Măicuţa Veronica

DE VORBĂ CU CERUL
ŞI
CU MINE ÎNSĂMI
 Prefaţă

CANALIZAREA TEOLOGICĂ A VIZIUNII

La început de septembrie 2005, Maica Veronica le-a spus călugăriţelor din obştea sa, că peste
puţine zile se va muta la Domnul. Ele erau în lacrimi lângă ea, tăceau. Dar, un lucrător de la grădină a
întrebat neliniştit:
„- Şi ce-o să se întâmple aici, cu obştea mare ? Cine o să conducă Mănăstirea după ce plecaţi
Dincolo?”
Maica Veronica a răspuns spontan:
„- Cum, cine ? Eu o să conduc Mănăstirea ! Eu o s-o conduc de-acolo de sub dudul de la
Biserică !”
Pe 18 septembrie, duminică la amiază, Maica Veronica de la Vladimireşti a fost înmormântată sub
dud. S-au strâns acolo mii şi mii de oameni, să fie prezenţi la aşezarea trupului său în mormânt.
Întoarcerea la Domnul a Maicii Veronica a fost trecută sub tăcere de toate instituţiile bisericeşti
sau laice; nici un comunicat de presă din partea B.O.R. în memoria acestei Stareţe de o mare anvergură
duhovnicească. În ciuda acestei tăceri oficiale, mult popor s-a adunat la Vladimireşti, ca la marile
evenimente ale sufletului. Maica Veronica este, continuă să fie o prezenţă intens resimţită, şi călugăriţele
din obştea mare, şi pelerinii resimt prezenţa ei. Aşa cum tonică şi veselă a promis la plecare, ea continuă
să conducă, să îndrume, să inspire sfat şi sănătate, de acolo, de sub dud.
Atingeri revelatorii
Vasilica Gurău, viitoarea Maică Veronica, s-a născut într-un sat lângă Tecuci, în 1920. Sau în
1922, după o îndreptare adusă mai târziu, care trebuie cercetată în acte. A vădit de copil o sensibilitate
particulară, înzestrare spre atingerea unui alt plan al realului. Povaţa religioasă a mamei, absorbită cu
fervoare de către fiică, a orientat această înzestrare.
Şocul iniţiatic, adică acea zguduire care te mută definitiv din planul simţurilor în planul duhului,
Vasilica l-a primit la 9 ani, de la mama ei. Mama era pe moarte (s-a stins tot într-un septembrie, în 1929).
Copila Vasilica, plângând, a întrebat-o pe bolnavă:
„- Toţi spun că ai să mori. Ce-o să mă fac singură ?”
Mama i-a răspuns:
„- Eu numai te-am adus pe Lume; dar tu ai o altă Mamă, Cea adevărată: MAICA DOMNULUI.
Ea îţi va purta de grijă. La Ea să te rogi; de la nimeni să nu aştepţi milă, decât numai de la Ea.”
Şi i-a încredinţat icoana Prea Curatei, care se afla pe peretele casei. Copila a simţit un fior
răscolitor, a simţit bucurie şi protecţie, a ştiut că are Mamă. De atunci, ea s-a aflat într-o relaţie extrem de
apropiată cu Maica Domnului (aşa cum poate, doar la unii călugări de pe Athos am putea vedea). Aceasta
îi apărea la orice evocare sau spontan, fără evocare. Îi apărea prin semne clare, prin inspiraţie, prin
coincidenţe favorabile. În situaţii grele, ea cerea: „Măiculiţa Domnului, dă-mi lămurire ! Ce să fac ?” şi
primea răspunsul.
Primele Descoperiri religioase i s-au făcut cu claritate în 1937. Lucra la câmp şi deodată în mintea
ei s-a produs o Lumină, şi în faţa ei a văzut o Lumină care o umplea de fericire (a văzut-o şi sora sa
Ghiniţa, care lucra pe câmp), şi a auzit o vestire. I s-a dat îndemn ferm să spună lumii să se îndrepte, să se
schimbe!
Această îndemnare vizionară i se făcea după ce ea trecuse prin multe suferinţe şi nedreptăţi. Între
9 şi 11 ani, orfana Vasilica a fost supusă unui regim de suprimare de către o rudă haină. Această rudă i-a
spus în faţă copilei că vrea s-o omoare; două ierni a dormit într-un grajd fără uşă şi a fost înfometată. Dar
a supravieţuit şi a ieşit întărită; a reuşit să fugă de la acea rudă haină; şi n-a purtat pic de ranchiună, n-a
simţit răzvrătire sau ură împotriva acelei rude sub-umane. A perceput - uimitor de corect – că persecutorul
ei era el însuşi o victimă a unei naturi umane imperfecte, căzătoare. Astfel, prima Viziune a ei are valoare
reparatorie nu în plan personal, ci în plan uman, amplu. Glasul divin din profunzimile ei izbăvitoare i-a
poruncit: „Spune-le oamenilor să se pocăiască !” De fiecare dată când a suferit prigoane (şi au fost
multe !), Maica Veronica nu a acuzat un persecutor imediat, ci se ruga pentru îndreptarea firii oamenilor.
A cerut şi a primit blagoslovenie de la Sf.Sinod şi de la episcopul zonal să propovăduiască lumii
2
aceste prime Descoperiri. Semnificativ acest fapt: tânăra Vasilica şi viitoarea Maică Veronica a cerut
mereu supervizare teologică pentru Vedeniile sale şi a cerut binecuvântare ierarhică pentru a le
propovădui sau a le pune în practică. Se înlătură de la bun început suspiciunea vreunei desprinderi de
rânduiala ortodoxă.
Prima cercetare de către doctor
Prin comportament particular, prin viziuni şi preziceri, Vasilica Gurău – Barbu – îi uimeşte pe
consăteni. Este considerată de unii vrăjitoare, de alţii nebună. Câţiva săteni fac o plângere, o semnalare,
să fie cercetată medical. Se prezintă în sat, la casa Vasilicăi Gurău, o comisie de peste zece specialişti, să
o examineze. Ea iese de la războiul de ţesut, îi urmează, este supusă unui chestionar şi unor teste
psihologice. Ea răspunde bucuroasă la toate întrebările. Îi uimeşte pe doctori de inteligenţa răspunsurilor.
Ei declară pe loc că au de-a face cu o minte sclipitoare, un psihic sănătos şi o logică perfectă. Dacă
comisia medicală a fost încântată de adolescenta superb înzestrată, opinia clericală începe să aibă rezerve.
„Ispitele vin, dar zidurile cresc”
În august 1938, prin altă Viziune, i se spune că este chemată să facă o Mănăstire de maici; i se
arată că se va aduna obşte mare, „să ţină dreaptă firea omului”. Smerită, zice că se socoteşte „Vas
şubred”. Dar i s-a conferit de Sus tăria să înfăptuiască aceasta. A cerut şi a primit binecuvântare ierarhică
să facă Mănăstire. A început să adune fonduri prin ţară. La 17 ani este rasoforă, purtătoare de veşmânt
călugăresc. La 15 august 1940 a primit „chip îngeresc”: a făcut votul călugăriei, primind numele
VERONICA. La 8 septembrie 1940, sfinţeşte Paraclisul de întemeiere a viitoarei Mănăstiri. La 15 august
1943, sfinţeşte Biserica mare. Lucrarea bună se extinde. Se fac ateliere de lucru, se face asistenţă
medicală; se produc îndreptări, convertiri, înălţări duhovniceşti.
Notăm un episod semnificativ din viaţa Măicuţei Veronica. La sfârşit de Martie 1940, salvează un
adolescent evreu, de 17 ani, din mâinile a doi „haplăi” (cum îi numeşte ea), care voiau să-l asasineze. Ea
venea cu trenul de la Vaslui la Vladimireşti. Cei doi „îmbătaţi de faptă crudă” (zice ea), l-au târât pe evreu
la geamul compartimentului şi-l îndesau pe geam, să-l arunce. Nimeni nu intervenea. Călătorii erau
împietriţi, îngroziţi. Veronica s-a aruncat spre cei doi, şi-a înfipt mâinile în capul lor, a răcnit că băiatul
este vărul ei, Nicolae. Cei doi, văzând haină de călugăriţă, au căzut în genunchi. Părinţii băiatului,
sionişti, aflând aceasta, au fost cutremuraţi şi au cerut să se convertească la creştinism, zicând: „Vom face
faptele creştinismului, de-acum !” La fel, băiatul salvat, a zis: „Iisus Hristos m-a salvat de la moarte prin
dumneata ! Vreau să mă fac creştin şi te rog să-mi fii naşă”. Apoi, familia creştină a plecat în Israel. Iar
peste ani şi ani, Maica Veronica primea de-acolo, de departe, semne de gratitudine. Zicea: „Viaţă lungă
are floarea recunoştinţei”.
Fericiţi cei prigoniţi
Harisma tinerei Stareţe atrage mulţime de pelerini şi produce fapte duhovniceşti multe. În acest
timp, începe şi prigonirea cea înaltă. Răstălmăciri, acuzaţii. „Invidii asupra harului” din partea unora.
Înverşunare prin dezinformare din partea altora. Este chemată la vlădica din Galaţi şi la Patriarh, în 1949;
i se arată zeci de anonime şi denunţuri diverse. Este acuzată de „învăţături străine”, la Mănăstire, cum ar
fi spovedania colectivă şi prea deasa Împărtăşanie, practicată de duhovnicul Mănăstirii, Părintele Ioan
Iovan. E acuzată că tolerează „Oastea Domnului”. Este acuzată că nu percepe nici o taxă bănească pentru
spovedit şi alte servicii !... Dar, mai ales, patriarhul o opreşte să răspândească Vedeniile ei în ediţii noi,
deşi ediţia dintâi, din 1940, „beneficiase” de cenzură teologală. La fel se limitează venirea masivă a
pelerinilor la Vladimireşti, „ca să nu nască manifestaţii”. Maica Veronica, mereu ascultătoare, după ce şi-
a apărat frumos Lucrarea, zice: „Ascultăm şi ne vom supune I.P.S.Voastre şi Vlădicului nostru. Ne vom
supune, spre smerenia noastră”. Dar n-a avut parte de pace.

Calitatea teologică a viziunii

Evident, mistica spontană naşte suspiciune. Chiar duhovnicul Teresei din Avila, (sec.XVII), nu
îndrăznea să supervizeze extazele Sfintei. Nu ştia dacă sunt extaze divine, sau numai transe pământene.
Căci e greu să faci deosebirea între transă şi extaz. O aşa-zisă viziune poate fi o elaborare subiectivă, un
produs al minţii. Numai un duhovnic foarte înzestrat poate să confirme autenticitatea viziunii. De unde să
iei duhonic văzător în duh ?
Maica Veronica a fost bine inspirată şi în această privinţă. Cu inteligenţa inimii, profundă, ea
însăşi a ştiut că trebuie să caute pe cineva, „învăţat”, care să-i spună dacă Viziunile ei sunt autentice, vin
dintr-o sursă divină. Mergea la monahi vestiţi, care au stat pe Athos. L-a căutat la timp pe Părintele
3
Arsenie Boca, unul dintre cei mai înzestraţi la acea vreme. Intuiţia Maicii Veronica a lucrat excelent şi ea
a mers să ceară să-i îndrume experienţa văzătoare. Părintele Arsenie Boca rezida în acea vreme la Sibiu,
locuia la profesorul Pr.Dumitru Stăniloaie. A fost bine primită de aceştia. I-au pus întrebări teologice şi
filocalice şi au fost impresionaţi de răspunsurile pe care le dădea dânsa, deşi nu avea studii teologice
înalte. Stareţa Veronica l-a invitat pe Părintele Arsenie Boca să vină la Vladimireşti, să stea o perioadă, să
catehizeze, să-i îndrume elanurile văzătoare. I-a spus: „Că au fost şi alţii la Sf.Munte Athos, pe toţi i-am
exploatat duhovniceşte, dar foamea tot persistă; iar lucrul hainelor sufletelor noastre, eu cred că nu se mai
termină decât atunci când vom pune mâinile pe piept.”
Părintele Arsenie Boca a venit la Vladimireşti, a stat aici o perioadă, îndrumând. În altă etapă
istorică, aici a poposit şi Părintele Teofil Pârâianu, văzătorul de la Sâmbăta de Sus, atras şi de faima
poetei Zorica Laţcu (Maica Teodosia), nevoitoare şi ea la Vladimireşti.
În închisorile comuniste
Maica Veronica a fost târâtă în tribunale, nu de comunişti, ci de episcopi. Este o constatare tristă,
zguduitoare. Asta mi-aminteşte, dureros, că însuşi Ioan Gură de Aur a fost omorât de patru episcopi. Unul
din aceştia, Chiril, după ani, s-a căit amarnic, a obţinut semnele că păcatul său a fost ars, a obţinut iertarea
şi chiar a ajuns Sfânt în calendar. Va veni, poate, o vreme a smereniei şi la noi, când episcopii cu pricina
îşi vor cere iertare de la vizionari, pentru prigoniri, în veac.
Mănăstirile Vladimireşti şi Sihastru - Adjud, au fost târâte în două procese, unul civil, altul penal,
de către episcopul Buzăului. De ce? Din răutate, din ispita Cain, din ignoranţă, din aroganţă, din rigiditate
doctrinală? Dacă era vorba doar de „sfântul” conformism religios, conflictul putea fi judecat în Sinod şi
în Consistoriu, nu în proces penal. Episcopul Antim a jurat să distrugă Vladimireştii. Petre Pandrea scria:
„Dacă prelaţii înalţi sunt cu adevărat ortodocşi, vor evita tragedia!” Dar ei nu au evitat tragedia. Cauza a
fost dată pe mâna „Procuraturii, a Miliţiei, a Artileriei” (zice Pandrea), pe mâna Securităţii.
Petre Pandrea, scriitor şi filosof, avocat de profesie, a fost angajat să apere aceste Mănăstiri la
proces. El a pledat strălucit. Dar stihia bolşevică a fost nimicitoare. Au urmat srestări, întemniţări.
De la Sihastru - Adjud, au fost arestaţi 40 de călugări. De la Vladimireşti au fost arestate maicile
din comitetul de conducere, în frunte cu Stareţa Veronica, Maica Mihaila - secretara şi Preotul duhovnic -
Părintele IOAN IOVAN. Era în 1955. Ani grei de temniţă. Maica Veronica a fost condamnată la 15 ani de
temniţă grea, iar după un recurs, la 8 ani. Mănăstirile au fost desfiinţate. Maica Veronica avea să
povestească după 1990, cum a supravieţuit „bucuroasă” în închisori, învăţând engleză de la o deţinută
şcolită, dar mai ales făcând Rugăciunea minţii în inimă, înduhovnicindu-l chiar pe unul dintre temnicerii
ei.
Fişă de personalitate harismatică
La 1954, Petre Pandrea a notat în Jurnalul său, despre Maica Veronica: „Ea este un supraom
răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele. Dotată cu Harul rar al contemplaţiei, concomitent cu
geniul organizatoric. Este o Jeanne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc tecucean, predicând Lumina,
curăţenia, curajul unor neoiobagi, aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic.”

„Păstrează pacea cât vei putea !”...

După 1990, Mănăstirea Vladimireşti reintră în drepturi. Maica Veronica redevine Stareţa mult
îndrăgită, polarizând ca un magnet suflete spre sporire. Aşa cum i s-a vestit mereu, în întâlnirile ei
vizionare cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu „cei trei bărbaţi, plăcuţi Fiului”: Simion Stâlpnicul,
model de viaţă bucuros de aspră; Sf.Pantelimon, păzitorul sănătăţii şi Ioan Evanghelistul, apărătorul
fecioriei.
Puternica personalitate a Maicii Veronica, a făcut ca autorităţile ecleziale actuale să o „îngăduie”.
Ceva diplomaţie a dobândit şi înaltul cler, poate chiar şi acea „sophrosyne”, dacă nu şi un pic de prudenţă
faţă de postumitate. Maica Veronica şi-a păstrat mereu acea „agalia”, veselia duhovnicească: îi privea cu
uimire şi drag pe infantilii ei prigonitori, lăsaţi de Dumnezeu pe lumea asta, cu flori şi spini, toate având
rostul lor la mântuire.
Când trupul Maicii Veronica era pus în mormânt, o soră din Mănăstire, atât de ataşată de Stareţa
ei, a căzut în leşin, de durere. Obştea de Măicuţe încă nu poate găsi „bucuria întristării”, cum le zicea
Stareţa, din Pateric.
De acolo, de sub dud, Maica Veronica le readuce în minte îndemnul de foc, aşa cum ea însăşi îl
primise pe cale vizionară: „Păstrează pacea cât vei putea, căci spinii îi ard Eu !”
4
 Mistica şi fapta
Când constatăm că Maica Veronica este o mistică autentică, poate nedumerim pe unii: pe cei care
cred că misticul este desprins de lume, izolat în peşteră sau în pustie, având trăiri înalte, dar bune pentru
el însuşi, uneori levitând precum egipteanca. Mistica, „forma cea înaltă a spiritualităţii”, presupune
mutaţia de la lumesc la duh, stare premergătoare teofaniei, adică întâlnirii cu Divinul.
Pentru Maica Veronica, asemenea trăiri în duh deveniseră continui, în lume şi pentru lume. Este
genul misticului care trăieşte printre oameni, acţionează, sfătuieşte, însănătoşeşte, inspiră alegeri bune în
viaţă, relansează credinţa.
Tinerei Vasilica, apoi Maicii Veronica, i se revelau ce intervenţii concrete să aibă în viaţa
comunităţii unde trăia, apoi în viaţa obştei sale, a vremii, a istoriei.
„Misticul e privit cu neîncredere în occident, el este venerat ca un model în Orient” constată
J.Brosse. Mai adăugăm o constatare. Misticul, în viaţă, nu este avuat de instituţia ecleziastă. Ba adesea
este privit cu mefienţă, este persecutat. Şi Maica Veronica a avut parte de prigoană. Poate că au lipsit acei
clerici de talie mare, văzători în duh, care să-i poată aprecia calitatea trăirilor. Istoricul literar Marian
Popa, spunea: „Trebuie să fii un supraom, ca să înţelegi alt supraom !” Dar de unde să iei aşa ceva ?
Multe defăimări şi suspiciuni la adresa Maicii Veronica ! Dar Patericul spune: „Unde nu-i obstacol, nu-i
biruinţă !”

Vasile Andru

5
 Cuvânt lămuritor

Despre Măicuţa Veronica – Fecioara de la Vladimireşti, se va mai scrie mult timp de acum înainte
şi tot nu se va epuiza vreodată acest Izvor de spiritualitate, prin care Cerul ne-a vorbit şi ne-a dezvăluit
mari Taine, luminându-ne pe noi şi întunericul din jurul nostru.
În scopul ÎNNOBILĂRII minţii a fost publicată şi această Lucrare, alcătuită din Scrierile Măicuţei
Veronica. Pentru că efortul de Înnobilare a minţii şi de dobândire a unei Concepţii spirituale, înseamnă
propriu-zis „urcarea” celui de - al doilea Munte din Evanghelii: Muntele Tabor.
Primul este: Predica de pe Munte;
Al doilea: Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor;
Al treilea: Crucificarea de pe Muntele Golgota.
Cei Trei Munţi, reflectă de fapt fazele evoluţiei spirituale ale omului (vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, „Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica”).
Pentru a nu rămâne datori cititorului care a studiat mai puţin, vom prezenta sumar semnificaţia
fiecăruia dintre cei trei Munţi, care apar în Evanghelii, real dar şi simbolic, din cartea Părintelui Teofilact:
„Sensul celor trei Munţi” .
1. Predica de pe munte (Matei Cap. V, VI şi VII), marchează începutul Învăţăturii lui Hristos. Ea
cuprinde un adevărat Munte de sfaturi, ce tind să cultive în amănunt virtuţile necesare PURIFICĂRII.
( Prima etapă ce trebuie parcursă).
Această predică ne cheamă la FAPTELE iubirii şi slujirii aproapelui.
Aşadar primul munte ce trebuie urcat este RELIGIA. Liturghia îşi începe partea sa de taină şi
mister printr-o cântare: “… toată GRIJA CEA LUMEASCĂ SĂ O LEPĂDĂM!“ (Imnul Heruvic - din
Liturghia Sf. Ioan Hrisostom.) Este îndemnul la lepădarea de sine, prin excelenţă o expresie a jertfei. În
fond ,,Predica de pe munte" este o chemare la ORDINE, pentru a putea continua urcuşul.
2. Muntele Extazului este " Muntele" împărtăşirii cu LUMINĂ. Izvorul de Lumină este ascuns în
fiecare dintre noi, după cum ne indică Domnul nostru Iisus Hristos cu precizie: "Împărăţia Cerurilor
este înlăuntrul vostru!" inaugurând cu aceasta, tema adâncimilor spiritului uman, ideia universului
lăuntric, a OCHIULUI MINŢII care întorcându-se în sine, găseşte aici treptele pe care, urcându-le, să-
l conducă până pe înălţimile tainicului Munte Tabor !
Să nu uităm însă că pe Tabor au urcat doar trei apostoli: Ioan, Petru şi Iacob, aceasta fiind
proporţia şi în cazul masei largi a creştinilor. Acolo, se spune în Evanghelii: "Faţa Sa a luminat ca soarele,
iar veşmintele Lui s-au făcut albe strălucitoare." (Luca, IX. 29) Tot timpul Domnul Iisus Hristos a arătat
aşa, însă doar atunci cei trei apostoli atinseseră stadiul în care i-au putut vedea adevărata măreţie !
În zilele noastre acest Munte se poate „urca" urmând-o pe cea care a trăit Extazul şi l-a descris:
Măicuţa Veronica. Revelaţiile Sfinţiei Sale sau Vedeniile cum sunt îndeobşte cunoscute, constituie deja o
Concepţie christianică, simbolizată în Evanghelii de VIN - care pentru cei apţi de jertfă devine, mai
târziu SÎNGELE - care întreţine viaţa, adică, Filosofia christianică ( Învăţătura transmisă în prima
etapă este simbolizată în Evanghelii de APĂ).
În această a doua etapă spirituală are loc o înnoire a minţii aşa cum spune şi începutul “Imnului
acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului “:
Cine este Aceasta ca zorile de albă şi curată ?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată !
Stăpână porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii
Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii
Spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor
Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfântului munte Tabor.
Şi fă-Te şi nouă umbră şi rouă, Tu adumbrirea de dar
Să-şi afle şi firea noastră înnoirea din zămislirea de har.
Ca să strigăm cu toată făptura, dintr-o deplină închinăciune,
Bucură-te Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune !
Dar, din păcate, în Biserica noastră s-a ajuns acolo încât, dacă cineva pretinde că are un
contact direct cu Dumnezeu, pare întotdeauna suspect. Dacă vom închide minţii toate porţile, aşa cum
ni se cere, de frica diavolului, atunci Adevărul pe unde va mai intra ? După cum Lumina este, aşadar, a
minţii, şi întunericul este tot al minţii. În Filocalie, neştiinţa este considerată chiar păcat, unul dintre cei
6
trei uriaşi duşmani ai omului: lenea, neştiinţa şi uitarea, toate ale minţii. ( Filocalia vol. VII )
În Anexa acestei cărţi, Maica Teodosia face o amplă analiză a Lucrării de la Vladimireşti,
argumentând cu mult bun simţ teologic veridicitatea acestei Lucrări Divine.
În toate vremurile misticii sunt persecutaţi, pentru că deranjează: simpla lor prezenţă este un
reproş tacit pentru cei care manifestă delăsare de la viaţa spirituală. Nu se poate nega că majoritatea
membrilor clerului, pe paliere, au o teamă aproape patologică de supranatural, de extraordinar, mai mult,
aceştia influenţează şi turma lor, pe care, uneori cu bună ştiinţă vor să o ţină în întuneric, îndemnând să
nu fie citite aceste Revelaţii şi Comunicări cereşti, ceea ce este cu totul nejustificat şi contrar doctrinei
autentice a Bisericii, doctrină manifestată de Noul Testament şi de Biblie în general: IOIL cap. III. 1-
despre Vedenii, citat rostit special de către Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al-II-lea în timpul vizitei în
România, aluzie fină la prigonirea Măicuţei Veronica pe care o cunoscuse în 1987 când a binecuvântat-
o: “Prooroc al întregului glob pământesc”; iar după ce a ascultat-o cu interes timp de două ore, în
picioare, i-a dăruit o cruce cu moaştele a 17 sfinţi.
Şi Limbajul misticilor îi derutează pe neiniţiaţi, un spirit hipercritic poate să “descopere” în
scrierile lor erori sau chiar erezii - care nu există. Anumiţi teologi, îşi arogă chiar un soi de infailibilitate
când judecă un mistic, spre surprinderea specialiştilor în ascetică şi mistică. Astfel, în cazul extaticilor
care primesc revelaţii, trebuie să se considere EXTAZELE – pentru care iluzia este rară şi dificilă - ca
fiind punctul central de care trebuie să se ţină cont şi care prezintă un caracter cu siguranţă supranatural.
Apoi, misticii au dreptul la reputaţia lor, la fel ca toţi ceilalţi credincioşi (conform Canoanelor), chiar
membrii clerului au datoria de a o respecta.
Să admitem, din caritate, că prigonitorii misticilor pot avea şi intenţii bune, dar ei sunt victime
ale prejudecăţilor lor şi mai ales ale ignoranţei lor aproape totale în materie de teologie şi ascetică
mistică.
Oricum, cei care judecă nefavorabil şi combat un suflet sfânt şi o Lucrare Divină, greşesc şi sunt
răspunzători în faţa Lui Dumnezeu. Iar dacă sunteţi prieten sau ucenic al unui mistic sau al unei mistice,
trebuie să vegheaţi şi să vă rugaţi. Dacă nu vă supravegheaţi emoţiile, “diavolul” ar putea face din voi un
dezertor - ca Apostolii. Şi dacă nu vi le dominaţi, va face din voi un trădător - ca Iuda !
3. Muntele Golgotha al „Mireselor lui Hristos” adică sufletele care fac dovada concretă a
IUBIRII: OPŢIUNEA pentru CRUCE!
„ Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie !”

Revenind asupra conţinutului acestei Lucrări, ne-am străduit să cuprindem şi din Scrierile
Măicuţei, ce nu au mai fost tipărite şi care vin să consolideze puternica personalitate spirituală a celei
care ne-a „născut a doua oară”, devenind astfel MAMĂ DUHOVNICEASCĂ poporului român şi nu
numai. Sunt nenumărate mărturiile celor cărora „Viaţa Măicuţei Veronica” le-a schimbat propria viaţă,
redându-le sensul existenţei: DUMNEZEU !
Rugăm cititorul care încă nu a cunoscut povestea vieţii Măicuţei Veronica, să parcurgă cartea
amintită şi nu va regreta. Astfel, va putea înţelege mai bine mesajul pe care Dumnezeu ni l-a transmis
prin această „Trâmbiţă” a Sa, cum a numit-o chiar Marele Duhovnic al neamului românesc: Părintele
Ioan Iovan.
Aici am selectat din cugetările mai profunde ale Măicuţei, adresate, după cum am amintit la
începutul "Cuvântului lămuritor”, celor care deja au parcurs prima etapă a Purificării, celor care au reuşit
să trăiască Religia şi au descifrat sensul şi înţelesul ritualurilor, pătrunzând la miezul şi esenţa acestora.
Vă dorim lectură plăcută şi cu folos sufletesc !

7
ŞOAPTELE DIVINE

8
 TELEFONUL

Într-una din zilele anului 1970, nu mai reţin precis anotimpul, am primit telefon de la un bărbat,
care mi-a comunicat că este doctorul Pâslaru, fiul preotului Pâslaru din Bucureşti şi că în prezent este
directorul Preventoriului de copii din fosta Mănăstire Tudor Vladimirescu şi că doreşte să mă cunoască. I-
am răspuns să poftească.
Când s-a prezentat, chiar în aceeaşi zi, ne-am privit unul pe altul, urmând un moment de tăcere.
Am intrat în bibliotecă şi după un oftat, doctorul mă întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi întemeietoarea fostei Mănăstiri Vladimireşti ?
- Da.
- Mă minunez cum o fiinţă aşa micuţă la trup şi cu ani în urmă, când eraţi un copil, aţi putut
construi şi conduce un Aşezământ unde aţi locuit peste 300 de maici şi surori, preoţi slujitori şi alte
persoane de serviciu şi gospodăreşti ! Ca fiu de preot n-ar fi trebuit să pun această întrebare, dar ca om,
sunt depăşit !
- Domnule doctor, eu n-am fost nimic şi cât am crezut fără şovăire în dorinţa Divinităţii, ca o
slugă credincioasă am pornit la drum, alături de Comitetul de construcţie, format din creştini aleşi, având
în frunte pe Părintele paroh al comunei Tudor Vladimirescu, Dumitriu Gheorghe, ca preşedinte, care
fusese aprobat de Sf.Episcopie a Romanului, de care aparţineam, după care Sf.Sinod a dat aprobare să ia
fiinţă Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, pe locul meu părintesc.
În jurul meu s-au adunat surori din judeţul nostru şi din alte judeţe din ţara noastră scumpă. Cine a
poruncit să ia fiinţă şi acest Sfânt Aşezământ, pe lângă multe altele ce împodobesc ţara cu frumuseţile
lor? Pentru că primii ctitori nu au fost domnitori de ţară sau boieri cu carte multă, ci nişte fete simple de
ţară, care, pe lângă că şi-au dat fiecare zestrea părintească, ca şi mine, prin dorinţa Sf.Episcopii de
Roman, au lucrat salahoria toate pentru întreaga Mănăstire, pentru chilii, etc. pentru că Marele Arhitect
Divin dădea fiecăruia în minte ceea ce trebuia pentru a duce lucrul la bun sfârşit.
Eu mergeam prin ţară, însoţită de câte o soră ca să adun fonduri, iar surorile cărau cu spatele, cu
samarul, cărămizi, dând la mână zidarilor, iar cu mânuţele îşi împleteau ciorapi sau pulovere pentru iarna
ce venea. Aproape toate erau sub vârsta de 20 de ani, fără experienţa şi cultura ce se cerea unei lucrări de
Mănăstire. De aceea s-a format şi Comitetul, care a fost alături de noi. Primul îndrumător, atât pe tărâm
călugăresc cât şi gospodăresc, a fost Părintele Clement Cucu, primul stâlp ce l-am avut ca preot slujitor,
duhovnic şi mamă, care la nevoie punea mâna şi pe făcăleţ, să îndrepte copiii zburdalnici care în timpul
liber îşi trăiau copilăria.
Începutul parcă a fost un joc, dar odată cu vârsta noastră a luat fiinţă şi Mănăstirea. Când a fost
totul gata şi ar fi trebuit să ne bucurăm de rezultatele muncii noastre, am zburat fiecare spre casele
părinteşti, sau cum a hărăzit Cel Ce a lovit stupul, ca albinele să o ia care pe unde şi cum li s-a deschis
drumul. Mi-aţi putea pune întrebarea de ce a dorit să ia fiinţă această stupină, din care toţi cei ce au
cunoscut-o s-au îndulcit cu faguri şi cu miere, numai pentru scurt timp, în care bucuriile au fost doar
realizările pe tărâm de construcţie şi zidiri sufleteşti a mii de români şi românce, care veneau să-şi vadă
lăstarii rupţi din copacul familiilor lor şi să se încălzească sufleteşte la vatra caldă unde contribuiseră cu
bănuţii lor ?
Din anul 1939 până în anul 1955, în fiecare an a fost ceva de făcut pentru împodobirea „Grădinii
Maicii Domnului”. După cum ştiţi, nu aveam frumuseţile celorlalte Mănăstiri, cu munţi şi păduri, dar
câmpia cu bogatele ei recolte şi dragostea ţăranilor de unde ne trăgeam şi noi, aproape toate, ne făceau
fericite. Toate ne simţeam ca la o Casă de Împărat, ce conţinea un parfum îmbătător. Secretul loviturii
stupinei este aşa de ascuns, că mă face să tac. Că noi am greşit, nu-i de mirare, dar de ce nu am fost
iertate ?
Domnul spune că nici un fir de păr de pe capul nostru nu se pierde fără voia Lui. Oare este mai de
preţ un fir de păr la Dumnezeu, decât cele 300 de fete, maici şi surori, care plutesc ca frunzele pe malul
unei ape ? Noroc că vântul e prielnic şi valurile nu numai că nu le-a dus la fund, dar parcă le uneşte
laolaltă şi cresc, hrănindu-se cu amintirile. Adevăratele slugi sunt devotate tot timpul, nu numai când sunt
în graţiile Stăpânului lor. Dacă slujirea a fost devotată, Stăpânul nu le va uita şi când nici nu se aşteaptă,
primesc telefon, aşa cum am primit eu de la dvs.
- Văd, după toate loviturile, că aţi rămas aceeaşi şi pentru acest fapt eu vă ofer o recompensă care
9
sper că o să vă bucure ! Locuiesc în chilia dvs. în Stăreţie. Într-o zi, dintr-o simplă curiozitate, m-am urcat
în podul Stăreţiei. Printre altele aruncate la repezeală, mi-a atras atenţia acest pachet cu scrisori adresate
Dvs. de la diverse persoane şi un dosar, prin a cărui hârtii răsfoind, am constatat că sunt procese verbale
între Episcopia Buzăului, care preda prin delegaţii ei Mănăstirea delegaţilor Secţiei Sănătate a Regiunii
Galaţi. Toate procesele verbale sunt în original, cu semnăturile de ambele părţi. După ce îl veţi studia, eu
cred că o să simţiţi nevoia să faceţi o plimbare la Parcul trandafirilor. M-am mirat cu câtă uşurinţă au
predat preoţii Bisericii, munca şi zestrea unor fiinţe cinstite. Eu mă retrag şi sunt fericit că v-am
cunoscut ! Sărut-mâna !
Şi a plecat voinicul doctor, care, după aprecierea mea, atingea doi metri înălţime. În acest fizic
perfect, am constatat că avea şi un gest de omenie. Primul lucru ce l-am făcut, a fost dorinţa de a răsfoi
dosarul cu procese verbale ce au fost întocmite în ziua de 10 Iunie 1956, de către delegaţii Sf.Episcopii de
Buzău, cu nr.66-89-127-1956, prin care se predă delegaţilor Secţiei Sănătate a Reg. Galaţi, cu delegaţia
nr.3541-1956. Deci, contractul de închiriere a Episcopiei Buzăului şi Sfatului Popular al Reg. Galaţi, prin
care se predau bunurile mobile şi imobile situate în fosta Mănăstire Tudor Vladimirescu „Adormirea
Maicii Domnului”, de pe lângă comuna Tudor Vladimirescu, Raion Lieşti, Reg.Galaţi, a fost întocmit la
data de 28 Iunie 1956.
Detaliile vor fi pe scurt, pentru că nu-i cazul decât să le redăm în mare.
I.Terenurile în jurul Mănăstirii şi în afara Mănăstirii;
II.Clădiri, clopotniţa, Stăreţia, Căminul preoţesc şi cele 44 de chilii care închid incinta Mănăstirii
în formă de cetate;
Chiliile noi în formă de salvare pentru surorile noi, ce erau în supravegherea unei maici, sala de
mese, bucătăria, brutăria cu injectoare, casa de oaspeţi, „arhondaricul”, casa de la stupi cu toate utilajele
necesare pentru o stupină, peste 80 de stupi, infermeria cu 12 paturi şi cu punctul farmaceutic, 2 clădiri
mari în afara perimetrului Mănăstirii, din care una cu mai multe saloane, unde lucrau 60 de maici cu
surori la covoare pentru export, 2o de covoare pentru uz intern; 20 de persoane lucrau la florile artificiale
pentru magazinele din Galaţi şi Bucureşti; 8 persoane pictau, 2 sculptau şi 2 executau traduceri din limba
greacă.
Cancelaria Mănăstirii unde lucrau secretara, contabila, dactilografa şi casiera, precum şi o cameră
pentru primirea oficialităţilor.
În holul de la intrarea primei clădiri aveam vitrine în oglinzi pe cei doi mari pereţi unde erau
expuse produsele celor ce lucrau în ateliere (unificate).
În a doua clădire din holul mare se intra la stânga în 2 saloane dotate cu 35 de maşini de cusut,
unde activau cca.40 de surori croitorese, şefă fiind maica Săvescu Justina – Singlitichia – şi maica Radu
Vasilica – Marionela. Una din ele lucra cu o grupă de surori la haine preoţeşti şi alta cu altă grupă de
surori care lucra pentru Cooperativele de consum de la sate şi judeţ, trusouri pentru botez, etc. În salonul
din dreapta aveam războaiele manuale pentru preşuri şi stofe pentru îmbrăcămintea obştei, pentru maici şi
surori.
Uzina era dotată cu 2 motoare de 80 CT. Mai erau în dos o moară, spălătorie, grajduri, crescătorie
de porci şi păsări, un staul pentru 500 de oi, etc.
Numai Biserica mare şi Biserica de iarnă – Paraclisul – nu au fost trecute în contract, ci au fost
sigilate, iar cheile au fost predate preotului-paroh al comunei Tudor Vladimirescu. Aceasta ar fi fost
culmea ruşinii din partea Episcopiei de Buzău să facă din ambele Biserici magazii sau nu ştiu ce altceva !
După răsfoirea acestui dosar, pe care îl păstrez, n-am mai fost în stare să desfac pachetul cu
scrisori şi l-am pus bine.
După un timp, am desfăcut şi pachetul cu scrisorile ce le primisem de la diverse persoane,
mulţumiri pentru binefacerile ce le primiseră prin credinţa lor în urma rugăciunilor făcute în Sfânta
Mănăstire.
Tot în acest pachet am găsit nişte însemnări creionate de mine, de care şi uitasem, la fel ca şi de
scrisorile ce le strânsesem spre păstrare şi de care nu-mi închipuiam că mai există. Printre hârtiile volante
se aflau nişte dictări ce s-au desfăşurat timp de 3 zile în biroul meu, dictate de către Părintele Nil
Dorobanţu, care venea destul de des la noi. Slujea Sf.Liturghie cu preoţii noştri, după care dispărea.
Niciodată nu ştiai de unde venea şi unde se duce. Când venea, ne saluta cu: „HRISTOS A ÎNVIAT !” Îl
întebam: „De unde veniţi ?” şi-mi răspundea scurt: „Din Cer !” Iar la plecare, îi ziceam: „Şi acum, unde
pleci, Părinte ?” „Tot în Cer !”
10
 Dictarea din cele 3 zile, făcută în aparenţă de către Părintele Nil, s-a dovedit în a treia zi că a fost
făcută de Sfântul APOSTOL Ioan Evanghelistul. Redau întocmai din acest caiet dictarea pe care abia am
descifrat-o din acele hârtii îngălbenite, căci au trecut ceva ani din 1952 până în 1970.
Celelalte scrisori le-am încredinţat sorei Gherman Marioara, fostă contabilă în Mănăstirea noastră
şi la Cooperativa de producţie ce a funcţionat aproape 5 ani în Mănăstirea noastră. În prezent locuieşte în
Brăila şi este salariată la Protoieria din Brăila.

11
 MĂNĂSTIREA TUDOR VLADIMIRESCU
Vara anului 1952

PRIMA ZI DE CONVERSAŢIE

Era vară. Lucram la biroul Stăreţiei, diverse; uşa era deschisă. Nepoata mea, Ivan Heruvima, care
îmi era şi ucenică, mă face atentă de a privi pe geam cum se plimbă prin faţa Stăreţiei, Părintele Nil
Dorobanţu. Îi spun nepoatei mele să-l invite în biroul meu.
Apare în dulamă şi cu capul gol, cu veşnicul salut: „HRISTOS A ÎNVIAT, sora mea !” I-am
răspuns: „Adevărat a înviat, fratele meu !” Apoi îl întreb:
- De unde vii, frăţioare ?
- Din Cer, surioară ! Vrei să-ţi spun ceva ? Am citit o carte nemaipomenită şi dacă cădem la
învoială, eu aş dori ca tot ce le voi povesti, să le dai scrise pe hârtie, că vorbele zboară ca fulgii în aer !
- Da, Părinte, sunt chiar fericită să am în Casa mea bucuriile şi mărgăritarele aduse de Sfinţia Ta !
Scot din biroul meu hârtie şi iau creionul în mână, făcând o glumă:
- Gata, roaba lui Dumnezeu ascultă, dar când îmi vine ceva în minte sau nu înţeleg, pot să-ţi pun
ceva întrebări ? Nu te derutez ? Că Doamne, cred că multe cărţi ai mai citit ! Păcat că nu stai într-un loc !
Se plimba cu mâinile la spate în faţa biroului meu şi era foarte vesel.
Îl întreb:
- Părinte, de ce când visăm în somn pe cei dragi, plecaţi de la noi în Veşnicie, îi vedem cu trup şi
conversăm ? Cum se face asta ? Oare noi plecăm la ei sau vin ei la noi ?
Trupul nostru fizic stă în pat şi doarme şi totuşi acest contact se face foarte uşor, că te bucură
nespus ! Hai să-ţi spun din ce ştiu eu, din cele citite de mine ! Există o miopie care împiedică înţelegerea
Vieţii Veşnice şi se crede că totul se termină aici, după ce omul a murit. Nu-i adevărat, corpul fizic merge
de unde a fost luat, la maica lui pământul, iar sufletul, fiinţa spirituală, merge sau se întoarce la Creatorul
său, se închină şi i se face Judecata individuală de propria lui conştiinţă, în momentul când se retrage în
locul ce şi l-a dobândit prin efort sincer în viaţa pământeană.
Dacă vedem câtă armonie există în întregul Univers, ne este destul să înţelegem că Cineva, o
Forţă neînţeleasă conduce totul !
Omul este superior prin esenţa din care s-a rupt şi poate pătrunde în Înţelepciunea Supremă,
străbătând cu uşurinţă şi energia fulgerului dacă-i perfect, adică elemenţii din care a fost construit corpul
fizic nu au fost dezechilibraţi prin trăirea ce a dus-o pe Pământ.
Spre Eternitate, călătoria e uşoară, dacă eşti împăcat cu tine şi cu cei ce te înconjoară.
Omul spiritual se deosebeşte de tot ce-l înconjoară; nu poate fi pipăit şi-l poate vedea numai
anumiţi ochi, chiar de la mare distanţă, când părăseşte Pământul pentru totdeauna. Datorită acestei
cunoaşteri, el poate învăţa pe alţii că omul spiritual este însoţit de binele şi de răul ce l-a făcut în viaţa
pământeană, până ajunge la Creatorul său.
- Părinte, cum Este Dumnezeu prezent în orice din natură ?
- Foarte simplu ! Înţelepciunea Creatorului se manifestă în întregul Univers şi este prezentă în
toate fiinţele cărora le-a dat viaţă; îi mai zicem esenţă nemuritoare. După ce corpul uman devine
neînsufleţit, unii pot vedea dacă cel plecat a avut viaţă nobilă sau a fost o brută, care ca un porc s-a tăvălit
în toate murdăriile !
- Constat, Părinte, că de noi depinde în legătură cu Veşnicia, la bine sau la rău. De ce taci,
Părinte ?
- Pentru că ai dreptate ! Unii oameni socot moartea o ieşire din închisoare şi nu greşesc. Alţii, mai
evoluaţi, o reîntoarcere în Patria sa. Această trecere de la o stare la alta n-o pot înţelege decât cei care ştiu
şi cred în existenţa Veşniciei şi că exilul a luat sfârşit. Cine se complace în exil, nu poate înţelege.
- Părinte, oare nu-i o laşitate că îngrijim trupul fizic ? De ce nu ne lăsăm să evadăm la prima
lovitură ?
- Aici e secretul ! Eul nostru, adică scânteia divină, simte că nu şi-a terminat lucrul pe ogorul vieţii
şi te împinge să-ţi vezi drumul încă lung. Până ajungi la capătul firului, ghemul se tot rostogoleşte.
E de ajuns pentru azi ! Plec !
- Unde, Părinte ?
12
 - În Cer !
Şi vesel, a părăsit camera mea de lucru.

A DOUA ZI DE CONVERSAŢIE

După ce s-a terminat Sf. Liturghie, am trecut în camera de lucru, aşezându-mă pe scaunul de la
birou, cu uşa deschisă, aşteptând năzdrăvana figură a Părintelui Nil Dorobanţu. Cum mergea ca o
balerină, apare în prag cu salutul: „HRISTOS A ÎNVIAT !”
După răspunsul meu, tot plimbându-se prin faţa biroului, i-am zis:
- Stai, Părinte, pe un scaun !
Dar îmi răspunde:
- Când vorbeşti de întâmplări frumoase, simţi nevoia să te mişti de colo-colo, aşa că te rog, nu da
importanţă stării mele ! Să legăm firul conversaţiilor noastre, că o să-ţi prindă bine când le vei citi, reciti,
în singurătate.
- Ce vrei să spui cu asta, Părinte ?
- A, nimic important ! M-a luat gura pe dinainte ! De fapt, n-ai să spui din amvon cele dictate de
mine.
- Mai ştii, Părinte ! Mă cunoaşteţi ! Nu ţin numai pentru mine ceea ce cred că-i de folos sufletesc.
Dar să începem treaba !
- Da ! Da ! Evoluaţii care iubesc pe semenii lor ca pe ei înşişi, nu mor, ci merg învăluiţi în Lumina
Iubirii ce au obţinut-o în viaţa fizică, mutându-se în adevărata şi luminata Iubire, pe veci. Cine a asistat la
evenimentele produse în Lumina Iubirii, moartea îi este dragă şi fericit că se mută într-o pace şi
frumuseţe incomparabile cu ceea ce a părăsit în adevărata viaţă, aşa-zisă moarte.
Armonia Universului topeşte răutatea, care nu-şi găseşte loc niciunde în Lumea sărbătorească, iar
omul care ajunge la tainele fericirii uită ce a lăsat în urmă, numai dacă ajunge pe treptele fericiţilor.
Cei din treptele miluiţilor aşteaptă praznicul aceleiaşi Sărbători cu răbdare, după ce îi ajută
dragostea celor rămaşi în urma lor.
Numai cei care curmă viaţa cuiva sau a lui, pribegesc în haos până la „A doua Venire”.
Unii chiar de pe Pământ au drumul deschis şi văd înainte viitorul ca prezentul, povestind ca pe
orice întâmplare normală şi nu i se pare străină, pentru că o trăieşte de aici.
Cei care doresc să pipăie, sunt acei care se îndoiesc a crede în frumosul veşnic.
Ceea ce-ţi spun eu, le mai ştii din cele auzite în bogăţiile Bisericii, dar cred că nu-ţi cad greu.
- O, Părinte, cum să-mi cadă greu, că de fiecare dată, tot ce auzim în Biserică, e nou. Dar spune-
mi, cei care pleacă de pe Pământ bătrâni, uscaţi şi urâţi în Veşnicie, ce scrie în cartea ce ai citit-o ?
- Am să-ţi spun ce am găsit scris:
”În Veşnicie, are omul trupul spiritualizat şi se prezintă la vârsta evoluţiei. Nenorocirile ce le-a
avut trupul pe Pământ, nu se imprimă pe suflet, adică pe persoana spirituală, decât faptele bune, că cele
rele le ţine acuzaţia. Pricepi ?
- Nu prea. Dar la „A doua Judecată” cu ce trup venim, cu cel din pământ, care n-o să mai fie sau
cu cel spiritual ?
- Cam multe vrei să ştii ! Dar am să-ţi răspund. Când ai visat pe mama care-i moartă sau pe
altcineva care-i plecat de pe Pământ, cum l-ai văzut în vis, cu trup sau în abur, mai tânăr sau mai frumos
decât îl ştiai ?
- Da, e adevărat, dar am vrut să mai ştiu, dacă tot am prilejul fericit acum.
- Bine. În legătură cu „Judecata de Apoi” sunt mai multe variante, dar toate sunt bâjbâite.
Adevărul îl cunoaşte numai Dreptul Judecător.
- Părinte, poate că-i mai bine să nu ştiu prea multe, ci să cred cum simt eu !
- Ba nu, dogma despre Înviere a fost atacată de multe ori de cei ce nu au cercetat tainele
adevărului şi nu le vor cunoaşte niciodată, împiedicându-i orgoliul pătimaş. Scopul despre Înviere este că
omul are în el ceva din Creator. Bătrâneţea în ascultarea Creatorului său este frumoasă ca o haină ce nu-şi
pierde farmecul splendorii şi-i mereu admirată de alţii. Să ascultăm pe Apostolul, care susţine taina
Învierii astfel:
„Firea omului este pregătită pentru o stare măreaţă, că se seamănă întru slăbiciune şi înviază în
Slavă, se seamănă trup firesc şi înviază trup duhovnicesc”, şi altele.
13
 - Ce rău îmi pare, Părinte, că nu am făcut şi eu teologia ! Aş fi ştiut câte ştii Sfinţia ta !
- Poate mai bine că n-ai făcut-o, că mulţi teologi s-au încurcat în firele neînţelegerii ale
nesfârşitului scul divin şi al Învierii. Fericirea odrăslită din fericire curată şi nepătimaşă, ne duce la starea
originii.
Să ne oprim aici, că eu trebuie să plec ! Vom continua mâine !
- Nu rămâi la masă, Părinte ?
- Nu, că nu mi-e foame ! Pe mâine !
Şi a fugit ca o pasăre.

CONVERSAŢIA TOT DIN A DOUA ZI, DUPĂ VECERNIE

În această zi, după Vecernie, am intrat în chilia mea de lucru, am scos din sertar cele scrise de
mine cu Părintele Nil dimineaţa, înaintea mesei de prânz şi reciteam.
Cineva bate la uşă. Era tot Părintele Nil. După salutul lui, îmi zice:
- Sora mea, nu te superi că m-am întors ? Ştiu că mănânci mai târziu, că-i vineri. Ia să vedem unde
am rămas cu discuţia !...
Sora mea, aş dori să-ţi dictez despre altceva. Eşti de acord ?
- Da, Părinte, cum vrei Sfinţia ta !
- Cam aşa găsii eu în carte scris: că după ce corpul a luat formă în pântecele mamei, imediat intră
într-o legătură intimă cu sufletul, adică cu scânteia sau esenţa divină, care dă viaţă. Am mai vorbit noi de
aşa ceva, dar nu e rău să mai repetăm.
- Doamne, câte mai ştii, Părinte !
- Ei, lasă laudele, că ceea ce spun nu sunt din deşteptăciunea mea !
- Părinte, eu am să-ţi mai pun o întrebare. Te superi ?
- Deloc !
- Dacă sufletul are legătură strânsă cu trupul, de ce îl lasă să aibă miros urât după ce se retrage
spre locul de unde a venit ?
- Iată de ce, sora mea ! Elementele din care este compus corpul, intră în dezagregare şi e atras de
partea din care a fost compus. Trupurile care nu se dau stricăciunii, înseamnă că au fost la acelaşi nivel cu
sufletul în curăţenie şi în înaltă smerenie, nefăţarnică în conducerea sa raţională, ce o are fiecare absolut
liberă, nu a încăput vrăjmăşie, ură, invidie, bârfă şi judecata aproapelui.
Deşi rămân fără viaţă, trupurile lor dau parfum plăcut şi ajută pe semenii săi, pentru că între ele şi
partea superioară ce a zburat, există o concordanţă strânsă, primind aceleaşi forţe ca întregul corp, pentru
că fiinţa rămasă este încărcată cu energie divină. Din evlavie, creştinii împart fărâmituri sau mici
bucăţele, fie în Biserică sau chiar în casele celor râvnitori în ogorul Domnului. Dar pentru că sufletul, în
Lumea lui de Lumină, primeşte atâta energie dă în fiecare părticică putere, ca şi în tot trupul, iar
evlavioşii primesc după credinţa lor forţă.
La „Întâmpinarea Dreptului Judecător”, forţa sufletului care a îngăduit să fie luate din mădularele
lui, atrage toate particulele, ori de unde ar fi ele, se alcătuiesc în totul, ca să arate supunere în faţa Forţei
Divine, Care, printr-o privire, face Judecata de obşte. Sufletul distinge cu uşurinţă elementele ce-i aparţin
şi nimic străin nu se apropie, neavând locul potrivit.
Pentru greşeala primului om, pe care majoritatea o cred o poveste, Creatorul a împărţit viaţa în
două, adică în trup pământesc, cu necazurile lui, şi cea veşnică, după încetarea trupului activ pe Pământ,
numai că lungimea lor nu-i la fel. Deplina libertate ce o are omul pe Pământ, de a-şi aduna bagaj bun sau
rău pentru nesfârşitele veacuri, se face judecătorul său în faţa Dreptăţii Divine, când se prezinte să se
închine cu trupul spiritual. Cine în viaţa Pământului şi-a consumat simţurile în rău şi n-a ascultat de
comenzile înţelepciunii lăuntrice, nu se poate topi în cazanul bucuriilor şi nici în starea fericiţilor. Cei
care au navigat în viaţă virtuoşi, văd că ademenirile trupeşti nu sunt în Lumea miluiţilor sau a fericiţilor.
Dumnezeu nu-I tiran ca noi !
- M-ai îngrozit !
- Te cred, dar e aşa cum spun eu !
„Alcătuirea omului este perfectă, dacă trăieşte în armonie cu stăpânul său, care îl aşteaptă chiar
până la ultima clipă, când poate descifra cartea vieţii lui şi ca să ardă tot ce a fost rău în trecutul lui.”
- Cum să ardă ?
14
 - Prin spovedanie sinceră şi să nu mai repete cele trecute pe fila vieţii lui.
- Părinte, spune în Sf.Evanghelie că bogaţii nu intră în Împărăţia Cerurilor. Dar câţi săraci nu sunt
răi ! Eu nu mai înţeleg !
Părintele râde cu mare haz.
- Poţi fi bogat, dar să fii aşa de detaşat de tot ce te înconjoară, ca şi cum nimic nu ţi-ar aparţine!
La fel şi cu cel sărac, care din cauza lipsei dă cu barda în Dumnezeu, adică reproşându-I, nu se roagă
mulţumindu-I, căci poate sunt alţii mai săraci ca el. E clar ? Şi la bogat, şi la cel sărac, măsura rămâne
cheia bucuriilor.
Cei ce socotesc mereu că o să sosească vremea când vor da socoteală de toate, astfel de oameni
trăiesc un timp în care reuşesc să dezlege legăturile vieţii prin virtuţi, fiecare după nivelul său de evoluţie;
cântarul dreptăţii nu înşeală pe nimeni. Ispitele vieţii nu-i trag în jos.
Cel ce este legat de tot ce-l înconjoară, fie orice, despărţirea sa de trup este grea, pentru că toate
fericirile sale deşarte – amăgitoare – s-au impregnat puternic şi-l fac nefericit. La fel este şi cu suferinţele
trupeşti, suferi cu bucurie sau blestemi pe Cel ce ţi-a dat suferinţa spre fericire sau încununare.
Cel legat de materie sau cel mândru, care se laudă că nimeni nu trece prin ce trece el şi se crede
martir, pierde totul, iar zăbovirea lui în suferinţă se preface în fum. Cel care nu se bucură de tot ce-i vine
în viaţă, bune sau rele, înseamnă că nu s-a înrudit cu fericirea veşnică, iar după moarte pribegeşte prin
locurile ce le-au lăsat cei dragi ai lui şi pe care nu-i ajută cu nimic. Cutreieră cu dor şi jale locurile şi
persoanele ce-l făceau fericit pe Pământ.
- Părinte, Dumnezeu este prin natura Sa, bunătate. Omul nu e înrudit cu El, pentru că l-a creat. De
ce unii sunt perfecţi, iar alţii vai şi amar de ei ?
- Înrudirea, sora mea, este valabilă dacă se respectă Legile Creatorului. Cine este călăuzit de
bunătate şi nu preia locul Dreptului Judecător, judecând pe oricine, numai pe el nu, de aici trăieşte în
Lumină, obţine virtuţi cu uşurinţă şi aşteaptă cu dor a sa patrie şi pentru că nădăjduia în Binele absolut, i
s-a imprimat în memoria sa voia Creatorului. Pentru un astfel de om, amintirile trecutului nu sunt o
ruşine, îi vine în ajutor esenţa binelui, se îndreaptă cu încredere spre Cel pe Care şi-L imaginează că-l
aşteaptă – adică existenţa absolută - dând unora posibilitatea să-L şi vadă, fie în Eul său sau în alte forme.
Ce zic Proorocii în Biblie: „Te-ai făcut asemenea cu Dumnezeu”... şi altele. Omul posedă ceea ce
a crezut şi a nădăjduit, având la îndemână bunătăţi neînchipuite şi trăind chiar de pe Pământ viaţa ce-l
aşteaptă, pentru că firea lui este amestecată cu sublimul dorit. Iubirea topeşte totul şi uneşte pe om cu
Dumnezeu; îl face să nu mai aibă nici o dorinţă, grija lui este mereu trează de a face tot ce-I place
Stăpânului său: întâi de a-L iubi şi la fel să-şi iubească semenii săi. El ştie din Bibilie că iubirea niciodată
nu cade. Prin iubirea lui Dumnezeu, omul iubeşte tot ce este curat.
- Părinte, nădejdea şi credinţa nu sunt la acelaşi nivel cu iubirea ?
- Nu. Credinţa este sprijinul şi încrederea spre care nădăjduim. Chiar dacă celelalte încetează,
dacă iubirea este lucrătoare, omul biruie, pentru că este considerată prima virtute din Legile Creatorului.
Când cele două sunt împlinite, triumfă iubirea !
- Părinte, ce-mi spui !... Lasă-mă să-ţi zic că vii din altă Lume !
- Dacă aşa crezi, fie ! Văd că-ţi merge la inimă !
- La inimă puţin spus, ci simt că mă topesc în cele ce-mi dictezi ! Straşnică carte ai căpătat !
- Aşa te vreau ! Dacă nu te-aş fi cunoscut că le vei trăi, nu mi-aş fi pierdut timpul ! Ştiam că ce
vom depăna n-o să te încurce şi să fim siliţi să le aruncăm în coşul cu gunoi. Ei, ce zici de astea ?
- Că eşti înainte-văzător, nu ?
Am râs amândoi.
- Lasă-le pe toate şi hai să le mai depănăm, pentru că adevărul binelui nu te satură niciodată, căci
trăirea iubirii te leagă de Cel Ce Este IUBIREA, care este nelimitată şi-ţi face uşoară calea către El !
Oamenii care cred că totul se termină pe Pământ, se aseamănă cu trupurile ce sunt sub puterea
forţei de comprimare, pălesc şi sunt sfâşiaţi de cel mai greu chin. Acesta este iadul de care se vorbeşte.
Creatorul nu-i urăşte pentru viciile lor, pentru că El Este Izvorul milei, dar în acelaşi nivel şi al Dreptăţii !
Durerea, singuri şi-au creat-o. Iisus Domnul suferă când omul nu se opreşte din greşeală şi îşi aprinde
singur foc suferinţelor printr-o trăire dezordonată.
Firea omului este atrasă în tot ce-i patimă şi rău şi dacă nu se trezeşte la timp să facă despărţirea
totală, plata se face după măsura datoriilor.
- Părinte, eu tare aş dori să-mi plătesc datoriile în această viaţă !
15
 - Bine ! Să fie aşa cum vrei, pentru că Cel Ce-ţi face dreptate, te aude. El ştie şi cunoaşte prostia
omului ce aleargă spre plăceri deşarte, de aceea iartă când se opreşte !
Oprirea de la deşertăciune dă îndrăzneală şi libertate, asemănătoare cu aceea ce au avut-o primii
oameni. Spălarea în izvorul eliberării te face să devii transparent pentru Veşnicie.
- Părinte, pe mine mă mai chinuieşte ideea copiilor care vin nedoriţi şi cei nelegitimi. Cum o mai
fi asta în Legile Iubirii ? Cu ce scop îngăduie Creatorul aşa ceva ?
Părintele zâmbeşte şi mă priveşte îndelung.
- Ce zici, sunt nesocotită, nu ?
- Îmi cad bine frământările ce le ai şi sper să-ţi răspund la toate, ca un şcolar ce-şi cunoaşte lecţia.
Prima este scânteia divină care intră în sânul mamei, unde se plămădeşte. Prin nutriţie de la mamă
creşte trupul, precum orice sămânţă aruncată pe pământ nu se pierde, ci încolţeşte, creşte şi intră în viaţă.
La om intervine raţiunea, care se dezvoltă odată cu creşterea.
Firea inteligibilă ajunge prin impuritate fire neinteligibilă, ajunge prin ce-i impur la o
imperfecţiune. Ceea ce semănăm, aceea culegem ! Aşa că nimeni nu poate învinui creaţia pentru anumite
infirmităţi, astfel că cel venit plăteşte nişte datorii ale lui sau ale părinţilor săi. Viaţa Pământului constă
din naştere şi moarte. Numai viaţa viitoare este stabilă şi nemuritoare.
În măsura în care creşte trupul, puterea sufletului se dezvoltă şi dacă în jurul său are grădinari
credincioşi, ajunge la o recoltă bogată, ce încarcă hambarele din care se hrănesc secole de-a rândul.
Numai unii Îngeri aduc pământenilor câte o veste. Legătura cu pământenii o ţin Plăcuţii
Creatorului, pentru că vin în Numele Lui; îi văd ca pe Dumnezeu, pentru că Îl reprezintă şi sunt încărcaţi
cu forţe şi aproape toţi văzătorii nu-i pot numi, decât numai spun că au văzut pe Dumnezeu, aşa de măreţ
îi văd.
- Dar porunca primită este după voia lui Dumnezeu ?
- Sora mea, în Lumea Veşniciei nu e anarhie, ci ordine perfectă ! Toate Legile Universului devin şi
planetare; sunt întocmite de Creatorul Cel fără Nume şi necunoscut în vârstă şi prin care toate se
desfăşoară.
- Părinte, „Cel fără Nume” nu-I Dumnezeu ?
- Eu Îi zic „Fără Nume”, pentru că totul mi se pare nepotrivit măreţiei Sale !
- Ce mult Îl iubeşti, Părinte ! Şi eu am să-I zic aşa ! Dar ia să-mi răspunzi în legătură cu Legile
planetare, sunt şi alte planete ?
- Ei, sigur că da, dar acum este târziu şi trebuie să plec !
- Unde ?
- Ce, nu ştii ? În Cer !
Şi a plecat râzând, parcă zbura !

CONVERSAŢIA DIN A TREIA ZI

Şi în această zi, Părintele Nil a intrat în camera mea de lucru, cu veşnicul salut: „HRISTOS A
ÎNVIAT !” ...şi începem dictarea:
- Sora mea, ştii că eu sunt un mare păcătos... Toate păcatele le-am făcut.
- Părinte, că sunteţi drept sau păcătos, pe mine nu mă interesează, pentru că şi eu sunt la fel cum ai
spus Sfinţia ta. Dar hai, spune-mi ce ai găsit în Cerul de unde vii ?
-A, am citit ceva nemaipomenit de interesant, dar te sfătuiesc să nu arăţi nimănui, pentru că ne vor
face pe amândoi nebuni.
- Ce spui, Părinte ?!
Şi am râs cu lacrimi.
- Hai la lucru ! Poate vrei să ştii titlul cărţii din care ţi-am dictat câte ceva. Cartea se numeşte
„Razele Dimineţii”. Pentru că în ea am găsit ceva foarte, foarte important: Razele ce vindecă oamenii de
pe Pământ de boli trupeşti şi sufleteşti, se capătă prin credinţă asemănătoare cu disperarea. Există 7 Raze
ce se realizează prin intermediul chemării.
Prima Rază – purpurie – este de cel mai mare ajutor. Raza a doua este verde, a treia Rază este
aurie, a patra Rază este albastră, Raza a cincea este violet, a şasea Rază este de culoarea perlei şi Raza a
şaptea este roşie.
Efectul radiaţiilor se face simţit la anumite lungimi de undă, în proporţia gradului de evoluţie al
16
bolnavului, precum şi al aceluia prin intermediul căruia se face intervenţia.
Cu ajutorul Razei de culoare albă au loc vindecările magnetice, care seamănă cu un nor care trece
prin faţa soarelui; natura ei fiind pământeană, nu-i de durată lungă; durata eclipsei este scurtă, uşurează
suferinţele, dar nu vindecă, ca Razele Divine.
Cele 7 Raze Divine nu se folosesc toate odată, ci după capacitatea şi puterea bolnavului.
Vindecarea, în mare măsură, depinde de râvna celui bolnav ! Dacă pacientul nu se ridică la nivelul
Razelor prin care a primit vindecarea, efectul se va dilua şi rămâne doar efectul Razei Albe, adică o
vindecare scurtă. Ce a zis Domnul Iisus: „Crezi ? Eu pot să te vindec !” Deci, şi de pacient depinde în
mare măsură atracţia Razei specifice bolii şi durata sănătăţii lui.
- Părinte, la noi vin foarte mulţi bolnavi de nervi. Cu ce Rază se pot vindeca ?
- Bolile de nervi apar la persoanele sensibile şi care cad, fără să-şi dea seama, pradă pe drumul
vieţii.
- Cum pot să-i ajut, Părinte ?
- Scrie în carte să poţi goni întâi răul din aura lui, ca să poată deveni instrumentul hărăzit.
- Dar ce-i aura ?
- Oricare din muritori, datorită esenţei sale spirituale, are în jurul trupului fizic un fel de aureolă,
ca o protecţie, numai că şi această protecţie poate fi mai puternică sau cât un fir de aţă în jurul corpului.
Depinde de gradul de evoluţie.
- Ştii, Părinte, că eu l-am văzut pe Petrache Lupu de la Maglavit, pe când predica la lume pe acest
modest amvon, că era înconjurat de o lumină albă-argintie, iar el părea ca o umbră în ea, numai că acea
lumină care se afla în jurul lui, era lată cam de vreo cinci palme, iar spre picioare se îngusta. Oare aceasta
era aura sa ?
- Da, fără îndoială ! Ai mai văzut şi la altcineva ?
- Nu-mi aduc aminte ! Şi cum e cu bolnavii mintal, nu aş vrea să uit ?!
- Se pot ajuta cu Raza Albastră bună !
- Dar există şi Rază Albastră rea ?
- Da, există Raza desfrâului !
- Dar cum o poţi deosebi una de alta ?
- Ei, ele nu pot sta la un loc, pentru că cea bună vine prin rugăciune, iar cel care i-o aplică, trebuie
să-l domine pe bolnav cu multă dragoste. În felul acesta, îl stăpâneşte şi îl ajută cu răbdare şi încredere !
- Care rugăciune este mai puternică alături de Raza Albastră bună ?
- Aceea în care mintea ajunge mai presus de rugăciunile obişnuite, un fel de extaz sau contopire
cu Dumnezeu Creatorul. Această stare îşi are izvorul şi bucuriile în rădăcina Măreţului Gânditor din Care
porneşte efectul Razei, potrivit bolii sufleteşti şi trupeşti. Cel care intervine, trebuie să se contopească în
Lumină !
- Dumnezeule, şi ce ai mai găsit în acea carte, Părinte ?
- Mai scrie că omul să se folosească de tot ce-l înconjoară, dar să fie aşa de detaşat, ca şi când în
orice clipă ar părăsi tot, făcând din tot ce-i fără viaţă, un joc minunat. În acest fel, de aici poate vedea
Slava nemuririi şi prin bucuriile jocului plutesc într-un nepătruns şi minunat mister. Iubirea în adevăr
atrage pe cel ce caută să descifreze formele şi culorile iubirii cu suavul şi delicatul parfum ce nu are
asemănare, care dă şi completează cele necesare, pentru că-i din altă Lume.
Mai scrie că cine va căuta să smulgă existenţa Creatorului din pământul omenirii, va zgudui
planeta Pământului şi o va transforma în cenuşă.
- Părinte, poate nu s-a născut acel om !
- Ba da, s-a născut, este în faşă, este dintr-o mamă evreică şi dintr-un preot creştin. Înţelepciunea
lui va întrece pe toţi de până acum, numai că va fi pentru distrugere, cu ochi de leu, căruia nu-i place
pacea. Mult timp o să curgă sânge, nu din ordinul lui, ci din neamul lui.
- Te rog, Părinte, de poţi să-mi spui în ce ţară o fi asta ?
- Prin Orientul Mijlociu.
- Unde vine ?
- Ei, prin Asia.
- O faci pe plictisitul, nu eşti sincer.
- Ei, dar mai pleacă omul ! Iar m-am întins.
- Părinte, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să rămâi la noi la masă !
17
Niciodată n-ai mâncat cu noi.
- Ia auzi, sună toaca de masă !
- Mergem, după ce se strâng toate maicile, şi noi la Trapeză, nu-i aşa ?
- Pentru că m-ai rugat în Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi am terminat conversaţia sau
dictarea, cum vrei să-i spunem, hai să mă dezbrac de Nil Dorobanţu, de care m-am folosit, că altfel n-am
fi fost lejeri în discuţiile noastre.
La un gest cu mâinile lui, am văzut un voal alb foarte fin în cameră, deasupra lui, a celui ce se
dăduse drept Părintele Nil, rămânând o persoană ca transparentă, îmbrăcată ca un roman, care mi-a
vorbit:
- Eu sunt Apostolul Iubirii, fii binecuvântată şi să rămâi în Iubirea Domnului nostru Iisus
Hristos !
Apostolul Iubirii avea o înfăţişare luminoasă, blândă şi bună. Hainele albe păreau a fi de mătase.
Am uitat de masă, pentru că simţeam în gură un gust deosebit.
Într-un târziu, aud toaca de masă. Nu mai înţelegeam ce poate fi. Acum era adevărata toacă de
masă, prima fusese provocată de Apostolul Iubirii.
Am mers la masă, dar nu am putut mânca, eram prea sătulă de altceva.

18
 LA GALAŢI, CÂND LOCUIAM
LA SORA MEA, IVAN MARIA
Anul 1963

Era într-o după-masă; în adnotările mele de atunci, n-am notat ziua şi luna. Eram singură în
cameră. Cineva vorbea lângă mine; nu vedeam pe nimeni, dar auzeam aşa:
„- Ia aminte, CANDELA simbolizează o jertfă plăcută lui Dumnezeu, pentru că ea reprezintă
rugăciunea.” Apoi:
„- Scrie ce-ţi comunic eu !”
Am luat mai multă hârtie şi un creion şi stăteam pe scaun la masa mea de lucru. Repet, nu am
văzut pe nimeni, dar auzeam lângă masa mea cum respira cineva. Nu-mi inspira nici un fel de teamă, ba
din contră, simţeam o energie şi multă pace.
În momentul de totală linişte şi trezire perfectă, în timpul zilei, am început să mă rog din
„Paraclisul Măicuţii Domnului”. Bucuria „Drumului Luminos” şi prezenţa bunului sfătuitor mă privea şi
totuşi aveam impresia că nu mai am corp.
Începe să-mi vorbească, iar eu treceam în grabă pe această hârtie, din care acum le trec în caiet,
pentru a nu se pierde. Vorbea rar... era vorbă de bărbat. Începe:
- În Lumea biruitoare, la miluiţi ca şi la fericiţi, se vorbeşte o singură limbă pentru toate popoarele
ce au venit de pe Pământ. Este limba care s-a vorbit înainte de „Turnul Babel”, limba universală. Cei
cărora le-a fost hărăzit de Părintele Luminilor să comunice cu fiinţele din Lumea ce a biruit moartea,
înţeleg limbajul care se transmite prin limba maternă, fără să-şi dea seama că cele auzite fac parte din
limba divină obştească. Fără nici un efort se înţelege, iar transmiterea mesajelor verbale pătrunde în
conştiinţa clarviziunii, pentru că e obişnuit să asculte vocile prietenilor săi. Nu există o comparaţie fizică,
doar atât că deschiderea „Drumului Luminos” confirmă mesajul.
Tu transmiţi mesajul fără oboseală, ba te simţi aerisită sufleteşte şi bine-dispusă. Nu eşti decât o
verigă între cele două Lumi. Rar poţi comunica cele transmise când eşti singură, pentru că te simţi ca
plutind pe o apă binefăcătoare, ce spală conştiinţa, dând un sentiment de bucurie şi sete după aer şi chiar
plimbare. Te simţi excepţional în aer liber în timpul comunicărilor, aşa cum ai fost în Câmpia „Gurgueta”,
în păpuşoi, la primul contact, nu ?
- Da.
- Toate comunicările s-au făcut prin dedublare, chemare sau mergând pe cale fără să-ţi dai seama,
că aşa ţi-a fost hărăzit.
- Bunul meu sfătuitor, ce este dedublarea ?
- Dedublările nu sunt toate la fel. Depinde de ghidul ce-l ai şi de misiunea ta. Participi la cele ce
se petrec, eşti conştientă, dar te ferim de a-ţi încărca mintea cu tot ce vezi şi auzi, ca să nu te obosim. Tu
nu ai numai un ghid, sau cum îi mai spui, sfătuitor. Părintele Luminilor, Marele Guvernator al
Universului, trimite persoana potrivită mesajului şi toţi din Lumea noastră ţi-am prezentat clarviziunea
fără oboseală, iar tu ai luat totul orişicând ca din gura adevăratului Dumnezeu şi ţi s-a părut foarte
normal.
Între Lumea noastră şi a voastră, convorbirea se face prin proiecţie, prin înţelegerea gândirii
raţionale, care dă comanda vorbirii. Acceptarea pământeanului se face prin mandatul primit, hărăzit cu
naşterea pe Pământ. Toţi cei cu misiuni spirituale sau ştiinţifice trimişi pe Pământ, sunt instrumente spre
binele tuturor, din Iubirea Părintelui nostru şi al vostru.
Deci, ai înţeles că pentru tot ceea ce s-a comunicat din Lumea nevăzută - pământenilor din toate
timpurile, nu s-a folosit nici un limbaj vorbit, ci le-am transmis prin proiecţie.
- Da.
- Toate proorocirile din Biblie, din toate timpurile, s-au făcut prin proiecţie, cu misiunea de a le
lăsa Iubirea Creatorului oamenilor de-a lungul secolelor. Tot omul are un al treilea ochi, care la puţini le
este treaz; îl adoarme, zicând indiferent că este o coincidenţă.
Niciodată să nu cauţi a şti ce-ţi aduce ziua de mâine, pentru că în curiozitate s-ar putea strecura
vagabonzii, duşmani încrederii în Cel ce nu doarme pentru binele omenirii.
Să fii mereu atentă cum închizi sau cum deschizi uşa minţii tale, ca trecând prin ploaia vieţii, să
nu te uzi. Ceea ce îţi spun ţie este valabil pentru oricine. Încrederea în nemurire după părăsirea
Pământului, luminează, încălzeşte şi înalţă sufletul uman, iar drumul îl parcurgi fericit spre perfecţiunea
19
eternă.
În cine trăieşte Iisus, acela poate fi sigur chiar de pe Pământ că ocupă locul printre fericiţi. Pentru
el, moartea este o iubită, că numai prin ea se va muta, primind îmbrăcămintea perfecţiunii.”
Simţeam vibraţii foarte puternice şi recepţionam cu uşurinţă cele comunicate de forţa Binelui, pe
care îl simţeam cum nu ştiu să-l redau în vorbe.
Continuă:
- Omul nu moare, ci se mută acolo unde şi-a pregătit locul prin evoluţia comenzilor interioare.
Dacă înţelegi acţiunile, eşti în armonie perfectă cu Creatorul. Împlinirea Legilor face raţiunea, care
devine şi judecătorul celor ce şi-au agonisit pentru ultima călătorie, în prezenţa Dreptului Judecător, în
faţa Căruia se derulează trecutul. Omul este regele tuturor făpturilor din apă şi de pe Pământ, dar nimeni
nu-L jigneşte precum face omul! Cine vede în orice creaţie pe Gloriosul Divin, se înrudeşte cu toate şi Îl
respectă ca pe un Stăpân!
- Luminată Fiinţă, cuvintele tale îmi umplu inima de o pace, dar de ce nu te pot vedea ?
- De unde vin eu, tu nu poţi rezista a mă vedea.
- Dar cum te cheamă ?
Mi-a spus un nume foarte, foarte greu de reţinut şi a continuat:
- Prin dragoste de „aproapele” atârnă zborul vostru şi dobândiţi forţe nemuritoare, având mereu
bucurii sărbătoreşti. Astfel de oameni împrăştie în jurul lor pace şi bucurie. Tu ce simţi acum?
- O dulceaţă neasemănată cu nimic din bunătăţile noastre, înghit şi parcă nu se mai termină ! Cum
aş dori s-o am mereu !
- De tine depinde nealterata hrană ce o simţi !
- Doresc să îţi pun o întrebare: Maica Prea Curată străluceşte cu o negrăită frumuseţe şi Se lasă a
fi văzută de oameni mici şi păcătoşi ?
- Vrei să spui că eu nu-ţi îngădui a mă vedea ? Dar ai fi putut rezista lungimii timpului, în
discuţiile noastre ?
Când ai văzut pe Doamna Luminii a fost o fracţiune de secundă, pe care tu le socoteşti secole,
pentru că încărcarea cu energia Prea Curatei ce ţi-o revarsă din Iubire, te face să nu-ţi mai dai seama de
timp şi te întreţine pentru scopurile ce le doreşti să fie împlinite.
Ideile binelui suprem vin din izvorul raţiunii Creatorului, ele sunt perle de mare preţ, iar scoaterea
lor face pe cel ce le deţine, să trăiască în armonie, în înălţare, chiar dacă el nu arată, dar se simte de cei
sinceri ce stau în preajma lui.
Ogorul suprem trebuie cultivat şi poţi deveni creator în orice domeniu.
Fii binecuvântată de Forţa Tronului de Lumină !
Mi-a lăsat în cameră un parfum nemaipomenit.

ZBORUL - NOAPTEA, LÂNGĂ MAMA MEA

Câţi ani să fi avut? Nu ştiu decât că-i spuneam mamei mele că în fiecare noapte mă despart în
două. Mama mă întreba să-i descriu cum.
Eu îi explicam cum că sunt alcătuită din două fiinţe, întrucât noaptea când mă culc lângă dânsa,
vine cineva în haine de mătase albă, tare frumoase la înfăţişare, îmi face semn să merg cu el şi într-o clipă
eu mă despart în două fiinţe: „Una, care a rămas în pat, prinsă cu mâinile de gâtul matale, iar a doua care
sunt tot eu, într-o cămăşuţă albă, ca a aceluia care mă ia de mână şi mă plimbă prin frumuseţile pe care nu
ştiu să le descriu, că nu seamănă cu nimic din satul nostru.”
Mă uitam în urma mea şi vedeam un fir de borangic, ce mi se părea că leagă cele două fiinţe, care
sunt eu. Săraca mama mă întreba dacă mi-e frică atunci când îl văd şi când plec cu el, la care îi
răspundeam:
„- Abia aştept să vină noaptea, ca să zbor într-o Lume de bucurii care nu au asemănare cu nici o
joacă de pe Pământ, din Lumea în care stau ziua. Acolo nu e noapte, totul luminează mai mult decât
soarele nostru. Lumea parcă e mai bună şi este tare frumos îmbrăcată ! Frumoase grădini cu pomi şi flori,
cu fructe şi frunze de aur şi multe jucării ce nu sunt la noi în sat !”
Mă întreba mama pe unde ies din casă când vine să mă ia şi îi spuneam că de la patul unde
rămânea ea cu mine, se făcea un „Drum luminos”, nu ştiu de la ce Soare, (la fel ca cel) ce trece prin casă
20
când vine ziua şi luminează prin geam în camera noastră.
Când plec sunt fericită, iar când mă întorc, tare nu pot suferi mirosul de pucioasă şi mangal!
Odată, am vrut să mă ascund în haina celui care mă lua, rugându-l să mă oprească cu el, dar mi-a zis:
„- Trebuie să te întorci acasă, că o să ai treabă multă !”
M-a mai liniştit şi mi-a spus că acel miros urât vine din Lumea urâţilor, care fac pe oameni să fie
răi. Mi-a mai spus ca eu să fiu cuminte şi bună şi să ascult de el, că o să fie bine.
Mama mi-a zis că de ce nu-l întreb cum îl cheamă. Îi răspundeam mamei:
„- Cum să-l întreb, dacă din cauza fericirii uit de mine şi de cei de lângă care am plecat?”
Totuşi, mama, îngrijorată, m-a dus la preotul satului nostru, Dumitriu Gheorghe, care încă nu era
preoţit, însă urma să fie şi căruia i-a zis cele auzite de la mine. Părintele, cu răbdare, m-a întrebat:
„- Cum e cu despărţirea ta în două, în fiecare noapte? Acolo sunt clopote şi preoţi ?”
I-am răspuns că, parcă totul cântă mai frumos decât multe clopote. Nu ştiu cum să le explic, că nu
am auzit în Lumea noastră şi nu se aseamănă cele de acolo cu nimic din ce ne înconjoară.
În prima zi, părintele, la rugămintea mamei mele, a rugat pe socrul său, părintele Costache, care
era foarte bătrân, să-mi citească Moliftele Sf. Vasile. M-a dus mama şi a doua zi la părintele, pentru
rugăciune. Cum ne-a văzut părintele, m-a întrebat dacă noaptea ce a trecut am mai zburat în Lumea cea
bună şi frumoasă. I-am răspuns că eram aproape trează când am văzut „Drumul luminos” şi persoana
aceea frumoasă şi dulce, care m-a condus.
Trei zile la rând mi-a făcut moş părintele Moliftele Sf. Vasile cel Mare şi dacă a auzit că zborul
meu se face mai uşor, a sfătuit pe mama să-mi dea pace. Dar moş părintele nu m-a uitat şi din când în
când mă chema şi-mi punea întrebări; nu mai ştiu cum, dar mă chema, iar la plecare mă binecuvânta şi
mă săruta pe frunte. Ştiu că eram tare fericită după conversaţiile cu moş părintele, numai că a durat puţin,
pentru că într-o noapte răufăcătorii l-au omorât, au intrat în casă peste mama-preoteasă, chinuind-o să le
dea banii daţi fetei ce urma să se căsătorească cu viitorul ginere şi preot, Dumitriu Gheorghe, care mă
ascultase în prima zi. Jale mare a fost în toată comuna noastră pentru moş părintele Costache şi eu îmi
aduc aminte că am plâns mult !
Fiinţa luminoasă mi-a spus că nu vor trece 40 de zile şi cel care a tăiat capul preotului Costache cu
toporul, singur, în chinuri, în urma unui cuţit al unui necunoscut, va mărturisi înainte de a-şi da duhul,
adică de a muri şi o să spună pe toţi care au fost cu el.
Eu ştiu că i-am spus mamei, dar mama, pentru că era văduvă, m-a ameninţat cu bătaia să nu spun
nimănui, ca să nu avem necazuri de la cei ce au făptuit crima.
N-au trecut 40 de zile şi cele spuse de Fiinţa luminoasă s-au împlinit întocmai. Iar biata mama era
uluită şi dorind să ştie cine îmi spune mie cele ce îmi spusese în legătură cu crima, a alergat la o bătrână,
care se ocupa cu turnatul cositorului şi a rugat-o să-mi toarne şi mie, ca să ştie cine se ocupă de mine, sau
sunt bolnavă!
Tuşa Ileana m-a aşezat pe un scaun, mi-a pus un cearceaf, acoperindu-mă toată, iar mamei i-a dat
un castron cu apă să-l ţină pe capul meu. Prin cearceaf eu vedeam cum topea pe foc într-un vas
cositorul, iar din gură zicea ceva.
Când şi-a isprăvit descântecul, vine la mine cu vasul şi ceea ce avea topit, adică cositorul, îl toarnă
în castronul cu apă, bolborosind din gură. Eu, să leşin sub cearceaf, de râs ! Aud pe tuşa Ileana Chirilă că-
i spune mamei:
„- Uite, tu, Tudoro, ce a apărut în castron! O păpuşă cu aripi! Să ştii că fata-i condusă de un Înger,
nu-i bolnavă !”
Am ieşit veselă de sub cearceaf şi am rugat pe tuşa Ileana să-mi dea păpuşa formată din cositor, s-
o am printre jucăriile mele. Şi mi-a dat-o.
Am mângâiat-o pe mama, spunându-i că sunt sănătoasă, voi căuta să fiu cuminte, bună şi veselă,
că aşa mă vrea Fiinţa Luminoasă !

VISUL CU MILOSTENIA

În anul 1940, când locuiam toate surorile într-un bordei, am visat o tânără atât de frumoasă, că nu
ştiam de-i Zână, Înger sau chiar Prea Curata, Maica Domnului nostru! Ne priveam şi parcă ne topeam
într-un fel de Iubire sfântă! O întreb cine este. Ea îmi zâmbeşte dumnezeieşte şi îmi zice:
- Îţi voi spune, dacă faci un târg cu mine !
21
 - Ce târg?
- Un legământ!
- Cum să fac un legământ, dacă nu ştiu ce anume şi nici nu-mi spui cine eşti?
- Bine, hai să-ţi spun! Eu sunt Fiica cea mai mare a Împăratului Ceresc!
- Cum poţi să spui că eşti Fiica Împăratului şi încă cea mai mare?! Cea mai mare Fiică este
Măicuţa Domnului, nu Tu!
- Măicuţa Domnului nu este Fiica Împăratului, ci chiar Împărăteasa! Eu sunt aşa cum am spus –
chiar Fiica Împăratului, cea mai mare! Faci un legământ cu Mine? Vreau să-mi fii soră !
- Soră ?!
- Da, soră !
- Sunt prea fericită de o aşa propunere, dar nu mi-ai spus cum te cheamă !
- Mă numesc MILOSTENIA şi te vreau sora Mea !
- Aoleu, dar eu sunt săracă şi să mai ştii că eu fac milostenii din ce capăt de la alţii ! Când voi
avea, fii sigură că nu Te fac de ruşine ! Hai, dă-mi mâna, să ne legăm pe vecie !
- Şi-n veci să fim legate ! Nu pentru că numai aici se cere să faci milostenie ! Şi-ţi mai spun ceva:
Să ştii că milostenia nu constă numai în haine, hrană sau alte obiecte, ci cea mai valoroasă e să ai milă
către cei bolnavi, cei căzuţi în deznădejde, ajutându-i cu un cuvânt de încurajare, pe cei necredincioşi
făcându-i să creadă în Nemurire şi copiilor sădindu-le Focul Iubirii nemuritoare în Grădina lăuntrică,
ajutându-i să şi-o cultive încetul cu încetul, până se maturizează şi singuri merg pe drumul ce îl cunosc!
Cine face cu Mine acest legământ, se înrudeşte cu Împăratul, iar la mutarea în Veşnicie, Eu îl
prezint Împăratului ! Gradul de rudenie cu Împăratul este după măsura Milosteniei. Cel ce a făcut acest
legământ cu Mine, trebuie să lucreze mereu cu instrumentul Milosteniei !
Roagă-te, ca să ai viaţă bună, laudă neîncetat pe Împăratul, ca să respiri aer curat şi iubeşte mai
mult ca orice pe Prea Curata, Maica lui Iisus, ca să fii mereu veselă şi să ai bucurii ! Toţi cei ca Mine,
care se bucură de Lumina Împăratului, se numesc în Lumea noastră „Mâinile” Împăratului, prin care se
săvârşesc minunile Sale printre voi. Creatorul vieţii pune în mişcare Voia Sa, unde doreşte şi cu cine
vrea !
- Între voi şi Domnul nostru Iisus Hristos cine-I mai mare ?
- Unii din noi, ca Mine, n-au avut trup muritor, pentru că nu ne-am despărţit de Împăratul şi
Creatorul vieţii planetelor. Tu să ştii că nu s-a născut pe Pământ alt Om mai mare decât IISUS ! Nimeni
din noi nu suntem în mărire şi Lumină ca El ! Iisus este Iubire, dar şi Judecător Drept, dând fiecăruia
posibilitatea să-şi aplice sentinţa în momentul Judecăţii individuale.
- Dar când se face Judecata individuală ?
- În momentul când omul a scăpat din închisoarea trupească şi pricepe purul şi Divinul Absolut !
Scrie cele spuse de Mine, că-ţi vor fi de folos !
M-am trezit şi frumoasa tânără sta în aer, lângă patul meu, în bordei. Am încercat prin strigăte să
scol fetele, dar în zadar, ea a dispărut !

22
 22 OCTOMBRIE 1960

Doar o lună şi o zi aveam de când mă eliberasem din puşcărie. În acest timp, mă găseam la sora
mea, Ivan Maria, de la care primisem o cameră, unde urma să locuiesc.
În această după-masă, 22 Octombrie 1960, mă găseam singură în cameră, în genunchi, în faţa
icoanelor, făcându-mi Pravila de seară. Să fi fost orele 17.00 când citeam Paraclisul Maicii Domnului.
Aud că cineva bate la uşă. Nu m-am sculat din genunchi, dar am răspuns să intre. S-a deschis uşa şi, vai,
minune ! Intră în cameră Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, fost Episcop al Oradei Mari. Era îmbrăcat în
maro şi cu un fes mov de mătase pe cap. Am vrut să mă scol din genunchi, dar Preasfinţia sa mi-a făcut
semn cu mâna să stau în genunchi şi să citesc mai departe.
Bucuria că m-a vizitat în umila mea cameră un vlădică, care fusese de mai multe ori la Mănăstirea
noastră din Vladimireşti, a fost nemaipomenit de mare !
După ce am început să citesc mai departe Paraclisul Maicii Domnului, Preasfinţitul Nicolae sta în
picioare lângă mine, în faţa mesei pe care stăteam sprijinită la citit, cu mâinile la piept. Din când în când,
ziceam după fiecare cântare: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi !”, îl mai furam
cu ochii şi nu-mi venea să cred că-i lângă mine. Se închina rar, cu o Cruce dreaptă.
Când am isprăvit de citit rugăciunea către Maica Domnului: „Nespurcată, neîntinată...”, am zis
„Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Doamne miluieşte… Prea sfinte stăpâne, blagosloveşte!”, l-am
privit în ochi, aşteptând să-mi dea binecuvântarea, dar a dispărut prin uşa închisă.
N-am înţeles ce putea fi, că doar bătuse la uşă, deschisese uşa şi a închis-o, a stat tot timpul lângă
mine în picioare şi deodată să dispară ?! Cum ? Nu mai ştiu !... Am stat mult pe gânduri şi nu-mi mai
puteam da seama ce a fost. Am recapitulat toată întâmplarea, dar de dezlegat mi-a fost imposibil !
După vreo două luni m-a vizitat un cetăţean pe care nu l-am cunoscut pe moment, dar după ce mi-
a zis că-i inginer din Braşov şi se numeşte Mircea (Modest), mi-a spus că a fost chemat de o soră a
Preafinţiei sale Nicolae Popovici, care-i preoteasă în satul natal al Preasfinţiei sale şi care l-a rugat şi i-a
spus, următoarele: înainte de a-şi da sufletul în mâna lui Dumnezeu, Preasfinţia sa Nicolae i-a dat un
medalion de argint de mărimea unui ceas de buzunar, cu rugămintea să-mi fie predat prin inginerul din
Braşov.
Eu am întrebat pe inginerul din Braşov când a murit Preasfinţitul Nicolae şi mi-a spus că în după-
amiaza zilei de 22 Octombrie 1960. Deci, când şi-a părăsit corpul, a trecut şi pe la mine, stând la
rugăciune.
Mare mi-a fost mirarea, cinstind fără cuvinte minunăţiile lui Dumnezeu ! Cum face cu Plăcuţii şi
Fericiţii Săi tot ce doresc când ajung, sau mai bine-zis când se transformă în esenţa Creatorului, de unde
venise şi acum unde se reîntoarce.
Ştiu că a fost o clipă în rugăciune când am strigat să fie mijlocitor şi pentru toţi aceia pe care i-a
cunoscut şi l-au iubit sincer. În medalion era urmă de ceară, în care se vedeau amprentele unor Moaşte
Sfinte, dar nu scria ale cui sunt.
Bunul Dumnezeu Să ne facă parte la toţi cei care l-au cunoscut şi iubit, să fim, dacă nu sunt prea
îndrăzneaţă, întru acelaşi loc cu Prea Sfinţitul Nicolae Popovici !

23
 CAM IO NUL
(1954)
Următoarele întrebări şi răspunsuri sunt notate de mine şi găsite tot în pachetul cu scrisori adus la
mine de către doctorul Pâslaru, fost director la Preventoriul Mănăstirii noastre, unde erau copii bolnavi.
Lucram în biroul meu, când deodată simt o prezenţă care dorea să îmi atragă atenţia, să-mi
comunice ceva şi i-am ascultat şoapta. Ca să provoc conversaţie, pentru că nu vedeam pe nimeni, decât
simţeam prezenţa unei persoane de la care radia pacea şi buna-dispoziţie, am început:
- Mi se pare că viaţa noastră este ca o excursie pe Pământ ! Aşa este ?
Şi aud o voce caldă şi bună de bărbat, care îmi răspundea cu glasul foarte aproape de mine. Am
continuat:
- Da, dar arşiţa şi praful drumului îi va produce sete, ce să facă ?
- Pentru a putea rezista, să nu ridice capul să privească în urmă, pentru că trecutul rareori poate fi
bun. Dar celor mai frumoase flori şi celor mai bogate plante, pe gunoiul gras le merge bine, dându-şi
frumuseţea şi recolte nemaipomenit de bogate.
- Asta cum mai este ?
- Clar ! Cine cultivă cu nostalgie şi plăcere, în ascuns, frumosul sublim, curat, sincer şi cu
încredere în tărâmul nemuririi, culege şi stăpâneşte ceea ce nu şi-a închipuit vreodată, că dintr-un gunoi
cu miros greu poate căpăta o aşa bogată moştenire de mare preţ.
- Urâtorul binelui şi al păcii, îngerul trufiei, poate să ne înşele cu apariţia şi sfaturile lui ?
- Da, el se poate înfăţişa oricui, unde are scopuri pentru distrugere, numai că lumina lui este
roşiatică, nu albă sau aurie ca la Îngerii trimişi cu anumite anunţuri ziditoare sau semnale de alarmă, iar
sfaturile lui sunt de laudă sau pentru distrugere în familii şi între popoare.
- Putem ajuta pe semenii noştri cu rugăciuni şi fapte de milostenie ?
- Tu ştii bine rugăciunile şi faptele de milostenie ce dar au, dar vrei să ştii şi de la mine. Numai
rugăciunile ajută şoferul în excursie, pe cei căzuţi în tristeţe, în disperări şi boli, cei cuprinşi de
amărăciunea excursiei, de apăsarea remuşcărilor drumului, care n-au curajul învingerii, cei ce rătăcesc pe
căi ruşinoase şi sunt părăsiţi de voinţa trează; pentru cei plecaţi dintre voi şi scufundaţi în adâncul
aşteptărilor mai ales, care n-au fost treji la ora chemării, la orice vârstă; pentru cei mici, să ştie că şi ei
poartă povara părinţilor rămaşi pe drumuri cu tot felul de tentaţii.
- O, fii milostiv şi-mi spune: Dreptatea Divină, prin Iubire, iartă orice greşeală făcută în excursie ?
- Nimeni să nu cadă pradă neîncrederii ! Sunt greşeli făcute la furie, care se aseamănă cu o furtună
care îţi smulge chiar acoperişul casei, pe care până seara l-ai reparat, adică nu persişti în greşeală. În
persistare intervine premeditarea... adică trecere la păcate.
Dar dacă prin trezire, omul îmbracă haina EFORTULUI ce-a primit-o prin baia dezlegării, lăsată
de Marele Preot Iisus Hristos, şi n-a continuat în cele trecute şi spălate, poate fără ruşine să se prezinte în
ultima zi în faţa Celui Drept, unde se derulează banda vieţii cu absolut toate cele bune şi cele rele, iar cei
puşi să culeagă cât mai mult în dreptul lui sunt înlăturaţi de raţiunea-esenţa Dreptului Judecător, ce o are
în cauză.
Bunătatea Divinului este în egală măsură cu Dreptatea. Aici, ori te încununezi cu milă sau fericire,
ori te descompui de ruşine, aruncând propria ta raţiune, pe care nu ai ascultat-o sau ai sufocat-o în haosul
pe care l-ai trăit în viaţa pământeană, cu bucurii ce lasă amar în gură, dar nu-l pricepe că-i învăluit în
întunericul provocat de propriul lui somn.
O, doar ştiţi că de la om până la dobitoc se sfâşie şi-şi curmă viaţa ! Se fac războaie crunte,
popoare puternice împilează pe cei mici, lăsându-i fără adăpost, flămânzi şi goi.
Toate suferinţele pe Pământ vin pentru că cei ce conduc popoarele trăiesc numai pentru ei,
abandonând izvorul binelui ce se cuvine semenilor. Iaca ce se petrece între oameni şi animalele
Pământului: sunt atrase prin raţiunea conducătorului, sufocând libertatea, hrănindu-se cu pofta să
sugrume şi să stăpânească tot ce-i în calea lui.
Conducătorul de popoare care iubeşte pacea, trăieşte mulţi ani, conducând în linişte şi moare iubit
de toţi. Este o Lege pe care voi nu o cunoaşteţi, ce se aplică de la om până la cea mai mică gâză şi se
transmite prin radiaţii, atât cele benefice cât şi cele nefavorabile. Cei evoluaţi le simt şi le este foarte greu
să locuiască în preajma fiarelor, ce stau pregătite să-şi înghită prada. De aceea au loc dese ciocniri - paşii
după care urmează jaful.
24
 - De ce câteodată ne copleşeşte tristeţea fără motiv, dispreţuind totul din jurul nostru ? Am dori să
fugim undeva, pentru a cunoaşte sursa, dar pe Cel Necunoscut nu-L putem descifra. Cum se face asta ?
- Din tot ce se mişcă pe Pământ, singur omul este compus din două substanţe: prima – cea
spirituală, înzestrată cu raţiune, şi a doua – cea pământeană.
Cea spirituală luminează ca Luceafărul în ochii tuturor, tot ce se mişcă pe Pământ. Deşi unele
animale sunt vrăjmaşe omului, majoritatea îl stimează ca stăpân şi se supun. Omul mai este înzestrat cu o
înţelepciune mai dezvoltată şi pentru că este desprins din Marele Gânditor al Universului, are momente
de nostalgie, aducând împăcarea, prin a cărei lumină devii fiinţă eternă, îmbrăcată cu forţa dreptăţii,
desprinzându-te de tot ce e întristare.
Cine lucrează cinstit pentru el şi semenii săi, cine se dăruieşte a aduce bucurii în locurile
îndurerate şi cine iubeşte pe cei ce-l urăsc, ajunge la Cel Care a cunoscut durerea singurătăţii, umilinţa
trădării, chinuri şi suferinţe, răbdând toate şi sorbind Paharul până la fund, Acela Care Este Iisus Hristos.
El a fost hărăzit prin propria Sa Voinţă să salveze pe acei care acum Îl biciuiau şi-L loveau, dar El,
privind mereu la cei din jur, îi mângâia cu calda şi blânda privire scăldată în sânge !
Am început să plâng în hohote şi printre sughiţuri l-am întrebat:
- Înţeleptule Sfânt, bunul meu frate şi prieten, cine eşti ? Te rog, spune-mi numele, căci vorbele
tale sunt dulci ca mierea !
- Sora mea şi a noastră, eu sunt de alt neam şi religie şi dacă ţi-aş spune, toţi ai tăi ar crede că eşti
rătăcită. Când te vei maturiza şi vei fi eliberată de forme, am să-ţi spun. Până atunci, primeşte-mă aşa
cum îmi place mie să vin şi să-ţi încarc fiinţa spirituală cu energii din Lumea Marelui Tron de Lumină, de
unde şi eu mă încarc, bucurându-mă să-mi completez totul.
- Dar dacă nu eşti român, cum de ştii să vorbeşti româneşte ?
L-am auzit râzând.
- Da, aşa cum ţi-am spus, sunt de alt neam şi religie, dar suntem copii ai Aceluiaşi Părinte, Care
nu Se uită decât pe banda vieţii tale şi îţi dăruieşte locul meritat şi dreptul de fiu, primind puteri mari, iuţi
ca ale fulgerului şi posibilitatea de a vorbi Limba universală a Creatorului, pe Care L-ai iubit şi slujit.
- Dar pe Măicuţa Domnului Iisus, ai iubit-O ?
- Chiar de nu aş fi cunoscut-O, ar fi trebuit să-mi închipui că există O MĂREAŢĂ MAMĂ, Care
îmblânzeşte Dreptatea Tatălui, Ce trebuie să-Şi îndrepte pe copiii Săi cu ceartă sau bătaie !
Pe Sfânta Fecioară Maria am cunoscut-O în Egipt, Ea fiind foarte tânără, cu Pruncul, iar eu fiind
foarte bătrân, un înţelept religios al timpului acela. Fii binecuvântată !
…………………………………………………………………………………………
Iată că abia în anul 1964 mi-a venit într-o dimineaţă, după ce mi-am terminat rugăciunile mele -
mă mai rugam fără carte - să mă rog Tronului de Lumină al Prea Sfintei Treimi să mi se deschidă
„Drumul de Lumină”, ce l-am văzut pe când eram în închisoarea Jilava, la capătul căruia am văzut un
Tron alcătuit din miliarde de Fiinţe, o energie, aş putea spune atomică, pe care stătea un nemaipomenit
Arhiereu, cu podoabe ce nu pot fi descrise, pentru că pe Pământ nu am văzut la nici un Arhiereu!
Deschiderea acestui „Drum de Lumină”, ce mi se desfăşoară în fiecare dimineaţă, mi-a fost dăruit
în al doilea MANDAT, din Mila Divinităţii, spre a primi energie pentru ziua ce o încep şi câteodată apar
pe acest „Drum de Lumină” persoane, pe care VOINŢA Creatorului meu doreşte să-mi fie comunicată
mie, nevrednica.
Aşa mi-a apărut pe „Drumul de Lumină” bătrânul, luminatul şi înţeleptul egiptean, care mi-a făcut
cunoscut că el este persoana care mi-a dictat conversaţia pe care eu am denumit-o „CAMIONUL”, în
anul 1954.
Când îmi apare, îl văd înalt cam de 1,60 m. Cum se face apropierea mea sau a lui, nu ştiu să
descriu; ştiu că ne vedem foarte bine şi clar, aud perfect ce-mi vorbeşte şi înţeleg totul în perfectă
cunoştinţă de cauză, pentru că aud totodată dacă sună telefonul sau cineva la uşă, în timp ce eu mă simt
copleşită de o înaltă bucurie şi orice zgomot nu mă poate deranja sau să mă întrerupă de la măreaţa
conversaţie.
Când Trimisul şi-a terminat Misiunea, mă binecuvântează în Numele Marelui Guvernator al
Universului, pe Care noi Îl numim Părinte şi Dumnezeu Întreit !
A început să-mi vorbească:
- Ştii că ţi-am spus că în viaţa pământeană am făcut parte din Cercul Bătrânilor Îînţelepţi Egipteni,
deci pe tărâm religios, şi pe când îmi făceam rugăciunile individuale, îmi apărea o persoană luminoasă.
25
Odată mi-a spus că printr-O Fecioară pură, Care-I Bunătatea şi Mila întruchipate, va veni pe Pământ O
MARE FORŢĂ A TREIMII, ca Să împace neamurile şi Să zdrobească ura! Eu mă numesc CALEMNIS.
Şi atunci şi acum am rugat Persoana Luminoasă să nu mor până ce nu va veni ACEL MARE TRIMIS pe
Pământ, pentru care, mereu întrebam dacă a sosit între noi, pe Pământ.
A sosit şi fericita zi când am fost anunţat că-L pot vedea, numai că Se ascunde în Voalul Sfânt al
Fecioarei Maria, în braţele Căreia S-a făcut încăput. Regret foarte mult că nu am mărturisit în cercul meu
de bătrâni şi înţelepţi egipteni ce ştiam de la Persoana Luminată despre Iisus şi Mama Ce-L purta pe
braţele Ei !
De aceea, acum cer Stăpânului Ce Se odihneşte pe Tronul de Heruvimi, Serafimi, Tronuri, Puteri,
Stăpânii şi Domnii, Care nu Se deplasează pe Pământ spre muritori, să aduc Bunele Vestiri, ca
Arhanghelii şi Îngerii. Sunt tare fericit când privirea Divinului se îndreaptă spre mine, prin care înţeleg
unde să merg şi ce să fac !
Am să mă mai cobor spre tine, că mă simt bine văzându-ţi SETEA DE A CUNOAŞTE ! Încă mult
mai am să-ţi spun din viaţa mea, dar altădată şi să ai lângă tine un copist, să-ţi noteze cele auzite de la
mine.
Acum trebuie să merg la un tânăr din California.
- Bunule Părinte şi Înţelept, cât timp îţi trebuie să ajungi acolo ?
- Cei cu Misiuni, cei care Îl servim pe Creatorul Atoate, suntem încărcaţi cu energii mult mai mari
decât ale fulgerului, cel pe care îl vedeţi voi când plouă. Aşa că într-o clipă sunt în California, unde
vorbesc cu Robert, care are o foarte mare Misiune de dus pe Pământ.
- Robert este creştin, bunul meu prieten ?
- Niciodată n-a fost curios să ştie ca tine ! Doar a ascultat cele transmise, le-a luat ca primite din
gura Creatorului şi le duce la bun sfârşit.
Fii binecuvântată de Cel pe Care-L servesc !
- Te-ai supărat pe mine ? Aşa sunt eu curioasă, dar să ştii că te iubesc şi am să te ascult în tăcere,
numai că eu nu sunt bogată, ca să-L bucur pe Stăpânul meu, Iisus Hristos !
- Bogăţia ta este să strecori în fiecare fiinţă raze de Lumină, bucurii ce nu apun şi nădejde în
Veşnicie ! Prin asta ai împlinit VOIA Stăpânului pe Care-L prezentăm şi aducem mesajele fiecare în felul
lui. Menţine-ţi la orice vârstă credinţa şi curiozitatea copilărească, pentru că în acest fel îţi va pune în
mişcare lucrarea faptelor bune faţă de cei ce te înconjoară. Prin aceasta, vei împlini Legea Marelui
Guvernator al Universului !
Am rămas cu privirea dusă spre un orizont nesfârşit, dar cu o pace provenită dintr-o altă Lume ce
nu mi-o pot explica !

MOŞ DAMIAN
-1954-

Ţin să aştern, că Maica Prea Curată, Fecioara Maria şi Doamna întregului Glob, în fiecare ţară
unde s-a arătat, a făcut ca văzătorii să înţeleagă că le vorbeşte limba maternă. Eu susţin că Doamna
Glorioasă, a vorbit fiecăruia în limba universală a Cerului, pe care o s-o vorbim toţi la fel, când vom
merge în Veşnicie. De ce cred aşa?
Vă dau un exemplu: pe Părintele Gimnaziu - care în anul 1954, s-a arătat la grădina de zarzavaturi
a Mănăstirii noastre, lui moş Damian – paznicul grădinii, pentru a mă chema de la Mănăstire, să-mi
vorbească.
Era în după-amiaza zilei de 4 august 1954. Maica Negruţ Paraschiva, care la acea dată era şefă
responsabilă la grădina noastră de zarzavat, cu 15 surori, a trecut pe la chilia mea, spunindu-mi:
- Moş Damian, paznicul grădinii, vă roagă să mergeţi mâine la grădină, că are ceva important să
vă spună.
A doua zi, 5 august, după ce s-a servit masa, am hotărât să merg la moş Damian. Bătrânul
ardelean, care ştia toată Psaltirea pe de rost, mai ştia el multe din viaţa sa, la 81 de ani cât avea şi atunci
când îl provocam, multe poveşti sănătoase scoteam de la el.
Am luat pe maica Bratu Ilaria cu mine, înhămăm caii la docar şi pornim spre grădina de zarzavat.
Era o frumoasă zi, pentru că noaptea plouase. Ajungând la grădină, toate fetele ne-au înconjurat,
arătându-ne zarzavaturile cât sunt de frumoase. Maica Ilaria, care era vizitiul meu, a rămas lângă docar,
26
dând cailor să mănânce porumb în lapte, iar fetele şi-au văzut de lucru în continuare. Moş Damian s-a
îndreptat spre chioşcul atât de frumos îmbrăcat cu zorele albastre, sub a cărui frumuseţe sta masa cu cele
două bănci, în jurul căreia se aşezau ostenitoarele să mănânce. I-am spus:
- Ia loc pe bancă, moş Damiane şi să vorbim.
Moş Damian, după ce s-a aşezat pe băncuţă, mi-a vorbit:
- Să mă iertaţi că n-am venit repede să vă întâmpin, dar am dorit să-mi termin psalmii.
- Îi zici pe toţi în fiecare zi, moş Damiane?
- D’apoi gura nu are altă treabă! De ce nu i-aş zice, că-i ştiu pe dinafară, iar cu mâinile mai lucru
câte ceva prin grădină. Cea mai dulce hrană a mea, sunt psalmii lui David! Ei, dar hai să vă spun de ce v-
am chemat: ieri, mai aveam de spus vreo cinci psalmi, când văd că se apropie de mine un preot. M-a lăsat
să-i termin şi după ultimele mătănii de încheiere, m-a strigat pe nume. Cred că m-a văzut prin Mănăstire,
dar eu, un biet bătrân, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut.
- Cum era îmbrăcat, moş Damian?
- Preot, numai că mânecile de rasă neagră erau tare largi, nu ca la preoţii noştri. Bastonul avea
măciucă de aur de-i lumina mâna, iar pe piept avea o cruce cu pietre nestemate. Ce mai, era bărbat fain!
Brunet, cu ochii ca două becuri aprinse şi blajin la vorbă. După ce m-a binecuvântat, m-a rugat ca pentru
azi să vă chem, să staţi de vorbă. I-am spus să meargă la Mănăstire şi să vorbiţi la biroul dvs. la care mi-a
răspuns că Sfinţia Lui este tot timpul acolo, dar vrea să vorbească cu dumneavoastră aici. Să-mi fie cu
iertare, Măicuţă, dar cred că-i vreun preot fugar, sau slab la minte! Ia uite-l că a şi venit!
Am ajuns în faţa Părintelui, care era scos ca din cutie, curat, frumos îmbrăcat şi i-am cerut
binecuvântare, pentru că avea cruce la gât şi baston ca ierarhii noştri. Mi-a răspuns:
- Domnul şi Maica Domnului să te blagoslovească, Maică.
Bătrânul ardelean mă întrebă dacă să stea şi el lângă mine, la care răspund că-mi face plăcere.
Într-adevăr, era un bărbat aşa cum 1-a descris: “fain”, cu ochii în special ca doi luceferi. Mi se părea că-l
cunosc, dar nu ştiam de unde. Am început conversaţia.
- Părinte, de ce staţi pitit Părinte pe aici şi nu veniţi la noi în Mănăstire? Mi-a răspuns:
- Eu sunt permanent în Mănăstire!
- Părinte, dar nu v-am văzut niciodată?!
- Dar nici nu m-ai auzit, când dormeaţi în bordei, la începutul anului de Mănăstire, când vă sculau
pe cele 28 de surori clopotele şi corurilor Părinţilor mei?
- Ba da! Prea Cuvioase, dar faceţi parte din părinţii care cântau şi ne trezeau noaptea la rugăciune?
- Da.
Ziceam că vorbim româneşte. Înţelegeam totul, atât eu cât şi moş Damian. Îmi zice:
- Eşti cam supărată, Maică Veronica!
- Da. Aţi auzit doar, că întreaga preoţie şi tot monahismul ne condamnă pentru spovada în comun
ce-o face Părintele Ioan?
- Ei, nu chiar toţi vă condamnă!
- Dar Sfinţia Voastră, ce părere aveţi?
- Dacă scopul este dezinteresat şi foloasele sunt roditoare la mântuire, sunt şi eu alături de cel care
practică această spovadă.
- Părinte, aşa de mult sufăr din cauză că Părintele Patriarh Justinian este supărat pe noi, încât nu
mai pot cânta, nu mă mai rog cu focul de altă dată, ce mai, dintr-o permanentă veselie, am devenit
mohorâtă şi parcă această tristeţe se răsfrânge şi pe tot soborul pe care-l iubesc ca lumina ochilor; doar e
familia mea. Acum când am terminat cu salahoria, rămânând cu lucrul din ateliere şi câmpul, avem
această supărare, care mă striveşte sufleteşte- vorbesc de mine.
- Ştiu Măicuţă totul. Ştiu! Dar vezi, când un fruct s-a copt, nu-l culegi? Când o floare îşi arată
frumuseţea, de ce nu-ţi este milă s-o rupi pentru a-ţi parfuma şi înveseli cu al ei climat camera? Ştie
grădinarul sorocul vremii! Peste orice rugi cu lacrimi, se merge înainte deoarece hotărârea este luată şi
pecetea pusă!
- Nu vă înţeleg, vorbiţi în parabole! Cine v-a trimis la mine? Toţi care au trecut pe la noi, ne-au
spus că suntem pe cale greşită, iar Sfinţia Voastră sunteţi de acord. Cum mai este şi asta?
- Cei care sunt de părerea mea şi tac, fac parte dintre laşi. Dar nu pentru a acuza suntem noi aici,
ci pentru altceva. Fricoşii singuri se vor ascunde de dreptatea Legilor Luminii. Ştii cine sunt eu?
- Nu, Părinte.
27
 - Sunt Ghimnazie, Stareţul soborului de călugări de sus, de pe dealul “Gurgueta”, unde staţi voi.
Eu, cu 15 călugări greci, am venit din Sfântul Munte Athos, în anul 1438, aşezându-ne, la dorinţa Maicii
Domnului, în sudul Moldovei.
A fost o Mănăstire înfiinţată de un negustor grec, care venea din Grecia spre ţara noastră, să-şi
vândă marfa. Mergând pe mare l-a învăluit un parfum făcut din mai multe flori, dar nu ştia de unde vine.
Uitându-se în dreapta şi-n stânga, aude că cineva strigă la el. Vede o Doamnă preafrumoasă asemenea
unei regine. A crezut că este Regina Maria a României de care auzise că este foarte frumoasă. Dar era
Regina Îngerilor, Maica Domnului:
“- Sunt Mama Dumnezeului tău şi al Meu. Coboară pe pământul Moldovei, mergi pe jos, la un
deal nu prea mare, care se numeşte Gurguieta, stai şi te roagă până vei simţi din ce punct îţi vine
parfumul pe care l-ai simţit acum. Vinde-ţi marfa, fă semn la locul unde ai simţit mirosul şi să-mi faci o
Mănăstire, cum nu a mai fost alta !”
- Tata mamei mele, avea numai 7-8 ani, când a între ei, ce mândră Mănăstire a fost, cum au
prădat-o şi au ars-o, apoi au omorât pe aflat această poveste, şi-mi spunea că bătrânii vorbeau bieţii
călugări. Este adevărat, Preacuvioase ?
- Da ! Repede am făcut o adevărată grădină de paradis, unde se adunaseră moldoveni, munteni
şi ardeleni, până la 39 de persoane. Când am terminat lucrul Mănăstirii, în loc să ne bucurăm, cum o să
spuneţi şi voi, a trimis Stăpânul holdei cruzii secerători, pe turci, care ne-au ucis, jefuindu-ne agoniseala
şi odoarele bisericeşti, iar Biserica, în care puteau intra peste 300 de oameni, au umplut-o cu paie şi i-au
dat foc, rămânând doar cenuşa şi ceva din ziduri. Pe mine m-au ţinut legal, silindu-mă să privesc la toate
sacrilegiile, pentru că ei ziceau că eu nu vreau să le dau aurul. Când ardea Biserica la care lucrasem 7
ani, m-am răzvrătit contra lui Dumnezeu, făcându-l mai neputincios decât turcii, şi deodată, am văzut
cerurile deschise şi la capătul drumului, o prea frumoasă Biserică scăldată de lumină. La această vedere
am strigat să fiu şi eu luat şi deodată, sabia turcului s-a ridicat şi… gata, m-am văzut desprins de haina
pământului.
După ce am îmbrăţişat-o, am sărutat-o mulţumindu-i, am fost atras să-mi văd Stăpânul şi
podoabele veşniciei, care nu au nume după limba noastră pământească. Noi am vieţuit 19 ani, voi o să
staţi numai 16. Martirajul soborului meu a fost roşu, martirajul soborului tău o să fie alb şi de durată
lungă. Nu vărsarea sângelui te fixează în fericire, ci cum te-a găsit chemarea din urma ta! Dintre voi,
numai acela care o să ducă fără cârtire, poate să se urce mai sus. Şi tu ai să te răzvrăteşti şi ai să-L faci
crud pe Cel care v-a gonit din staul, dar Drumul Luminos te va face să uiţi ce-a fost frumos şi dulce la
voi. După voi nu-o să rămână cenuşă, dar o să se folosească de munca voastră fiinţe străine de dorurile
voastre!
- Părinte, proorociţi grozăvii, care-mi opresc respiraţia. Cum, oare, aşa să fie? Nu, refuz să
cred!
- Fără voia noastră, se fac nişte lucruri care au scopuri înalte şi necunoscute. Peste voi nu vin
turci, cum au venit peste noi, dar se strecoară neânţelegeri şi călcări de legi, ca să se împlinească ceea ce-i
hotărât prin Legile Divine.
- Părinte, dar Legile Divine sunt drepte! Cum o să ne lase să greşim? Nu, nu se poate!
- Doamne, dar eu nu vreau să te tulbur, ci vreau să-ţi spun că mereu suntem împreună aceste două
soboare, care au menirea de modeste pepiniere! De atunci am rugat Providenţa Divină să-mi dea grupul
de cântăreţi, să mergem să slujim, să cântăm şi să tragem clopotele acolo unde ne-a îngropat prin voia lui
Dumnezeu, cei fără de Dumnezeu.
- Prea Cuvioase, sunt mulţi ani de atunci?
- După anii pământului, câteva secole.
Am început să plâng.
- Nu mai plânge, că nimic nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu. Iată şi Sfinţia Ta, în anul viitor, la
sfârşitul lunii lui martie vei zbura - cu un mic stup.
- Unde Părinte?
- Nu este bine să ştii. Şi la mai puţin de un an, vor zbura toate albinele.
- Prea cuvioase Părinte, vorbiţi în parabole - eu nu prea înţeleg.
- Nu vrei să înţelegi.
- Da! Este adevărat. Pentru că nu pot crede că Maica Domnului ne-a adunat în căsuţa ei mică, şi
apoi să ne gonească !
28
 A dat din cap şi a zis mai departe:
- Nu vă goneşte! Dar vrea să vadă dragostea fiecăruia în sita Iubirii Ei.
- Părinte Prea Cuvioase, Maica Domnului este Bună, noi suntem slabe şi neputincioase, nu cred că
va îngădui aşa ceva, mila Cerului.
- Este trecut în Planul Divin …Vrei să-ţi mai spun câte ceva din Mănăstire?
- Nu vreau să să ştiu, nici ce se face, care mâhneşte pe Doamna Casei noastre, pe Prea Sfânta de
Dumnezeu Născătoare şi nici de cine.
- Atunci aşteaptă că ai să vezi.
- Daţi-mi sfat, ca să pot să îndrept ceea ce supără pe Doamna casei noastre!
- Nu. Este hotărât să se treacă prin suferinţă şi care vor rămâne, vor veni înapoi. Şi din acelea vor
cădea şi te vei minuna. Şi preoţii care-i ai, nu-i vei mai avea!
- Dar, ei ce au greşit?
- N-ai spus că nu vrei să ştii? Iată că nu-ţi spun eu! Am multe de spus, dar te las, altă dată. De fapt
ai să le vezi tu cum se vor împiedica la jumătate de drum; ai să vezi tu. Tot nu mă crezi? Îţi fac o
rugăminte! Mi-l dai mie pe fratele Damian? Că deşi a fost om cu familie, a întrecut cu viaţa lui curată pe
preoţii ce-i ai în mănăstire. Ce zici, aşa este?
- Nu sunt în măsură să drămuiesc, Părinte, nici cele bune, nici cele rele ale nimănui. De vreţi să-l
luaţi pe moş Damian, n-am nimic împotrivă!
- De fapt, vara viitoare numai de grădină n-o să le ardă bietelor surori. Să nu le spui nimic, ca să
nu faci panică. În asfinţitul soarelui, azi, îl iau pe fratele Daminan.
În mintea mea, nici o clipă nu m-a făcut să cred că este o Vedenie.
- Da, Părinte, dacă aveţi nevoie de dânsul, vi-l dau cu toată inima. Noi mai găsim. Ce zici moş
Damian, mergi cu Părintele?
Moş Damian mi-a răspuns:
- Dacă mă blagosloviţi, Măicuţă, mă duc.
Elegantul Părinte a schiţat un zâmbet şi mi-a zis:
- Maică Veronica, du-te la Mănăstire, deseară este privegherea “Schimbării la Faţă “.
- Prea Cuvioase, tare aş vrea să mai stăm de vorbă!
- Cheamă-mă!
- Când veţi fi pe la noi la Mănăstire?
- Da!
Şi iar a schiţat un zâmbet.
- Fii binecuvântată şi eu o să am grijă să-ţi adorm toate frazele care nu sunt ziditoare pentru cei
cărora o să le faci cunoscute, numai că vor fi foarte târziu, dar noi şi proaspete pentru frăţia ta şi toţi acei
care merg la acelaşi drum, dar nu în aceeaşi uniformă. Călătoria bună contează, nu forma exterioară, ai să
te convingi pe parcursul anilor.
Hai, plecaţi, sau nu vă înduraţi să rupem discuţiile? Eu sunt însă grăbit, că trebuie să merg în
VII, apoi, să-mi primesc misiunea pentru fratele Damian. Dar de ce ţi-oi fi spunând de VII şi misinune,
că doar nu cunoşti încă?!...Ai mare noroc cu firea ambiţioasă. S-o foloseşti ! Iar vorbesc ce nu trebuie, dar
am zis asta ca să te întorci de unde te-ai desprins. Şi asta ţi-i străină, dar ştiu că te laşi condusă de ceea ce
simţi că trebuie şi nu trebuie să faci. Nu-ţi aparţine, cred că eşti convinsă de aceasta, nu? Gata! Mă
retrag!
Mai mi-a spus ceva, dar nimănui niciodată nu am spus, mai întâi că nu am crezut şi al doilea-nu
era de zidire sufletească. Asta m-a determinat ca într-un an de zile, până la ridicarea mea din 29-30 martie
1955, să nu pot cânta şi să nu mă bucur aproape de nimic. Cele auzite mi se păreau incredibile. L-am
rugat pe moş Damian, să invite pe Părintele să servească masa, că până la acea oră nu a servit nimic.
S-a dat însă după o tufă care era crescută din malul pârâului Geru şi atât eu, cât şi moş Damian,
nu l-am mai văzut. Ne uitam unul la altul fără cuvinte. Lucrătoarele, surori şi maici care ne-au privit,
unele dintre ele auziseră o conversaţie străină de limba noastră şi se mirau cât de bine poate vorbi şefa lor.
Altele nu auziseră şi nu văzuseră nimic, zincând că nu le interesează . Unele au văzut o statuie de om,
dar îl acoperea acea tufă în dreptul căreia stătea părintele grec.
Le-am rugat să mergem cu toatele la Mănăstire, să fim gata pentru priveghere. Maica Ilaria,
înainte de a se urca îmi spune:
- Măicuţă, ştiţi de ce se uită toate întrebător? Ele spun că au venit în preajma Sfinţiei Voastre şi că
29
v-au auzit vorbind o limbă străină, ba zice că şi moş Damian vorbea aceiaşi limbă. Ele spun c-au auzit o
voce de bărbat, care vorbea întocmai cu a Sfinţiei Voastre, aceiaşi limbă, dar nu l-au văzut.
M-am urcat în şaretă şi am venit la Mănăstire şi m-am pregătit pentru slujbă. Stând în biserică,
parcă m-am trezit dintr-un somn, deşi nu dormisem deloc. Am intrat în Sfântul Altar şi în dosul unei
perdele m-am aşezat pe un scaun şi am început să-mi derulez conversaţia de la grădină. S-a terminat
slujba. Am mers la masă la trapeză, nu am putut să mănânc nimic, în faţa mea îmi apărea acelaşi tablou
de la grădină şi se derula aceiaşi conversaţie. Am venit la chilie, nu-mi găseam liniştea. M-am aşezat în
genunchi şi am început să citesc “Paraclisul Maicii Domnului “.
Pe când citeam, am auzit un zgomot, pe care nu-l puteam descifra, ce poate fi. Ridicând ochii spre
icoane, am văzut ca un Bulevard Luminat. Dispăruse peretele dinspre răsărit. Pe acest Bulevard venea
Părintele Gimnaziu. Am avut senzaţia că fug să-l ajung, deşi nu m-am ridicat din genunchi. Am strigat cu
voce tare:
- Părinte Gimnaziu, ce limbă am vorbit noi?
Mi-a răspuns:
- Limba universală, care se vorbeşte în lumea biruitoare de către toţi care vin la noi.
Toată noaptea am depănat însă în mintea mea conversaţiile de la grădină. Aici le prindeam, aici le
scăpam.
A doua zi de dimineaţă, am rugat pe Maica Parascheva (şefa de la grădină ) să mai i-a două surori,
să se ducă să vadă ce este cu moş Damian, că eu am avut un vis. Am bănuit că ceva s-a întâmplat cu Moş
Damian. Când au ajuns maicile la grădină, moş Damian stătea, pe banca din faţa mesei, cu mâncarea cum
i-am lăsat-o în farfurie: salată de vinete cu ardei copţi, cana cu apă şi pâinea neatinsă, iar el, ca un vodă,
stă drept, cu mâinile pe genunchi, de parcă râde la cineva, dar e mort!
Maicile s-au întors în goană să-mi spună ce au văzut.
Abia atunci m-am trezit de-a binelea. Părintele Ghimnazie era cu adevărat un Sfânt din altă lume,
spunându-mi câte ceva, pregătindu-mă, iar prin plecarea lui moş Damian, m-a convins pe mine de
valabilitatea celor spuse de Sfinţia Lui .
Pe moş Damian l-am îngopat pe scaun, că nu puteam să-l aşezăm în sicriu.
Deci, nu eu susţin că văzătorii nu-şi dau seama ce limbă vorbesc în clipele fericite, îngăduite de
Povidenţa Divină, ci cele 15 surori, care le-a împins suflul Sfântului Duh să audă şi să afirme adevărul.

MINUNATA GAZDĂ DIN APARTAMENTUL MEU

26 Decembrie 1980

În anul 1980 rămăsesem singură în apartamentul meu. În ziua de 26 Decembrie au sunat la uşă doi
bărbaţi tineri, care mi-au arătat legitimaţia; erau de la Miliţia Economică. I-am invitat în casă şi i-am
întrebat care e motivul deplasării lor. Mi-au spus că au aflat că am rămas singură şi să am grijă a nu
deschide uşa persoanelor necunoscute, că mişună foarte mulţi hoţi şi întrucât am o colecţie de icoane
vechi, aş putea fi în atenţia lor.
Eu, ca să-mi fac curaj, le-am răspuns că hoţii umblă după bani şi bijuterii. Dacă iau 10 icoane, se
face un balot mare şi pot fi uşor descoperiţi. Cei doi tineri, ca oameni cu experienţă, ce văzuseră multe
din activitatea hoţilor, mi-au zis:
- Noi ne-am făcut datoria ! Dvs. luaţi singură măsuri !
Am intrat puţin în griji şi mi-am zis: „Nu trebuie să fiu nepăsătoare ! Dar dacă cineva din altă
Lume, care priveşte viitorul, i-a trimis?”, gândeam şi cugetam în sinea mea, în interiorul secret în care
locuieşte scânteia Creatorului, Cel Care ne dirijează şi conduce totul.
Am început să-mi îndrept privirea spre fiecare icoană din cele 185 şi să le vorbesc: „Nu mă
adresez lemnului vechi, ci vouă, celor ce reprezentaţi pe cei dragi! Câte aţi auzit de la cei care în
descursul secolelor şi-au plecat genunchii şi şi-au îndreptat privirile spre voi, depănând prin cuvinte
cereri, mulţumiri şi laude, oare pe mine n-o să mă auziţi ? Dar vă rog să-mi păziţi comoara mea, care îmi
sunteţi voi, de la vârsta de 9 ani. Nu vă implor, ci poruncesc la unul din voi, care aţi purtat trup ca şi
mine, numai că prin jertfă şi înflăcărată dragoste oferite lui Iisus, ai căpătat energii şi Misiuni deosebite.
Aşa că, trebuie să ajuţi şi pe cei rămaşi în această Lume pestriţă, de unde ai zburat, luându-mă în sfânta ta
pază!”
Din clipa când am fost cam îndrăzneaţă, dar ştiu că trebuie să te ridici cu cererea la nivelul
30
disperării şi să baţi la uşa Iubirii celui solicitat cu îndrăzneală, să-l obligi, fapt de care mult se bucură din
câte ştiu, m-am liniştit.
Câte zile au trecut după cele arătate mai sus nu mai ştiu, dar într-o seară, pe la orele 21.00, stând
în sufragerie pe recamier, cu o căţeluşă de rasă pechineză, ce dormea lângă mine, în timp ce priveam la
televizor, era cam pe la jumătatea filmului, candela ardea parcă mai frumos ca niciodată, iar parfumul de
smirnă ce-l purtasem prin tot apartamentul, încă mai persista. Aud cum dinspre dormitor vine cineva.
După căldura ce o emana, părea că-i un bărbat foarte voinic. Când făcea paşii, scârţâia parchetul. De la
dormitor a pornit, a trecut prin faţa camerei mele de lucru (biblioteca) şi s-a apropiat de sufragerie, apoi s-
a oprit în holul din faţa sufrageriei. Nu mi-a fost frică deloc.
Într-o perfectă pace, fără să mă mişc din locul unde mă găseam, m-am închinat. Căţeluşa Richeta,
care până în acel moment dormea, s-a trezit şi s-a uitat spre hol, apoi spre mine. A repetat de trei ori
această mişcare, apoi s-a culcat, dormind mai departe. Am zis cu glas tare:
„Văd că-mi dai linişte şi siguranţă, buna mea pază ! Îţi mulţumesc ţie şi Celui Ce te-a trimis,
făcând să simtă şi mica fiinţă ce face parte din Lumea animalelor. Mă închin Celui Care te-a trimis şi ţie,
care ai acceptat să-mi răspunzi, atunci când v-am trezit prin marea mea îndrăzneală, Iubirea voastră !
Cum să vă mulţumesc şi în ce chip să vă laud ? Nu mă pricep, slugă mică şi nevrednică ce sunt ! Mă las
în grija voastră, luminaţi-mi mintea şi daţi-mi un strop din bunătatea şi energia voastră ! Nu vreau să te
văd, că nu merit ! Nu-i destul că ţi-am auzit mersul de om viteaz, sub picioarele tale parchetul s-a simţit
fericit, dându-şi glas de laudă !
Doamne, câtă putere ai, să dai simţuri lucrurilor şi animalelor ! Dă-mi, Te rog, şi mie credinţă
copilărească şi vie şi pune-mi în mişcare, cât voi trăi pe această pânză, lucrarea faptelor bune !
O, Măiculiţă a Mântuitorului meu, Chipul Tău de pe Sfânta Icoană şi pomenirea Ta îmi sunt
bucuria tuturor lucrurilor mele ! Arde cu Iubirea Ta tot ce este în mine rău !
Împărăteasa mea Cea bună, Doamnă a tot ce am, Ţie ţi le ofer !”

BICIUIRI NEVĂZUTE
18 Noiembrie 1981

Din această zi până în ziua de vineri, 20 Noiembrie 1981, m-am simţit ca biciuită de cineva. Nu
vedeam nimic, dar nişte umbre din spate mă loveau urât, lovituri pe care nu le pot explica.
Retrăgându-mă în dormitorul meu, m-am concentrat, ca să mă pot ruga. Îngenuncheată în faţa
Sfintelor Icoane, mi s-a deschis „Drumul de Lumină”, dispărând peretele din faţă şi pe acest „Drum
Luminos”, mai strălucit decât soarele nostru, a apărut un Prinţ Luminos şi un uriaş ciudat. După obişnuita
rugăciune, Prinţul Luminos îmi spune:
- Îl vezi ? Cu acesta te vei lupta o vreme ! Fă-ţi curaj şi intră în luptă cu încredere, că eu te voi
ajuta şi nu voi permite să te doboare !
Luminatul Prinţ a scos de sub haina sa o coroniţă, pe care am avut impresia că a vrut să o aşeze pe
capul meu, dar repede a băgat-o sub haina de unde a scos-o, precizând:
- O alta mai frumoasă te aşteaptă, dacă ar fi să te lupţi cu cel care mereu este în asalt cu tine! Să
nu te sperie furia lui! Luptă-te cu vitejie! Să nu te îngrozească înfăţişarea lui, căci eu te voi ajuta şi-l vei
doborî de fiecare dată !
După această convorbire, „Drumul Luminos” a luat sfârşit, iar eu am înţeles că viaţa este o
continuă luptă cu cel rău, care se manifestă prin unii oameni ce se fac slugile lui.
Anii copilăriei m-au pregătit, dar cu toate astea mă simt slabă şi mereu voi cere ajutor la Maica
Milei şi la semenii cu duh bun !
În dimineaţa zilei de 21 Noiembrie 1981, simţeam pe uriaşul aşa de aproape, că am dat telefon
fratelui meu Văsii George şi i-am spus să vină de urgenţă la mine. A venit speriat, întrebându-mă ce s-a
întâmplat. L-am liniştit, făcându-i o limonadă, ca să mă aflu în treabă.
Cineva sună la uşă. L-am trimis pe el, să vadă cine e. Văzându-l că întârzie, am închis ochii şi
într-o fracţiune de secundă l-am văzut pe uriaş, care, cu un rânjet hidos, îmi anunţa începerea luptei. Ei, şi
tot prin gând i-am răspuns că Luminatul Prinţ este cu mine, şi am ieşit să văd de ce întârzie George. La
uşă, George citea o hârtie, în timp ce pe dinafară se aflau doi bărbaţi cu serviete în mână. I-am întrebat
cine sunt şi ce doresc, la care mi-au răspuns că sunt de la Judecătoria sectorului 1, de unde fac şi eu parte,
31
şi ca trebuie să-mi inventarieze tot ce am în casă. I-am poftit înăuntru şi i-am întrebat:
- Există un decret privitor la aşa ceva ?
Unul din ei mi-a răspuns:
- Nu, sunteţi dată la ilicit !
- Ce-i aceea ilicit ? am întrebat eu.
- Legea 18 ! mi-a răspuns el.
- Dar ce prevede Legea 18 ? l-am întrebat eu.
Mi-a răspuns că în această Lege intră toţi cei care deţin lucruri furate, nemuncite de ei. Abia acum
mi-am dat seama că prin rânjetul uriaşului începuse lupta, dar îmi dădeam curaj, bazându-mă pe
promisiunea Luminatului Prinţ şi la nemaipomenita agerime ce-mi va fi transmisă, ca atunci când voi
cădea să-mi dea puteri şi curaj. Speram că nu va fi nevoie să-l oblig şi contam pe promisiunea sa că mă
va ajuta !
În toate Te voi lăuda şi Te voi preamări, până la sfârşitul acestei lupte!
Pe câmpul de bătaie am căzut de nenumărate ori. Ce slab e bietul trup, când mintea se blochează
în loc, între furtuni provocate de slobodul uriaş! Însă razele Divinului Soare au împrăştiat hidosul climat
prin propria sa intervenţie.
O, Doamne ! Câteva clipe de durere în luptă ne dau cheia cu care putem pătrunde în misterul de
durere şi Iubire al Marelui Prinţ Iisus Hristos ! Pentru a te oferi pe veci Lui, în orice împrejurare trebuie
să-ţi menţii puternica pasiune a credinţei nemuritoare, cerându-I, de se poate, să te sancţioneze pe tine în
locul altuia. În acest mod, îţi întinzi singur braţele pe propria ta Cruce, oferindu-I Jertfa ta omenească în
unire cu a Mântuitorului tău, cea sfântă şi dumnezeiască !
De câte ori uriaşul şi-a arătat colţii, printr-o neaşteptată surpriză, au reuşit să-mi usuce gura, dar
razele Marelui Prinţ au îndepărtat panica din sufletul meu, restabilind ordinea şi pacea.
Pe câmpul de bătaie, dacă nu te lupţi, nu te numeşti viteaz !
Pe drumul trasat de prostănacul uriaş, fără a mă trufi, pentru că tot Luminosul Prinţ l-a condus şi
numai Lui I se cuvine toată lauda, am cules şi eu buchete de flori, chiar dacă erau stropite cu lacrimi. Zi
de zi am avut lângă mine două fiinţe umane: Chichernea Maria şi Văsii George, care, mai mult sau mai
puţin, au băut din acelaşi pahar cu mine, băuturi când amare, când mai îndulcite, prin acţiunile ce le
săvârşea Luminatul Prinţ !
Când s-a declarat biruinţa, pentru că Adevărul iese mereu deasupra, ca şi untdelemnul, toţi cei
care ne-au înconjurat, pe lângă cei doi mai sus menţionaţi, s-au bucurat, iar steagul biruinţei l-am aşternut
la picioarele MARELUI PRINŢ !

LACRIMA VESELĂ
26 Ianuarie 1985

Nu am putut să mă duc la spovedanie, fiindu-m greu să merg noaptea singură pe stradă. Mi-am
aprins acasă lumânări şi în pravila mea, am făcut şi Acatistul Sf. Nicolae.
La încheierea privegherii mele, am spus fraza din Acatist: „Sfinte Nicolae, binecuvântează-mă cu
fărâmiturile binecuvântării tale !” În acest timp, s-a deschis „Drumul de lumină”, dispărând peretele cu
Sf. Icoane. Am strigat: „Mare Eşti Doamne întru Sfinţii Tăi !”, când, o voce catifelată, dar nu vedeam
nimic pe „Drumul de lumină”, începu să vorbească:
- Pregăteşte-ţi hârtie, să scrii cele ce ai să auzi ! Nu te mâhni şi nici să nu fii îngrijorată că nu mă
vezi. Noi suntem prieteni vechi. Când erai micuţă, te aşezai pe prispa casei şi plângeai cu mari suspine.
Mama ta te întreba: „De ce plângi copilă ?!” Iar tu îi răspundeai: „Pentru că sunt străină şi nu ştiu de ce
am venit în Lumea asta.” Mama ta făcea haz şi zicea celor ce o înconjurau: „Ce-o fi simţind copila mea,
de se simte străină ?” Nu era zi să nu plângi cu mari suspine ! Îţi mai aduci aminte, prietena mea ?
Gândeşte-te şi vezi timpul în urmă.
Eu i-am răspuns:
- Da, Luminate Prieten, sau Prietenă, ce eşti, dar nu ştiu ce ani erau pe-atunci…
- Îţi spun eu: de la 2 ani ai căzut în nostalgie după locul de unde veniseşi pe planeta Pământ.
Îl întreb:
- Şi cum, dragul meu, s-a făcut prietenia noastră ? Eşti fată sau bărbat ? Spune-mi, ca să nu
32
greşesc.
- În Lumea noastră nu e parte femeiască sau bărbătească. Suspinele tale şi dorul nespus de mare
după locaşurile şi Lumea de unde te-ai desprins, au înduioşat pe Stăpânul nostru Iisus Hristos şi S-a
adresat nouă, celor ce-I formăm Tronul de odihnă:
„- Care dintre voi se oferă spre a merge la copila care, atât de mult plânge după locul pe care l-a
părăsit din voia Mea ? Eu ştiu că o să treacă toată viaţa ei prin încercări ce-i vor provoca mereu lacrimi,
dar am avut grijă săi strecor în fizicul uman, uitarea celor neplăcute şi veselia. Nu ştiu cum s-o botezăm:
LACRIMA sau VESELIA ?”
În acel moment, eu am sărit şi L-am rugat pe Guvernatorul Luminii, să fiu eu cel care să te aduc în
Lumea ta, iar ca nume să te numim cu ambele: adică LACRIMA VESELĂ. M-a binecuvântat Stăpânul
Luminii şi mi-a zis:
„- Apropierea de Pământ o să fie grea pentru o Fiinţă ca tine, care nu a avut trup fizic pământean,
dar s-o iei numai când se culcă, adică persoana spirituală, iar cea umană îşi continuă somnul lângă mama
ei, care a purtat-o în pântecele ei fără voia ei, ci la hotărârea noastră.”
Îl întreb iarăşi:
- Luminată Fiinţă, nu te supăra, dar eşti Înger ? Şi de ce nu te văd ?
- Fac parte din cele 9 Cete de Îngeri; dau laudă şi sfântă slujire din Cetatea Scaunelor.
- Dumnezeule mare, ce Prieten am eu !? Oare sunt vrednică ?!
- Dar eu am cerut Stăpânului, din iubire pentru El şi pentru tine. Tu să-ţi păstrezi numele dat de
mine: LACRIMA VESELĂ !
Încă ceva: uitarea şi iubirea, abandonând pe cei care-ţi tulbură liniştea interioară, care-ţi fac greu
contactul cu Lumea ta !
- Luminate Prieten, dar Îngerii se lasă să fie văzuţi ? Ce se întâmplă ?... Nu-i aşa că eu nu sunt
vrednică să te văd ?
- Ei, buna mea prietenă, sunt din Lumea din care te-ai desprins tu, din nivelul sau Cerul … şi
acum Pământul are aşa de grea şi nesuferită climă, că n-o mai pot suporta !
Îţi mai aduci aminte când te duceam din Lumea ta lângă mama ta, când te-ai ascuns în hainele
mele, spunându-mi că te sufoci în aerul încărcat cu miros de pucioasă şi ceva puturos? Pentru că ştiam că
ai o misiune pe Pământ, te-am certat, spunându-ţi să nu te ascunzi.
Eu cred că venirea noastră pe Pământ, este să plătim ceva. Dacă Stăpânul nostru S-a rupt din
dragoste din trunchiul Tatălui, ca să vină pe Pământ, a fost coborârea Lui pentru a uni omenirea, de a trezi
pe cei ce nu cunoşteau bucuriile veşnice şi de a lega pe pământeni de Lumea Veşnică prin Cina cea de
Taină – Liturghia.
Voi, oamenii, veniţi, că aşa a fost hotărât de Tatăl Cel fără Nume şi Drept: unii din voi au misiuni
mici sau mari, alţii - servitorii celor ce au misiuni, de a-i aduce pe Pământ, alţii îngropând şi ceea ce au
avut, întorcându-se goi, iar majoritatea vagabonzi şi rătăcitori pe veci!
Ei…ei… să-ţi notezi câteva din cele ce trebuie să ştii, pentru a-ţi face viaţa prielnică şi de a te feri
de făţăriile celor ce-i crezi sinceri şi de a preţui prietenia noastră. Vor fi de toate culorile.(N. ed. A urmat
comunicarea unor sfaturi şi atenţionări, cuprinse în 120 de puncte precum şi informaţii despre schimbarea
regimului politic din ţară şi redeschiderea Mănăstirii)

VIS
Joi noaptea spre vineri – 6 Mai 1988

Am visat că eram într-o mare adunare religioasă, unde se zicea că o să ia parte toţi sinodalii
Bisericii noastre, cum, nu ştiu, se făcuse, dar eu, conduceam parcă pe Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea, Papa
Bisericii Catolice, care era îmbrăcat tot în alb, cu o bogată pelerină pe spate. Şi eu eram în uniforma de
călugăriţă ortodoxă, dar totul alb, până şi pantofii. Pe spate aveam, nu mantia pe care o avem noi, ci era la
fel ca a Papei.
Căutam să introduc pe Sf. Părinţi cât mai în faţă şi mă uitam în toate părţile să văd persoane
cunoscute. Am văzut pe sora Tinca Stancu, dar era departe şi nu putea ajunge la mine, de îmbulzeală.
Maica Agaftonica cânta ceva la strană, nu ştiu ce, dar nu ne puteam vedea, tot din cauza mulţimii enorme.
După ce am prezentat pe Sf. Părinte, în sala principală, unde mi-a spus o gardă că vor veni preoţi,
33
eu am găsit că-i bine să mă retrag mai în spate, dar în aşa fel să pot vedea ce se mai întâmplă în sala
pregătită pentru cei mari. Au început să vină ierarhii ortodocşi şi de alte confesiuni. Se uitau unii la alţii
fără să-şi vorbească.
Papa Ioan Paul al II-lea. Nimeni din cei de faţă nu i-au răspuns. Papa îi privea pe toţi şi parcă
aştepta să audă impresiile. În cele din urmă a ieşit în pragul sălii şi a strigat:
„- Să vină la mine Gurău Veronica !”
M-am prezentat, făcându-i o plecăciune şi aşteptam să aud de ce m-a chemat. Mi-a zis:
„- Regret că am venit în România.”
Eu, istorie prea multă nu ştiu, dar ca să-mi prezint românii în cele mai frumoase culori religioase
şi naţionale, am început cu o forţă în voce şi cu un dinamism de iubire, aşa:
„- Excelenţa voastră, pentru că România şi Italia sunt surori bune, românii s-au născut creştini şi
au fost înfăşaţi în scutecele dăruite Sf. Apostol Andrei. România a avut viteji de seamă, credincioşi şi
chiar Sfinţi, presărând ţara cu Biserici, cu Mănăstiri. România a fost pentru alte ţări scut de apărare prin
felul ei geografic. Poporul român este evlavios, bun, răbdător, ospitalier şi harnic. Vă rog să vă simţiţi ca
acasă, pentru că vă iubim şi vă respectăm.”
M-am deşteptat din somn şi mintea mea încă îi vorbea Papei despre scumpa noastră ţară, blajinul
şi răbdătorul ei popor, care, de-a lungul secolelor a fost călcat şi jefuit de străini, iar alţii se cultivau la
umbra viteazului nostru popor.
7 mai 1988 - Eforie Nord
Constanţa

EXCURSIA*

Vreau să fie înregistrat, când şi când să-i mai dăm drumul, spre îndreptarea noastră. Eu sunt
îngrozită de ceea ce am văzut azi-noapte în vis. Maica mă întreabă dimineaţa: „Ce vorbeaţi azi-noapte ?”,
„Da, zic, visam ceva !”
Şi am plecat la Biserică, pentru că simţeam nevoia de aer. Simţeam nevoia să ies din casă. Am tot
stat pe-afară, până am intrat în Sf. Biserică.
Ce credeţi că am văzut? Se făcea că ne pregătim toate să mergem într-o excursie. Unde eram,
absolut toate, nu ştiu; nu ştiu să spun. Dar cel care dirija excursia, un tânăr cam până în treizeci şi ceva de
ani, era îmbrăcat exact cum este Sf. Gheorghe în icoane: în armură de ostaş. Parcă între mine şi el
simţeam o prietenie şi un respect, şi-mi dădeam seama că el dirija toată procesiunea.
Dar vedeam toate maicile noastre că aveau câte un coş, pe care nu îl ţineau cum se ţine coşul în
mână, ci-l ţineau aşa … (şi arată cum). Eu mă uitam la el, mă uitam la maici, la surori şi-i spun:
- N-am coş ! Mi-o fi luat maicile, totdeauna fac aşa; îmi iau totdeauna bagajul meu. Sigur că mi-
au luat de-ale mâncării şi ceea ce trebuie să ne luăm în excursie.
- Nu, nu. Nu ţi-au luat !
- Cât o să fie excursia, o să fie lungă ?
- Păi, zice, depinde. Depinde: la unii mai lungă, la alţii mai scurtă.
- Dar ce, nu mergem toată lumea la un loc ?
- Şi asta depinde …
Mă uitam la el … Eu nu mai înţeleg omul ăsta ! Ce-o fi vrând să spună ?!
- Dar de-ale mâncării or fi luat ? Sigur că or fi luat. Nu poate să mă lase pe mine nemâncată şi ele
să mănânce.
El a înclinat aşa şi a zâmbit. Curios om !
- Ia priveşte !
Şi am avut impresia că a sunat dintr-un ţignal. Ştiţi toată lumea ce este: un fluier. Şi în clipa aceea,
a început din coşurile fetelor noastre să iasă câte un căpşor de şarpe. A ieşit la un moment dat, şi s-a
împleticit de gâtul unei maici, maică veche de bordei; dacă aş spune-o, cred că se spânzură. Aşa s-a
împleticit de gâtul ei, şi eu atâta am ţipat, zicând:
- O strânge de gât, o omoară !
- N-o omoară, că ea îl hrăneşte !
* Următorele materiale sunt scrise după înregistrări audio făcute în perioada 1990 – 2005, când Măicuţa Veronica a redevenit
Stareţa Mănăstirii Vladimireşti. (N. ed.)
34
 - Cum îl hrăneşte ?
Zice:
- Zi de zi, ceas de ceas, îl hrăneşte: cu mintea, cu inima.
Altul, la alta; i se învârtea în jurul gâtului. Altul, la alta. La unele se ridicau câte doi-trei, după aia
dădeau înapoi să cadă.
- Se luptă, zice.
- Dar de ce nu altă gânganie şi tocmai şerpi în coşurile maicilor ?
- Păi cine s-a dus şi a îndemnat pe Eva, să iasă … să mănânce din pomul oprit ? Nu diavolul, prin
chipul şarpelui ?
Şi zice:
- Şi ele, prin ceea ce fac …
- Acela care-i cel mai îngrozitor, este ura, este ura ! Şi nu este o ură care, ei, a venit ca o furtună şi
s-a dus. Este o ură care persistă. Şi acela-i cel mai hrănit. Acela-i cel mai răzbunător ! Şi o caută să nu o
piardă; o ţine să nu o piardă !
- Da e maica mea, da-i cutare !
- Ştiu, ea este ! Dar dacă vrea să-l hrănească, nici tu n-ai ce să-i faci, nici Dumnezeu n-are ce să-i
facă ! Nici eu, nici nimeni ! Ea ! Dacă ea nu-l ucide, la el se duce.
Altul peste el, altul peste el se încolăcea; se încolăceau în gâtul fetelor.
- Dar acesta ce mai este ?
- Acesta-i lăcomia ! Celălalt, uite unul galben, acela este furtul. Uite, acela este minciuna.
Erau pe culori. Unul verde; verdele este puterea de a… dacă ar avea puterea de a strânge pe cineva
de gât, s-o omoare. O putere a sugrumului; culoarea verde.
Ei, fetelor, vă spun, aşa m-am îngrozit, că şi la surori tinere, pe care nu ştiu cum le cheamă.
- Dar aia-i tânără, venită acum, uite cum…
- Da, zice, c-a venit să-şi schimbe haina şi locul. Dar ea trăieşte cu aceleaşi, ce-a trăit în Lume.
- Dar nu o să se-ndrepte ?
- De ea depinde !
- Eu le spun, la toate le spun !
- Le spui, dar dacă le spui, nu le-ndrepţi. Le trânteşti în braţele altui demon, mai mare:
deznădejdea. Pentru că-şi dau seama că nu se pot lupta, e mai greu.
- Ei, ce mă fac ? Ce mă fac ? Ce mă fac ? Cum răspund eu în faţa lui Dumnezeu ?
Zice:
- Nu răspunzi ! Uite, acum, fii atentă !
Când a zis „Fii atentă”, a ieşit unul cu clopoţei.
- Fii atentă, zice: Uite-l acum !
Şi când a zis, a ieşit acela cu clopoţei şi a început să înfăşoare gâtul peste ceilalţi, iar clopoţeii
făceau zgomot.
Zic:
- Dar ce-s cu ăia ? Acela ce mai este ?
- Este tot şarpe, dar clopoţeii sunt plăcerile care ţin de el.
- Asta ce reprezintă ?
- Lenea, când faci cele sfinte cu lene ! Cine nu se duce la slujbă cu frică de Dumnezeu, acela îl
slujeşte pe acesta cu clopoţei.
- Văleu ! Dar eu, zic, ce mă fac ? Ce mă fac ? Utreniile şi Vecerniile, aproape niciodată nu le ţin.
- Sfânta Liturghie e totul ! Celelalte sunt ca sarea în mâncare. Sf .Liturghie e totul, acolo vine Iisus
Euharistic, acolo petrece toată viaţa lui Iisus, în Sf. Liturghie.
Cine nu stă la Sf. Liturghie cu frică şi cu luare aminte, slujeşte pe acest demon cu clopoţei; şi acest
demon vine. Clopoţei are şi somnul, are împrăştierea gândurilor de la slujbă, are defăimarea, mândria…
Vă spun, sunt înnebunită ! De ceea ce am văzut, sunt înnebunită. Dar zic:
- Ce se întâmplă ? La noi vin maicile la Biserică !
- Da, şi eu ştiu că vin. Dar stau pe-afară, se uită în dreapta şi-n stânga şi gândul lor nu le este unde
trebuie. Habar nu au ce se petrece: că Iisus Se plimbă printre voi. Adică, efectuându-se Sf. Liturghie,
Iisus Se plimbă printre voi. Habar n-au ! Alea stau exact ca şi cum ar sta orice mobilă în Biserică. Fii
atentă acum: ai să vezi că apare trădare şi minciuna.
35
 Fetelor ! Când a ieşit o limbă afară şi când a început să se învârtă cu capul în jurul gâtului, dar nu
numai la una, vă rog să mă credeţi, că eu am văzut la mai multe !
- Vai de mine, dar aia cine-i de acolo ?!
- Păi tot de-a ta !
N-o vedeam, n-o cunoşteam.
- Vai de mine şi de mine, dar ce să fac eu ?
- Fă ce poţi ! Fă ce poţi ! Dacă poţi, bravo ţie ! Şi spune-le, că poate se-ndreaptă şi ele. Să nu se
trădeze nici una către alta, adică, să nu spună dacă a vorbit între două ceva de alta, să se ducă să zică: Uite
ce-am vorbit eu cu sora cutare, cu colega cutare, cu maica cutare. Şi aia e o trădare !
- Maicile mele nu ies din Mănăstire, nu trădează !
- Nu, şi între ele ! Şi face zâzanie, şi face tulburare. Şi aceea este trădare !
Zice:
- Lucruri mărunte, să ştiţi, că se plătesc scump. Scump, scump, scump !
Furtul nu se merge decât până la jumătate de drum şi acolo ai rămas. Cine fură, acolo a rămas ! Să
vezi acum şi şarpele furtului !
Şi iarăşi am văzut unul albastru. Şi fluiera… Zic:
- Dar de ce fluieră ?
- Ca să anunţe că el este „împăratul”, el îmbogăţeşte.
- Şi ce îmbogăţeşte ?
- Persoana pe care o slujeşte.
- Dar nu-l slujeşte !
- Păi din moment ce pune mâna şi îşi însuşeşte un lucru, ea slujeşte.
Şi atunci, zic:
- Maica Domnului ! Fie-Ţi milă, Maica Domnului, de noi ! Ţie ne-am predat. Ajută-ne Maica
Domnului, ajută-ne !
Dragelor, au început nişte fluiere disperate ale şerpilor, că mi-a rămas un huiet, de ce, nu se poate
spune, de turbare, un huiet de turbare.
Şi m-am trezit îngrozită. Când m-am trezit, suna telefonul. Dar vă spun, multe, multe. De groază,
nu mi-au rămas decât ce v-am spus.
Eu eram în strana dreaptă, când cântau maicile aşa, cu lene, în loc să cânte cu inimă. Nu ca şi cum
eşti obosită, sau parcă eşti adormită. Mi-am dat seama: uite, acum îşi hrănesc şarpele lenei, face ale
Domnului cu lene, fără râvnă. Ce dormiţi ? Ziceţi mai tare ! Ziceţi mai tare ! Nu dormiţi ! Ce cântaţi aşa ?
Ştiţi, de groază că-şi hrăneşte şarpele şi face cele sfinte cu silă, cu înghesuială, cu greutate.
Ei, vă rog să mă credeţi, nu mai sunt om de azi-dimineaţă ! Am umblat în toate părţile, ca să îmi
mai pierd din minte, dar am zis totuşi, să punem pe casetă, când şi când să-i dau drumul şi să aud ce n-am
pus. Dacă mă mai liniştesc oleacă, mi-aduc aminte. Şi scriu. Dar până le-oi scrie, mai bine să trec pe
casetă.
Deci: Aveţi grijă, ce ştiţi fiecare controlaţi-vă, ce ştiţi că aveţi care nu i-ar place lui Dumnezeu,
care v-ar opri de la bunul mers spre Calea cea Cerească, că poţi să fii de-o lună în Mănăstire şi să mori.
Nici măcar să n-ai culionul, nici măcar să fii maică şi te duci cu ce ţi-ai agonisit. Odată venind aici, ai să
rezişti şi s-a şters. Dezlegarea este sfântă şi se şterge, dar să nu mai repetăm !
Aveţi grijă, nu daţi drumul la cuvinte care să jignească pe cineva !
Aveţi grijă, nu daţi drumul la vorbe cu care să hrăniţi pe satana, cu ştiu eu ce !
Aveţi grijă şi cu mintea şi cu inima, pentru că ei se ţin de noi !
Şi poate că ei vor să ne trântească, prin asta să ne arunce în deznădejde; nu se poate să nu ne dăm
seama până la urmă de ceea ce am făcut, sau de ceea ce am zis. Nu se poate !
Dispreţul una faţă de alta, e un păcat !
Să vezi pe cel din faţa ta mai capabil ca tine, mai bun ca tine, mai râvnitor ca tine.
De-acum am zis aşa: Să vă rog, din suflet să vă rog, în genunchi să vă rog, ca de astăzi, pentru a
nu mai hrăni nici un şarpe, să ziceţi: „Aoleu, eu astăzi ce-am făcut, azi n-am făcut nimic bun. Aoleu, cum
mi-am dus ascultarea; mulţi nu o duc aşa, mulţi o duc şi mai bine ! Ce-am făcut eu azi pentru obşte ? Ce-
am făcut eu azi pentru Mănăstire ? Ia să văd !”
La noi, la început, era lupta de a nu lua una alteia în ascultare, Acum, am obosit.
A ! Şi să vedeţi, asta nu v-am spus. Printre şerpi erau flori răsucite. I-am spus maicii Melania, azi.
36
Printre şerpi erau flori răsucite, pălite. Şi i-am spus:
- Ce-s cu florile alea ?
- Le-am câştigat de mult ! Şi le-au supt seva şerpii. Vă spun, mai mi-aduc aminte câte una, aşa. Eu
mă-ngrozesc. Mă-ngrozesc ! Şi eu am. Dar pe mine m-am lăsat la urmă. E mai rău de mine ! E mai rău de
mine, că nu mi-am văzut coşul cu merindele. Aşa e !
Încerc eu să scotocesc. Nu ! Nu-l las ! Că şi eu sunt iute la mânie, noroc că nu ţin. Nu ţin. M-am
aprins – tot atunci m-am şi stins.
Ei, aşa că să ne controlăm în fiecare zi: dacă suntem în ascultare în fiecare zi, ce ascultare am
făcut, dacă am făcut ceva pentru mântuire, dacă am făcut ceva pentru binele obştii, dacă am făcut ceva…
- Că am zis eu, câte am pierdut eu în viaţă, câte am pierdut …
Zice:
- Ce se pierde, se ia în consideraţie. Iar dacă ai făcut pentru binele cuiva, nu-ţi hrăneşti lighioana.
Dacă ai făcut numai pentru tine, ţi-o hrăneşti !
Aşa că, să avem grijă, să ne hrănim sufletul cu dragoste, cu râvnă, să sperăm că Maica Domnului
ne va ajuta să ajungem la LIMAN, aşa cum Îi place Ei !
(Sună clopoţelul la TRAPEZĂ)

RECENSĂMÂNTUL

Când m-am sculat dimineaţă, maica Ilaria mă întreabă:

- Ce-aţi văzut azi-noapte ?
La care răspund:
- Nimic !
- Dar aţi vorbit ?
- Aşa vorbeşte omul când doarme ! Mai vorbeşte ! Şi-am zis, nu spun ! Dacă o fi de la Dumnezeu
ca să spun, o să-mi prilejuiască momentul să spun. Dacă va fi de folos ! Când am venit de la Biserică, m-
a condus maica Cornelia, şi nu mai ştiu care, maica Macrina, maica Cornelia, zice:
- Azi noapte pe la 2-3, vorbea Măicuţa în chilie ! Cine ştie ce-o fi visat !?
Ei, dacă vrei să ştii, am să-ţi spun ! Dar nu numai la două-trei, câte sunteţi la Stăreţie. O să spun la
Trapeză, la tot soborul. Şi a rămas clar, ca să spun la tot soborul. Şi când am văzut că a venit Părintele pe
3 Mai, zic:
- Nu că nu vrea să spun. Ei, oi vedea, dacă eu sunt bine dispusă, spun ! Şi iată că sunt bine dispusă
! Iată că vă spun ! Ce am visat ?
Că trăgeau la noi clopotele ca la Mănăstirea Putna. Multe şi foarte, foarte, foarte frumos ! Şi eu,
din chilie, spuneam:
- Vai, dar când or fi ajuns la noi clopotele astea ? Seamănă ca la Mănăstirea Putna ! Şi parcă a
sunat cineva când gândeam eu aşa. Dar eu n-am sonerie la Stăreţie… Am ieşit, nu era nimeni ! Am ieşit
pe terasă. Acolo era cineva. Un bărbat îmbrăcat ca ofiţer superior. Pe cine căutaţi ?
- Pe dumneavoastră !
- Pe mine ?!
- Da !
- Dar ce doriţi ?
- Trebuie să mergeţi cu mine, dumneavoastră cu tot soborul de maici şi surori la
RECENSĂMÂNT !
- Doamne, Maica Domnului, da - zic - de când îi asta ?
- Ei, a mai fost o dată şi acum îi ultima dată !
- Aoleu ! Cum aşa ?!
- Păi da !
- Şi prima dată când l-am făcut, că eu nu ştiu când l-am făcut ?!
- Ştim noi ! Ştim noi !
- Care noi ? Cu cine sunteţi ?
- Singur ! Dar o să vedeţi unde mergem: la Recensământ !
Şi deodată el a apăsat parcă pe un buton. Dar eu n-am buton la Stăreţie acum, nici un buton ! A
37
apăsat pe un buton. Şi-a aprins luminile din toate chiliile. Şi-au început să iasă maicile, surorile, toate
ieşeau, veneau pe sub clopotniţă, veneau, dar eu le zic:
- Fetelor, mergem la RECENSĂMÂNT ! Haideţi după mine ! Când am zis: „Haideţi după
mine !”, tânărul acela m-a apucat de mâna dreaptă şi parcă zburam prin aer. Şi eu ziceam:
- După mine, fetelor ! După mine, fetelor ! După mine !
Cât am zburat ? Nu ştiu !
Şi, în sfârşit, am ajuns într-un loc. Într-un loc unde părea că ar fi fost un fel de PALAT, părăsit. O
masă întinsă în faţa Palatului acela şi o Carte deschisă. Mă uit eu, şi când mă uit, într-un colţ, un grup de
prinţese. Zic:
- Da alea cine or mai fi ?
Păi zice:
- Nu le cunoşti ?
Şi când a început Maica Teodosia să bată aşa din palme, am început să strig:
- Sunt maicile noastre !
Dragele mele, toate erau îmbrăcate în alb, dar un alb-argintiu. Aveau unele pe la guler aşa un fel
de broderie, unele mai late, pe la mânecă, unele mai înguste, unele aveau parcă aşa şi pe jos. Aveau un fel
de rasă, dar albă toată, argintie ! Cu capul gol toate şi fiecare pe cap câte o coroniţă, dar nu erau două la
fel ! Singură, Maica Teodosia avea îmbrăcămintea de aur, Unde cred că a avut ea viaţă chinuită, umilită
din copilărie. Cine n-a umilit-o pe ea ?! Huo ! când a văzut-o ! Aşa…
Ea era cea mai gălăgioasă dintre toate. Şi parcă vroia să spună la fiecare… Dar nu era cu
beteşugul care l-a avut ea în viaţa noastră. Era sănătoasă şi la fiecare parcă vroia să le spuie, să le spuie şi
nu mai ajungea, şi parcă tot vroia să mă bucure pe mine, că ea este cu maica.
Şi cel care m-a adus, zice:
- Gata, le-ai privit ! Acum lasă-le pe ele să te privească ! Fii atentă ! Acum începe
RECENSĂMÂNTUL ! Acesta-i ultimul, ţi-am mai spus despre el. Acesta-i ultimul Recensământ!
- Da.
- Scrieţi-o!
Mă scrie cel de la masă şi începe să…Erau în faţă, aşa cum veneau în goană. Încep să prezint
maicile; luam una şi spuneam: maica cutare !
- Văleuuu, da ce-aţi făcut ?! Aţi venit cu desagii-n spate ?!
- Dar tot timpul îi avem aşa Măicuţă, nu ne ştiţi ?
- De unde să vă ştiu ?
Da acesta care m-a adus aici, zice:
- Toate aveţi desage ! Nu se despart de voi ! În unul aveţi faptele bune, sinceritatea şi viaţa pe care
o duceţi, şi-n celălalt puneţi faptele rele. Şi acestea nu se desparte de voi decât în momentul când faceţi
RECENSĂMÂNTUL pentru JUDECATA INDIVIDUALĂ.
Dar eu mă uit şi zic:
- Acuma-i acuma ! Aoleu, zic, unde-s desagii mei ? Cine mi-a luat desagii mei ?
Celui de la masă îi vine să râdă.
- Păi da ele au, eu de ce nu am ? Unde-i al meu ?
Dar cel care m-a adus, zice:
- Uite, e în Wolkswagen „
Şi-mi văd maşina care am avut-o eu: Wolkswagen.
- Păi da, zic, asta nu-i maşina mea, e maşina lui Johan, din Germania.
-Da, zice, a lui a fost, dar ţi-a dat-o ţie, tu ai vându-o şi nu ţi-ai oprit pentru tine nici un leuţ şi-
acum, desagii tăi îi duce Wolkswagenul !
Ei, parcă nu prea am fost eu mulţumită, pentru că mă simţeam aparte de sobor.
Ei, bine ! Şi se prezintă maicile. Dar nu spun numele, că nu… dar, acum mă opresc !
Unele, nu spun cine, unele aveau pestriţe, bluze pestriţe, rupte, dar desaga-desagă. Zic:
- Cum veniţi aşa ? Mă faceţi de ruşine ?! Ce-aţi venit aşa ? N-aţi avut ce îmbrăca ?
Dar tânărul zice:
- Cum le-am găsit, aşa le-am luat !
- Văleu, ce ruşine mi-aţi făcut !
Şi încep să spun: cutare, cutare… şi spun, şi spun, am spus toate surorile şi toate maicile vechi.
38
Când am ajuns la cele noi, nu le ştiam cum le cheamă. Zic:
- Nu mai ştiu cum le cheamă ! Le-am primit, dar nu ştiu cum le cheamă.
El zice:
- Pentru că trebuie să ştii cum le cheamă, îţi dăm un sfat: Să le spui când or veni să-ţi sărute mâna,
să spună aşa: „Blagosloveşte, Măicuţă, sunt Lenuţa din cutare loc ! Blagosloveşte, Măicuţă, sunt Maria
din cutare loc !” Şi ai să le înveţi ! Trebuie să le ştii neapărat !
- Acesta-i ultimul. După aia ce mai urmează ?
- Lasă, lasă, că ai să vezi tu ! Adu-le ! Adu-le ! – şi le spunea la fiecare :
- Spune cum te cheamă !
Şi în fine, fiecare şi-a spus numele.
- Dar nu-i valabil, zice, că şi-a spus fiecare numele, pentru că, înseamnă că e fără păstor. Trebuia
tu să spui numele !
- Păi, apoi daţi-mi o pedeapsă !
- Pedeapsa o ştii care-i !
- Da, zic, o ştiu ! O ştiu ! Nu-i nimic, numai atât să mă ajutaţi, s-o duc !
- Păi trebuie s-o duci, chiar dacă nu vrei ! Trebuie să o duci !
- Da ! zic. Ce facem acum ?
- Acum să te văd ce facem ! Nu ieşim cu numărul !
- A, zic, staţi, sunt la spital, mai sunt pe-acasă !...
- La spital ? Ia vezi care-i la spital ?
Şi a apărut cea care era la spital.
- Uite-o ! Uite care-i la spital ! Uite că a venit !
Dar eu zic:
- A ieşit din spital ? Treceţi-o!
- Dar tot nu iese la număr !
- Ştii ceva ? Le-am dat bilete de voie la multe şi s-au dus pe-acasă.
- Dar tot nu ies la număr !
- Ce să fac ? Au murit multe.
- Uite-le acolo !
Fetelor, m-a izbit frumuseţea Maicii Paraschiva, cum nu vă imaginaţi ! Ştiţi că Maica Paraschiva
nu era tânără când a murit. Ei bine, părea atât de tânără şi frumoasă, şi multe…Vă repet, nu erau două
coroniţe la fel, nu era broderia de pe la haine, alea argintii, două la fel. Fiecare după cum a avut
ascultarea. Unele, de-abia aşteaptă să se termine ! Altele, ce ştiu eu, au mai pus mâna.
Parcă mi-a dat şi mie o lecţie visul acesta. Eu cred că asta-i mâhnirea lui Dumnezeu pentru noi,
cred că nu mai avem mult de stat pe Pământ, cred că vrea Maica Domnului, pentru că ne-a adunat pe noi,
să ne controlăm desaga şi să ne putem pregăti. Căci vine şi atunci apasă pe buton. Când, pregătite,
nepregătite, din cămara trupului, urcăm şi ne ducem, unde ne ducem ! De aceea, v-aş ruga din tot sufletul,
să căutăm să ne controlăm cu tot ce credem, intrăm de acum în prima săptămână de post, să căutăm să ne
verificăm trăistuţa, gândurile, să ne verificăm toată fiinţa noastră, şi tot ce facem noi, ca să poată să fie
plăcut lui Dumnezeu, că nu numai atâtea, că Dumnezeu nu are nevoie de noi, noi avem nevoie de El ! Noi
vrem să ajungem la El ! Noi vrem să fim iertate şi miluite, la Loc de odihnă şi Lumină !
De aceea, v-aş ruga să aveţi grijă, măsuraţi-vă cuvintele, măsuraţi-vă privirile, măsuraţi-vă
gândurile şi mi le măsor şi eu. Pentru ca să nu ne fie ruşine când ne-om duce Dincolo ! Poate nu ne-om
duce toate odată ! De unde ştim că nu ne-om duce toate odată ? Vine bomba atomică, ştiu eu ce vine ?!
Ne ducem toate odată şi de ce să ne fie ruşine una de alta ? Să nu ne zgâriem pe faţă că am fost nişte
dobitoace atât cât am fost în Raiul Maicii Domnului ! Să nu ne fie ruşine, nici de rudele noastre, nici de
mamele li părinţii noştri, nici de fraţii şi surorile noastre. Să nu ne fie ruşine ! Că mă uitam la maicile şi la
surorile care aveau coroniţa mai simplistă, tare erau necăjite ! Erau aşa, parcă le era ruşine să ridice capul.
Singură, Maica Galiani are două coroane pe cap, pentru că niciodată nu a judecat pe nimeni. Când am
văzut-o odată, i-am zis:
- Maică, cum de ai două coroane ?
Nu să avem două coroane ! Să avem una, dar frumoasă !
(10 – 11 Februarie 1991)

39
 VEDENIA DE LA SPITAL
25 Septembrie 2004

De ieri au început ochii să curgă; îmi curgeau lacrimi din ochi fără să plâng. Aseară nu am putut să
adorm. Am făcut cele cuvenite care ţin de mine şi abia am adormit spre dimineaţă.
Am avut un vis grozav, grozav. Se făcea o casă mare, mare de tot. Mă uitam şi mă minunam cum este
făcută şi cât este de frumoasă, cum n-am mai văzut! Eu spuneam: cred că sunt în altă ţară, că n-am mai văzut
aşa o casă. Pe unde am fost, în Italia - chiar dacă sunt catolici - am văzut fel de fel de construcţii, dar nu este
una din acelea. Asta-i neasemuit de frumoasă. Uite ce uşi împodobite, ce mânere la uşi, dar ce ferestre care mai
de care. Doamne! a cui să fie casa asta?
Deodată văd cum se închid încet, încet uşile casei, care erau înalte şi împodobite cu multe frumuseţi şi -
mi vine gândul să intru în casă, să văd ce este acolo şi cine locuieşte.
Deodată apare o Doamnă de o frumuseţe nevăzută şi care avea o rochie, de o culoare aşa de frumoasă…
era un bej deschis cu reflexe aurii şi cu o lucrătură cum nu se mai poate descrie. Iar toată rochia de sus şi până
jos era plină de stele vii. Uite aşa făceau, parcă trăiau, iar fiecare dintre stele îşi avea locul ei; nu erau aşa…
amestecate. Eu cred că acele stele arătau activitatea şi puterea acelei Doamne alese.
Mă uitam la rochia Preafrumoasei Doamne, care era dintr-o mătase cum nu s-a mai văzut şi mă
gândeam: cine o fi făcut un material aşa de frumos.
Când am ridicat privirea către Chipul Său, am văzut pe cap ca o coroană. Dar nu se poate descrie căci
era ca o împletitură din multe, multe stele. Şi măgândeam: oare cine să fie? Este Sfânta Mucenică Ecaterina
de care ştim că era de o frumuseţe rară şi aşa cum văd că străluceşte, o fi înţelepciunea cu care a biruit toţi
împăraţii. Apoi am zis: să fie Sfânta Varvara?
Şi cum mă frământam şi mă întrebam, văd că Doamna are picioarele goale şi zic: cum se poate aşa…
O să-I dau o pereche din pantofii mei. Şi o să-I dau pe cei mai buni pantofi pe care-i am; mai ales că uite are
picioarele micuţe, aşa ca ale mele.
Dar apoi mă gândeam: oare o să - mi le primească?
Şi cum am terminat gândul, deodată Prea Frumoasa Doamnă mi-a zâmbit într-un chip aşa de minunat,
cum nu se poate spune în cuvinte româneşti. Avea un zâmbet dulce care-I umplea toată făptura. Era şi smerită
şi puternică. Era de o gingăşie care nu se poate arăta prin viu grai. Şi atunci am întrebat-o:
- De unde vii, unde locuieşti, unde ai casa?
- Vin de la Sfânta Mănăstire, îmi răspunde.
- Vai şi eu sunt în şpital şi n-am fost acolo când aţi venit la noi.
- Ba erai acolo, îmi spune. Te-am văzut printre ele şi cum umblai dintr-o parte în alta cu treburi.
Ăsta-i duhul meu care era acolo; e grija mea... Doamna îmi spune:
- Eu acolo locuiesc, acolo sunt mereu.
Iar eu îmi făceam griji ce încăperi au pregătit fetele, Doamnei. Să o dea pe-a mea. Chiar pe a
episcopului. Să aibă grijă… Şi eu stau aici aşa întinsă, în spital.
- Nu-ţi face griji, îmi spune Doamna. Eu privesc la ceea ce este în mintea ta şi la activitatea ta. Nu la
trup, acesta … Eu sunt acolo(la Mănăstire) şi oriunde.
Am început atunci să O rog:
- Ajută-ne!… Iubeşte-ne! Şi am început să spun cum că este nevoie de ajutor. Îmi curgeau lacrimile.
Apoi o întreb:
- Iubeşti mai mult judeţul acesta?
Mă gândeam la judeţul nostru. Dar Aleasa Doamnă îmi spune:
- Îi iubesc pe toţi!
Iar eu mă gândeam că pe toţi din ţara noastră. Dar de felul cum a spus, am înţeles apoi că iubeşte pe
toată lumea…omenirea de pe Glob. Apoi întreb:
- Iubeşti Biserica?
Aleasa cu forţa iubirii, răspunde:
- O ador!
- Şi pe arhierei?
- Şi!
Nu mai puteam de bucurie, ştiu că plângeam în vis. Îmi curgeau lacrimile într-una. Şi-acum mă
gândesc, cui să spun acestea, căror arhierei să le vorbesc? Să ne bucurăm cu toţii.
40
 Aleasa Doamnă privea cu o iubire divină despre care nu pot să spun decât că mă topea. Simţeam cum
mă topesc toată cu Iubirea Ei. Oricât aş vrea acum, nu pot să descriu; nu pot… Şi-atunci am spus Alesei:
- Acum pot să mor!
- Nu, n-ai să mori. Ai să trăieşti că mai am lucru pentru tine.
Şi mă gândeam oare ce o să am de făcut. Iar dacă Aleasa nu are încălţări poate trebuie să-i dau ceva,
sau să fac ceva pentru Maica Prea Curată. Plângeam în vis.
Când m-am trezit, plângeam şi am zis Maicii Heruvima că am avut un vis grozav. Şi aşa amplâns
toată dimineaţa. Dar nu era un plâns cum se plânge. Îmi curgeau continuu lacrimi şi lacrimi, cred că de plinul
care-l simţeam în lăuntru, de bucuria mare care nu pot s-o explic.
Nici mâncare nu mi-a mai trebuit.
Nu ştiu la viaţa mea să fi avut o aşa trăire puternică în vis. A fost ceva pentru care nu găsesc cuvinte.
Uite şi acum simt că mi se dilatămâinile, degetele…
De cum am deschis ochii, am zis deodată că a fost Maica Domnului! Aşa am simţit. Şi mă gândeam cine
poate fi atât de frumoasă, neasemuit de gingaşă şi dulce, în care se vedea iubirea nesfârşită. Cine decât Iubita
Divină, Împărăteasă peste Împărăţia împărăţiilor! Sunt şi Sfintele frumoase, dar cu toate la un loc, nu o pot
întrece pe Maica Domnului care este Casa, este Locaşul care L-a purtat pe Mântuitor.
Măicuţa Domnului a venit… şi câţi bolnavi necăjiţi or fi pe aici. I-a binecuvântat pe toţi. A binecuvântat
tot spitalul!
…Mă rog ca maicile să fie Acolo cu mine; să nu fie îndepărtate, că fiecare în parte a muncit cu câte
ceva în Sfânta Mănăstire …

41
JURNAL DE CĂLĂTORIE

ÎN ITALIA
ŞI
LA IERUSALIM

42
 Vizita la Sfântul Părinte Papă Ioan Paul al-II-lea
17 septembrie 1987

Voi arăta vizita şi cine m-a dus la Sfântul Părinte Papă Ioan Paul al-II-lea.
Din prima zi ajunsă la Roma, Sora Giuseppina, mi-a zis:
- Ei, când ai dori să mergem la Sfântul Părinte Papă? Că ar trebui să ne înscriem cu o săptămână
înainte pentru audienţă. Sunt mulţi care se înscriu, pentru că numai miercurea se primesc.
I-am răspuns:
- Ce să caut eu la Papă, eu nu am nimic ce să-i spun şi nici nu ştiu limba italiană şi de ce să-i
răpesc eu timpul preţios cu neânsemnata mea persoană, numai pentru o binecuvântare? Aceasta o pot
primi când o să slujească Sfânta Liturghie, cât stau în Roma.
Sora Giuseppina îmi spune:
- Cum, nu mergi? Dar cine o să-ţi dea pace! Eu am înlesnit prin părintele duhovnic, care ştie
româneşte – pentru oameni ce nu au făcut mare lucru, pentru biserica lor, dându-i Sfântului Părinte, nişte
metanii doar din lână … şi pe tine să nu te duc care eşti fondatoare de Mănăstire şi Superioară de
mănăstire cu un sobor de 318 de maici şi surori ! Eşti moldoveancă şi prietena mea din 1945.
Am să vorbesc Sfântului Părinte despre toată activitatea ta, pentru că o cunosc, atât din cartea ta
tipărită, cu aprobarea Sfântului Sinod, în Mănăstirea Cernica, cât şi după aceea, din gurile poporului
moldovean, când tu nu mai erai în Mănăstire şi nici soborul, aceasta cu ocazia înmormântării mamei mele
din jud. Bacău.
- Ascultă Soră Giuseppina, dacă vei vorbi repede, ca să nu înţeleg eu, află că am să te compromit
în faţa Sfântului Părinte, pentru că nu vreau să prezinţi ceva ce nu este adevărat.
- Lasă că am să vorbesc în româneşte, cât se poate de rar, să înţeleagă Sfântul Părinte, pentru că
dânsul ştie 52 de limbi, şi româneşte.
- Eu am o dorinţă!
- Ce anume?
- Să nu fiu înscrisă la audienţă, ca şi când aş avea de comunicat lucruri importante.
- A!De acord, vom intra prin uşa prin care intrăm noi salariaţii Vaticanului, când avem ceva de
raportat în legătură cu activitatea noastră misionară la biroul intim al Sfântului Părinte şi poate este chiar
şi mai bine, că nu se va grăbi. Când tu începi să depeni, ai destule fire pe scul.
- Faci haz de mine, de acum am să vorbesc mai puţin.
- Da, da, vezi să nu-ţi ţii cuvântul, sora mea, parcă nu te ştiu şi apoi am văzut când deschizi gura,
parcă îţi toarnă cineva, ceva în pâlnie şi sunt sigură că habar n-ai tu.
- S-ar putea să ai dreptate, că de multe ori în discuţii cu cineva, după ce rămân singură, mă întreb
ce am vorbit, că nimic nu-mi aduc aminte. Parcă sunt o jucărie de copil, ce a fost pusă în funcţie cu o
cheie.
- Hai caută timpul să introduci jucăria la Sanctitatea Sa.
- Ai să te faci de baftă, tu aşa elegantă şi eu cu rochiţa de 12 lei metru. Nu, nu, stai că şi eu am o
rochie maro, material adus în România din Franţa. Şi apoi tu eşti tunsă scurt, iar eu am un coc, cât un
cozonac moldovenesc, împletit în toate părţile. Ei, îmi dai voie să fac o glumă?
- Da, orice îmi face plăcere, te rog.
- Cunoşti jocul fotbaliştilor?
- Bineînţeles, doar sunt româncă, cu jucători neântrecuţi. Lasă, lasă că mai şi pierd.
- Se vede că nu ţii cu românii, chiar când pierd. Eu plâng când pierd românii şi îmi vine să dau cu
ceva în televizor.
- Eşti naţionalistă, bravo!
- Când vom intra la Excelenţa Sa, dacă vei exagera cu ceva în prezentarea mea, eu cu un semn al
mâinii, te voi opri.
Intrăm prin uşa cu două gărzi veneţiene. Sora Giuseppina, îmi spune că sunt gărzile Vaticanului,
care sunt plătite ca orice salariat.
Pătrundem în parcul Vaticanului, ce se întinde pe o suprafaţă de 10 km pătraţi, cu tot felul de
arbuşti, arbori, arcade cu împletituri de plante decorative. Statui cu Papi, scriitori, artişti ca Michelangelo,
Leonardo da Vinci şi mulţi alţii, pe care nu am avut răgaz să-i notez. Vedem o sonerie-interfon, apăsăm
43
- cineva dinăuntru întreabă:
- Cine este la aparat?
La apăsarea unui buton, de către portar, ni s-a deschis uşa şi am intrat într-un hol foarte mare,
având uşile din oglinzi. Predomina pe peretele din fund, un crucifix foarte mare. Am urcat un etaj, cu
treptele din marmură colorată, deasupra uşii, stăteau cheile Sfântului Apostol Petru în formă de “X”, ce
reprezintă emblema Papei.
În marea sală nu lipsea statuia Madonei de la Lourdes-Franţa şi statuia Madonei de la Fatima,
precum şi statuia Sfântului Fancisc de Assisi şi Sfântul Anton de Padova, toate în marmură albă.
Am ajuns în elegantul culoar, ce avea uşi în care te puteai vedea, ca în oglindă.
Mi-a spus Sora Giuseppina, că aici sunt birorurile cardinalilor şi episcopilor, cu relaţii cu alte ţări,
contabilitatea, secretariatul general, secretarul Sfântului Părinte, biroul ei, pe care le-am vizitat şi alte
birouri ale surorilor care conduc grupul de surori misionare în alte ţări.
Intrăm pe o uşă într-un culoar, ce duce spre biroul intim al Sfântului Părinte. La mijlocul
culoarului, ce este tapiţat cu o frumoasă tapiţerie religioasă, pe perete stă un crucifix cu Domnul nostru
Iisus Hristos răstignit, în faţă având în marmoră un piedestal cu o frumoasă vază cu flori. În dreapta, la
distanţă egală, stă statuia Madonei cu Pruncul Iisus. În stânga, stă statuia Sfântului Petru cu cheile în
mână.
Sora Giuseppina, mă face atentă că uşa ce se vede pe acel culoar, este uşa Sfântului Părinte. Încep
să mă rog, că aveam emoţii. Sora Giuseppina, sună la interfon şi întreabă o voce de bărbat foarte blândă:
- Cine este?
- Sora Giuseppinna cu Sora Veronica de la România.
Cine a apăsat pe buton, nu ştiu, dar am văzut că s-a deschis uşa. Intrăm într-un frumos birou.
Sfântul Părinte sta în faţa unui măreţ birou. Pe birou în dreapta, era statuia Sfintei Fecioare Maria, cu
Pruncul Iisus în braţe, cam la 1 metru înălţime. Aceiaşi mărime pe colţul stâng, era statuia Sfântului
Petru, cu cheile în mână. În mijlocul biroului, era un crucifix, tot de aceiaşi mărime, având în mijloc,
frumosul albastru, pe care era aplicat chipul Domnului. Tot pe birou mai era în dreapta Biblia, iar în
stânga un calendar de birou. Când a făcut Sora Giuseppina gestul de închinăciune catolică, a sărutat
mâna şi inelul, eu am putut cuprinde cu privirea tot ce era pe birou. Eu am îngenunchiat în faţa Sfântului
Părinte, ca în ţara mea, cu ambii genunchi, cerându-i binecuvântare.
M-a impresionat până la lacrimi, văzând întinse ambele mâini spre mine, iar eu nu am sărutat
numai inelul ci ambele mâini. M-am ridicat, am făcut doi paşi în urmă, uitându-mă spre Sora Giuseppina,
dându-i de înţeles să mă prezinte. Începe Sora Giuseppina, să vorbească Sfântului Părinte despre mine:
-Excelenţa voastră, Sora Veronica este româncă, moldoveancă ca şi mine şi prietena mea dulce,
mai este şi fondatoare de Mănăstire, pe terenul ei părintesc şi superioară a 318 surori. La vârsta de 17
ani, a reuşit să facă un mic paradis iubit de poporul român şi cunoscut peste hotare, dar comuniştii le-au
împrăştiat şi iat-o acum …
Eu i-am întins mâna să tacă. Am căzut în genunchi în faţa Sfântului Părinte, care sta în picioare
sprijinit cu mâna dreaptă de măreţul şi frumosul scaun, cu faţa luminoasă parcă aştepta să-mi deschid
gura şi nimic să nu-i scape. Am văzut că parcă la frumosul birou, a apăsat pe un buton, crezând că
cheamă pe cineva. Mi-a făcut semn, vorbind în româneşte:
- Te rog, vorbeşte!
Am început întâi cu vocea tremurându-mi, dar bunătatea şi zâmbetul său mi-a dat curaj şi am
început să-i spun:
- Sanctitatea Voastră, dau slavă Prea Sfintei Treimi, Maicii Prea Curate şi tuturor Sfinţilor
ortodocşi şi catolici şi întregii Ierarhii Cereşti, care m-a învrednicit să mă înfăţişez în faţa Sanctităţii
Voastre, să vă văd, să mă binecuvântaţi şi să vă vorbesc cu întreaga mea fiinţă. Aduc mulţumiri Proniei
Divine, pentru că se împlinesc cele auzite de mine, că voi merge şi voi vorbi la alte neamuri. Acestea au
fost comunicate prin voia Domnului, care m-a ridicat din mijlocul ţăranilor în care mă găseam şi acum
mă aduce în faţa Sanctităţii Voastre, vorbind cu această ocazie întregului glob creştin.
După aceste cuvinte, m-a binecuvântat şi mi-a făcut semn să continui. Am început:
- Nu vreau să amestec o Lucrare Dumnezeiască cu politica, orice numire ar avea. Să mă ierte Sora
Giuseppina, că aşa ne-a fost înţelegerea. Este adevărat că sunt româncă -moldoveancă, ca şi dânsa şi
surori în Domnul Iisus Hristos, din 1945. Tot ce v-a prezentat în legătură cu întemeierea Mănăstirii
noastre, pe locul meu părintesc, nu am făcut aceasta că am fost bogată ci la dorinţa Divinităţii. Am fost
44
orfană de la vârsta de 9 ani, m-a crescut fratele mamei mele, căruia i-am dat în schimb un teren de 4 ha,
rămas de la mama, pentru suprafaţa unde s-a construit Mănăstirea. Pe acest loc în toamna anului 1937,
ziua de 22 octombrie, lucram la cules păpuşoi, cu o nepoată a mătuşii mele, pe care o creştea alături de
mine, ce se numea Ghiniţa Creangă. Ea îmi spune:
- Tu simţi ceva?
Eu o întreb:
- Ce simţi?
Ea-mi răspunde:
- O căldură şi nu mai ştiu cum s-o numesc!
Eu îi spun că simt o atracţie spre drum, poate vine tata de acasă, unchiul ce ne creştea pe
amândouă. Ghiniţa iar mă întreabă:
- Ce simţi?
- Un aer de ceva ce nu ştiu cum să-l numesc, dar mă face fericită. Hai să ne închinăm !
Întorcându-mă cu faţa spre Răsărit, am văzut soarele şi la o distanţă de nu ştiu câţi metri de soare,
un tablou luminos, în mijlocul căruia era un bărbat învăluit în acea lumină albă. În mintea mea ziceam:
"Oare au apărut doi sori?"
Acel tablou de lumină venea spre noi, cum vine un avion. Dar cum se apropia spre noi, bucuria
era atât de mare, că nu mai ştiam ce este cu noi. BĂRBATUL înconjurat de lumină albă, a început să fie
cunoscut mai bine de mine, că a început să coboare în faţa noastră. Eu îi spun Ghiniţei:
- Are haină albă de mătase sau de nea.
Într-o clipă tabloul luminos s-a lăsat cam la un metru deasupra pământului. Mi-a vorbit în limba
românească şi destul de mult. Nu mi-a fost frică deloc; mă închinam într-una zicând:
- Doamne, Maica Domnului fii cu noi !
Eu aveam vârsta de 15 ani, iar Ghiniţa era cu 4 ani mai mică decât mine. Ea a auzit convorbirea, a
simţit aerul prielnic ce ne transmitea acest tablou, înfăşurându-ne într-un climat de mare bucurie, dar nu a
văzut nimic.
Sfântul Părinte mi se adresează:
- Spune, Soră Veronica, cine crezi că a fost Bărbatul din lumină?
- Sanctitatea Voastră, la vârsta aceea, iubeam foarte mult pe Mântuitorul Iisus, pe care-L văzusem
pe la vârsta de 8 ani în vis: plutea o bisericuţă de cristal, în mijlocul căreia era Iisus Prunc şi Preacurata îi
ţinea în jurul capului un voal foarte fin, iar eu strigam cât puteam: ”Să nu coboare pe pământ ci pe
mâinile mele” - pe care le ţineam întinse. Acum când eram trează şi lucram în câmp, îmi ziceam că poate
Domnul Iisus, a crescut şi vine să-mi împlinească dorinţa, comunicându-mi ceva …
Nu s-a lăsat pe mâinile mele, doar m-a binecuvântat. Iar în mintea mea a rămas pecetluit că a fost
Domnul Iisus. Poate a fost un Înger, poate un Sfânt, dar oricum, a fost Trimis al Domnului Iisus şi prin
prezenţa celui ce L-am văzut, socot că nu greşesc, dacă cred că a fost Domnul Iisus.
Sfântul Părinte, după aceste cuvinte m-a binecuvântat. Mă adresez Sfântului Părinte zicând:
- Iertaţi-mă, timpul vă este scurt, iar eu nu vreau să vi-l răpesc. Poate am să vă trimit cartea pe
care am scris-o eu cu titlul “Descrierea vieţii mele şi a Mănăstirii Vladimireşti, sub Mila Maicii
Domnului “.
- Nu, nu, te rog spune-mi: atunci ţi-a spus să faci Mănăstirea în cinstea Prea Curatei?
- Nu, la un an-în luna august, ziua 5, pe la orele 14.
- Cum a fost?
- Am mers la locul arătării cu două surori unde din evlavie se aşezase o modestă Sfântă Cruce.
Noi am îngenunchiat, iar eu am început să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Era foarte cald, surorile mă
întreabă:
"- Vezi că ninge şi pe pământ nu se vede zăpadă? Ce zici? …"
Le răspund:
"- Da, văd şi eu ca voi, dar să ne rugăm mai departe."
Vedeam ninsoare mai abundentă, adică fulgii erau mai mari şi destul de deşi, dar nu ajungeau pe
pământ. Am simţit o adiere foarte plăcută ca de un evantai. Nu ştiu s-o numesc.
Ziceam rugăciunea fără să mai citesc. Mi-am ridicat ochii să văd de unde vine acea mângâiere, şi
văd două Tronuri formate din fiinţe mici ca de copil, cu aripioare; erau aşezaţi cu atâta măiestrie, cum nu
am mai văzut în viaţa mea. Nu pot să le descriu, neavând cuvinte potrivite. Pe un tron sta un bărbat
45
îmbrăcat în veşminte de arhiereu, foarte frumoase, iar pe cap avea o ploaie de stele multicolore, aşa cum
am putut eu atunci la 16 ani să le numesc. Pe tronul alăturat sta o Împărăteasă, ce avea toată
îmbrăcămintea din aur, pe cap avea o coroană la fel de stele, parcă erau vii în multe culori. Prezenta
frumuseţea şi bunătatea adevărată, cu ochii blânzi şi tăcută ne privea.
Sfântul Părinte mă întreabă:
- Ce crezi, cine putea fi? Şi ce-a mai spus?
- Sanctitatea voastră, eu cred că a fost Domnul Iisus cu Prea Curata Lui Maică, pentru că mi-a
vorbit în felul următor:
"- Vasilico! Pe acest loc să faci o Mănăstire de maici în cinstea Maicii Mele, cu hramul Adormirea
Maicii Mele. Că de nu ar fi fost Maica Mea, care se roagă pentru voi, de mult v-aş fi pierdut. ”
Pe când îmi spunea aceste cuvinte şi-a întins Mâna dreaptă din care a ieşit o flacără de Lumină,
intrând în pământ. Apoi iar am auzit:
“- Aici, unde a pătruns voia Mea, să faci Altarul închinat Maicii Mele !”
Prin mintea mea a fulgerat gândul că eu nu am avere şi nu am cu ce să împlinesc Cuvintele
Domnului; lumea nu are să mă creadă, aşa că nu am să spun la nimeni această Vedenie. M-am liniştit,
Domnul este Bun şi nu o să mă pedepsească, şi-L voi mulţumi cu o Sfântă Cruce.
Dar, Cel ce îmi poruncise, citindu-mi gândurile, a făcut ca toată conversaţia mea s-o audă surorile
ce erau lângă mine, spunându-mi că şi ele se fac călugăriţe la Mănăstirea pe care o doreşte Domnul să fie
făcută în cinstea Maicii Sale. Le-am întrebat:
"- Cum aţi auzit şi cine a vorbit?"
"- Nu ştim să-ţi spunem, dar am auzit că aici are să se facă o Mănăstire. Ce am văzut, a fost
ninsoarea !"
Niciodată nu am simţit o durere mai mare în suflet, gândindu-mă că Domnul se va mulţumi cu o
Cruce sau cu o troiţă. Ştiu că cu lacrimi am zis atunci:
"-Mântuitorul meu, sunt sigură că pentru Sfânta Ta Maică, îmi vei plăti această neâncredere în
ajutorul Tău, când mă voi simţi mai fericită."
Şi aşa a fost. Pe când eram în punctul culminant al fericirii, socotind întreaga Mănăstire, un mic
paradis, a început furtuna, aruncând tufe de spini spre noi şi în inima mea care îmi grăia realitatea.
Vedeam imposibilă împrăştierea, având încredere nestrămutată în mila Maicii Domnului. Dar cineva
lăuntric îmi grăia: "Nu tu ai ofensat-o pe Maica Milei? "… şi era adevărat.
Judecătorul drept – conştiinţa - dacă o ai trează, îţi prezintă sentinţa. Doar ştiam că Dumnezeu,
nu-i Bun, ci-I Bunătatea întruchipată, numai că la egală măsură este şi Dreptatea. Nu El ne biciuieşte ci
faptele noastre, sau rânduieşte pe cineva din semenii noştrii, şi în felul acesta redăm datoria.
Excelenţa Sa, îmi spune:
- Nu ai ofensat Providenţa când din Paradis, v-aţi văzut în infern?
- Pentru mine am socotit încercare, o bucurie şi că Dumnezeu şi-a adus aminte de datoriile ce
trebuia să le plătesc. Pentru surorile mele - 318 la număr, m-am înfuriat, am socotit că am fost înşelată de
diavol, care acum se bucură de risipirea familiei mele, pentru că-mi ziceam: ”Dumnezeu este Bun, şi nu-
L cred mai rău decât un tată vitreg, să-şi arunce copii din casa sa”. Am simţit că cineva mi-a tăiat capul.
Am fost aşezată pe un pat, trei săptămâni nu am putut să înghit nici o lingură de apă, pentru că vomam
până la leşin.
Excelenţa Sa intervine:
- Stai Soră Veronica! Văd că rupe o filă din calendarul de pe birou, o foaie din ziua trecută şi scrie
următoarele:
“Vezi “Facere“, în legătură cu numărul 318 oameni de casă ai lui Avraam, foarte important, că
318 este un număr Biblic al Prea Sfintei Treimi. Vezi “Facere “ cap. 14, vers. 14. ”
Întinde mâna cu biletul spre Sora Giuseppina şi-i zice:
- Copiază cele scrise de mine şi dă-i Sorei Veronica, iar biletul meu reţine-l.
După ce a copiat Sora Giuseppina, biletul Sfântului Părinte, mi-a dat mie copia iar originalul l-a
înmânat Sfântului Părinte, pe care l-a introdus în Biblia cu scoarţele aurite ce era pe birou.
În acest timp de pauză, am avut prilejul să-mi învârt ochii a-i încărca cu frumoasele minunăţii, pe
care le voi arăta la urmă. Nu era deloc grăbit şi îmi făcu semn să continui.
- Şi am început împăcarea mea cu Cerul. A zâmbit Sfântul Părinte - şi îi spun că după trei
săptămâni de nemâncare, am primit al doilea mandat prin care să cred că Dumnezeu, mă binecuvântă,
46
mă miluieşte şi tot El mă şi biciuieşte ca să mă trezesc.
- Care a fost al doilea mandat?
-Un Drum de Lumină, care în fiecare dimineaţă la rugăciune mi se deschide, fără să văd ceva,
simt că mă încarc de o energie.
- Mai eşti în contact cu Providenţa Divină?
- Da, Sanctitatea Voastră, prin Drumul de Lumină, dar nu difuzez ci deţin în inimă, câteodată nu le
înţeleg nici eu şi am poruncă să nu le difuzez.
Sfântul Părinte stând tot timpul în picioare, din nou m-a binecuvântat.
-Cum vezi cele două biserici: ortodoxă şi catolică?
-Sanctitatea Voastră, cred că nu greşesc, pentru că pe amândouă le văd, le simt, le intuiesc ca una.
Restul sunt părţi rupte, dar să-mi fie cu iertare, nu din ortodoxie.
A zâmbit, iar m-a binecuvântat şi a zis:
- Sfântul Duh vorbeşte prin tine! Şi continuă după o scurtă gândire:
- Cum ai fost socotită în lumea spirituală pe când erai în Mănăstire şi acum în rândul laicilor? Îţi
respectă chemarea sau o amestecă cu omenescul ce-i legat de orişicine?
-Când mă socoteam ridicată prin mila Cerului din praful umilinţii, la rang de prinţesă, în
Mănăstire, aproape de Împărăteasa Cerului, mă simţeam umilită văzând că nu am merite pentru această
favoare. Acum sunt dispreţuită de cei ce nu au putut înţelege chemara făcută de Doamna Casei Noastre,
Maica Domnului, trecută în rândul tuturor muritorilor. Cu adevărat sunt fericită că Domnul mi-a hărăzit
un timp prin care să trec neobservată de nimeni. În prezent mă socotesc trimisă prin voia Domnului Iisus,
într-o ascultare sau la o odihnă. Cred că nu-i la întâmplare, are Dumnezeu un scop, pe care eu nu pot să-l
descifrez.
- Dar ce crede lumea laică şi Biserica, de o Mănăstire cu 318 surori, întemeiată pe revelaţie divină
şi transformată în instituţie laică?
- Excelenţa voastră, pe mine nu mă preocupă părerea nimănui, ştiu doar că nici o frunză nu se
mişcă fără voia Lui Dumnezeu, iar instituţia laică e tot cu caracter de binefacere. Mănăstirea noastră s-a
început cam odată cu al doilea război mondial. Eu am crezut că Divinitatea îi cere poporului român o
ofrandă, dar ofranda noastră românească, a fost cam mică şi s-a grăbit bunătatea Lui Dumnezeu s-o
mărească.
- Cum?
- Făcând dintr-o Mănăstire, 318 Mănăstiri.
Sfântul Părinte văzând că nu înţelege, întreabă:
- Cum? …Cum? …
- Excelenţa Voastră, eu cred că fiecare maică sau soră din Mănăstire, acolo unde a dus-o voia Lui
Dumnezeu, este o Mănăstire prin viaţa ei corectă, prin renunţarea fără voia ei la uniformă, la locul ei de
linişte şi prin rostul ei misionar, fiecare după efortul menţinut. Socot că acolo unde se găseşte este o
lumină şi o încurajare, pentru cei ce o înconjoară şi o înţeleg.
- Va să zică, ele fără să-şi dea seama sunt în slujba Domnului şi în ascultare misionară. Prea mărit
să fie Domnul! - şi s-a închinat.
Apoi a scos din sertarul biroului o Sfântă Cruce de argint cu Iisus răstignit, formată din două feţe,
având în interior un gol, în care sunt aşezate Sfinte Moaşte, foarte frumos. Când mi-a înmânat Sfânta
Cruce mi-a zis:
- Primeşte “Crucea Misionarilor“ şi te binecuvântez ca Misionară şi să-ţi fie punte de trecere prin
această viaţă şi la toate surorile pe care le-ai avut.
Sfântul Părinte, se întoarce către Sora Giusepina, îi întinde un pachet zicându-i:
- Ai un milion de lire, pentru a-i cumpăra un suvenir, cadou, la Sora Veronica, iar 35. 000 lire, să-i
cumperi lanţ la crucea de misionară.
Sora Giusepina se apropie de birou şi îi spune Sfântului Părinte:
- Ştiţi, Sanctitatea Voastră, că eu trebuie să merg în Franţa, cu un grup de surori. Am propus ca şi
sora Veronica să mă însoţească, ataşând-o de grup. Am face mari lucrări misionare, numai că susţine că
locul ei este în România, lângă surorile ei, din care face parte. Eu nu vreau decât până în martie să stea cu
mine. Vă rog, binecuvântaţi-o şi ziceţi-i să meargă, să vină când i se expiră paşaportul să-şi facă
prelungirea.
Sfântul Părinte, îi răspunde cam autoritar:
47
 - Giuseppina, Sora Veronica, nu-i misionară a României, Italiei, Franţei, eu o binecuvintez
"Misionară - Vizionară a tutu glob”, ea ascultă de Domnul, prin legătura ce a pus-o între ea şi Cer.
Veronica trebuie să asculte numai de Domnul Iisus, care îi vorbeşte în minte, în inimă sau în orice chip !
Sora Veronica, ce-mi spui pentru despărţire?
- Sanctitatea Voastră, mă rog din tot sufletul, Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea
Fecioarei Maria, tuturor Sfinţilor şi întregii Ierarhii Cereşti, să ne ajute ca cele două Biserici - surori,
catolică şi ortodoxă să fie una.
Am îngenuncheat, sărutându-i mâinile şi inelul şi Sfântul Părinte m-a binecuvântat.
Sfântul Părinte, înainte de despărţire, s-a adresat Sorei Giusepina, zicându-i:
- Giusepina, să i se pună totul la dispoziţie Sorei Veronica, cât stă în Italia şi până ajunge la
Bukarest - România.
- Da, Excelenţa Voastră, voi lăsa scris sorei Maria -Tereza, care îmi va ţine locul, porunca ce mi-
aţi dat-o.
După ce am prezentat Sfântului Părinte, un dar din România, un album cu icoane a Maicii
Domnului în 40 de ipostaze, opera pictorului Gheorghe Răducanu din Bucureşti, i-am oferit o faţă de
masă cu trandafiri, lucrată în goblen şi macrame, apoi trei mileuri din macrame -garnitură, pentru diverse
locuri, coşuleţ de cobalt, pe care l-am cumpărat cu Sora Giusepina, în care am aşezat în iarba verde -ouă
încondeiate româneşte, lucrate în dulcea Bucovină.
S-a bucurat ca un copil nevinovat, desfăcând cadourile. M-am retras puţin socotind că se apropie
sfârşitul conversaţiei noastre şi am văzut un gest făcut de Sfântul Părinte, la birou, că ar fi apăsat pe un
buton. M-a surprins că am observat gestul şi mi-a zis:
- Te superi că te-am înregistrat? cred că ai observat când i-am dat drumul. Să ştii că pentru mine
am făcut aceasta.
- Să ştiţi, Excelenţa Voastră, că este o onoare pentru mine.
Şi am început să-mi şterg lacrimile, ce-mi inundaseră obrajii. Am îngenunchiat cerându-i iertare
şi binecuvântare, sărutându-i din nou ambele mâini şi inelul. Ne-am retras pe culoar, sora Giusepina îmi
spune cu o bucurie frăţească şi sinceră:
- Oare această întâmplare nu este o minune? O ţărancă orfană, aruncată din loc în loc, să ajungă în
faţa Sfântului Părinte Papă Ioan Paul al-II-lea, Şeful Bisericii Catolice de pe glob?
Lăudat şi prea mărit să fie Domnul de toate şi pentru toate!
Într-una din zile, mergând prin oraş, am ajuns la zidul de la Vatican. Ce am putut vedea? O uşă
mică, prin care am putut intra în imensul parc, ce avea paviloane cu plante ce nu le pot numi, ce înfăşurau
arcadele, dându-le o podoabă din rai. Fântânile arteziene ţâşneau din multe părţi dând viaţă naturii ca din
altă lume. Mi se părea ceva magnific.
Aud un mic zgomot; cu ochii ca de hoţ, am simţit paşii unei patrule a Vaticanului, în afară de zid.
Mi s-a oprit răsuflarea şi am zis: „Măiculiţa Domnului ce mă fac?"
Frica m-a aruncat într-un boschet bogat, ce nu mai văzusem până atunci în viaţa mea. După ce a
trecut elegantul poliţist, tip-til, m-am retras mai mult pe genunchi şi am ieşit pe aceiaşi uşă pe unde am
intrat, mulţumită că am văzut loc cu lumină. În acel moment m-am hotărât să merg la Sfântul Părinte Ioan
Paul al-II-lea, în audienţă, condusă de Sora Giuseppina.
Mai întâi am mers la fântâna din “Piaţa San Pietro“, pentru a mă spăla pe picioarele murdare, cum
mă târâsem în parcul Vaticanului. Fericită, mergeam spre Marea Bazilică “San Pietro “îndulcindu-mă în
inimă că voi vedea în curând tot parcul Vaticanului. Ceea ce am văzut - doar un colţişor - era un colţ de
basm.
Seara la orele 19, chem pe Sora Giuseppina şi îi spun cu sufletul la gură, vederea minunată,
descriindu-i boschetul şi florile necunoscute ce nu le mai văzusem niciodată în viaţa mea - părea un oraş
natural. Mirată îmi spune:
- Ce spui sora noastră! Îmi povesteşti fapte ce-mi tulbură sufletul.
- Este adevărat ce-ţi spun. Când voi merge la Sfântul Părinte îţi voi arăta colţul unde am fost şi
boschetul unde m-am ascuns.
- Hai, acum să-mi arăţi uşa pe care ai intrat în parc.
Am pornit amândouă şi cu sora misionară Maica Tereza, să le arăt. Ajunse la locul unde văzusem
mica uşă pe unde am intrat în parc, acum se vedea cum m-am târât pe genunchi, dar uşa nu mai era
nicăieri. Ne uităm una la alta, iar pentru moment am rămas fără cuvinte. Sora Giuseppina îmi zice:
48
 - Cred că ai intrat printr-o uşă deschisă de îngerul Domnului, numai pentru a te hotărî să mergi la
Sfântul Părinte Papa. Cine te-a băgat în parc, pe mine nu mă interesează, dar sunt fericită că mi s-a
împlinit dorinţa.
Întoarse la pension, le-am povestit surorilor ce văzusem în parcul Vaticanului; ele se uitau una la
alta uimite, iar Sora Giuseppina a spus:
-Să ştiţi că tot ce spune Sora Veronica, este întocmai, dar nu-mi dau seama pe unde a putut
pătrunde că numai cine intră în parc poate să precizeze cele văzute. Sora mea Veronica, tu ai avut o
Vedenie? Ai fost condusă, ţi s-a deschis uşa în zid şi ţi s-a adus boschetul în care te-ai ascuns, ca acum să
fii sigură şi să crezi propria arătare divină. Acum rămâi la noi, pentru că ţi s-a arătat concret dorinţa
providenţială.
- Bine, dar aici a fost o intervenţie cerească. Dar ce trebuie să fac oare în ţara mea, unde nu mai
ştiu câte au fost şi pe câte le-am păstrat în tezaurul inimii mele.
-De ce nu ai arătat totul?
-Cred că reţinerea mi-au trimis-o cei care nu m-ar fi crezut. Voi nu cunoaşteţi câtă durere
sufletească am eu, când încep să strecor ceva şi auditoriul este absent sau trece la o altă discuţie.
După această convorbire, ne-am retras fiecare în camera noastră. Eu mă simţeam că nu mai fac
parte din cei ce mă înconjoară. Cred că şi surorile au fost la fel.
Am zis în gândul meu, dacă există un rai pe pământ, acesta-i parcul Vaticanului, cu inundaţie de
flori necunoscute, palmieri, copaci cu flori albe şi roze (la noi le spun leandri ). Nu mai spun că erau tot
felul de arbuşti. Se simţea o adevărată reconfortare spirituală a naturii. Terase supraetajate, după care
florile stăteau semeţe, altele se prăvăleau într-o eleganţă uimitoare. Mi-am zis:
- Doamne, ce calităţi nobile poate să aibă fiecare floare în parte şi câtă gingăşie!
Ieşind din palat, după vizita la Sfântul Părinte, ochii mei s-au îndreptat spre colţul, unde fusesem
intrată prin zid, şi-am arătat Sorei Giusepina:
- Uite boschetul în care m-am ascuns, ca să nu mă vadă garda. Hai să mergem până acolo! Uite şi
plantele împletite pe arcadă, că nu ştiu cum se cheamă.
Încep să descriu plantele de acolo, cum le-am văzut. În boschet se mai cunoştea urma genunchilor
mei. Sora Giusepina mă întreabă mirată:
- Tu ai intrat cu trupul prin zid? Îi răspund:
- Nu… am intrat pe uşă.
- Care uşă? Unde o vezi?
- Acum nu mai este, dar a fost.
- Hai, …că-mi dârdâie picioarele.
- Bine, dar este adevărat.
- Dar, zic eu că nu este adevărat?
Mai privim parcul şi o întreb pe Sora Giusepina:
- Ce crezi, sunt multe parcuri în lume ca, Parcul Vaticanului?
- Cred că nu.
Pentru că era grăbită, am ieşit, a trecut pe la biroul ei, şi am pornit spre gară, să luăm metroul să
ne ducem la pension. Pe drum, Sora Giusepina cu aceiaşi blândeţe, îmi spune:
- Draga mea, cât de mult te preţuieşte Sfântul Părinte, că în toată discuţia a stat numai în picioare.
- Nu, draga mea, nu pentru persoana mea a stat în picioare, ci din respect pentru cele auzite,
crezând că eu sunt numai un cablu prin care vine curentul ce dă Lumină Cerească. Am observat din
întrebările ce mi le-a pus în legătură cu Divinitatea, dorind să cunoască cât mai mult şi toate le sorbea cu
întreaga sa fiinţă.

LA TOLFA

În ziua de 3 octombrie 1987 după ora prânzului, ne-am hotărât să mergem în excursie, într-un sat
foarte vechi. Se zice că ar avea 1400 de ani, de când nişte prinţi, pe vârful cel mai înalt a unui munte au
făcut un castel şi o biserică. Acest sat se numeşte Tolfa, în care este mai multă piatră decât pământ. Are
2 catedrale, 6 biserici mai modeste şi o Mănăstire, ce a fost o vreme părăsită, iar o soră a renovat-o cu
averea ei, fiind foarte bogată. Această soră s-a făcut călugăriţă primind numele de Emilia. Nu s-a mutat
niciodată din Mănăstirea ei.
49
 La intrare, această localitate pare un sat, însă pătrunzând în centru, este un orăşel; nu am mai
văzut până aici, aşa minunăţii. Case zidite pe diferite forme de suprafeţe. Parcă ar fi fost cu mii de ani în
urmă un cutremur mare şi a dat forme diferite munţilor.
Am tras la o credincioasă văduvă, unde trag surorile pentru un timp mai scurt, cu numele de
Maria. Din cameră priveam pe o fereastră, muntele cu o biserică şi un castel părăsit. Parcă mă vedeam la
poala muntelui Durău din România.
Am dormit la credincioasa Maria, dimineaţa după ce am făcut cele ale Martei, nu am luat micul
dejun, era Sfânta Duminică şi văduva Maria se grăbea să meargă la biserică să se împărtăşească. Era ora
7. Am însoţit-o la biserica ce a fost zidită în cinstea Sfântului Anton de Padova. E o biserică mai simplă,
mai mult o capelă, avea statuia Sfântului Anton şi puţine bănci. I se mai zice “Biserica bătrânilor “.
Venind acasă, am coborât în oraş, după ce am servit micul dejun. Am urcat la a doua biserică,
unde a fost o mănăstire, o vreme părăsită şi apoi renovată de sora Emilia, care după renovare a fost
călugărită şi numită superioară a Mănăstirii, care a trăit 90 de ani; în prezent sunt trei surori. Cea mai
tânără are 68 de ani, cea mai bătrână are 82 de ani.
Surorile ce m-au adus în acest orăşel cu totul deosebit şi frumos prin aşezarea caselor aruncate pe
câte o stâncă, cu străzi foarte înguste, pietruite de sute de ani şi cu biserici foarte, foarte vechi, au spus
celor 3 surori ce locuiesc în Mănăstirea “Sfânta Emilia “(De Sfânta Emilia se ştie şi a rămas în tradiţia
Mănăstirii că avea darul înainte-vederii):
- Am adus în mijlocul vostru o soră din România, o veche prietenă din tinereţe, pe care o rugăm ca
după Sfânta Liturghie după ora 11, să ne vorbească ceea ce îi va da Duhul Sfânt şi o va împrumuta Stareţa
voastră, Sfânta Emilia. Este îmbrăcată ca orice muritor de rând, dar a fost întâi - stătătoare a unei
Mănăstiri ce a fost zidită pe terenul - zestrea ei părintească – şi după 15 ani a fost rânduit prin Divinitate
să guste şi din paharul suferinţei. Ne-a povestit nouă şi dorim să vă povestească şi vouă cât de mult au
dorit toate cele ce s-au adunat în jurul dânsii în număr de 318 să făcă o Mănăstire, cum alta să nu mai fie
pe lume. Nu a fost displăcută această dorinţă a lor Prea Curatei, dat a îngăduit să le treacă prin cernerea
suferinţei, lămurindu-le pe fiecare care va rămâne în sita iubirii. Desigur dânsa vă va spune mai în
amănunt, deoarece se potriveşte ascultarea ei de la Dumnezeu cu a Sfintei Emilia.
Ea crede orbeşte că Mănăstirea lor după întoarcere va fi cu mult mai frumoasă decât a fost. Sunt
sigură că Sfânta Emilia care a renovat Mănăstirea voastră se bucură că sora Veronica se găseşte între voi
acum. Eu îi dau cuvântul să vă povestească.
După Sfânta Liturghie de la ora 11, m-am rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Prea
Sfintei Treimi, tuturor sfinţilor şi Sfintei Emilia care a readus o Mănăstire din ruină, cu averea ei - să mă
ajute să vorbesc surorilor şi credincioşilor ce s-au adunat la Sfânta Liturghie în biserica Mănăstirii.
Am mulţumit surorilor ce m-au adus cu maşina de la Civitavechia să pot să iau legătura cu această
Sfântă Mănăstire :
- Îmi dau seama că nu întâmplător este venirea mea aici. Am toată încrederea că întâi -stătătoarea
frăţiilor voastre, Sfânta Emilia a mijlocit la Stareţa noastră de obşte, la Prea Sfânta de Dumnezeu
Născătoarea, să vin să mă încarc cu încredere pentru reântoarcerea noastră în “Grădina Doamnei Noastre
“.
M-aţi întrebat cum am ajuns călugăriţă. Încă de mică, de când aveam 6 ani, mergând la şcoală, s-a
lăsat peste mine un nor uşor ca o zăpadă. Dădeam cu mâinile să ies din acest nor, dar nu mi-a fost frică,
pentru că nu era o răcoreală ca o zăpadă, ci o căldură binefăcătoare. Nu ştiu cât timp a trecut. Destul,
când am ajuns la şcoală, învăţătoarea era în clasă şi m-a întrebat:
“- Gurău, tu niciodată n-ai întârziat la şcoală, ce s-a întâmplat cu tine, că ai o înfăţişare
deosebită?”
I-am spus întâmplarea cu norul. Doamna învăţătoare mi-a spus:
”- Aş vrea să trăiesc să văd ce se va întâmpla cu tine!”
Când am venit acasă i-am povestit şi mamei întâmplarea cu norul. Mama mea era văduvă din
primul război mondial şi lucra croitorie în comuna Tudor Vladimirescu. M-a privit, m-a ascultat şi-i
curgeau lacrimile pe obraz, parcă îşi dădea seama că nu o să trăiască să vadă ce se va întâmpla cu mine.
Am întrebat-o:
"- Mamă de ce plângi ?"
Mi-a răspuns:
"- Oare, nu va fi o legătură între acest nor şi acea persoană care te lua noaptea de lângă mine şi te
50
ducea într-o lume unde nu ştiai să spui, decât că nu are asemănare întru frumuseţe şi bunătate? Când te
aducea spuneai că Pământul miroase foarte greu şi nu ai fi vrut să te mai întorci. Acum te-ai făcut mai
mare, spune-mi, te bucuri când te ia noaptea de lângă mine acea persoană?"
Eu îi răspundeam:
"- Mămică, bucuria era aşa de mare şi încă este pentru că mă vedeam în pat lângă matale cum te
ţineam de gât şi de la persoana mea şi până unde mă duceam vedeam ca un fir de borangic. Odată am
întrebat frumuseţea care mă ducea, cum de nu se rupe acest fir subţire într-un drum aşa de lung? Mi-a
răspuns : ”Acela este firul vieţii tale şi nu se va rupe, decât atunci când va hotărâ cel care te-a adus pe
Pământ, adică Dumnezeu”.
Aşa să nu mai zici că vrei să mori, mămăică, când ai necazuri, pentru că eu nu o să mai am pe cine
să mai ţin de gât."
M-a îmbrăţişat şi nu-şi putea ţine lacrimile, parcă ştia că mă va lăsa singură la 9 ani.
Sora Maria Tereza mă întreabă:
- Soră Veronica, după ce a murit mama, mai venea persoana frumoasă să te ia în lumea bucuriilor?
- Nu, din clipa când a încetat din viaţă, nu au mai venit bucuriile din lumea fericiţilor. Aveam
doar un singur copac în livada mamei, unde mă duceam şi mă rugam să fie puntea mea de mijlocire între
mine şi Dumnezeu.
Maria Tereza iar mă întreabă:
- Cum ai ajuns să ai legătură cu acest copac?
- Când eram în clasa întâi, în cartea de religie, am văzut cum Dumnezeu, a dat afară din Rai pe
Adam şi Eva. Preotul la ora de religie primea întrebări de la copii. Am pus şi eu o întrebare:
"- Eu ştiu Părinte că Dumnezeu este bun, că aşa mi-a spus mama mea !"
Părintele îmi răspundea:
"- Pentru că nu au ascultat de Dumnezeu, pentru că le-a zi că din toţi pomii pot să mănânce, numai
dintr-unul singur să nu mănânce, că este a lui Dumnezeu, şi-n momentul în care vor mânca vor muri." Eu
am mai adăugat:
"- Dar ne-aţi spus în altă oră de religie că Adam şi Eva sunt primii oameni şi strămoşii noştrii, deci
nu au murit părinte!" Părintele îmi spunea:
"- Vrei să ştii prea multe, pe altă dată."
Am venit acasă i-am povestit mamei întrebarea pusă de mine părintelui la ora de religie şi am
rugat-o să-mi povestească adevărul. Mama mea, nu era intelectuală; la vârsta de 15 ani s-a căsătorit şi au
luat-o grijile familiei. Însă din ce ştia, mi-a spus de neascultarea primilor oameni şi că atunci când orice
om calcă poruncile lui Dumnezeu, prin aceasta este îndepărtat de Dumnezeu. Oprirea de a nu mânca din
pomul prin care a venit moartea omului, sunt posturile pe care trebuie să le respectăm, să ne abţinem.
Atâta a ştiut mama să-mi spună.
Eu am rugat pe mama mea, să-mi dea voie să aleg din livadă un pom cu fructul cel mai bun şi să-l
dăruiesc lui Dumnezeu şi să promit că niciodată nu am să mănânc fruct din ele. Mama a râs, m-a
mângâiat şi mi-a zis:
"- Du-te şi alege, dar să ai grijă să te abţii să nu mănânci!"
"- Promit mamă, lui Dumnezeu, că nu am să mănânc niciodată." Mama, mai adaugă:
"- Dar în zilele de post, ai să mănânci, lapte, brânză, ouă?"
La fel promit mamei că nu am să mănânc, şi nu am mâncat, spunând tuturor că am dureri de cap,
dacă mănânc. Când aveam nevoie de ceva mergeam în livadă la pomul dăruit lui Dumnezeu şi-i ziceam:
"- Te rog, roagă pe Dumnezeu, să fie bun !" - să-mi dea ce ceream sau să mă ierte când făceam
greşeli.
De fiecare dată, se aprindea pomul cu Lumină, ca nişte stele pe crenguţă, care mă făcea fericită.
Cât a trăit mama, până la vârsta de 9 ani, îi povesteam mamei, legătura mea cu pomul lui Dumnezeu.
Mama mă privea, mă măsura şi o întrebam:
"- Ce stai gânditoare, cântărindu-mă?"
"- Mă tem dragul mamei, că eşti bolnavă, hai să te duc la taica părintele să-ţi citească o
rugăciune."
Şi mergeam, că îi era drag lui Taica Părintele că-i povesteam totul. Îmi lua părul împletit după cap,
îl pupa şi-mi spunea:
"- Roagă-te scumpa mea pentru mine, că şi eu mă rog pentru tine."
51
 După ce a murit mama, eu am avut o condamnare familiară, pe care nu o pot spune, că vă
indispun prea mult. După doi ani de detenţie, într-un chiler de care ştia numai fratele Petrică şi cu soţia lui
Ionica, care locuiau în casa mamei, am reuşit să evadez cu ajutorul Maicii Domnului, am fugit să-mi văd
pomul, dar nu mai era, probabil că se uscase, odată cu mine.
Aceasta-i povestea cu pomul meu. După aceasta am mers la fratele mamei mele, unchiul Ionică
Barbu şi mătuşa Maria, cerându-le adăpost. Nimeni nu m-a cunoscut că eram desfigurată.
Aici la unchiul meu am stat până când am avut prima chemare, pe când lucram la cules de
păpuşoi, cu sora mea Ghinţa, nepoata mătuşii mele în data de 22 octombrie 1937.
Pe locul unde am avut prima chemare, s-a construit Mănăstirea din voia lui Dumnezeu şi-a Maicii
Domnului. Locul fiind al unchiului meu, dar ca să putem construi Mănăstirea, l-am rugat să primească în
schimb, terenul ce-l aveam de la mama. A fost de acord cu acest schimb, pentru că în primăvara anului
1938 pe când era cu plugul şi caii, s-a lăsat din cer într-o după-amiază, înainte de asfinţitul soarelui, o
suprafaţă de lumină, deasupra pământului, cât este suprafaţă Mănăstirii de azi. Caii s-au speriat şi au
fugit acasă cu boruna de fier, iar dânsul a căzut la pământ de frică.
Eu fiind minoră, nu puteam face acest schimb, a mers dânsul la Tribunalul din Tecuci şi a făcut act
de donaţie Sfintei Episcopii din Roman, pentru a se începe Mănăstirea pe terenul meu; am acte când am
devenit majoră.
Surorile care au auzit că vom face Mănăstirea, au venit fiecare cu părinţii, pentru că şi ele erau
minore, spunând că şi ei vor să facă donaţie terenul -zestrea -să fie alături de mine. Aşa a luat Mănăstirea
fiinţă, primind aprobarea Sfântului Sinod, iar noi maicile surori ne-am angajat să lucrăm cărămida şi
salahoria.
Călugăria mea şi numirea mea de superioară a Mănăstirii a fost în 15 august 1940. Când
Mănăstirea a fost gata cu ateliere unde se lucrau covoare pentru import şi export, Dumnezeu ne-a
încercat dragostea, slobozind asupra noastră arestarea, odată în 1955 - a mea şi a Comitetului şi a doua
oară la 10 luni, în 1956, arestarea totală a soborului de 318 maici trimise în familie.
Sora Maria Tereza întreabă:
- Soră Veronica, te-ai supărat de această hotărâre a Divinităţii ce a venit asupra ta şi asupra
Mănăstirii? Ai blestemat pe cei ce au semnat desfiinţarea voastră?
- Nu. Pentru că atunci trebuia să socot că Dumnezeu nu a ştiut ce face.
- Ţi-a fost greu în puşcărie?
-Nu, pentru că trăiam cu gândul cum se desfăşoară activitatea în Mănăstire, adică: scularea la ora
5; la ora 6 începea slujba la biserică; la ora 8 se dădea micul dejun, apoi fiecare mergea la locul de muncă
repartizat. Aceasta a durat până în anul 1959, când în cameră, celulă, unde mă găseam cu încă 36
persoane, au venit două femei din apropierea Mănăstirii, care mi-au adus vestea desfiinţării Mănăstirii
noastre. Din această clipă a fost puşcăria grea, gândindu-mă cum se descurcă surorile afară în lume.
Planurile marelui Guvernator Divin, nimeni nu le poate cunoaşte.
Sora Maria Tereza, fiind româncă din judeţul Bacău, misionară din tinereţe, din biserica greco-
catolică, s-a oferit de la începutul povestirii mele să le traducă, că altfel nu ar fi fost posibil de înţeles.
- Mi s-a spus în Descoperirile mele că voi vorbi şi la alte neamuri. Acum sunt fericită că mă
găsesc în ţară, popor şi religie, altele decât ale mele. De fapt noi românii şi cu italienii suntem fraţi de la
acelaşi părinte.
A aplaudat toată lumea din biserică, după ce le-am mulţumit de răbdarea şi dragostea lor. Toată
lumea a venit şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mi crucea de la gât cu Sfintele moaşte primite de la Sfântul
Părinte Papa Ioan Paul al-II-lea.
Clădirea Mănăstirii Sfânta Emilia, ar putea să găzduiască 300 de surori, având fiecare 2 camere,
fiind clădirea cu etaje, parter şi demisol, bucătărie şi sală de mese unde mănâncă copii orfani şi bolnavi
mintal ca şi ai noştri de la Vladimireşti.
În sala de mese ne-au servit cu sandvich, ceai, cafea, lapte şi fructe de tot felul şi multe prăjituri.
De aici am ieşit în curte şi am putut privi clădirea care era foarte mare. Sora Lino, ne-a făcut o fotografie
mie şi cu cele trei surori, pe când eram aşezate pe o bancă de ciment foarte veche.
Ne-am întors la buna şi credincioasa noastră văduvă Maria, unde am dormit puţin şi am luat masa
ca la Paşte.
5 octombrie 1987. E luni-început de săptămână. Am trecut tot ce mi-am notat ieri la Tolfa, apoi
m-am odihnit 2 ore. Am mers la Biserică la vecernie, pentru că surorile primesc un telefon de la
52
creştinele din Tolfa, că vin la noi la biserică, pentru că “nu au auzit ce a vorbit sora Veronica”, iar una din
ele ”are un secret să-i spună”. Biserica surorilor este mai nouă şi este construită de Sfântul Părinte Papa
Pio Dejimo.
A venit foarte multă lume, numai femei şi 2 bărbaţi. Am vorbit cam tot ce vorbisem ieri la Tolfa,
poate că am mai adăugat câte ceva, nu mai reţin. Sunt chemată de sora Lino într-o cameră, să-mi spună o
doamnă ceva.
Sora Lino mi-a tradus şi mi-a bătut acasă la maşina ei de scris, toate cele spuse de doamna din
Tolfa. Ce mi-a spus acolo doamna? Că de mică, de când avea 12 ani, ca orice copil, a adus-o mama sa la
biserică. Casa părintească era lângă Mănăstirea Sfânta Emilia - unde vorbisem eu ieri - iar casa ei de
acum, care a cumpărat-o cu soţul ce îi este mort de câţiva ani este lângă catedrală. Ieri, mergând să
plătească o liturghie pentru soţul ei la catedrală, întâmplarea a făcut ca şi episcopul de la Civitavechia să
fie în vizită canonică, aşa că a rămas la slujbă în Catedrală.
După ce a venit acasă, o vecină i-a spus, că la Manăstire a fost o soră din România, care a vorbit
la lume şi la surori, lucruri minunate. Ea s-a trezit ca dintr-un somn şi a întrebat pe vecina:
“- Era îmbrăcată cu rochie maro şi cu părul strâns la spate?
"- Da!- îi răspunde vecina care stă puţin pe gânduri şi o întrebă: O cunoşti?"
"- Da."
"- Am văzută în vis acum 3 sau 5 zile, că venea pe un drum şi o voce strigă după mine:”O vezi?
Ea este Veronica. Urmeaz-o! ”
Vecina iar întreabă:
"- Dar cine a fost acea voce?"
"- Ştiu eu cine? Trebuie să merg la ea să-i spun totul!"
Vecina curioasă adaugă:
"- Ce tot să-i spui, că aceea este o sfântă, nu ca tine cu 10 rânduri de lanţuri la gât, inele şi brăţări
de aur!”
Nu am mai stat pe gânduri. Am luat legătura cu gazda unde ai dormit. Acuma încep să spun:
La 12 ani eram obişnuită cu surorile de la Sfânta Emilia - care a renovat Mănăstirea. Era şi o soră
cu numele de Maria, care în 1950 avea 80 de ani. Îmi ia ambele mâini şi mi le ţine în palmele ei. Mă
priveşte, spunându-mi că o să am multe necazuri în viaţă, dar în România există o maică cu numele de
Veronica.
Şi-i repetă:
"- Nu, nu Veronica noastră. Aceea este româncă, care a suferit din copilărie foarte mult, a făcut o
Mănăstire, cu foarte multe surori, o să aibă mari necazuri, pentru că o să fie arestată, iar pe surorile ei le
va trimite în cele 4 vânturi. Se eliberează şi o să vină în această Mănăstire şi o să vorbească cu lumea, ce
i-a spus Cerul. Nu va avea haina ei de soră, ci o rochiţă maro, cu capul gol şi părul legat la spate. Ai s-o
cunoşti şi să-i spui tot ce-ţi spun eu acum."
Ar fi zis copila la vârsta de 12 ani:
"- Dar eu nu am să uit cele spuse de dumneavoastră?! "
"- Nu! Nu! a zis maica Maria, eu am să te trezesc atunci când o să vorbească în Mănăstirea în
care şi eu mi-am dat tot ce am avut, copilăria şi tinereţea - ca şi ea!"
- E adevărat că parcă m-am trezit ca dintr-un somn, când mi-a vorbit vecina, care a auzit pe
Veronica vorbind în Mănăstire. Cred că Maica Prea Curată, a rânduit ca să fiu eu mai încrezătoare de
toate şi pentru toate.
Eu poate am mai sărit ceva de emoţie, dar cele scrise la maşină, sunt întocmai cum a zis doamna
din Tolfa. Fie Domnul lăudat.

REGINA MARGARETA

Eram tot în Italia, dar la Torino. Simţeam nevoia de a aduce mulţumire Providenţei, care mi-a
făcut o aşa mare favoare de a ajunge în Italia cea minunată. Priveam ca cerbul însetat la marea Biserică,
nu departe de Biserica “Sfântului Giulgiu”, închinată Sfântului Don Bosco.
Urc treptele, intru în vasta biserică - nu prea împodobită, mă aşez într-o bancă, şi-n răcoarea
binecuvântată dau libertate fiinţei mele să se topească în baia mulţumirii de toate - Bunului Dumnezeu,
Maicii Prea Curate, Tuturor Sfinţilor, care se bucură privind Tronul Dumnezeirii şi întregii Ierarhii
53
Cereşti.
Cât am stat în bancă, nu a contat timpul, numai că mă simţeam ca un copil pe care mama lui îl
alintă şi-l leagănă, să doarmă liniştit. Nu luasem legătura cu Sfinţii ce erau în interiorul bisericii, prin
statuile şi tablourile pictate pe pereţi.
O “Doamnă “ mă ia de mână şi-mi spune în limba italiană:
- Eşti străină, pentru că nu te-am mai văzut în biserica noastră? Hai să-ţi arăt pe Don Bosco,
ucenicul marelui Sfânt Cottolongo. Priveşte acest tablou: un tânăr ucenic al lui Don Bosco. Se numeşte
Sfântul Dominic – prietenul tinerilor. A fost cel mai înfocat predicator dintre ucenicii lui Don Bosco, cu
mult har, pentru că a umplut trei mănăstiri cu tineri şi mulţi misionari pe glob. Uite aici, un Crucifix,
dincoace Buna Vestire, aici Sfânta Rita, Sfântul Anton şi Sfânta Maria Carmenita. Priveşte Altarul, ce
măreaţă este Madona Împărăteasă, îmbrăcată cu stele pe veşmânt, pe cap ce frumoasă coroană are, la fel
şi Domnul Iisus avându-L pe mâna stângă, pentru că, cu mâna dreaptă Doamna şi Stăpâna ţine un scut
regal. Vezi cât se iubesc la noi florile? …Vezi, că nici o fiinţă sfântă nu-i lipsită de flori? …
Ştiu că vii de la Roma - şi în prima zi ai vizitat tot Biserica lui Don Bosco. Şi acolo te-ai simţit
bine, şi acolo ţi-a vorbit o doamnă, de la care-ai înţeles totul şi pe care ai simţit-o ca din neamul tău.
Atunci ca şi acum, să ştii că Eu am fost. Mă numesc MARGARETA, am fost regină în lumea pământului,
pe cât am putut am făcut bine, miluind pe cei necăjiţi, şi cu rangul meu am scos din surghiun mulţi Papi,
aducându-i din Franţa la Roma. Azi, aici în Torino, pentru că vei pleca spre ţara ta – România - iată că
despărţindu-te de Italia, ai fost adusă de îngerul tău păzitor să-ţi ei rămas bun de la Don Bosco. Deci la
intrare şi la ieşire din Italia, ai luat binecuvântare de la Don Bosco, despre care nu ai auzit în viaţa ta. Vezi
cum ne unim cei ce luptă cu plăcere pe pânza vieţii -cu cei din lumea biruinţei?
Azi, la Torino sunt mai multe flori în Biserica lui Don Bosco, pentru că se mai ţine respectul de
cei din lumea voastră, pentru cei dragi din lumea noastră. Se zice “zilele morţilor” - dar morţi, sunt acei
care nu au plecat împăcaţi cu Creatorul lor: Dumnezeu; cei care au avut grijă să fie bagajul gata, doar s-
au mutat dintr-un loc în altul, după cum şi l-a dobândit prin efortul său. Cred că ne-am înţeles bine, ca şi-
n ziua de 9 septembrie, alături de acel prieten comun - Don Bosco. Te voi însoţi mereu, până vei veni la
noi. Îmi eşti dragă!
Acum văd că sufletul te trage să-ţi iei rămas bun de la Catedrala Sfântului Giulgiu, mergi mai
repede ca să nu se închidă şi după aceea o să vină şi maşina să te ducă la Miriami. Ne-am înţeles bine,
nu?
- Da! Şi vă mulţumesc mult, rugându-vă să mă ajutaţi a face voia Lui şi lucruri plăcute Stăpânului
Hristos.
A dispărut acea “Doamnă “ printr-o uşă laterală. Nu mă simţeam că am trup, deşi eram
conştientă, pentru că am luat-o aproape la fugă pe stradă, gândindu-mă că doar nimeni nu mă cunoaşte.
Am intrat în Catedrala Sfântului Giulgiu, am mers pe trepte în genunchi până la bara unde puteai să vezi
Sfântul Giulgiu şi să te rogi.

DE ÎNVIERE - LA IERUSALIM
13 Aprilie 1985

Ne-am sculat foarte de dimineaţă şi prin întuneric am luat-o spre Sfântul Mormânt al Domnului,
ca să primim un loc. Eram patru persoane în grupul nostru. Eu, Genoveva, preotul diacon Panaite de la
Episcopia Romanului şi Alexandrina din Roznov, jud.Neamţ. Pentru toţi am primit invitaţie în ziua de
Florii de la Prea Fericitul Părinte Patriarh.
Am coborât treptele spre Sfântul Mormânt în fugă. Ne-am apropiat de gloata însetată care ne-o
luase înainte. Spaţiul curţii din faţa uriaşei capele era închis cu o bară de fier pentru a nu năvăli lumea. Cu
greu am ajuns într-un colţ de unde începea bara. Prin împingerea pelerinilor ne-am tot coborât spre
centru. Lume-potop, din toate părţile. Odată cu zorile, a căzut o răcoareală de ne cântau dinţii din gură.
Eu îmi îmbrăcasem pardesiul cu motive româneşti. Mi-a prins bine la frig şi când a venit grupul de
militari pentru ordine, Iosif al nostru, pe care-l cunoscusem la Joia mare, se uita spre pelerini; m-a
recunoscut după îmbrăcămintea românească, s-a apropiat încet de bară si mi-a zis:
“- Colegul meu este rus, el o să vă ducă unde trebuie că eu nu pot părăsi locul”.
I-am multumit. După cinci minute, cineva mă atinge pe mână spunându-mi ruşeste: ,,Idi suda
54
(Veniti)”. Fac semn la grupul nostru si cu mare greutate ajungem la nişte trepte. Evreul rus era foarte
voinic si prin semne ne-a arătat să-l urmăm.
In goană urcăm pe scări, când la dreapta, când la stânga, când în spiral, că ne făcusem praf. Eu fac
o glumă cu cei ce mă urmau:
“- Pregătiţi-vă sufleteşte, că cine ştie pe unde ajungem”, dar le dau curaj, arătându-le un alt grup
de militari care ne ţinea calea. Prietenul nostru rus aud că le spune: ”Invitaţi Patriarhul”. Atât am înţeles şi
spun grupului nostru:
,,- Curaj, că mergem bine. Domnul este cu noi !”
Nu pot reda timpul, dar văd cum coborând pe o scară ce ne ducea spre Sfânta Peşteră a Ungerii, îi
aud: ,,Finis” care înseamnă ”gata” şi fuge. Noi am căzut ca morţi pe Sfânta Piatră şi plângeam. Ne-am
sculat şi am mers spre locul unde a leşinat Maica Prea Curatà. Tot interiorul uriaşei Capele era gol. Ne
îndreptăm spre Sfântul Mormânt al Domnului, privim uşa exterioară închisă şi cu o pecete rotundă din
ceară, de mărimea unui colac mare.
În dreapta sta ca o santinelă un preot grec iar în stânga un preot armean.
Mă îndrept spre preotul grec şi-i arăt invitaţia de la Părintele Patriarh. Îmi face semn să aştept. Mă
întorc spre Biserica Sfintei Învieri, care era plină de lume.Văd pelerini români care mă întreabă pe unde
am intrat, pentru că se ştia că uşile de la intrarea principală a capelei sunt păzite, până vine Părintele
Patriarh, cu procesiunea de cler si popor ce intră în capelă, restul de popor rămânând afară.
Între Capela Sfântului Mormânt şi Biserica Sfintei Învieri, erau aşezate 20 de bănci în dreapta şi
20 de bănci în stânga închise cu o bară ca să poată intra procesiunea în Biserica Sfintei Învieri, unde
părintele paroh este schimbat de toată îmbrăcămintea sa şi-i îmbracăt cu haine noi, în prezenţa
Mitropoliţilor, a Episcopilor şi a gărzii oficiale. Când noi priveam băncile împrejmuite, un preot grec prin
semne, ne întrebă ceva.
Noi arătăm invitaţia şi ne indică să intrăm în dreapta, să ne ocupăm loc.
În stânga intrau clericii armeni şi puţini mireni. Noi ne-am luat loc pe ultima bancă, lipiţi de zidul
Bisericii Sfintei Învieri. Nu ne aşezăm bine şi auzim garda oficială anunţând că aduce pe cineva. Erau
invitaţii Părintelui Patriarh, familişti, străini, printre care şi patru regi - mi i-a arătat şi Iosif al nostru.
Am recunoscut pe Husein al Iordaniei, pentru că Părintele Patriarh e al Ierusalimului şi al
Iordaniei. Într-o disciplină deosebită, au luat loc pe bănci. Garda s-a dus să aducă procesiunea clerică.
Înainte de a sosi clerul, au înconjurat Capela Sfântului Mormânt copiii, să fi fost peste 100. Cei mari,
peste 16 ani, duceau pe cei mici după gât care băteau din palme şi din gură ziceau ceva. Cum văd pe Iosif
al nostru, îl întreb ce este cu aceşti copii? Pune degetul la gură, se apropie şi-mi spune:
"- Acesti pui de arabi sunt ortodocsi si ei invocă Sfânta Lumină, spunând că este a lor. Ei
sunt curati si Dumnezeu îi ascultă!"
Toţi copiii s-au urcat la balconul Marii Capele cu lumânări în mână, să primească Sfânta Lumină.
Se aude anunţul clerului. În faţă erau diaconi cu două prapure,cu Icoana Sfintei Învieri şi cu o cruce din
aur, cu pietre nemaipomenit de frumoase, după care urma Părintele Patriarh cântând cu tot clerul ,,Sfinte
Dumnezeule”. Toţi au intrat în Biserica Sfintei Invieri, primii mitropoliţii si episcopii în Sfântul Altar, pe
cărarea din mijlocul Bisericii, preoţii câti au putut, restul au rămas pe unde a putut fiecare.
După ce Părintele Patriarh a fost îmbrăcat, au ieşit toţi cu procesiunea; la fel ca la intrare, au
înconjurat Capela Sfântului Mormânt cântând ,,Sfinte Dumnezeule”. Părintele Patriarh s-a oprit în faţa
uşii sigilate şi se ruga în taină, iar văzduhul era plin de cântecele tuturora.
Eu, ca să văd mai bine m-am ridicat în picioare pe bancă si le-am făcut semn celor care erau cu
mine să se ridice. Fiecare aveam în mână 33 de lumânări, în amintirea celor 33 de ani ai Mântuitorului
nostru. Eu cumpărasem 33 pentru cei vii si 33 pentru toţi morţii din ţara mea ca să le aprind când o să
vină Sfânta Lumină.
Pe când se ruga Părintele Patriarh, ningea exact cum ninge iarna şi l-a acoperit tot. Spun
părintelui Panait să mă verifice dacă-i adevărat:
,,- Ninge peste Părintele Patriarh!”
Îmi răspunde el:
”- Eu sunt lac în spate şi dumneavoastră vedeţi că ninge”.
Începe să se vadă mitra de pe cap şi parcă dispărea spre picioare. Când a rămas complet, ca înainte
de ninsoare, am văzut cum a tras sigiliul de pe uşă şi a intrat în Capela Sfântului Mormânt singur să se
roage. Cât timp a durat, după ce a intrat Părintele Patriarh să se roage la Sfântul Mormânt, nu mi-am dat
55
seama că deasupra capelei Sfântului Mormânt în fracţiuni de secundă un fulger argintiu vine, apoi al
doilea - şi strig cât am putut: "Al treilea, al patrulea!" Al cincilea care era de culoarea cerului şi a
mers spre copii, acoperind un copil tot, s-a rotit peste ei, s-a retras spre capelă, apoi băieţelul sta cu
lumânările aprinse în mână la balcon, foarte linistit.
În acel moment a ieşit şi Părintele Patriarh strigând: ”Veniţi de luaţi luminä” dând lumânările
aprinse prin barbă, dovedind că nu este foc material, ci divin.
De la băieţel, a pornit tot în fracţiune de secundă - ca un fir argintiu care a aprins toate
candelele de deasupra Sfântului Mormânt al Domnului.
"Mare eşti Doamne !", am strigat şi am simşit că plutesc. Deşi candelele se legănau, uleiul din ele
nu se vărsa, cred că foarte multă lume a văzut, pentru că toţi, în limba maternă strigau:
"-Laudă Celui ce ne-a făcut parte să vedem!"
Pe când se aprindeau candelele, Părintele Patriarh stătea în faţa Sfintei uşi a Sfântului Mormânt,
dând lumină celor ce erau în faţă şi striga mereu: ,,Veniţi de luaţi lumină”!
Eu cred că băiatul căruia i s-au aprins lumânările ce le ţinea în mână şi a fost tot acoperit cu
lumină, o să ajungă mare în cler: Episcop sau Patriarh. El poate nici nu şi-a dat seama că era micuţ de
cinci ani sau şapte ani, să fi avut.
Tot deasupra Capelei Sfântului Mormânt, a urmat al şaselea fulger – argintiu. Strigam cât mă
ţineau puterile: "Al şaptelea, al optulea, al nouălea, al zecelea, al unsprezecelea !". Între al unsprezecelea
şi al douăsprezecelea am auzit un zgomot ceva de triumf vesel pe care nu pot să-1 descriu şi crezând că
apare Domnul Iisus, am luat-o din loc, nemaivăzând invitaţii care stăteau pe loc şi strigam cât puteam:
,,- Mântuitorul, Mântuitorul !” şi a apărut al doisprezecelea fulger. Cu acest fulger a luat sfârşit.
Nu mai ştiam de mine. Mi se părea că m-am descompus fizic. Strângeam pumnii să-mi dau seama dacă
mai exist. Nici nu-mi dădeam seama că mă găsesc în picioare pe la mijlocul băncilor între invitaţi. Cred
că atunci am văzut lumina că acoperise copilul de la balcon. De frică, că o să-l consume, am pierdut
respectul fată de cei din faţa băncii noastre. Nu ştiu când mi-am părăsit locul de pe banca pe care mi-o
alesesem. La acel moment nu mai vedeam pe nimeni, dar am simţit că cineva din partea dreaptă dădea cu
pumnul în mine. Am fost atât de fericită că simt durere dându-mi seama că exist. Mă uit să văd cine dă în
mine. Era o doamnă căreia îi stricasem coafura cu gestul mâinilor mele. Îmi cer scuze şi zic:
,,- Beţia Sfintei Lumini !”.
Era o grecoaică din lumea mare a invitaţilor. Mi-a răspuns, numai ea ştie ce. În stânga ciufuleam
rău un bărbat, care atât el cât si soţia cu băieţelul lor mă priveau cu drag şi priveau fericiţi, că doamna mă
ţinea în braţele ei. Şi lor le-am răspuns în englezeşte:
,,- Beţia Sfintei Lumini !”.
El mi-a răspuns:
“- Cu adevărat beţia Sfintei Lumini !”.
Şi, prieteneşte, ne-am despărţit. După ce s-au ridicat invitaţii şi au pornit spre ieşire cu toată
procesiunea spre palatul Sfintei Patriarhii, eu stam nemişcată în picioare pe banca a cincea. Diaconii de la
palat si sora Maria se uitau la mine si râdeau fericiţi. Mă priveau şi-mi ziceau că nu mă cunosc. Eram
nelămurită.
Sora Maria mă cheamă să merg cu ea la palat, iar eu trăiam parcă în altă lume.
Sora Genoveva din grupul nostru mă întreabă unde îmi sunt lumânările din mână? Fiecare ţinea în
mână 33 de lumânări în amintirea Mântuitorului nostru, iar eu luasem 33 de lumânàri în dreapta pentru
toţi cei vii din tara mea. Iar în stânga 33 de lumânări pentru toţi cei morţi din ţara mea. Ii răspund:
"-Nu, nu ştiu ce s-a petrecut cu mine, darămite cu lumânările!"
Nici sandalele nu ştiam unde sunt. Se vede că m-am descălţat când am păşit printre invitaţi.
Părintele diacon Panait Bulancea din grupul nostru, se oferi să-mi caute lumânările şi sandalele.
Le-a găsit printre bănci şi-l întreb totodată dacă a văzut Sfânta Lumină şi cum a văzut. Voiam să mă
verific pe mine prin ei. Părintele Panait mi-a spus că a văzut deasupra capelei Sfântului Mormânt şapte
fulgere argintii, iar Genoveva mi-a spus că a văzut nişte nori luminoşi, fiecare în felul său, iarAlexandrina
5 fulgere argintii.
Aprind şi eu lumânările de la cei din jurul meu. Lumina lumânărilor era normală dar de când se
ştie, niciodată n-a luat foc printre miile si milioanele de pelerini. Nu mai era forţa venirii, dar miracolul
şi-l păstrează, de nu se întâmplă nimic neplăcut.
Sfânta Lumină vine sâmbăta pe la orele 14,00 apoi urmează cântecele: ,,Hristos a Inviat”, zise de
56
către toţi. Clerul si poporul, după ce se zice o Evanghelie şi o ectenie, intră în Biserica Sfintei Invieri, se
dezbracă Părintele Patriarh cu întregul cler şi tot în procesiune pornesc spre palatul Patriarhiei şi în sala
de recepţie se oferă ceva de post şi o cafea. Sora Maria, bucătăreasa părintelui Patriarh, a invitat grupul
nostru să urce pentru a vizita măreaţa sală de recepţie, deoarecc n-o să mai avem ocazia. A avut dreptate,
că n-am mai văzut-o cât am stat în Ierusalim.

57
CASA TĂCERII

58
 Din Casa Tăcerii, Biserica lăuntrică din inima noastră, auzim în nenumărate rânduri şoapte
minunate, dacă nu-i închidem uşa şi hoinărim departe de ea. În tăcerea ei nu-i tristeţe, ci completare spre
frumos, spre mai bine. Acest templu minunat deţine forţe bazate pe sublime principii şi cel mai înalt este
perfecţiunea în toate domeniile.
Ca să locuim în acest templu, trebuie să fim încărcaţi cu forţele necesare perfecţiunii, prin
permanenta baie a înlănţuirii spirituale, prin care ne încărcăm cu energia necesară, potrivit nivelului
templului. În Casa Tăcerii implorăm forţa infinitului şi primim luciditate şi gânduri folositoare pentru noi
şi cei care vor citi cele lăsate prin noi.
Dacă ne unim mai mulţi în Casa Tăcerii şi emitem toţi acelaşi curent din atmosfera superioară
Divină, ne încărcăm cu acelaşi fluid (Har) care acţionează şi se acumulează astfel energie asemenea unui
acumulator, dacă toţi ne supunem aceloraşi scopuri sincere. Dacă nu simţim toţi în fiinţa noastră vibrând
lumina forţei infinite, întunecăm aura Casei Tăcerii, ceea ce dăunează nouă şi celor din jur.
În dulcea singurătate lăuntrică te concentrezi, şi în umbra dorinţelor, eliberezi fiinţa ta din cătuşele
gândurilor, care cu norii lor grei te buimăcesc. Stăruinţa prin perfecţiune este singura cale prin care
primeşti puteri şi inspiraţii prompte; înnobilează şi transformă viaţa într-o bucurie a realizărilor ce ne
depăşesc.
Fiecare primeşte din Casa Tăcerii în raport cu cât poate da el altora, făcându-l fericit. Conştiinţa
purificată transmite desăvârşirea darurilor spre nemărginitul Bine.
Forţa împletită cu modestia este însoţită de dorinţa ca înţelepciunea supremă să dea darul
desăvârşirii. Toate acţiunile noastre au efect dacă sunt făcute cu toată fiinţa iubirii şi însoţesc prin
manifestări fapta. Faptele tăcute vibrează şi contribuie la temelia Casei Tăcerii, al cărui climat îl cunoaşte
lucrătorul. Toate izvorăsc şi se înmulţesc, transformându-se în dorinţa faptelor bune, prin care te
reprezintă în Casa Tăcerii.

59
 ALEGEŢI PRIETENII !

Este bine a nu avea relaţii cu oamenii care trăiesc fără nici un ţel, deoarece curenţii lor mintali
negativi ne izolează de tot ce-i frumos şi înălţător. Să iubim pe toţi oamenii, dar să acordăm încredere cu
prudenţă!
Obiceiurile urâte se dezrădăcinează cu greu. Cel mai dăunător spre a spori în cele bune este să
locuieşti cu un om cu o dezvoltare mintală inferioară. Ţi-l faci cel mai aprig duşman, pentru că
neînţelegându-te, din invidie se dezvoltă urâţenia, care ne supune indispoziţiilor şi devenim bolnavi de-a
binelea.
Voia bună şi veselia cuminte te înfloresc şi-ţi dau aripi, că ai tot zbura fără oprire. Aura ce o avem
stabileşte climatul fiecăruia în viaţă şi societate. Nu vorbele sau tăcerea trezesc pe cei din jurul nostru, ci
ceea ce gândim ne face să devenim simpatici sau antipatici. Trebuie să ne cercetăm cauza antipatiei
noastre faţă de cineva, că aceasta este cauza unei forţe nefavorabile (negative) care urăşte zidirile pe
temelia binelui.
Există forţe negative din afară care prin ura lor ridică ziduri şi munţi de ură pe temelii ale binelui.
Ura îţi macină sufletul şi sănătatea precum rugina fierul şi te scoate din rândul oamenilor, sluţindu-te.
Oamenii care sunt animaţi de dorinţe nobile îşi ţin viaţa în mănuşi de aur. Mâinile lor sunt conduse de o
minte dinamică ce sălăşluieşte în lumina care dirijează totul fără greş.
Cine trăieşte în ADEVĂR, aduce în timpul cel mai scurt rezultate benefice ce revarsă peste tot
fericire ! Numai prin efort cinstit distrugem falsul din concepţia noastră şi trăim şi pentru alţii, căpătând
aripi de vultur.
Viaţa ascunde multe posibilităţi, de aceea, trebuie să fim mereu pregătiţi pentru a recepţiona
undele din sferele înalte, ce ne învaţă să cunoaştem adevăratele valori. Să ne dăm mereu silinţa de a fi
veseli, căci astfel nu lăsăm să pătrundă în suflet şi în trup otrava, transmiţând-o şi amicilor din jur. Veselia
transformă pe oameni într-o sferă de care toţi avem nevoie. Mânia şi ura ne urâţesc şi acţionează asupra
noastră, strecurându-ne otrava în sânge şi care apoi ne întreţine viaţa. Microbul geloziei ne opreşte
respiraţia până la sufocare şi ne împinge chiar la crimă. Câte nenorociri s-au putut vedea de la această
blestemată boală, ce se cuibăreşte în aproape toţi oamenii !

RELAŢII INTUITIVE

Aşa cum nu cunoaştem comorile pământului, ce le deţine în pântecele său, iar dibăcia noastră
neputând pătrunde, rămânem săraci, tot aşa şi cu noi, necunoscându-ne, ne închidem cărările ce duc spre
SUBLIM.
Am observat că ceea ce visăm ziua cu gândul sau noaptea în somn, se transformă în realitate cu
uşurinţă, dacă participăm cu fiinţa noastră. Ce miracol mai este şi creierul care ascunde nebănuite secrete
şi forţe în laboratorul său! Prin visare ne pregătim un viitor fericit sau un dezastru. Puterea gândului poate
acţiona la sute şi mii de kilometri.
Fără a mă trufi, mie mi s-a întâmplat să fiu unealtă nemaipomenită în sensibilitate.
Femeia evoluată, pe al cărei disc se pot imprima vibraţiile din oceanul gândurilor, recepţionează
datorită organizării sale sufleteşti. Intuiţia acestei femei nu o poate înţelege decât persoanele ce se află pe
aceeaşi treaptă cu ea. Bărbatul înţelept, prin iluminare înţelege lipsa intelectului superior şi înfăptuieşte
cu încredere intuiţia femeii inspirate şi în astfel de umbre se zidesc succese. Astfel de femei stau învăluite
în haina modestiei, insuflând inconştient darul, forţei bărbăteşti, iar acesta o foloseşte cu posibilitatea ce o
posedă ca dar al naturii. Aici se citeşte cum nobleţea cedează în faţa forţei. Femeia nu-i slabă, ci e
sublimă şi se mulţumeşte să fie folosită ca o busolă, instrument delicat, iar eu cred că merită o atenţie
deosebită.
Cine ignoră intuiţia femeii, nu numai că nu se foloseşte, dar îi sugrumă legăturile cu gândurile
creatoare şi se târăsc amândoi inconştient într-o groaznică prăpastie din care se naşte o pierdere comună.
Se aseamănă cu moaşele ce omoară pruncii abia concepuţi, de care nu au habar ce ar fi putut ajunge în
viaţă.
Nu toate femeile au acelaşi nivel de intuiţie, dar absolut toate au o sensibilitate de a pătrunde şi de
60
a absoarbe din sferele înalte, pura forţă. Unele din ele sunt aproape de neînţeles: li se spun dinamice,
mâini de aur sau femei de fier. De acestea, dacă se apropie capacităţile bărbăteşti, care reuşesc să învingă
invidia, pot realiza împreună, în diferite forme, creaţii nemuritoare.
De ce nu creează femeia ? De ce să fie furnizoarea ideilor ? Aici e secretul !
Cine a creat totul ? „Bărbatul !”
Ce a făcut femeia ? A adus pace şi a desăvârşit creaţia – cea mai mare operă. Prin ce femeia a fost
mai dotată ? Prin firea ei miloasă, gândindu-se la altul mai slab, căruia îi transmite energie, forţă şi curaj.
Se ştie că de câte ori îi dai cuiva aur, primeşti înapoi fier. Sau dai o floare şi primeşti un spin. Deci, aici se
vede că fiecare dăruieşte ce are, însă marea bucurie de partea cui este ? Se pierde oare totul fără nici un
folos ? Nu cred !
Curiosul, îmbrăcat în prostie, caută să vadă, să cunoască şi să audă totul, fără să-şi dea seama că
ceea ce face el, de la sine se împlineşte prin silinţă şi sporeşte forţele lăuntrice, prin care vede miracolul.

ÎN C RE D E R EA

Cine şi-a dezvăluit gândurile oricui, numai necazuri a avut. Ne cunoaştem amicul în preajma
căruia se creează un climat de linişte şi înălţare spre o atmosferă prielnică. De fapt, intuiţia ne trage
semnalul de alarmă, numai noi să avem capacitatea de recepţie prin care putem citi pericolul. În cazul în
care intuiţia noastră doarme, atunci să ascultăm pe aceia a căror intuiţie este trează şi vom înţelege fără
greş catastrofele amicului, chiar fără să-l vedem.
Prietenia ne sileşte să alergăm pe căile devotamentului, dar dacă suntem pe calea adevărului,
putem citi vicleşugul ce zace în sângele falsului prieten şi cu toată masca lui, începi să vezi urâţenia
sufletului său. Viclenia şi interesul falsului amic îmbracă multe haine, ca să nu fie descoperite.
Tot ce este necinstit în preocupare, se reţine în conştiinţă şi se reflectează asupra înfăţişării
noastre. Invidia şi gelozia provoacă ură pentru toţi pe care îi crede mai dotaţi, iar cel bolnav, fără să îşi
dea seama, îşi otrăveşte şi corpul prin mânie şi îşi distruge şi interiorul său lăuntric - inexistent.
Clipele de înţelepciune aduc puterea forţei lăuntrice, prin care realizezi planuri în viaţă, prin forţe
invizibile. Ce măreţ este să ne privim sinceri pe noi înşine şi să recunoaştem ceea ce citim acolo ! Prin
rezultatul acesta putem spune amicului fals: „Chinurile îţi strivesc pacea spirituală !”
Refugiul în singurătatea noastră sau în mijlocul naturii sălbatice, ne şopteşte cu disperare
calamităţile ascunse ce ne pândesc. Întocmai unui împărat ce se întoarce biruitor dintr-o luptă este acel
om care sugrumă tot ce este în el nedrept.
Inteligenţa fiind o facultate activă, dă rezultate cât este liberă şi persistă în a da succese comune,
pentru că avalanşa cascadelor spirituale mereu o ambalează şi curăţind-o în Lumină ca un robot, duce la
împlinirea înfăptuirii, care depăşeşte forţele umane.

AT E N Ţ I E !

Fii cu luare aminte, să nu se ascundă în inima ta cugetări rele, care îţi distrug forţele şi îţi risipesc
sinceritatea şi puterea de a pătrunde ca să-ţi cunoşti boala.
Invidia este marele călău care îţi sufocă inima şi nu-ţi dă voie să-ţi descoperi rana morală atât de
necinstită, ci ca un monstru îţi sfâşie tot ce-i bun în tine ! Un astfel de sclav nu vede nimic din
manifestările altcuiva, nu are bunătatea care îndulceşte amărăciunea lui şi a altora. Din această sclavie se
naşte mânia, care sluţeşte caracterul şi fizicul. Când urăşti pe cineva, îl lauzi, ba chiar zici că-i sfânt, ca
să-i aduci cât mai multă bârfă. Frumuseţile faptelor se pot vedea după moartea omului.
Lauda Sfinţilor glorifică pe Dumnezeu, pentru a Cărui iubire au dorit să moară de mai multe ori
pentru El.
Invidiosul este îmbrăcat în rugină, care miroase urât şi conturbă climatul în jurul lui. Nu-şi vede
defectele, e mândru şi prost. Haina lui de sărbătoare este ura, ce-l depărtează de tot ce-i atrăgător. Se
simte bine când poate lovi şi bârfi cu falnica minciună. Dojana altora îl irită până la nebunie. Se crede
atotştiutor, purtând coiful mândriei pe cap.
Cel înţelept îi vede pe toţi mai evoluaţi şi-şi păstrează secretele tainice în inima sa. În conduita lui
găseşte o sfântă ordine, în proporţie corespunzătoare pe măsura eforturilor, prin care capătă Lumină din
Marele Ocean de Lumină şi-i dă o înfăţişare luminoasă, unindu-se cu Lumina ce o vede mai strălucitoare
61
la altul decât la el. Într-un astfel de om tronează Iubirea fără hotar şi frumuseţile divine, pentru că pizma a
sufocat-o cu iubirea ce a sădit-o în sufletul lui pentru orice om, indiferent de darurile sau scăderile lui
omeneşti.
Dragostea lui pentru oricine, îi plantează bunătatea şi sinceritatea în sufletul care se comportă ca
un magnet nepătimaş, cu o putere de atracţie venită din altă Lume.
Primeşte descoperiri temeinice, le păstrează în vistieriile lăuntrice, iar la timpul lor strălucesc fără
greutate, ajutându-l să descifreze Lumina ce o posedă.
Temelia cuvântului este viziunea iniţiatoare care dă posibilitatea de a se pune în comuniune cu Cel
ce dirijează lăuntricul său. Se lasă condus, creând prin comportare, perfecţiunea simţurilor, ce-l face
extrem de fericit, chiar în necazuri. Pe acest fond, se îmbrăţişează binele cu frumosul, dând farmec şi
culori strălucitoare lucrurilor şi înfăptuirilor. Se simte mistuit în întregime de o bucurie puternică, ce oferă
alte tărâmuri din Lumea tăcerii şi simţăminte al căror parfum muzical aparţine lumii ce a trăit în Lumină.
Răutatea şi dispreţuirea aproapelui nu stau în acelaşi loc cu bunătatea şi dragostea ! Cine
ponegreşte pe semenul său este un sălbatic ce mănâncă din carnea fratelui şi se răzvrăteşte pe tatăl său
pentru darurile mai numeroase donate fratelui său!

SOMNUL

Mulţi oameni au necaz pe somn, că dorm prea mult; alţii se tânguiesc că nu au somn. Cum o fi
mai bine ?
Cei care au somn se aseamănă pământului şi plantelor şi arborilor care iarna dorm şi se odihnesc,
dându-ţi impresia că nu mai au viaţă. Prin această odihnă se capătă regenerarea şi forţa creatoare, iar prin
rădăcini trăiesc şi îşi manifestă existenţa în timpul când dulcele şi caldele raze ale soarelui de primăvară
încep să trezească bogăţiile ce păreau moarte.
Şi noi oamenii putem dormi, dar într-un somn de altă natură decât cel fizic, ale cărui Legi ascunse
ne pregătesc contopirea şi ne duc la suprema armonie, care nu doarme niciodată şi înlocuieşte moartea cu
viaţa, înzestrând-o cu elemente tot mai sublime !
Abia atunci ne dăm seama că sunt totuşi nişte Legi, care permanent lucrează într-o armonie greu
de citit. În Lumea naturii, falnicii brazi nu dorm deloc. Foarte puţine plante cu o tentă ruginie mai
dormitează. Printre oameni se nasc la sute de ani câte unul din cei încărcaţi cu forţe mari, ce lasă în urma
lui fapte nemuritoare, prin a cărui activitate şi prin arta tăcerii mereu învaţă pe cei care au înţeles rostul
Legilor !
Ce măreţ lucru este să ne controlăm gândurile şi să refuzăm a mai gândi sau a ne mai complace cu
acele gânduri ce ne tulbură liniştea lăuntrică !
Există oameni în preajma cărora simţi un viscol lăuntric. Alţii, de la distanţe mari îţi tulbură
liniştea, numai dacă îţi îndrepţi gândul spre ei. Undele superioare la astfel de oameni sunt la poli opuşi.

TINEREŢEA

Omul care caută să facă în activitatea lui mai mult bine şi fericit pe semenul său, nu numai că nu-
şi ruinează trupul fizic, dar mai mereu îl reînnoieşte prin bucurii pozitive, ce-l fac să arate mereu tânăr,
dinamic, pentru că deţine forţele binelui.
S-au văzut fiinţe omeneşti care prin facerea de bine şi prin iubirea acordată tuturor ca pentru ei
înşişi, au rămas cu trupul fizic nesupus stricăciunii. Avem exemplu prin Sfintele Moaşte de pretutindeni,
care, deşi aparent cu trupul dorm, din laboratorul dragostei sfinte, împrăştie parfumul din florile binelui
şi împlinirii cu folos celor ce aleargă şi cer.
Faptele iubirii dau nemurirea fizicului ce seamănă mereu binele, pentru că înţelegerea bucuriilor
dă valori nemuritoare şi transformă cu uşurinţă un instrument ce reflectă adevărul. Astfel de procedee
sunt transformate de valurile binelui, care regenerează fiinţa superioară în întregime.
Omul, cât trăieşte pe Pământ, se încarcă şi se îmbibă de curenţi veşnici, prin contopirea cu
Sublimul ce are Harul să dezvolte intuiţia cu noi idei. Un astfel de om este permanent pe câmpul de
bătălie, întâi cu cele două fiinţe ale lui: trupul - cu plăcerile lui şi sufletul - cu dorinţele din altă Lume, ce
le deţine în mijlocul celui mai scump diamant – GÂNDIREA spre Frumosul Veşnic, ce n-a fost şi nici nu
va fi pipăit vreodată. Şi cei din jur, de multe ori nu au putere de a înţelege un astfel de om, ba de multe ori
62
se declară adevărate războaie. Din această luptă se alege cu suferinţa, din care se naşte biruinţa, iar
învechitele rătăciri se înlătură, statornicindu-se seninătatea ce deschide orizonturi luminoase, dând la
iveală fenomene neaşteptate. Prin căldura stelei călăuzitoare clocoteşte în OMUL BINELUI râvna asupra
unui nou adevăr şi-l va obţine cu plinătate, împlinindu-se ceea ce i se pare imposibil, şi biruind, se
descătuşează de rău.
În acest scop, omul trebuie să-şi îndrepte însuşirile în scopuri bune. Orice minune izvorâtă din
scopuri urâte, dă omului înfăţişare hidoasă, priviri de hoţ, glas ce tulbură şi stare de agitaţie pentru cei din
jur. Cei ancoraţi în temelia binelui, ating forţe supreme ce nu se pot pipăi; creează şi inventează cu
uşurinţă, în dorinţa arzătoare de a face binele. Astfel de oameni sunt conduşi de forţe ce au fost cultivate
în sinea lor, spre a face descoperiri cât mai înălţătoare, a căror viaţă este veşnică.
Individul şi sclavul răului aruncă cu tot ce poate în darurile fratelui său, fiind conştient că nu este
în stare de nimic. În el a murit sublima înţelegere. Se hrăneşte cu un aliment vătămător: ura. Intelectul lui
este cârmuit de Legi care îl conduc la distrugere. Eu-l său îi ordonă numai planuri dezastruoase.
Forţa liniştită naturală ţâşneşte din omul bun şi transformă tot ce-l înconjoară într-o primăvară.
Este normal ca invidiosul, care usucă totul şi transformă în pustiu, să lovească în frumos.
În Marele Univers nu se cuprind decât Legi ale BINELUI, de unde radiază numai fericirea şi
armonia !

PREŢUIREA

Dacă am putea vedea pe semenii noştri mai buni ca noi, mai dotaţi şi mai evoluaţi în gânduri
superioare, ne-am trezi într-o splendidă oază, unde soarele ar străluci fără nori, înflorind minunate flori,
din parfumul cărora ne-am încărca cu forţe care ne-ar dărui o dulce odihnă şi o contemplaţie de un nespus
farmec ! Într-un astfel de climat simţim că trăim într-o sublimă atmosferă şi cu uşurinţă putem lua
legătura cu regiunile superioare, căpătând facultăţi cu măreţe idei.
Înşelătoriile ţâşnesc dintr-un izvor inferior. Astfel de rezervoare deţin noroi puturos, care ne
cufundă în ignoranţă, paralizându-ne voinţa, sfârşind urât, în dezordine, dorinţă grosolană. Astfel de
elemente sunt vătămătoare lor şi altora.
Cine zămisleşte o gândire pură, produce influenţe constructive, legând cu pasiune prin lanţurile
solide, respingând fluxul dăunător al amicului cu emanaţii nesănătoase.
Inteligenţa se purifică prin acţiuni de binefacere, din care se nasc idei şi planuri minunate în toate
acţiunile noastre, având ca îndrumător CINSTEA !
Curenţii inferiori ne buimăcesc şi ne pun în sclavie, provocând sentimente de descurajare şi ură,
ce se revarsă asupra altora. Să cercetăm Adevărul, dacă acesta este universal, pentru că acesta
îmbunătăţeşte energia şi stimulează ceea ce ne este folositor în planurile vieţii active !
Discreţia este de aur, bătută cu pietre scumpe, dar, dacă mereu s-ar tace, ţinând în sertarele tainice
ceea ce simţim, ar dispare punctele de contact între noi şi forţele binelui. Din noi se transmit forţe de
agitaţie asupra aproapelui nostru, când posedăm gânduri iritante, ură şi tristeţe nemotivată, care distrug
fiinţa noastră şi a aceluia spre care le îndreptăm, ruinând prin aceasta pacea lăuntrică şi provocând boală
sufletului nostru. Tot gândurile sunt acelea care ne imprimă trăsăturile corpului care pot fi urâte sau
lipsite de atracţie, ba chiar de respingere. Temelia acestor gânduri este invidia - mama tuturor răutăţilor. O
gândire nesănătoasă şi pătimaşă este ca o otravă care distruge viaţa prin pulsaţiile ei duşmănoase. Printre
privirile posomorâte se citeşte neîncredere şi te poţi aştepta la surprize neplăcute la orice pas.
Vigoarea blândă şi înţeleaptă, cu dibăcie respinge forţele răului şi cu grijă plantează gânduri
constructive, care fortifică fizicul prin Iubire.
Gândurile rele şi egoiste ne torturează ca cel mai aprig duşman, ne îndepărtează prietenii şi ne
blochează forţele binelui.
Pentru a ne repauza spiritul şi a ne împrospăta forţele, trebuie să alungăm gândurile ce ne risipesc
şi oamenii ce se învârt ca o moară de vânt. Omul cinstit emană fără încetare curenţi mintali ce
influenţează simpatii şi ne dă posibilitatea de a vorbi liber în cercurile noastre, scoţându-ne din
timiditatea în care ne găsim. Şi mie mi s-a întâmplat ca în preajma unor oameni să am un debit bogat de
vorbire, cu fraze alese, de mă miram de unde le ştiu ! Sau cu alţii să devin mută, chiar prostită în
conversaţie, aşteptând cu nerăbdare să rămân singură.
Prin surâs prietenesc întronezi Împărăţia Păcii. Ţinerea în inimă a oricărei nedreptăţi provocată de
63
cineva, te oboseşte, te chinuieşte, te slăbeşte şi îţi secătuieşte fiinţa lăuntrică. Această obsesie vrăjmaşă dă
lovituri ce vin de la forţele invizibile rele, ca să te distrugă. Dacă nu intervine lupta voinţei, murim pe
veci. Ce minunat lucru ar fi să ne uităm duşmanii şi duşmănia şi să transmitem gânduri bune, inundându-i
cu iubire. Ura produce tulburare şi mânie, care schimonoseşte înfăţişarea fizică, paralizează facultăţile de
a gândi şi te face robul gândurilor iritante. Un astfel de om este josnic şi grosolan, fără jenă de oameni şi
teamă de Dumnezeu !

VIAŢA LUNGĂ

Inteligenţele active trăiesc ani mulţi, pentru că se hrănesc din bucuriile a tot ce înfăptuiesc. Există
şi inteligenţe uscate, care nu construiesc nimic, clădesc în aspiraţiile lor vise de neînchipuit, de
neîmplinit, pentru că lenea şi invidia îi ospătează cu neîncredere.
Cine crede în Eternitate, este izvor nesecat şi are un orizont nou şi îi vin mereu idei proaspete.
Fără greutate găseşti fericirea în turnul gândurilor creatoare şi mereu primeşti puterea prin care reuşeşti a
te elibera de persoane dragi, de mâncăruri alese, de stimulente şi onoruri şi de tot ce amăgeşte, de
tentaţiile vieţii; abia după toate acestea omul se poate considera eliberat din închisoarea materiei. Poate fi
însă foarte bogat şi totuşi foarte detaşat de tot ce are, pentru că bogăţia spirituală îl face să vadă comorile
fără preţ, în faţa lui.
Cei care sunt mereu veseli, fac parte din domeniile superioare, încrezători mereu în succese, şi
prin fericire se ridică până la Legile supreme. Credinţa în reuşita gândurilor bune transformă acţiunile în
victorie şi în rezultate fericite. Gândurile bune fac bine, dau forţă şi puteri, din care se nasc reuşitele.
În acest mod, viaţa e frumoasă, omul e vesel şi are succese triumfătoare, care sunt silite să alunge
orice invidie şi orice gând necurat. Ridicarea gândurilor la starea superioară, împiedică privirile ciudate,
citeşte în ochii ipocritului intenţiile murdare, meschine, şi-l ocoleşte, ca să-şi poată sădi şi manifesta
gândurile în ordine. Toate operele sunt rezultatele gândirii, care filtrând inteligenţa, s-a profilat minunea.
Trebuie mereu atenţie acordată pentru a nu împiedica libertatea gândurilor şi a nu lăsa curenţii
nefavorabili care vin şi de la invidioşi. Invidiosul nu poate vedea pe altul mergând înainte, chiar dacă
acela oferă bucurie semenului său. Din lumina ce se reflectă din ochii oricărui om, recunoşti în slujba cui
este !
Egoistul e rău şi leneş, caută mereu să împrumute de la alţii, nu recunoaşte niciodată că a furat
gândul cuiva, pentru că sărăcia lui de idei îl face neputincios, trezindu-i ura ce-i striveşte puterea de
gândire. Deşi vede bunuri trecute pe numele lui, însă în zadar, nu-l fac fericit, că nu-i munca lui. Se luptă
să pozeze ca inventator, dar degrabă cineva din inconştientul lui îi şopteşte mereu: „Eşti datornic !” E
glasul conştiinţei, neadormitul judecător, care slăbeşte trufia oricui, oricine ar fi. Cel cu un echilibru
armonios, prin scopuri curate şi altruiste, se simte bine între oameni de toate nivelele şi caută să-i facă
fericiţi; dezinteresul îl sileşte ca ideile lui să fie altoite pe ale altora, pentru a crea fericirea şi pentru a
duce cu toţii o viaţă cât mai frumoasă şi mai lungă în iubire, trecând fiecare în Eternitate, strălucindu-i pe
faţă lumina bucuriei că nu a trăit în zadar pe acest Pământ.
Dacă fiecare din noi, la nivelul său, face ceva bun pentru urmaşii lui, deşi „se mută” Dincolo,
totuşi el trăieşte prin ceea ce lasă în urma sa.

FURIA

Mânia nu e oare emanaţia unor indispoziţii iritante ? Desigur, pentru că este alimentată de curenţi
care irită şi care acţionează asupra noastră. Aceştia dau năvală, şi fără să-i putem pipăi, intră pe unde
găsesc deschis, tulbură liniştea noastră şi a altora. Dacă trecem gândirea prin filtrul inteligenţei spirituale,
observăm elementele bune sau rele care se produc din vârtejurile furiei. Spiritele superioare observă în
gândurile răvăşite de furie că devin voalate de curenţii negativi ce distrug tot ce întâlnesc în cale.
Binefacerile trezesc în noi interese comune, ce ne îndeamnă spre ceva bun, în timp ce mânia
revarsă forţe de distrugere. Discuţiile liniştite construiesc totul solid. Gândurile bune au putere de atracţie
asupra elementelor ce sunt în concordanţă cu noi. Putem greşi când forţăm împlinirea unor dorinţe pe
care noi le vedem în folosul nostru. Şi când încercăm lucrul sau convieţuirea cu cel dorit, observăm că
ne-am înşelat. Cea mai perfidă artă este opera gândirii, dar dacă este dirijată prin conducerea invizibilă
cea bună, şi nu cum ne place nouă, ci cum ştie Cârmaciul că e mai bine pentru noi şi tot ce ne înconjoară,
64
e perfect.
După ce am dat greş, e greu să ne mai depărtăm, ne trebuie timp şi dibăcie. Executarea gândurilor
este o realitate curată, dar numai când este făcută sincer şi fără interese personale. În acest fel, noi simţim
putere şi curaj în acţiunile noastre.
Secarea izvoarelor gândirii apare când dormităm în risipirea imaginaţiilor meschine. Ne vom
cunoaşte pe noi înşine când ne vom îndrepta spre idealurile înalte, prin antrenament mintal; în felul
acesta, substanţa gândirii va lucra cu forţe noi.
Să ne îndreptăm spre punctul de unde simţim că ne vine forţa ideilor. O persoană care are curenţi
ce irită, stă pe locul ce deţine mesaje nefavorabile şi trebuie să ne adunăm forţele pentru a scăpa onorabil
de necaz. Manifestarea va fi bogată şi cu rezultate bune dacă vom căuta să zdrobim adversarul nostru cu
forţa iubirii !
Virtutea misterioasă a Legii curate de atracţie, dă fiecăruia puteri după dorinţele sale. Trebuie să
fim mereu treji, ca să cercetăm atracţiile noastre, prin care acumulăm binele sau răul. De clipele noastre
de tăcere sunt legate atracţiile noastre, pentru care trebuie să veghem pe cine primim înlăuntrul liniştei!
Dacă facultăţile mintale sunt treze, pricepem de unde vine hoţul liniştei noastre, numai să nu ne
complăcem în compania lui. Cineva din noi trage semnalul de alarmă, dar cel ce a intrat pe furiş, caută să
ne bruieze.
Creşterea continuă şi durabilă duce la succese, dacă stăpânim absolut ce ne rezervă bucuria
rezultatului.
Să instalăm paravanul iubirii, ca să oprim furia mâniei!

DORINŢA

Dacă se trezeşte în mintea noastră executarea unui lucru şi persistă, ne sileşte prin imaginaţia sa
puternică de a-l înfăptui, să-l începem, pentru că sigur va fi mai perfect decât ne-am închipuit.
Dorinţa reală de a face ceva ce vedem imaginar, se suprapune cu intelectul şi dă naştere copilului
nostru: creaţia, fie ea în orice domeniu. Important este să dăm ascultare primului îndemn, care vine din
secretele ce le deţin minunatele sertare ale creierului, divină acţiune. Important este să dăm libertate
intuiţiei, ca inspiraţia să-şi urmeze regulile stabilite. Liniştea sufletească atrage climatul prielnic prin care
se cultivă punctul eforturilor noastre, din care se pot înfrupta şi alţii, nu numai noi.
Calmul ţinut în perfectă stare, ne dă putere de repaus mintal, şi putem executa fără greş
manifestarea concepţiei. Exerciţiul de a primi şi transmite idei ne ajută să intrăm în legătură cu intelectul
sublim, primind cunoştinţe inspirate. În acest mod, intelectul nostru devine o oglindă curată, prin care se
reflectă lucrurile transmise prin noi. Dacă ne vom apleca să învăţăm din inspiraţiile amicilor noştri, de la
natură şi tot ce vine şi se manifestă în fel şi chip, luăm crema lăsată de Creatorul Universului întreg, care
ne dă posibilitatea să citim într-o carte sentimentele ce au fost aşternute pe propria faţă.
Cunoaşterea oamenilor, a naturii şi a tot ce ne înconjoară este de o mare valoare, pentru că poţi să-
ţi alegi fiinţele şi locul cu podoaba respectivă, ce te ajută să-ţi pui gândurile la locul potrivit. Marele
Maestru interior ne prezintă ce să înfăptuim şi de ce să ne ferim. Nu suntem scutiţi nici de gândurile rele,
cu ajutorul cărora defăimăm pe semenul nostru, aruncând cu neruşinare pe capul lui fapte ce nici prin
minte nu i-au trecut şi astfel, fără a ne da seama, ne servim singuri otrava, pe care o bem cu satisfacţie, pe
motivul că am lovit pe acel care ni se pare că ne-a luat înainte cu ceva. Catastrofa este urâţenia invidiei,
care ne împinge să distrugem pe aproapele nostru. Grosolănia invidiei se manifestă de la ţăran până la
prinţi şi regi, fără ruşine şi scrupule, purtând veşmintele ipocriziei.
Bunătatea îmbrăcată în calm desfăşoară cele mai frumoase descoperiri şi cu seninătate şi cu
blândeţe primeşte inspiraţie. Ochiul pizmaşului nu va zări niciodată drumul păcii creatoare, pentru că
inconştienţa întunecă, acoperă cu norii urii, drumul spre progrese luminoase. Numai facultăţile
spiritualizate aplică metode de admiraţie pentru oricine, inclusiv pentru duşmani. Cauzele superioare sunt
recunoscute din forme şi culori, forţe ce servesc întotdeauna pe alţii, mai întâi fără căutare la faţă sau la
rang, apoi pentru sine, şi-l înaripează în bucurii comune. Concentrarea forţelor în bine ne contopeşte şi
trezeşte interiorul nostru sincer, activ şi constructiv, mereu veseli, paralizând pasiunile care ne-ar putea
tulbura bunul mers spre Sublim !
În felul acesta ne simţim împăcaţi cu toată lumea, cu noi înşine şi ne-am uitat chiar duşmanii.
Chiar dacă steaua vieţii noastre a luat sfârşit, Drumul cu Lumină ne ajută să păşim cu încredere şi fără
65
frică, pentru că răufăcătorii care ne-ar produce groază, nu au acces pe acest drum, la capătul căruia stă
Soarele Cel Mare, a Cărui Faţă pe unii îi îmbracă în Lumina Adevărului, pe alţii îi miluieşte, iar pe cei
mai mulţi îi trimite în locurile de aşteptare sau la chinul ce şi l-au căpătat prin neîncredere şi viaţă dusă
fără control, crezând că totul ia sfârşit aici !

INFINITUL

Când am reuşit să evadăm din temniţa strâmtă a mentalului şi să zburăm spre infinit, ne-am găsit
Creatorul, ne-am găsit pe noi înşine, ne-am încărcat intelectul spiritual care ne ajută să descifrăm
Necunoscutul; ne-am trezit simţurile ce dormeau în noi, devenind capabili să cunoaştem în spaţiul
spiritual lucruri nebănuite şi greu de explicat. Se desfăşoară o cercetare de care suntem acaparaţi şi prin
care găsim adevărul. Ni se arată de unde vine viaţa, inteligenţa, forţa şi toate treptele evoluţiei, unde ne
ducem, ce găsim la capătul drumului şi cine ne primeşte. Cineva trebuie să fie, care ne aşteaptă. Prin
liniştea minţii şi detaşarea a tot ce ne poate bara drumul spre cunoaştere, găsim pe Cel dorit, care cu
generozitate ne oferă Paradisul iubirii Sale. Infinitul nu se poate detecta cu nici un aparat, decât cu
liniştea minţii!
Mulţi se exprimă că porţile Infinitului Divin se manifestă într-o minte simplă, neobosită şi curată.
Eu nu ştiu cât este de adevărat; se poate să greşim, pentru că o fiinţă slabă şi ignorantă nu poate manifesta
la înălţimea sa cele dorite. Numai o minte ageră, curată şi liniştită poate recepţiona şi înregistra cele
nemaiauzite şi nemaiîntâlnite forţe. Aceasta poate să încarce şi să perfecţioneze instrumentul său - sunt de
acord - dar aceasta se întâmplă când este silit de eforturile celui care doreşte să ajungă la o treaptă
superioară a păcii, scăldată în lumină, prin care se conectează la forţa Infinitului, Izvorul ce înconjoară
Universul în mijlocul căruia se găseşte gigantica rădăcină, prin care toate s-au desfăşurat şi s-au predat.
Infinitul a creat rădăcina ? Sau rădăcina, Infinitul ? Cine-i Creatorul ? Cine a provocat vârtejul
creaţiei, oare rădăcina sau una din alta prin activitate a luat formă şi viaţă ?
Vai, ce îndrăzneaţă gândire pentru Cel de nepătruns !
Energia Infinitului, din care toate s-au desfăşurat, ne ia graiul şi ne pironeşte privirea în
Necunoscut, pentru că nu poate cuprinde imensitatea fără nume. Această forţă, această putere infinită,
cuprinde totul, şi pe noi, prin iubire şi contopire totală ! Poate acestea nu le vedem în spaţiu, ci înlăuntrul
nostru, care ne asigură că nu există o forţă, o lumină şi un Infinit mai perfect decât acest adevăr, în care
ne simţim împliniţi şi conduşi. Când ne lăsăm uniţi cu această forţă a adevărului, inima şi mintea noastră
se contopesc într-o lumină odihnitoare, care ne încarcă cu energie şi face ca totul în jur să nu mai aibă
valoare. Această stare nu e o transă, ci trezirea dintr-un somn.
Dacă nepregătiţi încercăm să intrăm direct în priză, forţa curentului arde siguranţa cea prea
îndrăzneaţă şi ne putem trezi aruncaţi în forme inferioare de stare, de boli, etc. Toţi misticii şi trăitorii de
viaţă sfântă au rezistat în Lumina chemării până la adânci bătrâneţi, pentru că permanent erau în adoraţie
şi trăire cu ce simţeau în tainicele chemări lăuntrice, prin care primeau energie.
Puţini au fost acei favorizaţi ai sorţii, care încă din fragedă pruncie s-au scăldat în baia de Lumină
a Cerului, fiind folosiţi ca instrumente în mâinile Marelui Maestru. Scufundarea în Lumină este cea mai
mare realizare, însă meritul nu e al celui scufundat, ci al celui care îl scufundă. În Oceanul de Lumină
oricine poate intra cu râvna de a primi: Pace, Înţelegere, Fericire şi Linişte pe veci !
Cel chemat ascultă şi execută cele primite în Lumină. Cercetătorii sau curioşii pot fi încercaţi de
sentimentul înşelării, dezechilibrului sau dezamăgirii că nu au descoperit ceea ce au bănuit.
Când energia Infinitului doreşte să-şi manifeste dorinţa, atrage conştiinţa celui chemat în
supraconştiinţa sa şi o călăuzeşte pentru scopul ce-l are de îndeplinit, atât timp cât trebuie să realizeze.
Cine crede despre el că este un geniu, se înşeală. Numai aşa ne ducem la adevărul absolut, când ne
credem instrumente sau slugi cu puţine merite. Începutul are şi sfârşit şi să căutăm a ne topi în realizările
bune şi luminoase.
Concepţia despre Infinit ne înlesneşte să-L găsim oriunde, potrivit stadiului în care ne găsim.
Dispare ce e inferior şi ne armonizăm cu Lumina Iubirii, ne unificăm şi cunoaştem contopirea în forţă
secretă, care face posibil să stea şi în inima noastră. Din acest moment, universala iubire ne este
cunoscută şi ne dă puteri să privim totul în jurul nostru în mod familiar, pentru că suntem creaţi de
aceeaşi forţă fără vârstă !

66
 CONTROLUL

Bine este să ai un îndrumător cu viaţă sporită, prin care să-ţi verifici gândurile şi acţiunile tale.
Acest filtru sincer şi duhovnicesc poate să-ţi dea prin devotament, din propriile secrete ce le deţine
ascunse în tainicele vistierii ale fiinţei sale spirituale.
Găsirea adevărului în noi este suprema operă, iar controlul prin îndrumător este sigiliul
dezvoltării. Adevărul nu-l auzim dacă dormim în imensul nostru laborator, care deţine nemaipomenite
bogăţii. În ascunzişul celor mai intime sentimente, ne aşteaptă ca singuri să înţelegem, cu ajutorul iubirii
noastre faţă de El. În liniştea singurătăţii Îl adorăm şi prin umilinţă ne încărcăm cu lumina şi energia care
ne uneşte cu bătrâna forţă. Umilinţa ne înveşmântează, pentru a rezista în faţa Marii Lumini şi ne înalţă
spre Divinul Tron.
Pe acest tărâm al iubirii, manifestările sunt numai în adoraţie, uitând de noi şi de unde am venit,
contopindu-ne în această atmosferă de extaz al fericirii nenserate.
Aici ajung cei care s-au străduit să fie conductă lucrătoare pe fond liniştit, radiind în jurul lor pace
şi voie bună.
Iubind cu milă mai mult pe duşman decât pe cei ce î-ţi fac bine şi ca un credincios rob execuţi cele
transmise în mintea şi fiinţa spirituală, în astfel de momente simţi cum te învăluie mantia nesfârşitei
iubiri, având senzaţie de plutire şi zbor. Ai dori să nu se mai termine şi să nu te mai părăsească. Oare cine
mânuieşte această stare ? Şi dacă vine de la Cel ce o dirijează, oare nu este chiar El, Cel Ce conduce
întregul Univers ?
Care-i secretul sau scopul acestor intervenţii ?
Desigur, curăţirea şi purificarea, prin care să vedem că nu se pot urca oricum treptele ce duc acolo
unde totul se topeşte în Lumina dreptăţii şi că ne trebuie o detaşare completă de bolile ce ne sfâşie haina
fiinţei noastre spirituale. Nu de boala trupului este vorba, ci de acele boli care ucid trupul şi sufletul,
despărţindu-l de frumuseţile veşnice. Nu-i greu să descoperim monstruoasa boală care se luptă să scoată
dinlăuntrul nostru pacea, înlocuind-o cu vrajba, iubirea cu ura, dăruirea pentru aproapele cu invidia –
mama tuturor răutăţilor.
Orice manifestare a dragostei faţă de cineva, dacă-i fără îndrumător, se naşte din deşerturile
trufiei, nu are durată şi din ea izvorăşte neliniştea în jur şi împrăştie sentimentele şi simţurile liniştite.
Adoraţia pentru Cel găsit înlăuntrul nostru, trebuie făcută în sublimă tăcere, păstrând secretul ca
pe ceva de mare preţ. Adevărata esenţă a unirii cu Cel găsit, este să te dăruieşti Lui în totalitate. Acţiunea
prin propria-i fire asupra celui ce se dăruieşte, se cunoaşte prin atitudinea ce o manifeşti în jurul tău.
Naşterea prin esenţa vie înzestrează pe cel născut din nou, cu gândire bogată, cât natura trupească admite
acestei activităţi.

SINGURĂTATEA

Singurătate dispreţuită de oameni, ce dulce mi-ai fost mereu şi ce bine m-am simţit lângă tine! Îmi
dai idealuri înalte, pe care numai cel ce s-a înrudit cu tine, le înţelege! În copilărie şi în adolescenţa umilă,
pe culmile gloriei, înconjurată de semenii mei cu gesturi de osanale, pe tine te înţelegeam şi-mi vedeam
micimea. În duşmănia temniţei umane, alături de tine simţeam bucurie şi pace. Ce daruri porţi, încât dai
linişte celor care te iubesc? Climatul tău înalţă fiinţa spiritului meu. Mă ajuţi să văd de unde am venit, ce
trebuie să fac şi unde trebuie să ajung. Şi acum, ca întotdeauna, mă simt bine lângă tine.
Pe pânza vieţii, când am avut popasuri neplăcute, ce bine mi-ai prins! Ai fost singura care nu m-ai
părăsit şi de aceea te iubesc mult, mult! Prietenia cu tine m-a ajutat să sfidez cruda vijelie ce mă lovea.
Tu, în loc de biciuire, mi-ai dat mângâiere; în loc să mă condamni, mi-ai arătat calea zborului; în ceaţa
neînţelegerilor, mi-ai deschis lumina. Lasă-mă să cred că eşti din altă Lume !
Eu şi toţi ca mine semănăm ură, falsitate şi ipocrizie. În ce verşi dulceaţa iubirii, strecori prin
ferestrele darurilor tale balsamul divin ! Îmi dai posibilitatea să-mi văd trecutul, prezentul şi viitorul !
Numele tău dă bucurie, iar darurile tale înalţă ! Lângă tine începem să ne cunoaştem şi se trezeşte în noi
ceva care doarme de milenii. Rămâi te rog cu mine, până mă voi întoarce ! Învăluie în liniştea ta pe toţi
cei care se mai simt bine lângă tine şi învaţă-i să citească secretele tăcerii.
O, câte comori mai porţi ! Dă, te rog, cheia Cunoaşterii, celor ce te iubesc! Să-ţi deschidă
vistieriile, pentru că ştiu că nu le ţii pentru tine, ci abia aştepţi să le dai celor care-şi caută originea prin
67
tine. Pe cât eşti de tainică, pe atât de darnică ! Cum aş vrea să mă topesc în cazanul dragostei tale !
Cine urmăreşte rezultatul unui ideal sublim, devine plin de succese.
Graţie Legilor Divine, omul este superior şi datorită Lumii de unde s-a desprins pentru un timp.
Tot ce-i simplu e preţios, pentru că te face să primeşti ca un copil totul în lumină şi în armonie cu
Universul, dezvoltând Cunoaşterea şi rostul pe Pământ !

CINE O FI ?

Da, aud! Cine bate la uşa Cunoaşterii mele? Teamă nu am, pentru că-i chiar fiinţa mea, care vrea
să-şi cunoască armonia sau dezordinea. Această bătaie nu îngheaţă cursul vieţii, ci îmbie la solemnitate,
învăluindu-te în liniştea mantiei ce lansează parfumul pentru a te ajuta să pătrunzi spaţii ascunse şi fără
nume. Secretul stă în dorinţa de a răzbi prin nemărginita imensitate, lăsându-te condus de perfecta
armonie. Puterea şi frumuseţea ce te acaparează, parcă te topeşte în cele ascunse şi-ţi cuprinde totul. Vezi
marea glorie care tace şi infinita statornicie măreaţă a Eternităţii care nu se deplasează din Lumea sa;
privirea forţei pătrunde totul. Şi totuşi, în imensa putere, îl vezi respectând nişte Legi, ce sunt în
permanentă mişcare. Ai vrea ca acest necunoscut să te înghită pe veci. Uriaşul snop de foc, iradiază
asupra Universului o vie şi măreaţă iubire, pe care o va desăvârşi în perfectă ordine, când va socoti că a
sosit momentul. În această armonie se stabileşte ordinea, iar cel ce a găsit-o, are siguranţa unui împărat
puternic, ce se bucură de onoruri.
Privirile lăuntrice te fac modest, iar pătrunderea sublimului îţi dă puterea, făcând un climat
sărbătoresc. Cine îşi păstrează anonimatul, devine glorios şi poate atinge perfecţiunea !
Fericirea cu frumuseţea sunt surori gemene; te îmbrăţişează şi-ţi arată ordinea şi măiestria, ce nu
pot fi descrise. De aceea i se spune mister !
Doamne, ce micuţe celule sunt ţările de pe planeta noastră, dar ce mici suntem noi, oamenii, şi ce
bogăţii prăfuite deţine creierul unui om ! Ce bine ar fi să părăsim aceste celule în ceasul cel din urmă cu
bucuria oştenilor biruitori, ce sunt vrednici de răsplata conducătorului lor !
Viaţa dusă în laşitate şi ieşiri ruşinoase, dă frica de Conducătorul suprem, pe când sinceritatea şi
curăţenia te fac ca noul-născut, care vede libertatea în toate şi totul posibil !
Omul răvăşit împrăştie ură şi tulburare, iar cel calculat în gândire se lasă mistuit în oceanul iubirii.
Înţelepciunea modestă te face să devii servitor glorios pentru tine şi semenii ce te înconjoară,
dându-ţi bucurii ce te înalţă. De câte ori am ascultat glasul lăuntric, n-am dat greş şi când nu l-am
ascultat, am avut rezultate monstruoase! Deci, când vrem ceva, să vedem ce ne spune cel din inimă!

UNIVERSUL NEMURIRII

Planurile astrale superioare sunt incomparabil mai frumoase, mai clare, mai ordonate şi mai pure;
în acestea pulsează viaţa. Clima e constantă, fiindcă emană din aceeaşi sursă de energie ordonată şi
binefăcătoare. Lumina are o radiaţie blândă. Nu toate planurile astrale conţin privelişti
încântătoare. În cele inferioare persistă o atmosferă rece şi întunecoasă. Este regatul fiinţelor căzute.
Omul care a gândit nobil, consacrându-şi în mod dezinteresat viaţa binelui şi iubirii faţă de aproapele,
este liber să se ducă oriunde îi place. Omul ce şi-a dedicat viaţa pentru satisfacerea instinctelor josnice şi
a plăcerilor inferioare, nu poate locui decât în compania fiinţelor grosolane, îngheţate, josnice.
În zonele superioare totul este strălucitor şi minunat. Orice obiect este manifestat prin viaţa
Mântuitorului. Frigul, foamea, oboseala sau setea nu au loc aici. Corpul nostru fizic pământean are 5
simţuri, pe când în cel astral se transmit în mod constant caracteristicile câştigate în viaţa Pământului.
Toate fiinţele astrale sunt frumoase şi se materializează în formele pe care cel iubit ajută să se înţeleagă
delicateţea vibraţiilor exprimate ca dragoste infinită şi duioşie nemărginită. Sub aspectul graţios al
Divinei Mame, apare Cel mic IISUS, Care pluteşte prin simpla putere a voinţei. Sentimentele superioare
de iubire, ataşare şi dăruire, creează legături ce nu pot fi distruse.
Atunci când firul vieţii a luat sfârşit, entităţile dreptăţii recunosc pe cei iubiţi, după
„îmbrăcăminte”. Scopul vieţii pământene este evoluţia omului prin auto efort nelimitat în Conştiinţa
divină.
Unitatea cu Cel care stabileşte templele individuale în inimile oamenilor şi descoperă completa
armonie a unităţii creştinismului ca pe o învăţătură, demonstrează superioritatea minţii, arătându-ţi să
68
învingi răul prin bine, suferinţa prin fericire, cruzimea prin bunătate, invidia prin dăruire şi ignoranţa prin
înţelepciune. Când citeşti pe fila conştiinţei şi găseşti că nu te acuză nimic din cele arătate, îţi primeşti cu
bucurie plecarea pe veci !

SĂ NE CUNOAŞTEM PE NOI !

Spre cine să ne îndreptăm privirea, să ne înălţăm inima şi mintea şi să aducem mulţumiri pentru că
ne-am găsit cărarea cu atâtea secrete, care ne ajută la realizarea absolutului ascuns în labirintul lăuntric?
De felul cum mergem pe cărare şi cum ne exprimăm, se poate citi caracterul, ce ţâşneşte din noi.
Îndrumătorul Creştinismului, cât a stat între oameni, iar după aceea păstrate în tradiţie, ne-a dat
nemuritoarele poveţe: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!”, „Rugaţi-vă pentru cei ce vă jignesc!” şi
altele care să vă fie îndreptar.
Numai trăind în liniştea realizată, putem atinge izvorul nostru sfânt din tezaurul lăuntric devenind
îndeplinitori ai sfatului lăsat de Marele Învăţător Divin! Altfel, trăim viaţa animalelor, numai că ele nu
sunt răspunzătoare de nimic, pentru că n-au raţiune ca noi, oamenii.
Iisus a spus:
„Împărăţia Cerurilor este în voi şi cel ce se cunoaşte pe sine, a găsit-o!”
Acestea nu sunt fantezii, ci sfaturi libere, lăsând ca singuri să alegem drumul spre Infinit. În felul
acesta, tot ce se petrece în jurul nostru, să nu luăm în seamă, făcându-ne ca cei căzuţi în transă, care nu
aud, nu vorbesc decât ceea ce primesc din Lumea în care sunt transportaţi. Ce bine ar fi să fim aşa ! Dar
la orice jignire ne aprindem de mânie şi în furtuna nesocotinţei, curge ploaia insultelor. Cel ce stă în
permanenţă cu Stăpânul, nu se schimbă nici la faţă, nici la expresii. Cine are puternică temperatură
lăuntrică şi dăruire intensă, totul în jurul său tace, sensibilitatea fiindu-i pură. Raţiunea se bucură de cea
mai mare stimă în faţa Adevărului, care înveşmântează cu pace cea mai frumoasă haină !
Dacă nu trăim în mod conştient, nu putem cultiva liniştea şi nici nu o putem da, pentru că nu o
avem. Când ne simţim bine lângă cineva, acela deţine liniştea lăuntrică. Pe când alţii îţi transmit tulburare
şi tristeţe, pentru că sărăcia nu poate da viaţă şi voie bună.
În ochii Creatorului, orice fiinţă umană are valoare, dar se cere şi din partea noastră un efort, ca să
nu ne întoarcem la Părintele nostru numai cu ceea ce ne-a dat El. Îi vom face oare bucurie minunată
Înţelepciunii plină de supremă bunătate, dacă revenim săraci? Înşelătorul şi duşmanul de veacuri poate că
ne şopteşte din spate: „Dumnezeu E bogat, nu are nevoie de nimic, ba îţi va da şi ţie !” Da, E bogat, E
bun, dar şi drept ! Ne dă înmiit faţă de ce am cultivat noi, dar pe merit. Când ghemul vieţii a luat sfârşit,
iar nepipăitul, adică noi înşine, zburăm, adică lăsăm cortul în care ne-am adăpostit să se dea ţărânii, ne
unim cu Cel Ce L-am iubit şi ne-a întreţinut cu Harurile Sale bogate.
În viaţa Pământului, de la an la an ne schimbăm formele exterioare, iar exploziile provocate de
supărări, ne împing la acţiuni grave şi dacă nu ne abţinem puţin, regretăm toată viaţa. În astfel de stări nu
mai suntem noi, cei ce pretindem că am descoperit adevărul în care ne-am regăsit. Toate sentimentele se
schimbă în noi, ne amăgesc cu tot felul de tentaţii, dar totul este să nu ne lăsăm convertiţi, ci să sfidăm cu
îndârjire, arătând că nu schimbăm aurul cu metalul inferior.
Ceea ce trebuie să nu se şteargă din conştiinţa noastră, este Iubirea şi crema Creatorului nostru,
prin care ne vine cunoaşterea temeinică a realizărilor, care ne ajută să ne descotorosim de gândurile ce se
manifestă prin ochii noştri, ce privesc totul şi ne traduc lumea exterioară.
Deşi gândurile noastre călătoresc nespus de mult, câteodată se întorc ca albinele cu desagile
încărcate cu polen şi caută să-şi bucure Regina stupului. Regina din noi – Scânteia divină – duce să adape
pe ostenitorul din misterioasele izvoare de unde s-au născut şi face posibilă uşurarea treptelor superioare,
trezeşte şi menţine vigilenţa interioară, abandonând orice apetit care ar întrerupe Drumul cu Lumină.

PLĂCEREA ŞI DUREREA

Plăcerea şi durerea sunt surori gemene, care se ţin de noi, muritorii. Plăcerea ne prezintă iluzii, din
care ne învăluie durerea şi minciuna. Unde îşi au rădăcina şi mama lor? Din ce se nasc, oare? Eu cred că
din iluzii deşarte şi minciună, pentru că ne prezintă mii de forme, ce dispar ca roua în faţa soarelui, în
Lumina Adevărului.
Conştiinţa şi caracterul oare nu sunt un mister? Unde ne conduc acţiunile zilnice? Ne folosim de
69
ecranul interior, interiorizându-ne, să ajungem la originea perfectă? Ce ne spune conştiinţa noastră care
vede în imagini perfecţiunea? În timpul somnului, ce face raţiunea şi cine ne conduce în aşa-zisele vise ce
le avem, la diverse persoane? Eliberarea învelitorilor, dă posibilitatea de a lua contact cu sublimul
nemuritor, iar găsirea Adevărului ne dă puterea de a înţelege importantul scop! Cine-i călăuza noastră şi
scoaterea din prizonierat? Cum pătrundem necunoscutul aspiraţiilor veşnice ?
Înspăimântătoarea ignoranţă ne învăluie în mantia ei, ne orbeşte şi atrofiază simţurile, aducându-
ne la nivelul animalelor inferioare, bâjbâind în infernul întunecos. În acest fel, se observă că o noapte
întunecoasă s-a lăsat peste noi, gândirea ne este împrăştiată iar în lăuntrul nostru e prezent haosul, pe care
nu-l înţelegem şi ne face zile grele, transmiţând acest groaznic climat şi la cei din jurul nostru. Câteodată
se manifestă în gen de apostolat acest haos, cu aer diabolic, împrăştiind nelinişte şi destrămare.
Cine observă când astfel de manifestări se strâng în cămara lăuntrică, numai suferinţă şi apăsare,
să strige după ajutor către pacea din noi înşine, cea mai mare avere. Pacea interioară transmite pacea între
oameni şi ţări. Universul nostru lăuntric ne răspunde numai dacă insistenţele noastre sunt cinstite şi
nepătimaşe.
Aspiraţiile fierbinţi pentru a cunoaşte Lumina Adevărului prin eforturi şi popasuri miraculoase, ne
deschide Legea necunoscutului, prin care ne contopim cu fericirea. Tainele Împărăţiei Adevărului ajută pe
toţi acei care nu au disperat în nădejdea răbdării şi a dragostei arzătoare, de a pătrunde cu uşurinţă pe
tărâmul dorit. Adevărul ce transmite Lumina şi liniştea ne dă posibilitatea de a găsi cheia cunoaşterii, de a
înţelege sensul vieţii, de ce am venit şi pentru ce ne întoarcem şi unde ajungem !
Dacă în noi licăreşte scânteia Adevărului veşnic, care dă fiecăruia după nivelul său de înţelegere,
prin strădanii mintale, fără îndoieli sau iscodiri, eliberându-ne de tot ce ne prezintă iluzii false şi
ameninţătoare, căutând a ne cunoaşte pe noi, aşa vom ajunge să descoperim răspunsul căutat. Dorinţa
după adevăr ajută să ne reîntoarcem la starea dintâi, ce a fost îngropată de plăceri şi tentaţii ani şi ani.
După ce am găsit pacea în Lumina Adevărului, putem spune că avem veşnicia ce înlătură orice
tentaţie, trăind chiar din această viaţă în fericire, până ce ne vom muta în Paradisul Adevărului fără mari
greutăţi, neoprindu-ne nimic pe loc şi zburând cu încredere acolo de unde am venit.
Mutarea nu-i moarte şi nici refugiu, ci schimbare de loc şi de oameni. Nu prin abandonarea lumii
găsim Adevărul şi pacea, ci prin renunţarea la tentaţii, luptând cu biruinţă; când am reuşit să nu mai fim
prizonierii obiectelor ce ne înconjoară, biruinţa e de partea noastră. Viaţa pe Pământ poate să se depene
uşor şi nesimţind că trecem, ca şi când facem parte din ea.
Ceea ce a numit Iisus Domnul că: „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru!”, înseamnă trăirea
în Pacea şi Adevărul Luminii Sale. Toate interpretările diferite au dus la neînţelegeri şi la destrămarea
Adevărului. Absolutul e unul, nu cum l-au fărâmiţat, dându-i diferite denumiri, oamenii încuiaţi la minte.
Toate luptele din toate timpurile au avut loc pentru că nu au cunoscut Adevărul vieţii în Lumină! Numai
când atingem Adevărul cunoaştem Universul suprem!
Cei care au dobândit această iluminare, au cunoscut Adevărul şi niciodată nu mai argumentează
„Necuprinsul”, găsind inutilă orice strădanie. Înţelegerea Adevărului nu-i greu de găsit, pentru că face
parte din esenţa butucului din care ne-am desprins şi la care ne vom reîntoarce.
Forţele înaltului există în noi; când ne-am contopit cu ele ne ajută, dar se cere şi din partea noastră
efort, pentru a ne ridica nivelul ce-l dorim, altfel nu gustăm dulceaţa iubitoare a Adevărului. Când ieşim
din temniţa trupului pământean, toţi cei care au trăit în lumina Adevărului şi s-au mutat la locul crezut, ne
întâmpină cu mare bucurie, făcându-ne calea necunoscută, uşoară şi veselă, călăuzindu-ne şi dându-ne
siguranţă, pentru că am gustat dulceaţa şi am cunoscut frumuseţea Adevărului, silindu-ne să fim curaţi şi
să avem gustul miresmelor ce hrănesc pe cei care s-au lăsat învăluiţi cu pace !
Adevărul Testamentului cel Nou, lăsat de Domnul Iisus ne îndrumă viaţa noastră în persistenţa
propriilor noastre eforturi de a ne debarasa de cătuşele care în aparenţă se prezintă dulci şi în realitate
sunt amare, ce ne distrug viaţa şi zborul spre tărâmul luminos.
Să-Ţi zic Împărăteasă, dar podoabele Tale pun în umbră orice împărăteasă, pentru că împodobirea
Ta este din esenţa Fiinţei Tale Divine. De aceea, nu ai asemănare şi mi se sfâşie sufletul că nu găsesc
Nume, pentru că toate mi se par că sunt neputincioase şi nu ajung la nivelul Tău. Toţi cei care aleargă la
Tine bem din dulceaţa Harului ce l-ai primit de la Cel Ce L-ai purtat pe braţele Tale! O, Mamă umilă şi
Prea Măreaţă, cei care nu pot trăi fără a-Ţi pomeni Sfântul Nume, Tu le mângâi sufletul cu roua dragostei
Tale !
Cu ce gură să-Ţi cântăm, că săraci mai suntem şi nepricepuţi ! Vistieria mea fără preţ, nimeni nu
70
mi Te poate fura! Te superi dacă eu cred că ai fost creată cu Luminatul Tron, în care stau în perfectă
ordine toate Legile ce conduc întregul Univers ? Iartă-mă că Te rog să-Ţi scuturi haina şi să ne dai ploaia
Înţelepciunii, ca să încapă în mintea noastră Sublimul ce ne îndreaptă spre Tine !
Numai o lacrimă a Ta îndulceşte oceanele şi mările şi face peştii şi toate plantele să aibă viaţă,
peştii lăudându-Te prin salturi şi tot felul de figuri, iar plantele cântându-Ţi prin graţioasele onduleuri,
într-o permanentă iubire şi imaculată recunoştinţă. Oare nu ne-au luat-o înainte ? Noi, oamenii, suntem ca
Tine la chip, dar nu suntem într-o permanentă adorare, ca vietăţile apelor. La cine să alergăm să fim
ajutaţi şi îndreptaţi spre Tine, Poartă de Aur Ce stai veşnic deschisă ?! Căci Eşti mila întruchipată, ştiu,
dar deasupra Ta stă DREPTATEA ! Am să alerg la Stăpâniile, Scaunele, Serafimii, Heruvimii, Divinii
Îngeri, Căpeteniile, Proorocii, la Mucenici şi Ierarhi, care se bucură de privirea Voastră, prin care să ne
fortificăm puterile şi să aflăm iertare şi milă !
Tu Eşti pacea, mângâierea şi-Ţi vom cânta cu toată fiinţa noastră, topindu-ne în Tine ! Amin!

DIN TOATE ZILELE

Am observat că omul ce vorbeşte mult, se aseamănă cu cel ce seamănă, iar cel ce tace, doar într-o
permanentă recoltă. El vede că timpul pierdut nu se mai întoarce, de aceea îl foloseşte cu mare
scumpătate. Totdeauna a fost fericit de alţii omul ce s-a numit că este un „geniu”. Dar cel mai dotat om
este acela ce poate răbda biciuirile vieţii şi alege direcţia, ca să poată lupta cu curenţii zilnici ce vin din
toate părţile.
Cinstea şi modestia topesc furia vremii şi oamenilor răi brutalitatea. Cine se închină Binelui, se
aseamănă cu Fiul de Împărat.
Cel care crede că are darul de a mişca lumea şi de a o schimba, iar pe el nu se schimbă, amarnic se
înşeală ! Cine se ocupă de schimbarea sa în bine, capătă forţă şi poate ajuta să schimbe naţiuni întregi.
Nobleţea creează ordine în firea omului şi-l încoronează cu glorie nemuritoare. Cinstea ţine loc de rang,
dă echilibru şi un preţ inegalabil. Un astfel de om nu are invidie şi nici răutate asupra nimănui. Firea
omului cu caracter controlat, pătrunde cu uşurinţă adâncuri nebănuite şi descoperă înalte culmi ce duc
spre idealul cel ne înserat ! Amin !

71
DE VORBĂ CU CERUL
ŞI
CU MINE ÎNSĂMI

72
 Prezentare

O subtilă şi deosebită sinteză, între un monolog interior şi un dialog cu Veşnicia, a cărei

desfăşurare concentrează în ea o imensă capacitate creativă, metaforică şi afectivă. Ne apare ca o la fel de
imensă Temă cu variaţiuni cu o dezvoltare care ar putea merge la nesfârşit; ceva care te poartă cu gândul
la capacitatea uimitoare de proliferare, în spaţiu şi timp, a muzicii lui Bach.
Se porneşte de la intenţia firească a unei rugăciuni intime şi se ajunge apoi la o atotcuprinzătoare
viziune asupra raportului dintre om şi Divinitate, viziune care se autodezvoltă continuu, cultivându-se, ca
într-o orchestră, o polifonie sensibilă, întreţesută din smerenie, proslăvire, imprecaţie, năzuinţă şi
hotărâre.
Dialogul te transferă succesiv, când în Lumea de prefigurări baroce a Dumnezeirii, când la aceea
de esenţă realist-expresionistă a vieţii pământeşti.
Se fac trimiteri multiple şi inedite în cadrul limbajului metaforic, folosindu-se un spectru imens,
care porneşte de la diafanul imponderabil al Luminii şi se ajunge la echivalenţe tehnice contemporane.
Întâlnim uneori şi mânuirea unei noţiuni în premieră, cu o rezonanţă semantică deosebită, ca de pildă acel
adânc şi sonor adjectiv „diamantic”.
Fără a avea intenţia şi permisiunea, chiar, de a adânci sensurile profunde ale conţinutului din
punct de vedere al teologiei şi filosofiei spiritului, numai cu parcurgerea unei lecturi de pe poziţia esteticii
cuvântului, ai sentimentul că ai participat la întruchiparea vie a unei altfel de „Cântare a Cântărilor” sacre
şi a unei altfel de „ODĂ A BUCURIEI” Beethoveniene, pornite din sufletul sincer al unei singure fiinţe şi
adresate deopotrivă şi Divinităţii şi omenirii.
Gheorghe A.M. Ciobanu
19 Mai 1991

73
 Închinare: ÎN NUMELE TATĂLUI, AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH ! Amin !
Aruncă Doamne sămânţa Ta cea bună pe brazdele sufletului meu şi fă prin iubirea Ta, să cadă roua
Cerului, pentru a umezi pământul inimii mele şi încolţind sămânţa Ta, să dea roade îmbelşugate, pentru
mântuirea mea şi a neamului meu scump !
Ah, cum aş vrea să mă topesc în Dumnezeu, să mă mistui la picioarele Prea Curatei Fecioare
Maria, Care a purtat în pântece „Veşnicia”, Care a adus mântuire neamului omenesc, Care a scos pe toţi
morţii din osânda iadului şi prin Care am căpătat ca zestre Împărăţia Cerului şi fericirea neînserată a
iubirii lui Hristos !
Iisuse, al meu dor, Tu vezi cât de slabă sunt eu în faţa încercărilor ce-ai îngăduit să-mi vină de la
satana prin oameni ispititori. Eu Te rog, Bunule, de aş ajunge chiar ochii să mi-i scoată, ajută-mă ca
orbirea mea să vorbească mai mult decât vederea; de-mi vor tăia limba, muţenia mea să vorbească mai
mult decât vorba mea; de mă vor omorî, martirajul meu să vorbească mai mult decât viaţa mea, despre
Tine, Stăpânul meu Iisuse !
Ah, ce greu e ! Atât de aprig mă schingiuieşte dorul după Cer ! Mi-e dor de Tine, Doamne ! Mi-e
dor de-o Lume mai sinceră !
Dă-mi, Doamne, potop de lacrimi, ca să-mi spăl păcatele neamului meu !
Iisuse, vreau să văd ceea ce vrea sufletul meu ! Vreau Lumină în mine, vreau să simt ranele Tale
pe corpul meu ! Iartă-mă, Bunule, dar vreau acest lucru, pe care-l poţi, de vrei !
Oh, Iisuse Hristoase, Soare Scump şi Dulceaţa inimii mele, Tu, Care Eşti Ocean de Lumină, de
bunătate şi iubire, inundă omenirea cu valuri de Lumină şi iubire, ca să Te cunoască pe Tine şi să Te
cheme în inima lor !
Cine luminează mai mult în Cer şi pe Pământ, ca Iisus ? Nimeni ! Această Piatră magnifică să ne
fie drept mărturie; de Ea s-au folosit toţi martirii şi toţi cei dornici de Rai.
Ia aminte tu care scrii şi tu care citeşti !...
În vântul rece lacrimile se fac gheaţă şi pe această punte treci o prăpastie de nedescris...
SMERENIA BIRUIE IADUL, dar smerenia demnă şi sinceră, nu falsă sau de moment !
Orice constrângere îngăduită de Dumnezeu îţi aminteşte că există o Putere superioară de care
atârni şi tu.
Suferinţa a născut în omenire sentimentul religios, ideea Divinităţii.
O, ce scumpă e pentru noi suferinţa, care ne apropie de Creatorul nostru, Dumnezeu !
O, Doamne, cât sunt de dulci cărările Tale ! Oare cine poate păşi pe ele fără teamă, căci eu mă
înspăimânt, văzând că nu fac nimic pentru dragostea ce mi-o arăţi în toate lucrurile de mântuire !
Ah, Iisuse, cum aş vrea să mă mistui în slujba Ta !
Inima mea vrea să se topească în Potirul Tău, dar nu pot să mi-o ridic la înălţimea dorită !
Iisuse, vreau să-ţi prezint durerea mea, căci numai pe Tine Te mai am, în care să-mi sprijin
slăbiciunea sufletului meu ! Cui să mă plâng ? Cine mă ascultă, dacă nu Tu, oh, Părinte, oh, Mântuitorul
meu, oh, Creatorul meu !
Ah, deşteptându-mă din somnul deznădejdii şi dându-mi seama că Tu Eşti în inima mea, m-am
plecat cu mintea la urechea inimii mele, rugând-o să-Ţi spună, Stăpâne, toate luptele ce le am cu diavolul,
cu lumea şi cu trupul !
Când sărut icoana Maicii Prea Curate, simt în inimă un foc care nu arde, ci răcoreşte, iar când
sărut picioarele Prea Scumpului Iisus, Ce stă în braţele Prea Curatei Fecioare Maria, simt inima că-mi
saltă cu o mişcare neasemănată, încât, puţin de nu se înconvoaie coastele. Şi cum nu ar sări de bucurie,
când se atinge de Cel Ce ţine Cerul şi Pământul în palmă !
Am constatat că, atunci când stai pe acest punct de vedere, că pentru tine nu-i mai scumpă bogăţia
decât sărăcia, cinstea decât necinstea sau viaţa lungă decât cea scurtă; eşti liniştit, toate având în ochii tăi
acelaşi rezultat pentru slujirea şi preamărirea lui Dumnezeu.
Deci, să alegem mai bucuros ca săracul Hristos, sărăcia decât bogăţia, ca să putem avea pacea pe
care bietul bogat nu poate să o aibă din cauza avuţiei lui, care îl stăpâneşte. Ferice de bogatul care se
foloseşte de bogăţia sa ca mijloc de a căpăta Raiul ! Astfel de bogat are pace în suflet şi doarme fără grijă.
Să mergem pe drumul cu iubitul Iisus, Care a primit ocară în loc de cinste, iar pentru că doritul
nostru Hristos a fost numit nebun şi stricător de Legi, s-ar considera să preferăm şi noi a trece, bineînţeles
de va fi cazul, ca NEBUNE, RĂTĂCITE ŞI IEŞITE DIN RÂNDUIALĂ, ÎN FAŢA LUMII, DECÂT
74
ÎNŢELEPTE ŞI ORDONATE !
O, Stăpâna mea, Prea Curată Mamă a Scumpului Iisus, ajută-ne ca în această viaţă de călători,
scopul nostru suprem să fie preamărirea lui Dumnezeu şi să fim străini ca şi El, negăsind loc unde să ne
plecăm capul, decât pe coroana de spini, prin care vom primi prin mila Ta şi a Fiului Tău Iisus Hristos, pe
cea de trandafiri !
Iată, două Lumi ne stau în faţă şi o cărare de argint cu răstigniri tremurătoare ce se prelungeşte
până la marginea zărilor.
Privind de pe terasa sufletului în largul Lumii acesteia, care e ca o mare ce se zbate cu uriaşe
valuri de marginile ce o înconjoară, mă întrebam stăpânită de o teamă nedesluşită, unde am citit, sau unde
am văzut acest tablou. E începutul unei vieţi de care nu-mi mai amintesc; e o chemare nostalgică de
pribegie, sau nu-i decât transpunerea verbală insuficientă, meschină şi neputincioasă a unui spectacol al
Lumii acesteia ce piere ca fumul şi care, unul câte unul încremeneşte deasupra unui pat, stând şi ajutat de
alţii, îmbracă un pardesiu (o haină) de scândură, iar dincolo de această mare se găseşte şi uşor îl poţi
privi, un uriaş Ocean lin cu Faruri luminoase, ce veşnic străluceşte, pentru a poposi cei dornici de odihnă.
Iar deasupra tuturor, stă pe un Tron de Heruvimi Împăratul Milei, odihnindu-Se pe braţe de Serafimi şi
priveşte cu iubire spre Maica Milostivirii, Care-I cu braţele ridicate, cu ochii înnecaţi în lacrimi, rugându-
L:
„Primeşte în Curţile Veşniciei pe tot sufletul ce se roagă Mie !”
O, iubire neînserată de Mamă nevinovată ! Tu faci să plouă pe omenire raze de Lumină şi îi
reazemi în fericire !
O, Doamnă şi Fecioară, Mamă Cerească, goneşte de la mine noaptea patimilor şi luminează
întunericul inimii mele ! Tu, Care Eşti mai aleasă decât toate făpturile cereşti şi pământeşti, primeşte
smerita mea închinare:
„Bucură-Te Maică, pururea Fecioară !
Bucură-Te Corabia Lumii !
Bucură-Te Biserica Domnului, că ne-ai răsărit nouă, oamenilor, Lumina, Prea Curată !”
O, Dumnezeiască Fecioară, nădejdea şi bucuria noastră, binecuvântat fie Dumnezeul martirilor,
pentru că Te-a făcut Poartă Bisericii şi neamului omenesc, Fii Slăvită, Prea Sfântă Fecioară Maria, pentru
că mi-ai topit inima la căldura torţei, prin care luminezi bezna prezentului nostru ! Căci primind pe
neamul omenesc, să Vă fie fii şi fiice, m-ai primit şi pe mine sub acelaşi Acoperământ de Har şi mi-ai
îngăduit să Te am Mamă şi Povăţuitoare prin călătoria acestei vieţi !
O, Împărăteasă a Îngerilor, cer ajutorul Tău de a-Ţi face din lacrimile mele o diademă de crini
imaculaţi, pe care să-i aştern la poala hainei Tale, Prea Curată !
Ştiu că pe foc îl stinge apa, iar păcatele le stinge milostenia, care este vârful tuturor virtuţilor. Cine
va ascunde milostenia în sânul săracilor şi el se va ascunde în sânul Îngerului păzitor de duhurile rele, iar
de acolo în braţele lui Dumnezeu !
O, suflete, nu vei găsi odihnă decât în Acela Care Este odihna ta, în Iisus Hristos Euharistic !
O, puternică iubire a lui Iisus Hristos, cât de mult te deosebeşti tu de iubirea pământeană a
oamenilor ! Iubirea Ta, Dumnezeule, cu cât o vede o inimă ce arde în iubire, cu atât mai mult o
înflăcărezi şi o faci a nu mai putea trăi fără Tine !
Cele mai îmbătătoare dulceţi şi cele mai intime mărgăritare le-a găsit sufletul meu în această
iubire, care îl face nemuritor, îl face fericit chiar de pe Pământ !
Ah, Iisuse, ţi-am adus în inimă o lovitură mult mai grea ca cea de pe Dealul Golgotei, prin căderea
mea în păcate, iar Tu, uitând totul, îmi întinzi mâna şi gata, mă ridici ! Ah, câtă nerecunoştinţă din partea
mea ! Smulge Doamne sufletul meu din nebunia lui, pentru că el Te va cunoaşte atunci când Te vei atinge
cu degetul Tău divin şi trezindu-se din amorţeala păcatelor, Te va binecuvânta !
O, Dumnezeule Prea Milostive, m-am răzvrătit de multe ori împotriva Ta, Bunule, iar Tu nu Te-ai
uitat cu asprime spre mine !
O, inimă împietrită, până când vei sta în acest gheţar de nepăsare faţă de căldura iubirii Prea
Scumpului Iisus ? Ce nerecunoştinţă ! Află, suflete, că viaţa aceasta trece mai repede ca floarea câmpului,
iar Fiul Fecioarei Maria din Nazarethul iubirii, rămâne în Veşnicie !
O, Dumnezeule Atotputernic, pentru că Tu Eşti iubirea întruchipată, fă ca vrând şi nevrând să
intrăm în barca iubirii Tale, prin mijloacele ce le crezi, pentru a ne mântui bietul nostru suflet ! Oare să fie
vreun suflet căruia să nu-i placă un Astfel de Judecător Drept ?! O, suflete, fericit vei fi când vei auzi un
75
glas prea dulce şi vei vedea că te priveşte o privire care străbate totul ! Mai poţi ţine oare lângă tine o
plăcere de aşa scurtă durată şi să pierzi pe cea veşnică ? Nu, nu se poate ! Dumnezeul iubirii stă afară
lângă uşă şi te aşteaptă şi te ia chiar în braţe !
O, bunătate prea înaltă, cât Eşti de dulce şi răbdătoare pentru a ne face fericiţi şi aştepţi cu atâta
bucurie pe toţi, deşi ei nu te cheamă !
O, Dumnezeul inimii mele, de furtunile îndoielii şi ale necredinţei, scapă-mă !
Nu privi cu mânie, Bunule, ci cu bunătate şi cu milă caută spre inima mea zdrenţuită, căci cu
ajutorul Harului Tău voi fi luptătoare pentru adevăr până la cea din urmă răsuflare a mea !
Fă-mă Doamne de a muri poftelor şi de a învia cu dorul după Tine !
O, Divinul meu Stăpân, Care ne-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare, suferind chinuri grele,
biciuiri, scuipări şi lovituri nenumărate, ai voit ca fruntea să-Ţi fie însângerată prin acea cunună de spini !
Ah, Domnul meu, pentru cine ai suferit toate acestea ? Pentru noi cei nemulţumitori şi cu nărav de fiară ?
Iisuse, dulceaţa inimii mele, gândind la toate acestea, nu pot face altceva decât să mi se mărească
durerea inimii, căci nu am nici o faptă care să-Ţi vindece rănile ! Singurul lucru care poate linişti inima
mea, este de a-Ţi pomeni Dulcele Tău Nume şi al Prea Curatei Tale Maici până voi scăpa de această
mizerie, de acest exil, sub ale căror cătuşe ne găsim fără Tine, Iisuse !
Prin razele iubirii Tale, o, Mamă şi Fecioară, sufletul meu începe să simtă o pace, gândindu-se la
bucuria care îl va inunda atunci când mâna Ta se va întinde spre el şi-i va întări slăbiciunea. O, ce gust va
simţi limba mea atunci când deasupra ei va picura nectar divin din braţul Tău, Prea Curată ?!
Din fiecare cută a mantiei Tale vor cădea mărgăritare, pe care le voi strânge cu sârguinţă, prin
Harul Tău, ca să-Ţi pavez cărarea spre inima mea cea atât de slabă ! O, ce zi fericită va fi aceea în care Te
va putea primi inima mea ! Vino, Stăpână şi Împărăteasă, că îmi arde sufletul de dorul Tău ! Dar să nu vii
singură, ci cu Scumpul Tău Fiu, Iisus Hristos, Care-mi poate da tot ce-mi lipseşte: dragostea de aproapele
şi credinţa !
Aş vrea, Stăpână, să-Ţi fiu slujnică, să-Ţi fiu roabă. Ah, ce robie prea fericită, prin care te faci fiu
şi moştenitor al Împăratului !
Tuturor celor care Te-au strigat, Stăpână, le-ai întins mâna, iar celor ce Ţi-au slujit, le-ai dat
comoară de odihnă. Oricât se va căzni cineva, nu va putea descoperi marginile Tale, Prea Curată Fecioară
!
Am risipit mulţi ani în bezna păcatelor, iar Tu, Prea Bună Doamnă, într-o clipă m-ai adus lângă
Tine !
Timpul se opreşte în loc atunci când Tu, Stăpână, îi porunceşti să stea, pentru ca cei ce sunt sub el,
să meargă bine.
Oh, binecuvântată Să fii Stăpâna sufletului meu, că nu voi tăcea, ci în glas voi lăuda mila Ta,
Doamnă şi Fecioară !
O, Doamnă şi Fecioară, Maică Prea Curată, Fereastră imaculată, prin Care toată făptura
omenească priveşte frumuseţile Cerului, fii, Prea Bună Doamnă, şi pentru mine, nevrednica, Fereastră
prin Care să pot privi pe Stăpânul Hristos, pentru a-mi răcori sufletul de suferinţa ce mă înconvoaie !
Ah, Iisuse, Tu, Care Eşti Viaţă şi Lumină, nouă, până când o Să laşi să aşteptăm a ne bucura de
răspunsul Tău în faţa suferinţelor ce curg ca ploaia ?
Oare ce doctorie vei da Tu celor care nu pot trăi decât a Te gusta zilnic prin Taina Euharistiei
(Sf.Împărtăşanie) şi care, fără de această hrană nu pot avea nici o odihnă pe Pământ ?!
Iisuse, eu, fără Tine nu am de ce să mai trăiesc, căci de voi avea o viaţă lungă şi plină de fericire
pământească, pe care tot Tu le rânduieşti, ea nu va fi decât o viaţă crudă, o viaţă chinuită, pentru că nu
trăieşti Tu în ea !
Oare mă vei părăsi, Doamne al meu, lăsându-mă în pustia singurătăţii ?! Eu nu cred, pentru că mă
bizui pe cuvântul Tău, când ai zis fariseilor şi cărturarilor că nu sănătoşilor le trebuie doctor, ci
bolnavilor. Eu sunt bolnavă, Doamne, şi nu mă părăsi, stând mereu cu mine şi cu toţi acei ce doresc să Te
aibă cu bucurie, pace şi veselie neînserată !
Întinde Doamne Iisuse Hristoase braţele iubirii Tale plină de milă şi opreşte săgeţile oamenilor
pornite din ispita celui rău ! Fie-ţi milă de ei, că-s lucrul mâinilor Tale !
Arsura făcută de Tine pe inima mea este balsam de iubire şi leac vindecător de păcate; cea de la
oameni usucă oasele. Tu ucizi, dar laşi în acel ucis mai multă viaţă, fiindcă ai ucis păcatul. Tu faci ceea ce
doreşti, pentru că Eşti Atotputernic şi voinţa Îţi e întocmai cu putinţa, pe toate le faci cu milă şi iubire,
76
pentru că Tu Eşti Iubirea întruchipată !
Eu, care sunt vierme şi nu om, oh, Stăpâne al meu, nu vreau altceva decât să se facă voia Ta, iar
dacă suferinţa mă ţine lângă Tine, cu mine să fie după bună-plăcerea Ta !
Singura mea dorinţă este să Te iubesc şi să mă hrănesc cu Tine ! O, Hrană a Îngerilor !
Sufletul îmi stă înghesuit ca într-o strâmtă temniţă din partea acelora pe care Tu îi ştii mai bine ca
mine; se chinuie şi năzuieşte după libertate. Nu-i de folos ceea ce Te rog, pentru a Te căpăta pe veci din
această viaţă ? Fă Tu ceea ce doreşti şi să nu depărtezi nimic de la noi, pentru slăvita Ta voie !
O, Dumnezeul meu, fă să crească din ce în ce mai mult dorul sufletului meu după Tine şi hrăneşte-
l cu iubirea Ta, căci atunci moartea va fi dorită şi frumoasă, altfel mă tem şi de Tine şi de oameni !
Când stai mereu în casa sufletului meu, Tu îmi Eşti Dumnezeu, Stăpân, Prieten sincer şi nu mă
mai tem de toate adierile de vânt. Nu voi îngădui Să pleci de la mine, o, Dumnezeul şi Mântuitorul meu,
fiindcă răscumpărarea noastră Te-a costat mult !
O, suflete al meu, lasă să se facă voia Stăpânului tău cu tine, iar tu slujeşte Lui şi numai Lui ! Nu
dori bucurie fără suferinţă, căci să ştii că în suferinţă găseşti pe Acela Care a suferit mai mult ca oricine
pe Pământ: pe Iisus Hristos ! Când Îl vei întâlni, suflete al meu, pe această cale a suferinţei, roagă-L Să-ţi
ajute, că-I gata, E cu mâna întinsă ! Calea cea mai scurtă spre Iisus, suflete, este suferinţa împletită cu
iubirea pentru El şi pentru oameni ! Te zbaţi, te munceşti în suferinţă, nu-i nimic, suflete al meu, căci
iubirea pentru Hristos se preface în odihnă.
Iisuse, prin Tine toate se odihnesc !
Lasă-mă, Doamne, să-mi aşez sufletul meu la picioarele Tale şi îngăduie să pice peste el o lacrimă
de sânge din Dumnezeiasca Ta coastă, ca să spele solzii cei grei ai păcatelor mele !
O, Dulcele meu Stăpân, eu, care sunt vierme şi nu om, oh, vai de mine !
Eu, care sunt un fir de nisip, m-am ridicat deasupra oceanului, m-am ridicat cu gândul de
nemulţumire asupra Maicii Prea Curate, pentru că am crezut că m-ai părăsit ! Ocean fără de margini în
milă şi iubire, Mamă a Scumpului Iisus şi a omenirii întregi, poate oare seca vreodată nemărginita Ta
iubire pentru cei păcătoşi, care Te strigă în deznădejdea lor ? Nu, nu s-a văzut acest lucru niciodată !
Ah, ce nebunie din partea mea, Doamnă şi Stăpână a Cerului şi a Pământului ! Nu primi, Prea
Sfântă, în urechi, această cădere a mea, ci caută cu milă spre inima sfâşiată de fiarele acestui veac şi
întăreşte-ne mai mult conştiinţa în purtarea Ta de grijă !
O, Stăpână şi Uşă de scăpare a sufletelor noastre, prin Tine ni s-au deschis porţile cele încuiate ale
Raiului !
O, Chivot Prea Scump, în Care se păstrează mila pentru noi cei păcătoşi ! Tu, Care Eşti cu mii de
Nume numită, nu lăsa să ne jefuiască casa sufletului nostru duşmanul cel din veacuri !
O, Tu, nădejdea mea, Maică a Milostivirii, Tu, Care ştii toate, adu-ţi aminte de ticăloşia noastră şi
binevoieşte a coborî cu milă spre slăbiciunea mea şi a noastră, umbrindu-ne cu Harul Tău Divin !
Iar tu, suflete al meu, priveşte cu câtă iubire învăluie Sfântul Duh acele inimi care suferă pentru
Hristos Euharistic şi nu se răzvrătesc contra acelora care le prilejuiesc cale bună spre Cer ! Acele suflete
tu le cunoşti uşor, suflete al meu, pentru că ele trăiesc în iubire şi risipire mai mult pentru alţii decât
pentru ei ! Ah, ce nevoie te aşteaptă, suflete al meu, de nu te scuturi de praful deznădejdii şi al
neîncrederii în purtarea de grijă a Aceluia Ce te-a scos din mizeria necazurilor pământeşti ! Ce voieşti ?
Dumnezeul tău E IUBIRE ! Hai, trezeşte-te şi tresaltă de bucurie, o, suflete al meu, fiindcă te chinui
pentru Dumnezeu Care-I iubire, iar El îţi va face parte de veselia cea neînserată !
Adu-I mii de mulţumiri, pentru că ţi-a făcut parte să suferi ocări şi răstigniri de la oameni, pentru
El !
O, suflete al meu, stai sub scutul Aceluia Care plânge pentru căderile tale, sub scutul lui Iisus
Euharistic, căci de astfel de apărare le va fi teamă să se apropie cei ce îţi vor osânda. Roagă-L, suflete, pe
Iisus şi pe Mama Lui Prea Sfântă, ca nimeni şi nimic să nu te poată dezlipi de acea Hrană care îşi are
izvorul în Cer, de acea Băutură pe care o doresc Îngerii - Sfântul şi Dumnezeiescul Sânge al lui Hristos !
O, Iisuse, am văzut că nimic nu se judecă mai fugitiv decât caracterul omului ! Şi totdeauna am
văzut că aşa-numiţii oameni răi şi îndărătnici câştigă, iar cei buni şi cuvioşi pierd. Tu, Bunule, Care ştii şi
cunoşti inimile şi intenţiile noastre ale tuturor, judecă şi dă-Ţi sentinţa !
Doamne, eu nu văd o greşeală săvârşindu-se, pe care să nu o fi făcut şi eu, dar aştept mila Ta!
O, Doamne Dumnezeul meu, cuvintele Tale sunt cuvintele vieţii, în care toţi muritorii pot găsi
odihnă, dacă le-ar primi ! Sufletul meu suspină după ele, dar îmi lipseşte smerenia ! Ştiu Doamne că
77
smerenia este haina care înveleşte toate faptele bune, dar nu o am. Îmi lipseşte, Bunule, râvna de cele
sfinte şi vreau să o completez cu frica de Tine, Dumnezeul meu, dar nu pot, Stăpâne, pentru că nu merg
pe drumul smereniei, care-i fără cădere. Ajută-mă să scap de mândrie, de vreme ce este cel mai mare
păcat, pe când smerenia este cea mai mare virtute.
Vreau să fiu mai ascultătoare şi mai râvnitoare, dar nu am rugăciunea, care să mă apropie de Tine,
Creatorul meu !
N-am primit, Prea Bunule, niciodată, ocară de la oameni aşa cum am primit cinstea; de aceea, Te
rog, Doamne al meu, ca mâna ticăloşiei să nu mă clătească, linguşirile să nu mă stăpânească, Lumea cea
deşartă să nu mă ademenească, iar răul din mine să nu mă biruie, ci să stau mereu sub umbra Crucii Tale,
ca să-mi plâng ale mele păcate !
Şi stând la picioarele Crucii, Te rog să-mi dai, Bunule, o inimă înflăcărată şi o minte luminată; ştiu
că o inimă înflăcărată fără o minte luminată este ca un copil născut orb, iar o minte luminată fără o inimă
înflăcărată este ca un copil născut mut.
Oh, Iisuse, nu vreau să-mi doresc moartea, dar vreau să o trăiesc în orice clipă ! Suspin mereu
după o fericire divină, dar suspinul mi-e zadarnic, căci această fericire nu se găseşte decât dincolo de
porţile morţii !
Ah, Dumnezeule Atotputernice, tainele Tale sunt nepătrunse, iar eu vierme sunt şi năzuiesc spre
mila Ta, înnotând în noaptea păcatelor, încurajându-mă în această luptă cuvintele Tale: „Veniţi la Mine
toţi cei scârbiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi uşura pe voi !”
Eu nu mă înţeleg pe mine însămi şi nu ştiu ceea ce vreau, de aceea nu Te depărta de mine şi de
neamul meu, oh, Dumnezeule ! Fă, Bunule, să strălucească peste noi toţi, îndurarea Ta !
Iubeşte Doamne pe cei ce nu Te iubesc şi deschide uşa iubirii Tale celor ce nu bat şi tămăduieşte
Doamne nu numai pe cei ce se nevoiesc a-şi vindeca boala sufletului lor, ci şi pe acei care se ostenesc să-
şi mărească boala lor sufletească. Ştiu că ai venit în Lume să cauţi drahma cea pierdută. Iată, Doamne,
cea dintâi sunt eu !
Priveşte Părinte Ceresc, cu ochii Tăi blânzi, peste sudorile de sânge pe care Fiul Tău le-a risipit
pentru mântuirea neamului omenesc ! Bunătatea Ta, ştiu că va birui nelegiuirile noastre. Nu uita, Părinte,
că suntem lucrul mâinilor Tale ! Nu ascunde de la noi mila Ta, ci arată-ne drumul cel drept, pentru a Te
întâlni, căpătând mântuirea !
Ajută-ne să fim îndrăzneţe pentru Tine şi să ne ruşinăm de păcat, prin care vine sigur moartea şi a
sufletului odată cu a trupului.
O, Mamă a Cerescului Împărat, dă-ne mână de ajutor, să putem iubi mai mult Cerul ca Pământul !
Ştiu, Stăpână, că toate câte le ceri de la Fiul Tău şi al nostru Dumnezeu, Iisus, le dobândeşti cu prisosinţă.
Nimeni nu s-a întors gol de la Tine, ci mila Ta de Mamă pentru cei păcătoşi a învăluit şi înmuiat dreptatea
Dumnezeiască a Dreptului Judecător. Totdeauna a biruit mila Ta, Stăpână Prea Milostivă, hotărâri luate de
Bunul Dumnezeu, schimbându-le în iertare pentru noi oamenii cei nemulţumitori. Cred în mila Ta, iar
unde nu mai pot eu, ajută-mă Tu, Doamnă şi Fecioară, Cea cu multe Nume numită, căci voinţa la Tine
este egală cu putinţa !
Ajută-mă Maică Prea Curată a nu avea două firi: una îngăduitoare pentru mine şi alta severă
pentru alţii, ci să grăiesc tuturor ceea ce-mi vreau mie !
O, Mireasă Care ai picat din Soare, Tu, Care Eşti Jilţ şi Chivot Împăratului Hristos, dă-mi să mă
tem mai mult de mine decât de altul !
O, Dumnezeule, măreţia milei Tale mă umple de uimire, sfinţenia cuvintelor Tale din
Sf.Evanghelie vorbeşte inimii mele cu aşa căldură, încât o topeşte complet în cuptorul dragostei Divine !
În scoarţele unei cărţi simple, ce se numeşte Sf.Scriptură, se găsesc cuvinte aşa de sublime, încât, cu nici
un preţ nu se poate apropia de ea orice carte filosofică cu toată pompa ei, ci umbrită de lumina acestei
cărţi. Sfânta Biblie ne înfăţişează icoana vieţii omeneşti şi ne învaţă despre întemeierea a tot ce a făcut
Dumnezeu. O, ce tezaur scump are omenirea în Sf.Scriptură ! Nici un om mare sau mic nu va putea birui
ispitele şi neputinţele trupeşti, dacă nu se va strădui să cunoască cuvintele lui Dumnezeu şi să trăiască cu
El Euharistic.
Sfânta Biblie este un Cer înstelat care ne luminează calea vieţii înşelată de păcate, iar degetul lui
Dumnezeu din ea scrie pe pământul inimilor noastre: „Pace şi fericire !”
O, carte prea bătrână, cu câtă dragoste, bunătate şi modestie stai pe mâinile noastre spurcate!
Dacă cineva a pierdut pe Dumnezeu, să se adreseze la această bătrână carte, că are darul să I-L
78
arate, iar cine nu L-a cunoscut pe Dumnezeul iubirii, în rândurile acestei cărţi Îl va cunoaşte şi se va răni
de dragostea Lui.
Sfânta Biblie este un soare care luminează totul din Dumnezeu. Ea trebuie să fie pentru oameni
oceanul prin care să vadă pe Dumnezeu şi frumuseţile Raiului. Ea este codul adevărului şi al sfinţeniei.
Nu ne putem numi creştini, dacă la temelia întregii noastre credinţe şi a stărilor sufleteşti nu se
găseşte această neasemănată piatră, care-i cu neputinţă de lovit. Ea are o virtute tainică şi o putere ce
lucrează asupra minţii, pătrunzând apoi în inimă.
Sfânta Scriptură nu-i o carte, ci aş putea spune că-i o fiinţă vie, cu o putere ce învinge tot ce i se
pune în cale. Prin citirea şi hrănirea duhovnicească cu Sfânta Scriptură, sufletul omenesc, cu toate
lipsurile lui, devine o anexă a Sfintei Treimi.
Ce minune ! Sfânta Biblie nu poate fi înţeleasă nici iubită decât de oamenii smeriţi. Iubirea de
Biblie a smeriţilor nu poate suferi bârfelile nebunilor ce spun că nu-I Dumnezeu. Aerul, apa, hrana
eroismului sunt aplauzele mulţimii, pe când martirilor, măreţia şi frumuseţea Cerului. Lumea sufletelor
smerite nu poate fi tâlcuită din Lumea din afară.
Fericirea se naşte dintr-o inimă cu Iisus Euharistic, apoi sporeşte evlavia şi ne desăvârşeşte prin
Har. O minte îndumnezeită cu Iisus Euharistic şi o inimă sfinţită prin lucrarea Harului, desăvârşeşte
personalitatea unui Sfânt. Sfinţenia naşte ceea ce este spre a deveni un om mântuit, un suflet fericit, chiar
de pe Pământ începând şi gustând din Viaţa Veşnică.
Mă găsesc pe drum părăsită şi străină, Iisuse, şi s-a prăfuit în mine convingerea în posibilităţile de
renaştere a sufletului meu atât din păcat cât şi din străinătatea şi suferinţa ce-mi constrânge sufletul la o
grea şi dureroasă tăcere.
A apărut în păpuşoi căldura gurii Tale, Doamne Iisuse, care a topit ca o ceară, transformând în faţa
mea o viaţă nouă, nebănuită de mine până atunci. Inima mea fiind inundată de Lumina vederii Tale şi
mintea privind ca un copil ce vede numai prezentul, făcea din această chemare o cetate temeinică, în care
nu va putea nimeni pătrunde şi în care se va răsfăţa bucuria unui Soare neapus de nimeni niciodată, adică
în Tine, Iisuse !
O, inimă şi minte slabă, n-aţi putut să alergaţi la Împărăteasca Sa iubire să vă arate că cetatea lui
Iisus de pe Pământ este veşnic înconjurată de inamicul din iad, cu tot felul de armături, iar tu poţi ajunge
călcată în picioare, risipită dintre oameni şi hărţuită de satana. Firul zămislirii sfinte, ce a transformat în
cea mai tainică cută a inimii mele, o, Iisuse, nu vreau să se stingă, nu vreau să se carbonizeze !
Găsindu-mă în cetatea Ta, îmi dau seama de furia inamicului şi de slugile lui fidele, totuşi căldura
gurii Tale îi nimiceşte pe toţi până la unul, trăgându-i pe oameni din păcat, iar pe duhurile cele rele
aruncându-le în iad.
Tu, Doamne al Milei, îngăduie ispitele, dar să nu ne părăseşti !
Ani şi ani de zile tot mai crâncene au trecut în pale de neguri grele deasupra sufletului meu,
căutând să-mi frângă aripile nădejdilor mele spre Cer, să-mi smulgă din mine încrederea unui răsărit de
soare şi tulburând pacea multor inimi, strecurând în ele agonia unei morţi sigure.
O, Iisuse, Viaţa şi Lumina noastră, unde să strig, la cine să aştept şi să implor credinţa ? Sufletele
care năzuiau odată nădejdile noastre spre Tine, în faţa noastră a tuturor zac doborâte la pământ din cauza
neiubirii ce domneşte printre oameni ! Copacul spiritualităţii noastre, crescut din pătrunzimile vieţii
strămoşeşti, din străvechea vatră a unei inimi creştine, născută, nu făcută, a căutat duşmanul de veacuri
vigoarea să i-o schimbe în uscătura râvnei în Tine, Iisuse, şi dragostea de neam să i-o înnăbuşească.
La această povară de mâhnire în suflet, când necazurile unor zile atât de crude ce-mi cutreieră
inima, acoperindu-mi ochii în spuza lacrimilor grele pentru tot ceea ce vede că se aruncă asupra
copacului, adică: necurăţia, veştejirea, putrezirea. N-am putut să-mi dau seama că prin această jertfă se va
prăda tot iadul de sufletele ce ar fi putut ajunge în el şi iată-mă prăbuşită lângă Crucea Ta, Iisuse, umilită,
frântă, sleită de orice gând în posibilităţile unor deznădejdi de scăpare. Credinţa fiindu-mi sfărâmată,
gândeam că nu mai este leac pentru atâta durere. Dar Tu, Iisuse, Care Eşti colacul de salvare, ai apărut pe
valurile acestei mări furioase, salvându-mă şi zicându-mi: „Iată-Mă, aici Sunt !” Nu m-ai chemat când
nădejdile cădeau de la mine sleite şi chiar restul vieţii scăpase în veştejire, încât, într-atât se cuibărise în
suflet deznădejdea, am strigat la Tine, Iisuse, prezentându-Ţi acest Copac al neamului meu din Marea
Grădină a Maicii Tale, de pe Glob, asupra căreia se scurge cu atâta siluire vrăjmaşă de la acest leat
îmbătat de răzbunare. Prezentându-Ţi Iisuse acest Copac învelit în durerea mea, o, ce terasă minunată mi-
ai arătat, Bunule, în înălţimile Veşniciei, zicându-mi: „Mergi spre izvor, spală-ţi ochii înglodaţi, să
79
priveşti înălţimea Veşniciei, unde stau toţi acei ce au suferit pentru Mine !”
Străbătută de acest glas al Tău, Iisuse, am admirat Copacul care stă drept şi neclintit de toate
furtunile ce vin asupră-i. Şi din fundul singurătăţii şi al deznădejdii ce mă frământaseră în clipe pline de
veninul otrăvitor al minciunii, iată că a ieşit din mâna iubitoare a Maicii Prea Curate, un Izvor care m-a
deşteptat şi m-a curăţit de solzii îndoielii care se formaseră pe sufletul meu din grija făţarnică a
oamenilor, ce mi-o arătau.
Printre şuvoaiele Izvorului divin, am simţit o caldă şi duioasă adiere din Cer, care-mi arată că aici
în Cetatea ei lucrează şi hotărăşte o inimă de Mamă Sfântă, Care voieşte să imprime în faţa neamului
românesc şi omenesc, o puternică linie de viaţă spirituală în Iisus Hristos.
O, Doamnă şi Fecioară, Mireasă Dumnezeiască, fă ca acest miez de foc, pe care Tu din milă
pentru noi l-ai aprins în viaţa şi-n timpurile noastre, Tu, Care Te-ai făcut Cuptor pentru a ne coace Pâinea
Hristos, adună strădaniile şi lacrimile noastre ca pe o recoltă coaptă, pune-le, Stăpână, în hambarele
iubirii Tale, iar când vei crede, dă-l la moara milei Tale, spre a ieşi făină bună şi fă să cadă peste ea, ca un
strop din sudoarea chinurilor Tale, pentru a o înmuia, şi frământând-o cu dragostea de Mamă Cerească,
toarn-o în forma milostivirii Tale, vâr-o în cuptorul dragostei Fiului Tău Iisus Hristos, pentru neamul
nostru românesc, şi să-Ţi croim, Stăpână, prin jertfa noastră, oricare ar fi ea, drum către inimile tuturor
celor ce Te iubesc şi către cei ce Te urăsc sau nu Te cunosc ! Înconjurând ca şi cu o centură întregul Glob,
să-i ţină ca într-o atmosferă de simţiri creştine, găsindu-se toţi oamenii ca într-o baie caldă,
primăvăratecă, de primenire sufletească, ca nostalgia după omul cel nou crescând în duh şi apă, să
înrădăcineze viaţa mai adânc în idealul de trăire evanghelică şi dobândirea virtuţilor creştine.
Ştiu, Stăpână Cerească, că magnetul atrage fierul, iar inimile noastre, cele asemănătoare lui, orice
fel de răutate ce este periculoasă, dar nici una nu este atât de urâtă lui Dumnezeu ca cea din sufletul
omului.
Eu, care sunt cea mai netrebnică slugă a Ta, Doamnă Cerească, Te rog să Te faci pentru noi
oamenii Magnet Divin şi fă să stea inimile noastre mereu lipite de a Ta, Prea Curată Fecioară şi Mamă !
Atunci, omenirea nu va mai gândi altceva decât ceea ce gândeşti Tu, adică bunătate şi fericire veşnică
pentru toţi ! Ştiu că Îţi este dat de Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul nostru, voinţa întocmai cu putinţa şi de
aceea năzuiesc spre Tine, o, Prea Milostivă Stăpână !
O, Doamne Iisuse Hristoase, Lumina sufletelor noastre, Tu, Care Eşti mai mult milă decât
dreptate, din iubirea ce o ai pentru neamul omenesc, ştiu că Te-ai hotărât Să vii din nou pe Pământ ca Să
pătimeşti, Să mori şi Să înviezi din nou, întoarce-Ţi faţa de la păcatele noastre, dar nu-Ţi întoarce faţa de
la noi, ci priveşte-ne, că ne zbatem pe malurile colţuroase ale necredinţei şi lepădării de Tine şi hotărăşte-
ne să stăm drept, să Te iubim pe Tine şi să Te mărturisim chiar cu preţul vieţii, de ni se va cere de cei ce-
Ţi tăgăduiesc puterea şi existenţa Ta, o, Dumnezeule înfricoşat !
O, Mamă a Blândului Iisus, a iubirii şi a adorării noastre nesfârşite, roagă-Te cu toţi Sfinţii la
Tronul Sfintei Treimi, pentru omenire !
Iisuse, Tu îmi doreşti sufletul şi viaţa mea ! Eu Îţi dau, Bunule, dar ce Îţi dau ? Tină în loc de aur,
hârb în loc de pietre scumpe. Loveşte, Doamne Iisuse Hristoase, cu piatra iubirii Tale în cremenea minţii
mele şi cred că îndată va scăpăra o scânteie duhovnicească, care, căzând pe inimă, îi va împrumuta
căldură şi-i va nutri arderea dinlăuntru. Cu astfel de lovitură Te voi vedea Stăpâne cu ochii minţii mele
lângă mine şi în mine. Atunci, cuvântul, mintea şi inima vor fi cum doreşti Tu să aibă un copil al Tău.
Astfel de viaţă este continuă convorbire cu Iisus şi acel om plimbă umbra lui Dumnezeu, pe Pământ.
O, Împărate Ceresc, Tu vei privi din înălţimea Tronului spre cei de pe Pământ, păzind cele
dinlăuntru, iar cei ce Te iubesc pe Tine, Te vor şi simţi şi vor fi plini de grijă, pentru că Împăratul Se uită
la ei ca şi cum ar fi de faţă, uitând de toate ale lor. O, ce uitare plăcută !
Cei ce Te iubesc pe Tine Dumnezeule şi se tem de păcat, Te văd pururea înaintea lor. Ei sunt
convinşi că Ochiul Tău îi priveşte şi se simt îmbătaţi de fericire.
De Te vom privi mereu pe Tine, Iisuse, în inimile noastre, nu ne vom clătina din statornicie
niciodată.
Când Te privim, Te şi simţim, Iisuse şi fugim de nedreptate, pentru că însăşi privirea Ta ne va
ocoli de ea.
Privind oamenii spre Tine, Dumnezeule, nu vor muri în veci ! Pe măsură ce Te vom privi, inimile
noastre Te vor încăpea şi se vor încălzi, iar mai târziu se vor contopi cu Tine, privindu-Te mereu în faţă.
Cine se va strădui spre a privi mereu faţa lui Dumnezeu, acela stă înaintea uşilor Raiului ! Acest
80
lucru este întru tot asemănător ca ţinerea unui lucru mereu în soare, ale cărui raze căzând pe el, îl
pătrunde şi-l încălzeşte. O, scumpă şi dulce căldură, care ne ajuţi să stăm în faţa lui Dumnezeu, Cel Ce
Este Soarele Lumii întregi, nu te depărta de la noi ! O, suflete al meu, trebuie să ştii că această căldură
emană din valurile de iubire ale Maicii Prea Curate, Care a fost Căldură şi lui Iisus, Dumnezeul Cel Ce
încălzeşte toate în Cer şi pe Pământ !
Iisuse, al meu dor, Ţi-am întâlnit privirea ce cădea spre noi din Chipul Răstignit şi ea mi-a dat o
secundă de mulţumire şi nădejde !
Ah, Dumnezeul ţărilor, iată-mă prăvălită la picioarele Crucii Tale ! Dă-mi putere, Bunule !
Smulge-mă din vâltoarea nedumeririlor şi a tristeţii sufleteşti ! Doamne, la Tine totul este cu putinţă şi din
răul în care mă găsesc, mă ridică, Milostive, la rangul de om predat Ţie, care să simtă şi să vibreze, să
cugete cele plăcute Ţie şi să Te mărească neîncetat !
Doamne Iisuse, ridică-mă de unde am căzut şi nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine pentru puţina mea
credinţă !
Doamne, sădeşte iar în inima mea dragostea de oameni pe care am avut-o altădată, iar acum mi-a
smuls-o frica de slugile satanei, care mă ameninţă cu ruperea de Tine, Iisuse ! Dăruieşte-mi, Stăpâne, iar
căldură şi pace inimii mele obosite !
Doamne, întinde mâna Ta cea tare peste toate făpturile obosite şi adânc îndurerate de satana,
dându-le, Bunule, dorul după Viaţa cea Veşnică ! Tu, fiind Acela Care ne cunoşti mai bine, pentru că Tu
ne-ai creat, înfăptuieşte Doamne minunea să flămânzim după Tine, oh, Iisuse, Pâinea Cea Vie, ca să trăim
în Iubire şi Lumina cea adevărată, asemenea lui Petru, care era să se înnece în valuri, aşa să ne scape şi pe
noi mâna Ta, Doamne, oh, Salvatorul lumii, din răstălmăcirile satanei, care ne prezintă sperietoarea
uriaşelor valuri, ne scapă, şoptindu-ne despărţirea de fericirea veşnică a vederii feţei Tale. O, Iisuse,
scapă-mă ! Şi cât de mici şi neputincioase sunt toate aceste şoapte cu bucuriile lor laolaltă şi cum se pierd
ele atât cât şi orice durere şi încercare, în bucuria prezenţei lui Dumnezeu !
O, Iisuse, eu doresc ca numai voia Ta cea sfântă să se săvârşească cu noi !
Sunt zile, Bunule, când Harul ne poartă şi toate le înţelegem şi ne par uşoare, iar alteori Te ascunzi
şi ne laşi să Te căutăm noi. Tu Eşti mereu cu noi, dar ne laşi ca să nu Te simţim, pentru ca viaţa noastră
sufletească să nu fie legată numai de simţire, ci de voinţa şi de dăruirea totală care nu cere pentru sine
nimic, nici măcar mângâierea de a simţi că-i bine aşa sau nu. Dacă Tu, Doamne Iisuse vrei aceasta, şi eu
vreau, oricât m-ar costa ! Ah, Doamne, cât este de greu uneori !
Eu mă rog, Iisuse al bucuriei şi al durerii, Iisuse al mângâierii şi al Învierii, apleacă-Ţi spre noi
inima blândă şi fă şi inima noastră asemenea cu a Ta ! Dă-ne, Bunule Doamne, cel mai sigur mijloc de a
Te urma şi de a topi voinţa noastră în voinţa Ta, căci toate câte le vrei le şi poţi.
Părinte Ceresc, dă-mi putere să alerg cu sufletul spre Peştera din Betleem, ca să întâmpin cu toate
puterile sufleteşti pe Prinţul păcii şi al slavei, pe Pruncul Iisus, rugând pe Maica Lui Prea Curată Să vină
pentru a naşte pentru a 1955-a oară pe Dumnezeiescul Prunc Hristos şi în inima mea, pentru a o simţi,
Iisuse ! Eu consider cel mai fericit timp al meu, numai atunci când stau în cameră cu Tine, oferindu-Ţi
inima mea ca pe un cadou ce pot să Ţi-l dau !
Ajută-mă, Stăpâne, a mă osteni ca tot timpul vieţii mele să-l împart în aşa fel încât el să fie al Tău
în întregime şi aşa se va îmbiba inima mea de dragostea Ta !
Iisuse, deschide în inima mea izvorul rugăciunilor către Tine, pentru a nu mă lipsi nici o clipă de
Numele Tău Prea Sfânt !
Ajută-mă Iisuse să fiu tot mai mică, iar Tu Să creşti în inima mea tot mai mare, în sufletul meu şi
al nostru al tuturor !
O, Iisuse Doamne, de ar putea fi întreaga noastră viaţă o Liturghie ! Ce fericiţi am fi că Te-am
avea mereu în noi şi cu noi, Hristoase Doamne ! Tu, Care Eşti Preotul Cel Veşnic, de se va îngădui
vreodată să nu avem preot, să ni Te aducă printre noi prin Sf.Liturghie, Te rugăm, Bunule, să ne fii Tu
Preot, iar noi, Pâinea. Atunci, Iisuse Doamne, s-ar uni lacrimile noastre cu ale Tale şi ale Prea Curatei
Tale Maici, durerea noastră ar fi vărsată în mâna Ta, stropul nostru de iubire faţă de Tine s-ar vărsa în
Marele Ocean al iubirii Tale, Stăpâne !
Ah, iubirea Ta nu este cunoscută şi nici sorbită ! Nu se predică iubirea Ta, ci ura. O, eu vreau să
văd în iubirea Ta suflet viu, flacără luminoasă, viaţă veşnică şi nici un sentiment bolnăvicios !
Iisuse, mulţi din oameni nu Te iubesc pentru că nu Te cunosc; altora le este frică, iar această frică
vine pentru că stau departe de Tine. Ştiu, Bunule, că Tu Te-ai simţi tare bine între oamenii păcătoşi, care
81
Te roagă să stai cu ei, decât chiar între Îngerii care Te laudă şi-Ţi cântă mereu, şi de ce ? Pentru că
oamenii au mai multă nevoie de Tine, decât Îngerii, care nu se luptă cu nimeni.
Oh, şi cât mă gândesc la această iubire care porneşte din Dumnezeiasca Inimă de Mamă a Maicii
Tale Prea Curate, care-I atât de mult cuprinsă de dragoste pentru oameni, încât nu mai poate ţine în sine
văpaia dragostei Sale înflăcărate, pentru a ne îmbogăţi, dându-ne în dar, de la Tine, Împărăţia Veşnică,
numai să o vrem !
O, şi câtă nerecunoştinţă arătăm noi acestei iubiri, care face să doară mai mult decât toate durerile
ce le-a suferit Prea Sfânta când privea la Preacuratele Patimi ale iubitului Său Fiu, Iisus Hristos ! Dacă
noi I-am aduce, nu pâraie de recunoştinţă pentru mijloacele ce le căpătăm prin Ea, ci numai câte un strop
pe zi, îngrijorările s-ar preface în privire de odihnă spre noi.
O, Mamă a iubirii Fiului Tău Prea Scump Iisus, Dumnezeul nostru, Care a iubit atât de mult pe
oameni, şi ca Să le dovedească iubirea, S-a mistuit pe Sine din dragoste, iar drept recunoştinţă, cei mai
mulţi din noi Îi arătăm dispreţ şi lepădare de cele sfinte şi taina iubirii.
Ceea ce-i mai dureros, este că înşişi noi, cei juraţi de bună voie să fim pe veci străjeri iubirii Lui,
am adormit în postul chemării, ba chiar ne-am făcut vânzători ai tainei, dând mâna cu cei ce Te-au
răstignit şi care cer şi azi un fel de răstignire pentru cei ce arată taina iubirii Tale, Iisuse !
O, Iubire Care aşteaptă mereu pe cei pierduţi, până când vei mai răbda, până când vei suspina ?
Ştiu că inima Ta Prea Sfântă, care a sângerat pe Dealul Golgotei şi azi sângerează pe toate hârtoapele
tuturor dealurilor şi văilor acestei vieţi, după acele inimi împietrite, pentru a le înmuia şi a le câştiga, ca
din lărgimea inimii Tale să reverse din belşug înrâuririle iubirii Tale Divine !
O, ce odihnă va fi atunci pentru Tine şi ce mângâiere Maicii Tale Prea Sfinte pentru această
regăsire !
Iisuse, dă-mi Harul de a nu mai putea trăi fără Tine şi ajută-mă, Bunule, să-Ţi dau iubire pentru
iubire şi împărăţeşte Tu peste noi, cu toată împotrivirea firii ! Dă-mi putere, Stăpâne al meu, de a primi în
inima mea Raiul, pentru iubirea ce ai risipit cu noi şi, de se poate, vreau să şi mor pentru Tine, Iisuse, aşa
cum şi Tu ai murit pentru noi ! Tu ai murit Iisuse, să ne înviezi pe noi din moarte; eu vreau să mor pentru
Tine, ca să înviez prin Tine în Viaţa Veşnică !
O, Iisuse, al meu dor, fă Tu ce vrei şi cum vrei cu noi, lucrul mâinilor Tale, numai să fie spre
mântuirea noastră a păcătoşilor şi spre răspunsul cel bun al neamului nostru Românesc întru Ziua Cea
Mare, în faţa celorlalte neamuri şi a Sfinţilor Tăi şi a Sfinţilor Îngeri !
Iisuse, doctorul meu, vindecă-mi sufletul, că firea mea aprigă mi l-a sfâşiat ! Ştiu, Doamne, Iisuse,
că blândeţea are în sine ceva divin, ceea ce e mai presus de lucrurile omeneşti, încât toate şi toţi trebuie să
se plece în faţa ei. Pornirile mâniei sperie şi nu au putere tainică, sunt furioase ca pâraiele de munte spre
vale, după ce s-a spart un nor de ploaie pe deal.
Mai ştiu, Bunule, că fericite sunt inimile mlădioase, căci ele nu se vor rupe niciodată, iar pe
vrăjmaşii săi îi deformează. În miere toate muştele se înneacă, pe când în oţet numai cele beţive. Tu, Care
Eşti Mierea nemuririi, fă să se înnece toţi oamenii în Tine ! O, ce înnecare fericită va fi ! Fă Tu, Stăpâne,
ca toate faptele noastre să fie, prin exces de blândeţe, de a câştiga inimile oamenilor pentru Tine, pentru
Rai !
Sf.Evanghelist Matei zice în Evanghelia sa: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni Pământul !”
Eu aş vrea să fiu blândă, pentru ca prin această blândeţe să Te fac pe Tine Stăpân peste pământul inimilor
omeneşti şi aşa, toate dorurile lor le va rezolva grabnic mâna Ta !
Aruncă Doamne mantia blândeţii peste sufletul meu, ca să am darul ca la rândul meu, pe cei săraci
şi goi de haina blândeţii şi înzestraţi de satana cu răzbunare şi mânie, să-i opresc cu darul Tău de pe
povârnişul pe care merg, întorcându-le inima spre bunătate !
Vreau, Doamne Iiuse, să ne ducem viaţa aceasta cu Tine şi mereu să fie în ochii Tăi, Iisuse, toate
ale noastre ! Vreau să Te avem în Casa sufletului nostru ca pe un Împărat, ca pe un Prieten, ca pe un
Frate, ca pe un Stăpân, ca pe un Dumnezeu, Te dorim, pentru că Eşti al nostru ! Te vrem ca mângâierea
sufletelor noastre, Te vrem Să tronezi întru noi, fiind Stăpânul Iubirii !
Furtunile urii dezlănţuite împotriva Ta, Ţi-au apăsat mereu cununa de spini pe capul Tău,
însângerându-Ţi blânda frunte.
Azi, Iisuse, de peste tot Eşti gonit: din Şcoli, din Parlamente, din Tribunale, din armată şi
câteodată chiar şi din Sfânta Ta Biserică. De aceea Te rugăm, Te dorim, ne plângem pe noi de ce-am am
ajuns ! Vino la noi Iisuse, vino !
82
 Mulţi te urmăresc pe drumuri şi prin locaşurile sfinte, alţii se laudă că Te au ca pe o captură.
O, Iisuse, furişează-Te şi vino la noi şi când zic la noi, îmi prezint neamul meu, care mai crede în
Tine, care doreşte să sufere pentru Tine, Iisuse ! Până când se va amesteca sângele lor cu al Tău ?
Ah, ştiu Iisuse, că mulţi dintre noi Ţi-au deschis răni adânci ! De aceea, vino la noi, Truditule
Doamne, să Ţi le legăm, aşezând ca pansament sufletele noastre !
Vreau Iisuse, ca pentru Sfântul Tău Trup sfârtecat, să fie Casă de ajutor inimile noastre, ale tuturor
care Te cheamă cu dor nestins ! Da, sunt şi inimi sfâşiate de durere pentru Tine, Iisuse, pentru că doresc
să fie mereu cu Tine. Intră şi le mângâie Tu, cirineanule milostiv, că nu Te vor cunoaşte pânditori
spurcaţi, pentru că Maica Ta Prea Sfântă stă cu mantia întinsă în faţa lor şi-i va orbi.
Mângâie-ne, Doamne, şi pe noi, de întoarcerea celor ce Te pândesc, aşa cum ai mângâiat pe Lazăr
şi pe sora lui, Marta din Betania, de întoarcerea Mariei Magdalena, sora lor, ce era desfrânată.
Iisuse, Maica Ta Prea Iubită cu toţi Sfinţii stau cu mâinile ridicate rugându-Te şi iată mă trezesc şi
eu nevrednica, a Te ruga Să priveşti spre mulţimea înlăcrimată, însetată şi flămândă după adevăr !
Strecoară-le milă, Mult Milostive, că poţi, Tu, săracule din Nazareth şi vino şi ne îmbogăţeşte sufletele
noastre, că pierim în întuneric, stând de pe acum în umbra morţii !
Binecuvântează Doamne aureola şi amurgul, îndulceşte amarul necazurilor noastre, cu surâsul
Tău, Bunule !
Doamne, fii sfătuitorul nostru, căci atunci, amărăciunile şi bucuriile noastre, grijile şi întristările
noastre, pe toate le vom împărţi cu Tine şi, ah, ce bine va fi, căci Tu vei fi Stăpânul Casei noastre,
îndeobşte şi al meu !
O, Maică Prea Curată a Dulcelui Iisus şi a noastră, a tuturor, ajută-ne să întronăm pe Iisus viu în
inimile noastre şi în toată ţara noastră, că toate câte le ceri de la Fiul Tău, Hristos, Dumnezeul nostru, le şi
iei pentru cei ce se roagă cu foc !
Iisuse Doamne, simt o sete nepotolită şi jinduiesc după o viaţă înflăcărată, care să culmineze în
sfinţenie şi care să aducă la înflorire şi deplină rodnicie toate forţele pozitive ale sufletului meu ! Fă Tu,
Stăpâne, să se verse asupra sufletului meu claritatea şi credinţa, pentru a simţi parfumul unei convingeri
supranaturale, ca într-o bună zi să prezint inima mea, în care să se dune ca într-un cristal de mare preţ
toate curcubeele acestei Lumi neînserate, pentru preamărirea Ta şi mântuirea mea şi a neamului din care
mă trag !
Iisuse, răscolită de focul acestei dorinţe, am străbătut drumuri grele cu pietre colţuroase pentru a
putea sfărâma în mine orice ambiţie ticăloasă care duce la pulbere şi praf bietul meu suflet.
O, dar prin aceasta să mi se trufească inima mea pe potecile ei întortocheate şi întunecate, pentru
că atunci sufletul şchioapătă !
Da, Doamne, trupul nostru trozneşte din toate încheieturile de necredinţă ale alunecării
primejdioase şi de permanenta smulgere din făgaşul firesc al Divinităţii Tale !
Tu ştii, Iisuse Doamne, că mai sunt şi oameni din aceia care merg în răspărul împotrivirilor
vijelioaselor furtuni, dând la iveală prin aceasta, fără să-şi dea seama, lucrarea unor suflete vulcanice de o
neîntreruptă ardere internă ! Toate acestea îl costă pe bietul trup, dar ce contează ?! Fă Tu, Bunule, ca prin
râvna de Tine, să ţâşnească lava fierbinte de credinţă ca cea a strămoşilor noştri !
Dă-ne Tu, Iisuse, sfinţenie activă şi lucrătoare, prin care să se molipsească şi alte suflete şi la
rândul lor fiecare să atragă ca un magnet sufletele oamenilor către inima Ta, Hristoase al meu ! Sileşte Tu
cum vei şti, pe cei ce doresc să-şi amestece sângele lor cu al Tău, la urcarea pe scena mărturisirii
adevărului, dându-le putere această acţiune să lucreze pieirea ce vine cu paşi grăbiţi asupra sufletelor
crude ! Ştiu că vei salva sufletele omeneşti de fiara necredinţei prin eroismul altor suflete, pe care le vei
da ca probă întâi prigonitorilor şi apoi martirajului, pentru că şi ei doresc ca şi ultimul veac să fie ca şi
primele veacuri ale creştinismului !
Dar eu, Iisuse, care de atâtea ori m-am uitat în prăpastia sufletului meu, am cules impresii
dureroase, pentru că nu am doza necesară de curaj, nu sunt stăpână pe frânele voinţei în măsura în care să
pot încorda toate forţele sufletului meu, pentru a putea trece drumul fără clătinare.
Şi pentru că am teamă că n-aş putea urca pe scena mărturisirii pentru infirmitatea credinţei mele,
Îţi cer Mult Milostive Doamne, să-mi dai însufleţire arzătoare, că, dacă voi fi pusă în faţa probei, să nu
mă lepăd de Tine, ci în cântări să fac proba sângelui, deşi nu am în mine stofa din care se croiesc martirii,
totuşi cer să-mi ajuţi să pot pune piciorul în cazanul cu foc al tuturor răpirilor în duhul jertfelniciei Tale,
Bunule !
83
 Vreau să fiu turnată în coşul morii Tale ca pe un grâu, ieşind făină, de se poate, cu Darul şi cu
ajutorul Tău, de primă calitate ! Fă, Doamne, să găseşti în mine obiectul sigur care să deştepte în mine
dispoziţia arzătoare de a mă consacra în întregime pentru Tine şi neamul meu !
Maică Prea Curată, Tu, Care Eşti Cea de aur împodobită cu pietre scumpe, prin Tine a venit Iisus
printre oameni pe Pământ şi S-a luptat cu ei.
Sădeşte Tu, Prea Milostivă, în mine, îndemnul care arde, care subjugă şi îmbrânceşte sufletul în
acea direcţie pe care El, Văzătorul inimilor omeneşti o crede că e calea cea mai bună şi duce la mântuirea
chinuitului meu suflet şi la îndeplinirea desăvârşită a rostului meu pe Pământ, ca cel puţin de aici înainte
să pot fi asemenea pomului care să-şi aducă roadele pe măsura aşteptărilor celor din jurul meu !
Pe Cine oare să numesc Bună, decât pe Aceea Care-I Bunătatea întruchipată, Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, Mama Stăpânului nostru Iisus Hristos şi a noastră, a tuturor ?! O, Mamă a
bunătăţii, nu cunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea Ta, care-i fără margini ! Oamenii care fac
bine ajung buni şi sunt fiii bunătăţii.
O, câtă glorie divină au acele suflete mari care fac bine, căci cu bunătatea înfrumuseţează viaţa şi
împacă toate neînţelegerile ! Ea limpezeşte toate încurcăturile, uşurează greutăţile şi înveseleşte tristeţile;
ea înnobilează sufletul, iar suflet de suflet se simte totdeauna aplecat spre bunătate !
O, Doamnă a bunătăţii, eu cred că nu este sub soare decât un singur lucru înaintea căruia trebuie
să ne închinăm: Bunătatea, iar acea bunătate Eşti Tu, Împărăteasă a Cerului şi a Pământului ! Ştiu că
unitatea de măsură a sufletului ales este bunătatea ! Tu ne vei ierta, Stăpână, că nu putem fi întotdeauna
veseli pentru toate câte ne-ai dat, dar nu ne vei ierta pentru că n-am fost întotdeauna buni şi îngăduitori cu
semenii noştri, deoarece aceasta stă numai în puterea şi voinţa noastră. Şi ca să fie o bunătate veritabilă,
trebuie să fim mai buni şi cu cei răi care ne pizmuiesc şi ne necăjesc sufletele noastre.
O, Bunătate scumpă, dacă ne apropiem de tine şi te privim mai de aproape, nu vedem altceva
decât însuşirea cea mai caracteristică a firii noastre şi trăsătura care ne deosebeşte cel mai mult de restul
Universului. Tu faci ca omul singur între toate făpturile să simtă şi o altă emoţie decât a propriei sale
suferinţi. Tu, floare scumpă şi aleasă, faci ca loviturile dureroase ce le are aproapele, să ne mişte inime şi
venindu-le în ajutor, cei care suferă să simtă o mare uşurare, o pace lăuntrică, o înălţare supranaturală şi
în această beţie de fericire descoperim că în sufletul nostru trebuie să fie un fel de drum care să aducă o
regiune superioară aceleia în care se mişcă tot ce-l înconjoară şi de care să fie legat tot rostul fiinţei
noastre.
Tu, Doamnă şi Fecioară, din bunătate ne-ai smuls din gunoaiele Lumii şi ne-ai urcat în camionul
iubirii Tale de Mamă şi Stăpână, aşezând la volan un Arhanghel şi poruncindu-i să ne ducă în excursie;
toată viaţa noastră este o excursie. Camionul fuge tare, drumul, Stăpână, e diferit, pavat e prea puţin,
restul cu gropi şi povârnişuri. Când ne saltă la o groapă, cădem, dar cădem tot în camion; când se urcă pe
o coastă, camionul este ameninţat să se răstoarne, dar şoferul ce ni l-ai dat ne bate în geam, făcându-ne
atente să ne dăm toate pe partea opusă, în faţa acestei primejdii şi aşa trecem fără pericol.
Unele din noi avem curiozitatea să privim ce rămâne în urma camionului şi fără veste, din fuga
camionului, ne trezim cu o plesnitură peste cap de la câte o creangă a vreunui copac pe lângă care trece
camionul nostru. Aceste curiozităţi apar cam des şi mă întreb ce va fi atunci când vom ridica capul să
privim, iar camionul nostru va trece pe sub un pod ? Nu ne va reteza capul, oare ?! Fără îndoială, da ! Dar
ce se va întâmpla cu trupul fără cap ? Eu cred că îl vom ţine puţin, dar pentru că va fi mort, va mirosi şi
de la sine va trebui să-l dăm deoparte, pentru a nu strica aerul celor din camion.
O, Stăpână, iartă-mă că Te mai întreb ceva: dar dacă la vreuna din noi îi va fi sete din cauza arşiţei
şi a prafului de pe drum şi va sări din camion fără să anunţe şoferul, ce se va întâmpla cu ea ? Desigur că
va muri în felul acesta şi trupul îi va rămâne afară din camion.
O, Milostiva Pământului, Prea Sfântă Mamă a lui Iisus, Tu, Care Eşti Bunătatea întruchipată,
întinde prelata iubirii Tale peste camionul ce ni l-ai dat, pentru a nu fi ispitite să ridicăm capul şi să
privim în urma noastră şi de a ne feri de ploi şi de arşiţa soarelui şi de vânt cu praf. Şi-n felul acesta vom
merge bine, ajungând la capătul excursiei noastre, iar pentru această călătorie îi vom mulţumi şoferului
când vom ajunge în gara de unde ne va lua dinamul.
Aici, de vom aştepta mai mult, Te rugăm să intervii tot Tu, Buna noastră Doamnă, la Fiul Tău
Iisus, Să poruncească a veni mai repede dinamul, că se poate, unele din noi să fim subţire îmbrăcate şi să
răcim rău, iar bolnavii nu pot să se veselească, fie locul unde merg cât de frumos, sau nici să ajungă la
locul de veselie, căzând pe drum din cauza bolii, neavând doctorie la timp.
84
 Ah, Stăpână Doamnă şi Fecioară, cum aş vrea să se termine această excursie, pentru a ajunge mai
repede în gara mult aşteptată ! Şi urcându-ne în dinamul milei Tale, să putem ajunge, atât noi, cele care
ne-ai smuls Tu, Prea Bună, din gunoi, cât şi toate acele suflete care îşi dezvoltă floarea bunătăţii pe gunoi
şi între spinii Lumii acesteia şi care fug după camionul nostru, să nu-l piardă din ochi. Alţii, deşi pe jos,
totuşi se ţin de el, cu ajutorul Tău, Prea Sfântă ! Iar dacă ne vei ţine mai mult în gară, să ne ţii, Prea
Milostivă, numai pentru a ajunge şi ei de a ne urca cu toţii în dinamul fericirii, ce va fi condus de Îngeri
spre tărâmul nemuririi. Iar acolo, şi călugări şi mireni, care am suspinat pe cale după dinam, să ne întinzi
la fel masa, hrănindu-ne cu frumuseţea Ta, cu mila Prea Sfintei Treimi, cu razele tuturor Sfinţilor şi cu
osteneala Îngerilor noştri păzitori, iar desertul să fie bunătatea şi dulceaţa ochilor Tăi, care ne-au urmărit
toată viaţa pământească, atrăgându-ne şi vrăjindu-ne astfel la fericirea fără sfârşit. Şi-n felul acesta, noi,
ajunse în adevărata viaţă de Rai, vom aşterne la Tronul Prea Sfintei Treimi şi la picioarele Tale toate
bucuriile noastre ca pe nişte flori alese din Grădina udată de iubirea Ta, Prea Sfântă !
Oh, Tu, Care ai fost Cer pe Pământ, ajută-ne Prea Sfântă Stăpână să ne vedem dorinţa împlinită,
pentru mărirea Numelui Tău Prea Sfânt !
Doamnă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne, cât mergem pe cale, să aducem toate inimile
oamenilor la picioarele Sfintei Treimi şi prin aceasta să ne căpătăm şi noi milă în faţa Prea Sfintei
Treimi ! Tu, Care Eşti Împărăteasă a toate, dă ordin ochilor noştri să privească mereu măririle Tale, ca
prin aceasta să ne urcăm spre desăvârşire, ajungând cu Darul Tău să fim odihnă Sfântului Duh.
Iisuse, al meu dor, ajută-mă ca în aceste clipe să îmi revizuiesc sufletul, care-i atât de chinuit de
mărunţişurile născocite de îmbătrânitul în răutăţi - satana !
Şi cum oare voi ajunge să-mi fericesc viaţa mea, decât schimbându-mi paşii numai spre Tine ?!
Iisuse, umple-mi inima cu seva Euharistiei Tale, trăind viaţa în aşa fel încât Să trăieşti Tu, Iisuse,
în ea !
Iisuse Doamne, fă-mă rezervorul Tău, prin care să se reverse izvoare de Apă Vie peste câmpia
sufletelor obştei mele şi a neamului meu, spre a le face rodnice spre mărirea Numelui Tău şi mântuirea
noastră, a tuturor !
Iisuse, eu vreau să fiu conductă prin care Să curgi Tu şi Te rog, Bunule, Să sudezi cu mâna Ta prea
sfântă toate inimile laolaltă, şi ale celor ce vor şi ale celor ce nu vor. Tu poţi să-i aduci prin chemările
pline de iubire, ca prin această măreaţă conductă să se ude tot Globul, iar dacă se va ivi vreun ispititor să
oprească această inundaţie de iubire Dumnezeiască, Tu, Prea Bunule, poţi să-l înfrângi, iar conducta s-o
solidarizezi, căci credinţa mea îmi spune că iubirea solidă care trăieşte din jertfă pentru câştigarea şi
sfinţirea aproapelui, nu cade, deoarece temelia iubirii este mereu jertfă pentru Tine, Iisuse, Cel Ce Te-ai
jertfit pe Cruce pentru câştigarea din păcate a oamenilor !
Doamne Iisuse, vreau să se facă voia Ta, aşa după buna plăcere ce o ai, dar dă-ne putere să Te
iubim fără măsură ! Dă-ne Doamne putere să ne încredem în Tine, numai, şi nu în oameni ! Desăvârşeşte,
Tu, Bunule, opera Ta, cu noi, împotriva tuturor slăbiciunilor noastre, pentru a vedea cei ce ne urăsc că, cu
noi Este Dumnezeu !
Vreau, Doamne Iisuse, să fiu unealtă pentru a spăla cu puterea Duhului Sfânt sufletele înţelenite în
păcate dar pentru a ajunge unealta Ta, îmi trebuie turnarea în forma iubirii Tale spre a Te înţelege, a Te
răspândi şi a Te face să Te păstrezi întâi în inima mea, a duce o viaţă intimă cu Tine, pentru a-mi omorî
inima mea cea egoistă şi strâmtă şi a mi-o da în loc pe a Ta, Bunule, care-i plină de dragoste pentru toţi şi
în care vicleşug nu este !
Dă-mi Iisuse lumina credinţei, care să-mi arate slăbiciunile, căderile şi păcatele mele şi-mi
întinde, Hristoase al meu, mâna Ta plină de bucurii divine, prin care să pot cunoaşte darurile Tale şi
întrebuinţarea lor, prin care să ajung la planul dorit al Veşniciei !
O, Iisuse, dă-mi putere să ard în credinţa pentru Tine nu numai în zilele de desfătare sufletească,
căci atunci când nu te războieşti cu satana şi slugile lui fidele de pe Pământ, e uşor să arzi şi să-ţi
manifeşti credinţa. Dar eu Te rog, Bunule, să fiu flacără arzătoare pentru Tine în zilele de înfrângere, deşi
orice înfrângere eu o cred aparentă, pentru că nu există înfrângere adevărată când în fruntea liniei de
bătaie Eşti Tu !
Focul pe care Tu poţi a mi-l aprinde în inimă, ştiu că ar avea darul şi puterea de a arde orice vreasc
ale necredinţei, al încercărilor şi uneltirilor ce vin cu furie asupra noastră. În acest fel eu sunt asigurată de
biruinţa în Tine şi prin Tine, Iisuse al meu, care toate cad în faţa Numelui Tău !
Iisuse, Soare Scump, cu temelia credinţei mele zideşte sfinţenia, pentru a Te purta în cele
85
dinlăuntru ale mele, pentru a fi neclintită în mărturisirea Numelui Tău şi cu Darul Tău să plutească lin
barca sufletului meu pe marea furioasă a acestei Lumi.
Vreau Iisuse să Te iubesc până la nebunie, căci ştiu că trăirea în iubirea Ta răstoarnă hotărârile
Lumii acesteia cu puterea adevărului acestei Sfinte Nebunii !
Dă-mi, Doamne Iisuse, credinţa şi iubirea Sfinţilor, ce le-au avut faţă de Tine, că ale mele sunt
moarte.
Iisuse Doamne, Tu, de vrei, poţi să faci Pământul Cer prin şederea între noi mereu, căci mai multă
nevoie avem noi, cei de aici, de Tine, decât cei ce au biruit această Lume, prin trecerea la Viaţa Veşnică !
Credinţa mea îmi spune mereu că a trăi cu Tine într-o veşnică atingere, prin unirea muritorului meu trup
cu nemuritorul şi Dumnezeiescul Trup şi Sânge, trăim într-o Dumnezeiască şi nesfârşită Împărăţie
Cerească. În felul acesta avem Cerul cu noi, iar Tu ne Eşti Far puternic de Lumină contra întunericului
acestei vieţi plină de ispite şi de tentaţii păcătoase.
Ah, Iisuse Doamne, cum aş vrea să mă odihnesc şi să adorm şi cu mine odată tot neamul meu pe
Sfânta Ta Inimă, ca şi iubitul Tău ucenic, Sfântul Ioan, ca orice bătaie a inimii Tale să fie pentru noi un
suspin de dor după Tine, după jertfa pentru Tine, iar aceste strădanii ale noastre să aibă mult preţ. Uneşte-
le Tu, Bunule, cu rănile Tale şi îmbibează-le în sângele inimii Tale, care şi azi curge pentru răscumpărarea
noastră.
Iisuse, numai un cuvânt de-al Tău este de ajuns să fim mângâiaţi în ceasurile de dezamăgire, ne
sunt folositoare pentru ca inima noastră să nu prindă rădăcină aici pe Pământ şi prin aceasta să vedem că
numai Tu Eşti bun !
În momentele când mă simt dezgustată de toate, când firea se sfâşie de o durere neînţeleasă, când
îmi simt povara neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii, dă-mi darul prin credinţă să Te simt şi să Te văd pe
Tine, Iisuse !
Când ispitele mă fugăresc, oh, Tu, Mamă şi Fecioară, Care ai cunoscut lupta acestor suferinţe,
ajută-mă să văd pe Iisus în aceste valuri furioase, pentru a mă urca în barca iubirii Sale, în care, chiar de
doarme, tot veghează, pentru că numai pleoapele Îi sunt închise. Prin privirea Lui se va potoli furtuna. Cu
El, oh, Doamnă şi Împărăteasă, nu ne vom înneca niciodată, chiar de vom cădea în barcă de loviturile ce
le primeşte barca de la mânia valurilor turbate, noi, privind la Iisus, nu vom cădea afară, în valuri. El
înţelege căderea noastră. Dacă ar fi un Înger nu ne-ar înţelege, pentru că el nu a purtat trup de om, dar
Iisus, oh, Doamna noastră, Care a primit Să ia trup şi a trăit printre oameni slăbănogi, ne înţelege foarte
bine. El Se apleacă şi încetişor ne întreabă: „Vă e rău ?” Chiar dacă noi ne ascundem de frica furtunii, El
ne regăseşte şi ne sfătuieşte să fim tari. Şi dacă valurile furioase răpesc pe cineva din barca iubirii Sale,
EL Se coboară în adâncul oceanului, pentru a scoate acel suflet, chiar dacă la un moment dat acel suflet îl
părăseşte, El, cu iubirea chemării Sale îl recheamă, pentru că Îl doare această rupere a mlădiţei Sale.
Oh, şi cum să nu-L doară pe Iisus de acel suflet pe care l-a răscumpărat cu viaţa şi sângele Său,
vărsat pe Cruce ! El, pe toţi şi mai ales pe acei care L-au rănit mai mult, îi strânge la inima Sa !
Noi, Prea Sfântă Doamnă, am ajuns prin căderile noastre de fiecare zi nişte leproşi, iar iubirea
Fiului Tău ne strânge la braţ, luându-ne lepra de pe suflet, dându-ne frumuseţea Sa !
O, Iisuse, se face noapte, dar ajutându-mi Maica Ta Prea Curată, eu, totuşi, reuşesc să Te văd.
Cred acum mai mult ca oricând în dragostea Ta pentru mine şi neamul meu.
Ah, cum aş vrea să fiu şi eu şi neamul meu, magnetizaţi de Tine, Mântuitorul meu Scump !
O, Mamă a Milostivirii, vreau să Te bucur şi să-Ţi aduc mănunchi de flori prin luptele ce le ducem
în această călătorie ! Ajută-ne, Stăpână, să fim răpiţi de Acest Soare Dumnezeiesc, Iisus Hristos şi să ne
contopim cu El !
O, Tu, Care ai fost mai întinsă decât Cerurile, pentru a răsări Soarele Lumii celei întunecate, fă
minunea ca toate neamurile să se întâlnească într-o zi la Dumnezeiasca Unire în Iisus Euharistic şi să nu
mai putem trăi nici o clipă fără El, ca din dorul acestui Voal Euharistic să se audă glasul acesta: „Pentru
că râvniţi să Mă aveţi în sufletul vostru, voi laolaltă sunteţi Cerul Meu !” Ştiu că adevăratul secret al
sfinţeniei este să iubim pe Dumnezeu. Ajută-mi, Doamne Iisuse Hristoase şi mie nevrednica, să Te iubesc
şi să fac Să Fii iubit de toţi oamenii păcătoşi, care sunt lucrul mâinilor Tale, Bunule !
Iisuse, câtă putere de credinţă ne dau cuvintele Tale, care ne spun: „Eu Sunt Fratele vostru,
Prietenul vostru, Mântuitorul vostru, nu vă temeţi !” Oh, şi cum să ne temem oare de oamenii care sunt
tot atât de tari ca şi noi, când Împăratul Cerului şi al Pământului S-a făcut şi Se face de toate, nouă ?!
Această iubire încrezătoare în Dumnezeu, este cea mai mare putere a vieţii de sfinţenie. Recunosc
86
că sunt slabă în faţa inamicului de veacuri, dar nu vreau să mă arunc în adâncul deznădejdii, când cele trei
scumpe surori sunt lângă mine, sprijinindu-mă ! Acestea sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar pe
aripile iubirii ne putem urca în braţele lui Iisus. Oh, Iisuse, adâncul păcatelor şi fărădelegilor mele şi ale
noastre, ale tuturor, a scos la iveală adâncul iubirii, al milei şi al dragostei neasemănate, din sânul Tatălui
Ceresc !
Prin ce, oare, ne-am învrednicit noi de atâta milă, Iisuse, că prin răutăţile noastre Te-am
condamnat mereu la moarte, iar Tu ne ieşi mereu în cale, oferindu-ne iertare.
Oh, câtă bunătate, câtă milă ne arăţi prin cuvintele pline de dulceaţă, pe care ni le şopteşti mereu:
„Fiilor, eu vreau să umplu adâncul păcatelor voastre cu adâncul milei Mele !”
Ah, Iisuse, ceea ce ceri Tu de la noi este aşa de puţin, adică o iubire cu totul străbătută de
încrederea în Tine ! Tu cunoşti, Bunule, mai bine decât noi, nevrednicia noastră.
Dă-ne, Iisuse Doamne, darul să Te iubim cu sete mare, pentru că ştim că această iubire este cel
mai mare sfeşnic în Lumea aceasta, care ne duce prin momentele ei la întunericul Veşniciei !
O, Soare Scump, luminează întunericul vieţii noastre, pentru a vedea cât praf de slăbiciune s-a
aşezat pe sufletele noastre !
O, Iisuse, mult Te-am minţit şi Te mint încă în rugăciunile mele, zicându-Ţi că Ţi-am dat totul:
viaţa mea, sănătatea mea şi toate lucrurile mele, dar un singur lucru nu Ţi-am dat: păcatele şi slăbiciunile
mele, căci pentru ele Ţi-ai vărsat Sângele pe Cruce !
Ah, cum aş vrea să mă uit pe mine, pentru a gândi numai la Tine !
Ajută-ne, Stăpâne Doamne, să ne mărim orizontul sfinţeniei, ca să nu se îmbolnăvească sufletul
nostru ! Iisuse, viaţa noastră, ieşită din ţărână, cum s-o ascundem şi s-o scufundăm în Tine ? Tu, Care Te-
ai coborât în ieslea din Bethleem şi Care Te cobori mereu pe Sf.Mese ale Altarelor Bisericilor noastre,
cred că nu-Ţi place Să stai în Chivot, fie el cât de scump, ci eu cred că mai plăcut Îţi este Să stai într-o
inimă de om păcătos, fie ea cât de urâtă, că Tu o vei înfrumuseţa.
Multe capete se înalţă pe Pământ pentru a Te apăra, iar pe Tine Te ţine singur, încuiat în Chivot !
Unde, Doamne Iisuse, Te simţi mai bine, acolo, închis singur sau într-o inimă jefuită de satana, care are
nevoie de Tine ?
Ah, cum aş vrea să văd suflete goale şi inimi pline de Tine, Iisuse, Care Te-ai ascuns în
Euharistie ! Tu doreşti a nu fi privit cu asprime, meditat, discutat cu cuvinte meşteşugăreşti din minte, ci
râvnit din credinţă !
Dar Tu, Iisuse, taci şi Te sfărâmi, risipindu-Te în gunoiul sufletelor ce Te doresc, dându-le celor
păruţi apărători, lecţii de smerenie şi înjosire, de care are nevoie sărmana lor măreţie.
Unii oameni pretind Iisuse că au dreptul să Te apere, iar Tu îi priveşti cu milă, căutând pe cei care
Te strigă din adâncul păcatelor, mai mult decât spre acei care sunt buni.
Tu ai zis: „Bolnavii au nevoie de doctor !”
Nu ştiu cum nu înţeleg ei că toată viaţa Ta pe Pământ a fost adâncă nimicire pentru a găsi pe cel
nimicit de şarpele furişat în Paradis. Bagă-i, Doamne Iisuse, în inima Ta, pe toţi cei care pretind că Te
apără, vrând şi nevrând, prin hotărârile Tale divine, ca să înţeleagă iubirea Ta de păcătoşi şi să-şi
nimicească ambiţiile lor, învăţând de la Tine sfânta smerenie.
O, Dumnezeule, Tu, Care stai în voalul Euharistiei, ascunde-Te şi în inimile celor care Te doresc şi
a celor care Te prigonesc, pentru a-i uni cu Tine şi Te rog ascunde-Te şi în sărmana mea inimă, ca
scufundată în adâncul de cerească Lumină al Prea Sfintei Tale Iubiri, să nu mai văd şi să nu mai aud
nimic !
Oh, Iisuse, şi cât de simplu şi de uşor este a vorbi cu Tine, pe când vorbirea cu oamenii mă face
atentă de a avea grijă de întocmirea cuvintelor !
Nu vreau altceva decât să pot a Te iubi şi să pot face Să fii iubit de tot neamul meu. Atunci voi
putea respira aer curat în preajma Sf.Tău Potir, unde mă unesc prin Taină, cu Tine, Iisuse ! În
Sf.Euharistie, unde stai Tu ascuns, Iisuse, eu găsesc totul: rugăciune neîntreruptă şi dorul după jertfă
pentru dragostea de Tine şi de aproapele. Noi ne străduim prin rugăciuni şi nevoinţe să împletim lui Iisus
coroană de trandafiri pentru mântuirea noastră, iar El ne-o aşează pe capul nostru, zicându-ne cu glas
dulce:
„Coroana Mea, fiii Mei iubiţi, este de spini.”
Iisuse, Tu Eşti sfinţenia întruchipată, iar sfinţenia este frumuseţe. Noi, oamenii, mereu fugim după
fericire şi frumuseţe pe Pământ, dar de cele mai multe ori ne înşelăm, pentru că urmărim frumuseţi
87
închipuite, amăgitoare şi mincinoase.
Da, suntem aşa, pentru că trăim în epoca răului, dar este, pentru cine doreşte, şi veacul
martirajului şi al sfinţeniei.
Pesimiştii se îndoiesc, dar se înşeală, pentru că sfinţenia este o comoară ascunsă a Împărăţiei
lăuntrice, unde împărăţeşte Iisus Hristos Euharistic, Care Îşi varsă şi azi pe Sf.Altar, Dumnezeiescul Său
Sânge.
Iisuse, eu sunt o ticăloasă şi toată viaţa mea este o slăbiciune, dar vreau să urc pe scara iubirii Tale
la Tine fără a mai număra treptele, adică păcatele mele cele multe, care ar putea să mă împiedice.
Ah, picătură de umilinţă plouă mie, Mântuitorule şi fă din inima mea şi ale noastre, ale tuturor,
Potir unde să Te odihneşti Tu cu plăcere, Iisuse, Viaţa şi Bucuria Lumii şi ale mele, nevrednica şi
ticăloasa, care mă sugrumă durerile ce vin de la satana, prin slugile lui de pe Pământ, pentru că dorim
întoarcerea Ta între oameni, pe Pământ !
Iisuse, de când am pornit pe drumul cu Tine, m-au părăsit toţi prietenii. Tu Te mai ascunzi
câteodată de mine, lăsându-mă să merg singură, ducându-mi Crucea ce mi-ai dat-o. Amicii mei, care nu
pot vedea şi simţi greutatea Crucii, mă văd singură şi-mi zic: „Unde Este Dumnezeul tău, Să te ajute
acum ? A, să vedem noi ce-ai să faci sub această povară care te va doborî curând, că iată, eşti singură !”
Eu, fiind om slab şi păcătos, cad pe cale sub Cruce şi plâng de greutatea ei, plâng că m-ai părăsit şi mai
plâng de înstrăinarea prietenilor mei, care eu credeam că mă vor ajuta pe drumul chemării mele.
Ah, se aude un zgomot uşor, din altă Lume. „Cine-i ?” „Eu Sunt Iisus Hristos lângă tine şi oftez cu
durere şi îţi zic: „Oare cum zici tu că te-am părăsit ? Eu Sunt mai aproape de tine acum decât crezi, dar te
las să mergi şi singură, că altfel nu ai nici o bucurie în biruinţa realizată de Mine ! Eu te las ca tu să
prezinţi biruinţa în faţa Sfintei Treimi prin Mine şi cu Mine, Care stau în umbra ta mereu. Te plângi de
greutatea Crucii ? Oh, dar este a ta ! Priveşte-Mă pe Mine cum o duc mereu şi nu este a Mea, ci a lumii
întregi ! Căderea sub Cruce este dulce; ea nu te striveşte, ci te întăreşte, pentru că Eu Sunt lângă tine. De
câte ori M-a dărâmat pe Mine greutatea Crucii şi azi Mă doboară de multe ori, dar Eu, tăcând, Mă ridic,
aşteptând Să fiu privit de copiii Mei, de prietenii Mei, de fraţii Mei, dar puţini Mă privesc, puţini Îmi
ridică povara de pe umerii Mei. Dacă ai putut crede vreodată că Drumul Crucii poate fi parcurs cu
prieteni, te-ai înşelat ! Iar plânsul că ei te-au părăsit, este spurcat. Tu ai prieteni a căror societate este
plăcută foarte mult; prietenii tăi sunt trecuţi în celelalte tărâmuri şi sunt din toate timpurile vieţii noastre.
Ei totdeauna sunt împrejurul tău; de-i chemi, ei vin; de-i vei întreba ceva, ei îţi vor răspunde. Unii din ei
ţi-au vorbit, spunându-ţi ce-o să vină peste voi, alţii ţi-au spus ce se întâmplă în timpurile de faţă, unii te-
au învăţat cum să te pregăteşti pentru necazuri şi cum să bei chiar şi paharul morţii, alţii prezintă
frumuseţea lor, prin care îţi risipesc gândurile şi necazurile, unii, prin vitejia lor, îţi ofilesc inima în
suferinţă, alţii te învaţă cum să dispreţuieşti dorinţele inimii. Unul, şi care este nedespărţit, te poartă de
mână pe Drumul Crucii; acesta-i Îngerul tău păzitor. Alţii te povăţuiesc pe cărarea virtuţilor. Şi pentru
atâtea binefaceri, aceşti sinceri şi nedespărţiţi prieteni ai tăi şi ai tuturor celor ce-i caută, nu cer nici o
răsplată, decât să-i ascultaţi, pentru a vă număra şi voi cu ei lângă inima Mea. Şi oare ştii tu cine sunt
aceşti prieteni recomandaţi de Mine ? Sunt Sfinţii Mei, care au fost oameni ca şi voi, a căror biruinţă
contra vrăjmaşilor Mei înfrumuseţează Cerul !”
O, Doamne Iisuse, cuvintele Tale pline de mierea nemuririi, m-au deşteptat din nebunia mea şi
văd frumuseţea Crucii !
Ah, de câte ori mi-ai făcut Tu parte să văd pe Sfinţii Tăi, fiinţe vii, lângă mine ! O, şi dacă timpul
acela s-ar putea cuprinde, ar trebui poleit cu aur şi stropit cu pietre scumpe ! Ajută-mă, oh, Iisuse, ca acele
timpuri să le zugrăvesc ca icoane, în faţa cărora să mă închin eu şi cei ce Te iubesc, din neamul meu !
Da, Iisuse Doamne, de câte ori, când vânturile furioase ale acestei vieţi mi-au adus asupra
sufletului meu supărări, chemarea Numelui Tău şi al Maicii Tale Prea Curate şi al Sfinţilor Tăi mi-au
spulberat totul ! Voi spune tuturor, în glas de trâmbiţă voi striga, ca de câte ori se va simţi cineva nefericit
şi pentru a uita de necazurile lui, să îngenuncheze în faţa acestei Prietenii Divine, care deţine alifia
binefăcătoare de a vindeca rănile şi loviturile vieţii acesteia degrab trecătoare. Acest mângâietor suprem
ce vine de la această fericită întâlnire, are darul de a înlătura plictiseala mediului în care trăim noi toţi cei
expuşi nemiloaselor furtuni ce vin de la lume, de la diavol şi de la trupul nostru.
O, Iisuse, Tu faci ca ajutorul Sfinţilor Tăi să fie pentru sufletul nostru ca apa Cerului ce a înghiţit
Pământul, prin care se înalţă în câmpia catifelată, ajutor şi fericire, iar cei ce o primesc, adesea uită să
mulţumească Celui Care a făcut atâta milă cu ei, pe calea necazurilor şi a suferinţelor.
88
 Doamne Iisuse Hristoase, eu, ticăloasa, m-am plâns şi încă am momente de cădere, de durere, de
părăsire şi de străinătatea în care mă văd câteodată cu ochii mei de carne şi de păcat, neputând să mă urc
pe culmea răbdării şi să privesc piscul iubirii Tale !
Oare cine dintre oameni şi dintre Mame a suferit ca Acea Mamă pe Golgota, Care-Şi privea Fiul
în cuiele Crucii, între doi tâlhari ?! Printr-al cui suflet a trecut mai simţitor nemiloasa sabie, ca prin
sufletul Acelei Doamne, Prea Curata Fecioară Maria ?
Şi totuşi, Doamne Iisuse, eu cred că Tu nu te scârbeşti de această durere ce Ţi-o prezint prin
lacrimi şi rugă, pentru că sufletul meu slăbănog nu are alt refugiu pe acest Pământ, decât sub mâna Ta
plină de milă.
Da, Iisuse, Tu ştii mai bine că cea mai mare durere pentru noi este când Îţi vezi iubirea răstignită
de cei cărora le arăţi iubire ! Da, ei o răstignesc pentru că le e urâtă iubirea, le lipseşte pentru că nu o vor
şi aleargă după ea s-o sufoace, dar alergarea lor este goană după vânt, pentru că iubirea nu se prinde, ci se
simte şi se trăieşte în şi cu Dumnezeu, Care-I Iubire !
O, Iisuse, aş vrea să las inima să se bucure pentru toate câte slugile satanei îi fac pentru a o
întrista, dar îmi trebuie ajutorul Tău ! Ştiu că eu nu sunt adusă la această favorabilă privelişte decât pentru
a-mi strînge hule, lovituri, cuiele răstignirii, scuipări şi pietre aruncate în capul meu şi al celor de lângă
mine. Şi toate minciunile oamenilor vânduţi celui rău şi ale dracilor căzuţi, trebuie să le primesc pentru
dragostea ce trebuie să o am de frumuseţile Cerului, dar îmi trebuie oblăduirea Ta, Iisuse, a Maicii Tale
Prea Curate şi a tuturor Sfinţilor Tăi !
Toate treptele acestea ne ajută să urcăm pe scara îndrăznelii spre Patria Ta Cerească, pe care s-au
urcat toţi prietenii noştri recomandaţi de Tine, Doamne !
Tu şi Sfinţii Tăi, ne-aţi învăţat să risipim milă şi dragoste spre răstignitorii noştri, fie ei arhierei
sau mireni, cărturari sau farisei. Dar pentru că eu sunt mai mult om păcătos, Te rog, Iisuse, să-mi dai
putere de a topi cu dragostea inimii Tale sufletele din jurul meu şi pe toate cu care voi veni în contact de
vorbă sau privire, cristalizându-le cu ajutorul Tău într-un lac diamantic ! Şi aprinde Doamne Iisuse în noi
Focul acela de înaltă temperatură a iubirii de Tine şi de oameni !
Te mai rog, Bunule Doamne, să-mi cristalizezi toate problemele sufletului meu, ca astfel să pot
privi numai la ceea ce este principal, numai la Tine, Iisuse al meu !
Iisuse, Doamne, ajută-ne la toţi cei ce nu putem trăi fără Tine, să gonim orice grijă pământească,
orice teamă de oameni, care sunt tot atât de slabi ca şi noi, să trăim mereu în bucuria Nunţii cu Tine,
alături de Maica Ta Prea Sfântă şi de toţi Sfinţii Tăi, în neînserata bucurie a Cerului şi a frumuseţii
veşnice !
Iisuse Doamne, de câte ori Te-am rugat să-mi schimbi caracterul meu ruinat, iar Tu m-ai lăsat să-
mi duc Crucea caracterului meu, ştiind că prin greutatea ei va ieşi din trupul meu chinuit. Eu am plâns şi
Te-am rugat să-mi vezi durerea mea, ştiind că nu pot clădi o iubire de Tine şi de aproapele pe o astfel de
ruină. Tu, Bunule, mi-ai răspuns că ruinele proprii, dar duse în tăcere, îţi sunt mai plăcute decât cele
produse de Cruci străine de propria noastră fire. Eu aş fi vrut să mă zdrobească o Cruce străină de firea
mea, iar Tu m-ai liniştit, zicându-mi că nu-s scutită nici de acea Cruce, pentru că drumul vieţii acesteia
prin care ai trecut şi Tu, e presărat cu mai multe Cruci, una mai grea ca alta, de care nici Tu nu a fost
scutit, luându-Ţi Crucea chiar din ieslea din Bethleem.
Am văzut Iisuse că suferinţa nu vine numai de la Crucea firii noastre, ci ea mai vine şi de la
făpturile Tale, care sunt ca şi noi, răvăşite.
O, cum aş vrea să-mi rândui, Bunule, Doamne, mai mult şi, de se poate, chiar permanent să am pe
umerii mei acea Cruce a mântuirii sufletului meu şi a neamului meu scump, pe care-l iubesc aşa cum îmi
iubesc sufletul meu !
Iisuse Doamne, ajută-mi să-mi iubesc Crucea, fie ea oricum ar fi şi de unde ar veni, că ştiu că Tu
şi numai Tu mi-o rânduieşti ! Înfige-mi-o, Te rog, Iisuse, în centrul inimii mele şi dă-mi putere să mi-o
duc cu iubire !
Ştiu că pe Drumul Crucii Tu vei fi cu mine, iar eu nu voi simţi greutatea, nu voi întâlni calvarul,
căci prin Cruce Te văd pe Tine, Iisuse, iar unde Te afli Tu, totul se spulberă. Crucea este frumoasă, că-i
zugrăvită cu Sângele Tău şi poartă pecetea ranelor Tale, iar în centrul ei se vede cea mai mare rană lăsată
de Sfântul Tău Trup, este rana iubirii Tale de păcătoşi şi care nu se poate vindeca decât cu îngenuncherea
lor lângă ea şi prin luarea Crucii pe umerii lor.
O, Cruce Sfântă, armă prin care martirii cuceresc Împărăţia lui Dumnezeu ! Întipăreşte-o în
89
sufletul meu şi al întregului meu neam din care mă trag, pentru a rămâne în grupa ostaşilor lui Hristos !
Ah, tu, Cruce prea sfântă, ai în tine putere asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, pentru că eşti
învăluită în inima lui Iisus Care S-a întins pe Tine şi toţi acei care mai cad sub tine, tu îi ridici şi-i faci să
se bucure de mila Aceluia Care te-a ridicat şi pe tine din semnul de osândă la semnul de scăpare, făcându-
te înfricoşat duhurilor întunericului şi arătându-i biruitori pe toţi acei care te îmbrăţişează cu braţele
iubirii. De aceea, toate necazurile noastre au găsit refugiu în inima ta, pentru că ea este una cu acea Inimă
care te-a ridicat pe tine la rangul sfinţeniei şi sfinţind pe toţi cei care te iubesc pe tine, Cruce sfântă !
O, şi cât de puţin este luată în seamă această haină de iubire ce ne vine nouă muritorilor prin tine,
Cruce Prea Dulce !
O, Cruce scumpă, tu nu ai fost sfinţită numai cu Sângele lui Hristos, tu ai fost sfinţită şi cu
lacrimile Lui, care le-a vărsat când te ducea spre locul de răstignire ! El nu plângea de greutatea ta, ci de a
face fraţi pe hulitorii şi răstignitorii Lui. Iisus, Cel Care te-a dus pe tine cu atâta dragoste, n-a fost rănit
atât de rău de loviturile celor ce-L băteau cu bicele şi nici de loviturile tale, când cădeai peste El în
momentele de leşin, ci El a avut o rană foarte mare chiar de când a venit pe Lume, iar această rană Îi
cuprindea întreaga Inimă - era rana iubirii pentru păcătoşi, iar oamenii din toate neamurile care nu s-au
simţit păcătoşi, s-au crezut pe picior de egalitate cu Iisus, L-au rănit, trăgându-L la socoteală că stă la
masă cu vameşii şi păcătoşii şi risipeşte iubirea unde nu s-ar merita, pur şi simplu că iartă dintr-o dată pe
cei ce cer iertare pentru păcatele lor.
Din inimile acestea zavistnice, din toate veacurile a ţâşnit mereu veninul de aproapele, otrăvindu-i
tot, deoarece Împăratul măririi ne învaţă că Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt, iar cei obraznici, de vor
căpăta milă de la Dumnezeu, nu se întorc deşerţi înapoi, aşa cum toţi care au îndrăznit spre Iisus, au luat
mereu milă, prietenie şi fericirea neînserate a iubirii lui Hristos.
Cruce prea iubită, pe drumul pe care se merge cu tine, mai sunt gropi, pietre colţuroase şi
povârnişuri ameninţătoare. De voi mai cădea sub tine, mă voi scula, te voi săruta, căci nu mă întristează
ce va zice Dumnezeu, de la Care te-am primit pe tine, şi la Care voi merge într-un viitor pe care numai El
îl cunoaşte.
O, Iisuse, de câtă favoare ne-ai învrednicit Tu pe noi prin Cruce !
Mama Ta Prea Sfântă şi Prea Curată, pe Care aşa de mult ai iubit-O, n-a avut atâta bucurie de
Tine, ca noi păcătoşii. Ea, Prea Curata, Te-a iubit cum numai Ea putea să Te iubească şi să Te strângă la
pieptul Ei, îmbrăţişându-Te, sărutându-Te, dar nu ştiu dacă Te-a mâncat aşa cum Te mâncăm noi, prin
Sfânta Taină a Euharistiei. Iar noi nu mai ştim de câte mii de ori suntem mai fericiţi chiar ca Îngerii, prin
această împărtăşire cu Tine, făcându-ne fraţi ai Tăi, ceea ce Îngerii nu sunt asemenea nouă, ajungând
această înfiere numai prin Crucea prea iubită, mâncând şi având mereu în noi pe Iisus Ce stă ascuns în
Pâine şi Vin. Oare putem noi schimba această Hrană de Taină? Ea ne va răcori sufletul, pentru că Te
găzduim cu toată credinţa în cămara cea mai ascunsă a inimii noastre.
Iisuse, Mântuitorul nostru, Tu, Cel din Ieslea din Betleem, din Ierusalim, din Palestina, din
Betania, din Cer şi de peste tot, vino şi fă inima noastră Chivot de odihnă, pentru că suspinăm după Tine,
găsindu-ne singuri ! Dorul după Tine şi de Cerul Tău ne mistuie fiinţa noastră, dilatându-ne inima, picăm
în leşin şi dorim să ne trezim în Raiul Tău. Tu Eşti al nostru, al păcătoşilor ! O, prin Tine avem o
nesfârşită sărbătoare !
Fă Tu, Doamne Iisuse, ca prin Sf.Taină a Euharistiei în care stai cuprins, Tu, Cel necuprins de
nimeni şi de nimic, să trecem cu uşurinţă viforul acestei ierni care au pornit-o cei care nu vor să Te guste,
nu vor să Te aibă Rege, Frate şi Prieten pe drumul acestei vieţi, care-i destul de greu, ajutându-le lor
îngâmfarea, care se preface în pulbere.
Ah, Iisuse, Dumnezeule Cel Mare şi bogat în milă, Tu, Care ai zis când Erai pe Cruce, agăţat în
cuie, că-Ţi este sete, cred că şi azi spui la fel de aceste suflete care Ţi-au uscat gura cu arşiţa trudei lor. Şi
eu cred, Prea Bunule Doamne, că îi vei face într-o zi să înseteze de Tine prin gura Maicii Tale Prea Curate
şi prin Crucea orânduită de Tine pe umerii sufletului lor, ajutându-le mila de Mamă a Fecioarei şi
Doamnei, să-şi ducă cu iubire pentru Tine şi pentru biruinţa lor, acea Cruce, făcând iadul cu toţi oamenii
lui să se tânguie că-i seacă pântecele, nemaiavând pe cine să înghită. Eu cred că aceasta se va întâmpla cu
neamul meu iubit !
Iisuse Doamne, iată-mă în drum spre Tine, dar sunt doborâtă de tâlhari. Cei mai mari sunt
clevetitorii. Oh, Doamne, oare cum nu văd ei că clevetirea omoară trei persoane odată şi anume: întâi pe
cel pe care îl cleveteşti, apoi pe acela către care cleveteşti şi cel mai nenorocit este acel care poartă acea
90
haină de clevetitor.
O, Iisuse Doamne, Tu, Care Eşti bunătatea întruchipată, oare cum priveşti pe acea creaţie a Ta care
aruncă batjocuri ca fulgerul, clevetind pe aproapele lui ?!
O, ce asasinat este clevetirea şi ce răutate ascund în inimă clevetitorii ! Astfel de oameni, cu a lor
voie sug sângele aproapelui său, clevetindu-l pe drept sau pe nedrept, îi omoară bunul nume în faţa
semenului. Deci, clevetirea răneşte şi ucide suflete, pângărind totodată în faţa Cerului şi a omului pe acela
de la care a pornit această otravă.
Dă-ne, Doamne Iisuse, pentru astfel de oameni, iubire de a lupta împotriva clevetirii şi a nu le lua
în seamă slăbiciunea şi a nu ne război cu ei, pentru a nu ne păgubi sufletul. Tu ne cunoşti mai bine ca
oricine firea, care este mereu înclinată să vadă în aproapele nostru răul şi de ar avea o sută de însuşiri
frumoase, răul din noi nu ne lasă să i le vedem decât numai pe cele urâte; chiar dacă nu le are, le
închipuieşte ochiul nostru pătimaş.
Mi-ai dat Iisuse prilej să văd pe drumul chemării mele, ca din zidirile făcute după chipul şi
asemănarea Ta, să iasă fiare sălbatice, iar cea mai primejdioasă fiară eu cred că-i clevetitorul. Printre ele
mai apare câte una domestică, aceasta fiind linguşitorul.
Înalţă, Doamne Iisuse, sufletul meu aşa de sus, ca niciodată clevetirea şi linguşirea să nu ajungă la
el ! Mi-a fost dat de Tine, Iisuse, să văd condeie purtate de Tine cu frică, care au zidit Altare multe şi pe
Pământ şi în inima oamenilor. Iar condeiul purtat de clevetitor s-a arătat de o mie de ori mai ascuţit ca o
sabie. Tu ştii, Iisuse, că nouă ne e greu să stăm împotriva clevetitorilor, împiedicându-i cu vreo forţă,
pentru că omeneşte suntem mici, dar cred că Sf.Ta Faţă, pe care o cred tristă şi pentru unii şi pentru alţii,
va opri odată norii, atunci când va crede şi va vedea că s-a atins punctul culminant şi de o parte şi de alta.
Iar căldura Ta va împrăştia de pe feţele noastre îngrijorarea şi deznădejdea, arătându-ne fruntea
încununată cu spini, coasta, mâinile şi picioarele străpunse de cuiele zavistiei şi ale clevetirilor, păzind pe
chipurile noastre liniştea şi tăcerea Sa, iar pe buzele bârfitorilor va îngheţa orice cuvânt. Tăcerea Ta, care
stă ascunsă în Sf.Potir, va vorbi pentru noi odată, dacă nu pe Pământ, dar în Cer este cu neputinţă să se
mai abţină.
O, Doamne Iisuse, eu, nemernica şi ticăloasa, care de multe ori m-am făcut vinovată de astfel de
bătăi, Te rog să le ierţi ocările ce Ţi le aduc, dându-le semne spre pocăinţă, spre a se vindeca rana inimii
Tale şi a nu se împlini cuvântul Psalmistului, care zice: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl
voi nimici !” Dar celui ce cleveteşte public, ce-i vei face ? Oh, Dumnezeule al dreptăţii, Tu, Care Eşti mai
mult milos decât drept, Iisuse Doamne, întoarce-ne limba de la rău şi buzele noastre de la cuvinte
spurcate şi înşelătoare, pentru a nu auzi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în munca cea veşnică, care-
i gătită diavolilor şi slugilor lui !”, ci de a auzi: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi
Împărăţia Cerurilor, că peste puţine aţi fost puşi, peste multe vă voi pune !”
O, Dumnezeule, ajută să audă aceste cuvinte tot sufletul cel viu care-i după chipul şi asemănarea
Ta !
Iisuse, Prea Bunule Doamne, Maica Ta Prea Curată, cu voia Ta şi mila Ei a aşezat într-o zi pe o
culme Vladimireşteană un Vas în care a pus Floarea care-i cea mai scumpă decât tot ce-i în Cer şi pe
Pământ, ce a fost răsădită prin pântecele Tău, Prea Sfântă, iar Numele Ei Este Iisus Euharistic. Această
Floare împrăştie un miros îmbătător peste scumpa noastră ţară şi mai poartă un Nume cunoscut şi celor
mici, de Trupul şi Sângele Tău, sigiliul înfierii noastre cu Cerul. Acest dumnezeiesc parfum are darul,
pentru acei ce-l râvnesc, să le acumuleze trezirea conştiinţei, care-i vocea sufletului, stingând vocea
patimilor trupeşti şi căutând la alţii virtuţile.
O, Iisuse Doamne, în fiecare seară mă gândesc la ziua întreagă ce-a apus, îmi examinez toate
vorbele şi faptele, mă străduiesc să nu trec nimic cu vederea, îmi dau silinţa a mă judeca drept, fără
părtinire, dar vai, îmi văd haina sufletului zdrenţuită de grijile vieţii şi focul după Cer, stins. Ştiu că unde
nu-i căldură, de la sine se înţelege că trebuie să fie frig, iar dacă focul este stins, îngheţul îi ia locul. Ah,
această privelişte mi-ar doborî sufletul în iadul adormirii, dacă nu ar fi întinsă mâna iubitoare a Doamnei
şi Fecioarei, Care nu a lăsat pe nimeni niciodată din cei ce au strigat-O, iar când, prin porunca Ta liniştea
se coboară pe Pământ, iar trupul meu simte că vremea de odihnă a sosit, Te rog să-mi ajuţi Iisuse, a-mi
rezerva o clipă în care, singură, înaintea Ta, să-mi prezint bilanţul activităţii zilnice şi cu darul Sfântului
Duh să pot face o constatare cu exactitate desăvârşită, pentru a-mi vedea gradul de iubire pentru Tine şi
pentru aproapele meu. Ajută-mă, Iisuse Doamne, ca această examinare să nu mă înşele pe mine însumi,
dezvinovăţindu-mă, şi prin mila Ta să moară tot răul din mine, lăsând conştiinţa să vorbească ca un
91
martor credincios al tuturor faptelor mele, chiar şi al celor mai mici dorinţe. Ştiu că, conştiinţa este o
hotărâre Dumnezeiască care se adresează Lumii întregi şi de aceea vreau s-o ascult, cu Darul Tău.
Ajută-mă Iisuse, să pătrund la miezul cel dulce al tainelor Tale şi a nu mă opri la coaja amară a
formelor ţesute de oameni, ştiind că de acolo ţâşnesc fără oprire izvoare dulci, izvorul binelui, izvorul
nesecat care porneşte din Cerul Tău şi se întoarce tot la Tine, iar eu aş dori să mă înnec în acest Izvor
Divin.
Vreau, cu ajutorul Tău, să mă cunosc mai bine pe mine însămi şi aş vrea ca să-mi fie cea dintâi
grijă pe care înţelepciunea Divinităţii Tale le împarte oricărui muritor: mântuirea sufletului.
O, conştiinţă, tu care eşti instinct Dumnezeiesc, voie nemuritoare şi cerească, tu, care eşti călăuză
sigură a unei fiinţe neştiutoare şi mărginită, dar liberă, tu, care eşti judecător fără greş al binelui şi al
răului, tu înnobilezi şi faci să făptuiască omul ce te ascultă, ce e moral şi plăcut Împăratului Ceresc; eu m-
am convins că fără tine omenirea şi individul nu-i nimic deasupra dobitoacelor necuvântătoare care nu au
raţiune, dar nici răspundere; cum oare să te iubesc, cum să te preţuiesc, haină prea aleasă a sufletului meu
?
Văd că prin tine, conştiinţă scumpă, tronează Dumnezeu în om. Viclenia, buruiana cea urâtă, îmi
arată mai multe drumuri, dar cel pe care mi-l arăţi tu, conştiinţă, floare scumpă, este sigur. De m-ar striga
astfel o mie de prieteni, eu voi asculta pe cel mai sincer şi prieten tovarăş care mă însoţeşte şi în viaţă şi
Dincolo prin locul rânduit prin ascultarea Ta, Iisuse. Vreau să faci din conştiinţa mea un Altar în care Să
afli oricând un loc de odihnă !
Cea mai folositoare conştiinţă pentru om, este aceea care dă raţiuni drepte şi nepărtinitoare pentru
noi înşine, învăţându-ne cum să ne conducem viaţa, pentru a ajunge la Viaţa păcii, la Iisus Hristos !
Amin!

92
 SCRISORI
DUHOVNICEŞTI

93
 CÎNTECUL IMORTALITAŢII
Fraze alese pentru folos sufletesc

“A munci” este a-L adora pe Dumnezeu! El este Iubire. Dumnezeu este Nectar, Dumnezeu este
Hrană; nici o umbră de egoism, toate izvorăsc dintr-o inimă curată.
Adorarea lui Dumnezeu este sămânţa, credinţa este rădăcina, serviciul sfinţilor sunt uneltele,
comunicarea cu Dumnezeu este fructul.
Sufletul care adoră pe Dumnezeua este absorbit în Dumnezeu iar Numele Lui este refugiul în El.
Relaţia între cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi cel iubit, construieşte puterea de legătură sudată prin pace şi
curăţenie sufletească. Consideraţi casa voastră Locaşul lui Dumnezeu şi în felul acesta acţiunile voastre
vor fi ca luminile în preajma lui Dumnezeu, prin care se zideşte veşnicul locaş pentru tine. În felul
acesta se transformă omul spiritual în divinitate fără de sfârşit.
Precum focul are facultatea de a arde obiectele, astfel Numele lui Dumnezeu are putere de a
distruge păcatele şi dorinţele; Numele lui Dumnezeu este o barcă ce permite să traverseze orice
prăpastie.
Dumnezeu este în inima acelui om care dă şi răspândeşte bunătate aproapelui, sufleteşte şi
trupeşte. De ajutaţi numai pe prietenii voştri, nimic n-aţi folosit în osteneala voastră, că aceasta şi
păgânii o fac. Faptele bune făcute dezinteresat îţi dau luminare, libertate şi bucurie eternă. Prin aceasta
ai viziunea Unicului Dumnezeu.
Puritatea interioară şi exterioară te ajută să ai dorinţe care nu te distrug sau sustrag din
frumosul zbor spiritual. Cine nu se amestecă cu prea multe persoane, în singurătate vede frumuseţile ce
aşteaptă pe tot omul care se împacă cu Dumnezeu pe calea vieţii. Reduce-ţi-vă treburile voastre, cultivaţi-
vă calmul, altoiţi-vă rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Vorbiţi puţin, ca mintea voastră să depene Rugăciunea lui Iisus. Controlarea gândurilor aduce
mare putere şi înălţare sufletească. Orice exerciţiu care face sufletul stabil în Dumnezeu poate atinge
perfecţiunea. Calmul profund purifică rapid inima şi vă veţi bucura de muzica sufletului.
Deveniţi indiferenţi la obiectele simţurilor. Concentraţi-vă asupra sunetului care activează
mintea. Sufletul are mai multe sertare în care stau ascunse cunoşterea lucrurilor secrete, capcană
binefăcătoare ce uneşte şi absoarbe sufletul în Dumnezeu, făcându-l să atingă locaşul fericiţilor din
eternitate.
Eliminaţi mânia, cunoaşte-ţi-vă pe voi înşivă. Daţi sufletul în mâna Creatorului. Fiţi în armonie cu
El. Distrugeţi îndoielile şi îndepărtaţi egoismul. Echilibrul spiritual aduce lumina veşnică.
Întreabă-te: Cine sunt? Sunt eu liber? Oare nu sunt sclavul vreunei dorinţe? Se bucură sufletul
meu sau plânge? Ne-am stabilit de aici în veşnicie sau nu credem ?
În lumea asta de spoială Ferice de acel ce-n ceasul greu
Sunt multe bucurii făr’ de-ndoială Şi-a readus pe Dumnezeu
Când le guşti pe toate rând pe rând În casa sufletului său!
Rămâi mai însetat şi mai flămând.
Recunoaşte-ţi-L de Creator, hrăniţi-vă cu El, ca să vă fixăţi în El. Aşa veţi fi una cu El şi de nu
vom fi copii Lui - sluga celui rău vom fi.
Măicuţa Veronica de la Vladimireşti

94
 I.P.S. Pr. Patriarh*,

Rândurile acestea nu încearcă să arate nevinovăţia şi nici nu cer îndreptăţire.

Îndrăznesc, după multă vreme, să mă adresez I.P.S. meu Părinte, nu pentru a-l ruga să oprească
lovirile şi nici spre a-l îndupleca spre o altă cumpănă. Dacă îndrăznesc, o fac numai dintr-un prea puternic
imbold lăuntric, dintr-o nestăpânită dorinţă de mărturisire. Acestea mai mult pentru liniştea mea.
Nu am cerut niciodată cuiva să apere faptele mele şi nici acum nu cer nimănui să mă apere.
Când mi s-a poruncit prima dată să pornesc pe un drum, să mărturisesc o voinţă vie, lucrătoare, nu
am cerut nici apărători, nici prieteni. Nu am pus condiţii. Nu am ştiut atunci că vor fi, nici din cei care să
apere şi nici din cei care să lovească. Nu am ştiut.
Am ascultat de un îndemn, de o poruncă şi nu am pregetat să pornesc la lucru. Şi ştiţi de ce
I.P.S.Părinte ? Pentru că îndemnul, porunca nu fusese de la oameni.
Aceasta am mărturisit-o atunci şi vin să v-o mărturisesc deschis şi să glăsuiesc răspicat: Nu retrag
o iotă, nu contrazic un cuvânt din cele ce au fost, pentru că nu au fost ale mele şi de aceea nici nu am
dreptul să retractez sau să contrazic ceva.
Fiţi încredinţat că nu am părăsit Lumea mea, I.P.S.Părinte, nu am fugit din staul şi nici nu am mers
la un alt păstor, nu m-am rupt de tulpină şi nimeni nu a încercat să o facă, în ciuda tuturor aparenţelor. Fac
parte din acelaşi copac, din aceeaşi livadă a Marelui Horticultor. Ştiu că unirea noastră a zgâlţâit multe
suflete şubrede, dar nu a înmulţit deloc pe aceia ale căror mâini stăteau mereu ridicate, gata să mă
lovească. Aceleaşi mâini care înainte loveau, s-au grăbit şi de data aceasta să se ridice. Sincer o spunem,
ne pare rău de ei, că se grăbesc. Loviturile acestea pe noi ne fortifică, în pierdere mult sunt totdeauna cei
ce lovesc.
Ne pare rău. Nu avem vreme de nimicuri. Nu ne interesează şubrezenia. Cei şubrezi sunt de fapt,
căldiceii şi acestora le e hărăzită soarta, după cele scrise, cea mai puţin de invidiat.
Vă rugăm, luaţi cunoştinţă, I.P.S.Părinte, că ceea ce am făcut, am făcut-o perfect conştientă, vrând
să fiu sinceră cu mine. Nu am fost fermecată de frumuseţea aceluia lângă care am venit şi nu am fost nici
turmentată de vreo magie neagră şi necurată, după cum s-a spus. NU! Pur şi simplu, mi-am dat seama că
eram “Una în gândiri şi vederi” şi am constatat că ne putem sprijini unul pe celălalt, pentru a sluji Lumii
din care am venit şi în care ne vom întoarce. Am fost convinsă, zic, pentru că şi cel cu care m-am unit,
dacă nu m-ar fi simţit din aceeaşi fiinţă, din acelaşi Copac, şi-ar fi îndreptat paşii spre o altă plantă din
Grădina Marelui Parc. Oare pentru a-mi satisface simţurile, credeţi că am avut nevoie să vin în faţa legii ?
Nu aş fi putut eu aduce ori de câte ori păcatul printr-o uşă secretă, fără ca nimeni să ştie şi să rămân mai
departe în cinstea şi onorurile care mi se aduceau, fără să smintesc pe nimeni ? M-au cinstit oamenii peste
măsură de mult. Câţiva dintre cei apropiaţi mi-au mărturisit că ceea ce se petrecea în jurul meu avea iz de
antropolatrie… şi aveau dreptate…
De aceea, am vrut să arăt că eu nu sunt ceea ce ei au crezut: “o Sfântă”. Am vrut să le deschid
ochii, să ştie că mântuirea lor nu depinde de mine, ci de Acela în Care am crezut şi în Numele Căruia eu
am lucrat.
Vă mărturisesc sincer că printr-un răstimp de cumpănă am trecut.
De pe culmea pe care mă aflam, înconjurată de o stimă care ajunge până la adoraţie, învăluită de
laude, cinstiri şi plocoane, am privit în prăpastie ca la un adânc al umilirii şi m-am temut. Am ales-o după
îndelungată zăbavă. Cu mintea limpede am coborât trează pas cu pas, angajându-mă pe un drum
necunoscut, până ce ajunge în faţa legii.
N-aş putea spune că nu m-am luptat. A fost o luptă aprigă de încleştare între trufie şi umilinţă.
Eram dornică de amarul acestui medicament, pentru ca instrumentul de care Marele Gospodar se folosise,
să nu primească nimic din ceea ce numai Lui I se cuvenea.
Acum, în liniştea pe care am cucerit-o, jertfind atâtea din cele ce nici mai înainte nu mi se
cuveneau, acum îmi dau seama că abia acum pot face ceva cu care să mă pot prezenta în Ziua cea Mare a
Dreptului Judecător. Abia acum am putut pune început temeinic şi plin de binecuvântare, abia acum a

* Iustinian Marina (N. Ed,)

95
venit timpul să pătrund rostul acestui moment de azvârlire, de izgonire dintr-un neînchipuit coşmar. A fost
un vis urât şi răzvrătitor. M-am răzvrătit mai întâi împotriva Aceluia Care mă îndemnase să pornesc
Vladimireştiul, m-am răzvrătit şi împotriva I.P.S.Voastre. Răzvrătită împotriva tuturor, m-am resemnat,
mi-a părut rău de răzvrătirile mele, că începeam să mă trezesc din somn, mărturisind plină de bucurie
realitatea pe care o vedeam cu ochii mei.
Nu eu am căutat-o; ea m-a căutat. Ea, Lumea Nevăzută a celor plini de lumină. Nu eu am vrut să o
văd; ea mi s-a arătat. Nu eu am cerut să fiu dusă; ea m-a purtat prin locuri necuprinse de mintea
omenească. De aceea, nu voi nega niciodată că am avut legături cu Lumea Nevăzută, după cum nu voi
putea ascunde niciodată nevrednicia mea. Dacă văd şi aud fiinţe din altă Lume, asta nu pentru că eu vreau
şi nici nu ar fi un rod al vredniciei mele. Este, dacă vreţi, o simplă prelungire a unor organe de simţ, care
se manifestă cu o naturaleţe de care eu mă uimesc.
De aceea eu nu pot nega, pentru că ar însemna să neg pe Acela Care m-a plăsmuit şi a vrut să fiu o
mlădiţă firavă pe Marele Copac. Pe acest Copac sunt ramuri mai puternice, ştiu, care vor ajunge să renege
apartenenţa mea pe Marele Copac. Dar eu văd şi simt că nu sunt altoită, ci crescută, şi nu dintr-o creangă,
ci din tulpină chiar.
Cum să nu cutez de a vă mărturisi aceasta I.P.S.meu Părinte, când mlădiţa este vie şi dacă simt
seva cum ajunge prin toate fibrele fiinţei mele, cum să ascund, cum să tac, cum să nu aduc răspuns
împotriva ramurilor care se numesc străine de tulpina lor ?
Cel Care m-a ridicat şi mi-a îndrumat paşii, Cel Care mi-a binecuvântat înmugurirea în tulpina
Marelui Copac şi a făcut să curgă şi prin mine seva Sa, Acela a ştiut toate prin câte va trebui să trec şi ştiu
că Acela nu greşeşte.
Vă scriu aceste lucruri pentru că vă iubesc şi vă respect şi de aceea consider o datorie din partea
mea de a nu vă lăsa în voia vorbelor ce se stârnesc asemenea valurilor şi să vă asigur că liniştea şi
bucuriile pe care le am lucrând necunoscută ca un neînsemnat argat în curtea Stăpânului.
În liniştea şi tăcerea în care sunt acum, retrasă, neştiută de nimeni, necunoscută nici de vecinii
mei, recunosc şi mă închin în faţa unei chemări care, ca şi odinioară, vibrează în orice clipă şi de ce să
ocolesc, cu mai multă putere.
Nu scriu la întâmplare acestea I.P.S.Părinte, şi dacă mărturisesc o realitate, aceasta nu fără rost,
care se va desluşi mai târziu. Am spus că acum chemarea mult mai puternică este un nedesluşit sentiment,
ce mă obligă să vă mărturisesc acestea ! Nu am spus-o nimănui, pentru că este o taină a vieţii mele, dar în
ultimul timp am simţit un imbold, o putere necunoscută ce mă sileşte să vă adresez aceste rânduri şi să
scriu ceea ce nimănui nu am destăinuit.
Vă vorbesc deschis şi fără ocol.
Cu cârja Stăreţiei în mână, am vorbit de zeci de ori mulţimilor adunate să se adape din fântâna
săpată de Sfinţii noştri Părinţi. Chemarea mea de atunci a fost tocmai în sensul slujirii celor însetaţi, aşa
cum am înţeles-o şi în sensul acesta am lucrat.
De la o vreme însă începusem să disting printre cei însetaţi unii care plecau fără să fie satisfăcuţi.
La început mi s-au părut lipsiţi de adâncime şi nehotărâţi, dar încet, încet am putut să-i cunosc şi să-mi
dau seama că aceştia erau în fond mult mai cinstiţi cu ei înşişi decât mulţi dintre aceia care veneau dispuşi
să accepte orice şi în realitate plecau tot cum veneau.
A sosit odată la Mănăstirea noastră un grup de medici, care, după ce au asistat la Sf.Slujbă, au
venit la Stăreţie. Dar unul tăcea, căutând parcă ceva cu gândul. A rămas la urmă la plecare şi mi-a şoptit
câteva cuvinte pe care nu le voi uita niciodată:
“- Maică Stareţă, toate sunt de admirat în Biserica noastră; fântâna săpată de Sf.Părinţi din care se
adapă credincioşii e miraculoasă, dar…eu…noi, nu putem bea din ea. E stătută !”
“- Ce vreţi să spuneţi ?” l-am întrebat nedumerită.
Dar el, fără să audă întrebarea mea, continuă:
“- Noi nu putem bea. Izvorul e nesecat, iar apele lui răcoritoare, dar fântâna din care ne daţi să
bem, e veche. Admir Hrisoavele, dar ele sunt scrise într-o altă limbă decât aceea pe care o vorbim noi azi.
De ce nu vorbiţi şi limba noastră ? De ce nu ne faceţi şi pe noi să înţelegem tainele cărora v-aţi închinat
viaţa ? De ce nu se sapă şi în zilele noastre o fântână pentru noi, cei asaltaţi de o mulţime de întrebări ?
Pentru ce nu aprindeţi un foc pentru noi, cei cu o logică de gheaţă ?”
Trecu timp îndelungat de la plecarea lor, până când am început să pătrund cuvintele aceluia, până
să înţeleg cine erau cei ce nu puteau bea, cei ce simţeau gustul apei stătute, cei ce aveau nevoie de o
96
fântână nouă, care să ajungă până la apele marelui şi nesecatului Izvor.
Eu eram îndestulată lângă fântâna moştenită de la Sf.Părinţi, ştiam să-i drămuiesc picătura, să-i
admir frumuseţea, fără să simt nevoia unei fântâni care să dea, în fond, de aceeaşi apă; am înţeles nevoia
semenilor mei cu alte necesităţi legitime şi de neosândit.
De aceea, chemarea pe care o simt mai puternică este în sensul slujirii acelora pentru care Tradiţia
nu mai însemnează decât Hrisoave şi obiecte de muzeu. Simt în fiinţa mea chemarea de a sluji şi pe aceia
pentru care Bisericile şi Mănăstirile nu mai au valoare decât de monumente istorice. Dacă în zilele
noastre există oameni care nu intră în Biserică, aceasta nu se întâmplă pentru că în tezaurul tradiţiei
noastre nu ar exista lucruri care să-i intereseze, ci pentru că omul modern refuză expresiile învechite ale
unor Cazanii care şi astăzi continuă să fie citite, măcar că sunt scrise pentru oamenii unor secole de mult
trecute.
Omul modern nu refuză ideile, ci dimpotrivă, este mai receptiv, şi odată cu aceasta mai pretenţios
la modul în care sunt exprimate aceste idei.
Fără vrerea mea, sunt astăzi în mijlocul lumii. Oare am fost adusă aici pentru a putea vedea măcar
acum cât de indiferenţi sunt oamenii faţă de “Apa” din fântâna Sfintei noastre Tradiţii ? Oare am fost
adusă aici în mijlocul lumii pentru ca abia acum să văd indiferenţa cu care este împărţită “Apa” Sfintei
noastre Tradiţii şi nepăsarea faţă de cerinţele omului modern ? Îmi dau seama pe zi ce trece că oamenii
secolului nostru nu mai pot înţelege Limba secolelor trecute.
Vă mărturisesc sincer: Mă îngrozeşte ignoranţa celor care, de bine de rău, mai intră în Biserici.
Mă înspăimântă pasivitatea şi lipsa de pasiune cu care este slujită LUMINA LUMII. Vă cer iertare pentru
aceste rânduri. Sunt sincere. V-am mărturisit ceea ce văd de când sunt în mijlocul lumii.
Acum vă daţi seama, I.P.S.Părinte, că nu m-au răpit lupii şi nu am fugit din staulul pe care, prin
voia Cerescului Părinte, îl păstoriţi…Fiţi încredinţat în Numele Aceluia în Care cu toţii credem şi
mărturisim “că-I slujim”… şi dacă totuşi dăinuieşte îndoiala şi credeţi că aş fi răpită, I.P.S. nostru Păstor,
puneţi-vă sufletul pentru oaia cea pierdută şi veniţi în bârlogul lupului să vedeţi cine mai înainte m-a
salvat. Şi dacă credeţi cumva că sunt fugită, veniţi să-mi vedeţi refugiul în care “am fugit”, luminat de
cerească binecuvântare.
Veniţi să cunoaşteţi cu propriul vostru ochi părintesc, scutul sub care m-am retras, obrocul după
care m-am dat, pentru ca lumina să nu se stingă şi atunci hotărâţi să loviţi sau să mângâiaţi cu puterea ce
o aveţi ca Părinte mai mare ce sunteţi şi I.P.S. Păstor. Amin !”

97
 IUBIŢI FRAŢI, IUBITE SURORI
„ÎN STĂRUINŢĂ FIŢI NEOBOSIŢI CU DUHUL !”
(Romani XII, 11)

M-am hotărât să scriu această carte din dorinţa de a vă comunica şi vouă măcar o mică parte din
cele ce şi eu am primit.
Deşi o bună parte dintre voi nu aţi avut posibilitatea să veniţi la mine, totuşi, sondând sufletul şi
inima celor ce mai des mă vizitează, mi-am dat seama că suferiţi toate de o sete care se cere împlinită. M-
am rugat şi am primit încuviinţarea să vă adresez aceste rânduri, aceste gânduri, spre a vă împrospăta,
spre a vă aerisi sufletele, spre a primi noi puteri în zborul duhovnicesc pe care cu toate trebuie să-l
lucrăm.
Sufletului omului este ca o lumânare la unii, ca o candelă la alţii. Unii ard ce ard şi apoi
terminându-se ceara, cu ea se duce şi focul. Alţii sunt asemenea candelelor: au un vas, toarnă în el
untdelemn şi aprind feştila care arde, arde… până ce se termină untdelemnul.
Unii uită să mai toarne untdelemn.. alţii nu uită niciodată şi candelele lor sunt întotdeauna treze,
căci în inimile lor ARDE neîncetat Focul dragostei şi al setei de adevăr.
Pe multe dintre voi vă văd, vă simt treze, cu inimile asemenea unor candele aprinse, care ard viu
şi necontenit. Pe altele vă văd mai puţin treze, mai puţin grijulii cu LUMINA, cu FOCUL, ce trebuie să
ardă necontenit în inimile voastre.
Iar pe altele vă simt… ca pe nişte lumânări, care odată aţi ars, aţi luminat, pentru ca acum să vă
aflaţi stinse, fără FOC, fără acea pasiune sfântă după cele spirituale, pentru cele duhovniceşti,
mulţumindu-vă cu nişte amintiri, şi acelea şterse, care abia se mai văd.
Sinceră să fiu, sufăr pentru cele ce zac stinse într-o anchilozare sufletească de negrăit. Mă
întristează cele ce abia mai pâlpâie, din când în când, după cum mă bucur de cele ce ard.
Nu a fost vis… Ceea ce vă voi povesti tuturor, nu a fost vis, ci o realitate tot atât de realitate, pe
cât este de reală Lumea înconjurătoare. Nu mai eram eu ! Eu… devenisem două persoane. Una din mine
rămăsese întinsă pe pat, cealaltă ieşise, plecase ajutată de două persoane, pe care deja le cunoscusem mai
înainte: Filip – Apostolul Domnului, şi iubita mea Serafia (Sf. Veronica).
Am avut marea şi nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din
care făceau parte cei doi însoţitori ai mei: Filip şi Serafia. Mai departe nu au avut voie să mă conducă, dar
şi aşa, călătoria aceasta a durat patru ore şi jumătate.
Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic aşa, 9
Trepte de sfinţenie. Sfinţenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I
până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după
meritul şi frumuseţea hainelor pe care şi le-a cucerit prin râvnă şi sârguinţă intensă, fiecare având o
anumită luminozitate, care creşte odată cu treptele Cerurilor.
După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfinţeniei, ale
căror suflete şi haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta creşte odată cu numărul Cerurilor, ajungând
ca albul din V, în stratul IX (care se numeşte Oraşul de Aur), sufletele şi veşmintele să lumineze ca
soarele.
Trebuie să ştiţi că în Oraşul de Aur este Locaşul Prea Sfintei noastre Maici, alături de Care mai
Sunt: Sf.Ioan Evanghelistul, Sf.Ioan Botezătorul şi Marele Buddha (N.ed. Prin această afirmaţie, Măicuţa
Veronica este prima care anticipează ecumenismul actual, promovat de Biserica Ortodoxă Română:
recunoaşterea valorilor spirituale ale celorlalte religii autentice).
Tronul Tatălui Ceresc, Izvorul de Lumină al Tatălui este deasupra, domină întreaga Ierarhie
Cerească. Este un Loc în care singur Domnul nostru Iisus Hristos a pătruns, deoarece El Însuşi venise
rupt din Tatăl.
Nu vreau să intru în amănunte, pentru că nu în această carte este locul Tainelor Împărăţiei
Luminilor. Vreau să adaug doar faptul că cele 9 Ceruri nu sunt o noutate în creştinism.
În Liturghia Sf.Ioan Hrisostom, pe Sf.Disc stă Sf.Agneţ, Triunghiul Maicii Domnului, precum şi
alte 9 Triunghiuleţe, ce aparţin celor 9 Cete de Sfinţi. Tot despre 9 Cete a scris şi Sf.Dionisie Pseudo-
Areopagitul, în Lucrarea sa „Ierarhia Cerească” şi tot despre 9 Cete a scris Dante Alighieri în „Divina
Comedie”.
98
 Ceea ce vreau să subliniez, este faptul că aceste trepte sunt rânduite în funcţie strictă de
ACTIVITATEA fiecăruia, de intensitatea EFORTULUI depus, de sârguinţa şi osârdia fiecăruia.
Explicaţiile care mi s-au dat, au fost în măsură să mă surprindă, pentru că au adus ceva nou pentru mine,
fapt care m-a determinat şi pe mine să înţeleg altfel decât credeam, DREPTATEA DIVINĂ !
Vă voi spune sincer, direct şi deschis. Primul şi cel mai surprinzător lucru, este că în Împărăţia
Luminilor nu se pomeneşte nimic despre MILĂ… E ca şi cum nu ar exista ! De ce ? Pentru că în
Împărăţia Luminilor există LEGI SEVERE, Legi care, de pildă, nu permit nici unuia din cei ce locuiesc
într-un Cer, să intre într-un altul superior. Fiecare, acolo unde a fost repartizat în urma Judecăţii Tronului,
este silit să rămână în locul lui, fără ca cineva sau ceva să-l poată înălţa sau să-l ridice de pe treapta pe
care se află.
Repartizarea, apoi, în straturi, nu o face nimeni. Sufletul, când părăseşte corpul pământean, este
atras până la Tronul de Lumină al Domnului nostru Iisus Hristos. Hristos priveşte la noul venit şi imediat,
automat, sufletul, prin LEGEA ATRACŢIEI, este atras spre locul pe care îl merită, potrivit unei alte Legi,
care se numeşte LEGEA IERARHIZĂRII SPAŢIALE, în funcţie de luminozitatea sufletului respectiv.
Drept să vă spun, niciodată nu am auzit despre aceste LEGI. Şi totuşi, ele există ! Mi s-a spus, mi s-a
explicat. Dar să nu credeţi că sunt numai acestea. Există şi alte Legi, despre care vom mai vorbi la timpul
potrivit.
Al doilea fapt care m-a surprins, este acela că în Împărăţia Luminilor nu există IERTARE…
Recunosc, e surprinzător ! Dar şi aceasta este adevărat ! De ce ? Pentru că toţi cei ce păcătuiesc,
sunt automat împinşi spre o zonă în care există trei trepte de tortură şi chin. Fiecare treaptă fiind în
funcţie de gravitatea păcatelor comise. Pe toate acestea mi le-a explicat Apostolul Filip şi mi-a mai spus
că între cele 9 Ceruri ale Sfinţilor şi cele 3 straturi de chin, există o zonă de pâclă şi de întuneric: aceea a
sufletelor pribege, rătăcitoare, care nu o duc rău, dar nici bine nu sunt.
Veţi întreba: „Bine, dar spovedania nu iartă ?”
Şi eu am întrebat şi mi s-a răspuns categoric: NU ! Am sărit în sus, surprinsă:
„Cum, nu există Taina Pocăinţei ?”
Mi s-a răspuns: „DA ! Taina Pocăinţei există şi este valabilă, dar aceasta poartă numele de
TAINĂ, tocmai că ştergerea păcatelor implică pocăinţă, părere de rău, multe lacrimi şi mai cere în plus
răscumpărarea păcatului făcut. Dacă un om insultă pe altul, insulta e un păcat. Ca să fie iertat, trebuie să
ceară scuze celui insultat şi să nu mai repete. Dacă un om vorbeşte pe altul de rău, atunci să meargă la cel
ce a fost bârfit, să-i mărturisească greşeala şi să nu mai repete. Dacă un om a furat ceva, ca să fie iertat,
trebuie să întoarcă păgubitului lucrul furat şi să nu mai repete. Şi aşa mai departe.”
Într-adevăr, dragele mele, păcatul este o PATĂ pe suflet, pe haina lui. Am văzut cu ochii mei şi m-
am convins că realmente păcatele sunt pete. Am văzut multe suflete plecate de pe Pământ, pătate şi m-
am îngrozit. Nu am aici, în această carte, sarcina de a vă da explicaţii amănunţite asupra gravităţii
păcatului. Vreau să vă spun însă, atât cât am înţeles eu, că este esenţial că păcatele nu se iartă,
PĂCATELE SE ŞTERG… se pot şterge… te poţi curăţa de ele prin EFORT, însă, prin lupta cu tine
însuţi, prin căinţă, prin rugăciune, prin lacrimi, prin tot ceea ce conştiinţa noastră ne spune că e necesar să
facem, spre a ne îndrepta, spre a reveni la starea de curăţenie…
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Iată că, totuşi, există
iertare, dar… Rugăciunea Împărătească spune clar: greşelile, iar nu păcatele! E o mare deosebire între
greşeală şi păcat. Greşeala este cea făcută fără voie, din nebăgare de seamă şi din neştiinţă. Păcatul însă,
este făcut cu voie, premeditat; făcut cu bună-ştiinţă. Acesta nu se poate ierta ! Dar, după cum am spus, se
poate şterge prin acea Taină a Pocăinţei, care înseamnă căinţă sinceră şi nerepetare.
Veţi întreba: „Dar preotul cu Har, nu are el oare puterea de a dezlega păcatele ?”
Da, însă a dezlega nu este totuna cu a ierta ! A dezlega, înseamnă că cel ce a păcătuit să treacă prin
toate cele cinci faze tainice ale pocăinţei:
1.să mărturisească păcatul;
2.să trăiască părerea de rău;
3.să răscumpere întreit, înşeptit şi înzecit prejudiciul făcut;
4.să nu mai repete păcatul;
5.să ajute şi pe semenul său să nu mai păcătuiască.
Atunci, de-abia, după ce au fost îndeplinite cele cinci condiţiuni, omul poate spera că păcatul lui a
fost şters, că pata de pe sufletul lui s-a şters, că realmente s-a curăţat.
99
 Mă voi întoarce acum la cele 9 Ceruri, pentru a mai adăuga ceva: între Cerurile de la I la IV şi
cele de la V la IX, există o mare şi importantă diferenţă în ceea ce priveşte luminozitatea şi starea psihică
a acestora şi anume: Cerurile de la V la IX sunt straturile propriu-zise ale fericiţilor, ale celor ce trăiesc
contemplaţia şi extazul, pe măsura proprie fiecăruia. Dar toţi, laolaltă sunt FERICIŢI, trăiesc fericirea
veşnică !
Cei din Cerurile III şi IV nu trăiesc decât BUCURIA şi se veselesc de frumuseţea locurilor în care
stau: se veselesc de flori, de tufane şi de copaci, de o frumuseţe nemaipomenită !
Cei din straturile I şi II, trăiesc doar în odihnă, pace şi linişte, dar nu au aici bucuriile celor din III
şi IV şi râvnesc cu nostalgie la fericirea din straturile superioare.
Cei din stratul I sunt cei mai numeroşi şi pe măsură ce straturile se ridică, numărul lor se
împuţinează.
Despre starea celor din straturile I şi II, vreau să vă spun acum câteva cuvinte. Aflaţi că straturile I
şi II cunosc întristarea şi suferinţa. De ce ? Pentru că nu au depus în viaţă mai mult EFORT, pentru că nu
au lucrat cu mai multă sârguinţă. Desigur, după cum am mai spus, ei stau în odihnă şi pace. Şi totuşi, au
adâncă durere în suflet, fiindcă au petrecut pe Pământ în prea multă comoditate şi indiferenţă. Pentru că s-
au mulţumit doar să fie curaţi cu sufletul şi atât ! Nu au fost activi, nu au avut grijă de untdelemn, ca să-şi
gătească şi să-şi înfrumuseţeze candelele lor, să facă să ardă ca un FOC VIU ! Sunt tocmai aceia care nu
au avut grijă de sufletele lor. Cei care nu au ars şi zac şi acolo, în straturile I şi II, stinşi, fără de Foc, fără
de Lumină interioară.
De aceea, ca o prietenă a voastră ce sunt, vă dau un sfat:
FERIŢI-VĂ DE COMODITATE ŞI MAI ALES DE LENEA MINŢII !
FERIŢI-VĂ DE ŞOAPTA ŞARPELUI, CARE VĂ SPUNE LA URECHE CĂ AŢI FĂCUT
DESTULE ŞI DESTUL !
FERIŢI-VĂ DE CEI CARE VÂND MÂNTUIREA PE NIMICA TOATĂ !
NU VĂ MULŢUMIŢI CU BISERICA EXTERIOARĂ, CU SLUJBELE ŞI ORÂNDUIELILE
EXTERIOARE ŞI MAI VÂRTOS, NU PREGETAŢI ÎN LITURGHIA LĂUNTRICĂ A RUGĂCIUNII
INIMII, ÎN CARE MINTEA ESTE LITURGHISITORUL, IAR INIMA ESTE ALTARUL !
NU FIŢI ASEMENEA LUMÂNĂRILOR CE ARD UN TIMP ŞI APOI SE STING !
FIŢI CANDELE VII, MEREU TURNÂND UNTDELEMNUL MEDITAŢIEI ÎN CUPELE
INIMILOR VOASTRE !
FIŢI CU RÂVNĂ PENTRU ÎNTREŢINEREA FOCULUI ŞI A LUMINII, ATÂT DE
NECESARE PENTRU A INTRA ÎN CĂMARA NUNŢII CERESCULUI MIRE !
Să fim cu toţii şi cu toate asemenea Fecioarelor înţelepte, ca să gustăm Bucuria, Fericirea şi
Extazul veşnic, al celor ce au ajuns să privească FRUMUSEŢEA MIRELUI CERESC !

A voastră, VERONICA

10
 Maică Parascheva,
sora şi fiica mea iubită,

Pentru că eşti o floare din coroana chemării mele, şi pentru că Marele Grădinar Divin doreşte să te
aşeze într-un viitor pe care numai El îl ştie, în Grădina de unde te-ai rupt, când te-a trimis pe Pământ, mă
simt obligată să-ţi mărturisesc că te invidiez cu o sfântă invidie, pentru că mi-o iei înainte. Câtă bucurie
vei avea când te vei închina nu în faţa unei icoane făcută de mâini omeneşti, ci în faţa Tronului format din
Heruvimii cei cu ochi mulţii şi Serafimii cei cu câte şase aripi, din Stăpâniri şi Puteri şi din câte noi
muritorii nu le mai ştim numi.
Pe acest Tron format din Fiinţe vii ce n-au gustat păcatul, Se odihneşte Dumnezeu – Cel în Trei
Feţe.
Iar în preajma Lui stă Mila, Iubirea, Căldura şi Liniştea întruchipată, Prea Sfânta, Prea Curata
Maică a tuturor celor ce O privesc şi a celor ce O roagă şi a celor ce s-au rupt de firul ispăşirii de pe
Pământ.
Vai, câtă bucurie vei avea când te vei închina Celor cărora te-ai predat, Celor cărora ai slujit şi la
Care, desigur, abia aştepţi să te duci !
E un drum necunoscut de muritori, dar care de la Botez ne-a călăuzit paşii; pe fiecare îl ia şi îl
duce să-şi ia răsplata pentru osteneli şi pentru iubirea ce I-a purtat-o în viaţa pământeană.
Te vei contopi cu tot ce vei vedea, te vei topi în privirile celor care cu drag te vor privi şi te vei
încărca cu Lumină din energia lor divină.
Am dreptate să te invidiez ? Nu mă uita când vei ajunge în Baia de Lumină şi nu uita pe nimeni
din coroana chemării mele, că nici noi, cât vom mai zăbovi pe pânza vieţii, aici - nu te vom uita ! Nu
râvni să mai vezi pe nimeni de aici, că toţi suntem în “valea plângerii” şi a luptei. Doreşte-ţi cât mai
repede zburarea spre Universul iubirii, unde nu e răutate, ură şi alte păcate, ce se luptă cu noi să ne
despartă de Creatorul nostru.

Te îmbrăţişează cu drag şi bucurie că ai învins,

NANA

10
PREDICI

10
 PREDICA DESPRE SFÂNTA SERAFIA
După o înregistrare din 1980

Eu vă mulţumesc pentru toată dragostea, că v-aţi sacrificat şi timpul, v-aţi sacrificat şi banul pe
care-l faceţi cu multă greutate şi aţi venit în căsuţa noastră, ca să prăznuiţi - nu pe aceea care o iubiţi, mai
mult sau mai puţin, pe aceea care a iubit pe Iisus mai mult decât pe aceea care o vedeţi voi astăzi cu ochii
voştri. Aceea care şi-a luat năframa de pe cap şi a alergat şi a şters minunata Faţă a lui Iisus când urca
asudat de sânge, Dealul Golgotei. Pe ea o prăznuim cu toţii: pe Sfânta VERONICA ! Sfânta Veronica care
de fapt s-a numit SERAFIA ! Acea fecioară care a fost tăiată de însuşi tatăl ei, acea fecioară care a căutat
să se predea unui tânăr roman: Sf.Apostol Filip, să se predea fals, ca să creadă tatăl ei că s-a căsătorit,
pentru a putea scăpa Sf.Năframă, pe care rămăsese imprimat Chipul Domnului nostru. Unul dintre cei 40
de Apostoli, Sf.Apostol Filip, a poposit din înţelepciunea lui pe care I-o dăduse tot Cel Care Îşi lăsase
Chipul pe Năframă şi a socotit să alerge la tatăl acelei tinere pe care o aruncase în temniţă, s-o ceară de
soţie, s-o ceară de logodnică. Şi tatăl ei a crezut. Şi-i zice:
„- Du-te şi-o convinge !”
S-a dus la ea şi i-a spus:
„- Crezi în mine ! Deşi nu fac parte din poporul lui Israel, sunt roman, sunt ostaş, crezi în mine, că
eu am venit, nu cu înşelăciune, am venit să salvez viaţa ta, să salvez Năframa, care trebuie să rămână
peste veacuri !”
Sfânta, pe moment nu l-a crezut, dar pentru că era plină de dumnezeiască dragoste către
Sf.Năframă, a zis:
„- Chiar dacă vei fi un înşelător, sau dacă vei căuta să-mi răpeşti frumuseţea ce am donat-o Celui
Care Şi-a lăsat Chipul pe Năframă, eu totuşi cred în cuvintele tale. Du-te şi spune-i tatălui meu că - da,
mă căsătoresc cu tine, cu o singură condiţie: Să-ţi dea Năframa ! S-o văd ! S-o mai văd o dată !”
Şi tatăl ei, un jidov bătrân, foarte încarnat în credinţa lui israilă, un duşman din toţi ceilalţi care
erau pe atunci contra “Răstignitului” i-a dat Năframa, crezând că, văzând fiica lui Năframa, se va căsători
cu acest ostaş, pe care sigur, pe parcurs îl va convinge să treacă la credinţa lui israilă. Sfânta, când a văzut
Năframa, a spus:
„- Du-te, ostaşule al lui Hristos, ascunde Năframa unde ştii, vreau numai să rămână peste veacuri
pomenirea Aceluia care a îngăduit să-Şi lase Chipul pe Năframa mea. Iar pe mine lasă-mă să mă duc la
El, că nu pot trăi fără El !”
„- Nici nu m-am gândit să te iau, decât cu o sfântă înşelăciune am venit, să pot salva Năframa!”
A luat Năframa, a fugit cu ea noaptea; a spart deasupra unei porţi, a Porţii Mari a Cetăţii
Ierusalimului, a îngropat Năframa acolo şi a plecat. Pentru că dacă rămânea în cetate, era ucis. De aceea
s-a pus deasupra Sf. Uşi împărăteşti, dacă aţi observat, o icoană cu Năframa Sf. Veronica, pentru că acolo
a fost salvată şi a stat mult, mult timp Năframa îngropată acolo deasupra porţii Ierusalimului.
Şi văzând bătrânul tată al Serafiei că a fost înşelat, s-a dus singur şi a luat copila şi a omorât-o. A
fost fericită că şi-a îndeplinit dorinţa şi s-a dus la Cel pe care aşa de mult L-a iubit. Deci pe ea să o rugăm
să imprime pe inimile tuturora, şi a acelora care sunt aici şi la toate acelea care se gândesc azi la noi, şi a
tuturor acelora care au uitat poate, şi a tuturor acelora care lăcrimează că nu sunt aici, zic, s-o rugăm pe ea
(Măicuţa plânge)…să imprime din dragostea ei pe inimile noastre, pentru că noi cu inimile mergem
acolo, nu cu înfăţişarea acestui trup care este mâncarea viermilor; cu inimile noastre mergem la Cel care
S-a lăsat imprimat pe Năframa Sfintei a cărei pomenire o facem astăzi.
Să o rugăm pe ea să alerge la fiecare dintre voi în parte şi la toţi acei care i-am pomenit şi la care
ne-am gândit, să alerge la fiecare în parte să mângâie, să întărească, să înalţe peste orice durere sufletele
lor, să-i uşureze de orice necaz, să se imprime Chipul iubit al lui Hristos în inimile tuturora, că atunci toţi
vor fi fericiţi, aşa cum a fost ea fericită când a văzut pe Năframa ei albă, însângeratul Chip imprimat. A
fost fericită pentru că şi-a dat seama că nu Este un om de rând, a fost fericită că şi-a dat seama că E
Dumnezeu !
Şi toţi L-au iubit, care suntem aici, şi toţi care lipsesc şi se gândesc, şi care au uitat să simtă în
momentul acesta adânca imprimare a lui Iisus în inimă şi să aibă o vibraţie de bucurie, care nu face parte
de pe acest Pământ.
În nădejdea acestei dragoste a Sfintei iubite, atât de mine cât şi de voi, eu vă strâng într-un buchet
dragostea voastră a fiecăruia şi voi căuta în liniştea sufletului să prezint şi să rog pe Acel Iisus, Care deşi
10
în aparenţă S-a lăsat înfrânt, lăsându-Se răstignit, dar Care prin dumnezeiasca putere care a avut-o şi care
încă o are, pentru că numai aşa de atâtea secole amintirea Lui este încă vie şi trează între noi, voi căuta,
zic, să-L rog Să privească şi să mângâie pe fiecare în parte, care s-a ostenit şi pe fiecare ce-l aveţi în gând
şi din mijlocul cărora aţi plecat. Să dăruiască fiecăruia înălţare peste tot ce este pământean, peste tot ce
este stricăcios, peste tot ce este putred. Să dăruiască putere, să-L simtă pe EL, să se bucure de El, aşa cum
s-a bucurat Sfânta a cărei pomenire o facem azi.
Să nu fiţi triste ! Să nu fiţi deloc triste ! Să fiţi fericiţi toţi, pentru că ne-am născut, dar nu ne-am
născut degeaba ! Am cunoscut Iubirea, am cunoscut Lumina, am cunoscut fericirea, am cunoscut tot ce
poate fi mai bun - nu în Lumea asta, ci în Veşnicia care ne aşteaptă pe toţi !
Facă Bunul Dumnezeu ca să ne bucurăm cu toţii la Masa iubirii Lui, acolo unde servesc Îngerii !
Să ne bucurăm cu toţii, nu de un mic pacheţel, aşa cum v-aţi bucurat astăzi, în modesta noastră căsuţă, să
ne bucurăm de frumuseţea Dumnezeirii Lui, să ne bucurăm de îngereasca frumuseţe a Sfintei pe care
astăzi o prăznuim, să ne bucurăm de Îngerii care vor umbla în jurul fiecăruia şi care vor fi servitorii
acelora care se vor învrednici ca să ajungă la Masa iubirii Lui !
Facă Bunul Dumnezeu ca toţi, ca absolut toţi să ajungă la Masa iubirii Lui, prin dragostea şi
efortul lui, al fiecăruia în parte. Nu vom ajunge împinşi de alţii; acolo vom ajunge numai prin efortul
propriu ! Deci, să rugăm pe El să ne dea putere să putem să ajungem pe orice drum, cum ar fi el: asfaltat,
cu gloduri, cu pietroaie, cu spini, cum va fi el, dar să putem să mergem, să ajungem la Scaunul iubirii, la
Masa Luminii, unde ne va sătura numai privirea lui Iisus, numai privirea Prea Curatei, unde ne va sătura
numai atmosfera şi climatul care va înconjura acel Tron Divin al Lui Iisus şi al tuturor celor care L-au
iubit pe El !
Eu, din nou repet, mulţumindu-vă şi rugând să vă umple Sf. Serafia de bucuria pe care a avut-o ea
în momentele cele mai groaznice ale Pământului şi cele mai fericite ale ei, pentru că ştia că prin acest
greu moment va veni fericirea care nu se va stinge niciodată, va veni Lumina care va pâlpâi şi va lumina
veacuri, veacuri, veacuri de-a rândul !
Şi vă doresc să vă întoarceţi la casele voastre, fericite şi când va fi greu, gândiţi-vă că Iisus a
suferit mai mult, Acel pe care-L iubiţi, Acel la Care vă rugaţi, Acel Care vă aşteaptă !
Nu vă legaţi de oameni, legaţi-vă de Iisus, care niciodată nu vă înşeală, care niciodată nu vă
trădează, care niciodată nu-Şi întoarce Faţa de la cei ce strigă către El !
Şi în momentele fericite, gândiţi-vă şi la mine, ca să pot fi în urma voastră, să pot să fiu alături de
voi, să ne bucurăm Dincolo cu toţii !Amin!

PREDICA MĂICUŢEI VERONICA DIN 4 OCTOMBRIE 1992

Maica Domnului întotdeauna a iubit neamul omenesc, românesc. Unui călugăr care vroia să
părăsească Ţara Românească, să meargă la Sf. Munte Athos pentru că acolo e Grădina Maicii Domnului,
călugărului care a mai tras încă un călugăr pe lângă el din Mănăstirea Neamţului, i-a zis o Doamnă, o
Doamnă obişnuită dar bună şi cu mult drag de ţara noastră:
- Unde mergeţi, părinţilor ?
- Păi, unde să mergem ? Mergem la Muntele Athos; acolo am auzit că-i Grădina Maicii Domnului
şi mergem să ne ducem viaţa care o avem, acolo, în acea Grădină a Maicii Domnului.
Dar acea Doamnă bună şi scumpă le spune:
- Şi România este Grădina Mea ! Întoarceţi-vă înapoi la Mănăstire şi o să vă mântuiţi dacă faceţi
voia Mea, că degeaba vă duceţi la Muntele Athos, dacă nu faceţi voia Mea ! Eu am iubit şi iubesc neamul
românesc.
Ei, iată-ne că prin această iubire ne-a adunat şi pe noi pe acest deal al Gurguetei, pentru că aşa se
numeşte acest Deal şi nu se numeşte de acum, se numeşte de sute de ani în urmă. Când ne-a adunat un
grup, fiice ale ţăranilor credincioşi şi devotate Maicii Domnului, ne-a adunat ca să ne jucăm de-a
Mănăstirea. M-a întrebat odată cineva: „Cum aţi început Mănăstirea ?” Am început să ne jucăm de-a
Mănăstirea şi eram între 13, 16, 18 ani; nu era un joc ? Un joc, şi ne-am trezit cu Mănăstirea făcută.
Ei, iată-ne că acum suntem în vârstă. N-am fost mamă, ci mamă duhovnicească a soborului meu şi
soră lor, mai mare, dar astăzi am trăit o bucurie pe care cred că mamele care au copii, o trăiesc de fiecare
dată când copii lor sunt supuşi, sunt ascultători, sunt buni, sunt credincioşi. Mă refer la părintele Valeriu,
care v-a vorbit înaintea Părintelui – duhovnicul nostru.
10
 Părintele Valeriu, din neamul nostru, am dorit să se facă preot şi i-a ajutat Dumnezeu. Dar pe când
era la teologie, a auzit că undeva … nişte copchile, vor să facă Mănăstire, dar a fost de la diavol şi le-a
împrăştiat Dumnezeu. El, care era curios, s-a interesat şi a zis:
- Dar unde să pot găsi măcar una din acele copile care s-au jucat de-a Mănăstirea?
Şi un student, ca să scape de Sfinţia lui, i-a zis:
- Apoi, e aceea în jurul căreia s-au adunat altele.
- Dar unde o găsesc ?
- Aici, în Bucureşti.
- Dar, dă-mi o adresă, eu m-aş duce s-o văd.
- Da ce să vezi ? O zănatecă ?
- Ei, zănatecă, m-aş duce s-o văd !
Aşa că nu mai ştiu, că-i mult de-atunci, de când a venit şi a sunat la uşa mea, unde locuiam în
Bucureşti, un preot tinerel, cam slăbuţ, cam mititel. Zic: „Ce să fie cu acesta ?” Întreb:
- Cine eşti ?
- Sunt un student.
- De la ce facultate ?
- De la teologie.
- Şi de ce ai venit la mine ?
- Vreau să văd pe aceea care zice că a început o Mănăstire, aşa, a început-o să se joace şi cu multe
surori lângă ea şi au reuşit, dar, pentru că n-a fost de la Dumnezeu, pe ele le-a împrăştiat în toată lumea şi
zice că ea ar fi prin Bucureşti. Probabil că sunteţi dvs.
Zic:
- Da, eu sunt ! Şi mi-a venit să râd. Dar de unde pot să ştiu eu că eşti student ?
Eu aveam domiciliul obligatoriu, nu puteam să primesc; mă gândeam că-i fac rău. Zic:
- Dar de unde ştiu eu că eşti student ?
- Păi uite, dumneata vezi carnetul de la facultate. Îţi arăt că sunt student la teologie.
- Bine. Hai, te rog, vino, intră ! Ia loc şi spune-mi acum ce vrei de la mine.
Zice:
- Lăsaţi-mă întâi să vă privesc !
- Ce-ai crezut, că sunt cât Muntele Omu sau Caraimanul ? Ce-ai crezut, că sunt aşa, mai deosebită
decât ceilalţi muritori de rând ? Dacă vreţi, sunt o fiinţă ca toate fiinţele umane şi nimic mai mult !
- Dar ce v-a venit să faceţi Mănăstirea ?
- Uite-aşa: a sunat Domnul un clopoţel, a întins un fir prin care a venit Lumina, a venit curentul, a
venit Lumina în capul nostru şi ne-apucarăm de-a joaca.
Ei, dar el zice:
- Nu sunt mulţumit.
- Dar de ce nu eşti mulţumit ?
- Ei, daţi-mi scris să citesc. N-aţi scris nimic ?
- Am scris, dar n-are rost să citeşti. Lasă, mai du-te şi interesează-te !
- Pe-acolo se vorbeşte tare rău despre dvs.
- Când s-a vorbi de bine, atunci eu nu mai exist; înseamnă că m-a topit Dumnezeu, înseamnă că
am dispărut. Când te vorbeşte de rău, atunci e bine, înseamnă că eşti cineva.
A început băiatul să râdă; ce-o fi fost în capul lui atunci, nu ştiu, că eu nu l-am întrebat. Dar aş fi
vrut să vină. Când am văzut că el e aşa de interesat, hai să-i dau să citească ceva, cum am început noi
jocul şi Cine a fost Cel Care ne-a arătat cum să jucăm. Şi tot i-am dat şi tot i-am dat şi băiatul a terminat
facultatea de teologie. Tatăl vine cu scrisoare la mine să-l preoţească. Eu m-am bucurat; dar, trebuie întâi
băiatul căsătorit şi apoi să se facă preot. Şi uite-l şi preot, să trec mai repede, că eu îs lungă la poveste, dar
ce să fac, îs adevărate !
- Când te-oi vedea preot, să nu ne uiţi ! Să-ţi aduci aminte că ai venit să cunoşti pe aceea prin care
a început jocul la Vladimireşti şi nu te uita că ne vorbeşte de rău ! Oho ! Pe Domnul şi Mântuitorul nostru
înşeală, pe Maica Domnului nu mai spun, cum O vorbeşte de rău !
- Dar cum Îl vorbeşte pe Mântuitorul ?
- Păi Îl înjură, cum înjură orice om, înjură de Dumnezeu, Îl vorbeşte de rău, Îl răstigneşte.
Doamne, ai grijă, când vei fi preot, să spui la oameni să nu înjure ! Ai grijă când vei fi preot, să nu ne uiţi,
10
să ne găseşti !
- Nu vă uit, nu vă uit !
Adevărat, l-a hirotonit, după ce s-a căsătorit, şi deşi eram acolo, aşa cu o teamă alunecată a venit
spre apartamentul unde locuiam; nu-i era frică şi mă cerceta. Eu eram aşa de fericită, nu că-l vedeam
preot eram fericită, ci pentru că el îşi menţine cuvântul şi după preoţie, nefiindu-i frică că ar putea să aibă
vreun necaz.
Apoi a dat Dumnezeu ca Doamna aceea Care a sunat prima dată, şi prin jertfa celor de toate
vârstele, a rânduit Dumnezeu şi ne-am întors şi noi acasă. Cineva spunea: „Dar de ce te simţi bine acolo,
că doar aici (în Bucureşti) unde stai, eşti mai bine ?”
„Unde stau, sunt musafir ! Acolo-i casa mea ! Acolo este familia mea, acolo mă simt eu bine.”
Iată-ne acum adunate cu dvs, în jurul nostru, ca o coroană scumpă de mare preţ. Pentru că
sufletele celor care vin aici, sunt suflete deosebite; vin că iubesc pe Maica Domnului. Cine n-O iubeşte pe
Maica Domnului ? Numai aceia care s-au lepădat de Maica Domnului. Numai aceia care spun că dacă-L
au pe Mântuitorul, nu mai au nevoie de Maica Domnului. Că Maica Domnului a fost o femeie, a fost o
femeie aşa aleasă, dar nu are valoarea care o cred sau care o crede Biserica ortodoxă română şi toate
celelalte Biserici: greci, bulgari, ruşi, care O au pe Maica Domnului de „Punte” valabilă pentru toţi.
Dar acolo unde umblă urâtul cu coarnele şi cu coada să facă vrajbă, acela caută să bage intrigi şi
să bage neîncredere în Maica Domnului şi să ajungă până când să sufle şi la cei mari, că cine iubeşte pe
Maica Domnului mai mult pe Mântuitorul, îi o sectă. Ei, îi bună secta asta !
Dacă iubim pe Maica Domnului şi ne face sectă, a, păi asta-i minunată treabă; asta ne-a zis-o chiar
un Vlădică în 1955. Şi să ştii că e potrivit cuvântul de sectă – să fi iubit noi aşa de tare pe Maica
Domnului. Dar am răspuns noi la iubirea Maicii Domnului faţă de noi, cu o iubire aşa de mare, ca să fim
sectă ? Dar dacă ne-o numi, o primim cu bucurie, o primim. Şi dragilor, mi-a rămas pe parcursul celor 35
de ani, cât am stat în pribegie, că surorile, că maicile noastre sunt o „sectă”; o sectă a Maicii Domnului.
Fericită sectă !
Maica Domnului ne-a adunat iar în poala Ei şi iată, părintele nu s-a temut de noi, că noi suntem o
sectă a Maicii Domnului. Dar apoi, eu am fost în Italia, chemată de un grup de surori moldovence. La tot
colţul de stradă o statuie, că la ei sunt statui – la catolici, statuia Maicii Domnului. La tot încolo şi
dincolo, îi întreb:
- Dar aşa multe statui aveţi voi ?
- Păi aici e banca noastră; aici ne păzeşte banca, banii.
Apoi le-am zis:
- Fiecare are bancă ?
- Păi sunt aşa de dese colţurile de străzi, unde nu sunt bănci. Acolo sunt creştini care iubesc pe
Maica Domnului şi vor, când îşi deschid ochii dimineaţa, să-I vadă chipul.
- Dar nu O au în casă ?
- Ba da, O au în casă, dar trebuie să fie şi lângă casă… Casa trebuie păzită.
- Dar Cruci, sunt aşa de multe !
- Da, Cruci, zice, ca să ne aducă aminte că noi avem o Cruce în viaţă de purtat; ici-colo o cruce.
O, bineînţeles, de marmură, nu de lemn, că la ei e marmură multă. Dincolo o cruce, dincolo iar o
statuie şi până la urmă le număram şi le scriam pe un carneţel.
- Am să merg până la Roma şi am să merg pe străzi şi am să număr câte cruci din marmură, şi albă
şi neagră, şi marmură rozie, şi mă rog, tot felul … Am să număr câte cruci sunt.
Dar ea de acolo:
-E foarte bine că le numeri. Dar zice: Soră Veronica, numără mai bine statuile !
- Da, sigur că le număr. Dar, ce zici tu, de ce o să mă bucur eu mai mult, de Sf.Cruce, că sunt mai
multe la număr, sau de statuia Maicii Domnului ?
Apoi îmi spune ea:
- Când eram în România, am zis: Fie că sunt catolică, eu mă duc aşa ca, oarecare, să văd ce fac
copiii ăia la Vladimireşti ! Lumea zicea: „Nu te duce, că acolo-i sectă !” Întrebam: „Ce sectă ?”
„Marianism” ! – adică O iubesc pe Maica Domnului.
Acum are dreptul să ne judece, pentru că iată, am pus pe sus pe Maica Domnului (în exteriorul
Bisericii), ca un Acatist, cum zice Acatistul Maicii Domnului: „Bucură-Te Marie …” de 28 de ori.
În 1984, a început să ne facă icoanele în mozaic. Când a venit de s-a deschis uşa să ne întoarcem
10
acasă, noi le aveam aproape gata. Odată, m-a întrebat cineva: „Ce faceţi cu ele ?” „Le păstrăm.”
Când am venit aici, le-am adus şi le-am pus în faţa Altarului, că n-aveam nici catapeteasmă. Dar
cine venea la noi, se minuna cât erau de frumoase. Eu le spuneam:
- Când le-om pune în chilii, o să le vedeţi şi o să bucuraţi; o să vă rugaţi şi o să vă minunaţi cât E
de dulce Maica Domnului când Îşi ţine Pruncul în braţe, la obraz, la sân, cum Îl ţine şi-I încălzeşte tălpile.
O să vă minunaţi !
Parcă simţeam că nu mai ajung să le văd sus. Ei, acum ne-a ajutat Bunul Dumnezeu şi le-am văzut
toate sus. Sfinţii români i-am pus în picioare. Lucrează la noi un mare profesor, un mare pictor în ţară şi
peste hotare, domnul Răducanu Gheorghe. Ne-a spus că sfintele icoane mari să fie donaţia sa, 50-60. Ce
gest minunat ! A zis: „Să fie donaţia mea !” Dar urâtul ce-a zis: Ei, stai că-ţi dau eu ţie aşa, şi a început să
spună: „Nu se poate Maica Domnului aşa, într-una, într-una !” Dar domnul Răducanu a zis: „NU se
supără Maica Domnului că-I zicem într-una: Bucură-Te, Bucură-Te, Bucură-Te !... ca şi în Acatist:
„Bucură-Te, Bucură-Te !” şi i-a spus să ne bucurăm şi să zicem mereu: „Bucură-Te Sfântă Marie, Bucură-
Te Mama noastră a tuturora ! Bucură-te, că Te vedem Sus !”
Ei, acum vor să le dăm jos ! Cine ? Comisia de pictură, pentru că, zice că n-am avut autorizaţie.
Dar apoi, în 1986, cine mai ştia de autorizaţie ! Eu mă consolam, mă duceam azi la o Mănăstire, mâine la
alta, poimâine la alta …
Şi săracul, Înaltul (N.ed. Antim) ieri m-a chemat la el şi zice:
- Ce facem Maică, că uite ce cer, că n-aţi avut autorizaţie şi le-aţi pus ?!
- Păi, ne-a lăsat întâi să le punem şi apoi să ne dea lovitura. Să vină ei să le dea jos, să vedem dacă
vin !
Şi a mai adăugat domnul Răducanu:
„- Maica Domnului i-a tăiat mâinile evreului care a vrut să răstoarne sicriul Maicii Domnului când
erau Apostolii în jurul Maicii Domnului. Sunt elevii mei, iar icoanele de mozaic, eu le-am ridicat, Înalt
Prea Sfinţite, sus, în jurul Bisericii. Dacă vor acum să dea o lovitură, când eu închei coroana artei care
am făcut-o atât în ţară cât şi peste hotare: Maica Domnului, să se-apuce să dea lovitura, treaba lor !
Aşa că, părinte, dacă veţi auzi că încep să lovească în Maica Domnului cu vreun târnăcop sau ştiu
eu cu ce, eu fac o cruce mare, să cadă de pe scară, dar să nu moară, dar să nu moară acela care se urcă,
pentru că nu-i destul s-O pictezi pe Maica Domnului, ci s-O iubeşti pe Maica Domnului!
Dacă ei cred că o să ajungă Răducanu mare, şi o să vină aici lume fericită, apoi, asta-i numai din
cauza împărătesei invidiei. Invidia a fost împărăteasă întotdeauna, este împărăteasă şi va rămâne
împărăteasă, pentru a zdrobi ce mai are un om de calitate în inimă şi nu se gândesc că aceluia îi pune
coroană şi el îşi pune jar pe cap. Mai cu seamă, când declari război Maicii Domnului. Vai de mine şi de
mine !
Pe când eram pe timpul lui Ceauşescu, zicea: „Aoleu, ce ne facem, ce ne facem!” Acum, dacă e
libertate, îşi fac de cap ! Şi crede că Maica Domnului n-are băţ. Are; nu ca acesta, are bici straşnic şi să
ferească Dumnezeu, când o începe Maica Domnului să dea în ăştia, care zic ei că sunt mari artişti şi nu
mai vor să ştie nici de patriarh, nici de episcop, nici de nimic !”

Ei, acum v-aş ruga să facă fiecare câte o cruce, să le dea Dumnezeu alte trepte, pentru că ăştia de
la Comisie au şi preoţi. Dar până la urmă să lămurească fiecare, să spună: „Dacă Veronica a avut vreodată
o păsărică şi i-a cântat la ureche, acum are colivie. A pus pe Maica Domnului în multe, multe feluri; nu-s
două la fel.” Ei, ce au ei cu mine ? Îs vinovată că am comandat, dar eu numai una am făcut. Restul,
maicile; sunt creştine care au făcut câte două, câte trei şi vă daţi seama – să nu facă tulburare în Biserica
ortodoxă şi să se bucure, cine – satana: „Uitaţi, uitaţi, Maria pe care voi O credeţi că-I Sfântă, Născătoare
de Dumnezeu, a dat-O jos !”
Aoleu, apoi înseamnă că ne tăiem singuri gâtul. Nu se poate; asta nu cred eu că va lăsa
P.F.P.Patriarh să se facă această sminteală şi să le dea apă la moară celor care n-O respectă pe Maica
Domnului, nu O cred de Sfântă, nu O cred Născătoare de Dumnezeu; a născut pe Dumnezeu, dar Ea nu-I.
Şi eu am spus când eram în puşcărie, aveam două iehoviste, şi odată când mâncam, îi zic uneia
dintre ele:
„- Ascultă, dacă eu aş batjocori acum pe mama dumitale, ce mi-ai face ?”
„- A, te calc în picioare !”
„- Dar Mântuitorul oare nu se supără când tu vorbeşti că Maica Domnului a mai avut copii şi
10
când zici că Maica Domnului Este ca orice femeie de rând ? Dacă tu, pentru mama ta, dar Mântuitorul,
nu-L jigneşti şi nu se supără, nu-L doare când tu vorbeşti de Maica Domnului ?”
Apoi şi ăştia care vor s-O dea jos pe Maica Domnului de sus, din jurul Bisericii, îs tot aşa, ca şi
iehoviştii. Dacă n-ar fi, n-ar îndrăzni!
Domnule, gata, eu iau asupra mea că am greşit, dă-mi o pedeapsă, dar să le dăm jos – dărâmi
Biserica. Aşa că, vă rog din suflet, să nu se facă o răzmeriţă şi să le dai apă la cei care abia aşteaptă, că
vedeţi cum îi satana pe Pământ, cum intră; să nu le dăm satisfacţie, să zică: „Aha, uite-o, S-a dus Maria,
S-a dus de rând cu toată lumea !” Nu-i aşa – Maria; Numele de Maria este Nume de Doamnă Împărăteasă
şi prin Ea a venit mântuirea noastră. Toţi, din toate ţările, care sunt ortodocşi şi cred în Maica Domnului,
toţi O respectă, O iubesc şi O divinizează. Ceva mai mult, catolicii, I-au făcut o dogmă Maicii Domnului.
Noi n-am făcut, noi suntem aşa: smeriţi, modeşti, O iubim, O strângem la pieptul nostru, aşa cum atunci
când eram eu de vreo 9-10 ani, mi-am luat icoana Maicii Domnului şi am luat-o în braţe şi am zis:
„Maica Domnului, mama mea mi-a spus că Tu îmi Eşti Mamă, nu mă lăsa !” Şi atât am strâns-o pe braţe,
că am simţit că lemnul s-a făcut ca o cocă de moale şi am scăpat. Toţi am scăpat numai cu Maica
Domnului. Şi am zis: „Mântuitorule, iartă-mă, că eu nu apelez la Tine. Doamne, iartă-mă, eu apelez la
Mama Ta şi Tu O asculţi şi Tu O iubeşti.” Şi m-a scăpat, ehe, din multe, câte …
Aşa că toţi să faceţi câte o Sf.Cruce şi să ziceţi: „Doamne, dă-le gând bun la cei care vor să dea
icoanele jos din Mănăstire, dă-le gând bun, pentru că, nu de alta, dar tot ei vor suferi; aşa cum a zis
părintele, noi nu blestemăm, nu zicem nimic, noi ne rugăm. Şi eu am zis, nu mai zic, Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa ! Nu, acum zic: Nu Te lăsa Maica
Domnului, nu Te lăsa învinsă, nu Te lăsa ! Şi ce, n-o să mă audă ? Precis o să mă audă. Şi o să biruie
Maica Domnului şi o să strigăm cu toţii şi să vă fie Maica Domnului la fiecare Mamă, să vă aducă la
fiecare bucurie în casă, în satul şi oraşele de pe unde sunteţi, în ţară, să vă aducă bucurie şi pace, ca să le
ducem câte zile vom avea, plini de bucurie să plecăm Dincolo, fiindcă, Doamne, abia aşteptăm! Doamne
ajută, Maica Domnului şi … LA MULŢI ANI !

ULTIMA PREDICĂ A MĂICUŢEI VERONICA

12 iulie 2005

Ştiu că şi tăcerea este o vorbire puternică. Nu am putut, dar dragostea sfinţiilor şi frăţiilor-voastre
m-a ridicat de pe scaun şi m-am hotărât să spun şi eu un cuvânt.
Ce pot să spun mai mult ? Decât că VĂ IUBESC ! Iubirea n-are margini, nici culoare. Iubirea e
sfântă ! Vă iubesc până la JERTFĂ !
Îmi aduc aminte de un copil, care spunea aşa:
„- Măicuţă, cât trebuie să iubim noi de mult ?”
I-am răspuns:
Iubirea n-are margini; permanent trebuie iubire puternică, permanent trebuie manifestare
puternică, pentru că Iubirea, aşa cum sunt zorii zilei, de dimineaţa şi până seara fac lumină, aşa este
Iubirea ! Şi de fiecare dată când avem ocazie, vedem că aşa este: Iubirea nu are margini, Iubirea nu are
culoare !
Cine iubeşte şi nu urăşte, acesta este un Dumnezeu ! Numai Dumnezeu ne iubeşte pe noi, cu toate
amărăciunile noastre, cu toate păcatele noastre. El ne iubeşte pe noi permanent. Şi dacă ne iubeşte,
înseamnă că Iubirea este Dumnezeu !
Eu de fiecare dată sunt topită în dragostea sfinţiilor şi frăţiilor voastre, fie prin cântări, fie prin
poezie, dar sunt topită ! Sunt topită, pentru că Iubirea mă descompune. Aşa că şi astăzi, când îmi serbez
onomastica, Sfânta Veronica, nu greşesc dacă spun că sunt topită în Iubire.
Facă Bunul Dumnezeu, ca această Iubire să meargă până Sus, Sus, Sus de tot… Şi acolo să se
clarifice, şi acolo să devină mai frumoasă decât este ea şi noi să ne topim în frumuseţea ei ! Şi prin noi,
toţi cei care sunt alături de noi şi ne însoţesc.
Cine trăieşte în Iubire, în Dragoste, acela este un om fericit ! Acela e un Dumnezeu ! Fără să vrea,
se simte puternic, bun şi milostiv.
Facă Bunul Dumnezeu, când ne-o fi mai rău, să ne fie ca astăzi ! Facă Bunul Dumnezeu, când ne-
o fi mai greu în viaţă, să ne fie ca astăzi ! Pentru că astăzi este o Zi Mare ! O Mare Sărbătoare ! O zi a
10
Iubirii noastre. Astăzi sărbătorim pe Sf. Veronica, care a fost numai Iubire !
Dacă suntem Iubire, suntem cu Dumnezeu.
Vă mulţumesc !
Facă Bunul Dumnezeu, când ne-o fi mai rău, să ne fie ca azi ! Şi vom fi fericiţi şi vom fi mutaţi în
altă Lume, în altă Viaţă !
Zic, să ne topim în ziua de azi, în bucuria zilei de azi, să ne topim în ea şi să mulţumim lui
Dumnezeu că ne face parte de astfel de bucurii ! La mulţi ani !

10
ANEXĂ

110
" Voi turna Duhul Meu peste orice făptură, fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor
visa visuri şi tinerii voştri vor avea Vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu
în Zilele acelea. Voi face să se vadă Semne în Cer şi pe Pământ : sânge, foc şi stâlpi de fum. Soarele
se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni Ziua Domnului, Ziua cea Mare şi
înfricoşată. Atunci, oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit ! »
(Proorocul Ioil 2. 28-32)

111
 Cuvintele introductive la Ediţia a IV-a a Cărţii : " MINUNILE din Vladimireştii Tecuciului"

„MARI ŞI MINUNATE SUNT LUCRURILE TALE DOAMNE !”

(Psalm David)
Bunătatea lui Dumnezeu este atât de mare faţă de neamul omenesc, încât El, în toate timpurile, a
căutat să trezească sufletele noastre cele întunecate din amorţire şi noaptea păcatelor.
În Vechiul Testament, înainte de a veni primejdia cea mare, Bunul Dumnezeu a trimis pe profeţi,
spre a întoarce neamul evreiesc la pocăinţă, spre a face voia Lui cea sfântă. În cazul când aceştia nu se
umileau, aceiaşi profeţi glăsuiau pe uliţi, în cetăţi, urgia lui Dumnezeu, mai întâi pierderile bunurilor
pământeşti, prin luare în robie. Şi cea mai amară robie: pierderea sufletelor, robite de vrăjmaşul diavol,
care este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi îndeobşte al neamului creştinesc şi omenesc.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa între noi şi Pătimirea Sa cea de bună voie, ne-a
răscumpărat din blestemul lui Adam şi ne-a făcut fii ai Împărăţiei Cerurilor. Dar această frumoasă
moştenire, dată în dar de Domnul, am pierdut-o din cauza păcatelor noastre.
Pentru aceasta, bunătatea şi milostivirea Lui, ne trimite pe Aleşii Săi, din când în când, ca să ne
trezim din somnul cel greu al păcatelor, să ne facem moştenitorii Raiului.
Din cauza înclinaţiilor noastre spre păcat şi mai ales din cauza indiferenţei, noi nu mai trăim o
viaţă spirituală, ci mergem din ce în ce mai rău, apropiindu-ne de primejdioasa prăpastie. De 2.000 de
ani, Biserica, prin ierarhii ei şi prin preoţii ei, a vestit cuvântul Domnului prin Sf. Evanghelii. Dar,
Dumnezeu, afară de slujitorii ei, vedem că a recrutat şi alţi oameni, mireni, pentru apărarea Adevărului.
Astfel, pe la anul 160 d.H. apologetul creştin Tertulian, scrie cu îndrăzneală, păgânilor, apologiile
sale, în care pune semn de întrebare păgânilor indiferenţi şi-i face ca să observe mai cu multă băgare de
seamă „Piatra” din capul unghiului.
Dar să venim la neamul nostru românesc. Nici un popor de pe lume, n-a fost mai încercat ca
neamul nostru şi îndrăznesc să zic, că numai credinţa ne-a putut ţine cimentaţi între hotarele noastre. Noi
românii, suntem „poporul ales” al lui Dumnezeu.
După război, s-a început la noi în ţară o Mişcare religioasă. Preoţi cărturari au început să predice
cu putere, cutremurând sufletele. Astfel, Părintele Chiricuţă, de la Biserica Zlătari din Bucureşti, a făcut
adevărate minuni prin predicile şi chemarea sufletelor la mântuire. Bisericile din Bucureşti sunt deschise
zilnic. În acelaşi timp, un mare predicator şi scriitor, răposatul preot Trifa, a pus mult popor românesc în
slujba Domnului. La Bucureşti, un mare predicator, care nu-i sărbătoare sau duminică, să nu predice cu
râvnă cuvântul lui Dumnezeu, domnul Lascarov Moldovanu. Cu aceeaşi râvnă şi dragoste, predică
cuvântul lui Dumnezeu, domnul Ioan Grigore Oprişan. Preotul Vasile Ionescu de la Biserica din
Pantelimon, a pus lumea în uimire prin lucrarea sa în ogorul Domnului Hristos. La Tecuci, alţi doi
creştini, apărători ai credinţei creştine, domnul locotenent-colonel Coman Ionescu şi domnul avocat
Traian Corodeanu, nişte adevăraţi apologeţi ai Bisericii din zilele noastre, predică cu putere Cuvântul lui
Dumnezeu.
Dar ogorul este prea înţelenit şi secerători sunt prea puţini. Pentru aceasta, unde mâna omului
rămâne neputincioasă, vine Domnul cu supranaturalul. Dumnezeu Se arată ciobanului din lunca
Maglavitului. În scurt timp, vestea străbate nu numai ţara noastră, dar chiar peste hotare. Mii de suferinzi
se tămăduiesc sufleteşte şi trupeşte.
În jud. Tecuci, în comuna Tudor Vladimirescu, Bunul Dumnezeu Se arată unei fetiţe, care, prin
Vedeniile sale, ne pune în uimire. Iată Dumnezeu, prin două Vase slabe şi neputincioase, ne cheamă la
pocăinţă, cu un ceas mai devreme. Satan, care nu voieşte să i se strice cuibul, aduce şoapte scripturistice
unor tari în cerbicie, spunând că pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată. Cu adevărat pe Dumnezeu,
în măreţia Lui, nu L-a văzut nimeni ! Dar lui Moise i S-a arătat în rug.
Lui Abraham, în chipul celor trei Îngeri. Lui Iisus Navi, în chip de ostaş. Pe Mântuitorul Hristos,
Sf. Apostoli L-au văzut asemenea lor. Şi numai o singură dată, pe Muntele Taborului, Şi-a arătat o
părticică din strălucirea Slavei Sale şi bieţii Apostoli au căzut la pământ ca nişte morţi.
Pentru Lucrarea ce face în prezent Prea Bunul Dumnezeu în ţara noastră, am găsit de cuviinţă, ca
o parte din Vedeniile sorei Vasilica Barbu, să le dăm luminii tiparului, pentru ca toată suflarea românească
să se împărtăşească din aceste înfricoşate Minuni din zilele noastre, spre mântuirea noastră.
Mai 1945, Ieromonah CLEMENT CUCU
Stareţul Mănăstirii „Sihastru”, Buciumeni-Tecuci
112
 *
„Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea.
Voi istorisi toate minunile Lui”…
(Psalm 9.2)
Suntem încă sub puternica impresie a Lucrării lui Dumnezeu de la Maglavit, descoperită nouă
prin Alesul Său Petrache Lupu, care a răscolit inimile tuturor celor ce au auzit sau au fost la Locul
Dumnezeieştilor Arătări, dar mai ales a celor care trăiau departe de vieţuirea creştină prin Hristos şi
Biserica Lui, întemeiată de El pentru întreaga omenire, aici pe Pământ, ca singurul mijloc de mântuire
sigură.
Mulţi din aceştia şi-au îndreptat viaţa, mulţi au rămas nedumeriţi, cu semnul întrebării pe buze, iar
cea mai mare parte din pelerinii Maglavitului, şi-au satisfăcut numai curiozitatea. Dar Adevărul a rămas şi
va rămâne. S-au produs asupra celor ce au primit Minunea cu credinţă, numeroase vindecări sufleteşti şi
trupeşti, care mai au încă loc sub privirile uimite, ale minţilor neputincioase, atât ale înţelepţilor, cât şi ale
neînţelepţilor veacului nostru.
Am auzit încă de multe alte cazuri de Teofanie în ţara noastră, unele mai mult sau mai puţin
controlate, crezute sau necrezute, care s-au ivit după cea a Maglavitului. Cel mai evident şi caracteristic,
după cum afirmă domnul asistent-universitar al Facultăţii de teologie şi profesor Toma Culcea, în ziarul
„Frăţiei misionare” Patriarhul Miron, „Cuvânt Bun”, din 15 Iunie 1938, este al tinerei fecioare Vasilica
Barbu, din comuna Tudor Vladimirescu, Jud.Tecuci, în etate de 18 ani, care, începând de la data de 22
octombrie 1937 şi până în prezent, s-a învrednicit să i se descopere Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus
Hristos, Sfânta Fecioară şi Sfinţii Săi Îngeri, în repetate rânduri.
Văzând însă aceste Arătări minunate şi repetate, am adus cazul la cunoştinţa P. S. Episcop D. D.
Lucian al Romanului, care audiind personal pe această Aleasă a Domnului, i-a dat binecuvântarea de a
mărturisi Vedeniile sale, credincioşilor.
Sinceritatea expunerii Vedeniilor, mai multe vindecări săvârşite, posedând declaraţii scrise ale
celor vindecaţi, viaţa feciorelnică curată, în spirit creştin ortodox, pe care o duce bine această
binecuvântată fecioară, observată de subsemnatul în timp de un an şi jumătate, timp scurs de la prima
Vedenie şi până astăzi, m-au făcut să sprijin acest caz de Teofanie, raportând în mod cronologic
evenimentele, Organelor Bisericeşti Superioare.
Claritatea expunerii, puterea de a vesti fără oboseală Vedeniile sale, câteva ore fără întrerupere,
minunata fată neposedând decât două clase primare, m-au îndreptăţit iarăşi la această atitudine. Profeţiile
scripturistice, de asemenea sunt cel mai puternic argument al acestor Vedenii, în cadrul cărora intră,
desigur, şi evenimentele internaţionale actuale (Ioil II; 28-30).
Fata Vasilica Barbu, a istorisit Vedeniile sale în multe localităţi, printre care enumerăm şi Capitala
ţării, în diferitele Biserici ale sale, atelierele şi Arenele romane din Parcul Carol, sub auspiciile „Frăţiei
misionare” – Patriarhul Miron.
Aş fi fericit şi mulţumit sufleteşte în calitate de păstor, dacă ecoul produs de aceste Dumnezeieşti
şi minunate Vedenii, care în parte sunt expuse în prezenta broşură, ar fi acel al Fiului risipitor, al
Vameşului Zaheu, al Mariei Magdalena, sau al tâlharului de pe cruce !
Încheind aceste rânduri, care însoţesc această primă parte a Vedeniilor care văd lumina tiparului,
îmi îndrept gândul către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mă rog:
Ai în sfânta Ta pază, pe sprijinitorii morali şi materiali ai acestei Lucrări Sfinte, pe fraţii în
Hristos: locotenent-colonel Coman Ionescu, avocat Traian Corodeanu şi Constantin Rotaru, Gogu
Gheorghiade şi Moş Adam, precum şi pe roaba Ta Victoria Cazacu, cărora le trimitem călduroase
mulţumiri personale, în Numele Domnului nostru Iisus, Căruia I se cuvine toată Slava, în veci,
Amin !
Iconom GH.S.DIMITRIU
Parohul Com.T. Vladimirescu şi Preşed. Cercului pastoral Iveşti
*

113
 „VINO ŞI VEZI” (Ioan I:46)
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor !” (Matei IV;17)
Cunosc pe nevinovata copilă Vasilica Barbu, din comuna Tudor Vladimirescu, Jud.Tecuci, despre
Vedeniile căreia se vorbeşte în paginile acestei cărţi. O cunosc, pot spune, destul de bine, atât prin
documentele şi sincerele informaţii ce mi s-au dat de prieteni competenţi şi temători de Dumnezeu, cât şi
prin mine însumi, auzind pe minunata copilă propovăduind cuvântul Domnului: Vedeniile şi Poruncile ce
i s-au dat de Dumnezeu, spre a le împărtăşi lumii, şi mai ales având prilejul de a avea cu dânsa, în cercuri
familiare, convorbiri duhovniceşti.
De aceea, mărturisesc cu toată siguranţa, că m-am încredinţat de adevărul Vedeniilor şi a
Poruncilor ce i-a dat Domnul, fiind toate ultimele chemări pe care Prea Milostivul Dumnezeu ni le face
spre pocăinţă şi îndreptarea noastră. Asigur pe cititori, că toate criteriile (semnele) după care ştiinţa
teologică poate deosebi, în mod sigur, adevăratele Descoperiri dumnezeieşti de cele false, se găsesc bogat
reunite atât în persoana instrumentului alesei fecioare Vasilica Barbu, de care a binevoit a se sluji
Dumnezeu, pentru a ne face cunoscute aceste Vedenii şi dorinţe sfinte, cât şi în însuşi faptul minunilor.
Aleasa fecioară se bucură de o sănătate deplină, atât fizică cât şi sufletească. Moralitatea,
simplitatea, dezinteresarea de orice motiv de ordin material sau egoist, viaţa absolut curată şi retrasă pe
care o duce, dragostea ei aprinsă de Dumnezeu şi de aproapele, nestrămutata ei hotărâre de a se preda în
totul lui Dumnezeu, slujindu-L până la sfârşitul vieţii, fiind călugăriţă fecioară, toate acestea dovedesc
realitatea Descoperirilor de care s-a învrednicit.
Dar semnul cel mai izbitor şi adeveritor al sincerităţii istorisirilor ei, este desigur, prefacerea
desăvârşită a întregii sale fiinţe sufleteşti. Nevinovata fecioară s-a rupt complet de Lume, neatrăgând-o
nimic din ale Lumii acesteia, ci toate gândurile, sentimentele şi actele ei, se îndreaptă numai spre
Dumnezeu şi numai voinţa Lui voieşte a o îndeplini, cu jertfa chiar a vieţii.
Aleargă ca o păsărică, pe toate meleagurile ţării, pe unde este chemată şi unde este îndreptată de
Duhul Sfânt şi de Foc dumnezeiesc, nu mai osteneşte, povestind cu tărie Descoperirile primite şi
îndemnând pe toţi a se grăbi să facă voia Domnului, ceasul socotelilor şi a Judecăţii fiind aproape.
Scumpa noastră surioară de la Tudor Vladimirescu, este o reînviere a vremurilor apostolice.
Dar criteriile celelalte? Nenumărate Semne cereşti văzute şi mărturisite de atâtea persoane de
încredere, precum şi multe vindecări corporale neobişnuite, despre care se va vorbi în altă broşură, la
care, dacă se adaugă scopul urmărit de Dumnezeu prin aceste Descoperiri: smulgerea păcătoşilor şi
necredincioşilor din ghearele satanei şi ale iadului şi readucerea lor la Dumnezeu şi la fericire, toate ne
încredinţează că Lucrarea de la Tudor Vladimirescu este o Lucrare a lui Dumnezeu, iar nu a
neputinciosului om.
Cine nu crede, să se repeadă la Tudor Vladimirescu, să vadă, aşa cum odinioară Natanail, la
îndemnul lui Filip, de a veni să vadă pe Domnul Iisus de care se îndoia, ascultând chemarea, a alergat şi a
văzut că Cel prezis de Moise şi de prooroci, a venit pe Pământ, pentru a mântui „oile” cele pierdute.
Rog fierbinte pe toţi care vor citi sau vor auzi aceste Descoperiri dumnezeieşti, să ia aminte cât
mai este ziuă, că ceasul din urmă este gata să sune şi vai şi amar de cei care nu au crezut şi nu s-au
pregătit cu haine curate de Nuntă, spre a ieşi în întâmpinare „Mirelui”, când în miez de noapte se va auzi
strigarea: „Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui !” (Matei XXV; 1-13).
Arătările şi Chemările pe care Bunul Dumnezeu le face de câţiva ani pretutindeni, sunt şi acestea
un semn atât de apropierea ceasului Judecăţii, cât şi a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi
păcătoşii, deoarece Însuşi Prea Puternicul şi Prea Slăvitul Dumnezeu a ieşit în uliţi şi la răspântii,
strigările slujbelor trimise nemaifiind primite, poftindu-ne cu o înfocată dragoste de Părinte, să venim la
Palaturile Sale, spre a ne ospăta din Marea Cină pe care ne-a pregătit-o cu Prea Curatul şi Prea Scumpul
Sânge al Prea iubitului Său Fiu, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ferice de cei ce vor auzi,
măcar în ceasul acesta, cuvântul cel dulce şi scump al Părintelui Ceresc.
Aceştia nu vor fi atinşi de flăcările focului cel veşnic, ce vor izvorî din mâinile Înfricoşatului dar
Prea Dreptului Judecător şi se vor înveseli în veci de veci în Palatele Sale, împodobite cu Serafimi şi
Heruvimi. AMIN !
Avocat TRAIAN P.CORODEANU
Membru al Adunării Eparhiale
a Sf.Episcopii a Romanului
114
 DUMNEZEU VORBEŞTE MEREU POPORULUI NOSTRU
Se împlinesc la 31 mai, a.c., 4 ani de când Dumnezeu vorbeşte mereu poporului nostru.
Este o binecuvântare mare pentru noi, că El a ales neamul nostru românesc, să vorbească lumii
prin el. Acest fapt, constituie pentru noi o mângâiere şi o bucurie mare, dar să băgăm bine de seamă, să
nu pierdem această alegere, aşa cum a pierdut-o poporul evreiesc.
Dumnezeu a ales neamul nostru, să-l mântuiască şi prin el să mântuiască şi alte popoare.
Totdeauna, când Dumnezeu a vorbit oamenilor, El S-a folosit de Vase slabe, ca să se vădească
puterea Lui şi să ne ruşineze pe noi cei învăţaţi, cei necredincioşi şi mai ales indiferenţi şi nepăsători.
El a ales oameni simpli din popor, păstori cu prea puţină ştiinţă de carte, dar curaţi la inimă şi
temători de Dumnezeu. Sf.Apostoli, de care S-a folosit Domnul să răspândească Evanghelia Sa până la
marginile Pământului, au fost simpli pescari. Din vieţile Sfinţilor, vedem că El a mai vorbit oamenilor,
din când în când prin Aleşii Săi, trimiţându-ne veşti de pocăinţă şi întoarcerea la El, dar aşa de des ca în
zilele noastre, niciodată.
Dumnezeu a vorbit cu o mulţime de fraţi ai noştri. Graba pe care o pune Dumnezeu, trimiţându-ne
nenumărate chemări la pocăinţă, este un semn mare pentru noi.
Spun necredincioşii, că cei cu care vorbeşte Dumnezeu în zilele noastre, sunt prooroci mincinoşi,
fiindcă – adaugă ei – în Sf. Scriptură stă scris că la sfârşitul veacurilor vor apărea prooroci mincinoşi.
Adevărat este că, Sf. Scriptură vorbeşte de prooroci mincinoşi la sfârşitul veacurilor; dar prooroci
mincinoşi, sunt chiar ei, aceia dintre fraţii noştri, care au rătăcit de la credinţa cea adevărată a Sf. Biserici.
Cei cu care vorbeşte Dumnezeu în zilele noastre, sunt cei de la profetul Ioil, cap. II, vers.28-32, unde
citim:
„Voi turna Duhul Meu peste toată făptura. Fiii şi fiicele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor
avea Vedenii şi bătrânii voştri vor visa vise. Chiar şi peste robi şi roabe, voi turna Duhul Meu; în zilele
acelea, voi face să se vadă semne în Cer şi pe Pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum.”
Noi trăim zilele de la Ioil, trăim timpuri biblice, timpuri apocaliptice, timpuri de sfârşit de veac.
Antichrist cel proorocit la Apocalips, a apărut de mult în lume. El a încins lumea cu un şanţ de necredinţă,
de foc, de ucideri şi de foamete, din două părţi, la apus şi răsăritul Europei. Să privim cele ce se petrec în
lume şi vom vedea pe Antichrist.
În multe părţi au fost dărâmate toate Bisericile şi mii de preoţi, călugări şi Episcopi, au fost ucişi
şi fraţi de acelaşi sânge, se ucid ca fiarele. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem şi noi credinţa în El !
Dumnezeu ne iubeşte. El nu voieşte să ne piardă; dimpotrivă, ne cheamă cu putere la El, prin Sf.
Sa Biserică şi prin Aleşii Săi. El a ales din mijlocul neamului nostru, un tânăr, o femeie, un copil, o fetiţă,
pe care i-a trimis în Lume să vestească pocăinţa, nemaifiind timp de pierdut. Astfel, El a vorbit cu fratele
nostru Petrache Lupu, din lunca Maglavitului, cu Gheorghe M. Enică, din comuna Vlad Ţepeş, Jud.
Ialomiţa, etc. Începând de la 22 octombrie 1937, vorbeşte mereu unei fetiţe din com.Tudor Vladimirescu,
Jud.Tecuci. Cine a ascultat povestirile ei, s-a încredinţat că sunt de la Dumnezeu. La Tudor Vladimirescu
s-au făcut multe vindecări, şi trupeşti şi sufleteşti.
Subsemnatul, am fost de faţă împreună cu o mulţime de oameni, la diferite minuni şi vindecări
săvârşite acolo.
Minunata fată are 18 ani şi mai puţin de două clase primare, dar vorbeşte cu multă claritate,
precizie, energie şi convingere şi mai ales mult duh. Pentru propovăduirea Vedeniilor ei, are aprobarea
protopopiatului Tecuci şi binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei Romanului şi
binecuvântarea P.S.Patriarh, transmisă prin P.S.Irineu Mihălcescu, când era vicarul Sf.Patriarhii.
A vorbit în Bucureşti la diferite Biserici şi la Arenele Romane din Parcul Carol, la 20.000 de
oameni, în ziua de 19 iunie 1938, de faţă fiind şi P.S.Arhiereu Pocitan, vicarul Sf.Patriarhii, care a rămas
impresionat de minunatele Vedenii ale fetei.
Minunata fată a mai vorbit în foarte multe Biserici din diferite judeţe. În primăvara aceasta, se va
ridica la Locul Minunilor, o Sf.Mănăstire de maici şi numai fecioare, din porunca Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi care va purta numele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi în cinstea Ei, Care pururi se
roagă cu lacrimi fierbinţi, în genunchi, pentru noi necredincioşii şi nevrednicii şi păcătoşii.
Slăvit Să fie Domnul şi binecuvântat Să fie Numele Său, în veci de veci, pentru tot ce face El,
pentru iertarea şi mântuirea noastră, şi blestemat să fie Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sufletelor
noastre !
Locotenent-colonel COMAN IONESCU
115
116
ÎNTOARCEREA FIILOR RISIPITORI
(Argument pentru Lucrarea de la Vladimireşti)

de Maica Teodosia Laţcu

117
 I.
În marea Sa milostivire, Iisus a privit din Slava Sa spre neamul nostru românesc, spre această ţară
sfântă şi binecuvântată şi a văzut pe fiii ei cum şi-au risipit averea sufletească şi au ajuns să se hrănească
cu lăturile porcilor.
Inima Sa a sângerat, văzând acest popor cum merge spre pierzare şi Şi-a adus aminte că acest
popor n-a fost făcut, ci s-a născut creştin şi a trăit creştineşte veacuri de-a rândul, dar iată că generaţia
sec.XX a plecat din Casa Tatălui în ţări îndepărtate, unde şi-a risipit averea în păcate şi fiii Săi cei prea
iubiţi au ajuns slugi la porcii străinilor.
După dreptate, ar fi fost Să-Şi reverse mânia Sa Dumnezeiască, dar iată-L că priveşte spre
Locaşurile Împărăţiei Sale şi vede sălăşluiţi în ele pe strămoşii noştri care au trăit după poruncile Lui.
Iată-i pe toţi care s-au mântuit din acest neam şi pe toţi Sfinţii cum se roagă pentru generaţia sec.XX, care
este aproape de prăpastie. Multe şi fierbinţi sunt rugăciunile lor, dar mulţimea păcatelor şi fărădelegilor
noastre le covârşeşte.
Cine I-ar mai putea îmblânzi dreapta mânie ?! Cine Alta decât Aceea pe Care Însuşi El, fiind pe
Cruce, ne-a lăsat-O ca Mamă nouă păcătoşilor ?! Ce păcate ar putea opri mila Ei, ce fărădelegi ar putea
covârşi rugăciunile Ei ?! Cine mai bine decât Ea - Mama românilor - ar putea Să câştige mai degrabă
îndurarea Domnului faţă de acest neam ?
Ea, Mama noastră Cerească, cu lacrimi pe obraji, S-a rugat neîncetat: „Iartă-i, Fiul Meu, şi de astă
dată !” şi nu Şi-a încetat rugăciunea, până ce nu a auzit rostite cuvintele dulci ale Scumpului Său Fiu:
„Iată, pe Tine, ca pe o Mamă Te ascult !” L-a rugat pe Fiul Ei Dumnezeiesc Să trimită fiilor Ei păcătoşi
glasuri de trâmbiţă, ca să le strige: „Întoarceţi-vă la Tatăl vostru, Care vă aşteaptă şi vă primeşte ! Lăsaţi
lăturile porcilor şi vă întoarceţi la Casa părintească, unde nu veţi duce lipsă de nimic !”
II.
A ascultat-O Iisus pe Maica Sa Prea Sfântă şi a trimis trâmbiţe să-i cheme acasă pe fiii rătăciţi. Ca
şi odinioară, când Şi-a ales ca Apostoli nişte smeriţi pescari, tot aşa şi acum a privit Domnul spre cei mici
şi smeriţi.
A văzut Iisus într-un sat al Moldovei, în mijlocul unei grămezi de gunoi de păcate, cum creştea un
Crin curat, pe care nu l-a atins mulţimea păcatelor, căci n-a avut loc de mulţimea suferinţelor. Acest Crin
răsărit în gunoi îşi îndrepta spre Cer toată nădejdea şi dorul ca pe nişte petale curate şi în mijlocul
suferinţelor nu avea altă avere şi altă mângâiere decât Icoana Prea Curatei Fecioare cum plânge lângă
Crucea Fiului Ei. Acest Crin avea şase petale: credinţa, nădejdea, dragostea, smerenia, milostenia şi
suferinţa. Din corola acestui Crin se înălţa înaintea Domnului un miros atât de plăcut, încât El l-a îndrăgit
şi l-a ales să-I fie trâmbiţă de chemare pentru fiii rătăciţi.
A ales Iisus pe copila smerită şi orfană, i-a dat Dar peste Dar, aşa cum i-a dat întâi suferinţă peste
suferinţă şi a pus-o să fie Chemătoare la „Nunta Fiului de Împărat”.
De-ar fi ales Iisus o domnişoară din oraş, cu carte multă şi cu trecere în Lume, aceasta s-ar fi
ruşinat să propovăduiască în lungul şi în latul ţării cuvintele Lui, iar ca să-şi împace glasul conştiinţei,
care ar fi mustrat-o că se ruşinează de Iisus şi de cuvintele Lui, şi-ar fi zis că n-a fost Arătare adevărată, ci
o halucinaţie sau înşelăciune diavolească.
Dar Vasilica, Crinul curat, copila smerită a primit această misiune ca pe o misiune sfântă şi de
onoare, deci a primit-o aşa cum trebuia primită. Nu s-a ruşinat de „înţelepţii veacului”, nici de
batjocoritori, nu s-a descurajat în faţa greutăţilor, nu s-a oprit din drum, căci mila Maicii Prea Curate i-a
călăuzit paşii, i-a înmulţit puterile, răbdarea şi dragostea pentru LUCRAREA DE MÂNTUIRE A
NEAMULUI SĂU. A mers fără odihnă în satele şi oraşele ţării şi a strigat cuvintele Domnului: „Pocăiţi-
vă ! Întoarceţi-vă ! Iisus vă iartă şi vă primeşte acasă, pentru lacrimile şi rugăciunile Maicii Sale ! Tatăl
Ceresc vă aşteaptă să vă întoarceţi în Casa Sa, Sfânta Biserică ! Vă va primi, vă va ierta, vă va da haină
nouă!”
Copila lui Iisus a vorbit, iar Duhul Sfânt a lucrat în inimile oamenilor, le-a înmuiat şi i-a făcut să
primească propovăduirea acestei tinere Apostoliţe a neamului.
Mulţi dintre fiii risipitori s-au hotărât să se întoarcă „acasă” la Tatăl lor.
III.
Nădăjduind să afle milă, s-au întors „acasă”, s-au întors în Biserică. Acolo unde Casa Domnului
avea stăpâni cu milă faţă de păcătoşi, cei întorşi au fost primiţi cu dragoste, cu bucurie, văzând că
118
„pierduţi au fost şi s-au aflat, morţi au fost şi au înviat”.
Dar au fost şi „stăpâni” ai „Caselor de oaspeţi” care, fără să se gândească dacă ei sunt vrednici
prin viaţa lor să stea în Casa Părintelui Ceresc sau numai mila Lui nemărginită îi ţine, i-au primit pe fiii
întorşi „acasă” cu răceală, cu mustrări, cu pedepse grele, le-au dat ani îndelungaţi de canon până să se
facă vrednici de a primi haina cea nouă şi inelul. Am putea spune că au fost ţinuţi la poartă, în frig,
desculţi şi dezbrăcaţi, ca să-şi ispăşească păcatele. Li s-au dat pedepse grele pentru ce au făcut şi li s-a
refuzat hrana întăritoare a Sf.Împărtăşanii, pe care, luând-o, i-ar fi întărit să lupte măcar de aici înainte
împotriva păcatelor.
Câţi dintre cei opriţi la poartă vor fi avut putere să aştepte atâţia ani până să fie primiţi ?! De câte
ori, în acest timp, vor fi repetat aceleaşi păcate, lipsindu-le ajutorul, leacul preventiv împotriva păcatului:
Sfânta Euharistie ! Cât de deznădăjduiţi - văzându-şi slăbiciunea, s-au întors cei mai mulţi din nou la
lăturile porcilor ! Cum şi-ar fi explicat ei divergenţa dintre cuvintele lui Iisus: „Veniţi la Mine toţi”, „Beţi
dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”, „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” şi cuvintele
unora dintre gazdele Casei Domnului, care le spuneau: „Sunteţi nevrednici de dezlegare, nu îndrăzniţi să
vă atingeţi de Hristos Euharistic, că-I Foc Ce arde pe cei nevrednici !”
IV.
A suspinat Stăpâna Cerului şi Milostiva Pământului văzând învârtoşarea inimilor oamenilor care,
şi ei fiind păcătoşi, se arată neîndurători faţă de fraţii lor vinovaţi de aceleaşi păcate ca şi ei.
Şi S-a rugat din nou Fiului Ei Să-I dea o Casă pe Pământ, unde să afle scăpare toţi aceia cărora li
s-au închis porţile „Casei părinteşti.”
A ascultat Iisus pe Maica Sa.
A pogorât din nou Domnul şi S-a arătat în câmpia moldovenească copilei smerite şi îngenuncheate
lângă Crucea din porumb şi i-a poruncit cu dragoste: „Aici să fie Altarul Meu, aici să faceţi o Mănăstire
de maici fecioare în cinstea Maicii Mele, căci am ales acest Loc să fie Loc de vindecare a sufletelor ! Să
fie deci o Casă fără porţi, unde să fie primiţi zi şi noapte toţi fiii Mei cei rătăciţi, care vor să se întoarcă la
Mine. Să-i primiţi cu dragoste pe toţi, căci M-am milostivit spre voi pentru ruga Maicii Mele !
Să-Mi strângi sobor de fecioare, care să-Mi slujească Mie cu rugăciunea, iar cu munca lor să facă
Locaş unde să se adăpostească toţi fiii Mei cu sufletele bolnave, pe care Eu îi voi trimite aici să se
vindece !”
Şi fiindcă cuvântul Domnului a zis să fie, s-a făcut !
S-a adunat din toate colţurile ţării sobor de fecioare, slujnice Domnului şi neamului, s-a clădit o
Casă mare şi frumoasă, Locaşul alb de închinare al neamului, căruia nu i-au lipsit decât porţile. Şi fiindcă
nu avea porţi materiale, nu putea să aibă nici porţi care să se închidă în înţeles spiritual în faţa celor ce
veneau la pocăinţă.
Pe copila smerită şi curată Iisus Şi-a făcut-o Mireasă a Sa şi i-a dat să poarte numele acelei
fecioare care I-a şters Faţa cu Năframa când El mergea pe Drumul Crucii spre Răstignire. Fiica iubită a
Maicii Domnului - Vasilica - a devenit Măicuţa Veronica şi Mamă duhovnicească a soborului pe care
Domnul, în mila Sa, i l-a adunat.
Mai lipsea un slujitor care să poarte cheia dezlegării cu care să descuie intrarea în Casă tuturor
acelora ce s-au hotărât să se întoarcă şi acelora cărora în altă parte li s-a închis poarta.
Prea Sfânta Fecioară a trimis în Casa Ei şi pe acest slujitor tânăr, cu suflet mare şi curat, cu
dragoste şi milă faţă de păcătoşi şi l-a aşezat preot la Altarul Fiului Ei. Şi fiindcă ştia Stăpâna Cerului că
acest plăcut Fiu al Ei - după pilda lui Iisus - va primi pe toţi cei ce se vor întoarce „acasă”, şi această milă
şi dragoste vor stârni împotrivire din partea „fratelui mai mare”, care în loc să se bucure de întoarcerea
fratelui său, se supără, a avut grijă ca o Mamă Să spună fiicei Sale: „Pe Silviu Eu ţi l-am dat, pentru viaţa
de necaz.” Şi dacă Ea i l-a dat, Ea îl va povăţui ce are de făcut !
A pus Împărăteasa Cerului ca gazdă în Casa Ei de pe Pământ aceste două suflete mari: pe
MĂICUŢA VERONICA şi PĂRINTELE IOAN, uniţi fiind de acelaşi ideal: mântuirea neamului, prin
aducerea lui la starea de la început a creştinismului - să-l hrănească cu Hristos Euharistic, să zugrăvească
în inimi Icoana Prea Sfintei Fecioare.
Maica Veronica a chemat pe toţi fiii rătăciţi sub mantia de milă a Maicii Domnului, ştiind că
nimeni din cei ce aleargă la Ea nu vor fi ruşinaţi.
Părintele Ioan, în activitatea Sfinţiei-Sale, s-a condus după următoarele principii:
1.Iisus Hristos, când a fost întrebat de Sf.Apostoli de câte ori pe zi se cade să iertăm fratelui
119
greşeala, a răspuns: „Nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte pe zi!”
2.Iisus a spus: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu, petrece în Mine şi Eu în el” şi „Fără de Mine nu puteţi face nimic !”
3. Iisus a chemat la El pe toţi şi nu i-a speriat că Este Foc Ce arde pe cei nevrednici, căci vrednic
de El ştia că nu poate fi nimeni şi dacă putem îndrăzni să ne apropiem de El, este pentru mila Lui, nu
pentru vrednicia noastră.
4. Privind la adânca milă a Domnului, Părintele Ioan şi-a zis: „Dacă Iisus îi cheamă şi-i primeşte
pe toţi la El, cu toate că motive ar avea să ne arunce pe toţi în iad, cum eu, care sunt şi eu păcătos şi am
nevoie de milă şi de iertare, voi putea să fiu mai aspru decât El şi să nu primesc, să nu iert şi să nu dezleg
în Numele Lui pe cei ce vin cu lacrimi şi cer iertare ? Cum voi putea folosi pentru alţii cheia cea neagră a
legării, când pentru mine alţii au folosit cheia cea albă a dezlegării ? Domnul mi-a iertat mie datoria cea
mare de zece mii de galbeni, ce-mi va zice dacă ar auzi că eu nu am iertat fratelui meu o datorie mică ?
Bazaţi pe aceste considerente, toţi cei ce ţin în mâna lor cheile Împărăţiei Cerurilor, pot folosi
cheia dezlegării, ca nu cumva să li se spună la Judecată: „Vai vouă, că aţi luat cheile Împărăţiei Cerurilor
şi nici voi nu aţi intrat, nici pe cei ce au voit să intre nu i-aţi lăsat !”
Cum vom putea fi fără milă noi, pe care numai mila Maicii Domnului ne-a primit pe acest Loc
Sfânt şi ne-a spus: „Bucuraţi-vă că v-am primit pe acest Loc aşa cum sunteţi !” - adică v-am primit fără să
mă uit şi să iau în seamă păcatele voastre. V-am primit că Mi-a fost milă de voi, ca şi voi să aveţi milă de
cei pe care îi voi mai trimite în Casa Mea!”
Având încredere în cuvântul Domnului: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !”, Măicuţa
Veronica şi Părintele Ioan au întins masă de dragoste pentru toţi fiii rătăciţi ai acestui neam, care s-au
hotărât să se întoarcă „acasă.” Ca tunetul a răsunat în lungul şi-n latul ţării cuvântul Părintelui Ioan rostit
în faţa Sf.Altar: „Veniţi la Hristos ! Întoarceţi-vă „acasă” la Tatăl vostru toţi cei ce aţi plecat din ea şi v-aţi
risipit averea sufletească în păcate ! Dacă Fiul rispitor din Pilda Evangheliei a fost primit cu dragoste de
Tatăl său, cum nu ne va primi pe noi Tatăl Ceresc, mai ales că O avem ca Mijlocitoare pe Maica Prea
Curată, pe Maica Milostivirii, Care ne ia pe braţele Iubirii şi ale milostivirii Sale ! Veniţi, că Hristos Este
încă milostiv, vă cheamă şi vă primeşte ! Nu întârziaţi ! Veniţi să luaţi iertare pentru păcatele trecute şi să-
L luaţi pe Hristos Euharistic, Care Să vă întărească firea, să puteţi lupta în viitor împotriva păcatului !”
Mare era numărul celor risipitori de averi sufleteşti, de aceea mare a fost şi numărul celor ce au
auzit chemarea şi au alergat să se adape din Izvorul ce curge din coasta lui Iisus !
În Casa Maicii Domnului, toţi câţi s-au întors au fost primiţi cu bucurie, li s-a pregătit masă
duhovnicească, li s-a dat haină nouă.
V.
Dar aşa cum n-au lipsit fiii risipitori, n-au lipsit nici fiii mai mari care, cu Harul lui Dumnezeu, nu
s-au depărtat de Casa Tatălui lor, I-au slujit toată viaţa, unii retraşi în Mănăstiri, alţii trăind în mijlocul
Lumii, s-au silit să fie pe placul Tatălui lor. Când au început să se întoarcă fraţii lor cei mai mici la „Casa
părintească”, văzând veselia ce se face pe Pământ la Mănăstirea Vladimireşti şi uitând bucuria care
desigur era în Cer pentru această întoarcere, în loc să se bucure şi ei, „s-au supărat şi n-au intrat în Casă”,
ci au început să cârtească şi să strige: „Părintele Ioan calcă canoanele, este o greşeală să dai dezlegare şi
să împărtăşeşti pe toţi cei ce vin ! Vă bateţi joc de Hristos, împărtăşindu-vă des ! Cum îndrăznesc să se
împărtăşească cei nevrednici, că Iisus E Foc Ce arde ?! Cei de la Vladimireşti sunt eretici, sunt catolici,
sunt mândri, sunt buruieni crescute la umbra Bisericii ! Vedeniile sunt născociri ! Maica Veronica e
prooroc mincinos ! Ioan e Arie ! Maicile de la Vladimireşti sunt aşa şi aşa de păcătoase, nu au înaintat pe
calea desăvârşirii ! Ce legătură au călugării cu mirenii ? Călugării trebuie să-şi trăiască viaţa departe de
Lume, singuri, în liniştea Mănăstirii, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu, nu să se amestece cu lumea, că aşa
scrie în Pateric !”
Acestea şi multe altele au strigat fraţii cei mai mari, din invidie că Tatăl lor i-a primit „acasă” pe
fiii cei risipitori. Dar toate aceste strigăte se aseamănă mult cu mustrarea pe care fiul cel mai mare - din
Pilda Evangheliei - a făcut-o Tatălui său când l-a primit şi l-a iertat pe fratele cel mic.
Celor ce strigă că s-au călcat canoanele, le punem întrebarea: „Ce canon a dat Iisus celor ce
veneau la El ?” Le-a spus aşa: „Iertate îţi sunt păcatele ! Mergi şi de acum să nu mai greşeşti !”
Acelaşi canon l-a dat şi Părintele Ioan: „Să nu mai faceţi păcate ! Faceţi multe milostenii !” Iar ca
întăritor L-a dat pe Hristos Euharistic.
Celor ce strigă că Maica Veronica este prooroc mincinos, le punem întrebarea: „O proorocie care
12
se împlineşte cu exactitate, poate fi numită proorocie mincinoasă ?” I-a spus Domnul Măicuţei Veronica:
„Aici va fi Altarul Meu !” şi s-a făcut.
Au spus Domnul şi Maica Domnului că acest sobor este pentru suferinţă şi jertfă - iată soborul de
la Vladimireşti în suferinţă, răbdând prigoană şi închisoare, pregătit sufleteşte pentru Jertfa Supremă, pe
care o doreşte ca pe singura mare bucurie !
A trimis-o Domnul în 1938 pe Măicuţa Veronica să spună celor mai mari ai ţării, că: „De n-au să
asculte poruncile Mele, am să ridic domn peste domn şi împărat peste împărat şi focul şi nenorocirea au
să vină peste voi !” Ce nenorocire mai mare ar putea fi pentru regele nostru, din 1938, decât să ajungă
alungat din ţară, pribeag în ţări străine ?”
Tot atunci, a spus Domnul: „Oh, poporul Meu ales, nu ştiţi ce v-aşteaptă !” Cine se gândea în
1938, că acest popor va ajunge sub jug greu ?” Iată, deci, proorociri împlinite şi de am lua fiecare
Vedenie în parte, am găsi împlinite multe din ele, iar cele neîmplinite până în prezent, împlinirea lor se
prevede şi se va săvârşi.
Dacă Maica Veronica este prooroc mincinos şi eretică, Sfinţia-Sa, care a chemat pe toţi în
Biserică, a sădit în sufletele oamenilor dragostea pentru Maica Domnului, pentru Sf.Taine, pentru păzirea
poruncilor păstrate în Sf.Scriptură şi în Sf.Tradiţie, atunci întrebăm ce sunt cei care caută să smulgă
creştinii, să-i despartă de Biserică, de Sf.Taine, de Maica Domnului ?
Ce sunt ateii, care caută să smulgă total credinţa din sufletele oamenilor şi în locul ei să lase
nimicul şi deşertăciunea ?
Cum ar putea săvârşi greşeli aşa de mari Părintele Ioan, încât să fie numit Arie ? Sfinţia-Sa, care O
iubeşte şi O cinsteşte atâta pe Maica Domnului, Sfinţia-Sa, pe care Maica Domnului l-a adus în Biserica
Ei ?! Oare nu văd cârtitorii că se contrazic ? O dată îl acuză că a căzut în „Marianism”, adică în prea mare
cinstire a Maicii Domnului, şi altădată îl aseamănă cu ereticul Arie, care a fost eretic tocmai prin faptul că
a căutat să micşoreze cinstea cuvenită Maicii Domnului, spunând că Ea nu a fost Născătoare de
Dumnezeu, ci numai de om. S-a mai întâlnit în Biserică vreun cinstitor al Maicii Domnului care să cadă
în erezie ? Nu uite cârtitorii cuvântul unui Sfânt Părinte: „Un cinstitor al Prea Curatei Fecioare Maria nu
se pierde !”
Cât priveşte păcătoşenia maicilor de la Vladimireşti, au dreptate cei ce strigă. Într-adevăr, suntem
păcătoase, dar îi rugăm să se cerceteze fiecare pe sine şi cine se va afla fără de pată, să ia piatra şi să
lovească !
Este adevărat că în liniştea Mănăstirii mai uşor poţi merge spre desăvârşire, mai bine poţi sta de
vorbă cu tine însuţi şi să petreci în evlavie, atunci când nimeni nu te deranjează, mai uşor îţi poţi face
pravila, canonul şi toate îndatoririle atunci când eşti singur în chilie, înconjurat de liniştea pădurilor
seculare.
Dar ce mulţumire am avea noi, chiar de am ajunge la culmile desăvârşirii, văzând pe fraţii noştri
din Lume tăvălindu-se în noroiul păcatelor de moarte şi osândindu-se în iad ?! Ce folos dacă noi, câteva
suflete, ne-am fi urcat pe treapta contemplaţiei, iar milioane de fraţi de-ai noştri ar rămâne departe de cele
mai elementare reguli de morală creştină ?! Ce bucurie am fi făcut noi lui Iisus cu desăvârşirea noastră,
când El ar fi rămas mai departe batjocorit de cie mulţi, de fraţii noştri ? Oare nu Iisus a spus cuvintele:
„Milă Îmi Este de popor !” şi tot El a spus: „Mai mare bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se
pocăieşte, decât de 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă !”, iar Sf.Apostol Iacob, în Epistola sa,
scrie: „Fraţilor, de se va rătăci cineva din voi de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie acela, că cel ce l-
a întors pe păcătos de la calea lui greşită, a mântuit suflet de la moarte şi a acoperit mulţime de păcate”,
iar persoane cu o mare înaintare pe drumul desăvârşirii morale, recunosc că „nu există lucru mai plăcut şi
mai vrednic de răsplată înaintea lui Dumnezeu, decât zelul mântuirii sufletelor”.
Dacă prin Lucrarea de la Sfânta Mănăstire Vladimireşti s-r fi întors şi s-ar fi pocăit numai trei
păcătoşi din zecile de mii care au gustat din „Apa cea Vie”, din paharul mântuirii, pentru aceşti trei
păcătoşi s-ar fi făcut în Cer mai mare bucurie decât dacă noi, soborul de trei sute, am fi ajuns la acea stare
de desăvârşire, ca să putem merita numele de „drepte”. Am socotit că mai de folos este să zăbovim mai
mult pe treapta întâia, aceea a luptei cu patimile şi a dobândirii virtuţilor, dacă prin această zăbovire
putem ajuta măcar câteva suflete să păşească pe această treaptă, decât ele să rămână roabe patimilor, iar
noi să urcăm pe treptele desăvârşirii.
E drept că în Cer multe Locaşuri sunt şi fiecare va primi un loc după starea de desăvârşire la care
a ajuns. Noi rugăm pe Iisus Să dea locurile cele mai înalte celor ce în liniştea Mănăstirilor, departe de
12
zgomotul Lumii, au atins desăvârşirea, iar pentru noi, sărmane păcătoase, pe care mila Sa ne-a întors de
pe calea pierzării, pentru noi care am zăbovit pe prima treaptă, să rezerve locurile cele mai de jos ale
Împărăţiei Sale, nevrednice fiind de mai mult, dar acolo Îl rugăm Să primească şi pe fraţii noştri mireni,
care s-au întors de la păcate şi, nădăjduind în rugăciunile şi mila Maicii Sale, au alergat să primească
iertare, ca să-şi vindece sufletele pe Locul Sfânt, unde au păşit Iisus, Maica Domnului şi Sfinţii din Cer şi
unde Domnul a hotărât să fie „Loc de vindecare a sufletelor”.
Îl rugăm pe Iisus Să ne primească în trenul milei Sale şi ne mulţumim să stăm şi numai pe culoar,
în picioare, dar să încapă în tren cât mai mulţi călători, care s-au hotărât să meargă pe calea cea strâmtă
care duce la Viaţă !
Acesta a fost şi va rămâne SCOPUL LUCRĂRII DE LA SFÂNTA MĂNĂSTIRE
VLADIMIREŞTI: SĂ SE MÂNTUIASCĂ ÎNTREGUL NEAM ROMÂNESC prin pocăinţă şi de va fi
nevoie de ispăşirea păcatelor pe acest Pământ, rugăm pe Mântuitorul Să-Şi împlinească în noi
nevrednicele Voia Sa cea Sfântă şi Să ne primească să fim jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi ale
neamului, dacă această jertfă va fi plăcută înaintea Sa şi va putea da satisfacţie Dreptăţii Divine, atât de
adânc jignită prin păcat !
Fie Doamne voia Ta cu noi !
Tu ne-ai chemat în Casa Ta pe noi şi pe fraţii noştri, la Tine am venit plângând, de vei voi să ne
primeşti cu milă şi în Cerul Tău, nesfârşit Te vom lăuda; de vrei să ne osândeşti la iad, cu dreptate este,
dar pentru milostivirea şi ruga Prea Curatei Maicii Tale, priveşte cu milă spre zidirea Ta şi „nu ne lăsa pre
noi, cei care nădăjduim întru Tine !”, căci nesfârşită e mila Ta şi Numele Tău binecuvântat în veci ! A M I
N!

AM CREZUT FĂRĂ SĂ CERCETEZ

„Marea vieţii văzând-o, tulburându-se de viforul
ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine:
„Scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive !”

Din mijlocul valurilor de ură şi invidie ridicate de satana spre a sfărâma corabia mântuirii acestui
neam, am strigat către Tine, Prea Curată Stăpână, să-mi rânduieşti un colţ tainic şi-o clipă de linişte, ca să
mă reculeg şi să-mi verific credinţa, ca niciodată „viforul ispitelor” să nu mi-o clătească.(clatine)
Astăzi, din inimă smerită Îţi aduc mulţumire, că nu m-ai lăsat să mă înnec în valuri, ci mi-ai dat
ceea ce Ţi-am cerut !
Profit de acest loc tainic şi de clipa de linişte şi încerc să privesc în ansamblu Lucrarea minunată a
lui Dumnezeu, de care m-am bucurat şi eu nevrednica, dar nu am preţuit-o îndeajuns, cum de altfel se
întâmplă cu toate lucrurile pe care avându-le prea aproape, nu le poţi aprecia valoarea reală, căci ea
depăşeşte raza de înţelegere a minţii noastre, unghiul sub care privim lucrurile de aproape, fiind prea mic.
De abia când suntem departe de ele, câmpul sau unghiul de observaţie şi de înţelegere poate cuprinde mai
mult în timp, în spaţiu, cauze şi efecte. Cei ce trăiesc mereu într-un loc pitoresc, aproape că nici nu
observă frumuseţea lui, fiind obişnuiţi cu ea; de abia după ce pleacă de acolo şi ajung într-un loc pustiu şi
fără nici un petec de verdeaţă, încep să suspine după locul pierdut şi să regrete că nu s-au bucurat de-
ajuns de farmecul lui.
Frumos şi minunat a fost Locul pe care picioarele Domnului l-au sfinţit şi l-am iubit nespus de
mult atât noi, care am trăit acolo, cât şi toţi acei care au călcat pe el cu credinţă şi cu inimi curate, nu
pline de veninul urii şi al iscoadei. Dar oameni fiind şi fire păcătoasă având, de multe ori simţurile
noastre s-au mărginit la coaja tare, materială a celor ce ne înconjurau şi fiind prea aproape, am văzut
fiecare lucru în parte, i-am admirat frumuseţea, dar nu ne-am ridicat la o privire de ansamblu. Lucrarea
lui Dumnezeu însă, nu s-a poticnit de puţina noastră înţelegere, ci s-a săvârşit din plin prin Vasele Sale
Alese şi această săvârşire a tulburat iadul, care şi-a trimis ostaşii şi ucenicii să ridice valuri, valuri, doar
vor putea sfărâma Corabia cu Crucea şi Potirul de pe catarg, unde au fost salvate atâtea suflete ce erau
gata să se piardă.
În mânia sa prostească - îngăduindu-i Dumnezeu - satana ne-a smuls din cuibul nostru drag şi ne-a
împrăştiat în locuri pustii şi fără verdeaţă. De abia ajunse aici ne dăm bine seama unde am stat, de abia
acum, privind în ansamblu, Lucrarea Dumnezeiască de la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, ea ne
apare ca un Stâlp de Foc ce uneşte Pământul cu Cerul şi luminează toată Ţara Românească; de abia acum
12
suspinăm după Lumina pe care a slobozit-o Iisus din dreapta Sa, în brazda românească, stropită cu sânge
de eroi şi martiri !
Dar vrăjmaşul, văzând că în loc să uităm vatra aceasta caldă, o iubim şi o apreciem mai mult
acum, încearcă în fel şi chip să ne convingă prin oameni slabi şi căldicei în credinţă, că Locul pe care am
stat n-avea nici o frumuseţe, că a fost un Loc pustiu, în care însă ne-au înşelat nălucirile, încearcă să ne
convingă că tot ce-am văzut n-a fost realitate, ci o „fata morgana” în deşert; că de n-am fi crezut orbeşte,
ci am fi cercetat lucrurile, nu ne-am fi înşelat; încearcă să ne convingă că Maica Veronica sau este
mincinoasă, sau la rândul său a fost înşelată de diavolul, cu năluciri pe care le-a crezut a fi de la
Dumnezeu.
O singură scânteie de adevăr are în tot ce ne spune - aceea că noi am crezut orbeşte şi n-am
cercetat şi cu această scânteie vrea să aprindă o claie de minciuni, să facă o flacără mare, ca noi şi lumea
credincioasă să nu mai privim la Stâlpul de Lumină Dumnezeiască, ci spre flacăra de minciuni. Într-
adevăr, noi n-am cercetat, n-am despicat firul în patru, să vedem din ce-i făcut.
Unele dintre noi, mai ales acelea care sunt ctitore ale Sfântului Locaş şi care fiind de la începutul
Lucrării, am văzut multe minuni Dumnezeieşti şi am simţit din plin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi
văzând, am crezut. Dar celor mai multe dintre noi ne-a fost de ajuns să vedem lumina din ochii Măicuţei
Veronica şi blândeţea îngerească de pe chipul său, că nu ne-a mai trebuit altă cercetare. În ochii Măicuţei
Veronica strălucea o părticică din Lumina pe care ei au văzut-o: din Lumina tainică pe care a slobozit-o
Hristos şi din Luminiţa Vie ce strălucea în ochii Măicuţei Veronica, ne-am aprins inimile de dor după Cer,
de dor după suferinţă şi jertfă, pe temeiul căreia a fost poruncit acest Sfânt Locaş.
Da, am crezut fără să cercetăm, dar acest lucru nu-i de ajuns pentru a ne face să credem claia de
minciuni izvorâte din ură diavolească şi invidie omenească. Dacă a crede fără să cercetăm este o greşeală,
vom îndrepta această greşeală, cercetând. Cum vom cerceta ? Folosind precepte atee - materialiste,
bazându-ne pe minciuni filosofico-atee ? Nu ! Ne vom întemeia cercetarea pe adevărul creştin verificat
prin Jertfa Sfântă de pe Golgota, prin jertfa a zeci de milioane de mucenici şi prin durata de douăzeci de
veacuri. Ne vom întemeia cercetarea pe:
1.Sfânta Scriptură, care este cuvântul Domnului sfânt şi neschimbat;
2.Sf.Tradiţie, în care se cuprind adevăruri de credinţă verificate de Sf.Părinţi ai Bisericii;
3.Minunile Maicii Domnului, care au fost cercetate, verificate şi scrise într-o carte aprobată de
Sf.Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe şi prin care vom cerceta dacă Mănăstirea de la Vladimireşti se
poate încadra în rândul acestor minuni izvorâte din mila Prea Curatei, aşa cum am considerat noi
chemarea Maicii Veronica, fără a cerceta.
4.Vom folosi pentru analogie cartea „Descrierea vieţii mele şi a Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, sub
mila Maicii Domnului”, carte scrisă de Măicuţa Veronica şi verificată prin citirea în faţa întregului sobor
şi a persoanelor ce sunt în viaţă, care au fost de faţă la evenimente povestite în această carte şi le-am
declarat a fi adevărate şi chiar diminuate de Măicuţa, prin smerenia care-i caracterizează întreaga fiinţă.
Ne servim de acest izvor în cercetarea noastră pentru analogii, deoarece noi, care am stat lângă
Sfinţia-Sa, nu cercetăm dacă a fost mincinoasă când ne-a spus Vedeniile, pentru că îi ştim şi i-am văzut
ani de-a rândul dragostea de adevăr şi ura împotriva minciunii; sinceritatea Sfinţiei-Sale o ştim, n-avem
nevoie s-o cercetăm.
Cercetăm doar atât: dacă Maica Veronica ar fi putut fi victima unor înşelăciuni diavoleşti sau nu.
Măicuţa Veronica n-a putut minţi şi spune de la sine Vedeniile, pentru că era o copilă fără carte,
fără viclenie şi, dacă n-ar fi văzut ceva, n-ar fi putut din imaginaţie să descrie atâtea frumuseţi cereşti. I-ar
fi trebuit o dibăcie prea mare ca să nu strecoare contraziceri între o Vedenie şi alta, sau între Vedenii şi
dogmele Bisericii, pe care n-avea de unde să le ştie. De obicei, oamenii, când mint, o fac pentru a avea un
câştig, iar adevărurile lor se verifică prin supunerea lor la o probă de suferinţă. Minciuna nu rezistă în faţa
suferinţei. Nimeni nu-şi pune viaţa şi mântuirea în joc, pentru o minciună iscodită de el. Prin mărturisirea
Vedeniilor, Măicuţa Veronica nu a avut nici un câştig, ci a avut de la început şi până azi parte numai de
răstălmăciri, de batjocuri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti.
Jertfa prin care trece azi Sfinţia-Sa, este pentru noi cel mai sigur indiciu că n-a minţit, ci a văzut
tot ceea ce ne-a spus în Cartea cu Vedenii. Cu un singur cuvânt: „Am minţit !”, ar fi putut înlătura ani grei
de suferinţă, iar dacă a primit suferinţa, înseamnă că n-a minţit.
Ar mai rămâne de cercetat o singură ipoteză, pe care o susţin chiar unele persoane din sânul
Bisericii Ortodoxe, aceea că Maica Veronica ar fi fost victima unor halucinaţii, a unor înşelăciuni
12
diavoleşti. Cei ce susţin această ipoteză, pleacă de la părerea că: „Revelaţia s-a terminat odată cu Iisus
Hristos şi că după Înălţare, El nu mai avea Să ne spună nimic nou, deci, orice fel de Vedenii pe care ar
presupune cineva că le are, nu sunt decât înşelăciuni diavoleşti”. Avem deci de cercetat dacă nu există
într-adevăr Arătări Dumnezeieşti şi dacă Vedeniile Maicii Veronica, privindu-le în lumina Învăţăturii şi
făgăduinţelor pe care ni le-au lăsat Însuşi Mântuitorul şi Prea Sfânta Fecioară, sunt Descoperiri
Dumnezeieşti sau înşelăciuni diavoleşti. Deci, tu, raţiune, să stai pe scaunul tău de judecată drept şi
obiectiv şi să cercetezi dacă cele ce le-a simţit şi le-a crezut sora ta inima, sunt sau nu fapte ce se pot
întemeia pe adevărul creştin verificat de veacuri, iar tu, inimă, să stai în chilia ta şi să-L rogi pe Iisus Să
lumineze pe sora ta raţiunea, ca să găsească adevărul şi găsindu-l potrivnic celor crezute şi simţite de tine,
să te curăţească de înşelăciune, iar de va găsi că acestea sunt drepte, să ţi se alăture ţie şi să faceţi
împreună un zid neclintit de ispitele vrăjmaşilor.
Doamne, luminează-mi mintea şi mă povăţuieşte pe cărările Tale !
A.
I. În Sf.Evanghelie a Sf.Ioan, ni se păstrează cele mai minunate învăţături şi făgăduinţe ale
Mântuitorului. Mai ales în cuvântarea de pe urmă către Sf.Apostoli, ţinută în ultima seară petrecută
împreună – seara Cinei celei de Taină – se cuprinde în rezumat ca un Testament sfânt toată Învăţătura pe
care Hristos a propovăduit-o timp de trei ani. Aici ni se vorbeşte mai ales despre IUBIRE, ca semn
distinctiv al ucenicilor şi următorilor lui Iisus: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii, aşa
cum şi Eu v-am iubit pe voi ! După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea
dragoste între voi !”
După ce i-a încredinţat că de împlinirea acestei porunci a iubirii depinde mântuirea şi moştenirea
Vieţii celei Veşnice, Mântuitorul, Care ştia că după ce Va pătimi Va învia şi Se va înălţa la Cer, iar
ucenicii Lui şi cei ce vor mai crede şi-L vor iubi de-a lungul veacurilor vor rămâne suspinând, aprinşi de
dorul de a-L revedea pe Blândul Păstor, face o făgăduinţă că nu numai în Împărăţia Cerurilor Îl vor
revedea, ci Se va arăta chiar în această viaţă celor care-L vor iubi. La Ioan Cap.14, vers.1, Mântuitorul
spune: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl
Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” Domnul nu amăgeşte, ci ceea ce făgăduieşte şi împlineşte !
Cine poate pune la îndoială cuvintele Mântuitorului ? Cine ar putea crede că aceste cuvinte au fost
spuse numai ca un stimulent pentru a-i îndruma pe Apostoli la păzirea poruncilor ? Oare cei care spun că
Iisus nu Se arată oamenilor că nu are ce le mai spune, n-au citit niciodată aceste cuvinte atât de clare ?
Aceia care ne repetă mereu cuvintele din cântarea Bisericească: „Pe Dumnezeu nu este cu putinţă a-L
vedea oamenii, spre Care nu cutează a privi nici oştile Îngereşti”, uită că în continuare aceeaşi cântare
zice: „Dar prin Tine, Prea Curată, S-a arătat nouă Cuvântul întrupat.” Deci ni S-a arătat nu în Slava Sa, ci
întrupat, ca să-L poată vedea oamenii. Ca şi odinioară când a luat Chip de rob, aşa şi acum, când vrea Să-
Şi împlinească făgăduinţa de a Se arăta celor ce-L iubesc, nu li Se arată în toată Slava Sa, ci pe măsura
puterilor de a-L vedea. Deci arătarea Domnului oamenilor depinde de păzirea poruncilor, această păzire
fiind semn sigur al iubirii. Dar care sunt poruncile ce trebuiesc păzite ? Această întrebare I-a fost pusă
Mântuitorului Însuşi de unul dintre farisei şi răspunsul Domnului a fost acesta:
„SĂ IUBEŞTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU DIN TOATĂ INIMA TA, DIN TOT
SUFLETUL TĂU ŞI DIN TOT CUGETUL TĂU !”
Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă, iar a doua, asemeni acesteia, este:
„SĂ IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI ! Aceste două porunci cuprind toată
Legea şi proorocii.” Matei 22, 37-40
Deci, de va umbla cineva străin de aceste porunci, de nu va băga în seamă pe Dumnezeu, de nu-i
va sălta inima de bucurie văzând Sfântul Său Chip în Icoane, sau de nu-şi va simţi inima străpunsă
privind la Sf.Cruce pe care Este zugrăvit Mântuitorul suferind pentru mântuirea noastră, de nu va alerga
cu drag la Biserica Domnului la primul dangăt de clopot, de nu va râvni cineva să alerge să guste din
Izvorul ce curge în Potir din coasta lui Iisus, de nu se va simţi îmbătat de o beţie sfântă după ce „a gustat
şi a văzut că Bun Este Domnul”, de nu va sorbi cu sete cuvintele din Sf.Evanghelie şi nu va asculta cu
atenţie şi cu dragoste predica preotului prin care Însuşi Hristos ne vorbeşte, ci dimpotrivă, timpul cât stă
la Sf.Liturghie i se pare lung şi plictisitor, iar la predică zice: „Asta o ştiu şi eu, am mai auzit-o”, în unul
ca acesta nu este dragoste de Dumnezeu, ci numai dragoste egoistă, nemântuitoare pentru făpturi, şi lipire
de cele lumeşti şi trecătoare. De vom auzi că unui astfel de om i S-a arătat Iisus şi ne vorbeşte prin el,
avem tot dreptul să ne îndoim, căci El a făgăduit să Se arate celor ce-L iubesc, nu celor ce nu-L iubesc,
12
fără numai în cazul când Iisus vrea Să cheme la El acest suflet şi se vede în viaţa acelui om o mare
schimbare. În acest caz, Vedenia este personală şi îl priveşte direct pe cel chemat. Aşa i S-a arătat Iisus lui
Saul pe Drumul Damascului şi altora pe care i-a luminat şi i-a chemat în turma Sa.
Dar pentru a concretiza iubirea, Iisus S-a identificat pe Sine cu toţi săracii şi necăjiţii Pământului,
socotind orice act de dragoste faţă de aceştia, ca şi cum I l-am fi făcut Lui. Pe aproapele îl iubim în
Dumnezeu, îl iubim fiindcă că este făptura mâinilor Lui şi pe Dumnezeu Îl iubim în aproapele, fiindcă
Însuşi El ne-a poruncit aşa. Deci, de va trece cineva nepăsător pe lângă aproapele său care este flămând
sau însetat, sau gol, sau bolnav, sau închis şi nu-l va ajuta după puterile sale, în acela nu este dragoste faţă
de aproapele şi deci, nici faţă de Dumnezeu. Unul ca acesta nu poate nădăjdui a-L vedea pe Dumnezeu
nici în viaţa aceasta, nici în cealaltă.
Dimpotrivă, de va iubi cineva Biserica lui Dumnezeu, de se va grăbi la sfânta slujbă în toate
Duminicile şi Sărbătorile, de va sorbi cu sete cuvintele Mântuitorului din Sf.Evanghelie şi de câte ori le-
ar auzi, să le asculte cu aceeaşi dragoste ca şi cum atunci le-ar auzi întâi, de va lăcrima la picioarele
Crucii privind Ranele Mântuitorului, de va dori mereu să se hrănească cu Sf.Trup şi Sânge al Domnului,
de va primi să sufere chiar ocări şi orice, pentru că vrea să meargă pe Calea cea strâmtă care duce la
Viaţă, de va ajuta pe aproapele său cu tot ce poate şi din toată inima, ca şi cum lui Dumnezeu ar da, un
astfel de om înseamnă că iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele şi împlineşte toată Legea şi proorocii. De
vom auzi că unui astfel de om i S-a arătat Iisus şi i-a vorbit, n-avem temei să ne îndoim, căci în acest caz
ne îndoim de însăşi cuvintele Mântuitorului şi de făgăduinţa Sa.
În „Vieţile Sfinţilor”, care au fost împlinitori ai poruncilor lui Dumnezeu, adeseori găsim cazuri
de Vedenii sau Arătări Cereşti, în care Mântuitorul sau Maica Domnului, sau Sfinţi din Biserica
Biruitoare a Cerului, sau Îngeri, S-au arătat Sfinţilor din Biserica luptătoare şi i-au întărit în vremea
muncilor muceniceşti, sau i-au povăţuit pe Calea desăvârşirii.
Sf.Pahomie a dat o dezvoltare mare vieţii călugăreşti în urma unei Vedenii în care un Înger i-a
adus din Cer Normele de conducere şi rânduială a vieţii monahale.
Dacă presupunem că toate Vedeniile sunt înşelăciuni diavoleşti, înseamnă că ajungem la concluzia
că însăşi viaţa monahală se întemeiază pe o astfel de înşelăciune şi că toţi Sfinţii care au avut Vedenii au
fost înşelaţi de diavolul. Să nu fie ! Cine ar putea crede şi propovădui astfel de absurdităţi, decât aceia
care voiesc să sape la temelia Bisericii ?
Cuvântul Domnului şi vieţile prietenilor Lui ne dau dreptul să credem că Mântuitorul, prin Slăvita
Sa Înălţare nu S-a depărtat de noi, lăsându-ne orfani, ci prin Lucrarea Mângâietorului Duh Sfânt Îşi
continuă opera Sa de mântuire a sufletelor şi nicidecum nu i-a lăsat pe oameni în voia satanei, să-i înşele
el, cum vrea, cu năluciri.
II. Să cercetăm acum „Viaţa Maicii Veronica”, pentru a vedea în ce măsură Sfinţia-Sa a dat
dovadă de păzirea poruncilor iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Până la vârsta de 9 ani a fost crescută şi îngrijită trupeşte şi educată duhovniceşte de mama sa,
care, desigur, a fost o femeie evlavioasă, ştiută fiind în general evlavia femeilor moldovence. Desigur că
această mamă s-a îngrijit de o creştere în duhul creştin a fiicei sale, mai ales că ştia că viaţa acestei copile
se datorează unei Descoperiri în vis, prin care un Înger i-a spus să nu ucidă copila ce o are în pântece, că
„ea va fi multora spre bucurie şi mângâiere”. Un astfel de vis, chiar de ar fi fost numai întâmplător (dacă
unii îl pot crede aşa); totuşi a lăsat impresii puternice în sufletul mamei, care mai târziu a dat copilei sale
educaţia religioasă atât cât se pricepea ea s-o dea: a învăţat-o să se roage şi să fie milostivă cu săracii, i-a
sădit deci în suflet sămânţa iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
Când a simţit că va trebui să treacă „Dincolo”, a învăţat-o pe copila sa să-şi pună nădejdea numai
în Maica Domnului, că Ea îi va fi de acum Mamă, iar ca moştenire i-a lăsat doar Icoana Maicii
Domnului.
În timpul când o avea pe mama ei în viaţă, a simţit bucuriile copilăreşti dar nu din plin, fiindcă
aceste bucurii i-au fost întunecate de gândul că ea nu are tată, ca alţi copii.
Din viaţa de şcoală foarte scurtă, cunoaştem o întâmplare care ne dovedeşte că micuţa copilă avea
înclinaţii către cele Dumnezeieşti. Când a venit la şcoală, un inspector şi învăţătoarea au pus-o să spună
poezia care îi place mai mult; o găsim că nu-i plac mai mult poeziile cu săniuţa sau alte jocuri copilăreşti,
nici poeziile cu păsări şi animale, ci îi plăcea mai mult poezia cu „Noaptea Crăciunului”.
Desigur că lacrimile pe care inspectorul le-a vărsat ascultând-o, nu au fost numai pentru faptul că
ştia că el este tatăl acelei copile, ci şi pentru evlavia şi căldura cu care ea a spus poezia cu mama care
12
spune copiilor săi:
„Cum S-a născut Iisus în frig
În ieslea cea săracă,
Şi boii peste El suflau
Căldură ca să-I facă.”
Cei ce au ascultat-o atunci, şi-ar fi putut da seama că în inima acestei fetiţe a răsărit floarea rară a
iubirii pentru Hristos. Copilă fiind, Îl iubea pe Pruncul Iisus din „ieslea cea săracă” a Betleemului.
După moartea mamei sale, a rămas lipsită de orice sprijin material şi spiritual. Sprijinul material
pe care ar fi trebuit să i-l dea fraţii mai mari, a fost înlocuit cu bătăi, foame şi frig. Ce am putea aştepta
mai mult de la nişte oameni lipsiţi de cele spirituale şi care văd în această copilă al cincilea candidat de
drept la moştenirea mamei ?! Dar această copilă orfană ar fi avut mai ales nevoie de un sprijin moral,
duhovnicesc, care şi el a lipsit cu totul.
Desigur că pe vremea aceea a existat în comuna Tudor Vladimirescu un preot păzitor al turmei lui
Hristos. Când a înmormântat-o pe mama Tudora, Sfinţia sa nu a văzut că rămâne în urmă o copilă
orfană ? Sfinţia sa nu a văzut că a doua zi de dimineaţă, după înmormânare, micuţa orfană a fost găsită
dormind pe mormântul mamei, având strânsă la piept Icoana Maicii Domnului ? Sfinţia sa nu a simţit că
are datoria morală să se intereseze în grija cui rămâne această fetiţă, iar când a văzut că nu mai apare pe
uliţă, nu s-a gândit să se intereseze să vadă unde este ? De-ar fi cercetat, ar fi găsit-o închisă într-un chiler,
murdară, flămândă, plină de păduchi; ar fi auzit de la uşa încuiată cum ea suspină: „Maica Domnului, mie
mi-i foame ! Maica Domnului, mama mea mă spăla, mă pieptăna, Tu de ce mă laşi aşa ? Maica
Domnului, ajută-mi, că aşa mi-a spus mama mea, să mă rog la Tine !”
Dar, desigur, că părintele nu avea timp de aşa ceva ! Avea acasă de toate, se mărginea la săvârşirea
slujbei de la Biserică; de acest miel orfan din turma sa n-avea decât să Se îngrijească Dumnezeu şi Maica
Domnului.
Mama sa a lăsat-o în grija Maicii Domnului, pentru că îşi simţea aproape moartea trupească,
preotul a lăsat-o în aceeaşi grijă, fiindcă probabil era atins de moartea sufletească, de moartea nepăsării,
în care hibernează lumea sec.XX.
După ce a scăpat de chinul de la fratele Petrică, a luat-o din milă unchiul său, Ionică Barbu. În
casa aceasta a găsit sprijinul material, dar copila, crescând, i-au crescut în suflet şi înclinaţiile evlavioase.
Dragostea, care i-a fost singurul sprijin moral în suferinţă, s-a înmulţit, adăugându-se la ea recunoştinţa
că Maica Domnului i-a purtat de grijă şi i-a dat să aibă cineva milă şi de dânsa.
Suferinţele sufleteşti însă au continuat din lipsa unui sprijin duhovnicesc.
Dragostea de Dumnezeu, răsărită în copilărie şi crescută în suferinţă, au făcut-o să iubească
Biserica, fiind Casa Aceluia pe Care Îl iubea, Casa în care Se afla Hristos închis în Sf.Chivot (păzit, ca nu
cumva să fie dat vreunui nevrednic păcătos), Casa unde erau multe Icoane cu Iisus şi Maica Domnului.
Dar cei care i-au înţeles nevoile materiale, nu i le-au înţeles pe cele spirituale şi mereu îi puneau piedici
ca să nu meargă la Biserică, sub pretext că are treabă acasă, să facă de mâncare, şi altele. Ca totuşi să
poată merge la Biserică, se scula duminica dimineaţa înaintea tuturor, făcea mâncare şi tot ce trebuia, ca
să nu-i mai fie acestea piedici spre singura bucurie ce o avea: să meargă la Biserică. După ce trecea peste
toate piedicile şi reuşea să ajungă acolo, iată ce ne spune în povestirea vieţii Sfinţiei-Sale, Maica
Veronica: „În Biserică nu mă puteam ţine de plâns; mă simţeam ca un copil pe care l-a bătut un străin şi
când ajunge la mama, îşi dă drumul la lacrimi.” Desigur că Iisus şi Maica Domnului au văzut aceste
lacrimi şi Îngerii le-au strâns şi le-au făcut mărgăritare; dar părintele, oare cum nu le-a văzut ? Iar dacă le-
a văzut, oare nu şi-a pus întrebarea: „De ce plânge copila asta orfană ?” A trecut pe lângă acest Crin al
suferinţei fără să se gândească să-i plivească buruienile care îl înnăbuşeau. Această copilă simţea nevoia
să se mărturisească, simţea dorul să se atingă şi să-L guste pe Hristos din Sf.Potir. Dar cum să treacă
singur peste atâtea concepţii învechite ? Mama Maria îi spunea: „Ce-ţi trebuie să te spovedeşti şi să te
împărtăşeşti, că ce păcate ai tu ?!” În Biserică trona porunca rău înţeleasă de a se împărtăşi creştinii
numai în cele patru posturi sau o dată, în Postul Paştelui şi atunci, probabil, numai cei bătrâni. Cum era să
treacă ea, o copilă, peste această „rânduială” şi să-i spună părintelui că ar vrea să se mărturisească şi să se
împărtăşească mai des ? Şi pentru că nu putea depăşi această rânduială, iar sufletul simţea nevoia de a se
curăţi, şi-a ales - copilăreşte - dar Dumnezeu i-a sfinţit alegerea, ca Duhovnic pentru spovedania zilnică
pe Însuşi Dumnezeu, iar locul unde mergea să se spovedească era un copac, cel mai frumos din grădină.
Când îşi făcea spovedania sau controlul conştiinţei cu lacrimi, se cobora foc peste copac, dar copacul nu
12
ardea.
O, sfântă nevinovăţie, cine ştie pentru ce greşeli mici ai făcut să curgă şiroaie de lacrimi, în timp
ce lumea nici nu se gândeşte când face păcate strigătoare la Cer, sau chiar dacă se gândeşte, nu-i în stare
să stoarcă din lacrimile împietrite, o lacrimă de regret ! Ca şi preotul din legea veche, care a trecut
nepăsător pe lângă cel căzut între tâlhari, aşa au trecut creştinii şi preotul Legii noi pe lângă copila orfană
şi necăjită.
Şi fiindcă nimeni nu s-a apropiat cu milă să o mângâie, de ce n-am putea crede şi admite că a
venit El, Samarineanul Milostiv şi Maica Milostivirii ?! I-au tămăduit rănile suferinţei prin bucurii
cereşti, turnând peste ele untdelemnul milei Dumnezeieşti şi vinul transformat în Sângele Domnului.
Au zidit o Casă de oaspeţi pe Colina Gurgueta şi au pus-o acolo stăpână a Casei, ca să îngrijească
de toţi căzuţii între tâlharii păcatelor, pe care Samarineanul Milostiv îi va aduce aici. I-a dat doi dinari -
un preot care nu trece nepăsător pe lângă cei căzuţi între tâlhari, ci le vindecă „cu puterea ce-i este dată”,
ranele sufletelor, şi un sobor de slujnice, care să poarte grijă de primirea şi alinarea suferinţelor trupeşti
ale celor ce vin.
În activitatea Sfinţiei-Sale, Maica Veronica ne-a vorbit de multe ori în predici sau în convorbiri
duhovniceşti despre Iisus şi despre Maica Milei. Ar fi trebuit să fii un desăvârşit stenograf, ca să poţi scrie
torentul de cuvinte de dragoste şi adorare pentru Iisus, acest torent fiind o revărsare a plinătăţii inimii
Sfinţiei-Sale.
După ce a fost luată dintre noi, ca nişte furi am scotocit printre cărţi şi caiete, să găsim comori
duhovniceşti, pe care presupuneam că Măicuţa le are ascunse din smerenie. Am găsit printre altele,
însemnările Măicuţei: „De vorbă cu Cerul şi mine însămi”. Citind aceste gânduri sincere, am simţit sfiala
şi evlavia ce le simţi când intri într-un Sfânt Altar, căci Altar şi Chivot în care tronează Iisus şi Se
odihneşte Maica Milei, am văzut că era inima Măicuţei. În acest Altar al inimii, sufletul Măicuţei era o
candelă curată, în care iubirea arde făclie nestinsă la picioarele lui Iisus şi cu capul în poala Maicii
Domnului.
„Sufletul prea luminat
al Măicuţei ni s-a dat,
Ca o candelă aprinsă în Altar !”
Cei care ca şi noi au avut fericita ocazie să intre în acest tainic Altar, şi-au dat seama ca şi noi, că
n-au nici un temei de îndoială şi şi-au adus aminte de Iisus, Care a zis:
„Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !”
Era de ajuns ca cineva să vorbească cuvinte de adorare către Maica Domnului şi ochii Măicuţei se
umpleau de lacrimi, care curgeau ca boabele de mărgăritar.
Am privit-o pe Măicuţa în „Vremea Patimilor”. Când s-a scos „Sf.Aer” şi s-a aşezat Mormântul
Domnului, Sfinţia-Sa s-a apropiat să-l ungă cu miresme. A făcut aceasta cu atâta evlavie şi duioşie şi cu
atâtea lacrimi, încât am avut clipe în care am crezut că suntem chiar pe Golgota, la Coborârea de pe
Cruce şi privim cum Iosif şi cu Nicodim ung cu miresme Trupul Domnului. Lacrimile pe care pleoapele
nu le-au mai putut zăgăzui, ne-au adus aminte de femeile mironosiţe care au plâns la Crucea şi la
Mormântul lui Iisus.
Când a început să se cânte „Prohodul Domnului”, privirea Măicuţei părea că sfredeleşte cele
douăzeci de veacuri şi se află în faţa Mormântului unde Se pune Trupul Domnului. Pe faţa-i luminată nici
un muşchi nu se crispa, ci lacrimile singure izvorau, alergând una după alta ca nişte perle dintr-un şirag. E
lungă cântarea „Prohodului” şi uitându-mă la boabele de lacrimi ce curgeau, mă întrebam: „De unde oare
mai izvorăsc atâtea ?!” Am mai văzut şi alţi ochi plângând de evlavie în aceste momente înălţătoare, dar
nu aşa ca ochii Măicuţei.
Când se ajungea la „Plângerile Maicii Domnului”, lacrimile nu se mai deosebeau una faţă de alta,
ci ochii Măicuţei păreau două izvoraşe cristaline. Dacă primele lacrimi erau pentru durerea lui Iisus,
aceste izvorâri bogate erau pentru durerea dublă - a lui Iisus şi a Maicii Sale Sfinte. Mi-am zis atunci:
„Cât de mult iubeşte Măicuţa pe Iisus şi cât de aproape este de inima străpunsă de sabie a Maicii
Îndurerate !”
O, voi necredincioşi şi îndoielnici, voi care despicaţi firul în patru, câte lacrimi aţi vărsat la
Mormântul şi la „Prohodul Domnului” ? Voi, care, poate n-aţi avut şi n-aţi văzut curgând decât lacrimi
izvorâte din dureri trupeşti, sau izvorâte din mânie, ură şi invidie, de ce n-aţi venit să vedeţi cum curg
lacrimile de iubire ? De le-aţi fi văzut, v-aţi fi dat seama că Maica Veronica Îl iubeşte pe Dumnezeu din
12
toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său şi I-aţi fi dat voie lui Iisus Să-Şi împlinească Sfânta Sa
Făgăduinţă din seara „Cinei celei de Taină”, I-aţi fi dat voie lui Iisus să Se lase văzut de aceşti ochi, care
au vărsat atâtea lacrimi de dor după El !
Să vedem acum cum a împlinit Măicuţa cea de-a doua mare poruncă: a iubirii aproapelui.
Existenţa iubirii lui Dumnezeu într-un suflet, se poate deduce într-o bună parte din cuvintele
persoanei respective, fie ele spuse sau scrise, căci „din plinătatea inimii vorbeşte gura” şi unde-i inima
goală, nici cuvintele nu vin pe buze. Existenţa iubirii de aproapele însă, se vede numai din fapte concrete.
Nu cei care vorbesc despre iubirea aproapelui o au, ci aceia care fac faptele de milă, singurele care ne vor
fi de ajutor în Ziua Înfricoşatei Judecăţi: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat Să mănânc, însetat am fost şi Mi-
aţi dat Să beau, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, străin şi M-aţi primit, bolnav şi M-aţi cercetat, închis şi aţi
venit la Mine !” „De aţi făcut acestea unora din cei mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut, iar de nu le-aţi
făcut, Mie nu Mi-aţi făcut !” - ne va zice Dreptul Judecător.
E greu să cercetezi faptele de milostenie ale cuiva, căci dacă ele se fac cu credinţă şi cu dragoste
adevărată, se fac în ascuns, „să nu ştie stânga ce face dreapta”, căci de le faci în văzul Lumii, îţi pierzi
plata.
Voind să cercetăm faptele iubirii de aproapele pe care le-a făcut Maica Veronica, ar trebui să dăm
un comunicat în ţară, în Lume şi în „Viaţa de Dincolo de morminte”, să se strângă la un loc toţi aceia pe
care Măicuţa i-a miluit: toţi flămânzii pe care i-a săturat, toţi cei goi pe care i-a îmbrăcat, toţi cei străini
pe care i-a primit, şi aşa mai departe. Numai după numărul lor şi după cuvintele lor am putea afla
comoara pe care Măicuţa şi-a adunat-o acolo „unde furii nu o fură şi rugina nu o strică”. Dar fiindcă nu
putem face acest lucru, ne vom mulţumi să cercetăm şi după faptele pe care le-am văzut noi personal şi
nu au putut fi ascunse şi după faptele pe care Măicuţa le-a povestit în cartea „Vieţii Sfinţiei-Sale”.
Parcă îi văd cum sar cei ce caută nod în papură, când, citind această carte, vor zice: „Uite cum se
laudă Maica Veronica cu faptele de milostenie ! De ce nu le ţine ascunse ? De ce le spune la toată lumea,
că nu va mai avea nici o plată în Cer pentru ele?!”
De s-ar reduce faptele de milostenie la cele scrise în carte, ar avea dreptate să sară şi să strige, dar
mai bine ar fi să le citească atent şi să analizeze de ce Măicuţa a povestit aceste fapte.
Sunt povestite acele fapte pentru care Măicuţa a socotit că şi-a luat răsplata aici pe Pământ prin
mulţumirea sufletească ce-a avut-o făcând milostenie, sau prin ajutorul imediat pe care Dumnezeu i l-a
dat din plin încă în această viaţă, ca răsplată a faptei de milostenie, şi acele fapte pe care le-au observat şi
alţii, cu toate că n-au fost făcute de ochii lumii, ci nu s-au putut face altfel.
Prin povestirea acestor fapte de milostenie, Măicuţa îndeamnă să fie darnici şi cu inima largă două
categorii de oameni care sunt străini de această sfântă virtute: 1.pe aceia care caută neîncetat fericirea şi
nu o găsesc, pentru că o caută în împlinirea dorinţelor lor, care niciodată nu au hotar şi de aceea ei nu sunt
niciodată mulţumiţi, deci, nici fericiţi, şi -
2.pe aceia care din zgârcenie nu vor să facă milostenie, temându-se că prin aceasta ar sărăci şi s-ar
lipsi pe sine de bunuri materiale.
Pe primii îi îndeamnă să caute fericirea numai acolo unde se poate găsi ea din plin: în ajutorarea
aproapelui care este în necaz. Fericirea sufletească (nu mândria, ci mulţumirea, fericirea) pe care ţi-o dă o
faptă de milostenie, nu poate fi comparată cu nimic; bucuriile lumeşti, pe lângă ele, sunt gunoaie. Te simţi
mult mai fericită când dai, decât când primeşti - aceasta este concepţia despre milostenie a Maicii
Veronica.
Am văzut-o o dată pe Măicuţa când, din anumite motive, n-avea în casă nici un ban. Era sâmbătă.
Cineva i-a adus nişte bani. S-a bucurat de ei ca un copil ! Dar ştiţi de ce s-a bucurat ? Fiindcă ştia că a
doua zi vor veni săracii lui Iisus şi va avea ce să le dea, nu vor pleca cu mâna goală. Am aflat apoi că toţi
acei bani au fost daţi milostenie a doua zi. Sufletul nobil şi milostiv suferă mult mai mult atunci când nu
are cu ce acoperi lipsa aproapelui său, decât atunci când nu are cu ce o acoperi pe a sa. Aşa a fost toată
viaţa Sfinţiei-Sale ! Cine n-a simţit niciodată bucuria inimii după ce printr-o jertfă cât de mică a ajutat pe
aproapele, acela a trăit degeaba ! Sunt clipe care te fac uşor ca un fulg şi-ţi umple ochii de lacrimi. O, ce
dulci sunt lacrimile acelea !
Am văzut un om care nu prea era bun prieten cu milostenia, deci nu-i ştia mângâierile dulci pe
care le aduce ea. Într-o seară ploioasă i-a cerut adăpost un drumeţ cu copilul său, uzi de ploaie, obosiţi şi
flămânzi. I-a primit, i-a încălzit, le-a dat de mâncare şi când i-a văzut cât de mulţumiţi erau după ce şi-au
uscat hainele şi s-au încălzit, bietul om care i-a primit era aşa de mulţumit sufleteşte că a putut alina şi el
12
o suferinţă, încât nici nu putea să adoarmă de atâta fericire câtă avea în suflet ! Deodată, îl aud zicând:
„De-aş fi fost eu drumeţ udat de ploaie, îngheţat de frig şi m-ar fi primit cineva la el, nu m-aş fi simţit aşa
de fericit cum mă simt acum când ştiu în casa mea pe aceşti oameni străini ! Chiar de nu mi-ar da
Dumnezeu nici o plată, îmi e de ajuns fericirea pe care o am, căci această fericire pe care o simt eu, e cu
mult mai mare ca însăşi fapta primirii acestor străini !”
Drumul spre această fericire vrea Măicuţa să-l arate oamenilor, atunci când povesteşte unele fapte
de milostenie.
Pentru categoria oamenilor zgârciţi, Măicuţa le arată cum Dumnezeu le plăteşte şi le dă înapoi
înzecit încă în această viaţă, dacă nu au încredere şi răbdare să aştepte plata însutit în Ziua cea Mare a
Judecăţii. Cu aceste scopuri şi-a povestit Măicuţa o mică parte din faptele ajutorării aproapelui. De aceste
fapte povestite şi verificate profit în cercetarea mea, să văd cum au fost făcute; au fost făcute cu toată
inima şi cu toată puterea sau nu, pentru a vedea dacă avea dragoste desăvârşită sau nu.
Faptele de milostenie în general se pot împărţi în trei categorii, după gradul de dragoste a celui
care le săvârşeşte şi în consecinţă, după acest grad va fi şi răsplata lor.
Prima categorie o constituie faptele de milostenie pe care le face cineva din prisosul său, fără a se
lipsi însă pe sine de cele necesare. Acest fel de fapte sunt datori toţi creştinii să le facă: din prisosul de
îmbrăcăminte şi de hrană să dai şi celui ce nu are nici strictul necesar. Dacă cei bogaţi şi-ar fi împlinit
această datorie creştinească, omenirea nu ar fi fost zguduită de revoluţii, care au luat cu forţa prisosul
celor ce-l aveau, dar, din zgârcenie, nu ajutau pe cei săraci. Cei care nu şi-au folosit prisosul de avuţii
pentru a-şi strânge comori în Cer prin milostenii, le-au pierdut şi pe cele de pe Pământ şi asupra lor apasă
răspunderea grea că prin lux şi imoralitate şi-au folosit rău averile şi au fost pricină de cădere în mrejele
ateismului fraţilor lor de aceeaşi credinţă şi neam, dar lipsiţi. După împlinirea sau neîmplinirea acestor
datorii creştineşti, vom fi răsplătiţi sau osândiţi în Ziua Judecăţii.
A doua categorie - mai înaltă - de fapte de milostenie, sunt acelea pe care din dragoste şi milă faţă
de aproapele necăjit, te lipseşti nu numai de prisos, ci chiar de cele necesare, să-l poţi ajuta, sau îi dai lui
ce ai mai bun - având credinţa că-I dai lui Iisus - iar pentru tine ţii ce ai mai rău. Aceste fapte presupun o
inimă mai largă decât cele dintâi, pentru că este mult mai uşor să dai din prisos, decât să te lipseşti de cele
necesare, de aceea, puţini sunt cei care se ridică până aici.
Tot aici putem încadra şi acele milostenii pe care le faci din lucruri pe care la rândul tău le-ai
primit ca milostenie de la alţii. Despre aceste fapte se spune că: „Dar din dar se face Rai !” A da
milostenie din milostenie, înseamnă a împrăstia pe Pământ dragoste cerească, a face, deci, pe Pământ, un
mic colţ de Rai.
Aceeaşi măreţie de suflet o are şi acela care face bine celor ce i-au făcut rău, acela care, văzând pe
vrăjmaşul său flămând, îl hrăneşte, văzându-l bolnav îl cercetează, gol şi îl îmbracă.
A treia categorie - cea mai înaltă - o constituie acele fapte ale iubirii aproapelui prin care ajutând
pe aproapele tău flămând, dezbrăcat, bolnav, străin, prigonit, rătăcit, rişti să suferi tu ceartă, bătăi,
prigoane, închisoare sau chiar moarte. Desigur că despre astfel de fapte a vorbit Mântuitorul când ne-a
spus: „Dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca a-şi pune cineva sufletul pentru prietenul său !” -
înţelegând prin prieten pe aproapele. Pilda supremă a acestei iubiri ne-a dat-o Însuşi Dumnezeu, Care
„atât de mult a iubit lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat la moarte şi încă moarte pe Cruce !”
Din iubirea nemărginită a lui Iisus, Cuvântul întrupat, Care a suferit Răstignire pentru păcatele noastre,
ne-a venit mântuirea. Pilda aceasta de a se jertfi pentru aproapele au urmat-o prietenii Lui, care I-au
urmat şi pilda Vieţii Sfinte.
Sfânta Cuvioasa Paraschiva a riscat să fie certată mult de părinţii săi, pentru că-şi schimba hainele
sale scumpe cu săracii întâlniţi pe drum.
Sfânta Muceniţă Filoteia a suferit certări, bătăi şi până la urmă chiar moarte mucenicească, fiindcă
dădea de mâncare săracilor ce-i ieşeau în cale. Vieţile Sfinţilor sunt pline de astfel de fapte, de dăruiri
totale pentru alinarea suferinţei aproapelui.
Privind viaţa Măicuţei Veronica, n-o găsim niciodată având bunătăţi de prisos; copilă fiind, nu
avea nimic personal, ci mama sa îi dădea cele necesare: haine şi hrană. Încă de mică Măicuţa s-a lipsit
bucuroasă de cele necesare, numai să poată ajuta pe aproapele. Lui moş Gheorghe - săracul bătrân şi
murdar - îi dădea porţia sa de mâncare, ce-i plăcea mai mult: mămăliguţă cu lapte şi nici pe aceasta nu o
dădea ajutând numai pe săracul moş Gheorghe, ci i-o dădea lui ca pomană pentru cei morţi. Deci, printr-o
faptă de milostenie ajuta şi pe cei morţi şi pe cei vii. Nu se gândea să-i fie socotită pe seama sa această
12
milostenie, ci pe seama celor morţi.
Mai târziu, rămasă şi fără mamă, a dat de pomană pentru morţi toate rochiţele şi cămăşuţele, până
a rămas cu una singură, pe care o purta mereu vara şi iarna. Desigur că pentru o fetiţă orfană, a rămâne
într-o singură cămăşuţă, era sub nivelul strictului necesar.
Când a ajuns în casa lui moş Ionică, lua din prisosul şi poate chiar din necesarul casei hrană,
săpun şi altele şi le dădea săracilor şi bolnavilor, rugându-se lui Dumnezeu să nu i se socotească păcat
aceasta, ci cele ce le dădea, să fie pentru sănătatea lui moş Ionică şi a mamei Maria.
După ce mila Domnului a chemat-o să-I fie slujitoare şi mireasă, pe Colina Gurgueta s-a făcut un
colţ de Rai. Nu s-a făcut colţ de Rai prin frumuseţea naturală a locului, căci nu era nici măcar un copac
mic să facă umbră, ci s-a făcut prin milosteniile pe care Măicuţa le făcea din ceea ce aduceau credincioşii
ca dar la Mănăstire. Aceste milostenii erau făcute cu toată dragostea şi cu toată puterea. Nu se dădeau
lucruri care nu mai erau de folos sau uzate, ci se dădea ce era mai bun, mai frumos, aşa ca şi cum s-ar fi
dat direct lui Iisus.
Într-o zi de iarnă - 5 Ianuarie 1940 - a venit chiar Iisus în chip de călugăr sărac şi Măicuţa I-a
spus: „Taică Părinte, acum e frig şi Sfinţia-Ta Eşti gol, eu am două rase, vrei să-Ţi dau una Sfinţiei-Tale,
că nu se cunoaşte că-i de soră ?!” A coborât apoi în bordei şi să aducă pâine şi rasa. Desigur că Măicuţa
era îmbrăcată cu rasa cea mai veche, iar cea din bordei era mai bună şi totuşi s-a dus s-o aducă pe aceea
cu toată dragostea. Dar Iisus nu i-a vrut haina, ci dragostea.
Într-o zi, Măicuţa a auzit în dosul grajdului o femeie povestind cu alta şi plângând şi fiindcă
Sfinţia-Sa a gustat amărăciunea lacrimilor, nu trecea niciodată pe lângă cei ce plângeau, fără să le şteargă
lacrimile. Aşa s-a dus şi la acele femei şi a aflat că plângea că i-a murit singura vacă pe care o avea şi nu
mai are de unde da o lingură de lapte la cei şase copilaşi micuţi pe care-i avea.
Aflând acestea, Măicuţa a intrat în grajdul Mănăstirii, a ales vaca cea mai bună şi cea mai
frumoasă şi a dat-o femeii necăjite, spre uimirea celorlalte maici care erau acolo şi se uitau cu jind după
vacă şi poate chiar cârteau în gând că Măicuţa a dat vaca cea mai bună. Dar chiar în după-amiaza acelei
zile, a venit un om şi le-a adus la Mănăstire o vacă mai bună şi mai frumoasă decât cea pe care o dăduse
dimineaţă. Am văzut atunci cu toate cum Dumnezeu răsplăteşte şi-ţi dă înapoi darul, atunci când alegi şi
dai ce ai mai bun.
Din câteva fapte pe care le ştim cu toate şi cred că nu mai e nevoie să le înşir aici, putem
presupune cum au fost şi cele multe pe care nu le ştim nici noi care am fost aproape, ci numai cel miluit şi
Iisus, Care a fost aproape de tot.
Ar fi prea lung apoi să povestim despre mulţimea de slujbe, parastase şi pomeni făcute pentru cei
morţi, despre care Măicuţa auzind că fiind săraci sau neavând pe nimeni, n-avea cine se îngriji de acestea.
Dacă milostenia faţă de cei vii, care în cel mai rău caz şi tot se mai pot descurca chiar şi singuri,
este plăcută lui Dumnezeu, cu atât mai plăcute trebuie să fie faptele prin care căutăm să ajutăm sufletele
celor morţi, care singuri nu-şi mai pot ajuta cu nimic şi care poate sunt în chinuri şi aşteaptă să le ajutăm
cu o rugăciune, cu o Sf.Liturghie sau cu o milostenie, să le uşurăm chinul.
Pe scurt: nimeni n-a venit la Măicuţa flămând şi să nu fie hrănit, gol şi să nu fie îmbrăcat, sau
străin şi să nu fie primit, sau bolnav şi să nu fie cercetat !
Iar când situaţia era de aşa natură că un dar material nu era de folos celui ce-şi spunea necazul,
Măicuţa îl sfătuia cum se pricepea mai bine, îl mângâia, în încuraja şi de câte ori nu a plâns cu cei ce
plângeau şi apoi, în rugăciuni fierbinţi a cerut ajutor de la Maica Domnului.
Nimănui Măicuţa n-a răspuns cu ură pentru ură. Şi celor mai înverşunaţi duşmani le-a înmuiat
inima, răspunzând cu iubire pentru ură. Ştiu că a venit la noi odată P.S.Episcop cu ocară şi cu duşmănie, a
venit după ce mai înainte s-a lăudat - omeneşte - că nu se va lăsa până ce nu o va vedea pe Veronica în
scurt şi pe Ioan în pantalon (adică dezbrăcaţi de haina monahală), şi totuşi Măicuţa, ştiind toate acestea, a
văzut că părintele episcop are o rasă groasă şi era vară, s-a dus şi a luat 10 m. de stofă albă, ce se ţesea cu
multă migăleală în atelierul nostru şi a făcut un pachet frumos cu ea, ca să aibă P.S.Episcop să-şi facă o
rasă albă şi subţire. Nu i-a dat-o ca să-l îmblânzească, fiindcă s-a arătat de neîmblânzit, ci i-a dat-o aşa, ca
să nu plece P.S.Episcop fără nimic de la noi. Iar la plecare a strâns Măicuţa toate florile din atelier, la care
s-a lucrat zile întregi şi le-a dat P.Sfinţitului în maşină, deşi ştia că această mână care ţinea toiagul
păstoriei, va căuta să dărâme tot ce au clădit în elan tineresc - izvorât din credinţă şi dragoste - trei sute de
fete care şi-au închinat viaţa Domnului.
Când am văzut stofa albă învelită în hârtie de celofan şi legată cu mult gust cu panglicuţă albastră
13
şi maşina plină cu flori, m-am întrebat în gând: „De unde mai are Măicuţa atâtea rezerve de răbdare şi
dragoste ?!”
Dar Măicuţa n-a avut milă numai de trupuri, ci mai ales a avut milă multă de sufletele bolnave; de
aceea a căutat şi s-a silit cât a putut să împlinească cuvântul Domnului şi să facă din Mănăstirea pe care o
conducea ca Stareţă Mică, „Loc de vindecare a sufletelor” şi fiindcă boala sufletului este păcatul, a
deschis tuturor bolnavilor uşa, ca să intre la Doctorul Cel Mare - Hristos !
Dacă pe acest Loc s-au miluit multe trupuri şi mai multe suflete s-au vindecat, de aceea, cei ce
umblă cu otravă pentru suflete: necredinţă, ură între oameni, lepădare de Dumnezeu, s-au supărat tare,
văzând că la Vladimireşti se vindecă sufletele pe care ei le-au otrăvit şi se întăresc cu medicament
preventiv acei pe care ar mai fi vrut să-i otrăvească. De aceea, au căutat să strice Casa Maicii Domnului,
Care Îi primea pe toţi sub mantia milei Sale.
Procesul „politic” intentat Măicuţei de Tribunalul Militar, care a condamnat-o la ani grei de
închisoare, în loc să ne deruteze şi să ne facă a ne pierde încrederea în Măicuţa, ne-a întărit-o şi mai mult,
căci acest proces ne-a dezvăluit fapte de milostenie de cel mai înalt grad, adică din acele fapte pe care
săvârşindu-le, rişti să suferi tu de pe urma lor:
„Străin am fost şi M-aţi primit” - străini au fost şi cei trei nemţi urmăriţi să fie prinşi şi duşi în
Rusia, de unde poate nu s-ar mai fi întors niciodată. Măicuţa, ca o copilă nevinovată, a împlinit porunca
lui Iisus şi i-a ajutat, dându-le adăpost. Pentru această primire şi pentru că nu i-a denunţat, a fost judecată
aspru. Dar Măicuţa a răspuns demn: „Iisus îmi porunceşte să-l ajut pe aproapele meu când îl văd în necaz
şi haina care o port m-a oprit să-i denunţ.”
„Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” - bolnavi au fost şi acei fugari cărora s-a dovedit că Măicuţa le-
a dat bani pentru medicamente. Toate acestea nu le-a făcut ca să răstoarne orânduirea din ţară, căci ştia că
este cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ci numai din milă creştinească.
Când Gheorghe Apostol era închis în timpul ilegalităţii, tatăl său venea plângând la Mănăstire şi
cerea Măicuţei să se roage pentru fiul său şi Măicuţa s-a rugat, iar pe bătrânul necăjit l-a mângâiat şi i-a
dat cele de lipsă pentru trai (dar orânduirea de atunci nu a condamnat-o că a ajutat familia unui comunist).
De ce a făcut oare aceasta ? Din admiraţie pentru Gheorghe Apostol, care era adept al unei doctrine
ateiste sau pur şi simplu din milă creştinească ? S-a rugat pentru el, căci aşa i-a spus Iisus: „Roagă-te
pentru cei depărtaţi de Biserică şi de cele ale ei, că-i greu de sufletele lor !” Noi ştim că în fond Măicuţa
suferă închisoare pentru dragostea şi credinţa către Dumnezeu, pentru zelul mântuirii sufletelor, dar
pentru că Constituţia prevede „libertatea religioasă” (bineînţeles, o prevede până vor fi coapte condiţiile
de a nu o mai prevedea), n-a putut fi judecată pentru aceasta, ci s-au căutat „fapte politice”, ca să se dea o
formă aparent politică procesului, pentru ca să nu poată nimeni spune că comuniştii au atacat direct
Biserica. Dar faptele scoase la iveală, departe de a fi politice, sunt fapte morale şi creştineşti.
PRIN CONDAMNAREA MĂICUŢEI S-A CONDAMNAT ÎN FOND CREŞTINISMUL CA
DOGMĂ, CA IDEOLOGIE, IAR ÎN FORMĂ, PE FAŢĂ, CREŞTINISMUL PRACTIC ! Căci ce altceva
decât practică creştină este a primi pe cei străini, a ajuta pe cei bolnavi, a ridica din noroi pe păcătoşi, a le
arăta calea spre Cer, a şterge lacrimile celor ce plâng şi a mărturisi cu curaj credinţa creştinească într-un
timp când atâţia oameni se tem a intra într-o Biserică sau de a-şi face semnul Sfintei Cruci ? Ne
mângâiem însă cu cuvintele Sf.Apostol Petru din Epistola I-a, cap.4, 15-16.
„Numai să nu pătimească cineva din voi ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca
râvnitor de lucru străin, iar de pătimeşti ca creştin, nu te ruşina, ci slăveşte pe Dumnezeu de aşa parte !”
În concluzie:
1.MÂNTUITORUL A FĂGĂDUIT CĂ SE VA ARĂTA CELOR CE ÎMPLINESC PORUNCILE
IUBIRII DE DUMNEZEU ŞI DE APROAPELE;
2.MĂICUŢA A ÎMPLINIT ACESTE PORUNCI DIN COPILĂRIE ŞI PÂNĂ ASTĂZI;
3.DECI PUTEM CREDE CĂ MÂNTUITORUL ŞI-A ÎMPLINIT FĂGĂDUINŢA ŞI I S-A
ARĂTAT.
Nu se poate presupune că Domnul permite diavolului să reuşească a înşela pe cei ce-L iubesc şi-I
împlinesc cu smerenie poruncile, încât ei să servească de momeală prin care diavolul să înşele Lumea
creştină un lung şir de ani cu minuni false. Dumnezeu ar fi atunci în contrazicere cu Sine Însuşi şi S-ar
dovedi că Este nedrept. El, Care Este Tatăl orfanilor, cum ar fi putut lăsa să fie amăgită de diavol o copilă
orfană, care, tot dorul şi toată nădejdea şi le-a pus spre El şi spre Maica Milei ?!!
B.
13
 I. ÎN ZILELE DE APOI - ZICE DUMNEZEU - VOI TURNA DIN DUHUL MEU PESTE TOT
TRUPUL ŞI VOR PROOROCI FIII ŞI FIICELE VOASTRE, TINERII VOŞTRI VEDENII VOR AVEA
ŞI BĂTRÂNII VOŞTRI VISE VOR VISA. BA ŞI PESTE SLUGILE MELE ŞI PESTE SLUJNICELE
MELE VOI TURNA ÎN ZILELE ACELEA DIN DUHUL MEU ŞI VOR PROOROCI ! Proorocul Ioil,
cap.3.
II. În Sf.Evanghelie de la Luca - cap.21 şi Matei - cap.24, găsim scrise semnele precedente celei
de „A Doua Veniri a Domnului”, adică semnele „Zilelor de Apoi”. Zice Domnul: „Veţi auzi de războaie şi
veşti de războaie. Căutaţi să nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să fie toate acestea, dar nu va fi acela
sfârşitul, căci se va scula popor peste popor şi împărăţie peste împărăţie şi vor fi foamete, ciumă şi
cutremure pe alocuri. Dar toate aceste sunt numai începutul durerilor.”
Într-o Vedenie din 1939, Iisus a spus: „Se apropie anii durerilor”, iar mai târziu, Maica Domnului
spune în alt loc: „Anii durerilor v-au cuprins. Atunci vă vor da la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de
toate popoarele pentru Numele Meu. Atunci se vor sminti mulţi şi se vor ucide unul pe altul şi se vor urî
unul pe altul. Atunci, mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi şi din pricina mulţimii
fărădelegilor în mulţi se va răci dragostea.”
În Epistola a II-a a Sf.Apostol Petru, cap.3,3-4, se spune: „Mai întâi aceasta să ştiţi: „În „Zilele de
Apoi” se vor ivi batjocoritori care vor umbla după poftele lor şi vor zice. „Unde-i făgăduinţa Venirii Lui ?
Căci de la începutul făpturii, de când au început a muri părinţii noştri, toate au rămas aşa !”
În Epistola a II-a a Sf.Ioan Teologul, cap.1, vers.7-11, scrie:
„Căci au intrat în Lume mulţi amăgitori care nu mărturisesc pe Iisus Hristos Cel Ce a venit în
trup. Un astfel de om este un amăgitor şi un antichrist ! Tot cel ce trece peste Învăţătura lui Hristos şi nu
rămâne într-însa, nu are pe Dumnezeu, iar cel ce rămâne în Învăţătura lui Hristos, are şi pe Tatăl şi pe
Fiul. De vine cineva la voi şi nu aduce această Învăţătură, pe acela să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi:
„Bine ai venit !” căci cine îi va zice: „Bine ai venit !”, se face părtaş la fărădelegile lui !”
Proorocul Daniil, în cap.11 prooroceşte după Vedenie despre un împărat ce se va ridica în „Zilele
de Apoi”: „Va veni un batjocoritor care nu avusese nici un drept la vrednicia împărătească şi se va ridica
şi se va trufi împotriva oricărui Dumnezeu şi împotriva Dumnezeului Dumnezeilor; va grăi cuvinte de
necrezut şi nu va lua aminte la Dumnezeul Părinţilor lui şi nici la Dumnezeul plăcut femeilor şi nici nu va
băga în seamă pe nici un alt Dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor; iar poporul care va cunoaşte
pe Dumnezeul său va rămâne statornic”, şi cei mai înţelepţi din popor învăţa-vor pe cei mulţi, dar ei vor
cădea o bucată de vreme de sabie, de foc, de temniţă şi de pustiire.”
Mai sunt şi alte locuri din Sf.Scriptură care ne arată semnele „Zilelor de Apoi”, dar să ne
mulţumim deocamdată cu cele citate mai sus, care sunt destul de grăitoare.
De vrea cineva să cerceteze de au venit sau nu batjocoritorii, amăgitorii sau antichriştii, dacă s-au
ridicat aceia care nu bagă în seamă pe nici un Dumnezeu, căci s-au ridicat deasupra tuturor, să citească cu
atenţie cartea: „Despre credinţa în Dumnezeu” - de Gurev, şi alte cărţi scrise de materialişti atei, după
care s-a inspirat Gurev şi le-a făcut rezumatul în cartea sa şi şi-i va vedea înşiraţi pe toţi fruntaşii
batjocoritorilor, pe toţi înaintemergătorii şi proorocii lui antichrist batjocorind şi hulind pe întrecute pe
Dumnezeu, Biserica, creştinismul şi rugăciunea.
Citiţi şi Cartea de Istorie de clasa a V-a elementară şi vedeţi ce învaţă despre creştinism şi despre
Hristos copiii sec.XX şi spuneţi dacă au venit sau nu în Lume, antichriştii. Sf.Ioan Evanghelistul ne
porunceşte ca pe astfel de oameni să nu-i primim în casă şi să nu le zicem: „Bine ai venit !”, căci cine îi
va zice: „Bine ai venit !”, se face părtaş la fărădelegile lui. Oare cel ce a primit în insula Patmos atâtea
Descoperiri, nu ştia că aceşti antichrişti vor forma într-o zi aşa-zisa „stăpânire” căreia va trebui să „ne
supunem” ? De ce, dar, zice să nu-i primim în casă ? Ştia Apostolul Iubirii că această fiară va duce război
cu Sfinţii şi-i va birui. Şi când zicem război, înseamnă lupta din amândouă părţile.
Când antichrist luptă - luptă ideologică - ca să-şi impună teoriile sale atee, noi creştinii să stăm cu
mâinile în buzunar şi să facem compromisuri de frică şi să privim cum ni se ia în fiecare zi câte ceva din
tezaurul câştigat cu jertfa a milioane de mucenici ? Sau să luptăm şi noi cu credinţă fierbinte şi să ne
apărăm Biserica şi credinţa ? Chiar de va trebui să ne jerfim şi noi, vom împlini numărul celor ce vor mai
trebui să fie ucişi pentru mărturisirea lui Hristos. Sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu,
poate să strige acum:
„Până când Stăpâne Sfinte şi Adevărate, nu vei judeca şi răzbuna sângele nostru împotriva celor
ce locuiesc Pământul ?”...
13
 „Încă puţină vreme până când tovarăşii şi fraţii lor care vor fi ucişi ca şi ei, vor împlini
numărul.”(Apocalips, cap.6, 10-11).
În tot cursul istoriei, de la popoarele cele mai vechi, nu se cunoaşte nici un popor fără credinţă,
până la ateiştii sec.XX. În acest secol, numărul celor lepădaţi de credinţă, a ajuns fără număr. Cei ce nu s-
au lepădat, să se curăţească, să se lămurească şi să se albească !
Văzând împlinindu-se rând pe rând toate proorocirile, ne aducem aminte că Iisus a spus o Pildă
când a vorbit despre semnele „Zilelor de Apoi”. El a spus aşa: „Uitaţi-vă la smochin şi la tot arborele
când sunt îmbobociţi; văzând acestea, de la sine se cunoaşte că vara e acum aproape. Aşa şi voi, când veţi
vedea împlinindu-se toate acestea, să ştiţi că aproape este Împărăţia lui Dumnezeu !”
III. Noi, văzând „smochinul îmbobocit”, avem tot dreptul să ascultăm pe tinerii noştri care au
avut Vedenii şi să credem că Dumnezeu a turnat din Duhul Său peste dânşii şi de aceea ei proorocesc.
Văzând pe satana la lucru, scoţându-şi pe scenă batjocoritorii, hulitorii şi lepădaţii, de ce n-am
putea crede că Dumnezeu Şi-a împlinit cuvântul spus prin Proorocul Ioil şi a turnat din Duhul Său peste
fiii şi fiicele popoarelor creştine şi le-a dat darul să vadă Vedenii şi să proorocească ?
Vedeniile pe care le-au avut tinerii smeriţi din zilele noastre, peste care s-a turnat Duhul Sfânt,
sunt deosebite de Vedeniile Sfinţilor celor din trecut, care erau mai mult personale şi de aceea Sfinţii le
păstrau în taină, fără a le spune tuturor.
Acestea de acum sunt Vedenii în urma cărora tinerii noştri proorocesc, cheamă popoarele la
pocăinţă şi ne arată mila şi mijlocirile Maicii Domnului, ale Cărei rugăciuni singure mai ţin Lumea.
Astfel de Vedenii sau Arătări Cereşti au început în secolul trecut în Franţa, la Salette, unde Maica
Domnului S-a arătat la nişte păstoraşi ce păzeau vitele pe vârful muntelui; la Lourdes, unde Maica
Domnului a dat Izvor tămăduitor; în Portugalia, la Fatima, unde Maica Domnului S-a arătat de mai multe
ori la trei copilaşi; în România, la Maglavit, unde s-a poruncit să se propovăduiască pocăinţa, şi la
VLADIMIREŞTI, unde Hristos Şi-a fixat locul Sf.Altar, a poruncit să se facă o Sfântă Mănăstire în
cinstea Prea Curatei Sale Maici şi a hotărât ca aici să fie Loc de propovăduire fierbinte a credinţei, Loc de
vindecare a sufletelor şi Loc de Jertfă. Toate aceste Descoperiri Dumnezeieşti au puncte comune, ca: se
cere lumii să se pocăiască, să păzească poruncile, să ţină posturile, să meargă la Biserică, să nu mai înjure
lucrurile sfinte, pe Maica Domnului şi pe Dumnezeu şi să se roage mult. Din toate se desprind rugăciunile
fierbinţi şi mijlocirile Maicii Domnului, care îmblânzesc dreapta mânie a lui Dumnezeu.
Ar trebui să facem o comparaţie între felul cum a privit Biserica Catolică din Franţa, Portugalia şi
din alte ţări aceste Lucrări Dumnezeieşti, aceste Revărsări de Har şi felul cum au fost privite, apreciate
sau mai bine-zis răstignite Revărsările de Har Dumnezeiesc în ţara noastră.
Francezii au clădit Catedrale pe vârfurile munţilor Salette, unde S-a arătat Maica Domnului o
singură dată şi au propovăduit Lumii întregi minunile de la Lourdes; Portugalia s-a reîncreştinat prin
pelerinajele de proporţii uriaşe de la Fatima.
La noi în ţară, poporul mai de jos, smerit şi curat cu inima a crezut şi s-a închinat cu evlavie la
Locurile Sfinte de la Maglavit şi Vladimireşti, dar conducătorii, chiar şi cei bisericeşti, unii preoţi şi
Ierarhi au lovit cu pietre şi au căutat să răstignească pe proorocii trimişi la noi. Un Prea Sfinţit Episcop
din vremurile actuale chiar s-a exprimat: „Aşa cum am desfiinţat bâlciul de la Maglavit, vom desfiinţa şi
bâlciul de la Vladimireşti !” Dureroasă atitudine a unui Ierarh faţă de Revărsarea de Milă a lui Dumnezeu
! Probabil că aceasta era o sarcină pe care i-a trasat-o Partidul şi pentru împlinirea căreia P.S.Iosif de la
Argeş şi cei împreună cu dânsul luptători de Dumnezeu, şi-au luat plata şi au fost decoraţi cu Steaua
R.P.R.cl.II-a (vezi în ziarul Scânteia, din ziua de 4 Ianuarie 1958, pag.I).
Desigur că, dacă Prea Sfinţia sa ar fi trăit în timpul lui Iisus, ar fi numit tot bâlci mulţimea ce
mergea în pustie să-l asculte pe Sf.Ioan Botezătorul, sau mulţimea hrănită minunat din cinci pâini şi doi
peşti.
Arhiereii de azi sunt gata să zică soldaţilor care stând de pază la Vladimireşti şi au văzut minuni,
aceleaşi cuvinte pe care le-au zis şi Arhiereii şi fariseii Legii vechi: „Nu cumva v-aţi amăgit şi voi ?
Crezut-a oare în El cineva din căpetenii sau din farisei ? Ci poporul acesta care nu ştie Legea, e
blestemat !”
Am mai lungi comparaţia noastră, dar ne oprim aici, căci ne doare inima şi ne ruşinăm în faţa
celorlalte popoare creştine că Biserica noastră conducătoare este asemeni celei din Laodiceea şi fiind abia
călduţă, gata să se răcească de tot, nu poate suferi căldura, nu poate suporta să vadă credinţa fierbinte, ci
vrea să-i aducă pe toţi la acelaşi grad de căldicea.
13
 IV. În concluzie:
1.Cuvântul Domnului prin Poorocul Ioil, a spus: „În „Zilele de Apoi” voi turna din Duhul Meu
peste tot trupul... tinerii voştri Vedenii vor vedea !”
2.Avem atâtea dovezi că „Zilele de Apoi” au început.
3.Deci putem crede a fi adevărate Vedeniile pe care tinerii şi tinerele smerite şi cu inimi curate,
din toată Lumea le-au avut, deci şi Vedeniile Maicii Veronica pot fi - şi credem că sunt - o împlinire a
proorociei Sf.Prooroc Ioil.
C.
I. ”Cereţi şi vi se va da”, „căci tot cel ce cere, ia!” „Este între voi un astfel de om care, când fiul
său i-ar cere pâine, el să-i dea piatră ? Sau când i-ar cere peşte, el să-i dea şarpe? Deci, dacă voi, răi fiind,
ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, apoi cu atât mai vârtos Tatăl vostru Cel Ceresc va da cele bune celor
ce cer de la Dânsul.” Ev.Matei 7, 7-8-11.
II. După primele Vedenii, Măicuţa a fost sfătuită de unii oameni să nu creadă în ceea ce vede, că
aceste Vedenii sunt înşelăciuni de la diavolul. Măicuţa s-a gândit că poate o fi adevărat ceea ce o sfătuiesc
oamenii şi s-a dus îngrijorată şi tulburată sufleteşte la Crucea de pe deal şi acolo s-a rugat lui Dumnezeu
s-o izbăvească de aceste Arătări, să nu mai îngăduie diavolului să o ispitească în acest fel şi să nu mai fie
sminteală lumii. Rezultatul rugăciunii a fost că Mântuitorul i S-a arătat din nou şi i-a spus supărat:
„Să nu te mai îndoieşti de Lucrarea Mea cu tine, ci să crezi ! În alte locuri se vindecă trupurile,
aici se vor vindeca sufletele !”
III. 1.Domnul a făgăduit Să împlinească rugăciunile prin care cerem ceva bun şi de folos pentru
mântuirea noastră.
2.Măicuţa, când i s-a spus că Vedeniile sunt de la diavolul, a crezut sfatul şi a alergat la Dumnezeu
cu rugăciunea s-o izbăvească de acestea.
3.Dacă aceste Arătări ar fi fost de la diavol, Măicuţa, cerând izbăvire de ele, ceea ce e un lucru
foarte bun şi Dumnezeu, ca un Tată bun, i l-ar fi împlinit şi ar fi izbăvit-o. Nicidecum nu ar fi îngăduit să
se repete înşelăciunea - şi încă tocmai în timp ce se ruga - căci în acest caz Mântuitorul S-ar fi contrazis,
lăsându-ne să înţelegem că nu ne aude rugăciunile, sau că Tatăl nostru Cel Ceresc Este mai rău decât un
tată pământean şi când fiii Lui Îi cer pâine, le dă piatră, iar când Îi cer peşte, le dă şarpe.
Cui ar putea servi aceste concluzii decât ateiştilor, care caută să mintă lumea că nu Este
Dumnezeu şi că în zadar ne rugăm, că nu ne aude.
Dar noi, care credem cuvintele lui Iisus, tragem concluzia următoare: „de vreme ce Măicuţa s-a
rugat să fie izbăvită de aceste Arătări, dacă ele sunt de la diavolul şi în timpul rugăciunii Mântuitorul i-a
spus: „Să nu te mai îndoieşti de Lucrarea Mea cu tine, ci să crezi !” - înseamnă că Vedeniile sunt de la
Dumnezeu şi trebuie să le credem şi noi. Dacă nu credem cuvântul Mântuitorului, nu vom crede nici dacă
vom pune degetul în coasta Lui.
***
I. Odată scoţând Iisus un drac dintr-un om care era mut, după ce a ieşit dracul, mutul a început a
grăi, iar mulţimile se mirau. Unii din ei însă ziceau: „Cu puterea lui Belzebut, căpetenia dracilor, scoate
El dracii !”, iar alţii, ispitindu-L, cereau de la El semn din Cer. El însă ştiind gândurile lor, le-a zis: „Toată
împărăţia care se dezbină înlăuntrul său, se pustieşte, şi casa care se dezbină, cade, deci şi satana dacă a
dezbinat în sine, cum va dura împărăţia lui ?”(Ev.Luca, cap.11, vers.14).
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă, că se scutură şi se cutremură,
nesuferind a căuta spre puterea ei !” (Rugăciune de la Sf.Maslu).
II. S-a spus că Vedeniile Maicii Veronica sunt de la diavolul, nu de la Dumnezeu.
Să luăm pe rând fiecare Vedenie şi să cercetăm ce se spune, ce se porunceşte şi să vedem a cui
casă se clădeşte şi a cui se dărâmă prin aplicarea lor în viaţa creştinilor mireni şi a Mănăstirilor.
În Descoperirea din Vis de la 15 Octombrie 1937, tânărul care s-a arătat Măicuţei, i-a zis:
„Vasilico, să mergi la preotul din sat şi la Primărie şi să spui şi la săteni să faceţi o Cruce cu
Chipul Mântuitorului pe ea, pentru iertarea păcatelor voastre !”
În prima Vedenie din 22 Octombrie 1937, Mântuitorul spune:
„Să spui la lume că sunt trei zile pe săptămână, post: lunea, miercurea şi vinerea, dar să le spui să
nu postească numai de mâncare şi băutură, ci de tot felul de fapte rele. Eu de mult am vrut Să pierd
Lumea, dar nu M-am îndurat de ruga Maicii Mele, că stă pururea în genunchi şi Se roagă:
„Iartă-i Fiul Meu şi de astă dată ! Dar oamenii O înjură şi O pun în rând cu toate femeile, iar Ea
13
are răni la genunchi, stând şi rugându-Se pentru voi !”
În Vedenia din 28 Noiembrie 1937, Mântuitorul arată locul unde să fie pusă Sfânta Cruce şi zice:
„Aici am ales Eu locul în faţa vrăjmaşilor Mei ! Aici să puneţi Sfânta Cruce, care este puntea de
trecere la Mine !”
Sf.Simion Stâlpnicul apoi îi zice:
„Orice om care va fi certat cu neamul, cu vecinul, să se împace şi să nu mai trăiască în ură şi
duşmănie, să se iubească unii pe alţii; să le spui să nu se mai fure unii pe alţii, să nu mai lucreze
Duminica şi în zilele de Sărbători; să nu mai înhame caii şi boii la căruţe, ducându-se pe la treburile lor,
căci e păcat, în zi de Sărbătoare trebuie să se odihnească şi animalele; să le spui să nu mai înjure de
lucruri sfinte, că-i păcat de moarte; să le mai spui să ţină cele patru posturi de peste an şi cele trei zile din
cursul săptămânii!”
În Vedenia din 17 Decembrie 1937, Domnul spune:
„Roagă-te pentru cei depărtaţi de Biserică şi de cele ale ei, că tare este greu de sufletele lor!”
În Vedenia din 5 Februarie 1938, inima ni se aprinde de evlavie către Maica Domnului, văzând
cum mijloceşte cu lacrimi către Fiul Ei, cerând iertare pentru noi. Mântuitorul spune:
„Vezi cât Se roagă Maica Mea pentru voi ? De nu S-ar fi rugat Ea pentru voi, de mult v-aş fi
pierdut ! Iată, acum să spui la Lume să faceţi o Sfântă Cruce de marmură neagră, cu Chipul Maicii Mele
pe dânsa, iar dedesubt să scrieţi Condacul Maicii Mele !”
În Vedenia din 4 Martie 1938, Mântuitorul spune:
„În sat la voi sunt 294 de copii aruncaţi de mamele lor prin grâu şi prin porumb. Vai de sufletele
lor ! Încă mai trageţi nădejde să moşteniţi acest Pământ ?” şi: „În sat la voi sunt 112 oameni care trăiesc
ca câinii, necununaţi. Vai de sufletele lor ! Mai sunt 7 femei care, în timp ce la Biserica se face
Sf.Liturghie, ele umblă cu necuratul în mână, ca să facă pe fiicele lor să se mărite. Creştinii, în Duminici
şi Sărbători, în loc să meargă la Biserică, se înfundă în cârciumi, bând şi fumând şi înjurând Numele Cel
Sfânt. Vai de sufletele lor ! Acei care fumează, nici în Ziua Judecăţii nu vor vedea Faţa Mea, pentru că Eu
i-am lăsat curaţi şi am pus o părticică de Dumnezeire într-înşii, iar ei afumă această părticică, încât, nici
cât voi pune degetul n-am Să am curat. Spune la lume să se lase de păcate !”
În Vedenia din 21 August 1938, Mântuitorul a slobozit o Lumină din mâna dreaptă, care a intrat
în pământ, şi a zis:
„Aici va fi Altarul Meu ! Aici se va face o Mănăstire de maici numai fecioare ! Această Biserică
se va chema Biserica Maicii Mele, cu Hramul „Adormirea Maicii Domnului” !
„Iar Măicuţa Domnului mi-a spus să cânt cântarea Îngerească: „Sfinte Dumnezeule”, de care
Îngerii se bucură în Cer.”
În Vedenia din 3 Mai 1939, Mântuitorul spune:
„Roagă-te mult şi posteşte, ca să se zdrobească diavolul ce lucrează contra fecioarelor !” şi: „Scris
este din veac că în acest Schit sărac nu va locui nici un suflet, decât cel ce este pentru jertfă!”
În Vedenia din 5 Martie 1945, Maica Prea Curată arată clar misiunea de jertfă a celor ce vieţuiesc
în această Sfântă Mănăstire. Apoi zice:
„Să spuneţi celor ce s-au rătăcit de la Biserica văzută a Fiului Meu, că sunt pierduţi şi nu vor avea
parte de Biserica nevăzută şi biruitoare a Cerului ! Nu lipsiţi de la Biserică şi de la Liturghia Fiului Meu
fără o ascultare sau boală ! De Sf.Liturghie se bucură Cerul mai mult ca de orice ! De ea se cutremură şi
Îngerii ! Nu lucraţi în timpul acela pentru voi cele deşarte ale vieţii trecătoare, de vreţi să nu Mă întristaţi
pe Mine şi pe Fiul Meu ! Sorbiţi cu sete şi Sf.Scriptură învăţaţi-o cum puteţi, căci cu ce veţi învăţa, cu
aceea veţi rămâne ! Va veni vremea când veţi dori să o mai citiţi şi nu veţi mai avea-o !”
În altă Vedenie, Maica Domnului spune:
„Lăsaţi gura, mintea şi inima voastră ca neîncetat să rostească Numele Cel Prea Înalt aş Dulcelui
Iisus, pe care îl aveţi lăsat de la Părinţii voştri cei de demult: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” !
În rezumat, în toate Vedeniile se cere să se facă: întâi o Cruce, apoi Măicuţa a fost trimisă în Lume
ca să propovăduiască pocăinţa, postul, cercetarea Bisericii, dragostea către Maica Domnului, împăcarea
între oameni, păzirea Duminicii şi a Sărbătorilor, lepădarea de înjurături, lepădarea de păcatul desfrânării,
de farmece, de beţie, de fumat, de avorturi, oamenii să asculte de preoţii adevăraţi, care sunt slujitorii lui
Dumnezeu.
S-a poruncit apoi să se facă o Cruce de marmoră neagră, cu Chipul Maicii Domnului, apoi să se
13
facă o Sfântă Mănăstire de fecioare, viaţa în Mănăstire să fie de obşte, obştea să trăiască în unire, să nu
lipsească de la Biserică, să iubească tăcerea, să zică neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse”..., să se roage
mult pentru mântuirea acestui neam şi să se pregătească de jertfă, să facă din inimi locaş de odihnă pentru
Iisus şi Maica Domnului...
Care dintre toate aceste fapte poruncite în Vedenii sunt pe placul satanei ? S-a întâmplat vreodată -
în istoria Bisericii - să fi fost Vedenii venite de la diavol şi prin ele să se ceară şi să se propovăduiască
aceste lucruri ? Oare nu-i plac satanei tocmai lucrurile contrare, ca: necredinţa, lepădarea de Biserică,
înjurăturile, ura, îmbuibarea, beţia, desfrânarea, avorturile, neunirea, vrajba, şi cu ele îşi întăreşte
împărăţia, iar cu cele propovăduite în Vedenii şi-o dezbină ?
Se cere în aceste Vedenii ceva contrar Învăţăturii Bisericii sau măcar ceva în plus din ce prescrie
Învăţătura Bisericii ?
Dimpotrivă, se întăresc prin cuvânt Dumnezeiesc poruncile şi învăţăturile Bisericii păstrate nouă
prin Sf.Tradiţie. Sute şi mii de prooroci mincinoşi, sectari şi atei s-au ridicat împotriva Sf.Tradiţii, s-au
ridicat să lupte împotriva Sf.Cruci, a Sfintei Icoane a Maicii Domnului, a postului, a Bisericii, a
călugărilor şi a fecioriei, aducând tot felul de învăţături mincinoase, spunând că Iisus nu a spus să postim
miercurea şi vinerea, nu El a hotărât posturile, ci preoţii; că închinarea în Sfintei Cruci şi a Sfintei Icoane
este idolatrie şi alte şi alte erezii îndreptate împotriva Sf.Biserici, a Sf.Taine şi a Maicii Domnului.
Dar iată că în Vedeniile Maicii Veronica Iisus întăreşte prin cuvântul Său Sf.Tradiţie. El spune:
„Sf.Cruce este puntea voastră de trecere la Mine !” Spune să se ţină posturile, să cinstim pe Maica Sa
Prea Curată, arată că sustragerea de la Sf.Taine ale Bisericii este păcat: spre exemplu, despre cei
necununaţi spune că trăiesc ca câinii şi e vai de sufletele lor !
Am vrea să ştim răspunsul acelora care pretind că apără puritatea Ortodoxiei şi luptă împotriva
Lucrării de la Vladimireşti şi o consideră necurată, am vrea ca aceştia să ne răspundă:
-Câte cărămizi de clădire a casei satanei dau Vedeniile şi câte dau sectarii şi ateii ?
-Câte lovituri de dărâmare a acestei case dau fiecare ?
-Câte cărămizi de clădire şi câte lovituri de dărâmare a Casei lui Dumnezeu dau fiecare ?
Noi suntem de părere că proorocii mincinoşi sunt sectarii şi ateii şi aceştia caută să dărâme Casa
lui Dumnezeu şi să o întărească pe a satanei.
Dar păstorii noştri mai mari de azi, care sunt gata să ne arunce pe noi în iad, folosind rău puterea
ce le este dată, sunt prieteni cu aceştia şi împreună cu ei stau la masă şi fac aşa-zisele „conferinţe
interconfesionale”. Ce deosebire uriaşă este între aceste adunări şi lupta pe care au dus-o Sf.Părinţi uniţi
toţi împotriva ereticilor ! Ei nu au făcut tovărăşie cu Arie, nici cu Origen, dar cum se face tovărăşie cu
împuterniciţii atei, cu baptiştii, cu adventiştii şi cu toate uneltele satanei, iar LUCRAREA LUI
DUMNEZEU DE LA VLADIMIREŞTI, prin care se întăreşte Sf.Biserică şi se dărâmă casa satanei, este
prigonită ?! Mănăstirea pustiită, obştea zace prin închisori. Oare nu este şi aici o împlinire a profeţiei lui
Daniil, care spune că cei care vor învăţa poporul calea adevărului, „vor cădea o bucată de vreme de sabie,
de foc, de temniţă şi de pustiire” ? Şi toate acestea se fac cu toată binecuvântarea arhierească ! Oare
păstorii noştri n-au uitat din nebăgare de seamă sau din laşitate cuvintele Sf.Ioan Evanghelistul: „De va
veni la voi cineva şi nu va aduce Învăţătura lui Hristos, pe acela să nu-l primiţi în casă, nici să-i ziceţi:
„Bine ai venit !”, căci cel ce-i zice: „Bine ai venit” !, se face părtaş la fărădelegile lui.”
Ştiut este de toată lumea, că cei ce au venit la noi în aceste vremuri, nu aduc cu ei Învăţătura lui
Iisus Hristos, ci o Învăţătură exact contrară, care se ridică împotriva Lui.
Oare toate angajamentele şi laudele şi mulţumirile pentru înaltele distincţii de a fi decoraţi cu
Steaua R.P.R. a Ierarhilor noştri, nu sunt toate acestea strigăte de: „Bine aţi venit !”? Împlinind toate
acestea, e de la sine înţeles că se fac părtaşi la fărădelegile lor, iar pe cei ce nu le urmează şi nu-i ascultă
să facă acelaşi lucru, îi scoate afară din Biserică, îi cateriseşte, sub pretext că nu se supun „înaltelor
stăpâniri”.
Acelaşi Sf.Apostol Pavel, care a spus să ne supunem stăpânirii („daţi celui ce darea, dare, celui cu
dijma, dijmă”), a mai spus în Epistola a II-a, către Corinteni, cap.6, vers.14-15: „Nu vă plecaţi grumajii
sub jug străin cu necredincioşii, pentru că ce legătură poate să aibă dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce
împărtăşire are Lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce tovărăşie poate fi între
un credincios şi un necredincios ?”
Cuvântul Domnului a fost şi este actual oricând: „Nimeni nu poate sluji la doi domni - şi lui
Dumnezeu şi lui mamona.” A nu ţine seamă de aceste cuvinte ale Mântuitorului şi ale Sf.Apostol Pavel,
13
înseamnă a face compromisuri ruşinoase pentru Biserică, înseamnă că ai început să dai înapoi tot câte un
pas în faţa acelora care se conduc după lozinca: „Să începem cu puţin, ca să ajungem la mult !” A nu
observa unde duce această vicleană diplomaţie şi de unde începe puţinul şi care este multul la care vrea să
se ajungă, înseamnă a fi cel puţin un căldicel, dacă nu chiar rece şi vânzător.
Un Episcop care a murit în închisoare ca un mucenic al „Vremurilor de Apoi”, a scris undeva: „Un
mediocru, un căldicel, înseamnă o mână care ajută la aşezarea jugului răului pe gâtul tău şi pe grumajii
neamului.”
Conducerea şi obştea Mănăstirii de la Vladimireşti a dat Cezarului ce era al lui, a dat celor cu cota
cotă, celor cu darea dare, celor cu planul plan, şi depăşirea lui, dar osanale şi „Bine aţi venit !” nu a strigat
celor ce au venit, aducând o Învăţătură contrară Bisericii, celor care găseau pricină de poticnire în faptul
că Maica Veronica spunea credincioşilor că „Este Dumnezeu”, nici celor cărora nu le plăcea că pe
clopotniţa noastră era scris: „Nimic fără Dumnezeu !”. Acestea nu le-am făcut, ca să nu ne facem în
continuare părtaşi la fărădelegile lor, căci îl avem patron şi sfătuitor pe Sf.Ioan Evanghelistul şi ţinem
seamă de sfaturile lui. Părintele Ioan - să zicem - ar fi putut greşi, căci cine munceşte, greşeşte, dar
Sf.Ioan Evanghelistul, care avea darul Sf.Duh, el, care s-a rezemat cu capul pe pieptul Domnului la „Cina
cea de Taină”, el, care a fost numit Fiu al Prea Sfintei Fecioare, el, care a văzut în Insula Patmos, în
Vedenie, fiara ce huleşte pe Dumnezeu, el nu putea greşi şi ascultând sfatul lui, n-am greşit nici noi, n-a
greşit nici Părintele Ioan !
III. În concluzie:
Prin propovăduirea şi împlinirea Vedeniilor Maicii Veronica se dărâmă casa satanei şi se întăreşte
Casa lui Dumnezeu - deci ele sunt de la Dumnezeu, nu de la diavolul.
Satana, ştiind şi el cuvântul Domnului, că: „Toată împărăţia ce se dezbină înăuntrul său, se
pustieşte” - încearcă să facă dezbinare în Casa lui Dumnezeu, ca să-şi răzbune dărâmarea casei lui - dar
noi vom sta strâns lipite de Biserica Domnului, vom iubi şi vom cinsti Ierarhia noastră pentru ceea ce are
bun şi frumos, o vom cinsti pentru crucea ce o poartă pe piept (nu pentru Stemă), o vom asculta în toate
cele bune ce ni le va cere, inspiraţi de Duhul Sfânt, dar la cererile impuse de oameni necredincioşi nu ne
vom supune. De ne va cere Ierarhia noastră să ne vindem conştiinţa, sufletul nu-l vom vinde, dar de ne va
cere să ne dăm sângele pentru apărarea Bisericii şi a cuceririlor sfinte de veacuri, vom face aceasta cu tot
dorul, nădăjduind şi rugând pe Iisus, Mântuitorul nostru, să ne ajute ca măcar prin moartea noastră să-L
slăvim pe Dumnezeu, dacă prin nemernicia vieţii nu am făcut-o!
E.
I. Înainte de Sf.Sa ADORMIRE, Maica Domnului a făgăduit că nu ne va lăsa singuri, ci va
acoperi şi va ajuta pe toţi care O vor chema în ajutor.
Sf.Tradiţie ne-a păstrat această făgăduinţă a Maicii Domnului, care dă nădejdi tuturor
deznădăjduiţilor, mângâie pe toţi necăjiţii şi dă curaj pentru întoarcerea la Casa Tatălui, a tuturor
păcătoşilor.
Istoria creştinismului cunoaşte atâtea minuni - dovadă a ajutorului Maicii Domnului şi atâtea
daruri revărsate peste aceia care au iubit-O şi au chemat-O în ajutor.
Când Sf.Andrei a văzut-O în Biserica Vlahernei pe Maica Domnului, Ea Se ruga pentru toţi
păcătoşii care O strigă. Ea Se ruga aşa:
„Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul ce se roagă Ţie şi cheamă Numele Meu în ajutor, ca să nu
iasă nimeni de la Faţa Mea neajutat şi neascultat !” Iar Mântuitorul I-a răspuns:
„Cere, oh, Maica Mea, că nu Mă voi întoarce dinspre Tine, ci voi împlini cererile Tale şi voi milui
pe toţi care strigă către Tine !” (Acatistul Sf.Acoperământ).
În cartea cu „Minunile Maicii Domnului”, vedem ajutorul neîntârziat al Maicii Domnului către
toţi aceia care şi-au pus nădejdea spre Ea. Citez numai o minune dintre cele multe: „O femeie
credincioasă, cu multă cucernicie către Pururea Fecioara Maria, care era săracă de averea cea trupească,
dar nu şi în cea sufletească şi în fapte bune, avea un copil mic, în vârstă de un an. Într-o zi a trebuit să-i
ducă soţului ei mâncare la câmp, unde lucra. Neavând pe nimeni altul ca să lase acasă să-i păzească
pruncul, s-a rugat către Maica Domnului, zicând: „Stăpâna mea, sub Acoperământul şi ajutorul Tău îl las
pe fiul meu, pentru că nu am pe altcineva să-l păzească, decât numai Darul Tău, căci Tu Eşti Maica
orfanilor !” Acestea zicând ea cu credinţă, s-a dus la lucrul său. Cum a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o
casă a unui vecin şi de la dânsa s-a aprins şi a ei. Auzind acestea cei care erau la câmp, a alergat ea
împreună cu bărbatul ei, plângând moartea copilului. Şi ajungând acasă, au găsit casa făcută cenuşă, afară
13
de zidărie şi pardoseală. Socotind femeia că a murit copilul, plângea nemângâiată, zicând: „Oh, Prea
Fericită Stăpână, eu Ţi-am dat cu credinţă pe fiul meu sub Acoperământul şi ajutorul Tău şi cum nu l-ai
păzit fără de vătămare, Maică a Milostivirii, şi a pierit ?”
După aceasta, căutând, l-au găsit viu şi s-au înspăimântat, pentru că nu rămăsese nears nici un
lemn sau haină din casă. Şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind Pururea Fecioarei Maria, Maica
orfanilor, Care îi acoperă şi-i apără şi-i izbăveşte din diferite primejdii.”
Tot în „Minunile Maicii Domnului” se spune despre o călugăriţă căruia diavolul i se arăta şi o
ispitea mereu să se întoarcă din nou în Lume, făgăduindu-i multe bunătăţi. O soră mai învăţată a sfătuit-o
că dacă va mai veni diavolul, când îl va vedea, să cheme Numele Prea Curatei Stăpânei noastre şi să zică:
„Bucură-Te, Ceea Ce Eşti plină de Dar, Domnul Este cu Tine” şi celelalte. Şi acestea zicându-le Aglaida
către diavolul, acela a fugit îndată cu aşa iuţeală, ca şi cum l-ar fi ars o flacără de foc şi a dispărut în aşa
chip, încât nu a mai îndrăznit să se mai apropie şi nici să se mai arate.”
În rugăciunile către Maica Domnului se spune: „Nimenea din cei ce aleargă la Tine nu este
ruşinat”, „Folositoare, ajutătoare şi mântuire celor ce aleargă către Tine cu credinţă”. (Paraclisul Maicii
Domnului).
II. Pe patul de moarte, mama Măicuţei, i-a zis: „Draga mamei Lica, eu am fost aceea care te-am
adus pe Lume... tu ai O Altă Mamă, Care de acum înainte îţi va purta de grijă. E Maica Domnului.” Apoi,
arătând Icoana Maicii Domnului din peretele de la răsărit, a adăugat: „O vezi ? La Ea să te rogi de acum,
căci Ea ţi-I Mama ta adevărată şi de la nimeni să nu mai aştepţi milă, decât de la Ea !” În continuare,
Măicuţa zice: „De acum începe viaţa de suferinţă, care m-a ţinut strâns legată de Maica Domnului,
singura verigă a nădejdilor mele.”
Închisă de fraţi într-un chiler murdar, singura avere îi era Icoana Maicii Domnului. Plângând cu
Icoana Maicii Domnului în braţe, a auzit cuvintele: „Oh, nu mai plânge, că vei fi mai fericită ca toţi !”
Toată viaţa inima Măicuţei a ars de dragoste către Maica Domnului şi în toate necazurile şi
bucuriile la Ea a alergat, căci n-avea pe nimeni altcineva. La Icoana Prea Curatei, Măicuţa şi-a vărsat şi
lacrimile de durere şi pe cele de bucurie. Cele mai multe Vedenii le-a întâmpinat cu rugăciunea:
„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te...” pe care diavolul nu o poate suferi.
Tot timpul Măicuţa s-a străduit să aprindă în inimile credincioşilor dragostea către Maica
Domnului, să-i facă a avea pe buze neîncetat rugăciuni către Maica Domnului.
III. Concluzie:
1.Maica Domnului a făgăduit că va ajuta pe toţi care O cheamă.
2.Iată o mamă pe patul de moarte, lăsându-şi copila orfană în grija Ei. Iată copila rămasă fără
nimeni pe Lume cum O strigă pe Maica Domnului, strângând la piept Icoana Ei.
3.Maica Domnului i-a răsplătit suferinţa şi dragostea mare către Ea, dându-i marele Dar de a O
vedea şi a ales-o ca unealtă prin care să vorbească lumii.
A presupune că Vedeniile Măicuţei ar fi halucinaţii sau lucrări diavoleşti, înseamnă a crede că
Maica Domnului nu mai Este nici pe Pământ, nici în Cer, sau că Este numai în Cer, dar Şi-a uitat cu totul
de cei de pe Pământ, cărora le-a făgăduit cu milă ajutor; înseamnă a crede că Ea nu are nici pic de milă,
că rămâne indiferentă la suferinţele de pe Pământ, că nu ascultă nici o rugăciune, deci, degeaba ne rugăm
la Ea. Ori a crede aşa ceva, este o adevărată nebunie ! Înseamnă că am fi sectari sau necredincioşi total.
Cum ar fi îngăduit Maica Domnului diavolului să ia Chipul Domnului şi chiar Chipul Său Îndoliat şi cu
ochii înlăcrimaţi şi de sub acest Chip să înşele o biată copilă orfană, pe care mama muribundă a lăsat-o în
grija Ei şi care, de câte ori a suspinat, a strigat: „Maica Domnului, miluieşte-mă, că aşa mi-a spus mama
mea, să mă rog la Tine !”
Cel mult, Maica Domnului ar fi lăsat-o să sufere toată viaţa, ca prin suferinţă să ispăşească cine
ştie ce păcate strămoşeşti, dar nicidecum nu i-ar fi îngăduit bucurii false, prin care să fie amăgit sufletul
lăsat în grija Ei şi să inducă în eroare un neam credincios şi să facă sminteală în Biserică. Explicarea
logică şi creştinească este aceea că Maica Domnului, Maica Milostivirii, Maica orfanilor a răsplătit
credinţa mamei care şi-a lăsat fiica în grija Ei şi a răsplătit dragostea copilei, scoţând-o din gunoiul Lumii
şi dându-i misiunea sfântă de a curăţi Lumea de gunoaie, ca să se mântuiască cât mai multe suflete.
Ar mai fi multe alte puncte de cercetare, dar clipa este clipă şi e scurtă, fuge repede, de aceea mă
mulţumesc cu concluziile la care am ajuns, având siguranţa că, dacă din cele cercetate am ajuns a stabili
că judecând raţional, obiectiv, nu avem nici un motiv a ne îndoi de adevărul şi sfinţenia ADEVĂRUL ŞI
SFINŢENIA LUCRĂRII ŞI VEDENIILOR PE CARE LE-A VĂZUT MAICA VERONICA , oricât aş
13
mai cerceta, aş ajunge la acelaşi rezultat.
Iată că am despicat firul nu în patru, ci în cinci şi toate cinci părţile s-au dovedit a fi trainice,
temeinice şi răsucite la un loc fac un fir puternic, pe care nu îl poate rupe împotrivirea vrăjmaşă, oricât ar
izbi în el. Acest fir duce la Cer, la Dumnezeu, Care din iubire a creat Lumea, din iubire S-a jertfit pentru
mântuirea ei şi tot din iubire ne trimite Trâmbiţe, care să ne strige să ne întoarcem de la calea cea lată şi
largă care duce la pieire şi să apucăm pe calea cea strâmtă care duce la Viaţă !
Chiar dacă cei mulţi îşi continuă drumul pe calea cea lată, fiind pavată şi mergerea mai uşoară,
fiindcă duce în jos, totuşi noi să ne silim a merge pe calea cea strâmtă, care este presărată cu spini şi cu
pietre colţuroase, dar duce în Sus, spre înălţimile nesfârşite ale Dumnezeirii, de care să ne învrednicim
toţi, pentru rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi acum şi în
veci ! Amin !
Iar dacă la început am scris: „Am crezut fără să cercetez, acum pot scrie:
„AM CERCETAT ŞI TOT CRED !”
***

PÂNĂ LA CAPĂT
I.
22 Octombrie 1937...
Zi senină de toamnă, zi în care s-a început Revărsarea de Har Dumnezeiesc, zi care marchează
începutul Erei de reîncreştinare a neamului românesc.
Pe Colina Gurgueta, o mare de păpuşoi îşi scaldă haina ruginită în baia soarelui de toamnă,
aşteptând mâinile harnice care să-l despoaie de greutatea roadelor pe care Dumnezeu, în grija şi mila Sa
de Tată Ceresc, le-a dat ca hrană copiilor Săi de pe Pământ, pentru cei buni ca şi pentru cei răi, pentru cei
drepţi ca şi pentru cei nedrepţi.
Pe Cerul colorat cu cea mai frumoasă nuanţă de albastru, specifică zilelor senine de toamnă, nu se
vede nici un nor. „E linişte-n văzduh şi pace”, iar pe Pământ se aude doar foşnetul uşor al păpuşoiului
uscat, mişcat de o adiere domoală, foşnet ce pare un nostalgic suspin după cântăreţii veseli ce au plecat
spre ţări mai calde, speriaţi de răcoarea nopţilor şi dimineţilor de toamnă.
Pe drumurile ce se încrucişează printre lanuri, vezi câte un car cu boi ce duce spre sat roada trudei
omeneşti, sfinţită de mila Celui de Sus.
Iată un lan de păpuşoi, unde lucrează două fete la cules. Aşa începe povestea minunată şi reală de
pe Colina Gurgueta:
„În ziua de 22 Octombrie 1937, eram la cules de porumb cu o soră mai mică a mea, Ghiniţa...”
Două surori după duh, căci după trup nu erau, ci erau două copile sărace şi orfane, care s-au
întâlnit în casa milei lui moş Ionică. Culegeau porumb cu multă hărnicie şi erau tare bucuroase că pot să
fie de ajutor tatălui lor adoptiv, care din milă le-a strâns de pe drumuri şi le-a dat masă şi casă şi pentru
această grijă şi milă îl ascultau şi nu-i lăsau neîmplinit nici un gând pe care ele i-l puteau împlini. Alături
cu lanul unde culegeau, era un drum de la apus spre răsărit, care se încrucişa la capătul lanului cu drumul
orizontal ce ducea de la miază-zi spre miază-noapte. În acest cadru rustic şi liniştit s-a petrecut „Minunea
cea Mare”, ce avea să schimbe faţa neamului:
Aici a coborât Mântuitorul din azurul Cerului, îmbrăcat în Lumină şi S-a arătat copilei cu suflet
curat ca un strop de rouă. Şi fiindcă a văzut-o îngrijorată, i-a vorbit blând, încât i-a pierit copilei toată
frica şi lăsând îngrijorarea, nu se mai sătura privind la frumuseţea Lui !
„Dar, cum eu n-am mai văzut aşa Om, mă uitam la El şi nu mă mai săturam de frumuseţea Lui !
Mi-a zis:
„Ce te uiţi la Mine aşa, nu Mă cunoşti ?”
„De unde să te cunosc, că de când sunt, aşa Om n-am mai văzut !”
„Nici n-a fost, dar nici nu Este ! Eu Sunt Lumina Lumii, Eu Sunt Mântuitorul vostru, Care
mântuie toată lumea !”
„Vai, Matale Eşti Mântuitorul nostru ?!”
„Da !”
„La Matale ne rugăm noi ?”
„Da.”
„Dar eu, până acum nu Te-am mai văzut !”
13
 „Nu Mă arăt la toţi şi nici totdeauna !”
După aceasta, mi-a zis:
„Mergi să Mă petreci până la capăt ?”
„Merg !”
Această primă Vedenie este CHEMAREA PE CARE IISUS A FĂCUT-O MĂICUŢEI
VERONICA. A chemat-o să-L petreacă, să-L însoţească, să meargă pe drumul Lui, drum care ia sufletul
omenesc din întunericul apusului şi-l duce spre Lumina răsăritului.
N-a întrebat-o Iisus: „Mergi să Mă petreci puţin ?” ci a întrebat-o: „Mergi să Mă petreci până la
capăt ?” „Merg !” - a răspuns Măicuţa.
Noi, cei care citim întrebarea şi răspunsul, ne întrebăm:
„Dar unde şi care este capătul ?”
II.
Când Iisus, prin Sfânta Sa Întrupare a coborât pe Pământul mizeriei omeneşti şi a propovăduit
Învăţătura Sa Dumnezeiască, a arătat că Drumul pe care ne cheamă să-L însoţim, este Drumul Crucii:
„Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”
Dumnezeu fiind, ştia că Drumul Său pe Pământ va culmina cu Crucea de pe Golgota, pe care Se
va jertfi pentru a răscumpăra sufletele omeneşti şi pentru a pecetlui cu Sângele Sfânt al Jertfei Sale
adevărul Evangheliei pe care a binevestit-o omenirii „ce zăceau în întuneric şi în umbra morţii”. Aici, pe
Golgota, este capătul vieţii Sale ca Om. Până aici îi cheamă pe toţi care vor să-şi ia Crucea şi să-L
urmeze, căci zice Iisus:
„Cel ce vrea să-şi mântuiască sufletul, acela şi-l va pierde, iar cel ce-şi va pierde sufletul pentru
Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-l va mântui !”
Iar în alt loc, zice Domnul:
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi !”
Chemaţi sunt toţi aceia cărora Dumnezeu le dă darul iluminării în duh, toţi aceia pe care-i face să
simtă în inima lor un imbold tainic ca să-L urmeze. Sunt mulţi care pornesc pe Drum cu Iisus, dar sunt
puţini care merg cu El până la capăt, până la răstignire, acei puţini sunt cei aleşi.
De chemat îi cheamă Iisus pe toţi oamenii; unii nici nu vor să audă chemarea, se fac a fi surzi, căci
li se pare prea greu Drumul Crucii; alţii pornesc pe Drum cu Iisus o vreme, dar fiindcă ar voi să meargă şi
cu lumea, nu-I înţeleg cuvintele şi zic ca odinioară, ca unii din ucenicii Lui: „Ciudate sunt vorbele
acestea, cine le poate asculta, cine le poate împlini ?!” Şi fiindcă nu le pot asculta, fac ca aceia despre
care Sf.Ioan Evanghelistul ne spune în cap.6, vers. 66:
„De atunci, mulţi din ucenicii Săi s-au depărtat şi nu L-au mai urmat.”
Mulţi au fost chemaţi de-a lungul veacurilor, mulţi sunt chemaţi şi azi, dar mulţi se şi întorc din
drum, iar cei puţini care rămân cu Iisus, zic ca Sf.Apostol Petru:
„Doamne, la cine să ne ducem ? Cuvintele Vieţii Veşnice Tu le ai şi noi am crezut şi am cunoscut
că Tu Eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu !”
Celor ce se despart de Iisus, necrezând adevărul cuvintelor Lui, Dumnezeu le trimite „lucrarea
înşelăciunii, ca să creadă minciunii, fiindcă n-au crezut adevărului.”
Alţii merg cu Iisus atâta timp cât lumea îi laudă şi-i cinsteşte că şi-au ales această parte, sau până
nu vine ispita banului, cum a venit la Iuda. Aceştia merg până la „Cină”, dar se retrag, căci se tem de
pătimire, se gândesc la bani şi la fericirea amăgitoare a Lumii. Ei fac ca Iuda, care „a ieşit îndată şi când a
ieşit, era noapte”. Cei ce-L părăsesc pe Iisus atunci când se apropie pătimirea, pleacă de lângă Lumină şi
ies în noaptea neagră a păcatului lepădării şi trădării, după care, satana îi împinge în deznădejde.
Unii dintre următori rămân cu Iisus, se hrănes cu Trupul şi Sângele Lui, merg în Ghetsimani cu El,
dar când Păstorul Este prins, oile se împrăştie şi de n-ar veni Învierea să-i strângă din nou, ar rămâne
pierduţi.
Petru şi Ioan, care L-au iubit mai mult pe Iisus, merg cu El până în curtea lui Caiafa. Aici, Petru
trece prin încercare. El a venit până aici ca să fie cât mai aproape de iubitul său Învăţător. Când oamenii
şi slujnica îl bănuiesc că ar fi dintre ucenicii lui Iisus, el se leapădă, dar lepădarea lui Petru nu este o
lepădare în fond, o trădare, el spune numai de la gură că nu este ucenicul Lui şi face aceasta desigur că nu
de frică, fiindcă i-am văzut curajul în Ghetsimani, când a scos sabia din teacă să-L apere pe Iisus. El
tăgăduieşte mai mult din dragoste decât de frică; tăgăduieşte tocmai ca să poată rămâne în curte, să-L
vadă pe Iisus, să-L urmeze în ascuns, necunoscut, ca să nu-i poată fi împiedicat drumul. Petru a făcut
14
atunci ceea ce am zice noi azi, că: „scopul scuză mijloacele”, sau, că: „trebuie să dai mâna şi cu necuratul
până treci puntea.” Poate că Petru s-a gândit atunci: „Principalul e să pot rămâne aici, aproape de El, nu
contează ce spun, nu are rost ca acum, când El Este prins, eu să mă arăt pe faţă că sunt ucenicul Lui,
acum trebuie să mă arăt prudent, ca să fiu aproape de El.”
Cam aşa gândesc şi astăzi mulţi creştini şi mulţi urmaşi ai Apostolilor, care cred că pot face
compromisuri şi concesii pentru a menţine astfel Bisericile deschise, pentru a putea rămâne aproape de
Iisus Care - zic ei - se uită la inimă, nu la cuvintele pe care le spui dar nu le crezi, ci le spui numai fiindcă
slugile satanei te ispitesc şi fără aceste cuvinte nu te poţi strecura în aceste zile în care vrăjmaşii pândesc
pe Apostolii şi pe ucenicii lui Hristos.
Dar a fost de ajuns o privire a Mântuitorului şi cântatul cocoşului, ca Petru să-şi dea seama că
acest drum al prudenţei este greşit şi chiar dacă lepădarea este formală, este totuşi lepădare. În fond, Petru
Îl iubea pe Iisus şi în curtea căpeteniei preoţilor şi pe Muntele Taborului. Lepădarea lui Petru nu a fost
făcută de frică, ci a fost numai de formă şi totuşi în Sf.Evanghelie a rămas scrisă şi toată creştinătatea a
aflat de ea. Dacă lepădarea ar fi fost din inimă, Petru ar fi căzut în deznădejde, dar fiindcă a fost numai de
la gură şi cu scopul de a rămâne aproape de Iisus, „Petru a plâns amar” pentru greşeală, a fost iertat şi
repus în vrednicia de Apostol. Limba care a rostit cuvântul tăgadei, a propovăduit mai târziu în toată
Lumea cuvintele mărturisirii de credinţă. Petru a rămas între cei puţini aleşi care şi-au pierdut sufletul
pentru Evanghelie şi astfel şi l-a câştigat.
Lepădarea lui Petru a îngăduit-o poate Dumnezeu, pentru a avea noi pildă de cum trebuie să-L
urmăm pe Iisus, fără a-L tăgădui în nici o împrejurare. În Drumul cu Iisus nu este loc pentru prudenţă,
pentru concesii şi compromisuri. Nu sunt drumuri laterale care să ducă la mântuire, ci un singur Drum:
acela al mărturisirii cu orice risc. Iisus a spus clar: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră !” şi în
consecinţă, cine merge pe drum cu cei ce sunt împotriva lui Iisus, nu mai poate spune că merge pe Drum
cu El. Nu poţi ajunge pe Golgota la Răstignire, fără a merge pe Calea Crucii, chiar de ai cădea sub
greutatea ei uneori, dar Iisus, Care ştie greutatea Crucii, îţi va ajuta să te ridici.
Când Drumul vertical al Crucii este izbit de drumul orizontal al celor ce sunt împotriva ei, atunci e
momentul să te răstigneşti cu Hristos, căci numai aşa vei avea parte de a merge cu El mai departe spre
răsăritul Vieţii Veşnice. Atunci „bagă de seamă să nu pierzi acest odor !”
Sfântul Apostol Ioan este model de urmare al lui Iisus până la Răstignire, până la capăt !
III.
La 22 Octombrie, Iisus a chemat-o pe Măicuţa Veronica să-L urmeze. Întrebarea pe care Iisus i-a
pus-o: „Mergi să Mă petreci până la capăt ?” nu i-a pus-o referitor la capătul drumului material, la capătul
lanului de păpuşoi, ci se referea la capătul Drumului duhovnicesc.
A chemat-o Iisus pe Măicuţa să-L petreacă până la Răstignire, până la Jertfa Supremă a vieţii, a
chemat-o să-şi câştige sufletul, pierzându-l pentru El şi Evanghelia Sa.
Ca să n-avem nici o îndoială şi să fim siguri că acesta este capătul Drumului, Maica Domnului a
spus în Vedenia din 25 Mai 1941:
„În locul unde te-a lăsat din prima Vedenie ce ţi-a fost dat s-o vezi, Fiul Meu şi Dumnezeul vostru,
vei aşeza o Cruce care vine acum de la Brăila. Adică, acolo unde tu ai socotit că e capătul lanului, capătul
Drumului unde L-ai petrecut pe Iisus, să pui Crucea cu Răstignirea, ca de acum înainte să ştiţi toate că
până la Răstignire trebuie să-L petreceţi pe Domnul Care v-a chemat.”
Când Iisus a chemat-o să-L însoţească, Măicuţa n-a ezitat, nu s-a gândit la păpuşoiul necules, nici
la faptul că ar putea veni moş Ionică şi ar certa-o, poate, că umblă pe câmp şi nu lucrează, ci a răspuns
hotărât şi imediat:
„MERG” !
Aşa au răspuns şi Sf.Apostoli când Domnul le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de
oameni !” „Iar ei, lăsând toate, au mers după Dânsul !”
Aşa a lăsat şi Măicuţa toate şi a pornit pe Drum cu Iisus şi cu Sfinţii Lui.
A poposit întâi lângă coşul cu pâine şi struguri. Pe locul acestui prim popas a răsărit prima
Bisericuţă - Paraclisul - care apoi a devenit cămara scumpă, deschisă tuturor, unde se păstra Potirul cu
„Pâinea Vieţii” şi „Vinul” răscumpărării, ce curge din Viţa Hristos, spre mlădiţele - credincioşii Lui: se
păstrau coşurile cu părticele sfinte şi anaforă şi deja cu aghiazmă: hrană sfinţită pentru suflet şi pentru
trup.
Coşul cu pâine şi poamă a devenit Potir cu Trupul şi Sângele Domnului.
14
 „Apoi iarăşi am pornit. Nu am mers mult şi am văzut că Se uită pe câmp de colo până colo şi mi-a
zis: „Vezi colea, v-am dat păpuşoi, ca să nu muriţi de foame şi lumea aceasta-i tot rea ! Eu de mult am
vrut pierd lumea, dar nu M-am îndurat de ruga Maicii Mele...”
Din aceste cuvinte Dumnezeieşti au izvorât predicile înfocate ale Măicuţei şi Părintelui Ioan, care
chemau sufletele, ce crescuseră ca păpuşoii în lan, să vină la Hristos, să îndrăznească a cere milă, fiindcă
O avem Mijlocitoare pe Maica Domnului. Sufletele au alergat la „Cina Domnului”; mii şi zeci de mii de
oameni au venit zilnic să se închine pe Locul Sfânt. Părea că Lucrarea şi-a atins maximum de intensitate
şi totuşi nu era acesta capătul. Măicuţa trebuia să meargă mai departe până la Crucea Golgotei, pe care
Maica Domnului a poruncit s-o pună la capătul hotarului Mănăstirii, la capătul vieţii călugăreşti, trăită cu
Hristos şi pentru Hristos. Drumul pe care mergea Măicuţa cu Iisus a mers vertical şi s-a întâlnit, s-a
ciocnit într-un punct cu drumul orizontal, calea cea cea largă şi lată pe care merg cei mulţi spre pieire, pe
care merg toţi cei fricoşi, neavând curaj să meargă pe cărarea cea îngustă, merg toţi trădătorii de neam şi
de credinţă, toţi cei lipsiţi de caracter care îşi vând conştiinţa pentru o coajă de pâine sau - şi mai dureros
- pentru un scaun înalt. Acest drum orizontal este drumul mediocrilor şi al căldiceilor, al celor ce se cred a
fi centrul Lumii dar nu sunt nimic, al celor care nu mai au inimi să bată creştineşte şi româneşte, ci bat
cum le comandă alţii, a celor ce nu mai au părerile lor proprii, ci slugarnici le propovăduiesc tremurând
de frică, pe ale altora.
Când Drumul Măicuţei cu Iisus s-a întâlnit cu drumul orizontal, s-a format o Cruce şi în viaţa
Măicuţei a început pătimirea, crucificarea cu Hristos.
„Vei şti că pentru tine încep durerile, de care şi pentru care te vei bucura de vei şti să te păzeşti de
sfatul oamenilor, chiar dacă crezi că-ţi vor binele !”(Vedenia din 19 Septembrie 1949).
Călătorii pe calea largă şi orizontală s-au scandalizat, cum ea, o fată simplă îndrăzneşe să meargă
pe alt Drum de cum merg ei ?! Pe Iisus de alături nu L-au văzut, căci erau orbi de păcate, de ură şi
invidie. Au încercat prin fel şi fel de sfaturi s-o ademenească să meargă în aceeaşi direcţie cu ei, spre
întuneric, spre miază-noapte. Dar Măicuţa a îndrăgit Lumina pe care ochii săi curaţi au văzut-o şi nu s-a
lăsat amăgită.
A făgăduit că va merge cu Iisus până la capăt şi şi-a ţinut făgăduinţa.
Şi fiindcă pentru cei de pe Drumul orizontal a fi în rânduială însemna a merge alături de ei,
Măicuţa a fost declarată „ieşită din rânduială”, că n-a acceptat să meargă pe drum cu trădătorii, ci a
continuat a merge cu Iisus. A intrat în Ghetsimani vărsând lacrimi amare, căci ştia că Iuda a pus la cale
vânzarea, arhiereii şi cărturarii au cerut armată Cezarului, care, curând o va lua din vatra caldă de pe
Gurgueta. A plâns Măicuţa, dar nu L-a părăsit pe Iisus, nici n-a adormit, ci inima i-a sângerat lacrimi de
sânge. Ostaşii Cezarului au venit, au luat-o şi au dus-o de la Ana la Caiafa - de la Galaţi la Bucureşti, la
Ţigăneşti, iar la Bucureşti şi la Galaţi, apoi au dus-o înaintea Tribunalului lui Pilat al zilelor noastre, ca
să-şi ia cununa de spini şi Crucea.
Astăzi, 22 Octombrie 1937, după 20 de ani de mergere cu Iisus spre capăt, a ajuns la piciorul
Crucii Lui şi rabdă chinuri răscumpărătoare, chinuri care vor mijloci în faţa Sfintei Treimi, şi pentru ele
Hristos va revărsa Darul întoarcerii în inimile păcătoşilor, a acestui neam. Nici o ademenire, nici o
ameninţare n-a despărţit-o de Iisus, a mers cu El până la umbra Crucii Lui, pregătindu-se a primi chiar
Răstignirea, Jertfa vieţii !
IV.
Când Măicuţa a plecat pe drum cu Iisus, Ghiniţa a simţit o dogoreală şi a început a plânge.
Măicuţa i-a zis: „Nu mai plânge, vino şi tu după mine !” Dogoreala pe care a simţit-o Ghiniţa, era
simbolul dogorelii iubirii lui Hristos, pe care aveau s-o simtă rând pe rând fiicele neamului românesc.
Fericite de această dogoreală, ele au venit plângând la Măicuţa să le primească, ca împreună să
meargă pe acel Drum ce duce de la întuneric la Lumină. Şi rând pe rând Măicuţa le-a spus blând la
fiecare: „Nu ma plânge, vino şi tu după mine ! Vino să călătorim cu Iisus pe Drumul Crucii, care duce la
Viaţă !”
„Şi când am fost strânse toate, când ne-am bucurat din plin de dulceaţa „Cinei” lui Hristos,
Măicuţa ne-a spus: „De acum, portiţa Grădinei Ghetsimani s-a deschis pentru noi! Cui îi este teamă de
pătimire, să se întoarcă înapoi ! Cine are încredere că Iisus călătoreşte alături de noi, să mă urmeze! Să
mergem să-L petrecem pe Iisus până la capăt ! Vom merge după „Cină” cu El în Ghetsimani, apoi la
Judecata lui Pilat, să primim cununa de spini, să ne dezbrace ca pe El de hainele noastre, să ne pună
Cruce în spate şi să urcăm cu ea Golgota !”
14
 Şi toate într-un glas am răspuns: „Mergem cu Iisus până la capăt ! Singure n-am îndrăzni să
mergem pe aşa Drum greu, dar cu El vom trece prin toate !”
Din inima plină de credinţă şi de creştinească iubire, Părintele Ioan ne-a spus:
„Vi L-am dat zilnic pe Hristos Euharistic, căci va veni vremea când El va duce lupta şi voi veţi fi
numai nişte unelte ale Sale. Aveţi toată încrederea în El şi veţi birui cum a biruit El !”
Încurajate de aceste cuvinte şi de adevărul cuprins în ele, soborul o urmează pe Măicuţa, îl
urmează pe Părintele Ioan, primii călători pe Drumul nostru cu Iisus.
După cum Dumnezeu în nepătrunsa Sa iconomie a rânduit, iată că toate am intrat în Ghetsimani,
fiind scoase din foişorul „Cinei celei de Taină”. Nu ne deznădăjduim, căci pe unde trecem, găsim urmele
paşilor lui Iisus, ai Măicuţei Veronica, ai Părintelui Ioan, care au trecut pe aici înaintea noastră,
deschizând Drumul. O parte din soborul nostru a trecut şi prin faţa lui Pilat, au fost dezbrăcate de haina
neagră a smereniei şi îmbrăcate în haina vărgată a suferinţei. Au primit pe cap cunună de spini şi pe umeri
Cruce. Cele rămase, aşteaptă zi de zi aceeaşi soartă. Cu inimi însângerate, cu cununi de spini pe cap, cu
Cruce pe umeri, aşa se pregăteşte soborul de la Vladimireşti să întâmpine împlinirea a 20 de ani de când
s-a început Revărsarea de Har Dumnezeiesc pe pământul românesc, 20 de ani de când Iisus a întrebat-o
pe Măicuţa: „Mergi să Mă petreci până la capăt ?”
Aceeaşi întrebare ne-o pune şi nouă astăzi, la fiecare în parte.
„Da, Doamne Iisuse, toate vrem să mergem cu Tine până la capăt ! Rămâi alături de noi şi ne ajută
!”
Să se săvârşească Doamne puterea Ta şi întru neputinţele noastre, pe care numai Tu le ştii şi le
poţi tămădui, ca văzând cei de pe calea cea lată puterea Ta săvârşindu-se în noi, să creadă şi să-Ţi urmeze
Ţie !
Îţi mulţumim Doamne că ai ajutat celor ce au pornit spre Golgota ! Ajută-ne şi nouă celor care am
mai rămas să plângem şi să ne rugăm în Ghetsimani !”
Dar nu numai soborul de la Vladimireşti dă acest răspuns, ci mii de glasuri din popor strigă:
„Doamne, azi, când vrăjmaşii Te caută din nou să Te răstignească, vrem şi noi să mergem cu Tine
până la capăt, până sus pe Golgota, să primim în mâinile şi picioarele noastre cuiele Răstignirii Tale şi în
coastă lancea !”
„O, Maică Prea Milostivă, ajută tuturor acelora care merg să-L petreacă pe Iisus, întăreşte acest
neam, ca să se împlinească cuvintele ce ni le-ai spus la 5 Martie:
„VA DA NEAMUL VOSTRU ATÂTA MULŢIME DE MUCENICI, ÎNCÂT ÎI VA ÎNTRECE PE
AI TUTUROR NEAMURILOR CREŞTINE DE PÂNĂ ACUM !”
Azi, când popoarele se întrec în lucruri vremelniceşti şi deşarte, neamul nostru să le întreacă pe
toate în Crucificarea cu Iisus Hristos, care este cea mai mare biruinţă din câte cunoaşte omenirea!
Scump sobor de la Vladimireşti, Iisus E alături de noi pe Drumul Crucii ! Să nu-L părăsim, să
mergem cu El după pilda Măicuţei noastre, de la 22 Octombrie până la 5 Martie...
PÂNĂ LA CAPĂT !
Maica Teodosia Zorica Laţcu

14
 MOARTEA MAICII VERONICA, TRECUTĂ DE BISERICĂ
SUB TĂCERE NEDREAPTĂ

Adevărata istorie a grupului de rezistenţă anticomunistă

de la Mănăstirea Vladimireşti
Duminica trecută, a fost înmormântată într-un loc de veci de lângă zidul aşezământului, celebra
MAICA VERONICA, de la Mănăstirea Vladimireşti, figură emblematică a ortodoxiei româneşti şi a
rezistenţei Bisericii Ortodoxe Române, de valoare, împotriva regimului comunist de ocupaţie. În mod cu
totul ruşinos, nici o instituţie bisericească sau laică n-a dat vreun comunicat de presă, întoarcerea la
Domnul (în ziua de 14 Septembrie 2005- n.ed.) a admirabilei luptătoare creştine, Maica Veronica Gurău,
fiind tratată ca un mărunt episod local, care trebuia cunoscut doar în incinta aşezământului său monahal.
Deşi Patriarhia Română şi toate eparhiile ortodoxe au site-uri pe internet cu o secţiune de ştiri, n-
am găsit nicăieri vreo informaţie sau referire la călătoria spre Domnul a sufletului Maicii Veronica. Nici
site-ul Patriarhiei Române şi nici cel al Episcopiei Dunării de Jos, n-au catadicsit să marcheze într-un fel
sau altul, evenimentul real de la Mănăstirea Vladimireşti, nici Agenţia Trinitas a Mitropoliei Moldovei,
care emite un flux de aproximativ 10,20 de ştiri pe zi, având alături un radio cu acoperire aproape
naţională şi un cotidian creştin (primul din ţară). Nici măcar scriitorul arhiepiscop Valeriu Anania, care a
avut legături strânse cu Vladimireştiul (înainte de convertirea sa la comunism) n-a tresărit la vestea morţii
celei pe care o cunoştea prea bine.
La 15 ani de la desprinderea României de comunism, toţi ierarhii Bisericii, care au colaborat cu
regimul ateu, sunt cinstiţi cu mare fast, la scară naţională, iar marii luptători anticomunişti din Biserică,
sunt marginalizaţi cu totul. Se dă numele patriarhului colaboraţionist Justinian Marina, facultăţii de
teologie ortodoxă din Bucureşti, se dă numele „Patriarhul Teoctist” unei şcoli din judeţul Botoşani, se
trag salve de tun şi se organizează funeralii naţionale la moartea mitropoliţilor colaboraţionişti
Plămădeală şi Vornicescu, dar când moare o efigie a rezistenţei anticomuniste din Biserica Ortodoxă,
totul e ţinut sub tăcere, ca şi cum ar fi o culpă şi azi să fii anticomunist.
Aşezământul Vladimireşti, ctitorit de Maica Veronica, nu-i o Mănăstire oarecare din ţară, ci un
capitol strălucit din rezistenţa eroică a adevăratei Biserici Ortodoxe Române împotriva regimului securist
ateu, cu care au colaborat atât patriarhul de atunci, Justinian Marina, cât şi Patriarhul de astăzi, Teoctist
Arăpaşu.
Vă prezentăm mai jos istoria adevărată a uneia dintre cele mai curajoase Mănăstiri din Biserica
României, al cărei martiraj ar trebui canonizat de Ierarhia viitoare a B.O.R.
Episcopia dă în judecată Mănăstirea
Mănăstirea Vladimireşti a fost construită în 1938, de credincioşii din comuna Tudor
Vladimirescu, jud.Tecuci (pe atunci), Episcopia Buzău (azi, în Episcopia Dunării de Jos), în urma unor
viziuni cu Mântuitorul, Maica Domnului, Sfântul Ioan Evanghelistul şi Arhanghelul Mihail, pe care le-a
avut tânăra Vasilica Barbu, în vârstă de 16 ani.
Dincolo de fenomenul religios controversat în epocă (similar cu „Vedeniile”, care au generat
marile pelerinaje de la Fatima şi Lourdes, în continuă amplificare de la începutul secolului XX până azi),
Mănăstirea Vladimireşti a strâns cea mai numeroasă obşte monahală din ţară, sub stăreţia Vasilicăi Barbu,
devenită Maica Veronica, atrăgând ca un miraj mari mulţimi de creştini, din toate colţurile României
interbelice.
După instaurarea regimului comunist, Securitatea a vrut să suprime prin orice mijloace
extraordinara efervescenţă religioasă a pelerinajelor de la Mănăstirea Vladimireşti, mai ales că aceste
mari aglomerări de oameni erau prilejuri de manifestare a ostilităţii faţă de regimul de ocupaţie sovietică,
după cum reiese dintr-un material informativ de epocă: „Cu ocazia pelerinajelor, care uneori luau
proporţii de masă, cetăţenii erau îndemnaţi în mod deschis să nu respecte hotărârile Partidului şi
Guvernului, să nu dea cotele, să nu intre în gospodăriile agricole colective…” Autorităţile comuniste, i-au
învinuit în repetate rânduri pe Maica Veronica şi pe duhovnicul Ioan Silviu Iovan (în prezent la
Mănăstirea Recea), că ar fi acordat ajutor unor luptători din rezistenţa anticomunistă, urmăriţi de
Securitate.
În acest context, P.S.Antim Anghelescu, obedientul Episcop de Buzău, cateriseşte Comitetul de
conducere al Mănăstirii Vladimireşti şi pentru că maicile refuză să părăsească aşezământul, Episcopia
14
Buzăului intentează proces civil de evacuare şi proces penal pentru port ilegal de uniformă monahală.
Avocatul Petre Pandrea (autor al volumului „Călugărul alb”, apărut la Editura Vremea, 2003), este
angajat în 1954, de către Maica Veronica, să apere obştile monahale de la Mănăstirile Vladimireşti şi
Sihastru, hăituite de Securitate, pentru rezistenţa lor anticomunistă.
Folosindu-se de colaborarea ruşinoasă a Episcopului de Buzău, Antim Anghelescu, în noaptea de
29 spre 30 Martie 1955, Securitatea din Galaţi, îi arestează pe Stareţa Veronica, duhovnicul Ioan Silviu
Iovan, Maica Mihaila Iordache şi Maica Teodosia şi îi încarcerează în Penitenciarul din localitate. Este
numită de către regim o nouă conducere, dar o parte din maici constituie un comitet interimar şi continuă
rezistenţa anticomunistă din Mănăstirea Vladimireşti.
Mănăstirea Vladimireşti se detaşează de Biserica Ortodoxă colaboraţionistă
Istoricul Cristian Vasile, dedică pagini extrem de documentate, cazului Mănăstirii Vladimireşti, în
noul său volum „Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist”, Editura Curtea Veche – 2005.
Reproducem un citat mai amplu din această carte excepţională, pentru a oferi o imagine de ansamblu a
luptei maicilor anticomuniste, de la Mănăstirea Vladimireşti şi a curajului şi eroismului lor, în cei mai
negri ani ai ocupaţiei sovietice, când ierarhia B.O.R şi-a trădat creştinii:
„Probabil, după intense presiuni, Sf.Sinod al B.O.R. din 10-12 Septembrie 1955, a decis ca
maicile şi surorile care nu erau originare din regiunea Galaţi, să fie transferate în regiunile de baştină. De
asemenea, un număr de 61 de surori urmau să fie trimise pentru şcolarizare, la Mănăstirea Bistriţa, din
regiunea Piteşti. Se dorea, de fapt, suprimarea rezistenţei din Mănăstire. După cum constata şi
Securitatea, hotărârea Sf.Sinod „a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea călugăriţelor, care s-au
manifestat deschis, că nu vor părăsi Mănăstirea”. Mai mult, călugăriţele au compus cântece
anticomuniste, dedicate Stareţei şi celor arestaţi. Deşi Consistoriul monahal al Eparhiei Buzăului a decis
pe 25 Noiembrie 1955 să excludă din cadrul Mănăstirii pe călugăriţele protestatare, maicile vizate au
refuzat să se supună şi au continuat „să instige împotriva regimului”.
În luna Decembrie a anului 1955, a urmat o altă sfidare: soborul Mănăstirii a trimis Sf.Sinod o
Scrisoare prin care se solidarizează cu vechea conducere a Mănăstirii şi proclamă ruperea tuturor
relaţiilor cu Biserica Ortodoxă. Această decizie a soborului din Mănăstire, nu era doar un act de
nesupunere faţă de autoritatea (comunistă) bisericească, ci reflecta şi o atitudine politică îndreptată
împotriva unui regim care încălca în mod flagrant libertatea religioasă, garantată numai formal, în textul
Constituţiei din 1952, la art.84. Deşi în cadrul Patriarhiei, au existat persoane care au susţinut cauza
Mănăstirii, Sinodul nu a dorit să-şi asume declanşarea unui conflict deschis cu autorităţile comuniste şi a
hotărât, la 12 ianuarie 1956, desfiinţarea Mănăstirii disidente, urmând ca Măicuţele să fie trimise la locul
lor de domiciliu” (pg.253-254).
Hotărârea Sf.Sinod este pusă în aplicare de torţionarul Alexandru Nicolski
Călugăriţele de la Vladimireşti au rezistat asaltului Securităţii şi al propriilor ierarhi până la
începutul anului 1956, refuzând categoric să părăsească aşezământul. Cu lupta eroică a maicilor adevărat
ortodoxe de la Vladimireşti, s-au solidarizat rude şi credincioşi din satele vecine, adunaţi la Mănăstire
pentru a se opune unei intervenţii în forţă a autorităţilor comuniste. Intervenţie care n-a întârziat să se
producă ! După un plan minuţios elaborat, în noaptea de 19 Februarie, impresionante efective ale
Securităţii, au asediat Mănăstirea Vladimireşti, arestându-le pe toate călugăriţele, considerate
„instigatoare”. La acţiunea de evacuare au participat 220 de ofiţeri ai M.A.I. înarmaţi până în dinţi cu
arme automate şi pistoale, întreaga operaţiune aflându-se sub comanda sinistrului torţionar Al.Nicolski şi
a col.Pavel Aranici, trupele de intervenţie fiind conduse de lt.col.H.Zambeti şi de cpt.Tiberiu
Eibenschultz.
Cele 304 călugăriţe ale Mănăstirii Vladimireşti şi aproximativ alte 50 de persoane solidare, din
împrejurimi, au fost îmbarcate în 30 de camioane, triate ulterior şi risipite prin întreaga ţară.
Eroica Mănăstire Vladimireşti, deţine astfel, performanţa tristă de a fi primul aşezământ monahal
românesc desfiinţat abuziv de Securitatea regimului comunist, aflat în strânsă legătură cu ierarhia
colaboraţionistă a Patriarhului Justinian Marina şi a slujitorului său apropiat, Teoctist Arăpaşu.
Avocatul Petre Pandrea, apărător în instanţă al călugăriţelor anticomuniste, de la eroica Mănăstire
Vladimireşti, arestat el însuşi în 1958 şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, are cuvinte neiertătoare la
adresa ierarhiei care a colaborat cu regimul comunist şi Securitatea: „M-am gândit şi mă gândesc mereu
şi la duşmanii lor ierarhici: la patriarhul Justinian – fostul meu prieten, la dr.Antim, Episcop de Buzău,
permanent duşman, la liota de vicari episcopali şi patriarhali, ca Bogoiu, Teoctist Botoşăneanul şi Nica, la
14
liota de călugări şmecheriţi în Bucureşti… „(pg.41); „cu acest prilej memorabil, Ortodoxia autocefală,
oficială română a dat un lamentabil examen… Biserica Ortodoxă este monopolul lui Marina, al lui Antim,
al lui Sebastian Rusan, sau al diavolului Valerian Zaharia, episcopul ateu de la Oradea. Părintele Ioan
Silviu Iovan a avut dreptate în această privinţă, când mi-a telegrafiat, în cursul lunii Martie 1955, la
caterisirea sa, să nu fac nici un recurs, fiindcă această grupă monopolizatoare a Bisericii Ortodoxe –
textual – după ce şi-a vândut sufletul, vrea să vândă şi Biserica”. (pg.52-54).
Ion Zubaşcu
„România Liberă” , Sâmbătă 24 Septembrie 2005

14
 C U PR I NS

Prefaţă ……………………...
ŞOAPTELE DIVINE
Telefonul ...................................
Prima zi de conversaţie ...................................
A doua conversaţie ...................................
Conversaţia tot din a doua zi ....................................
Conversaţia din a treia zi ....................................
La Galaţi la sora mea ....................................
Zborul noaptea lângă mama mea ………………………
Visul cu Milostenia ....................................
22 Octombrie 1960 ....................................
Camionul ……………………….
Moş Damian ....................................
Minunata gazdă din apartamentul meu ....................................
Biciuiri nevăzute ……………………….
Lacrima Veselă ……………………….
Vis ……………………….
Excursia ……………………….
Recensământul ……………………….
JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN ITALIA
ŞI IERUSALIM
Vizita la Papa Ioan Paul al-II-lea ....................................
La Tolfa ……………………….
Regina Margareta ……………………….
De Înviere la Ierusalim .....................................
CASA TĂCERII
Alegeţi prietenii! ....................................
Relaţii intuitive .....................................
Încrederea .....................................
Atenţie! . ...................................
Somnul .....................................
Tinereţea .....................................
Preţuirea .....................................
Viaţa lungă .....................................
Furia .....................................
Dorinţa .....................................
Infinitul .....................................
Controlul .....................................
Singurătatea .....................................
Cine o fi ? .....................................
Universul nemuririi .....................................
Să ne cunoaştem pe noi .....................................
Din toate zilele .....................................
DE VORBĂ CU CERUL
ŞI CU MINE ÎNSĂMI ………………………
SCRISORI DUHOVNICEŞTI ………………………
PREDICI ………………………
ANEXĂ ………………………

14