumina cu lungimea de undă mai mică de 290 nm, atunci ar fi foarte întuneric
deoarece ozonul absoarbe această radiaţie.
Valorile indicate în partea dreaptă în figură sunt obţinute prin măsurători cu ajutorul sateliţilor de teledetecţie şi a
staţiilor geofizice fiind o medie valabilă în orice punct de pe suprafaţa globului. Sensibilitatea ADN-ului la interacţia
cu radiaţia solară cu lungimile de undă cuprinsă între 280 nm şi 320 nm a fost determinară experimental în diferite
— 310 —
laboratoare ale lumii. Prin urmare situaţia prezentată în fig.14.2 este extrem de reală şi reprezintă una din probele
care au permis fundamentarea ştiinţifică a programului mondial de protecţie a stratului de ozon.
Radiaţiile infraroşii (IR) au lungimea de undă mai mare decât a radiaţiei roşii (deci intermediară între cele
luminoase şi cele hertziene) şi sunt denumite şi radiaţii termice (calorice). Absorbţia în IR dată de azot, oxigen şi
argon este neglijabilă în comparaţie cu vaporii de apă, CO2 şi ozon. Practic, atmosfera terestră este aproape
opacă la radiaţiile IR, protejându-se astfel solul contra răcirii nocturne.
Radiaţiile IR au proprietatea de a străbate ceaţa (care împiedică trecerea luminii vizibile) şi sunt mai puţin
împrăştiate de atmosfera încărcată de praf şi ceaţă în comparaţie cu radiaţia vizibilă. De aceea, cu radiaţiile IR se
pot obţine fotografii (nocturne) la distanţe mult mai mari decât cu lumina vizibilă folosindu-se plăci speciale
sensibile la radiaţia infraroşie. Sunt utilizate în aparatura de detecţie cu aplicaţii militare multiple.
Faptul că din totalul energiei solare primite pe pământ cca.37% este dispersată de nori, pulberi de praf etc.
30÷31,5% este absorbită de atmosferă şi 31-32% de pământ se consideră că energia solară este motorul ce
generează:
- ciclul apei în natură care constituie baza hidroelectricităţii;
- gradienţii termici din oceane şi mări care constituie o altă sursă potenţială de energie;
- energia eoliană;
- fotosinteza prin care se produc substanţe nutritive pentru plante şi animale din CO2 şi H2O.
O dată intrate în atmosfera terestră radiaţiile solare
80
sunt afectate de o mulţime de factori care diminuează
valoarea „constantei solare”. Mezosfera
Prima serie de interacţiuni între atmosfera terestră şi 60

radiaţiile solare incidente care le modifică esenţial Stratosfera
componenţa lor spectrală începe la înălţimi de cca. 20
÷ 30 km de la suprafaţa Pământului. 40
În această zonă radiaţiile solare întâlnesc stratul Troposfera

protector de ozon.
20
Ozonul este un gaz – o formă alotropică a oxigenului Presiunea oparţială
a Ozonului (DU)
care conţine în molecula sa trei atomi de oxigen ce
sunt dispuşi în vârfurile unui triunghi isoscel cu
unghiul la vârf de 116,5o şi a fost descoperit în anul
0
1839 de regretatul om de ştiinţă german Christian F.

Fig.14.3. Reprezentarea schematică a distribuţiei
Schonbein.
ozonului şi a principalelor denumiri mai frecvent
În laborator ozonul poate fi obţinut prin trecerea unui utilizate în atmosfera înaltă a Pământului.
curent de oxigen sau aer printr-o descărcare (arc)
electrică. Ozonul este caracterizat de mirosul său unic prezent în timpul furtunilor însoţite de trăsnete, iar în timp
de vreme liniştită în apropierea LEA şi a staţiilor de transformare de înaltă tensiune. Ozonul este un gaz albăstrui,
foarte instabil ce se descompune în oxigen. Fiind un oxidant puternic, ozonul este întrebuinţat ca dezinfectant
pentru sterilizarea apei şi a alimentelor. La sălile închise şi rău ventilate se adaugă ozon în aerul acestora
(ozonizare) cu scopul de a mări conţinutul de oxigen din aerul acestor incinte.
Ozonul se formează în stratosferă prin reacţia dintre o moleculă de oxigen (O2) şi un atom de oxigen, rezultat în
urma ruperii moleculei de oxigen de către radiaţia solară din domeniul ultraviolet în doi atomi de oxigen disponibili
care combinându-se cu oxigenul formează ozonul. De fapt, ozonul coexistă în atmosfera superioară cu alte două
forme de oxigen; O2 – oxigenul molecular (pe care îl inspiră omul şi animalele) şi oxigenul atomic, elementar, O.
Fotonii cu energia cea mai mare din radiaţiile solare incidente cu lungimea de undă λ≤ 320 nm sunt absorbiţi prin
ciocnirea lor cu moleculele de O3 şi O2 care crescându-le energia se disociază în O2 şi O.
Apoi, formele mai simple ale oxigenului obţinut (oxigenul atomic) prin ciocniri reacţionează cu alte molecule de
oxigen, combinându-se din nou în Ozon (O3) şi oxigen (O2).
Ozonul în atmosfera terestră se găseşte în cantităţi mici. Astfel, dacă acesta ar fi comprimat la presiunea
atmosferică de la suprafaţa Terrei, stratul de ozon existent în atmosfera înaltă ar avea o grosime de 3 mm ! Prin
convenţie un strat de ozon cu grosimea de 300 Unităţi Dobson (UD) din stratosferă este echivalent cu un strat de 3
mm grosime de ozon aflat la presiunea atmosferică de la nivelul mării.
La trecerea radiaţiilor solare prin stratul de ozon acesta limitează spectrul solar către lungimi de undă mai mici cu
λ ≤ 3200 A (λ = 3200 A = 320 mm; 1 A = 10-10 m şi 1 nm = 10-9 m) jucând rolul de ecran protector întrucât ozonul
reţine cca.50% din radiaţiile ultraviolete B (UV-B) care sunt extrem de nocive făcând posibilă viaţa pe pământ.
— 311 —
Acest proces de filtrare asigurat de stratul de ozon este benefic pentru viaţa de pe Terra, întrucât un exces de
radiaţii ultraviolete UV-B poate produce arsuri, cancer al pielii, orbire sau chiar moartea.
Creşterea radiaţiilor UV-B datorită subţierii stratului de ozon va duce cu cea mai mare probabilitate la creşterea şi
agravarea unor efecte negative asupra ochilor pentru toate categoriile de populaţie manifestându-se sub forma:
„orbirea zăpezii”, a creşterii numărului de cazuri de cataractă asociată cu orbirea şi a cancerului ocular melanom şi
sguamos.
Pe măsură ce radiaţia pătrunde mai adânc în atmosferă, atât moleculele altor gaze, cât şi cele de praf îşi iau şi ele
partea lor din energia fotonilor incidenţi, interceptându-i prin ciocniri. Dar acum fotonii nu mai au suficientă energie
pentru a sparge aceste molecule, mult mai stabile şi, astfel, în loc să fie absorbiţi sunt deviaţi de ciocniri,
împrăştiindu-se în toate direcţiile. O mare parte din fotonii incidenţi, ca urmare a acestor coliziuni sunt dirijaţi înapoi
în spaţiu. Acelaşi efect îl au şi vaporii de apă întâlniţi în continuare de fotonii rămaşi. Se apreciază că norii pot
trimite înapoi în spaţiu circa 80% din radiaţia incindentă a Soarelui. Cum aproximativ 50% din suprafaţa totală a
Pământului este permanent acoperită cu nori, este uşor de dedus că radiaţia solară este mult diminuată la nivelul
solului planetei noastre faţă de intensitatea pe care o are în afara atmosferei. Dacă la acestea se mai adaugă şi
variaţiile de intensitate datorate unghiului sub care cad radiaţiile pe un anumit loc, fie datorită poziţiei sale
geografice, fie ca urmare a mişcării aparente a soarelui pe bolta cerească, atunci se explică de ce la suprafaţa
pământului constanta solară ia valori cuprinse între 40...75% din valoarea standard.
Energia solară ajunge pe Pământ mai degrabă sub formă de căldură (IR) decât ca lumină. Cantitatea de energie
solară care ajunge pe Pământ este considerată a fi suficientă pentru a depăşi de 20.000 de ori nevoia de energie
electrică. Această resursă este totuşi distribuită inegal şi fluctuant. Regiunile din apropierea ecuatorului primesc
mai multă lumină şi căldură decât zonele cu latitudine mai mare.
Totuşi, dacă din raţiuni ecologice viitoare, fuziunea şi fisiunea nucleară nu vor mai fi agreate la utilizare, energia
solară va fi singura formă de energie care ar putea interveni recucerind interesul unor largi cercuri de cercetători,
constructori şi beneficiari constituind pentru întreaga planetă o sursă energetică sigură şi curată.
Fluxul de energie transmis la nivelul suprafeţei terestre de către soare (prin radiaţie) are un caracter ciclic,
determinat, mărimea intensităţii sale depinzând de latitudinea locului, de mişcarea de revoluţie, şi de rotaţie a
Pământului. Peste caracterul ciclic, determinist, se suprapun influenţe cu caracter aleator, legate de fenomenele
meteorologice. Rezultă o variaţie diurnă a radiaţiei solare, cu valori momentane, depinzând de anotimp şi
momentul zilei, o radiaţie ce se poate diminua sau anula în mod aleator.
Intensitatea fluxului de radiaţie directă se poate determina cu suficientă precizie cu ajutorul relaţiei (14.1)
1
−
B sin (h +C )
E = Ae [W/m2] (14.1)
unde: h este înălţimea soarelui deasupra orizontului (grd); iar
A, B, C – constante prezentate în tabelul 14.1.
Constante pentru calculul radiaţiei directe şi difuze Tabelul 14.1

Constanta A C
B F G
Condiţii [W/m2] [grd]
cer senin 1210 6 1 0,87 0,17
cer normal 1230 3,8 1,6 0,88 0,26
zonă industrială 1250 2,3 3 0,91 0,43
Intensitatea fluxului de radiaţie difuză se determină cu relaţia:

⎡ ⎛ G ⎞⎤
D = E o C sinh⋅ ⎢0 ,271 / 0 ,294F ⋅ exp⎜ − ⎟⎥ (14.2)
⎣ ⎝ sinh ⎠⎦
⎛ 360 z ⎞
unde: Eo = 1,353 kW/m2; C=1+0,034 cos ⎜ ⎟;
⎝ 365 ⎠
z – numărul zilei din an;
F,G – constante date în tabelul 14.1.
În fig. 14.4 se prezintă modul de variaţie al radiaţiei solare directe în România (valori medii lunare calculate cu
relaţia anterioară), iar în tabelele 14.2 a,b,c este dată valoarea radiaţiei globale şi duratele medii de însorire pentru
câteva oraşe din România.
— 312 —
I [W /m 2]
900
Iunie+Mai
Iulie
Septembrie
August
800 Martie
Aprilie
Octombrie
Februarie
700
Noiembrie
Ianuarie
600 Decembrie
Mai
500
400
300
200
100
4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 ore
Fig.14.4 – Variaţia radiaţiei solare directe în România (valori medii lunare)

a. Valorile medii lunare şi anuale ale radiaţiei solare globale în câteva oraşe din România. Tabelul 14.2
Valorile medii lunare ale radiaţiei solare globale Valoarea
Staţia
medie
meteo ian. febr. mar. apr. mai iunie iulie aug. sept. oct. nov. dec.
anuală
Bucureşti 3,93 5,43 9,57 12,08 15,24 17,11 18,21 16,30 12,27 8,33 3,85 3,01 124,32
Constanţa 4,15 5,80 9,53 12,53 15,82 17,65 18,76 16,72 12,48 8,32 4,15 3,10 128,21
Cluj 3,33 5,31 9,02 11,81 14,91 16,82 17,06 15,06 10,93 8,01 3,71 2,29 118,29
Iaşi 3,16 4,75 8,83 11,55 14,77 15,38 17,01 15,28 11,07 7,61 3,30 2,51 116,02
Timişoara 3,25 5,23 8,71 11,54 14,71 16,63 17,37 15,37 11,76 8,10 3,56 2,65 118,94
Sulina 3,98 5,60 10,04 13,21 17,02 18,25 19,96 18,22 13,51 8,88 4,05 3,11 135,86
2 2
U.M. kcal/cm ⋅ lună kcal/cm ⋅an
b. Valorile medii lunare şi anuale ale radiaţiei solare directe

*Valorile medii lunare ale radiaţiei solare globale Valoarea
Staţia medie
meteo ian. febr. mar. apr. mai iunie iulie aug. sept. oct. nov. dec. anuală
2
[kcal/cm ⋅an
Bucureşti 4,9 6,4 9,65 14,15 18,90 21,47 21,4 19,6 16,0 11,55 6,6 4,0 154,7
Sulina 5,2 7,1 11,3 15,2 18,65 20,45 20,8 20,25 16,6 12,5 6,6 4,35 159,0
* Aceste valori s-au obţinut însumând valorile radiaţiei directe numai pe perioadele de strălucire ale soarelui.
c. Duratele medii lunare şi anuale de strălucire în câteva oraşe din România
Valorile medii lunare ale duratei de strălucire [ore/lună] Valoarea
Staţia medie
meteo ian. febr. mar. apr. mai iunie iulie aug. sept. oct. nov. dec. anuală
[ore/an]
Bucureşti 75,9 97,9 143,4 185,4 231,8 281,8 322,4 309,1 236,0 191,4 84,4 58,9 2218,4
Constanţa 86,3 97 131 183,8 241,7 294,2 344,7 324,4 245,8 173,8 89,9 71,0 2283,7
Cluj 65,6 85,6 139,2 177,7 291,4 237,6 280,1 266,7 209,4 169,3 77,6 50,6 1998,9
Iaşi 73,1 74,8 133,7 176,8 231,4 268,8 294,5 279,6 209,8 148,8 70,0 56,9 2020,0
Timişoara 64,6 83,4 150,3 182,9 230,2 250,3 295,3 283,9 229,7 174,4 75,0 60,1 2080,5
Sulina 85,8 98,1 157,4 108,7 276,6 319,6 362,6 343,0 364,5 210,5 98,9 56,5 2482,2
— 313 —
Sub acţiunea radiaţiei solare directe şi difuze, corpurile se încălzesc şi-şi măresc temperatura, aceasta stabilindu-
se la atingerea echilibrului termic. Temperatura realizabilă este de nivel coborât (30 ÷ 35oC), dar prin concentrarea
radiaţiei solare poate fi mărită la valori foarte ridicate (mii de grade). Gradul de concentrare al radiaţiei solare
(numai radiaţia directă poate fi concentrată) se defineşte ca raportul ariilor celor două suprafeţele între care fluxul
de radiaţie transmis prin reflexie sau refracţie (lentile Frenel).
Puterea termică captată de un receptor solar este:
QRS = Sa Eη ht = Sa Eηumη geη rf η smη rcη R = Sa Eη cimpη R (14.3)
evidenţiindu-se următoarele randamente: ηht – randamentul conversiei heliotermice; ηum – randamentul de

umbrire, randament ce ţine cont de umbririle pe raza incident sau reflectă către modulele suprafeţei de incidenţă
(0,95 – 1,0); ηge – randamentul geometric, ce ţine cont de efectul de cosinus (0,85 – 1,0); ηrf – randamentul de
reflexie ce ţine cont de caracteristicile optice ale suprafeţelor reflectoare (factorul de reflexie 0,82 – 0,88); ηsm –
randamentul murdăririi suprafeţei receptorului (0,8 – 1,0); ηrc – randamentul focalizării fluxului solar, ce ţine cont de
dispersia sau de focalizarea fluxului reflectat (0,9-0,98); ηR – randamentul receptorului solar, ce ţine cont de
pierderile termice ale suprafeţei receptoare în mediul ambiant (ηh t = 0,7-0,98).
Rezultă un randament general al conversiei heliotermice de 0,45-0,67, valorile mari corespunzând sistemelor cu
concentrare mare.
Puterea termică utilă a receptorului are aceeaşi formă de variaţie ca şi radiaţia solară.
14.1.3. Conversia energiei solare în energie electrică sau energie chimică

Posibilităţile de conversie a energiei solare în alte forme de energie sunt prezentate în fig. 14.5. Pentru a realiza
această conversie se folosesc captatoare solare; ele constituie elementul principal al unei instalaţii care transformă
energia radiantă solară în căldură sau în altă formă utilă de energie.
Captatoarele solare se împart în două categorii:
- captatoare fără concentrarea radiaţiei solare; S
- captatoare cu concentrarea radiaţiei solare.
a. Conversia fotoelectrică (fotovoltaică).

Efectul care stă la baza conversiei fotoelectrice Conversie Conversie Conversie
(fotovoltaice) a fost descoperit de Becquerel (1839) fototermică fotochimică fotoelectrică
şi constă în apariţia unui curent electric în urma
expunerii la lumină a unei joncţiuni p–n (fig.14.6). Energie Energie
Căldură
Fotonii care posedă suficientă energie excită prin chimică electică
ciocnire electronii din semiconductor, care devin
Fig.14.5. – Conversia energiei solare în
liberi, în locul lor apărând goluri. Deoarece procesul
diverse alte forme de energie
se desfăşoară la o joncţiune p–n, regiunea p devine
pozitivă, iar cea n, negativă şi dacă cele două regiuni
sunt conectate printr-un conductor extern, prin el se va scurge un curent electric. Între densitatea de curent if
datoraţi scurgerii de goluri şi tensiunea EB la joncţiune există următoarea relaţie:
Energie solară
i f = i s [1 − exp(E B F / RT )]
Film de
unde is este densitatea de curent de saturaţie (sau de întuneric). semiconductor p
Densitatea de curent i ce traversează circuitul exterior valorează i=ip+if
Semiconductor n
unde ip este densitatea de curent generată de transportul electronilor
prin joncţiune, în urma iluminării semiconductorului p. Randamentul
maxim ce se poate obţine dintr-o pilă fotovoltaică (solară) este de cca.
20%. Cele mai multe pile se construiesc cu siliciu, care, în ciuda
abundenţei sale naturale mari, rămâne încă scump, din cauza unei Consumator
tehnologii de elaborare foarte pretenţioase. Se cercetează şi pile cu Fig.14.6. Pila fotovoltaică
CdS, mult mai ieftine, dar care au un randament de conversie mult mai
mic (3-4%) decât al siliciului (∼15%). Dacă celula este destul de subţire, se pot atinge densităţi masive de putere
de 200 W/kg. Întrucât energia primară (energia solară) este gratuită, randamentul conversiei are importanţă
secundară, preţul pilei fiind fixat, practic, de costul materialului semiconductor. Pilele solare sunt mult mai uşoare
decât alte convertizoare directe de energie şi s-au construit pentru programele spaţiale, în gama de puteri cuprinsă
între mW şi kW; au o bună anduranţă şi nu necesită temperaturi ridicate de funcţionare. Pentru generarea
continuă a energiei electrice este necesară cuplarea lor cu sisteme de stocare, cum sunt acumulatoarele, eventual
pile de combustie H2 – O2, capabile de funcţionare reversibilă.
— 314 —
b. Conversia fotoelectrochimică.
Transformarea energiei solare în energie chimică şi/sau energie electrică la interfeţele semiconductor-electrolit
iradiate constituie obiectul conversiei fotoelectrochimice. Fenomenul a fost observat de Becquerel (1839), dar
înţelegerea aspectelor fundamentale, strâns legate de electrochimia semiconductorilor, nu a venit decât după mai
bine de un secol (Gerischer şi alţii). Fenomenul implică generarea de perechi electron-gol, prin fotoexcitare (ca la
conversia fotovoltaică), urmată de separarea lor, de excitarea unor molecule participante la reacţie (aflate în
electrolit) şi transferul de sarcină; se poate vizualiza prin fotocurentul sau fototensiunea aferentă. Interesul mare
suscitat de conversia fotoelectrochimică este justificat prin dubla ei finalizare; prepararea hidrogenului, prin
fotoelectroliza apei, şi generarea de fotocurent. În cea dintâi variantă, fotoelectrochimia oferă o cale elegantă de
stocare a energiei solare sub formă de energie chimică, iar cea de-a doua reprezintă alternativa de producere a
energiei electrice mai avantajoasă decât conversia fotovoltaică, deoarece e mult mai ieftină decât aceasta din
urmă. Funcţionarea cu succes a pilelor fotoelectrochimice este condiţionată de judicioasa corelare a unor niveluri
energetice din semiconductor (nivel Fermi; energia golului de bandă, nivelul benzii de conducţie şi al benzii de
valenţă – la interfaţa semiconductor-electrolit şi în volumul semiconductorului) şi potenţialele redox ale speciilor
implicate în interacţiune şi aflate în electrolit, GaAs, CdTe şi CdSe reprezintă semiconductori caracterizaţi prin
4+/3+
randamente de conversie maxime şi sunt avantajoase cuplurile n-CdSe-Ce şi p-GaAs-Eu2+/3+. Interfaţa
semiconductor-electrolit se asociază cu o interfaţă metal (nobil)-electrolit (acesta din urmă poate fi comun).
c. Conversia energiei solare în energie chimică

Energia solară poate fi transformată direct în energie chimică prin intermediul unor procese fotochimice
nebiologice. Energia moleculelor unui corp care absoarbe lumina creşte cu o cantitate egală cu energia luminii
absorbite.
Dacă reacţiile chimice care au loc ca urmare a excitaţiei luminoase a unei molecule sunt însoţite de degajarea unei
cantităţi de căldură inferioare energiei luminii absorbite de către moleculă, produsele rezultate din aceste reacţii
vor avea o energie chimică mai mare decât reactanţii, se realizează astfel conversia directă a energiei luminoase
în energie chimică. Sistemele de conversie fotochimică realizate până în prezent sunt încă departe de a satisface
condiţiile ideale impuse pentru conversia energiei solare în energie chimică.
14.1.4. Captatoare solare fără concentrarea radiaţiei solare

La aceste captatoare aria suprafeţei incidentă radiaţiei solare este egală cu aria suprafeţei care absoarbe radiaţia
solară.
După forma suprafeţei absorbante captatoarele fără concentrarea radiaţiei solare pot fi plane, semicilindrice etc.;
în cele mai multe cazuri suprafaţa absorbantă este plană (sau aproximativ plană); ca urmare ele sunt denumite pe
scurt captatoare plane.
Ele au avantajele: - nu necesită orientare precisă către Soare
- utilizează radiaţia solară directă şi difuză
- au o construcţie simplă şi necesită o întreţinere uşoară.
O vedere generală şi o secţiune transversală printr-un captator plan este prezentată în figura 14.7.
Principalele elemente constructive sunt:
- placa absorbantă a radiaţiei solare (1) de Radiaţie solară
difuză
culoare neagră de care se fixează serpentina A 4
Radiaţie
(2) prin interiorul căruia circulă fluidul ce 5
solară
urmează a se încălzi. directă
Placa (1) şi serpentina (2) sunt izolate termic (4) şi 1 3

amplasate în carcasa (5); captatorul este înclinat 6
0
α = 45
cu un unghi α (α≅45o) faţă de orizontală şi se A
2
sprijină pe suprafaţa de amplasare prin suporţi (6).
Radiaţia solară globală (directă + difuză) străbate Fig.14.7. Captator plan cu tub serpentină:
învelişul transparent şi ajunge pe placa 1 – placă absorbantă; 2 – serpentină pentru circulaţia
absorbantă. Energia radiaţiei absorbite, convertită fluidului; 3 – înveliş transparent (geamuri); 4 – izolaţia
în energie termică este transferată fluidului termică; 5 – carcasă; 6 – suporţi
purtător de căldură care circulă prin serpentină. La
trecerea prin învelişul transparent intensitatea radiaţiei incidente se micşorează datorită, pe de o parte reflexiei şi
difuziei luminii pe faţa exterioară a acestuia, iar pe de altă parte absorbţiei în masa învelişului. Placa absorbantă,
sub acţiunea radiaţiei solare se încălzeşte devenind o sursă de căldură; din această căldură o parte este dată
fluidului şi altă parte, mai mică, se pierde prin convecţie în spaţiul dintre placă şi înveliş.
— 315 —
Radiaţia termică emisă de placă este aproape în întregime reflectată de către învelişul transparent, restul fiind
transmisă prin înveliş sau absorbită de acesta.
- Învelişul transparent este constituit practic din 1,2 geamuri aşezate deasupra suprafeţei absorbante; ele
au rolul de a reduce pierderile de căldură prin convecţie şi radiaţie către mediul ambiant. Pentru un
captator plan, din energia solară incidentă, o parte se transformă în energie utilă şi o parte se pierde, fapt
prezentat de bilanţul energetic global al captatorului:
[(
Sc EkD A )d + (EkD A )dif ] = Q& u + Q& a + Q& p [J/s] (14.3)
în care: Sc – aria suprafeţei absorbante a captatorului;

E – densitatea de putere radiantă incidentă pe o suprafaţă orizontală;
k – factorul de raportare a densităţii de putere radiantă din planul orizontal la planul captatorului
DA – produsul echivalent al transmisiei – absorbţiei din ansamblul geamuri – placă absorbantă
Qu – căldura utilă transmisă fluidului în unitatea de timp
Qp – pierderile de căldură de la captator la mediul ambiant în unitatea de timp
Qa – căldura acumulată de captator în unitatea de timp.
În relaţia (14.3) indicele „d” se referă la radiaţia directă iar indicele „dif” la cea difuză.
Factorul D⋅ A pentru radiaţia directă este dat de relaţia:
D⋅A
D ⋅A = (14.4)
1 − (1 − A)Rdif
în care: D – factorul energetic de transmisie total

A – factorul energetic de absorbţie al plăcii
Rdif – factorul energetic de reflexie difuză al geamului.
Mărimea Rdif se referă la reflexia pe suprafaţa geamului a radiaţiei incidente difuze; ea poate fi estimată folosind
valorile factorului energetic de reflexie direcţională a sistemului de geamuri pentru un unghi de incidenţă de 60o.
Căldura utilă este dată de relaţia Hottel-Bliss-Whillier:
[
Q& u = Ft Sc E p − K (Tf ,i − Ta )] (14.5)
în care: Ft – este factorul de transport al căldurii
Fp – energia solară absorbită în unitatea de timp de unitatea de suprafaţă a plăcii absorbante
K – coeficientul global de schimb de căldură între placa absorbantă şi mediul ambiant
Tf,i – temperatura fluidului la intrarea în captator
Ta – temperatura mediului ambiant.
& s c p (Tf ,e − Tf ,i )
m
Factorul de transport are expresia: Ft = (14.6)
E p − K (Tf ,i − Ta )
&
în care: m & s = m − este debitul masic al fluidului raportat la unitatea de arie a captatorului;
l ⋅ Lc
Lc – lungimea captatorului în direcţia de curgere [m]
l – lăţimea captatorului [m]
Dacă se introduce relaţia (14.6) în (14.5) şi ulterior în (14.3) se obţine o relaţie între următoarele mărimi:
a) – debitul de fluid ce trece prin captator
b) – suprafaţa captatorului
c) – temperatura fluidului la intrare şi ieşire din captator
d) – densitatea de putere radiantă şi temperatura mediului ambiant
Dacă se cunosc mărimile de la punctele a, c, d se poate determina suprafaţa captatorului plan.
Randamentul captatorului este definit ca raportul dintre căldura utilă obţinută într-o perioadă oarecare de timp şi
energia solară incidentă pe suprafaţa captatorului în aceeaşi perioadă:
τ1
η=
∫τ Q& ⋅ dτ
2
u
(14.7)
τ
∫τ (E ⋅ k ) ⋅ dτ
1
Sc
2
Randamentul instantaneu al captatorului se obţine trecând la limita τ1 → τ2:

Q& u
η= (14.8)
Sc ⋅ E ⋅ k
— 316 —
Pentru un captator dat, o densitate a puterii radiante incidente date şi o diferenţă (Tf,i – Ta) precizată, introducând
relaţia (14.5) în (14.3) şi ulterior aceasta în (14.6) se observă că valoarea randamentului captatorului depinde de
Ft, K şi DA.
14.1.5. Captatoare solare cu concentrarea radiaţiei solare

Aceste tipuri de captatoare utilizează elemente optice bazate pe reflexie sau refracţie în scopul de a mări
densitatea fluxului de radiaţii care cade pe suprafaţa de captare a receptorului. Cu excepţia unor captatoare cu
raport mic de concentrare, toate captatoarele cu concentrarea radiaţiei necesită un sistem de orientare pentru
urmărirea mişcării diurne a Soarelui.
Definim raportul de concentrare (C) ca raport dintre valoarea medie a densităţii fluxului de radiaţie colectate de
către receptor şi densitatea fluxului de radiaţie care cade pe concentrator.
În funcţie de valorile raportului de concentrare deosebim:
- captatoare plane simple (C ≅ 1) sau cu oglinzi laterale plane C < 2.
- captatoare cu concentrator de tip Est-Vest care în decursul a câtorva ore în jurul amiezii nu necesită nici o
urmărire a Soarelui (C < 10).
- captatoare cu concentrator (C ≤ 100) de tipul cu focalizare liniară; ele necesită o urmărire diurnă a Soarelui
cu o mişcare în jurul unei singure axe care poate avea diferite orientări: orizontală E-V, orizontală N-S.
- captatoare cu concentratori de forma unor paraboloizi de revoluţie cu mişcare în jurul a două axe pentru
urmărirea continuă şi precisă a Soarelui sau sisteme de concentrare mai complexe formate dintr-un câmp
de oglinzi plane cu o mişcare dirijată de un calculator de proces astfel încât toate să dirijeze radiaţia
incidentă asupra unui receptor plasat în vârful unui turn; în acest caz raportul de concentrare se limitează la
cca.1000 din cauza posibilităţilor reduse de rezistenţă termică a receptorului.
Captatoarele cu concentrare a radiaţiei solare pot avea
concentratorul fix sau mobil. S
A) – Captatoare cu concentrator fix
Un exemplu de acest tip îl constituie captatorul cu
concentrator dublu-parabolic (fig.14.8). El este format
din două suprafeţe cilindrice reflectante având profile H
parabolice, cu focare diferite amplasate simetric faţă de
planul median al captatorului. Acest captator care are o
poziţie unghiulară (α) fixă primeşte radiaţia solară pe
deschiderea D dirijând-o către suprafaţa absorbantă a
captatorului plan de lăţime d. Suprafata
reflectanta
Valoarea D/d constituie raportul geometric de
concentrare al captatorului; el trebuie orientat pe direcţia
E-V şi înclinat faţă de orizontală cu unghiul α.
Domeniul de temperaturi al fluidului purtător de căldură Fig. 14.8 – Captator cu concentrator dublu-parabolic
ce poate fi atins cu acest captator este cuprins între cel
realizat cu un captator plan şi unul cu focalizare liniară (cilindro-parabolică) adică între 100-230oC.
B) – Captatoare cu concentrator mobil

Intrare fluid LR Ieşire fluid încălzit
de încălzit A
Receptor
Oglindă Cadru de susţinere a
L oglinzii şi receptorului
0
Suport
E V
Fig.14.9 – Captator cu concentrator cilindro-parabolic
— 317 —
Soluţia constructivă a acestui tip de captator are diferite forme: captator cu concentrator conic, captator cu
concentrator paraboloid de revoluţie, captator cu concentrator cilindro-parabolic.
În figura 14.9 se prezintă schiţa de principiu a captatorului cilindro-parabolic.
Suprafaţa colectoare a radiaţiei solare incidente este constituită din o oglindă cilindro-parabolică mobilă în jurul
unei axe în vederea urmăririi mişcării diurne a Soarelui; în focarul oglinzii se află un receptor de radiaţie
concentrată; fluidul purtător de căldură poate atinge temperaturi de ordinul 230-300oC.
Randamentul de captare al unui captator cu concentrator se exprimă astfel:
η cap = η conc ⋅ η rec (14.9)
în care ηcap - randamentul total al captatorului
ηconc - randamentul concentratorului
ηrec - randamentul de captare al receptorului de radiaţie concentrată
ηconc – reprezintă raportul dintre energia radiantă care atinge receptorul şi energia radiantă care atinge
suprafaţa oglinzii;
E R SR
η conc = (14.10)
E ⋅S
ηrec – reprezintă raportul dintre căldura utilă preluată în receptor (Qu) de către agentul termic în unitatea de timp şi
energia radiantă care atinge receptorul:
Q& u
η rec = (14.11)
E R SR
În relaţiile (14.10) şi (14.11) s-au folosit notaţiile:
E, ER – densitatea de putere a radiaţiei care cade pe oglinda concentratorului, respectiv a suprafeţei receptorului
S, SR – aria suprafeţei rezultă prin proiecţia oglinzii pe un plan perpendicular pe direcţia razelor solare, respectiv
aria suprafeţei receptorului iluminat de radiaţia concentrată.
Introducând relaţiile (14.10) şi (14.11) în (14.9) se obţine:
Qu
η cap = (14.12)
ES
Din cercetările experimentale efectuate a rezultat că valoarea randamentului acestui captator poate atinge
cca.30%. El poate fi utilizat pentru furnizarea apei fierbinţi şi chiar a unui curent de abur.
În prezent există două moduri principale de generare a energiei electrice din energie solară:
- conversia fotoelectrică (fotovoltaică) utilizată iniţial pentru sateliţi şi sondele spaţiale iar în prezent apar în
orice aparat, de la calculatoare, la maşinile experimentale.
- focarul solar ce foloseşte nişte panouri enorme de oglinzi mobile, numite heliostate care se rotesc după
Soare şi focalizează razele acestuia pe un colector. Apa pompată prin colector fierbe rapid, iar forţa
aburului în expansiune este folosită pentru a învârti o turbină. Turbina antrenează un generator electric.
În prezent centralele electrice solare au o contribuţie mai mică la generarea globală de energie – multe din ele
sunt realizate în stadiu experimental, dar există şi unele racordate la reţelele naţionale de electricitate. De exemplu
unul dintre cele mai mari complexe de energie solară din lume este în Deşertul Mojave din California (SUA). Aici
sunt 405 hectare de oglinzi controlate de un calculator, ele supraîncălzesc un ulei sintetic la 390oC iar vapori
acestuia antrenează mai multe turbine cu o putere unitară de 275 MW.
În Franţa s-a construit de asemenea un focar solar ce captează energia solară folosind un reflector convex uriaş
format din oglinzi plane acţionate de un calculator. Acest reflector alcătuit din 9500 de oglinzi focalizează energia
solară într-un turn colector ce încălzeşte apa transformând-o în vapori ce acţionează mai multe grupuri energetice.
— 318 —
14.2. Energia eoliană
14.2.1. Energia cinetică a vântului
Ideea folosirii vântului se pierde în negurile preistoriei când au fost construite primele nave cu vele.
Folosirea vântului pe uscat a fost mult mai limitată şi mai puţin aventuroasă decât pe ape. Acest lucru s-a petrecut
numai atunci când alte surse de energie nu erau disponibile sau erau prea scumpe.
Vântul reprezintă un mod natural de acumulare a energiei solare. Cea mai mare parte a radiaţiilor solare care cad
pe planeta noastră sunt reflectate înapoi în spaţiu de particulele de praf şi de învelişul noros. În realitate o mică
parte a radiaţiilor solare încălzesc aerul. Poate părea surprinzător, dar principalul mecanism al încălzirii atmosferei
este transferul termic conductiv şi convectiv pe seama uscatului şi a oceanelor încălzite de Soare.
Declinaţia Pământului, unghiul sub care cad razele solare, structura locală a terenului şi învelişul de nori determină
o încălzire inegală a suprafeţei. Apar deci diferenţe de temperatură între suprafeţele de teren şi masele de aer din
apropierea lor.
Aceste diferenţe de temperatură conduc totodată la diferenţe de presiune atmosferice, iar aerul încearcă să
egalizeze „vârfurile” şi „văile”, circulând în cicluri. Într-un fel, am putea spune că vântul este mecanismul de
transfer termic al captatorului terestru şi, totodată, este principalul animator al acelui joc continuu de procese
naturale pe care noi le numim „vreme”. În acest mod, vântul menţine echilibrul dinamic al căldurii Pământului.
Vântul este o sursă „curată şi regenerabilă” de energie.
Energia eoliană este o mărime cinetică, fiind o sursă de energie exteriorizată sub forma mişcării materiale a unui
fluid (a aerului). Energia eoliană fiind o formă de energie mecanică (cinetică), ea trebuie să fie „captată” tot sub
formă mecanică, prin dispozitive şi instalaţii care reacţionează dinamic la mişcarea aerului, într-o manieră eficientă
şi folositoare, astfel încât să extragă cât mai mult posibil din energia cinetică a vântului.
Mărimea energiei cinetice a unui fluid în mişcare depinde de densitate ρ şi de viteza w lui.
Modificarea acestor doi parametri au un efect intuibil în termenii fizicii moleculare; o viteză mare a vântului permite
unui număr mai mare de molecule să-şi transfere energia lor cinetică aripilor morii de vânt, în unitatea de timp.
Captarea energiei eoliene (vântului) se realizează cu ajutorul turbinelor eoliene care convertesc energia cinetică a
vântului în energie mecanică utilă.
14.2.2. Turbine eoliene

Turbinele eoliene şi celelalte instalaţii destinate conversiei energiei vântului se grupează în două mari categorii:
a) Turbine ce funcţionează pe principiul forţei de rezistenţă
b) Turbine ce funcţionează pe principiul forţei portante.
La turbinele eoliene ce funcţionează pe principiul forţei de rezistenţă „palele” se mişcă în sensul deplasării
vântului, acestea au o construcţie mai simplă şi un randament mai scăzut.
Turbinele eoliene care funcţionează pe principiul forţei portante, palele rotoarelor (montate sub un anumit unghi)
se mişcă într-un plan perpendicular pe direcţia vântului, au o construcţie mai complexă şi randamente mai mari.
Se consideră o turbină eoliană ce funcţionează pe principiul forţei de rezistenţă ce are axul vertical şi este
prezentată în fig. 14.10 de mai jos:
Ax vertical
Notând S [m2] suprafaţa normală a unei pale expusă vântului rezultă că pe această
suprafaţă va acţiona forţa de rezistenţă Fv a cărei valoare este dată de relaţia:
Fv = C x ⋅ ρ ⋅ S
(w − w1 )2 [daN] (14.13)
2 Pală
3
unde s-a notat: ρ - densitatea aerului [kg/m ]
W1
Cx – coeficientul forţei de rezistenţă W
w – viteza vântului [m/s]
w1 – viteza palei [m/s]
Se observă că diferenţa (w-w1) este pierderea de viteză aerului în planul unei pale.
Fig.14.10. Turbină eoliană
Lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp de forţa Fv reprezintă puterea utilă a cu ax vertical
unei pale (Pu) şi este dată de relaţia:
— 319 —
Pu = Fv ⋅ w1 = C x ⋅ ρ ⋅ S
(w − w1 ) ⋅ w [J] (14.14)
1
2
Puterea mecanică disponibilă (Pd) în curentul de aer calculată la aceeaşi secţiune este:
w2 w3
Pd = S ⋅ ρ ⋅ ⋅w = S ⋅ ρ ⋅ [J] (14.15)
2 2
Randamentul de conversie ηc al puterii disponibile (Pd) în putere utilă (Pu) va fi folosind relaţiile (14.14) şi (14.15):
Cx ⋅ ρ ⋅ S ⋅
(w − w1 )H 2 ⋅ w
C x ⋅ (w − w1 ) ⋅ w1
1 2
P 2
ηc = u = = (14.16)
Pd w3 w3
S⋅ρ ⋅
2
w1
Notând cu y = (14.17)
w
se observă că randamentul de conversie al puterii se poate scrie şi sub forma:
η c = C x (1 − y )2 ⋅ y (14.18)
dη c
Valoarea maximă a lui ηc se obţine pentru acea valoare y care verifică relaţia =0.
dy
Singura soluţie acceptabilă a acestei ecuaţii este:
⎛w ⎞ 1
y optim = ⎜ 1 ⎟ = (14.19)
⎝ w ⎠ opt . 3
pentru care randamentul maxim de conversie este de:

4
η max = ⋅ C x = 0 ,148 ⋅ C x (14.20)
27
Coeficientul de rezistenţă Cx pentru o pală dreptunghiulară are valoarea Cx = 1,26... 1,32 (funcţie şi de calitatea
suprafeţei palei; rugoasă, mai puţin rugoasă, lustruită). Prin urmare, valoarea maximă a randamentului de
conversie dată de relaţia (14.20) va fi:
ηmax = 0,148 (1,26... 1,32) = 0,186... 0,195 (14.21)
Luând în considerare şi unele detalii ce au fost neglijate (frecările din axul turbinei etc.) în această simplă analiză
expusă mai sus rezultă că valoarea maximă efectivă a randamentului (η(max)e) de conversie a puterii disponibile la
turbinele eoliene ce funcţionează pe principiul forţei de rezistenţă va fi:
η(max)e = 0,1549... 0,1625 sau η(max)e = 15,49... 16,25% (14.22)
b) Turbine eoliene ce funcţionează pe principiul forţei portante

În cazul turbinelor ce funcţionează pe principiul forţei I II III
portante se consideră rotorul aflat într-un curent de aer ce
W -W 1 W -W 2
are viteza (planul I-I) în amonte w, vezi fig. 14.10 de mai jos:
Ax turbină orizontal
În planul rotorului (II-II) viteza aerului este w-w1 considerând W
w1 – viteza paletei rotorului. În planul (III-III) situat în aval de
rotor viteza aerului este w-w2.
Paletă
Considerând ipotetic că energia vântului este transformată
integral în energie mecanică, energie cedată în unitatea de
timp rotorului (puterea) se poate calcula ca o diferenţă dintre Fif.14.10. Turbină eoliană cu ax orizontal
puterea din amonte şi cea din aval de rotor:
& w2 m
m & (w − w1 )2
P= − (14.23)
2 2
& w2 m& (w − w 2 )2
care mai poate fi scrisă şi sub forma: P =
m
− & w 2 ⎛⎜ w − w 2 ⎞⎟
=m (14.24)
2 2 ⎝ 2 ⎠
— 320 —
În relaţiile de mai sus s-a notat cu m debitul masic de aer ce trece şi acţionează paleta rotorului.
Puterea preluată de rotor poate fi exprimată şi prin forţa de presiune exercitată de vânt, care în planul rotorului (II-
II) are viteza (w-w1):
P = Fv (w-w1) (14.25)
Această forţă de presiune Fv este egală însă şi cu variaţia impulsului aerului:
Fv = m
& w2 (14.26)
& w 2 (w − w1 )
Prin urmare puterea preluată de rotor devine: P = m (14.27)
w2
Egalând ecuaţiile (14.12) şi (14.15) rezultă: w1 = şi w2 = 2w (14.28)
2
ceea ce ne semnalează că pierderea de viteză în spatele rotorului este dublă faţă de pierderea înregistrată în
planul acestuia.
Randamentul de conversie al puterii disponibile (Pd) a curentului de aer în putere utilă (Pu) este dată în acest caz:
P
ηc = (14.29)
Pd
Folosind relaţiile (14.17), (14.26) şi (14.28) şi ţinând cont că m = ρ⋅S(w-w1), relaţia (14.29) devine:
ηc = 4 (1 – y)2 ⋅ y (14.30)
dη
Randamentul maxim de conversie a puterii disponibile va fi când = 0 , condiţie care va fi îndeplinită atunci
dy
1
când y = .
3
16
În această situaţie: η max = = 0 ,593 (14.31)
27
Similar se pot obţine şi rapoartele optime de viteză:
⎛ w1 ⎞ 1 ⎛w ⎞ 2
⎜ ⎟ = ⎜ 2⎟ = (14.32)
⎝ w ⎠ opt 3 ⎝ w ⎠ opt 3
Analize mai detaliate evidenţiază că randamentul maxim de conversie este mai scăzut, situându-se în jurul valorii
de 0,40 ÷ 0,42 pentru turbinele rapide şi fiind de circa 0,32... 0,35 la turbinele lente.
14.2.3. Instalaţii eoliene şi evoluţia lor

Instalaţiile eoliene ce folosesc în special vânturile slabe se numesc turbine (lente) de vânt şi sunt caracterizate
printr-un număr mare de pale şi au o pornire uşoară, iar cele ce folosesc în special vânturile mai puternice se
numesc motoare (turbine rapide) de vânt şi sunt caracterizate printr-un număr mai mic de pale şi o pornire mai
grea.
Pentru vânturile puternice (cu viteze w > 8 m/s) se proiectează motoare eoliene mari amplasate pe turnuri înalte
de câteva sute de metri. S-a calculat că o viteză relativ constantă a vântului poate fi întâlnită la înălţimi de 380 ÷
420 m, dar la astfel de înălţimi apar şi se pun probleme deosebite la ancorarea turnului de susţinere. Practic
pentru turbinele eoliene moderne de putere medie se preferă înălţimea turnurilor de susţinere de 35 ÷ 45 m şi se
valorifică forţa vânturilor până la viteze de 8 m/s.
La vânturi mai tari (w > 8 m/s) puterea rămâne constantă întrucât intră în funcţiune sistemul de reglare automată
ce deviază roata turbinei.
Determinarea vitezei vântului se obţine cu ajutorul anemometrelor. În meteorologie, anemometrele măsoară atât
direcţia vântului, cu ajutorul unei giruete, cât şi viteza vântului, cu ajutorul unei morişti cu palete sau cu cupe,
putându-se folosi scara Beaufort.
Potrivit scării lui Beaufort, adierea uşoară a frunzelor corespunde unor viteze a vântului de cca.2 m/s, încovoierea
ramurilor 3...5 m/s, încovoierea crăcilor 6...8 m/s, iar încovoierea trunchiurilor copacilor corespunde unor viteze de
8... 10 m/s.
— 321 —
Pe baza noilor teorii, cercetătorii şi proiectanţii
D d
au realizat instalaţii eoliene mai mari de
ordinul sutelor şi miilor de kilowaţi care se
B
deosebesc între ele prin forma rotorului (roţii).
De exemplu comandorul S.J. Savonius din
Finlanda a patentat încă din anul 1929 un A
rotor care în secţiune seamănă cu litera S.
Rotoarele de tip Savonius au fost utilizate, la
început în mecanisme simple, de reclamă sau
ca ventilatoare pe acoperişurile clădirilor sau
ale vagoanelor de cale ferată şi tramvai.
Rotorul Savonius este elementul de bază al
uneia din cele mai uşor de construit turbine Fig.14.11.
eoliene, este un cilindru vertical, secţionat
axial în două jumătăţi ce sunt separate şi fixate la cca.20% din diametru. Se poate observa că secţiunea A este
acţionată de vântul reflectat din B. Un alt dispozitiv cu rotor Savonius a fost folosit într-o instalaţie de măsurare a
curenţilor oceanici.
După cum este caracteristic tuturor maşinilor eoliene cu ax
vertical, rotorul Savonius răspunde instantaneu vântului din orice
direcţie, iar schimbările de direcţie ale acestuia nu au nici un efect
asupra performanţei instalaţiei. Această caracteristică dă un prim
avantaj motoarelor eoliene cu axul vertical: nu necesită dispozitive
de orientare pe direcţia vântului. În figură se poate vedea cum
circulă un curent de aer prin rotor. Indiferent de direcţia vântului
faţă de rotor, unul din semicilindrii săi îi va opune o suprafaţă
concavă. Vântul intrând în rotor, o parte a energiei sale cinetice va
efectua lucrul de a împinge suprafaţa concavă de pildă, în sensul
orar. Apoi vântul trece peste axul principal, în timp ce îşi schimbă
direcţia, contribuind din nou cu o parte a energiei sale cinetice
pentru a roti şi cealaltă suprafaţă concavă a rotorului în acelaşi
sens, adică tot în sens orar. Apoi, vântul iese prin partea deschisă
a rotorului. Acesta este principiul de funcţionare al rotorului
Savonius, dar situaţia dinamică este mult mai complexă şi în
consideraţiile de faţă nu interesează.
Folosind recircularea aerului, rotorul Savonius are o eficienţă
relativ mare (31%), dar este ineficient pe unitatea de greutate, Fig.14.12. Rotorul Darrieus, supranumit şi
deoarece întreaga zonă măturată (activă) este de metal. Astfel, „bătătorul de spumă” are o formă simplă,
pentru a dezvolta 1 MW într-un vârf de 13 m/s, este necesar un în opoziţie cu aerodinamica sa complexă,
cilindru Savonius cu diametrul de 30 m ridicat la înălţimea de circa pe baza căreia funcţionează. Avantajul de
90 m, care prezintă o suprafaţă metalică a zonei active de 2.800 a fi omnidirecţional este oarecum umbrit de
m2. Acelaşi rezultat s-ar obţine cu o turbină cu 2 pale având faptul că nu porneşte singur.
lungimea de 54 m, folosind circa a 30-a parte din acelaşi metal.
Mulţi dintre cercetătorii motoarelor eoliene moderne optează pentru cele cu ax vertical, cărora le prezic mari
performanţe tehnice şi economice (nu au nevoie de dispozitive de orientare în direcţia vântului).
Pe această linie se înscrie şi rotorul inventatorului G.J. Darrieus din Franţa realizat încă din anul 1925 la Bourget
de Compania Electricitate.
Construcţia avea o zonă activă cu diametrul de 20 m, asemănătoare unui „bătător de spumă” cu palele profilate ce
semănau cu aripa de avion. În cazul avionului, profilul aripii asigură sustentaţia, pe când la modelul Darrieus
acelaşi profil acţionează palele sub influenţa vântului indiferent de direcţia din care suflă. Fiecare pală (are 2-3
pale) este îndoită, având forma simetrică faţă de axa de rotaţie (se îndoaie similar coardei folosită în joaca
copiilor).
Variantele mai moderne au fiecare pală construită din 3 segmente. Un avantaj major al „rotorului” Darrieus îl
constituie faptul că nu necesită un mecanism special care să-l protejeze la vânturile prea puternice.
Datorită proprietăţilor sale aerodinamice, rotorul Darrieus îşi micşorează viteza la vânturile tari. Un alt avantaj al
rotorului Darrieus este acela că el poate livra puterea mecanică la baza axului rotorului permiţând fixarea
generatorului electric pe sol, spre deosebire de motoarele eoliene cu axul orizontal la care generatorul trebuie
aşezat, de regulă, într-o nacelă, în spatele rotorului, necesitând astfel un turn (pilon) de sprijin solid şi costisitor.
— 322 —
Pe de altă parte trebuie reţinut că rotorul Darrieus prezintă şi unele neajunsuri. Astfel, el nu porneşte singur ca
motoarele cu axul orizontal.
Palele Darrieus nu creează forţe de rotire până când nu se atinge o turaţie potrivită. Ca urmare, este nevoie de un
starter, care poate fi generatorul pe care îl acţionează, pus în regim de motor electric până când se atinge viteza
de lucru, sau un mic cilindru Savonius care, pornind singur, poate asigura momentul de rotaţie necesar.
O asemenea instalaţie, realizată practic, cuplată cu un generator electric şi
cu un rotor având diametrul de 17 m, produce 60 kW, la o viteză a vântului
de 12,5 m/s şi 30 kW la viteza de 9,8 m/s.
Un alt tip de motor eolian cu axul vertical este „ciclogirul” care are palele
drepte, cu pas variabil, care îi conferă unele avantaje faţă de rotorul
Darrieus.
Astfel, ciclogirul poate porni singur, iar prin modificarea pasului elicii poate
să-şi regleze funcţionarea şi să atingă un randament maxim. Testele
efectuate în tunelul aerodinamic au demonstrat că ciclogirul are un
randament mai mare decât Darrieus la turaţii mai mici. Totodată, palele
ciclogirului sunt mai uşor de construit.
Un model experimental de ciclogir, având 3 pale de 2,5 m înălţime, rotindu-
se pe un diametru de 3,6 m produce 4 kW la un vânt de 13,5 m/s sau 2 kW
la un vânt de 10,7 m/s.
Constructorii au revenit uneori la concepţiile mai vechi care n-au mai fost
utilizate de secole. Astfel, au fost reconsiderate vechile mori de vânt greceşti
şi portugheze, cu palele confecţionate din pânze triunghiulare, vechile mori
europene şi vechile motoare eoliene folosite la fermele din S.U.A. etc. Fig.14.13. Ciclogirul este un rotor
Una dintre primele instalaţii de forţă eoliană, cu motor având axul orizontal, cu ax vertical, având poalele cu
a fost construită în 1931 la Balaklava în Crimea având un diametrul de 30 m. pas variabil, ceea ce îi
permite să pornească singur.
Acţionată de vântul dinspre Marea Neagră turbina acţiona un generator de
220 V/100 kW ce era legat printr-o linie de 6,3 kV cu termocentrala de la Sevastopol amplasată la cca.32 km.
Această instalaţie a fost distrusă în 1943 în timpul războiului.
O mare centrală eoliană a fost construită în S.U.A., pe înălţimea
Grandpa’s Knob (600 m), în vestul localităţii Rutland, statul Vermont. A
fost proiectată de geologul Palmer Coslett Putnam, în 1939, şi a intrat în
funcţiune în 1941. Motorul eolian având două pale ce măturau o
suprafaţă cu diametrul de 53 m, din oţel inoxidabil, în greutate de 8 tone,
împreună cu generatorul electric prevăzut să livreze 1.250 kW, au fost
montate pe un turn metalic de 33 m înălţime. Pentru a putea rezista
vânturilor puternice care suflă în regiune, motorul a fost conceput într-o
manieră originală, atacul zonei active făcându-se prin spatele instalaţiei.
În felul acesta, în timpul vânturilor puternice, chiar până la 62 m/s, discul
descris de palele motorului se transformă într-un con, palele dispunându-
se ca o umbrelă. Această prevedere a fost necesară întrucât pe colina pe
care a fost montată instalaţia timp de mai bine de jumătate de an, vântul
suflă cu viteze mai mari de 13 m/s. Centrala a atins performanţele pentru
care a fost proiectată, 1.250 kW la vânt de 13 m/s, dar a reuşit şi mai
mult, 1.500 kW la vânturi de 31 m/s. În anul 1945, din cauza unei fisuri Fig. 14.14. Turbina Smith-Putnam,
apărută în una din palele elicei, aceasta s-a rupt, fiind aruncată la peste cu ax orizontal, având o putere de
200 m de turn. Instalaţia Putnam, pe lângă faptul că pe perioada de 1.250 kW, a fost timp de
funcţionare a livrat circa 280.000 kW, a pus la dispoziţia specialiştilor o 33 de ani cea mai mare din lume.
serie de date foarte importante în legătură cu conversia energiei eoliene.
Din motive economice însă, instalaţia nu a mai fost refăcută.
Entuziasmul pentru instalaţiile gigantice a scăzut repede. Costul ridicat şi abundenţa altor surse de energie, mai
comode, au dus la abandonarea proiectelor eoliene. Mai aproape de zilele noastre ele au revenit însă în
actualitate, dar sub forme constructive mai modeste.
O astfel de instalaţie modestă a fost cea cu „vele”, palele fiind construite din rame metalice peste care a fost
întinsă o pânză de poliester. S-a dovedit că un asemenea motor eolian, pe lângă faptul că este foarte ieftin, se
comportă bine la vânturi puternice, prin autoadaptarea formei palelor sub influenţa vântului. O centrală, de acest
tip, cu un diametru al palelor de 7,5 m, a livrat o putere de 7 kW la un vânt de 9 m/s.
— 323 —
Una din cele mai promiţătoare construcţii de motoare eoliene de putere
mică pare a fi modelul americanului Thomas O. Chalk, denumit şi „roata
de bicicletă”. Un prototip al acestei turbine a fost testat de cercetătorii din
statul Oklahoma, care au fost atât de entuziasmaţi de performanţele
obţinute, încât au renunţat la vechile lor tipuri de turbine, adoptând imediat
noua idee. Rigiditatea rotorului se asigură prin aşezarea palelor turbinei pe
o ţesătură de „spiţe” care leagă cercul exterior cu centrul rotorului. Pentru
a avea performanţe optime, palele turbinei au un profil aerodinamic, ca al
aripii de avion. Şi totuşi „roata de bicicletă” prezintă un mare neajuns: ea
expune vântului o mare suprafaţă a rotorului (comparativ cu motoarele cu
2-3 pale), ceea ce o face foarte vulnerabilă la vânturi puternice.
O instalaţie experimentală, de nivel industrial, prevăzută să livreze puteri
de ordinul a 100 kW, a fost construită în 1975, lângă localitatea Sandusky,
statul Ohio, S.U.A. Construcţia marchează revenirea interesului pentru
construcţia unor centrale eoliene mari, care să alimenteze cu energie
electrică obiective mari. Instalaţia de 100 kW, proiectată şi realizată de
N.A.S.A., se sprijină pe un turn metalic de 30 m, este acţionată de un rotor
prevăzut cu două pale care mătură o zonă activă cu diametrul de 37,5 m. Fig.14.15. Un model apreciat
Ea este prevăzută să pornească sub un vânt de 3,5 m/s şi să ajungă la Pentru simplitatea rotorului, la
regimul proiectat, de 100 kW, sub un vânt de 8 m/s. Turaţia maximă pe care se folosesc rame metalice
care o poate atinge rotorul este de 40 rot/min, ea rămânând constată sub acoperite cu pânză din poliester.
vânturi de viteze mai mari, prin modificarea pasului elicei. La vânturi care În timpul funcţionării, vântul
depăşesc 26 m/s, elicea se aşează într-o astfel de poziţie, („pas drapel”), modifică forma palelor astfel încât
încât nu mai este acţionată de vânt. Asemănător modelului Putnam, vântul rotorul are un regim de lucru optim.
atacă rotorul din spate, şi aceasta simplifică construcţia nacelei instalaţiei,
nemaifiind necesară o coadă de orientare. Orientarea se face automat, printr-un sistem giroscopic.
Ca răspuns la „provocarea” instalaţiei N.A.S.A., un grup de entuziaşti danezi –
studenţi, profesori ai Colegiului Tvind din Ulfborg, şi voluntari venind din
întreaga Danemarcă – au ridicat pe coasta de nord-vest a principalei peninsule
daneze, Iutlanda, „cea mai mare centrală eoliană din lume”. Proiectată pentru
a livra o putere de 2.000 kW centrala are un turn din beton armat înalt de 45 m,
iar nacela, cuprinzând generatorul, are o lungime de 16 m. Rotorul are trei
pale, măturând o suprafaţă activă cu diametrul de 54 m, cu o turaţie de 40
rot/min.
Palele elicelor au fost confecţionate din fibre de sticlă ranforsată, în loc de
metal, şi prevăzute cu mici paraşute care micşorează turaţia în cazul unor
vânturi prea puternice. Ele sunt flexibile, permiţând o îndoire sub vânt până la
4 m de la poziţia iniţială.
Desigur, cele câteva căi de strunire a vântului în scopuri practice nu au epuizat
posibilităţile. Există o sumedenie de idei, mai mult sau mai puţin practice,
folosind cele mai diverse principii aerodinamice. Unele au fost acceptate de
institute de cercetări pentru experimente, altele rămân doar proiecte teoretice
în căutarea unor investitori.
Printre ideile mai puţin obişnuite şi care fac obiectul unor cercetări sistematice
merită menţionat proiectul elaborat de James Yen. El a propus o instalaţie Fig.14.16. „Roata de bicicletă”,
formată dintr-un turn staţionar, care să cuprindă în interior, la bază, o mică rotor care la început a stârnit
turbină cu ax vertical. Pereţii turnului au prevăzute deschizături ajustabile, care un mare entuziasm printre
să fie deschise în partea din care suflă vântul şi închise în partea opusă. constructori prin eficienţa
Vântul intrând în turn prin deschizăturile orientate spre el, se va mişca în sa, pare să fie rezervat doar
vârtejuri. Vârtejurile vor duce la scăderea presiunii din interiorul turnului, vânturilor cu viteze mici
apărând astfel o tendinţă de absorbţie. Dacă la baza turnului, sub palele
turbinei, se asigură guri de aer în legătură cu exteriorul, aerul va fi absorbit spre interior, acţionând rotorul turbinei,
după care va ieşi prin partea superioară a turnului. Spre deosebire de motoarele eoliene convenţionale, în care
este implicat doar aerul ce trece prin zona activă măturată de palele rotorului, la instalaţia „turbinei tornado”, cum
mai este denumită, cantitatea efectivă de aer care acţionează rotorul este de 35 de ori mai mare decât în zona
frontală a turbinei. Deci, pentru o aceeaşi viteză a vântului, o turbină din interiorul turnului poate livra o putere de
35 de ori mai mare decât o turbină similară aşezată în aer liber.
— 324 —
Absorbţia creată de vârtejurile din interior măresc zona frontală
efectivă a turnului, ducând la captarea vântului dintr-o zonă mai
mare decât dimensiunile sale. În plus, curenţii periferici ai vântului,
necaptaţi de turn, sunt antrenaţi în jurul său, creând zone de
presiune scăzută în partea opusă vântului. Aceste zone
depresionare ajută vârtejul principal din turn să iasă afară, absorbind
astfel şi aer din jurul construcţiei.
Turbina „tornado” lucrează cu diferenţe de presiune mai mari decât
turbinele în aer liber şi aceasta este important, deoarece puterea
unei turbine, pe lângă energiei cinetică a fluidului, depinde şi de
diferenţa de presiune creată în interior. Pentru viteze ale vântului
până la circa 27 m/s, efectul presiunii este teoretic cu mult mai mare
decât efectul vitezei vântului. Or, turbina „tornado” profită de această
situaţie. Se estimează un randament maxim de 59,3%. În această
situaţie, pentru a obţine o putere de 1 MW, ar fi suficientă o turbină
cu diametrul de 2 m, în locul unui rotor convenţional de 30 de ori mai Fig.14.17. Turbina „Tornado” (proiect)
mare. O construcţie experimentală, aflată în curs de realizare, va promite să amplifice de circa 1 000 de ori
confirma sau infirma principiul turbinei-tornado. factorul de acţiune al vântului asupra
rotorului turbinei din interior.
Dar nici modele clasice nu duc lipsă de idei noi. O cale deosebit de
ingenioasă o reprezintă motorul Trimble, cu două elice multipale, care se rotesc în sensuri opuse pe un ax comun.
Una din elice este ataşată rotorului cu magneţi al unui alternator, iar cealaltă elice face corp comun cu ansamblul
de bobine al statorului. În felul acesta eficienţa instalaţiei creşte spectaculos prin soluţia cu care se asigură viteza
mare de rotire a alternatorului, cât şi eliminării angrenajelor sau transmisiilor specifice turbinelor eoliene clasice.
În condiţiile ţării noastre, energia eoliană este considerată o sursă energetică demnă de o exploatare sistematică,
potenţialul eolian amenajabil fiind evaluat la circa 5,8 TWh/an (1 TWh = 1012 Wh). Astfel au fost construite mai
multe tipuri experimentale de turbine eoliene: turbină tripală rapidă, cu ax orizontal, cu diametrul rotorului de 4 m şi
putere de 2 kW; turbină Savonius cu diametrul rotorului de 4 m şi putere de 2 kW şi turbină tripală cu ax vertical,
cu geometrie variabilă, cu diametrul rotorului de 12 m şi putere de 10 kW (brevet românesc). Acest ultim tip îşi
autoreglează turaţia prin variaţia geometriei palelor, pentru a-şi asigura un regim optim de funcţionare.
La cota 1 450, pe Muntele Semenic, în anul 1981 a fost pusă în funcţiune o staţie eoliană cu o putere de 5 kW,
beneficiind de vânturi care suflă cu viteze de 30…40 m/s. Este o turbină tripală, cu ax orizontal, confecţionată din
aluminiu, având un sistem de reglare automată prin servomotor acţionat hidraulic.
Se prevede ca potenţialul eolian al ţării noastre să fie folosit prin intermediul câtorva zeci de mii de turbine de vânt,
cu puteri între 2... 2 000 kW, amplasate în zonele în care vântul suflă cu intensitate suficient de mare (6 m/s, circa
1.500 ore/an).
Se pot construi şi la noi aşa zisele „ferme eoliene” pe înălţimi şi pe câmpiile din Nord-Estul ţării.
Instalaţiile eoliene, dispuse în zone cu vânturi favorabile în apropierea unor amenajări hidroenergetice, ar putea
funcţiona în regim de pompare a apei în locuri de acumulare. În acest fel se pot rezolva unele probleme de
asigurare a unor sisteme locale de acumulare a apei, precum şi cele legate de continuitatea energiei electrice
livrate de instalaţiile eoliene.
— 325 —
14.3. Energia oceanelor
14.3.1. Apele de suprafaţă a oceanelor un uriaş rezervor termic
Peste 70% din suprafaţa planetei noastre este acoperită cu apa mărilor şi oceanelor. Din totalitatea radiaţiilor
solare care cad pe suprafaţa Pământului, circa 45% sunt absorbite de straturile de suprafaţă ale apelor, mai ales
în regiunile tropicale, care beneficiază de un unghi de incidenţă favorabil al radiaţiilor. Deşi o parte a căldurii
acumulate este ulterior redată atmosferei, punând în mişcare uriaşa „pompă” a ciclului apei pe Pământ, cea mai
mare parte a căldurii produce o stratificare a apelor din punct de vedere al temperaturii. Considerat ca model fizic,
stratul de apă de la suprafaţă, până la adâncimea de 45...150 m, este cald, iar apa din adâncuri, la peste 900 m,
este rece, având temperatura în jur de 4oC. Datorită gradientului densităţii între cele două straturi de apă, ele,
practic, nu se amestecă şi astfel diferenţele de temperatură constituie o stare permanentă a acestor zone.
Desigur, gradientul termic este mai mare în zonele ecuatoriale şi tropicale, acolo unde există un rezervor uriaş de
apă rece în apa oceanelor sub stratul de apă caldă de la suprafaţă. Situaţia durează de milenii şi, de fapt,
reprezintă una din formele de stocare a energiei solare.
Se cunoaşte că principala cerinţă a oricărui motor cu ciclu termic constă în existenţa unei surse calde şi a unei
surse reci. La motoarele termice convenţionale, sursa caldă este realizată prin arderea unor combustibili, prin care
se stabileşte diferenţa de temperatură dintre cele două surse. Dar cu toate că o mare diferenţă de temperatură
între cele două surse este avantajoasă, asigurând un randament ridicat al motorului termic (potrivit ciclului Carnot),
din punct de vedere tehnic valoarea acestei diferenţe nu este esenţială pentru funcţionarea motorului.
Începând chiar de la adâncimea de 450 m, în zonele cuprinse între paralele 20o la nord şi sud de ecuator,
temperaturile apei variază în cursul anului între 0oC şi 4oC. Ideea de a folosi diferenţa de temperatură dintre cele
două straturi pentru a produce lucru mecanic a apărut în 1881, prin lucrările fizicienilor d’Arsonval, Campbell,
Dorning şi Boggia. Ei au lansat ideea folosirii unei turbine cu circuit închis care să funcţioneze pe baza
evaporării unui fluid de lucru (cu punctul de fierbere relativ scăzut). Apa caldă din stratul de suprafaţă ar urma să
evaporeze fluidul de lucru, care, după ce ar acţiona o turbină, va condensa într-un condensator răcit cu apă rece
pompată din adâncuri. Apoi, lichidul de lucru va fi din nou adus în vaporizator şi ciclul se va repeta (instalaţie cu
ciclu închis).
Un alt concept de folosire a gradientului termic al oceanelor este sistemul de conversie cu ciclu deschis, realizat
practic ca model de fizicianul francez Georges Claude, elevul lui d’Arsonval, şi inginerul Paul Boucherot. Modelul a
fost prezentat Academiei de ştiinţe din Paris, în 1926, şi a funcţionat în bune condiţii, acţionând un mic dinam care
alimenta trei becuri electrice.
Instalaţia-model cu ciclu deschis constă din două vase de sticlă. Unul era sursa caldă, în care se punea apă
caldă (circa 28o), iar al doilea, alăturat, răcit cu gheaţă, era sursa rece. În vasul rece se găsea o mică turbină ce
urma să fie alimentată cu abur printr-o conductă care venea de la vasul cu apă încălzită. Dacă în vasul rece
(condensator) se micşora presiunea, cu ajutorul unei pompe, până la 0,03 atm, apa din celălalt vas începe să
fiarbă, iar aburul produs era pus să acţioneze turbina (atunci când presiunea era coborâtă la 0,01 atm), care se
punea în mişcare cu 5.000 rot/min. Această experienţă (reuşită) a stat la baza unei prime construcţii utilitare, la
Ougree (Belgia), unde s-a folosit ca izvor rece apa Meusei, iar ca izvor cald vaporii evacuaţi de instalaţia termică a
unei uzine locale. Cu o diferenţă de temperatură de circa 20oC aburii au pus în funcţie o turbină cu diametrul de 1
m, dezvoltând 60 kW, la o turaţie de 5.000 rot/min.
După reuşita acestei experienţe, instalaţia a fost mutată în Cuba, în anul 1929, pentru „a căuta în adâncurile mării
o părticică din incomensurabila ei energie” – după cum s-a exprimat Georges Claude în urma succesului obţinut
cu instalaţia sa. Din nefericire, turbina de abur din instalaţia lui Claude de pe ţărmul Cubei era prea mică pentru
condiţiile pe care le-a întâlnit. Instalaţia a funcţionat bine, dezvoltând 22 kW la o diferenţă de temperatură de circa
14oC, însă a suferit avarii din cauza supradimensionării sistemului de pompare. Din lipsă de fonduri lucrările au
fost abandonate.
În anul 1931, o companie maritimă franceză, folosind tehnica lui Claude, a construit o instalaţie care producea apă
dulce prin evaporarea apei de mare. (În sistemul cu ciclu deschis, evaporarea apei de mare este echivalentă cu o
distilare).
În timpurile mai aproape de noi, prima instalaţie în care să fie folosit gradientul termic al oceanelor a fost făcută în
1960, de americanii Hilbert şi James Anderson. Instalaţia, cu un sistem cu circuit închis, nu a mai fost montată
lângă coastă, pentru a evita bancurile de nisip, ci pe o platformă care plutea în larg. Iniţiativa lui Anderson a fost
apoi preluată de Universitatea din Massachusetts, care a construit o platformă în largul coastelor de sud-vest ale
S.U.A., în zona curentului Gulfstream, care putea asigura un gradient de temperatură de 18oC.
Proiectele se succed la dimensiuni din ce în ce mai mari, atrase de uriaşul rezervor oceanic. Cea mai mare
instalaţie, proiectată de firma americană Lockheed, constă dintr-o platformă submarină care are patru moduli
independenţi, Conducta de apă rece este din beton armat (pentru a rezista puternicelor şocuri submarine),
coborând la o adâncime de 600 m de la partea de jos a platformei (aflată la 180 m sub suprafaţa apei). Diametrul
— 326 —
exterior al conductei de apă rece variază între 32-40 m şi poate asigura un debit de circa 1.600 m3/s apă din
adâncuri.
260C
8 0C
Fig. 14.18 – Convertorul care foloseşte gradientul termic al oceanelor constituie un gigant motor termic. El are ca
sursă caldă apa de la suprafaţă (aprox. 26oC), iar ca sursă rece apa de la adâncimea de circa 450 m (aprox.8oC).
Apa caldă vaporizează amoniacul, iar vaporii obţinuţi acţionează turbogeneratoare. După ce au lucrat, vaporii de
amoniac sunt condensaţi cu ajutorul apei reci a oceanului şi ciclul continuă. Energia electrică este trimisă la
consumator printr-un cablu submarin.
Ciclul de funcţionare echivalează cu cel al unui frigider, dar în sens invers. Apa caldă de la suprafaţă este pompată
prin evaporator în partea de sus a fiecărui modul. Evaporatorul este, în esenţă, un enorm schimbător de căldură
(cu diametrul de 22 m). Apa caldă cedează căldura pentru a încălzi şi vaporiza amoniac lichid. Pe măsură ce
vaporii se destind sunt dirijaţi spre două turbine pe care le acţionează. Apoi, vaporii sunt condensaţi în
condensatorul răcit cu apă rece, în partea de jos a modulului, după care sunt din nou pompaţi în evaporator,
completând ciclul.
Sistemul este proiectat să producă circa 265 MW electrici în flux continuu. În sprijinul unei astfel de construcţii
uriaşe stă succesul unei instalaţii experimentale care a funcţionat trei luni, în largul insulelor Hawai, dezvoltând o
putere de 60 kW.
Există şi alte proiecte pentru instalaţii care să folosească potenţialul energetic oferit de gradientul de temperatură
al oceanelor, dar principiul şi scopul rămân aceleaşi: producerea curentului electric şi transportul acestuia la ţărm,
prin cabluri submarine. Deşi simple în funcţionare şi folosind o sursă de energie cvasiinfinită şi continuă, instalaţiile
şi sistemul de transport al curentului electric au un cost foarte ridicat. Probabil însă că în viitor aceste dificultăţi vor
fi depăşite şi proliferarea acestor tipuri de convertoare energetice va fi asigurată.
Chiar dacă generarea curentului electric ar fi pe primul plan al conversiei gradientului termic al oceanelor, o serie
de proiecte prevăd şi alte aplicaţii, deosebit de interesante pentru societate. Astfel, producerea aluminiului, un
metal foarte solicitat în industrie, este dezavantajată de faptul că electroliza se face cu un foarte mare consum de
energie electrică. O platformă generatoare de tipul celei menţionate (fig. 14.18) mai sus poate reduce alumina în
aluminiu într-o instalaţie adiacentă eliminând astfel costisitorul cablu submarin pentru transportul curentului electric
la ţărm.
O altă substanţă importantă pentru industrie este amoniacul, folosit intens la fabricarea îngrăşămintelor pentru
3
agricultură. În prezent, cea mai mare parte din amoniac se produce din CH4 (gaze naturale) folosind circa 950 m
gaz pentru o singură tonă de amoniac. Dacă amoniacul s-ar produce într-o instalaţie de pe o platformă
generatoare de curent electric, pe seama gradientului termic al oceanului, din sinteza hidrogenului (obţinut din
apă) şi a azotului (din aer), preţul său va fi foarte scăzut.
Pe de altă parte, prin electroliza apei se obţine oxigen şi hidrogen, care reprezintă elemente de bază pentru pilele
de combustie, sau combustibil (hidrogenul) pentru motoarele cu combustie.
De fapt deosebit de interesant, maricultura are o largă perspectivă de dezvoltare în jurul instalaţiilor care folosesc
gradientul termic al apei oceanelor. Se ştie că, pe coastele de nord-vest ale Americii de Sud, curentul Humboldt
aduce la suprafaţă nitraţii şi fosfaţii care, de obicei, stau inactivi în straturile reci ale oceanului. Aceste substanţe îşi
combină fertilitatea cu intensa fotosinteză a soarelui tropical, formând o bază solidă pentru lanţul alimentar al
mariculturii, având ca rezultat o abundenţă de peşte. Întrucât convertoarele energetice menţionate produc artificial
amestecul apelor din adâncuri cu cele de la suprafaţă, în jurul lor, pe o rază de cel puţin 300 m (depinzând de
mărimea instalaţiei), se creează condiţii excepţionale pentru înmulţirea peştilor.
— 327 —
Folosirea gradientului termic al oceanelor mai are un avantaj: este o sursă de energie total nepoluantă a mediului.
Dar, ca întotdeauna, pentru generalizarea unor astfel de instalaţii mai trebuie să se răspundă la una din marile
întrebări cu privire la modificările ce ar putea surveni dacă prin astfel de instalaţii apele Oceanului Planetar s-ar
răci sub o anumită valoare limită. Cum se va modifica clima pe Pământ? Care este efectul acestei „răciri” asupra
faunei marine ? şi altele. Acestor întrebări va trebui ca în viitor oamenii de ştiinţă să formuleze răspunsuri clare şi
precise prin care să orienteze acţiunile şi tehnologiile de valorificare a acestui potenţial energetic natural de care
dispun oceanele şi mările lumii.
14.3.2. Energia valurilor

Mările şi oceanele mai dispun de rezerve energetice uriaşe datorită agitaţiei continue a apei. Valurile, mareele şi
curenţii marini sunt tentaţii permanente pentru cercetători, dar până în zilele noastre realizările practice nu au atins
un grad deosebit de dezvoltare.
Pe oceane şi mări, mişcarea maselor de apă se face sub impactul a trei agenţi naturali, dintre care cel mai
important este cel reprezentat de radiaţiile solare. Cel de-al doilea în importanţă este atracţia gravitaţională (a
Soarelui şi a Lunii) şi, în final, mişcarea de rotaţie a Pământului. Combinaţia acestor trei uriaşe surse de
perturbare, acţionând asupra meselor inerte de apă, modelează mările şi oceanele, dându-le imaginea cunoscută:
tulburată de valuri gonite de vânt, tălăzuită de maree, străbătută de curenţi titanici, învelită cu un strat de apă caldă
peste adâncurile reci, şi plină de săruri dizolvate.
O estimare a disipării puterii în acest mediu al planetei noastre scoate în evidenţă marea rezervă energetică a
potenţialului termic: 4 ⋅ 1010 MW, faţă de curenţi (5 ⋅ 106 MW); maree (2,7 ⋅ 106 MW) şi valuri (2,5 ⋅ 106 MW). Dintre
aceste rezerve, stăpânirea gradientului termic al apei oceanelor este relativ cel mai uşor de realizat, prezentând
constanţă. La fel, curenţii marini şi mareele, dar aceste forme sunt legate de locuri privilegiate. În schimb valurile,
care se întâlnesc pe toate suprafeţele oceanelor şi mărilor, din cauza neregularităţii manifestării, nu au stimulat
încă soluţii definitive.
Energia cinetică a valurilor este obţinută pe seama vântului prin transfer de energie. Odată ce valul a atins viteza
vântului, transferul încetează. Procesul este continuu, astfel că mişcarea valurilor pune permanent în mişcare
suprafaţa oceanelor şi mărilor, modificându-şi neîncetat nivelul faţă de un oarecare nivel de referinţă. Oamenii au
privit timp de secole această risipă de putere fără să fie în stare să strunească mişcările oscilante ale apei.
Există două motive care îi pun pe proiectanţi şi constructori în încurcătură. În primul rând, o astfel de construcţie
presupune valuri regulate, de aceeaşi înălţime şi care să se succeadă cu o anumită regularitate. În al doilea rând
intervine problema densităţii energiei. Energia cinetică a apei oceanului, în totalitate, este considerabilă, dar într-un
anume punct ea este neînsemnată. Înălţimea de 1,5... 2,5 m, cât au în medie valurile pe un ocean relativ liniştit, nu
este suficientă pentru a acţiona eficient dispozitive mecanice.
Cu tehnologiile hidroelectrice actuale unei instalaţii de conversie mecanică a valurilor trebuie să i se asigure o
înălţime a coloanei de apă (de cel puţin 5 m şi o posibilitate de acumulare, astfel încât funcţional instalaţia să nu fie
afectată de frecvenţa neregulată cu care se succed valurile).
Pentru valorificarea energiei valurilor sunt utilizate aşa numitele „Generatoarele cu canal” prezentate în figura
nr.14.19 care sunt alcătuite în principal dintr-o cameră de beton deschisă 1 construită la mal, ce intră puţin şi
(prelungită) în apa oceanului. Camera de beton deschisă 1 are un perete de gardă (a) în spatele căruia apa
urmăreşte nivelul valurilor care se ridică şi coboară succesiv. Aerul de deasupra apei din spatele peretelui de
gardă (a) este comprimat şi decomprimat, funcţie de evoluţia nivelului valurilor rotind o turbină de aer 2 conectată
la un generator electric 3.
Atunci când nivelul apei se ridică, aerul este împins cu forţă în sus şi roteşte turbina de aer 2. Când nivelul apei
scade, aerul este absorbit din atmosferă prin conducta de admisie – refulare 4 rotind turbina în sens opus. Turbina
de aer 2 este cu dublă acţiune putând fi rotită în ambele sensuri, ea generând electricitate în ambele cazuri.
Conversia energiei valurilor interesează tot mai mult ţările care au suprafeţe întinse de litoral, oferindu-le o sursă
practic infinită de energie ieftină.
Litoralul românesc, pe lângă faptul că are o întindere mică, nu beneficiază de un regim dinamic al valurilor
considerat economic, comparativ cu alte ţări, situate pe malul oceanelor, unde înălţimea valurilor este mare pentru
perioade îndelungate de timp. Astfel, puterea specifică medie a valurilor Mării Negre pe litoralul nostru este de
circa 6,75 kW/m, faţă de valori de 20 kW/m (limită economică) care se întâlnesc în anumite zone pe glob.
Estimarea energetică a valurilor Mării Negre de pe litoralul ţării noastre este de circa 2 TWh/an, fiind considerat un
potenţial relativ mic. Dată fiind şi puterea specifică mică a valurilor de pe litoralul românesc, cercetările vor trebui
să elaboreze instalaţii adaptate acestor caracteristici, cu aplicaţii locale.
Mareele se datoresc acţiunii gravitaţionale a Soarelui şi Lunii asupra Pământului, efectul Lunii fiind de circa două
ori mai puternic decât al Soarelui în acest proces. Forţele mareelor acţionează în toate părţile planetei şi, ca
urmare, apar mişcări relative ale solului, ale apelor oceanelor şi mărilor şi ale atmosferei. Rotaţia Pământului dă
— 328 —
acestor mişcări un caracter alternativ, având perioada principală de 12 h 25 min, corespunzând jumătăţii zilei medii
lunare.
Marea
2
Miscarea aerului
a
Miscarea valurilor
Fig. 14.19. Generatoare cu canal deschis

În apa mărilor şi a oceanelor, forţele mareelor acţionează în sensul că generează curenţi alternativi şi deplasări ale
maselor de apă de la suprafaţă. Aceste fenomene se manifestă prin fluxuri şi refluxuri acolo unde există condiţii
potrivite. Dacă acest curent al mareei este dirijat să umple mari rezervoare, el poate crea diferenţă de nivel între
apa din rezervor şi nivelul mării la reflux. Prevăzând rezervorul cu un baraj echipat cu turbine hidroelectrice, apa
din rezervor, aflată la înălţimea maximă, este lăsată să acţioneze turbinele, revenind apoi în mare.
Dar ciclurile mareomotrice au loc numai de două ori pe zi, iar, pe de altă parte, această sursă de energie este
rezervată numai anumitor părţi de pe glob, în care există o diferenţă suficient de mare a nivelului apei între flux şi
reflux. În plus, aceste locuri trebuie să prezinte şi configuraţia necesară care să permită unui rezervor suficient de
mare de apă să poate fi zăgăzuit cu un baraj. Toţi aceşti factori explică limitarea zonelor cu preocupare pentru
astfel de tipuri de instalaţii energetice.
Prima centrală mareomotrice a fost construită în Franţa, în anul 1966, în estuarul râului Rance, la Oceanul
Atlantic, pe coasta Bretaniei, unde mareea atinge o diferenţă de nivel de 13,5 m. Barajul pentru zăgăzuirea apei
are o lungime de 75 m, iar instalaţia produce circa 500 MWh/an din maximum 544 MWh/an posibili.
Şi alte ţări au zone în care au construit sau sunt în construcţie instalaţii mareomotrice: Rusia (la Marea Barents),
Marea Britanie şi Canada. Un proiect francez prevede construirea unei instalaţii în largul golfului Mont Saint-
Michel, cu două bazine de câtre 1.000 km2 fiecare, având o capacitate de 32 ⋅ 109 kWh/an.
Dar şi în locurile favorizate de natură economicitatea instalaţiilor mareomotrice este încă în discuţie. Opţiunea se
face ţinând cont că, faţă de folosirea combustibililor fosili, costul energiei produse va fi mai mic, iar faţă de cel al
unei centrale nucleare va fi mai mare (la aceeaşi putere).
Marii curenţi maritimi, Gulfstream în Oceanul Atlantic şi Kuroshiwo în Oceanul Pacific, antrenează uriaşe cantităţi
de lichid într-o mişcare continuă, cu viteze de circa 1...2 m/s. Evident curenţii marini sunt purtători de energie
cinetică şi există o serie de proiecte de conversie a acesteia prin instalaţii mai mult sau mai puţin costisitoare.
Costul este în principal determinat de viteza foarte mică a maselor de apă, întrucât pentru a obţine o compensare
energetică, instalaţiile trebuie să aibă dimensiuni foarte mari. Astfel, un proiect prevăzut pentru curentul Florida )o
ramură a Gulfstreamului) având vitezele cuprinse între 1,9...2,3 m/s) propune o turbină cu două rotoare, care se
rotesc în tandem. Având diametrul rotorului de 170 m şi o putere de 83 MW, turbina ar urma să fie instalată sub
nivelul apei şi ancorată prin cabluri.
Dar până la realizarea practică a unor astfel de instalaţii-gigant, specialiştii mai analizează toţi factorii pro şi contra.
Unele concluzii la care s-a ajuns nu par să fie optimiste: nu este practic să se extragă din Curentul Florida mai
mult de 2 000 MW şi aceasta din motive ecologice. A extrage mai mult ar putea însemna perturbarea condiţiilor
climatice în nord şi est. Dacă am adăuga şi problemele de ordin tehnologic, se poate întrevedea o oarecare lipsă
de interes pentru această sursă de energie.
— 329 —
14.4. Energia geotermică
Dintre sursele neconvenţionale de energie primară existente în natură face parte şi energia geotermică
(geotermală) obţinută pe seama energiei termice (existente) a scoarţei terestre asociată unor purtători naturali ca
apa, vapori de apă, gaze, roci uscate etc.
Existenţa energiei termice acumulate în scoarţa terestră este pusă în evidenţă prin creşterea progresivă a
temperaturii solului cu adâncimea. Gradientul geotermic Gt reprezintă creşterea temperaturii solului cu adâncimea
pe unitatea de lungime şi se exprimă în grade/100 m. Pe glob valoarea medie a gradientului geotermic este
Gtm≈3K/100 m. Prezenţa apelor geotermale în scoarţa terestră presupune existenţa unor anomali geotermice
(Gt efectiv > Gt m) determinate de anumite condiţii fizico-geologice specificaţia fiecărui segment de scoarţă.
Sursele geotermale îşi au izvoarele la adâncimi de câţiva kilometri de suprafaţa pământului şi datorită
permeabilităţii straturilor ajung, în mod natural, sub formă de abur saturat sau apă sub presiune sau, artificial, prin
introducerea de agenţi (de regulă, apă sub presiune) pentru extragerea căldurii din adâncime (roci uscate).
Majoritatea structurilor cu surse termale sunt asociate la trei tipuri principale de zone geologice:
o zone cu centre vulcanice cuaternare care au ape cu temperaturile cele mai ridicate (180-300oC), întâlnite
în SUA, Italia, Noua Zeelandă, Islanda, Japonia şi Rusia;
o zone dominate de tectonica anazoică cu ape geotermale cu temperaturi de 70-250oC, întâlnite în SUA,
Italia, Turcia, depresiunea panonică;
o zone condiţionate de elementele structurale, specifice platformele cu ape geotermale de 60-100oC.
Subsolul României se încadrează în al doilea tip de resurse geotermale întrucât prezintă zone întinse în care
gradientul geotermic are valori mai mari decât valoarea medie (Gt m) a gradientului geotermic, maximum constant
fiind Gt M = 6,5... 7 K/100 m în Câmpia de Vest a ţării, pe aliniamentul Satu Mare – Oradea – Timişoara. Cercetările
hidrogeologice efectuate în ţara noastră au pus în evidenţă mai multe zone având resurse geotermale: Câmpia de
Vest, Dolj, Olt, Vâlcea, Teleorman, Buzău, Dâmboviţa, Bucureşti, Giurgiu, Brăila, Covasna, Miercurea Ciuc, Sălaj
etc. Aceste zone sunt distribuite practic pe teritoriul întregii ţări şi sunt caracterizate prin temperaturi relativ ridicate
ale apelor geotermale (uzual între 80 şi 100oC). În fig. 14.20 se prezintă sistemele hidrogeotermale din România.
Fig.14.20. Sistemele hidrogeotermale din România

În contextul crizei energetice, valorificarea acestor ape geotermale ca surse de energie capătă o deosebită
importanţă şi amploare. Potenţialul energetic al resurselor hidrogeotermale se exprimă prin energia termică
conţinută în apa geotermală produsă la capul de erupţie al sondei, considerând răcirea acesteia în instalaţiile de
valorificare din aval până la 30oC. Potenţialul energetic total, disponibil în prezent al sistemelor hidrogeotermale
din ţara noastră cuprinse în tabelul nr.14.3 este de cca. 2000 TJ/an.
— 330 —
Caracteristicile sistemelor hidrogeotermale care au sonde în exploatare Tabelul 14.3
Adâncimea Temperatura Debitul mediu Mineralizaţia
Sistemul Structura
medie a sondei medie a apei pe sonda totală a apei
hidrogeotermal geologică
[m] [oC] [l/s] [g/l]
Crişul Negru-Someş Granular-nisipuri 1500 65 10 3... 11
Fisurat-calcare,
Borş 2800 120 10 8...14
dolomite
Oradea -„- 2800 80 12 1... 3
Mureş-Crişul Negru Granular-nisipuri 1500 65 8 2... 5
Banatul de vest -„- 2000 75 10 3... 11
Cozia-Căciulata Fisurat-gresii 3000 90 20 13... 15
Bucureşti Nord- Fisurat- calcare,
3000 65 25 1... 2
Otopeni dolomite
Însurăţei – Mihai Bravu Fisurat – calcare 1000 60 10 2... 4
Prin perfecţionarea tehnologiilor existente şi includerea zonelor de perspectivă indicate în fig. nr.14.20 în circuitul
de valorificare, potenţialul energetic al resurselor geotermale la nivelul întregii ţări se estimează a fi de peste
19.000 ÷ 20.000 TJ/an avându-se în vedere următoarele domenii de utilizare – valorificare:
- încălzirea clădirilor, preparare apă caldă de consum;
- agricultură, încălzirea de sere, solarii, culturi de alge, piscicultură;
- agrement şi balneologie;
- separarea de gaze combustibile;
- valorificarea chimică: extragerea substanţelor minerale utile.
Purtătorul de căldură, de regulă apa, are un conţinut ridicat de săruri, gaze dizolvate şi substanţe radioactive ce
creează probleme suplimentare privind depunerile, coroziunea şi toxicitatea.
De aceea schema de valorificare ce va fi adoptată de „inginerul de sistem” trebuie să ţină seama în primul rând de
calitatea apei geotermale.
Se pot delimita următoarele categorii de ape geotermale:
a) convenţional curate;
b) încrustante, corozive
c) cu gaze combustibile;
d) puternic mineralizate;
e) poluante.
În figura 14.21 sunt exemplificate diverse scheme generale de valorificare a apelor geotermale în funcţie de natura
apelor, cu indicarea poziţiei utilizatorului în lanţul de valorificare.
A 3
I I
B 3 A 3
1 1
B 3
a b
G I I I
A 3 5 A 3
1 1 Ch A 3 1 2
B 3
c d
e
Fig.14.21 Scheme generale de valorificare a apelor geotermale

a – ape convenţional curate; b – ape încrustante, corozive; c – ape cu gaze combustibile;
d – ape puternic mineralizate; e – ape poluante;
1 – sondă de producţie; 2 – sondă de injecţie; 3 – evacuare la emisar sau reinjecţie în zăcământ;
4 – evacuare la emisar; 5 – treaptă de epurare; I – încălzire; A – agricultură; B – balneologie;
G – separare gaze combustibile; Ch – extragere minerale utile.
apă geotermală gaze combustibile
— 331 —
Din toate schemele rezultă că utilizarea în instalaţiile termice (încălzirea clădirilor civile şi industriale, prepararea
apei calde de consum) se face în prima treaptă a lanţului de înscriere a consumatorilor.
Cu excepţia cazului apelor convenţional curate (a), în toate celelalte cazuri nu se introduce ape geotermale în
instalaţiile de încălzire ale utilizatorilor, separarea hidraulică dintre circuitul primar şi secundar făcându-se prin
schimbătoare de căldură.
Reinjecţia apei geotermale în sol, după utilizare se impune din considerente de protecţia mediului (în cazul apelor
poluante) cât şi pentru conservarea zăcământului.
În general circuitul de apă geotermală al unui sistem centralizat de alimentare cu căldură este alcătuit din
următoarele componente; sursa geotermică (sonda de producţie), instalaţia de degazare, staţie de tratare chimică
(dacă e cazul), staţia de pompare, schimbătoare de căldură din punctul termic geotermal, treaptă de epurare,
conducta de transport, conducte de evacuare şi staţie de reinjecţie.
În figura 14.22 sunt indicate amplasarea echipamentelor (componentelor) în cadrul circuitului de apă geotermală.
Fig.14.22. Amplasarea echipamentului circuitului de apă geotermală

SP – sondă de producţie; D – degazor; ST – staţie de tratare; SP – staţia de pompare; CG – conductă de transport
apă geotermală; PTG – punct termic geotermal; CTV – centrală termică de vârf; SPC – staţie de pompe de
căldură; SR – staţie de reinjecţie; SI – sondă de reinjecţie; SE – staţie de epurare; 1 – la instalaţiile de încălzire; 2
– de la instalaţiile de încălzire; 3 – apă caldă de consum; 4 – apă rece; 5 – la emisar.
Exploatarea sursei geotermale (sonda de producţie) se realizează fie în erupţie naturală (datorită presiunii de
zăcământ) sau prin pompare utilizându-se pompe submersibile.
Exploatarea prim pompare, utilizată şi în cazul sondelor în erupţie naturală ce au tendinţa de scădere a debitului în
timp, prezintă avantajul că realizează stabilitatea, controlul şi reglarea cantitativă a debitului de apă geotermală a
sursei. Tipurile de pompe folosite sunt:
- electropompe submersibile cu motoare termorezistente (t ≤ 80oC) de tip BYRON-JACKSON (SUA) care
se compun dintr-o pompă centrifugă multietajată cuplată direct cu arborele electromotorului ce este
alimentat prin cablu de la suprafaţă. Ansamblul electropompă submersibilă este montată pe coloana de
extracţie şi lucrează permanent sub nivelul apei.
- turbopompe ce se compun dintr-un ansamblu submersibil pompă-turbină cu acelaşi arbore comun şi două
electropompe de suprafaţă ce antrenează subansamblul inversat. Ca tip reprezentativ de turbopompă
este cea produsă de firma GUINARD Franţa ce o recomandă pentru extragerea apelor geotermale cu
temperaturi mai mari de 70oC.
Pentru eliminarea gazelor dizolvate (metan, bioxid de carbon, hidrogen, sulfurat şi altele) din apele geotermale şi
în scopul asigurării siguranţei funcţionale şi a fiabilităţii instalaţiilor din aval se folosesc diferite tipuri de instalaţii de
degazare.
În figura 14.23. este prezentată schema unei instalaţii de degazare şi recuperare a gazelor combustibile.
La noi în ţară unele sonde de ape termale din jud. Timiş conţin până la 90 ÷ 95% metan, din totalul gazelor
dizolvate, (acesta fiind separat) poate fi folosit drept combustibil la arzătoarele centralelor termice de vârf ce sunt
asociate în punctul termic geotermal.
Au fost realizate şi sunt în funcţiune instalaţii de degazare şi recuperare a gazelor combustibile (jud. Arad şi Timiş)
care pot asigura presiunii ale gazului la consumator de până la 50 mbar.
— 332 —
Fig. 14.23. Schema instalaţiei de degazare şi recuperare a gazelor combustibile:
1 – sondă de producţie apă geotermală; 2 – rezervor degazor; 3 – dispozitiv de siguranţă pentru supraspresiune; 4
– registre de condensare; 5 – rezervor tampon de gaze; 6 – dispozitiv de odorizare cu etilmercaptan; 7 – pompă
apă geotermală; 8 – la punctul termic geotermal; 9 – la consumatorii de gaze combustibile.
conductă apă geotermală; conductă gaze combustibile
Pentru corectarea compoziţiei chimice a apei geotermale şi în scopul asigurării unei mai bune compatibilităţi a
acesteia cu instalaţiile de utilizare sunt folosite diferite tipuri de staţii de tratare chimică a căror schemă principală
este prezentată în fig. 14.24 de mai jos:
Fig. 14.24. Schema de principiu a unei staţii de tratare chimică a apei geotermale la sondă:
1 – rezervor diluare şi consum inhibitori; 2 – butelie inhibitori concentraţie 33... 35%; 3 – pompă transvazare
inhibitori; 4 – furtun alimentare cu inhibitori; 5 – apă pentru diluare; 6 – pompă dozatoare; 7 – pompă circulaţie
pentru bucla de tratare; 8 – la degazor; 9 – sondă de producţie apă geotermală.
conductă apă geotermală; conductă soluţie cu inhibitori.
Rolul staţiilor de tratare chimică a apelor geotermale este acela de aducere la valoarea zero a „indicelui de
saturaţie” determinat cu formula lui Langelier corectând compoziţia chimică a apelor geotermale prin introducerea
în acestea a unor inhibitori.
Indicele de saturaţie Is se defineşte ca o diferenţă dintre valoarea măsurată a pH-ului apei geotermale din sondă şi
valoarea calculată a pH-ului, la saturaţie.
Valoarea pH-ului unei soluţii este logaritmul zecimal luat cu semnul minus al valorii numerice a concentraţiei ionilor
de hidrogen în mol/l din soluţie.
( )
pH = − lg c H + [mol/l] (14.33)
Chiar şi apa chimic pură posedă o conductibilitate electrică remanentă, pusă în evidenţă de Kohlransch şi
Heydweiler (1894), cauzată de formarea de ioni de hidrogen (H+) şi de hidroxil (OH-) prin disociere.
Aplicând legea acţiunii maselor ecuaţiei de disociere a apei, rezultă:
( ) ( )
c H + ⋅ c OH − = Kw sau ( ) ( )
c H + = c OH − = Kw
în care: c(H+) - concentraţia ionilor de hidrogen în apă [mol/l]

c(OH-) – concentraţia ionilor de hidroxil în apă [mol/l]
Kw – denumit produsul ionic al apei (soluţie)
— 333 —
La 25oC apa pură are Kw = 1 ⋅ 10-14 mol2/l2 şi c (H+) = 10-7 mol/l, prin urmare valoarea pH-ului calculat cu relaţia
14.33 este 7, apa fiind neutră. Prim urmare soluţiile pot avea următoarele valori ale pH-ului:
pH < 7 soluţii acide
pH = 7 soluţii neutre
pH > 7 soluţii alcaline.
Indicele de saturaţie a apelor geotermale „Is” calculat cu formula lui Langelier:
Is = (pH-ul)apă sondă – (pH-ul)saturaţie
poate avea diferite valori ce au următoarele semnificaţii:
- Is < 0 – ape geotermale corozive (!), ce au şi un exces de CO2 ce va dizolva depozitele de carbonat de
calciu şi au o mare agresivitate faţă de metale (ţevi, mantale, armături ş.a.);
- Is = 0 - ape geotermale neutre;
- 0 < Is ≤ 1 – ape geotermale slab încrustante ce formează în timp cruste tari şi subţiri de săruri de calciu şi
magneziu etc.
- 1 < Is ≤ 2 – ape geotermale mediu încrustante
- Is > 2 – ape geotermale puternic încrustante.
Pentru aducerea la zero a indicelui de saturaţie (Is = 0) a apelor geotermale acestea sunt tratate cu diferiţi inhibitori
ce sunt introduşi direct la talpa sondei.
Dintre inhibitorii folosiţi cu bune rezultate în România (funcţie de compoziţia chimică a apelor geotermale) amintim:
- tripolifosfat de sodiu
- vinil acetat anhidridă maleică (VAMA)
- polielectrolit anionic (PONILIT).
Dozele de inhibitori practicate sunt de regulă următoarele:
- tripolifosfat de sodiu: 5... 10 mg/l
- VAMA: 5 – 15 mg/l
- PONILIT: 1... 20 mg/l.
După valorificarea potenţialului termic, apele geotermale uzate sunt fie injectate în zăcământ fie deversate într-un
emisar (pârâu, râu etc.) existent în zonă. În cazul în care apele geotermale sunt poluante devine obligatorie
operaţia de epurare (chimică sau biologică) a lor înainte de deversare în emisarul de suprafaţă.
Principala substanţă poluantă din apele geotermale o constituie fenolii. Concentraţia maximă admisă de fenoli într-
o apă care se deversează în apele de suprafaţă este de 0,6 mg/l. Majoritatea apelor geotermale din România se
încadrează în această limită, dar există şi cazuri în care concentraţia de fenoli este mult mai mare.
De exemplu, s-au constatat şi următoarele valori ale concentraţiei de fenoli: 1,9 mg/l la Lovrin, 2,5 mg/l la
Săcuieni, 12 mg/l la Tomnatec, 15 mg/l la Sânnicolau şi chiar 20 mg/l la Ciumeghiu.
Pentru eliminarea fenolilor din apele geotermale deversate sunt utilizate următoarele metode:
- filtrarea prin cărbune activat granular
- introducerea în bazine cu culturi de macrofite.
Epurarea apei geotermale prin adsorbţie pe cărbune activat granular se face prin trecerea apei, în flux continuu,
descendent, prin rezervoare închise având stratul de cărbune cu înălţimea de 1... 3 m. Viteza de trecere a apei
prin filtru este de 0,003... 0,01 m/s; granulaţia necesară a cărbunelui este de 0,5... 2,5 mm.
Schimbătoarele de căldură din punctul termic geotermal au funcţia de a asigura transferul căldurii de la apa
geotermală (agentul primar) la alţi agenţi termici secundari folosiţi în instalaţiile de încălzire şi de apă caldă
menajeră destinată consumatorilor.
Principalele calităţi şi cerinţe pentru schimbătoarele de căldură utilizate la apele geotermale sunt:
- rezistenţă la coroziune
- siguranţă în funcţiune
- exploatare şi întreţinere uşoară (posibilitate de înlocuire a elementelor defecte, spălarea periodică a
circuitelor, detartare uşoară etc.)
- un bun coeficient (mare) de transfer termic.
Acestor exigenţe le răspunde, întru totul, tipul de schimbătoare de căldură cu plăci şi strângere prin garnituri
elastice, concepute în construcţii modulare, demontabile şi compacte ce au plăcile şi serpentinele din oţeluri inox
pe bază de titan. Ca tipuri de referinţă: TEHNOFRIG şi ICPIAF Cluj-Napoca România, VICARB – Franţa, ALFA
LAVAL – Suedie etc.
— 334 —
14.5. Biogazul
Biogazul este un amestec de gaze constând din 55 ... 65% metan (CH4), 40 ... 30% dioxid de carbon (CO2), 5%
vapori de apă (H2O) şi urme de hidrogen sulfurat (H2S), rezultat în urma fermentaţiei, proces în care intervin
succesiv mai multe grupe de microorganisme, responsabile de pregătirea condiţiilor şi elementele necesare
biosintezei metanului de către bacteriile metanogene.
Rezultat al unui tip specific de metabolism bacterian, procesul de metanogeneză se întâlneşte adesea în mediile
naturale, ori de câte ori un substrat organic suferă o descompunere în condiţii de anaerobioză. Apariţia aşa-
numitelor „focuri de baltă” (aprinderea accidentală a metanului produs) a stârnit interesul nu numai pentru
cunoaşterea mecanismului biochimic al acestui proces şi a factorilor care îl influenţează, ci şi pentru efectul practic
al utilizării acestui gaz drept combustibil pentru nevoile civilizaţiei moderne, aspect care se conturează pregnant în
contextul actualei problematici energetice, impunând ample programe de cercetare biotehnologică.
Obţinerea unor rezultate promiţătoare – la noi în ţară s-a realizat o staţie experimentală originală de obţinere a
biogazului la Periş – jud.Ilfov care preluând dejecţiile de la 5000 porcine produce anual 70 tcc (tone combustibil
convenţional) biogaz disponibil, confirmând că se poate obţine cca.0,6 m3 biogaz dintr-un kilogram de substanţă
organică uscată introdusă la fermentare – au condus la concluzia că producerea pe cale microbiologică a
metanului furnizează un biocombustibil eficient, rezultând în acelaşi timp în funcţie de natura substratului supus
conversiei, atât depoluarea mediului cât şi producerea de îngrăşăminte naturale sau aditivi de furajare valoroşi.
Desigur că, în principiu, compoziţia şi puterea calorică a biogazului depinde de sursa din care provine.
Se poate considera că puterea calorică a biogazului este în medie de cca.22.990 [KJ/M3’N] la o compoziţie a sa în
care CH4 intră în proporţie de cca.65%.
Cantitatea de biogaz produsă într-un interval dat de timp este o funcţie complexă care depinde de numeroşi
parametri, între care se pot aminti:
- cantitatea şi structura substanţelor organice folosite;
- temperatura la care are loc procesul;
- temperatura mediului ambiant;
- geometria generatorului de biogaz;
- mod de amestecare etc.
Instalaţiile de producere a biogazului pot avea o alcătuire foarte simplă, „artizanală”, ca în cazul generatoarelor
folosite în cadrul gospodăriilor individuale, sau pot fi mai complexe, situaţie specifică instalaţiilor industriale.
În cadrul instalaţiilor mai complexe, mai întâi nămolul este sedimentat în decantoare orizontale. Apoi el este
evacuat gravitaţional în îngroşătoare unde umiditatea sa scade. De aici nămolul este transportat în metantancuri,
unde are loc fermentarea anaerobică, obţinându-se biogazul. Alimentarea metantancurilor se face uzual în câteva
şarje zilnice, biomasa din recipiente fiind omogenizată hidraulic şi termic. Biogazul rezultat este acumulat într-un
gazometru din care sunt alimentaţi consumatorii interni şi eventual cei externi.
Actualmente există în funcţiune mai multe tipuri de instalaţii pentru producerea biogazului la scara industrială;
schema unei asemenea instalaţii este prezentată în figura 14.25.
Conform schemei, instalaţia consumă energie electrică şi produce biogaz pentru diferite utilizări, inclusiv
alimentarea centralei termice; aceasta furnizează apă caldă pentru încălzirea nămolului proaspăt în
schimbătoarele de căldură (5). La funcţionare normală procesul de fermentare anaerobică are loc la temperatura
de 35oC în regim mezofil.
Cantitatea de căldură necesară funcţionării reactorului este:
Q& T = Q& A + Q& R

relaţie în care: Q& A - cantitatea de căldură necesară pentru încălzirea nămolului proaspăt
Q& - cantitatea de căldură necesară menţinerii temperaturii constante în reactor
R
Pentru producerea lui Q& T în centrala termică se consumă:

Q&
Q& C ⋅T = T [kJ/zi]
η
în care η reprezintă randamentul cazanului din centrala termică.
— 335 —
Biogaz
Nămol fermentat
Apă caldă 6
7 5 5
3 2 1
8
Fig.14.25 - Schema instalaţiei pentru producerea biogazului:

1 – decantor; 2 – staţie de pompare a apelor reziduale; 3 – îngroşător de nămol;
4 – electropompe; 5 – schimbătoare de căldură; 6 – reactoare de fermentare anaerobică;
7 – gazometru; 8 – centrală termică.
Cantitatea de căldură consumată de instalaţie exprimată în kg c.c/zi este:
Q&
Q& E = C⋅T [kg c.c/zi]
Qi
în care: Qi – puterea calorică a combustibilului convenţional (Qi = 29260 [kJ/kg c.c])
Economia de combustibil realizată de instalaţie este dată de relaţia:
(
ΔE& = V&E − Q& E + E& E ) [kg c.c/zi]
în care: V&E - reprezintă echivalentul în kg c.c al biogazului produs:

V& Q
V&E = N b [kg c.c/zi]
Qi
V&N - debitul de biogaz produs, [m3N/zi]
Qb – puterea calorică a biogazului (Qb = 11990 [kJ/m3N])
Cantitatea de energie electrică (Eel) preluată zilnic din reţea se transformă în kg c.c. cu relaţia:
E& E = E& el ⋅ q [kg c.c/zi]

în care q reprezintă echivalentul în kg c.c. al unui kWh (q = 0,38 [kg c.c/kWh]).
Randamentul instalaţiei va fi dat de relaţia:
ΔE&
η= &
VE
Pentru perioada de vară acest randament, în medie atinge valori de 70 ÷ 80%.
Instalaţiile de producere a biogazului prezintă următoarele avantaje:
- ele pot asigura furnizarea unui gaz combustibil (biogaz) către un consumator extern;
- după ce a fermentat în metantancuri nămolul este evacuat şi constituie un bun îngrăşământ natural
utilizat în agricultură;
- utilizând dejecţiile care apar în fermele de animale, instalaţiile de producere a biogazului, prin
funcţionarea lor, redus gradul de poluare al acestor ferme.
— 336 —
BIBLIOGRAFIE
1. Dănescu Al. ş.a. – Utilizarea energiei solare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
2. Airinei St. – Potenţialul geotermic al subsolului României, Bucureşti, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică,
1981
3. Radu M. – Dimensionnement d une centrale electrosolaire de 10 MW, Colloque internationaux du CNRS
iunie, Marsilia, 1980
4. I.Burchilă, D.Berbecaru – Utilizarea apelor geotermale la clădiri industriale. Simpozionul Naţional privind
sursele neconvenţionale de energie Iaşi 29-30 Octombrie, 1982
5. V.Ilie, L.Almaşi, St.Nedelcu, D.Borzaşi, Gh.Luca şi G.Marko – Utilizarea energiei vântului, Editura
6. C.Iulian, P.D.Lazăr – Echipamente hidroenergetice pentru valorificarea energiei valurilor experimentate
în laborator şi în natură. Conferinţa Energetică, Bucureşti 27 – 29 nov., 1986
7. J.Florea, A.Dănescu , A.Zaharia, Gh. Băran, N.Băran, C.Ionescu – Realizări ştiinţifice şi tehnice în
tehnologia de obţinere a biogazului – Conferinţa Energetică, Bucureşti 27 – 29 nov. 1986.
— * * * —
— 337 —

Termodinamica Tehnica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Termodinamica Tehnica

Încărcat de

Drepturi de autor:

ILIE LAŢA

EDITURA UNIVERSITĂŢII “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lucrarea de faţă constituie partea a II-a a cursului de Termodinamică predat de autor

1. PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ ............................. 5

2. PROPAGAREA CĂLDURII PRIN CONDUCŢIE:

3. CONVECŢIA TERMICĂ ............................................................................ 51

4. RADIAŢIA TERMICĂ ................................................................................ 101

5. TRANSFERUL GLOBAL DE CĂLDURĂ ..................................................................... 127

6. SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ ..................................................................................... 133

7. TRANSFERUL DE MASĂ...................................................................................................... 159

8. MOTOARE CU ARDERE INTRNĂ CU PISTON...................................................... 169

9. COMPRESOARE ŞI VENTILATOARE ......................................................................... 189

10. INSTALAŢII DE TURBINE CU ABUR (I.T.A.) ŞI TURBINE CU GAZE

11. INSTALAŢII FRIGORIFICE, POMPE DE CĂLDURĂ, CRIOGENIE............. 245

12. INSTALAŢII DE VENTILARE, CLIMATIZARE ŞI USCARE............................. 279

13. ENERGIA NUCLEARĂ ........................................................................................................... 293

14. RESURSE ENERGETICE REGENERABILE ŞI ALTERNATIVE .................. 309

1.1. Noţiuni generale

(Δ S )irev = δ QA + δ Qirev >

1.2. Moduri elementare de transfer de căldura şi masă

1.3. Definiţii şi mărimi de baza în transferul de căldură

1.3.2. Suprafeţe Izoterme

1.3.3. Gradient de temperatură

1.3.4. Cantitatea de căldură

Căldura masică medie depinde de proces prin indicele politropei

1.3.5. Fluxul termic

1.3.6. Densitatea fluxului termic

în care avem: λi - conductivitatea termică a unui component i

Acest fapt face ca la lichide transferul de căldură prin 0,7

A - coef. de proporţionalitate ce depinde de viteza

ρ - densitatea lichidului 0,22

Valoarea lui λl (W/m grad) pentru apă Tabelul 2.2

Conductivitatea termică λ pentru unele metale Tabelul 2.4.

Metalul Simbol Densitatea ρ Temperatura T Conductivitate termică

Compoziţia unor cărămizi de magnezită Tabelul 2.6

Dacă se neglijează λg faţă de λm (λg << λm) relaţia 2.18 devine:

0,035 Matase (100)

0,025 Placi turba (165)

0,020 Pluta (150) Mat. Sint. expandate (15)

0,225 Azbest (580)

0,05 Vata de sticla (250)

saturaţie, iar în figura 2.9, pentru nisipul umed.

Fig. 2.10. Valorile lui λ pentru lemn perpendicular pe fibre

2.3.2. Deducerea ecuaţiei diferenţiale a conductivităţii termice

Căldura intrată în paralelipiped după cele trei axe de coordonate dy 5

2.3.3. Condiţii de unicitate

Fig. 2.13 Fig. 2.14

si în consecinţă conservarea densităţii fluxului termic se poate exprima şi sub forma

2.4. Conductivitatea termică în regim staţionar prin corpuri fără izvoare

2.4.2.1. Condiţii de tip Dirichlet

considerând (făcând) că δ = 1m; t1 - t2=1oC şi A=1 m2 şi τ =1 secundă rezultă că λ ~ q&

Fluxul termic se obţine sub forma: Q& = Aλ (t1 − t 2 ) [W] (2.47)

2.4.2.2. Condiţii de contact

2.4.2.3. Condiţii de tip Fourier

Coeficientul specific total de transfer termic va fi definit prin relaţia:

se va obţine temperatura în planul de separaţie xj sub următoarele forme:

multe straturi prezentată anterior

2.4.3. Propagarea căldurii prin pereţi cilindrici infiniţi

Prin însumare rezultă:

si: q& = t1 − t 2 t1 − t 2 ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤ (2.77)

Fig. 2.19. Variaţia temperaturii în Fig. 2.20. Variaţia temperaturii în

- fluxul termic unitar: t1 − t 2 ⎡ W ⎤ ⎡ kcal ⎤ (2.84)

2.5. Conductivitatea termica în regim staţionar prin corpuri cu izvoare

M [W/m3] intensitatea volumică a sursei interioare de energie (căldură) dispusă