Sunteți pe pagina 1din 3

1.

Stadialitatea vieţii psihice


1.1. Noţiunea de stadiu

Dezvoltarea psihică nu este amorfă şi liniară, ci, aşa cum observa R. Zazzo (1970, apud Creţu, 2009, p.43), ea
“...nu are numai o expresie cantitativă, ci şi una calitativă”, adică traversează momente distincte, care sunt stadiile şi
ciclurile vieţii umane.

Teoria dezvoltării stadiale consideră că, în anumite momente ale vieţii individului, apar schimbări cantitative şi
calitative majore, crescând complexitatea organizării sistemelor şi subsistemelor organismului, într-un mod logic şi
coerent.

Stadiile, mai sunt cunoscute în literatura de specialitate drept constructe ale dezvoltării, gândite în legătură
cu fiinţa umană, considerată global, din punct de vedere biopsiho-socio-cultural.

P. Osterrieth (1976, apud Creţu, 2009, p.44) consideră stadiile drept “momente ale dezvoltării, caracteristice
printr-un ansamblu de trăsături coerente şi structurate, care constituie o mentalitate tipică şi consistentă, dar
trecătoare”.

Stadiul de dezvoltare este delimitarea în timp a apariţiei şi consolidării unor particularităţi şi a unui nivel de
organizare a componentelor intelectuale, afective, volitive şi de personalitate.

Conceptul de stadiu implică:

➢ organizarea comportamentului într-un anume fel;

➢ existenţa unor diferenţe calitative ale comportamentelor specifice fiecărui stadiu;

➢ parcurgerea într-o anumită succesiune, totdeauna aceeaşi, a acestor stadii. Factorii de


mediu pot doar accelera sau încetini parcurgerea stadiilor.

Stadiul nu apare instantaneu, ci instalarea lui se face treptat. Apar şi se dezvoltă însuşiri care îl definesc şi îl
diferenţiază de celelalte, şi care se numesc particularităţi psihice de stadiu sau vârstă.

Fiecare stadiu conservă unele achiziţii ale etapelor anterioare, le integrează în noile sale structuri şi, totodată
dezvoltă premisele celui viitor. Toate aceste schimbări sunt comune tuturor celor ce traversează respectivul stadiu, dar
lor li se asociază şi cele rezultate din istoria personală a fiecăruia şi care sunt numite particularităţi psihice
individuale.

Putem astfel vorbi despre profilul psihic individual sau despre profilul stadiului care rezultă din:

➢ tipurile de interacţiuni ce se stabilesc între diversele procese şi funcţii psihice în timpul


unui stadiu;

➢ ierarhizarea particularităţilor de stadiu şi individuale cu relevarea unor dominante;

Particularităţile de stadiu şi cele individuale trebuie respectate atunci când se proiectează şi desfăşoară
activităţile instructiv-educative cu copiii de diferite vârste.
Prin stadiu (etapă sau perioadă) se mai înţelege un interval de vârstă, în care
majoritatea persoanelor au însuşiri psihocomportamentale asemănătoare.

1
Trăsăturile psiho-sociale care caracterizează majoritatea persoanelor care se află în aceeaşi etapă se
numesc particularităţi psiho-sociale de vârstă. Acestea se stabilesc statistic. În funcţie de aceste
particularităţi de vârstă, se poate determina dacă o persoană se încadrează în limitele medii, depăşeşte
media în sens pozitiv, sau este retardată. Spre exemplu:
➢ dacă este vorba despre inteligenţă, creativitate, aptitudini artistice sau sportive, persoana
poate fi supradotată, respectiv, subdodată;

➢ dacă este vorba despre însuşiri temperamentale, afectiv-motivaţionale sau de voinţă, care,
deşi sunt mai pronunţate, nu afectează negativ adaptarea individului la mediu, vorbim
despre personalităţi accentuate (Leonhard, 1979). Acestea se includ în limitele normalităţii.
Dacă însuşirile influnţează negativ integrarea socială sau creează stări afective neplăcute
(de tipul: anxietate, despresie, fobii, etc.), atunci personalitatea devine patologică.
Stadialitatea este prezentă atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieţii psihice,
situaţie în care vorbim despre stadii genetice, cât şi în perspectiva transversală, atunci când se
urmăreşte unitatea diverselor aspecte ale vieţii psihice într-o etapă anume. În acest din urmă
caz vorbim despre stadii de vârstă.

Stadiul genetic vizează reuniunea unui ansamblu de condiţii, stadiul de vârstă exprimă caracteristici
generate de anumite dominanţe.

1.2. Caracteristicile dezvoltării stadiale

Câteva caracteristici ale dezvoltării stadiale sunt:

➢ stadiile se disting prin modificări calitative, individul realizând „mai mult” şi „în alt mod”
decât în stadiul anterior;

➢ tranziţia de la un stadiu de dezvoltare la altul poate fi rapidă, în cazul anumitor funcţii (de
exemplu, creşterea în înălţime în perioada adolescenţei) sau lentă, în cazul funcţiilor mai
complexe;

➢ trecerea la un stadiu superior de dezvoltare se realizează cu un consum mare de energie, în


detrimentul unor achiziţii anterioare, care pot regresa pentru o perioadă scurtă de timp;
➢ achiziţiile în diferite planuri (motric, cognitiv, social, etc.) ale dezvoltării individului, se
succed logic, într-o anumită ordine, ireversibilă, astfel încât, schimbările care apar pe un
anumit segment al dezvoltării se canalizează (se adâncesc) şi se consolidează în timp;
➢ stadiul celor mai intense schimbări este copilăria (şi mai ales copilăria mică, de la 0 la 3
ani), în care ritmul achiziţiilor realizate în diferite planuri este deosebit de alert. Din acest
motiv, psihologia dezvoltării a fost considerată multă vreme o psihologie a copilului,
această etapă de vârstă fiind segmentul cel mai bine reprezentat informaţional şi cel mai
intens cercetat;

➢ dezvoltarea umană poate fi atât continuă, cât şi discontinuă, pe parcursul vieţii individului
existând anumite perioade optime, cât şi perioade sensibile sau critice, în care organizarea
unui sistem are o vulnerabilitate maximă la stres. Perioadele sensibile, mai mult sau mai
puţin precizate, pot apărea în cursul achiziţiilor comportamentale ale individului (sociale,
de ataşament, cognitive, emoţionale, de comunicare, etc.), influenţând dezvoltarea
ulterioară a acestuia;

➢ există anumite limite între care dezvoltarea unui proces / funcţie / capacitate poate fi
stimulată, tot aşa cum, anumite pierderi apărute în dezvoltare, pot fi recuperate sau
compensate ulterior;

➢ stadiile nu sunt „obligatorii” pentru fiecare individ, iar vârsta la care o persoană trece
printr-un anumit stadiu nu este predeterminată. Cu alte cuvinte, dezvoltarea parcurge un
drum individual, influenţat în mare măsură ereditar.

1.3. Fazele unui stadiu de dezvoltare

Se pot distinge cel puţin trei momente (Creţu, 2009, p.47):

1. Faza preparatorie, în care, în cadrul vechiului stadiu, se pregătesc condiţiile pentru cel
următor, şi pot deja să apară unele aspecte specifice lui.

2. Faza de cristalizare, în care noul stadiu se instalează şi deci, în grade şi ritmuri variate,
apar şi se manifestă diversele sale caracteristici.

3. Faza de consolidare, în care se manifestă clar particularităţile stadiului, se realizează


maturizarea fizică şi psihică specifică acelui moment şi totodată se pregătesc premisele
unui noi stadiu.

2. Teorii ale dezvoltării umane

Între psihologi nu există un consens privind criteriile în funcţie de care se stabilesc stadiile
dezvoltării psihice, nici privind numărul etapelor şi durata acestora.
Vauclair (2004, apud Muntean, 2009, p.36) vorbeşte despre: teorii maturaţioniste (care
susţin că dezvoltarea umană are loc prin maturizarea structurilor şi a funcţiilor, un
reprezentant cunoscut fiind Gesell, creatorul unei scări de evaluare a copilului); teorii
environmentaliste, care susţin că totul se învaţă, se achiziţionează din mediu (reprezentanţii cei mai
cunoscuţi sunt reflexologii ruşi, în frunte cu Pavlov, behavioriştii americani, John B. Watson şi ulterior
Burrhus Skinner, cu condiţionarea operantă); teorii interacţioniste (Jean Piaget, John Bowlby);
teorii culturaliste (Lev Vîgotski).

Alţi autori, clasifică teoriile existente în domeniul dezvoltării umane ca ţinând de:

orientări maturaţioniste (Arnold Gesell), behavioriste (Pavlov, Watson, Skinner),

psihanalitice (Sigmund Freud), etologice (Harry F. Harlow şi John Bowlby), cognitiv-

constructiviste (Jean Piaget), psihosociale (Henri Wallon).

În continuare, vor fi prezentate câteva dintre cele mai importante teorii.