Titlu original (eng.

): T h ie f And D etective

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

MORTON, ANTONETTE
Baronul /A n to n e tte M orton
Traducător: C ecilia Io n escu
Bucureşti: Alcris, 2 0 0 8 .
ISBN 9 7 8 -9 7 3 -5 8 0 -3 1 4 -8
I. M icu A urelian (Editor)
II. D răghici lo a n (Lector)

8 2 1 .1 1 1 . 31 = 135.1

Colecţia „ NOSTALGIC “
 ANTONETTE MORTON

Baronul
Traducerea şi adaptarea în limba română de
CECILIA. IONESCU

ALCRIS
M-94
 Din colecţia

“NOSTALGIC”
vă recomandam următoarele titluri:

Nr. 106 - Sara

- Brians Cleeve

Nr. 105 - Fata colonelului

- MaryAon Gibbs

Nr. 104 - Trandafirii din Lahore

- Barbara Cartland

Nr. 103 - Tigresa şi regele

—Barbara Cartland

Nr. 102 - Vibraţiile dragostei

- Barbara CartJand

Nr. 101 - Duel cu destinul

- Barbara Cartland
 Capitolul 1

Londra dormea.
Pe acoperişul de la Quinn's, se agitaţi fără zgomot doi bărbaţi.
Jos, în Hart Row, un al treilea hoţ stătea la pândă, fluierând printre
dinţi şi blestemându-1 pe "Patron", care-i interzisese să fumeze.
Noaptea era rece, nori groşi treceau pe cerul întunecat şi ploaia
ameninţa. La capătul lui Hart Row, mică fundătură puţin frecventată
ziua şi încă mai puţin noaptea, străluceau cu generozitate luminile de
pe New Bond Street: dar în jurul locului unde era Quinn's, era
obscuritate totală.
La lumina unei lanterne ascunse, fixată între ţigle, cei doi bărbaţi
lucrau repede, cu gesturi precise şi coordonate: unul făcea să sară
ţiglele cu o sculă de dulgher, celălalt le stivuia metodic pe platforma
improvizată pe care o forma!baza unui coş vecin.
Stiva se ridica repede, 'gaura din acoperiş mărindu-se în
consecinţă.... Unul din cei doi bărbaţi începu totuşi să bombăne:
- Am îngheţat! Mai este mult?
Tovarăşul său nu catadicsi să-i răspundă.
 - Mi se pare că este destul de largă gaura aia a ta, nu? continuă
bărbatul cu o voce răguşită. Doar nu vrei să faci să treacă prin ea un
elefant.
Mereu tăcut, celălalt ridică din umeri şi continuă liniştit să scoată
ţiglele acoperişului. înalt şi voinic, purta un pardesiu de culoare
deschisă şi o pălărie neagră din fetru cu borurile coborâte. Un fular de
culoare închisă, legat strâns, îi ascundea trăsăturile de ochii
partenerului său. Acesta, un bărbat mic şi bondoc, roşcat, îşi continua
monologul cu o voce vulgară şi dogită.
- Printre alte lucruri care nu-mi plac deloc, în calabalâcul tău
arab...
Un zgomot de motor îl întrerupse. O maşină trecea pe New Bond
Street. Cei doi bărbaţi rămaseră nemişcaţi.... Maşina $e îndepărtă fără
să încetinească măcar, dar îi urmă imediat un zgomot de paşi: paşi
energici, grăbiţi, care pocneau pe trotuar.
Cu un gest instinctiv, bărbatul cu vocea răguşită stinse lanterna
ascunsă, murmurând:
- Un poliţai!
- Imbecilule! şopti bărbatul mascat Un poliţai cu tocuri înalte?
Este o femeie! Aprinde din nou lampa aia, şi repede!
îşi reluă munca, adăugând:
- De altfel, dacă era un poliţai, ne-ar fi anunţat Slim.
Sub fular, vocea sa părea cultivată şi destul de energică pentru a-1
domoli pe micul roşcat, care bombăni totuşi:
- Aiurea.... Doar dacă, la ora asta, Slim nu moţăie... I-ai interzis să
fumeze şi cu siguranţă a adormit..
- Ai terminat cu văicărelile? exclamă tăios bărbatul cu fular. Dacă
îţi este frică, şterge-o. Dar repede!
 - Frică, mie? Dacă vrei să ştii, masca ta mă calcă pe nervi.... Mă
indispune să lucrez cu un flăcău care nu are încredere....
încă o dată, bărbatul cu fular nu răspunse nimic. în linişte, se auzi
din nou zgom ot de paşi: lenţi şi cadenţaţi.
- Dacă nici zgomotul ăsta nu-i făcut de un poliţist.... murmură
roşcatul.
- Ei şi? Ţi-am spus deja că nu ne pot vedea din New Bond Street,
am verificat iar, ieri. Şi, Dumnezeule, nu mai stinge! era deja gata să
scap o ţiglă adineauri. Şi atunci îl vei vedea sosind în fuga mare pe
poliţaiul tău!
Paşii se apropiară, apoi se îndepărtară: poliţistul trecu prin capătul
fundăturii, fără să intre pe ea.
- îmi place mai mult aşa! oftă roşcatul.
Şi începu să aranjeze ţiglele.
Curând, gaura fu destul de largă. în locul ţiglelor erau acum
căpriorii şarpantei, acoperiţi de un strat d e praf negru. Apoi ipsosul
din tavanul podului.
- Dă-mi lampa, ordonă bărbatul cu fular.
Celălalt ascultă. în genunchi pe ţiglele acoperişului, cei doi bărbaţi
se aplecară deasupra deschizăturii şi zăriră enorm ele grinde
centenare, înnegrite de vârstă şi de fumul Londrei şi suficient de
îndepărtate pentru ca un bărbat să se poată strecura printre ele. Un
păianjen mare, foarte surprins că fusese deranjat din culcuşul său, se
refugie în centrul pânzei. Bărbatul cu fular puse lanterna ascunsă pe
o traversă orizontală, ridicând un nor uşor de praf, care îl făcu să
strănute. Un strănutat sonor răsună în noaptea liniştită.
- Asta mai lipsea! spuse repezit roşcatul. Vei trezi toţi ţăranii din
colţ!
 Cu o voce tăioasă, în care se simţea o mânie cu greu stăpânită,
bărbatul cu fular replică dispreţuitor:
- Pentru ultima dată, şterge-o imediat şi trimite-mi-1 pe Slim. încep
să înţeleg de ce ţi se spune "Dale Fricosul"!
- Oh! merge... bombăni Dale Fricosul. Asta nu m-a împiedicat să
fac o carieră frumoasă, nu? în timp ce tu.... Cine-mi spune că nu eşti
la prima lovitură? Din câte ştiu, ai putea fi la fel de bine un novice!
- Poate sunt un novice, dar un novice bine informat. Ti-am spus
că tavanul este accesibil şi n-am minţit, nu? Dă-mi scula şi taci, acum.
Dintr-o sacoşă aşezată alături, Dale luă o unealtă de giurit cu
sfredel mare, pe care i-o întinse bărbatului cu fular. într-adevăr,
tavanul podului era destul de aproape de acoperiş pentru a se putea
ajunge la el fără greutate. Punând burghiul lângă ipsos, bărbatul cu
fular începu să-l învârtă cu o mişcare lentă şi regulată. Cu un uşor
zgomot surd şi continuu, burghiul atacă ipsosul, ridicând un mic nor
de praf.
Bărbatul cu fular muncea liniştit, cu gesturi sigure şi atente.
Burghiul se afundă în ipsos şi zgomotul se intensifică insesizabil. Din
când în când, bărbatul se oprea şi ciulea urechile, dar nimic nu mişca;
nici trecători, nici maşini.... Şi Slim încă nu dădea semne de
nerăbdare. în sfârşit, burghiul trecu prin tavan. Bărbatul cu fular oftă.
- Una la mână!
- Merge? întrebă Dale Fricosul.
- Da. Va fi chiar mai uşor decât credeam. Nu vom avea foarte mult
timp.
-V r e i să spui.... bombăni Dale.
Celălalt p om i burghiul şi atacă din nou tencuiala. Intenţia sa era să
facă vreo cincisprezece găuri foarte apropiate, care să-i permită să
treacă degetele, apoi mâna prin tavan. După care, va fi un joc să spargă
tencuiala veche care nu cerea decât să cadă în bucăţi. Şi sub pod,
Quinn's.... adică peştera lui Ali-Baba.
Situată într-o fundătură discretă, această prăvălioară strâmtă şi
întunecoasă, cu aspect învechit, a cărei vitrină nu conţinea decât un
singur obiect, era totuşi celebră în lumea întreagă. Toţi amatorii de
antichităţi, toţi colecţionarii de bijuterii cunoşteau acest muzeu în
miniatură, cât şi pe proprietarul său, John Mannering, căruia nu doar
o dată i se întâmplase să dispreţuiască o "afacere bună", pentru simpla
plăcere de a păstra o piesă rară. Mannering era de asemenea un expert
recunoscut în pietre preţioase şi încăperea blindată de la Quinn's
închidea deseori bijuterii prestigioase.
Băieţii răi din Londra şi de aiurea cunoşteau şi ei prăvălia
fantastică. Dar bănuiau că toate comorile din Quinn's erau apărate de
sisteme de alarmă perfecţionate. Aşa că, bărbatul cu fular alesese
singurul punct slab al citadelei: acoperişul.
Acest necunoscut misterios părea să ştie perfect ce-1 aştepta sub
acel acoperiş.... Dar Dale Fricosul era mai puţin liniştit. Până în ajun;
nu-1 cunoscuse pe acest "Bud", care refuza să-şi dezvăluie numele şi
faţa. Un prieten, tăinuitor de lucruri furate, îi pusese în legături. Bud
căuta un spărgător cu experienţă şi Dale Fricosul era unul din cei mai
buni ai momentului. Aşa că Bud îl angajase pe Dale şi cu aceeaşi
ocazie pe Slim Dansatorul, specialist în rolul ingrat de pândar. Dale
Fricosul îşi datora porecla unei particularităţi binecunoscute printre
confraţii săi: era pradă unei nelinişti şi unei nervozităţi de neînvins,
care ajungea uneori la panică. Cel puţin până în clipa în care se afla în
faţa camerei blindate... Atunci îşi regăsea sângele-rece şi redevenea un
maestru spărgător.
 în acea noapte, Dale Fricosul se simţea extrem de nemulţumit,
iritat de acel fular de culoare închisă care ascundea trăsăturile
"patronului" şi tulburat de reputaţia îngrijorătoare a proprietarului de
la Quinn's. John Mannering făcuse, într-adevăr, uneori pe detectivul
amator. Şi se pretindea că, atunci când afacerea îl interesa, încheia
întotdeauna prin a pune mâna pe vinovaţi. Şi existau mari şanse ca
această afacere să nu-1 lase pe Mannering indiferent...
Şi Dale Fricosul însoţi cu un oftat zgomotul surd al burghiului care
se învârtea încă.
Atunci când găurile fură destul de numeroase Dale îşi trecu
degetele prin ele şi, trăgând furios, smulse tencuiala bucată cu bucată.
Bud nu minţise: tencuiala era prea veche pentru a opune o rezistenţă
oarecare. Treptat, gaura se mărea şi Bud putu să lucreze şi el.
- S-ar fi putut lua un ciocan, spuse Dale, masându-şi degetele
care-1 dureau. Asta ne-ar fi făcut să câştigăm timp.
- Poate... Dar mai ales ar fi făcut zgomot!
- Ei bine... Nu este nimeni în prăvălia ta?
- Ba da, replică tăios Bud, un angajat care locuieşte aici.
- A i fi putut să-mi spui asta mai devreme, se lamentă Dale Fricosul,
reluându-şi munca.
în depărtare, un orologiu sună ora două. Apoi sunetul Big Benului
străbătu oraşul adormit. O altă maşină trecu pe New Bond Street, dar
de data aceasta Dale nu se mai preocupă câtuşi de puţin de ea. Active
şi îndemânatice, mâinile înmănuşate fărâmiţau tencuiala, luând
bucăţelele mici pentru a le depozita pe acoperiş. Din când în când,
câteva resturi cădeau în încăperea de sub ei. Văzând că Bud nu se
alarma pentru atâta lucru, Dale trase concluzia că angajatul dormea la
primul etaj sau la parter şi nu-i putea auzi.
 - Totuşi.... protestă el, două lovituri bune de ciocan şi am fi reuşit!
- Da, să ajungem la închisoare! râse pe înfundate Bud. Nu te
enerva, Dale. Te asigur că treaba este pusă perfect la punct. Avem tot
timpul.
- Nu mă enervez! bombăni Dale.
Trăgând cu toate puterile de o enormă bucată de tencuială, reuşi
s-o desprindă fără zgomot.
- Ai putea să mă feliciţi, nu? mi se pare că ştiu să lucrez!
înainte ca Bud să aibă timp să răspundă, un zgom ot ciudat ajunse
până la el: o sonerie de bicicletă care ţârâi slab şi tăcu.
- Slim! spuse repede Dale; stingând lanterna ascunsă.
De data aceasta, Bud nu protestă.
Se auziră nişte paşi apăsaţi apropiindu-se de fundătură, apoi
intrând pe ea.
Pe acoperiş, cei doi bărbaţi îşi ţinură respiraţia.
Paşii se opriră.... linişte.... zgomotul unei clanţe de uşă care este
scuturată.... apoi din nou paşi, iar linişte, un alt zgom ot de uşă.
Bud şi Dale nu avură nicio greutate să reconstituie scena. Un
poliţist îşi făcea rondul pe Hart Row, verificând dacă uşile erau
încuiate şi plimbându-şi probabil lampa electrică peste tot. Dacă îl
descoperea cumva pe Slim Dansatorul, totul era pierdut.
Dar soneria bicicletei răsună iar, de data aceasta pe New Bond
Street: Slim se putuse îndepărta înainte ca poliţistul să ajungă pe Hart
Row. Minutele trecură, interminabile...
în sfârşit, paşii se îndepărtară. Se făcu linişte. Bud aprinse iar
lanterna şi se vârî din nou în gaură, declarând:
- Ei bine, l-ai avut pe poliţaiul tău? Acum suntem liniştiţi, nu va mai
trece curând. Vezi că putem să contăm pe Slim, nu?
 - Văd mai ales că mă voi simţi mai liniştit când vom fi în interiorul
coşmeliei ăsteia blestemate. Nu mi-au plăcut niciodată sporturile în
aer liber.
Şi Dale Fricosul începu să tragă furios de tencuială.
în ritmul acesta, nu trebui mult celor doi bărbaţi să facă o
deschidere suficientă. Vârâră lanterna ascunsă şi zăriră o încăpere
mare, mansardată, plină de tablouri de toate dimensiunile, unele
prinse de pereţi, altele aşezate pe şevalet. Unele dintre ele erau
acoperite cu grijă cu pânză verde.
- Ce expoziţie de iarmaroc... murmură dispreţuitor Dale. Este o
fericire dacă ai loc să treci. Mă duc acolo?
Fără să aştepte răspunsul lui Bud, intră în deschizătură şi se lăsă să
alunece încet în gol. Podul avea tavanul jos, dar totuşi nu suficient
pentru ca Dale să rişte să sară. Pe burtă pe acoperiş, Bud îşi susţinu
tovarăşul cu braţele întinse şi-l coborî până când picioarele hoţului
atinseră podeaua.
Două secunde mai târziu, Dale netezea drumul "patronului": cei
doi bărbaţi erau în încăpere.
Ca un spărgător experimentat şi prevăzător, Dale Fricosul îşi
pregătea ieşirea, mergând să aşeze o cutie goală sub deschizătura prin
care cei doi bărbaţi îşi propuseseră să plece.
Bud îşi prevenise complicele că cel mai greu va fi să pătrundă în
casă: ce era mai greu, fusese făcut. Tot din spusele lui Bud, prada - o
pradă impresionantă, dacă era să-l creadă - era închisă într-o cameră
blindată care se afla sub biroul lui John Mannering, la parter.
Părăsind podul, cei doi bărbaţi trecură pe un palier îngust, pe care
dădeau alte două uşi. în faţa lor, o scară din lemn, cu trepte abrupte
şi strâmte, se adâncea în întuneric.
 - Nu se va vedea nimic acolo cu fetiţa noastră, spuse Dale. Ar fi mai
bine să aprindem lumina.
- Nu, replică Bud, Larraby ar putea....
Se întrerupse brusc.
- Cine-i ăsta? întrebă Dale.
- Lorraby, un angajat al lui Mannering. Doarme aici.
- îmi pare că tu cunoşti bine casa! N-oi fi cumva prieten cu
Mannering, din întâmplare?
- Nu spune prostii... Dacă nu cunoşteam casa, n-am fi putut intra
niciodată aici. M-am documentat, atâta tot.
Şi înaintă spre scară, adăugând:
- Vom aprinde jos. Aici este al doilea etaj; Larraby doarme la
primul.
- Ştii chiar şi unde doarme domnul Larraby! murmură Dale ironic.
- Vorbeşti prea mult, spuse cu asprime Bud. Haide, treci înainte!
Purtând lanterna ascunsă, Dafe' porni spre scară. Coborârea se
desfăşură fără piedici. Treptele trosniră puţin, dar nimeni nu mişcă în
casa liniştită.
După primul palier, scara se lărgi. O mochetă groasă, roşie,
înăbuşea paşii celor doi bărbaţi. Pe pereţi văzură tablouri, miniaturi,
oglinzi care reflectau la nesfârşit lumina slabă a lanternei. De data
aceasta, "frica" îl părăsise complet pe Dale. Se ocupa serios de munca
sa, o muncă în care cel mai mic amănunt avea importanţă.
Scara dădea drept în spatele magazinului, lung şi îngust. La celălalt
capăt, în canatul cu geam al uşii d e la intrare, un bec electric ardea, cu
o lumină slabă roşiatică. Dale i-o arătă cu un gest lui Bud. Bărbatul cu
fular tresări:
- Este cineva?
 Dale zâmbi cu subînţeles.
- Nu! Ala este pentru poliţai. Dacă se întrerupe sistemul de alarmă,
lampa se stinge. Aşa, primul poliţai care trece prin Hart Row ştie
despre ce este vorba. Te-ai prins?
Şi continuă, triumfător.
- Nu ştiai asta? Când îţi spun că nu eşti decât un începător!
- Totuşi, va trebui să întrempem sistemul de alarmă, murmură
Bud.
- Nu te îngrijora: am ce trebuie. Dar mai întâi, unde este camera
blindată?
Trecură amândoi în camera din spate a magazinului, care servea
de birou lui John Mannering. Bud se asigură că draperiile mari din
catifea erau trase, camuflând perfect singura fereastră şi întoarse
comutatorul. Locul era elegant şi confortabil. Pe perete, le atrase
atenţia un portret: un bărbat de aproximativ patruzeci de ani, care
zâmbea ironic şi insolent.
Dale Fricosul nu se simţi din nou în apele sale.
- Ăsta este Mannering?
- Presupun că da. De ce?
- Pentru că nu-mi prevesteşte nimic bun să mă bat cu el.
- Cine spune că te baţi cu el?
- în cazul în care crezi că va sta cu braţele încrucişate odată ce i
s-au şterpelit pietrele! Va vrea să le găsească el însuşi. Admiţând că
nu-1 cunoşti, totuşi ai auzit vorbindu-se de el? Citeşti ziarele, nu?
- Aş! replică iritat Bud. Am părerea mea despre performanţele de
detectiv ale domnului Mannering! Totul este pur şi simplu publicitate
pentru Quinn's.... Vino mai degrabă pe aici, în timp ce eu voi ridica
acest birou, tu vei rula covorul. Trebuie să fie o trapă undeva pe aici.
 La prima privire, nu se vedea decât parchet marchetat şi admirabil
ceruit. Dar Dale descoperi într-adevăr o trapă care se înscria printre
şipci.
- Frumoasă treabă, aprecie el, ca un cunoscător. Este înşurubat?
- Da, spuse Bud. Dale îşi scoase mănuşile de care nu se despărţise
toată seara şi-şi plimbă degetele agile şi sensibile peste parchet.
Descoperi repede şuruburile, doar patru la număr. înarmat cu o
şurubelniţă, eliberă trapa.
- Trebuie să aibă un mâner pentru a o ridica, nu? îl întrebă pe Bud,
care-1 observa cu atenţie.
- Sub şipca din mijloc.... Aceea, da. Apasă acolo, la capăt, se
învârteşte.... Mânerul apăru, salutat de fluieratul apreciator al lui Dale:
- Se poate spune că-ţi cunoşti în amănunt afacerea!
- Vezi bine că nu te-am minţit, replică Bud pe un ton morocănos.
Şi adăugă cu un oftat:
- Numai că, acolo dedesubt, totul este comandat electric. Şi nu se
pot tăia firele fără să declanşezi o sonerie de alarmă.
După ridicarea trapei, cei doi bărbaţi zăriră câteva trepte cimentate
care coborau şi duceau la o uşă de oţel.
- N-am intenţia să tai firele, declară Dale. Este mult mai simplu să
întrerupi curentul! Unde este contorul?
- Contoarele, îl corectă Bud. Este unul pentru luminarea casei şi
un altul pentru comenzile camerei blindate şi soneriile de alarmă.
Amândouă sunt într-un dulap, sub scară. Dar, dacă întrerupem
curentul, se va stinge lampa martor.
Dale ridică din umeri cu indulgenţă, îşi puse din nou mănuşile,
scotoci în sacoşă şi luă o lampă electrică având un fir lung, branşată la
un mic acumulator portativ.
 - Iată ce le va juca o farsă, blegule.
Lui Dale îi fură suficiente câteva minute pentru a înlocui lampa
martor de la uşa de la intrare prin lampa sa electrică. Bud se duse să
întrerupă curentul şi cei doi bărbaţi se întoarseră rapid în birou. După
ce avu grijă să şteargă amprentele, pe care degetele sale le lăsaseră pe
trapă, Dale puse mâna pe preţioasa sacoşă şi se pregătea să coboare
scara mică, urmat de Bud, ale cărui gesturi sacadate trădau o
nerăbdare sporită.
Brusc, cei doi oameni se opriră, paralizaţi de un zgomot
neaşteptat: o tuse discretă tocmai răsună în spatele lor....
Perfect la unison, Bud Şi Dale se întoarseră, schiţând un gest spre
buzunarul drept al pardesiului şi tot la unison, îşi opriră gestul pentru
a ridica mâinile deasupra capului.
în uşa biroului, un bărbat în pijama şi halat în pătrate, desculţ în
papuci, se străduia să-şi stăpânească un căscat şi să deschidă mari ochii
mijiţi de somn. Cu tenul roz şi părul alb în dezordine, părea
fermecător şi inofensiv. Dar revolverul 7,65 pe care-1 ţinea cu fermitate
în mâna dreaptă nu avea nimic inofensiv.
Dale şi Bud ridicară mâinile puţin mai sus. Micul domn zâmbi
mulţumit şi se frecă la ochiul stâng. Revolverul nu se mişcă niciun
centimetru.
Sub fularul de culoare închisă, se auzea respiraţia sacadată a lui
Bud. Cât despre Dale Fricosul, acesta nu-şi meritase vreodată mai bine
porecla, deoarece nu-şi putea stăpâni dinţii să clănţăne în mod
ruşinos.
Sunteţi foarte amabili că aţi ridicat mâinile chiar înainte să v-o
cer, declară nou-venitul cu o voce cordială. Nu vă temeţi, nu va dura
mult: doar timpul de a lăsa poliţia să sosească.... Mă întreb....
 Ezită, apoi continuă blând:
- Mă întreb cum voi face să formez numărul, fară să las arma
aceasta!... Aţi putea să mă ajutaţi? Telefonul este în spatele
dumneavoastră pe birou: dacă binevoiţi, faceţi "999"..
- Nu-ţi bate joc de noi, Larraby! izbucni brusc Dale.
- Ia te uită, îmi cunoşti numele? spuse Larraby surprins, lată ce
explică probabil nişte lucruri.... Ei bine, pentru că nu vreţi să telefonaţi
la poliţie, treceţi la colţ, în stânga ferestrei, şi nu mişcaţi. Oamenii care
v-au informat despre mine poate v-au spus şi că sunt întru totul
devotat lui Quinn's şi proprietarului său? Nu voi ezita să trag, dacă
faceţi un gest. De altfel, aş fi dezolat: trag foarte prost. Vizându-vă
braţul, s-ar putea foarte bine să vă trag un glonte în cap, ceea ce mi-ar
displăcea mult.
- Şi nouă, crede-ne! bombăni Dale.
- Atunci repede, la colţ! repetă Larraby, ca şi când avea de-a face
cu nişte şcolari indisciplinaţi.
Bud şi Dale se dădură ascultători înapoi. Larraby înaintă şi reuşi să
ajungă la biroul pe care se afla telefonul. încă zâmbind, întinse mâna
stângă, ridică receptorul şi-l strânse sub braţ....
încremeniţi, Bud şi Dale urmăreau cu ochii necruţătoarea mână
stângă, care se pregătea acum să formeze acel fatidic "999". Dar
înainte ca mâna ridată cu vene albastre să fi atins cadranul, un obiect
alungit, întunecat şi negru - mai exact o statuetă din bronz a reginei
Amenertes - îşi croi drum prin aer pentru a veni să lovească violent
cotul drept al lui Larraby.
Slim Dansatorul tocmai lua parte la operaţiune.
Instinctiv, Larraby apăsă pe trăgaciul revolverului. împuşcătura
porni la întâmplare şi sparse un vas mare din porţelan de Sfevres. Dale
se repezise deja: cu dosul mâinii făcu să sară revolverul care căzu pe
parchetul cernit, unde Larraby i se alătură aproape imediat, doborât
de trei pumni daţi cu sălbăticie în faţă şi terminaţi cu o teribilă lovitură
de măciucă în ceafa.
Tăcuţi, cei trei bărbaţi îşi contemplau adversarul vrednic de milă,
întins cât era de lung; leşinat, cu o expresie de durere şi stupefacţie pe
faţa sa blândă.
- Cine-şi putea închipui că joacă atât de dur la vârsta sa.... bombăni
Dale, deloc mândru de cei trei pumni de care era personal
responsabil.
Dar Bud ridică din umeri:
- Cine ţi-a spus să vii să ni te alături? exclamă cu asprime spre Slim
Dansatorul.
Sufocat de atâta ingratitudine, Slim era gata să răspundă, dar Dale
i-o luă înainte:
- Eu i-am spus, domnule! Vezi, Slim şi cu mine ne cunoaştem bine
şi de mult timp. în timp ce ţie nimeni nu ţi-a văzut vârful nasului....
Cum ţi-am făcut remarca adineauri, nu eşti decât un boboc. în meseria
noastră, nu lucrezi fără să-ţi asiguri spatele. Din fericire pentru tine,
noi avem experienţă.
- Credeţi că a murit? îl întrerupse Bud indicându-1 pe Larraby cu
un gest dispreţuitor.
Slim Dansatorul se aplecă.
- Nu-i bine deloc! declară cu o strâmbătură elocventă.
Scotocind din nou în providenţiala sacoşă, Dale luă de acolo o
frânghie înfăşurată pe care i-o întinse oftând lui Slim.
- Ţi-am spus mereu că măciuca ta din ţeavă de plumb este prea
solidă, Slim! Ţine, leagă-l!
 - Până acum n-am ucis pe nimeni, protestă vehement Slim.
Ghinion...
- Mai ales pentru el! râse pe înfundate Dale.
- Unde să pun primul nostru cadavru?
- într-un colţ, desigur! fiecare la rândul său.... Ei bine, mergem să
vedem mai de aproape camerele blindate, tinere?
Fără să răspundă, Bud dispăru pe scara care ducea la camera
blindată. Dale îl urmă.
Aplecându-se asupra lui Larraby, Slim începu să-l lege'fără grabă,
solid.
Mica lampă martor plasată deasupra uşii, ardea liniştitor, anunţând
poliţistul de serviciu că totul era în ordine la Quinn's....
 Capitolul 2

Din toate zilele săptămânii, John Mannering aprecia în mod

special miercurea. în aparenţă, miercurea era doar ziua liberă a
slujnicei, Gwen. Dar de fapt, "logodnicul" lui Gwen, un italian cu
mare poftă de mâncare şi cu un vocabular la fel de prompt, venea să
ia micul dejun cu Gwen şi-l pregătea, cu această ocazie. Ceea ce-i
procura lui John o cafea admirabilă.
în miercurea aceea, John îşi bea aşadar cafeaua, rugând cerul ca
actuala logodnă a lui Gwen să se prelungească mult timp. Ziua se
anunţa bună. Datorită bucătarului excelent, totul era perfect: ouăle,
pâinea prăjită, jambonul... Afară, soarele strălucea. Un client
important tocmai sosise din Brazilia şi telefonase deja pentru a stabili
o întâlnire. Cu puţin noroc, John va putea vinde acea colecţie
Swanmore - îi stânjenea camera blindată şi mai ales mintea.
Când îşi turnă o a doua ceaşcă de cafea, un pas vioi răsună în micul
hol şi Loma Mannering apăru. înaltă şi zveltă, purta o rochie croită
admirabil. Un guler mare de organdi alb ca zăpada îi înconjura faţa de
camelie şi manşete asortate îi puneau în evidenţă mâinile lungi şi pale.
Pe degetul inelar stâng, un simplu inel, un rubin uriaş, de care nu se
despărţea niciodată.
înaintă, încreţindu-şi nasul fermecător:
- Oh! uitasem că este miercuri! ziua cafelei.... Măcar este caldă
încă?
- Pentru a te îmbrăca în doliu ai întârziat? întrebă John,
examinându-şi soţia cu un ochi critic. Ce-i cu această ţinută nouă?
După câte ştiu, încă nu m-ai îngropat?
Fără să răspundă, Loma se instală la locul său şi se servi generos
cu cafea. John admiră ca un cunoscător tabloul care i se oferea. Părul
de culoare închisă şi rochia neagră a Lornei se detaşau pe culoarea
gri-deschis a pereţilor şi draperiilor şi se potriveau admirabil cu
austeritatea mobilelor din secolul al XVII-lea, alese cu grijă de
Mannering din comorile de la Quinn's. Argintăria strălucea, serviciul
vechi de Chelsea, albastru cu grena, şi buchete mari de trandafiri roşii,
dădeau câteva pete de culoare în acest decor sever.
- Ştii la ce mă gândesc? spuse Mannering visător.
-A sta, dragul meu, este o întrebare care se pune fără să se aştepte
niciun răspuns, replică liniştită Loma, între două înghiţituri de cafea.
- Mă gândesc că este timpul să ţi se facă portretul.
- Bădăranule! gemu Loma. Oare îmbătrânesc atât de repede?
- Tu? Datorită vieţii ideale pe care ţi-o oferă cel mai adorabil dintre
soţi, întinereşti cu fiecare zi._ Dar dacă socotesc bine, mi-ai făcut
portretul de patru ori deja, ceea ce totalizează un număr suficient de
şedinţe de pozare. Vreau să-mi iau revanşa. Şi cum nu ştiu să ţin un
penel, te voi încredinţa lui Fotheringay.
- Moşul ăla încuiat! L-aş prefera pe Harriton...
Jon ridică din umeri:
 —El îţi va face părul violet şi un nas ca o roşie...
- Poate, dar are nişte ochi de un verde extraordinar. Verde antic
preciză Lorna.
- Şi nişte bicepşi de profesor de înot. L-am văzut la piscina
Clubului.... Dacă-ţi imaginezi că te voi lăsa ore întregi între patru ochi
cu un Apolo cu ochii de culoare verde antic...
- Nu mă interesează câtuşi de puţin bicepşii lui Harriton, spuse
pudic Loma. Dar apropo de portret, aş vrea să-l fac eu pe al tău....
- Iar! exclamă Mannering pe un ton tânguitor.
Lorna îşi privi cu atenţie soţul ai cărui ochi căprui zâmbeau
amuzaţi, şi explică:
- In toate portretele, porţi un costum albastru de cruciat, sau vestă
din tweed....
- Şi cum voiai să mă îmbrac? în pijama sau în halat de baie?
- în cavaler al lui Carol al II-lea.... Semeni cu un Van Dyck. îţi
trebuie un guler de dantelă, o pălărie de fetru cu borurile lăsate şi cu
o pană mare...
De data aceasta, Loma visa.
- Există pe chipul tău şi mai ales în zâmbet, ceva ce nu aparţine
epocii noastre. Ştii bine asta, ţi-am spus-o de o sută de ori!
- Ultimul pirat? spuse ironic John.
- în orice caz, ultimul aventurier! replică Loma, foarte serioasă.
- Numai că, dacă am fi trăit în secolul al XVII-lea, aş fi detestat
moda, cu acele gulere plisate scrobite, pe care capul tău ar fi părut
oferit permanent securii călăului... Şi perniţele de sub jupe.... Şi
buclele încărcate cu podoabe....
îşi trecu în mod reflex mâna peste cocul negru răsucit uşor pe
ceafa. John zâmbea încă:
 - După terminarea acestei scurte întoarceri în trecut, pot să ştiu
dacă încântătoarea ta rochie şi cu tine veţi lua prânzul cu mine? Şi cu
aceeaşi ocazie, cu senor Gaspar Cabrai?
- Nici rochia mea, nici eu nu suntem libere, iubite. I-am promis
mamei să prânzesc cu ea. Dar cine este senor Cabrai?
- Un brazilian fermecător, ruşinos de bogat şi un înverşunat
colecţionar.
- Un client? rezumă Loma.
- Da, dar nu un client ca ceilalţi. Ştii că toţi clienţii de la Quinn's
dau mai multă importanţă originii şi istoriei bijuteriilor pe care le
cumpără de la mine, decât valorii lor reale. Pentru ca să-i intereseze o
piesă, trebuie să nu ignore nimic din trecutul său.... Lui senor Cabrai
nu-i pasă câtuşi de puţin dacă pietrele preţioase pe care le cumpără au
fost purtate de Malibran sau de Ecaterina cea Mare. Numai să-i placă!
De aceea, în acest moment este picat din cer. La propriu şi la figurat,
de altfel: avionul său a sosit ieri. Dfn toţi clienţii mei actuali, nu-1 văd
decât pe el care mă poate scăpa de blestemata aia d e colecţie
Swanmore....
- Ce ţi-a făcut colecţia Swanmore? spuse Loma, puţin îngrijorată,
deoarece la insistenţa sa, John acceptase să se însărcineze cu vânzarea
bijuteriilor Swanmore.
- Mi-a făcut că lordul Swanmore contează pe mine pentru a-i vinde
cât mai scump posibil comorile, asta însemnând în totalitate,
interzicându-mi totuşi categoric să dezvălui provenienţa lor, ceea ce,
evident, complică lucrurile.
- Dacă înţeleg bine, oftă Loma, ţi-am încredinţat un "urs?"
- Cam aşa, zâmbi John.
- Patricia Swanmore era atât de supărată, iubitule....
 Este un timp de când tatălui ei nu-i mai merge foarte bine, ştii asta.
Oh! este mereu la fel de demn şi de scrobit. Dar Patricia afirmă că
lucrurile îi merg probabil foarte rău pentru a-şi vinde colecţia sa dragă.
- Nu-mi cere să mă înduioşez pentru lordul Swanmore, spuse
Mannering, cu o strâmbătură elocventă. Ştii că nu-mi inspiră o
simpatie extraordinari... Dar nu-ţi face griji. Sau nu-1 cunosc pe senor
Cabrai, sau colecţia este practic vândută. Printre altele, conţine o
parură de smaralde, căreia este incapabil să-i reziste.
- Poate vom putea să sărbătorim asta, deseară?
- Dacă înţeleg bine, vinzi pielea "ursului?"
Lorna râse veselă.
- La ora opt, la Merro's, îţi convine?
- Ţi-am ghicit intenţia: doreşti să cinezi cu şampanie.
- De ce nu? Şi în schimb, îţi promit să mă duc să-l văd pe
Fotheringay. Şi să pozez cuminte, pentru prima dată în viaţa mea....
Loma luă o ţigară din tabachera pe care i-o întinse soţul său, o
aprinse şi întrebă distrată:
- Ceva interesant în ziare, în această dimineaţă?
John făcu o mutră dezgustată:
- Da de unde! Popoare care se trec în mod trist prin foc şi sabie
unele pe celelalte, spargeri imbecile, cu o mulţime de
pistoale-mitralieră, asasinate sordide.... Nu mai este nimic gratuit,
pitoresc, amuzant.
- Pe scurt, nu mai este nimic despre Baron! exclamă Loma cu un
aer impertinent.
întâlni privirea soţului său şi continuă:
- Mărturiseşte că el se însărcina să dea subiecte ziarelor... Fără
pistoale-mitralieră, fără cadavre.
 - Nu-1 regreţi niciodată pe Baron? întrebă John cu un zâmbet
ambiguu.
- Niciodată! exclamă Loma cu forţă.
Apoi, sinceritatea fiind una din calităţile stăpânei casei, se corectă:
- în sfârşit, aproape niciodată.

***

Erau aproape zece ani de când Lorna şi John se întâlniseră şi

aproape zece ani de când se iubeau. Dar nu de John Mannering,
distins, indolent, amator de cai şi pietre preţioase se îndrăgostise
Loma Faundey.... Ci de Baronul-spărgător, care ataca în exclusivitate
seifurile foarte bine garnisite şi camerele blindate cunoscute ca
inviolabile, pentru a-şi creşte contul'din bancă şi cu aceeaşi ocazie să
ajute câţiva indivizi sărmani dintre cunoştinţele sale.... Mereu
politicos, întotdeauna inofensiv - Baronul nu era niciodată
înarmat - făcuse presa să zâmbească şi Scodand Yardul să tune şi să
fulgere timp de aproape trei ani. Dar până la urmă, Loma se căsătorise
cu Baronul.....iar Baronul se volatilizase, înlocuit de John Mannering,
anticar celebru, expert în bijuterii, pe care nici măcar poliţia nu-1
dispreţuia şi un cetăţean liniştit.
Şi tot mai rari erau cei care cunoşteau secretul lui Mannering.

*#*
 Când Mannering părăsi apartamentul său din Chelsea, suna ora
nouă. în m od obişnuit ajungea la Quinn's între orele zece şi
unsprezcce şi-i lăsa lui Steam, principalul său angajat, grija de a
deschide magazinul. Dar în acea dimineaţă, John voia să mai treacă o
dată în revistă colecţia Swanmore, înainte de a i-o arăta lui senor
Cabrai. Şi era o treabă bună şi minuţioasă să estimezi aproximativ
cincizeci de piese, toate admirabile....
Un taxi îl lăsă la colţul dintre New Bond Street şi Hart Row. Ca în
orice dimineaţă, mica fundătură era liniştită. Prima vânzătoare de la
"Caroline", elegantul magazin de modă învecinat cu Quinn's, ocupată
să aranjeze nişte flori în vitrină, îi adresă lui John un zâmbet de două
ori mai amabil: Mannering era un bărbat foarte seducător şi Loma o
clientă excelentă.
La Quinn's, vitrina îngustă şi întunecată era goală. Asta nu avea
nimic uimitor: prima grijă a lui Steam, îndată ce sosea, va fi alegerea
unei piese rare dintre comorile magazinului şi de a o aşeza în mijlocul
acestei vitrine tapisată cu catifea roşu-aprins. Dar Steam, de o
punctualitate aproape enervantă, îşi va face apariţia la ora nouă şi
treizeci precis şi era ora nouă şi douăzeci şi trei de minute.... Aşa că
John îşi luă portcheiul şi deschise una după alta cele trei încuietori
care apărau uşa de la Quinn's. Apoi intră şi înaintă în lungul încăperii
prost luminate. De o parte şi de alta a unui covor roşu era o
îngrămădire formidabilă - în aparenţă dezordonată, dar în care John
şi cei doi angajaţi se orientau foarte bine - tablouri, mobile, statui,
diferite obiecte, care n u . aveau în comun decât frumuseţea lor,
valoarea şi vârsta respectabilă.
Brusc, John se încruntă; era ceva anormal în iluminarea
magazinului în dimineaţa asta. .Uluit, se întoarse şi observă că
lampa-martor fixată deasupra uşii de la intrare, ardea încă. Ori,
Larraby, angajatul care dormea la primul etaj, avea obiceiul să stingă
această lampă imediat ce punea piciorul la parter....
Aproape automat, John examină lampa mai de aproape şi constată
spre marea sa surpriză prezenţa unei lămpi cu fir lung, branşate la o
baterie mică, agăţată alături de ea pe perete. Acest amănunt îl intrigă,
firâ să-l îngrijoreze totuşi cu adevărat: poate fusese o pană de
curent....
Se apropie totuşi de scară din câţiva paşi mari şi rapizi şi strigă cu
voce puternică:
-Larraby!
Nu răspunse nimeni.
Urcând scările în grabă, Mannering se repezi la primul etaj. Uşa
camerei lui Larraby era larg deschisă, patul desfăcut, hainele sale
împăturite cu grijă pe un scaun, incluzând şi o pereche de şosete în
dungi albastru cu alb, absolut înduioşătoare.... Dar Larraby nu era
acolo.
- Larraby! strigă din nou Monnering, de data aceasta fără mare
convingere.
Jos, cineva tocmai intrase în magazin. John se întoarse, coborî
scara la fel de grăbit cum o urcase şi-l văzu pe Stearn în picioare în
mijlocul încăperii. înalt, subţire, foarte demn şi într-o dispoziţie
incredibil de egală, acest distins gendeman părea totuşi puţin
surprins:
- V-am auzit strigându-1 pe Larraby, domnule?
- Da. Nu este acolo. Cred că s-a întâmplat ceva aici, în noaptea
aceasta, Steam. Ceva grav.
Faţa amabilă a bătrânului dom n luă o expresie consternată.
 De când Mannering cumpărase Quinn's, nu se întâmplase
niciodată nimic grav, nici măcar cu adevărat supărător.
- Larraby este poate suferind? îndrăzni Steam.
- Suferind.... sau rănit.
Pentru cei doi bărbaţi, dacă Larraby era rănit, era pentru că se
încercase să se spargă camera blindată. Poate chiar se reuşise.... Dar pe
Steam îl neliniştea mai ales seiful şi conţinutul său, în timp ce
Mannering se gândea la Larraby.
îndreptându-se spre biroul său, John deschise uşa cu un gest
repezit. Aceasta, care ajungea de obicei până la perete, rezistă la
jumătatea cursei. John intră în încăpere, privi între uşă şi petere şi
descoperi ceea ce, de câteva secunde, se temea să descopere...
Se întoarse spre Steam şi-i ordonă cu o voce gâtuită:
- Sună la Scotland Yard. Whitehall 1212! Repede!
Apoi se aplecă peste capul inert al lui Larraby.
Cu faţa lividă, părul năpădit de sânge, încheieturile mâinilor şi
gleznele contuzionate de sfoara care-1 lega, Larraby părea mai mult
mort decât viu. Totuşi, când John îşi strecură o mână sub bluza de la
pijama, inima bătrânului bătea imperceptibil.
Steam se impacienta la telefon. Luând un briceag din buzunar,
John tăie legăturile lui Larraby cu atenţie şi-l rid ici apoi Oră efort
pentru a-1 duce să-l aşeze pe un divan mic care se afla într-un colţ al
încăperii.
- Cere să fie anunţat Bill Bristow! îi strigă rapid lui Steam, care
obţinuse în sfârşit Yardul. Şi mai ales să se trimită un medic.
Steam ascultă, apoi închise cu un "Şi cât mai repede posibil!" de o
autoritate cu totul neobişnuită la el.
- Vor fi aici în câteva minute, domnule. Oare Larraby....
 - Este încă viu? Da. Dar pulsul este foarte slab. Mă voi duce să aduc
nişte pături din camera sa. în acest timp, ocupă-te să încălzeşti nişte
apă. Probabil are un ceainic pe aici?
Cu un sem n afirmativ din cap, Stearn dispăru în direcţia bucătăriei
mici, unde se pregătea ceaiul în fiecare zi.
Cinci minute mai târziu, John îl învelise pe Larraby cu dexteritatea
unei îngrijitoare de copii calificată. Apoi aprinse o ţigară, încercând
să-şi stăpânească furia rece care-1 cuprinsese de când îl descoperise pe
nefericitul rănit...
Cum putea fi atacat Larraby, atât de plăpând, atât de fermecător!
Pe Larraby, care trăia pierdut în visurile sale, care nu mai cerea de la
viaţă decât un singur lucru: să vadă în fiecare zi comorile de la
Quinn's, să le contemple, să le atirtgă... Mai ales bijuteriile îl fascinau
pe bătrânul care devenise o autoritate în materie.
- Bandă de ticăloşi! spuse în sfârşit John, foarte tare.
Stearn, care intră în aceeaşi clipă, nici măcar nu clipi.
Evenimentele păreau că-1 făcuseră să-şi piardă com plet curtoazia şi
decenţa obişnuite:
- Apa va fi caldă în câteva minute, domnule. Şi am găsit un
ceainic....
Ezită, apoi se hotărî să pună întrebarea care îl chinuia din clipa în
care-1 zărise pe Larraby:
- Credeţi că oamenii care l-au atacat pe Larraby au ajuns până la
camera blindată, domnule?
Mannering îşi uimise deja deseori angajatul prin dezinvoltura cu
care trata problemele de bani. Dar de data aceasta, îl ului. Aruncând o
privire distrată spre biroul mic, răspunse liniştit:
- Probabil că da. Au deplasat biroul.... şi covorul.
 - Poate ar trebui să ne asigurăm cât mai repede posibil, sugeră
Stearn. La urma urmei, nu mai putem face nimic pentru Larraby
înaintea sosirii medicului....
Mai ezită, apoi repetă cu insistenţă, ca un bătrân papagal care
nu-şi mai găseşte cuvintele:
- Cât mai repede posibil, da...
în sfârşit, îşi făcu curaj.
- Şi colecţia Swanmore, domnule? Dacă ni s-a furat cumva... Nu
îndrăznesc să mă gândesc la asta.
Şi Stearn reuşi să închidă ochii, în timp ce ridica sprâncenele.
- Ei bine, nu te gândi.... spuse înţelegător Mannering.
- Dar asta ar fi ruina! exclamă angajatul, redeschizând ochii
îngroziţi.
- Să nu exagerăm....
Mimica bătrânului angajat reuşise să aducă o umbră de zâmbet pe
buzele lui John, care continuă pe un ton liniştitor:
- De altfel, există instituţii nobile, foarte utile, a r e se numesc
companii de asigurări. Suntem asiguraţi, Stearn.
De data aceasta, faţa lui Stearn păru literalmente răvăşită de un val
enorm de disperare:
- Dar tocmai asta este, domnule! Voiam să vă vorbesc în dimineaţa
asta... Ştiţi că lordul Swanmore trebuia să ne aducă ieri poliţa de
asigurare. N-a facut-o. Şi nu sunt deloc sigur că bijuteriile sunt
asigurate când nu se mai află în seiful înălţimii Sale! Şi-a anunţat oare
compania? Absolut întâmplător, aveam intenţia să vă cer în această
dimineaţă, s o anunţaţi pe a noastră.
Mannering fluieră uşor printre dinţi:
- Crezi că bijuteriile astea blestemate ar putea să nu fie asigurate?
 Steam înclină capul cu un aer lugubru.
- Aş! reluă John, nimic nu dovedeşte că au fost furate! Oricum,
prefer să aştept sosirea poliţiei. Altfel, Bill Birstow mă va bănui că i-am
jucat vreo festă.... Totuşi....
Se gândi, apoi întrebă:
- Aducând ceainicul, Steam, ai vrea să arunci o privire peste
contoarele electrice? Iluminatul pare normal, dar n-aş fi surprins dacă
ai găsi debranşat contorul care comandă soneria de alarmă. Dar
atenţie: să nu atingi nimic!
Complet demoralizat, Steam plecă fără să spună niciun cuvânt.
John inspectă încăperea cu privirea, notând câteva amănunte mici
alarmante. Nici nu se mai putea îndoi, camera blindată fusese spartă.
Rămânea de ştiut dacă spărgătorii fuseseră capabili să spargă şi
seifurile de la Quinn's, alese cu grijă de Baron, care se pricepea şi erau
practic inviolabile pentru spărgătorii obişnuiţi din Regat.
Mannering păstrase câteva din* îelaţiile Baronului, relaţii puţin
onorabile, dar foarte folositoare. Ştia, de exemplu, că în Anglia nu mai
existau decât trei "spărgători" în stare să vină de hac seifurilor sale:
Oscar Field, Lark Veveriţă şi Dale Fricosul. Dar ştia de asemenea că
Oscar Field era în închisoare, pentru încredere excesivă faţă de o
femeie frumoasă şi prea guralivă şi că Lark Veveriţă n-ar fi atacat
niciodată un seif al prietenului său Mannering, cu care trăise ore
exaltante cu ceva timp în u n r ii Rămânea aşadar Dale Fricosul.
Clopoţelul de la uşa de la intrare îi întrerupse gândurile. John
înaintă spre uşa biroului recuflOscw idouă siluete familiare.
Inspectorul superior William B r is t o l ;lnak şi cu aspect aproape
militar cu mustaţă căruntă, îl preceda p e inspectorul Gordon, un
scoţian taciturn şi bondoc.
 - Ei bine, Mannering, spuse imediat inspectorul superior, acum
faci apel la poliţie? Oare ce s-a întâmplat?
- Ştii aproape tot atât de mult ca mine, dragul meu. Până acum,
m-am ocupat doar de Larraby. Este rănit.
- Grav?
- Mi-e teamă că da.
- Cel puţin, n-ai atins nimic.
întrebarea reglementară căzu cu o asprime îngrijorătoare.
Surprins, John răspunse liniştit:
- L-am deplasat pe Larraby, evident. Iar Steam s-a dus să verifice
contorul electric. Dar cu siguranţă n-a atins nimic. Suntem nişte
cetăţeni disciplinaţi, Bill. Unde este medicul vostru?
O a treia siluetă tocmai intra pe uşa magazinului. Un bărbat cu
înfăţişare hotărâtă înaintă rapid. Cei doi poliţişti se dădură într-o
parte:
- Doctorul Warren, domnul John Mannering, spuse scurt Bristow.
- Am auzit deseori vorbindu-se despre dumneavoastră, mormăi
medicul de la Yard, lăsând să se subînţeleagă o mulţime de lucruri.
Stearn î$i făcu apariţia ţinând în mână un ceainic albastru ca cerul,
în formă de ghiveci de flori şi reuşind să-şi păstreze totuşi un aer de
mare demnitate. Cu o prefăcută indiferenţă, anunţă grav:
- Contorul este întrerupt, domnule.
- Oh.... murmură Mannering, aruncând o privire spre Bristow. Iată
o treabă pentru dumneata, Bill. Probabil am fost furat. Dar mi-ar
plăcea să ne ocupăm mai întâi de Larraby....
- Ne iei drept nişte barbari? îl întrerupse brusc inspectorul
superior. Iar John, care-1 cunoştea pe Bristow, începu să se întrebe ce
putea avea în minte....
 ***

Doctorul Warren diagnostică o fractură serioasă de craniu, poate

fatală, şi nu putu să precizeze la ce oră fusese atacat Larraby. Chiar
înainte de a-şi termina examenul, sosi ambulanta. Larraby fu luat,
însoţit de doctorul Warren, pentru o clinică pe care o conducea un
prieten al lui Mannering;
Dar ambulanţa nu sosise singură. Bărbaţii din serviciul lui Bristow
se agitau în birou, fotografiind încăperea din toate unghiurile,
ridicând amprente de pe toate mobilele... Inspectorul superior nu vru
să audă vorbindu-se despre mutarea biroului şi a covorului înainte ca
oamenii săi să facă o cantitate impresionantă de fotografii. Mannering
fuma, impasibil şi tăcut. Dar Steâfn îşi pierdea cu fiecare secundă
puţin din sângele-rece şi fu chiar auzit admonestând sever un poliţist
care îl înghesui în trecere.
Această treabă preliminară în sfârşit terminată, fu deplasat biroul,
pentru a ridica trapa. Mannering tot nu se mişcă, urmărind din ochi
mişcările poliţiştilor D eoarece acelaşi cerem onial exasperant
reîncepuse cu trapa, m&aerul, şuruburile, scara, uşa şi încuietorile
camerei blindate.
Steam aprindea ţigară după ţigară pentru a le stinge imediat,
clipind din ochi şi tresărind la fiecare lumină a flashurilor. Supliciul
său trebui totuşi să ia sfârşit. Bristow îşi chemă oamenii şi coborî el
însuşi scara mică, facându-i sem n lui Mannering să-l urmeze.
Fără îndoială, camera blindată fusese spartă.
 Comenzile electrice odată debranşate, era de altfel relativ uşor
pentru un bun spărgător să vină de hac celor două încuietori. Treaba
părea extrem de îngrijită: nicio zgârietură, cât de uşoară.
- Este lucrat curat, spuse Bristow.
Şi murmură, adresându-se lui John:
- Nici dumneata însuţi n-ai fi lucrat mai bine...
John nu replică nimic, dar această remarcă îi păru la fel de
deplasată pe cât de;îngrijorătoare. în tot Scodand Yardul, Bristow era
acum singurul poSţist în activitate care ştia altfel decât din auzite că
Baronul şi John Mannering erau unul şi acelaşi. Ştia, dar n-o putuse
dovedi niciodată, spre marea sa uşurare de altfel, deoarece avea o
mare prietenie pentru John şi LomaJ Totuşi, de fiecare dată când o
afacere cu bijuterii furate se lega mai de aproape sau mai de departe
de Mannering sau de Quinn's, Bristow nu se putea stăpâni să ciulească
urechile.
- De data aceasta s-a mers totuşi puţin cam departe! îşi spuse John
în tăccre.
"Admiţând că dă vina pe mine că m-am furat singur, Bill ştie foarte
bine că sunt incapabfl să-l lovesc pe Larraby..."
Bristow deschisese uşa camerei blindate şi John aprinse lampa
enormă care lumina încăperea. Aceasta, care avea aproximativ patru
metri pe trei, era mobilată doar cu seifuri fixate în pereţi. Toate
fuseseră deschise de o mână de maestru. Un maestru care ştia să
folosească admirabil lampa oxiacetilenică. Din şase uşi, cinci erau
întredeschise. Stearh scoase un geamăt îngrozit. >i1
Cu o privire de cunoscător, Bristow aprecie această treabă
frumoasă. ■■■•'
- Nu văd decât trei tipi capabili de asta, spuse el imediat;
 Unul dintre ei este în închisoare. Rămân aşadar Lark Veveriţă şi
Dale Fricosul.
- Cu siguranţă, nu este Lark, replică John.
Surprins, Bristow îi aruncă o privire ambiguă.
- Bine informat, nu....
- întotdeauna, zâmbi John.
- în acest caz, este Dale. Şi dacă-1 cunosc bine, nu-1 vom găsi
curând. La ora asta, poate a părăsit deja ţara.
- Este foarte probabil, într-adevăr, spuse calm John, ca şi când nu
tocmai i se furaseră vreo 700.000 de lire. Evident, comorile de la
Quinn's erau asigurate confortabil. Dar era acea blestemată colecţie
Swanmore, care ea singură valora aproape 350.000 de lire....
Văzu repede că hoţii nu se interesaseră decât de bijuterii. Toate
obiectele de artă, miniaturile, statuetele, foarte cunoscute şi mai greu
de vândut, erau încă la locul lor. în schimb, nu rămăsese nicio piatră
preţioasă, fie ea un acvamarin sau unberil. Hoţii luaseră aşa cum erau
inelele, pandantivele şi nişte brăţări, dar scoseseră din monturi
pietrele diademelor şi colierelor care ocupau prea mult loc, lăsând pe
rafturile seifurilor monturile deformate şi stricate, de cele mai multe
ori centenare.
-Vandalii! oftă Steam, lamentabil. Un singur seif, cel mai mare din
şase, era închis... Bristow îl arătă cu un deget întrebător:
- Ce este acolo?
- Toate obiectele voluminoase: cupe, casete, după câte ştiu.... Mă
îndoiesc că le-au luat, răspunse John înaintând spre seiful uriaş.
Apăsă p e mâner şi deschise uşa.
Bristow şi Stearn, care stăteau în spatele lui, îl auziră scoţând o
exclamaţie înăbuşită:
 - Au luat tot? întrebă neliniştit bătrânul angajat.
- Dimpotrivă, au adus ceva, spuse John.
Steam aruncă o privire şi exclamă cu o voce gâtuită:
- Un cadavru!
- Nu, două! îl corectă John.
Şi întorcându-se spre Bristow, adăugă cu aceeaşi voce egală:
- Nu vei merge prea departe pentru a-1 găsi pe Dale Fricosul, Bill;
este aici.

***

Dale Fricosul fusese omorât cu un glonţ în ceafa, ca şi tovarăşul

său. Acesta, un necunoscut pentru John, fii repede identificat de
Bristow.
- Slim Dansatorul, pândarul obişnuit al lui Dale.
John observă atunci că Steam părea pe punctul să dea ochii peste
cap şi-l prinse de braţ pe bătrânul angajat, cu autoritate:
- Vino, Steam, spectacolul acesta nu este făcut pentru inimi
sensibile, ca noi....
- Este oribil, bâigui bătrânul bărbat. Tot sângele ăsta...
- Este destul de urât, într-adevăr. Te las, Bill. Mă vei găsi în birou,
întru totul Ia dispoziţia dumitale. De altfel, nu este prea mult loc aici
pentru toţi oamenii dumitale, inclusiv aceşti doi sărmani indivizi.
Ajuns în birou, John îl instală pe Steam într-un fotoliu şi se duse
să ia dintr-un dulap mic, două pahare şi o sticlă de whisky.
- N-am obiceiul să beau dimineaţa, protestă Steam.
 - Nici vorbă! După câte ştiu, n-ai nici obiceiul să descoperi două
cadavre odată înainte de prânz.
Steam făcu mari ochii de un albastru-spălăcit şi spuse cu o voce
stinsă:
- Este prima dată când văd unul.... de aproape, in cazul acesta,
trei....
- A i noroc! oftă John, terminându-şi repede whiskyul. Ar trebui să
te odihneşti, Steam. întinde-te pe divan.
- Pe acest diyan? se sufocă bătrânul angajat.
- Ce ai împotriva acestui divan? Este excelent.
- Dar aici l-am întins pe Larraby adineauri....
- Ei şi? Larraby n-a murit.
- Nu încă.... murmură Steam, lugubru.
- Bietul m eu prieten, crede-mă, aş prefera să fii condus acasă.
Doar că Bristow, cu siguranţă se va opune: evident, vrea să te
interogheze.
- Să mă interogheze? Dar nu ştiu nimic!
- Poliţia va vrea să te audă spunând-o, este u n obicei afurisit pe
care-J are. Şi cu aceeaşi ocazie, îţi va lua amprentele.
Steam dădu capul pe spate, închizând ochii cu u n aer descurajat:
- Să-mi ia amprentele? Este de neconceput!
- Dimpotrivă, este foarte logic. Presupun că spărgătorii noştri au
lucrat cu mănuşi. Aşa că Yardul nu va găsi aici decât amprentele
dumitale, cele ale lui Larraby şi ale mele...
Deschizând din nou ochii, Steam întrebă încet:
- Nu găsiţi că cel mai surprinzător lucru din această întâmplare,
domnule, este că spărgătorii păreau admirabil informaţi asupra
magazinului şi a sistemului d e alarmă? Foarte puţini oameni
cunoşteau existenţa acestei trape... De fapt, nu mai este nimeni decât
doamna Mannering, dumneavoastră, Larraby şi cu mine...
- Şi inspectorii de Ia compania de asigurări, lăcătuşii care au
instalat camera blindată, electricienii.... continuă John.
- Da. Dar aceştia sunt, în general, oameni de toată încrederea,
domnule.
Tăcură. Steâm pusese degetul pe rană: de un timp, un gând
ascuns îl irita şi-l neliniştea pe John. Cine, dintre relaţiile sale ^ sau
chiar dintre prieteni - îi putuse informa pe spărgători despre
dispoziţia interioară a magazinului? Mannering îi elimină din oficiu pe
Larraby şi pe Stearn.
Vocea slabă a lui Stearn îi întrerupse aceste reflecţii puţin plăcute:
- Dacă as îndrăzni, domnule... De ce nu vă ocupaţi de asta
dumneavoastră? Aţi ajutat atât de des poliţia şi aţi găsit bijuterii furate!
De ce să nu le găsiţi şi pe ale dumneavoastră, şi colecţia Swanmore?
Apropo de această colecţie...
- Apropo de această colecţie* îi voi telefona liii senor Cabrai că nu
voi mai prânzi cu el, iată! îl întrerupse Mannering cu o dezinvoltură
bine imitată. Acum, Steam, nu mai vreau să te aud. Odihneşte-te şi
încctează să mă mai demoralizezi cu adevărurile dumitale mult prea
evidente după gustul meu!
Mannering decomandă aşadar în âlnirea cu senor Cabrai. Gând
lăsă receptorul telefonului, Bristow apăru pe scară:
- Cui îi telefonezi? îl întrebă fără ocolişuri.
- Unui brazilian, răspunse calm John. Şi pentru a te scuti să pui
alte întrebări pe acest ton amabil, voi preciza că este vorba de un client
cu care trebuia să prânzesc. Am anulat întâlnirea, presupunând că nu
vei avea timp să-mi găseşti bijuteriile în treisprezece ore.
 Dacă mă înşel, cu atât mai bine.
Bristow ridică din umeri.
- îţi stă bine să glumeşti!
- Un pahar? propuse Mannering cu un zâmbet.
- Nu beau niciodată în timpul serviciului, ar trebui să ştii, de cât
timp mă vezi operând! replică tăios poliţistul.
Zâmbetul lui John se accentuă:
- Ştiu de asemenea că eşti întotdeauna de o amabilitate şi o
politeţe proverbiale. Ca orice regulă, are şi excepţii....
Şi Mannering îşi turnă un al doilea pahar de whisky, plin ras.
- Beau pentru o mai bună dispoziţie a dumitale, dragul meu.
Bristow îi aruncă o privire ucigătoare şi bombăni:
- După dumneata, pe unde au intrat indivizii ăia?
- în tot cazul, nu pe uşa din Hart Row.
- Mulţumesc mult! Asta descopeream singur.
- Rămâne uşa din spate, continuă John, imperturbabil. Dar are
obloane din fier, fixate cu bare şi şuruburi interioare... Personal, aş
opta mai degrabă pentru etajul al doilea şi chiarpentru acoperiş.
- Acoperişul! exclamă Bristow. Crezi că ar fi avut îndrăzneala să
facă o gaură în acoperiş, în mijlocul Londrei, cu poliţişti aproape peste
tot....
- De ce nu? spuse John, ironic.
Şi cu un zâmbet insolent, adăugă:
- Baronul a făcut multe altele, la vremea sa!
 Capitolul 3

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre camera din spate a magazinului

şi nu avură nevoie să examineze îndelung uşa pentru a se asigura că
nu fusese atinsă.
La etajul al doilea, pe un mic palier dădeau trei uşi. John deschise
una la întâmplare, învârti comutatorul şi Bristow observă o încăpere
mansardată, cu pereţii acoperiţi de vitrine. Mannering aranjase acolo
obiecte care nu aveau decât valoare sentimentală, pentru colecţionarii
specializaţi: staniu, aramă, jad, calcedonie.
încăperea avea o fereastră, încuiată cu grijă, cu lacăt.
O altă uşă deschisă descoperi o grămadă de tapiserii, patrafire şi
şaluri brodate. Fereastra era de asemenea încuiată.
- Cheia misterului trebuie să fie .'n a treia încăpere, spuse Joh
Acolo îmi depozitez tablourile.
Deschise uşa cu un gest larg.
Prin tavanul larg deschis, soarele pătrundea în valuri în vasta
încăpere, lumina în trecere faţa unui amoraş bucălat care zâmbea şi
părea că-şi bătea joc de cei ce sosiseră.
 - Şi iată uşa pe care au luat-o băieţii noştri răi! declară Mannering.
- S-ar spune că asta te amuză! exclamă Bristow pe un ton aspru.
- Ba bine că nu! replică John, brusc trist. Se încearcă să mi se
asasineze un bătrân prieten, mi se fură vreo 900.000 de lire în
bijuterii, mi se procură două cadavre şi asta mă amuză! Mărturiseşte
că trebuie mai puţin pentru a mă distra, Bill. Te las cu oamenii
dumitale! Revarsă-ţi proasta dispoziţie asupra lor, ţi-i trimit.
Şi Mannering ieşi rapid din pod şi coborî scara.
La primul etaj, aşezaţi pe o ladă veche, doi poliţişti discutau cu
voce joasă. John îi trimise în pod, dar observă că înainte de a se
îndepărta, fură înlocuiţi de un al treilea gardian. Acesta, aşezat la
rândul său pe ladă, se strădui să ia un aer visător. John ridică din
umeri, ştiind perfect că acest pretins distrat nu pierdea niciuna din
mişcările sale.
în baie, Mannering se spălă pe mâini, îşi trecu un pieptene prin
păiul şaten cu fire argintii şi se întrebă dacă trebuia sau nu s-o anunţe
pe Loma de acest.... incident supărător!
Optă pentru a nu o anunţa şi reveni pe palierul unde poliţistul
ieşise din visare pentru a-1 informa că Steam se odihnea într-o cameră
de la primul etaj. Mannering se duse să arunce o privire în camera
unde bătrânul, epuizat de succesiunea de emoţii atât de neobişnuite,
moţăia liniştit.
în biroul lui John, un poliţist în civil, aşezat pe divan, părea şi el
pierdut în visare. Iritat, Mannering se retrase în magazin. în faţa uşii
de la stradă, pe care o păzea un poliţist în uniformă, se adunaseră deja
câteva persoane.
Un bărbat tânăr în haină de tweed discuta fără succes cu poliţistul.
John recunoscu un fotograf de presă şi oftă....
 Apoi deschise un dulap mic, luă o piele de căpripară şi începu să
lustruiască două. pahare fără picior, din aur cizelat, pe care îşi
propusese să le pună în vitrină.
în realitate, încerca mai ales să-şi pună puţină ordine în gânduri.
Exista în această poveste o abundenţă neobişnuită de semne de
întrebare... Dar erau şi detalii, sinistre: agresiunea împotriva lui
Larraby, două cadavre închise în camera blindată. Şi altele, foarte
îngrijorătoare: atitudinea lui Bristow, a cânii dispoziţie egală era totuşi
legendară; şi reacţiile c e vor veni de la' lordul Swanmore care cu
siguranţă va primi foarte rău dispariţia colecţiei sale. Problema
spinoasă ridicată de Stearn era importantă: colecţia Swanmore era
oare încă asigurată când părăsise domiciliul proprietarului?
Lordul Swanmore avea nevoie de bani. Chiar de mulţi bani; pentru
că se hotărâse să-şi vândă colecţia sa dragă, despărţindu-se astfel de
singurul lucru, care-1 interesase vreodată, pe pământ, dacă se dădea
crezare oamenilor bine informaţi. Swanmore avea ca scuză rara
perfecţiune a colecţiei sale, în sensul că toate bijuteriile* fără excepţie,
aveau povestea lor. Unele aparţineau familiei Swanmore de secole.
Altele fuseseră aduse actualului lord de soţia sa, moartă acum câţiva
ani.
Swanmore venise la Mannering cu o săptămână în urmă, pentru
a-i cere să se ocupe de vânzarea bijuteriilor. Dar pusese o condiţie:
nimeni nu trebuia să ştie că-şi vindea colecţia.
Şi declarase, cu aroganţaf dispreţuitoare care-1 caracteriza şi-l făcea
extrem de antipatic: :
- Să nu mă consideri un imbecil, Mannering. Ştiu foarte bine că a
putea scoate o sumă importantă din colecţia vândută în totalitate,
etichetată cu forme în regulă; colierul de rubine oferit de regina
Elisabeta lui Cyril Swanmore pentru servicii aduse coroanei... Vezi
stilul. Amatorii ar plăti eticheta aproape la fel de scump ca însăşi
pietrele! Doar că refuz asta! Să nu mă întrebi de ce, îţi pierzi timpul.
Vinde-mi bijuteriile cum poţi, piesă cu piesă, unor prostănaci care vor
considera poate monturile demodate şi le vor transforma imediat.
Contrar a ceea ce credea Swanmore, John Mannering se aşteptase
la această vizită, şi chiar la această cerere. îl prevenise Patricia
Swanmore, prin intermediul Lornei.... Dacă şi-ar fi ascultat instinctul,
cu siguranţă Mannering l-ar fi trimis la plimbare pe puţin simpaticul
lord Swanmore. Dar Lorna insistase.
Pentru transportarea colecţiei Swanmore de la locuinţa
proprietarului său* Regent's Park, până în Hart Row, se luaseră
precauţii speciale. Un mesager întru totul anonim adusese la Quinn's
colecţia închisă în două serviete dintre cele mai banale, din piele. în
realitate, mesagerul era urmat îndeaproape de Larraby.
Poate tocmai din cauza acestei discreţii, John neglijase complet
problema asigurării. Cum s-ar fi putut gândi să se vină la Quinn's
pentru a fura bijuterii despre care nimeni din toată Londra nu ştia că
se aflau acolo? Pe de altă parte, Mannering’ putea fi scuzat,
gândindu-se că lordul Swanmore, neîncrezător, chiţibuşar, maniac, îşi
luase în ce-1 privea toate precauţiile necesare....
- înlocuieşti femeia de serviciu? spuse brusc o voce aspră.
Bristow apăru la baza scării, scuturându-şi cu mâna vestonul
acoperit cu praf de ipsos.
Fără o vorbă, John îl urmă în birou, deschise un sertar şi scoase o
perie de haine pe care i-o întinse inspectorului. Bristow mormăi un
mulţumesc, apoi întrebă cu aceeaşi voce aspră:
- Grosso m odo, îmi poţi spune ce s-a furat?
 - Foarte grosso modo, da: bijuteriile din Quinn's, bijuteriile
personale ale Lornei şi o colecţie rară, care tocmai îmi fusese
încredinţată.
- Cât timp îţi trebuie pentru a întocmi o listă exactă cu toate
acestea?
- Doar un sfert.de oră, răspunse cu nonşalanţă Mannering.
- Nu mai mult? se miră Bristow.
- Quinn's este o casă perfect organizată, dragul meu. Am un fişier
model. Tot ce intră în camera blindată este inventariat. Am chiar un
număr de fotografii, care poate te vor ajuta.
- Să sperăm! oftă poliţistul.
îi aruncă o privire elocventă subordonatului său, care sta în
picioare lângă micul divan şi acesta dispăru imediat, închizând cu grijă
uşa biroului după el.
John se instala într-un fotoliu, picior peste picior, şi-l privi pe
Bristow cu un zâmbet indulgent:
- Prost dispus, William?
Bristow strânse buzele şi-şi adânci privirea în ochii căprui care-1
priveau cu amuzament:
- Prefer să te previn imediat că nu voi tolera niciuna din glumele
dumitale obişnuite, Mannering.
John continua să zâmbească:
-A m un prenume, Bill. Este absolut banal, sunt de acord, dar până
la urmă, l-ai folosit deseori până în această dimineaţă!
- Prea des! exclamă- Bristow, înverşunat. Tocmai ţi-am dat un
avertisment. Dacă nu vrei să-l urmezi, cu atât mai rău pentru
dumneata. Dar mai ales să nu-ţi vină în minte, sub pretextul că aceste
bijuterii furate îţi aparţin mai mult sau mai puţin....
 -A p reciez în mod special acel "mai puţin", strecură John.
Bristow ridică din umeri şi continuă:
- . . . . că te vei putea amesteca în ce nu te priveşte şi să nu te supui
legilor....
- . . . . cărora li se supun toţi cetăţenii englezi demni de acest nume!
Am auzit asta undeva, Bill!
Admonestarea lui Bristow nu-1 tulbură câtuşi de puţin pe
Mannering. Deja de mai multe ori, Scodand Yardul tunase şi fulgerase
împotriva lui Mannering detectivul amator, bombănind şi blestemând,
pentru a-şi freca mâinile când operaţia era terminată şi vinovatul
arestat. Cu atât mai mult cu cât, în general, vinovatul nu era cel bănuit
de poliţie. Ceea ce-1 supăra şi-l îngrijora pe John, era privirea
inspectorului superior, rece şi de nepătruns, şi tonul urâcios...
- Bill, am sosit aici la ora nouă şi douăzeci şi cinci. N-am bănuit
nimic până când am remarcat lampa martor aprinsă.... L-am strigat
imediat pe Larraby. Stearn a sosit în urma mea. Amândoi l-am
descoperit pe Larraby, rănit, în birou. Şi v-am telefonat. Atâta tot.
- Nu te cred, spuse încet Bristow.
- Cu atât mai rău pentru mine... dar cu atât mai rău şi pentru
dumneata, Bill.
- Sunt sigur că-mi ascunzi ceva şi că eşti încă angajat într-o
povestee de necrezut.
John oftă resemnat, aprinse o ţigară şi declară pe un ton trist:
- Chiar nu merită osteneala să trăieşti raţional, cinstit, perfect în
acord cu societatea.... Nu, nu-ţi ascund nimic, Bill. Şi chiar îţi voi
destăinui ceva, în mod secret: printre bijuteriile furate, se află colecţia
Swanmore, în întregime. Şi nu ştiu dacă acest furt va fi acoperit de
compania de asigurări....
 Când John îi povesti amănunţit cum ajunsese în posesia colecţiei
Swanmore, Bristow dădu compătimitor din cap:
- îl cunosc pe Swanmore! Am fost la el acasă, acum doi ani, pentru
o tentativă de spargere. S-a încercat să i se fure faimoasa colecţie, mai
exact. Este un bărbat...; puţin....
- Este agasant! îl întrerupse John. Şi poţi să mă crezi, n-a terminat
să mă agaseze.
- în acest-caz, vei & obligat să i le plăteşti?
- Sau să-i găsesc bijuteriile, replică Mannering, cu o licărire
provocatoare în ochi.
Bristow se ridică îndreptându-şi sever degetul arătător spre John,
care izbucni într-un râs sincer:
- Poţi să râzi! bombăni inspectorul superior. Eu nu glumesc. Dacă
te ocupi de această afacere, vom fi necruţători.
- O inimă curată, care n-are nimic să-şi reproşeze, nu se teme de
justiţie, spuse cu gravitate Mannering.
- Nu face pe prostul, insistă Bristow. Şi dă-mi cuvântul dumitale că
nu te clinteşti.
John scutură din cap cu un aer amabil:
- Imposibil, William!
- Insist!
- Poţi să insişti toată ziua, nu vei face decât să-ţi pierzi timpul. Şi
probabil nu-ţi lipseşte munca astăzi? Nu fi tu, prost, Bill! Am făcut deja
anchete personale, doar pentru plăcerea mea. Şi ai vrea ca într-o
afacere în care pierd pe puţin 350.000 de lire, să stau liniştit în colţul
meu şi să tai frunze la câini? Nu conta pe asta!
- Bun! spuse Bristow.
Cu un zâmbet ironic, John declară:
 - Dacă înţeleg bine, ne-am prevenit unul pe celălalt? Aş vrea totuşi
să te întreb ceva: de ce mă tratezi, de la sosirea dumitale aici ca şi când,
cu un scop care-mi scapă întru totul, aş fi spart eu însumi propria
cameră blindată?
Bristow îşi frecă bărbia, ezită, apoi răspunse încet:
•>*- Să presupunem, Mannering.... este o simplă supoziţie, atenţie!
că din întâmplare, ai trecut aseară pe la Quinn's.... Intri....
- îl dobor p e Larraby....
- Nu spune prostii.... Observi camera blindată deschisă, cobori şi
găseşti doi bărbaţi pe cale să te fure....
- înţeleg! îl întrerupse John. îi om or cu un glonte în ceafa - este
întru totul genul meu - apoi îmi iau bijuteriile, ca să-mi fie apoi plătite
de compania de asigurări. Pe deasupra, abandonându-1 pe nefericitul
Larraby, grav rănit. înainte de a spune prostii mai mari decât
dumneata, inspectore, poate ai putea să mă întrebi unde am petrecut
seara? Familia Plender a rămas la noi până în această dimineaţă la ora
două. Iar la ora trei şi jumătate, cretinul acela de Toby Plender m-a
trezit cu un. telefon, penfru a mă întreba titlul exact al ultimului
premiu Goncourt francez, ca şi când ar fi avut vreodată cea mai mică
intenţie să-l citească. Ar fi trebuit să-i omor pe cei doi oameni ai
dumitale între orele patru şi şase sau şapte dimineaţa.... Se poate
realiza, evident!
Şi John îşi strivi ţigara cu un gest furios în prima scrumieră găsită.
- Nu era decât o supoaţie, începu Bristow, puţin supărat.
O bătaie în uşă întrerupse această conversaţie care ameninţa să ia
o turnură neplăcută. Poliţistul d e .pază pe care John îl zărise mai
înainte, apăru în prag şi anunţă că un "gentleman" cerea să-l vadă pe
domnul Mannering.
 Vocea poliţistului deveni dezaprobatoare:
- N-a vrut să-şi dea numele, domnule.
Bristow nu aştepta decât această ocazie pentru a izbucni:
- Primeşti vizitatori care refuză să-şi dea num ele poliţiei,
Mannering? Felicitări.... Frumoase relaţii ai!
- Dacă acest domn nu vrea să-ţi spună numele, Walter, n-are decât
să aştepte. Sau să plece!
- Pare foarte nerăbdător, domnule... şi puţin comod. Şi cum există
deja mai mult de o jumătate de duzină de ziarişti....
Fără să aştepte sfârşitul frazei, John se îndreptă spre uşa de la
intrare, îndepărtându-1 în trecere pe poliţistul dezorientat. Bristow îl
urmă imediat, mormăind nişte cuvinte de neînţeles şi încruntând
sprâncenele cu un aer puţin liniştitor, şi pentru Mannering, şi pentru
vizitatorul său.
Afară, o mică mulţime se masase în faţa uşii. John zări părul blond,
ochii albaştri şi faţa angelică a celui mai încăpăţânat jurnalist din Fleet
Street, Chittering. Alături d e acest periculos copil frumos şi
depăşindu-1 cu cel puţin un cap, un bărbat de o eleganţă puţin
demodată privea drept în faţa lui, arogant şi dispreţuitor.
Lordul Swanmore venea după veşti....
Fără să ezite, Mannering deschise uşa, făcu un semn discret şi
lordul Swanmore, imperturbabil, intră în magazin. Dar Chittering
sărise deja asupra lui John:
- Este adevărat tot ce se povesteşte, John?
- Cum n-am nici cea mai mică idee despre ce se povesteşte, sunt
incapabil să-ţi răspund, replică sincer John.
Şi oricum, nu pot să-ţi spun nimic înainte să-mi permită poliţia. îmi
pare rău...
 -A iurea, îţi pare rău! Asta i-a spus şi balena luijonas, înghiţindu-1
crud, replică Chittering cu o privire scep tici
Dar Bristow luă situaţia în mâini:
- Ei bine, copii, declară el cu o subită bună dispoziţie, plecaţi.
Suntem şi aşa destul de iritaţi şi aveţi tot timpul de acum până la ediţia
de seară, mi se pare! Aşa că reveniţi.... ei bine...
Se prefăcu că-şi consultă ceasul, joc de scenă care nu păcăli pe
nimeni:
- ... Să spunem ora unsprezece şi jumătate. Vă voi face o
declaraţie. Dar până atunci,! mai ales nu încercaţi să faceţi presupuneri
şi ipoteze extravagante, după prostul vostru obicei. Ştiţi bine că ne
deranjaţi în munca noastră, informând hoţii...
Chittering începu să râdă vesel!
- în regulă, Şeherezada, s-a priceput! Ce persoană care duce cu
vorba te-ai făcut, Bill!
Şi, întorcându-se spre colegii săi; propuse:
- O ştergem?
Ziariştii dispărură ca prin farmec, ştiind din experienţă că dacă
până şi Chittering părăsea locul, înseamnă că într-adevăr nu mai era
nimic de făcut. Poliţistul îi împrăştie pe gură-cască, iar John şi Bristow
închiseră uşa.
în magazin, lordul Swanmore stătea impasibil, rezemat în
umbrelă, ca şi când tot ce se întâmpla în jurul lui nu-1 privea câtuşi de
puţin. înainte ca înălţimea Sa să aibă timp să deschidă gura, Bristow
întrebă politicos:
- Oare aş putea să ştiu ce vă aduce aici, lord Swanmore?
- O problemă întru totul personală, domnule, răspunse rece
Swanmore.
 - Pentru poliţie nu există probleme cu adevărat personale, replică
Bristow, politicos.
Swanmore îl privi pe inspectorul superior ca şi când avea în faţa lui
un locuitor al unei alte planete, necunoscute, şi murmură cu un aer
distant:
- Mi se pare că v-am zărit deja undeva. Aţi venit să anchetaţi la
mine acasă, nu?
- Da! Pentru o tentativă de furt. Dar astăzi, din păcate, nu este
vorba de o tentativă, domnule. Am nevoie de dom nul Mannering, care
se pregătea să întocmească o listă cu bijuteriile furate. Aşa că vă voi
cere să fiţi scurţi. îţi las biroul timp de zece minute, Mannering. Urc
din nou în pod...
Swanmore se îndreptă spre birou, urmat de John care se pregătea
cu stoicism pentru a petrece un moment neplăcut. Observă că, în
ciuda înfăţişării de bătrân conservator, Swanmore nu era lipsit de
seducţie cu silueta sa înaltă şi părul argintiu. Mannering căută rapid în
memorie, încercând să-şi amintească dacă auzise vorbindu-se vreodată
de succesele feminine ale lui Swanmore.... Nu.... Cel puţin, de la
moartea soţiei sale.
Lordul Swanmore nu pierdu timpul cu preambuKiri:
- Oare mi s-au luat bijuteriile, Mannering?
- Da, spuse Mannering, la fel de laconic.
îi întinse tabacherea larg deschisă lui Swanmore, care păru să nu
vadă gestul. Ochii săi de un albastru de nu-mă-uita avură o strălucire
îngrijorată, aproape disperată.
Pe legea mea, gândi John, sJar spune că tocmai i-am anunţat
moartea întregii familii!
- Toate bijuteriile, fără excepţie?
 - Toate, spuse necruţător John.
Swanmore respiră adânc şi declară cu o aroganţă insultătoare:
—Aveam încredere în dumneata, Mannering.
- Ei şi? N-am nimic de-a face în această spargere, spuse tăios John,
agasat de această remarcă ambiguă. Apropo, bijuteriile dumneavoastră
erau asigurate când le-aţi scos din casă?
- Nu! Bijuteriile erau asigurate atâta timp cât rămâneau sub
acoperişul meu. Ajunse la dumneata, erai răspunzător pentru ele.
- Iată ceva ce nu este dovedit.... Presupun că oamenii legii şi de la
asigurări vor fi mai calificaţi decât dumneavoastră sau eu pentru a lua
măsuri radicale în această problemă. Dar cred că nu trebuie să
ajungem acolo. Poliţia va găsi bijuteriile. Şi pe ale mele, sper!
- Nu speri absolut nimic, refuzi'să-ţi asumi responsabilităţile, atâta
tot!
Fără să ia în seamă această nouă amabilitate, Mannering declară:
- Acum, v-aşfi recunoscător să mă lăsaţi să lucrez...
- Nu înainte de a mă asculta, exclamă Swanmore, brusc destins:
Mi se pare incredibil - şi aproape fantastic - că magazinul dumitale a
fost spart exact în clipa în care colecţia mea se afla aici. O cameră
blindată atât de bine protejată!
Ţi-ai călcat cuvântul, Mannering!
- Ce înseamnă asta, exact? întrebă John, care reuşea cu greutate
să-şi stăpânească o mânie care sporea.
- Că ai dezvăluit prezenţa colecţiei mele la dumneata.
- Da, celor doi angajaţi ai mei, de care răspund ca de mine însumi.
Unul dintre ei este grav rănit, poate chiar mortal. Şi celălalt a primit
un şoc din care îşi va reveni cu greu.
- Altcineva era totuşi la curent?
 - Poate aţi fost dumneavoastră prea guraliv, lord Swanmore,
replică John, ai cărui ochi căprui străluceau de furie stăpânită.
- Eu? N-am spus nimic! exclamă Swanmore, şi frumoasa sa
impasibilitate dispăru complet.
- Poate dumneavoastră n-aţi spus nimic, dar cineva din anturajul
dumneavoastră a putut informa pe cineva.
- Este imposibil! Nimeni nu ştia nimic! repetă Swanmore.
Dar părea vizibil tulburat: înălţimea Sa nu era foarte sigur de ceea
ce afirma cu atâta vehemenţă.
Şi John se abţinu în mod prudent să-l facă pe lordul Swanmore să
remarce că fiica sa, Patricia, pentru a nu o cita decât pe ea, ştia de
proiectele tatălui său.
Swanmore îşi regăsise deja sângele-rece şi aroganţa obişnuită:
- Oricum, mi-ai trădat încrederea, Mannering! Pretinsesem cea
mai deplină discreţie.... Dacă se menţionează vreodată numele meu
apropo de această spargere, îţi voi face o publicitate deplorabilă în
toată Londra. în meseria dumitale, nu-ţi poţi permite să fii guraliv şi
imprudent: ar fi ruină pentru Quinn's! M-ai înţeles bine? Nu vreau în
niciun caz ca să se vorbească despre mine în ziare.
- în acest caz, v-aţi comportat ca un imbecil! spuse John cu o
insolenţă liniştită. Ca un imbecil speriat şi incapabil să vadă mai
departe de vârful nasului.
Sufocat, Swanmore căută un răspuns, dar John continuă:
- Dacă voiaţi cu adevărat ca nimeni să nu afle nimic, ar fi trebuit
să-mi telefonaţi, dragă domnule, în loc să veniţi aici în persoană, în
timp ce ziariştii pândesc cel mai mic indiciu! Sunteţi foarte cunoscut:
fiţi foarte sigur că vizita dumneavoastră n-a trecut neobservată. în ce
priveşte tăcerea ziarelor, nu vă pot promite nimic: nu sunt nici
redactor-şef, nici parlamentar. încercaţi-vă norocul cu inspectorul
superior, dacă vreţi; va cobori dintr-un minut în altul. Şi cu asta,
lăsaţi-mă liniştit.
Cu un gest elocvent, John deschise foarte laig uşa. Alb ca varul, cu
buzele strânse, Swanmore ieşi fără să protesteze. John închise uşa şi
oftă îndelung.
- Mă face să-mi doresc să votez cu stânga la viitoarele alegeri....
murmură printre dinţi.
 Capitolul 4

Datorită fişierului de la Quinn's, nu dură mult şi nu fu nici dificil

să întocmească lista bijuteriilor furate. Totuşi, John se opri din lucru
un minut şi jumătate foarte exact şi începu să se gândească.
Cum putuse afla lordul Swanmore la ora zece şi treizeci de minute
de o spargere descoperită la ora nouă şi treizeci? John refuza să creadă
că Swanmore venise la Quinn's absolut din întâmplare, în trecere...
încă de la începutul dimineţii, John avusese sentimentul neplăcut
că hoţul, sau hoţii, cunoşteau perfect magazinul, dispoziţia sa
interioară, sistemele de alarmă. Şi brusc, îşi aminti un detaliu pe
care-1 uitase până atunci: Swanmore cunoştea camera blindată!
La drept vorbind, John nu-1 dusese să viziteze însăşi încăperea. Dar
Swanmore putuse vedea planul de instalare, pe care John i-1 explicase
în amănunţime, ca şi toate precauţiile care făceau din Quinn's o cetate
inexpugnabilă.
Iar Swanmore avea necazuri financiare...
Gânditor, John îşi aprinse o ţigară. Cunoştea mai bine decât
oricine strania pasiune care putea pune stăpânire pe un colecţionar
de bijuterii şi să-l îndemne la acte în aparenţă nebuneşti... D e ce n-ar
fi regizat Swanmore o comedie atât de abilă, încredinţându-i bijuteriile
lui Mannering, informându-se asupra lui Quinn's şi angajând serviciile
unui spărgător priceput, însărcinându-1 să fure chiar aceste bijuterii.
- .... pentru a-1 dobori în cele din urmă cu un glonţ în ceafa, în
calitate de complice! încheie John cu voce tare. Nu-ţi ieşi din minţi,
bărbate! Spărgătorul tău este un om capabil să ucidă deliberat, cu
răceală... Şi aceştia nu sunt atât de numeroşi pe pământ, slavă
Domnului! Sau mă înşel foarte tare, sau datorită acestor două
asasinate voi reuşi să-l descopăr pe hoţul meu.
Rehiându-şi fişierul şi stiloul, John îşi termină rapid treaba. Cu
această listă şi câteva fotografii, jurnaliştii vor sta liniştiţi până la noi
ordine.
Mannering sună apoi la clinica unde fusese dus Larraby. O
infirmieră îi răspunse că rănitul nu-şi recăpătase cunoştinţa încă, iar
chiruigul nu se putea pronunţa.
- Ştiţi pe cine trebuie să anunţăm? întrebă vocea plăcută şi
indiferentă. ' •
John spuse că se va ocupa el însuşi să anunţe familia lui Larraby,
asta însemnând singura sa fiică.
Pentru a doua oară în timpul dimineţii, Bristow îşi făcu apariţia în
clipa în care Mannering închidea:
- Iar telefonul! exclamă neîncrezător. Dacă ai şti ce prost îţi vine
aerul acesta de suspiciune, Bill... Am sunat la clinică: Larraby nu se
simte mai bine. în cazul în care îmi permiţi, o voi anunţa pe fiica sa.
Locuieşte în Putney Hill... Numai dacă nu sunt consemnat?
- Poţi să pleci, mormăi Bristow. Dar să te întorci repede. Probabil
mă vei găsi încă aici.
 - Sper totuşi că nu vă veţi stabili domiciliul la Quinn's! oftă
Mannering.
Şi Bristow răspunse cu cea mai mare seriozitate din lume:
- Nu ştiu.

, ***

Când Mannering se pregătea să urce într-un taxi chemat in Bond

Street şi al cărui şofer, printr-o minune, nu făcuse nicio obiecţie să
meargă în Putney Hill, se auzi strigat la rândul său de o voce plăcută
şi hotărâtă.
- Dom nule Mannering!
O tânără fată îmbrăcată cu o vestă roşie ca cireaşa din piele de
căprioară şi cu o jupă gri, înaintă spre el, zâmbind. Soarele i se juca în
părul blond foarte scurt şi John se gândi că Loma avea dreptate: cu
ochii de un albastru de nu-mă-uita atât de deosebit şi tenul fără defect,
Patricia Swanmore era într-adevăr încântătoare. Era şi părerea unor
trecători care se întoarseră mai mult sau mai puţin discret după
această tânără frumuseţe.
- Aş vrea să vă însoţesc, spuse tânăra fată cu o mină rugătoare. Sau
cel puţin să urc în taxiul dumrifeavoastră....
- Unde mergi? întrebă resemnat John.
- Unde vreţi, zâmbi Patricia. Vreau să vă vorbesc.
îndată ce fu instalată în maşină, tânăra fată îşi pierdu zâmbetul şi
întoarse spre John frumoşii săi ochi neliniştiţi:
- Bănuiţi de ce ţineam să vă văd?
 Tata a venit în dimineaţa aceasta la Quinn's?
- Da. Şi, cum poţi constata, nu m-a menajat.
Patricia Swanmore oftă îndelung şi-şi puse o mână mică într-o
mănuşă gri pe mâna lui John.
- Era foc şi pară, dimineaţă! Nu l-am văzut niciodată într-o
asemenea stare.
Şi totuşi...
Oftă din nou, la fel de impresionant. Mâna mică părăsi mâneca hii
John, deschise o geantă din piele neagră şi luă o tabacheră din argint
cizelat. John i-o întinse imediat pe a sa, larg deschisă, dar Patricia
scutură din cap:
-A m un viciu îngrozitor, bietul meu prieten, nu fumez decât ţigări
franţuzeşti care miros puternic, dar care îmi amintesc terasele
cafenelelor, primăvara la Paris.
Şi reluă, fără o cât de mică tranziţie:
- Am încercat să-l conving pe tata că era imprudent să vină la
Quinn's în această dimineaţă, dar când are ceva în minte!
îşi sublinie fraza cu o ridicare din umeri, nerespectuoasă.
- Trebuie să recunosc că are nişte motive să fie supărat, spuse
John, conciliant. La urma urmei, i s-a forat o avere de bijuterii....
- N-are niciun motiv să se comporte ca un tiran suspicios şi
capricios! replică sever tânăra fată. Dacă v-aş spune că n-are încredere
nici măcar în mine....
- Spune-mi, Patricia, de cât timp tatăl dumitale este atât de....
diferit? întrebă John, preocupat să găsească un adjectiv care să nu rişte
s-o şocheze pe tânăra fată. Dar această precauţie era inutilă...
- Vreţi să ştiţi de cât timp şi-a pierdut capul? reluă brusc Patricia.
Zâmbi, dezolată:
 - îţi par crudă şi nedreaptă? Dar este adevărat; John, de la moartea
mamei, tata este într-adevăr alt bărbat. Am rezistat un an şi apoi am
părăsit casa. George mă precedase deja.
- George?
- Fratele meu. Nu-1 cunoşti?
John scutură din cap şi Patricia continuă:
- Sărmanul bătrân! Şi el a suportat foarte greu dispariţii ilustrelor
bijuterii ale Familiei Swanmore .:: Pb&te ţi se va parea extravagant, dar
la nd),''femeile nu se interesează delbc de bijuterii. Mamă hu le-a
purtat niciodată pe ale sale... Cât despre mine! Vorbeşte-mi despre o
maşină frumoasă, sau de un velier bine desenat! Dar aceste bucăţi de
sticlă colorată care sunt venerate sub pretextul că au împodobit
mâinile sau încheieturile strămoşilor familiei.... Fără a mai pune la
socoteală că pentru o fată de vârsta mea, nu este câtuşi de puţin
înnebunitor să-şi pună peste păr o diademă spunându-şi că fusese
deja pe un alt cap.... tăiat de secure! Nici vorbă! Probabil sunt una din
rarele femei dintre cunoştinţele dumitale căreia puţin îi pasă de
bijuterii?
- Nici Lorna nu ţine mult la ele...
- Şi dumneata?
- Eu le ador! spuse John cu o strâmbătură ironică.
- Da, dar este meseria dumitale! Şi apoi, le adori... în mod
rezonabil.
O scurtă secundă, John îl revăzu pe Baron, în picioare în faţa
camerelor blindate sparte, nemişcat, incapabil să se smulgă fascinaţiei
unui diamant celebru sau unui rubin, pierzând orice noţiune a
timpului şi lăsând să treacă secunde preţioase.
 Dar Patricia, mai puţin zăpăcită decât voia să pară, readuse
conversaţia pe terenul său iniţial.
- îţi spuneam că George a părăsit casa. Nu s-a înţeles niciodată
foarte bine cu tata. Şi în timp ce trăia mama mergea prost, dar în sfârşit
mergea... La moartea mamei....
Tânăra fată făcu un gest dezolat şi John replică amabil:
- De ce să cauţi atât de departe o altă explicaţie a schimbării de
atitudine a tatălui dumitale? Şi-a pierdut soţia şi....
Patricia îl întrerupse prompt:
- Da, dar să ştii, nu cred că tata a iubit-o atât de mult pe mama! Se
certau deseori. Cred că el era foarte seducător şi mama destul de
geloasă. Ca să fiu sinceră, n-am căutat niciodată să aflu mai mult.
- Te înţeleg! murmură John.
Se lăsă o scurtă tăcere. Cu pantoful roşu cu toc înalt, Patricia strivi
ţigara sa Gauloise pe covorul maşinii şi aprinse imediat alta.
- Cum s-a schimbat exact tatăl dumitale? întrebă Mannering:
- De exemplu, ieşea mult. Ei bine, de şase ani, n-4 mai pus o
singură dată piciorul la teatru. Este inimaginabili
- Poate preferă televizorul? spuse John zâmbind.
- Dacă îţi imaginezi că există televizor la Regent's Park! exclamă
Patricia. Tata n-a vrut să asiste niciodată la o emisiune în întregime, cu
excepţia ceremoniei de încoronare. Şi chiar şi acolo, pentru că era
actor. Nu, John, crede-mă: tata era sociabil, chiar m onden mai
degrabă. Acum trăieşte ca un mistreţ bătrân. Ştiu că n-a fost niciodată
genul "vino să bei un pahar cu mine, bătrâne!" dar de aici până a se
comporta în permanenţă ca un diplomat ramolit!
Şi cu o seriozitate neaşteptată, tânăra fată declară grav:
-J o h n , cred că cineva îl şantajează.
 Spre marea surprindere a Patriciei, John nu păru prea mirat de
această dezvăluire şi se mulţumi să murmure un "Ah! adevărat...." care
o făcu să sară pe tânăra fată.
- Asta este tot ce găseşti de spus?
- Când un colecţionar vinde o piesă la care ţine, şi cu atât mai mult
o colecţie întreagă, trebuie să fie îndemnat la asta de un motiv foarte
grav, Patricia. Dar mi-ar plăcea să ştiu ce te fiice să te gândeşti la un
şantaj?
- Evident, n-am nicio dovadă. Am remarcat doar că tata a devenit
de o econom ie care frizează avariţia. La Regent's Park nu mai este
decât un valet, un şofer şi bătrâna noastră Nanny.
- înţeleg... Şi cum ai aflat că tatăl dumitale voia să vândă bijuteriile?
Cu mina unui conspirator călit, Patricia explică:
- Nanny m-a prevenit. I-am pus tatei întrebarea de încredere şi
până la urmă a mărturisit, nu iară să facă în trecere observaţia că
această afacere nu mă priveşte în niciun fel! Trebuie să-ţi explic ceva
în legătură cu acest subiect: George şi cu mine am moştenit o avere
destul de frumoasă de la bunicii din partea mamei. Dar bijuteriile nu
ne-au aparţinut niciodată.
Taxiul rula acum în King's Road. Patricia aruncă o privire pe geam
şi exclamă:
- Dumnezeule, n-aveam intenţia să vin atât de departe! Am
întâlnire cu George pentru prânz. Şi încă nu ţi-am spus nimic!
- Găseşti? replică ironic John.
- Oh, ştiu că sunt teribil de guralivă, spuse Patricia cu o mină
abătută. Dar voiam mai ales să te întreb ceva. Iată: de ce nu încerci să
găseşti bijuteriile tatălui meu? John făcu o mină nesigură şi până la
urmă declară, cu un aer reticent:
 - într-adevăr, aş putea să încerc....
Şi adăugă imediat:
- Dar cu o condiţie, Patricia.
- Orice vei vrea, spuse tânăra iată cu un zâmbet triumfător. Care?
- Ai să-mi spui adevărul, răspunse John pe un ton categoric.
- Ce adevăr? Ei bine, nu ţi-am ascuns nimic!
- Sunt sigur de asta.... Dar anumite detalii poate îţi par fără
importanţă, în timp ce mi-ar putea fi foarte utile. Va trebui să putem
vorbi mai mult de toate acestea.
- Nu acum, oftă Patricia. George stă probabil pe jar de dimineaţă!
- Şi George este la curent cu spargerea?
- Evident! ţi-am spus adineauri. Chiar eu i-am telefonat sâ-i spun
această veste îmbucurătoare.
- Pe care ai aflat-o de la tatăl dumitale, nu-i aşa?
- Desigur, spuse Patricia foarte natural.
- Şi el, de unde are această veste?'
- De la un prieten jurnalist cred, răspunse tânăra fată cu aceeaşi
naturaleţe.
Şi aplecându-se, bătu în geam, pentru a-4 face p e şofer să se
oprească.
- Iată ce-ţi propun, spuse John. Vino să cinezi diseară cu Loma şi
cu mine, la ora opt la Merro's, îţi convine?
Patricia acceptă şi Mannering continuă:
- Până atunci, gândeşte-te bine la toate detaliile care ţi se par
curioase în comportamentul tatălui dumitale. Vorbeşte cu George, şi
la nevoie, du-te şi discută cu bătrâna Nanny....
- Contează pe mine! îţi voi aduce amănunte senzaţionale, exclamă
tânăra fată, cu ochii strălucind de o agitaţie stăpânită.
 Poate voi putea să-l fee să vorbească pe bancherul tatei?
John zâmbi sceptic:
- Bancherii nu sunt foarte vorbăreţi, în general.
- Cu excepţia celor care sunt îndrăgostiţi! replică Patricia,, foarte
sigură de ea.
Taxiul se oprise. Cu un "pe deseară", entuziasmat, Patricia coborî
rapid, lăsând în urma ei un puternic miros de-tutun franţuzesc.
Pe la douăsprezece şi jumătate, Mannering intră în sala redacţiei de
la "Daily Standard", căutând din ochi capul blond şi în general ciufulit
al lui Chittering. După ce o condusese pe fiica lui Larraby la clinică,
John se hotărâse să-l trimită la plimbare pe Bristow şi consemnele sale
şi să-şi ofere zece minute de recreaţie.
Aşezat în faţa maşinii de scris, Chittering visa şi mânca nuci. îl
salută vesel pe Mannering care se aşeză pe un colţ al biroului pe care
se învecinau într-o dezordine prietenoasă tăieturi din presă, scrisori,
ziare, trei pipe şi un instrument de curăţat pipa, o duzină de nuci,
câteva fotografii de persoane foarte frumoase în costume de baie, şi
un dicţionar analogic.
John luă două nuci şi le făcu să trosnească între degete.
- Să ştii că nucile sunt foarte rele pentru stomac! spuse Chittering
pe un ton sentenţios.
- Mor de foame, oftă John.
- Atunci, ia prânzul cu mine!
- N-am timp: mă aşteaptă Bristow. Te-ai întors adineauri de la
Quinn's?
Privirea prefăcut candidă a ziaristului se lumină:
- D e acolo sosesc! Dum nezeule.... Bill este într-o dispoziţie! Te-ai
certat cu el?
 - Eu? Pentru nimic în lume, zâmbi John.
-A tunci, îi va trece! spuse Chittering, optimist. M-a luat de-o parte
pentru a-mi interzice categoric să-ţi dezvălui ceva.
Şi apoi adăugă, ca şi când se înţelegea de la sine:
- Fireşte, îţi voi spune tot ce ştiu. Din nefericire, nu este prea mult.
Probabil ştii la fel de mult ca şi mine despre Dale Fricosul.... şi mai
mult despre lordul Swanmore.
- Ce caută lordul Swanmore în treaba asta? se miră John.
- Ce căuta la Quinn's, de dimineaţă? reluă ziaristul cu un zâmbet
nevinovat.
- Cred că vom încheia un târg, Chltty, declară John. Până când îmi
voi găsi bijuteriile, nu vei tipări nimic care mă poate jena. în schimb,
vei avea exclusivitatea întâmplării. îfi convine?
- De acord, spuse ziaristul, care mai lucrase cu John în aceste
condiţii şi avusese de câştigat. Ce vrei să ştii?
- Pentru cine lucra Dale FricGsul în ultimul timp? întrebă
Mannering.
- De trei ani, pentru Brett Grice. Dar Brett a plecat în America de
trei luni şi se pare că banda sa s-a împrăştiat. Nu crezi că Brett a
organizat o spargere la Quinn's înainte de plecare?
- Mă îndoiesc.,.. în seifurile m ele exista o cantitate importantă de
bijuterii, dar numai de câteva zile. Brett nu putea să prevadă asta!
- într-adevăr, Bristow ne-a dat lista.
- Bristow nu v-a dat toată lista, spuse liniştit John
întâlni privirea lui Chittering şi adăugă:
- Trage orice concluzii vrei, dar păstrează-le penţru tine, Chitty. Şi
al doilea cadavru, cine era exact?
- Un ajutor de băgător de seamă. Pândarul lui Dale Fricosul.
 Dale era un bărbat prudent, căruia nu-i plăcea să lucreze
descoperit.
- Era un bărbat prudent, într-adevăr, remarcă John, făcând să
trosnească alte două nuci, dar a acceptat totuşi să lucreze pentru un
tip care l-a omorât cu un glonţ în ceafa, după ce a terminat treaba.
Ceea ce te face să te gândeşti că-1 cunoştea foarte bine pe acest tip; sau
că fusese pus în legătură cu el de o persoană de încredere.
Chittering aprobă dând din cap şi John continuă:
- Am impresia că în anturajul lui Dale Fricosul trebuie căutat,
Chitty. Nicio informaţie confidenţială?
- Nu, nimic interesant. Derbedei fără importanţă. Nimeni în stare
să facă rost de planurile de la Quinn's, în tot cazul.
- Nicio femeie?
- Cu atât mai puţin.... Dar aşteaptă. Am avut o inspiraţie,
adineauri. Dacă asta îţi poate folosi....
Ziaristul deschise un plic şi-i întinse lui John o fotografie tip carte
poştală, unde Dale Fricosul zâmbea, ţinând de talie o femeie foarte
frumoasă.
- Fotografia ta are cel puţin zece ani! spuse Mannering.
- Doisprezece. Am găsit-o într-un dosar care n-a folosit niciodată.
Ştii că Dale încercase boxul înainte de a se limita la şperaclu şi arzător
de tăiat metale... Cred că Bristow nici măcar n-a văzut vreodată
fotografia asta.
- Cine este femeia?
- Necunoscută. Dar frumoasă fată.
Luând o lupă care zăcea pe birou, John se aplecă asupra
fotografiei: ochi negri, părul ca smoala împrăştiat peste nişte umeri
încântători, zâmbet seducător....
 - Avea gust, răposatul Dale Fricosul! rânji Chittering.
Şi cum Mannering se pregătea să-i înapoieze fotografia, adăugă cu
un gest mărinimos:
- Păstreaz-o, dragul meu, păstreaz-o. Bănuieşti că n-am intenţia
s-o public. La ora asta, această fermecătoare damicelă este poate soţia
unui mare industriaş, sau iubita unui membru al parlamentului.
Nu-mi doresc deloc să fiu concediat de la ziar!
 Capitolul 5

Săturat de un sandviş înghiţit în grabă într-un bar din Fleet Street,

John se întoarse cuminte la Quinn's, unde, după cum se aştepta, fu
întâmpinat cu răceală de Bristow, flămând şi plin de bănuieli, care-1
obligă să repete în faţa unei stenografe tot ce povestise deja cu două
ore înainte.
Când John termină această corvoadă, inspectorul superior îl
anunţă că-1 trimisese pe Steam acasă.
- Nefericitul nu ţi-ar fi fost de niciun folos, Mannering. De-abia se
ţinea pe picioare şi am crezut că va leşina când i-am luat amprentele
digitale...
- Apropo de asta, spuse John sarcastic, încă nu le-aţi luat pe ale
mele, Bill.
Poliţistul îl măsură pe Mannering cu un zâmbet îngrijorător şi
răspunse încet:
- Este mult timp de când le avem pe ale dumitale!
Cu acest cuv.'int de spirit, dispăru, lăsând doi poliţişti să aibă grijă
să apere magazinul de ziarişti şi de curioşi. Rămas singur, John se grăbi
să-i telefoneze lui lady Fauntley, soacra sa, unde spera s-o găsească pe
Lorna. Dar majordomul îl informă că lady Faundey şi doamna
Mannering erau plecate să prânzească în Staines, la lady Wilcox.
- Nenorocită zi pentru familia Mannering, murmură John,
închizând. Mie mi se fură o avere şi Lorna ia prânzul cu mătuşa
Violette!
Apoi dădu mai multe alte telefoane, convocând nişte muncitori
care vor astupa provizoriu gaura larg deschisă în acoperiş, o femeie de
serviciu care să facă puţină ordine şi în sfârşit, pe agentul său de
asigurări. în ciuda dorinţei pe care o avea, se feri să sune câţiva
tăinuitori de lucruri furate, sau vreun băiat rău dintre cunoştinţele
sale, bănuind că Bristow i-a pus telefonul sub supraveghere. Pe la ora
patru, agentul de asigurări sosi. John îl duse în camera blindată, îl
invită să admire ravagiile produse de Dale Fricosul şi-l lăsă să-şi vadă
de treabă.
Când se pregătea să telefoneze din nou, pentru a cere sfatul
prietenului şi avocatului său Toby Plender, se auzi clinchetul
clopoţelului de la intrare. John lăsă telefonul, trecu în magazin şi zări
un bărbat tânăr care se repezi spre el, împingându-1 fără ezitare pe
poliţistul care încerca politicos să-l oprească şi răstumând în trecere o
adorabilă carafă cu mâner, Ludovic al XV-lea.
Părul blond, ochi albaştri de nu-mă-uita: Mannering îl identifică
fără greutate pe fratele Patriciei Swanmore. Dacă avusese o cât de mică
îndoială, prima întrebare a tânărului bărbat i-ar fi alungat-o imediat:
- Unde este Patricia? întrebă el cu o voce răsunătoare.
- De unde vrei să ştiu? Mi-a spus că prânzea cu dumneata....
- Trebuia să prânzim împreună, da, tună tânărul bărbat. Dar n-a
venit. în schimb a venit aici, de dimineaţă. Aţi văzut-o?
 - Evident. Dar am lăsat-o în King's Road şi....
- Şi apoi, ce se întâmplă exact cu bijuteriile? Au fost într-adevăr
furate?
- Dar sora dumitale....
- Sora mea mi-a spus o poveste cu o spargere, da. Dar cu ea, nu
te poţi lămuri niciodată. Are mania aceea afurisită de a vorbi despre
toate şi despre nimic..... Ei bine?
Mannering făcu un gest imprecis şi George Swanmore începu să
vocifereze cu un aer războinic, mai mult ridicol decât îngrijorător.
- într-adevăr s-a furat colecţia! în întregime! Şi ăsta este efectul
care-1 are asupra dumitale, negustor de ocazie!
- Tinere, spuse Mannering foarte calm, în câteva secunde voi avea
un efect ciudat asupra dumitale!....
- Ştii că eşti responsabil de acest furt?
- Este un punct de vedere. Avocatul meu va avea poate un altul.
Oricum, nu văd în ce măsură te priveşte asta, domnule Swanmore. Mi
se pare că această colecţie aparţine tatălui dumitale.
Sub bronzul care îi acoperea trăsăturile regulate, uimitor de
asemănătoare cu cele ale tatălui său, George păli. îşi muşcă buza
inferioară ale cărei colţuri se lăsară în jos, în m od neaşteptat, ezitant
şi îmbufnat.
- Iertaţi-mă, sunt puţin enervat în această dimineaţă.... Dar pentru
noi, colecţia aceasta are o valoare inestimabilă, domnule Mannering.
Am auzit-o deseori pe sora mea vorbind despre dumneavoastră, ştiu
că veţi putea găsi bijuteriile. Trebuie să le găsiţi!
- Bineînţeles, spuse John cu o uşoară ironie. Mai întâi bijuteriile,
apoi Patricia. Este bine aşa? Permite-mi să-ţi admir spiritul de familie,
domnule Swanmore.
 Zece minute mai târziu, George Swanmore pleca liniştit şi după
toate aparenţele, hotărât să urmeze sfaturile lui Mannering.
- Nimic nu dovedeşte că sora dumitale a dispărut într-adevăr,
dom nule Swanmore. Poate a întârziat, sau a fost reţinută...
întoarce-te acasă, ca să te poată găsi măcar la telefon! Şi dă-mi adresa
dumitale, ca să te pot anunţa în cazul în care Patricia telefonează
cumva aicfr
Tânărul bărbat se supuse docil şi-şi luă rămas-bun. John urmări din
ochi silueta bine legată, cu umeri laţi şi murmură cu lipsă de respect:
- Se poate spune orice despre lordul Swanmore, dar copiii ştie să
facă! Apoi intră în magazin.
Poliţistul nu pierduse niciun cuvânt din această conversaţie
animată! John trecu prin faţa sa cu un aer indiferent, pom i pe scara
care conducea la primul etaj şi se prefăcu că se îndreaptă spre baie,
pentru a se întoarce fară zgomot pe palier, de unde putea vedea uşa
biroului său. După cum se aştepta, poliţistul nu întârzie să intre acolo;
ieşi câteva minute mai târziu cu mina mulţumită a unui om care
tocmai îndeplinise o misiune delicată.
- Du-te, nătăfleţule! spuse Mannering cu un zâmbet indulgent.
Iată încă' unul care ar face bine să-şi înveţe meseria. Dacă-şi imaginează
o secundă că nu ştiu că tocmai i-a telefonat lui Bristow. Şi blestematul
de Bristow care a pus să fiu supravegheat, ca şi când nu eu sunt
victima în această poveste....
Şi se îndreptă, de data aceasta cu adevărat spre baie, murmurând
vesel: >

- Vrei război; William? Ei bine, îl vei avea.

Dacă s-ar fi putut afla, pe la aceeaşi oră, în biroul colonelului
Anderson-Kerr, Mannering şi-ar fi schimbat probabil părerea.
 Nu, Bristow nu voia război, dimpotrivă:
- Am fost cât se putea de nesuferit cu bietul Mannering, îi explica
acesta superiorului său direct, pentru că este cel mai bun mijloc pe
care-1 cunosc pentru ca să intre în joc şi de data aceasta, avem iar a
naibii nevoie de el. Atitudinea lordului Swanmore, pe care nu ne
putem permite să-l bruscăm, face afacerea aceasta foarte delicată. Aşa
că du-te să cauţi bijuterii despre care nimeni nu trebuie s i ştie că au
fost furate! Cei doi sau trei tăinuituri de obiecte furate în stare să
negocieze o colecţie de această importanţă, vor refuza să ne spună
ceva, din cauza celor două asasinate, dar probabil nu vor avea secrete
pentru Baron, care nu şi-a trădat niciodată informatorii.
Anderson-Kerr era un bărbat energic şi direct, care manifesta un
superb dispreţ pentru hârţoage:
- Ţi-am dat mână liberă în ce-1 priveşte pe Baron, Bill. în plus, îl
ştii de mai mult timp decât mine: când am sosit la C.I.D., se retrăsese
deja. în ce mă priveşte, eu nu-1 cunosc decât pe Mannering.
- Eu îi cunosc pe amândoi! oftă Bristow. Am ţinut chiar între
degete dovada a r e mi-ar fi permis să-l arestez. Dar n-am ţinut-o mult
şi de atunci, n-am mai găsit niciodată alta. Era un glonţ de revolver, pe
care un paznic de noapte, îl înfipsese în braţul Baronului. Domnul
Mannering l-a subtilizat de sub nasul meu cu o abilitate diabolică.
- Regreţi?
- Nu, mărturisi Bristow.
Baronul era insuportabil, dar victimele sale nu-mi inspirau deloc
milă: miliardari şi companii de asigurări! în timp ce Mannering ne-a
Scut deseori servicii. Totuşi, de data aceasta aş prefera ca ajutorul său
să nu fie.... oficial. Şi apoi, ştiu câ Mannering va lucra cu atât mai bine
cu cât se va crede împotriva noastră.
 Şi Bristow, foarte mândru de această manevră subtilă, se răsturnă
pe scaun* aprinzându-şi cea de-a douăzeci şi opta ţigară din acea zi.
Când Mannering plecă de la Quinn's pe la ora cinci, fii plăcut
surprins să constate că nu-1 urmărea nimeni. Nu că detectivii
însărcinaţi să-l urmărească l-ar fi jenat vreodată prea mult, dar îl faceau
deseori să piardă minute preţioase şi, în acea seară, John avea un
program încărcat.
Din fericire, găsi un taxi care-1 conduse mai întâi pe o stradă
depărtată în Holborn, unde cunoştea o prăvălie care-i va furniza tot
ce-i trebuia şi avea un vânzător de o discreţie pe deplin dovedită. John
cumpără un costum din tweed maro, care văzuse şi zile mai bune, o
cravată de un prost gust destul de rar, o pălărie moale mai mult
diformă, decât deformată şi diferite accesorii pe care le închise într-o
trusă d e machiaj deja plină de farduri şi fonduri de ten.
Trusa era din metal lăcuit într-un verde ca mărul, foarte vesel.
- Nu sunteţi superstiţios? întrebă vânzătorul zâmbind.
Şi John răspunse p£ acelaşi ton:
- Nu numai că nu surit superstiţios, dar ador verdele! Mi-ar trebui
şi nişte mănuşi. Nu prea groase. Şi nişte pantofi!
- Cu tălpi de crep, sau de cauciuc?
- Crep.
- Dacă este să dau crezare ziarelor, astăzi anchetaţi pe cont
propriu? nu se putu împiedica să spună vânzătorul. John încuviinţă.
1 - Din păcate, da. Ai o valiză să pun toate astea?
- Ceva mâi bun: o adevărată servietă diplomat, superbă.
- Prefer să nu te întreb de unde o ai!
- Ştiţi bine că în meseria mea, mai ales nu trebuie să ai memorie.
Uit totul....
 Cu servieta de piele în mână, John se întoarse la taxiul care-1 lăsă
nu departe de Paddington Station, unde se duse pe jos. Acolo, depuse
servieta la biroul de păstrare a bagajelor şi luă un taxi în direcţia Willis
Street, unde locuia George Swanmore. Se hotărâse într-adevăr să se
documenteze mai mult referitor la Dale Fricosul şi Slim Dansatorul;
dar înainte de a îmbrăca o ţinută care l-ar permite să viziteze relaţiile
sale mai puţin onorabile din East End, voia să ştie dacă tânărul
Swanmore o găsise sau nu pe Patricia.
La drept vorbind, treimea Swanmore începea să-l intrige puternic:
tatăl, care era poate şantajat; fata, care dispăruse subit; şi fiul, atât de
preocupat de recuperarea bijuteriilor care nu-i aparţineau.
- Sunt convins că dacă puteam s-o interoghez pe Patricia, aş fi aflat
în cele din urmă ceva important! murmură John, visător. Se părea că
bătrâna Nanny este la curent cu tot ce face lordul Swanmore, Dar
poate nu este singura? La Regent's Park mai exista un valet şi un şofer.
Şi apoi, Patricia! Şi George! Această tânără persoană chiar şi-a ales
prost momentul să dispară! încheie el cu un oftat.
George Swanmore locuia la etajul al doilea al unui imobil banal,
pe o stradă la fel de banală. John sună o dată, de două ori la uşa din
m ahon strălucitor. Fără succes. A treia oară, totuşi, uşa se
întredeschise şi apăru George.
Fără să aştepte ca tânărul bărbat să-l invite, Mannering pătrunse
într-un hol mic, deschis spre o încăpeie mare, mobilată cu o eleganţă
neaşteptată, într-o armonie de nuanţe de albastru a căror îndrăzneală
i-ar fi plăcut Lomei. Cât i-ar fi plăcut tablourile de Vlaminck şi Dufy
care împodobeau pereţii!
- Frumoase pânze! spuse John, fără să se discrediteze.
în loc de orice răspuns, George ridică din umeri.
 Ciufulit, cu cravata desfăcută, avea o urmă mare de ruj pe buze sub
obrazul drept şi părea într-o dispoziţie foarte proastă. încăperea
mirosea a tutun oriental. Pe o scrumieră aflată pe braţul unui fotoliu
mare, se consuma o ţigară Abdullah, mânjită din abundenţă şi ea cu

John înţelese că deranjase o întâlnire. Totuşi se aşeză, tot fără să fie

invitat, şi-l întrebă pe Swanmore, care-1 privea cu atenţie:
- A i veşti de la Patricia?
- Nu, replică tânărul bărbat cu un laconism puţin ispititor.
- Şi eşti într-adevăr îngrijorat?
De ce crezi că este în primejdie?
- Ca să te poţi amesteca dumneata! fu răspunsul deloc
surprinzător al amabilului tânăr.
Ascunzându-şi cât mai bine surpriza, John replică rece:
- Nu te mai înţeleg, Swanmore....
- Puţin îmi pasă de asta! spuse Swanmore cu un râs prostesc.
- Nu mai vrei să-ţi găsesc sora?
- S-o găseşti?
Frumoasă afacere: dumneata eşti cel care a răpit-o. Ce nu mai
vreau, este să te văd aici. Şterge-o şi repede!
John se ridică încet, cu o nonşalanţă înşelătoare.
- N-am să-ţi fac onoarea să-ţi sparg mutra, băiete...
- Ar trebui mai întâi să fii în stare, bunicule! rânji tânărul bărbat.
John clătină uşor din cap, cu un zâmbet uşor ironic şi strânse
pumnul drept.
Swanmore privi acel pumn strâns şi-şi înălţă umerii laţi încă
rânjind:
- Te va durea, te previn.
 în aceeaşi clipă, John îl expedie pe mitocan pe covor cu un
fulgerător croşeu de stânga, apoi îl împiedică să se ridice cu o lovitură
de picior bine aplicată în tibia dreaptă.
Sufocat, Swanmore tocmai îngroşase lista celor care învăţaseră pe
pielea lor că stânga lui Mannering valora cât dreapta sa.
- Dacă vrei, îţi voi da adresa sălii mele de box, spuse cu amabilita
John.
Şi aducându-şi înapoi manşetele peste încheieturile mâinilor, cu
un gest dezinvolt, părăsi apartamentul fără să se grăbească.
Dar se feri să părăsească imobilul! Atitudinea lui Swanmore, atât de
diferită, într-adevăr, de cea pe care o avusese la Quinn's, nu putea avea
decât o explicaţie: tânărul bărbat nu era singur acasă şi voise să
impresioneze, sau s-o convingă pe misterioasa sa vizitatoare care fiima
Abdullah.
Ajuns la parter, John se asigură mai întâi că imobilul nu era
prevăzut cu scară de serviciu; apoi se întoarse şi se piti într-un colţ, în
spatele cuştii ascensorului şi aşteptă cu răbdare. Instinctul îi spunea că
aşteptarea nu-i va fi zadarnică... şi rareori îl înşelase instinctul.
După un sfert de oră, oftă uşurat: din ascensor tocmai ieşi o
femeie. într-un taior foarte strâns mulat, se îndepărtă atât de repede
cât îi permiteau jupa strâmtă şi tocurile prea înalte. John o urmări
imediat.
De altfel, era un fleac. Necunoscuta nu se întoarse nici măcar o
dată şi pălăria mică şi roşie ridicată pe părul blond veneţian, extrem
de luminos, se repera de departe. Judecând după picioarele superbe,
mersul elegant şi privirile trecătorilor cu care se întâlnea, trebuia să fie
tânără şi frumoasă şi John îşi spuse că poate era acolo o pistă serioasă.
George Swanmore n-avea probabil secrete pentru această fiinţă
seducătoare... Şi necunoscuta putea avea prieteni care se interesau de
bijuterii în general şi de cele de la Quinn's în special!
Plimbarea nu dură mai mult de zece minute.
Lui John îi mai trebuiră alte cinci minute pentru a afla că tânăra
femeie locuia la etajul al treilea din Reynold Street 17 şi că se numea
Clara Harris, dacă se dădea crezare cutiilor de scrisori ale imobilului.
 Capitolul 6

Clarei Harris îi plăceau căldura, ţigările dulcege, ciocolatele

umplute şi poveştile de dragoste. în consecinţă, întinsă pe burtă pe
divanul din micul salon supraîncălzit, luma un Abdullah, mânca
praline şi citea un enorm roman american. îşi schimbase taiorul
roşu-aprins cu un neglijeu din satin albastru, aproape la fel de discret,
iar picioarele goale se jucau în papucii din piele aurie. într-un colţ al
încăperii radioul răspândea o muzică înceată, pe care Clara o auzea
fără s-o asculte.
în cursul unei vieţi mai degrabă agitate, Clara cunoscuse deseori
emoţii puternice. Niciodată totuşi ca cea care veni să pună capăt
acestei euforii perfecte...
O mână înmănuşată se aşeză brusc pe gura tinerei femei, în timp
ce o voce masculină spuse cu autoritate:
- Dacă eşti cuminte, nu-ţi voi face niciun rău. Dar fără glume!
Apoi mâna dispăru şi Clara se întoarse repede,
în picioare alături de ea, un necunoscut înalt, o privea zâmbind,
îmbrăcat în tweed maro, cu o pălărie din fetru lăsată pe ochi, purta
ochelari mari de baga şi zâmbetul descoperea nişte dinţi îngrozitori,
îngălbeniţi de tutun.
Stăpânindu-şi groaza, Clara se aşeză pe divan, închizându-şi
instinctiv neglijeul generos întredeschis.
- Dacă este din cauza mea, greşeşti!
Cu vocea răguşită şi vulgară, umerii aduşi şi haina care părea
strânsă peste o burtă durdulie, n-avea nimic seducător. De altfel, nici
extrem de îngrijorător. Şi Clara prinse curaj.
- Cum ai intrat la mine? întrebă ea calm.
- Ei poftim, pe uşă!
- Dar era încuiată cu cheia!
- Ei şi? N-ai învăţat niciodată să spargi o broască? Va trebui să-ţi dau
nişte lecţii, frumuseţe! Clara se simţea din ce în ce mai sigură pe ea.
Acest necunoscut părea un băiat foarte bun.... Punând picior peste
picior, îşi trecu nonşalant o mână prin părul blond, care-i punea
admirabil în valoare ochii negri şi tenul mat.
- Se poate şti măcar cine eşti? spuse cu un zâmbet amuzat.
- Cineva care îţi vrea binele.... şopti necunoscutul, ducându-se să
oprească radioul şi cu aceeaşi ocazie, să stingă din lămpile care
luminau încăperea. Rămase aprinsă doar o a treia lampă şi chipul
Clarei căpătă o blândeţe şi tinereţe nouă sub lumina filtrată care-i
estompa părul prea strălucitor şi câteva riduri apărute.
Necunoscutul scoase o exclamaţie scurtă şi Clara întrebă, sarcastic:
- Ai greşit apartamentul, nu?
- Nu.... în niciun caz ...
Şi bărbatul se aşeză într-un fotoliu în faţa Clarei. Vârâse mâna în
buzunarul drept şi mângâia uşor o bucată de carton: fotografia pe care
Chittering i-o dăduse lui John Mannering, câteva ore mai înainte.
 Clara reluă cu nerăbdare:
- Atunci, spune-mi cel puţin ce vrei!
- Veşti despre Dale Fricosul, răspunse liniştit vizitatorul.
îi trebuiră câteva minute lui Mannering pentru a recunoaşte în
Clara, blondă şi cu părul scurt, pe tânăra femeie cu plete de culoare
închisă care zâmbea alături de Dale Fricosul, acum vreo doisprezece
ani.... Gura senzuală se înăsprise şi ovalul perfect se buhăise uşor. Dar
la consternarea care o cuprinse pe Clara, John înţelese că nu se
înşelase. Cu o voce stupefiată, tânăra femeie murmură slab:
- îl cunoşteai pe Dale?
- Cunoşteai? spuse John. Atunci, ştii că este mort?
- Sunt ani de zile de când nu l-am mai văzut pe Dale! exclamă
Clara cu o vehemenţă convingătoare.
- Serios? Dar fără să-l mai fi văzut, poate i-ai trimis un prieten
pentru o treabă delicată şi confidenţială? Nu?
Cu buzele strânse, albă ca varul de mânie şi de teamă, Clara nu
răspunse nimic.
- îmi permiţi, scumpo....
Şi cu o agilitate cu totul neaşteptată la un bărbat de corpolenţa sa,
vizitatorul se ridică, luă un fular de mătase care zăcea pe un scaun,
prinse încheieturile Clarei, uluită, şi le legă strâns.
- Mai ai un fular undeva, nu? o întrebă apoi.
Cum Clara încă tăcea, adăugă încet:
- Atenţie.... dacă n-ai, voi lua cordonul neglijeului!
- în al doilea sertar al comodei! exclamă imediat Clara.
Cum Mannering, apropiindu-se de mica mobilă era gata să
deschidă un sertar la întâmplare, ea îl întrerupse printr-un adevărat
urlet:
 - Nu! nu acela, celălalt!
- Nu te sinchisi, acela este încuiat cu cheia! spuse John zâmbind.
Deschise al doilea sertar, luă o batistă mare de mătase şi,
răsturnând-o pe tânăra femeie pe divan, îi legă gleznele. Apoi se
întoarse la comoda mică:
- Ştii că am un mare defect, frumoaso? Nu pot să văd un sertar
încuiat cu cheia, fără să încerc să-l deschid.
Se întoarse repede şi întâlni ochii îngroziţi ai Clarei.
- Te-ar supăra atât de tare dacă-1 deschid? Oare ce ascunzi acolo
atât de teribil?
Luă din buzunar un cuţit cu mai multe lame şi atacă broască
delicată care păzea prost sertarul.
- Dacă într-adevăr este teribil,'va trebui să pui o altă broasca,
remarcă el, ironic. Pentru că asta este nimic pentru un tip care se
pricepe câtuşi de puţin.... Dale Fricosul nu ţi-a explicat niciodată că nu
trebuie să te încrezi prea mult în broâşte?
- Când l-am cunoscut pe Dale, nu se numea "Fricosul" şi era încă
boxer! spuse tăios Clara.
- Dar după câte se pare, ştii totuşi că şi-a schimbat profesia? Şi
şi-a câştigat această poreclă puţin măgulitoare?
în timp ce vorbea, John deschisese sertarul, care conţinea mai
multe pachete de scrisori, două pudriere, mai multe tuburi de ruj de
buze şi un sipet albastru din piele. John luă sipetul şi veni să se aşeze
lângă Clara.
- Iar încuiat cu cheia! Ce de tentaţii la tine, scumpo.... Ar trebui
să-mi spui unde ascunzi cheia, înainte să stric această biată broască.
Clara ezită, apoi murmură:
- în bombonieră, acolo, pe masa aceea!
 în mijlocul ciocolatelor învelite în hârtie aurie, John găsi până la
urmă o cheie foarte mică, de asemenea aurie. Deschise sipetul din
piele şi văzu un număr impresionant - şi foarte edificator - de
fotografii, toate de bărbaţi şi aproape toate cu dedicaţie. Le trecu rapid
în revistă, aflând că frumoasa Clara era o "femeie adorabilă, visul unei
vieţi, singura care conta, o panteră iubită, o pisicuţă" etc.
- Un adevărat muzeu! exclamă el, cu atât mai bucuros cu cât
recunoscuse în trecere feţe cunoscute* aparţinând toate lumii
frumoase frecventate odinioară de Baron*
- Două fotografii îl interesară în mod deosebit. Pe prima, George
Swanmore îi jura Clarei dragoste eternă în termeni de altfel foarte
puţin platonici.
- Pe a doua, un bărbat cu părul argintiu, cu o expresie distantă şi
dispreţuitoare, nu jura absolut nimic. Fotografia nu avea dedicaţie:
lordul Swanmore era mult prea prudent!
- Cine este acest strămoş? spuse Mannering întinzând fotografia
Clarei, care nu-1 scăpa din ochi.
- Unchiul meu! exclamă brusc tânăra femeie.
Zâmbitor, John puse fotografiile înapoi în sipet. De când o
recunoscuse pe Clara ca fiind femeia fotografiată alături de Dale
Fricosul, credea că deţine cheia acestei afaceri: George Swanmore
vorbise, îi dezvăluise tinerei femei tot ce ştia despre Quinn's. Şi Clara
transmisese imediat informaţiile....
Dar descoperirea fotografiei lordului Swanmore îl uluise. Clara era
într-adevăr genul de frumuseţe care poate tulbura viaţa unui bărbat ca
Swanmore, preocupat să ascundă de ochii "lumii sale" o legătură pe
care nu avea curajul s-o rupă. De ce n-ar fi putut Clara să-l şantajeze,
obligându-1 să regizeze această poveste cu spargerea?
 Se duse să pună sipetul înapoi în sertar: poate explicaţia era şi mai
simplă?
George îi putuse da Clarei o fotografie a tatălui său.... sau Clara
subtilizase această fotografie de la tânărul bărbat?
Gând se întoarse spre divan, întâlni ochii de culoare închisă ai
Clarei şi citi în ei o uşurare atât de evidentă, încât înţelese imediat: nu
găsise ce ascundea tânăra femeie cu atâta grijă. întorcându-se la sertar,
luă unul, apoi două teancuri de scrisori şi le vâri în buzunar, râzând
pe înfundate:
- Pică bine, n-am nimic de citit deseară!
Clara nici nu clipi.
Rămâneau pudrierele. Un disc mare de aur mat, încrustat cu mici
safire. Şi o cutie pătrată, din argint masiv. La întâmplare, John alese
cutia. Privirea speriată a Clarei îl informă că ardea... Deschise cutia şi
ridică pămătuful mic, foarte nou: în pudriera nu era pudriL Dar erau
splenzizi, unici în lume, demodaţi în mod orgolios, doi cercei care
proveneau direct din colecţia Swanmore.
Cu un zâmbet binevoitor, Mannering se întoarse spre Clara care se
răsturnase pe perne cu faţa răvăşită de furie.
- Ei poftim! Se fac descoperiri fericite, la tine! Dale Fricosul ţi i-a
dat?
în cazul în care Clara juca teatru, juca bine: tremura din cap până
în picioare. De furie, sau de frică? se întrebă John. Se apropie de ea,
făcând să sară în mâna cu mănuşa din aţă gri, cele două bijuterii
minunate.
- Ştii ce reprezintă aceste pietre?
- Un cadou! răspunse Clara cu o voce schimbată.
- Ei bine, nostim cadou: bijuterii roşii!
 Clara nu protestă şi John înţelese că ea cunoştea acel adjectiv
insolit, însemnând că bijuteriile proveneau dintr-o spargere dublată
de o crimă.
- îţi dai seama ce pericol îţi asumi păstrând asemenea pietre la
tine? Oare nu citeşti ziarele? Admiţând că prietenul tău George nu ţi-a
povestit deja totul!
- George? Care George? bâigui Clara, dezorientată.
John se aşeză din nou pe micul divan şi replică brutal:
- Nu încerca să mă înşeli, sunt trei zile de când te filez! Cine ţi-a
dat aceste smaralde, Clara? Tânăra femeie ezită şi în cele din urmă
murmură cu un suspin epuizat:
- Dale...
- Serios! Şi când asta?
- în dimineaţa asta, răspunse Clara fară să se gândească prea mult.
- în dimineaţa asta... Sărmanul Dale, nu mai putea să facă de
dimineaţă cadouri, nici ţie, nici alteia! Clara, ai făcut probabil multe
prostii în viaţa ta, dar de data aceasta s-ar putea să fie uriaşă. Vei sfârşi
la zdup, pentru complicitate la spargerea şi asasinatele de la Quinn's
din această noapte. Singura ta şansă de a scăpa este să-mi spui
adevărul. Cine ţi-a dat smaraldele? Şi mai ales să nu minţi!
Clara închise ochii şi murmură încet:
- George, adineauri, când am fost la el.
- George Swanmore? spuse Mannering, năucit.
- Da. Dar nu trebuie să ştie!
- Ce să ştie?
- Că ţi-am spus! încheie Clara cu o voce îngrozită.
- De ce crezi că i-aş spune? Nici măcar nu-1 cunosc, replică
automat John, neîndrăznind să creadă că-şi atinsese deja scopul şi că
va fi suficicnt doar un telefon lui Bristow pentru a recupera bijuteriile
sale şi colecţia Swanmore!
Făcu un efort pentru a şi-l imagina pe George în calitate de şef de
bandă, făcând găuri în acoperiş şi omorând de aproape. La drept
vorbind, totul cadra destul de prost cu zâmbetul nerod şi ochii de
nu-mă-uita ai tânărului bărbat, dar în definitiv...
O voce necunoscută răsună atunci în spatele lui Mannering,
facându-1 rapid să înţeleagă că se înşela...
- Nu te sinchisi, Clara! Noul tău prieten nu va povesti absolut
nimic. Pe ăsta de unde l-ai pescuit? A nimerit-o mai degrabă prost. Faci
prezentările? Clara scoase un strigăt strident:
-B u d !
Şi facu singurul lucru care-i rămăsese de făcut: leşină. Cum era
întinsă confortabil pe divan, acest leşin nu schimbă cu nimic situaţia.
Nou-venitul nu păru să se emoţioneze câtuşi de puţin şi Mannering se
întoarse brusc şi rămase nemişcat, faseinat de Coltul pe care "Bud" îl
ţinea în mână.
Camuflat în verde-închis, cu o pălărie neagră de fetru înfundată
peste ochi, Bud părea înalt şi bine clădit în pardesiul de culoarc
deschisă. Avea statura adetică a tânărului Swanmore şi o secundă,
John se gândi că poate nu se înşelase şi că acest "Bud" nu era decât
George Swanmore. Dar între pălăria neagră şi fularul verde, strălucea
o privire de culoare întunecată şi sălbatică...
John dădu resemnat din umeri: prima sa ipoteză era bună.
Swanmore tatăl, sau Swanmore fiul vorbiseră... Şi Clara se grăbise
să-l informeze pe "Bud"...
Cu o voce metalică, nazală şi foarte distinct nuanţată de un accent
american, nou-venitul ordonă:
 - Lasă acele pietre liniştite, bătrâne! Dacă pentru Clara sunt roşii,
presupun că tot aşa sunt şi pentru tine. Pune-le frumos în mâna Clarei,
fără înşelătorii.
John se supuse şi Bud reluă cu o insolenţă intenţionată:
- Cum ai intrat aici? Totuşi, nu ţi-a dat cheia? Ştiu bine că le
distribuie cu destulă generozitate, dar în sfârşit....
- N-afli nevoie de cheie pentru a intra la persoanele care mă
interesează, replică John cu vocea sa tărăgănată şi vulgari
- Şi Clara te interesează? Se poate şti pentru ce?
John nu se grăbi şi răspunse liniştit:
- Pentru că sunt un prieten al lui Dale Fricosul.
Cum se aştepta, răspunsul îşi făcu un efect uşor: mâna înmănuşată
a lui Bud se strânse ceva mai tare pe patul Coltului, care tremura
periculos.
Cu un zâmbet, John se corectă:
- A răposatului Dale Fricosul.
- Dale ţi-a dat adresa Clarei? întrebă Bud pe un ton suspicios.
- Da. Mi-a recomandat să vin s-o văd dacă i se va întâmpla vreodată
ceva. Şi chiar am impresia că i s-a întâmplat ceva, nu?
Bud ridică din umed.
- Să admitem.... Ce vrei, exact?
- Oh! este foarte simplu: Dale n-a lăsat nicio văduvă, nici orfani,
merse la cacialma John. Vreau partea sa. Şi cu aceeaşi ocazie, pe cea a
lui Slim Dansatorul.
- Este foarte simplu, într-adevăr! rânji Bud. Văzându-te cu aerul
suspect şi înfăţişarea amărâtă, n-aş fi crezut că eşti atât de îndrăzneţ.
. Partea lui Dale şi cea a lui Slim!
Ştii măcar despre ce vorbeşti?
 - Evident, replică John, descoperind într-un larg zâmbet
îngrozitorii dinţi de cauciuc care-i acopereau pe ai săi. Vorbesc despre
bijuteriile de la Quinn's şi despre colecţia lordului Swanmore.
Şi adăugă cu indiferenţă:
- Dale Fricosul te-a lucrat. N-avea încredere în tine. Când am aflat
că l-ai omorât, m-am grăbit să vin aici. Am impresia că nu mi-am
pierdut timpul.
Bud rămase câteva secunde tăcut, apoi întrebă brusc:
- Şi ce-ai face cu aceste bijuterii, dacă le-ai avea? Nu este o marfa
uşor de vândut, să ştii. Sunt foarte cunoscute...
- .şi sunt roşii! Ştiu. Dar nu-ţi face griji pentru mine, am un
cumpărător.
Bud coborî încet braţul drept, vârî Coltul în buzunarul pardesiului
şi se aşeză călare pe primul scaun:
- De data aceasta, mă interesezi, domnule....?
- Domnul Miller, răspunse îvfânnering pe un ton cumsecade.
Chiar te interesez, tinere. .. Sau cumpărătorul meu?
-A m ândoi, domnule Miller! Dacă am vorbi puţin despre afaceri....
Timp de o jumătate de oră, Mannering discută aşadar afaceri,
mâncând ciocolatele Clarei, încă leşinată.
John nu voise să piardă ocazia de a câştiga timp şi poate de a părăsi
teafăr şi nevătămat apartamentul tinerei femei: misteriosul Bud
mânuise într-adevăr Coltul noaptea precedentă într-un mod careul
punea pe gânduri...
Binecuvântând lumina filtrată care-i ascundea machiajul, John
argumenta liniştit. Bud insista să cunoască identitatea acelui
cumpărător providenţial, iar John refuza să i-o spună şi avea un motiv:
n-o cunoştea nici el însuşi.
 - Gândeşte-te bine, nu este un negustor de ocazie din
Whitechapel cel care poate vinde o asemenea colecţie, băiete.
Domnul... Smith, pentru că trebuie să-i dau un nume, este unul din
cei mai mari tăinuitori. Nu vei obţine o întâlnire cu el Iară permis de
liberă trecere.
în cele din urmă, Bud păru convins. John înţelesese că
interlocutorul său nu ştia cum să scape de bijuterii şi nu se putea arăta
prea dificil asupra condiţiilor operaţiunii. Mannering pretinse
douăzeci şi cinci la sută din ce obţinea din vânzare. Scotocind în
buzunarul pardesiului, Bud luă o foaie de hârtie pe care i-o întinse lui
Mannering: era lista completă, dactilografiată cu grijă şi întru totul
exactă - a bijuteriilor Swanmore. Clara Harris ştia să lucreze.
- Pentru cele de la Quinn's, sunt mai puţin bine informat, spuse
Bud, dar am auzit vorbindu-se de 400.000 de lire. Şi bijuteriile
Swanmore valorează cel puţin 350.ooo de lire, o ştiu. Ceea ce în total
face 750.000, încheie el triumfător.
în câteva secunde, John îşi asumă răspunderea să-i spulbere
iluziile:
- Atunci, vom cere 200.000 şi dacă totul merge bine, poate vom
obţine până la urmă 150.000!
Şi cum Bud protestă cu vehemenţă, îl întrerupse părinteşte:
- Aşadar, n-ai încercat niciodată să vinzi acest gen de pradă, băiete?
Altfel ai şti că este plătită regeşte.
Şi reluă categoric:
- Şi, întâlnirea? Cât mai curând posibil: trebuie să reuşesc să-l
i

găsesc pe domnul Smith. Va vrea să vin mai întâi singur, cu un

eşantion. îţi închipui că este circumspect! încheie cu un zâmbet
ipocrit.
 - Un eşantion? Nu-ţi imaginezi că-ţi voi încredinţa o bijuterie?
Clara îşi revenise fără ca vreunul din cei doi bărbaţi să-i acorde cea
mai mică atenţie:
- Dacă este un prieten al lui Dale, ce rişti? îndrăzni ea.
- Cine te-a întrebat ceva? exclamă amabil Bud.
Cu un zâmbet indulgent, John începu să dezlege încheieturile şi
gleznele tinerei femei, care se ridică protestând:
- Până una-alta, dacă reuşeşti să vinzi aceste bijuterii, va fi datorită
mie...
- Ai înnebunit! exclamă Bud din ce în ce mai galant. "Până
una-alta", cum bine spui, du-te şi-ţi fă valiza. O ştergi imediat.
- O şterg? Unde?
- Cum, unde? Unde ştii, zău! răspunse Bud cu un oftat exasperat.
Acest răspuns enigmatic păru să-i fie suficient tinerei femei şi Bud
continuă:
- Nu doresc să vină poliţiştii să ne ia de aici, dacă domnul este
cumva un denunţător imbecil! Ia-ţi ce-ţi trebuie pentru a pctrece
câteva zile acolo.
Te va conduce Lanky. Şi atenţie! Fără glume cu cealaltă fată: dacă
o agasezi....
- Ce fotă? îl întrerupse Clara, surprinsă.
O privire a lui Bud îi închise gura.
- Şi întâlnirea? spuse Mannering pe un ton împăciuitor. Miezul
nopţii, îţi convine?
- Aş prefera ora unsprezece, replică Bud.
- Ora unsprezece şi jumătate, nu?
- De acord, ora unsprezece şi jumătate. Nu vei avea decât să treci
încet prin Reynold Street. Te va lua un taxi în trecere. Şoferul te va
întreba dacă vrei să mergi la domnul Smith, pentru că domnul Smith
rămâne. De acord?
- De acord! aprobă John.
- Şi te avertizez: dacă ai cumva intenţia să joci vreo farsă josnică,
voi fi însoţit şi înarmat.
- Imaginează-ţi că bănuiam asta! Doar că până atunci, trebuie să te
anunţ dacă treaba merge sau nuf Presupun că n-ai să te plimbi cu toate
acele bijuterii?
- Nu poţi să mă anunţi, spuse Bud pe un ton fără replică.
- N-ai un număr de telefon unde te-aş putea găsi?
Sub fularul verde, Bud râse, uşor sarcastic:
- Ba da. Dar nu pentru tine! Oricum mă voi plimba cu bijuteriile,
pentru că sunt în camera vecină şi n-am intenţia să le mai las aici mult
timp.
închizând ochii în spatele ochelarilor groşi, Mannering îşi reţinu la
timp o exclamaţie contrariată: tocmai petrecuse aproape o oră la
câţiva metri de acele afurisite bijuterii! Dar Bud rezumă rapid:
- Ora unsprezece şi jumătate, Raynold Street. în regulă?
- în regulă, spuse Mannering.
- Pentru că-ţi trebuie un eşantion, ia unul din cerceii Clarei. Dacă
mi-1 şterpeleşti, nu va fi în definitiv altceva decât o piatră!
- Cerceii mei! se lamentă Clara. Dar mi-ai promis...
- Te credeam deja gata! Doar nu speri să te plimbi în ţinuta asta,
nu?
Mannering luă ultima ciocolată care rămăsese în bombonieră şi
oftă:
- îm i plac bărbaţii care ştiu să le vorbească femeilor. Asta mi-a
lipsit întotdeauna! Atunci, pot să plec?
 - Da, poţi s-o ştergi. Şi n-are rost să faci pe prostul, în zece minute
ne vom cărăbăni.
- în mintea ta, a face pe prostul înseamnă să te denunţ la poliţie?
întrebă John cu un zâmbet părintesc.
- Exact, rânji Bud.
- Spune-mi, tinere, ştii să socoteşti? Douăzeci şi cinci la sută din
150.000 de lire, crezi că sunt de dispreţuit?
Şi cu un oftat, spuse, reluând Eră să ştie concluziile lui Dale
Fricosul:
-A m impresia că nu eşti de foarte mult timp în meserie!
 Capitolul 7

Ajuns în stradă, prima grijă a lui John fu să se asigure că nu-1

urmărea nimeni şi să ajungă cât mai repede posibil aproape de
Piccadilly şi de Merro's, unde avea întâlnire cu Lorna, a r e probabil
începuse să se îngrijoreze serios citind ziarele. La Mali, găsi o cabină
telefonică, sună la restaurant şi o ceru pe Loma. Aceasta îl salută cu un
"în sfârşit, tu eşti!" care însemna mult.
Prima întrebare a lui John fu exact cea la care tânăra femeie se
aştepta:
- Oare Bill a pus să fii urmărită, iubito?
- Nu, nu cred, răspunse Loma, foarte natural. Am fost urmărită în
această după-amiază, dar era un domn bătrân, care voia să mă invite
la cinematograf. Nu cred că oamenii lui Bill folosesc acest gen de
procedeu.
- După câte ştiu, nu. Poţi să vii să mi te alături imediat?
- Ce întrebare! oftă Lorna.
- Patricia nu este cu tine?
- Patricia? Care Patricia?
 - Swanmore, evident: nu există decât ei astăzi! Trebuia să vină să
ni se alăture în seara asta.
- Ei bine, n-a venit.
- Eşti cu maşina?
- Da, cu Astonul.
- Atunci, îl vei găsi pe domnul Miller în Park Lane, colţ cu
Stanphope Street....
- Pentru că domnul Miller a ieşit în această seară? Plăcută surpriză!
Şi Loma închise, fără prea multe menajamente.
Şapte minute mai târziu, foarte exact, Aston-Martiniul gri-albastru
al familiei Mannering oprea în faţa domnului Miller, care urcă fără să
piardă timpul. La volan, Lorna, înfăşurată într-un mantou elegant din
catifea purpurie, era foarte palidă şi mai frumoasă ca oricând.
Ea puse de asemenea exact întrebarea la care se aştepta John.
- Ai veşti despre Larraby?
John zâmbi, uitând că zâmbetul domnului Miller nu avea nimic
atrăgător. Asta era Lorna! se gândea mai întâi la Larraby, fără să se
preocupe de bijuteriile sale furate şi de posibila ruinăm
- Nu, n-am veşti recente. Dar tu?
- Am telefonat în fiecare oră: încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa.
Doctorul Hanley pretinde că ne vom lămuri mâine.
Apoi reuşi şi ea să zâmbească, tandru şi neliniştită:
- Ş i tu?
- Eu am găsit bijuteriile, inimioară. Dar le-am pierdut iar.
Şi John adăugă imediat:
- Loma, am nevoie de tine.
- Dacă nu mă înşel, Baronul a înviat încă o dată?
- Nu întru totul, nu, protestă Mannering.
 Până acum n-am făcut nim ic/decât perfect legal.. Dacă nu includ
câteva broaşte brutalizate în trecere, evident...
- Evident, spuse ironic Loma.
- Iubito, îmi trebuie neapărat un tăinuitor, 150.000 de lire bani
gheată, o casă discretă şi retrasă şi toate astea până diseară la ora
unsprezece şi jumătate. Crezi că este posibil?
Loma începu să râdă încet:
- D e ce nu? Am făcut noi multe akele!
- Hei! Nici vorbă de "noi". Lucrez singur.
Aston-Martinul rula cu o încetineală neobişnuită, la bunul plac al
stăpânilor. Brusc, Loma exclamă veselă:
- Lark, iubitule! Prietenul tău Lark Veveriţă.
- M-am gândit şi eu la el, spuse John preocupat, dar este un mare
risc cu Lark: presupun că este filat de Yard acum? Când are loc o
lovitură dură, în genul celei de la Quinn's, filează toţi indivizii, cât de
puţin suspecţi ar fi.
- Da, dar Lark nu este un ucigaş. Cu siguranţă n-are nimic de-a face
cu povestea din această noapte, obiectă Loma. Şi Bill o ştie foarte
bine.
- Pe legea mea.... murmură Mannering, ispitit. Nu-1 văd deloc
decât pe el care-mi poate găsi acele 150.000 de lire.
- Poate i-am putea cerc tatălui meu? spuse Loma.
John începu să râdă sonor, din toată inima:
- Tatăl tău este probabil în stare să adune 150.000 de lire de acum
în două ore, iubito.
Dar nu în bancnote false!
De data aceasta, Loma acceleră subit, exadamând:
- Şi dacă mi-ai spune ce ai intenţia să faci?
 John reluă povestea de la capăt şi termină expunând planul pe
care tocmai îl pusese la cale pentru a lua de la Bud bijuteriile furate.
Lorna ascultă cu atenţie, cu sprâncenele încruntate după obiceiul său.
în cele din urmă, întrebă oftând:
-J o h n , de ce te lansezi într-o asemenea aventură? Ai de-a face cu
un om în stare de orice pentru a păstra bijuteriile!
- în niciun caz, inimioară: dimpotrivă, vrea să le vândă. Iar eu i le
cumpăr! Pe moment, acest tânăr mă adoră.
- A r f i suficient să-l anunţi pe Bristow...
- Şi prietena ta, Patricia? Tatăl său vrea neapărat să nu se ştie ce
s-a întâmplat cu preţioasa sa colecţie...
- Aş! spuse Loma fară iluzii. Puţin îţi pasă de lordul Swanmore.
Faci toate astea ca să te amuzi, John Mannering!
Şi bruscă energic vitezele maşinii, adăugând:
- în ce mă priveşte, nu voi ridica niciun deget pentru a te
împiedica, pentru că mă amuză măcar la fel de mult!

***

în Reynold Street, un trecător singuratic se plimba încet, cu

mâinile în buzunare şi pălăria înfundată pe ochi. Un taxi care rula liber
ajunse în dreptul său şi încetini. Trecătorul se opri, taxiul stopă şi
şoferul - u n bărbat scund cu şapcă şi faţa încreţită de riduri - întrebă
cu o voce ursuză:
- Mergeţi la domnul Smith? Domnul Miller încuviinţă şi şoferul
adăugă cu aceeaşi voce .tristă şi slabă:
 - Vin din partea lui Bud. Trebuie să-l întâlnim puţin mai departe.
Mannering deschise portiera din spate şi urcă în taxi. Geamul de
separare era lăsat în jos şi şoferul părea guraliv.
- Mă numesc Lanky. Dumneavoastră?
- Miller, răspunse John.
- Se spune... este adevărat că au fost omorâţi Dale şi Slim?
- Oare nu citeşti ziarele? bombăni Mannering.
- Ba da, dar tot nu cred, răspunse bărbatul scund, cu o voce
deziluzionată. Şi apoi, îi cunosc de atât de mult timp pe ăştia doi:
nu-mi pot imagina că nu-i voi mai vedea....
După o scurtă tăcere, şoferul reluă cu aceeaşi indiferenţă:
- încă nu se ştie cine i-a ucis?
- Nu, ziarele nu vorbesc despre asta, spuse John, fară a se pune în
pericol.
Şi adăugă cu prudenţă:
- Tot ce ştiu, este că lucrau cu Bud.
- Da. Dar Bud mi-a spus că trecuseră amândoi înainte. Când li s-a
alăturat, i-a găsit morţi-
- Nu asta spune poliţia, îndrăzni Mannering.
- De unde ştii ce spune poliţia?
- Ei! te înşeli asupra persoanei, n-am nimic de-a face cu sticleţii!
protestă repede John. Numai că am un prieten ziarist, Dale şi Slim au
fost omorâţi cu un Colt.
- Şi Bud are un Colt... spuse gânditor şoferul scund.
- Oh! există destui oameni care se folosesc de un Colt! remarcă
John cu o voce împăciuitoare.
- Da.... numai că nu erau mulţi care să ştie că Dale şi Slim erau în
acea cameră, în noaptea aia! în ziare, se spune că angajatulmagazinu-
lui - ştii, tipul care a fost doborât - se folosea de un 7,65, care s-a
găsit. Şi acum, dumneata îmi vorbeşti de un Colt!
Şi şoferul adăugă, cu o voce care se animase brusc:
- îl cunoşti de mult pe Bud?
- De câteva ore, spuse liniştit John. Dar dumneata?
- De trei zile! Slim a venit să mă caute: Bud voia un şofer şi o
maşină deteriorată, care să nu bată prea mult la ochi sticleţilor. Un taxi
era ideal. Am impresia că acest Bud este american. Şi nu-mi place
deloc modul de a lucra al tipilor ăstora. Au stricat meseria la noi! Mă
năpustesc, te om or şi dobor pe toată lumea cu o mitralieră sau un
Colt! Odinioară se putea lucra fin, iară cafteală... Ca Dale Fricosul, de
exemplu!
- Dar Dale îl cunoştea bine pe*Bud? întrebă Mannering, pe care
conversaţia începea să-l intereseze mult.
- Da şi nu. Nu l-a văzut niciodată fără fularul lui verde peste nas.
Chiar ieri după-amiază, ne-a spus Iul "Slim şi mie: vă promit că voi face
să-i cadă fularul, dacă va continua să mă agaseze!
Şi Lanky adăugă, cu o voce consternată:--
- Poate într-adevăr l-a făcut să-i cadă! Şi asta nu i-o fi plăcut lui
Bud. Spune, crezi că Bud i-a omorât?
- Dacă te fiământă atât de mult, n-ai decât să-l întrebi!
- Mulţumesc mult! Şi fără glumă, domnule Miller, toate astea
rămân între noi!
Adăugă, râzând pe înfundate:
- Eu ştiu de ce Bud îşi pune un fular!
-A h ! da...
- Pentru că este bărbos...
Şi Lanky schiţă o strâmbătură scârbită, precizând:
 - Dar ştii, nu ca un tip care n-are timp să se bărbierească. Nu, ca
un tip bine, care-şi îngrijeşte în fiecare dimineaţă barba. Un doctor...
sau un pictor, mai îngrijit.
în mintea sa, Mannering regretă că această apreciere era pierdută
pentru fermecătoarele urechi ale Lomei. Dar taxiul, care rula de un
timp pe Bayswater'Road, încetini şi se alătură unui bărbat înalt, care
mergea repede. îmbrăcat într-un pardesiu bleumarin destul de prost
croit, cu o pălărie Eden din fetru negru şi cu o servietă mare de piele
în mână, Bud putea să treacă într-adevăr dcept un medic de cartier...
Când urcă în taxi, John îl privi atent, Sră să se jeneze. Bud îşi scoase
fularul: o barbă neagră tăiată cu grijă şi ascuţită, îi încadra faţa cu
trăsături bronzate şi-i ascundea gura. Sub sprâncenele groase, ochii de
culoare închisă aveau o strălucire îngrijorătoare... în spatele
ochelarilor, ochii căprui ai lur Mannering străluciră şi ei, dar de
satisfacţie: Bud venise să cadă în capcană....
- Unde mergem? întrebă acesta din urmă, imediat.
-A ld gate, răspunse John.
- Ai auzit, Lanky? Aldgate.
- Nu sunt surd! replică vocea, din nou slabă, a şoferului scund.
în ochii societăţii, Lark Veveriţă avea cele mai josnice şi mai
condamnabile defecte, dar pentru Mannering, era un bărbat mic şi
fermecător, mereu vesel şi incapabil să facă rău şi unei muşte. John se
simţi totuşi cuprins de teamă sunând la uşa casei în care locuia cel mai
bun spărgător din regat, Dale Fricosul fiind înlăturat din competiţie şi
Baronul retras cuminte.
Tot planul său se baza acum pe doi necunoscuţi: oare Bud îl
cunoştea pe Lark? Şi dacă, din fericire nu-1 cunoştea, Lark va $ti să-şi
joace rolul de "Senior al tăinuitorilor?"
 A treia necunoscută - dacă Lanky îl cunoştea pe Lark? - se
rezolvase de la sine, deoarece Bud îi ordonase amărâtului şofer al nu
mai puţin amărâtului taxi, să meargă să aştepte "unde ştia". Lanky şi
taxiul său se îndepărtară aşadar cuminţi, lăsându-i pe John şi pe Bud
în faţa domiciliului lui Lark.
Acesta veni rapid să deschidă uşa şi John fu imediat liniştit. Bud
nici nu clipi văzându-1 pe bărbatul mic cu ochi mari căprui, rotunzi şi
vii, ca cei ai animalului al cărui nume îl purta, cu gesturi energice şi
agresiv. Lark se îmbrăca de obicei cu un lux de prost gust care se putea
potrivi foarte bine unui tăinuitor foarte bogat. în seara aceea, forţase
nota cu pricepere, etalând o vestă strălucitoare, brodată, peste o burtă
de notar, pe care John nu i-o cunoscuse cu două ore mai înainte.
Pe un ton solemn, remarcă impunător:
- Aţi întârziat cinci minute!
Mannering se scuză, Bud scoase un mormăit care putea să treacă
drept orice voiai şi cei trei bărbaţi intrară într-o mică încăpere, a cărei
singură lampă lumina o masă rotundă, acoperită cu un covor din
catifea roşie şi lăsă restul camerei într-o penumbră dorită.
- Am adus o marfa absolut unică în lume, domnule Smith.... atacă
Bud.
- Nu-ţi da osteneala să-mi ţii un discurs electoral, băiete, ştiu
bijuteriile tale! Ştiu toate bijuteriile care merită să te ocupi puţin de
ele....
Aici, Lark nu minţea câtuşi de puţin.
- 200.000, dom nule Smith, vă convine? spuse repede Mannering.
-1 0 0 .0 0 0 , replică Veveriţa deschis.
- Vă bateţi joc de minei exclamă cu violenţă Bud. Am venit....
- Dacă nu-ţi convine, poţi să pleci, băiete! replică dom ol Lark.
 Dar nu te supăra: arată-mi mai degrabă marfa...
Bud ezită, apoi, cu un gest repezit, deschise servieta şi luă unul
după altul nişte săculeţi din piele de căprioară, pe care-i alinie pc
covorul din catifea roşie. Lark deschise la întâmplare un săculeţ şi
rostogoli câteva pietre pe masă: John recunoscu două inele, un colier
de diamante şi o brăţară de safire aparţinând Lornei, apoi nişte pietre
scoase din montură.mai greu de identificat. Ceilalţi săculeţi conţineau
colecţia Swanmore în întregime, dar o mare parte din bijuteriile
dispărute de la Quinn's lipseau, în cea mai mare parte smaralde. John
trase concluzia că probabil Clara Harris avea o slăbiciune pentru
aceste pietre şi că Bud era mai generos decât voia să pară.
- Spune-mi, Miller, întrebă brusc Veveriţa, ştii de ce vrea prietenul
tău să vândă atât de repede pietrele?
- Presupun că vrea să se întoarcă acasă în America, replică
Mannering şi nu ştie cum să le treacă oceanul.
Ochii negri ai lui Bud fulgerară de mânie şi-i aruncă o privire
neplăcută lui Mannering, care zâmbea nepăsător. Dar Lark luase un
scaun şi se aşeză în faţa mesei cu comori, declarând:
- American sau portughez, mi-a adus un lot frumos! Luaţi loc, dacă
vreţi, şi lăsaţi-mă să lucrez.
îşi puse liniştit o pereche de mănuşi de căprioară suple şi Ane, şi
continuă:
- Dacă nu ne înţelegem asupra preţului, nu vreau să vă fac cadou
amprentele mele, băieţi!
Apoi examina pietrele una câte una, facându-le să se rostogolească
pe catifeaua roşie şi mânuind o lupă mare cu o naturaleţe perfectă, ca
şi când îşi petrecuse viaţa expertizând bijuterii şi nu procurându-le
prin diferite mijloace, întotdeauna ilicite. După care puse mâna pe
lista dată de Bud, pe o altă listă aproape identică pe care i-o
încredinţase Mannering şi însemnă cu meticulozitate flecare bijuterie.
Minutele treceau încet. Prea încet după gustul celor doi bărbaţi care,
în picioare, cu faţa în umbră, nu pierdeau niciun singur gest al
Veveriţei.
în sfârşit, Lark înălţă capul.
- Socoteala ta nu este completă. Astea fac 80.000 de lire.
- într-adevăr, socoteala nu este completă, acceptă Bud, pe un ton
posomorât. Am păstrat câteva bijuterii pentru mine. Dar totuşi, fac mai
mult de 80.000 de lire!
Grăbit să termine, Mannering interveni pe un ton calm:
- Domnule Smith, ştiţi foarte bine că adineaori ne-am înţeles la
150.000. Acum dumneavoastră’ subestimaţi, tovarăşul meu
supraestimează, asta este regula jocului. Dar pietrele astea sunt mult
prea periculoase ca să pierdem timpul jucându-ne mai mult. Făceţi-vă
preţul şi să terminăm. Lark păru sâ'se gândească, aruncă o privire
peste listele pe care le ţinea în mână şi declară în sfârşit, oftând:
-120.000, i
- Eu consider că este bitle plătit, spuse Mannering lui Bud, care
mormăia în barbă. Şi nu mă poţi bănui că te înşel, deoarece
comisionul meu este în consecinţă!
- Este adevărat, uitasem de comisionul tău, mormăi Bud.
- Eu nu! Atunci, 120.000, domnule Smith. De acord.
- Nu uitaţi că această pradă esteatât de "roşie", încât voi fi obligat
să le păstrez patru sau cinci ani fără să le pot atinge! se lamentă
Veveriţa, jucându-şi perfect rolul. în sfârşit! N-o să mă tocmesc pentru
câteva mii de lire, n-am putut să rezist niciodată unei pietre
frumoase....
 întinse mâna sub masă şi facu să apară o valijoară din piele.
- îţi dau chiar valiza ca premiu, tinere, dacă-mi laşi în schimb
servieta ta. Asta ne va face să câştigăm timp, Bancnotele mele sunt atât
de bine aranjate....
Punând valijoara pe masă, o deschise: era plină ochi cu pachete
mici, toate identice, toate înconjurate cu un elastic verde şi aliniate
meticulos într-o ordine perfectă.
Bud scoase un lung oftat de mirare şi Lark începu să râdă vesel:
- întotdeauna are un efect ciudat să vezi atâţia biştari odată, nu?
Dar trebuie să iau puţin din ei. Prevăzusem o sută cincizeci, am ajuns
Ia o sută douăzeci, ceea ce face o diferenţă de treizeci, adică şaizeci de
pachete. Ai cerut bancnote de cinci lire, şi sunt o sută în fiecare
pachet. Haide, alege singur cele şaizeci de pachete ale mele!
Bud se supuse fără să spună o vorbă, luă şaizeci de pachete din
valijoară şi i le întinse lui Lark, care le aşeză pe masă, alături de
bijuteriile împrăştiate pe covorul roşu.
- Pentru mine, spuse încet Mannering, douăzeci şi cinci la sută din
o sută douăzeci, face de asemenea treizeci. Pot să mă servesc?
Cu o ridicare resemnată din umeri, Bud murmură:
- Dă-i drumul.... Dacă voi continua aşa, nu-mi va mai rămâne mare
lucru.
- Aşadar, n-ai aflat niciodată că o crimă se pedepseşte! spuse
virtuos Lark Veveriţă, care continuă practic: o bijuterie furată pierde
deseori mai mult de jumătate din valoare şi mai mult dacă este o
bijuterie celebră. Dar o bijuterie "roşie" nu mai valorează aproape
nimic. Ai avut noroc să dai peste Miller şi peste mine şi să scoţi 90.000
de lire dintr-o pradă atât de fierbinte. Apropo, vrei să verifici dacă sunt
toţi?
 Bud scutură din cap şi Lark insistă:
- Cel puţin un pachet? Ia unul la întâmplare, îl voi număra în faţa

Impresionat de autoritatea şi dezinvoltura micului bărbat, Bud se

supuse iar şi degetele agile ale Veveriţei, începură să răsfoiască rapid
un teanc de bancnote alese la întâmplare. în tăcere, nu se auzea decât
un uşor foşnet de hârtie....
 Capitolul 8
*

Aplecat peste masa pe care străluceau încă bijuteriile pe covorul

roşu, Lark exclamă:
- Dumnezeule, domnule Mannering! încă n-am văzut niciodată
adunate atâtea pietre frumoase! Toate astea sunt ale dumitale?
John arătă cu degetul către bijuterii:
- Acestea, da. Dar toate celelalte sunt colecţia Swanmore.
- Ei bine! nu-i urâtă! Dar nu ştiam că fusese (urată! Sunt ani de zile
de când visez la ea....
- Lark, mormăi Mannering, ar trebui să fii atent...
- Aş! Nu m-am putut niciodată stăpâni să fur ce-mi doream. Se
pare că în ziua naşterii mele, am şterpelit în trecere verigheta moaşei,
aşa că... John începu să râdă şi Lark continuă:
- Ce se întâmplă cu toate astea?
- Ceva ce probabil nu-ţi va plăcea foarte mult: se înapoiază
bijuteriile lordului Swanmore.
- Cu dumneata, m-ar fi mirat contrariul, oftă Lark, fară a putea
bănui că respectabilul domn Mannering nu era decât unul şi acelaşi cu
Baronul. Dar nu trebuie să rămână aici, domnule Mannering. Dacă se
găsesc toate astea la mine şi dumneata alături! Bijuterii furate şi bani
falşi! Ai văzut cum a luat bancnotele false, tipul dumitale? Fără să
bănuiască ceva. Trebuie să spun că am aranjat bine lucrurile punând
o bancnotă adevărată deasupra fiecărui teanc. Ceea ce face ca această
înşelătorie să te coste totuşi nouă sute de lire, calculă el, practic.
- Ei bine, chiar nu este scump, poţi să mă crezi! spuse Mannering.
îţi voi explica altădată de ce.... Ce faci?
Cu o agilitate de prestidigitator, Lark desprinse bancnota de
deasupra fiecărui pachet.
- Iau înapoi bancnotele adevărate, bineînţeles! Pe celelalte le va
arde îndată focul.
însoţind vorba cu fapta, aruncă repede teancurile de bancnote
false de cinci lire în şemineul în care ardea un foc de lemne.
John începu să aranjeze bijuteriile în săculeţii din piele de
căprioară, gândindu-se la mutra pe care o va face lordul Swanmore,
când îi va înapoia preţioasa colecţie, completă, cu complimente de la
Quinn's....
în acest timp, pe o altă stradă din Aldgate, perpendiculară pe cea
pe care locuia Lark Veveriţa, tocmai se desfăşură, îngrozitor de rapid,
o dramă.
Doi poliţişti în uniformă, ascunşi sub o verandă, priveau cu atenţie
rarii trecători, făcând comentarii dezamăgite asupra misteriosului
telefon pe care-1 primise, acum douăzeci de minute, poliţistul de
serviciu de la Comisariatul de cartier.
O voce ştearsă şi monotonă întrebase mai întâi:
- Vă interesează să puneţi mâna pe tipul care i-a omorât pe Dale
Fricosul şi pe Slim Dansatorul?
 Cum se presupunea, răspunsul poliţistului fusese afirmativ.
Bărbatul continuă pe acelaşi ton indiferent:
- Atunci, spuneţi-le oamenilor voştri să se plimbe pe Chapman
Street, între numerele douăzeci şi douăzeci şi opt. Dacă văd sosind un
bărbos, purtând o servietă din piele, să-l întrebe ce duce şi.... unde
şi-a petrecut noaptea trecută.
Necunoscutul închisese imediat. Fu reperat apelul: provenea
dintr-o cabină publică din Soho. După care, se ezitase puţin:
"bărbosul" dădea acestui avertisment enigmatic un uşor aer de
păcăleală. Şi, cum remarcase cel mai tânăr din cei doi poliţişti la pândă
sub veranda de la numărul douăzeci şi patru, de pe Chapman Street,
"erau toate şansele să fie iar o glumă".
Din nefericire pentru el, totuşi nu era.
Lanky, şoferul scund, hotărâse ca taxiul lui să nu-1 aştepte pe Bud
la locul convenit, în acea seară... şi cu această ocazie găsise un mijloc
rapid şi puţin periculos de a-i răzbuna pe Dale Fricosul şi Slim
Dansatorul.
Brusc, cei doi poliţişti văzură apărând la colţul străzii un bărbat
care se îndrepta repede în direcţia lor. Bărbatul era bărbos şi ducea în
mână nu o servietă, ci o valiză din piele... Acest amănunt nu fu
suficient pentru a-i opri pe poliţiştii care ieşiră de sub verandă, îl
strigară pe necunoscut şi-i cerură actele.
Bărbatul puse mai întâi valiza jos şi spuse foarte tare şi foarte
politicos:
- Dar cum să nu, ofiţer!
Şi vârî două gloanţe în burta poliţistului cel mai apropiat de el.
Apoi o luă la fugă şi dispăru în noapte, în timp ce victima agoniza
pe trotuar, lângă valiza de piele.
 Al doilea poliţist ezită o secundă dacă să urmărească ucigaşul, dar
în cele din urmă se repezi în primul imobil, trezind locatarii de la
parter, pentru a alerta comisariatul şi a cere un medic....
Zece minute mai târziu, un mic grup de poliţişti discuta pe acelaşi
trotuar. O ambulanţă luase rănitul, a cărei stare părea disperată. în
sfârşit, inspectorul divizionar se hotărî să deschidă misterioasa valiză,
fluieră uşor printre dinţi şi propuse imediat:
- Dacă am da un tur pe la Lark? Locuieşte la doi paşi de aici....
Când John aranjase toate bijuteriile, vârî săculeţii în buzunarele
pardesiului larg, spunând:
- Te duci să arunci o privire afară, Lark, pentru a vedea dacă strada
este liniştită?
Lark termină de aţâţat focul de plăcere şi declară:
- Mă duc. Dar n-ai de ce te teme: nu există stradă mai liniştită în
toată Londra!
Plecă şi se întoarse aproape imediat, rotindu-şi ochii îngroziţi:
- Stideţii! în capătul străzii! Şi încă pe jos....
- Asta pentru a te surprinde, prietene! spuse John, care totuşi nu
dorea deloc să glumească. Mai ales să nu-ţi pese, Lark. Rămâi aici. Nu
ştii nimic. Ai primit vizita unui tip care a venit să-ţi propună nişte
bijuterii furate, dar l-ai trimis la plimbare. Ţine-o una şi bună aşa. Dacă
te reţin cumva, refuză să vorbeşti şi cheamă-1 pe avocatul meu, Toby
Plander. Ai înţeles?
- Toby Plander, da, repetă Lark, regăsindu-şi sângele-rece. Ai o
şansă să scapi, domnule Mannering, trecând prin pivniţă. în spate de
tot, este o mică uşă care dă într-o curte. Zidul curţii nu este foarte înalt
şi de cealaltă parte, este o casă în construcţie. Dar pleacă repede!
Şi conducându-1 pe John spre pivniţă, preciză:
 - Casa în construcţie dă pe o stradă paralelă cu a mea. Dacă te
grăbeşti, îi poţi depăşi pe sticleţi. Nu-ţi pot propune să laşi prada aici,
vor cerceta totul în amănunt.;. Dar fii atent să nu le găsească asupra
dumitale.
Se Sună la uşa de la intrare, îndelung, cu insistenţă.
- Şi colac peste pupăză, aceşti domni sunt grăbiţi! protestă
Veveriţa strecurând o latitemă în mâna lui John, care dispăru în
pivniţă cu o ultimă recomandare:
- Reţine-i cât de mult posibil, Lark şi, mulţumesc!
John găsi fără dificultate mica uşă, sui câteva trepte, escaladă rapid
un zid de cărămidă care n-ar fi oprit niciun copil de cinci ani şi ajunse
într-o viitoare grădină - deocamdată încă în stadiul de teren gol - în
spatele unei case în construcţie.
Intră fără să ezite în casă şi, la lumina lanternei, se îndreptă spre
ceea ce credea a fi holul şi zări o deschidere mare, cu colţurile
rotunjite, care era probabil uşa de la intrare. înaintă, scoase nasul cu
prudenţă... şi văzu un poliţist învârtindu-se la vreo cincizeci de metri
de el.
John se dădu repede înapoi, încercând să-şi adune gândurile. Cu
siguranţă, poliţiei nu-i va trebui mult să descopere pivniţa lui Lark,
uşa, curtea... ceea ce-i va conduce drept la Mannering, imobilizat în
întuneric. Era de preferat să caute să iasă, încercând să profite de un
minut de neatenţie al poliţistului.
în definitiv, ce risca dacă zărindu-1, poliţistul îşi chema cumva
colegii? Nimic.... cu condiţia să nu se găsească bijuteriile asupra lui.
Evident, era machiat, năclăit cu fond de ten şi nu avea niciun act de
identitate. Va suna la Bristow, care se va supăra; va tuna şi va fulgera
şi va ameninţa... Şi asta va fi tot...
 Aşa că, va trebui să abandoneze bijuteriile.
întorcându-se din drum, John făcu înconjurul viitoarelor încăperi
ale viitorului parter, zări într-un colţ o grămadă enormă de moloz şi
ascunse săculeţii unul după altul, sub cioburile de cărămidă şi piatră.
Muncea febril, îşi rupse o mănuşă, se zgârie, dar până la urmă reuşi să
ascundă toate bijuteriile fără să se vadă câtuşi de puţin. Apoi se
întoarse spre deschiderea uşii de la intrare.
Poliţistul era încă acolo, dar se întoarse cu spatele şi se îndepărtă
încet.
John o luă la sănătoasa, repezindu-se în stradă şi pornind cu paşi
mari în direcţia opusă, cu capul între umeri şi tremurând la ideea că
un fluierat l-ar putea opri din fugă...
Dar nu fluieră nimeni şi John dispăru curând pe prima stradă
întâlnită.
Pe la ora două şi jumătate dimineaţa, Mannering ieşea din toaletele
din Paddington Street, purtând în mână o servietă din piele care
conţinea costumul din tweed, pălăria şi cravata domnului Miller, ca şi
cutia de machiaj verde ca mărul.
Se demachiase sumar şi nu mai visa decât la trei lucruri: o baie
caldă, un whisky bun şi un zâmbet al Lornei.
Dar în holul din Paddington Station, ca şi pe strada mică din
Aldgate, forţele de ordine făceau de gardă... De data aceasta nu mai
era un poliţist în uniformă, ci piuit mai îngrijorător sub aspectul său
binevoitor, inspectorul Dawson. , > ;
John ezită o secundă, apoi, înţorcândy-se din dr^ni, se hotărî că
era mai bine să-l înfrunte pe inspectorul Dawson cu mâinile şi
buzunarele goale de orice obiect compromiţător. Vâri totuşi într-un
buzunar tampoanele de cauciuc care umflau obrajii domnului Miller,
ca şi îngrozitorii dinţi falşi şi abandonă hainele şi cutia mică verde în
spatele unei uşi de toaletă, păstrând servieta de piele, evident goală.
După care, traversă din nou holul gării. Dawson, adâncit într-o
discuţie aprinsă cu un poliţist în uniformă care tocmai îl informa
despre crima din Chapman Street, nu-i acordă nici cea mai mică
atenţie lui Mannering care se grăbi s-o şteargă în căutarea unui taxi.
Niciodată drumul care ducea din Paddington în Chelsea nu i se
păruse atât de lung lui Mannering. Opri totuşi în faţa unei cabine
telefonice, de unde sună la Yard, lăsându-i sergentului de gardă un
mesaj urgent destinat lui Bristow.
Cu o voce nazală, cu accent american ca al lui Bud, declară
energic:
- Scoateţi-1 pe inspectorul superior din pat dacă trebuie, dar
spuneţi-i să facă imediat percheziţie într-o casă în construcţie, în
Saint-Peter Street, Aldgate. Din partea cui? Hm.... A unui prieten
care-i vrea binele.
Şi închise, murmurând:
- Este absurd că le pot vrea binele oamenilor de dimineaţă. Acum,
dacă m-aş gândi puţin la mine?
Apoi se urcă din nou în taxi şi se întoarse acasă.
Lui Mannering nu-i trebui mult timp să-şi îndeplinească
programul: baia caldă, whiskyul într-un pahar plin ochi, zâmbetul
Lornei în sfârşit liniştit, toate erau acolo.
- Crede-mă dacă vrei, inimioară, povestea asta este rezolvată. Şi în
douăzeci şi patru de ore, ceea ce constituie un record, chiar şi pentru
mine! Mâine, Bristow îi va înapoia colecţia bătrânului Swanmore, cu
un aer în acelaşi timp triumfător şi modest, pe care mi-1 imaginez
destul de bine...
 - Şi Lark?
- Lark se va descurca foarte bine singur, nu te teme. A manipulat
bijuteriile cu mănuşi şi Bill nu poate dovedi nimic împotriva lui. Cât
despre Bud, îi las lui Bill grija de a-1 aresta şi, cu această ocazie, de a
găsi şi restul bijuteriilor de la Quinn's. Este o treabă mult prea uşoară
pentru mine, încheie el, întinzându-se. Lorna îl privi îndelung, ezită,
se încruntă şi în cele din urmă întrebă:
- Şi Patricia?
- Patricia? Patricia Swanmore?
- Evident! A dispărut, spuse Loma. Nu este nici la ea acasă, nici la
tatăl său. Am telefonat pe la miezul nopţii.
- Dacă de fiecare dată una din prietenele tale face o escapadă fără
să-şi prevină anturajul, te agăţi de telefon....
Ofensată, Lorna îşi turnă încă un pahar plin ochi cu whisky şi nu
răspunse nimic.
John reflectă.
- Totuşi, mi se pare că Bud.... începu el.
- Ah! Ah! râse pe înfundate Loma, cu nasul în pahar.
- A Scut aluzie la o altă fată, care nu trebuia "sâcâită".... Este
termenul pe care l-a folosit... Şi apoi, la naiba! Dacă într-adevăr Patricia
a dispărut şi dacă pe deasupra Bud este cel care a răpit-o, Bill va găsi
totul în ansamblu. Patricia, bijuteriile şi Bud... La urma urmei, este
plătit pentru asta. Şi are dreptul la consideraţia generală! în timp ce
eu sunt obligat să-mi risc liniştea şi în consecinţă pe a ta, mult mai
preţioasă... Şi de ce? Pentru a mă lăsq,tratat de aceşti domni de la Yard,
cu Bill în frunte, ca un băieţel care a devalizat dulapul cu dulceţuri.
Am găsit bijuteriile Swanmore şi-mi ajunge pe deplin: încete^ să mă
mai obosesc.
 Şi adăugă, cu o privire suspicioasă:
- Se poate şti ce mormăi în pahar?
Loma ridică nasul şi-şi privi soţul cu un zâmbet angelic:
- Nimic.... Spuneam doar: să sperăm că nu-ţi vei schimba părerea
până mâine.
A doua ? i dimineaţă, la Scotland Yard, oamenii din serviciul lui
Bristow îşi treceau un consem n puţin respectuos, dar întru totul
motivat. \
-A tenţie: bătrânul Bill este într-o dispoziţie surprinzătoare, astăzi.
La drept vorbind, în tot Yardul moralul nu era mai ridicat:
poliţistul împuşcat în Chapman Street murise în zori şi pentru poliţia
metropolei, moartea unui om în uniformă nu era puţin lucru. Aşa că
toată lumea era tristă.
Dar Bristow bătea orice record.
Pe la ora unsprezece, pătrunse cu un aer hotărât în biroul
comisarului adjunct, ţinând în mână nişte fotografii şi nişte hârtii.
Anderson-Kerr, căruia nu-i plăcea să-şi piardă timpul, îi arătă un
scaun şi întrebă:
- Ai venit să-mi vorbeşti de Chapman Street?
- Despre asta şi despre încă ceva, domnule.
- O ţigară?
- Nu, mulţumesc, oftă Bristow.
Anderson-Kerr îi aruncă o privire mirată, dar inspectorul superior
continuă cu o voce morocănoasă:
- Domnule, eu nu cred în întâmplare.
- Nici eu, spuse comisaral adjunct. Şi atunci?
- Şi atunci.... în această dimineaţă, inspectorul Dawson a intrat la
mine, pentru un motiv care n-avea nimic de-a face cu munca noastră:
facea colectă pentru văduva lui Norton, poliţistul m ort în această
noapte...
- Ştiu, spuse Anderson-Kerr, pe care inspectorul superior nu-1
obişnuise cu asemenea preambuluri.
- Dawson avea în mână raportul său de noapte şi l-a uitat pe biroul
meu. Puţin mai târziu, ochii mi-au căzut pe hârtia aia şi am citit că
inspectorul a găsit în toaletă la Paddington un costum uzat din tweed,
o pălărie, o cravată, nişte pantofi şi o cutie de metal conţinând farduri,
fond de ten şi chiar nişte mustăţi false.
Trăgând din pipa stinsă, Anderson-Kerr asculta atent şi Bristow
continuă, încurajat:
- în plus, o pereche de mănuşi gri din aţă. Dawson precizează că
degetul arătător al mănuşii drepte era rupt şi foarte uşor pătat de
sânge. Chiar nu ştiu ce m-a îndemnat să pun mâna pe telefon pentru
a-i spune lui Dawson să trimită imediat cutia de metal pentru
amprente... Cutia avea o amprentă'foarte clară: un deget arătător
drept.
- Şi această amprentă este în fişier?
- Da, este în fişier! oftă Bristow. De două ori da, domnule: este a
lui Mannering.
Spre marea surprindere a inspectorului superior, Anderson-Kerr
nu păru atât de emoţionat de această descoperire:
- Asta este tot? Vina nu este gravă, Bill. Nu este prima dată când
Monnering se deghizează pentru a face pe detectivul am ator, care iese
învingător când Yard eşuează jalnic.
- Din păcate nu, nu este prim a dată... Dar am cerut să mi se aducă
mănuşile, costumul, pantofii.... Mănuşile şi tălpile pantofilor sunt albe
de praf. N-am încă rezultatele analizei, dar acest praf seamănă al naibii
cu cel care se poate găsi într-o casă în construcţie, ca cea în care am
descoperit bijuteriile Swanmore, în această noapte, de exemplu....
- Asta este mai serios, evident, murmură Anderson-Kerr,
aprinzându-şi pipa cu un aer gânditor. Dar explicaţia mi se pare destul
de simplă, Bill. Mannering a sunat sfatuindu-te să mergi să faci un tur
în casa aceea... Probabil a recuperat bijuteriile şi a ales acest mod puţin
... special de a ne informa.
- într-adevăr, asta mi-am spus şî eu, domnule. Dar din nefericire
mai este un lucru. Iată fotografiile celor două gloanţe trase asupra
poliţistului Norton, pe Chapman Street. Şi iată fotografiile trase asupra
lui Dale Fricosul şi Slim Dansatorul.
Anderson-Kerr aruncă o privire peste fotografiile pe care i le
întinse inspectorul superior şi spuse imediat:
- Acelaşi revolver, nu?
- Un Colt, da. Bărbatul care l-a omorât pe Norton este asasinul lui
Dale şi Slim şi spărgătorul de la Quinn's.... Şi acum ştim că Mannering
se afla la câteva sute de metri de Chapman Street în această noapte, cu
bijuteriile furate. S-ar putea ca John să ne poată da o explicaţie foarte
simplă....
Anderson-Kerr nu remarcă acel "John" familiar care spunea mult
despre tulburarea lui Bristow şi acesta continuă:
- Dumneavoastră şi cu mine ştim perfect că Mannering nu este un
asasin. Dar faptele sunt aici, al naibii de delicate!
Fără prea mare convingere, Anderson-Kerr întrebă:
- Nu crezi că Mannering i-a putut ucide pe Dale şi Slim pentru a
se apăra?
- Nu cu un glonte în ceafa, domnule! protestă energic Bristow. Şi
n-ar fi ucis niciodată un poliţist.... Nu, pentru mine, bijuteriile au
nimerit în cele din urmă la Lark Veveriţa, care i le-a înapoiat lui
Mannering.
- Şi Veveriţa n-a putut să dea spargerea la Quinn's?
Bill scutură din cap:
- Nu, are un alibi pentru noaptea aceea. Cât despre evenimentele
din noaptea trecută, are o versiune foarte simplă şi probabil falsă: un
individ bărbos a venit să-i propună nişte bijuterii necunoscute,
ameninţându-1 cu revolverul.
- Din păcate, individul bărbos există! Şi revolverul de asemenea,
obiectă Anderson-Kerr.
- Da. Dar ce este de neînchipuit, este că Lark l-a trimis la plimbare,
după cum pretinde. Cred mai degrabă că a pus mâna pe bijuterii, cu
sau iară ajutorul lui Mannering. în nrfbd firesc, Lark afirmă că n-a văzut
niciodată valiza mică de piele, găsită pe Chapman Street, ca de altfel
nici bancnotele de cinci lire, false, pe care le conţinea!
- Nu sunt amprente?
- Niciuna. Evident, cele ale lui Steam şi Mannering pe bijuterii,
atâta tot. Dar puteţi să-i acordaţi încredere lui Lark, n-a manipulat
nimic fără mănuşi, domnule. Veveriţa este vulpe bătrână.
- Din punct de vedere zoologic, cred că ai avansat puţin, Bill,
spuse Anderson-Kerr cu o umbră de zâmbet, dar probabil ai dreptate
în ce-1 priveşte pe Mannering. După dumneata, era în această noapte,
la Lark?
- D a Probabil a auzit tărăboiul din Chapman Street şi a fugit
abandonând bijuteriile.'
- Toate astea nu sunt atât de teribile trebuie să mărturisesc. Cel
puţin nu pentru Mannering.
- N u ...
 Dar ceva îm i, spune că afacerea nu s-a terminat, domnule.
Mannering poate vrea să-şi recupereze bijuteriile lipsă şi va face o
nouă gafa. Şi dacă vom fi obligaţi să-l arestăm, ştiţi că Baronul va ieşi
repede la suprafaţă.
- Dumneata, îl vei face să reapară, Bill?
Bristow îl privi cu răceală pe Anderson-Kerr*
-D a . i
- Şi presupun că asta nu te amuză?
- îmi este extrem de penibil, domnule, replică Bristow cu o
simplitate emoţionantă. Mannering mi-a salvat viaţa acum zece ani şi
n-am avut niciodată ocazia să-mi plătesc datoria.
Anderson-Kerr trase furios din pipă, fără să spună un cuvânt şi
Bristow se ridică, luând înapoi fotografiile şi hârtiile:
- îi voi pune sub supraveghere pe cei din familia Mannering,
domnule. Doar dacă nu preferaţi să acţionez imediat?
După o tăcere care i se păru lui Bristow interminabilă, comisarul
adjunct spuse în sfârşit:
- Bill, n-ar trebui totuşi să fii mai catolic decât Papa şi să te laşi
obsedat de scrupule. Sub pretextul că Mannering îţi este prieten
vechi, îl tratezi cu mai multă severitate decât pe orice detectiv amator,
vinovat doar că ne face concurenţă! Deocamdată, este vorba mai ales
să-l găseşti pe asasinul lui Norton...
Un ţârâit discret îl întrerupse. Anderson-Kerr ridică receptorul
telefonului aşezat la dreapta sa - refuzase mereu să folosească un
dictafon, nimeni nu ştia exact de ce! - declarând:
- Rămâi, Bill. Poate te priveşte pe dumneata!
Două secunde mai târziu, îi întinse receptorul lui Bristow,
adăugând:
 - Chiar este pentru dumneata. Lordul Swanmore....
Bristow se însenină şi luă telefonul:
- Presupun că vi s-a transmis mesajul meu, domnule? în această
noapte v-am găsit bijuteriile.
- Felicitările mele! replică înălţimea Sa, pe un ton dur. Ei bine,
acum nu-ţi rămâne decât să-mi găseşti fiica...
Când Bristow închise, părea consternat. Anderson-Kerr îi aruncă o
privire surprinsă.
- Ştiu că Swanmore este un tip imposibil, Bill, dar n-ai să-mi spui
că ţi-a tras un perdaf pentru că i-ai recuperat bijuteriile în douăzeci şi
patru de ore?
- Oh! nu mai este vorba de bijuterii, domnule.... Lordul Swanmore
m-a informat că tocmai s-a tras asupra fiului lui!
-Rănit?
- Nu. Agresorul l-a ratat de puţin şi a fugit imediat.
-Sem nalm ente?
- Pălărie moale, pardesiu şi fular ridicat până la ochi! răspunse
Bristow ridicând resemnat din umeri. Lordul Swanmore nu ştie mai
mult: totul s-a petrecut acasă la fiul său, care i-a telefonat imediat. O
altă veste plăcută: a dispărut domnişoara Swanmore! Avea întâlnire,
ieri, cu fratele său, pentru prânz. N-a venit. încă nu s-a întors la ea
acasă.
Tot ce se ştie, este că a luat un taxi la sfârşitul dimineţii, ieri. De
atunci n-a mai văzut-o nimeni!
întors în biroul său* Bristow puse mâna pe telefon cu o energie
care nu prevestea nimic bun pentru cel cu care urma să vorbească şi
formă numărul lui Mannering. îi răspunse vocea caldă şi gravă a
Lomei:
 - Da, John este aici. Dar în cadă... Aşteaptă, Bill, îi voi duce
telefonul. Dacă ai să auzi o înjurătură, în niciun caz să nu te simţi
jignit, îmi prind întotdeauna picioarele în afurisitul ăla de fir.
Vocea lui John se auzi aproape imediat:
- Bill? Să ştii că n u este prudent să manipulezi telefonul din cadă.
Dacă mor electrocutat, mă vei avea pe conştiinţă.
- Electrocutat, de ce? Nu suntem în Statele Unite; aici se foloseşte
mai degrabă funia! replică Bristow pe un ton răguşit.
- Văd că eşti într-o dispoziţie nebunatică, astăzi, spuse John
întinzându-i casca de ascultat Lornei, cu o mică strâmbătură ironică.
Este tot ce ai să-mi spui neplăcut?
- Nu. N-ai citit ziarele?
- De-abia m-am trezit.
- Te-ai culcat târziu?
- Foarte, replică simplu Mannering.
Bristow nu insistă şi continuă:
- Citeşte-le şi vei vedea că ţi-am găsit o parte din bijuterii. Şi adaug
că ziarele evident nu menţionează că am recuperat de asemenea
colecţia Swanmore.
- Toată?
- Lipseşte o pereche de cercei din smaralde, dar atâta tot.
- Nu se poate! exclamă John pe un ton surprins, destul de
convingător, care ar fi înşelat pe oricine, nu şi pe inspectorul superior.
Şi unde asta?
- Nu-ţi bate joc de mine, Mannering. îţi voi povesti mai târziu,
deocamdată am prea multe de făcut. A fost omorât unul din oamenii
noştri în noaptea asta, în Aldgate....
- Nu se poate! repetă Mannering.
 Dar de data aceasta, mirarea îi era sinceră.
- Pe de altă parte, un necunoscut mascat tocmai a tras asupra
fiului lui Swanmore, l-a ratat din fericire şi a fugit. în sfârşit, îmi
rămâne să-l găsesc pe asasinul lui Dale şi Slim şi cu aceeaşi ocazie,
bijuteriile care-ţi lipsesc.
Vezi că am un program mai degrabă încărcat.
Şi Bristow adăugă nitam-nisam:
- Uitasem: ce-ai făcut cu Patricia Swanmore?
- De ce mă întrebi asta? spuse John, stupefiat.
- Pentru că a dispărut şi ai fost ultima persoană în compania căreia
a fost văzută, ieri dimineaţă.
Iată de ce te întreb ce-ai făcut cu ea.
- Exagerezi! răspunse Mannering furios. Poate este un răspuns
imbecil, dar întrebarea dumitale este cel puţin la fel. Cum sunt băiat
bun, îţi voi spune totuşi că am lăsat-o pe domnişoara Swanmore în
King's Road. Fă-ţi meseria, găseşte taxiul şi şoferul îţi va confirma
spusele mele.....
închise fără blândeţe şi întâlni privirea Lornei, de un cenuşiu
încărcat de furtună:
- S-ar spune că prietena ta Patricia a dispărut, într-adevăr...
- Ceea ce, probabil, repune totul în discuţie, spuse tânăra femeie
luând telefonul pentru a merge să-l aşeze în camera vecină.
John, care încerca să prindă săpunul dispărut în cadă, exclamă cu
o indignare convingătoare:
- Eşti o Casandra şi ai limba ascuţită! Am spus că las totul baltă, las
totul baltă! Nu sunt bărbatul care-şi schimbă atât de uşor părerea....
în picioare în cadrul uşii, Lorna îşi privea soţul care zâmbea, în
aparenţă fără nicio grijă.
 - Spune-mi, John, întrebă ea încet, dacă Bill va avea vreodată
dovada că în noaptea aceasta ai fost la Lark şi că tu ai ascuns bijuteriile,
ar fi supărător?
- Pentru mine? Probabil că da. Mai ales dacă se amestecă
Ministerul Public.
Şi încheie liniştitor:
- Numai că este imposibil ca Bill să poată dovedi ceva, inimioară!
 Capitolul 9

Micul dejun, atât de întârziat încât se asemăna mai degrabă cu o

gustare, iii consacrat lecturii ziarelor, însoţită de diferite comentarii şi
întreruptă brusc de soneria telefonului. John răspunse. O voce
feminină, necunoscută, dar în fond fermecătoare, întrebă încet:
- Casa domnului Mannering? Domnul John Mannering?
John încuviinţă şi vocea întrebă iar:
- Şi dumneavoastră sunteţi domnul Mannering?
- Evident...
Necunoscuta părea să-şi caute cuvintele, e2ită şi în cele din urmă
declară:
- Sunt doamna Htackrose şi locuiesc în Hounslow. Cu siguranţă,
numele meu nu vă spune nimic, dar cred că trebuia totuşi să vă
telefonez. f
După ce ezită iar, necunoscuta pffcciză:
- Asta din cauza fiului ineti cel mai mic, Wilfrid!
- Adevărat? spuse politicos John.
- Da... Vedeţi, Wilfrid colecţionează pachete de ţigări goale....
 - Ce interesant, murmură Mannering, întinzându-i din nou casca
Lornei, cu o privire amuzată.
Dar doamna Huckrose adăugă brusc:
- Domnule Mannering, cunoaşteţi vreo tânără femeie, sau o tânără
fată, numită Patricia?
Zâmbetul lui Mannering dispăru subit.
- Da, dar nu înţeleg foarte bine...
- Aranjând în această dimineaţă lucrurile lui Wilfrid, am găsit o
hârtie albastru-intens, care m-a intrigat. Era un ambalaj de ţigări
franţuzeşti, cred, rupt şi pătat de noroi. Să vă buchisesc numele?
"G-a-u-l-o-i-s-e-s". John şi Lorna schimbară o privire mirată, dar
doamna Huckrose continuă cu o voce indiferentă:
- Pe dos, erau câteva cuvinte scrise în grabă cu un creion. Numele
dumneavoastră şi numărul de telefon, mai întâi.....Şi apoi.... Aşteptaţi
să citesc: "Pentru John. M-au răpit şi cred că suntem în Hounslow. Nu
te îngrijora pentru mine, nu sunt răi. Dar tata şi George sunt în
pericol. Ajută-i. Patricia". Iată. Mi-e teamă să nu vi se pară puţin
confuz.....
- Este întru totul limpede, dimpotrivă, exclamă Mannering.
Doamnă Huckrose, aţi făcut foarte bine că aţi telefonat. Pot să vă cer
adresa dumneavoastră....
- Şi acum, spuse Lorna, când John închise, plecăm cu piciorul
drept şi ne grăbim? Este bine aşa?
Cu un zâmbet confuz, John îşi luă soţia în braţe:
- Ce-ai face în locul meu? Sincer?
- Aş lua următorul avion spre Paris, în compania scumpei mele
soţii, spuse prompt Loma şi aş aştepta acolo ca Bristow să descurce
singur această încurcătură.
 - Şi mă voi învârti în pat, noaptea, fără să pot închide ochii,
gândindu-mă că prietena ta Patricia este în mâinile unei brute care
tocmai a ucis trei oameni în douăzeci şi patru de ore?
- Cine spune că acel bilet era scris de Patricia? Poate vor să te
atragă în capcană...
- Şi cu ce scop, Dumnezeule?
- Nu ştiu, mărturisi Loma, punându-şi obrazul pe umărul lui John.
Se eliberă auzind soneria de la uşa de la intrare. Puţin după aceea,
Gwendoline apăru, dormind în picioare, ca în fiecare joi dimineaţa
miercurea fiind ziua ei liberă - şi anunţă cu o voce indiferentă:
- Domnul Chittering.
- Măcar o dată, pici la ţanc! declară Mannering, întâmpinându-1 pe
ziarist. Era gata să-ţi telefonez, Chitiy. Am nevoie de tine.
- Pentru a face ce?
- Pentru a elibera o tânără fată răpită. Eşti de acord?
- Depinde, spuse Chittering. Este frumoasă?
- încântătoare, răspunse Loma. Blondă...
- Nu-mi plac decât brunetele, replică ziaristul. Dar pentru a-ţi face
plăcere, Loma, voi binevoi să mă ocup de o blondă. Unde este?
- Tu trebuie s-o găseşti, bătrâne. Tot ce ştim, este că poate a fost
dusă în Hounslow şi că răpitorul este probabil bărbos... şi periculos.
Nu se pune problema să mergi s-o eliberezi pe această tânără
persoană singur. Dacă descoperi ascunzişul căpcăunului, mă anunţi şi
sosesc. Există şi o căpcăună, foarte frumoasă fată, de altfel, dar şi ea
blondă. Notează că aceasta este o pretinsă blondă. Ai zărit-o.... într-o
fotografie.
Mannering îi întinse ziaristului fotografia pe care acesta i-o
încredinţase în ajun şi Chittering fluieră uşor printre dinţi.
 - Cum se alătură, într-adevăr.... Şi trebuie să plec oare în aventură,
cu destinaţia Hounslow, fără alte informaţii?
- în niciun caz. Vei merge drept la doamna Huckrose...
- . . . . care poate este brunetă, adăugă Loma.
- Poate, spuse John, dar este mamă de familie.
- Atunci, zero pentru mine! exclamă Chittering.
- Doamna Huckrose te aşteaptă. Fiul său drag a găsit un mesaj de
la prizoniera noastră şi cu siguranţă îţi va putea explica unde şi când.
- Să sperăm, oftă ziaristul. Experienţa mea veche m-a învăţat că, în
general, copiii sunt nişte martori detestabili. Nu se gândesc decât să te
amăgească, pentru a se face interesanţi. Şi cum este prinţesa voastră
captivă? Frumoasă, ştiu, dar mai cum?
- Păr scurt, jupă gri, vestă roşie din piele de căprioară. Şi fumează
ţigări franţuzeşti, Gauloises.
- Ciudată idee! se miră Chittering.
- Uitasem, spuse John cu un zâmbet ironic: se numeşte Patricia
Swanmore.
Chitterind deschise larg gura, ceea ce-i dădu un aer de copilaş ceva
mai matur, dar încă foarte candid, îndepărtă o şuviţă blondă de pe
fruntea pistruiată şi murmură simplu:
- Mi-ai spus tot!
Pe la ora trei, Mannering să pregătea să iasă. Lordul Swanmore
telefonase, cerând să-l vadă de urgenţă şi John, resemnat, promisese
să se ducă la Regent's Park la ora cinci.
- Treimea Swanmore începe să mă enerveze, îi spuse Lornei, care
întinsă pe un divan, fuma şi citea Dickens. Adineauri, fiul care
telefona, tremurând şi behăind ca un miel sub pretext că viaţa îi era în
pericol, că s-a tras asupra lui şi cu siguranţă asta se va repeta.... Ca şi
când puteam face ceval Acum, tatăl, care mă somează să vin să-l văd,
fără măcar să mă întrebe dacă nu am altceva mai interesant de făcut!
în sfârşit, fata, care se joacă de-a Degeţica, folosind ambalaje de
Gauloises.... Ce familie!
Lorna îşi lăsă cartea la o parte şi-şi privi soţul cu un aer
compătimitor:
- Ce aş putea face pentru a te ajuta, dragule?
- Cel mai greu lucru din lume: să aştepţi liniştită să mă întorc, sau
să-ţi telefonez.
Se îndreptă spre fereastră, îndepărtă perdeaua de voal alb şi
anunţă:
- Bristow ne-a trimis companie. Unul pentru tine şi unul pentru
mine; presupun.
- îi cunoşti? întrebă Loma.
- Da, pe primul îl cunosc. Trebuie să fie al tău: m-am descotorosit
deseori de el, încât cu siguranţă s-a scârbit!
John se întoarse spre Lorna, care întrebă, străduindu-se să
zâmbească:
- Băiatul meu este frumos? Şi adăugă pe acelaşi ton:
- Va fi dezamăgit, deoarece sunt consemnată aici!
- Ca şi al meu, exclamă Mannering, când va vedea că-1 duc drept
la Yard!
într-adevăr, John nu se înşelase: sergentul Rollet, care-1 filase
deseori şi mai ales îl pierduse din vedere, rămase nemişcat sub
veranda care-1 adăpostea, în timp ce celălalt poliţist, necunoscut de
Mannering, porni pe urm ele lui, cât mai discret posibil. Dar cum John
o anunţase pe Loma, se duse la Scotland Yard, u nde cei doi bărbaţi
ajunseră fără piedici, unul urmărindu-1 pe celălalt.
 Mannering cunoştea bine casa. Intră în modul cel mai natural din
lume şi ceru să-l vadă pe Bristow. Sergentul de gardă, care-1 zărise
deseori pe John în compania inspectorului superior, îl lăsă să treacă
fără dificultate şi, zece minute mai târziu, John bătea la uşa biroului pe
care Bristow, printr-o favoare pe care nici el, nici nimeni nu şi-o putea
explica vreodată, îl ocupa singur.
Poliţistul, aplecat peste nişte fotografii şi nişte rapoarte, ridică
nasul şi întrebă imediat:
- Pe unde ai intrat?
Fără să se lase descumpănit de această primire lipsită de
amabilitate, John replică liniştit:
- Hotărât lucru, astăzi pui nişte întrebări foarte ciudate. Am intrat
pe uşă, dragul meu. Acoperişul este puţin cam sus, la voi, iar ferestrele
de asemenea. Biroul lui Bristow se afla la etajul al doilea şi, pe
fereastră, se vedeau vârfurile unor copaci, iar mai departe, Tamisa
strălucea în soare.
- Ce vreme minunată, spuse Mannering aşezându-se cu
nonşalanţă. Se poate fuma?
îşi aprinse o ţigară Benson, îşi aranjă cu grijă dunga pantalonilor
bleumarin şi anunţă cu o voce solemnă:
- Cum sunt un cetăţean de bună-credinţă, dornic să ajute poliţia
din ţara mea în cercetări, vin să te informez că am primit veşti de la
domnişoara Patricia Swanmore. în cazul în care asta te poate
interesa....
- Nu fiice pe prostul şi dă-i drumul, mormăi Bristow.
- Voi fi scurt. Mai întâi pentru că pari foarte ocupat, şi apoi pentru
că n-am mare lucru de spus. Dar am motive întemeiate să cred că
Patricia a fost răpită de spărgătorul de la Quinn's şi dusă în Hounslow.
 - Şi presupun că nu-mi poţi spune aceste motive? întrebă Bristow.
-A sta este o idee.... răspunse John cu un aer confuz. Noi detectivii
particulari amatori, nu dispunem de mijloacele perfecţionate ale
poliţiei oficiale. înlocuim asta prin inteligenţă şi fler.
Bristow ridică din umeri şi declară simplu:
- Ţi-am spus întotdeauna că într-o zi vei face un pas în plus,
Mannering.
- Un pas în plus spre ce? se miră John.
- Spre închisoare, spuse tăios inspectorul superior.
- Din nou ideile dumitale fixe.... oftă Mannering cu un zâmbet
indulgent. Şi ce are acest "pas în plus" de-a face cu Patricia?
Fără să răspundă, Bristow continuă:
- Eu am motive întemeiate să cred că spărgătorul de la Quinn's a
Scut o a treia victimă în noaptea asta.
- Poliţistul din Chapman Street?
- Da. Doar că eu îţi pot spune motivele mele.
Poliţistul luă nişte fotografii de pe birou şi i le întinse lui John.
- Iată fotografiile gloanţelor: acelaşi revolver. Un Colt.
- Altfel spus, remarcă Mannering, cu fruntea gânditoare, Patricia
s-ar afla în mâinile unui asasin care nu ezită să-i ucidă cu sânge-rece
pe cei care-1 deranjează?
- Da. Bristow îşi strivi ţigara într-o scrumieră, scotoci în zadar în
buzunar şi întrebă:
- Ai o ţigară?
John întinse mâna, cu tabachera deschisă. Mâneca hainei atinse
hârtiile împrăştiate pe birou, deplasând o sugativă şi zări un raport
care avea un nume scris cu litere mari de tipar. John citi invers, cu o
privire exersată: Manner...
 Ocupat să-şi aprindă ţigara, Bristow nu remarcase nimic.
O teamă ascunsă puse stăpânire pe Mannering, care reuşi să
întrebe cu o voce calmă:
- Ce intenţionezi să faci pentru a o scoate pe Patricia de acolo, Bill?
- Cum era de aşteptat, lordul Swanmore ne complică sarcina.
Mi-a telefonat şi mi-a cerut să nu mă mişc.
Şi cum Mannering făcu ochii mari uimiţi, Bristow preciză:
- Tocmai a primit un telefon misterios, anunţându-1 că nu i se va
face niciun rău fiicei sale, cu condiţia să nu anunţe poliţia.
Ochii lui John rătăciră în m od reflex prin încăpere. Brusc, tresări:
tocmai zărise, aşezată pe o măsuţă mai departe, o cutie de metal, de
un verde ca mărul, intens, pe care o recunoscu imediat. O parte a
cutiei era încă acoperită cu un praf gri.... ca cel folosit de Yard pentru
a ridica amprente.
Ochii i se întoarseră la Bristow şi întâlniră privirea cenuşie, rece şi
impasibilă a inspectorului superior.
Apoi, parcă împotriva voinţei sale, Bristow aruncă o privire pe furiş
spre dreapta biroului.
Mannering nu se clinti şi spuse cu o voce domoală:
- Evident, presupun că Swanmore s-a ferit să spună că anunţase
deja poliţia? Şi întâmplarea aceea cu împuşcătura de acasă de la
tânărul George?
- A fost confirmată de un vecin, care a auzit detunătura şi a văzut
fugind un bărbat mascat, răspunse Bristow.
Ochii lui John păreau acum fascinaţi de vârfurile pantofilor săi,
admirabil lustruiţi.... Dar sub pleoape întrezărise ce tocmai privise
Bristow o clipă. Era încă o fotografie. Fotografia unei mănuşi de
culoare deschisă... 1
 John simţi un nod în gât şi inima îi bătea să-i spargă pieptul.
Bristow, care îl privea în faţă, sever şi în acelaşi timp ironic, murmură
încet:
- Erai gata să spui ceva, Mannering?
- Eu? Nu.... îţi vorbeam despre George Swanmore. îl cunoşti?
- Nu. Cum este?
- Lipsit de interes. Genul de cocoş tânăr, nu foarte inteligent.
- Nici măcar nu mă întrebi dacă am noutăţi despre bijuteriile
dumitale? spuse Bristow pe acelaşi ton ambiguu.
- Iar dumneata nu m-ai întrebat cum se simte Larraby, replică
John, care-şi venea încet în fire.
- Am telefonat în această dimineaţă, la prima oră şi ştiu, ca şi
dumneata, că şi-a recăpătat cunoştioţa şi că foarte probabil, se va face
bine, răspunse inspectorul superior, ofensat.
- M-am gândit la asta: am văzut că ne-ai dat escortă, Lornei şi mie.
Asta pentru a veghea asupra noastră»., sau pentru a ne supraveghea?
- Poate amândouă....
- Dacă vrei, îţi pot da programul meu pentru seară? Ştii unde mă
duc într-un suflet?
- La Quinn's? spuse Bristow cu o voce indiferentă.
- Nu; cu muncitorii care repară acoperişul şi Stearn care se agită
ca o moară de vânt zăpăcită, n-am nimic de făcut acolo.
Nu: mă duc la lordul Swanmore, dragul meu, care m-a rugat să trec
pe la el.
- Distracţie plăcută! oftă Bristow.
Nu ştiu ce i-ai făcut, dar pare mai degrabă montat împotriva
noastră.
- îşi imaginează probabil că am răpit-o pe Patricia....
 Se lăsă o scurtă tăcere. John nu mai avea decât o dorinţă: să
rămână singur, pentru a înţelege ce i se întâmpla. Se ridică şi se
îndreptă spre uşă.
- Te las să munceşti, Bill....
Dar Bristow îl întrerupse, cu o voce curios de indiferentă:
- Când erai în Aldgate, în noaptea aceasta, n-ai întâlnit un tip de
talie înaltă, cu barbă neagră?
John îi aruncă o privire mirată:
- N-am pus piciorul în Aldgate în noaptea asta.
- Şi, evident, ai putea s-o dovedeşti? spuse Bristow pe acelaşi ton.
- Evident, zâmbi John.
Şi, incapabil să adauge ceva, ieşi închizând încet uşa după el.
Parcurse ca un automat culoarele care conduceau spre singura uşă
a Yardului, întâlnind fără să le vadă, câteva feţe cunoscute.
Cutia din metal verde, fotografia mănuşii, cea a amprentei,
vorbeau un limbaj foarte elocvent: Bristow ştia că fusese în acea
noapte în Aldgate, nu departe de Chapman Street. Dacă afacerea se
oprea aici, primejdia nu era mare. Dar dacă se producea o complicaţie
cât de mică - de exemplu cu Patricia - ar fi fost inevitabil acuzat şi el.
Ori, Mannering poate va reuşi să se disculpe. Dar Baronul nu.... în
biroul lui Bristow exista acum acea dovadă pe care inspectorul
superior o căuta de ani de zile, sperând că n-o va găsi niciodată. în
biroul lui Bristow, în centru la N ew Scotland Yard.
John p om i pe Whitehall, mergând în pas rapid, fără să prea ştie
unde se ducea... Dar brusc, începu să râdă tare, cu un râs vesel, spre
marea surpriză a trecătorilor. în ochii căprui, strălucea o scânteie de
provocare insolentă, pe care Lorna o cunoştea bine....
La urma urmei, de ce n-ar da Baronul o spargere la Scodand Yard?
 Fix la ora cinci, Manoering, urmat fidel de omul Scotland Yardului,
suna laAişa lordului Swanmore.
Austeră şi, posomorâtă, casa îi semăna proprietarului şi avea în plus
mare nevoie de o zugrăyeală. Un valet în livrea, asortat cu decorul,
veni să deschidă şi-l precedă pe Mannering printr-un hol vast, unde
câteva generaţii de Swanmore păreau: -să se plictisească închise în
ramele aurite. Apoi îl invită p e John săi intre într-o încăpere mare,
prost luminată, şi dispăru închizând uşa grea de stejar/după el.
Cu pereţii acoperiţi de cărţi în legături de culoare închisă şi o
singură uşă-geam cu vitralii mici, pătrate, biblioteca lordului
Swanmore era aproape la fel de primitoare ca restul casei. Pe o masă,
alături de o lampă de birou stinsă, John zări o cartei larg deschisă şi o
pipă cu găvanul laig. întinse mâna... găvanul pipei era cald încă.
Lordul Swanmore nu era departe.
John se aşeză într-un fotoliu cu spătar înalt, îşi aprinse o ţigară şi
se gândi că tinerii Swanmore erau'Toarte scuzabili că n-au vrut să
trăiască mai mult înriaceastăr locuinţă atât de respingătoare. Trecură
câteva minute..i. Casa părea absolut liniştită. John se ridică şi, curios
să cunoască gusturile lordului Swanmore; se apropie de rafturile
aşezate de-a lungul poeţilor. Subiectele preferate de înălţimea Sa nu
erau dintre cele mai neaşteptate: genealogie, heraldică şi - lucru
surprinzător—toxicologie. j
în: spatele încăperii; o masă superbă din abanos susţinea un vechi
glob pământesc. John înaintă, se împiedică de un obstacol
neprevăzut, lăsă ochii A i jos .şijZări .o pereche d e pantofi negri şi
ascuţiţi şi apoi nişte pantaloni în dungi, gri cu negru....
într-adevăr, lordul Swanmore nu era departe: zăcea întins cât era
de lung sub masă, <ru părul argintiu înroşit de şânge> ■ :
 O secundă, o speranţă absurdă trecu prin mintea lui Mannering:
hoţul de bijuterii, de trei ori asasin, Swanmore, tocmai se sinucisese!
Dar imediat o lăsă mai moale: nu exista nici urmă de armă alături de
mâna palidă pe care strălucea un inel gros, cu iniţialele sale. Faţa lui
swanmore păstra expresia de dispreţ arogant, dar în ochii albaştri, se
citea o durere şi o uimire nesfârşită.
Cu un gest reflex, John se aplecă şi închise pleoapele ca
pergamentul. Apoi se îndreptă murmurând:
- Şi al patrulea!
Şi adăugă aproape cu voce tare:
- Şi acum, băiete, iată-te cum s-ar spune cu funia de gât!
John nu ştiu foarte bine cum putuse ieşi din casa aceea sinistră,
fără să fie văzut. Uşa-geam de la bibliotecă nu era închisă şi dădea
într-o grădină închisă cu ziduri, grădina pe o mică alee, aleea pe o
stradă discretă, iar strada în Oxford Street, unde John se amestecă în
mulţimea trecătorilor, indiferenţi şi grăbiţi.
Nici măcar o clipă, John nu se gândise să rămână la Swanmore şi
să-l cheme pe detectivul care-1 urmărea şi care trebuia să aştepte
răbdător în faţa casei.... în ciuda prieteniei sale pentru John, Bristow
ar fi fost obligat acum să treacă la atac. Şi deţinea o armă de temut:
dovada că Mannering ţinuse în mâini bijuteriile furate. Ministerul
public va afirma cu siguranţă că John organizase o spargere la el şi,
demascat de Swanmore, îl ucisese pe acesta pentru a-1 împiedica să
vorbească.
- De aici, până la a-mi pune în cârcă celelalte trei asasinate....
murmură el.
Şi intră într-o cabină telefonică. înainte de orice, avea nevoie de
Loma. Nevoia de a-i povesti mai întâi totul; şi apoi, avea nevoie de
ajutorul său. Formă numărul, gândindu-se că poate Bristow îi pusese
telefonul sub ascultare....
- Loma? Ascultă-mă cu foarte mare atenţie.
Loma scoase un oftat imperceptibil şi spuse simplu:
- Te ascult, da.
- îţi aminteşti locul în care l-ai întâlnit pe domnul Miller, ieri seară?
-D a .
- Crezi că ai putea să mergi să-l întâlneşti....
- Discret? Da, răspunse calm Loma.
- Bun! Atunci, du-te. Şi du-i lucrurile. Toate lucrurile, ai înţeles
bine?
- Foarte bine. Mă duc.
Şi Loma închise imediat. Ştia de mult timp că atunci când era
vorba de "domnul Miller", pseudonimul obişnuit al Baronului, era
mai bine să nu piardă timpul.
Postat pe Park Lane, colţ cu Stanhope Street, John aştepta un
Aston Martin g r i- albastru. Dar fu un Rolls negru şi impozant cel care
se opri în faţa lui. La volan, zări o femeie cu o pălărie mare neagră şi
înfăşurată până la gât în luxosul său vizon. între pălărie şi vizon,
recunoscu zâmbetul Lornei şi urcă imediat în maşină.
- Cum ţi se pare pălăria mamei, iubitule? spuse Lorna demarând
cu o blândeţe neobişnuită. Era acasă când ai telefonat. Mi-am pus
mantoul său, m-am năpustit în maşină, iar detectivul de pază nu i-a
văzut decât stopurile. Cât despre şofer, l-am debarcat la primul colţ de
stradă.
- Mereu am spus că am o soacră şi o soţie incomparabile, oftă
Mannering.
- Ce-ai făcut cu detectivul tău? Te-ai descotorosit de el?
 - Da, dacă vrei. Stă de pază în faţa ciasei lui Swailmore. Am ieşit pe
o uşă din spate.
- Unde mergem?
- Unde vei vrea: Trebuie să mă gândesc.
Lorna îi aruncă o scurtă privire.
- Din nou? !;
-D a .
- Necazuri?
-D a .
- Pentru tine?
- Mai ales pentru Swanmore. Tocmai a fost asasinat. Am aVut
onoarea să-i descopăr cadavrul.
Şi John adăugă încet:
- Şi eram singur cu el.
Lorna nu facu niciun comentariu şi se mulţumi să întrebe cu o
voce calmă:
- Presupun că n-ai binevoit să-l anunţi pe Bill?
- Nu! Iată, o vei face tu, de la prima cabină telefonică întâlnită. îi
vei spune că l-am descoperit pe Swanmore asasiriat acasă la el, dar că
am şters-o pentru a încerca să pun mâna pe asasin. Dar fereşte-te
să-i spui adevărul!
-C a r e este?
- Că h-afil nici cea niâi mică idee de locul în care se poate pripăşi
asasinul îh chestiune, mărturisi John. !
- Poate te voi putea informa, iubitule.... Te duc la Hounsldw. A
telefonat Chittering, ne aşteaptă.
Şi cu un gest dezinvolt, aruncă pălăria mamei în spate, anunţând
triumfătoare:
 —A găsit-o pe Patricia. Şicuaceeaşiocazie, pe Clara Harris!
într-adevăr, în Hounslow, Chittering îi aştepta la volanul micii sale
M.G., staţionată pe o stradă retrasă, ale cărei case erau înconjurate de
grădini mari, bine întreţinute.
Ziaristul se alătură familiei Mannering în vastul Rolls, declarând
fără ocolişuri:
- Datorită ţigărilor Gauloises.... Am avut ideea să merg să pun
întrebări comercianţilor din colţ şi fiind nevoit să pun întrebări
prosteşti, am sfârşit prin a afla că o femeie de serviciu din cartier a
făcut turul debitelor de tutun, lamentându-se şi tunând şi fulgerând
împotriva patroanei sale, o anume domnişoară Harris.... Aceasta, care
nu fuma totuşi decât ţigări Abdullah, o însărcinase să găsească ţigări
franţuzeşti. Bănuiţi că urmarea n-a fost decât un, joc pentru mine,
încheie vesel Chiţtering.
Şi am plăcerea să vă anunţ că domnişoara Harris locuieşte într-o
vilă enormă pe care a închiriat-o-mobilată şi unde nu vine decât
rareori. Se numeşte "Deodar" şi se află pe o stradă paralelă cu aceasta.
Acum, aştept feliciţări.... ., *.
- Voi face mai mult, spuse Mannering. îţi voi oferi o inforniaţie
senzaţională, dacă eşti în stare să telefonezi imediat la ziarul tău, fără
*

să adaugi altceva. , ;.
- Atunci, va fi pentru ochii frumoşi ai Lornei! replică Chittering cu
o strâmbătură oribilă J n sfârşitt dă-i drum ul!,
- Tocmai a fost asasinat lordul Swanmore, cu un glonţ în cap, la el
acasă. Punct, asta este tot, Chitty. , h:
- Deja nu este atât de rău! Şi amănuntele pe care trebuie să le ţja
pentru mine? - , ;
- Eu sunt cel care a descoperit cadavrul şi n-ajm niciun martor....
 Chittering îşi dădu pe spate o şuviţă blondă cu un bobârnac
dezinvolt şi murmură:
- Drace! Asta-i rău pentru tine, nu?
- Totul depinde de ce vom găsi la "Deodar". Du-te să telefonezi şi
întoarce-te repede.
Ziaristul dispăru rapid şi Loma oftă, încruntându-se cu un aer
gânditor:
- Nu-mi plac deloc toate astea, John....
- Aş! nu riscăm nimic.
- Găseşti? Cine spune Patricia spune Clara, cine spune Clara spune
Bud....
- . . . . şi cine spune Bud spune Colt! Asta te supără, mărturiseşte-o!
Lorna ridică din umeri, scotoci în poşeta mare din piele neagră de
şopârlă şi luă un 7,65 pe care i-1 întinse lui John, care refuză cu un
semn din cap. Dar tânăra femeie insistă:
- Poţi să-l iei, nu este încărcat.... Am adus şi lucrurile domnului
Miller. Le vrei acum?
- Nu, răspunse John. Domnul Miller, va fi pentru mai târziu.
Ezită, îşi privi cu atenţie soţia a cărei faţă delicată şi încântătoare se
ivea din gulerul mare de vizon şi murmură în sfârşit:
- Loma, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Ştiu de ce ne-a pus Bill sub
urmărire, de astăzi dimineaţă....
Când John tăcu, consternată, Loma întrebă imediat:
- Şi ce intenţionezi să faci, iubitule?
- îţi jur că nu ştiu absolut nimic, spuse sincer Mannering. Nu văd
decât o soluţie, dar este atât de extravagantă...
Cu un oftat de groază, Lorna murmură:
- Doar nu vrei să spaigi biroul lui Bill!
 Mannering facu un gest evaziv şi Loma continuă cu vehemenţă:
- Ei bine, dar este imposibil! Nu trebuie nici măcar să te gândeşti
la asta!
- Toată lumea credea că era imposibil să fie spartă camera blindată
de la Quinn's, replică încet Mannering. Dale Fricosul şi Bud au reuşit,
totuşi....
- Da, dar Dale este mort şi Bud va fi arestat peste puţin.... Cel
puţin, sper! Nu, John, crede-mă este o nebunie...
- Ei bine, pentru asta ţi-am spus că ezit, inimioară.
- Dar totuşi, mi-ai cerut lucrurile domnului Miller! Presupun că nu
pentru a merge în seara asta cu mine la teatru?
John se aplecă, îşi luă soţia în braţe şi-i închise gura cu un sărut
care nu avea nimic conjugal.
Dar Chittering se întorcea deja, foarte agitat:
- Nimeni nu ştia încă nimic la ziar! Sunt răvăşiţi. Mergem, John?
- Loma, împrumută-mi fularul tău, spuse Mannering, îmbrăcând
pardesiul care se afla pe bancheta din spate a Rollsului. Din
întâmplare, n-ai şi unul pentru Daniel?
- Daniel are tot ce-i trebuie, mulţumesc mult! răspunse cu
demnitate Chittering, scoţând din buzunarul impermeabilului său o
bucată de material potrivit şi şifonat.
- Trec în faţă cu Chitty, declară Mannering, deschizând portiera
Rollsului. Urmează-ne la distanţă! Vom încerca să parcăm cât mai
aproape de "Deodar". Vei parca în spatele nostru. Mai ales, să nu te
mişti sub niciun pretext.
Cei doi bărbaţi urcară în m ia M.G. care se îndepărtă imediat.
Loma clătină din cap şi cu un oftat resemnat, puse Rollsul în
mişcare....
 CU pălăria înfundată până la ochi şi cu gulerul pardesiuhii ridicat,
Chittering şi John trecură prin faţa grilajului de la "Deodar". La parter-
o lumină discretă se filtra printre draperiile trase cu grijă pieste două
ferestre mari. Dar ia al doilea etaj, o fereastră era luminată strălucitor.
-^Patricia? murmură ziaristul, arătând cu mâna fereastra.
- îţi voi spune asta într-un sfert de oră, dragul meu, replică John.
Chittering îi aruncă o privire ironică:
- Eşti optimist. Oare cum vrei săintrăm în fortăreaţa astă? Doar nu
speri să sari zidul?
într-adevăr, un zid impresionant apăra imensa grădină pe care
mtilţS oiantoii ar fi numit-o "parc". Dai- la aproximativ şaizeci de metri
mai departe, cel doi bărbaţi găsiră o poartă foarte mică de lemn şi John
zâmbii' r ; 'i.ix’r'i v ■if]?
-A s ta numeşti tu fortăreaţă, Chitty? Stai Iap ândă,în trei minute
suntemîn3oHtiru. ,!i; ;i
Scoţând tin şperaclu din buzunar, atacă broasca rudimentară, care
nu-i opuse deloc rezistenţă. Chittering îl privea năucit:
 - în-una din aceste zile, când vei avea o clipă, îmi vei da o mică
lecţie? Mereu îmi uit cheile:.. Unealta ta nv-ar scuti Să chem de fiecare
dată un lăcătuş :
- NU doar într-o ''mică lecţie" am învăţat s-o folosesc, răspunse
John, fară a merge totuşi până la a-i spune că lucrase luni de zile cu
profesori excelenţi:' fabricanţi de seifuri, lăcătuşi.... şi mai ales
spărgători.
După deschiderea porţii, cei doi bărbaţi se strecurară în grădină, la
adăpostul pomilor înalţi care înconjurau casa. După cum spusese
Chittering, vilă era o construcţie demodată, flancată de turnuri, de
orinamente în formă de clopot bizare şi de balcoane dispuse în mod
neregulat. Fidel unei vechi tactici; Mannering se hotărî să facă un ocol
al casei, căutând o uşă de pivniţă sau de bucătărie, întotdeauna mai
puţin protejată decât uşile faţadei. Dar scoase repede o exclamaţie
încântată: ;
- Şl când te gândeşti că sunt oameni care vorbesc de rău
arhitectura din 1900, Chitty. Priveşte asta!
"Asta" era o scară din lemn care pleca-de la sol pentru a ajunge la
o uşă mică, în partea de sus a casei. La drept vorbind, scara era teoretic
păzită de o altă uşă a r e era închisă cu un lacăt solid. Dar lui
Mannering îTtrebuîră exact patru minute pentru a descuia lacătul.
Unul după altul' cei doi bărbaţijsuiră treptele îft linişte şi ajunseră la
nivelul primului etaj, apoi la-ial doilea... Câteva trepte întă şi era o altă
uşă de lemn. Brusc, M anneririg^ Opri şi, întinzând mâna îl opri pe
însoţitorul său care îl urma. Dedesubtul lor, foarte în stânga, se
deschisese o fereastră? Singura fereastră luminată a casei.'Apăru o
femeie. Cei doi bărbaţi 'Zăritfădfctinct părul de aur Strălucitor şi John
o recunoscu pe Clara Harris..’; t i : ^
 Tânăra femeie se întinse cu un gest nonşalant, aruncă o privire
spre grădina adâncită în umbră şi închise fereastra.fără să-i fi observat
pe cei doi bărbaţi, nemişcaţi, lipiţi de zid, deasupra ei. Apoi trase o
draperie groasă şi fereastra nu mai lăsă să treacă decât o rază subţire
aurie.
Chittering şi John îşi reluară respiraţia.... şi ascensiunea.
Zece minute mai târziu, după ce traversară fără piedici un pod plin
de praf, coborâră scara interioară care ducea la al doilea etaj şi
sparseră în trecere o broască, se aflau amândoi aşezaţi pe marginea
unei căzi la fel de demodată ca vila, cu urechile ciulite la zgomotul de
voci feminine care provenea din încăperea vecină. Se pusese mai întâi
problema unei pijamale prea mari, apoi a unui pui rece şi în sfârşit a
unui lac de unghii.
- Chiar n-ai altul? întrebă vocea plăcută a Patriciei Swanmore.
Acesta nu merge deloc cu vesta mea.
- Oricum, răspunse contraltoul languros al Clarei Harris, nu-ţi vei
pune vesta atât de curând.
- Pentru că intenţionaţi să mă ţineţi încă mult timp? spuse Patricia
cu o voce tânguitoare.
- Ei şi? Mi se pare că te tratăm mai degrabă bine, nu?
- Nu-i ţău, într-adevăr! în ciuda bărbii oribile, Bud al tău este
destul de amabil. De fapt, cine este acest Bud? Patronul tău sau....
Vocea acidă a Clarei o întrerupse brusc pe tânăra fad.
- Nu te amesteca în ce nu te priveşte!
Apoi adăugă încet:
- Nu ştiu dacă este amabil, dar cred că-1 detest!
- Ce interesant! exclamă Patricia, foarte monden.
Şi pe acelaşi ton detaşat, întrebă direct:
 - Clara, oare jicest Bud îl şantaja pe tatăl meu?
Se auzi o scurtă exclamaţie de surpriză şi Clara spuse imediat:
- Cine ţi-a spusjjeta?
- Oh! degetul meu mic... Dar mă întreb ce oare a putut face tata?
Ştii?
- în locul tău, n-a^pune prea multe întrebări, replică tăios Clara
Harris. Răspunsurile s-ar putea să nu fie foarte plăcute pentru tine.
- Şi pentru tata?
- Oh! Acum, tatăl tău nu mai are de ce să se teamă! spuse Clara cu
o voce nonşalantă. Ei bine, mă voi duce să-ţi caut alt lac de unghii,
pentru că acesta nu-ţi place... Două etaje de coborât...
- Şi de urcat! Să ştii că este excelent pentru siluetă... Cel puţin,
lacul tău nu este prea ţipător?
- Este cum este! exclamă Clara pe un ton ofensat.
Cei doi bărbaţi auziră zgomotul unei chei care se învârti într-o
broască. John se repezi spre uşa băii care dădea spre un culoar, o
întredeschise uşor şi o văzu pe Clara Harris care, într-o rochie de un
violet ţipător, strânsă pe trup, cobora scara cu o alură leneşă. Când
capul blond cu părul coafat admirabil dispăru, Mannering se întoarse
la Chittering.
- Repede! Scrie câteva cuvinte pe o foaie de hârtie şi strecoar-o pe
sub uşă, pentru ca Patricia să nu se sperie auzindu-mă umblând la
broască.
Chittering îl ascultă şi John atacă broasca uşii care despărţea baia
de încăperea în care se afla Patricia.
Aceasta îi privi intrând pe cei doi bărbaţi firă să pară câtuşi de
puţin surprinsă, nici emoţionată şi se mulţumi să şoptească:
- Sunteţi doi? Te aşteptam singur, John.
 - Vii?înixebăManneripg.:Eai3C>ya!îat!oarcei. ; ; :.!M
-D a ,d a r c u v ite z a c u careîflatntează,mai aredeocamdatâlreplică
Patricia zâmbind. :i i
Se încălţă repede, deschise dulapul, jşi. luă vesta şi poşeta şi
declară: -
^Iatâ!:Supjţ|gata.Exisţăoscarădefrânghip?
- N ic i măţa;: o scarâ^hişnuită. Chiar nu avem un mare merit.
Dar Chittering era nemişcat, gânditor:
-J o h n .... dacă am lua-o şi pe Clara?
- Clara? John i ezită, îl privi pe reporterul care zâmbea, foarte
mândru de ideea sa şi murmură: .::i,
-r Este riscant, Chftty.... Dacă sţrigă cumva,.. ,
- Nu va striga, afirmă Patricia cu autoritate. Veniţi pe aici.
Şi îndepărtă draperia groasă de catifea, care masca fereastra
în Rolls, i Lorna;începea să se neliniştească. Brusc, văzu:apărând,
parcă ivite din zidul care înconjura "Debora", nu trei, ci patru .silueţe.
Recunoscu foarte repede byclele blonde ale Patriciei. apoi zjăriun
păr strălucitor şi înţelese imediat. întredeschizând portiera din spate,
spuse cu o yoce sonoră:
- Bine aţi venit, domnişoară Harris.
- înaintează, Glara! spuse Manţierjng, mai puţin amabil.
i ClaiS, 3ŞCuItă de John.şi mai ales de ţevolverul pe care acesta i-1
vârâse energic în şale. Cei doi bărbaţi urcară alături de Clara. Patricia
se ştreseuripe scaunul din faţă şi Loma întrebă: ;,.
- Plecăm? j;i. ..
;. - E i! Nu atât de repede, exclamă ziaristul. Maşina mea!
- O iau eu, replică Mannering. ŢirOţ voi aduce imediat, das ,aş vrea
să-i spun mai întâi două vorbe hă Pud., Este şiflgyr, Clara? ; c
 Otfiii negri ai Clarei strălucita de furie stăpânită. Strânse buzele şi
nu răspunse nimic.
i La'iUrma uraiei, voi vedea! spuse John cu un gest indiferent.
Lorna, ce facem cu această panteră? N-o putem ţine în Chelsea şi totuşi
n-aş vrea s-o expediem încă inspectortriui superior.
- îi vin eu de hac, declară Lorna. O voi conduce la Portland
Terrace. Nimeni nu va veni s-o caute a c o lo .'
- La1tatăl tău! exdam ăjohn, imaginându-şi ce efect va produce
rochia violetăşi pârul foarte strălucitor asupra respectabilului şi puţin
comodului lord Fauntley.
- De ce nu? Tata nu se va întoarce decât foarte târziu diseară. Până
atunci, o vom recupera pe domnişoara Harris. Şi în acest timp, şoferul
şi majordomul vor avea plăcerea să-i ţină companie.
- Pe legea mea.... zâmbr John. Domnişoară Harris, cred că este
inutil să vă recomand o cuminţenie exemplară. Evident, puteţi totuşi
strigai primul poliţist întâlnit, dar în lo cu i tău...
Patiricia Swanmore începu să râdă: !
- Cred-că n-ai a t e te m e d e ntaiic; John..: eu sunt cea care aş avea
de povestite frumoasă întâmplare "primului poliţist întâlnit!"
John deschise portiera; cobori şi adăugă:
- Chittering' întoarce-te la ziar, dacă vrei..;,
- Ba bfne că nu! A m u n articol nostim de făcut pentru mâine
dimineaţă, nu crezi? Nu te teme, ţi-1 voi arăta mai întâi:
- D e acord. Dar în locul tău, aş merge totuşi să fac u n tur la Yard
pe la ora zece. Vei înţelege de ce, când vei'fi-acolo. în ce te priveşte,
Patricia; m^ar plăcea să lămâi cu Ldrna ^âhă la întoarcerea mea: Este
posibil? , îu

- îfltrutotul.
 - Lorna, aş vrea să-ţi spun două vorbe. Binevoiţi să ne scuzaţi, dar
avem micile noastre secrete.
Cu un oftat care spunea mult, Loma i se alătură soţului său pe
trotuar.
- Ştiu cele două cuvinte ale tale! John, chiar trebuie să te duci
acolo?
- Să-l văd pe Bud? Nu risc mare lucru, scumpo. încep să văd
limpede în toate astea, deşi există un detaliu care aruncă totul jos.
- Nu vorbesc despre Bud! spuse iritată Lorna. Vorbesc despre ce
intenţionezi să faci.... după.
- Da, trebuie să mă duc acolo; mai ales acum. Clara Harris va
vorbi.
- Atunci, de ce ai răpit-o? exclamă Loma.
- Tocmai pentru că vreau să vorbească! Ştie deja că Swanmore a
fost asasinat; aşadar, Bud a dat lovitura. Nu va rezista unui
interogatoriu bine condus şi-i place prea mult ciocolata, divanele şi
ţigările Abdullah pentru a se lăsa trimisă în închisoare mai mult timp
decât este necesar! îl cunoaşte pe domnul Miller şi-l cunoaşte pe John
Mannering. Dar pentru ea sunt două persoane distincte. Doar pentru
Bristow, Miller şi Mannering sunt unul şi acelaşi cu Baronul, datorită
fotografiilor acelea supărătoare şi a afurisitei ăleia de cutii verzi....
Şi John încheie cu un zâmbet pe care-1 spera convingător.
- Iată pentru ce trebuie să mă duc... unde ştii.
- Mincinosule! Ştiu bine de ce te duci acolo şi o ştii la fel ca mine.
Te duci acolo pentru că este nesăbuit, al naibii de periculos, imposibil,
şi că vrei să-i dovedeşti lui Bill că Baronului puţin îi pasă de Yard. Iată
de ce te duci acolo....
John sărută obrazul parfumat al soţiei sale şi întrebă domol:
 - Mă ajuţi totuşi?
- Ce întrebare!
- Bun! Atunci, odată întoarsă în Chelsea, telefonează-i lui Bill şi
cere-i să vină să te vadă de urgenţă. Fără alte explicaţii. Când va fi
acolo, îi vei povesti răpirea Patriciei - şi chiar a Clarei - şi-l vei sfătui
să trimită poliţia locală la "Deodar". Spune-i că este vorba să prindă un
maniac al revolverului....
- Dar Bill va vrea să ştie unde eşti tu.
- M-ai lăsat la "Deodar", atâta tot. Şi mă aştepţi.
John aruncă o privire la ceas şi adăugă:
- Va trebui să-l suni pe Bill pe la ora nouă, nouă farăzece....
Reţine-1 cât mai mult posibil, dar fară prea multă insistenţă:mai ales
să nu bănuiască nimic. La nevoie, foloseşte-ţi farmecul.
- Frumos sfat! oftă Lorna. Nu, nu cred că voi avea nevoie să
folosesc mijloace atât de dubioase. îi voi cere mai degrabă lui Bill să
mă ajute să-i anunţ Patriciei moartea tatălui său....
- Aşa este.....îţi las toate sarcinile plictisitoare şi mă duc să mă
distrez bine.....Asta crezi, nu?
- Da. Deocamdată, nu uita lucrurile domnului Miller.
Se îndreptă spre Rolls, deschise portbagajul şi luă de acolo o
valijoară din piele, adăugând:
- Sper că n-ani uitat nimic.
-A m încredere în tine! zâmbi John.
De data aceasta, Loma îşi sărută soţul pe obraz, murmurând:
- Şi eu.... La parterul vilei, prăbuşit într-un fotoliu din camera mare
de zi, Bud se îmbăta, logic, cu whisky.
Erau oameni pe care-i executase cu indiferenţă, pe alţii cu o
oarecare plăcere crudă.... Dar moartea lordului Swanmore îi lăsa
asasinului său un sentiment penibil de indispoziţie şi nesiguranţă, pe
care se străduia să-l înece în alcool.
în jurul săuy casa era pe deplin: liniştită.
Subit, uşa se întredeschise:încet şi Budvăzuaproape imediat un
bărbat înalt, îmbrăcat într-un pardesiu de culoare deschisă, cu o
pălărie maro defetru înfundată până; la ochi şi faţa ascunsă de un fular
de mătase albă, unde nişte cockeri strălucitori se urmăreau veseli.
Fularul şi cockerii lui îl făcură; pe Bud să râdă scurt, dar făcu mâna
să-i alunece spre buzunarul, drept .al hainei. însă mâna înmănuşată a
bărbatului făcuse acelaşi gest. Mâinile reapărură: cea a lui Bud ţinea
un Colt,;cea a necunoscutululun
Cele două revolvere stătută politicos faţă în faţă câteva secunde.
Apoi, Bud râse din nou scurt:
- în definitiv poate tragi mai repede decât tnine! n i
Şi puse revolverul înapoi în buzunar. ,- ;
- Probabil, într-adevăr! răspunse bărbatul cu fular, cu o voce caldă
şi gravă, în care se observa un foarte distinct accent latin!
- la te uită! Un macaronar? întrebă brutal Bud.
- Te înşeli, sunt spaniol.: Dar dacă eram italian, nu mi-ai fi spus de
două ori ''macaronar!',, bătrâne, replică) necunoscutul înaintând încet
în încăpere.
Bud ridică din umeri, bău o înghiţitură de whisky şi întrebă:
- Pe unde ai intrat?
- Pur şi simplu pe uşă» Eca.desohisă. ? , t, j
- Ei bine, asta este Clara!, exclamă Bud. Este atât de leneşă, încât îi
oboseşte mâna să învârtă cheia. S e poate şti ce vrei? d;; i
Să stăm de vorbă, spuse cu amabilitate bărbatul cu> fular,
aşezându-se pe braţul unui fotoliu. i ! , ji* , ;
 Şi nu mai pune atâtea întrebări inutile; sunt ,yn prieten al Clarei,
atâta tot.
- Un prieten despre care nu mi-a vorbit niciodată; oftă Bud. în
sfârşit...
înghiţi o duşcă de whisky. Ochii de culoare închisă aveau o
strălucire fixă şi îngrijorătoare. Necunoscutul U priyi cu atenţie. ..
Brusc, declară cu vocea sa bine timbrată,.care rostogolea literele "R".
- Cred că sunt lucruri despre care Clara nu şi-a dat niciodată
osteneala ,să:ţi vorbească..,, Spune-mi- ai ascultat radioul în seara asta?
- Nu ascult niciodată radioul, spuse Bud cu dispreţ. De ce?
- S-a vorbit despre asasinarea lordului Swanmore.
- Ei Şi? ,
- S e caută: asasinul.
- Imaginează-ţi că bănuiam! în general, aşa se întâmplă....
Adăugă cu un rânjet:
- Şi, din întâmplare, poliţia n-are o idee cât de mică în cap?
- Ba dai, John Mannering.
De data aceasta, Bud izbucni într-un râs sonor:
- Ah! I-am facut-o, nu?
- Pentru că tu eşti cel care....? înţeleg! Poate trebuie să te felicit?
- A i putea, da. Consider că nu le-am combinat prea rău: să scap de
Swanmore hlându-1 pe Mannering drept tap ispăşitor..*.
Necunoscuţul dădu din cap şi aţlăugă pe un ton indiferent:
- Presupun că George Swanmore a organizat toată afacerea?
-A şta nu>te priveşte, replică brutal Bud, care întrebă imediat: Ce
te face să spui asta? îl cunoşţi pe Swanmore?
- Nu,... Dar mi-am pus nişte întrebări.... Trebuia ca cinţya să te fi
informat despre Quinn's şi asupra casei lordului SwaruBere*, pentru ca
să circuli pe acolo cu atâta uşurinţă. Numai că nu înţeleg de ce tânărul
Swanmore ţi-a ordonat să-i suprimi tatăl?
- Nici vorbă! pentru că se înţelegeau bine!.... spuse Bud cu un gest
confuz.
îşi vâri din nou nasul în pahar, apoi declară:
- Bătrânul Swanmore bănuia ceva. Şi apoi, George îl
moşteneşte.... Colecţia este a lui!
- Asta înţelesesem singur! spuse necunoscutul cu un râs uşor
ironic. Dar cum ai putut accepta să omori găina cu ouă de aur?
Şi adăugă pe acelaşi ton detaşat:
- . . . . pentru că tu-1 şantajai pe lordul Swanmore?
Bud se răsturnă în fotoliu cu un râs puternic, satisfăcut:
- Afurisită Clara! Ea ţi-a povestit asta? Ei bine, nu eu l-am şantajat
pe Swanmore. George a facut-o!
- George Swanmore? repetă automat necunoscutul într-un
murmur mirat.
- Evident! bătrânul Swanmore şi-a ucis soţia, acum câţiva ani, iar
George era singurul care ştia.
- Ca să vezi! spuse bărbatul cu fular.
Se ridică nonşalant şi adăugă:
- Şi te Simţi îrt Siguranţă în toată această salată? Poliţia îl va interoga
pe George.... Dacă se dă de gol.... Sau în cazul în care Clara...
Necunoscutul se opri, făcu o pauză şi încheie încet:
- în cazul în care Clara trădează, bătrâne.!..
- Clara! exclamă zgomotos Bud. Ar face orice pentru mine!
- Ar fi S cu t orice pentru tine, ieri, îl corectă bărbatul cu fular. Dar
femeile se schimbă atât de repede! Presupune că o interesează un alt
tip. George Swanmore, de exemplu.
 Ţi-ar putea pune amândoi în spate toată afacerea....
- Dacă asta este tot ce ai găsit pentru a mă speria! se strâmbă Bud,
vârându-şi din nou nasul .în pahar.
- Presupune atunci că a hotărât s-o şteargă cu un alt tip. Sau chiar
singură. Dar luând restul bijuteriilor.... Şi că i-a redat libertatea micii
Swanmore!
- Asta este tot, da? exclamă brusc Bud, punându-şi paharul pe
braţul fotoliului şi sărind în picioare. La urma urmei, îmi vine să-ţi
sparg mutra! De n-ar fi decât pentru a vedea ce se ascunde sub cuşca
aia ambulantă.
- în locul tău, aş începe prin a o striga pe Clara: dacă nu răspunde
cumva, ascund mai degrabă pe cineva care ştia dinainte, nu?
Fără să răspundă, Bud se repezi spre uşa camerei de zi, o deschise
larg şi începu să urle cât îl ţinea gura:
- Clara! Clara! Coboară, pentru Dumnezeu!
Nu răspunse nimeni.
Necunoscutul se apropie de Bud. Când tânărul bărbat se întoarse
spre el, nebun de furie, bărbatul cu fular îi trase o stângă teribilă, apoi
un formidabil upercut de dreapta. Bud se prăbuşi fară un strigăt.
Necunoscutul luă o frânghie fină din buzunarul pardesiului şi-l
legă fedeleş pe tânărul bărbat cu o măiestrie care demonstra o
îndelungată obişnuinţă. Apoi, în genunchi, alături de victima sa,
prinse un capăt al bărbii negre atât de bine întreţinută şi trase cu un
gest brusc. Barba se dezlipi uşor. Bărbatul continua să tragă... Bud
gemu, clipi din pleoape şi deschise ochii de culoare închisă, strălucind
de furie.
- Te doare? spuse bărbatul cu fular. Cu atât mai bine.
Dezlipise acum barba neagră în întregime.
 Cu un gest energic, făcti să sta fid e asemenea sprâncenele groase
şiperucabrună.
- Asta-i bună! murmură, paralizat de surpriză.
Cu părul blond, sprâncenele deschise la Culoare şi gura cu
colţurile lăsate în 1jos îri m od ţâfnos, George SWatimore îl privea firă
să spună o vorbă. Dar un George cu ochii ca smoala, foarte diferiţi de
cei albaştri de nu-mă-uita pe care-i cunoştea Mannering....
Acesta întinse încet mâna spre oChfi sUfprinZătOri. Bud riu'clipi.:..
Mannering întinse mai mult mâna..:, şi izbucni brusc într-un hohot de
râs care răsună vesel în casa tăcută:
- Ce cretin stmt! Lentile de contact! Cum oare nu m-am gândit la
asta mai curând?
 Capitolul 11

în aceeaşi seară, p e la oca unu şi douăzeci, Mannering pătrundea

într-o cabină telefonică situată nu departe de Yard. Făcu mai întâi
propriul număr. Vocea îngrijorată a Lornei îi răspunse aproape
imediat
- B ill este acolo? întrebăMannering.
- N u r dar este pe drum. Nu,ya întârzia. Şi Bud, John?
- în privniţa asta, totul este în ordine. Bud aşteaptă poliţia din
Hounslo;w,;legat cum se cuvioe şi băW m ăr. Dar... Lorna....
Ezită şi nu se putu stăpâni să spună,:
- Este George Swanmore.
Q tăcere elocvenţă:îi răspunse. John adăugă rapid:
- în niciuţi caz să nu spui pimicr nimănui. Vreau să-i fac un cadou
lui Chittering ... Pţcufând! ,
; închise ş i formă imediat nuţnărul de la Scotland Yard. Vocea
indiferentă a unei centraliste îl informă că inspectorul superior
Bristow nu era acolo. ,
- Din partea cui, domnule? ; ;. i :^:
 - A inspectorului divizionar Crispin, exclamă Mannering cu o voce
dură şi sacadată, perfect imitată. Şi inspectorul Gordon a ieşit şi el?
- Da, domnule.
- Atunci, luaţi cel puţin un mesaj, mormăi Mannering. Am trimis
un inspector pentru a-mi aduce dosarul lui Mannering. Spuneţi-le
să-l pregătească. Anunţaţi şi fişierul, sunt grăbit.
- Bine domnule. Transmit mesajul, răspunse vocea calmă.
- Contez pe asta! exclamă pretinsul inspector Crispin, celebru
pentru caracterul său neplăcut şi autoritar.
Şi închise.
Apoi respiră profund, îşi aranjă nodul de la cravată cu o mână
destul de nesigură şi se îndreptă rapid spre Yard.
Parcase nu departe de acolo mica M G. a lui Chittering, care*i
servise mai înainte de vestiar improvizat. De data aceasta, John
manevrase cu discreţie fondul de ten şi fardurile... Ştia că deghizarea
sa nu i-ar fi putut înşela pe Bristow sau pe Gordon, dacă din nefericire
tocmai i-ar fi întâlnit. Dar oamenii de la Yard care-1 cunoşteau din
vedere îşi aminteau mai ales de o siluetă înaltă, suplă şi elegantă şi de
un zâmbet seducător pe o faţă cu tenul bronzat. Cu puţin noroc,
sergentul de gardă nu-1 va recunoaşte.
într-adevăr, când sergentul de gardă ridică ochii spre
necunoscutul care tocmai pătrunsese în Yard, zări un bărbat
corpolent, cu obrajii durdulii, îmbrăcat cu un costum prost croit, cu
umerii căzuţi. Părul negru era despărţit pe mijloc de o cărare mai
degrabă ridicolă, mustaţa era zbârlită în toate direcţiile şi ochii căprui
clipeau Eră încetare.
- încă unul care nu vrea să-şi pună ochelarii! gândi sergentul,
întrebându-1 politicos.
 - Inspectorul superior Bristow este aici? întrebă Mannering cu o
voce jovială. Sau, la nevoie, inspectorul Gordon?
Sergentul scutură din cap:
- Niciunul, nici celălalt. Din partea cui?
- Inspectorul divizionar Crispin.
Am venit să iau un dosar pentru el. Dar doar Bristow sau Gordon
mi-1 pot da.
Şi John strănută din toate puterile, adăugând:
- Cu atât mai rău, îi voi aştepta.
- Sunteţi răcit, spuse sergentul pe un ton sentenţios. Cu soarele
ăsta de octombrie, este mereu aceeaşi poveste.
- M-aş duce să beau ceva cald la cantină, dar îmi este teamă să
nu-1 ratez pe Bristow, îndrăzni Mannering, cu o voce şovăitoare.
- De-abia au plecat, aveţi timp. Numai că vă sfătuiesc să nu-1 faceţi
■$) O
să aştepte, este mai degraba în toane rele.
- Oh! ştiţi, eu sunt în serviciul lui Crispin.... îl cunoaşteţi?
Sergentul facu o strâmbătură elocventă şi Mannering continuă cu
sinceritate:
- M-am obişnuit să aud de toate!
- Ştiţi unde este cantina? spuse sergentul scriind în grabă pe un
blocnotes: "ora nouă şi douăzeci şi cinci, trimis de inspectorul
Crispin".
- Cunosc clădirea, răspunse Mannering, îndepărtându-se cu pas
lent şi apăsat.
Imediat ce fii singur pe culoarul pustiu, căută să se orienteze. Bill
îl mai dusese la marele fişier, pentru a-1 face să admire acea
capodoperă a clasificării, unde se putea afla în câteva minute una din
cele un milion cinci sute de amprente fişate.
 La ora aceea nu era multă lume la Yard. John întâlni trei siau patru
poliţişti pe culoar: nimeni nu-i acordă: nici cea mai mică atenţie.
Găsi în sfârşit uşa pe care o căuta. Un vestibul mic dădea într-o
încăpcre imensă luminată c u zgârcenie şi ocupată în întregime de
rafturi din lemn unde erau aranjate o mulţime d e plicuri galbene, în
general destul d e groase! Ofdjghea lată apăra accesul la aceste rafturi,
în spatele tejghelei, un bărbat cu părul cărunt şi o mină extrem de
posomorâtă, tria nişte hârtii. Semăna mai mult cu un bibliotecar decât
cu un poliţist, şi-şi strecurase după urechea dreaptă un creion ros la
capăt, destuh de puţin elegant. John înairttă fară să ezite.
- Vin din partea inspectorului Crispin: Este inspectorul divizionar
din....
- Oh! îl ştiu pe Crispin, oftă funcţionarul cu un aer plictisit. Şi mi
S-a transmis mesajul Veniţi să luaţi dosarul Mannering?
- Da. Şi Crispin mi-a spus să mă grăbesc.
Şi John adăugă, cu un aer întunecat: ; 1
- Este destul d e prost dispus, astăzi.
- înţeleg asta de aici! se strădui funcţionarul. Crezi că îl arestăm?
Mannering clipi furios din ochi şi întrebă mirat:
Pe cine? Pe Crispin? "
" ^ Crispin!’Durtihezeule, ce treabă avem noi cu el! îl puteţi păstra.:.
Nu, vorbesc despre Mannering. Este totuşi o întâmplare ciudată: îl
cunoaşteţi?
- Da, din vedere.
- Ca şi mine. Nu pot să cred că a asastnat patru tipi, totuşi. în
sfârşit. .. inspectorul superior ştie de obicei treburile1sale! ■
Şi întorcându-se brusc spre semiobscuritatea în care se afla rta fnai
mare parte a rafturilor, funcţionarul1adăugi: ■: ^ . n !; r v
 - Spune, Bertie, crezi că te mişti puţin, da? îi vei face p e acest biet
om să încaseze o săpuneală de la Crispin...
Luă un imprimat de pe tejghea şi i-1 întinse lui Mannering
spunând: t
- Ţineţi/sem naţi aici, până aşteptaţi ca acest bleg să vă aducă
dosarul. • .
' John luă urvpix din buzunarul hainei şi scrise în grabă.
"A.K. Lee, sergent divizionar, Aldgate". !
în aceeaşi clipă, un om gras îh halat gri apăru din spatele rafturilor,
ţinând un plic în mână. John observă imediat că plicul părea mai puţin
umflat decât cele p e care le vedea în junii său.
- Cel puţin, totul este acolo? întrebă luând plicul din mâna
grasului Bertie.
Primul funcţionar ridică din umeri şi replică prompt:
- Evident! Unde vrei să fie?
Mannering râse ca un om cumsecade:
- Nu-1 cunoaşteţi pe Crispin! Dacă mai vin o dată:...
Funcţionarul îl întrerupse, cu o voce uşor iritată:
- în primul rând, îl cunoaştem pe Crispin. în al doilea,
dumneavoastră nu cunoaşteţi Yardul. Dacă vă spun că totul este acolo,
totul este acolo. în afară de copii, care se află în biroul inspectorului
superior.
- Nu vă supăraţi, spuse Mannering. ;
- Nu mă supăr, dar voi, divizionarii, aveţi tendinţa să credeţi mai
curând că tăiem frunze la câini toata ziua, aici. /
Şi adăugă, calmat: > . i ■
~ în sfârşit, dadă-mi spuneţi că şi Crispin este într-o dispoziţie
extrem de proastă, înţeleg de ce sunteţi atent;
 - Salut şi mulţumesc, exclamă Mannering cu vocea sa groasă,
jovială.
Si ieşi, închizând cu grijă uşa după el.
Pe culoar, John rămase o clipă nemişcat, neîndrăznind să creadă că
prima parte a Operaţiunii "Dosarul" se terminase.... Dar îşi reveni
imediat: mai era de făcut ce era mai greu şi mai periculos. Trebuia să
intre în biroul lui Bristow şi să ia copiile despre care vorbise
funcţionarul. Iar Bristow era plecat acum de mai mult de jumătate de
oră. în ciuda abilităţii sale, Loma nu-1 putuse reţine foarte m ult...
Cu un oftat îndelung, John plecă drept înainte.
Ajuns la uşa biroului lui Bill, John se opri. Pe culoarul, la fel de slab
luminat ca marele fişier, nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Jos,
pocni o uşă... Apoi se Ecu din nou linişte.
John puse mâna pe clanţa uşii lui Bill. Dar clanţa rezistă: Bristow
încuiase uşa cu cheia.
- Ticălosul! murmură puţin elegant Baronul.
Cu o extraordinară rapiditate a gesturilor, luă un şperaclu din
buzunar şi se ocupă de broasca supărătoare. Evident, nimeni nu se
gândise vreodată că se putea sparge biroul unui inspector superior de
la Yard: broasca era din cele mai banale şi nu opuse mare rezistenţă
degetelor experte ale lui Mannering.
Din fericire, de altfel, deoarece pe scară răsună subit un zgomot de
paşi. Dar înainte ca cel ce sosea să ajungă pe culoar, John deschisese
uşa şi se strecurase în încăpere.
Nemişcat, ţinându-şi respiraţia, ascultă paşii care se îndepărtară
liniştiţi. Apoi deschise din nou uşa Eră zgomot, şterse clanţa
exterioară cu batista, închise uşa, şterse clanţa interioară şi-şi puse în
sfârşit mănuşile de piele pe care nu îndrăznise să le pună mai
devreme. La lumina lanternei, se apropie de biroul lui Bristow.
Inspectorul superior îşi pusese ordine în hârtii şi John zări imediat ce
căuta: o mapă groasă de carton gri pe care erau scrise cu majuscule
doar două cuvinte: MANNERING, JOHN.
John o întredeschise. Conţinea rapoarte bătute la maşină sau
manuscrise şi fotografii. într-una dintre ele fu surprins să întâlnească
privirfea ironică a Lornei. în altele se vedea el, în ţinută de călărie, în
smoching, chiar în costum de baie....
- Mă întreb de unde şi-a procurat arţăgosul de Bill toate astea!
murmură el ironic.
în alte fotografii, recunoscu fatala mănuşă gri ruptă, şi amprenta
degetului său arătător...
Alături de dosar, era cutia din metal verde...
John ezită, apoi renunţă să ia cu el o piesă atât de
compromiţătoare. Se mulţumi s-o şteargă cu meticulozitate,
îndepărtând toate amprentele care-se puteau găsi acolo. Apoi se uită
pe biroul lui Bill. Erau etalate şi alte dosare: Swanmore.... George....
Harris, Clara...
John Ie răsfoi rapid, dar nu găsi nimic care să-l privească direct,
îndreptându-se, scoase un " u f răsunător. "Totul este aici", îi spusese
funcţionarul de la fişierul mare, "în afară de copiile care sunt la
inspectorul superior..."
Ascunse mapa gri sub haină, se apropie de uşă, puse mâna pe
clanţă.... şi se dădu brusc înapoi.
Pe culoar răsunau paşi. Paşi grăbiţi şi hotărâţi, care se apropiau.
Se apropiară mai mult, apoi se opriră în faţa uşii biroului.
Cineva introduse o cheie în broască.... şi vocea mirată a lui Bristow
exclamă:
 - A ş fi putut jura că am-încuiat uşa cu cbeja. >;
; Mannering se lipi de, perete, fa spatele uşii, în timp cei Bristow o
deschise larg, căutând cu mâna butonul electric.
John plecase pleoapele şi lumina cafe ţâşni brusc nu-1 orbi cum
făcu pentru o secundă cu cei care sosiseră. Profitând de ezitarea lor,
Mannering şe repezi înainte^ cu capul în jos, îl aruncă pe Bristow în
încăpere, în timp ce Gordon; care-1 însoţea, se prăbuşea pe culoar. .
Apoi, fară să le lase poliţiştilor timp să înţeleagă ce li se întâmpla,
John începu să alerge cu furie şi ajunse Ja scară, se sprijini de
balustradă cu o mână şi sări zburând şi aterizând pe palierul primului
etaj, unde repetând aceeaşi acrobaţie, ajunse în sfârşit la parter. Acolo,
o luă în dirccţia opusă uşii de intrare în Yard şi, pornind în lungul
culoarului pustiu, se grăbi spre ultima încăpere. Uşa nu era încuiată.
John intră ca o furtună, răsturnă un scaun, apoi două şi ajunse la
fereastră. Găţărându-se pe cadrul interior, ridică geam ul şi sări. ;,
Se afla într-un pasaj îngust, în faţa zidului înalt care înconjura
clădirile Yardului. Puţin mai departe staţiona i0 maşină. Dintr^o
săritură, John fu pe capota sa, apoi pe acoperiş. De acolo, printr-o
săritură din stând în raâiniv pe zid. Şi sări iar, fară măcar să privească
în jurul său.îdacă trecea cineya p e stradă,... : :
Din ferioireii strada era pustie. Strângând mapa d e carton gri şi
plicul galben la piept, Mannering se îndepărtă rapid, strădţiiodu-se să
nu mai alerge.. .!.,v
Brusc, un fluierat strident rupse liniştea nopţii. :v. h ; ,
Dar John nu-şi încetini viteza: fluieratul venea: din interiorul
Yardului.... : - -h.,.. ;J ;n t/ii.v .
Cinci minute mai târziu, la volanul micii M.G. a k i Cbitţţiing,
încerca să se convingă că nu visase. .J;>:.,, \
 In acest timp, Bristow, împărţit între o o mânie rece şt o uşurare
inexprimabilă, îşi descărca1proasta dispoziţie asupra; inspectorului
Gordon, care greşise declarând: !
;2 - Pdite'Mâfrineringeste cel care â fâcut asta; domnule!
- Evident, Mannering este! răcni inspectorul superior.
— ■Şf atunci.... cetrebuie făcut?
i'^ Ce vrei să facem? Oricum, nu putem dă un comunicat oficial
anunţând că tocmai s-a dat o spargere la Scodand Yard, nu?
- Cine a dat o spargere la Scotland Yard? întrebă o voce veselă, în
spatele inspectorului Superior.
întorcându-se, Bristow observă ultima faţa pe care îşi dorea s-o
vadă în acea clipă: Chittering.
- Ce faci aici? tună Bristow.
- Treceam, pur şt simplu ... spuse Chittering, mai candid ca
niciodată. Pari uşor contrariat, Bill? Nu pot face nimic pentru
dumneata?1
- B a dai! S-o ştergi;imediat!
- Asta nu este foarte amabil...: Nu vrei să-mi spiii mai degrabă ce
te-a surprins?
- Nu m-a surprins absolut nimic, spuse cu violenţă Bristow.
- Bine, bine, bine.... Dacă nu te-a surprins nimic, n-a fost o
spargere?
în loc de răspuns, Bristow ridică enervat din umeri şi Chittering
corftirtbâ încet:
- Şi dacă n-a fost o spargere, n-ai motiv să urmăreşti pe cineva?
4 Voi Urinări pe cine îmi vâ plăcea!
tuHti, a fost realmente o spargere, Bill. Şi sunt obligat să fac un
; pe deasupra.
 Bristow deschise gura, îl măsură pe Chittering şi murmură simplu:
- Aşadar, asta era! Lucrezi mână-n mână cu el!
- Eu? Mână-n mână cu cine?
- Cu Diavolul! spuse Bristow întorcându-se. Ei bine, du-te să-l
întâlneşti şi să nu mai aud vorbindu-se nici de el, nici de tine.
Când Chittering ajunse în sala redacţiei ziarului său, o jumătate de
oră mai târziu, îl văzu pe Mannering aşezat pe un colţ al biroului său,
spărgând nuci şi fluierând Mozart prjatre dinţi.
- Pentru un Diavol, pari mai degrabă un om cumsecade! spuse
ziarisul aşezându-se în faţa maşinii de scris. Şi adăugă:
- Cred că n-are rost să precizez că Bristow te-a calificat astfel....
-A r e nişte scuze.... murmură Mannering impasibil.
Chittering îl privi, sufocat:
- Aşadar, tu ai fost.... Pentru numele lui Dumnezeu! Credeam că
era vorba de o confuzie oarecare.
- încetează să te miri, dragul meu şi ascultă-mă bine. La ora asta,
Bud este arestat. Dar ce nu ştie nimeni, cu excepţia Clarei Harris, este
că misteriosul bărbos nu este altul decât tânărul Swanmore. Pe de altă
parte, poliţia încă nu ştie că frumoasa Clara se află la lordul Fauntley.
Şi, ridicându-se, adăugă cu indiferenţă:
- Aşa că este rândul tău să cânţi.....Nu-mi mulţumi, îţi datoram
asta! Te las să lucrezi! -
Când era gata,să se îndepărteze, Chittering îl strigă: >
- Ei! Nu atât de repede! Bill mi-a dat un pachet pentru ţipe. Peptru
tine şi pentru Loma, a precizaţ. , , ; _
Mirat, John luă pachetul şi despături hârtia care îl învelea.;Apiru o
cutie de metal verde ca mărul, pe care Chittering o privş#, c if ochi
năuciţi:
 - Ce truc este ăsta?
John facu să se deschidă mica încuietoare:
- O cutie de machiaj, bătrâne.
- Bristow îţi oferă acum cutii de machiaj? spuse ziaristul cu un aer
intrigat şi suspicios în acelaşi timp.
- Oh! De aseară, i-am Scut şi eu câteva cadouri.... Şi apoi, ştie
probabil că ador verdele....
Şi John refacu cu grijă pachetul, adăugând:
- Verdele mi-a purtat întotdeauna noroc, să ştii.... Dar totuşi, n-aş
fi crezut vreodată că Bill suportă atât de bine gluma!
 La Baron, acum John
Mannering — bijutier,
are loc o spargereÎ
Ia r hoţul, wm s e
mulţumeşte să fure
din seif celebrele
smaralde ale
lordului Swanmore,
ci lasă la faţa locului
cadavrele a doi
celebri indivizi din lumea
interlopă, ucişi exact cu un glonţ în ceafă.
Asasinul dă dovadă de o îndrăzneală
imensă în executarea loviturii. Dar în
materie de spargeri, Baronul va avea
întotdeauna ultimul cuvânt...

ISBN: 978-973-580-314-8

ISBN : 978-973-580-314-8 PREŢ: 7 LEI