Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mecanica Materialelor PDF
Mecanica Materialelor PDF
MECANICA
MATERIALELOR
Noţiuni fundamentale, Statică, Solicitări simple
y
dx
dz
C’ σy
B’ Mz
C __
t Rx
σx Rz
τα x
dy p
α Ry
σα
A’ __
A α n My
z
d2
d1 d3
65 KN
50 KN
75 KN 60 KN
Una din întrebările permanente ale omului atunci când şi-a propus să
construiască obiectul de care avea nevoie, la început pentru a putea să supravieţuiască şi
apoi pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de existenţă, a fost dacă acesta va rezista sau nu
scopului urmărit. Atunci când m-am hotărât să scriu această carte am avut în minte una
din parabolele care le folosesc mereu pentru a le arată studenţilor că numai prin muncă
poţi dobândi deprinderea de a răspunde corect la întrebările mai sus amintite. Parabola
folosită de mine se referă pe scurt la faptul că „roata” de la roaba la început a fost
pătrată, şi atât a împins preistoricul la roabă, până când colţurile s-au rotunjit. Urmaşii
preistoricului observând rezultatul au făcut roata rotundă de la început.
Referitor la fundamentele cursului de rezistenţa materialelor, nu se pot spune
multe lucruri în plus faţă de ceea ce înaintaşii au formulat cu multă vreme înainte, în
diverse stadii de cunoaştere. Adică oricum o iei colţurile rotunjite tot la roata „rotundă” te
duc. Singura cale care ne rămâne în abordarea fundamentelor este calea prin care
ajungem să definim aceste fundamente şi eventual să punctăm încă din start importanţa şi
finalitatea lor. Ţinând cont că de experienţa dobândită în activitatea de proiectare, în
cartea de faţă m-am străduit să întregesc aceste aspecte, căutând modele de calcul care să
uşureze trecerea de la rezolvarea problemelor „teoretice” la problemele „practice”
întâlnite frecvent în activitatea inginerească.
Asistăm în ultimii ani la o „explozie” informaţională şi în domeniul mecanicii
solidului deformabil. Au apărut şi apar în continuare pachete sofware, care pun la
dispoziţia utilizatorului instrumente puternice, prietenoase şi uşor de mânuit care rezolvă
rapid orice problemă indiferent de gradul său de complexitate. Dintre instrumentele care
stau la baza acestor metode numerice amintesc: metoda elementelor finite, metoda
discretizării libere, metoda elementelor de frontieră. Înţelegerea acestor metode şi
aplicarea lor corectă se poate face numai dacă analistul cunoaşte bine fundamentele din
mecanica solidului deformabil, care de altfel fac obiectul prezentei lucrări.
În elaborarea acestei cărţi am avut în vedere modul cum sunt abordate aceleaşi
probleme în tratatele de referinţă, din care mă simt obligat să amintesc tratatul Gere &
Timoshenko - MECHANICS OF MATERIALS, transmis Catedrei de Rezistenţa
Materialelor de către distinsul Prof. Dr. Ing. MIRCEA RAŢIU, de pe meleagurile
îndepărtate ale Californiei. De altfel fondul de carte MIRCEA RAŢIU reprezintă pentru
actualii slujitori ALMA MATER o documentaţie foarte valoroasă pe care ilustrul absolvent
al Politehnicii din Timişoara Dr. Ing. MIRCEA RAŢIU le-a adunat de-a lungul vieţii şi
apoi le-a donat cu multă generozitate fostei catedre în care a activat cu multă pasiune şi
competenţă.
Mulţumesc distinsului Prof. Consultant Dr. Ing. JOSIF HAJDU care a avut
amabilitatea de a face revizia ştiinţifică a întregului material. Acest lucru pentru mine a
reprezentat o onoare deosebită şi în acelaşi timp un ajutor preţios.
Decembrie 2004
Prof. Univ. Dr. Ing. Nicolae Faur
§1.1 Obiectul şi problemele cursului de rezistenţa materialelor
F
F
F F
b)
a)
c)
Fig. 1.1
Aceste trei situaţii din punct de vedere static sunt trei situaţii identice. Din
punct de vedere însă al rezistenţei materialelor, ele reprezintă fenomene diferite
deoarece:
a) corpul nu este solicitat;
b) corpul este solicitat la compresiune;
c) corpul este solicitat la tracţiune.
Din punct de vedere static cazurile b) şi c) sunt cazuri de echilibru, indiferent
de valoarea forţei F, de dimensiunile corpului, sau caracteristicilor mecanice ale
materialului din care este confecţionat. În Rezistenţa materialului echilibrul corpului
trebuie privit în strânsă legătură cu valoarea forţei, dimensiunii şi caracteristicile de
material. Dacă forţa depăşeşte o anumită valoare şi forţele interioare depăşesc valoarea
forţelor de coeziune internă, corpul se rupe şi în consecinţă vom avea de-a face cu
anularea echilibrului.
2) Teoria elasticităţii este o altă disciplină înrudită cu rezistenţa materialelor.
Teoria elasticităţii consideră corpurile cu proprietăţi ideal elastice, constituie de fapt o
parte teoretică fundamentală a Rezistenţei Materialelor. Rezistenţa Materialelor este în
mare măsură o parte aplicativă a teoriei elasticităţii.
3) Teoria plasticităţii, ia în considerare diferite deformaţii plastice sub
acţiunea încărcărilor exterioare.
4) Teoria stabilităţii elastice, studiază condiţiile în care anumite corpuri îşi
pierd echilibrul elastic stabil trecând într-o altă poziţie de echilibru instabil.
1.1-Generalităţi 9
g/2
g
g/2
Fig. 1.3
1
Forţele interioare sunt forţe care acţionează în interiorul corpurilor şi apar ca răspuns la
solicitările exterioare. Forţele interioare sunt definite în paragraful „Forţe interioare. Metoda
secţiunilor”
12 Noţiuni introductive -1
F [N]
forţo concentrate ⇒
a) mărimea suprafeţei
forţo distribuite ⇒ p [N/mm]
l [m]
pmax [N/mm]
l [m]
Fig.1.4. Sarcini distribuite pe lungimea l, p [N/mm]
p [N/mm2] b
b
a a
pmax [N/mm2]
Fig. 1.5 Sarcină distribuită uniform pe Fig. 1.6 Sarcină distribuită liniar pe
suprafaţa a x b, p [N/mm2]. suprafaţa, a x b, cu valoarea maximă pmax
[N/mm2]
forte statice
b) modul de aplicare în timp a sarcinii
forte dinamice
În Fig. 1.7 este reprezentat cazul de încărcare statică, când încărcarea cu forţa F
se produce lent de la valoarea iniţială 0 la valoarea maximă Fmax. Încărcarea statică nu
este însoţită de forţe de inerţie. Acest caz de încărcare este cunoscut sub denumirea de
cazul I de încărcare după Bach.
1.1-Generalităţi 13
Fmax t [s]
o ∆t >> 0
Fig. 1.7. Încărcare statică
Încărcările dinamice la rândul lor pot fi: încărcare bruscă, Fig. 1.8, caz în care
forţa Fmax se aplică cu întreaga intensitate din primul moment al aplicării ei, încărcare
cu şoc, Fig. 1.9, sau încărcare variabilă, Fig. 1.10 la 1.15.
F [N]
F [N]
Fmax t [s]
o Fmax t [s]
o ∆t 0
Fig. 1.8. Încărcare bruscă Fig. 1.9. Încărcare cu şoc
Încărcarea variabilă poate fi periodică, Fig. 1.10, caz în care încărcarea variază
periodic cu o perioadă T, sau aleatoare Fig. 1.11.
Fm=(Fmax+Fmin)/2
F [N] F [N]
Fmax Fmax
Fm
Fm o Fmin t [s]
Fmin
t [s]
o
T
Fig. 1.10. Încărcare variabilă periodică Fig. 1.11. Încărcare variabilă aleatoare
14 Noţiuni introductive -1
Fmax t [s]
t [s]
Fmax
Fmin o
Fm o
T
T
Fm= Fmax/2 Fm=0
Fmin= 0 Fmax= Fmin
Fig. 1.14. Solicitare oscilantă pozitivă Fig. 1.15. Solicitare oscilantă negativă
- Momente concentrate [N ⋅ m]
[M]
- Momente distribuite [N ⋅ m / m] [N m/m]
Reacţiunea V reprezintă o
forţă normală pe planul de
V
sprijin
H
V
M=Rxd
M
H=R cosα
R V R
V=R sinα
d α d α
Schematizări H
V
a b c
V
Schematizări
M
H
V
Schematizări
z
y
x Schematizare
Rz Schematizare
x
Ry Rx
Mz
Rx
Rz
Ry x
My
z
Fig. 1.4.7 Articulaţia cilindrică
Reazeme - reacţiuni 19
Mx Rz
Rx Schematizare
Mz
Ry x
z
My
A B
d
∆d
Ex: În ecuaţia de momente în raport cu punctul (A) braţul forţei F este d, deşi în
realitate el este d + ∆d. Vom neglija deci pe ∆d.
3) În cazul în care ne menţinem în domeniul micilor deplasări, iar materialul se
consideră că lucrează perfect elastic, se poate admite proporţionalitatea dintre forţe şi
deplasări. În acest caz se poate aplica principiul suprapunerii de efecte, conform căruia
deplasarea produsă de o anumită forţă depinde numai de mărimea forţei respective şi
nu este influenţată de celelalte forţe din sistem.
Pentru sistemele de bare drepte, încărcate cu sarcini situate în acelaşi plan,
denumite şi sisteme plane, se pot scrie 3 ecuaţii de echilibru:
∑ H = 0 ∑ H = 0
(1) ∑ V = 0 sau (2) (∑ M )A = 0
M=0 ( M ) = 0
∑ ∑ B
unde A şi B, conform Fig. 1.4.9, reprezintă reazemele grinzii.
În cazul în care se scrie sistemul de ecuaţii (2), ecuaţia de proiecţii nu se
admite pe o direcţie perpendiculară pe axa care uneşte cele două puncte în raport cu
care s-au scris cele două ecuaţii de momente.
Pentru sistemele în spaţiu, se pot scrie 6 ecuaţii de echilibru, trei de proiecţii de
forţe şi trei de momente.
∑ X = 0 (∑ M )x = 0
(3) ∑ Y = 0 şi (4) (∑ M )y = 0
∑ Z = 0 ( M ) = 0
∑ z
Relaţiile (3) reprezintă proiecţii de forţe după trei axe perpendiculare X,Y,Z,
iar relaţiile (4) reprezintă ecuaţiile de momente în raport cu aceleaşi axe.
Observaţie: În cazul în care forţele exterioare sunt concurente într-un singur
punct (primul caz critic) se pot scrie numai ecuaţii de proiecţii de forţe după cum
urmează:
- În plan: ∑ X = 0 ; ∑ Y = 0 ; Ex: Fig. 1.4.10.a, Fig. 1.4.10.b,
- În spaţiu: ∑X = 0; ∑Y = 0; ∑Z = 0;
y
Nc
C
A B
NA
NB x
O
Fig. 1.4.10.a. Primul caz critic în care forţele exterioare (de legătură în acest exemplu), sunt concurente
într-un singur punct
Reazeme - reacţiuni 21
NB
y
A C
NC
NA
x
O
Fig. 1.4.10. b. Al doilea caz critic în care forţele exterioare (de legătură în acest exemplu), sunt
Aplicaţii
Fig. 1.4.11
Rezolvare:
∑X = 0 ⇒ Fcos α-HA=0 ⇒ HA = Fcos α;
b
pb a − + F sin α(a − b − c)
b
(∑ M ) B
= 0 ⇒ VA a − pb a − − F sin α(a − b − c) = 0 ⇒ VA = 2
2 a
22 Noţiuni introductive -1
b2
p + F sin α(b + c)
b
(∑ M ) A
= 0 ⇒ − VBa + pb + F sin α(b + c) = 0 ⇒ VB = 2
2 a
Verificare:
∑Y = 0 ⇒ VA − pb − F sin α + VB = 0
b b2
pb a − + F sin α(a − b − c) p + F sin α(b + c)
2
− pb − F sin α + 2 ≡0
a a
P=pc [N]
y c/2 c/2
M [Nm]
p [N/mm]
B x
A
1
HB
VA
VB b
F [N]
a 2
Fig. 1.4.12
Rezolvare:
∑X = 0 ⇒ F+HB=0 ⇒ F= -HB;
Observaţie: Semnul minus indică faptul că reacţiunea HB are în realitate orientare
inversă faţă de orientarea iniţială. De acea se taie orientarea iniţială şi se introduce cu
linii întrerupte orientarea reală.
c2
M−p − Fb
c
(∑ M )B
= 0 ⇒ VA a − M + pc + Fb = 0 ⇒ VA = 2
2 a
c
− M + pc + a + Fb
c 2
(∑ M )A
= 0 ⇒ − VB a − M + pc + a + Fb = 0 ⇒ VB =
2 a
∑Y = 0 ⇒ VA − pc + VB = 0
c2
c
M−p − Fb − M + pc + a + Fb
2 2
− pc + ≡0
a a
1.1-Forţe interioare 23
F1 F1 Fn
(∆) Fn
F2 F2
(st) (dr)
Fn-1
Fn-1
Fj Fj
Fig. 2.1
La cele două părţi astfel obţinute în urma secţionării, pentru a rămâne în echilibru, este
necesar să considerăm forţele interioare pe suprafeţele nou create. Forţele interioare
sunt distribuite după o lege oarecare pe secţiune. Considerăm în echilibrul celor două
părţi obţinute în urma secţionării, torsorul de reducere al forţelor interioare în centrul
de greutate al suprafeţelor de secţionare Ri(st), Mi(st) şi Ri(dr), Mi(dr), Fig. 2.2.
Din condiţia de continuitate rezultă:
R i (st ) = − R i (dr )
(1)
M i (st ) = − M i (dr )
24 Noţiuni introductive -1
F1 Fn
Me(st) Mi(dr) Re(dr)
Ri(st)
F2 (st) (dr)
Mi(st)
Ri(dr)
Re(st) Me(dr) Fn-1
Fj
Fig. 2.2
M
Mi
y
F1 Ty R Miy Miz
Fn
T Mx x x Mx
N N
F2 (st) x
(dr)
Tz
Ty
Miz Tz Fn-1
Miy
Fj
R
T
Mi
z
M
z
Fig. 2.3. Componentele forţelor interioare N, Ty, Tz, Mx, Miy, Miz
R⇒ N – forţă axială;
T
T ⇒ y forţe tăietoare a căror indici indică axa cu care ele sunt paralele;
Tz
M⇒ Mx - moment de torsiune;
Mi Mi ⇒ M iy momente încovoietoare în raport cu axa dată de indicele pe
M iz
care îl poartă.
Cele şase componente ale eforturilor se deosebesc în esenţă prin efectul pe care
îl au asupra elementului asupra căruia acţionează.
26 Noţiuni introductive -1
Astfel forţa axială are ca efect îndepărtarea sau apropierea secţiunii pe care acţionează
de restul secţiunilor învecinate ale corpului. Sau, în general, are ca efect întinderea sau scurtarea
corpului asupra căruia acţionează.
Forţele tăietoare Ty sau Tz produc lunecarea secţiunilor pe direcţia pe care acţionează
în raport cu secţiunile învecinate, Fig. 2.4.
y
y y
z
z z
Ty
Tz
N
x
x x
y y
z
z z
Mx Miz x
x
x
Miy
VB
VA b c
x
a F
p [N/mm]
Ty
A
1 N
HA
Miz
VA b
x
F
Ty α x
B
N
2
Miz
VB
c
a-x=x1
Fig. 2.6
F
-
F
A - - - - - B +++
- - - ++ +
+
+ + + - - - -
+ + + + + --
-
a) b)
Fig. 2.10
Aceste observaţii pot fi prezentate sintetic sub forma schemei din Fig.2.11, în
care se presupune un element de rezistenţă, din care s-a detaşat cu două plane normale
o porţiune pe feţele căreia sunt orientate forţele interioare pozitive.
Ty
Miz Miz
N + N
Ty Stânga Dreapta
Stânga Dreapta
Fig. 2.11
1.1-Forţe interioare 29
Fig. 2.12
dM iz
Rezultă de aici: Ty = (2.3.2),
dx
care exprimă că derivata momentului încovoietor în raport cu abscisa este forţa
tăietoare.
Rezultă că semnul forţei tăietoare ne indică modul de variaţie al momentului
încovoietor.
Ty > 0 → Miz crescător
Ty = 0 → Miz admite un extrem
Ty< 0 → Miz descrescător
Ţinând cont de relaţiile (2.3.1) şi (2.3.2) putem scrie:
d 2 M iz dTy
= = − p( x ) (2.3.3)
dx 2 dx
Relaţia (2.3.3) este utilă în orientarea concavităţii pentru variaţia Miz când are
un grad ≥ 2.
În cazul în care sarcina distribuită este înclinată faţă de axa longitudinală a
barei, în echilibrul elementului de volum detaşat din bară, Fig. 2.13, intervine şi forţa
axială N care la distanţă dx înregistrează o creşterea cu dN.
py dx
p(x) px(x)= = p(x) cosα
p(x) py(x)= = p(x) sinα
Miz+dMiz α Miz+dMiz
Miz Miz
N+dN N+dN
k h k h
N N
Ty Ty = =
Ty+dTy Ty+dTy
dx
dx dx
dx
Fig. 2.13
În acest caz vom descompune sarcina p înclinată după cele două direcţii, axa barei şi
normala la axa barei.
Scriem ecuaţiile de echilibru şi vom obţine:
dN
∑ X = 0 N − N − dN − p x dx = 0 ⇒ dx = − p x (2.3.4)
dT
∑ Y = 0 Ty − Ty − d Ty − p y dx = 0 ⇒ dxy = − p y (2.3.5)
(∑ M )k = 0 Ty ⋅ dx + M iz − p y ⋅ dx ⋅ dx + p x ⋅ dx ⋅ h − M iz − d M iz = 0 (2.3.6)
2 2
d M iz
= Ty + m (2.3.7)
dx
1.1-Forţe interioare 31
h
unde s-a făcut notaţia, m = p x ⋅ care are semnificaţia unui moment distribuit.
2
Observaţii privitoare la construcţia diagramelor de eforturi:
1. Pe tronsoanele neîncărcate, forţa tăietoare este constantă iar momentul încovoietor
are variaţie liniară.
2. Pe tronsoanele cu sarcină distribuită p = ct, Ty are variaţie liniară, iar Miz variaţie
parabolică. Pentru Ty = 0 printr-o variaţie continuă, rezultă că Miz va avea un
extrem.
3. În secţiunile în care acţionează forţă concentrată apare în diagrama Ty un salt egal
cu valoarea forţei concentrate, iar în diagrama Miz apare o schimbare de pantă.
4. În secţiunile în care acţionează moment concentrat, în diagrama Miz apare un salt
egal cu momentul concentrat, iar în diagrama Ty nu se produce nici o modificare.
5. Forţa tăietoare se deschide de la zero şi se închide la zero, prin sarcinile aplicate
asupra grinzii.
6. Momentul încovoietor este nul în reazemele terminale, dacă nu avem aplicată în
secţiunea respectivă un moment concentrat.
F p
M
1 1
st
T
1
T
x0
M
st
M1
M1
M1
Mmax=M(x0)
Fig. 2.14
FV ⋅ a ⋅ b
Fig. 2.15 l
N
N 0 1 = − H 0 = ct. = N 1st
N 1 2 = − H 0 + FH = 0 = N 1dr
T
T0 1 = V0 = ct. = T1st
FV ⋅ b F ⋅a
T1 2 = V0 − FV = − FV = − V
l l
T2 1 = − V2 = ct = T1dr
M x1 = 0 M 0 = 0
M 01 = V0 ⋅ x1 F ⋅b ⋅a
x1 = a M 0 = V
l
x' = 0 M2 = 0
M 2 1 = V2 ⋅ x '
FV ⋅ a ⋅ b
x' = a M (1 ) = +
l
Metoda secţiunilor 33
Aplicaţia 2
p
0 2
x
H0 ∑H = 0 ⇒ H0 = 0
pl
V0
x1
V1 (∑ M ) 1
= 0 ⇒ V0 l − p l
l
= 0 ⇒ V0 =
2 2
l/2 l/2 pl
T (∑ M ) 0
= 0 ⇒ V1 =
2
x0=l/2 pl/2 ∑ V ≡ 0 ; V 0 + V1 − p l ≡ 0
M N
N=0
Mmax=pl2/8
Fig. 2.16
T
pl
x 1 = 0; T 0 = V0 = l
T01 ( x1 ) = V0 − px 1 2 ⇒ T01 ( x 0 ) = 0 ⇒ V0 − px 0 = 0 ⇒ x 0 =
pl 2
x 1 = l ; T1 = − = − V1
2
M
x1 = 0; M ( 0 ) = 0
l pl l pl 2 pl 2
px12 x1 = x 0 = ⇒ M 01 = ⋅ − =
M i 01 ( x1 ) = V0 x1 − 2 2 2 8 8
2
x1 = l; M (1) = 0
Aplicaţia 3
M
0 2
x
H0 1
∑ H = 0 ⇒ H0 = 0
V0 x1
xa
x2 V2 (∑ M )2 = 0 ⇒ V0 l − M = 0
b
l M M
M/l
V0 = ; V2 =
T l l
T
M
T01 ( x 1 ) = V0 = ct
M
M1dr= M1st -M T21 ( x 2 ) = V2 = ct
M1st
Fig. 2.17
34 Forţe interioare
x1 = 0 M ( 0) = 0
M 01 ( x1 ) = V0 x 1 M
x1 = 0 M1st = V0 a = ⋅a
l
x 12 = 0 M ( 2 ) = 0
M 21 ( x 2 ) = − V2 x 2 Mb
x 2 = b M 1dr = −
l
Aplicaţia 4
Fig. 2.18
Aplicaţia 5
p M
H
0
x1 1
V x 1 = 0; T( 0 ) = 0
l T01 ( x 1 ) = − p x1
x 1 = l; T1 = − p l
T -pl
x 1 = 0; M ( 0 ) = 0
p x 12
M i 01 ( x 1 ) = − p l2
2 x 1 = l; M 1 = −
2
-pl2/2
M
Fig. 2.19
Metoda secţiunilor 35
Aplicaţia 6
y p
V0=(pc2)/2l ∑H = 0 ⇒ H0 = 0
0 1 x
H0=0
x’
2 (∑ M ) 1
=0 ⇒
p ⋅ c(l + c / 2 )
V1 = V1 l
l c V0 l + p c =0
x1 2
l p ⋅ c2
T1dr=pc ⇒ V0 = −
2l
T
(∑ M ) 0
=0 ⇒
p⋅c2 p⋅c2
−
T1st= − c
2l 2l − V1 l + p c ⋅ l + = 0
2
p⋅c2
c
l p⋅c l +
2
M V1 =
l
Fig. 2.20 Verificare:
− V0 − p c + V1 = 0
c
2
pcl +
pc 2
− − pc + ≡0
2l l
c
− p c2 − 2 p c l + 2 p c l +
2 c c
⇒ ≡0 ⇒ −2 p c + l + 2 p c l + ≡ 0
2l 2 2
T
T01 ( x 1 ) = − V0 = ct = T1st
x ' = 0 T2 = 0
T21 ( x ' ) = − px '
x ' = c T1dr = − pc
M
x1 = 0 M (0) = 0
M 01 ( x ' ) = − V0 x 1 pc 2
x1 = l M ( 1) = −
2
x ' = 0 M ( 2) = 0
px '2
M 21 ( x ' ) = − pc 2
2 x ' = c M (1) = −
2
36 Forţe interioare
Aplicaţia 7
Forţele F şi 2F, sunt aplicate excentric asupra grinzii, prin intermediul unor
braţe rigide.
Rezolvare: Forţele excentrice se reduc în centrul de greutate al secţiunilor în
care sunt fixate braţele rigide
y 2F F
l l
0 1 2 3
x Schema reală
2l l l
V0=(pc2)/2l 2F l Fl
0 2 Schema de calcul
x echivalentă
H0=0 1 3
2F F
V1
x1 x’
x2
N
∑H = 0 ⇒ H0 − 2 F − F = 0
3F H0 = 3F
F
(∑ M )2 = 0
T
V0 ⋅ 3 l + 2 F l + F l = 0
F 3Fl
VD = − =−F
3l
2F l
2F l
(∑ M )0 = 0
M
+ F l + 2 F l − V2 ⋅ 3 l = 0
Fig. 2.21 V2 = F
N 01 ( x 1 ) = N 0 = 3 F = ct = N 1st
N 12 ( x 1 ) = N 0 + 2 F = F = ct = N st3
N 32 ( x 1 ) = F = ct
Metoda secţiunilor 37
T01 ( x 1 ) = − V0 = ct = T2st
T12 ( x 2 ) = T23 ( x ' ) = 0
M
x1 = 0; M 0 = 0
M i 01 ( x1 ) = − V0 x1
x1 = 2 l; M1st = − 2 F l
x 2 = 0; M1dr = 0
M i12 ( x 2 ) = − V0 (2 l + x 2 ) + 2 F l
x 2 = l; M 2 = − F l
M i 32 ( x ' ) = − F l = ct
Probleme propuse
P1 P2 P3
α=600
F=20KN 1m
1m 1 m 2m 3m 1m 1m 5m
P4 P5 P6
F=14,1KN F=120KN
M=80KNm p=60 KN/m α=600 p=1 KN/m α=300
M=30KNm M=60KNm
0
F=126KN
1m 1m 2m p=24 KN/m
2m α=300
4m 2m
2m 2m 3m
P7 P8 P9
38 Diagrame de eforturi
P1 P3
P2
T N 7,27
T
11,5 0,5
9,1
-0,56
-0,75 -7,36 T
-16 -1,4
M -4,76 -7,28
M
M
2,94
3,31 3,25
11,5 12
7,84
10,92
P4 P5 P6
N 10 27
28,83 T
12,5 T
-13
-15
T -7,5
-17,3 -15
-17,5 -9,17
-5
M M M 20
2,8 17,3
12,5 30,6
26,49
30
P7 P8 P9
N 63 N 10
N
109,7 T -60
T 11 -10 32
T
-12
-109
-72
-2
-80
M 48
M M
98,2 20
98 128 108
139,4 30
192
240
Bare cotite 39
Sistemele static determinate alcătuite din mai multe grinzi, unite între ele prin
articulaţii, poartă denumirea de grinzi Gerber, Fig. 2.4.1. a.
Articulaţiile au proprietatea de a transmite forţe axiale şi tăietoare şi de a nu transmit
momente. Astfel la cele trei ecuaţii de echilibru static se adaugă ecuaţiile exprimate de
condiţia ca momentele în articulaţii să fie egal cu zero.
Pentru calculul reacţiunilor, grinzile cu articulaţii se separă în elemente
componente secţionând grinda în articulaţii. În acest fel se pun în evidenţă două
categorii de grinzi, Fig. 2.4.1.b,:
a) Grinzi principale, care sunt grinzi suficient rezemate ca să poată exista
independent de celelalte grinzi componente.
b) Grinzi secundare, care nu sunt suficient rezemate, ca să poată exista ca şi
grinzi independente de celelalte grinzi. Echilibrul grinzilor secundare este asigurat de
legătura lor cu celelalte grinzi .
y
F [N]
p [N/mm]
α
a A B C x
1 2 3
p [N/mm]
T1 Grindă secundară 1
A N1 GS1
1
F [N]
VA
T1 α B T3
Grindă secundară 2
GS2 1 2 3
b N1 N3
VB T3 D
c
Grindă principală 1
GP1 HD
N3 3
MD
VD
Fig. 2.4.1
N 01 ( x 1 ) = 0 ; N 21 ( x ' ) = − H 2 = ct = N 1dr ; N 23 ( x 2 ) = N 32 ( x 3 ) = − H 2
p= F
6F l
α=300
0
1 2 3 4
2l 2l 3l T
l
α=300 6F T01 ( x1 ) = V0 = ct = T1st = 2F
V2
0 T12 ( x ' ) = − V2 = ct = T1dr = −F
GS
1 2 H2 p= F
T23 ( x 2 ) = − V2 − px 2 ;
x’
x1
l x 2 = 0; T2 = − V2 = − F
H2
GP
x 2 = 2 l; T3 = − 3 F
2 3 4 T34 ( x 3 ) = ct = − 3 F
V2 x2 x3 M
M i 01 ( x1 ) = V0 x1 ;
N 3 3F x1 = 0; M i ( 0 ) = 0
x1 = l; M i (1) = 2 F l
T
2F M 21 ( x ' ) = V2 x ' ;
F x ' = 0; M i ( 2 ) = 0
x ' = 2 l; M i (1) = 2 F l
3F
p x 22
M i 23 ( x 2 ) = − V2 x 2 − ;
13Fl 2
4Fl
x 2 = 0; M 2 = 0
M x 2 = 2 l; M 3 = 4 F l
2Fl
Fig. 2.4.2
2l
Mi 34 (x3 ) = − V2 (2 l + x3 ) − 2p l + x3 =
2
= − F(2l + x 3 ) − 2F(l + x 3 ) ⇒ M i 4 = − 13 F l
42 Diagrame de eforturi
1 2
l 2l
V1
0
GS
1 H1
x1
H1
GP
1 2
V1 x2
pl/2
-pl/2
-pl2
pl2/2
Fig. 2.4.3
Prin bară cotită înţelegem o structură de rezistenţă realizată din mai multe bare
drepte sau curbe, legate între ele prin noduri rigide, având în final axa geometrică de
formă poligonală.
Pentru forţa axială şi tăietoare se pot menţine aceleaşi convenţii de semne ca la
barele drepte.
Pentru stabilirea semnului momentului încovoietor se alege un punct de
observare de unde se analizează modul de deformare al sistemului. Momentele care
produc întinderea fibrelor dinspre observator, le vom considera pozitive, iar cele care
produc întinderea fibrelor opuse observatorului le vom considera negative. Pe
Bare cotite 43
Aplicaţii
Se cere să se traseze diagramele de eforturi pentru cadrele din figurile de mai
jos:
Aplicaţia C1, Fig. 2.5.1.
p
pl
N
x1
x2 N 01 ( x1 ) = 0 ;
l
N12 ( x 2 ) = − p l
N
T
2l
T01 ( x1 ) = − px1 ;
obs x1 = 0; T( 0 ) = 0
x1 = l; T(1) = − p l
T12 ( x 2 ) = 0
pl2/2 M
Se alege punctul de
pl observaţie în interiorul
cadrului.
p x2
T M M i 01 ( x1 ) = − ;
2
x1 = 0; M ( 0 ) = 0
p l2
x1 = l; M (1) = −
2
p l2
M i 12 = − = ct
Fig. 2.5.1 2
44 Diagrame de eforturi
F F
Fl N
2l
x2 0
1
α x1 N 12 ( x 2 ) = − F cos α
l T
2 T01 ( x 1 ) = F = ct
obs T12 ( x 2 ) = F ⋅ cos(90 − α) =
= F sin α = ct
M
M i 01 ( x1 ) = − Fx1 ;
x1 = 0; M i ( 0 ) = 0
x1 = l; M i (1) = − Fl
T
N
M i12 ( x 2 ) = − Fl − F(sin α) x 2 ;
x 2 = 0; M (1) = − Fl
Fl x 2 = 2l; M ( 2 ) = − Fl (1 + 2 sin α)
Fl(1+2sin α)
Fig. 2.5.2
Bare cotite 45
1 2
0
1,5l
∑ H = 0 H0 =0
F (∑ M )1 = 0 ;
3
V0 ⋅ 2 l − 3 p l ⋅ 0,5 l − pl ⋅ l = 0
4
2,5
2l V0 = p l = 1,25 p l
3l
2
(∑ M )0 = 0 ;
pl − V1 ⋅ 2 l + 3 p l ⋅1,5 l + pl ⋅ l = 0
5,5
V1 = p l = 2,75 p l
N 2
∑V = 0
1,25 p l − 3 p l − p l − 2,75 p l = 0
T
2pl
1,25pl T01 ( x1 ) = V0 − p x1
pl
x1 = 0; T0 = V0 = 1,25 p l
x1 = 2 l; T1st = − 0,75 p l
0,75pl
T T13 ( x 2 ) = − F = − p l
T12 ( x 2 ) = − px 2 + V0 + V1
pl x 2 = 2 l
x 2 3l
T32 ( x 3 ) = 0
0,5pl2 T21 ( x 4 ) = F + px 4
2pl2 x 4 = 0; T2 = p l
0,78pl2
M x 4 = l; T1dr = 2 p l
2pl2 V
T01 ( x 1 ) = 0 ⇒ x 0 = 0 = 1,25 l
p
2pl2
Fig. 2.5.3
46 Diagrame de eforturi
x1 = 0 M 0 = 0
x2
M 01 ( x 1 ) = V0 x 1 − p 1 x 1 = x 0 = 1,25 l ⇒ M max = 0,781 p l 2
2
x1 = 2 l M 1 = 0,5 p l 2
x 22
M 21 ( x 2 ) = V0 ⋅ x 2 − p + V1 (x 2 − 2 l )
2
x 2 = 0; M 4 = 0
M 43 ( x 2 ) = p l x 2
x 2 = 2 l; M 3 = 2 p l 2
M 32 ( x 3 ) = 2 p l 2 = ct
x12 x1 = 0; M 2 = 2 p l 2
M 21 ( x 4 ) = 2 p l 2 − p l x1 − p
x1 = l; M1 = 0,5 p l
2
Aplicaţia C4, Fig.2.5.4.
Pentru cadrul închis cu trei articulaţii, se cere să se traseze diagramele de
eforturi.
Rezolvare: În rezolvarea vom lua în consideraţie caracterul simetric al
încărcării şi geometriei structurii.
Întrucât nu avem încărcări înclinate sau orizontale, reacţiunea orizontală va fi
H4=0. De asemenea rezultă: V3=V4=3pl/2.
După secţionarea cadrului la nivelul celor trei articulaţii şi introducerea forţelor
axiale şi tăietoare, se scriu condiţiile de echilibru static pentru fiecare parte obţinută în
urma secţionării, Fig. 2.5.4.b. În continuare se aplică metoda secţiunilor, alegându-se
un sens de parcurgere (de exemplu sensul acelor de ceasornic), şi un punct de
observaţie, (de exemplu în interiorul cadrului).
Diagramele de eforturi sunt reprezentate în Fig. 2.5.5.a), b), c).
Remarcăm faptul că pentru o structură simetrică, încărcată simetric,
diagramele forţei axiale şi momentului încovoietor sunt simetrice, iar diagrama forţei
tăietoare este antisimetrică.
p=2KN/m p=2KN/m
6 1 H1 p=2KN/m
0
V1
1,5l H1
V1
H5 obs
4 H4 3
5 2 V5 V5 V2 H2
H4
l l l=2m
H5 H2
V4 V3 V4 V32 V2
Fig. 2.5.4
Bare cotite 47
-1,5 pl 1,5 pl
-1,5 pl 0,75pl
6
-0,75pl
-0,75pl
N T 1,5 pl
1,5 pl
+0,75pl
-1,5 pl
c)
a) b)
1,125pl2
M
1,5pl2
c)
Fig. 2.5.5
metoda de calcul a tensiunilor. Cea mai răspândită metodă este metoda Winkler,
conform căreia momentul este pozitiv atunci când micşorează curbura, deci când sunt
întinse fibrele situate de partea centrului de curbură. Respectând regula folosită la bara
dreaptă pentru sensurile eforturilor pe faţa pozitivă şi pe cea negativă a secţiunii,
eforturile în secţiunile barei curbe plane cu încărcări în planul ei sunt cele reprezentate
în figura 2.6.1.
+ T
ps
M M
m T
T dα
N N M
R M
T dα
N N
R
Fig.2.6.1 Fig.2.6.2
dα dα
T + dT − T cos dα + N sin dα + p ds cos+ q s ds sin =0 ,
2 2
dα
M + dM − M − TR sin dα + N (R − R cos dα ) + p ds R sin − p s (R − R cos dα ) + m ds = 0
2
dα
Cu următoarele aproximaţii: sin dα ≅ α ; cos d α ≅ 1 ; sin α / 2 ≅ dα / 2 ; cos ≅1,
2
după reducerea termenilor şi neglijând infiniţii mici de ordin superior, rezultă:
dN T dT N dM
= − ps ; =− −p ; = T − m.
ds R ds R ds
Aplicaţii
Să se traseze diagramele de eforturi pentru barele curbe din figurile indicate:
Aplicaţia BC1, Fig. 2.6.3.
1
În secţiunea curentă de unghi ϕ, şi
rază R, considerând originea în
secţiunea 0, Fig. 2.6.3, legile de variaţie
R ale forţelor interioare (eforturilor) sunt:
ϕ ϕ = 0; N ( 0 ) = 0
N (ϕ) = − F ⋅ sin ϕ
F
π
0 ϕ = 2 ; N (1) = − F
Fig. 2.6.3
ϕ = 0; T( 0 ) = − F
T (ϕ) = − F ⋅ cos ϕ π
ϕ = 2 ; T(1) = 0
ϕ = 0; M ( 0 ) = 0
M i (ϕ) = − F R ⋅ sin ϕ π
ϕ = 2 ; M i (1) = − F R
FR
T M
N
Fig. 2.6.4
F
1
0 ϕ1 ϕ2 2
H0
V0 V2
Fig. 2.6.6
Bare cotite spatiale 51
ϕ1 = 0 ; M0 = 0
ϕ1 = ϕ0 = 63 26' 06' ' ; M max = − 0,437 F R
0
π
ϕ1 = ; M π = −0,353FR
2 2
3π
ϕ1 = ; M (1) = 0,1F R
4
52 Diagrame de eforturi
63,430 0,707F
Fig. 2.6.7
Aplicaţia BC3.
Să se traseze diagramele de eforturi pentru arcul de parabolă rezemat, Fig.
4h
2.6.8, a cărui curbură este dată de relaţia: y = x (a − x ) .
a
y
F=90 KN
2 ϕ
1
4h
y= x (a − x )
a2 h=2m
H0 H3 dy
0 3 x
V0 x V3 dx
1,5m 1,5m 3m
a=6m
16,87
Barele cotite spaţiale sunt structuri de rezistenţă realizate din bare drepte şi
curbe rigidizate între ele, dispuse în spaţiu. Din aceeaşi categorie fac parte şi cadrele
plane, încărcate cu sarcini care nu sunt conţinute în planul cadrului. Pentru barele cotite
spaţiale, într-o secţiune oarecare, pot apare, în cel mai general caz toate cele şase
eforturi: N, Ty, Tz , Miy , Miz, Mx ≡ Mt .
Pentru forţa axială N, se păstrează aceleaşi convenţii de semn ca la barele
drepte. Nu se impune o regulă de reprezentare, pe diagrame însă se pun semne.
Pentru forţa tăietoare nu impunem convenţie de semn şi de reprezentare.
(Rezultă că pe diagrama Ty şi Tz nu se pun semne). Forţele tăietoare se reprezintă în
planul forţelor care le produc. De asemenea diagrama trebuie să rezulte sensul în care
acţionează forţele tăietoare.
54 Diagrame de eforturi
Pentru momentele încovoietoare nu se impun convenţii de semn. Este însă
important ca diagramele Miy şi Miz să se reprezinte de partea fibrelor întinse.
Pentru momentul de torsiune, Mt, nu se impune convenţie de semn şi de
reprezentare.
Se recomandă să se stabilească un sistem de axe pentru fiecare tronson în
parte. În acest sens se impune pe unul din tronsoane (de obicei pe tronsonul în care
sistemul este încastrat) un sistem de axe cartezian, la care se impun următoarele
condiţii:
- axa Ox să fie de-a lungul axei geometrice a tronsonului analizat.
- axele Oy şi Oz să fie perpendiculare între ele, convenabil alese,
completând sistemul de axe drept (axa x rotită peste axa y dă sensul pozitiv
al axei z).
Pentru celelalte tronsoane, sistemele
de axe se obţin din aproape în aproape, din
y
3 x condiţia de aliniere a acestor tronsoane, cu
O3
2 tronsoanele precedente, urmând un sens
z
x3 de parcurs stabilit anterior.
x
l3 Trebuie menţionat faptul că nodurile
y rigide transmit forţe axiale, tăietoare şi
z O2 y
l2 x2 1 x momente. La schimbarea de direcţie acestea
O1
se pot transforma din forţe axiale în forţe
z 0
l1 x1 tăietoare şi din momente încovoietoare în
F momente de torsiune şi invers.
a) Aplicaţii BCS:
Să se traseze diagramele de eforturi
pentru barele cotite din figurile specificate:
Aplicaţia BCS1, Fig. 2.7.1.a.
F
b) F
F(l 1 + l 2 )
Fl 1
Fl 2
Mt
Miy
Fl 1 d)
Bare cotite spatiale 55
c)
Fig. 2.7.1
Se aplică metoda secţiunilor pe fiecare tronson în parte pornind de la capătul
liber spre încastrare.
(0-1)
N = 0; Tz = ct = F; Ty = 0; M iz = 0 .
x1 = 0; M ( 0 ) = 0 .
(1-2) M iy ( x1 ) = Fx1
01
x1 = l 1 ; M (1) = F l .
Mt 12
= F l = ct
x 2 = 0; M iy (1) = 0 .
M iy ( x 2 ) = Fx 2
12
x 2 = l 1 ; M iy ( 2 ) = F l 2 .
(2-3)
x 3 = 0.
M iy ( x 3 ) = F l 1 + Fx 3
23
x3 = l 3 .
Mt 23
= F l 2 = ct
Diagramele de eforturi sunt reprezentate în Fig.2.7.1. b), c), d).
1 O2 z 2l Tz 23
= 0 ; Ty 23
= F2
x
l y O1 z
x1
0 F1
a)
F1
F1
Tz
N
F1
b)
56 Diagrame de eforturi
b)
Fig. 2.7.2
2F1l
2F1l
F2
F1 l
F2
Miy
Fl 1 Ty
a)
b)
F1l + 3F2 l
2F2 l
2F2 l
F1l
F1l
Miz Mt
c) d)
Fig. 2.7.3
M
x1 = 0; M iy = 0.
M i y = F1 x1 (0)
.
01
x1 = l; M iy = F1 l
(1)
x 2 = 0; M iy = 0
M i y = F1 x 2 ; (1)
12
x 2 = 2 l; M iy = 2 F1 l
(2)
M iy 23
= 2 F1 l = ct
Mt 01
=0
Mt 12
= F1 l = ct
Mt 23
= F2 2 l = ct
M iz 01
=0
Bare cotite spatiale 57
x 2 = 0; M iz = 0
M i z = F2 x 2 (1 )
12
x 2 = 2 l; M iz = F2 2 l
(2)
x 3 = 0; M iz = F1 l
M iz = F1 ⋅ l + F2 x 3 (2)
23
x 3 = 3 l; M iz = F1 l + F2 3l
( 3)
F1=2 KN
2l F2=1 KN l1
l2 F3=2,4 KN
2l
F F1
l3
l 2l 2F
l4 2l
F
l1=0,3 m; l2=0,4 m; l
l3=0,6 m; l4=0,8 m; F
l
a) b) c)
Fig. 2.7.4
F F F
N
Tz
Ty
F
F F
2Fl
Fl 2Fl Fl
Mz Fl
My Mt
Fl
2Fl
2Fl
58 Diagrame de eforturi
Fig. 2.7.5
2 KN
2 KN 1 KN 2,4 KN
N
Tz
Ty
2 KN 1 KN 2,4 KN
2 KN 2,4 KN
1 KN
0,4 0,6
0,6
My Mt
0,6 KNm
KNm
KNm Mz
1,32 1,44
0,4 1,6 1,44
0,6
1,6
Fig. 2.7.6
4Fl
3Fl
3F
Mz
Ty Mt
2F 3Fl
2Fl
2Fl
2Fl
3F
Fig. 2.7.7
Ipoteze fundamentale 59
Ri(st)
∆A
C
Mi(st) ∆N
F2 n
ϕ
∆T ∆Fi
Fn
t
Fig.3.1.1
60 Noţiuni fundametale
___ __ _
pn = σn n + τn t , (3.1.6)
__ __
n şi t fiind versorii direcţiilor respective.
___ __ __ __
τ
σ n = p n ⋅ n = p n ⋅ cos ϕ ; τ n = p n ⋅ t = p n sin ϕ ; şi tg ϕ = .
σ
p 2n = σ 2n + τ 2n , (3.1.7)
___
p n = p n = σ 2n + τ 2n (3.1.8)
k p x = σ x i + τ xy j + τ xz k
z Fig.3.1.2 la notaţiile: τ xy , τ xz , primul indice indică
normala la planul în care acţionează, iar cel
de-al doilea indice indică axa cu care
pn2 n2 componenta respectivă a tensiunii este
n1
paralelă.
Vom putea scrie:
pn1 p 2x = σ 2x + τ 2xy + τ 2xz
Starea de tensiune într-un punct este
cunoscută dacă se cunoaşte tensiunea totala
Fig.3.1.3 p în oricare plan care trece prin acel punct,
n
Fig. 3.1.3.
În teoria tensiunilor se demonstrează că starea de tensiune dintr-un punct este
cunoscută, dacă se cunosc componentele tensiunilor în trei plane perpendiculare, care
trec prin acel punct. Aceste componente se scriu sub formă matriceală, şi în acest fel se
constituie aşa numitul tensor tensiune, Tσ ,
σ x τ yx τ zx
Tσ = τ xy σy τ zy . (3.1.9)
τ τ yz σ z
xz
62 Noţiuni fundametale
y σy
unde:
σx + σy + σz
σm = , (3.1.13)
3
σx
reprezintă tensiunea normală medie, Fig.3.1.4.
x
z σz
Fig.3.1.4
Presupunem că avem un element aflat într-o stare plană de tensiune, din care
extragem un element sub formă de prismă, de dimensiuni infinitezimale, Fig. 3.2.1.
Starea plană de tensiune este un caz particular al stării triaxiale, în care tensiunile după
două direcţii sunt diferite de zero, iar după o a treia direcţie sunt nule.
Pe feţele acestui element orientăm tensiunile normale σx şi σy şi tensiunile
tangenţiale τxy şi τyx .
Pe faţa înclinată cu unghiul α, în centrul de greutate al acestei suprafeţe
dreptunghiulare sunt prezente componentele τα şi σα.
Ipoteze fundamentale 63
τxy dA
Mt
Ty
τxz
Tz σx y
z
Miz
N
Miy
Fig.3.3.1
64 Noţiuni fundametale
__
Tensiunea totală p , am descompus-o în σ şi τ. Presupunem un element de
suprafaţă dA de coordonate (z,y).
Dorim să scriem relaţiile de echivalenţă între eforturi şi forţele elementare date
de produsele σxdA, τxydA, τxzdA. Vom scrie cele şase ecuaţii de echilibru şi obţinem:
∑ X = 0 ⇒ N = ∫ σ x ⋅ dA (3.3.1)
A
∑Y = 0 ⇒ Ty = ∫ τ xy ⋅ dA (3.3.2)
A
∑Z = 0 ⇒ Tz = ∫ τ xz ⋅ dA (3.3.3)
= 0 ⇒ M t = ∫ (τ xz ⋅ y + τ xy ⋅ z )dA
A
(∑ M ) x
A
(3.3.4)
(∑ M ) y = 0 ⇒ M iy = ∫ σ x ⋅ dA ⋅ z = ∫ σ x ⋅ z ⋅ dA
A A
(3.3.5)
(∑ M ) z = 0 ⇒ M iz = ∫ σ x ⋅ dA ⋅ y = ∫ σ x ⋅ y ⋅ dA
A A
(3.3.6)
Integrarea acestor ecuaţii de echilibru se poate face numai în cazul în care se
cunoaşte legea de variaţie a tensiunii pe secţiune.
Presupunem un corp solid deformabil fixat în spaţiu în aşa fel încât să fie
împiedicată deplasarea lui ca şi corp rigid, Fig. 3.4.1. În această situaţie deplasările
diferitelor puncte ale corpului reprezintă rezultatul deformării de ansamblu al acestui
corp.
F2
y
F1
M’
u
M
F3 v
w
Fn
O
x
Fig.3.4.1
Ipoteze fundamentale 65
Dacă vom considera un punct M din corp, după deformarea corpului va ajunge
în poziţia M′. Segmentul MM′ reprezintă deplasarea totală a punctului M. Dacă
raportăm corpul la un sistem de axe Oxyz, atunci deplasarea totală MM′ o vom putea
descompune în trei componente după cele trei direcţii, componente notate u, v şi w,
u
care se constituie în matricea coloană a deplasării, .
U = v
w
Pentru studiul deformaţiilor într-un punct al unui corp vom decupa în jurul
punctului respectiv un element paralelipipedic infinitezimal, cu laturile dx, dy, dz, Fig.
3.4.2.
După deformarea
dz’
corpului, punctul M se
deplasează în M′, lungimile
celor trei laturi se modifică, iar
y
dy’ unghiurile iniţial drepte, se
dz
M’ modifică şi ele. Dacă vom
neglija rotaţia de corp rigid a
dx’ elementului, atunci deformaţia
dy totală a acestuia se compune
din 6 deformaţii parţiale:
M - 3 lungiri ale celor trei
dx
O laturi, numite deformaţii liniare
x
sau deformaţii de prima speţă.
- 3 variaţii de unghiuri
drepte, numite deformaţii
z
Fig.3.4.2 unghiulare sau deformaţii de
speţa a doua.
y γ xy = α xy + α yx
dy’
M’ αxy γ yz = α yz + α zy (3.4.2)
γ = α + α
dx’ zx zx xz
v dy Pentru a caracteriza starea
de deformaţie într-un punct, este
M dx suficient să se cunoască
O
u deformaţiile specifice în trei plane
x perpendiculare care trec prin acel
Fig.3.4.2 punct.
În mod analog stării de tensiune pentru caracterizarea stării de deformaţie se
introduce tensorul deformaţie specifică; Tε :
1 1
εx 2
γ yx γ zx
2
1 1 (3.4.3)
Tε = γ xy εy γ zy
2 2
1 γ xz 1
γ yz εz
2 2
Pentru a putea obţine nişte rezultate valabile pentru o categorie cât mai largă
de probleme, sau cu alte cuvinte pentru elaborarea unor modele de calcul, în rezistenţa
materialelor se folosesc următoarele ipoteze, care se referă la structura materialelor şi
la comportarea acestora sub acţiunea sarcinilor exterioare :
1) Ipoteza continuităţii, conform căreia corpurile se consideră continue făcând
abstracţie de structura sa cristalină. Această ipoteză permite utilizarea aparatului
matematic al funcţiilor continue.
2) Ipoteza izotropiei, conform căreia materialele au aceleaşi proprietăţi după oricare
direcţie, (care trece printr-un anumit punct).
3) Ipoteza omogenităţii, corpurile considerându-se omogene, cu aceleaşi proprietăţi
mecanice şi elastice pentru întregul corp.
Ipoteze fundamentale 67
u
Fv u
Fv Fv
Fh v v
l l Fh l α
Fh
a) c)
b)
Fig. 3.5.1
b
a
F=pb
F
b/2
b/2
x
a
6,3
F F
M16
13 25
L0= 100
M F
C
D
Rm B’
B
ReH σe
ReL
σp
αα 00 α0 α0
ε%
N
O εp εe (At %)
εt
An
Fig. 3.7.2 Diagrama tensiune - deformaţie specifică, pentru un oţel cu comportare ductilă
Încercarea la tracţiune 71
sub denumirea de legea lui Hooke. De asemenea la o anumită scară se poate considera
E = tg α0.
Tensiunea corespunzătoare punctului B poartă denumirea de limită de
proporţionalitate σp şi este tensiunea până la care materialul se comportă perfect
elastic.
În zona BB’ materialul începe să comporte neliniar, relaţia (3.7.1.1), nu mai
este valabilă, însă materialul îşi revine la forma iniţială după încetarea acţiunii
sarcinilor exterioare fără să înregistreze deformaţii remanente. Tensiunea
corespunzătoare punctului B’ reprezintă aşa numita limită de elasticitate a
materialului, σe.
După punctul C materialul începe să sufere deformaţii permanente foarte mari,
fără ca forţa să mai crească în continuare, înregistrându-se nişte oscilaţii în jurul unei
valori medii. Tensiunea dată de punctul C, poartă denumirea de limită de curgere
aparentă σc, sau notaţia conform STAS, Re.
Fc
σc = R e = . (3.7.1.2)
A0
unde Fc- reprezintă valoarea forţei corespunzătoare primelor oscilaţii pe parcursul
înregistrării. Ea poartă denumirea de limită de curgere aparentă întrucât este valoarea
care este indicată de dinamometru.
În zona de curgere se poate pune în evidenţă o limită inferioară de curgere ReL
şi o limită superioară de curgere ReH.
Din punctul D se înregistrează o creştere a forţei până la valoarea maximă dată
de punctul E, zonă în care materialul suferă un fenomen de ecruisare. Din punctul E
forţa începe să scadă iar în final să se producă ruperea în punctul F. Scăderea forţei
începând cu punctul E este legată de apariţia fenomenului de gâtuire a epruvetei, deci
de scăderea secţiunii transversale. Tensiunea corespunzătoare punctului E poartă
denumirea de rezistenţă la rupere, Rm,
Fm
Rm = , (3.7.1.3)
A0
unde Fm este forţa maximă care se înregistrează pe parcursul încercării.
72 Diagrama tensiune deformaţie
(Π)
σ [MPa]
α 10 (Π)|| (Π’)
D 10
C
Rm
B
100
Rp0,2 A
α0 α 10
σp 0,01
σl 10
α0
α0 α0
ε%
O (At%)
0,01
0,2
0,5
ε [%]
L0
L
Rmc
d0
d
Fig. 3.7.4. Schema de deformare a epruvetei solicitată la Fig. 3.7.5. Diagrama tensiune deformaţie
compresiune, L0, d0, sunt dimensiunile iniţiale specifică la compresiune pentru un oţel ductil
Încercarea la tracţiune 75
250 σ [ MPa]
σ [ MPa]
-700
200
-600
150 -500
-400
100
-300
50 -200
ε [ %] -100
0 ε [ %]
0,05 0,10 0,15 0,20 0,25 0,30 0
-0,1 -0,2 -0,3 -0,4 -0,5 -0,6 -0,7 -0,8
Fig. 3.7.6. Diagrama tensiune deformaţie specifică Fig. 3.7.7. Diagrama tensiune deformaţie specifică
pentru un aliaj de aluminiu la tracţiune la compresiune pentru cupru
σ [ MPa]
25 σ [ MPa]
800
20 Cauciuc cu duritate mare 600
400
15 200 ε [ %]
Cauciuc moale
5 0 -600
ε [ %] -800
0
2 4 6 8 10 12
Fig. 3.7.8. Diagrama tensiune deformaţie specifică Fig. 3.7.9. Diagrama tensiune deformaţie specifică
pentru cauciuc la întindere pentru un oţel turnat la întindere şi compresiune
76 Diagrama tensiune deformaţie
1000 2 200 5
500 100
4
3 ε
5 ε [%]
0,2 0,4 0,6 0,8
5 10 15 20 25 30
Fig. 3.7.11. Diagramele tensiune deformaţie specifică pentru unele materiale cu utilizare frecventă
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 77
a) Influenţa temperaturii
Calculul de rezistenţă pentru elementele de rezistenţă, care în exploatare sunt
solicitate la temperaturi ridicate (piesele cazanelor sau turbinelor cu abur etc.) sau
temperaturi scăzute (piesele maşinilor frigorifice, recipienţi cu gaze lichefiate etc.),
reclamă cunoaşterea caracteristicilor de rezistenţă ale materialelor (ER) respective la
temperatura de lucru a acestora. Variaţia caracteristicilor mecanice, elastice şi de
deformabilitate pot fi evidenţiate sugestiv analizând curbele caracteristice pentru
acelaşi material la temperaturi diferite, Fig. 3.7.12.
σ MPa
-195 0C
1000
300 0C
800 200 0C
20 0C 400 0C
600
500 0C
400
200
0
ε
Fig. 3.7.12. Diagramele tensiune-deformaţie specifică pentru epruvete din acelaşi material (oţel de
uz general), încercate la temperaturi diferite
0,45 90
400 160
ν
0,35 70
300 A
120
0,25 E 50
σc
200 σp 80
0,15 30
100 40
Rm (σc)
0,05 10
( )
Limita de curgere σc sau σ0, 2 la temperaturi ridicate, poate fi acceptată
drept caracteristică de bază pentru calculul de rezistenţă numai în domeniul de
temperatură în care durata menţinerii unei solicitări egale cu limita de curgere nu
modifică în mod sensibil nici deformaţia de la începutul încărcării şi nici rezistenţa
elementelor considerate. Temperaturile limită sunt : 350oC pentru oţeluri carbon,
450oC pentru oţeluri aliate şi 100oC pentru aliaje de Al-Mg.
Coeficienţi de siguranţă, rezistenţe admisibile 79
1,5
dε
1
dt
0,5
timpul t [ore]
ε0 timpul t [ore]
0 200 400 600 800 1000
0
Fig.3.7.12 Fig.3.7.13
80 Diagrama tensiune deformaţie
dε
Panta acestei curbe = ε& se numeşte viteză de fluaj. Neglijând porţiunea lungirii
dt
instantanee ε o produsă la încărcarea epruvetei, pe curba de fluaj se disting trei zone.
Zona I, numită zona fluajului primar sau nestabilizat, arată o scădere continuă a
vitezei de fluaj. Zona liniară II, zona fluajului secundar sau stabilizat, se
caracterizează prin viteză minimă de fluaj, practic constantă. Zona III, zona fluajului
terţiar sau accelerat se distinge prin creşterea continuă a vitezei de fluaj până în
punctul D unde se produce ruperea. Forma curbei de fluaj variază la aceeaşi
temperatură cu sarcina aplicată, respectiv pentru aceeaşi sarcină variază cu
temperatura, Fig. 3.7.13.
Pentru determinarea variaţiei în timp a rezistenţei tehnice de durată σ r / t
pentru o temperatură dată, conform STAS 8894-71, la temperatura respectivă se
execută încercări de rupere prin fluaj pe o serie de epruvete încărcate cu sarcini
constante de valoare diferită şi se înregistrează timpul de rupere t r a fiecărei epruvete.
Cu perechile de valori σ r / t şi t r se trasează apoi curba rezistenţei tehnice de durată
( σ r / t → t ). De obicei, această curbă, în sistemul de axe lg t − lg σ r / t se poate exprima
prin una sau două segmente de dreaptă, Fig.3.7.14.
σ [MPa]
500
σ0,2/t σ1/t σr/t
400
300
200
100
90
90 timpul t [ore]
80
70
1 10 102 103 104 105
Fig.3.7.14
275 σc [MPa/s]
270
265
260
255
250
245
240
235
230
Viteza de solicitare
225
0 101-3 102-2 103-1 14 10
5 [MPa/s]6
σ
Perechile de valori (σi , N i ) Oţel
(i=1,2,...,n), unde n reprezintă
Aluminiu
numărul de epruvete încercate, se
reprezintă grafic obţinându-se curba
Wöhler, Fig. 3.7.19. Pentru oţeluri,
σob =σ-1t N
ramura descrescătoare a curbei
Wöhler, se racordează la o ramură o 107=N0
orizontală la N = 1 ⋅106....3 ⋅106
cicluri. Fig. 3.7.19
Tangenta la ramura orizontală a curbei determină rezistenţa la oboseală σ −1t
(pentru R = -1). La materiale neferoase, de exemplu la aluminiu, nu se poate defini o
rezistenţă la oboseală netă, deoarece curba Wöhler are un traseu continuu descendent
Fig.3.7.19. În acest caz valoarea rezistenţei la oboseală se dă împreună cu numărul
convenţional de cicluri No pentru care a fost determinată (de ex. N o = 108 cicluri).
Rezistenţa la oboseală a unui metal este influenţată de numeroşi factori dintre
care, pe lângă valoarea coeficientului de asimetrie R şi tipul de solicitare, un rol
deosebit îl au : dimensiunile absolute ale piesei, variaţiile de secţiune produse de găuri
şi canale, mediul de lucru. Efectele acestor factori şi luarea lor în considerare în
calculele de rezistenţă se tratează în capitolul : Calculul la solicitări variabile.
(3.7.4.2)
unde : (σ r )d este rezistenţa la rupere a
(ε σ )dr
1 Oţel de uz
unei epruvete (sau semifabricat) cu general
grosimea d > 10 mm; (σ r )10 - 0,9
rezistenţa la rupere a unei epruvete
(sau semifabricat) din acelaşi material 0,8
Oţel aliat
cu grosimea d = 10 mm.
În figura 3.7.20 sunt trasate 0,7
Fontă modificată
curbele de variaţie ale factorului (εσ )cd
(εσ )d pentru următoarele materiale : – 0,6
r oţel carbon
În cazul în care avem o piesă realizată dintr-un anumit material, pentru care se
cunoaşte curba caracteristică σ-ε, care poate avea fie o comportare ductilă, Fig. 3.7.8.
a), sau o comportare fragilă, Fig. 3.7.8.b), se pune întrebarea până la ce valoare a
tensiunii maxime poate fi solicitată această piesă, astfel încât să poată funcţiona în
condiţii de deplină siguranţă.
σ
σ
Rm(σr)
Re(σc)
σmax=σa
σmax=σa
ε ε
a) b)
Fig. 3.7.8.
86 Diagrama tensiune deformaţie
Analizând curba caracteristică σ-ε, în cazul unui material ductil, rezultă în mod
clar că tensiunea maximă σmax trebuie să fie mai mică decăt tensiunea de curgere a
materialului σc,
σmax < σc, (3.7.5.1)
iar în cazul unui material fragil, tensiunea maximă σmax trebuie să fie mai mică decât
tensiunea de rupere a materialului σr,
σmax < σr. (3.7.5.2)
În general însă tensiunile maxime trebuie să fie mult mai mici decât tensiunile
limită σc, sau σr, iar această tensiune maximă admisă poartă denumirea de tensiune
admisibilă, σa.
Se introduce noţiunea de coeficient de siguranţă, c,:
SOLICITĂRI SIMPLE
a d-∆d
a d
l
a σx
a+∆a x dx
a
∆l N ε σ
F
a) b) c) d) e) f)
Fig. 4.1.1 Schema de deformare şi distribuţie a tensiunilor şi deformaţiilor specifice la întinderea monoaxială
a) Bara în starea neîncărcată; b) Bara în stare deformată; c) Bara secţionată transversal la distanţă x; d)
Digrama forţei axiale; e) Distribuţia deformaţiei specifice ε de-a lungul barei; f) Distribuţia tensiunii normale
σ de-a lungul barei;
N
⇒σ = . (4.1.2)
A
Pentru calculul deformaţiilor, vom avea:
l l
∆ (dx ) = ε dx ⇒ ∆ l = ∫ ∆ (dx ) = ε ∫ dx =εl (4.1.3)
0 0
Rezultă:
σ Nl
∆l = l= , (4.1.4)
E EA
Nl
∆l = . (4.1.5)
EA
Produsul EA se numeşte rigiditate la tracţiune.
Aşa cum am văzut, din analiza aspectului geometric al problemei de întindere,
dacă de-a lungul barei se produc deformaţii liniare de lungire a barei, pe direcţie
perpendiculară se produc deformaţii de contracţie transversală. Se defineşte
coeficientul de contracţie transversală, ν, sau coeficientul lui Poisson, raportul:
ε longitud .
ν=− . (4.1.6)
ε transv.
b0
b0+∆ b
x
F h0
h0+∆h
F
y
z
l0
l0 + ∆ l
Fig. 4.1.2. Schema suprapusă a unei bare nesolocitată, cu lungimea l 0 , cu starea deformată la tracţiune , de
lungime l0 + ∆ l .
Solicitari simple 89
ε x (b 0 + ∆b) − (b 0 ) ∆b
εy = − = = < 0, (4.1.8)
ν b0 b0
ε x (h 0 + ∆h ) − (h 0 ) ∆h
εz = − = = < 0. (4.1.9)
ν h0 h0
Se defineşte deformaţia specifică volumică:
∆V (l 0 + ∆l)(b0 + ∆b)(h 0 + ∆h ) − l 0 b 0 h 0 ∆l ∆b ∆h
εV = = ≅ + + , (4.1.10)
V l 0b0h 0 l 0 b0 h 0
sau:
εV = εx + ε y + εz . (4.1.11)
Rel. (4.1.10) s-a obţinut neglijând infiniţii mici de ordinul 2 şi 3.
Deformaţia specifică volumică se întâlneşte şi sub denumirea dilataţie, care
apare în cazul tracţiunii. Dilataţia este o mărime pozitivă, deci volumul în stare
deformată la tracţiune se măreşte. În cazul compresiunii, apare fenomenul de
contracţie. Contracţia este negativă, caz în care volumul în stare deformată se
micşorează.
Conform rel. (4.1.7), (4.1.8), (4.1.9), din (4.1.10) se obţine:
ε V = ε x + (− νε x ) + (− νε x ) = ε x (1 − 2ν ) . (4.1.12)
Dar deformaţia specifică volumică trebuie să fie o mărime pozitivă:
ε V = ε x (1 − 2ν ) > 0 ⇒ ν ≤ 0,5 . (4.1.13)
Conform rel. (4.1.13), contracţia transversală ν, poate avea valoarea maximă
ν = 0,5. Această valoare se întâlneşte pentru anumite categorii de cauciuc.
Valori de 0,5 se consideră în cazul deformaţiilor în domeniul plastic. Pentru oţel
coeficientul de contracţie transversală este în jur de: ν = 0,3, şi variază în funcţie de
calitate.
Rel. (4.1.5) se poate aplica pentru tronsoanele de bară la care parametrii N, E,
A sunt constanţi pe fiecare domeniu în parte.
De aici se pot rezolva cele trei probleme fundamentale ale rezistenţei
materialelor.
1) Probleme de dimensionare:
- din condiţia de rezistenţă:
90 Întindere şi compresiune
N
A nec = , (4.1.14)
σa
- din condiţia de rigiditate:
Nl
A nec = . (4.1.15)
∆l a E
2) Probleme de încărcare capabilă:
- din condiţia de rezistenţă:
N cap = σ a A ef , (4.1.16)
- din condiţia de rigiditate:
A ef ∆ l a E
N cap = . (4.1.17)
l
3) Probleme de verificare:
- la rezistenţă:
N
σ ef = ≤ σa , (4.1.18)
A ef
- la rigiditate:
Nl
∆ l ef = . (4.1.19)
EA
F + γAl σ1 =
F
+ γl
A
1
d
dx Nx
l
Nx σx
Nx γAx
x
0 F
F σ0 =
F A
N σ
F
A1
1
σx=σa
dx
l Ax
dx
dGx
x
A0 σx=σa
0
σx=σa=ct.
F
γ
ln A x = x + C,
σa
γ
dar cum σ x = σ a = ct ⇒ ln A x =
x + C.
σa
Constanta de integrare C se determină din condiţiile limită.
Pentru x = 0 ⇒ Ax = A0 şi lnA0 = C.
A γ
Rezultă: ln x = x
A0 σa
sau
γ γ
Ax x x
= e σa şi Ax = A0 ⋅e σa
(4.3.1)
A0
este legea de variaţie a secţiunii funcţiei de x. Pentru x = l , rezultă secţiunea maximă
γ
l
σ
⇒ A max = A 0 ⋅ e a .
Pentru calculul deformaţiilor se poate aplica relaţia ∆ l = ε ⋅ l , deoarece
σa F σ l
ε = ct = = ε a , unde A 0 = , ⇒ ∆l = a . (4.3.2)
E σa E
Conform relaţiei (4.3.1), rezultă că aria curentă a secţiunii transversale, A(x),
are o variaţie exponenţială, care din punct de vedere tehnologic este greu de realizat. În
practică se procedează la o dimensionare în trepte, Fig. 4.3.2.
An
n σa
ln
σa
l σa
A2
σa
l2 A
1 A1 σa
l1
0
A1 σ0=F/A1
F
Forţele care acţionează la capătul fiecărei trepte, sunt date de: (4.3.8)
F1 = F + G 1 ; F2 = F1 + G 2 ; ... Fn = Fn − 1 + G n
l1 G
∆ l1 = F + 1 . (4.3.9)
EA 1 2
l2 G
∆l2 = F1 + 2 . (4.3.10)
EA 2 2
............
ln G
∆l n = Fn −1 + n . (4.3.11)
EA n 2
Aplicaţii:
Aplicaţia TC1
Se cere să se dimensioneze bara elastică 1, din condiţia de rezistenţă, σ a = 150 MPa ,
şi din condiţia de rigiditate, ∆l a = 1,4 mm . Se cunoaşte E = 2,1⋅10 5 MPa . Bara
elastică 1 este de secţiune inelară, η=d/D=0,8, Fig. T.C.1.
Rezolvare:
Din condiţia:
(∑ M )0 = 0 ⇒ N = 3F = 180 kN .
2
d
Din condiţia de rezistenţă:
π D2 N 180 ⋅103
A nec1 =
4
( )
1 − 0,82 =
σa
=
150
⇒
N l=2m
4 ⋅180 ⋅103
D D nec1 = = 65,14 mm.
0 N F=120 KN ( )
π 1 − 0,82 ⋅150
Din condiţia de rigiditate:
N ⋅l
∆l a =
EA
2m 1m
πD N ⋅l
( )
2
A nec 2 = 1 − 0,82 = ,
4 E ∆ la
Fig. T.C.1
Aplicaţia TC2
Să se dimensioneze barele 1 şi 2 ale sistemului articulat din figură,
confecţionate din ţeavă cu raportul d/D = 0,8 şi să se determine deplasarea pe verticală
a punctului A. Bara DBA se consideră rigidă, Fig. T.C.2.a). Se cunoaşte:
σa = 140 MPa , E = 2,1⋅105 MPa , F=40 KN.
Rezolvare:
F (a + b ) 40 (3)
(∑ M ) D
= 0 , ⇒ VB ⋅ b − F (a + b ) = 0 , VB = = = 60 [kN] .
b 2
F a 4 0 ⋅1
(∑ M )B = 0 , ⇒ VD ⋅ b − F a = 0 , VD = = = 20 [kN] .
b 2
96
1
l=2m
D VB F
HD D B A D’
∆l2 B A
VD D
α ∆l1
2 l S
B’
3l b=2 m a=1 m A’
b=2 m a=1 m
a) b)
Fig.T.C.2
∆l 1 + ∆l 2 1,264 + 1,170
tg α =
b
=
2000
(
, ⇒ α = arctg 1,217 ⋅10−3 = 0,0697 0 )
AA' = ∆l 1 + a tg α = 1,264 + 1000 tg 0,06970 = 2,481 mm
Aplicaţia TC3
Se cere să se calculeze deplasarea pe verticală şi orizontală a punctului de
aplicaţie al forţei F. Se cunosc lungimile barelor 1 şi 2, l 1 , l 2 , ariile secţiunilor
transversale, A1, A2, modulul de elasticitate longitudinal, E, forţa F, α=450 ; β=300,
Fig. T.3.a).
2
β A
β N2
h2 h1 1 α
α
N1 A γ
⋅ ⋅ A’’
A ⋅ ⋅ A’’ A’
A’ α β
F
A’’’ B ⋅ A’’’
F
b) c)
a)
Fig.T.C.3
Rezolvare:
Lungimile barelor, rezultă geometric,
h1 h
l1 = ; l2 = 2 .
cos α cos β
Impunând condiţiile de echilibru static pentru articulaţia A, rezultă:
∑ V = 0 ⇒ N1 cos α +N 2 cos β − F = 0
∑ H = 0 ⇒ N1 sin α −N 2 sin β = 0
De aici se determină necunoscutele N1, şi N2.
În stare deformată, structura ocupă poziţia punctată, Fig. T.C.3.b). Din punctul
A, se duc perpendiculare pe poziţiile deformate ale barelor 1 şi 2. Segmentele A’A’’’ şi
A’A’’, reprezintă deformaţiile ∆l 1 , respectiv ∆l 2 , al barelor 1 şi 2.
98
Aplicaţia TC4
Să se dimensioneze sistemul de bare articulate din figură şi să se calculeze
deplasarea pe verticală şi orizontală a articulaţiei A, Fig. T.4. Se dau:
σ a = 150 MPa ; E = 2,1⋅10 5 MPa ;
h1=1,2m; h2=1,6m; α=450;β=300;
2
F=70 KN. Bara 1 este de secţiune
β pătrată cu latura b, iar bara 2 este de
1 N2
h2 h1 α secţiune inelară cu raportul diametrelor
N1 η=d/D=0,8.
A Rezolvare:
d Pentru rezolvarea problemei,
F D este necesar să determinăm forţele
axiale din barele 1 şi 2.
b
Fig. T.C.4
Solicitări simple 99
4
∆ l cos β − ∆ l 2 cos α 1,14 ⋅ cos 300 − 2,18 ⋅ cos 450
γ = arctg 1 = arctg = 3,810
0
∆ l 1 sin β + ∆ l 2 sin α 1 ,14 ⋅ sin 30 0
+ 1,3 ⋅ sin 45
∆ l1 1,14
∆VA = cos γ = cos 3,818 = 1,51mm .
cos (α − γ ) cos(45 − 3,81)
∆ l1 1,14
∆H A = sin γ = sin 3,81 = 0,10mm.
cos (α − γ ) cos(45 − 3,81)
100 Solicitări simple
Aplicaţia TC5
Să se dimensioneze bara 1 de secţiune dreptunghiulară, cu raportul laturilor,
b/h = 0,5, din OL37 şi să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al
forţei, considerând că bara 2 este rigidă, Fig. T.C.5. Se cunosc:
E = 2,1⋅105 MPa ; σa t = 140 MPa ; F=60 KN.
b
C
C
h
300
l=2m N α=300
l=2m N
N F
D 450=γ N F
B A
D
B
α
E ⋅ B’
b=2 m a=1 m
2m 1m
a)
b)
Fig. T.C.5
β
Rezolvare:
B
F1 = 60 ⋅ cos 60 = 30 [kN] ;
F2 = 60 ⋅ cos 30 = 60 ⋅ 0,866 = 51,96 [kN]
⋅
(∑ M )D = 0 ; N b cos 450 − F2 (a + b ) = 0 ; E ≈β
F (a + b ) 51,96 ⋅ (3)
N= 2 = = 110,225 [kN] ; B’
b ⋅ cos 450 1,4142
N 110225 Fig. T.5.1
A nec1 = = = 787 [mm2 ] ;
σa t 140
A nec1
A nec1 = b ⋅ h = 2 b 2 ; b = = 19,84 mm ; b ef = 20 mm; ⇒ h = 40 mm.
2
Bara BC, sub acţiunea solicitării de întindere se va lungi cu:
2000
110225 ⋅
N ⋅l cos 450
∆l = = = 1,856mm
E ⋅ A ef 2,1 ⋅105 ⋅800
Întinderea şi compresiunea monoaxială 101
Aplicaţia TC6
Să se dimensioneze elementul de rezistenţă Fig. T. 6, cunoscând:
σat = 100 MPa ; σac = 180 MPa ; F = 100 kN şi să se calculeze deplasarea totală a
secţiunii 3, dacă E = 2,1⋅10 5 MPa .
d1
Rezolvare
8F
1) Se trasează diagrama
D2 de variaţie pentru forţa axială
aplicând metoda secţiunilor de
2F
d2
0 la capătul liber spre încastrare:
2
1
N 32 (x 1 ) = 2 F = N 21 (x 2 ) ,
3 0,3m N10 (x 3 ) = − 4 F .
0,2m
0,4m
2) Dimensionarea
elementelor componente ale
N 6F elementului de rezistenţă:
2F
Fig. T.C.6
102 Solicitări simple
Pe tronsonul (3-2):
2
N π D2 4 ⋅ 2F
A nec1 =
σat
=
4
1 − η2 ( ) ⇒ D 2 nec =
(
π ⋅ σat 1 − η2
=
)
4 ⋅ 200 ⋅103
= = 63,07 [mm]
(
π ⋅100 1 − 0,62 )
D 2 ef = 63 mm ⇒ d 2 ef = 37,8 mm.
Pe tronsonul (2-1):
2
N π d1 4 ⋅ 2F
A nec 2 = = ⇒ d1nec = =
σat 4 π ⋅ σat
4 ⋅ 200 ⋅103
= = 35,68 [mm]
π ⋅100
⇒ d1ef = 36 mm.
Pe tronsonul (1-0):
2
N π d1' 4 ⋅ 6F
A = = ⇒ d' = =
nec 2 ' σac 4 1 nec π ⋅ σac
4 ⋅ 600 ⋅103
= = 71,36 [mm]
π ⋅150
⇒ d ' = 72 mm.
{ }. În cazul nostru: d = 72mm
1 ef
4
200 ⋅103 ⋅ 0,2 ⋅103 600 ⋅103 0,3⋅103
+ − = 0,02721 mm.
5 π ⋅ 72 5 π ⋅ 72
2 2
2,1 ⋅ 10 2,1 ⋅ 10
4 4
Întinderea şi compresiunea monoaxială 103
Aplicaţia T.C. 7.
Să se calculeze tensiunile din bare şi deplasarea pe verticală a punctului de
aplicaţie al forţei pentru sistemul hibrid din figură, realizat din barele elastice 1 şi 2 şi
bara orizontală de rigiditate ridicată, considerată nedeformabilă. Se dau: A1 = 130
mm2; A2 = 90 mm2 ; E = 2 ⋅ 105 MPa, Fig. T.C.7.
1 2
Rezolvare:
3m (∑ M )B = 0 ;
F=30 KN F ⋅ 2 60
N1 = = = 20 [ kN ] .
3 3
(∑ M )A = 0 ;
1m 2m F ⋅1
N2 = = 10 [ kN ] .
3
F
N1 N2
Structura
N1 20 ⋅ 103
în stare σ1 = = = 153,84 MPa .
deformată A1 130
∆l 1
∆l 2
N 2 10 ⋅ 103
∆ vF σ2 = = = 111,11 MPa.
A2 90
N1 l 20 ⋅103 ⋅ 3000
∆ l1 = = = 2,3 mm
Fig. T.C.7 E1 A1 1,3⋅102 ⋅ 2 ⋅ 105
N2 l 10 ⋅103 ⋅ 3000
∆l2 = = = 1,66 mm .
E1 A 2 0,9 ⋅10 2 ⋅ 2 ⋅ 105
În conformitate cu structura în stare deformată vom avea:
(∆ l 1 − ∆ l 2 ) ⋅ 2
∆ vF = ∆ l 2 + = 2,087 mm .
3
104 Solicitări simple
Aplicaţia P.T.C.1
Să se dimensioneze bara din Fig. P.T.C.1, şi să se calculeze deformaţia totală,
cunoscând: σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa.
1,6d
F
d
Rezultate: d=32,6 mm;
∆l=2,54 mm
F=125KN
F 1,5 m
1m
2m
Fig. P.T.C.1
Aplicaţia P.T.C.2
Să se dimensioneze ancora 1 din Fig. P.T.C.2, realizată din mai multe sârme cu
diametrul de 3 mm, cu σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa. Pentru structura astfel
dimensionată se cere să se calculeze deplasarea pe orizontală a punctului de aplicaţie
al forţei F=2,5 KN, ( stâlpul vertical este considerat de rigiditate mare).
Fig. P.T.C.2
Întinderea şi compresiunea monoaxială 105
Aplicaţia P.T.C.3
Să se dimensioneze bara din Fig. P.T.C.3, şi să se calculeze deformaţia totală,
cunoscând: σa=150 MPa; E=2,1⋅105 MPa.
d1
d2 Rezultate: d1=20,6 mm;
d3
d2=32,6 mm;
d3=23,5 mm;
∆l=3,92 mm.
65 KN
50 KN
75 KN 60 KN
Fig. P.T.C.3
Aplicaţia P.T.C.4
Structura de bare articulate din Fig. P.T.C.4, este solicitată de forţa verticală
F=13,35 KN. Barele componente au secţiunile transversale după cum urmează:
bara 1 este circulară cu diametrul d=58 mm; bara 2 este pătrată cu latura a=30 mm.
Barele sunt realizate din aluminiu cu E= 68.900 MPa. Se cere să se calculeze tensiunile
din bare şi deplasările pe orizontală şi pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei.
Rezultate:
2 a=30 mm σ1=8,75 MPa;
σ2=29,66 MPa;
1408 mm ∆h =0,30988 mm;
F
1 ∆v =0,2,9464 mm.
d=58 mm
2440 mm
Fig. P.T.C.4
106 Întindere şi compresiune
σ [MPa]
F1=F+∆F
σ2
dσ= σ2 -σ1
l
F1=F+∆F σ1
ε [%]
l 1 = l(1 + ε1 )
dε= ε2 -ε1
ε1 ε2
Fig. 4.4.1
F1 + F2 σ1 A + σ 2 A σ1 + σ 2
F= = = A = σA .
2 2 2
Lucrul mecanic se înmagazinează în bară sub forma unei energiei de
deformaţie, dU, în urma variaţiei forţei de la F1 la F2, (întrucât forţa are aceeaşi
direcţie cu deplasarea):
d L = d U = F ⋅ ∆l = σ ⋅ A ⋅ l ⋅ dε = σ dε V (4.4.1)
unde V = A ⋅ l – reprezintă volumul barei.
Se observă că lucru mecanic este proporţional cu aria trapezului haşurat din
curba caracteristică, Fig. 4.4.1.
În rezistenţa materialelor prezintă un interes deosebit energia internă de
deformaţie acumulată în unitatea de volum, notată cu Us, cunoscută sub denumirea de
energie specifică de deformaţie.
dU
d Us = = σ⋅d ε [J/m3] (4.4.2)
V
Pentru calculul lui energiei specifice de deformaţie, Us putem scrie:
ε ε E ε2 σ ⋅ε
Us = ∫ d Us = ∫ E ε ⋅ d ε = = , sau, (4.4.3)
0 0 2 2
σ ⋅ ε σ2
Us = = (4.4.4)
2 2E
Rezultă că energia internă de deformaţie acumulată în unitatea de volum Us
este egală cu aria de sub curba caracteristică. În literatura de specialitate energia
specifică de deformaţie este cunoscută şi sub denumirea de densitate a energiei de
deformaţie.
Presupunem curba caracteristică pentru un material care are palier de curgere
aparentă, Fig. 4.4.2. Se remarcă faptul că din punctul B la descărcare, curba
caracteristică urmează traseul BD paralel cu porţiunea rectilinie OA. Se pun în
evidenţă în felul acesta componentele energiei specifice de deformaţie:
σ [MPa]
B
Energie specifică de
deformaţie plastică _____ _____
A
OA DB
Energie specifică de
deformaţie elastică
ε [%]
O
D C
Fig. 4.4.2
108 Întindere şi compresiune
Px Ax
L
Px2 dx
dx
U=∫ . (4.4.8)
0 2 EA x
x
Fig. 4.4.4
Tensiuni în secţiuni înclinate 109
specifică se numeşte modul de rezilienţă, Ur, care conform rel. (4.4.4), va fi:
σ 2p
Ur = . (4.4.9)
2E
Aria cuprinsă sub curba caracteristică până la limita de proporţionalitate, reprezintă
modulul de rezilienţă al materialului. De exemplu pentru un material cu σp=200 MPa,
şi E= 2⋅105 MPa, rezultă că modulul de rezilienţă este Ur=0,1 MPa. Rezilienţa
reprezintă capacitatea materialelor de a absorbi energia în domeniul elastic.
Tenacitatea este o altă proprietate importată a materialului, care reprezintă capacitatea
materialelor de absorbi energia de deformaţie fără să se producă ruperea. Se defineşte
modulul de tenacitate, Ut , care reprezintă energia specifică de deformaţie în cazul în
care materialul este solicitat până la rupere. Modulul de tenacitate, Ut, este egal prin
urmare cu aria de sub curba caracteristică în întregime.
σx
F α F x
O
+α
pα
__
1
x n
y
Fig. 4.5.1
110 Întindere şi compresiune
dx dx
dz x
C’ o
B’ __
C B τα t
__
dy
σx t σx
τα p
dy α
p
α α α
σα
A’ σα
__
__ n
A n
y
Fig. 4.5.2
-σx/2
O σx/2
x
y -σx/2
σx/2
σx/2
α σx/2
α =-450
F σx F x σx=F/A
O x σx=F/A
dy
O +α __ y
pα n
α =450
dx
x
σx /2 σα-900
y σx/2
σx/2 τα-900
-σx/2 σx
O x τα = sin 2 α
2
y σx/2 σ
σα = x (1 + cos 2 α )
2
σx/2 τα+900
-σx/2 σx/2 σα+90 0
Fig. 4.5.3
112 Întindere şi compresiune
d τα σ π
În mod analog vom putea scrie: = x cos 2 α = 0 ⇒ α = , ceea ce
d (2 α ) 2 4
înseamnă că tensiunea tangenţială τ este maximă la 450 faţă de direcţiile faţă de care
tensiunea normală σ este maximă.
Dacă vom considera un element infinitezimal detaşat în jurul unui punct în
care vrem să analizăm starea de tensiune, Fig. 4.5.3, vom constata că pentru o secţiune
înclinată cu 450, tensiunea normală este egală cu tensiunea tangenţială maximă:
σ
max α = 0 0 σx F
σ =τ =
= = .
α = 45 0 max, α = 45 0 2 2 2⋅A
Din rel. (4.5.5) prin ridicare la pătrat şi însumare, obţinem expresia:
2 2
σx σx
σ
α − + τ 2
α = , (4.5.6)
2 2
σ σ
care reprezintă un cerc cu centrul de coordonate: C x , 0 şi rază: R = x . Acest
2 2
cerc poartă denumirea de cercul lui Mohr, pentru starea monoaxială de tensiune, Fig.
4.5.4.
σ’α
A’(σ’α, τ’α)
τ’α= -τα
900
o M o’ N D σ
α 2α
τα
A(σα, τα)
σα
τ
Fig. 4.5.4
Aplicaţia TSI.1:
Se cere să se calculeze tensiunile din planul înclinat indicat în Fig. TSI.1, al
unei bare drepte de secţiune dreptunghiulară cu latura a=40 mm, ştiind că este
solicitată la compresiune de forţa F=145 KN. De asemenea să se reprezinte starea de
tensiune completă pe feţele unui element de volum infinitezimal pentru care una din
suprafeţe este situată în planul înclinat.
τ-350 σ 0 n
-35
F F -350
F x
o
0
125
y
Fig. TSI.1.1
Fig. TSI.1
Rezolvare:
Tensiunea normală σ, este: -29,814 MPa
F 145 ⋅10 3
-42,57 MPa -60,81 MPa
σx = − =− = −90,625 MPa .
A 1600 42,57 MPa -350
O
Unghiul de înclinare α pentru planul înclinat în care se x 42,57 MPa
calculează starea de tensiune conform rel. (4.5.5), este: y y
α = -350 , Fig. TSI.1.1. -60,81 MPa -42,57 MPa
Rezultă:
-29,814 MPa
σx
σα =
2
( (
(1 + cos 2 α ) = − 90,625 1 + cos − 2 ⋅ 350 =
2
))
Fig. TSI.1.2
= −60,81 MPa
114 Întindere şi compresiune
σx 90,625
τα = sin 2α = − sin (− 2 ⋅ 35) = 42,57 MPa
2 2
Pentru celelalte plane, avem:
σα + 90 = −
90,625
2
( ( ))
1 + cos 2(−35 + 900 = −29,814 MPa
90,625
τα + 90 = − sin (2(−35 + 90 )) = −42,57 MPa
2
σα +180 = −
90,625
2
( (
1 + cos 2(−35 + 180 = −60,81 MPa ))
90,625
τα +180 = − sin (2( −35 + 180 )) = +42,57 MPa
2
90,625
σα + 270 = − (1 + cos(2(−35 + 270)) = −29,814 MPa
2
90,625
τα + 270 = − sin (2(−35 + 270 )) = −42,57 MPa
2
Aceste rezultate sunt reprezentate în Fig. TSI.1.2.
Fx Fx x
α
O +α
σx pα __
n
x
Fy
y
Fig. 4.6.1
Tensiunile normale produse după cele două direcţii vor fi:
F Fy
σx = x ; σy = . (4.6.1)
Ax Ay
Sisteme static nedeterminate 115
dx σy
dz
C’ σy o x
B’ __
C B τα
__
dy t
σx t σx
τα
p
dy p α
α α α
σα
A’ σα __
__
n n
A
y
Fig. 4.6.2
2
obţinem:
1 + cos 2 α 1 − cos 2 α σ x + σ y σ x − σ y
σα = σ x + σy = + cos 2α
2 2 2 2
σ − σy
τα = x sin 2 α
2
(4.6.2) Dorim să stabilim direcţiile faţă de care tensiunea normală σ, admite
valori extreme. Direcţiile pentru care tensiunile admit valori extreme poartă denumirea
de direcţii principale, iar tensiunile extreme se numesc tensiuni principale. Pentru
116 Întindre şi compresiune
stabilirea direcţiilor principale vom deriva în raport cu (2α), prima din rel. (4.6.2), pe
care o vom egala cu zero.
d (σα ) σ − σy
⇒ =− x sin 2 α = 0 (4.6.3)
d (2 α ) 2
Din relaţiile (4.6.2), şi (4.6.3), rezultă că în planele în care tensiunea
normală σ admite un extrem , tensiunea tangenţială τ este nulă, τ = 0 .
Analizând expresiile (4.6.2), şi admiţând σx > σy , atunci tensiunea normală σ admite
un extrem pentru:
σ = σ x = σ1
cos (2 α1 ) = 1 ⇒ (2 α1 ) = 0 ⇒ α1 = 0 ⇒ max
τ = 0
Am notat cu 1, direcţia faţă de care tensiunea normală admite valoarea extremă
maximă, şi cu 2 se notează direcţia faţă de care tensiunea normală admite valoarea
extremă minimă. Tensiunile normale extreme se notează cu indicele 1, respectiv 2,
σ1, σ2, după cum ne referim la tensiunea extremă maximă respectiv minimă.
În aceste condiţii tensiunea normală σ admite un minim pentru;
σ = σ y = σ2
cos (2 α 2 ) = − 1 ⇒ (2 α 2 ) = 1800 ⇒ α 2 = 900 ⇒ min .
τ = 0
Se poate vedea că tensiunea tangenţială τα admite un extrem pentru:
sin 2 α = 1 ⇒ 2 α = 90 0 ⇒ α = 45 0 .
Am regăsit acelaşi rezultat conform căruia tensiunile tangenţiale extreme se găsesc în
plane situate la 450 faţă de direcţiile în care tensiunile normale sunt extreme. În planele
în care tensiunile tangenţiale sunt extreme, vom avea următoarele valori ale tensiunilor
tangenţiale şi normale:
σx − σy
τextrem = ± 2
σx + σ y
. (4.6.4)
σα =
2
Se remarcă de aici un caz particular interesant. Şi anume, dacă σx = - σy , deci
avem o solicitare de tracţiune şi una de compresiune, într-un plan la α = 450 , rezultă
τmax = τ45 = σ x = − σ y
σ 45 = 0
O astfel de solicitare este cunoscută sub denumirea de stare de forfecare pură,
Fig.4.6.3.
Sisteme static nedeterminate 117
σy = -σx
σy = -σx
τ
-τ =-σx
τ45= σx o x
σx σx
0
45
σx σx 0
45
450 -τ
τ = σx
n
y
σy
σy
Fig. 4.6.3
Eliminând din relaţiile (4.6.2) unghiul 2α, rezultă ecuaţia unui cerc, numit
cercul lui Mohr pentru starea biaxială de tensiune:
2 2
σ + σy σ − σy
σ α − x + τ α = x , (4.6.5)
2 2
σx + σy σx − σy
care este ecuaţia unui cerc, cu centrul C , 0 şi de rază R = ,
2 2
Fig.4.6.4.
σ’α
A’(σ’α, τ’α)
τ’α= -τα
900
B M o’ N C σ
o α 2α
σy τα
A(σα, τα)
σα
σx
τ
Fig. 4.6.4
118 Întindre şi compresiune
y 2
y 2
N2 3
β
β N2 h2 h1 1 γ
N3
h2 h1 1 α
α N1
N1
x
x A
A
b) F
a) F
Fig. 4.7.1.1
Stabilirea gradului de nedeterminare statică se face cu relaţii similare atât în plan cât şi
în spaţiu. Se va ţine cont în fiecare caz de numărul de reacţiuni care sunt introduse de
reazeme, de numărul conturilor inchise şi de numărul articulaţiilor. În plan o articulaţie
introduce în plus o ecuaţie dată de faptul că articulaţia nu transmite momente, deci în
articulaţie momentul încovoietor este nul. Similar în spaţiu articulaţiile nu transmit
momente, deci în articulaţiile sferice momentele încovoietoare şi de torsiune sunt nule.
Astfel se poate scrie un bilanţ de forma:
a) în plan:
Numărul de reacţiuni +3 x (Numărul de contururi închise)-Numărul de Ecuaţii de
Echilibru Static- 1 x (Numărul de contururi închise) = Gradul de Nedeterminare
Statică, (GNS).
b) în spaţiu:
Numărul de reacţiuni +6 x (Numărul de contururi închise)-Numărul de Ecuaţii de
Echilibru Static- 3 x (Numărul de contururi închise) = Gradul de Nedeterminare
Statică, (GNS).
Observaţie: Vorbim despre echilibru static şi deci de nedeterminare statică în
cazul structurile care nu sunt mecanisme. Prin urmare din bilanţul anterior pentru ca
structura să nu fie mecanism trebuie să respecte condiţia, GNS ≥ 0. În cazul în care:
GNS = 0, structura este Static Determinată, iar dacă GNS<0, structura este mecanism
şi ca atare poate fi luat în considerare numai echilibrul dinamic, cu aplicarea
principiului lui D’Alambert.
Pentru exemplificarea modului în care se analizează gradul de nedeterminare
statică, în cele ce urmează se prezintă câteva exemple.
Exemplul nr.1, Fig.4.7.1.2 şi Fig. 4.7.1.3.
F F F
X9
X7 X7
X8 X8
X9
X2 X5 X3 X2 X2 X5
X6 X5 X3 X6
X3 X6
X1 X4 X1 X4 X1 X4
Fig. 4.7.1.2
Fig. 4.7.1.3
Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static) cu 6 reacţiuni şi un
static) cu 6 reacţiuni ⇒ contur închis, (1 contur închis x 3 eforturi = 3 necunoscute) ⇒
6 Reacţ-3 Ec. ech. static = 3 (SSN). 6 Reacţ+ 3 eforturi (1 contur închis)-3 Ec. ech. static = 6
Este un sistem static nedeterminat (SSN). Este un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de
exterior, cu gradul de nederminare nederminare statică = 6.
statică = 3.
120 Întindre şi compresiune
X7 X7
X2 X2 X5
X6 X5 X3 X6
X1 X4 X4
X1
Fig. 4.7.1.4
Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static) cu 6 reacţiuni, un contur închis, (1 contur închis x 3
eforturi = 3 necunoscute) şi cu două articulaţii (1 articulaţie în plan introduce în plus 1 ecuaţie
de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0) ⇒ 6 Reacţ+ 3 eforturi (1 contur închis)-3 Ec. ech. static -
2 articulaţii = 4 (SSN).
Avem deci un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de nedeterminare statică = 4.
X3 2
X1 X3 X6
F/2 F/2 F/2
F/2
X1
4
X2
0 3
0
X5 X2
X4 1
Se izolează corpurile
Fig. 4.7.1.5
Sistem plan (3 ecuaţii de echilibru static pentru fiecare corp rigid). Se aplică metoda izolării
corpurilor. Pentru barele rigide 1 şi 2 se pot scrie 3 ecuaţii de echilibru static, iar pentru bara
elastică 4 se poate scrie numai 1 ecuaţie de echilibru static datorită particularităţii încărcării,
(încărcarea este de-a lungul axei barei). ⇒ 7 Reaţiuni - 7 Ecuaţii de echilibru static=0. Este
deci un sistem static determinat.
Sisteme static nedeterminate 121
X1 X1
F F F F
Fig. 4.7.1.6
Sistem plan aflat în echilibru sub acţiunea încărcărilor, (fără reazeme), cu un contur închis, (1
contur închis x 3 eforturi = 3 necunoscute) şi cu 1 articulaţie (1 articulaţie în plan introduce în
plus 1 ecuaţie de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0) ⇒ 3 eforturi (1 contur închis)- 1 articulaţie
= 2 (SSN).
Avem deci un sistem static nedeterminat interior, cu gradul de nedeterminare statică = 2.
Întrucât articulaţia plană nu transmite moment, ecuaţia, (∑ M ) articulaţie=0, o folosim implicit
prin faptul că la secţionarea cadrului în dreptul articulaţiei introducem numai două
necunoscute, forţa axială şi tăietoare.
Exemplul nr.5, Fig.4.7.1.8.
y
F
F
X3 X2
X1 X1
x
X2
X3
z
X4 X7 X10 X13
X11
X6 X5 X12
X8 X14
X9 X15
Fig. 4.7.1.8
Sistem în spaţiu (6 ecuaţii de echilibru static) cu 12 reacţiuni, un contur închis, (1 contur închis
x 6 eforturi = 6 necunoscute) şi cu 1 articulaţie sferică (1 articulaţie sferică introduce în plus 3
ecuaţii de echilibru static (∑ M ) articulaţie=0 după trei direcţii perpendiculare) ⇒ 12 Reacţiuni+
6 eforturi (1 contur închis în spaţiu)-6 Ec. ech. static -3 ecuaţii de momente în articulaţia
sferică = 9 (SSN).
Este un sistem static nedeterminat mixt, cu gradul de nedeterminare statică = 9.
122 Întindre şi compresiune
N1 N2 Nn
∑ Ni F
i =1
sau, = = ... = = n
= n
(4.7.2.4)
E1A1 E 2 A 2 EnAn
∑ EiAi ∑ EiAi
i =1 i =1
E2A2
N2 = F n
, (4.7.2.6)
∑ EiAi
i =1
EnAn En
Nn = F n
⇒ σn = F n
. (4.7.2.7)
∑ EiAi ∑ EiAi
i =1 i =1
Observaţie:
Bare cu secţiune neomogenă de egală rezistenţă sunt foarte greu de realizat
deoarece trebuie satisfăcută egalitatea:
σa σa σa
= 1
= ... =
2 n
(4.7.2.8)
E1 E2 En
y y
2 2
3 1 3
N1 N2
1 N3
α α
l3 = l
α α
l1 = l
x x
B ⋅ B ⋅
B”
F ≈α F
B’
a)
b)
Fig.
Fig. 4.7.2.2
4.7.2.2
_______
B' B" _____
Din ∆BB' B" , rezultă: = BB' . Deci:
cos α
∆ l1 N1 l N l N l ⋅ cos α
= ∆ l 2 sau = 2 2 = 2 (4.7.2.12)
cos α E 1 A 1 cos α E 2 A 2 E2A2
E1A1
Rezultă: N 1 = N 2 cos 2 α (4.7.2.13)
E2A2
Înlocuind rel. (4.7.2.13) în (4.7.2.10), obţinem:
126 Întindre şi compresiune
E1A1
2 N2 cos3 α + N 2 − F = 0 ,
E 2A 2
sau:
F F
N2 = =, (4.7.2.14)
E1A1 E1A1
1 + 2 cos α
3
1+ 2 cos α
3
E 2A 2 E 2A 2
F EA F
N1 = ⋅ 1 1 cos 2 α = ⋅ (4.7.2.15)
E1A1 E A E A
1+ 2 cos α
3 2 2 2 2
+ 2 cos α
E2A2 E1A1 cos2 α
În continuare deformaţiile se calculează înlocuind în rel. (4.7.2.11), expresiile
forţelor axiale din bare date de (4.7.2.14) şi (4.7.2.15).
A2
A1
N0 N3
a)
F
0 1
2 3
a b c
N0
∆ l 01 = ∆ l 123
N0
b)
N3 N3
∆ l tot = 0
N0 N3
F c)
N0
N3=F-N1 N
Fig. 4.7.2.3
Sisteme static nedeterminate 127
F
⇒ N3 = ; (4.7.2.23)
1 A
1 + b + 1 c
a A2
şi:
A
F b + 1 c
A2 F
N0 = = . (4.7.4.24)
1 A 1 a
+ 1
1 + b + c a
a A 2 A
b+ 1c
A2
În felul acesta am determinat reacţiunile, deci am ridicat nedeterminarea
statică. Diagrama de variaţia a forţei axiale este reprezentată în Fig. 4.7.2.3.
Deformaţiile barei pot fi calculate cu rel. (2.1.5). Tensiunile normale pe fiecare tronson
în parte se vor calcula cu rel. (2.1.4).
1 2 N2
l F
l N1 F
N2
D α D N1
C B α
A C B
A
HD γ
3 VD A” ⋅ β=90-α
l l l C’
A’
l l l
a)
b)
Fig. 4.7.2.4
Rezolvare:
Se izolează elementul de rigiditate ridicată 3. Avem: 4 Reacţiuni – 3 Ecuaţii
de echilibru = 1 SSN; ⇒ sistemul este o dată static nedeterminat.
Dintre ecuaţiile de echilibru static, se evită acele ecuaţii, ( ∑ H = 0 şi
∑ V = 0 ), care conţin necunoscutele VD şi HD, reacţiuni care acţionează exclusiv
Sisteme static nedeterminate 129
asupra barei de rigiditate ridicată, (nu ne interesează în mod direct în calculul nostru
aceste reacţiuni). Deci din punct de vedere static se poate scrie ecuaţia de momente:
(∑ M )D = 0 ; ⇒ N 1 l − F ⋅ 2 l + N 2 ⋅ sin α ⋅ 3 l = 0 . (4.7.2.25)
Ecuaţia suplimentară necesară ridicării nedeterminării statice se stabileşte analizând
modul de deformare al sistemului. Se admit următoarele ipoteze:
1) Bara de rigiditate ridicată 3 se va roti cu un unghi mic γ. Considerăm că
punctele situate pe această bară se deplasează numai pe verticală, neglijându-se
deplasările lor pe orizontală. (Ex. A trece în poziţia deformată în A′ şi C → C′).
Întrucât bara de rigiditate ridicată se roteşte cu un unghi γ mic, vom neglija
deplasările pe orizontală ale punctelor aparţinând acestei bare, în comparaţie cu
deplasările pe verticală ale aceloraşi puncte. Prin urmare A → A′ şi C → C′.
2) Lungirea barei 2 o aproximăm cu segmentul A′A″, unde A″ este piciorul
perpendicularei dusă din A pe poziţia deformată a acestei bare.
3) Unghiul β = 90 - α pe care îl face bara 2 în poziţie deformată cu verticala, în
ipoteza micilor deformaţii, rămâne nemodificat.
Vom pune în evidenţă asemănarea triunghiului AA′D cu C C′D, care
reprezintă relaţia geometrică suplimentară necesară ridicării nedeterminării:
∆ l1 ∆ l2
= , (4.7.2.26)
l sin α ⋅ 3 l
N l N2 l
sau: 1 = , (4.7.2.27)
E1A1 3E 2 A 2 sin 2 α
l
unde: l 2 = .
sin α
E1A1
Din rel. (4.7.2.27), rezultă: N1 = N 2 ⋅ . (4.7.2.28)
E 2 A 2 3 ⋅ sin 2 α
Înlocuind rel. (4.7.2.28) în (4.7.2.25), obţinem:
E1A1
N2 ⋅ + 3 N 2 sin α = 2F;
E 2 A 2 3 ⋅ sin 2 α
2F 2F , (4.7.2.29)
⇒ N2 = =
E1A1 E1A1
3 sin α + 3 sin α +
E 2 A 2 3 sin α
2
E 2 A 2 3 sin 2 α
E1A1
2F
E 2 A 2 3 sin 2 α 2F
şi: N1 = = . (4.7.2.30)
E1A1 9E 2 A 2 sin 3 α
3 sin α + +1
E 2 A 2 3 sin 2 α E1A1
130 Întindre şi compresiune
F N1 N2 F N3
l 1 2 3 l N3
A B C D N1 N2
B C D
A
4 ∆l 1 B” ∆l 2 C” D”
l l l
A’ ∆l 3
VD B’
C’
l l l D’
a)
b)
Fig. 4.7.2.5
Rezolvare:
Izolând bara de rigiditate ridicată se pun în evidenţă 3 necunoscute. Deoarece
proiecţia de forţe după axa barei orizontală, ∑ H = 0 , nu are sens fizic, înseamnă că
rămân doar două ecuaţii de echilibru, ∑ V = 0 , ∑ M = 0 .
Rezultă următorul bilanţ: 3 Necunoscute – 2 Ecuaţii de echilibru static = 1 SSN
Ecuaţiile de echilibru static sunt următoarele:
∑ V = 0 ⇒ N1 + N 2 + N 3 − F = 0 (4.7.2.32)
(∑ M ) = 0 ⇒ N 2 l + N 3 ⋅ 3l − F ⋅ 2l = 0
A
(4.7.2.33)
Ecuaţia suplimentară se obţine geometric, analizând sistemul în stare
deformată, Fig. 4.7.2.5.b).
Sisteme static nedeterminate 131
3 1 3
l N1
1 N3
α α
l 3 = l1 = l
α α y
l1 = l
A x α α
A x
∆l 1 / cos α ⋅ ⋅ A” N1 N3
∆
A’ x
A’
B B
∆l 2 N2 N2
l N2
2 2
a) b)
Fig. 4.7.2.6
Rezolvare:
În poziţie asamblată articulaţia ocupă o poziţie de echilibru, 4.7.2.6.b), pentru
care se pot scrie cele două ecuaţii de proiecţii de forţe:
∑ H = 0 ⇒ N 1 ⋅ sin α = N 3 sin α ⇒ N 1 = N 3 , (4.7.2.35)
∑V = 0 ⇒ 2 N 1 cos α − N 2 = 0 ⇒ N 2 = 2 N 1 cos α . (4.7.2.36)
132 Întindre şi compresiune
∆ 1
N2 = . (4.7.2.39)
l 1 1
+
E 2 A 2 2 E 1 A 1 cos α
3
∆ 1
N1 = . (4.7.2.40)
2 l cos α 1 1
+
E 2 A 2 2 E1A1 cos α
3
Rezultă:
N1 N ∆ 1
σ1 = = σ3 = 3 = . (4.7.2.41)
A1 A 3 2 ⋅ l ⋅ cos α ⋅ A1 1 1
+
E 2 A 2 2 E1A1 cos α
3
N2 ∆ 1
σ2 = = . (4.7.2.42)
A2 l ⋅ A2 1 1
+
E 2 A 2 2 E1A1 cos α
3
E, A, α
Bara în starea
iniţială.
Presupunem că intervenim din exterior, pentru sistemul astfel dilatat şi-l vom
comprima cu ∆ l N , cu o forţă axială N, la lungimea iniţială dată de distanţa l dintre
încastrări, unde:
Nl
∆ lN = . (4.7.2.45)
EA
Dar: ∆ l N = ∆ l t , rezultă:
Nl
= lα ⋅ ∆ t ⇒ N = EA α ⋅ ∆ t . (4.7.2.46)
EA
N
Tensiunea din bară: σ = = Eα ⋅ ∆t , (4.7.2.47)
A
care trebuie să satisfacă condiţia ca σ ef < σ a .
Deformaţia specifică liniară este:
σ
ε = = α∆t . (4.7.2.48)
E
Exemplul nr.2.
Considerăm o îmbinare filetată şurub piuliţă, Fig. 4.7.2.8.a), pentru care piuliţa
este realizată din cupru iar şurubul este realizat din oţel. Piesele au fost executate la
Cu
Ncu/2
l
∆ l ∆Cut
Cu Schema decelării
Lungimea finală în deformaţiilor într-o îmbinare
starea de echilibru ∆ l NCu filetată şurub piuliţă din
materiale diferite, supusă la
Ol b)
variaţia temperaturii.
∆ l ∆Olt ∆ l NOl
l
Fig. 4.7.2.8
Sisteme static nedeterminate 135
Exemplul nr.3.
Considerăm un sistem de bare elastice concurente, Fig. 4.7.2.9.a), realizat din 2
bare de cupru şi una de oţel, care faţă de situaţia iniţială de montaj se supune unei
variaţii de temperatură ∆t. Sistemul este simetric atât geometric cât şi din punct de
vedere al proprietăţilor de material. Se cunosc ECu; EOl; ACu; AOl; αCu; αOl; Dorim să
calculăm tensiunile care apar în bare datorită variaţiei de temperatură.
y y
Ol Ol
Cu Cu
l Cu Cu NOl
β NCu
β NCu β β
x
B ∆l ∆OLt
B B” ⋅
≈β ∆l NOL
∆l ∆Cut x
⋅ B’
∆l NCu
B’” Starea finală de
echilibru
a)
b)
Fig. 4.7.2.9
α Cu
2∆t cos β − α Ol
cos β
2
⇒ N Ol = > 0.
2 cos β 1
+
E Ol A Ol E Cu A Cu cos 2
β
N Cu N
⇒ σCu = <0; ⇒ σOl = Ol >0.
A Cu A OL
Aplicaţii:
Aplicaţia TCN.1
Un stâlp de rigiditate ridicată de înălţime h, este ancorat prin intermediul a
două ancore, Fig. TCN.1.a). Se cere să se calculeze tensiunile normale din cele două
ancore şi deplasarea pe orizontală a punctului de aplicaţie al forţei F. Se cunosc E1, E2,
A1, A2, unghiurile α, β, şi deschiderile pentru prinderea ancorelor h1, h2.
Rezolvare
Dacă se izolează stâlpul de rigiditate ridicată, Fig. TCN.1.b). asupra lui
acţionează 4 reacţiuni. Se pot scrie trei ecuaţii de echilibru static, deci sistemul este
static nedeterminat cu gradul 1de nedeterminare.
Rezultă geometric lungimile barelor elastice 1 şi 2:
138 Întindre şi compresiune
h1 h2
l1 = ; l2 =
sin α sin β
F F
γ
γ
E E’
A
A’
A”
h B
B’
1 N1
h1 B”
N2
2 h2
α
α
β β D
a) b)
Fig. TCN.1
Aplicaţia TCN.2
Se cere să se calculeze starea de tensiune din bara încastrată la ambele capete,
Fig.4.7.2.3, care este solicitată atât mecanic, de forţa F, conform enunţului 3)
(pag.126), cât şi termic prin creşterea temperaturii cu ∆t [0C]. Se dau: a=300 mm;
b=400 mm; c=250 mm; F=15 KN; A1=280 mm2; A2=340 mm2; ∆t= 50 [0C]; E=2⋅105
MPa; α=12⋅10-6 [0C-1].
Rezolvarea:
Rezolvarea o vom face prin aplicarea principiului suprapunerii de efecte.
Conform enunţului 3), Fig.4.7.2.3, diagrama forţei axiale datorată încărcării date de
forţa F, este cunoscută, pe care o vom nota cu NF , Fig. TCN.2.
∆t=50 0C
Vom considera în
A1=280 mm2 A2=340 mm2
continuare numai solicitarea
N0 F=15 KN N3 termică, dată de creşterea
temperaturii cu ∆t=50 0C. Forţa
0 1
axială din bară datorită variaţiei
2 3 de temperatură o notăm cu N∆t.
a=300 b=400 c=250 Vom putea scrie în acest caz:
N ∆t (a + b ) N ∆t c
N0=10,032 KN
F
N + =
EA1 EA 2
= α(a + b + c )∆t ,
N3=4,967 KN
sau:
a+b c
N∆t N ∆t + =
EA1 EA 2
N∆t=35,236 KN = α(a + b + c )∆t.
α(a + b + c )∆t.
N ∆t = =
a+b c
+
N0 =25,204 KN EA1 EA 2
N
12 ⋅ 10− 6 (300 + 400 + 250 )50
= =
300 + 400 250
+
2 ⋅ 10 ⋅ 280 2 ⋅ 10 ⋅ 340
5 5
N3 =40,204 KN
Fig. TCN.2 35,2363 KN.
140 Întindre şi compresiune
Diagrama rezultantă pentru forţa axială obţinută prin însumarea efectului produs de
forţa F şi variaţia de temperatură, Fig. TCN.2, este dată de: NF N∆t
= N +
Aplicaţia TCN.3
Se cere să se calculeze forţele axiale şi starea de tensiune din barele elastice
concurente, prezentată în exemplul nr. 3, Fig. 4.7.2.9, care pe lângă solicitarea termică
este solicitată de forţa F=18 KN, şi este supusă la un montaj forţat dat de jocul ∆=0,5
mm, Fig. TCN.3.a).
Se cunosc ECu=1,3 ⋅105 [MPa]; EOl=2 ⋅105 [MPa]; ACu=250 [mm2]=AOl;
αCu=16 ⋅10-6 [0C-1]; αOl=12 ⋅10-6 [0C-1]; ∆t=40 [0C].
y
y
Ol Ol
Cu Cu
l Cu Cu NOl
β NCu
β NCu β β
∆=0,5 mm
B
B
F
∆t=40 [0C] Starea finală de echilibru pentru x
sistemul asamblat forţat, solicitat B’ b)
a) termic, ∆t=40 [0C] şi solicitat de forţa F F=18 KN
y
Ol
Cu
Cu NOl
NCu
NCu β
≈β B
∆l ∆Ol
B” β
∆ x
∆ ⋅ B’
∆l Cu Starea de echilibru după asamblare forţată
c) B’” datorită inexactităţii de montaj, ∆.
Fig. TCN.3
Sisteme static nedeterminate 141
Rezolvare:
Vom rezolva problema aplicând principiul suprapunerii de efecte:
a) Solicitarea termică, conform cu exemplul nr. 3, Fig. 4.7.2.9, ne conduce la
următoarele forţe axiale în bare:
αCu 16 ⋅10−6
∆t − α
Ol
40 2
− 12 ⋅10−6
cos β
2
∆t
NCu =− = cos 30 = −4933,87 N
2 cos β 1 2 cos 30 1
+ 2
+
E OlAOl E Cu ACu cos β 2 ⋅10 ⋅ 250 1,3 ⋅10 ⋅ 250 cos 30
5 5 2
α Cu 16 ⋅10−6
2∆t cos β − α Ol 2 ⋅ 40 ⋅ cos 30 − 12 ⋅10− 6
cos β
2 2
∆t
N Ol = = cos 30 = 8545,77 N
2 cos β 1 2 cos 30 1
+ +
E Ol A Ol E Cu A Cu cos β 2 ⋅10 ⋅ 250 1,3 ⋅10 ⋅ 250 cos 30
2 5 5 2
b) Forţele axiale din bare datorită forţei F, sunt date de rel. (4.7.2.14) şi
(4.7.2.15), pentru care obţinem:
F 18 ⋅103
F
N Ol = = = 9759,4 N ;
E A
1 + 2 Cu Cu cos3 β 1 + 2 1,3 ⋅ 105 ⋅ 250 cos3 30
5
E Ol A Ol 2 ⋅ 10 ⋅ 250
F 18 ⋅ 103
F
N Cu = = = 4757,7 N
E Ol A Ol 2 ⋅ 105 ⋅ 250
+ 2 cos β + 2 cos 30
E Cu A Cu cos 2 β 1,3 ⋅ 105 ⋅ 250 cos 2 30
c) La montajul forţat dat de inexactitatea de montaj ∆, Fig. TCN.3.c), ecuaţia
suplimentară este:
∆ ∆
N Ol l N Cu l
+ =∆ (TCN3.1)
E Ol ⋅ A Ol E Cu ⋅ A Cu ⋅ cos 2 β
Ecuaţia de echilibru static este:
∆ ∆
2 N Cu cos β − N Ol =0 (TCN3.2)
În poziţia de echilibru după asamblarea forţată, bara din oţel este întinsă, iar
barele de cupru sunt comprimate. Forţele axiale, obţinute din rezolvarea sistemului de
ecuaţii (TCN3.1), (TCN3.2), vor fi:
∆ ∆
NOl = =
1 1
l +
EOl ⋅ AOl 2ECu ⋅ ACu ⋅ cos 30
3
0,5
= = 14306,58 N;
1 1
0,8 ⋅103 +
2 ⋅ 105
⋅ 250 2 ⋅ 1.4 ⋅ 105
⋅ 250 ⋅ cos3
30
142 Întindre şi compresiune
∆ ∆
NCu =− =
1 1
2l ⋅ cosβ ⋅ +
EOl ⋅ AOl 2ECu ⋅ ACu ⋅ cos 30
3
0,5
=− = −8259,9 N.
1 1
2 ⋅ 0,8 ⋅10 cos30 ⋅
3
+
2 ⋅10 ⋅ 250 2 ⋅1.4 ⋅ 10 ⋅ 250 ⋅ cos 30
5 5 3
F F
Răspuns: σ=24 MPa
0 1 2 3
a b=2a a
Fig. PTCN.1
Aplicaţia PTCN.2.
Să se ridice nedeterminarea statică, să se reprezinte variaţia forţei axiale de-a
lungul barei şi să se calculeze tensiunile normale pe fiecare tronson în parte pentru
structura dublu încastrată, Fig. PTCN.2. Bara este realizată din acelaşi material de
secţiune constantă inelară pe toată lungimea. Răspuns:
160 KN N
A
F1=180 KN F2=80 KN F
Φ60 20 KN
100 KN
0 1 2 3 σ01=72,75 MPa
a=0,9m b=1,2m b
Φ80 σ12=-9,1 MPa
Fig. PTCN.2 σ23=-45,5 MPa
Sisteme static nedeterminate 143
Aplicaţia PTCN.3.
Pentru sistemul realizat din două bare de dimensiuni şi materiale diferite, Fig.
PTCN.3, pentru care în stare neîncărcată există jocul iniţial ∆=0,03 mm, între peretele
2 şi secţiunea frontală a barei de cupru, se cere să se calculeze tensiunile care apar sub
acţiunea forţei F=40 KN. Se dau EOl=2,1⋅105 MPa; ECu=1,05⋅105 MPa.
Φ20 Φ12
Răspuns:
F1=40 KN
Cu
σOl=120,4 MPa
Ol
2 σCu=-19,14 MPa
0 1
a=100 mm b=150 mm
∆=0,03 mm
Fig. PTCN.3
Aplicaţia PTCN.4.
Să se calculeze forţele axiale din barele elastice 1 şi 2, Fig. PTCN.4, ştiind că
sunt realizate din acelaşi material, cu aceeaşi secţiune transversală.
Răspuns:
2 2FaL
2h N1 =
1 2a 2 + b 2
h
F FbL
N2 = 2
2a + b 2
a
b
L
Fig. PTCN.4
Aplicaţia PTCN.5.
Să se calculeze forţele axiale din barele elastice concurente, Fig. PTCN.5,
ştiind că au aceeaşi lungime, r, aceeaşi secţiune transversală, A, şi sunt realizate din
acelaşi material, cu modulul de elasticitate longitudinal, E. De asemenea să se
calculeze deplasarea pe verticală a punctului de aplicaţie al forţei F.
144 Întindre şi compresiune
3 Răspuns:
2 4 F F 3 F
300 300
N1 = = N5 ; N 2 = = N 4 ; N3 = .
300 300 6 6 3
Fr
1 r
5 ∆ VF = .
F 3EA
Fig. PTCN.5
Aplicaţia PTCN.6.
O bară de rigiditate mare cu o greutate de 150 KN, este suspendată de trei bare
trei bare paralele articulate la capete, dispuse simetric în raport cu centrul de greutate al
greutăţii, având aceeaşi lungime, h, Fig. PTCN.6. Barele sunt realizate din acelaşi
material având ariile secţiunilor transversale: A1=500 mm2; A2=800 mm2; A3=300
mm2. Să se calculeze forţele axiale şi tensiunile normale din bare.
Răspuns:
N1=N3=36,2 KN; N2=77,6KN.
3 σ1=72,4 MPa;
1 h
2 σ2=97 MPa;
σ3=120,66 MPa.
F
b b
Fig. PTCN.6
Aplicaţia PTCN.7.
F
Printr-o placă plană de rigiditate ridicată, se
∆=1 mm
solicită la compresiune trei stâlpi dispuşi simetric în
raport cu direcţia de aplicare a forţei F, Fig. PTCN.7.
Stâlpul central este mai scurt cu distanţa ∆=1 mm. Se
cere să se calculeze valoarea maximă a forţei F,
h=2 m cunoscând că stâlpii sunt realizaţi din beton, cu σa=18
MPa, E=30000 MPa.
Fig. PTCN.7
Sisteme static nedeterminate 145
Aplicaţia PTCN.8.
∆=1 mm 1m Prin intermediul barei verticale 3, de
rigiditate ridicată se asamblează forţat barele
2 elastice 1 şi 2, (datorită inexactităţii de
2m execuţie ∆=1 mm), Fig. PTCN.8. Se mai
1
cunosc A1=100 mm2; A2=200 mm2 ; E=2⋅105
3 MPa. Se cere să se calculeze forţele axiale şi
2m 1m tensiunile normale din barele elastice 1 şi 2.
secţiunile I şi II sunt:
F F
σI = = (4.8.1)
AI b B
F F x F F
σII = = (4.8.2)
y A II b (B − d )
Întrucât σ II > σ I , condiţia de
σII
rezistenţă este satisfăcută dacă:
σI σmax
σ II ≤ σ a . (4.8.3)
y
Fig. 4.8.1
146 Întindre şi compresiune
Kσn 3,2
gros.b
3
Coeficientul teoretic de
2,8 F F
concentrare net
2,6 d
B
2,4
2,2
2
1,8
1,6
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1
Raportul d/B
Fig. 4.8.2. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu o gaură străpunsă
F d2 3 d4
σ= 1 + 2 + , (4.8.7)
bB 8 y 32 y 4
unde F este forţa axială concentrată aplicată la distanţă mare de secţiunea analizată.
d
Tensiunea maximă se produce pentru y = . Din rel. (4.8.7), rezultă:
2
F d2 3 d4 F 1 3 F⋅6 F
σmax = 1+ + = 1 + + = =3
bB d2 d 4 bB 2 2 bB 2 bB
8⋅ 32
4 16
F
Întrucât σ I = ⇒ σmax = 3 σI .
bB
F
3
σ 3σ bB = 3 1 − d .
În cazul platbenzii cu gaură străpunsă: k σn = max = I =
σn σII F B
b( B − d )
Stări asemănătoare de solicitare se produc şi în dreptul altor forme ale variaţiei
secţiunii transversale, Fig. 4.8.3, Fig. 4.8.4. Valorile coeficientului teoretic de
concentrare este dat în memoratoare inginereşti.
Este important de reţinut că efectul de concentrare al tensiunilor se produce
numai în domeniul elastic al materialului. În cazul materialelor ductile, la depăşirea
limitei de elasticitate şi intrarea în domeniul curgerii are loc uniformizarea tensiunilor
la valoarea maximă a tensiunii de curgere.
148 Întindre şi compresiune
4,5 Kσn
t/r=4 t gros.b
Coeficientul teoretic net de
concentrare a tensiunilor
4
F F
3,5 t/r=1 h σmax B
3
t
2,5 2r
t/r=0,
2
1,5
1
0 0,2 0,4 0,6 0,8
Raportul r/h
Fig. 4.8.3. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu degajări circulare
Kσn
2,8 r
B/h=2 σmax
Coeficientul teoretic net de
concentrare al tensiunilor
2,6
F F
2,4 B
B/h=1,25 h
2,2
2
1,8
1,6
1,4 B/h=1,1
1,2
1
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1 1,2
Raportul r/h
Fig. 4.8.4. Variaţia coeficientului teoretic net pentru o placă cu racordare circulară
d0
F
d0
3
F σ
F F
5
2 F 4
3
1 2 σc
d0 1
ε
2r
F d
D
∆l
0
∆l3 ∆l1
∆l2 ∆l1 F
Fig. 4.8.5 Fig. 4.8.6
Prin urmare în acest caz, coeficientul efectiv de concentrare, dat de rel. (4.8.9),
este subunitar, ks<1. Acest lucru se explică prin contribuţia a doi factori principali.
150 Solicitari de întindere compresiune
Primul factor aşa cum este prezentat în Fig. 4.8.6, se datorează unui
fenomen de redistribuire prin uniformizarea tensiunii în zona de concentrare după
atingerea limitei de curgere. Pe măsură ce încărcare creşte apare uniformizarea
tensiunii de curgere pe întreaga secţiune, la valoarea limitei ce curgere a tensiunii, σc.
Fenomenul de uniformizare pus în evidenţă prin distribuţiile date de stadiile 2 şi 3, Fig.
4.8.6, se încheie în cazul în care se ajunge la stadiul 4. Stadiile 2 şi 3 reprezintă cazuri
de comportament elasto-plastic al materialului.
Curba caracteristică este schematizată cu un palier de curgere pronunţat până
la apariţia fenomenului de ecruisare. Creşterea forţei de tracţiune F se produce atât în
timpul procesului de uniformizare a tensiunilor cât şi după aceea datorită ecruisării
materialului, stadiul 5.
Un alt doilea factor principal care conduce la creşterea forţei de rupere în cazul
prezenţei concentratorului de tensiune pentru un material ductil, este dat de fenomenul
de frânare al ruperilor prin lunecările care apar în zona concentratorului.
Concentratorul de tensiune creează o stare locală de tensiune triaxială, în care
tensiunea tangenţială maximă care este factorul determinant în producerea ruperilor
prin lunecare, este mai mică decât în cazul barei netede fără concentrator, cu aceeaşi
secţiune transversală, solicitată cu aceeaşi forţă de tracţiune F.
Remarcăm faptul că în cazul în care ductibilitatea materialului este moderată
iar curba caracteristică nu are prag de curgere coeficientul ks, poate fi supraunitar sau
subunitar.
De asemenea menţionăm faptul că în cazul solicitărilor variabile, atât în cazul
materialelor ductile cât şi în cazul materialelor fragile, prezenţa concentratorilor de
tensiune conduc la o diminuare considerabilă a rezistenţei la oboseală.
v
Q + ql v
σ0 = 1+
A g ⋅ t p
ω
v
t
tpornire toprire
Nx
l
q σx a
x
q ap t
Q v
σ0 = 1+
Q Q A g ⋅ t p ao
b)
a)
Fig. 4.9.1.1
Q + q l v
≤ σa .
Pentru x = l ; ⇒ σ max = 1+ (4.9.1.5)
A g⋅tp
v
Dacă notăm: 1 + = ψ , unde ψ are semnificaţia unui factor de amplificare, putem
g tp
Q + ql
scrie: = σst max ;
A
⇒ σ max = σst .max ⋅ ψ . (4.9.1.6)
v
Fenomenul este favorabil la coborâre, unde: ψ = 1 − . Pentru un timp de
g ⋅ t c
coborâre tc mic, Ψ << 1.
r2 r2
ω (r2 − r12 ) .
q q 2 2
Fc = ∫ d Fc = ∫gω
2
x dx = (4.9.1.8)
r 1 r 1
2 g
Condiţia de rezistenţă a barei este:
N Fc q ω2 2 2
σmax = = =
A A 2g A
r2 − r1 ≤ σat . ( ) (4.9.1.9)
N l ω2 q ⋅ l
Rezultă: σ max = = + Q ≤σa (4.9.1.11)
A Ag 2
Pentru o bară în mişcare de rotaţie dorim să găsim legea de variaţie pentru aria
secţiunii transversale a manivelei funcţie de distanţa x de la centrul de rotaţie,
A x = A x ( x ) , din condiţia de egală rezistenţă, σ max = σa = ct ., Fig. 4.9.1.3. Detaşăm
din element, la distanţă x de axa de rotaţie elementul de volum de lungime dx.
Ax A +dA
x x Ax Ax+dAx
ω
dFc
Q σa σa
x
dx
dx
l
Fig. 4.9.1.3
Forţa centrifugă dFc, care acţionează asupra acestui element de volum este:
γ
d Fc = A x ⋅ dx ⋅ x ⋅ ω2 ; (4.9.1.12)
g
unde γ - este greutatea specifică a materialului [N/mm3]
Din condiţia de echilibru, ∑ H = 0 , rezultă:
γ
− σ a ⋅ A x + σ a (A x + d A x ) + A x dx x ω 2 = 0 ; (4.9.1.13)
g
γ
σa d A x = − A x dx x ω 2 ;
g
d Ax γ γ ⋅ ω2 x 2
=− ω 2 x dx ⇒ ln A x = − + C; (4.9.1.14)
Ax g σa g ⋅σa 2
Din condiţia x = 0 ⇒ C = ln A 0 ⇒
γ ω2
γ ω2 A γ ω2 2 Ax − x2
ln A x − ln A 0 = − ; ⇒ ln x = − x ⇒ = e 2gσ a
2 g σa A0 2 g σa A0
154 Solicitari de întindere compresiune
γ ω2
− ⋅ x2
2 g σ0
Ax = A0 e (4.9.1.15)
Dacă la capăt manivela este prevăzută cu o greutate Q, rezultă forţa axială la
Q
distanţă x = l , ⇒ N c = l ω 2 .
g
Din condiţia de rezistenţă a manivelei în această secţiune rezultă:
2 2
γω γω
NC − ⋅l Q ⋅ l ⋅ ω2 2
− l 2
Ax x = l = = A0 e 2gσ
⇒ a
= A0 ⋅ e 2gσ a
σa g σa
Rezultă:
γ ω2
Q l ⋅ ω2 + 2 g σ l2
A0 = e a
g σa
Vom obţine:
Q l ω 2 2 g σ (l )
γ ω2 l 2 γ ω2 2 γω 2
Q l ω2 − x 2
− x2
Ax = ⋅ e 2gσ a 2 g σa
; ⇒ Ax = e a
. (4.9.1.16)
g σa g σa
Ţinând cont de forma constructivă a volantului care este realizat din spiţe şi
obadă, spiţele se pot neglija în calcule, întrucât au dimensiuni mult mai mici în
comparaţie cu obada. Notăm cu R raza medie corespunzătoare obadei şi A aria
secţiunii radiale. Volantul se roteşte cu viteza unghiulară ω [rad/s], Fig. 4.9.1.4.
Se admite ipoteza că tensiunile circumferenţiale σθ sunt uniform repartizate pe
grosimea obadei. Considerăm volantul secţionat după un diametru şi introducem forţa
axială N pe secţiune, dată de relaţia: N=A⋅σθ:
σθ
ω
N
θ
RQ
dFcsinθ dθ
dFc θ
N
σθ
Fig. 4.9.1.3
Solicitări de întindere compresiune dinamice 155
0 0g g g
Rezultă:
γ
N= A R 2 ω2 ; (4.9.1.18)
g
N γ 2 2
σθ = = R ω ≤ σa . (4.9.1.19)
A g
sau:
γ 2 g σa
σθ = v p ≤ σa ⇒ v p = . (4.9.1.20)
g max
γ
Rezultă că viteza periferică maximă nu depinde de aria secţiunii transversale.
Lungirea circumferenţială a coroanei obezii ţinând seama de legea lui Hooke este:
σ γ v 2p
∆l = εl = θ ⋅ 2πR = ⋅ 2πR . (4.9.1.21)
E gE
Modificarea razei volantului ∆ R va fi dată de expresia:
∆ l γ ⋅ vp R
2
∆R = = . (4.9.1.22)
2π g E
schematizarea curbei caracteristice în unul din cele două moduri, prezentate în Fig.
4.10.1.b), şi Fig. 4.10.1.c).
σ σ
σ
B
Ep
A Ep=0 A β
B
E σc E
σc
ε α ε α
ε
O b) O c)
a)
Fig. 4.10.1.
În cazul în care asupra unui element de rezistenţă acţionează două forţe egale
şi sens contrar, perpendiculare pe axa elementului, situate la distanţă mică una în raport
cu cealaltă, spunem că avem de-a face cu fenomenul de forfecare pură sau tăiere.
Considerăm două cuţite, unul fix şi altul mobil, acţionând asupra unei plăci de grosime
mică, cu aria secţiunii transversale A=b⋅h, şi admiţând un sistem de axe, Fig. 5.1,
singura forţă interioară diferită de zero este forţa tăietoare, Ty = F.
y
F
Cuţit mobil
Sistem fixare Sistem fixare y
semifabricat semifabricat
x F=Ty x
O
O h
τxy
b
F F
Fig. 5.1
F
y
În secţiunea transversală a elementului
a=dx de rezistenţă va apare numai
componenta tensiunii tangenţiale τ xy .
γ v x Conform relaţiei de echivalenţă avem:
h
Ty = ∫ τ xy dA , (5.1)
A
Pentru o foarte mare categorie de piese pentru care secţiunea transversală este
mică, ca de exemplu penele, niturile, buloanele, şuruburile, se poate considera τ xy = ct.
pe secţiune, astfel încât integrala (5.1) devine:
Ty = τ xy A ; sau T = τA. (5.2)
De aici şi posibilitatea rezolvării celor trei probleme:
T
- dimensionare: A nec = ; (5.3)
τa
T
- verificare: τef = ≤ τa ; (5.4)
A ef
- încărcare capabilă: Tcap = τ a ⋅ A ef ; (5.5)
Pentru o mare categorie de materiale, τa = 0,8 σa ,
unde: τ a reprezintă tensiunea tangenţială admisibilă, iar σ a reprezintă tensiunea
normală admisibilă.
Datorită prezenţei jocului „a”, Fig. 5.2, care este inevitabil din punct de vedere
tehnologic, şi care tinde spre zero, a=dx, fenomenul de forfecare este însoţit şi de
deformaţii locale.
Notăm cu v deplasarea celor două secţiuni în care sunt aplicate cele două forţe
egale şi de sens contrar care produc forfecarea. Admiţând valabilitatea legii lui Hooke,
pentru forfecarea pură, τ = G ⋅ γ , vom avea:
τa Ta
v = a ⋅ tg γ = a γ = = ; (5.6)
G GA
unde: GA – rigiditatea la forfecare; G- modulul de elasticitate transversal; A-
aria secţiunii transversale; γ - deformaţia specifică unghiulară sau lunecarea specifică.
Aplicaţie
Se cere să se calculeze forţa de ştanţare pentru un disc şi o placă semicirculară
cu două orificii străpunse, de grosime h, ştiind că tensiunea de tangenţială de curgere,
τc , Fig. 5.3.
F
d h
D
d d h
h
∆d→0
d+∆d d
a) b) c)
Fig. 5.3
Strivirea suprafeţelor 159
Rezolvare:
Pentru cazul discului cu diametrul exterior, d, Fig. 5.3.b), aria efectivă de
forfecare este: Aef=π⋅d⋅h. Rezultă că forţa de ştanţare este:
Fştanţare =Aef⋅τc=π⋅d⋅h⋅τc.
Pentru cazul plăcii semicirculare cu două orificii străpunse, Fig. 5.3.c), aria
efectivă de forfecare este: Aef=(2π⋅d +D+π⋅d/2)h. Rezultă că forţa de ştanţare este:
Fştanţare =Aef⋅τc=(2π⋅d +D+π⋅d/2)h ⋅τc.
F
F
fontă
dfontă π ⋅ d 2Fc
G 1 = h Fc γ Fc
4
hFc π ⋅ dOl
2
Fc
= AOlFc ==A
A11 p1
4
π ⋅ d Ol
2
G 2 = h Ol γ Ol + G1
oţel 4
hOl doţel π ⋅ dOl
2
= AOl = A2 p2
beton 4
hbeton π ⋅ d 2Bt
dbeton G 3 = h Bt γ Bt + G 2
4
π ⋅ d2Bt
Teren = ABt = A3 p3
fundaţie 4
a) b)
Fig. 6.2.1
4
- Contactul dintre blocul din beton şi fundaţie:
π ⋅ d 2Fc π ⋅ d Ol
2
π ⋅ d 2Bt
F + h Fc γ Fc + h Ol γ Ol + h Bt γ Bt
F + G3 4 4 4
p3 = = ≤ pa , teren .
A3 π ⋅ d 2Bt
4
(6.2.6)
h1 h
Vom avea: R 1 = R − ; R 2 = R + 2 ; unde: R-raza arborelui, (diametrul
2 2
împărţit la 2) .
Momentul de torsiune transmis de îmbinare se poate scrie sub forma:
M t = R1 ⋅ F1 = R 2 ⋅ F2 ; (6.2.7)
unde: F1 şi F2 sunt forţele echivalente preluate de pană la contactul cu arborele
respectiv cu butucul.
Mt M
Rezultă: F1 = ; F2 = t ; (6.2.8)
R1 R2
F1 Mt
p1 = = ≤ pa ; (6.2.9)
A1 R1h1 l
F2 Mt
p2 = = ≤ pa . (6.2.10)
A 2 R 2h 2 l
De obicei materialul din care se confecţionează pana are caracteristici
mecanice mai scăzute decât materialele din care se confecţionează piesele conjugate.
Prin urmare pa, pană< pa, arbore; pa, pană< pa, butuc. De acest lucru se ţine cont în scrierea
condiţiilor de forma (6.2.9), (6.2.10).
Notă:
Solicitarea de strivire este însoţită foarte adesea de solicitarea de forfecare, aşa
cum de altfel este cazul îmbinării cu pană paralelă, prezentată anterior. Analizând
solicitarea de forfecare care se produce în acest
caz, Fig. 6.2.3, putem scrie:
b
F Mt = R ⋅ F ; (6.2.11)
Mt
F Rezultă:
Mt
R F= ; (6.2.12)
Mt
R1
Tensiunea tangenţială este:
F F Mt
τef = = = ≤ τa ; (6.2.13)
A ef b l Rb l
Fig. 6.2.3
D
F F
dϕ
ϕ
p
dN
D l b)
a) D
l
Fig. 6.2.4
c)
F
De aici obţinem: p = . (6.2.14)
l⋅D
D
F adică: l D = A strivire . Rezultă că aria de strivire
reprezintă proiecţia pe un plan diametral a
suprafeţei cilindrice pe care se realizează
contactul.
dϕ
În cazul în care admitem pentru presiunea de
contact o variaţie cosinusoidală, Fig. 6.2.5, dată
ϕ
dN
de legea:
p = p max ⋅ cos ϕ
pmax Atunci:
p=pmaxcosϕ
Fig.6.2.5
164 Solicitări simple
π/2 π/2
D
F = 2 ∫ dN ⋅ cos ϕ = 2 ∫ p max l cos 2 ϕ dϕ =
0 0 2
π/2 π/2
1 + cos 2ϕ
= p max l D ∫ cos ϕ d ϕ = p max l D ∫ dϕ =
2
0 0 2
π/2
ϕ sin 2 ϕ π
= p max l D + = p max l D = 0,78 ⋅ p max l D
2 4 0 4
Rezultă:
F F
p max = 1,27 ; p max = . (6.2.15)
lD 0,78 l D
A = 0,78 l D.
Prin urmare aria de calcul la strivire în cazul suprafeţelor cilindrice pentru care
distribuţia presiunii de contact variază după o lege cosinusoidală, este 0,78 din
proiecţia suprafeţei cilindrice pe un plan diametral.
F F
sf.d1
d1, E1
σmax
2a
d2, E2 sf.d2
F
F
a) b)
Fig.6.3.1
Strivirea suprafeţelor finite 165
a) b)
Fig.6.3.2
166 Solicitări de contact
Tab.6.3.1
Material σr [N / mm2] pa [N / mm2]
OL 37 (laminat la cald) 370 650
OL 44 440 760
OL 52 520 900
Oţel carbon 480 – 800 850 – 1400
Oţel aliat 700 – 1800 1200 – 1600
Oţel rulmenţi - 3800
Fonte 900 – 1400 800 - 1300
2 F d1 − d 2 d1 − d 2 2
sf. d2 d − d2
sf. d1 d1 ⋅ d 2 d1 ⋅ d 2 0,62 FE 1
3
2
d1 d 2
d2>d1
3 1 1 F E2
F
sf. d1 d d 0,62 3
d2
4 F d2>d1 1 1 1 F E2
+ α3
sf. d1 d2 d1 d1 d 2 d 12
5 1 1 2
d − d1
d2
d1 − d 2 d1 α 3 F E 2 2
F d1 d 2
d2>d1
sf. d1
168 Solicitări de contact
6 1 1 1 2
+ d − d1
F d1 − d 2 d1 d 2 α F E 2
3
2
d1 d 2
Sf.d1
d2
d3
d2>d1 1 1 F E2
F d1
d2 d1 α3
d 22
7 d2
8 - 1 1 F E d1 + d 2
d2>d1 + 0,59 ⋅
F d1 d 2 l d1 d 2
d1
d2
F
l
9 - 1 FE
l 0,59
d dl
F
d1
Îmbinări 169
d d d
j2 j2
j1 j1
a1
a2
F/2 F/2 F/2 F/2 F/2 F/2 F
a) b)
c)
Fig.7.1.1
Acest caz reprezintă un caz tipic de îmbinare demontabilă cu bolţ, Fig. 7.1.1.c).
Relaţia de dimensionare la F
forfecare ⇒ A nec =
τa 2⋅F
1
2
d nec =
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile πd 2
π d nec π ⋅ τa
în care se produce forfecarea bolţului ⇒ A nec1 = 2 nec =
4 2
Relaţia de dimensionare la
F
strivire ⇒ A nec = F
2 Relaţia de dimensionare pentru secţiunile în pa h1 nec =
pa ⋅ 2 d
care se produce strivirea bolţului cu eclisele A nec 2 = 2 ⋅ d ⋅ h1p
exterioare ⇒
Relaţia de dimensionare la
⇒
F
strivire A nec = F
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile pa ⇒ h 2 nec =
3
în care se produce strivirea bolţ cu eclisa A nec3 = d ⋅ h 2 nec pa ⋅ h 2
interioară ⇒
Relaţia de dimensionare la F
tracţiune ⇒ A nec =
σa
= 2 (B1 h1 − d h1 ) = 2 ⋅ h1 (B1 − d )
4
Relaţia de dimensionare pentru A nec 4
secţiunile în care se produce
tracţiunea ecliselor exterioare, F
în zona slăbită. ⇒ B1 nec = +d
2 σ a h1
Relaţia de dimensionare la
tracţiune ⇒ F
A nec = F
Relaţia de dimensionare pentru σa B2 nec = +d
5 σa h 2
secţiunile în care se produce
tracţiunea eclisei interioare, în A nec 5 = h 2 (B2 − d )
zona slăbită. ⇒
172 Solicitări simple
2) Îmbinări sudate
a=0,7δ
l
a
F F
δ
Fig. 7.1.3
a=0,7δ
δ
δ δ
b)
a)
Fig. 7.1.4
Îmbinări 173
N=Fsinα
F F F F
b F b
α T=Fcosα
δ
b)
a)
Fig. 7.1.5
F
sau: (bnec − 2 δef ) δef = ; ⇒bnec. (7.1.4)
σas
Întrucât în relaţia (7.1.3) de dimensionare intervin două necunoscute, este
necesar să se impună constructiv una din dimensiuni. Astfel dacă se impune lăţimea
b=bef, rezultă δ nec şi invers dacă se impune δ ef , rezultă bnec.
Pentru cazul cordonului înclinat faţă de direcţia de solicitare, Fig. 7.1.5.a),
avem:
- din condiţia de tracţiune, (sau compresiune):
N
σ = . (7.1.5)
A
Din condiţia de verificare la tracţiune, avem:
Forţa axială ⇒ N=Fsinα;
b
Lungimea de calcul a cordonului de sudură ⇒ l c = − 2δ ;
sin α
b
Aria efectivă de calcul ⇒ A ef = ef − 2 δef δef ;
sin α
F sin α
⇒ σef = ≤ σas . (7.1.6)
b
− 2 δ δ
sin α
- din condiţia de forfecare:
T
τ = . (7.1.7)
A
Forţa de forfecare ⇒ T=Fcosα;
b
Lungimea de calcul a cordonului de sudură ⇒ l c = − 2δ ;
sin α
b
Aria efectivă de calcul ⇒ A ef = ef − 2 δef δef ;
sin α
F cos α
⇒ τ ef = ≤ τ as . (7.1.8)
b ef
− 2 δ ef δ ef
sin α
Pentru calculul simplificat, se consideră în mod acoperitor Tmax = F. În acest
F
fel se consideră ca suficient calculul la forfecare: τ ef = ≤ τas .
b ef
− 2 δ ef δ ef
sin α
Îmbinări 175
Notă: Cordonul de sudură înclinat faţă de direcţia de tracţiune, este supus unei
solicitări compuse de tracţiune cu forfecare. Pentru solicitările compuse în care apar
tensiuni de natură diferită calculul complet se face pe baza unei teorii de rezistenţă,
(vezi capitolele Teorii de rezistenţă şi Solicitări compuse).
T
δ F 450
F
δ δ
F
N
F F
b
a=0,7δ
a) b)
Fig. 7.1.6
a=0,7δ F
F F
b F
l δ1 δ
Fig. 7.1.7
176 Solicitări simple
În cazul în care structura este simetrică iar direcţia de solicitare coincide
sau este foarte apropiată de axa geometrică a structurii, Fig. 7.1.7, se poate considera
că avem de-a face cu o solicitare simetrică de forfecare pentru cele două suduri de
flanc:
F F
τ ef = = ≤ τ ef . (7.1.10)
A 2 (l − 2 a ) a
În cazul în care structura este asimetrică, dar direcţia de solicitare coincide cu
axa geometrică a structurii, Fig. 7.1.8, din condiţia de distribuţie uniformă a tensiunii,
este necesar să se determine forţele N1 şi N2 din cele două cordoane.
l1
N1
a=0,7δ
F e1 F
b
e2
N2
l2 δ1 δ
Fig. 7.1.8
Din punct de vedere static, se pot scrie două ecuaţii de echilibru:
N1 e1
N1 + =F
⇒ ∑H = 0⇒ N1 + N 2 = F e2
⇒ F F (7.1.11)
⇒ (∑ M )axa geom. ⇒ N1 e1 = N 2 e2 N1 = ; N2 =
e1 e2
1+ 1+
e2 e1
Tensiunile tangenţiale din cele două cordoane de sudură sunt:
N1 F
τef 1 = = ≤ τas ; (7.1.12)
A1 e1
1 + (l1 − 2 ⋅ 0,7 δ ) 0,7 δ
e2
N F
τef 2 = 2= ≤ τas . (7.1.13)
A 2 e2
1 + (l 2 − 2 ⋅ 0,7 δ ) 0,7 δ
e1
În cazul în care lungimile celor două cordoane nu sunt date atunci ele se
determină pe baza condiţiei de rezistenţă şi a prescripţiilor în vigoare cu relaţiile:
F 1 F 1
l1 = ⋅ + 2 ⋅ 0,7 ⋅ δ ; l 2 = ⋅ + 2 ⋅ 0,7 ⋅ δ
e1 (0,7δ ⋅ τas ) e2 (0,7δ ⋅ τas )
1 + 1 + (7.1.14)
e2 e1
Îmbinări -aplicaţii 177
Aplicaţii:
Aplicaţia IB.1.
Se cere să se dimensioneze îmbinarea cu bolţ, Fig. IB.1, cunoscând: τa=80
MPa; σa=140 MPa; pa=280 MPa; F=100 KN.
F/2 F/2
F
δ/2
δ/2 7 7
1 3
c 5 5
d
4 4
c
2 2
6
b 6
δ
F F
Fig. IB.1
Rezolvare:
Secţiunilor pentru care se impun condiţiile de rezistenţă indicate în Fig. IB.1,
sunt:
1 - forfecare bolţ
Întrucât ariile de calcul pentru tracţiune, strivire şi forfecare a ecliselor
exterioare şi al celei interioare, sunt aceleaşi vom avea:
2 - strivire bolţ-eclise exterioare
Relaţia identice⇒
3 - strivire bolţ - eclisă interioară
Relaţia identice⇒
4 - tracţiune eclise exterioare
5 - tracţiune eclisă interioară
Relaţia identice⇒ 6 - forfecare eclise exterioare
7 - forfecare eclisă interioară
Relaţia de dimensionare la
F
1
forfecare ⇒ A nec =
τa 2 ⋅100 ⋅ 103
Relaţia de dimensionare pentru
2 2
d nec = =
secţiunile în care se produce π d nec π d nec π ⋅ 80
forfecarea bolţului ⇒ A nec1 = 2 =
4 2
Relaţia de dimensionare la
F
2 strivire ⇒ A nec =
pa 100 ⋅ 103
3
Relaţia de dimensionare pentru secţiunile în
δ nec = =
care se produce strivirea bolţului cu eclisele δ 280 ⋅ 29
exterioare ⇒ A nec 2 = 2 ⋅ d ⋅ pa
2
Relaţia de dimensionare la F
tracţiune ⇒ A nec =
4
σa
Relaţia de dimensionare pentru A nec = b ⋅ δ − dδ
5
secţiunile în care se produce
tracţiunea ecliselor exterioare, F 100 ⋅ 103
în zona slăbită. ⇒ b nec = +d= + 29 = 83,94 mm
σa δ 140 ⋅ 13
⇒bef= 84 mm.
⇒ cef= 48 mm.
Aplicaţia IB.2.
Se cere să se dimensioneze elementul de susţinere, Fig. IB.2. Se dau:
τa=120 MPa; σa=150 MPa; pa=195MPa; F=130 KN.
B
D1
D
Tija
h
Disc intermediar 1.
h1
Disc intermediar 2. h2
Placă de bază. d
Fig. IB.2
Îmbinări -aplicaţii 179
Rezolvare:
1) Solicitarea de tracţiune a tijei:
F π ⋅ d 2nec F 4⋅F 4 ⋅ 130 ⋅ 103
A nec. = ⇒ = ; ⇒ d nec = = = 33,2 mm.
σa 4 σa π ⋅ σa π ⋅ 150
⇒ d ef = 34 mm.
2) Solicitarea de strivire a capului tijei cu discul intermediar 1:
F π ⋅ D2nec π ⋅ d ef
2
F 4⋅F 2
A nec. = ⇒ − = ; ⇒ Dnec = + d ef = 44,77 mm.
pa 4 4 pa π ⋅ pa
⇒ Def = 45 mm.
3) Solicitarea de strivire a discul intermediar 1 cu discul intermediar 2:
F π ⋅ D12nec π ⋅ Def
2
F 4⋅F 2
A nec. = ⇒ − = ; ⇒ D1nec = + Def = 53,6 mm.
pa 4 4 pa π ⋅ pa
⇒ D1ef = 54 mm.
4) Solicitarea de strivire discului intermediar 2 cu placa de bază:
F π ⋅ D12ef F F π ⋅ D12ef
A nec. = ⇒ B2nec − = ; ⇒ Bnec = + = 54,37 mm.
pa 4 pa pa 4
⇒ B ef = 55 mm.
5) Solicitarea de forfecare a capului tijei:
F F F
A nec. = ⇒ π ⋅ d ef ⋅ h nec = ; ⇒ h nec = = 10,1 mm.
τa τa π ⋅ d ef ⋅ τa
⇒ h ef = 11 mm.
6) Solicitarea de forfecare a discului intermediar 1:
F F F
A nec. = ⇒ π ⋅ Def ⋅ h1nec = ; ⇒ h1nec = = 7,66 mm.
τa τa π ⋅ Def ⋅ τa
⇒ h ef = 8 mm.
180 Aplicaţii
Probleme propuse:
Problema PIB.1:
Să se calculeze tensiunile efective maxime pentru îmbinărea din Fig. PIB.1.
35 35 40
75
12
p2 Răspunsuri PIB.1:
23 p1=119 MPa;
p2=111 MPa;
p1 p1 100 τpană=41,66 MPa;
τtijă=29 MPa;
σmax tijă=79,57 MPa
76
Φ40
F=100 KN F
Fig. PIB.1
Problema PIB.2:
Două bare din lemn sunt solicitate la tracţiune prin intermediul unei îmbinări
conform Fig. PIB.2. Se cere să se dimensioneze elementele îmbinării cunoscând: : τa=1
MPa; pa=10 MPa; F=60 KN
Răspunsuri PIB.2:
n 240
m=300 [mm];
F=60 KN F
n=30 [mm].
m m
200
Fig. PIB.2
Problema PIB.3.
Să se dimensioneze îmbinarea din Fig. PIB.3, cunoscând: τa=80 MPa; pa=250
MPa; σa=150 MPa; F=120 KN.
D Răspunsuri PIB.3:
F
d1=32 [mm];
d2=46 [mm];
h1=11[mm];
F
h1 h2=15[mm];
h1
D=53 mm.
d1
d2
h2
Fig. PIB.3
Îmbinări -aplicaţii 181
Problema PIB.4:
Să se dimensioneze îmbinarea cu bolţ dintre un tirant inelar şi un tirant cilidric,
Fig. PIB.4, asamblate fără joc. Se dau: τa=80 MPa; σa=120 MPa; pa=240 MPa; F=30 KN.
F F
Φd
c2
Φd1
F
Fig. PIB.4 F
Problema PIB.5:
Să se dimensioneze îmbinarea sudată dintre un arbore şi un disc circular, Fig.
PIB.5. Se dau: τa=80 MPa; Mt=12 KNm.
Mt=12 KNm
a
Fig. PIB.5.
182 Aplicaţii
Problema PIB.6:
Să se dimensioneze îmbinarea sudată, Fig. PIB.6. Se dau: τa=80 MPa; σa=120
MPa; F=150 KN.
a
h1
h2
F F=150 KN
h1 Răspuns PIB.6:
a=7,5 mm.
h1 min =11 mm.
h2=9 mm.
F 140 F
Fig. PIB.6
Problema PIB.7:
Să se dimensioneze elemetul de susţinere, Fig. PIB.7, asamblate fără joc. Se
dau: τa=80 MPa; σa=120 MPa; pa=240 MPa; F=100 KN.
a
D
d1
Răspuns PIB.7:
d1 =29 mm;
a=15 mm;
D=85 mm;
d2 =23 mm.
d2
F F
Fig. PIB.7
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 183
F1 F2
= =
h g l
g l
h
a) b)
Fig.8.1.1
Rezultă:
Ip = Iz + Iy . (8.1.12)
3) Momentul de inerţie centrifugal, întâlnit în limba engleză sub denumirea de
products of inertia, este definit de relaţia:
I zy = ∫ zy dA ; [m4]. (8.1.13)
A
Conform rel. (8.1.13), momentul de inerţie centrifugal, reprezintă produsul dintre arie
şi coordonatele sale.
Proprietăţi:
1. Momentele statice sunt nule în raport cu axele care trec prin centrul de greutate al
suprafeţei, deci sunt nule în raport cu axele de simetrie.
2. Momentele de inerţie axiale sunt mărimi pozitive. Ele nu sunt niciodată nule,
numai dacă suprafaţa este nulă.
3. Momentele de inerţie centrifugale pot fi pozitive, negative, sau nule.
4. Momentul de inerţie centrifugal (în raport cu axele de simetrie) este nul la figurile
care admit cel puţin o axă de simetrie, Fig. 8.1.3.
186 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane
y
După cum se vede, Fig. 8.1.3, axa y este
axă de simetrie. Pentru suprafeţe
elementare, dA, plasate simetric, suma
produselor dintre arii şi propriile
dA dA
coordonate este nulă. Se înţelege că dacă
yi vom calcula momentul de inerţie
-zi zi
z centrifugal în raport cu un alt sistem de
O
axe, care nu conţine cel puţin o axă de
Fig. 8.1.3 simetrie, pentru secţiunea considerată,
momentul centrifugal este diferit de zero.
În cazul în care secţiunea este plasată în întregime în cadranul 1 sau 3, atunci
momentul de inerţie centrifugal este pozitiv. Dacă însă, secţiunea este plasată în
întregime în cadranul 2, sau 4, atunci momentul centrifugal este negativ. Dacă
secţiunea este plasată în mai multe cadrane, atunci semnul momentului de inerţie
centrifugal indică conform celor prezentate anterior preponderenţa plasării în cadranele
1 şi 3 pentru valori pozitive, sau 2 şi 4 pentru valori negative.
Rezultă:
(
I z1 = ∫ y12 dA = ∫ (y + a ) dA = ∫ y 2 + 2ay + a 2 dA =
2
)
A A A
= ∫ y dA + 2a ∫ ydA + a 2 ∫ dA = I z + 2 a Sz + a 2 A
2
A A A
În mod analog se poate exprima momentul de inerţie axial Iy1. În final se obţine:
I z = I z + 2 a Sz + a 2 A
1
(8.2.2)
I y = I y + 2 b S y + b A
2
1
IzyC=0.
bh 3 b3h
Iz bh 2 Iy b2h
Wz = = 12 = ; Wy = = 12 = .
y max h 6 z max b 6
2 2
Suprafaţă dreptunghiular tubulară, Fig. y1
8.3.2. Se remarcă faptul că suprafaţa tubular y
Iz π d 3
Ip π d3 d=2r
Wz Wy= = = ; W p = = .
d 32 d 16 Fig. 8.3.3
2 2
πr 3πr 4
( )
4
I pB = I pC + r 2 A = + r 2 πr 2 = .
2 2
190 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane
y
Suprafaţă inelară, Fig.8.3.4
π D4 π d 4 π D4
Ip = − = (1 − η4 ) .
32 32 32
π D4
d
( )
r
C z
= η ; Iz = I y = 1 − η4 .
D 64
π D3
Wz = Wz =
32
( I
1 − η4 ; Wp = p =
D
)
π D3
16
(1 − η4 ) . B
2 d=2r
D=2R
πR 4
I pB = I p1C + R A1 − I p 2 C + R A 2 =
2 2
2
(
+ R 2 πR 2 − ) Fig. 8.3.4
πr 4 3πR 4 πr 4 π
−
2
( )
− R 2 πr 2 =
2
−
2
(
− R 2 (πr 2 ) = 3R 4 − 2R 2 r 2 − r 4 .
2
)
Secţiune triunghiulară oarecare, Fig. 8.3.5. z
by
b by b
dA = b y dy ; = ; b y = (h − y ) .
h−y h h
dy dA
h z
I z1 = ∫ y dA; 2
A y C h/3 z1
h
b bh
Iz = ∫ y (h − y ) dy = ∫ y 2 (h − y )dy =
2
1
0 h h0
h
b
b y3 y4 b h4 h4 b h3
= h − = − = .
h 3 4 0 h 3 4 12
Fig. 8.3.5
I z1 = I zC + a 2 A ;
z
3 2 3
bh h bh bh y1
I zC = I z1 − a 2 A = − ⋅ = . by
12 3 2 36
dy dA
Secţiune triunghi dreptunghic, Fig. 8.3.6. h z
Dorim să calculăm momentul de inerţie
centrifugal în raport cu sistemul de axe y C h/3
z1
z1Oy1, şi sistemul de axe central zCy, (care O
au axele paralele). b/3
Fig. 8.3.6
Variaţia momentelor de inerţie în raport cu axe rotite 191
b
În mod analog cazului precedent, avem: b y = (h − y ) .
h
Momentul de inerţie centrifugal este egal cu zero, pentru fâşia de arie
infinitezimală: dA=by⋅dy, (considerată dreptunghiulară), în raport cu sistemul de axe
propriu, (axele proprii fiind axe de simetrie ale dreptunghiului infinitezimal, paralel
cu sistemul de axe central zCy). În raport cu sistemul de axe z1Oy1 paralel cu sistemul
de axe central al dreptunghiului infinitezimal considerat, momentul de inerţie
centrifugal este:
b (h − y )dy b (h − y )
dI z1y1 = dA ⋅ a1 ⋅ b1 = ⋅ y⋅ .
h 2h
Pentru întregul triunghi momentul de inerţie centrifugal este:
b2 h b2h 2
I z1y1 = ∫ dI z1y1 = ∫ (h − y )2
ydy = .
A 2h 2 0 24
Momentul de inerţie centrifugal în raport cu sistemul de axe central, este:
b 2 h 2 bh h b b2h 2
I z c y c = I z1y1 − A ⋅ a1 ⋅ b1 = − = − .
24 2 3 3 72
I z = ∫ y 12 dA = ∫ (y cos α − z sin α)
dA = ∫ y 2 cos 2 α − 2 ∫ yz sin α cos α + ∫ z 2 sin 2 α dA
2
A
1
A A A A
Iz 1
= I z cos α + I y sin α − I zy sin 2α .
2 2
(8.4.3)
La fel:
I y = I z sin 2 α + I y cos 2 α + I zy sin 2α .
1
(8.4.4)
Iz 1 y1 = ∫ (y cos α − z sin α)(z cos α + y sin α) dA =
A
d I z1
= − I z1 y1 . (8.4.13)
d (2 α )
Dacă impunem condiţia de anulare a derivatei de ordinul unu,
d I z1
= 0, (8.4.14)
d (2α )
găsim soluţiile pentru valorile extreme. Prin urmare această ecuaţie trigonometrică ne
dă direcţiile pentru valorile extreme ale momentelor de inerţie axiale I z , I y , direcţii
1 1
pentru care momentul de inerţie centrifugal este egal cu zero, rel. (8.4.13), I z 1 y1 = 0.
Din condiţia (8.4.14), obţinem:
2 I zy
tg 2 α = − ; (8.4.15)
Iz − Iy
De aici găsim cele două soluţii:
2 α1 α1
⇒
α = α + π . (8.4.16)
2 α 2 = 2 α1 + π 2 1
2
Direcţia dată de unghiul α1 este valoarea maximă a momentului de inerţie
π
axial, notat cu I1, iar unghiul α2= α1 + , este direcţia pentru care momentul de inerţie
2
axial are valoarea minimă care se notează cu I2, I 1 > I 2 .
Ecuaţia (8.4.15) ne dă soluţiile dar nu ne precizează care este direcţia (1) şi care
direcţia (2). Rezultă din construcţia cercului lui Mohr, §8.5, Fig. 8.5.1, existenţa
următoarei relaţii:
I zy
tg α1 = − , (8.4.17)
Iz − I2
conform, căreia direcţia (1) şi respectiv (2) sunt date de semnul momentului de inerţie
centrifugal Izy, întrucât I z − I 2 > 0 . Astfel dacă:
Izy < 0, ⇒ atunci α1 este acea direcţie care trece prin cadranele I şi III iar α2
este acea direcţie care trece prin cadranele II şi IV, ale sistemului de axe considerat.
Izy > 0, ⇒ atunci α1 este acea direcţie care trece prin cadranele II şi IV iar α2
este acea direcţie care trece prin cadranele I şi III, ale sistemului de axe considerat.
Pentru calculul momentelor de inerţie extreme I1 şi I2 vom introduce soluţia
(8.4.15) în (8.4.9). Pentru aceasta se fac transformările:
194 Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane
tg 2 α 1
sin 2 α = ± ; cos 2 α = ±
1 + tg 2α 2
1 + tg 2 2 α
2 I zy
−
Iz − I y 2 I zy Iz − I y
sin 2α = ± =m ; cos 2 α = ± ;
1+
4I 2
zy (I z + Iy ) + 4 I
2 2
zy (I z + I y ) + 4 I 2zy
2
(I z − Iy )
2
Iz + Iy I z − I y Iz + Iy
2 I 2zy
I 1, 2 = + ± − m =
2 2 (I − I y ) + 4 I 2zy
2
(I − I y ) + 4 I 2zy
2
z z
=
Iz + I y
±
(I z − Iy )
2
±
2 I 2zy
2 2 (I z + I y ) + 4 I 2zy
2
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2
Iz + I y
⇒ I1, 2 = ±
1
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2
(8.4.18)
2 2
Se verifică (8.4. 7): I 1 + I 2 = I z + I y = ct.
În cazul în care cunoaştem I1 şi I2, precum şi unghiul α, atunci momentele de inerţie
exprimate de rel. (8.4.9), (8.4.10), (8.4.11), devin:
I1 + I 2 I1 − I 2
I z = 2 + 1
2
cos 2 α
I1 + I 2 I1 − I 2
Iy = − cos 2 α (8.4.19)
2 1
2
I I1 − I 2
z y = sin 2 α
2 1 1
(2)
R=
1
(I z − I y ) + 4 I 2zy
2
2
C
Izy α1
π-2α 2α Iz1, (Iy1)
O1 E B α1 O A D
-Izy
I2
Iy F (1)
Iz + I y Iz − I y
2 2
Iz
I1
Fig.8.5.1
2 2
Iz + Iy 1
⇒ O1E = I 2 = − (I z − I y ) + 4I 2zy
2
2 2
196 Momente de inerţie în raport cu axe rotite
Aplicaţii:
Aplicaţia CG.1
Pentru secţiunea sub formă de T, Fig. CG.1.a), se cere să se calculeze momentele de
inerţie axial central principale.
3δ 3δ
y0≡ yC1≡ yC2 ≡ yC
A2
zC2
2δ
C2
a2
zC
C
5δ a1
zC1
4δ 4,8δ 4δ
C1
2δ
A1
z0
O
δ δ
a) b)
Fig. CG.1
Tab. CG.1
Distanţa Distanţa Momentul de Momentul de Distanţa ai = yC- yCi
zCi yCi
1 4δ2 2δ 0
δ(4δ ) 4 δ 4δ
1,8δ 0
3 3
= 5,33 δ = 0,33 δ 4
12 12
2 6δ2 5δ 0
3δ(2δ ) (3δ)3 2δ = 4,5 δ 4 -1,2δ 0
3
= 2 δ4
12 12
198 Momente de inerţie în raport cu axe rotite
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este simetrică. Prin urmare centrul de greutate
al secţiunii se găseşte pe axa de simetrie, iar axa de simetrie şi direcţia perpendiculară
pe ea sunt direcţii principale de inerţie.
Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în Fig. CG.1.b), iar datele
referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.1. Sistemul de axe de referinţă în
raport cu care se calculează centrul de greutate este z0Oy0.
Centrul de greutate al secţiunii compuse este dat de rel.:
2
∑ yCi Ai (2 ⋅ 4 + 5 ⋅ 6)δ3 = 3,8 δ
yc = i =1
=
2
∑ Ai (4 + 6)δ2
i =1
2
∑ z Ci A i
zc = i =1
2
=0
∑ Ai
i =1
Pentru calculul momentelor de inerţie axial central principale, se aplică rel. Lui Steiner,
(8.2.6) şi (8.2.7),
2 2 1 ⋅ 43 3 ⋅ 23
I z C = I1 = ∑ I zC i + ∑ a i2 A i = + 1,82 ⋅ 4 + + 1,22 ⋅ 6 δ 4 = 28,93δ 4 ;
i =1 i =1 12 12
2 2 1 ⋅ 4 3 ⋅ 2 4
3 3
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ bi2 A i = + δ = 4,83δ 4 .
i =1 i =1 12 12
Aplicaţia CG.2
Pentru secţiunea sub formă de U, Fig. CG.2.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
2δ 2δ y0≡ yC1≡ yC2 ≡ yC
A2
C2 zC2
8δ
C1 a2
12δ zC1
C a1 zC
8δ 6δ
4δ 4,66δ
A1 z0
O
10δ 10δ
a) b)
Fig. CG.2
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 199
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este simetrică. Prin urmare centrul de greutate
al secţiunii se găseşte pe axa de simetrie, iar axa de simetrie şi direcţia perpendiculară
pe ea sunt direcţii principale de inerţie.
Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în Fig. CG.2.b), iar datele
referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.2. Sistemul de axe de referinţă în
raport cu care se calculează centrul de greutate este z0Oy0.
Tab. CG.2
Momentul de inerţie Momentul de
Distanţa de la axa
Distanţa de la axa
2 2 10 ⋅12 3 6 ⋅ 83
I z C = I1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i = + 1,332 ⋅120 − − 2,332 ⋅ 48 δ 4 = 1077,33 ⋅ δ 4 ;
i =1 i =1 12 12
2 2 10 3 ⋅12 6 3 ⋅ 8 4
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ b i2 A i = − δ = 856 ⋅ δ 4 .
i =1 i =1 12 12
Aplicaţia CG.3
Pentru secţiunea sub formă de I, Fig. CG.3.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este dublu simetrică. Prin urmare centrul de
greutate al secţiunii se găseşte la intersecţia axelor de simetrie, iar axele de simetrie
sunt direcţii principale de inerţie. Împărţirea în secţiuni elementare este prezentată în
Fig. CG.3.b), iar datele referitoare la aceste secţiuni sunt date în Tab. CG.3.
yC≡ yC1
yC
yC3 b3 b2 yC2
2δ 2δ
2δ 2δ
7δ 7δ
b)
a)
Fig. CG.3
2 2 7 ⋅ 143 3 ⋅103 4
I z C = I1 = ∑ I zCi + ∑ a i2 A i = −2 δ = 1100,66 ⋅ δ4 ;
i =1 i =1 12 12
2 2 7 3 ⋅14 33 ⋅10
I yC = I 2 = ∑ I yCi + ∑ b i2 A i = −2 − 2 ⋅ 3 ⋅10 ⋅ 2 2 δ 4 = 115,166 ⋅ δ 4 .
i =1 i =1 12 12
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 201
Tab. CG.3
Momentul de inerţie Momentul de
Distanţa de la axa
Distanţa de la axa
axial IzCi inerţie axial IyCi
y0 la axa yCi
z0 la axa zCi
Secţiunea i
Aplicaţia CG.4:
Să se calculeze pentru sectorul circular, Fig. CG.4, momentele de inerţie axiale
în raport cu axele centrale.
z=ρsinϕ
C z
O1
dϕϕ
r dρ
ϕdϕ ρ
y=rcosϕ ϕ yc
ϕ11 ϕ1
z1
O
Fig. CG.4
202 Momente de inerţie în raport cu axe rotite
Rezolvare:
Pentru elementul de arie dA, conform Fig. CG.4, avem:
dA=ρ⋅dϕ⋅dρ
r ϕ1
r4 sin 2ϕ1
I z1 = ∫ y 2 ⋅ dA = ∫ ∫ (ρ sin ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ = ϕ1 −
2
.
A 0 − ϕ1 4 2
ϕ1
r
r4 sin 2ϕ1
I y1 = ∫ z 2 ⋅ dA = ∫ ∫ (ρ cos ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ =
2
ϕ1 + .
A 0 − ϕ1 4 2
Momentul de inerţie polar este:
ϕ⋅r4
IO1=Iy1+Iz1 = .
2
Centrul de greutate al sectorului circular este:
r ϕ1
∫ y ⋅ dA ∫ ∫ (ρ cos ϕ) ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ 2 3
r ⋅ sin ϕ1
2 r ⋅ sin ϕ1
= 3
0 − ϕ1
yc = A
= ϕ1
=
r
ϕ1 ⋅ r 2
3 ϕ1
∫ dA ∫ ∫ ρ ⋅ dϕ ⋅ dρ
A 0 − ϕ1
z
4r/3π C
z1 z
O C
d=2r d=2r
a) b)
Fig. CG.4
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 203
Aplicaţia CG.5:
Să se calculeze pentru segmentul de cerc, Fig. CG.6, momentele de inerţie
axiale în raport cu axele centrale.
by
y
dy
h z
y C
z1
O1
ϕ r
ϕ1
z0
Fig. CG.6
Rezolvare:
În raport cu O1z1, elementul de arie dA, este:
dA=by⋅dy=2⋅r⋅sinϕ⋅dy;
unde: y=r⋅cosϕ-r⋅cosϕ1=r(cosϕ- cosϕ1); dy=-r⋅sinϕ⋅dϕ.
Rezultă: dA=by⋅dy=2⋅r⋅sinϕ⋅(-r⋅sinϕ⋅dϕ)=-2r⋅sin2ϕ⋅dϕ.
Aria segmentului de cerc este:
A = ∫ (- 2r ⋅ sin 2ϕ)dϕ = ⋅ (2 ⋅ ϕ1 − sin 2ϕ1 ) .
0
r2
ϕ1 2
204 Momente de inerţie în raport cu axe rotite
Având în vedere că pentru y=0, ϕ=ϕ1 şi pentru y=h, ϕ=0, centrul de greutate al
secţiunii este transversale este dat de:
∫ y ⋅ dA
2
yc =
ϕ1
=
ϕ1
⇒
∫ (− 2r ⋅ sin ϕ)dϕ
0 0
2
∫ dA
ϕ1 ϕ1
4 sin 3 ϕ1
y c = r ⋅ ⋅ − cos ϕ1 .
3 2ϕ 1
Momentul de inerţie axial, Iz1, este:
( )
0
I z1 = ∫ y 2 ⋅ dA = ∫ [r (cos ϕ − cos ϕ1 )] − 2r ⋅ sin 2 ϕ dϕ ⇒
2
A ϕ1
sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 sin 2ϕ1 ϕ1 2 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 sin 2ϕ1 ⋅ cos ϕ1 ϕ1 ⋅ cos 2 ϕ1
I z1 = 2r 4 − + − − +
4 16 8 3 4 2
Momentul de inerţie astfel obţinut poate fi exprimat funcţie de aria A, a
segmentului de cerc:
A ⋅r2 5 4
I z1 = A ⋅ r 2 ⋅ cos 2 ϕ1 + − r ⋅ sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1
4 6
Întrucât avem: I z1 = I z + a 2 ⋅ A;
Rezultă:
A ⋅r2 2 ⋅ sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 16 sin 6 ϕ1
I z = I z1 − y C2 ⋅ A = 1 + − 2
.
4 ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1 9 (ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1 )
În raport cu axa z0, momentul de inerţie Iz0 este:
I z0 =
r4
4
(
ϕ1 − sin ϕ1 cos ϕ1 + 2 sin 3 ϕ1 cos ϕ1 )
Pentru calculul momentului de inerţie axial Iy, remarcăm că se poate scrie:
dI y =
(b y )3 ⋅ dy = − 2 ⋅ r 4 ⋅ sin 4 ϕ ⋅ dϕ
12 3
2 0
2 ϕ1
2 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1 3 ⋅ sin 2ϕ1 3 ⋅ ϕ1
I y = − ⋅ r 4 ⋅ ∫ sin 4 ϕ ⋅ dϕ = ⋅ r 4 ⋅ ∫ sin 4 ϕ ⋅ dϕ = ⋅ r 4 ⋅ − − +
3 ϕ1 3 0 3 4 4 8
Sau:
r4 A ⋅ r 2 2 sin 3 ϕ1 ⋅ cos ϕ1
I y = (12ϕ1 − 8 sin 2ϕ1 + sin 4ϕ1 ) = 1 − ;
48 4 3 ϕ1 − sin ϕ1 ⋅ cos ϕ1
Iy =
r4
12
(
3ϕ1 − 3 sin ϕ1 cos ϕ1 + 2 sin 3 ϕ1 cos ϕ1 . )
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 205
Aplicaţia CG.6
Pentru secţiunea sub formă de L, Fig. CG.7.a), se cere să se calculeze
momentele de inerţie axial central principale.
Rezolvare:
Se remarcă faptul că secţiunea este asimetrică. Împărţirea în secţiuni
elementare este prezentată în Fig. CG.7.b), iar datele referitoare la aceste secţiuni sunt
date în Tab. CG.6.
y0
y2 yC
δ
b2
a1
(2)
α2
24δ C2 (1)
z2
a2 α1
zC
C
y1
a1 b1
δ z1
z0
O C1
12δ
a) b)
Fig. CG.7
Tab. CG.6
Momentul de inerţie Momentul de
Distanţa ai = yC- yCi
Distanţa de la axa
Distanţa de la axa
IyCi
Secţiunea i
2 2
⇒I1=2292,42 ⋅ δ 4 ; I2=242,48 ⋅ δ 4 .
Direcţiile principale sunt:
2 I zy
tg 2 α = − ⇒ tg 2α = 0,5894 .
Iz − Iy
De aici se obţin două soluţii. Conform rel. (8.4.17), direcţia (1) este acea direcţie care
este conţinută de cadranul I, întrucât momentul de inerţie centrifugal este negativ,
IzCyC= − 520,45 ⋅ δ 4 <0.
π
Rezultă: α1 = 150 15' 28"; α 2 = α1 + = 1050 15' 28" .
2
Caracteristici geometrice de ordin superior al suprafeţelor plane 207
Probleme propuse
Problema PCG1,..., PCG6
Să se calculeze momentele de inerţie axial central principale pentru secţiunile
simetrice după o axă, Fig. PCG1, ..., PCG6.
yc
4δ
yc
2δ δ
12δ
zc zc
C
C 6δ
Răspuns PCG.1: Răspuns PCG.2:
yC=7,25δ. yc yC=3,5δ.
yc
IzC=I1=440,66δ4. IzC=I1=40,83δ4.
IyC=I2=162,66δ4. IyC=I2=6,33δ4.
δ
δ δ 2δ
6δ
yc
yc
10
15
Răspuns PCG.3: Răspuns PCG.4:
yC=36 yC=83,75
IzC=I1=3,007⋅106 mm4 IzC=I1=20,98⋅106 mm4 70
IyC=I2=7,38⋅105 mm4 120 150
IyC=I2=9,64⋅106 mm4
zc
zc C
C yc
yc
35
90 12
100
Răspuns PCG.5: yC
yC
zC=216,7 mm
IzC=I1=11,781⋅109 mm4
IyC=I2=10,7338⋅109 mm4 15
Răspuns PCG.6:
zC=31,43 mm
zzCC zC IzC=I1=14,08⋅106 mm4
Φ 200 IyC=I2=3,27⋅106 mm4
150
15
50
zC 12
Φ 400 zC
90
8
yC
yC
zC
zC
300 α1
(1) 58
Φ 120
80
12 30
zC 70
200
Răspuns PCG.7: Răspuns PCG.8:
zC=93 mm; yC=133,7 mm; zC=26,67 mm; yC=20,11 mm;
I1= 37,584⋅107 mm4; I2=17,297⋅107 mm4; I1= 3,62⋅105 mm4; I2=1,5⋅105 mm4;
α1=80 23’ α1=120 53’
§.9.1 Tensiuni normale în bare drepte solicitate la încovoiere pură. Formula lui
Navier.
X V3
V0
a a
l y
x Se remarcă că pe tronsonul 1-
dx
2 grinda este solicitată la încovoiere
pură, deci singura forţă interioară
F
T prezentă în secţiunea transversală este
F momentul încovoietor. Avem de-a
face deci pe tronsonul de la 1 la 2 cu o
M solicitare de încovoiere pură. Pentru o
bară aflată în starea de încovoiere
F⋅a pură se pune în evidenţă valabilitatea
Fig. 9.1.1 ipotezei secţiunilor plane şi normale a
lui Bernoulli.
Se consideră în acest sens o
bară din cauciuc de exemplu pe care
se trasează în exterior o reţea de
pătrăţele egale (linii directoare şi
generatoare), Fig. 9.1.2.
După deformare se constată
că liniile longitudinale se curbează pe
când cele transversale rămân plane şi
normale pe axa deformată a barei. De
asemenea se constată că fibrele
M M inferioare se lungesc iar cele
superioare se comprimă.
Fig. 9.1.2
210 Solicitari simple
a<x<l-a dx
A C
R S
y
dy m n
B D
O
ρ dϕ
M ε σ
εmin σmin
A’ C’
M
Miz z
y m’
y
n’
dy
dy B’ D’ y εmax σmax
a) b) c) d)
Fig. 9.1.3
Există deci fibre care se curbează dar care nu suferă lungire sau scurtare.
Aceste fibre se numesc fibre neutre, situate în planul neutru. Intersecţia planului
neutru cu planul longitudinal de simetrie este o axă denumită axă neutră.
Ne propunem să determinăm modul de distribuţie pe secţiune transversală a
deformaţiilor specifice şi tensiunile precum şi modul de calcul al lor. Pentru aceasta se
studiază trei aspecte:
a) Aspectul static
Din grinda astfel solicitată, la distanţa x se detaşează cu două plane
perpendiculare pe axa, AB şi CD, un element de lungime dx.
Locul geometric al centrelor de greutate poartă denumirea de fibra medie.
Originea sistemul de axe impus se consideră în centrul de greutate al secţiunii.
La distanţa y de centrul de greutate luăm un element de grosime dy, de
lungime dx. După aplicarea momentului M, bara se curbează, Fig. 9.1.3, astfel că
planele AB şi CD vor ocupa în stare deformată poziţiile A′B′ şi C′D′ şi fac unghiul dϕ
între ele. Notăm cu ρ raza de curbură a fibrei medii, adică distanţa de la centrul de
curbură la centrul de greutate al secţiunii transversale şi dϕ unghiul la centru
corespunzător celor două plane A′B′ şi C′D′. Rezultă: RS = dx = ρdϕ = mn.
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 211
Notăm:
dϕ 1
= = θ; (9.1.1)
dx ρ
unde θ se numeşte rotaţie specifică (cu cât se rotesc între ele două suprafeţe situate la
o distanţă egală cu unitatea).
Ne interesează cu cât se lungeşte segmentul m′n′ (starea deformată), faţă de
lungimea iniţială a sa iniţială, mn.
∆ (dx ) = m' n' − mn = (ρ + y ) d ϕ − ρ d ϕ = y d ϕ . (9.1.2)
Lungirea specifică este:
∆ (dx ) y ⋅ d ϕ y
ε= = = = yθ . (9.1.3)
dx ρ ⋅ dϕ ρ
Prin urmare, rezultă că lungirile specifice variază liniar în funcţie de y.
b) Aspectul fizic
Admitem că materialul respectă legea lui Hooke:
σ = εE, (9.1.4)
unde E este modulul de elasticitate longitudinal, iar ε este deformaţia specifică liniară.
Rezultă:
y
σ= E = θE y . (9.1.5)
ρ
Relaţia (9.1.5) exprimă o lege de variaţie liniară pe secţiunea transversală a
tensiunii σ.
c) Aspectul static
Vom scrie relaţiile de echivalenţă între forţele interioare şi tensiuni :
N = ∫ σd A = 0 ⇒ θE ∫ yd A = 0 . (9.1.6)
A A
Întrucât θ E ≠ 0 , obţinem:
∫ y dA = 0 = S z . (9.1.7)
A
Rezultă deci că axa Oz este axa care trece prin centrul de greutate al secţiunii,
ceea ce de altfel am admis ca ipoteză.
De asemenea putem scrie:
M iy = ∫ σ z dA = 0 ⇒ θ E ∫ y ⋅ z dA = θ E I zy = 0 . (9.1.8)
A A
Fig. 9.1.4
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere 213
Aplicaţii:
Aplicaţia I.1.
Să se dimensioneze grinda simplu rezemată încărcată cu o forţă concentrată,
Fig.I.1, în cele trei variante, a), b), c). Se cunoaşte: σa = 150 MPa. Să se precizeze care
este cea mai avantajoasă variantă din punct de vedere al economiei de material.
d
F
0 2
x z z z
6δ
H0 1
V0
x1 x2 V2
xa d D
b 2δ
l
a) b) c)
T Fb/l
Fa/l
Rezolvare:
Etapele care trebuie parcurse sunt:
M
1) Trasarea diagramelor pentru forţa
tăietoare T, şi momentul încovoietor Mi.
Fab/l 2) Stabilirea secţiunii periclitate care
corespunde secţiunii în care momentul
încovoietor în modul este maxim,
Fig. I.1
M i max , (pentru materiale cu
πd4 I z π d 3 M i max
b) Iz = ; Wz = = = .
64 d 32 σa
2
32 ⋅ 40 ⋅ 10 6
d nec = 3 = 139,5 [ mm]
π ⋅ 150
40 ⋅ 10 6
d ef = 140 [ mm] ; σ ef = = 148,48 MPa < σ a
π ⋅ 140 3
32
π D4 π D3
c) Iz = (1 − η4 ) ; Wz = z =
I
D
(1 − η4 )
64 32
2
32 ⋅ 40 ⋅ 10 6
D nec = 3 = 166,3 [ mm]
π ⋅ 150 ⋅ (1 − 0,8 4 )
D ef = 167 [mm]; σ ef = 148,27 < σ a .
Dorim să vedem care din cele trei variante este mai economică. Mai
economică este acea variantă pentru care consumul de material, este minim. Notăm cu
G, greutatea grinzii. Vom avea:
G =A⋅l⋅γ;
Dar, l ⋅ γ = ct. , pentru grindă. Rezultă că greutatea minimă este dată de aria
minimă, Gmin → Amin.
Pentru cele trei variante aria efectivă a secţiunii transversale este:
a) A ef = bh = 12 δ 2 = 12 ⋅ 29 2 = 10092 mm 2 .
a
πd2 140 2
b) A ef = =π⋅ = 15393,8 mm 2 .
b
4 4
π D2
(1 − η2 ) = π ⋅ 167 (1 − 0,8 2 ) = 7885,42 .
2
c) A ef =
c
4 4
Prin urmare avem:
A ef < A ef < A ef .
C a b
Rezultă că din cele trei variante, secţiunea tubulară este cea mai economică, iar
secţiunea circulară plină este cea mai dezavantajoasă.
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 215
h
dx
F x
l
b
T
F
y
M x
Miz Fl
Miz Ty
Miz+ dMiz
τxy C z
τxy
a) b)
Fig. 9.2.1
A C A C
Miz Miz+dMiz x
x
y σx y τyx τyx y1 σx+dσx
Ty Ty τxy
B D B D τxy
a) b)
Fig. 9.2.4
C'
x
C
A'
A D''
z σx
h D'''
D' (σ+dσ)dA
y y1 C C
z
B''
τyx D
y1
τxy B''' y
B'
A*
σdA B
dx dy
y y
b
b)
a)
Fig. 9.2.5
N + dN = ∫ (σ + dσ ) dA . (9.2.6)
A*
Rezultă:
M M S*z
N= ∫ y dA = ; (9.2.7)
I z A* Iz
N + dN =
M + dM
=
(M + dM )S*z .
Iz
∫ y dA
Iz
(9.2.8)
A*
b τ
z C h
h 1 y 3 T
+ y τ max = ⋅
2 2 h/2
2 A
y
A*
Fig. 9.3.1
220 Formula lui Juravschi
b h2 2 h2 2 1 y2
T − y 6 T − y 6T − 2
T S*z 2 4
4
4 h = T 1,5 − 6 y
2
τ yx = τ xy = = = =
b Iz b h3 b h3 A A h 2
b⋅
12
Rezultă că tensiunea τ variază parabolic pe secţiunea transversală având un
T
maxim pentru y=0, ⇒ τ max = 1,5 , (în centrul de greutate al secţiunii).
A
4 T
τmax = ⋅
3 A
y
r θ
dy
Fig. 9.3.2
y = r cos θ ; dy = − r sin θ ⋅ dθ ;
b = 2 r sin θ .
0
S*z = ∫ y dA = ∫ y ⋅ b ⋅ dy ;
A*
θ
0 θ
sin 3 θ 2 3 3
S*z = − ∫ 2 r 3 sin 2 θ ⋅ cos θ ⋅ dθ = 2 r 3 ∫ sin 2 θ cos θ dθ = 2 r 3 = r sin θ .
θ 0 3 3
2 2 3
T ⋅ r 3 ⋅ sin 3 θ r sin 3 θ
T ⋅ S *z 3 T 3 4T
τ xy = τ yx = = = = sin 2 θ .
b ⋅ Iz π (2r ) 2 r sin θ π ⋅ r 3π r2
4 4
b
64 4
4 T
τ xy = τ yx = sin 2 θ .
3A
π 4 T
Pentru θ = ⇒ τ xy max =
2 3A
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 221
B1
yc
τ11 B1
h1
τ 22 = τ11
1
b
1 2 2
b
C C
zc τ max
C
H
yc
3 3 B2
4 4 τ 33 = τ 44
h2 b
τ 44
B2
Fig. 9.3.3
0 x 2δ
yc
2 6 zc
H0=0 1
C
V0 V2 F=80 KN 20δ
δ
1m 3m 2m
y 2δ
yc
T 57,5
[KN]
40 80
x0 =2,875 m
37,5
M
[KNm]
57,5
120,15 120
Fig. I.2
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 223
Rezolvare:
Reacţiunile sunt: V0=57,5 KN; V2=-37,5 KN.
Diagramele pentru forţa tăietoare şi momentul încovoietor sunt reprezentate în
Fig. I.2. Secţiunea periclitată este secţiunea cu moment maxim în modul, care
corespunde punctului de anulare a forţei tăietoare, Miz max=120,15 [KNm].
Poziţia centrului de greutate a secţiunii este dată de: yc= 7,75 δ.
Momentul de inerţie axial central, în raport cu axa de încovoiere este:
2 3 ⋅ 6 16 3 ⋅1 2 3 ⋅ 2
I zC = + + + 6,75 2 ⋅ 8 + 2,25 2 ⋅16 + 11,25 2 ⋅ 4 ⋅ δ 4 = 1298,42 ⋅ δ 4
12 12 12
Modulul de rezistenţă minim, este:
I zC 1298,42 ⋅ δ 4
WzC = = = 106 ⋅ δ 3
y max 12,25 ⋅ δ
Din condiţia de dimensionare la încovoiere, prin aplicarea formulei lui Navier,
rel. (9.1.13), obţinem:
M iz max 120,15 ⋅10 6
Wz nec = ⇒ δ nec = 3 = 19,63 mm.
σa 150 ⋅106
Rotunjim, δ ef = 20 mm.
Întrucât grinda este de secţiune constată, tensiunea tangenţială maximă, apare
în secţiunea cu forţă tăietoare maximă, în modul. Forţa tăietoare maximă este T3=80
[KN]. Aplicând formula lui Juravschi, rel. (9.2.11), obţinem valoarea tensiuni
tangenţiale maxime, la nivelul centrului de greutate al secţiunii 3, după cum urmează:
5,75 2
80 ⋅10 3 8 ⋅ 6,75 + ⋅ 20 3
2
τ max = = 10,86 MPa.
20 ⋅1298,42 ⋅ 20 4
Aplicaţia I.3.
Să se calculeze încărcarea capabilă pe care o poate suporta grinda din Fig. I.3,
cunoscând σa=140 MPa. Pentru încărcarea capabilă determinată din condiţia de
rezistenţă la încovoiere, se cere să se calculeze tensiunea tangenţială maximă.
Rezolvare:
Rezolvare:
Reacţiunile sunt: V1=2,75 p⋅m; V2= 0,25 p⋅m.
Diagramele pentru forţa tăietoare şi momentul încovoietor sunt reprezentate în
Fig. I.3. Secţiunea periclitată este secţiunea cu moment maxim în modul, care
corespunde reazemului 1, unde Miz max=pl2 ,[KNm].
Poziţia centrului de greutate a secţiunii este dată de: yc= 45 mm.
Momentul de inerţie axial central, în raport cu axa de încovoiere este:
224 Formula lui Navier
20 3 ⋅120 120 3 ⋅ 20
I zC = + 35 2 ⋅ 2400 + + 35 2 ⋅ 2400 = 8,84 ⋅10 6 `[mm 4 ]
12 12
Modulul de rezistenţă minim, este:
I zC 8,84 ⋅10 6
WzC = = = 9,30526 ⋅10 4 [mm 3 ]
y max 95
Din condiţia de încărcare capabilă la încovoiere, rel. (9.1.13), obţinem:
N
M iz cap = Wz ef ⋅ σ a ⇒ p cap ⋅ l 2 = p cap ⋅ 4 ⋅10 6 [mm 2 ] = 9,30526 ⋅10 4 [mm 3 ] ⋅140[ ]
mm 2
M 4pm2
0,5pm2
2
[p⋅m ]
Fig. I.3
95 2
8956,31 ⋅
20 ⋅
T ⋅ S*z 2
τ max = = = 4,57[MPa ].
b ⋅ Iz 20 ⋅ 8,84 ⋅10 6
Probleme propuse
Problemele PI.1,..., PI.6.
Să se dimensioneze grinzile din Fig. PI.1,...,PI.6, ştiind că σa=150 MPa, şi să
se verifice tensiunea tangenţială maximă.
25 [KN/m] F=175 KN
M=175 KNm
8δ 6δ zc
yc
2m 3m 18δ
2m
yc
Răspuns problema PI.1: 20δ
yc=4,3698 δ; Iz=381,388 δ4;
Tmax.=152,5 KN; Mizmax.=295 KNm;
δnec. = 28,24 mm; δef. = 28,24 mm;
τmax.= 4,54 MPa.
Fig. PI.1
F=45 KN δ
M=30 KNm 15 [KN/m]
20 δ zc
δ
2m 3m 1m δ
yc
6δ
Răspuns problema PI.2:
Iz=1570 δ4; Sz=97,5 δ3;
Tmax.=45 KN; Mizmax.=295 KNm;
δnec. = 13,65 mm; δef. = 14 mm;
τmax.= 14,25 MPa.
Fig. PI.2
226 Formula lui Navier
F=100 KN δ
M=120 KNm 20 [KN/m]
δ 15 δ
δ
33 δ zc
15 δ
1m 2m δ
yc
12 δ
Răspuns problema PI.3:
Iz=11.112 δ4; S*z=433,5 δ3;
Tmax.=100 KN; Mizmax.=100 KNm;
δnec. = 9,96 mm; δef. = 10 mm;
τmax.= 19,43 MPa.
Fig. PI.3
F=12 KN F
δ
10δ
0,6 m 0,6 m C
0,8 m zc
yc
Răspuns problema PI.4: δ 6
δnec. = 12,8 mm; yc
6δ
Fig. PI.4
F=4 KN
8 [KN/m]
4δ R=δ R=δ
Fig. PI.5
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 227
0,4 [KN/m]
δ
10 δ
2,4 m 0,9 m
(3δ) (3δ)
Răspuns problema PI.6: 8δ
δnec. =3,2 mm;
14 δ
Fig. PI.6
Problema: PI.7.
Să se calculeze tensiunea normală maximă şi tensiunea tangenţială, pentru
grinda din Fig. PI.7.
15 [KN/m] M=20 KNm
20
190 zc
10
yc
4m 3m
10
yc
Răspuns problema PI.7:
110
Iz=26,92⋅106 mm4; S*z=16,82 ⋅104 mm3;
Tmax.=35 KN; Mizmax.=40,83 KNm;
σmax.= 168,84 MPa.
τmax.= 21,87 MPa.
Fig. PI.7
Problema: PI.8.
Să se calculeze încărcarea capabilă pentru grinzile PI.8,...,PI.11, cunoscând
σa=150 MPa, sau unde se specifică σa=160 MPa,
F 2F 2F F
120 100
1m 1m 2m 1m 1m
60
Răspuns problema PI.8: 100
Fcap=17,57 KN. Fig. PI.8
228 Formula lui Navier
192
44
100
4m
100
Răspuns problema PI.9:
Fcap=3,54 KN/m.
Fig. PI.9
40
120 120
2000 40
Fig. PI.10
ϕ=300
F ϕ ϕ F
F F
σa=160 MPa
300 240
2m 4m 2m
180
Fig. PI.11
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 229
În cazul în care planul forţelor care produce încovoierea este conţinut în unul
din planele principale de inerţie ale grinzii, dar care nu este şi plan de simetrie al
grinzii, se constată că pe lângă solicitarea de încovoiere apare şi o solicitare de
răsucire, Fig. 9.4.1.
x
x
δa
δi
h
zc
F
F zc
δa
yc
yc
b
a) starea nedeformată b) starea deformată
Fig. 9.4.1
Pentru a studia acest fenomen în vederea evitării lui dacă este cazul, vom
considera o grindă, având secţiunea transversală sub forma de U, cu pereţi subţiri, la
care cotele b şi h le considerăm măsurate de la linia mediană, aproximaţie pe care o
putem face în cazul în care b, h >> δ, Fig. 9.4.1.a).
Din grinda astfel considerată, supusă la încovoiere simplă, vom detaşa un
element de lungime dx, din care vom izola o parte a aripii superioare a profilului, Fig.
9.4.2. σx+dσx
E' B'
B'
τxz D' x Ty
H'
δa E B τzx
D σx H Miz Miz+dMiz
h/2
z1 zc
C
Ty
dx dx
yc
Fig. 9.4.2
230 Centrul de forfecare
Fig. 9.4.3
Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere simplă 231
T1
zc
Fig. 9.4.4
232 Centrul de forfecare
Cuplul rezultant:
M = T1 h + F z c , (9.4.9)
are direcţia axei longitudinale x a grinzii, fiind momentul care produce torsiunea
profilului analizat.
Dorim să găsim poziţia unui punct, prin care trece rezultanta forţelor
tăietoare, notat cu CF. Acest punct se numeşte centrul de forfecare. Centrul de
forfecare (CF), se determină din condiţia ca momentul de torsiune obţinut prin
reducerea forţelor tăietoare din secţiune în acel punct să fie zero. Prin urmare cele trei
forţe tăietoare care acţionează pe secţiunea transversală, Fig. 9.4.5.a), trebuie să fie
echivalente din punct de vedere static cu forţa tăietoare rezultantă F care trece prin
centrul de forfecare, (CF), Fig. 9.4.5.b).
T1
F
T2=F
zc zc
C I C I CF
yc
T1 zCF
zc zc
b)
a) Fig. 9.4.5
h 2 ⋅ δa ⋅ b 2 3 b2 ⋅ δa
z CF = = . (9.4.12)
δ h3 h2 h ⋅ δi + 6 b ⋅ δa
4 i + b δ a
12 2
h F
s
450 Ty
450 =F
2
zc zc
C CF C Ty
450 Ty =F
450 2
h F
Ty
δ
yc yc
b) c)
a)
Fig. 9.4.6
h 3δ
Iz = . (9.4.17)
3
Relaţia (9.4.15) exprimă variaţia tensiunii tangenţiale τ pe secţiune, care este o
lege parabolică de gradul 2. Valoarea maximă a tensiunii tangenţiale se înregistrează
în dreptul centrului de greutate, pentru s=h, pentru care avem:
3Ty
τ max . = . (9.4.18)
2 2 hδ
Forţa de forfecare din fiecare ramură a cornierului este:
h 3Ty
h
s2 Ty
F = ∫ τ ⋅ δ ⋅ ds = ∫
s ⋅ h −
ds = . (9.4.19)
0 2h 3 0 2 2
În conformitate cu schema din Fig.9.4.6.c), rezultanta pe verticală a celor două
componente F din cele două ramuri ale cornierului, este forţa tăietoare Ty. Punctul de
aplicaţie al rezultantei trece prin puntul de intersecţie a liniilor mediane
corespunzătoare celor două ramuri ale cornierului. În conformitatea cu definiţia
centrului de forfecare, poziţia acestuia în acest caz este punctul de intersecţie al liniilor
mediane din cele două ramuri ale cornierului.
În conformitate cu aceste rezultate putem trage concluzia că pentru toate
CF
CF CF
CF
Fig. 9.4.7
a) h
F σmin1
b) σmin1
σmax1
σmax1
b
F σmin2
c) 2h
σmax2
În cazul în care această grindă
este supusă la încovoiere de o forţă F (pe
care o presupunem aplicată la mijlocul
deschiderii) grinda se deformează şi cele
F
două profile lunecă una în raport cu
cealaltă şi lucrează independent în cazul în
care neglijăm forţele de frecare dintre ele,
l l Fig.9.5.1.b).
2 2
d)
In acest caz se constată că se
F
verifică ipoteza lui Bernoulli numai pentru
2 fiecare profil în parte, nu şi pentru grinda
a c F
2 în ansamblu. Astfel că în acest caz se
poate aplica formula lui Navier numai
pentru fiecare profil în parte. În cazul în
Ma
Ma+c Fl care cele două profile se rigidizează între
4 ele, printr-un mijloc oarecare, de exemplu
prin pene, sudură, şuruburi, nituri etc.,
Fig. 9.5.1
236 Grinzi de egală rezistenţă
Fig. 9.5.1.c), grinda se comportă ca şi cum secţiunea transversală este realizată dintr-un
singur profil, având înălţimea 2h şi lăţimea b.
Fenomenul de lunecare longitudinală este un fenomen cu efecte negative în
cazul în care se doreşte economia de material. Pentru exemplificare vom calcula
încărcarea capabilă Fcap pe care o poate suporta grinda în cele două situaţii.
1) Cazul în care profilele sunt neridigizate între ele. În acest caz, întrucât
profilele sunt egale, participă în mod egal la preluarea încărcării, dată de momentul:
M i max Fl
= M1 = M 2 = ;
2 8
unde M1, şi M2 sunt momentele încovoietoare preluate de grinda 1, respectiv grinda 2.
M i max Mi 3Fl 4 σa ⋅ b ⋅ h 2
σmax = σa = = 2
= ⇒ Fcap1 = (9.5.1)
2 Wz nec1 bh 4 b h2 3l
2⋅
6
2) Cazul în care profile sunt rigidizate, momentul încovoietor maxim preluat
de grindă este:
Fl
M i max = ;
4
M i max M i max Fl 3Fl
⇒ σ max = σ a = = = = ⇒
b (2h ) 4⋅4⋅b⋅h
2 2
Wz nec 2 8b h2
6 6
8 σa b h 2
⇒ Fcap 2 = . (9.5.2)
3l
Comparând cele două rezultate, constatăm că în situaţia în care cele două
profile sunt rigidizate, capacitatea portantă a grinzii creşte de două ori, Fcap = 2 Fcap .
2 1
T S*z S*
d Nl = ⋅ b dx = z T dx ; (9.5.3)
b Iz Iz
Încovoierea simplă 237
p(x)
y
b b
b
l τxy
τxy
F
x1 dx
x2
dNl dx
ΩT
T Fig. 9.5.3
9.5.2
T
M
M1
M2
Fig. 9.5.2
Forţa de lunecare longitudinală, corespunzătoare lungimii x2-x1= l 12 , este:
x2
T S*z S* x 2 S*
Nl = ∫ dx = z ∫ T dx = z Ω T ; (9.5.4)
x1 I z I z x1 Iz
unde Ω T - este aria diagramei forţei tăietoare corespunzătoare lungimii x2-x1,a grinzii.
Dacă forţa tăietoare este constantă, atunci avem:
S*z
Nl = ⋅ T ⋅ l 12 ; (9.5.5)
Iz
Întrucât dM = T ⋅ dx , rezultă:
S *z x S *z
(M 2 − M 1 ) .
2
Nl =
Iz x
∫ dM =
Iz
(9.5.6)
1
În cazul grinzii din Fig. 9.5.1.d), pentru o lungime c la distanţa a de reazemul din
stânga apare o forţă de lunecare longitudinală
a+c
S* a + c
N l = ∫ d N l = z ∫ T dx (9.5.7)
a Iz a
Cum avem T = ct=F/2, avem:
T S *z a + c T S *z
Nl =
Iz a
∫ dx =
Iz
c; (9.5.8)
238 Grinzi de egală rezistenţă
x
E′
z E M′
τ
M B′ D′
Nl
y Nl B D c
a
x2
a) x1 b)
Fig. 9.6.1
y
l
a p
Fig. 9.6.2
Probleme propuse:
Problema PLLI.1.
Să se dimensioneze cordonul de sudură pentru grinda a cărei secţiune este sub
formă de T, Fig. PLLI.1, cunoscând că forţa tăietoare este T=300 KN, şi τaf=80 MPa.
120
a
Răspuns problema PLLI.1:
16 a=15 mm.
yc
6 zc
T
136
24
yc
Fig. PLLI.1
240 Grinzi de egală rezistenţă
Problema PLLI.2.
Să se dimensioneze pasul de nituire, p, pentru secţiunea compusă dintr-un profil sub
formă de U şi o platbandă, Fig. PLLI.2, rigidizate între ele printr-un rând de nituri, cunoscând
că forţa tăietoare este T=49 KN, şi τaf=80 MPa şi pa=250 MPa.
94
12 12
12
24
20
p p
Fig. PLLI.2
Problema PLLI.3.
O structură realizată din lemn, sub forma unei secţiuni dreptunghiulare simetrice, cu
gol în interior, este realizată din plăci cu aceeaşi grosime pe verticală, g1= 50 mm, şi cu aceeaşi
grosime pe orizontală, g2= 25 mm, rigidizate între ele prin cuie, dispuse de-a lungul grinzii cu
acelaşi pas p=100 mm, Fig. PLLI.3. Cunoscând că forţa de lunecare longitudinală admisă
pentru un cui este Nl =1,3 KN, se cere să se calculeze forţa tăietoare capabilă pe care o poate
suporta grinda.
g2= 25
g1= 50 Răspuns problema PLLI.3:
T=11,1 KN
T
50
25
250 Fig. PLL.3
Mi z (x)
σef max = σa = . (9.7.1)
Wz ( x )
Încovoierea simplă 241
b
F
y
y0 z
y
x0 h
y
l
T
F F
Fl
M
Fig. 9.7.1
xx h z
h
x0 z(x)
a) x y
l zmax=b
T
F F
x
Fl
M
Fx
5 δ/2
x0 4 δ/2
3 δ/2
2 δ/2
b) z0=δ 1 zmax=b
2 δ/2
3 δ/2
4 δ/2
5 δ/2
c) 1
2
3
4
5
Fig. 9.7.2
În cazul în care arcul pe lăţime sa (zmax =b), se împarte în mai multe fâşii cu
aceeaşi lăţime δ, Fig. 9.7.2.b), si aceste fâşii după debitare se suprapun, se obţine arcul
din foi, Fig. 9.7.2.c), cunoscut prin larga utilizare în tehnică.
dx F
A 1 B
32 F bx a b
dx = 3 l
π lσ a x x'
Fb
Rezultă o variaţie parabolică a l Fa
diametrului dx. În mod analog pe
l
tronsonul B-1, avem:
M iz ( x ' )
Wz ( x ' ) = ⇒ F⋅b⋅ x Fab
F ⋅ a ⋅ x'
σa l l
l
32 F a x '
d x' = 3
π l σa
d3 d6 d5
d2 d4
Pentru primul tronson, de la A-1, d1
dmax
diametrul maxim se obţine pentru
x = a, l1 l4
32 F a b l2
⇒ d max =3 l5
π l σa l3
l6
Acelaşi rezultat se obţine pentru Fig. 9.7.3
cel de-al doilea tronson, din
condiţia x' = b.
Rezultă o variaţie parabolică pentru diametrul axului de-a lungul său, ceea ce
este greu de realizat din punct de vedere tehnologic. De aceea axele se realizează în
trepte. Numărul de trepte şi lungimea acestora, se impun ţinând cont de rolul
funcţional şi condiţiile constructive care trebuie să le respecte. Cunoscând lungimea
32 F b l i
tronsonului, l i , (unde i=1,2,...,n) putem găsi diametrul di: d i = .
π l σa
Capetele axului se dimensionează din condiţia de forfecare:
4 Fb 16 F b 16 F a
τ max = τ a ⇒ = τa ⇒ d1 = ;d4 = .;
3 π d12 l 3 π τa l 3 π τa l
4
şi:
32 F b l 1 d13 π l σ a 32 F a l 4 d 34 π l σ a
d1 = 3 ⇒ l1 = ;d4 = 3 ⇒ l1 = .
π l σa 32 F b π l σa 32 F a
Încovoierea simplă 245
Dacă în componenţa secţiunii transversale a unei bare, sunt prezente mai multe
materiale, deci secţiunea este neomogenă, tensiunile normale σ nu se mai pot calcula
cu relaţiile prezentate în paragrafele anterioare. Pentru a prezenta modul de calcul a
tensiunilor din fiecare material al secţiunii, considerăm o astfel de grindă, realizată din
E1
două materiale diferite, E1, E2, cu E1>E2, şi = n , având aceeaşi lăţime b, rigidizate
E2
între ele, Fig. 9.8.1.
ε σ
1
E1
E1
z σ1 = y
ρ
y
E2
E2 σ2 = y
ρ
2 y
b
a) b) c)
Fig. 9.8.1
Pentru aceste cazuri se constată verificarea ipotezei lui Bernoulli, prin urmare
deformaţiile specifice liniare ε sunt distribuite liniar pe secţiune, Fig. 9.8.1.b).
Distribuţia tensiunii normale σ pe secţiune este dată de relaţiile:
E1
σ1 = y; (9.8.1)
ρ
E2
σ2 = y. (9.8.2)
ρ
Se constată conform rel. (9.8.1) şi (9.8.2), că pentru aceeaşi ordonată y, la
joncţiunea dintre cele două materiale, tensiunea normală σ înregistrează un salt, Fig.
9.8.1.c), σ1= n⋅ σ2.
Considerând câte o suprafaţă elementară pentru fiecare din cele două zone,
forţele axiale elementare sunt:
E1
dN1 = σ1 ⋅ dA = ⋅ y ⋅ dA ; (9.8.3)
ρ
E
dN 2 = σ 2 ⋅ dA = 2 ⋅ y ⋅ dA . (9.8.4)
ρ
246 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere
Relaţiile (9.8.3) şi (9.8.4) sunt folosite pentru exprimarea forţei axiale totale,
După cum se vede din rel. (9.8.5) şi (9.8.4), putem considera că secţiunea transversală
este omogenă, cu acelaşi modul de elasticitate E2, în cazul în care aria secţiunii
E1
transversale a materialului 1 este amplificată cu raportul n = , Fig. 9.8.2.a).
E2
σ2
σfinal
z
σ1 = n ⋅ σ 2
E2 y
y E2 σ2
σ2 = y
ρ
b
n⋅b
b) c)
a)
Fig. 9.8.2
Aplicaţii:
Problema IC.1:
Pentru grinda din Fig. 9.8.3, se cere să se calculeze momentul capabil, Mcap, pe
care o poate suporta cunoscând că este bimetalică, realizată din două bare de secţiune
pătrată, una din cupru şi alta din oţel, lipite între ele. Se dă
σ Cu = 60 MPa; σ Ol = 120 MPa , iar laturile celor două pătrate sunt de 20 mm. Se
mai cunoaşte raportul modulelor de elasticitate longitudinală,
n = E Ol / E Cu = 15 / 8 = 1,875 . y0
20 σmax Cu=σaCu=60 MPa
M C2
B 20 zc2
e2 A
A
C zc
20 yc=e1 zc1
C1 a1
l z0
20 20⋅1,875=37,5
σ’max Cu=44,17 MPa
M
a)
Fig. 9.8.3
Rezolvare
Dacă se ia ca bază de calcul cuprul, se amplifică cu factorul n=EOl/ECu=1,875
aria secţiunii din oţel şi se obţine secţiunea echivalentă din cupru, Fig. 9.8.3.c).
Poziţia centrului de greutate a secţiunii echivalente este dată de:
yc =
∑ y i ⋅ A i = 20 ⋅ 20 ⋅ 30 + 20 ⋅ 37,5 ⋅10 = 16,96 mm.
∑ Ai 20 ⋅ 20 + 20 ⋅ 37,5
248 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere
Probleme propuse:
Problema PIC.1:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu o forţă concentrată
aplicată la mijlocul deschiderii dintre reazeme, Fig. PIC.1.a). Secţiunea transversală
dreptunghiulară, este realizată din lemn şi oţel, Fig. PIC.1.b), pentru care raportul
E lemn
modulelor de elasticitate longitud. este: = 0,05 . Se dă forţa F=8,9 [KN] şi
E otel
lungimea l = 3,05 [m] . Se cere să se calculeze tensiunile normale maxime din lemn şi
din oţel.
Încovoierea simplă 249
F=8,9 [KN]
13
Răspuns problema PIC.1:
l σ max .OL = 59 [ MPa ]
l 135
2 σ max .Lemn = 10,5 [ MPa ]
2
l = 3,05 m
100
a) b)
Fig. PIC.1
Problema PIC.2:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu o sarcină uniform
distribuită, aplicată între reazeme, Fig. PIC.2.a). Secţiunea transversală dreptunghiulară
este realizată materiale diferite, lemn şi oţel, Fig. PIC.2.b), dispuse simetric. Se dau:
sarcina distribuită p=40 [KN/m], lungimea l = 5 [ m] , modulul de elasticitate pentru
oţel, Eotel=2,09⋅105 [MPa], modulul de elasticitate pentru lemn, Elemn=0,11⋅105 [MPa],.
Se cere să se calculeze tensiunile normale maxime din lemn şi din oţel.
p=40 [KN/9] 50
a) b)
Fig. PIC.2
Problema PIC.3:
O grindă simplu rezemată compozită, este încărcată cu două momente
concentrate, Fig. PIC.3.a). Secţiunea transversală dreptunghiulară este realizată
materiale diferite, lemn şi oţel, Fig. PIC.3.b), dispuse simetric. Se dau:
σ a Otel = 130 [MPa ]; σ a Lemn = 8 [MPa ]; lungimea l = 0,9 [m] , modulul de
elasticitate pentru oţel, Eotel=2,04⋅105 [MPa], modulul de elasticitate pentru lemn,
250 Secţiuni neomogene soliciate la încovoiere
a) b)
Fig. PIC.3
Problema PIC.4:
O grindă cu articulaţie, este încărcată cu un moment concentrat M, şi o forţă
concentrată, Fig. PIC.4.a). Secţiunea transversală este compusă din materiale diferite,
lemn şi oţel, Fig. PIC.4.b). Se dau: σ a Otel = 130 [MPa ]; σ a Lemn = 13,8 [MPa ];
lungimea l = 0,9 [m] , modulul de elasticitate pentru oţel, Eotel=2,07⋅105 [MPa],
modulul de elasticitate pentru lemn, Elemn=0,10345⋅105 [MPa],. Se cere să se calculeze
momentul încovoietor capabil, Miz cap, pe care îl poate suporta grinda.
12
F=M/2 l
A M Răspuns problema PIC.3:
A B C 205
M iz cap = 35 [KNm]
z
y 26
50
a)
152
b)
Fig. PIC.4
Încovoierea simplă 251
F1 F2, ... Fn
ρ dx
0 1 2
x x
v 0
ϕ
ϕ dv
y
v (y)
a1 b1
l
y b)
a)
Fig. 9.9.1.1
d2v
1 dx 2
Sau: =± ; (9.9.1.3)
ρ 2 3/ 2
dv
1 +
dx
1
La calcul tensiunilor normale la încovoiere am utilizat notaţia: = θ . De
ρ
asemenea din analiza aspectului static la încovoierea pură am avut:
2
M i z = ∫ σ y dA = E θ ∫ y dy = E θ I z .
A A
Miz 1
Rezultă: =θ= ; (9.9.1.4)
E Iz ρ
Ţinând cont în relaţia (9.9.1.3) că derivata de ordinul I a săgeţii în raport cu
dv
abscisa, reprezintă o valoare foarte mică în comparaţie cu unitatea, v 1' = = ϕ <<1,
dx
1 v′′ d2v
rezultă, ≅± =± 2 ; (9.9.1.5)
ρ 1 dx
Sau în final obţinem:
d2v M
2
= ± iz . (9.9.1.6)
dx E Iz
Mi > 0; 1 > 0 ⇒ d v = M iz .
2
Mi < 0; 1 < 0 ⇒ d v = M iz .
2
ρ dx 2 E Iz ρ dx 2 E Iz
y ρ>0 y
2
Mi < 0; 1 > 0 ⇒ d v = − M iz . Mi > 0; 1 < 0 ⇒ d v = − M iz .
2
ρ dx 2 E Iz ρ dx 2 E Iz
0 x 0 x
ρ<0
Mi<0 Mi<0
ρ>0 Mi>0 Mi>0
y
y
c) d)
Fig. 9.9.1.2
Încovoierea simplă 253
Semnul plus sau minus se alege în funcţie de sistemul de axe impus precum şi
în funcţie de convenţia de semn utilizată pentru momentul încovoietor. Posibilităţile
existente sunt prezentate sintetic în Fig. 9.9.1.2.
În concordanţă cu convenţiile de semne pentru forţele interioare adoptate
anterior, forma finală a ecuaţiei diferenţiale este:
d2v M (x)
2
= − iz . (9.9.1.7)
dx E I z (x)
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate dată de rel.
(9.9.1.7) obţinem expresiile deformaţiilor barei (rotaţia şi săgeata în oricare secţiune a
grinzii).
dv M (x)
ϕ(x ) = = ∫ − iz dx + C1 ; (9.9.1.8)
dx EI z ( x )
M (x)
v(x ) = ∫ dx ∫ − iz dx + C1 x + C 2 . (9.9.1.9)
EI z ( x )
Constantele de integrare C1 şi C2, se determină din condiţiile de rezemare şi
condiţiile de continuitate a deformaţiilor de-a lungul grinzii, Fig. 9.9.1.3.
x=0 ⇒
0 x
dv
ϕ 0 = = 0 ;
dx x=0
x
v0 =0.
y a)
x=0 ⇒
dv
ϕ 0 = ≠ 0 ;
F dx x=0
0 1 2 x v0 =0.
x =l ⇒
dv
x ϕ 2 = ≠ 0 ;
dx x=l
l v2 =0.
y b)
F
0 1 2 x x=a ⇒
dv
ϕ 1st = = ϕ 1dr ;
dx x=a
x
a b
v1st = v1dr
l
y
c)
Fig. 9.9.1.3
254 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
0 1 2 x
ϕ0>0 ϕ2<0
Sensul de
rotaţie
pozitiv
Fig. 9.9.1.4
Aplicaţii
Aplicaţia DI.1:
Să se calculeze săgeata şi rotaţia punctului de aplicaţie al forţei F, pentru
grinda de rigiditate constantă încastrată la un capăt, Fig. DI.1.
F
Rezolvare: EIz
x
Reacţiunile din încastrare sunt: V0=F; M0=F l .
M0
Legea de variaţie a momentului încovoietor este: 1
0
M iz ( 0 −1) ( x ) = V0 ⋅ x − M 0 = F x − F l = − F (l − x ) ; V0
x
d2v M ( x ) F (l − x )
2
= − iz = ;
dx E Iz E Iz
Prin integrare obţinem:
dv F (l − x ) F x2
= ϕ( x ) = ∫ dx + C 1 = l x − + C1` ;
dx EI z EI z 2
l x2 x3
F
v(x) = − + C1 x + C 2 .
EI z
2 6
Pentru: x = 0 ⇒ ϕ = 0 ⇒ C1 = 0
F x2 Fx
Rezultă: ϕ(x ) = l x − = (2 l − x )
EI z 2 2 EI z
De asemenea pentru: x = 0 ⇒ v=0 ⇒ C2 = 0
F lx 2
x Fx 3 2
v (x ) = − = (3 l − x )
EI z 2 6 6 EI z
Pentru x = l , obţinem deformaţiile căutate:
3
F l2 Fl
ϕ1 = ; v1 = .
2 EI 3 EI
Aplicaţia DI.2:
Pentru grinda simplu rezemată încărcată cu forţă concentrată aplicată între
reazeme, pentru care presupunem a>b, de rigiditate constantă, Fig. DI.2, se cere să se
calculeze rotaţiile secţiunilor din reazeme, săgeata la mijlocul deschiderii dintre
reazeme şi săgeata maximă:
F
Rezolvare: EIz=ct.
0 1 2 x
Pe cele două tronsoane, Fig.DI.2, avem:
(0 – 1)
Fb x
M iz ( x ) = V0 ⋅ x = ; x
x
l
(1 –2) a b
Fb l
M iz ( x ) = V0 ⋅ x − F (x − a ) = x − F (x − a ) ; y
l Fig. DI.2
1 Fb x 1 Fb x2
ϕ(x ) 01 = (− ∫ dx + C1 ) = (− + C1 )
EI z l EI z 2l
1 Fb x3
v(x ) 01 = (− + C1 x + C 2 )
EI z 6l
256 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
1 Fb x 1 Fb x2 x2
ϕ(x ) 12 = (− ∫ − F (x − a ) dx + C3 ) = (− + F − a ⋅ x + C3 )
EI z l EI z 2l 2
1 2
2
v(x ) 12 = { − ∫ F b x + F x − ax + C 3 dx + C 4 ) } =
EI z 2l 2
1 Fb x3 x3 a x2
= (− + F − + C3 x + C 4 )
EI z 6l 6 2
Constantele de integrare se determină din condiţiile:
x = 0; ⇒ v(x ) 01 = 0
x = l ; ⇒ v(x ) 12 = 0
x = a; ⇒ ϕ(x ) 01 = ϕ(x ) 12
v(x ) 01 = v(x ) 12
În final se obţine:
F⋅b 2
ϕ(x ) 01 =
6EI z l
( )
l − b 2 − 3x 2 ; 0 ≤ x ≤ a
F⋅b ⋅ x 2
v(x ) 01 =
6EI z l
( )
l − b2 − x 2 ; 0 ≤ x ≤ a
F ⋅ a ⋅ b(l + b ) F ⋅ a ⋅ b(l + a )
ϕ0 = ; ϕ2 = − ;
6EI z l 6EI z l
v (x ) x = l =
(
F ⋅ b 3l 2 − 4b 2 )
; (a ≥ b).
2 48EI z
Săgeata maximă se înregistrează pe domeniul 0-1, în secţiunea dată de
l2 − b2
ϕ(x ) 01 = v' (x ) 01 = 0; ⇒ x 0 = ; dacă (a ≥ b).
3
Rezultă: v max =
(
F ⋅ b l2 − b2 ) 3/ 2
;
9 3EI z l
Încovoierea simplă 257
F p
M
0 1 2 3 4 5 x
x -p
a
x
b
x
c
x
d
Fig. 9.9.2.1
M 23 = − M (x − a ) − F (x − b )
0
M 34 = − M (x − a ) − F (x − b ) − p
0 (x − c )2
2
M 45 = − M (x − a ) − F (x − b ) − p
0 (x − c )2 + p (x − d )2
2 2
Vom integra ecuaţia diferenţială (9.9.1.7), pe fiecare domeniu în parte, admiţând că
rigiditatea la încovoiere este constantă, EIz = ct.
258 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
EI z ϕ 01 = C1 ; (9.9.2.1)
EI z ϕ 12 = C 2 + M (x − a ) ; (9.9.2.2)
EI z ϕ 23 = C 3 + M (x − a ) + F
(x − b) ;
2
(9.9.2.3)
2
( )
EI z ϕ 34 = C 4 + M x − a + F
(x − b)
2
+p
(x − c)
3
; (9.9.2.4)
2 6
EI z ϕ 45 = C 5 + M (x − a ) + F
(x − b)2 + p (x − c )3 − p (x − d )3 ; (9.9.2.5)
2 6 6
Printr-o nouă integrare a rel. (9.9.2.1) la (9.9.2.5), avem:
EI z v 01 = C1 x + D 1 ; (9.9.2.6)
EI z v 12 = C 2 x + D 2 + M
(x − a ) 2
; (9.9.2.7)
2
EI z v 23 = C 3 x + D 3 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 ; (9.9.2.8)
2 6
EI z v 34 = C 4 x + D 4 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 + p (x − c )4 ; (9.9.2.9)
2 6 24
EI z v 45 = C 5 x + D 5 + M
(x − a )2 + F (x − b)3 + p (x − c )4 − p (x − d )4 ; (9.9.2.10)
2 6 24 24
unde: Ci, (i=1,2,3,4,5) şi Di, (i=1,2,3,4,5), reprezintă constante de integrare.
În cazul în care unghiul în origine este egal cu ϕ0 , din rel. (9.9.2.1) rezultă:
EI z ⋅ ϕ 01 = EI z ⋅ ϕ 0 = C1
Pentru x = a , ⇒ ϕ 01 = ϕ 12 ;
⇒ EI z ⋅ ϕ 0 = C 2 + M (a − a ) ⇒ C1 = C 2 = EI z ϕ 0
În acelaşi fel se obţine mai departe, din condiţiile de continuitate:
⇒ C1 = C 2 = C 3 = C 4 = C 5 = EI z ϕ 0
Pentru prima ecuaţie a săgeţilor, rel. (9.9.2.6) pentru x = 0 ⇒ v = v0 .
⇒ E I z ⋅ v 0 = D1
Din condiţia de continuitate
Pentru: x = a ⇒ EI z v 01 = EI z v 12 ⇒ D 1 = D 2 = EI z v 0
Obţinem mai departe:
⇒ D 1 = D 2 = D 3 = D 4 = D 5 = EI z v 0
Cu notaţiile:
x- a = xM - distanţa de la punctul în care este aplicat momentul concentrat M, la
secţiunea unde calculăm deformaţia;
x – b = xF - distanţa de la punctul în care este aplicată forţa concentrată F, la
secţiunea unde calculăm deformaţia;
Încovoierea simplă 259
Aplicaţia MPO.1
Se cere să se calculeze rotaţia în secţiunea 1 şi săgeata în secţiunea 2, pentru
grinda de rigiditate constantă, Fig. MPO.1.
F= 4pl
p M = pl 2
EIz=ct.
1
0 3
2
l l l
Fig. MPO.1
Rezolvare:
11 9
Se calculează reacţiunile, obţinându-se: V1 = pl; V3 = pl.
4 4
Se alege originea în capătul din stânga al secţiunii transversale.
Sarcina distribuită se extinde pe întreg domeniul, aplicându-se două sarcini
distribuite egale şi de sens contrar, pe domeniile 1-2 şi 2-3, Fig. MPO.1.1.
F= 4pl
p EIz=ct. M = pl 2
l V1 l -p l V3
1 2 3
Fig. MPO.1.1
260 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
dv 1 d Mf
= + C1 ; (9.9.3.6)
dx EI z dx
d Mf
= Tf . (9.9.3.7)
dx
Vom alege un astfel de reazem pentru grinda conjugată, încât C1 = 0.
Rezultă:
dv T
=ϕ= f . (9.9.3.8)
dx EI z
Conform relaţiei (9.9.3.8), rotaţia grinzii într-o anumită secţiune k este raportul
între forţa tăietoare fictivă din secţiunea respectivă şi rigiditatea la încovoiere,
Tf k
ϕk = . (9.9.3.9)
EI z
Printr-o nouă integrare a rel. (9.9.3.8) rezultă:
Mf
v= + C2 . (9.9.3.10)
EI z
În mod analog, vom alege modul de rezemare în aşa fel încât constanta C2 = 0.
Rezultă că săgeata într-o secţiune k a grinzii, este dată de relaţia
Mf k
vk = , (9.9.3.11)
EI z
adică săgeata în secţiunea k este dată de raportul dintre momentul fictiv al grinzii
conjugate în acea secţiune şi rigiditatea grinzii.
Să vedem cum stabilim modul de rezemare pentru grinda conjugată. Din
relaţiile (9.9.3.9) şi (9.9.3.11) rezultă:
ϕ = 0 Tf = 0
⇒
v = 0 Mf =0
(9.9.3.12)
ϕ ≠ 0 Tf ≠ 0
⇒
Mf ≠0
v ≠ 0
Tab.9.3.1
Grinda
reală
Grinda
conjugată
Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Tf = 0 Tf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0
Mf = 0 Mf ≠ 0
Tab.9.3.2
Grinda
reală
Grinda
conjugată
Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Mf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0 Tf ≠ 0
Mf ≠ 0 Mf = 0 Mf = 0 M f ≠ 0
Pentru moment încovoietor pozitiv sarcina fictivă se aplică de sus în jos, iar
pentru moment încovoietor negativ, se aplică de jos în sus.
M i > 0 ⇒ p f ↓
M i < 0 ⇒ p f ↑
4) Pentru calculul deformaţiilor într-o anumită secţiune k se calculează forţa
tăietoare fictivă Tfk şi momentul fictiv Mfk, după care se aplică rel. (9.9.3.9)
pentru ϕk şi (9.9.3.11) pentru vk.
Aplicaţia MGC.1.
Pentru grinda de rigiditate constantă,
EIz=ct. , încărcată cu o forţă concentrată,
se cere să se calculeze rotaţia şi săgeata F
în capătul liber, ϕ0 = ?; v0 = ?, Fig. EIz=ct.
MGC.1.a). a)
Rezolvare:
Tf l
ϕ0 = ; 0
EI z Fl b)
Miz
1 1
Tf = − F l ⋅ l = − F l 2 ; Fl 2
0
2 2 Ω=
2
Fl2
ϕ0 = − . Fl
2 EI z Grinda c)
conjugată
M f0
v0 = 2
l
EI z 3
3
2 F l3 Fl
Mf = Ω ⋅ l= ; v0 = .
0
3 3 3 EI z Fig. MGC. 1
Se cunoaşte ecuaţia
F
d2v M i (x)
diferenţială: 2 = − . EIz 2EIz
dx EI z a)
Dacă înmulţim şi împărţim l l
membrul drept cu o rigiditate de
referinţă I0, ecuaţia diferenţială 2Fl b)
devine: Miz
d2v M (x) I 0 1 I
=− i =− Mi 0
dx 2 EI z I 0 EI 0 Iz
I 2 Fl
Notăm: M i 0 = M i red , (9.9.4.1) 2 Fl
Iz c)
Mi red
unde: Mired -reprezintă momentul
încovoietor redus. Ω3 Ω2 Ω1
I0 -este rigiditatea de referinţă, 2 Fl
Rezultă: 2 Fl
d2v M i red Grinda d)
2
=− , (9.9.4.2) conjugată
dx EI 0 1
2 l
Rigiditatea de referinţă, I0 , poate fi l 2
3
una din rigidităţile grinzii, sau o altă
d3
valoare aleasă arbitrar. 2
l
Rezolvarea problemei se face 3
în continuare considerând grinda d2
conjugată de rigiditate constantă EI0 , d1
pe care o vom încărca cu o sarcină Fig.9.9.4.1
fictivă dată de diagrama Mi red .
Revenind la exemplul de grindă de rigiditate variabilă în trepte prezentată în
Fig.9.9.4.1.a), alegem I0 = 2Iz. Factorii de multiplicare ai diagramei de momente
Fig.9.9.4.1.b), sunt:
I I
(0 – 1) ⇒ 0 = 2 ; (1 – 2) ⇒ 0 = 1 .
Iz Iz
Diagrama momentului încovoietor redus este reprezentată în Fig.9.9.4.1.c).
Grinda conjugată încărcată cu o sarcină fictivă dată de Mi red. este reprezentată
în Fig.9.9.4.1.d).
Suprafeţele de distribuţie a sarcinii fictive se descompune în trei suprafeţe
elementare, după cum urmează:
1 1
Ω1 = F l 2 ; Ω 2 = F l 2 ; Ω 3 = 2F l ⋅ l = F l 2 .
2 2
Tf 1 5 F l2
ϕ0 = 0
; Tf = − Ω 1 − Ω 2 − Ω 3 = − F l 2 + 1 + 1 = −
EI 0 0
2 2
266 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
5 Fl2 5 Fl2
⇒ ϕ0 = − =− .
2 E ⋅ 2 Iz 4 EI z
M f0
v0 = ;
EI 0
1 25 3 2
M f 0 = + Ω1 d1 + Ω1 d 2 + Ω 3 d 3 = F l l + F l2 ⋅ l + Fl2 l =
2 3 2 3
5 3 2 18 3
= F l3 + + = F l = 3 F l3 .
6 2 3 6
3 F l3
v0 = .
2 EI Z
Probleme propuse:
Se cere să se calculeze deformaţiile în punctele indicate, corespunzătoare
grinzilor din Fig. PDI.1,...,PDI.3.
Fl
EIz=ct.
3 Rezultate problema PDI.1:
1
ϕ1=? 2 Fl 2
ϕ3=? l l
ϕ1 = ϕ3 = ;
24EI z
v2=? 2 2 v2=0.
Fig. PDI.1
Fig. 9.10.1
Încovoierea simplă 269
1
Ω2 = X1l
2
2
l
3
Fig. 9.10.2
270 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
Probleme propuse:
Problema PMED.1:
Bara articulată 2, susţine la un capăt o grindă încastrată la celălalt capăt. Grinda
1 este încărcată cu sarcina uniform distribuită p, pe toată lungimea, Fig. PMED.1. Se
cere să se calculeze forţa axială din bara 2
Rezultat problema PMED. 1:
Forţa axială din bara 2 este:
EA
pl 4
2 l2 N=
p l3 l
8I z 1 + 2
3I z A
EIz 1
l1
Fig. PMED. 1
Problema PMED.2:
Două grinzi identice din punct de vere geometric, al modului de rezemare şi al
rigidităţii, sunt aşezate ca în Fig. PMED.2. Grinda 1 este încărcată pe toată lungimea cu
sarcina distribuită uniform p, se sprijină pe grinda 2. Se cere să se calculeze reacţiunile
din încastrarea grinzii 2.
Rezultat problema PMED. 2:
p Forţa tăietoare din încastrarea grinzii 2
este:
3pl .
EIz 1 T=
EIz 16
2 Momentul încovoietor din încastrarea
l l grinzii 2 este:
3pl 2
M= .
Fig. PMED. 2 16
Problema PMED.3:
Să se calculeze tensiunile normale maxime din grinda 1 de oţel şi bara 2 din
cupru articulată la un capăt la mijlocul deschiderii dintre reazemele grinzii 1, iar la
celălalt capăt fixată de fundaţie prin articulaţie, Fig. PMED. 2. Se dau: F=5 KN,
Eol=1,5Ecu, l = 400 mm. Rezultat problema PMED. 3:
σol=111 MPa;
F l l
1 σCu=78,23 MPa;
60
l 1,5l 2
30
∅8
Fig. PMED. 3
Torsiunea 271
Rezultă:
dϕ
γ=r⋅ =r⋅θ (10.1.1) C
D
dx γ
unde: γ - lunecare specifică, Mt D' O M d=2r
t
θ - rotaţia specifică (rotaţia dϕ
între cele două suprafeţe aflate la
distanţă egală cu unitatea).
Admiţând un comportament
elastic al materialului, conform legii dx
lui Hooke,
τ = γ⋅G, (10.1.2) Fig. 10.1.3
R
unde: G – este modulul de elasticitate
transversal. r
Rezultă:
τ = θ ⋅ G ⋅ r . (10.1.3)
Rel. (10.1.3) indică legea de
distribuţie a tensiunii tangenţiale τ, pe
secţiunea transversală. Deci variază τ τmax
liniar în funcţie de raza r.
Conform cu Fig. 10.1.4, avem: Fig. 10.1.4
Pentru:
r = 0 ⇒ τ = 0;
r = R ⇒τ = τmax = θ G R. (10.1.4) D=2R
Cum în apropierea conturului r
τmax este tangentă la contur, admitem că Mt
şi în celelalte puncte tensiunile sunt
paralele între ele. dA
Pentru o bară circulară
solicitată la torsiune, în plane înclinate τ
la 450 faţă de axa barei, avem o stare de
solicitare echi-biaxială de tracţiune şi
compresiune. Astfel pe suprafeţele unui Fig. 10.1.5
element dreptunghiular cu laturile la 450
faţă de axa barei, apar tensiuni Suprafaţa de rupere Plan de rupere pentru
pentru materiale fragile materiale ductile
tracţiune şi compresiune, egale în
modul, Fig. 10.1.6. De aici se trage
concluzia că în cazul barelor solicitate
la răsucire, pentru materiale la care Mt
Mt
rezistenţa la tracţiune este mai mică
decât rezistenţa la forfecare, cazul
materialelor fragile, suprafaţa de rupere
este elicoidală, înclinată la 450 faţă de
Fig. 10.1.6
axa barei.
Torsiunea 273
În cazul materialelor ductile, secţiunea de rupere este plană şi normală pe axa barei,
acolo unde tensiunile tangenţiale au valori maxime.
Pentru calculul tensiunii, vom considera în continuare aspectul static al
problemei. Considerăm un element de suprafaţă dA, situat la distanţă r de centru,
unde tensiunea tangenţială are valoarea τ.
Rezultă:
M t = ∫ τ ⋅ dA ⋅ r = ∫ θ G r 2 dA ⇒
A A
M t = θ G Ip . (10.1.5)
Din (10.1.3) şi (10.1.5), rezultă:
M τ
θG= t = . (10.1.6)
Ip r
În final obţinem:
M
τ= t r. (10.1.7)
Ip
Pentru r=R, avem:
M
τ max = t R . (10.1.8)
Ip
Sau :
Mt Mt
τ max = = (10.1.9)
Ip Wp
R
Întrucât ne referim la secţiunile circulare, modulul de rezistenţa polar este:
π D4
πd4
I 1 − η' 4 (π D3
)
Ip π
( )
3
d
= 32 = = 32
p
Wp ⊕ = ; Wp ⊕ = = 1 − η4 .
d d 16 D D 16
2 2 2 2
De aici se pot rezolva cele trei probleme:
Mt
1). Dimensionare: τ max = τ a ⇒ Wp nec = ; (10.1.10)
τa
Mt
2). Verificare: τ ef = ≤ τa ; (10.1.11)
Wp ef
3). Încărcare capabilă: M t cap = Wp ef τ a . (10.1.12)
274 Torsiunea barelor circulare
Relaţia (10.1.13) se aplică în cazul în care bara are secţiune variabilă continuu,
sau solicitarea de torsiune variabilă continuu. În cazul în care Mt=ct., şi GIp=ct., avem:
M l
∆ϕ = t . (10.1.14)
G Ip
Produsul GIp poartă denumirea de rigiditate la torsiune.
Datorită faptului că tensiunea tangenţială este distribuită liniar pe secţiune cu
valori maxime la nivelul suprafeţei exterioare şi cu valori nule în centrul barei, rezultă
că secţiunile utilizate raţional la răsucire sunt secţiunile inelare.
Aplicaţii
Probleme rezolvate
Problema T.1.
Un arbore din oţel lăgăruit la
capete, transmite o putere totală, P=14 P2 P1 P
KW, după cum urmează: puterea P1
=6 KW, şi puterea P2 =8 KW, d
corespunzătoare roţilor 1 şi 2, cu o
turaţie de 750 [rot/min] de la grupul a)
de acţionare B, spre lagărul A, Fig.
2 1
T.1.a). Se cere să se traseze diagrama A B
de variaţie a momentului de torsiune
de-a lungul arborelui şi să se 200 400 300
dimensioneze arborele, cunoscând
τa=120 MPa. De asemenea pentru
arborele dimensionat anterior, se cere
să se calculeze deformaţia unghiulară Mt2 Mt1 Mt
de-a lungul său, G=8⋅104MPa.
Rezolvare: b)
Întrucât se cunoaşte puterea P
[KW] transmisă cu turaţia n
[rot/min], momentul de torsiune se
calculează cu relaţia: Mt =P /ω, unde
ω este viteza unghiulară în [rad/sec]. Mt2 c)
După cum puterea se dă în KW sau M
Mtt
Mt1
în CP, relaţia de calcul a momentului
de torsiune devine: Fig. T.1
Torsiunea 275
P [KW ] P [CP]
M t = 9,55 ; [KNm]. M t = 7,022 ; [KNm].
n [rot / min] n [rot / min]
Vom avea:
14
M t ( B −1) = 9,55 = 0,17826 [KNm];
750
8
M t (1− 2 ) = 9,55 = 0,101866 [KNm];
750
Diagrama Mt este reprezentată în Fig. T.1.c).
Dimensionarea la torsiune se face pentru secţiunea cea mai solicitată, care este
tronsonul (B-1), pentru care Mt=0,17826 [KNm].
Fig. T. 2
276 Torsiunea barelor circulare
Problema T.3. a)
Să se calculeze rotaţia unei bare
drepte de secţiune variabilă a cărui
diametru variază liniar cu lungimea, Mt d1
Mt
d2 dx
având diametrele d1 şi d2 la capete,
solicitată la torsiune de momentul Mt,
Fig. T.3. Bara este omogenă, G=ct.
Rezolvare: x
Având în vedere faptul că diametrul dx l
variază liniar pe lungimea barei, pentru
calculul rotaţiei produsă de torsiune, se dx d2 b)
dx − d2 γ
M
l
d1
foloseşte relaţia: ∆ϕ = ∫ t dx , în 2
d1 − d 2
0 G Ip
2
π ⋅ d 4x
care se ţine cont că : I p (x ) = . γ x
32 l
Conform Fig. T.3.b), avem:
d1 − d
tg γ = 2
; Fig. T.3
2l
d1 − d 2
⇒ d x = d 2 + 2 ⋅ tgγ ⋅ x = d 2 + ⋅x .
l
Momentul de inerţie polar, în secţiunea curentă x , este:
4
π d − d2
I p (x ) = d2 + 1 ⋅x .
32 l
Torsiunea 277
3Mt
sau: τ max = n
b max i . (10.2.11) b1
∑ hi b 3
i
h1
i =1
ds dA
interioară delimitată de linia mediană. ds
Vom considera un profil închis b δ
de formă oarecare, la care grosimea a
peretelui δ o considerăm variabilă, dϕ
r ϕ
Fig.10.3.2. Mt
Conform ipotezelor lui Bredt, O
se admite că tensiunea tangenţială pe τ
grosime este constată şi produsul dintre
tensiune tangenţială şi grosimea
peretelui este de asemenea constant de-
Fig.10.3.2
a lungul liniei mediane a profilului, τ ⋅ δ
= ct. Produsul τ ⋅ δ poartă denumirea
de flux al tensiunii. dx
δ1 δ2
Prima ipoteză a lui Bredt se
pune în evidenţă în exemplul prezentat
τ1 τ2
în Fig. 10.3.1. Cea de-a doua ipoteză a
lui Bredt se verifică detaşând un
element de volum cu un plan
Fig.10.3.3
280 Torsiunea
unde: dA = ds ⋅ δ.
⇒ M t = ∫ τ δ ds r = τ δ ∫ r ds (10.3.4)
Notăm:
rds = 2 dω; (10.3.5)
unde: dω - este aria triunghiului abO.
Notăm: ∫ dω = Ω ,unde Ω este suprafaţa delimitată de linia mediană a profilului.
Rezultă: M t = τ δ 2 Ω ;
Mt
τ= ; (10.3.6)
2δΩ
Rel. (10.3.6) reprezintă relaţia a lui Bredt de calcul a tensiunii tangenţiale.
Ţinând cont că τ ⋅ δ = ct., rezultă
Mt
τ max = . (10.3.7)
2 δ min Ω
Deformaţiile la torsiune pentru cazul analizat le vom calcula plecând de la
ipoteza că lucrul mecanic se acumulează în bară sub forma energiei potenţiale de
deformaţie.
L=W. (10.3.8)
Considerăm din bară o lungime egală cu unitatea, pentru care avem:
1
L= Mt ⋅ θ. (10.3.9)
2
unde: Mt –este momentul de torsiune;
θ-torsiunea specifică.
τ2
W=∫ dV ; (10.3.10)
V 2G
Mt ds
θ=
4 Ω 2G
∫ δ
. (10.3.14)
Notăm:
4 Ω2
= Id . (10.3.15)
ds
∫δ
Rezultă pentru rotaţia specifică următoarea expresie de calcul:
Mt
θ= . (10.3.16)
GI d
Aplicaţie:
Să se calculeze momentul de torsiune capabil pentru o bară realizată din două
profile U identice, rigidizate între ele, aşezate în două moduri, Fig. 10.2.3.a) şi
10.2.3.b). Pentru momentele capabile calculate, se cere să se calculeze deformaţiile
unghiulare. Se dă τa=50 MPa, G=8⋅104 MPa.
5 6 10
75 75
6 6
50
100
100
a) b)
Fig. 10.2.3
Rezolvare:
Cazul a):
Este un profil închis cu pereţi subţiri, pentru care se aplică formulele lui Bredt.
Mt
Vom avea: τ max = = τ a ⇒ M t cap = 2 ⋅ τ a ⋅ δ min ⋅ Ω
2 δ min Ω
282 Torsiunea
ds 69 95
unde: ∫ = 2 + 2 = 59,26 ;
δ 5 6
3,2775 ⋅10 6
Rezultă: θ = 59,26 = 14,125 ⋅10 − 6 [rad / mm].
4 ⋅ 6555 ⋅ 8 ⋅10
2 4
Cazul b):
Este un profil deschis cu pereţi subţiri, pentru care se aplică rel. (10.2.9) la
(10.2.12).
Mt
τ max = b max = τ a ;
It
unde: I t =
1 n 1
( )
∑ h i b3i = 2 ⋅100 ⋅ 63 + 63 ⋅103 = 35400 [mm4 ] ;
3 i =1 3
n
τ a ⋅ ∑ h i ⋅ b 3i
i =1 50 ⋅ 35400
Rezultă: M t cap = = = 177000 [ Nmm] = 0,177 [KNm] .
3 ⋅ b max i 10
Mt 177000
θ= = = 6,41 ⋅10 − 5 [rad / mm] .
G I t 8 ⋅10 ⋅ 34500
4
Ω1 Ω2
În scrierea acestor condiţii s-a admis ipoteza că grosimea peretelui este
constantă pentru fiecare din ramurile contururilor componete.
De asemenea s-a făcut notaţia s1 = s1I + s1II + s1III + s1IV .
284 Torsiunea
Probleme rezolvate:
Problema TSN.1.
Se cere să se dimensioneze arborele încastrat la ambele capete, realizat în două
d2
trepte, ştiind că = 0,6 ; şi tensiunea tangenţială admisibilă este τa=75 MPa, Fig.
d1
TSN.1.
d1 d2=0,6 d1
Mt
Rezolvare:
a)
Încastrările de la capetele barei întroduc
reacţiuni momente de torsiune, Mt0 şi
Mt2, Fig.TSN.1.b).
Din condiţia de echilibru static a=1 m b=2 m
avem: Mt
M t 0 − M t + M t 2 = 0 . (TSN.1.1)
0 1 2 b)
Rel. (TSN.1.1) conţine două
necunoscute Mt0 şi Mt2. Prin urmare
avem două necunoscute şi o singură Mt0 Mt2
ecuaţie. Sistemul este deci o dată static
nedeterminat.
Ecuaţia suplimentară de Mt0
deformaţie se obţine ţinând cont că
deformaţia totală de torsiune între cele
două încastrări este nulă: Mt0 c)
Mt2
∆ϕ tot . = 0 ;
⇒ ∆ϕ ( 0 −1) + ∆ϕ (1− 2 ) = 0 ; (TSN.1.2)
Mt2
Din rel. (TSSN.1.2), se poate scrie:
∆ϕ ( 0 −1) = ∆ϕ (1− 2 ) ; (TSN.1.3)
Relaţia (TSN.1.3), se poate scrie
ţinânând cont că fiecare tronson al barei d)
prin aplicarea metodei secţiunilor
trebuie să fie în echilibru static, Fig.
M t0 ⋅ a M t2 ⋅ b Fig.TSN.1
TSN.1.c): = ;
G ⋅ I p1 G ⋅ Ip2
π ⋅ d14 π ⋅ d 42 I p1 d14 1
Dar: I p1 = ; I p2 = ;⇒ = 4 = .
32 32 I p 2 d 2 0,6 4
b I p1 2 1
Rezultă: M t 0 = M t 2 ⋅ = M t 2 ⋅ 4 = 15,432 ⋅ M t 2 .
a I p2 1 0,6
Torsiunea 285
Probeme propuse:
Problema PTSN.1:
Un arbore realizat în două trepte este încastrat la capete, Fig. PTSN.1. Se cere
să se calcuzeze momentul de torsiune capabil Mt cap. ştiind că arborele este realizat din
acelaşi material, având tensiune atangeţială admisibilăτa, τa=55 MPa.
200 mm
Fig. PTSN.1
Problema PTSN.2:
O bară este încastrată la capete, este încărcată cu două momente egale şi de
sens contrar, Fig. PTSN.2.. Se cere să se calcuzeze reacţiunile şi rotaţia secţiunii 1.
d
Mt Mt
Fig. PTSN. 2
286 Torsiunea
Problema PTSN.3:
Un arbore este realizat din două componente concentrice, din materiale
diferite: arborele central din bronz, şi bucşa exterioară din oţel, Fig. PTSN.3. Se cere
să se calculeze momentul de torsiune pe care îl poate suporta arborele ştiind că piesele
sunt rigidizate între ele la capete. La un capăt sunt încastrate iar la celălalt capăt sunt
sudate de o placă rigidă asupra căreia se aplică momentul de torsiune Mt. Se dau:
Gol=8⋅104 MPa; Gbronz=3,6⋅104 MPa; τol=82 MPa; τbronz=60 MPa;
Bronz
D=75 mm
Răspuns problema PTSN.3:
Mtcap = 5,259 KNm
d=60 mm Mt
Ol
l
Fig. PTSN. 3
l = 600
Problema PTSN.4:
Un arbore este încastrat la un
capăt iar la celălalt capăt este sudat de o 260
10
pârghie care se sprijină pe un arc
elicoidal cu spire strânse, Fig. PTSN.4.
D
Se cere să se calculeze tensiunea F=800 N
tangenţială maximă din arbore, ştiind că
sistemul este solicitat de forţa F=800 N,
iar arcul are n=7 spire, diametrul sârmei
arcului este d=8 mm, iar raza medie de
înfăşurare este R=25 mm. Se mai
cunoaşte că săgeata arcului este dată de
64 ⋅ F ⋅ R 3 ⋅ n
relaţia: f = . Modulele de
G ⋅d4
elasticitate transversale sunt:
Garc=8,3⋅104 MPa; Garbore=8,1⋅104 MPa;
Diametrul arborelui D=24 mm, şi
lungimea arborelui l = 600 mm .
∫ γ ⋅ τ ⋅dγ = I τ .
2
(11.1.6) τ
0
o
Rezultă că pentru o anumită valoare a γ
γ γmax
rotaţiei specifice θ, se poate calcula
deformaţia specifică unghiulară maximă, dγ
γmax, momentul de inerţie dat de rel.
Fig. 11.1.3
τ ⋅ γ 3max
(11.1.6) , I t = , respectiv în final
3
momentul de torsiune, Mt
2π τ ⋅ γ 3
Mt = 3 ⋅ max
. (11.1.7) Mt
θ 3
Repetând procedeul pentru diferite valori
ale rotaţiei specifice θ, se trasează curba
de torsiune Mt(θ), Fig. 11.1.4. Având
curba caracteristică, Fig. 11.1.4, pentru θ
θ
orice valoare a momentului de torsiune
Mt, se determină rotaţia specifică θ, şi Fig. 11.1.4
apoi tensiunea tangenţială maximă, τmax,
τ max = θ ⋅ R .
În cazul în care materialul are un palier de curgere pronunţat, atunci cea mai
potrivită schematizare a curbei caracteristice la torsiune este schematizarea cu modulul
de plasticitate nul, Gp=0, Fig. 11.1.5.a). Aşa cum se vede, diagrama este reprezentată
prin două drepte. Prima dreaptă înclinată, care trece prin origine, este înclinată, având
panta egală cu modulul de elasticitate transversal, G, iar cea de-a doua dreaptă,
orizontală, cu modulul de plasticitate egal cu zero, Gp=0, reprezintă un comportament
perfect plastic.
Solicitări neliniare 289
Fig. 11.1.5
M tu 4
= . (11.1.9)
M tc 3
Conform cu raportul dat de (11.1.9) după apariţia curgerii se înregistrează o
creştere a momentului de torsiune cu o treime până la valoarea finală, Mtu.
τc τ1=τc
Mtu
τmax τ2=τmax-τc
Mtu
încărcare
0 descărcare
0
a) b) c)
Fig. 11.2.1